Modernismul este un curent literar apărut în secolul al XX-lea, care implică ideea de

negare a tradiției. Astfel, modernismul poate fi pe deplin înțeles doar dacă e privit în
opoziție cu tradiționalismul, primul promovând nonconformismul, dinamismul, inovația, iar
cel de-al doilea respectând cu strictețe regulile impuse de tradiție.
În literatura universală din secolul al XX-lea se impun două tipuri de literatură: una de tip
realist, cu menirea de a continua tradiţiile literaturii realiste din epocile precedente, şi alta de
tip modernist, cu accentul pus pe înnoirea literaturii atît la nivelul problematicii, al
conţinutului, cît şi la nivelul formal (structură, compoziţie, genuri şi specii literare, procedee
artistice ş.a.).Realismul şi modernismul propagă anumite trăsături semnificative, care
determină impactul literaturii cu epoca şi cu cititorul care observă inovaţiile. Realismul
acestei epoci se asociază, de cele mai multe ori, cu ceea ce numim „tradiţionalism” , iar
complexitatea curentului dat derivă din impactul pe care l-a avut asupra lui modernismul.
Termenul  „modernism” însă are mai multe semnificaţii:
 -este un curent literar de la sfîrşitul secolului al XIX-lea în ţările Americii Latine, apoi
înSpania, în Portugalia, marcat de influenţa  parnasianismului şi a simbolismului  francez
(în sensrestrîns);
-mişcarea sau curentul literar manifestat în cultura europeană de la cumpăna secolelor XIX-
XX, continuînd pînă în a doua jumătate a secolului al XX-lea, opus tradiţionalismului, ce se
caracterizează prin ruperea legăturilor cu tradiţia, anulînd-o, în consecinţă, şi prin înnoirea
literaturii în spiritul epocii moderne (în sens larg);
-uneori, în modernism este încadrat şi avangardismul sau avangarda, ca formă extremă a
modernismului, alteori modernismul este chiar identificat cu avangarda;
-în sens larg, termenul de modernism subsumează curentele avangardiste
(futurismul,expresionismul, cubismul, dadaismul, suprarealismul
etc.), manifestate şi ele – deşi diferit – în toate genurile literare.
Apariția modernismului este determinată de evenimentele evoluției epocii, respectiv
revoluția industrială, apariția și dezvoltarea căilor de comunicație ceea ce favorizează
accesul la informație în spațiul european, precum și apariția unor noi forme artistice:
fotografia și filmul, efecte ale progresului tehnologic.
Se acceptă delimitarea câtorva momente de izbucnire și expansiune a fenomenului
avangardist în plan european.
1. Cel dintâi corespunde ultimului sfert al veacului XIX. Actul de naștere poate fi
considerat Une Saison en enfer, publicat de Rimbaud în 1873
2. Următoarea etapă se desfășoară pe parcursul primelor două decenii ale secolului
XX . 1901-1902- gruparea expresionistă Die Brucke; 1910 – Manifestul pictorilor
futuriști; 1913 primele povestiri ale lui Kafka.
3. După izbucnirea Primului Război Mondial, contestarea trecutului și cultul accentuat
al noului este preluat și extremizat de toate mișcările de Avangardă

Originea termenului de Avangardă aprține domeniului militar: Avangarda este o mica

trupă de mare inițiativă, curaj și energie, care se strecoră spre liniile inamicului, înfruntând
multe riscuri pentru a deschide drum armatei în înaintare.
În evoluția semantică a conceptului, care denumește mișcarea de Avangardă, se păstrează
din noțiunea originară câteva constante: caracterul anticipator, precursor; atitudinea
militantă; ofensivitatea, opoziția.
Astfel, Avangarda ar fi „un fenomen artistic și cultural precursor, ceea ce corespunde
sensului literar al termenului. Ea ar fi un soi de pre-stil, luarea la cunoștință în vederea unei
schimbări care trebuie să se impună în cele din urmă, o schimbare care trebuie într-adevăr să
schimbe totul. Omul de avangardă este opozantul față de orice.”(E.Ionescu, Note și
contranote).
