1.Romanitatea românilor în viziunea istoricilor.

Romanitatea românilor este elementul central al identității lingvistice și culturale

a poporului român având ca moment de început formarea acestui neam în spațiul
daco-moesian. Romanitatea orientală este o realitate prin care se identifică
poporul român care apare documentar la cumpăna dintre primul și cel de-al
doilea mileniu al erei creștine sub numele de vlahi, volohi, blachi, valahi, olah-
termeni care desemnează incontestabil noțiunea de romanitate, care exprimă un
neslav, un popor de origine romanică. Aceste denumiri date de către străini
românilort marchează sfârșitul etnogenezei românești și arată caracterul romanic
al acestui popor. Originea termenului de vlah vine de la un trib celt-volcae
amintit de Caesar în ”De bello Gallico”, termenul trece la germani, iar slavii
intră în contact cu lumea germanică începând cu secolul IX de unde îl
împrumută însemnând un neslav, popor de limbă romanică.
Prima atestare a elementului romanic la Nordul Dunării datează din secolul
VII și este menționat într-un tratat militar al împăratului bizantin Mauricius
denumit ”Strategikon” unde populația este denumită romani, datorită limbii
folosite în comunicare.
Pentru secolul IX sunt menționate geografia armeană a lui Moise
Chorenati care amintește ”țara necunoscută ce-i zic Balak- Valahia”, iar cronica
turcă Oguzname unde se pomenește despre o țară a vlahilor denumită Ulak-ili
ambii fiind favorabili continuității la Nordul Dunării.
La începutul secolului X împăratul bizantin Constantin VII Porfirogenetul
amintește de așezarea slavilor în Balcani, arată întrepătrunderea lumii slave cu
cea românească. În lucrarea ”Despre administrarea imperiului” vorbește despre
această întrepătrundere slavă și românească le dă celor din urmă termenul de
romani specificând ”aceștia se mai numesc și romani pentru că au venit din
Roma și poartă acest nume până în ziua de astăzi”, iar bizantinii sunt denumiți
romei. Tot în secolul X împăratul bizantin Vasile II Macedoneanul datează
documentar ”Scrisori” în 980 când relatează despre poporul român folosind
termenul de vlahi, iar în 1020 același împărat emite un act unde sunt menționați
vlahii susținând continuitatea acestora.
În secolul XI în ”Sfaturile și povestirile” lui Kekaumenos sunt amintiți
vlahii- românii- sud-dunăreni care trăiau în apropierea Dunării și pe Saos(Sava),
fiind denumiți blachi susținând continuitatea. În același secol geograful persan
Gardizi în tratatul ”Podoaba istoriilor” se referă la români, iar autorul îi așează
între slavi(bulgari), ruși și unguri într-un spațiu cuprins între Dunăre și un
”munte mare” probabil Carpați susținând vechimea și continuitatea poporului
nostru.
În secolul XII în corespondența dintre Ioniță cel Frumos și papa Inocențiu
al III lea, ideea romanității românilor ocupă un loc central aratând legătura
dintre originea etnică și Roma, cât și mândria românilor de a avea o asemenea
descendență fiind susținător al descendenții din romani. Tot în acest secol se
constată o puternică afirmare a originii romane a românilor chiar și din partea
cronicarilor maghiari cum este cazul notarului anonim al regelui Bela al
Ungariei, Anonymus în ”Gesta Hungarorum”(Faptele Ungurilor) arată că la
sosirea lor, ungurii au găsit în Panonia slavi, bulgari și ”blachi”, adică ”păstorii
romanilor”, specificând că era o pupolație numeroasă arătând astfel vechimea și
continuitatea acestora.
Trecând prin teritoriile românilor nord-dunăreni în secolul XII Ioan
Kynnamos a consemnat în cronica sa intitulată ”Cronica” despre vlahi”se zice că
sunt colonii veniți de demult din Italia”, acesta fiind secretarul împăratului
Manuel Comnenul și descrie o campanie bizantină contra maghiarilor în 1167
fiind favorabil latinității poporului de la Nordul Dunării.
