Filosofia limbajului

Cuprins

1. Introducere

2. Originea limbajulujui

3. Definiția și caracteristicile generale ale limbii

4. Delimitări conceptuale între limbă și limbaj

5. Formele de existență a limbajului

6. Definiția limbajului
7. Limbajul și comunicarea

8. Funcțiile limbajului
9. Dimensiuni psihologice și mecanisme neuro-fiziologice ale limbajului.
10.Limbajul și cunoașterea
11. Limbajul și gândirea

Gândire și semnificație

Adevăr și referință

a) Teorii descriptive ale referinței: numele

b) O teorie cauzală a referinței: numele

c) Teorii ale referinței: alți termeni

Teoria clasică a descripției

Teoria modernă a descripției 

Ignoranță și eroare

Împrumutarea referinței 

Intuiții carteziene

„Singura teorie din târg”

Structura sintactică

Limbajul și societatea
1
În apărarea reprezentaționalismului

Relativitatea lingvistică

Verificaționismul

Facerea lumii

Structuralismul

Filosofia prima

Psihologia rațională

Introducere

1. Filosofia limbajului este o ramură a filosofiei care studiază limbajul.

Filosofia studiază în principal probleme care se referă la natura lumii sau la
oameni, filosofia limbajului se ocupă de natura generală a limbajului, de originea
și de relația acestuia cu lumea și spiritul uman, care percepe realitatea și o descrie
prin limbaj. Cu alte cuvinte, filosofia limbajului se ocupă cu relația între limbaj,
gândire și realitate.
0.1. Deja în antichitate oamenii se întrebau dacă relația dintre forma unui
cuvânt (de exemplu câine) și lucrul prin care acest cuvânt este denumit
(obiect: câine) este convențională, adică este stabilită arbitrar de oameni și cât este
naturală, intrinsecă și inseparabilă. Limbile lumii diferă în maniera în care ele
cataloghează elementele realității (engleză: dog, franceză:  chien, română: câine,
germană: Hund, polonă: pacies, etc.), ceea ce reprezintă un argument în favoarea
caracterului convențional al limbilor. Cuvântul câine este un substantiv comun,
spre deosebire de cuvântul Antarctica (un nume propriu). În loc să se refere la o
chestiune singulară (un anumit continent), el desemnează o întreagă grupă, specie
sau categorie de obiecte, adică la toți câinii, care au existat, există, vor exista sau
pot exista.
Filosofii au fost întotdeauna interesați de problema, dacă o categorie (specie,
grup) este ceva care există în mod real, independent de percepția umană, sau, dacă
înseși obiectele individuale sunt reale și categoriile și grupurile (adică
Universaliile) sunt o creație a spiritului uman sau se găsesc numai în limbaj.
Independent de concepția semnificației, pe care o adopta autorul, și de ce fel
de tip de realitate se subscrie categoriilor, trebuie sa recunoaștem că multe cuvinte
nu au o semnificație exactă, adică acestor categorii cărora le aparțin, nu au granițe
2
definite. Desigur, cuvinte, precum mare au semnificații relative, depinzând de
caracteristicile obiectelor la care se referă /raportează (un câine mare contra o
mare furnică). Dar chiar când se referă la un anumit obiect, semnificația nu este
exactă. Nu este limpede cât trebuie sa fie talia minimală a unui câine, ca să se
poată spună, că este mare. Aceeași problemă apare la multe substantive; nu este, de
exemplu, clar, câte paie (de ce mărime) trebuie să fie într-o căpiță/claie de fân,
astfel încât să se poată vorbi de o grămadă. Aceasta este e o întrebare importantă,
căci acest lucru are de a face cu seriozitatea limbii, cu ajutorul căreia se fac
aserțiuni adevărate despre lume. Cu alte cuvinte, sunt următoarele
aserțiuni/afirmații adevărate?
0.2. Filosofia limbajului include o foarte largă zonă de cercetare. Ea studiază
relația dintre limbă, gândire și realitate, precum și cunoștințele care pot interpreta
aceste relații, originea limbajului uman, funcțiile acestuia în societate etc. Toate
aceste domenii principale enumerate pot fi tratate ca independente unul de altul.
Filosofia limbajului acoperă domenii precum istoria, psihologia și sociologia
limbii, biologia, lingvistica, logica, se angajează în cercetarea esenței limbajului, a
originii și funcțiilor sale în societate. Esența sa este exprimată prin funcția sa dublă
de a fi o metodă de comunicare și, în același timp, un instrument de gândire. Limba
în filosofie este de obicei văzută ca un mijloc de formare și exprimare a gândurilor.
Fiind definită ca ansamblu de mijloace de comunicare și exprimare a
gândurilor din timpuri imemorabile, limba a fost studiată nu numai de filosofie sau
logiiică, ci și de religie. Cu mult înainte ca filosofia limbii, Bibilia a înregistrat
următoarele: „Mai întâi a fost cuvântul.. . cuvântul a fost Dumnezeu”. Cu alte
cuvinte, autorii Bibliei indică originea divină a limbii. Cuvântul, conform opiniei
biblice, este un simbol al universului divin.
Filosofia limbajului poate trata cuvintele individuale ca o expresie a
conceptelor, ideilor sau ca nume de obiecte sau fenomene. Ea studiază, de
semenea, opinii individuale. Orice opinie poate fi luată în considerare din două
puncte de vedere: 1) dacă corespunde realității și 2) ce fel de conectare este
folosită. Deci, în primul caz, sunt examinate înțelesul și sensul ei, iar în al doilea
caz, gramatica. Din primul caz, propoziția poate fi adevărată sau falsă, iar în cel
de-al doilea – să respecte regulile gramaticale sau să nu le respecte.
Filosofii secolelor XVIII-XX au început să acorde o atenție sporită relației
dintre concepte și cuvintele care le exprimă. Cuvântul a început să fie perceput ca o
desemnare a gândirii sau sentimentului. Au început să apară idei despre crearea de
limbi artificiale raționale. În plus, în secolele trecute, s-au făcut încercări de a crea
o limbă comună tuturor popoarelor. Ca urmare a unei astfel de încercări, în urmă
cu aproximstiv 150 ani, oftalmologul din Varșovia I. Zamenhof a creat limba
Esperanto, denumirea ei fiind pseudonimul creatorului ei. În prezent, această limbă
este înțeleasă de până la două milioane de oameni. Cu toate acestea, în viața de zi
cu zi, aproape nimeni nu o vorbește.

3
 0.3. Așadar, filosofia limbajului ridică probleme pe cât de importante, pe atât
de dificile. Importanţa limbajului pentru viaţa umană este evidentă. Toate
societăţile umane folosesc limbajul, ca şi toţi membrii lor mai mult sau mai puţin
normali. Dobândirea limbajului reprezintă una dintre puţinele deprinderi cognitive,
fiind în bună măsură atât comună, cât şi specifică oamenilor. Această deprindere
dă speciei umane avantaje enorme asupra celorlalte specii, limbajul fiind o cale
rapidă şi uşoară de a transmite descoperirile de la o generaţie la alta. Unii
teoreticieni văd în limbaj cea mai importantă caracteristică a speciei umane.
Importanţa evidentă a limbajului face ca studiul acestuia să fie profitabil,
însă nu ne previne asupra influenţei pe care o are în filosofie. De-a lungul ultimului
secol, filosofia limbajului a devenit aria centrală a filosofiei, în special în tradiţia
de limbă engleză. S-a considerat că opiniile despre limbaj pot clarifica probleme
filosofice tradiţionale din epistemologie, metafizică şi etică. Pentru mulţi
cercetători natura însăşi a filosofiei se află în strânsă legătură cu studiul limbajului.
După părerea noastră, multe aspecte depăşesc limitele admise: filosofia limbajului
și-a extins astfel aria problemelor de cercetare foarte mult.
Filosofia limbajului este, fără îndoială, problematică. În parte, acest lucru se
datorează apropierii noastre faţă de limbaj: găsim că e anevoios să adoptăm o
perspectivă adecvată în privinţa lui. În orice caz, există o dezbatere aprigă,
cuprinzătoare şi deconcertantă asupra problemelor fundamentale şi conceptuale din
filosofia limbajului. Se discută multe teorii concurente, însă adesea este greu de
clarificat ce vizează respectivele teorii. Ce probleme încearcă ele să rezolve ? Ce
este considerat dovadă pentru ori împotriva unei teorii? Diferitele teorii sunt cu
adevărat preocupate de aceleaşi probleme, astfel încât să se afle într-adevăr în
competiţie? Dacă nu - şi adesea se pare că nu -, cum se leagă ele una de alta ? În
sfârşit, statutul teoriilor filosofice ale limbajului pare să fie destul de obscur şi
controversat.
Vă puteţi întreba de ce limbajul este, la urma urmei, studiat în cadrul
filosofiei. De ce nu este acest studiu lăsat în seama lingvisticii care e, în fond,
„ştiinţa limbajului”? Cele trei mari ramuri ale lingvisticii sunt: fonologia,
preocupată de sunete, sintaxa, vizând structura gramaticală, şi semantica,
preocupată de semnificaţie. În semantică sau „teoria semnificaţiei", haosul teoretic
și conceptual este cel mai impresinonant, părţile cele mai refractare şi mai dificile
din punct de vedere conceptual ale diferitelor discipline. Astfel, nu este
surprinzător că ea vizează în mod special semantica şi că are şi un anumit interes
pentru sintaxă, nefiind în schimb deloc preocupată de fonologie.
În fine, se cuvine să avertizăm într-un fel cititorii în privinţa faptului că ceea
ce urmează nu este un catalog care vrea să-şi adjudece teoriile şi ideile din acest
domeniu controversat. De aceea, demersul nostru nu poate fi nici neutru, nici
exhaustiv. Prezenta abordare reflectă ideile noastre despre ceea ce este central şi
ceea ce este periferic; despre problemele principale şi despre drumurile înfundate

4
ori laterale. Nu este o abordare izvorâtă din idiosincrasie, dar nici nu e împărtăşită
de către toţi filosofii sau măcar de majoritatea lor.
0.4. Limbajul a constituit obiect de meditație pentru multe discipline,
inclusiv pentru filosofie. Încă din antichitate, filosofii au meditat asupra limbajului
dezvăluind rolul pe care îl joacă limbajul în viata individuală și cea socială. Încă în
vechile scrieri indiene (upanișade) se considera că toate conflictele începând de la
conflictele familiale până la conflictele mondiale se datorează limbajului.
În secolul al XX-lea, Rudolph Carnap spunea: „Nu ne trebuie revoluție
socială, ci ne trebuie revoluție semantică”. Dacă am rezuma întreaga istorie a
filosofiei am putea spune că în antichitate au fost predominante preocupările de
ontologie (teoria filosofică a existenței). În epoca modernă predominante au fost
preocupările de teoria cunoașterii (epistemologia) unde punctul culminant îl
reprezintă Kant cu lucrarea „Critica rațiunii pure”. În sec. al XX-lea predominante
au fost preocupările de filosofia limbajului. Abia în acest secol s-a înțeles în
profunzime semnificația pe care o are limbajul pentru om; și mulți filosofi
consideră că omul se definește în primul rând prin limbaj. Pentru un filosof ca
L.Wittgnestein menirea filosofiei este aceea de a înlătura vraja pe care o are
limbajul asupra gândirii noastre. Pentru R. Carnap vechea filosofie speculativă sau
metafizică tradițională trebuie înlocuită cu analiza logică a limbajului științei. Deși
preocupările de filosofie a limbajului au existat încă din antichitate, interesul
pentru limbaj a fost determinat începând din a doua jumătate a sec. al XIX-lea de
problemele care au apărut în științele formale matematice și științele factuale
(fizică, chimie). În primul rând, au fost descoperite astfel de paradoxuri în citadela
matematicii clasice (teoria naivă a mulțimii). De asemenea, în această perioadă
interesul pentru limbaj a fost determinat de descoperirea geometriilor non
euclidiene (ex. geometria lui Riemann). În a doua jumătate a sec. al XIX-lea a fost
elaborată o logică nouă pe care o numim logica matematică simbolică ai cărei
întemeietori pot fi considerați Boole și G. Frege. Apariția noii logici a fost
determinată de faptul că logica clasică (aristotelică) nu putea sa justifice multiplele
tipuri de interferențe din matematică sau chiar din limbajul comun, obișnuit.
Aparitia noii logici a dus la rezolvarea unei dispute conceptuale bimilenare
(axioma paralelor -> geometria euclidiană). În aceasta perioada a fost revolutionat
limbajul din fizică: apariția teoriei relativității și a fizicii cuantice a însemnat o
schimbare importantă a limbajului fizicii.
Trecerea de la paradigma Newtoniană la cea a lui Einstein a însemnat o
schimbare a limbajului fizicii.
De asemenea, a apărut un nou limbaj în știintele socio-umane, în literatură și
poezie. Era firesc deci ca și filosofia să fie interesată de cercetarea limbajului. 
0.5. Care este principala problemă în studiul limbajului ? Care sunt
fenomenele problematice ? Pentru a menţine o distanţă adecvată în raport cu ele,
este util să ne imaginăm că suntem nişte marţieni care vizitează Pământul pentru
prima dată. Ce fenomene lingvistice ne sar în ochi ? Observăm oameni care produc
sunete şi inscripţii: îşi scriu şi îşi vorbesc unul altuia. Vedem că aceste activităţi
5
joacă un rol extraordinar de important în viaţa umană. Ne întrebăm: ce proprietăţi
au sunetele şi inscripţiile astfel încât să le permită să joace un asemenea rol.
Decidem să numim atare proprietăţi „semnificaţii”. Apoi, se pune problema de a
descrie şi a explica semnificaţiile: de a spune ce sunt ele şi ce face ca ceva să aibă
o semnificaţie. Pe scurt, se pune problema de a da o teorie a semnificaţiei sau o
semantică.
Această problemă dă naştere, în schimb, unei a doua probleme, psihologice.
Ce trăsături ale minţii umane fac posibil ca oamenii să producă şi să reacţioneze
adecvat la astfel de sunete? Cum de reuşim să folosim limbajul? Astfel, după cum
vom vedea, problema explicării semnificaţiei este în strânsă legătură cu aceea a
explicării competenţei lingvistice şi a înţelegerii.
Am identificat problema semantică referindu-ne la „rolurile importante” ale
limbajului în viaţa umană. Care sunt aceste roluri ? Credem că adagiul popular
după care „limbajul exprimă gândirea” sesizează rolul central: un limbaj uman
este un sistem pentru exprimarea sau comunicarea gândirii. Multe gânduri sunt
informaţionale, referindu-se la mediul social sau fizic. Dar gândurile nu trebuie să
fie informaţionale sau nu numaidecât aşa: limbajul este folosit şi pentru a saluta, a
întreba, a comanda, a glumi, a ofensa, a abuza, a intimida ş.a.m.d.
Pentru a spune mai multe despre importanţa limbajului trebuie să luăm în
considerare rolurile gândurilor pe care el le exprimă. Există două roluri care
prezintă în mod evident interes pentru noi. Mai întâi, gândurile determină oamenii
să facă diferite lucruri: este probabil că o persoană care crede că va ploua îşi va lua
umbrela. Aşadar, cunoaşterea a ceea ce gândesc ceilalţi ne spune ce este probabil
că vor face. Noi depindem intim de ceilalţi, aşa că această cunoaştere este
importantă pentru noi. În al doilea rând, multe gânduri poartă informaţie - corectă
sau eronată - despre lume. Astfel, cunoaşterea a ceea ce gândeşte o persoană
adesea ne spune ceva despre lume: dacă persoana care crede că va ploua este de
încredere în astfel de chestiuni, putem afla de la ea ceva despre starea vremii fără
să privim afară. Mare parte din cunoştinţele noastre despre lume vin din
exprimarea lingvistică a convingerilor. De aceea, limbajul ne dă un mare avantaj
asupra altor specii: limbajul ne permite să beneficiem din plin de experienţa altora.
Ca să rezumăm, rolul central al limbajului este cel de exprimare a
gândurilor. Derivă de aici că limbajul are cel puţin două roluri: de a explica
comportamentul şi de a ne informa despre lume. Semnificaţiile sunt proprietăţi
care îi permit să joace aceste roluri.

Nu pretindem că scurtele remarce de mai sus sunt suficiente pentru a

identifica problema semantică. Implicit, problema priveşte limbajele umane
„naturale”, de exemplu engleza sau româna. Asemenea limbi nu reprezintă
singurele noastre sisteme de comunicare; gândiţi-vă, de exemplu, la semnalizarea
cu steaguri sau la „limbajul trupului”. Şi multe animale dispun în mod clar de
sisteme de comunicare. Fără îndoială, toate aceste sisteme pot fi folosite pentru a
6
explica comportamentul şi pentru a învăţa despre lume. Aşadar, ce este deosebit la
limbajele noastre naturale?

Să luăm în considerare, de asemenea, experimentele asupra „limbajului

animal”. Alex, un papagal african gri, antrenat de Irene Pepperberg, produce sunete
în engleză, inteligibile şi adecvate contextual. Dacă cineva îi arată lui Alex un
obiect din plastic roşu şi îl întreabă „ce culoare ?”, Alex spune „roşu”. Dacă cineva
îi arată lui Alex o pană de lemn, el spune „lemn”, ca răspuns la o întrebare paralelă
despre compoziţia materialului. Delfinii pot uneori să răspundă la comenzi verbale
complexe ca şi noi. Dar cele mai faimoase sunt cazurile unor specii de primate
care au învăţat să interacţioneze cu antrenorii lor prin gesturi sau prin folosirea
unor jetoane de plastic arbitrare. Toate aceste „aserţiuni” ar putea fi folosite pentru
explicarea comportamentului şi pentru informarea despre realitate. Este însă
controversat dacă aceste animale vorbesc cu adevărat un limbaj uman. Ce ar putea
animalele să facă - sau să nu reuşească să facă - astfel încât să se clarifice
problema? Ce înseamnă a întrebuinţa „roşu” ca un cuvânt într-o limbă anume mai
degrabă decât, să spunem, ca un simplu mijloc de a obţine recompensa
antrenorului ?

Suntem de părere că progresul în elucidarea acestor chestiuni, prin urmare în

identificarea problemei noastre, se poate face, în principal, privind mai
îndeaproape relaţia dintre limbajul uman şi gândire. Între timp, vom înainta puţin
în identificarea problemei prin precizarea unor trăsături remarcabile care conferă
un caracter atât de special limbajelor umane naturale şi semnificaţiilor acestora.

0.6. Limbile lumii se deosebesc unele de altele nu numai în sunete și în

scriere (de exemplu englezescul dog, polonezul pies, franțuzescul chien s.a.m.d.),
ci și prin faptul, cât de exact sunt prezentate diferitele elemente ale realității.
Exemple pentru acestea sunt diferențele/deosebirile, cu cât de multe cuvinte sunt
descrise culorile principale (vezi semantica), de exemplu, există în limba poporului
Dani din Noua-Guinee pentru culori numai cuvintele mili (denumește toate culorile
întunecate, culori reci precum negru, verde și albastru) și mola (toate culorile calde
și luminoase precum albul, roșul și galbenul). Pe de altă parte, maghiara are două
cuvinte pentru roșu și polona, două cuvinte pentru albastru.
Şi cuvintele care desemnează membrii familiei se deosebesc. Adesea acestea
depind de genul-sexul persoanei, ca în frate şi soră, dar în alte culturi diferenţa de
vârstă poate fi de asemenea importantă. În indoneziană kakak se referă la un frate
sau la o soră mult mai în vârstă şi adik la un frate sau la o soră mai tineri, nu
contează sexul. În Indonezia, ca în multe ţări din Asia, diferenţele de vârstă sunt
importante în relaţiile interpersonale. Dimpotrivă, maghiara distinge atât vârsta, cât
şi sexul, báty şi öcs se referă la un frate mai mare, respectiv mai mic
şi nővér und húg la o soră mai mare şi mai mică.
Deosebirile nu sunt numai lexicale, pot afecta și părți ale gramaticii, cele
referitoare la timpurile verbelor și la genul substantivelor. Substantivele pot fi
7
regrupate în genuri, insclusiv masculin, feminin și neutru, dar există sisteme cu
mai multe sau mai puține categorii, și unele limbi nu au nicio grupare a genurilor.
Genurile diferite atribuite aceluiași concept își arată caracterul arbitrar: de
exemplu, în polonă soare  este neutru (słońce), în germană este feminin (die
Sonne), în timp ce în franceză este masculin (le soleil).
Se pune întrebarea dacă aceste deosebiri au o influență asupra faptului, cum
înțeleg oamenii lumea și ce gândesc despre ea. Ipoteza că structura unei anumite
limbi influențează maniera în care utilizatorii percept lumea este denumită
determinism lingvistic (de exemplu Humboldt, Sapir și Whorf au studiat această
problemă). Cercetările, care au încercat să dovedească aspectele determinismului
lingvistic sau să le dezmintă, au dus la rezultate ambigue. Criticii poziției
deterministe întreabă, dacă imposibilitatea de a traduce o anumită propoziție din
limba X în limba Y „cuvânt cu cuvânt”, înseamnă, că nu este posibil să exprime
același gând.
O problemă asemănătoare o avem și în anumite situații de comunicare.
Engleza și germana, de exemplu, cer ca vorbitorul să exprime dacă un obiect este
definit/hotărât sau nedefinit/nehotărât (un câine sau câinele), ceea ce nu este cazul
în polonă. În polonă este posibil să spui jakiś pies (un câine) sau ten pies (acest
câine), dar este mereu, de asemenea, posibil să spui simplu pies (câine) - o opțiune
care nu este la dispoziția unui vorbitor de engleză sau germană. Întrebarea este,
așadar: trebuie vorbitorii de engleză și germană , dacă ei se gândesc la un obiect,
mereu trebuie să-l imagineze explicit ca definit sau nedefinit?
O versiune mai atenuată a ipotezei Sapir-Whorf, cunoscută ca relativitate
lingvistică, afirmă că limbile au diferite categorii gramaticale și semantice la
dispoziția lor, și că ele influențează în acest mod gândirea. În general, există o
influență reciprocă: limbi diferite sunt expresia culturii, mediului fizic și social al
unei comunități lingvistice, a experiențelor lor și a sistemului lor de valori. Limbi
diferite redau diferite imagini ale lumii, care sunt conținute în structurile lor
gramaticale, vocabularul lor (în particular cuvinte pentru a desemna realități
precum numele plantelor și animalelor care trăiesc într-o regiune dată) și
frazeologia lor (de exemplu, proverbe). Când copiii învață prima lor limbă, fac
cunoștință , de asemenea, și cu lumea prin aceste categorii.
0.7. Limba umană este un fenomen unic, care a devenit unul dintre
principalele criterii care disting omul de animale. Ea oferă oamenilor posibilitatea
de a exprima orice informație, experiență etc. Chiar și triburile din Africa sau
Guineea au propriile limbi, structura lor gramaticală fiind uneori destul de
complexă. Este imposibil să ne imaginăm absența unui astfel de mijloc de
comunicare.
În lingvistica modernă, limba este definită drept un sistem de semne (sunete,
semne grafice etc,) care este folosit de oameni pentru a comunica, transfera
cunoștințe și informații. Unitățile sale nu sunt doar cuvinte individuale, ci și
poporziții, precum și texte compuse din cuvinte și propoziții. Pricipalele funcții ale
8
limbii: adică definirea proceselor și conceptelor, comunicarea. Natura ei este
publică – adică subiecții cu ajutorul ei sunt exprimați într-o formă general valabilă.
Contrar credinței populare, limba poate fi numită nu numai un mijloc de
comunicare folosit de oameni (română, engleză etc.), întrucât există și așa-numitele
limbi „artificiale”. Acestea se referă la știință, programare, matematică, precum și
celebra limbă esperanto. Dacă numărul limbajelor naturale depășește acum două
mii de limbi, atunci numărul de contorizări artificiale este foarte dificil a fi
contabilizat. Dintre acestea din urmă fac parte limbajele formalizate și cele pentru
mașini.

Limba narturală, ca sistem de semne convenționale, de anumite cunoștințe,

este rezultatul artei populare. Aceasta reflectă cultura populară și este un mijloc de
a descrie evenimentele și faptele, transmite concepte care s-au dezvoltat de-a
lungul secolelor într-un popor sau altul, exprimând în mod clar ceea ce se întâmplă.
De fapt, nu există nimic care să depășească limbajul uman, ceva ce nu poate fi
descries prin vovabularul și gramatica sa. Deoarece tot ceea ce se întâmplă poate fi
exprimat sau definit folosind limba, filosofia o studiază. Astfel de studii privind
mijloacele de exprimare a gândurilor sunt, de asemenea, importante pentru
psihologie, limgvistică și pentru alte științe.

 
1. Originea limbajului uman

1.0. Sub pretextul progresului ştiinţei şi al medicinei, mai multe minţi

bolnave au efectuat zeci de experimente înspăimântătoare pe oameni, fiind
implicaţi nazişti, savanţi, dar şi servicii secrete, pentru a explica originea
limbajului uman. Oamenii au fost supuşi unor chinuri inimaginabile, care prezintă
un top al celor mai groaznice experimente făcute de-a lungul istoriei. Astfel, pentru
a determina originea limbajului, împăratul roman Frederic al II-lea a crescut 2
copii fără ca aceştia să interacţioneze cu vreun om. Spera să descopere limbajul
folosit de Adam şi Eva, dar copii au crescut muţi.

1.1. Specialiștii afirmă că soluționarea problemei originii limbajului

depășește posibilitățile lingvistice și că rezultatele nesatisfăcătgoare se datorează
faptului că până acum antropologii, lingviștii, istoricii, psihologii nu și-au conjugat
cunoștințele, metodele și punctele de vedere. Este o certitudine că originea
limbajului se află într-o relați intimă cu apariția omului și a societății omenești.
Există două teorii cu privire la aparițiția omului: în primul rând, este vorba de cea
religioasă, care afirmă că Dumnezeu l-a creat pe om din lut (pământ) și teoria
evoluționistă după care omul s-a desprins dintr-un soi de maimuțe și anume din
ramura australopitecilor, cu aproximativ 5-6 000 000 ani în urmă, strămoșul
omului evoluând lent. În primul rând prin faptul că omul primitiv s-a ridicat în
picioare , acesta a căpătat un nou orizont (homo erectus). Mersul biped a condus la
unele transformări esențiale ale organelor interne, dispuse acum pe verticală. La

9
această etapă de evoluție, limbajul omului primitiv se rezuma la strigăte, urlete,
răgete și mormăieli referitoare la anumite activități: vânatul în comun, viața în
comun, relațiile între indivizi. Se crede că vorbirea articulată nu ar fi mai veche de
100.000 ani sau mai multe sute de ani.

Ion Cârstoiu propune o soluție pornind de la convergența limbilor actuale. Se

știe că în prezent în lume există peste 3000 de limbi inegal evaluate: unele idiomuri
reflectă stadii foarte vechi, s-au conservat prin izolare, iar altele sunt atât de
amestecate încât cu greu poți pătrunde în tainele lor. Ion Cârstoiu lansează o
ipoteză care se bazează pe lingvistica comparată coroborată cu mitologia generală
și în primul rând cu teoria opoziționistă din filosofia veche chineză (Yin și Yang)
și iraniană. E limpede că strămoșii omului s-au adăpostit inițial în peșteri, de unde
ieșind pe două picioare au ridicat capul spre CER să vadă cum e vremea. Aceasta
este ideea autorului desre relația om-CER. Omul a fost impresionat de fenomenele
naturii: cerul uriaș, soare, nori, fulgere, tunete, lumina zilei, întunericul nopții.
Cerul a fost primul și singurul zeu, așa încât ideea monoteismului originar nu e o
aberație. Să se observe că sumerul an însemna „cer” și „zeu”, la fel iran. Bag
samodeul num, dues roman e din familia lui *dues „cerul senin”. Cf. Dianus pitar
la indieni, Jupiter, dieus la baltici, Zeus. Tot din această rădăcină provine și
cuvântul care înseamnă „zi”: dies.

Din teamă față de înfricoșătoarele fenomene naturale pe care omul primitive nu

le înțelegea, a luat naștere religia. Când D-zeu l-a pus la încercare pe Avraam,
acesta nu a ezitat să aducă jertfă pe propriul său fiu Isaac, și atunci îngerul a zis:
„Să nu pui mâna pe băiat și să nu-i faci nimic, căci știu acum că te temi de
Dumnezeu întrucât n-ai cruțat pe fiul tău” (Geneza, 22, 12).

1.1. Deși teoria onomatopeică și a interjecțiilor rămâne în picioare, nu se poate

ști de ce unele onomatopee și interjecții au rămas și astăzi, iar altele s-au
transformat în cuvinte. În tot cazul, trei sunt lucrurile probabile:

- Că limbajul este rezultatul unei exprimări metaforice;

- Că el este codificat și datoria noastră este să găsim codul și să-i arătăm evoluția
semantică;

- Că în alcătuirea diverselor cuvinte și a limbilor nu trebuie să ne referim la

punctual de vedere al științei actuale, ci la credințele omului primitiv, căci
atunci au fost create cuvintele.

Să dăm câteva exemple. Potrivit științei moderne, omul provine dintr-un soi de
maimuță, dar toate credințele religioase ne spun că el a fost creat de Dumnezeu din
lut, suflându-i viață. Este evident că lat. homo „om” e apropiat de humus, humă pe
românește, după cum Adam „omul” e asemănător cu adma „pământ”. Germaniicul
man „om”, cu originea nesigură (compară cu *men „a gândi”), e iarăși ca finic maa
10
„țară, pământ”, man fiind un adjectiv „din pământ”. Chiar chinezul jen trebuie să-l
comparăm cu gr. gen „a crea, gen, neam”, acesta fiind clar un derivat din ge
„pământ”.

Prof. Ion Cârstoiu susține că limbajul primar este o descriere metaforică a

fenomenelor și activităților cosmice legate în primul rând de Cer, de Pământ și, în
fine, foarte multe, de Soare, Lună și ceilalți aștri.

1.2. Lingvistul, arheologul, psihologul, filosoful modern nu pot descoperi

originea limbajului, întrucât aceștia a trăit, de regulă, numai la oraș, acesta din
urmă fiind un obstacol care nu permite omului să cugete liber, cu grija de a nu fi
călcat vreo mașină și, mai ales, că omul de azi este mereu cu gândul zilnic la zeul
ban, este de părere Ion Cârstoiu.

Profesorul Eugen Munteanu din Iași explică care e situația în legătură cu

originea limbajului: cercetarea acestei probleme a fost interzisă la 1866 de
Sociatatea de lingvistică din Paris și declarată ca fiind „o problemă inactuală”,
„temă considerată neserioasă”. În present, subiectul despre originea limbajului nu
e abordat de niciun specialist cunoscut în domeniu. Ion Cârstoiu își bazează
ipoteza sa despre originea limbajului pe teoria heliocentrică în lingvistică. O fază
importantă în antropogeneză este mersul pe două picioare (homo erectus) care a
făcut ca organele omului să fie dispuse pe verticală. Atunci probabil s-a produs și o
„reorganizare” a creierului omenesc, fapt ce a condus la apariția stadiului de homo
logicus. Ființa umană fiind slabă și plăpândă, numai prin limbaj, gândire a putut
învinge animale mari și puternice. Omul a săpat o groapă, a acoperit-o cu frunze şi
crengi şi gloata de hominizi prin strigăte a condus animalul fioros întracolo, acesta,
căzând în groapă, a fost ucis prin lovituri. Omul a devenit viclean, şiret şi a
izbândit împotriva fiarelor mai puternice. Probabil, primul cuvânt pronunțat de om
a fost au! Mai mulți lingviști au constatat că primele vocale ar fi fost a, i, u.  

1.3. Așadar, cu privire la originile limbajului au fost emise diferite ipoteze și

elaborate mai multe teorii: una este teoria onomatopeica a lui Herder, după care
cuvintele la origine imită sunetele naturii. La un moment dat, filologul Max Müller
căuta cauzele apariției graiului sonor în nevoia de expresie vocală, care i-ar fi
proprie individului, în acel „ecou natural”, ca cerință spre rezonanță sonoră a
tuturor impresiilor pe care le primim.

O teorie susținută de unele investigații experimentale este aceea a

simbolismului fonetic a lui O. Jespersen, după care sunetele vorbirii ar detașa, prin
ele însele, o anume simbolică fonetică (de exemplu, „i” simbolizează dimensiunile
mici, fine, delicate, fiind în consecință inclus și în componența cuvintelor cu
asemenea semnificații, în timp ce sunetul „a” tinde spre dimensiuni mari,
grosolane).

11
 Mult mai cunoscută în psihologia socială este teoria limbajului gesturilor, ca
mijloc de comunicare interumană, sistem din care ar fi derivat apoi vorbirea
sonoră.

1.4. Limbajul  este orice tip de comunicare între ființe capabile să se exprime.
Originea vorbirii omenești e o parte componenta a originei omului și a societății
omenești în ansamblu. Aceasta este una dintre cele mai dificile probleme ale
științei din cauza lipsei oricăror date despre așa-numită limbă inițială. În prezent
cunoastem mai multe ipoteze, deseori contradictorii unele în raport cu altele.
Încercările unor savanți privind primele semnale folosite în scopul comunicării
acum cca 1 milion de ani au fost făcute prin studierea modului de vorbire a copiilor
sau prin studierea limbilor unor triburi. Aceste cercetări nu au fost eficiente pentru
că:

a) copiii învață limba de la parinți, pe când stramoșii noștri nu aveau de la cine

auzi vorbirea;

b) nou-născuții dispun de un aparat vocal ceea ce le permite să reproducă

sunetele articulate, pe când omul primitiv și-a dezvoltat acest aparat după ce a luat
poziția verticală;

c) copiii dispun de la naștere de un creier mult mai mare decât cel al omului

primitiv.

1.5. În prezent se cunosc cca 500 teorii privind originea limbajului uman
pornind din antichitate și terminând cu cele moderne. Ele au la baza diferite
principii și pot fi caracterizate din diverse puncte de vedere. Majoritatea autorilor
acceptă clasificarea bazată pe concepția despre lume și societate. Din acest punct
de vedere ipoteleze pot fi divizate în două grupuri mari: 1) al mediului; 2) al
factorilor (sociali, psihici, biologici) care au condiționat apariția vorbirii; 3) cel al
materialului primar. Aceste teorii se impart în: idealiste și materialiste.

1.5.1. Teoriile idealiste. Cele mai cunoscute t e or i i i d e a l i s t e

i n d i v i d u a l i s t e  sunt:

a ) t e or i a i n t e r j e c t i i l or s a u t e o r i a e m o ț i o n a l ă ,
b) t e o r i a   i m i t a ț i i l or   s o n o r e s a u t e o r i a   o n o m a t o p e i c ă ,
c ) t e or i a b i o l o g i c ă ,
T e o r i a   i n t e r j e c ț i i l or   s a u t e o r i a   e m o ț i o n a l ă a fost formulată încă în
Grecia Antică. Ea nu poate fi acceptată din mai multe considerente:
1. această ipoteză consideră limba un fenomen individual care a apărut în
afara societății;
2. vorbirea ar fi apărut accidental și nu dintr-o necesiatate de comunicare;
3. aceleași interjecții din diferite limbi actuale au semnificații diferite;

12
 4. numărul interjecțiilor în limbile țărilor puțin dezvoltate este mult mai mic
decât în limbile popoarelor civilizate.
T e o r i a i m i t a ț i i l or   s o n o r e s a u t e o r i a   o n o m a t o p e i c ă este
neacceptată din aceleași motive. Această teorie susține că obiectele care nu
produceau niciun fel de sunete au căpătat denumiri în conformitate cu senzațiile ce
le provocau asupra organelor de simț ale individului.
T e o r i a b i o l o g i c ă   consideră vorbirea drept fenomen natural biologic
înnăscut ce s-ar transmite prin ereditate. Această teorie nu poate fi acceptată pentru
că:
1. Limba este un fenomen social;
2. Limba nu se moștenește și nu se transmite prin ereditate, ea se însușește
de la cei din jur.
1.5.2. Dintre teoriile idealiste sociale fac parte:
a ) t e or i a c o n v e n ț i e i   s a u a c o n t r a c t u l u i   s o c i a l ;
b) t e o r i a s t r i g ă t e l o r   d e   m u n c ă ;
c ) t e or i a m i m i c i i ș i p a n t o m i m e .
d) t e o r i a o r i g i ni i d i v i n e .
T e o r i a c o n v e n ț i e i   s a u a c o n t r a c t u l u i   s o c i a l este atribuită lui
 Jean-Jacques Rousseau. El considera că oamenii trăiau în grupuri și luptau
împreună pentru existența lor. Astfel a apărut necesitatea unui mijloc comun de
înțelegere.
  Momentul pozitiv  al cestei teorii constă în faptul că limba este interpretată
drept o creație colectivă.
  T e o r i a s t r i g ă t e l o r   d e   m u n c a    a fost elaborată în Germania și se
consideră că orice act de a comunca al oamenilor primitivi ar fi fost însoțit de niște
strigăte reflexe, produse în urma încordării fizice a organizmului la efectuarea unor
munci grele.
 Neajunsurile acestei teorii:
a) Strigătele se produc spontan și nu din necesitatea de comunicare.
b) Se considera că aceste strigăte se produc paralel cu munca, însă ele nu
exprimă gânduri, sentimente sau emoții.
c) Vorbirea ar fi o apariție accidentală.
T e o r i a m i m i c i i   ș i   p a n t o m i m e i  a fost elaborată de asemenea în
Germania și consideră că omenirea s-ar fi folosit de gesturi, iar vorbirea cu ajutorul
suneteleor ar fi luat naștere mult mai târziu. Aceasta teorie presupune că ea ar fi
apărut la magii triburilor (mai sunt numiți vrăjitori) atunci când aceștia se adresau
ființelor divine. Inconsistența acestei teorii constă în faptul că ea ignoră caracterul
sonor al limbajului primilor oameni.
1.5.2. Teoria originii divine a limbajului. Mulţi au ajuns la concluzia că
relatarea biblică despre evenimentele care au avut loc la Turnul Babel este o
explicaţie pe deplin credibilă. Biblia ne spune că Iehova Dumnezeu a încurcat
limbile oamenilor la Turnul Babel deoarece aceştia s-au răzvrătit împotriva lui.
Totuşi, el a promis că le va da „popoarelor o limbă pură, pentru ca toate să cheme
numele lui Iehova, ca să-i slujească umăr la umăr. Această „limbă pură“, adevărul

13
din Cuvântul lui Dumnezeu, uneşte oameni de pe tot pământul. Este logic să
credem că, în viitor, Dumnezeu le va da din nou oamenilor o limbă comună printr-
un proces invers celui care a dus la încurcarea limbilor la Turnul Babel.
Rămâne să admitem că, înr-adevăr, a fost odată un timp când oamenii trăiau
într-un sat mare și vorbeau o singură limbă. Așa începe povestea spusă de un trib
care locuiește într-o zonă deluroasă din Myanmar. În timp ce ridicau un turn înalt,
constructorii au început să se poarte și să vorbească fiecare în felul lui, iar, în cele
din urmă, s-au împrăștiat pe toată fața pământului. Legende asemănătoare se
întâlnesc la populațiile indigene din Africa, din estul Asiei, din Mexic și din alte
locuri ale globului. Dacă relatarea despre Turnul Babel a fost inventată de Moise,
scriitorul evreu al Genezei, este puţin probabil că ea ar fi apărut în legendele unor
popoare şi grupuri lingvistice aflate la distanţe atât de mari unele de altele. În
concluzie, existenţa unor astfel de legende şi povestiri constituie o dovadă că
relatarea biblică despre Turnul Babel este demnă de încredere.
Această teorie se mai numește și teoria monogenezei și poligenezei
limbilor. Conform legendei, oamenii s-au apucat să construiască un turn pentru
a ajunge la ceruri. Se presupune că toți vorbeau aceeași limbă. Creatorul lunii le-a
dărâmat turnul început și i-a făcut să vorbească limbi diferite pentru ca ei să nu se
poate întelege între dinșii. Această legendă comportă câteva semnificații. Prin
intercalarea ei în textul biblic s-a urmărit scopul de a explica de ce în lume există
multe limbi. O dată ce creatorul lumii ar fi fost unul singur și tot el le-ar fi dat
oamenilor o singură limbă, mulțimea de limbi ce există în realiatae ar fi o pedeapsă
dată oamenilor de către Dumnezeu pentru faptul că au îndrăznit să ajungă în
împărăția din cer. Implicit, legenda Turnului Babel mai semnifică și faptul că un
mijloc de comunicare este forța ce poate uni popoare diferite în lupta lor pentru
scopuri comune. Teoria 3poligenezei presupune că pe pământ au apărut mai multe
limbi.
1.5.3.Teoriile materialiste. Primele încercări de interpretare a teoriei
materialiste a originei limbajului uman le întâlnim în Grecia Antică la Democrit.
Democrit afirma că numele obiectelor au apărut ca rezultat al acțiunii lor asupra
organaleor de simti ale omului. Evul Mediu nu a contribuit în niciun fel la evoluția
concepției materialiste. Doar epoca renașterii, iar apoi sec. XVI – XIX au
actualizat vechea problemă. Am putea cita aici teoria umanizării elaborată de Jan
Baudouin de Courtenay. Comparând semnalele animalelor cu suntele din vorbirea
omenească acest lingvist a descoperit specificul și interacțiunea celor două laturi
ale limbajului uman: latura externă și latura internă sau cerebrală.
1.5.4. T e o r i a m a r x i s t a   a o r i g i n i i l i m b i i . Adeptii acestei teorii
au menționat că apariția vorbirii a fost condiționată de necesitatea de a se înțelege,
că între limbă, gândire și societate există o legătură strânsă.
Se disting 3 stadii succesive în evoluția omului ca specie a societății umane:
a) Stadiul maimuțelor antropoide.
b) Stadiul celor mai vechi oameni, oameni primitivi care au trecut pe deplin
la mersul vertical și au început confecționarea uneltelor de muncă.

14
 c) Stadiul oamenilor ce constitutie homo sapiens care aveau un creier bine
dezvoltat, o gândire abstractă și vorbire articulată.
Pentru această teorie sunt definitorii următoarele momente principale:
1. Originea limbajului uman este explicată în legătură strânsă cu originea și
evoluția omului ca specie și ființă socială.
2. Această teorie consideră drept factor fundamental și determinant realitatea
socială realizată în societate și pentru societate.
3. Este teza despre legătura genetică dintre limbă, societate, muncă și
conștiință.
1.5.5. Dacă ne întrebăm care este istoria limbajului omenesc, cum a învățat
omul să vorbească și mai apoi să scrie și ce anume s-a aflat la baza unui impuls
atât de puternic de a comunica rapid și eficient, răspunsul este mult mai complex
decât s-ar putea crede.
Există doua teorii menite să dezvăluie misterul originilor limbajului
uman: teoria discontinuității, formulată de lingvistul și filozoful american Noam
Chomsky și teoria protolimbajului, avansată de lingvistul britanic Derek
Bickerton.
Chomsky respinge teoria evoluționistă a limbajului, susținând în schimb
ideea că există o predispoziție înnăscută ce ține de zestrea noastră biologică,
respectiv care marcheaza ADN-ul uman, în ceea ce privește limbajul și care nu
derivă din sisteme de comunicare precedente.
Specialistul avansează ipoteza potrivit căreia anumite elemente distincte s-au
agregat în manieră imprevizibilă, formând temelia unei gramatici universale –
varianta supranumită „ipoteza saltului lingvistic”.
1.5.6. În contradicție cu opiniile filozofului american, Bickerton propune
alternativa unei evoluții de comunicare, plecând de la limbajul extrem de
rudimentar al omului primitiv, alcătuit doar din puține cuvinte și multe
onomatopee, adică lipsit de gramatică, denumit „protolimbaj”. În opinia acestuia,
protolimbajul lasă la voia întâmplării particularitățile de exprimare, înțelesul
mesajelor variind în funcție de contextul în care erau exprimate.
Mai mult decât atât: Bickerton susține că limbajul modern e relativ recent
și constituie rezultatul unui lung proces evolutiv, care a debutat cu pasajul de
la protolimbaj la limbajul complex al așa-numitului Homo Sapiens și a
continuat cu perfecționări lexicale și de organizare gramaticală până la
actuala formă a sa.
Această ipoteză este dublată de saltul calitativ înregistrat de om în contextul
organizării cerebrale și a gradului de inteligență dobândit odată cu trecerea
timpului, precum și abilității de instruire rapidă a generațiilor succesive în sensul
comunicării eficiente între indivizi.
Reprezentarea simbolurilor lingvistice, care nu impunea eforturi fizice și
răspunsuri cerebrale de natură motorie, era legată mai mult de un domeniu abstract,
care solicita un creier de dimensiuni superioare celui cu care era dotat omul
primitiv.

15
 1.5.7. Antropologii, neurologii și lingviștii de azi apreciază că dezvoltarea
volumului creierului uman a debutat odată cu transformările omului de tip Homo
Habilis (omul îndemânatic, cu fața puțin proeminentă și care utiliza unelte
primitive), procesul accelerându-se treptat, la omul de tip Homo Erectus (omul
ridicat, preistoric, cu craniul alungit și aplatizat, care marchează o evidentă creștere
a masei cerebrale).
Creștearea capacității cerebrale se înscrie pe o curbă ascendentă, de la 800
cm³, cât avea Homo Erectus, la 1350 cm³, prezentă la Homo Sapiens (omul
inteligent), într-un interval de circa 400 de mii de ani.
Fazele care marchează această evoluție au fost evidențiate de specialiști
conform următoarei succesiuni:
1. Prima etapă: nașterea prelimbajului, pornind de la Homo Habilis;
2. Crearea de protolimbaje, pornind de la Homo Erectus;
3. Elaborarea de limbaje complexe, pornind de la Homo Sapiens.
Antropologul american Terrence William Deacon este de părerea că
„Creșterea volumului cerebral înregistrată în ultimile două milioane de ani a
influențat în mod decisiv controlul exercitat de cortex asupra laringelui, fenomen
care a condus la utilizarea majoră a funcției vocale la om”.
În opinia sa, factorii care au contribuit la co-evolutța creier-limbaj au fost:
- coborârea laringelui și orientarea către o sintaxă complexă,
- remodelarea cerebrală în favoarea formulării cuvintelor și creării de
simboluri,
- producerea uneltelor din piatră,
- vânătoarea de grup,
- aprovizionarea grupului stabil de către bărbat,
- legăturile de cuplu și pacturile de împerechere. 
La rândul lor, Antonio Pennisi și Alessandra Falzone susțin că „Procesul
evolutiv a dat naștere unor mutații genetice grație cărora laringele a coborât,
canalul fonic s-a lărgit, limba s-a retras și a devenit mai mobilă și mai flexibilă,
favorizând astfel modulățiile sonore”.
1.5.8. Doar numărul uriaș de beneficii de adaptare poate explica efortul
susținut depus de specia umană pentru a reuși să utilizeze un limbaj din ce în ce
mai complex: trebuie să fie vorba de avantaje atât de mari pentru supraviețuirea
speciei, încât să justifice auto-impunerea unei permanente năzuințe de a depăși
pragurile comunicative specifice unei anumite perioade, pentru a îmbogăți paleta
exprimărilor din ce în ce mai mult.
Terrence W. Deacon este de părerea că „cu timpul, s-au definit rolurile
sociale și au fost distribuite sarcinile între indivizi: soție, soț, războinic, socru,
sfetnic – toate acestea sunt roluri simbolice, nu roluri reproductive, așadar erau
încredințate indivizilor în cadrul unui sistem complet de roluri simbolice
alternative sau complementare”.
Importanța acordării justei valori comunicării eficiente, în acest context, a
contribuit la crearea unei presiuni selective care a sporit ulterior facultățile
simbolice și a amplificat capacitățile cortexului – simbolistica reprezintă de fapt

16
pivotul central al tuturor relațiilor umane, aflându-se la baza procesului de
reproducere și solicitând procese specifice de ritualizare.
Simbolurile și semnele au cunoscut o diversificare extrem de amplă odată cu
trecerea timpului și formarea de grupuri sociale stabile în diferite puncte ale lumii,
iar limbajul a urmat la rândul său un traseu evolutiv sofisticat, devenind un element
esențial în crearea identității popoarelor străvechi.
Simbolurile reușesc însă deseori să rezolve problemele diferențelor de
culturi chiar și în zilele noastre. Astfel, două persoane care nu vorbesc aceeași
limbă, ar putea să se înțeleagă reciproc prin schițe și simboluri – practică ce era
utilizată frecvent și în timpurile de demult.
De asemenea, utilizarea simbolurilor și semnelor a constituit prima formă
viabilă de transmitere a mesajelor scurte și concise la distanță – un pas important în
evoluția comunicării în general – strămoș al primelor scrisori pe suport vegetal, pe
pietre sau pe piei de animale, urmate mai târziu de pânză, papirus și hârtie.
1.5.9. Ulterior, reprezentarea simbolică a unor obiecte, evenimente, relații
sau acțiuni, a furnizat un eficient sistem de referință pentru generarea de noi
reprezentări, de prezicere a viitorului, de organizare a unor amintiri – este ceea ce
filozoful american Charles Sanders Peirce (1839-1914) a numit drept „semioză
ilimitată” – adică un proces continuu care face ca din anumite semne să ia naștere
altele, o paradigmă a comunicării de masă și a universului web din zilele noastre.
În acest context, s-ar putea afirma fără urmă de îndoială, că ceea ce regăsim
la nivelul internetului actual, este denumit în mod eronat „lume virtuală”, întrucât
constituie doar un segment al universului virtual al fiecăruia dintre noi.
Faptul că in prezent pe Pământ se vorbesc circa 6000 de limbi și că
limbile sunt atât de diferite între ele, constituie pentru o serie de oameni de
știință, o dovadă că structura vieții noastre intelectuale și culturale nu depinde
de o lege unică, universală, ci își schimba configurația de-a lungul timpului
prin modalități diverse, în funcție de necesități și de contingențele istorice ale
popoarelor, experimentate în anumite epoci.
O limba nu ia naștere din exterior, ci este construită asemenea unei laturi
profunde a vieții noastre biologice și culturale – există biologi care susțin că noi-
născuții plâng deja „cu accent”, imprumutând încă din uterul mamei „orientarea
lingvistică” specifică națiunii sale de apartenență.
1.5.10. Încă din vremuri străvechi, omul a încercat să iscodească trecutul
pentru a identifica cea mai veche limbă din lume: potrivit scrierilor lui Herodot,
odinioară, un faraon a decis să izoleze încă de la naștere doi copii, pentru a-i crește
departe de orice contact uman, așteptând ca aceștia să pronunte primele cuvinte,
fără a fi influențați în vreun fel de terți.
Scopul urmărit de faraon în urma acestui experiment ar fi fost intenția de a
afla dacă pruncii vor reuși să vorbească singuri și dacă da, în ce limbă vor rosti
primele cuvinte. Copiii ar fi crescut și ar fi rostit pentru prima data cuvântul becos
(„paine”), utilizat de populațiile din Frigia, o antică regiune a Asiei Mici, cu sensul
de „hrana” în general. Acest lucru l-ar fi îndreptățit pe faraon să presupună că

17
limba frigiană ar fi fost cea mai veche limbă vorbită de oameni, deși raționamentul
său lăsa, în mod evident, mult de dorit.
1.5.11. Dincolo de eșafodajul teoriilor actuale cu privire la originea
limbajului uman și cu privire la cea mai veche limbă din lume, se ridică însă o
mulțime de semne de întrebare care nu și-au aflat încă răspunsul și pentru care
omul continuă să se frământe neputincios. 
Oricât s-ar mândri omul cu privilegiul utilizării unui limbaj inteligent, noile
cercetări au demonstrat că universul comunicării este mult mai vast decât pare –
forme de comunicare deosebit de sofisticate se regăsesc și în lumea mamiferelor
acvatice, iar „zoosemiotica” reprezintă azi o veritabilă ramură a studiului sistematic
al modalităților de comunicare în lumea animalelor.
Atunci când vorbim despre cea mai veche limbă din lume, poate că ar fi
cazul să reflectăm ceva mai mult și la aceasta chestiune.
1.5.12. În ceea ce privește comunicarea dintre oameni însă, nivelul la care s-
a ajuns în prezent depășește toate previziunile specialiștilor, întrucât omul continuă
să-și clădească moduri proprii de exprimare, fie ele simbolice sau verbale,
ignorând cu bună știință orice regulă de natură sintactică, morfologică sau care ține
de contextul gramatical în general, urmarind să transmită rapid, sigur și eficient
ceea ce are de spus.
Cuvintele sunt deseori injumatățite, comprimate, prescurtate sau pur și
simplu subînțelese – destul să se priceapă esența – regulile gramaticale dispar,
scopul scuză mijloacele și timpul înseamnă bani: acestea sunt angrenajele care pun
în mișcare motoarele actuale ale limbajului uman de toate zilele.
Nu se mai dă importanța de odinioară unei exprimări elegante și coerente, iar
cuvintele se transformă deseori în arme periculoase, în instrumente de manipulare
și inducere în eroare, ceea ce, departe de a constitui un motiv de mândrie pentru
om, îl plasează în rândurile unei categorii de entități lipsite de sensibilitate și
conștiință a responsabilității față de ceilalți, specifică unei rase inteligente reci,
calculate și egoiste. Tocmai această situație l-a determinat pe Terrence Deacon să
constate că „Pentru a nu cădea în capcana unei astfel de faze evolutive cu carcater
negativ, omul are simpla datorie de a se gândi la consecințe înainte să vorbească
și de a folosi această însușire de preț pentru a face bine, utilizând-o cu
înțelepciune, spre folosul său și al celor din jur”.
1.5.13. În fine, este necesară o explicație specială în privința originii divine a
limbajului uman. Au apărut limbile lumii la Turnul Babel? „Iehova i-a împrăştiat
de acolo pe toată faţa pământului şi, în cele din urmă, au încetat să mai
construiască oraşul. De aceea i s-a pus numele Babel, pentru că acolo Iehova
încurcase limba întregului pământ.“ A avut loc cu adevărat acest eveniment despre
care vorbeşte Biblia? A existat un moment când oamenii au început să vorbească
limbi diferite? Unii iau în derâdere relatarea biblică despre apariţia şi răspândirea
limbilor. Potrivit autorului unei cărţi, „legenda despre Turnul Babel este una dintre
cele mai absurde poveşti spuse vreodată“. Chiar şi un rabin a numit-o „o încercare
naivă de a explica originea popoarelor“. De ce nu acceptă unii relatarea despre
Turnul Babel? Deoarece aceasta contrazice unele teorii despre originea limbilor.

18
De exemplu, unii erudiţi sunt de părere că principalele grupuri de limbi n-au apărut
brusc, ci au evoluat dintr-o „limbă-mamă“. Alţii consideră că mai multe limbi
străvechi s-au dezvoltat independent, parcurgând mai multe etape, de la câteva
sunete nearticulate la o structură complexă. Aceste teorii contradictorii, precum şi
altele asemănătoare, i-au determinat pe mulţi să adopte punctul de vedere exprimat
de profesorul Tecumseh Fitch în cartea The Evolution of Language: „Deocamdată
nu avem răspunsuri pe deplin satisfăcătoare“. Ce au descoperit arheologii şi alţi
cercetători cu privire la originea şi evoluţia limbilor? Confirmă descoperirile lor
vreuna dintre teoriile specialiştilor sau, dimpotrivă, susţin relatarea despre Turnul
Babel? Pentru început să vedem ce spune relatarea biblică. Biblia arată că limba
oamenilor a fost încurcată „în ţara Şinearului“, numită mai târziu Babilonia, iar de
aici oamenii s-au împrăştiat pe tot pământul (Geneza 11:2). Când a avut loc acest
eveniment? Potrivit Bibliei, populaţia pământului a fost împărţită în zilele lui
Peleg, care s-a născut  cu aproape 250 de ani înainte de Avraam. Prin urmare,
evenimentele de la Turnul Babel au avut loc, după cât se pare, cu aproximativ
4 200 de ani în urmă (Geneza 10:25; 11:18–26). Unii oameni de ştiinţă au lansat
ipoteza că limbile moderne provin dintr-o limbă comună, numită limbă-mamă,
despre care cred că era vorbită acum 100 000 de ani.  Alţii susţin că limbile actuale
au evoluat din câteva limbi-bază, care erau vorbite cu cel puţin 6 000 de ani în
urmă. Dar cum reuşesc lingviştii să reconstituie limbile care au dispărut? În revista
mericană Economist se spune: „Acest lucru este extrem de greu. Spre deosebire de
biologi, lingviştii nu dispun de fosile care să le ofere informaţii despre trecut“.
Revista explică în continuare că specialiştii în lingvistică diacronică formulează
concluzii pe baza unor „raţionamente deductive“.
Totuşi, se poate vorbi despre existenţa unor „fosile lingvistice“. Ce sunt
acestea şi ce dezvăluie ele despre originea limbilor? În The New Encyclopædia
Britannica se spune: „Cele mai vechi vestigii de limbă scrisă, care sunt şi singurele
fosile lingvistice pe care omul poate spera să le găsească, datează de cel mult patru
sau cinci mii de ani“. Unde au descoperit arheologii aceste „fosile lingvistice“, sau
„vestigii de limbă scrisă“? În Mesopotamia inferioară, regiune în care se afla în
vechime Şinearul.  Prin urmare, dovezile concrete de care dispunem confirmă
faptele consemnate în Biblie. Relatarea biblică spune că, la Babel, Dumnezeu a
încurcat limba [oamenilor] ca să nu-şi mai înţeleagă limba unul altuia’ (Geneza
11:7). Drept urmare, constructorii „au încetat să mai construiască oraşul“ Babel şi
au fost împrăştiaţi „pe toată faţa pământului“ (Geneza 11:8, 9). Aşadar, Biblia nu
spune că toate limbile moderne provin din aceeaşi „limbă-mamă“, ci vorbeşte
despre apariţia bruscă a câtorva limbi noi. După cât se pare, aceste limbi erau pe
deplin dezvoltate, dându-le vorbitorilor posibilitatea să-şi exprime gândurile şi
sentimentele. În plus, fiecare limbă se deosebea de celelalte.
1.5.14. Dar ce putem spune despre grupurile de limbi actuale? Prezintă ele
asemănări sau deosebiri fundamentale? Lera Borodiţchi, specialistă în ştiinţe
cognitive, a scris: „Pe măsură ce lingviştii pătrund mai adânc în universul limbilor
(în jur de 7 000, dintre care doar o mică parte au fost analizate), apar numeroase
deosebiri imprevizibile“. Într-adevăr, deşi limbile şi dialectele unei familii de

19
limbi, cum ar fi cantoneza şi hakka, vorbite în sudul Chinei, prezintă numeroase
asemănări, ele se deosebesc fundamental de limbile şi dialectele altei familii de
limbi, cum ar fi catalana occidentală sau valenciana, vorbite în Spania. Limbile
reflectă gândirea oamenilor şi descriu lumea înconjurătoare: culoarea, cantitatea,
locul sau direcţia. De exemplu, vorbitorul unei limbi spune: „Pe mâna ta 
dreaptă este un gândăcel“, în vreme ce vorbitorul altei limbi exprimă această  idee
astfel: „Pe mâna ta sud-vestică este un gândăcel“. Aceste diferenţe ar putea crea
confuzie. Nu este de mirare de ce constructorii Turnului Babel n-au mai putut
continua proiectul la care lucrau. Cum era limba vorbită de primii oameni? Biblia
arată că primul om, Adam, a creat cuvinte noi când le-a pus nume animalelor
(Geneza 2:20). De asemenea, el a compus o poezie în care şi-a exprimat
sentimentele faţă de soţia sa. La rândul ei, Eva a explicat foarte clar ce poruncă le
dăduse Dumnezeu şi care erau consecinţele dacă nu ascultau de El (Geneza
2:23; 3:1–3). Aşadar, prima limbă le-a permis oamenilor să comunice orice,
precum şi să-şi exprime sentimentele într-un limbaj poetic. Când limba a fost
încurcată la Babel, oamenii n-au mai putut să-şi unească forţele fizice şi
intelectuale. Cu toate acestea, noile limbi au avut, la fel ca prima limbă, o structură
complexă. În secolele care au urmat, oamenii au construit oraşe înfloritoare, au
condus armate puternice şi au făcut comerţ la nivel internaţional (Geneza
13:12; 14:1–11; 37:25). Ar fi putut progresa ei atât de mult dacă n-ar fi avut un
vocabular bogat şi o gramatică complexă? Potrivit Bibliei, prima limbă a
oamenilor şi limbile apărute la Babel au fost limbi complexe, nu nişte grohăieli sau
mârâieli primitive.
Cercetările recente susţin această concluzie. În The Cambridge
Encyclopedia of Language se spune: „Fiecare cultură analizată, oricât de
«primitivă» ar fi din punct de vedere cultural, a dovedit că are o limbă pe deplin
dezvoltată, cu o structură la fel de complexă ca a limbilor vorbite de naţiunile pe
care le numim «civilizate»“. În mod asemănător, în cartea The Language
Instinct, Steven Pinker, profesor la Universitatea Harvard, afirmă: „În domeniul
limbilor nu există o epocă de piatră“.

Bibliografie:
1. Balan Nina Aurora Lingvistica general. Suport curs.
2. Bickerton Derek . Language and Species, 1990.
3. Bickerton Dereck. More than Nature Needs: Language, Mind and
Evolution, 2014.
4. Bickerton, Derek. Roots of Language, 1981.
5. Bickerton Derek. The Language bioprogram hypothesis, 1984.
6. Cârstoiu Ion. Originea limbajului și filosofia.  Ediţia nr. 1384 din 15
octombrie 2014 .        // http://confluente.org/ion_carstoiu_1413353501.html
7. Deacon, Terrence W. La specie simbolica. 2001; Deacon Terrence W. The
Synbolic Species: The Co-evolution of Language and the Brain. New York: W.W.
Norton & Company. 1997. 

20
 8. Grimm Karl Jakob Ludwig, Renan Ernest, Munteanu Eugen. Două tratate
despre originea limbajului. Iași: Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”,
2001.
9. Hasan Finuța. Introducere în lingvistică. B., 1972, p. 29.
10. Oglindă Emilia. Lingvistica generală. p.46 -532.
11. Pennisi, Antonio & Falzone, Alessandra  Il prezzo del linguaggio, 2010.
11. Tratat de lngvistică generală. București, 1971, p. 298.
12. Vraciu A. Lingvistica general și comparată. B., 1980, p.40-48.

2. Definiția și caracteristicile generale ale limbii

2.0. Limba reprezintă un ansamblu de mijloace lingvistice (fonetice, lexicale

şi gramaticale) cu ajutorul carora se realizează comunicarea interumană. Limba
este o realitate extraindividuală, în sensul că existenţa acesteia nu depinde de
existenţa unui individ singular, ci de existenţa unei naţiuni, a unui grup social vast
care o foloseşte ca mijloc de comunicare şi de gândire. În numeroase cazuri, aria
de răspândire, utilizare şi cunoaştere a unei limbi depăşeşte limitele teritoriale ale
unei ţări; cele mai ilustrative exemple în acest sens sunt limbile engleză şi spaniolă.
2.1. Limba are un caracter social-istoric. Apariţia şi evoluţia oricărei limbi
este strâns legată de cristalizarea unei mase de oameni ce se concentrează într-un
anumit teritoriu, interacţionează şi comunică; acest proces are la bază un consens
cu privire la simbolurile utilizate ca substitut pentru diferitele elemente ale
realităţii, care se generalizează ajungând să fie adoptate de toţi membrii
comunităţii respective. Totodată, limba reflectă trecutul istoric al unei naţiuni. De
exemplu, limba română conţine atât elemente latine, cât şi reminiscenţe dacice şi
influenţe slavone.
Odată constituită, o limbă nu este fixă, rigidă şi inflexibilă, ci dimpotrivă, ea
cunoaşte o dinamică lentă şi continuă. Caracterul evolutiv al limbii este atestat de
fenomene cum sunt:
- modificarea sensului unor cuvinte – să ne amintim de exemplu ce însemna
în evul mediu cuvântul domn şi câţi domni erau în ţările române, versus ce
înţelegem azi prin acelaşi cuvânt;
- intrarea în limbă a unor neologisme;
- ieşirea treptată din uz a unor cuvinte (arhaisme);
- mutațiile semantice;
- modificarea regulilor gramaticale etc.
2.2. Din punct de vedere structural, orice limbă include trei componente
fundamentale: fonetica, vocabularul şi gramatica. Putem vorbi despre existenţa
unei limbi doar în măsura în care aceste trei elemente sunt întrunite.
Fonetica reglementează repertoriul sunetelor dintr-o limbă şi modul de
articulare al acestora. Fiecare limbă are propria melodicitate dată de specificul
sunetelor sale. Există sunete specifice unei limbi, foarte familiare, chiar fireşti
pentru membrii naţiunii respective, dar aproape imposibil de pronunţat pentru un
străin (vezi ca exemplu sunetele ö, ò, ü din limba maghiară), după cum sunt şi

21
cazuri în care aceeaşi literă sau grup de litere este pronunţat diferit în limbi diferite
(“che” în limba română versus în limba franceză).
Vocabularul (lexicul) reuneşte ansamblul semnelor / cuvintelor cu valoare de
simbol existente în limba respectivă. Chiar dacă la prima vedere asemuim
cunoaşterea unei limbi asimilării vocabularului limbii respective, în realitate acesta
reprezintă doar elementul static de elemente ce urmează a fi utilizate selectiv şi
combinate în structuri cu sens necesare comunicării.
Gramatica reprezintă un ansamblu de reguli de combinare a simbolurilor
(cuvintelor) dintr-o limbă. Sunt incluse aici:
- reguli fonetice – de exemplu, în limba română, înaintea literelor “p” şi “b”
nu vom avea niciodată „n”, ci întotdeauna „m”; spunem astfel „a împodobi” şi nu
„a înpodobi”, „dimpotrivă” şi nu „dinpotrivă” etc.;
- reguli sintactice şi morfologice – cum sunt acordul subiectului cu
predicatul, acordul adjectivului cu substantivul pe care îl determină, reguli de
conjugare a verbelor şi de declinare a substantivelor etc.;
- reguli logice – un exemplu este regula conform căreia într-o frază, nu
putem şi să negăm şi să afirmăm ceva despre altceva în acelaşi timp.
2.3. Limba este principalul mijloc de comunicare interumană (sistem
închegat de semne – cuvinte – și de reguli gramaticale stabilite social-istoric). Ea
este un sistem de mijloace lingvistice (fonetice, lexicale și gramaticale) istoricește
constituite, cu ajutorul cărora se realizează comunicarea reciprocă dintre oameni,
adica limbajul. Limba – știința limbii cuprinde într-un sistem închegat vocabularul,
structura gramaticală, generalizările fonetice, topice, ortoepice, stilistice și
ortografice, sistematizate după norme științifice. Funcțiile principale pe care le
indeplinește limba ca fenomen social sunt: de acumulare, transmisie și comunicare
a experienței umane; funcția de cunoaștere, prin cristalizarea și codificarea
semnificațiilor lumii reale în cuvinte și structuri verbale; functia de înțelegere
socială și de modelare morală a indivizilor, prin interiorizarea de către ei, odată cu
sistemul limbii, a sistemului de valori, de criterii de apreciere și promovare socială.
Datorită acestor funcții comunicarea umană se deosebește calitativ de modalitățile
de comunicare întâlnite la animale. Limba este un fenomen social determinat de
trebuința de interacțiune și comunicare a oamenilor în procesul muncii și al vieții
lor în colectivitate. Ea exista în mod obiectiv ca realitate extraindividuală,
anterioară fiecărei individualități, în sensul că fiecare o găsește formată și
functionând efectiv în societate. Fenomenul limbii cupinde totalitatea cuvintelor, a
articulațiilor sonore, a sunetelor vorbirii, expresiilor și intonațiilor cu semnificații
generalizate și fixate de-a lungul vemuilor în viața unei comunități, a națiunii sau a
unui popor.

3. Delimitări conceptuale între limbă și limbaj

3.0. Definirea limbajului face în mod obligatoriu trimitere la un alt concept,

cel de limbă, cele două fenomene fiind interdependente. Limba este un sistem
închegat de semne, cuvinte şi reguli gramaticale stabilite în societate de-a lungul

22
timpului. Ea este un organism viu, reprezentând principalul mijloc de comunicare
interumană, un instrument de comunicare care se dezvoltă inclusiv prin preluarea
de termeni din alte limbi; noii termeni devin cu timpul parte a limbajului cotidian.
În lume există aproximativ 2800 de limbi vorbite dintre care doar 350 au sistem
diferit de scriere.În același timp, limbajul este o activitate psihică prin intermediul
căreia se comunică, se transmit intenţii, atitudini. Astfel, limbajul poate fi definit
ca un sistem de sunete, gesturi, sau semne scrise care alcătuiesc unități cu sens (ex.
cuvinte), toate fiind aranjate în funcție de anumite reguli (ex. reguli gramaticale)
si care au rolul principal de a asigura comunicarea.
Limbajul este utilizat şi în momentul în care nu se comunică verbal și este
un simplu mijloc de transmisie a informaţiei, circulând de la un sistem cognitiv la
altul. El reprezintă modul în care se asimilează, se integrează şi funcţionează limba
la nivel individual. Dacă omul nu şi-ar dezvolta limbajul în cadrul comunităţii în
care trăieşte, nu ar  putea supravieţui. Limbajul este un fenomen social și totodată
este un fenomen individual. Limbajul verbal nu reprezintă unicul mijloc de
comunicare. El reprezintă modul în care se asimilează, se integrează şi
funcţionează limbajul la nivel individual. În cadrul comunicării umane se distinge
atât limbajul verbal, cât şi cel nonverbal.
Limbajul  este orice tip de comunicare între ființe capabile să se exprime și
reprezintă, practic, realizarea limbii în vorbire. Prin intermediul limbajului, omul
nu numai ca reușește să comunice în mod direct, ci să și dezvolte veritabile lumi
virtuale, la nivelul cărora împărtășește celorlalți idei, proiecte, informații și multe
alte date de un real folos.
3.2. Limbajul este un fenomen deosebit de complex, care a preocupat multă
vreme pe oamenii de știință din cele mai variate domenii. Fiind prin natura sa un
proces prin excelență psihologic, limbajul este în primul rând obiectul de cercetare
al psihologiei. Limbajul este acea activitate de comunicare interumană realizată
prin intermediul limbii și a resurselor ei. El este un fenomen cu caracter social (ce
se dobândeste doar în societate), și are, prin excelență, un caracter individual
(fiecare om are o manieră personală de exprimare). Pentru ca elementele limbii să
devină elemente ale limbajului, trebuie ca omul să asimileze și să conștientizeze
latura fizică a cuvintelor (fonetico-grafică), conținutul (semnificația) și regulile
logico-gramaticale pentru construirea de propozitii, fraze etc. Limbajul est un mod
de organizare, de integrare și de funcționare a limbii la nivel individual. El are o
importanță determinantă pentru viața internă, psihică, cât și pentru viața socială a
individului (în relaționarea cu semenii).
Forma de bază, naturală și concretă a limbajului este vorbirea sau limbajul
oral, ce se învață și se sistematizează treptat, prin exersări din copilarie până la
capătul vieții.
3.3. Limbajul reprezintă funcţia utilizată cel mai frecvent de către oameni în
activitatea de comunicare, activitate prin intermediul căreia ei schimbă în mod
continuu informaţii cu privire la mediul extern. Pentru a înţelege adecvat
fenomenul limbajului, trebuie definiţi corect câţiva termeni:

23
 - comunicarea reprezintă procesul de emitere de informaţii de la un emiţător
către un receptor;
- limba este suportul comunicării; ea reprezintă un sistem de semne şi de
reguli logico-gramaticale elaborat social-istoric, care serveşte ca instrument de
codificare şi transmitere a informaţiei în procesul real al comunicării;
- limbajul este un ansamblu de elemente cu valoare de designare, care
servesc ca instrument de codificare şi transmisie a informaţiei în cadrul unui grup
şi al unei situaţii particulare. Putem identifica două forme majore de limbaj:
limbajul verbal (specific omului) şi limbajul non-verbal (în cadrul căruia există
elemente specific umane şi tipuri de limbaj specific umane: limbajul muzical,
limbajul pictural, limbajul coregrafic etc.).
În procesul schimbului de informaţii dintre un emiţător şi un receptor se
constituie sistemul de comunicare, alcătuit din câteva elemente:
- emiţătorul care are rolul de a produce şi transmite mesaje;
- receptorul sau destinatarul (cel care recepţionează mesajul);
- canalul (mediul prin care este transmis mesajul);
- semnalul (entitate fizică ce are rolul de a materializa mesajul);
- codul (regula comună de producere şi recepţionare a mesajului).
3.4. Noțiunea de comunicare exprimă, pe de o parte, o relație, iar pe de altă
parte, un proces. Relația comunicațională este o legătură și o interacțiune
informațională între doi agenți(actanți):  emitentul și receptorul sau destinatarul.
Emitentul generează și transmite semnale prin intermediul unor suporturi fizice
(acustice, grafice, gestuale). Receptorul este agentul care captează și prelucrează
semnalele transmise de emitent, modificându-și starea în concordanță cu conținutul
mesajului. Mesajul este conținutul informațional al semnalului. Relația de
comunicare specifică oamenilor este reciprocă, bilaterală, emitentul și receptorul,
schimbându-și succesiv rolurile.
Procesul de comunicare se referă la ansamblul operațiilor de codare-
recodare-decodare care se aplică asupra alfabetului de baza (la nivelul emitentului)
și alfabetului-cod) (la nivelul destinatarului) și la succesiunea mesajelor care
trebuie să respecte anumite reguli logico-gramaticale.
2. Sistemul de comunicare. Prin sistem de comunicare se înțelege
articularea funcțională a celor trei entități structurale - Emitentul, Canalul și
Receptorul - și a alfabetului sau mulțimii de semnale/semne prin care se
obiectivează mesajele. Sistemul la comunicare este de două tipuri: deschis, când
informația circulă într-un singur sens, dinspre emitent spre receptor, și închis, când
informația circulă în ambele sensuri - emitent  receptor și receptor emitent. O
comunicare autentică este cea care se realizeaza într-un sistem închis.
3.5. Luată în unitatea relației și procesului, comunicarea evidențiază
trei laturi principale; latura cantitativă (obiectiv-statistica), latura
semantică si latura pragmatică.
Latura cantitativă exprimă volumul de informație (evaluat în biti) care se
realizează în cadrul relației de comunicare date. Ea se determină în funcție de

24
numărul evenimentelor elementare (independente sau interdependente) și de
probabilitățile lor (necondiționate sau condiționate).
Latura semantica rezidă în stabilirea unei relații de corespondență
designativă, pe de o parte, între un semnal (semn) și un anumit conținut
informațional (mesaj), iar pe de altă parte, între mesajul emis și „tezaurul” intern al
receptorului. Vom spune atunci că se realizează latura semantică a comunicării,
dacă, după primirea mesajului, receptorul se raportează la același lucru la care s-a
raportat sau pe care l-a avut în vedere și emitentul.
Latura pragmatică presupune stabilirea unei relații între mesajul
emis/recepționat și o anumită stare de necesitate sau sarcină de reglare a
destinatarului. Dacă mesajul respectiv contribuie la satisfacerea stării de necesitate
sau la rezolvarea sarcinii de reglare date, atunci se conchide că latura pragmatică s-
a realizat; dacă așa ceva nu s-a întâmplat, conchidem că latura pragmatică nu s-a
realizat.
3.6. Indicatorii comunicării. Eficiența comunicării se apreciază pe baza
următorilor indicatori: completitudinea, fidelitatea, utilitatea și promptitudinea.
Completitudinea exprima gradul de acoperire de către mesajul emis a
realității la care se referă.
Fidelitatea reprezintă gradul de concordanță dintre mesajul emis și cel
receptat de destinatar.
Utilitatea se referă la valoarea reglatoare a mesajului emis și receptat (vezi
latura pragmatică).
Promptitudinea exprimă intervalul care separă momentul solicitării
informației (mesajului) și momentul emiterii/primirii ei (cu cât acest interval este
mai scurt, cu atât comunicarea este mai eficientă și invers).

4. Formele de existență a limbajului.

4.0. După gradul de „activizare” a subiectului distingerm: 1. limbajul activ –

inițiativa în comunicare reprezintă practic procesul de pronunțare a cuvintelor sau
fixarea lor în scris; 2. limbajul pasiv - receptionarea și înțelegerea limbajului -
citirea.
4.1. După criteriul perceperii sau neperceperii lui de către cei din jur
distingem:
a) limbajul intern – este un limbaj „pentru noi” sau, dacă se poate numi așa,
„de comunicare cu noi înșine”, întrucât prin el nu ne adresam „celorlalți”. Cu toate
acestea, fiind structurat pe baza mecanismelor vorbirii sonore, limbajul intern
cuprinde componente auditive și vizuale, kinestezice, precum și componente
eferente motorii. Așa se face că în desfășurarea limbajului intern noi realizăm nu
numai o vorbire interioară, autoaudierea, dar și o citire interioară, pentru noi „în
gând”, precum și scrierea internă, realizarea mintală a unor sisteme aferent-
eferente din activitatea propriu-zisă a scrierii. Operând doar o „comunicare cu noi
înșine”, sistemul limbajului intern se restrânge la cuantumul datelor și informațiilor
cunoscute nouă. De aceea, limbajul intern este mult mai prescurtat în desfășurarea

25
sa. Este un limbaj foarte concis, cu structuri gramaticale sumare, cu formulări
adesea eliptice de unele valori morfologice sau sintactice ale cuvintelor. Această
formă de limbaj nu este concepută de alții, dar în realizarea acesteia există
participare motrică, fiind paractic un fel de vorbire internă, ascunsă, asonoră („o
voce lăuntrică”, „un monolog interior”). Limbajul intern este instrumentul gândirii
ce anticipează, poiectează, conduce dinlăuntru și coordonează limbajul oral și scris
fiind practic o rampă de lansare pentru limbajul oral și scris. Limbajul intern este o
modalitate centrală, specifică vieții spirituale și a existenței mentale.
b) Limbajul extern – produce și recepționează întodeauna serii de semnale
succesive și se prezintă în mai multe forme: a) limbaj oral (vorbit) și b) limbaj
scris, luat după sistemele de semnale folosite în comunicare la emițător.
Corespunzător acestor două forme, avem audierea și citirea, ca forme de limbaj-
recepție la destinatar.
4.2. Apoi, în funcție de interlocutor și structura comunicării avem: limbaj
monologal și dialogat; iar după felul exprimării, dispunem de forma vorbirii directe
și indirecte, de exprimarea la modul figurat, utilizând mijloacele stilistice ale
limbii.
a) Limbajul oral (vorbirea) este activitatea de comunicare verbală cu voce
tare, ce se desfășoara în situații concrete (ce se servește de elemente situative)
dotată cu mijloace de expresivitate în care subiectul își exprimă cel mai evident
personalitatea. Față de forma limbajului scris, limbajul oral este mult mai elocvent,
beneficiind de intonația emițătorului, de relația sa directă cu interlocutorul, de
expresie mimică și de gest. Prin toate acestea, limbajul oral angajează activ în
comunicare întreaga personalitate a expeditorului. Sarcina vorbitorului este însă
mai dificilă decât în exprimarea scrisă, deoarece mesajele trebuie eleborate pe loc
și coerent, cursivitatea ideilor cerând un efort special de căutare a expresiei
adecvate.
Dacă este vorba de limbajul oral, acesta poate fi: a) colocvial, b) dialogat și
c) monologat. Colocvial – în cadrul colocviului participă la comunicare mai mult
de două persoane, exprimarea are caracter adresativ, aceeași idee circulând prin
mintea mai multor persoane pentru îmbogățirea conținutului discutiei. Dialogat –
atunci când luăm cuvântul alternativ, schimbând tot felul de păreri cu una sau mai
multe persoane. Monologat – în momentul în care o persoană se adresează unui
auditor tăcut. R. Paget consideră că înaintea limbajului articulat s-a elaborat
sistemul comunicării prin gesturi, dovadă fiind reacțiile comune constatate atât la
maimuțe, cât și la indienii din America.
Cu privire la originile limbajului oral au fost emise diferite ipoteze și
elaborate mai multe teorii: una este teoria onomatopeică a lui Herder, după care
cuvintele la origine imită sunetele naturii. La un moment dat, filologul Max Müller
căuta cauzele apariției graiului sonor în nevoia de expresie vocală, care i-ar fi
proprie individului, în acel „ecou natural”, ca cerință spre rezonanța sonoră a
tuturor impresiilor pe care le primim. O teorie susținută de unele investigații
experimentale este aceea a simbolismului fonetic a lui O. Jespersen, după care
sunetele vorbirii ar detașa, prin ele însele, o anume simbolică fonetică (de exemplu,

26
„i” simbolizeaza dimensiunile mici, fine, delicate, fiind în consecință inclus și în
componența cuvintelor cu asemenea semnificații, în timp ce sunetul „a” tinde spre
dimensiuni mari, grosolane). Mult mai cunoscută în psihologia socială este teoria
limbajului gesturilor, ca mijloc de comunicare interumană, sistem din care ar fi
derivat apoi vorbirea sonoră.
Limbajul scris se caracterizeaza prin elaborarea mesajelor și fixarea lor în
semne grafice, în cuvinte și fraze scrise. El presupune o prelucrare mai sistematică
a informațiilor de către emițător, permițând revenirile necesare asupra formei, o
selectie dorită a termenilor, o mai mare exactitate în expresii. Forma limbajului
scris a derivat și s-a dezvoltat pe baza limbajului oral; ea se obține și astăzi în
procesul unei instruiri speciale a tinerelor generații, odată cu însușirea citirii.
Limbajul scris este o modalitate a limbajului, de maximă complexitate ce
angajează, pe lângă aparatul verbal, și o serie de foarte rafinate structuri senzorio-
motorii. Limbajul scris este secundar în raport cu vorbirea, fiind mai pretențios
decât limbajul oral, deoarece necesită elaborarea frazelor în raport cu un plan
prealabil, nu dispune de context situațional, nu dispune de susținere prin dialog, nu
se poate reveni pentru corecturi și completări și nu își poate permite discontinuități
sau erori gramaticale. Acest limbaj pune mai bine în evidență capacitatea de
gândire decât limbajul oral.
4.3. În cazul comunicării umane se disting, în functie de natura
semnelor utilizate, două forme de limbaj: limbajul verbal (în care se utilizează
limba, cuvântul) şi limbajul nonverbal (alte modalităţi de exprimare decât
cuvântul: limbaj pictural, muzical, gestual etc.). Așadar, se identifică două forme
majore de limbaj: limbajul verbal (specific omului) şi limbajul non-verbal (în
cadrul căruia există elemente specific umane şi tipuri de limbaj specific umane:
limbajul muzical, limbajul pictural, limbajul coregrafic etc.). Limbajul verbal, în
funcție de orientare , dispune de câteva forme fundamentale: limbaj extern, care de
regulă se adresează altora, şi limbaj intern, , care se desfașoară pe plan mintal.
Limbajul verbal-extern, în functie de rolul subiectului, poate fi clasificat în  limbaj
activ (subiectul este emițător) sau pasiv (subiectul este receptor), iar în funcție
de modul de transmitere al mesajului în limbaj oral sau scris.
Prin urmare, limbajul verbal dispune de câteva forme fundamentale: limbaj
extern şi limbaj intern. La rândul lui, limbajul extern se împarte în limbaj oral şi
limbaj scris. Limbajul extern este singurul utilizat în comunicarea efectivă dintre
indivizi. Limbajul intern este rezultatul interiorizării şi consolidării schemelor
funcţionale ale limbajului extern. Limbajul oral este modul natural şi primordial de
realizare a limbajului verbal. El este instrumentul principal în comunicarea
cotidiană dintre oameni. Limbajul scris apare şi se dezvoltă mai târziu în
ontogeneză, fiind mult mai pretenţios din punct de vedere al comunicării optime.
Limbajul intern se dezvoltă în strânsă legătură cu dezvoltarea operaţiilor şi
formelor gândirii. Limbajul intern este principalul schelet şi suport al activităţii
mintale întrucât nu există gânduri necodificate verbal. Limbajul verbal este
indispensabil desfăşurării activităţii psihice umane. Nu există nici un proces psihic

27
care să nu depindă de limbajul verbal. Limbajul configurează şi orientează întreaga
noastră activitate psihică.
Așadar, comunicarea reprezintă legătura informaţională dintre un emiţător
şi un receptor. Printre funcţiile limbajului se află funcţia de cunoaştere. Funcţia de
cunoaştere a limbajului semnifică faptul că informaţile sunt obţinute şi stocate prin
intermediul limbajului. Principalele forme ale limbajului extern sunt cea scrisă şi
cea orală. Limbajul oral, raportat la cel scris apare mai devreme în ontogeneză.
Legătura dintre limbaj şi imaginaţie presupune că: prin limbaj sunt înțelese și
realizate imagini ale unor obiecte noi. Funcţia de comunicare a limbajului verbal
semnifică faptul că acesta este cel mai eficace instrument de comunicare.
Principalele forme ale limbajului verbal sunt extern şi intern. Limbajul scris este
mai bine structurat din punct de vedere logic decât limbajul oral. Limbajul intern
se constituie pe baza interiorizării schemelor limbajului extern. Din punct de
vedere ontogenetic limbajul oral este anterior limbajului scris.
4.4. Limbajul verbal este un sistem de semne acustice si grafice care sunt
utilizate în procesul de comunicare (limbajul extern) și în activitatea mintală -
gândire, învățare, memorare, reverie etc. (limbajul intern).
Cele mai importante componente ale limbajului verbal sunt fonemele,
cuvintele și propozițiile.
Fonemele (sunetele) sunt cele mai mici unități sonore care intră în
componența silabelor și cuvintelor. Fonemele nu au un înțeles propriu-zis (unele
dintre ele pot exprima stări afective de durere, mirare, bucurie: Au!, Ooo!).
Semnificația unui cuvânt nu depinde de fonemele din care este alcătuit (omonimele
sunt formate din aceleași sunete dar au sensuri diferite în funcție de context - port,
mare, poartă etc.); sinonimele sunt formate din sunete diferite, dar au aceeași
semnificație (zapadă, nea, omăt)]. Fonemele servesc la identificarea și
deosebirea cuvintelor. Ele se impart în două mari categorii: vocale și consoane.
Consoanele sunt mai importante pentru identificarea cuvintelor decât vocalele.
Cuvântul are rolul principal în comunicare. Cuvintele sunt niște semne
care  înlocuiesc  obiectele, ființele, fenomenele, acțiunile etc. Majoritatea
cuvintelor au o semnificație care este de fapt noțiunea.  
 Totalitatea cuvintelor dintr-o limbă formează lexicul sau vocabularul.
Limba română este formată din peste 120.000 cuvinte. Adulții cu un nivel cultural
mediu cunosc semnificația a aproximativ 12.000 cuvinte. Cei cu o cultură mai
bogată cunosc sensul a aproximativ 14.000 cuvinte.
Vocabularul unei persoane are două „zone” - vocabularul activ si cel pasiv:
- vocabularul activ este format din toate cuvintele pe care le utilizăm
în   vorbire;
- vocabularul pasiv cuprinde toate cuvintele pe care le înțelegem.
Vocabularul pasiv întotdeauna este mai bogat decât cel activ. Cunoaștem multe
neologisme, arhaisme, regionalisme pe care le folosim foarte rar sau deloc.
Limitele dintre vocabularul activ și pasiv nu sunt rigide. Prin învățare, sfera
vocabularului pasiv se lărgește. Cuvintele pot trece din vocabularul pasiv în cel
activ sau invers, în funcție de modificările preocupărilor (dacă cineva se ocupă de

28
psihologie medicală cuvinte ca nevroză, hipomnezie, depresie intră în vocabularul
activ și sunt folosite aproape zilnic; după schimbarea locului de muncă sau
pensionare aceste cuvinte intră în vocabularul pasiv).
În timpul comunicării cuvintele sunt grupate în propoziții și își modifică
forma după reguli specifice limbii - reguli studiate de gramatică.
4.5. Limbajul este instrumentul prin care se realizeaza relația și procesul de
comunicare. El se definește ca o mulțime de semnale sau semne organizate și
structurate după un set de norme/reguli loogico-gramaticale.
Comunicarea interumană se realizează prin două tipuri (forme) de
limbaj: limbajul nonverbal si limbajul verbal. Dominant este cel de-al doilea.
Ca instrument de realizare a comunicării, limbajul verbal nu posedă un
coțtinut informațional-reflectoriu propriu precum procesele psihice de cunoaștere,
afective și motivaționale, fiecare cuvânt obiectivând și exprimând conținuturi
senzorial-perceptive, noționale. Limbajul verbal este un mediator și un liant al
diferitelor funcții și procese conștiente și subconștiente, el făcând posibilă
structurarea unui tip nou de comportament - comportamentul verbal.
La nivel individual, dobândirea limbajului verbal se realizează prin însușirea
și interiorizarea limbii, proprii comunității. Limba, ca produs istorico-cultural,
reprezintă pentru noile generații o realitate obiectivă, pe care ele sunt nevoite să o
asimileze pentru a se integra în viața socială.
Limbajul este o realitate psihofiziologică individuală, personalizată, care nu
se suprapune și nu epuizează limba: fiecare individ nu realizeaza decât o preluare
și asimilare parțială a limbii.
4.6. Determinațiile limbajului verbal. Aceste determinații sunt de trei
tipuri: fizice, relațional-designative și de conținut.
Determinațiile fizice se referă la condițiile și proprietățile pe care trebuie să
le posede elementele limbajului pentru ca el să fie efectiv utilizabil ca instrument
de comunicare, condițiile fiind următoarele:
a) Limbajul urmează să se bazeze pe un alfabet alcătuit din entități distincte -
sunete, litere - posibil de emis, de transmis și de perceput. Numărul acestor entități
determină volumul alfabetului. (Alfabetul limbii române, de exemplu, are un
volum de 28 de sunete și litere corespunzătoare acestor sunete).
b) În procesul concret de comunicare, sunetele și literele urmează să posede
intensități, mărimi și forme care să depășească pragurile absolute inferioare și
pragurile diferențiale ale sistemelor de recepție cărora se adresează (auditiv, vizual,
tactil).
c) Elementele alfabetului urmează să se ordoneze și să se combine în
structuri designative suficiente și distincte pentru a acoperi diversitatea situațiilor
reale, extralingvistice.
Determinațiile relațional-designative exprimă sistemul de reguli și
„îngrădiri” ce trebuie respectate în ordonarea și combinarea semnelor (cuvintelor)
în cursul comunicării.
Regulile sunt de trei genuri:

29
 a) fonetice care stabilesc corespondentele între sunetele articulate și litere în
limbile fonetice, cum este și limba română, corespondența este de 1:1 (se scrie
cum se pronunță),
b) morfologice care stabilesc modul de variere a formei cuvintelor în functie
de o serie de criterii precum: gen, persoană, număr, caz, timp etc. și 
c) sintactice care stabilesc ordinea cuvintelor în propoziție și funcțiile pe
care le îndeplinesc - subiect, predicat, atribut, complement.
Determinațiile de conținut exprimă legătura dintre cuvinte ca semne și
realitatea obiectivă. Orice cuvânt capătă astfel o semnificație, devenind
reprezentant și substitut, în procesul comunicării, al unui lucru, al unei ființe, al
unui eveniment, al unei acțiuni, al unei însușiri. Semnificația se formează prin
integrarea în cuvant a imaginilor și constructelor informaționale interne (concepte)
ale obiectelor și fenomenelor. Învățarea unui cuvânt presupune și relevarea și
asimilarea semnificației lui așa cum a fost ea stabilită în cadrul limbii de origine.
4.7. Limbajul verbal se realizează în doua forme principale: limbajul
intern și limbajul extern. Primul se desfășoară în cadrul activității mentale de
analiză, reflecție, rezolvare a unor probleme. Are un caracter comprimat,
schematic, viteză mare de desfășurare, bazată pe circuite corticale scurte. Se
dezvoltă din cel extern și se constituie mai târziu în ontogeneză (în jurul vârstei de
3 ani). Cel de-al doilea se realizează, la rândul lui, în mai multe forme: 1) în
funcție de natura elementelor de obiectivare a mesajului: a) limbajul oral si
b) limbajul scris și c) în functie de caracterul relației comunicaționale;
a) monologul (comunicare unidirecțională „orator”) „auditoriu” și
b) dialogul (comunicare bidirecțională).
4.8. Limbajul nonverbal are două forme: paralimbajul și metacomunicarea.
Paralimbajul (para = pe lângă) este mesajul care rezultă din inflexiunile
vocii, accent, rapiditatea vorbirii, înălțimea sunetelor.  
Metacomunicarea (meta = dincolo, în completare) cuprinde mesajele
transmise prin mimică, gesturi, poziție, îmbrăcăminte,  distanța spațială, contactul
vizual dintre interlocutori etc. Semnificația acestor mesaje este diferită de la un
popor la altul.
În Europa occidentală distanța obișnuită dintre două persoane care
conversează, și care nu sunt prieteni apropiați, este de 1 -1,5 metri. În unele țări
arabe această distanță este mult mai mică. Dacă un englez și un arab stau de vorbă,
englezul se va simți neplăcut deoarece arabul se apropie prea mult, dar în același
timp și arabul se va simți penibil pentru că englezul se va îndepărta, ceea ce lui îi
va crea impresia că nu vrea să converseze cu el.
Atât emiterea cât și recepționarea mesajelor nonverbale se realizează parțial
inconștient. În general, mesajul verbal este în concordanță cu cel nonverbal care îl
însoțește, dar uneori ele sunt în contradicție. În acest al doilea caz vorbim
despre mesaj dublu; în general, avem tendința să acordăm mai multă încredere
mesajului nonverbal.
Utilizarea frecventă a mesajelor duble influențează negativ relațiile
interpersonale și determină neîncredere în cel care le folosește. S-a constatat că

30
dacă acest mod de comunicare este folosit frecvent de către părinți sau cadre
didactice în relațiile cu copiii, echilibrul afectiv al copiilor poate fi perturbat.
4.9. În fine, limbajele sunt de două feluri:  naturale și artificiale. Limbajele
naturale s-au format și s-au dezvoltat pe parcursul evoluției popoarelor și sunt
însușite de fiecare individ în ontogeneză, prin interacțiunile cu cei din jur. Ele au
un caracter verbal (ex. limba română) sau nonverbal (ex. gesturile). Limbajele
artificiale au fost create de om (ex. limbajul matematic, al hărților, calculatoarelor
etc.).
4.10. Limbajul corpului este format din gesturi, postură, expresii faciale,
mișcarea ochilor și trădează adesea ceea ce simțim cu adevărat, oricât am vrea să
ascundem prin cuvinte. Propunem câteva dintre gesturile pe care oamenii le
folosesc și cum putem să le interpretăm:
1. Mâinile încrucișate în dreptul pieptului. Acest gest corporal indică
adesea că persoana din fața noastră se află în stare de defensivă (apărare sau
protecție). De asemenea, același gest mai poate indica și momentele când cineva
nu este de acord cu opinii sau acțiuni ce sunt comunicate în acel moment. Când
gestul este acompaniat și de o privire fermă și o ținută dreaptă, reprezintă și o
declarație de capabilitate.
2. Rosul unghiilor. Rosul unghiilor indică o stare de nervozitate, agitație și
insecuritate. Mulți oameni au acest obicei, trădând la modul general, o stare
generală de neîncredere în ei înșiși.
3. Mână pe obraz. Mâna ținută pe obraz indică faptul că persoana din fața
noastra este pierdută în gânduri, probabil analizând ceva. Când îți tii mâna pe obraz
și în același timp eșți încruntat/ă înseamnă că te afli într-un moment de concentrare
maximă.
4. Bătaie din degete. Această acțiune demonstrează faptul că persoana care
o execută este nerăbdătoare, agitată sau plictisită.
5. Atingerea nasului. Atingerea sau scărpinarea nasului semnifică
neîncrederea, respingerea sau faptul de a minți în legătură cu ceva.
6. Frecatul mâinilor. Acest gest poate semnifica că ne este frig, dar poate să
mai însemne și că persoana care face gestul este foarte încântată în legătură cu
ceva.
7. Lipirea vârfurilor degetelor mâinii. Acest gest semnifică autoritatea și
controlul asupra unei situații. Ați văzut că mulți politicieni îl execută, pentru a ne
transmite în mod discret că ei sunt siguri pe ei și că dețin controlul. Este un gest
specific și figurilor de autoritate care îl folosesc pentru a-și manifesta autoritatea
față de ceilalți.
8. Palmele deschise și poziționate în față. Este un semn corporal care
semnifică onestitatea, sinceritatea, predarea și inocența. Este felul în care unii
oameni arată umilința și în procesiunii religioase, dar este și semnul pe care
oamenii îl fac în fața poliției atunci când vor să spună că sunt nevinovați.
9. Capul între palme. Acest semn corporal pe care îl folosim cu toții adesea
poate să însemne fie ca suntem foarte plictisiți în acel moment, fie că suntem foarte
supărați sau rușinați.

