NICHITA STANESCU

S-a nascut la Ploiesti, pe 31 martie . in anul 1940 este elev in clasa intai la Scoala Primara de baieti nr 5
din urbea natala, unde invatase si Geo Bogza. intre anii 1944 - 1948 urmeaza cursurile Gimnaziului „Sf.
Petru si Pavel" din Ploiesti, iar intre anii 1948 - 1952 este elev in ciclul superior al aceluiasi liceu, care,
intre timp, a fost numit „I.L. Caragiale". intre 1952 -l957 a fost student la Facultatea de Filologie a
Universitatii din Bucuresti. A debutat cu poezie in revista clujeana „Tribuna" din 17 martie 1957 (titlurile
poeziilor n-au legatura cu textele, fiind puse, din motive lesne de inteles, in redactie). Adevaratul debut se
petrece la „Gazeta literara" (nr. 12, 1957) cu poezia Ardea spitalul. A debutat editorial, in 1960, cu
volumul Sensul iubirii (ESPLA, Colectia „Luceafarul"). in anul 1965 participa la prima editie a
Festivalului International de Poezie „Serile de poezie de la Struga", unde obtine „premiul mic" (acordat
tinerilor) pentru poemul Quadriga. Aici l-a cunoscut pe Evgheni Evtusenco, poet rus, in mare voga in
perioada aceea. In anul 1982 va obtine Marele Premiu „Cununa de Aur" la acelasi prestigios festival
international de poezie. in anul 1975 primeste Premiul „Gottfried von Herder" (Viena), iar in 1978 i s-a
decernat Premiul „Mihai Eminescu" al Academiei Romane. in anul 1979, mai multe personalitati culturale
din Iugoslavia si Suedia fac demersurile necesare pentru a candida la Premiul Nobel pentru literatura. in
1980, Nichiia Stanescu este propus de"Academia suedeza pe lista candidatilor, alaturi de Frisch, Senghor,
Borges si Odysseas "Elytis (caruia i s-a acordat premiul). Poezia sa a fost tradusa, inca din timpul vietii,
in aproape toate limbile europene. S-a stins din viata la 13 decembrie . in 1990 a fost ales membru post-
mortem al Academiei Romane.

Opera poetica (mai putin volumele in colaborare):

A. Volume edite:

Sensul iubirii, ESPLA, Bucuresti, 1960; O viziune a sentimentelor, EPL, Bucuresti, 196*4; Dreptul la
timp. Editura Tineretului; bucuresti, 1965; 11 elegii, Editura Tineretului, Bucuresti, 1966; Oul si sfera,
EPL, Bucuresti, 1967; Rosu vertical, Editura Militara, Bucuresti, 1967; Laus Ptolemaei, Editura
Tineretului, Bucuresti, 1968; Necuvintele, Editura Tineretului, Bucuresti, 1969; Un pamant numit
Romania, Editura Militara, Bucuresti, 1969; in dulcele stil clasic. Editura Eminescu, Bucuresti, 1970;
Belgradul in cinci prieteni. Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1972; Maretia fri-gului. Romanul unui sentiment.
Editura Junimea, Iasi, 1972; Epica Magna, Editura Junimea, Iasi, 1978; Operele imperfecte. Editura
Albatros, Bucuresti, 1979; Noduri si semne. Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1982; Oare plangand,
Colectia revistei „Lumina", Panciovo, Iugoslavia, 1982; Argotice. Cantece la drumul mare. Editura
Romanul, Bucuresti, 1992; Cartile Sibiline, Editura Grai si suflet. Bucuresti, 1995; Opera poetica, Editura
Humaniias, Bucuresti, 1999, 2 vol.

B. Antologii (titluri selectate):

Alfa (1957 - 1967), cu un ciclu inedit -Obiecte cosmice. Editura Tineretului, Bucuresti, 1967; Poezii,
Editura Albatros, Colectia „Cele mai frumoase poezii", Bucuresti, 1970; Clar de inima. Editura Junimea,
Iasi, 1973; Strigarea numelui, editie bilingva romano-sarbo-croata, Editura Facla, Timisoara, 1973; Starea
poeziei. Editura Minerva, Bucuresti, Colectia „B.P.T.", 1975; Ordinea cuvintelor, versuri 1957 - 1983 (2
voi.), Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1985; Poezii, Editura Minerva, Bucuresti, 1988; ingerul cu
o carte in maini, Editura Masina de scris, Bucuresti, 1999.
 Universul poetic - starea de jubilatie

