Noaptea de decemvrie

De Al. Macedonski
Poemul "Noaptea de decemvrie", de Al. Macedonski, este publicat inițial în
revista Forța morală (1902) și apoi În volumul Flori sacre (1912). La baza
pomului stă o pildă de înțelepciune orientală Hangiul șugubăț, a înțeleptului
iranian Saadi. Macedonski valorificase această pildă în 1890 când publicase
poemul în proză Meka și Meka, poem ce simboliza condiția omului superior
care nu admite nici un compromis în calea sa spre atingerea idealului
absolut.

În "Noapte de decemvrie" poetul îmbină elemente romantice cu cele

simboliste și cu cele clasiciste.

Tema ilustrează condiția artistului însetat de absolut, care nu se abate de la

calea cea dreaptă, deși lumea, societatea îi este ostilă. În antiteză avem omul
obișnuit care își atinge țelurile apelând la compromisuri și la mijloace facile.
Măștile geniului sunt reprezentate de poet și de emir, iar omul obișnuit de
drumețul pocit. Subiectul este o legendă narată la persoana a III-a.

Poemul este structurat din trei secvențe lirice principale.

Prima secvență lirică (versurile 1-28) este dominată de elemente ale

imaginarului poetic romantic. Metafora-simbol "camera moartă" și epitetul
dublu "pustie și albă" sugerează lipsa emoției lirice. Lipsa muzei este
exprimată prin "nicio scânteie în ochiu-adormit". Urmează apoi descrierea
spațiului exterior- câmpia pustie și albă, simbol al lumii în care trăiește
poetul, o lume ostilă deoarece e noapte/beznă și "luna-l privește cu ochi
oțelit".

A doua secvență lirică (versurile 29-39) este consacrată motivul romantic al

inspirației, flacăra simbolică, de natură divină care face posibilă trecerea
potului în universul ideal al poeziei.
A treia secvență lirică (versurile 40-227) debutează cu metamorfozarea
poetului în emir. Emirului, simbol al omului superior care nu se mulțumește
cu viața în bogăția din "rozul Bagdad" - simbol al fericirii pământești,
Macedonski îi conturază un portret de geniu: "E tânăr, e farmec, e trăznet, e
zeu" ;i ca orice geniu are un ideal superior către care aspiră: "Spre Mek se
duce gândul mereu". Dar între "rozul Bagdad" și Meka este o pustie imensă
pe care emirul trebuie s-o străbată înfruntând mari pericole.

Emirul pornește la drum însoțit de un mare alai alcătuit din robi înarmați,
cămile cu provizii de apă și hrană, oprindu-se "o clipă pe verdele pisc" -
simbol al speranței, privind pentru ultima oară orașul. În același timp cu el
pleacă spre Meka un cerșetor, al cărui portret este alcătuit din antiteză cu cel
al emirului, sugerând trăsăturile omului obișnuit: searbăd la față, mai slut ca
iadul, zdrențăros, pocit, viclean la privire. Tot în antiteză sunt și drumurile pe
care apucă cei doi călători: cerșetorul pleacă pe un drum ce cotește, simbol
al compromisurilor pe care un om obișnuit le face, iar emirul pornește să
parcurgă deșertul, simbol al vieții drepte, trăite cu demnitate, fără nici un fel
de ocolișuri.

Emirul îndură toate vicisitudinile unei existențe demne. Calea cea dreaptă
stă sub semnul focului și sub semnul sângelui. Culoarea dominantă în
parcurgerea deșertului este roșul, simbol al vieții, dar și al patimii de a atinge
idealul. Poetul accentuează dificultatea atingerii idealului printr-o enumerare
de simboluri ce sugerează setea de absolut: "un chin fără margini de sete-
arzătoare" "Și tot fără margini pustia se-ntinde/ Și tot nu s-arată orașul
presfânt" "Și tot nu s-arată cetatea de vise". Prezența forțelor ostile ce se
împotrivesc idealul emirului, simbol al societății superficiale și meschine,
este ilustrată printr-o aglomerare de verbe: naintează, s-aprinde, aleargă,
vibrează, curg.

Servitorii și animalele mor pe rând sub arșița nemiloasă a pustiei, poetul

prezentând imagini apocaliptice: roșu de sânge, roșii movile. Culoarea roșie
este aici simbol al destinului implacabil. Chinurile emirului, care suferă de
sete și de foame, sugerează zbuciumul poetului pentru condiția sa nefericită
în lumea cu care nu poate comunica. Ajuns la apogeul călătoriei sale, emirul
trăiește o iluzia idealului său: vede porțile albe ale Mekăi, aleargă spre
cetate, dar aceasta se depărtează. Setea poetului de a atinge perfecțiunea
depășește puterile umane de aceea atingerea absolutului este imposibilă
"alba cetate rămâne nălucă".

Iluzia emirului sugerează un sfârșit tragic al omului superior care-și închină

viața împlinirii unui ideal absolut, el fiind victima propriului crez, calea
dreaptă pe care o urmează geniul, dar care cere sacrifici. Cu utlimele puteri,
emirul îl zărește pe drumețul pocit intrând pe porțile Mekăi pământești, în
timp ce el va transcende în Meka cerească.

Finalul ilustrează, simbolic, destinul implacabil al omului superior supus

suferinței pricinuite de incapacitatea oamenilor de a-i înțelege idealul:
"Murit-a emirul sub jarul pustiei".