Universitatea de Stat din Republica Moldova

Disciplina-Axiologie

Studiu comparativ al Evangheliilor lui

Matei, Luca, Marcu

Realizat-Macovei Petru
 Cuprins
Caracterele generale şi compunerea evangheliilor...........................................3-4
Cele patru aspecte ale Evangheliei.....................................................................5-7
Cum au fost scrise Evangheliile?........................................................................8-9
Sursele evangheliilor........................................................................................10-12
Evangheliile sinoptice.....................................................................................
Evangheliile sinoptice-Aspecte generale/Istorie si Actualitate/Asemănări și
Deosebiri............................................................................................................13-29
Concluzie...........................................................................................................30-30

Page 2 of 30
 Caracterele generale şi compunerea evangheliilor
Evangheliile, care se află chiar în miezul Bibliei, sunt cele mai preţioase scrieri din
lume, mai importante decât toate celelalte părţi ale Scripturii şi decât toate cărţile
din lumea întreagă. Asta deoarece ele ne descriu pe Cel prevestit de tot Vechiul
Testament, propovăduit şi prezentat de întreg Noul Testament, pe Cel care a
schimbat cursul istoriei şi viaţa a milioane de persoane: pe Isus Cristos. A-L
cunoaşte înseamnă a primi viaţa veşnică, după însăşi cuvintele Sale: „Şi viaţa
veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe
Isus Cristos, pe care L-ai trimes Tu” (Ioan 17:3). Să studiem evangheliile cu
respect, cu o inimă deschisă şi cu dorinţa de a întâlni Persoana admirabilă care este
centrul lor, şi care a spus: „Veniţi la Mine… şi învăţaţi de la Mine” (Matei 11:28-
29).

Înainte de a studia viaţa şi învăţăturile lui Isus, să aruncăm o privire peste

ansamblul celor 3evanghelii şi peste caracteristicile lor principale.

Page 3 of 30
EVANGHELIE înseamnă „Veste Bună”, vestea cea bună a lui Isus. Faptele şi
Persoana lui Isus alcătuiesc Evanghelia. Deci, Evanghelia nu este în primul rând o
scriere, ci viaţa şi mesajul unei Persoane. De-abia pe parcurs şi-a extins acest
termen semnificaţia cuprinzând cele patru povestiri canonice care, din originea
Bisericii, au fost primite de ea drept singurele lucrări cu autoritate.
Există deci o singură Evanghelie, în sensul cel dintâi al cuvântului; ea ne-a venit
însă scrisă sub patru forme diferite. Una din caracteristicile cele mai izbitoare ale
acestor texte este locul dominant pe care îl deţine povestirea răstignirii şi învierii
Mântuitorului. Moartea lui Isus Hristos, urmată de învierea Sa, este tema
Evangheliei, şi prin urmare şi tema propovăduirii creştine.
Se deosebesc două feluri principale de evanghelii:
1) cele trei evanghelii, după Matei, Marcu şi Luca;
2) Evanghelia după Ioan.
Primele trei evanghelii sunt numite evanghelii sinoptice (sau pe scurt: sinopticele,
din cuvântul grecesc „syn” şi „opsis” care înseamnă „a vedea împreună”) pentru că
ele descriu viaţa lui Cristos din puncte de vedere foarte asemănătoare. Întrebările
pe care le provoacă compararea acestor trei evanghelii între ele şi cea a izvoarelor
lor comune sau particulare constituie aşa-numita „problemă sinoptică”. Noi nu
putem să o studiem aici în detaliu; sunt cărţi care se dedică acestui studiu.
A patra evanghelie, Evanghelia după Ioan, diferă în mod frapant de celelalte trei.
Ea expune mai ales lucrarea lui Isus în Iudea, pe când sinopticele descriu îndeosebi
pe cea din Galilea. Afară de patimile Domnului, învierea, înmulţirea pâinilor şi de
umblarea pe mare a lui Isus, Ioan mai aduce şi povestiri şi cuvântări pe care
primele trei evanghelii nu le pomenesc. Aceste trei evanghelii îl prezintă pe Cristos
în viaţa activă, ocupat cu alţii. Evanghelia după Ioan exprimă o altă atmosferă, mai
intimă; stilul ei este diferit; ea redă cuvântări lungi ale lui Isus, unde El vorbeşte
despre relaţiile Sale cu Dumnezeu.

Page 4 of 30
 CELE PATRU ASPECTE ALE EVANGHELIEI
Faptul că Dumnezeu, în înţelepciunea Lui nemărginită, ne-a dat Evanghelia sub
patru forme diferite, reprezintă o foarte mare bogăţie. Sunt patru portrete ale lui
Cristos care contribuie, fiecare în parte, la o mare frescă comună.
Nici una dintre ele însă, luată singură, nu este o biografie în sensul modern al
acestui termen. Mai multe întâmplări sunt omise, însuşi evanghelistul Ioan, al cărui
text completează cele trei evanghelii precedente, ne spune că multe semne nu sunt
relatate în cartea lui şi că nici chiar în lumea întreagă n-ar fi putut încăpea cărţile
care s-ar fi putut scrie despre semnele Domnului (Ioan 20:30; 21:25).
Sunt necesare două imagini foarte asemănătoare, luate însă din unghiuri diferite,
pentru a da într-un stereoscop o impresie de adâncime; tot aşa este cu diferitele
portrete ale lui Cristos, dacă le privim în ansamblu: ele creează o impresie de
relief, de viaţă puternică şi de mişcare (redată mai ales de evanghelistul Marcu), tot
tabloul fiind învăluit în atmosfera spirituală lăuntrică a celei de a patra evanghelii.
„În aceste patru mari portrete care se completează în mod reciproc, găsim însăşi
Persoana lui Isus Cristos”.

Page 5 of 30
Simboluri antice
Din primele veacuri, mai mulţi creştini au căutat o cauză a faptului că evangheliile
există în număr de patru. S-a imaginat o relaţie între cele patru evanghelii şi cele
patru puncte cardinale, sau cele patru vânturi ale pământului. Alţii au comparat
evangheliile cu râul care ieşea din Eden şi uda grădina, râu care se împărţea apoi în
patru braţe (Geneza 2:10). S-a mai căutat o corespondenţă între evanghelii şi cele
patru făpturi vii din Ezechiel sau din Apocalipsa (Ezechiel 1:5; Apocalipsa 4:6-7).
Fără a reţine aceste presupuneri cam fanteziste, putem observa că fiecare din
evanghelii a fost scrisă cu un scop diferit. Condus de o intenţie morală şi spirituală
precisă, autorul scoate în evidenţă anumite fapte, cu dorinţa de a atinge o categorie
specială de cititori.
Scopul şi caracteristicile fiecărei evanghelii s-au definit în deosebi astfel:
MATEI: prezintă pe Isus ca împărat. Este evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu.
Caracterul acestei evanghelii este profetic şi mesianic sub simbolul leului
(Apocalipsa 4:7). Cuvântul cheie este „împlinit”.
MARCU: arată pe Isus „Cel ce slujeşte” în mod activ şi puternic sub simbolul
taurului. Cuvântul cheie este „îndată”.
LUCA: prezintă pe Isus ca pe Omul ideal. Caracterul acestei evanghelii este istoric
şi uman, sub simbolul omului. Cuvântul cheie este „milă”.
IOAN: prezintă pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, jertfa adusă pentru păcat. Caracterul
acestei evanghelii este spiritual şi veşnic. Simbolul ei este vulturul. Cuvântul cheie
este „credeţi”.
Cititorul atent nu se va mulţumi cu aceste generalizări, căci etichetele prea
simplificate pot fi artificiale şi arbitrare. Să ne uităm mai degrabă la fiecare
evanghelie propriu-zisă. Vom găsi anumite trăsături evidente care ne sugerează
singure punctul de vedere şi intenţia autorului.
Scopul lui Matei
Matei pledează o cauză. El prezintă viaţa istorică a lui Cristos în aşa fel încât să
elimine prejudecăţile iudeilor şi să le înlesnească credinţa. Matei demonstrează că
Isus este Mesia cel prevestit şi aşteptat, că El împlineşte proorociile din Vechiul
Testament. El foloseşte fiecare prilej favorabil ca să arate cum o prevestire sau alta
îşi găseşte împlinirea în Cristos. Această evanghelie a fost scrisă, fără îndoială,