La sfârșitul secolului XIII Simon de Keza menționa în ”Gesta Hunnorum
et Hungarorum”( Faptele hunilor și ale ungurilor) că românii erau în Panonia la
venirea hunilor, în vremea lui Attila romani, locuitori ai orașelor (civitates) s-au
înapoiat în Italia doar ”vlahii care au fost păstorii și agricultorii acestora au
rămas de bunăvoie în Panonia” prezentând astfel vechimea și continuitatea
românilor. În sprijinul romanității românilor sunt aduse argumente istorice și
filologice precum: cucerirea și colonizarea romană a Daciei, limba de origine
latină vorbită de români(180-200 cuvinte din limba traco-dacă, 80% din fondul
principal al limbii latine și unele cuvinte de origine slavă.)
Primul umanist italian care afirmă originea romană a poporului român
este Poggio Bracciolini care în secolul XV afirmă continuitatea elementului
roman în Țările Române locuite de o populație romană de la Traian și care nu și-
au pierdut utilizarea limbii latine transformată în limba română în lucrarea
”Cronici”. Constată tradiții referitoare la descendența dintr-o colonie fondată de
Traian, a argumentat latinitatea limbii române cu probe culese direct di spațiul
românesc de cunoscători ai limbii latine. Afirmarea originii române a poporului
reapare la Flavio Biondo în lucrarea ”Scrieri” din secolul XV care este secretar
apostolic și umanist care a contribuit cel mai mult la răspândirea teoriei despre
apariția unei conștiințe a romanității. Tot în acest secol este răspândită teoria
despre originea romană a poporului nostru este întâlnită la Enea Silvio
Piccolomini care între anii 1458-1464 este papă cu numele de Pius II care și-a
cules informațiile despre Țările Române de la misonarii dominicani și
franciscani și astfel introduce ideea romanității românilor în sistemul european.
În același secol informații despre români ne-au fost furnizate și de atenianul
Demetrie Chalcocondil, stabilit în Italia care elaborează lucrarea ”Scrieri” unde
arată că românii au cea mai veche prezență în acest spațiu, idee susținută în
preajma anului 1453. Împreună cu fratele sau vărul său Laonic Chalcocondil
elaborează lucrarea ”Scrieri”oferă informații despre poporul român și identifică
limba cu neamul ducând către teoria elină prin care îi numea ”daci” pe cei din
Nordul Dunării și ”vlahi” pe cei din Sudul Dunării. Secolul XV oferă informații
și prin Antonio Bonfini în lucrarea ”Scrieri” care trăia la curtea maghiară, care
amintește de originea romană a neamului nostru având un element comun
”românii sunt urmașii coloniei și ai legiunilor romane din Dacia; acest adevăr e
dovedit în limba lor romană, pentru care românii s-au luptat ținând la ea mai
mult decât la propria lor ființă” fiind astfel favorabil latinității și continuității
poporului nostru. Un alt scriitor italian corespunzător aceluiași secol este
Fillippo Buonaccorsi care în lucrarea ”Scrieri” ne prezintă călătoria prin
Moldova unde cunoscându-i pe localnici află despre ”descendența românilor din
coloniștii romani” atestând astfel vechimea și continuitatea acestora.
În secolul XVI Jan Laski, episcop de Gnezno vorbind în cadrul Conciliului de la
Lateran din 1514 despre Moldova semnalează originea romană a poporului ”căci
ei spun că sunt oșteni de odinioară ai romanilor”, fiind de acord cu această
origine. În același secol Francesco della Valle în lucrarea” Însemnări despre
originea,obiceiurile și orașele românilor” 1532 unde susține că limba română
este puțin deosebită de cea latină și este favorabil vechimii și continuității.
