Epoca marilor clasici

Epocă de maximă dezvoltare a literaturii române, „Epoca marilor clasici”, cum i se spune prin
tradiţie, durează, în opinia lui George Munteanu, mai puţin decât se admite îndeobşte, adică două
decenii, între 1866 şi 1886. La 1886, după ce fuseseră publicate cele şaizeci şi ceva de poezii
eminesciene, comediile lui Caragiale, poveştile şi Amintirile … lui Creangă, Novelele din popor ale lui
Slavici şi alte scrieri deloc neglijabile, Titu Maiorescu putea să scrie în eseul Poeţi şi critici, cu
sentimentul că s-a încheiat o epocă: „Daca privim astăzi literatura din ultimii ani, timida speranţă de
atunci [de când scrisese celebrul studiu Direcţia nouă în poezia şi proza română, în 1872] se poate
schimba într-o încredere sigură pentru direcţia sănătoasă a lucrărilor intelectuale în România. […]
Alecsandri ne-a înavuţit poezia cu Ostaşii noştri şi cu drame, îndeosebi cu Fântâna Blanduziei;
Eminescu a adus lirica română la o culme de perfecţiune; lor li s-au adaos poeţii Naum şi Vlahuţă,
comediile d-lor Caragiale şi Cherchez, novelele d-lor Slavici, Creangă, Barbu Ştefănescu-Delavrancea,
Gane, Duiliu Zamfirescu, traducerile din Horaţiu şi d. Ollănescu, lucrările ştiinţifice ale d-lor Hasdeu şi
N. Densuşianu, Lambrior, Tocilescu, Brîndză, culegerile de poezii şi poveşti populare ale d-lor Jarnik-
Bîrseanu, Ispirescu, G. Dem. Teodorescu, T. Burada, M. Pompiliu, cercetările critice ale d-lor Onciul şi
Bogdan; iar Convorbirile literare sub redacţia d-lui Iacob Negruzzi încep al 20-lea an al activităţii lor –
o întreagă mişcare, ce dă ultimului deceniu un aspect cu totul deosebit şi îmbucurător”.
După momentul 1840, cel al faimoasei Introducţii la „Dacia literară”, scrise de Mihail
Kogălniceanu, care a încercat să dea literaturii din ţările române o direcţie comună, caracterizată de
interes pentru valorile naţionale şi pentru formarea unei literaturi originale, spirit critic, elemente de
autonomie a esteticului, un alt moment important în istoria literaturii române este reprezentat de
înfiinţarea în anul 1863, tot la Iaşi, a societăţii „Junimea”. Întemeietorii Junimii – Titu Maiorescu,
Iacob Negruzzi, Petre Carp, Theodor Rosetti şi Vasile Pogor – erau tineri cu doctorate obţinute în
străinătate, în Franţa şi mai ales în Germania. În existenţa societăţii – un moment important îl constituie
apariţia revistei “Convorbiri literare” în martie 1867, revistă care apare la iniţiativa lui Iacob Negruzzi,
bilunar pînă în 1885, la Iaşi, şi lunar după această dată, la Bucureşti.
Pentru a înţelege spiritul care anima societatea Junimea pot fi citate cuvintele lui Maiorescu,
care în 1890, într-un necrolog, Leon Negruzzi şi Junimea, remarca:
„Junimea din Iaşi a fost o adunare privată de iubitori ai literaturii şi ai ştiinţei, de iubitori
sinceri […] În primii ani ai acelor întîlniri s-a urmărit cu stăruinţă citirea mai tuturor operelor literaturii
române de pînă atunci, bune, rele, cum erau, şi pe temeiul unor asemenea citiri se iscau discuţii:
observaţii critice, încercări de stabilire a unui teren comun de înţelegere, teorii conduse la extrem şi
apoi limitate spre o aplicare mai firească, expuneri ştiinţifice despre estetică, despre limbă, despre
scriere, despre alte multe obiecte ale gîndirii omeneşti; şi se formase astfel o atmosferă de preocupări
curat intelectuale, orele petrecute o data pe săptămînă la Junimea stăteau în cel mai mare contrast cu
viaţa de toate zilele, erau o lume aparte, un vis al inteligenţei libere, înălţat deasupra trivialităţilor
reale”.