Page 6 of 30
pentru nişte cititori evrei care aşteptau venirea împărăţiei mesianice. În numeroase
pasaje se asociază mesajul Evangheliei cu „Împărăţia lui Dumnezeu”.
Scopul lui Marcu
La Marcu se observă un punct de vedere cu totul diferit. Aici se vede că ne aflăm
în faţa unei scrieri care se adresează „neamurilor”, adică ne-evreilor, şi mai ales
cititorilor romani. Găsim explicate obiceiurile şi convingerile evreieşti în (7:1-5;
12:18; 14:12; 15:42). Cuvintele şi numele din limba aramaică sunt traduse în 3:17;
5:41; 7:34; 10:46. Anumite cuvinte latineşti se strecoară în povestire (6:27; 12:42;
15:16). Aluziile la Legea lui Moise şi referinţele la Vechiul Testament sunt mai
rare. Activitatea „cam năvalnică” a acestei evanghelii este în mod precis ceea ce
convenea cititorilor din ginta romană care, prin spiritul ei de cucerire, îşi întinsese
stăpânirea şi realizările ei practice peste toată lumea mediteraneană, în Europa,
Africa şi Orientul apropiat.
Scopul lui Luca
Luca, de asemenea, prezintă o formă de gândire ne-evreiască. Evanghelia este
dedicată unui creştin cu numele Teofil (1:3), un om dintre „neamuri” şi pare scrisă
pentru „neamuri”. În timp ce Matei merge cu cartea neamului lui Isus până la
Avraam, tatăl poporului evreu, Luca indică originea Sa de la Adam, tatăl neamului
omenesc. Ca şi Marcu, Luca traduce pe greceşte termenii, în mod special ebraici, al
căror sens ar fi scăpat cititorilor săi. El situează evenimentele după perioadele de
mandat ale guvernatorilor romani (2:1-2; 3:1-2), în paralel cu datele evreieşti.
Luca a scris şi o prefaţă în care indică două scopuri: în primul rând, intenţia de a
reda o istorie cronologică a vieţii lui Cristos; în al doilea rând, intenţia de a oferi lui
Teofil şi lumii greceşti un document exact, bazat pe izvoare demne de încredere,
aşa încât fiecare să poată recunoaşte autenticitatea învăţăturilor deja primite (1:1-
4).
Scopul lui Ioan
Ioan nu lasă nici o îndoială despre scopului său. Cartea lui începe cu cuvintele
uimitoare şi adânci ale „prologului” (1:1-18), apoi el îşi desfăşoară planul său
desăvârşit, spre a ajunge la următoarea concluzie: „Isus a mai făcut înaintea
ucenicilor Săi multe alte semne care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile
acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui
Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui” (20:30-31).

Page 7 of 30
Acelaşi scop îl urmăresc primele trei evanghelii, însă el apare în mod deosebit în a
patra. Ioan doreşte să prezinte divinitatea lui Cristos şi să aducă pe cititorii săi la
credinţa în Isus. Evanghelia lui Ioan pune în evidenţă realităţile eterne şi spirituale
cuprinse în Cristos. El se adresează în acelaşi timp Bisericii, spre a conduce pe
creştini la o credinţă mai adâncă, şi oamenilor din toată lumea care iubesc şi caută
pe Dumnezeul cel adevărat şi viaţa veşnică.
În rezumat, Evanghelia, sub cele patru forme ale sale, se adresează:
1) mai întâi iudeilor, ca adepţi ai religiei care prevesteşte Împărăţia lui Dumnezeu
pe pământ;
2) apoi celor ne-evrei, adică „neamurilor”, pe de-o parte romanilor care reprezintă
autoritatea şi puterea activă, şi pe de altă parte grecilor, prietenii gândirii şi ai
înţelepciunii umane;
3) în sfârşit, credincioşilor de orice rasă ca să le adâncească viziunea spirituală
despre Cristos.

CUM AU FOST SCRISE EVANGHELIILE?

Propovăduirea orală precedând redactarea
Datele exacte şi împrejurările detaliate ale redactării celor patru evanghelii nu ne
sunt cunoscute. Primele trei evanghelii trebuie să fi fost scrise înainte de anul 70,
data distrugerii Ierusalimului, iar Evanghelia după Ioan cam în jurul anului 95.
Anumite fapte sunt însă clare. Înainte de a fi scriitori, cei patru evanghelişti au fost
nişte propovăduitori. Compunerea evangheliilor nu a fost cauza, ci rezultatul
predicării lor. Ultima poruncă a Stăpânului nu era oare „Propovăduiţi
Evanghelia!”? Marcu ne informează că ucenicii s-au dus şi au propovăduit
pretutindeni, iar „Domnul lucra împreună cu ei şi întărea Cuvântul prin semnele,
care-l însoţeau” (Marcu 16:20).
Un amănunt foarte important este subliniat în textul din Faptele apostolilor 1:21-
22. Apostolii au insistat asupra necesităţii de a numi, ca urmaş al lui Iuda, pe unul
din cei care fuseseră cu Domnul „cu începere de la botezul lui Ioan până în ziua în
care S-a înălţat El de la noi”. Din aceasta reiese că predicarea celor dintâi apostoli
trebuia să fie bizuită pe mărturia oculară a lucrării lui Isus, de la începutul ei.

Page 8 of 30
Aceasta scoate în relief autoritatea unică pe care o are pentru noi rezumatul acestei
propovăduiri, aşa cum îl găsim în evanghelii şi în tot Noul Testament, scris de
către ucenici ai lui Isus sau de contemporani în contact cu cercul lor. Când o
tradiţie, având originea în secolele următoare, se află în contradicţie cu mărturia
apostolilor sau a asociaţilor lor, este autoritar cuvântul martorilor contemporani cu
Isus, nu tradiţia. Pentru a nu ne abate, este foarte important să revenim neîncetat la
origine.
Care era conţinutul predicării acestor martori oculari? Nu ne este greu să ne dăm
seama de aceasta. La început, apostolii au mărturisit despre înviere (Faptele
apostolilor 1:21-22; 4:33). Faptele apostolilor 11:20 ne mai spune că creştinii
împrăştiaţi „au propovăduit Evanghelia Domnului Isus”. Alte pasaje din Faptele
apostolilor 10:34-43 şi 13:16-41 şi din epistolele apostolului Pavel (ex. 1 Corinteni
15:3-8) redau în mod concis unele din aceste predici. Mesajul este centrat puternic
pe cruce şi înviere, pomenind în acelaşi timp şi lucrarea publică a Domnului
nostru. Analizând îndeosebi pasajul din Faptele apostolilor 10:34-43, se poate
regăsi un fel de schemă a unei evanghelii ca a lui Marcu, Matei sau Luca; aceşti
autori ar fi putut să-l ia drept plan pentru scrierile lor. Predica lui Pavel din Faptele
apostolilor 13 este asemănătoare cu textele citate mai sus.
În general se distinge în predicarea apostolilor povestirea faptelor privitoare la Isus
(în greceşte „kerygma”) pe de-o parte, şi învăţătura Lui (în greceşte „didache”), pe
de altă parte. Se crede că „kerygma”, partea narativă a evangheliilor, era predată
mai întâi, îndeosebi ascultătorilor încă necredincioşi spre a-i aduce la credinţă, pe
când cuvintele sau discursurile lui Isus, „didache”, probabil că se repetau celor care
primiseră deja Vestea Bună şi cunoşteau istoria Domnului.
Metoda catihetică evreiască a fost cu siguranţă aplicată de la început şi de către
creştini: învăţătorul rostea povestirea, iar elevul i-o repeta până şi-o însuşea
perfect. Fiind repetate de multe ori, întâmplările referitoare la viaţa lui Cristos, sau
cuvintele Lui, s-au stabilit astfel sub anumite forme verbale definite, aprobate de
apostoli şi de martorii oculari. Elevii le învăţau pe dinafară. Anumite variante
secundare sau amănunte complementare i s-au adăugat lesne, mai ales când
învăţământul, primit în dialectul ebraic pe care-l vorbeau Isus şi ucenicii
(aramaică), era redat în greceşte.
S-a încercat foarte devreme să se alcătuiască scrieri cu faptele sau cuvintele
Domnului. Probabil anumite notiţe au fost scrise chiar din vremea lui Isus, de pildă

Page 9 of 30
de către Matei, singurul „funcţionar al guvernului” dintre ucenici, care ştia desigur
să scrie şi în limba aramaică şi în cea greacă.
Luca (1:1) ne vorbeşte şi el de mai multe istorisiri scrise.

