RELIGIA IRANULUI ANTIC - ZOROASTRISMUL

Istoria vechiului Iran – denumire înlocuită pentru o lungă perioadă de timp,

până în anul 1935, cu acea de Persia – a fost strâns legată încă din antichitate de
istoria Asiriei şi Babilonului, a Egiptului, Greciei şi Romei, a Bizanţului şi
Islamului.
Cercetările arheologice arată că primele aşezări umane din această zonă
datează încă de prin mileniul al IV-lea î. d. Hr. Vechile triburi indo-europene au
dat vastei regiuni în care începeau să migreze numele de Aryanam “ţara arienilor”,
ceea ce etimologic înseamnă “a nobililor” (de la termenul indo-iranian arya –
“nobil”).
De aici provine şi denumirea ţării de Eran sau Iran, denumire care în timpul
dominaţiilor arabă, mongolă şi turcă avea să fie schimbată în Persia (“ţara celor
originari din regiunea “Fars” sau “Pars””).
Începuturile istoriei şi civilizaţiei iraniene propriu-zise datează din jurul
anului 1000 î. d. Hr., când anumite triburi de păstori nomazi îşi încep migraţia
dinspre regiunile Caucazului de nord şi, în general, dinspre Rusia meridională spre
sud-vest şi spre sud, ajungând până la valea Indusului.
Începând din secolul IX î. d. Hr., analele asiriene menţionează triburile de
mezi şi perşi vor reuşi să contribuie la marea sinteză a istoriei, culturii şi religiei
persiene.
Caracterul poporului iranian a fost mult lăudat de scriitorii antici, în ale
căror opere iranienii sunt prezentaţi puternici la trup şi cu voinţă tare, câştigată în
lupta cu clima aspră şi în viaţa de nomazi în munţi şi în stepe. Oamenii viteji,
muncitori, urmăreau mai mult scopuri practice chiar şi în speculaţiile lor teologice.
Conduşi de oameni înţelepţi, care au stabilit rânduieli civilizatorii, vechii iranieni
au ajuns la o cultură înfloritoare.
Religia indo-iraniană
Strămoşii îndepărtaţi ai acestui străvechi popor iranian constituiau cândva
împreună cu alte populaţii tribale ceea ce a fost numit poporul preistoric arian.

1
 În a II-a jumătate a milemiului III î. d. Hr., acest popor arian era încă unitar,
având aceeaşi limbă şi cultură. El trăia în stepele din sudul Rusiei, prin jurul
lacului Aral.
De prin anul 2000 î. d. Hr., însă, anumite triburi componente ale marelui
popor arian şi-au început migraţia. Cea mai mare parte a acestora a migrat spre
sud-est, ajungând până dincolo de fluviul Indus. Ele s-au stabilit în câmpiile din
aşa-numita “Ţara a celor cinci fluvii” (Pandjab, din India de astăzi) şi şi-au
dezvoltat aici o cultură proprie. Este vorba de popoarele denumite de iranienii de
mai târziu cu numele Hindava, după fluviul Indus (iraniană – Hindu). De altfel, tot
de la acest nume, prin filiera greco-romană, provine şi denumirea conferită
indienilor în limbile europene.
De fapt, iranienii şi indienii sunt popoare ce descind din aceeaşi tulpină –
străvechiul popor arian. Ele provin din acelaşi mediu şi spaţiu, moştenind în cea
mai mare parte aceleaşi tradiţii religioase şi sociale.
În fine, grupa popoarelor şi limbilor ariene îi vizează atât pe iranieni cât şi
pe indieni, aceştia facând parte, la rândul lor, din marea familie a popoarelor indo-
europene împreună cu grecii, romanii, celţii, germanii, tracii, slavii etc.
În principiu, vechii iranieni şi indieni aveau aceleaşi divinităţi, aceleaşi
mituri şi practici de cult.
Între divinităţi, amintim în primul rând pe zeul Mitra (indieni) – Mithra
(iranieni), divinitate care întruchipa aceleaşi trăsături cu privire la activitatea şi
fiinţa sa atât la un popor cât şi la celălalt. Dar este vorba, totuşi, de două divinităţi
cu trăsături areiene comune.
Mithra iranian avea funcţia de judecător al morţilor, de zeu solar şi stăpân al
adevărului, motiv pentru care era considerat un arbitru şi garant al cuvântului dat,
al oricăror învoieli sau legăminte.
Atât în India cât şi în Iran focul era considerat mesagerul zeilor, cel care
călătoreşte între cer şi pământ. Focul este prietenul oamenilor, îndepărtează
animalele sălbatice şi duhurile rele, dar arde şi pe vatra casei, în calitatea sa de

