Fonda în literatura interbelica

În primele decenii ale sec al xx lea, tendința de emancipare a literaturii române de sub influența
direcției tradiționaliste, dominate în acel moment, și de sincronizare cu ideile europene devine tot
mai evidentă. Se produce o delimitare de naturalismul și autohtonismul, ca și de idilismul și
paseismul semănătorist și poporanist cărora le sunt contrapuse noua sensibilitate promovată în
literatura simbolistă. În anii războiului și imediat după încheierea acestuia, acțiunea devine mai
puternică și mai violent contestatară, manifestându-se adesea sub forme voit provocatoare,
nonconformiste, menite să șocheze gustul comun dar șiș a deparaziteze creierul a "consumatorului”
de artă. Se naște astfel mișcarea de AVANGARA a cărei prima fază, nihilistă și iconoclastă, că fi
treptat înlocuită de tendințe noi, constructive, susținute de programe estetice având drept scop să
impună o altă viziune nu doar asupra literaturii, ci și a artei, în general. Cea mai frecventă și
eficientă formă de exprimare a acestor idei a constituit-o manifestul artistic. Scopul acestui studio
de caz este tocmai identificarea principalelor momente și forme de manifestare ale mișcării de
avangardă în literetura română și stabilirea relației dintre această și avangarda europeană.

FRONDA a fost o miscare social-politică de la mijlocul secolului al XII−lea, din Franta îndreptată
împotriva absolutismului monarhic. Prin extindere de sens a ajuns să însemne răzvrătire, uneori
batjocorire, la adresa conventiilor, formelor prestabilite dintr-un anumit domeniu. Perioada
interbelică a însemnat pentru literatura română o înnoire fundamentală ,în primul rând prin refuzul
modelelor traditionale si în, al doilea rând, prin multiplicarea tendintelor estetice, fiind epoca în
care s-au manifestat numeroase curente: simbolismul, futurismul suprarealismul, constructivismul.
Toate acestea s-au născut dintr-o frondă fată de tiparele consacrate si din nevoia afirmări libertăti
de creatie.

Fronda este o constanta a spiritului uman. Ea marcheaza deseori “bataliile dintre generatii”(tinerii
contesta pe cei mai in varsta, pentru a fi, ulterior contestati la randu lor) si nu de putine
oripolemicile din spatiul politic sau cultural (opozitia adopta o atitudine de fronda fata de
putere,underground-ul se revolta impotriva establishment-ul cultural).

AVANGARDISMUL se manifesta, în perioada interbelică, sub forma unei radicalizari a

modernismululi, un modernism extrem. Denumirea derivă de la termenul militar avangardă, care
este „o mică trupă de şoc, o unitate de comando, de mare iniţiativă, curaj şi energie, care se
strecoară spre liniile inamicului, înfruntând multe riscuri şi obstacole, pentru a deschide drum
armatei în înaintare”. Avangarda artistică se coagulează în jurul ideii de ruptură totală de tradiţie şi
a ideii de cultivare a unor forme estetice noi. Orientările avangardiste s-au manifestat în literatură,
artele plastice, muzică, cinematografie, dar şi arhitectură.

CURENTE MODERNISTE DE AVANGARDĂ

Avangardismul interbelic românesc resimte influenţele orientărilor manifestate în această perioadă

pe plan european, deşi unele se aplică, la noi, doar prin preluarea unor principii şi nu prin
receptarea întregului curent. În funcţie de activitatea principalelor reviste de avangardă, Gabriela
Duda distinge câteva vârste poetice ale acestei mişcări în România.
FUTURISMUL

De o astfel de revistă nu a beneficiat, în acest spaţiu, futurismul (mişcare literară şi artistică de

avangardă, pregnantă în perioada 1910-1920). Acesta e iniţiat în Italia, prin manifestul lui
F.T.Marinetti, din 1909. Denumirea curentului provine de la cuvântul italienesc futuro, însemnând
viitor. După cum reiese şi din manifest, futurismul exaltă epoca modernă, energia, vitalismul. Sunt
evidenţiate frumuseţea vitezei, primejdia, energia, curajul, revolta, anularea pretenţiei metafizice,
caracterul mimetic şi anticlasic. Operele sunt agresive, dramatice, violente. Mai mult, futuriştii cer
distrugerea bibliotecilor, muzeelor, academiilor (contestarea ierarhizării valorilor fiind evidentă şi
prin afirmaţia lui Marinetti despre faptul că un automobil de curse este mai frumos decât Victoria
din Samotrace sau Nike) şi glorifică războiul (susţin ideologia fascistă a lui Mussolini). Deşi o
mişcarea futuristă propriu-zisă nu a existat la noi, influenţele ale sale se regăsesc în Manifestul
activist către tinerime, al lui Ion Vinea. Aici se observă revolta futuristă (Să ne ucidem morţii!),
preferinţa pentru reportaj (declarată de Marinetti), pasiunea pentru viteză şi maşinism (VREM/
minunea cuvântului nou şi plin de sine: expresia plastică strictă şi rapidă a aparatului Morse.).

DADAISMUL

Acesta a fost cel mai radical şi mai violent curent european de avangardă. S-a afirmat între anii
1916-1922, unul dintre principalii promotori fiind românul Tristan Tzara, acesta iniţiind dadaismul
în Elveţia, în februarie 1916. În iulie 1917 este înfiinţată revista Dada. La ideile lui aderă artişti
europeni precum sculptorul Hans Arp şi pictorul Max Ernst şi români (Geo Bogza). Dadaismul este
nihilist, negativist şi respinge actul artistic conştient. Reduce ideea de creaţie la hazard şi
improvizaţie, un procedeu artistic promovat fiind colajul, ce destructurează orice alcătuire textuală
dotată cu semnificaţie. Manifestele dadaiste ale lui Tzara neagă toate principiile morale acceptate,
pretinzând libertatea absolută a artistului, abolirea credinţei în viitor, trecut, armonie, echilibru.
Propune spontaneitatea, manifestările artistice aleatorii, protestul, contestarea limbajului şi, mai
ales, a gramaticii, logicii şi sentimentalismului (Tzara vede gramatica logica sentimentalismul ca
agăţătoare de rufe).

