Biografie Nichita Stanescu

Nastere: 31 martie 1933, Ploiești, județul Prahova

Deces: 13 decembrie 1983 in Spitalul Fundeni din București
Nichita Stanescu a fost un poet, scriitor și eseist roman, ales post-mortem membru al
Academiei Romane.
S-a nascut la 31 martie 1933 in Ploiesti. Tatal sau, comerciant, provine dintr-o familie de
mici mestesugari si comercianti, la origine tarani prahoveni. Mama, Tatiana
Cereaciuchin, este nascuta la Voronej intr-o familie de conditie nobila din zona
Donetului. Nichita Stanescu devine al cincilea model important al poeziei romanesti din
secolul XX, alaturi de Bacovia, Barbu, Blaga, Arghezi. intr-o istorie a formelor de
expresie poetice, actiunea stanesciana propune un discurs extrem de original, asupra
caruia critica va interveni abia de acum inainte.
In orasul natal face primele doua clase primare, pentru ca urmatoarele, din cauza
razboiului, sa le faca la Busteni si Valenii de Munte. Clasele gimnaziale le urmeaza in
Ploiesti, la Liceul "Sf. Petru si Pavel, iar cursul superior, intre anii 1948-1952, la acelasi
liceu, numit acum "I. L. Caragiale. inca de acum i se formeaza si consolideaza faima de
excelent versificator, ce il va urmari si in timpul studiilor universitare; devine student al
Facultatii de Filologie a Universitatii bucurestene. De mare importanta este pentru
tanarul Nichita contactul cu oameni marcanti ai epocii, printre care poetul si
matematicianul Ion Barbu si pictorul Ion Tuculescu.
Debuteaza cu poezie simultan, in martie 1957, in revistele "Tribunasi "Gazeta literara;
debutul editorial are loc in 1960 cu volumul Sensul iubirii. Dupa absolvirea facultatii este
un timp corector si apoi, pana in 1968, redactor la sectia de poezie a "Gazetei literare.
in 1969 este numit redactor sef adjunct al revistei "Luceafarul, iar din 1970 pana in 1973
este redactor sef adjunct la "Romania literara. Duce, chiar dupa absolvirea facultatii, o
viata de boem, "umpluta cu saracie, vise literare, sete de cultura si dragoste de prieteni,
fiind "un campion al noptilor albe inchinate poeziei si filozofarii.
Calatoreste mult peste hotare. Are parte de o recunoastere a valorii poeziei (uneori mai
dificila), concretizata si prin patru premii ale Uniunii Scriitorilor (pentru volumeleO
viziune a sentimentelor, 1964, Necuvintele, 1969, Cartea de recitire, 1972, Starea
poeziei, 1975), prin Premiul "Mihai Eminescu pentru poezie al Academiei Romane
(pentru volumul Epica Mag-na, 1978). Opera lui este tradusa in tot mai multe limbi
straine, poetul fiind recunoscut ca o voce distincta a liricii universale contemporane. in
1975 i se atribuie Premiul international "Gottfried von Herder, iar in 1979 personalitati
culturale din Suedia si fosta Iugoslavie ii propun candidatura pentru Premiul "Nobel,
care va fi insa atribuit poetului grec Elitis. in 1982 i se acorda Marele Premiu "Cununa
de aur al Festivalului international de poezie de la Struga.
Prin sugestiile date, opera lui Nichita Stanescu propune o poetica a rupturii apta sa
avanseze o alta deschidere vizionara asupra posibilitatilor compensative ale poeziei
postmoderne. Noutatea discursului sau opereaza la nivelele semantice si sintactice. El
restructureaza statutul ontologic al fiintei: a fi pentru Nichita Stanescu inseamna a fi
exclusiv in limbajul sau in limba poeziei. Poetica sa este o poetica a instituirii instantei
enuntatoare (a eului verbalizat) ca unica modalitate de luare in stapanire a realului.