31
 10. Gleznele încrucișate. Fie că stai în picioare sau esti pe scaun,
încrucișarea gleznelor poate semnifica fie nervozitate, fie, în unele cazuri, și
înțelegere.
4.11. Dacă vom fi atenți la modul în care se exprimă un om, ne vom da
seama după primele 5 minute dacă gândește pozitiv sau negativ, dacă se
concentrează pe probleme sau pe soluții, dacă se bucură de viață sau consideră
totul o povară și, implicit, dacă are succes sau nu.
Modul în care vorbim ilustrează concepția noastră despre viață și procesul de
dezvoltare personală. Felul în care combinăm cuvinte și expresii deja cunoscute, ne
poate ajuta să creăm o impresie bună și să atragem succesul sau ne poate atrage în
viață confuzie, așteptări negative și o stare negativă, în general.
Indiferent de domeniul în care activăm, e important să dovedim, prin
folosirea unui limbaj pozitiv, că ne respectăm pe noi înșine și îi respectăm și pe
ceilalți.
4.12. Așadar, există un anumit mod de exprimare, pe care ni-l putem
însuși și noi, cu ajutorul căruia putem proiecta mai multe așteptări pozitive,
dovedi că ne concentrăm pe soluții și că facem cu plăcere tot ceea ce facem.
Spuneți cu voce tare următoarele exemple și apoi raspundeți la
întrebarea: care dintre cele două exprimări are un efect mai bun asupra propriei
dispoziții și asupra atitudinii celorlalți legate de voi?
„Din păcate, va trebui să mă duc să verific și să vă sun mai târziu.” / „Îmi va
face plăcere să verific și să vă sun mai târziu.”
„Va trebui să fac asta”/„Voi face asta cu plăcere.”
„Voi încerca să termin analiza de piață pe la mijlocul săptămânii.”/„Voi
termina analiza de piață cel târziu miercuri după-amiază.”
„Ar fi neplăcut să pierdeti rezervarea dacă avionul are întârziere și cei de la
hotel presupun că nu mai veniti./ „Vreau să mă asigur că veți avea camera
rezervată, chiar dacă ajungeți puțin mai târziu decât trebuie.”
„Ar fi bine să pleci mai devreme astăzi. N-aș vrea să rămâi blocat în trafic și
să nu ajungi la timp ca s-o vezi pe Andreea cum joacă în piesă.”/ „Hai să plecăm
amândoi mai devreme astăzi. N-aș vrea să rămâi blocat în trafic și să nu ajungi la
timp ca s-o vezi pe Andreea cum joacă.”
„Nu pot face asta”/ „Încă n-am făcut asta și pot să fac.”
„Nu ma pricep la asta”/ „Ma străduiesc să devin mai bun la asta.”
„Voi cheltui bani și pentru cutare lucru.”/ „Voi investi bani în cutare lucru,
ca să pot progresa.”
„Acest lucru este imposibil.”/ „Va fi nevoie de eforturi deosebite, dar e
posibil.”
„Ești un copil rău și întotdeauna dai de bucluc.”/ „Ești un copil bun și felul
în care te porți nu este acceptabil.”
„Îmi cer scuze pentru dezordinea din apartamentul meu.”/„Bine ai venit. Mă
bucur să te văd!”
„Am venit să mă prezint în fața dumneavoastră drept candidat la conducerea
serviciului tehnic. Acum două zile, am primit pachetul cu materiale informative și

32
setul cu șase întrebări generale. Voi incepe prin a răspunde la fiecare dintre
acestea.”/ „Din păcate, am primit informațiile și întrebările dvs. abia acum două
zile, deci trebuie să mărturisesc că n-am prea avut timp să mă ocup de ele în
detaliu. Am făcut unele estimari referitoare la cifre și la ceea ce cred că vreți să
știți. S-ar putea să greșesc, dar la urma urmei, asta nu e decât părerea mea. ”
„Cred că am avut noroc. Am condus zeci de proiecte de acest gen și cred că
întâmplător cineva l-a remarcat pe acesta.”/ „Am muncit mult! La proiectul acesta
am folosit informațiile primite din ultimele câteva rapoarte și mă bucur că a fost
primit bine. Am o echipă extraordinară care a contribuit la reușita proiectului.”
„Nu mă pricep deloc la gătit, dar mi-am zis să încerc. M-am străduit să fac
friptura la tavă. Sper să puteți mânca fără să vi se facă rău.”/ „Sper să vă facă tot
atâta plăcere să mâncați friptura mea câtă mi-a fost plăcut mie s-o prepar pentru
voi.”
„Am început să îmbătrânesc, părul îmi încărunțește, îmi apar riduri și arăt ca
o sacoșa veche.”/ „ Mă mențin în formă și arăt bine.”
„Știu de ce mi se întâmplă toate acestea: sunt un ratat.”/ „Știu că dincolo de
toate acestea există o lecție importantă. Ce pot învăța de aici?”
„N-am fost promovat, ce veste îngrozitoare.”/ „N-am fost promovat și asta-i
o vese buna, pentru că astfel îmi voi putea extinde orizontul.”
„N-ar fi trebuit să intru în încurcătura asta. Știu că lucrurile se pot
îmbunătăți, dar nu știu de unde sau cu ce să încep.”/ „Îmi voi schimba viața. Voi
începe să fac ca lucrurile să meargă mai bine chiar de astăzi, din acest moment.
Nimeni altcineva nu o va face în locul meu. Voi trece la fapte.”
„E îngrozitor și s-ar putea să fie și mai rău.”/„Chiar dacă se întâmplă tot ce
poate fi mai rău, n-o să mor din asta. Așa că n-are niciun sens să-mi fac griji. Asta-
i tot, s-a terminat. Acum voi face ceva ca să îmbunătațesc situația.”
„Nu am ce să fac, e vina altcuiva.”/ „E responsabilitatea mea să schimb
situația.”
„Nu e practic, n-o să meargă niciodată.”/ „E o abordare neobișnuită, haideți
să încercăm și să vedem unde ajungem.”
A ne concentra pe cea de-a doua varianta, din cele prezentate mai sus, nu
este un lucru simplu. Necesită efort și concentrare continuă în prima instană.
Apoi, limbajul pozitiv va intra în reflex, se va sedimenta la nivel de gândire și,
apoi, vom putea să fim un adevărat sprijin pentru cei din jur și pentru noi înșine.

5. Mijloace de expresivitate lingvistica si extralingvistica ale limbajului

oral
5.0.. Lingvistice: Intensitatea
- divesele intensități pot indica o situație excepțională sau normală,
îcredere-neîncredere punând în evidență unele idei; accentual pune în evidență
unele idei conferând frazei diferite semnificații;
- intonatia (înălțimea) este generatoare și comutativă de sensuri (un „da”
poate însemna „nu”, realizează mirarea, ordinul, încântarea etc.) Excesul de

33
intonatie dă o notă de notă de „artificial”, iar lipsa generează o exprimare metalică,
liniară, obositoare;
- alegerea cuvintelor și modul de frazare - alegerea cuvântului potrivit dintre
sinonime; frazele scurte, cu epitete puține, dau claritatea exprimării, în timp ce cele
lungi, pline de epitete împiedică înțelegerea;
- topica (ordinea cuvintelor în fraza) contribuie la expresivitate și la
scoaterea în evidență a ceea ce dorim; timbrul; organizarea temporală etc.

5.1. Extralingvistice.
Limbajul nonverbal evidențiat prin gestică, mimică, postură, timbru etc. În
cadrul comunicării nonverbale, funcția de codificare este realizată prin contracția
voluntară sau involuntară a mușchilor scheletici și faciali, prin schimbarea tonului
și ritmului vorbirii. Este reprezentată de comportamentul fizic care însoțește
vorbirea (înfățișarea, contactul vizual, poziția corpului, gesturile, timbrul și tonurile
vocale, contactul fizic și spațiul personal).
5.2. Comunicarea paraverbala reprezinta întregul bagaj de stimuli și
semnale transmise prin tonul, volumul, ritmul, viteza vorbirii, inflexiunile rostirii,
pauzele și sublinierile în momentul comunicării.

6. Definiția limbajului

5.0. În filosifia limbajului încă nu a fost elaborată o definitie exhaustivă a

limbajului. În primul rând, limbajul poate fi definit ca limbă în acţiune, ca cea mai
importantă modalitate de manifestare a limbii, ca un sistem de sunete, gesturi, sau
semne scrise care alcatuiesc unitati cu sens (ex. cuvinte), aranjate în funcție de
anumite reguli (ex. reguli gramaticale), având rolul principal de a asigura
comunicarea. Întrucât există o multitudine de definiții a fenomenului respectiv,
considerăm ca fiind oportună realizarea unei prezentări sintetice a principalelor
definiții care au fost avansate pentru explicarea fenomenului limbajului uman. Cele
zece tipuri de definiții astfel rezultate au fost organizate în trei grupuri, respectând-
se perspectivele asupra limbajului pe care ele le propun. Iar acestea sunt în număr
de trei: exterioritatea, modalitatea și esențialitatea.
5.1. Perspectiva  exterioritatii limbajului.  Limbajul este un instrument,
un mijloc de realizare a comunicarii (alături și împreună cu telefonul,
televizorul, presa scrisă, internetuil, etc.). Aceasta concepție asupra limbajului s-a
manifestat în filosofie (de exemplu, la Platon, care considera că limbajul e un
„organon” cu ajutorul căruia cineva spune ceva altcuiva), unde a făcut carieră
indiferent de orientarea filosofică a gânditorului în cauză, precum și în lingvistică,
unde a devenit dominantă (Roman Jakobson).
Comentariu:
a)  Această definiție a limbajului se face dintr-o perspectivă exterioară
limbajului (din perspectiva interacțiunii umane).
b)  Ea nu explică ceea ce se înțelege prin „mijloc de comunicare”.

34
 c)  În plus, ea este reductivă, reducând fenomenul limbajului la aspectul, la
relația dintre emițător-receptor.
5.2. Limbajul este o modalitate de interacțiune între oameni, este un
mod al interacțiunii practice, care are drept finalitate ultimă influențarea oamenilor
(la fel ca și alergatul sau gestica). În accepția acestei definiții limbajul implică
evoluția de la un stimul extralingvistic la un stimul lingvistic cu finalitate
(intenționalitate) practică. Cel mai bun exemplu în acest sens îl constituie schema
lui Leonard Bloomfield. Astfel, admițând prezența lui Ion care este chinuit de
foame (stimul intern) și a merelor, a lui Nicolae (stimul extern) care îi comandă
lui Ion : culege mere, ajungem să înțelegrem de ce Ion culege și mănâncă mere.
Această concepție s-a manifestat în filosofie ca teoria behavioristă, în
filosofia pragmatică și în filosofia acțiunii care toate pornesc de la acceptarea
faptului că dimensiunea principală a omului este capacitatea de a acționa asupra
celorlalți.
Comentariu:
a) Această definiție nu explică conținutul stimulului exterior (adică nu
explică ceea ce se întâmplă în mintea personajelor), ci doar efectulul asupra
comportamentului lor.
b) În plus, ea cuprinde doar un tip de manifestare exterioară a limbajului: cea
pragmatică.
5.3. Limbajul este un fenomen, o instituție socială. El este un contract
între oameni, un contract de același tip ca și familia (de exemplu), un contract care
cimentează nucleul comunității umane și în baza căruia indivizii pot exista ca o
celulă socială.
Comentariu:
a) Această definiție poate fi întâlnită în filosofia marxistă și în sociologia
franceză a secolului XX.
b) Ea nu explică natura limbajului, ci doar modalitatea sa de manifestare și,
din acest punct de vedere, aparține aceluiași tip ca și definițiile 1 și 2.
c) Poate fi chiar dentificată o eroare: limbajul nu este, pur și simplu,
societate (așa cum pare să implice această definiție).
5.4. Concluzie parțială  (pentru definițiile 1, 2 si 3):
1.Aceste definiții sunt elaborate din perspectiva circumstanțelor și a
fenomenelor exterioare limbajului și studiază doar contextul de manifestare a
limbajului și relațiile lui cu fenomenele exterioare lui;
2.Aceste definiții nu pun problema modului intern al limbajului, a
constituției sale și nici problema esenței sale.
5.5. Perspectiva modalității limbajului. Limbajul este o functie socială.
Modul de a fi al limbajului este acela de a depinde de și de a se produce pentru
altceva (adică pentru factorul social). Această dimensiune internă a functionalității
(limbajul „functionează pentru altceva”) ține de esența sa.
Comentariu:

35
 a) Această definiție intrinsecă face trecerea la discutarea problemei
modalității limbajului și nu se rezumă doar la studiul determinărilor sale
exterioare;
b) Un exemplu de astfel de înțelegere a problemei limbajului este teoria lui
Jakobson, a relației cod-mesaj ca esență a limabului.
c) Această definiție este totuși restrictivă.
5.6. Limbajul este un sistem de semne aflate într-o relație sistematică
(ordonată, coerentă, având o finalitate) de interacțiuni opoziționale. Acest tip
de definiție a limbajului a fost inaugurat de lingvistul Ferdinand de Saussure, fiind
apoi preluat de structuralism și de științele informatizate (bazate pe teoria
informației).
Comentariu: 
a) Această definiție este intrinsecă, întrucât se referă la constituția internă a
limbajului și la relațiile dintre elementele sale (semnele);
b) Definiția nu precizează însă dacă este vorba de natura sistematică a unei
activități sau a unui produs și, în consecință, nu elucidează ambiguitatea : „ergon”
sistematic vs. „energeia” sistematică;
c) Ea nu explică de asemenea natura dinamică a limbajului (prin care creează
„lucruri noi”).
Aici poate fi identificată o eroare: această definiție fixează lingvisticul la
rezultat și prinde doar „obiectul” deja sistematizat, nu și posibilitatea sistematizării
(care este cel mai important aspect al limbajului).
5.7.  Perspctiva esentei, a naturii intime a limbajului. Limbajul este o
capacitate, o facultate specific umană (ca și memoria sau judecata), pe care
celelalte animale nu o au, și care manifestă o dinamică pemanentă, o capacitate de
reînnoire constantă (în sensul că omul poate vorbi despre orice ar putea, fie și
numai teoretic, exista).
Această definiție apare la Noam Chomsky și Eugenio Coseriu (care,
continuându-l pe Ernest Cassirer, consideră că facultățile umane nu sunt un dat –
așa cum considera Kant – ci o achiziție).
5.8. Limbajul este o activitate specifică și definitorie umană. Această
defininție este prezentă in nuce la Aristotel, însă cel care o formulează explicit este
Wilhelm von Humboldt, care teortizează opoziția dintre „energia” (=activitate) si
„ergon” (=produs), considerând că limbajul, în toate manifestările lui, este energia.
Comentariu:
a) Se pleacă de la premisa că limbajul, ca activitate, nu poate fi studiat
științific decât prin studiul produselor lui. Se ajunge astfel la saussurianism, ca
teorie a sistemelor de semne care constituie „produsele” limbajului. Eroarea constă
însă în faptul că se uită că „produsul” nu are nici o existență proprie în afara
activității  care îl produce, saussurianism-ul analizând de fapt sistemele de semne
ca „lucruri”’ rupte de contextul lor ontologic (care este cel al producerii lor) și nu
ca „produse” ale activității de limbaj;
b) Activitatea limbajului nu poate fi studiată exclusiv din perspectiva
diverselor limbi existente (ca sisteme de semne specifice fiecărui popor), întrucât

36
limbile istorice sunt mai degrabă moduri ale activității limbajului (vorbim, în acest
sens, de modalitatea românească/ latină/ engleză/ japoneză, istoricește definibilă, a
limbajului), decât simple produse;
c) Activitatea care definește esența limbajului nu are doar o finalitate
pragmatică (de simplă interacțiune inter-individuală și socială), ci și o finalitate
internă: aceea de a institui umanul ca uman, de a institui umanitatea într-un
animal: homo sapiens! Limbajul este energeia, este o activitate care își poartă în
sine propria realizare. Putem spune, cu alte cuvinte, referitor la schema anterior
prezentată a lui Bloomfield, că merele din limbaj există pentru ca merele fizice să
poată exista pentru noi.
5.9. Limbajul este o activitate cognitiva a cărei finalitate internă nu este
cea pragmatică (aceea de a-l influența pe celălalt), ci aceea de a comunica un
conținut cognitiv.
Limbajul este o luare de contact cu Lumea (o luare de contact în cadrul
căreia experiența senzorială este transformată în sens) și, în consecință, este un
proces cognitiv.
Acesta definiție poate fi întâlnită la Aristotel (care nu separa net Limbajul de
Logos – înțeles ca Rațiune - adică de cunoaștere), iar mai apoi în tradiția post-
kantiană (care considera că esența limbajului este înrudită cu esența cunoașterii),
precum și în tradiția științelor cognitive (care consideră, desigur,  că limbajul este o
experiență cognitivă).
Pentru a explica această definiție este binevenită o aplicație: să analizăm, din
această perspectivă, sintagma „calul fuge’:
a) „calul” = există o experiență a mea despre o clasă de obiecte, dintre care
„calul” este unul (adică un component al acestei clase);
b) „fuge” = există o experiență a mea despre o serie de activități dintre care
“a fugi” e un exponent;
c) „calul fuge” = reprezintă combinarea lui a) și b).
Concluzia acestei aplicații este aceea că orice expresie lingvistică nu se
referă la un unicat, ci stabilește, printr-o categorizare cognitivă, clase, grupuri și
relații între ele.
Comentariu: aceasta definiție nu satisface întrutotul pentru că și alte științe
sunt activități cognitive (de exemplu: matematica sau logica).
5.10. Limbajul este o activitate cognitivă simbolică (semnificativă,
semiotică). Ernst Cassirer, în volumul său Filosofia Formelor Simbolice, consideră
că limbajul este o activitate de cunoaștere care se manifestă prin forme simbolice.
Lingvistul român Eugeniu Coseriu se distanțează însă de Cassirer, obiectând faptul
că la acesta simbolicul devine produs, rezultat al activității, încetând să mai fie o
modalitate de producere. Filosoful român consideră că dimensiunea producerii de
sens trebuie înscrisă între activitatile limbajului ca atare, și nu doar între produsele
lui.
Comentariu:
Considerăm că, totuși, este necesară o determinare a tipului de activitate
cognitivă semnificativă pe care o reprezintă limbajul. Trebuie, cu alte cuvinte, să

37
fie identificat modul de a fi specific al limbajului, ca activitate cognitiv
semnificativă.
5.11.  Definitia integralista a esentei cognitiv-semnificative a limbajului.
Această definiție, elaborată de lingvistul român Eugeniu Coseriu , afirmă că
limbajul are două componente fundamentale:
a) componenta CREATIVĂ (conform căreia limbajul este o creație
specifică, diferită de toate tipurile posibile de creație) și
b) componenta COMUNICATIVĂ (conform căreia limbajul este o
comunicare specifică, diferită de toate tipurile posibile de comunicare).
Comentariu.  Aceste doua componente apar menționate:
a) în teoria lingvistică idealistă, care consideră că limbajul este, în esența lui,
creație  (ca și poezia, arta). Coseriu afirmă însă că limbajul este un tip de creație
diferit de creația specifică din artă.
b) parțial însă nici una din aceste aproximări a fenomenului limbajului nu
disociază comunicarea practică (ce nu ține de finalitatea internă a limbajului) de
„COMUNICARE” (ca alteritate), care ține de finalitatea intern-cognitivă a
limbajului.
5.12. Concluzie finală: Toate facultățile umane (în măsura în care nu
coincid cu instinctele animalice) coincid cu energia limbajului. Limbajul este
energia primară care formează toate acțiunile umane. Mai mult chiar, procesele
primare ale limbajului fac posibile toate activitățile spirituale ale omului.
5.13. Așadar, există câteva funcţii fundamentale ale limbajului:
- funcţia de comunicare prin intermediul căreia se asigură schimbul continuu
de informaţii între oameni;
- funcţia de cunoaştere prin intermediul căreia este produsă şi stocată
cunoaşterea;
- funcţia expresivă care constă în facilitarea exteriorizării şi transmiterii unor
trăiri subiective complexe;- funcţia ludică cu un rol fundamental în activităţile
distractive şi relaxante;
- funcţia de reglare care constă în sesizarea şi depăşirea unor stări de
dezechilibru posiho-somatic.
Bibliografie: 1. Coșeriu Eugenio.- Introducere in lingvistica, Ed. Echinox,
Cluj, 1995.
2. Coșeriu Eugenio – Prelegeri si conferinte , Iasi, 1994.

6. Limbajul și comunicarea
6.0. Limbajul în funcţia lui de comunicare se numeşte activitate verbală sau
comunicare verbală. Individul învaţă vocabularul şi regulile de utilizare a
limbajului în primii ani de viaţă, îmbogăţindu-şi apoi experienţa pe tot parcursul
existenţei sale.Unii psihologi consideră că limbajul este o funcţie înnăscută şi că
utilizarea acestuia este predeterminată genetic (Noam Chomski). Alţii consideră că
limbajul nu este predeterminat genetic şi că se învaţă prin construcţii mintale ale
individului pe parcursul vieţii (Jean Piaget).Pentru a înţelege adecvat fenomenul
limbajului, trebuie definiţi corect câţiva termeni:

38
 - comunicarea reprezintă procesul de emitere de informaţii de la un emiţător
către un receptor;
- limba este suportul comunicării; ea reprezintă un sistem de semne şi de
reguli logico-gramaticale elaborat social-istoric, care serveşte ca instrument de
codificare şi transmiterea informaţiei în procesul real al comunicării;
- limbajul este un ansamblu de elemente cu valoare de designare, care
servesc ca instrument de codificare şi transmisie a informaţiei în cadrul unui grup
şi al unei situaţii particulare.
6.1. În majoritatea situaţiilor, oricât de deplină ar fi descrierea mediului fizic
al unei persoane, nu putem prezice următoarea ei aserţiune. Contrastul cu sistemele
de comunicare animală, de exemplu, este notabil. Pe scurt, sistemele de
comunicare animală par a fi de două feluri. În primul rând, păsările (şi, se pare,
primatele nonumane) au un repertoriu fix şi relativ redus de semnale distincte,
fiecare dintre ele având o funcţie predeterminată: strigăt de zbor, strigăt de alarmă
şi altele. Un anumit mediu determină răspunsul potrivit. Limbajul uman nu constă
într-un astfel de repertoriu redus şi fix de răspunsuri previzibile. În al doilea rând,
să luăm în considerare albinele. O albină care se întoarce de la o sursă îndepărtată
de hrană „dansează” un mesaj. Poziţionarea şi forma dansului indică direcţia şi
distanţa până la sursa de hrană. Acest sistem de comunicare, remarcabil de eficient,
diferă de cel al păsărilor prin faptul că are un număr nelimitat de semnale:
lungimea şi forma pot suferi nedefinit de multe variaţii. Totuşi, sistemul albinei nu
este flexibil aşa cum este limbajul uman. Fiecare răspuns este fixat de către mediu:
dacă ştii unde a fost albina şi cunoşti sistemul de codificare, poţi prezice forma
dansului. Dimpotrivă, dacă o persoană vine de la sursa de hrană - un restaurant
bun, de pildă -, nu îi poţi prezice cuvintele. Descrierea pe care o face felurilor de
mâncare - dacă vorbeşte despre mâncare - este independentă de stimuli.
Evident, limbajul se manifestă în modul cel mai pregnant în activitatea de
comunicare, activitate prin intermediul căreia oamenii schimbă în mod continuu
informaţii cu privire la mediul extern. Totodată, limbajul este o formă specială de
comunicare între oameni. Comunicând prin limbaj, oamenii îşi transmit unul altuia
ideile, se influenţează reciproc.
De altfel, limbajul este un fenomen deosebit de complex care a preocupat de
multă vreme pe oamenii de ştiinţă din cele mai variate domenii. Fiind prin natura
sa un proces prin excelenţă psihologic, limbajul este în primul rând obiectul de
cercetare al psihologiei. Constituind una din manifestările esenţiale în viaţa psihică
a omului, limbajul este totodată una din trăsăturile sale caracteristice, distinctive, în
raport cu celelalte vieţuitoare. Omul este singura fiinţă vorbitoare. Fără limbaj nu
poate fi concepută nici existenţa omului ca fiinţă socială, nici existenţa societăţii
însăşi.
În procesul comunicării, oamenii folosesc variate mijloace de comunicare,
dintre care unele sunt neverbale (acţiuni concrete cu obiectele, gesturile şi mimica),
iar altele verbale (sonore, grafice). Mijloacele verbale (şi în primul rând cele
sonore) au dobândit un rol fundamental în comunicarea interumană. Ansamblul
mijloacelor verbale de comunicare constituie limbajul care este prezent numai în

39
societatea umană. Nu orice proces de comunicare între oameni poate fi considerat
limbaj în sensul propriu al cuvântului. În accepţia sa strictă, termenul de limbaj se
referă la comunicarea verbală. În terminologia ştiinţifică, acest termen desemnează
capacitatea cu care este înzestrată orice fiinţă umană normală, constituită de a
învăţa şi de a folosi unul sau mai multe sisteme de semne verbale pentru a
comunica cu semenii săi, de a-şi reprezenta lumea. În concepţia lui Jean Piaget
fiinţa umană este înzestrată cu puternice capacităţi funcţionale ce fac posibilă
emergenţa unei funcţii simbolice generale, din care limbajul nu ar fi decât un
aspect.
Astfel, apariţia limbajului verbal a făcut posibilă comunicarea nevoilor,
trăirilor etc. Limbajul verbal - specific doar omului - a apărut şi s-a dezvoltat ca un
instrument pentru conştientizarea, comunicarea şi satisfacerea mai rapidă a unor
nevoi. Individul învaţă vocabularul şi regulile de utilizare a limbajului în primii ani
de viaţă, îmbogăţindu-şi apoi experienţa pe tot parcursul existenţei sale. Între 0 –
1,5 ani are loc primul contact cu cuvăntul, copilul aude cuvinte pronunţate de
adult. Între 2 - 4 ani copilul învaţă să numească obiecte, ca şi cum ar ataşa fiecăruia
eticheta. Între 5 - 7 ani copilul învaţă scheme simple de limbaj şi învaţă să utilizeze
propoziţii şi fraze. Între 8 - 12 ani copilul deprinde limbajul scris, cititul şi îşi
îmbogăţeşte masiv vocabularul. Între 13 - 15 ani copilul începe să utilizeze noţiuni
abstacte care cer utilizarea unor structuri lingvistice foarte complexe. Factorii
esenţiali în geneza limbajului sunt: solicitările gândirii confruntate cu situaţii tot
mai complexe şi raporturile sociale tot mai extinse.
6.3. Prin comunicare se înţelege legătura informaţională sau schimbul de
informaţie dintre un emiţător şi un receptor. Oamenii utilizează semne dintre cele
mai diverse pentru a comunica date, valori ori reguli. Întrucât este investit cu sens,
orice obiect poate fi convertit în purtător de informaţie. În viaţa cotidiană, omul
comunică verbal, dar şi prin intermediul tehnologiei, publicităţii, mass-mediei,
internetului etc. Comunicarea se poate realiza fie prin limbaj articulat, fie prin alte
forme de limbaj în vederea transmiterii unor informaţii. Aşadar, acest proces psiho-
social poate fi direct (mesajul se transmite prin mimică, gesturi, cuvinte) şi indirect
(mesajul se transmite prin tehnologii şi tehnici: scriere, semnale transmise prin
unde hertziene etc.). De-a lungul timpului, oamenii au dezvoltat tehnologii din ce
în ce mai performante pentru a comunica. Societatea contemporană a fost
supranumită „societatea informaţională” pentru că dispune de mijloace prin
intermediul cărora informaţia poate fi comunicată într-un timp foarte scurt, unui
număr foarte mare de indivizi.
Comunicarea este o interacţiune verbală sau nonverbală care se desfăşoară
într-un anumit context temporal, social, cultural, psihologic etc. Zilnic, un individ
interacţionează cu numeroase mesaje, comunică şi se comunică.Un sistem de
comunicare cuprinde următoarele elemente: emiţătorul, receptorul (destinatarul),
canalul, semnalul şi codul. Emiţătorul traduce informaţia în semne care au
semnificaţie (înțeles), proces care poartă numele de codare. Canalul reprezintă
mediul în care se transmite semnalul, mesajul de la emiţător la receptor.

40
 Receptorul primeşte mesajul şi îi captează semnificația, proces care poartă
numele de decodificare. Răspunsul specific primit de emiţător de la receptor cu
privire la mesajul iniţial transmis se numeşte feed-back (conexiune inversă).
6.4. În funcţie de modul în care un individ participă la procesul de
comunicare, există:
- comunicare intrapersonală (comunicare cu sine),
- comunicare interpersonală (comunicare de grup),
- comunicare de masă (comunicare pentru public).
În funcţie de modul de realizare a procesului de comunicare, există:
- comunicare ascendentă (realizată în cadrul unei instituții, de la nivelul
inferior spre cel superior),
- comunicare descendentă (realizata în cadrul unei instituții, de la nivelul
superior spre cel inferior),
- comunicare orizontală (realizată între indivizii aflați în poziții ierarhice
similare).
Comunicarea verbală, depinde de trei funcţii: 1) funcţia apetitivă (a vrea să
vorbeşti, a avea chef de vorbă, derivat de la apetit); 2) funcţia ordonatoare pentru a
asimila şi organiza sistemul de semne folosit de cei din jur (derivat de la a ordona
= a pune în ordine, a aranja); 3) funcţia realizatoare care permite transmiterea
mesajului, prin intermediul cuvântului vorbit sau scris, adică prin enunţ.
6.5. Procesele psihice devin din ce în ce mai complexe, fiind intermediate de
forme superioare de limbaj. Între 2-3 ani are loc indicarea corectă a denumirii
obiectelor percepute și această indicare este esenţială. Între 4-5 ani copilul tinde să
imite adulţii, astfel că este foarte important ca aceştia să utilizeze corect limbajul
verbal. Între 6-7 ani lectura joacă acum un rol fundamental, prin ea realizându-se
învăţarea şi precizarea mai bună a termenilor abstracţi. Între 11-12 ani limbajul va
continua să se dezvolte, în primul rând prin lectură. Între 14-15 ani individul are la
dispoziţie o nouă formă de comunicare.
6.6. Funcţia de comunicare desemnează rolul primordial al limbajului de a
servi ca mijloc de transmitere şi recepţie a informaţiilor. În cea mai restrânsă
perspectivă, actul comunicării implică în mod obligatoriu, așa cum s-a constatat
anterior, următoarele elemente:
2. Se consideră că vorbirea a apărut ca o formă de executare a cultului
religios.
3. Se neglijează principala funcție a limbajului sonor.
Toate teoriile idealiste explică greșit originea vorbirii considerând-o creație
divină sau fenomen biologic, psihic sau accidental. Ele nu țin cont de principalele
fincții ale limbajului de legatură între limbă și gândire, de rolul muncii în procesul
de apariție a omului, a colectivului și a limbajului acestuia.
6.7. Esenţa procesului de comunicare constă în vehicularea unor informaţii
între doi poli: emiţătorul (entitatea care iniţiază comnicarea, are un rol activ) şi
receptorul (destinatarul mesajului, cu rol pasiv). Dacă ne raportăm la comunicarea

41

E C D R
 RE RR

RE ∩ RR

interumană, receptorul şi emiţătorul vor fi două persoane, însă nu trebuie să

excludem faptul că există comunicare şi în rândul animalelor şi între sistemele
artificiale inteligente. Cei doi poli intră în actul comunicării cu un bagaj de
cunoştinţe (repertoriul emiţătorului, respectiv repertoriu receptorului); cu cât zona
de intersecţie a celor două repertorii este mai vastă, cu atât mai eficientă va fi
comunicarea. Între emiţător şi receptor se interpune canalul de comunicare,
reprezentat de mediul fizic ce face posibilă transmiterea semnalelor. La nivelul
acestuia pot interveni perturbaţii, stimuli ce parazitează acurateţea semnalelor
emise. De exemplu, canalul de comunicare pentru limbajul oral este mediul aerian,
ce permite răspândirea undelor sonore, iar posibile perturbaţii sunt zgomotele de
fond.
Cel mai important element al comunicării este sistemul de coduri utilizat.
Informaţia are un caracter abstract; pentru a putea fi transmisă altei persoane, e
necesar să-i dăm o formă concretă şi specifică (codare). Acelaşi mesaj poate fi
transmis folosind coduri diferite, formulându-l, de pildă, în limba maternă, într-o
limbă străină ori apelând la limbajul nonverbal. Pentru ca receptorul să poată
decodifica mesajul primit, e vital ca el să cunoască sistemul de coduri utilizat de
subiect. Altminteri, receptorul doar va percepe un stimul fără a-i putea extrage
semnificaţia, mesajul fiind neinteligibil.
Cele menționate anterior pot fi sistematizate în felul următor:
- receptorul (R)
- repertoriul emiţătorului (RE)
- repertoriul receptorului (RR)
- un sistem de coduri canalul de comunicare
- feedback.
6.8. Așadar, funcția de comunicare este cea mai importantă funcție a oricărui
limbaj, comunicarea fiind un simplu proces de transmitere a unor informații.
Emițătorul transformă informația pe care vrea să o transmită într-
un mesaj care este exprimat printr-un cod, adică printr-un sistem de semne.
Mesajul strabate canalul de comunicare și ajunge la receptor unde
42
este decodificat și transformat într-o informație mai mult sau mai puțin
asemănătoare cu cea originală. Pentru ca să se înțeleagă, emițătorul și receptorul
trebuie să aibă un repertoriu comun de semne (adică să înțeleagă în același fel
semnele). Această schemă este valabilă pentru orice comunicare: dintre oameni,
dintre animale, dintre om și animale, om și calculator etc. În cazul comunicării
interumane informația transmisă este formată din idei, cunoștințe, opinii, stări
afective, dorințe, comenzi etc. Emițătorul transformă aceste informații
în  mesaje utilizând un cod verbal sau nonverbal (gesturi). Canalul de comunicare
poate fi atmosfera, cablul telefonic, cartea, filmul etc. Persoana care receptionează
mesajul îl decodifică, adică îl transformă din nou în idei, cunoștințe, opinii etc., și
îl înțelege mai mult sau mai puțin corect.
Asemănarea dintre mesajul emis și cel recepționat poate fi mai mică sau mai
mare. Erorile de înțelegere se pot datora unor factori perturbatori care pot afecta
oricare element al sistemului de comunicare. Astfel pronunțarea defectuoasă este o
sursă de eroare care afectează emițătorul. Hipoacuzia sau cunoștințele insuficiente
pot fi surse de eroare la nivelul receptorului. Mesajul poate fi distorsionat pe canal
din cauza condițiilor nefavorabile de transmitere, a distanței mari dintre cei care
comunică etc. Un factor care contribuie la reducerea erorilor de
înțelegere este redundanța. Elementele redundante sunt acele elemente ale unui
mesaj care nu transmit informații suplimentare, fiind cunoscute dinainte, dar care
ușurează înțelegerea (de ex., dacă cineva reia explicațiile într-o formă
asemănătoare).
Prin definiţie, comunicarea implică şi elemente de fedback, prin care
emiţătorul primeşte semnale despre impactul mesajului său asupra receptorului,
semnificaţiile extrase de acesta, atitudinile lui etc.

7. Funcțiile limbajului

7.0. În cadrul activităţii umane, limbajul îndeplineşte mai multe funcţii,

dintre care cele mai importante sunt funcţia de comunicare, funcţia cognitivă,
funcţia emoţional-expresivă, funcţia imperativ-persuasivă şi funcţia ludică. Totuși,
esențiale trebuie considerate următoarele trei: a) funcția de comunicare: b) funcția
designativ-referențială (cognitivă) și c) funcția de reglare. Funcția de comunicare
se bazează pe proprietatea cuvintelor de a obiectiva, fixa și transmite stări, idei,
opinii și atitudini, permitând înțelegerea între oameni. Funcția designativ-
referențială constă în participarea cuvântului în desfășurarea proceselor de
cunoaștere ca factor de relevare, extragere și obiectivare - fixare a rezultatelor -
imagini perceptive, reprezentări, noțiuni. Functia de reglare constă în influența pe
care comenzile, instructajele și afirmațiile verbale o exercită asupra stării și
comportamentului propriu și asupra stării și comportamentului celor din jur.
Prin urmare, importanța limbajului, ca fenomen psihologic, pentru întreaga
existență umană derivă și din funcțiile lui. Astfel, există câteva funcţii
fundamentale ale limbajului:

43
 - funcţia de comunicare prin intermediul căreia se asigură schimbul continuu
de informaţii între oameni;
- funcţia de cunoaştere prin intermediul căreia este produsă şi stocată
cunoaşterea;
- funcţia expresivă care constă în facilitarea exteriorizării şi transmiterii unor
trăiri subiective complexe;
- funcţia ludică cu un rol fundamental în activităţile distractive şi relaxante;
- funcţia de reglare care constă în sesizarea şi depăşirea unor stări de
dezechilibru posiho-somatic.
7.1. Funcția de comunicare. Prin urmare, importanţa limbajului verbal
rezultă şi din funcţiile sale: de comunicare, de cunoaştere (cognitivă), ludică (de
joc), de reglare (de determinare), expresivă (afectivă). În absenţa limbajului,
fenomenul comunicării ar fi imposibil. Limbajul intermediază obţinerea şi
prelucrarea informaţiilor, dar el poate constitui un mod de destindere. Prin limbaj,
sunt identificate şi rezolvate problemele pe care le întâlneşte un individ. Limbajul
dispune de cea mai puternică forţă de expresie. Funcţia de comunicare constă în
asigurarea transmiterii informaţiei de la o persoanăla alta. Oamenii comunică unii
cu alţii în mod continuu, pentru a-şi coordona şi regla activităţile, pentru a-şi
anunţa intenţiile şi a se integra cât mai bine în mediul lor de viaţă. Funcția de
comunicare – este cea mai importantă funcție și constă în nominalizarea lucrurilor,
a evenimentelor realității și în efectuarea predicațiilor corespunzătoare,
reprezentând transferarea unui conținut de la o persoană la alta. Altfel spus, funcția
comunicării este o funcție propozițională. Omul, prin limbaj, își exteiorizează
conținutul reflectoriu al tuturor proceselor psihice (cognitive, afective, volitive), își
dezvăluie însușirile de pesonalitate și se conectează la rețeaua de comunicare
interumană.
Pot fi identificate trei avantaje pe care limbajul si comunicarea le aduc
omului: a) îi permite să trăiască alâturi şi împreună cu alţii, să ia poziţie faţă de
alţii, să se adapteze situaţiilor noi, să ţină seama de experienţa altora, să o
asimileze, dacă e cazul şi e necesar. Prin comunicare, individul se face cunoscut
altora, dar şi sieşi, îşi corectază o serie de percepţii şi atitudini eronate, se
introspectează şi se poate înţelege mai bine pe sine. Comunicarea răspunde nevoii
omului de a fi apreciat, prin intermediul ei, de a atrage atenţia altora asupra sa,
implicit, afirmându-se şi punându-se în valoare.
7.2. Funcţia de cunoaştere reprezintă cuvântul - este un instrument de
fixare şi obiectivare a informaţiei despre obiectele şi fenomenele externe, precum
şi un instrument de obţinere de noi cunoştinţe. Funcția de cunoaștere (cognitivă)
are caracter de integrare, conceptualizare și, în genere, de elaborare a gândirii.
Aceasta funcție permite vehicularea cunoștințelor de la o persoană la alta, mediază
și facilitează operațiile gândirii și ale altor procese, iar rezultatele cunoașterii prin
percepție, gândire etc. - se fixează prin cuvânt și sunt direcționate prin acesta.
Limbajul este implicat în aproape toate procesele de cunoaștere, iar pe de altă parte
cuvintele sunt purtătoare de informații și de semnificații generalizate ale lucrurilor.
Vom observa două aspecte în utilizarea limbajului în funcţia cognitivă. Primul

44
aspect îl constatăm atunci când limbajul joacă rolul de mijlocitor al proceselor
psihice cognitive şi face posibilă declanşarea şi buna desfăşurare a acestor procese.
Gândirea este imposibilă fără limbaj, limbajul este mecanismul psihologic de bază
al gândirii. Nici memoria, memoria logică, bunăoară, nu poate exista şi nu poate
activa în afara limbajului. Limbajul îndeplineşte rolul de ax al întregului sistem
psihic uman şi-i face posibilă funcţionarea. Al doilea aspect e legat de activităţile
didactice când învăţătorul sau profesorul cu ajutorul limbajului le formează
elevilor şi studenţilor cunoştinţe, întrucât profesorul transmite cunoştinţe
studenţilor prin prelegere, comunicare, discuţie, pe scurt, prin cuvânt.
7.3. Funcţia ludică reprezintă jocurile verbale care sunt foarte importante în
activităţile de relaxare ale omului, dar şi în majoritatea operelor literare.
Exercitarea funcţiei ludice stimulează imaginaţia şi creativitatea, sporind de
asemenea coeziunea socială. Prin urmare, limbajul mediază activităţi relaxante şi
distractive. Totodată, funcția ludică (de joc) constă în realizarea unor asociații
verbale de efect, ciocniri de sensuri, consonanțe, mergând până la construcția
artistică. Vorbirea poate fi prilej de joc. Copiii, mai ales în primii ani când învață
limbajul, se joacă repetând la nesfârșit un cuvânt sau inventând sonorități
inexistente în limba lor maternă. Dar și adulții uitlizează termeni în joacă:
rezolvarea de cuvinte încrucișate, jocuri de cuvinte, căutarea de rime s.a. Funcţia
ludică apare de timpuriu în jocul copilului, care dezvoltă plăcerea de a fi activ
operând nu numai asupra obiectelor, ci şi asupra cuvintelor. Funcţia ludică
exprimă, pe de o parte, contribuţia acumulărilor inconştiente în auto-generarea
limbajului la copil, pe de altă parte, rolul elementelor implicite ale cuvintelor
(rima, aliteraţia, asonanţele, reduplicările, unificările prin contiguitate). La adult
jocurile de cuvinte, plăcerile savante legate de rezolvarea integramelor, imaginile
poetice vor prelua de la copil cele două caracteristici fundamentale: ideea de joc cu
cuvintele (prin care istoric este transformat în isteric), şi contribuţia sensurilor
conotative, secundare, depozitate în inconştient, care oferă de multe ori o
combinatorică la distanţă, surprinzătoare, neobişnuită.
7.4. Funcţia de reglare a limbajului constă în medierea formulării şi
conştientizării stărilor conflictuale interne şi în depăşirea acestora. Limbajul devine
astfel o practică socială prin care indivizii îşi diminuează tensiunile interne. Cel
care a făcut pentru prima dată din limbaj un instrument de identificare şi de
rezolvare a tensiunilor psihice a fost fondatorul curentului psihanalitic Sigmund
Freud. Omul trăieşte în societate, în grupuri şi mereu este pus în situaţia să se
adapteze la alţii, să le influenţeze comportamentele, atitudinile şi sentimentele.
Funcţia de reglare se manifestă atunci când o persoană produce comportamente şi
luări de atitudini în raport cu o altă persoană prin sugestii, rugăminţi, aluzii,
îndemnuri sau prin mijloace verbale mai directe şi mai dure cum sunt ordinele,
dispoziţiile, comenzile. Omul prin limbaj influenţează nu numai comportamentul
altor oameni, ci şi pe al său propriu prin autosugestie, autocomandă, autoîndemn.
Chiar voinţa se produce prin limbaj. Omul îşi adresează sieşi anumite porunci şi se
determină prin cuvinte autostimulatoare să îndeplinească ceea ce şi-a propus.

45
 7.5. Funcţia expresivă sau afectivă este funcţia de manifestare complexă a
unor idei, imagini, nu doar  prin cuvinte, ci şi prin intonaţie, mimică, pantomimică,
gestică. Prin intermediul acestei funcţii, oamenii transmit informaţii (funcța
de comunicare), dobândesc şi păstrează informaţii (funcția de cunoaștere). Astfel,
limbajul devine şi un instrument de comunicare a emoţiilor. Această funcţie a
limbajului constă în exprimarea spontană a emoţiilor şi impulsurilor, sub forma
intonaţiilor, modificărilor de timbru, mimică, gesticulaţie sau chiar strigăt şi
interjecţie, ca în stările de mare încărcătură emoţională. Este o dimensiune a
limbajului care se leagă de formele mai primitive de expresie, dar la care limbajul
evoluat a adăugat nuanţe şi modulări specifice, prin care putem citi aspectele
implicite ale comunicării. Așadar, orice comunicare implică, pe lângă mesajul
principal (informaţional-cognitiv) un conţinut afectiv, căci vrem să influenţăm
conduita cuiva, să obţinem ceva, să declanşăm o schimbare de conduită, adică să
determine o rezonanţă între noi şi interlocutor.
7.6. Funcţia magică este aceea prin care cuvântul a fost considerat constant
a avea o putere incantatorie, de vrajă, de unde utilizarea lui mistică: detaşându-se
de lucru, cuvântul pare a-l domina cu uşurinţă, a-l guverna. El spune ceea ce nu
există încă şi reînvie ceea ce a dispărut. Aceasta poate fi explicaţia pentru care
multe mitologii au făcut din forţa magică a cuvântului izvorul creator al lumii (la
început a fost cuvântul, spune şi Biblia). Această forţă elementară generatoare a
lumii este chiar temeiul creaţiei poetice. Lucian Blaga susţinea, în acest context, că
nu toate cuvintele au această forţă, utilizarea continuă le-a tocit şi le-a golit de
puterile de la începuturi, rostul poetului fiind acela de a le curăţa şi reda forţa lor
generică, elementară.
7.7. Din punct de vedere psihologic, limbajul face parte dintr-o clasa mult
mai vastă de fenomene -  conduitele simbolice - alături de gesturi, arte figurative,
mimică, etc. La baza tuturor acestor fenomene, inclusiv a limbajului, se
află functia semiotica. Functia semiotica desemnează capacitatea de a utiliza
semne/simboluri, adică semnificanți ca înlocuitori ai obiectelor și de a opera cu
aceștia în plan mintal. Limbajul verbal este una dintre formele de manifestare a
funcției semiotice. Mimica, gesturile, imagistica, deși sunt forme ale funcției
semiotice nu sunt identice cu limbajul verbal. Acesta din urmă a apărut ca urmare a
supunerii funcției semiotice la rigorile comunicării sociale, drept cel mai adecvat și
mai economic dintre toate, corespunzând cel mai bine cerințelor fixării și
transmiterii de informație. Limbajul verbal apare deci la intersecția funcției
semiotice cu comunicarea.
7.8. Așadar, importanța limbajului, ca fenomen psihologic, pentru întreaga
existență umană derivă și din funcțiile lui, care în opiniile unor specialiști sunt mult
mai mule:
1. Funcția de comunicare – este cea mati importantă funcție și constă în
nominalizarea lucrurilor, a evenimentelor realității, și în efectuarea predicațiilor
corespunzătoare, reprezentând transferarea unui conținut de la o persoană la alta.
Altfel spus, funția comunicării este o funcție propozițională. Omul, prin limbaj, își
exteiorizează conținutul reflectoriu al tuturor proceselor psihice (cognitive,

46
afective, volitive), își dezvăluie însușirile de pesonalitate și se conectează la
rețeaua de comunicare interumană.
2. Funcția de cunoaștere (cognitivă) sau de integrare, conceptualizare
constă, în genere, în elaborare a gândirii. Această funcție permite vehicularea
cunoștințelor de la o persoană la alta, mediază și facilitează operațiile gândirii și
ale altor procese, iar rezultatele cunoașterii prin percepție, gândire etc. Astfel
informația se fixează în cuvânt și este direcționate prin acesta. Limbajul este
implicat în aproape toate procesele de cunoaștere, iar pe de altă parte cuvintele sunt
purtătoare de informații și de semnificații generalizate ale lucrurilor.
3. Funcția simbolic-reprezentativă - de substituire a unor fenomene,
obiecte.
4. Funcția expresivă sau afectivă - este cea mai veche funcție, prin
intermediul căreia se comunică celor din jur stările afective, îndeosebi emoțiile,
prin manifestarea complexă a unor idei, imagini, acest lucru realizându-se nu doar
prin cuvinte, ci și prin intonație, mimică, gestică etc.
5. Funcția persuativă (de convingere) - de inductie, de influență asupar
unei persoane prin intermediul ideilor sau stărilor emoționale. Funcţia persuasivă a
limbajului presupune deliberat convingerea, influenţarea, modificarea celuilalt. În
psihoterapie deseori sugestia foloseşte la înțelegerea afectivă, creată prin limbaj,
pentru a genera o schimbare de optică, de convingere sau de atitudine.
6. Funcția ludica (de joc) - de realizare a unor asociații verbale de efect,
ciocniri de sensuri, consonante, mergând până la construcția artistică. Vorbirea
poate fi prilej de joc. Copiii, mai ales în primii ani când învață limbajul, se joacă
repetând la nesfârșit un cuvânt sau inventând sonorități inexistente în limba lor
maternă. Dar și adulții uitlizează termeni în joacă: rezolvarea de cuvinte
încrucișate, jocuri de cuvinte, căutarea de rime ș.a.
7. Funcția dialectică – este arta dicuției în contradictoriu; formularea și
rezolvarea contradicțiilor sau conflictelor problematice cu scopul descoperirii
adevărului.
8. Funcția fatică – este mai mult o funcție psiho-socială, ce se referă la
menținerea unor contacte sociale între persoane.
9. Funcția poetică – este legată de crearea frumosului și de exprimarea
posibilă în limbaj a aspectelor estetice.
10. Funcția de reglare și autoreglare (numită și practică) constă în
influențarea stărilor psihice sau a conduitei. Prin limbaj, declanșăm sau oprim acte
comportamentale, modificăm sau deviem direcția lor.
11. Funcția cathartică - ca și reprezentările, vorbirea ne ajută uneori să ne
eliberăm, sau cel puțin, să diminuăm o stare de tensiune. Persoanele necivilizate își
„descarcă nervii” înjurând sau blestemând, în timp ce omul „bine crescut” înjură de
obicei numai în gând.
12. J. Bruner consideră, alături de funcțiile de referință, afectivă și
persuativă, o funcție metalingvistică a limbajului, cea care se referă mai mult la
„statutul juridic” al cuvintelor, al unor formulări de limbaj.

47
 7.8. Funcția cognitivă. Dincolo de transmiterea de informaţii, limbajul are
un rol foarte important în dobândirea de cunoştinţe noi. O mare parte din
cunoştinţele stocate în memorie sunt obţinute prin intermediul limbajului. Există
trei căi de acces ale informaţiilor în sistemul cognitiv, cunoscute în literatura de
specialitate sub denumirea de sisteme de semnalizare:
- procesele de cunoaştere senzorială (primul sistem de semnalizare), prin
intermediul cărora avem acces direct la informaţiile din mediu. Cunoaşterea
senzorială are însă un caracter limitat, permiţând accesul doar la aspectele concrete
şi imediate ale stimulilor şi evenimentelor din ambianţă;
- limbajul (al doilea sistem de semnalizare), care prin funcţia sa cognitivă
este cea de-a doua poartă de intrare a informaţiilor în sistemul cognitiv.
Cunoaşterea prin intermediul limbajului are un caracter mijlocit, în sensul că nu
venim în contact direct cu sursa primară a informaţiilor, ci indirect, prin
intermediul unui emiţător;
- gândirea, care prin intermediul raţionamentului ne permite să extragem
cunoştinţe noi prin combinarea logică a datelor deja existente. Cunoaşterea prin
intermediul gândirii este o formă superioară întrucât permite accesul la informaţiile
abstracte şi esenţiale, nefiind limitată la concretul senzorial.
Să ilustrăm cele spuse aici printr-un raţionament silogistic celebru. Pornind
de la două aserţiuni date (numite în limbaj tehnic premise):
P1: Toţi oamenii sunt muritori
P2: Socrate este om,
prin combinarea lor şi eliminarea termenului mediu (oameni), obţinem o
informaţie nouă, numită concluzie:
C: Socrate este muritor.
Acestă informaţie nu exista anterior în sistemul nostru cognitiv, nu a fost
dobândită nici pe cale senzorială şi nici prin mijlocirea limbajului, ea fiind o
mostră de cunoştinţe autogenerate.
Valoarea de adevăr a cunoştinţelor generate pe bază de raţionamente este
dependentă de doi factori:
- valoarea de adevăr a premiselor;
- respectarea normelor logicii.
Alături de aportul informaţional, funcţia cognitivă a limbajului rezidă şi în
rolul acestuia de mijlocire a cunoaşterii prin gândire, de organizare a datelor
stocate în memorie, de orientare a proceselor senzoriale şi de organizare a output-
urilor acestora etc.
7.9. Funcția emoțional-expresivă evidenţiază faptul că, odată cu
comuniarea şi cunoaşterea, limbajul are un rol important şi în viaţa emoţională:
permite exprimarea stărilor emoţionale proprii şi identificarea stărilor emoţionale
ale altor persoane. Acest rol se realizează în primul rând prin expresiile verbale
utilizate (ce spunem despre ceea ce simţim la un moment dat), dar şi printr-o serie
de mijloace de expresivitate specifice de tip nonverbal şi paraverbal specifice.
Dintre mijloacele nonverbale amintim:

48
 - mimica (ansamblul expresiilor date de modificarile elementelor mobile de
la nivel facial: ochi, sprâncene, buze şi gură, frunte, pomeţi, bărbie etc.);
- gestica (ansamblul expresiilor la care participă alte elemente mobile ale
corpului: mişcarea mâinilor, direcţia privirii, înclinarea capului, orientarea corpului
etc);
- modalitati de expresie de care e responsabil sistemul nervos parasimpatic:
transpiraţia, tremurul, paloarea sau înroşirea feţei, ritmul şi amplitudinea
respiraţiei, dilatarea pupilelor, etc.
Toate acestea sunt putătoare de semnificaţii despre stările emoţionale şi
atitudinile subiectului faţă de o anumită temă. Specific lor este faptul că pot să
apară independent de orice exprimare orală.
Spre deosebire de mijloacele nonverbale de expresivitate, mijloacele de tip
paraverbal însoţesc întotdeauna vorbirea şi au semnificaţie doar coroborate cu
conţinutul semantic al celor spuse. În rândul acestora se numără intensitatea
vorbirii, intonaţia, ritmul vorbirii, topica, pauzele, dificultăţile de exprimare etc.
Pentru ilustrare, vom prezenta succint un posibil tablou emoţional-expresiv
al stării de frică acută: ochi larg deschişi, sprâncene ridicate, gura întredeschisă,
postură cataleptică, tremur, transpiraţie, respiraţie accelerată etc.
În ceea ce priveşte raportul dintre conţinutul semantic al mesajului verbal şi
expresiile emoţionale concomitente, se conturează trei ipostaze:
1) Expresiile emoţionale întăresc şi susţin cele exprimate în plan verbal. În
acest caz, mesajul verbal devine unul foarte viu şi persuasiv, elementele
nonverbale venind ca o confirmare a celor spuse.
2) Expresiile emoţionale completează enunţurile orale. În general, această
situaţie este specifică persoanelor cu deficit de vocabular, care nu reuşesc să se
exprime adecvat în cuvinte.
3) Expresiile emoţionale contrazic declaraţiile verbale ale persoanei. O
aplicaţie practică a acestei situaţii este tehnica poligraf (detectorul de minciuni)
utilizată în identificarea comportamentului simulat, care are la bază disonanţa
dintre conţinuturile verbale şi elementele nonverbale concomitente. În general,
mesajul nonverbal este mai credibil, deoarece este relativ insensibil la controlul
voluntar.
7.10. Funcția imperativ-persuasivă. Într-o primă accepţiune, funcţia
imperativ-persuasivă atestă capacitatea de a influenţa, prin intermediul limbajului,
voinţa altor persoane, de a induce altora o idee sau o stare afectivă proprie.
Această funcţie se realizează prin conţinutul semantic al mesajului, prin latura
expresivă a acestuia, dar şi printr-o serie de mijloace de persuasiune, cum sunt:
- mijloace prin care solicităm unei persoane să săvârşească un anumit act:
aluzia, apropos-ul, rugămintea, cerinţa fermă, ordinul, comanda etc. Alegerea
unuia sau altuia dintre mijloacele existente depinde de raportul existent între
emiţător şi receptor;
- mijloace prin care solicităm întreruperea sau reașizarea unor acţiuni:
rugămintea, reproşul, interdicţia, ameninţarea etc;

49
 - mijloace de convingere a interlocutorului: propunerea, invitaţia,
prevenirea, sfatul, etc.
Toate aceste mijloace de persuasiune sunt importante şi utile în domeniul
vânzărilor, al actoriei, negocierii etc.
Un al doilea aspect acoperit de funcţia imperativ-persuasivă a limbajului este
influenţarea voinţei şi a stărilor afective proprii, sub formă de imbolduri, fraze
autoîncurajatoare, mesaje pozitive etc.
7.11. Funcția ludică se referă la posibilitatea construirii prin limbaj a unor
asociaţii verbale de efect, care pot merge de la rime, consonanţe, ciocniri de
sensuri, până la creaţia artistică în forma poeziilor, proverbelor, zicătorilor,
ghicitorilor etc. În alţi termeni, prin această funcţie limbajul răspunde nevoii
umane de joc, ce poate să meargă de la simplul joc de cuvinte până la creaţia
artistică.

Bibiliografie:
Bonchiş E. Psihologie gerenală. Oradea: Editura Universităţii din Oradea,
2006.
Cosmovici Andrei. Psihologie general. Iași: Editura Polirom, 19962.
Golu M. Fundamentele psihologiei. București: Editura Fundației române de
mâine, 2000.
Golu Mihai, Pais Lăzărescu Mihaela. Psihologie. București: Editura
Economică, 20003.
Miclea M. Psihologie cognitivă. Modele teoretico-experimentale (ed. a II-a
revăzută). Iaşi, Ed. Polirom, 1999.
Miller G.A. The magical number seven, plus or minus two: Some limits on
our capacity for processing information. Psychological Review, 1956, 63.
Piaget Jean. La Formation du symbole chez l'enfant: Imitation jeu et reve,
image et rpresentation. Paris: Delachaux and Niestle, 1945. Piaget Jean. Psihologia
Inteligenţei. București: Editura Ştiinţifică, 1954.
Radu I. Introducere în psihologia contemporană. Cluj-Napoca: Editura
Sincron, 1991.
Ribot T. Atenţia şi patologia ei (ediţie în limba română, traducere de
Leonard Gavriliu), Bucureşti, Ed. Iri, 2000.
Roşca A. Psihologie general. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1976.
Seamon, J. G., Kenrick, D. T., (1992), Psychology, Prentice Hall, 1992.
Wittegenstein Ludwig. Cercetări Filosofice București: Editura Humanitas,
2003.
Zlate M. Fundamentele psihologiei. Bucureşti, Editura Pro Humanitate,
2000.

9. Pparticularitățile individuale ale limbajului

50
 9.0. Oamenii ca utilizatori ai limbajului se deosebesc unii de alţii. Unul
vorbeşte repede şi acest aspect îl caracterizează. Altul, din contra, vorbeşte lent,
încet. Din aceste considerente limbajul poate fi: a) fluent, volubil, curgător sau
greoi, necurgător, nefluent. Persoană volubilă vorbeşte mult, adică este o persoană
vorbăreaţă, care se poate manifesta ca o „gură spartă”, iar persoana taciturnă este
tăcută, „scumpă sau zgârcită la vorbă”, forma extremă fiind persoana posacă,
închisă; b) elocvent sau neelocvent - limbajul elocvent este specific unei persoane
care vorbeşte frumos, convingător şi pătimaş, cucereşte ascultătorul, îl intrigă, îl
mişcă, îl aprinde, îl pune în acţiune, adică a fi elocvent înseamnă a fi bun orator.
Elocvenţa e o artă şi se formează prin studiu şi exersare continuă (Demostene).
Persoana neelocventă este opusul persoanei elocvente: vorbeşte stâlcit, apatic,
neconvingător, iritant, plictisitor; c) clar sau confuz. Limbajul clar este
characteristic unei persoane care se exprimă limpede, desluşit, lămurit, uşor de
înţeles. Mesajele, gândurile sunt transparente. Limbajul confuz e practicat de
persoanele care se exprimă ambiguu, nebulos, încurcat, mesajele fiind percepute cu
greu prin efort suplimentar şi obositor; d) rapid sau lent. Limbajul rapid este
specific persoanelor care se caracterizează printr-un debit verbal sporit, care
vorbesc repede, care grăbesc vorba. Limbajul lent este propiu celor care are un
debit verbal lent, încet, vorbesc domol, potolit, rar; e) direct sau criptic. Limbajul
direct „numeşte lucrurile pe numele lor”, adică utilizează cuvintele în sensurile lor
proprii, în cele de dicţionar. Limbajul criptic preferă stilul alegoric, parabolic,
conține cuvinte mai ales cu sens figurat decât cu sens direct, ceea ce face dificilă
înţelegerea corectă a mesajelor şi o face chiar problematicaă; f) concis sau prolix.
Limbajul concis constă în exprimarea prin cuvinte puţine care exprimă sensuri
multe, realizându-se astfel economia verbală prin sporirea concentrării şi densităţii
sensurilor, mesajelor, în timp ce limbajul prolix este lipsit de concizie, prea
încărcat, conține prea multe cuvinte (adesea inutile) și este confuz sau complicat.

9. Dimensiuni psihologice și mecanisme neuro-fiziologice ale limbajului.

9.0. Limbajul ca fenomen psihologic este procesul individual de folosire

subiectiva și personală de către fiecare individ a sistemului general al limbii. Dacă
limba unui popor sau a unei colectivități mai mari este unică și aceeași pentru toți
membrii colectivității care o vorbesc, limbajul se constituie diferențial, în tot atâtea
variante individuale câți indivizi folosesc limba dată; el exprimă, în fond, gradul de
interiorizare personală, de însușire și stăpânire de către fiecare dintre noi a
elementelor limbii. Ca activitate psihică superior structurată, limbajul se
formulează, exprimă, detaliază și amplifică ori comprimă diverse conținuturi
psihice, precum imaginile senzoriale, cele recente și actuale, sau mai tardive din
cunoașterea noastră, stările afective, intenționalitatea persoanei, scopurile etc.
Limbajul este o activitate psihică prin care, cu ajutorul limbii, se realizează
comunicarea interumană şi gândirea verbal-noţională. Spre deosebire de limbă,
care este un dat obiectiv ce se constituie în cursul filogenezei independent de
existenţa individului singular, limbajul are un profund caracter individual şi
subiectiv; el reprezintă modul particular de însuşire şi utilizare a unei limbi de către
51
o persoană anume. Totodată, limbajul este un proces psihic comunicațional, un
ansamblu de semne prin care se realizează comunicarea interumană. Este un
process psihic complex, care se realizează prin intermediul limbii și presupune
existența unei relații intime cu funcții intelectuale și motorii.Vorbirea este forma de
bază a limbajului; debutează în copilărie și se însușește treptat pe parcursul vieții.
Din punct de vedere funcţional, limbajul implică două dimensiuni:
- latura activă, implicată în emiterea de semnale către alte persoane;
- latura pasivă, responsabilă de receptarea şi decodificarea semnalelor
emise de alţii.
În cazul limbajului oral, dimensiunea activă este vorbirea, iar cea pasivă
ascultarea; la nivelul limbajului scris, latura activă este scrierea, iar cea pasivă
este citirea. Doar împreună cele două laturi constituie un întreg funcţional şi util
actului comunicării.
8.1. Sub aspect neuro-fiziologic, limbajul presupune două categorii de
mecanisme:
- mecanisme centrale situate la nivel cortical, responsabile de dimensiunile
de conţinut ale comunicării (stabilirea ideilor ce urmează a fi transmise,
interpretarea mesajelor receptate etc.);
- mecanisme periferice, responsabile de aspectele executive, legate de forma
pe care o îmbracă un mesaj.
Dacă restrângem nivelul de analiză doar asupra limbajului oral, mecanismele
periferice specifice rezidă în următoarele componente:
- componenta energetică: aparatul respirator şi sistemul muscular aferent
acestuia (diafragma şi muşchii intercostali);
- componenta generatoare: laringele;
- componenta articulatorie şi de rezonanţă: buzele, dinţii, limba, palatul dur,
vălul palatin, cavitatea bucală şi cea nazală per ansamblu.
8.2.Aparatul periferic al limbajului verbal este alcătuit din trei sisteme
distincte:
- sistemul respirator - format din mușchii intercostali, abdominali,
diafragmă și mușchii traheo-bronhiali care au un deosebit rol în respirație;
- sistemul generator - alcătuit din laringe și coardele vocale, vălul palatin,
limbă și dinții care au rol aparte în producerea și modelarea sunetelor;
- sistemul rezonator - format din cavitatea toracică, laringe, faringe,
cavitatea bucală, cavitatea nazală.
Vorbirea se realizează în faza de expirație. Mușchii din sistemul respirator se
contractă și aerul este împins spre exterior. În același timp, sub acțiunea
impulsurilor nervoase sosite de la scoarța cerebrală, coardele vocale vibrează și
produc undele sonore. Undele sonore suferă modificări în funcție de poziția vălului
palatin, buzelor, limbii, dinților, cât și în funcție de modificările volumului și
formei cavităților rezonatoare.
Centrul cortical care realizeaza recepționarea și înțelegerea limbajului oral se
află în  aria temporo-parietală (centrul Wernicke). Lezarea acestei zone
determină apariția afaziei senzoriale. Bolnavii care suferă de această tulburare

52
vorbesc fluent, dar nu înțeleg ceea ce li se spune. Din acest motiv vorbirea lor de
multe ori devine bizară, lipsită de sens. Centrul vorbirii se află în zonele motorii
din lobul frontal (centrul Broca). Lezarea acestei zone produce afazia motorie.
Acești bolnavi înțeleg ceea ce li se spune, dar se exprimă lent, greoi, pronunță
incorect cuvintele. De regulă, centrii vorbirii sunt localizați în emisfera stângă.
8.3. Astfel, fluxul emisiilor sonore are la bază aerul expirat cu ajutorul
plămânilor şi a musculaturii aferente (componenta energetică) care trece prin
laringe determinând vibraţia acestuia. În acest mod se produce un sunet brut, ce
poate fi modulat doar în materie de înalţime şi intensitate, însă fără a fi purtătorul
unor mesaje specifice (componenta generatoare). Laringele este cel care dă timbrul
vocii specific fiecărei persoane. Următorul segment care intră în uz este cel
articulator, în care, cu aportul limbii, al buzelor şi dinţilor (componenta
articulatorie), sunetul brut capătă forme specifice, distincte şi inteligibile, articulate
în silabe şi cuvinte cu sens. În fine, sunetul odată obţinut rezonează în cavitatea
bucală, respectiv cea nazală (componenta de rezonanţă). Orice deficienţă sau
funcţionare defectuoasă la nivelul unuia dintre mecanismele periferice enumerate
îşi pune amprenta asupra calităţii şi clarităţii emisiilor orale, afectând implicit
caracterul inteligibil al celor spuse. Drept dovadă, lipsa incisivilor superiori,
malformaţiile de la nivelul buzelor sau al palatului dur (cazul copiilor ce se nasc cu
cheiloschizis / buză de iepure), momentele în care salivăm abundent, am stat mult
în frig şi nu putem să ne mişcăm buzele firesc sau avem nasul înfundat de la o
răceală sunt toate situaţii în care nu reuşim să articulăm cuvintele în mod corect.

9. Limbajul și gândirea

9.0. La întrebarea: Există relaţie dintre limbaj şi gândire? răspunsul

psihologilor este unanim pozitiv. Cât priveşte conţinutul acestei relaţii, părerile se
împart în funcție de teoria psihologică la care se aderă. Conform teoriei
behavioriste asupra relaţiei „limbaj-gândire”, gândirea nu este, de fapt, nimic
altceva decât limbaj. Cu alte cuvinte şi mai scurt: gândirea = limbaj. Atunci când
gândim, facem mici mişcări inconştiente din gâtlej şi laringe.
Totuși, gândirea nu este neapărat limbaj, doi antropologi americani, au
elaborat ipoteza potrivit căreia gândirea depinde, cumva, de limbaj. Pentru a ne
putea gândi la ceva, limbajul nostru trebuie să conţină cuvintele pentru a desemna
acel ceva. Gândirea depinde de limbaj, dar această dependenţă este una moderată.
J. Piaget, mare psiholog elveţian, afirma că limbajul este o simplă manifestare
externă a procesului de gândire a subiectului. Adică, el spune exact invers la ceea
ce afirma Watson (Formula lui Watson: gândire = limbaj). Piaget însă susţinea
contrariul: limbajul este gândire. Când un copil începe să vorbească, el foloseşte
limbajul egocentric, care este un limbaj pentru sine, nu pentru alţii. El spune, pur şi
simplu, ce crede, cu voce tare pentru a-şi organiza şi restructura problemele
apărute şi pentru a le rezolva. Copilul îşi dezvoltă limbajul doar pentru că el este
un instrument util gândirii. Cu cât acest instrument este mai evoluat cu atât
posibilităţile şi puterile gândirii cresc.

53
 Totodată, limbajul este și instrument al gândiri, fiind indisolubil legat cu
gândirea. Gândirea se poate realiza numai pe baza materialului limbii, întrucât
gânduri nude, libere de materialul limbii, libere de materia naturală a limbii nu
există.
9.1. Deși limbajul este o activitate umană de comunicare prin intermediul
limbii, natura limbajului, respectiv a limbii, nu poate fi elucidată fără să se
precizeze care este conţinutul comunicării verbale. Chiar dacă limbajul se află în
relaţii strânse cu toate procesele şi însuşirile psihice ale omului, inclusiv cu
cele mai simple (senzaţiile şi percepţiile), totuşi cercetările psihologice au stabilit
de multă vreme că principalul conţinut al comunicării verbale îl formează gândirea.
Geneza limbajului verbal trebuie căutată în necesitatea resimţită de indivizi de a
găsi forme tot mai complexe de comunicare (pe lângă semne, semnale, desene etc.)
pe măsură ce se diversificau raporturile dintre ei. Din acest punct de vedere, se
disting trei funcții ale limbajului:
- de reprezentare,
- de expresie,
- de apel.
Între limbaj și gândire există o relație intimă. Prin gândire, ne putem
controla limbajul pentru a putea formula propoziții coerente. Cuvintele asociate cu
obiecte permit învățarea și fixarea în memorie a semnificației obiectului respectiv.
9.2. Raportul dintre gândire și limbaj a fost un subiect de controversă,
existând puncte de vedere deosebite. Conform unei concepții moniste, ar exista o
singură realitate, limbajul fiind aspectul exterior al gândirii, iar gândirea fiind
latura lui interioară. Mentalitatea dualistă conține două poziții: unii consideră
gândirea și limbajul ca fiind funcții esențial diferite, vorbirea folosind doar în a
exterioriza, a comunica rezultatele obținute de gândire în mod independent, iar alții
argumentează că, deși nu sunt activități identice, vorbirea și raționamentul sunt
interdependente, în strânsă relație atât din punct de vedere genetic, cât și structural.
Limbajul obligă la raționalizarea și socializarea gândirii, astfel pentru a ne
face înțeleși trebuie să eliminăm ceea ce este prea individual, afectiv, personal, iar
exprimarea trebuie să fie clară și precisă. Nu putem concepe gândirea fără limbaj și
invers (dezvoltarea gândirii nu poate fi separată de dezvoltarea limbajului). La un
nivel evoluat nu se poate gândi fără mijloacele limbajului, în afara limbajului nu se
poate vorbi de formarea noțiunilor, judecăților, raționamentelor, nu se poate
înțelege sau rezolva o problemă și nu există abstractizări și generalizări. O gândire
bună se realizează cu vocabular bogat, idei, fraze clare, bine construite, iar
exprimarea corectă, coerentă, nuanțată este condiționată de o gândire bine
dezvoltată. Limbajul fără conținut cognitiv, fără înțeles este o simplă formă fără
conținut. Și celelalte procese psihice sunt influențate și organizate de limbaj:
percepțiile și reprezentările dobândesc, prin verbalizare, semnificație.
 Formulările verbale sunt garanția memoriei de durată
 Voința este un proces de autoreglaj verbal.
 Însăși personalitatea se formează și se exteriorizează prin intermediul
limbajului.
54
  În imaginație, cuvântul este „vehiculator” de imagini.

10. Limbajul și cunoașterea

10.0. Comunicarea este simultan și un proces de cunoastere și un proces de

transmitere a unor informatii, ce presupune existenta unui emițător, a unui cod, a
unui canal de comunicare, a unui mesaj, a unui receptor sau destinatar și a unei
conexiuni inverse (de la destinatar la emițător). Comunicarea prin intermediul
limbii constă într-o succesiune de cuvinte prin care căutăm să suscităm anumite
idei și raționamente la auditor.
Procesele de comunicare umană sunt fundamentale în organizarea oricărei
grupări sociale, deoarece în afara lor nu sunt posibile nici interacțiunea
persoanelor, nici coodonarea lor conștientă și nici cooperarea și influența reciprocă
a indivizilor în colectivitate. Privite istoric și funcțional, procesele comunicării
umane au stat la baza umanizării, a constituirii psihologice, culturale și spirituale a
oamenilor. Ele au asigurat și asigură transmisia permanentă a experienței sociale,
constituind căile cele mai eficace și mai extinse de influență educativă, formativă,
asupra generațiilor.
Din punctul de vedere al psihologiei sociale, fenomenul comunicării
interumane se situează între „sistemele fundamentale de schimb social” ale
colectivității, comunicarea fiind, prin excelență, un sistem de schimb de
semnificații (Lévi-Strauss). Procesele de comunicare se referă la transmisia și
schimbul de informații între persoane, la circulația de impresii și comenzi, de trăiri
afective și decizii raționale, de judecăți de valoare cu finalitatea precisă de a obține
modificări comportamentale la indivizi, manifestate în atitudini personale sau de
grup, în reprezentări și opinii sau cunoștințele acestora.
Ca activitate psihică superior structurată, limbajul se formulează, exprimă,
detaliază și amplifică ori comprimă diverse conținuturi psihice, precum imaginile
senzoriale, cele recente și actuale, sau mai tardive din cunoașterea noastră, stările
afective, intenționalitatea persoanei, scopurile etc.
10.1. Multe sisteme de comunicare animală sunt amestecuri complexe ale
factorului dobândit şi celui înnăscut. Probabil că acelaşi lucru este valabil şi pentru
limbajul uman. Este celebră argumentarea lui Noam Chomsky conform căreia cele
mai importante trăsături ale limbajului nostru sunt înnăscute. Însă, cu siguranţă,
vastul vocabular al fiecărui limbaj uman trebuie învăţat. Astfel, volumul de
învăţare implicat de stăpânirea unui limbaj uman depăşeşte cu mult învăţarea
presupusă de sistemele de comunicare nonumană. 
Comunicarea lingvistică poate fi efectuată prin vorbire, scris, Braille, gesturi
ş.a.m.d. Pare să nu existe o limită a mijloacelor de comunicare pe care le-am putea
folosi în engleză, de exemplu. Păsările şi albinele au posibilităţi mult mai reduse.
Îmbinarea fiecărui semnal cu semnificaţia lui nu este un lucru pe care să-1
învăţăm semnal cu semnal. Învăţăm elementele semnalelor - cuvinte - împreună cu
specificaţiile pentru descifrarea semnalelor complete - propoziţii - pe baza
elementelor. Astfel, cunoaşterea câtorva cuvinte şi a construcţiilor limbii engleze
55
îţi dă posibilitatea să înţelegi X l-a lichidat pe Y şi Y l-a lichuidat pe X, chiar dacă
se poate să nu mai fi întâlnit aceste propoziţii înainte. (Sistemul albinei are
o oarecare sistematicitate, însă observaţi cât de simplă îi este metoda
generatoare.). 
10.2. Un lucru foarte special privind limbajul îl constituie puterea şi
versatilitatea lui. El poate servi multiplelor obiective ale comunicării. Ne permite
să stabilim legături cu trecutul şi cu viitorul, cu prezentul şi cu absentul. Vorbim
despre o gamă imensă de subiecte: despre „mese, oameni, molecule, raze de
lumină, retine, curenţi de aer, numere prime, clase infinite, bucurie şi tristeţe, bine
şi rău” (Quine, 1966, p. 215). Comparaţi aceste date cu monomania albinei. E
limpede faptul că limbajul îşi extrage puterea din multe dintre celelalte trăsături
speciale pe care le-am menţionat.
Putem folosi simbolul arbitrar Putin pentru a transmite o informaţie - corectă
sau eronată - despre un politician aflat la mii de kilometri depărtare. Putem folosi
simbolul arbitrar Democrit pentru a transmite informaţie - corectă sau eronată -
despre un filosof grec care a murit acum două milenii. Simbolurile lingvistice au
proprietăţi, „semnificaţii”, care fac posibile aceste caracteristici. Semnificaţiile le
permit simbolurilor să joace roluri extraordinar de importante în viaţa umană, în
special roluri în a explica şi a prezice comportamentul, precum şi în a ne informa
despre lume. Simbolurile îşi dobândesc semnificaţiile în contextul limbajului, care
este un sistem de comunicare inegalabil de puternic, independent de stimuli și de
mediu, abstract, arhitrar, învăţat și productiv.
Credem că filosofia limbajului se confruntă cu două probleme înrudite. Una
o constituie descrierea şi explicarea proprietăţilor în virtutea cărora simbolurile
joacă rolul central în vieţile noastre; o numim problema explicării semnificaţiei.
Problema înrudită acesteia este de a descrie şi a explicita competenţa lingvistică -
trăsăturile în virtutea cărora mintea umană poate folosi şi înţelege simbolurile şi
sistemul de simboluri pe care îl numim limbaj. Întrebuinţarea obişnuită a
termenului „semnificaţie” este imprecisă, iar întrebuinţările teoretice sunt diverse.
Parţial, ca urmare a acestui fapt, problemele fundamentale ale filosofiei limbajului
se caracterizează prin obscuritate şi controverse. În aceasta constă primul semn al
dificultăţilor menţionate în secţiunea de deschidere.
10.3. Orice revoluție înseamnă și o schimbare a limbajului știintei și o
schimbare de semnificație a conceptelor științei respective.
Interesul pentru limbajul stiintific a fost determinat și de faptul că științele,
îndeosebi fizica, au început să opereze cu concepte foarte abstracte, concepte care
am putea să le clasificăm în două categorii :
–          de idealizare
–          constructe teoretice, care sunt foarte departe de observații și
experimente.
Aceste concepte nu sunt rezultatul unor generalizări empirice ci sunt
concepte care apar în ipotezele și teoriile savanților. Toate marile teorii au apărut
prin ipotezele lansate de savanți.

56
 Limbajul comun și cel științific îndeplinesc numeroase funcții. Una din cele
mai fructoase analize a limbajului este analiza semantică. Semnele ligvistice pot fi
cercetate luând în considerație următorii factori: realitatea la care se referă semnele
lingvistice, cel care le utilizează și relația dintre ele, înțelegând prin semn orice
obiect material care desemnează ceva deferit de el însuși.
Dacă vom cerceta doar relația dintre semnele ligvistice avem de-a face cu
sintaxa logică. Dacă cercetăm relația dintre semnele lingvistice și realitatea
extralingvistică la care se raportează avem de-a face cu semantica, iar în cadrul
semanticii vom distinge o semantică extensională care ia în considerație
extensiunea expresiilor lingvistice și o semantica intensională care ia în
considerare intensiunea expresiilor lingvistice. Distincția între extensiunea și
intensiunea expresiilor lingvistice este fundamentală pentru cercetările de logică și
filosofia științei.
Limbajele naturale au o sintaxă constituită în mod istoric și în limbile
naturale există foarte multe reguli sintactice , dar deși există acestea, pe baza
acestor reguli nu putem stabili dacă o expresie aparține sau nu limbii respective.
Limbile naturale au și o anumită semantica. Semantica poate fi o semantică a
obiectelor fizice, obiecte imaginate sau obiecte abstracte. Limbile naturale au și o
dimensiune pragmatic, adică limbile naturale sunt mijloace de formare a unor
sentimente foarte puternice, de declanșare a unor acțiuni. Limbile naturale, pe
lângă funcția lor cognitivă de cunoaștere îndeplinesc alte funcții: expresivă,
atitudinală, acțională.
Sintaxa și semantica limbilor naturale s-au constiuit în mod istoric. Ele nu
sunt construite în mod algoritmic, în schimb limbajele științifice sunt limbaje cu
anumite particularități:
1) anumite limbaje științifice sunt limbaje care apar din limbajele naturale
dar cu o terminologie specifică: limbaje fizice, tehnice. Există limbaje științifice
ale căror expresii sunt recunoscute ca aparținând limbajului respectiv doar pe baza
unor reguli semantice formate explicit, iar numărul acestor reguli este finit. Un
astfel de limbaj este limbajul algebric.
2) limbajele ale căror expresii le recunoaștem doar pe baza acestor expresii
sintactice le numim limbaje formale.
Aceste limbaje formale, adică limbaje pe care le recunoaștem doar după
forma lor pot mai devreme sau mai târziu să își găsească o semantică în lumea
obiectelor ideale sau în lumea obiectelor fizice: astfel și-a găsit o
semantica algebra Boole.

Bibliografie:
Buzdugan Tiberiu. Psihologia pe înțelesul tuturor. București: Editura
Didactică și Pedagogică RA, 1999.
Chircev A., Roșca Al., Zorgo B., Mare V. Psihologie general. București:
Editura Didactică și Pedagogică, 1976.
Cosmovici Andrei. Psihologie general. Iași: Editura Polirom, 1996.

57
 Debesse Maurice. Psihologia copilului: de la naștere până la adolescență.
București: Editura Didactică și Pedagogică, 1970.
Roșca Al., Chircev A. Psihologia copilului. București: Editura de Stat și
Pedagogică, 1958.
Tucicov-Bogdan Ana. Psihologie generală și psihologie social. București:
Editura Didactică și Pedagogică, 1973, vol. I.

12.Mijloace de expresivitate lingvistică și extralingvistică ale limbajului

oral

11.0. În literature de specialitate se disting următoarele mijloace de

espresivitate:
Lingvistice
- Intensitatea - divesele intensități pot indica o situație excepțională sau
normală, încredere-neîncredere punând în evidență unele idei.
- Accentul pune în evidență unele idei conferând frazei diferite semnificații.
- Intonația (înălțimea) este generatoare și comutativă de sensuri (un „da”
poate însemna „nu”, realizează mirarea, ordinul, încântarea etc. Excesul de
intonație dă o nota de notă de „artificial”, iar lipsa generează o exprimare metalică,
liniară, obositoare.
- Alegerea cuvintelor și modul de frazare: alegerea cuvântului potrivit dintre
sinonime; frazele scurte, cu epitete puține, dau claritate exprimării, în timp ce cele
lungi, pline de epitete împiedică înțelegerea.
- Topica (ordinea cuvintelor în fraza) contribuie la expresivitate și la
scoaterea în evidență a ceea ce dorim.
- Timbrul.
- Organizarea temporala etc.
b) Extralingvistice: limbajul nonverbal evidențiat prin gestică, mimică,
postură, timbru etc. În cadrul comunicării nonverbale, funcția de codificare este
realizată prin contracția voluntară sau involuntară a mușchilor scheletici și faciali,
prin schimbarea tonului și ritmului vorbirii. Este reprezentată de comportamentul
fizic care însoțește vorbirea (înfățișarea, contactul vizual, poziția corpului,
gesturile, timbrul și tonurile vocale, contactul fizic și spațiul personal).
Comunicarea paraverbala reprezintă întregul bagaj de stimuli și semnale
transmise prin tonul, volumul, ritmul, viteza vorbirii, inflexiunile rostirii, pauzele
și sublinierile în momentul comunicării.

Bibliografie

Buzdugan Tiberiu. Psihologia pe înțelesul tuturor. București: Editura

Didactică și Pedagogică RA, 1999.

Chircev A., Roșca Al., Zorgo B., Mare V. Psihologie generală. București:
Editura Didactică și Pedagogică, 1976.

58
 Cosmovici Andrei. Psihologie general. Iași: Editura Polirom, 1996.

Debesse Maurice. Psihologia copilului: de la naștere până la adolescență.

București: Editura Didactică și Pedagogică, 1970.

Roșca Al., Chircev A. Psihologia copilului. București: Editura de Stat și

Pedagogică, 1958.

Tucicov-Bogdan Ana. Psihologie generală și psihologie social. București:

Editura Didactică și Pedagogică, 1973.

12. Teorii despre calitățile limbajului

12.0. Au fost elaborate mai multe teorii asupra însuşirii limbajului. Vom
împărţi, după criteriul abordării științifice a procesului de apariție și dezvoltare a
limbajului la care se raportează aceste teorii, în patru clase principale: 1) teorii
behavioriste, 2) teorii nativiste, 3) teorii cognitive şi 4) teorii sociale.
12.1. Abordarea behavioristă a limbajului a fost propusă de către B.F.
Skinner (1904 - 1990), în cartea sa Comportamentul verbal (Verbal Behaviour).
Skinner susţinea că însuşirea limbajului apare ca rezultat al unui proces de
condiţionare operantă, care constă în faptul că, dacă un om face ceva care îi place,
atunci există o probabilitate mare să facă acelaşi lucru din nou. Skinner a
considerat, ca punct de plecare, gânguritul copilului. Când un copil gângureşte,
produce diverse sunete. În general, fiinţele umane sunt capabile să producă un
număr foarte mare de sunete distincte, mult mai multe decât sunt folosite într-o
anumită limbă. Sunetul este o mărime tipică pentru o anumită limbă. Fiecare limbă
îşi are sunetele ei care se deosebesc de sunetele altei limbi. Se observă bine acest
lucru atunci, când înveţi o limbă străină, în care pot exista sunete complet diferite
de cele din română sau în care unele sunete din română nu se folosesc. De
exemplu, limba engleză nu are fonemul î din limba noastră, dar are în schimb
fonemele θ şi ð exprimate prin grupul de litere th pe care limba română nu le are.
Atunci când un copil gângureşte, el produce întreaga gamă de foneme pe care le
folosesc fiinţele umane în toate limbile din lume. Skinner susţinea că copilul învaţă
a vorbi datorită comportamentului său operant, condiţionat apoi de interacţiunea
copilului cu mediul său, în primul rând, cu părinţii. Atunci când copilul gângureşte,
ajunge să lege accidental câteva foneme pe care părinţii săi le consideră a fi primul
cuvânt - cum ar fi „ma-ma”. Când se întâmplă acest lucru, părinţii sunt foarte
satisfăcuţi, iar copilul este recompensat pentru comportamentul său prin spor de
atenţie şi încurajări. Acestea măresc probabilitatea de repetare a comportamentului.
Treptat, copilul ajunge să formeze din ce în ce mai multe cuvinte şi, de asemenea,
ajunge să le spună la momentul oportun. Pe măsură ce experimentează, poate să îşi
extindă vocabularul prin imitare şi din nou va fi încurajat, prin entuziasmul şi
aprobările părinţilor. Viziunea lui Skinner asupra felului în care copilul deprinde
limbajul se deosebeşte prin două caracteristici principale: a) este o teorie

59
behavioristă, considerând limbajul ca fiind, pur şi simplu, produsul unui anumit tip
de comportament - comportamentul verbal - şi susţinând că sunetele au doar rolul
de a transmite o semnificaţie, deoarece sunt asociate cu anumite tipuri de stimuli
ambientali; b) este o teorie reducţionistă, deoarece încearcă să reducă deprinderea
limbajului la elementele simple ale legăturii stimul-răspuns (S-R).
12.2. Abordarea nativistă. Psiholingvistul Noam Chomsky a criticat
abordarea lui Skinner. Obiecţiile sale principale la adresa teoriei lui Skinner au fost
patru:
1. Dacă toţi copiii ar deprinde limbajul prin acest proces individualist de
încercare şi eroare, descris de Skinner, atunci fiecare şi-ar însuşi limbajul în felul
său și ar practica un limbaj al său, dar limbajul şi învăţarea acestuia de către copii
prezintă aceleaşi structuri de bază peste tot în lume.
2. Chomsky susţinea că timpul necesar unui copil să deprindă limbajul este
prea scurt pentru a valida explicaţia învăţării prin încercare şi eroare. Ar fi
imposibilă însuşirea unui sistem atât de complex în aproximativ trei ani de la
primul cuvânt, dacă procesul s-ar realiza prin condiţionare operantă.
3. Pare să existe un fel de „pre-programare, de setare a copiilor pentru a fi
atenţi la ceea ce este caracteristic felului în care vorbesc cei din mediul lor, fără a
da atenţie celorlalte cuvinte sau sunete ce nu le corespund.
4. Deşi nimeni nu îi învaţă pe copii să vorbească, ei reuşesc totuşi să extragă
suficient din fragmentele incomplete şi deseori negramaticale pe care le aud de la
cei mari, pentru a deprinde reguli şi principii lingvistice.
12.3. Una dintre diferenţele fundamentale între Skinner şi Chomsky este
aceea că Skinner a analizat limbajul copilului din perspectiva performanţei (a
comportamentului concret al copilului), în timp ce Chomsky 1-a abordat din
perspectiva competenţei (a capacităţilor pe care copilul le acumulează), care poate
fi aplicată la situaţii noi. Chomsky susţinea că elementul principal pe care îl
dobândeşte copilul nu este comportamentul, ci competenţa lingvistică ca sistem
guvernat de reguli, şi de aceea este capabil să genereze propoziţii şi expresii noi, pe
care nu le-a auzit înainte, pe lângă cele pe care le-a auzit. De exemplu, când un
copil spune „Mama a cocut pâine”, nu imită cuvântul „cocut” şi este foarte puţin
probabil ca părinţii săi să-1 fi recompensat vreodată pentru a fi spus „cocut”. De
fapt, copilul a învăţat regula de bază şi o aplică: a face – făcut; a trece trecut, deci a
coace – cocut, gândește el. Chomsky susţinea ideea moştenirii a ceea ce el a numit
mecanismul de achiziţionare a limbajului, care operează prin extragerea regulilor
de bază, din masa de cuvinte auzite de copil. Copilul nu trebuie să fie învăţat să
vorbească, deoarece poate identifica regulile limbajului doar auzindu-i pe alţii
vorbind. Pentru funcţionarea mecanismului de achiziţionare a limbajului, copilul.
trebuie doar să asculte limba vorbită şi atât. Sistemul este înnăscut şi funcţionează
automat. Evident, nu se pune problema că am moşteni limbajul, nici că am putea să
moştenim toate regulile gramaticale specifice oricărei limbi. Dar Chomsky susţinea
că regulile gramaticale de care suntem conştienţi sau pe care le însuşim atunci când
învăţăm o limbă nouă, reprezintă doar structura de suprafaţă a limbii respective.
Structura de suprafaţă diferă de la o limbă la alta, dar sub aceasta se găseşte

60
structura de profunzime, care este identică pentru toate limbajele umane. Copilul se
naşte cu o conştiinţă nativă a structurii de profunzime a limbajelor, care îi dă
posibilitatea, foarte rapid, de a recunoaşte substantive sau verbe, când aude limba
vorbită. Şi alţi teoreticieni au preluat ideea lui Chomsky că însuşirea limbajului ar
fi de natură ereditară.
12.4. Neurolingvistul Eric Lenneber susţinea că limbajul este o capacitate
biologică moştenită a fiinţei umane, lucru demonstrat prin faptul că limbajul este
deprins de copii fără a fi nevoie să fie învăţaţi. În plus, spunea Lenneberg, limbajul
trebuie să fie însuşit într-o perioadă critică din viaţa copilului, iar dacă acest lucru
nu are loc la momentul oportun, atunci nu va mai avea loc niciodată. Această
perioadă critică se situează înainte de pubertate (12 ani), deoarece Lenneberg
credea că, mai târziu, zonele creierului implicate în funcţionarea limbajului devin
prea rigide şi inflexibile pentru învăţarea unei noi limbi. Adulţii care învaţă o limbă
străină, susţinea el, nu o învaţă niciodată aşa cum au învăţat-o pe prima. În parte,
justificarea ideii lui Lenneberg legată de perioadă critică pentru dezvoltarea
limbajului provine din studiile asupra ariilor limbajului din creier. Acestea sunt, de
obicei, situate în emisfera stângă a creierului mare şi deteriorarea lor la adult duce
la o disfuncţie permanentă a limbajului. Totuşi, dacă o astfel de deteriorare are loc
la copii, până la vârsta pubertăţii, funcţiile limbajului trec de regulă în cealaltă
parte a creierului şi, astfel, copilul este capabil să se refacă complet după
deteriorare.
12.5. Alte teorii asupra dobândirii limbajului au evidenţiat latura cognitivă a
motivului pentru care copilul învaţă să vorbească. Ipoteza relativităţii lingvistice,
de exemplu, a condus la ideea că limbajul serveşte la ghidarea şi organizarea
gândirii. Deci motivele pentru care copilul îşi însuşeşte limbajul sunt văzute din
perspectiva solicitărilor crescute, generate de către mediul înconjurător, cu care
copilul trebuie să reuşească să ajungă în consens. Abordarea lui Piaget asupra
dobândirii limbajului constă în a afirma că limbajul este dobândit de copii sub
forma unui instrument. Ei se implică într-o măsură apreciabilă în rezolvare de
probleme şi învaţă multe despre mediul lor înconjurător, iar însuşirea limbajului îi
ajută să-şi ghideze şi să-şi organizeze gândirea. Piaget considera că limbajul
egocentric al copiilor nu îşi are originea în nici un fel de nevoie de comunicare, ci,
mai curând, provine dintr-o necesitate de restructurare a cogniţiei copilului, pentru
a intra mai eficient în relaţie cu lumea din jur şi a-şi rezolva problemele legate de
adaptare la această lume. Aceste teorii cognitive abordează chestiunea dobândirii
limbajului dintr-un unghi destul de diferit. În loc să încerce să explice cum îşi
însuşeşte copilul limbajul şi care sunt exact evenimentele care au loc, ele au în
vedere mai mult motivul pentru care se realizează însuşirea limbajului şi scopurile
la care serveşte acesta.
12.6. R. Brown susţinea că teoriile asupra însuşirii limbajului care se
concentraseră asupra felului în care copiii îşi dezvoltă limbajul, au omis deseori
scopurile şi semnificaţiile care stau la baza utilizării limbajului de către copil.
Brown a elaborat o teorie care devine din ce în ce mai larg acceptată şi în care a
evidenţiat aspectele sociale ale dezvoltării limbajului. Această teorie porneşte de la

61
ideea că limbajul provine, mai presus de orice, din nevoia copilului de a comunica.
O confirmare suplimentară în acest sens a apărut într-un studiu efectuat chiar de
către Brown asupra unui copil autist, numit John. Copiii autişti sunt caracterizaţi de
o repliere asupra propriei lumi lăuntrice, această evitare a interacţiunii umane fiind
reflectată în vorbirea lor. Deşi John vorbea (unii copii autişti nu vorbesc şi trebuie
să fie învăţaţi să vorbească), el imita doar ceea ce auzea pe alte persoane spunând;
se părea că nu folosea limbajul pentru el însuşi. Astfel, de exemplu, nu inversa
pronumele când vorbea, aşa cum fac în mod normal copiii. Când vorbea despre
sine, spunea „tu”, pentru că aşa îi spuseseră lui alte persoane, iar când îi vorbea
mamei sale îi spunea „eu”, pentru că aşa o auzise pe ea spunând. Aparent, acest
lucru se datora sustragerii sale de la contactul uman. Copiii par să aibă nevoie mai
curând de un astfel de contact, pentru a-şi dezvolta corect funcţiunile limbajului,
decât de simpla imitare a ceea ce aud, fără a fi capabili să utilizeze regulile şi
principiile de bază.
12.7. Ce este o teorie a limbajului? Obscuritate şi controversă există nu doar
în jurul problemelor pentru care avem nevoie de teorii ale limbajului, ci şi în jurul
teoriilor înseşi. Chestiunea statutului lor este una foarte complexă, cerând o teorie a
teoriilor limbajului, o „meta-teorie”. Ar fi bine să putem ignora meta-teoria şi să
avansăm cu teoria, dar este un lux pe care nu ni-1 putem permite. Suntem de părere
că multe greşeli în teoria limbajului apar dintr-o meta-teorie greşită. Mai mult,
credem că greşelile sunt adesea facilitate de eşecul în explicitarea meta-teoriei: o
dată ce meta-teoria implicită este prezentată, ea poate fi văzută ca neplauzibilă şi
de nesusţinut. Aşadar, vom începe prin a pune cărţile pe masă, dar nu în chip de
apărare.
12.8. În problema meta-teoriei limbajului propunem o abordare
naturalistă în două sensuri. În primul rând este vizat sensul epistemologic (cu
referire la calea de cunoaştere proprie nouă). O teorie a fenomenelor lingvistice are
exact acelaşi statut ca şi o teorie a oricărui alt gen de fenomene: este empirică şi
conjecturală; este cunoscută a posteriori („justificată prin experienţă”), nu a
priori („justificată independent de experienţă”). Suntem confruntaţi cu o lume
misterioasă şi complexă şi am dezvoltat teorii pentru a explica şi a face abordabile
aceste complexităţi: teorii în fizică, în biologie, în ştiinţele sociale ş.a.m.d. Teoria
limbajului este doar o altă astfel de teorie, adică o altă parte a teoriei noastre de
ansamblu despre natură.
Putem fi tentaţi să tratăm teoria limbajului într-un chip diferit prin faptul că,
în fond, mare parte din ceea ce spune ea actualmente este „de bun-simţ”. Oamenii
împart fenomenele lingvistice în propoziţii şi cuvinte ; ei diferenţiază cuvintele în
substantive, verbe etc. Ei cred că expresiile au sens şi semnificaţie şi văd cuvintele
ca informaţie despre părţi ale lumii. Ei cred că propoziţiile exprimă gânduri, că
unele sunt adevărate şi altele false, dar că nici una nu este în amândouă felurile
ş.a.m.d. Aceste nestemate ale simţului comun, preluate de lingvistică, pot părea că
au un statut aparte. Este lesne să cedezi credinţei greşite că, în vreme ce ştiinţa, în
special în ramurile ei abstracte şi speculative, precum cosmologia şi fizica
particulelor elementare, este conjecturală, empirică şi failibilă, simţul comun nu

62
este aşa. Astfel, se consideră a fi o teorie ideea conform căreia Pământul şi Luna
sunt legate prin forţa gravitaţională, dar un fapt că propoziţiile au semnificaţii.
Iluzia este generată de caracterul familiar al simţului comun.
Simţul comun este cel mai bine înţeles ca un amestec de teorii populare sau,
în caz că a vorbi despre teorii pare prea preţios aici, de opinii populare. Ca şi
teoriile ştiinţifice, ele ajută oamenii să înţeleagă şi să explice mai bine fenomenele
cu care se confruntă. Astfel, nestematele de mai sus sunt înţelese cel mai uşor ca
articulări ale răspunsurilor lingvisticii populare la proprietăţi ale limbajului de
genul celor discutate în ultima secţiune. Teoriile populare diferă de cele ştiinţifice
prin aceea că sunt imature: sunt mai puţin precise, sistematice şi explicite; le
lipseşte metodologia necesară dezvoltării. Mai grav, diferenţa constă în faptul că li
se acordă credibilitate în mod necritic.
O privire în trecut arată că teoria populară nu are garanţii speciale. Geografia
populară timpurie din Europa, meteorologia şi medicina populară au fost respinse
pe de-a-ntregul. Nu mai credem că Pământul este plat şi nici că vânturile se supun
comenzilor unor agenţi supranaturali. Şi totuşi, acolo unde teoria populară
funcţionează bine, ca şi acolo unde funcţionează bine teoria ştiinţifică,
e improbabil ca totul să fie greşit. Aşadar, este rezonabil să presupunem, de
exemplu, că psihologia populară, cu lunga ei istorie de folosire cu succes onorabil
(dispunem chiar de o înţelegere destul de mulţumitoare a uneia cu cealaltă)
conţine mult adevăr. La fel, poate, şi în cazul lingvisticii populare. Dar şi cele mai
bune teorii populare au nevoie de completare şi revizuire.
Abordarea noastră este naturalist și într-un al doilea sens, de
ordin metafizic (referitor la ceea ce este şi la cum este). În ce mod se leagă datele
despre limbaj cu cele despre oameni şi cu alte date despre lume? Răspunsul, în
viziunea noastră, este dat de fizicalism.
Credem că oamenii sunt cel mai bine înţeleşi ca părţi ale lumii naturale. Ei
nu sunt deosebiţi decât prin detalii şi prin complexitate:
1) Ei sunt părţi ale naturii animate, părţi ale lumii biologice,
2) Biologicul diferă de inanimat numai prin complexitate: nici o esenţă vitală
nu distinge ceea ce are viaţă de ceea ce nu are viaţă. A trăi înseamnă doar a avea o
chimie aparte, fie ea şi complexă.
Fizicalismul este, prin natura sa, plauzibil. El are un excelent suport ştiinţific
din partea teoriei evoluţioniste, a biologiei şi a biochimiei. Ştiinţele respective
evidenţiază continuităţile biochimice şi fiziologice dintre oameni şi restul naturii.
Suntem de părere că nu există argumente adecvate împotriva acestei perspective.
În abordarea noastră, teoria limbajului trebuie, prin urmare, să fie fizicalistă.
Toate datele lingvistice trebuie să fie fizice, în ultimă instanţă. Noţiuni semantice
precum semnificaţie, adevăr şi referinţă pot fi folosite numai dacă pot fi explicate
în termeni nelingvistici; ele nu sunt noţiuni primitive. Biologii nu s-au mulţumit să
vadă noţiunea de genă ca fiind primitivă; ei au vrut să înţeleagă mecanismele prin
care caracteristicile moştenite sunt codificate într-o celulă. Cercetările lor au dus la
descoperirea structurii ADN-ului. În mod similar, noi căutăm o explicaţie mai
profundă a noţiunilor semantice. Am putea spera, de exemplu, să le explicăm în

63
termeni psihologici, pentru ca apoi să explicăm termenii psihologici în termeni
neuro-anatomici şi biochimici; mai departe, putem spera să-i explicăm pe aceştia în
termeni fizici şi chimici.
Unii consideră că această speranţă este vană. În special faimosul filosof de la
Harvard, W.V. Quine, se îndoieşte că am putea explica în manieră fizicalistă o
noţiune solidă a semnificaţiei, ceea ce îl duce la „eliminativism” semantic:
noţiunile familiare ale semanticii populare nu au loc într-o teorie dezvoltată a
oamenilor şi a limbajului lor. Noi nu suntem eliminativişti, dar acceptăm concluzia
eliminativismului: dacă noţiuni precum semnificaţia şi adevărul nu pot fi explicate
în termeni nonsemantici, naturalişti, atunci ar trebui să ne descurcăm fără ele în
teoria limbajului.
12.9. În fine se propune o concepţie „reprezentaţionalistă” a
semnificaţiei. Din acest punct de vedere, esenţa semnificaţiei unei propoziţii este
condiţia ei de adevăr, adică acea proprietate a unei propoziţii care, împreună cu
realitatea, o face să fie adevărată sau falsă. Avansăm sugestia după care condiţia de
adevăr a unei propoziţii depinde de proprietăţile referenţiale ale elementelor ei şi
de structura sa sintactică.
Teoriile descriptive ale referinţei pot da rezultate în privinţa unor termeni,
dar noi susţinem că ele eşuează în ceea ce priveşte numele proprii şi termenii
pentru genuri naturale. Iniţial, au fost privilegiate teoriile pur cauzale despre astfel
de termeni, dar credem că ar trebui să ne mulţumim cu teoriile hibride, descriptiv-
cauzale. Vom cerceta alte posibile teorii ale referinţei pentru o varietate de termeni.
Cât priveşte structura, ne apropiem de „gramatica generativ-transforfnaţională”.
Relaţia dintre gândire şi limbaj este întru câtva simbiotică. Pe de o parte, pledăm
pentru ipoteza „limbajului gândirii", adică pentru opinia conform căreia gândirea
este, în mod specific, asemenea limbajului în trăsăturile sale caracteristice, într-
adevăr, se poate să existe o strânsă legătură între limbajul în care gândeşte o
persoană şi limbajul ei public. Pe de altă parte, dezvoltarea limbajului public şi a
sistemului de convenţii pe care îl alcătuieşte trebuie să depindă de realizările
pionierilor cunoaşterii care au avut unele concepţii pe atunci imposibil de exprimat
în limbaj public.

