Sunniții și Șiiții: originile, evoluția și situația actuală ale unei

controverse teologico-politice
Comunitatea islamică se scindează, de timpuriu, în sunniți și șiiți – deosebiți între ei prin
principiile pe care le promovează în legătură cu conducerea califatului după moartea lui
Mohamed.

În ceea ce-i privește pe Sunniți, aceștia sunt majoritari în Islam (aproximativ 85% din totalul
musulmanilor). Cuvântul sunna de la care derivă adjectivul sunni(t), înseamnă obicei, sau
tradiție. În Coran, termenul se referă la soarta vechilor popoare care nu au crezut în profeții
trimiși: „sunna(t) Allah” – însemnând obiceiul sau modul de a proceda al lui Dumnezeu, adică
pedeapsa aplicată acestora. Cu acest termen de sunna ne vom întâlni și când vom vorbi despre
hadith, întrucât, tradiția, asta am văzut că înseamnă sunna, este consemnată în hadith.

De cealaltă parte, șiiții, adjectiv provenit din substantivul shi’a , desemnează ideea de grupare
separată sau partidă, constituind o minoritate în cadrul islamului. Din punctul de vedere al
șiiților, atât sunnismul, cât și șiismul, considerate de europeni despre „secte”, constituie o
parte integrantă a ortodoxiei islamice, moduri distincte de interpretare al aceluiași adevăr.
Atunci când se încearcă o comparație cu religia creștină ea se acceptă cu referire la catolicism
și ortodoxism, și nu cu referire la diferite secte heterodoxe.

Cu privire la spațiul geografic, șiiții sunt concentrați în zona Iranului și în jurul altor părți
regionale foarte micuțe. În acest context, Iranul joacă un rol proeminent în ceea ce privește
relațiile dintre șiiți și sunniți. Trebuie notat că Iranul a devenit un stat eminamente șiit odată
cu Revoluția Islamică (1979), atunci când Ayatolahul Komeini a preluat puterea și a impus o
formă de guvernământ islamică cu puternice influențe șiite. Transformarea Iranului într-o
putere șiită a generat la rândul său un reviriment al sentimentelor sunnite, în special în Arabia
Saudită – principalul avatar al musulmanilor sunniți.
Multe dintre conflictele sângeroase care au răvășit Orientul Mijlociu în ultimii 40-50 de ani au
avut la origine tensiuni sectare întreținute din umbră fie de Iran, fie de Arabia Saudită. Astfel,
vom preciza câteva exemple clasice de conflicte în care unul dintre cele două state și-a
proiectat influența în dauna celuilalt:
 Conflictul Iran-Irak: izbucnit în anul 1980, odată cu invazia Iranului de către vecinul
său vestic, a fost una dintre primele încercări ale Arabiei Saudite de a submina eforturile

1
 de afirmare regională a Iranului. Pe parcursul celor aproape 8 ani de confruntări, Arabia
Saudită a oferit sprijin militar trupelor irakiene.
 Războiul Civil din Yemen: aflat sub sfera de influență a Saudiților, Yemenul s-a
scundat într-un război civil în anul 2005 atunci când Houthi, un grup șiit susținut de Iran,
a ocupat capitala țării și a preluat puterea. Încă de la începutul războiului civil, Arabia
Saudită a acuzat oficial Iranul pentru violențele din Yemen și a încercat să îndrepte
balanța puterii prin sprijinul acordat grupărilor care luptă împotriva Houthi.
 Siria: este un stat majoritar sunnit guvernat de regimul Assad, care provine din
rândurile minorității șiite. Izbucnirea conflictului civil în 2011, a dat naștere unei
adevărate curse pentru influență între cele două mari rivale, cu Iran susținând militar
regimul Al-Assad și Arabia Saudită investind masiv în forțele rebele care luptă împotriva
lui Bashar.
 Irak: ascensiunea Statului Islamic, grupare extremistă de origine sunnită, a pus în
pericol însăși existența Irakului, pe cărui teritoriu ISIS a făcut cele mai multe ravagii.
Milițiile șiite care luptau împotriva Statului Islamic au fost sprijinite intens de către
guvernul de la Teheran, care a reușit astfel să își sporească influența în statul vecin,
începând să intre tot mai mult sub sfera de influență a Iranului. În contrapartidă, Arabia
Saudită împreună cu SUA, au sporit la rândul lor ajutorul acordat guvernului Irakian în
încercarea de a contracara influența crescândă pe care Iranul pare să o exercite în Irak.

