ISLAMUL

ISTORIA APARIŢIEI ŞI RĂSPÂNDIRII ISLAMULUI

Religia islamică a apărut în sânul lumii arabe şi a păstrat multe din

trăsăturile arabilor preislamici. Deaceea considerăm necesar să facem mai
întâi o scurtă prezentare a acestei religii şi a împrejurărilor social-politice,
economice şi religioase în care a apărut islamismul.

Arabia înainte de Mahomed

Arabia este cea mai mare peninsulă de pe pământ. Este situată în
sud-vestul Asiei, fiind cuprinsă între Marea Roşie, Oceanul Indian şi
golfurile Oman şi Persic. Cu toată marea sa întindere de circa 3 milioane
km 2 , Arabia a fost totdeauna foarte puţin populată din cauza deşerturilor
din centrul peninsulei, având astăzi ≈ 13.000.000 de locuitori. Populaţia s-a
concentrat pe coastele peninsulei, mai ales în vest şi sud, unde ţinutul
muntos şi o climă mai umedă au făcut posibilă viaţa sedentară şi mai
prosperă. În restul peninsulei, prin deşerturile nesfârşite cu oaze, ici-colo,
populaţia a fost şi a rămas în mare parte nomadă, ocupându-se cu
păstoritul.
Între populaţia arabă din sud şi cea din nord au fost necontenit
certuri şi lupte, cei din sud fiind mândri de civilizaţia lor, iar cei din nord
fălindu-se cu puritatea rasei lor semite.
Sub raport politic, arabii aveau un regim tribal întemeiat pe
confederaţii de triburi şi pe obiceiuri cu putere de lege. Triburile erau însă
în continuie lupte între ele, orice ofensă adusă membrului unei comunităţi
era răzbunată de întregul său trib. O astfel de organizare politică nicidecum

3
nu putea să protejeze poporul arab de eventualele atacuri din partea
puternicilor săi vecini, Imperiul Bizantin şi Persia.
Sub raport moral şi social, arabii trăiau potrivit unor vechi tradiţii
caracteritice popoarelor nomade. În general, ei erau foarte războinici.
Poligamia era admisă şi practicată pe larg de către cei bogaţi. Femeia avea
o situaţie foarte grea. Naşterea fetelor era considerată un blestem şi ele
erau adesea îngropate de vii.
Ceea ce înrăutăţea şi mai mult starea Arabiei în ajunul apariţiei lui
Mahomed era situaţia economică dezastruoasă. Prăbuşirea Imperiului
Roman de apus a condus la pierderea de către Arabia a posibilităţii de
exploatare a căilor comerciale, care s-au strămutat la est, în Iran. Acest
lucru a distrus balanţa economică care se menţinea de veacuri. Nomazii,
care aveau venituri colosale de la aceste căi comerciale, încep să se încline
spre un mod de viaţă sedentar, de ocupaţie cu agricultura.
Cu referire la religie. La vechii arabi domina politeismul care a fost
calificat de către savanţi drept „polidemonism” – adorare a unor fiinţe
supranaturale, a râurilor şi pietrelor. Divinităţile pe care triburile arabe le
venerau cel mai mult purtau diferite nume. Wadd, Suwa, Yaghuth etc.
Câteva din divinităţile arabe au luat cu vremea o importanţă
deosebită, fiind adorate de mai multe triburi. Aşa erau divinităţile feminine
al-Lăt („zeiţa”), al-Uzza („steaua dimineţii”), al-Manăt („destinul”),
asemănătoare altor divinităţi feminine orientale şi fiind în legătură cu
cultul aştrilor, soarelui, lunii şi, mai ales, a planetei Venus. Aceste
divinităţi sunt numite în Coran „fiicele lui Allah”.
Înaintea tuturor acestor divinităţi, arabii îl adorau pe Allah (zeul),
care nu avea pentru ei grandoarea pe care o avea divinitatea unică a
religiilor monoteiste, totuşi, se ridica de-asupra celorlalte divinităţi tribale,
fiind un protector prin excelenţă al tribului.
Pe lângă credinţa în divinităţi, arabii mai credeau în existenţa a
nenumărate spirite (jinn) binefăcătoare sau răufăcătoare.
4
 În ceea ce priveşte cultul, arabii nomazi, neavând locuri de cult
stabile, îşi purtau cu ei idolii într-un cort roşu care era, în acelaşi timp, şi
simbolul unităţii tribale. Arabii sedentari ajunseseră însă să aibă adevărate
sanctuare, mai mult sau mai puţin primitive. Sanctuarul era înconjurat de o
„împrejmuire sfântă” (hinah), care adesea era foarte largă în care se aflau –
numeroase animale consacrate cultului. Sanctuarul, însuşi, avea formă
cubică. Zeitatea era reprezentată, ca regulă, printr-un bloc de piatră, care
avea, sau putea să nu aibă deloc, formă omenească. În sanctuarul de la
Mecca existau 360 de chipuri idoleşti, care erau expuşi văzului nomazilor
şi sedentarilor veniţi la târg din toată Arabia.
Sacerdoţii erau organizaţi mai bine numai la Mecca. Îngrijitorul
templului şi păstrătorul tradiţiilor se numea sadin. El era înconjurat de
mare respect şi consultat uneori în chestiunile importante ale tribului.
În epoca mai veche se aduceau şi sacrificii omeneşti care, mai apoi,
au fost înlocuite cu animalele: oi, tauri şi, mai ales, cămile. Sângele
victimei era vărsat pe piatra care servea în acelaşi timp ca altar şi idol.
Dintre ceremoniile mai specifice vom menţiona pe aceea care constă
înconjurarea locului sfânt. Alte ceremonii erau alergarea între un sanctuar
şi altul, precum şi aruncarea de pietre asupra unei grămezi „sfinte” formată
tot din pietre.
O importanţă deosebită aveau la arabi sărbătorile, pelerinajele şi
unele ceremonii anuale. Dar cea mai importantă sărbătoare a arabilor era
aceea care se celebra la Mecca. La această sărbătoare luau parte arabii din
toată peninsula, profitând de siguranţa pe care le-o dădea „pacea
religioasă” de patru luni de zile, pace care era potrivită să aibă loc înainte,
în timpul şi după sărbătoare. Pelerinii adunaţi cu acest prilej la Mecca
înconjurau de şapte ori sanctuarul cubic, sărutau piatra-idol, beau apă din
izvorul alăturat şi la urmă făceau o cursă între două localităţi din apropiere
de Mecca. Nu era vorba, însă, numai de o sărbătoare religioasă ci şi de un
important prilej pentru intense schimburi comerciale, precum şi pentru
5
înviorarea vieţii politice şi culturale. Întreaga viaţă spirituală a arabilor
primea cu acest prilej un puternic impuls spre unitate şi, sub raport religios,
se uşura calea spre monoteism.
Odată cu cucerirea Palestinei de către romani, foarte mulţi evrei au
emigrat în Arabia, formând colonii puternice în marele oraşe şi, în primul
rând, la Mecca, unde ei alcătuiau jumătate din locuitorii oraşului. Evreii
exercitau o mare înrâurire asupra Arabiei sub raport economic, moral şi
religios. Monoteismul lor consecvent şi înalta lor credinţă despre răsplata
faptelor au jucat un rol important în apariţia islamismului şi în formarea
doctrinei acestuia. Demnitatea cu care se făceau serviciile religioase la
sinagogile evreilor, citirile din cărţi sfinte, ştiinţa rabinilor impresionau
mult pe beduini. Mai târziu, în elaborarea definitivă a islamului, se va
resimţi spiritul legii iudaice şi chiar multe elemente ale Vechiului
Testament vor trece în noua religie.
Pentru arabi, însă, religia evreilor avea un caracter naţional.
Creştinismul, în schimb, pătrunzând în Arabia, venea cu o concepţie
universalistă despre religie şi cu spiritul prozelitist al primelor secole
creştine. Creştinismul se răspândise, de altfel, masiv în sudul Arabiei, în
Yemen mai ales, după cucerirea acestei regiuni în anul 525 de către
abisinienii convertiţi în creştinism.
Creştinismul înflorea de asemenea şi în Arabia de nord. Chiar şi în
centrul deşertului Arabiei pătrunsese Evanghelia, numeroşi pustnici
creştini găsindu-şi aici loc de retragere. La Mecca, noua religie a pătruns
prin oameni simpli, sclavi sau soldaţi veniţi în deosebi din Abisinia.
Se poate spune cu siguranţă că Mahomed a avut informaţii asupra
creştinismului, fie şi numai de la astfel de oameni, sau de la soţiile sale
creştine. Coranul însuşi are părţi în care se resimte limpede influenţa
creştină, mai ales în capitolele privitoare la aşteptarea plină de teamă a
judecăţii viitoare.

6
 În afară de creştinism, întemeietorul islamului a suferit şi influenţa
acelor interesante personaje religioase pe care tradiţia musulmană le
desemnează cu numele de „hanifi”. Este vorba de anumite persoane care
întruchipau tendinţa de înnoire a vieţii religioase şi morale, tendinţă care se
simţea tot mai puternic în lumea arabă. Hanifii formau, astfel, elita
spirituală arabă, care, sub influenţa iudeo-creştină, luptau împotriva
idolatriei populare, propovăduind un monoteism deosebit însă de cel
iudeo-creştin. Mai târziu cuvântul „hanif” va fi folosit de Mahomed pentru
a indica pe cei care urmau adevărata învăţătură islamică. De altfel însuşi
Mahomed, influenţat de învăţătura hanifilor, s-a considerat pe sine ca hanif
şi ca propovăduitor al adevăratei religii.
Prin urmare, răspândirea iudaismului şi creştinismului în Arabia
provocase o stare de spirit specială, de îndepărtare de vechea religie
idolatră şi de căutare a ceva nou, corespunzător noilor nevoi spirituale ale
vremii. Terenul era pregătit pentru apariţia unui reformator, care avea să
sintetizeze diferitele curente religioase înnoitoare din viaţa arabilor. O
schimbare se impunea cu atât mai mult, cu cât fărâmiţarea politică şi starea
economico-socială dezastruoasă devenise de-a dreptul periculoase pentru
Arabia. Unificarea ţării sub toate raporturile, inclusiv religios, era o
necesitate strigentă. Aceasta avea să fie opera lui Mahomed.

