Incipitul

Incipitul atestă lirismul subiectiv, fiind reprezentat de adresarea directă prin forma negativă a
verbului la persoana a II-a singular, având rolul de a accentua valoarea deosebită a
moştenirii, opera literară, bunul cel mai de preţ al poetului, pe care acesta o lasă prin
testament viitorimii: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte,/ Decât un nume adunat pe-o
carte”.

Prima strofă continuă cu ideea că produsul literar se fundamentează pe acumularea spirituală

moştenită „de la străbunii mei” şi realizată cu mult efort şi în mod evolutiv: „Prin râpi şi gropi
adânci, / Suite de bătrânii mei pe brânci”. Preluarea tradiţiei străvechi şi a operei înfăptuite
de strămoşi constituie o treaptă în progresul spiritual al omenirii, simbolizată prin vocativul
„fiule”, o adresare directă, care dă poeziei un ton familiar, intim, ce apropie afectiv
predecesorii de viitorime: „Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă, / Cartea mea-i, fiule, o
treaptă.”

De altfel, Tudor Arghezi şi-a definit crezul artistic privind conştiinţa răspunderii pentru
„cuvântul scris” şi „trimis în lume” în Mărturisiri - Tablete de cronicar: „Răspunzi întâi faţă de
graiul primit de-a gata de la strădaniile miilor de ani ajunşi până la călimara ta”. În următoarea
secvenţă, ca mesager al trudei şi durerii străbunilor, poetul aşază „cartea” la căpătâiul
civilizaţiei omeneşti, cu îndemnul, adresat direct printr-un imperativ, de a respecta acest bun
spiritual şi a-l duce spre progres, asemuind opera cu Biblia: „Aşaz-o cu credinţă căpătâi, / Ea
e hrisovul vostru cel dintâi”.
Evoluţia spirituală
Evoluţia spirituală este simbolizată prin instrumentele proprii muncii fizice, „sapa” şi „brazda”,
omenirea progresând către o activitate intelectuală, „condei”, „călimară”: „Ca să schimbăm
acum, întâia oară, / Sapa-n condei şi brazda-n călimară”.

Limbajul poetic
Limbajul poetic îşi are originea în vorbirea bătrânilor, în limba populară, „Din graiul lor cu-
ndemnuri pentru vite”, filon emoţional din care poetul a „ivit cuvinte potrivite”, mărturisire de
credinţă căreia îi rămâne devotat întreaga viaţă: „Ca să schimbăm acum întâia oară, / Sapa-
n condei şi brazda-n călimară, / Bătrânii-au adunat, printre plăvani, / Sudoarea muncii sutelor
de ani. / Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite / Şi leagăne
uriaşilor stăpâni. / Şi frământate mii de săptămâni, / Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane. /
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane. / Veninul strâns l-am preschimbat în miere, / Lăsând
întreagă dulcea lui putere. / Am luat ocara, şi torcând uşure / Aţi pus-o când să-nbie, când
să-njure. / Am luat cenuşa morţilor din vatră / Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră, / Hotar înalt,
cu două lumi pe poale, / Păzind în piscul datoriei tale”.

Inovaţia stilistică
Din perspectivă modernă, inovaţia stilistică se concretizează prin valorificarea estetică a
cuvintelor, cărora le dă o nouă semnificaţie, întrucât cuvântul este, în viziune argheziană,
atotputernic: „Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane. / Făcui din zdrenţe muguri şi coroane, /
Veninul strâns l-am preschimbat în miere, / Lăsând întreagă dulcea lui putere”. Versurile
definesc totodată şi estetica urâtului prin relaţiile de opoziţie ale sintagmelor poetice: „zdrenţe
/ muguri şi coroane”, „venin / miere”.
Cuvântul arghezian este omnipotent, el poate să mângâie sau să pedepsească, să aline sau
să ocărască: „Am luat ocara, şi torcând uşure/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure”.
Cuvântul are filon divin, este dat de la Dumnezeu, eul liric făcând trimitere la Biblie, unde se
spune că „la-nceput a fost cuvântul”, iar generaţiile viitoare au datoria de a-l păstra şi a-l
înălţa: „Am luat cenuşa morţilor din vatră / Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră, / Hotar înalt,
cu două lumi pe poale, / Păzind în piscul datoriei tale”.

Menirea poetului
Menirea poetului este aceea de a ilustra în poezia sa, metaforizată prin „vioară”, durerile
neamului românesc, imaginea grotescă a stăpânului jucând „ca un ţap înjunghiat” fiind
subliniată de ideea biciului răbdat întors în cuvinte, ca simbol al izbăvirii şi pedepsirii celor ce
au provocat suferinţele. Limba poetică în care sunt exprimate aceste idei este surprinzătoare
prin inovaţie stilistică, Arghezi aducând în literatura română estetica urâtului, o nouă manieră
literară de a exprima frumosul, dând cuvintelor o nouă valoare: „Din bube, mucegăiţii şi noroi
/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”. Tudor Arghezi consideră poezia o domniţă răsfăţată,
aleasă, plină de sensibilitate şi de nobleţe spirituală: „Întinsă leneşă pe canapea / Domniţa
suferă în cartea mea”.

Ultima strofă
Ultima strofă defineşte opera literară ca uniune armonioasă între har / talent / inspiraţie („slova
de foc”) şi trudă / efort („slova făurită”), condiţie imuabilă a cuvântului scris şi „trimis în lume”:
„Slova de foc şi slova făurită / Împărechiate-n carte se mărită, / Ca fierul cald îmbrăţişat în
cleşte, / Robul a scris-o, Domnul o citeşte, / Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei / Zace mânia
bunilor mei.”

Poetul se consideră robul cititorului, care este „Domnul”, e! creează o operă cai e să fie citită
de urniri, e cel care trudeşte din greu pentru a convinge cititorul să fie conştient şi responsabil
de îndatorirea ce-i revine în evoluţia civilizaţiei spirituale a omenirii: „Robul a scris-o, Domnul
o citeşte”.