Sursele evangheliilor
Fără să intrăm în toate detaliile, vom menţiona cele mai importante surse ale
evangheliilor, mai ales ale sinopticelor, cum le întrezărim din însuşi textul biblic,
sau prin afirmaţiile conducătorilor Bisericii primare.
1) Mai întâi, singurul izvor esenţial îl constituie viaţa şi învăţătura Domnului
nostru.
2) Apoi, predicarea orală a apostolilor şi amintirile lor personale.
Se presupune, de obicei, că anumite părţi din această propovăduire a lor au alcătuit
o mică expunere de sine stătătoare, fiind predate sau recitate fiecare în parte. Se
deosebesc, de pildă: „kerygma şi didache” (istorisirea faptelor şi învăţăturii lui
Isus); textele din Vechiul Testament care dovedesc că Isus este Mesia; anumite
cântări (Luca 1 şi 2); cuvântările escatologice (privind evenimentele referitoare la
sfârşitul vremurilor), anumite pilde, istorisirile controverselor cu Isus.
3) Felurite încercări scrise, consemnând anumite părţi din predicarea orală
(Luca 1:1).
4) Textele lui Matei, aşa numite „LOGIA”.
5) Învăţătura lui Petru (pusă în scris de Marcu).
6) O sursă comună a lui Matei şi a lui Luca, dar neîntrebuinţată de Marcu.
Unii critici au denumit această sursă ipotetică cu litera Q (de la „Quelle” = izvor, în
limba germană). Alţii susţin că această sursă este inclusă în aşa zisele „Logia” ale
lui Matei, sau adăugată după aceste „Logia”.
Page 10 of 30
7) O sursă particulară a lui Matei.
8) O sursă particulară a lui Luca.
Compunerea evangheliilor
Vom încera să rezumăm ceea ce pare mai plauzibil privind compunerea
evangheliilor.
MATEI, după mai multe vechi mărturii patristice (ale bătrânilor din Biserica
primitivă), a scris el cel dintâi, nişte „Cuvinte ale lui Isus”, în limba arameică.
Acestei culegeri i s-a pus numele „Logia” (discursuri în greceşte). Poate că
apostolul a scris notiţe chiar de la început, din timpul vieţii lui Isus. Aceste „Logia”
au fost, după toate aparenţele, însoţite de povestiri din viaţa lui Isus, chiar de la
început. Mai târziu, se pare că însuşi Matei sau vreun însoţitor apropiat care-l ajuta,
a redactat din nou, direct în limba greacă, un text adaptat evreilor după
împrăştierea lor („Diaspora”). Numai acest text grec a ajuns până la noi.
Se discerne uşor o bază alcătuită din cuvântări ale lui Isus în Evanghelia după
Matei. Aceste ansambluri sunt adunate în cinci mari secţiuni, care se termină
fiecare cu expresia: „După aceste cuvinte…” (Vezi Matei 7:28; 11:1; 13:53; 19:1;
26:1). Acest aranjament grupează cuvintele Domnului nostru pe subiecte, mai
degrabă decât în funcţie de împrejurările în care au fost rostite, ceea ce întemeiază
presupunerea că Isus a trebuit să-Şi repete, El Însuşi, învăţătura în numeroase
ocazii.
Se pare că Evanghelia după Matei a fost scrisă în limba greacă înainte de anul 70,
ca şi celelalte două sinoptice, deoarece distrugerea Ierusalimului apare ca fiind încă
viitoare. Se poate sugera o dată între 50 şi 65. Primii părinţi ai Bisericii l-au privit
întotdeauna pe Matei ca pe cel dintâi scriitor al unei evanghelii, dar astăzi, în
general, se crede mai degrabă că Marcu a fost înaintea lui. Matei a rămas însă pe
bună dreptate în cap de listă, fie pentru că reprezintă cu adevărat o ediţie greacă
bazată pe documentul zis „Logia”, acesta fiind anterior lui Marcu, fie din cauza
relaţiei sale cu Vechiul Testament. Evanghelia după Matei este continuarea marilor
teme din Scriptura evreilor: Mesia, Israel, Legea, Împărăţia lui Dumnezeu,
proorociile.
Evanghelia după MARCU s-ar putea numi şi Evanghelia după apostolul Petru.
Probabil că, după tradiţie, ea a fost prima evanghelie scrisă în limba greacă, la
cererea credincioşilor romani, între anii 50 şi 55.

Page 11 of 30
Marcu redă, după mărturiile cele mai vechi, cuvântările lui Petru. Papias, un creştin
care a trăit cam între anii 70 şi 130, şi care se pare că l-a cunoscut pe apostolul
Ioan, spune că Marcu, „interpretul lui Petru, a scris cu exactitate tot ce zicea Petru,
şi anume cuvintele şi faptele lui Isus. Marcu a avut grijă, înainte de toate, să nu
omită nimic din ce auzise şi să nu includă nici o informaţie falsă” (citat de către
istoricul Eusebiu, 260-340 d.Cr.). Eusebiu mai relatează mărturii că Petru, din
exces de modestie, n-a redactat cu însăşi mâna lui o evanghelie, ci Marcu,
colaboratorul său foarte apropiat, a scris amintirile apostolului despre Isus: „Deci
Marcu a scris aceste lucruri, dar de fapt Petru este cel care mărturiseşte, căci toate
câte se găsesc în textul lui Marcu sunt doar amintirile şi cuvântările lui Petru”.
Menţionăm aici că ultimele douăsprezece versete ale lui Marcu (16:9-20) lipsesc
din mai multe importante vechi manuscrise. Acest fapt ar putea însemna că
Evanghelia primară se oprea la versetul 8, sau că sfârşitul ei s-ar fi pierdut. O
foarte veche mărturie lasă să se înţeleagă că finalul actual ar fi fost adăugat de către
un colaborator apropiat al apostolului Ioan, numit Aristion. Deci aceste ultime
versete îşi păstrează astfel toată autoritatea lor apostolică.
Evanghelia după LUCA a fost scrisă de către acelaşi autor care a scris şi Faptele
apostolilor; aceasta reiese uşor când se compară prefaţa din Luca 1:1-4 şi cea din
Faptele apostolilor 1:1. Părţile din Faptele apostolilor unde se întrebuinţează
pronumele „noi” indică (de la capitolul 16 încolo), că autorul a fost un însoţitor al
lui Pavel. În afară de aceasta, mai reiese şi faptul că autorul cunoştea terminologia
medicală, şi astfel s-a ajuns la concluzia că nu era altul decât Luca, „doctorul cel
prea iubit”, un fidel însoţitor în călătoriile misionare ale apostolului Pavel,
menţionat de trei ori pe nume în Noul Testament (Coloseni 4:14; 2 Timotei 4:11;
Filimon 24). Chiar din secolul al doilea ne-au ajuns numeroase mărturii antice,
atestând că Luca este cu adevărat autorul celei de-a treia evanghelii.
Data acestei evanghelii este determinată de către cea a Faptelor apostolilor, căci
evanghelia a fost scrisă mai întâi. Se pare că a fost redactată între anii 58 şi 60 la
Cezarea, în timp ce Pavel era întemniţat acolo. Tot în acest oraş locuia
evanghelistul Filip, de la care Luca a cules cu siguranţă informaţii utile (Faptele
apostolilor 21:8).

Page 12 of 30
 Evangheliile sinoptice-Aspecte generale
Istorie si Actualitate
Asemănări și Deosebiri
Tot ceea ce a fost mai înainte se adresa omului în fire sau în carne. Există un om de
care se leagă totul în Vechiul Testament, şi acesta este Adam, primul Adam. Există
un OM de care se leagă totul în Noul Testament, şi acesta este Hristos, ultimul
Adam, Domnul venit din ceruri. Aceştia sunt cei doi oameni, ai celor două cărţi.
Sigur, nu neg harul şi bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu care strălucesc
pretutindeni în Vechiul Testament, însă acolo totul gravitează în jurul primului om;
fie că este vorba de Adam însuşi, fie de descendenţii săi – Avraam, sau Moise sau
David – toţi sunt oameni după carne, legaţi de Adam, şi omul după carne este sub
lege şi, de aceea, trebuie dat deoparte. Ce contrast atunci când venim la Noul
Testament, contrast vizibil chiar din structura lui! În loc de patru grupuri de cărţi,
avem o singură secţiune, ca şi cum înaintea noastră ar fi Dumnezeu Însuşi, o
unitate binecuvântată, deşi, după cum vom vedea, şi Noul Testament poate fi
împărţit iar şi iar într-un mod deosebit de remarcabil. Unul, în contrast cu patru;
ceea ce este divin în contrast cu ceea ce este omenesc; mântuirea în contrast cu
falimentul, toate acestea le regăsim în această a doua parte a Bibliei.
Şi ea se împarte în cinci cărţi. Avem cărţile istoriei Evangheliei, care corespund
Genezei. Cât de sugestiv este lucrul acesta dragi fraţi! În Geneza avem viaţa a
şapte persoane, aşa cum am văzut, fiind în ansamblu o istorie despre viaţa divină în
om; aici, avem viaţa în o persoană; este viaţa în Însuşi Fiul lui Dumnezeu. O nouă
Geneză, binecuvântat fie Dumnezeu, cu adevărat un nou început, nu cu omul,
oricât de credincios, ci cu Hristos Însuşi.
În Fapte avem o a doua parte, un Exod, care prezintă istoria răscumpărării. Nu
spun că în Fapte avem lucrarea de răscumpărare; ştim că aceasta este descrisă la
sfârşitul Evangheliilor, prin lucrarea lui Hristos. Dar aici avem istoria

Page 13 of 30
răscumpărării, la fel cum în Exod avem istoria eliberării fiilor lui Israel din Egipt,
scoşi de sub robia lui faraon. Tot aşa în Fapte avem eliberarea lui Israel de sub
jugul iudaismului, la libertatea Evangheliei lui Hristos. Un adevărat Exod.
Prin cea de a treia carte, care corespunde Leviticului, Noul Testament amplifică în
mod minunat învăţătura acestuia. În cele paisprezece epistole ale lui Pavel, avem
un Levitic care, în ce priveşte plinătatea, varietatea şi perfecţiunea, ca şi apropierea
minunată în care ne aduce, depăşeşte cartea Levitic, la fel cum realitatea întrece
umbrele. În epistolele lui Pavel ne ne sunt prezentate în toată frumuseţea şi
varietatea lor: locul nostru de apropiere, principiile sfinţeniei pe baza cărora
suntem aduşi aproape şi rămânem în prezenţa sfântă a lui Dumnezeu.

