Introducere

Volumul „Flori de mucigai (1931) își trage substanța dintr-o experiență de viață a lui Arghezi, și anume o
perioadă de detenție la închisoarea de la Văcărești (1918-1919), pe motive politice, înfățișând universul
închisorii, dominat de o atmosfera apăsătoare și populat de o lume pestriță, care suferă de o profundă degradare
umană.
Poezia centrală a volumului, aleasă ca „prefață”, este arta poetică a acestuia „Flori de mucigai”, fiind
reflexul estetic al unei noi perspective asupra creației și asupra lumii.
Cuprins
apartenenta la modernism
Modernismul este o mișcare amplă apărută în Franța sec XIX, odată cu publicarea volumului Florile Răului
de Baudelaire, caracterizată prin negarea tradiției și impunerea unor noi principii de creație. În literatura romanâ,
Eugen Lovinescu este cel ce teoretizează modernimul ca doctrina estetică prin intermediu revistei „Sburatorul” și
al cenaclului cu același nume, pornind de la ideea că există „un spirit al veacului” care impune sincronizarea
literaturii române cu cea europeană, formulând în acest sens teoria imitației și principiul sincronismului.// trb sa
le explic?// E în regulă!
În primul rând, poetul sparge tiparele topice și sintactice, inovațiile aduse prozodiei sunt specific moderniste:
strofele inegale, verslibrismul și ingambamentul. (Exemplifică! Altfel, trăsătura are doar o tentă de generalitate!)
Prozodia modernă a operei este susținută de versurile cu metrică și ritm variabile de lexicul abrupt, colțuros, în
consonanță cu asprimea ideilor transmise.
În al doilea rand, Arghezi apelează la estetica urâtului: cultivă atrocele, monstrosul, grotescul, trivialul,
alături de grațios. Cuvintele nepoetice pot fi salvate de la vulgaritate, în accepțiunea acestuia, prin așezarea lor
într-un context nou, care generează o reanalizare a valențelor lor expresive. Pot fi transfigurate liric, dovedind
faptul ca toate elementele universului exterior au drept de existență poetică: ,,unghie’’, ,,tencuială’’,
,,mucigai’’, ,,ghiară’’.
idei poetice
Tema poeziei o constituie condiția artistului nevoit să creeze într-un mediu ostil, într-un adevărat infern
uman, care lasă urme adânci asupra acestuia. Astfel, „urâtul” lumii reale - „mucegaiul” creează „frumusețea”,
marea poezie – „florile”, care este tocmai consecința acestei interiorizări, a zbuciumului sufletesc al eului liric.
Poezia cuprinde două strofe, inegale ca număr de versuri: prima strofă, de 16 versuri, definește condiția artistului
și a operei sale, iar strofa a doua, un catren, raportează actul creator la realitatea lumii în care trăiește artistul,
accentuând adeziunea lui Arghezi la ,,estetica urâtului’’.
Prima strofa pune în evidență condițiile speciale în care se desfășoară actul creației: fără cele necesare
scrisului, în singurătate, fără implicarea grației divine. Încă din primul vers, arta scrierii apare ca un efect dureros,
ca un chin. ,,Stihurile’’ au fost scrise ,,cu unghia pe tencuială’’, spațiul creației fiind unul ostil rece, al claustrării:
,,Pe un părete de firidă goală/Pe întuneric, în singurătate’’. Creația reprezintă astfel singura posibilitate de
evadare. Ea nu se mai bucură însă de suportul și de ocrotirea divină: ,,Cu puterile neajutate/Nici de taurul, nici de
leul, nici de vulturul/Care au lucrat împrejurul/Lui Luca, lui Marcu și lui Ioan’’. ,,Leul’’, ,,taurul’’, și ,,vulturul’’
simbolizează, ca și ,, unghia îngerească’’, inspirația divină, harul. Estetica urâtului este ilustrată și prin simbolul
gropii, o altă metaforă a condiției umane: „stihuri de groapă”. În întuneric, inspirația divină, harul poetic
dobândit, nu mai există: ,,Când mi s-a tocit unghia îngerească/Am lăsat-o să crească/Și nu a mai crescut-”. Eul
liric își pierde simțul duratei temporale – „stihuri fără an” și resimte apropierea de moarte prin senzatia de sete și
foame: „fara”, „foame”, „sete”, cuvinte ce aparțin câmpului semnatic al privațiunii, sugerând lipsurile ce
cauzează imposibilitatea exprimării. Astfel, actul poetic este, în această situație, pur omenesc și, de aceea, minor,
în comparație cu scrierile evangheliștilor, care constituie un act major, întrucât ele consemneaza absolutul.
A doua strofă conturează planul realității exterioare. Versul ,,Era întuneric. Ploaia bătea departea afară’’
descrie o lume ostilă, în acord cu starea sufletească a eului liric: ,,în singurătate’’, ,,cu puterile neajutate’’, ,,mă
durea mâna ca o ghiară/Neputincioasă’’. Deși lumea pare învinsă de întuneric, nevoia poetului de a scrie este de
nestăpânit: ,,Și m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă’’. Se creează o atmosferă sumbră, apăsătoare, în
stil simbolist și poetul trăiește, acum, cu acuitatea unei dureri fizice, neputința realizării actului creației. Mâna
stângă și unghia-condei devin simboluri ale unu act creator irațional, care se abate de la „firesu” artei, instituid o
nouă cale de exprimare poetică. Faptul că mâna îl doare „ca o ghiară” sugerează intoarcerea la instinct, la
originile umanului, proces necesar renașterii ulterioare. Așa cum observa Nicolae Balotă în Opera lui Tudor
Arghezi, autorul nu adoptă figura poetului damnat, ci „consemnează” senin etapele trasformării interioare, în
relatie cu arta sa. În acest context, verbul „m-am silit” aratp efortul conștient și asumat de răzbire la „lumina”
creației, în ciuda întunericului din jur.

