Relația dintre ideea poetică și mijlocele artistice/ comentarea unor figuri de stil/ artă poetică/

apartenența la curent literar

Ideea poetică identificată în poezia „Sub cerul plin de nouri” de M. Eminescu este de
sorginte romantică, surprinzând tema comuniunii omului cu natura, ca stare de spirit. Cadrul
descriptiv al naturii conturează un pastel, eul liric validându-se în ipostaza unui contemplator
al frumuseții tabloului Carpaților.
Mijloacele artistice redau amprenta stilistică eminesciană și evidențiază modul
original la care recurge poetul pentru a-și exprima viziunea artistică. Ipostaza peisajului
efemer este susținută prin motive eminesciene tipice, puse în valoare de figuri de stil și
imagini artistice inedite: se remarcă motivul cerului, încă din titlu, valorificat în metaforism:
„zare lungă și fără de sfârșit”, „ceru-ntreg se rumpe/În ploi scânteietoare”, personificări
„cerul râde”, sugerând fascinația pentru mister, absolut și nemărginire astrală. Seria de
antiteze include teluricul, acvaticul și astralul, lumină-întuneric, mărginire-infinit.

Sub cerul plin de nouri vezi șesu-n răsărit,

Întins in zare lunga si fara de sfarsit,
Iar colo-n miaza-noapte cu codri de stejar
Se pierd una cu cerul Carpații seculari;

Dar spre apus prin nouri o geana e subțire,

Prin care cerul râde cu-a lui nemărginire;
A nourilor lume aurita e de soare
Ce cu văpaie alba, frumoasa, orbitoare,

Împrăștie in neguri subțiri din juru-si norii;

Ca la minune cată la dansul calatorii.
Deodată ti se pare ca ceru-ntreg se rumpe
În ploi scânteietoare de colb de pietre scumpe,

Apunerea cereasca părea de roze ninsa,

Ca pâsla păreau albe dumbravele sub dânsa,
Iar mari si lacuri, ape sclipesc ca si oglinzi,
Apoi, când răsăritul cu ochii il cuprinzi.

Ideea poetică identificată în poezia „Departe sunt de tine” de Mihai Eminescu este de
sorginte romantică, surprinzând tema iubirii ca izvor al suferinței ființei umane. Confesiunea
eului liric evidențiază meditația asupra unui destin nefericit: „ Departe sunt de tine și singur
lângă foc/ Petrec în minte viața-mi lipsită de noroc”. Lirismul subiectiv dezvăluie o conștiință
frâmântată de iminența unei vieți finite, supuse trecerii ireversibile a timpului.
Mijloacele artistice sunt în strânsă legătură cu viziunea supra iubirii și destinului,
constând în metafore „glasul amintirii rămâie pururi mut”, „averea-mi de-amor și frumuseți”,
comparații „bătrân ca iarna” care sugerează un pesimism extrem, amprentă stilistică a ultimei
etape de creație eminesciene, de inspirație romantic-germană.
Departe sunt de tine și singur lângă foc,
Petrec în minte viața-mi lipsită de noroc,
Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,
Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit.
Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri,
Redeșteptând în față-mi trecutele nimicuri;
Cu degetele-i vântul lovește în ferești,
Se toarce-n gându-mi firul duioaselor povești,
Ș-atuncea dinainte-mi prin ceață parcă treci,
Cu ochii mari în lacrimi, cu mâni subțiri și reci;
Cu brațele-amândouă de gâtul meu te-anini
Și parc-ai vrea a-mi spune ceva… apoi suspini…
Eu strâng la piept averea-mi de-amor și frumuseți,
În sărutări unim noi sărmanele vieți…
O! glasul amintirii rămâie pururi mut,
Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut,
Să uit, cum dup-o clipă din brațele-mi te-ai smult…
Voi fi bătrân și singur, vei fi murit de mult!