Revenind la originea divizării islamului, trebuie să precizăm că istoricii îl scot vinovat pentru
acest fapt pe însuși profetul Mohamed, pentru că nu a lăsat un moștenitor. Totuși, unii adepți
ai șiismului susțin că această separare s-ar fi produs înainte de moartea acestuia, însă nu este o
părere fondată. Născut în anul 570 – conform calendarul creștin – la Medina, Mahomed este
recunoscut în prezent ca fiind întemeietorul Islamului și ultimul mare profet. Privit în tradiția
musulmană ca trimis al lui Dumnezeu pe pământ,  Mahomed avea să unească majoritatea
triburilor din Peninsula Arabă și să impună islamul ca religie oficială pe întinsul acesteia.

Însă, imediat după moartea profetului, în anul 632, chestiunea urmașului său avea să genereze
tensiuni între musulmani. Majoritatea, cei care peste ani aveau să fie cunoscuți sub numele de
sunniți, l-au susținut pe Abu Bakr, tatăl soției lui Mohamed și un prieten apropiat al acestuia.
De cealaltă parte se aflau cei care considerau că Ali ibn Abu Talib este îndreptățit să preia
rolul lui Mahomed, în principal datorită legăturii directe de rudenie pe care acesta a avut-o cu
Profetul – văr și ginere (soțul fiicei sale). Cei din urmă aveau să devină cunoscuți sub numele

2
de șiiți. Denumirea în arabă a celor care-l susțineau pe Ali fiind: șiiat Ali. Membrii celor două
secte coexistă încă din prima jumătate a secolului VII, moment în care am văzut deja că au
luat-o pe căi relative diferite. Spun relativ pentru că atât șiiți cât și sunniții au la bază aceleași
credințe și practici. Adevăratele diferențe dintre cele două secte trebuie căutate în doctrine,
ritualuri, legi, teologie și forma de organizare religioasă. Dacă în multe dintre țările
musulmane cele două secte trăiesc în armonie, la fel de adevărat este și faptul că de-a lungul
timpul tensiunile dintre sunniți și șiiți au generat conflicte sângeroase.
Problematica hadit-urilor
Colecția de maxime, predici, rugăciuni, proverbe și pilde povățuitoare, alcătuiesc culegerile
de hadit-uri. Două celebre surse din cadrul islamului sunnit sunt cele la care se face constant
apel: Sahih de Buchari (d.870) și Sahih de Muslim (d. 875), conținând doar spusele transmise
de la și despre Profet. Dar colecțiile șiite, precum cea a lui al-Kulayni, conțin și spusele
transmise de la și despre cei doisprezece Imami.
Ei bine, diferența dintre șiiți și sunniți o fac și aceste hadit-uri. Literatura hadit-urilor șiite
include toate spusele Profetului islamului acceptate de șiiți, cât și tradițiile celor 12 Imami, de
la Ali ibn Abi Talib până la Mehdi. Această colecție este considerată a fi, după Sfântul Coran
(adică pe locul doi), cel mai important fond de texte religioase pentru șiiți. La fel ca în islamul
sunnit, și în acest caz hadit-urile alcătuiesc, împreună cu Coranul, cartea revelată, baza tuturor
științelor teologice, incluzând bineînțeles și Șari’ah (Legea revelată), precum și viața
religioasă în ambele sale aspecte, cel intelectual și cel devoțional. Astfel, niciun aspect al
vieții și istoriei șiite nu poate fi înțeles fără o analiză a acestor scrieri oficiale. O precizare
interesantă este că, deși este considerată a sta la baza islamului, totuși aceasta se întinde pe o
perioadă mai mare de două secole.