2 elemente de structura/ compozitie/ limbaj

Viziunea despre lume a autorului se remarcă și la nivelul elementelor de structură, de compoziție și de limbaj
ale textului poetic. Adevărat element paratextual, titlul anticipează ideea discursului, fiind în strânsă corelație cu
mesajul transmis de text. Titlul poeziei, ,,Flori de mucigai’’ este, din punct de vedere stilistic, un oximoron,
amintind de ,,Florile răului’’ a lui Baudelaire, unul dintre întemeietorii poeziei europene moderne. ,,Florile’’
sugerează lumină, viață, armonie, frumusețe, pe când ,,mucegaiul’’ dă sugestia urâtului, a întunericului, a
descompunerii, a morții. Asocierea celor două categorii estetice conferă expresivitatea textului, urâtul este
transfigurat artistic prin etetica urâtului, potrivit căreia din urât se poate naște ceva frumos./urâtul poate fi sursa
de inspirație a frumosului.
O prima imagine artistică relevantă este prima secvență poetică: textul debutează „ex abrupto” („le-am scris
cu unghia pe tencuială”), șocând prin absența complementului direct și prin folosirea termenului „unghia”,
metaforă a creației, indiferent de auspicii.
Elementele de expresivitate artistică din finalul poeziei - imaginea vizuală „era întuneric”, imaginea dinamic-
auditivă „ploaia bătea departe, afară”, comparația violentă a mâinii „ca o ghiară neputincioasă”, și ampla
metaforă a necesității de a scrie indiferent de consecințe „și m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă”-
surprind aspecte definitorii ale imaginarului arghezian, prin invocarea unor elemente de estetica urâtului
(singurătatea asumată, schimbarea codurilor estetice, metafora scrisului dureros, dar autentic).
Având în vedere simetriile semantice subtil exersate de poet, se poate stabili o relație de echivalență între
„florile de mucigai” și „stihurile de-acum”, în sensul că viziunea poetică argheziană cunoaște niște metamorfoze
de la armonia Cuvintelor Potrivite panal?? a „ereziile” estetice din Flori de mucigai. Așa se explică insistența
autorului pe definirea acestora în enumerația din următoarea secvență, menită a le singulariza: sunt scrise sub
imperiul sentimentului morții ( „Stihuri de groapă”), ivite din lipsuri și suferință („De sete de apa/Și de foame de
scrum”), insolitate de la cronologia imediată („Sunt stihuri fără an”)
.
Încheiere
În concluzie, poezia ,,Flori de mucigai’’ de Tudor Arghezi dezvoltă un ansamblu de trăsături care compun
viziunea despre lume și viață a poetului, impunând o nouă formulă estetică în literatura română. Chiar daca
poezia este un strigăt de deznădejde, în final, își face loc speranța în izbânda artei, perseverența poetului amintind
de Sisif, astfel poezia reușind să învingă timpul.