Universul liric al lui Nichita Stanescu este marcat, in prima etapa a creatiei, de o stare de
jubilatie generata atat de bucuria descoperirii de sine, cat si de fascinantul spectacol al lumji
„aflate in plina geneza". Respectiva stare, sustinuta, in convergenta ei, de felurite teme si motive
(copilaria, dimineata fiintei, varsta de aur, revelatia iubirii etc.) si de o imagistica adecvata
(imagini ale puritatii, ale impoderabilitatii sufletesti, ale zborului, ale transparentei), evolueaza
catre o insolita si tulburatoare expansiune a propriei existente in dubla ei dependenta de matinala
prospetime a simturilor si a energiei fizice si, totodata, de frenetica manifestare solara a eului
poetic. Poezia copilariei, a timpului originar, a universului adamic se releva, simbolic, atat ca o
copilarie a poeziei lui Nichita Stanescu si a poeziei noastre, care renastea in anii aceia, cat si a
lumii ce trecea si ea la o noua „poetica": a matinalului, a diurnului, a solaritatii (Cristian
Moraru).

In aceasta etapa a afirmarii eului pana la asumarea unei ipostaze demi-urgice si a propriului corp
ca „parte centrala" a lumii, dar si ca „substitut al cosmosului exterior", poezia se implineste intr-
un regim de factura metaforica in care li se ingaduie cuvintelor sa zboare „asemenea unui roi de
fluturi transparenti la granita dintre material si imaterial" (Paul Dugneanu). in linii mari, poezia
lui Nichita Stanescu s-a desfasurat, in prima parte a ei, sub semnul lui Amfion din poemul
Am/ion, constructorul, adica sub semnul unui ideal artistic activ, solar, constructiv: „Rolul
sunetelor din vechea legenda il joacaacum metaforele. () Axat pe ideea fortei metafdrelor, care -
metaforic vorbind pot pune in miscare materia, pot declansa superbe metamor-foze, Amfion
constructorul constituie o pledoarie^ in favoarea unui ideal artistic activ, constructiv" (Matei
Calinescu, Eseuri critice).

O particularitate a poeziei lui Nichita Stanescu din aceasta etapa, care cuprinde volumele Sensul
iubirii si O viziune a sentimentelor, consta in reabilitarea starii_de inspiratie, a revelatiei, a „starii
de gratie" menite sa elibereze poezia de chinurile elaborarii si de excesul de intelectualizare la
care fusese supusa de ermetismul modem. O asemenea stare, careia poetul nu-i acorda inteles
mistic numind-o „doar o culminatie a simtului proaspat, genuin si observator", presupune o
raportare proaspata (copilareasca) la spectacolul mundan, o autentica stare de „mirare visatoare"
care se transforma, spontan, in viziuni poetice dependente de fulgurantele iluminari in-terioare.
Prin aceste aspecte definitorii, la care se vor adauga, ulterior, si altele, Nichita Stanescu se
desparte, in chip imprevizibil, atat de modernismul interbelic, cat si de exultanta adolescentina a
poeziei lui Nicolae Labis si a generatiei sale. Intre poeziile reprezentative pentru aceasta etapa se
numara O calarire in zori. Marina, Dimineata marina. Imn. Qeneza, Varsta de aur a dragostei,
Leoaica tanara, iubirea. Amfion. constructorul. Cantec, Poveste sentimentala sau Emotie de
toamna.
 Ruptura existentiala, criza comunicarii si poezia-joc

In volumul Dreptul la timp, un volum de interval, care face trecerea spre cea de a doua etapa,
este sesizabil inceputul unui nou mod de a scrie si, totodata, de raportare la literatura si la
existenta. Exultanta adolescentina este inlocuita, progresiv, de revelatia timpului si a rupturii
tragice a sinelui provocata de sciziunea suflet trup si de limitele ontologice ale existentei. Primul
text care tematizeaza criza de identitate este Enchidu: un poem cu valoare de „nucleu figurativ"
pentru evolutia creatiei sale. Atat tema acestui poem, cat si versul ,Priveste-ti mainile si bucura-
te. caci ele sunt absurde" evidentiaza brutala constiinta a rupturii „si a vidului pe care aceasta il
instaureaza in miezul existentei" (Ioana Em. Petrescu).