De cealaltă parte, în islamul sunnit, hadit-urile se limitează la spusele nobilului Profet. Cu alte
cuvinte, folosirea termenului de hadit se referă în sunnism doar la spusele lui, acest termen
nefiind folosit pentru spusele altcuiva. În aceasta constă diferența dintre șiiți și sunniți, din
perspectiva hadit-urilor. Totodată, în cazul șiismului, deși se face o distincție clară între hatit-
urile profetice și spusele Imamilor, ambele sunt incluse într-o colecție. Aceasta înseamnă că,
dintr-un anumit punct de vedere, perioada apostolică în islam, așa cum este văzută în șiism, se
întinde mai mult decât relativ scurta perioadă de timp asociată trimișilor lui Dumnezeu din
multe alte religii.

3
Imam
În linii mari, pentru limba arabă imam înseamnă „conducător”, în timp ce din perspectiva
politică sunnită el îl desemnează direct pe „calif” (calif = șeful suprem al comunității
musulmane).În șiismul duodeciman (care are la bază credința în cei doisprezece Imami) acest
cuvânt are două înțelesuri importante. Ca și în sunnism, cel care-i conduce pe ceilalți în
rugăciune se numește imam, mai ales persoana care are acest rol în mod regulat într-o
moschee. Dar într-un sens particular, un imam este unul dintre cei doisprezece succesori ai
Profetului. Potrivit majorității musulmanilor (sunniților), succesorul Profetului trebuie să
îndeplinească și să pună în aplicare legea islamică, șari’ah. Mohamed a fost ultimul profet,
deci după el nu mai poate urma nici un profet (Imam-ul în înțelesul șiit). Dar șiiții au susținut
că succesorul Profetului nu trebuie doar să îndeplinească acest rol, ci el trebuie să posede
înțelepciunea iluminatoare dată de Dumnezeu și să fie călăuzitorul spiritual al oamenilor.
Altfel spus, termenul de imam se referă la o persoană care deține „lumina lui Muhammad”,
care a fost transmisă de Fatima, fiica nobilului Profet și, în mod logic, de Ali, primul Imam,
celorlalți, până la Imamul ocultat, care va apărea din nou, în cele din urmă, în calitate de
Mehdi. Ca urmare a prezenței acestei lumini, Imanul este considerat a fi fără de păcat și
deținător al cunoașterii desăvârșite atât a lumii ezoterice (ascunse, secrete), cât și a celei
exoterice (accesibile tutoror). Imamii sunt precum un lanț de lumină care izvorăște din
„soarele profeției”, ca origine a lor, nefiind niciodată separați de acel soare. Tot ceea ce spun
ei provine de la aceeași comoară sacră a înțelepciunii călăuzitoare. Din moment ce ei
reprezintă o prelungire a realității lăuntrice a nobilului Profet, cuvintele lor provin chiar de la
acesta.

Această diferență de opinii dintre șiiți și sunniți s-a manifestat adesea sub aspect politic,
pentru că, în ceea ce-i privea pe șiiți, Imamii erau singurii succesori absolut legitimi ai
Profetului.

Altminteri, conținutul efectiv al hadit-urilor este foarte asemănător în colecțiile sunnite și

șiite. Diferența majoră constă în faptul că șiiții îi consideră pe Imami drept o continuare a
ființei Profetului, ba chiar un fel de comentariu și o clarificare a hadit-urilor profetice, întrucât
multe dintre aceste scrieri tratează, în același mod ca cele ale nobilului Profet, aspectele
practice ale vieții și ale Sari’ah-ei. Printre subiectele principale pe care le conțin aceste hadit-