Dacă modernismul proclamă principiul schimbării, fără a exclude ideea de continuitate,
Avangarda se situiază pe o poziție extremă, optând pentru ruptura în sine. Anticanonul
devine, astfel pentru avangardiști un concept fundamental.
Modernismul este miscare artistica de mare amploare care se opune traditiei, normelor
academice, cuprinde mai multe influențe literare precum: futurismul, expresionismul,
cubismul, dadaismul, suprarealismul, constructivismul, umanismul, ermetismul.

Futurismul- este o mișcare a Modernismului artistic italian, celebrând naua eră a tehnologiei
moderne. Inițiatorul mișcării este poetul Filippo Marinetti care, în 1909 publică Manifestul
futurist.
Expresionismul - s-a afirmat în Germania aniloe 1911-1925. Înainte de primul război
mondial, în plină expansiune industrială, a apărut o nouă generație de scriitori nemulțumiți
de “o lume în care totul funcționează perfect în afară de om”.
Cubismul – Guillaume Apollinaire, reprezentant notoriu al Avangardei artistice de la
începutul sec. XX este reformatorul limbajului poetic, precursor al Suprarealismului. Devine
unul dintre animatorii și teoreticienii Cubismului.
Dadaismul – s-a lansat pe 6 februarie 1916 ca o mișcare anti-artistică, în sensul că a respins
felul în care arta era definită, percepută și apreciată în perioada contemporană. Curentul
fondat la Zurich, Elveția, a reprezentat o reacție la Primul Război Mondial, iar fondatorul
acestuiu curent este poetul de origine română Tristan Tzara.
Suprarealismul – este termenul care denumește curentul artistic și literar de Avangardă, care
proclamă o totală libertate de expresie, întemeiat de Andre Breton (1896-1966).
Constructivismul – este o mișcare artistică ce s-a născut în Uniunea Sovetică imediat după
revoluția bolșevică. A fost influențată de Futurismul rusesc și Suprematismul fondat de
pictorul Kazmir Malevici. Constructivismul era privit ca o nouă estetică, ca un efort de a
armoniza producția industrială cu arta.
Umanismul – este considerat mișcare literară a cărui doctrină este bazată pe ideea existenței
unei “conștiințe colective”, a unei comuniuni a autorului cu toți oamenii, o viață unanimă,
pe care artistul trebuie să o exprime în operă în scopul integrării sale în această ființă
colectivă unanimă.
Ermetismul - denumește mișcare poetică italiană din perioada interbelică, reprezentată de
Eugenio Montale, Giuseppe Ungaretii, Salvatore Quasimodo. Ermetismul e o modalitate
artistică, prin care mai mulți poeți italieni din perioada interbelică s-au sustras de la
conformismul politic din anii fascismului.

Direcția modernistă poate fi caracterizată ca fiind anticlasică, antiacademică,

anticonservatoare și împotriva tradiției. Fundamentul teoretic al modernismului se remarcă
în gândirea lui Fr. Nietzsche, intuiționismul lui H. Bergson, fenomenologia lui E. Husserl,
teoria relativității a lui A. Einstein și psihanaliza lui S. Freud.
Dacă putem caracteriza în câteva cuvinte spiritul promovat de moderniști, am face-o
astfel: "Singurul lucru permanent este schimbarea" (William Fleming).
Elementele definitorii sunt: permanenta căutare a unei formule artistice, caracter extremist,
caracter antifilistin, anticonformist, antiburghez, anticonvențional, îndrazneală, libertate
absolută, negativism radical, anarhism. Deși a dat literaturii un nou spirit, avangardismul nu
a produs opere literare de mare prestigiu.