Numele societăţii este legat de creatorii de incontestabilă valoare care s-au manifestat în
atmosfera ei specifică, deşi, în realitate, nu o dată, aceşti creatori s-au afirmat independent şi uneori
chiar polemic faţă de tutela maioresciană şi chiar de spiritul junimist. Cu toate acestea, Junimea este
dominată de un spirit convergent, impus în primul rînd de autoritatea lui Titu Maiorescu. În studiile
sale, O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, În contra direcţiei de astăzi în cultura
română, Direcţia nouă în poezia şi proza română, Eminescu şi poeziile lui, Comediile d-lui Caragiale
ş.a., Titu Maiorescu abordează teme diverse, culturale (respingerea formelor fără fond), estetice
(impersonalitatea artistului, moralitatea operei de artă, autonomia esteticului), filologice (problema
neologismelor, ortografia fonetică).
 Copilăria – temă în literatura română

Copilul râde:
"Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!"
Tânărul cântă:
"Jocul şi înţelepciunea mea-i iubirea!"
Bătrânul tace:
"Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!"
(Lucian Blaga - Trei feţe)

Tărâm edenic al inocenţei, jocului şi veseliei, început al aventurii unei conştiinţe ce îşi lărgeşte
din ce în ce mai mult aria de cunoaştere, "hotar nestatornic", dar uneori şi vârstă nefericită, marcată de
lipsuri de ordin material şi/sau afectiv, copilăria a reprezentat şi reprezintă o importantă sursă de
inspiraţie pentru scriitori. Atât în literatura română, cât şi în cea universală există numeroase creaţii
epice, în proză - schiţe, povestiri şi romane -, dar şi în versuri, cu puternice inflexiuni lirice, sau creaţii
dramatice care au ca temă copilăria surprinsă în cele mai diverse forme de manifestare. Încercând să
explice de ce literatura universală cuprinde atâtea romane ale copilăriei, spre deosebire de cele mai
puţin numeroase ale adolescenţei, Albert Thibaudet evidenţiază câteva dintre atributele copilăriei:
aceasta "...pare limpede, spontană, se oferă, îşi are viaţa şi logica ei, care sunt armonioase şi
complete...", în timp ce adolescenţa "e toată în taine nemărturisite, în nuanţe, în nelinişte şi în
tranzacţiuni".
În literatura română, lumea mirifică a copilăriei este asociată de cele mai multe ori cu un autor,
Ion Creangă, un titlu, Amintiri din copilărie, un personaj, Nică, şi un spaţiu, satul tradiţional
humuleştean. Primele trei părţi ale scrierii lui Ion Creangă (1839-1889), Amintiri din copilărie, au fost
publicate în Convorbiri literare în 1881 şi 1882, iar cea de-a patra, neterminată, a fost publicată
postum. Scrierea lui Creangă a fost considerată autobiografie sau roman autobiografic, iar pentru a
stabili cu claritate caracterul ei au fost invocate cercetările lui Philippe Lejeune, unul dintre cei mai
cunoscuţi cercetători ai literaturii autobiografice. În cartea sa, Pactul autobiografic, acesta observă că
identitatea autor-narator-erou este condiţia esenţială a existenţei scrierii autobiografice, "povestirea
retrospectivă în proză pe care o persoană reală o face despre propria sa existenţă atunci când ea pune
accentul pe viaţa sa individuală, în particular pe istoria formării propriei personalităţi"(Philippe
Lejeune). Acelaşi cercetător francez susţine mai departe că atunci când identitatea de nume între
autorul, naratorul şi eroul naraţiunii se realizează într-o manieră explicită avem de-a face cu un pact
autobiografic; non-identitatea numelui de pe coperta cărţii cu cel al personajului central face posibilă
apariţia unui pact romanesc. În cazul operei lui Creangă, pactul autobiografic se realizează la nivelul
secţiunii iniţiale a fiecăreia dintre cele patru părţi ale scrierii, secţiune iniţială numită de Ioan Holban,
în lucrarea Ion Creangă. Spaţiul memoriei, matrice narativă. Ioan Holban susţine că "eu" din matricea
narativă trimite la numele de pe coperta cărţii, deşi acesta nu este amintit niciodată în naraţiune: "Stau
câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau prin părţile noastre pe când începusem şi
eu, drăgăliţă-Doamne, a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei, în satul Humuleşti, din târg drept peste
apa Neamţului". Aceste incipituri au mai multe funcţii: justifică titlul Amintiri, evidenţiază nostalgia
generatoare a textului, sentimentul înstrăinării, dezrădăcinarea, fiind un impuls dat memoriei
naratorului şi un stimul al implicării cititorului, marchează raporturile existente între timpul
autorului(timpul scriiturii "stau", "mi-aduc aminte"), timpul eului narator(timpul amintirii "ce vremi şi
ce oameni mai erau prin părţile noastre"), timpul eului erou(timpul evenimenţial "când începusem şi
eu...") şi timpul lecturii. Secvenţele evenimenţiale ce urmează matricei narative din fiecare dintre cele
patru părţi aduc în prim plan un trecut care vorbeşte în prezent, evenimente ce nu urmează o ordine
cronologică, nerespectarea cronologiei având valoarea unei revanşe în planul creaţiei artistice a omului
încorsetat de limitele temporale, momente ale existenţei definitorii pentru formarea personalităţii.
