TUDOR ARGHEZI

Flori de mucigai

„Deși a avut atingeri cu toate curentele vremii sale, dar niciunul nu și l-a
putut revendica în mod legitim”, Arghezi își exprimă adeziunea la modernism
prin inovațiile pe care le realizează la nivelul limbajului: „În fiecare lucru tăcut,
auzul descifrează o șopată. Adie piatra, cântă lemnul, șuieră huma, de o dospire
interioară.” El se remarcă prin capacitatea sa de a fi original, reprezentând
totodată spiritul veacului prin integrarea specificului național în formula estetică
europeană și desprinzând tiparele liricii românești pe făgașul creat de Eminescu,
la care se raportau cei mai mulți dintre contemporanii săi.
Marele său merit este de a revoluționa limbajul poetic, astfel încât, după
cum însuși afirma, „o idee să nască alte sute”. El este „întemeietorul esteticii
urâtului în literatura română după modelul lui Charles Baudelaire din literatura
franceză. G. Călinescu descoperă în această trăsătură a liricii sale, folosirea unei
dimensiuni inconfundabile a limbajului, denumită de critic „surprinderea
suavității sub expresia de mahala”.
Reprezentant al liricii interbelice, Arghezi se incadrează în modernism
prin transfigurarea artistică a limbajului concret ce devine artă, creație și prin
valorificarea conceptului de estetica urâtului (=puterea de spiritualizare a
materiei prin acțiunea artistului).
Poemul „Flori de mucigai” face parte din volumul cu același nume și are
ca sursă de inspirație volumul „Florile răului” al lui Charles Baudelaire. În
literatura română D. Bolintineanu publică volumul „Florile Bosforului”.
Poemul „Flori de mucigai” exprimă adeziunea lui Arghezi la estetica
urâtului și ilustrează condiția artistului supus recluziunii, fiind considerat artă
poetică.
Poezia se încadrează în lirismul de tip subiectiv, concretizat în utilizarea
verbelor și pronumelor de persoana I: „am scris, mă durea”.
 Titlul, prin antinomia oximoronică a termenilor care-l compun, indică
mesajul textului, și implicit, al volumului: florile sunt versurile, stihurile,
rezultatul procesului de creație, iar mucigaiul este solul din care acesta a crescut.
Poemul-manifest traduce în simboluri artistice, atmosfera sumbră a
universului carceral și a captivității scriitorului în închisoarea Văcărești. Eugen
Simion remarcă în „Scriitori români de azi” viziunea infernului uman”, pe care-l
asociază atât ca imaginație artistică cât și ca motivație cu cel al lui Baudelaire.
Textul liric este alcătuit din două strofe asimetrice, prima fiind polimorfă,
iar cea de-a doua catren, ilustrând o trăsătură a modernismului. Deși evocă
atmosfera detenției, a revoltei și a suferinței umane datorate unei captivități
nedrepte, poemul arghezian se referă la truda creației desfășurate în asemenea
condiții vitrege.
Prima strofă începe abrupt, versurile inspirate din această experiență
limită a existenței sunt evocate discret printr-o formă pronominală neaccentuată:
„le-am scris”. În absența hârtiei pe care să-și aștearnă gândurile, poetul le-a
încrustat în materia dură a „tencuielii” de pe pereții celulei. În locul tocului a
folosit „unghia” cu care a zgâriat pe ziduri imaginile nou-create. Epitetul „firidă
goală”, enumerațiile substantivale „pe tencuială, pe un părete, pe întuneric, în
singurătate” sugerează ambianța nefavorabilă actului poetic și generează
impresia de captivitate a spiritului.
Singura lumină în întunericul celulei prizonierului-artist este creația pe
care nimeni nu poate s-o facă să înceteze. Poetul recunoaște că a trăit momente
de disperare și de angoasă, în care nu s-a simțit ajutat nici de exemplele creștine
ale martirilor-ucenici ai Mântuitorului, care au scris ulterior „Evangheliile”
(Luca, Marcu și Ioan). Își numește versurile de atunci „stihuri fără an, stihuri de
groapă”, deoarece în detenție pierduse simțul duratei temporale și resimțea acut
apropierea de moarte și de neant. Senzațiile umane fundamentale- precum setea
și foamea se transformă în „scrum” pierzându-și calitatea de impulsuri vitale.
Sentimentul speranței înfățișat metaforic prin sintagma „unghia îngerească” se
epuizase, iar artistul se teme că inspirația s-a tocit. Harul poetic rămâne o taină
capricioasă în formele ei de manifestare și nici chiar scriitorul nu poate anticipa
momentul propice desfășurării actului creator. Deși lasă inspirația să crească,
aceasta pare să se fi retras din ființa lui, covârșită de trauma existențială a
momentului încarcerării.
În strofa a doua, imaginile poetice sunt marcate de o influență simbolistă:
„întunericul interior și frigul lăuntric sunt în concordanță cu ostilitatea ploii, care
bătea departe, afară. Prizonierul are impresia că lumea devenise ostatică
fenomenelor naturale. Din pricina suferinței, „unghia îngerească a talentului
poetic se transformă într-o gheară incapabilă să mai „însemne” stihurile pe
tencuiala zidurilor ori pe cea a sufletului poetului. Semantic, substantivul
„gheară” sugerează disperarea și chiar agresivitatea unei ființe damnate, care se
agață de orice nădejde de libertate și de supraviețuire. Ultimul vers relevă
încrederea poetului în forțele proprii, căci el va continua să scrie, în ciuda
oricăror adversități ale soartei „cu unghiile de la mâna stângă”.
În concepția lui Arghezi, cartea=opera rămâne pentru om unica modalitate
de a comunica cu transcendentul, pentru că reprezintă Logosul primordial,
generator de materie, de lume. „Flori de mucigai” este o chemare a creației la
lumină, un mijloc de afirmare a operei, indiferent de mediul în care ia naștere.
Așadar, poezia se încadrează în estetică modernistă prin temă, motive și prin
mijloacele de exprimare și de înfrumusețare a realității(estetica urâtului).