Trăsăturile Modernismului sunt:

• Negarea valorilor poetice
• Refuzul capodoperei și al ideii de frumos, de perfecțiune
• Ruptura de trecut
• Revolta și libertatea de exprimare
• Originalitatea și tendința de a șoca
• starea de conflict între luciditatea conștiinței și spaimele necunoscutului
• luciditatea, efortul prin care gândirea își cucerește adevărurile
• problematica conștiinței nelinistite
• predilecția pentru stări limită:coșmar, halucinație, ridicol, grotesc
• exacerbare a sensibilității, a facultăților perceptive, vederea monstruoasă
• drama tristeții metafizice, a omului problematic înstrăinat de tainele genezice ale
universului
• aspirația spre regăsirea echilibrului originar
 Secolul XX reprezintă o nouă perioadă în evoluția literaturii universal tot mai marcată de
noile tendințe și orientări din domeniul științei și artelor. Marii scriitori ai secolului XX sunt
preocupați de problemele fundamentale ale omului modern, de locul lui în lume, de esența
naturii umane și de posibilitățile de afirmare a acesteia într-o atâta de complexă cum sunt
cele modernă și posmodernă.
Complexitatea vieții sociale și spirituale a secolului XX, precum și evoluția tehnicilor
scriitoricești - proză ce tinde să devină un instrument tot mai perfecționat de expresie
literară atât a realităților istorice, sociale, individuale, cât și a domeniilor invizibilului  (viața
psihică în literatura de analiză, lumile încă neexplorate din literatura științifico-fantastică).
Epica de mai mici dimensiuni (schița, nuvela, povestirea) se dezvoltă în special pe
direcțiile observației sociale, a simbolicului și fantasticului. La începutul secolului XX,
nuvelele lui Thomas Mann îmbină observația oamenilor cu estetismul din perspectiva unui
ideal neoclasic. Influența stilului ziaristic, sobru, direct, concis se exercită asupra prozei,
ilustrată de E. Hemingway.
În secolul al XX-lea poezia este tributară în mare măsură romantismului. Ea devine o
formă„intelectualizată”,direcţionată spre mintea şi inima cititorului. Lirica deci, privită în
aspectele ei teoretice, este transformată într-o adevărată „sărbătoare a intelectului” .
Lirica modernă se distinge prin re-crearea limbajului poetic şi a tehnicii metaforice, prin
incifrarea şi ermetizarea poeziei, prin spargerea tiparelor limbii, a gramaticii şi a sintaxei
tradiţionale. Totodată, se afirmă şi o poezie axată pe problemele politice şi sociale ale
contemporaneităţii, o poezie militantă şi angajată, la care au aderat poeţi provenind din
diferite mişcări şi curente literare.
Lirica franceză la începutul secolului al XX-lea este marcată de creaţia unor poeţi greu
clasificabili din punctul de vedere al apartenenţei la vreun curent literar. Reprezentativ în
acest sens este Paul Valéry (1871-1945). Acesta este considerat, pe drept, un poet apolinic,
care aduce lumină în explorarea adîncurilor întunecate ale fiinţei („Narcis”, „Cimitirul
marin” ş.a.). Poetul prevede parcă absolutul din versuri, aruncînd ceea ce este
străin poeziei. Valéry încearcă să împace clasicismul cu simbolismul, reliefînd din ambele
ceea ce i se părea mai trainic şi contemplînd erudiţia, ermetismul, aluzia. Guillaume
Apollinaire (1880-1918) a contestat curentele tradiţionaliste, aderînd la noile
direcţii. La el este simţit spiritul de inovaţie, registrul tematic larg şi variat (catrenele„ Besti
arului”) tradiţia poeziei pure a „descriptiviştilor („Alcooluri”).
Reprezentantul poeziei ruse de la începutul secolului al XX-lea, Serghei Esenin (1825-
1895), un ultim poet„cu satu-n glas”,a abordat „Motive persane”, dar şi motive autohtone:
satul, natura, iubirea, omul cu frămîntările sale, viaţa şi moartea. Ceea ce este important de
menţionat în coordonata lirică eseniană, e faptul că natura şi animalele nu sunt doar
elemente de décor în  poezie, ci forme esenţiale ale vieţii („Vulpea”, „Cîntecul căţelei”).
Dragostea dispune de risipiri nostalgice („Ana Sneghina”, „Moscova cîrciumăresă”).
