Modernismul

Contextul
Modernismul reprezintă o tendință de înnoire în arta și literatura secolului XX,
caracterizată prin negarea tradiției și prin impunerea unor noi principii de creație.
Modernismul include curente artistice novatoare precum: simbolismul, expresionismul,
dadaismul sau suprarealismul.
În literatura română este o doctrină estetică promovată de E. Lovinescu prin intermediul
revistei și cenaclului Sburătorul. Lucrările importante: „Istoria civilizației române moderne”;
„Istoria literaturii române contemporane”

Principiile modernismului
Teoria sincronismului cuprinde o explicație a procesului de formare și de evoluție a culturii
și civilizației românești, opusă teoriei maioresciene a „formelor fără fond”
Civilizațiile mai puțin dezvoltate suferă influența civilizațiilor dezvoltate.
În „Istoria civilizației române moderne”, Lovinescu susține teoria imitației preluată de la
sociologul francez, Gabriel Tarde, conform căruia cultura și civilizația se dezvoltă prin
împrumut și imitație. „Imitația este legea universală a dezvoltării societăților, baza
armonizării și omogenizării sociale.
Principiul sincronismului presupune accelerarea schimbului de valori între culturi prin
acceptarea elementelor care conferă noutate și modernitate fenomenului literar.
Pentru sincronizarea literaturii române cu spiritul veacului sunt necesare unele mutații de
ordin tematic și estetic, care să îndepărteze literatura română de tradiționalismul semănătorist
și să o înscrie în modernitate.
Legea sincronismului acționează și în literatură, ale cărei structuri și valori sunt supuse unor
permanente mutații.”
Valorile artistice nu sunt, după Lovinescu, imuabile: frumosul nu este unul și același
pentru toate epocile și pe toate meridianele”. Dacă arta reprezintă corolarul unei civilizații,
literatura unui popor nu trebuie studiată în fixitatea unei idei platonice, ci în mobilitatea ei.”
Criticul precizează că nu există o știință a literaturii, ci o istorie a ei, care n-o cercetează prin
raportare la un imuabil ideal estetic ci prin raportare la momentul istoric, adică la congruența
tuturor factorilor sufletești ce i-au determinat stilul”.
 Testament

Un adevărat inovator al limbajului, Arghezi intuiește perspectivele abisale ale

semanticii poetice. Străbătută de forța magică a cuvântului ca de un fior adânc, întreaga operă
aduce o viziune inedită asupra lumii printr-un univers tematic variat: condiția omului pe
pământ, raportul cu divinitatea, iubirea, moartea, jocul.
Reprezentant al liricii interbelice, Arghezi „a avut atingeri cu toate curentele vremii
sale, dar niciunul nu și l-a revendicat în mod legitim”. Cu toate acestea aderența la modernism
este recunoscută în mod cert.
Impactul asupra epocii sale este recunoscut de Tudor Vianu, ce recunoaște unicitatea și
originalitatea poetului: „De la M. Eminescu, lirica românească n-a cunoscut o altă realizare
mai de seamă, marcată de o originalitate mai puternică și cu repercusiuni mai întinse asupra
întregului scris literar al vremii, decât acele legate de opera lui Tudor Arghezi.”
„Testament” de Tudor Arghezi este o artă poetică modernă, așezată în fruntea primului
volum arghezian, „Cuvinte potrivite”(1927). Poezia este o artă poetică modernă pentru că în
cadrul ei apare o triplă problematică, specifică liricii moderne: transfigurarea socialului în
estetic, estetica urâtului, raportul dintre inspirație și tehnică poetică. Preocuparea lui Arghezi
de a-și formula crezul poetic este regăsită și în artele poetice publicate în diferite volume:
”Flori de mucigai”, „Epigraf”, „Frunze”.
Tema poeziei reprezintă creația literară în ipostaza de meșteșug, creație lăsată unui fiu
spiritual. Metaforă a cărții, chiar a unei cărți infinite cum o numește Borges, poezia Testament
este o demonstrație estetică a modului cum se întemeiază Cartea, cum lumea pe care o
cuprinde, aflată în procesul genezei se mută în spațiul literar.
Comunicarea în textul poetic (tipul de lirism)
Textul poetic este conceput ca un monolog adresat de tată unui fiu spiritual căruia îi este
lăsată drept unică moștenire „cartea”, metonimie care desemnează opera literară. Lirismul
subiectiv se realizează prin adresarea directă, iar la nivelul expresiei prin mărcile
subiectivității: pronumele personale, adjectivele posesive, verbele la persoana I și a II-a
singular, alternând spre diferențiere cu persoana a III-a, topica afectivă (dislocări sintactice).
