Arthur Rimbaud

Arthur Rimbaud este un poet adolescent strălucit, nelegat de tradițiile culturii și

moralității. Și-a scris toată poezia și proza între cincisprezece și nouăsprezece ani,
între 1869 și 1873. La 17 ani, scrie cele mai faimoase poezii ale sale „Corabia
beată” și „Vocale”, iar la 19 ani părăsește poezia. În ciuda unei perioade atât de
scurte a operei lui Rimbaud, poezia sa se dezvoltă atât de rapid încât în 3-4 ani
reușește să treacă de la un student la un ultra-inovator și să influențeze toată
poezia franceză. Drumul poeziei lui Rimbaud progreseaza dinspre cosmosul
gramatical al cuvintelor spre haosul poetic al gândului. Louis Aragon a scris că
dezvoltarea poeziei franceze din secolul al XX-lea „a trecut sub influența decisivă a
lui Arthur Rimbaud”.

In poezia « Vocalele » de Arthur Rimbaud accentul cade pe sinestezie, mai exact

pe legatura dintre vocale si culori. (auditie colorata). Poezia este formată din 2
catrene și 2 terține, cu o măsură de 14-15 silabe, rimă îmbrățișată și ritm trohaic
care produc efecte muzicale deosebite.

Primele două versuri, « A negru, E alb, I roşu, U verde, O de-azur» sunt de
fapt o introducere in ideea poezie, problema vocalelor.

„A e corsetul negru de muşte-ntărâtate/Ce-nchipuie în jurul cadavrului

impur."

Poetul przintaa vocala “A” prin culoarea negru ca fiind o idee a mortii.

“E, aburi candí zi şi corturi ’nalte, Lănci de gheţari, regi albi şi freamăt de
răsuri”

Litera E prin culoarea albă ce sugerează o putere efemeră, asociata cu un rege

înțelept.

« I, purpuri, sânge fi zic, râs de frumoase guri,

Cuprinse de mânie sau de beţii crispate; »

Rosu reprezinta litera I prin care poetul zugrăveşte agonia si cruda răzbunare.
« U, cicluri şi vibrare de valuri verzi, genuni,
Ori liniştea adâncă a turmei pe păşuni
Şi-a urmelor săpate pe-o frunte studioasă; »

Apoi U prin verde care este însăşi viața cu ciclul său neîntrerupt, dincolo de care
se află promisiunea unei alte vieți veşnice, descrisă ca o stare de agitație, o tăcere
interioară.

« O, Trâmbiţa supremă cu ţipete pierdute,

Tăcerile de Astre şi Îngeri străbătute,
– Omega, violetul ce Ochii-i îl revarsă! »

In cele din urma „O" rotundul perfect ce desemneaza ideea de divinitate, fară
început şi fără sfârșit. Cuvântul lui Dumnezeu, tăcerea de nepătruns în care sunt
aduse împreună „Aștre şi Ingerii".

In « Corabia beata » Rimbaud descrie simbolic experienta poetica la care viseaza:

sa scrie o poezie absoluta, capabila sa fixeze intr-un limbaj poetic nou, substanta
insasi a universului, ascunsa in spatele unei retele infinite de aparente.

Corabia este obiectul simbol in care se intruchipeaza poetul. Corabia este cea care
isi povesteste propria aventura, ce "a vazut" si ce "a simtit" dupa ce s-a desprins
de maluri, avantandu-se singura in necunoscut si ratacind intr-o lume aflata
dincolo de marginile firescului.

Corabia simbolizeaza cautarea adevarului absolut, dincolo de limita realului,

dincolo de rezistenta spiritului si a simturilor, dincolo de suferinta.
Poemul se incheie cu exprimarea sperantei intr-o viata plina de simplitate si
puritate, departe de tot ceea ce este meschin si degradant.