Odă (în metru antic), Mihai Eminescu

Mihai Eminescu se înscrie cu întreaga sa operă literară în curentul romantic, fiind, de altfel, cel
mai important reprezentant al acestui curent în literatura noastră. Aparţine perioadei marilor clasici, fiind
contemporan cu Creangă, Caragiale şi Slavici, membru al grupării „Junimea”, la înfiinţarea căreia a
participat şi Titu Maiorescu.
Una dintre temele romantice ale creaţiei sale este condiţia omului de geniu, prezentă în lucrări în
proză (Sărmanul Dionis, Geniu pustiu) şi poezie (cele cinci Scrisori, Luceafărul, Glossă). În această
categorie se află şi Odă (în metru antic), publicată în „Convorbiri literare” în 1883, anul capodoperelor
eminesciene. Iniţial, textul a fost conceput ca o odă închinată geniului militar, Napoleon Bonaparte. Prin
variante succesive, Eminescu distilează ideea poetică, astfel că textul final devine o poezie filosofică ce
alătură tema condiţiei omului de geniu şi iubirea ca generatoare de suferinţă.
Despre primul vers al acestei poezii Nichita Stănescu afirmase că este cel mai frumos din lirica
noastră. Se evidenţiază aici ideea că pentru geniu, moartea se constituie într-o experienţă de cunoaştere:
„Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată.”
Prima strofă conturează imaginea statuară a geniului cu toate atributele specifice şi din celelalte
opere ale autorului: „Pururi tânăr”, face referire la nemurire şi tinereţe spirituală eternă, sintagma
„înfăşurat în manta-mi” exprimă detaşarea de lumea înconjurătoare, iar dorinţa de solitudine se regăseşte
în versul „Ochii mei nălţam la steaua/ Singurătăţii.”
Atmosfera de seninătate se schimbă brusc în strofa a doua al cărei prim vers pare a face referire la
apariţia fiinţei iubite: „Când deodată tu răsărişi în cale-mi”. Pronumele personal „tu” are rolul de a
personifica un sentiment: „Suferinţă tu, dureros de dulce”. Se creează astfel motivul iubirii generatoare de
suferinţă şi chiar de moarte, idee amplificată şi prin sintagmele cu valoare de oximoron: „dureros de
dulce” şi „voluptatea morţii”.
A treia strofă conţine trimiteri mitologice cu rolul de a accentua ideea din strofa precedentă. Este
sugerată imaginea femeii iubite ca sursă a suferinţei infernale: Deianira aruncă pe umerii lui Hercule
cămaşa îmbibată în sângele otrăvit al centaurului Nessus, cămaşa i se lipeşte de trup, arzându-l:
„Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.”
Motivul focului are o dublă semnificaţie: a pasiunii erotice arzătoare, dar şi al suferinţei chinuitoare.
Hiperbola din finalul strofei amplifică cele două semnificaţii.
Condiţia geniului pentru care iubirea este un ideal transpare din penultima strofă. Iubirea este
totodată o sursă de inspiraţie astfel că substantivul „vis” poate face referie şi la idealul creaţiei. Cu această

1
interpretare poezia se apropie de arta poetică, poetul fiind o ipostază a omului de geniu, aşa cum reiese şi
din alte creaţii eminesciene precum Scrisoarea II, Odin şi poetul sau Numai poetul:
„De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug ma topesc în flăcări...
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?”
Această interogaţie retorică arată că renaşterea din proprie cenuşă nu mai este posibilă.
Finalul poeziei exprimă dorinţa de a-şi găsi liniştea absolută prin moarte. Se remarcă similitudinea
cu ideea poetică din elegia Mai am un singur dor publicată în acelaşi an:
„Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!”
La fel ca în poezia filosofică Glossă regăsim transpunerea în vers a dictonului lui Socrate: „Nosce
te ipsum”. Pentru omul de geniu, cunoaşterea de sine este forma supremă de cunoaştere, condiţie sine qua
non a accederii în moarte.
Muzicalitatea gravă a textului este dată de structura prozodică, de altcătuirea specifică a strofei
safice preluate de Eminescu din poezia antică greacă.