Mahomed – întemeietorul religiei islamice

Dintre toţi întemeietorii de religii universale, Mahomed este singurul
căruia i se cunoaşte, în linii mari, biografia. Este cert că Mahomed a fost
un personaj istoric. Dacă lăsăm la o parte legendele şi relatările tradiţionale
prea contestate, putem relata următoarele.
Mahomed (Muhamed - ”cel lăudat”) s-a născut pe la anul 570 d.Hr.
într-o familie care aparţinea puternicului trib al coraiştilor. Tatăl său se
numea Abdallah şi mama sa Amina. Rămânând orfan încă de mic, a fost
crescut de nişte rude sărace şi protejat îndeosebi de unchiul său Abu Talib.
7
În această perioadă de viaţă, care este foarte puţin cunoscută, tînărul
Mahomed o fi dus-o greu, trebuind să păzească turmele de oi şi capre ale
rudelor sale. La vîrsta de 25 de ani el intră în serviciul unei văduve avute şi
nobile, cu numele Chadigja, care s-a folosit de el în afacerile sale
comerciale, iar mai tîrziu s-a căsătorit cu el, deşi între ei era o diferenţă de
vîrstă de 15 ani (Mahomed avea 25 de ani şi Chadigja - 40 ani ). Această
căsătorie a fost foarte fericită pentru Mahomed, dîndu-i posibilităţi largi de
existenţă, autoritate în societate şi timp liber pentru căutări şi meditaţii.
Din această căsătorie a avut doi băieţi, care au murit la vîrstă fragedă, şi
patru fete, dintre care una singură a supravieţuit, Fatima.
Cum a ajuns Mahomed la conştiinţa misiunii sale de Profet al
arabilor, este greu de spus. Tradiţia mahomedană istoriseşte o serie de
întîmplări încă din copilăria Profetului, care prevesteau marele rol pe care
acesta avea să-l joace mai tîrziu. Printre altele, se spune că avea între umeri
un semn curios, interpretat ca pecetea profeţiei. Unii cercetători au încercat
să facă anumite explicaţii pornind de la firea sa nervoasă, bolnăvicioasă,
afecţiunile epileptice, îmbinate cu halucinaţii. Aceste supoziţii sunt astăzi
părăsite, dîndu-se mai multă importanţă călătoriilor pe care Mahomed le-a
făcut pentru afacerile comerciale ale soţiei sale. În aceste călătorii el ar fi
aflat multe lucruri despre lume şi viaţă, legînd conversaţii cu
reprezentanţii altor religii. Ajuns în Siria, unde creştinismul era bine
organizat, el şi-a dat seama de inferioritatea religioasă în care se aflau
conaţionalii săi idolatri. Nu este exsclus că Mahomed să fi avut relaţii
strînse cu societatea hanifilor (am vorbit despre ei mai sus), primind
cunoştinţe de la mai mulţi dascăli. Oricum, Mahomed era un om înclinat
spre religiozitate. Această trăsătură a firii sale s-a amplificat în cursul
îndelungatelor meditaţii ale lui prin munţi.
Criza sufletească, din care Mahomed a ieşit încredinţat de misiunea
sa profetică, s-a dezlănţuit la vîrsta de 40 de ani. Acum s-a manifestat la el
o puternică nevoie de singurătate, de linişte şi meditaţie. Şi-a făcut obiceiul
8
să se retragă în fiecare an în labirinturile muntelui Hira din apropiere de
Mecca şi acolo practica o asceză severă. Coranul şi tradiţia mahomedană
relatează că, în această vreme au avut loc o serie de viziuni care l-au
umplut de groază şi l-au făcut să creadă că a devenit obiectul intervenţiilor
diavoleşti. Într-o astfel de viziune i-ar fi apărut în somn Arhanghelul
Gabriel, ţinînd în mînă un postav brodat, în care era înfăşurată o carte.
Îngerul l-ar fi forţat să repete după el un text, care formează în Coran
primele cinci versuri din sura (surah)1, numită „Sîngele închegat”:
Citeşte! În numele Domnului tău, care a făcut,
A făcut pe om din sînge închegat!
Citeşte! Căci Domnul tău e prea bun,
El este cel ce (ne-) a învăţat ( să purtăm) condeiul,
l-a învăţat pe om ceea ce n-a ştiut.
Zguduit puternic de această viziune, Mahomed ar fi primit din partea
soţiei sale şi a vărului acesteia Waraka, încredinţarea că este vorba de o
reveleaţie dumnezeiască şi că el este alesul lui Dumnezeu, pentru ca prin el
poporul arab să aibă scriptura sa sfîntă.
Tradiţia mahomedană istoriseşte, apoi, că viziunile au încetat pentru
un timp şi Mahomed, pradă îndoielilor şi disperării, se afla în pragul
sinuciderii, cînd ar fi avut o nouă viziune şi o nouă revelaţie, îngerul
poruncindu-i acum să propovăduiască cele revelate mai întîi între cei
apropiaţi, iar după trei ani, şi în public.
După cele mai vechi tradiţii mahomedane, această predică se
reducea la următoarele învăţături principale: „Dumnezeu este unic. El s-a
revelat şi altor profeţi, iar acum cheamă pe Mahomed ca să
propovăduiască arabilor monoteismul. Dumnezeu este judecător
atotputernic şi apropiata lui judecată va fi teribilă pentru cei păcătoşi.
Omul trebuie să se supună lui Dumnezeu cu toată fiinţa sa, să se lase cu
totul în voia lui Dumnezeu.”
1
Sura – capitol din Coran
9
 Ca practici rituale şi prescripţii morale, Mahomed cerea, la acea
epocă, spălări rituale, rugăciuni, recitări din Coran, practicarea dreptăţii,
milostenia etc.
Cei dintîi adepţi ai lui Mahomed au fost soţia sa Chadigja, fiicele lui,
cei doi fii adoptivi, Ali şi Zaid, şi prietenul său Abu Bakr. Unchiul său
Abu-Talib a căutat să-l convingă să renunţe la propovăduire; iar un alt
unchi l-a respins cu vorbe rele. Propovăduierea lui Mahomed afecta, însă,
grav interesele comerciale ale coraiştilor (tribul natal al lui Mahomed),
care aveau în grijă Kaaba (piatră sfîntă în forma unui cub) şi idolii din acel
templu de la Mecca. Coraiştii au făcut lui Mahomed o opoziţie îndîrjită.
Mai întîi l-au luat în derâdere, apoi au pornit adevărate persecuţii împotriva
lui şi adepţilor lui, din care cauză, unii dintre aceştia au fugit în Abisinia,
iar altora Profetul le-a îngăduit să ţină în taină noua credinţă.
Pentru un timp, Profetul s-a văzut nevoit să nu mai predice în public,
ci într-o casă particulară. Obosit de hărţuielile coraiştilor şi, înduplecat de
făgăduinţa lor că-l vor recunoaşte drept trimis al lui Dumnezeu, dacă el va
recunoaşte trei zeiţe păgâne ale arabilor, şi anume: al-Lăt, al-Uzza şi al-
Manăt.
Mahomed declară în mod solemn că, cele trei zeităţi ale oraşului
Mecca, sunt mijlocitori între credicioşi şi Allah. Dar chiar a doua zi îl
cuprinse căinţa şi se înfăţişă din nou în faţa poporului, declarînd că a fost
inspirat de diavol.
Rezultatul acestei reveniri a fost dezastruos. Încercînd să
propovăduiască la Taif, localitate la circa 120 Km de Mecca, a fost alungat
cu pietre.
Aflîndu-se la cea mai mare disperare, Profetului îi surîse în sfîrşit
norocul. În timpul plecării sale de la Mecca, el reuşeşte să cîştige pentru
învăţătura sa câţiva pelerini din oraşul Iathrib. Plecând cu ei acolo,
Mahomed a găsit un teren favorabil pentru activitatea sa. În acest oraş erau
foarte mulţi evrei, care deja influenţase mult populaţia locală, aşa încît ea
10
era pregătită să primească învăţătura monoteistă a Profetului. Afară de
aceasta, oraşul Iathrib se afla în relaţii de rivalitate cu Mecca. Mahomed
tratează pe ascuns cu reprezentanţii acestei localităţi, care s-au angajat să-l
apere.
Aflînd de aceste tratative, coraiştii s-au hotărît să-l distrugă pe
Mahomed, care tocmai venise la Mecca. Aflînd, însă, despre aceste
planuri, Mahomed a fugit la Iathrib împreună cu cîţiva discipoli mai
apropiaţi. Lucrul acesta a avut loc în anul 622.
Fuga lui Mahomed de la Mecca la Iathrib a fost un eveniment de
mare importanţă, fiindcă nu era vorba de o simplă fugă din faţa primejdiei,
ci de o expatriere, de o rupere a legăturilor tribale, care erau pe atunci
foarte puternice la arabi. Emigrarea lui Mahomed la Iathrib poartă numele
Hegjra („emigrare”) şi de la această dată începe era musulmană. Oraşul
Iathrib a luat de acum înainte numele Medina (Medinatal – Nabi, „oraşul
Profetului”).
Din acest moment începe în viaţa şi activitatea lui Mahomed o nouă
perioadă, care se deosebea esenţial de cea precedentă. Pînă acum el fusese
predicatorul unei noi religii. De acum înainte, accentul este pus pe latura
politică. Şi pe acest făgaş el acţionează cu multă abilitate. Face mai întai
ordine în treburile interne ale oraşului. Orînduieşte un loc de cult, unde
oficiază el însuşi şi impune rugăciuni rituale la anumite ore ale zilei. Postul
şi milostenia sînt reglementate cu rigurozitate, după exemplul preluat de la
evrei. Cu evreii, însuşi, Mahomed s-a purtat bine la început, sperînd să-i
convertească la noua religie.
Mahomed le-ar fi permis evreilor să-şi păstreze tradiţiile rituale,
dacă l-ar fi recunoscut ca profet. Dar evreii se arată tot mai ostili. Ei relevă
erorile din Coran, arătînd că Mahomed nu cunoaşte Biblia.
Ruptura are loc la 11 februarie 624, cînd profetul are o nouă
reveleaţie, prescriind arabilor să nu se mai îndrepte cu faţa spre Ierusalim,
ci spre Mecca. Cu intuiţia-i genială, Mahomed proclamă că piatra Kaaba a
11
fost ridicată de Avraam şi fiul său Ismael. Acest sanctuar se află acum în
mîinile închinătorilor la idoli, ca urmare a păcatelor strămăşilor. De acum
înainte lumea arabă are un Templu şi acesta este mai vechi decît cel de la
Ierusalim. Această lume arabă are un monoteism al său – hanifismul. În
felul acesta, Mahomed reuşeşte să impună ideea că islamul a fost deturnat
de la propriile origini şi, acum revine la ele, de data aceasta pentru
totdeauna.
Urmările religioase şi politice ale acestei decizii au fost
considerabile. În continuare, ideologii islamului vor dezolta reflexiile în
jurul pietrei Kaaba şi vor ajunge la o teologie a Templului, impunînd ideea
că ei poartă pecetea celor mai vechi şi, deci, celor mai „autentici”
monoteişti. Mahomed se desparte de iudaism şi de creştinism, care
chipurile n-au putut să-şi păstreze puritatea originală. De aceea, Dumnezeu
l-a trimis pe ultimul său mesager şi islamul este menit să succeadă
creştinismului, aşa cum acesta a urmat iudaismului.
Dar pentru a-şi menţine şi extinde puterea, Mahomed trebuia să
lupte, în primul rînd, cu Mecca. Această luptă a început cu mici hărţuieli şi
atacuri asupra caravanelor mecane care aveau drum prin apropiere de
Medina. De cîteva ori n-a izbutit, dar odată a atacat o caravană bogată,
căreia ia venit în ajutor de la Mecca o puternică armată de cîteva mii de
oameni. Totuşi, medinenii au reuşit să-i înfrîngă pe mecani, deşi erau
numai 300 oamnei. Este vorba de lupta de la Badr, celebră pentru islamişti
şi care le-a adus nu numai o bogată pradă de război, dar şi un mare succes
moral şi politic.
În aprilie 628, o nouă revelaţie ia dat lui Mahomed garanţia că
adepţii lui vor putea întreprinde pelerinaj la Templul Kaaba. În acelaşi an
caravana credincioşilor s-a apropiat de „Cetatea Sfîntă”, însă n-au putut
pătrunde în Mecca. Dar Profetul a transformat eşecul în victorie. El a cerut
credincioşilor şi, aceştea i-au depus jurămînt de credinţă absolută,
recunoscîndu-l ca reprezentant direct al lui Dumnezeu pe pămînt.
12
 După o lungă serie de lupte şi, mai ales, cu ajutorul unor alianţe şi
manevre politice bine chibzuite, Mahomed a izbutit să-i impună pe mecani,
în anul 630, să deschidă de bună voie, porţile cetăţii în faţa armatei
impunătoare condusă de Mahomed. Profetul s-a purtat blînd cu învinşii.
Numai şase din cei mai îndîrjiţi duşmani ai lui au fost omorîţi. Mahomed a
mers la Kaaba, a distrus cele cîteva sute de idoli aflaţi acolo şi a orînduit
ritualul cultului. Din motive politice şi militare, el şi-a ales ca reşedinţă
Medina.
Anii imediat următori, Mahomed i-a folosit pentru a supune pe toate
căile întreaga Arabie, lucru care i-a izbutit aproape într-u totul. Parcă mînat
de o presimţire, Mahomed se duce în februarie-martie 632 la Mecca. Este
ultimul său pelerinaj. Cu acest prilej, el prescrie în amănunte ritualurile
pentru hajj (haggj) – pelerinaj anual obligatoriu la Mecca, ritualuri
respectate pînă în ziua de azi. În acelaşi timp, îngerul î-i dictează
următoarele cuvinte ale lui Allah: „Azi, am desăvîrşit religia voastră; am
desăvîrşit graţia mea trimisă vouă; am făcut din islam religia voastră”.
Reîntors la Medina, Mahomed cade bolnav şi la 08 iunie anul 632 a
murit liniştit în locuinţa sa de la Medina, privind către cer şi murmurînd
cuvinte despre paradis, după cum relatează tradiţia.
Îndată după moartea lui Mahomed a început procesul de glorificare a
profetului, ajungîndu-se la un adevărat cult al acestuia. Monumentul
funerar al lui a dvenit un al doilea loc sfînt după Mecca.
Şi, acum, cîteva cuvinte despre însuşi personalitatea lui Mahomed.
Ceea ce a uimit în mod deosebit pe cercetători, a fost caracterul
contradictoriu al însuşirilor cu care era înzestrat Mahomed: pe de o parte,
un temperament arzător, entuziast, capabil de puternice elanuri, pe de altă
parte, o minte rece, capabilă să dezlege cu abilitate şi răbdare cele mai
grele probleme.
El era sincer în credinţa sa că, a primit revelaţii şi că are o mare
misiune. Cu vremea, însă, sub presiunea evenimentelor politice şi a firii lui
13
senzuale, Mahomed a săvîrşit fapte venite în contradicţie cu cele mai
elementare legi ale moralei arabe şi chiar ale moralei propriei sale religii.
Pentru atingerea scopurilor sale, n-a dat înapoi de la acte de cruzime
şi înşelătorie, iar pentru a-şi satisface senzualitatea, deşi avea vîrsta de
peste 50 de ani, şi-a întemeiat un adevărat harem, căsătorindu-se de 13 ori
după moartea primei soţii. Printre nevestele sale a fost şi Zainab, soţia
propriului său fiu adoptiv şi o fetiţă în vîrstă doar de nouă ani.
Evident, mulţi cercetători musulmani sunt înclinaţi astăzi să pună
astfel de fapte ale lui Mahomed pe seama moravurilor arabe şi să găsească
tot felul de scuze pentru unele comportări inadmisibile ale Profetului. Dar
este cert că viaţa morală a unui întemeietor de religie contează foarte mult,
dacă ţinem cont de titlurile cu care aceasta se prezintă ca ”trimis al lui
Dumnezeu” şi care cere lumii să primească învăţătura sa drept revelaţie
divină.