2
oaspete drag şi stăpân. Focul este de asemenea elementul purificator, care
nimiceşte totul ce este impur.
În general, divinităţile la indo-iranieni erau de două tipuri: “stăpânii”
(ahura) şi “zeii” (devii), ambele pozitive.
În ce priveşte cultul religios, el se desfăşura în aer liber. Vechii iranieni şi
indieni nu dispuneau de temple. De asemenea, nu existau nici statui ale zeilor.
Orice sacrificiu avea o semnificaţie cultică. Se credea că prin sacrificiu, nu
doar oamenii îşi revigorau forţele, dar şi zeii care erau invitaţi a lua parte la actul
de sacrificiu respectiv.
Funcţiile sacerdotale erau îndeplinite de şeful tribului sau de rege. Într-un
anumit loc închis era întreţinut un foc permanent. De cinci ori pe zi, un preot punea
pe acest foc lemn frumos mirositor de santal. Ceremonia era însoţită de anumite
rugăciuni.
Pe acest fundament arhaic s-a dezvoltat la iranieni în continuare o religie cu
totul originală şi deosebită de celelalte religii ale antichităţii – zoroastrismul.
IZVOARELE DE CREDINŢĂ. Studierea religiei iranienilor antici se
complică mult din cauza conţinutului şi stării izvoarelor scrise care au ajuns până
la noi. În primul rând ar fi de amintit în cercetarea noastră Istoriile lui Herodot
(cartea 1, 131), în care sunt transmise informaţii despre campaniile perşilor,
conduşi de Darius, care ajunge cu armatele sale până în Scytia Minor, unde se
izbeşte de rezistenţa geţilor. Alte lucrări care amintesc despre civilizaţia perşilor de
odinioară sunt cle ale lui Plutarh etc.
Dar principalul şi cel mai important izvor pentru cunoaşterea religiei
iraniene este colecţia de texte sacre, întitulată Avesta = text fundamental,
“prescripţie”, desemnând vechile texte transmise iniţial pe cale orală şi doar foarte
târziu fixate în scris.
Cea mai timpurie parte a Avestei este formată dintr-o serie de Gathas sau
imne, despre care se crede că ar fi opera directă a lui Zoroastru. Europenii au aflat
abia la începutul sec. XVIII, că în Iran şi India ar mai exista încă comunităţi

3
religioase zoroastriene şi că aceştia au conservat o parte din vechile lor scrieri
sacre.
În anul 1723, renumita bibliotecă din Oxford a intrat chiar în posesia unui
manuscris al Avestei, pe care un comerciant îl procurase de la parşii din provincia
Bombay (India). Dar acest text a ramas încă mult timp inaccesibil, pentru că
nimeni nu înţelegea scrierea.
Pentru prima dată textul avestic a fost descifrat de tânărul francez
Dupperion, specialist în limbile orientale. Astfel, în anul 1758, acesta ajunge la
Bombay, iar la întoarcerea în Franţa, el a adus cu sine şi o bogată colecţie de
manuscrise avestice. Rezultatul a fost unul epocal: traducerea şi comentarea
textelor într-o lucrare în trei volume întitulată “Avesta, opera lui Zoroastru”,
apărută în 1771.
Dar trebuie de menţionat că o bună parte a Avestei precum şi multe alte
texte ale iranienilor aşa şi n-au ajuns până la noi.

Zoroastru – marele reformator al religiei iraniene

Există multe necunoscute privind viaţa lui Zoroastru (Zarathustra după
numirea persană). Oricum, existenţa lui istorică nu poate fi pusă la îndoială, deşi
cele mai multe elemente biografice sunt cu totul legendare.
Conform vechilor tradiţii persane, Zoroastru ar fi trăit în sec. VI î. d. Hr. A
fost propusă chiar o cronologie aproximativă, circa 628-551 î. d. Hr.
Zoroastru s-a născut undeva în partea estică a Iranului. După tradiţie, el era
zaotar, adică preot sacrificator şi cântăreţ. Aparţinea clanului Spitama (“cei
străluciţi în atac”), crescători de cai.
Conform tradiţiilor avestice, Zoroastru o fi petrecut mulţi ani în acceză şi
căutare a adevărului. Imnurile sale ne face să presupunem, că el a fost martorul
multor violenţe şi ciocniri militare care aduceau mari nenorociri oamenilor simpli.
Simţindu-se neputincios, Zoroastru s-a pătruns de o puternică sete de dreptate şi
echitate pentru toţi oamenii deopotrivă, pentru triumful liniştii şi ordinii, când
fiecare să poată să muncească şi să-şi craescă copiii în pace.
4
 Conform relatărilor avestice, la vârsta de 30 de ani, Zoroastru primeşte
prima revelaţie. Intrând într-o stare de extaz, lui i se arătă Vohu Monah (“Gândirea
dreaptă”), care îl călăuzeşte în faţa Spiritului Suprem al Binelui, Ahura-Mazda,
înconjurat de şapte spirite bune inferioare care emanau o lumină atât de puternică
încât prorocul nu-şi vedea umbra sa pe pământ. Ahura-Mazda îi propune să-i fie
profet, descoperindu-i învăţătura şi normele morale ale “adevăratei religii”. După
aceea, vreme de opt ani, este vizitat şi instruit amănunţit de principalele spirite
inferioare bune cu privire la această nouă religie.
Primul adept al lui Zoroastru, după zece ani de predicare, devine un văr al
său. Ajunge apoi la curtea regelui Viştapsa, pe care îl converteşte cu ajutorul soţiei
acestuia, în pofida opoziţiei Kapranilor, o castă sacerdotală adeptă a sacrificiilor
de
animale, cu mare influienţă la curte.
Trebuie menţionat, de altfel, că Zoroastru contesta vehement utilitatea
sacrificiilor sângeroase de animale, atât de frecvente, care ajunsese la o negustorie
de dimensiuni uluitoare.
Convertirea regelui Viştapsa a fost hotărâtoare, căci în curând adepţi ai noii
credinţe devin toţi curtenii, apoi şi întreg poporul.
La scurt timp această religie va deveni pentru aproximativ 1000 de ani religia
oficială a unuia dintre cele mai mari şi mai durabile imperii: cel persan.

DOCTRINA AVESTICĂ.