Ideea poetică identificată în poezia „Gri” de George Bacovia este de sorginte

simbolistă, surprinzând tema singurătății ființei umane. Confesiunea eului liric evidențiază
apăsarea sufletească într-un cadru protector simbolizat de intimitatea camerei, ca spațiu al
refugiului de lume: „Și de lume, tot mai singur, mai barbar/ Trist, cu-o pană, mătur vatra,
solitar”. Acest vers validează ipostaza miticului Orfeu, al cărui condei devine obiect lipsit de
menirea sa, scopul creator este anihilat, redus la obiect de uz casnic. De aici se remarcă și
caracterul de artă poetică simbolistă, prin zugrăvirea condiției nefirești a poetului: izolat într-
un spațiu al angoasei.
Mijloacele artistice susțin ideea poetică, constând în corespondența interior-exterior
(univers dominat de culoarea plumbului- gând, sentiment): „ Ca și zarea, gândul meu se
înnegri”. Cromatismul dezolant al universului de plumb copleșește ființa, iar simbolurile
cobe, corbii, iarna, sunt semne de rău augur, asociate morții, cu prevestiri sumbre. Limbajul
bacovian se remarcă și prin frecvența metaforelor care ambiguizează mesajul poetic: „plâns
de cobe”, „plumb de iarnă”, „zarea grea de plumb”.
Așadar, poezia supusă demersului interpretativ este o capodoperă a liricii bacoviene
datorită tematicii originale, amprentă stilistică a poetului născut în substanța simbolismului
decadentist.

Opera literară „Stau în cerdacul tău...” de M. Eminescu este un sonet (adică poezie cu
2 catrene și 2 terține) închinat iubirii, sentiment înălțător ce plasează ființa umană deasupra
mediocrității, pe o scară ontologică (=existențială) superioară. Discursul se remarcă sub
forma unei confesiuni din care răzbate un ton elegiac (=trist) determinat de imposibilitatea
apropierii de ființa iubită/ de imposibilitatea constituirii cuplului: „Stau în cerdacul tău...”.
motivul ferestrei, recurent în lirica eminesciană, devine un simbol al separării cuplului de
îndrăgostiți, dar și punte de legătură între două lumi: „Dar prin fereastra ta eu stau privind/
Cum tu te uiți cu ochii în lumină”.
 Mijloacele artistice conturează un cadru nocturn, amprentă stilistică a liricii
eminesciene. Astfel, metafora „flori de umbră” sugerează misterul clipei, iluzia unei iubiri,
izvor de fericire pentru ființa umană. În antiteză cu întunericul naturii protectoare se
conturează chipul angelic al iubitei, ipostaziat „în lumină”, prin metafora „În val de aur părul
despletind”. Finalul poeziei transmite o tristețe metafizică din toate elementele naturii: „Luna
bate trist în geamuri”. Melancolia îndrăgostitului este amplificată de figurile de grafie,
punctele de suspensie fiind sugestive încă din paratext. (titlu)
Așadar, poezia supusă demersului interpretativ este o capodoperă a liricii erotice
eminesciene, a elogiului adus idealului iubirii, în veci neatins.
Stau în cerdacul tău... Noaptea-i senină
Deasupra-mi crengi de arbori se întind,
Crengi mari în flori de umbră mă cuprind
Și vântul mișcă arborii-n grădină.

Dar prin fereastra ta eu stau privind

Cum tu te uiți cu ochii în lumină.
Ai obosit, cu mâna ta cea fină
În val de aur părul despletind.

L-ai aruncat pe umeri de ninsoare,

Desfaci visând pieptarul de la sân,
Încet te-ardici și sufli-n lumânare...

Deasupră-mi stele tremură prin ramuri

În întuneric ochii mei rămân,
Ș-alături luna bate trist în geamuri.

