Contimporanul – revistă literară de avangardă

Avangardismul este numele generic dat unor orientări şi grupări literar-artistice moderniste
apărute îndeosebi la începutul secolului al XX-lea. Dacă originile metaforei avant-gardei coboară, după
cum argumentează Matei Călinescu, până la mijlocul secolului al XVI-lea, mişcările artistice grupate
sub denumirea omonimă reprezintă un fenomen al secolului al XX-lea, puternic asociat conceptului de
modernitate cu care, de cele mai multe ori, se şi confundă. Ca atitudine şi orientare, avangarda reia in
extremis aceeaşi configuraţie temporală a modernismului(conform căreia trecutul este reductibil la o
conştiinţă normativă osificată şi astfel sacrificat în numele ideii de progres şi viitor salvator): apologia
nonconformismului pe fondului unui vizionarism militant, revoluţionar. Tendinţele estetice ale
avangardismului iau naştere şi se dezvoltă sub semnul unei negaţii radicale – refuzul categoric şi global
al artei şi literaturii anterioare. Cu cât acestea sunt mai intens considerate clasice, academice, oficiale,
consacrate, cu atât antagonismul – urmat de respingere – este mai agresiv şi mai violent. Acesta este
sensul cel mai profund şi mai general al activismului, al luptei, opoziţiei şi rupturii pentru care pledează
avangardismul: o contestare absolută a tot ceea ce este învechit, a poncifelor de orice natură. Iar o
asemenea negaţie se menţine arareori, poate niciodată, în sfera esteticului pur: este vorba întotdeauna
de un refuz global, cu implicaţii mai mult sau mai puţin artistice, mai mult sau mai puţin teoretice.
Pornit la vânătoarea formelor tradiţionale – indiferent de orientare -, cum ar fi ordinea, inteligibilitatea
şi însăşi noţiunea de capodoperă, avangardistul sfârşeşte adesea prin a uita de viitor, pentru că
futurismul teoretic al avangardismului ajunge uneori un simplu pretext pentru utilizarea tehnicilor
subversive şi subminatoare. Evoluând sub auspiciile refuzului categoric, ale unui nu autofondator,
avangardismul lansează pe piaţa culturală un nou produs: artistul-om, pentru care viaţa e spectacol, iar
spectacolul e viaţă. O estetică sinucigaşă a antiartei pentru antiartă.
Contimporanul, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, între 3 iulie 1922 şi 7 iulie 1923, apoi
lunar, între aprilie 1924 şi ianuarie 1932 avându-l ca redactor pe Ion Vinea. Contimporanul reprezintă
prima şi cea mai semnificativă publicaţie a avangardei româneşti, cu un program estetic bine conturat.
În primii ani, revista, eclectică, manifestă predilecţie pentru articolele de orientare democratică şi
adesea polemică despre actualitatea politică internă şi externă, pentru cronici economice, anchete
sociale. Printre primii colaboratori se numără Tudor Arghezi, F. Aderca, Camil Petrescu, B. Fundoianu,
Ion Călugăru. Intenţiile inovatoare, moderniste ale mentorilor publicaţiei, Ion Vinea şi Marcel Iancu,
ambii aflaţi printre iniţiatorii mişcării dadaiste de la Zürich, sunt însă evidente încă din 1923. Într-un
articol intitulat Pentru contimporani, revista îşi mărturiseşte intenţia de a atrage atenţia militanţilor
celebri ai artei şi literaturii contemporane din Occident asupra Bucureştilor şi de a se sincroniza cu
spiritul epocii, definit ca viteză, mişcare, forţă. Cristalizarea programului propriu-zis al grupării, menită
să deschidă calea unui curent salubru şi înviorător, începe cu popularizarea unor articole-manifest şi cu
tipărirea unor eseuri despre arta nouă. Înainte de a deveni o revistă de avangardă propriu-zisă şi în
pofida diversităţii de preocupări şi de stiluri, Contimporanul îşi vădeşte orientarea modernistă prin
atenţia acordată manifestărilor culturale şi artistice moderne de peste hotare. Alături de publicistica
socio-politică, sunt de menţionat în 1923 articolul explicativ al lui Hans Richter, Constructivismul, care
trasează principalele coordonate ale curentului, formulate mai târziu şi de mentorii Contimporanului,
eseul Cubism şi empirism, aparţinând lui F. T. Marinetti, care îşi anunţă şi intenţia de a vizita redacţia
revistei şi de a ţine o conferinţă în octombrie 1923.