Izvoarele de credinţă ale islamului

Coranul. Este discutabil dacă Mahomed a ştiut să scrie şi să citească.
Totuşi teza analfabetismului lui Mahomed, susţinută chiar de majoritatea
musulmanilor, nu mai întîlneşte prea mulţi adepţi printre cercetători. Dacă
Mahomed a spus el însuşi despre sine că, el este un ”neînvăţat”, aceasta nu
se referă la ştiinţa sa de carte, ci la nepriceperea sa în probleme teologice,
adică la faptul că nu cunoştea revelaţia iudeo-creştină. Există deci o
certitudine că Mahomed n-a fost analfabet.
Mahomed a avut grijă însă ca învăţătura sa să fie fixată în scris de
către secretarul său Zaid. Acesta a notat mesajele Profetului pe pergament.
După moartea Profetului, primii trei kalifi au strâns cu grijă aceste
însemnări şi le-au redactat sub titlul de Quran („recitare”, sau „ceea ce
trebuie citit”), care şi a devenit cartea sacră a religiei islamice. Meritul cel
mai mare în redactarea Coranului a revenit kalifului Othaman care,
dispunînd de un bun manuscris şi, confruntîndu-l cu alte texte, a transcris
14
Coranul cu propria sa mînă şi a dispus să se ardă celelalte variante, pentru
ca să existe o ediţie unitară a cărţii sfinte mahomedane. Cercetătorii
consideră că dogma, ca formă actuală a Coranului, este exact aceea dată de
Othaman.
În forma sa actuală, Coranul reprezintă o lucrare mai puţin
voluminoasă ca Vechiul Testament şi se compune din 114 capitole, numite
sure, împărţite şi acestea în 6219 versete. La redactarea Coranului nu s-a
ţinut seama de conţinut, ci s-a avut în vedere un criteriu cu totul exterior,
plasîndu-se la început surele mai lungi şi către sfîrşit cele mai scurte, unele
de numai cîteva versete. În cuprinsul aceloraşi sure se conţin versete care
tratează chestiuni diferite, fără vre-o legătură între ele, fapt care complică
mult studierea Coranului. Redactorii au avut grijă doar să menţioneze, cu
destulă aproximaţie, care sure sînt din perioada mecană a activităţii
Profetului şi care din cea medineză. Şi lucrul acesta este foarte important,
deoarece dă posibilitate să se urmărească schimbarea care s-a produs nu
numai în conţinutul „revelaţiilor”, ci şi în forma lor.
În perioada mecană, Mahomed avea aproape numai preocupări
religioase şi revelaţiile sale căpătau forma unor versuri scurte, vioaie, pline
de avînt poietic. În perioada medineză revelaţiile au ca obiect mai mult
chestiunile politice, juridice, morale, hărţuielile cu evreii, creştinii etc., iar
forma lor devine greoaie, lipsită de avînt şi frumuseţe poietică.
Coranul este, în cea mai mare parte, din punctul de vedere al formei
literare, proză ritmată. Dintre diferitele sure ale Coranului, cele mai des
sunt recitate prima şi a 92-a.
Cea dintîi este foarte scurtă şi are în islamism valoarea pe care o are
„Tatăl Nostru” în creştinism, fiind recitată în toate împrejurările vieţii:
În numele lui Dumnezeu, cel milostiv, îndurat.
1. Laudă lui Dumnezeu, Domnul veacurilor,
2. Celui milostiv, îndurat,
3. ce domneşte în ziua judecăţii.
15
 4. Ţie voim să-ţi servim şi şa tine să ne rugăm.
5. Ocîrmueşte-ne pe drumul cel drept,
6. pe drumul celora de care te-ai îndurat,
7. nu al celor asupra cărora eşti înfuriat, şi nu al celor ce rătăcesc.
Sura 92 este un fel de „Crez” musulman foarte scurt şi concis:
În numele lui Dumnezeu, cel milostiv, îndurat.
1. Pe noapte cînd acoperă,
2. şi pe zi cînd se descoperă,
3. şi pe cel ce a făcut bărbat şi muiere, -
4. rîvna voastră este felurită.
5. Iar cel ce priveşte pe cel ce dă şi se teme de Dumnezeu,
6. Şi crede ceea ce este mai frumos,
7. aceluia îi facem uşurinţă spre mîntuire.
8. Iar cel ce priveşte pe cel ce este zgîrcit şi caută averi,
9. şi făgăduieşte ceea ce este mai frumos,
10.aceluia îi facem uşurinţă spre ticălăşie;
11.şi nu-i va folosi averea, dacă va fi aruncat în foc.
12.La noi este ocîrmuirea,
13.al nostru este Viitorul şi timpul de faţă.
14.Dar Eu v-am îndemnat cu privire la focul ce arde.
15.Numai mişelul arde acolo,
16.care tăgăduieşte şi se întoarce;
17.dar aparte de el este cel cu frică lui Dumnezeu,
18.care dă averea lui ca milostenie
19.şi care nimănui nu face un hatîr, ca să i se răsplătească,
20.decît numai căutînd în faţa Domnului său Preaînalt;
21.dar în sfîrşit va fi el mulţumit.
Importanţa Coranului în islamism este foarte mare. El serveşte ca
bază nu numaia doctrinei şi vieţii religioase, ci şi a culturii islamice. Elevii
din şcolile ţărillor islamice învaţă să recite Coranul şi sunt elevi silitori
16
care îl pot recita în întregime pe de rost. Coranul la mahomedani are, de
altfel, şi o valoare liturgică. Se recită, sau se plăteşte să se recite din Coran,
pentru rudele decedate, sau pentru sfinţi. Recitarea se face după anumite
reguli, pe un ton intermediar între recitarea propriu-zisă şi cîntare.
Sunele. Al doilea izvor de credinţă al islamului este suna, termen
care semnifică „comportament, mod de acţiune” şi care se aplică îndeosebi
comportamentului Profetului. Deoarece Coranul nu cuprindea norme de
comportament pentru toate împrejurările religioase, sociale, juridice etc., s-
a recurs la tradiţiile orale, căutîndu-se a se afla de la persoanele apropiate
de Mahomed, felul de comportare al Profetului în diferite împrejurări. De
exemplu, în Coran se prevedeau rugăciuni, spălări rituale etc., dar nu se
prescria şi ritul care trebuie îndeplinit, felul cum trebuie să se procedeze.
De asemenea, pentru chestiunile juridice erau în Coran doar câteva sute de
versete, dându-se instrucţiuni pentru cazurile concrete, care s-au ivit în
activitatea lui Mahomed. Rămâneau însă alte nenumărate raporturi juridice
în care credincioşii erau lipsiţi de un text sau de o îndrumare canonică.
Pentru astfel de cazuri s-a recurs la tradiţii orale, care cu vremea s-au
înmulţit şi au început să acopere cu autoritatea Profetului tot felul de
fantezii sau concepţii politice, religioase, sociale şi juidice.
Cei care se abăteau de la aceste principii se făceau vinovaţi de
„inovaţii” (bida), un cuvânt care a ajuns să capete înţelesul de erezie şi să
se confunde cu necredinţa. Respectarea sunelor a ajuns, astfel, să
caracterizeze membrii fideli ai comunităţii; sunele au fost numite „practica
şi teoria tradiţiei musulmane”, iar suniţii, păstrătorii doctrinei oficiale.
Dar nici Coranul şi nici sunele n-au putut fi considerate ca suficiente
pentru a lămuri pe credincioşi în toate împrejurările, mai ales că unele
versete din Coran erau neclare sau se contraziceau cu unele tradiţii. De
aceea în primele trei secole ale erei musulmane au apărut comentatori
renumiţi ai izvoarelor doctrinare mahomedane ca Abu Hanifa din Kufa
(630-696), Malic din Medina (715-796), al-Shafii din Siria (67-820) şi
17
Ahmed ben Hanbal din Bagdad (780-855). Comentariile lor nu diferă prea
mult ître ele, numai că unele sunt mai liberale şi altele mai riguroase în
interpretarea textelor.
Pentru chestiunile mai noi, pentru care nu se găseau texte în Coran,
în sune şi în comentariile personalităţilor sus-amintite, s-a recurs la
consensul erudiţilor musulmani dintr-o epocă sau alta. Acest consens
poartă numele de igma şi se întemeiază pe o tradiţie celebră, după care
Mahomed ar fi spus: „Comunitatea mea nu va fi niciodată de acord asupra
unei erori”. Deci, eventualele erori trebuiau depăşite printr-un consens al
celor înţelepţi.

Organizarea şi răspândirea islamului

Deoarece Mahomed nu lăsase moştenitor pe linie bărbătească şi nu
desemnase un succesor, moartea lui a generat o criză politică. De la
început s-au ivit două concepţii cu privire la forma de conducere a statului
teocratic, întemeiat de Profet.
Unii considerau că ar fi bine ca triburile sau oraşele să se organizeze
separat. Alţii, care înţeleseră mai bine concepţia lui Mahomed despre stat,
şi îşi dădeau seama de primejdia renaşterii vechiului sistem tribal, au cerut
o conducere monarhică şi au izbutit să-şi impună punctul lor de vedere.
Abu-Bakr, care condusese uneori ceremoniile religioase în locul lui
Mahomed şi se bucura de o stimă deosebită, a fost ales ca succesor sau
locţiitor (khalifa) al Profetului, fiind agreat de coraiştii meccani. De voie
sau de nevoie, medinezii şi alţi nemulţumiţi au prestat jurământ de credinţă
lui Abu-Bakr, care a continuat cu energie opera Profetului. A potolit
revolta triburilor răsculate împotriva taxelor impuse de către Mahomed, a
înfrânt armata bizantină a împăratului Heraclie şi a supus islamismului
Siria, realizând astfel un proiect al lui Mahomed conceput cu puţin timp
înainte de moartea sa.

18
 După moartea lui Abu-Bakr (634) a urmat Omar, credinciosul
discipol şi apropiat al lui Mahomed. Acesta a extins şi mai mult puterea
politică a islamului, alungând cu totul pe bizantini din Siria şi supunând
Mesopotamia, Persia, Palestina şi Egiptul. A murit în anul 644 înjunghiat
în moscheia din Medina. Pe timpul urmaşului său Othaman, au continuat
cuceririle şi a fost supus definitiv Egiptul. A murit şi el înjunghiat (656) în
momentul în care citea Coranul, a cărui redactare definitivă se făcuse din
iniţiativa sa.
Lui Othaman i-a urmat la kalifat Ali, vărul şi, în acelaşi timp,
ginerele lui Mahomed, deoarece era căsătorit cu Fatima, fiica Profetului.
Adepţii lui Ali (şia-Ali, adică partidul lui Ali) nu recunoşteau legitimitatea
kalifilor precedenţi, deoarece ei nu erau înrudiţi cu Profetul, fiind „aleşi”
de obştea religioasă, adică uzurpaseră puterea. Împotriva acestuia s-a
răsculat însă Moavia, din familia Omeya, guvernator al Siriei, care cerea ca
alegerea kalifilor să se facă după merite religioase şi nu după gradul de
înrudire cu Mahomed. Partidul lui Ali a suferit înfrângere. Însuşi Ali a fost
înjunghiat într-o moscheie. Moavia se proclamase, de altfel, kalif încă
înainte de moartea lui Ali şi îşi alesese ca reşedinţă Damascul.
Dar adepţii lui Ali şi-au întărit poziţiile în Iran şi Irac şi acolo
şiizmul (de la şia) s-a răspândit larg ca o exprimare a protestului împotriva
puterii Kalifatului Arab. Conform tradiţiei şiite, Ali şi feciorii săi, Hasan şi
Husein, au căzut cu moarte de mucenici pentru credinţă. În memoria lor
şiiţii consemnează anual o zi de traur, când fanaţii, ajunşi la extaz, îşi
provoacă răni sângeroase, demonstrându-şi astfel devotamentul faţă de
memoria mucenicilor.
Apariţia în sânul islamului a curentului şiit, a însemnat o primă şi
cea mai mare sciziune a acestei religii. Trăsătura principală a şiismului este
credinţa că urmaşii legitimi ai prorocului Mahomed, pot fi doar urmaşii de
sânge ai lui, iar kalifii „aleşi” de obşte n-au legitimitate. În legătură cu
aceasta, şiiţii resping şi nu recunosc sunele, alcătuite pe timpul primilor
19
kalifi. Dar şi şiismul n-a rămas unitar. În sânul lui au apărut o sumedenie
de secte.
Spre deosebire de curentul şiit, islamul ortodoxal, care încadrează
majoritatea musulmanilor din lume, se numeşte „sunism”: adepţii lui
recunosc legitimitatea primilor kalifi şi a sunelor alcătuite pe timpul lor.
Epoca primilor patru kalifi „ortodocşi” (Abu-Bakr, Omar, Othman,
Moavia) este considerată de istoricii, juriştii şi teologii islamişti ca o epocă
a patriarhilor islamului. Ei au fost înălţaţi la această demnitate prin
alegerea poporului, duceau o viaţă simplă şi se conduceau de principiile
democratice din Coran. Moavia (al patrulea kalif) ajunsese, însă, kalif cu
de la sine putere şi avea să-şi asigure succesiunea pe cale ereditară,
întemeind astfel dinastia Omeyazilor. Principiile democratice n-au mai fost
respectate şi ţările supuse au fost tratate din ce în ce mai rău, chiar atunci
când locuitorii lor se converteau la islamism.
Studierea dezvoltării islamismului de la sfârşitul secolului al VII-lea
este foarte complicată, făcând parte mai mult din istoria generală, decât cea
religioasă. Este destul să amintim principiul lui Mahomed potrivit căruia
cei de altă credinţă trebuiau convertiţi, făcuţi robi sau puşi să plătească
tribut.
Islamul, care a apărut ca religie naţională a arabilor, începe curând a
se transforma în religie supranaţională, „mondială”. Deja în secolul VIII-
IX islamul devine religie dominantă şi aproape unica în ţările kalifatului,
care cuprindeau un teritoriu enorm – de la Spania până la Asia Mijlocie şi
graniţele cu India. În următoarele veacuri el se răspândeşte în India de
Nord, China, Indonezia, Caucazul de Nord, Siberia de Apus, ajungând să
numere astăzi în lumea întreagă circa un miliard de adepţi.

20
 DOGMATICA ŞI LEGEA ISLAMICĂ

Termenul islam desemnează religia monoteistă care are la bază

Coranul şi al cărei Profet este Mahomed. În sensul larg, cuvântul „islam”
se referă şi la întreaga civilizaţie, cu un cadru legislativ unic, cu structuri
politice specifice, cu tradiţii sociale şi morale care se revendică de la
această religie.
Cuvîntul „islam” are la bază verbul „a se supune”, „a se dărui în
întregime”, de aici, în Coran: „a se încredinţa întru totul lui Dumnezeu”,
atitudine caracteristică adevăratului credincios. Respectiv, „musulman”
înseamnă supus, desigur supus lui Dumnezeu.
Din punctul de vedere al islamului, monoteismul absolut este esenţa
sufletului uman, iar religia islamică, n-a făcut decît să restituie prin Coran
ultima revelaţie adresată întregii umanităţi – puritatea originală a unei
credinţe, pe care evreii şi creştinii ar fi modificat-o şi ar fi trădat-o.
Islamul este o religie centrată pe o carte – Coranul – revelată în
întergime Profetului Mahomed. Acesta nu este altceva decît un
transmiţător şi orice analogie cu persoana lui Iisus Hristos din creştinism
este contrară spiritului religiei islamice. De fapt, a numi islamul
„mahomedanism”, cum deseori se întîmplă, nu este corect, pentru că în
ochii musulmanilor Mahomed este un om ca toţi oamenii, un om căruia i s-
a încredinţat Mesajul şi care constituie, prin întreaga sa comportare, un
exemplu de urmat pentru credincioşi.
De fapt, islamul, după părerea, aproape unanimă, a cercetătorilor,
este un sincretism, un amestec de elemente religioase diferite ca
provenienţă şi factură. Cele mai multe dintre acestea au fost luate de către
Mahomed din iudaism şi creştinism, altele din tradiţia perşilor şi din
vechile tradiţii ale arabilor.