Titlul poeziei are dublă accepție: una denotativă și alta conotativă. În sens propriu,
cuvântul-titlu desemnează un act juridic întocmit de o persoană prin care aceasta își exprimă
dorințele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte, mai cu seamă în legătură cu transmiterea
averii sale. În accepția religioasă cuvântul face trimitere la cele două părți ale Bibliei, Vechiul
Testament și Noul Testament, în care sunt concentrate învățăturile proorocilor și apostolilor
adresate omenirii. De aici derivă, sensul conotativ. „Testament” este creația argheziană
transmisă urmașilor, o moștenire spirituală.
Textul poetic este structurat în șase strofe cu număr inegal de versuri, încălcarea
regulilor prozodice fiind o particularitate a modernismului.
Metafora „carte” are un loc central în această artă poetică, fiind un element de
recurență. Termenul prezintă diferite semnificații în organizarea materialului poetic:
realizarea ideii poetice, a acumulărilor spirituale; poezia este rezultatul trudei, „treaptă”, punct
de legătură între predecesori și urmași, valoare spirituală, rezultat al sublimării experienței
înaintașilor.
În ceea ce privește raportul dintre creator și operă, cartea/ creația poetică și
poetul/creatorul („eu”) se află în strânsă legătură; verbele la persoana I sg au drept rol
definirea metaforică a actului creației, a rolului poetului: am ivit, am prefăcut, făcui, am luat,
am pus. Concretețea sensului vrebelor redă truda unui meșteșugar dotat cu talent și
plasticizează sensul abstract al actului creator în plan spiritual. Determinantele verbale
(pronume sau substantive) sunt în general la genul feminin, desemnând produsul: poezia
(„domnița”) și „cartea”.
La nivelul textului se pot observa relații de opoziție în care intră „cartea” sau ipostaze
ale sale: „Ca să schimbăm acum întâia oară/ Sapa-n condei și brazda-n călimară”.
Incipitul, conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual, conține
ideea moștenirii spirituale, „un nume adunat pe-o carte”, care devine simbol al identității
obținute prin cuvânt. Condiția poetului este concentrată în versul: decât un nume adunat pe-o
carte”, iar poezia apare ca un bun spiritual și peren: „Nu-ți voi lăsa drept bunuri după
moarte...”
Metafora „seara răzvrătită” face trimitere la trecutul zbuciumat al strămoșilor, care se
leagă de generațiile viitoare, prin „carte”. Enumerația „râpi și gropi adânci”, ca și versul
următor „Suite de bătrânii mei pe brânci” sugerează dificultatea cunoașterii și a acumulărilor
străbătute de înaintași.
Formula de adresare, vocativul „fiule”, desemnează un potențial cititor, poetul
identificându-se cu un tată, un mentor al generațiilor viitoare. Cartea este o „treaptă„ în
desăvârșirea cunoașterii.
În strofa a doua, „cartea”, creația elaborată cu trudă de poet, este numită „hrisovul
vostru cel dintâi”, cartea de căpătâi a urmașilor. Cartea- hrisov are pentru generațiille
următoare valoarea unuim documentfundamental asemeni Bibliei sau unei mărturii istorice,
un document al existenței și al suferinței strămoșilor: „Al robilor cu saricile pline/ De
osemintele vărsate-n mine”.
Ideea centrală din cea de-a treia strofă configurează transformarea poeziei într-o
lume obiectuală. Astfel, sapa, unealtă folosită pentru a lucra pământul, devine „condei”,
unealtă de scris. Poetul este, prin urmare, un născocitor care transformă graiul lor cu-
ndemnuri pentru vite” în „cuvinte potrivite”, metaforă ce desemnează poezia ca meșteșug, ca
trudă și nu ca inspirație divină. În viziunea lui Arghezi, prin artă cuvintele se metamorfozează,
păstrându-și forța expresivă, idee exprimată prin oximoronul din versurile: „Veninul strâns l-
am preschimbat în miere,/ Lăsând întreagă dulcea lui putere.”