Logica răsturnată, forţa negativităţii, răzvrătirea împotriva formelor, nonconformismul generator,

radicalismul antiliterar, hazardul în locul rutinei artizanale (Luaţi un jurnal,luaţi o pereche de
foarfeci, alegeţi un articol, tăiaţi-l,tăiaţi pe urmă fiece cuvânt, puneţi-le într-un sac, mişcaţi… )
anulând intenţia de artisticitate a textului , forţă inventivă de o prospeţime nebănuită –toate acestea
au revoluţionat lirica secolului XX. Totuşi, Călinescu observă că dadaiştii au simulat doar hazardul,
asociaţia discretă fiind vizibilă într-una dintre poeziile lui Tzara (care n-a făcut dadaism în
româneşte), prin intenţia de a-l izbi pe burghez cu idila neacademică între poet şi biciclistă.

Mişcarea nu a marcat, în spaţiul românesc, un moment cu adevărat semnificativ, pentru că, după
cum afirmă Mihail Cosma (sub pseudonimul Claude Sernet), România era o ţară prea tânără pentru
ca structurile ei politice, sociale şi morale, imitate după cele ale burgheziilor occidentale, să fi fost
îndeajuns de precizate, chiar gata să opună o rezistenţă organizată, să apere şi să riposteze, nici în
româneşte, limbă, cu câteva excepţii, prea puţin matură pentru ca tradiţia ei literară şi valorile (ei)
estetice să fi avut timp să se corupă, să se corcească şi să dea naştere în felul acesta unei legitime
nevoi de înnoire, de purificare, chiar şi mai ales, cu preţul unei brutalităţi iconoclaste şi fiindcă acel
moment istoric era, mai degrabă, constructiv.

În schimb, în cadrul neutru al Elveţiei, din timpul Primului Război Mondial, unde se întretăiau
drumurile a nenumărate personaje în neregulă (Mario de Micheli), printre care dezertori, emigranţi
politici, pacifişti, grupurile de tineri artişti şi literaţi (germani, alsacieni, români, austrieci ş.a.) se
reunesc sub semnul dezgustului şi revoltei, provocate de absurdul măcel.

În ţară, întâlnim un aspect moderat şi liniştitor al dadaismului (M.Sanouillet), promovat, în special

de Marcel Iancu. De asemenea, recrudescenţe ale acestei stări de spirit se regăsesc în revista 75 H.P.
(număr unic la 1 octombrie 1924, dedicat pictopoeziei). Aceasta era o revistă-manifest care trebuia
să stârnească indignarea celor vechi, scandalul fiind singurul mijloc modern de lansare(Victor
Brauner).

CONSTRUCTIVISMUL

Prima noastră revistă de avangardă este Contimporanul, revistă politică, socială şi literară de
stânga, fondată de Ion Vinea şi Marcel Iancu (participant direct la declanşarea dadaismului, dar s-a
convertit la constructivism şi s-a întors în ţară spre a-l promova, considerând, deja în 1921, dada o
atitudine sfârşită) . Aceasta va deveni principala publicaţie avangardistă românească. Funcţionează
între anii 1922 şi 1932, moment socio-cultural postbelic al deschiderilor constructive, al
reevaluărilor achiziţiilor trecutului literar şi artistic.

Revista promovează negarea ideii de literatură şi a constrângerilor formale, subiectivitatea absolută

a artistului (în discordanţă cu academismul anchilozat), dinamismul, abolirea lirismului şi a
interiorizării. Toate acestea ilustrează dadaismul constructiv (Gabriela Duda), pe care-l propune
publicaţia. Aceasta deoarece, paralelă cu manifestarea dadaismului este lansarea idealului
constructivist în Germania şi Olanda, şi datorită arhitectului Le Corbusier şi pictorului Theo Van
Doesburg.

Trăsături ale avangardismului

Esenţială pentru avangardişti este şi depoetizarea poeziei (poezia antipoetică), prin negarea ideii de
literatură. Insolitul (atât de caracteristic mişcării) intervine prin permanenta obsesie (D. Micu,
Istoria literaturii române) pe care o constituie literatura. Încercarea (imposibil de îndeplinit) de a
aduce poezia în afara poeticului determină perpetua raportare la actul literar: Alfa şi Omega,
literatura li se înfăţişează ca un adevărat suflet al luminii, pervers, şi ar fi suficient, după ei, să fie
răpusă, precum, în basme, sufletul zmeoaicei, ascuns într-o scroafă, pentru ca tot răul din univers să
dispară. Eliberată din captivitatea literatului, poezia ar deveni o forţă miraculoasă în stare să
schimbe întreaga existenţă (ibidem). Această idee e ilustrată de mărturisirea avangardistului Gellu
Naum: Am cu mine tristeţea profundă a poeţilor care, toată viaţa, dar toată viaţa, s-au căznit să nu
facă literatură, şi pană la sfârşit… au descoperit că n-au făcut decât literatură. Un alt exemplu în
acest sens se referă la curentele subsumate de această mişcare (printre care futurism, dadaism,
suprarealism, expresionism): Dadaismul suprimă poezia. Suprarealismul vrea poezie în afara
poemului. Constructivismul, integralismul, sintetismul duc la pictopoezie, care nu e nici poezie, nici
pictură.