Bibliografie
 
Bickerton Derek. Language and Species. Chicago: University of Chicago Press,
1991.
Donald Merlin. Origins of the Modern Mind; Cambridge: Harvard
University Press, 1991.
Lieberman Philip. Uniquely Human; Cambridge: Harvard University Press,
1991.  
Pinker Steven. The Language Instinct;  New York: Harper Perennial, 1994.
Noble William and Davidson Iain. Human Evolution, Language and Mind. //
Cambridge Archaeological Journal. 7 (2), 1996, 269-286.

64
 13. Limbajul și semnificația

13.0. Semantica studiază relația dintre expresiile lingvistice și realitatea la

care se raportează aceste expresii.
Structura semnului se constituie din două component: semnificant și
semnificat. Semnificantul sau fosma semnului verbal este material şi, prin urmare,
e perceptibil: poate fi văzut, auzit, pipăit etc. Semnificaţia e ideea, gândul, sensul,
mesajul pe care semnul îl reprezintă şi-l exprimă. De exemplu, cuvântul masă e
semn şi atunci el trebuie să fie compus din semnificaţie şi semnificant.
Semnificaţia cuvântului masă e noţiunea de masă ca obiect de mobilă cu platformă
şi picioare, la care ne aşezăm ca să mâncăm sau să scriem. Semnificantul este
lanţul de litere sau sunete m-a-s-a, pe care îl vedem dacă e scris sau îl auzim dacă
este rostit. Toate semnele au această structură dublă. Datorită semnelor oamenii se
emancipează de realitatea materială, de obiectele ce alcătuiesc realitatea.
Inventivitatea umană a fost deosebit de generoasă şi productivă în elaborarea
semnelor. În fond, lumea omului este o lume a semnelor şi pentru a se orienta în
această lume el trebuia să cunoască semnificaţiile pe care le degajă semnele.
Semaforul roşu ne comunică că nu se poate traversa strada, termometrul care arată
39 grade spune că avem febră, zâmbetul prietenului exprimă starea lui de bine ş. a.
m. d.
Cele mai comode şi eficiente însă semne sunt cuvintele. Ele alcătuiesc
limba. Dar limba este compusă nu numai din cuvinte. Limba este sistem de semne
verbale (cuvinte) şi de reguli care prescriu proceduri de utilizare a semnelor, cu
ajutorul cărora pot fi elaborate un număr infinit de enunţuri. Totalitatea cuvintelor
unei limbi formează vocabularul sau lexicul acelei limbi. Cuvintele izolate,
separate unele de altele nu pot exprima mesaje şi idei. Pentru ca ele să exprime şi
să comunice mesaje ele trebuie împreunate, combinate, aranjate conform regulilor.
Reguli înseamnă înţelegeri sau convenţii pe care oamenii de o anumită limbă le
stabilesc şi le utilizează la construirea enunţurilor din cuvinte.
13.1. Orice limbă dispune de cel puțin două categorii principale de reguli:
1. Reguli semantice, ele stabilesc relaţia „semn – semnificaţie”. Lanţul de
litere p-i-x exprimă ideea de unealtă de scris şi nu altceva. Regulile semantice
atribuie semnificaţii cuvintelor. A cunoaşte regulile semantice ale limbii înseamnă
a cunoaşte sensurile pe care le au cuvintele acestei limbi.
2. Regulile gramaticale. Ele gestionează relaţia «semn – semn». Cuvintele
gust, pâine de unele singure nu spun nimic sau aproape nimic. Dacă dorim să
exprimăm ideea că gustul este o însuşire a pâinii, atunci le împreunăm ajustându-le
unul la celălalt gustul pâinii.
Limbajul ne oferă şi noţiuni care ţin direct de unul sau altul din aceste
planuri şi posibilităţi de a întreba.
Limbajul ne oferă nume proprii care sunt nume de obiecte istorice: Mihai,
Petru, Mihai Eminescu, Chişinău, Basarabia.

65
 Limbajul ne oferă nume de categorii sau clase care ne permit să ne întrebăm
ce este această clasă – plantă, râu, limbă – ne putem întreba ce este o plantă, ce este
un râu, ce este o limbă.
Limbajul ne oferă noţiuni care privesc direct modalităţi ale fiinţei, ale
modului de a fi; de exemplu, VIRTUTE – nu e o clasă, ci un mod de a fi. Ne
întrebăm care este sensul şi locul acestui mod de a fi în viaţa omului şi în univers,
în general.
Se înţelege că în viaţa de toate zilele acestea sunt întrebări practice, motivate
provizoriu. Ştiinţa se deosebeşte de aceste întrebări practice prin faptul că nu se
mulţumeşte cu un prim răspuns utilizabil în viaţa practică, ci prin faptul că vrea să
ştie tot despre individ, viaţă, modul de a fi, deci continuă să întrebe, nu se
mulţumeşte cu a identifica doar ceea ce e necesar în scopuri practice. Aceste
întrebări se pot pune şi cu privire la acelaşi obiect, însă la niveluri diferite.
John Dewey, filosof american, întrebuinţa acelaşi cuvânt cu privire la acelaşi
obiect la diferite niveluri sau planuri. De exemplu:
NAVĂ – 1) ce navă este aceasta? – facem istoria acestei nave, acestui vapor;
2) ce este o navă? – facem ştiinţa navelor, „navologie”;
3) ce este „navitatea”? E un instrument? Care e sensul instrumentului? etc.
Se ajunge până la sensul muncii, sensul transformării universului etc.
13.2. După Hegel, cealaltă dimensiune esenţială a omului e limbajul (altă
dimensiune e munca). Numai omul munceşte mereu, transformând lumea fizică,
adaptând-o fiinţei sale biologice (celelalte fiinţe muncesc numai pentru necesităţile
lor imediate).
Numai omul vorbeşte, adaptând lumea la necesităţile sale spirituale.
Ştiinţele generice – pot fi ştiinţe matematice sau pot studia obiectele naturale, care
sunt de trei tipuri. Prin natura lor obiectele sunt diferite, deci şi întrebarea se pune
de fiecare dată altfel. Aceste trei tipuri de ştiinţe le putem deosebi astăzi, mai ales,
pe baza distincţiei între formă şi substanţă, pe care o găsim deja la Aristotel, şi
distincţii între CERTO şi VERO (siguranţă şi adevăr), în sensul filosofului italian
din sec. XVII G.B.Vico.
Prin CERTO, Vico înţelege siguranţa pe care subiectul uman o are cu privire
la ceea ce ştie. Iar adevărul este modul de a fi, obiectiv, al obiectului, care poate fi
stabilit prin experienţă şi studiu. Prin aceste două distincţii putem deosebi trei
tipuri de obiecte:
1) Obiecte matematice, care sunt obiecte pur formale (linia n-are nici o
substanţă, e o formă pură, punctul n-are nici o dimensiune). Cu privire la aceste
obiecte matematice avem certitudine (sau siguranţă), fiindcă le facem noi. Ştiinţele
matematice sunt, ca atare, făcute de om.
2) Obiecte naturale, pe care le întâlnim în natură, în viaţă. Aceste obiecte se
prezintă mai întâi cu o anumită substanţă, care capătă o formă anumită, de
exemplu, o anumită substanţă cristalizată într-un mod anumit (apa sub formă de
fulgi de zăpadă). La aceste obiecte naturale există o formă pe care o capătă
substanţa lor. Cu privire la aceste obiecte, care au realitatea lor, adevărul lor, există

66
legi naturale. Însă cu privire la aceste obiecte nu avem certitudine, fiindcă nu le
facem noi. Noi doar constatăm legile.
3) Obiecte culturale – sunt acele obiecte pe care le face omul, obiecte unde
forma şi funcţiunea sunt determinate, se alege forma care convine. O bucată de
muzică e intuită de compozitor pentru un instrument anume. În sculptură – grecii
făceau statuile de bărbaţi din bronz, fiindcă bronzul e opac şi contururile se
reliefează. Statuile de zeiţe le făceau din marmură, ce permite să pătrundă lumina,
deci contururile sunt mai vagi. Cu privire la aceste obiecte omul are
CERTITUDINE, siguranţă, fiindcă el le face şi ştie cu ce scop le face – obiectul
coincide cu certitudinea pe care omul o are. Aceste obiecte nu sunt guvernate prin
cauze, ci prin finalitate, scop, ceea ce înseamnă că ele ţin de lumea libertăţii, nu de
lumea necesităţii. Aici întrebarea este nu „Din care cauză?”, ci „De ce?”, „Cu ce
scop?”. Aceasta înseamnă că omul ştie de ce are această certitudine.
Modul de a avea ştiinţă sigură cu privire la un lucru este să faci acest lucru,
consideră G.B.Vico.
Toate obiectele culturale au partea exterioară, dar şi partea „mentală”, care
se află în conştiinţă – în cazul limbajului aceasta este semnificaţia. Forma
materială a limbajului este numai un stimulent exterior.
Şi limbajul – este forma fundamentală, primară a culturii, a expresiei de
manifestare a libertăţii omului – şi pentru artă (funcţia poetică), şi pentru ştiinţă, şi
pentru filosofie.
Lingvistica – e ca ştiinţa culturală. Putem face filosofia limbajului
întrebându-ne cu privire la tot limbajul sau cu privire la aceste forme care se
numesc limbi sau chiar întrebându-ne ce este cuvântul. Prin cuvânt facem tot
filosofia limbajului.
13.3. Ceea ce caracterizează întrebuinţarea limbajului (şi modul de a întreba
în filosofie) este întrebarea: care e modul acestui fapt şi care sunt relaţiile lui cu
alte fapte. Structura internă o considerăm ca determinată de sensul faptului.
În filosofia limbajului de multe ori problema filosofică se pune cu privire la
funcţiunea cuvintelor (ce fac cuvintele). Dacă limbajul are semnificaţie, ce
înseamnă „a însemna ceva”? Cunoaşterea intuitivă – ce e cuvântul – este întrebare
filosofică.
Se ştie că limbajul se prezintă ca vorbire şi vorbind spunem cuiva ceva
despre ceva. Ştim că este o activitate de vorbire prin care un subiect ia contact cu
alt subiect interlocutor pentru a-i spune ceva despre ceva.
Ştim că limbajul are două dimensiuni fundamentale, că se prezintă în acest
raport între două subiecte, că are această dimensiune intersubiectivă, chiar când
vorbim cu noi înşine (ne tutuim, ca şi când am vorbi cu altcineva); ştim că are şi o
dimensiune obiectivă, căci se vorbeşte despre ceva, despre lucruri, înţelegând prin
lucruri şi fapte abstracte, imaginare, obiecte despre care se spune ceva.
Fundamentale pentru limbaj sunt două dimensiuni – dimensiunea
intersubiectivă şi dimensiunea obiectivă. Care este unitatea acestor două
dimensiuni? De ce aceste două dimensiuni se dau împreună? În ce sens aceste două

67
dimensiuni sunt una singură, sau are loc reducerea acestor două dimensiuni la una
singură?
Limbajul este una dintre aceste activităţi culturale. Limbajul se deosebeşte
de celelalte activităţi prin faptul că are facultatea de a prezenta lumea
extralingvistică – atât cea pe care o consideră reală, cât şi cea pe care o consideră
imaginară.
Limbajul se prezintă sub formă de limbă, limbajul se realizează prin aceste
forme istorice, pe care le numim limbi. Tot ceea ce se creează se creează într-o
limbă. (În filosofia antică – semnificativă este hotărârea unei divinităţi ca printr-un
anumit cuvânt să se înţeleagă un anumit lucru). Grecii au pus şi această întrebare:
ce înseamnă a însemna?
13.4. La F. de Saussure semnul lingvistic, de exemplu, un cuvânt, are o parte
materială şi un înţeles – signifiant/signifié. Este vorba de două feţe ale semnului şi,
în afara lui, e vorba de lucrul pe care-l desemnăm printr-un semn.
Problema a fost pusă astfel: care e raportul dintre cuvântul material şi lucru:
signifiant – chose. La început s-a pus cu privire la corectitudinea numelor: justeţea
numelor (ortodes ted onomatos).
În filosofia preplatonică s-au dat două soluţii:
Phýsei – prin natură sau de la natură.
Thései – thesis din greacă înseamnă impunere (de la verbul thitere: a pune),
deci punerea, impunerea printr-un acord, prin tradiţie, obicei etc.
Cuvântul înseamnă un anumit lucru, fiindcă prin natura sa se leagă de acest
lucru, de imaginea acestui lucru.
Altă soluţie – nu există nici un raport necesar între formă şi lucru şi valoarea
cuvântului se datorează numai faptului că s-a pus acest nume – ori printr-o
convenţie, ori printr-o lege.
Soluţia numită thései este o soluţie târzie în filosofia postaristotelică, în
filosofia alexandrină. Înainte de Platon şi la Platon apare nómoî, adică „prin obicei,
prin datină” sau hatā syntētēi – în acord cu ceea ce s-a stabilit, prin motivare
istorică.
Aceste două soluţii sunt discutate de Platon în Dialogul despre
limbaj (Despre justeţea numelor), în capitolul Kratylos. Ceea ce Platon vrea să
arate, e că problema e rău pusă. Soluţia „dialogului” este că problema trebuie altfel
pusă.
Aristotel pleacă de la această soluţie a lui Platon şi schimbă modul de a pune
problema. După Aristotel, ADEVĂRUL este a spune lucrurile aşa cum sunt:
I. Onomázen – a numi.
II. II. Lezen – a spune ceva despre ceea ce s-a numit.
În primul caz (I) nu se prezintă adevărul sau neadevărul, acesta se prezintă
numai în (II) „a spune” (lezen). „A numi” se poate întrebuinţa şi pentru adevăr, şi
pentru neadevăr. În Organon sunt incluse opere logice. De interpretatione are un
capitol despre limbaj.
Ethimon din greacă înseamnă adevărat, iar etimologie – adevărul despre
cuvânt. Între cuvânt, ca formă materială, şi lucru se deosebesc trei relaţii:

68
 1) Semnul nu se raportează la lucru, ci la conţinuturile conştiinţei. Ceea ce e
în voce (faptele vocii) sunt simboluri ale patimilor din suflet; páthima – este orice
modificare sub acţiunea unui factor extern.
2)                              Voce
                                         (2)
O n o m a (1)    –—— lucru
                             Páthima
Numele se află în raport cu lucrurile şi se întrebuinţează în vorbire pentru
lucruri. Alt tratat al lui Aristotel, Analitica priora, examinează propoziţiile (S este
P).
3) Orice expresie este potrivită pentru un conţinut. Antrophos – nu este nici
adevărat, nici fals, pentru că nu conţine nici analiză, nici sinteză. Numele – faptul
că pentru un anume nume se înţelege un oarecare lucru este un acord cu ceea ce
este deja stabilit.
Singura funcţie a limbajului este semnificaţia – apprehensio indivisibilem –
înseamnă intuiţie globală. Tot limbajul este semantic.
R e t o r i c a este limbajul pragmatic care nu afirmă, nici nu neagă ceva, ci
cere, roagă etc.
P o e t i k o s înseamnă a face, a produce ceva, logosul care produce
realitatea, poezia; grecescul   p o e i   are sensul de a face.
Limbajul în sine este numai semantic; numai această captare a lucrurilor,
fără analiză şi fără sinteză, aşa cum este văzută de om.
13.5. Nu se mai fac progrese esenţiale în filosofia limbajului până la
Humboldt şi Hegel. Amintim contribuţia lui Humboldt: Humboldt este cel care a
explicat ce înseamnă creativitate, în ce sens limbajul e activitate liberă sau
culturală, activitate de creaţie. Humboldt întrebuinţează noţiunea de   e n e r g e i a.
Limbajul considerat îndeaproape nu este un produs (e r g o n), ci este o activitate
(e n e r g e i a). Acest cuvânt desemnează o noţiune a lui Aristotel, explicată
în Metafizica sa, şi anume, activitate pură sau activitate de creaţie.
Există activităţi productive şi neproductive.
A face – prattein – este activitate neproductivă.
Poiein – înseamnă a face productiv.
Agere – a fi activ, fără a fi productiv – facere.
Quid agis? înseamnă “Ce mai faci?” (nu Ce mai produci?).
Aristotel deosebeşte în acest poiein (a face productiv) activitatea care
produce, însă fără invenţie, creaţie, ci care produce pe baza unei tehnici învăţate
prin experienţă şi studiu, care realizează o dýnamis, o capacitate, o potenţă. Pe de
altă parte, există şi poiein ca realizare, invenţie pură, ce nu se bazează pe dýnamis.
Aristotel considera această creaţie ca atribut al divinităţii, ce e identificată cu
Dumnezeu. La om nu există această creaţie pură, la om creaţia e în a trece dincolo
de dýnamis, o activitate anterioară oricărei tehnici. Pentru om activitatea de creaţie
e în a trece dincolo de dýnamis, a depăşi. Şi în măsura în care omul depăşeşte
dýnamis, el este demiurg, creator divin.

69
 Creaţia poate fi anterioară unei cunoştinţe învăţate, deprinse. După
Humboldt, aceasta e o activitate umană, care depăşeşte limbajul deja produs, trece
dincolo de dýnamis; este ceea ce numim schimbare lingvistică – o depăşire a
sistemului tehnic şi a normelor deja date şi, în acelaşi timp, o transformare în limbă
a faptului creat – adică un fapt sistematic, comun, în tradiţie. Schimbarea devine un
fapt istoric, tradiţie a unui grup sau a unei comunităţi.
Schimbarea lingvistică e obiectivarea istorică a creaţiei, este această reînnoire
permanentă a tradiţiilor fără a ieşi din ele, continuându-le.
O limbă e o tehnică istorică cu un sistem de cunoştinţe tradiţional, care se
transmite.
Așadar, în concepția lui E.Coşeriu e n é r g e i a stă la baza teoriei sale
despre limbaj (pornind de la Aristotel). Bibliografie Coșeriu Eugen. Filosofia
limbajului. // Limba română. Nr. 10, anul XII, 2002.

14. Limbajul ca activitate/comunucare umană

14.0. Fiecare manifestare a vieții spirituale omenești poate fi concepută ca

un fel de limbaj, iar această concepție, precum o adevărată metodă, deschide
chestionări noi în toate direcțiile. Putem vorbi despre un limbaj al muzicii și unul
al sculpturii, despre un limbaj al justiției – care n-are nimic de-a face, direct, cu
limba în care sunt redactate sentințele în tribunalele germane sau engleze –, despre
un limbaj al tehnicii, care nu e acela profesional al tehnicienilor. Limbaj înseamnă
într-un asemenea context o activitate ce ține de comunicarea unor conținuturi
spirituale în respectivele domenii obiectuale: în tehnică, artă, justiție sau religie. În-
tr-un cuvânt: orice comunicare a unor conținuturi spirituale este limbaj,
comunicarea prin cuvânt fiind numai un caz special, al aceluia omenesc și al celor
care îl întemeiază ori sunt întemeiate pe el (justiție, poezie). Dar existența
limbajului nu se extinde numai asupra tuturor domeniilor de manifestare ale
spiritului uman, cărora limbajul le este totdeauna într-un anume sens inerent, ci
acoperă pur și simplu totul. Nu există eveniment sau lucru, fie în natura vie, fie în
cea neînsuflețită, care să nu participe într-un anumit fel la limbaj, căci fiecăruia îi
este esențial să-și comunice conținutul spiritual. Astfel folosit, cuvântul „limbaj“
nu este nicidecum o metaforă. Căci este o cunoștință plină de tâlc întrucât nu ne
putem imagina nimic care să nu-și comunice esența spirituală prin expresie [sein
geistiges Wesen nicht im Ausdruck mitteilt]; gradul mai mare sau mai mic de
conștiință cu care este asociată aparent (sau real) o asemenea comunicare nu poate
schimba cu nimic imposibilitatea de a ne imagina absența totală a limbajului [din
ceva]. O existență care n-ar avea chiar nicio legătură cu limbajul e o idee; însă
această idee nu poate fi făcută fructuoasă nici măcar în domeniul acelor idei a căror
sferă o desemnează pe cea de Dumnezeu.
14.1. Un lucru e cert: în această terminologie, este socotită limbaj orice
expresie, în măsura în care constituie o comunicare a unor conținuturi spirituale.
Iar expresia nu poate fi înțeleasă, în orice caz, potrivit esenței sale celei mai

70
complete și mai lăuntrice, decât ca limbaj; pe de altă parte, pentru a înțelege o
esențialitate-de-limbaj, trebuie să ne întrebăm întotdeauna cărei esențialități
spirituale îi este ea expresia nemijlocită. Asta înseamnă, de pildă: limba germană
nu este nicidecum expresia tuturor lucrurilor care – prezumtiv – pot fi exprimate
prin ea, ci expresia nemijlocită a ceea ce se comunică în ea. Acest „se“ e o
esențialitate spirituală. Firește însă că esențialitatea spirituală care se comunică în
limbă nu e limba însăși, ci ceva ce trebuie deosebit de aceasta. Punctul de vedere
că esența spirituală a unui lucru constă tocmai în limbajul acestuia – această
ipoteză este marele abis în care riscă să cadă orice teorie a limbajului, or, sarcina
celei din urmă este tocmai aceea de a se menține în echilibru deasupra lui.
Deosebirea dintre esențialitatea spirituală și cea de ordinul limbajului, în care
prima comunică, e tot ce poate fi mai originar în cercetarea teoretică a limbajului,
iar această distincție pare a fi atât de neîndoielnică, încât identitatea, adesea
afirmată, dintre cele două esențe formează mai degrabă un paradox profund și
incomprehensibil, care și-a găsit de la-nceput expresia în ambiguitatea
cuvîntului λογος. Și totuși, acest paradox își păstrează, ca soluție, poziția centrală
în teoria limbajului, rămânând însă un paradox insolubil atunci când el e pus la
început.
14.2. Ce comunică limbajul? Comunică esenț(ialitate)a spirituală care îi
corespunde. E fundamental de știut că această esență spirituală se comunică în
limbaj, și nu prin limbaj. Nu există deci vreun locutor al limbajelor, dacă prin asta
ne referim la cineva care se comunică prin aceste limbaje. A spune că esența
spirituală se comunică într-un limbaj, și nu prin el, înseamnă că, din afară, ea nu e
echivalentă esenței-limbaj. Esențialitatea spirituală e aceeași cu cea de ordinul
limbajului numai în măsura în care ea e comunicabilă. Ceea ce e comunicabil
dintr-o esență spirituală e esența sa de limbaj. Limbajul comunică, așadar, esența-
de-limbaj a lucrurilor, oricare ar fi, pe aceea spirituală însă numai atâta cât ea e
nemijlocit conținută în prima, atâta cât e ea comunicabilă.
Limbajul comunică esența-de-limbaj a lucrurilor. Dar manifestarea cea mai
limpede a acesteia e chiar limba(jul). Răspunsul la întrebarea: ce comunică
limba(jul)? sună atunci: orice limbaj/limbă se comunică pe sine. Limbajul acestei
lămpi, de pildă, nu comunică lampa (căci esența-spirit a lămpii, într-atât cât e
comunicabilă, nu e nicidecum lampa însăși), ci împărtășește lampa-limbaj, lampa
în comunicare, lampa în expresie. Căci în limbaj lucrurile stau astfel: esența-de-
limbaj a lucrurilor e limbajul lor. Inteligibilitatea în teoria limbajului atârnă de
clarificarea acestei propoziții până acolo unde dispare și ultima aparență de
tautologie din ea. Propoziția aceasta nu e tautologică, fiindcă ea înseamnă: ceea ce
e comunicabil la o esență-spirit este limbajul său. De acest „este“ (identic cu „este
nemijlocit“) depinde totul. Nu ceea ce e comunicabil la o esență spirituală apare cel
mai limpede în limbajul său, așa cum tocmai a fost spus în treacăt, ci acest
comunicabil e, nemijlocit, limbajul însuși. Sau: limbajul unei esențialități spirituale
este, nemijlocit, ceea ce are ea comunicabil. Ceea ce e comunicabil la o
esențialitate spirituală este acel ceva în care ea se comunică; adică: orice limbaj se
comunică pe sine. Sau, mai precis: orice limbaj se comunică [pe sine] în el însuși, e

71
în sensul cel mai pur „mediul“ comunicării. Ceea ce e medial, adică nemijlocirea
în orice comunicare-de-spirit, e problema fundamentală a teoriei limbajului, iar
dacă e să calificăm această nemijlocire drept magică, atunci problema originară a
limbajului e magia sa. Dar expresia magie a limbajului ne trimite și la altceva: la
nemărginirea sa. Aceasta e condiționată de nemijlocire. Căci tocmai fiindcă prin
limbaj nu se comunică nimic, ceea ce se comunică în limbaj nu poate fi delimitat
sau măsurat din afară și de aceea oricărui limbaj îi e inerentă propria nemărginire
singulară și incomensurabilă. Limitele îi sînt definite de esențialitatea sa de limbaj,
nu de conținuturile lui verbale.
14.3. Esențialitatea-de-limbaj a lucrurilor e limbajul lor; aplicată la oameni,
această propoziție spune că esența-limbaj a omului e limba sa. Adică: omul își
comunică propria esență-spirit în limba sa. Dar limba omului vorbește în cuvinte.
Omul comunică deci propria sa esență-spirit (în măsura în care e comunicabilă)
prin aceea că numește toate celelalte lucruri. Mai cunoaștem oare și alte limbi care
numesc lucrurile? Să nu ni se obiecteze că nu cunoaștem niciun alt limbaj în afara
celui al omului, căci nu-i adevărat. Însă nu cunoaștem alt limbaj care numește
decât cel omenesc; prin identificarea limbajului în genere cu acela denominativ,
teoria limbajului se privează de vederile cele mai profunde. Esența-limbaj a omului
este astfel aceea că el numește lucrurile.
Pentru ce le numește? Cui i se comunică omul? – Este oare această întrebare
alta în cazul omului decât în cazul altor comunicări (limbaje)? Cui i se comunică
lampa? Muntele? Vulpea? Or, aici putem răspunde: omului. Nu e aici niciun
antropomorfism. Acest răspuns se adeverește în cunoaștere și poate și în artă. Mai
mult: dacă lampa, și muntele, și vulpea nu s-ar comunica omului, cum le-ar putea
acesta numi? Dar el le numește; el se comunică, numindu-le pe ele. Cui i se
comunică?
Înainte de a răspunde la această întrebare, e nevoie să mai examinăm o dată
chestiunea: cum se comunică omul? Trebuie să facem aici o distincție profundă, să
stabilim o alternativă în fața căreia opinia esențialmente eronată despre limbaj se
va trăda negreșit. Omul își comunică oare esența-spirit prin numele date lucrurilor
sau în acestea? În paradoxul acestei întrebări rezidă și răspunsul. Cine crede că
omul își comunică esența-spirit prin nume nu mai poate presupune că el își
comunică într-adevăr esența-spirit – căci asta nu are loc prin numele unor lucruri,
altfel spus nu se întîmplă prin cuvintele care îi servesc să desemneze un lucru. Și
atunci nu poate admite decât că omul comunică ceva altor oameni, căci asta are loc
atunci când printr-un cuvânt desemnez un lucru. Acest fel de a vedea e concepția
burgheză a limbajului, al cărei caracter inconsistent și găunos va rezulta tot mai
clar din cele ce urmează. Ea afirmă: mijlocul de comunicare este cuvântul, obiectul
ei – lucrul, iar destinatarul – un om. Concepția opusă nu cunoaște însă nici mijloc,
nici obiect, nici destinatar al comunicației. Ea spune: în nume, esența-spirit a
omului i se comunică lui Dumnezeu.
Numele are în domeniul limbajului doar acest sens și această semnificație de
un nivel incomparabil: aceea de a fi cea mai intimă esență a limbajului însuși.
Numele este cel prin care nu se mai comunică nimic și în care limbajul însuși se

72
comunică la modul absolut. În nume, esența-spirit care se comunică este limbajul.
Acolo și numai acolo există nume unde esențialitatea spirituală este limbajul însuși
în completitudinea sa absolută. Ca parte din moștenirea limbajului omenesc,
numele garantează astfel că esențialitatea-spirit a omului este limba(jul) pur și
simplu; și numai de aceea, între toate esențele-spirit, numai aceea a omului e
comunicabilă pe deplin. Aici se fundează diferența dintre limba omenească și
limbajul lucrurilor. Dar cum esențialitatea-spirit a omului e limbajul însuși, el
nu se poate comunica prin, ci numai în acesta. Chintesența acestei totalități
intensive a limbajului ca esențialitate-spirit a omului e numele. Omul este cel ce
numește, iar după asta recunoaștem că [prin limba lui] din el vorbește limbajul pur.
Orice natură, în măsura în care se comunică, se comunică în limbaj/limbă, deci, în
ultimă instanță, în om. De aceea omul e stăpînul naturii și poate da nume
lucrurilor. Numai prin esența-de-limbaj a lucrurilor ajunge el, din sine, la cunoaște-
rea acestora – în nume. Creația lui Dumnezeu se desăvârșește prin aceea că
lucrurile își capătă numele de la om, singurul din care, în nume, vorbește limbajul.
Numele pot fi desemnate drept limbajul limbajului/limbii (unde genitivul nu indică
raportul unui mijloc, ci mediul) și doar în acest sens omul, fiindcă vorbește în
nume, este locutorul limbajului, dar tot de aceea și singurul ca atare. Multe limbi
includ această cunoștință metafizică în desemnarea omului drept Cel-care-vorbește
(ceea ce în Biblie, de pildă, este Cel-care-dă-nume: „așa că toate ființele vii să se
numească precum le va numi Adam“).
14.4. Dar numele nu este numai exclamația ultimă, ci și veritabila interpelare
a limbajului. Astfel, în nume se manifestă legea de esență a limbajului, conform
căreia a te exprima tu însuți și a te adresa tuturor celorlalți e același lucru. Limbajul
– și în el o esențialitate spirituală – nu se exprimă în mod pur decît acolo unde
vorbește în nume, adică în denominația universală. În nume culminează deci și
totalitatea intensivă a limbajului ca esențialitate spirituală absolut comunicabilă, și
totalitatea extensivă a limbajului ca esență universal comunicantă (denominantă).
Prin esența sa comunicantă, prin universalitatea sa, limbajul este imperfect acolo
unde esențialitatea spirituală care vorbește în el nu este în întreaga sa structură de
ordinul limbajului [in seiner ganzen Struktur sprachliches], comunicabilă adică.
Numai omul are, ca universalitate și intensitate, un limbaj desăvîrșit.
Acum că știm aceasta, putem pune, fără riscul unei confuzii, o întrebare de
cea mai mare importanță metafizică, pe care însă, de dragul clarității, n-o vom
putea înfățișa aici decît ca o chestiune terminologică. Se pune deci întrebarea dacă
esența spirituală – nu doar a omului (căci pentru acesta e așa cu necesitate), ci și a
lucrurilor și, prin asta, esențialitatea-spirit în genere – este de definit, din punctul
de vedere al teoriei limbajului, drept ceva „lingvistic“ [als sprachliches]. Dacă
esența-spirit și cea limbaj sînt identice, atunci lucrul este, potrivit esențialității sale
spirituale, mediu al comunicării, iar ceea ce se comunică în el e – conform condi-
ției mediale – tocmai acest mediu (limbajul) însuși. Limbajul atunci este esența-
spirit a lucrurilor. Din capul locului, așadar, esența-spirit e presupusă a fi
comunicabilă sau, mai degrabă, e așezată în comunicabilitate, iar teza că esența-de-
limbaj a lucrurilor și cea spirituală sînt identice, într-atît cît aceasta din urmă e

73
comunicabilă, devine – datorită lui „într-atît cît“ – o tautologie. Un conținut al
limbajului nu există; fiind comunicare, limbajul împărtășește o esențialitate
spirituală, adică o comunicabilitate pur și simplu. Între limbaje16 diferențele sînt
doar acelea dintre „medii“ care se disting oarecum prin densitatea lor, deci gradual;
iar aceasta într-un dublu sens: după densitatea comunicantului (denominantul) și
după aceea a comunicabilului (numele) în comunicare. Aceste două sfere, care sînt
perfect distincte, și totuși unite numai în limba denominativă17 a omului, nu
contenesc, firește, să-și corespundă.
Pentru metafizica limbajului, identificarea esențialității spirituale cu aceea de
limbaj, care nu cunoaște decît diferențieri graduale, duce la o scară pe ale cărei
trepte se plasează orice ființă spirituală [eine Abstufung allen geistigen Seins in
Gradstufen]. Această gradare, care e situată chiar înăuntrul esenței-spirit, nu se mai
lasă subordonată niciunei alte categorii superioare și conduce de aceea la
eșalonarea tuturor esențialităților, a celor spirituale și deopotrivă a acelora de
limbaj, după gradele de existență sau de ființă, așa cum era obișnuită deja
scolastica în privința celor spirituale.18 Dar identificarea esențialității spirituale cu
cea de limbaj are consecințe metafizice atît de importante din perspectiva teoriei
limbajului deoarece ea conduce la acel concept care n-a contenit să se înalțe singur
în centrul filosofiei limbajului, constituind cea mai intimă legătură a acesteia cu
filosofia religiei. Este conceptul de revelație. – Înăuntrul oricărei formațiuni de
limbaj [sprachliche Gestaltung] domnește conflictul dintre exprimat și exprimabil,
pe de-o parte, inexprimabil și neexprimat de cealaltă parte. În considerarea acestui
conflict, din perspectiva inexprimabilului se vede de îndată esenț(ialitate)a-spirit
ultimă. Or, e limpede că în identificarea esențialității-spirit cu cea de limbaj e
contrazis raportul de proporționalitate inversă dintre una și cealaltă. Căci aici teza
sună astfel: cu cît un spirit este mai profund, adică mai existent și mai real, cu atît
este el mai exprimabil și exprimat, așa cum ține de sensul acestei identificări ca
relația dintre spirit și limbă19 să fie făcută absolut univocă, astfel încît expresia
lingvistică cea mai existentă, cea mai fixată, cea mai pregnantă și mai imuabilă,
într-un cuvînt cea mai exprimată, este deopotrivă și spiritualul pur. Or, tocmai
acesta este sensul conceptului de revelație, atunci cînd el asumă caracterul
intangibil al Cuvîntului drept condiție și caracteristică unică și suficientă a
divinității esenței spirituale care se exprimă în el. Domeniul spiritual suprem al
religiei (în conceptul de revelație) este totodată și singurul care nu cunoaște
inexprimabilul. Căci el e interpelat în nume și se exprimă ca revelație. Dar ceea ce
se anunță în asta este că numai suprema esențialitate spirituală, așa cum se
manifestă ea în religie, se sprijină exclusiv pe om și pe limba(jul) din el, în vreme
ce toate artele – iar poezia nu face excepție – se sprijină nu pe chintesențialitatea
ultimă a spiritului limbii, ci – desigur, în frumusețea sa desăvîrșită – pe spiritul reic
al limbajului [auf dinglichem Sprachgeist]. „Limbă, mamă a rațiunii și revelație,
alfa și omega ale sale“, spune Hamann.20
În lucrurile însele, limbajul însuși nu este exprimat desăvîrșit. Propoziția are
un dublu înțeles, după cum o luăm la figurat sau la propriu: limbajele lucrurilor
sînt imperfecte și ele sînt mute. Lucrurilor le este refuzat principiul formei pure a

74
limbajului – sunetul. Ele nu se pot comunica unele altora decît printr-o comunitate
mai mult sau mai puțin materială. Această comunitate este nemijlocită și nesfîrșită,
ca orice comunicare prin limbaj; ea este magică (căci există și o magie a materiei).
Ce e incomparabil în limbajul omenesc este că magica sa comunitate cu lucrurile
este imaterială și pur spirituală, iar sunetul e simbolul pentru toate acestea. Biblia
exprimă acest fapt simbolic atunci cînd spune că Dumnezeu a suflat peste om
suflare de viață21: adică, totodată, viață, și spirit, și limbă.
Dacă în cele ce urmează vom privi la esența limbajului pe baza primului
capitol din Facerea, nu înseamnă nici că am urmări o interpretare biblică, nici că, în
punctul acesta, am face în mod obiectiv din Biblie ca adevăr revelat suportul
reflecției noastre, ci doar că explorăm ce reiese din textul biblic în privința naturii
înseși a limbajului; iar Biblia ne e indispensabilă în asta, la început doar fiindcă
explicațiile de față o urmează în principiul ei, presupunînd deodată cu ea limbajul
ca o realitate ultimă, inexplicabilă și mistică, ce nu poate fi privită decît în
desfășurarea sa. Considerîndu-se ea însăși o revelație, Biblia trebuie să dezvolte în
mod necesar faptele fundamentale ale limbajului. – A doua versiune a istorisirii
Creației, cea care povestește despre suflarea de viață, relatează totodată că omul a
fost făcut din pămînt. În întreaga istorie a Creației, acesta e singurul pasaj unde
este vorba de un material al Creatorului, în care acesta își imprimă voința;
altminteri, firește că ea e concepută a crea nemijlocit [fără intermediari]. În această
a doua istorisire a Creației, facerea omului n-a mai survenit prin Cuvînt
(Dumnezeu a zis – și s-a făcut), ci, acestui om nefăcut din Cuvînt, i se adaugă
acum darul limbajului [die Gabe der Sprache] și el e înălțat astfel deasupra naturii.
Singulara revoluție din actul creator atunci cînd el se referă la om nu este
însă mai puțin clar indicată în prima istorisire, atestînd, într-un context cu totul
diferit, dar cu tot atîta certitudine, corelația specială dintre om și limbaj stabilită
prin actele Creației. Ritmica multiplă a actului creator din primul capitol lasă totuși
să se distingă un fel de tipar fundamental, de la care numai actul prin care e făcut
omul se abate în mod semnificativ. Fără îndoială, nicăieri, nici pentru om, nici
pentru natură, nu este vorba despre o relație explicită cu vreo materie din care ar fi
fost făcuți; și nici nu avem de decis dacă prin cuvintele „a făcut“ este implicată sau
nu vreo creație din materie. Dar ritmul după care se împlinește creația naturii (cf.
Facerea, 1) este: Să fie – A făcut (creat) – A numit. – Într-unele din actele
singulare ale Creației (1, 3; 1, 14) intervine numai „Să fie“. În acest „Să fie“ și în
„A numit“ de la începutul și sfîrșitul actelor apare, de fiecare dată, raportarea clară
și profundă a actului creator la limbaj. El începe cu atotputernicia creatoare a
limbajului, iar la urmă limbajul își încorporează parcă lucrul creat, numindu-l.
Limbajul este, așadar, ceea ce creează și ceea ce desăvîrșește creația, el e Cuvînt și
Nume. În Dumnezeu, numele este creator, fiindcă este Cuvînt, iar Cuvîntul lui
Dumnezeu este cunoscător, fiindcă e nume. „Și a văzut Dumnezeu că e bine“22,
adică: a știut-o prin nume. Raportul absolut al numelui cu cunoașterea nu se află
decît în Dumnezeu, numai acolo numele, fiind pînă în străfunduri identic cu
Cuvîntul care creează, este mediul pur al cunoașterii. Ceea ce înseamnă: că

75
Dumnezeu, dîndu-le nume, a făcut lucrurile cognoscibile. Dar omul le numește pe
măsură ce le cunoaște.
În facerea omului, ritmul în trei timpi al creației naturii face loc unei ordini
cu totul diferite. Aici și limbajul are o altă semnificație; caracterul ternar al actului
e menținut, însă tocmai paralelismul face ca deplasarea să reiasă cu atît mai tare: în
întreitul „a făcut“ din versetul 1, 27, Dumnezeu nu l-a făcut pe om din cuvînt și
nici nu l-a numit. N-a vrut să-l subordoneze limbajului, ci în om Dumnezeu a
slobozit limbajul, care îi servise lui drept mediu al Creației. Dumnezeu s-a odihnit
cînd și-a lăsat putința creatoare în seama omului. Golită de actualitatea ei divină,
această putință creatoare a devenit cunoaștere. Omul e cunoscătorul aceluiași
limbaj în care Dumnezeu e creatorul. Dumnezeu l-a creat după chipul său, l-a creat
pe cunoscător după chipul creatorului. Iată de ce propoziția după care esența
spirituală a omului e limbajul reclamă o lămurire. Esența sa spirituală este limbajul
în care a avut loc creația. Creația a avut loc în Cuvînt, iar esența-de-limbaj a lui
Dumnezeu este Cuvîntul. Orice limbaj omenesc23 este numai un reflex al
Cuvîntului în nume. Numele rămîne la fel de departe de Cuvînt precum
cunoașterea de creație. În comparație cu nelimitarea absolută, nemărginită și
creatoare a cuvîntului divin, nelimitarea oricărui limbaj omenesc24 rămîne mereu
de natură mărginită și analitică.
Imaginea cea mai profundă a acestui cuvînt divin și punctul în care limbajul
uman participă cel mai intens la nelimitarea divină a cuvîntului pur, punctul în care
el nu poate deveni nici cuvînt finit, nici cunoaștere este: numele omului. Teoria
numelui propriu este teoria despre granița între limbajul finit și cel infinit. Dintre
toate făpturile [Wesen], omul este singurul care își numește el însuși seamănul, așa
cum e singurul căruia Dumnezeu nu i-a dat nume. E poate îndrăzneț, dar deloc
imposibil să cităm în acest context versetul 2, 20, și anume partea a doua: omul a
numit toate făpturile, „dar pentru om nu s-a găsit ajutor pe potriva lui“.25 Așa cum,
de altfel, Adam, de îndată ce-și capătă femeia, o numește (femeie în capitolul al
doilea26, Eva în al treilea27). Dîndu-le un nume, părinții își consacră copiii lui
Dumnezeu; numelui pe care-l dau acestora nu-i corespunde – în sens metafizic, nu
etimologic – nicio cunoaștere, de vreme ce este dat unor nou-născuți. Pentru un
spirit riguros, niciun om n-ar trebui de altfel să corespundă numelui său (etimolo-
gic vorbind), pentru că numele propriu este cuvîntul lui Dumnezeu în sunete
omenești. Cu el i se atestă fiecărui om facerea sa de către Dumnezeu și, în acest
sens, numele e creator el însuși, așa cum e exprimat asta de înțelepciunea
mitologică în concepția (întîlnită nu rareori) că numele omului i-ar fi destinul.
Numele propriu este comunitatea omului cu cuvîntul creator al lui Dumnezeu. (Nu
e singura, căci omul cunoaște și o altă comunitate de limbaj cu cuvîntul lui
Dumnezeu.) Prin cuvînt, omul este legat de limbajul lucrurilor. Cuvîntul omenesc
este numele lucrurilor. Ceea ce exclude perspectiva corespunzătoare vederii
burgheze despre limbaj, în care cuvîntul s-ar afla într-un raport întîmplător cu
lucrul [desemnat, Sache], ar fi doar un semn pentru lucruri (sau cunoașterea lor)
stabilit printr-o convenție oarecare. Limba(jul) nu furnizează niciodată semne
goale [bloße Zeichen]. Însă respingerea teoriei burgheze a limbajului printr-una

76
mistică ar fi tot o neînțelegere. Potrivit acesteia din urmă, cuvîntul este pur și
simplu esența lucrului [enunțat/desemnat, das Wesen der Sache]. Ceea ce e
incorect, pentru că lucrul acesta în sine [die Sache an sich] n-are niciun cuvînt;
creat de cuvîntul lui Dumnezeu, el e cunoscut, în numele său, conform cuvîntului
omenesc. Această cunoaștere a lucrului nu este însă creație spontană, ea nu survine
prin limbaj în mod absolut nemărginit și nesfîrșit precum lucrurile; ci numele pe
care omul îl dă lucrului [spus] depinde de felul cum i se comunică acestea lui. În
nume, cuvîntul lui Dumnezeu n-a rămas creator, el a devenit, în parte, receptor,
fiind și acela care concepe [în sînul său] limbajul.28 Această concepție e orientată
spre limbajul însuși al lucrurilor29, din care, în schimb, în magia mută a naturii,
radiază silențios cuvîntul lui Dumnezeu.
Pentru concepție și deopotrivă pentru spontaneitate, așa cum se află ele în
această legătură unică doar în domeniul limbajului, limbajul își are propriul cuvînt,
iar acest cuvînt stă și pentru primirea în nume a ceea ce e lipsit de nume. Este
traducerea limbajului lucrurilor în acela omenesc. E necesar ca bazele conceptului
de traducere să fie așezate în stratul cel mai adînc al teoriei limbajului, căci bătaia
lui e mult prea vastă și prea puternică pentru ca el să poată fi tratat într-un fel
oarecare, ulterior, așa cum uneori s-a crezut. Semnificația sa deplină e dobîndită
doar cînd sesizăm că orice limbaj superior (cu excepția cuvîntului divin) poate fi
considerat drept traducerea tuturor celorlalte. Traductibilitatea reciprocă a
limbajelor e implicată de tot ceea ce a fost pomenit mai sus în privința raportului
dintre limbaje ca unul al mediilor cu densitate diferită. Traducerea este trans-
ducerea [Überführung] unui limbaj în celălalt printr-un continuum de transformări.
Traducerea e străbatere de continuumuri de transformări, nu de zone abstracte de
echivalențe și similitudini.
Traducerea limbajului lucrurilor în acela omenesc nu este numai traducere a
muțeniei în [ceva] sonor, este și traducerea a ceea ce n-are nume în nume. Este,
prin urmare, traducerea unui limbaj imperfect într-unul mai desăvîrșit; ea nu poate
face altceva aici decît să adauge ceva, și anume cunoaștere. Obiectivitatea acestei
traduceri este însă garantată în Dumnezeu. Căci Dumnezeu a creat lucrurile,
cuvîntul creator în ele e germenul numelui prin care se cunoaște, așa precum și
Dumnezeu la urmă, după ce crease fiecare lucru, l-a numit. Dar această numire
este, evident, doar expresia identității în Dumnezeu a cuvîntului creator și a
cuvîntului cunoscător, nu și soluția anticipată a sarcinii prescrise expres de către
Dumnezeu omului însuși: aceea de a da nume lucrurilor. Iar omul o îndeplinește
concepînd30 limbajul mut și anonim al lucrurilor și transpunîndu-l în nume,
răspicat. Ea nu s-ar putea îndeplini dacă limba denominantă a omului și anonimatul
lucrului nu s-ar înrudi în Dumnezeu, dacă n-ar fi purces din același cuvînt creator,
devenit în lucruri comunicare a materiei într-o comunitate magică, iar în om limbaj
al cunoașterii și al numelui, într-un spirit binecuvîntat. Hamann spune: „Tot ce
auzea omul la începuturi, tot ce vedea cu ochii… și tot ce atingeau mîinile sale
era… cuvînt viu; căci Dumnezeu era cuvîntul. Cu aceste vorbe pe buze și-n inimă,
originea limbii a fost la fel de firească, de aproape și ușoară, ca un joc de copil…“
În poemul pictorului Müller intitulat Întîia deșteptare a lui Adam și întîile lui nopți

77
binecuvîntate, Dumnezeu îl cheamă cu aceste cuvinte pe om să dea nume
lucrurilor: „Om de lut, vino mai aproape, în contemplare desăvîrșește-te, devino
mai desăvîrșit prin cuvînt!“ În această legătură dintre contemplare și numire e
vizată în mod lăuntric comunicativitatea muțeniei lucrurilor (a animalelor) înspre
limba cuvîntătoare a omului, care o preia în nume. În același capitol al poemului,
poetul enunță cunoașterea că numai cuvîntul, din care sînt create lucrurile, îi
îngăduie omului să le numească, prin aceea că, în feluritele limbaje ale animalelor,
el se comunică, fie și mutește, în imagine: Dumnezeu face un semn dobitoacelor să
se înșire, la rînd, dinaintea omului, ca acesta să le pună nume. Imaginea [aceasta a]
semnului [făcut] redă astfel, într-un chip aproape sublim, comunitatea de limbaj a
creației mute cu Dumnezeu.
După cum în existența lucrurilor cuvîntul mut rămîne așa departe în urma
cuvîntului care, în cunoașterea omului, le dă nume, iar, la rîndul său, acesta e mult
mai prejos de cuvîntul creator al lui Dumnezeu – iată și temeiul multiplicității
limbilor omenești. Limbajul lucrurilor numai în traducere poate trece în limbajul
cunoașterii și al numelui – cîte traduceri, atîtea limbaje, de îndată ce omul a căzut
din starea paradiziacă, ce nu cunoștea decît o singură limbă. (Deși, după Biblie,
această consecință a alungării din paradis apare abia mai tîrziu.) Limba paradiziacă
a omului trebuie să fi fost cea a cunoașterii depline; în vreme ce, ulterior, orice
cunoaștere se diferențiază la infinit, încă o dată, în multiplicitatea limbilor, pe o
treaptă inferioară ea a trebuit să se diferențieze ca o creație în numele în general.
Nici măcar existența pomului cunoașterii nu poate ascunde că limba paradiziacă
trebuie să fi fost aceea a cunoașterii depline. Fructele acestuia ar fi conferit
cunoașterea a ce este bine și a ce este rău. Dumnezeu însă cunoscuse, încă din ziua
a șaptea, creația, deodată cu cuvintele [acesteia]. Și a văzut că era bine
așa.31 Cunoașterea la care ademenește șarpele, știința binelui și a răului, e lipsită de
nume. Este în cel mai profund sens deșartă și este ea însăși singurul rău pe care îl
cunoaște starea paradiziacă. Știința binelui și a răului abandonează numele, este o
cunoaștere din afară, o imitație necreatoare a cuvîntului creator. Numele iese din
sine în afară în această cunoaștere: păcatul originar este ceasul nașterii cuvîntului
omenesc, în care numele nu mai trăia nevătămat, despre care se poate spune că,
ieșind din limbajul care cunoaște, acela făcut din nume, iese din propria magie
imanentă, pentru a deveni cu emfază32 [ausdrücklich] magic, oarecum din afară.
Cuvîntul trebuie să comunice ceva (în afara lui însuși). Este adevărata cădere în
păcat a spiritului-limbă [des Sprachgeistes]. Cuvîntul care comunică din afară,
precum o parodiere a cuvîntului creator, expres nemijlocit [ausdrücklich
unmittelbare], al lui Dumnezeu prin cuvîntul expres mijlocitor [ausdrücklich
mittelbaren] și căderea binecuvîntatului spirit-limbă, cel adamic, aflat între ele.
Căci există în fond o identitate între cuvîntul care cunoaște binele și răul, după fă-
găduința șarpelui, și cuvîntul care comunică din afară. Cunoașterea lucrurilor se
bazează pe nume, cea a binelui și a răului rezidă însă în ceea ce Kierkegaard
numea, în sensul cel mai profund, „pălăvrăgeală“, iar aceasta nu cunoaște altă
purificare și înălțare decît aceea la care a fost supus și omul palavragiu, păcătosul:
judecata [das Gericht]. Cunoașterea binelui și a răului îi este însă nemijlocită

78
cuvîntului care judecă. Magia sa este o alta decît a numelor, dar nu mai puțin
magie. Acest cuvînt care judecă îi alungă pe primii oameni din paradis; ei înșiși l-
au stîrnit s-o facă, în virtutea unei legi eterne, conform căreia cuvîntul care judecă
pedepsește, drept unica și cea mai profundă trangresiune, propria sa trezire – pe
care-o și așteaptă. În păcatul primordial, aducîndu-se atingere purității eterne a
numelui, s-a înălțat puritatea mai severă a cuvîntului care judecă, a judecății [des
richtenden Wortes, des Urteils]. Pentru corelația de esență a limbajului, păcatul
primordial are o triplă semnificație (fără s-o mai menționăm aici pe cea cunoscută).
Ieșind din limbajul pur al numelor, omul transformă limba(jul) într-un mijloc (și
anume al unei cunoașteri nepotrivite lui) și, odată cu asta, pe de o parte, într-un
simplu semn; consecința ulterioară e multitudinea limbilor. A doua semnificație
este aceea că, acum, din păcatul primordial se înalță, ca restituire a nemijlocirii
numelui vătămat în el, o nouă nemijlocire: magia judecății [des Urteils], care nu
mai odihnește binecuvîntată în ea însăși. A treia semnificație, a cărei îndrăzneață
supoziție ne-o putem îngădui, ar fi aceea că și originea abstracțiunii ar fi de căutat,
ca o putință a spiritului-limbaj, în păcatul originar. Căci binele și răul stau ca
inomabile, ca fără de nume în afara limbajului care numește, pe care omul îl
abandonează tocmai în abisul formulării acestei întrebări. Or, în perspectiva
limbajului care rămîne să existe, numele nu mai oferă acum decît solul în care se
înrădăcinează elementele lui concrete. Cît privește elementele abstracte ale
limbajului, putem măcar presupune că își au rădăcina în cuvîntul care judecă, în
judecată. În verdictul judecătoresc rezidă (aceasta e rădăcina lingvistică, desigur)
nemijlocirea comunicabilității abstracțiunii. Această nemijlocire în comunicarea
abstracțiunii s-a instalat pe calea judecății [stellte sich richtend ein], atunci cînd
omul, în păcatul originar, a abandonat nemijlocirea în comunicarea concretului, a
numelui, și a căzut în abisul mijlocirii oricărei comunicări, al cuvîntului ca mijloc,
al cuvîntului deșert, în abisul pălăvrăgelii. Căci – trebuie s-o spunem din nou –
pălăvrăgeală a fost să întrebe ce e rău și ce e bine în lume după creație. Pomul
cunoașterii nu se afla în grădina lui Dumnezeu pentru eventuale lămuriri pe care le-
ar fi putut da cu privire la bine și rău, ci ca emblemă a sentinței menite celui care
întreabă. Această imensă ironie e marca originii mitice a dreptului.
După păcatul originar, care, odată cu transformarea limbajului în mijlocire,
pusese și bazele pluralității sale, nu mai putea fi decît un pas pînă la amestecarea
limbilor. Cum oamenii aduseseră deja atingere purității numelui, n-a mai fost
nevoie decît să se-mplinească respingerea acelei intuiri a lucrurilor prin care
limbajul lor trecuse în cel omenesc pentru ca omului să i se răpească bazele
comune ale spiritului-limbă, deja zdruncinat. Unde lucrurile se-ncîlcesc, neapărat
se amestecă semnele. La aservirea limbii în pălăvrăgeală se ajunge odată cu
aservirea lucrurilor în sminteală, ca o consecință aproape inevitabilă a celei dintîi.
În această întoarcere de la lucruri, care le-a fost aservirea, s-a născut planul
construcției turnului și, odată cu el, amestecarea limbilor.
Viața omului în puritatea spiritului-limbă a fost binecuvîntată. Natura e însă
mută. E drept că în al doilea capitol al Facerii simțim clar cum această muțenie,
înzestrată cu nume de către om, a devenit ea însăși binecuvîntare, dar de un grad

79
inferior. Pictorul Müller îl pune pe Adam să spună despre animalele care pleacă de
la el după ce le-a dat nume: „și după noblețea cu care săreau din calea mea se
vedea că omul le-a dat nume“. Dar după căderea în păcat, odată ce Dumnezeu
blestemă ogorul, aspectul naturii se schimbă profund. Începe acum cealaltă
muțenie a ei, pe care o asociem de obicei cu tristețea adîncă a naturii. Un adevăr
metafizic spune că toate din natură ar începe să se jeluiască dacă li s-ar da glas. („A
da glas“ înseamnă aici mai mult decît „a le face să poată vorbi“.) Această
propoziție are un dublu sens. Ea înseamnă mai întîi: că natura s-ar plînge chiar de
limbajul însuși. Privarea de limbaj, iată marea suferință a naturii (iar de dragul
salvării ei trăiește și vorbește omul în natură, și nu doar poetul, așa cum se crede).
În al doilea rînd, propoziția spune: s-ar jelui. Or, jeluirea e cea mai nediferențiată,
mai neputincioasă expresie a limbajului, nu conține aproape nimic altceva decît
suflarea sensibilă [din ea]; și ajunge să foșnească undeva o plantă, ca să auzim
îndată o jeluire. Natura e tristă pentru că e mută. Dar și mai adînc pătrunde în
esența naturii propoziția răsturnată: tristețea naturii o face să amuțească. În orice
jale există o tendință profundă spre muțenie și ea înseamnă infinit mai mult decît
incapacitatea sau lipsa dorinței de comunicare. Ceea ce e trist se simte pe de-a-
ntregul cunoscut de către incognoscibil. A primi nume – fie cel care dă numele un
egal al zeilor și cineva binecuvîntat – rămîne, poate, întotdeauna un presentiment al
tristeții. Cu atît mai mult a primi numele, nu din acea unică și binecuvîntată limbă
paradiziacă a numelor, ci din sutele de limbi omenești, în care numele s-a veștejit
și care totuși, după ce Dumnezeu s-a pronunțat, cunosc lucrurile. Numai în
Dumnezeu lucrurile au un nume propriu. Căci, într-adevăr, Dumnezeu în cuvîntul
lui creator le-a chemat la ivire pe propriile lor nume. În limba omului însă, ele sînt
supranumite. În raportul limbajului omenesc cu acela al lucrurilor există ceva ce s-
ar putea defini, aproximativ, ca o „supranumire“: supranumirea, cel mai adînc
temei lingvistic al oricărei tristeți și (din perspectiva lucrului) al oricărei muțenii.
Supranumirea ca esență-de-limbaj a tristeții trimite la un alt raport remarcabil al
limbajului: supradeterminarea care domnește asupra raportului tragic dintre limbile
omului vorbitor.
Există un limbaj al sculpturii, al picturii, al poeziei. Și așa cum limbajul
poeziei are la temelie, dacă nu numai, în orice caz și limbajul de nume al omului,
tot așa putem crede că limbajul sculpturii sau cel al picturii are la temelie anumite
specii de limbaje reice [Dingsprachen], că în ele se prezintă o traducere a
limbajului lucrurilor [Sprache der Dinge] într-un limbaj infinit mai înalt, și totuși
poate că din aceeași sferă. E vorba de limbaje fără nume, neacustice, de limbaje
făcute din materie; cu acestea trebuie gîndită comunitatea materială a lucrurilor în
comunicarea lor.
De altfel, comunicarea lucrurilor ține, neîndoios, de o astfel de comunitate
[Gemeinschaftlichkeit], încît ea cuprinde lumea în general ca un tot neseparat.
Pentru cunoașterea formelor artistice merită încercat să le concepem pe toate
ca limbaje și să căutăm corelația lor cu limbajele-natură [Natursprachen]. Un
exemplu la îndemînă, pentru că aparține sferei acustice, e înrudirea cîntului cu
graiul păsărilor. Pe de altă parte, este o certitudine că limbajul artei nu poate fi

80
înțeles decît în cea mai strînsă legătură cu teoria semnelor. Fără ea, orice filosofie a
limbajului rămîne în genere cu totul fragmentară, fiindcă relația dintre limbaj și
semn (cea dintre limbă și scriere nu este decît un caz particular al ei) este una
originară și fundamentală.
Această remarcă ne dă ocazia să definim o altă opoziție care domină
domeniul limbajului în ansamblu și are o legătură importantă cu aceea, pomenită
deja, dintre limbajul în sens restrîns și semn, fără a se confunda însă pur și simplu
cu aceasta. Și anume: limbajul este, în orice caz, nu doar comunicare a
comunicabilului, ci totodată și simbol al incomunicabilului. Această latură
simbolică a limbajului depinde de relația sa cu semnul, dar se extinde, de exemplu,
într-o anumită privință pînă la nume și judecată. Acestea nu au doar o funcție
comunicantă, ci, foarte probabil, și o funcție simbolică strîns legată de aceasta, la
care nu ne-am referit aici, cel puțin nu explicit.
Ceea ce rămîne în urma acestor considerații este un concept purificat al
limbajului, oricît de imperfect ar fi încă. Limbajul unei esențialități este mediul în
care ea își comunică esența-spirit. Curentul neîntrerupt al acestei comunicări curge
traversînd întreaga natură, de la existențele cele mai de jos pînă la om și de la om
la Dumnezeu. Omul i se comunică lui Dumnezeu prin numele pe care le dă naturii
și semenilor (în numele proprii), iar naturii îi dă nume după comunicarea pe care o
receptează de la aceasta, căci natura întreagă este străbătută și ea, de la un cap la
altul, de un limbaj mut, fără nume, reziduu al cuvîntului creator divin, care s-a
menținut în om ca nume cunoscător, iar peste oameni ca verdict de judecată.
Limbajul naturii e de comparat cu o parolă secretă pe care fiecare santinelă o
transmite celei următoare în propria sa limbă, însă conținutul parolei este însuși
limbajul de santinelă. Orice limbaj superior este traducere a unuia inferior, pînă la
desfășurarea, în claritatea sa ultimă, a cuvîntului divin, care e unitatea acestei
mișcări de limbaj.

Traducerea s-a făcut după „Über Sprache überhaupt und über die Sprache des
Menschen“, in Gesammelte Schriften, Band II/1: Aufsätze, Essays, Vorträge:
Metaphysich-geschichtsphilosophische Studien [Opere complete, vol. II/1,
Articole, eseuri și conferințe: studii metafizice și istorico-filosofice], Frankfurt am
Main, Suhrkamp Taschenbuch Wissenschaft, 1991, pp. 140–157, © Suhrkamp
Verlag, Frankfurt am Main, 1977.
1. Pentru precizări privitoare la felul în care este de „auzit“ (de citit) în românește
conceptualizarea acestei noțiuni, cf. infra, n. 3. (N. red.)
2. E util să nu se piardă din vedere faptul că Mitteilung (subst.), mitteilen (verb)
înseamnă literal: a împărți cu cineva ceva, a avea parte de același lucru ca și
altcineva; de unde: a împărtăși (cuiva ceva) și deci a comunica. Întrucît e vorba de
o discuție despre limbaj, termenul a fost tradus în mod sistematic prin
„comunicare“, „a comunica“. Însă în numeroase ocurențe de-a lungul acestui text,
gîndurile lui Benjamin despre limbaj nu pot fi înțelese pe deplin fără a ține cont de
faptul că el, conform intuiției lingvistice prezidînd la existența și funcționarea
acestui cuvînt în germană și speculînd cu ea, activează puternic acest înțeles
material al comunicării, făcînd nemijlocit din ea și o comunicație – „între lucruri“.
81
(N. red.)
3. Afirmație-cheie pentru desfășurările speculative din acest eseu (scris în 1916 la
München și gîndit inițial ca o „scrisoare“ adresată prietenului Gershom Scholem,
celebrul specialist de mai tîrziu în studiul cabalei și al misticii iudaice), ea expune
totodată una din principalele dificultăți de traducere care au trebuit surmontate –
sau mai degrabă dizolvate – în realizarea corectă a acestei versiuni în românește a
eseului lui W. Benjamin. Este vorba despre sintagmele exprimînd cele două
concepte operative strategice: sprachliche Wesen, respectiv geistige Wesen. Tehnic
vorbind, există aici două chestiuni implicînd, fiecare, opțiuni de traducere; mai
precis, opțiuni în favoarea unei soluții de echivalare care, aplicată sistematic, să
aibă valoarea unei reguli de comprehensiune. Să le luăm pe rînd.

1) Rezolvarea cea mai simplă a traducerii lui sprachliche Wesen ar fi recomandat

redarea lui prin „esență lingvistică“. Făcînd pe moment abstracție de discuția
asupra felului cum este de înțeles vocabula Wesen în aceste construcții (revenim
îndată, la punctul 2), trebuie remarcat imediat că Benjamin nu se înscrie cu aceste
reflecții despre limbaj înăuntrul cîmpului epistemic al unei științe propriu-zise a
limbii (sau a limbajului). Adică înăuntrul sensului epistemologic riguros și
deopotrivă uzual al cuvîntului, așa cum e el prestabilit, construit de o elaborare
prealabilă – în cadrul unei practici de cunoaștere și conform standardelor ei
logice și empirice de validitate – a unui obiect inteligibil, cu un sens categorial
definit, numit „limbaj“, și care abia astfel e susceptibil să fie și obiectul unei
cunoașteri determinate (pozitive, obiectivabile etc.). Dimpotrivă, prin reflecția de
aici, Benjamin încearcă tocmai, înainte de orice, să defrișeze accesul la ce ar fi de
înțeles, de definit – și cum – esențialmente (i.e. eidetic) drept limbaj. Cu alte
cuvinte, Benjamin nu oferă aici o lingvistică (decît într-un sens foarte larg și vag
al cuvîntului, aproape metaforic), ci o veritabilă filosofie speculativă a limbajului,
o „metafizică“ a acestuia (și chiar o „teologie“ sau o „ontoteologie“) dacă se
dorește. Pentru a nu obtura înțelegerea intuitivă a acestui fapt decisiv, una care să
însoțească fiecare moment al lecturii, a fost evitată utilizarea adjectivului
„lingvistic(ă)“ pentru redarea lui sprachlich(e), preferîndu-se (cu o singură
excepție, semnalată prin ghilimele) utilizarea construcțiilor perifrastice: „… de
limbaj“, „… de ordinul limbajului“ (sau alte procedee de construcție sintagmatică
cu aceeași valoare semantică).

2) Wesen în germană, se știe, înseamnă fel de a fi (al ceva), unul stabil și

definitoriu, așadar natură, și astfel a putut fi perfect folosit în filosofie ca
echivalent pentru essentia, deci esență (morfologic, el este un participiu al lui
sein, a fi). Numai că în construcțiile conceptuale care ne preocupă o asemenea
traducere – prin „esență lingvistică“ sau, respectiv, „esență spirituală“ – ar fi
echivalat cu riscul deschiderii de porți largi pentru confuzii conceptuale grave,
desfigurante pentru sensul gîndirii lui Benjamin despre limbaj. Or, Benjamin nu
vorbește niciun moment despre „esențe“ în sensul unor entitați subzistente; cu
alte cuvinte, nu alocă lui Wesen, calificat drept lingvistic ori spiritual, un sens
substanțial, asemănător accepției metafizice tradiționale, spiritualiste (de
82
 exemplu, din scolastică) a noțiunii de esență. Pentru a marca (și prezerva și intui-
tiv) înțelegerea sistematic adverbială a lui Wesen în aceste construcții, s-a recurs,
în funcție și de constrîngerile gramaticale de flexiune, la modularea
terminologică: „esențialitate“, „esență-de-…“ sau chiar „esență-…“ (acolo unde
elipsa se dovedea chiar mai profitabilă). (N. red.)

4. Împrejurarea că limba germană nu distinge lexicalizat între ceea ce, în română,

se cheamă „limbă“, respectiv „limbaj“ și folosește pentru ambele înțelesuri aceeași
vocabulă, die Sprache, lăsînd prin urmare de fiecare dată în sarcina contextului (și
a înțelegerii intuitive a vorbitorului) să discrimineze în privința aspectului
principial al activității lingvistice a omului avut în vedere, a fost cealaltă
complicație practică în restituirea acestui text în română. Spunem complicație, și
nu realmente o problemă, deoarece, conceptual, nu se vede de ce ar exista în
general vreo dificultate în a înțelege faptul că limbajul, ca aptitudine/activitate
generică, nu se realizează decît sub forma unor multiple (și echipolente) tehnici
istoric-culturale intersubiective ale sale – ceea ce se cheamă îndeobște „limbi“
(termen care, luat la singular și independent de axa diversității lingvistice, se
suprapune de altfel indistinct primului); și, mai mult, că în cadrul acestora, el se
actualizează pe deplin, fără rest, numai prin felurile concrete de a vorbi (toate
felurile posibile) – ceea ce se cheamă, întîmplător sau nu, tot „limbaj“. Limbajul
este în limbă, iar limba – în limbaj (în toate sensurile), ca să spunem așa, iar
comprehensiunea nu are decît să se muleze pe această dialectică imanentă a
instanțelor lingvistice pentru a se orienta, firesc și fără greș, în privința sensului, în
pofida echivocității termenilor. Complicația, în trecerea de la germană la română,
apare acolo unde, inclusiv datorită faptului că despre limbaj se vorbește,
speculativ-filosofic, la modul absolut (adică în afara unui punct de vedere
„antropologic“), așa cum face Benjamin în acest eseu, termenul Sprache este în
postura de a spune simultan și „limbă“, și „limbaj“, iar asta în mod necesar (din
motive de conținut sau pe cale de consecință logică); ba mai mult, există chiar
ocurențe unde (auto)reflexivitatea acestui concept devine ea însăși absolută (cf.
infra, teza despre „numele ca die Sprache der Sprache“). În cazurile fericite, notația
imbricată a semnificantului a putut rezolva relativ elegant sarcina traducerii. În alte
cazuri, pentru a nu se ciunti arbitrar din sensul conceptual, a fost preferată soluția
mai dizgrațioasă a expunerii dualității semnificației prin notația „limbă/limbaj“
(acolo unde ea nu perturbă nimic din coerența gramaticală a restului frazei). În
sfîrșit, acolo unde, din motive de incompatibilitate gramaticală a prezenței ambilor
semnificanți într-o aceeași poziție în frază, acest lucru nu a fost – practic – posibil,
a fost privilegiat termenul generic de „limbaj“, dualitatea fiind semnalată în notă.
(N. red.)
5. Sau mai degrabă ispita de a porni de la această ipoteză este abisul oricărei
filosofări?
6. Nici al limbilor, deopotrivă. Cf. n. 4. (N. red.)
7. Sau: împărtășește [teilt… mit]. Cf. n. 2. (N. red.)
8. La începutul alineatului. (N. red.)
9. De citit, inclusiv, și: al comunicației (cf. n. 2). (N. red.)
83
10. Iată și cauțiunea expresă, în litera textului, a dialecticii limbă/limbaj, nu numai
presupusă („forțată“) de împrejurarea idiomatică a unicității semnficantului
Sprache pentru cele două aspecte sau instanțe ale sale, ci cu care Benjamin efectiv
calculează reflexiv. (N. red.)
11. La plural. (N. red.)
12. Conform echivocului întreținut de absența în germană a lexicalizării distincției
„limbă“ vs. „limbaj“, s-ar putea foarte bine citi și: „diferența între limbajul
omenesc și cel al lucrurilor“. Pe lîngă faptul că vorbește despre fundamentul
diferențierii, originalul spune: Unterschied der Menschensprache von der Sprache
der Dinge, părînd astfel să privilegieze marcarea discontinuității de nivel ontologic
între cele două ipostaze ale „limbajului în genere“. (N. red.)
13. Sau și: limba însăși. O altă ocurență care solicită, dincolo de litera
semnificantului, înțelegerea dialectică imanentă a instanțelor „limbă“, respectiv
„limbaj“ în aprehendarea nivelului determinat la care ne situăm de fiecare dată
cînd enunțăm, în limbaj, ceva despre chiar exercițiul generic de
semnificare/comunicare care este el însuși (cf. și n. 4). În fond, la modul absolut,
categorial, i.e. fără alți determinanți de context logico-gramatical, limbă și limbaj
„sînt“ – adică semnifică (trimit la) – unul și același lucru în experiența lui umană.
(N. red.)
14. La plural, din nou. (N. red.)
15. Facerea, 2, 19. (Echivalarea citatelor și a referințelor la textul biblic s-a făcut
după Biblia sau Sfânta Scriptură după textul grecesc al Septuagintei, ed. a 2-a,
București, Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1941.) O
altă variantă de traducere a versetului, în versiunea folosită de neoprotestanții
români (Biblia sau Sfînta Scriptură a Vechiului și Noului Testament, s.l. Societatea
Biblică, s.a.): „și orice nume pe care-l dădea omul fiecărei viețuitoare, acela-i era
numele“. (N. red.)
16. Și între limbi, de asemenea. Pe cale de consecință, atunci cînd considerăm
enunțul sub unghiul diversității lingvistice ca atare, și nu doar al „felurilor de a
vorbi“ (i.e. al „limbajelor“). (N. red.)
17. În sens generic, așadar: limbaj. Benjamin a prevenit deja, nu doar că
necunoașterea niciunei alte limbi făcute din nume, în afară de cea omenească, nu
îndreptățește respingerea ipotezei că esențialitatea limbajului în genere rezidă în
numire, ci și că numele sînt, în ultimă instanță, limbajul însuși, instanța lui
condensată și exponențială, chintesențială („limbajul limbajului [sau al limbii]“).
Cf. și n. 13; de asemenea, n. 4. (N. red.)
18. Acesta e punctul critic în care, credem, se validează deplin opțiunile de
echivalare, explicitate deja, pentru geistige Wesen (cf. n. 3), pentru a fi
preîntîmpinate, dacă nu chiar blocate, posibilele contrasensuri datorate identificării
dintre speculația benjaminiană asupra esențialității spirituale (ca esențialitate de
ordinul sau felul limbajului) și foarte tradiționala schemă metafizică scolastică a
scării existențelor (lucrurilor) ca esențe (entități, ființe) spiritual-substanțiale tale
quale, așa cum a fost elaborată aceasta din urmă în doctrina cunoscută îndeobște ca
analogia entis. Ceea ce e remarcabil însă este că dacă, pe de-o parte, prin speculația

84
de ontoteologie lingvistică de aici Benjamin realizează o transpoziție consecventă
în domeniul limbajului a principiului prezidînd analogia entis, desubstanțializînd-o
(pe calea unui fel de doctrină a analogia linguae, exprimată în centralitatea
acordată „numirii lucrurilor“ și, mai ales, în ideea traductibilității generale, cf.
infra), pe de altă parte, consecințele ultime ale acestui idealism speculativ
lingvistic absolut sînt – așa cum se va vedea în continuare – extrem de apropiate
deja de reformularea materialistă a reflexiei asupra limbajului, pe care Benjamin o
va opera însă doar în anii ’30, în Über das mimetische Vermögen [Despre
capacitatea mimetică]. (N. red.)
19. Generic, din nou (cf. n. 17, 13). (N. red.)
20. Johann Georg Hamann (1730–1788), filosof și scriitor german (eseist, polemist
și pamfletar, autor de aforisme și de scrisori). A fost supranumit „Magul
Nordului“, datorită stilului său avîntat și plastic, lapidar totodată, de a scrie, înțesat
de aluzii literare biblice și clasice, și văzut astfel ca un stil obscur, dar și datorită
construcției retorice a discursurilor sale (parazitînd ironic sau parodic pe diverse
afirmații ale celor cu care polemizează). Într-o epocă a unui raționalism sistematic
și constructiv, chiar sec, el e reprezentantul unei „filosofii a credinței și a
sentimentului“, analoagă întrucîtva unui panteism neoplatonic, și face astfel figură
de „mistic“ sau de „iraționalist“ în plin secol al „luminilor“. Prin concepția sa
despre puterea creatoare a sentimentului și a sufletului, a cărei realitate o vedea în
limbajul operei de artă, mai ales în poezie (acesta e contextul de idei al sentenței
citate și de Benjamin), Hamann premerge romantismului și filosofiei moderne a
limbajului: a influențat nu numai ideologia literară a mișcării Sturm und Drang, ci
și concepțiile lui J. G. Herder. E unul din principalii oponenți ai criticismului lui
Kant (cu care era prieten, de altfel), căruia îi reproșează tocmai ignorarea puterii
specifice, ireductibile a limbajului în constituirea sintezelor a priori ale intelectului
(cf. „Metacritica purismului rațiunii pure“, 1874). Prin tezele sale privind
„atotputernicia credinței“ și fundarea adevărului în subiectivitate, el îi premerge și
lui Kierkegaard. (N. red.)
21. Facerea, 2, 7. (N. red.)
22. Facerea, 1, 10, 12, 18, 21, 25, 31.
23. Și de asemenea, pe cale de consecință, orice limbă omenească. (N. red.)
24. Cf. n 23. (N. red.)
25. Există o diferență – tocmai la „numele omului“ – între versiunea germană a
textului biblic citată de Benjamin, care în corpul textului a fost redată ca atare, și
felul în care e restituit pasajul în Biblia românească folosită ca referință. Iată
versetul în întregime, în aceasta din urmă: „Și a pus Adam nume tuturor animalelor
și tuturor păsărilor cerului și tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit
ajutor pe potriva lui“. De menționat însă că în Biblia românească folosită de
confesiunile neoprotestante pasajul sună așa: „dar, pentru om, nu s-a găsit nici un
ajutor, care să i se potrivească“. (N. red.)
26. Facerea, 2, 23 („Și a zis Adam: «Iată aceasta-i os din oasele mele și carne din
carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său»“; – în
germană: Männin, feminin de la Mann: bărbat). (N. red.)

85
27. Facerea, 3, 20 („Și a pus Adam femeii sale numele Eva, adică viață, pentru că
ea era să fie mama tuturor celor vii“). (N. red.)
28. Im Namen ist das Wort Gottes nicht schaffend geblieben, es ist an einem Teil
empfangend, wenn auch sprachempfangend, geworden. Benjamin speculează aici
intraductibilul dublu sens al verbului empfangen în germană: a primi, a recepționa,
dar și a concepe, a zămisli, în sensul expresiei „a concepe un copil“. Acesta e
sensul în care trebuie auzit termenul „concepție“ în frazele care urmează. (N. red.)
29. Intranzitiv și imanent – Sprache der Dinge selbst. (N. red.)
30. Cf. supra, n. 28. (N. red.)
31. Facerea 1, 31: „Și a privit Dumnezeu toate cîte făcuse și iată că erau bune
foarte“. (De fapt, Dumnezeu rostește asta în ziua a șasea, dar sensul acestor cuvinte
s-ar împlini abia prin odihna zilei a șaptea.) (N. red.)
32. Într-un sens paralel oarecum aceluia al unui procedeu – sau suplement –
retoric, al unei accentuări de sine explicite, compensatorii. (N. red.)
Wittgenstein, limitele limbajului și perspectiva religioasă
POSTED JUNE 6, 2017 DRAGOS CALCAN

Ludwig Wittgenstein (1889-1951) este considerat a fi unul dintre cei mai

importanți și influenți filosofi ai secolului al XX-lea, modul său de gândire fiind
unul inovativ, iar stilul său de viață extravagant sau chiar bizar. Wittgenstein a
moștenit o considerabilă avere, tatăl său conducând una dintre marile afaceri din
Imperiul Austro-Ungar. Wittgenstein a renunțat însă la bani, a luptat în mod
voluntar în Primul Război Mondial, în armata austriacă, continuând apoi să ducă o
viață retrasă și plină de contradicții.

Lucrarea principală a lui Wittgenstein, care, de altfel, este și singura apărută în

timpul vieții sale, Tractatus Logico-Philosophicus, analizează modul în care
comunicarea dintre noi dă naștere la toate problemele din lume, din cauza
ambiguității de la nivel de exprimare. Avându-i ca model pe Schopenhauer și
pe Bertnard Russell, ultimul fiindu-i profesor, filosoful austriac este de părere că
logica din exprimare nu ne va face mai înțelepți, însă cu siguranță ne va face mai
puțin confuzi, întrucât cuvintele pe care le utilizăm capătă adesea înțelesuri diferite
pentru emițător și pentru receptor.l

Wittgenstein nu a fost însă interesat doar de formele limbajului, ci și de aspectele

religioase, acesta susținând că analizează fiecare problemă din punct de vedere
religios,  viziunea sa putând fi rezumată astfel:

 În ciuda interesului său pentru religie, Wittgenstein nu s-a declarat adeptul

niciuneia (deși a fost creștinat și înmormântat conform ritualurilor catolice),
ci a văzut religia și etica precum un tot unitar;
 În această privință, filosoful austriac identifică patru mari principii:
86
 o bunătatea nu se găsește în lume;
o a trăi corect presupune acceptarea lumii, a vieții sau a voinței lui
Dumnezeu;
o cel care va trăi astfel va vedea lumea ca pe un miracol;
o nu există răspuns la problema vieții – soluția este dispariția problemei;
 Wittgenstein consideră că majoritatea celor care au scris despre religie, au
făcut-o împotriva limitelor de exprimare, ceea ce a condus la exprimarea de
non-sensuri; astfel, filosoful austriac consideră că există anumite aspecte
mistice care nu pot fi exprimate în cuvinte;
 Deși atras de ritualuri și simboluri religioase, Wittgenstein nu este de acord
cu scrierile sau cu argumentele care încearcă să justifice existența lui
Dumnezeu;

Wittgenstein rămâne și astăzi un personaj care suscită interes, gândirea sa aducând

o perspectivă nouă, aceasta venind din partea cuiva care a studiat ingineria,
ajungând apoi a lucra cu Bertnard Russell și a deveni unul dintre marii filosofi ai
secolului. După moartea sa a apărut lucrarea Investigații filosofice, care se
concentrează asupra acelorași probleme legate de limbaj și de logică, însă privite
dintr-o altă perspectivă, care avea să influențeze și domenii diferite de cel al
filosofiei.

Logica – Structura Limbajului
Posted: decembrie 28, 2006 in filosofie, filozofie, logica

Aşa cum reiese şi din caracterizarea făcută iniţial limbajului, acesta este alcătuit
din două componente de bază: vocabularul (lexicul), care constă din totalitatea
semnelor proprii acelui limbaj, şi gramatica, constituită din totalitatea regulilor de
utilizare a respectivelor semne.Gramatica reprezintă partea relativ stabilă a
limbajului, deoarece regulile din care este alcătuită nu suferă modificări decît, cel
mult, la intervale de timp foarte mari.Lexicul sau vocabularul
reprezintă componenta dinamică a limbajului. Modificările pe care le cunoaşte
lexicul sunt destul de frecvente, se manifestă în două direcţii distincte (opuse) şi
vizează atît numărul semnelor care alcătuiesc vocabularul, cît
şi sensul respectivelor semne.Cele două direcţii sunt: una ascendentă, care
conduce la continua îmbogăţire a vocabularului, şi una descendentă, care conduce
la scăderea, diminuarea vocabularului. Ceea este important, inclusiv din punctul de

87
vedere al psihologiei, este faptul că prima dintre direcţiile de modificare are
prioritate netă asupra celei de-a doua. De poate vorbi despre o amplificare continuă
a limbajului, a vocabularului, atît cantitativ, adică în ceea ce priveşte numărul de
semne, cît şi calitativ, în ceea ce priveşte numărul de sensuri ale unui semn. Este
uşor de observat că, dacă am lua în considerare o perioadă relativ scurtă din istoria
României (10-20 de ani), vom găsi numeroase exemple de cuvinte care, anterior
acestei perioade, nu existau în limba română şi care au apărut în decursul acestei
perioade de două decenii.De asemenea, putem găsi şi exemple de cuvinte sau
expresii care, treptat, şi-au îmbogăţit numărul de înţelesuri (de exemplu, acum o
sută de ani, arbore avea doar sensul de copac; acum se foloseşte în expresii
ca arbore cotit, arbore genealogic ş. a., expresii în care are alte sensuri).Şi în ce
priveşte schimbările descendente, care duc la diminuarea cantitativă şi calitativă a
limbajului, putem găsi numeroase exemple în limba română. De pildă, un cuvînt
foarte des folosit în secolul trecut este calpuzan, adică falsificator de bani; acest
cuvînt nu mai este folosit în prezent. Exist însă un descendent al acestui cuvînt,
folosit în limbajul juriştilor pentru a denumi documentele false: calp (document
calp).La fel, din punct de vedere calitativ, se pot observa modificări cu sens
descendent ale vocabularului. Spre exemplu, acum cinci sute de ani,
cuvîntul spătar însemna şi ministru al armatei, şi parte a unui scaun. În prezent,
primul sens nu mai este valabil. Un alt aspect, foarte important pentru psihologie,
al limbajului este faptul că putem vorbi despre două feluri de vocabular:
cel general al limbii române, care există ca un potenţial consemnat în dicţionarele
enciclopedice, şi vocabularul individual. Cel general este unic, dar cel individual
este specific fiecărui vorbitor al limbii române. Vocabularul individual mai are o
caracteristică: el este mai sărac decît general, indiferent ce individ ar fi luat ca
exemplu.Vocabularul individual cunoaşte, la rîndul lui, modificări de tipul celor
menţionate, cu sens ascendent şi descendent. Evident, în condiţii de normalitate, au
prioritate modificările ascendente. Pe plan individual, atît modificările pe care le
suferă vocabularul, cît şi prioritatea schimbărilor ascendente se bazează pe o serie
de cauze speciale:– dezvoltarea firească, bio-psihică a individului (Piaget: un copil,
cînd începe să folosească cuvintele, foloseşte maxim 6-12; un absolvent de liceu
foloseşte cel puţin 10.000 de cuvinte);
– factori cultural, de mediu, experienţa de viaţă etc.
88
 II. Tipurile fundamentale de limbaj

 În viaţa noastră, cînd ne exprimăm ideile sau comunicăm cu alte persoane, în
funcţie de context şi de preocupări, utilizăm o mare varietate de limbaje, care pot fi
grupate în funcţie de componentele fundamentale ale semnului.
 1. După criteriul fenomenului fizic care stă la baza semnelor, deosebim: limbaje
verbale şi limbaje neverbale.În cazul limbajelor verbale, semnele sunt cuvinte sau
grupuri de cuvinte, simboluri sau formule din matematică, logică etc., care pot fi
scrise sau pronunţate.În cazul limbajelor neverbale, semnele coincid cu fenomene
fizice cum ar fi: lumini de diferite culori, construcţii grafice (semnele de
circulaţie), sunete produse cu diferite instrumente, mişcări executate cu braţele sau
cu steguleţe (la marinari), etc.Limbajele verbale au prioritate netă şi sub aspect
cantitativ, şi sub aspect calitativ în raport cu cele neverbale. Pe de altă parte, deşi
limbajele neverbale sunt în general mai sărace decît limbajul cuvintelor, asemenea
limbaje au roluri specifice şi devin indispensabile în situaţiile pentru care au fost
create. De asemenea, în foarte multe situaţii, cele două tipuri de limbaj se
întrepătrund. 
2. După sens

 Sensul cuvintelor are, printre altele, rolul de a transforma sensul în denumire

pentru un obiect (care se numeşte referent sau denotat). Astfel, se
diferenţiază:– limbajul de ordinul I, numit şi limbaj obiect;– limbajul de ordinul II,
numit şi meta-limbaj.Diferenţa între aceste două tipuri de limbaj este aceea că,
datorită sensului care le este specific, semnele care compun limbajul de ordinul I
au ca denotat (referent) un element extralingvistic, adică ceva ce ţine de lumea
exterioară (ex: propoziţia „A început să plouă” face referire la starea vremii, adică
la un fenomen natural, nu la un element de limbaj). În cazul limbajului de ordinul
II, denotatul semnelor face parte din alcătuirea limbajului de ordinul I (ex: în
propoziţia „E adevărat/e fals că a început să plouă”, referirea nu se face la
fenomenul de afară, ci la valoarea de adevăr a propoziţiei de ordin I).Distincţia
dintre limbajul obiect şi meta-limbaj are o importanţă aparte, deoarece eventuala
desconsiderare a acestei distincţii ne poate conduce la un moment dat
la paradoxuri sau antinomii semantice.Exemplu: paradoxul
mincinosului (antinomia semantică)X afirmă cu deplină seriozitate: Eu mint.
89
Întrebare: minte sau spune adevărul?Există două răspunsuri posibile:– dacă minte
(cînd spune că minte), rezultă că spune adevărul;– dacă spune adevărul (cînd spune
că minte), rezultă că minte.Dacă notăm propoziţia „Eu mint” cu p, răspunsurile de
mai sus se pot formula astfel:
Dacă p este adevărată, rezultă non-p.
Dacă non-p este adevărată, rezultă p.
Dar aceste două propoziţii contrazic principiul noncontradicţiei.Soluţia acestui
paradox este următoarea: propoziţia p ţine de limbajul obiect, pe cînd propoziţia
prin care s-a răspuns la întrebare ţine de meta-limbaj.În general, enunţurile se
clasifică în mai multe tipuri din acest punct de vedere:– enunţurile despre indivizi
– enunţuri de tip 0;– enunţurile despre proprietăţi de indivizi
 – enunţuri de tip 1;– enunţurile despre proprietăţi de proprietăţi de indivizi
– enunţuri de tip 2, ş. a. m. d.
Chiar şi aşa, în unele enunţuri pe care le facem, semnele pot fi de diferite tipuri.
Spre exemplu, în enunţul „Pe Terra există cinci continente”, „Terra” aparţine
tipului 0, „cinci” aparţine tipului unu, iar „continente” aparţine tipului 1. 
3. După regulile de semnificaţie, distingem limbajul natural şi limbajul
artificial.Într-un anume fel, la deosebirea dintre aceste două tipuri de limbaj ne-am
referit anterior. Limbajul natural se formează „de la sine”, pe parcursul istoriei
comunităţii care foloseşte acel limbaj. Din această cauză, regulile de semnificaţie
caracteristice unui asemenea limbaj s-au sedimentat la rîndul lor treptat şi au ajuns
să fie ceea ce sunt la un moment dat, în baza istoriei menţionate.În schimb,
limbajele artificiale au fost inventate, create, produse în mod conştient de către o
persoană sau o comunitate de specialişti, ele fiind destinate unor utilizări în
contexte speciale.Există o mare varietate de limbaje naturale, ca şi de limbaje
artificiale. Principalele varietăţi de limbaje naturale sunt: limbile naţionale, unele
limbaje neverbale (limbajul corporal). Limbajele artificiale cunosc şi ele o mare
diversitate: limbajul Morse, limbajul semnelor de circulaţie, limbajul matematic
etc.Dacă le comparăm, constatăm că şi limbajul natural, şi cel artificial, au atît
însuşiri pozitive, cît şi defecte.Limbajul natural, mai ales cel al cuvintelor, are un
lexic mai bogat, posibilităţi de nuanţare considerabil mai mari decît un limbaj
artificial. Dar el are şi neajunsuri: foarte multe semne (cuvinte) pot fi folosite cu
înţelesuri diferite, ceea ce conduce la un anumit grad de imprecizie care, uneori,
90
poate afecta grav comunicarea. Acelaşi grad de imprecizie atrage după sine şi lipsa
de economicitate a limbajului natural. Foarte multe idei nu pot fi exprimate cu un
număr foarte mic de cuvinte. Din această cauză, în cunoaşterea ştiinţifică folosirea
exclusivă a limbajului natural (al cuvintelor) are unele efecte negative, iar în
anumite cazuri (în anumite domenii de cercetare ştiinţifică) este chiar
imposibilă.Limbajul artificial este mai sărac în ce priveşte  numărul elementelor,
este aproape total lipsit de nuanţare, fiindcă fiecare semn are un înţeles şi numai
unul. Dar are şi trăsături pozitive: este precis, exact, extrem de economicos pentru
a reda anumite idei şi, de aceea, este preferat de cunoaşterea ştiinţifică. Pentru
cunoaşterea ştiinţifică, utilizarea limbajului artificial este, în multe cazuri,
indispensabil.Legat de acest aspect, un lucru care ne pare incredibil:
matematicienii din vremea lui Pericle nu au fost capabili să elaboreze o teorie
generală despre împărţirea numerelor întregi, motivul fiind acela că nu aveau un
semn pentru zero!  
III. Varietăţile limbajului natural

 Vom lua în considerare doar tipul fundamental de limbaj natural, în care semnele
sunt reprezentate de cuvinte sau expresii.Limbajul natural există sub forma unei
multitudini de limbi naţionale sau materne (aproximativ 2000). Fapt esenţial: dacă
comparăm două limbi naţionale, ele diferă atît din punctul de vedere al lexicului,
cît şi din cel al gramaticii.Din punctul de vedere al vocabularului, principalele
aspecte sub care se compară două limbi naţionale sunt următoarele:– există cuvinte
care se scriu la fel în două limbi naţionale, pot chiar să se pronunţe la fel, dar au
înţelesuri total diferite;– fiecărei limbi naţionale îi sunt proprii anumite expresii al
căror înţeles ca întreg este independent de înţelesul cuvintelor care o
alcătuiesc.  Info:Problema antinomiilor semantice a fost rezolvată încă la începutul
secolului XX de către Bertrand Russel
Partajează asta:

Cartea își propune a fi un ghid în încercarea oricărui student de a aborda filosofic

dimensiunea comunicării. Totodată, poate fi utilă și celor interesați de a se apropia
de filosofie, dar și de comunicare. Astfel, vom avea în vedere câteva teme esențiale
din sfera filosofiei, cunoscute în literatura de specialitate, dar și în istoria filosofiei.
În măsura în care o să parcurgem etapele înțelegerii primordiale, a unei filosofii
prime, a premiselor culturii noastre – văzute ca filosofie – o să putem să ajungem
și în zona comunicării, la legăturile antropologice, economice, etice, sociologice
91
dintre filosofie și comunicare. În primul rând, filosofia s-a transmis în agora prin
viu grai. Poveștile, dialogurile platonice, miturile – au contribuit esențial și au
format spațiul de comunicare care avea să fie etalon pentru ceea ce înțelegem
astăzi prin sursă de informație, spațiu de desfășurare al informațiilor, elemente de
diseminare, spațiul public, elemente de semiotică, planificare și publicitate,
marketing, ori resurse pentru aprofundarea și studiul asupra comportamentului
consumatorului. În acest mod, evident că retorica, mai ales ca mecanism de
comunicare în sfera filosofiei, a contribuit substanțial la alcătuirea
premiselor spațiului de comunicare actual.
 În acest sens, temele abordate de filosofia limbajului, hermeneutică,
fenomenologie, epistemologie, ori de logică în genere, sunt intim legate de aparatul
conceptual actual al comunicării. Mai mult decât atât, sfera publică a fost mereu
analizată și gândită în toată complexitatea ei de filosofi. Mai simplu spus, filosofia
nu s-a ocupat doar cu elemente de ontologie, ori metafizică, ci s-a impus în piața
ideilor cu teme sociale, prin etică, filosofie social-politică, filosofia dreptului, ori
de ce nu, prin abordarea și contribuțiile aduse la dezvoltarea psihologiei,
antropologiei, sociologiei, economiei.
Filosofia limbajului a contribuit esențial și la dezvoltarea programării actuale, dar
și la dezvoltarea rețelelor de cauzalitate ale aparatelor conceptuale pentru diferite
discipline. Totuși, această lucrare nu are o abordare în sensul unei filosofii a
limbajului, ci mai degrabă în sensul unei fenomenologii a vieții cotidiene. Pentru
omul actual miza nu mai este metoda de lucru, abordarea născută din exigența
epistemică, rigidă, elitistă, ci modalitatea facilă de a înțelege mecanismele
antropologice ale vieții cotidiene. Vom dezvolta subiectul acesta spre finalul cărții,
pentru că lucrarea în sine pleacă de la o idee fundamentală, filosofia s-a centrat pe
calea adevărului și astfel s-a transformat de-a lungul timpului, fiind într-o continuă
descoperire în raport cu istoria ei. De aceea, retorica, prefer să o văd mai aproape
de ceea ce înțelegem astăzi prin comunicare, publicitate, spațiu public. Pentru
sofistică, de exemplu, asocierea cu filosofia este esențială pentru că aduce cu sine o
fundamentare epistemologică, cel puțin la nivel formal. Mai simplu spus,
pentru spațiul comunicării nu este relevant discursul despre fundamente, după cum
o să vedem în această lucrare, ci forma ca modalitate de a transmite un set de
informații. Adevărul rămâne astfel al filosofiei, iar căutarea lui, metodele,
argumentele, vor fi mereu împrumutate de specialiștii cuvintelor în scopuri
mercantile.
După ce o să parcurgem drumul filosofiei ca o veșnică aplecare spre căutarea
adevărului și vom fi înțeles că dimensiunea comunicării este intim legată de sfera
epistemologică a filosofiei, o să avem în vedere perspectivele morale aflate în
spațiul public, într-o lume fenomenologică, unde hermeneutica fiecărui fapt este
tradusă deja cu privire la virtualizarea ei, deci transformarea socialului într-o lume
virtuală, unde valorile fundamentale încep să dispară, iar cele pecuniare sunt
ridicate la rang de venerație. Astfel, o să abordăm subiectul spațiului public ca
o fenomenologie alumii vieții, iar în aceeași măsură o să schițăm și un cadru
axiologic în vederea înțelegerii mediul actual de afaceri. Tot aici relevant va fi și

92
discursul despre spațialitatea Dasein-ului, adică despre fenomenologia
impersonalului, cât și discursul despre hermeneutica de consum văzută ca o
dimensiune a omului.
În final, o să dezvăluim câteva perspective cu privire la mediul virtual și
informatizarea excesivă de care dispune postmodernitatea. Practic, o să vedem
influența noilor medii sociale și dezvoltarea cultului personalității pe fondul
monumentalizării voinței de putere, așa cum a fost percepută și transpusă în
postmodernitatea actuală de trend-urile narcisiste, de consumul de mase, de
economia superficială și antropologia de moment, unde forma, ca expresie a
comunicării, ia locul fondului filosofic.

