Joc Secund / Din ceas, dedus...

de Ion Barbu

Ion Barbu este un reprezentant al modernismului interbelic, unul dintre cei mai originali
reprezentanţi ai liricii româneşti. Sub acest pseudonim se ascunde, de fapt, matematicianul Dan
Barbilianu. Aceasta profesie a influenţat şi poezia sa, care se caracterizează prin încifrarea mesajului,
preocupare pentru rigoare formală şi utilizare a neologismului in limbajul artistic.
Deşi creaţia lui nu este bogată cantitativ si nici nu se întinde pe o perioada
lungă de timp, totuşi criticul Tudor Vianu identifica trei etape distincte în lirica sa.
Prima etapa este cea parnasiană şi cuprinde poeziile: Lava, Munţii, Banchizele, Elan,
Umanizare etc. În aceste versuri se observă trăsăturile curentului, lirismul este
obiectiv, atitudinea eului liric impersonală, majoritatea poeziilor sunt sonete, ceea ce
arată preferinţa parnasienilor pentru rigoarea formală.
A doua etapă este cea baladic-orientală. Include poeme ample, cu substrat narativ, inspirate din
lumea folclorică si orientală. Aici sunt incluse: Riga Crypto si lapona Enigel, In memoriam, Domnişoara
Hus, Isarlâk. Cea de-a treia etapă dă nota de originalitate întregii creaţii, fiind cea ermetică. Cuprinde
poeme cu o tematică foarte diversă: arte poetice (Din ceas, dedus..., Timbru, Grup), cunoaşterea (Ritmuri
pentru nunţile necesare, Mod), sacralitatea (Lemn sfânt) sau creaţia (Oul dogmatic). Opinia generală a
criticilor este că ermetismul barbian este doar aparent, identificat mai ales la nivelul lexicului, nu al
mesajului. De exemplu criticul Nicolae Manolescu vorbea despre un ermetism „strict formal”, iar
Călinescu considera că acesta este „adesea numai filologic”.
Arta poetică reprezentativă pentru această etapă este poezia Din ceas, dedus... care deschide
volumul Joc secund (1930). Textul nu a avut iniţial un titlu propriu-zis. De aceea, multa vreme i s-a
atribuit titlul volumului. Ulterior s-a utilizat procedeul întâlnit si in cazul altor poezii fără titlu, folosindu-
se incipitul textului. Poezia poate fi, totuşi, identificată prin ambele titluri.
Textul poetic este foarte concentrat, redus la numai doua catrene, fiecare reprezentând un plan
corelat cu tema. Astfel primul catren face referire la imaginea poeziei in viziunea lui Ion Barbu, iar al
doilea defineşte metaforic condiţia artistului.
Primul catren se constituie într-un enunţ eliptic de predicat, ceea ce contribuie la încifrarea
mesajului, particularitate a ermetismului:
„Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă in mântuit azur
Tăind pe înecarea cirezilor agreste
In grupurile apei, un joc secund, mai pur.”
Întâlnim in aceasta strofă mitul oglinzii, specific liricii lui Ion Barbu, identificat prin substantivul
„oglindă” sau sintagma „grupurile apei”. Acest mit are rolul de a sugera reflectarea luminii, realitatea

1
virtuală, lipsită de materialitate si, de aici, putem stabili corelaţii cu motivul ideii pure din filosofia
platoniciană. Conţinutul acestei strofe a fost explicat de G. Calinescu astfel: „poezia (adâncul aceste
calme creste) este o ieşire (dedus) din contingent (din ceas) in pură gratitudine (mântuit azur), joc secund
ca imagine a cirezii răsfrânte in apă”.
Sintagma „cirezi agreste” se constituie într-o ironie subtilă la adresa poeziei tradiţionaliste,
evocatoare a lumii rurale. La nivelul stilistic identificăm imaginea oximoronică: „adâncul acestei calme
creste” sau metafora „joc secund” întărită de comparativul de superioritate „mai pur” care denumeşte
poezia in viziunea lui Barbu.
Al doilea catren prezintă concepţia despre menirea artistului:
„Nadir latent! Poetul ridica însumarea
De harfe resfirate ce-n sbor invers le pierzi.
Si cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea,
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.”
Incipitul strofei evidenţiază motivul central al acestei poezii, transformarea, trecerea de la realitate
la artă. Nadirul este opus zenitului, puncte aflate in opoziţie pe o linie verticală, în relaţie directa cu
imaginea din primul vers al poeziei. În acelaşi sens apare şi sintagma cu valoare de metaforă „zbor
invers” care, printr-un joc de cuvinte ar putea fi citită „zbor în vers”. Motivul transformării se regăsea şi
într-o alta artă poetica interbelică celebră, Testament de Tudor Arghezi, cu diferenţa că acolo se sublinia
transformarea lumii materiale într-una spirituală.
Menirea poetului este menţionată cu claritate: „Poetul ridică însumarea de harfe resfirate [...] şi
cântec istoveşte”. Substantivul „cântec” denumeşte de fapt, poezia, amintindu-ne în acest sens ca în latină
exista un singur cuvânt, „carmen” pentru ambele semnificaţii. Definitorii pentru poezie sunt imaginile
auditive: „harfe resfirate” si cele vizuale: „meduzele când plimbă sub clopotele verzi”. Ideea este similară
cu cea din arta poetică eminesciană Epigonii unde poezia era „voluptuos joc de icoane si cu glasuri
tremurate”.
Deşi este o poezie modernistă, textul respectă prozodia, fiind structurat in două catrene cu măsura
de 13-14 silabe si rima încrucişată. Modernismul, reprezentat aici prin ermetism, se realizează prin
enunţul eliptic (primul catren) prin expresia abstractă şi logistică, sub care apare înfăţişată gândirea
poetică şi prin utilizarea unor termeni specifici limbajului matematic precum: „dedus”, „grupuri”,
„secund” sau „însumare”. Prin dezvoltarea temei „poezia şi menirea poetului” acest text este o artă
poetică, definitorie pentru ermetismul barbian.