21
 Dogmatica islamică

Teologia islamică ortodoxă este rezumată într-o formulă considerată

(sahada) extrasă din Coran: „Nu există alt Dumnezeu decît Allah, iar
Mahomed este Profetul Său”.
Deşi dogma nu a căpătat altă formulare oficială decît sahada,
teologii musulmani s-au străduit să adune elementele dispersate din Coran
şi să le expună sub formă de catehisme. Principalele puncte ale dogmaticii
islamice au fost formulate în felul următor:
1. credinţa în unicitatea lui Dumnezeu;
2. credinţa în misiunea profeţilor;
3. credinţa în existenţa îngerilor;
4. credinţa în cărţile sfinte;
5. credinţa în judecata de apoi şi viaţa de după moarte.
Aceste principii rezultă din următorul verset al Coranului: „O, voi cei ce
credeţi, credeţi în Allah şi în trimisul său, şi în scriptura pe care acesta a
descoperit-o încă înainte. Iar cel ce nu crede în Allah, în îngerii Săi, în scriptura
Sa, în trimisul Său, şi în ziua de apoi, rătăcesc foarte mult.
În continuare vom analiza fiecare din aceste puncte dogmatice ale
islamului.
Unicitatea lui Allah (Tawhid). Dogma cea mai esenţială a
islamului este acea a unicităţii lui Allah. Ea este foarte clar exprimată în
una din ultimile sure ale Coranului: „Spune. El este Allah, Unicul. Allah
este etern şi absolut. Nimeni nu s-a născut din el, după cum nici el nu a fost
născut. Şi nimenea nu-i este asemenea.”
Unica realitate, Allah, este descris în Coran printr-o serie de epitete
(„Cel Viu”, „Cel Puternic”, „Cel Atotştiutor”, „Cel Milostiv”...). Toate
aceste epitete sînt în număr de 99 şi musulmanii trebuie să le cunoască şi
să le recite cu ajutorul unor mătanii cu 99 de mărgele.

22
 Credinţa într-un Dumnezeu unic este, în viziunea musulmanilor,
ceea ce deosebeşte radical religia lor de celelalte religii, chiar şi de
creştinism care, prin Dogma Treimii, considerată de ei ca atentat la
unicitatea divină, se face şi el vinovat de denaturare a adevărului divin. Nu
se poate ca Dumnezeu să aibă un fiu, se spune în Coran, aşa cum el nu
poate să participe la condiţia umană prin experienţa morţii, chiar dacă
aceasta ar fi spre binele oamenilor. Dumnezeu este Absolutul, iar omul
reprezintărelativul. Islamul nu cincepe nici o idee de manifestare, de
încarnare, de cădere a divinităţii în natura umană păcătoasă.
În virtutea atributelor sale, Allah este considerat de Mahomed drept
creator al lumii şi al oamenilor, stăpîn al universului şi provideţiator
milostiv. El a creat lumea dintr-un fum care umplea spaţiul. Ordinea
creaţiei a fost următoarea: apa; pămîntul; munţii; vieţuitoarele şi, în sfîrşit,
omul.
Dar de la concepţia înaltă a atotputerniciei lui Dumnezeu şi a
libertăţii divine, Mahomed a ajuns la concepţia inferioară a predestinaţiei,
care este un obiect de discuţie între teologii musulmani încă din primul
secol al erei islamice. Faptele oamenilor nu sunt libere. Allah însuşi crează
faptele oamenilor şi oamenii numai le execută în mod fatal şi inevitabil.
Totuşi, teologii musulmani modernişti au ajuns la concepţia pe care
o găsim în creştinism şi potrivit căreia omul este „colaboratorul” lui
Dumnezeu la îmbunătăţirea lumii, deci, avînd partea sa de responsabilitate
în lumea în care trăim.
Îngerii sunt, după concepţia islamică, creaţi de Dumnezeu din
lumină. Ei au misiunea să-l laude pe Dumnezeu şi să ducă oamenilor
poruncile lui. Ei nu obosesc niciodată. Ei nu au nevoie de somn, nici nu cer
lucrurile de care fiinţele umane au nevoie. Omul nu poate vedea îngerul
pînă cînd acesta nu-i apare în chip de om. Îngerii pot lua orice formă
potrivită îndatoririlor pe care le au de făcut.
Există patru mari îngeri care stau asupra celorlalţi.
23
 1. Jibra’il (Gabriel) - mesagerul lui Allah;
2. Mika’il (Mihail) – cel ce veghează asupra naturii;
3. Isrăfil (Israfil) – cel care suflă în trompeta Judecăţii;
4. Izra’il (Azrail) – îngerul morţii.
Omul are doi îngeri păzitori care notează înscris toate faptele bune şi
rele ale omului. Nici măcar un singur cuvînt pe care-l spune omul nu trece
neînregistrat.
Mai trebuie menţionaţi cei doi îngeri ai mormîntului, Monkar şi
Nacâr, îngerul paradisului - Ridwan şi cel al infernului - Malik. Printre
aceşti îngeri, era unul numit Satan (şaitan), denumit Iblis (denaturarea
grecescului diabolos) care, a refuzat să se prosterneze în faţa primului om
şi pentru aceasta a fost izgonit din paradis. Pentru a se răzbuna, el i-a ispitit
pe Adam şi Eva care au fost şi ei izgoniţi din rai. Dar păcatul lui Adam n-a
fost transmis posteriorităţii şi, respectiv, islamul nu cunoaşte nici păcatul
original, şi nici decăderea naturii umane.
Credinţa în îngeri este esenţială în islam. O mare importanţă o are în
această religie şi credinţa în spirite (jinn), fiinţe create de Dumnezeu din
foc. Ca şi îngerii, spiritele sunt împărţite în bune şi rele. Cele mai multe
din ele sunt, însă, cele rele şi-l au ca conducător pe Iblis, îngerul căzut.
Credinţa în spirite este, fără îndoială, o reminiscenţă a vechiului păgînism
arab, credinţă, care fiind prea înrădăcinată în popor, Mahomed n-a avut
curajul sau n-a putut s-o înlăture.
Profeţii sunt oameni aleşi de Dumnezeu dintre cei mai buni
credincioşi şi primind misiuni de mare importanţă. Ei sunt de două feluri:
profeţii propriu-zişi (nabi) şi trimişii lui Dumnezeu către oameni (rasu).
Cei dintîi au misiunea să păstreze neatinsă adevărata credinţă sau s-o
reînoiască. Ceilalţi au misiunea specială să-i convertească pe necredincioşi
şi să transmită revelaţia.
Profeţii sau mesagerii erau fiinţe uimane. Niciodată ei nu pot fi
numiţi fiii lui Allah, insistă teologia musulmană. Allah este singurul şi El
24
nu are pereche sau fiu. Este un păcat să zici că Allah are vre-un fiu sau
pereche.
Mesajul tuturor profeţilor şi al mesagerilor a fost unul şi acelaşi.
După cum Allah este unic, la fel şi mesajul său este unul singur. Acest
mesaj este următorul:
„Închină-te lui Allah. Nu este alt Dumnezeu în afara lui Allah”
(La Illaha Illal Lah)
Cu alte cuvinte, toţi profeţii au adus oamenilor acelaşi mesaj.
Allah a trimis profeţi şi mesageri fiecărei naţiuni, în vremuri diferite.
A fost necesar să trimită profeţi în diferite timpuri pentru a readuce
oamenii, care uitau atît de repede, de calea cea dreaptă. Numărul lor este
foarte mare. Coranul numeşte 25 deprofeţi şi trimişi, dar conform tradiţiei
numărul lor trece peste o sută de mii. Dintre toţi, şase sunt consideraţi
principali, şi anume: Adam; Nuh (Noe); Ibrahim (Avraam); Musa (Moise),
care a dat evreilor Tora; Isa (Iisus), care a adus Evanghelia şi, în sfîrşit,
Mahomed, ultimul şi cel mai mare Profet. În Coran, Mahomed mai este
numit – Khatam („pecete”, „sigiliu”), el încheind şirul profeţilor.
Despre Iisus, Mahomed vorbeşte cu un respect deosebit, Numindu-L
„Cuvîntul lui Dumnezeu” şi admiţănd naşterea Sa supranaturală din Sfînta
Fecioară Maria. Bunavestire este descrisă în Coran în felul următor: „O,
Maria, Dumnezeu îţi vesteşte cuvîntul (Logosul) ce vine de la El, numele
lui va fi Messia Iisus, fiul Mariei. Măreţ va fi El în lumea de acum şi cea
de apoi, şi va fi aproape de Dumnezeu”, Iar în altă parte se spune: „Messia
Iisus fiul Mariei, este un trimis al lui Dumnezeu şi cuvîntul Său, pe care l-a
pus în Maria, şi Duhul Său”.
În alte capitole ale Coranului se vorbeşte şi despre unele minuni ale
Mîntuitorului, făcute încă din copilărie. În celebra „Sură a mesei” este
povestit în chip fantezist epizodul Cinei celei de Taină. În această sură,
Mahomed vorbeşte despre o masă trimisă din cer în urma rugăciunii lui
Iisus. La rîndul său, Iisus făcuse această rugăciune la insistenţa apostolilor
25
săi, pentru ca aceştea să se încredinţeze în adevărul propovăduit de
Mîntuitorul. Explicatorii istorisesc o mulţime de basme despre această
masă. Se vede că Mahomed n-a înţeles istoria cu Cina cea de Taină şi
deaceea a schimonosit-o după felul său, după cum a făcut-o şi cu alte
epizoade biblice.
Moartea lui Iisus, de exemplu, a fost la fel interpretată schimonosit,
susţinîndu-se că nu Iisus, ci altcineva a suderit răstignirea: „Ei însă nu l-au
omorît şi nu l-au răstignit, ci pe altul, care le părea asemenea. Ei însă cu
bună seamă nu l-au omorît, ci Dumnezeu l-a ridicat la sine, căci Dumnezeu
este puternic, înţelept”.
Cărţile sfinte. Credinţa în cărţile sfinte formează o altă dogmă a
islamului. Un musulman trebuie să creadă în toate cărţile revelatoare
menţionate în Coran. Acestea sunt: Tawrat (Tora) lui Moise; Zabur
(Psalmii) lui David; Iujil (Învăţătura) lui Iisus şi Coranul revelat lui
Mahomed.
Dintre cărţile divine, doar coranul există în forma sa originală,
neschimbat şi neamestecat. Primele trei cărţi menţionate, susţin teologii
musulmani, au fost alcătuite de către urmaşi după mulţi ani de la moartea
profeţilor cărora le-au fost revelate. Compilatorii au modificat, schimbat şi
deformat cuvintele lui Dumnezeu. Ei au amestecat cuvintele divine cu cele
ale fiinţelor umane.
Biblia este o combinaţie a Vechiului Testament cu Noul Testament,
conţinînd multe lucruri incorecte. Autenticitatea şi veridicitatea lor sînt
îndoielnice, conţin poveşti înşelătoare şi false despre profeţi. Mesajul lui
Allah trimis prin ei a fost fie pierdut, fie modificat datorită neglijenţei
urmaşilor acestora. Şi, dimpotrivă, Coranul ar conţine îndrumarea lui Allah
pentru omenire în limbaj original, neschimbat şi nemodificat. Mesajul
Coranului este valabil pentru toate timpurile şi pentru toate condiţiile. Nici
mai mult, nici mai puţin.

26
 Viaţa de după moarte (Eshatologia). Foarte importantă în
teologia islamică, eshatologia este foarte vag expusă în Coran şi este plină
de elemente iudaice şi creştine. Tradiţia a completat, însă, mai tîrziu
dogma islamică despre viaţa viitoare. Astfel, după moarte, sufletele merg
la un fel de judecată particulară în faţa îngerilor Monkar şi Nakâr (îngerii
mormîntului): celor buni arătîndu-lise raiul şi celor răi – iadul. După aceea
sufletele rămîn în mormînt, într-un fel de beţie sau somn al morţii pînă în
ziua judecăţii de apoi. Sufletele profeţilor şi ale martirilor sînt scutite de
această „antecameră”, mergînd direct în paradis.
Ziua judecăţii va fi precedată de minuni şi semne apocaliptice, între
care şi apariţia unui fel de Antihrist, monstru cu un singur ochi. Va veni
însă mahdi „cel condus de Allah”, un fel de messia islamic, care va
converti lumea la islamism şi va aduce dreptatea şi ordinea pe pămînt.
Iisus, însuşi, va coborî din ceruri şi se va arăta oamenilor la moscheia din
Damasc, după care va ucide pe Antihrist şi va rămîne 40 de ani pe pămînt,
aducînd pace între oameni şi toate fiinţele pămînteşti.
La judecata de apoi, care se va face în faţa lui Allah, faptele
oamenilor vor fi cîntărite pe o balanţă şi apoi sufletele vor trece peste un
pod mai subţire decît firul de păr. Cei drepţi vor trece peste pod iute, ca
fulgerul, cei răi se vor prăbuşi în iad.
În ceea ce priveşte raiul şi iadul, fantezia arabă a inventat tot felul de
plăceri trupeşti sau de chinuri groaznice. Teologii musulmani de mai tîrziu
au încercat să explice alegoric pasajele din Coran privitoare la
proverbialele plăceri ale raiului islamic (un fel de iad de al lui Ivan
Turbincă) şi au introdus în eshatologia islamică şi un element spiritual,
potrivit căruia, cei ce vor merge în paradis vor avea fericirea de a-l
contemla pe Dumnezeu.
Asupra veşniciei pedepselor celor răi, teologii musulmani nu au o
viziune comună. Mahomed însuşi n-a fost destul de exlicit în această
chestiune, socotind, în general, chinurile iadului ca fiind fără sfîrşit, dar
27
lăsînd să se înţeleagă că Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, poate hotărî şi
altfel. După păreea unor teologi musulmani, iadul întreg va fi depopulat
treptat şi va înceta să mai existe. Astfel, are loc o apropiere de învăţătura
consolantă într-o revenire la Dumnezeu a tuturor oamenilor.
În general, însă, interpreţii moderni ai Coranului dau mai mică
importanţă pasajelor din Coran privitoare la eshatologie.