Modalitatile de realizare a jocului - specifice poeziei lui Nichita Stanescu - pot fi grupate in trei
categorii semnificative: l- jocul investit cu o functie de de-dramatizare a realului, . jocul in lume
si jocul cu elementele din care este alcatuita lumea si . jocul in cadrul caruia Jocul in lume" este
convertit intr-un joc livresc cu semnificantul si semnificatul cuvintelor sau intr-un joc al
poemului cu el insusi, al miscarii lui genetice (cf. Ion Pop, Nichita Stanescu. Spatiul si mastile
poeziei). Jocul poetic se inradacineaza atat in discursurile folclorice de tip ludic, cat si in
experientele cu valente particulare ale manierismului si avangardismului. Uneori, jocul aminteste
fie de structurile verbale folclorice de factura arabesca, fie de poezia avangardista in care se
mizeaza pe sonoritatea cuvintelor aflate intr-o libertate fara limite, pe valoarea magica a „petelor
sonore" ale limbii.

In alte poezii, resentimentul fata de asemenea incercari, ce raman in afara poeziei, este vestejit de
bucuria intalnirii unor fericite structuri lexicale realizate in registrul ludic al folclorului
copiilor: ,fl-ai sa vii si n-ai sa morti I N-ai sa sapte intre sorti I N-ai sa iarna primavara I N-ai sa
doamna domnisoara' (N-ai sa vii). Se pot culege din poezia lui Nichita Stanescu nenumarate
secvente, in care manierismul iese in evidenta. Sub semnul ingeniozitatii manieriste (dar si al
dorintei de a recupera o experienta pe care poezia romaneasca nu a consumat-o la timpul
potrivit), Nichita Stanescu a trecut in revista aproape toate procedeele manieriste, de Ia jocul
omonimelor la falsul rationament si de la paradoxul cu valente spectaculare Ia „poezia cifrelor si
literelor".

Liber si frenetic, Nichita Stanescu a asezat jocul poetic de factura manierista sub semnul
gratuitatii, eliberandu-l de stilul elaborat si trudit al manieristilor propriu-zisi. Placerea jocului de
sorginte manierista i-a oferit posibilitatea de a innoi, cu nonsalanta, anumite tipare ale discursului
poetic modern - sau de a inventa altele - si de a-si exprima, intr-o modalitate spectaculara
(manierista), sensibilitatea de factura baroca.
Parodia si intertextualitatea sunt doua dintre componentele de baza ale poeziei sale ludice. Poetul
parodiaza o formula stilistica larga. Textul parodic, situat la granita dintre gluma si gravitate, are
statutul unei „traduceri" libere, in limba poeziei sale, fara malitie si fara intentii caricaturale, a
tipului de texte vizat.
Alternanta atitudinilor - cele grave si cele ludice, cele de tristete si cele de fericire inexplicabila
etc - se circumscrie dramaticei inconsecvente baroce pricinuita, in primul rand, de fundamentala
dualitate a sufletului. Oscilatiile si alternantele baroce ale starilor afecteaza insasi atitudinea fata
de cuvinte. Poetul oscileaza intre neincrederea si increderea patetica in virtutile cuvintelor.
Neincrederea in cuvinte este generata de constatarea ca poezia, ca „vorbire" despre o stare de
spirit, nu se poate constitui, din pricina functiei referentiale a cuvintelor, intr-o oglinda fidela
respectivei stari fiintiale. Trecerea de la una la alta este Ia fel de „degradanta" cum este trecerea
de la a fi la mythos si de la mythos la logos sau la fabula. Afirmand ca „Matematica s-o fi scriind
cu cifre I dar poezia nu se scrie cu cuvinte", poetul discrediteaza cuvintele care, prin statutul lor
referential, se aseamana intru totul cifrelor. Apelul la necuvant este impus, asadar, de
nemultumirea poetului in ceea ce priveste neputinta cuvintelor de a sluji poezia ca stare a fiintei,
in dependenta lor de propria semnificatie si de regulile coercitive ale gramaticii.