În ceea ce priveşte noua concepţie religioasă, Zoroastru realizează „o

adevărată revoluţie teologică şi etică”.
Învăţătura lui Zoroastru se prezintă ca o încercare de spiritualizare a religiei
tradiţionale iraniene. Astfel, s-a ridicat împotriva cultului popular al aşa numitor

5
daevas (“zei”, “demoni”) şi chiar împotriva cultului divinităţilor foarte adorate ca
Mithra. De asemenea s-a ridicat împotriva multiplelor sacrificii sângeroase.
În centrul docrtinei zoroastriene se află Ahura-Mazda, “Stăpânul înţelept”
(ahura – stăpân”, şi mazda – “înţelept”), nereprezentat antropomorfic, creatorul
cerului şi al pământului şi autorul ordinii în lume. Sub raport moral el este sfânt,
curat, drept. El locuieşte în cer, care este numit “locuinţa cântecelor” sau “locuinţa
dorinţelor”. Acolo primeşte laudele credincioşilor şi le împlineşte dorinţele. Tot
acolo el va primi după moarte pe cei drepţi, răsplătindu-i cu hrana şi băutura
nemutitoare. Se poate spune că nici un zeu al antichităţii nu s-a apropiat atât de
mult de monoteizm ca Ahura-Mazda.
Dar monoteismul avestic rămâne totuşi deficient. Cu toate că Ahura-Mazda,
deseori este numit creatorul tuturor lucrurilor, definirea teologică al cestui act
înseamnă, de fapt, că doar lucrurile bune au luat naştere de la el. În orice caz,
oamenii, care după esenţa lor au libera alegere între bine şi rău, fac parte din
creaţia lui Ahura-Mazda.
Deşi Ahura-Mazda este cel mai măreţ şi de neînvins, puterea lui nu este fără
limite, ea are anumite graniţe. Pe parcursul actualei perioade cosmice el este nevoit
să împartă puterea cu Angra Mainyn (“spiritul rău”, în greceşte Ahriman).
Doar cu ajutorul forţelor luminii şi binelui şi, în primul rând, cu concursul
oamenilor, al credincioşilor în Mazda , împărăţia răului va fi distrusă.
Aceasta este măreaţa şi principala idee a Avestei, din care reiese sensul şi
scopul existenţei umane, miturile, morala şi cultul lui Zoroastru. Totul în lumea
aceasta se referă, într-o măsură mai mare sau mai mică, la participarea omenirii la
înfrângerea lui Ahriman.
În jurul lui Ahura-Mazda se află vasalii şi ajutoarele lui, cei şapte Ameşa
Spentas (“spirite ale sfinţeniei şi nemuririi”). Ameşa Spentas sunt puternici,
perfecţi în bunătatea şi dreptatea lor, toţi şapte au unul şi acelaşi gând, vorbesc
unul şi acelaşi cuvânt, realizează una şi aceeaşi faptă, recunosc pe unul şi acelaşi
tată şi stăpân – Ahura-Mazda.

6
 Pe o treaptă mai inferioară faţă de Ameşa Spentas stau yazatas (“vrednicii de
veneraţie”), altă categorie de zeităţi personificate, între care se remarcă Mithra,
devenit judecător al morţilor, şi Anahita, zeiţa apelor şi a fecundităţii, care
aminteşte de zeiţa Iştar a babilonenilor.
Din cultul ei fac parte prostituţia sacră.
În sfârşit, tot din împărăţia binelui fac parte fravaşis, fiinţe complexe, create
înaintea oamenilor. Sunt un fel de îngeri păzitori. Fiecare om şi chiar fiecare zeu
are un astfel de înger personal care îl fereşte de demoni şi îl ajută.
Împărăţia răului este şi ea ierarhizată în chip riguros, având în fruntea sa pe
Arhiman (“spiritul rău”), principiul răului, al nesupunerii, care vrea să distrugă
creatura cea bună a lui Ahura-Mazda. El locuieşte în întuneric în fundul prăpastiei
şi împinge oamenii la fapte rele. El a pus otravă în plante şi a dat oamenilor 4333
de feluri de boli.
Ahriman stă şi el în fruntea unei armate formată din demoni masculini şi
feminini, vrăjitori şi vrăjitoare, genii răi de tot felul. Generalii acestei armate sunt
demonii, dintre care şapte mai importanţi corespunzând celor şapte Ameşa Spentas
din împărăţia binelui.
Imperiul acestor demoni este foarte mare şi se măreşte necontenit pentru că
la el se adaugă, pe lângă sufletele păcătoşilor, şi inamicii istorici ai iranienilor:
turanienii, grecii, romanii, turcii şi arabii. Toţi aceştia apar ca soldaţi ai lui
Ahriman. Toate spiritele întunericului poartă denumirea generală – devii.
Ambele mari zeităţi se consideră creatori egali a tot ce există în această
lume.
Dar Ahura-Mazda a făurit tot ce este luminos, curat, raţional şi folositor
pentru oameni, iar Ahriman, din contra, tot ce-i mai rău, necurat şi dăunător. Zeul
luminos a creat pământul fertil, cel al întunericului – pustiul; primul a creat
animalele domestice, al doilea – animalele şi păsările răpitoare, târâtoarele şi
insectele. Stihiile curate – pământul, apa şi, mai ales, focul – au fost create de
Ahura-Mazda, bolile, moartea şi toate nenorocirile – de către Ahriman.