2
 Ryga Crypto şi lapona Enigel, de Ion Barbu

Ion Barbu este un reprezentant al modernismului în poezia interbelică, una dintre vocile originale
ale poeziei româneşti.Creaţia sa nu ocupă un spaţiu prea vast, cu toate acestea, criticul Tudor Vianu a
identificat trei etape distincte. Etapa parnasiană cuprinde mai ales poeziile de început precum: Elan, Lava,
Munţii, Banchizele, Umanizare. Majoritatea sunt sonete, ceea ce demonstrează predilecţia parnasienilor
pentru rigoare, şi au un lirism obiectiv.
Etapa ermetică cuprinde poezii precum Timbru, Grup, Din ceas, dedus, Oul dogmatic. Aşa cum
au evidenţiat aproape toţi exegeţii poeziilor ermetice barbiene ermetismul său este „o experienţă de
vocabular” (N.Manolescu), „strict formal”(Dinu Pillat), „adesea numai filologic”(G.Calinescu).
Cea de-a treia etapă,baladic-orientală, conţine fie poeme ample, cu substrat narativ, fie poezii cu
note folclorice sau pitoreşti, evocatoare, ale unei lumi orientale precum: După melci, In memoriam,
Isarlâk, sau Nastratin Hogea la Isarlâk. În această etapa se include şi balada cultă Riga Crypto şi lapona
Enigel.
Titlul acestei balade este reprezentat de numele celor două personaje. Sonoritatea arhaică a
substantivului „riga” are rolul de a evoca atmosfera poveştilor triste de dragoste ale Evului Mediu dintre
Tristan şi Isolda sau Romeo şi Julieta. Titlul este astfel corelat cu tema poemului - dragostea neîmplinită.
Criticii au numit această operă „un Luceafăr întors”, diferenţa faţă de capodopera eminesciană fiind că
aici personajul superior prin raţiune este cel feminin.
Textul este structurat sub forma naraţiunii in ramă. Fiind baladă cultă, aşadar specie a genului epic
in versuri, se identifică personaje, indici spaţiali şi temporali, fir narativ si momentele subiectului.
Primele patru strofe reprezintă rama baladei. Versurile au rolul de a crea atmosfera poemului.
Apare dialogul între un nuntaş şi un menestrel, prezenţă care evocă atmosfera tristă din cantecele de
dragoste din vremurile indepărtate. Se creează totodată o atmosferă barocă prin incarcatura stilistică:
epitete („mult îndărătnic menestrel”), enumeraţie („pungi, panglici, beteli cu fundă”˝), comparaţie („mai
aburit ca vinul vechi ciocnit la nuntă”), metafora denumind balada („cântec larg”). Enumeraţia menţionată
este totodată o referire la imaginile artistice din textele lirice, astfel că rama capătă si semnificaţia unei
arte poetice sui generis.
Balada propriu-zisă se deschide cu prezentarea personajelor. Personajul masculin este identificat
prin versul „crai Crypto, inimă ascunsă”. Prima sintagmă, sonoră prin aliteraţie, evidenţiază numele
propriu care ne duce cu gândul la criptic, încifrat, tăinuit, trăsături reluate prin apoziţia „inimă ascunsă”,
care subliniază şi faptul că personajul e dominat de sentimente. Spaţiul în care trăieşte, „în pat de râu si-n
humă unsă”, indică un mediu întunecat şi umed, un univers al fiinţelor marunte: „bureţi”, „răi ghioci şi