Astfel ajungem din nou la Numeri, la experienţa pustiului, pe care o avem atât de
frumos prezentată în Noul Testament în epistolele lui Petru, Iacov, Ioan şi Iuda
numite de obicei epistole generale sau universale. Acestea ne prezintă, în contrast
remarcabil cu epistolele lui Pavel, nu atât de mult locul apropierii de Dumnezeu,
cât pe cel al responsabilităţii pe pământ, şi harul de care avem nevoie pentru a
umbla într-un chip vrednic de Domnul. În cele din urmă, în Apocalipsa avem un
adevărat Deuteronom, o privire retrospectivă asupra istoriei Bisericii răscumpărate
de Dumnezeu, şi apoi o privire în viitor, la cele ce urmează să aibă loc după
acestea, şi chiar şi mai adânc în viitor, către moştenirea veşnică, şi partea poporului
preaiubit al lui Dumnezeu, fie el pământesc sau ceresc; apoi Scripturile inspirate se
termină cu privirea către veşnicie, bucuria nesfârşită în prezenţa lui Hristos, pentru
totdeauna. Este un Deuteronom minunat, care se sfârşeşte în cel mai potrivit fel,
după cum o arată şi numărul său - Dumnezeu cu omul, „Iată, cortul lui Dumnezeu
este cu oamenii, şi El va locui cu ei”. Astfel vedeţi desfăşurat înaintea noastră un
subiect atât de încântător care va merita timpul pe care îl vom petrece studiindu-l.
Iar acum ne ocupăm de Geneza tuturor acestora, de începutul lor, de cele fără de
care nici restul nu ar fi posibile, fără de care nu am avea nimic din ceea ce
urmează. Temelia este aşezată de relatările minunate din Evanghelii care ne
vorbesc despre acea viaţă minunată care, aşa cum spune Ioan, era cu Tatăl, şi ni s-a
arătat. Cu alte cuvinte, nimeni nu poate contesta faptul că tema celor patru
evanghelii este viaţa lui Hristos Însuşi. Nimănui nu i-ar trece prin cap că ele se
ocupă în primul rând cu viaţa celor doisprezece apostoli sau cu istoria poporului
evreu sau cu viaţa lui Ioan Botezătorul. Toate acestea sunt descrise, alături de
multe ale subiecte, însă cine şi-ar putea închipui, măcar pentru o clipă, că aceste

Page 14 of 30
Evanghelii au o altă temă decât Persoana lui Hristos Însuşi? Tot restul este
subordonat Lui, este fundalul, am putea spune că este doar suportul pe care este
aşezată bijuteria, strălucind cu toată frumuseţea ei glorioasă; nu pentru a orbi ci
pentru a atrage, nu doar ochiul, ci inima, şi a ne trezi dragostea şi adorarea faţă de
El.
Dar acum, fiind ferm convinşi care este tema celor patru evanghelii, trebuie să le
privim mai îndeaproape pentru a vedea elementele diferite care compun această
temă. Cele mai multe lucruri din natură sunt alcătuite dintr-o îmbinare de elemente.
Ceea ce observăm noi este rezultatul unui amestec. Hainele pe care le purtăm sunt
alcătuite din mai multe materiale combinate; lumina este compusă din raze de
culori diferite, care se îmbină perfect una cu cealaltă, oferindu-ne o singură rază,
prin care putem vedea clar toate lucrurile. Tot aşa stau lucrurile şi cu aceste patru
evanghelii; fără îndoială că ele ne prezintă Persoana binecuvântată a lui Hristos,
dar această Persoană ne este prezentată în toate caracterele ei felurite, în aşa fel
încât avem parte de o imagine completă şi nu una parţială a lui Hristos; avem o
perspectivă divină asupra a ceea ce este El, şi nu doar una omenească.
Dacă am fi dorit să scriem o biografie a lui Isus am fi făcut exact ceea ce au făcut
de-a lungul timpului sute de creştini devotaţi care au studiat Scriptura. Priviţi doar
cataloagele de cărţi căutând titluri care ne prezintă viaţa lui Isus; ce veţi găsi? Patru
vieţi? Nu; veţi găsi că cele patru evanghelii au fost, figurat vorbind, presate
împreună şi combinate într-o singură viaţă. De ce? Este ca şi cum ai spune: este o
greşeală să ai patru evanghelii, patru vieţi; vrem o singură viaţă. Nu spune că
acesta este gândul cu care toţi aceştia au scris despre viaţa lui Hristos – cu
siguranţă nu – dar toţi au eşuat în a accentua trăsătura despre care vorbesc eu.
Ştim că înţelepciunea divină a avut un scop oferindu-ne patru biografii diferite şi
separate. Dacă Dumnezeu ar fi dorit să ne ofere o singură biografie perfectă a
Fiului Său, El ar fi putut să o facă, însă El a avut un plan, şi anume ca noi să nu
vedem doar o latură a Fiului Său binecuvântat, ci patru laturi. Şi astfel El ne-a
oferit patru biografii, scrise în cel mai natural mod posibil. Toate cele patru ne
descriu aceeaşi Persoană. Ioan vorbeşte despre acelaşi Isus ca şi Matei, este foarte
uşor să realizăm aceasta. Nu sunt două persoane, şi totuşi, cât de diferit ne este
prezentată aceeaşi Persoană!
Haideţi să comparăm aceasta cu imaginile pe care ni le prezintă cortul întâlnirii,
care ne vorbesc despre persoana lui Hristos aici pe pământ. În acea parte care
vorbeşte despre Hristos Însuşi, covoarele cortului, cortul în sine, există patru

Page 15 of 30
învelitori, care prezintă persoana Domnului. Mai întâi, era cortul în sine, sau prima
învelitoare, alcătuită din patru culori întreţesute, albastru, purpuriu, stacojiu şi in
subţire răsucit – patru culori diferite amestecate şi brodate cu heruvimi. Peste
acestea era o învelitoare din păr de capră; apoi una din piei de berbec vopsite în
roşu, şi apoi, în cele din urmă, una din piei de viţei de mare. Nu vreau să speculez
sau să merg dincolo de ceea ce citim în Scriptură; dar aceste două serii de „patru”,
aşa cum le vedeţi aici, nu ne prezintă oare patru laturi ale persoanei lui Hristos?
Sau, pentru a merge şi mai departe în trecut, nu ne sugerează această cifră
imaginea pământului; a creaturii dependente, pusă la încercare, şi fiind datoare să
asculte aici pe pământ? Binecuvântat să fie Domnul că, atunci când privim la
Hristos, lucrurile sunt diferite pentru că, dacă vă amintiţi, acele covoare care
alcătuiau prima învelitoare a cortului erau lungi de douăzeci şi opt de coţi şi late de
patru coţi. Numărul patru, prezent de două ori aici, ne vorbeşte despre pământ şi
despre aceste patru laturi ale persoanei lui Hristos; şi totuşi, patru înmulţit cu şapte,
ne spune că, deşi El a luat locul omului creat, locul punerii la încercare, al
smereniei şi al supunerii, în El era perfecţiunea divină; de şapte ori patru, ceea ce
înseamnă douăzeci şi opt de coţi.
Aşa cum am spus deja, nu vrem să speculăm, dar oare, intrând în detalii, nu vom
putea găsi o corespondenţă între aceste culori şi câte una dintre Evanghelii? De
exemplu, dacă aş putea doar indica ceea ce pare să se vadă la o privire superficială:
avem culorile primei învelitori, albastru, purpuriu, stacojiu şi in subţire răsucit.
Albastru este culoarea cerului. Şi nu avem oare o evanghelie cerească? Nu trebuie
să vă mai spun eu că este vorba despre Ioan. Purpuriul este culoarea regalităţii
iudaice. Şi nu avem oare o evanghelie care ne prezintă pe Împăratul iudeilor? Din
nou, răspunsul este Matei, care ne vorbeşte despre Împăratul iudeilor. Stacojiul
vorbeşte despre glorie, glorie universală, şi nu avem o evanghelie care ne prezintă
pe unul care mai întâi a coborât în moarte, şi apoi a fost înviat, pentru a ocupa un
loc de glorie supremă? Poate că lucrul acesta este mai greu de observat, însă eu
cred că Marcu ne prezintă acest aspect. În timp ce, inul subţire răsucit ne vorbeşte
despre caracterul Său uman, însă desăvârşit, aşa cum ni-L prezintă Luca.
Sau, din nou, dacă privim la cele patru învelitori. Prima dată am vorbit despre
culorile primeia dintre ele. Însă ea în ansamblu, cu heruvimul care ne vorbeşte
despre guvernare, am putea spune că sugerează ceea ce este legat în mod direct cu
cârmuirea. Şi aş sugera că o putem lega cu evanghelia după Matei. Priviţi apoi la
părul de capră, care vorbeşte despre jertfa pentru păcat, prezentată fără îndoială în
evanghelia după Marcu. Priviţi apoi la pieile de berbec vopsite în roşu, imagine a

Page 16 of 30
devotamentului până la moarte, pe care l-am putea lega cu evanghelia după Ioan;
iar apoi, pieile de viţel de mare, care ne vorbesc despre pământ, pe care ne-ar putea
trimite cu gândul la Luca. Doar sugerez aceste legături, nu spun neapărat că aşa
este, însă este foarte interesant şi în acelaşi timp izbitor felul în care vedem că, cel
puţin într-o oarecare măsură, există o corespondenţă între imaginile care ne
prezintă aspecte diferite ale caracterului Domnului şi Evangheliile despre care vom
vorbi în continuare.