Secolul XVI se îmbogățește cu două elemente noi: începutul scrisului în limba
română și începutul politizării ideii originii române a poporului român. În 1536
Nicolaus Olahus (1493-1568) susținea autohtonia și romanitatea românilor ce
consideră că românii din Moldova, Transilvania, Țara Românească sunt
descendenții coloniștilor romani ceea ce explică limba lor latină. Susține
unitatea de neam, limbă, religie a românilor argumentându-le prin originea lor
comună în lucrarea ”Hungaria”. În secolul XVI un alt autor Johannes Honterus
înscrie în harta sa din 1542 numele Dacia pentru întregul teritoriu locuit de
români. Diaconul Coresi justifica în „Psaltirea„ din 1570 tipărirea de cărți
românești ”mai toate neamurile au cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, numai
noi românii n-avem ”.
Domnia lui Mihai Viteazul marchează o nouă epocă în istoria românilor, grație
viitoriilor strălucite contra oștilor turco-tătare devenim cunoscuți în toată
Europa. Stăpânirea lui Mihai Viteazul în Transilvania atrage ostilitatea nobilimii
maghiare ducând la reacțiile lui Ștefan Szamoskozy (1565-1612) care publică o
lucrare în care a dedicat un capitol Daciei romane unde scria că românii sunt
urmașii romanilor, descendența lor fiind atestată de limba acestora ce s-a
desprins din limba latină. Datorită preluării Transilvaniei de către Mihai
Viteazul în 1599 cronicarul maghiar retractează afirmațiile anterioare la moartea
domnitorului compune un epitaf dur afirmând ”Nero verus”. Afirmă că românii
nu pot fi urmașii coloniștilor romani deoarece aceștia au fost mutați la Sudul
Dunării în vremea împăratului Gallienus (253-268), dar aceste afirmații sunt
combătute de cronicarii sași Toppeltinus și Troester. Cronicarul maghiar
Szamoskozy afirmă în privința românilor ”ei nu mai erau înrudiți și nici urmașii
romanilor”, fiind susținut în acest sens de numeroși cronicari maghiari din
secolele XVI-XVII care au criticat originea romană a românilor.
 La sfârșitul secolului XVI începutul secolului XVII episcopul Nicolae
Istvanffy, diplomat al împăratului Rudolf II considera că românii amenință
privilegiile tradiționale ale națiunii maghiare în lucrarea ”Scrieri” și era
favorabil latinității. Cronica lui Ioan Lucius din 1666 de la Amsterdam”Cronica”
a urmărit istoria Croației și Dalmației având un ultim capitol unde discută
originea romană a poporului român. Își exprimă unele dubii privind românii
nord-dunăreni, nu a negat continuitatea elementului roman în Dacia Traiană, dar
a susținut că a fost sporit printr-o imigrare provocată de către bulgari de la Sudul
Dunării la Nordul fluviului.
Secolul XVII este considerat epoca de aur a culturii românești medievale
având foarte mulți cronicari ce și-au exprimat în scris părerile despre națiunea
română susținând latinitatea poporului. Astfel primul reprezentant de seamă este
cronicarul Grigore Ureche, care a reliefat conștiința romanității și a unității
neamului în lucrarea ”Letopisețul Țării Moldovei” 1642-1647 afirmând ”că de la
Râm ne tragem” susține ideea de romanitate și originea latină a lb române.
Un alt cronicar important a fost Miron Costin care în lucrarea”Letopisețul de
neamul moldovenilor” publicat de M.Kogălniceanu în 1852, arată originea latină
care este confirmată de numele poporului român. Cronocarul consideră că istoria
românilor începe cu cea a dacilor antici, cuceriți și supuși de romanii lui Traian,
socotit primul ”descălecator” al românilor. La retragerea aureliană din Dacia nu
au plecat toți romanii, ci mulți au rămas pe loc rezistând năvălirilor barbare, din
aceste elemente romane s-a născut poporul român. Originea este atestată atât de
numele pe care și l-au dat înșiși românii din toate ținuturile românești, cât și de
numele dat românilor de către străini. Romanitatea românilor era dovedită de
latinitatea limbii lor din care reproducea o listă impresionantă de cuvinte, dar și
de urmele lăsate de către romani în fosta Dacie. Lucrarea sa este primul tratat
savant consacrat analizei originii neamului.
