Traditionalismul este o miscare literara prin care s-au promovat valorile nationale,

traditiile si obiceiurile conservate in spatiul satului romanesc patriarhal. Negand valorile

civilizatiei moderne care ar putea distruge acest spatiu idilic, promotorii acestei ideologii se
intorc spre trecut, spre lumea rurala si taranul roman, marcati de sentimentul dezradacinarii
si al nostalgiei generat de fiorul amintirilor. Miscarea se infiripa la sfarsitul secolului al XIX-
lea, inceputul secolului al XX-lea, cand apar primele doua curente literare traditionaliste,
semanatorismul si poporanismul. In perioada interbelica, traditionalismul este revigorat de
gandiristi, a caror ideologie este promovata in revista Gandirea, aparuta la Cluj in 1921 sub
conducerea lui Nichifor Crainic. Militand fervent in favoarea sufletului national, acesta
sustinea ca ceea ce da individualitate spiritualitatii noastre este credinta ortodoxa. In
consecinta, in poezia traditionalista se introduc teme si motive religioase, dar se pastreaza
si o buna parte din ideile inaintasilor, care, slefuite sub influenta simbolistilor, ajung
veritabile bijuterii lirice.
O creatie reprezentativa pentru traditionalismul interbelic este poezia Aci sosi pe
vremuri, publicata de Ion Pillat in ciclul Trecutul viu, inclus in volumul Pe Arges in sus, in
1923. Textul se incadreaza in lirica traditionalista prin idealizarea trecutului, prin
prezentarea universului rural, in care casa bunicilor redesteapta amintiri legate de imaginea
cuplului intemeietor al neamului. Astfel, poezia devine un pastel spiritual, o meditatie
nostalgica pe tema trecerii timpului, a repetabilitatii destinului uman intr-un ciclu al vietii fara
sfarsit. Timpul trecator si motivul amintirii devin, de altfel, constante ale liricii lui Pillat, poetul
insusi marturisind ca: Toata poezia mea poate fi redusa, in ultima analiza, la viziunea
pamantului care ramane aceeasi, la presimtirea timpului care fuge mereu.
Titlul este reprezentativ pentru viziunea traditionalista. Forma regionala a adverbului aci
si verbul la perfectul simplu sosi, specific Munteniei si mai ales Olteniei, fixeaza cadrul rural
al idilei, in timp ce locutiunea adverbiala pe vremuri il poarta pe cititor intr-un trecut
nedeterminat, incadrand povestea cuplului arhetipal intr-un timp mitic, idealizat, aflat in
totala opozitie cu prezentul modern, care a distrus aceasta lume patriarhala: Pe-atunci nu
erau trenuri ca azi.
Compozitional, textul contine doua planuri temporale, trecutul si prezentul, pe fondul
carora se disting doua tipuri de lirism. Povestea bunicilor din trecut apartine lirismului
obiectiv, in timp ce povestea cuplului din prezent apartine lirismului subiectiv, prin prezenta
eului liric. Marcile subiectivitatii se remarca in verbele si pronumele la persoana I: m-(ai
ascultat), am parut, sedeam.
Fiecare plan contine mai multe secvente. Incipitul (v. 1-6) are ca simbol central casa
amintirii, o locuinta taraneasca, cu obloane si pridvor. Aceasta poarta semnele trecerii
timpului, fiind nelocuita, asa cum se sugereaza prin metafora paianjeni zabrelira si poarta si
pridvor. Absenta focului din vatra, sugerata de personificarea hornul nu mai trage alene din
ciubuc, devine simbol al stingerii vietii. Astfel, casa este perceputa ca un univers inchis, in
care accesul este permis doar celor ce pot reconstitui trecutul stramosilor din imaginile
pastrate in amintire (memoria afectiva). Disparitia acestora este sugerata printr-o metafora:
In drumul lor spre zare imbatranira plopii. Plopii devin simbol al efemeritatii vietii, in timp ce
drumul spre zare reprezinta destinul uman implacabil, finalizat prin moarte. Arhaismul
ciubuc, evocarea trecutului cand luptara-n codru si poteri si haiduci, si numele grecesc al
bunicii, Calyopi, muza poeziei epice si a elocintei in mitologia greaca, plaseaza povestea
cuplului de odinioara la inceputul secolului al XIX-lea.