Punctul final pe care îl vizează naratorul Amintirilor din copilărie fiind adevărul(ceea ce trebuie crezut)
ce corespunde autobiografiei şi nu verosimilul(ceea ce poate fi crezut) ce corespunde romanului, pare
justificată plasarea textului Amintirilor în spaţiul pactului autobiografic, guvernat de efortul întru
reconstituirea adevărului despre sine. Caracterul singular al operei, imposibilitatea găsirii unui gen
proxim adecvat au antrenat de-a lungul timpului receptări dintre cele mai variate: monografie a satului,
bildungsroman (germ. "roman al unei formări"), creaţie a alienării şi a evaziunii etc.
Scrieri cu caracter autobiografic în care pactul autobiografic este respectat sunt Anii de ucenicie,
de Mihail Sadoveanu(1880-1961), Hronicul şi cântecul vârstelor, de Lucian Blaga(1895-1961) sau
Viaţa ca o pradă, de Marin Preda(1922-1980). Universul copilăriei este asociat, ca şi la Creangă de
altfel, cu jocul şi joaca, cu Mama sau/şi Tata în calitate de stăpâni ai lumii cunoscute, cu puteri
absolute, cu bunicii, cu natura, apoi cu şcoala, care, deşi imperfectă uneori, deţine rolul decisiv în
procesul de formare a unei personalităţi. Imaginea şcolii şi a slujitorilor ei în literatura română se
conturează între punctele extreme reprezentate de Marius Chicoş Rostogan, personajul scrierii lui Ion
Luca Caragiale(1852-1912) Un pedagog de şcoală nouă, şi dascălul Busuioc (cunoscut sub numele
literar "domnu Trandafir") din Anii de ucenicie ai lui Sadoveanu. Figura bunului dascăl, devotat
misiunii pe care şi-a asumat-o, este evocată şi de Ioan Slavici în nuvela Budulea Taichii, dascălul
Clăiţă, şi de Octavian Goga în Dascălul şi Dăscăliţa.
Capodopera lui Mihail Sadoveanu pentru şi despre copii rămâne Dumbrava minunată, descriere
a drumului Lizucăi, fiica vitregă de numai şase ani a doamnei Mia Vasilian, prin dumbrava plină de
minuni moştenită de la mama sa, spre casa bunicilor. De altfel tema fetiţei orfane tiranizate de mama
vitregă este o temă ce se regăseşte în numeroase basme şi povestiri. Povestirea lui Sadoveanu este
structurată în nouă capitole ce poartă titluri rezumative: Se vede ce soi rău este duduia Lizuca, Duduia
Lizuca plănuieşte o expediţie îndrăzneaţă, Sfat cu Sora Soarelui, Unde s-arată sfânta Miercuri etc. şi
are o structură interioară perfect simetrică: în primul capitol naratorul conturează atmosfera din salonul
doamnei Mia Vasilian, populat de personaje caragialiene, ale căror trăsături de caracter deliberat
îngroşate, luminează, prin contrast, frumuseţea morală a Lizucăi; în capitolele II-VIII sunt prezentate
pregătirile Lizucăi de plecare şi, mai ales, drumul Lizucăi prin "împărăţia minunilor" din feerica
dumbravă a Buciumenilor, drum pe care Lizuca îl face împreună cu Patrocle; în ultimul capitol Lizuca
se trezeşte în casa bunicilor, hotărâtă să rămână acolo pentru totdeauna. Sensibilitatea fetiţei creează un
univers compensatoriu celui ostil, cotidian, univers fantastic populat de personaje de basm, plante şi
păsări cuvântătoare, ce o ajută să găsească calea spre o viaţă tihnită, armonioasă, în acord cu sine şi cu
natura înconjurătoare, alături de prietenul fidel, Patrocle, şi de bunicii săi.