Atitudinea pluralistă a Contimporanului se menţine, de altfel, de-a lungul întregii sale apariţii,
iar interesul publicaţiei îmbrăţişează o arie foarte largă de manifestări ale artei moderne, prin noile
curente, constructivismul, futurismul, dadaismul, suprarealismul. Cele dintâi note şi însemnări ale
conducătorilor revistei, Ion Vinea şi Marcel Iancu, au în vedere nu literatura, ci arta în general, în speţă
curentul abstracţionist, strâns înrudit cu constructivismul. În nişte Note de pictură se pledează pentru ,,o
cât mai liberă interpretare a alcătuirii lumii” (1992), iar într-o notă de la Poşta redacţiei, pentru
superioritatea artei abstracte, în care, fără asentimentul nimănui” (1923).
 Textele cu caracter de program estetic se înmulţesc din 1924, când revista îşi afirmă pregnant
caracterul literar-artistic şi orientarea avangardistă. Câteva dintre premisele noi arte promovate de
Contimporanul sunt enunţate explicit de către Marcel Iancu într-un articol-program, intitulat Însemnări
despre artă (1924): repudierea esteticii romantice şi clasice şi a vechiului concept de creaţie bazat pe
cultul frumosului, antiraţionalismul, antididacticismul, în artă, elogiul ingenuităţii artei primitive,
întemeiată pe instinct şi spontaneitate. Din toate aceste însemnări, mai mult sau mai puţin elaborate,
prinde contur celebrul Manifest activist către tinerime al constructiviştilor, inserat în numărul 46 din
1924 şi influenţat de cel similar al revistei olandeze ,,De Stijl” din 1920, care se remarcă înainte de
toate prin fervoarea sa negativistă: ,,Jos arta, căci s-a prostituat! Poezia nu e decât un teasc de stors
glanda lacrimală a fetelor de orice vârstă; Teatrul o reţetă pentru melancolia negustorilor de conserve;
Literatura, un clistir răsuflat; Dramaturgia, un borcan de fetuşi fardaţi” etc. în locul vechii arte,
constructiviştii propun, după principiile artei abstracte, ,,minunea cuvântului nou şi plin de sine,
expresia plastică, strictă şi rapidă a aparatelor Morse”, aşadar sincronizarea artei, într-o expresie
concentrată, intelectualizată, dinamică, în deplin acord cu ritmul vieţii citadine, impregnată de
tehnicism şi maşinism. Reportajul, notaţia fugară, imediată sunt mai adecvate timpului decât romanul,
în accepţiunea constructiviştilor, iar obiectivitatea, renunţarea la individualism şi la subiectivitate ar fi o
condiţie a accederii la ,,arta integrală, pecete a marilor epoci”.
Coordonatele programului formulat de Contimporanul, unele trăsături comune cu alte mişcări
de avangardă, antinaturalismul, antiromantismul, corelarea în formă şi conţinut a artei cu tehnica,
aspiraţia către arta sintetică se regăsesc şi în numeroase alte articole-program publicate ulterior aici.
Într-un eseu consacrat arhitecturii, Marcel Iancu formulează astfel o definiţie a curentului:
,,Constructivismul este arta ,,abstractă”, care, crescută dintr-un simţ optimist al vieţii, purifică arta de
orice urme de romantism, fiind expresia cea mai violentă a dorului de construcţie a vremii
noastre”(Constructivism şi arhitectură, 1925). Formula estetică a orientării este aplicată cu precădere
artelor plastice, sculpturii şi arhitecturii, fapt explicabil prin formaţia artistică a multora dintre
animatorii săi, pictori şi sculptori, precum Marcel Iancu, Miliţa Pătraşcu, M.H.Maxy, Victor Brauner
ş.a. Sub auspiciile publicaţiei sunt organizate expoziţii individuale şi de grup, popularizate intens, cum
ar fi, de pildă, marea expoziţie internaţională din decembrie 1924, la care participă artişti din întreaga
Europă. Din 1925, Contimporanul îşi lărgeşte spectrul, scoţând numere speciale consacrate artelor
plastice, arhitecturii sculpturii, artizanatului şi unor personalităţi marcante precum C. Brâncuşi, însoţite
de articole programatice.
