Evoluţia Crizei Orientale şi consecinţele

sale asupra spaţiului româ nesc

secolul al XIX-lea - începutul secolului al
XX-lea

Criza orientală s-a manifestat în secolul XVIII prin pierderea de către Imperiul
Otoman a unor teritorii în favoarea marilor puteri vecine, în principal Rusia și Austria,
iar în secolul XIX și începutul secolului XX s-a adăugat și lupta de eliberare a
popoarelor balcanice supuse sau a popoarelor vasale Imperiului Otoman

În primul rând, în urma războiului ruso-turc (1806-1812) încheiat cu Pacea de la

București, Turcia este nevoită să cedeze Rusiei teritoriul Basarabia. Mai târziu,
izbucnește un nou război între Turcia și Rusia, câștigat tot de Rusia și finalizat prin
Tratatul de la Adrianopol (1829) când Rusia este numită putere protectoare până în
1856. Prin acest tratat Turnu, Giurgiu și Brăila revin Tării Românești.

În 1853-1856 are loc Războiul Crimeei dintre Rusia și Tucia care se încheie cu
înfrângerea Rusiei. La Congresul de pace de la Paris (1856) s-a analizat și propunerea
unirii principatelor, la care Turcia si Austria s-au opus. Referitor la Principate, Tratatul
de pace de la Paris prevedea: desfiintarea protectoratului rusesc asupra Principatelor;
trecerea sub garanția colectivă a celor șapte mari puteri; Rusia ceda Principatelor trei
judete din sudul Basarabiei; convocarea unor Adunări ad-hoc.

În 1858 Marile puteri s-au adunat la Paris pentru a discuta propunerile românilor.
Astfel, adoptă un act numit Convenția de la Paris care prevede Unirea Principatelor
Române.

În al doilea rând, obiectivele majore a României în a doua jumătate a secolului XIX au

fost obținerea independenței și consolidării acesteia. În acest sens, România se va
implica activ în războiul împotriva Imperiului Otoman (1877-1878), cu scopul
obținerii independenței de stat.
În condițiile unui conflict militar între Rusia și Turcia, primul ministru I.C. Brătianu și
Mihail Kogălniceanu se orientează spre tratative directe cu Rusia, în scopul de a evita
transformarea țării în câmp de război și pt obținerea independenței. În acest sens, la 4
aprilie 1877, la Bucuresti s-a semnat Convenția militară româno-rusă ce prevedea:
trecerea trupelor rusești pe teritoriul României la sudul Dunării, Rusia se angaja să
respecte și să mențină integritatea teritorială a României iar cheltuielile de transport
urmau să fie suportate de guvernul rus.

În februarie 1878 se încheie armistitiul ruso-otoman urmat de Tratatul de pace de la

San Stefano prin care se recunoștea independența României. Nemulțumirea Marilor
puteri de influența mare pe care o avea Rusia în Balcani, a determinat organizarea unui
nou congres de pace. Astfel, prin Tratatul de pace de la Berlin se recunoaște
independența condiționată a României. Condițiile acestui tratat erau: modificarea
articolului 7 din Constituia din 1866 adică acordarea de drepturi politice si cetățenești
tuturor locuitorilor statului; statul român primea Dobrogea, Delta Dunării și Insula
șerpilor; cedarea sudul Basarabiei Rusiei.

Odată cu recunoașterea internațională a independenței a crescut și prestigiul României

în Europa. În 1881 România este proclamată regat și este stabilită succensiunea la
tronul țării iar în 1883 România încheie alianță politico-militară cu Tripla Alianță
formată din Germania, Austro-Ungaria și Italia.

Așadar putem spune că România a avut un statut internațional politico-juritic care a

evoluat de la manifestări largi de autonomie de sub suzeranitatea otomană până la
independența deplină.