Să nu vă gândiţi că ne-am abătut de la subiect. După cum ştiţi, nu putem intra pe

deplin în detaliile acestor cărţi. Ci ceea ce vrem să vedem este tema lor generală,
caracterul fiecăreia dintre ele, în comparaţie cu restul Scripturii. Ne vom întoarce
însă la cort şi la prima sa învelitoare. Vă amintiţi că ea era brodată cu heruvimi, ca
şi perdeaua care despărţea Locul Sfânt de Locul Preasfânt. Pentru prima dată,
heruvimul cu sabia învăpăiată ne este prezentat la poarta grădinii Edenului, după
căderea în păcat. Apoi îi vedem pe chivot şi capacul îndurării, şi apoi în Ezechiel,
acolo unde Dumnezeu exercită judecata. De asemenea, îi vedem şi în Apocalipsa,
acolo unde este aşezat tronul de judecată al lui Dumnezeu. Nu ne oferă şi aceste
lucruri o lumină mai clară despre Evanghelii? Vă veţi aminti că ni se spune explicit
în Evrei că perdeaua este trupul lui Hristos. Perdeaua ne prezintă Persoana lui
Hristos în trup de om aici pe pământ, şi pe acea perdea erau brodaţi heruvimi.
Acum perdeaua ne vorbeşte despre persoana lui Hristos, însă heruvimul ne
vorbeşte despre El ca Cel care exercită judecata. Un verset din Ioan 5 leagă
împreună aceste gânduri: „Şi I-a dat autoritate să facă judecată pentru că este Fiu al
Omului”. Cu alte cuvinte, datorită umanităţii Domnului, datorită a ceea ce ne
prezintă aceste evanghelii, El are autoritatea de a exercita judecată, El are acel
caracter al heruvimului, dacă pot spune aşa, pentru că El este Fiul Omului.
Tot aşa, când vorbim despre Apocalipsa, vă rog să remarcaţi descrierea acelor
făpturi vii, care corespund exact heruvimilor din Vechiul Testament. Ele ne sunt
descrise în Apocalipsa 4:7 „şi cea dintâi făptură vie, asemenea unui leu; şi cea de-a
doua făptură vie, asemenea unui viţel; şi cea de-a treia făptură vie, având faţa ca de
om; şi cea de-a patra făptură vie, asemenea unui vultur zburând”. Făpturi vii, aşa
cum spuneam, care ne prezintă toată energia lui Dumnezeu implicată în executarea
judecăţii. Aceste creaturi, aceşti heruvimi sunt exact ceea ce era brodat pe perdeaua
templului. Ele ne amintesc de un singur lucru, şi anume că Hristos area autoritatea
să exercite judecata. El este cel care are aceste caracteristici, şi aceasta pentru că

Page 17 of 30
este Fiu al Omului. Aşa că atunci când privim la Fiul Omului prezentat în
Evanghelii observăm exact caracteristicile heruvimilor.
Mai întâi ca un leu, apoi ca un taur sau bou – cuvântul nu este exact viţel – în al
treilea rând o faţă de om şi în al patrulea rând ca un vultur zburând. Să legăm şi
aceste lucruri cu cele patru evanghelii. Tocmai în capitolul citat din Apocalipsa ni
se vorbeşte despre „leul din seminţia lui Iuda”, care ne trimite cu gândul la
binecuvântarea lui Iacov pentru cei doisprezece fii ai săi, în Geneza 49 : „Iuda este
un leu tânăr”. Oamenii vorbesc despre leu ca regele animalelor. Aşa că imaginea
leului ne vorbeşte despre Hristos în caracterul Său regal, şi, mai precis, ca Rege al
iudeilor. Aceasta este tema evangheliei după Matei. Cea de a doua făptură vie,
boul, este animalul care slujeşte omului; după cum spune Scriptura, „în mulţimea
boilor este putere”. Aspectul acesta ni-l prezintă Marcu; Hristos, Slujitorul
desăvârşit, cel care a luat asupra Sa jugul slujirii – El, care nu ar fi trebuit să poarte
niciun jug.
Priviţi din nou la capitolele minunate din Luca. Vedem acolo nu autoritatea regală,
nici măcar pur şi simplu slujirea, ci este o evanghelie intens umană. Este inima lui
Dumnezeu care vorbeşte printr-o şi către o inimă de om am putea spune. Este
chipul de om. În timp ce în vulturul care se înalţă mai sus şi mai sus în înălţimile
cerului, nu ne este greu să regăsim evanghelia după Ioan.
Nu este oare remarcabil că avem toate aceste imagini, care toate ne vorbesc despre
aceste patru evanghelii care ne prezintă toate persoana lui Hristos? Nu este nimic
forţat aici; nu cred că este niciun fel de speculaţie în ceea ce am spus până acum, şi
sunt sigur că toate acestea ar trebui să trezească în noi cele mai profunde gânduri şi
studiu cu privire la ceea este plinătatea minunată a evangheliilor.
În timp ce medităm la această porţiune a subiectului, aş vrea să sugerez că un
scriitor foarte priceput a ajuns foarte aproape de adevăr în multe aspecte, şi totuşi a
eşuat în a surprinde gândul Duhului, şi aceasta dintr-un motiv foarte simplu. S-a
gândit mai de grabă la cei pentru care au fost scrise evangheliile, decât la Persoana
minunată care ne este revelată în evanghelii, - cu alte cuvinte înaintea sufletelor nu
era pus Hristos Însuşi, ca singura ţintă măreaţă a privirilor, Cel care se află în
centrul gândurilor lui Dumnezeu. Astfel, el ne spune că Matei este evanghelia
scrisă pentru iudei, creştini iudei, că este străbătută în întregime de un mod iudaic
de a privi lucrurile. Într-adevăr; însă cât de departe este aceasta de gândul că
Hristos Însuşi ne este prezentat acolo care Împărat al iudeilor.

Page 18 of 30
În acelaşi fel el spune, Marcu a fost scrisă pentru romani, pentru că acolo faptele
sunt relatate foarte scurt şi la obiect, într-un mod aproape profesionist, trecând de
la un lucru la altul. Şi aceasta este adevărat într-un anumit sens, însă aceasta nu
este pentru că se potriveşte felului de a gândi roman, ci pentru că ne prezintă un
Slujitor desăvârşit, gata întotdeauna pentru a sluji, mergând de la un punct la altul
de-a lungul drumului.

Tot aşa el ne spune că Evanghelia după Luca a fost scrisă pentru greci; şi că ea se
potriveşte felului de a gândi şi de a se exprima al grecilor; şi că toată relatarea este
marcată de un anumit fel artistic de a prezenta lucrurile folosind anecdote şi
ilustraţii. Din nou departe de adevăr, deşi poate că există un sâmbure de adevăr, dar
el L-a pierdut din vedere pe Hristos şi priveşte înainte de toate la oameni.

Şi apoi ne spune că Ioan a fost scrisă pentru Biserică, pentru cei care Îl cunoşteau
pe Hristos. Este adevărat dar foarte departe de plinătatea adevărului.

După ce am privit de câteva ori la Evanghelii în ansamblu, pentru a le lega cu

diferite imagini, vom privi acum pe scurt la fiecare dintre ele în parte. Dar înainte
de toate câteva cuvinte despre legătura dintre ele.

Ele sunt în număr de patru, şi aceasta vorbeşte despre pământ şi slăbiciune; de

aceea, aici Îl vedem pe Domnul ca om pe pământ, luând locul creaturii, supus
încercărilor din această lume. Aceasta, şi cu mult mai mult, a însemnat pentru El
umanitatea.

Dar aceste patru evanghelii sunt foarte diferite una de cealaltă, şi primele trei au o
trăsătură comună, diferită de cea de a patre. De aceea, nu trebuie să fim surprinşi
dacă vom vedea că Matei, Marcu şi Luca sunt grupate împreună, iar Ioan este
separat.

Page 19 of 30
Dar să ne oprim aici. Trei Evanghelii, şi una. Dacă ar fi să împarţi numărul patru,
cum ai face-o? Doi şi doi. Aşa se împarte în mod natural. Dar cu cât mai mult
privim la numere, cu atât mai mult vom descoperi în ele. Aşa cum v-am sugerat
mai înainte, numerele pare sugerează răul, iar cele impare binele. Avem Geneza,
Levitic şi Deuteronom: numerele impare. Geneza sugerează viaţa, Levitic, intrarea
în prezenţa lui Dumnezeu, iar Deuteronomul, Dumnezeu cu omul; în timp ce cele
două numere pare, „doi” şi „patru”, sugerează răul. În Exod avem robia păcatului
din care poporul a trebuit să fie eliberat, iar în Numeri avem pustiul şi falimentul.
Aşadar, dacă evangheliile ar fi fost împărţite în două şi două, viaţa Domnului
nostru ar fi fost împărţită într-un sens rău. Ar fi fost o despărţire care ar fi marcat
slăbiciunea şi puterea răului mai de grabă decât puterea binelui.