Legea islamică
Legea islamică, Şaria, nu este altceva decît expresia contractului pe
care Allah îl acordă credinciosului, simplu sclav, pus astfel în posesia unui
„statut juridic” privelegiat. Obiectul contractului este de a-i garanta cele
mai bune condiţii de existenţă în viaţa actuală şi răsplată veşnică în viaţa
viitoare.
Pentru un musulman această viaţă constă, în esenţă, în îndeplinirea
celor cinci obligaţii rituale stabilite de Lege şi denumite „stîlpii religiei”
(arkan ad-din):
1. Mărturisirea credinţei;
2. Rugăciunea zilnică;
3. Milostenia rituală;
4. Postul Ramadan;
5. Pelerinajul la Mecca.
La aceste obligaţii, mulţi teologi musulmani mai adaugă şi „războiul
sfînt” (djihad).
Ponderea pe care o are fiecare din cele cinci practici rituale
enumărate, variază în funcţie de sex, de timp şi de loc. Marea majoritate a
reglementărilor se referă la bărbaţi. Femeile sunt „iertate” de post, de
exemplu, cînd alăptează; de pelerinaj, cînd n-au însoţitor, iar rugăciunea
publică în comun nu este obligatorie pentru ele. Cînd vin la moscheie ele

28
au un loc special destinat cu o intrare separată. În general, religiozitatea
feminină în islam este mai concretă şi mai săracă în interiorizare.
Aplicarea legii s-a lovit însă de diverse obstacole: datini locale,
credinţe populare sau împrejurări istorice, care aproape totdeauna au
obligat islamul să accepte compromisurile. Această prăpastie între teorie şi
practică, evidentă, mai ales, în viaţa familială şi socială, apare şi în viaţa
religioasă.
Viaţa modernă nu favorizezază îndeplinirea unor obligaţii rituale,
cum ar fi rugăciunea la ore fixe, şi practicile de purificare pe care acesta le
preteinde. Şi mai puţin favorabilă îndeplinirii prescripţiilor este viaţa
musulmanilor care trăiesc în societăţi nemusulmane. Emigranţii
musulmani tind să înlocuiască unele obligaţiuni rituale mai greu de
îndeplinit, cum sînt rugăciunea zilnică de cinci ori, postul Ramadanului,
pentru ca măcar în felul acesta să-şi afirme identitatea şi să păstreze
legăturile comunitare.
Mărturisirea credinţei (şahada) constă în rostirea formulei: „Nu
este Dumnezeu afară de Allah şi Mahomed este Profetul Său”.
Deşi apare alături de celelalte patru obligaţii rituale fundamentale, ca
unul din „stîlpii” islamului, mărturisirea credinţei reprezintă un preambul
pentru toate celelalte. Afirmarea prin cuvintele respective a credinţei, este
una din condiţiile care definesc adevăratul credincios, este interpretată
uneori, drept singura condiţie necesară pentru aderarea la comunitatea
musulmană. În această interpretare, rostirea formulei de faţă cu martori
face din necredincios un musulman. Această formulă care este o sinteză a
crezului musulman are o deosebită importanţă în viaţa credincioşilor. Ea
este pronunţată în timpul rugăciunii, precum şi în momentele esenţiale ale
vieţii, dar, mai ales, cînd se apropie moartea. Atunci, fie muribundul, fie
cei din jurul lui trebuie să o rostească necontenit, pentru ca sufletul
decedatului să o poată recita apoi uşor şi fără greşeală în faţa
înfricoşătorilor Monkar şi Nakâr, care îi vor lua primul interogatoriu.
29
 Formula de declarare a unicităţii lui Allah este o formulă cheie
pentru musulmani: se spune, de fapt, că însuşi Mahomed ar fi numit-o
”cheia raiului”. Ea este scrisă pe steagul unor ţări islamice, pe monede,
este strigată în luptă, la depunerea jurămîntului, poate fi scrisă pe uşa
caselor, este considerată şi drept o formulă magică ( păzeşte de deochi, de
Satana, de spiritele rele ).
Nu esxistă în islaism o ceremonie religioasă care să consfinţească
momentul primei mărturisiri a credinţei şi, cu atît mai mult, o formă de
confirmare a credinţei, cum ar fi, de exemplu, botezul în creştinism. Unii
consideră circumziţia ca un astfel de rit, dar fără nici un temei, deoarece
aceasta nu este obligatorie şi se poate face de la vîrsta de 7 zile pînă la 15
ani.
Rugciunea rituală (salah). Salahul este al doilea stîlp de bază al
islamismului. Salah se referă la cele cinci rugăciuni obligatorii, care se fac
în fiecare zi, de preferinţă cu alţi credincioşi şi cu faţa spre Mecca. 2
Coranul spune: „Păstraţi rînduiala Salahului pentru a vă aduce aminte de
mine (Allah)”.
Timpul fiecărei rugăciuni era stabilit odinioară după anumite semne,
legate de poziţia soarelui pe cer. În zilele noastre, el este comunicat prin
diverse mijloace afgâlate la dispoziţie în micile sau marile aşezări: în
oraşe, rolul muiezinului (cel care cheamă la rugăciune) este preluat de
difuzoare plasate în marile moschei. Cele cinci momente ale rugăciunii se
succed în felul următor: odată în zorii zilei; de două ori în jurul prînzului;
de două ori seara, după apusul soarelui şi a cincea rugăciune – către miezul
nopţii.
De îndeplinirea acestor obligaţii sînt scutiţi numai bolnavii şi, în
cazuri excepţionale, călătorii şi cei care activezaă în condiţii care nu le
permit îndeplinirea ritualului.
2
La începutul activităţii sale, mahomed recomanda adepţilor săi să se roage cu faţa spre Ierusalim, în speranţa
că-i va căpăta pe evrei pentru islamism, dar mai tîrziu şi-a schimbat hotărîrea, făcînd din Mecca centrul religios
al islamismului, pentru a obţine unitatea naţională şi politică a arabilor
30
 Pentru ca rugăciunea să fie valabilă este necesară îndeplinirea unui
ritual de purificare, cu reguli stricte. Dacă în împrejurări obişnuite este
suficientă spălarea mîinilor pînă la cot, a feţei, a urechilor, a picioarelor
pînă la glezne, în altele, cînd este vorba de o impuritate majoră, este
necesară îmbăierea. Dezvoltarea pe care a luat-o instituţia băii publice în
ţările islamice se explică anume prin această obligaţie, legată de ritualul
purificării înainte de rugăciune.
Musulmanul poate să se roage singur, acasă, sau în orice alt loc în
care se află, cu condiţia respectării anumitor prescripţii. Spaţiul în care se
efectuază rugăciunea este strict delimitat şi sacralizat. Pentru aceasta se
utilizează, de obicei, aşa-numitul „covoraş de rugăciune” (sajjada).
Credinciosul care se roagă se îndreaptă, obligatoriu, cu faţa spre Mecca.
Rugăciunea implică acelaşi ritual, indiferent de locul unde se
efectuiază. Ea începe cu proclamarea intenţiei de a face rugăciunea şi
continuă cu rostirea formulei Allah Akbar (Allah cel Mare), care introduce
credinciosul în starea de sacralizare şi, după aceea urmează recitarea surei
întroductive din Coran (i-am dat citire mai sus). Această parte întroductivă,
executată în picioare, este urmată de nişte poziţii succesive de închinare,
prosternare, semiaşezare. Fiecare dintre rugăciunile obligatorii, precum şi
cele particulare, conţin un număr fixat de poziţii şi gesturi.
Rugăciunile particulare sînt făcute de fiecare musulman în mod
individual, cînd acesta crede de cuviinţă. Dar unele rugăciuni de acest tip
trebuie realizate în comun: ruga în caz de pericol pentru comunitate, pentru
a cere ploaie, pentru cel decedat etc.
Milostenia rituală (zakeat) este al treilea pilon al islamului. Acesta
este un fel de impozit obligatoriu, destinat purificării bunurilor lumeşti, de
care nu este permis să te bucuri decît cu condiţia de a restitui o parte lui
Allah. Această obligativitate revine tuturor celor sănătoşi la trup şi suflet şi
pentru cei care se bucură de un venit minimal.

31
 Instituţia milosteniei, avîndu-şi originea în perioada lui Mahomed,
se dezvoltă mult în timpul primului kalif Abu Bakr, devenind o sursă
esenţială de venituri care au facilitat mult expansiunea masivă a religiei şi
puterii islamice.
Legislaţia canonică reglementa în detalii milostenia obligatorie: se
specificau bunurile impozitate, categoriile de persoane care trebuiau să
plătească impozitul (cele care posedau mai mult decît minimul necesar) şi
persoanele cărora le erau destinte veniturile din acest impozit. Cota
impozitului varia pentru fiecare categorie de bunuri, dar era clar stabilită
pentru fiecare din ele, oscilînd între 3 şi 10%. Produsele trebuiau
distribuite săracilor, perceptorilor de impozit, robilor pentru eliberare,
celor împovăraţi de datorii, pentru nevoile „războilui sfînt” şi voluntarilor
lui, călătorilor etc.
Din punctul de vedere al unor apologeţi musulmani contemporani,
această milostenie obligatorie ar fi o dovadă a socialismului pe care îl
conţine predica lui Mahomed. Ca replică, li s-a spus că, statele occidentale
au un impozit pe venit care depăşeşte cu mult cuantumul pentru zakeat,
fără ca aceasta să semnifice aderenţă la ideile socialiste.
E adevărat că, statele musulmane contemporane au renunţat la acest
fel de impozit şi au adoptat sistemul de impozite obişnuit în toate ţările, cu
atît mai mult, cu cît zakeatul era obligatoriu numai pentru credincioşii
musulmani.
În afară de această milostenie obligatorie, mai existau un fel de
milostenie neoficială, obligatorie totuşi, care se plătea în natură sau bani,
mai ales, la sfîrşitul postului, precum şi milostenia benevolă, cînd
credinciosul o făcea atunci cînd considerea de cuviinţă.
Postul (saum), este a treia obligaţine fundamentală (al treilea stîlp)
al islamului. În islam există trei tipuri de post:
1. Postul Ramadanului – cel mai important şi cel care constituie
una din obligaţiile rituale şi unul din „stîlpii” credinţei;
32
 2. Postul de pocăinţă;
3. Postul benevol.
În cele ce urmează ne vom referi la postul din luna Ramadanului ca
cel mai important şi semnificativ.3 Este un post care durează toată luna
Ramadanului pe timpul întregii zile, cît este lumină. Datorită faptului că
anul lunar al musulmanilor este mai scurt, această lună de post poate să
cadă în orice anotimp. Datorită dificultăţilor de stabilire a momentului
exact de începere a postului, se recurge la serviciul astronomilor care îl
stabilesc pe baza observaţiilor şi calculelor. Se anunţă, apoi, pe întreg
teritoriul islamului, prin toate mijloacele de care dispune comunitatea
respectivă.
Postul este obligatoriu pentru toţi musulmanii de ambele sexe,
începînd cu vîrsta de 14 ani, sănătoşi la minte (această precizare din urmă
este valabilă şi pentru celelalte obligaţii rituale).
Postul începe din zori ( din momentul cînd un fir de aţă albă poate fi
deosebit de un fir negru) şi pînă la apusul soarelui, timp în care este
interzis să se întroducă în corp alimente, băuturi, inclusiv apă, fum şi să se
utilizeze parfumul. Sînt intezise, deasemenea, relaţiile sexuale şi orice
manifestări erotice, chiar şi în gînduri. Este recomandată supravegherea
întregului comportament, sînt interzise bîrfa, calomnia şi, în general, se
prescrie a vorbi cît mai puţin. Noaptea, însă, toate aceste interdicţii sînt
scoase, totul devine îngăduit.
Se prevede posibilitatea de compensare a postului pentru cei care, în
mod deliberat, îl neglijeză: două luni de post ulterior, precum şi o taxă care
să ajungă pentru a hrăni şaizeci de săraci. Ce care sînt nevoiţi să rupă
postul, de exemplu, grav bolnavii, compensează numai perioada în care n-
au postit. Cei care sînt foarte bătrîni, sau bolnavi incurabil n-au nici o