Utilizarea functiilor limbajului

Analistii comunicarii publicitare, mai ales filosofii si lingvistii, isi incep

discursurile de obicei cu scuze legate de complexitatea acestui tip de discurs. Se
afirma mai ales faptul ca in creatia publicitara se folosesc tehnici de amalgamare a
unor imagini, simboluri, idei sau fragmente ideologice. Impresia de amalgam
nestructurat este data si de modul in care pune in lucru anumite functii ale
limbajului. Daca ne referim la cunoscuta tipologie a lui R. Jakobson, putem
observa ca demersul publicitar face apel la toate functiile limbajului, doar ca le
ierarhizeaza in mod diferit fata de majoritatea constructiilor discursive, stabilind
intre ele o tensiune conflictuala.[1]

Functia referentiala este cea care centreaza mesajul pe context, pe referent

si in publicitate ea se confunda in mare masura cu informarea de natura economica,
tehnica sau utilitara in legatura cu obiectele. Se poate vedea mai ales in ultimele
decenii, ca publicitatea a cam inceput sa renunte la a informa sau informeaza
lacunar.

Functia emotiva vizeaza, cum scrie Jakobson, „expresia directa a atitudinii

subiectului fata de obiectul despre care vorbeste”. Aceasta functie este destul de
prezenta in discursul asupra obiectelor, el exprimand afectivitatea unui „eu” sau a
unui „noi”, afectivitate revarsata asupra obiectului discursului.

Insa aceste ipostaze ale subiectivitatii sunt construite spre identificare,

presupun o relatie de identificare din partea receptorului, astfel ca eu devine tu,
93
iar noi devine voi. Acest fapt face ca functia emotiva sa fie una simulata, pentru ca
ea trimite mai degraba spre conativ. Cand spun „imi place aceasta ciocolata”, de
fapt exprim conativ: „trebuie sa-ti placa si tie aceasta ciocolata”.

Functia conativa, ce orienteaza mesajul spre destinatar, apare atat in

formularea implicativa si imperativa(„Beti COCA-COLA”), cat si in forme
ascunse, pe care o analiza pur formala nu le-ar putea detecta. Exista multe alte
procedee de exprimare ascunsa a formei conative, caci aceasta functie este cea mai
importanta a comunicarii publicitare.

Functia fatica este o functie de stabilire sau mentinere a contactului

comunicational, este deosebit de prezenta prin folosirea caracterelor de dimensiuni
mari, a culorilor contrastante sau a figurilor cu o mare incarcatura simbolica.
Functia fatica este prezenta si datorita redundantei pe care repetarile frecvente o
induc in cazul textului publicitar.

Functia metalingvistica apare atunci cand limbajul vorbeste despre el insusi.

Acest lucru se intampla destul de des din ratiuni retorice, atunci cand avem o
fotografie a unei strazi cu reclamele aceluiasi produs pe autobuze si tramvaie(cum
este cazul unei reclame la FANTA-Germania)

Functia poetica este prezenta , de asemenea, in multe ipostaze, mai ales prin

efectele de limbaj: „Paine, vin si Bursin”. Trebuie mentionat ca si alte functii sunt
tributare acestei functii.

Desi spuneam ceva mai devreme ca functia conativa este cea prevalenta in
publicitate, se poate observa in ultimii ani, datorita bombardamentului publicitar la
care suntem supusi zilnic, ca functia fatica devine tot mai importanta.
Impotrivindu-se zgomotelor si bruiajului, comunicarea publicitara este tot mai mult
orientata doar inspre a-si afirma prezenta si a mentine contactul. Disimulata sau nu,
persuasiunea publicitara isi face simtita prezenta prin tot felul de mesaje ce imita
povestirea, jurnalul, stirea;sunt adaptate proverbe, sunt reconstituite vorbe de duh,
glume si alte formule care depoziteaza forme si simboluri culturale, comune
membrilor unei comunitati culturale.

94
[1] Dubois, J. , Publicite et functions du langage, in Significations de la publicite,
Universite de Liege, 1985

UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” FACULTATEA DE STUDII

EUROPENE REZUMAT TEZĂ DE DOCTORAT Richard Rorty-filosofia
conversaţională Profesor coordinator Doctorand Prof. Univ.dr. Andrei Marga
Theodora-Eva Stâncel (căs. Ormeny) Cluj-Napoca 2012 Prezenta teză de doctorat
a fost realizată cu sprijinul proiectului POSDRU/88/1.5/S/60185: Investing in
people! Ph.D. scholarship, Project co-financed by the SECTORAL
OPERATIONAL PROGRAM FOR HUMAN RESOURCES DEVELOPMENT
2007 - 2013 Priority Axis 1. "Education and training in support for growth and
development of a knowledge based society" Key area of intervention 1.5: Doctoral
and post-doctoral programs in support of research. Contract nr.:
POSDRU/88/1.5/S/60185 – “Innovative doctoral studies in a Knowledge Based
Society” Babeş-Bolyai University, Cluj-Napoca, Romania Cuprins Argument şi
metodă ---------------------------------------------------------------------p. 8 1. Motivaţie
pentru alegerea subiectului prezentei teze -------------------------------p. 8 2.
Obiective de cercetare şi noutatea rezultată în urma demersului investigativ-- p. 9
3. Structura tezei ------------------------------------------------------------------------ p. 10
Introducere-------------------------------------------------------------------------------p. 13
Premise pentru o filosofie a conversaţiei - moştenirea
pragmatică.------------------------p. 13 Capitolul I: Structura conceptuală a prezentei
teze de doctorat - reconstrucţia neopragmatică a
filosofiei--------------------------------------------------p. 28 1.1. Depăşirea tradiţiei
metafizice - dizolvarea problemelor filosofice în practici discursive
--------------------------------------------------------------------------------------p. 29 1.2.
Demitizarea metaforei oglinzii – Ochiul minţii şi mintea ca oglindă -----------p. 42
1.3. Problema adevărului în filosofia conversaţională. Adevăr fără
corespondenţă------
---------------------------------------------------------------------------------------------------
p. 55 1.4. O filosofia interpretativă (creativă) şi
terapeutică---------------------------------------
---------------------------------------------------------------------------------------------------
p. 64 1.5. Rorty, Heidegger şi Nietzsche
-------------------------------------------------------p. 78 5.1. Cultură poetizată şi gândire
ironistă-------------------------------------------p. 90 5.2. Vocabulare
finale----------------------------------------------------------------p. 95 5.3. Metafizician
versus ironist ----------------------------------------------------p. 99 5.4.
95
Autocreaţie---------------------------------------------------------------------p. 105
Capitolul II: Influenţe lingvstice şi analitice în cadrul filosofiei conversaţiei
--------------------
--------------------------------------------------------------------------------------------p. 106
1. Scurtă introducere în studiul limbajului
------------------------------------------------p. 106 1.1. Însemnătatea limbajului în
întreprinderea filosofică : perspective premergătoare teoriilor
rortiene------------------------------------------------p. 106 1.2. Intâietatea cuvântului
rostit-----------------------------------------------------p. 109 1.3. Poziţia rortiană faţă de
replica post-structuralistă adresată teoriilor saussuriene. Rorty şi scriitura ca formă
de limbaj. ----------------------p. 112 2. Edificare vs. Structură
-----------------------------------------------------------------------p. 118 2.1. Bildung
-------------------------------------------------------------------------p. 118 2.2.
Redescrierea--------------------------------------------------------------------p. 122 3.
Caracteristici esenţiale ale filosofiei conversaţionale - contingenţa limbajului şi
contextualismul lingvistic
--------------------------------------------------------------------p. 125 3.1. Limbaj creat
versus limbaj descoperit---------------------------------------p. 125 3.2. Contingenţa
limbajului--------------------------------------------------------p. 131 3.3. Rorty şi
Wittgenstein - Meaning is use -------------------------------------p.137 3.4. Reguli de
vorbire---------------------------------------------------------------p. 140 Capitolul III:
Filosofia comunicării -----------------------------------------------p. 159 1. Scurtă
introducere în studiul teoriei comunicării --------------------------------------p. 161
1.1. Definiţia comunicării---------------------------------------------------------p. 162
1.2. Mecanisme destabilizatoare de extindere, restrângere, degradare şi transfer de
sens --------------------------------------------------------------------------p. 164 2.
Richard Rorty şi Giambattista Vico: creativitate lingvistică şi comunicare--p. 166
2.1. Res linguistica-------------------------------------------------------------------p. 166
2.2. Ingenium: o formă productivă şi creativă de cunoaştere------------------p. 168
2.3. Metafora: creativitate şi noul lingvistic--------------------------------------p.170 3.
Humboldt şi Rorty: articularea sensului – Weltansicht - viziune asupra lumii.—---
----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----p.175 3.1. Einbildungskraft (Puterea de întruchipare a
limbajului)------------------p.177 3.2. Energeia lingvistică (activitate discursivă)
Dynamis (competenţă elocuţională, idiomatică şi expresivă) şi Ergon (produs,
creaţie)-------p.177 3.3. Producerea conţinuturilor – principiul relativităţii
lingvistice ---------p.178 3.4. Alegerea rortiană – Humboldt vs. Chomsky (Structură
de adâncime, structură de
suprafaţă)---------------------------------------------------------p. 179 3.5. Prăbuşirea
96
semanticii în pragmatică-----------------------------------------p. 181 4. Tendinţe în
pragmatică : Austin, Searle, Grice-----------------------------------p. 186 4.1. Acte de
vorbire------------------------------------------------------------------p. 194 Capitolul IV:
Filosofia conversaţională: Richard Rorty şi Jürgen Habermas--------------------
----------------------------------------------------------------------------p.197 1.
Conversaţia : la nivel lingvistic şi la nivelul lumii trăite (a Lebenswelt-ului şi a
praxisului
comunicativ)---------------------------------------------------------------------------p. 199
2. Rorty şi Habermas: convergenţe şi divergenţe (neo-pragmatism vs. pragmatică
formală)--------------------------------------------------------------------------------------p.
205 2.1. Construcţia sensului prin comunicare ----------------------------------------p.
206 2.2. Interpretarea şi dimensiunea descriptivă ca funcţie esenţială a constituirii
sensului.-------------------------------------------------------------------------p. 213 2.3.
Reguli şi acte de vorbire: Rorty, Habermas şi Wittgenstein, Austin------p. 215 2.4.
Comunicarea nedistorsionată---------------------------------------------------p. 217 3.
Telosul comunicării – înţelegerea şi continuarea conversaţiei lumii
------------------p. 223 3.1. Dimensiunea dialogică a vieţii umane : Interacţiune,
cunoaştere şi recunoştere
intersubiectivă------------------------------------------------------p. 225 3.1. Solidaritate
şi Comunitate comunicativă : Integrare şi socializare a actanţilor
comunicaţionali-----------------------------------------------------------------p. 231 3.3.
Scopul filosofiei converaţionale - menţinerea conversaţiei ----------------p. 239 3.4.
Problematica sferei publice şi a sferei private în filosofia conversaţională------
------------------------------------------------------------------------------------p. 242
Capitolul V: Aplicaţiile filosofiei conversaţionale în cadrul culturii post-
filosofice------------- ---------------------------------------------------------------------p.
252 1. Progresul cultural- filosofia ca
progres---------------------------------------------------p. 253 2. Metamorfoza
practicilor sociale. Pledarea Rortiană pentru vocabulare sociale
alternative-------------------------------------------------------------------------------------p.
265 3. Humanities. Filosofie vs. literatură? Argument vs naraţiune. Conversaţia în
locul
argumentului.----------------------------------------------------------------------------------
p. 276 Concluzii--------------------------------------------------------------------------------
p. 281 Anexe------------------------------------------------------------------------------------
p. 286 1. Coping mechanisms for the perception of finitude
-----------------------------------p. 286
Bibliografie-----------------------------------------------------------------------------p. 294
Cuvinte cheie: conversaţie, vocabular final, vocabulare alternative, contingenţă,
97
contextualism, redescriere, autocreaţie, edificare (bildung), ironism, metaforă,
“humanities”, interdisciplinaritate, naraţiune filosofică, practici discursive, limbaj
creat, jocuri de limbaj, reguli de vorbire, neo-pragmatism, postmodernism, anti-
esenţialism, anti-reprezentaţionalism, reformare/revitalizare filosofică,
interacţiune, sferă publică şi sferă privată, creativitate lingvistică, cultură poetizată,
Einbildungskraft (puterea de întruchipare a limbajului), Weltansicht (viziune
asupra lumii), solidaritate, comunitate comunicativă, amprentă originară,
constituirea sensului prin comunicare, filosofie interpretativă şi terapeutică,
progres cultural şi filosofic, activitate discursivă,acte de vorbire, pragmatică, re-
cunoştere intersubiectivă, literatură, principiul utilităţii şi al practicabilităţii ideilor
filosofice, identitate şi auto-determinare, practici sociale şi descrieri, relaţii
interumane. I. Motivaţie pentru alegerea subiectului prezentei teze Prezenta teză de
doctorat se axează pe filosofia conversaţională a gânditorului american Richard
Rorty - o turnură radicală (o adevărată revoluţie, am putea spune) - care a zguduit
fundamentele filosofiei tradiţionale de factură metafizică. Contribuţia deosebit de
originală a lui Rorty vizează reformarea (revitalizarea) domeniului filosofic a cărui
popularitate şi importanţă a scăzut în ultimul secol. Într-un interviu Richard Rorty
afirma că dacă idealiştii germani au ridicat filosofia la statutul de „candidate for the
leadership of culture”1 („candidat la conducerea culturii”, traducerea noastră),
astăzi aceasta a devenit doar o disciplină academică printre multe altele, captivă
într-un cerc vicios al teoriilor şi al ideilor care nu mai rezonează cu actualul peisaj
cultural. Trăim un moment tensionat în istoria filosofiei, în care mişcările interne
ale societăţii au generat restructurări de paradigme şi de doctrine, precum şi critici
intense soldate cu contestarea necesităţii filosofiei (în special în formula sa
tradiţională) ca domeniu de analiză. Richard Rorty restructurează şi redefineşte
filosofia ca „Humanities” - un domeniu cu caracter interdisciplinar, care depăşeşte
impasurile filosofice produse de metafizica şi de epistemologia tradiţională şi care
optează pentru o reorientare generală înspre literatură şi înspre critică literară.
Tematicile abordate de Rorty în opera sa sunt variate, de actualitate şi de relevanţă
majoră în cadrul mai larg al culturii şi implicit şi al filosofiei. Pe acest considerent
am ales ca subiect al prezentei teze un aspect al universului rortian, cel referitor la
limbaj. Interesul nostru gravitează cu precădere în jurul noţiunii de filosofie
conversaţională, dar pentru a forma o imagine cât mai comprehensivă a acesteia,
vom trata şi aspecte lingvistice, sociale şi literare, rămând însă constant în directă
conexiune cu nucleul conceptual al tezei care este filosofia conversaţiei. Pe
parcursul a secole de investigaţii, analize şi observaţii riguroase s-a urmărit
obţinerea de răspunsuri pertinente şi lămuritoare la întrebări de mare însemnătate
referitoare la natura umană, la adevăr, la bine, la frumos, la relaţia dintre obiect şi
subiect, dintre lumea internă a individului şi cea exterioară acestuia, şi desigur la
98
multe altele. Declarată ştiinţa cunoaşterii, filosofia a suferit muliple restructurări
datorită inventării şi adoptării de noi modalităţi de a accede la cunoaştere în funcţie
de perspectivele sugerate de curente, subcurente şi tendinţe dominante, de epocă şi
de comunitatea filosofică de vârf. Se observă în plan diacronic evoluţia de la
„idee” ca obiect al filosofării şi bază a discursului mental specific secolului al -
XVII-lea (consecinţă directă a influenţelor antice) la concentrarea pe discursul
public caracteristic tendinţelor actuale, 1 „From Philosophy to Post-Philosophy:
An interview with Richard Rorty. Conducted by Wayne Hudson and Wim van
Reijn” în The Rorty reader edited by Christofer. J. Voparil and Richard J.
Bernstein, Wiley-Blackwell, A John Willey & Sons, Ltd., Publication, 2010, p.
495. ale căror centru este un artefact al subiectului - expresia lingvistică
verbalizată, mai exact, propoziţia (dacă în trecut se vorbea despre idee, acum întreg
demersul argumentativ gravitează în jurul propoziţiei). Desigur că, în cadrul
acestui rezumat, noi am simplificat enorm problematica evoluţiei filosofiei, dar cu
scopul precis de a evidenţia cum discursul filosofic permite, tocmai din punctul de
vedere al caracterului dinamic al limbajului, permutaţii de tipul surclasării ideii de
către propoziţie. În contextul prezentei lucrări care se focusează pe posibilităţile
dialogice, conversaţionale inerente intreprinderii filosofice vom evalua neo-
pragmatismul rortian drept unul revoluţionar care repudiază ideile carteziene, care
respinge obiectivitatea adevărului şi care găseşte ca fiind îndreptăţite răspunsurile
de tip conversaţional la marile întrebări epistemologice. II. Obiective de cercetare
şi noutatea rezultată în urma demersului investigativ Prin această lucrare ne
propunem construirea unui „decor” filosofic care facilitează familiarizarea cu
teoriile şi viziunea rortiană (un univers filosofic extrem de original şi de interesant
şi a cărui edificare a marcat un moment de turnură în istoria filosofiei) prin analiza
perspectivelor ideatice anterioare şi prin sintetizarea influenţelor pragmatice,
analitice şi lingvistice (aici accentul cade pe teoria actelor de vorbire). Se
urmăreşte expunerea ideilor esenţiale ale operei rortiene cu referire la filosofia
conversaţională, precum şi identificarea condiţiilor şi a contextului filosofic care au
contribuit la construirea acestei filosofii organizată în jurul următoarelor noţiuni :
conversaţie, contingenţă, contextualism, redescriere, autocreaţie, edificare şi
ironism. Teza noastră prezintă o deschidere amplă către aspecte inovatoare (atât la
nivelul conţinutului ideatic şi al metodei de cerecetare, cât şi la nivelul exprimării
[adică al vocabularului ştiinţific] ), demne de a intra în arena discuţiilor filosofice.
Scopul alegerii acestui model de investigaţie filosofică este popularizarea
domeniului de cercetare şi o apropiere a filosofiei atât faţă de un public de
specialitate cât şi faţă de cei care sunt instruiţi în alte arii de cercetare (formaţi
profesional pe filiera altor terminologii specifice). Deschiderea către oameni
reprezintă o „umanizare„ a filosofiei care odată devenită accesibilă, se preocupă de
99
probleme ale vieţii trăite, ale indivizilor şi mai puţin de subiectele perene,
universale şi abstracte. Unul dintre eforturile noastre este acela de confirma şi mai
ales de a convinge sfera filosofică de faptul că intersubiectivitatea poate înlocui cu
succes obiectivitatea şi transcendenţa odată ce sistemul de referinţă al
cercetătorilor nu mai implică realităţi non-umane ca Adevărul, Dumnezeu, Binele
şi Filosofia (concepte care scrise cu majusculă au fost plasate pe un plan superior
al arhitectonicii cunoaşterii). Dorim să demonstrăm prin raţionamente logice,
pertinente şi clare că arena de luptă a dezbaterilor filosofice este conversaţia, unde
într-o manieră contextuală şi istoricistă se realizează o selecţie între vocabulare
filosofice învechite şi vocabulare alternative noi, mai adecvate situaţiei culturale
contemporane. Obiectivul principal urmărit este acela de a expune şi de a aplica
teoria conversaţională rortiană care susţine că procesul comunicativ este unul viu,
unul al interacţiunii exercitate între actanţii comunicaţionali care admiţând
caracterul contingent al limbajului, precum şi cel al existenţei umane, construiesc
şi structurează vocabulare cu aspecte şi conţinuturi reînnoite, transformate, în
vederea dezvoltării capacităţii de a exprima exact semnificaţia stărilor de fapt, iar
la nivel lingvistic de a plăsmui noi sensuri cu care să se umple expresiile
verbalizate. Stilul şi metoda argumentativă alese concordă cu tonul şi cu
vocabularul gânditorului american, care se vrea a fi înainte de toate unul accesibil,
capabil a ghida printre ţesăturile complicate ale filosofiei şi posibili cititori care nu
sunt de specialitate. În ceea ce priveşte tehnica de argumentare am considerat
oportun să optăm pentru o formă de naraţiune filosofică, interesată de redescrierea
şi dizolvarea problemelor filosofice. Ceea ce distinge prezenta teză ca o lucrare
inedită este tocmai metoda de cercetare utilizată - redescrierea - şi stilul
argumentativ neo-pragmatic. În ceea ce priveşte relevanţa tezei în contextul mai
larg al cercetării filosofice, am depus eforturi să împingem cu un pas înainte
(menţinând o linie de analiză rortiană) discuţia (deosebit de importantă în cadrul
filosofiei conversaţionale) referitoare la problematica tensiunii dintre sfera privată
şi cea publică, singura chestiune, de altfel, la care Richard Rorty nu a propus o
soluţie bine conturată şi mulţumitoare. III. Structura tezei (sinteza părţilor
principale ale tezei) : Lucrarea este împărţită în cinci capitole, fiecare dintre ele
fiind concentrat pe observarea, analiza şi interpretarea obiectului unei preocupări
relevante în cadrul mai larg al tezei. Efortul nostru a vizat construcţia detaliată a
argumentelor, coerenţa, claritatea în argumentare şi scrupulozitatea în culegerea şi
prelucrarea de date din publicaţii de specialitate de actualitate - atât din surse
internaţionale cât şi din surse locale. Structurarea tezei se vrea a fi o înşiruire
logică, cursivă, relevantă şi susţinută argumentativ a ideilor expuse. Intenţiile
filosofice ale lui Richard Rorty implică trei poziţii specifice care converg în
formularea filosofiei conversaţiei. Este vorba de triunghiul anti-esenţialism –
100
antireprezentaţionalism – doctrina conversaţiei care se vor plia pe structura
prezentei teze de doctorat (respectiv capitolul I, II, III, capitolul IV reprezentând
miezul temei abordate - motiv pentru care poartă numele de Filosofia
conversaţională). Pornind de la ideea că în istoria filosofiei apar periodic schimbări
de direcţie reliefate de contribuţia unor personalităţi deosebit de înzestrate (care
datorită trăsaturilor lor inovatoare sesizează nuanţe cu însuşiri transformatoare şi le
valorifică într-o manieră originală, chiar revoluţionară) am identificat filosofia lui
Rorty drept un moment definitoriu pentru filosofie cu precădere pentru filosofia
limbajului. Cercetarea filosofică a lui Richard Rorty se axează pe posibilităţile
dialogice, conversaţionale inerente intreprinderii filosofice, urmând o linie de
analiză profund marcată de influenţa lui Ludwig Wittgenstein, John Dewey şi a lui
Martin Heidegger. Respingând ideea de filosofie ca ştiinţă fondatoare, definită prin
termenii vocabularelor filosofice tradiţionale, Rorty (care nu a putut fi definit cu
claritate nici ca filosof analitic, nici ca filosof continental) s-a clasificat pe sine ca
fiind pragmatist. Analizând universul rortian ca o combinaţie între principii
pragmatice (elemente preluate de la John Dewey, William James şi Charles
Sanders Peirces) şi aspecte lingvistice (influenţele principale fiind Ludwig
Wittgenstein, W.von Humboldt, J. L. Austin, John Searle, Paul Grice, Donald
Davisdon, W. Sellars, W. Von O. Quine) am considerat oportun să ne referim la
Richard Rorty ca la un gânditor neo-pragmatist. Capitolul I cu titlul „Structura
conceptuală a prezentei teze de doctorat - reconstrucţia neo-pragmatică a
filosofiei” este alcătuit din cinci subcapitole pentru care vom oferi în rândurile de
mai jos o succintă prezentare: „Depăşirea tradiţiei metafizice - dizolvarea
problemelor filosofice în practici discursive” are caracter introductiv expunând
soluţia rortiană la probleme centrale ale flosofiei tradiţionale (conceptul de minte,
relaţia limbaj – realitate, distincţia obiect-concept [ca şi corespondeţă fidelă a unui
semnificat cu un semnificant din lumea exterioară], chestiunea adevărului) şi
identificând noţiunile esenţiale ale vocabularului filosofiei conversaţionale :
ironism, contingenţă, vocabular final, autocreaţie şi interpretare. Soluţia constă - în
viziune rortiană - în dizolvarea şi dezlegarea acestor problemelor epistemologice şi
metafizice în jocurile de limbaj şi în conversaţie. „Demitizarea metaforei oglinzii –
Ochiul minţii şi mintea ca oglindă” aprofundează discuţia rortiană asupra
renunţării la perceperea conceptului de „minte” ca un spaţiu izolat, elitist, care
facilitează un canal de comunicare cu transcendentalul, cu lumea nevăzută a
esenţelor şi a ideilor. Am insistat asupra faptului că este imposibil să se identifice o
poziţie de pe care să se distingă mintea în raport cu lumea, în absenţa elementului
lingvistic şi a jocurilor de vorbire plasate în context istoric. Întrebările referitoare la
cunoaştere nu sunt aduse în prim plan de către relaţia dintre idei şi obiecte ci de
către practica socială materializată lingvistic. „Problema adevărului în filosofia
101
conversaţională. Adevăr fără corespondenţă” aduce în prim plan teoria conform
căreia adevărul este o construcţie, un artefact uman atribuit expresiilor lingvistice
în cadrul proceselor comunicativ-interative. Cuvântul cheie aici este acela de
„creat” pentru că într-adevăr adevărul se construieşte şi nu se se descoperă. Nu
există o entitate numită „Adevăr” scris cu majusculă la care să se raporteze
realitatea, şi prin analiza exactităţii corespondenţei între cele două să se stabilească
raporturi de adevăr. În schimb, adevărul se revelează prin practică, acţiune, utilitate
şi prin acord lingvistic între membrii unei comunităţi. Fără a cădea în relativism
trebuie privit adevărul ca proprietate a propoziţilor cu sens, propoziţii care
alcătuiesc vocabulare. Vocabularele sunt continuu comparate între ele pentru a
decide care este cel mai adecvat la un anumit context şi la o anumită situaţie
conversaţională. Justificarea forţei şi a valorii vocabularelor se realizează
retrospectiv în cadrul analizei istoriei filosofiei limbajului. În continuare, în
subcapitolul „O filosofia interpretativă (creativă) şi terapeutică” (urmărind o linie
wittgensteiniană), am plasat bazele filosofiei conversaţionale în nevoia imperativă
de a caracteriza filosofia prin criterii interpretative şi terapeutice şi nu ca teorie a
cunoaşterii bazată pe existenţa unui sistem de concepte anistorice. Redefinirea şi
reatribuirea de misiuni culturale filosofiei este un proces realizabil doar prin
imersarea intereselor filosofice în contextele de viaţă şi prin asignarea acestora de
valori practice, verificabile şi relevante pentru comunităţile de indivizi.
Reîntoarcerea la pragmatism subliniază mai cu seamă teoria conform căreia
sensurile ideilor şi înţelesurile lor ascunse constau şi se recuperează din
consecinţele lor contextuale. Influenţele majore referitoare la acest subiect au fost
Friedrich Nietzsche şi Martin Heidegger, prin urmare în fragmentul denumit
„Rorty, Heidegger şi Nietzsche” le este dedicat lor. Preocuparea noastră a vizat
caracterizarea Dasein-ul prin prisma posibilităţilor inerente lui şi prin prisma
propriei existenţe surprinsă în plină desfăşurare. Dasein-ul lui Heiddeger reprezintă
trăirea autentică a omului căruia lumea nu i se mai dezvăluie pe nivele ontologice
ci se structurează şi se definieşte în raport cu individul care utilizează limbajul ca
instrument creator. Alcătuirea lumii se decide în fiecare moment al trăirii umane,
prin articularea lingvistică. Cu aceste viziuni în minte Rorty opune culturii centrate
pe filosofie una axată pe artă, pe elementele poetice pe care o numeşte cultură
poetizată. Poziţia anti-metafizică, anti-universalistă şi istoricistă marchează acest
tip de cultură ca una care refuză să situeze binele şi adevărul pe un nivel mai înalt
decât cel al vieţii de zi cu zi. Mesajul rortian susţine că există speranţa de a
„poetiza” cultura, poziţionând în centrul acesteia figura „poetului puternic”. În
cadrul acestei culturi accentul cade pe construirea de vocabulare finale alternative.
Sintagma rortiană vocabular final desemnează un set de cuvinte posedat de o
persoană, care reprezintă punctul ultim unde poate ea ajunge prin folosirea
102
limbajului propriu. Fiecare vocabular final este diferit în funcţie de educaţia
individuală şi lecturi anterioare care au facilitat comparaţia cu alte vocabulare
alternative mai bune. Caracteristicile unui anumit vocabular final permit
identificarea amprentei personale (a acelui aspect care conferă tocmai unicitatea
unei persoane) a celui care utilizează acel vocabular. Cuvântul „final” parte din
sintgma rortiană „vocabular final” nu trebuie asociat cu ambiţii metafizice
referitoare la atingerea unui punct terminus al interogărilor filosofice. Vocabularul
final reprezintă suma cunoştiinţelor acumulate până în momentul expunerii lor într-
un discurs. De îndată ce se adaugă date noi bagajului informaţional care formează
vocabularul, acesta se extinde. Richard Rorty consideră că această cultură poetizată
necesită o figură centrală - cea a ironistului. Figura ironistă (ca opusă
metafizicianului) este compusă din două tipologii. Este vorba despre ironistul
teoretician (interesat de putere şi de perfecţiune) care vrea să îşi instaleze sistemul
şi propria persoană ca autoritate, să introducă o strategie de finitizare a istoriei prin
propria muncă şi ironistul care nu e teoretician, care nu vrea să se instaleze pe sine
ca autoritate. Primul vizează sublimul în timp ce cel de al doilea este atras şi
interesat de frumosul căruia i se oferă un cadru - moartea. Vizând sublimul,
teoreticianul ironist e mereu în pericol să recadă în metafizică. Ironistul înţelege
caracterul efemer şi dependent de context al propriului vocabular final, pe care
vrea să îl îmbunătăţească mereu punându-l, în mod constant, în relaţie cu
vocabulare alternative care se pot dovedi mai bune. Adept al redescrierii, el este
convins că orice poate fi pus într-o lumină bună sau într-o lumină proastă astfel
încât este indezirabilă o adeziune ultimă şi desăvârşită la orice tip de sisteme de
idei (deoarece acestea sunt supuse alterării, în timp ce, în paralel, pot apărea alte
viziuni noi, încărcate de potenţial). În paralel cu metoda redescrierii (pe care o
preferă în detrimentul inferenţei), ironistul consideră că dialectica este forma de
argumentare mai eficientă. Această opinie este explicată în modul următor: nu
propoziţiile sunt cele care trebuie comparate ci vocabularele între ele. Termenul de
„dialectică” a fost preluat de Rorty de la Hegel şi prin acesta el înţelege acea
abilitate literară producătoare de Gestalt-switch-uri lingvistice. Ironistul realizează
importanţa autocreaţiei ca un proiect într-o nesfărşită derulare şi niciodată ca un
rezultat final. Procesul autocunoaşterii în timpul confruntării cu propria
contingenţă este similar cu procesul inventării unui nou limbaj şi al imaginării unor
metafore noi. În cel de al doilea capitol al tezei noastre – „Influenţe lingvstice şi
analitice în cadrul filosofiei conversaţiei” - am tratat contribuţia lui Rorty în
interiorul filosofiei limbajului, notând influenţele de natură lingvstică şi analitică
asupra filosofiei conversaţiei. Accentul a căzut pe explicitarea noţiunilor de
edificare (noţiunea de auto-formare/bildung înlocuieşte matricile lingvistice şi face
referire la moduri de vorbire mai bogate prin generarea de metafore noi),
103
redescriere (metodă de muncă prin care practicile lingvistice, descrierile de sine şi
de lume sunt recondiţionate - metodă care marchează perfect gestalt-switch-ului
filosofic), limbaj creat, contextualism lingvistic (teza plasării teoriilor limbajului în
cadrul mai amplu al istoriei umanităţii, conectată la cea a contingenţei şi astfel
împreună definind omul ca entitate adânc înrădăcinată în timpul şi mediul care a
format-o) şi pe stabilirea nuanţelor wittgensteiniene care transpar din filosofia
conversaţională rortiană (teoria utilizării limbajului – „meaning is use”, a jocurilor
de limbaj [activităţi lingvistice a căror mişcare combinatorie alcătuiesc limbajul şi
a căror conexiuni multiple redau semnificaţia cuvintelor] şi a regulilor lor
aferente). Limbajul este un proces dinamic, creator de sensuri multiple şi variate,
proces care antrenează mecanisme de extindere, restrângere, degradare şi transfer
de sens. Pornind de la aceste asumpţii am discutat în cel de-al treilea capitol
dedicat comunicării, numit „Filosofia comunicării”, subiecte precum creativitatea
lingvistică, sau noţiunea de metaforă ca formă productivă şi creativă de cunoaştere
generatoare de nou lingvistic şi de progres cultural. Interesul nostru a fost orientat
în egală măsură către problematica lui Einbildungskraft (puterea de întruchipare a
limbajului), către teoriile lui Humboldt referitoare la articularea sensului şi a
limbajului ca Weltansicht - viziune asupra lumii şi asupra tendinţele de evoluţie a
teoriilor pragmatice care au avut un impact deosebit de relevant în formularea unor
trăsături de bază ale filosofiei conversaţiei. Structura investigaţiei noastre
urmăreşte modelul care caracterizează teoria ilustrului profesor de origine germană
Jürgen Trabant. Acesta a identificat trei momente definitorii pentru istoria
filosofiei ca gravitând în jurul a trei personalităţi deosebite Giambattista Vico,
(autorul primei turnuri lingvistice), W. V. Humboldt (autorul celei de-a doua) şi
Richard Rorty căruia Trabant îi atribuie cea de a treia mişcare majoră în studiul
filosofiei, cu precădere cea a limbajului - cea de-a treia turnură lingvistică.
Umanistul italian Giambattista Vico intreprinde o investigaţie filosofică prin care
dezvăluie lumii că procesul cunoaşterii trebuie mediat prin semne şi limbaj. Rorty
este de acord cu Vico în ceea ce priveşte faptul că tropul caracteristic limbajului
creator este metafora. Aceasta permite proiectarea asupra realităţii a imaginii unui
spaţiu nedeterminat, cu limite fluide, ca un roman cu final deschis. Rorty preia
metafora, o supune procesului de redescriere şi o transformă în unealta
indispensabilă a poetului creator de nou. Actantul comunicaţional devine creator de
noi metafore atunci când în cadrul unei conversaţii este capabil să dea noi
înţelesuri unor termeni în prealabil învăţaţi. Sensul unei expresii lingvistice este
dinamic (mobil) - sugerează şi Nietzsche în Naşterea filosofiei din spiritul muzicii
atunci când defineşte conceptul dionisiac ca fiind incapacitatea de a fi constrâns
într-o singură formă, mişcarea generatoare de nou. Sensul se trăieşte şi se retrăieşte
perpetuu, creativitatea inerentă expresiilor lingvistice asigurând progresul cultural.
104
În continuare, pentru a clarifica fenomenul desfăşurării limbajului ca practică
socială şi ca formă de viaţă am impus o regândire a valorilor şi a concepţiilor
tradiţionale care vizează contextul praxisului comunicativ şi ne-am orientat
interesul către opera lui Humboldt. Viziunea sa sugerează că un studiu sec al
limbajului, de dragul limbajului şi referinţe exclusive la structurile formale nu este
suficient pentru a formula o teorie a limbajului adecvată. Limbajul este acţiune,
practică socială, prin urmare studiul limbajului trebuie abordat dintr-o perspectivă
antropologică cu focusare pe ambianţa socială şi culturală în care vorbitorii unui
limbaj trăiesc şi se desfăşoară. Limbajul dezvăluie spiritul unui popor, al unei
comunităţi - spirit care se evidenţiază în plină procesualitate, ca energie creatoare,
ca activitate, ca energeia. Procesul viu al vorbirii, anume conversaţia, este centrul
creator de sensuri al limbajului, adânc înrădăcinat în dimensiunea interactivă.
Pentru a construi o nouă viziune asupra lumii (Weltansicht) şi pentru a demonstra
puterea de întruchipare a limbajului (Einbildungskraft) Rorty marşează pe
creativitate, subiectivitate (mai exact, pe inter-subiectivitate) şi schimbare. Prin
elementul creativ cu care se infuzează, gândirea rortiană oferă filosofiei în general
un efect estetic esenţial. Acesta din urmă aduce în prim plan inegalabila importanţă
a faptului că semnificaţiile pot fi interschimbabile, iar acest fenomen se derulează
în cadrul contextelor comunicaţionale. În continuare vom compara teoriile lui
Humboldt cu teoriile lingvistului american Noam Chomsky care prin noţiunea de
„performanţă” vede limbajul ca un proces generativ, dinamic, apropiindu-se astfel
de energeia lui Humboldt, dar care vizează procesul de producere efectivă a
limbajului. Richard Rorty preferă versiunea humboldtiană şi consideră mai mult
decât plauzibilă teoria conform căreia limbajul nu este un produs ci producere
(Erzeugung) care condiţionează vorbitorul activ dar care la rândul său este
condiţionat de utilizarea limbajului în contextul ales de acesta. Vom trece de la
semantică la pragmatică (ca parte din semiotică) pornind de la indexicalitatea
dependentă de context, trecând prin acţiunea performativă a anumitor acte de
vorbire în contexte particulare (Paul Grice, în această etapă persistă noţiunea de
„performanţă” dar ea nu mai vizează în stil chomskian producerea limbajului, ci
mai degrabă înţelegerea acestuia), şi ajungând în final la teoria actelor de vorbire
ca teorie pragmatică orientată pe acţiune (John Austin şi John Searle). Capitolul IV
- „Filosofia conversaţională: Richard Rorty şi Jürgen Habermas” - este dedicat
unui „dialog” comparativ între cei doi titani ai filosofiei de astăzi - Richard Rorty
şi Jürgen Habermas - care de altfel au conversat constant de-alungul carierelor lor.
Subiectele atinse sunt dimensiunea dialogică a vieţii umane, constituirea sensului
prin comunicare la nivelul unei comunităţi comunicative, stabilirea telosului
comunicării ca înţelegerea şi continuarea conversaţiei lumii, interacţiunea şi
relaţiile intersubiective ale actanţilor comunicaţionali. Argumentele principale de
105
la care pornim în analiza problematicii conversaţiei şi aşadar a interacţiunii
verbalizate sunt acelea conform cărora sensul formulărilor lingvistice se
recuperează din orizontul dialogic al existenţei umane şi acela care presupune că
procesul comunicativ verbalizat se vrea conceput ca proces activ de conlucrare a
funcţiilor sintactico-semantice cu cele acţionale de tip pragmatic. Destinaţia finală
a intreprinderii noastre din acest capitol este aceea de a clarifica mecanismele
comunicaţionale – articularea sensului, stabilirea de maxime conversaţionale şi
norme de vorbire (menţinându-ne în cadrul teoriei pragmatice a limbajului –
marşând pe aspectele contextualismului, ale practicii argumentării şi ale
comunicării nedistorsionate, ale structurării comunicaţionale ale experienţei), cu
focusare pe structurarea discursivă a interacţiunilor interpersonale şi de a arăta
modul în care comunicarea ca mediu de socializare tinde înspre atingerea unor
deziderate ca înţelegerea şi solidaritatea umană. Pe întreg parcursul acestui capitol
am raportat ideile rortiene referitoare la conversaţie şi la limbaj în general, la cele
habermasiene. Motivaţia care stă la baza alegerii mele, exprimată in nuce, este
următoarea: Richard Rorty şi Jürgen Habermas s-au ales reciproc drept parteneri în
cadrul dezbaterii filosofice. Pe durata carierelor lor, cei doi au menţinut o
conversaţie fructuoasă întruchipând, după model rortian, tipologia gânditorului
ideal – cel care este interesat de menţinerea conversaţiei lumii. Conversaţia, ca
parte integrantă a procesului comunicativ, derivă din caracterul dialogic al acestuia
şi îmbină convenţiile operaţionale cu ipostaza dinamică generatoare de originalitate
a discuţiei libere. Ţinta conversaţiei nu este aceea de a găsi adevărul ci de a
întruchipa prin ea însăşi un ghid al relaţiilor între oameni care îşi duc existenţa
conştientizându-şi propria contingenţă. Conversaţia îşi atinge adevăratul scop
atunci când dând frâu liber propriei creativităţi formulează noi metafore şi
vocabulare şi nu se autolimitează la un sistem argumentativ riguros. Este imperativ
a se înlocui raţiunea (de orice tip ar fi ea) cu naraţiuni amplasate în contexte
istorice, naraţiuni care prin întâlniri comunicative libere, deschise ar identifica
adevărul ca proprietate a unor propoziţii şi prin extensie, a unor acţiuni.
Interacţiunea lingvistică presupune în paralel şi o interacţiune socială, actanţii
comunicaţionali recunoscându-se reciproc ca individualităţi comunicative şi
atribuindu-şi diverse roluri sociale. Eul comunicativ se constituie în paralel cu
ceilalţi subiecţi, creându-se pe sine în procesul de socializare (Sozialisierung –
termen habermasian). Se poate vorbi chiar de un raport dialogic de recunoaştere a
sinelui prin raportarea la celălalt. Solidaritatea umană nu este o recunoaştere a unui
sine central ci un acord intersubiectiv ce ţine de circumstanţe istorice, o abilitate de
a trece de diferenţele tradiţionale înspre includerea celor diferiţi faţă de noi într-un
„noi” mai mare cu sens extins. În cadrul acestui capitol vom aborda şi
problematica sferei publice şi a sferei private în filosofia conversaţională şi vom
106
concluziona că - deoarece aceste aspecte ale vieţii umane nu pot fi abordate ca un
întreg, soluţia pentru a asigura o bună comunicare între cele două sfere rezidă în
construcţia unei societăţi care să acrediteze ambele dimensiuni, să înţeleagă în
profunzime diferenţele care există între cele două şi să creeze mediile propice
pentru ca ambele să prospere. Capitolul V – „Aplicaţiile filosofiei conversaţionale
în cadrul culturii post-filosofice” - cel care închide prezenta teză, este unul
aplicativ care se preocupă de efectele directe şi concrete ale filosofiei rotiene în
contextul societăţii de astăzi. În acest moment al tezei noastre urmărim
demonstrarea fuuncţionării eficiente a vocabularelor sociale alternative, descriem
imaginea filosofiei de astăzi ca o filosofie orientată către progresul cultural şi către
conlucrarea productivă a filosofiei cu literatura. Efortul nostru este acela de a
demonstra aplicabilitatea teoriilor rortiene la realităţile actuale. Poziţionată central
în cadrul culturii post-filosofice este noua predilecţie pentru naraţiune şi
conversaţie (ca reacţie la slăbirea puterii argumentului rigid), noua predilecţie
pentru transgresarea limitelor dintre discipline şi a eliberării de matrici
comportamentale – toate acestea regăsindu-se şi fiind discutate în cadrul unei
discipline noi, comprehensive, flexibile şi creative numită „humanities”. În
încheierea prezentei teze de doctorat am formulat următoarele concluzii: filosofia
conversaţională, elaborată ca o îmbinare binevenită a principiilor pragmatice cu
turnura lingvistică a reprezentat formula salvatoare care a preschimbat filosofia
dintr-o arie de cercetare aflată în declin, într-un domeniu actual, orientat către
progres, a cărui evoluţie marchează mutarea accentului pe studiul limbajului
aplicat (al conversaţiei) şi pe corelarea cu celelalte discipline umaniste. Se poate
spune că prin redefinirea filosofiei, Richard Rorty a salvat-o pe aceasta de la
dispariţia în marea de teorii şi sisteme vetuste. Efortul său, în ceea ce priveşte
remodelarea filosofiei este unul dublu: pe de o parte el urmăreşte construirea unei
filosofii productive şi pe de altă parte, el tinde spre o apropiere de artă (de
literatură cu precădere). Literatura nu mai este singurul domeniu creator de viaţă,
acum şi filosofia se întoarce către elementul uman şi către viaţa trăită. La fel ca şi
creaţia literară şi filosofia semnifică o muncă de sinteză. Vocabularele filosofice îşi
dovedesc adecvarea la realităţile umane şi utilitatea în cadrul culturii. Limbajul
nostru este un filtru care remodelează realitatea cu fiecare propoziţie. Propoziţiile
şi fragmentele de vorbire sunt întotdeauna raportate la alte propoziţii şi la alte
forme de vorbire şi niciodată la o realitate obiectivă pe care noi nu o putem
cunoaşte direct deoarece este imposibil să ieşim în afara limbajului nostru.
Certitudinea încetează să mai fie scopul cercetării filosofice odată ce se recunoaşte
contingenţa vieţii umane, a adevărurilor şi a vocabularelor. Central filosofiei
contingenţei este omul în unicitatea lui cu ansamblul de trăsături care îl distinge de
ceilalţi. Scopul individului care îşi asumă propria contingenţă este acela de a lăsa
107
în urma sa amprenta existenţei sale. Filosofia conversaţională restabileşte locul
pragmatismului în interiorul culturii (conferindu-i o altă faţă), relaţionându-l la
curente lingvistice şi literare contemporane (postmodernismul, poststructuralismul,
deconstructivismul). Interdisciplinaritatea specifică acestei filosofii evidenţiază
linia de analiză predilectă a secolului nostru. Considerăm că cercetarea efectuată pe
parcursul acestei teze de doctorat a analizat în mod productiv, a explicitat şi a
clarificat multiple aspecte referitoare la filosofia conversaţională rortiană trecând
prin tendinţele anti-fundaţionaliste şi anti-reprezentaţionale. Richard Rorty a
declarat că singurul aspect filosofic la care nu a reuşit să ofere o soluţie precisă este
chestiunea reducerii tensiunii dintre sfera privată şi cea publică. Această
problematică ne-a preocupat în mod deosebit şi în urma analizei am concluzionat
că omul, ca fiinţă socială nu poate realiza o delimitare riguroasă între cele două
aspecte ale structurii sale interne (nevoia de a se autoperfecţiona şi de a-şi construi
un univers privat şi fecund şi nevoia de a interacţiona cu ceilalţi). Menţinera
tensiunii este de dorit deoarece astfel se realizează şi se întreţine un echilibru
funcţional, indiferent de care parte se înclină mai mult balanţa. O ieşire definitivă
dintr-una dintre cele două sfere este cu neputinţă, iar un abandon parţial în
detrimentul oricărei dintre ele generează disfuncţionalităţi la nivel existenţial. Teza
de faţă cuprinde şi o anexă în limba engleză denumită „Coping mechanisms for the
perception of finitude” având ca subiect discuţia despre procesul de generare al
mecanismelor lingvistice şi poetice de înfruntare a unui fenomen de neatins/de
necunoscut – moartea. Declarând moartea ca fiind un artefact cultural, o problemă
semantică, Richard Rorty propune poezia ca soluţie pentru a reduce anxietatea şi
sentimentele negative produse de ideea iminenţei acesteia. Plăcerea estetică, în
viziunea lui Richard Rorty, facilitează acceptarea condiţiei efemere şi contingente
a omului şi resemnarea de a rămâne, cum afirmă Martin Heidegger o Sein zum
Tode. BIBLIOGRAFIE Armstrong, D. M., A Theory of Universals. Universals &
Scientific Realism. Volume II, Cambridge University Press, 1978. Agwuele,
Anthony Onyemachi, Rorty’s Deconstruction of philosophy and the Challenge of
African Philosophy, Peter Lang Internationaler Verlag der Wissenschaften,
Frankfurt am Main, 2009. Austin J., L., How to do things with words. The Wiliam
James Lectures delivered at Harvard University in 1955, Cambridge,
Massachusetts, Harvard University Press, 1962. Bal, Mieke and De Vries, Hent,
Take care of freedom and truth will take care of itself. Interviews with Richard
Rorty, Edited with an Introduction by Eduardo Mendieta, Stanford University
Press, California, 2006. Baldwin, Thomas, Contemporary Philosophy, A History of
Western Philosophy: 8, Philosophy in English since 1945, Oxford University
Press, New York, 2001. Barton Perry, Ralph, Characteristically American. (Five
lectures delivered on the William W. Cook Foundation at the University of
108
Michigan, November-December 1948)Alfred A. Knopf, New York, 1949.
Baudrillard, Jean, Simulacra and Simulation, translated by Sheila Faria Glaser, The
University of Michigan Press, Michigan, 1994. Bernstein, Richard J., Habermas
and Modernity, Polity Press Cambridge in association with Basil Blackwell, New
York, 1985. Braga, Corin, 10 Studii de Arhetipologie, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1999. Brandom, Robert. B, Between Saying and Doing: Towards an Analytic
Pragmatism, Oxford University Press, New York, 2008. Brandom, Robert B.,
Richard Rorty and his Critics, Blackwell Publishers, 2000. Bruce, Aune, Rorty on
Language and the world, The Journal of Philosophy Vol. 69, No. 19, (October 26,
1972), pp.665-667. Baldwin, Thomas, A History of Western Philosophy.
Contemporary Philosophy. Philosophy in English since1945, Oxford University
Press, 2001. Buchleer, J., Philosophical writings of Peirce, Dover Publications Inc.,
New York, 1955. Canfield, John V., Routledge History of Philosophy. Volume X.
Philosophy of Meaning, Knoweledge and Value in the Twentieth Century,
Routledge London and New York, 1997. Caponigri, A. Robert, TIME & IDEA.
The theory of History in GIAMBATTISTA VICO, University of Notre Dame
Press, Notre Dame, London, 1968. Castell, Alburey, Essays in pragmatism by
William James, Hefner Press, a division Macmillan Publishing Co., Inc., New
York, Collier Macmillan Publishers, London, 1948. Codoban, Aurel, Semn şi
interpretare. O intrducere postmodernă în semiologie şi hermeneutică, Editura
Dacia, 2001. Cohen, Avner, Dascal Marcelo, The institution of philosophy. A
discipline in crisis?, Open Coust, La Salle, Illinois, 1989. Cooper, Wesley, The
unity of William James’s Thought, Vanderbilt University Press, Nashville, 2002.
Coşeriu, Eugenio, Introducere în lingvistică, Traducere de Elena Ardeleanu şi
Eugenia Bojoga. Cuvânt înainte de Mircea Borcilă. Ediţia a II- a, Editura Echinox,
Cluj, 1999. Cotkin, George, William James, Public Philosopher, The John
Hoppkins University Press, Baltimore, 1990. Danisch, Robert, Pragmatism,
Democracy and the Necessity of rhetoric, The University of South Carolina Press,
2007. Delanty Gerard, Community, Routledge Taylor and Francis Group, London,
2003. Derrida, Jacques, Of Grammatology, trans. Gayatri Chakravorty Johns
Hopkins University Press, Baltimore, 1976. De Vries, Willem, Triplett, Timm, A.
Knowledge, Mind and the Given. Reading Wilfrid Sellers’s “Empiricism and the
Philosophy of mind. Including the complete text of Sellers’s essay”, Hackett
Publishing Company Inc., 2000. De Vries, E., Man in Rapid Social Change,
Garden City, Published for The World Council of Churches by Doubleday &
Company, ING, New York, 1961. Dewey, John, Art as experience, Penguin Group,
New York, 1934. Delacampagne, Christian, Istoria filozofiei în secolul XX,
Editura Babel, Bucureşti, 1998. Devitt, Michael, şi Hanley, Richard, The
Blackwell Guide to the Philosophy of language, Blackwell Publishing, 2006.
109
Devitt, Michael, şi Sterelny, Kim, Limbaj şi realitate. O introducere în filosofia
limbajului, Editura Polirom, Iaşi, 2000. Dunăreanu, Lucian; Jucan, Marius; Marga,
Delia; Popa, Ecaterina; Stanciu, Virgil şi Ursa Ovidiu, Filosofia Americană.
Volumul I. Filosofia americană clasică, Editura ALL Educational, Bucureşti, 2000.
Durfee, Harold A., Analytic Philosophy and phenomenology, Martinus Nijhoff/
The Hague, 1976. Finch, Henry Le Roy, Wittgenstein-the later philosophy. An
exposition of the ‘Philosophical Investigations’, Humanities Press, Atlantic
Highlands , N.J., 1977. Flowers, Elisabeth and. Murphy, Murray G, A history of
philosophy in America, vol II” Capricorn Books, New York. Fogeling, Robert J.,
Wittgenstein, Routledge & Kegan Paul, London, Henley and Boston, 1976.
Goodman Nelson, Ways of Worldmaking, Indianapolis: Hackett, 1978, Paperback,
1985. Foucault, Michel, The Order of Things, Random House, New York, 1973.
Frâncu, Constantin, Curente şi tendinţe în lingvistica secolului nostru, Casa
Editorială “Demiurg”, Iaşi, 1999. Gellner, Ernest, The Devil in Modern
Philosophy, edited with a preface by I. C. Jarvie and Joseph Agassi, Routledge &
Kegan Paul, London and Boston, 1974. Gibert, Everett, Katharine, şi Kuhn,
Helmut, Istoria esteticii, ediţie revăzută şi adăugită, în româneşte de Sorin
Mărculescu şi prefaţă de Titus Mocanu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1972.
Guignon, Charles and Hiley, David R., Richard Rorty, Cambridge University
Press, 2003. Habermas, Jürgen, Etica discursului şi problmea adevărului, Editura
Art, Bucureşti, 2008. Habermas, Jürgen, La technique et la science comme
‘ideologie’-Travail et interaction, les essays CLXXXIII, Galimard. Habermas,
Jürgen, Conştiinţă morală şi acţiune comunicativă, Editura All Educational,
Bucureşti, 2000. Habermas, Jürgen, The Theory of communicative action,
Lifeworld ad System: a critique of functionalist Reason, Beacon Press, 1987.
Habermas, Jürgen, The Theory of communicative action, Vol.2, Lifeworld ad
System: a critique of functionalist Reason, Beacon Press, 1987. Habermas, Jürgen,
Cunoaştere şi comunicare, Editura Politică, Bucureşti, 1983. Habermas, Jürgen, La
pensee postmetaphysique, Armand Colin Editeur, Paris, 1993. Habermas, Jürgen,
Sfera Publică, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2005. Hacker, P.M.S.,
Wittgenstein Mind and Will. Volume 4 of an Analytical Commentary on the
Philosophical Investigations. Part 1, Essays, Blackwell Oxford UK and Cambridge
USA, 2000. Hallet, Garth, S.J., Wittgenstein definition of meaning as use,
Fordham University Press New York, 1967. Hanfling, Oswald, Wittgenstein’s later
Philosophy, MacMillan, 1989. Hardwick, Charley D. and Crosby, Donald A.,
Pragmatism, Neo-Pragmatism, and Religion. Conversations with Richard Rorty,
Peter Lang Publishing, New York, 1997. Harris, Roy, Andrew Pyle, The origin of
language, Thoemmes Press, 1996. Heidegger, Martin, Fiinţă şi timp, Traducere din
Germană de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă, Editura Humanitas, Bucureşti,
110
2006. Heidegger, Martin, On the way to Language, Harper and Row, New York,
1971. Hintikka, Merrill B., Hintikka, Jaakko, Investigating Wittgenstein, Basil
Blackwell, UK, 1986. Hintersteiner, Norbert, Către o depăşire a tradiţiilor, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 2003. Honneth, Axel, Joas, Hans (eds.), Communicative
action. Essays on Jürgen Habermas’ Theory of Communicative action, The MIT
Press, Cambridge, Massachusetts, 1991. Hospers, John, An introduction to
philosophical analysis, second edition, Prentice-Hall, Inc., Englewood Cliffs, N.J.,
1967. Hügli, Anton, Lübcke, Poul, Filosofia in secolul XX. Fenomenologia,
Hermeneutica. Filosofia existenţei. Teoria critic. Vol. 1, Editura All Educational,
2003. Trad. De Gheorghe Pascu, Andrei Apostol, Cristian Lupu. Hügli, Anton,
Lübcke, Poul, Filosofia in secolul XX.Teoria ştiinţei. Filosofia analitică,Vol. 2
Editura All Educational, 2003, trad. De Andri Apostol, Mihnea Căpraru, Cristian
Lupu, Marius Mureşan, Marius Stan. Hulban, Horia, Synthesis in English
Lexicology and Semantics, Iaşi, 2002. Humboldt, Wilhelm von, On language-On
the diversity of human language. Construction and its influence on the mental.
Development of the human species. Edited by Michael Losonsky, Cambridge
University Presss, 1999. Humboldt, Wilhelm von, Linguistic Variability and
Intellectual Development, University of Pennsylvania Press, Philadelphia, 1972.
Hutcheon, Linda, The Politics of Postmodernism, translated by Mircea Deac, Ed.
Univers, Bucharest, 1997. Hutcheon, Linda, Politica Postmodernismului, translated
by Mircea Deac, Ed. Univers, Bucharest, 1997. James, William, Essays in
pragmatism, edited by Hafner Publishing co. inc., NewYork. James,William,
“Philosophical conceptions and practical results”’, în Paul Kurtz, American
Philosophy in the Twentieth Century, a Sourcebook from pragmatism to
philosophical analysis, published by The Macmillan Company Collier-Macmillan,
USA, 1969. James, William, “The Will to Believe and other Essays in Popular
Philosophy” în Writings 1878- 1899, ed. Gerald E. Myers, New York: The Library
Of America, 1992. James, William, “The Varieties of Religious Experience”, în
Writings 1902-1910, ed. Bruce Kuklick, New York: The Library of America,
1987. James, Williams, “Pragmatism’s conception of Truth”, în Paul Kurtz (ed.)
American Philosophy in the Twentieth Century, a Sourcebook from pragmatism to
philosophical analysis, published by The Macmillan Company Collier-Macmillan,
USA, 1969. Jameson, Friedrich, The Cultural Turn, Verso, London, NewYork,
1998. Kampits, Peter, Între aparenţă şi realitate. O istorie a filosofiei austriece,
Humanitas, Bucureşti, 1999. Kenny, Anthony, The Legacy of Wittgenstein, Basil
Blackwell, 1984. Kenny, Anthony, The Wittgenstein Reader, Blackwell Oxford
UK and Cambridge USA, 1994. Kierkegaard, Søren, Sickness unto death, Wilder
Publications, Radford, VA, 2008. Klagge, James C., and Nordman, Alfred, Ludwig
Wittgenstein. Philosophical Occasions 1912- 1951, Hackett Publishing Company
111
Indianopolis & Cambridge; 1993. Kripke, Saul A., Wittgenstein. On rules and
private language, Blackwell Publishing, 1982. Kolbel, Max and Weiss, Bernhard,
Wittgenstein’s lasting significance, Routledge Taylor and Francis Group, London
and New York, 2004. Künne, Wolfgang, Conceptions on truth, Clarendon Press,
Oxford, 2003. Kurtz, Paul, American Philosophy in the Twentieth Century. A
sourcebook from pragmatism to philosophical analysis, published by The
Macmillan Company Collier-Macmillan, USA, 1969. Lepore, Ernest & Smith,
Barry C., The Oxford Handbook of Philosophy of Language, Clarendon Press,
Oxford, 2006. Leszek Koczanowicz, The choice of tradition and the tradition of
choice: Habermas’ and Rorty’s interpretation of pragmatism, Philosophy & Social
Criticism• vol 25 no 1 • pp. 55–70, Copyright © 1999 SAGE Publications
(London, Thousand Oaks, CA and New Delhi). Lacan, Jacques, The Language of
the Self: The Function of Language in Psychoanalysis, The Johns Hopkins
University Press, Baltimore, 1968. Levinas, Emmanuel Totalitate şi Infinit, Editura
Polirom, 1999. Lyons, John, Semantics 2, Cambridge University Press, 1977.
Lodge, David, Meserie!, Biblioteca Polirom, 2003. Lodge, David, Ce mică-i
lumea!, Biblioteca Polirom, 2003. Lodge, David, Nice Work, Penguin Books,
London, 1989. Ludwig Grunberg, Idei Contemporane. Opţiuni filosofice
contemporane, Editura Politică, Bucureşti, 1981. Luhmann Niklas and Schorr Karl-
Eberhard, Problems of Reflection in the System of Education, Waxmann Münster /
New York, 2000, translated by Rebecca A. Neuwirth. Malachowski, Alan R.,
Reading Rorty. Critical responses to Philosophy and the Mirror of nature (and
Beyond). Associate editor Jo Burrows, Basil Blackwell, 1990. Malachowski, Alan
R., Richard Rorty, Vol. I/II/III/IV, Sage Masters of Modern Social Thought, Sage
Publications London/Thousand Oaks/ New Delhi, 2002. Manson, Richard, The
theory of knowledge of Giambattista Vico, Archon Booksa, 1969. Marcuse
Herbert, Eros and Civilization, A Philosophical Inquiry into Freud. With a New
Preface by the Author, published by Beacon Press, Boston, 1979. Marcell, David,
W, Progress and Pragmatism. James, Dewey, Beard, and the American Idea of
Progress, Greenwood Press, Westport, Conneticut, London, England, 1974. Marga,
Andrei, Filosofia lui Habermas, Editura Polirom, 2006. Marga, Andrei,
Raţionalitate, comunicare, argumentare, Editura Dacia, Cluj, 1991. Marga, Andrei,
Introducere în filosofia contemporană, Polirom, 2002. Marga, Andrei, Acţiune şi
raţiune în concepţia lui Jürgen Habermas, Editura Dacia, ClujNapoca, 1985.
Marga, Andrei, Explorări în actualitate, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1994. Marga,
Andrei, Reconstrucţia Pragmatică a Filosofiei, vol.1 Polirom Iasi, 1998. Marga,
Andrei, Cotitura Culturală, Editura Presa Universitară Clujeană, 2004. Marga,
Andrei, Relativismul şi Consecinţele sale, Editura Presa Universitară Clujeană,
2007. Marga, Andrei, Diagnoze: Articole şi eseuri, Eikon, Cluj-Napoca, 2008.
112
Massey Amin A. and Thrift, N., Cities for the Many, Not the Few, The Policy
Press, London, 2000. Maxim, Ion, Atitudini critice, Editura Facla, Timişoara,
1973. McGuinness, Brian, Wittgenstein and his times, Thoemmes Press, 1998.
McGinn, Mary, Routledge Philosophy Guidebook to Wittgenstein and the
Philosophical Investigations, London, 1997. Medina, Jose, and Wood, David,
Truth. Engagements Across Philosophical Traditions, Blackwell Publishing, USA.
Mill, John, Stuart, Despre libertate, Humanitas, Bucureşti, 2005. Miller, J. Hillis
Etica Lecturii, Editura Art, Colctia Demonul teoriei, 2007. Moeschler Jacques,
Reboul Anne, Dicţionar enciclopedic de pragmatică, Editura Echinox, Cluj, 1999.
Mureşan. Valentin (ed.), Între Wittgenstein şi Heidegger, Editura Alternative,
Bucureşti, 1998. Murphy, Nancey, Anglo-American Postmodernity. Philosophical
Perspectives on Science, Religion, and Ethics, Westview Press, 1997. Neil Gross,
Richard Rorty. The Making of an American philosopher, The University of
Chicago Press, 2008. Noica, Constantin, Sentimentul românesc al fiinţei, Editura
Eminescu, 1978. Norman K. Denzin, The Cinematic Society, London, SAGE
Publications, 1995. Nietzsche, Friedrich, Naşterea filosofiei, Editura Dacia, Cluj,
1992. Nietzsche, Friedrich, Amurgul idolilor. Sau Cum se filozofează cu ciocanul
(1889), Traducere de Alexandru Al. Şahighian, Editura Humanitas, Bucureşti,
2008. Nielsen, Kai, After the Demise of the Tradition. Rorty, Critical Theory, and
the Fate of Philosophy, Westview Press Boulder*San Francisco*Oxford, 1991.
Oltean, Ştefan, Introducere în semantica referenţială, Presa Universitară Clujeană,
Cluj, 2006. Okrent, Mark, “The metaphilosophical consequences of pragmatism”
in Cohen, Avner, Dascal Marcelo, The institution of philosophy. A discipline in
crisis?, Open Coust, La Salle, Illinois, 1989. Pavel, Toma, Mirajul lingvistic,
Editura Univers, Bucureşti, 1993. Peirce, Charles Sanders, How to make our ideas
clear?, Bertrams, 2005. Peirce, Charles Sanders, Semnificaţie şi acţiune,
Humanitas Bucureşti, 1980. Petitdemange, Guy, Filozofi şi filozofii ale secolului
al-XX-lea, traducere din franceză de Victor Durnea, Editura Cartier Polivalent,
2003. Plesu, Andrei, Limba Păsărilor, Editura Humanitas, 1944. Preyer, Gerard,
Siebelt, Frank, and Ulfig, Alexander, Language, Mind and Epistemology. On
Donald Davidson’s Philosophy, Johann W. Goethe University, Frankfurt am Main,
Germany, Kluwer Academic Publishers, Dordrecht, Boston, London, 1994.
Rajchman, John and West, Cornel, Post-Analytic philosophy, Columbia University
Press, New York, 1985. Ramsey, F., P., Foundations, D. H. Mellor Publishing,
1978. Rebreanu, Liviu, Adam şi Eva, Prefaţă de Andrei Moldovan, Jurnalul
Naţional, Bucureşti, 2009. Renkema, Jan, Discourse Studies. An introductory
Textbook, John Benjamins Publishing Company Amsterdam/Philadelphia, 1993.
Rorty, Richard, Philosophy and social hope, Penguin Books, London, 1999. Rorty,
Richard, Contingency, irony and Solidarity, Cambridge University Press, 1989.
113
Rorty, Richard, Contingenţă, Ironie şi Solidaritate, Editura All, 1998. Rorty,
Richard, Philosophy and the mirror of nature, Princeton University Press, 1979.
Rorty, Richard, Consequences of Pragmatism, Philosophy as a kind of writing
(essays: 1972- 1980), University of Minnesota Press Minneapolis, 1982. Rorty,
Richard, Philosophical Papers. Vol. 3. Truth and Progress, Cambridge University
Press, 1998. Rorty, Richard, Philosophical Papers. Vol.1 Objectivity, Relativism
and Truth, Cambridge University Press, 1991. Rorty, Richard, Philosophical
Papers. Vol.4 Philosophy as cultural politics, Cambridge University Press, 2007.
Rorty, Richard, The Linguistic Turn, Essays in Philosophical Papers, The
University of Chicago Press, 1992. Sandercock, L., Cosmopolis II: Mongrel Cities
in the 21st Century. Continuum, London, 2003. Sellers, Wilfried, Empiricism and
the philosophy of mind, Harvard College, USA, 1997. Sellers, Wilfried,
„Philosophy and the scientific image of man”, Published in Robert Colodny (ed.),
Frontiers of Science and Philosophy, University of Pittsburgh Press, Pittsburgh,
1962, pp.35-78. Reprinted in Science, Perception and Reality, 1963. Shook, J. R.,
The Dictionary of Modern American Philosophers, Volume 4, R-Z, Thoemmes
Continuum, 2005. Smith, E., John, Contemporary American Philosophy, George
Allen and Unwin LTD Humanities Press, Inc., New York, 1970. Surlea, Cosmina-
Florentina, Jocurile de limbaj ale lui Ludwig Wittgenstein. O explicaţie a
comunicării intra şi interpersonale, Editura Lumen, Iaşi, 2007. Steiner, Rudolf,
Friedrich Nietzsche. Un luptător împotriva epocii sale, Editura Univers
enciclopedic, Bucureşti, 2003. Studia Phaenomenologica, A century with Levinas.
Notes on the margins of his legacy, vol. VI/2006, Humanitas, Bucharest, 2006.
Studia Phaenomenologica, Phenomenology and literature, vol. VIII/2008,
Humanitas, Bucureşti, 2008. Stuhr, J., John, Pragmatism, postmodernism and
future of philosophy, Routledge, London/New York, 2003. Tat Sebastian-Alin,
Studii de filosofie contemporană I, Editura Napoca Star; Galaxia Gutenberg, 2005.
Tătaru, Cristina, An outline of English Lexicology. Word Formation, Editura
Limes, ClujNapoca, 2002. Tiercelin, Claudine, Philosophies. C.S. Peirce et le
Pragmatism, Presses Universitaires de France, Paris, 1993. Trabant, Jurgen. Vico’s
New Science of Ancient Signs. A study of sematology, Translated from the
German by Sean Ward, Routledge Studies in the History of Linguistics, Routledge
London and New York, 2004. Underhill, James W., Humboldt, Worldview and
Language, Edinburgh University Press, 2009. Vico, Giambattista, Universal Right,
Translated from Latin and Edited by Giorgio Pinton and Margaret Diehl, Rodopi,
Amsterdam-Atlanta, GA 2000, Printed in the Netherlands. Vico, Giambattista, The
New Science of Giambattista Vico, Translated from the third edition by Thomas
Goddard Bergin and Max Harold Fisch, Revised and Abridged, Cornell
Paperbacks, Cornell University Press, Ithaca and London, 1970. Vieth, Andreas,
114
(Hrsg.), Richard Rorty. His philosophy Under Discussion, Ontos Verlag,
Frankfurt, 2005. Voparil C. J. and Bernstein, R. J., The Rorty reader, Wiley-
Blackwell, A John Willey & Sons, Ltd., Publication, 2010. Warnock, G. J. English
Philosophy since 1900, London. Oxford University Press, New York, Toroto,
1958. Warwick Organisational Behaviour Staff, Organisational studies.Critial
perspectives on business and management, Routledge, London, 2001. Weiss, Paul;
Hartshorne, Charles, Collected papers of Charles Sanders Peirce. Volume V.
Pragmatism and pragmaticism and Volume VI Scientific Metaphysics, The
Belknap Press of Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, 1960.
Wilshire, Bruce, “Pragmatism, Neopragmatism, and Phenomenology: The Richard
Rorty Phenomenon”, în Human Studies, numărul 20, Kluwer Academic
Publishers, The Netherlands 1997, pp.95–108. Wilde, Oscar, Portretul lui Dorian
Gray, Editura Polirom, 2001. Wittgenstein, Ludwig, Tractatus Logico-
Philosophicus, Editura Humanitas, 2001. Wittgenstein, Ludwig, Cercetări
filosofice, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003. Wittgenstein, Ludwig,
Philosophical investigations (web source version) / Cercetări filosofice,
Humanitas, traducere de Mircea Dumitru, Mircea Flonta, Adrian-Paul Iliescu,
Bucureşti, 2003. Wittgenstein, Ludwig, Lectures, Cambridge, 1932-1935,
Blackwell, Oxford, 1958. Wittgenstein, Ludwig, Caietul albastru, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1993. Zabala, Santiago, The Future of Religion. Richard
Rorty. Gianni Vattimo, Columbia University Press, New York, 2005. Zhang, Wei,
Heidegger, Rorty and the Eastern thinkers. A hermeneutics of cross-cultural
understanding, State University of New York Press, Albany, 2006. Pagini web:
http://en.wikipedia.org/wiki/J%C3%BCrgen_Habermas
http://caae.phil.cmu.edu/cavalier/Forum/meta/background/HaberIntro.html
http://en.wikipedia.org/wiki/Richard_Rorty http://plato.stanford.edu/entries/rorty/
http://en.wikiquote.org/wiki/Ralph_Waldo_Emerson
http://en.wikiquote.org/wiki/Ralph_Waldo_Emerson
http://www.erraticimpact.com/~20thcentury/html/rorty_richard.htm
http://www.wendtroot.com/spoetry/folder6/ng6212v.html
http://www.aect.org/intranet/publications/edtech/07/index.html
http://www.wendtroot.com/spoetry/folder6/ng6212v.html http://dexonline.ro
http://www.biblestudytools.com/ncv/john/1.html.
http://www.thefreedictionary.com/Grim+Reaper

115
Introducere in pragmatica
Liliana IONESCU-RUXANDOIU Limbaj si comunicare. Elemente de pragmatica
lingvistica Editura ALL, Bucuresti, 2003, f.p. Desprinsa din semantica logica si din
filozofia limbajului la mijlocul anilor ’50, pragmatica, in sens foarte larg, studiaza
modul in care limba este folosita de un locutor intr-un context dat, cu intentia de a
actiona intr-un mod determinat si cu anumite efecte asupra interlocutorului.
Lingvisti precum Austin, Searle, Strawson, Grice au introdus si teoretizat concepte
devenite azi fundamentale in lingvistica si in comunicare: acte de vorbire, acte de
vorbire directe si indirecte, intentii, efecte, principii si maxime comunicative,
implicatii si implicaturi etc. Ele au devenit intre timp numitorul comun al unor
discipline/directii/ domenii diverse precum: pragmalingvistica, pragmatica
cognitiva, analiza discursului, analiza conversatiei, comunicare interpersonala,
comunicare de grup, comunicare in masa, comunicare interculturala,
etnopragmatica si multe altele, cu scopuri de cercetare si metodologii diferite, care
au insa un fundament comun: investigarea relatiei dintre limba si
vorbitor/interlocutor. Orice student sau participant la un curs de marketing, relatii
publice, organizare de campanii electorale, publicitate, managementul institutiilor,
diplomatie etc. afla, in diverse moduri, spus intr-o forma sau alta, ca limbajul este
o forta cu care putem actiona asupra celorlalti pentru a-i determina sa raspunda, sa
actioneze conform dorintei noastre; ca […]

 
Originea limbajului uman
I) 
 
T e o r i i l e i d e a l i s t e   s i n e a j u n s u r i l e   l or
1.1.
 
Teorii idealiste individualiste:a)teoria interjectiilor sau teoria emotionala b) teoria
emitatiilor sonore sau teoria onomatopeicac) teoria biologica
1
.2. Teorile idealiste sociale:a) teoria conventiei sau a contractului social. b) teoria
strigatelor de muncac) teoria mimicii si pantomimei.
II)
 
Teoriile materialiste 
 2.1. Teoria monogenezei si poligenezei limbilor2.2. Teoria marxista a originei
limbii.Bibliografie:1.
 
Emilia Oglinda „Lingvistica generala” p.46
-532.
116
 
 Nina Aurora Balan „Lingvistica generala” Suport curs. Tema:
Originea limbajului
 3.
 
Orice manual de lingvistică generală.
Limbajul este orice tip de comunicare intre fiinte capabila sa se exprime

Originea vorbirii omenesti e/e o parte componenta a originei omului si a societatii

omenesti inansamblu. (limbajul uman si social). Aceasta este una dintre cele mai
dificile probleme ale stiinteidin cauza lipsei oricaror date despre asa-numita
limba initiala.
In prezent cunoastem mai multe ipoteze deseori contradictorii unele in raport cu
altele.Incercarile unor savanti privind primele semnale folosite in scopul
comunicarii acum cca 1 milionde ani au fost facute prin studierea modului de
vorbire a copiilor sau prin studierea limbilor unortriburi. Aceste cercetari nu au fost
eficiente p/u ca:a)
 
copiii invata limba de la parinti, pe cind stramosii nostri nu aveau de la cine
auzivorbirea; b)
 
nou-nascutii dispun de un aparat vocal ceea ce le permite sa reproduca
sunetelearticulate, pe cind anul primitiv si-a dezvoltat acest aparat dupa ce a luat
pozitia verticala;c)
 
copiii dispun de la nastere de un creier mult mai mare decit cel al omului primitiv.

In prezent se cunosc cca 500 teorii privind originea limbajului uman pornind
din antichitate siterminind cu cele moderne. Ele au la baza diferite principii si pot
fi caracterizate din diverse punctede vedere:1)al mediului;2)ai factorilor (sociali,
psihici, biologici) care au conditionat aparitia vorbirii;3) cel al materialului
primar.Majoritatea autorilor accepta clasificarea bazata pe conceptia despre lume si
societate. Din acest punct de vedere ipoteleze pot fi divizate in doua grupuri mari:
I. Idealiste

II. Materialiste.

Teoriile Idealiste
Cele mai cunoscute t e o r i i i d e a l i s t e   i n d i v i d u a l i s t e   sunt :
a ) t e o r i a i n t e r j e c t i i l or s a u t e o r i a e m o t i o n a l a b )
t e or i a   e m i t a t i i l or   s o n o r e s a u t e o r i a   o n o m a t o p e i c a c ) t e o r i a
biologica
a) T e o r i a   i n t e r j e c t i i l or   s a u t e o r i a   e m o t i o n a l a  

117
 a fost fosrmulata inca in Grecia Antica. Teoriaemotianala nu poate fi acceptata din
mai multe considerente:1. aceasta ipoteza considera limba un fenomen individual
care a aparut in afara societatii.2. vorbirea ar fi aparut accidental si nu dintr-o
necesiatate de comunicare.3. aceleasi interjectii din diferite limbi actuale au
semnificatii diferite.4. nr interjectiilor in limbile tarilor putin dezvoltate este mult
mai mic decit in limbile popoarelor civilizate.
b) T e o r i a e m i t a t i i l o r   s o n o r e s a u t e o r i a   o n o m a t o p e i c a  
 este neacceptata din aceleasi motive.Teoria onomatopeica sustine ca obiectele care
nu produceau nici un fel de sunete ar capatat denumiriin conformitate cu senzatiile
ce le provocau asupra organelor de simt ale individului.
c) Teoria biologica 
 considera vorbirea drept fenomen natural biologic inascut ce s-ar transmite prin
ereditate.Aceasta teorie nu poate fi acceptata p/u ca: 1. Limba este un fenomen
social; 2. Limba nu semosteneste si nu se transmite prin ereditate, ea se insuseste
de ;a cei din jur.Dintre teoriile idealiste sociale fac parte:
a ) t e or i a c o n v e n t i e i   s a u a c o n t r a c t u l u i   s o c i a l . b ) t e or i a
s t r i g a t e l or   d e   m u n c a c ) t e o r i a m i m i c i i s i p a n t o m i m e i .
a) Teoria conventiei sau a
contractului social
este atribuita lui Jean-Jacques Rousseau. Elconsidera ca oamenii traiau in grupuri
si luptau impreuna p/u existenta lor. Astfel a aparutnecesitatea unui mijloc comun
de intelegere.
 Momentul pozitiv  al cestei teorii consta in faptul ca limba este interpretata drept o
creatiecolectiva.
 b) T e o r i a s t r i g a t e l or   d e   m u n c a  a fost elaborata in Germania si se considera
ca orice act de muncaal oamenilor primitivi ar fi fost insotit de niste strigate
reflexe, produse in urma incordarii fizice aorganizmului la efectuarea unor munci
grele.
 Neajunsurile acestei teorii:1. Strigatele se produc spontan si nu din necesitatea de
comunicare.
2.Se considera ca aceste strigate se produc paralel cu munca insa ele nu exprima
gindurisentimente sau emotii.3.
 Vorbirea ar fi o aparitie accidentala.
c ) T e o r i a m i m i c i i   s i   p a n t o m i m e i   a fost elaborata de asemenea in
Germania si ea considera caomenirea s-ar fi folosit de gesturi, iar vorbirea cu
ajutorul suneteleor ar fi luat nastere mult maitirziu.Aceasta teorie presupune ca ea
ar fi aparut la magii triburilor (mai sunt numiti vrajitori) atuncicind acestia se
adresau fiintelor divine.Inconsistenta acestei teorii consta in urmatoarele:
1. Se ignoreă caracterul sonor al limbajului primilor oameni.
2. Se consideră că vorbirea a apărut ca o formă de executare a cultului religios.
3. Se neglijează principala functie a limbajului sonor.Toate teoriile idealiste
explica gresit originea vb-rii considerind-o creatie divina sau fenomen biologic,
psihic sau accidental. Ele nu tin cont de principiile finctiei ale limbajului de
118
legatura intrelimba si gindire, de rolul muncii in procesul de aparitie a omului, a
colectivului si a limbajuluiacestuia.
II.Teoriile materialiste
Primele incercari de interpretare a teoriei materialiste a originei limbajului uman le
intilnim inGrcia Antica la Democrit. Democrit afirma ca numele obiectelor au
aparut ca rezultat al actiunii lorasupe ornaleor de simti ale omului.Evul Mediu nu a
contribuit in nici un fel la evolutia conceptieimaterialiste. Doar epoca renasterii, iar
apoi sec. XVII –XIX au actualizat vechea problema. Am putea cita aici teoria
umanizarii elaborata de Boduen de Curtene.Comparind semnalele animalelor cu
suntele din vorbirea omeneasca acest lingvist a descoperitspecificul si interactiunea
celor doua laturi ale limbajului uman : latura externa si latura interna saucerebrala.
1.Teoria monogenezei si poligenezei limbilor
 Conform legendei oamenii s-au apucat sa construiasca un turn p/u a ajunge la
ceruri. Se presupune ca toti vorbeau aceeasi limba. Creatorul lunii le-a darimat
turnul inceput si i-a facut sa vblimbi diferite p-u ca ei sa nu se poate intelege intre
dinsii. Aceasta legenda comporta citevasemnificatii.Prin intercalarea ei in txt biblic
s-a urmarit scopul de a explica de ce in lume exista multe limbi.O data ce creatorul
lumii ar fi fost unul singur si tot el le-ar fi dat oamenilor o singura limba.Multimea
de limbi ce exista in realiatae ar fi o pedeapsa data oamenilor de catre Dumnezeu
p-ufaptul ca au indreznit sa ajunga in imparatia din cer.Implicit , legenda Turnului
Babel mai semnifica si faptul ca un mijloc de comunicare este forta ce poate uni
popoare diferite in lupta lor p-u scopuri comune.Teoria poligenezei presupune ca
pe pamant au aparut mai multe limbi.
 
2. Teoria marxista a originei limbii.
Adeptii acestei teorii au mentionat ca aparitia vorbirii a fost conditionata de
necesitatea de a seintelege, ca intre limba , gindire si societate exista o gindirea ft
strinsa.Adeptii acestei teorii disting 3 stadii succesive in evolutia omului ca specie
a societatii umane:
1. Stadiul maimutelor antropoide
2.Stadiul celor mai vechi oameni, oameni primitivi care au trecut pe deplin la
mersul vertical siau inceput confectionarea uneltelor de munca.3.
 
Stadiul oamenilor de constitutie (homo sapiens) care aveau un creier bine
dezvolatat, o gândire abstracta si vorbire articulata. Pentru aceasta teorie sunt
definitorii urmatoarele momente principale:
1.Originea limbajului uman este explicata in legatura strinsa cu originea si evolutia
omului caspecie si fiinta sociala.
2. Aceatsa teriei considera drept factor fundamental si determinant realitatea
sociala realizata insocietate si p-u societate.
3. Este teza despre legatura genetica dintre limba , societate, munca si constiinta.
Notiuni generale referitoare la originea limbajului uman
Unul dintre atributele finite umane este cel de ,,hommo loquens’’-omul,fiinta
vorbitoare.Oriunde se gasesc fiinte umane , acestea poseda facultatea de a vorbi si
119
de a comunica prinlimbaj.Acest atribut reprezinta o conditie esentiala a definirii
omului ca ,,hommo sapiens’’,pentru ca prin limbaj fiinta umana poate relationa cu
lumea,poate interpreta si exprima ceea ceo inconjoara.Originea limbajului sau
misterul apaririei lui ramine una din problemele cele mai dezbatute de-a lungul
istoriei si pentru care nu s-a dat inca o explicatie exhaustiva. Originea vorbirii
omenestieste o parte componenta a originii omului si a societatii omenesti in
ansamblu,si deaceeaconstituie obiectul de studiu nu numai al lingvisticii,ci si al
biologiei,psihologiei,fiziologiei s.a.Aceasta problema i-a preocupat pe oameni din
cele mai vechi timpuri. In zona noastra decivilizatie ,incercari de a explica originea
limbajului au fost intreprinse inca in Grecia antica siRoma.Se cunosc peste 500 de
teorii privind originea limbajului uman. Teoriile se divizeaza in douagrupuri mari
:
idealiste
si
materialiste
. Teoriile idealiste , numeroase si pestrite ca forma,au unul si acelasi continut :
limba n-ar avea o baza materiala ,n-ar fi aparut in societate dinimperioasa
necesitate de comunicare,de organizare a muncii in comun ,nu s-ar fi aflat in
legaturacu gindirea ; ci ar fi aparut accidental,din diverse motive de ordin
ideal:pentru a exprimasentimente,pentru a imita sunetele din natura etc. Toate
teoriile idealiste se impart , la rindul lor ,in teorii individualiste si teorii sociale.
Cele mai cunoscute teorii idealiste  individualiste sint :
Teoria interjectiilor/emotionala
(aparuta in Grecia antica) ,conform careia omul primitiv izolat , aflindu-se in
permanenta in mijlocul naturii si sub influenta ei , avea diferitesenzatii cauzate de
obiectele din jur . In urma acestor senzatii el ar fi emis in mod involuntar diferite
strigate –de frica,bucurie,admiratie etc. Ele ,cu timpul , s-ar fi asociat atit de mult
cuobiectele care provocau senzatiile respective ,incit ar fi ajuns sa le
denumeasca.Aceasta teorie nu poate fi acceptata din mai multe motive : a)
considera ca limba este unfenomen individual ,care a aparut in afara colectivului ;
b) considera ca vorbirea a aparutaccidental , si nu din necesitatea stringenta de
comunicare cu alti indivizi.
Teoria imitatiilor sonore/onomatopeica
(sustinuta de catre Platon (427-347i.Hr.)). Conform acestei teorii ,omul primitive
izolat a inceput sa imite diferite sunete auzite innatura – caderea apei , suieratul
vintului , strigatele animalelor , cintecul pasarilor etc .) .Repetate de nenumarate
ori , aceste imitatii sonore au inceput sa se asocieze cu obiectele care le produceau.
De exemplu cuvintele ,,pliosc’’ , ,,cucu’’ , ,,miau’’ , ,,ham’’. De la acestea s-ar
ficreat alte cuvinte : ,,a mieuna’’ , ,,a hamai’’ , ,,a plioscai’’ ; si astfel a luat nastere
vorbirea .Aceasta teorie nu poate fi acceptata din aceleasi motive ca si cea a
interjectiilor(substituindinterjectiile prin onomatopee). De asemenea , pentru ca
omul sa poata imita sunetele auzite , ar trebui sa dispuna deja de un aparat de
articulatie bine dezvoltat. Un alt argument ar fi faptul ca oserie de obiecte din
natura nu produc nici un sunet. Cum au fost denumite ele ?

120
Teoria biologica considera vorbirea drept fenomen biologic, innascut , care
setransmite prin ereditate. Tot asa cum nou-nascutul respira , la un anumit moment
se ridica , apoi merge , tot asa la un moment dat incepe a gindi , a rosti sunete
articulate , apoi silabe, apoicuvinte cu silabe.In anul 1920 psihologul Indian Rid
Singh a descoperit in birlogul unei lupoaice doua fetite :unade un an si jumatate ,
alta de opt ani. Ambele mergeau in patru labe , nu cunosteau pozitiaverticala ,
urlau , nu cunoasteau nici un fel de sunete articulate. Prin urmare , teoria biologica
nu poate fi acceptata , deoarece : 1) limbajul nu este un fenomen individual ,ci
social; 2)nu semosteneste,ci se insuseste de le cei din jur. 
Dintre teoriile idealiste sociale fac parte :
Teoria conventiei sociale (fondata de J. J. Russo) se bazeaza pe teoria
interjectiilor.Ea sustine ca oamenii primitivi izolati dispuneau deja de o limba
rezultata din emotii. Cind s-auvazut nevoiti sa se uneasca in grupuri in lupta pentru
existenta , a aparut necesitatea unui mijloccomun de intelegere. Astfel are
loc trecerea de la o faza la alta - de la semnale ( strigatelenaturale inconstiente )– la
semne- cuvinte .Teoria este gresita ,deoarece : 1) se face o mare rupture intre prima
si a doua faza a evolutieilimbajului;2) se considera ca o perioada indelungata
oamenii ar fi trait izolati.
Teoria strigatelor de munca a fost elaborata in secolul trecut de catre
Ludvig Nuare. Dupa parerea savantului german , orice act de munca al oamenilor
primitivi ar fi fostinsotit de niste strigate reflexe, produse in urma incordarii fizice
a organismului la efectuareaunor munci grele sau ca un fel de acompaniament al
ritmului muncii. Cu timpul aceste strigates-ar fi asociat cu insasi procesele de
munca respective, transformindu-se , astfel , in cuvinte.Teoria lui Nuare este
gresita ,deoarece : 1) considera ca vorbirea a aparut accidental; 2) castrigatele se
produc spontan , nu din necesitatea de comunicare .
Teoria mimicii si a pantomimei. Aceasta teorie pune pe primul plan gesturile
simimica. Ea sustine ca o perioada indelungata din istoria sa (cca 1mln-1mln 500
000 deani),omenirea s-ar fi folosit in exclusivitate de gesturi. Vorbirea articulata a
aparut foarte tirziu ,la magii triburilor , cind acestia cereau blagoslovenie inainte de
vinatoare , razboi etc.Inconsistenta teoriei consta in urmatoarele :1) considera
ca vorbirea a aparut ca o forma deexecutare a cultului religios;2) se neglijeaza
principala functie a limbajului sonor; 3) ignoreaza caracterul sonor al primilor
oameni .
Unele teorii materialiste: Teoria monogenezei si poligenezei limbilor.
O veche legenda spune ca toti oamenii vorbeau aceeasi limba . Ei s-au apucat intr-
o zi saconstruiasca un turn , pentru a ajunge la creatorul lumii. Acesta , suparat pe
oameni pentrucutezanta lor, le-a darimat turnul si i-a facut sa vorbeasca graiuri
diferite,ca sa nu se mai poataintelege . 
Teoria monogenezei susine că limbajul are o sursă de proveniență unică, adica la
inceput ar fi aparut ar fi aparut o singura limba . O stralimba comuna ar fi dat
nasteremai multor limbi inrudite,acestea,la rindul lor ,altora s.a.m.d.
Teoria poligenezei susine că limbajul a apărut în locuri diferite,adica,chiar de la

121
inceput,atunci cind primii oameni ar fi aparut intr-un singur loc de pe glob(Africa
deSud),ei populau,totusi,un teritoriu foarte vast si nu puteau constitui un grup
monolingv. Deocamdata, stiinta nu dispune de argumente convingatoare si
plauzibile in favoareauneia dintre cele doua teorii.Totusi, pare sa fi avut dreptate I.
A. Boduen de Curtene ,care sustinea acum aproape o suta de ani in urma ca trebuie
sa ne dezicem de ipotezaca toata omenirea s-a format pe un singur teritoriu de la
o singura turma deanimale : ,,Omul ca fiinta sociala si dotata cu limba , s-a format
in locuri diferite si inperioade diferite; el s-a format de multe ori …’’.