În secolul XVII în Transilvania este adoptată teoria umanistă germană cu scopul
de a demonstra presupusa lor origine dacică, confuzia venind de la confundarea
dacilor cu goții. Această teorie este desființată de comitele sașilor Valentin von
Frankenstein desființează teoria originii dacice a sașilor dar susține latinitatea
poporului. Cronicarii sași continuă să afirme originea latină a românilor și cea
mai mare contribuție o are istoricul sas Martin Schmeitzel care redactează ”Curs
de istorie a Transilvaniei ” susține originea latină a poporului nostru.
Martin Opotz, care era un bun cunoscător al românilora găsit o confirmare a
originii romane a poporului român în limba română, considerând că este cea mai
apropiată de latină dintre limbile romanice și acest lucru se observă și în
obiceiurile populare românești, toate redactate în lucrarea sa ”Scrieri”.
Istoricii sași Johann Troester și Laurentius Toppeltinus au susținut originea pur
romană a poporului român combătându-l pe I. Szamoskozy. J. Troester este
autorul unei lucrări despre Dacia ”Lucrare despre Dacia” își exprimă
convingerea că ”românii de azi ce trăiesc în Țara Românească, Moldova, și
munții Transilvaniei nu sunt decât urmașii legiunilor romane” prin urmare ”cei
mai vechi locuitori ai acestei țări”.
Stolnicul Constantin Cantacuzino a publicat lucrarea ”Istoria Țării Românești”
și are cea mai concisă exprimare a existenței conștiinței romanității la români.
Susține că românii țin și cred că sunt urmași ai romanilor și se mândresc cu
această descendență glorioasă. Așează la originea etnogenezei românilor
elementele de bază și anume dacii și romanii.
În secolul XVIII în izvoarele externe sunt consemnate multe teorii privind
poporul român, la care au contribuit mulți autori. F.I.Sulzer susținea în lucrarea
”Despre Dacii din Transilvania” 1781-1782 că românii nu se trăgeau din
coloniștii romani și că poporul român s-ar fi format în Sudul Dunării, de unde ar
fi imigrat în secolul XII. Acesta este autorul teoriei imigraționiste în lucrarea
”Geschichte des transalpinischen Daciens” la care aderă și alți istorici precum
I.C.Eder, Bolla Marton, I.CH.Engel ce identifică absența surselor scrise asupra
românilor în mileniul marilor migrații. Sulzer neagă continuitatea și originea
latină punând bazele teoriei imigraționiste.
În secolul XVIII- ”Scrieri iezuită” în care românii din cele 3 Țări Române sunt
urmașii românilor și este favorabil continuității, iar împaratul Iosif II-”Scrieri”
susține că românii sunt cei mai vechi și numeroși locuitori din Transilvania și
este favorabil continuității.
În 1787 istoricul englez E. Gibbon, autorul ”Istoria Imperiului Roman” 1787
arată că în Dacia după retragerea aureliană a rămas ”o parte însemnată din
locuitorii ei, care mai mare groază aveau de migrare decăt de stăpânitorul got”,
de la acești locuitori vor deprinde migratorii ”agricultura și plăcerile lumii
civilizate” susținând astfel continuitatea romanizării la Nord de Dunăre după
271.
În secolul XVIII- I.C. Eder în lucrarea ”Scrieri” din 1791 susține că românii nu
au origine romană și că ei se manifestă ca niște trântori și susține continuitatea și
teoria lui Sulzer.
Un alt istoric care este prezent în izvoarele externe a fost Bolla Marton cu
lucrarea ”Scrieri” unde susține că românii au origine bulgară și neagă
romanitatea și îl susține pe Sulzer.
În același secol s-a descoperit valoare documentară a afirmațiilor lui Ioan Lucius
de către istoricul austriac I.Ch. Engel toarnă în tipare noi afirmațiile acestuia
eliminând afirmarea stăruinței elementului roman în Dacia post-aureliană.
Acesta elaborează lucrarea ”Scrieri” unde afirmă că românii au revenit la
Nordul Dunării în secolul XI și neagă romanitatea și este de acord cu Sulzer.
