Lucian Blaga (1895-1961)

În cultura română, Lucian Blaga reprezintă cea mai mare personalitate creatoare a secolului XX. Opera sa –
de poet, filozof, eseist, dramaturg si traducător de poezie – constituie o sinteză personală de mare
originalitate, de profundă inspiratie națională, alimentată de o uimitoare deschidere spre cele mai variate
aspecte ale spiritului uman: filozofie si stiinţă, istorie şi religie, şi îndeosebi domeniul complex şi
controversat al artelor.
Lucian Blaga (1895-1961) s-a născut în satul Lancrăm (judeţul Alba) din centrul Transilvaniei; a studiat la
Sibiu şi la Brasov şi a urmat studiile teologice la Viena. După o perioadă de aproape şapte ani în diplomaţie,
la Berna si Lisabona, a devenit profesor la Universitatea din Cluj-Napoca, unde s-a creat special pentru el
catedra de Filozofia culturii, domeniul principal al activităţii sale de intelectual. Patru trilogii configurează
gândirea sa filozofică: Trilogia cunoaşterii, Trilogia culturii, Trilogia valorilor şi Trilogia cosmologică. În
sistemul său metafizic, accentul cade atât pe problema ontologică şi cosmologică, cât si pe cautarea
gnoseologică.
Viziunea filozofului a fost împărtăşită de poet, a carui operă lirică demonstrează influenţa expresionismului
german. Expresionismul lui Blaga are o coloratură distinct românească: el constituie o investigare a
latenţelor tradiţionale autohtone. Opera sa lirică, publicată în volume precum „Poemele luminii”, „Paşii
profetului”, „În marea trecere”, „Laudă somnului” manifestă o preocupare pentru morfologia miracolului.
Aceeaşi preocupare pentru miracol se face simtiţă în piesele sale de teatru care pot fi privite ca un teatru
de idei poetice. Piesele sale tratează teme precum istoria şi naţionalismul, subiecte religioase şi mitice
grevate pe fondul eresurilor populare româneşti. „Meşterul Manole”, cea mai cunoscută piesa a sa, tratează
problema eroismului şi a sacrificiului necesar creaţiei.
Însă dacă Blaga a manifestat un mare interes faţă de geniul nostru popular, geniul universal l-a fascinat de-a
dreptul. Poeziile traduse din mari poeţi ai lumii, incluzând capodopera lui Goethe, „Faust”, dovedesc
talentul său poetic şi elasticitatea gândirii sale.
Blaga a murit în 1961 (la vârsta de 66 de ani), într-un moment în care poetul nu-şi epuizase nici pe departe
resursele creatoare. Moartea sa prematură a fost deznodământul inevitabil al lungilor ani de persecuţie din
partea regimului comunist care l-au transformat pe Blaga într-un paria social.
Adversităţile cu care s-a confruntat Blaga în timpul vieţii vor fi mai bine percepute dacă ne gândim că în anii
’50, când Blaga a fost nominalizat pentru premiul Nobel, autoritătile române ale timpului nu i-au permis să
răspundă anunţului făcut de Academia Regală din Suedia. Însă dacă autorităţile timpului i-au anulat dreptul
la Premiul Nobel, nimeni nu va putea influenţa destinul operei pe care Blaga a lasat-o urmaşilor săi.

Vasile Romanciuc (1947)

