“Flori de mucigai” – Tudor Arghezi (MODERNISM)

Modernismul este o miscare ampla care se manifesta in spatiul cultural european incepand de la mijlocul secolului al XIX-lea si
pana la perioada postbelica a secolului XX. Reperul initial al modernismului il reprezinta volumul „Florile raului” al lui Charles
Baudlaire care anunta o noua sensibilitate si impune estetica uratului.
In volumul de poezii, Arghezi infatiseaza o lume agresiva, un univers tragic in care fiinta a abandonat masca civilizatiei
revenind la ceea ce a fost in starea sa primara: bestia fara constiinta. Astfel, autorul creeaza imaginea unei lumi decazute. Poezia
"Flori de mucigai" se afla in deschiderea volumului omonim care se refera la truda creatie desfasurata in atmosfera detentiei, a
revoltei si a suferintei umane, cauzate de o captivitate nedreapta.
Poezia, ca specie literara este o arta poetica moderinista; o specie a genului liric in care, prin mijloace artistice, un scriitor isi
exprima conceptia este arta, despre rolul creatorului si menirea acestuia. Poezia ilustrează concepţia despre artă a scriitorului,
evidenţiind faptul că adevărata poezie trebuie să transfigureze şi registre ale referentului care în mod tradiţional erau considerate
materie apoetică. Actul creator presupune, în viziunea argheziană, singuratatea absolută, sacrificiul propriei fiinţe. Versurile nu
mai sunt produsul harului divin, ci al unei nelinişti artistice şi al setei creatoare, iar creatorul este un damnat. Viziunea despre
lumea artistului modern sugerează implicit forţa şi sensibilitatea cuprinzătoare a artei care, deşi reflectă o umanitate decăzută,
poate scoate la lumină sublimul acestui Univers.
In ,,Flori de mucigai”, poezia este un fruct amar al singuratăţii, al izolării ascetice, un rezultat al tragicei experienţe omeneşti. Se
prezintă gândurile celui întemniţat, redus la condiţia închisorii în care omul claustrat trăieşte în întuneric şi frig, între lanţuri, într-
un spaţiu al degradării, al "mucigaiului".
Limbajul este caracterizat prin amestecul registrelor stilistice, lucru specific modernist. Sunt folosite cuvinte care socheaza
prin expresivitatea fascinanta, cuvinte "urate", al caror sens capata noi valori. De pilda, cuvantul "mucigai" este un regionalism cu
aspect arhaic, dar are aici sensul profund al degradarii morale, al descompunerii spirituale, cu trimitere sugestiva catre om,
deoarece el insoteste cuvantul "flori", care poate semnifica viata, lumea. Arghezi utilizeaza cuvinte din limbajul popular ori
arhaisme, precum "firida", "stihuri", “parete”, dar si din vocabularul religios, cum sunt numele celor trei evanghelisti - Luca,
Marcu, loan -pentru a sugera atemporalitatea starilor sufletesti de tristete, dezamagire si deprimare ale poetului. In text sunt
prezenti si termeni prozaici precum “unghia”, “ghiara”.
Poezia “Flori de mucigai” este o operă de “recuperare” a urâtului din literatura română. Cuvinte de argou, cuvinte delicate, suave
se împerechează într-un limbaj poetic de o extraordinară expresivitate. Mediul evocat este cel al mahalalei, al închisorii, prezentat
în viziuni diferite. “Stihurile”, ca simbol central al poeziei, nuanţează şi mai puternic caracterul orfic al artei poetice, în care eul
liric caută răspunsuri la întrebări existenţiale, dorind reconstruirea lumii printr-un cântec de jale.
Tema poeziei exprima efortul creator al artistului pentru un produs spiritual si consecintele pe care le are acesta asupra
starilor interioare ale eului poetic, chinuit de framantari si de tulburari interioare. Versurile nu mai sunt produsul unei revelatii, al
harului divin, ci al unei nelinisti artistice si al setei creatoare. Astfel, poezia dezvolta tema conditiei existentiale a creatorului si
tema creatiei.
Titlul poeziei "Flori de mucigai" este un oximoron care contrariaza orizontul de asteptare a receptorului pentru ca cele doua
substantive se opun ca sens, dar sunt relationate sintactic. Florile au drept conotatie frumosul, puritatea, lumina, in timp ce
mucigaiul semnifica uratul, raul, descompunerea si intunericul. Oximoronul creeaza o imagine contradictorie a lumii, in care
valorile umane sunt degradate, alterate, lumea inchisorilor, in care viata oamenilor este supusa reprimarilor, restrictiilor rigide.
Titlul este, in acelasi timp, reprezentativ pentru inovatia limbajului arghezian numita estetica uratului, o modalitate artistica
intalnita in lirica europeana la Baudelaire, care scrisese "Florile raului". Asocierea
celor doua categorii estetice contradictorii, frumosul - reprezentat de floare - si uratul - sugerat de mucigai - ofera titlului o
expresivitate socanta si fascinanta totodata prin efectele estetice. Asadar, poezia se inscrie in modernism pe linia esteticii uratului
de tip Baudelairean. Uratul are rolul de a evidentia imperfectiunile vietii, senzatiile de aversiune si oroare care capata valori noi,
ele facand parte din existenta umana. Sintagma titlu poate avea si un sens denotativ, in sensul ca mucegaiul este luminiscent, de
aceea el simbolizeaza acea palpaire de umanitate care dainuie in fiinta umana, oricat de degradata ar fi.