4
uri putem menționa: diverse rugăciuni renumite care au fost recitate de-a lungul timpurilor
atât de către sunniți, cât și de către șiiți (în cazul hadit-urilor sfinte), jurisprudența islamului
chiar dacă se bazează pe Coran, nu ar putea fi înțeleasă fără culegerea hadit-urilor, științele
naturii sau alchimia sunt domenii care s-au dezvoltat pe baza conținuturilor din hadit-uri. Nu
în ultimul rând, teologia șiită ar fi de neînțeles fără cunoașterea acestor spuse, iar filosofia
islamică de mai târziu ar fi de neconceput dacă s-ar ignora colecția de hadit-uri șiite.
Focusându-ne strict pe tradiția șiită, ea cuprinde 3 aspecte de bază:

1. Doctrina Unicității lui Dumnezeu (al tawhid), sau principiile metafizice și teologice
ale credinței;
2. Învățăturile politice, sociale și morale;
3. Viața lăuntrică, spirituală și devoțională a comunității.

Vom vorbi astfel despre primul „stâlp”(rukn) al Islamului, doctrina unicității lui Dumnezeu
(tawhid), care reprezintă principiul fundamental al tuturor științelor islamice. Astfel, adeptul
religiei islamice trebuie să accepte în primul rând mărturisirea de credință: „Nu este altă
divinitate în afară de Allah” (la ilahailla-llah) și „recunosc că Mahomed este Mesagerul lui
Dumnezeu”.1 Tot în această privință, Coranul spune în versetul 110, surata 18: „Eu nu sunt
decât un om precum voi, eu primesc revelația că dumnezeul vostru este un Dumnezeu Unic și
cel care nădăjduiește a se întâlni cu Domnul său, fie ca el să facă o faptă bună”. 2 Parafrazând
însă, un hadit al Profetului, se poate spune că există tot atâtea feluri de a înțelege semnificația
acestei declarații câți și credincioși („Numărul căilor către Allah este egal cu numărul
sufletelor omenești”). Asta se explică prin faptul că tot Profetul și Imamii subliniază
transcendența sau „alteritatea” absolută a lui Dumnezeu, precum și imposibilitatea de a-L
compara cu creaturile. În acest sens, în hadit-urile transmise de Ali, primul Imam, identificăm
următorul pasaj: „Cine este cunoscut în sine nu este Dumnezeu; acesta este indicatorul care
arată spre El și aceasta este ceea ce duce la cunoașterea Lui” 3, iar în altă parte, „Slăvit fie
Allah, Cel care nu-și are originea în nimic, nici nu a creat cele existente din ceva” 4, „El este
Stăpânul tuturor binecuvântărilor, Inaccesibil prin grandoarea Sa și Suveranul tuturor
lucrurilor. Timpul (al-dahr) nu-L îmbătrânește și descrierea nu-L poate cuprinde”5.

1
Marile religii
2
idem
3
Obarsia luminii
4

5
Cei 12 Imami în Șiism
Vom observa în cele ce urmează, când prezentăm succint Imamii, că mai toți erau supuși
izolării (protejați), iar un alt lucru relevant și comun tuturor este că au urmat la conducere pe
linie sanguină, ca urmași sau moștenitori ai tatălui.

I. Primul Imam este Ali (n. 600 – d. 661), activând în calitate de calif timp de 5 ani și
fiind al patrulea după ordinea sunnită („ultimul dintre califii bine călăuziți”). Potrivit
șiiților, Ali a fost primul care a acceptat, la vârsta de doar 10 ani, noua religie
revelată de Dumnezeu Profetului. Ar fi fost desemnat chiar de Profet ca succesor al
său în locul Ghadir al-Khumm, sfârșind ucis de o sectă care a pus mari probleme
islamului incipient.
II. Al Hasan (doar pentru 6 luni calif), a fost fiul cel mare a lui Ali și al fiicei Profetului
Fatima.
III. Al Husein (fiul cel mai mic) a trăit, la fel ca fratele său, cea mai mare parte a vieții
sale în tăcere în Medina, sub ochii oficialilor și spionilor califului. Noul calif de
atunci, Yazid i-a poruncit să i se supună lui, dar el a refuzat. Astfel, împreună cu rude
de ale sale, au fost măcelăriți la Karbala (unde va fi și înmormântat), această zi
(,Așura) devenind cea mai solemnă zi din calendarul șiit, marcată de procesiuni și
doliu general.

