Referat

Nichita Stănescu

și curentul neomodernist

BUCUREŞTI, 2019-2020

1
 Neomodernismul este un curent literar manifestat în literatura
română între anii 1960 și 1970, caracterizat printr-o schimbare de
perspectivă, dezgheţ ideologic, imaginar poetic inedit și limbaj ambiguu.
Pentru generația anilor 60 care a vrut să se despartă de "spiritul veacului",
poezia este o stare lirică, o expresie metaforică a trăirilor fiinţei, iar
formulele artistice se diversifică.
Neomoderniștii susțin poezia pură, spontană, filosofică, vigoarea
cuvântului, spiritul ludic și intelectualizarea poeziei. Se reiau motive precum
visul și miturile, sunt prezente elemente suprarealiste și ermetice și se
observă „resurecţia lirismului”, și „sărbătorirea metaforei". Sunt abordate
temele majore, spiritualitatea materiei și libertatea exprimării. Limbajul nu
mai este doar un mijloc de expresie, el devine o lume căreia poetul îi
explorează frumuseţile şi capacităţile.
Printre reprezentanții miscării neomoderniste se numără și Nichita
Stanescu, creatorul care a inovat structura limbajului poetic. El continuă
lirismul lui Mihai Eminescu, poezia filosofică a lui Blaga, ermetismul lui
Barbu și inovarea cuvintelor a lui Arghezi inaugurând un joc al sensurilor:
„cuvintele, fiind umbra structurii materiei”. Pentru poet cuvântul are
„eternitate” iar poezia este „ o aventură a cuvântului” și „însuşi sensul vieţii”.
Se remarcă formele neconvenționale, ineditul expresiei poetice, un
limbajul nou și original care nu se realizează prin încifrarea sensului, ci prin
mutații de sens ducând la apariția „necuvintelor” – „expresii care dau
târcoale cuvântului, aspirând spre limbajul absolut”, la asocieri de cuvinte
pornind de la asemănările lor sonore și chiar la invenții verbale: „Foamea îşi
lăţea decorul / Decorbul, deorbul” „florile s-ar ierbi”, “Şi-am zis verde de
albastru / Mă doare un cal măiastru”, „Verdele, de-ar fi trecut pe lângă firul/
ierburilor,/ mi-ar fi căzut din mâini piatra secundei/ plesnită”, „Recădeam în

2
starea de om/ atât de iute, că mă loveam”. Se observă o insuficienţă a
cuvântului în procesul creației, o dematerializare a concretului si o
materializare a abstractului.
În poezia lui Nichita Stănescu se regăsesc ideile vagi, sugestia,
dar și o mare mobilitate asupra viziunii despre geneză, moarte și destin,
iubire, natură și cunoaștere. Creația stănesciană include volume precum:
„Sensul iubirii”(1960), „O viziune a sentimentelor” (1964), „Dreptul la timp”
(1965), „11 elegii” (1966), „Oul şi sfera” (1967), „Roşu vertical”(1968),
„Necuvintele” (1969), și „În dulcele stil clasic” (1970) , “Măreţia frigului”
(1972), „Epica Magna” (1978), „Opere imperfecte” (1979) , „Noduri şi
semne” (1982) prin care poetul pătrunde într-un univers care este alcătuit
după legi diferite.
Despre volumul „Sensul iubirii” autorul afirma că „a fost cartea cea
mai minunată din viața mea”. Tema acestui volum este nașterea într-o nouă
dimensiune a materiei, motivul principal este cel al răsăritului iar metafora
dominantă este aceea a zborului. Versurile din acest volum izvorăsc dintr-o
sensibilitate adolescentină iar lumea poetului este una făra limite, în care
iubirea dă sens universului poetic.
„A doua carte este umbra primei cărţi” susține Nichita Stănescu
despre volumul „O viziune a sentimentelor”. Cei care se iubesc „cu pânzele
sufletului umflate de dor”, sunt „prieteni ai aerului”, iar golul dintre ei este
umplut de cuvinte. Iubirea, erosul, elogiul starii de a fi sunt repere
fundamentale în analiza acestui volum care reprezintă o continuare a
„sensului iubirii”.
„Dreptul la timp” marchează un moment important în creația
stănesciană și are ca temă percepția trecerii ireversibile a timpului de către
ființa umană care se simte neputincioasă în fața morții dureroase (poemul

3
Enghidu). Timpul este „o absenţă ce creează şi o creaţie ce nu se poate
numi”. Concepția artistului despre creație și iubire este ilustrată de poezia
„Către Galateea” unde apare inversarea relatiei artist-operă.
„11 elegii” este considerat cel mai valoros volum al lui Nichita
Stănescu datorită complexității sensurilor și a limbajului care dizolvă bariera
dintre Cuvânt și Necuvânt. În acest volum sunt prezente contemplaţia şi
metamorfozele, poetul depăşeşte orice convenţie stilistică şi realizează
definiţii filosofico-lirice ale poeziei şi ale sinelui.
„Opere imperfecte” abordează tema producerii și reflectării operei
în artă. Relevante din acest punct de vedere sunt poeziile „Lecția despre
cub” sau „Lecția despre cerc” în care frumosul și perfecțiunea sunt
conturate în mod original: cu ciocanul „se fărâmă un colţ al cubului” și
cercul este „o gaură rotundă” în aripa vulturului.
Eugen Simion afirma că “în modul de a aborda obiectele, pentru
autorul ‘Necuvintelor’, fundamentală este privirea”. Poetul care „vedea
cuvintele” este considerat unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a
avut limba română.

4
 BIBLIOGRAFIE:

1. Doinaș, Ștefan Augustin, (1980) Poezia și poetica lui Nichita

Stănescu, Editura Cartea Românească, București;
2. Simion, Eugen ,(1978) Scriitori români de azi, vol. I, Editura Cartea
Românească, București;
3. Stănescu Nichita, (2002) Opere vol I-III Versuri ediția Academiei
Române, Editura Univers Enciclepedic, București;