Cuvantul (necuvantul) in ipostaza sa materializata in voce (emisiune sonora de energie
umana) este unicul obiect si referent al poeziei. Dar scopul poetizarii este acela de a
accede la sentimente si a le comunica: poezia nu se face cu cuvinte / poezia se face cu
sentimente, spune poetul undeva (am citat din memorie). Sentimentul solicitat de
poetica stanesciana e o entitate abstracta, un fel de topos generator prin care se
sugereaza un traiect formal si existential in acelasi timp; forma de existenta absoluta a
umanului este sentimentul iar nu limbajul care devine doar un instrument de comunicare
a sentimentelor. in plina revolutie semiotica a limbajului, ca domeniu autarhic al
poeticului, domeniu al tehnicilor lingvistice deci, iata ca optiunea estetica a lui Nichita
Stanescu subordoneaza forma in sine, formei de expresie a sentimentului.
Inca din martie 1974, de ziua lui, poetul are o revelatie a mortii sub forma unui tunel
oranj. in 1981, la inceputul lui august, are prima criza hepatica insotita de o hemoragie
puternica. Crizele se repeta in toamna si in iarna. Boala i se agraveaza iremediabil si,
cu toate ingrijirile, poetul se stinge din viata marti, 13 decembrie 1983, la Bucuresti.
Este inmormantat in 15 decembrie la cimitirul Bellu, intr-un mormant sapat la picioarele
idolului sau, Mihai Eminescu, si ale concitadinului sau, marele Caragiale. in 1990 este
numit post-mortem membru al Academiei Romane.
Poezia lui Nichita Stanescu a suscitat si continua sa suscite un mare interes din partea
specialistilor ca si din partea apropiatilor de literatura. Doua impresii se accentueaza pe
masura patrunderii in universul liric nichitian: aceea ca te afli in fata unei opere
complexe si rotunde, si aceea ca, oricat ai vorbi despre ea, ceva ramane nespus.
Singura posibilitate de tip paliativ ar fi aceea a fixarii unui unghi din care sa privesti
opera.
Un asemenea unghi posibil ar fi cel al spiritului intemeietor care-i guverneaza creatia. El
descopera un filon poetic pe care il lasa apoi, spre folosinta, generatiilor urmatoare.
Acest spirit intemeietor, absolut modern, ar putea pleca de la o reconsiderare a
cuvantului. Evolutia nu este deci atat in plan tematic, cat in planul expresiei artistice,
ceea ce a determinat critica literara sa vorbeasca de o "poetica a rupturii. Cuvantul
capata, in fond, la Nichita, valoarea primordiala, biblica, este in ultima instanta Logosul
investit cu puteri demiurgice. Poetul insusi exprima: "Cuvintele fiind umbra structurii
materiei, cautam intruna sursa ce a iluminat materia ca sa lase o umbra atat de
majestuoasa, atat de semantica. Tendinta catre aceasta sursa retrage uneori cuvintele
prin materie, distrugand materia, catre sursa initiala. Traversarea cuvintelor prin materie
nu mai tine de cuvant, ea s-ar putea numi chiar poezia . Si poetul continua atat de
transant, oferindu-ne una din cheile posibilei interpretari a textului sau: "Daca materia
are timp, cuvantul are eternitate, daca materia este simultana numai cu secunda,
cuvantul este simultan cu orice, oricand. Umbra vietii mele sunt cuvintele mele. Eu sunt
simultan cu propria mea secunda, cuvintele mele sunt simultane cu orice, oricand.
Singura proprietate este aceea de a avea spirit. A avea materie e risipa. Asadar, prin
poezia sa, Nichita reda Logosului forta creatoare si mai ales capacitatea de eternizare
prin el.
Cuvantul ramane pentru poet axul existential; acesta capata consistente materiale
pentru a putea fi supus, apoi, unui proces firesc si necesar de dematerializare, de
sacralizare. Nu numai ca asistam la trecerea lui " a fi in " este , ci si la strabaterea, prin
el, a timpului: "Tristetea mea aude pe nenascutii caini/ Pe nenascutii oameni cum ii
latra. Cuvantul, logodit pentru totdeauna cu poetul, este singurul care da dreptul, prin
creatie poetica, la eternizare. Daimonul poetului il indeamna, in fata haosului existential,
a apocalipsei materiale, la un singur act: schimbarea in cuvinte. Logosul devine nu
numai substanta creatoare, ci si forta capabila ca, intr-o comuniune cu poetul, sa atinga
absolutul: "Stam rege fix, de piatra si stea/tinand oprit cuvantu-n gura mea,/necantator.