Dezvoltăm tot în acest context și viața spirituală, plecând de la ideea că, această
comemorare a „Așurei”, adică a zilei de martirizare a lui Husein, reprezintă sau
simbolizează întregul etos al șiismului. Aspectul exterior al devoțiunii față de Unicitatea
lui Dumnezeu este modelat de prevederile legii islamice Șari’ah referitoare la actele de
adorare, iar acesta conține: rugăciunile canonice, atât cele obligatorii, cât și cele
recomandate, postul, pelerinajul, milostenia, etc. În islam rugăciunea poate fi împărțită în
patru categorii fundamentale: rugăciunea canonică (salat), asemănată cu euharistia sau
cuminecătura, ruga (dua’), adică rugăciunea personală, litania (wird) poate fi făcută de
orice credincios evlavios și invocația (dhikr) recitată aproape în exclusivitate de sufiți.
Autorul primei rugi este însuși Imamul Husein, care este probabil cel mai important Imam
în devoțiunea șiită curentă. Fără îndoială că zilele de doliu pentru el (mai ales tasu’a și
,așura, zilele a noua și a zecea ale lunii Maharram), sunt încă cele mai solemne și mai

6
 respectate zile comemorative din calendarul șiit. Imamul Husein a rostit această rugă în
timpul pelerinajului la Mekka, în ziua de Arafah (a noua zi din luna Dhu-l-hijjah). De
asemenea, în această zi pelerinii își petrec timpul pe Muntele Arafat, fiind preocupați de
efectuarea rugăciunilor canonice, recitarea Coranului, a litaniilor, invocațiilor și rugilor.

IV. Ali, cunoscut sub numele de Zayn Al Abidin. A fost fiul Imamului Al Huseim, iar
dacă vă întrebați cum de nu a murit în lupta de la Karbala, ei bine el nu aputut atunci
să participe din cauza unei boli, fiind astfel salvat de la soarta celorlalți trei frați ai
săi. Se remarcă printr-o colecție renumită de rugăciuni: Al Sahifat Al Sajjadiyya.
V. Muhammad, sau Al Baqir este cunoscut datorită mulțimii sale de ucenici, mulți
oameni venind la Medina pentru a învăța științele religioase și spirituale de la el. Mai
mult, este primul Imam după Ali de la care s-a păstrat un număr mare de tradiții.
VI. Ja’Far sau Al Sadiq a trăit într-un climat mai optim pentru propovăduire, astfel a
putut să-i învețe pe oameni în mod public în Medina. Am putea concluziona că
inclusiv sunniții au învățat de la el întrucât mari personalități ale lumii sunnite
precum Abu Hanifa, fondatorul uneia dintre cele patru școli de jurisprudență sunnită
a stat în jurul lui să învețe. Nu în ultimul rând de la el s-au păstrat mai multe tradiții
decât de la toți ceilalți Imami la un loc. Importanța sa reiese și din faptul că
jurisprudența șiismului duodeciman a fost denumită „Școala Ja’fari, de la numele
său.”
VII. Despre Musa sau Al Kazim menționăm doar că după el, Imamilor nu li s-a mai
permis să locuiască în reședința lor tradițională din Medina, ci au fost obligați să
rămână în preajma califului, în Bagdad sau Samarra.
VIII. Ali sau Al Rida se pare că ar fi fost otrăvit de califul din timpul său, din cauza
răspândirii șiismului, cu mai mare intensitate.
IX. Muhammad sau Al Taqi
X. Ali sau Al Naqi
XI. Al Hasan sau Al Askari a trăit în detenție severă sub supravegherea califului,
deoarece se cunoștea că șiiții așteptau ca să se nască fiul său, al doisprezecelea
Imam, cel care urma să fie salvatorul promis, Mehdi, care trebuia să înlăture răutatea
de pe pământ. Soția sa este renumită fiindcă, urmând recomandările primite într-un
vis, s-a vândut ca sclavă pentru a se căsători cu el.
XII. Muhhamad sau Al Mehdi a trăit ascuns de ochii oamenilor sub protecția și paza
tatălui său până când acesta a murit. Apoi el a intrat în „ocultație”. Cu alte cuvinte, a