7
 Această contrapunere dintre cele două zeităţi comportă şi o puternică
încărcătură etico-morală:
Ahura-Mazda este spirit al dreptăţii, înţelepciunii şi bunătăţii, Ahriman –
spirit al minciunii, răului şi necurăţeniei morale.
Aceşti doi zei se constituie, în fapt, în cel mai evident dualism pe care l-a
cunoscut vre-odată istoria religiilor lumii.
Zoroastru, recunoscând deopotrivă şi puterea binelui şi puterea răului, lasă
tuturor forţelor bune şi rele deplina libertate de acţiune. Conflictul dintre cele două
forţe este recunoscut ca necesar. Unul din elementele de bază ale doctrinei
zoroastriene este libertatea morală a individului. Nici o restricţie în posibilitatea de
a alege între Ahura-Mazda şi Ahriman. Dar de opţiunea individului depinde, în
ultimă instanţă, destinul veşnic al lui.
Între cele două începuturi, luminos şi întunecos, se duce în permanenţă o
luptă fără compromisuri. În această luptă participă şi oamenii. Avesta îi cheamă pe
toţi să ia partea forţelor luminoase, să devină adepţi ai lui Ahura-Mazda şi să lupte
cu spiritele negre, cu tot ceea ce ia naştere de la ele, cu tot răul. Răsplata pentru o
aşa atitudine va fi viaţa veşnică fericită în împărăţia lui Ahura-Mazda.
Spiritile primordiale şi crearea lumii şi a omului
Avesta ni-l prezintă pe Ahura-Mazda şi Ahriman confruntându-se de la
începuturile lumii. Prevăzând lupta cu Ahriman, Ahura-Mazda crează o lume
ideală ca instrument de apărare. Acest prim instrument a fost Vidul-Vay.
La rândul său Ahriman, văzând lumina doreşte să o distrugă şi, astfel, crează
demonii şi tot felul de fiinţe monstruoase.
Lupta dintre cei doi zei durează timp de 3.000 de ani după care Ahura-
Mazda vociferează în faţa lui Ahriman o rugăciune-cheie din zoroastrism, la auzul
căreia Ahriman cade într-un fel de somn adânc pentru trei mii de ani.
În tot acest timp cât a durat leşinul lui Ahriman, Ahura-Mazda crează lumea
spiritelor şi a materiei. Din lumea spiritelor fac parte toate ajutoarele lui Ahura-
Mazda, pe care le-am menţionat mai sus.

8
 Din cea materială – cele şase stihii curate: cerul, apa, pământul, plantele,
focul, aerul, precum şi taurul primordial şi omul primordial.
În toată această perioadă Ahriman zăcea în nesimţire. Eforturile demonilor
de a-l trezi n-au avut nici un efect. Dar el se trezeşte în acea clipă când pe scenă
apare "Desfrânata-demon“ care declară că poate răpi demnitatea omului fericit.
Reînviat de această promisiune Ahriman porneşte din nou bătălia, de data
aceasta împotriva creaţiei materiale a lui Ahura-Mazda, care s-a dovedit a fi mai
vulnerabilă în faţa forţelor întunericului şi răului.
Conform mitului, Ahriman a pătruns în lumea materială sfâşiind hotarele
cerului şi afectează grav perfecţiunea ei:
- poluează apele primordiale, transformându-le, în mare parte, în ape sărate;
- invadează pământul cu insecte, târâtoare;
- distruge teritorii întregi cu soluri fertile lăsând în urma sa pustiuri;
- aruncă boli asupra taurului primordial care şi moare din această cauză.
Se îndreaptă apoi asupra omului primordial (Gayomart), trimiţând demonul
morţii, lipsa, durerea, boala, plăcerile trupeşti şi degradarea morală. Gayomart
supravieţuieşte 30 de ani, timp în care se uneşte cu “Desfrânata-demon”.
În cele din urmă Ahriman atacă focul sacru pângărindu-l cu fum. În aşa fel,
Ahriman atinge punctul culminant al puterii şi dominaţiei sale.
Dar fiind prea ocupat de activitatea sa distructivă, Ahriman a uitat de
hotarele cerului care s-au închis după ce el le sfâşiase ca să pătrundă pe pământ.
Astfel, el nimereşte într-o capcană în universul material unde va rămâne până la
sfârşitul veacurilor.
Deci, numele primului om era Gayomart. Gayomart era un semi-zeu,
deoarece era fiul lui Ahura-Mazda şi Spandarmat (Pământul-Mamă).
Sub influenţa răului, el se împreună cu Desfrânata-demon, după care a mai
trăit 30 de ani. În timp ce moare, o parte din sămânţa lui Gayomart (purificată de
lumina soarelui) cade pe pântecul Zeiţei-mame, pământul (Spandarmat), şi astfel
apare prima pereche umană: Mashye şi Mashyane.

9
 Ahura-Mazda atrage atenţia primei perechi de oameni că ei trebuie să
săvârşească binele şi să nu se închine demonilor. Dar curând Mashye şi Mashyane
îl vor declara pe Ahriman creator al apei, pământului şi plantelor.
Nu se ştie dacă Mashye şi Mashyane trebuiau să mănânce ori nu. Textele
sacre ne spun numai că ei n-au mâncat timp de 30 de zile, după care au băut lapte
de capră, îmbolnăvindu-se.
Acesta a fost al doilea păcat săvârşit de protopărinţi, dând posibilitate
demonilor să pună stăpânire pe ei.
După aceasta urmează cel de-al treilea păcat. Ei omoară un animal, îl frig şi
îl mănâncă. Nu se ştie care este păcatul în acest caz. Se crede, însă, că uciderea de
animale şi consumarea de carne au fost considerate drept păcat, deoarece omul n-a
fost menit să fie o fiinţă carnivoră.
Păcatele săvârşite de această primă pereche de oameni au fost atât de mari,
îmcât ei au fost pedepsiţi cu sterilitatea. O asemenea pedeapsă este nespus de mare,
dacă ţinem cont că pentru zoroastrism naşterea de copii este o poruncă sacră,
întrucât prin înmulţirea oamenilor se înmulţesc şi posibilităţile de a-l învinge pe
Alhriman.
Mashye şi Mashyane rămân sterili timp de 50 de ani. În cele din urmă ei
nasc doi gemeni pe care însă îi devorează.
Atunci intervine Ahura-Mazda luându-le plăcerea de a-şi mânca proprii
copii. Ca urmare ei nasc mai multe perechi de gemeni, băieţi şi fete care se
căsătoresc şi, astfel, specia umană se înmulţeşte.