3
toporaşi”. La fel ca într-un basm apare si motivul blestemului unei vrajitoare, iar efectul acestuia
anticipează imposibilitatea nuntirii:
„Sterp îl făceau şi nărăvaş
Că nu vroia să înflorească”.
Personajul feminin este lapona Enigel. Numele său a fost corelat prin sonoritate cu substantivul
„angel”, iar Tudor Vianu identifica o trimitere la numele râului Ingul care curge spre Sud. Ea trăieştie în
„ţări de gheaţă urgisită”, spaţiu care sugerează raţiunea rece. Apare şi motivul transhumanţei:
„De la iernat, la păşunat,
În noul an să-şi ducă renii,”.
motivat aici de calatoria spre Sud în căutarea soarelui.
La fel ca în poemul Luceafărul personajul superior prin raţiune, aici Enigel, coboară in lumea
personajului înzestrat cu un preaplin de sentimente, iar întâlnirea are loc într-un loc de vis:
„Pe trei covoare de răcoare
Lin adormi, torcând verdeata,
Când lângă sân, un rigă spân,
Cu eunucul lui bătrân,
Veni s-o-imbie cu dulceată”
Epitetul din sintagma „rigă spân” şi prezenţa eunucului accentuează imposibilitatea poveştii de dragoste.
Dacă prima parte a textului avea caracter narativ, la fel ca in Luceafărul, aspectul dramatic e dat
de prezenţa dialogului. Crypto adreseaza două chemari catre Enigel, asemeni fetei de împărat sau
ademenitoarei „flori albastre”. Limbajul ludic, simplu, are rolul de a caracteriza o fiinţă rudimentară,
maruntă. Rima interioară contribuie la muzicalitatea versurilor scurte:
“-Enigel, Enigel,
Ti-am adus dulceată, iacă,
Uite fragi, tie dragi
Ia-i si toarnă-i in puiacă.”
Refuzul lui Enigel evidenţiază incompatibilitatea celor doi. Schimbul de replici arată că soarele
are o semnificaţie diferită pentru fiecare deoarece, in timp ce Enigel merge in căutarea lui ca spre un ideal
absolut, pentru Crypto el reprezintă moartea, denumită aici prin metafora „somn fraged”.
Partea lirică a baladei este concentrată în monologul lui Enigel care aduce un elogiu soarelui.
Acest motiv este reprezentat prin repetiţia sintagmei „soarele înţelept” şi prin metaforele „roata albă” sau
„greu taler scump cu margini verzi de aur”. Faptul că acesta reprezintă un ideal e ilustrat prin repetarea în
această secvenţa a substantivului „vis”.
Intervenţia naratorului evidenţiază ca atitudinea lui Enigel este una raţională:
„Frumos vorbi si subtirel
Lapona dreaptă, Enigel.”.

4
Plănsul ei nu este semn de slăbiciune, de sentimentalism, ci vine ca rezultat al conştientizării
incompatibilităţii. I se atribuie epitetul „prea cuminte” amintind de superlativul absolut „prea frumoasă”
din Luceafărul. Printr-un joc de cuvinte adjectivul ar putea fi citit „prea cu minte”, excess de raţiune in
detrimentul sensibilităţii.
Secvenţa care reprezintă punctul culminant al baladei este marcată lexico-gramatical de conjuncţia
adversativă „dar”, utilizată de obicei in separarea unor planuri identice. Crypto este surprins de soare şi se
transformă intr-o ciupercă otravitoare: „ascunsa-i inimă plesneşte”. Se observă similitudinea cu
Luceafărul. Aşa cum fata de împărat decade din statutul iniţial şi devine un muritor de rând, Cătălina, şi
aici Crypto ajunge la un stadiu inferior. Se poate stabili o corelaţie cu prezenţa „vrajitoarei Mânătarcă”
din prima parte a textului cu împlinirea blestemului din această secvenţă a textului:
„Venin si rosu untdelemn
Mustesc din funduri de blestem ;”.
Meditaţia naratorului stabileşte o antiteză între lumea măruntă, lipsită de raţiune simbolizată prin
„ciupercă crudă de pădure” şi cea raţională, dar adesea incapabilă de afecţiune reprezentată prin „om,
fiară bătrână”.
Dezondământul evidenţiază din nou similitudini cu poemul Luceafărul. Aşa cum muritorii de rând
rămâneau împreună în „cercul lor strâmt”, în timp ce geniul rămânea singur şi detaşat in lumea sa, aici
„nebunul rigă Crypto” se însoţeşte cu o făptură pe măsura lui:
„Cu măsălariţa-mireasă,
Să-i ţie de împărăteasă.”.
Ion Barbu utilizează aici şi dubla semnificaţie, versul „focul inima i-a fript-o” poate oferi o dubla
descifrare a metaforei, focul fiind fie iubirea, fie raţiunea reprezentată de soare. Deznodământul poate să
fie, de asemenea, ca o legendă despre apariţia ciupercilor otrăvitoare.
Referitor la semnificaţiile acestei balade moderniste, criticul Ioana Em. Petrescu afirma: „Barbu
este un mare poet al materiei, dar nu al materiei triumfatoare ca la Heliade sau G.Călinescu, ci al unei
materii fragile, plăpânde, etern ameninţate, dar suav inconştientă de această ameninţare.” Din punct de
vedere prozodic textul respectă o rigoare formală astfel încât modernismul se identifică la nivelul
mesajului poetic, în opţiunea poetului de a se proclama in favoarea efectului esenţialmente-solar, învestit
aici cu atribute de iniţiere superioară în ceea ce priveşte existenţa.