Scepticism si rationalitate

Cea de a treia etapa a poeziei lui Nichita Stanescu incepe cu Epica magna, care marcheaza
momentul „in care poezia isi va schimba numele din poezie in «epica», intelegand prin poezie
exaltarea legii, iar prin epica «exaltarea intamplarii»" (Ioana Em. Petrescu). Observatia Ioanei
Em Pe-trescu se intemeiaza pe speculatiile „teoretice" ale lui Nichita Stanescu despre lege si
eroare, speculatii potrivit carora eroarea, ca expresie a intamplarii, este indepartarea de lege si se
intruchipeaza vital prin durere, asa cum „un os rupt, adica un os in afara legilor de os, adica in
eroare, provoaca organismului din care se compune durere pana la urlet' (Durerea ca forma a
erorii, in Fiziologia poeziei). Mutatiile din acest volum, in care preferinta poetului pentru o
poezie similo-conceptuala, in cadrul careia voluptatea rostirii, a imitarii discursului filosofic
trece inaintea emotiei lirice (Stefan Aug. Doinas, Lectura poeziei), sunt anticipate de anumite
poezii din Dreptul la timp, Laus Ptolemaei, Necuvintele sau Maretia frigului.
in noua etapa, dispozitia ludica dispare aproape in intregime, iar starea de inspiratie cedeaza
locul unor ample desfasurari cerebrale ale discursului si chiar unui scepticism rational specific
poetilor baroci. Dintr-o asemenea perspectiva, numitorul comun al vietuitoarelor este zgomotul
falcilor" (Zgomotul caracteristic este acel al falcilor mestecand') si participarea la irationalele
metamorfoze in lant la care se reduce dinamica lumii. Tonalitatea si cruzimea observatiilor trimit
la profetiile Casandrei, in timp ce troienii, bucurosi de darul facut de greci - dar si de sfarsitul
razboiului - se ospatau fara a-i lua vorbele in seama. „Complexul Casandrei", profeta veridica,
dar lipsita de harul de a convinge, este specific poetilor baroci. Desi se simt niste „suverani ai
adevarului" (asemenea stapanitorilor de adevar ai lumii vechi), mesajul lor despre natura tragica
a lumii apartine vanului, inutilului. Din acest motiv, pe de o parte, vehementa si aspectul
declarativist al formularii mesajului, iar pe de alta, nevoia compensatoare a dibaciei, a iscusintei
artistice, care anesteziaza, prin efectele lor, nelinistea, angoasele si chiar disperarea.

Diversitatea stilistica

Atat in Epica magna, cat si volumele urmatoare (Operele imperfecte, Noduri si semne, Oase
plangand si Opere impersonale), schimbarile la nivel tematic constau in sentimentul acut al
mortii, in simbolistica nocturna, catabasica, in deconstruirea realului etc, iar cele survenite la
nivelul discursului si al limbajului, in repetitii obsedante, in renuntarea la asa-numitele podoabe
ale discursului si in tendinta spre epic, in expresionismul imaginilor si al trairilor sfasietoare.
„Daca este sa cautam accente tragice in poezia lui Nichita Stanescu - asa de baroca, de pretioasa,
de stralucitoare - acestea se gasesc in altfel de poeme din ultimele carti", alcatuite din versuri
simple, repetitive, bacoviene, in care motivele caderii (ale prabusirii, ale tocirii, ale cufundarii) si
apasarea unui plans metafizic confera poeziei „o expresivitate stridenta, simplissima,
onomatopeica si primitiva (); strigatele semiar-ticulate, tragice, inchid cercul inceput cu
exclamatiile de slava din Sensul iubirii' (Nicolae Manolescu).

insasi diversitatea stilurilor face din opera lui Nichita Stanescu, in omogenitatea ei speciala, o
opera care implica multiplicitatea ce particularizeaza exteriorul unui edificiu baroc. Faptul ca,
totusi, nu se poate vorbi, in ceea ce priveste „interiorul" operei sale, de o invazie decorativa
proprie barocului istoric, se datoreaza - asa cum observa Daniel Dimitriu - independentei lui
Nichita Stanescu fata de respectivul program estetic. Interesul lui, atat cat se poate vorbi de
existenta unui asemenea interes, a vizat, in baza asa-numitului principiu al „abaterii de la
abatere" (singurul pe care, intr-adevar, l-a respectat), constanta baroca a poeziei.
Desigur, intre etapele creatiei sale nu exista granite ferme. Dinamica relatiei lor presupune
anticipari, reveniri, reluari si interferente. Nichita Stanescu, un mare spirit inovator si,
deopotriva, un mare spirit integrator, este unul dintre cei mai de seama poeti ai
contemporaneitatii.

„Poveste sentimentala"

in poeziile cu tematica erotica din volumul O viziune a sentimentelor — Varsta de aur a

dragostei. Leoaica tanara, iubirea, Emotie de toamna. Clar de inima, Imbratisare si Cantec -
revelatia iubirii inseamna, deopotriva, o uimita descoperire a lumii si a propriei fiinte care se
trezeste, fericita, la noua existenta: aurorala, pura, frenetica. in poezia Poveste sentimentala (din
acelasi volum) „dualitatea" masculin-feminin se sublimeaza in relatia Eros -Logos (,Numai
cuvintele zboara intre noi I inainte si inapoi'), la fel ca in poezia Cantec: ,Sa stam de vorba, sa
stam de vorba, sa spunem cuvinte I lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart I fluviul rece de delta
fierbinte, I ziua de noapte, bazaltul de bazalt'.