Originile neomarxiste ale limbajului „corect politic”: Teoria critică, deconstrucția și

desființarea limbajului moștenit
23 May 2016
Irina Bazon actualitate, corectitudinea politica, marxism, marxism
culturaldeconstructie, desfiintarea limbajului mostenit, Freud, Jacques
Derrida, limba Revolutiei,Marx, marxism cultural, neomarxism, nouvorba, Scoala
de la Frankfurt, scoala deconstructivista, teoria critica 1 Comment
Inspirându-se din metodele critice aplicate de Marx și Freud, pentru a „elibera
indivizii” de sub „jugul” ordinii patriarhale „represive”, structurate în jurul
valorilor care întruchipau autoritatea (familia tradițională, religia creștină, patria),
neomarxiştii reprezentanţi ai Școlii de la Frankfurt elaborează un instrument
ideologic prin care să poată critica aceste valori, să le reinterpreteze, pentru a le
„deconstrui”. Iniţial, totul în cel mai democratic ambient cultural. Acest mecanism
ideologic, specific celor care, polemic, se numesc „intelectuali” de la Revoluţia
Franceză încoace, a fost numit foarte sugestiv: Teoria Critică. Ca instrument ideal
al Revoluţiei totale, al disoluţiei tuturor instituţiilor fundamentale ale societăţii
umane, aceasta a fost aplicată şi în domeniul lingvistic. Limba, cea în care se
întrupează atât de minunat Cuvântul lui Dumnezeu, trebuia să fie şi ea supusă
transformărilor revoluţionare, marxismului cultural. În întâmpinarea acestui
demers a venit filosoful marxist francezJacques Derrida, prin fondarea şcolii
deconstructiviste, care pătrundea în anii ’70 şi în mediul universitar american.
Metoda deconstrucției în literatură și teoria literară
Astfel, criticii neomarxişti, folosindu-se din plin de acest instrument, au început să
desfăşoare un imens proces de destructurare ideologică a tuturor semnificaţiilor și
interpretărilor tradiționale, „descoperind” noi semnificații corespunzătoare noilor
teorii. Potrivit lui Jamie McDonald, „ei s-au străduit să înţeleagă literatura din
perspectivă feministă sau din perspectiva homosexualilor sau a minorităţilor
radicale. Scopul lor nu era acela de a descoperi sensul – erau mult prea influenţaţi
de relativişti pentru aceasta –, ci de a depista elemente sexiste, rasiste sau
«homofobe» în operele autorilor de sex masculin, europeni şi heterosexuali”[1].
Astfel a început distrugerea tuturor modelelor culturale tradiţionale, bazate pe
sensuri moştenite, stabile (pe care se întemeiază civilizaţia creştină), cu alte cuvinte
desfiinţarea limbii care numea realitatea în vechea ordine, pentru a crea o limbă
nouă, a Revoluţiei, demers care se înscrie perfect în spiritul programului

122
implementat în distopia lui Orwell de către „Ministerul Adevărului”: „Revoluţia va
fi totală atunci când limba ei va fi perfectă” – limba Revoluţiei fiind, la Orwell,
„nouvorba”.
Care sunt mecanismele ideologice ale Revoluţiei neomarxiste care a zămislit
corectitudinea politică? În primul rând, deconstructiviştii s-au luptat ca să impună
în spaţiul universitar ideea paradoxală că scrierea nu mai are la bază un înțeles
stabil, care decurge din structura semnificant (învelișul sonor al cuvântului)
– semnificat(conținutul pe care îl reprezintă cuvântul) – structură care este
desființată –, și că înțelesul se amână la nesfârșit, determinantă fiind doar relația și
diferenţa dintre semnificanţi[2]. Termenii nu mai au origine, referință, substanța
este înlocuită cu pura relație (ceea ce implică anularea tradiţiei, a moştenirii, a
sensului originar).
În noua viziune ideologică, cuvintele nu mai au sens, ci sunt „urme” ale sensului
(preluând conceptul de urmă de la Freud, Derrida folosește cuvântul tăiat „urmă”
pentru a sugera ideea că sensul este, în același timp, prezent și în disoluție).
Jamie McDonald oferă un exemplu simplu pentru a ilustra ideea de bază a teoriei
deconstrucției: „Dacă rostesc cuvântul «stilou», vă veţi gândi la acel obiect aflat în
sertarul biroului. Dacă arunc cu stiloul în cineva, cuvântul începe însă să-şi piardă
înţelesul pozitiv de instrument de scris; în termeni deconstructivişti, semnificaţia
originală a cuvântului «stilou» se şterge, astfel încât nu mai rămâne din ea decât
o urmă. În schimb, cuvântul «stilou» începe să fie asociat cu o armă, un proiectil,
un mijloc de exprimare (poate) a furiei. Dacă stiloul loveşte pe cineva, atunci
cuvântul va avea pentru acea persoană semnificaţia a ceva dureros, a unei jigniri
personale, implicând imboldul de a întoarce lovitura ş.a.m.d.”.
Sensurile nu mai sunt stabile, se dizolvă și se modifică permanent. Are loc o
multiplicare a interpretărilor, „adevărul absolut se dizolvă într-o multitudine de
adevăruri relative, coexistente”, ceea ce duce inevitabil la revizuirea tradiției[3].
Ideea postulată de adepții deconstructivismului este că „totul este text”, fiind
anulat referentul și negată existența vreunui centru stabil, din afara textelor, care să
se sustragă relativităţii inerente acestora. Teza că „totul este text” poate fi definită
și prin aforismul lui Nietzsche: „Nu există fapte, ci doar interpretari” (cu alte
cuvinte, nu există realitate obiectivă).
Prin urmare, aplicând metodele deconstrucției, criticii culturali au înțeles că „pot
văduvi toate fenomenele culturale de sensul lor stabil, că pot substitui valorile la
nivelul oricărui grup doreau. De pildă, abordarea din perspectiva homosexualilor a
putut anula adevărul Bibliei, reinterpretând textele biblice ca fiind impregnate de
ură homofobă. Adevărul lui Dumnezeu a fost desfiinţat, şi o agendă politică
aparţinând omului a fost instituită”[4].
Desființarea „limbajului moștenit”
Dacă în lumea tradițională „forma e conținut, pentru că trimite la o realitate
dincolo de tine, moștenită” – forma fiind, în cazul acesta, „limbaj moștenit” –, în
lumea postmodernă „limbajul e o «formă», arbitrară, și de aceea se și
descompune”[5]. În cazul acesta nu mai există delimitare între text și realitate, are
loc abolirea reprezentativității, a adevărului ca prezență obiectivă. Se înstăpânesc

123
relativismul, confuzia, dezorientarea. Iată cum ilustrează un scriitor postmodern
lumea „omului nou”, care nu mai gândește și nu se mai exprimă într-un limbaj
moștenit: „Perspectivismul lumii moderne, tradus prin dezagregarea oricărei
autorităţi şi prin relativizarea valorilor, poate produce un sentiment de dezorientare
şi perplexitate culturală. Într-un cuvânt, toate vechile obişnuinţe umane, legate de
viaţa într-o lume relativ statică şi stabilă, cu valori tradiţionale bine stabilite, cu o
împărţire clară a rolurilor sociale, par să se dezintegreze într-un flux anarhic,
aleatoriu, semireal de evenimente. Viaţa devine ceva asemănător unui vis sau unei
ficţiuni literare”[6].
Dacă „totul este text” și referentul este anihilat (ceea ce înseamnă că nu mai există
un sens transcendent, din afara textului, pe care limba să îl reprezinte), atunci se
ajunge lesne la rescrierea realității, la falsificarea criteriilor, la modificarea gândirii
– obiectiv urmărit asiduu în toate sistemele totalitare. Se creează premisele pentru
instaurarea, în toată regula, a unei „minunate lumi noi”, virtuale, artificiale,
nefirești, în care anormalul devine normal, din care sunt suprimate adevărul și
conștiința. În epoca actuală, oamenii și realitatea ajung să fie înghițite într-un
spațiu virtual, al imaginarului, al fantasmelor propagate şi inoculate de mass-media
şi de cultura de consum.
Impunerea totalitară a textului ca unică realitate are ca implicații abolirea definitivă
a logosului (purtătorul unor sensuri inteligibile, durabile, coerente) și a ceea ce
Derrida numea „semnificatul transcendental”. Scopul declarat al lui Derrida era de
a anihila „semnificatul transcendental”, care este reprezentat, de fapt, de
Dumnezeu. „Sensul ultim la care ajunge orice cuvânt este Dumnezeu – sensul
suprem al gândirii tradiţionale occidentale. (…) Credinţa în Dumnezeu este
etichetată drept un produs al gândirii occidentale deficiente, iar Derrida pretinde, în
manieră veritabil nietzscheană, că Dumnezeu este un construct al limbii, şi nu
viceversa”, notează Jamie McDonald.
Cuvintele moarte
Cum spunea Părintele Sofronie (Saharov), cuvântul are rădăcini metafizice. Fiind
anulate rădăcinile metafizice ale cuvântului („semnificatul transcendental”),
cuvintele care rezultă din „țesătura textuală continuă” (Derrida) (pe care
deconstructiviștii o opun structurii – unitate care are la bază principiul coerenței,
fiind întemeiată pe un sens stabil) nu sunt decât niște cuvinte moarte. Însă
cuvântul, lămurește Părintele Rafail (Noica), „este energia prin care Dumnezeu a
făcut lucrurile, cerurile şi pământul (…). În sens adânc, cuvântul nu este doar
informaţie, ci comuniune, (…) cuvântul este energie care curăţă, care sfinţeşte,
care odihneşte (vorbesc de Cuvântul lui Dumnezeu, nu de cuvintele pe care noi le
întrebuinţăm în sens contrar) – şi, prin aceste energii, intrăm în energia creatoare a
lui Dumnezeu”[7]. Iar Sfântul Nicolae Velimirovici scria: „Cuvintele îşi pierd
puterea lor tainică şi dumnezeiască dacă sunt rău întrebuinţate, şi ajung ca moarte.
Ca un pom din miazănoapte sădit la miazăzi, care se vestejește și se usucă”.
Desființarea cuvântului ca putere menită să deștepte conștiința, să limpezească, să
înlesnească omului accesul la Adevăr, să îl salveze din imanența stearpă a
cotidianului, să îl sustragă bombardamentului de informații și imagini insignifiante

124
– care îl confiscă din sine însuși, îi invadează și intoxică lumea lăuntrică, îl
debusolează și îi atrofiază simțul discernerii – înseamnă, în fond, moartea
cuvântului, acesta fiind scopul către care au țintit adepții deconstructivismului. Prin
aceasta se continuă linia instituită de cei care au proclamat, pe urmele lui Nietzsche
(precursorul culturii postmoderne), „moartea lui Dumnezeu” – moartea frumosului
în artă, moartea istoriei, moartea adevărului.
Cuvintele moarte nu mai pot fi o expresie a frumosului, a vieții, a binelui, ci a
culturii morții. Cuvintele create de deconstructivismul nihilist se pulverizează în
imanența discursivă. La fel se întâmplă cu o lume redusă la sine, închisă în propria
ei imanență: se dezintegrează, refuzând Sensul pe care Dumnezeu l-a sădit în ea,
acel Sens care unifică, înalță, curăță, care conduce lumea către mântuire, un Sens
care creează comuniune. De aici, golul ontologic pe care îl resimte acut omul
postmodern și care se reflectă în cultura și arta sa: acestea nu mai sunt o expresie a
prezenței, care preschimbă și înnobilează omul (Derrida respinge tradiția
logocentrică, întemeiată pe metafizica prezenței), ci a absenței, a culturii morții,
care menține omul încătușat în egoismul său trufaș, în autosuficiență, în
închisoarea simțurilor, a patimilor dizolvante.
Părintele Dumitru Stăniloae descrie astfel literatura postmodernă, alcătuită din
cuvinte neroditoare, moarte: „Literatura generată nu numai de individualismul
orgolios, ci şi de individualismul poftelor nestăpânite după plăceri, a produs şiruri-
şiruri de romane care, în numele descătuşării omului de legile bunei convieţuiri
sociale, au împodobit cu florile artificiale ale virtuozităţii stilistice şi au justificat
cu idealul unei argumentări şi problematici inconsistente pasiunea dezordonată a
amorului liber, împingând întreaga societate în robia şi dezordinea acestor pasiuni.
Dacă astăzi această literatură, pe lângă faptul că a dus la un pansexualism dizolvant
şi la un tineret care, nesusţinut de tensiunea unor eforturi de durată în slujba unor
idealuri generoase, recurge disperat la droguri, a ajuns la antiliteratură, la antiartă,
la un agnosticism hedonist, la discreditarea oricărei încrederi într-un sens superior
al lumii şi al oricărei dedicări unei misiuni stimulatoare de imaginaţie creatoare,
este pentru că lumea s-a plictisit de literaturizarea aceloraşi cazuri monotone sau de
analiza aceloraşi pasiuni, care închid pe om într-un întuneric pestilenţial”[8].
Moartea cuvântului mai este reflectată într-un alt fenomen nociv, dar definitoriu al
epocii noastre: înlocuirea cuvântului cu imaginea. Aceasta este o armă mult mai
eficientă decât cele utilizate în totalitarismele din trecut, armă prin care este
remodelată gândirea și lumea lăuntrică: pe de o parte funcționează ca un mijloc
hipnotic de condiționare a minții, și pe de altă parte este o cale sigură către
sărăcirea limbii, ceea ce conduce la subminarea gândirii adânci.
„Nouvorba”, limba Revoluției
Toate cele prezentate până aici arată că Revoluția inițiată de neomarxiști în plan
cultural a avut efecte mai întâi asupra limbii, în sensul „dezîntrupării” acesteia,
astfel încât să nu mai fie purtătoarea și transmițătoarea unor sensuri moștenite,
stabile, și a Adevărului care se cere reprezentat. Astfel, limba nou-creată nu mai
are referent, este autoreferențială, după cum omul iluminist nu-şi mai găseşte
sensul în Dumnezeu, ci se transformă pe el însuşi în „măsură a tuturor lucrurilor”.

125
Autoreferențialitatea este și o trăsătură a sistemelor totalitare – care nu mai acceptă
existența vreunui „în afară”, a unei dimensiuni care să scape controlului lor.
Totalitarismul deconstructivismului se poate developa uşor în însăşi cenzura
gândirii şi exprimării oricărei poziţii definite drept „incorectă politic” – care
contravine, așadar, propriei ideologii. Dictatura pe care o instaurează teoria critică
şi deconstructivismul astăzi este cu mult mai totalitară decât oricare alta din istoria
umanităţii, pentru că ea contestă nu numai dreptul la anumite opinii, ci înseşi
structurile fundamentale ale judecăţii umane, folosirea firească a cuvântului, a
cuvintelor raportate la realităţile pe care le exprimă.
Ea neagă dreptul la existenţă al valorilor organice ale unei comunități umane
înrădăcinate istoric într-un anumit spațiu, scornind în acelaşi timp „valori” (noi
sensuri) menite să redefinească realitatea și normalitatea. De pildă, neomarxiştii
impun redefinirea ideii de familie, rescrierea trecutului (formarea unei „memorii
corecte”) şi înlocuirea unor cuvinte considerate „sexiste” sau „ofensatoare” cu o
nouă terminologie, cu „nouvorba” corectă politic. Interzicerea
cuvintelor soț şi soție (înlocuirea lor cu partener/parteneră), mamă şi tată (fiind
preferate cele de părinte 1/părinte 2), doamnă şi domnișoară, folosirea termenului
de gen în loc de sex şi a unor expresii precum contracepţie postconcepţională în
loc de avort etc. sunt doar câteva dintre ingineriile lingvistice operate de noii
ideologi de partid de astăzi, la fel de roşii ca şi cei din trecut, dar mult mai rafinaţi,
mai seducători cultural şi mai persuasivi.
Iată, dar, că s-a ajuns exact acolo unde prevedea utopia lui Orwell, de parcă
întregul deconstructivism nu ar fi fost decât un program de transpunere în realitate
a utopiei pe care acesta o imagina la nivelul anilor ’40: „Noi desfiinţăm cuvintele
cu toptanul, cu sutele în fiecare zi! Tăiem limba până la os. (…) Nu-nţelegi că
singurul scop al Nouvorbei este de a limita aria de gândire? Până la sfârşit, o să
facem crimăgânditul literalmente imposibil, pentru că n-or să mai existe cuvinte în
care să-l exprimi. (…) An de an mai puţine cuvinte şi aria de gândire din ce în ce
mai restrânsă. (…) Revoluţia va fi totală atunci când limba ei va fi perfectă. (…)
Gândirea este singura care ne preocupă. Noi nu ne distrugem duşmanii – îi
schimbăm”.
„Moștenitorii marxismului”
„Tradusă” în termeni sociali, ideea că „totul este text” devine echivalentul tezei lui
Antonio Gramsci (fondator al Partidului Comunist italian şi unul dintre părinţii
corectitudinii politice), care spune: „Întreaga viață este politică”. Cu alte cuvinte,
ideologii noului totalitarism urmăresc să intervină în viețile oamenilor prin
inginerii sociale și culturale, pentru a modifica în profunzime modul lor de a gândi
și de a simți și pentru a schimba societatea din temelii, potrivit unei agende
politice. Acest proces imens de ideologizare a existenţei umane explică dezastrul
educaţional, destrămarea familiilor, confuzia şi haosul social şi creşterea ratei
bolilor psihice în zilele noastre.
Așa cum deconstructiviștii contestă structura semnului lingvistic (cu tot ceea ce
implică acest termen: coerență, unitate, stabilitate, sens), ideologii sociali
neomarxiști sunt adversarii unităților organice care alcătuiesc structura de

126
profunzime a societății și care dau acesteia stabilitate. Aceste realităţi, socotite cele
mai „incorecte politic” – familia și Biserica, statul, neamul, cultura tradițională – 
sunt atacate constant de neomarxişti cu ajutorul mass-mediei, nu în scopul
reformării, ci chiar al disoluţiei lor.
În concepția neomarxiștilor, valorile, principiile morale, chiar natura umană, nu
sunt decât „o construcție socio-culturală”. De exemplu, potrivit acestora, distincția
dintre sexe nu este un dat natural, ci o „construcție” a societății tradiționale
„opresive”, care a impus „roluri de gen”. Astfel, ținta acestor comunişti deghizaţi
în oameni de cultură este ca „toţi oamenii de pe întreg pământul” să ajungă
„moștenitori ai marxismului”, după cum dezvăluia Derrida, fondatorul
deconstructivismului, vorbind despre declanșarea unei Revoluții fără precedent în
istorie: „Că vor sau nu, că ştiu sau nu, toţi oamenii de pe întreg pământul sunt
astăzi, într-o anumită măsură, moştenitori ai lui Marx şi ai marxismului (…). Nu
există nici un precedent al unui astfel de eveniment. În întreaga istorie a omenirii
(…), un astfel de eveniment (acela al unui discurs de formă filosofico-ştiinţifică ce
îşi propune să se rupă de mit, de religie şi de mistica naţionalistă), s-a legat, pentru
prima oară şi în mod inseparabil, de nişte forme mondiale de organizare socială (un
partid cu vocaţie universală, o mişcare muncitorească, respectiv o confederaţie de
state). Toate acestea propunând un nou concept de om, de societate, de economie,
de naţiune – şi mai multe concepte privitoare la stat şi la dispariţia acestuia”[9].
Intenţiile pe care le au neomarxiştii sunt afirmate răspicat în întreaga lor operă. De
ce însă noi nu înţelegem şi nu ne apărăm conştienţi şi fermi Adevărul, dreptul la
normalitate şi firesc, dreptul la a ne manifesta liber simţămintele şi credinţa? Să ne
ajute bunul Dumnezeu să ne trezim cât încă mai este vreme, pentru a nu se repeta
prigoana dictaturii comunismului din care acum douăzeci şi cinci de ani abia am
ieşit.
 Irina Bazon
Articol publicat în Revista Familia Ortodoxa nr. 88/Mai 2016
[1] Jamie McDonald, „Deconstrucție și literatură”, în William S. Lind, Andrei
Dârlău, Irina Bazon (coord.), Corectitudinea politică: „Religia” marxistă a Noii
Ordini Mondiale, Editura Rost, 2015.
[2] Ibidem.
[3] Sergiu Ciocârlan, Literatura în lumina Ortodoxiei, Editura
Renașterea/Areopag, 2014, p. 369.
[4] Jamie McDonald, ibidem.
[5] Mircea Platon, „Distributismul și statul reprezentativ”, în ed. John Medaille,
Ovidiu Hurduzeu, A treia forță. Economia libertății. Renașterea României
profunde, p. 173.
[6] Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, 1999, p.
15.
[7] Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail…, Editura Anastasia, Bucureşti,
1994, pp. 76-77.
[8] Pr. Dumitru Stăniloae, „Cultura individualistă sau panteistă occidentală şi
spiritul de comuniune interpersonală al culturii româneşti”, în Reflecţii despre

127
spiritualitatea poporului român, apud Sergiu Ciocârlan, Literatura în lumina
Ortodoxiei, p. 280.
[9] Jacques Derrida, Spectrele lui Marx, Editura Polirom, 1999, pp. 143-144.

ORIGINEA SI EVOLUTIA LIMBAJULUI, SCRIERII SI VORBIRII

Posted by Catalin Stanculescu | May 21, 2018 | Antropologie, Civilizatie | 0  |     

Prin intermediul limbajului, omul nu numai ca reuseste sa comunice in mod

direct, ci sa si dezvolte veritabile lumi virtuale, la nivelul carora impartaseste
celorlalti idei, proiecte, informatii si multe alte date de un real folos.
 

ORIGINEA LIMBAJULUI, SCRIERII SI VORBIRII

Dar daca va intrebati care este istoria limbajului omenesc, cum a invatat omul sa
vorbeasca si mai apoi sa scrie si ce anume s-a aflat la baza unui impuls atat de
puternic de a comunica rapid si eficient, ei bine, raspunsul este mult mai complex
decat s-ar putea crede.
Exista doua teorii menite sa dezvaluie misterul originilor limbajului uman: teoria
discontinuitatii, formulata de lingvistul si filozoful american Noam Chomsky
si teoria protolimbajului, avansata de lingvistul britanic Derek Bickerton.
Chomsky respinge teoria evolutionista a limbajului, sustinand in schimb ideea ca
exista o predispozitie innascuta ce tine de zestrea noastra biologia, respectiv care
marcheaza ADN-ul uman, in ceea ce priveste limbajul si care nu deriva din sisteme
de comunicare precedente.
Specialistul avanseaza ipoteza potrivit careia anumite elemente distincte s-au
agregat in maniera imprevizibila, formand temelia unei gramatici universale
– varianta supranumita „ipoteza saltului lingvistic”.
In contradictie cu opiniile filozofului american, Bickerton propune alternativa unei
evolutii de comunicare, plecand de la limbajul extrem de rudimentar al omului
primitiv, alcatuit doar din putine cuvinte si multe onomatopee, asadar lipsit de
gramatica, denumit „protolimbaj”.
 

128
 CUM A EVOLUAT INTELIGENTA UMANA SI CE NE ASTEAPTA IN
VIITOR?
ORIGINEA VIETII PE PAMANT
ISTORIA VIETII PE PAMANT
CUM PERCEP OAMENII VIATA?
 

In opinia acestuia, protolimbajul lasa la voia intamplarii particularitatile de

exprimare, intelesul mesajelor variind in functie de contextul in care erau
exprimate.
Mai mult decat atat: Bickerton sustine ca limbajul modern e relativ recent si
constituie rezultatul unui lung proces evolutiv, care a debutat cu pasajul de la
protolimbaj la limbajul complex al asa-numitului Homo Sapiens si a continuat
cu perfectionari lexicale si de organizare gramaticala pana la actuala forma a
sa.
Aceasta ipoteza este dublata de saltul calitativ inregistrat de om in contextul
organizarii cerebrale si a gradului de inteligenta dobandit odata cu trecerea
timpului, precum si abilitatii de instruire rapida a generatiilor succesive in sensul
comunicarii eficiente intre indivizi.
Reprezentarea simbolurilor lingvistice, care nu impunea eforturi fizice si
raspunsuri cerebrale de natura motorie, era legata mai mult de un domeniu abstract,
care solicita un creier de dimensiuni superioare celui cu care era dotat omul
primitiv.
Antropologii, neurologii si lingvistii de azi, apreciaza ca dezvoltarea
volumului creierului uman a debutat cu transformarile omului de tip Homo
Habilis (omul indemanatic, cu fata putin proeminenta si care utiliza unelte
primitive), procesul accelerandu-se odata cu aparitia celui de tip Homo
Erectus(omul ridicat, preistoric, cu craniul alungit si aplatizat, care
marcheaza o evidenta crestere a masei cerebrale).
Crestearea capacitatii cerebrale se inscrie pe o curba ascendenta, de la 800 cm3, cat
avea Homo Erectus, la 1350 cm3, prezenta la Homo Sapiens (omul inteligent),
intr-un interval de circa 400 de mii de ani.
Fazele care marcheaza aceasta evolutie au fost evidentiate de specialisti conform
urmatoarei succesiuni:
1. Prima etapa: nasterea prelimbajului, pornind de la Homo Habilis;
2. A doua etapa: crearea de protolimbaje, pornind de la Homo Erectus;

129
3. A treia etapa: elaborarea de limbaje complexe, pornind de la Homo
Sapiens.
 

„Crestrerea volumului cerebral inregistrata in ultimile doua milioane de ani a

influentat in mod decisiv controlul exercitat de cortex asupra laringelui, fenomen
care a condus la utilizarea majora a functiei vocale la om”, scrie antropologul
american Terrence William Deacon in lucrarea sa intitulata „Specia simbolica”
(2001).
In opinia sa, factorii care au contribuit la co-evolutia creier-limbaj au fost:
 coborarea laringelui si orientarea catre o sintaxa complexa,
 remodelarea cerebrala in favoarea formularii cuvintelor si crearii de
simboluri,
 producerea uneltelor din piatra,
 vanatoarea de grup,
 aprovizionarea grupului stabil de catre barbat,
 legaturile de cuplu si pacturile de imperechere.
 

„Procesul evolutiv a dat nastere unor mutatii genetice gratie carora laringele a
coborat, canalul fonic s-a largit, limba s-a retras si a devenit mai mobila si mai
flexibila, favorizand astfel modulatiile sonore”, sustin la randul lor Antonio Pennisi
si Alessandra Falzone in volumul intitulat „Il prezzo del linguaggio” (Pretul
limbajului, 2010).
 

AVANTAJELE COMUNICARII PRIN SIMBOLURI

Doar numarul urias de beneficii de adaptare poate explica efortul sustinut depus de
specia umana pentru a reusi sa utilizeze un limbaj din ce in ce mai complex:
trebuie sa fie vorba avantaje atat de mari pentru supravietuirea speciei, incat sa
justifice auto-impunerea unei permanente nazuinte de a depasi pragurile
comunicative specifice unei anumite perioade, pentru a imbogati paleta
exprimarilor din ce in ce mai mult.

130
„Cu timpul, s-au definit rolurile sociale si au fost distribuite sarcinile intre
indivizi: sotie, sot, razboinic, socru, sfetnic – toate acestea sunt roluri simbolice,
nu roluri reproductive, asadar erau incredintate indivizilor in cadrul unui sistem
complet de roluri simbolice alternative sau complementare”, sustine Terrence W.
Deacon.
Importanta acordarii justei valori comunicarii eficiente in acest context a contribuit
la crearea unei presiuni selective care a sporit ulterior facultatile simbolice si a
amplificat capacitatile cortexului – simbolistica reprezinta de fapt pivotul central al
tuturor relatiilor umane, aflandu-se la baza procesului de reproducere si solicitand
procese specifice de ritualizare.
Simbolurile si semnele au cunoscut o diversificare extrem de ampla odata cu
trecerea timpului si formarea de grupuri sociale stabile in diferite puncte ale lumii,
iar limbajul a urmat la randul sau un traseu evolutiv sofisticat, devenind un element
esential in crearea identitatii popoarelor stravechi.
Simbolurile reusesc insa deseori sa rezolve problemele diferentelor de culturi chiar
si in zilele noastre. Daca doua persoane nu vorbesc aceeasi limba, ar putea sa se
inteleaga reciproc prin schite si simboluri – practica ce era utilizata frecvent si in
timpurile de demult.
De asemenea, utilizarea simbolurilor si semnelor a constituit prima forma viabila
de transmitere a mesajelor scurte si concise la distanta – un pas important in
evolutia comunicarii in general – stramos al primelor scrisori pe suport vegetal, pe
pietre sau pe piei de animale, urmate mai tarziu de panza, papirus si hartie.

Ulterior, reprezentarea simbolica a unor obiecte, evenimente, relatii sau actiuni, a

furnizat un eficient sistem de referinta pentru generarea de noi reprezentari, de
prezicere a viitorului, de organizare a unor amintiri – este ceea ce filozoful
american Charles Sanders Peirce (1839-1914) a numit drept „semioza ilimitata” –
adica un proces continuu care face ca din anumite semne sa ia nastere altele, o
paradigma a comunicarii de masa si a universului web din zilele noastre.
In acest context, s-ar putea afirma fara urma de indoiala, ca ceea ce regasim la
nivelul internetului actual, este denumit in mod eronat „lume virtuala”, intrucat
constituie doar un segment al universului virtual al fiecaruia dintre noi.
Faptul ca in prezent pe Pamant se vorbesc circa 6000 de limbi si ca limbile
sunt atat de diferite intre ele, constituie pentru o serie de oameni de stiinta, o
131
dovada ca structura vietii noastre intelectuale si culturale nu depinde de o lege
unica, universala, ci isi schimba configuratia de-a lungul timpului prin
modalitati diverse, in functie de necesitati si de contingentele istorice ale
popoarelor, experimentate in anumite epoci.
O limba nu ia nastere din exterior, ci este construita asemenea unei laturi profunde
a vietii noastre biologice si culturale – exista biologi care sustin ca noi-nascutii
plang deja „cu accent”, imprumutand inca din uterul mamei „orientarea
lingvistica” specifica natiunii sale de apartenenta.
 

CARE ESTE CEA MAI VECHE LIMBA DIN LUME?

Inca din vremuri stravechi omul a incercat sa iscodeasca trecutul pentru a identifica
cea mai veche limba din lume: potrivit scrierilor lui Herodot, odinioara, un faraon a
decis sa izoleze inca de la nastere doi copii, pentru a-i creste departe de orice
contact uman, asteptand ca acestia sa pronunte primele cuvinte, fara a fi influentati
in vreun fel de terti.
Scopul urmarit de faraon in urma acestui experiment ar fi fost acela de a afla daca
pruncii vor reusi sa vorbeasca singuri si daca da, in ce limba vor rosti primele
cuvinte. Copiii ar fi crescut si ar fi rostit pentru prima data cuvantul „becos”
(paine), utilizat de populatiile din Frigia, o antica regiune a Asiei Mici, cu sensul
de „hrana” in general. Acest lucru l-ar fi indreptatit pe faraon sa presupuna ca
limba frigiana ar fi fost cea mai veche limba vorbita de oameni, desi rationamentul
sau lasa in mod evident, mult de dorit.
Dincolo de esafodajul teoriilor actuale cu privire la originea limbajului uman si la
cea mai veche limba din lume, se ridica insa o multime de semne de intrebare care
nu si-au aflat inca raspunsul si pentru care omul continua sa se framante
neputincios.
 

Oricat s-ar mandri omul cu privilegiul utilizarii unui limbaj inteligent, noile
cercetari au demonstrat ca universul comunicarii este mult mai vast decat pare –
forme de comunicare deosebit de sofisticate se regasesc si in lumea mamiferelor

132
 acvatice, iar „zoosemiotica” reprezinta azi o veritabila ramura a studiului sistematic
al modalitatilor de comunicare in lumea animalelor.

Atunci cand vorbim despre cea mai veche limba din lume, poate ca ar fi cazul sa
reflectam ceva mai mult si la aceasta chestiune.
In ceea ce priveste comunicarea dintre oameni insa, nivelul la care s-a ajuns in
prezent depaseste toate previziunile specialistilor, intrucat omul continua sa-si
cladeasca moduri proprii de exprimare, fie ele simbolice sau verbale, ignorand cu
buna stiinta orice regula de natura sintactica, morfologica sau care tine de contextul
gramatical in general, urmarind sa transmita rapid, sigur si eficient ceea ce are de
spus.
Cuvintele sunt deseori injumatatite, comprimate, prescurtate sau pur si simplu
subintelese – destul sa se priceapa esenta – regulile gramaticale dispar, scopul
scuza mijloacele si timpul inseamna bani: acestea sunt angrenajele care pun in
miscare motoarele actuale ale limbajului uman de toate zilele.
Nu se mai da importanta de odinioara unei exprimari elegante si coerente, iar
cuvintele se transforma deseori in arme periculoase, in instrumente de manipulare
si inducere in eroare, ceea ce, departe de a constitui motiv de mandrie pentru om, il
plaseaza in randurile unei categorii de entitati lipsite de sensibilitate si constiinta a
responsabilitatii fata de ceilalti, specifica unei rase inteligente reci, calculate si
egoiste.
„Pentru a nu cadea in capcana unei astfel de faze evolutive cu carcater negativ,
omul are simpla datorie de a se gandi la consecinte inainte sa vorbeasca si de a
folosi aceasta insusire de pret pentru a face bine, utilizand-o cu intelepciune, spre
folosul sau si al celor din jur”, atentioneaza  Terrence Deacon.
 

Bibliografie:
1. Bickerton, Derek – Roots of Language, 1981;
2. Bickerton Derek – The Language bioprogram hypothesis, 1984;
3. Bickerton Derek – Language and Species, 1990
4. Deacon, Terrence W. – La specie simbolica, 2001;
5. Pennisi, Antonio & Falzone, Alessandra – Il prezzo del linguaggio, 2010.
6. Bickerton Dereck – More than Nature Needs: Language, Mind and
Evolution, 2014.
 
133
COMUNICARE, CUNOAŞTERE, LIMBAJ, GÂNDIRE: MIJLOACE DE
EXPRESIVITATE LINGVISTICĂ ŞI EXTRALINGVISTICĂ ALE
LIMBAJULUI ORAL Prof. Rorman Georgiana – Florentina Liceul Teoretic
Murfatlar Iulie, 2015 1. Comunicarea si cunoasterea Comunicarea este un proces
de transmitere a unor informatii, ce presupune existenta unui emitator, unui cod,
unui canal de comunicare, unui mesaj, unui receptor sau destinatar si a unei
conexiuni inverse (de la destinatar la emitator). Comunicarea prin intermediul
limbii consta intr-o succesiune de cuvinte prin care cautam sa suscintam anumite
idei si rationamente la auditor. Procesele de comunicare umane sunt fundamentale
in organizarea oricarei grupari sociale, deoarece in afara lor nu sunt posibile nici
interactiunea persoanelor, nici coodonarea lor constienta si nici cooperarea si
influenta reciproca a indivizilor in colectivitate. Privite istoric si functional,
procesele comunicarii umane au stat la baza umanizarii, a constituirii psihologice,
culturale si spirituale ale oamenilor. Ele au asigurat si asigura transmisia
permanenta a experientei sociale, constituind caile cele mai eficace si mai extinse
de influenta educativa, formativa, asupra generatiilor. Din punctul de vedere al
psihologiei sociale fenomenul comunicarii interumane se 2 Ca activitate psihica
superior structurata, limbajul se formuleaza, exprima, detaliaza si amplifica ori
comprima diverse continuturi psihice, precum imaginile senzoriale, cele recente si
actuale, sau mai tardive din cunoasterea noastra, starile afective, intentionalitatea
persoanei, scopurile etc. 3. Limba si limbajul Limba este principalul mijloc de
comunicare interumana (sistem închegat de semne – cuvinte – si de reguli
gramaticale stabilite social-istoric). Limba este un sistem de mijloace lingvistice
(fonetice, lexicale si gramaticale) istoriceste constituite, cu ajutorul carora se
realizeaza comunicarea reciproca dintre oameni, adica limbajul. „Limba – scria V.
I. Lenin – este cel mai important mijloc de comunicare intre oameni. Limba –
stiinta limbii cuprinde intr-un sistem inchegat vocabularul, structura gramaticala,
generalizarile fonetice, topice, ortoepice, stilistice si ortografice, sistematizate dupa
norme stiintifice. Functiile principale pe care le indeplineste limba ca fenomen
social sunt: de acumulare, transmisie si comunicare a experientei umane; functia de
cunoastere, prin cristalizare si codificare semnificatiilor lumii reale in cuvinte si
structuri verbale; functia de intelegere sociala si de modelare morala a indivizilor,
prin interiorizarea de catre ei, odata cu sistemul limbii, a sistemului de valori, de
criterii de apreciere si promovare sociala. Datorita acestor functii comunicarea
umana se deosebeste calitativ de modalitatiile de comunicare intalnite la animale.
Limba este un fenomen social determinat de trebuinta de interactiune si
comunicare a oamenilor in procesul muncii si al vietii lor in colectivitate. Ea exista
in mod obiectiv ca realitate extraindividuala, anterioara fiecarei individualitati, in
sensul ca fiecare o gaseste formata si functionand efectiv in societate. Fenomenul
limbii cupinde totalitatea cuvintelor, a articulatiilor sonore, a sunetelor vorbirii,
expresiilor si intonatiilor cu semnificatii generalizate si fizate de-a lungul vemuilor
in viata unei comunitati, a natiunii sau a unui popor. Limbajul este un fenomen
deosebit de complex, care a preocupat multa vreme pe oamenii de stiinta din cele
mai variate domenii. Fiind prin natura sa un proces prin excelenta psihologic,

134
limbajul este in primul rand obiectul de cercetare al psihologiei. Limbajul este acea
activitate de comunicare interumana realizata prin intermediul limbii si a resurselor
ei. Limbajul este un fenomen cu caracter social (ce se dobandeste doar in
societate), ce are, prin excelenta, si un caracter individual (fiecare om are o
maniera personala). Pentru ca elementele limbii sa devina elemente ale limbajului,
trebuie ca omul sa asimileze si sa constietizeze latura fizica a cuvintelor (fonetico-
grafica), continutul (semnificatia) si regulile logicogramaticale pentru construirea
de propozitii, fraze etc. Limbajul este un mod de organizare, de integrare si de
functionare a limbii la nivel individual. El are o importanta covarsitoare pentru
viata interna, psihica, cat si pentru viata sociala a individului (in relationarea cu
semenii). Forma de baza, naturala si concreta a limbajului este vorbirea sau
limbajul oral, ce se invata si se sistematizeaza treptat, prin exersari din copilarie
pana la capatul vietii. 4. Formele limbajului A. Dupa gradul de „activizare” a
subiectului: 1. Limbajul activ - initiativa in comunicare ce reprezinta practic
procesul de pronuntare a cuvintelor sau fixarea lor in scris. 3 2. Limbajul pasiv -
receptionarea si intelegerea limbajului - citirea. B. Dupa criteriul perceperii sau
neperceperii lui de catre cei din jur: a. Limbajul intern – este un limbaj „pentru
noi”, sau daca se poate numi asa, „de comunicare cu noi insine”, intrucat prin el nu
ne adresam „celorlalti”. Cu toate acestea, fiind structurat pe baza mecanismelor
vorbirii sonore, limbajul intern cuprinde componente auditive si vizuale,
kinestezice, precum si componente eferente motorii. Asa se face ca in desfasurarea
limbajului intern noi realizam nu numai o vorbire interioara, autoaudierea, dar si o
citire interioara, pentru noi „in gand”, precum si scrierea interna, realizarea mintala
a unor sisteme aferent-eferente din activitatea propriu-zisa a scrierii. Operand doar
o „comunicare cu noi insine” sistemul limbajului intern se restrange la cuantumul
datelor si informatiilor cunoscute noua. De aceea, limbajul intern este mult mai
prescurtat in desfasurarea sa. Este un limbaj foarte concis, cu structuri gramaticale
sumare, cu formulari adesea eliptice de unele valori morfologice sau sintactice ale
cuvintelor. Aceasta forma de limbaj nu este conceputa de altii, dar in realizarea
acesteia exista participare motrica, fiind paractic un fel de vorbire interna, ascunsa,
asonora („o voce launtrica”, „un monolog interior”). Limbajul intern este
instrumentul gandirii ce anticipeaza, poiecteaza, conduce dinlauntru si
coordoneaza limbajul oral si scris fiind practic o rampa de lansare pentru limbajul
oral si scris. Limbajul intern este o modalitate centrala, specifica vietii spirituale si
a existentei mentale. b. Limbajul extern – produce si receptioneaza intodeauna serii
de semnale succesive si se prezinta in mai multe forme: 1) limbaj oral (vorbit) si 2)
limbaj scris, luat dupa sistemele de semnale folosite in comunicare la emitator.
Corespunzator acestor doua forme, avem audierea si citirea, ca forme de limbaj-
receptie la destinatar. Apoi in functie de interlocutor si structura comunicarii avem:
limbaj monologal si dialogat; iar dupa felul exprimarii, dispunem de forma vorbirii
directe si indirecte, de exprimarea la modul figurat, utilizand mijloacele stilistice
ale limbii. 1) Limbajul oral (vorbirea) este activitatea de comunicare verbala cu
voce tare, ce se desfasoara in situatii concrete (ce se serveste de elemente situative)
dotata cu mijloace de expresivitate in care subiectul isi exprima cel mai evident

135
personalitatea. Fata de forma limbajului scris, limbajul oral este mult mai elocvent,
beneficiind de intonatia emitatorului, de relatia sa directa cu interlocutorul, de
expresie mimica si de gest. Prin toate acestea, limbajul oral angajeaza activ in
comunicare intreaga personalitate a expeditorului. Sarcina vorbitorului este insa
mai dificila decat in exprimarea scrisa, deoarece mesajele trebuie eleborate pe loc
si coerent, cursivitatea ideilor cerand un efort special de cautare a expresiei
adecvate. Cu privire la originile limbajului oral au fost emise diferite ipoteze si
elaborate mai multe teorii: una este teoria onomatopeica a lui Herder, dupa care
cuvintele la origine imita sunetele naturii; La un moment dat, filologul Max Müller
cauta cauzele aparitiei graiului sonor in nevoia de expresie vocala, care i-ar fi
proprie individului, in acel „ecou natural”, ca cerinta spre rezonanta sonora a
tuturor impresiilor pe care le primim. O teorie sustinuta de unele investigatii
experimentale este aceea a simbolismului fonetic a lui O. Jespersen, dupa care
sunetele vorbirii ar detasa, prin ele insele, o anume simbolica fonetica (de exemplu,
„i” simbolizeaza dimensiunile mici, fine, delicate, fiind in consecinta inclus si in
componenta cuvintelor cu asemenea semnificatii, in timp ce sunetul „a” tinde spre
dimensiuni mari, 4 grosolane). Mult mai cunoscuta in psihologia sociala este teoria
limbajului gesturilor, ca mijloc de comunicare interumana, sistem din care ar fi
derivat apoi vorbirea sonora. Limbajul oral poate fi: i. colocvial ii. dialogat iii.
monologat i. Colocvial – in cadrul colocviului participa la comunicare mai mult de
doua persoane, exprimarea are caracter adresativ, aceeasi idee circuland prin
mintea mai multor persoane pentru imbogatirea continutului discutiei. ii. Dialogat
– atunci cand luam cuvantul alternativ, schimband tot felul de pareri cu una sau
mai multe persoane. iii. Monologat – in momentul in care o persoana se adreseaza
unui auditor tacut. R. Paget considera ca inaintea limbajului articulat s-a elaborat
sistemul comunicarii prin gesturi, dovada fiind reactiile comune constatate atat la
maimute, cat si la indienii din America. 2) Limbajul scris se caracterizeaza prin
elaborarea mesajelor si fixarea lor in semne grafice, in cuvinte si fraze scrise. El
presupune o prelucrare mai sistematica a informatiilor de catre emitator, permitand
revenirile necesare asupra formei, o selectie dorita a termenilor, o mai mare
exactitate in expresii. Forma limbajului scris a derivat si s-a dezvoltat pe baza
limbajului oral; ea se obtine si astazi in procesul unei instruiri speciale a tinerelor
generatii, odata cu insusirea citirii. Limbajul scris este o modalitate a limbajului, de
maxima complexitate ce angajeaza, pe langa aparatul verbal, si o serie de foarte
rafinate structuri senzoriomotorii. Limbajul scris este secundar in raport cu
vorbirea, fiind mai pretentios decat limbajul oral deoarece necesita elaborarea
frazelor in raport cu un plan prealabil, nu dispune de context situational, nu
dispune de sustinere prin dialog nu se poate reveni pentru corecturi si completari si
nu isi poate permite discontinuitati sau erori gramaticale. Acest limbaj pune mai
bine in evidenta capacitatea de gandire decat limbajul oral. 5. Functiile limbajului
Importanta limbajului, ca fenomen psihologic, pentru intreaga existenta umana
deriva si din functiile lui: 1. Functia de comunicare – este cea mai importanta
functie si consta in nominalizarea lucrurilor, a evenimentelor realitatii, si in
efectuarea predicatiilor corespunzatoare, reprezentand transferarea unui continut de

136
la o persoana la alta. Altfel spus, functia comunicarii este o functie propozitionala.
Omul, prin limbaj, isi exteiorizeaza continutul reflectoriu al tuturor proceselor
psihice (cognitive, afective, volitive), isi dezvaluie insusirile de pesonalitate si se
conecteaza la reteaua de comunicare interumana. 2. Functia de cunoastere
(cognitiva), de integrare, conceptualizare si, in genere, de elaborare a gandirii.
Aceasta functie permite vehicularea cunostintelor de la o persoana la alta, mediaza
si 5 faciliteaza operatiile gandirii si ale altor procese, iar rezultatele cunoasterii prin
perceptie, gandire etc. - se fixeaza prin cuvant si sunt directionate prin acesta.
Limbajul este implicat in aproape toate procesele de cunoastere, iar pe de alta parte
cuvintele sunt purtatoare de informatii si de semnificatii generalizate ale lucrurilor.
3. Functia simbolic-reprezentativa - de substituire a unor fenomene, obiecte. 4.
Functia expresiva sau afectiva - este cea mai veche functie, prin intermediul careia
se comunica celor din jur starile afective, indeosebi emotiile, prin manifestarea
complexa a unor idei, imagini, acest lucru realizandu-se nu doar prin cuvinte, ci si
prin intonatie, mimica, gestica etc. 5. Functia persuativa (de convingere) - de
inductie, de influenta la o persoana a unor idei sau stari emotionale. J. Bruner
considera, alaturi de functiile de referinta, afectiva si persuativa, o functie
metalingvistica a limbajului, cea care se refera mai mult la „statutul juridic” al
cuvintelor, al unor formulari de limbaj. 6. Functia ludica (de joc) - de realizare a
unor asociatii verbale de efect, ciocniri de sensuri, consonante, mergand pana la
constructia artistica. Vorbirea poate fi prilej de joc. Copiii, mai ales in primii ani
cand invata limbajul, se joaca repetand la nesfarsit un cuvant sau inventand
sonoritati inexistente in limba lor materna. Dar si adultii uitlizeaza termeni in
joaca: rezolvarea de cuvinte incrucisate, jocuri de cuvinte, cautarea de rime s.a. 7.
Functia dialectiva – este arta dicutiei in contradictoriu; formularea si rezolvarea
contradictiilor sau conflictelor problematice cu scopul descoperirii adevarului. 8.
Functia fatica – este mai mult o functie psiho-sociala, ce se refera la mentinerea
unor contacte sociale intre persoane. 9. Functia poetica – este legata de crearea
frumosului si de exprimarea posibila in limbaj a aspectelor estetice. 10. Functia de
reglare si autoreglare (numita si practica) - de influentarea starilor psihice sau a
conduitei. Prin limbaj, declansam sau oprim acte comportamentale, modificam sau
deviem directia lor. 11. Functia cathartica - ca si reprezentarile, vorbirea ne ajuta
uneori sa ne eliberam, sau cel putin, sa diminuam o stare de tensiune. Persoanele
necivilizate isi „descarca nervii” injurand sau blestemand, in timp ce omul „bine
crescut” injura de obicei numai in gand. 6. Limbajul si gandirea Raportul dintre
gandire si limbaj a fost un subiect de controversa, existand puncte de vedere
deosebite. Conform unei conceptii moniste, ar exista o singura realitate, limbajul
fiind aspectul exterior al gandirii, iar gandirea fiind latura lui interioara. 6
Mentalitatea dualista contine doua pozitii: unii considera gandirea si limbajul ca
fiind functii esential diferite, vorbirea folosind doar in a exterioriza, a comunica
rezultatele obtinute de gandire in mod independent, iar altii argumenteaza ca, desi
nu sunt activitati identice, vorbirea si rationamentul sunt interdependente, in
stransa relatie atat din punct de vedere genetic, cat si structural. Limbajul obliga la
rationalizarea si socializarea gandirii, astfel pentru a ne face intelesi trebuie sa

137
eliminam ceea ce este prea individual, afectiv, personal, iar exprimarea trebuie sa
fie clara si precisa. Nu putem concepe gandirea fara limbaj si invers (dezvoltarea
gandirii nu poate fi separata de dezvoltarea limbajului). La un nivel evoluat nu se
poate gandi fara mijloacele limbajului, in afara limbajului nu se poate vorbi de
formarea notiunilor, judecatiilor, rationamentelor, nu se poate intelege sau rezolva
o problema si nu exista abstractizari si generalizari. O gandire buna se realizeaza
cu vocabular bogat, idei, fraze clare, bine construite, iar exprimarea corecta,
coerenta, nuantata este conditionata de o gandire bine dezvoltata. Limbajul fara
continut cognitiv, fara inteles este o simpla forma fara continut. Si celelalte procese
psihice sunt influentate si organizate de limbaj: Perceptiile si reprezentarile
dobandesc, prin verbalizare, semnificatie. Formularile verbale sunt garantia
memoriei de durata. Vointa este un proces de autoreglaj verbal. Insasi
personalitatea se formeaza si se exteriorizeaza prin intermediul limbajului. In
imaginatie, cuvantul este „vehiculator” de imagini. 7. Mijloace de expresivitate
lingvistica si extralingvistica ale limbajului oral i. Lingvistice: Intensitatea:
divesele intensitati pot indica o situatie exceptionala sau normala, incredere-
neincredere punand in evidenta unele idei. Accentul: pune in evidenta unele idei
conferand frazei diferite semnificatii. Intonatia (inaltimea): este generatoare si
comutativa de sensuri (un „da” poate insemna „nu”, realizeaza mirarea, ordinul,
incantarea etc. Excesul de intonatie da o nota de nota de „artificial”, iar lipsa
genereaza o exprimare metalica, liniara, obositoare. Alegerea cuvintelor si modul
de frazare: alegerea cuvantului potrivit dintre sinonime; frazele scurte, cu epitete
putine, dau claritatea exprimarii, in timp ce cele lungi, pline de epitete impiedica
intelegerea. Topica (ordinea cuvintelor in fraza): contribuie la expresivitate si la
scoaterea in evidenta a ceea ce dorim. Timbrul Organizarea temporala etc. ii.
Extralingvistice: limbajul nonverbal evidentiat prin gestica, mimica, postura,
timbru etc. In cadrul comunicarii nonverbale, functia de codificare este realizata
prin contractia voluntara sau involuntara a muschilor scheletici si faciali, prin
schimbarea tonului si ritmului vorbirii. Este reprezentata de comportamentul fizic
care insoteste vorbirea (infatisarea, contactul vizual, pozitia corpului, gesturile,
timbrul si tonurile vocale, contactul fizic si spatiul personal) 7 Comunicarea
paraverbala reprezinta intregul bagaj de stimuli si semnale transmise prin tonul,
volumul, ritmul, viteza vorbirii, inflexiunile rostirii, pauzele si sublinierile in
momentul comunicarii. Bibliografie Buzdugan Tiberiu – „Psihologia pe intelesul
tuturor”, Editura Didactica si Pedagogica RA, Bucuresti 1999 Chircev A, Rosca
Al, Zorgo B, Mare V – „Psihologie generala”, Editura Didactica si Pedagogica,
Bucuresti 1976, Editia a II-a Cosmovici Andrei – „Psihologie generala”, Editura
Polirom, Iasi, 1996 Debesse Maurice – „Psihologia copilului: de la nastere pana
la adolescenta”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1970 Rosca Al.,
Chircev A. – „Psihologia copilului”, Editura de Stat si Pedagogica, Bucuresti
1958 Tucicov-Bogdan Ana – „Psihologie generala si psihologie sociala”,
Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1973, vol. I

138
Jean-Jacques Rousseau Eseu despre originea limbilor
Unde se vorbeste despre melodie și despre imitaâia muzicală
Traducere, prefaâă și comentarii de Eugen Munteanu
Iași: Polirom, 1999

Funcţia semnificativă şi universaliile limbajului

Alte articole de  Revista Limba
Dumitru Cornel VÎLCU Dumitru Cornel Română
VÎLCU Nr. 5-6, anul
XXIII, 2013
 Pentru tipar

139
        

În cadrul primei ediţii (2012) a Şcolii de vară „Eugeniu Coşeriu”, am ţinut o

dublă prelegere (în sensul unei durate de 4 ore, în zile diferite) privitoare la două
dintre chestiunile centrale pentru filozofia limbajului şi teoria lingvistică a(le)
savantului român. A existat şi un suport vizual, un prezi flash-animation pe care îl
puteţi vedea / citi la adresa http://prezi.com/m1yzk1ovod4q/functia-
semnificativa-si-universaliile-limbajului/. Mai jos reiau, în termeni cât mai
succinţi şi eliminând ‘retorica’ specifică unei prezentări orale, principalele idei
expuse atunci.

1. Funcţia semnificativă

1.1. Jakobson, Bühler & Co.

Există două modalităţi de a ne apropia, astăzi, de chestiunea funcţiei

fundamentale a limbajului, aşa cum o înţelege Coşeriu şi insistând asupra
coincidenţelor, dar mai ales a diferenţierilor faţă de alte celebre abordări ale
acestei probleme. Putem compara înţelegerea coşeriană cu schematizări bine
cunoscute în câmpul actual al ştiinţei limbajului, sau ne putem întoarce la
originea cea mai îndepărtată, cronologic vorbind, dar poate şi cea mai adâncă din
punct de vedere filozofic a poziţiei asumate în contemporaneitate de către
Coşeriu.

Pentru primul parcurs, e necesar să ne amintim celebrul desen din Curs de

lingvistică generală1:

Acest act presupune, cel puţin, doi indivizi; este numărul minim cerut pentru
ca circuitul să fie complet. Fie deci două persoane, A şi B, care îşi vorbesc
una alteia:

Orice lingvist – şi orice student care are de-a face cu un curs ce include noţiuni
din teoria limbajului – cunoaşte acest pasaj din Biblia structuralismului şi ştie ce
140
urmează: circuitul comunicării e împărţit în mai multe subzone, iar apoi
diviziunile rezultate, cu o singură excepţie, sunt eliminate din discuţie ca posibile
obiecte ale lingvisticii. Rămâne doar partea pasiv-receptivă care se petrece în
creierul ascultătorului, transformarea semnificanţilor în semnificaţi – pentru ca
apoi Saussure să ne vorbească despre distincţia limbă – vorbire şi să o proclame
pe prima dintre acestea, în dauna celeilalte, drept obiect al ştiinţei limbajului.

Pentru noi însă importantă rămâne ideea că, încă de la începuturile sale (primele
începuturi, într-un moment în care acest curent lingvistic incipient ‘habar n-avea’
că urma să cucerească pentru o vreme întregul câmp intelectual occidental),
structuralismul afirmă, implicit, ideea că limbajul este, în mod fundamental, un
mijloc de comunicare.

Cunoaştem – apoi – schema jakobsoniană2:

După cum putem lesne vedea, aici, chiar dacă nu este pomenită ca atare, funcţia
comunicativă a limbajului e, din nou, fundamentală. Propriu-zis, cele şase funcţii
jakobsoniene sunt funcţii ale limbajului în relaţie cu câte un ‘participant’ la
procesul de comunicare. În relaţie cu această schematizare – probabil, cea mai
notorie în lingvistica de azi – Coşeriu afirmă că 1) trei dintre funcţiile
jakobsoniene sunt, în fapt, subclase ale celorlalte trei (funcţia metalingvistică
trebuie subsumată celei referenţiale; cea fatică, funcţiei conative; cea poetică,
funcţiei expresive), astfel încât ar fi mai util să revenim la poziţia ‘semiotică’ a lui
Karl Bühler3:

şi 2) mai cu seamă, trebuie să realizăm / să înţelegem că ‘dedesubtul’ acestor şase

(sau doar trei) funcţii ‘relaţionale’ ale semnului sau limbajului, mult mai
importantă decât ele, ‘stă’ creaţia de semnificate (funcţia semnificativă)4, care e o
funcţie constitutivă, cu alte cuvinte, nu ţine (doar) de instrumentalizarea
limbajului, ci instituie însăşi existenţa lui.

1.2. Aristotel şi ‘logos’-urile sale

Discuţia despre funcţia semnificativă devine însă mult mai aprofundată atunci
când revenim5 la celebra diferenţiere făcută de Stagirit între:

– o dimensiune strict semantică, fundamentală pentru limbaj şi manifestă încă de

la nivelul categoriilor, al cuvintelor luate izolat, care nu sunt ‘prin ele însele’ nici
adevărate, nici false, ci denumesc simple posibilităţi de existenţă;

– trei dimensiuni ‘adăugate’ de către utilizatorul limbajului, care îl poate folosi pe

141
acesta, în actele de vorbire determinate, potrivit unor intenţii teleologice tipice.

Într-adevăr, putem remarca în viaţa noastră de zi cu zi aceste trei direcţii ale

intenţionalităţii vorbitorului:

„Afară plouă.”
[avem aici de-a face cu o
„Omul este o fiinţă utilizare cognitivă,
muritoare.” descriptiv-referenţială (şi
eventual sistematizatoare),
„Molecula de apă
constituită din propoziţii a
conţine un atom de
căror valoare de adevăr e
oxigen şi doi atomi de
foarte importantă]
hidrogen.”

„Vă declar căsătoriţi!”

[acestea sunt enunţări / acte
„Mi-ar putea da cineva de vorbirecare contează nu
solniţa?” prin valoarea lor descriptivă
sau de adevăr, ci
„Nu vă supăraţi, cum
prin efectelepe care rostirea
ajung 
lor le produce în real]
la Poliţie?”

„Dar ce văd? E
[enunţări pur ficţionale,
răsăritul, 
eventual creatoare de lumi]
iar Julieta-i soarele!”

Coşeriu insistă6, aşadar, asupra ideii că atunci când vorbim despre limbaj în el
însuşi (anterior diverselor intenţionalităţi secundare pe care i le pot conferi
vorbitorii), el este, întocmai aşa cum afirmase Aristotel, logos
semantikos, indiferent la distincţiile între adevărat / fals, reuşit / nereuşit sau
creativ / non-creativ.

2. Semnificatul

2.1. Iarăşi şi iarăşi... Saussure

Semnul lingvistic este o entitate psihică având două feţe, care poate fi

142
reprezentată prin figura:

Aceste două elemente sunt strâns legate şi se implică unul pe celălalt. Când
căutăm fie sensul cuvântului latinesc arbor, fie cuvântul prin care latinul
desemnează conceptul de „arbore”, este evident că numai apropierile consacrate
de limbă ne apar conforme cu realitatea, şi dăm la o parte orice altă apropiere ce
ar putea fi imaginată.

Cum bine ştim, ‘părintele structuralismului’ e cel care a propus termenul

„semnificat” pentru partea de conţinut (sau, ca să fim, în stil hjelmslevian, mai
exacţi: de formă a conţinutului) a semnului lingvistic. În ce priveşte această
faimoasă teză a arbitrarului7, lucrul – probabil – cel mai important care trebuie
conştientizat şi reţinut e că nici una dintre faţetele semnului lingvistic nu e şi nu
poate fi un ‘lucru’ natural sau o clasă de obiecte reală; atât semnificantul, cât şi
semnificatul sunt entităţi pur mentale, ele nu se găsesc nicăieri altundeva decât în
creier.

De asemenea, trebuie reţinută şi corect interpretată poziţia lui Ferdinand de

Saussure8 în ce priveşte valoarea lingvistică:

Câteva exemple vor arăta că aşa stau lucrurile. Cuvântul

franţuzesc mouton poate să aibă aceeaşi semnificaţie ca şi cuvântul
englezesc sheep, dar nu şi aceeaşi valoare, şi asta pentru mai multe
motive în primul rând, pentru că atunci când vorbeşte despre o bucată de
carne gătită şi servită la masă, englezul spune mutton şi nu sheep.
Diferenţa de valoare între sheep şi mouton ţine de faptul că primul are
alături de el un al doilea termen, ceea ce nu se întâmplă în cazul
cuvântului franţuzesc.
 

În termenii de azi ai ştiinţei limbajului: trebuie să deosebim cu claritate

între referinţă (la pragmatişti) sau designare (la Coşeriu) – acel tip de conţinut pe
care Saussure îl numea semnificaţie, şi care nu era important din punctul de
vedere al lingvistului, pe de o parte, şi semnificat (termenul a rămas neschimbat
în toate paradigmele lingvisticii moderne) sau valoare lingvistică, pe de altă
parte. Dacă semnificaţia saussureiană era trimiterea, cu mijloacele limbajului,
înspre realitatea extralingvistică, valoarea / semnificatul ţine de modul unic în
care o anumită limbă ‘împarte’ teritoriul ‘dicibilului’.

143
2.2. Relativitatea lingvistică humboldtiană

„Diversitatea pe care ele [limbile, n. – D.C.V.] o pun în evidenţă ţine nu de sunete

şi tonuri, ci de viziunile asupra universului.”9 „Fiecare limbă trasează în jurul
naţiunii care o vorbeşte un cerc din care nu se poate ieşi fără a păşi în acelaşi timp
în cercul altei limbi.”10 Două extrem de succinte, dar poate tocmai de aceea
faimoase fragmente din opera lui Wilhelm von Humboldt. Cum bine ştim, chiar
dacă există numeroşi mari lingvişti (sau gânditori în general) care l-au influenţat
pe Coşeriu, unul singur este recunoscut ca fiind mai important decât toţi, iar
acesta este filozoful german al limbajului, care ne vorbeşte despre faptul că
gândirea, şi deci raportarea noastră la lume, trece prin definiţie şi întotdeauna din
start prin filtrul limbajului, iar acesta din urmă se prezintă întotdeauna ca o limbă
anume, diferită de celelalte.

Într-o formulare foarte succintă, principiul humboldtian al relativităţii lingvistice

ar putea fi expus – în termenii şi luând în considerare cunoştinţele pe care le avem
astăzi – astfel: limbi diferite organizează conţinutul lingvistic (cel pe care
Saussure sau Coşeriu aveau să-l numească semnificat) în mod diferit. E vorba,
aşadar, nu de forme sonore sau grafice diferite pentru aceleaşi ‘idei’, nu de haine
diverse pe acelaşi corp al gândirii, ci dimpotrivă, despre o non-coincidenţă de
principiu la nivelul conţinuturilor lingvistice. Există două corolarii importante ale
tezei humboldtiene pe care tocmai am pomenit-o: 1. vorbitorii unor limbi diferite
au viziuni diferite asupra universului / trăiesc în lumi diferite şi 2. nu poate, din
principiu, exista o traducere perfectă, fără ‘rest’ şi / sau surplus.

2.3. Mormor şi farmor

În Lecţii de lingvistică generală, Coşeriu (inspirat, după propria mărturisire, în

această privinţă de către Roman Jakobson11) explicitează chestiunea relativităţii
lingvistice într-un mod care, la o primă lectură, poate părea greu de înţeles – însă
care, odată exemplificat şi... asimilat, va însoţi ca o excepţională sursă de claritate
parcursul de cercetare / elaborare ştiinţifică al oricărui lingvist. Ideea generală ar
fi următoarea:

Limbile diferă unele de celelalte NU prin ceea ce (ele)

POT SPUNE

(fiindcă orice limbă trebuie să fie capabilă să spună,

144
 la limită, orice lucru care se doreşte spus),

ci prin ceea ce TREBUIE SĂ SPUNĂ

sau, mai exact, NU POT SĂ NU SPUNĂ

în circumstanţe determinate.

Exemplul12, cum nu se poate mai lămuritor, oferit de Coşeriu e cel al

cuvintelor mormor [bunica din partea mamei] şi farmor [bunica din partea tatălui]
din suedeză: dată fiind inexistenţa unui termen comun pentru ‘ambele’ bunici,
vorbitorul acestei limbi va fi constrâns ca, de fiecare dată când vorbeşte despre o
bunică, să precizeze despre care dintre ele e vorba. Cu alte cuvinte, atunci când aş
avea de tradus un text dinspre, să zicem, română înspre suedeză, ar trebui să fac
toate eforturile de a afla din situaţia real-evenimenţială (designaţională) pe care
doresc să o descriu cu care dintre bunici am de-a face..., iar în cazul unei
nereuşite a investigaţiei mele, mi-aş asuma un risc inevitabil, fiindcă oricum nu
am un termen care să ‘spună’ în suedeză ceea ce cuvântul bunică spune în limba
mea maternă.

2.4. ‘Gol’ structuralist sau plin intuitiv?

O problemă de mare importanţă, dar mult prea complexă pentru a fi soluţionată

aici – motiv pentru care mă opresc la a o nominaliza doar – se leagă de celebra
idee saussureiană potrivit căreia „limba e o formă, nu o substanţă”. Pentru
lingvişti (mai cu seamă pentru cei structuralişti), limbajul ca limbă e văzut mai
degrabă ca un sistem închis, unde diferenţe de formă (expresie) marchează
diferenţe de conţinut (semantică). Acestei modalităţi de a vedea lucrurile trebuie,
cred eu, să-i contrapunem o viziune de tip mai degrabă filozofic – cum ar fi, de
pildă, cea din fenomenologia husserliană. Noţiunile fenomenologice de intuiție
eidetică, pe de o parte, și sens intențional, pe de altă parte, sunt, după părerea
mea, de neevitat în tentativa de a avea o înțelegere realistă a problematicii
limbajului – fiindcă experienţa noastră individual-reală ne arată cu asupra de
măsură că nu doar ‘mobilizăm’ nişte structuri lexico-gramaticale altfel vide, ci,
tocmai le umplem pe acestea cu plinătăţile, dacă putem spune astfel, ale actului
nostru de vizare semnificativă. Pentru a spune lucrurile cât se poate de scurt şi de
simplificat: Saussure trebuie împăcat şi corelat cu Husserl, fiindcă primul ne
poate explicita cum se poate funcţionaliza sistemul de opoziţii virtual-
semnificative, însă doar cel de-al doilea ne arată cum facem noi, ca agenţi şi

145
creatori de limbaj, să dăm realmente viaţă acestor structuri altfel vide, ‘nelocuite’.

2.5. Preeminenţa semnificatului

Schema de mai sus prezintă modul în care orice act lingvistic real se desfăşoară:
în toate situaţiile, fără excepţie (chiar şi în cazul când, să spunem, se rostesc doar
interjecţii fără conţinut lexical clar sau se tace şi se fac gesturi de un fel sau altul),
el porneşte din planul limbii şi de la semnificate, pentru a se orienta, prin
intermediul celor două raporturi semiotice, către dimensiunea universală a
vorbirii şi designării, respectiv către cea individuală a text-discursului şi sensului.
Trebuie, aşadar, luate cu toată seriozitatea în considerare (privitor la ceea ce ne
interesează, pe noi, punctual acum) cel puţin trei dintre cele zece teze privitoare la
esenţa limbajului menţionate de către Coşeriu într-unul dintre textele sale cele
mai târzii, Diacriticon tes ousias...13: 1. ideea priorităţii absolute a limbajului în
raport cu celelalte dimensiuni ale cogniţiei / activităţii umane, 8. faptul că nu
designarea, ci semnificarea e fenomenul primar-fundamental în limbaj şi 10.
faptul că limbajul este cel care, propriu-zis, delimitează / statuează iniţial
identitatea (‘fiinţa’) lucrurilor din lumea umană.

3. Creativitatea

3.1. [Mic] portret al lui Humboldt, ‘la’ tinereţe14

Cum bine ştim, Wilhelm von Humboldt a început să se ocupe, direct şi strict, de
problemele (inclusiv sau mai ales filozofice) ale limbajului destul de târziu. În
tinereţe, însă, el a adus câteva contribuţii excepţionale pentru o dezbatere pe care
astăzi am numi-o estetică sau poetică – dezbaterea privitoare la noţiunea
de imaginaţie.

Mai întâi, gânditorul german se declara extrem de nemulţumit de poziţia

filozofilor francezi ai vremii, care vedeau în imaginaţie fie 1) o formă mai
puternică, mai ‘corporalizantă’ a memoriei (capabilă să ne readucă în minte, cu
destul de multă acuitate, trăsăturile unui lucru pe care l-am întâlnit cândva dar
care nu ne mai e accesibil ca atare), fie 2) un instrument al divertismentului, ca o
capacitate de a combina trăsături ce în natură apar disparat în cadrul unui singur
obiect (ca atunci când ne ‘imaginăm’, să zicem, un centaur).

Într-un al doilea moment15, Humboldt salută concepţia, incomparabil mai realistă

şi valoroasă, a lui Immanuel Kant. Pentru marele filozof german, imaginaţia nu se
mai opune ‘realului’, e – dimpotrivă – o componentă inalienabilă a acestuia, din
146
moment ce, ca facultate de schematizare a categoriilor şi conceptelor intelectului,
mediază propriu-zis între acesta şi sensibilitate. Kantian vorbind, un obiect este
real (fenomenal) doar fiindcă şi în măsura în care imaginaţia participă (şi ea) la
constituirea lui. Ce nu trebuie însă uitat – în tentativa noastră actuală de a-l
înţelege pe Humboldt – e că, pentru autorul celor trei Critici, toată imaginaţia
empirică (a posteriori) e şi reproductivă, pe când toată imaginaţia productivă e a
priori16.

Exemplificând: când am de-a face, să zicem, cu un câine, senzorialitatea mea îmi

va transmite, cum e şi firesc, doar date exterioare, separate, care în / prin ele
însele nu pot da inteligibilitate despre acest animal: îi voi vedea blana, îi voi auzi
lătratul, îl voi putea eventual mângâia etc. – toate acestea însă nu îmi dau, kantian
vorbind, ‘obiectul’ câine, care nu există ca atare decât fiindcă intelectul meu
grupează toate aceste percepţii într-un proces de sinteză care presupune aplicarea,
la unele date din fluxul fenomenal, a conceptului empiric ‘câine’. Iar abia după
(într-o ordine logică, fiindcă răstimpul e cvasi-inexistent) ce am conferit eticheta
‘câine’ entităţii pe care o am în faţă îmi voi imagina ceea ce propriu-zis nu pot
vedea – că animalul e viu, are o inimă şi plămâni, că pe lângă lătrat e capabil să şi
muşte etc. Cu alte cuvinte, în relaţia noastră normală, firească, lucrativă cu orice
obiect sau eveniment real-mundan intră o cantitate apreciabilă de imaginaţie.

Pe de altă parte însă, pentru Kant doar imaginaţia ‘cuminte’, care nu iese câtuşi
de puţin de sub legislaţia conceptelor (imaginaţia reproductivă) e acceptabilă în
relaţia noastră cu lumea empirică (a posteriori). Ei bine, tocmai acesta e locul în
care intervine originalitatea şi geniul lui Humboldt: acesta din urmă ne spune că,
prin artişti şi operele de artă, în lumea reală se manifestă şi o imaginaţie propriu-
zis productivă, care încalcă şi modifică regulile.

Opera de artă, afirmă Humboldt, nu mai poate fi privită drept un simplu lucru,
apartenent unui tip / unei clase; ea e mai degrabă un individ (fără exagerare, ar
trebui poate să spunem o persoană), fiindcă are trăsături categorice de unicitate şi
solicită o raportare interpretativă radicală şi creativă. Ea, opera de artă, nu există
pentru ca noi să o supunem clasificărilor, s-o tipicizăm, să o aşezăm în categorii
fixe – ci, dimpotrivă, funcţia ei fundamentală e cea de a „înflăcăra imaginaţia prin
imaginaţie”. Acesta e motivul pentru care Humboldt afirmă că răspunsul cel mai
potrivit la un poem e... un alt poem.

3.2. Tot Humboldt, dar ‘bătrân’ şi lingvist

„În realitate, limbajul este ceva care trece mereu, şi chiar în fiecare clipă.
Adevărata lui definiţie nu poate să fie, deci, decât genetică.” – iată binecunoscuta
147
formulare prin care Humboldt ne vorbeşte despre preeminenţa creativităţii în
limbaj (şi, la drept vorbind, în tot ceea ce este spirit): dacă reuşim să privim
limbajul în esenţa lui, vom descoperi că el nu este ergon (operă, Werk),
ci energeia(activitate, Tätigkeit). Cu alte cuvinte, limbajul nu este un lucru, o
entitate stabilă situată în afara mea ca subiect vorbitor (cum avea să fie
saussureiana langue consemnată, sau măcar consemnabilă integral în gramatică şi
dicţionar), ci el este, pur şi simplu, o activitate a mea.

Există însă şi câteva limitări importante ale creativităţii – pe care e bine să nu le

scăpăm din vedere: 1. imaginaţia, mai ales în dimensiunea ei reproductivă, are
nevoie de semnificativitatea / conceptualitatea unui idiom pentru a se desfăşura în
cadrul, sau măcar pe baza acesteia (ideea humboldtiană a ‘răsturnării’ lingvistice:
noi gândim orice realitate prin intermediul unuia sau al mai multor semnificate
dintr-o limbă istorică); 2. chiar şi imaginaţia productivă (cea a poetului, de
exemplu) foloseşte, măcar parţial, material şi / sau tehnici lingvistice deja
existente în tradiţie (în competenţa lingvistică a artistului şi a publicului, cu cele
trei planuri ale sale), de aceea, creaţia în limbaj nu e niciodată pură, ea e mai
degrabă transformare; 3. propriu-zis, cea mai importantă contrapondere / limitare
a creativităţii în limbaj este dată de alteritate. Nu-mi voi putea inventa, atunci
când vorbesc cu cineva, o limbă complet nouă, fiindcă, dacă fac aceasta, voi
rămâne complet neînţeles.

3.3. De la dihotomia ergon / energeia la terţul inclus (şi fundamental):

problema competenţei (saber)

Spre deosebire de Humboldt, Coşeriu foloseşte, în fundamentarea teoretică a

propriei lingvistici, pe lângă cei doi termeni aristotelieni deja menţionaţi, un al
treilea concept provenit tot din opera Stagiritului: e vorba de dynamis sau potenţă.
În integralism, dynamis-ul este competenţa lingvistică (elocuţională, idiomatică,
expresivă sau tripartit-culturală). Se poate spune, astfel, că lingvistica lui Coşeriu
porneşte de la un paradox asumat: pe de o parte, se recunoaşte / afirmă
că esenţa limbajului este creativitatea sau energeia, pe de altă parte, dată fiind
imposibilitatea de a descrie / taxonomiza însăşi creativitatea (întotdeauna
individuală şi, tocmai, imprevizibilă), obiectul lingvisticii va fi competenţa (saber
lingüístico, savoir linguistique).

Relaţia competenţă – creativitate e, aşadar, cea care ne poate explica poziţia pe

care Wilhelm von Humboldt o exprima în formulări de tipul celei următoare:
„Nimeni nu dă cuvântului exact aceeaşi valoare ca un altul; orice diferenţă, oricât
de fragilă, provoacă, asemenea cercurilor pe care le face o piatră pe suprafaţa

148
apei, mişcări ce se repercutează în întreaga limbă. Iată de ce orice înţelegere este,
întotdeauna, totodată o neînţelegere, orice concordanţă în gândire şi sentimente în
acelaşi timp o divergenţă. În modul în care limba este modulată de interioritatea
fiecărui individ se revelează, în faţa puterii limbii... o violenţă pe care omul o
exercită asupra acesteia.”17.

4. Alteritatea

4.1. No comment – trei fragmente humboldtiene

„Chiar independent de comunicarea interumană, limba constituie o condiţie

necesară, ce guvernează gândirea individului singular la nivelul existenţei sale
celei mai solitare.”

„Dar limba nu se manifestă şi nu se dezvoltă efectiv decât în mediul social; iar

omul nu se înţelege pe sine însuşi decât după ce a verificat în contact cu ceilalţi
inteligibilitatea cuvintelor sale.”

„În dinamica ei, gândirea are nevoie să aibă de-a face cu un dat asemănător ei şi
în acelaşi timp diferit. Asemănătorul o înflăcărează, în vreme ce diferitul îi e o
piatră de încercare indispensabilă pentru a testa valoarea a ceea ce ea produce din
propriul ei fond.”

4.2. „Eu” fără „tu” este o pură non-fiinţă

Această idee, provenită din opera aceluiaşi Wilhelm von Humboldt, ar putea fi
‘tradusă’ în limbaj contemporan (şi, fireşte, în română) după cum
urmează: celălalt nu e, propriu-zis, cineva situat în sens puternic în afara mea;
dimpotrivă, el este o componentă indisolubilă a propriului meu eu. Sunt cuprinse,
aici, cel puţin trei idei fundamentale: 1. în (re)cunoaşterea şi constituirea mea de
mine însumi, eu mă raportez, mereu, atât la ‘ceilalţi’ în general, ca societate, cât
şi la anumiţi ‘alţii’, ca modele alternative de posibilitate a(le) propriului meu eu;
2. deşi a fi înţeles, acceptat, confirmat de către ceilalţi constituie o tendinţă umană
fundamentală, în realitate nu se va petrece nicicând o aliniere perfectă a poziţiilor,
deciziilor, comportamentelor, fiindcă fiecare dintre noi e, în cele din
urmă, singular; 3. cunoaşterea adevărului şi a obiectivităţii nu se mai poate face,
în aceste condiţii, prin simplă contemplare, ci devine un proces intermediar
intersubiectiv – ea provine dintr-un proces eminamente dialogic.

149
La rândul său, Coşeriu insistă extrem de mult asupra importanţei alterităţii în
limbaj:

„Limbajul (ca spunere) este, desigur, ‘comunicare’. Dar trebuie să distingem

comunicarea a ceva, fapt practic şi care poate de asemenea să lipsească, fără ca
prin aceasta limbajul să fie abolit, de comunicarea cu un altul, fără de care
limbajul nu e limbaj şi care nu lipseşte niciodată (ea e prezentă deja în crearea de
semnificaţi), dat fiind că ea corespunde alterităţii funciare a limbajului.” Oricât de
surprinzătoare ar părea această afirmaţie, din punctul de vedere al lingvisticii
integrale dimensiunea referenţială, de trimitere la o lume (aceeaşi lume, pentru
emiţător / vorbitor şi receptor / ascultător) nu e cea mai importantă, miza ei fiind
depăşită radical de faptul întemeietor al aflării-împreună-cu altcineva în şi prin
actul lingvistic.

4.3. „O” alteritate sau două?

Deja acelaşi Humboldt ne avertiza, la început de secol XIX, asupra pericolului de

a concepe comunicarea drept simplă trimitere (eventual împachetată sau, cum
spunem noi azi, ‘codificată’) de informaţie de la vorbitor la ascultător:
„Comunitatea discursului nu are nimic de-a face cu simpla transmisie a unui
conţinut material [Stoff]. La cel care înţelege şi cel care vorbeşte, avem de-a face
cu unul şi acelaşi conţinut care plonjează în specificitatea energiei interioare, şi
ceea ce primul primeşte nu e decât incitarea de a se pune la unison cu cel de-al
doilea. Iată de ce e atât de natural pentru om să reia pe cont propriu şi să
profereze ceea ce tocmai a înţeles.” Cu alte cuvinte, într-o exprimare simplificat-
esenţializată: nu voi putea niciodată să ‘pun’ în mintea interlocutorului meu
lucrurile (ideile, valorile, deciziile de conduită) care se găsesc în propriul meu
cap; tot ce pot face e să le manifest, prin diferite mijloace între care limbajul e cel
mai important, în faţa lui, în vederea interpretării sale; dar aceasta din urmă
depinde în chip esenţial de datele specifice, personale ale partenerului de dialog.

În lingvistica integrală, acestei idei humboldtiene i se aduce un spor de exactitate

ştiinţifică. Astfel, potrivit lui Coşeriu, într-o comunicare oarecare, semnificatele
şi designatele se transmit (mai exact, ele sunt deţinute din start, în comun, de
către vorbitor şi interlocutor – primele prin cunoaşterea limbii, celelalte prin
situarea în aceeaşi lume obiectuală); dar sensul nu se poate transmite, despre el se
spune că se interpretează.

Pot, cred, fi distinse în opera lui Humboldt (şi, întrucâtva, în cea coşeriană) două
tipuri de relaţie-cu-Altul (alteritate):

150
1. alteritatea cuprinsă în limbă, care precede orice act efectiv de discurs sau de
gândire – una faţă de care trebuie să ne conformăm pentru a nu fi absolut şi
definitiv singuri în... singularitatea noastră. Acest tip de alteritate reprezintă o
condiţie prealabilă a vorbirii, comunicării, împărtăşirii;

2. alteritatea radicală a întâlnirii ‘în act’ cu un alt eu în unicitatea lui absolută,

pentru care, în fapt, niciun fel de cunoaştere / competenţă nu ne poate pregăti
îndeajuns. Tocmai acest tip de alteritate constituie, în viziunea humboldtiană,
finalitatea (telos-ul) prin excelenţă a(l) limbajului.

5. Istoricitatea

5.1. Sincronie, diacronie, istorie

Idee fundamentală a celei mai celebre dintre cărțile lui Coșeriu (cea al cărei titlu
l-am împrumutat pentru prezentul subcapitol) e cea potrivit căreia „limba se
constituie diacronic şi funcţionează sincronic”. Mai mult, celebra opoziţie
saussureiană e într-un sens foarte profund artificială, fiindcă în realitatea
limbajului sincronia şi diacronia nu sunt realităţi de sine stătătoare; ele sunt doar
puncte de vedere din(spre) care poate fi examinat mediul autentic al limbajului-
ca-limbă, şi anume istoria.

E, astfel, o greşeală să ne întrebăm „de ce se schimbă limba?”, ca şi când naturală

ar fi staticitatea, iar transformările ar fi catastrofe explicabile doar prin
circumstanţe externe, fiindcă modificarea continuă, inclusiv (sau mai ales!) prin
activitatea de creaţie metaforică a vorbitorilor, este o caracteristică firească şi
esenţială a limbii. De altfel, cum bine ştim cu toţii, odată cu o mai clară
configurare a ansamblului (întregului) lingvisticii integrale, planul limbii, al
competenţei idiomatice şi al semnificatului va fi numit, tocmai, plan istoric.

5.2. Problema istoriei şi epistemologia ştiinţelor culturii

Ce este însă important de înţeles, e că nu avem aici de-a face ‘doar’ cu simpla
acţiune / poziţionare a unui lingvist care ar ‘concilia’ două direcţii de cercetare,
cuprinzându-le laolaltă într-un concept nou, specific, pe mai departe, doar ştiinţei
limbajului. Dimpotrivă, există o excepţională tradiţie europeană a dezbaterii
filozofice privitoare la ştiinţele omului, ale spiritului / culturii / istoricităţii, pe
care Coşeriu o cunoaşte la perfecţie şi o valorifică aici – ca să pomenim doar
numele importante, ar trebui să-i enumerăm pe: Giambattista Vico, Wilhelm von
Humboldt, Friedrich Daniel Ernst Schleiermacher, Wilhelm Dilthey, Ernst
151
Cassirer, Martin Heidegger, Hans Georg Gadamer sau Paul Ricœur.

Consecinţele acestei linii de gândire depăşesc cu mult (incluzându-le, fireşte)

mizele lingvisticii: datorită oamenilor de cultură mai sus-pomeniţi descoperim că
timpul uman nu (mai) e (doar) mediul fizic omogen şi ireversibil, măsurat de ceas
şi constituit din clipe punctiforme – ca simple intersecţii a-dimensionale ale
concomitentului cu succesivul –, ci el (timpul) devine un mediu încărcat de
semnificativitate, ale cărui ‘regiuni’ nu (mai) sunt omogene; subiectul uman este
el însuşi situat istoric; iar conştiinţa omului lucid este o conştiinţă hermeneutică,
un mod de a fi conştient de propria afectare istorică – în termenii lui Gadamer,
o wirkungsgeschichtlisches Bewubstsein.

6. Semanticitatea

6.1. O aparentă dificultate

În Diacriticon tes ousias. Dix thèses à propos de l’essence du langage et du

signifié, Coşeriu afirmă: „...în fapt, semanticitatea e un fapt de conştiinţă, şi nu
iese din conştiinţă” – o idee care poate ridica următoarea legitimă întrebare: cum
e posibil ca fondatorul integralismului lingvistic să afirme interioritatea-de-
conştiinţă a conţinuturilor specifice planurilor istoric şi universal al limbajului?
Despre sens înţeleseserăm deja că el, fiind individual, se configurează diferit în
cazul fiecăruia dintre noi şi al fiecărui act de comunicare.
Însă semnificatul şi designatul sunt conţinuturi pe a căror ‘împărtăşire’ se
fundează orice fel de comunicare interumană.

Nu trebuie însă uitat nicio clipă că toate cele trei tipuri de competenţă ‘se găsesc’
în (şi doar în!) individul vorbitor (reprezintă facultăţi intuitive ale acestuia); e
vorba, aşadar, nu de o cunoaştere colectivă (asumarea unei asemenea viziuni ne-
ar aduce în preajma unei aberaţii de tipul ‘creierului masei’ de la Saussure), ci de
una eminamente individuală, care posibilizează doar o activitate de vorbire
orientată spre alţii (ca vorbitori ai aceleiaşi limbi şi ca vorbitori în general). Spre
exemplu, chiar şi ‘cunoaşterea generală a lumii’ (ca parte a competenţei
elocuţionale), deşi conţine foarte multă informaţie similară, diferă, în mod
inevitabil – ca amploare, structură, claritate ‘regională’ –, de la individ la individ
(un medic va şti mai multe despre realităţile legate de corpul uman şi funcţionarea
lui decât un ‘simplu cetăţean’). De asemenea, nu trebuie scăpat din vedere faptul
că despre conţinuturile competenţei idiomatice (semnificatele, valorile
lingvistice) deja Saussure atrăgea, încă de la Cursul...său, că ele nu sunt ‘lucruri’
152
ale realităţii, ci se găsesc doar în minte.

De fapt, ca să observăm / spunem lucrurile cu maximă rigurozitate: nu există,

propriu-zis, nicio modalitate de a verifica gradul de coincidenţă ‘de facto’,
reprezentaţională (în cele mai mici detalii) al semnificatelor ‘suscitate’ de acelaşi
semnificant în minţile a doi sau mai puţini vorbitori reali. Dar o astfel de
coincidenţă empirică nu este câtuşi de puţin necesară pentru actele de vorbire /
comunicare, bazate doar pe presupoziţia raţională a împărtăşirii de conţinuturi.
Astfel, de fiecare dată când vorbim unul cu altul, ne situăm din start într-un
proiect de realitate intersubiectivă în care folosim aceeaşi limbă şi trăim în
aceeaşi lume (avem acelaşi fundal mundan). Activitatea ‘comunicativă’ în limbaj
presupune tocmai faptul de a ‘lăsa neatinsă’ cea mai mare parte a realităţii şi de a
opera, în rest, cu mijloace semnificative şi cu ajutorul circumstanţelor vorbirii,
modificări într-o zonă restrâns designaţională – act care produce, fireşte, în
acelaşi timp şi sens.

6.2. Cele trei ‘paliere’ ale conţinutului

Propriu-zis, ideea întemeietoare a celebrei tripartiţii coşeriene a planurilor

limbajului este una extrem de simplă: în fiecare moment al desfăşurării sale,
acesta funcţionează, actualizând, generând şi comunicând / construind
conţinuturi, nu ‘pe’ un singur nivel (al limbii, sau universal, sau al individului), ci
în trei planuri simultan. Altfel spus, orice act lingvistic produce şi vehiculează
totodată 1) conţinuturi virtual inteligibile de către toate fiinţele umane
(designatele), 2) conţinuturi accesibile doar vorbitorilor aceleiaşi limbi
(semnificatele) şi 3) conţinuturi accesibile în mod singular fiecărui individ luat
izolat.

Însă, recunoscând pe deplin realitatea – ca şi importanţa – ideilor de mai sus, nu

trebuie să uităm totuşi că:

a) orice act lingvistic este individual – ca, de altfel, şi competenţa (tripartită) pe

care el se întemeiază;

b) că semanticitatea limbajului, înţeleasă în sens forte, presupune independenţa

absolută a semnificatelor limbii faţă de orice structurare a lumii / realităţii
interioare sau exterioare subiectului vorbitor;

c) că, în schimb, raportarea noastră cognitiv-acţională la lume trece în mod

obligatoriu prin ‘stratul’ primar al conceptualităţii oferite de limba pe care o
vorbim / în care gândim în respectivul moment.

153
6.3. Condiţionare şi libertate în raport cu limba

Într-un interviu18 acordat, în 1996, revistei „Echinox” a Universităţii „Babeş-

Bolyai” din Cluj-Napoca, Eugeniu Coşeriu încerca o clarificare a relaţiilor dintre
limbaj şi fiinţă, limbă şi realitate, afirmând că nu limbajul este cel care face
copacii să fie (copacii, înţelegem, cresc dintr-o sămânţă, în măsura în care au
‘nimerit’ sau au fost plantaţi într-un sol şi în condiţii climaterice propice), însă el
(mai precis, limba) îi face să fie copaci, şi nu altceva (de exemplu, plante, în
general, sau un anumit tip de copac).

Există, spune cu această ocazie Coşeriu, trei paliere ale raportării omului la lume /
realitate:

1) în palierul prelingvistic avem de-a face cu reacţii imediate, reflexe, care nu

presupun niciun fel de gândire (dacă mă ard la degete, îmi voi retrage mâna; dacă
sunt aruncat în apă, voi încerca să înot);

2) în palierul propriu-zis lingvistic ‘lucrăm’ (tot ne-reflexiv, ne-critic) cu

conceptele intuitive (semnificatele) care ne sunt puse la îndemână de către
limbajul-ca-limbă; acesta este, propriu-zis, palierul (radical) afectat de
relativitatea lingvistică;

3) în palierul sau momentul postlingvistic, în care limbajul devine instrument al

intenţiilor noastre textuale, putem merge până la a ne distanţa inclusiv de intuiţiile
palierului nr. 2; putem, spre exemplu, să spunem în germană: Der Walfisch ist
kein Fisch. Cu alte cuvinte, limbajul-ca-text-discurs dispune inclusiv de
instrumentele necesare pentru a lupta împotriva efectelor... limbii, iar ‘lipsirea-de-
libertate’ pe care limba ar impune-o vorbitorilor nu afectează şi momentul
gândirii postlingvistice.

7. Materialitatea

Ca şi istoricitatea, materialitatea e un universal ‘secundar’ sau ‘derivat’, rezultat

din combinaţia (sau tensiunea?) dintre semanticitate şi alteritate; dat fiind că, aşa
cum arătam mai sus, semanticitatea aparţine exclusiv conştiinţei, survine
următoarea problemă: „pentru ca ea să fie [accesibilă] ‘pentru un altul’, ea trebuie
să fie reprezentată în lumea reală prin semnificanţi marcaţi material. Desigur, la
fel se întâmplă cu toate celelalte activităţi culturale ale căror conţinuturi, cum
bine ştim, se constituie (ca interpretări) doar în conştiinţă şi care trebuie să fie
reprezentate în lumea sensibilă. Cu toate acestea, materialitatea limbajului e
154
diferită de a celorlalte activităţi culturale, dat fiind că ea e întotdeauna
materialitatea specifică a unei limbi.”19

Din fragmentul coşerian pe care tocmai l-am citat înţelegem că nu avem de-a face
cu o substanţă senzorial-perceptibilă ‘în stare pură’, strict hyletică, adică
nonformată; dimpotrivă, e vorba de un domeniu material al expresiei deja
structurat pentru conştiinţa umană, de ceea ce Louis Hjelmslev ar fi numit
‘funcţie – semn’. Ne vom reaminti, cu acest prilej, ideea lansată de Ernst Cassirer
în relaţie cu celebrul caz al Helenei Keller: existenţa sistemelor simbolice cu care
‘lucrează’ omul duce la independenţă faţă de datul material20 şi la ceea ce
savantul numea ‘gândire relaţională’. Dacă raportarea noastră la realitate şi
societate ar fi strict dependente de materialul (tipul de material) senzorial al
cunoaşterii, situaţia Helenei, un copil orb şi surdo-mut, ar fi disperată, iar
extraordinarul ei succes adaptativ – pur şi simplu imposibil. „Secretul”, în
asemenea cazuri speciale – dar şi secretul fiinţelor umane în general –, rezidă
tocmai în capacitatea de a manipula simboluri, în cazul cărora materialitatea
‘efectivă’ se subordonează funcţionalităţii.

În cele din urmă, aşadar, constatăm că pentru funcţionarea judicioasă a limbajului

uman e necesară o interdependenţă de profunzime între substanţă şi formă,
hyletic şi morfic. În Formă şi substanţă în sunetele limbajului, Coşeriu opune
funcţionalismului structuralist de la Saussure şi Hjelmslev (pentru care limba era
‘o formă, nu o substanţă’) ideea fenomenologică a intuiţiei eidetice, care
corespunde cunoaşterii originare a vorbitorului privitor la limbă21. Astfel, când i
se vorbeşte, omul nu ‘aude’ simple sunete naturale, ci ascultă (în toate cazurile),
sau chiar distinge (dacă aude o limbă cunoscută) materia formată şi semnificativă
specifică limbajului.

8. Concluzii

Din punctul de vedere al lingvisticii integrale, funcţia fundamentală,

constitutivă a limbajului nu este nici cea de mijloc de comunicare (ca în
structuralism), nici cea de sistem pentru organizarea sintactică a gândirii (ca
pentru generativişti), nici cea de influenţare a conduitei sociale (ca pentru
pragmatişti); potrivit concepţiei coşeriene, această funcţie este una orientată
intern şi constă în crearea continuă de noi conţinuturi & tehnici la toate nivelurile
vorbirii, mai cu seamă în limbă, ca semnificate.

Aceste conţinuturi ale limbii trebuie, din principiu, privite ca fiind autonome faţă
155
de orice structurare prealabilă în clase de entităţi şi fenomene aparţinând realităţii
extralingvistice; dimpotrivă, cel puţin într-unul din cele trei paliere (prelingvistic,
lingvistic, postlingvistic) ale raportării noastre la realitate, aceasta depinde în mod
direct de semnificatele (conţinuturile intuitive primare) cu care, inevitabil,
lucrează gândirea noastră.

Coşeriu reia, în ambientul cunoaşterii ştiinţifice a secolului XX, ideea

humboldtiană potrivit căreia, privit în esenţa lui, limbajul trebuie definit
ca energeia sau creativitate în act a individului vorbitor; cu toate acestea, obiectul
lingvisticii îl constituie ansamblul tripartit de tehnici (competenţe) care susţine
această activitate.

Tot o idee de sorginte în principal humboldtiană stă şi la baza universalului

esenţial alteritate: omul este, prin definiţie, o fiinţă-cu-altul, o fiinţă mereu
deschisă şi orientată spre celălalt. Alter-ul nu este un opus al meu; dimpotrivă, el
constituie mereu un model de posibilitate alternativă a(l) propriului meu eu.

Istoricitatea este un universal secundar sau derivat ce rezultă din combinaţia (sau,
mai exact, tensiunea) creativitate – alteritate; ideea coşeriană a istoriei care
înglobează sincronia şi diacronia nu este doar una cu mize lingvistice, ci se
înscrie într-o vastă şi importantă tradiţie europeană, cea privind statutul
epistemologic special al ştiinţelor spiritului (ale omului).

Semanticitatea limbajului trebuie înţeleasă în sensul recunoaşterii diferitor trepte

de conţinut (sens, designat şi, mai cu seamă, semnificat) drept fapte de conştiinţă,
şi nu realităţi extrasubiective; de asemenea, aşa cum am arătat mai sus, e
important să recunoaştem mereu caracterul autonom al acestor tipuri de conţinut
în raport cu realităţile extralingvistice.

În fine, materialitatea e tot un universal derivat, manifestat la punctul de joncţiune

dintre semanticitate (ca fapt întotdeauna individual) şi alteritate. În ce priveşte
materialitatea, e important să nu o înţelegem drept o simplă masă amorfă de
substanţă ‘fizică’ şi / sau senzorială, ci să recunoaştem importanţa pre-formării pe
care sistemul limbii şi conştiinţa simbolică o impun şi o recunosc atunci când un
fapt material ne apare, intenţional, drept semn.

Note
1
 Saussure, 1916/1998, p. 38.

156
2
 Cf. Jakobson, p. 88.
3
 Cf. Coşeriu, 1981/1997, p. 92; pentru această reprezentare a schemei lui Bühler,
http://sharedsymbolicstorage.blogspot.ro/2008/06/karl-bhlerbuhlerbuehler-on-
evolution-of.html.
4
 Trebuie revenit aici, pentru a clarifica diferenţa dintre cognitiv şi logic, la
evidenţierea de către Eugeniu Coşeriu, în interiorul celebrei triade bühleriene, a
funcţiilor limbajului, a unei subdistincţii de mare însemnătate: „Foarte ascuţită
este, în acest sens, distincţia făcută de către F. Kainz, în interiorul Darstellung-
ului bühlerian, între două funcţii diferite: Darstellung (reprezentare) propriu-
zis(ă) vs. Bericht (informaţie). În fapt, se poate face, şi chiar pare necesară
această distincţie în interiorul Darstellung-ului bühlerian, dat fiind că, în realitate,
doar informaţiapoate fi considerată drept funcţie particulară a limbajului, în
vreme cereprezentarea aparţine limbajului în totalitatea lui, ea coincide cu natura
cognitivă a limbajului. Funcţiile limbajului ar trebui, în consecinţă, să fie indicate
ca informaţie, exteriorizare, apel (Bericht, Kundgabe, Auslösung).” – Coşeriu,
1952/1977, p. 79.
5
 „Respingând ideea aproape generală că Aristotel ar fi fost cel care a stabilit
identitatea dintre categoriile logice şi cele lingvistice, E. Coşeriu reinterpretează
celebrele pasaje din Categoriae, 4, 2a şi De Interpretatione, 16 a-b şi 17 a,
arătând că filozoful a făcut o distincţie clară între expresia lingvistică şi expresia
logică, adică între lógos semantikós («expresie înzestrată cu sens») şi lógos
apophantikós («expresie care, prin negare sau afirmare, poate susţine adevărul
sau falsitatea»). /.../ În privinţa «expresiei cu sens» nu se poate pune problema
adevărului sau falsităţii, care presupun afirmaţia sau negaţia, posibile numai prin
logosul apofantic. În consecinţă, limbajul, ca manifestare a libertăţii umane, nu
este nici adevărat, nici fals, ci e o activitate specifică, intersubiectivă, cu finalităţi
diverse. Logicul este doar una din posibilele finalităţi ale logosului semantic,
alături de cea estetică şi cea practică.” – Munteanu, p. 75-76.
6
 „Eroarea fundamentală a majorităţii teoriilor (sau «filozofiilor») limbajului e cea
de a fi vrut să reducă limbajul la o altă facultate sau activitate dintre facultăţile
(sau activităţile libere) ale omului: la cunoaştere (gândire raţională), la spiritul
practic sau la artă. Or, limbajul nu se lasă redus la «altceva». Limbajul – Hegel e
cel care a văzut aceasta – e una din cele două dimensiuni esenţiale ale fiinţei
umane; cealaltă este munca. Omul e singura fiinţă care munceşte şi vorbeşte, în
sensul propriu al acestor termeni. Prin muncă, omul construieşte în mod constant
o lume adecvată fiinţei sale fizice. Prin limbaj, el construieşte o lume apropriată

157
fiinţei sale spirituale: o lume care poate fi gândită (lumea experienţei sensibile
este reprezentabilă, dar ea nu poate fi gândită). Limbajul este, de aceea,
‘deschiderea’ tuturor posibilităţilor culturale ale omului (inclusiv gândirea
discursivă, ştiinţa, filozofia, poezia). În acest sens Hegel constata că limbajul este
«voreilig»: că el conţine dinainte toate formele de dezvoltare ale spiritului. Tot
restul, în ce priveşte trăsăturile caracteristice ale limbajului, decurge din acest fapt
fundamental.” – Coşeriu, 2001, p. 79-80.
7
 Schema de mai sus a semnului lingvistic – cf. Saussure, 1916/1998, p. 86.
8
 Cf. Saussure, 1916/1998, p. 129.
9
 Humboldt, 1820/1974, p. 88.
10
 Humboldt, 1835/1988, p. 161.
11
 cf. Coşeriu, 1973/2000, p. 68-69.
12
 Coşeriu, 1973/2000, p. 185.
13
 Coşeriu, 1999/2001.
14
 Cele două texte la care face trimitere prezentul subcapitol sunt Humboldt,
1799/1999 A şi B.
15
 Fireşte, e vorba de etape ale aceleiaşi demonstraţii (logico-)filozofice, de o
cronologie / tactică a argumentării, nu de idei separate, în gândirea / discursul
humboldtian, de un timp semnificativ. În momentul când scrie despre Hermann şi
Dorothea, Humboldt are, clar, în minte (chiar dacă doar ‘in nuce’) întreaga sa
concepţie estetică, extrem de revoluţionară pentru epocă.
16
 E adevărat că, dacă citim atent Critica facultăţii de judecare, această delimitare
extrem de netă pare a fi pusă, implicit, la îndoială. Nu e însă locul aici pentru
discutarea ezitărilor, de multe ori mai semnificative decât certitudinile, care
marchează sistemul filozofic kantian.
17
 Humboldt, apud Trabant, 1986/1992, p. 59.
18
 Coşeriu (interv.), 1996 a.
19
 Cf. Coşeriu, 1999/2001.
20
 „Cazul Hellenei Keller, care a atins un foarte înalt grad de dezvoltare mintală şi
cultură intelectuală, ne arată cu claritate şi în mod irefutabil că o fiinţă omenească
nu este dependentă, în construirea lumii sale umane, de calitatea materialului ei
158
senzorial.” – Cassirer, p. 57.
21
 Cf. Coşeriu, 1954/1967, p. 169-170.

Bibliografie

Aristotel Org. Aristotel, Organon, IV (Topica, Respingerile

sofistice), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963.

Aristotel De Int. Aristotel, Despre interpretare, Editura

Humanitas, Bucureşti, 1998.

Aristotel Cat. Aristotel, Categorii, Editura Humanitas,

Bucureşti, 1994.

Cassirer Ernst Cassirer, Eseu despre om. O introducere

în filozofia culturii umane, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1994.

Coşeriu (interv.) Fiinţă şi limbaj, interviu cu E. Coşeriu realizat

1996a de Lucian Lazăr, în „Echinox”, nr. 10-12/
1996, p. 3-6.

Coşeriu (interv.) Lingvistica integrală, interviu cu Eugeniu

1996b Coşeriu realizat de Nicolae Saramandu,
Editura Fundaţiei Culturale Române,
Bucureşti, 1996.

Coşeriu (interv.) „Die Sachen sagen, wie sie sind”. Eugenio

1997 Coseriu im Gespräch, interviuri de Johannes
Kabatek & Adolfo Murguia, Narr, Tübingen,
1997.

Coşeriu 1954/1967 Forma y sustancia en los sonidos del lenguaje,

în Teoria del lenguaje y lingüística general,
Editura Gredos, Madrid, 1967, p. 115-234.

Coşeriu 1958/1997 Eugenio Coseriu, Sincronie, diacronie şi

istorie, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
1997.

Coşeriu 1972/1978 Eugenio Coseriu, Los universales del lenguaje

(y los otros), în Gramática. Semántica.
159
 Universales. Estudios de lingüística funcional,
Editura Gredos, Madrid, 1978, p. 148-206.

Coşeriu 1973/2000 Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvistică

generală, Editura ARC, Chişinău, 2000.

Coşeriu 1981/1997 Eugenio Coseriu, Linguistica del testo.

Introduzione a una ermeneutica del senso, La
Nuova Italia Scientifica, Roma, 1997.

Coşeriu 1988/1992 Eugenio Coseriu, Competencia lingüìstica.

Elementos de la teoria del hablar, Editura
Gredos, Madrid, 1992.

Coşeriu 1992 Eugenio Coseriu, Principiile lingvisticii ca

ştiinţă a culturii, în „Apostrof”, Cluj-Napoca,
1992, nr. 2 (30), p. 11, 14.

Coşeriu 1999/2001 Eugenio Coseriu, Le langage: diacriticon tes

ousias. Dix thèses à propos de l’essence du
langage et du signifié, în Percevoir: monde et
langage. Invariance et variabilité du sens
vécu, Mardaga, Liège, avril 2001, p. 79-84.

Humboldt Wilhelm von Humboldt, Sur Hermann et

1799/1999a Dorothéé de Goethe, în Essais esthétiques sur
Hermann et Dorothéé de Goethe, Presses
Universitaires du Septentrion, 1999, p. 51-235.