Strofa a patra debutează cu o confesiune lirică: „Am luat ocara și torcând ușure/ Am
pus-o când să-mbie, când să-njure.” Poetul face ca versurile lui să exprime imagini sensibile,
dar și să stigmatizeze răul din jur („să înjure”), arta având funcție cathartică și, în același timp,
moralizatoare. Prin intermediul poeziei, trecutul se sacralizează, devine îndreptar moral, iar
opera literarră capătă valoare justițiară: Am luat cenușa morților din vatră/ Și am făcut-o
Dumnezeu de piatră.”
În strofa a cincea apare ideea transfigurării socialului în estetic, faptul că durerea,
revolta socială sunt concentrate în poezie, simbolizată prin „vioară”, instrument mult mai
reprezentativ pentru universul țărănesc decât clasica liră: „Durerea noastră surdă și amară/ O
grămădii pe-o singură vioară,/ Pe care ascultând-o a jucat/ Stăpânul ca un țap înjunghiat.”
Arghezi introduce în literatura română estetica urâtului, concept pe care îl preia de la
scriitorul francez Charles Baudelaire. Arghezi consideră că orice aspect al realității, indiferent
că este frumos sau urât, sublim sau grotesc, poate constitui material poetic: „Din bube,
mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi. De asemenea, pentru arghezi, poezia
reprezintă și mijloc de răzbunare a suferinței înaintașilor: Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte/
Și izbăvește-ncet pedepsitor/ Odrasla vie-a crimei tuturor.”
Ultima strofă evidențiază faptul că muza, arta contemplativă, „Domnița”, pierde în
favoarea meșteșugului poetic: „Întinsă leneșă pe canapea,/Domnița suferă în cartea mea.”
Poezia este atât rezultatul inspirației, al harului divin, „slova de foc”, cât și rezultatul
meșteșugului, al trudei poetice, „slova făurită”. „Slova de foc și slova făurită/ Împerecheate-n
carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrățișat în clește.”
Condiția poetului este redată în versul „Robul a scris-o, Domnul o citește”, artistul
este un rob , un truditor al condeiului și se află în slujba cititorului, „Domnul”.
Inovația limbajului poetic este regăsită la orice nivel al textului.
 La nivel lexico-semantic se probează afirmația lui Rolland Barthes, care indică
următoarele trăsături: „Cuvântul are aici o formă generică, e o categorie. Fiecare cuvânt poetic
este astfel un obiect neașteptat, o cutie a Pandorei din care își iau zborul toate virtualitățile
limbajului: „Cuvintele nepoetice dobândesc valențe estetice potrivit esteticii urâtului („bube”,
mucegaiuri și noroi”, ciorichin de negi”) Ineditul limbajuluiarghezian provine din
valorificarea diferitelor straturi lexicale în asocieri surprinzătoare: arhaisme (hrisov),
regionalisme (grămădii), cuvinte și expresii populare (gropi, râpi, pe brânci, plăvani, vite,
zdrențe), termeni religioși (cu credință, icoane, Dumnezeu, izbăvește), termeni religioși (cu
credință, icoane, Dumnezeu, izbăvește), neologisme (obscur). Seriile antonimice: „când să-
mbie, când să-njure” sugerează diversele tonalități ale creației poetice argheziene.
La nivrel morfosintactic sugestia trudei cresatorului se realizează cu ajutorul dislcării
topice și sintactice: „Și dând în vîrf, ca un ciorchin de negi,/ Rodul durerii de vecii întregi”.
Singurul verb la viitor, formă negativă: „nu te voi lăsa”, plasate în poziție inițială susține
caracterul testamentar (programatic) al poeziei. Persoana I singular a verbelor alternează cu
persoana I plural, ceea ce redă relația poetului cu strămoșii, respinsabilitatea creatorului față
de poporul al cărui reprezentant este (să schimbăm, eu am ivit).
La nivel stilistic se întâlnește o gamă variată de figuri de stil: înnoirea metaforei,
comparația inedită (Împerecheate-n carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrățișat în clește”),
epitetul rar („seara răzvrătită”, „dulcea lui putere”), oximoronul („Veninul strâns l-am
preschimbat în miere,/ Lăsând întreagă dulcea lui putere”)
Elemente de modernitate se regăsesc și la nivel fonetic prin strofele inegale ca număr
de versuri și sonoritățile dure ale unui lexic colțuros ce sugerează asprimea existenței și truda
căutării.
Opera literară Testament de Tudor Arghezi este o artă poetică modernă pentru că
poetul devine în concepția lui Arghezi, un născocitor, iar poezia propune meșteșugul, truda
creatorului. Ul alt argument în favoarea modernității este faptul că Arghezi introduce în
literatura română, prin creația literară, estetica urâtului.