Însă ce avem în schimb? Trei Evanghelii legate atât de clar împreună încât au fost
cunoscute dintotdeauna ca Evanghelii sinoptice. Iar cuvântul sinoptic înseamnă
„luat împreună”. Luate împreună – trei – Matei, Marcu şi Luca. Ioan a stat
întotdeauna aparte în însemnătatea ei de neegalat, ca o Evanghelie aparte. Trei este
numărul manifestării divine. Unu este numărul unităţii şi desăvârşirii divine.
Atunci când priveşti cele trei Evanghelii sinoptice împreună, ele îţi descoperă în
mod minunat plinătatea divină care locuia în Omul Hristos Isus aici pe pământ.
Toate trei împreună, în armonie, ni-L prezintă pe Dumnezeu arătat în Hristos, ca şi
Împărat, Slujitor şi Om.

Ajungem din nou la Ioan şi vedem că ea este aparte. Nu este nevoie de o prezentare
în trei aspecte, deşi şi ea este împărţită în trei secţiuni. Trei secţiuni sugerează
gândul arătării depline. Dar este o singură Evanghelie, este Evanghelia Divinităţii.
Şi totuşi ea face parte din cele patru; pentru că totul s-a descoperit în Omul Hristos
Isus.

Daţi-mi voie să vă reamintesc acel verset in Ioan 1 . „Şi Cuvântul S-a făcut carne,
şi a locuit printre noi (şi noi am privit gloria Lui, glorie ca a Singurului de la
Tatăl)”. Gloria divină s-a arătat, dar s-a arătat în Cuvântul întrupat, Omul Hristos
Isus aici jos pe pământ. Şi astfel privesc la cele patru evanghelii şi spun „Am de a
face cu un Om pe pământ, cu creatura pusă la încercare. Dar privesc la acel Om –
Omul în poziţia de slăbiciune, umilinţă şi punere la încercare – şi văd în El

Page 20 of 30
manifestarea deplină a gloriei divine – privesc din nou şi Îl văd pe Dumnezeu –
Dumnezeu în desăvârşirea Sa”. Lucrul acesta este, am putea spune, înscris în însăşi
structura cărţilor, imprimat în forma şi caracterul lor. Vedem aceasta încă înainte
de a privi vreun pic la conţinutul lor. Cât de minunat este Dumnezeu care a scris
Cuvântul Său în acest fel, arătându-ne perfecţiunea pe care o vom găsi în el, încă
dinainte de a ajunge să privim la conţinutul cărţii.

Cred că nu există niciun alt pasaj din Scriptură care să ne fie mai familiar decât
cele patru Evanghelii, şi totuşi, nu este oare adevărat că simţim cât de puţin le-am
pătruns? Cine poate zugrăvi în chip vrednic perfecţiunea pe care o găsim în ele?
Cine poate prezenta pe deplin frumuseţile caracterului binecuvântatului nostru
Mântuitor? Trebuie să învăţăm, să luăm acele lucruri care ne sunt familiare încă
din copilărie şi să descoperim ceva din minunile pe care ele le aduc înaintea
inimilor noastre, pentru gloria lui Dumnezeu.

Trei sunt împreună, Matei, Marcu şi Luca, leul, boul şi omul. Matei ni-L prezintă
pe Mesia, Împăratul lui Isreal. Nu poţi citi primul verset din Matei fără să vezi că
acesta este subiectul întregii cărţi. „Cartea genealogiei lui Isus Hristos, fiu al lui
David, fiu al lui Avraam”. Avem două titluri ale Sale. „Fiu al lui Avraam” care Îl
leagă cu toată familia credinţei; care arată, cu alte cuvinte, cum viţa se extinde
dincolo de zid, către neamuri.

Dacă El ar fi fost doar Fiu al lui David, noi am fi ca femeia siro-feniciană, dacă am
fi cerut vreo binecuvântare în acest fel. Ea a spus, „ai milă de mine, Doamne, Fiul
lui David”. Aceasta înseamna Mesia, Împăratul lui Israel, iar Domnul i-a răspuns:
„Nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”. Dar atunci când citesc că
El nu este doar Fiu al lui David, ci şi Fiu al lui Avraam, atunci spun, dacă există
credinţă care să întindă mâna şi să ceară binecuvântarea; dacă există credinţa care
era în acea sărmană femeie siro-feniciană care a putut spune – şi cât de mult se
bucură Domnul să I se aducă un astfel de argument – dacă ea a putut spune „Da,
Doamne, dar şi căţeii mănâncă din firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor” –
ea este o fiică a lui Avraam, pentru că în ea se găseşte credinţa lui Avraam, şi
Matei Îl prezintă pe Isus Hristos, Fiul lui David, Fiul lui Avraam.

Page 21 of 30
Priviţi pentru un moment această genealogie şi numele femeilor din ea. Sunt doar
patru, şi fiecare dintre ele are un nume dintre naţiuni. Nu sunt „mame în Israel”, în
sens direct. Mai întâi este Tamar. Ea este dintre naţiuni, şi vai! păcatul ei ne este
adus înainte în mod atât de clar; o istorie atât de ruşinoasă, pe care ne este ruşine şi
să o citim în public. Apoi este Rahav, sărmana femeie din Ierihon, o alta dintre
neamuri, şi al cărei caracter era mult prea stricat pentru a fi prezentată în ceea ce
noi numim o societate onorabilă. Apoi este Rut, moabita, şi ea dintre naţiuni. Şi
apoi Batşeba, despre care nu ştim sigur dacă era dintre naţiuni, dar al cărei soţ era
Urie Hetitul. Însă legat de celelalte trei, nu avem niciun dubiu că ele proveneau
dintre neamuri.

Tocmai aici, în genealogia menită să dovedească poziţia Domnului ca Împărat al

Iudeilor, pentru ca iudeii să nu o poată contesta, apar numele unor femei care
distrug orice pretenţie legală la tron.

Şi totuşi, cine sunt acestea? Fac parte din Iuda, tatăl seminţiei din mijlocul căreia
sceptrul nu avea să se îndepărteze. Este Rahav, străbuna lui David, şi Rut, de
asemenea, iar Batşeba este legată cu David însuşi, fiind mama lui Solomon.
Cât de frumos sunt ţesute în spiţa regală a Israelului numele acestor femei dintre
neamuri, femei păcătoase, în aşa fel încât pentru a fi fiul lui David, trebuia să fii fiu
al acestor femei dintre neamuri. Nu are şi lucrul acesta o semnificaţie profundă?
Tocmai în evanghelia care ne prezintă fără niciun dubiu naşterea şi genealogia
Împăratului, ni se arată încă de la început că binecuvântarea depăşeşte graniţele lui
Israel. El este de asemenea şi Fiul lui Avraam. Astfel, în primul capitol al acelei
Evanghelii care Îl prezintă ca Împărat al iudeilor, este arătat şi harul minunat
îndreptat către neamuri. Priviţi la capitolul următor. El se naşte ca Împărat în
Betleem; este un copilaş în braţele mamei Sale. Şi cine vine să I se închine?
Înţelepţi, însă nu din Israel, deşi şi acolo erau înţelepţi care puteau să îşi deschidă
Bibliile şi să citeze capitolul şi versetul care vobeau despre locul naşterii Sale. Dar
ei nu fac niciun pas pentru a I se închina. „El a venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au
primit”. Dar oamenii din răsăritul îndepărtat, reprezentând naţiunile de departe, pot
sa vină şi să Îi dea glorie şi onoare, la fel cum, în zilele Mileniului, naţiunile vor
veni şi vor aduce glorie şi onoare cetăţii Mielului.

Page 22 of 30
Acesta este Împăratul lui Israel, Cel pe care Îl veţi găsi în toată Evanghelia după
Matei. Caracterul Împăratului şi principiile împărăţiei Sale ne sunt prezentate în
mod atât de minunat în aceste capitole. Doar o privire la pasajele principal ne va fi
îndeajuns. Am văzut deja genealogia şi naşterea Împăratului în primul capitol, şi
închinarea magilor în al doilea, care se încheie cu persecuţia lui Irod, fuga în Egipt
şi întoarcerea ulterioară în Nazaret în Galilea. Toate „ca să se împlinească
Scripturile” – o expresie care apare constant în această Evanghelie, caracteristică
pentru tema ei.
În cele două capitole care urmează, trei şi patru, Îl vedem prezentat pe Împăratul,
uns şi recunoscut din ceruri, şi apoi dovedit în urma ispitirii din pustiu. Cât de
binecuvântat este să ne gândim că înainte ca El să facă vreo lucrare publică, înainte
de a fi pus la încercare în pustiu, Dumnezeu L-a uns, şi a pus peste El pecetea
aprobării Sale. Ce taine de viaţă desăvârşită trebuie să fi conţinut cei treizeci de ani
petrecuţi în ascuns, taine privite doar de ochiul şi inima lui Dumnezeu.
Urmează trei capitole care conţin „Predica de pe Munte”, unde sunt revelate
principiile divine ale Împărăţiei. Ce sfinţenie, ce spiritualitate strălucesc din ea, şi
totuşi cât de bine se îmbină ea cu o evanghelie care vorbeşte despre pământ.
După predica de pe munte, şi în contrast minunat cu principiile pure şi înălţătoare
ale sfinţeniei pe care le prezintă ea, şi totuşi în perfectă armonie cu ele, vedem cum
Împăratul, în mila Sa, curăţă pe leproşi, vindecă orice suferinţe omeneşti, alungă
demoni, învie morţi – toate acestea una după cealaltă în capitolele 8 şi 9.
Iar El nu se mulţumeşte să facă singur această lucrare, ci în capitolul 10 el
pregăteşte şi trimite ucenici în aceeaşi misiune a dragostei, pe care o leagă cu
proclamarea Evangheliei Împărăţiei, care va fi predicată înainte ca naţiunea să îşi
primească adevăratul Împărat.
Începând cu capitolul 11, se arată umbrele. Ioan este aruncat în închisoare şi, din
singurătate, trimite acel cuvânt de credinţă neîncrezătoare – dacă pot folosi acest
contrast - în ce priveşte faptul că Domnul este cu adevărat Împăratul. În acelaşi
capitol avem mustrarea cetăţilor care avuseseră parte de binecuvântare, unde El
făcuse cele mai măreţe lucrări, pentru că rămăseseră în necredinţă. Dar în mijlocul
întunericului necredinţei care se aşternea atât de repede printre oameni, auzim
acele cuvinte ale harului care rămân asupra celor pe care El îi iubea – cuvinte care
au adus pace în nenumărate mii inimi trudite, şi încă vor face aceasta dacă El va
întârzia: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă”.