Poetul Vasile ROMANCIUC s-a născut la 17 decembrie 1947, în satul Bădragii Noi, Edineț, fostul județ Hotin.
Absolvent al Facultăţii de Litere (secţia jurnalism) a Universităţii de Stat din Chişinău (1972). Redactor la
Radio Moldova, consilier la Uniunea Scriitorilor, redactor la editurile Museum, Gh. Asachi, Literatura
Artistică, Prut Internațional. Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1976), membru al
Uniunii Scriitorilor din România (1994), membru al PEN Clubului (1996).
Dintr-un interviu realizat de Irina Nechit cu Vasile Romanciuc, reținem o definiție inedită a poeziei: „Poezia
nu este nici oarbă, nici surdă, nici mută – ea vede, aude şi, lucru firesc, vorbeşte despre ceea ce simte.
Poezia este un organism viu, ea «absoarbe» din afară tot de ce are nevoie pentru a trăi cu adevărat. Uneori,
autorul descoperă în propriul text lucruri care pare să se fi scris «singure»…” Din același dialog, aflămVasile
Romanciuc preferă „poemele în care ideea şi emoţia se întâlnesc în mod firesc şi se simt bine împreună.
Indiferent care dintre ele e în prim-plan… Important este ca ideile şi emoţiile să fie adevărate, să fie trăite
profund…”.
OPERA:
Volume de versuri: „Genealogie” (debut editorial, 1974); „Citirea proverbelor”, 1979; „Din tată-n fiu”, 1984;
„Ce am pe suflet”, 1988; „Note de provincial”, 1991; „Un timp fără nume”, 1996; „Îndoiala de sine”, 1997;
„Un ochi/Un oeil”, ediţie bilingvă româno-franceză, antologie şi prefaţă de Valeriu Rusu, 2000; „Marele
pustiu invizibil”, 2000; „Olimpul de plastic”, 2007; „Recitirea proverbelor”, 2007; „Purtătorul de cuvânt al
tăcerii”, 2011; „Veşminte de gală pentru marii pitici”, 2011; „Lasă un semn”, 2012; „Cuvântul ne adaugă
vedere. Sonete”, 2012; „Lumina glasului lăuntric”, 2016; „Pâinea noastră cea din toate filele”, 2020;
„Dumnezeu nu-și ține niciodată telefonul închis”, 2022.
Cărţi pentru copii: „Dacă ai un prieten”, 1983; „Mama coase-o floricea”, 1987; „Doi iezi”, 1990; „Floarea
zburătoare”, 1998; „Toate întâmplările se prefac în cuvinte”, 2000; „Copilul cu aripi de carte”, 2006; „O
furnică în bibliotecă”, 2007; „De ce plânge clovnul?”, 2009; „Am un nume frumos”, 2013; „Puiul mamei,
dragul tatei”, 2016; „Poezii mici de crescut mare”, 2018; „Abecedar. Primii pași printre cuvinte și cifre”,
2018; „Un bostan lăudăros”, 2019; „Toate întâmplările se prefac în cuvinte”, 2021.
DISTINCȚII:Premiul Naţional al Republicii Moldova (2000), Marele Premiu pentru Poezie Nichita Stănescu
(Ploiești, România, 2001), Diploma de Onoare a Consiliului Internaţional al Cărţii pentru Copii şi Tineret –
IBBY (Basel, Elveţia, 2002, și Atena, Grecia, 2018). Premiul Opera omnia al Uniunii Scriitorilor din Republica
Moldova (2015). Ordinul de Onoare al Republicii Moldova (2010). Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofiţer
(România, 2014).

George Călinescu (1899-1965)

George Călinescu, critic și istoric literar, eseist, scriitor și publicist român, s-a născut pe 19
iunie 1899 la București. Urmează cursurile Liceului „Gheorghe Lazar” și cursurile Facultății
de Litere și Filozofie din București, obținând diploma .de licența în Litere în anul 1923, cu
teza „Umanismul lui Carducci”.
Începând cu anul 1919 George Călinescu își publică primele versuri în publicațiile „Universul
literar” și „Sburatorul”, perioada în care începe să frecventeze cenaclul condus de Eugen
Lovinescu. După absolvirea cursurilor universitare, obține o bursă în Italia la „Școala
Română din Roma” condusă de Vasile Pârvan. Întors în țară, în 1926 devine redactor la
revista „Sburatorul”, publică în revista „Viața literară ”, conduce revista „Sinteza” și
colaborează la „Gândirea ”. Scriitorul își semnează toate articolele cu pseudonimul G.
Călinescu.
George Călinescu activează ca profesor atât la Iași cât și la București, a fost profesor
universitar la Facultatea de Litere din Iași și la Facultatea de Litere și Filozofie din București,
iar în 1937 devine conferentiar al Facultatii de Litere al Universității din Iași, unde preda
cursuri de literatură și de estetică. Considerat drept unul dintre cei mai importanți critici
literari români, George Călinescu este autorul unor studii fundamentale despre scriitori
români: Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creangă.
Opera scriitorului este formată din volume de poezii: Poesii (1937) și Lauda lucrurilor (1963),
volume de teatru: Sun, mit mongol sau Calea neturburată (1940), Ludovic al XIX-lea (1964),
Teatru (1965), proza: Cartea nunții (1933), Enigma Otiliei (1938), Trei nuvele (1949), Bietul
Ioanide (1953), Scrinul negru (1965), volume cu impresii de călătorie: Kiev, Moscova,
Leningrad (1949), Am fost în China noua (1953) și studii și eseuri despre literatura
universală: Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini. In 1947 devine membru al
Academiei Române. George Călinescu moare la 12 martie 1965, în București.

Mihai Eminescu (1850-1889)

Eminescu Mihai (15.01.1850 la Ipoteşti sau Botoşani – 15.06.1889, Bucureşti), poet
romantic. Studiile liceale le urmează la Cernăuţi, apoi audiază cursuri preferenţiale la Viena
şi Berlin. A activat sporadic ca director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, revizor şcolar, apoi
împreună cu I. Slavici şi I. L. Caragiale a fost redactor la ziarul „Timpul” de la Bucureşti. A
participat la şedinţele Societăţii „Junimea”. În timpul vieţii criticul literar Titu Maiorescu a
selectat şi a editat un singur volum („Poezii”, 1883), în studiul critic din prefaţă l-a remarcat
ca pe un poet de geniu: „Eminescu şi poeziile lui”; apoi au fost publicate şi postumele (în
substanţiala ediţie Perpessicius, 6 vol.). A cîntat cu pasiune dragostea şi natura, a satirizat
prezentul, raportîndu-l la trecutul vitejesc, a aprofundat multe concepte filosofice, care
frămîntă şi astăzi cugetele savanţilor. Romanticul poet a suportat cu greu vitregiile vieţii
cotidiene, a evadat mereu imaginar în arealuri cosmogonice („Scrisoarea I”), pasionat de
cunoştinţe, a făcut escapade în timp, în miturile naţionale şi universale, în istoriile unor
civilizaţii dispărute („Memento mori”, „Odin şi poetul”), a admirat şi a căutat să descifreze
spaţiile siderale („Povestea magului călător în stele”). Eroii demonici, sceptici şi ironici i-au
frămîntat gîndurile („Înger şi Demon”, „Demonism”). Poezia lirică e de o armonie şi o
muzicalitate inimitabilă, argument solid fiind apelarea savuroasă şi permanentă a
compozitorilor la textele sale. Filonul folcloric îngemănat cu sentimentul de dragoste pe un
fundal cu natura din „gura noastră de rai” l-au făcut să creeze opere rezistente în timp
(„Călin file de poveste”, „Dorinţa”, „Crăiasa din poveşti”, „Povestea codrului”, „Povestea
teiului”, „Sara pe deal”, „Revedere” etc.). Patosul patriotic şi l-a exteriorizat în creaţii cu o
vastă respiraţie epică („Scrisoarea III”, „Epigonii”). A fost mereu dominat de deconspirarea
sensului vieţii pe pămînt, creînd o poezie meditativă cu reverberaţii din teoriile filosofului
german A. Schopenhauer („Glossa”, „Rugăciunea unui dac”). Opera lui de vîrf, în care omul
de geniu e sculptat pe fundalul cotidianului efemer, este poemul „Luceafărul”. S-a
manifestat şi în proza filozofică şi lirico-fantastică („Sărmanul Dionis”, „Geniu pustiu”,
„Cezara”, „Avatarii faraonului Tla”), în stilizarea unor basme populare („Făt-Frumos din
lacrimă”). A lăsat şi o vastă moştenire publicistică, ample proiecte dramatice nefinalizate,
culegeri de folclor. Este încadrat de critica literară în patrimoniul marilor clasici ai literaturii
universale.

George Topârceanu (1886-1937)

George Topârceanu, poet, prozator și publicist român, s-a născut pe 20 martie 1886 la
București. Din anul 1898 scriitorul își face studiile la liceul "Matei Basarab" din București,
urmând ca în 1901 să se transfere la liceul "Sf. Sava".
George Topârceanu debutează în literatură în 1904, publicând primele versuri în revista
umoristică Belgia Orientului, sub pseudonimul "G. Top". Se face remarcat în lumea literară
cu parodia "Răspunsul micilor funcționari", publicată în 1909 în revista Viața românească.
În anul 1911 George Topârceanu se stabileste la Iași, devenind secretar de redacție la revista
"Viața românească". Publică în 1916 primele volume de poezii, "Balade vesele" și "Parodii
originale". Redactează în anul 1919 revista "Însemnări literare", împreuna cu Mihail
Sadoveanu.
A mai publicat volumul de versuri "Migdale amare" (1928), un volum de proză "Scrisori fără
adresă" (1930), "Pirin-Planina, epizoduri tragice și comice din captivitate" (1936) și romanul
umoristic "Minunile Sfântului Sinoe", neterminat, publicat postum in 1938.
George Topârceanu devine în anul 1926 laureat al Premiului Național de Poezie și Membru
corespondent al Academiei Române din 1936.
Poetul a decedat la 7 mai 1937 și este înmormântat în cimitirul "Eternitatea" din Iași.

Alexei Mateevici (1888-1917)

Alexei Mateevici (născut la 27 martie 1888, Căinari – decedat la 24 august 1917, Chișinău) este preotul-poet
şi poetul-preot, care a cîntat cu dăruire totală necazurile şi năzuinţele moldovenilor, a elogiat limba
moldoveneacă, a scris în competenţă de cauză despre influenţele slavone asupra limbii materne. S-a născut
în familia preotului Mihail Mateevici, originar de prin părţile Sorocii, şi a Nadejdei (1863-1930), fiica
protopopului Ioan Neaga din Căuşani. Alexei învaţă la şcoala primară din Zaim, unde părinţii se mută cu
traiul. Aici savurează minunatele colinde şi hăituri, poveşti şi balade, auzite de la părinţii şi de la ţăranii din
sat. În 1897 e dat la şcoala teologică din Chișinău, pe care o absolveşte (conform adeverinţei de absolvire)
în 1902, „cu privilegii”.
Îşi continuă studiile la seminarul teologic, unde se împrieteneşte cu viitorul sculptor Alexandru Plamadeală,
coleg la seminar. Tatăl lui Alexei Mateevici decedează la 43 de ani. În 1907, în primele numere ale ziarului
„Basarabia” (din 1907) publică poeziile „Ţăranii”, „Eu cînt”, „Ţara”, precum şi articolele „Sfîntul Vasile – Anul
Nou în obiceiurile moldovenilor basarabeni” şi „Din cîntecele poporane ale Basarabiei”.
Devenit student la Academia teologică din Kiev, pe care o absolveşte în 1914, „Mateevici trăia ca într-o
beţie a cititului”.Traducerile sale din literatura rusă clasică de asemenea sînt o şcoală serioasă pentru poet.
Studierea profundă a literaturii înaintaşilor, a trecutului istoric şi cultural al poporului său se întrevede în
studiile şi articolele publicate în „Kişineovskie eparhialinîe vedomosti”: „Momente ale influenţei bisericeşti
asupra originii şi dezvoltării istorice a limbii moldoveneşti”, „Motive religioase în credinţele şi obiceiurile
moldovenilor basarabeni”, „Bocetele funerare moldoveneşti”, „Schiţă a traducerilor moldoveneşti religioase
şi de trai”. În revista „Luminatorul” tipăreşte studiul „Mitropolitul Gavril Bănulescu-Bodoni”.
 În 1914 se căsătoreşte cu Teodora Borisovna Novitschi şi se repatriază la Chișinău. Un timp predă limba
greacă la seminarul unde învăţase. Este preocupat de viitorul meleagului natal, de vestigiile trecutului, se
află în tumultul vieţii, ţine o cuvîntare în faţa absolvenţilor seminarului din Chișinău, vizitează străvechea
biserică din Căuşeni, despre care spune că e „uimitor de bine păstrată”.
În prima jumătate a anului 1917 scrie poeziile: „Văd prăbuşirea”, „Cîntec de leagăn”, „Basarabenilor”,
„Frunza nucului”, „Unora” etc. La 17 iulie scrie fermecătorul poem „Limba noastră”, o excelentă odă
închinată limbii moldoveneşti. La 13 august (stil vechi), bolnav de tifos exantematic, moare la spitalul nr.1
din Chișinău şi e înhumat la cimitirul central de pe strada Armenească. În anul 1934 pe mormîntul lui a fost
ridicat un bust creat de sculptorul Alexandru Plămădeală, pe care-l cunoştea din 1910. Moştenirea literară a
lui Mateevici a fost editată în 2 volume în anul 1993.

George Coșbuc (1866-1918)

George Coșbuc a fost un poet și critic literar român, originar din Transilvania. S-a născut în data de 20
septembrie 1866, în satul Hordou, comitatul Bistrița-Năsăud. Astăzi, satul poartă numele scriitorului.
George Coșbuc a fost un poet și critic literar român, originar din Transilvania. S-a născut în data de 20
septembrie 1866, în satul Hordou, comitatul Bistrița-Năsăud. Astăzi, satul poartă numele scriitorului.
Coșbuc este considerat a fi un autor clasic al literaturii române, precum și un autor canonic, ale cărui opere
nu lipsesc din manualele școlare nici în ziua de azi. A desfășurat un proces de iluminare a țăranilor și este un
precursor al mișcării poporaniste. Tehnician desăvârșit al prozodiei, s-a remarcat și prin utilizarea unei game
foarte variate de picioare metrice și de ritmuri.
A tradus opere remarcabile ce aparțin literaturii universale, adaptând prin localizare la mediul țărănesc
„Eneida” și „Odiseea”. De asemenea, Coșbuc a introdus specii ale poeziei orientale (cum ar fi gazelul) în
literatura română. Toate aceste calități îl recomandă pentru titlul de autor clasic, dar cea mai importantă
contribuție atribuită lui Coșbuc a fost aceea de a evidenția partea solară, idilică, a sufletului țăranului
român.
Publică la revista din Gherla „Cărțile săteanului român”, tipărind și în publicația „Tribuna” povești și basme
versificate. Din vara anului 1887, George Coșbuc începe să lucreze ca redactor la „Tribuna”, la inițiativa lui
Ioan Slavici. Când „Tribuna” începe a lucra în pierdere, Titu Maiorescu îl cheamă pe Coșbuc la București, tot
la inițiativa lui Slavici, care îl sprijinea pe tânărul poet.
În data de 28 martie 1902, Ministerul Instrucțiunii Publice și al Cultelor îl desemnează șef de birou, creat
prin bugetul administrației Casei Școalelor. La București, George Coșbuc a mai făcut parte și din conducerea
revistelor „Vatra” (1894), „Foaie interesantă” (1897), „Sămănătorul” (1901) și „Viața literară”. După moartea
prematură a fiului său, Alexandru, Coșbuc rărește semnificativ activitatea sa literară.
Scriitorul s-a stins din viață în data de 9 mai 1918, la București.
Opere: Blestem de mamă, 188; Pe pământul turcului, 1885; Fata craiului din cetini, 1886; Draga mamei,
1886; Fulger, 1887; Balade și idile, 1893; Fire de tort, 1896; Războiul nostru pentru neatârnare, 1899;
Povestea unei coroane de oțel, 1899; Din țara Basarabilor, 1901; Ziarul unui pierde-vară, 1902; Dintr-ale
neamului nostru, 1903; Cântece de vitejie, 1904; Superstițiunile păgubitoare ale poporului nostru, 1909;
Balade, 1913; Drumul iubirii, 1916; Povești în versuri, 1921; Poezii alese, 1952; Poezii, I-II, 1953; Despre
literatură și limbă, 1960; Versuri, 1961.

Ștefan Augustin Doinaş (1922-2002)