În izvoarele interne ale secolului XVIII primul menționat este episcopul greco-
catolic Inochentie Micu Klein care elaborează un program complex de
emancipare politică și socială a națiunii române din Transilvania intitulat
”Supplex Libellus” 1744 aducând ca argumente romanitatea neamului,
vechimea și continuitatea românilor, dorind astfel să dobândească drepturi
pentru națiunea română din acest spațiu.
Benko Iozsef în cartea ”Transilvania, sive magnus Transilvaniae Principatus”din
1778 arată că la abandonarea ptrovinciei traiane ”mulți romani împreună cu
dacii indigeni au rămas pe loc”, fiind favorabil continuității.
În secolul XVIII- SAMUIL MICU- în lucrarea ”Elementa linguae daco-romanae
sive valahice” din 1780, afirma asemănarea limbii române cu limba latină și
vechimea elementului românesc.
Învățatul sas Michael Lebrecht scris chiar în timpul răscoalei lui Horea din 1784
că românii ca urmași ai romanilor sunt ”cei mai vechi locuitori ai acestei
regiuni” în lucrarea „Scrieri„
Pe parcursul aceluiași secol - HUSZTI ANDRAS ”SCRIERI” susține latinitatea
și continuitatea chiar în momentul redactării petiției Școlii Ardeleni și este
favorabil romanității românilor.
Cronicarul ION NECULCE ”Cronica Moldovei ” 1732- 1744 ”O samă de
cuvinte ” susține rolul autohtonilor și este favorabil romanității și continuității.
Secolul XVIII este bogat în mărturii despre romanitatea românilor toate acestea
sunt prezente în izvoarele interne cum este cazul unui cronicar de seamă, dar și
domnitor al Moldovei D. Cantemir care în lucrarea ”Hronicul romano-moldo-
vlahilor” cu 343 foi în manuscris care este destinat problemei romanității
românilor. Acesta inaugurează efortul istoriografiei române de a determina și
fixa locul românilor în istoria universală. Elementele de bază ale concepției lui
Cantemir despre originea românilor sunt: descendența pur romană din Traian
(”săditorul și răsăditorul nostru”), stăruința neîntreruptă și unitatea romano-
moldo-vlahilor în spațiul carpato-dunărean. Revenind la Traian, Cantemir
susținea extirparea totală a dacilor din provincia cucerită și colonizarea completă
cu romani. Era de acord cu dăinuirea elementului roman în Dacia și după
retragerea aureliană spunând că ”aceștia dară…. Vestiți romani….sunt moși,
strămoșii noștri, a moldovenilor, muntenilor, ardelenilor”. Susține că dacii au
fost exterminați, că noi avem origine pur romană, susține continuitatea
romanilor, fiind primul care lansează teoria puristă.
În 1791 este elaborat ”Supplex Libellus Valachorum” ce reprezintă primul
program politic și exprimă ideea romanității românilor ce s-a transformat intr-o
adevărată armă politică. În condițiile luptei românilor din Transilvania pentru
drepturi politice se afirmă Școala Ardeleană reprezentată de Samuil Micu, Petru
Maior, Ion Budai-Deleanu, care pe baza argumentelor au respins ca fiind
nefondată teoria imigraționionistă a lui Sulzer și au afirmat cu tărie originea
romană pură a românilor, continuitatea neîntreruptă a elementului romanic pe
teritoriul Daciei.
Secolul al XIX lea este plin în mărturii ale istoricilor români care în izvoarele
interne prezintă vechimea, latinitatea și continuitatea românilor.
Reprezentantul Școlii Ardelene Gheorghe Șincai în lucrarea”Hronicul
românilor și a mai multor neamuri” din anul 1808 susține originea romană, este
favorabil vechimii și continuității , fiind continuator și dezvoltă teoria puristă.
Un alt reprezentant al acestei Școli a fost Petru Maior care în lucrarea ”Istoria
pentru începuturile românilor în Dacia” din 1812, aduce argumente istorice
pentru a demonstra continuitatea poporului roman din Transilvania, este
favorabil romanității românilor, dezvoltă teoria puristă.