Page 23 of 30
În capitolul următor, 12, lucrurile sunt trasate mai clar, şi vrăjmăşia se arată pe
faţă. Căpeteniile Îl acuză că face minuni prin Beelzebub, prinţul demonilor, şi după
această desconsiderare a puterii Duhului Sfânt, El nu poate decât să vestească
pierirea unora atât de împietriţi.

Aceasta ne aduce la forma tainică a Împărăţiei, descoperită în aceste pilde

minunate din capitolul 13 – o înşeptită prezentare a felului cum vor decurge
lucrurile în absenţa Împăratului. Nu pot decât să vă atrag atenţia asupra faptului că
primele patru sunt separate de ultimele trei, şi ne prezintă forma exterioară, unde
există răul, şi, respectiv planul tainic al lui Dumnezeu, inclusiv judecata finală care
va avea loc înainte de întemeierea Împărăţiei Sale. Perla este Biserica; comoara din
ţarină este Israel şi lumea. Negustorul este în ambele cazuri Domnul Însuşi.

De aici şi până la scenele finale vedem o retragere evidentă. Harul continuă să

lucreze, cei flămânzi sunt hrăniţi şi cei nevoiaşi sunt ajutaţi, dar Domnul caută să
se retragă. Până la momentul când va fi jertfit, El evită orice confruntare cu iudeii,
cu excepţia cazurilor când credincioşia face necesară o astfel de confruntare. Dar,
omeneşte vorbind, orice speranţă este pierdută. Urmărim paşii unui Împărat
respins. Şi totuşi acolo unde naţiunea necredincioasă a închis uşa, urmărim imagini
atât de frumoase ale Evangheliei, cum este cea a femeii siro-feniciene, o lumină
aruncată asupra întemeierii Bisericii Sale, şi stălucirea deplină a gloriei Sale în
schimbarea la faţă.

Toate evangheliile încep scenele finale cu intrarea în Ierusalim, care este în mod
special caracteristică lui Matei şi este prezentată în detaliu, împreună cu acele
discuţii inegalabile în care El închide gura adversarilor Săi, şi pildele în care El
arată responsabilitatea lor – cu aceasta discursul profetic se încheie. El include
viitorul lui Israel, al Bisericii şi al Naţiunilor.

Avem în final răstignirea Împăratului lor – trădarea Sa de către unul din ai Săi;
judecata şi condamnarea înaintea Sinedriului; sentinţa pronunţată de Pilat
împotriva voinţei sale şi scrisă pe propria Sa cruce – un ecou potrivit al cuvintelor
îngrozitoare ale poporului, „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor

Page 24 of 30
noştri”. Dar în toate acestea, El este Împăratul, El se supune insultelor şi
batjocurilor lor ca unul care cu uşurinţă i-ar fi putut nimici; El mărturiseşte înaintea
lui Pilat că este Împărat; şi chiar şi în moarte El „Şi-a dat duhul”, ca un Împărat.

Aceasta mă conduce să spun un cuvânt despre ceea ce vă este familiar celor mai
mulţi dintre voi în ce priveşte perspectiva din care este privită moartea Domnului
în această evanghelie. Detaliile sunt relatate în altă parte; Matei este evanghelia
cârmuirii, şi moartea Domnului este privită din această perspectivă. Moartea este
pedeapsa pentru păcat – pentru încălcarea poruncii – în căile cârmuirii lui
Dumnezeu. Aşa că aici avem moartea, şi, ceea ce este mai profund decât moartea –
părăsirea de către Dumnezeu. Este aspectul morţii ca jertfă pentru vină, şi ne
prezintă plata deplină pentru păcatele comise.

Ultimul capitol ne prezintă învierea Împăratului. Iar învierea Sa triumfătoare este

însoţită, în mod corespunzător, de învierea multor sfinţi – părtaşi cu El în acel act
de putere.

Evanghelia se încheie în Galilea – respins de ai Săi – dar încredinţând slujitorilor

Săi marea lucrare, şi asigurarea că toată puterea este în mâinile Sale, care este
Împăratul, şi a faptului că El este cu ei până la sfârşitul veacului.

Ce Împărat! Ce Evanghelie!

Dar trebuie să trec în grabă la Marcu, fără a mai repeta ceea ce am văzut deja în
Matei, ci prezentând trăsăturile caracteristice ale cărţii.

Există o mare asemănare între ea şi Matei, şi unii chiar au crezut că Marcu este un
fel de rezumat, sau o nouă ediţie a lui Matei. Astfel de gânduri vin doar din partea
criticilor care judecă prin înţelepciune omenească. Dar oricine citeşte şi studiază
această evanghelie va vedea că ea are un scop diferit de la început şi până la sfârşit.

Page 25 of 30
În primul rând, Duhul Sfânt trece sub tăcere, dacă pot spune astfel, tot ceea ce are
legătură cu naşterea şi copilăria Domnului nostru. Îl avem înaintea noastră ca şi
Om matur. Ioan Botezătorul îl vesteşte în câteva cuvinte. Apoi El este trimis în
pustiu pentru a fi ispitit de diavolul şi acolo, înainte de a fi citit mai mult de 10
versete, deja îl vedeţi pe Robul credincios implicat în lucrarea Sa.

Slujitorul lui Dumnezeu, Profetul lui Dumnezeu a venit pentru a aduce

binecuvântările lui Dumnezeu sărmanului om păcătos, şi El trece de la o persoană
la alta am putea spune, aici punându-Şi mâinile peste un lepros, acolo peste un
demonizat, apoi peste soacra lui Petru; oricine ar avea nevoie de vindecare divină,
o primeşte prin El. Şi ca şi cum ar rezuma pentru noi într-un verset toate activităţile
Domnului, evanghelistul spune că, după apusul soarelui, „au adus la El pe toţi cei
care erau bolnavi şi pe cei demonizaţi... şi i-a vindecat pe toţi”.

Acest caracter străbate întreaga Evanghelie, El trece de la o lucrare la alta, dintr-un

loc în altul. Nu există niciun fel de amânare, nicio abatere de la slujire; am putea
spune că El lasă ca lucrarea Sa să vorbească pentru Dumnezeu şi apoi, ca Profet al
lui Dumnezeu, tot ceea ce El spune despre un lucru este concis şi direct legat de
acel lucru.

Iubiţi fraţi, cât de binecuvântat este gândul că, Cel care Îl slujeşte pe Dumnezeu în
mod desăvârşit aici este Acelaşi care slujeşte pe sărmanul om păcătos. Cât de
mişcător este faptul că Evanghelia slujitorului desăvârşit a fost scrisă de unul care
s-a dovedit a fi un slujitor foarte imperfect. Marcu i-a însoţit pe Pavel şi pe
Barnaba până la un punct, şi apoi, fie din frică, fie pentru a evita să sufere răul ca
un bun ostaş al lui Isus Hristos, el s-a întors. Din acest motiv, în următoarea
călătorie Pavel a refuzat să îl mai ia cu ei – deşi aceasta l-a costat despărţirea de
Barnaba. Mai târziu citim însă ca încurajare: „Ia-l pe Marcu şi adu-l cu tine, pentru
că îmi este folositor pentru slujbă” (2. Timotei 4:11 ). La fel stau lucrurile şi cu
oaia care a rătăcit, dar apoi a fost restabilită – Petru – şi căreia îi sunt încredinţaţi
mieluşeii. Dar aşa lucrează harul.

Page 26 of 30
Când ajungem la moartea Slujitorului binecuvântat, vedem cum toate lucrurile sunt
în concordanţă cu această evanghelie. Aici Îl vedem pe Domnul ca jertfă pentru
păcat. Este acel strigăt de agonie, redat fără îndoială exact cu cuvintele folosite de
Domnul, şi nu în ebraică cum o face Matei. Aici sunt cuvinte aramaice, limba
folosită pe scară largă atunci în Palestina.

După moarte avem rezultatul deplin al ispăşirii, sfâşierea perdelei.