Ştefan Augustin Doinaş (pseudonimul lui Ştefan Popa) s-a născut la 26 aprilie 1922 în comuna Caporal Alexa
din judeţul Arad, „într-o casă de oameni înstăriţi”.Viitorul poet urmează şcoala primară în satul natal („în
satul meu se făcea o şcoală extrem de serioasă...”). În toamna lui 1941, absolventul de liceu pleacă la Sibiu
– unde se refugiase Universitatea clujeană, după trecerea Ardealului de Nord sub jurisdicţie maghiară – şi
se înscrie la Medicină, dar încă din primul an frecventează şi cursurile de la Litere şi Filosofie.
În 1944 se şi transferă la această facultate, unde îi are ca profesori pe Lucian Blaga la istoria culturii.
În 1948 absolvă facultatea şi se întoarce ca profesor în satul său natal; predă apoi româna la Halmagiu, în
continuare la Gurahonţ, în total şapte ani de profesorat. În această perioadă scrie o piesă de teatru, Brutus
şi fiii săi, un ciclu de sonete intitulat „Sonetele mâniei”. În timpul studenţiei clujeano-sibiene din anii
războiului, a fost unul dintre componenţii de seamă ai Cercului Literar de la Sibiu şi a semnat chiar
„Manifestul” acestuia, care a apărut în ziarul Viaţa în 1942.
A debutat în 1939, cu o poezie, în Jurnalul literar, câştigând apoi, cu volumul Alfabet poetic, în 1947,
premiul Eugen Lovinescu. Volumul însă nu a mai apărut, din cauza instaurării comunismului, eveniment
tragic ce l-a trimis în spatele gratiilor pentru convingerile sale.
Ştefan Augustin Doinaş a reuşit să debuteze în poezie abia în 1964, cu volumul „Cartea mareelor”, în care
trecea de la baladă la o poezie cerebrală. A teoretizat alături de alţi poeţi membri ai Cercului literar de la
Sibiu (în special Radu Stanca) estetica baladei în poezie. Alte volume, Omul cu compasul (1966), Seminţia
lui Laocoon (1967), Papyrus (1974).
Abia în 1978 reuşeşte să-şi publice volumul Alfabet poetic. Mai publică Hesperia (1979) şi Foamea de UNU
(1987), înainte de anul de răscruce 1989.
Ştefan Augustin Doinaş este şi autorul unor cărţi de eseuri şi reflecţii pe marginea poeziei româneşti şi a
poeziei în general: Lampa lui Aladin (1970), Poezie şi modă poetică (1972), Orfeu şi tentaţia realului (1974),
Lectura poeziei (1980). Cel mai cunoscut poem al său, unul dintre cele mai frumoase scrise vreodată în
limba română este Mistreţul cu colţi de argint. A fost, în ultimul deceniu al vieţii, directorul revistei Secolul
XX, apoi preşedintele fundaţiei cu acelaşi nume. Activitatea sa literară acoperă toate genurile, meritele sale
culturale şi literare i-au fost recunoscute din plin, poetul devenind academician în anul 1992. A murit pe
data de 25 mai 2002.

VASILE ALECSANDRI (1821-1890)

VASILE ALECSANDRI (n. 21 iulie 1821, undeva în ținutul Bacăului, Moldova — d. 22 august
1890, Mircești, județul Roman, România) a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic,
ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc și
al literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României
de-a lungul întregului secol al XIX-lea.
A fost participant la Revoluția din 1848, a fost un luptător activ al Unirii Principatelor,
cântăreț al războiului de independență. Ambasador, ministru de externe al Moldovei (1858
—1859) şi întâiul ministru de externe al Principatelor Unite (octombrie 1859 – mai 1860).
Academician.
Alături de M. Kogălniceanu şi C. Negruzzi a condus Teatrul Naţional de la Iaşi (1840—1842).
A fondat revista „România literară” (1855). A introdus în literatură noi specii literare, a
colectat și a editat balade și cântece bătrânești, care s-au bucurat de un larg succes în lume.
A fost în primul rând un poet important şi un dramaturg original. S-a bucurat de
recunoaştere şi admiraţie atât în ţară cât şi peste hotare.
În literatură, Vasile Alecsandri a debutat în 1840 cu nuvela romantică Buchetiera de la
Florenţa publicată în paginile „Daciei literare”. A urmat la câteva luni piesa Farmazonul din
Hârlău. Posesor al unei opere impresionante, Alecsandri este cunoscut drept unul dintre
pionierii pastelului în literatura română.
Opere: Comedii: Chiriţa în provinţie (1852), Chiriţa în voiagiu (1864), Chiriţa în balon (1874).
Volume de poezie: Poezii populare. Balade (Cântice bătrâneşti) (1852), Poezii populare.
Balade adunate şi îndreptate de V. Alecsandri, partea a II-a (1853).
Cicluri de versuri: Mărgăritărele (1852-1862), Doine şi lăcrămioare (1853), Pasteluri (1868-
1879), Legende (1872-1876), Ostaşii noştri (1878).
Proze: Istoria unui galben, Suvenire din Italia. Buchetiera de la Florenţa, Iaşii în 1844, Un
salon din Iaşi, Românii şi poezia lor, O primblare la munţi, Borsec, Balta-albă, Călătorie în
Africa, Un episod din anul 1848.
Drame: Cetatea Nemţului, Lipitorile satelor, Sgârcitul risipitor, Despot Vodă (dramă istorică),
Fântâna Blanduziei, Ovidiu.