Ne putem stabili astfel, eventual, un punct de sprijin cu ajutorul caruia sa putem admira
si sa incercam patrunderea in miracolul universului nichitian. Un univers dominat, printre
altele, de o constanta superioara: iubirea. Poetul este iubire.
Volume de versuri:
Sensul iubirii, Bucuresti, E.S.P.L.A., 1960;
O viziune a sentimentelor, Bucuresti, E.P.L., 1964;
Dreptul la timp, Bucuresti, Editura Tineretului, 1965;
11 elegii, Bucuresti, Editura Tineretului, 1966;
Alfa, Bucuresti, Editura Tineretului, 1967;
Oul si sfera, Bucuresti, E.P.L., 1967;
Laus Ptolemaei, Bucuresti, Editura Tineretului, 1968;
Necuvintele, Bucuresti, Editura Tineretului, 1969;
Poezii, Bucuresti, Editura Albatros, 1970;
Maretia frigului, Iasi, Editura Junimea, 1972;
Starea poeziei, editie retrospectiva in colectia "Biblioteca pentru toti, Bucuresti, Editura
Minerva, 1975;
Epica Magna, Iasi, Editura Junimea, 1978;
Operele imperfecte, Bucuresti, Editura Albatros, 1979;
Noduri si semne, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1982;
Ordinea cuvintelor, editie retrospectiva ingrijita si prefatata de Al. Condeescu, Bucuresti,
Editura Cartea Romaneasca, 1985 (colectia "Mari scriitori romani).
Cantec a aparut in volumul Dreptul la timp, Bucuresti, Editura Tineretului, 1965.
Elegia a doua, getica a aparut in volumul 11 elegii, Bucuresti, Editura Tineretului, 1966.
Elegia a opta, hiperboreeana a aparut in volumul 11 elegii, Bucuresti, Editura
Tineretului, 1966.
Elegia oului, a noua a aparut in volumul Alfa, Bucuresti, Editura Tineretului, 1967.
Omul-fanta a aparut in volumul 11 elegii, Bucuresti, Editura Tineretului, 1966.
Elegia a zecea a aparut in volumul 11 elegii, Bucuresti, Editura Tineretului, 1966.
Frunza verde de albastru a aparut in volumul Oul si sfera, Bucuresti, E.P.L., 1967.
A inventa o floare a aparut in volumul Laus Ptolemaei, Bucuresti, Editura Tineretului,
1968.
Moartea pasarilor a aparut in volumul in dulcele stil clasic, Bucuresti, Editura Eminescu,
1970.
Daimonul meu catre mine a aparut in volumul Epica Magna, Iasi, Editura Junimea,
1978.
Nod 11a aparut in volumul Noduri si semne, Editura Cartea Romaneasca, 1982.
Aprecieri critice
"Structura artistica in care Nichita Stanescu se generalizeaza pe sine este in fapt o
insolita epopee lirica ale carei echivalente sunt greu de aflat in literatura moderna. Stiind
ca epopeea in vechea-i forma, epica si unitara, nu mai e cu putinta)), Nichita Stanescu
a inventat o noua coerenta structurala - lirica si fragmentara - in care spiritul epopeic cu
vastul sau caracter enciclopedic si aventuros traieste printr-o mitologie a eului originar.
() El este eroul epopeii lirice Ordinea cuvintelor.
(Alexandru Condeescu - "Paradoxala coerenta, in Nichita Stanescu, Ordinea cuvintelor,
Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1985 p. 29)
"Lirica lui Nichita Stanescu e ca o simfonie ampla a carei tema fundamentala (dupa
parererea noastra, dar, desigur, nu unica) se compune din trei miscari: 1. oroarea
sinelui fata de sine: 2. evadarea din eu: 3. recaderea sinelui in eu.
(Valeriu Cristea - "Sinele fugar, in Interpretari critice, Cartea Romaneasca, Bucuresti,
1970).
- biografie trimisă de către Gerra Orivera -