CULTUL ZOROASTRIAN
Cultul religios şi tot ce este legat de el a constituit un aspect important în
viaţa comunităţii zoroastriene. În cadrul serviciilor divine, zeii şi oamenii se unesc
pentru lupta comună împotriva forţelor întunericului.
Locul central în cultul religios avestic revine cultului focului, care-şi are
originile încă până la Zoroastru. Dar în noua religie, cultul focului a căpătat o
amploare şi importantă cu totul deosebită. Iniţial, cultul focului nu era legat de
10
templu. Atravanii (preoţii) purtau cu ei mici altare ale focului pentru a avea
posibilitatea de-a oficia slujba divină în orice loc şi condiţii.
Cu timpul, însă, cultul focului începe să fie săvârşit exclusiv în temple şi
acestea din urmă devin nişte construcţii destul de însemnate.
Locul cel mai sacru al templului îl constituia încăperea unde ardea focul.
Această încăpere era bine protejată din toate părţile, îndeosebi de pătrunderea
luminii.
Pe o piatră dreptunghiulară, într-o urnă metalică plină cu cenuşă ardea focul
sacru de care era interzis cu sricteţe să se atingă vreo mână sau suflare omenească,
pentru a nu-l pângări. Din această cauză preoţii în timpul slujbei erau obligaţi să
poarte mănuşi şi să-şi acopere faţa cu o pânză, iar focul era contactat cu cleşte sau
lingură de metal. Focul era întreţinut în permanenţă cu lemne mirositoare şi
purificate conform ritualului. De la acest foc sacru se aprindeau apoi focul din
toate căminele caselor din împrejurimile templului.
În încăperea altarului se mai păstrau o mulţime de legături cu lemne pentru
focul sacru, precum şi vase speciale pentru băutura de sacrificiu. În alte încăperi
ale templului se oficiau slujbele liturgice; lângă fântânile din curtea templului
aveau loc spălările purificatoare. Fiecare templu mai era înconjurat de o livadă cu
pomi fructiferi care era îngrijită cu minuţiozitate.
Cultul pe care Zoroastru îl propune în locul riturilor sângeroase tradiţionale
a fost în aşa măsură spiritualizat încât însuşi termenul de “sacrificiu” este
echivalent cu noţiunea de “gândire”. În ce priveşte focul, aşa cum îl concepea
Zoroastru, pe lângă funcţia sa de bază, el mai este menit să purifice şi să
“spiritualizeze” lumea.
O importanţă deosebită în cultul avestic o au încă două elemente sacre:
“băutura nemuririi” – haoma şi crengile de sacrificiu. Haoma este bogată în
xvarenah – energie, suflu sacru arzător, luminos. Ahura-Mazda este posesorul prin
excelenţă al acestei energii, dar ea emană ca o lumină solară şi din creştetul
suveranilor.

11
 Preotul sacrificator bând ritualic băutura haoma îşi depăşeşte condiţia
umană, se apropie de Ahura-Mazda şi anticipează ritualic înnoirea universului.
Proslăvirea haomei trece ca un fir roşu prin întreaga Avesta.
După importanţa şi puterea de care dispune, haoma nu cedează nici uni zeu.
Ba mai mult, zeii şi eroii aduceau jertfe acestei băuturi sacre, cerându-i milostenie
şi ajutor. Haoma dăruieşte prosperare şi copii, înţelepciune şi fericire. Ea distruge
răul, provocat de demoni, aceştia dispărând într-o clipă din acele case în care se
păstrează şi se cinsteşte haoma.
Pe lângă cântecele de sacrificiu, toate ceremoniile religioase avestice sunt
însoţite şi de rugăciuni, descântece şi mărturisiri.
Ca regulă, orice mărturisire se termină cu cuvintele: “Voinţa lui Dumnezeu
este legea dreptăţii; Ahura-Mazda dă putere celui care ajută pe săraci şi oropsiţi”.
Conţinutul etic al acestei mărturisiri este evident. Dreptatea, slujirea activă lui
Dumnezeu, compătimirea – sunt punctele centrale care caracterizează atitudinea
faţă de divinitate în mazdeismul timpuriu.
Cultul religios în mazdeism era oficiat de o clasă specială a preoţilor, care în
timpurile mai vechi se căsătoreau doar cu fete aparţinând aceleiaşi caste. Doar mai
târziu au început să ia în căsătorie tinere din alte clase sociale.
Preoţia se transmitea prin ereditate printr-o dublă iniţiere. Prima iniţiere, în
treapta de herbad, se făcea înainte de vârsta de 15 ani şi dădea dreptul la
îndeplinirea anumitor servicii religioase.
A doua iniţiere se făcea mai târziu, în treapta de mobed, şi dădea dreptul la
oficierea celor mai importante servicii religioase. Ceremoniile de iniţiere clericală
erau foarte complicate. Preoţii formau un grup social foarte respectat, beneficiind
de anumite privilegii şi îndeplinind unele funcţii politice.
Exercitarea funcţiilor preoţeşti era interzisă cu stricteţe oricui, în afară de
preoţi. Dacă cineva oficia serviciul purificării sau aducerii de jertfei neavând
autorizaţie, el era declarat păcătos de moarte şi supus execuţiilor chinuitoare ca
orişicare alt criminal.