Sara pe deal

Romantismul creaţiei eminesciene se identifică în temele abordate, condiţia omului de geniu,

timpul şi spaţiul, cosmogonia, inspiraţia folclorică, natura şi iubirea, călătoria cosmică etc. Temă prin
excelenţă romantică, iubirea, apare aproape întotdeauna împreună cu natura în creaţii precum: Dorinţă,
Lacul, Floare albastră
, Sara pe deal.
Ce specie, Sara pe deal este o eglogă, adică o idilă cu elemente de pastel. Aparţine liricii de
tinereţe, fiind concepută iniţial în 1872, ca parte a unui poem amplu, Eco. Proiectul este abandonat, iar
versiunea finală a fost publicată în „Convorbiri literare” în 1885.
Titlul, reluat în incipitul textului, este un cronotop romantic care precizează momentul şi locul
întâlnirii de dragoste.
Prima strofă conturează un cadru romantic aflat sub influenţa elegiacă a imaginii auditive,
„buciumul sună cu jale”. Epitetul personificator exprimă, de fapt, starea eului liric. Aceeaşi tonalitate
gravă este transmisă şi prin personificarea „apele plâng”. Specific naturii eminesciene identificăm motive
ce aparţine atât cadrului terestru: „apele”, „dealul”, „salcâmul”, cât şi cadrului cosmic „lună”, „stele”.

2
 Exegeţii liricii eminesciene afirmă că prin prezenţa copacului şi a apei poetul redă imaginea
paradisului. Copacul este aici salcâmul, sugestie a cadrului rustic şi familiar. Ultimul vers al acestei strofe
introduce planul iubirii prin imaginea tinerei care aşteaptă „sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine”.
Stofa a doua conturează portretul iubitei, ca o fiinţă ideală. Se creează un paralelism între luna
„sfântă şi clară” şi chipul iubitei, între stele şi ochii acesteia. Iubita devine astfel un model de frumuseţe şi
puritate, aşa cum se desprinde din întreaga lirică eminesciană de tinereţe.
Strofa a treia şi a patra creează împreună o secvenţă a pastelului înserării într-un cadru rustic.
Muzicalitatea secvenţei are aceeaşi notă solemnă, gravă, asemeni primului vers. Se realizează prin
sintagma precum: „fluiere murmură-n stână”, „toaca răsună mai tare, „clopotul vechi împle cu glasul lui
sara”. Nota auditivă este completată de imaginile motrice „oameni cu coasa-n spinare/Vin de la câmp”,
olfactive „valea-i în fum”. Totodată, aceaste imagini au rolul de a evidenţia liniştea înserării care se lasă
treptat peste cadrul rustic, în contrast cu trăirea intensă a eului liric identificată în ultimul vers al secvenţei
„sufletul meu arde-n iubire ca para”.
Dubla repetiţie a interjecţiei „Ah” şi a locuţiunii adverbiale „în curând” contribuie la crearea unui
paralelism sintactic şi, de aici, o antiteză între nerăbdarea îndrăgostitului de a întâlni fiinţa iubită şi
liniştea ce se aşterne peste sat:
„Ah! În curând satul în vale-amuţeşte,
Ah! În curând pasul spre tine grăbeşte,”
Verbele la viitorul popular arată că această întâlnire de dragoste este dorită, visată, dar nerealizată.
Aceasta este o particularitat a majorităţii poeziilor de dragoste eminesciene din etapa de tinereţe. Apare
„visul ferice” de iubire, nu iubirea propriu-zisă:
„Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti de dragă.”
Scenariul erotic eminescian se încheie cu motivul visului sau al somnului, cufundarea în planul
oniric, al reveriei, fiind specifice poeziei romantice:„Şi surânzând vom adormi sub înaltul,/Vechiul
salcâm.” Salcâmul este un laitmotiv al poeziei, se repetă de trei ori în text şi apare ca un martor al poveştii
de dragoste, dar şi ca un axis mundi, o legătură între cer şi pământ.
Poezia se încheie cu o interogaţie retorică, procedeu romantic: „Astfel de noapte bogată,/Cine pe
ea n-ar da viaţa lui toată?”. Această interogaţie face referire la condiţia omului de geniu. Geniul este
singurul care consideră iubirea o experienţă fundamentală şi este capabil de sacrificiul absolut în numele
ei.
Muzicalitatea deosebită a textului este amplificată de ementele prozodice. Versurile sunt lungi, cu
măsura de 12 silabe şi rimă împerecheată. Cezura fixă, dupa a parta silabă şi alternanţa de iamb troheu şi
dactil generează o armonie inefabilă.