Un scriitor cunoscut în primul rând graţie scrierilor inspirate de universul copiilor şi al
adolescenţilor este Ionel Teodoreanu(1897-1954). Prima sa carte, Uliţa copilăriei, publicată în anul
1929, a fost asociată de critici precum Pompiliu Constantinescu şi George Călinescu scrierilor similare
ca tematică ale lui Delavrancea, comune celor doi scriitori fiind "atmosfera idilică, cu inflexiuni
molcume de sentimentalism călduţ şi sugestii de basm popular, siluetele de copii răsfăţaţi şi
naivi..."(Pompiliu Constantinescu). Acelaşi critic remarcă însă şi elementele de originalitate ale prozei
lirice scrise de Ionel Teodoreanu: "jocul surd al senzualităţii ce musteşte în adânc, chinul steril al
închipuirii biciuite de zumzetul simţurilor, iluzia ţesută din frânturi de realitate, din voluptate intimă şi
obsesie neîntreruptă...". Prozele din Uliţa copilăriei trăiesc prin candoarea retrăirii copilăriei, prin
descrierea marilor sau micilor dislocări sufleteşti petrecute le hotarul dintre copilărie şi tinereţe, "hotar
nestatornic" cum îl va defini Teodoreanu printr-o sugestivă metaforă. Proza care dă titlul volumului
reprezintă, în fapt, o metaforă a iniţierii. În Uliţa copilăriei ochii copilului descoperă treptat miracolul
lumii. Leagănul alb, palmele mamei, "singura uliţă prin care putea păşi", ochii mamei, "singurele
ferestre prin care putea privi", împărăţia covorului, cerdacul, "întâia pribegie", ograda, uliţa sunt
treptele iniţierii, ale descoperirilor candide, ale trăirilor între basm şi realitate. Şcoala, plecarea în
străinătate, războiul ca primă intruziune în candoare, sunt momentele unei maturizări rapide, retezate de
moartea eroului. Creaţiile următoare În casa bunicilor şi trilogia La Medeleni se remarcă prin creaţia de
atmosferă patriarhală într-un cadru de opulenţă şi tihnă moldavă, prin "medelenism", prin poezia
copilăriei şi a neliniştilor inerente pierderii ei, a descoperirii erosului, prin personajele ce rămân în
memoria cititorului(Dănuţ, Olguţa, Monica). Lui Teodoreanu critica i-a reproşat luxurianţa florală,
risipa de parfumuri şi excesul de ornamentaţie.
Volumul Cartea cu jucării a lui Tudor Arghezi reprezintă un elogiu adus copilăriei, văzută ca o
vârstă a candorii, purităţii şi a deplinei libertăţi ludice. Este o creaţie "despre copii, notându-se cu
ştiutul umor plastic aspectele lumii infantile, posibile în sine: limbaj special, logică a absurdului,
curiozitate"(George Călinescu). Arghezi, care ştie el însuşi a se copilări, radiografiază "între Miţu şi
Baruţu", copiii săi de patru ani, fetiţa, şi trei ani, băiatul, psihologia copilului. Majoritatea "jucăriilor de
vorbe" din acest volum surprind episoade din viaţa cotidiană a familiei marcată de năzdrăvăniile
copiilor, jocurile lor, neascultarea celor mari şi consecinţele ei, eforturile celor mari de a găsi metode
cât mai eficiente şi mai ingenioase de a educa copiii. În Cheile Miţu şi Baruţu "cad victime" dulapului
cel mare ce se răstoarnă peste ei în timp ce-l explorau. Scoşi de sub mormanul de lucruri, cei doi
"infractori" sunt judecaţi, la proces nelipsind Colonelul, Tătana şi pisicile din Curtea cu Juraţi. Procesul
se desfăşoară cu dificultate, fiind mereu nevoie de pauze de râs, după răspunsuri de genul celor date de
Baruţu( atunci când e întrebat câţi ani are el răspunde "Sunt bătrân"). În cele din urmă, cei mari
hotărăsc să le dea copiilor toate cheile, urmând ca aceştia să facă toate treburile gospodăriei, în timp ce
măicuţa şi tătuţu vor sta şi se vor juca. Copiii iau cheile, încearcă să deschidă dulapurile, dar nu