Humboldt Wilhelm von Humboldt, Article adressé à M-

1799/1999b me de Staël, în Essais esthétiques sur
Hermann et Dorothéé de Goethe, Presses
Universitaires du Septentrion, 1999, p. 237-
264.

Humboldt Wilhelm von Humboldt, La différence de

1835/1974 construction du langage dans l’humanité et
l’influence qu’elle exerce sur le
développement spirituel de l’espèce humaine,
în Introduction à l’oeuvre sur le kawi et autres
essais, Eds. du Seuil, Paris, 1974.

Jakobson Roman Jakobson, Lingvistică şi poetică.

Aprecieri retrospective şi consideraţii de
160
 perspectivă, în ***, Probleme de
stilistică (culegere de articole), Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1964.

Saussure Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică

1916/1998 generală, Editura Polirom, Iaşi, 1998.

Trabant Jürgen Trabant, Humboldt ou le sens du

langage, Mardaga, Liege, 1992.

Limbajul si Functiile limbajului

Limbajul

Capacitatea de a avea limbaj este probabil proprietatea cea mai importanta

si totodata unica a constiintei umane. Momentul asimilarii limbii marcheaza o
cotitura in dezvoltarea copilului. Se mentioneaza ca pe langa functia primordiala
de asigurare a comunicarii intre indivizi, limbajul joaca un rol moderator in
dezvoltarea si desfasurarea altor functii psihice constiente si inconstiente. Datele
experimentale vizeaza o gama larga de fenomene psihice, de la cele mai simple
– conditionarea, discriminarea perceptiva, invatarea - pana la cele mai complexe
- memori, gandirea – in care limbajul este implicat sporind eficienta lor.
1. Neurofiziologia limbajului
Procesul limbajului are la baza mecanisme nervoase reflexe, el incepe
intotdeauna cu stimularea neuronilor motori sub influenta impulsurilor aferente
– vizuale, auditive, kinestezice - la nivelul scoartei cerebralel. Neuronii verbo-
motori stimulati trimit impulsuri spre musculatura organelor verbale care
realizeaza fonatia, respiratia si articulatia sunetelor verbale. Cercetarile
de neurofiziologie  a limbajului au pus in evidenta un localizationism clar si
diferentiat al centrilor care coordoneaza limbajul. Astfel pentru perceptia
limbajului oral sunt solicitate zonele auditive din lobul temporal. Afazia
senzoriala, rezultata din lezarea acestor zone duce la tulburarea decodificarii in
receptia vorbirii celor din jur. Actul vorbirii reclama zonele motorii din lobul
frontal. Ca urmare a lezarii acestor zone se ajunge la afazie expresiva care
consta in subminarea capacitatii subiectului de a produceindependent limbaj
oral. Actul citirii angreneaza zone ale lobului occipital si a celor motori din lobul
frontal. Scrierea este de asemenea legata de zone ale lobului frontal. In general
se considera ca majoritatea functiilor lingvistice sunt localizate in emisfera
161
 dominanta (stanga pentru dreptaci si dreapta pentru stangaci). Se citeaza insa si
cazuri de bilateralitate in care functiile limbajului rezulta din emergenta ambelor
emisfere. Specializarea diferitelor arii corticale in realizarea unor verigi speciale
ale limbajului se realizeaza in cursul ontogenezei, nefiind predeterminate
genetic. Astfel daca o leziune cerebrala in primii ani de viata duce la tulburari
nesemnificative sau de scurta durata a limbajului, odata cu inaintarea in varsta
specializarea este din ce in ce mai accentuata iar consecintele lezarii unor zone
cerebrale in planul limbajului sunt mult mai grave.
2. Functiile limbajului
 
Un fenomen psihic atat de complex cum este limbajul indeplineste diferite
functii in cadrul personalitatii.
1.Functia de comunicare. Orice limbaj apare ca raspuns al necesitatii de a
comunica cu ceilalti sau cu masina (limbajele de programare). Schematizand
procesul de comunicare pentru o mai buna intelegere, Meyer-Eppler distingin
cea mai simpla situatie comunicationala necesitatea existentei a doi interlocutori
– emitatorul si receptorul – intre care trebuie sa existe un canal de comunicare,
un mediu care sa poata face posibila propagarea semnalelor. Pentru ca
informatia sa treaca prin acest canalea trebuie redata intr-o forma apta de
transmisie. Mesajul trebuie deci transpus intr-un cod (sistem de semne),
sarcina ce revine emitatorului - cod care trebuie sa fie comun cel putin in parte
ambilor interlocutori, pentru a putea fi decodat de catre receptor, si a intelege
semnificatia mesajului. In scopul unei bune comunicari repertoriile celor doi
interlocutori trebuie sa aiba zone de suprapunere - cunostinte comune, aceleasi
semnificatii si referinte ale cuvintelor. Pe parcursul unei comunicari emitatorul
si receptorul isi schimba periodic rolurile. In general codarea
lingvistica este dublata de o codare paraverbala (intonatie, ritm, fluenta, accent,
etc) si nonverbala(gesturi, mimica) codari care pot intari semnificatia mesajului
initial sau il pot anula.
2. Functia dialectica - termenul este luat aici in sensul in care era utilizat in
antichitate - arta discutiei in contradictoriu in scopul descoperirii adevarului.
Prezentarea argumentelor pro si contra este calea cea mai simpla prin care o teza
poate fi elucudata. Progresul stiintific este in mare parte datorat acestei functii.
Functia dialectica isi manifesta utilitatea doar in conditiile in care
comunicarea este una reala fara cantonari in stereotipii, locuri comune, false
orgolii, mecanisme defensive activate, etc
3. Functia practica consta in utilizarea limbajului ca o unealta. Prin limbaj
noi actionam asupra altora, initiem fapte, declansam situatii, reglam
comportamentul propriu si al celor din jur.

162
 4. Functia afectiva - dincolo de comunicarea informatiilor cognitive,
rationale, limbajul este purtatorul trairilor noastre, modului de raportare si de
rezonare afectiva la evenimentele pe care le traim. Exprimarea scrisa a acestor
trairi este mult mai dificila, presupunand utilizarea unui limbaj foarte nuantat, a
diferitelor metafore si figuri de stil care sa suplineasca varietatea infinita a
exprimarilor spontane, adeseori inconstiente ale emotiilor noastre.
5. Functia ludica - vorbirea poate fi prilej de joc. Copiii mai ales in primii
ani de viata repeta la nesfarsit aceleasi cuvinte cu sonorizari si intonatii diferite
doar din placere. Functia ludica este prezenta si la oamenii maturi exprimandu-
se in rezolvarea de cuvinte incrucisate, jocuri de cuvinte, cautare de rime, etc,
functie ce tradeaza o mare disponibilitate afectiva, nivel ridicat de inteligenta, o
functionare cognitiva de nivel superior.
6. Functie cathartica valorificata din plin in cadrul proceselor terapeutice,
sustine virtutiile eleiberatoare ale verbalizarii unor continuturi psihice
nemanifestate. Odata realizat, catharsisul, se instaleaza o stare de confort,
acalmie cepermite evolutia favorabila a subiectului in cauza.
3. Teorii privind achizitia limbajului
Probleme achizitiei limbajului este una de importanta deosebita. In vederea
elucidarii ei s-au elaborat mai multe teorii ce urmeaza cateva directii principale:
1.Teoria invatarii propusa de catre Skinner sustine ca insusirea limbajului
apare ca rezultat al unui proces de conditionare operanta, care consta inprincipal
in aceea ca daca un copil face ceva care sa-I placa atunci exista o probabilitate
mai mare sa faca acel lucru din nou. Skinner a luat ca punct de plecare
ganguritul copilului. Cand un copil gangureste produce intreaga gama de
foneme pe care le folosesc fiintele umane din intreaga lume, unele dintre ele
nefiind prezente in limba sa.In cursul acestui proces ajunge sa lege intampator
cateva foneme pe care parintii sai le considera a fi primul cuvant si-l incurajeaza
prin repetare, ceea ce antrneaza repetarea lui de catre copil cu mai mare
frecventa. Treptat printr-un proces de incercare si eroare copilul ajunge sa-ti
formeze din ce in ce mai multe cuvinte si sa le pronunte la momentul oportun,
extinzandu-si vocabularul si semnificatia cuvintelor. Teoria
skinneriana estereductionista si nu poate sa epuizeze intreaga complexitate a
limbajului.
2. Teoria nativista, sustinuta de Chomsky se opune explicatiilor oferite de
Skinner, pune in evidenta probabilitatea unei predispozitii biologice de achizitie
a limbajului. El sustine ca oamenii poseda un mecanism cerebral innascut pe
care l-a denumit mecanism de achizitie a limbajului. Acest mecanism contine
anumite informatii despre structura limbajului ceeste folosit pe masura ce
copilul se maturizeaza. La un anumit nivel, toate limbile au elemente comune pe
163
 care Chomsky le denumeste universalii lingvistice – ele se leafa de existenta
substantivelo, adjectivelor, verbelor etc.comune tuturor limbilor.Aceste
universalii se regasesc la nivelul structural profund al limbilor, copilul are o
constiinta innascuta a acestor universalii.Diferentele existente intre limbi se afla
la suprafata structurii.
Lenneberg, pornind de la teoria chomskiana sustine necesitatea insusirii
limbajului intr-o perioada specifica, denumita critica, situata pentru limbaj
inainte de pubertate. Ulterior potentialiatea de achizitie a limbajului se
diminueaza pana la pierdere deoarece zonele implicate in functionarea
limbajului devin mai rigide si mai inflexibile. Teoria a fost pusa sub semnul
intrebarii de cazurile care s-au gasit dupa depasirea acestei perioade critice,
cazuri care prin influenta sociala deosebita au reusit sa achizitioneze totusi
limbajul. Nimeni nu contesta, cu toate acestea existenta unei tendinte mostenite
de deprindere a limbajului dar azi ea nu mai e perceputa ca actionand automat si
independent ci sub influenta factorilor cognitivi si sociali.
3. Teoria sociala. Abordarea din perspectiva invatarii sugereaza ca
limbajul este achizitionat prin influenta mediului ce actioneaza asupra noastra
prin intariri pozitive si negative. Teoria nativista indica faptul ca mediul are o
influenta relativ redusa, dominanta fiind tendinta innascuta de asimilare a
limbajului. Teoria sociala subliniaza importanta interactiunilor sociale dintre
copil si oamenii din jur. Ea postuleaza faptul ca un copil trebuie sa stapaneasca
contextul social si apoi sa adauge limbajul la repertoriul sau.
Limbajul si Functiile limbajului

Limbajul

Capacitatea de a avea limbaj este probabil proprietatea cea mai importanta

si totodata unica a constiintei umane. Momentul asimilarii limbii marcheaza o
cotitura in dezvoltarea copilului. Se mentioneaza ca pe langa functia primordiala
de asigurare a comunicarii intre indivizi, limbajul joaca un rol moderator in
dezvoltarea si desfasurarea altor functii psihice constiente si inconstiente. Datele
experimentale vizeaza o gama larga de fenomene psihice, de la cele mai simple
– conditionarea, discriminarea perceptiva, invatarea - pana la cele mai complexe
- memori, gandirea – in care limbajul este implicat sporind eficienta lor.
1. Neurofiziologia limbajului
Procesul limbajului are la baza mecanisme nervoase reflexe, el incepe
intotdeauna cu stimularea neuronilor motori sub influenta impulsurilor aferente
164
 – vizuale, auditive, kinestezice - la nivelul scoartei cerebralel. Neuronii verbo-
motori stimulati trimit impulsuri spre musculatura organelor verbale care
realizeaza fonatia, respiratia si articulatia sunetelor verbale. Cercetarile
de neurofiziologie  a limbajului au pus in evidenta un localizationism clar si
diferentiat al centrilor care coordoneaza limbajul. Astfel pentru perceptia
limbajului oral sunt solicitate zonele auditive din lobul temporal. Afazia
senzoriala, rezultata din lezarea acestor zone duce la tulburarea decodificarii in
receptia vorbirii celor din jur. Actul vorbirii reclama zonele motorii din lobul
frontal. Ca urmare a lezarii acestor zone se ajunge la afazie expresiva care
consta in subminarea capacitatii subiectului de a produceindependent limbaj
oral. Actul citirii angreneaza zone ale lobului occipital si a celor motori din lobul
frontal. Scrierea este de asemenea legata de zone ale lobului frontal. In general
se considera ca majoritatea functiilor lingvistice sunt localizate in emisfera
dominanta (stanga pentru dreptaci si dreapta pentru stangaci). Se citeaza insa si
cazuri de bilateralitate in care functiile limbajului rezulta din emergenta ambelor
emisfere. Specializarea diferitelor arii corticale in realizarea unor verigi speciale
ale limbajului se realizeaza in cursul ontogenezei, nefiind predeterminate
genetic. Astfel daca o leziune cerebrala in primii ani de viata duce la tulburari
nesemnificative sau de scurta durata a limbajului, odata cu inaintarea in varsta
specializarea este din ce in ce mai accentuata iar consecintele lezarii unor zone
cerebrale in planul limbajului sunt mult mai grave.
2. Functiile limbajului
 
Un fenomen psihic atat de complex cum este limbajul indeplineste diferite
functii in cadrul personalitatii.
1.Functia de comunicare. Orice limbaj apare ca raspuns al necesitatii de a
comunica cu ceilalti sau cu masina (limbajele de programare). Schematizand
procesul de comunicare pentru o mai buna intelegere, Meyer-Eppler distingin
cea mai simpla situatie comunicationala necesitatea existentei a doi interlocutori
– emitatorul si receptorul – intre care trebuie sa existe un canal de comunicare,
un mediu care sa poata face posibila propagarea semnalelor. Pentru ca
informatia sa treaca prin acest canalea trebuie redata intr-o forma apta de
transmisie. Mesajul trebuie deci transpus intr-un cod (sistem de semne),
sarcina ce revine emitatorului - cod care trebuie sa fie comun cel putin in parte
ambilor interlocutori, pentru a putea fi decodat de catre receptor, si a intelege
semnificatia mesajului. In scopul unei bune comunicari repertoriile celor doi
interlocutori trebuie sa aiba zone de suprapunere - cunostinte comune, aceleasi
semnificatii si referinte ale cuvintelor. Pe parcursul unei comunicari emitatorul
si receptorul isi schimba periodic rolurile. In general codarea
lingvistica este dublata de o codare paraverbala (intonatie, ritm, fluenta, accent,
etc) si nonverbala(gesturi, mimica) codari care pot intari semnificatia mesajului
initial sau il pot anula.

165
 2. Functia dialectica - termenul este luat aici in sensul in care era utilizat in
antichitate - arta discutiei in contradictoriu in scopul descoperirii adevarului.
Prezentarea argumentelor pro si contra este calea cea mai simpla prin care o teza
poate fi elucudata. Progresul stiintific este in mare parte datorat acestei functii.
Functia dialectica isi manifesta utilitatea doar in conditiile in care
comunicarea este una reala fara cantonari in stereotipii, locuri comune, false
orgolii, mecanisme defensive activate, etc
3. Functia practica consta in utilizarea limbajului ca o unealta. Prin limbaj
noi actionam asupra altora, initiem fapte, declansam situatii, reglam
comportamentul propriu si al celor din jur.

4. Functia afectiva - dincolo de comunicarea informatiilor cognitive,

rationale, limbajul este purtatorul trairilor noastre, modului de raportare si de
rezonare afectiva la evenimentele pe care le traim. Exprimarea scrisa a acestor
trairi este mult mai dificila, presupunand utilizarea unui limbaj foarte nuantat, a
diferitelor metafore si figuri de stil care sa suplineasca varietatea infinita a
exprimarilor spontane, adeseori inconstiente ale emotiilor noastre.
5. Functia ludica - vorbirea poate fi prilej de joc. Copiii mai ales in primii
ani de viata repeta la nesfarsit aceleasi cuvinte cu sonorizari si intonatii diferite
doar din placere. Functia ludica este prezenta si la oamenii maturi exprimandu-
se in rezolvarea de cuvinte incrucisate, jocuri de cuvinte, cautare de rime, etc,
functie ce tradeaza o mare disponibilitate afectiva, nivel ridicat de inteligenta, o
functionare cognitiva de nivel superior.
6. Functie cathartica valorificata din plin in cadrul proceselor terapeutice,
sustine virtutiile eleiberatoare ale verbalizarii unor continuturi psihice
nemanifestate. Odata realizat, catharsisul, se instaleaza o stare de confort,
acalmie cepermite evolutia favorabila a subiectului in cauza.
3. Teorii privind achizitia limbajului
Probleme achizitiei limbajului este una de importanta deosebita. In vederea
elucidarii ei s-au elaborat mai multe teorii ce urmeaza cateva directii principale:
1.Teoria invatarii propusa de catre Skinner sustine ca insusirea limbajului
apare ca rezultat al unui proces de conditionare operanta, care consta inprincipal
in aceea ca daca un copil face ceva care sa-I placa atunci exista o probabilitate
mai mare sa faca acel lucru din nou. Skinner a luat ca punct de plecare
ganguritul copilului. Cand un copil gangureste produce intreaga gama de
foneme pe care le folosesc fiintele umane din intreaga lume, unele dintre ele
166
 nefiind prezente in limba sa.In cursul acestui proces ajunge sa lege intampator
cateva foneme pe care parintii sai le considera a fi primul cuvant si-l incurajeaza
prin repetare, ceea ce antrneaza repetarea lui de catre copil cu mai mare
frecventa. Treptat printr-un proces de incercare si eroare copilul ajunge sa-ti
formeze din ce in ce mai multe cuvinte si sa le pronunte la momentul oportun,
extinzandu-si vocabularul si semnificatia cuvintelor. Teoria
skinneriana estereductionista si nu poate sa epuizeze intreaga complexitate a
limbajului.
2. Teoria nativista, sustinuta de Chomsky se opune explicatiilor oferite de
Skinner, pune in evidenta probabilitatea unei predispozitii biologice de achizitie
a limbajului. El sustine ca oamenii poseda un mecanism cerebral innascut pe
care l-a denumit mecanism de achizitie a limbajului. Acest mecanism contine
anumite informatii despre structura limbajului ceeste folosit pe masura ce
copilul se maturizeaza. La un anumit nivel, toate limbile au elemente comune pe
care Chomsky le denumeste universalii lingvistice – ele se leafa de existenta
substantivelo, adjectivelor, verbelor etc.comune tuturor limbilor.Aceste
universalii se regasesc la nivelul structural profund al limbilor, copilul are o
constiinta innascuta a acestor universalii.Diferentele existente intre limbi se afla
la suprafata structurii.
Lenneberg, pornind de la teoria chomskiana sustine necesitatea insusirii
limbajului intr-o perioada specifica, denumita critica, situata pentru limbaj
inainte de pubertate. Ulterior potentialiatea de achizitie a limbajului se
diminueaza pana la pierdere deoarece zonele implicate in functionarea
limbajului devin mai rigide si mai inflexibile. Teoria a fost pusa sub semnul
intrebarii de cazurile care s-au gasit dupa depasirea acestei perioade critice,
cazuri care prin influenta sociala deosebita au reusit sa achizitioneze totusi
limbajul. Nimeni nu contesta, cu toate acestea existenta unei tendinte mostenite
de deprindere a limbajului dar azi ea nu mai e perceputa ca actionand automat si
independent ci sub influenta factorilor cognitivi si sociali.
3. Teoria sociala. Abordarea din perspectiva invatarii sugereaza ca
limbajul este achizitionat prin influenta mediului ce actioneaza asupra noastra
prin intariri pozitive si negative. Teoria nativista indica faptul ca mediul are o
influenta relativ redusa, dominanta fiind tendinta innascuta de asimilare a
limbajului. Teoria sociala subliniaza importanta interactiunilor sociale dintre
copil si oamenii din jur. Ea postuleaza faptul ca un copil trebuie sa stapaneasca
contextul social si apoi sa adauge limbajul la repertoriul sau.

CÂND ŞI UNDE A AVUT LOC?

167
EUGENIU COŞERIU UNIVERSALIILE LIMBAJULUI (ŞI CELELALTE)*
INTRODUCERE

1. Orice lingvistică admite în mod explicit sau implicit universalii, cel puţin
universalii de un anumit tip. Astfel, se pune întrebarea c a r e sunt fonemele (sau
sunetele) unei limbi oarecare, c a r e sunt categoriile ei gramaticale, c a r e sunt
tipurile de enunţuri în această limbă, î n c e f e l s-a schimbat de-a lungul istoriei
sale, în schimb, nu se întreabă d a c ă [aceasta] are foneme (sau „sunete”) şi
categorii gramaticale, d a c ă posedă nivelul gramatical al enunţului sau d a c ă este
supusă schimbării lingvistice etc. Cu toate acestea, lingvistica structurală modernă
sau cel puţin anumite curente structuraliste, adoptând, în acord cu tradiţia
humboldtiană principiul – într-un anumit sens perfect valabil – conform căruia
orice limbă trebuie descrisă din propriul ei punct de vedere, au ajuns, treptat şi în
ciuda altor curente, universaliste din cadrul structuralismului însuşi1 , să
evidenţieze, inclusiv să exagereze diferenţele dintre limbi, în dauna analogiilor de
structură, atât funcţionale, cât şi materiale. În anumite forme ale structuralismului,
s-a ajuns să se pretindă chiar definirea categoriilor lingvistice funcţionale exclusiv
în raport cu o limbă determinată (cf. infra, I. 2.2.1.), făcându-se abstracţie de
universalitatea lor. În acest sens, colocviul ce a avut loc la Dobbs Ferry, New
York, în 1961, abordând, în mod explicit şi pe baza unei apreciabile cantităţi de
materiale pertinente, problemele universaliilor şi ale analogiilor de structură ce
caracterizează serii de sisteme lingvistice („tipologia”), a marcat efectiv – după
cum a arătat Ch. E. Osgood în cadrul acestui colocviu2 – o cotitură decisivă în
lingvistica modernă, mai ales în raport cu tradiţia bloomfieldiană. Din punctul de
vedere al lingvisticii europene, însă, se poate vorbi de o cotitură decisivă în raport
cu un aspect al tradiţiei saussuriene, şi anume de o viguroasă revalorizare a
considerării pancronice a limbilor, a cărei posibilitate – exceptând principiile
generale – fusese negată de către Ferdinand de Saussure3 . De atunci mulţi
lingvişti s-au dedicat, în mod direct sau indirect – mai întâi în cadrul
structuralismului însuşi, apoi, şi mai ales, în gramatica generativă – cercetării
universaliilor, acceptând atât

16 EUGENIU COŞERIU

teoretic, cât şi în cercetarea analitică şi descriptivă, în special analogiile dintre

sistemele lingvistice. Acest fapt se reflectă până şi în manualele de introducere în
lingvistică: acolo unde anumite structuri ale unor limbi diferite se prezentau ca
fiind radical eterogene, astăzi se prezintă adesea aceleaşi structuri ca nişte fapte, în
fond, destul de asemănătoare, ba chiar identice. Asistăm astăzi, aşadar, la o

168
adevărată proliferare a universaliilor mai mult sau mai puţin fundamentate sau mai
mult sau mai puţin ipotetice.

2. Ni se pare, în consecinţă, că a sosit momentul să ne întrebăm care este sensul,

care sunt posibilităţile şi limitele cercetării universaliilor şi dacă aceasta nu este
cumva, sub diferite aspecte, o căutare a Sf. Graal: tocmai a unui graal ce nu va fi
găsit niciodată, deoarece fie că nu există, fie că nu poate fi găsit acolo unde este
căutat. 3. Problema universaliilor lingvistice este strâns legată de problema
gramaticii universale, a învăţării limbilor şi a tipologiei lingvistice, însă aici nu
vom putea trata aceste probleme (referitor la gramatica universală, cf., totuşi, nota
61).

I. UNIVERSALIILE LIMBAJULUI

1. […] τò кαθ’όλου λέγεται πολλαχω˜ ς (tò kath'ólon légεtai pollachõs). Întradevăr

ceea ce atrage atenţia, în investigaţiile şi afirmaţiile de principiu cu privire la
universaliile lingvistice, este faptul că universaliile constatate sau propuse nu sunt
aceleaşi. În vreme ce, pentru anumiţi autori, unicele universalii demne de acest
nume şi demne de a fi căutate sunt acelea care, găsindu-se efectiv în toate limbile,
ar fi „adevărate universalii”, alţii insistă mai ales asupra universaliilor statistice sau
„de tendinţă”, sau inclusiv asupra „universaliilor” care, prin definiţie, nu pot fi
comune tuturor limbilor. 2. În această privinţă trebuie să distingem, în primul rând,
de acord cu sensul logic, cinci tipuri de universalitate: trei tipuri primare şi două
secundare.

2.1.1. Cele trei tipuri primare sunt următoarele: 1) Universalitatea conceptuală sau
universalitatea ca posibilitate. În această privinţă, t o a t e categoriile lingvistice –
chiar şi categoriile constatate într-o singură limbă, inclusiv categoriile ipotetice,
care nu se află însă în contradicţie cu conceptul de limbaj – sunt universale, în
sensul că ele constituie posibilităţi universale ale limbajului: ele ar putea să se
prezinte în limbi pe care nu le cunoaştem în prezent sau să fie adoptate pentru
anumite sisteme lingvistice ce ar putea fi imaginate.

2) Universalitatea esenţială sau universalitatea ca necesitate raţională. În acest

sens, este universală orice proprietate ce aparţine conceptelor „limbă” şi „limbaj”
sau care poate fi dedusă din aceste concepte ca atare4 .

4 Cu privire la distincţia între universalitatea conceptuală şi generalitatea istorică,

cf. lucrările noastre Logicismo, p. 12, 21 (în TLLG, p. 246, 258) şi Determinación,
p. 32-33 (în TLLG, p. 288-289). Referitor la distincţia dintre universalitatea
esenţială şi generalitatea empirică, cf. UNIVERSALIILE LIMBAJULUI (ŞI

169
CELELALTE) 17 3) Universalitatea ca generalitate istorică (sau e m p i r i c ă)
este universalitatea proprietăţilor ce se constată efectiv în toate limbile sau, cel
puţin în toate limbile cunoscute (şi care, în acest ultim caz – care este cazul normal
–, se atribuie prin inducţie şi limbilor care, în momentul generalizării, nu se cunosc
încă). Generalitatea poate fi absolută sau relativă: este relativă (probabilitate
preferată), dacă proprietăţile respective se constată, nu în toate, ci numai în
majoritatea limbilor cunoscute; cu toate acestea, din punct de vedere teoretic nu
există diferenţă între aceste două tipuri (cf. 2.2.3.1.). În schimb, universalitatea
esenţială este întotdeauna absolută, la nivelul la care este necesară (cf. 3.2.2.).
Universaliile corespunzătoare acestor trei tipuri de universalitate le vom denumi,
respectiv, universalii posibile (2.2.1.), universalii esenţiale (2.2.2.1.), universalii
empirice (2.2.3.1.)5 .

2.1.2. Cele două tipuri secundare sunt derivaţii prin combinare ale celor trei tipuri
primare. Una dintre aceste derivaţii îmbină posibilitatea şi generalitatea, limitând
numărul elementelor constitutive posibile ale limbilor. Faptul general („universal”)
ar fi în consecinţă în acest caz clasa fixă de posibilităţi, dar fiecare limbă ar
prezenta o selecţie în cadrul acestei clase, selecţie care, evident, poate fi parţial
identică. Într-o variantă a acestei derivaţii, nedefinită ca atare, dar care se prezintă
destul de frecvent, anumite elemente ale clasei fixe de posibilităţi s-ar întâlni în
toate limbile şi ar fi, în consecinţă, implicit generale. Cealaltă derivaţie uneşte
posibilitatea şi necesitatea, admiţând o conexiune necesară între anumite
posibilităţi. Universaliile corespunzătoare acestor două derivaţii le vom numi
universalii selective şi, respectiv, universalii implicative (sau, în acord cu
terminologia curentă, implicaţii).

2.2. Să ne întoarcem la fiecare dintre tipurile de universalii pe care le-am stabilit,

pentru a examina anumite probleme care se pun în legătură cu ele.

2.2.1. Toate faptele constatate în limbi – sau inclusiv imaginate pentru limbile
posibile (proprietăţi, funcţii, categorii funcţionale, procedee materiale) – Sincronía,
p. 132 (ed. a 2-a, p. 234-235). Pentru tipurile de universalii, cf. Bedeutung, p. 119
şi Über Leistung, p. 29-30. Cf., de asemenea, distincţia lui Saporta, Phoneme, p. 48
şi urm., între universaliile „universally available (belonging to some metatheory of
linguistics)”, universaliile „universally present” şi universaliile „universally
necessary (present by definition)”; universaliile „universally available” corespund
la noi universaliilor posibile; universaliile „universally necessary”, la noi,
universaliilor esenţiale; iar universaliile „universally presents” – dacă se
exceptează universaliile necesare – corespund la noi universaliilor empirice. 5 Cf.
acele „definitional universals” ale lui Ferguson, Assumptions, p. 42; acele
170
universalii „universally necessary” ale lui Saporta, Phoneme, p. 49, acele „analytic
universales” ale lui Moravcsik, Theory, p. 224 („properties that all languages have
by definition, by virtue of the fact that term „language” applies to them”); acele
universalii „implicit in the nature of language, defining characteristics or necessary
consequences of defining characteristics” ale lui Householder, Language, p. 24;
precum şi acel „defining set” de proprietăţi ale limbajului uman stabilit de către
Hockett, Universals, p. 7-10, 12. De asemenea, unele dintre universaliile
înregistrate de Hockett, în afara acelui „defining set” (ibidem, p. 14-21), sunt
universalii esenţiale în sensul nostru (3.1., 3.5., 3.6., 4.6., 4.8., 4.9., 4.10.).

18 EUGENIU COŞERIU

trebuie considerate, fără excepţie, înainte de toate ca u n i v e r s alii posibile

(conceptuale), altfel spus ca posibilităţi universale ale limbajului (independente de
limbile particulare), pentru a deveni definibile şi pentru a se putea pune eventual
problema universalităţii lor raţionale sau empirice. De altfel, este ceea ce se face în
mod constant, chiar şi în cazul în care nu se observă acest lucru. Astfel, categoriile
verbale sunt universale în acest sens şi numai de aceea sunt definibile. Contrar a
ceea ce s-a afirmat adesea6 , nu se defineşte „substantivul-în-engleză”. Într-un
sens, „substantivul-în-engleză” nu poate fi definit, dat fiind că, în calitate de
secţiune a unui obiect istoric (limba engleză), este la rândul său un obiect, iar
obiectele nu se pot defini, ci doar constata şi descrie (şi, evident, li se poate face
istoria). Atunci când se doreşte a defini „substantivul-în-engleză”, nu se face
altceva decât că i se descrie expresia şi comportamentul acesteia. De fapt, în raport
cu o limbă determinată, ne putem întreba doar dacă o anumită categorie există în
acea limbă şi, dacă există, care este manifestarea ei materială (comportamentul ei
paradigmatic şi sintagmatic)7 . În realitate, nu există diferenţă logică, de exemplu,
între definiţia conceptului de infix şi cea a conceptului de substantiv: ambele
concepte se pot defini numai universal şi independent de limbile particulare.
Diferenţa dintre cele două cazuri este „substanţială”, adică o diferenţă datorată
naturii distincte a celor două concepte: infixul este un procedeu universal al
expresiei, în vreme ce substantivul este o categorie a conţinutului, o modalitate
universală a semnificaţiei. Dacă nu ar fi aşa, de ce „substantivul-în-engleză” s-ar
numi tocmai „substantiv”? Pe de altă parte, cu privire la „substantivul-în-engleză”,
nu s-ar putea pune nici problema universalităţii: nu s-ar putea pune întrebarea dacă
alte limbi (sau toate limbile) au „substantivul-în-engleză”, deoarece, evident, nu
pot să-l aibă. Se spune uneori că această posibilitate este dată prin faptul că există,
cu toate acestea, o anumită asemănare între „substantivul-în-engleză”,
„substantivul-în-germană”, „substantivul-în-latină” etc. Dar, în realitate, prin
aceasta se face aluzie la categoria universală, adică la proprietăţile comune ce
171
constituie această „similitudine” din punct de vedere funcţional. În alt sens, s-ar
putea defini foarte bine o categorie absolut identică cu „substantivul-în-engleză”.
În acest caz, evident, nu ar fi vorba pur şi simplu de „substantivul-în engleză”, ci
de o posibilitate universală a limbajului, chiar şi atunci când aceasta nu s-ar putea
constata în alte limbi. O definiţie ca atare este întotdeauna universală: defineşte o
posibilitate nelimitată. Dar o definiţie universală nu implică generalitatea obiectivă
a ceea ce se defineşte. Astfel, dacă se defineşte universal adjectivul, aceasta nu
înseamnă nicidecum că se atribuie tuturor limbilor, deoarece o definiţie nu este o
judecată de existenţă: se defineşte adjectivul pentru orice limbă în care acesta poate
să se prezinte.

2.2.2.l. Cu privire la universaliile esenţiale, trebuie să insistăm mai ales asupra

faptului că acestea se deduc din înseşi conceptele de „limbaj”şi „limbă” – în 6 Cf.,
de exemplu, Bloch şi Trager, Outline, p. 68-69, şi, chiar în discuţia cu privire la
universalii, Saporta, Phoneme, p. 49. 7 Cf. discuţia noastră cu privire la aceste
probleme în Determinación, p. 33, şi Logicismo, p. 12, 21.

UNIVERSALIILE LIMBAJULUI (ŞI CELELALTE)

19

sensul că sunt elemente constitutive sau consecinţe raţionalmente necesare ale

elementelor constitutive ale acestor concepte – şi nu [se deduc] din definiţiile
corespunzătoare8 . O definiţie (dacă este vorba despre o definiţie „reală”) este
produsul contemplării conceptului pur, şi nu invers. În plus, definiţiile sunt
propoziţii: afirmă ceva cu privire la ceva, implică analiza şi sinteza (διαίρεσιν καì
σύνθεσιν) şi pot fi, ca atare, false, în vreme ce noţiunile intuitive pure, neanalizate,
nu pot să se prezinte astfel. Unica posibilitate metodologică în această privinţă
este, în consecinţă, să ne situăm, ca să zicem aşa, „înaintea” conceptelor de limbaj
şi limbă şi să ne întrebăm dacă o proprietate sau alta este un atribut necesar pentru
ca ansamblului de „fapte” corespunzătoare să i se poată da numele de limbaj şi
limbă9 (cf., totuşi, 2.2.3.3, în ceea ce priveşte euristica).

2.2.2.2. Majoritatea universaliilor esenţiale imediat evidente şi, ca atare, general

admise sunt universalii generice, adică proprietăţi foarte generale, fără nici o
specificitate în ceea ce priveşte „faptele” cărora le corespund. Astfel, de exemplu:
limbajul se prezintă în mod necesar sub forma limbilor; orice limbă trebuie să aibă
expresie şi conţinut; orice limbă implică o organizare gramaticală; orice limbă se
schimbă de-a lungul istoriei sale etc.10, dar, fără îndoială, se pot admite ca
universalii esenţiale numeroase fapte mult mai specifice. Astfel, de exemplu, pare
necesar ca, în orice limbă, cuvântul să existe ca unitate lexicală, deşi nu este
172
nicidecum necesar să existe pretutindeni ca nivel de structurare gramaticală11. Nu
este necesar să fie deosebită „calitatea” de „proces” şi, în consecinţă, adjectivul nu
8 În formulările referitoare la aceste universalii apare aproape constant o relaţie cu
definiţiile (cf. nota 5). Dar Ferguson, Assumptions, p. 42, observă, pe bună
dreptate, că această relaţie nu este necesară: „Such universals may be regarded as
definitional; i. e., they are implicit in the linguist's concept of language whether
included in his formal definitions or not”. În ceea ce ne priveşte, am spune, pur şi
simplu „implicit in the concept of language”. 9 Hockett, Universals, p. 12, a văzut
foarte bine că este necesar să ne imaginăm absenţa unei proprietăţi pentru a stabili
dacă ea este necesară sau nu: „To show the importance of the features of the
defining set, we can think of human language as we know it and consider the
consequences of suppressing, in turn, each feature”. 10 Cf. Sincronía, p. 132 (în ed.
a 2-a, p. 234-235), unde se vor găsi alte universalii de acest nivel. În acea epocă
consideram ca universal, chiar în acest sens, şi caracterul fonic (vocal) al
limbajului, în consecinţă, şi existenţa unui sistem fonic pentru orice limbă. Dar, în
realitate, caracterul fonic nu este necesar în mod raţional: se pot imagina perfect de
bine limbi cu expresie nonfonică. Admiţând că ar fi necesar într-un alt sens,
caracterul vocal al limbajului (cf. 2.2.3.2), trebuie să ne întrebăm, de asemenea,
dacă este necesară schimbarea fonetică. Hockett, Universals, p. 20-21, o consideră,
de fapt, ca universală. Cu toate acestea, justificarea pe care i-o dă nu priveşte s c h i
m b a r e a , ci doar v a r i a ţ i a fonetică, care, prin sine, nu implică schimbarea
fonetică propriu-zisă. Personal, considerăm că schimbarea fonetică nu se poate
justifica decât în cadrul schimbării lingvistice în general, în vreme ce schimbarea
semantică se poate justifica independent de schimbarea fonetică. 11 Adică să existe
în toate limbile funcţii gramaticale exprimate la nivelul cuvântului (şi independent
de funcţiile proprii altor niveluri, superioare, de structurare gramaticală a limbii),
aşa cum se constată, de exemplu, în spaniolă sau în italiană. În schimb, cele două
niveluri, al elementelor minimale şi al enunţului, sunt necesare în mod raţional, dat
fiind că necesitatea lor emană din însăşi noţiunea de structurare gramaticală.

20

EUGENIU COŞERIU

este o universalie esenţială. Este însă necesar ca în orice limbă să se poată spune
ceva cu privire la ceva, prin urmare, ca orice limbă să aibă procedee pentru a
distinge „rema” şi „tema” („comentariul” şi „topicul”)12. Nu este raţionalmente
necesar ca pronumele personale să existe pretutindeni ca o categorie autonomă, dar
este necesar ca orice limbă să poată distinge într-un anumit fel persoanele
dialogului şi nonpersoana. Şi se poate susţine, de asemenea, pe bună dreptate,
173
necesitatea de a se face distincţie între nume şi verb: evident, ca distincţie între
funcţia substantivală şi funcţia verbală, şi nu ca o distincţie între două clase de
cuvinte deja date ca atare în lexic13.

2.2.2.3.

Universaliile esenţiale – mai ales dacă se consideră ca aparţinând definiţiilor sau ca

fiind deduse din acestea – pot părea fără îndoială mai puţin interesante decât cele
empirice, cel puţin în ceea ce priveşte cunoaşterea ştiinţifică a limbilor14. Însă, în
primul rând – după cum s-a văzut deja – [acestea] nu se deduc din definiţii. Pe de
altă parte, nu toate universaliile esenţiale sunt imediat evidente şi faptul că este
posibil să fie deduse nu implică nicidecum trivialitatea lor ştiinţifică. În al treilea
rând, consecinţele lor în ceea ce priveşte structurarea limbilor (în particular
consecinţele „dinamice”: cf. 3.3.) sunt adesea şi mai puţin evidente. În sfârşit,
există o ierarhie a universaliilor esenţiale, în sine interesantă, adică pentru
cunoaşterea ştiinţifică generală a limbajului15.

2.2.3.1. U n i v e r s a l i i l e e m p i r i c e , în măsura în care se constată efectiv şi

nu sunt deduse raţional, nu sunt valabile în mod absolut decât pentru limbile în
care au fost constatate, iar pentru celelalte limbi sunt valabile doar ca posibilităţi şi
cât timp nu se întâlnesc excepţii (în afară de cazul că s-ar putea justifica printr-o
necesitate raţională; dar, în acest caz, se convertesc în universalii esenţiale). A
admite generalitatea lor pentru toate limbile înseamnă întotdeauna a emite o
ipoteză, adică a generaliza prin inducţie ceea ce s-a constatat efectiv16. 12
Noţiunea de predicat poate fi identificată foarte bine cu noţiunea de „rema”, în
vreme ce noţiunea de subiect, în sensul în care se aplică, de exemplu, limbilor
indo-europene, nu coincide cu noţiunea, mult mai generală, de „tema”. 13
Exemplul atât de frecvent citat al limbii nootka nu este o excepţie în acest sens, dat
fiind că şi nootka cunoaşte distincţia între funcţia substantivală şi funcţia verbală.
Categoriile verbale sunt, în principiu, funcţii semantice şi nu clase de „cuvinte”
(forme ale lexicului). În ceea ce priveşte relaţia dintre categoriile verbale şi clasele
lexicale se poate constata doar o universalie statistică sau „de tendinţă”: categoriile
verbale „tind” să fie exprimate prin clase diferite de forme ale lexicului. 14 De aici
s-a ajuns ca Moravcsik, Theory, p. 224 să le declare „trivial”. Cf., de asemenea,
Osgood, Language, p. 238. 15 Astfel, Householder reduce acel „defining set” al lui
Hockett la trei trăsături primare. Noi înşine considerăm ca fiind trăsături esenţiale
ale limbajului s emanticitatea, alteritatea (faptul că orice act lingvistic al unui
subiect lingvistic este orientat către alt subiect), c r e a t i v i t a t e a şi i s t o r i c i t
a t e a (faptul că limbajul se prezintă sub forma limbilor). Însă, la rigoare,
istoricitatea s-ar putea deduce din alteritate şi din creativitate, după cum
174
exterioritatea limbajului (faptul că limbajul se exprimă printr-o substanţă) se
deduce din semanticitate şi din alteritate. 16 Greenberg, Universals, p. IX,
aminteşte, în legătură cu universaliile, afirmaţia bine cunoscută a lui Bloomfield:
„the only valid generalizations about languages are inductive generalizations”; este
însă uşor de constatat că această afirmaţie este tautologică: generalizările, în sensul
lor propriu, sunt întotdeauna „inductive”.

UNIVERSALIILE LIMBAJULUI (ŞI CELELALTE)

21

În schimb, ipoteza generalităţii nu are sens în ceea ce priveşte universaliile

esenţiale, deoarece o necesitate raţională nu este o generalizare: este „generală”
chiar de la început17. Cu alte cuvinte, generalitatea universaliilor empirice este
logic „extrinsecă” (este o generalitate verificată sau presupusă), în timp ce
generalitatea universaliilor esenţiale este „intrinsecă”. Sensul logic al universaliilor
empirice nu se schimbă prin faptul eventualei lor prezenţe în toate limbile
cunoscute. Dacă, de exemplu, se constată – şi se verifică de fapt – că silabele
deschise nu lipsesc în nici una dintre limbile cunoscute, aceasta nu încetează a fi o
constatare empirică; fără să fie o universalitate necesară18. Toate limbile
cunoscute au consoane şi vocale, însă o limbă fără vocale sau, cel puţin, fără
vocale funcţionale nu este imposibilă19. Să presupunem, de exemplu, că într-o
limbă toate consoanele ar fi urmate automat de un element vocalic determinat sau
că orice consoană dintr-o anumită clasă ar fi urmată automat de o vocală
determinată: o asemenea limbă nu ar avea vocale funcţionale20.

2.2.3.2. Toate acestea se referă, totuşi, doar la condiţia logică a universaliilor

empirice şi nu diminuează deloc importanţa lor. Faptul că generalitatea lor este
extrinsecă din punct de vedere raţional nu exclude posibilitatea ca ele să fie absolut
generale, de facto, în limbajul uman, aşa cum îl cunoaştem, nici ca ele să poată fi
motivate de alte necesităţi, diferite de necesitatea raţională. Anumite universalii
empirice prezente efectiv în toate limbile s-ar putea datora, fără îndoială,
hazardului: este aceasta o posibilitate ce nu poate fi exclusă aprioric, chiar dacă, în
realitate, ea este infimă, dat fiind numărul mare al limbilor omenirii. Dar celelalte
ar trebui atunci să fie motivate. Mai exact – dacă se exclude o motivaţie istorică
(printr-o eventuală origine comună a limbilor) – ar trebui să fie determinate fie prin
raţiuni de ordin practic (limbile, fiind „tehnici” istorice, sunt guvernate şi de
inteligenţa practică), fie prin constituţia fizică şi psihică a omului şi prin condiţiile
de viaţă pe pământ21. De altfel, şi anumite universalii statistice ar putea fi
motivate în acest sens. Tocmai această posibilitate de motivare este cea

175
22

EUGENIU COŞERIU

interesul universaliilor empirice, nu numai pentru lingvistică, ci pentru toate

ştiinţele umane22.

2.2.3.3. Universaliile esenţiale ale limbilor, fiind prin definiţie „generale”, sunt
cuprinse în universaliile prezente în toate limbile, care, la rândul lor, sunt cuprinse
în universaliile posibile23. În consecinţă, dacă s-ar dispune de un catalog suficient
de amplu al posibilităţilor limbajului, procedeul empiric în investigarea privitoare
la universalii ar putea fi acela de a ne întreba care dintre aceste posibilităţi sunt
universal „generale” (prezente în toate limbile) şi care dintre ele sunt universalii
esenţiale. Din punct de vedere teoretic, acest procedeu nu este necesar pentru
universaliile esenţiale, care se identifică doar ca atare, prin deducţie. Cu toate
acestea, constatarea empirică a acestor universalii în multe limbi (mai ales dacă
este vorba de universalii „specifice”, cf. 3.2) poate fi importantă din punct de
vedere euristic, şi anume: a) pentru a evita pericolul de a considera raţionalmente
necesar ceea ce este propriu doar anumitor limbi sau inclusiv doar unei singure
limbi (ceea ce constituie o eroare a vechii gramatici universale, parţial, şi a celei
noi); b) pentru că anumite fapte constatate ca generale pot avea o justificare
raţională care, la prima vedere, nu poate fi percepută24.

2.2.4. U n i v e r s a l i i l e s e l e c t i v e au avut parte de o soartă bine meritată în

domeniul trăsăturilor fonetice distinctive datorită fonologiei lui Jakobson. De
altfel, chiar şi fără ipoteza universalităţii, fonologia a operat întotdeauna cu un
număr destul de limitat de trăsături distinctive, ceea ce, cel puţin din punct de
vedere empiric, pare perfect rezonabil în acest domeniu al lingvisticii. Acelaşi
lucru trebuie spus în legătură cu procedeele materiale ale limbajului în domeniile
gramaticii şi lexicului (formarea cuvintelor): numărul acestor procedee nu este
nelimitat şi, în multe cazuri, numărul posibilităţilor corespunzătoare este chiar
perfect determinat (de exemplu: prefix, infix, sufix). Dimpotrivă, ipoteza
analoagă25 cu privire la organizarea plerematică a limbilor – ipoteză emisă de
multe 22 Cf. dinstincţia lui Moravcsik, Theory, între universaliile (sintetice)
accidentale şi cele „asynthetic non-trivial” („properties that all natural languages
have though not by definition”, şi care ar putea fi motivate biologic), precum şi
distincţia făcută de Householder, Language, între acele „universals due to the fact
(if it is a fact) that all human language goes back in line of cultural transmission to
a single origin” şi acele „universals which are conditioned by the structure of the
human anatomy, in particular of the brain, and are handed on in the germ plasm: a)
physiological, b) neurological”. Este greu de înţeles în ce mod ar putea fi
176
descoperite de o teorie lingvistică acele universalii „synthetic non-trivial”, aşa cum
pretinde Moravcsik, Theory. Dacă sunt „sintetice”; aceasta înseamnă că sunt
constatate în experienţă şi nu deduse din teorie. O teorie ar putea să emită ipoteze
doar cu privire la aceste universalii (dat fiind că o sinteză a priori nu este de
conceput în acest caz). 23 Cf. Saporta, Phoneme, p. 50-51. 24 Cf. nota 17 şi Über
Leistung, p. 30. Lucrul acesta este valabil şi în ceea ce priveşte implicaţiile
teoretice (cf. 2.2.5). Dacă, de exemplu, se constată faptul că anumite pronume
prezintă întotdeauna distincţii de persoană şi număr, se cuvine să ne întrebăm dacă
aceasta nu se datoreşte naturii înseşi a acestor pronume. 25 Adică ipoteza unui
număr destul de l i m i t a t şi în acelaşi timp d e l i m i t a t (dat deja şi constant) de
trăsături distinctive.

UNIVERSALIILE LIMBAJULUI (ŞI CELELALTE)

23

ori, sub diferite forme, de-a lungul istoriei şi reînnoită în zilele noastre26 – are
toate probabilităţile de a fi falsă, dacă se ia în considerare caracterul liber al
limbajului (în sensul că obiectul său este infinit). Dar şi aici – deşi această sarcină
nu este practic realizabilă – este posibil, în principiu, să se stabilească trăsăturile
distinctive care funcţionează în limbile omenirii într-un moment dat al istoriei,
existând posibilitatea de a stabili cel puţin o listă a trăsăturilor semantice mai
frecvente, ceea ce nu este lipsit de interes. În plus, şi în acest domeniu există
secţiuni în care numărul posibilităţilor este determinat din punct de vedere logic.
2.2.5.l. I m p l i c a ţ i i l e pot fi teoretice (deduse prin intermediul analizei
conceptuale a posibilităţilor considerate) sau empirice (constatate). Astfel, de
exemplu, implicaţia „Termenul neutru al unei opoziţii semantice binare are două
semnificate de limbă”27 este o implicaţie teoretică28, în vreme ce implicaţia
„Dacă o limbă are flexiune, are şi derivare”29, este o implicaţie empirică. Din
punctul de vedere al formei lor, implicaţiile pot fi unilaterale (x implică y [dar y nu
implică x]) sau bilaterale ori reciproce (x implică y şi y implică x); pozitive (dacă
x, atunci y) sau negative (dacă x, atunci nu y).

2.2.5.2. Implicaţiile teoretice impun, în acelaşi timp, motivarea conexiunilor pe

care le reprezintă, în timp ce implicaţiile empirice nu presupun nici o motivare. În
sensul unei motivări posibile, implicaţiile empirice unilaterale ar fi exact contrariul
implicaţiilor teoretice formal analoage. De fapt, dacă x, atunci y, ca implicaţie
empirică, ar însemna, în acest sens, „dacă există x este pentru că există y” (adică „y
este acela care îl determină pe x”), pe când, ca implicaţie teoretică, aceeaşi formulă
semnifică „x este acela care-l determină pe y” 30. 3. Până aici am considerat
tipurile de universalii lingvistice din punctul de vedere al sensului lor logic în
177
raport cu noţiunile de universalitate şi generalitate obiectivă. Dar, pentru ca
extensiunea şi sensul lor să fie în fiecare caz suficient de 26 Cf., de exemplu, Katz
şi Postal, Theory, p. 162-163. 27 Cf. Greenberg, Universals, p. 24-25. 28 Cf., în
plus, deducţia acestei implicaţii la Sanchez Ruiperez, Estructura, p. 17-19. 29
Greenberg, Universals, p. 90. 30 Implicaţiile trebuie să fie deosebite strict şi cu
grijă de universaliile esenţiale. Greenberg, UL, p. 58, observă că „non-
implicational universals about language are in fact tacitly implicational since they
are implied by the definitional characteristics of language”. Fără îndoială însă, este
vorba de două tipuri foarte diferite de implicaţie: universaliile esenţiale sunt
implicate prin înseşi noţiunile de limbaj şi limbă, pe când „implicaţiile”, atât
teoretice, cât şi empirice, sunt conexiuni între posibilităţi particulare. Universaliile
esenţiale sunt prin definiţie generale, adică prezente întotdeauna, pe când
implicaţiile teoretice pot fi generale (în funcţie de posibilităţile considerate), dar
ele nu sunt astfel prin definiţie, iar implicaţiile empirice sunt prin definiţie
nongenerale (sunt valabile pentru clase de limbi, nu pentru clasa „limbă”). Nu se
înţelege în ce fel universaliile „implied by definitional characteristics of
languages” ar putea fi „empirically, not logically implied”, nici ce înseamnă „All
languages are observed to have the characteristics in question” (Universals, p. 83),
dacă sunt implicate prin definiţie, sunt implicate logic, şi nu e nevoie să observăm
toate limbile pentru a le constata. Pe de altă parte, faptele constatate în toate
limbile nu coincid prin aceasta cu faptele implicate prin definiţia conceptului de
limbă. Presupunând, de exemplu, că vocala i ar fi prezentă în toate limbile, un
asemenea fapt ar fi general din punct de vedere empiric, însă nu ar avea nici o
relaţie necesară cu definiţia limbii.

24 EUGENIU COŞERIU

precise, tipurile posibile de universalii trebuie caracterizate şi din alte puncte de

vedere, şi anume: a) în conformitate cu nivelurile limbajului la care se referă; b) în
conformitate cu gradul de generalitate al aspectelor de limbaj cărora se aplică; c) în
conformitate cu perspectiva în care se situează în raport cu limbile; d) în
conformitate cu planul semiotic la care se referă; e) în conformitate cu formularea
lor.

3.1. În limbaj trebuie să distingem trei niveluri: n i v e l u l u n i v e r s a l al

activităţii vorbirii, n i v e l u l i s t o r i c al limbilor şi n i v e l u l p a r t i c u l a r al
discursului (sau „textului”)31. Universaliile lingvistice pot aparţine fiecăruia dintre
aceste niveluri. În cercetările dedicate universaliilor se vorbeşte de multe ori despre
universaliile limbajului prin aceasta înţelegându-se „ceea ce poate fi reperat în
toate limbile”. În realitate, însă, universaliile limbilor nu coincid cu universaliile
178
limbajului. Toate universaliile limbilor sunt în acelaşi timp universalii ale
limbajului, dat fiind că limbile constituie un nivel al limbajului; însă nu toate
universaliile limbajului sunt în mod necesar universalii ale limbilor: pot fi şi
universalii ale activităţii de vorbire32 sau universalii ale textului33. Pe noi ne
preocupă, de bună seamă, universaliile limbilor. Pe de altă parte, limitându-ne la
acest nivel, trebuie să avem în vedere universaliile celorlalte două niveluri ale
limbajului, dat fiind că acestea pot avea consecinţe importante în structurarea
funcţională şi materială a limbilor. În prezent, cercetarea în această direcţie este
abia la început34.

3.2.1. Din punctul de vedere al gradului de generalitate a aspectelor limbajului

cărora li se aplică, universaliile pot fi generice şi specifice. Universaliile generice
se referă la principiile şi normele limbajului şi ale limbilor considerate în modul lor
de a fi general sau şi în aspectele particulare, dar întotdeauna fără specificarea
„faptelor” în care se manifestă aceste principii şi aceste norme; universaliile
specifice se referă la fapte specificate ca atare. Astfel, faptul că, „toate limbile
disting categorii verbale” este o universalie generică; iar faptul că „toate limbile
posedă categoria numărului” reprezintă o universalie specifică35. 31 Cu privire la
această distincţie, care justifică o lingvistică a activităţii de vorbire şi o lingvistică
a textului, alături de lingvistica bine cunoscută a limbilor, cf. Coseriu,
Determinación (în TLLG, p. 285-286). 32 Dintre universaliile ce ţin de „defining
set” al lui Hockett (cf. nota 5), doar trei (2.7, 2.8 şi 2.13) sunt universalii ale
limbilor: toate celelalte privesc „mesajul”, adică activitatea de vorbire. În schimb,
majoritatea universaliilor pe care Hockett le semnalează în afara acelui „defining
set” privesc nivelul limbilor. 33 Astfel, dacă se numeşte „sens” tipul de conţinut
care ni se prezintă la nivelul textelor, se poate observa că sensul constituie o
universalie absolută a acestui nivel: orice text are sens (chiar şi textele care nu
semnifică şi nici nu desemnează nimic). 34 Cf., cu toate acestea, importantele
consecinţe pe care le deduce Kuryłowicz, Universaux, în raportul său cu privire la
„situaţionalitatea” actului lingvistic. 35 Cf. distincţia lui Katz şi Postal, Theory, p.
160, şi la Chomsky, Aspects, p. 27-30, între „formal universals” şi „substantive
universals”, în planul sistemelor lingvistice („gramatici”). La aceşti autori apare
totuşi o identificare inadmisibilă între universaliile limbajului şi universaliile
lingvisticii (cf. nota 44).

UNIVERSALIILE LIMBAJULUI (ŞI CELELALTE)

25

3.2.2. Această distincţie este, evident, o distincţie relativă, dat fiind că „generic” şi
„specific” sunt, în fiecare caz, termeni corelativi. Cu toate acestea, ea trebuie
179
făcută, deoarece necesitatea, raţională sau empirică, pe care o implică sau o
postulează universaliile nu priveşte decât acel grad de generalitate căruia i se
aplică, mai jos de acest nivel admit variaţia. Prin urmare, gradul de necesitate
specifică se află în relaţie inversă cu gradul de generalitate al universaliilor.
Universaliile referitoare la activitatea vorbirii, considerată independent de limbi,
sunt toate universalii generice de un grad foarte înalt. Acelaşi lucru se întâmplă cu
aproape toate universaliile acceptate tradiţional de către toţi lingviştii, chiar şi de
adversarii universalismului. Aceasta înseamnă că necesitatea pe care o implică
aceste universalii în ceea ce priveşte faptele particulare ale limbilor este foarte
redusă.

3.3.1. Limbile se creează şi se recreează în mod continuu – prin activitatea

lingvistică. Prin urmare, ele pot fi considerate în ele însele, dintr-o perspectivă
statică, sau din punctul de vedere al activităţii care le produce, şi dintr-o
perspectivă dinamică, altfel spus, ca finalitate a acestei activităţi. Putem distinge
astfel universalii statice şi universalii dinamice36. Universaliile statice sunt
proprietăţi universale ale limbilor considerate în ele însele; universaliile dinamice
sunt principii şi norme ale activităţii care produce limbile37.

3.3.2. Ca principii şi norme ale unei activităţi, universaliile dinamice pot avea
manifestări multiple şi, în acelaşi timp, diferite, ceea ce, desigur, nu le afectează
unitatea38. Pe de altă parte, nu este necesar ca finalitatea ce o implică să se
realizeze integral în fiecare moment. Din punctul de vedere al realizării în limbi,
considerate ca produse istorice, aceste universalii se prezintă în majoritatea
cazurilor ca „tendinţe”. Astfel, printre universaliile motivate din raţiuni de ordin
practic, am putea numi „tendinţa” spre simetrie a sistemelor fonologice şi, în
principiu, a oricărui alt sistem parţial din cadrul unei limbi; sau, dintr-un punct de
vedere mai general, „tendinţa” către regularitate a sistemelor lingvistice39. De aici
un alt motiv al interesului nonvulgar al universaliilor „statistice” – adică
nonabsolute din punct de vedere static –, care pot fi tocmai manifestări ale
universaliilor dinamice. În rest, 36 Universaliile „diacronice” nu sunt decât o formă
particulară a universaliilor dinamice. 37 Cf. distincţia lui Osgood, Language, p.
238, între fenotipuri şi genotipuri, o distincţie foarte nimerită, mai ales dacă nu este
interpretată din punctul de vedere al unei presupuse opoziţii între „generalizarea
empirică” şi „generalizarea teoretică” şi dacă se renunţă la cadrul behaviorist în
care o plasează Osgood. Această distincţie şi, în particular, ideile foarte pertinente
pe care le expune Osgood cu privire la „genotipuri” nu au fost valorificate până
acum în toate posibilităţile lor, ce trec cu mult dincolo de psiholingvistică. 38 Cf.,
de exemplu, multitudinea de manifestări ale principiului antropocentrismului
invocat de Kuryłowicz, Universaux. 39 Cf., în această privinţă, acea „universalie
180
dinamică” formulată de Paul, Prinzipien, p. 227: „Jede Sprache ist unaufhorlich
damit beschäftigt, alle Ungleichmassigkeiten zu beseitigen für das funktionell
Gleiche auch den gleichen lautlichen Ausdruck zu schaffen”. Evident, nu este
vorba în această formulare de „fiecare limbă” ca produs, ci de activitatea care
creează limbile. Prinzipien der Sprachgeschichte nu reprezintă, aşa cum se crede
adesea, un manual de lingvistică diacronică, ci, în realitate, un remarcabil tratat
asupra universaliilor dinamice.

26

EUGENIU COŞERIU

în perspectiva dinamică, toate universaliile statice – în măsura în care se exclude

hazardul şi nu este vorba de condiţii permanente ale activităţii lingvistice – pot fi
interpretate ca manifestări ale principiilor ce dirijează activitatea care creează
limbile, putând fi distinse universalii dinamice cu manifestare constantă şi
universalii dinamice cu manifestare multiplă şi variată.

3.4. Din punctul de vedere al planului semiotic la care se referă, universaliile pot fi:
semantice (privind conţinutul, atât lexical, cât şi gramatical), materiale (privind
procedeele de expresie) şi conective (privind relaţia între cele două planuri). În
principiu, în limbi există o eterogenitate a procedeelor materiale în raport cu
funcţiile semantice şi o eterogenitate a funcţiilor semantice în raport cu procedeele
materiale: funcţii analoage pot fi exprimate prin procedee distincte şi acelaşi tip de
procedee poate exprima funcţii distincte. De aici interesul investigării
universaliilor conective, adică a eventualelor conexiuni constante între anumite
funcţii şi anumite tipuri de procedee materiale40.

3.5. În funcţie de formularea lor, universaliile pot fi pozitive sau negative. Cele
pozitive admit şi o formulare negativă din punct de vedere formal; iar cele
negative, o formulare formal pozitivă. Astfel, „Toate limbile au x” – „Nici unei
limbi nu îi lipseşte x”, „Nici o limbă nu are y” – „Toate limbile sunt lipsite de y”.
Aceste variaţiuni sunt un fapt exterior, determinat de presupoziţiile întrebărilor
cărora le răspund implicit formulările (respective). Din punct de vedere obiectiv,
universaliile negative absolute, de tipul „Nici o limbă nu are y”, sunt de puţin
interes, dat fiind că posibilităţile negative sunt, în acest caz, infinite. În schimb,
formulările negative sunt interesante din punct de vedere obiectiv în cazurile de
negativitate relativă, adică atunci când este vorba de proprietăţi ale limbajului
având ele însele un sens negativ; astfel, în cazurile de limitare numerică a
posibilităţilor („Nici o limbă nu are mai mult de n entităţi de tip x”), de implicare a
absenţelor (absenţa concomitentă a două posibilităţi) sau de excludere a anumitor
181
posibilităţi dintr-o serie logic determinată, deşi aceste cazuri admit, toate, formulări
pozitive corelative41.

II. A. UNIVERSALII ALE LIMBAJULUI ŞI UNIVERSALII ALE

LINGVISTICII

1. Universaliile limbajului trebuie distinse riguros de u n i v e r s a l iile l i n g v i s

t i c i i . Universaliile limbajului sunt proprietăţi ale limbajului însuşi, ce pot fi
stabilite şi identificate de către lingvistică, pe când universaliile lingvisticii 40 Şi în
acest domeniu cercetările sunt puţine şi faptele bine stabilite puţin numeroase; cf.,
neapărat, observaţia lui Greenberg, Universals, p. 74, cu privire la plural, precum şi
[p. 170] implicaţiile pe care le stabileşte acelaşi învăţat în legătură cu ordinea
cuvintelor. 41 Astfel, de exemplu, „Nici o limbă nu are ca ordine preferată una
dintre următoarele ordini: Verb – Obiect – Subiect, O – S – V, O – V – S”
formulare ce implică (şi este implicată de) formularea pozitivă corelativă: „Cele
trei ordini preferate, dintre cele şase posibile, sunt: S – V – O, S – O – V, V – S –
O” (Greenberg, Universals, p. 61).

UNIVERSALIILE LIMBAJULUI (ŞI CELELALTE)

27

sunt proprietăţi ale lingvisticii care se justifică doar la acest nivel, prin exigenţe de
ordin intern ale lingvisticii ca ştiinţă. 2. Într-un anumit sens, toate noţiunile
ştiinţifice care se referă la limbaj aparţin lingvisticii şi, prin urmare, orice teorie
lingvistică, explicită sau implicită, este universală, dat fiind că se situează în planul
conceptelor, care sunt prin definiţie „universale” (cf. l, 2.2.1) 42. În acest context,
orice formă de lingvistică, precum şi orice disciplină lingvistică particulară –
gramatica sau semantica lexicală, gramatica istorică sau dialectologia etc. – îşi are
„universaliile” sale, adică concepte şi noţiuni proprii, categorii, scheme de
interpretare, definite sau adoptate tacit, în principiu, pentru orice limbă posibilă,
atât la nivelul teoriei, cât şi la nivelul analizei şi descrierii. Din acest punct de
vedere, acea cognatio litterarum a gramaticii istorice din epoca Renaşterii era o
universalie în aceeaşi măsură ca legea fonetică a neogramaticilor sau noţiunea de
opoziţie a lingvisticii structurale.

3.1. Trebuie însă să distingem noţiunile reale de noţiunile formale, adică noţiunile
care se referă la obiectul unei ştiinţe de noţiunile care se referă la postulatele,
metoda şi procedeele ştiinţei respective. Este evident că orice teorie a unui obiect
real este o interpretare şi nu o copie a realităţii şi că noţiunile ştiinţifice – cele reale
nu mai puţin decât cele formale – îşi au sensul lor precis numai în cadrul unei

182
teorii; dar asta nu înseamnă că noţiunile reale ar fi în întregime arbitrare şi nu ar
avea nici o legătură cu obiectul acestei teorii, în timp ce noţiunile formale sunt
efectiv arbitrare din punctul de vedere al obiectului. Ei bine, lingvistica, la fel ca
orice ştiinţă, cuprinde, alături de noţiuni reale, noţiuni formale justificate prin
propriile sale exigenţe intrinseci, de exemplu prin exigenţele de economie, de
eleganţă, de simplitate, de coerenţă a sistemului de descriere şi analiză, de coerenţă
cu anumite postulate sau inclusiv de exigenţă de universalitate a descrierii. Iar în
cazuri particulare, deciziile sale sunt adesea decizii formale. Astfel, noţiunea de
fonem este, evident, o noţiune stabilită în cadrul unei anumite teorii însă este o
noţiune „reală”: are sau pretinde a avea un corelatum în realitatea limbajului, astfel
încât definiţiile acestei noţiuni, precum şi discuţiile cu privire la fonem se referă în
mod necesar la această realitate43. Acelaşi lucru se întâmplă cu noţiuni ca verb,
substantiv, enunţ etc. Dimpotrivă, dacă, conform exigenţelor metodei de descriere,
se admite „junctura” ca fonem (segment fonematic), noţiunea se transformă, în
această aplicaţie, într-o noţiune formală44. Tot astfel, dacă, în cazul unei limbi care
42 Din acest punct de vedere, un titlu ca Universals in Linguistics Theory este
pleonastic, deoarece conţine de două ori noţiunea de universalitate. Bach şi Harms
admit, de altfel, acest lucru în mod explicit în prefaţa lor (p. VI): „Every paper in
the volume is concerned in one way or another with questions of general linguistic
theory, that is by necessity with «universals»”. 43 Caracterul noţiunii nu se
schimbă prin faptul că se poate spune că fonemul (adică corelatum-ul său în
realitatea limbajului) nu există. De fapt, lucrul acesta este posibil numai în cazul
noţiunilor reale. În schimb, obiectele noţiunilor formale există întotdeauna: sunt
înseşi convenţiile pe care ele le exprimă. 44 În consecinţă, nu putem fi de acord cu
Katz şi Postal, Theory, p. 160, care definesc universaliile doar în raport cu
lingvistica: „Thus a formal universal is a specification of the form of a

28 EUGENIU COŞERIU

ar avea numai două vocale şi care ar prezenta o structură silabică constantă de tipul
CV, s-ar decide, din raţiuni de economie a sistemului de descriere, să se considere
vocalele ca trăsături distinctive ale consoanelor45, această decizie ar fi o decizie
formală privind descrierea şi nu limba descrisă.

3.2. Numim universalii ale lingvisticii acele universalii ce corespund noţiunilor şi

deciziilor formale ale lingvisticii46. Dacă, de exemplu, se observă că toate limbile
cunoscute care conţin /ε/ conţin şi /e/ şi se generalizează această observaţie sub
forma unei implicaţii între /ε/ şi /e/, aceasta reprezintă o universalie implicativă a
limbajului. Dacă, în schimb, într-o teorie determinată un /ε/se admite numai dacă
se opune unui /e/, aceasta constituie de asemenea o implicaţie, însă o implicaţie a
183
lingvisticii. Cele două implicaţii pot fi formulate în mod identic: „Nici o limbă nu
are /ε/ dacă nu are /e/”, însă sensul acesteia este radical diferit. Cea dintâi afirmă
prezenţa concomitentă a celor două foneme î n l i m b a j ; cea de-a doua afirmă
prezenţa lor concomitentă î n i n t e r p r e t a r e . Cea dintâi, dacă se aplică tuturor
limbilor, este o ipoteză: o limbă care posedă /ε/ dar nu şi /e/ va fi, din acest punct
de vedere, o excepţie. Cea de-a doua este valabilă de la început pentru toate limbile
şi este întotdeauna adevărată, deoarece este tautologică în raport cu decizia formală
pe care se bazează. O limbă care posedă /ε/ dar nu şi /e/ nu va fi o excepţie din
acest punct de vedere; se va spune pur şi simplu că posedă un singur fonem /e/ şi
că nu are [ε], dat fiind că acest [ε] al său material nu se opune unui [e]. Aceasta se
datoreşte faptului că prima implicaţie constată o „stare de lucruri”, în timp ce a
doua, la rigoare, exprimă doar o exigenţă a modelului descriptiv; o exigenţă din
care, de altfel, nu se poate deduce nimic în sens empiric. Acelaşi lucru se întâmplă
cu o implicaţie de felul: „Orice limbă care posedă consoane posedă şi vocale şi
viceversa” (admiţând că ar avea şi un sens „real”); ca universalie implicativă a
limbajului, o asemenea implicaţie înseamnă că vocalele şi consoanele statement in
a linguistic description, while a substantive universal is a concept or a set of
concepts out of which particular statements in a linguistic description are
constructed. The list of all substantive universals that the theory of linguistic
descriptions makes available to particular descriptions is the stock of theoretical
concepts that may be drawn upon in the construction of the rules and lexical
formulations of a given linguistic descriptions”. Într-o teorie şi într-o descriere
lingvistică se prezintă atât universalii lingvistice, cât şi universalii ale lingvisticii.
De aceea, afirmaţia lui Chomsky, Aspects, p. 128: „The study of linguistic
universals is the study of properties of any generative grammar for a natural
language”, este acceptabilă dacă prin „grammar” se înţelege „sistemul gramatical
al unei limbi” şi se consideră că acest sistem ca atare este generativ, dar nu este
acceptabilă dacă prin „grammar” se înţelege gramatica în calitate de descriere, iar
prin „generative grammar”, un tip particular de gramatică. 45 Cf. cazul interpretat
în acest sens de către Hockett, Universals, p. 19. 46 O analogie ar putea servi
pentru a preciza mai bine această distincţie. Dacă, de exemplu, toate câmpiile (mai
bine zis câmpiile definite ca atare în geografie) ar fi verzi, faptul acesta ar fi o
universalie „reală” a aspectelor pământului; o universalie pe care ştiinţa geografică
ar putea-o stabili (verifica). Dacă, în schimb, independent de culoarea câmpiilor
„reale”, se decide că toate câmpiile vor fi reprezentate prin culoarea verde pe
hărţile geografice, asta ar constitui o universalie a geografiei (în cartografie).

UNIVERSALIILE LIMBAJULUI (ŞI CELELALTE)

29
184
se implică reciproc în limbi, în timp ce, ca universalie implicativă a lingvisticii,
poate însemna că vocalele şi consoanele se implică reciproc în interpretare. Astfel,
în cazul ipoteticei noastre limbi fără vocale funcţionale (cf. I, 2.2.3.1), se va putea
spune, din punctul de vedere al unei anumite teorii, că o asemenea limbă, neavând
vocale, nu va avea nici consoane. 4. Universaliile lingvisticii sunt perfect legitime
la nivelul lingvisticii – cel puţin în sensul strict în care se adoptă şi în măsura în
care se justifică la acest nivel – şi nu constituie vreun obstacol în căutarea
universaliilor limbajului dacă nu se confundă cu acestea. Dar tocmai acest lucru se
întâmplă destul de frecvent. Cu alte cuvinte, se spune: „limbile conţin x deoarece
teoria (sau descrierea) are (sau necesită) x”. Este vorba de nişte transitus ab
intellectu ad rem datorate, în particular, identificării nivelului analizei conceptuale
cu nivelul istoric al limbilor şi a nivelului descrierii cu nivelul obiectului ce se
descrie. 4.1. Să considerăm, de exemplu, teza – de multe ori repetată după Aristotel
– că orice verb ar conţine verbul „a fi”, astfel încât ό άνθρωπος βαδίξει şi ό
άνθρωπος βαδίξων εστί ar fi „acelaşi lucru”47. Această teză a fost foarte criticată
în lingvistica modernă. Dar, în realitate, ea poate avea un sens foarte precis şi, în
acelaşi timp, perfect raţional dacă se interpretează la nivelul analizei conceptuale,
să zicem ca analiză a noţiunii de „verb”. De fapt, dacă se concepe verbul ca fiind
acea categorie verbală („parte de vorbire”) care are fundamentalmente funcţia de a
transforma „cuvintele” în „enunţuri”, acel dicibile in dictum48, se poate foarte bine
susţine că verbul „a fi”, cu funcţia sa de copulă, reprezintă verbalitatea pură şi că,
în acest sens, orice alt verb conţine un semnificat lexical (ce poate fi reprezentat
prin Lex) şi verbul „a fi”. Evident, în acest sens participiul badízon, care apare în
explicaţia lui badízei, nu mai este acel badízon din limba greacă (unde badízei şi
badízon estí nu înseamnă acelaşi lucru), ci numele unui semnificat lexical
nedeterminat din punct de vedere categorial, iar estí nu este grec. estí (care are şi
alte funcţii), ci doar numele verbalităţii pure. Este ca şi cum s-ar spune că orice
verb este Lex + „verbalitate”, în sensul pe care l-am precizat mai sus49. Dar
analiza conceptuală ca atare nu spune că verbele, în diferite limbi, „provin” dintr-o
combinaţie a anumitor elemente lexematice cu verbul „a fi” din limbile respective
(care ar putea să nu existe), nu afirmă caracterul primitiv al verbului „a fi” în sens
47 Aristotel, Met. ∆, 1017a, 26-30. Trebuie să se observe, desigur, că la Aristotel
nu este vorba de o interpretare lingvistică, ci doar de faptul că aceste două expresii
reprezintă acelaşi tip de predicaţie (predicaţie de activitate). 48 Cf. ceea ce spune
Aristotel despre rhema, De int., 16b. 6-7: kai estinaeiton kath'heterou legomenon
semeion; şi W. von Humboldt, Über die Verschiedenheit, p. 608-609. 49 Cf.
interpretarea esenţialmente exactă a lui Meiner, Versuch, p. 80-81, în definiţiile pe
care le dă verbului şi adjectivului: „Verba, die etwas unselbstandiges bezeichnen
und zugleich die Copulam propositionis, mit insich schilissen. Daher sie zu weiter
185
nichts, als nur alleine zu Preddikaten gebraucht werden können… Adjectiua, die
zwar, wie die Verba, etwas unselbstandiges bezeichnen, aber nicht so, wie die
Verba, eine copulam propositionis mit insich schliessen”; cf. şi Humboldt, op. cit.

30

EUGENIU COŞERIU

glotogonic sau istoric şi nici măcar nu atribuie verbul tuturor limbilor (dacă, de
fapt, verbul este o categorie „universală”, un asemenea fapt trebuie stabilit prin alte
mijloace sau prin alte argumente). Şi, mai ales, analiza bine înţeleasă nu atribuie
existenţă autonomă entităţilor pe care le distinge: ea „ex-plică” pur şi simplu ceea
ce este „im-plicat” în noţiune, dar nu presupune o sinteză a acestor entităţi. Dacă
apoi, pornindu-se de la această analiză, se afirmă că verbul „a fi” este verbul
primitiv şi că verbele apar efectiv în limbi prin combinarea unui lexem cu verbul
„a fi”, faptul acesta constituie o universalie a lingvisticii istorice, mai exact o
universalie ca ipoteză, care, pentru a se transforma într-o universalie a limbajului,
trebuie să fie constatată şi care, după cum se ştie, nu se constată50. Dacă în
descrierea unei limbi se decide ca verbele să fie prezentate ca Lex + „a fi”, este
vorba de o universalie a descrierii, care va trebui justificată prin exigenţele ce
privesc acest nivel. Iar dacă se consideră că în însăşi limba ce se descrie elementele
Lex şi „a fi” există ca entităţi autonome la un anumit nivel al intuiţiei lingvistice şi
că subiecţii vorbitori combină în „producerea enunţurilor” aceste entităţi pentru a
forma cu ele verbe, i se atribuie limbajului o universalie a descrierii. 4.2. Este ceea
ce apare, mutatis mutandis, într-o interpretare recentă a substantivelor51, conform
căreia acestea ar putea fi considerate, în gramatica generativă, ca provenind din
enunţurile corelative ale „structurii de adâncime”. Astfel, engl. the man s-ar putea
interpreta ca o substituire ulterioară, prin transformare, a unei structuri de
adâncime de tipul the one who is a man52, care ar constitui o „universalie a
limbajului”. Ei bine, trebuie să se observe înainte de toate că, motivată la început
printr-o intuiţie cu privire la substantivele de tipul profesor, lingvistic, structuralist
(nomina adiecta sau appelationes) – care au de fapt o relaţie de afinitate cu
enunţurile relative şi al căror comportament sintactic este de multe ori diferit de cel
al substantivelor de tipul carte, arbore, om (rerum nomina sau nomina absoluta) 53
– această interpretare ajunge să anuleze tocmai distincţia ce constituie punctul său
de plecare. Dar, chiar admiţând că această distincţie ar fi recuperabilă la un alt
nivel de analiză, faptul important este acela că, oricum, este vorba despre o
universalie a lingvisticii, care poate fi justificată într-un anumit tip de gramatică, şi
nu despre o universalie a limbajului. În realitate, ceea ce spune interpretarea la care
ne-am referit este pur şi simplu că un substantiv poate fi 50 De fapt, verbul „a fi”
186
este „primitiv” în sens raţional, adică în sensul că este verbul cel mai simplu, şi nu
în sens istoric. Din punct de vedere istoric este sigur tocmai contrariul: în general,
limbajul merge de la complex la simplu, mai degrabă decât de la simplu la
complex. Astfel, de exemplu, articolul (actualizator simplu) a apărut în multe limbi
prin reducerea funcţiei mult mai complexe a deicticelor situative
(„demonstrative”). 51 Cea a lui Bach, Nouns. 52 Formula The one who is a man nu
este, evident, decât „traducerea” în engleză a unei structuri mult mai abstracte, în
care numele substantiv man nu este prezent în această formă în predicatul
enunţului ca relativă. 53 Distincţia dintre rerum nomina sau nomina absoluta (pe
de o parte) şi appelationes (pe de altă parte) se găseşte la Vives, De censura, p.
146. Termenul de nomina adiecta l-am propus noi înşine (E. Coşeriu).

UNIVERSALIILE LIMBAJULUI (ŞI CELELALTE)

31

considerat ca „substantivitate + Lex, iar în cazul engl. man, această formulă

exprimă o analiză operată de lingvistică şi nu o sinteză „actuală” în limbaj. De fapt,
în limbile cunoscute, substantivele – cel puţin substantivele primare (între care
engl. man) – sunt date deja: ele nu sunt „sintetizate” de către vorbitori în momentul
producerii enunţurilor prin combinarea dintre substantivitate şi Lex. Dacă există
limbi în care semnificatul lexical şi cel categorial sunt autonome şi unde, în
consecinţă, toate substantivele sunt „sintetizate” în actele de vorbire, aceste limbi
sunt, chiar din acest motiv, diferite de limbile în care substantivele primare se
prezintă chiar de la început ca fiind „categorizate” şi nu avem dreptul să anulăm
această diferenţă şi să atribuim sinteza tuturor limbilor, sub pretextul că în ambele
cazuri este vorba de semnificat lexical şi semnificat categorial şi făcând abstracţie
de faptul că felul în care există aceste semnificate nu este acelaşi în cele două clase
de limbi54.

4.3. O formă mai avansată a interpretării pe care am discutat-o mai sus este aceea
prin care se afirmă că, în general, cuvintele lexematice corespunzătoare
categoriilor verbale – substantive, adjective, verbe – ar putea „deriva” dintr-o bază
comună nedeterminată, care s-ar determina apoi, după caz, ca substantiv, adjectiv
sau verb55. Astfel, engl. tall şi tallness ar putea fi interpretate ca provenind de la
aceeaşi bază. În acelaşi timp, ni se spune, aceasta ar constitui o bază mai universală
decât cea a „claselor lexicale”, întrucât ar suprima dezacordurile între limbi în
acest domeniu: aceeaşi bază s-ar putea transforma, de exemplu, în adjectiv într-o
limbă şi în verb în altă limbă. Ei bine, chiar şi în cazul unei aceleiaşi limbi, această
interpretare prezintă dificultăţi. Este sigur că, în scopuri didactice, se poate spune,
de exemplu, că semnificatul lexical este cel care este comun termenilor din fiecare
187
dintre seriile spaniole blanco – blancura – blanquear, nero – negrura – negrear, iar
semnificatul categorial este cel care este diferit pentru fiecare din termenii fiecăreia
dintre aceste serii, dar identic în perechile blanco – negro, blancura – negrura,
blanquear – negrear. Deşi aceasta nu implică în fiecare caz o derivare directă Lex +
semnificat categorial, dat fiind că în spaniolă blancura, blanquear şi negrura,
negrear se dezvoltă de la blanco şi, respectiv, negro, implicând aceşti termeni ca
fiind d e j a d e t e r m i n a ţ i c a a d j e c t i v e . Tot astfel, în engleză nu avem
Lex „tall” + adjectivitate, Lex „tall” + substantivitate, ci tall, adjectiv → tallnes,
substantiv; iar ordinea de dezvoltare poate fi diferită în serii analoage56. 54 Nu
încape îndoială că interpretarea „sintetică” a substantivelor face ca engleza să se
asemene cu nootka (ceea ce, conform lui Bach, ULT, p. 114-115, ar reprezenta un
progres în direcţia universalităţii); dar este sigur că aceasta nu are nimic de a face
cu universaliile limbajului. În cercetarea universaliilor limbajului nu este vorba de
a f a c e limbile să fie asemănătoare, ci de a verifica în ce măsură ele s u n t efectiv
(asemănătoare): este vorba de a c ă u t a universaliile şi nu de a l e a d o p t a ,
suprimând sau reducând în descriere diferenţele dintre sistemele lingvistice.
Exigenţa de universalitate a unei gramatici, în sens descriptiv, poate justifica
universaliile lingvisticii, dar nu şi universaliile limbajului. 55 Este încă o dată E.
Bach cel care o afirmă, în ULT, pp. 120-121. 56 Astfel, de exemplu, it. vero –
verita, dar sp. verdad – verdadero. Faptul acesta nu este fără consecinţe în
„producerea enunţurilor”: cf., de fapt, it. un vero amico – sp. un verdadero amigo,
dar it. è vero – sp. es verdad.

32

EUGENIU COŞERIU

Dar aceasta nu este decât o dificultate marginală, care poate fi uşor soluţionată în
cadrul aceleiaşi teorii, adoptându-se transformări specifice pentru fiecare limbă:
astfel, de exemplu, pornindu-se de la baza nedeterminată, s-ar ajunge mai întâi la
tall şi, de la acesta, s-ar trece apoi la tallness. Să ne întrebăm, mai curând, dacă
baza însăşi care se adoptă în această interpretare poate fi o universalie a limbajului.
Înainte de toate, această interpretare semnifică faptul că cuvintele lexematice
(primare) pot fi considerate, respectiv ca Lex + substantivitate, Lex + adjectivitate,
Lex + verbalitate. Lucrul acesta este perfect acceptabil ca analiză; dar, dacă se
consideră această analiză drept corespunzând unei sinteze „actuale” în limbaj, apar
aceleaşi dificultăţi care s-au văzut în cazul lui man ← the one who is a man, în
ceea ce priveşte disponibilitatea acestor semnificate şi posibilitatea „de a le
sintetiza” în limbi diferite. În al doilea rând, Lex se aplică în aceste formule, în
fiecare caz, unui semnificat lexical dintr-o limbă determinată. Organizarea
188
semnificatului lexical însă nu este aceeaşi în toate limbile. Prin urmare, dacă
analiza se aplică mai multor limbi (sau tuturor limbilor) simultan, baza comună nu
poate să fie Lex, ci doar o realitate extralingvistică desemnată prin lexeme
funcţional diferite în aceste limbi: un designatum, care s-ar putea eventual
reprezenta cu ajutorul unui limbaj logic universal57. În consecinţă, ceea ce spune
interpretarea pe care o discutăm este doar că aceeaşi realitate poate fi desemnată
prin categorii verbale diferite, atât în cadrul aceleiaşi limbi, cât şi în limbi diferite.
Ei bine, universaliile lingvistice implicate în această constatare sunt: 1) toate
limbile au categorii verbale; 2) aceste categorii verbale pot fi diferite în limbi
diferite; 3) întrebuinţarea categoriilor verbale nu depinde, în principiu, de
designatum, de realitatea desemnată. În schimb, identitatea realităţii desemnate
este, prin definiţie, un fapt nonlingvistic: ea nu este decât punctul de referinţă, pur
negativ, în raport cu care se consideră limbile. Dacă se decide să se înceapă
descrierea limbilor la nivelul realităţii desemnate sau al acestei realităţi considerate
ca fiind concepută de o gândire nonlingvistică – şi nu să se ajungă la funcţii şi la
structurile lingvistice doar prin intermediul transformărilor unei structuri
„profunde” extralingvistice –, aceasta este o decizie formală într-un anumit tip de
gramatică; o decizie care se poate sau nu accepta, dar care nu poate justifica nici un
fel de universalie a limbajului. O asemenea decizie înseamnă pur şi simplu că, în
acest tip de gramatică, limbajul şi limbile – cu identităţile şi diferenţele lor – nu se
vor prezenta ca atare decât la un nivel ulterior al descrierii. Trebuie să se observe,
în plus, că semnificatele categoriale nu sunt nici ele indiferente: ele corespund unor
diferenţe „in der Weise der Erfassung”58, în 57 De altfel, această dificultate se
prezintă şi în cazul lui man – the one who is a man. Să fie vorba, oare, de homo,
Mensch sau de vir, Mann? Anumite lexeme p o t să fie identice în limbi diferite,
din punctul de vedere al desemnării (p o t să delimiteze aceleaşi realităţi
extralingvistice): dar acest lucru nu se cunoaşte dinainte şi, oricum, o asemenea
posibilitate nu poate fi presupusă pentru t o a t e lexemele din t o a t e limbile;
dimpotrivă, ea este o posibilitate destul de limitată. 58 Husserl, Erfahrung, p. 249.
Bach, Nouns, p. 122, consideră că interpretarea pe care o dă el „claselor lexicale”
constituie în acelaşi timp o respingere a ipotezei lui „Humboldt – Sapir – Whorf”.
Dar acest lucru nu este nicidecum aceptabil. Ipoteza lui Whorf (care, evident, nu i
se poate atribui fără

UNIVERSALIILE LIMBAJULUI (ŞI CELELALTE)

33

modul de a concepe şi reprezenta lingvistic realitatea obiectivă şi nu pot fi

prezentate ca transformări „asemantice” ale unei structuri de bază identice. Şi,
189
oricum, căutarea universaliilor lingvistice nu începe decât acolo unde încep
limbajul şi limbile. Doar la acest nivel ne putem întreba rezonabil, de exemplu, în
ce măsură limbile au aceleaşi categorii verbale şi în ce măsură aceleaşi fapte ale
realităţii extralingvistice se desemnează prin intermediul aceloraşi categorii în
limbi diferite.

4.4. De altfel, înseşi noţiunile de „structură profundă” şi „transformare” – cel puţin

în sensul în care se folosesc ele cel mai adesea în lingvistica actuală – aparţin
vastului domeniu al universaliilor lingvisticii, nu domeniului universaliilor
limbajului.

4.4.1. De fapt, dacă prin „structură profundă” se înţelege structura semantică a

relaţiilor sintactice, care nu coincide cu relaţiile din lanţul vorbirii (care, pe de altă
parte, fiind o linie, este o „ordine”, nu o „structură”), această structură este evident
o universalie a limbajului. Însă nu există structură sintactico-semantică comună
unui enunţ activ şi echivalentului său pasiv. În acest caz este vorba despre o
echivalenţă extralingvistică, dată în desemnare, iar „profunzimea” limbilor nu
merge dincolo de structura semnificaţiei. Dacă şi în acest caz se vorbeşte de o
„structură profundă” comună, o asemenea structură este o universalie a lingvisticii,
adoptată pentru a rezolva anumite probleme ale unui anumit tip d

34

EUGENIU COŞERIU tipul „substantiv + adjectiv”, în care verbul a fi este absent

şi că, de aceea, nu coincid cu construcţiile în care adjectivul funcţionează ca
atribut).

4.4.2. În ceea ce priveşte transformările – dacă se lasă de o parte transformările

necesare pentru a trece de la structura sintactico-semantică la lanţul vorbit
(„structură de suprafaţă” [dar cf. cele spuse mai sus]) – este important să distingem
transformările „reale” de cele ce aparţin doar tehnicii lingvisticii (sau unei anumite
lingvistici). Transformările „reale” sunt procedee de limbă care apar în structura
paradigmatică a sistemelor lingvistice. Astfel, de exemplu, sp. belleza este, prin
conţinutul său, o transformare prin substantivizare a lui bello (s) – bella (s) în
funcţie predicativă. De fapt, produsul final belleza („faptul de a fi bello [s] – bella
[s]”) conţine baza lexicală de plecare („bello [s] – bella [s]”), funcţia predicativă
(„a fi”) şi rezultatul substantivizării („faptul de a”). Alte lucruri asemănătoare se
pot spune despre procedeele de subordonare sau, de asemenea, despre relaţia
genetică de conţinut între un „genitiv” semantic al pronumelui personal şi
pronumele posesiv60. În măsura în care asemenea procedee există în toate limbile,
se va putea vorbi de universalii ale limbajului. În schimb, nu există procedee de
190
limbă pentru a transforma un enunţ activ în echivalentul său pasiv şi cu atât mai
puţin pentru a trece de la o structură profundă comună (care nu există ca structură
lingvistică) la cea activă sau la cea pasivă: în acest caz, este vorba despre o opţiune
a vorbirii care se poate efectua într-un sens sau în altul. Cu atât mai puţin există o
transformare „reală” în cazul adjectivului predicativ şi al adjectivului atributiv: de
data aceasta este vorba doar de o relaţie între funcţii analoage în paradigme
sintactice diferite. Dacă şi în aceste cazuri se adoptă „transformări”, este vorba de
operaţiuni ale lingvisticii.

4.4.3. Toate acestea nu înseamnă, fireşte, că nu ar fi permis să se vorbească despre

„structură profundă” şi „transformare” într-un sens foarte apropiat de acela în care
se vorbeşte în mod curent. Nu vom discuta aici caracterul adecvat al acestor
noţiuni şi nici utilitatea lor operaţională într-un anumit tip de gramatică. Aceasta
este o sarcină ce aparţine teoriei gramaticii, care va putea stabili, eventual, că o
gramatică „sintetică” (cf. II. 2., 2.3.2) necesită efectiv asemenea noţiuni. Însă
metateoria universaliilor nu poate să nu semnaleze faptul că, în aceste cazuri, este
vorba de universalii ale lingvisticii, nu de universalii ale limbajului. 5. Trebuie să
se observe, în sfârşit, că, studiul universaliilor nu ar avea sens dacă ar fi vorba pur
şi simplu de noţiunile şi operaţiunile lingvisticii (cf. nota 44): nu ar exista
necesitatea de a căuta universaliile în limbaj; ar fi suficient ca acestea să fie
constatate în lingvistică şi am avea tot atâtea liste diferite de universalii câte forme
diferite de lingvistică am lua în considerare. Pe de altă parte, asemenea liste nu ar
prezenta nici o utilitate în ceea ce priveşte tipurile distincte de universalii, deoarece
ar fi vorba întotdeauna de universalii în sens conceptual (cf. I. 2.1.1) şi, în 60 În
acest sens, Nebrija, Gramatica, III, 8, consideră sp. mio, tuyo, ca „derivate” de la
de mi, de ti. În aceasta, el urmează, de altfel, interpretarea dată de Priscian pentru
limba latină.

UNIVERSALIILE LIMBAJULUI (ŞI CELELALTE)

35

acest sens, o noţiune precum cea de „plural inclusiv” nu este mai puţin universală
decât, de exemplu, aceea de „categorie verbală”. Dar, evident, obiectivul cercetării
universaliilor nu poate fi acela de a confecţiona un lexicon de terminologie şi un
repertoriu de tehnici ale lingvisticii. În schimb, poate fi util să se facă un catalog al
tuturor trăsăturilor pe care lingvistica le-a considerat sau le consideră proprietăţi
generale ale limbajului sau ale limbilor. Dar, şi în acest caz, am avea, alături de o
serie de universalii ale limbajului, universalii i m p u s e limbajului de către o
anumită formă a lingvisticii, datorită confuziilor de planuri pe care le-am semnalat.

191
În particular, gramatica universală tinde, prin propria sa natură, să impună
universalii limbajului şi să adopte universalii nonlingvistice61.

B. UNIVERSALII, CONŢINUT DE GÂNDIRE, DESEMNARE 1. Discutând

universaliile „lingvisticii” am avut ocazia să semnalăm faptul că universaliile
limbajului nu trebuie căutate în realitatea desemnată, ci în funcţiile lingvistice
înseşi (cf. II. 1., 4.3). Într-adevăr, din punct de vedere lingvistic, este necesar să se
distingă strict între universalitatea desemnatelor (designata) şi universaliile
semnificatelor (significata).

1.1.1. Designatum-ul este realitatea extralingvistică (realitate exprimată, imaginată

sau gândită) căreia i se aplică, în actul vorbirii, un semn sau o construcţie dintr-o
limbă. Significatum-ul sau „semnificatul” este conţinutul unui semn sau al unei
construcţii dintr-o limbă ca fiind dat în şi prin limba însăşi62. Între semnele sau
construcţiile unei limbi şi „realitatea” căreia i se aplică, există o relaţie de
desemnare; între semnificate, există o relaţie de semnificare. Distincţia între
realitatea desemnată şi semnificat este, de altfel, bine cunoscută în ceea ce priveşte
semnificatele lexicale. Astfel, se ştie că sp. negro şi lat. niger pot – într-un act de
vorbire determinat – să desemneze exact aceeaşi culoare, însă semnificatul lor nu
61 De fapt, gramatica numită „universală” poate fi astfel numai cu acest preţ. Prin
gramatică „universală” înţelegem aici acea gramatică care pretinde a fi universală
ca descriere concretă, adoptând, cel puţin la un anumit nivel, aceeaşi descriere
pentru toate limbile şi pe care ar fi mai bine să o numim exclusiv g r a m a t i c ă g
e n e r a l ă . Dar, natural, orice gramatică este universală în măsura în care este t e
o r i e a conceptelor gramaticale şi în măsura în care este m o d e l al gramaticii,
valabil pentru orice limbă. Dacă însuşi modelul este de tip „general”, el este supus
unor restricţii ce afectează acest tip în descrierea concretă, dar nu în plan teoretic,
dat fiind că şi asemenea modele se oferă pentru orice limbă posibilă: faptul de a nu
fi aplicabile le afectează generalitatea, şi nu „universalitatea”. În alţi termeni,
gramatica este universală în sensul universalităţii propriu-zise (conceptuală sau
esenţială), dar nu poate fi (universală) în sensul de generalitate empirică (cf. I.
2.2.2). Astfel, gramatica de la Port-Royal sau cea a lui Meiner sunt perfect
valabile, în principiu, ca teorii gramaticale, dar sunt radical false ca gramatici
generale; în schimb, gramatica universală a lui J. Harris (Hermes: or a
Philosophical Inquiry Concerning Language and Universal Grammar, Londra,
1751) este aproape în întregime valabilă, dat fiind că ea este aproape în întregime o
teorie a limbajului şi a funcţiilor gramaticale. În sensul de generalitate empirică,
gramatica poate fi „universală” numai în măsura în care există efectiv universalii
empirice generale (existente în toate limbile). Dar, în acest sens, gramatica

192
„universală” este aceea care depinde de cercetarea privitoare la universalii, şi nu
invers. 62 Cf. Coseriu, Bedeutung, p. 105.

36

EUGENIU COŞERIU

este identic, dat fiind că niger semnifica „negru strălucitor”, opunându-se

latinescului ater „negru opac”. Aceeaşi distincţie trebuie făcută şi pentru
construcţiile şi funcţiile gramaticale. Astfel, dacă în situaţiile în care latina
foloseşte expresii de tipul homines dicunt, o altă limbă întrebuinţează doar expresii
de tipul homo dictitare, această limbă d e s e m n e a z ă , fără îndoială,
„pluralitatea” reală, însă nu are „plural” (al substantivului) ca s e m n i f i c a t sau f
u n c ţ i e semantică 63. Între latină şi limba noastră ipotetică există, în acest caz, o
identitate de desemnare, dar nu şi de semnificare (significacion).

1.1.2. Aceeaşi desemnare poate corespunde unor funcţii semantice diferite şi,
invers, aceeaşi funcţie semantică poate corespunde unor desemnări diferite;
aceasta, atât în cadrul aceleiaşi limbi, cât şi în limbi diferite. Adică se pot constata
relaţiile următoare: D1 D1 D2 D3 ... F1 F2 F3 ... F1 Astfel, desemnarea
„instrumental” din construcţia spaniolă „con x”, care se constată în enunţuri
precum Corto el pan con el cuchillo, se poate exprima în spaniolă prin alte funcţii
semantice (de exemplu: por medio de un cuchillo, utilizando un cuchillo etc.) şi,
invers, construcţia „con x” poate intra în alte relaţii de desemnare (de exemplu: con
azucar, con un amigo, con inquietud etc.). Aceeaşi desemnare „instrumentală” se
exprimă în latină prin funcţia „ablativ” (cultrō), în rusă prin funcţia „instrumental”
(nožom), în germană şi în franceză – ca în spaniolă – printr-un „coprezenţial”64
(mit dem Messer, avec le couteau), dar ablativul din latină, coprezenţialul din
germană şi franceză, chiar şi „instrumentalul” din rusă se pot întrebuinţa şi în alte
relaţii de desemnare în fiecare dintre aceste limbi65. Din coincidenţa, în
desemnare, într-un caz particular, nu se poate deduce, în consecinţă, nimic în ceea
ce priveşte identitatea funcţiilor semantice.