Federico García Lorca (1898-1936), unul dintre cei mai mari poeţi spanioli din secolul al
XX-lea, un plenipotenţiar al „Generaţiei de aur”, a cîntat literatura şi i-a oferit un colorit de
aspiraţie umană de sorginte socială, concretă („Carte de poeme”, „Impresii şi peisaje”,
„Cante  Jondo”, „Romancero ţigan”). Jorge Luis Borges (1899-1986), poet latinoamerican
ce relevă în spirit miraculos ceea ce se numeşte fenomenal. Poezia sa, ca o grădină
fermecată anunţă cumva motive specifice prozei sale scurte.„Simplitate”, „Arta poetică”,
„Fericirea”, „Cenuşa lui Adam” și multe alte poezii ale sale conturează ideea că „Nimic nu
e atît de vechi sub soare” şi „Totul se întîmplă pentru prima oară, dar într-un chip
veşnic”.Poezia din secolul al XX-lea, cu reprezentanţii săi destul de lucizi în conturarea
armonie iestetico-renovatoare, se caracterizează printr-un continuu proces de înnoire.
Chiar dacă este simţită amprenta simbolismului, sub semnul căruia începe şi creaţia poetică
a lui R.M.Rilke, Apollinaire, P.Valéry, Ady Endre, distincţia va constitui absolutul,
certitudinile. Revolta împotriva nedesăvîrşirii condiţiei umane, descoperirile din lumea
inconştientului sunt motive cercetate în spirit dadaist şi  suprarealist. Încercările în această
direcţie sunt făcute de T.Tzara, André Breton, P.Eluard . Interesante sunt conturate
atitudinile esenţiale şi naturale de viaţă în cadrul  futurismului,al ermetismului, al
unanimismului . Expresionismul redă, în accepţia esteticii sale, o nouă expresiea realităţii
prin raportarea lucrurilor la absolut şi printr-o participare patetică la imaginea
creată.Aceasta din urmă este reprezentată de Georg Trakl, Th.Däubler, Lucian Blaga,
parţial accente expresioniste se vor simţişi la R.M.Rilke .Lirica angajată abordează o poezie
a evenimentului, exaltînd eroismul şi libertatea prin reluarea firului poeziei orale şi al celei
patriotice.
Romanul secolului XX a fost profund marcat de experiența proustiană, de autoanaliza
minuțioasă și pătrunzătoare din În căutarea timpului pierdut, sensibilă la stările cele mai
vagi și la modificările aproape imperceptibile ale senzațiilor, subordonată însă unor principii
de riguroasă construcție a romanului.
La rafinarea modalităților de analiză psihologică au contribuit și romanele Virginiei Woolf
(Valurile, Spre far). Proza analitică a lui Francois Mauriac manifestă preocupare pentru
problematica morală (Nodul de vipere, Therese Desqueyroux).
Preocuparea pentru problematica filozofică a condiției umane se
manifestă în romane cu un pronunțat caracter simbolic, parabolic,
aflate sub semnul existenței absurde, în care indvidul este
sfărâmat de mecanismele unui univers inuman (Franz Kafka-
Procesul, Castelul), își consumă viața în așteptarea unui
eveniment decisiv (care nu se întâmplă) (Dino Buzzatti - Deșertul
tătarilor), ori găsește sensul vieții în acțiune și solidaritatea
oamenilor (Ernest Hemingway - Bătrânul și marea, Pentru cine
bat clopotele, Adio arme; Andre Malraux - Condiția umană,
Albert Camus - Ciuma).
Franz Kafka
(Născut 3 iulie 1883 - Decedat 3 iunie 1924)

Alte romane utilizează alegoria și parabola spre a protesta împotriva dictaturii (Ernst Junger
- Pe falezele de marmură; Gabriel Garcia Marquez - Toamna patriarhului), ori spre a
întruchipa un ideal de personalitate umană (Herman Hesse - Jocul cu mărgelele de sticlă).
Se produc mutații și pe planul formei romanului, la nivelul elementelor sale esențiale.