in ambele poezii, energia erotica a cuplului se transmite limbajului care traieste, astfel, bucuria
rostirii proaspete, regeneratoare, intrucat fiecare pereche de indragostiti innoieste lumea si, o data
cu ea, si limbajul. Ceremonialul iubirii, asociat actului verbal, dezvaluie (in primele doua
volume) „o taina fundamentala: in vreme ce iubirea conecteaza simturile la real, poezia face
acelasi lucru prin cuvinte. Dorinta indragostitilor de a fi aproape, de a se atinge e totuna cu
dorinta de a rosti, de a transforma cuvintele in obiecte si rostirea in act intemeietor" (Daniel
Dimitriu, Nichita Stanescu. Geneza poemului). Cuvintele „prin care se realizeaza osmoza dintre
eu si univers, capabile sa restituie acel orizont auroral al inceputurilor" (Ion Pop, op. cit.)
dobandesc o consistenta materiala: „Vartejul lor putea fi aproape zarit, I si deodata, I imi lasam
un genunchi, II iar cotul mi-l infigeam in pamant, I numai ca sa privesc iarba-nclinata I de
caderea vreunui cuvant, I ca pe sub laba unui leu alergand'.
Miscarii ascensionale a fiintei din poezia Cantec („Du-ma fericire in sus) ii corespunde, in
Poveste sentimentala, o miscare descendenta, regresiva (spiralata sau circulara) a limbajului spre
structura initiala - androginica — a materiei, spre starea pe care materia o avea inaintea
despartirii, in actul Creatiei, a celor doua principii: Femininul si Masculinul. Ele, cuvintele, nu
mai despart lumea in contrarii (ziua de noapte, recele de fierbinte) si insasi unitatea materiei
(bazaltul, de bazalt), ci, in calitatea lor de semnificam al starii indragostitilor, corporalizeaza
dorinta acestora de a recupera unitatea originara a fiintei: „Cuvintele se roteau, se roteau intre
noi, I inainte si inapoi, I si cu cat te iubeam mai mult, cu atat I repetau, intr-un vartej aproape
vazut, I structura materiei, de la inceput'. Nostalgia starii originare, direct proportionala cu
intensitatea sentimentului erotic, are, desigur, intelesul unui act de sublimare a fericirii de a fi
indragostit. Din aceasta perspectiva, poezia Poveste sentimentala pare a fi o replica la poeziile de
dragoste, din tinerete, ale lui Eminescu, poezii in care somnul indragostitilor semnifica dorinta de
a permanentiza starea de fericire, prin iesirea din timp a indragostitilor, pe durata somnului. in
poezia lui Nichita Stanescu, ideea temporalitatii instalate in lume o data cu actul Creatiei (act al
separarii celor doua principii, Femininul si Masculinul) si a desfasurarii - grabite si
amenintatoare - a timpului este sugerata de imaginea situarii indragostitilor de o parte si de alta a
orei, asemenea celor doua toarte ale unei amfore, si, respectiv, de comparatia aproape
neobservata in textura poemului: „Vartejul lor putea fi aproape zarit, I si deodata I imi lasam un
genunchi, I iar cotul mi-l infigeam in pamant, I numai ca sa privesc iarba inclinata de caderea
vreunui cuvant, I cape sub laba unui leu alergand1 [s.n.]

O lectura arhetipala a imaginii - ,Eu stateam la o margine-a orei, / tu — la cealalta, / ca doua

toarte de amfora" - suscita si indreptateste identificarea indragostitilor cu cele doua principii ale
lumii. In aceeasi ordine de idei, amfora este o imagine-metafora a unitatii de care depind cele
doua principii, in relatia contrara a lor, si chiar si a radacinii lor comune. Pe de alta parte, golul
amforei are valentele unei aluzii la pierduta androginie a materiei, la golul ramas in locul acelei
stari in structura ei. Aspiratia-spre experienta totala a reunirii, prin dragoste, intr-o fiinta unica
incumba, pe de o parte, o subtila si sublima nostalgie a originilor, a idealei „structuri" a materiei,
iar pe de alta, un refuz - camuflat - al ireversibilitatii temporale.

Poezia Poveste sentimentala apartine, in acceptiunea lucrarii Pentru o poetica a imaginarului a lui
Jean Burgos, tipului de scriitura care exprima refuzul temporalitatii, deci retragerea in spatii
securizante. Aspectul iluzoriu al dorintei indragostitilor de a recupera acel stadiu primordial al
materiei, acel stadiu care exprima unitatea perfecta a lumii, a totalitatii ei, confera acestei
„povesti" un caracter sentimental.