3
Ramadan – luna a noua a calendarului musulman. Conform tardiţiei, anume în această lună Mahomed ar fi
primit prima revelaţie divină. Calendarul musulman se conduce după mişcarea lunii în jurul pămîntului şi nu
după mişcarea pămîntului în jurul soarelui. Astfel, acest calendar are 12 luni a cîte 29-30 de zile, în total 354
zile
33
obligaţie să mai postească. Ei pot, eventual, să dea de pomană în loc de a
posti.
Sînt zone în teritoriul islamului, de exemplu Africa de Nord, în care
postul este respectat cu o deosebită stricteţe, fiind considerat o obligaţiune
de bază a islamului, în timp ce în Indonezia, de exemplu, postul este cu
totul neglijat.
Există o latură ludică în nopţile de Ramadan, cînd toate localurile de
distracţie sînt deschise, cînd se mănîncă foarte bine cu dulciuri şi alte
preparate speciale, cînd se spun poveşti, cînd totul este învăluit într-o
atmosferă de mister, care se întronează, mai ales, după miezul nopţii. Este
uşor de imaginat că valoarea unui astfel de post este destul de
nesemnificativă.
În ceea ce priveşte trupul omenesc, acest post devine uneori un chin
îngrozitor, deoarece, din cauza că musulmanii folosesc calendarul lunar,
luna Ramadan cade uneori vara. În aceste condiţii, interzicerea de a se bea
apă timp de 15-16 ore, mai ales, în regiunile tropicale, este cu adevărat
îngrozitoare. În general, postul Ramadan este încă destul de mult respectat
în lumea musulmană.
Pelerinajul la Mecca (hajj) face parte din obligaţiile rituale
fundamentale în islam. Această tradiţie datează încă din epoca preislamică
şi a fost păstartă de Mahomed datorită prestigiului pe care ea o avea printre
arabi. Totodată, prin acest pelerinaj se izbutea menţinerea unităţii politice
şi religioase a unei populaţii atît de împrăştiate.
Fiecare musulman liber, sănătos la minte şi care dispune de
posibilităţi fizice şi materiale, trebuie să facă anual sau, cel puţin, odată în
viaţă, călătorie la Mecca şi să îndeplineasă prescripţiile rituale legate de
aceasta. Femeilor le este prescris, deasemenea, pelerinajul, cu condiţia să
aibă un însoţitor.
Obiectul pelerinajului îl constituie sanctuarul de la Mecca, în centrul
căruia se află Kaaba, edificiu dreptunghiular din piatră (10m pe 12 m şi 15
34
m înălţime), înconjurat de un pavaj de lespezi şi acoperit cu un strat de
lespezi negre, care se schimbă în fiecare an. În interiorul sanctuarului nu se
află nimic înafară de lămpi şi inscripţii.
Teritoriul Meccăi este considerat sacru şi nu se poate pătrunde acolo
decît în stare de sacralitate, adică după ce te-ai îmbrăcat în veşminte
speciale, te-ai bărbierit şi te-ai spălat. Această stare de sacralizare interzice
raporturile sexuale, preocupările pentru toaletă, vărsarea de sînge. Înainte
de a începe pelerinajul, credinciosul formulează intenţia de a săvîrşi
ritualurile pelerinajului şi strigă: „iată-mă. O Doamne, iatămă”.
Ceremoniile pelerinajului se împart în două serii distincte: umra şi
hajj – pelerinajul propriu-zis. Umra corespunde riturilor preislamice care
se desfăşurau tot la Mecca şi, care cuprinde, în esenţă, înconjurarea rapidă
de şapte ori a templului Kaaba şi şapte alergări între cele două coline din
apropiere Şafa şi Marwa. Pelerinul poate îndeplini ritualurile umra şi hajj
fie separat, fie succesiv.
Hajj este o manifstaţie colectivă, care are loc odată pe an, la o dată
fixă, în luna hajja şi cuprinde următoarele ceremonii şi ritualuti: la data de
7 a lunii respective – rugăciuni la moscheia de la Kaaba; la data de 8 seara
– plecarea către Mina; la data de 9 – are loc aşa-numita zi a venerării, care
cuprinde „statul în picioare” pe o colină de lîngă Mecca pe la revărsatul
zorilor, alergarea pătimaşă la apusul soarelui, rugăciuni, priveghi şi
întoarcerea la Mecca a doua zi dimineaţă; la data de 10 – sacrificarea unei
victime de către pelerin. Sacrificii asemănătoare se fac atunci în întreaga
lume musulmană; în zilele de 11, 12 şi 13 a lunii hajj au loc ultimile vizite
la locurile sfinte şi la Kaaba.
La întoarcere, mulţi pelerini se opresc la Medina pentru a vizita
mormîntul Profetului sau la Ierusalim, considerat al treilea mare centru al
religiei musulmane. Aici se află moscheia lui Omar şi moscheia Stîncii,
cea despre care legenda spune că a fost construită pe locul unde s-a
petrecut călătoria nocturnă a lui Mahomed la cer.
35
 Dar unicul pelerinaj obligatoriu pentru toţi musulmanii este cel de la
Mecca. Întors acasă, pelerinul este înconjurat de respectul celor din jur: în
cinstea lui sînt organizate mici ceremonii de bun venit, aşa cum şi plecarea
lui în pelerinaj a fost însoţită de un ceremonial.
În ce priveşte crdincioşii care nu pot săvîrşi pelerinajul, din motive
foarte serioase, trebuie să facă, în chimb, un act de milostenie, să
postească, sau să trimită pe altcineva în locul lor, cu condiţia să-i plătească
toate cheltuielile legate de pelerinaj.
Războiul sfînt (djihad). Fără a fi o obligaţie personală, djihadul
este o îndatorire a comunităţii musulmane, care trebuie să lupte cu
necredincioşii şi să răspîndeasă islamul. Cel ce moare într-un astfel de
război merge direct în rai, fără să mai aştepte judecata de apoi. Înainte de
începerea luptei, însă, popoarele „necredincioase” trebuie îndemnate să se
convertească. Dacă acest lucru se acceptă, sînt primite în comunitatea
islamică. În caz contrar, se porneşte război împotriva lor. Capitularea
acestora fără convertire duce la semnarea unui tratat, în virtutea căruia,
învinşii îşi păstrează bunurile, religia şi obiceiurile lor, dar vor plăti o
anumite taxe şi contribuţii. Dacă opun rezistenţă şi apoi sînt învinşi, ei
devin proprietatea învingătorilor cu toate bunurile lor. Musulmanii pot să-i
omoare, să-i transforme în sclavi, să le ia femeile şi copiii etc.
Prin astfel de „războaie sfinte” au reuşit musulmanii să răspîndească
ialamismul şi să creeze două imperii dinter cele mai întinse cunoscute vre-
o dată în istorie: Kalifatul Arab şi Imperiul Otoman.
Cu toate că statele moderne s-au dezis de obligaţia religioasă a
„războilui sfînt”, multe grupări fundamentaliste islamice provoacă mari
dureri de cap lumii civilizate prin fanatismul şi agresivitatea lor, care nu
oadată au provocat acte teroriste sîngeroase. La baza unor asemenea
acţiuni stă anume chemarea la „războiul sfînt”.
De rînd cu marile obligaţii rituale , despre care am vorbit mai sus, în
islam mai există şi practici rituale secundare. Printre acestea se numără
36
circumziciunea (khitan). Este vorba despre un obicei vechi de pînă la
apariţia islamului, despre care nu se vorbeşte în Coran şi despre care cărţile
nu dau prea multe informaţii. Există divergenţe între şcolile juridice,
privind circumziciunea, unele considerînd-o obligatorie, iar altele – doar
un obicei recomandabil.
Pentru marea masă a credincioşilor, ca şi pentru nemusulmani,
apartenenţa la islam implică în mod necesar circumziciunea care este,
uneori, comparată cu botezul creştin.
Nu există o dată fixată pentru îndeplinirea acestu ritual: poate avea
loc din a şaptea zi după naştere pînă la 15 ani, termenul anume variind de
la regiune la regiune.
În toate zonele, circumziciunea este însoţită de mari festivităţi şi de
mare pompă. În ziua respectivă se organizează o procesiune a copiilor,
care urmează a fi supuşi operaţiei. Ei poartă o îmbrăcăminte specială
pentru această ocazie, sînt însoţiţi de părinţi şi de oameni de vază ai
comunităţii. Femeile, ca la orice altă ceremonie, cîntă şi dansează separat
de bărbaţi. Se fac mari pregătiri şi, pentru că nu toţi pot face faţă
cheltuielilor, acestea erau suportate de tatăl cel mai bogat al unuia din
copiii implicaţi înceremonia de circumziciune.
Operaţia propriu-zisă se făcea odinioară de bărbier, cu un cuţit sau
cu o foarfecă. Acum, doctorul este cel care o face şi, fără îndoială, în
condiţii igienice superioare.
În unele zone această operaţie este executată şi asupra fetelor. După
opinia unora, această operaţie mutilantă conduce la frigiditatea unui mare
număr de femei, fapt care a fost confirmat clinic. Mulţi nemusulmani şi
chiar musulmani susţin că, circumziciunea dă naştere unui „complex de
castrare”, afirmaţie, de altfel, nedemonstrată de specialişti.
Legea islamică impune credincioşilor restricţii în ce priveşte viaţa de
toate zilele. Acestea au un caracter religios, dar şi juridic în acelaşi timp.

37
 Astfel, legea islamică opreşte consumarea cărnii de porc, interzice
băuturile alcoolice, condamnă jocurile de noroc şi cămătoria.
În Coran, vinul este interzis ca un lucru deosebit de rău, venit de la
Satana, fapt ce ne demonstrează că obiceiul de a bea vin era răspîndit la
Mecca şi Medina înainte de Mahomed.
Nu numai băutul vunului este interzis, dar şi păstrarea şi
comercializarea lui. Sînt prevăzute pedepse aspre pentru fiecare caz aparte.
În pofida acestor interdicţii, consumarea vinului a rămas o practică
destul de obişnuită în teritoriul islamului. Lauda vinului este o temă
frecventă pentru marii poieţi ai lumii musulmane (este de ajuns să amintim
doar numele lui Omar Haiama), iar la misticii islamici vinul apare ca un
simbol al extazului.
În privinţa alimentelor, singura interdicţie clar formulată se referă la
neconsumarea cărnii de porc.
În rest, alimentele sînt supuse regulilor generale ale purificării.
Aceste reguli ţin de originea bunurilor (de exemplu, nu poţi bea laptele de
oaie care a păscut în cîmpul altuia), de starea de puritate a celui care
sacrifică animalul, ca şi obligativitatea de apartenenţă a acestuia la una din
religiile revelate (iudeii şi creştinii).
Nu există nici feluri de mîncare şi nici moduri de preparare a hranei
specifice pentru musulmani. Toate acestea diferă de la o zonă la alta.
Legea islamică a dominat viaţa popoarelor musulmane secole de-a
rîndul, dar în vrema noastră lucrurile sau mai schimbat. Statele musulmane
au trecut prin importante transformări de ordin politic, juridic şi social,
care fac legea musulmană să-şi piardă, în foarte multe privinţe, importanţa
pe care a avut-o cîndva.

38
 CULTUL ŞI MORALA ISLAMICĂ

Cultul islamic
Vorbind despre cult în islam, se are în vedere ceea ce în arabă se
desemnezaă prin ibada – „practică de cult”, „practică rituală”.
După cum menţionează cercetătoarea Nadia Ahghelscu, utilizat în
legătură cu iaslamul, termenul de „cult” din limba română poate părea
nepotrivit, pentru că el se referă, în general, la o anumită instituţionalizare
a practicilor religioase, aşa cum este realizată în creştinism prin Biserică şi
prin ierarhia religioasă. Pornind de aici, cuvîntul a ajuns să însemne şi
forma de organizare a unei anumite omunităţi religioase sau chiar
comunitatea religioasă respectivă (în acest sens se vorbeşte, de exemplu,
despre „reprezentanţii cultelor”). La origine, însă, termenul „cult”
semnifică ceea ce semnifică şi ibada: forma de manifestare a unei credinţe
religioase, prin acte sau abţineri de la acte, altfel spus, ritual, practici
rituale.
Ca şi în alte religii, cultul musulman este strîns legat de credinţă. El
apare dominat de ideea unui Dumnezeu atotputernic, fără asociaţi, fără
intermediari. Printr-o anumită sacralizare a personalităţii lui Mahomed,
prin cultul „sfinţilor” credincioşii încearcă să micşoreze distanţa care îi
separă de Dumnezeu.
Locaşurile de cult. Musulmanii îşi pot face rugăciunile rituale în
orice loc considerat curat din punct de vedere religios. Au avut, însă, chiar
de la început şi clădiri speciale pe care le numeau masgid („loc de
prosternare”, „loc de îngenunchere”), care a ajuns în limba română sub
forma de moscheie. Moscheile mai mari, unde credincioşii se adunau
pentru rugăciunea în comun, se numeau geamii.