Oximoronul "flori de mucigai" transmite ideea complexa a imperfectiunilor vietii, a conditiilor vitrege la care este supusa
fiinta umana, fapt care ii provoaca poetului aversiune, repulsie. Metaforele argheziene potenteaza starea de disperare a omului
claustrat, a artistului care nu poate crea liber, fiind constrans sa-si reprime setea de comunicare. Neputinta creatoare a artistului
este sugestiv relevata de metafora "cu puterile neajutate", desi poetul avea resurse spirituale profunde. Lumea inchisorii poarta
in ea stigmatele raului care actioneaza negativ asupra naturii angelice a fiintei umane, toceste "unghia ingereasca", impiedicand-o
astfel sa e exprime.
 La nivel compozitional, poezia este alcatuita di doua strofe inegale. Prima strofa este polimorfa iar a doua este un catren.
Cele 2 strofe reunesc 4 secvente poetice.
Prima secventa, constituita de prima fraza a poeziei, care e alcatuita din primele 7 versuri, surprinde conditia neobisnuita a
poetului care creeaza intr-un spatiu al claustrarii : „Le-am scris cu unghia pe tencuiala/Pe un parete de firida goala”. Incipitul este
ex-abrupto, amanand numirea „stihurilor”, substituindu-le cu pronumele personal „le”. Singura referinta anterioara posibila
pentru acest pronume este sintagma din titlu. Asadar, „florile de mucigai” sunt chiar creatia, produsul artistic pe care eul liric si-l
asuma. Prin urmare, versurile sunt concepute ca flori de mucigai, adica un amestec de frumos si urat, un hibrid estetic,
caracteritica ce incadreaza poezia lui Arghezi la modernism. Enumeratia este figura de stil esentiala a primului enunt, prin care se
indica mai intai spatiul scrierii : „pe tencuiala”, „pe un parete de firida goala”; apoi timpul scrierii: „pe intuneric”; modalitatea
scrierii: „in singuratate/cu puteri neajutate”; respectiv, instrumentul scrierii: „cu unghia”. Intunericul si singuratatea devin
metafore ale conditiei umane: fiinta umana captiva nu poate fi oprita din nazuirea sa de a transforma in arta orice experienta
existentiala si de cunoastere.
Absenta harului este fixata printr-un sir de repetitii ale adverbului negativ „nici”. Enumeratia este simbolica: taurul ii este asociat
lui Luca si simbolizeaza virtutea preoteasca si jertfa, leul ii este asociat lui Marcu si reprezinta puterea si taria imparateasca, iar
vulturul lui Ioan si sugereaza pogorarea Sfantului Duh. Aceasta enumeratie creeaza o imagine de mare forta sugestiva privind
starea de deprimare a poetului nefericit in absenta creatiei, in raport direct cu scrierile religioase a caror esenta este Absolutul.
Secventa a doua este constituita de cel de-al doilea enunt al poeziei si defineste poezia care ilustreaza estetica uratului prin
simbolul gropi, metafora a conditiei umane sugerand apartenenta eului liric la teluric, dar si moartea. Spiritualizarea existentei
este sugerata prin repetitia arhaismului „stihuri”, termen preferat de Tudor Arghezi. Atributele „fara an” si „de acum” anuleaza
timpul cronologic prin prepozitia „fara”, ceea ce sugereaza perenitatea creatiei. Versurile sunt sapate in sufletul poetului, sunt
"stihuri fara an" ce nu pot fi exprimate in viata reala, dar sunt profund simtite de sensibilitatea artistului: "Stihuri de groapa / De
sete de apa / Si de foame de scrum".
Secventa a treia, constituita din enuntul al treilea, surprinde raportul viciat al eului liric cu divinitatea prin metafora tocirii
„unghiei ingeresti”. Harul poetic este tocit de efort, nu-i mai permite poetului revelatia, deoarece "nu a mai crescut" sau, altfel
spus, artistul nu se mai poate regasi in sine, nu se mai percepe ca pe un creator de valori spirituale: "Sau nu o mai am cunoscut".
Desi lasa inspirtia sa creasca, aceasta pare sa se fi retras din fiinta lui, dominata de trauma existentiala a momentului incatusarii.
Ultima secventa este constituita de a doua strofa a poeziei si amplifica deznadejdea lui Arghezi, care este simbolizata de
atmosfera sumbra, iar alaturi de planul creatiei si al creatorului se cristalizeaza imaginea unui univers ostil-agresiv: "era intuneric",
iar ploaia se aude "departe afara", ceea ce provoaca poetului o durere simtita profunda, "ca o ghiara", din cauza neputintei totale
de a se exprima. Contemplarea acestui univers tragic in care omul este un prizonier fara sansa de evadare provoaca o suferinta
care se cere a fi exteriorizata prin cuvant: „si m-am silit sa scriu...”. Nevoia de comunicare a poetului cu lumea, setea de a-si
dezvalui trairile il silesc sa scrie "cu unghiile de la mana stanga". O simbolistica straveche asociaza mana stanga cu fortele
demonice, in opozitie totala cu puterea divina a creatiei. Asadar, optiunea finala a eului liric este echivalata cu jertfa de sine;
unghiile de la mana stanga constituind, pe de o parte, un instrumnt demonic; eul liric facand orice efort pentru a-si implini
menirea creatoare; iar pe de alta parte, un simbol al elementelor de noutate prezente in poezia simbolista.
Elemente de prozodie
Poezia este structurata in doua strofe cu numar inegal de versuri , masura variabila; intre 6 si 17 silabe; toate acestea fiind
elemente ale modernitatii textului. Un element de noutate este ingambamentul. Versul devenind expresia unei trairi, modernistii
il elibereaza de tiparul prozodic. Mentinerea rimei intr-o structura prozodica atat de variata surprinde si reprezinta un altfel de
hibrid tipic arghezian, prin care banalitatea este indepartata.