Opera literară „Iambul” de Mihai Eminescu surprinde în manieră originală un omagiu

adresat artei Cuvântului, condiția poeziei fiind simbolizată încă din titlu, printr-un picior
metric. Discursul se remarcă sub forma unei confesiuni a eului liric în care sunt dezvăluite
dificultățile unui mitologic Orfeu pe drumul creației. Caracterul de artă poetică este redat în
primul rând prin tema condiției artistului în ipostaza unui făuritor de rime, în luptă
permanentă cu versul, asemenea meșteșugului arghezian: „De mult mă lupt câtând în vers
măsura/ [...] Ca s-o aștern frumos în lungi șiraguri/ Ce fără piedici trec sunând cezura”.
Mijloacele artistice redau amprenta stilistică eminesciană constând în metafore care
transmit emoția ritmului iambic elogiat „trezind în suflet patima și ura”, „Amor timid trece
praguri”, epitete ale aceluiași ton plin, blând, pudic, puternic, dar și comparații: „plină e ca
toamna mierea-n faguri”, o sugestie a frumosului artistic. Lirismul subiectiv validează
ipostaza lirică în condiția poetului care duce o luptă permanentă pe drumul creației, căutând
perfecțiunea sensului și a formei.

De mult ma lupt catand in vers masura,

Ce plina e ca toamna mierea-n faguri,
Ca s-o astern frumos in lungi siraguri,
Ce fara piedici trec sunand cezura.

Ce aspru misca panza de la steaguri,

Trezind in suflet patima si ura-
Dar iar cu dulce glas iti umple gura
Atunci cand Amor timid trece praguri!

De l-am aflat la noi a spune n-o pot

De poti s-auzi in el al undei sopot,
De e al lui cu drept acest preambul-

Aceste toate singur nu le judec...

Dar versul cel mai plin, mai bland si pudic,
Puternic iar - de-o vrea - e pururi iambul.

Opera literară „Artă poetică” de Ion Pillat este o confesiune lirică de factură/de
sorginte tradiționalistă (încadrăm autorul în curent literar dacă știm) ce surprinde condiția
artistului și menirea artei sale. De aici reiese caracterul de ars poetica, întreg discursul liric
fiind închinat procesului creator, artistul în ipostaza unui Orfeu dezvăluie trăiri și emoții
intense prin creație: „Izvorăsc din mine ca din mări/ Insule de gânduri ce adună/Cânturi
fremătând peste uitări”.
Mijloacele artistice sunt în strânsă legătură cu ideea poetică, redând amprenta stilistică a lui
Ion Pillat. La nivel stilistic se remarcă frecvența metaforei „Îmi adorm durerea de-a trăi”, o
sugestie a impasului creator și zbuciumului lăuntric al creatorului care își găsește echilibrul
interior doar prin artă, mijloc de evadare din cotidian. Refugiul în arta condeiului este sugerat
și la nivel lexical prin frecvența termenilor din câmpul semantic al artei poetice: „cuvinte”,
„vers”, „gânduri mari”, „cânturi”.
Așadar, poezia supusă demersului interpretativ este o artă poetică, aspect anticipat încă din
paratext (titlu), prag discursiv, ce reliefează în manieră originală trăirile artistului în ipostaza
unui făuritor al creației.
Mi-am urzit din sunet si coloare,
Din cuvinte dure, zi de zi,
Turnul versului inalt in care
Imi adorm durerea de-a trai.

Zi de zi si luna dupa luna,

Izvoresc din mine ca din mari
Insule de ganduri, ce aduna
Canturi frematand peste uitari.

Ani de ani si clipa dupa clipa,

Vierme de matase m-am facut,
Fluturul simtindu-l, ce-n aripa
O sa-mi schimbe bratele de lut...

Dar cum stau cu lampa dupa mine

Si cum scriu: un singur tipat greu
Din odaia de bolnava vine -
Si ce mic, ce gol e visul meu.

