LEGIUNEA

Legiunea (latină Legio) a fost o unitate de bază, permanentă,

a armatei romane, recrutată dintre cetățeni romani, cu un
efectiv care a variat în timp (între 4.200 și 6.000 de oameni),
repartizați în cohorte, manipule, centurii.
În perioada timpurie a Regatului Romei (în opoziție
cu republica sau cu imperiul), legiunea reprezenta întreaga
armată romană.
În cea mai mare parte a perioadei Imperiului Roman, legiunile
constituiau doar o parte a armatei imperiale și erau formate
din infanterie grea de elită, recrutată exclusiv din
rândul cetățenilor romani (provincialii care aspirau la cetățenia
romană trebuiau să servească onorabil în rândul auxiliarilor).
Legiunile mai cuprindeau și câteva unități mici de cavalerie.
Armata romană (din cea mai mare parte a perioadei
imperiale) era formată din cohorte de auxiliari care formau
infanterie suplimentară și din marea majoritate a cavaleriei
romane.
Mulțumită succeselor militare nemaipomenite ale republicii
romane și ale imperiului roman, legiunea a fost mult timp
considerată ca primul model antic de eficiență și înzestrare
militară.
Legionarii romani, infanterie prin excelență (deși existau și
câteva unități de cavalerie), erau o forță atât foarte bine
disciplinată, cât și extrem de bine echipată, având ca arme
principale câteva sulițe (pilum) și o sabie scurtă pentru lupta
corp la corp (gladius). Scutulroman era foarte mare și greu,
ceea ce înseamnă că legionarii aveau mobilitate mică în lupta
corp la corp, compensând cu o protecție excelentă. Tehnica
legionarilor era să își arunce sulițele către inamic, apoi să
înfigă gladiusul în zonele vitale ale inamicului. În ciuda acestui
echipament de bază al legionarilor premarieni, existau câteva
grupe numite triarii, veterani ai bătăliilor, care în locul sabiei și
sulițelor, erau înarmați cu o suliță eficientă împotriva
cavaleriei, dar și foarte utilă împotriva infanteriei. Datorită
eficienței remarcabile, a apărut și o zicală: „a te duce la triarii”,
zicală ce însemna că te duci la sfârșit de drum, având dublu
sens deoarece triarii erau în spatele formațiilor romane
premariene, ulterior reformelor lui Marius triarii și multe din
tipurile de organizare a Triplex Acies (tactică standard
premariană) înlocuind hastații, principes și triarii cu legionari
echipați standardizat.
Triplex Acies era o formație extraordinară a Legiunilor
premariene. În față se aflau Velites - infanterie foarte ușoară
ce arunca o ploaie de sulițe ușoare înainte să se retragă în
spatele liniei principale. Înainte de luptă velites se postau în
fața formației principale pentru a ascunde manevrele
legionarilor, acționând și ca suport pentru cavalerie (equites).
Soldații trebuiau să își cumpere echipamentul cu bani proprii,
motiv pentru care foarte puțini își permiteau cai sau armură
completă. Imediat în spatele Velites se aflau Hastați, legionari
tineri și nerbdatori așezați în Manipule de câte 1200 de
oameni. Fiind tineri nu aveau prea mulți bani deci își
permiteau doar un scut, un coif, două pila, un gladium și o
armură. Chiar în spatele lor se aflau Principes, postați tot în
manipule, erau soldați un pic mai bătrâni, echipați cam la fel
dar dispunând de arme de calitate superioară. După Principes
se aflau Triarii, a căror formație conține doar 600 de oameni
deoarece erau veterani și în număr mult mai mic decât ceilalți
soldați tineri. Triarii erau echipați cu sulițe numite Hastae, și
erau dintre puținii care își permiteau o armură completă,
similară cu cea a legionarilor de după reformele lui Gaius
Marius.

LIGA POPORULUI

Partidul Poporului a fost un partid înființat de Alexandru

Averescu în 1918 sub numele de „Liga Poporului".
Într-un moment dificil pentru România, regele Ferdinand îi
încredinţează lui Averescu formarea unui guvern, care să
încheie pacea cu Puterile Centrale. După îndelungi tratative,
acesta reuşeşte să semneze doar preliminariile acestei păci,
pe 20 februarie 1918, la Buftea, fiind înlocuit apoi în fruntea
guvernului de filogermanul Alexandru Marghiloman.
Acesta este momentul în care Averescu decide ieşirea sa din
armată şi începerea unei cariere politice, moment important în
evoluţia imaginii publice a acestuia. Justificarea acestei decizii
o face chiar el:“Am intrat în viaţa politică împins de
împrejurări:nici nu-mi trecea prin minte că într-o zi voi juca în
ţara mea un rol politic, pe care evenimentele din urma
războiului mi l-au rezervat [..] în mijlocul frământărilor de
război, conştiinţa generală şi-a dat seama că răspunderea
nenorocirilor prin care trecea se datorează mentalităţilor
oamenilor care au avut destinele ţării în mâini, adică partidelor
politice care au cârmuit ţara până la război. S-a născut atunci
dorinţa neînfrânată de a se rupe cu trecutul şi a se porni pe o
cale nouă în viaţa politică. Această dorinţă a fost generală.
Privirile tuturor acelora care au fost luaţi de noul curent s-au
îndreptat asupra mea. Am crezut că m-aş fi făcut vinovat de
adevărata lipsă de iubire de ţară şi de neam a nu primi
steagul ce mi se punea din senin în mână”.
Cum cetaţenii îşi doreau ceva nou în politica românească, iar
Averescu era eroul Primului Razboi Mondial, partidul creat de
acesta, Liga Poporului (din 1920, Partidul Poporului), s-a
bucurat la început de o foarte mare popularitate, mai ales în
rândul populaţiei din mediul rural. Acelaşi Constantin
Argetoianu menţionează că, la auzul veştii că Averescu vine
în satul lor, ţăranii “cădeau în genunchi, sărutau poalele
mantalei albastre, dau din cap, oftau adânc şi şopteau:Ţine-l
Doamne, ţine-l pentru mântuirea noastră”.