George Meniuc(1918-1987)
Poet, prozator, eseist, traducător, George Meniuc s-a născut în oraşul Chişinău. Începe să
scrie din 1932, inspirându-se din ,,Înșiră-te Mărgărite”, de V. Alecsandri. Publică primele
poezii, povestiri, articole şi traduceri (M.Saltîkov-Şcedrin, H. Heine, A. Malraux). La 18 ani
scrie romanul ,,Jugul” (nepublicat). În 1937 lucrează la ,,Viaţa Basarabiei” alături de N.
Costenco şi A. Robot. Se înscrie la Facultatea de litere şi filosofie a Universităţii din Bucureşti
(1937-1940). Tot în această perioadă culege folclor şi-i apare prima carte de versuri ,,Interior
cosmic”.
 În timpul celui de-al Doilea Război Mondial se evacuează în Uzbekistan. Revenit în Moldova,
se angajează la postul naţional de radio – responsabil: „emisiuni literare”. În aceasta
perioadă scrie lucrările ,,Cristina”, ,,Târgul moşilor”, ,,Cerbul de aur”, ,,Chiriac”, ,,La balul
coţofenei”, cu subiecte folclorice. Din 1945 are o activitate literară prodigioasă – apar cărţi
de poezii, proză, eseuri filosofice de mare importanţă literară. În 1959 este numit redactor
la revista ,,Nistru”, publică volumul de eseuri ,,Iarba fiarelor”, traduce o serie de lucrări,
printre care ,,Revizorul”, de N. Gogol, ,,Oameni sărmani”, de F. Dostoevski, ,,Dimineaţa
posomorâtă”, de A. Tolstoi, ,,Călăreţul”, de aramă de A. Puşkin.
Unele lucrări ale sale au fost traduse în limbile franceză, spaniolă, armeană, ucraineană,
rusă. La editura ,,Sovetskii pisateli” din Moscova îi apare cartea ,,Zelionîi krai”. In această
perioadă editurile din Chişinău îi publică culegerile: ,,Nuvele”, ,,Mioriţa”, ,,Povestea
vulpii”, tălmăcirea ,,Cântec despre oastea lui Igor”, ,,Cadran solar”, ,,Caloiuu”, ,,Delfinul”.
În 1970 apar Scrieri în 2 volume ce cuprind poezie, proză, eseuri, teatru etc. În 1972 i s-a
decernat Premiul de Stat pentru culegerea de povestiri ,,Delfinul”. în 1988 – Premiul Uniunii
Scriitorilor din Moldova şi a Comitetului de Stat pentru Edituri, Poligrafie şi Comerţul cu
Cărţi pentru traducerea ,,Cântec despre oastea lui Igor”. În 1960 i se acordă Ordinul Insigna
de Onoare. În 1982 devine Scriitor al Poporului din Moldova.

Mihail Sadoveanu (1880-1961)