In secventa a doua (v. 7-18) este prezentata, prin procedeul povestirii in rama, povestea
de iubire a bunicilor, cuplul intemeietor al neamului. Indragostitii au atribute specifice tuturor
tinerilor care traiesc acest moment magic. Fata este frumoasa, fapt sugerat de numele sau,
este sprintena, inalta, mladioasa, aspecte indirect evidentiate prin miscarile surprinse: Sari,
subtire-o fata in larga crinolina. Frumusetea angelica si puritatea spirituala se reflecta si in
ochii albastri, de peruzea. La randul sau, tanarul indragostit isi tradeaza sentimentele prin
gesturile precipitate: Nerabdator, bunicul pandise de la scara. Aparitia berlinei prin lanurile
de secara constituie o imagine vizuala simbolica, lanurile anticipand rodnicia vietii cuplului
creat. Povestea lor de iubire se desfasoara intr-un decor romantic feeric, comparabil cu cel
din basme: Si totul ce romantic ca-n basme se urzea. Cadrul nocturn este ideal pentru
povestea de iubire. Sub lumina lunii, campia este ca un lac, comparatie care sugereaza
stralucirea lanurilor sub razele selenare care le scalda intr-o luminiscenta argintie.
Imaginea auditiva creata de clopotul care suna de nunta sau de moarte, in turnul vechi
din sat devine refren al poeziei, fiind incarcata de simboluri cu mare forta de sugestie.
Clopotul anunta marile momente ale existentei umane, precum nunta, prin care se produc
sfintirea si unirea cuplului, dar si moartea, in finalul vietii. Turnul vechi, simbol al statorniciei
si al durabilitatii, este un axis mundi, in jurul caruia graviteaza viata oamenilor din vremuri
imemoriale. El este martorul succesiunii generatiilor si al repetarii destinului lor intr-un ciclu
nesfarsit.
Secventa urmatoare (v. 19-24) este o meditatie intr-un ton elegiac asupra trecerii
iremediabile a timpului: Ce straniu lucru: vremea!. In ciuda acestuia, viata isi continua cursul
firesc dupa vechile cutume, sfarsitul unei generatii reprezentand inceputul alteia. Astfel, cei
din prezent se recunosc in stersele portrete ale celor din trecut, nu atat prin asemanarile
fizice, cat mai ales prin identitatea destinului.
A doua parte a poeziei (v. 25-38) surprinde povestea cuplului din prezent, eul liric, aflat
in ipostaza unui indragostit, fiind urmasul batranilor care s-au stins. Folosind antiteza prin
intermediul adverbelor ieri – acuma se contrapun trecutul si prezentul, asemanarile fiind
izbitoare. In imaginea tinerei din prezent apar o serie de atribute ale fetei de odinioara,
aceasta fiind tot subtire, visatoare, cu ochi de ametist. Repetabilitatea povestii se sugereaza
cu ajutorul prepozitiei ca (ca dansa tragi, in dreptul pridvorului, la scara) si al adjectivului
demonstrativ de identitate acelasi (acelasi drum te-aduse). Chiar daca civilizatia a evoluat,
locul berlinei fiind luat de trasura si locul romanticilor de simbolisti, aceste innoiri nu au
schimbat esenta destinului uman, sentimentul iubirii infiorand in acelasi fel sufletele
indragostitilor din orice timp si orice loc.
Finalul poeziei ramane deschis prin reluarea refrenului, in care repetitia laitmotivului
clopotului anticipeaza continuitatea vietii. In ciuda stingerii unei generatii, locul acesteia este
luat de alta, intr-o succesiune infinita.
Muzicalitatea textului este conferita atat de elemente de prozodie clasica, textul fiind
conceput din distihuri cu masura de 13-14 silabe, cu rima imperecheata si ritm iambic, cat si
de elemente de recurenta specifice simbolismului, precum laitmotivul sau strofa refren.
In concluzie, poezia Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat se inscrie in lirica traditionalista
prin descrierea cadrului rural, idealizarea trecutului si prezenta motivului amintirii. Cu toate
acestea, asa cum observa Nicolae Manolescu, existenta unor elemente din recuzita
simbolista si meditatia pe tema timpului trecator ii confera un caracter modern, filosofic, fapt
ce demonstreaza inraurirea pe care modernismul a avut-o asupra traditionalismului
interbelic.