Opera literară Nocturnă de George Bacovia este o artă poetică, întrucât surprinde în
manieră simbolistă condiția de damnat a artistului copleșit de solitudine. Discursul liric se
remarcă sub forma unei confesiuni care dezvăluie tristețea metafizică și angoasa existențială
a artistului inadaptat într-o societate mediocră: „Stau...și moina cade, apă, glod.../Să nu mai
știu nimic e-un singur mod –”. Se sugerează ipostaza dedublării ființei umane, privind în sine
ca într-un străin: „Umbra mea stă în noroi ca un trist bagaj –”. Simbolurile precum moina,
apa, glodul, umezeala sugerează mizeria existențială, iar „zidurile astea”, „Case de fier în case
de zid/ Și porțile grele se închid” delimitează universul eului liric, abisul deschizându-se între
el și lumea plată, trivială. Fiind o poezie simbolistă, caracterul de ars poetica este sugerat
prin frecvența simbolurilor, dar și a ipostazei lirice, asociată în decadentism cu aceea a
artistului în societate.
Stau... și moina cade, apă, glod...
Să nu mai știu nimic, ar fi un singur mod -
Un bec agonizează, există, nu există, -
Un alcoolic trece piața tristă.

Orașul doarme ud în umezeala grea.

Prin zidurile astea, poate, doarme ea, -
Case de fier în case de zid,
Și porțile grele se-nchid.

Un clavir îngână-ncet la un etaj,

Umbra mea stă în noroi ca un trist bagaj -
Stropii sar,
Ninge zoios,
La un geam, într-un pahar,
O roză galbenă se uită-n jos

Opera literară Romanță de toamnă de V. Alecsandri este o artă poetică, ipostaziind

asocierea originală dintre nostalgia sentimentului înălțător de dragoste și destinul artistului
supus suferinței. Discursul liric se remarcă sub forma unei confesiuni ce sugerează
intangibilitatea iubirii în concordanță cu efemeritatea ființei umane în ipostaza făuritorului de
poezie/Orfeu care se refugiază în propria-i creație: „Aș aștepta în tine dorul/Cu-a mea cântare
înfocată.” Astfel, iubirea neîmplinită devine, printr-un paradox, muză, izvor de idei poetice
pentru artist: „Eu te-oi privi oftând ferice/ Răpit de farmecul frumseții”. Iubirea este văzută ca
sentiment ce stimulează actul creator, eul liric reflectând cu nostalgie la destinul eșuat: „ De-
aș fi ce-am fost pe lume-odată/ Privind în față viitorul.” AICI NU AM MAI PUS TEXTUL!

Opera literară Victorii negre de Radu Gyr este un monolog liric în care vocea poetică
își asumă apartenența la o categorie socială supusă efemerității. Utilizarea pluralului verbelor
și pronumelor de persoana I, murim, părem, apunem, noi, evidențiază condiția efemeră a
omului supus trecerii implacabile a timpului: „apunem ceas de ceas”.
Modernitatea poeziei lui Radu Gyr reiese din valorificarea originală a motivului baroc
vanitas vanitatum care surprinde și o atitudine de dispreț la adresa umanității: „Ne credem
stânci, ne vrem granit/ nu știm ce viermi profunzi ne rod”. Se remarcă inovația la nivel
lexical, prin valorificarea unor termeni nepoetici, estetica urâtului, amintind de poezia
argheziană: viermi profunzi, miezul morții viermuit. Atitudinea critică a vocii poetice este
tranșantă în finalul poeziei care consideră că prin pasiuni (patimi) „nu înfrângem viața, ci
murim”.

În orice zi, la orice pas,

murim puţin, murim mai mult.
Cu cât părem mai viu tumult,
cu-atât apunem ceas cu ceas.

Ne credem stânci, ne vrem granit,

nu ştim ce viermi profunzi ne rod.
În viaţa ca un rumen rod
stă miezul morţii, viermuit...

Ca nişte fluvii clocotim,

înspumegaţi, triumfători –
nu bănuim că sub vâltori
nu-nfrângem viaţa, ci murim. (...)

Dar noi, în inimi, dac-am strâns

izbânda unei zile vii,
zâmbim c-am mai învins o zi,
în loc să izbucnim în plâns.