Astfel, sub influența psihanalizei, a existențialismului și a creației dostoievskiene,
personajul își pierde coerența pe care o avea în romanul tradițional, încetând să mai fie un
tip sau un caracter, pentru a evolua în timp sau a se modifica în funcție de unghiul din care
este privit, ca în romanele lui Marcel Proust, James Joyce sau Hortensia Papadat-
Bengescu. Asistăm astel la dislocarea narațiunii, care nu mai urmărește totdeauna
evenimentele în succesiunea lor logică, ci le schimbă ordinea în funcție de asociațiile pe
care le face personajul -  precum în Ulise de J.Joyce sau În căutarea timpului pierdut de
Marcel Proust.
Perspectiva naratorului nu mai este aceea a creatorului atotștiutor, situat deasupra
evenimentelor, ci se limitează la faptele cu care el vine direct în contact. Această situație
trebuie pusă în legătură cu trecerea narațiunii de la persoana a treia la persoana întâi și cu
integrarea naratorului în cele relatate (În căutarea timpului pierdut), ceea ce contribuie la
implicarea mai profundă a cititorului în universul romanului. Pentru a spori impresia de
autenticitate, romancieri ca Andre Gide (Falsificatorii de bani), Thomas Mann (Doctor
Faustus), Camil Petrescu (Patul lui Procust) recurg la procedeul introducerii în operă a unor
documente, scrisori sau jurnale intime.
În tendința  sa de cuprindere totală a realității, romanul secolului al XX-lea recurge la
interferența între genuri, deschizându-se pătrunderii unor elemente poetice (Marcel Proust -
În căutarea timpului pierdut, Gabriel Garcia Marquez - Un veac de singurătate) sau
îmbinând liricul, epicul și dramaticul (J.Joyce - Ulise), comicul și tragicul (W.Faulkner -
Cătunul). De asemenea, romanul preia modalități specifice altor arte: muzicii, ale cărei
influențe atât de specifice sunt vizibile în structura operelor lui Thomas Mann - Muntele
vrăjit și Doctor Faustus, sau cinematografiei, a cărei tehnică se recunoaște (pentru
începuturi) în creația lui John Dos Passos - Paralela 42.
Timpul devine subiect de meditație pentru o importantă categorie de romancieri (M. Proust,
Th. Mann, G.G. Marquez), care dau problemei interpretări originale, bazate pe opoziția
dintre timp obiectiv (exterior) și timp subiectiv  (durată trăită), pe un raport între spațiu și
timp ce  amintește teoria relativității a lui A.Einstein, ori pe ideea simultaneității unor
momente succesive și a repetabilității evenimentelor.
Reluînd tradiții ale romanului romantic, anumiți romancieri ai secolului XX cuprind în
creația lor miticul și fantasticul, pe care le îmbină cu realul, așa cum se întâmplă, de
exemplu, în opera lui G.G. Marquez (Un veac de singuătate) sau M. Bulgakov (Maestrul și
Margareta). Această preocupare se dezvoltă pe alte coordonate în romanele științifico-
fantastice, în operele unor scriitori ca Herbert George Wells, Isaac Asimov, Frank Herbert
etc.
Spiritul ironic (caracteristic pentru unele creații ale lui Thomas Mann sau pentru Omul fără
însușiri de Robert Musil) se întâlnește în romanul acestui secol cu spiritul parodic. În acest
sens, dar în modalități diferite, Ulise de J.Joyce dă o replică peste timp lui Don Quijote,
capodopera lui Cervantes. Prin personalitățile care îl ilustrează, prin înnoirile profunde pe
care le aduce, prin diversitatea formulelor pe care le propune, romanul secolului XX
reprezintă un moment de o deosebită importanță în evoluția literaturii universale.

Dramaturgia din secolul al XX-lea, în mare diversitate de teme și forme de vânzare, este
greu de clasificat după un anumit criteriu. Cu toate acestea, sub aspect tematic, distingem
trei direcții principale: socială, psihologică și a sensului existenței. Sub raportul formei
urmărim cele mai importante curente și orientări: avangarda, expresionismul,
existențialismul, teatrul absurdului și poetica dramatică. Anton Pavlovici Cehov (1860-
1904) este dramaturgul rus ce abordează prin satirizare tema vicială a societății rusești a
timpului. Se remarcă prin oportunismul său în piese de valoare universală: „Pescărușul“- o
pasăre cu rol simbolic, reliefând indiferența și suficiența oamenilor comuni, lipsiți de ideile
înalte.  “Trei surori”- exprimă autoritatea cu privire la monotonia provincială."Livada cu
vișini" - opera de maturitate și ultima piesă a lui Cehov. Este lipsit de conflict, iar
personajele amintescde o plecare a tuturor și a unui simbol al lumii care apune pentru
totdeauna. Simbolismul asemănător celui din"Rața sălbatică " de Ibsen este evident cel mai
puternic în „Pescărușul“,degajând o atmosferă specifică în contextul social.