Filologul Daniel Philippide demostrează caracterul latin al limbii române în
lucrarea ”Scrieri istorice” 1816, unde utilizează numele de România din punct
de vedere politico-geografic, susține originea romană.
Istoricul Dionisie Fotino în lucrarea ”Istoria vechii Dacii” din 1818, susține
romanitatea și continuitatea românilor.
Studiul lui B.P.Hșdeu din 1860 intitulat ”Pierit-au dacii?” ne demontrează că
Școala Ardeleană și continuatorii ei au făcut o interpretare forțată a izvoarelor
antice ”împuținarea bărbaților” invocată de Eutropius fiind amplificată în sensul
exterminării unui neam întreg. Dacii nu au pierit spunea Hașdeu și nici
colonizarea nu a însemnat o infuzie de romani puri, ci de cele mai diverse
origini. Rezultă că poporul român s-a format din câteva elemente din care nici
unul nu a fost predominant. Hașdeu a demonstrat că substratul dacic al
poporului român nu poate fi contestat. Formulează teoria ”circulației cuvintelor”
arătând că structura unei limbi nu este dată de numărul brut al cuvintelor, ci de
circulația acestora, deoarece sunt cuvinte aproape uitate depozitate în dicționare,
altele însă folosite de nenumărate ori. Demonstrează că slavismele din limba
română, cu toate că nu sunt puține, în circualația lor, adică în activitatea vitală a
graiului românesc, ele se pierd aproape cu desăvârșire față de latinisme. Afirmă
că se pot alcătui fraze întregi numai cu cuvinte din limba latină, dar nici o
propoziție cu cuvinte exclusiv de alte origini.
Școala latinistă s-a extins în Principate pentru că mulți ardeleni ocupau poziții
importante în sistemul cultural de aici cum este cazul lui August Treboniu
Laurian ce considera că istoria românilor începe de la fondarea Romei și care
urmărea să ”purifice” limba română pentru a o apropia cât mai mult de latina
originară. Între 1871-1876 apare ”Dicționarul limbii române” iar Laurian a scos
din dicționar elementele nelatine și a adoptat un sistem ortografic etimologic
care nu mai semăna decât vag cu limba română autentică.
M.Kogălniceanu în discursul său din 1843 a făcut un elogiu lui Decebal ”cel mai
însemnat rigă barbar care a fost vreodată”, după formarea statului român, după
obținerea independenței teza originii pur latine a poporului român a fost
considerată o eroare.
A.D.Xenopol emite un principiu convingător ”popoarele nomade se strămută
înaintea unei năvăliri, cele așezate rămân lipite de teritoriul lor și năvălirea trece
peste ele”. Este combătută și teoria golirii de populație a Daciei la retragerea
aureliană, atrage atenția spre analiza rolului tradițiilor popoarelor în ceea ce
privește obârșia acestora făcând referire la așa-zisul ”descălecat” evocat în
legendele românilor.
D.Onciul –în lucrarea ”Scrieri istorice” afirmă că vatra de formare a poporului
român este la N și la S de Dunăre, susține continuitatea pe baza argumentelor
logice.
Marele arheolog V. Pârvan a reușit să fixeze sinteza daco-romană într-un
adevărat echilibru care a demonstrat că românii sunt în cel mai înalt grad și daci
și romani.
N.Iorga în lucrarea ”Istoria românilor” demonstrează formarea poporului român
și susține continuitatea în spațiul de la N. Dunării.
Alexandru Rosetti în lucrarea ”Istoria limbii române” realizată între anii1964-
1966 susține rolul autohtonilor și romanitatea în etnogeneza, imprimă ideea
continuității.
Ghe. Brătianu în lucrarea ”Oenigmă și un miracol istoric:poporul român”
realizată în 1937 în care demonstrează că romanitatea și continuitatea românilor
sunt procese reale și nu miracole. Acestuia i se Alătură Aurelian Sacerdoțeanu,
C.C. Giurescu, D.Prodan, C.Daicoviciu, S.Purcariu, N.Drăgan, E.Petrovici care
vaând la bază un imens material arheologic și istoric afirmă romanitatea
românilor și continuitatea lor într-un spațiu ce corespunde vechiului spațiu traco-
geto-dac.