1.1.3. Distincţia între „realitatea desemnată” şi „semnificat” (funcţie semantică)

coincide, în fond, cu distincţia stabilită, pe linia lui Humboldt, de către H.
Steinthal, între „conţinutul de gândire” (Denkinhalt) şi „forma interioară a
limbajului” (innere Sprachform) 66. De fapt, funcţia de „instrumental” a
construcţiei 63 Rezervăm adjectivul „semantic” pentru relaţiile de semnificare;
astfel „funcţia semantică” înseamnă „funcţia ce se află într-o relaţie semantică
determinată într-o limbă determinată”. 64 „Coprezenţial”-ul german nu este,
evident, total identic cu coprezenţial-ul din franceză (şi nici cu cel din spaniolă). 65
193
Cf. Coseriu, Bedeutung, p. 117-118. 66 Cf., în particular, Die Klassifikation, p. 61-
62: „Es ist also zwischen dem, was von den Menschen vermittel ihrer Sprache und
dem, was von der Sprache selbstausgesagt wird, was in ihr und für sich selbst liegt,
wohl zu scheiden”. [„Trebuie să se facă deci o distincţie clară între ceea ce spun
oamenii prin intermediul limbilor şi ceea ce se spune prin limba însăşi, ceea ce
există în ea în şi prin ea însăşi”.]

UNIVERSALIILE LIMBAJULUI (ŞI CELELALTE)

37

spaniole con x, în cazul lui Corto el pan con el cuchillo, poate fi considerată ca
fiind „gândită”; dar nu este exprimată printr-o funcţie semantică corespunzătoare:
din punct de vedere lingvistic, este subsumată într-o funcţie mult mai generală. Ar
fi, probabil, mai bine să vorbim de „materia gândirii” în măsura în care este vorba
de o gândire „prelingvistică”, neformată printr-o funcţie semantică a unei anumite
limbi, adică de un fapt de „vorbire neorganizată”, care ar putea fi exprimat prin
diferite funcţii semantice ale aceeaşi limbi sau ale unor limbi diferite. 1.2.
Lucrurile nu se schimbă dacă realitatea desemnată se consideră ca fiind gândită
printr-o gândire „postlingvistică” (adică independentă de funcţiile semantice ale
limbilor) şi se prezintă, de exemplu, prin intermediul unei notaţii logice. Din
punctul de vedere al limbajului, un „limbaj logic”, în măsura în care se prezintă ca
universal valabil şi face abstracţie de funcţiile semantice ale limbilor numite
„naturale” (care, de altfel, sunt unicele limbi care există), este un sistem designativ
care, în raport cu semnificatele lingvistice, se află la acelaşi nivel al realităţii
desemnate: este o „imagine” a acestei realităţi. De fapt, o notaţie „simbolică” este
astfel în sensul propriu al termenului: prezintă realitatea, o „simbolizează”, însă nu
o semnifică. Diferenţa între imaginile propriu-zise ale situaţiilor reale, cum ar fi
acelea care se desemnează, de exemplu, prin Pedro pega a PabIo, Pedro es mayor
que Pablo, şi notaţiile simbolice ca Ag – Acc – Obj („Agent – Acţiune – Obiect”),
A > B, este dată prin generalitatea acestora din urmă: prin faptul că asemenea
notaţii sunt valabile în toate situaţiile de acest tip. Alte lucruri asemănătoare se pot
spune cu privire la notaţiile simbolice mai puţin elementare decât exemplele
noastre: este vorba întotdeauna de scheme generale ale desemnării, adică de
reproduceri generalizate ale realităţii desemnate.

1.3. În consecinţă, în ceea ce urmează vom vorbi pur şi simplu despre „desemnare”
şi „realitate desemnată” (designatum), fără a face distincţia – necesară, sub alte
aspecte – între gândirea prelingvistică, realitatea extralingvistică propriu-zisă şi
realitatea considerată ca gândită printr-o gândire logică: din punctul de vedere al
limbajului, este vorba în fiecare caz de „materia” funcţiilor semantice.
194
2.1.1. Ei bine, în cercetările lingvistice ale multor logicieni, precum şi în anumite
curente ale lingvisticii actuale, mai ales în gramatica generativă şi în special, în
gramatica generativă care îşi asumă ca „structură profundă” o structură numită
„semantică” (în realitate: structura designatum-ului), se adoptă, în considerarea
limbilor, tocmai punctul de vedere al desemnării. În aparenţă, acest lucru se face
adesea în cadrul aceleiaşi limbi; astfel, de exemplu, când se stabilesc structuri
profunde comune, în fiecare caz, pentru Caesar Pompeium vicit – Pompeius a
Caesare victus est, A ist grosser als B – B ist kleiner als A („A este mai mare decât
B” – „B este mai mic decât A”), La porte est ouverte – La porte n’est pas fermée.
Dar, dat fiind că în toate aceste cazuri structurile profunde ce se adoptă sunt pur şi
simplu cele designata, ele pot fi aplicate în acelaşi timp unor limbi diferite sau, în
principiu, tuturor limbilor; iar generativiştii nu au întârziat prea mult să evidenţieze
acest lucru. În acest sens, limbile de construcţie ergativă, în care se 38 EUGENIU
COŞERIU spune mai mult sau mai puţin ceea ce s-ar putea explica în germană
prin: l) „es schläft ihn”; 2) „es schlägt ihn”; 3) „es schlägt ihn von Seiten von Paul”
în situaţiile în care franceza spune: l) il dort; 2) on le bat sau il est battu; 3) Paul le
bat sau il est battu par Paul, au, în consecinţă, aceeaşi „structură” ca şi limbile de
construcţie „subiectivă”, dat fiind că faptele extralingvistice desemnate într-un caz
şi în altul sunt aceleaşi. La fel, s-a observat deja că se poate adopta aceeaşi
structură profundă” pentru expresii ca A is taller than B – A surpasses B in
tallness, atât în aceeaşi limbă cât şi în limbi diferite care, eventual, cunosc doar una
dintre aceste posibilităţi67. Evident, se poate merge şi mai departe, atribuindu-se
aceeaşi structură de bază unor limbi africane care, în cazuri analoage, spun „A este
mare, îl întrece pe B”, sau inclusiv unei limbi australiene care zice „A este mare, B
este mic”68, deoarece în toate aceste cazuri este vorba despre un designatum de
tipul A > B. De aici se ajunge ca aceste structuri de bază să fie prezentate ca fiind
„universalii ale limbajului” de către lingviştii care le adoptă69.

2.1.2. Însuşi faptul că, pentru a stabili structurile „profunde”, se utilizează tehnica
parafrazelor este revelator în ceea ce priveşte punctul de vedere care se adoptă în
această operaţiune. Într-adevăr, parafrazele corespund unor echivalenţe în
desemnare: unor „sinonime cognitive”, nu unor sinonime lingvistice70. Din
punctul de vedere al desemnării, o traducere într-o altă limbă este şi ea o
„parafrază”; iar o parafrază în aceeaşi limbă nu este altceva decât o traducere
„internă”. Aceasta 67 Cf. ceea ce afirmă Bach, Nouns, p. 121-122. 68 Luăm aceste
exemple din Greenberg, Universals, p. 69. 69 Householder, Language, p. 42,
observă cu privire la structurile profunde adoptate de către generativişti în ultima
vreme: „And how does it mean any more tham to say «Anything that can be
expressed in one language can be expressed in any other?»” Noi am zice mai bine:
195
tot ceea ce se desemnează prin intermediul unei limbi se poate desemna şi prin
intermediul alteia. De fapt, dacă într-o limbă se spune puer aegrotus est şi în alta se
zice doar ceva de felul „puer aegrotal”, aceasta desemnează aceeaşi realitate ca şi
prima, însă, la rigoare, nu exprimă acelaşi lucru. În principiu, limbile v o r b e s c
despre aceleaşi lucruri, dar n u s p u n „acelaşi lucru”. Cât priveşte posibilitatea de
a s p u n e efectiv „acelaşi lucru”, o asemenea posibilitate există şi este chiar foarte
amplă, însă nu este absolută. Dacă o limbă face o distincţie pe care o altă limbă nu
o face, aceasta din urmă p o a t e face aceeaşi distincţie adăugând determinări
suplimentare. Astfel, pentru lat. ater se poate spune în spaniolă negro opaco. Dar
contrarul nu este sigur. În acea formă a latinei în care se face distincţie între ater şi
niger nu se poate spune pur şi simplu „negro”. În acelaşi mod, dacă pentru
realitatea desemnată prin sp. duerme, fr. il dort, o limbă zice doar „es schlaft ihn”,
„se le duerme”, această limbă nu poate zice „duerme”, „il dort”. În cazuri
asemănătoare se poate, desigur, e x p l i c a într-o limbă ceea ce se spune în alta. În
latină se poate explica că sp. negro corespunde lui ater – niger fără distincţie de
luminozitate; în germană se poate explica prin es schlaft ihn, „se le duerme”, ceea
ce o limbă de construcţie ergativă spune pentru germanul er schlaft, „duerme”. Însă
acesta este metalimbaj; nu mai este vorba pur şi simplu de fapt „de limbă”, ci de
procedee ale lingvisticii. 70 Trebuie să se observe, de asemenea, că de cele mai
multe ori se vorbeşte despre echivalenţe de enunţuri. Însă, dat fiind că este vorba
de situaţii desemnate, aceste echivalenţe sunt în realitate echivalenţe de „texte”
sau, cel puţin, de enunţuri întrebuinţate ca texte complete. Şi nu este un lucru rar
acela ca unui singur enunţ dintr-o limbă să-i corespundă diferite enunţuri în alta;
cf. raportul dintre germ. er holt Wasser, it. va a prendere dell'acqua şi expresiile din
limbile care, chiar în acest caz, spun „va, toma, trae agua”, precum şi exemplul A
este mai mare decât B – „A este mare, îl întrece pe B”.

UNIVERSALIILE LIMBAJULUI (ŞI CELELALTE)

39

înseamnă tocmai faptul că relaţiile de desemnare şi nu funcţiile semantice ale

limbilor sunt acelea care sunt luate în considerare. Iar faptul că, pentru a reprezenta
structurile profunde, s-a apelat adesea la o notaţie simbolică nu este mai puţin
simptomatic în această privinţă.

2.2.1 Atât în lingvistica funcţională, cât şi în cazul curentelor menţionate din

lingvistica actuală este vorba, în fond, de relaţia realitate – limbi: R L1 L2 L3 ...
Dar, în vreme ce în lingvistica funcţională cercetătorii s-au străduit să arate mai
ales că limbile sunt diferite în raport cu realitatea identică pe care o desemnează
(adică nu analizează în acelaşi mod realitatea desemnată), într-o parte a lingvisticii
196
actuale s-au făcut mari eforturi şi s-a dezvoltat o întreagă tehnică pentru a arăta că,
în ciuda diferenţelor dintre limbi, realitatea desemnată este, cu toate acestea,
aceeaşi. Cu alte cuvinte, se afirmă pur şi simplu următoarele: sistemele L1, L2, L3
etc. nu sunt în fond diferite, deoarece toate se pot referi la planul lui R. Prin aceasta
s-ar fi descoperit o bază universală a limbajului şi s-ar fi depăşit lingvistica
funcţională care, în schimb, nu ar fi ştiut să o descopere. 2.2.2. Devine acum
evident că aceste eforturi nu îşi ating scopul, sunt zadarnice, iar rezultatul lor este
tautologic. Nu îşi ating obiectivul deoarece – întreprinse pentru a arăta că
analogiile limbilor sunt mai numeroase decât se crede de obicei – ajung să arate că
limbile coincid în desemnare. Însă acest lucru nu este acelaşi cu a evidenţia
analogii între limbi. Analogiile pot fi constatate doar în planul [limbilor] L1, L2,
L3 etc., nu în planul lui R, care este baza comună de referinţă în raport cu care se
stabilesc atât analogiile, cât şi diferenţele între limbi. Planul lui R, oricare ar fi
modul de a-l concepe (gândire prelingvistică, realitate obiectivă, gândire
„universală”), este prin definiţie exterior limbilor, dat fiind că nu este nici măcar (şi
de fapt nu este) L1, nici L2, nici L3 etc. Ba mai mult: acest plan este pur şi simplu
exterior limbajului. De fapt, el s-ar putea manifesta prin intermediul unui alt sistem
expresiv (muzică, pictură, gesturi) şi, în acest sens, acel deget îndreptat către uşă şi
Salga! Sortez! Fuori! Hinaus! ar avea aceeaşi structură profundă. Aceste eforturi
sunt zadarnice, deoarece, cu o extraordinară risipă de energie şi talent, ajung, după
multe ocolişuri, să demonstreze că în limbi se vorbeşte despre aceeaşi realitate,
ceea ce este admis de la bun început. În sfârşit, rezultatul lor este tautologic,
deoarece – dat fiind că structura de bază care se adoptă este extralingvistică –
înseamnă pur şi simplu că limbile nu sunt diferite în virtutea realităţii pe care o
desemnează (sau a „materiei” pe care o organizează), ci doar ca limbi.

2.3.1. Toate cele arătate mai sus nu vor să însemne că realitatea desemnată nu ar
avea nici o importanţă şi nici că această realitate ar putea fi ignorată. 40 EUGENIU
COŞERIU Dimpotrivă, realitatea desemnată nu aparţine limbajului, însă tocmai
din acest motiv, constituie punctul de referinţă necesar în orice considerare
semantică a limbajului, atât în practică, cât şi în ştiinţă. În analiza semantică a unei
limbi trebuie să ne referim la realitatea desemnată pentru a putea stabili în ce mod
o analizează limba respectivă, adică pentru a decide care sunt acele trăsături ale
realităţii ce au fost adoptate ca trăsături distinctive ale semnificaţilor săi (ai limbii
respective). A descrie o limbă „din propriul ei punct de vedere” nu înseamnă a
ignora relaţiile ce se stabilesc între acea limbă şi realitate, ci înseamnă doar a o
descrie din punctul de vedere al analizei pe care a făcut-o ea realităţii, nu ca sistem
designaţional [de desemnare], adică din punctul de vedere al unei analize
nonlingvistice a aceleiaşi realităţi. Din acelaşi motiv, considerarea realităţii (sau a
197
„conţinutului de gândire”) este indispensabilă în traducere, în învăţarea limbilor
străine şi în comparaţia semantică între limbi. În traducere nu se trece în mod direct
de la o limbǎ L1 la o altă limbă L2 (ceea ce, de altfel, nici măcar nu ar fi posibil,
dat fiind că semnificaţiile, în măsura în care aparţin unei limbi determinate, nu sunt
„traductibile”, ci [se trece] doar prin intermediul planului R: de fapt, în traducere
este vorba de a desemna, prin intermediul funcţiilor semantice ale limbii L2,
aceleaşi „realităţi” care, într-un anumit text determinat, sunt desemnate prin funcţii
semantice ale limbii L1. În procesul de învăţare a unei limbi L2, pornindu-se de la
o limbă L1, este vorba de a descoperi analogiile şi diferenţele pe care le prezintă
L2, în raport cu L1 în ceea ce priveşte propria ei analiză a realităţii. Iar sarcina
comparaţiei semantice a limbilor este tocmai aceea de a arăta în ce mod este
analizată aceeaşi realitate în diferite limbi. 2.3.2. Nu sunt lipsite de importanţă nici
echivalentele în desemnare [ce se manifestă] în cadrul aceleiaşi limbi (de tipul: A
este mai mare decât B ~ B este mai mic decât A; A îl vede pe B ~ B este văzut de
către A). De fapt, cunoaşterii unei limbi îi aparţine şi cunoaşterea mijloacelor
semantic diferite pe care aceasta ni le oferă pentru a desemna aceleaşi „realităţi”,
fapt de care se ţine cont în gramatica tradiţională. Astfel, în orice gramatică şcolară
a limbii latine, întâlnim, de exemplu, diferitele posibilităţi de care dispune limba
latină pentru a exprima „finalitatea” şi echivalente ca: (legati venerunt) ut pacem
peterent [completivă conjunctivală] ~ qui pacem peterent [relativă circumstanţială
cu conjunctiv] ~ ad pacem petendam [construcţie gerundivală] ~ [ad pacem
petendum – construcţie gerunzială] ~ pacem petentes [construcţie participială –
prezent activ] ~ pacem petituri [construcţie participială – viitor activ] ~ pacem
petitum [supin] etc. Gramatica funcţională, datorită punctului ei de vedere analitic,
a ajuns, până la urmă să nu se mai intereseze de examinarea acestui aspect al
limbilor, deoarece, la rigoare, o asemenea examinare constituie obiectivul unui alt
tip de gramatică, şi anume gramatica „sintetică” (sau onomasiologică), care
porneşte de la desemnare, de la „conţinutul de gândire” exprimat şi ajunge să se
termine în expresia dintr-o limbă determinată. Este adevărat că, pornindu-se de la
desemnare se ajunge să se producă [să se genereze], după cum se spune, „toate
enunţurile corecte într-o

UNIVERSALIILE LIMBAJULUI (ŞI CELELALTE)

41

limbă”, trecându-se prin funcţiile semantice ale acesteia; numai că se ajunge la

aceasta fără a se lua în considerare funcţiile înseşi, ba chiar fără a le putea lua în
considerare71 şi, în consecinţă, fără a putea spune de ce aceleaşi realităţi pot fi
desemnate prin expresii diferite, iar realităţi diferite prin expresii identice, ceea ce
198
ştie perfect de bine orice vorbitor, chiar dacă în mod intuitiv. De aici se vede că
gramatica care porneşte de la desemnare pentru a produce „toate enunţurile corecte
dintr-o limbă” (în măsura în care ea se prezintă ca descriere integrală şi exclusivă a
limbii respective) nu este nici adecvată şi nici nu corespunde intuiţiei vorbitorilor,
deoarece aceştia nu vorbesc despre realitate ca atare, ci despre o realitate
organizată deja prin limba lor; iar din perspectiva lor este vorba de a alcătui
enunţuri în concordanţă cu distincţiile şi funcţiile din acea limbă. De aici nu rezultă
însă că gramatica „sintetică” ar fi superfluă. În realitate, ea este necesară; numai că
ea nu are sens decât alături de – şi în raport cu – gramatica „analitică” (sau
semantică) care stabileşte paradigmele funcţionale din limba considerată72.

2.4. În felul acesta, eroarea nu constă în referirea la realitatea desemnată. Eroarea

constă în a adopta punctul de vedere al realităţii desemnate ca pe un punct de
vedere exclusiv: în a considera această realitate ca fiind un nivel al limbilor şi în a-i
atribui „universalii ale limbajului”.

3. Aceasta implică faptul că înseşi universaliile desemnării trebuie stabilite în

cadrul limbajului şi din punctul de vedere al funcţiilor lingvistice; nu invers. O
universalie a desemnării este o relaţie „generală” (existentă în toate limbile) între o
funcţie lingvistică şi o „realitate” desemnată.

3.1. Într-o primă formă, foarte generică („toate limbile posedă ceva pentru a
desemna realitatea X”), o asemenea relaţie nu implică o delimitare identică, în
desemnare şi în semnificaţie: aceeaşi funcţie semantică ar putea corespunde şi altor
realităţi, iar aceeaşi realitate ar putea corespunde unor funcţii diferite. Astfel, în
cazul unei „universalii” de tipul „toate limbile posedă o funcţie lexicală pentru a
desemna mâna”, desemnarea mâinii s-ar putea afla în situaţia de a fi subordonată
unei funcţii mai generale (de exemplu, „mână plus braţ”, „mână plus picior” etc)
sau, dimpotrivă, [această funcţie lexicală] ar putea fi repartizată între funcţii
diferite (de exemplu, „mâna dreaptă”/„mâna stângă”). În acest sens, căutarea unor
universalii ale desemnării nu pare a promite prea mult, dat fiind că, în acest caz –
cel puţin fiind vorba de realitatea cunoscută de către toate fiinţele omeneşti –, este
probabil ca unica universalie posibilă să fie tocmai acea universalie generică pe 71
De fapt, limitele funcţiilor nu apar ca atare în fiecare enunţ luat separat, ci numai în
paradigmatica limbii. Astfel, [de exemplu], limitele funcţiei sp. „con X” nu sunt
nicidecum evidente în enunţul corto el pan con el cuchillo [tai pâinea cu cuţitul].
72 Georg von der Gabelentz, cel care stabileşte distincţia între gramatica sintetică
şi gramatica analitică (Die Sprachwissenschaft, p. 84 şi urm.), observă just că
gramatica oricărei limbi trebuie făcută de două ori: „die Sprachen wollen
synoptisch, einmal in Rücksicht auf ihre Erscheinungen, und dann in Rücksicht auf
199
ihre Leistungen beurtheil werden” (ibidem, p. 479) [„limbile trebuie considerate
într-o manieră sinoptică: pe de o parte, cu privire la elementele lor şi, pe de altă
parte, cu privire la posibilităţile lor de funcţionare”]. 42 EUGENIU COŞERIU care
am formulat-o [mai sus]73. S-a afirmat, de exemplu, că „posesia” se exprimă în
toate limbile. Dar, în primul rând, este vorba de o categorie destul de prost definită.
Dacă se consideră un tip particular de posesie („faptul de a fi proprietar al unui bun
material sau spiritual”), se observă că, exceptând limbajele „tehnice”, acest tip nu
se exprimă ca atare în limbile romanice, slave şi germanice, unde este înglobat într-
o funcţie mult mai generală (mai mult sau mai puţin: „conexiune reală sau
conceptuală considerată ca dependentă sau interdependentă”). Astfel, în spaniolă,
franceză şi germană, „posesivele” (verbul „a avea”, pronumele posesive) apar, în
principiu, pentru toate tipurile acestei conexiuni, iar diferenţele de întrebuinţare se
referă doar la distincţia între „dependenţă” (x >y: „y depinde de x”) şi
„interdependenţă” (x <> y: „y depinde de x şi x depinde de y”) iar, în cadrul
„dependenţei”, distincţia între „relaţia vazută din perspectiva lui x” / „relaţia
văzută din perspectiva lui y”74. Pe de altă parte, este posibil să existe unele limbi
care să delimiteze tocmai „faptul de a fi proprietarul lui x” sau, mai mult, să
distingă tipuri diferite ale acestui „fapt de a fi proprietarul lui x”.

3.2.1. Într-un sens mai strict, o universalie a desemnării ar fi o corespondenţă

constantă între realitatea desemnată şi funcţia semantică; adică o implicaţie
reciprocă generală între realitatea desemnată şi o funcţie semantică determinată.
Remarcăm, în acest sens, trei posibilităţi: 1) când funcţiile coincid constant în
desemnare, chiar dacă sunt de natură semantică diferită (acesta ar fi, de exemplu,
cazul când am avea o funcţie exclusivă pentru a desemna „starea de boală”,
exprimată însă, în funcţie de limbi, printr-un adjectiv, printr-un substantiv sau
printr-un verb); 2) când între funcţii există şi identitate de natură semantică; 3)
când funcţiile prezintă analogie şi în ceea ce priveşte expresia lor materială.
Probabilitatea acestor trei cazuri descreşte rapid de la 1) la 3). 3.2.2. Mai există
însă, în această privinţă, încă o posibilitate, care nouă ni se pare mult mai
importantă, şi anume aceea că există coincidenţă în desemnare, prin diferite funcţii
luate la un loc, pentru „paradigme”, în pofida diferenţelor între 73 S-ar putea
stabili, la urma urmei, [nişte] universalii negative; numai că numărul acestora este,
prin definiţie, infinit. 74 Expresii ca, de exemplu, Pedro tiene ojos [„Petru are
ochi”], Esta mano tiene dedos [„Mâna aceasta are degete”], Pablo tiene padre
[„Pavel are tată”] etc. par bizare la prima vedere, însă aceasta se întâmplă numai
deoarece ele afirmă ceea ce se ştie deja prin acea „cunoaştere generală a realităţii”.
Este suficient însă ca această realitate să fie negată, pusă sub semnul îndoielii sau
prezentată ca fiind extraordinară, pentru ca asemenea expresii să devină perfect
200
normale (astfel: Esta mano no tiene dedos [Mâna aceasta nu are degete] Si, tiene
dedos [Ba da, are degete]). În plus, există o întreagă serie de contexte în care se pot
prezenta aceste expresii; cf. Coseriu, Bedeutung, p. 113-114 (în PSE, p. 198-200)
[E. Coseriu, Principios de semántica estructural, Madrid, 1977]. Dintre verbele
care exprimă „posesivitatea de dependenţă”, germ. gehören, folosit cu dativul fără
prepoziţie, este limitat cel mai adesea la posesie ca relaţie de proprietate (Das Haus
gehört dem Lehrer – „Casa îi aparţine profesorului”), în vreme ce sp. pertenecer, fr.
appartenir nu se supun unei asemenea limitări (cf. Las manos pertenecen al cuerpo
„Mâinile îi aparţin corpului”, Les mains appartiennent au corps); dar în germană
mai întâlnim, de exemplu, Der Tugend gehört Belohnung „Virtuţii îi aparţine [i se
cuvine] recompensă”.

UNIVERSALIILE LIMBAJULUI (ŞI CELELALTE)

43

funcţiile specifice în cadrul fiecărei paradigme. Când se spune, de exemplu, că lat.

ater – niger corespund sp. negro, se înţelege cǎ ater şi niger, luate împreună,
desemnează tocmai realitatea desemnată prin sp. negro; altfel această comparaţie
nu ar avea nici un sens. Tot aşa, când se compară anumite câmpuri lexicale – de
exemplu, it. fiume – ruscello // fr. fleuve – rivière – ruisseau sau adjectivele ce
desemnează temperatura, numele culorilor în diferite limbi etc. –, se admite
implicit că aceste câmpuri, considerate în ansamblu, coincid în desemnare, deşi
această coincidenţă nu există pentru fiecare dintre lexemele ce le alcătuiesc.
Trebuie să arătăm că există „câmpuri” nu numai în lexic, ci şi în gramatică
(„câmpurile” lexicale nu sunt, la rigoare, decât nişte paradigme ale lexicului); de
exemplu, sistemele deicticelor, sistemele persoanelor etc. şi există posibilitatea de
a stabili „câmpuri”, în acelaşi sens pentru structuri sintactice complexe.
Paradigmele de la nivelurile superioare de structurare gramaticală sunt însă, din
păcate, până în prezent, destul de prost cunoscute, dată fiind starea deplorabilă în
care se află studiile de sintaxă funcţională propriu-zisă. Credem însă că tocmai în
această direcţie (mult mai mult decât în ceea ce priveşte funcţiile particulare) se
deschid importante posibilităţi pentru cercetarea acestor universalii ale desemnării.

CONCLUZII „Toate limbile sunt diferite una de alta” – „Toate limbile sunt
construite conform aceloraşi principii şi sunt, în acest sens, identice”; sunt afirmaţii
contrarii, dar noncontradictorii. Limbile nu sunt, de fapt, diferite în acelaşi sens în
care ele sunt analoage, iar diferenţele nu se referă la acelaşi nivel ca şi analogiile
de principiu. Limbile sunt diferite în organizarea lor semantică şi materială, însă
toate sunt construite pentru aceeaşi funcţie generală fiind realizări istorice a ceea ce
încă Humboldt şi Steinthal numeau „ideea de limbă”. În plus, în limbi există
201
analogii ce merg dincolo de universalitatea esenţială, adică analogii ce nu sunt
impuse de însăşi ideea de „limbă” pentru orice limbă posibilă. De aceea, cercetarea
universaliilor lingvistice este importantă şi se anunţă a fi fructuoasă tocmai, întâi
de toate, în sensul în care limbile sunt, în principiu, diferite. Aceste analogii ne-ar
putea arăta care sunt normele urmate în mod necesar sau adoptate în mod liber de
către toţi vorbitorii în activitatea lor de a crea limbile în mod istoric. Dar
universaliile lingvistice trebuie examinate în limbajul însuşi şi nu în afara lui. Nu e
cazul să le căutăm în lingvistică, dat fiind că aceasta poate fi, în mod artificial,
universalistă; şi nu trebuie să le căutăm nici în realitatea desemnată, dat fiind că
această identitate a realităţii este admisă de la bun început. Cu atât mai puţin
trebuie să le căutăm într-o gândire concepută aprioric ca fiind „universală”.
Dimpotrivă: doctrina gândirii este aceea ce se poate aştepta să beneficieze de date
importante rezultând din investigaţiile ce au ca obiect universaliile limbajului, dat
fiind că limbajul este λόγος nediferenţiat şi, ca atare λόγος primar, anterior oricărui

44

EUGENIU COŞERIU

alt tip de λόγος. Vom adăuga că universaliile trebuie cercetate în înseşi

manifestările limbajului şi nu în determinările exterioare ale acestuia. În schimb,
justificarea universaliilor va putea fi, evident, extralingvistică: limbajul în
ansamblu este un universal uman, a cărui justificare nu este lingvistică.

OPERE CITATE

Aristotel, Met. = Aristotel, Metafizica. Aristotel, De int. = Aristotel, De

interpretatione.

E. Bach, Nouns = Bach, Nouns and Noun Phrases, în ULT, p. 90-122.

Bloch şi Trager, Outline = B. Bloch şi G. L. Trager, Outline of Linguistic Analysis,

Baltimore, 1942.

Chomsky, Aspects = A. N. Chomsky, Aspects of the Theory of Syntax,

Cambridge, Mass., 1965.

Coseriu, Determinación = E. Coseriu, Determinación y entorno, în RJb, VII, 1955-

1956, p. 29-54 (republicată în TLLG, p. 283-323).

Coseriu, Logicismo = E. Coseriu, Logicismo y antilogicismo en la gramatica,

Montevideo, 1957 (republicată în TLLG, p. 235-260).

202
Coseriu, Sincronia = E. Coseriu, Sincronía, diacronía e historia, Montevideo, 1952
(ed. a 2-a, Madrid, 1973).

Coseriu, Bedeutung = E. Coseriu, Bedeutung und Bezeichnung im Lichte der

strukturellen Semantik, în Sprachwissenschaft und Übersetzen. Volum publicat de
P. Hartmann şi H. Vernay, München, 1970, p. 104-121 (tradus în spaniolă, în PSE,
p. 185-209).

Coseriu, Über Leistung = E. Coseriu, Über Leistung und Grenzen der kontrastiven
Grammatik, în Probleme der kontrastiven Grammatik, Düsseldorf, 1970, p. 9-30.

Ferguson, Assumptions = Ch. A. Ferguson, Assumptions about Nasals: A Sample

Study in Phonological Universals, în UL, p. 40-47.

Gabelentz, Die Sprachwissenschaft = G. von der Gabelentz, Die

Sprachwissenschaft, ihre Aufgaben, Methoden und bisherigen Ergebnisse, Leipzig,
1901.

Greenberg, Universals = J. H. Greenberg, Some Universals of Grammar with

Particular Reference to the Order of Meaningful Elements, în UL, p. 58-90.

Language Universals, Haga, 1966. Herder, Abhandlung = J. G. Herder,

Abhandlung über den Ursprung der Sprache, Berlin, 1772.

Hockett, Universals = Ch. F. Hockett, The Problem of Universals in Language, în

UL, p. 1-22.

Householder, Language = Householder, What Must a Language Be Like?, în idem,

Linguistic Speculations, Cambridge, 1971, p. 24-42.

Humboldt, Verschiedenheit = W. von Humboldt, Über die Verschiedenheit des

menschlichen Sprachbaues und ihren Einfluss auf die geistige Entwicklung des
Menschengeschlechts, [1836], în W. v H., Werke in fünf Bänden, vol. III.
Schriften zur Sprachphilosophie, Stuttgart, 1963.

Husserl, Erfahrung = E. Husserl, Erfahrung und Urteil. Untersuchungen zur

Genealogie der Logik, Hamburg, 1948.

Jakobson, Implications = R. Jakobson, Implications of Language Universals for

Linguistics, în UL, p. 208-219.

Katz şi Postal, Theory = J. J. Katz şi P. M. Postal, An Integrated Theory of

Linguistic Descriptions, Cambridge, Mass., 1964.

203
Kuryłowicz, Universaux = J. Kuryłowicz, Universaux linguistiques, comunicare
prezentată la acelaşi congres [cf. Proceedings, p. 39-46].

Meiner, Versuch = J. W. Meiner, Versuch einer an der menschlichen Sprache

abgebildeten Vernunftlehre oder philosophische und allgemeine Sprachlehre,
Leipzig, 1781.

UNIVERSALIILE LIMBAJULUI (ŞI CELELALTE)

45

Moravcsik, Theory = J. M. E. Moravcsik, Linguistic Theory and the Philosophy of

Language, în FL, 3, 1967, p. 209-233.

Nebrija, Gramatica = A. de Nebrija, Gramatica de la lengua castellana, Salamanca,

1492.

Osgood, Language = Ch. E. Osgood, Language Universals and Psycholinguistics,

în UL, p. 236-254.

Paul, Prinzipien = H. Paul, Prinzipien der Sprachgeschichte5 , Halle, 1920.

Sánchez Ruipérez, Estructura = M. Sánchez Ruipérez, Estructura del sistema de

aspectos y tiempos del verbo griego antiguo, Salamanca, 1954.

Saporta, Phoneme = S. Saporta, Phoneme Distribution and Language Universals,

în UL, p. 48-57.

Saussure, Cours = F. de Saussure, Cours de linguistique générale, Lausanne –

Paris, 1916.

Steinthal, Die Klassifikation = H. Steinthal, Die Klassifikation der Sprachen

dargestellt als die Entwicklung der Sprachidee, Berlin, 1850.

UL = Universals of Language, editat de J. H. Greenberg, Cambridge, Mass., 1963.

ULT = Universals in Linguistic Theory, editat de E. Bach şi R. T. Harms, New
York, 1968.

Vives, De censura = J. L. Vives, De censura veri in enuntiatione, în J. L. V., Opera

Omnia, ed. Mayáns, vol. III, Valentiae Edetanorum, 1782. (Proceedings of the
Eleventh International Congress of Linguists [1972], Bologna, 1974, p. 47-73;
trad. italiană în La linguistica: aspetti e problemi, editat de L. Heilmann şi E.
Rigotti, Bologna, 1975, p. 377-412; trad. germană în Sprachtheorie, editat de B.
Schlieben-Lange, Hamburg, 1975, p. 127-161; trad. engleză în Linguistics at the
Crossroads, editat de A. Makkai, V. Becker Makkai şi L. Heilmann, Padova şi
204
Lake Bluff, Ill, 1977, p. 317-346; trad. japoneză în CJ, IV, 1983, p. 169-195.)
(Traducere de Eugenia Bojoga şi Alexandru Steer)

Despre limbaj în genere și despre limbajul omului

Walter Benjamin

Fiecare manifestare a vieții spirituale omenești poate fi concepută ca un fel de

limbaj, iar această concepție, precum o adevărată metodă, deschide chestionări noi
în toate direcțiile. Putem vorbi despre un limbaj al muzicii și unul al sculpturii,
despre un limbaj al justiției – care n-are nimic de-a face, direct, cu limba în care
sînt redactate sentințele în tribunalele germane sau engleze –, despre un limbaj al
tehnicii, care nu e acela profesional al tehnicienilor. Limbaj înseamnă într-un
asemenea context principiul țintind la comunicarea [Mitteilung] unor conținuturi
spirituale în respectivele domenii obiectuale: în tehnică, artă, justiție sau religie. În-
tr-un cuvînt: orice comunicare a unor conținuturi spirituale este limbaj,
comunicarea prin cuvînt fiind numai un caz special, al aceluia omenesc și al celor
care îl întemeiază ori sînt întemeiate pe el (justiție, poezie). Dar existența
limbajului nu se extinde numai asupra tuturor domeniilor de manifestare ale
spiritului uman, cărora limbajul le este totdeauna într-un anume sens inerent, ci
acoperă pur și simplu totul. Nu există eveniment sau lucru, fie în natura vie, fie în
cea neînsuflețită, care să nu participe într-un anumit fel la limbaj, căci fiecăruia îi
este esențial să-și comunice conținutul spiritual. Astfel folosit, cuvîntul „limbaj“ nu
este nicidecum o metaforă. Căci este o cunoștință plină de tîlc aceea că nu ne
putem imagina nimic care să nu-și comunice esența spirituală1 prin expresie [sein
geistiges Wesen nicht im Ausdruck mitteilt]; gradul mai mare sau mai mic de
conștiență cu care este asociată aparent (sau real) o asemenea comunicare nu poate
schimba cu nimic imposibilitatea de a ne imagina absența totală a limbajului [din
ceva]. O existență care n-ar avea chiar nicio legătură cu limbajul e o idee; însă
această idee nu poate fi făcută fructuoasă nici măcar în regiunea acelor idei a căror
sferă o desemnează pe cea de Dumnezeu.

Un lucru e cert: în această terminologie, este socotită limbaj orice expresie, în

măsura în care constituie o comunicare [Mitteilung 2] a unor conținuturi spirituale.
Iar expresia nu poate fi înțeleasă, în orice caz, potrivit esenței sale celei mai
complete și mai lăuntrice, decît ca limbaj; pe de altă parte, pentru a înțelege o
esențialitate-de-limbaj [sprachliche Wesen], trebuie să ne întrebăm întotdeauna
cărei esențialități spirituale [geistige Wesen] îi este ea expresia nemijlocită.3 Asta
înseamnă, de pildă: limba germană nu este nicidecum expresia tuturor lucrurilor
care – prezumtiv – pot fi exprimate prin ea, ci expresia nemijlocită a ceea
ce se comunică în ea [was sich in ihr mitteilt]. Acest „se“ e o esențialitate
spirituală. Firește însă că esențialitatea spirituală care se comunică în limbă nu e
limba însăși, ci ceva ce trebuie deosebit de aceasta. Punctul de vedere că esența
spirituală a unui lucru constă tocmai în limba(jul) 4 acestuia – această ipoteză este
205
marele abis în care riscă să cadă orice teorie a limbajului 5, or, sarcina celei din
urmă este tocmai aceea de a se menține în echilibru deasupra lui. Deosebirea dintre
esențialitatea spirituală și cea de ordinul limbajului, în care prima comunică, e tot
ce poate fi mai originar în cercetarea teoretică a limbajului, iar această distincție
pare a fi atît de neîndoielnică, încît identitatea, adesea afirmată, dintre cele două
esențe formează mai degrabă un paradox profund și incomprehensibil, care și-a
găsit de la-nceput expresia în ambiguitatea cuvîntului λογος. Și totuși, acest
paradox își păstrează, ca soluție, poziția centrală în teoria limbajului, rămînînd însă
un paradox insolubil atunci cînd el e pus la început.

Ce comunică limbajul? Comunică esenț(ialitate)a spirituală care îi corespunde. E

fundamental de știut că această esență spirituală se comunică în limbaj, și nu prin
limbaj. Nu există deci vreun locutor al limbajelor6, dacă prin asta ne referim la
cineva care se comunică prin aceste limbaje. A spune că esența spirituală se co-
munică într-un limbaj, și nu prin el, înseamnă că, din afară, ea nu e echivalentă
esenței-limbaj. Esențialitatea spirituală e aceeași cu cea de ordinul limbajului
numai în măsura în care ea e comunicabilă [mitteilbar]. Ceea ce e comunicabil
dintr-o esență spirituală e esența sa de limbaj. Limbajul comunică, așadar, esența-
de-limbaj a lucrurilor, oricare ar fi, pe aceea spirituală însă numai atîta cît ea e
nemijlocit conținută în prima, atîta cît e ea comunicabilă.

Limbajul comunică7 esența-de-limbaj a lucrurilor. Dar manifestarea cea mai

limpede a acesteia e chiar limba(jul). Răspunsul la întrebarea: ce comunică
limba(jul)? sună atunci: orice limbaj/limbă se comunică pe sine. Limbajul acestei
lămpi, de pildă, nu comunică lampa (căci esența-spirit a lămpii, într-atît cît e
comunicabilă, nu e nicidecum lampa însăși), ci împărtășește lampa-limbaj, lampa
în comunicare, lampa în expresie. Căci în limbaj lucrurile stau astfel: esența-de-
limbaj a lucrurilor e limbajul lor. Inteligibilitatea în teoria limbajului atîrnă de
clarificarea acestei propoziții pînă acolo unde dispare și ultima aparență de
tautologie din ea. Propoziția aceasta nu e tautologică, fiindcă ea înseamnă: ceea ce
e comunicabil la o esență-spirit este limbajul său. De acest „este“ (identic cu „este
nemijlocit“) depinde totul. – Nu ceea ce e comunicabil la o esență spirituală apare
cel mai limpede în limbajul său, așa cum tocmai a fost spus în treacăt 8, ci acest
comunicabil e, nemijlocit, limbajul însuși. Sau: limbajul unei esențialități spirituale
este, nemijlocit, ceea ce are ea comunicabil. Ceea ce e comunicabil la o
esențialitate spirituală este acel ceva în care ea se comunică; adică: orice limbaj se
comunică pe sine. Sau, mai precis: orice limbaj se comunică [pe sine] în el însuși, e
în sensul cel mai pur „mediul“ comunicării.9 Ceea ce e medial, adică nemijlocirea
în orice comunicare-de-spirit [aller geistigen Mitteilung], e problema fundamentală
a teoriei limbajului, iar dacă e să calificăm această nemijlocire drept magică, atunci
problema originară a limbajului e magia sa. Dar expresia magie a limbajului ne
trimite și la altceva: la nemărginirea sa. Aceasta e condiționată de nemijlocire. Căci
tocmai fiindcă prin limbaj nu se comunică nimic, ceea ce se comunică în limbaj nu
poate fi delimitat sau măsurat din afară și de aceea oricărui limbaj îi e inerentă

206
propria nemărginire singulară și incomensurabilă. Limitele îi sînt definite de
esențialitatea sa de limbaj, nu de conținuturile lui verbale.

Esențialitatea-de-limbaj a lucrurilor e limbajul lor; aplicată la oameni, această

propoziție spune că esența-limbaj a omului e limba sa. Adică: omul își comunică
propria esență-spirit în limba sa.10 Dar limba omului vorbește în cuvinte. Omul
comunică deci propria sa esență-spirit (în măsura în care e comunicabilă) prin
aceea că numește toate celelalte lucruri. Mai cunoaștem oare și alte limbi care
numesc lucrurile? Să nu ni se obiecteze că nu cunoaștem niciun alt limbaj în afara
celui al omului, căci nu-i adevărat. Însă nu cunoaștem alt limbaj care numește decît
cel omenesc; prin identificarea limbajului în genere cu acela denominativ, teoria
limbajului se privează de vederile [Einsichten] cele mai profunde. – Esența-limbaj
a omului este astfel aceea că el numește lucrurile.

Pentru ce le numește? Cui i se comunică omul? – Este oare această întrebare alta în
cazul omului decît în cazul altor comunicări (limbaje)? Cui i se comunică lampa?
Muntele? Vulpea? – Or, aici putem răspunde: omului. Nu e aici niciun
antropomorfism. Acest răspuns se adeverește în cunoaștere și poate și în artă. Mai
mult: dacă lampa, și muntele, și vulpea nu s-ar comunica omului, cum le-ar putea
acesta numi? Dar el le numește; el se comunică, numindu-le pe ele. Cui i se
comunică?

Înainte de a răspunde la această întrebare, e nevoie să mai examinăm o dată

chestiunea: cum se comunică omul? Trebuie să facem aici o distincție profundă, să
stabilim o alternativă în fața căreia opinia esențialmente eronată despre limbaj se
va trăda negreșit. Omul își comunică oare esența-spirit prin numele date lucrurilor
sau în acestea? În paradoxul acestei întrebări rezidă și răspunsul. Cine crede că
omul își comunică esența-spirit prin nume nu mai poate presupune că el își
comunică într-adevăr esența-spirit – căci asta nu are loc prin numele unor lucruri,
altfel spus nu se întîmplă prin cuvintele care îi servesc să desemneze un lucru. Și
atunci nu poate admite decît că omul comunică ceva altor oameni [er teile eine
Sache anderen Menschen mit], căci asta are loc atunci cînd printr-un cuvînt
desemnez un lucru. Acest fel de a vedea e concepția burgheză a limbajului, al cărei
caracter inconsistent și găunos va rezulta tot mai clar din cele ce urmează. Ea
afirmă: mijlocul de comunicare este cuvîntul, obiectul ei – lucrul [comunicat, die
Sache], iar destinatarul – un om. Concepția opusă nu cunoaște însă nici mijloc, nici
obiect, nici destinatar al comunicației. Ea spune: în nume, esența-spirit a omului i
se comunică lui Dumnezeu.

Numele are în domeniul limbajului doar acest sens și această semnificație de un

nivel incomparabil: aceea de a fi cea mai intimă esență a limbajului însuși. Numele
este cel prin care nu se mai comunică nimic și în care limbajul însuși se comunică
la modul absolut. În nume11, esența-spirit care se comunică este limbajul. Acolo și
numai acolo există nume unde esențialitatea spirituală este limbajul însuși în
completitudinea sa absolută. Ca parte din moștenirea limbajului omenesc, numele
207
garantează astfel că esențialitatea-spirit a omului este limba(jul) pur și simplu; și
numai de aceea, între toate esențele-spirit, numai aceea a omului e comunicabilă pe
deplin. Aici se fundează diferența dintre limba omenească și limbajul
lucrurilor.12 Dar cum esențialitatea-spirit a omului e limbajul însuși13, el nu se poate
comunica prin, ci numai în acesta. Chintesența acestei totalități intensive a
limbajului ca esențialitate-spirit a omului e numele. Omul este cel ce numește, iar
după asta recunoaștem că [prin limba lui] din el vorbește limbajul pur. Orice natură
[Natur], în măsura în care se comunică, se comunică în limbaj/limbă, deci, în
ultimă instanță, în om. De aceea omul e stăpînul naturii și poate da nume
lucrurilor. Numai prin esența-de-limbaj a lucrurilor ajunge el, din sine, la cunoaște-
rea acestora – în nume.14 Creația lui Dumnezeu se desăvîrșește prin aceea că
lucrurile își capătă numele de la om, singurul din care, în nume, vorbește limbajul.
Numele pot fi desemnate drept limbajul limbajului/limbii (unde genitivul nu indică
raportul unui mijloc, ci mediul) și doar în acest sens omul, fiindcă vorbește în
nume, este locutorul limbajului, dar tot de aceea și singurul ca atare. Multe limbi
includ această cunoștință metafizică în desemnarea omului drept Cel-care-vorbește
(ceea ce în Biblie, de pildă, este Cel-care-dă-nume: „așa că toate ființele vii să se
numească precum le va numi Adam“15).

Dar numele nu este numai exclamația ultimă, ci și veritabila interpelare a

limbajului. Astfel, în nume se manifestă legea de esență a limbajului, conform
căreia a te exprima tu însuți și a te adresa tuturor celorlalți e același lucru. Limbajul
– și în el o esențialitate spirituală – nu se exprimă în mod pur decît acolo unde
vorbește în nume, adică în denominația universală. În nume culminează deci și
totalitatea intensivă a limbajului ca esențialitate spirituală absolut comunicabilă, și
totalitatea extensivă a limbajului ca esență universal comunicantă (denominantă).
Prin esența sa comunicantă, prin universalitatea sa, limbajul este imperfect acolo
unde esențialitatea spirituală care vorbește în el nu este în întreaga sa structură de
ordinul limbajului [in seiner ganzen Struktur sprachliches], comunicabilă adică.
Numai omul are, ca universalitate și intensitate, un limbaj desăvîrșit.

Acum că știm aceasta, putem pune, fără riscul unei confuzii, o întrebare de cea mai
mare importanță metafizică, pe care însă, de dragul clarității, n-o vom putea
înfățișa aici decît ca o chestiune terminologică. Se pune deci întrebarea dacă esența
spirituală – nu doar a omului (căci pentru acesta e așa cu necesitate), ci și a lu-
crurilor și, prin asta, esențialitatea-spirit în genere – este de definit, din punctul de
vedere al teoriei limbajului, drept ceva „lingvistic“ [als sprachliches]. Dacă esența-
spirit și cea limbaj sînt identice, atunci lucrul este, potrivit esențialității sale
spirituale, mediu al comunicării, iar ceea ce se comunică în el e – conform condi-
ției mediale – tocmai acest mediu (limbajul) însuși. Limbajul atunci este esența-
spirit a lucrurilor. Din capul locului, așadar, esența-spirit e presupusă a fi
comunicabilă sau, mai degrabă, e așezată în comunicabilitate, iar teza că esența-de-
limbaj a lucrurilor și cea spirituală sînt identice, într-atît cît aceasta din urmă e
comunicabilă, devine – datorită lui „într-atît cît“ – o tautologie. Un conținut al
limbajului nu există; fiind comunicare, limbajul împărtășește o esențialitate
208
spirituală, adică o comunicabilitate pur și simplu. Între limbaje 16 diferențele sînt
doar acelea dintre „medii“ care se disting oarecum prin densitatea lor, deci gradual;
iar aceasta într-un dublu sens: după densitatea comunicantului (denominantul) și
după aceea a comunicabilului (numele) în comunicare. Aceste două sfere, care sînt
perfect distincte, și totuși unite numai în limba denominativă 17 a omului, nu
contenesc, firește, să-și corespundă.

Pentru metafizica limbajului, identificarea esențialității spirituale cu aceea de

limbaj, care nu cunoaște decît diferențieri graduale, duce la o scară pe ale cărei
trepte se plasează orice ființă spirituală [eine Abstufung allen geistigen Seins in
Gradstufen]. Această gradare, care e situată chiar înăuntrul esenței-spirit, nu se mai
lasă subordonată niciunei alte categorii superioare și conduce de aceea la
eșalonarea tuturor esențialităților, a celor spirituale și deopotrivă a acelora de
limbaj, după gradele de existență sau de ființă, așa cum era obișnuită deja
scolastica în privința celor spirituale.18 Dar identificarea esențialității spirituale cu
cea de limbaj are consecințe metafizice atît de importante din perspectiva teoriei
limbajului deoarece ea conduce la acel concept care n-a contenit să se înalțe singur
în centrul filosofiei limbajului, constituind cea mai intimă legătură a acesteia cu
filosofia religiei. Este conceptul de revelație. – Înăuntrul oricărei formațiuni de
limbaj [sprachliche Gestaltung] domnește conflictul dintre exprimat și exprimabil,
pe de-o parte, inexprimabil și neexprimat de cealaltă parte. În considerarea acestui
conflict, din perspectiva inexprimabilului se vede de îndată esenț(ialitate)a-spirit
ultimă. Or, e limpede că în identificarea esențialității-spirit cu cea de limbaj e
contrazis raportul de proporționalitate inversă dintre una și cealaltă. Căci aici teza
sună astfel: cu cît un spirit este mai profund, adică mai existent și mai real, cu atît
este el mai exprimabil și exprimat, așa cum ține de sensul acestei identificări ca
relația dintre spirit și limbă19 să fie făcută absolut univocă, astfel încît expresia
lingvistică cea mai existentă, cea mai fixată, cea mai pregnantă și mai imuabilă,
într-un cuvînt cea mai exprimată, este deopotrivă și spiritualul pur. Or, tocmai
acesta este sensul conceptului de revelație, atunci cînd el asumă caracterul
intangibil al Cuvîntului drept condiție și caracteristică unică și suficientă a
divinității esenței spirituale care se exprimă în el. Domeniul spiritual suprem al
religiei (în conceptul de revelație) este totodată și singurul care nu cunoaște
inexprimabilul. Căci el e interpelat în nume și se exprimă ca revelație. Dar ceea ce
se anunță în asta este că numai suprema esențialitate spirituală, așa cum se
manifestă ea în religie, se sprijină exclusiv pe om și pe limba(jul) din el, în vreme
ce toate artele – iar poezia nu face excepție – se sprijină nu pe chintesențialitatea
ultimă a spiritului limbii, ci – desigur, în frumusețea sa desăvîrșită – pe spiritul reic
al limbajului [auf dinglichem Sprachgeist]. „Limbă, mamă a rațiunii și revelație,
alfa și omega ale sale“, spune Hamann.20

În lucrurile însele, limbajul însuși nu este exprimat desăvîrșit. Propoziția are un

dublu înțeles, după cum o luăm la figurat sau la propriu: limbajele lucrurilor sînt
imperfecte și ele sînt mute. Lucrurilor le este refuzat principiul formei pure a
limbajului – sunetul. Ele nu se pot comunica unele altora decît printr-o comunitate
209
mai mult sau mai puțin materială. Această comunitate este nemijlocită și nesfîrșită,
ca orice comunicare prin limbaj; ea este magică (căci există și o magie a materiei).
Ce e incomparabil în limbajul omenesc este că magica sa comunitate cu lucrurile
este imaterială și pur spirituală, iar sunetul e simbolul pentru toate acestea. Biblia
exprimă acest fapt simbolic atunci cînd spune că Dumnezeu a suflat peste om
suflare de viață21: adică, totodată, viață, și spirit, și limbă.

Dacă în cele ce urmează vom privi la esența limbajului pe baza primului capitol
din Facerea, nu înseamnă nici că am urmări o interpretare biblică, nici că, în
punctul acesta, am face în mod obiectiv din Biblie ca adevăr revelat suportul
reflecției noastre, ci doar că explorăm ce reiese din textul biblic în privința naturii
înseși a limbajului; iar Biblia ne e indispensabilă în asta, la început doar fiindcă
explicațiile de față o urmează în principiul ei, presupunînd deodată cu ea limbajul
ca o realitate ultimă, inexplicabilă și mistică, ce nu poate fi privită decît în
desfășurarea sa. Considerîndu-se ea însăși o revelație, Biblia trebuie să dezvolte în
mod necesar faptele fundamentale ale limbajului. – A doua versiune a istorisirii
Creației, cea care povestește despre suflarea de viață, relatează totodată că omul a
fost făcut din pămînt. În întreaga istorie a Creației, acesta e singurul pasaj unde
este vorba de un material al Creatorului, în care acesta își imprimă voința;
altminteri, firește că ea e concepută a crea nemijlocit [fără intermediari]. În această
a doua istorisire a Creației, facerea omului n-a mai survenit prin Cuvînt
(Dumnezeu a zis – și s-a făcut), ci, acestui om nefăcut din Cuvînt, i se adaugă
acum darul limbajului [die Gabe der Sprache] și el e înălțat astfel deasupra naturii.

Singulara revoluție din actul creator atunci cînd el se referă la om nu este însă mai
puțin clar indicată în prima istorisire, atestînd, într-un context cu totul diferit, dar
cu tot atîta certitudine, corelația specială dintre om și limbaj stabilită prin actele
Creației. Ritmica multiplă a actului creator din primul capitol lasă totuși să se
distingă un fel de tipar fundamental, de la care numai actul prin care e făcut omul
se abate în mod semnificativ. Fără îndoială, nicăieri, nici pentru om, nici pentru
natură, nu este vorba despre o relație explicită cu vreo materie din care ar fi fost
făcuți; și nici nu avem de decis dacă prin cuvintele „a făcut“ este implicată sau nu
vreo creație din materie. Dar ritmul după care se împlinește creația naturii (cf.
Facerea, 1) este: Să fie – A făcut (creat) – A numit. – Într-unele din actele
singulare ale Creației (1, 3; 1, 14) intervine numai „Să fie“. În acest „Să fie“ și în
„A numit“ de la începutul și sfîrșitul actelor apare, de fiecare dată, raportarea clară
și profundă a actului creator la limbaj. El începe cu atotputernicia creatoare a
limbajului, iar la urmă limbajul își încorporează parcă lucrul creat, numindu-l.
Limbajul este, așadar, ceea ce creează și ceea ce desăvîrșește creația, el e Cuvînt și
Nume. În Dumnezeu, numele este creator, fiindcă este Cuvînt, iar Cuvîntul lui
Dumnezeu este cunoscător, fiindcă e nume. „Și a văzut Dumnezeu că e bine“ 22,
adică: a știut-o prin nume. Raportul absolut al numelui cu cunoașterea nu se află
decît în Dumnezeu, numai acolo numele, fiind pînă în străfunduri identic cu
Cuvîntul care creează, este mediul pur al cunoașterii. Ceea ce înseamnă: că

210
Dumnezeu, dîndu-le nume, a făcut lucrurile cognoscibile. Dar omul le numește pe
măsură ce le cunoaște.

În facerea omului, ritmul în trei timpi al creației naturii face loc unei ordini cu totul
diferite. Aici și limbajul are o altă semnificație; caracterul ternar al actului e
menținut, însă tocmai paralelismul face ca deplasarea să reiasă cu atît mai tare: în
întreitul „a făcut“ din versetul 1, 27, Dumnezeu nu l-a făcut pe om din cuvînt și
nici nu l-a numit. N-a vrut să-l subordoneze limbajului, ci în om Dumnezeu a
slobozit limbajul, care îi servise lui drept mediu al Creației. Dumnezeu s-a odihnit
cînd și-a lăsat putința creatoare în seama omului. Golită de actualitatea ei divină,
această putință creatoare a devenit cunoaștere. Omul e cunoscătorul aceluiași
limbaj în care Dumnezeu e creatorul. Dumnezeu l-a creat după chipul său, l-a creat
pe cunoscător după chipul creatorului. Iată de ce propoziția după care esența
spirituală a omului e limbajul reclamă o lămurire. Esența sa spirituală este limbajul
în care a avut loc creația. Creația a avut loc în Cuvînt, iar esența-de-limbaj a lui
Dumnezeu este Cuvîntul. Orice limbaj omenesc23 este numai un reflex al
Cuvîntului în nume. Numele rămîne la fel de departe de Cuvînt precum
cunoașterea de creație. În comparație cu nelimitarea absolută, nemărginită și
creatoare a cuvîntului divin, nelimitarea oricărui limbaj omenesc 24 rămîne mereu
de natură mărginită și analitică.

Imaginea cea mai profundă a acestui cuvînt divin și punctul în care limbajul uman
participă cel mai intens la nelimitarea divină a cuvîntului pur, punctul în care el nu
poate deveni nici cuvînt finit, nici cunoaștere este: numele omului. Teoria numelui
propriu este teoria despre granița între limbajul finit și cel infinit. Dintre toate
făpturile [Wesen], omul este singurul care își numește el însuși seamănul, așa cum
e singurul căruia Dumnezeu nu i-a dat nume. E poate îndrăzneț, dar deloc
imposibil să cităm în acest context versetul 2, 20, și anume partea a doua: omul a
numit toate făpturile, „dar pentru om nu s-a găsit ajutor pe potriva lui“. 25 Așa cum,
de altfel, Adam, de îndată ce-și capătă femeia, o numește (femeie în capitolul al
doilea26, Eva în al treilea27). Dîndu-le un nume, părinții își consacră copiii lui
Dumnezeu; numelui pe care-l dau acestora nu-i corespunde – în sens metafizic, nu
etimologic – nicio cunoaștere, de vreme ce este dat unor nou-născuți. Pentru un
spirit riguros, niciun om n-ar trebui de altfel să corespundă numelui său (etimolo-
gic vorbind), pentru că numele propriu este cuvîntul lui Dumnezeu în sunete
omenești. Cu el i se atestă fiecărui om facerea sa de către Dumnezeu și, în acest
sens, numele e creator el însuși, așa cum e exprimat asta de înțelepciunea
mitologică în concepția (întîlnită nu rareori) că numele omului i-ar fi destinul.
Numele propriu este comunitatea omului cu cuvîntul creator al lui Dumnezeu. (Nu
e singura, căci omul cunoaște și o altă comunitate de limbaj cu cuvîntul lui
Dumnezeu.) Prin cuvînt, omul este legat de limbajul lucrurilor. Cuvîntul omenesc
este numele lucrurilor. Ceea ce exclude perspectiva corespunzătoare vederii
burgheze despre limbaj, în care cuvîntul s-ar afla într-un raport întîmplător cu
lucrul [desemnat, Sache], ar fi doar un semn pentru lucruri (sau cunoașterea lor)
stabilit printr-o convenție oarecare. Limba(jul) nu furnizează niciodată semne
211
goale [bloße Zeichen]. Însă respingerea teoriei burgheze a limbajului printr-una
mistică ar fi tot o neînțelegere. Potrivit acesteia din urmă, cuvîntul este pur și
simplu esența lucrului [enunțat/desemnat, das Wesen der Sache]. Ceea ce e
incorect, pentru că lucrul acesta în sine [die Sache an sich] n-are niciun cuvînt;
creat de cuvîntul lui Dumnezeu, el e cunoscut, în numele său, conform cuvîntului
omenesc. Această cunoaștere a lucrului nu este însă creație spontană, ea nu survine
prin limbaj în mod absolut nemărginit și nesfîrșit precum lucrurile; ci numele pe
care omul îl dă lucrului [spus] depinde de felul cum i se comunică acestea lui. În
nume, cuvîntul lui Dumnezeu n-a rămas creator, el a devenit, în parte, receptor,
fiind și acela care concepe [în sînul său] limbajul.28 Această concepție e orientată
spre limbajul însuși al lucrurilor29, din care, în schimb, în magia mută a naturii,
radiază silențios cuvîntul lui Dumnezeu.

Pentru concepție și deopotrivă pentru spontaneitate, așa cum se află ele în această
legătură unică doar în domeniul limbajului, limbajul își are propriul cuvînt, iar
acest cuvînt stă și pentru primirea în nume a ceea ce e lipsit de nume. Este
traducerea limbajului lucrurilor în acela omenesc. E necesar ca bazele conceptului
de traducere să fie așezate în stratul cel mai adînc al teoriei limbajului, căci bătaia
lui e mult prea vastă și prea puternică pentru ca el să poată fi tratat într-un fel
oarecare, ulterior, așa cum uneori s-a crezut. Semnificația sa deplină e dobîndită
doar cînd sesizăm că orice limbaj superior (cu excepția cuvîntului divin) poate fi
considerat drept traducerea tuturor celorlalte. Traductibilitatea reciprocă a
limbajelor e implicată de tot ceea ce a fost pomenit mai sus în privința raportului
dintre limbaje ca unul al mediilor cu densitate diferită. Traducerea este trans-
ducerea [Überführung] unui limbaj în celălalt printr-un continuum de transformări.
Traducerea e străbatere de continuumuri de transformări, nu de zone abstracte de
echivalențe și similitudini.

Traducerea limbajului lucrurilor în acela omenesc nu este numai traducere a

muțeniei în [ceva] sonor, este și traducerea a ceea ce n-are nume în nume. Este,
prin urmare, traducerea unui limbaj imperfect într-unul mai desăvîrșit; ea nu poate
face altceva aici decît să adauge ceva, și anume cunoaștere. Obiectivitatea acestei
traduceri este însă garantată în Dumnezeu. Căci Dumnezeu a creat lucrurile,
cuvîntul creator în ele e germenul numelui prin care se cunoaște, așa precum și
Dumnezeu la urmă, după ce crease fiecare lucru, l-a numit. Dar această numire
este, evident, doar expresia identității în Dumnezeu a cuvîntului creator și a
cuvîntului cunoscător, nu și soluția anticipată a sarcinii prescrise expres de către
Dumnezeu omului însuși: aceea de a da nume lucrurilor. Iar omul o îndeplinește
concepînd30 limbajul mut și anonim al lucrurilor și transpunîndu-l în nume,
răspicat. Ea nu s-ar putea îndeplini dacă limba denominantă a omului și anonimatul
lucrului nu s-ar înrudi în Dumnezeu, dacă n-ar fi purces din același cuvînt creator,
devenit în lucruri comunicare a materiei într-o comunitate magică, iar în om limbaj
al cunoașterii și al numelui, într-un spirit binecuvîntat. Hamann spune: „Tot ce
auzea omul la începuturi, tot ce vedea cu ochii… și tot ce atingeau mîinile sale
era… cuvînt viu; căci Dumnezeu era cuvîntul. Cu aceste vorbe pe buze și-n inimă,
212
originea limbii a fost la fel de firească, de aproape și ușoară, ca un joc de copil…“
În poemul pictorului Müller intitulat Întîia deșteptare a lui Adam și întîile lui nopți
binecuvîntate, Dumnezeu îl cheamă cu aceste cuvinte pe om să dea nume
lucrurilor: „Om de lut, vino mai aproape, în contemplare desăvîrșește-te, devino
mai desăvîrșit prin cuvînt!“ În această legătură dintre contemplare și numire e
vizată în mod lăuntric comunicativitatea muțeniei lucrurilor (a animalelor) înspre
limba cuvîntătoare a omului, care o preia în nume. În același capitol al poemului,
poetul enunță cunoașterea că numai cuvîntul, din care sînt create lucrurile, îi
îngăduie omului să le numească, prin aceea că, în feluritele limbaje ale animalelor,
el se comunică, fie și mutește, în imagine: Dumnezeu face un semn dobitoacelor să
se înșire, la rînd, dinaintea omului, ca acesta să le pună nume. Imaginea [aceasta a]
semnului [făcut] redă astfel, într-un chip aproape sublim, comunitatea de limbaj a
creației mute cu Dumnezeu.

După cum în existența lucrurilor cuvîntul mut rămîne așa departe în urma
cuvîntului care, în cunoașterea omului, le dă nume, iar, la rîndul său, acesta e mult
mai prejos de cuvîntul creator al lui Dumnezeu – iată și temeiul multiplicității
limbilor omenești. Limbajul lucrurilor numai în traducere poate trece în limbajul
cunoașterii și al numelui – cîte traduceri, atîtea limbaje, de îndată ce omul a căzut
din starea paradiziacă, ce nu cunoștea decît o singură limbă. (Deși, după Biblie,
această consecință a alungării din paradis apare abia mai tîrziu.) Limba paradiziacă
a omului trebuie să fi fost cea a cunoașterii depline; în vreme ce, ulterior, orice
cunoaștere se diferențiază la infinit, încă o dată, în multiplicitatea limbilor, pe o
treaptă inferioară ea a trebuit să se diferențieze ca o creație în numele în general.
Nici măcar existența pomului cunoașterii nu poate ascunde că limba paradiziacă
trebuie să fi fost aceea a cunoașterii depline. Fructele acestuia ar fi conferit
cunoașterea a ce este bine și a ce este rău. Dumnezeu însă cunoscuse, încă din ziua
a șaptea, creația, deodată cu cuvintele [acesteia]. Și a văzut că era bine
așa.31 Cunoașterea la care ademenește șarpele, știința binelui și a răului, e lipsită de
nume. Este în cel mai profund sens deșartă și este ea însăși singurul rău pe care îl
cunoaște starea paradiziacă. Știința binelui și a răului abandonează numele, este o
cunoaștere din afară, o imitație necreatoare a cuvîntului creator. Numele iese din
sine în afară în această cunoaștere: păcatul originar este ceasul nașterii cuvîntului
omenesc, în care numele nu mai trăia nevătămat, despre care se poate spune că,
ieșind din limbajul care cunoaște, acela făcut din nume, iese din propria magie
imanentă, pentru a deveni cu emfază32 [ausdrücklich] magic, oarecum din afară.
Cuvîntul trebuie să comunice ceva (în afara lui însuși). Este adevărata cădere în
păcat a spiritului-limbă [des Sprachgeistes]. Cuvîntul care comunică din afară,
precum o parodiere a cuvîntului creator, expres nemijlocit [ausdrücklich
unmittelbare], al lui Dumnezeu prin cuvîntul expres mijlocitor [ausdrücklich
mittelbaren] și căderea binecuvîntatului spirit-limbă, cel adamic, aflat între ele.
Căci există în fond o identitate între cuvîntul care cunoaște binele și răul, după fă-
găduința șarpelui, și cuvîntul care comunică din afară. Cunoașterea lucrurilor se
bazează pe nume, cea a binelui și a răului rezidă însă în ceea ce Kierkegaard
numea, în sensul cel mai profund, „pălăvrăgeală“, iar aceasta nu cunoaște altă
213
purificare și înălțare decît aceea la care a fost supus și omul palavragiu, păcătosul:
judecata [das Gericht]. Cunoașterea binelui și a răului îi este însă nemijlocită
cuvîntului care judecă. Magia sa este o alta decît a numelor, dar nu mai puțin
magie. Acest cuvînt care judecă îi alungă pe primii oameni din paradis; ei înșiși l-
au stîrnit s-o facă, în virtutea unei legi eterne, conform căreia cuvîntul care judecă
pedepsește, drept unica și cea mai profundă trangresiune, propria sa trezire – pe
care-o și așteaptă. În păcatul primordial, aducîndu-se atingere purității eterne a
numelui, s-a înălțat puritatea mai severă a cuvîntului care judecă, a judecății [des
richtenden Wortes, des Urteils]. Pentru corelația de esență a limbajului, păcatul
primordial are o triplă semnificație (fără s-o mai menționăm aici pe cea cunoscută).
Ieșind din limbajul pur al numelor, omul transformă limba(jul) într-un mijloc (și
anume al unei cunoașteri nepotrivite lui) și, odată cu asta, pe de o parte, într-un
simplu semn; consecința ulterioară e multitudinea limbilor. A doua semnificație
este aceea că, acum, din păcatul primordial se înalță, ca restituire a nemijlocirii
numelui vătămat în el, o nouă nemijlocire: magia judecății [des Urteils], care nu
mai odihnește binecuvîntată în ea însăși. A treia semnificație, a cărei îndrăzneață
supoziție ne-o putem îngădui, ar fi aceea că și originea abstracțiunii ar fi de căutat,
ca o putință a spiritului-limbaj, în păcatul originar. Căci binele și răul stau ca
inomabile, ca fără de nume în afara limbajului care numește, pe care omul îl
abandonează tocmai în abisul formulării acestei întrebări. Or, în perspectiva
limbajului care rămîne să existe, numele nu mai oferă acum decît solul în care se
înrădăcinează elementele lui concrete. Cît privește elementele abstracte ale
limbajului, putem măcar presupune că își au rădăcina în cuvîntul care judecă, în
judecată. În verdictul judecătoresc rezidă (aceasta e rădăcina lingvistică, desigur)
nemijlocirea comunicabilității abstracțiunii. Această nemijlocire în comunicarea
abstracțiunii s-a instalat pe calea judecății [stellte sich richtend ein], atunci cînd
omul, în păcatul originar, a abandonat nemijlocirea în comunicarea concretului, a
numelui, și a căzut în abisul mijlocirii oricărei comunicări, al cuvîntului ca mijloc,
al cuvîntului deșert, în abisul pălăvrăgelii. Căci – trebuie s-o spunem din nou –
pălăvrăgeală a fost să întrebe ce e rău și ce e bine în lume după creație. Pomul
cunoașterii nu se afla în grădina lui Dumnezeu pentru eventuale lămuriri pe care le-
ar fi putut da cu privire la bine și rău, ci ca emblemă a sentinței menite celui care
întreabă. Această imensă ironie e marca originii mitice a dreptului.

După păcatul originar, care, odată cu transformarea limbajului în mijlocire, pusese

și bazele pluralității sale, nu mai putea fi decît un pas pînă la amestecarea limbilor.
Cum oamenii aduseseră deja atingere purității numelui, n-a mai fost nevoie decît să
se-mplinească respingerea acelei intuiri a lucrurilor prin care limbajul lor trecuse în
cel omenesc pentru ca omului să i se răpească bazele comune ale spiritului-limbă,
deja zdruncinat. Unde lucrurile se-ncîlcesc, neapărat se amestecă semnele. La
aservirea limbii în pălăvrăgeală se ajunge odată cu aservirea lucrurilor în
sminteală, ca o consecință aproape inevitabilă a celei dintîi. În această întoarcere
de la lucruri, care le-a fost aservirea, s-a născut planul construcției turnului și,
odată cu el, amestecarea limbilor.

214
Viața omului în puritatea spiritului-limbă a fost binecuvîntată. Natura e însă mută.
E drept că în al doilea capitol al Facerii simțim clar cum această muțenie, înzestrată
cu nume de către om, a devenit ea însăși binecuvîntare, dar de un grad inferior.
Pictorul Müller îl pune pe Adam să spună despre animalele care pleacă de la el
după ce le-a dat nume: „și după noblețea cu care săreau din calea mea se vedea că
omul le-a dat nume“. Dar după căderea în păcat, odată ce Dumnezeu blestemă
ogorul, aspectul naturii se schimbă profund. Începe acum cealaltă muțenie a ei, pe
care o asociem de obicei cu tristețea adîncă a naturii. Un adevăr metafizic spune că
toate din natură ar începe să se jeluiască dacă li s-ar da glas. („A da glas“ înseamnă
aici mai mult decît „a le face să poată vorbi“.) Această propoziție are un dublu
sens. Ea înseamnă mai întîi: că natura s-ar plînge chiar de limbajul însuși. Privarea
de limbaj, iată marea suferință a naturii (iar de dragul salvării ei trăiește și vorbește
omul în natură, și nu doar poetul, așa cum se crede). În al doilea rînd, propoziția
spune: s-ar jelui. Or, jeluirea e cea mai nediferențiată, mai neputincioasă expresie a
limbajului, nu conține aproape nimic altceva decît suflarea sensibilă [din ea]; și
ajunge să foșnească undeva o plantă, ca să auzim îndată o jeluire. Natura e tristă
pentru că e mută. Dar și mai adînc pătrunde în esența naturii propoziția răsturnată:
tristețea naturii o face să amuțească. În orice jale există o tendință profundă spre
muțenie și ea înseamnă infinit mai mult decît incapacitatea sau lipsa dorinței de
comunicare. Ceea ce e trist se simte pe de-a-ntregul cunoscut de către
incognoscibil. A primi nume – fie cel care dă numele un egal al zeilor și cineva
binecuvîntat – rămîne, poate, întotdeauna un presentiment al tristeții. Cu atît mai
mult a primi numele, nu din acea unică și binecuvîntată limbă paradiziacă a
numelor, ci din sutele de limbi omenești, în care numele s-a veștejit și care totuși,
după ce Dumnezeu s-a pronunțat, cunosc lucrurile. Numai în Dumnezeu lucrurile
au un nume propriu. Căci, într-adevăr, Dumnezeu în cuvîntul lui creator le-a
chemat la ivire pe propriile lor nume. În limba omului însă, ele sînt supranumite. În
raportul limbajului omenesc cu acela al lucrurilor există ceva ce s-ar putea defini,
aproximativ, ca o „supranumire“: supranumirea, cel mai adînc temei lingvistic al
oricărei tristeți și (din perspectiva lucrului) al oricărei muțenii. Supranumirea ca
esență-de-limbaj a tristeții trimite la un alt raport remarcabil al limbajului:
supradeterminarea care domnește asupra raportului tragic dintre limbile omului
vorbitor.

Există un limbaj al sculpturii, al picturii, al poeziei. Și așa cum limbajul poeziei are
la temelie, dacă nu numai, în orice caz și limbajul de nume al omului, tot așa
putem crede că limbajul sculpturii sau cel al picturii are la temelie anumite specii
de limbaje reice [Dingsprachen], că în ele se prezintă o traducere a limbajului
lucrurilor [Sprache der Dinge] într-un limbaj infinit mai înalt, și totuși poate că din
aceeași sferă. E vorba de limbaje fără nume, neacustice, de limbaje făcute din
materie; cu acestea trebuie gîndită comunitatea materială a lucrurilor în
comunicarea lor.

De altfel, comunicarea lucrurilor ține, neîndoios, de o astfel de comunitate

[Gemeinschaftlichkeit], încît ea cuprinde lumea în general ca un tot neseparat.
215
Pentru cunoașterea formelor artistice merită încercat să le concepem pe toate ca
limbaje și să căutăm corelația lor cu limbajele-natură [Natursprachen]. Un exemplu
la îndemînă, pentru că aparține sferei acustice, e înrudirea cîntului cu graiul
păsărilor. Pe de altă parte, este o certitudine că limbajul artei nu poate fi înțeles de-
cît în cea mai strînsă legătură cu teoria semnelor. Fără ea, orice filosofie a
limbajului rămîne în genere cu totul fragmentară, fiindcă relația dintre limbaj și
semn (cea dintre limbă și scriere nu este decît un caz particular al ei) este una
originară și fundamentală.

Această remarcă ne dă ocazia să definim o altă opoziție care domină domeniul

limbajului în ansamblu și are o legătură importantă cu aceea, pomenită deja, dintre
limbajul în sens restrîns și semn, fără a se confunda însă pur și simplu cu aceasta.
Și anume: limbajul este, în orice caz, nu doar comunicare a comunicabilului, ci
totodată și simbol al incomunicabilului. Această latură simbolică a limbajului
depinde de relația sa cu semnul, dar se extinde, de exemplu, într-o anumită privință
pînă la nume și judecată. Acestea nu au doar o funcție comunicantă, ci, foarte
probabil, și o funcție simbolică strîns legată de aceasta, la care nu ne-am referit
aici, cel puțin nu explicit.

Ceea ce rămîne în urma acestor considerații este un concept purificat al limbajului,

oricît de imperfect ar fi încă. Limbajul unei esențialități este mediul în care ea își
comunică esența-spirit. Curentul neîntrerupt al acestei comunicări curge traversînd
întreaga natură, de la existențele cele mai de jos pînă la om și de la om la
Dumnezeu. Omul i se comunică lui Dumnezeu prin numele pe care le dă naturii și
semenilor (în numele proprii), iar naturii îi dă nume după comunicarea pe care o
receptează de la aceasta, căci natura întreagă este străbătută și ea, de la un cap la
altul, de un limbaj mut, fără nume, reziduu al cuvîntului creator divin, care s-a
menținut în om ca nume cunoscător, iar peste oameni ca verdict de judecată.
Limbajul naturii e de comparat cu o parolă secretă pe care fiecare santinelă o
transmite celei următoare în propria sa limbă, însă conținutul parolei este însuși
limbajul de santinelă. Orice limbaj superior este traducere a unuia inferior, pînă la
desfășurarea, în claritatea sa ultimă, a cuvîntului divin, care e unitatea acestei
mișcări de limbaj.
Traducere de Maria-Magdalena Anghelescu

Note:

Traducerea s-a făcut după „Über Sprache überhaupt und über die Sprache des
Menschen“, in Gesammelte Schriften, Band II/1: Aufsätze, Essays, Vorträge:
Metaphysich-geschichtsphilosophische Studien [Opere complete, vol. II/1,
Articole, eseuri și conferințe: studii metafizice și istorico-filosofice], Frankfurt am
Main, Suhrkamp Taschenbuch Wissenschaft, 1991, pp. 140–157, © Suhrkamp
Verlag, Frankfurt am Main, 1977.
1. Pentru precizări privitoare la felul în care este de „auzit“ (de citit) în românește
216
conceptualizarea acestei noțiuni, cf. infra, n. 3. (N. red.)
2. E util să nu se piardă din vedere faptul că Mitteilung (subst.), mitteilen (verb)
înseamnă literal: a împărți cu cineva ceva, a avea parte de același lucru ca și
altcineva; de unde: a împărtăși (cuiva ceva) și deci a comunica. Întrucît e vorba de
o discuție despre limbaj, termenul a fost tradus în mod sistematic prin
„comunicare“, „a comunica“. Însă în numeroase ocurențe de-a lungul acestui text,
gîndurile lui Benjamin despre limbaj nu pot fi înțelese pe deplin fără a ține cont de
faptul că el, conform intuiției lingvistice prezidînd la existența și funcționarea
acestui cuvînt în germană și speculînd cu ea, activează puternic acest înțeles
material al comunicării, făcînd nemijlocit din ea și o comunicație – „între lucruri“.
(N. red.)
3. Afirmație-cheie pentru desfășurările speculative din acest eseu (scris în 1916 la
München și gîndit inițial ca o „scrisoare“ adresată prietenului Gershom Scholem,
celebrul specialist de mai tîrziu în studiul cabalei și al misticii iudaice), ea expune
totodată una din principalele dificultăți de traducere care au trebuit surmontate –
sau mai degrabă dizolvate – în realizarea corectă a acestei versiuni în românește a
eseului lui W. Benjamin. Este vorba despre sintagmele exprimînd cele două
concepte operative strategice: sprachliche Wesen, respectiv geistige Wesen. Tehnic
vorbind, există aici două chestiuni implicînd, fiecare, opțiuni de traducere; mai
precis, opțiuni în favoarea unei soluții de echivalare care, aplicată sistematic, să
aibă valoarea unei reguli de comprehensiune. Să le luăm pe rînd.

1) Rezolvarea cea mai simplă a traducerii lui sprachliche Wesen ar fi recomandat

redarea lui prin „esență lingvistică“. Făcînd pe moment abstracție de discuția
asupra felului cum este de înțeles vocabula Wesen în aceste construcții (revenim
îndată, la punctul 2), trebuie remarcat imediat că Benjamin nu se înscrie cu aceste
reflecții despre limbaj înăuntrul cîmpului epistemic al unei științe propriu-zise a
limbii (sau a limbajului). Adică înăuntrul sensului epistemologic riguros și
deopotrivă uzual al cuvîntului, așa cum e el prestabilit, construit de o elaborare
prealabilă – în cadrul unei practici de cunoaștere și conform standardelor ei
logice și empirice de validitate – a unui obiect inteligibil, cu un sens categorial
definit, numit „limbaj“, și care abia astfel e susceptibil să fie și obiectul unei
cunoașteri determinate (pozitive, obiectivabile etc.). Dimpotrivă, prin reflecția de
aici, Benjamin încearcă tocmai, înainte de orice, să defrișeze accesul la ce ar fi de
înțeles, de definit – și cum – esențialmente (i.e. eidetic) drept limbaj. Cu alte
cuvinte, Benjamin nu oferă aici o lingvistică (decît într-un sens foarte larg și vag
al cuvîntului, aproape metaforic), ci o veritabilă filosofie speculativă a limbajului,
o „metafizică“ a acestuia (și chiar o „teologie“ sau o „ontoteologie“) dacă se
dorește. Pentru a nu obtura înțelegerea intuitivă a acestui fapt decisiv, una care să
însoțească fiecare moment al lecturii, a fost evitată utilizarea adjectivului
„lingvistic(ă)“ pentru redarea lui sprachlich(e), preferîndu-se (cu o singură
excepție, semnalată prin ghilimele) utilizarea construcțiilor perifrastice: „… de
limbaj“, „… de ordinul limbajului“ (sau alte procedee de construcție sintagmatică
cu aceeași valoare semantică).

217
 2) Wesen în germană, se știe, înseamnă fel de a fi (al ceva), unul stabil și
definitoriu, așadar natură, și astfel a putut fi perfect folosit în filosofie ca
echivalent pentru essentia, deci esență (morfologic, el este un participiu al lui
sein, a fi). Numai că în construcțiile conceptuale care ne preocupă o asemenea
traducere – prin „esență lingvistică“ sau, respectiv, „esență spirituală“ – ar fi
echivalat cu riscul deschiderii de porți largi pentru confuzii conceptuale grave,
desfigurante pentru sensul gîndirii lui Benjamin despre limbaj. Or, Benjamin nu
vorbește niciun moment despre „esențe“ în sensul unor entitați subzistente; cu
alte cuvinte, nu alocă lui Wesen, calificat drept lingvistic ori spiritual, un sens
substanțial, asemănător accepției metafizice tradiționale, spiritualiste (de
exemplu, din scolastică) a noțiunii de esență. Pentru a marca (și prezerva și intui-
tiv) înțelegerea sistematic adverbială a lui Wesen în aceste construcții, s-a recurs,
în funcție și de constrîngerile gramaticale de flexiune, la modularea
terminologică: „esențialitate“, „esență-de-…“ sau chiar „esență-…“ (acolo unde
elipsa se dovedea chiar mai profitabilă). (N. red.)
4. Împrejurarea că limba germană nu distinge lexicalizat între ceea ce, în
română, se cheamă „limbă“, respectiv „limbaj“ și folosește pentru ambele
înțelesuri aceeași vocabulă, die Sprache, lăsînd prin urmare de fiecare dată în
sarcina contextului (și a înțelegerii intuitive a vorbitorului) să discrimineze în
privința aspectului principial al activității lingvistice a omului avut în vedere, a fost
cealaltă complicație practică în restituirea acestui text în română. Spunem
complicație, și nu realmente o problemă, deoarece, conceptual, nu se vede de ce ar
exista în general vreo dificultate în a înțelege faptul că limbajul, ca
aptitudine/activitate generică, nu se realizează decît sub forma unor multiple (și
echipolente) tehnici istoric-culturale intersubiective ale sale – ceea ce se cheamă
îndeobște „limbi“ (termen care, luat la singular și independent de axa diversității
lingvistice, se suprapune de altfel indistinct primului); și, mai mult, că în cadrul
acestora, el se actualizează pe deplin, fără rest, numai prin felurile concrete de a
vorbi (toate felurile posibile) – ceea ce se cheamă, întîmplător sau nu, tot „limbaj“.
Limbajul este în limbă, iar limba – în limbaj (în toate sensurile), ca să spunem așa,
iar comprehensiunea nu are decît să se muleze pe această dialectică imanentă a
instanțelor lingvistice pentru a se orienta, firesc și fără greș, în privința sensului, în
pofida echivocității termenilor. Complicația, în trecerea de la germană la română,
apare acolo unde, inclusiv datorită faptului că despre limbaj se vorbește,
speculativ-filosofic, la modul absolut (adică în afara unui punct de vedere
„antropologic“), așa cum face Benjamin în acest eseu, termenul Sprache este în
postura de a spune simultan și „limbă“, și „limbaj“, iar asta în mod necesar (din
motive de conținut sau pe cale de consecință logică); ba mai mult, există chiar
ocurențe unde (auto)reflexivitatea acestui concept devine ea însăși absolută (cf.
infra, teza despre „numele ca die Sprache der Sprache“). În cazurile fericite, notația
imbricată a semnificantului a putut rezolva relativ elegant sarcina traducerii. În alte
cazuri, pentru a nu se ciunti arbitrar din sensul conceptual, a fost preferată soluția
mai dizgrațioasă a expunerii dualității semnificației prin notația „limbă/limbaj“
(acolo unde ea nu perturbă nimic din coerența gramaticală a restului frazei). În
218
sfîrșit, acolo unde, din motive de incompatibilitate gramaticală a prezenței ambilor
semnificanți într-o aceeași poziție în frază, acest lucru nu a fost – practic – posibil,
a fost privilegiat termenul generic de „limbaj“, dualitatea fiind semnalată în notă.
(N. red.)
5. Sau mai degrabă ispita de a porni de la această ipoteză este abisul oricărei
filosofări?
6. Nici al limbilor, deopotrivă. Cf. n. 4. (N. red.)
7. Sau: împărtășește [teilt… mit]. Cf. n. 2. (N. red.)
8. La începutul alineatului. (N. red.)
9. De citit, inclusiv, și: al comunicației (cf. n. 2). (N. red.)
10. Iată și cauțiunea expresă, în litera textului, a dialecticii limbă/limbaj, nu numai
presupusă („forțată“) de împrejurarea idiomatică a unicității semnficantului
Sprache pentru cele două aspecte sau instanțe ale sale, ci cu care Benjamin efectiv
calculează reflexiv. (N. red.)
11. La plural. (N. red.)
12. Conform echivocului întreținut de absența în germană a lexicalizării distincției
„limbă“ vs. „limbaj“, s-ar putea foarte bine citi și: „diferența între limbajul
omenesc și cel al lucrurilor“. Pe lîngă faptul că vorbește despre fundamentul
diferențierii, originalul spune: Unterschied der Menschensprache von der Sprache
der Dinge, părînd astfel să privilegieze marcarea discontinuității de nivel ontologic
între cele două ipostaze ale „limbajului în genere“. (N. red.)
13. Sau și: limba însăși. O altă ocurență care solicită, dincolo de litera
semnificantului, înțelegerea dialectică imanentă a instanțelor „limbă“, respectiv
„limbaj“ în aprehendarea nivelului determinat la care ne situăm de fiecare dată
cînd enunțăm, în limbaj, ceva despre chiar exercițiul generic de
semnificare/comunicare care este el însuși (cf. și n. 4). În fond, la modul absolut,
categorial, i.e. fără alți determinanți de context logico-gramatical, limbă și limbaj
„sînt“ – adică semnifică (trimit la) – unul și același lucru în experiența lui umană.
(N. red.)
14. La plural, din nou. (N. red.)
15. Facerea, 2, 19. (Echivalarea citatelor și a referințelor la textul biblic s-a făcut
după Biblia sau Sfânta Scriptură după textul grecesc al Septuagintei, ed. a 2-a,
București, Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1941.) O
altă variantă de traducere a versetului, în versiunea folosită de neoprotestanții
români (Biblia sau Sfînta Scriptură a Vechiului și Noului Testament, s.l. Societatea
Biblică, s.a.): „și orice nume pe care-l dădea omul fiecărei viețuitoare, acela-i era
numele“. (N. red.)
16. Și între limbi, de asemenea. Pe cale de consecință, atunci cînd considerăm
enunțul sub unghiul diversității lingvistice ca atare, și nu doar al „felurilor de a
vorbi“ (i.e. al „limbajelor“). (N. red.)
17. În sens generic, așadar: limbaj. Benjamin a prevenit deja, nu doar că
necunoașterea niciunei alte limbi făcute din nume, în afară de cea omenească, nu
îndreptățește respingerea ipotezei că esențialitatea limbajului în genere rezidă în
numire, ci și că numele sînt, în ultimă instanță, limbajul însuși, instanța lui

219
condensată și exponențială, chintesențială („limbajul limbajului [sau al limbii]“).
Cf. și n. 13; de asemenea, n. 4. (N. red.)
18. Acesta e punctul critic în care, credem, se validează deplin opțiunile de
echivalare, explicitate deja, pentru geistige Wesen (cf. n. 3), pentru a fi
preîntîmpinate, dacă nu chiar blocate, posibilele contrasensuri datorate identificării
dintre speculația benjaminiană asupra esențialității spirituale (ca esențialitate de
ordinul sau felul limbajului) și foarte tradiționala schemă metafizică scolastică a
scării existențelor (lucrurilor) ca esențe (entități, ființe) spiritual-substanțiale tale
quale, așa cum a fost elaborată aceasta din urmă în doctrina cunoscută îndeobște ca
analogia entis. Ceea ce e remarcabil însă este că dacă, pe de-o parte, prin speculația
de ontoteologie lingvistică de aici Benjamin realizează o transpoziție consecventă
în domeniul limbajului a principiului prezidînd analogia entis, desubstanțializînd-o
(pe calea unui fel de doctrină a analogia linguae, exprimată în centralitatea
acordată „numirii lucrurilor“ și, mai ales, în ideea traductibilității generale, cf.
infra), pe de altă parte, consecințele ultime ale acestui idealism speculativ
lingvistic absolut sînt – așa cum se va vedea în continuare – extrem de apropiate
deja de reformularea materialistă a reflexiei asupra limbajului, pe care Benjamin o
va opera însă doar în anii ’30, în Über das mimetische Vermögen [Despre
capacitatea mimetică]. (N. red.)
19. Generic, din nou (cf. n. 17, 13). (N. red.)
20. Johann Georg Hamann (1730–1788), filosof și scriitor german (eseist, polemist
și pamfletar, autor de aforisme și de scrisori). A fost supranumit „Magul
Nordului“, datorită stilului său avîntat și plastic, lapidar totodată, de a scrie, înțesat
de aluzii literare biblice și clasice, și văzut astfel ca un stil obscur, dar și datorită
construcției retorice a discursurilor sale (parazitînd ironic sau parodic pe diverse
afirmații ale celor cu care polemizează). Într-o epocă a unui raționalism sistematic
și constructiv, chiar sec, el e reprezentantul unei „filosofii a credinței și a
sentimentului“, analoagă întrucîtva unui panteism neoplatonic, și face astfel figură
de „mistic“ sau de „iraționalist“ în plin secol al „luminilor“. Prin concepția sa
despre puterea creatoare a sentimentului și a sufletului, a cărei realitate o vedea în
limbajul operei de artă, mai ales în poezie (acesta e contextul de idei al sentenței
citate și de Benjamin), Hamann premerge romantismului și filosofiei moderne a
limbajului: a influențat nu numai ideologia literară a mișcării Sturm und Drang, ci
și concepțiile lui J. G. Herder. E unul din principalii oponenți ai criticismului lui
Kant (cu care era prieten, de altfel), căruia îi reproșează tocmai ignorarea puterii
specifice, ireductibile a limbajului în constituirea sintezelor a priori ale intelectului
(cf. „Metacritica purismului rațiunii pure“, 1874). Prin tezele sale privind
„atotputernicia credinței“ și fundarea adevărului în subiectivitate, el îi premerge și
lui Kierkegaard. (N. red.)
21. Facerea, 2, 7. (N. red.)
22. Facerea, 1, 10, 12, 18, 21, 25, 31.
23. Și de asemenea, pe cale de consecință, orice limbă omenească. (N. red.)
24. Cf. n 23. (N. red.)
25. Există o diferență – tocmai la „numele omului“ – între versiunea germană a

220
textului biblic citată de Benjamin, care în corpul textului a fost redată ca atare, și
felul în care e restituit pasajul în Biblia românească folosită ca referință. Iată
versetul în întregime, în aceasta din urmă: „Și a pus Adam nume tuturor animalelor
și tuturor păsărilor cerului și tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit
ajutor pe potriva lui“. De menționat însă că în Biblia românească folosită de
confesiunile neoprotestante pasajul sună așa: „dar, pentru om, nu s-a găsit nici un
ajutor, care să i se potrivească“. (N. red.)
26. Facerea, 2, 23 („Și a zis Adam: «Iată aceasta-i os din oasele mele și carne din
carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său»“; – în
germană: Männin, feminin de la Mann: bărbat). (N. red.)
27. Facerea, 3, 20 („Și a pus Adam femeii sale numele Eva, adică viață, pentru că
ea era să fie mama tuturor celor vii“). (N. red.)
28. Im Namen ist das Wort Gottes nicht schaffend geblieben, es ist an einem Teil
empfangend, wenn auch sprachempfangend, geworden. Benjamin speculează aici
intraductibilul dublu sens al verbului empfangen în germană: a primi, a recepționa,
dar și a concepe, a zămisli, în sensul expresiei „a concepe un copil“. Acesta e
sensul în care trebuie auzit termenul „concepție“ în frazele care urmează. (N. red.)
29. Intranzitiv și imanent – Sprache der Dinge selbst. (N. red.)
30. Cf. supra, n. 28. (N. red.)
31. Facerea 1, 31: „Și a privit Dumnezeu toate cîte făcuse și iată că erau bune
foarte“. (De fapt, Dumnezeu rostește asta în ziua a șasea, dar sensul acestor cuvinte
s-ar împlini abia prin odihna zilei a șaptea.) (N. red.)
32. Într-un sens paralel oarecum aceluia al unui procedeu – sau suplement –
retoric, al unei accentuări de sine explicite, compensatorii. (N. red.)  

Prefafă

Titlul complet al lucăririi pe care o propun publicului românesc, Essal sur l'origine
des langues oil est parle de la melodie et de I'imitation musicale de Jean-
JacquesRousseau, a suscitat în istoria literară ftanceză vii dezbateri privitoare la
probleme legate de intențiile autorului, de obiectivele vizate de acesta, de locul pe
care îl rezervase textului în ansamblul,,sistemului" operei sale etc.

Cercetdtori reputați, de la Gustave Lanson până la, mai recent, Jean Starobinski și-
au pus întrebări precum: spre ce se îndreaptă în fond atenția autorului, spre limbaj
sau spre muzică?

Ce intenționează el în fond?. Un discurs filosofic, unul de teorie muzicală sau o

teorie lingvistică? Sau poate, pur și simplu, un discurs polemic pasional cu o
[int[precisă, estetica clasică întruchipată de muzica și de teoria muzicală a lui
Rameau?

221
Fapt este că, diletant de geniu, cum este adesea calificat, Rousseau a produs și de
data aceasta un text complex și contradiotoriu, a cărui coerență interioară,
perceptibilă la o lectură atentă, nu se lasă ușor fixată în formulele standard ale
istoriei și teoriei literare.

Eseul de față este, așadar, deopotrivă un răspuns spontan și polemic la o provocare pe

rsonală, discurs ideologic, demonstrație a unor teze de estetică și de filosofie a –
limbajului și, poate mai presus de toate, ficțiune filosofică încărcată de semnificații
provocatoare de noi probleme. Căci, indiferent de circumstanțele biograficești de
contextul cultural, a lega originea muzicii de originea limbajului și a construi un
discurs coerent pe această bază este o opțiune originală și novatoare, într-un secol
în care curajul lin ,,producerea" ideilor nu lipsea. Rămas între manuscrisele
autorului, textul Eseului a fost publicat la Geneva, în 1781, la trei ani de la
moartea lui Rousseau (n.la 20 iunie 1712-m.1a2 iulie 1778),de către Du
Peyrou,legatarul său testamentar, într-un volum intitulat Traitds sur la musique,
care cuprindea și alte texte de dimensiuni relativ reduse dedicate muzicii: projet
concernant de nouveaux signes pour la dmusique, Dissertation sur la musique
moderne, Lettre de M. l'Abbd Raynal sur le concertspirituel oil fut executdeune
symphonie de M. Blainville, Examen de deux principles advances par M.Rameau și
Lettre de M. Burney,suivie d'une reponse du petit-Faiseur.Un an mai târziu, în
1782, textul va fi retipărit în volumul al XVIlea al operelor complete ale lui
Rousseau, iar apoi editat mereu, tradus și comentat în principalele limbi de
cultură. Cât privește data probabilă a redactării eseului,sprijinindu-se pe
minuțioasele cercetări de textologie publicate de M.-E. Duchezr și R. wolker cu
ocazia descoperirii la Neuchatel, în Elveția, a unui manuscris autograp conținând
un text foarte apropiat de textul tipărit, cei mai autorizați editori ai Eseului,
Charles Porset și Jean Starobinski, în edițiile lor din 1968 și,respectiv,1990 (vezi
bibliografia), argumentând, îin mod convingător ipoteza că textul a fost redactat
între anii 1756 și 1761, pe de o parte în ambianța ideatică a elaborării
Discursului asupra originii inegalității între oameni și a primei versiuni a
contractului sociat, și pe de altă parte, sub presiunea nevoii de a da un răspuns
asprelor critici la adresa articolelor despre muzică scrise de Rousseau pentru
Enciclopedie, critici formulate de Rameau în 1755, în lucrarea intitulată Erreurs
sur la musique dans l'Encyclopddie.

Obiecfiilor lui Rameau Rousseau le răspunsese déjà detaliat și prompt în 1755, în

lucrarea Examen de deux principles advances par M. Rameau, dans sa brochure
intitulle ,,Erreurs sur la musique dans I'Encyclopddie", dar se pare că virulența
polemită îl urmărea în continuare și în intimitate. Pentru o mai bună situare în

222
contextul eseului, două sunt aspectele care necesită câteva lămuriri: raporturile
lui Rousseau cu muzica și rădăcinile animozității față de Rameau.

