Trăsăturile modernismului

1. Intelectualizarea discursului liric, adresat unui receptor competent, cu un vast orizont cultural și
exercițiu hermeneutic. Poezia se adresează în primul rând sensibilității intelectuale și mai puțin
sensibilității afective. Poezia modernă comunică mai mult idei și mai puțin sentimente, fiind deci mai
mult apolinică decât dionisiacă. Sentimentele sunt tratate conceptual, ca experiențe de cunoaștere, în
sens filosofic.
2. Poemul modern este unul sintetic, deoarece conține numeroase trimiteri sugestive la alte domenii ale
cunoașterii, științifice sau artistice, precum filosofia, religia, istoria, mitologia, muzica, pictura,
matematica astronomia și la alte texte literare, evidențiind în acest caz o relație de intertextualitate
(dialog între texte literare).
3. Ambiguitatea – trăsătura fundamentală a limbajului poetic modern, constând în reducerea gradului de
accesibilitate la semnificații, prin încifrarea sensurilor, până la ermetizare (închidere completă), ceea
ce favorizează multiple interpretări. Datorită ambiguității, poezia se caracterizează prin, în termenii lui
Hugo Friedrich din Structura liricii moderne, obscuritate fascinantă și tensiune disonantă (creează
neliniște, dizarmonie), adică poezia derutează și atrage receptorul în egală măsură, ca de exemplu în
poezia lui Lucian Blaga, unde universul și toate experiențele de cunoaștere, existența omului însuși, stau
sub semnul misterului și al metaforei ca experiență ontologică.
4. Limbajul artistic modern este profund metaforic și cultivă ca procedee artistice mai ales simbolul,
metafora și structura metaforică (după Hugo Friedrich, elipsa metaforică). Limbajul este adesea mai
simplu ca expresie, conține termeni accesibili, dar este mai complex ca semnificație, datorită modului în
care termenii se îmbină în enunțul poetic, neașteptat, inedit, neliniștitor, original, adesea șocant, creând
tensiune și dizarmonie între receptor și text. De aceea textul poetic modern poate fi asemănat cu un
labirint pe care lectorul este nevoit de fiecare dată să îl reconstituie, parcurgând traseul anevoios al
semnificațiilor ascunse de termenii care valorifică toate zonele lexicale, toate registrele limbii – popular,
arhaic, regional, neologic, oral, scris, cult, argotic. Astfel toate domeniile lexicale sunt, după Hugo
Friedrich, electrizate liric, prin îmbinări neașteptate, menite să le dezvăluie forța expresivă, ca de
exemplu în cazul esteticii urâtului la Tudor Arghezi.
5. Sintaxa poetică devine mai dificilă, fraza poetică este mai complexă, enunțul poetic este adesea
fragmentar, discontinuu, fiind preferată o topică subiectivă, prin ordonarea termenilor în funcție de
fondul ideatic și de cel al trăirilor, topică bazată pe inversiuni sintactice, uneori cu elipse (omiterea
verbului predicat), ceea ce face mai dificil accesul la semnificații. Dificultatea este deci dublă, mai întâi
de ordin filologic (ține de înțelegerea enunțului poetic), după cum spunea Eugen Lovinescu referindu-se
la lirica lui Ion Barbu, și apoi de ordin simbolic, hermeneutic (descifrarea conținutului de idei prin
decriptarea metaforelor și simbolurilor).
6. Întoarcerea la lirismul autentic adică exprimarea profundă a subiectivității, pentru a surprinde
complexitatea intelectual-afectivă a ființei umane, astfel încât în centrul discursului liric se află eul
poetic, subiectivitatea lirică. Fiecare poet își afirmă propriul crez artistic, propria viziune originală, prin
arte poetice: Lucian Blaga – Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, Către cititori, Tudor Arghezi –
Testament, Flori de mucigai, Ion Barbu – Joc secund (Din ceas, dedus...), Timbru.
7. Reflexivitatea limbajului poetic modern constă în faptul că poezia comunică despre ea însăși și despre
sinele profund al eului poetic, despre universul propriu pe care îl creează, despre o lume de simboluri, nu
despre o realitate exterioară unică, verificabilă și identificabilă, astfel încât natura nu se mai constituie ca
peisaj exterior conturat plastic, ci devine imaginea metaforică a interiorității eului liric, reprezentare
simbolică a subiectivității lirice, în termenii lui Ion Barbu –figură a spiritului pur.
8. Valorificarea categoriilor negativului (urâtul, moartea, boala, nebunia, claustrarea, suferința,
grotescul, anormalul etc) pentru a contura o nouă viziune asupra frumosului artistic, o nouă concepție
estetică, în conformitate cu ideile noi ale epocii în toate domeniile artistice și științifice. Menirea
frumosului artistic nu mai este armonia, liniștea prin accesibilitatea semnificațiilor și prin idei și teme
luminoase, comode pentru receptor prin claritatea expresiei și prin limpezimea conținutului, ci,
dimpotrivă, provocarea trăirii în sensul vibrației intelectuale și apoi emoționale, al transmiterii și al
creării unei stări de tensiune și neliniște profundă.
9. Forma discursului liric devine semnificantă, ea transmite idei poetice, prin faptul că nu mai respectă
structurarea clasică pe strofe egale, ci grupează versurile în strofe inegale, după necesitatea de a exprima
ideea poetică. Strofele sunt adesea polimorfe (cu un număr mai mare de versuri), este cultivat versul
liber, cu măsură variabilă, ritm variabil, versul alb, unde rima lipsește și pentru fluidizarea discursului
liric se utilizează procedeul poetic modern al ingambamentului, care constă în continuarea ideii poetice
de la un vers la altul, adesea cu literă mică la început de vers.
10. Noua viziune - șocantă, inedită, originală, neliniștitoare, derutantă, fascinantă – asupra temelor
fundamentale ale poeziei și artei în general, precum iubirea, creația, moartea, timpul, cunoașterea, relația
ființei umane cu divinitatea etc. Mai jos, două imagini sugestive: reinterpretarea lui Pablo Picasso pentru
Las Meninas, una dintre cele 57 de picturi din 1957, consitutind o serie, și originalul – Diego Velazquez
- Las Meninas (Domnișoarele de onoare sau Familia lui Felipe IV) din 1656, stil baroc.