39
 Din punctul de vedere al legislaţiei canonice, geamia este singurul
locaş necesar pentru ritual şi, deaceea, există cel puţin una în fiecare
aşezare mai importantă („geamia” este sinonim cu „moscheia”).
Pornind de la ideea, prezentă în predica lui Mahomed, că oriunde pe
pămînt credinciosul se poate ruga, sanctuarul nu apare de la bun început ca
o necesitate fundamentală în islam. Locul în care primii credincioşi se
întîlneau la Medina pentru a se ruga era chiar curtea Profetului, acoperită
la una din extremităţi cu crengi aşezate pe trunchiuri de palmier. Se spune
că moscheile ulterioare respectă, în mare măsură, acest plan simplu al
primului locaş de rugăciune: este vorba peste tot de o curte cu galerii pe
margine şi care are în fundal sala de rugăciune.
Interiorul moscheii este şi el extrem de simplu. Singura parte care,
este împodobită cu un anumit fast, este o nişă, numită mihrab, partea cea
mai sacră a moscheii, menită să indice direcţia rugăciunii spre Mecca.
Alături se află un fel de amvon unde se aşează cel care recită Coranul.
O parte izolată a moscheii este destnată femeilor. Picturile şi
sculpturile sînt interzise în moscheie. Frumuseţea acestor locaşe, uneori de
dimensiuni impresionante, rezidă în arhitectură, în materialele de
construcţie folosite şi, mai ales, în iluminare. Mari candelabre din sticlă
decorează întreaga moscheie, iar în mihrab (nişa) există lămpi speciale,
unele de mare valoare. Una din cele mai frumoase şi monumentale
moschei este moscheia lui Omar din Ierusalim, constrută pe la anul 690, pe
locul unde a fost templul lui Solomon.
În afara moscheii se ridică unul sau mai multe turnuri, numite
minarete, în vîrful cărora se află o platformă de unde muiezinul cheamă la
rugăciune. Apelul muiezinului cuprinde aproape aceleaşi formule pentru
toate rugăciunile, unele din ele se repetă, în general, de două ori: „Allah
este mare. Mărturisesc că nu există o altă divinitate decît Allah. Mahomed
este trimisul său. Veniţi la rugăciune. Veniţi la fericire. Rugăciunea este
mai bună decît somnul. Allah este mare. Nu există altă divinitate decăt
40
Allah”. Dar, în prezent, vocea muezinului este înlocuită tot mai des de
difuzoare.
Obiceiul, devenit general, de a scoate încălţămintea la intrarea în
moscheie, nu se referă la o prevedere formulată în legislaţia canonică, la
fel ca şi interdicţia pentru creştini de a intra în moscheie. Asemenea
obiceiuri şi interdicţii au luat naştere ulterior, pe măsură ce locaşul tindea
să capete un caracter sacru. Nu sînt prevăzute nici ceremonii speciale de
inaugurare, de consacrare pentru moscheie, cu toate că ceremonii de
purificare au loc atuci cînd se consideră că moscheia a fost profanată.
Relaţiile moscheii cu puterea politică se manifstau odinioară prin
faptul că, predica era rostită în numele kalifului, prin plasarea clădirii
administarţiei şi a casei guvernatorului în imediata apropiere a acesteia,
prin faptul că în moscheie se lansau proclamaţii, ordine, edicte. Unele
dintre aceste funcţii ale moscheii se mai exercită şi astăzi.
Deşi, în general, cultul relictelor nu există în islamul ortodox, unele
moschei, mai ales, din curentul şiit, păstrează moaştele unor personalităţi
importante din istoria islamului şi fac din ele obiectul unor ceremonii
legate de comemorările acestor personalităţi.
Există moschei care constituie obiect de pelerinaj pentru toţi
musulmanii. Sînt trei moschei a căror vizitare este în mod special
recomandată: Moscheia de la Mecca, cea de la Medina (moscheia
Profetului) şi moscheia de la Ierusalim, care a fost identificată cu moscheia
Îndepărtată, pomenită în Coran; ca fiind locul de unde a pornit Mahomed
în călătoria sa nocturnă spre rai.
În afara acestor moschei, există şi altele celebre, dintre care se
evidenţiază cea de la Damasc, construită pe locul unui vechi templu creştin
şi cea de la Khairawan, din Nordul Africii.
Oficianţii cultului. Islamismul nu are un sacerdoţiu propriu-zis.
Personalul moscheilor n-au nimic preoţesc. Fiecare dintre slujitorii ei îşi
exercită atribuţiile datorită calificării „tehnice” de care dispun şi,
41
nicidecum, nu pot fi asemuiţi cu preoţii creştini. Personalul moscheii, ca şi
întreaga întreţinere a acesteia, sînt plătite din „fundaţii pioase” (wagf) şi
din contribuţia credincioşilor.
Imamul (cel ce merge înainte) nu este decît un conducător al
rugăciunilor publice făcute în comun de către credincioşi. Lui i se cere să
aibă o viaţă morală şi să cunoască bine ritualul cultului musulman. Imamii
sînt, ca regulă, căsătoriţi şi nu se îmbracă în haine speciale. Imamul care
conduce rugăciunile publice de vineri se numeşte khatib. Cel care predică
sau are un grad mai înalt în conducerea comunităţii religioase se numeşte
şeic (sheykh – bătrîn), iar cel, care avînd o voce mai puternică, se urcă în
vîrful minaretului (turnului) şi cheamă credincioşii la rugăciune se numeşte
muezin (muazzin). Moscheile mai mici şi cele de prin sate au cîte un singur
oficiant, care îndeplineşte toate serviciile. Şeful religios al unei comunităţi
mai mari se numeşte muftiu sau kadiu (mufti – juecător în limba turcă; în
arabă - Kadi). Conducătorul cultului islamic dintr-o ţară se numeşte mare
muftiu, avînd şi atribuţii judecătoreşti.
În trecut aveau mare importanţă în Turcia magistarţii şi teologii
erudiţi (ulama – ştiutorul), în fruntea cărora se situa Marele muftiu, căruia
kaliful îi încredinţa conducerea tuturor funcţionarilor religioşi ai capitalei
şi ai întregii ţări.
Sărbătorile islamului. Sărbătoarea religioasă a musulmanilor este
vinerea, dar aceasta nu are un caracter sacru, ca duminica pentru creştini şi
sîmbăta pentru evrei. Vinerea (juma – ziua adunărilor) la amează se fac
rugăciunile în comun la moscheia oraşului sau localităţii, dar munca nu se
întrerupe.
Frecventarea moscheii pentru rugăciunea de vineri a fost întotdeauna
o obligaţie politico-religioasă a musulmanilor şi se asocia cu demonstarea
loialităţii faţă de guvernanţi, numele cărora se pomenea la rugăciune.
Astăzi, în majoritatea ţărilor musulmane, vinerea este declarată zi
nelucrătoare.
42
 Pe lîngă ziua de vineri, există în islam şi cîteva mari sărbători
anuale. Cele mai importante dintre ele sînt: sărbătoarea de rupere a
postului (sheker bairam), denumită şi „sărbătoarea cea mică”, sau Micul
Bairam şi sărbătoarea sacrificiului (kurban bairam) – Marele Bairam.
În practica musulmanilor, sărbătoarea de rupere a postului, celebrată
în iecare an, în primele zile ale lunii care urmează după postul
ramadanului, tinde să capete o importanţă mai mare decît cea considerată
în legislaţia canonică „marea sărbătoare” – marele Bairam. Aceasta se
explcă, probabil, prin faptul că, încheierea perioadei dficile a postului este
un prilej de mare bucurie: credincioşii se felicită, îşi strîng mîinile
cunoscuţi şe necunoscuţi, oamenii îmbracă haine noi, se fac vizite
reciproce, se pregătesc mîncăruri speciale, copiii primesc cadouri etc.
În moscheie are loc o rugăciune în comun, numită „rugăciunea de
sărbătoare”. Înainte de aceasta, există obiceiul să se facă vizite la cimitir,
unde se citesc sure din Coran la mormintele celor apropiaţi.
Se recomandă ca, cei care n-au plătit dania specială de rupere a
postului, s-o facă înainte de a pleca la moscheie pentru rugăciune. Se
împarte pomană, se invită la masă săracii, iar patronii îşi invită lucrătorii.
Obiceiul de a pleca la moscheie pe un drum şi de a te întoarce pe
altul este explicat, de unii, prin dorinţa de a da prilej cît mai multor săraci
de a profita de generozitatea celui care împarte pomană, iar de alţii, prin
supravieţuirea unor practici magice: mergînd la moscheie te lepezi de rău
şi trebuie să ai grijă să nu-l iei înapoi la întoarcere.
Sărbătoarea sacrificiului, sau Marele Bairam, se celebrează în ziua a
zecea a lunii pelerinajului, atunci cînd pelerinii sacrifică animalul la
Mecca. Există anumite cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească, atît
animalul care urmează să fie sacrificat, cît şi cel care îl sacrifică: animalul
trebuie să aibă o anumită vîrstă, să nu aibă defecte fizice; cel care îl
sacrifică, trebuie să rostească anumite formule, să fie purificat fizic, să-şi
întoarcă faţa spre Mecca.
43
 Carnea trebuie împărţită altora şi doar o mică parte rămîne celui care
sacrifică anumalul.
Există elemente comune celor două sărbători: şi una, şi cealaltă
durează trei zile, rugăciunea la moscheie este aceeaşi, se îmbracă haine
noi, se fac daruri etc.
O a treia sărbătoare, care tinde să se alăture celor două canonice,
este sărbătoarea naşterii Profetului, în ziua a douăsprezecea a lunii Rabi.
Au loc procesiuni, se cîntă, se dansează, se recită poeme care aduc laudă
Profetului, într-un cuvînt, sînt prezente toate elementele caracteristice unei
sărbători populare. Această sărbătoare este pentru islam expresia unui cult
pe care sentimentul religios popilar îl închină Profetului.
Tot o inovaţie mai nouă este şi şi cultul sfinţilor, care sfîrşeşte prin a
fi admis ca o practică canonică, după ce a luat o răspîndire rapidă în
rîndurile poporului. Istoria islamului furnizează o serie de sfinţi, însoţitori
ai Profetului şi membri ai familiei sale, martiri, căzuţi în „războiul sfînt” cu
prilejul primelor cuceriri, mistici celebri, tradiţionalişti şi jurişti vestiţi prin
pioşenia lor, pe scurt, toate personalităţile ale căror merite par să garanteze
miracole pentru cei care le invocă.
În Maghreb erau veneraţi, în special, acei oameni care s-au ridicat
împotriva invadatorilor „ „necredincioşi”, atunci cînd Spania a vrut să
cucerească Мarocul (1492); „marabuţii” – locuitor ai mănăstirilor fortăreţe
care ocroteau frontierile islamului etc.
În general, sfîntul dispune de o putere supranaturală, definită prin
baraka - o emanaţie sacră, care se materializează în relictele sfîntului şi
care poate fi transmisă prin contact. De regulă, sanctuarul sfîntului este
mormîntul său: aici se celebrează sărbători sezoniere (mausizm), sau care
comemorează aniversarea naşterii sau morţii sale (maulid). Cel mai
important maulid este cel al Profetului, plasat în rîndul primilor sfinţi.
Venerarea unui sfînt este o problemă locală. Unii dintre ei, însă, se bucură
de o venerare generală, cum ar fi, de exemplu, Abu Bacr, mormintele
44
funerare comemorative ale căruia sînt răspîndite în întreag lume
musulmană, pînă în Indonezia.
Astfel, poporul, care nu se mulţumea doar cu respectarea
„obligaţiilor fundamentale”, a adăugat cultul sfinţilor, pentru a se apăra de
arbitrarul atotputerniciei divine.
Una din cele mai interesante practici populare este obiceiul
„rugăciunii de ceree”, justificată, de altfel, de Coran: „Chemaţi-mă şi eu vă
voi răspunde”. Pentru masele largi de credincioşi, credinţa în sfinţi şi
venerarea lor a devenit un refugiu şi o cale mai simplă şi mai clară de a
obţine mîntuirea. Un proverb arab spune: „Omul nu are nimic, decît
rugăciunea de ajutorare adresată celor drepţi (aproape de Allah”.
Musulmanii din nordul indiei au unele sărbători speciale, şiite, la
care iau parte şi suniţii, ba chiar şi indienii nemusulmani. Partea principală
a acestor sărbări, care durează zece zile, o formează un fel de mistere,
desfăşurate în jurul martirilor Hasan şi Husein, fiii celui de-al patrulea kalif
–Ali, deci, nepoţii lui Mahomed, asasinaţi în împrejurări tragice de
adversarii partidei lui Ali (amintim: şia – partid, de aici – şiizm). Cu acest
prilej au loc procesiuni, reprezentînd luptele şi sacrificiul celor doi martiri.
Credincioşii întreţin în aceste zile în jurul caselor lor focuri aprinse, cărora
li se atribuie puteri magice şi în jurul cărora se dansează.
O parte importantă a cultului religios islamic sunt şi spiritele şi
obiceiurile legate de cele mai importante evenimente din viaţa omulu:
naşterea, căsătoria şi moartea.
Cînd se naşte un copil, musulmanii obişnuiesc să-i şoptescă la
ureche formula de mărturisire a credinţei islamice: „Nu este Dumnezeu
afară de Allah...”. În ziua a şaptea după naştere se sacrifică doi berbeci sau
două capre, din a căror carne se dă o parte celor săraci, şi se taie în chip
solemn părul copilului. Acest sacrificiu se practica la arabi şi înainte de
Mahomed şi a fost preluat de tradiţia musulmană. Tot în ziua a şaptea se dă
şi numele copilului, care este, de obicei, numele lui Mahomed, al unui
45
membru al familiei acestuia, ori numele persoanelor importante ale
tradiţiei musulmane. Copilul trece apoi prin ritualul circumziţiei, fie în ziua
a şaptea, fie în a paisprezecea, fie după anul al şaptelea.
Înainte de căsătorie, potrivit unei veche tradiţii, mirele trebuie să
stea un timp într-un loc retras, fiind păzit de cavalerii săi de onoare. În ziua
în care mireasa este dusă la domiciliul mirelui şi în noaptea nunţii sînt
îndeplinite diferite practici cu caracter magic, menite să ferească pe miri de
intervenţiile duhurilor rele şi să le aducă noroc. După aceea, timp de o
săptămînă, tînăra soţie stă închisă în casă, iar bărbatul stă retras de
societate. După şapte zile, soţii trec printr-un ritual de purificare şi apoi
încep viaţa obişnuită.
Cînd se apropie moartea, musulmanii îndeamnă pe muribund să
pronunţe formula mărturisirii de credinţă, pentru ca să nu o uite şi să o
poată rosti exact, cînd va fi anchetat de îngerii morţii Monkar şi Nakâr.
Spălarea mortului o fac două persoane de acelaşi sex cu decedatul şi care
cunosc mai bine ritul acestei operaţiuni. Mai înainte nu se plătea nimic
acestora pentru munca lor, deoarece în ziua judecăţii se va ţine cont de
fapta lor pioasă. Mortul este apoi îmbrăcat într-un giulgiu fără cusături,
pentru ca în ziua învierii să se poată aşeza cu uşurinţă în genunchi în faţa
lui Allah şi să-şi primească sentinţa. Pelerinii obişnuiesc să ia cu ei la
Mecca viitorul giulgiu, pentru a-l înmuia în apa sfîntă a izvorului Zamzan.
Dacă decesul s-a produs dimineaţ, înmormîntarea se face în cursul zilei,
dacă spre seară – a doua zi de dimineaţă. Pe drumul spre cimitir, imamul
recită versete din Coran şi din cînd în cînd se opreşte, iar credincioşii
repetă în cor ultimul verset. În sfîrşit, imamul se adresează sufletului
mortului şi îi cere să-şi facă mărturisirea de credinţă, aşa cum o va face în
faţa lui Allah. Cineva dintre rude răspunde pentru cel mort: „A crezut într-
un singur Dumnezeu şi în Mahmed – Profetul Său”.
Mormintele musulmanilor sînt construite în formă de firidă, în aşa
fel, încît trupul mortului să stea pe partea dreaptă şi cu faţa spre Mecca.
46
Deasupra mormîntului se ridică un muşuroi de pămînt, sau, la cei înstăriţi,
se construiesc un fel de capele boltite (gubba). În India există morminte
musulmane monumentale, construite cu mare lux şi cu ahitectură
sofisticată. Dar, precum legea musulmană interzice morminte somptuoase,
cadavrele morţilor iluştri nu se află în mormintele însuşi, ci în bolţi
subterane alături de morminte, respectîndu-se, astfel, cerinţa legii ca
mormintele să fie modeste.
Ceremoniile care urmeaza inmormantarii variaza dupa regiuni si nu
se deosebesc mult de cele practicate in alte religii. Doliul nu se obisnuieste.
Totusi pe alocuri se vopsesc in albastru unele vesminte sau părti ale
corpului si nu se schimba vesmintele intr-un anumit interval de timp.

Simboluri religioase in Islamism

Simbolurile religioase intîlnite in Islam nu sunt nici verbale, nici

textuale, ci doar vizuale. Acestea evoca sentimentele religioase prin semne.
Unele detalii din simbolurile religioase islamice sunt general recunoscute,
avand o vechime considerabila. Astfel, culoarea verde este asociata cu Islamul
inca de la inceput.
Semiluna si steaua este unul dintre cele mai renumite simboluri din
Islam. De fapt, simbolul ar fi doar semiluna, steaua aparand mai tarziu, in
special pe steagurile mai multor tari din lumea islamica (Turcia, Malaezia si
Pakistan). Criticii sustin ca acest simbol nu a fost folosit de Mahomed, drept
pentru care el nu are nici o baza traditionala in Islam. Oricum, semnul a ajuns
sa fie identificat cu Califatul.

