Evoluția relațiilor româno-otomane în Evul Mediu

Finalizarea procesului de etnogeneză a fost marcat de organizarea populațiilor din spațiul

românesc în formațiuni prestatale, acestea reprezentând o primă etapă în constituirea statelor
medieval. Astfel, începând cu secolului al XIV-lea se poate vorbi despre  existența unor state
medievale românești, care în urma creării au întreprins diferite acțiuni de consolidare statală și
a autonomiei.

Una dintre etapele consolidării statului a fost reprezentată de crearea primelor instituții
centrale, două exemple dintre aceste instituții fiind Domnia și Sfatul Domnesc. Acestea,
alături de restul instituțiilor, au avut un rol deosebit de important în buna conducere a statului,
dar și în politica sa externă în egală măsură. Instituția domniei a fost în consecință puternic
implicată în acțiunile militare antiotomane , având scopul de a proteja integritatea statului și
de a-i asigura securitatea în fața invaziilor..

Evul Mediu a reprezentat pe plan internațional și începutul expansiunii Imperiului Otoman,

ale cărui politici expansioniste urmăreau ocuparea unei zone de influență cât mai mari în
teritoriul european, incluzând spațiul românesc. Astfel, una dintre cele mai importante acțiuni
antiotomane din Evul Mediu în spațiul românesc a fost Atacul de noapte de la Târgoviște din
1462. O cauză a acestui eveniment a fost atacarea de către domnitorul Țării Românești Vlad
Țepeș a posesiunilor otomane de la Dunăre, fapt ce a determinat organizarea unei campanii de
pedepsire de către sultanul Mahomed al II-lea. În primă instanță Vlad Țepeș a recurs la tactica
pământului pârjolit, reprezentată de  distrugerea resurselor, evacuarea populației și otrăvirea
fântânilor. Odată debarcați pe teritoriul Țării Românești, soldații otomani s-au văzut nevoiți să
înainteze într-un teritoriu pustiit, fără a avea posibilitatea de a găsi resursele necesare
supraviețuirii. În acest context, în urma unui marș lung și epuizant, armata otomană a decis
instalarea taberei în zona capitalei Târgoviște, moment în care soldații lui Vlad Țepeș,
deghizați în oșteni turci, au început atacul. Bătălia a durat de la apus până la răsărit și a
antrenat un număr destul de mare de victime de ambele părți. Simțindu-se amențați de
amploarea atacului, sultanul, alături de vizirii săi,  au decis retragerea din Imperiu, pe drumul
de înapoiere continuând să fie atacați de armata domnitorului român. În urma acestei bătălii,
ce reprezintă o importantă victorie în lupta antiotomană a statelor românești, au fost domolite
pentru o bună bucată de timp intențiile de anexare teritorială a Țării Românești de către
Imperiul Otoman, spațiul românesc de la sud de Carpați reușind să-și protejeze astfel 
integritatea și autonomia.

Date fiind intențiile de cucerire ale Imperiului otoman, relațiile acestuia cu spațiul românesc
au fost tensionate și s-au materializat prin intermediul  numeroaselor bătălii importante cu
caracter antiotoman. .Încă de la formarea statelor medievale românești au existat neînțelegeri
în relația celor două state, întrucât intențiile de cucerire ale otomanilor nu au fost acceptate de
românii doritori să-și păstreze integritatea teritorială, respectiv autonomia. Astfel,
numeroasele tratate și bătălii cu caracter antiotoman demonstrează relațiile tensionate
româno-otomane, cateva exemple în acest context fiind  Bătălia de la Vasului și cea de la
Războieni a lui Ștefan cel Mare în secolul XV, dar și aderarea la Liga Sfântă a lui Mihai
Viteazu  în secolul XVI cu scopul creării și menținerii unui front comun antiotoman,
Tentativele domnitorilor români atât din Moldova , cât și din Țara Românească, au cunoscut
succes în diminuarea pretențiilor otomane, reușind să evite pentru câteva secole bune
expansiunea influenței otomane în teritoriul românesc.
Cu toate acestea, secolul XVIII a adus importante schimbări în plan politic în Țările Române.
În urma domniilor lui Dimitrie Cantemir în Moldova și a lui Constantin Cantacuzino în Țara
Românească au fost instaurate domniile turco-fanariote  de către Imperiul Otoman, având ca
scop controlul pe plan politic, militar și administrativ. În acest context au survenit schimbări
majore în organizarea statului, două astfel de modificări fiind grecizarea Sfatului Domnesc,
dar și desființarea instituției Armatei. De asemenea instituția centrală a statului, respectiv
domnia, a început să fie exercitată de sultan, acesta numind domnii în ambele țări și având
control deplin asupra politicii interne și externe ale acestora. Începutul domniilor fanariote a
marcat astfel  debutul unei perioade dificile pentru Țările Române, controlul otoman fiind
resimțit atât în  viața  politică,cât și în societate.

Concluzionând, relațiile româno-otomane în Evul Mediu au cunoscut momente importante de

tensiunii, statele românești întreprinzând acțiuni militare și diplomatice cu scopul de a-și
proteja integritatea și a se păzi în fața pericolului otoman. Perioada domniilor fanariote,
survenită la începutul epocii moderne, va da naștere ulterior dorințelor de unitate și libertate,
fiind încurajate de ideile iluministe dezvoltate ulterior. Secolele următoare ale epocii moderne
vor reprezenta  astfel lupta românilor din spațiul românesc de  emancipare politică și socială,
obiectivele lor urmând să fie îndeplinite  inițial cu prima unificare teritorială din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea.