Beni Faragau. Ioan 1

CUPRINS
Cuvînt înainte
Introducere
PREGĂTIREA CĂRŢII
1. Cu autorul prin carte
sau cartea privită prin prisma structurii, a mesajului şi a scopului cu care a fost scrisă
* Scopul cărţii
* Mesajul cărţii
* Structura cărţii
2. Cu cartea prin istorie

sau cartea privită în contextul istoric al Bibliei
* Contextul istoric general - Perioada Intertestamentală

Scena culturală
Scena politico-administrativă
Scena religioasă
* Contextul istoric imediat - locul şi data probabilă a scrierii
3. Cu cartea prin Biblie

sau cartea privită în contextul celorlalte cărţi din Biblie
* Contextul cultural religios
* Ioan şi Vechiul Testament
* Ioan şi Evangheliile sinoptice
* Ioan şi Apocalipsa
4. Cu cartea prin literatură

sau cartea privită prin prisma formelor literare specifice din ea
* Principii hermeneutice
* De ce sînt patru evanghelii şi nu una?
* Dimensiunea multiplă a naraţiunii unei evanghelii
* Ce este Evanghelia ca formă literară
* Concluzie
Concluzie
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1 2
Cuvînt înainte
Se spune că un ateu, care întreaga lui viaţă a rîs de Dumnezeu, de înviere, de iad şi de rai, a pus să i se facă un
cavou din beton armat, pentru ca nimic să nu poată intra şi, mai ales, nimic să nu poată ieşi (dacă va fi totuşi o
înviere). Zîmbetul lui Dumnezeu în faţa nebuniei celui care-L sfida a fost o biată ghindă căzută de pe cizmele celor
care turnau betonul cavoului. Viaţa din ghinda încolţită s-a strecurat printre crăpăturile betonului şi nu după mult
timp întregul cavou a fost despicat de tulpina de stejar.
Toţi stăm uimiţi în faţa puterii vieţii. Forţa ei ne copleşeşte cînd o vedem lucrînd în plăpîndul fir de lăcrămioară ce
străpunge asfaltul sau cînd ascultăm trosnetul pereţilor cavoului acelui îngîmfat care se pregătea să sfideze învierea
din morţi.
Cei care cred că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu - ne spune Ioan în evanghelia sa - au viaţă în Numele Lui, şi
încă viaţă din belşug. Să fie oare vorba de o viaţă ca cea din tulpina de stejar? Ca natură, poate că nu, pentru că
viaţa despre care vorbeşte sfîntul apostol Ioan nu este viaţa fizică. Încă în primul capitol el ne spune că cei care cred
în Hristos au primit „dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuţi nu din sînge“, adică nu în chip firesc, ci din
Dumnezeu. Dar ca putere...?
Sîntem români şi ne place să ne numim creştini. Am auzit de Dumnezeu şi „credem“ în Isus Hristos. Nu este însă
prea greu să recunoaştem că ar mai încape puţină viaţă în „creştinismul“ nostru, mai ales atunci cînd afirmăm că
viaţa este putere lăuntrică.
Ne lipseşte puterea de a renunţa la noi înşine în favoarea celuilalt: puterea de stăpînire atunci cînd sîntem provocaţi;
puterea de a rămîne smeriţi atunci cînd sîntem lăudaţi; puterea de a da, atunci cînd sîntem ispitiţi să cerem; puterea
de a răbda atunci cînd trecem prin greu; puterea de a vorbi de bine atunci cînd sîntem vorbiţi de rău; puterea de a
întoarce celălalt obraz atunci cînd sîntem pălmuiţi şi scuipaţi pe nedrept; puterea de a sta liniştiţi în faţa morţii,
pentru că ştim de unde am venit şi unde ne ducem.
„Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi de loc“, spunea Andre Malraux. Din tot ce se conturează la orizont, vedem
şi înţelegem că el va fi mai religios decît s-ar fi gîndit cineva cu cîţiva ani în urmă. Aceasta înseamnă că oamenii
planetei noastre caută viaţa. Si într-o lume a cererii şi ofertei, ori de cîte ori se caută ceva se vor găsi cei care să
ofere o soluţie pentru căutările noastre. Ca pe vremea lui Ioan, şi astăzi au ieşit mulţi pretinşi hristoşi care ne oferă
„viaţa din belşug“ după care tînjim. Dar dacă viaţa este pe măsura Hristosului în care credem, atunci este vital
important să aflăm care este adevăratul Hristos.
Ca şi atunci, şi astăzi profilul adevăratului Hristos a început să se şteargă pînă şi în bisericile noastre, deşi le numim
creştine. Ca şi atunci, şi astăzi viaţa mai marilor norodului şi a mai marilor bisericii dovedeşte că Hristosul în care
credem s-a împuţinat sau a fost schimbat cu alţi hristoşi, mai „comozi“ sau mai „potriviţi“ zilelor pe care le trăim.
Ca şi atunci, şi astăzi sîntem atît de îndrăgostiţi de tradiţiile noastre, de datinile noastre strămoşeşti încît dacă Isus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu ar apărea între noi în persoană, aruncînd o provocare la tot ce am adăugat Scripturilor,
am prefera să-L răstignim, ca să nu ne tulbure obiceiurile.
Ar fi timpul să luăm hristosul în care credem şi să-l verificăm în lumina Scripturilor. Truda noastră ar fi nerelevantă
dacă oricare dintre pretinşii hristoşi ne-ar putea oferi viaţa. Insă apostolul Ioan ne spune că viaţa este numai în Unul
singur (Ioan 1:4; 14:6). Pe Acela tebuie să ajungem să-L cunoaştem. In El trebuie să credem, pentru ca viaţa Lui să
devină şi a noastră.
Deşi punctul focal al căutărilor noastre este viaţa, trebie să înţelegem că ea depinde de Hristosul în care credem şi
de aceea trebuie să începem cu El. ŞI aceasta pentru că viaţa pe care o trăim este pe măsura Hristosului în care
credem, ne spune sfîntul apostol Ioan prin mesajul evangheliei lui.
Citind cu atenţie afirmaţia sa de scop (20:31), deducem că Ioan încearcă să răspundă la cîteva întrebări:
» De ce Isus, omul născut din fecioara Maria pe vremea împăratului roman Tiberiu şi răstignit la ordinul
procuratorului roman Pilat din Pont şi nu altcineva este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu?
» Ce înseamnă să ai viaţă din belşug?
» De ce această viaţă este numai în Hristosul pe care ni-l prezintă Ioan şi de ce o poţi avea numai crezînd în
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1
El?
» Ce înseamnă să crezi, şi de ce nu orice credinţă duce la viaţă?
Toate aceste întrebări ar putea fi adunate de fapt în una singură: Mai este oare cartea relevantă pentru noi, astăzi?
Dacă prin întebările pe care le ridică, consideraţi că da, nădăjduim că veţi face împreună cu noi acestă incursiune în
ea.
Introducere
De ce o carte din Noul Testament?

Pentru că Dumnezeul pe care ne-am propus să-L cunoaştem prin această serie de studii, S-a revelat pe Sine prin
întregul celor şaizeci şi şase de cărţi ale Bibliei, şi pentru că revelaţia este progresivă, 1 adevărul despre Dumnezeu
se zideşte pas cu pas dinspre Vechiul înspre Noul Testament. 2 Tot ceea ce am învăţat despre Dumnezeu în
Deuteronom şi Isaia trebuie să vedem desăvîrşindu-se în Noul Testament. Abia aici devine clară imaginea. Dar
odată ce am făcut legătura dintre Vechiul şi Noul Testament, înţelegem nu numai natura progresivă, ci şi natura
paradigmatică a revelaţiei lui Dumnezeu. 3 Adevărurile Noului Testament nu sînt adevăruri noi, nemaiauzite încă.
Ele au fost acolo încă de la început, dar nu atît de clar cum ni se arată acum, în Hristos. Abia atunci cînd începem să
înţelegem aceste legături, începem de fapt să înţelegem frumuseţea şi măreţia Dumnezeului nostru. În faţa
grandiosului tablou, realizăm misterul cuvintelor Domnului Isus: „Adevărat, adevărat, vă spun că, mai înainte ca să
se nască Avraam, sînt Eu» (Ioan 8:58). Abia în faţa acestu tablou realizăm semnificaţia cuvintelor: „Isus Hristos
este acelaş ieri şi azi şi în veci! (Evrei 13:8).
De ce o evanghelie după Deuteronom şi Isaia?

In Deuteronom - cartea reînnoirii legămîntului pe care Dumnezeu l-a făcut cu Avraam (Gen. 15; 17) şi apoi cu
poporul Său la muntele Horeb (Ex. 19, 20) - am asistat la turnarea relaţiei dintre Dumnezeu şi poporul Israel în
cofragul Legămîntului. În această relaţie Dumnezeu se oferea pe Sine ca şi garanţie a vieţii şi a binecuvîntării,
lăsînd totuşi poporului libertatea să aleagă între viaţă şi moarte (Deut. 30:19, 20). Pe vremea lui Isaia, relaţia era
deja ruptă demult şi pedeapsa bătea la uşă. Istoria întreagă stătea ca dovadă a încăpăţînării lui Israel de a alege
moartea în locul vieţii. Cu toate că Isaia a fost trimis să vestească pedeapsa, lîngă vestea pedepsei, Dumnezeu
strecoară în mesajul profetului o evanghelie cît se poate de clară: în urma curăţirii radicale de păcate prin jerfa
Robului Său (Is. 53) şi prin revărsarea Duhului Său cel Sfînt peste pămîntul uscat al inimilor poporului Său (Is.
44:1-5), Dumnezeu urma să le taie împrejur inima. Şi astfel, sămînţa de urmaşi, despre care a profeţit Isaia (53:10),
avea să se nască şi să crească, devenind un popor al lui Dumnezeu, care să adune oameni de orice limbă şi de orice
neam (Is. 56:1-8).
Ca să înţelegem planul lui Dumnezeu conturat în cele două cărţi din Vechiul Testament pe care le-am parcurs,
trebuie să venim la împlinirea nou testamentală a promisiunilor pe care le-a făcut Dumnezeu în ele. Or, această
împlinire o găsim în evanghelii. Acolo prinde contur Crucea Robului prin care „noi sîntem răstigniţi faţă de lume şi
lumea faţă de noi“ şi astfel, mîntuiţi prin pedeapsa ce a căzut asupra Lui, avem intrare liberă la Tatăl. Prin această
jertfă ispăşitoare, relaţia promisă lui Avraam a devenit o realitate de netăgăduit. O realitate mai tare decît moartea.
De aceea a îndrăznit Pavel să spună: „Sînt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpînirile,
nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adîncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în
stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru“ (Rom. 8:38-39).
Geana de lumină care a apărut la sfîrşitul cărţii Deuteronom (30:1-10), şi care a început să prindă conturul clar al
Crucii în Isaia (53:1-12), ajunge la apogeul strălucirii ei în evanghelii. Cercul deschis prin promisiunea lui
Dumnezeu din Genesa 3:15 se închide în evenimentul Crucii, relatat cu lux de amănunte de fiecare dintre cei patru
evanghelişti. Dacă după studierea Deuteronomului şi a cărţii Isaia n-ar urma o evanghelie, ar lipsi următorul pas
logic din studiului nostru.
De ce tocmai Ioan şi nu o altă Evanghelie?

Întrebarea este legitimă, deoarece, în canonul Scripturii, Evanghelia după Ioan nu este nici singura şi nici prima
1
Revelaţie progresivă presupune o adăugare treptată la revelaţia precedentă. Deci Dumnezeu nu repetă adevăruri despre Sine, ci completează cu adevăruri noi
pe cele existente pînă la acea oră. Or, cel puţin, adevărurile despre Dumnezeu şi despre planurile Sale care ne sînt prezentate în Scripturi se clarifică din ce în
ce mai mult, pe măsură ce revelaţia progresează, pe măsură ce la Scriptură s-a adăugat pagină după pagină.
2
Nu este întîmplător faptul că seria de studii a fost intitulată Istoria Binecuvîntării. Istoria poate fi înţeleasă numai în desfăşurarea ei. Iar revelaţia lui
Dumnezeu este o istorie, nu un tratat de teologie sistematică.
3
Pentru a înţelege mai bine acest concept al revelaţiei progresive trebuie să aşezăm alături de el şi conceptul naturii paradigmatice a Scripturii. Spunem că
Scriptura are o natură paradigmatică (exemplificativă) pentru că Dumnezeu ne-a spus de la început totul despre Sine. Cele două concepte nu se contrazic
totuşi. Este suficient să ne gîndim la modul în care şi-a construit Dumnezeu universul, ca să înţelegem modul în care se completează cele două concepte. În
fiecare sămînţă există spus totul, de la început. Dar aceasta nu înseamnă că totul este văzut clar de la început. Sămînţa ar putea reprezenta natura paradigmatică
a Scripturii. Dar pe măsură ce se scurg zilele arătarea plantei din sămînţă se face progresiv. Fiecare zi aduce la lumină un alt mister din sămînţa iniţială. El era
acolo, dar nu era văzut clar de ochiul nostru.
dintre evanghelii, şi atunci cînd vorbim de Crucea lui Hristos, toţi cei patru evanghelişti acordă atenţia cuvenită
acestui subiect. De ce totuşi studierea Evangheliei după Ioan slujeşte mai bine scopurilor pe care ni le-am propus
prin acest program de studiu biblic? Răspunsul îl vom detalia în capitolele ce urmează. Aici este suficient să
menţionăm faptul că, din pricina scopului cu care îşi scrie evanghelia (Ioan 20:31), în structurarea cărţii, autorul se
slujeşte de tiparul cîtorva dintre cărţile Vechiului Testament: Genesa, Exod, Deuteronom. Fiind Fiul lui Dumnezeu,
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Creatorul a toate (Ioan 1:1-3), Isus trebuia să umple tiparul lui
Dumnezeu revelat pe primele pagini ale Genesei. El este Cel care zice şi se face, porunceşte şi ce porunceşte ia
fiinţă. Pe de altă parte, Hristosul trebuia să fie acel proroc ca Moise, pe care l-am întîlnit promis pe paginile
Deuteronomului (18:15-22). Ca să fie un proroc ca Moise, El trebuia să facă cel puţin faptele lui Moise: să ne
izbăvească din robie, ca Moise, să umble pe apă ca Moise, să dea poporului pîine şi apă, ca Moise şi să fie lumină,
pentru ca cei care-L urmează să nu umble în întuneric. Nici una dintre evanghelii nu leagă laolaltă mai bine
promisiunile lui Dumnezeu din cărţile pe care le-am studiat - Deuteronom şi Isaia - ca Evanghelia lui Ioan.
PREGĂTIREA CĂRŢII
Ioan - Cum vom studia cartea?
„Voi fi gata să vă aduc totdeauna aminte de lucrurile acestea, măcar că le ştiţi, şi sînteţi tari în adevărul pe care-l
aveţi. Dar socotesc că este drept, cît voi mai fi în cortul acesta, să vă ţin treji aducîndu-vă aminte...“ (2 Pet. 1:12,
13).
Ceea ce am afirmat cu ocazia studierii primei cărţi din acest ciclu s-a adeverit, probabil, de-a lungul întregului drum
pe care l-am străbătut în acest an de studiu. Studiul biblic nu este un proces simplu, parcurs după un model
mecanicist, în care progresăm, pas cu pas, înspre înţelegerea textului. Dimpotrivă, el reclamă „punerea în negoţ“ a
tuturor capacităţilor noastre creative. Arta studierii Scripturii trebuie îmbinată în mod creativ cu tehnica de studiu.
Iar „înţelegerea textului rezultă din permanenta frămîntare dintre întreg şi detaliu. Inţelesul care se armonizează cel
mai bine în întreg şi întregul care armonizează cel mai bine toate detaliile este cel mai aproape de adevăr şi poate fi
considerat ca fiind cea mai bună interpretare a textului“. 4 Efortul pe care-l reclamă această frămîntare poate fi
diminuat numai învăţînd să studiem Biblia, iar apoi repetînd şi practicînd cu consecvenţă cele învăţate.
Deşi vorbim de o cu totul altă categorie de lucruri, principiul din spatele cuvintelor lui Petru este acelaşi. După
studierea a două cărţi, parafrazînd cuvintele lui Petru am putea spune şi noi: „Măcar că le ştiţi şi sînteţi tari în
adevărul pe care-l aveţi, vom fi gata să vă aducem întotdeauna aminte că orice text scos din context poate fi foarte
uşor transformat într-un pretext care să justifice propriile noastre prejudecăţi. De aceea studierea unei cărţi trebuie
să înceapă cu creionarea contextului tuturor textelor din ea - cu o privire de ansamblu asupra cărţii“. Această
sinteză iniţială va fi urmată de analiza cărţii care va fi realizată prin parcurgerea lecţiilor de studiu biblic, iar apoi
de o nouă sinteză, pe care am intitulat-o rezumarea cărţii. Testul pentru adevăr fiind armonia întregului, atunci cînd
interpretarea diferitelor texte este făcută în lumina întregii cărţii şi armonizată apoi în întreg, şansele de eroare se
diminuează simţitor. In cartea de faţă cele trei etape de studiu vor face obiectul a trei părţi separate.
Pregătirea cărţii
Prima etapă în studierea unei cărţi este deci formarea unei priviri de ansablu asupra cărţii respective. Această etapă
a fost numită pregătirea cărţii, pentru că de fapt ea se constituie într-o fază premergătoare analizei propriu-zise a
diferitelor texte din carte. Raţiunea care stă în spatele paşilor pe care-i vom parcurge în această etapă a fost
explicată în anexa studiului cărţii Deuteronom. 5 Acolo am prezentat un cadru hermeneutic în care afirmam că
înţelegerea corectă a textului Scripturii trebuie să ţină cont de cele trei contexte în care s-a născut Scriptura: de
contextul literar, de contextul istoric şi de contextul teologic. Cunoaşterea contextului istoric ne va ajuta să
clarificăm scopul cu care autorul a scris cartea. Cunoaşterea contextului teologic, respectiv a legăturilor care pot fi
stabilite între cartea pe care o studiem şi restul cărţilor Bibliei, ne va ajuta să înţelegem mai bine mesajul cărţii şi
rolul ei specific în revelarea lui Dumnezeu. Iar cunoaşterea contextului literar ne va fi de folos în limpezirea
structurii cărţii (vezi Fig. 1). Acest întreg proces va fi parcurs în cei patru paşi cu care sîntem deja familiarizaţi din
studiile precedente, şi care îşi propun o formulare cît mai corectă a structurii, a mesajului, şi a scopului cărţii:
- Cu autorul prin carte sau cartea privită prin prisma structurii, a mesajului şi a scopului cu care a fost
scrisă;
- Cu cartea prin istorie sau cartea privită în contextul istoric al Bibliei;
4
B. Fărăgău, Shema Israel! p. 35.
5
B. Fărăgău, Shema Israel! p. 181-185.
- Cu cartea prin Biblie sau cartea privită în contextul celorlalte cărţi din Biblie;
- Cu cartea prin literatură sau cartea privită prin prisma formelor literare specifice ce o
caracterizează.
1. Cu autorul prin carte

cartea privită prin prisma structurii, a mesajului şi a scopului cu care a fost scrisă
În mod logic, abordarea acestui pas reclamă o citire atentă a cărţii pentru a-i descoperi mai întîi structura, apoi
mesajul şi scopul cărţii. După ce autorul a luat cunoştinţă de problemele destinatarilor săi şi s-a frămîntat cu ele, în
mintea lui s-a conturat, probabil, un scop, iar pentru atingerea acestui scop el a adunat şi a organizat materialul în
aşa fel încît să transmită mesajul dorit. Deci mesajul cărţii este strîns corelat cu scopul şi cu structura cărţii.
Structura textului fiind stratul cel mai de suprafaţă, ea este şi cea mai facilă poartă înspre înţelegerea mesajului şi a
scopului cărţii. Insă în cazul în care autorul afirmă în mod explicit scopul pe care l-a urmărit în scrierea cărţii,
afirmaţia sa de scop devine una dintre cheile importante pentru înţelegerea atît a structurii cărţii cît şi a mesajului
ei.
In puţine cărţi ale Bibliei scopul autorului este afirmat în mod direct şi explicit. Evanghelia după Ioan intră în
această categorie: „Isus a făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne care nu sînt scrise în cartea aceasta - spune
Ioan. Dar lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi
crezînd să aveţi viaţă în Numele Lui“ (Ioan 20:30, 31). Iar pentru că Evanghelia după Ioan conţine o astfel de
afirmaţie de scop, aceasta ar putea constitui poarta pe care să intrăm pentru a studia şi pentru a înţelege cartea.
Lucrurile ar fi deci destul de simple dacă, pînă în prezent, în lumea teologică n-ar fi fost disputat aproape orice
aspect cu privire la această carte.6 Nu toţi exegeţii sînt de părere că afirmaţia de scop din 20:30, 31 ar constitui o
poartă validă spre înţelegerea cărţii sau că ea ar explica întregul conţinut al Evangheliei. De aceea, în paginile care
urmează vom încerca să analizăm patru dintre premizele privind relaţia dintre afirmaţia de scop şi carte. Cele patru
premise se fundamentează pe două poziţii complet diferite privind unitatea literară a cărţii pe care o studiem.
Primele două neagă sau nesocotesc unitatea literară a evangheliei, ultimele două iau în serios unitatea literară a
scrierii.
I. Versetele citate mai sus (20:30, 31) par într-adevăr să fie o afirmare a scopului cu care a fost scrisă cartea,
dar este inutil să încercăm să subordonăm materialul cărţii acestei afirmaţii, pentru că de fapt stăm în faţa
unei colecţii disparate de discursuri şi nu în faţa unei opere literare unitare.
Există teologi care susţin că multe scrieri ale Bibliei sînt produsul unor compilări de materiale provenind din
diferite surse, care apoi, sub pana mai multor editori, în etape succesive, au ajuns la forma în care le avem astăzi. 7
După opinia lor, evangheliile intră şi ele în categoria acestor scrieiri.
Nu este greu să înţelegem de ce anume aceia care susţin o astfel de teorie nu sînt interesaţi în primul rînd de
unitatea literară a scrierii, ci mai degrabă de identificarea surselor care stau la baza scrierii. În acest caz, este lipsită
de sens întreaga discuţie despre o structură, un mesaj şi un scop unitar al cărţii. Şi probabil că de la o astfel de
premisă pleacă cei care neagă sau neglijează faptul că afirmaţia simplă şi clară a scopului pe care o găsim în
Evanghelia după Ioan ar putea constitui poarta pentru înţelegerea Evangheliei. Mulţimea şi diversitatea teoriilor
legate de sursele posibile care stau la baza Evangheliei după Ioan ne face să credem că ele ar putea fi doar simple
presupuneri. Atunci cînd nu este depăşită această etapă a căutării surselor care stau la baza evangheliei, teologii
rămîn la concluzia că evanghelia constituie o colecţie de fragmente disparate. Iar cel care porneşte să studieze
evanghelia de pe aceste premise nu este motivat să încerce să înţeleagă cartea ca întreg şi să descopere o structură
unitară sau un mesaj şi un scop unitar în carte.
Iar dacă considerăm Evanghelia după Ioan doar o colecţie de discursuri disparate, atribuite mai tîrziu Dommnului
Isus de către Biserică, este simplunu este greu să ne îndoim că ea ar fi rodul unei inspiraţii divine. Ne existînd un
autor, nu ştim cui s-o atribuim sau cum să alegem între cei care au fost şi cei care n-au fost inspiraţi în procesul
editărilor succesive.
În cazul în care nu credem în unitatea literară a evangheliei, nu există vreun motiv serios care să ne oblige să luăm
6
„Tot ceea ce dorim să ştim despre această carte este nesigur, şi tot ce pare să fie posibil de cunoscut este disputat. Evanghelia este anonimă; argumentele cu
privire la atribuirea ei tradiţională apostolului Ioan s-au epuizat pe ele însele. Nu putem fi siguri unde şi cînd a fost scrisă cartea. Sîntem nesiguri atît în ce
priveşte antecedentele ei, cît şi sursele şi relaţiile ei. Aceasta include relaţiile ei cu evangheliile sinoptice şi cu mişcările religioase ale zilelor respective. În
timp ce mulţi cărturari au vorbit despre ea ca despre o evanghelie pentru lumea greacă, alţii au văzut-o ferm înrădăcinată în iudaism, prin faptul că susţine
vestea bună a lui Hristos între creştinii din sinagogi“, afirmă George R.,Beasley-Murray în Word Biblical Commentary, Vol. 36, John, p. xxxii.
7
În teologie această poziţie este cunoscută sub numele de „critica surselor“ sau critica izvoarelor scrierii.
în considerare afirmaţia de scop din carte. Şi chiar dacă dorim s-o facem, pentru a rămîne fideli presupunerilor de la
care am plecat, vom fi obligaţi să pornim la studierea cărţii de la o variantă a premisei precedente:
II. Scopul afirmat în Ioan 20:30, 31 subsumează doar o secţiune a cărţii, restul cărţii urmărind, probabil,
scopurile aferente celorlalte surse care stau la baza scrierii, şi care nu sînt afirmate direct şi explicit în carte.
În cazul în care considerăm că Evanghelia după Ioan nu este mai mult decît o colecţie de discursuri diparate, în cel
mai bun caz, întrebarea este care dintre aceste lucruri au fost scrise pentru ca noi să credem că Isus este Hristosul,
Fiul lui Dumnezeu?
Însă modul în care este formulată afirmaţia de scop ne face să înţelegem că Ioan este conştient că „Isus a mai făcut
înaintea ucenicilor Săi multe alte semne cari nu sînt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea - spune el - au
fost scrise pentru ca voi să credeţi...“ (20:30, 31). Cu alte cuvinte, Ioan ne spune că dintr-un volum mult mai mare
de informaţii, el a selectat cu grijă materialul pe care l-a inclus în carte şi pe care l-a organizat astfel încît să-şi
atingă scopul propus. Existenţa în carte şi a textului din Ioan 21:25 - „Mai sînt multe alte lucruri, pe care le-a făcut
Isus, cari, dacă s-ar fi scris cu deamănuntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărţile care s-ar
fi scris“ - subliniază faptul că precizarea din 20:30 nu este întîmplătoare şi că ea pare să-şi subordoneze întregul
material al cărţii. Această ne obligă să ne mutăm pe poziţia celor care i-au în serios unitatea literară a evangheliei.
Iată deci o a treia premisă posibilă de la care am putea pleca în studierea Evangheliei după Ioan:
III. Scopul afirmat de autor în Ioan 20:30, 31 este doar unul dintre multele scopuri posibile pe care le putem
distinge în carte. Dar celelalte scopuri nu au fost afirmate în mod direct şi explicit de Ioan.
Iată cîteva din mulţimea de ipoteze emise de-a lungul frămîntatelor dezbateri privind scopul cu care şi-a scris Ioan
Evanghelia:
1. Clement din Alexandria afirmă că „la urmă, văzînd că faptele legate de trup (sau exterioare) au fost
prezentate în (celelalte) evanghelii, la îndemnul ucenicilor săi şi sub inspiraţia Duhului Sfînt, Ioan
a compus o Evanghelie spirituală.“8 Deşi intenţia lui Clement n-a fost să afirme că celelalte
Evanghelii nu ar fi spirituale, el a dorit să sublinieze diferenţa majoră dintre impulsul originator (al
scopului primar) care stă în spatele sinopticelor şi cel care stă în spatele Evangheliei după Ioan.
Acelaşi lucru îl afirmă şi Calvin în comentariul său: „Din moment ce ei toţi (cei patru evanghelişti)
au avut acelaşi obiectiv, să-l prezinte pe Hristos, primii trei i-au arătat trupul, dacă-mi este permis
s-o pun în aceste cuvinte, dar Ioan i-a arătat sufletul. Pentru acest motiv îmi place să cred că
această Evanghelie este o cheie în înţelegerea celorlalte. Căci oricine pricepe puterea lui Hristos
aşa cum este ea zugrăvită în mod grafic aici, va citi mai pe urmă cu mare cîştig ceea ce au scris
ceilalţi despre Răscumpărătorul arătat nouă în trup“. 9
2. Evanghelia lui Ioan a fost ocazionată de o polemică între el şi iudeii necredincioşi. Această ipoteză
a fost emisă avînd în vedere lungile discursuri din Evanghelie care de multe ori pot fi pe drept
cuvînt considerate polemice.10
3. Ioan a scris pentru a combate ideile gnostice care se infiltraseră în biserică. Suportul pentru această
ipoteză poate fi găsit atît în dovezi interne (insistenţa lui Ioan pe dovedirea dumnezeirii şi a
umanităţii lui Isus), cît şi pe dovezi externe (relaţia polemică a lui Ioan cu Cerinthus, care nega
dumnezeirea lui Isus şi preexistenţa Sa. 11 Şi Calvin susţine acest punct de vedere, citîndu-i pe
Eusebius şi pe Ieronim: „Se crede că Ioan a scris în primul rînd“ - spune el - „cu intenţia susţinerii
divinităţii lui Hristos împotriva blasfemiilor lui Ebion şi Cerinthus“. 12
4. Ioan a scris ca să corecteze un cult al Botezătorului. Ipoteza se bazează pe cele relatate în Faptele
Apostolilor despre întîlnirea lui Pavel cu grupul ucenicilor lui Ioan Botezătorul (Fp. 19:1-7), şi pe
lungile referiri ale evanghelistului la Ioan Botezătorul şi la mărturiile lui despre Isus. 13
5. Ioan prezintă o polemică ecleziastică, încercînd să pună conţinut în ritualul desacralizat al
8
Donald, Guthrie, New Testament Introduction, p. 285.
9
John, Calvin, The Gospel according to St. John, p. 6.
10
Donald, Guthrie, New Testament Introduction, p. 287.
11
Idem, p. 289.
12
John, Calvin, The Gospel according to St. John, p. 6.
13
Donald, Guthrie, New Testament Introduction, p. 293
botezului şi al cinei Domnului. El realizează acest scop al său - spun cei care susţin această teorie -
punînd accentul pe un corespondent spiritual al ritualului botezului şi prezentînd lungul discurs
despre pîinea vieţii (Ioan 6).14
6. Ioan pare să corecteze gîndirea escatologică a bisericii din vremea lui - spun alţii. Avînd în vedere
realitatea întîrzierii parousiei, Ioan prezintă în Evanghelia sa o „escatologie realizată“, cum o
numeşte C. H. Dodd. Aceasta se vede clar din „prezentul“ pe care-l subliniază în legătură cu viaţa
veşnică.15
Lista scopurilor posibile cu care Ioan a scris cartea ar putea fi continuată. Dar ne oprim aici ca să luăm în
considerare şi a patra premisă:
IV. Intr-adevăr, din multele semne pe care le-a făcut Isus înaintea ucenicilor Săi, „[toate] lucrurile acestea au
fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus [nu altcineva] este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezînd, să
aveţi viaţă în Numele Lui“.16
Am îndrăzini să pornim în studierea Evangheliei după Ioan de pe acestă a patra premisă, afirmînd că indiferent cîte
alte scopuri ar fi putut avea Ioan în scrierea evangheliei, cel pe care-l afirmă atît de clar la sfîrşitul cărţii este totuşi
scopul său principal. Acesta subordonează nu numai conţinutul materialului cărţii, ci şi modul în care materialul
este aranjat. Afirmaţia de scop pe care Ioan o include la sfîrşitul evangheliei devine astfel grila de înţelegere a
structurii şi mesajului cărţii lui, şi de aceea merită să fie analizată mai îndeaproape.
Prioritatea dimensiunii teologice în afirmaţia de scop a lui Ioan

Dintre cei patru evanghelişti numai Luca şi Ioan afirmă direct şi explicit scopul cu care şi-au scris cartea. O
comparare a celor două afirmaţii de scop ne ajută să înţelegem ce l-a motivat pe Ioan să scrie. Iar analiza celor două
texte ne ajută să distingem o diferenţă între afirmaţiile de scop ale celor doi autori. Luca include în afirmaţia de
scop două dimensiuni distincte - una istorică şi una teologică - în timp ce pe Ioan pare să-l fi preocupat doar
dimensiunea teologică.
Dimensiunea istorică şi teologică în afirmaţia de scop a lui Luca

„Fiindcă mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre lucrurile care s-au petrecut printre noi,
după cum ni le-au încredinţat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început, şi au ajuns slujitori ai Cuvîntului, am
găsit şi eu cu cale, prea alesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor acestor lucruri de
la obîrşia lor, să ţi le scriu în şir, unele după altele ca să poţi cunoaşte astfel temeinicia învăţăturilor pe care le-ai
primit prin viu grai (Luca 1:1-4).
dimensiunea istorică: „o, istorisire amănunţită despre lucrurile care s-au petrecut printre noi“; şi „am găsit şi eu
cu cale... după ce am făcut cercetări cu deamănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la
obîrşia lor să ţi le scriu în şir, unele după altele“
dimensiunea teologică: „ca să poţi cunoaşte astfel temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit prin viu
grai“.
In mod evident, a doua dimensiune o subordonează pe prima. Luca a scris lui Teofil şi, probabil, tuturor celor care
urmau să-i citească scrisoarea în vreun fel, pentru a-i întări în încredinţarea lor cu privire la adevărul celor primite.
Ca să-şi atingă scopul el apelează la dimensiunea istorică, precizînd: „am făcut cercetări cu de-amănuntul de la
obîrşia lor“ şi „în şir, unele după altele“. Deci minuţiozitatea cercetării şi acurateţea cronologică fac parte din
strategia autorului, dar ele sînt totuşi doar un mijloc spre scop, şi nu scop în sine. Folosindu-se de dimensiunea
istorică, Luca urmăreşte să zidească convingeri în Teofil cu privire la temeinicia lucrurilor pe care acesta le-a auzit
deja.
Afirmaţia de scop a lui Ioan

„Isus a făcut înaintea ucenicilor săi multe alte semne cari nu sînt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au
14
Idem, p. 294.
15
Idem, p. 295.
16
Deşi par să se confunde, există totuşi o diferenţă semnificativă între ultimele două premise. Din exemplele pe care le-am enumerat rezultă că premisa a III-a
îi permite exegetului să considere alte scopuri ca fiind mai importante decît cel pe care l-a afirmat autorul. Întreaga carte este privită, practic printr-o altă
fereastră decît cea pe care a deschis-o înaintea noastră afirmaţia de scop din 20:30, 31. Cel care studiază cartea plecînd de la premisa a IV-a, îşi propune să
privească şi să înţeleagă cartea prin prisma afirmaţiei de scop explicite, fără însă să nege existenţa unor scopuri subsidiare. Premisa a IV-a subordonează
afirmaţiei de scop întregul material al cărţii, atît mesajul cît şi structura ei.
fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezînd să aveţi viaţă în Numele
Lui“ (Ioan 20:30, 31).
Dacă comparăm afirmaţia de scop a lui Ioan cu cea a lui Luca, vedem că Ioan, deşi apelează la un material istoric
pentru a-şi construi Evanghelia, el nu-şi propune să facă din acurateţea cronologică o parte a strategiei lui. Scopul
său este afirmat numai pe planul teologic: „Pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi
crezînd să aveţi viaţă în Numele Lui“. Iar pentru a-şi atinge scopul, Ioan pare să pună dinadins deoparte aspectul
cronologic, selectînd şi ordonînd materialul după o altă grilă decît cea biografică. Faptul că Ioan afirmă de cel puţin
două ori intenţia lui de a fi selectiv (20:30; 21:25), subliniază odată în plus prioritatea planului teologic, respectiv a
planului existenţial în faţa celui istoric. Însă aceasta nu înseamnă că Ioan este inexact atunci cînd prezintă date
istorice, ci, pur şi simplu, că preocuparea sa majoră nu este cronologia.
Dar am văzut că, în pofida accentului mai mare pus pe dimensiunea istorică sau cronologică, acelaşi lucru se poate
spune şi în cazul celorlalte evanghelii. Acesta explică, într-un fel, şi de ce anume sînt patru evanghelii şi nu una, şi
de ce a cincea evanghelie, pe care s-au străduit mulţi s-o scrie, combinînd informaţia din cele patru, nu-şi are locul
şi rostul în canonul Scripturii. Dacă Dumnezeu ar fi dorit să ne lase o simplă biografie a vieţii lui Isus, cu siguranţă
ar fi ajuns una singură. Deşi a existat o astfel de preocupare şi pe vremea apostolilor - Luca afirmă că au fost mulţi
care „s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre lucrurile cari s-au petrecut printre noi, după cum ni
le-au încredinţat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început...“ (Luca 1:1, 2) - Dumnezeu nu a găsit cu cale să
valideze eforturile depuse în această direcţie pentru a fi incluse în canonul Scripturii. Şi, în mod evident, nu aceasta
a fost preocuparea de căpătîi a evangheliştilor.
Această scurtă analiză a afirmaţiei de scop a lui Ioan ne ridică două întrebări cu privire la evanghelia sa:
» Ce anume a ocazionat scrierea evangheliei sau care puteau fi piedicile pe care Ioan doreşte să le dea
deoparte din calea credinţei ascultătorilor săi prin conţinutul şi prezentarea celor scrise?
» Care a fost criteriul de selecţie a materialului istoric din care Ioan şi-a construit întregul?
Cele două întrebări ne obligă la două moduri de abordare distincte. Prima, impune o abordare orizontală, adică o
încercare de a înţelege conţinutul evangheliei lui Ioan precum şi eventualele probleme care ar fi putut determina
alegerea şi includerea materialului respectiv în evanghelie. A doua, o abordare verticală, adică o comparare a
evangheliilor între ele pentru a vedea diferenţele şi asemănările pe care le prezintă.
Destinatarii şi posibilele lor întrebări

„În timp ce mulţi cărturari au vorbit despre ea ca despre o evanghelie pentru lumea greacă, alţii au văzut-o ferm
înrădăcinată în iudaism“ - ne spune Beasley-Murray despre evanghelia lui Ioan. 17
Dacă este adevărat că evanghelia a fost scrisă la sfîrşitul secolului I, atunci cei 60-65 de ani de la moartea şi
învierea lui Isus ne dau dreptul să vorbim de biserici mixte, formate din iudei şi neamuri. 18 Şi dacă urmărim tiparul
lucrării acestor biserici în literatura epistolară a Noului Testament, înţelegem că mărturia bisericii era mijlocul
creşterii ei. Iar mărturia bisericii era centrată în Persoana lui Hristos, în viaţa şi lucrarea Lui, care îşi aveau rădăcina
în învăţătura Vechiului Testament. Semnificaţia celor văzute şi povestite de cei care au trăit în prezenţa lui Isus
trebuiau filtrate prin adevărurile profeţite despre El în scripturile Vechiului Testament. În acea perioadă de istorie
primară a bisericii, toţi cei care intrau în biserică, intrau pe această poartă a Vechiului Testament. Istoria Vechiului
Testament fiind o istorie sacră, şi avînd o valoare paradigmatică în planul lui Dumnezeu, trebuia însuşită de toţi cei
care deveneau creştini. Acolo se află rădăcinile credinţei creştine.
Deci în biserică erau iudei şi neamuri, unii parte a acestei istorii, alţii familiarizaţi cu ea într-o măsură mai mare sau
mai mică. Posibilele întrebări care au generat scrierea cărţii ar putea fi sugerate chiar de afirmaţia de scop a
autorului: „Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne care nu sînt scrise în cartea aceasta. Dar
lucrurile aceste au fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezînd să aveţi
viaţă în Numele Lui“ (Ioan 20:30, 31).
Dacă Isus este Hristosul - puteau întreba iudeii - de ce tiparul mesianic pe care L-a împlinit acest Hristos în care
credem noi şi pe care-L propovăduim şi altora, nu este identic cu cel pe care-l are întregul Israel, popor şi preoţi
deopotrivă?
Dacă Isus este Hristosul - puteau întreba neamurile - de ce n-a fost El acceptat de mai marii norodului, de către cei
mai buni cunoscători ai Scripturilor? Şi de ce trebuie verificat Hristosul în lumina profeţiilor Vechiului Testament?
17
George R., Beasley-Murray în Word Biblical Commentary, Vol. 36, John, p. xxxii.
18
Întreaga literatuă epistolară precum şi cartea Faptele Apostolilor stau dovadă acestei afirmaţii.
Astfel de întrebări frămîntau, probabil, biserica căreia i se adresează Ioan, pentru că în dimensiunea mărturiei ei,
biserica era confruntată mereu, pe de o parte, cu opoziţia iudeilor, pe de altă parte, cu oferta unor hristoşi falşi,
exponenţi ai altor religii sau fabricaţi chiar în sînul bisercii creştine prin distorsionarea imaginii adevăratului
Hristos. Prezenţa acestei pleiade de hristoşi este atestată de însuşi Ioan în prima sa epistolă: „Copilaşilor, este
ceasul cel de pe urmă. Şi după cum aţi auzit că trebuie să vină antihrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti:
prin această cunoaştem că este ceasul de pe urmă“ (2:18) Şi ceea ce este şi mai îngrijorător - spune Ioan - este
faptul că „ei au ieşit din mijlocul nostru... ca să se arate că nu toţi sînt dintre ai noştri“ (2:19) (vezi şi 1 Ioan 2:18-
22; 4:1-3; 2 Ioan 7-11).
Este clar deci faptul că biserica era frămîntată atît din afară cît şi din lăuntru şi întrebarea care cerea un răspuns
urgent era: Care este Hristosul în care trebuie să credem ca să avem viaţă în Numele lui? Tot în epistola sa, Ioan le
spune: „...să nu daţi crezare oricărui duh, ci cercetaţi duhurile dacă sînt de la Dumnezeu, căci în lume au ieşit mulţi
proroci mincinoşi“ (1 Ioan 4:1). Iar în următoarele două versete Ioan pune degetul pe două mari probleme cu care
se confrunta biserica: (1) învăţătura conform căreia Isus n-ar fi venit în trup şi (2) afirmaţia că Isus nu este de la
Dumnezeu, deci nu este El Hristosul (2:20-26; 4:2-3, 13-15).
Prima problemă - afirmaţia că Isus n-a venit în trup - pare să se fi născut mai mult sub influenţa filozofiilor greceşti
şi a religiilor păgîne. Această afirmaţie cuprinde în ea, în forma ei embrionară, idei gnostice, care considerau ca rele
toate formele materiale ale existenţei. În astfel de condiţii Mîntuitorul lumii nu putea veni în trup, pentru că nu ar
mai fi fost fără păcat şi deci mîntuirea nu s-ar mai fi putut face prin jertfa Lui pîngărită. Or, tocmai acest lucru vrea
să-l contracareze Ioan în epistola sa. Iată de ce spune el: „...avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos Cel
neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii
lumi“ (1 Ioan 2:1, 2).
Dacă plecăm de la premisa că trupul este oricum păcătos, pentru că tot ce este material este păcătos, atunci putem
foarte uşor justifica o trăire duală: pretinzînd că sîntem curaţi în duhul nostru, chiar dacă păcătuim în trup. Atunci
putem spune foarte uşor: noi n-avem păcat (în duhul nostru). Răspunsul lui Ioan este clar şi răspicat: „Dacă zicem
că avem părtăşie cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul... Dacă zicem că n-avem păcat, ne
înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi... Dacă zicem că n-am păcătuit, îl facem mincinos, şi Cuvîntul Lui nu este
în noi“ (1 Ioan 1: 6, 8, 10). „Cine zice că rămîne în El, trebuie să trăiască şi El cum a trăit Isus“. Cîtă forţă are acest
verset în contextul lui! Şi Ioan îl repetă de mai multe ori de-a lungul întregii cărţi (1 Ioan 2:6; 2:29; 3:9, 10; 5:18
etc.).
Iată de ce, în epistola sa, Ioan discută implicaţiile unei cristologii false. In 1 Ioan este demonstrată afirmaţia: „viaţa
pe care o trăim este întotdeauna pe măsura Hristosului în care credem“.
A doua problemă - afirmaţia că Isus nu este Hristosul - pare să se fi născut sub influenţele împotrivirilor iudaice.
Această negare a mesianităţii lui Isus se datora unui tipar mesianic fals, pe care tradiţia iudaică l-a construit în anii
lungi de aşteptare şi de frămîntări. Deoarece Isus a refuzat sistematic şi deliberat să împlinească aşteptările lor, ei l-
au răstignit, făcînd din „atîrnarea lui pe lemn“ semnul ultim al blestemului care ziceau ei că era peste El.
Dacă implicaţia negării faptului că Isus a venit în trup era o viaţă dedublată, în care delimitările clare dintre sacru şi
profan permiteau o bălăcire în păcat în prezenţa unei conştiinţe adormite de falsa credinţă gnostică, negarea
mesianităţii lui Hristos, dădea o lovitură de moarte credinţei creştine, pentru că fără Hristosul răstignit pe cruce
pentru păcatele noastre ale tuturor şi fără învierea Sa din morţi, „credinţa noastră este zadarnică şi noi sîntem încă
în păcatele noastre“, ne spune Pavel în 1 Corinteni 15:17.
Piedicile majore pe care Ioan vrea să le dea deoparte prin conţinutul şi prin prezentarea materialului ales sînt deci
legate de mesianitatea şi de divinitatea lui Isus. De aceea regăsim în afirmaţia sa de scop aceste cîteva accente
majore: faptul că Isus, nu altcineva, este Hristosul, faptul că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi faptul că numai
credinţa că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, este credinţa mîntuitoare.19
Posibile criterii de selectare a materialului istoric

Dacă prima întrebarea a vizat esenţa Evangheliei, a doua vizează strategia evanghelistului. Iată deci care este a
două întrebare: Ce material include Ioan în Evanghelia sa şi care au fost posibilele criterii în baza cărora l-a
selectat? În lumina a tot ceea ce am afirmat deja despre prioritatea planului teologic în scrierea cărţii, o astfel de
întrebare trebuie socotită ca fiind secundară. Cu toate acestea ea nu poate fi evitată atunci cînd comparăm cele patru
evanghelii şi vedem diferenţa majoră dintre sinoptice şi Ioan în ceea ce priveşte materialul inclus în ele.
19
Această complementaritate dintre Evanghelia lui Ioan şi prima Epistolă a lui Ioan pledează nu numai pentru un plan comun în spatele celor două cărţi şi
deci pentru un autor comun, ci şi pentru o relaţie în timp destul de apropiată între scrierea celor două cărţi.
Ioan pune accentul pe materialul care, dintr-un motiv sau altul, n-a fost inclus în scrierile celorlalţi evanghelişti.
Ioan este singurul care vorbeşte despre prima parte a lucrării Domnului Isus în Iudea. Tot el include lungile
discursuri din Templul din Ierusalim şi din camera de sus. Este singurul care include istoria lui Toma şi şase din
cele şapte minuni relatate de el sînt specifice lui. Aceasta ne ispiteşte să afirmăm că Ioan a încercat să-şi atingă
scopul nu repetînd, ci completînd, pe cît posibil, celelalte evanghelii. Aceasta nu înseamnă însă că scopul principal
al lui Ioan a fost să completeze materialul biografic al Evangheliilor sinoptice. 20 Dacă a făcut-o totuşi, scopul acesta
a fost subordonat în întregime celui teologic pe care l-a afirmat în cartea sa. 21
Pe de altă parte, materialul pe care Ioan l-a inclus în evanghelia sa poate fi justificat şi numai pe baza scopului
afirmat de Ioan, nu pe baza dorinţei lui de a completa materialul inclus în evangheliile sinoptice, lucrarea lui Isus
din Ierusalim constituind un argument mult mai puternic pentru atingerea scopului său (20:30, 31) decît lucrarea
Lui din Galileea sau Pereea.
Cu alte cuvinte, prezenţa materialului inclus în Evanghelia după Ioan poate fi explicat şi dacă presupunem că
autorul ei n-a ştiut de existenţa celorlalte evanghelii. 22 Iată de ce putem afirma că criteriul major de selecţie al
materialului istoric este dictat de factorul teologic. Evenimentele legate de Ierusalim au constituit argumentele cele
mai bune pentru atingrea scopului lui Ioan. Dacă în selectarea materialului istoric inclus în evanghelie Ioan a ţinut
cont şi de faptul că destinatarii cunoaşteau evangheliilor sinoptice, atunci putem afirma că un scop secundar al lui
Ioan a fost să completeze, nu să repete materialul deja existent în evangheliile sinoptice, subordonînd însă acest
lucru, scopului său principal, enunţat în carte (20:30, 31).
Concluzie
În vremea în care scria Isaia (cca. 750 î.Hr.), ideea răstignirii lui Mesia în locul nostru era, în cel mai bun caz, un
motiv de stupoare. Atunci însă cînd scrie Ioan, zarurile fuseseră deja aruncate, „piatra din capul unghiului“ fusese
aşezată la locul ei, şi prezenţa ei devenise deja o piatră de hotar între Împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia
întunericului. Unii îşi puseseră deja încrederea în ea şi fuseseră mîntuiţi, alţii se poticniseră în ea, urmînd să fie
striviţi de prăvălirea ei.
Atunci cînd diavolul a înţeles ce a însemnat moartea Domnului Isus Hristos, şi faptul că, prin credinţa în El, oameni
de pretutindeni puteau să se smulgă din robia păcatului şi deci de sub autoritatea stăpînirii lui, şi odată ce moartea şi
învierea lui Isus Hristos deveniseră o relitate istorică de necontestat, diavolului nu-i mai rămînea decît strategia
diversiunii. Şi ca să-şi pună în aplicare strategia, a început să scoată pe piaţă hristoşi contrafăcuţi pentru ca astfel să
încerce să aducă confuzie între cei care-şi căutau libertatea prin credinţa în Domnul Isus Hristos.
La sfîrşitul secolului I d.Hr. Biserica era confruntată cu o mulţime de astfel de surogate de hristoşi. Pentru ca s-o
ajute în alegerea adevăratului Hristos, Ioan îşi scrie evanghelia cu scopul de a dovedi că Isus din Nazaret, fiul
Mariei şi a lui Iosif, cel care a fost răstignit sub procuratorul roman Pilat din Pont, care a fost îngropat în mormîntul
lui Iosif din Arimatea şi care a înviat a treia zi din morţi, este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, pentru că numai în El s-
au împlinit profeţiile vechi testamentale şi deci numai prin credinţa în El avem viaţă veşnică.
Dar Ioan nu se opreşte la atît. Cartea a fost în mod clar scrisă cu scopul de a stîrni credinţa aducătoare de viaţă
veşnică în cei cărora evanghelia le-a fost adresată: „Ca să credeţi că... şi crezînd să aveţi viaţă veşnică“. Isus a venit
ca oile Lui să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug (10:10). Iar această viaţă - spune Ioan - este „să Te cunoască pe Tine,
singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu“ (17:3). Credinţa şi cunoaşterea de care
vorbeşte Ioan de-a lungul evangheliei lui nu sînt elemente ce ţin doar de intelect. El operează cu conceptul ebraic,
care defineşte cunoaşterea ca o sumă a informării, a înţelegerii informaţiei şi a integrării informaţie în viaţă. A
cunoaşte pe Singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-a trimis El, înseamnă a realiza ceea ce a
realizat Marta: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume“ (11:27), a îngenunchea înaintea
Lui ca Toma (20:26-29) şi a trăi pentru El aşa cum i-a cerut-o Isus lui Petru (21:15-22).
20
Sinoptic = puncte de vedere comune
21
O astfel de interpretare pare să sugereze faptul că ascultătorii lui cunoşteau materialul inclus în Sinoptice şi Ioan scrie luînd în considerare lucrul acesta. În
acelaşi timp, pentru ca bisericile să fi putut lua act de existenţa evangheliilor sinoptice şi să se fi putut familiariza cu conţinutul lor, ne vedem obligaţi să optăm
pentru o dată mai tîrzie privind scrierea evangheliei lui Ioan.
22
Aceasta ar fi un argument în plus în favoarea celor care susţin o dată timpurie pentru scrierea evangheliei. Cu toate acestea rămîne totuşi o întrebare, de ce
marea parte a materialului inclus în Evanghelia lui Ioan nu este reluat de evangheliile sinoptice. Probabil că în cazul în care aceştia au ştiut de Evanghelia lui
Ioan, ei au fost cei care la rîndul lor s-au ferit să-l repete, optînd pentru completarea materialului biografic deja existent. Astfel de răspunsuri trebuie lăsate
totuşi doar la nivel de presupuneri.
Deşi în această concluzie, o afirmare a scopului nu este necesară pentru că ea a fost făcută în mod clar de Ioan
însuşi (20:30, 31), este important să subliniem adevărurile fundamentale prezente în afirmaţia de scop:
» Isus, nu altcineva, este Hristosul,

» Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu,
» Credinţa aducătoare de viaţă trebuie să se ancoreze în mesianitatea şi în dumnezeirea lui Isus,
» Viaţa o au numai cei care cred în Numele Lui care este Domnul Isus Hristos.
Structura cărţii
Dintre adevărurile menţionate mai sus, divinitatea lui Isus pare să fie în centrul atenţiei lui Ioan. Cartea începe cu
afirmarea directă a divinităţii: „La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era cu Dumnezeu şi Cuvîntul era Dumnezeu“
(1:1) şi ea se termină cu o declaraţie, cu declaraţia lui Toma care atribuie lui Isus din Nazaret divinitatea pe care a
afirmat-o Ioan încă din primul verset al evangheliei lui: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ (20:28). Iar între aceste
două extreme ale cărţii, Ioan aşează cu grijă „lucrurile acestea“, ca pe o demonstraţie care să aibă puterea să
transforme în inima cititorilor săi afirmaţia sa într-o declaraţie asemănătoare cu a lui Toma (Vezi Fig. 9)
Schiţa cărţii
1:1-18 Prologul evangheliei

Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu şi cine crede în El, are viaţă veşnică.
1:19-3:36 Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii
Isus este Hristosul, pentru că, fiind Mielul lui Dumnezeu (nu al oamenilor), moartea Lui în locul nostru
face posibil adevăratul Paşte, în care mînia lui Dumnezeu trece pe lîngă toţi cei ce cred în El.
4:1-11:46 Adevăratul Moise
Isus este cu atît mai mare decît Moise, cu cît Exodul pe care-l poate oferi este mai mare decît Exodul dintîi.
11:47-17:26 Pregătirea pentru noaptea adevăratului Paşte
Ioan l-a prezentat pe Isus ca „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii“. Caiafa îl găseşte pe Isus
potrivit să fie Mielul de Paşte al întregului popor, iar acum gestul profetic al Mariei îl desemnează ca Mare
Preot şi ca Împărat al lui Israel. Tatăl Însuşi confirmă că ceasul adevăratului Paşte a sosit, iar, în camera de
sus, Isus îşi pregăteşte ucenicii pentru evenimentele acestui ceas.
18:1- 19:42 Jertfirea Mielului Pascal
Cu felinare şi făclii trimişii preoţilor îl aleg pe Isus ca Miel de Paşte. A doua zi, inspectat de Pilat, Isus este
declarat nevinovat şi deci vrednic pentru junghiere în locul întregului norod.
20:1-21:23 Adevăratul Exod:
Moartea nu L-a putut ţine! A trebuit să-I dea drumul, ca şi odinioară egiptenii lui Israel. Iar în puterea
acestui adevărat Exod, Isus a dat tuturor celor ce cred în El mandatul preoţiei primit de la Tatăl.
21:24, 25 Epilogul evangeliei
Cel care a trăit aceste lucruri şi le-a aşternut în scris adevereşte veridicitatea lor.
Ioan aşează în carte cinci blocuri de material, care împreună cu prologul (1:1-18) şi cu epilogul cărţii (21:24, 25) se
constituie atît în demonstraţia divinităţii lui Isus, cît şi într-o chemare la viaţă prin credinţa în El. Deoarece în
această etapă a studiului nostru ne-am propus doar să creionăm o imagine de ansamblu asupra cărţii, ne mărginim
aici la schiţa de mai sus, urmînd ca în cadrul lecţiilor această schiţă să fie detaliată pentru fiecare porţiune de
context.
Concluzie
Un element despre care am vorbit şi pe care este bine să-l reamintim aici este acea mişcare a lui Ioan între afirmaţia
iniţială a dumnezeirii lui Isus şi declaraţia acestei dumnezeiri, nu numai de către evenimentul învierii, ci mai ales de
către Toma, martorul învierii. Între cei doi poli, întregul material al Evangheliei se adună într-o demonstraţie
convingătoare. Ea este aşternută apoi în scris ca să-l ajute pe cel care n-a văzut ceea ce a văzut Toma, să ajungă
totuşi la o credinţă şi la o declaraţie asemănătoare cu a lui (Vezi fig. 10).
Demonstraţia lui Ioan constă în două subtile paralele. Prima paralelă este cu începutul cărţii Genesa, a doua cu
cartea Exodului. Paralele nu sînt mecanice şi nu sînt realizate la nivelul detaliilor. Ioan duce paralele doar atît de
departe încît să-l facă conştient pe cititor de existenţa lor şi să-l „prindă astfel în plasa ei“. Cuvîntul lui Dumnezeu,
care, în acelaşi timp, era şi cu Dumnezeu şi Dumnezeu, este Cel care, fiind lumină, face lumină pentru toţi cei
veniţi în lume, fără ca întunericul s-o poată birui. Apoi, deodată, din sferele cereşti, de care de fapt şi ţine, acest
personaj, numit Cuvîntul descinde printre noi, se întrupează. Identitatea lui devine clară prin asocierea lui cu un
profet bine cunoscut: Ioan Botezătorul. Aducerea Celui Întrupat în contextul geografico-istoric al Botezătorului îl
identifică imediat cu Isus din Nazaret. Deci în puţine cuvinte Ioan a făcut doi paşi uriaşi: Isus din Nazaret este şi
Dumnezeu şi Hristosul. In următoarele cîteva versete Ioan adaugă şi ultima trăsătură de penel: Cine crede în El are
viaţă veşnică fiindcă a primit dreptul şi puterea să se nască din Dumnezeu.
A doua paralelă, mult mai extinsă decît prima, este cu cartea Exodului. In mintea iudeului, Mesia trebuia să fie acel
prooroc ca Moise (Deut. 18:15-22) şi El trebuia să vină şi să-Şi călăuzească poporul într-un nou exod. Această a
doua paralelă începe prin punerea faţă în faţă a mielului pascal cu Mielul lui Dumnezeu. Primul a ridicat păcatele
lui Israel, Cel de-al doilea ridică păcatul lumii. Apoi urmează paralela dintre Isus şi Moise. Fîntîna dintr-un pămînt
străin, minunile, pîinea din cer, apa vieţii pentru cei însetaţi, lumina pentru cei ce umblă în întuneric, adevărata
slobozenie, adevăratul păstor etc., toate acestea fac parte dintr-un exod cu atît mai mare decît primul cu cît cel care
stă în spatele lor este mai mare decît Moise.
Paralela nu este strictă şi deci mecanică, ci conceptuală. Elementle sînt acolo, chiar dacă nu în ordinea exactă a
întîiului Exod. Scopul lui Ioan nu era o demonstraţie prin potriveala exterioară a lucrurilor, ci prin prezenţa
realităţilor Exodului dintîi în adevăratul Exod pregătit de Dumnezeu prin Hristos. Structura cărţii este determinată
deci de aceste paralele şi ea slujeşte transmiterii mesajului cărţii.
Mesajul cărţii
Dacă scopul lui Ioan este să vadă viaţa pulsînd în cei cărora le scrie, mesajul are de a face cu conţinutul şi cu modul
în care acest conţinut este structurat în evanghelia sa pentru ca autorul să realizeze ceea ce şi-a propus. Iar dacă într-
adevăr afirmaţia de scop din 20:30, 31 adună sub ea întreaga evanghelie, atunci mesajul cărţii este cuprins sau cel
puţin sugerat de conceptele din care este construită afirmaţia de scop. Prin ea, Ioan ne spune că urmăreşte cîteva
lucruri.
1. Să demonstreze că acest personaj istoric, Isus, este Hristosul, El fiind Cel căruia i s-a făcut portretul în
Vechiul Testament şi pe El îl aştepta întregul Israel.
2. Să demonstreze că acest personaj istoric, Isus din Nazaret, este nu numai Hristosul sau Mesia, ci, deşi
născut din fecioara Maria şi judecat şi răstignit sub procuratorul roman Pilat din Pont, El este totuşi Fiul
lui Dumnezeu, dovada supremă a dumnezeirii Lui fiind însăşi învierea Sa din morţi.
3. Să demonstreze adevărurile de mai sus în aşa fel încît să declanşeze în cititorii săi o reacţie pozitivă, pe
care Ioan o numeşte credinţă - credinţa că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.
4. Al patrulea element al afirmaţiei lui de scop este o rezultantă a celor precedente. Dacă Isus este Hristosul,
dacă Isus este Fiul lui Dumnezeu şi dacă cineva crede că El, Isus, este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu,
atunci cel ce crede lucrurile acestea are viaţă în Numele Lui (Vezi fig. 11).
Pentru că viaţa veşnică depinde de înţelegerea şi acceptarea acestor adevăruri sau, mai bine zis, de cunoaşterea şi
primirea Celui pe care aceste adevăruri îl reprezintă - de descoperirea identităţii Lui, de îngenuncherea înaintea Lui
şi de trăirea pentru El - era de importanţă vitală pentru Ioan să găsească conţinutul şi prezentarea prin care să
realizeze ceea ce şi-a propus. Mesajul său se focalizează deci pe mesianitatea lui Isus, pe dumnezeirea Lui şi pe
natura credinţei mîntuitoare, pe care le adună apoi în viaţa veşnică pe care o are cel care crede că Isus este
Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.
Mesianitatea lui Isus

Cuvintele Martei din capitolul 11:27 sînt foarte importante pentru înţelegerea elementului spre care canalizează
Ioan atenţia cititorilor săi: „Da Doamne, cred că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în
lume“. Dar aceasta nu este singura afirmaţie care ţinteşte în această direcţie. După înmulţirea pîinilor, poporul
întreg a exclamat: „Cu adevărat acesta este prorocul cel aşteptat în lume“ (6:14).
Ioan mizează şţi clădeşte pe acest „...trebuia să vină în lume“ sau „cel aştepta în lume“, pe această „aşteptare“ care,
prin scrierile Vechiului Testament, era înscrisă în conştiinţa celor din vremea lui. El mediază ajungerea la credinţa
mîntuitoare că Isus este Cel aşteptat în lume, prin semnele şi lucrările pe care alege să le prezinte destinatarilor săi,
precum şi prin lungile discursuri interpretative legate de ele. Prin ele Ioan încearcă să dovedească că Isus este Cel
în care se împlinesc profeţiile mesianice vechi testamentale, şi că El este deci „Cel aşteptat în lume“.
La semnele, lucrările şi discursurile din carte se adaugă şi lungile referiri la Ioan Botezătorul şi mărturiile lui. Toate
acestea sînt parte a strategiei lui Ioan. Nu ştim precis cine erau cei cărora se adresa Ioan, dar din nevoia sublinierii
dumnezeirii lui Hristos s-ar deduce că erau fie iudei fie sub influenţă iudaică. Discursurile din evanghelie în care
Ioan redă opoziţia iudeilor precum şi reacţia lor vehementă la orice aluzie privind mesianitatea şi dumnezeirea lui
Isus par să confirme această ipoteză.
Ioan miza pe faptul că Israelul întreg era de părere că în persoana lui Ioan Botezătorul Dumnezeu le trimisese un
prooroc. Lucrul acesta fusese dovedid de mişcarea care s-a produs în întreaga naţiune atunci cînd Ioan Botezătorul
şi-a început lucrarea.
Dar persoana şi lucrarea lui Ioan Botezătorul sînt importante şi dintr-un alt motiv. Inaintea venirii Mesiei trebuia să
fie auzit „glasul celui ce strigă în Pustie: «Pregătiţi calea Domnului» (Is. 40:3), trebuia să sosească „Solul“... care
urma să pregătească intrarea Domnului în Templu, Cel ce avea să fie „Solul Legămîntului pe care-L aşteptaţi“ -
spune Maleahi (3:1). Iar Ioan Botezătorul declarase public că „El (Isus) este Acela care vine după mine, - şi care
este înaintea mea; eu nu sînt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintelor Lui“ (Ioan 1:27).
Prezentînd în detaliu mărturia lui Ioan (1:19-35; 2:22-36; 5:31-36), evanghelistul aduce un argument puternic în
favoarea mesianităţii lui Isus, ca şi cum ar fi spus: „pînă şi Ioan Botezătorul, pe care toţi îl recunosc ca fiind un
prooroc trimis de Dumnezeu, mărturiseşte despre El, pentru ca voi să credeţi în El (1:6-8).
Dumnezeirea lui Isus

Dar mesianitatea lui Isus trebuia legată de dumnezeirea Lui. Citind cu atenţie afirmaţia de scop a lui Ioan, putem
observa că punctul focal al interesului său este credinţa în dumnezeirea lui Isus: „pentru ca voi să credeţi că Isus
este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu...“ (20:31).
Ioan ar fi fost îndreptăţit să vorbească în egală măsură atît despre descendenţa umană a lui Isus (7:41,42) cît şi
despre dumnezeirea Lui. Totuşi accentul afirmat şi urmărit cade pe dumnezeirea Lui. Aceasta explică începutul
neobişnuit al evangheliei lui: „La început a fost Cuvîntul şi Cuvîntul a fost cu Dumnezeu şi Cuvîntul a fost
Dumnezeu...“ (1:1), pentru ca apoi, dumnezeirea Domnului Isus să răzbată de pe fiecare pagină a evangheliei:
» Mărturia lui Ioan Botezătorul este copleşitoare în această privinţă atît prin întinderea, cît şi prin
profunzimea ei (8 1:29, 36; 2:16; 3:13, 16, 17, 31, 34, 35, 36... etc).
» In fiecare dintre lungile discursuri pe care le prezintă Ioan, punctul de conflict dintre Isus şi iudei îl
constituie afirmarea directă sau indirectă a faptului că El este Fiul lui Dumnezeu (5:17-30 36-47; 6:26-59;
7:29, 30; 8:12-47, 48-58 etc.).
Dacă analizăm contextul istorico-geografic imediat al materialului inclus în Evanghelia lui Ioan, constatăm că, cu
excepţia evenimentelor din patru capitole (1, 4, 6, 11), toate celelalte evenimente sînt legate de Ierusalim şi au loc
în preajma sau cu ocazia sărbătorilor iudeilor (vezi Fig. 8) Ştiind că cei care alimentau necredinţa în mesianitatea şi
în dumnezeirea lui Hristos erau iudeii şi mai ales liderii lor, este semnificativ modul în care Ioan şi-a selectat
materialul pentru a dovedi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Capetele de acuzare pe care le evidenţiază
Ioan sînt legate de desfiinţarea Sabatului şi de faptul că Isus se făcea deopotrivă cu Dumnezeu (5:16, 18). Dar
dintre acestea două, ultima a fost în mod clar pe primul plan: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în
Tine, ci pentru o hulă, şi pentru că Tu care eşti om, Te faci Dumnezeu“ (10:33). Iar dacă argumentul lui Ioan avea
să rămînă în picioare în Ierusalim, unde în altă parte ar fi putut fi pus la îndoială?
Credinţa în Isus
Din afirmaţia de scop a lui Ioan înţelegem că, alături de Persoana lui Hristos, în atenţia autorului este şi răspunsul
celor care vin în contact cu El. Se remarcă modul în care Ioan discută problema credinţei. De-a lungul evangheliei
mulţi cred în Isus, dar Ioan scoate în evidenţă caracterul inadecvat al credinţei lor.
„Mulţi au crezut în numele Lui... dar Isus nu se încredea în ei, pentru că îi cunoştea pe toţi“ (Ioan 2:23, 24);
„Din clipa aceea mulţi din ucenicii lui s-au întors înapoi şi nu mai umblau cu el“ (Ioan 6:66);
Deşi se adresează iudeilor care crezuseră în El (8:30-47), discuţia se termină cu o acuzare clară „voi aveţi de tată pe
diavolul...“ (44). „Voi de aceea nu ascultaţi, pentru că nu sînteţi din Dumnezeu (47).
Văzînd modul în care îşi construieşte Ioan evanghelia, înţelegem că el doreşte să vadă sădită în inima cititorilor săi
credinţa că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Această expresie a credinţei adevărate deşi este presărată printre
expresiile credinţei false, ea este în aşa fel confirmată de autor, încît cititorul să poată face uşor distincţie între cele
două. Prin faţa ochilor noştri se perindă, unul după altul, exponenţii adevăratei credinţe: Ucenicii, terminînd cu
Natanael, Samariteanca, slujbaşul împărătesc, slăbănogul, orbul din naştere etc. Conturată pas cu pas, mărturia
adevăratei credinţe, în expresia ei cea mai completă, se desprinde de pe buzele Martei: „Da, Doamne, cred că Tu
eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume“ (11:27). Apoi aceeaşi credinţă matură şi clară se
vede în mărturia lui Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul Meu...“ (20:28).
Luînd diverse ipostaze din lucrarea lui Isus, Ioan arată că această credinţă răsare dintr-o sămînţă firavă, aproape
neglijabilă. Mulţi încep prin a sta în faţa „omului“ Isus, ca apoi prin semnele şi lucrările pe care le văd sau prin
cuvintele pe care le aud din gura Lui, credinţa lor să crească spre acea convingere mîntuitoare că El este Hristosul,
Fiul lui Dumnezeu (1:46-51, Natanael, 4:39-42, samaritenii etc.).
O altă parte a strategiei lui Ioan este să prezinte contrastul dintre răspunsurile diferitelor categorii de oameni în faţa
semnelor, a lucrărilor şi a cuvintelor lui Isus. Unii îl acceptă şi cred în El doar pentru faptul că le-a spus „te-am
văzut sub smochin“, alţii îl resping şi sînt gata să-L răstignească deşi Lazăr, înviat din morţi, iese din mormînt sub
privirile lor.
Viaţa în Numele lui Isus

In Deuteronom am văzut că întreaga Lege se reduce la o singură poruncă: „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul
nostru, este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată
puterea ta...“ (Deut. 6:4, 5). De împlinirea acestei porunci atîrna viaţa lui Israel. Lucrul acesta este adevărat şi
pentru noi atunci cînd înţelegem că viaţa pe care o trăim depinde de Dumnezeul pe care-L alegem, pentru că viaţa
este o prerogativă a adevăratului Dumnezeu. În Evanghelia după Ioan cel care afirmă că poate da viaţă este Domnul
Isus Hristos: „După cum Tatăl înviază morţii, şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea (Ioan 5:21). Dacă viaţa
nu poate fi dată de nimeni altul decît de Isus, nu ne miră faptul că „toate aceste lucruri [întregul conţinut al
Evangheliei] au fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul“, da, acel Hristos care a fost promis de
Dumnezeu în Scripturi.
Scriptura ne avertizează că în lume vor veni mulţi hristoşi mincinoşi, dar nici unul dintre aceştia nu poate da viaţă.
Deci viaţa noastră va depinde de Hristosul în care credem! Şi pentru că numai unul singur poate da viaţa şi încă
viaţă din belşug, alegerea noastră se reduce de fapt la a alege între viaţă şi moarte.
Iar dacă aşa stau lucrurile, mesajul Evangheliei după Ioan este un mesaj vital pentru omenire. Iar El ar putea fi
formulat astfel:
Fiind atît Creatorul, cît şi acel prooroc ca Moise, Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi credinţa în El este
absolut centrală vieţii şi mărturiei noastre.
Concluzie
O astfel de Evanghelie continuă să rămînă relevantă şi pentru Biserica zilelor noastre, pentru că în lumina ei vom fi
ajutaţi să înţelegem:
» Ce anume din noi şi ce anume din tradiţia noastră face ca, în pofida semnelor evidente ale dumnezeirii
Lui, să-L respingem pe Dumnezeul care se apropie de noi.
» Care sînt tiparele false din biserica zilelor noastre care împiedică prezenţa şi manifestarea vieţii din
belşug.
» Care sînt hristoşii mincinoşi care ni se oferă şi care ne duc în rătăcire la acest sfîrşit de secol al XX-lea.
» Faptul că umblînd mai mult după slava pe care ne-o dăm unii altora decît după slava lui Dumnezeu nu
vedem lucrările pe care Dumnezeu le face azi printre noi şi ne opunem planurilor Lui.
» Faptul că încăpăţînarea oarbă de a aşeza datinile omeneşti ale sistemului nostru religios deasupra
adevărurilor clare ale Scripturii ne aseamănă cu fariseii de pe vremea Domnului Isus şi sîntem în pericolul
de a le împărtăşi soarta.
2. Cu cartea prin istorie

sau cartea privită în contextul istoric al Bibliei
Atunci cînd am analizat afirmaţia de scop pe care autorul a inclus-o în scrierea sa (20:30, 31), am văzut cine puteau
fi destinatarii şi care au fost, probabil, întrebările la care încearcă Ioan să răspundă. 23 Am văzut apoi că Ioan îşi scrie
evanghelia pentru ca cititorii lui să aibă viaţă în Numele lui Isus. Iar pentru ca lucrul acesta să se întîmple ei trebuie
să ajungă să creadă că Isus este Hristosul şi că El este Fiul lui Dumnezeu. Aceste două lucruri - mesianitatea şi
dumnezeirea - par să fi fost disputate în legătură cu identitatea lui Isus. Oare de ce? Care au fost factorii care au
generat această dispută?
În general, întrebările noastre se nasc într-un anumit context şi deci ele sînt determinate de cel puţin două elemente
specifice: omul care le pune şi contextul în care sînt puse. S-ar putea ca un motiv similar l-a determinat pe Ioan să
scrie evanghelia sa, atunci cînd, probabil, existau deja alte trei evanghelii. 24 Faptul că în Biblie avem patru
23
Vezi pagina...
24
Majoritatea comentatorilor evanghelici consideră că Evanghelia după Ioan a fost scrisă la sfîrşitul secolului întîi, mult după scrierea celorlalte Evanghelii.
Există însă cîţiva comentatori de dată mai recentă, care susţin că Evanghelia după Ioan ar fi fost scrisă mult mai devreme. Unul dintre argumentele care stau la
baza acestor ipoteze este legat de descoperirea unei copii a evangheliei lui Ioan în Egipt, o copie care a fost datată în jurul anului 135 d. Hr. Ca o copie să fi
evanghelii, şi nu una singură, dovedeşte că intenţia evangheliştilor a depăşit cadrul intereselor lor biografice.
Fiecare evanghelie a fost adresată unui grup specific, într-un context istorico-cultural specific şi fiecare evanghelist
în parte a încercat să răspundă prin evanghelia sa problemelor specifice ale destinatarilor lui.
Deşi există cel puţin doi factori care au determinat naşterea evangheliei - oamenii şi contextul lor istorico-cultural
specific - pentru că există puţine şanse să putem porni dinspre oameni înspre contextul lor istoric, vom pleca de la
contextul istorico-cultural general în care a apărut Evanghelia lui Ioan - perioada intertestamentală - încercînd apoi
să localizăm ceva mai precis în timp şi spaţiu domeniul căutărilor noastre. Nădăjduim ca astfel să înţelegem factorii
specifici care ar fi putut genera întrebările destinatarilor scrierii lui Ioan.
Contextul istoric general sau Perioada intertestamentală

A doua parte a scrierii lui Isaia se focalizează pe eliberarea din Robia Babiloniană. Decretul lui Cir (539 î.Hr.) a
făcut ca profeţia lui Isaia să devină o realitate pentru poporul lui Dumnezeu, marcînd în acelaşi timp şi începutul
unuia dintre cele mai mari imperii, Imperiul Persan. Lui Cir (539-530) i-a urmat fiul său Cambise (530-522), iar
acestuia uzurpatorul de tron Darius I (522-486). Începînd cu domnia acestui împărat persan asistăm la afirmărea
puterii Ligii Elene în amfiteatrul lumii. În 490 î.Hr. Persia este înfrîntă în bătălia de la Maraton, apoi la Termopile
în 480 şi în 479 la Salamis, Platea şi Mycale. Victoria de la Mycale a deschis o nouă fază în relaţiile dintre Persia şi
Grecia. În 338 Filip al II-lea, macedoneanul, învinge Grecia la Chaeronea, deschizînd astfel drum alianţei eleno-
macedonene şi marcînd începutul sfîrşitului marelui Imperiu Persan.
Uriaşului Imperiu Persan (539-323 î.Hr.) i-a pus capăt Alexandru Macedon. În numai zece ani (333-323 î.Hr.)
tînărul general a cucerit întregul teritoriu al Imperiului Persan, extinzînd graniţele noului imperiu grec pînă în
Indiile de Vest. Deşi în plină floare a vîrstei, Alexandru Macedon a fost răpus de boală în 323 î.Hr. în plină
campanie militară. Imperiul a fost împărţit între patru dintre generalii săi - Ptolemeu, Seleucus, Lysimachus şi
Antigonus. Foarte curînd însă puterea în noul imperiu grec s-a polarizat între seleucizi, la nord de Israel, în Siria şi
Babilon, şi ptolemei, la sud de Israel, în Egipt. Deoarece spre vest de Israel era Marea Mediterană şi spre est era
Deşertul Arabiei, pămîntul Palestinei era singurul culoar de trecere pentru armatele ptolemeilor şi ale seleucizilor
(Vezi fig. 5) Aproximativ primii o sută de ani (323-200 î.Hr.) 25 Israelul a fost încorporat în regatul ptolemeilor.
După anul 200 î.Hr. teritoriile Palestinei au fost diputate între cele două mari împărăţii, ajungînd în cele din urmă
sub ocupaţie seleucidă (198-167 î.Hr.). Frămîntărilor politice şi militare li s-au adăugat şi cele cultural-religioase.
Imediat după Alexandru Macedon, ptolemeii şi seleucizii au continuat şi au adîncit politica de elenizare a
teritoriilor ocupate. Toate acestea laolaltă au exacerbat sentimentele naţionaliste în Palestina. Antiochus Epiphane al
IV-lea (215-163 î.Hr), ajuns la tronul regatului seleucid în 175 î.Hr, a accelerat procesul de elenizare în nădejdea
calmării frămîntărilor politice din regat. Unitatea religioasă era una dintre cheile realizării visului său. Pe fundalul
luptei dintre preoţi pentru funcţia de mare preot şi cu ajutorul lui Menelau, un beniamit, care cu o mare mare sumă
de bani a cumpărat de la Antiochus dreptul de mare preot, monarhul seleucid a impus înlocuirea religiei iudaice cu
o închinare lui Zeus, al cărui reprezentant se considera el însuşi. Antiochus s-a supranumit pe sine „Theos
Epiphanes“, manifestarea lui Dumnezeu. La 25 Chislev (16 Dec.) 167 î.Hr. pe un altar ridicat deasupra altarului
arderilor de tot din Templu în cinstea lui Zeus şi deci în cinstea sa, Antiochus a ordonat jertfirea unei scroafe.
Aceasta a fost scînteia care a aprins revolta macabeilor, revoltă pornită de preotul Mattatias la Modein. Iuda
Macabeul, unul dintre fii lui Mattatias a înfrînt armatele lui Lysias, trimisul lui Antiochus Epiphane, cîştigînd apoi
bătălie după bătălie pînă cînd a fost eliberată întreaga Palestină. În 25 Kislev 164, Templul a fost curăţit şi
reconsacrat, instituindu-se Sărbătoarea Înnoirii (Ioan 10:22).
Cu anul 163 î.Hr. au început cei o sută de ani de existenţă a noului regat evreu sub dinastia hasmoneilor.
Naţionalismul iudeilor era alimentat de speranţa venirii lui Mesia care avea să restaureze scaunul de domnie al lui
David. Semnele arătau înspre acolo. În cei 100 de ani (163-63 î.Hr.) teritoriile regatului au ajuns la dimensiunile
regatului lui David. Regatul a fost recunoscut de seleucizi în anul 142 î.Hr. şi de romani în 139 î.Hr.
Lupta pentru putere dintre Hyrcanus al II-a, ultimul împărat- preot legitim din dinastia hasmoneilor şi fratele său,
Aristobulus al II-a a pus capăt noului regat al iudeilor. Amîndoi au apelat la ajutorul generalului roman Pompei din
Damasc. Însă, deşi chemat de amîndoi în ajutor, numai Hyrcanus a capitulat, primindu-l pe Pompei în partea de
vest a oraşului. Aristobulus s-a baricadat în Ierusalim întărind cetăţuia şi zona Templului. După trei luni de asediu,
Pompei a intrat în Ierusalim, a dărîmat Templul şi zidurile cetăţii, a masacrat douăsprezece mii de iudei, a luat o
mulţime de prizonieri, instalîndu-l pe Hyrcanus mare preot.
În 40 î.Hr. Ierusalimul a fost atacat de parţii din Persia şi Hyrcanus a fost deportat în Babilon. Roma l-a numit pe
ajuns atît de devreme în Egipt - spun ei - Evanghelia trebuia să fi fost scrisă destul de devreme.
25
John, Bright, A history of Israel, p. 483.
Irod cel Mare, fiul lui Antipater, un idumeu26, împărat al lui Israel. Irod, un edil iscusit, a pornit reconstruirea
Ierusalimului. Cea mai de seamă operă edilitară a lui a fost reconstruirea Templului. Lucrările au fost începute în 20
î.Hr şi au fost terminate abia în 64 d.Hr., urmînd ca Templul să fie dărîmat din nou la 6 August în anul 70 d.Hr. de
armatele generalului Titus, care a stins revolta iudeilor declanşată în 66 d.Hr. 27
Semnificaţia aceastei perioade

În schema generală a istoriei biblice sau a istoriei binecuvîntării, perioada intertestamentală poate fi supranumită
perioada pregătirii scenei binecuvîntării. Binecuvîntarea lui Dumnezeu pentru omenire este Persoana Domnului
Isus Hristos, în urma lucrării căruia Duhul lui Dumnezeu a putut veni să locuiască din nou în mijlocul poporului
Său. Noul Testament ne spune că Isus a venit la „împlinirea vremii“, într-un anumit moment istoric, cu grijă
pregătit de Dumnezeu. Pregătirile s-au înteţit în perioada celor 400 de ani de tăcere, perioada dintre cele două
testamente. Scena venirii lui Hristos a fost pregătită din punct de vedere cultural, politic, administrativ şi religios.
Scena culturală
Două lucruri trebuie menţionate despre pregătirea scenei culturale: extinderea folosirii limbii greceşti în întreg
bazinul mediteranean şi traducerea Vechiului Testament în limba greacă - Septuaginta (LXX).
Ambiţiile împăraţilor seleucizi şi ptolemei de a continua şi pe plan cultural procesul de elenizare început pe plan
politic prin cuceririle lui Alexandru Macedon, a dus la extinderea folosirii limbii greceşti în întregul bazin
mediteranean, creîndu-se astfel un mijloc de comunicare unic pe o zonă geografică imensă. Deşi imperiul grec a
fost înghiţit de cel roman, limba greacă a continuat să fie limba oficială şi deci o limbă de circulaţie mondială. 28
Al doilea mare eveniment este traducerea Vechiului Testament în limba greacă. În 331, după cucerirea Egiptului,
Alexandru Macedon a pus temelia oraşului Alexandria. Port la Mediterană, oraşul s-a dezvoltat rapid, devenind
capitala regatului ptolemeilor. În oraş trăiau un mare număr de iudei, veniţi probabil în Egipt încă de pe vremea lui
Ieremia. Odată cu dezvoltarea oraşului, a crescut şi numărul şi influenţa iudeilor. Ei ocupau un întreg cartier din
cele cinci cartiere mari ale oraşului. Condiţia atît a cetăţeniei lor, cît şi a supravieţuirii lor pe plan economic, politic
şi cultural era cunoaşterea limbii greceşti. Trebuie să adaugăm la cele spuse mai sus şi tabloul cultural al oraşului.
Monarhul Ptolemeu II Philadelphus (284-247 î.Hr.) a organizat librăria din Alexandria, inaugurată de tatăl său.
Fiind un mare iubitor de cultură, monarhul a fost înduplecat de către librarul său să medieze traducerea Vechiului
Testament în limba greacă. Tradiţia susţine că el a chemat de la Ierusalim şaptezeci şi doi de cărturari şi după ce a
testat competenţa lor, i-a trimis pe insula Pharos, unde sub directa supraveghere a lui Demetrius, bibliotecarul
împăratului, ei au căzut de acord asupra formei finale a traducerii textului. Un exemplar a fost aşezat în biblioteca
împăratului şi un exemplar a fost oferit comunităţii de iudei din Alexandria, care au primit textul traducerii cu
aceeaşi reverenţă cu care se raportau la versiunea ebraică. 29 În acest complex context cultural se explică, probabil,
apariţia fenomenului cultural al iudaismului elen.
Limba greacă, devenită o limbă de circulaţie mondială, a fost limba în care sau scris mai tîrziu şi cărţile Noului
Testament, adăugînd astfel Septagintei - traducerii Vechiului Testament în limba greacă - restul scrierilor Scripturii.
Astfel scripturile Vechiului şi Noului Testament au devenit accesibile pentru toate popoarele Bazinului
Mediteranean.
Scena politico - administrativă

În anul 31 î.Hr. Octavian August ajunge pe scaunul împărătesc al Romei, după ce la 2 septembrie îi înfrînge pe
Marc Antoniu şi pe Cleopatra. Victoria lui Octavian a pus capăt celor o sută de ani de război civil şi în anul 29 î.Hr.
începe Pax Romana, marea pace romană. Octavian şi-a îndreptat toată atenţia spre organizarea şi administrarea
marelui imperiu. Imperiul a fost împărţit în provincii imperiale şi senatoriale, împăratul păstrînd administrarea
directă numai în provinciile imperiale, care erau de cele mai multe ori provinciile de graniţă, cu probleme mai
multe şi mai frecvente. Alături de cele două categorii de provincii în imperiu existau state protejate, state vasale.
Regatul lui Irod cel Mare era unul dintre ele.
Prin grija sa, mările şi uscatul sînt curăţate de piraterie şi hoţie. Se repară şi se amenajează reţeaua de drumuri în
întregul imperiu pentru ca să se asigure deplasarea rapidă a armatelor sale înspre oricare dintre colţurile
26
Edomiţii au fost ocupaţi de arabii nabateeni şi au trebuit să se retragă în sudul Palestinei, între Beer-sheba şi Hebron, la vestul Mării Moarte, formînd
provincia Idumeea.
27
Merrill, Tenney, The Zondervan Pictorial Encyclopedia of the Bible, Vol.III, p. 482, 483.
28
Aceasta a pregătit terenul pentru răspîndire facilă a evangheliei pe întreg acest teritoriu.
29
Merril, Tenney, The Zondervan Pictorial Encyclopedia of the Bible, Vol.V, p. 343-346.
imperiului.30
Am văzut că în această perioadă, în Palestina, răscoala macabeilor, refacerea noului regat iudaic şi faptul că El a
fost recunoscut atît de seleucizi, cît şi de romani, au reînviat sentimentele naţionaliste şi au adîncit aşteptarea
mesianică a iudeilor. Irod cel Mare cu abilitatea lui de politician, combinată cu cea de edil, prin programul de
reconstrucţie a Templului din Ierusalim a reuşit să ţină în frîu dorinţa de revoltă a iudeilor. Însă pe cît de abil a fost
în politica lui externă, pe atît de neînţelept a fost în rezolvarea problemelor interne. De o suspiciune incredibilă, 31
Irod l-a ucis pe Hircanus, întors din exil, şi-a ucis soţia, pe Miriam şi pe doi dintre fii lui, pentru ca înainte de
moarte să-l ucidă şi pe al treilea.32 După moartea sa, regatul se împarte între ceilalţi trei fii ai lui: Arhelau, Irod
Antipa şi Filip.33 Arhelau primeşte Idumeea, Iudeea şi Samaria. Irod Antipa a fost numit tetrarh în Galileea şi
Pereea, iar Filip, tetrarh în Gaulanitis, Tranchonitis, Batanea şi Paneas. Din pricina cruzimii lui Arhelau, care a
stîrnit extrem de multe nemulţumiri, Roma a hotărît transformarea domeniilor lui în provincie romană, el însuşi
fiind exilat. Aceasta explică prezenţa romană în Ierusalim, Pilat din Pont (26-36 d.Hr.) fiind al cincilea dintre
procuratorii romani ai Iudeii.
Pe scena politico-adiministrativă apar personajele a căror viaţă avea să interfereze cu viaţa lui Isus - Irod cel Mare,
Irod Antipa - apare prezenţa romană în Ierusalim cu Pilat din Pont, şi întreaga sa garnizoană, Sinedriul cu puterea şi
cu limitările lui în condamnarea la moarte a lui Isus etc. Dar mai mult decît atît, eforturile lui Octavian, creează
limbii greceşti cadrul deplasării libere şi rapide în întregul imperiu, făcînd astfel ca binecuvîntarea adusă de viaţa,
moartea şi învierea lui Isus să nu fie sechestrate într-o zonă geografică neînsemnată, ci să poată fi purtată de
ucenicii lui Isus pînă la marginile pămîntului, pentru a împlini astfel profeţiile şi planurile lui Dumnezeu (Is. 49:6;
Fapte 1:7, 8).
Scena religioasă
În această perioadă intertestamentală îşi au rădăcinile grupările religioase pe care le întîlnim pe paginile
Evangheliei lui Ioan: fariseii şi saducheii, la care trebuie să-i adăugăm şi pe esenieni şi pe zeloţi. Prima menţiune
istorică a existenţei acestor grupări o găsim în Iosif Flaviu. 34 Ele aveau în comun aspiraţiile care au declanşat revolta
macabeilor: statul naţional iudeu statornicit ca o entitate separată între neamuri şi bazat pe o păzire strictă a Legii
mozaice.35 Originea fariseilor şi a esenienilor trebuie căutată în partidul hasidimilor (oamenii pioşi ai lui Israel). 36
Deşi exista un puternic partid care era adept al politicii de elenizare, hasidimii erau credincioşi Legămîntului lui
Yahweh şi au încercat pe orice cale să reziste presiunilor elenizării. Hasidimii au fost cei care au declanşat şi au
susţinut revolta macabeilor, mulţi dintre ei pierind în masacrul din 167 î.Hr.
În perioada domniei lui Ioan Hyrcan I (134-140 î.Hr.), partidele politice s-au realiniat. Partidul hasidimilor, „cei
pioşi“, s-a transformat în gruparea fariseilor sau a „separatiştilor“. Esenienii datează cam din aceeaşi perioadă,
avîndu-şi originea în aceeaşi grupare de hasidimi revoluţionari. Separarea lor de farisei a avut loc, probabil, în 141
î.Hr. cu ocazia unui decret care recunoştea pe Simon ca mare preot şi guvernator al poporului evreu (1 Macab.
14:41-47). Conform menţiunilor lui Iosif Flaviu, gruparea esenienilor continua să fie activă în Ierusalim pe vremea
lui Aristobul, fiul lui Hyrcan (104-103 î.Hr.). Dar din pricina neînţelegerilor politice crescînde cu celalate partide, ei
s-au retras din viaţa publică, devenind o grupare pacifistă. O parte dintre ei s-au izolat chiar în Pustia Iudeii, ca
protest împotriva „epocii răutăţii“ şi s-au organizat într-o grupare a Legămîntului care să pregătească calea Noului
Veac şi au format comunitatea de la Qumran. Ei au decis să nu recunoască preoţia din Templu, continuînd să
pregăteasă şi să menţină o preoţie curată, după modelul preoţiei lui adoc, în aşteptarea momentului în care preoţii
corupţi ai Templului vor fi îndepărtaţi şi adevăraţii preoţi vor putea prelua slujba în Templu.
30
Alături de folosirea extensivă a limbii greceşti, călătoriile libere şi uşoare în întregul imperiu a fost un al doilea factor care ulterior a contribuit la răspîndirea
rapidă a evangheliei în întregul imperiu.
31
În urma uciderii nemiloase a patru dintre fii lui, precum şi a soţiei lui preferate, Miriam, împăratul Octavian spunea că ar prefera să fie cîinele lui Irod, dar
nu copilul lui.
32
Flavius, Josephus, The complete work of Josephus, p. 454-470. Suspiciunea lui bolnăvicioasă explică uciderea pruncilor la auzul veştii pe care i-au adus-o
magii, pentru a scăpa astfel de eventualul pretendent la tronul regatului său.
33
Idem, p. 470-478.
34
Idem, p. 274 (Antiq. Xiii; V; 9)
35
Merril, Tenney, The Zondervan Pictorial Encyclopedia of the Bible, Vol.II, p. 365-374.
36
Originea lor ar putea fi legată de menţiunea din Maleahi 3:16 „Atunci cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat aminte la
lucrul acesta, şi a ascultat; şi o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei ce se tem de Domnul, şi cinstesc Numele Lui“
Vechiul partid elenist s-a transformat în gruparea saducheiilor. Presiunile de elenizare veneau din partea forţelor de
ocupaţie şi erau exercitate asupra poporului prin liderii lor. În cazul lui Israel, preoţii deţineau în mod clar acest rol
conducător al poporului. Ei erau într-un fel interfaţa între forţele de ocupaţie şi popor. Avînd vederi teologice mai
laxe şi fiind şi sub permanenta presiune a forţelor de ocupaţie, ei au fost, pe de o parte obligaţi, pe de altă parte
însă, dispuşi să accepte mai uşor compromisurile. Iată de ce o bună parte dintre ei făceau parte din partidul elenist.
Lucrul acesta i-a separat de farisei şi de popor. Gruparea fariseilor includea în ea oamenii de rînd, iubitori ai legii
lui Dumnezeu şi susţinători înfocaţi ai tradiţiei. De aceea gruparea a cîştigat o foarte mare popularitate în rîndul
populaţiei. Gruparea saducheilor era mai degrabă o grupare a castei preoţeşti, a oamenilor înstăriţi din Israel. Din
punct de vedere doctrinar, Isus Hristos era mai apropiat de farisei, dar condamnînd pe faţă făţărnicia acestora, El a
stîrnit ura lor împotriva Sa.
Deşi la început adept al fariseilor, Ioan Hyrcan, acuzat de Eleazar, unul dintre membrii grupării, că deţine în mod
neligitim funcţia de mare preot, s-a rupt de ei şi a aderat la gruparea saducheilor, începînd să persecute pe farisei.
Deci la diferenţele doctrinare s-au adăugat şi cele politice şi astfel prăpastia dintre cele două grupări s-a adîncit.
Incepînd cu secolul al II-lea aşteptarea mesianică milenară a iudeilor s-a intensificat. De-a lungul istoriei lor, iudeii
au legat venirea lui Mesia de restaurarea lor politică. De aceea în momentul în care au văzut că sub hasmonei
regatul lui Israel a recăpătat conturul de odinioară al regatului lui David, febra împlinirii aşteptării lor a început să
crească. Fiecare dintre grupările religioase de care am vorbit propovăduiau o curăţire a neamului în vederea grăbirii
venirii Mesiei. Fariseii propovăduiau o curăţire prin Lege, prin păzirea ei. Saducheii, formaţi din casta preoţilor, a
celor care aveau monopolul asupra ritualurilor Templului, propovăduiau o curăţire prin sistemul jertfelor. Esenienii,
printr-o totală izolare de societate, pentru ca să poată ajunge la curăţirea interioară în care trebuia să-i găsească
venirea lui Mesia. La aceste trei grupări trebuie s-o adăugăm şi pe cea a zeloţilor. Ei propovăduiau o curăţire a ţării
printr-o revoltă armată. Era mesianică, fiind concepută ca o restaurare naţională în urma eliberării de sub ocupaţia
străină, Zeloţii susţineau că Mesia va veni numai după ce ei vor porni o revoltă armată împotriva celor care le
ocupau ţara şi le mutilau religia şi închinarea la Dumnezeu. Odată declanşate ostilităţile, Mesia urma să se arate şi
să ducă poporul la victoria finală.
Astfel, pe scenă, alături de personajele pe care le-am întîlnit în contextul politic şi administrativ, în această perioadă
intertestamentală au păşit altele: personajul colectiv al fariseilor, al saducheilor, al zeloţilor, din care făcea parte,
poate, şi Baraba, personaje pe care le întîlnim aproape pe fiecare pagină a evangheliei lui Ioan şi care s-au întreţesut
îndeaproape cu viaţa, cu lucrarea lui Isus şi care se fac responsabile de moartea Lui şi de tăgăduirea învierii Lui.
Aici, deci, în această frămîntată istorie intertestamentală s-a pregătit contextul în care a descins Isus prin Întruparea
Sa. Aici îşi au rădăcinile grupările şi structurile care creează contextul vieţii şi lucrării Lui. Iar înţelegerea
contextului care a creat aceste grupări şi structuri ne va uşura înţelegerea problemelor la care încearcă Ioan să
răspundă prin evanghelia sa.
Contextul istoric imediat

Locul scrierii Evangheliei lui Ioan
Privind locul în care s-a scris evanghelia, se propun cel puţin patru localităţi diferite. 37 Tradiţia susţine că ea ar fi
fost scrisă în Efes. Celelalte trei localităţi posibile propuse de către diferiţii comentatori sînt Alexandria, Antiohia şi
o localitate de undeva din Palestina.
Este evident faptul că originea conţinutului evangheliei trebuie legat de Palestina şi mai precis de Ierusalim. Am
văzut că, cu excepţia cîtorva capitole, întregul material al evangheliei se leagă de Ierusalim. Avînd în vedere
întrebările la care doreşte să răspundă Ioan, era normal ca el să fi selectat un astfel de material. Dar la acea oră
iudeii trăiau în toată Asia romană. Întregul material al Noului Testament certifică nu numai prezenţa lor, ci şi
influenţa lor asupra creştinismului din întreaga Asie. Nu este deci nevoie să plasăm evanghelia nici chiar în
puternica comunitate iudaică din Alexandria pentru a justifica intensitatea influenţei iudaice care răzbate de pe
paginile ei. Avînd în vedere interferenţele culturale pe care le-a facilitat unitatea teritorială a Imperiului Roman, o
astfel de evanghelie s-ar fi potrivit oriunde în altă parte: atît în Antiohia cît şi în Efesul din acea vreme.
În ultimă instanţă, lucrul cel mai important este nu de unde s-a scrisă evanghelia, ci care erau influenţele majore
asupra bisericii căreia îi scrie Ioan. Or, pentru a clarifica acest lucru este important să discutăm data şi ocazia
scrierii evangheliei.
Data scrierii Evangheliei lui Ioan

Atunci cînd încercăm să localizăm în timp evanghelia, trebuie să ştim că există o mulţime de concluzii diferite cu
37
George R., Beasley-Murray, în Word Biblical Commentary, Vol. 36, John, p. lxxv- lxxxi
privire la data srierii ei: începînd cu date timpurii, care ar face din Evanghelia lui Ioan o scriere contemporană cu
epistolele pauline, şi terminînd cu date împinse pînă aproape de sfîrşitul secolului al II-lea d.Hr. Atunci cînd privim
statistic datarea acestei evanghelii, datele timpurii şi tîrzii oscilează în jurul unui punct aparent mai stabil - sfîrşitul
secolului întîi.
Datarea tîrzie, propusă de teologii şcolii germane de la începutul secolului al XIX-lea, se bazează, în esenţă, pe
două pretinse adevăruri: În primul rînd - spun ei - Evanghelia nu pare să fie citată în scrierile creştine timpurii, ceea
ce presupune că ea n-a fost cunoscută, şi deci n-a existat. Iar în al doilea rînd, teologia incomparabil mai elaborată
decît cea din evangheliile sinoptice reclamă - spun ei - timp. Deci o dată tipurie pentru scrierea ei nu este posibilă.
Poziţia şcolii germane a fost contrazisă de publicarea a două fragmente de papirusuri care conţin citate din Ioan
(18:31-33 şi 37-38), datate în jurul anului 135 d.Hr. Existenţa acestor citate pe papirusuri scrise atît de timpuriu
face imposibilă susţinerea în continuare a poziţiei amintite.
Pe de altă parte, dovezile interne ale evangheliei, mai ales cele legate de excomunicările din sinagogă 38 (Ioan 9:22)
ar favoriza mai degrabă o dată legată de ultima decadă a secolului întîi. Fără să intrăm în mai multe amănunte
legate de data scrierii evangheliei,39 problema fiind mult prea disputată în lumea teologică, vom construi pe ipoteza
că evanghelia a fost scrisă în ultima decadă a secolului întîi. În acest caz trebuie să luăm în considerare cîteva
realităţi:
1. Templul era deja dărîmat (16 August 70 d.Hr.) şi deci sistemul jertfelor încetase;
2. Comunităţile eseniene se împuţinaseră, comunitatea de la Qumran fiind complet distrusă în războiul din
66-73 d.Hr. în care legiunile romane au masacrat un mare număr dintre ei.
3. După dărîmarea Templului şi după distrugerea Ierusalimului de către legiunile conduse de Titus, rezistenţa
zeloţilor scăzuse.
4. Fariseii supravieţuiseră însă, împreună cu religia lor centrată în păzirea Legii şi ţinerea tradiţiilor
strămoşeşti.
Inseamnă că presiunile împotriva unei biserici creştine formată din iudei şi neamuri deopotrivă, dar în care iudeii
trăiau în exil, puteau să vină fie din partea influenţelor religilor păgîne din cultura respectivă, fie din partea iudeilor
aflaţi sub influenţa activă a fariseilor.
Ocazia scrierii Evangheliei

Dezbaterea privind legăturile posibile între Evanghelia după Ioan şi gîndirea filosofico-religioasă din vremea
respectivă o vom trata în capitolul următor. Covingerea noastră este că ocazia scrierii evangheliei trebuie căutată
plecînd de la faptul că Ioan prezintă conflictul dintre iudei şi Isus ca fiind alimentat tocmai de către farisei. Alături
de preoţii cei mai de seamă aceştia jucau un rol conducător în societatea iudaică de pe vremea Domnului Isus.
Fariseii sau iudeii - cum îi numeşte Ioan de-a lungul evangheliei lui - sînt cei care îi trimit pe preoţi şi pe leviţi ca
să-l interogheze pe Ioan Botezătorul (1:19, 24), ei îi trimit pe aprozi ca să-L prindă pe Isus (7:32, 45--48). Din
rîndurile lor s-au ales fruntaşii iudeilor (3:1), ei judecau şi hotărau în Israel şi de teama lor tremurau şi cei mici şi
cei mari (9:13-34; 12:42). Fariseii împreună cu preoţii cei mai de seamă sînt implicaţi în condamnarea, în prinderea
şi în răstignirea lui Isus (5:16, 18; 10:22-39; 18:3 etc.). Capul de acuzare pe baza căruia L-au respins pe Isus ca
Mesia a fost, pe de o parte, nerespectarea tradiţiilor lor fariseice, iar pe de altă parte, pretenţia lui Isus de a fi Fiul
lui Dumnezeu. Confundînd regulile şi ritualurile lor cu Legea, ei l-au acuzat pe Isus de călcare de Lege, ceea ce în
concepţia lor era tot una cu nepăzirea datinilor strămoşeşti. În baza acestor două vini a fost El discreditat şi
răstignit. Iar Ioan vine să demonstreze că această acuzaţie adusă lui Isus a fost şi rămîne falsă. El este Hristosul şi
este Fiul lui Dumnezeu şi de aceea, oricine crede în El are viaţă în Numele Lui. Dacă realitatea în care trăia biserica
ori bisericile cărora li se adresează Ioan, în evanghelia sa, ar fi fost străină de aceste presiuni venite din partea
iudeilor atît scopul, cît şi marea majoritate din conţinutul evangheliei ar rămîne confuze.
Concluzie
Faptul că evanghelia a fost scrisă în limba greacă, într-un context cultural aflat în mod preponderent sub influenţa
greacă, nu înseamnă în mod neapărat că Ioan ar fi încercat să răspundă şi să corecteze implicaţiile acestor influenţe
asupra gîndirii bisericii. Însăşi existenţa şi istoria poporului evreu în mijlocul tuturor acelor naţiuni şi cauzele care
au declanşat revolta macabeilor şi care au dus apoi la recîştigarea independenţei regatului lui Israel ne face să ne
întrebăm în ce măsură fusese invadat iudaismul de către păgînism. În cartea sa Fondul religios al celei de-a patra
evanghelii (The religious Bakground of the Fourth Gospel, p. 40-41), G. D. Kilpatrick afirmă că „Ioan reprezintă
un stadiu al invadării păgînismului elen de către iudaism, iar mai tîrziu de către creştinism şi nu o invadare a
38
Astfel de „binecuvîntări“ pentru eretici au fost formulate pentru a fi citite regulat ca benedicţii în sinagogi între anii 80-115 d.Hr. BEASLEY-MURRAY
GEORGE R., Word Biblical Commentary, Vol. 36, John, p. lxxviii
39
Pentru o tratare detaliată vezi BEASLEY-MURRAY GEORGE R., Word Biblical Commentary, Vol. 36, John, p. lxxv-lxxxi.
religiei biblice de către lumea păgînă“. Atunci cînd Evanghelia este ancorată în contextul cultural religios al
sfîrştului secolului întîi, motivele care l-au determinat pe Ioan să dea evangheliei sale direcţia pe care i-a dat-o
devin evidente. În lumina istoriei perioadei intertestamentale înţelegem cum anume s-au născut şi cum au ajuns să
aibă poziţii atît de influente grupările pe care le găsim activ implicate în viaţa şi lucrarea lui Isus. Istoria ce a urmat
dărîmării Templului şi expulzării iudeilor din Ierusalim (dacă rămînem la ideea că evanghelia a fost scrisă aproape
de sfîrşitul secolului întîi) şi care a eliminat astfel de pe scena religioasă o bună parte dintre aceste grupări, ne ajută
să înţelegem de ce ocupă fariseii un loc atît de proeminent în Evanghelia lui Ioan. Ei au fost cei care au exercitat
presiunile cele mai mari asupra lui Isus şi tot ei continuau să exercite presiunile cele mai mari şi asupra bisericii
căreia i se adresează Ioan. Iar pe fundalul acestui context istoric se distinge şi mai clar scopul pe care şi l-a propus
Ioan în scrierea evangheliei lui: „Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne cari nu sînt scrise în
cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise, pentruca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui
Dumnezeu; şi crezînd, să aveţi viaţă în Numele Lui“ (Ioan 20:30, 31)
3. Cu cartea prin Biblie

sau cartea privită în contextul celorlalte cărţi din Biblie
Dacă prin investigarea contextului istoric am încercat să lămurim ocazia şi scopul scrierii cărţii sau originea şi
implicaţiile întrebărilor la care a dorit să răspundă Ioan prin Evanghelia sa, în pasul care urmează trebuie să
încercăm să înţelegem: (1) De unde anume şi-a luat Ioan răspunsurile? şi (2) În ce haină le-a îmbrăcat?
Răsfoind cartea observăm că Ioan operează cu concepte ca: lumină, întuneric, plinătate, adevăr, pîinea şi apa vieţii,
lumina lumii, Fiu al omului, Fiul lui Dumnmezeu, născut din Dumnezeu etc. De unde a luat aceste concepte şi de
unde le-a încărcat cu semnificaţie? Deşi în acest capitol am dori să identificăm legătura dintre Evanghelia după
Ioan şi celelalte scrieri ale Scripturii, pentru început trebuie să încercăm să identificăm eventualele legături dintre
evanghelie şi gîndirea religioasă a vremii respective. Însăşi natura revelaţiei pe care o avem în Scriptură ne obligă
să gîndim în termenii contextualizării mesajului ei, pentru că Dumnezeu a vorbit ca să Se facă înţeles.
Evanghelia în contextul gîndirii vremii respective

Avînd în vedere că Ioan scrie unei comunităţi mixte, nu trebuie să uităm că cei care se convertiseră la creştinism,
lăsînd religiile păgîne, puteau aduce cu ei influenţele acestor religii. Dar oare aceasta să fi fost problema căreia i s-a
adresat Ioan? Scriind bisericii din Tesalonic, Pavel laudă credinţa şi pocăinţa radicală a tesalonicenilor: „Vestea
despre credinţa voastră s-a răspîndit pretutindeni, aşa că n-avem nevoie să vorbim de ea. Căci ei înşişi istorisesc ce
primire ne-aţi făcut, şi cum de la idoli v-aţi întors la Dumnezeu, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu şi adevărat şi să
aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat din morţi: pe Isus, care ne izbăveşte de mînia viitoare“ (1 Tes.
1:8-10). Pocăinţa primilor creştini - căci aşa se numeşte întoarcerea lor de la idoli la Dumnezeu - n-a fost cu
jumătăţi de măsură, după cum n-a fost cu jumătăţi de măsură nici evanghelia care li se propovăduise. Să ne aducem
aminte de cuvintele lui Pavel scrise galatenilor într-un context în care învăţături străine de Evanghelie au fost aduse
în bisericile Galatiei: „Nu doar că este o altă evanghelie; dar sînt unii oameni cari vă tulbură, şi voiesc să răstoarne
Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovoduiască o Evanghelie,
deosebită de cea pe care v-am propovăduit-o, să fie anatema!“ (Gal. 1:7, 8). Să se fi schimbat oare atmosfera în
bisericile creştine pe la sfîrşitul secolului? Tot ce e posibil. Primele capitole din cartea Apocalipsei ne dau dreptul să
credem că aşa stăteau lucrurile.
Există deci două posibile răspunsuri la întrebarea De unde a luat Ioan conceptele cu care operează în evanghelie şi
de unde le-a încărcat cu semnificaţie: (1) din contextul cultural al vremii respective sau (2) din Vechiul Testament.
Majoritatea acestor concepte pot fi regăsite şi în scrierile filosofico-religioase ale vremii respective. Paralelele care
au fost stabilite între Evanghelia lui Ioan şi aceste scrieri sînt relevante în acest sens. 40
Pentru a examina scrierile filosofico religioase care de-a lungul istorieie au fost considerate surse ale Evangheliei
lui Ioan trebuie să pornim din Egipt, să ne oprim în Alexandria, de unde să urcăm spre nord, în comunitatea de la
Qumran, în Iudea, în Samaria, în provinciile romane din Asia, Glatia şi Bitinia marcate de cultura elenistă a
secolului întîi, pentru a termina în Mesopotamia de Sud. Cui s-o fi adresat oare Ioan? Pare că nici unora în
exclusivitate şi tuturor în acelaşi timp. Nici una din scrierile amintite nu oferă un cadru în care să putem aşeza toate
elementele Evangheliei lui Ioan, şi cu toate acestea, am văzut că în fiecare dintre ele găsim asemănări cu
Evanghelia lui Ioan. Cum trebuie deci să interpretăm aceste asemănări pe care le găsim literatura acelor locuri -
scrierile lui Philo din Alexandria, gnosticismul, literatura hermetică, tradiţia iudaică, iudaismul rabinic, literatura
comunităţii de la Qumran, religia samariteană - şi Evanghelia lui Ioan? Ce au fost ele pentru evanghelist: surse de
inspiraţie sau ţinte ale Evangheliei lui?
40
În Anexa II veţi găsi o tratare detaliată a acestor paralele.
Opţiunea noastră este pentru al doilea răspuns. Pe măsură ce vom parcurge evanghelia, vom vedea că Vechiul
Testament este o sursă suficientă pentru a explica conţinutul conceptelor pe care le foloseşte Ioan. Dar natura însăşi
a evangheliei - o scriere specifică adresată unui grup specific - ne obligă să acceptăm că evanghelistul a scris în aşa
fel încît să comunice cu cei din vremea lui. Conceptele pe care le-am descoperit în contextul cultural-religios
amintit, nefiind concepte izolate, specifice unei anumite zone geografice, puteau influenţa foarte uşor gîndirea celor
cărora li se adresează Ioan. Cu toate acestea, atunci cînd vedem modul în care-şi construieşte Ioan evanghelia şi
faptul că el apelează la Vechiul Testament ca să-şi definească termenii, rămînem cu convingerea că presiunea
majoră care a fost exercitată asupra destinatarilor evangheliei şi care a determinat scrierea evangheliei a fost
preponderent de origine iudaică, nu elenistă, nu gnostică, nu hermetică şi nu samariteană. Şi totuşi, în măsura în
care adevărul lui Dumnezeu din Scripturi a fost menit să fie relevant pentru oamenii de pretutindeni, fiind chemat
să corecteze şi să dirijeze căutările lor după adevăr, Ioan rămîne relevant pentru toate aceste grupuri de oameni.
Întreaga scriere a lui Ioan este o vie demonstraţie a principiului Întrupării, care este de fapt în centrul gîndirii
evanghelistului. Ca să se facă înţeles, Dumnezeu a ales să-şi contextualizeze în permanenţă mesajul. Ioan nu face
altceva decît să se alinieze în şirul celor prin care, de-a lungul întregii Scripturi, Dumnezeu a vorbit astfel. Alături
de ceilalţi evanghelişti, Ioan era cu atît mai mult obligat să comunice în acest fel, cu cît mesajul însuşi pe care-l
comunica viza apogeul contextualizării în vorbirea lui Dumnezeu - Întruparea (Ioan 1:14; Evrei 1:1-3).
Iar dacă Vechiul Testament este o sursă suficientă pentru a umple cu conţinut conceptele folosite de Ioan, atunci
vom găsi cu uşurinţă legăturile care există între Evanghelia lui şi celelalte scrieri vechi testamentale.
Evanghelia după Ioan şi Vechiul Testament