12
 În vechime preoţii zoroastrieni erau îmbrăcaţi în întregime în veşminte albe,
pe când astăzi poartă veşminte obişnuite, mai ales pentru a evita eventualele ofense
care ar putea apărea în mediul islamic ostil existent acolo. Ei nu primesc salariu, ci
trăiesc exclusiv din donaţiile oferite de laici pentru săvârşirea anumitor rituri
individuale.
Există în zoroastrism şi multe ritualuri speciale de purificare. În general,
lupta împotriva necurăţeniei, morţii şi demonilor s-a răsfrânt puternic asupra
întregii vieţi a perşilor şi se efectua prin diferite ritualuri şi ispăşiri.
Cel mai simplu act de purificare pentru credincioşi are loc după tunderea
părului. El constă dintr-o baie însoţită de recitarea unor rugăciuni, de îmbrăcarea în
haine noi.
O altă purificare ritualică este cunoscută sub numele de “cele treizeci de
spălări”. Ea se mai săvârşeşte şi astăzi în anumite regiuni ale Iranului şi constă din
10 spălări rituale – repetate de trei ori – cu urină de vacă (gomez, cel mai important
mijloc purificator), cu nisip şi apă. Cu acest prilej, preotul recită texte din Avesta.
Un alt ritual special de purificare poartă numele de “Purificarea celor 9
nopţi”, în cadrul cărora purificarea ritualică este urmată de o reculegere de sine
(meditaţie) care durează 9 zile şi 9 nopţi. Cu această ocazie, cel supus ritualului de
purificare se roagă permanent, se îmbăiază şi bea urină “sfinţită” de bou (nirang),
în credinţa că astfel are loc purificarea interioară şi exterioară a trupului, dar şi a
sufletului.
Preoţii parşi din India se supuneau acestui ritual de purificare mai întâi
pentru ei înşişi, iar apoi pentru soţii şi mireni. O altă categorie din cadrul
comunităţii care trebuiau să se supună permanent ritualului sunt cei ce transportă
cadavrele, întrucât, prin contactul cu ele deveneau ei înşişi impuri.

ESHATOLOGIA AVESTICĂ ŞI CULTUL MORŢILOR

Avesta cuprinde o întreagă eshatologie. Moartea pentru perşi nu înseamnă
distrugerea omului. Moartea era pentru perşi un eveniment important prin care
trebuia de trecut corect şi cu demnitate.
13
 Riturile legate de înmormântare sunt determinate de legătura care există
între demoni şi moarte.
Momentul decesului constituie pentru zoroastrieni un pericol deosebit,
deoarece imediat apar demonii. De aceea, trebuie de depus toate eforturile pentru
a-l proteja de ei pe cel decedat şi pe sine însuşi. În tot răstimpul, cât există
posibilitatea atacurilor din partea forţelor tenebre, se fac descântece, rugăciuni etc.
Purificările încep încă înainte de a surveni moartea. Muribundul se spală şi
se îmbracă în haine noi. Este invitat preotul care-l mărturiseşte şi-i toarnă în gură
sau în ureche băutura nemuririi – haoma, pregătindu-l, astfel, pentru veşnicie.
Imediat după decesul corpul este spălat încă odată, după care de el nu se mai
poate atinge nimeni, în afară de oamenii care urmau să-l transporteze. Se
procedează în acest mod, deoarece Ahriman trimite în corpul celui decedat
demonii şi, respectiv, orice atingere de cadavru ar însemna contaminare din partea
forţelor demonice.
Pentru a alunga demonii în casă este adus un câine, privirea căruia îi distruge
pe demoni (privirea câinelui face parte din arsenalul mijloacelor de purificare).
De rând cu aceasta, camera în care se află decedatul se dezinfectează cu
ajutorul focului întreţinut cu lemne aromatizate. Pe lângă preotul care citeşte
rugăciuni din Avesta trebuie să se mai afle cel puţin doi oameni pentru a-l ajuta la
alungarea demonilor şi la întreţinerea focului.
La a treia zi corpul decedatului este transportat de patru oameni
înveşmântaţi în alb pe o targă metalică. Înmormântarea nu trebuie să aibă loc
noaptea şi pe timp de ploaie, pentru ca demonii să nu fie destul de puternici, iar apa
sfinţită să nu se supună pângăririi.
Loc de înmormântare serveşte faimosul “turn al tăcerii” (dakhma), loc
necurat, plasat departe de localităţi. Dakhma este o construcţie cilindrică, clădită în
cercuri concentrice. În mijlocul construcţiei se află o fântână adâncă fără apă care
se închide cu un capac. Corpurile defuncţilor se plasează pe acoperişul turnului. În
prealabil ei sunt dezbrăcaţi din toate hainele şi sunt lăsaţi pradă vulturilor şi altor
păsări răpitoare, care repede mănâncă carnea de pe oase.
14
 Când corpul a fost mâncat cu totul sau s-a uscat complet, oasele lui se
aruncă în fântână şi rămân acolo atâta timp cât există dakhma. După un anumit
număr de ani, conform poruncilor Avestei, dakma trebuie să fie distrusă. Se crede
că cei care fac acest lucru li se iartă păcatele, iar acţiunea lor se egalează cu o faptă
eroică.
Modul acesta de înmormântare este dictat de grija a nu contamina stihiile
curate (pământul, apa, aerul) cu materie moartă. Focul în cazul de faţă nici nu se
foloseşte. Apa, datorită sistemului de drenaj şi filtrare din pereţii dakhmei, se
scurge cât mai repede şi cât mai curată de lângă cadavre. Contactul cu pământul se
evită simbolic prin faptul că patru stâlpi din lemn care servesc ca fundament al
turnului sunt legaţi între ei cu lanţuri de aur sau frânghii din lână, ce ar însemna că
întreaga construcţie se află, de fapt, în aer. În ce priveşte ultima stihie – aerul, este
imposibilă, desigur, orice protecţie. Dar se contează pe devorarea cât mai rapidă a
cadavrului de către păsări şi animale.
În prima zi după înmormântare începe ceremonia în cinstea celui decedat. Ea
durează patru zile, deoarece atâta timp îi trebuie sufletului pentru a se desprinde
definitiv de atmosfera pământului şi a intra în ţara vieţii postmorteme.
În a patra zi ceremonia de pomenire atinge punctul culminant, deoarece în
acest moment se hotărăşte soarta sufletului. Se făceau în continuu rugăciuni şi se
aducea multe ofrande pentru îngerii care judecau sufletul şi pentru îngerul care
însoţea sufletul în lumea cealaltă. Cu aceasta se încheie partea religioasă a
ceremoniei şi participanţii la ea sunt răsplătiţi cu generozitate pentru eforturile
depuse. Din rândul multiplelor daruri fac parte haine noi pentru preoţi şi cei săraci,
căci altfel decedatul va apărea la judecata cerească cu desăvârşire gol şi-i va fi
ruşine faţă de ceilalţi.
Călătoria cerească sufletul o parcurge susţinut de un înger, căci pe tot
parcursul ei demonii se străduie să-l răpească. Ajungând la un pod imens întins
peste o prăpastie, sufletul, înainte de-al parcurge este judecat şi cântărit pe o
balanţă. La uşurarea sau îngreunarea păcatelor contribuie şi cei în viaţă prin