Mihail Sadoveanu a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic român. S-a
născut în data de 5 noiembrie 1880 la Pașcani, iar cariera sa impresionantă avea să se întindă pe o perioadă
de 50 de ani. Distingându-se drept unul dintre cei mai prolifici prozatori români, Sadoveanu rămâne în
amintirea românilor în special datorită romanelor sale istorice și de aventuri.
A urmat studiile Facultății de Drept de la București, iar în anul 1897 își face deja debutul literar în revista
bucureșteană „Dracu”. Un an mai târziu, începe colaborarea la foaia „Viața nouă”, alături de Gala Galaction,
Tudor Arghezi și alții. Debutul editorial are loc în 1904, cu patru volume simultan: „Povestiri”, „Dureri
înăbușite”, „Crâșma lui Moș Precu” și „Șoimii”.
În anul 1910, el este desemnat director al Teatrului Național din Iași, iar în 1919 editează revista „Însemnări
literare” alături de Tudor Arghezi. În anul 1921, Sadoveanu devine membru al Academiei Române.În anul
1955, este onorat cu titlul de Erou al Muncii Socialiste. Mihail Sadoveanu a primit Premiul Lenin pentru
Pace în 1961.
Opera sa înglobează trei etape: o etapă sămănătoristă (cea de început, care cuprinde nuvele și povestiri), o
a doua etapă, mitico-simbolică, aparținând perioadei interbelice („Creanga de aur”, „Divanul persian”),
precum și o ultimă fază, corespunzătoare realismului socialist, manifestată după instaurarea regimului
comunist în România. Stilul său literar a fost puternic influențat de personalitatea, experiența de viață și
contextul în care scriitorul a trăit. Opera lui este caracterizată, printre altele, de aplecarea asupra vieții
tradiționale și a societății patriarhale a satului românesc. O altă caracteristică este recurgerea lui Sadoveanu
la tipuri literare. Tudor Vianu a remarcat portretizarea de către Sadoveanu a țăranului român drept „un tip
superor de om, un om eroic”. El creează, de asemenea, tipologii de înțelepți populari, ale căror opinii
privind existența sunt de o natură umanistă, adesea în contrast cu principiile raționalismului caracteristic
culturii occidentale. Este important de reținut că Mihail Sadoveanu este creatorul romanului istoric
românesc.
Opera lui Mihail Sadoveanu este monumentală, cuprinzând în total peste o sută de volume. Cele mai
cunoscute și semnificative opere ale lui Sadoveanu sunt, după cum urmează: Șoimii (1904); O istorie de
demult (1907); Apa morților (1911); Neamul Șoimăreștilor (1915); Umbre (1919); Strada Lăpușneanu
(1921); Oameni din lună (1923); Ți-aduci aminte (1923); Țara de dincolo de negură (1926); Dumbrava
minunată (1926); Dimineți de iulie. Stigletele (1927); Împărăția apelor (1928); Zodia Cancerului sau vremea
Ducăi-Vodă (1929); Depărtări (1931); Creanga de aur (1933); Locul unde nu s-a întâmplat nimic (1933);
Nopțile de Sânziene (1934); Viața lui Ștefan cel Mare, biografie (1934); Cuibul invaziilor (1935); Valea
Frumoasei (1938); Frații Jderi (1935-1942); Divanul persian (1940); Anii de ucenicie (1944); Caleidoscop
(1946); Nada Florilor (1951); Nicoară Potcoavă (1952).

Umberto Eco (1932-2016)

UMBERTO ECO (n. 1932) s-a născut în orașul Alessandria, din regiunea Piemont (nordul
Italiei). Este autor de romane, eseuri, tratate academice şi cărţi pentru copii. Profesor de
semiotică la câteva dintre cele mai celebre universităţi europene şi americane, a abordat din
această perspectivă aspecte cruciale ale culturii.
 A studiat filosofia la Torino. În 1961, și-a luat doctoratul în estetică. După ce a introdus,
pentru prima dată în Italia, semiotica arhitecturii la Universitatea din Firenze, a devenit
profesor de semiotică generală, din 1971, la Bologna. Autor de romane, eseuri, tratate
academice și cărți pentru copii, a publicat două eseuri, unul intitulat „Problema estetică la
Toma D’Aquino” (1956), iar celălalt, „Dezvoltarea esteticii medievale” (1959). În același timp,
a luat parte la toate cercetările avangardei italiene grupate în jurul revistei „Il Verri” și în
jurul studiourilor experimentale ale Radioteleviziunii italiene.
Este unul dintre cei mai de seamă gânditori contemporani, iar eseurile sale sunt adevărate
modele ale genului. Strălucitoarea sa operă romanescă, începută în 1980 cu Numele
trandafirului, este renumită pentru subtilele ei jocuri de limbaj şi pentru abundenţa
simbolurilor şi aluziilor culturale.
Opere principale în traducere română: Opera deschisă (ELU, 1969); Tratat de semiotică
generală (Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982); Numele trandafirului (Dacia, 1984); Lector in
fabula (Univers, 1991); Pendulul lui Foucault (Pontica, 1991); Limitele interpretării (Pontica,
1995); Insula din ziua de ieri (Pontica, 1995); Cinci scrieri morale (Pontica, 1998; Humanitas,
2005); Minunea Sfântului Baudolino (Humanitas, 2000); Pliculeţul Minervei (Humanitas,
2004); Jurnal sumar (Humanitas, 2004).