47
 Semiluna era simbolul Imperiului Sasanid din Persia (Iran), acesta
aparand pe mai toate coroanele regilor. Dupa cucerirea araba a imperiului, in
anul 651, acest semn a fost preluat, din ce in ce mai mult, de catre califi si
musulmani. Acest semn caracteriza si Imperiul Otoman.
Culoarea verde are o semnificatie speciala in Islam. Aceasta culoare este
foarte folosita in decorarea interioara a moscheilor, a mormintelor învătătorilor
musulmani, cat si pe multe dintre steagurile tărilor arabe. Se crede ca aceasta
era culoarea preferata a lui Mohamed, acesta purtand chiar un turban verde.

Morala islamică
Morala islamică se bazează exclusiv pe Coran şi pe tradiţia legată
de Profet. În Coran, comunitatea islamică este definită ca cea mai bună
dintre comunităţi. Ea este cea care ”îndeamnă la bine şi interzice răul” .
”Binele” înseamnă, în primul rînd, îndeplinirea obligaţiilor rituale. Cu toate
acestea nu se poate nega că islamul ar fi practicat şi unele virtuţi reale,
în special cele cu valoare socială.

48
 În Coran putem găsi noţiuni elementare de ”porunci”. Ele apar ca
o prelungire a cucerniciei, aşa cum le defineşte faimosul verset: ”Evlavia
nu constă, cîtuşi de puţin, în a vă întoarce faţa înspre răsărit sau înspre
apus. Evlavois este cel ce crede în Allah, îşi dăruieşte avutul celor
apropiaţi, orfanilor, sărmanilor, călătorilor şi celor care cer; care-i
răscumpără pe cei aflaţi în robie; care respectă rugăciunea; care dă
milostenii; care îşi ţine făgăduiala; care este răbdător în faţa loviturilor
sorţii în vremuri grele şi vigelioase. Aceştia sunt cei drepţi şi cu teamă de
Dumnezeu”.
Solidaritatea între credincioşi este , deasemenea, recomandată. În Coran
se scrie: ”Nu vă certaţi între voi, căci altfel veţi ajunge să cedaţi cu toţi şi
puterea voastră va dispărea”. Coranul îndeamnă şi la protejarea vieţii
oamenilor: ” Cine a omorât un om fără ca acesta să fi ucis o fiinţă vie sau să fi
răspîndit stricăciunea pe pămînt va fi considerat ca şi cum ar fi omorât toţi
oamenii, iar cel care salvează viaţa unui om va fi considerat ca şi cum ar fi
salvat toţi oamenii”.
Săracii, străinii, cei în trecere sunt trataţi în islam drept ”oaspeţi ai lui
Dumnezeu”. Virtuţi apreciate sunt şi politeţea reciprocă, inima şi gândul
deschis. Alte calităţi recomandabile sunt sinceritatea, răbdarea, castitatea,
bunătatea şi, bineînţeles, pietatea.
Dar pînă la la urmă, noţiunea de îndatorire morală este străină islamului,
care nu este decât o îndatorire juridică, având ca obiect precis respectarea
”drepturilor lui Dumnezeu” ( datorii fundamentale ) şi a ”drepturile omului” (
dreptul penal).
Există părerea că, ceea ce-i deosebeşte pe musulmani de creştini în
privinţa moralei este faptul că primii nu-şi pun nici un fel de probleme
referitoare la justificarea actelor lor, dincolo de comandamentele din Coran şi
tradiţia privitoare la spusele şi faptele li Mahomed. În islam respectarea
preceptelor privitoare la morală este determinată doar de frica lui Dumnezeu,

49
de nădejde, de iertare şi răsplata promisă. Legislaţia canonică fixează
”limetele” care nu pot fi depăşite şi dincolo de care încep pedepsele.
Păcatele ”mici” sau ”mari” şi pedepsele variază în funcţie de gravitatea
faptei. Singurul păcat ”mortal” este renegarea credinţei. Alături de aceasta, mai
pot fi enumerate ca mari păcate: înjurii aduse Profetului, omorul nejustificat,
relaţii sexuale în afara căsătoriei, rea purtarea cu părinţii, fuga de pe câmpul de
luptă, camătă etc. Pedepse dure sunt prevăzute pentru fiecare dintre marile
păcate: hoţului i se taie mîna dreaptă, femeia adulteră ( dovedită ) este lapidată
etc. Păcătosul poate să se pocăiască, dar pentru ca să fie vorba de o reală
pocăinţă gestul trebuie făcut ””pentru frica de Dumnezeu”” şi nu de frica
oamenilor.
Oricât de puţin meditează la marile probleme ale destinului, credinciosul
musulman ştie că viaţa pământească este trecătoare, că bogăţiile ni-i servesc la
nimic, dacă nu sunt puse în slujba interesului general. Coranul, mai ales, în
surele de la Mecca, insistă asupra Judecăţii de Apoi, asupra fericirii care-i
aşteaptă pe cei aleşi şi a chinurilor de care vor avea parte cei răi. Viziunea
islamică a Paradisului cu fructe nemaivăzute, cu parfumuri îmbătătoare, cu
femei veşnic fecioare, cu bucurii sexuale care durează la nesfârşit – toate fără
urmări ”lumeşti” , cum ar fi sarcina – constitue unul din punctele centrale ale
polemicii creştine antimusulmane. Un asemenea rai este concretizat, mai ales în
materie de sexualitate. Din punctul de vedere al unor musulmani de azi şi de
odineoară, avem de aface cu metafore şi ar fi greşit să fie interpretate altfel.
Oricum, simbolica legată de un Paradis ca sediu al dragostei nesfîrşite, opus
însingurării din infern, este foarte semnificativă. Răsplata supremă în Paradis,
rezervată numai aleşilor, este posibilitatea de a-l vedea pe Dumnezeu: o viziune
despre care teologii au discutat destul de mult şi continuă s-o mai facă.
Numai renegarea credinţei în Dumnezeu cel Unic şi în misiunea
Profetului său poate fi o pedepsită cu infernul veşnic. În rest, pentru cel care se
pocăieşte, păcatul dispare; ba mai mult, dispare chiar dacă nu se pocăieşte, dar
nu-şi retrage credinţa. Dumnezeu cel milostiv îl va face să guste din bucuriile
50
Paradisului, după o trecere prin foc. Profetul va servi drept intermediar pentru
credincios, oricât de mult ar fi greşit, cu condiţia să nu dispreţuiască în mod
deliberat poruncile lui Dusmnezeu.
În general, morala şi etica islamică sînt destul de elementare. Pe lângă
prescripţiile menţionate mai sus, musulmanul se conduce în viaţă de principii
simple şi clare: la rău să răspund cu rău; la bine să răspund cu bine ; la sânge cu
sânge etc. Principii morale, greu de îndeplinit, în islam nu sunt.
În morala familială şi în viziunea islamului asupra raporturilor dintre
sexe şi-a lăsat amprenta modul de viaţă gentilico-patriarhal al arabilor. Deşi
grupul arab nu este cel mai numeros din cadrul lumii musulmane, el merită o
atenţie deosebită, în primul rînd, datorită faptului că este cel în cadrul căruia se
naşte islamul şi, apoi, pentru că el continuă să exercite o influenţă modelatoare
asupra altor grupări.
Regulile etico-juridice institue în islam privesc, în esenţă, relaţiile
conjugale şi nu familia, care nu se situează pe primul loc în preocupările sale şi
pe care s-a mulţumit să o stabilizeze în vechea sa formă patriarhală.
Se ştie că, înainte de apariţia islamului, poligamia era răspîndită printre
arabi. Islamismul a legiferat poligamia, limitînd numărul soţilor la patru.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească musulmanul care vrea să-şi ia a
doua, a treia, a patra soţie sunt destul de dure: el este obligat să asigure un
tratament absolut egal tuturor soţiilor. Fiecare soţie trebuie să aibă o casă
separată şi să beneficieze de întreţinere la nivelul cerut de condiţia socială ( să
aibă proprii săi sclavi sau servitori, iar azi să aibă toate dotările moderne
necesare gospodăriei); fiecare soţie trebuie să beneficieze de un număr de nopţi
egale cu a celorlalte, cu excepţia celei proaspăt căsătorite, care are dreptul la
şase nopţi succesive imediat după căsătorie. Atât Coranul, cât şi tradiţiile
despre Profet insistă asupra importanţei acestui tratament egal: musulmanul
care nu-l poate asigura, din diverse motive, trebuie să se limiteze la o singură
soţie.

51
 Informaţiile provenind din preislam privind raporturile dintre bărbaţi şi
femei sunt puţine şi contradictorii. S-au păstrat mai ales poezii şi relatări despre
cuplurile celebre de îndrăgostiţi, date care atestă existenţa unor relaţii de mare
puritate în mediul beduin.
Pe de altă parte, unele izvoare vorbesc despre existenţa în perioada
preislamică, în afara căsătoriei ”normale”, a unei forme de căsătorie colectivă
(o femeie putea avea mai mulţi bărbaţi – nu mai mult de 10 – dintre care îl
desemnează pe cel care îl vrea ca tată pentru noul născut ). În această relaţie
tatăl este oarecum ”selecţioat” ( soţul îi cere soţiei să aibă relaţii cu un bărbat
dotat cu evidente calităţi pentru a avea un copil cu aceasta ). Mai exista, aşa
numita, ”căsătorie de plăcere”, o căsătorie temporară, după care femeia era
răsplătită şi eliberată. Această ultimă formă de uniune, care a continuat să
existe şi după apariţia islamului şi care este acceptată, în anumite limite, în
legislaţia şiită, a fost tratată diferit de juriştii şi teologii musulmani. Unii
consideră că ea a fost recunoscută şi practicată chiar de Profet, iar alţii susţin că
întreaga legislaţie musulmană privind căsătoria se opune altor tipuri de uniuni.
Aeastă ”căsătorie de plăcere” este o moştenire a perioadei în care femeia era
tratată ca o fiinţă net inferioară, care putea fi cumpărată, apoi abandonată.
Există şi în Coran, şi în tradiţiile despre Profet destule date care atestă
statului inferior al femeii în raport cu bărbatul. În sura ”Femeilor”, mai ales, se
vorbeşte despre această superioritate a bărbaţilor: ”Bărbaţii să fie înaintea
muierilor, pentru că şi Dumnezeu I-a pus pe aceia înaintea acestora şi le ţin
din averile lor. Muierile cele cinstite să fie ascultătoare şi să păzească tainele,
ca să le păzească Dumnezeu. Acele muieri însă, de care vă temeţi că vă vor
oţărî prin purtarea lor, proboziţile, legaţile în cămări şi le băteţi ...
Femeile, conform moralei islamice, sunt făcute pentru slujirea şi bucuria
bărbatului, pentru împlinirea sa. Sexualitatea exercitată numai în cadrul legitim
al căsătoriei este sacralizată în islam. Actul sexual, însuşi, apare în întrgime
supus voinţei lui Dumnezeu, ca un semn al puterii divine, ca un miracol
permanent.
52
 Pentru un creştin, musulmanul apare permanent obsedat de sex. Modelul
în această privinţă a fost oferit de însuşi Profetul, care ar fi declarat că, cele trei
lucruri pe care le-a iubit cel mai mult în lumea aceasta sunt femeile,
parfumurile şi, mai presus de toate, rugăciunea. Faptul că femeile sunt
menţionate pe primul loc a atras atenţia celor care ştiau că Mahomed a avut un
timp, nouă soţii comcomitent.
După moartea lui Mahomed, noile condiţii care se crează în imperiul
islamic aduce unele schimbări şi în statutul femeii şi al familiei în genere.
Modificarea constă în noul statut pe care îl capătă instituţia concubinajului
legal şi instituţia sclaviei, datorită cuceririlor. Numărul sclavelor sporeşte şi
diversitatea lor. Marile haremuri ale kalifilor şi ale persoanelor importante
adună la un loc concubine de diferite rase, etnii şi stiluri. Valoarea unei sclave
creştea datorită frumuseţii ei, dar şi datorită bunelor maniere, darurilor poietice,
talentului de cântăreaţă şi dansatoare.
O asemenea femeie nu lupta de la egal la egal cu femeia-soţie şi de aceea
instituţia concubinajului duce la devalorizarea femeii arabe ca soţie. Sclavele
concubine care circulă în voie, fără văl, educate, dar şi viclene, ajung să fie
preferate şi să-şi compenseze, în felul acesta, statutul social servil.
S-a discutat mult în islam despre văl ( cacivan ), despre momentul şi
condiţiile în care acesta apare. Acest lucru are loc, mai ales, de când mişcarea
de emancipare a femeii musulmane din sec. XX face din el un simbol al
umilinţei femeii.
În Coran, în diferite sure, se vorbeşte despre pudoare, despre necesitatea
ca femeia să-şi acopere părul şi trupul ( astfel încât să nu se vadă forma
oaselor) şi chiar faţa, dacă ocupaţiile nu o împiedică s-o facă. Unele tradiţii
spun că vălul ar fi fost introdus pe vremea kalifului Omar. În epoca modernă
renunţarea la văl a constituit, la un moment dat, un semn al emancipării, al
modernizării ( sinonim pentru mulţi cu occidentalismul ). Revenirea la văl a
reprezentat, pentru unele femei, tocmai un refuz al occidentalizării, o
modalitate de păstrare a personalităţii musulmane.
53
 Mişcarea de emancipare a femeii face parte din mişcarea de modernizare
din ţările musulmane, în general. Sociologul egiptean Casim Amin scria, la
începutul sec. XX, că nu religia este vinovată de situaţia jalnică a femeii, ci
regimurile despotice din Orient, cu obişnuinţa care o aveau de a dispreţui
fiinţele slabe şi umile. Numai educaţia poate, după părerea lui, să pună capăt
injustiţiei.
În disputa care s-a creat în sec. XX între reprezentaţii tradiţiei şi
modernişti cu priviree la statutul femeii în islam, cu privire la căsătorie şi
familie, în general, primii insistă asupra ameliorării situaţiei femeii pe care
legislaţia islamică o aduce în toate privinţele, faţă de situaţia anterioară.

54