15
rugăciuni şi ofrande, dar mai ales contează faptele bune sau rele săvârşite pe
pământ.
Judecata este într-tât de corectă şi severă, încât chiar în cazul când faptele
bune depăşesc pe cele rele, ultimele trebuie oricum ispăşite prin pedepse care se
execută chiar acolo, pe loc. Doar după această judecată sufletul poate să traverseze
podul care duce în împărăţia cerurilor. Va purcede sufletul în rai sau în iad va
depinde de faptul cum va trece el peste pod. Or, acest pod se lărgeşte din ce în ce
mai mult pentru cei buni, iar pentru cei răi se strâmtează necontenit până se ajunge
ca o lamă de cuţit. Sufletul celui rău se prăbuşeşte zăpăcit de zgomotele pe care le
fac demonii aşteptându-şi prada.
Sufletul celui bun trecând podul simte încă de departe adierile aromatizate
ale raiului. Primul pas făcut în împărăţia raiului îi inspiră sufletului gânduri bune,
al doilea – cuvinte bune, al treilea – fapte bune şi prin aceste trei trepte el intră în
împărăţia veşnică a luminii şi fericirii.
În aşa fel, sufletul se debrasează de toate relele şi se curăţă de păcatele
pământeşti.
Fericirea celor drepţi în raiul zoroastrian nu este descrisă cu amănunte, dar
suferinţele celor răi sunt redate pe larg. Sufletele lor stau atât de înghesuite, încât
urechea este apropiată de ochi, şi sunt numeroase ca firele din coama unui cal.
Totuşi ele nici nu se văd, nici nu se aud. Fiecare suflet se crede singur şi suferă atât
de mult, încât după trei zile se întreabă dacă n-au trecut cumva cele nouă mii de
ani.
E de menţionat, însă, că judecata persoanelor aparte şi hoărârea viitorului lor
nu constituie ultimul cuvânt al Avestei. Lumina veşnică în care nimeresc sufletele
celor buni nu înseamnă încă unirea definitivă cu Ahura-Mazda. La fel şi chinurile
iadului nu vor dura veşnic, căci după teologia zoroastriană va veni învierea tuturor
morţilor când se vor împlini nouă mii de ani de la creaţia malefică a lui Ahriman.
În Avesta se vorbeşte despre lucruri cu mult mai importante: despre
atingerea perfecţiunii de către lumea binelui, despre distrugerea completă a răului
şi despre instaurarea dominaţiei depline a lui Ahura-Mazda.
16
 Evenimentele eshatologoce cuprind ultimele trei din cele nouă mii de ani ai
grandioasei bătălii. Epoca actuală se caracterizează prin dominarea forţelor răului,
dar totul se va sfârşi prin triumful binelui şi luminii. Se descriu o mulţime de
nenorociri trimise asupra lumii de către Ahriman, dar credincioşii vor fi salvaţi de
eroi şi proroci.
În ultimă instanţă, va apărea Saoşiant (salvatorul), după ultimele versiuni –
fiul lui Zoroastru, după altele însuşi Profetul, pentru a contribui la biruinţa deplină
şi definitivă asupra răului.
Saoşiant va prezida la învierea generală a morţilor şi la judecata genereală.
Primul se va ridica din mormânt Gayomart – primul om, iar după el întreaga
omenire, fiecare în chipul şi trupul pe care l-a avut. Toţi se vor aduna împreună şi
fiecare-şi va vedea faptele bune şi cele rele; omul păcătos se va evidenţia tot aşa de
uşor ca oaia neagră de cea albă. Cei drepţi vor pleca în cer, iar cei răi – în iad, unde
timp de tri zile vor suferi cumplite pedepse corporale, la fel cum înainte au suferit
pedepse sufletule lor.
Un imens val de plumb topit va trece apoi peste toată natura. Cei drepţi îl
vor simţi ca pe o baie cu lapte, în vreme ce pentru cei răi va fi într-adevăr o baie de
plumb, care îi va purifica, făcându-i şi pe ei vrednici de fericirea celor drepţi.
Ahriman şi ceata spiritelor rele, precum şi iadul însuşi vor fi nimiciţi de foc. Răul
dispărând din lume, va începe o epocă fericită, în care oamenii nu se vor mai teme
de moarte şi vor trăi veşnic fericiţi.