Capitolul 16 se aseamănă cu primul în felul următor: recapitulează rapid diferitele

arătări ale Domnului nostru după învierea Sa. Chiar şi la sfârşit Îl vedem, deşi
înălţat în cer, totuşi implicat în slujire alături de slujitorii Săi. Ce bucurie va fi în
acea zi viitoare când va fi adevărat despre noi că „slujitorii Săi Îi vor sluji”, şi ce
privilegiu este şi acum să putem face orice pentru El care a făcut totul pentru noi.

Venind la Luca, din nou ni se pune înainte naşterea Omului Hristos Isus.
Evanghelistul pare să zăbovească mult aspra acestei scene, şi a tuturor momentelor
sfinte care au legătură cu ea. Putem să vedem întâlnirea şi discuţia atât de frumoasă
dintre mamele evlavioase ale lui Ioan şi Isus. Îl vedem pe Zaharia şi auzim
cântarea de bucurie a Mariei. Toate acestea apar într-o imagine intens umană, toate
centrate pe naşterea acelui Om – Hristos Isus. Şi astfel evanghelistul ne arată cât de
interesante sunt acele momente – nu doar pentru inimi omeneşti; ni se oferă o
privire chiar în cer, în acea minunată noapte a naşterii lui Isus. Cerul este deschis
şi, ca şi cum toate oştile îngereşti îşi urmăresc Domnul, nevoind să se despartă de
El, dorind să Îi fie alături aici jos, unde El Şi-a ascuns gloria şi unde nu s-a găsit
loc de poposire pentru El – le vedem acolo şi le auzim cântând: „Glorie în cele
preaînalte, şi pace pe pământ, în oameni bună plăcere”.

Totul se centrează în jurul bebeluşului, al copilaşului; şi aici în Luca este singura

aluzie despre copilăria Domnului. Totul în mod caracteristic acestei Evanghelii; pe
tot parcursul ei, ea nu vorbeşte despre Împăratul; nici despre Cel care are
autoritate, dar nici despre Cel care este Slujitorul, ci aici El este un Om între
oameni. Chiar şi genealogia Sa merge până la Adam – şi de acolo la Dumnezeu. El
este Fiul Omului.

Page 27 of 30
Priviţi la acea scenă minunată din Nazaret în care El deschide cartea profetului
Isaia şi le citeşte din ea. Ce profeţie minunată a ales, şi cât de umană este toată
scena: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor
Evanghelia; M-a trimis să vestesc captivilor eliberare şi orbilor vedere, să pun pe
cei zdrobiţi în libertate, să vestesc anul plăcut al Domnului“ (Luca 4:18-19 ). Apoi
continuă şi comentează textul, şi vă amintiţi ce au avut ei de obiectat la cuvintele
Sale – că Cel care le vorbea era fiul tâmplarului. Erau uimiţi de cuvintele de har
care ieşeau de pe buzele Sale, însă se mirau că Cel care le vorbea era un simplu
om, fiul tâmplarului. Şi totuşi aceasta este gloria în Luca. Toată această evanghelie
ne prezintă Omul, Fiul tâmplarului, şi privind pasajele unul după altul, suntem atât
de mulţumitori pentru „Omul Hristos Isus”.

Priviţi la sărmana femeie păcătoasă care plânge lacrimi amare de ruşine şi durere şi
dragoste la picioarele Sale, pe care apoi le unge cu mir. Ce scenă! La Unul ca
Acesta poate merge păcătosul, pentru a auzi cuvinte de iertare şi dragoste, chiar şi
în casa fariseului arogant. Şi pe tot parcursul acestei Evanghelii, înaintea noastră
este adus Omul, însă o, Omul care a fost unic, fără asemănare, Omul Hristos Isus.

Cunoaşteţi pildele pe care doar Luca le prezintă, pildele din capitolul 15 – cele trei
– corespunzând locului al treilea ocupat de această evanghelie, pilde care
descoperă tot ce este în inima lui Dumnezeu. Cât de familiare, cât de umane sunt
imaginile. Remarcaţi, El doreşte să arate ce este în inima lui Dumnezeu. El vrea să
ne vorbească despre lucrarea Bunului Păstor – El Însuşi. El vrea să ne descopere
lucrarea Duhului Sfânt. Şi ce fel de imagini va folosi pentru aceasta? Imagini
cunoscute, din viaţa de fiecare zi. Ei înşişi puteau privi pe dealurile din jur pentru a
vedea păstori îngrijindu-şi oile. Puteau intra în orice casă şi să înţeleagă imedat
cum o femeie mătură cu multă grijă casa pentru a găsi argintul pierdut; şi o, cine
fiind fiu şi având un tată, sau fiind tată şi având un fiu nu înţelege cât de
omenească – vai, cât de des întâlnită este situaţia tristă care l-a făcut pe tată să arate
atâta dragoste. Binecuvântat fie Dumnezeu, că dragostea se foloseşte chiar de păcat
şi durere pentru a se descoperi. Totul este uman. Oamenii ar putea spune că sunt
imagini obişnuite, cotidiene – însă dragi prieteni, gloria lor este tocmai aceasta, că
sunt imagini obişnuite. Binecuvântat fie Dumnezeu, că vedem o faţă de Om, dar
vedem inima lui Dumnezeu.
Page 28 of 30
Ajungând la scenele finale ale acestei Evanghelii, vedem că şi ele sunt în frumoasă
armonie cu tema ei. Stăm cu El la cea din urmă cină, când cu inima frântă El arată
cine Îl va trăda. Mergem în grădină şi suntem martori, aşa cum ucenicii nu au fost,
la „lupta şi sudoarea de sânge”. Îl urmăm în palatul marelui preot şi de acolo la
scaunul de judecată al lui Pilat; Îl vedem îmbrăcat în haine regeşti şi batjocorit de
Irod şi soldaţii săi; îi vedem pe Pilat şi Irod împrietenindu-se prin condamnarea Lui
– o, cine citeşte toate acestea şi nu este mişcat profund de compasiune faţă de acest
„Om al durerilor” care trece singur prin toate.

În concordanţă cu tema sa, Luca ne prezintă moartea Domnului ca jertfă de pace.

El nu aminteşte strigătul de durere din primele două Evanghelii. Dimpotrivă, el
vorbeşte de harul care se revarsă chiar spre duşmani, atunci când ei bat cuie în
mâinile şi picioarele Sale: „Şi Isus spunea: „Tată, iartă-i, pentru că ei nu ştiu ce
fac“ (Luca 23:34 ). Tocmai în ceasul chinului Său, vedem triumful harului prin
mântuirea tâlharului de pe cruce – Preotul care se aşează alături de păcătosul
vinovat care crede, datorită valorii morţii Sale.

În acelaşi fel, istoria învierii arată chipul Omului: drumul spre Emaus, apoi felul
cum se arată alor Săi în Ierusalim, cum mănâncă înaintea lor, - toate acestea poartă
aceeaşi caracteristică a relatării vieţii Sale, şi toate ni-L aduc foarte aproape şi ni-L
fac foarte drag pe acest binecuvântat şi sfânt „Om Isus Hristos”.

Astfel am trecut prin aceste trei evanghelii sinoptice, aşa cum sunt numite, găsind
multe în comun şi, în acelaşi timp, diferenţe foarte clar marcate. Cât de minunat se
îmbină, oferind, în plinătatea lor întreită, o imagine a Domnului nostru
binecuvântat aşa cum o singură Evanghelie nu ar putut să o facă!

Page 29 of 30
 CONCLUZIE
Locul unic pe care-l ocupă evangheliile în tradiţia Bisericii din primele secole este
stabilit. Alte istorisiri au încercat să povestească viaţa lui Isus, dar evangheliile
apocrife (= neautentice, suspecte, îndoielnice) şi târzii care au rezultat din aceste
tentative abundă în născociri şi legende fantastice, aşa că nu pot fi luate în
considerare. Măreţia, cumpătarea, veridicitatea şi autoritatea apostolică a celor
patru evanghelii ale noastre reies cu atât mai strălucitor.
După anul 100, aceste patru expuneri „canonice” (primite de Biserică, autentice;
din cuvântul „canon”, adică regulă, normă) trebuie să fi alcătuit o singură culegere
şi, la sfârşitul secolului al doilea, erau bunul de obşte al tuturor bisericilor sub
numele pe care-l poartă şi astăzi. Ele se aflau în capul listei scrierilor creştine în
fiecare comunitate şi erau folosite şi de duşmanii şi de prietenii creştinismului. În
epoca aceea, creştinii nu alcătuiau vreo mică sectă strânsă într-o localitate, ci se
găseau împrăştiaţi în tot imperiul roman. Semnificaţia unanimităţii lor asupra
evangheliilor este nespus de mare: autoritatea acestora, ca fiind dări de seamă
autentic apostolice era indiscutabilă.
În sfârşit, în ciuda marilor diferenţe de caracter şi de profesiuni ale autorilor
(funcţionar, pescar, medic) precum şi diversităţii centrelor importante unde ele au
fost foarte probabil redactate (Ierusalim, Roma, Cezarea, Efes), ne izbeşte cu atât
mai mult adânca lor unitate în a zugrăvi minunata Persoană a Salvatorului nostru.

Page 30 of 30