Prezentate cu sinceritate în prima parte a confesiunilor, amănuntele adesea

penibile ale experienței sale de autodidact în muzică ne dau articolul ,,Principe
de Ia melodie et Origine des langues,în Revue de Musicologie, LX (1974), nr. t-2,
pp. 33-86.

2. Articolul ,,Rameau, Rousseauand the Essai sur I'origine des langues, în studies on
Voltaire and the Eighteenth century,cxvll, L974,pp.l7g-23g.

prereTA elementele portretuluiunui aventurier decis sf,se impuniintr-un domeniu

in care muzele pireau sil-I refuzeaccesul. Intre 1730 gi 1732, in dorin[ade a se
eliberade sub tutelaprotectoarei sale,d-nade warens, tinlrul RousseauiSiinsu$e$te
singurelementele practicii qiale teoriei musicale dind leclii altora, la Neuchitel Si
Lausame.Lectura, in anul l74l,la chamb6ry, a Tratatului de armonie al lui Jean-
Philippe Rameau (1683-1764) il entuziasmeaz[, in ciuda unor serioase dificultitri
in a-l inlelege'Plin de admiraliepentru bdtrinul musician aflat in culmea gloriei ca
autoritate suprem[ a esteticii clasice, Rousseau liotlr[$te sdse afirme in acest
domeniu și să câștige aprobarea și prefuirea idoluluis[u. Pin[ la intilnirea cu
Rameau, Rousseau prezintl la 22 augustL742, in cadrul Academiei de $tiinge, tn
Projet concernant de nouveaux signes pour la musique 'in care propune, ftrtd mult
succes, nici rnai mult,nici mai pu{in decit inlocuireanotelor musicale prin cifre. ln
anul urmltor este angajatsecretaral conteluiMontaigu, pe care il insofegte la
venelia,ca secretar de ambasadd. Contactul cu muzica italian[ ii creeaz6,
convingereacf, muzica francezdeste inferioar[ celei italiene, multmai,,natural[" $i
mai,,melodicI"' Se contureaz[ acum una din ideile centrale ale Eseului de față, cea
referitoarelaprioritatea,-,,sentimentului" asupra ,,ideii"qi,implicit, la
superioritatea limbilor (sudice fat[ de cele nordice întors la Paris in 1745,
tinlrul ,,hot[rit

.LINGVISTICA
1.1Delimitarea domeniului
Intr-o acceptiune simpla si de cea mai mare generalitate,lingvistica poate fi definita
drept,,studiul stiintific al limbii``(LYONS,Introducere.,p 11) sau ,,studiul stiintific
al limbajului omenesc`` (MARTINET,Elemente., p.25),aceasta stiinta avand a
studia ,,toate manifestarile limbajului uman``(SAUSSURE,Curs,p.33).
Dificultatile de intelegere justa apar atunci cand dorim sa aprofundam aceasta
definitie,caci va trebui sa definim mai intai ce inseamna in acest caz termenii
stiintific,limbaj si limba.
223
Abordand acesti termeni ''limbaj`` si ''limba``,trebuie sa remarcam imediat ca ei
desemneaza notiuni distincte importante.Sa spunem ca ambii termeni desemneaza
notiuni abstracte si nu realitati concrete,perceptibile cu simturile.In realitatea ca
atare a faptelor nu exista decat vorbirea oamenilor,adica faptul de a vorbi ca atare
sau oameni care vorbesc intre ei.Presupunand ca,asemenea unui extraterestru,nu
am sti nimic despre lume si oameni si am vedea prima data doi oameni vorbind,ce
am observa?Am constata mai intai ca acei oameni vorbesc,adica schimba intre ei
informatii intr-un mod specific,cu alte cuvinte comunica;apoi,la o examinare
repetata si comparativa a mai multor asemenea acte de vorbire ,vom constata ca ei
practica aceasta comunicare intr-o limba anume,adica intr-un cod de semne
specific.Acest exemplu imaginar are menirea sa ne sugereze diferentele
conceptuale intre limbaj si limba.Prin limbaj,trebuie asadar sa intelegem o calitate
umana intrinseca,o caracteristica a speciei umane in ansamblul ei si o facultate
specifica proprie fiecarui individ uman,aceea de a produce semne vocale
specifice,dotate cu sens,in scopul comunicarii interpersonale intr.un cadru
social.Existenta limbajului este asadar nu reala,ci potentiala.Oamenii nu ,,vorbesc
limbajul``,ci vorbesc o limba anume,una singura la un moment dat ,fie aceasta
romana,franceza sau oricare alta.
Prin limba vom intelege asadar concretizarea istorica a facultatii umane universale
a limbajului.Pe cand limbile sunt multiple,limbajul uman natura este unic si are
trasaturi generale sau universale
1.2 Lingvistica, disciplina neprescriptiva
Lingvistica este studiul ştiinţific al limbajului omenesc. Un studiu este ştiinţific
atunci când se bazează pe observarea faptelor şi se abţine să propună o alegere
printre aceste fapte în numele anumitor principii estetice sau morale. „Ştiinţific” se
opune deci lui „prescriptiv”. În cazul lingvisticii este deosebit de important să se
insiste asupra caracterului ştiinţific şi neprescriptiv al studiului: obiectul acestei
ştiinţe fiind o activitate umană, există o mare tentaţie de a se părăsi domeniul
observaţiei imparţiale pentru a se recomanda o anumită comportare, de a nu se mai
nota ce se spune de fapt, ci de a proclama ceea ce trebuie să se spună. Greutatea de
a despărţi lingvistica ştiinţifică de gramatica normativă aminteşte de aceea a
delimitării moralei de o adevărată ştiinţă a moravurilor. Istoria ne arată că până la o
dată foarte recentă majoritatea celor care s-au ocupat de limbaj sau de limbi au
făcut-o cu intenţii prescriptive, declarate sau evidente.
1.3 Acceptiile semnului lingvistic
Inca din antichitate cuvintele au fost percepute ca semne, dar cel caruia lingvistica
ii datoreaza o noua abordare a limbajului este lingvistul elvetian Ferdinand de
Saussure. In celebrul sau Curs de lingvistica generala acesta dezvolta teoria
semnului lingvistic.
a) Semnul este numai complexul sonor al cuvintelor (similar semnelor de
circulatie). Cuvintele sub forma lor sonora sau grafica sunt semne pentru
intelesurile pe care le vechiculeaza. In acest caz semnul este unilateral.

224
Aceasta acceptie este sustinuta in primul rand de acei specialisti care vad in limbaj
un proces de semnalizare de gradul II (primul sistem de semnalizare este comun
omului si animalelor si este alcatuit din senzatii, perceptii si reprezentari - cf.
doctrinei lui I.P.Pavlov privitoare la cele doua sisteme de semnalizare).
b) In ansamblul lor cuvintele sunt semne. Cuvantul ca semn are doua laturi
denumite cu termeni speciali, stabiliti de Ferdinand de Saussure si deveniti apoi
celebri. Latura acustica este numita "signifiant" semnificant, iar latura de inteles,
conceptul e numit "signifié" semnificat.
De fapt, la Saussure semnul este reprezentat de reunirea acestor doua laturi ale
cuvantului (unitatile limbii inzestrate cu inteles sunt semne din doua laturi;
sunetele luate izolat nu sunt semne).
Semnul propriu structurii limbii este deci alcatuit din doua laturi. Se spune ca el
este bilateral.Caracterul bilateral al semnului este luat in considerare si cercetat mai
ales
de lingvistii structuralisti europeni, care sunt nevoiti sa ia in considerare, din insesi
necesitatile metodei, ambele laturi ale semnului.
c) La un nivel abstract de cercetare, semnul poate fi conceput ca o simpla relatie
stabilita intre semnificant si semnificat. Formula prin care este redata aceasta
acceptie este urmatoarea: xRy (x este in relatie cu y) - unde x=semnificantul,
y=semnificatul, R=relatia dintre cele doua laturi. Aici nu intereseaza ce exprima x
sau y, trebuie stabilit doar ca raportul dintre cele doua elemente este o relatie
semiotica.
Aceasta acceptie, numita relationala, este proprie disciplinelor formale ca
matematica si logica simbolica si este promovata de cei care isi consacra eforturile
procesului de formalizare a limbii, folosind in acest scop procedeele logice sau
matematice.
Cele trei acceptii ale semnului lingvistic nu se exclud. Ele sunt oarecum
complementare.
Concluzii: Semnele lingvistice sunt unitati semnificative (inzestrate cu inteles)
deosebite de foneme care sunt unitati distinctive.
Ca unitati de baza ale limbii, semnele se manifesta in cadrul primei articulari,
aceea conform careia orice fapt de experienta, orice nevoi pe care dorim sa le
facem cunoscute altuia sunt analizate intr-un sir de unitati inzestrate fiecare cu o
forma vocala si un inteles - conform lingvistului André Martinet. Unitatile
minimale sunt numite morfeme (moneme la A.Martinet). Astfel, in enuntul:
Nu/ ma /simt/ bine/
numarul morfemelor este egal cu cel al cuvintelor. Dar exista si semne complexe in
care numarul cuvintelor este diferit de cel al morfemelor:
Elev/ul cite/ste /roman/ul.
La randul ei, forma vocala este analizata intr-un sir de unitati - foneme - fiecare
contribuind la realizarea distinctiilor: bar se deosebeste de par, car, far, dar prin
225
functia de diferentiere realizata de fonemele b, p, c, f, respectiv d. In aceasta consta
cea de-a doua articulare a limbajului.

Noam Chomsky

Noam Chomsky
Avram Noam Chomsky

Originea limbajului[modificare | modificare sursă]

Există mai multe teorii despre originea limbajului, datele citate pentru prima
apariție a lui variind de la un autor la altul, de la epoca omului de Cro-Magnon,
acum 40.000 de ani, până la epoca lui Homo habilis, aproximativ acum 2 milioane
de ani. O altă problemă disputată este aceea a localizării apariției limbajului; teoria
poligenezei susține că limbajul a apărut în locuri diferite, pe când teoria
monogenezei susține că limbajul are o sursă de proveniență unică.[12].
Teoriile monogenezei sunt dominate de două școli mari de gândire. Una dintre ele
este cea influențată de Chomsky. Această teorie pleacă de la premisa că specia
umană, așa cum o cunoaștem noi, ia naștere în urma unei mutații genetice
neobișnuite, apărute acum aproximativ 100.000 de ani, în urma căreia circuitele
cerebrale s-au reorganizat. Această reorganizare ar fi dat naștere „instinctului
lingvistic” uman, deschizând calea către creșterea explozivă a tuturor capacităților
cognitive pe care le furnizează limbajul ca sistem de comunicare puternic.
Limbajul este o caracteristică înnăscută a ființei umane, și de aceea este posibil să
identificăm și să descriem o „gramatică universală”. Tot acesta ar fi motivul pentru
care e greu să ne imaginăm o formă intermediară de limbaj, care să funcționeze
fără nici una din structurile gramaticale prezente în limbile naturale.[13].
Această teorie a fost criticată drept antievoluționistă, dar unii adepți mai noi ai
teoriei evoluționiste o sprijină. Există printre oamenii de știință părerea că
mecanismul care a dat naștere limbajului se bazează pe combinarea unor elemente
preexistente, care nu fuseseră selectate pentru a produce în mod specific această
funcție, dar care, împreună, au făcut posibilă apariția limbajului.[14].

226
 Versiunea alfabetului latin a limbajului semnelor

Preservation of the Sign Language(1913)

Limba mimico-gestuală (sau limba semnelor) este un limbaj de exprimare prin
semne manuale combinat cu gestică, mimică a feței, cuvinte rostite fără sunete și
ținută a corpului, care realizează gesturi naturale de configurare-spațiu și percepția
vizuală prin care persoana surzi poate stabili un canal de comunicare în mediu
social, indiferent dacă sunt persoane surde care știu limbajul sau cineva care
cunoaște limbajul semnelor. În timp ce un canal de comunicare pentru vorbire este
vocal-auditiv, limbajul semnelor se transmite pe un canal gestual-vizual.Interpreții
care folosesc limbajul semnelor lucrează în reuniuni la care participă participanți
hipoacuzici și realizează interpretarea din limba vorbită în limbajul semnelor și
invers. Interpretul stă pe scaun sau în picioare într-un loc cât mai vizibil
participanților cu probleme de auz.
Deși numeroase gesturi și expresii mimice, fiind similare sau identice, se pot
recunoaște oriunde dincolo de frontierele naționale sau culturale, nu există o limbă
al semnelor unică și universală care să fie înțeleasă de toată lumea. De fapt, în
lume există peste 100 și dialecte ale semnelor.

Cuprins

 1Originea limbii semnelor

227
 2Limbajul semnelor în Europa
 3Limbajul semnelor în România
 4Note
 5Legături externe

Originea limbii semnelor[modificare | modificare sursă]

Limbajul semnelor – sculptură pe un zid de piatră: "Viaţa este minunată, fiți fericiți
și iubiți-vă unii cu alții ", de sculptorița cehă Zuzana Čížková; sculptura se află pe
strada Holečkova din cartierul Smíchov, Praga.

Juan Pablo Bonet, Reducción de las letras y arte para enseñar a hablar a los
mudos („Reducere a literelor și artei pentru învățarea oamenilor muți să
vorbească”) (Madrid, 1620).
Deși limba semnelor este utilizată în prezent aproape exclusiv de persoanele surde,
originea sa este la fel de veche ca cea a limbilor orale sau chiar mai veche în istoria
apariției umanității, și a fost și încă mai este folosit de către comunitățile auzitoare.
În fapt, cele mai multe grupuri de amerindienii din regiunile din America de Nord,
au folosit limbajul mimico-gestual pentru a se înțelege , vorbind limbaje diferite,
cu fonologii foarte diferite. Limbajul a fost folosit chiar și după cuceririle
europene.

228
Un alt caz, de asemenea, american, a fost pe insula Manhattan, unde o singură
familie are un număr mare de membri surzi ca urmare a moștenirii unei gene
dominante, și care comunică cu limbajul semnelor. Un caz similar a avut loc pe
insula Martha's Vineyard la sud de statul Massachusetts, în cazul acesta, datorită
numărului mare de angajați surzi care se foloseau de limbajul semnelor, acesta a
fost, în general, la fel de folosit ca limbajul vocal, până la începutul secolului XX.
În ciuda acestui fapt, nu există referiri la aceste limbaje, înainte de secolul al
șaptesprezece-lea. În anul 1620 Juan Pablo Bonet a publicat cartea Reducción de
las letras y arte para enseñar a hablar a los mudos, astfel a fost primul tratat
modern de fonetică și logopedie, în care și-a propus o metodă de educație orală
pentru persoanele surde, utilizând un alfabet gestual pre-stabilit, răspândind în
întreaga Europă și apoi în întreaga lume, manualul limbajului mimico-gestual, util
pentru o mai bună comunicare cu surzi.

Limbajul semnelor în Europa[modificare | modificare sursă]

Nu există statistici privind numărul utilizatorilor limbajelor semnelor din Uniunea
Europeană, însă sondajul Eurobarometru efectuat în 2001 arăta că 0,2% dintre
respondenți cunoșteau un limbaj al semnelor. Dacă extrapolăm acest rezultat la
nivel UE, ar însemna că există circa 900 000 de cetățeni care comunică prin
limbajul semnelor. Este posibil însă ca aceste cifre să nu reflecte exact realitatea,
datorită dimensiunilor mici ale eșantionului chestionat. Conform altor estimări, o
persoană dintr-o mie folosește ca primă limbă un limbaj național al semnelor -
aceasta ar însemna în jur de 500 000 de cetățeni europeni. Limbajul semnelor poate
fi utilizat atât de persoanele surde (pentru care acest limbaj ar putea fi limba
maternă), cât și de persoanele cu deficiențe de auz, de prietenii și rudele acestora și
de alte persoane (pentru care acest limbaj constituie a doua sau a treia limbă).[1]

Limbajul semnelor în România[modificare | modificare sursă]

Nu există în momentul de față nici o statistică oficială cu privire la numărul de
persoane care folosesc sau cunosc limbajul semnelor dar conform unor statistice
ne-oficiale publicate de Asociația Națională a Surzilor din
România în România există peste 30.000 de persoane surde și hipo-acuzice care
știu și folosesc limbajul semnelor.[2].
Singura instituție care se ocupă de limbajul semnelor (limbajul mimico-gestual) și
care editează un dicționar este Asociația Națională a Surzilor din România.
STUDIA UNIVERSITATIS Revist= [tiin\ific= a Universit=\ii de Stat din
Moldova, 2008, nr.9(19) 216 GENEZA LIMBAJULUI LA COPII Liuba
CIOBANU-MOCANU Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei The article represents a
theoretical study of de origin of children’s language. It is one of the problems
distinguished both by its great importance and by being much discussed in the past
and nowadays. This provoked the emergence of different theories as behaviorist,
nativist, social etc. Omul nu este om decât prin vorbire; ...dar pentru a fi inventat
229
vorbirea, trebuia să fi fost om mai înainte. Humboldt Una dintre facultăţile inerente
omului, adică aptitudinile generale esenţiale graţie cărora el se ridică pe o treaptă
evolutivă superioară, o constituie capacitatea de a verbaliza. Anume limbajul
reprezintă modul în care se asimilează, se integrează şi funcţionează limba la nivel
individual; este un indicator cert al capacităţii intelectuale; o dimensiune esenţială
a adaptării, fiind implicat în întreaga viaţă psihică a individului; este un instrument
al gândirii, deoarece gândirea omului este una verbală, care nu numai că se
exprimă prin limbaj, ci şi se formează cu ajutorul lui; constituie expresia şi
realizarea conduitelor verbale etc. Din multitudinea problematicii referitoare la
limbaj, vom aborda doar o singură chestiune, care se distinge atât prin semnificaţia
ei majoră, cât şi prin faptul că a fost şi continuă a fi extrem de discutabilă. Este
vorba despre originea limbajului. Problema achiziţiei limbajului de către copii s-a
aflat în vizorul mai multor c Seria “{tiin\e ale educa\iei” Didactici particulare ISSN
1857-2103 217 asemănătoare fonemelor, iar un copil este capabil să producă un
număr foarte mare de foneme, tot atâtea câte folosesc oamenii când comunică între
ei. Probabil, acesta ar fi comportamentul operant, care este condiţionat apoi de
relaţia copilului cu mediul său. Teoreticienii învăţării menţionează că anume
întărirea şi imitaţia constituie principalele mecanisme care guvernează achiziţia
limbajului la copii. Limbajul oral poate fi favorizat, consideră B.Skinner, prin 3
modalităţi: (1) copilul foloseşte răspunsuriecou, de exemplu, imită sunetele
produse de ceilalţi, acţiune imediat aprobată; ca şi principiile condiţionării
operante, această întărire măreşte probabilitatea repetării cuvântului şi cu alte
ocazii în prezenţa obiectului; (2) micuţul produce un sunet la întâmplare căruia
apoi i se atribuie o semnificaţie de către ceilalţi; de exemplu, la auzirea sunetului
„tata”, părintele îl utilizează pentru a forma un cuvânt şi îl încurajează pe copil să-l
repete; (3) când copilul exprimă un cuvânt în prezenţa obiectului, de obicei prin
imitaţie, adultul vine cu un răspuns plin de tact şi îl recompensează prin aprobare
[6]. Începând de la faza de gângurit spontan, prin procesele de imitaţie, încercare,
eroare şi întărire, copilul îşi dezvoltă şi îşi rafinează gradul limbajului până la
momentul când acesta va corespunde cu cel al părinţilor. Cât priveşte condiţia
verbală, Skinner o divizează în trei părţi: nevoia de comunicare, dorinţa de
comunicare şi răspunsuri de tip ecou. 1. Prima, adică nevoia de comunicare, este
răspunsul determinat de declanşarea unor nevoi: de exemplu, senzaţia de sete
determină copilul să emită sunete care aproximează cuvântul „sete”. Dacă această
comunicare este o aproximare rezonabilă, atunci are loc întărirea prin faptul că i se
va da apă, iar, în plus, emisia vocală va determina şi repetarea ori corectarea
cuvântului de către adult. 2. Dorinţa de comunicare este răspunsul la stimulii din
mediul înconjurător care stârnesc curiozitatea copilului; un copil va spune ceva
asemănător cuvântului „pisică”, arătând în acelaşi timp la animalul care se află în
230
preajmă, cuvântul fiind întărit prin vorbele adultului: „Da, aceasta este pisică.” 3.
Teoreticianul în cauză desemnează, prin ceea ce numeşte răspunsul de tip ecou,
situaţia în care copiii imită cuvintele ce exprimă dorinţele, iar cei care îi îngrijesc
întăresc aceasta; atare întăriri stimulează copilul să folosească iarăşi cuvântul [7].
Primele cuvinte ale copilului, susţine V.Skinner, sunt alăturări accidentale de
sunete, idee susţinută mai apoi de majoritatea specialiştilor interesaţi de problema
vizată. Atunci când copilul pronunţă pentru prima dată cuvântul „mama”, el nu
este conştient de semnificaţia acestuia. Doar printr-un proces de încercare şi eroare
şi de formare a comportamentului (în care micuţul este recompensat pentru
sunetele cu înţeles), copilul ajunge să producă mai multe cuvinte pe care le spune
la momentul oportun. Modelarea silabelor gângurite în cuvinte şi a cuvintelor în
propoziţii, astfel încât copiii la vârsta de grădiniţă să producă forme gramaticale
complexe şi să dobândească un vocabular de peste 14 mii de cuvinte, este pentru
majoritatea părinţilor ceva imposibil, din care cauză abordarea behavioristă a
limbajului, conform căreia copilul răspunde la recompensele adultului insistent,
lasă de dorit şi, deci, nu este acceptată [2]. În urma analizei teoriei referitoare la
limbaj propusă de Skinner, putem menţiona câteva caracteristici principale: (a) este
o teorie behavioristă, considerând limbajul produsul comportamentului şi susţinând
că sunetele au funcţia de a transmite o semnificaţie, fiind asociate cu stimulii din
mediul ambiant; (b) este o teorie reducţionistă, deoarece reduce însuşirea
limbajului la elementele relaţiei stimul–răspuns [14]. N.Chomsky, reprezentantul
teoriei nativiste, considerat a fi un Newton al secolului nostru, supune unei critici
concepţia lui V.Skinner. O dată cu apariţia lui N.Chomsky, s-a manifestat o
puternică tendinţă raţionalistă de reactualizare a concepţiei antice conform căreia
indivizii apar pe lume cu o serie „de idei înnăscute”. Lingvistul consideră că dacă
toţi copiii ar însuşi limbajul prin procesul încercare–eroare, fiecare dintre aceştia ar
învăţa limbajul în maniera sa proprie. Or, observă el, limbajul şi învăţarea lui au
aceleaşi structuri pretutindeni în lume. Însuşirea limbajului prin metoda
condiţionării operante (de unde şi denumirea teoriei comportamentului operant) nu
se încadrează în timpul necesar unui copil pentru a învăţa limbajul. De aceea
teoreticianul susţine că există o înclinaţie a copiilor de a fi atenţi la conversaţiile
celor din jurul lor şi că trebuie explicat procesul prin care cei mici reuşesc să
deprindă limbajul şi regulile lui lingvistice doar analizând fragmente incomplete,
deseori fără structură gramaticală, auzite de la persoanele adulte. Lingvistul este
sigur că şi copiii mici îşi asumă o mare parte din responsabilităţile învăţării
propriului limbaj. El consideră limbajul vorbit ca fiind o caracteristică umană unică
dependentă de mecanismele înnăscute şi că nu există necesitatea de a învăţa copiii
mici să vorbească, deoarece ei reuşesc singuri să facă acest lucru STUDIA
UNIVERSITATIS Revist= [tiin\ific= a Universit=\ii de Stat din Moldova, 2008,
231
nr.9(19) 218 doar ascultând vorbirea celor din jur. Nu există nici un dubiu, afirmă
adepţii acestei teorii, că venim pe lume înzestraţi pentru a vorbi. Făcând un
inventar al capacităţilor înnăscute ale vorbirii, Gray, de exemplu, arată că acestea
sunt: structura anatomică a gâtului (laringe, faringe) care ne fac apţi a produce o
gamă largă de sunete comparativ cu orice alt mamifer; preferinţa de a asculta, de a
vorbi, de a distinge toate sunetele de bază ale vorbirii; mecanismele care fac
posibilă trecerea printr-o serie de faze (gângurit, lalaţie) şi ariile specializate pentru
vorbire din creier (Broca si Vernicke) [4]. Referindu-se la realizările gramaticale
ale copiilor, N.Chomsky postulează că structura limbii este prea complexă pentru a
fi direct predată acestora sau descoperită independent de către copiii preşcolari.
Regulile lingvistice sunt mult prea complexe pentru ca să poată fi învăţate de către
copii singuri, cu ajutorul unei inteligenţe generale. În acest caz, micuţii sunt ajutaţi,
potrivit poziţiei lingvistului, de o înţelegere, de un ghid înnăscut care facilitează
achiziţionarea regulilor unice ale unui anumit limbaj. Copiii se nasc, susţine
Chomsky, cu un mecanism de achiziţie a limbajului (LAD=Language Acquisition
Device), care este ereditar, o reprezentare gramaticală înnăscută ce se află la baza
tuturor limbilor, fapt ce permite micuţilor imediat ce au însuşit un număr de
cuvinte să le combine în rostiri noi, dar constante gramatical şi să înţeleagă
semnificaţia a ceea ce aud [2]. Anume acest mecanism permite copiilor să-şi
dezvolte limbajul atât de timpuriu şi nespus de repede. Toate limbile, la un anumit
nivel, au elemente comune, denumite de către N.Chomsky „universale lingvistice”
şi că acestea sunt înnăscute. La fel ca şi universalele lingvistice, sunt înnăscute şi
universale, susţine inneistul, regulile fonetice, sintactice, semantice, structura de
adâncime a propoziţiei. Psihologul american D.Slobin completează ideea
universalismului, relevând că micuţii dispun de anumite abilităţi, metode de
analiză, de examinare, de interpretare a informaţiilor la care recurg în momentul
însuşirii limbii, conducându-se şi de anumite „principii de lucru”. Este vorba
despre orientarea la terminaţiile cuvintelor, la scheme gramaticale stabile,
neschimbătoare, la succesiunea cuvintelor din vorbirea adulţilor [apud 12, p.67].
Din perspectivă nativistă, o cunoaştere a limbii există şi atunci când principiile
înnăscute care o fac posibilă nu sunt utilizate. Drept exemplu, N.Chomsky propune
acel stadiu al dezvoltării vorbirii în care copilul înşiră cuvinte fără elemente
gramaticale, aşa-numita ,,vorbire telegrafică”. El cunoaşte în sens structural
limbajul pe care începe să-l vorbească mai târziu. Teoria lui N.Chomsky cu privire
la natura şi însuşirea limbajului de către copii poate fi caracterizată drept o
reabilitare şi o dezvoltare originală a teoriei raţionaliste clasice a ideilor înnăscute
şi a cunoaşterii înnăscute. Lingvistul american este de părerea că limbajul este un
domeniu particular al cunoaşterii, fiind caracterizat drept ,,o oglindă a minţii”.
Lingvistica teoretică este reprezentată ca o ramură a psihologiei cunoaşterii, iar
232
scopul ei este descoperirea realităţii mintale ce stă la baza comportării lingvistice.
Nativistul afirmă că studiul limbajului poate clarifica şi susţine anumite concluzii
asupra cunoaşterii omeneşti, care corelează în mod direct cu problemele clasice ale
filosofiei minţii [3, p.7]. Faptul că copiii sunt fiinţe active, orientate spre anumite
reguli, care testează ipoteze şi care achiziţionează cea mai mare parte a limbajului
din proprie iniţiativă, este astăzi unanim acceptat şi constituie, de fapt, o moştenire
durabilă lăsată de N.Chomsky. Este, însă, recunoscut că aportul cel mai
semnificativ privind ilustrarea caracterului dobândit al limbajului l-a adus, totuşi,
J.Piaget, adept al modelului autoorganizării psihicului, reprezentantul teoriei
cognitive [8, p.342]. Potrivit acestei teorii, dezvoltarea vorbirii depinde de
capacităţile înnăscute ale copilului de a însuşi şi a prelucra intelectual o anumită
informaţie. Autorul susţine că facultatea de formare a cuvintelor noi de către copii
confirmă faptul că micuţii au capacităţi intelectuale de a prelucra informaţii. De
aceea dezvoltarea limbajului ţine de dezvoltarea gândirii. S-a stabilit că primele
cuvinte ale copiilor se referă la ceea ce el deja înţelege, dar dezvoltarea rapidă a
gândirii în perioada dintre 1-3 ani creează premise pentru însuşirea cu succes de
către copil a limbajului [9, p.342; 12, p.68]. Pentru J.Piaget, discuţiile asupra
limbajului ţin de capacitatea generală de a simboliza, capacitate care se deprinde în
cursul activităţilor sociale pe care le desfăşoară fiinţa umană. Conform teoriei
genetice a intelectului, elaborată, de asemenea de J.Piaget, operaţiile logice
necesare pentru însuşirea limbajului nu sunt înnăscute. Ele se formează treptat în
procesul evoluării. Este adevărat că individul moşteneşte doar activitatea
intelectului, pe când limbajul vorbit reprezintă una dintre modalităţile de reflectare
a lumii înconjurătoare şi că se formează în procesul interacţiunii dintre individ
(copil) şi mediu [11; 12, p.67]. J.Piaget susţinea că limbajul se învaţă prin
interacţiune, adaptare, asimilare şi acomodare, că este corelat cu inteligenţa. El
leagă limbajul de funcţia semiotică în care include şi imitaţia, jocul, desenul.
Limbajul se bazează pe dezvoltarea inteligenţei, pe mecanismele de asimilare şi
acomodare a mediului de către copil [7]. Seria “{tiin\e ale educa\iei” Didactici
particulare ISSN 1857-2103 219 Se consideră că pentru întreaga teorie piagetiană
sunt esenţiale trei concepte: 1) interacţionismul (care se referă la relaţiile de
interacţiune reciprocă dintre organism şi mediu, respinge unilateralitatea teoriilor
behavioriste care privilegiază mediul, dar şi teoriile preformiste, ce acordau o prea
mare atenţie structurilor interne ale organismului); 2) constructivismul (ce vizează
două aspecte esenţiale: pe de o parte, rolul activ al organismului, pe de altă parte,
caracterul progresiv al elaborării structurilor cunoaşterii, inclusiv a limbajului); 3)
echilibrul (ce cuprinde sistemele reglatoare care permit acţiunea organismului
împotriva factorilor perturbatori şi reechilibrarea structurilor interne). Ipoteza
piagetiană esenţială în ceea ce priveşte natura şi originea limbajului este
233
continuitatea funcţională dintre sistemele reprezentative şi cele de tratare a
informaţiilor. Subiectul, datorită perfecţionării sistemelor de tratare a informaţiilor,
îşi construieşte mai întâi imaginile mentale (reprezentările), apoi simbolurile şi, în
sfârşit, semnele vorbirii. Spre deosebire de studiile lui N.Chomsky privind geneza
limbajului la copii, ce semnifică, de fapt, identificarea unor structuri mintale care
sunt date oricărei fiinţe umane a priori, la J.Piaget formarea structurilor lingvistice
se explică a posteriori: ele apar în urma interacţiunii cu mediul lingvistic din care
face parte individul. Referitor la tendinţele generale în dezvoltarea aptitudinilor
lingvistice ale copilului, J.Piaget consideră că la copil se formează mai întâi
„limbajul pentru sine” (limbajul egocentric) şi doar după aceea, sub influenţa
adulţilor, „limbajul pentru alţii”, care are caracter social, adică limbajul verbal,
exterior. După L.Vâgotski, ceea ce J.Piaget numeşte limbaj egocentric nu este
altceva decât modul incipient al limbajului interior, desprins treptat de limbajul
exterior şi având funcţiunea de organizare şi planificare a comportamentului
individual [5, p.14]. În timp ce J.Piaget susţinea că limbajul este nonsocial,
L.Vâgotski sublinia baza socială a acestei forme de comunicare. J.S.Bruner (1978)
pune accentul pe interacţiunea dintre copil şi cel care se află în preajma lui, care îl
îngrijeşte, şi mai puţin pe învăţarea limbajului. Pentru Bruner este mai important
cu cine vorbeşte copilul decât ce vorbeşte. Mama şi copilul creează un tip de
scenariu previzibil, un sistem de suport pentru achiziţia limbajului numit de Bruner
LASS (Language Support System). Prin acest sistem, care nu este exclusiv
lingvistic, ci şi fundamentat social, se realizează asocierea dintre limbaj şi intenţia
comunicativă. Bruner situează originea limbajului în primele schimburi interactive
ale copilului cu mama sa şi subliniază continuitatea dintre perioada nonverbală şi
preverbală cu perioada verbală ulterioară. El arată că mama în interacţiunea cu
micuţul alterează paternul limbajului în concordanţă cu nivelul de înţelegere al
copiilor. În anumite momente teoria lui Bruner se intersectează cu cea a lui
Vâgotski. La fel ca primul, Vâgotski consideră comportamentul adulţilor faţă de
copii „programat” aproape inconştient, astfel încât să asigure progresul copiilor.
Bruner vorbeşte despre un patern de limbaj al mamei care este destinat prin
acurateţe şi simplitate să sprijine copilul în învăţarea limbajului. Vâgotski descrie o
zonă proximă de dezvoltare ca o potenţialitate a copilului de a trece într-un stadiu
superior în urma sprijinului de către un adult [2]. Reprezentanţii teoriei sociale
consideră ca teoriile anterioare au omis scopurile şi semnificaţiile folosirii
limbajului de către copii. Brown elaborează o teorie în care susţine că limbajul
provine din nevoia copilului de a comunica, denumind-o gramatica relaţiilor
semantice. Conform acesteia, pentru copil este important sensul a ceea ce spune.
Ideea în cauză este susţinută de către psihologul rus L.Vâgotski (1962),
reprezentantul şcolii constructiviste, care considera că însuşirea limbajului de către
234
copil are, în general, origini sociale, provenind din nevoia de comunicare cu alte
persoane. Vâgotski susţinea că la copii se manifestă o necesitate puternică de a
interacţiona cu alte persoane şi limbajul se dezvoltă pentru că îi permite copilului
să se angajeze mai eficient în interacţiunea socială. L.Vâgotski identifica cuvântul
ca fiind unitatea de bază a gândirii şi limbajului. El a arătat că dezvoltarea
limbajului şi a gândirii sunt strâns interrelaţionate. Limbajul are funcţia de a
organiza percepţiile şi procesele de gândire, fapt care îi conferă o mare importanţă
în structurarea gândirii. L.Vâgotski nu a negat că limbajul la copil ar putea să
reprezinte un instrument al gândirii. El considera comportamentul copiilor care
vorbesc singuri în timp ce se joacă, observat şi numit de Piaget vorbire
egocentrică, drept un exemplu pentru ceea ce el a numit funcţia expresivă a
limbajului. L. Vâgotski considera la fel ca şi J.Piaget că acest tip de limbaj este
utilizat pentru a monitoriza şi a comanda structurile gândirii interne a copilului,
aprecia că această formă de utilizare a limbajului îi permite copilului să-şi
reorganizeze şi să-şi restructureze problemele la nivel cognitiv. Dar el presupunea
că acest lucru ar fi doar una dintre cele STUDIA UNIVERSITATIS Revist=
[tiin\ific= a Universit=\ii de Stat din Moldova, 2008, nr.9(19) 220 două modalităţi
principale de utilizare a limbajului la copii, funcţia socială de comunicare
rămânând, totuşi, cea mai importantă. În perioada copilăriei, afirmă psihologul,
gândirea şi limbajul sunt independente; primele încercări ale copilului de a vorbi
au o determinare exclusiv socială, fiind doar simple preluări ale modelelor de
vorbire; simultan copilul îşi dezvoltă şi forme primitive de gândire şi raţiune, dar
care nu implică limbajul. Spre deosebire de psihologul elveţian, L.Vâgotski pune
accentul mai mult pe valoarea dezvoltării limbajului, deşi subliniază faptul că
acesta trebuie văzut în contextul culturii din care provine individul. O altă teorie
examinează dezvoltarea limbajului de pe poziţii psiholingvistice (A.A. Leontiev,
T.SlamaCazacu, R.Jakobson, И.А.Зимняя ş.a.). Din acest punct de vedere,
procesul dezvoltării limbajului reprezintă treceri repetate de la gândire la cuvânt şi
de la cuvânt la gândire, care devin tot mai înţelese şi mai bogate în plan conţinutist.
Iniţial ideea se formează în cuvânt, care concomitent apare şi în rol de frază, şi de
propoziţie. Doar apoi are loc transformarea cuvântului dat în fraze întregi. Drept
rezultat, unul şi acelaşi gând poate fi exprimat atât printr-un cuvânt, cât şi printr-o
frază [9]. Evident, şirul teoriilor, al şcolilor privind originea, evoluţia limbajului
poate fi continuat. Deşi unele dintre acestea sunt criticate, au şi contribuţii
importante la studiul dezvoltării limbajului, în unele cazuri completându-se unele
pe altele. Unele principii continuă până astăzi să-şi păstreze valoarea practică în
pedagogie, logopedie, psihologie. Dar cel mai important este că toate au deschis
noi direcţii de cercetare. Referinţe: 1. Atkinson R.L., Atkinson R.C., Smith E.E.,
Bem D.S. Introducere în psihologie. - Bucureşti, Ed. Tehnică, 2002. 2. Cadrul
235
teoretic general privind dezvoltarea limbajului, www. terapialimbajului. info/
limbaj_ şi comunicare. 3. Man Tatiana. Sursele cunoaşterii,
www.didactic.ro/files/formare/cunoaşterea 4. Mecanismele psihice reglatorii,
www.referat.ro 5. Piaget J. Psihologia inteligenţei. - Bucureşti, 1965, 221p. 6.
Şchiopu U., Verza E. Psihologia vârstelor. - Bucureşti: Editura Didactică şi
Pedagogică, 1995. 7. Teorii privind apariţia limbajului:
http://vasilerus.blogspot.com/ 8. Лепская Н.И. О некоторых этапах
онтогенетического развития речи / Становление речи и усвоение языка
ребенком. - Москва: Изд-во МГУ, 1986. 9. Маклаков А.Г. Общая психология.
Учебник для вузов. - Питер, 2000. - 592 c. 10. Немов Р.С. Психология. -
Москва: Просвещение, 1990. - 300 c. 11. Общая психология. Учебник для
вузов. - Питер, 2000. - 592 c. 12. Раку Ж. Психогенезис речи в смешанных
коммуникативных средах. - Кишинэу, 2007. - 238 с. 13. Трефилова Т.Н.
Изучение онтогенеза речи в Российской психологии // Вопросы психологии. -
1997. - №2. - С.107-118. 14. http: tonysss.wordpress.com/2006 Prezentat la
18.11.2008

Despre limbaj în genere și despre limbajul omului

Walter Benjamin

Fiecare manifestare a vieții spirituale omenești poate fi concepută ca un fel de

limbaj, iar această concepție, precum o adevărată metodă, deschide chestionări noi
în toate direcțiile. Putem vorbi despre un limbaj al muzicii și unul al sculpturii,
despre un limbaj al justiției – care n-are nimic de-a face, direct, cu limba în care
sînt redactate sentințele în tribunalele germane sau engleze –, despre un limbaj al
tehnicii, care nu e acela profesional al tehnicienilor. Limbaj înseamnă într-un
asemenea context principiul țintind la comunicarea [Mitteilung] unor conținuturi
spirituale în respectivele domenii obiectuale: în tehnică, artă, justiție sau religie. În-
tr-un cuvînt: orice comunicare a unor conținuturi spirituale este limbaj,
comunicarea prin cuvînt fiind numai un caz special, al aceluia omenesc și al celor
care îl întemeiază ori sînt întemeiate pe el (justiție, poezie). Dar existența
limbajului nu se extinde numai asupra tuturor domeniilor de manifestare ale
spiritului uman, cărora limbajul le este totdeauna într-un anume sens inerent, ci
acoperă pur și simplu totul. Nu există eveniment sau lucru, fie în natura vie, fie în
cea neînsuflețită, care să nu participe într-un anumit fel la limbaj, căci fiecăruia îi
este esențial să-și comunice conținutul spiritual. Astfel folosit, cuvîntul „limbaj“ nu
este nicidecum o metaforă. Căci este o cunoștință plină de tîlc aceea că nu ne
putem imagina nimic care să nu-și comunice esența spirituală1 prin expresie [sein
geistiges Wesen nicht im Ausdruck mitteilt]; gradul mai mare sau mai mic de
conștiență cu care este asociată aparent (sau real) o asemenea comunicare nu poate
schimba cu nimic imposibilitatea de a ne imagina absența totală a limbajului [din
ceva]. O existență care n-ar avea chiar nicio legătură cu limbajul e o idee; însă

236
această idee nu poate fi făcută fructuoasă nici măcar în regiunea acelor idei a căror
sferă o desemnează pe cea de Dumnezeu.

Un lucru e cert: în această terminologie, este socotită limbaj orice expresie, în

măsura în care constituie o comunicare [Mitteilung2] a unor conținuturi spirituale.
Iar expresia nu poate fi înțeleasă, în orice caz, potrivit esenței sale celei mai
complete și mai lăuntrice, decît ca limbaj; pe de altă parte, pentru a înțelege o
esențialitate-de-limbaj [sprachliche Wesen], trebuie să ne întrebăm întotdeauna
cărei esențialități spirituale [geistige Wesen] îi este ea expresia nemijlocită.3 Asta
înseamnă, de pildă: limba germană nu este nicidecum expresia tuturor lucrurilor
care – prezumtiv – pot fi exprimate prin ea, ci expresia nemijlocită a ceea
ce se comunică în ea [was sich in ihr mitteilt]. Acest „se“ e o esențialitate
spirituală. Firește însă că esențialitatea spirituală care se comunică în limbă nu e
limba însăși, ci ceva ce trebuie deosebit de aceasta. Punctul de vedere că esența
spirituală a unui lucru constă tocmai în limba(jul)4 acestuia – această ipoteză este
marele abis în care riscă să cadă orice teorie a limbajului5, or, sarcina celei din
urmă este tocmai aceea de a se menține în echilibru deasupra lui. Deosebirea dintre
esențialitatea spirituală și cea de ordinul limbajului, în care prima comunică, e tot
ce poate fi mai originar în cercetarea teoretică a limbajului, iar această distincție
pare a fi atît de neîndoielnică, încît identitatea, adesea afirmată, dintre cele două
esențe formează mai degrabă un paradox profund și incomprehensibil, care și-a
găsit de la-nceput expresia în ambiguitatea cuvîntului λογος. Și totuși, acest
paradox își păstrează, ca soluție, poziția centrală în teoria limbajului, rămînînd însă
un paradox insolubil atunci cînd el e pus la început.

Ce comunică limbajul? Comunică esenț(ialitate)a spirituală care îi corespunde. E

fundamental de știut că această esență spirituală se comunică în limbaj, și nu prin
limbaj. Nu există deci vreun locutor al limbajelor6, dacă prin asta ne referim la
cineva care se comunică prin aceste limbaje. A spune că esența spirituală se co-
munică într-un limbaj, și nu prin el, înseamnă că, din afară, ea nu e echivalentă
esenței-limbaj. Esențialitatea spirituală e aceeași cu cea de ordinul limbajului
numai în măsura în care ea e comunicabilă [mitteilbar]. Ceea ce e comunicabil
dintr-o esență spirituală e esența sa de limbaj. Limbajul comunică, așadar, esența-
de-limbaj a lucrurilor, oricare ar fi, pe aceea spirituală însă numai atîta cît ea e
nemijlocit conținută în prima, atîta cît e ea comunicabilă.

Limbajul comunică7 esența-de-limbaj a lucrurilor. Dar manifestarea cea mai

limpede a acesteia e chiar limba(jul). Răspunsul la întrebarea: ce comunică
limba(jul)? sună atunci: orice limbaj/limbă se comunică pe sine. Limbajul acestei
lămpi, de pildă, nu comunică lampa (căci esența-spirit a lămpii, într-atît cît e
comunicabilă, nu e nicidecum lampa însăși), ci împărtășește lampa-limbaj, lampa
în comunicare, lampa în expresie. Căci în limbaj lucrurile stau astfel: esența-de-
limbaj a lucrurilor e limbajul lor. Inteligibilitatea în teoria limbajului atîrnă de
clarificarea acestei propoziții pînă acolo unde dispare și ultima aparență de
tautologie din ea. Propoziția aceasta nu e tautologică, fiindcă ea înseamnă: ceea ce
237
e comunicabil la o esență-spirit este limbajul său. De acest „este“ (identic cu „este
nemijlocit“) depinde totul. – Nu ceea ce e comunicabil la o esență spirituală apare
cel mai limpede în limbajul său, așa cum tocmai a fost spus în treacăt8, ci acest
comunicabil e, nemijlocit, limbajul însuși. Sau: limbajul unei esențialități spirituale
este, nemijlocit, ceea ce are ea comunicabil. Ceea ce e comunicabil la o
esențialitate spirituală este acel ceva în care ea se comunică; adică: orice limbaj se
comunică pe sine. Sau, mai precis: orice limbaj se comunică [pe sine] în el însuși, e
în sensul cel mai pur „mediul“ comunicării.9 Ceea ce e medial, adică nemijlocirea
în orice comunicare-de-spirit [aller geistigen Mitteilung], e problema fundamentală
a teoriei limbajului, iar dacă e să calificăm această nemijlocire drept magică, atunci
problema originară a limbajului e magia sa. Dar expresia magie a limbajului ne
trimite și la altceva: la nemărginirea sa. Aceasta e condiționată de nemijlocire. Căci
tocmai fiindcă prin limbaj nu se comunică nimic, ceea ce se comunică în limbaj nu
poate fi delimitat sau măsurat din afară și de aceea oricărui limbaj îi e inerentă
propria nemărginire singulară și incomensurabilă. Limitele îi sînt definite de
esențialitatea sa de limbaj, nu de conținuturile lui verbale.

Esențialitatea-de-limbaj a lucrurilor e limbajul lor; aplicată la oameni, această

propoziție spune că esența-limbaj a omului e limba sa. Adică: omul își comunică
propria esență-spirit în limba sa.10 Dar limba omului vorbește în cuvinte. Omul
comunică deci propria sa esență-spirit (în măsura în care e comunicabilă) prin
aceea că numește toate celelalte lucruri. Mai cunoaștem oare și alte limbi care
numesc lucrurile? Să nu ni se obiecteze că nu cunoaștem niciun alt limbaj în afara
celui al omului, căci nu-i adevărat. Însă nu cunoaștem alt limbaj care numește decît
cel omenesc; prin identificarea limbajului în genere cu acela denominativ, teoria
limbajului se privează de vederile [Einsichten] cele mai profunde. – Esența-limbaj
a omului este astfel aceea că el numește lucrurile.

Pentru ce le numește? Cui i se comunică omul? – Este oare această întrebare alta în
cazul omului decît în cazul altor comunicări (limbaje)? Cui i se comunică lampa?
Muntele? Vulpea? – Or, aici putem răspunde: omului. Nu e aici niciun
antropomorfism. Acest răspuns se adeverește în cunoaștere și poate și în artă. Mai
mult: dacă lampa, și muntele, și vulpea nu s-ar comunica omului, cum le-ar putea
acesta numi? Dar el le numește; el se comunică, numindu-le pe ele. Cui i se
comunică?

Înainte de a răspunde la această întrebare, e nevoie să mai examinăm o dată

chestiunea: cum se comunică omul? Trebuie să facem aici o distincție profundă, să
stabilim o alternativă în fața căreia opinia esențialmente eronată despre limbaj se
va trăda negreșit. Omul își comunică oare esența-spirit prin numele date lucrurilor
sau în acestea? În paradoxul acestei întrebări rezidă și răspunsul. Cine crede că
omul își comunică esența-spirit prin nume nu mai poate presupune că el își
comunică într-adevăr esența-spirit – căci asta nu are loc prin numele unor lucruri,
altfel spus nu se întîmplă prin cuvintele care îi servesc să desemneze un lucru. Și
atunci nu poate admite decît că omul comunică ceva altor oameni [er teile eine
238
Sache anderen Menschen mit], căci asta are loc atunci cînd printr-un cuvînt
desemnez un lucru. Acest fel de a vedea e concepția burgheză a limbajului, al cărei
caracter inconsistent și găunos va rezulta tot mai clar din cele ce urmează. Ea
afirmă: mijlocul de comunicare este cuvîntul, obiectul ei – lucrul [comunicat, die
Sache], iar destinatarul – un om. Concepția opusă nu cunoaște însă nici mijloc, nici
obiect, nici destinatar al comunicației. Ea spune: în nume, esența-spirit a omului i
se comunică lui Dumnezeu.

Numele are în domeniul limbajului doar acest sens și această semnificație de un

nivel incomparabil: aceea de a fi cea mai intimă esență a limbajului însuși. Numele
este cel prin care nu se mai comunică nimic și în care limbajul însuși se comunică
la modul absolut. În nume11, esența-spirit care se comunică este limbajul. Acolo și
numai acolo există nume unde esențialitatea spirituală este limbajul însuși în
completitudinea sa absolută. Ca parte din moștenirea limbajului omenesc, numele
garantează astfel că esențialitatea-spirit a omului este limba(jul) pur și simplu; și
numai de aceea, între toate esențele-spirit, numai aceea a omului e comunicabilă pe
deplin. Aici se fundează diferența dintre limba omenească și limbajul
lucrurilor.12 Dar cum esențialitatea-spirit a omului e limbajul însuși13, el nu se poate
comunica prin, ci numai în acesta. Chintesența acestei totalități intensive a
limbajului ca esențialitate-spirit a omului e numele. Omul este cel ce numește, iar
după asta recunoaștem că [prin limba lui] din el vorbește limbajul pur. Orice natură
[Natur], în măsura în care se comunică, se comunică în limbaj/limbă, deci, în
ultimă instanță, în om. De aceea omul e stăpînul naturii și poate da nume
lucrurilor. Numai prin esența-de-limbaj a lucrurilor ajunge el, din sine, la cunoaște-
rea acestora – în nume.14 Creația lui Dumnezeu se desăvîrșește prin aceea că
lucrurile își capătă numele de la om, singurul din care, în nume, vorbește limbajul.
Numele pot fi desemnate drept limbajul limbajului/limbii (unde genitivul nu indică
raportul unui mijloc, ci mediul) și doar în acest sens omul, fiindcă vorbește în
nume, este locutorul limbajului, dar tot de aceea și singurul ca atare. Multe limbi
includ această cunoștință metafizică în desemnarea omului drept Cel-care-vorbește
(ceea ce în Biblie, de pildă, este Cel-care-dă-nume: „așa că toate ființele vii să se
numească precum le va numi Adam“15).

Dar numele nu este numai exclamația ultimă, ci și veritabila interpelare a

limbajului. Astfel, în nume se manifestă legea de esență a limbajului, conform
căreia a te exprima tu însuți și a te adresa tuturor celorlalți e același lucru. Limbajul
– și în el o esențialitate spirituală – nu se exprimă în mod pur decît acolo unde
vorbește în nume, adică în denominația universală. În nume culminează deci și
totalitatea intensivă a limbajului ca esențialitate spirituală absolut comunicabilă, și
totalitatea extensivă a limbajului ca esență universal comunicantă (denominantă).
Prin esența sa comunicantă, prin universalitatea sa, limbajul este imperfect acolo
unde esențialitatea spirituală care vorbește în el nu este în întreaga sa structură de
ordinul limbajului [in seiner ganzen Struktur sprachliches], comunicabilă adică.
Numai omul are, ca universalitate și intensitate, un limbaj desăvîrșit.

239
Acum că știm aceasta, putem pune, fără riscul unei confuzii, o întrebare de cea mai
mare importanță metafizică, pe care însă, de dragul clarității, n-o vom putea
înfățișa aici decît ca o chestiune terminologică. Se pune deci întrebarea dacă esența
spirituală – nu doar a omului (căci pentru acesta e așa cu necesitate), ci și a lu-
crurilor și, prin asta, esențialitatea-spirit în genere – este de definit, din punctul de
vedere al teoriei limbajului, drept ceva „lingvistic“ [als sprachliches]. Dacă esența-
spirit și cea limbaj sînt identice, atunci lucrul este, potrivit esențialității sale
spirituale, mediu al comunicării, iar ceea ce se comunică în el e – conform condi-
ției mediale – tocmai acest mediu (limbajul) însuși. Limbajul atunci este esența-
spirit a lucrurilor. Din capul locului, așadar, esența-spirit e presupusă a fi
comunicabilă sau, mai degrabă, e așezată în comunicabilitate, iar teza că esența-de-
limbaj a lucrurilor și cea spirituală sînt identice, într-atît cît aceasta din urmă e
comunicabilă, devine – datorită lui „într-atît cît“ – o tautologie. Un conținut al
limbajului nu există; fiind comunicare, limbajul împărtășește o esențialitate
spirituală, adică o comunicabilitate pur și simplu. Între limbaje16 diferențele sînt
doar acelea dintre „medii“ care se disting oarecum prin densitatea lor, deci gradual;
iar aceasta într-un dublu sens: după densitatea comunicantului (denominantul) și
după aceea a comunicabilului (numele) în comunicare. Aceste două sfere, care sînt
perfect distincte, și totuși unite numai în limba denominativă17 a omului, nu
contenesc, firește, să-și corespundă.

Pentru metafizica limbajului, identificarea esențialității spirituale cu aceea de

limbaj, care nu cunoaște decît diferențieri graduale, duce la o scară pe ale cărei
trepte se plasează orice ființă spirituală [eine Abstufung allen geistigen Seins in
Gradstufen]. Această gradare, care e situată chiar înăuntrul esenței-spirit, nu se mai
lasă subordonată niciunei alte categorii superioare și conduce de aceea la
eșalonarea tuturor esențialităților, a celor spirituale și deopotrivă a acelora de
limbaj, după gradele de existență sau de ființă, așa cum era obișnuită deja
scolastica în privința celor spirituale.18 Dar identificarea esențialității spirituale cu
cea de limbaj are consecințe metafizice atît de importante din perspectiva teoriei
limbajului deoarece ea conduce la acel concept care n-a contenit să se înalțe singur
în centrul filosofiei limbajului, constituind cea mai intimă legătură a acesteia cu
filosofia religiei. Este conceptul de revelație. – Înăuntrul oricărei formațiuni de
limbaj [sprachliche Gestaltung] domnește conflictul dintre exprimat și exprimabil,
pe de-o parte, inexprimabil și neexprimat de cealaltă parte. În considerarea acestui
conflict, din perspectiva inexprimabilului se vede de îndată esenț(ialitate)a-spirit
ultimă. Or, e limpede că în identificarea esențialității-spirit cu cea de limbaj e
contrazis raportul de proporționalitate inversă dintre una și cealaltă. Căci aici teza
sună astfel: cu cît un spirit este mai profund, adică mai existent și mai real, cu atît
este el mai exprimabil și exprimat, așa cum ține de sensul acestei identificări ca
relația dintre spirit și limbă19 să fie făcută absolut univocă, astfel încît expresia
lingvistică cea mai existentă, cea mai fixată, cea mai pregnantă și mai imuabilă,
într-un cuvînt cea mai exprimată, este deopotrivă și spiritualul pur. Or, tocmai
acesta este sensul conceptului de revelație, atunci cînd el asumă caracterul
intangibil al Cuvîntului drept condiție și caracteristică unică și suficientă a
240
divinității esenței spirituale care se exprimă în el. Domeniul spiritual suprem al
religiei (în conceptul de revelație) este totodată și singurul care nu cunoaște
inexprimabilul. Căci el e interpelat în nume și se exprimă ca revelație. Dar ceea ce
se anunță în asta este că numai suprema esențialitate spirituală, așa cum se
manifestă ea în religie, se sprijină exclusiv pe om și pe limba(jul) din el, în vreme
ce toate artele – iar poezia nu face excepție – se sprijină nu pe chintesențialitatea
ultimă a spiritului limbii, ci – desigur, în frumusețea sa desăvîrșită – pe spiritul reic
al limbajului [auf dinglichem Sprachgeist]. „Limbă, mamă a rațiunii și revelație,
alfa și omega ale sale“, spune Hamann.20

În lucrurile însele, limbajul însuși nu este exprimat desăvîrșit. Propoziția are un

dublu înțeles, după cum o luăm la figurat sau la propriu: limbajele lucrurilor sînt
imperfecte și ele sînt mute. Lucrurilor le este refuzat principiul formei pure a
limbajului – sunetul. Ele nu se pot comunica unele altora decît printr-o comunitate
mai mult sau mai puțin materială. Această comunitate este nemijlocită și nesfîrșită,
ca orice comunicare prin limbaj; ea este magică (căci există și o magie a materiei).
Ce e incomparabil în limbajul omenesc este că magica sa comunitate cu lucrurile
este imaterială și pur spirituală, iar sunetul e simbolul pentru toate acestea. Biblia
exprimă acest fapt simbolic atunci cînd spune că Dumnezeu a suflat peste om
suflare de viață21: adică, totodată, viață, și spirit, și limbă.

Dacă în cele ce urmează vom privi la esența limbajului pe baza primului capitol
din Facerea, nu înseamnă nici că am urmări o interpretare biblică, nici că, în
punctul acesta, am face în mod obiectiv din Biblie ca adevăr revelat suportul
reflecției noastre, ci doar că explorăm ce reiese din textul biblic în privința naturii
înseși a limbajului; iar Biblia ne e indispensabilă în asta, la început doar fiindcă
explicațiile de față o urmează în principiul ei, presupunînd deodată cu ea limbajul
ca o realitate ultimă, inexplicabilă și mistică, ce nu poate fi privită decît în
desfășurarea sa. Considerîndu-se ea însăși o revelație, Biblia trebuie să dezvolte în
mod necesar faptele fundamentale ale limbajului. – A doua versiune a istorisirii
Creației, cea care povestește despre suflarea de viață, relatează totodată că omul a
fost făcut din pămînt. În întreaga istorie a Creației, acesta e singurul pasaj unde
este vorba de un material al Creatorului, în care acesta își imprimă voința;
altminteri, firește că ea e concepută a crea nemijlocit [fără intermediari]. În această
a doua istorisire a Creației, facerea omului n-a mai survenit prin Cuvînt
(Dumnezeu a zis – și s-a făcut), ci, acestui om nefăcut din Cuvînt, i se adaugă
acum darul limbajului [die Gabe der Sprache] și el e înălțat astfel deasupra naturii.

Singulara revoluție din actul creator atunci cînd el se referă la om nu este însă mai
puțin clar indicată în prima istorisire, atestînd, într-un context cu totul diferit, dar
cu tot atîta certitudine, corelația specială dintre om și limbaj stabilită prin actele
Creației. Ritmica multiplă a actului creator din primul capitol lasă totuși să se
distingă un fel de tipar fundamental, de la care numai actul prin care e făcut omul
se abate în mod semnificativ. Fără îndoială, nicăieri, nici pentru om, nici pentru
natură, nu este vorba despre o relație explicită cu vreo materie din care ar fi fost
241
făcuți; și nici nu avem de decis dacă prin cuvintele „a făcut“ este implicată sau nu
vreo creație din materie. Dar ritmul după care se împlinește creația naturii (cf.
Facerea, 1) este: Să fie – A făcut (creat) – A numit. – Într-unele din actele
singulare ale Creației (1, 3; 1, 14) intervine numai „Să fie“. În acest „Să fie“ și în
„A numit“ de la începutul și sfîrșitul actelor apare, de fiecare dată, raportarea clară
și profundă a actului creator la limbaj. El începe cu atotputernicia creatoare a
limbajului, iar la urmă limbajul își încorporează parcă lucrul creat, numindu-l.
Limbajul este, așadar, ceea ce creează și ceea ce desăvîrșește creația, el e Cuvînt și
Nume. În Dumnezeu, numele este creator, fiindcă este Cuvînt, iar Cuvîntul lui
Dumnezeu este cunoscător, fiindcă e nume. „Și a văzut Dumnezeu că e bine“22,
adică: a știut-o prin nume. Raportul absolut al numelui cu cunoașterea nu se află
decît în Dumnezeu, numai acolo numele, fiind pînă în străfunduri identic cu
Cuvîntul care creează, este mediul pur al cunoașterii. Ceea ce înseamnă: că
Dumnezeu, dîndu-le nume, a făcut lucrurile cognoscibile. Dar omul le numește pe
măsură ce le cunoaște.

În facerea omului, ritmul în trei timpi al creației naturii face loc unei ordini cu totul
diferite. Aici și limbajul are o altă semnificație; caracterul ternar al actului e
menținut, însă tocmai paralelismul face ca deplasarea să reiasă cu atît mai tare: în
întreitul „a făcut“ din versetul 1, 27, Dumnezeu nu l-a făcut pe om din cuvînt și
nici nu l-a numit. N-a vrut să-l subordoneze limbajului, ci în om Dumnezeu a
slobozit limbajul, care îi servise lui drept mediu al Creației. Dumnezeu s-a odihnit
cînd și-a lăsat putința creatoare în seama omului. Golită de actualitatea ei divină,
această putință creatoare a devenit cunoaștere. Omul e cunoscătorul aceluiași
limbaj în care Dumnezeu e creatorul. Dumnezeu l-a creat după chipul său, l-a creat
pe cunoscător după chipul creatorului. Iată de ce propoziția după care esența
spirituală a omului e limbajul reclamă o lămurire. Esența sa spirituală este limbajul
în care a avut loc creația. Creația a avut loc în Cuvînt, iar esența-de-limbaj a lui
Dumnezeu este Cuvîntul. Orice limbaj omenesc23 este numai un reflex al
Cuvîntului în nume. Numele rămîne la fel de departe de Cuvînt precum
cunoașterea de creație. În comparație cu nelimitarea absolută, nemărginită și
creatoare a cuvîntului divin, nelimitarea oricărui limbaj omenesc24 rămîne mereu
de natură mărginită și analitică.

Imaginea cea mai profundă a acestui cuvînt divin și punctul în care limbajul uman
participă cel mai intens la nelimitarea divină a cuvîntului pur, punctul în care el nu
poate deveni nici cuvînt finit, nici cunoaștere este: numele omului. Teoria numelui
propriu este teoria despre granița între limbajul finit și cel infinit. Dintre toate
făpturile [Wesen], omul este singurul care își numește el însuși seamănul, așa cum
e singurul căruia Dumnezeu nu i-a dat nume. E poate îndrăzneț, dar deloc
imposibil să cităm în acest context versetul 2, 20, și anume partea a doua: omul a
numit toate făpturile, „dar pentru om nu s-a găsit ajutor pe potriva lui“.25 Așa cum,
de altfel, Adam, de îndată ce-și capătă femeia, o numește (femeie în capitolul al
doilea26, Eva în al treilea27). Dîndu-le un nume, părinții își consacră copiii lui
Dumnezeu; numelui pe care-l dau acestora nu-i corespunde – în sens metafizic, nu
242
etimologic – nicio cunoaștere, de vreme ce este dat unor nou-născuți. Pentru un
spirit riguros, niciun om n-ar trebui de altfel să corespundă numelui său (etimolo-
gic vorbind), pentru că numele propriu este cuvîntul lui Dumnezeu în sunete
omenești. Cu el i se atestă fiecărui om facerea sa de către Dumnezeu și, în acest
sens, numele e creator el însuși, așa cum e exprimat asta de înțelepciunea
mitologică în concepția (întîlnită nu rareori) că numele omului i-ar fi destinul.
Numele propriu este comunitatea omului cu cuvîntul creator al lui Dumnezeu. (Nu
e singura, căci omul cunoaște și o altă comunitate de limbaj cu cuvîntul lui
Dumnezeu.) Prin cuvînt, omul este legat de limbajul lucrurilor. Cuvîntul omenesc
este numele lucrurilor. Ceea ce exclude perspectiva corespunzătoare vederii
burgheze despre limbaj, în care cuvîntul s-ar afla într-un raport întîmplător cu
lucrul [desemnat, Sache], ar fi doar un semn pentru lucruri (sau cunoașterea lor)
stabilit printr-o convenție oarecare. Limba(jul) nu furnizează niciodată semne
goale [bloße Zeichen]. Însă respingerea teoriei burgheze a limbajului printr-una
mistică ar fi tot o neînțelegere. Potrivit acesteia din urmă, cuvîntul este pur și
simplu esența lucrului [enunțat/desemnat, das Wesen der Sache]. Ceea ce e
incorect, pentru că lucrul acesta în sine [die Sache an sich] n-are niciun cuvînt;
creat de cuvîntul lui Dumnezeu, el e cunoscut, în numele său, conform cuvîntului
omenesc. Această cunoaștere a lucrului nu este însă creație spontană, ea nu survine
prin limbaj în mod absolut nemărginit și nesfîrșit precum lucrurile; ci numele pe
care omul îl dă lucrului [spus] depinde de felul cum i se comunică acestea lui. În
nume, cuvîntul lui Dumnezeu n-a rămas creator, el a devenit, în parte, receptor,
fiind și acela care concepe [în sînul său] limbajul.28 Această concepție e orientată
spre limbajul însuși al lucrurilor29, din care, în schimb, în magia mută a naturii,
radiază silențios cuvîntul lui Dumnezeu.

Pentru concepție și deopotrivă pentru spontaneitate, așa cum se află ele în această
legătură unică doar în domeniul limbajului, limbajul își are propriul cuvînt, iar
acest cuvînt stă și pentru primirea în nume a ceea ce e lipsit de nume. Este
traducerea limbajului lucrurilor în acela omenesc. E necesar ca bazele conceptului
de traducere să fie așezate în stratul cel mai adînc al teoriei limbajului, căci bătaia
lui e mult prea vastă și prea puternică pentru ca el să poată fi tratat într-un fel
oarecare, ulterior, așa cum uneori s-a crezut. Semnificația sa deplină e dobîndită
doar cînd sesizăm că orice limbaj superior (cu excepția cuvîntului divin) poate fi
considerat drept traducerea tuturor celorlalte. Traductibilitatea reciprocă a
limbajelor e implicată de tot ceea ce a fost pomenit mai sus în privința raportului
dintre limbaje ca unul al mediilor cu densitate diferită. Traducerea este trans-
ducerea [Überführung] unui limbaj în celălalt printr-un continuum de transformări.
Traducerea e străbatere de continuumuri de transformări, nu de zone abstracte de
echivalențe și similitudini.

Traducerea limbajului lucrurilor în acela omenesc nu este numai traducere a

muțeniei în [ceva] sonor, este și traducerea a ceea ce n-are nume în nume. Este,
prin urmare, traducerea unui limbaj imperfect într-unul mai desăvîrșit; ea nu poate
face altceva aici decît să adauge ceva, și anume cunoaștere. Obiectivitatea acestei
243
traduceri este însă garantată în Dumnezeu. Căci Dumnezeu a creat lucrurile,
cuvîntul creator în ele e germenul numelui prin care se cunoaște, așa precum și
Dumnezeu la urmă, după ce crease fiecare lucru, l-a numit. Dar această numire
este, evident, doar expresia identității în Dumnezeu a cuvîntului creator și a
cuvîntului cunoscător, nu și soluția anticipată a sarcinii prescrise expres de către
Dumnezeu omului însuși: aceea de a da nume lucrurilor. Iar omul o îndeplinește
concepînd30 limbajul mut și anonim al lucrurilor și transpunîndu-l în nume,
răspicat. Ea nu s-ar putea îndeplini dacă limba denominantă a omului și anonimatul
lucrului nu s-ar înrudi în Dumnezeu, dacă n-ar fi purces din același cuvînt creator,
devenit în lucruri comunicare a materiei într-o comunitate magică, iar în om limbaj
al cunoașterii și al numelui, într-un spirit binecuvîntat. Hamann spune: „Tot ce
auzea omul la începuturi, tot ce vedea cu ochii… și tot ce atingeau mîinile sale
era… cuvînt viu; căci Dumnezeu era cuvîntul. Cu aceste vorbe pe buze și-n inimă,
originea limbii a fost la fel de firească, de aproape și ușoară, ca un joc de copil…“
În poemul pictorului Müller intitulat Întîia deșteptare a lui Adam și întîile lui nopți
binecuvîntate, Dumnezeu îl cheamă cu aceste cuvinte pe om să dea nume
lucrurilor: „Om de lut, vino mai aproape, în contemplare desăvîrșește-te, devino
mai desăvîrșit prin cuvînt!“ În această legătură dintre contemplare și numire e
vizată în mod lăuntric comunicativitatea muțeniei lucrurilor (a animalelor) înspre
limba cuvîntătoare a omului, care o preia în nume. În același capitol al poemului,
poetul enunță cunoașterea că numai cuvîntul, din care sînt create lucrurile, îi
îngăduie omului să le numească, prin aceea că, în feluritele limbaje ale animalelor,
el se comunică, fie și mutește, în imagine: Dumnezeu face un semn dobitoacelor să
se înșire, la rînd, dinaintea omului, ca acesta să le pună nume. Imaginea [aceasta a]
semnului [făcut] redă astfel, într-un chip aproape sublim, comunitatea de limbaj a
creației mute cu Dumnezeu.

După cum în existența lucrurilor cuvîntul mut rămîne așa departe în urma
cuvîntului care, în cunoașterea omului, le dă nume, iar, la rîndul său, acesta e mult
mai prejos de cuvîntul creator al lui Dumnezeu – iată și temeiul multiplicității
limbilor omenești. Limbajul lucrurilor numai în traducere poate trece în limbajul
cunoașterii și al numelui – cîte traduceri, atîtea limbaje, de îndată ce omul a căzut
din starea paradiziacă, ce nu cunoștea decît o singură limbă. (Deși, după Biblie,
această consecință a alungării din paradis apare abia mai tîrziu.) Limba paradiziacă
a omului trebuie să fi fost cea a cunoașterii depline; în vreme ce, ulterior, orice
cunoaștere se diferențiază la infinit, încă o dată, în multiplicitatea limbilor, pe o
treaptă inferioară ea a trebuit să se diferențieze ca o creație în numele în general.
Nici măcar existența pomului cunoașterii nu poate ascunde că limba paradiziacă
trebuie să fi fost aceea a cunoașterii depline. Fructele acestuia ar fi conferit
cunoașterea a ce este bine și a ce este rău. Dumnezeu însă cunoscuse, încă din ziua
a șaptea, creația, deodată cu cuvintele [acesteia]. Și a văzut că era bine
așa.31 Cunoașterea la care ademenește șarpele, știința binelui și a răului, e lipsită de
nume. Este în cel mai profund sens deșartă și este ea însăși singurul rău pe care îl
cunoaște starea paradiziacă. Știința binelui și a răului abandonează numele, este o
cunoaștere din afară, o imitație necreatoare a cuvîntului creator. Numele iese din
244
sine în afară în această cunoaștere: păcatul originar este ceasul nașterii cuvîntului
omenesc, în care numele nu mai trăia nevătămat, despre care se poate spune că,
ieșind din limbajul care cunoaște, acela făcut din nume, iese din propria magie
imanentă, pentru a deveni cu emfază32 [ausdrücklich] magic, oarecum din afară.
Cuvîntul trebuie să comunice ceva (în afara lui însuși). Este adevărata cădere în
păcat a spiritului-limbă [des Sprachgeistes]. Cuvîntul care comunică din afară,
precum o parodiere a cuvîntului creator, expres nemijlocit [ausdrücklich
unmittelbare], al lui Dumnezeu prin cuvîntul expres mijlocitor [ausdrücklich
mittelbaren] și căderea binecuvîntatului spirit-limbă, cel adamic, aflat între ele.
Căci există în fond o identitate între cuvîntul care cunoaște binele și răul, după fă-
găduința șarpelui, și cuvîntul care comunică din afară. Cunoașterea lucrurilor se
bazează pe nume, cea a binelui și a răului rezidă însă în ceea ce Kierkegaard
numea, în sensul cel mai profund, „pălăvrăgeală“, iar aceasta nu cunoaște altă
purificare și înălțare decît aceea la care a fost supus și omul palavragiu, păcătosul:
judecata [das Gericht]. Cunoașterea binelui și a răului îi este însă nemijlocită
cuvîntului care judecă. Magia sa este o alta decît a numelor, dar nu mai puțin
magie. Acest cuvînt care judecă îi alungă pe primii oameni din paradis; ei înșiși l-
au stîrnit s-o facă, în virtutea unei legi eterne, conform căreia cuvîntul care judecă
pedepsește, drept unica și cea mai profundă trangresiune, propria sa trezire – pe
care-o și așteaptă. În păcatul primordial, aducîndu-se atingere purității eterne a
numelui, s-a înălțat puritatea mai severă a cuvîntului care judecă, a judecății [des
richtenden Wortes, des Urteils]. Pentru corelația de esență a limbajului, păcatul
primordial are o triplă semnificație (fără s-o mai menționăm aici pe cea cunoscută).
Ieșind din limbajul pur al numelor, omul transformă limba(jul) într-un mijloc (și
anume al unei cunoașteri nepotrivite lui) și, odată cu asta, pe de o parte, într-un
simplu semn; consecința ulterioară e multitudinea limbilor. A doua semnificație
este aceea că, acum, din păcatul primordial se înalță, ca restituire a nemijlocirii
numelui vătămat în el, o nouă nemijlocire: magia judecății [des Urteils], care nu
mai odihnește binecuvîntată în ea însăși. A treia semnificație, a cărei îndrăzneață
supoziție ne-o putem îngădui, ar fi aceea că și originea abstracțiunii ar fi de căutat,
ca o putință a spiritului-limbaj, în păcatul originar. Căci binele și răul stau ca
inomabile, ca fără de nume în afara limbajului care numește, pe care omul îl
abandonează tocmai în abisul formulării acestei întrebări. Or, în perspectiva
limbajului care rămîne să existe, numele nu mai oferă acum decît solul în care se
înrădăcinează elementele lui concrete. Cît privește elementele abstracte ale
limbajului, putem măcar presupune că își au rădăcina în cuvîntul care judecă, în
judecată. În verdictul judecătoresc rezidă (aceasta e rădăcina lingvistică, desigur)
nemijlocirea comunicabilității abstracțiunii. Această nemijlocire în comunicarea
abstracțiunii s-a instalat pe calea judecății [stellte sich richtend ein], atunci cînd
omul, în păcatul originar, a abandonat nemijlocirea în comunicarea concretului, a
numelui, și a căzut în abisul mijlocirii oricărei comunicări, al cuvîntului ca mijloc,
al cuvîntului deșert, în abisul pălăvrăgelii. Căci – trebuie s-o spunem din nou –
pălăvrăgeală a fost să întrebe ce e rău și ce e bine în lume după creație. Pomul
cunoașterii nu se afla în grădina lui Dumnezeu pentru eventuale lămuriri pe care le-

245
ar fi putut da cu privire la bine și rău, ci ca emblemă a sentinței menite celui care
întreabă. Această imensă ironie e marca originii mitice a dreptului.

După păcatul originar, care, odată cu transformarea limbajului în mijlocire, pusese

și bazele pluralității sale, nu mai putea fi decît un pas pînă la amestecarea limbilor.
Cum oamenii aduseseră deja atingere purității numelui, n-a mai fost nevoie decît să
se-mplinească respingerea acelei intuiri a lucrurilor prin care limbajul lor trecuse în
cel omenesc pentru ca omului să i se răpească bazele comune ale spiritului-limbă,
deja zdruncinat. Unde lucrurile se-ncîlcesc, neapărat se amestecă semnele. La
aservirea limbii în pălăvrăgeală se ajunge odată cu aservirea lucrurilor în
sminteală, ca o consecință aproape inevitabilă a celei dintîi. În această întoarcere
de la lucruri, care le-a fost aservirea, s-a născut planul construcției turnului și,
odată cu el, amestecarea limbilor.

Viața omului în puritatea spiritului-limbă a fost binecuvîntată. Natura e însă mută.

E drept că în al doilea capitol al Facerii simțim clar cum această muțenie, înzestrată
cu nume de către om, a devenit ea însăși binecuvîntare, dar de un grad inferior.
Pictorul Müller îl pune pe Adam să spună despre animalele care pleacă de la el
după ce le-a dat nume: „și după noblețea cu care săreau din calea mea se vedea că
omul le-a dat nume“. Dar după căderea în păcat, odată ce Dumnezeu blestemă
ogorul, aspectul naturii se schimbă profund. Începe acum cealaltă muțenie a ei, pe
care o asociem de obicei cu tristețea adîncă a naturii. Un adevăr metafizic spune că
toate din natură ar începe să se jeluiască dacă li s-ar da glas. („A da glas“ înseamnă
aici mai mult decît „a le face să poată vorbi“.) Această propoziție are un dublu
sens. Ea înseamnă mai întîi: că natura s-ar plînge chiar de limbajul însuși. Privarea
de limbaj, iată marea suferință a naturii (iar de dragul salvării ei trăiește și vorbește
omul în natură, și nu doar poetul, așa cum se crede). În al doilea rînd, propoziția
spune: s-ar jelui. Or, jeluirea e cea mai nediferențiată, mai neputincioasă expresie a
limbajului, nu conține aproape nimic altceva decît suflarea sensibilă [din ea]; și
ajunge să foșnească undeva o plantă, ca să auzim îndată o jeluire. Natura e tristă
pentru că e mută. Dar și mai adînc pătrunde în esența naturii propoziția răsturnată:
tristețea naturii o face să amuțească. În orice jale există o tendință profundă spre
muțenie și ea înseamnă infinit mai mult decît incapacitatea sau lipsa dorinței de
comunicare. Ceea ce e trist se simte pe de-a-ntregul cunoscut de către
incognoscibil. A primi nume – fie cel care dă numele un egal al zeilor și cineva
binecuvîntat – rămîne, poate, întotdeauna un presentiment al tristeții. Cu atît mai
mult a primi numele, nu din acea unică și binecuvîntată limbă paradiziacă a
numelor, ci din sutele de limbi omenești, în care numele s-a veștejit și care totuși,
după ce Dumnezeu s-a pronunțat, cunosc lucrurile. Numai în Dumnezeu lucrurile
au un nume propriu. Căci, într-adevăr, Dumnezeu în cuvîntul lui creator le-a
chemat la ivire pe propriile lor nume. În limba omului însă, ele sînt supranumite. În
raportul limbajului omenesc cu acela al lucrurilor există ceva ce s-ar putea defini,
aproximativ, ca o „supranumire“: supranumirea, cel mai adînc temei lingvistic al
oricărei tristeți și (din perspectiva lucrului) al oricărei muțenii. Supranumirea ca
esență-de-limbaj a tristeții trimite la un alt raport remarcabil al limbajului:
246
supradeterminarea care domnește asupra raportului tragic dintre limbile omului
vorbitor.

Există un limbaj al sculpturii, al picturii, al poeziei. Și așa cum limbajul poeziei are
la temelie, dacă nu numai, în orice caz și limbajul de nume al omului, tot așa
putem crede că limbajul sculpturii sau cel al picturii are la temelie anumite specii
de limbaje reice [Dingsprachen], că în ele se prezintă o traducere a limbajului
lucrurilor [Sprache der Dinge] într-un limbaj infinit mai înalt, și totuși poate că din
aceeași sferă. E vorba de limbaje fără nume, neacustice, de limbaje făcute din
materie; cu acestea trebuie gîndită comunitatea materială a lucrurilor în
comunicarea lor.

De altfel, comunicarea lucrurilor ține, neîndoios, de o astfel de comunitate

[Gemeinschaftlichkeit], încît ea cuprinde lumea în general ca un tot neseparat.

Pentru cunoașterea formelor artistice merită încercat să le concepem pe toate ca

limbaje și să căutăm corelația lor cu limbajele-natură [Natursprachen]. Un exemplu
la îndemînă, pentru că aparține sferei acustice, e înrudirea cîntului cu graiul
păsărilor. Pe de altă parte, este o certitudine că limbajul artei nu poate fi înțeles de-
cît în cea mai strînsă legătură cu teoria semnelor. Fără ea, orice filosofie a
limbajului rămîne în genere cu totul fragmentară, fiindcă relația dintre limbaj și
semn (cea dintre limbă și scriere nu este decît un caz particular al ei) este una
originară și fundamentală.

Această remarcă ne dă ocazia să definim o altă opoziție care domină domeniul

limbajului în ansamblu și are o legătură importantă cu aceea, pomenită deja, dintre
limbajul în sens restrîns și semn, fără a se confunda însă pur și simplu cu aceasta.
Și anume: limbajul este, în orice caz, nu doar comunicare a comunicabilului, ci
totodată și simbol al incomunicabilului. Această latură simbolică a limbajului
depinde de relația sa cu semnul, dar se extinde, de exemplu, într-o anumită privință
pînă la nume și judecată. Acestea nu au doar o funcție comunicantă, ci, foarte
probabil, și o funcție simbolică strîns legată de aceasta, la care nu ne-am referit
aici, cel puțin nu explicit.

Ceea ce rămîne în urma acestor considerații este un concept purificat al limbajului,

oricît de imperfect ar fi încă. Limbajul unei esențialități este mediul în care ea își
comunică esența-spirit. Curentul neîntrerupt al acestei comunicări curge traversînd
întreaga natură, de la existențele cele mai de jos pînă la om și de la om la
Dumnezeu. Omul i se comunică lui Dumnezeu prin numele pe care le dă naturii și
semenilor (în numele proprii), iar naturii îi dă nume după comunicarea pe care o
receptează de la aceasta, căci natura întreagă este străbătută și ea, de la un cap la
altul, de un limbaj mut, fără nume, reziduu al cuvîntului creator divin, care s-a
menținut în om ca nume cunoscător, iar peste oameni ca verdict de judecată.
Limbajul naturii e de comparat cu o parolă secretă pe care fiecare santinelă o
transmite celei următoare în propria sa limbă, însă conținutul parolei este însuși
247
limbajul de santinelă. Orice limbaj superior este traducere a unuia inferior, pînă la
desfășurarea, în claritatea sa ultimă, a cuvîntului divin, care e unitatea acestei
mișcări de limbaj.
Traducere de Maria-Magdalena Anghelescu

Note:

Traducerea s-a făcut după „Über Sprache überhaupt und über die Sprache des
Menschen“, in Gesammelte Schriften, Band II/1: Aufsätze, Essays, Vorträge:
Metaphysich-geschichtsphilosophische Studien [Opere complete, vol. II/1,
Articole, eseuri și conferințe: studii metafizice și istorico-filosofice], Frankfurt am
Main, Suhrkamp Taschenbuch Wissenschaft, 1991, pp. 140–157, © Suhrkamp
Verlag, Frankfurt am Main, 1977.
1. Pentru precizări privitoare la felul în care este de „auzit“ (de citit) în românește
conceptualizarea acestei noțiuni, cf. infra, n. 3. (N. red.)
2. E util să nu se piardă din vedere faptul că Mitteilung (subst.), mitteilen (verb)
înseamnă literal: a împărți cu cineva ceva, a avea parte de același lucru ca și
altcineva; de unde: a împărtăși (cuiva ceva) și deci a comunica. Întrucît e vorba de
o discuție despre limbaj, termenul a fost tradus în mod sistematic prin
„comunicare“, „a comunica“. Însă în numeroase ocurențe de-a lungul acestui text,
gîndurile lui Benjamin despre limbaj nu pot fi înțelese pe deplin fără a ține cont de
faptul că el, conform intuiției lingvistice prezidînd la existența și funcționarea
acestui cuvînt în germană și speculînd cu ea, activează puternic acest înțeles
material al comunicării, făcînd nemijlocit din ea și o comunicație – „între lucruri“.
(N. red.)
3. Afirmație-cheie pentru desfășurările speculative din acest eseu (scris în 1916 la
München și gîndit inițial ca o „scrisoare“ adresată prietenului Gershom Scholem,
celebrul specialist de mai tîrziu în studiul cabalei și al misticii iudaice), ea expune
totodată una din principalele dificultăți de traducere care au trebuit surmontate –
sau mai degrabă dizolvate – în realizarea corectă a acestei versiuni în românește a
eseului lui W. Benjamin. Este vorba despre sintagmele exprimînd cele două
concepte operative strategice: sprachliche Wesen, respectiv geistige Wesen. Tehnic
vorbind, există aici două chestiuni implicînd, fiecare, opțiuni de traducere; mai
precis, opțiuni în favoarea unei soluții de echivalare care, aplicată sistematic, să
aibă valoarea unei reguli de comprehensiune. Să le luăm pe rînd.

1) Rezolvarea cea mai simplă a traducerii lui sprachliche Wesen ar fi recomandat

redarea lui prin „esență lingvistică“. Făcînd pe moment abstracție de discuția
asupra felului cum este de înțeles vocabula Wesen în aceste construcții (revenim
îndată, la punctul 2), trebuie remarcat imediat că Benjamin nu se înscrie cu aceste
reflecții despre limbaj înăuntrul cîmpului epistemic al unei științe propriu-zise a
limbii (sau a limbajului). Adică înăuntrul sensului epistemologic riguros și
deopotrivă uzual al cuvîntului, așa cum e el prestabilit, construit de o elaborare
prealabilă – în cadrul unei practici de cunoaștere și conform standardelor ei
248
 logice și empirice de validitate – a unui obiect inteligibil, cu un sens categorial
definit, numit „limbaj“, și care abia astfel e susceptibil să fie și obiectul unei
cunoașteri determinate (pozitive, obiectivabile etc.). Dimpotrivă, prin reflecția de
aici, Benjamin încearcă tocmai, înainte de orice, să defrișeze accesul la ce ar fi de
înțeles, de definit – și cum – esențialmente (i.e. eidetic) drept limbaj. Cu alte
cuvinte, Benjamin nu oferă aici o lingvistică (decît într-un sens foarte larg și vag
al cuvîntului, aproape metaforic), ci o veritabilă filosofie speculativă a limbajului,
o „metafizică“ a acestuia (și chiar o „teologie“ sau o „ontoteologie“) dacă se
dorește. Pentru a nu obtura înțelegerea intuitivă a acestui fapt decisiv, una care să
însoțească fiecare moment al lecturii, a fost evitată utilizarea adjectivului
„lingvistic(ă)“ pentru redarea lui sprachlich(e), preferîndu-se (cu o singură
excepție, semnalată prin ghilimele) utilizarea construcțiilor perifrastice: „… de
limbaj“, „… de ordinul limbajului“ (sau alte procedee de construcție sintagmatică
cu aceeași valoare semantică).

2) Wesen în germană, se știe, înseamnă fel de a fi (al ceva), unul stabil și

definitoriu, așadar natură, și astfel a putut fi perfect folosit în filosofie ca
echivalent pentru essentia, deci esență (morfologic, el este un participiu al lui
sein, a fi). Numai că în construcțiile conceptuale care ne preocupă o asemenea
traducere – prin „esență lingvistică“ sau, respectiv, „esență spirituală“ – ar fi
echivalat cu riscul deschiderii de porți largi pentru confuzii conceptuale grave,
desfigurante pentru sensul gîndirii lui Benjamin despre limbaj. Or, Benjamin nu
vorbește niciun moment despre „esențe“ în sensul unor entitați subzistente; cu
alte cuvinte, nu alocă lui Wesen, calificat drept lingvistic ori spiritual, un sens
substanțial, asemănător accepției metafizice tradiționale, spiritualiste (de
exemplu, din scolastică) a noțiunii de esență. Pentru a marca (și prezerva și intui-
tiv) înțelegerea sistematic adverbială a lui Wesen în aceste construcții, s-a recurs,
în funcție și de constrîngerile gramaticale de flexiune, la modularea
terminologică: „esențialitate“, „esență-de-…“ sau chiar „esență-…“ (acolo unde
elipsa se dovedea chiar mai profitabilă). (N. red.)

4. Împrejurarea că limba germană nu distinge lexicalizat între ceea ce, în română,

se cheamă „limbă“, respectiv „limbaj“ și folosește pentru ambele înțelesuri aceeași
vocabulă, die Sprache, lăsînd prin urmare de fiecare dată în sarcina contextului (și
a înțelegerii intuitive a vorbitorului) să discrimineze în privința aspectului
principial al activității lingvistice a omului avut în vedere, a fost cealaltă
complicație practică în restituirea acestui text în română. Spunem complicație, și
nu realmente o problemă, deoarece, conceptual, nu se vede de ce ar exista în
general vreo dificultate în a înțelege faptul că limbajul, ca aptitudine/activitate
generică, nu se realizează decît sub forma unor multiple (și echipolente) tehnici
istoric-culturale intersubiective ale sale – ceea ce se cheamă îndeobște „limbi“
(termen care, luat la singular și independent de axa diversității lingvistice, se
suprapune de altfel indistinct primului); și, mai mult, că în cadrul acestora, el se
actualizează pe deplin, fără rest, numai prin felurile concrete de a vorbi (toate
felurile posibile) – ceea ce se cheamă, întîmplător sau nu, tot „limbaj“. Limbajul
249
este în limbă, iar limba – în limbaj (în toate sensurile), ca să spunem așa, iar
comprehensiunea nu are decît să se muleze pe această dialectică imanentă a
instanțelor lingvistice pentru a se orienta, firesc și fără greș, în privința sensului, în
pofida echivocității termenilor. Complicația, în trecerea de la germană la română,
apare acolo unde, inclusiv datorită faptului că despre limbaj se vorbește,
speculativ-filosofic, la modul absolut (adică în afara unui punct de vedere
„antropologic“), așa cum face Benjamin în acest eseu, termenul Sprache este în
postura de a spune simultan și „limbă“, și „limbaj“, iar asta în mod necesar (din
motive de conținut sau pe cale de consecință logică); ba mai mult, există chiar
ocurențe unde (auto)reflexivitatea acestui concept devine ea însăși absolută (cf.
infra, teza despre „numele ca die Sprache der Sprache“). În cazurile fericite, notația
imbricată a semnificantului a putut rezolva relativ elegant sarcina traducerii. În alte
cazuri, pentru a nu se ciunti arbitrar din sensul conceptual, a fost preferată soluția
mai dizgrațioasă a expunerii dualității semnificației prin notația „limbă/limbaj“
(acolo unde ea nu perturbă nimic din coerența gramaticală a restului frazei). În
sfîrșit, acolo unde, din motive de incompatibilitate gramaticală a prezenței ambilor
semnificanți într-o aceeași poziție în frază, acest lucru nu a fost – practic – posibil,
a fost privilegiat termenul generic de „limbaj“, dualitatea fiind semnalată în notă.
(N. red.)
5. Sau mai degrabă ispita de a porni de la această ipoteză este abisul oricărei
filosofări?
6. Nici al limbilor, deopotrivă. Cf. n. 4. (N. red.)
7. Sau: împărtășește [teilt… mit]. Cf. n. 2. (N. red.)
8. La începutul alineatului. (N. red.)
9. De citit, inclusiv, și: al comunicației (cf. n. 2). (N. red.)
10. Iată și cauțiunea expresă, în litera textului, a dialecticii limbă/limbaj, nu numai
presupusă („forțată“) de împrejurarea idiomatică a unicității semnficantului
Sprache pentru cele două aspecte sau instanțe ale sale, ci cu care Benjamin efectiv
calculează reflexiv. (N. red.)
11. La plural. (N. red.)
12. Conform echivocului întreținut de absența în germană a lexicalizării distincției
„limbă“ vs. „limbaj“, s-ar putea foarte bine citi și: „diferența între limbajul
omenesc și cel al lucrurilor“. Pe lîngă faptul că vorbește despre fundamentul
diferențierii, originalul spune: Unterschied der Menschensprache von der Sprache
der Dinge, părînd astfel să privilegieze marcarea discontinuității de nivel ontologic
între cele două ipostaze ale „limbajului în genere“. (N. red.)
13. Sau și: limba însăși. O altă ocurență care solicită, dincolo de litera
semnificantului, înțelegerea dialectică imanentă a instanțelor „limbă“, respectiv
„limbaj“ în aprehendarea nivelului determinat la care ne situăm de fiecare dată
cînd enunțăm, în limbaj, ceva despre chiar exercițiul generic de
semnificare/comunicare care este el însuși (cf. și n. 4). În fond, la modul absolut,
categorial, i.e. fără alți determinanți de context logico-gramatical, limbă și limbaj
„sînt“ – adică semnifică (trimit la) – unul și același lucru în experiența lui umană.
(N. red.)

250
14. La plural, din nou. (N. red.)
15. Facerea, 2, 19. (Echivalarea citatelor și a referințelor la textul biblic s-a făcut
după Biblia sau Sfânta Scriptură după textul grecesc al Septuagintei, ed. a 2-a,
București, Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1941.) O
altă variantă de traducere a versetului, în versiunea folosită de neoprotestanții
români (Biblia sau Sfînta Scriptură a Vechiului și Noului Testament, s.l. Societatea
Biblică, s.a.): „și orice nume pe care-l dădea omul fiecărei viețuitoare, acela-i era
numele“. (N. red.)
16. Și între limbi, de asemenea. Pe cale de consecință, atunci cînd considerăm
enunțul sub unghiul diversității lingvistice ca atare, și nu doar al „felurilor de a
vorbi“ (i.e. al „limbajelor“). (N. red.)
17. În sens generic, așadar: limbaj. Benjamin a prevenit deja, nu doar că
necunoașterea niciunei alte limbi făcute din nume, în afară de cea omenească, nu
îndreptățește respingerea ipotezei că esențialitatea limbajului în genere rezidă în
numire, ci și că numele sînt, în ultimă instanță, limbajul însuși, instanța lui
condensată și exponențială, chintesențială („limbajul limbajului [sau al limbii]“).
Cf. și n. 13; de asemenea, n. 4. (N. red.)
18. Acesta e punctul critic în care, credem, se validează deplin opțiunile de
echivalare, explicitate deja, pentru geistige Wesen (cf. n. 3), pentru a fi
preîntîmpinate, dacă nu chiar blocate, posibilele contrasensuri datorate identificării
dintre speculația benjaminiană asupra esențialității spirituale (ca esențialitate de
ordinul sau felul limbajului) și foarte tradiționala schemă metafizică scolastică a
scării existențelor (lucrurilor) ca esențe (entități, ființe) spiritual-substanțiale tale
quale, așa cum a fost elaborată aceasta din urmă în doctrina cunoscută îndeobște ca
analogia entis. Ceea ce e remarcabil însă este că dacă, pe de-o parte, prin speculația
de ontoteologie lingvistică de aici Benjamin realizează o transpoziție consecventă
în domeniul limbajului a principiului prezidînd analogia entis, desubstanțializînd-o
(pe calea unui fel de doctrină a analogia linguae, exprimată în centralitatea
acordată „numirii lucrurilor“ și, mai ales, în ideea traductibilității generale, cf.
infra), pe de altă parte, consecințele ultime ale acestui idealism speculativ
lingvistic absolut sînt – așa cum se va vedea în continuare – extrem de apropiate
deja de reformularea materialistă a reflexiei asupra limbajului, pe care Benjamin o
va opera însă doar în anii ’30, în Über das mimetische Vermögen [Despre
capacitatea mimetică]. (N. red.)
19. Generic, din nou (cf. n. 17, 13). (N. red.)
20. Johann Georg Hamann (1730–1788), filosof și scriitor german (eseist, polemist
și pamfletar, autor de aforisme și de scrisori). A fost supranumit „Magul
Nordului“, datorită stilului său avîntat și plastic, lapidar totodată, de a scrie, înțesat
de aluzii literare biblice și clasice, și văzut astfel ca un stil obscur, dar și datorită
construcției retorice a discursurilor sale (parazitînd ironic sau parodic pe diverse
afirmații ale celor cu care polemizează). Într-o epocă a unui raționalism sistematic
și constructiv, chiar sec, el e reprezentantul unei „filosofii a credinței și a
sentimentului“, analoagă întrucîtva unui panteism neoplatonic, și face astfel figură
de „mistic“ sau de „iraționalist“ în plin secol al „luminilor“. Prin concepția sa

251
despre puterea creatoare a sentimentului și a sufletului, a cărei realitate o vedea în
limbajul operei de artă, mai ales în poezie (acesta e contextul de idei al sentenței
citate și de Benjamin), Hamann premerge romantismului și filosofiei moderne a
limbajului: a influențat nu numai ideologia literară a mișcării Sturm und Drang, ci
și concepțiile lui J. G. Herder. E unul din principalii oponenți ai criticismului lui
Kant (cu care era prieten, de altfel), căruia îi reproșează tocmai ignorarea puterii
specifice, ireductibile a limbajului în constituirea sintezelor a priori ale intelectului
(cf. „Metacritica purismului rațiunii pure“, 1874). Prin tezele sale privind
„atotputernicia credinței“ și fundarea adevărului în subiectivitate, el îi premerge și
lui Kierkegaard. (N. red.)
21. Facerea, 2, 7. (N. red.)
22. Facerea, 1, 10, 12, 18, 21, 25, 31.
23. Și de asemenea, pe cale de consecință, orice limbă omenească. (N. red.)
24. Cf. n 23. (N. red.)
25. Există o diferență – tocmai la „numele omului“ – între versiunea germană a
textului biblic citată de Benjamin, care în corpul textului a fost redată ca atare, și
felul în care e restituit pasajul în Biblia românească folosită ca referință. Iată
versetul în întregime, în aceasta din urmă: „Și a pus Adam nume tuturor animalelor
și tuturor păsărilor cerului și tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit
ajutor pe potriva lui“. De menționat însă că în Biblia românească folosită de
confesiunile neoprotestante pasajul sună așa: „dar, pentru om, nu s-a găsit nici un
ajutor, care să i se potrivească“. (N. red.)
26. Facerea, 2, 23 („Și a zis Adam: «Iată aceasta-i os din oasele mele și carne din
carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său»“; – în
germană: Männin, feminin de la Mann: bărbat). (N. red.)
27. Facerea, 3, 20 („Și a pus Adam femeii sale numele Eva, adică viață, pentru că
ea era să fie mama tuturor celor vii“). (N. red.)
28. Im Namen ist das Wort Gottes nicht schaffend geblieben, es ist an einem Teil
empfangend, wenn auch sprachempfangend, geworden. Benjamin speculează aici
intraductibilul dublu sens al verbului empfangen în germană: a primi, a recepționa,
dar și a concepe, a zămisli, în sensul expresiei „a concepe un copil“. Acesta e
sensul în care trebuie auzit termenul „concepție“ în frazele care urmează. (N. red.)
29. Intranzitiv și imanent – Sprache der Dinge selbst. (N. red.)
30. Cf. supra, n. 28. (N. red.)
31. Facerea 1, 31: „Și a privit Dumnezeu toate cîte făcuse și iată că erau bune
foarte“. (De fapt, Dumnezeu rostește asta în ziua a șasea, dar sensul acestor cuvinte
s-ar împlini abia prin odihna zilei a șaptea.) (N. red.)
32. Într-un sens paralel oarecum aceluia al unui procedeu – sau suplement –
retoric, al unei accentuări de sine explicite, compensatorii. (N. red.)

252
253