ETICA ŞI MORALA AVESTICĂ

În cadrul moralei avestice se poate vorbi despre o adevărată „revoluţie
teologică şi etică”.
Non-violenţa la zoroastrieni se concretizează în eliminarea sacrificiilor
animale, în special a bovinelor. Singurul sacrificiu, după Zarathustra ar fi
„sacrificarea gândurilor rele, a cuvintelor şi a faptelor rele pe altarul conştiinţei”.
În religia dualistă a lui Zoroastru se evidenţiză, în general, foarte clar
trăsăturile etice ale ei.
17
 Zeul luminii, Ahura-Mazda, aproape că este lipsit de caracteristici naturale: el
este întruchiparea binelui, dreptăţii, înţelepciunii; însuşi cuvântul mazda înseamnă
– înţelept.
Antagonistul său – Ahriman, din contra, este spiritul răului, minciunii şi
tuturor viciilor.
Zeităţile secundare, deasemenea, întruchipează, în special, calităţile morale.
Acest accentuat caracter etic al personajelor religioase deosebeşte în mare măsură
mazdeismul de celelalte religii ale antichităţii.
Totodată, nu trebuie de idealizat învăţătura etică a lui Zoroastru. Ea a fost
generată de anumite condiţii istorice şi este destul de specifică.
Principala virtute a dreptcredinciosului este, din punct de vedere al Avestei, –
prelucrarea pământului şi creşterea plantelor. Căci cine seamănă pâine, acela
seamănă sfinţenie, se spune în Vendidad. Pentru demoni belşugul de pâine este
egal cu a le turna în gât metal topit.
În general, zoroastrismul acordă o importanţă deosebită proprietăţii private.
Cel ce are casă, e mai bun decât cel fără de ea; cel ce deţine vreo proprietate e mai
plăcut lui Ahura-Mazda, decât cel căruia-i lipseşte; bărbatul cu familie este net
superior celui care n-are urmaşi; sărăcia se consideră o ruşine, dacă este provocată
de lenevie etc.
Naşterea de copii, cât mai mulţi, este mult lăudată şi se consideră ca un dar al
zeilor. Există o sumedenie de prescripţii severe privind relaţiile sexuale, scopul lor
fiind neadmiterea cheltuirii în zadar a seminţei şi embrionului uman. Cel care a
făcut femeia însărcinată este obligat să aibă grijă de ea şi copilul care urmează să
se nască.
Toate formele de relaţii sexuale nefireşti se pedepseau cu cea mai mare
cruzime. Astfel de acţiuni erau considerate ca păcate de nerăscumpărat şi-l
transformau pe om încă din timpul vieţii în demon.
Mai existau încă două păcate extrem de grave care condamnau fără de apel pe
făptaş la chinurile veşnice – arderea sau cremaţia oamenilor sau animalelor moarte
şi folosirea hoiturilor în mâncare.
18
 În ce priveşte prescripţiile morale propriu-zise, ele nu se deosebesc de cele pe
care le întâlnim în alte religii, dar accentele, în cazul de faţă, sunt cu mult mai dure
şi severe. Încă vechii greci au observat că noţiunile de adevăr şi echitate aveau
pentru perşi o importanţă extrem de mare.
Echitatea este exprimarea practică a adevărului şi reprezintă noţiunea morală
de bază a Avestei.
A treia virtute morală de bază a zoroastrismului este fidelitatea. Afirmarea,
mult răspândită la vechii iranieni, că încălcarea jurământului este un rău tot atât de
mare ca şi o sută de învăţături eretice, reprezintă o mărturie uimitoare a atitudinii
perşilor faţă de moralitatea religiei.
Dintre alte precepte morale avestice mai fac parte dărnicia faţă de
coreligionari, mila faţă de săraci, ospitalitatea faţă de străini etc.
Trebuie de accentuat imperfecţiunea iubirii avestice faţă de oameni constă în
faptul că ea se răsfrânge şi este valabilă doar pentru membrii comunităţii
mazdeiste. Faţă de cei de-o altă credinţă zoroastrienii aveau o atitudine, cel puţin,
indiferentă. Din această cauză, de exemplu, doctorii care vroiau să aplice un nou
medicament, trebuiau să experimenteze preparatul asupra necredincioşilor şi nu
purtau, în acest caz, nici o răspundere pentru rezultatele tratamentului.
Dualismul accentuat al religiei avestice s-a dovedit a fi fatal pentru etica şi
morala ei. Căci atât timp cât o parte a omenirii se consideră că aparţine demonilor,
dragostea faţă de aproapele va cuprinde, de asemenea, doar o parte a omenirii.

19