7
 fost ascuns de oamenii obișnuiți și a apărut numai în fața reprezentanților săi. În anul
329/939 a început ocultația majoră care va continua cât va dori Dumnezeu; atunci
când acesta va reapărea, el va înlătura răul și nedreptatea din lume.

În cele din urmă, subliniem că diferența legată de cult este, deci, în rolul pe care îl atribuie
Imanului, șiiții pe de o parte și sunniții de cealaltă parte. Islamul șiit se bazează pe un adevărat
cler organizat (constituit din interpreți ai revelației, numiți ayatollahi și mullahi sau mollahi,
ba chiar ulemale, profesori sau conducători religioși), în timp ce în sunnism nu există cler.
Imamul nu este un preot, ci un membru al comunității musulmane care conduce rugăciunea: el
este „cel care se așază în față pentru a conduce rugăciunea” și nu este neapărat un teolog. În
sunnism, este suficient ca șeful să fie musulman, înțelept, să cunoască stâlpii islamului
(Mărturisirea de credință, Rugăciunea zilnică, Dania sau Milostenia, Postul, pelerinajul la
Mecca, la acești 5 stâlpi adăugându-se și Jihadul sau Războiul Sfânt) și să fi învățat o mare
parte din Coran pe de rost, pentru a fi în fruntea unei comunități, a unui stat. Muezzinul, cel
care cheamă la rugăciune, nu este nici el preot. Totodată, sărbătorile sunniților se rezumă la
două mari practici (lipsind desigur comemorarea „Așurei”, adică a zilei de martirizare a lui
Husein):

1. Aid al-Ad'ha: sărbătoarea sacrificiului, celebrând sfârșitul hajj, pelerinajul la Mecca și

în muntele Arafat;
2. Aid al-Fitr : sărbătoarea încheierii postului, celebrând sfârșitul lunii ramadan. Are loc
în prima zi a lunii (din calendarul lunar) șawwal, care urmează după ramadan.

Concluzie
1. Fractura dintre sunniți și șiiți a apărut imediat după moartea Profetului Mahomed,
când urmașii acestuia nu s-au putut pune de acord în legătură cu urmașul acestuia în
fruntea Islamului. Unii considerau că această onoare ar trebui să-i revină lui Abu Bakr,

8
 tatăl soției lui Mohamed (sunniții) iar alți că îndreptățit ar fi Ali, vărul și ginerele
(soțul Fatimei) Profetului (șiiți).

2. Trebuie să fim conștienți că aceste două mari grupări religioase nu sunt singurele din
cadrul Islamului, chiar dacă noi ne-am focusat pe acestea. De-a lungul istoriei au
apărut secte nemulțumite din diverse motive, secte desprinse mai ales din șiism,
precum ismailiții și zaizii (nemulțumiți cu privire la Imami, numărul și autoritatea lor),
dar și allawiții și druzii (unii dintre adepți negând și că ar face parte din islam).

3. În prezent, diferențele de ordin sectar au dat naștere unei adevărate curse pentru
influență în Orientul Mijlociu între Iran și Arabia Saudită. După cum am văzut, de
multe ori rivalitățile sectare au escaladat în adevărate conflicte militare care au
devastat lumea arabă.

4. „Islamul este religia vederii lucrurilor așa cum sunt ele” și „Islamul înseamnă a ne
supune Adevărului (al-haqq) și a-l urma în credințele și acțiunile noastre” (Alamah
Tabataba’i).