Luigi Pirandello (1867-1936 ), fiind poet și prozator cu originile siciliene, păstrează totuși
recunoașterea internațională în dramaturgie."Șase personaje în căutarea unui autor "
dezvăluie problema raportului între realitate și ficțiune. Autorul sugerează ideea că viața,
realitatea, sunt mult mai puternice decât posibilitatea artei de a le intui. Caracterul dramatic
parcă se destramă. Dramaturgul italian a fost văzut de unii critici literari ca precursor al
teatrului absurdului, al anti-teatrului sau al anti-dramei, în general. Jean-Paul Sartre,
dramaturgul este recunoscut prin piesa „Muștele“. Intriga ei este împrumutată tragicilor
greci, pentru a deruta cenzura ocupanților. Sartre a reluat, în „Muștele“,tragedia lui Oreste,
oferind conflictul antic o semnificație nouă. Oreste este încarnarea cea mai deplină a
idealului sartrian, care se caracterizează, în primul rând, tocmai prin nemulțumirea de afi
realizat. Dacă ar fi să adoptăm perspectiva autorului, ar trebui să interpretăm nostalgia pe
care o simte Oreste drept o maladie a perfecțiunii: tristețea Omului de a nu fi Om pur și
simplu.  S.Beckett și E.Ionesco sunt reprezentanții fideli ai teatrului absurdului. La o
profunzime de gînduri absurde ale personajelor din piesele lor, se deduce caracterul absurd
al existenței în condițiile imposibilității de comunicare între oameni. Beckett are o vigoare
literară prin modelul de ilustrare a așteptării, dezvăluit în piesa "Așteptându-l pe Godot  “.
Ionesco amplifică situațiile depresive absurde în renumitele sale piese: "Cîntăreața cheală
"," Scaunele "," Lecția ". Per Lagerkvist (1891-1974)scriitor suedez, dramaturg de cercetare
maximă în contextual literaturii suedeze. El a știut să delimiteze viața personală a cea
profesionale.
 „Omul care-ș itrăiește viața“ este o piesă de rezistență spirituală în „coplexitatea“
timpurilor, în anii treizeci ai secolului al XX-lea. Umanismul său în spațiul
contemporanității este o luptă contra răului fascist. Dezvoltarea dramaturgiei este însoțită de
o dezvoltare a artei spectacolului teatral, ale cărei variate posibilități de expresie contribuie
la potența valorilor textului dramatic.
Literatura secolului XX a fost mult influențată de schimbările societății și de progresul
industrial. Modernism, îl putem numi un curent de răscruce a timpurilor unde sunt prezente
concomitent și lupta cu trecutul și teama pentru tot cei nou. Influențat de diferite
evenimente și stări ale societății, Modernismul înglobează mai multe mișcări literare
(Dadaism, Suprarealism, Cubism, ș. a.) Ca și orice alt curent literar, Modernismul este un
rezultat al necesităților societăți, al necesității unui șir de schimbări. Dar spre deosebire de
alte curente, în Modernism se afirmă mai multe literaturi (lit. franceză, lit. engleză, lit.
germană, lit. austriacă, lit. italiană, lit. spaniolă, lit. rusă, lit americană și lit.
latinoamericană)
Modernismul este de fapt gura de aer proaspăd a cărei nevoie o simțea societatea.
Modernismul este întrodus de inovație și vine să continuie inovația. În literature, acest
curent largește orizonturile creației și introduce o mulțime de noutăți; âde la schimbarea
tematicii până la schimbări de structură a operelor.