Evidențierea rolului dacilor a cunoscut și forme exagerate în care Dacia înainte
de cucerirea romană a fost centrul unei mari civilizații. N. Densușianu în
lucrarea ”Dacia preistorică” din 1913 de 1200 de pagini reconstituia istoria unui
presupus ”imperiu pelasgic” care pornind din Dacia cu 6000 ani î.hr. s-ar fi
întins pe o mare parte a globului. Susținea că de la Dunăre și Carpați s-a revărsat
civilizația asupra celorlalte părți ale lumii. De aici ar fi pornit spre Italia și
strămoșii romanilor, iar limba dacă și limba latină nu sunt decât dialecte ale
aceleași limbi. Ajunge la concluzia că limba dacă nu datora nimic latinei, fiind
transmisă din timpuri imemoriale ceea ce explică factura sa deosebită față de
limbile romanice occidentale.
Istoriografia de după 1989 a readus echilibrul în problema romanității românilor,
în 1996 prin Lucian Boia în lucrarea ”Istorie și mit în conștiința românească”
unde susține că:”singura raportare incontestabilă la origini este oferită până la
urmă de limbă.Esența romanică a limbii române, la care se adaugă numele de
român, înclină într-un sens balanța spre romani. ” Problema romanității
românilor a fost în centrul preocupărilor istoricilor și după 1989 și a progresat
spre o mai bună înțelegere a căilor și etapelor concrete prin care identitatea
românească s-a cristalizat și s-a transmis din generație în generație.
În cadrul izvoarelor externe raportate în secolul XIX sunt întâlniți mai mulți
autori care prezintă teorii despre poporul și limba română.
Teoria lui Sulzer este combătută de Paul Ioseph Schafarik care în 1844 afirmă în
lucrarea ”Scrieri” că ”valahii de la nord și de la sud de fluviu au toți aceeași
origine” evoluând din ”amestecul tracilor și geto-dacilor cu romanii”.
După realizarea dualismului austro-ungar în 1867 Robert Roesler redactează
”Dacien und Romanen” în 1868 și ”Romanische Studien” în 1871 unde reia
toate tezele formulate timp de un secol în sensul contestării permanenței
românilor în vatra lor strămoșească sistematizând teoria imigraționostă în
secolul XIX. Ideile principale susținute de acesta caută să demonstreze pe baza
argumentelor următoare:
 exterminarea dacilor în urma celor două războaie cu romanii 101-102 și
105-106, cauză care a contribuit și la dispariția vechii toponomii;
 romanizarea nu s-a putut efectua în perioada 106-271, adică în cei 165 de
ani de stapânire romană;
 în anul 271 la retragerea aureliană Dacia a rămas pustie fiind părăsită de
întreaga populație;
 lipsa totală a elementelor germanice din limba română;
 fondul lexical comun din limbile română și albaneză;
 poporul și limba română s-au format la S. Dunării, în C sau V. Peninsulei
Balcanice de unde au trecut în stânga fluviului;
 revenirea poporului român în Transilvania ar fi avut loc în secolul XIII
unde sunt atestați maghiarii veniți din secolul IX.
Lazarev în lucrarea ”Scrieri” din 1947 neagă unitatea etno-lingvistică din
spațiul carpato-danubian și contestă unitatea de neam și limbă și că românii și
moldovenii sunt două popoare diferite.
Mihai Roller în manualul de istorie din 1947 neagă romanitatea românilor,
exagerând rolul elementului slav în etnogeneza românească. În condișiile
îndepărtării României de URSS aceste teze au fost abandonate, ideea romanității
românilor fiind relansată dar se consideră că poporul nostru s-a format numai pe
teritoriul țării noastre pentru a se stabili absoluta independență pe care
comuniștii pretindeau că a fost obținută în timpul lui N. Ceaușescu. În acțiunea
de consolidare a puterii de către Ceaușescu după 1965a declanșat operațiunea de
reînviere a sentimentului național al românilor.