reuşesc; renunţă la chei şi le restituie celor mari. Amărăciunile lui Baruţu sunt nenumărate: cuiul nu
intră în oglindă, care pe deasupra se mai şi crapă, spătarul scaunului pe care s-a suit să ajungă la vioară
îl trânteşte, umplându-l de vânătăi; şi, ca şi cum n-ar fi de ajuns, băieţelul este şi certat. Alteori, cel care
se joacă este tătuţul, care face jucării de vorbe pentru Miţu şi Baruţu din probleme ce-i privesc pe cei
mari: menirea scrisului/scriitorului(Fata de demult), dificultăţile meşteşugului scriitoricesc, "cel mai
inefabil şi mai mincinos", "cel mai scump plătit din pricina gingăşiei lui"( Jucăriile), comparaţie între
moravurile românilor şi cele ale elveţienilor(Ştii româneşte?), tentaţia răzvrătirii şi înfrânarea
ei(Robul)trecerea ireversibilă a timpului şi consecinţele ei, viaţa şi moartea(Bătrânii din insulă),
creaţia(Cum a făcut mama pe Miţu) etc. Astfel, Cartea cu jucării creată de Arghezi este una despre şi
pentru copii, dar despre şi pentru cei maturi, autorul rămânând şi în proză "un poet ce se coboară cu
toate aripile liricei în cronică"(G. Călinescu).
Creaţiile în versuri despre copilărie descriu aceleaşi ipostaze ale copilăriei, de regulă sub forma
unor stări lirice. Motivul trecerii ireversibile a timpului şi nostalgia după anii copilăriei se regăsesc şi în
elegiile eminesciene, dar şi în creaţia unor poeţi precum Ion Pillat. Poezia Anei Blandiana din volumele
Întâmplări din grădina mea şi Alte întâmplări din grădina mea înfăţişează tema copilăriei în strânsă
legătură cu "lumea" vegetală proaspătă, parcă încărcată de rouă, investită cu atribute umane. Din
perspectiva imaginii lumii obiective în conştiinţa copiilor, Ana Blandiana oferă definiţii sui-generis, de
pildă pentru vară, definiţii cuceritor fanteziste: "Dar mie/Mi-a spus o fetiţă cuminte/Că-şi aduce-
aminte/Cum vara vine din copilărie,/Şi cum,/În miros de lapte, de fân şi de fum,/Alunecă de-aici,/Trasă
de fluturi, de buburuze şi de furnici,/Înspre bunici". Poezia lui Marin Sorescu despre şi pentru copii se
caracterizează prin umor, fantezie, prospeţime: "Păstra bunica nişte riduri/Într-o cutie de chibrituri/Şi
numai ce şi le punea/De câte ori se enerva./Nepotul - neastâmpărat-/A dat de riduri, le-a furat,/ Le-a pus
pe frunte, le-a lipit,/Şi gata - a îmbătrânit!/ /Acum bunica-i o copilă,/Iar puştiului îi plângi de
milă:/Dinţii şi-a scos cu cleştele/Şi nu-i mai plac poveştile...(Bunica şi chibriturile).
APLICAȚII

1. Universul copilăriei la Ion Creangă şi I.L. Caragiale. I. Creangă – Amintiri din

copilărie, I.L. Caragiale – Vizită
2. Descrieți școala din vremea lui Creangă elev (așa cum apare în romanul Amintiri din
copilărie)
3. Argumentați una dintre următoarele caracterizări ale romanului Amintiri din
copilărie: monografie a satului, bildungsroman (germ. "roman al unei formări"),
creaţie a alienării şi a evaziunii; propuneți alte caracteristici!
4. Rescrieți schița Vizită, de I.L. Caragiale, schimbând perspectiva narativă (puteți
alege perspectiva lui Ionel, a mamei, a slujnicei).
5. Vârsta/vârstele copilăriei în scrierile autobiografice: Anii de ucenicie, de Mihail
Sadoveanu, Hronicul şi cântecul vârstelor, de Lucian Blaga sau Viaţa ca o pradă, de
Marin Preda.
6. Copilăria în opera lui Ionel Teodoreanu: Ulița copilăriei sau La Medeleni.
7. Universul copilăriei în viziunea lui Tudor Arghezi: Cartea cu jucării.
8. Caracterizați un personaj copil, la alegere, din literatura română;
9. Caracterizați un personaj copil, la alegere, din literatura universală;