Legătura indisolubilă dintre constructivism şi arta abstractă nu exclude însă ponderea mare
acordată literaturii, îndeobşte poemului, definit de Ion Vinea ca „rezultantă a tuturor artelor”: „muzica,
plastica, literatura, sunetul, materia, verbul se rezolvă în poezie”, scrie poetul mentor al
mişcării(Principii pentru timpul nou, 1925). Principalele repere ale curentului constructivist în lirică,
intelectualismul, citadinismul, geometrismul, concentrarea expresiei, elemente comune, de altfel, şi
altor orientări de avangardă, sunt ilustrate de versurile semnate de Ion Vinea, Ilarie Voronca, Tristan
Tzara, B. Fundoianu, Şt. Roll, Mihail Cosma, Filip Corsa, Tana Quil. Numeroasele similitudini de
concepţie dintre grupările avangardiste româneşti, precum şi atitudinea ponderată, neexclusivistă a
revistei favorizează apropierea multor poeţi modernişti, neafiliaţi vreunei grupări literare. Cei mai
însemnaţi poeţi care îşi trimit colaborările la Contimporanul sunt Ion Barbu, care publică aproape
număr de număr poemele ce vor alcătui volumul Joc secund, şi Tudor Arghezi, considerat de către
Marcel Iancu, cu prilejul unei anchete realizate la apariţia volumului Cuvinte potrivite, „cel mai
nemărturisit modernist”. Sporadic, mai participă cu versuri Camil Petrescu, Al. A. Philippide, Ion
Pillat, Perpessicius, Ion Minulescu, Camil Baltazar, ilustrând deschiderea largă a revistei către variate
formule literare, în contrast cu negativismul programului său iniţial. Însuşi Ion Vinea promovează în
lirică un modernism moderat, în care sunt îngemănate elemente constructiviste, dadaiste, expresioniste,
simboliste, futuriste. În proză, tendinţele novatoare sunt mai marcate, iar formulele tradiţionale aproape
absente. Ion Vinea se distinge în scrierea fantastică Paradisul suspinelor şi prin alte schiţe cu caracter
parodic, unele inspirate de precursorul avangardismului, Urmuz, care se bucură de o atenţie deosebită
prin prezentările semnate G. Ciprian. Scrieri în proză semnează Ion Călugăru, Claudia Millian,
Romulus Dianu şi sporadic, Mircea Eliade.
Aceeaşi orientare novatoare, uneori cu elemente umoristico-parodice, prezentă în proză, e
sesizabilă şi în dramaturgie, fiind ilustrată de Scarlat Callimachi, Sergiu Dan şi Romulus Dianu.
Modernismul moderat pe care îl afirmă în fapt gruparea de la Contimporanul, apare limpede, de
asemenea, în comentariile critice publicate îndeosebi în primii ani de activitate a revistei. În cadrul unei
rubrici cu caracter nepermanent din anul 1923, Ion Vinea şi F. Aderca apreciază operele unor scriitori
ca Adrian Maniu şi Ion Pillat, articole elogioase fiind consacrate lui Mihai Sadoveanu, G. Coşbuc, Al.
Vlahuţă, Anton Pann(sub semnătura lui Tudor Arghezi), Liviu Rebreanu, Al. A. Philippide, nu fără a fi
exprimate pe alocuri rezerve faţă de semănătorism şi gândirism.
Eseistica, de factură diversă, şi publicistica literară şi artistică, foarte bogată, chiar şi după anul
1929, când revista îşi pierde coloratura pronunţat avangardistă şi redevine eclectică, este susţinută, ca şi
poezia, şi de scriitori din afara grupării, precum Mihail Sebastian, Tudor Arghezi şi, sporadic, Panait
Istrati, Constantin Noica. Specificul avangardist al publicaţiei angajate în impunerea unui nou curent
artistic este mai transparent în domeniul traducerilor şi al raporturilor stabilite cu avangarda străină.
În scurt timp de la apariţie, Contimporanul îşi asigură colaborarea a numeroşi reprezentanţi a
noii arte din Olanda, Franţa, Italia, Germania, Danemarca: futuriştii Marinetti şi Prampolini,
expresioniştii Herwarth Walden şi Ludwig Kassak, cubiştii constructivişti Theo van Doesburg, Georg
Linze, foştii dadaişti Hans Arp, Tristan Tzara, suprarealiştii André Breton, Paul Eluard, B. Peret. Apar
şi desene în maniera avangardistă realizate de Marcel Iancu, cronici dramatice susţinute de F. Aderca,
cronici cinematografice, articole de popularizare a recitalurilor şi spectacolelor de artă nouă organizate
de grupare. Alţi colaboratori: Victor Eftimiu, Lucian Boz, Radu Boureanu, Sandu Tudor, N.D. Cocea,
Dan Botta.

Bibliografie:
***, Dicţionarul general al literaturii române, vol. I – II, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004
Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Craiova, Editura Vlad &Vlad,
1993
Mincu, Marin, Avangarda literară românească, Ed. Minerva, Bucureşti, 1983
Pop, Ion, Avangardismul poetic românesc, EPL, Bucureşti, 1969

Diţu Carmen
Master, Anul al II-lea