Conceptul de Mesia era un concept iudaic bine ancorat în învăţătura Vechiul Tstament. El nu trebuia şi nu putea fi
confundat cu conceptul de „mîntuitor“ aşa cum era el prezentat în alte religii contemporane (Vezi fig. 11). În
dialogurile care se înfiripează încă de pe primele pagini ale evangheliei, vedem că toate categoriile de personaje
aşteptau pe cineva, şi anume, pe cineva care fusese promis înainte. Preoţii şi leviţii trimişi de liderii iudei l-au
întrebat pe Ioan: „Tu cine eşti? Eşti Ilie? Eşti Proorocul?“ (1:21) Ioan Botezătorul le-a răspuns: „Eu sînt glasul
celuice strigă în pustie: «Neteziţi calea Domnului» (1:23). „În mijlocul vostru stă Unul, pe care voi nu-L cunoaşteţi.
El este Acela care vine după mine, - şi care este înaintea mea...“ (1:26, 27). Iar atunci cînd Ioan L-a văzut pe Isus pe
malul Iordanului a exclamat: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii“ (1:29). După întîlnirea cu Isus,
vorbind între ei despre El, ucenicii lui Ioan îl prezintă ca pe Cel aşteptat în lume: „Noi am găsit pe Mesia“ (1:41).
Realizînd cine stă în faţa lui, Natanael a exclamat: „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti împăratul lui Israel!“
(1:49). Nedumerirea iudeilor din Templu, atunci cînd Isus a intrat şi a răsturnat mesele schimbătorilor de bani -
„Prin ce semn arăţi că ai putere să faci astfel de lucruri?“ (2:18) - dovedeşte că şi ei aşteptau pe cineva care ar fi
avut şi puterea şi dreptul să facă astfel de lucruri. Întrebarea lor era dacă acest cineva este într-adevăr Isus. Nicodim
însuşi îl întîmpină cu cuvintele: „Invăţătorule, ştim că eşti un Invăţător venit de la Dumnezeu...“ (3:2). Pînă şi
femeia de la fîntîna Samariei ştia de venirea cuiva: «Ştiu“, i-a zis femeia, «că are să vină Mesia, (căruia i se zice
Hristos); cînd va veni El, are să ne spună toate lucrurile» (4:25). Iar alături de ea toţi cei din cetatea ei au exclamat:
„Ştim că acesta este în adevăr Hristosul, Mîntuitorul lumii (4:42). După înmulţirea pîinilor poporul întreg a
excalmat: „Cu adevărat, acesta este proorocul cel aşteptat în lume“ (6:14). Aceleaşi cuvinte se rostogolesc şi de pe
buzele Martei în dialogul ei cu Cel care urma să-l cheme pe Lazăr din morţi la viaţă: «Da, Doamne», i-a zis ea,
«cred că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume» (11:27).
În toate păturile sociale şi în toate colţurile ţării aşteptarea unui Personaj care trebuia să vină era evidentă. Astfel de
cuvinte ar fi fost complet lipsite de sens dacă în sistemul de referinţa al personajelor enumerate n-ar fi existat un
anume tipar pe care să-l umple Isus. Insuşi Isus Hristos confirmă nu numai realitatea acestei aşteptări ci şi tiparul
după care ar fi trebuit căutată împliniera ei: „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică“ -
spune el iudeilor - „dar tocmai ele mărturisesc despre Mine“.
Prezenţa acestei aşteptări pe parcursul întregii Evanghelii, precum şi tiparul împlinirii ei pe care-l sugerează
evanghelistul susţine ipoteza că Ioan şi-a construit răspunsul încărcînd conceptele din care-şi plămădeşte
Evanghelia cu semnificaţia lor vechi testamentală.
Aşteptarea mesianică era o trăsătură caracteristică întregului iudaism. În scrierile rabinice găsim 456 de citate din
Vechiul Testament, aplicate la Mesia sau la timpurile mesianice - ne spune Alfred Edersheim. 41 Din scrierile
rabinice putem deduce că aşteptarea mesianică s-a intensificat la sfîrşitul secolului al doilea înainte de Hristos
atingînd un punct culminant tocmai în vremea Domnului Isus. Putem să ne imaginăm cît de fierbinţi erau întrebări
ca acestea: Cine este Hristosul? După ce semn trebuie recunoscut?
41
Alfred, Edersheim, The Life and Times of Jesus the Messiah, p.710-737.
El este cel aşteptat în lume, ar fi răspuns cu mic cu mare cei de pe vremea lui Isus la prima întrebare. La a doua însă
răspunsurile s-ar fi împărţit. În principiu, toţi ar fi fost de acord cu afirmaţia: După specificaţiile Vechiului
Testament. Isus Însuşi le dă acest răspuns. „Cercetaţi Scripturile... şi tocmai ele vorbesc despre Mine“. De ce L-au
respins atunci pe Isus iudeii cunoscători ai Vechiului Testament? De ce n-au crezut că El este Hristosul? Pentru că
tiparele după care încercau să-L identifice pe Mesia erau atît de deformate în minţile lor, încît atunci cînd a venit
Mesia, ei n-au reuşit să-L recunoască.
Stînd de vorbă cu doi dintre ucenicii Săi pe drum spre Emaus, Isus le-a zis: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu
inima, cînd este vorba să credeţi tot ce au spus proorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri, şi să intre în
slava Sa? Şi a început de la Moise, şi de la toţi proorocii, şi le-a tîlcuit în toate Scripturile ce era cu privire la El“
(Luca 24:25-27). Iar cînd a fost în camera de sus cu toţi ucenicii săi, Luca ne spune că „le-a deschis mintea, ca să
înţeleagă Scripturile şi le-a zis: «Aşa este scris, şi aşa trebuia să pătimească Hristosul, şi să învieze a treia zi dintre
cei morţi. Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începînd din
Ierusalim“ (Lc. 24:45-47).
Mintea contemporanilor lui Isus era „închisă“, deşi aveau Scripturile în mîini. Nici chiar cunoscătorii Scripturilor
nu vedeau în ea ceea ce ar fi trebuit să vadă, pentru că „le-a orbit ochii, şi le-a împietrit inima, ca să nu vadă cu
ochii, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec“ (12:40) - adaugă Ioan citîndu-l pe
profetul Isaia. Exista ceva ce lipsea pînă şi din tiparul ucenicilor privitor la Mesia. Iar acest ceva pare să fi fost legat
de suferinţele, de moartea şi de învierea lui Isus. Acest ceva trebuia căutat în scripturile Vechiului Testament şi
putea fi găsit în ele, ne spune Isus.
Ceea ce s-a spus deja ar fi suficient ca să ne atragă atenţia asupra legăturii care există între Evanghelia lui Ioan şi
multe dintre celelalte cărţi ale Scripturii. Isus a început de la Moise, adică din Pentateuh, şi de la toţi proorocii, care
adună cel puţin 17 cărţi din Biblie şi „le-a tîlcuit în toate Scripturile ce era cu privire la El“. Cu siguranţă că între
prooroci ar trebui să-l includem şi pe David şi alţi psalmişti.
Articolul III din Afirmaţiile de la Chicago cu privire la hermeneutică42 subliniază legătura necesară pe care trebuie
s-o facem între Persoana Domnului Isus din evanghelii şi adevărurile din toate celelalte cărţi ale Scripturii.
„Afirmăm că Persoana şi lucrarea lui Isus Hristos sînt punctul focal al întregii Biblii“
„Negăm corectitudinea oricărei metode de interpretare care neagă sau care neglijează centralitatea lui
Hristos în Scripturi“.
Tiparul de bază al argumentului lui Ioan este construit pe legăturile cu Vechiul Testament (Vezi fig. 12). Forţa
argumentului său o găsim în detaliile textului. Iar, în lumina adevărurilor vechi testamentale, aceste detalii devin
semne ale mesianităţii lui Isus. De fapt Ioan nu face altceva decît să ne atragă atenţia că astfel de semne ale
mesianităţii lui Isus au fost presărate de-a lungul întregului Vechi Testament: Genesa 1, 22, 28, Exod, Deuteronom
18:15-22, Isaia, Daniel, Ezechiel, Zaharia, Maleahi şi nu numai aici, ci în multe alte cărţi.
Ioan şi evangheliile sinoptice

Faptul că în aceste rînduri ne-am propus să comparăm evanghelia lui Ioan cu evangheliile sinoptice, deci tot cu
evanghelii, vorbeşte de la sine de asemănările care pot fi găsite între ele. Deşi fiecare evnghelist scrie unui alt
destinatar, toţi îşi înfăşoară Evanghelia în jurul Persoanei Domnului Isus Hristos.
Este suficientă însă chiar şi o citire superficială a celor patru evanghelii pentru a vedea diferenţele evidente între
Evangelia lui Ioan şi celelalte evanghelii. Diferenţele pot fi identificate urmărind materialul omis de Ioan,
materialul adăugat de el şi modul lui specific de prezentare.
Materialul omis
Ioan nu include în evanghelia sa evenimentele legate de naştere, copilărie, botez, ispitire, schimbare la faţă, istoria
îndrăciţilor, instituirea cinei, evenimentele din grădină, multe dintre cuvintele Domnului Isus de pe cruce, multe
evenimente legate de răstignire, înviere, înălţare etc.
Materialul adăugat
Ioan este singurul evanghelist care vorbeşte despre lucrarea timpurie a lui Isus din Iudea, lucrare care se întinde de
la botez pînă la al doilea Paşte.
Din toată periada de mijloc a lucrării Domnului Isus - perioada din Galileea - Ioan relatează un singur eveniment:
42
Hermeneutics, The Chicago Statement, Articles of Affirmation and Denial, Un număr de 270 de teologi, proveniţi din diferite cercuri evanghelice, adunaţi la
Chicago în anul 1980, au formulat 25 de articole referitoare la interpretarea Scripturilor şi 19 articole referitoare la ineranţa Scripturilor.
înmulţirea pîinilor, pe care apoi îl comentează pe larg cu toate implicaţiile lui, restul materialului legat de lucrarea
lui Isus este concentrat în mare parte în ultima perioadă a lucrării Lui tîrzii din Iudea şi Pereea, din care relatează pe
larg evenimente legate de prezenţa lui Isus la Ierusalim de Sărbătoarea Corturilor (Ioan 7; 8; 9) şi de Sărbătoarea
Înnoirii (Ioan 10:22-39).
Ioan pregăteşte deznodămîntul - suferinţa, răstignirea, îngroparea, învierea - prin relatarea învierii lui Lazăr şi prin
relatarea implicaţiilor acestui eveniment şi nu prin curăţirea Templului cum fac ceilalţi evanghelişti. Ceea ce este în
continuare specific lui Ioan este lungul discurs din camera de sus (Ioan 13; 14; 15; 16), care se încheie cu
rugăciunea Lui din capitolul 17.
Din capitolul 18 Ioan intră în evenimentele ultime ale vieţii lui Isus - prinderea, judecarea, răstignirea, moartea,
îngroparea, învierea şi arătările Lui de după înviere. Specifice lui Ioan sînt istoria lui Toma şi discuţia pe care
Domnul Isus o are cu Petru.
Modul de prezentare
Comparată cu celelalte Evanghelii, Evanghelia după Ioan şochează încă de la începutul ei. În locul evenimentelor
legate de naşterea şi de copilăria lui Isus, Ioan include un prolog (1:1-18) prin care afirmă cu multă forţă
dumnezeirea Lui.
Pildele, care au constituit forma preponderentă de prezentare a învăţăturilor Domnului Isus în celelalte
evanghelii, sînt înlocuite cu discursuri lungi concentrate în jurul „semnelor“ Domnului Isus. Insăşi
abordarea este mult mai filosofică decît în celelalte evanghelii. Dualismul orizontal sau escatologic din
sinoptice (prezent/viitor) este înlocuit cu dualismul vertical (sus/jos; lumină/întuneric (Ioan 1; 3; 8). Dacă
în evangheliile sinoptice problema vieţii veşnice este o problemă escatologică, de viitor, la Ioan este o
problemă prezentă, la care se ajunge prin credinţa în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. În cuvintele lui C. H.
Dodd, Ioan vorbeşte de o „escatologie realizată“.
Cum anume se pot explica diferenţele pe care le-am observat între Evanghelia după Ioan şi celelalte
evanghelii? Răspunsul ar trebui să-l căutăm, pe de o parte, în diferenţele dintre evanghelişti, pe de altă
parte, în diferenţele dintre destinatari.
Patru evanghelişi, nu unul singur

Isus Cristos a fost unul singur şi El a trăit aceeaşi viaţă în faţa tuturor ucenicilor săi. Dar cei care au fost
lîngă El şi L-au văzut trăindu-şi viaţa, lucrînd şi vorbind au fost mai mulţi şi diferiţi. Cu siguranţă că
fiecare dintre ei a perceput ceea ce a văzut şi a auzit pe propria lui lungime de undă, prin propria lui prismă.
Şi era absolut normal să fie aşa. Nici într-un caz penal nu se acceptă mărturii absolut identice. Absoluta
identitate este cotată ca plagiere, ca influenţă şi nu ca autenticitate. Faptul că cei care au scris sînt patru şi
nu unul singur este o primă explicaţie a diferenţelor dintre mărturiile lor.
Prioritatea planului existenţial faţă de cel biografic

Cauza majoră care explică aceste diferenţe o constituie prioritatea planului existenţial în faţa celui istoric.
Aceasta rezultă din faptul că scrierea evangheliilor a constituit parte integrantă a lucrării fiecărui
evanghelist în parte şi nu teoretizări generale şi abstracte.
La înălţarea Sa Isus şi-a adunat ucenicii - Biserica în forma ei embrionară - şi le-a dat Marea Însărcinare:
„Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului
Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit...“ (Mat. 28:19, 20). Cu acestă trimitere din partea Celui
care, prin Învierea Sa, S-a dovedit a fi Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, ucenicii s-au împrăştiat
să împlinească ceea ce li se poruncise. Viaţa Domnului Isus, cuvintele şi faptele Lui erau încă proaspete în
minţile lor, Martorii oculari erau încă în viaţă în mare număr, aşa că transmiterea orală a acestor lucruri era
suficientă pentru acea vreme. Ei erau prea preocupaţi de împlinirea practică a poruncii, ca să se poată aşeza
să aştearnă în scris ceea ce ei înşişi au văzut, au auzit şi au pipăit. Aşa s-ar putea explica faptul că lucrurile
care au fost ami tîrziu scrise de evanghelişti au circulat ca zestre orală timp de cîţiva zeci de ani.
Cu timpul cercul lucrării lor s-a lărgit. Duhul era la lucru, aducînd în Biserică oameni din toate neamurile,
oameni din ce în ce mai străini de evenimentele care constituia miezul mesajului Evangheliei şi de
semnificaţia lor. Tot trecerea timpului a împuţinat martorii oculari ai acelor evenimente. Confirmarea celor
spuse de către cei ce le văzuseră era din ce în ce mai anevoioasă. A apărut nevoia aşternerii pe hîrtie a
acestor adevăruri legate de viaţa, de lucrarea şi de cuvintele Domnului Isus, pentru a adeveri şi pentru a
întării cele spuse (Luca 1:1-4).
O parte dintre cuvintele Domnului Isus au circulat împreună cu contextul lor istoric (Mc.12:13-17), altele
fără (Fp:20:35). Atunci cînd evangheliştii şi-au alcătuit întregul, au luat aceste cuvinte ale lui Isus şi le-au
adaptat în contextul întregului, al Evangheliei, selectînd acele evenimente şi cuvinte ale lui Isus care au
slujit scopului lor. Lucrul acesta este evident mai ales în pasajele care deşi sînt paralele în două evanghelii
(Mat. 19:16-30 / Marcu 10:17-31) conţin totuşi diferenţe. De exemplu, după 19:30, care este identic cu
Marcu 10:31, Matei inserează pilda lucrătorilor viei după care îl continuă pe Marcu. Fie că Marcu,
inspirîndu-se din Matei, a lăsat afară pilda, socotind-o nerelevantă pentru ascultătorii săi romani, fie că
Matei, inspirîndu-se din Marcu, a inclus-o socotind-o binevenită şi chiar necesară pentru ascultătorii săi
evrei, problema enunţată rămîne, dovedind prioritatea planului existenţial asupra celui istoric.
Pare evident faptul că evangheliile au apărut în lumina şi pe culoarul strădaniilor de a împlini porunca pe
care Isus a dat-o Bisericii Lui, în Matei 28:18-20, în Marcu 16:15, în Fapte 1:8 şi în Ioan 20:21-23 şi 21:15-
17. Evangheliştii nu şi-au propus să imortalizeze pentru o posteritate nedefinită adevărurile pe care le-au
aşternut în scris, ci s-au adresat celor care stăteau în faţa lor în carne şi oase, şi au făcut-o pentru că doreau
să vadă Împărăţia lui Dumnezeu lărgindu-se şi întărindu-se. Deci prima şi cea mai importantă dimensiune
din evanghelii este dimensiunea autor - destinatar. Pe această dimensiune s-a construit evanghelia ca
întreg. Iar acest întreg este guvernat de scopul pe care autorul şi l-a propus în relaţia sa cu destinatarii,
relaţie definită la rîndul ei de trimiterea pe care Isus o dăduse Bisericii.
Din pricina acestei dimensiuni existenţiale, „cuvintele lui Isus“ sînt ţesute într-un Întreg cu ajutorul
„cuvintelor despre Isus“. Acest întreg este realizat în fiecare evanghelie, chiar dacă din toate cuvintele pe
care Isus le-a rostit de-a lungul întregii Lui lucrări, care a durat mai bine de trei ani, unii evanghelişti iau
foarte puţin - aproximativ 20 de zile - cum este cazul lui Ioan.
Iată de ce, în evanghelii, cronologia sau dimensiunea biografică cedează locul dimensiunii teologice,
slujind în primul rînd scopul care s-a limpezit pe fiecare dintre cele patru planuri distincte: evanghelist-
destinatari.
Ioan şi Faptele Apostolilor

Nici o altă carte din Noul Testament nu susţine mai bine cele spuse mai sus, ca Faptele Apostolilor. Încă din
primele ei zile, Biserica a început să trăiască şi să lucreze la cea mai înaltă tensiune. Ceea ce se derulase timp de
trei ani şi jumătate înaintea ochilor lor, fusese pecetluit de învierea din morţi a Domnului Isus şi, prin porunca Celui
Înviat, se transformase în mandatul preoţiei lor (1:7, 8). Întreaga carte a Faptelor Apostolilor stă sub imperiul
domniei lui Hristos. Hristos Domnul este în centrul mesajului lor şi la cîrma destinului lor. În prezenţa şi de dragul
Domnului Isus au putut apostolii răbda prigoana, suferinţa şi închisorile. De dragul Lui au putut accepta moartea cu
toată seninătatea şi de dragul Lui şi-au putut trăi viaţa, împlinind mandatul pe care l-au primit de la Domnul şi
Dumnezeul lor.
Ioan şi literatura epistolară a Noului Testament

Aici, în Ioan, se ancorează învăţătura despre divinitatea lui Isus pe care o dezvoltă Pavel, de pildă, în epistolele
sale, doctrina Duhului Sfînt sau importanţa comunităţii, a credinţei aducătoare de mîntuire, conceptul de viaţă
veşnică privit ca relaţie cu Dumnezeu, ca dependenţă totală de Dumnezeu etc. Şi nu este greu să aliniem tot restul
Noului Testament în şirul cărţilor amintite. Tiparul de gîndire al lui Ioan îl regăsim peste tot în Noul Testament.
Legăturile cu epistolele lui Ioan sînt evidente, mai ales cu prima sa epistolă, 43 dar nu numai cu acestea.
Credinţa adevărată se deosebeşte de cea a dracilor - ne spune Iacov - prin faptele ei. Acel „Domnul meu şi
Dumnezeul meu“ cu care se încheie Evanghelia după Ioan se cerea demonstrată. Această nevoie a născut literatura
epistolară. Pavel, de pildă, scrie efesenilor: „Iată dar ce vă spun şi mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiţi cum
trăiesc păgînii, în deşertăciunea gîndurilor lor, avînd mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu... Voi n-
aţi învăţat aşa pe Hristos...“ (Ef. 4:17, 18, 20). Iar Petru scrie bisericilor ce treceau prin suferinţă: „Chiar dacă aveţi
de suferit pentru neprihănire, ferice de voi! «Na-veţi nici o teamă de ei, şi nu vă tulburaţi. Ci sfinţiţi în inimile
voastre pe Hristos ca Domn...»“ (1 Petru 3:14, 15). Cu alte cuvinte, repetaţi în cuvinte şi fapte ceea ce a spus Toma,
şi ceea ce aţi spus şi voi atunci cînd Hristos v-a arătat mîijile şi coasta Sa: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“.
Ioan şi Apocalipsa
Isus spusese ucenicilor în acea ultimă noapte, în camera de sus: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le
puteţi purta. Cînd va veni Mîngîietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi
de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucruri viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce
43
Legătura dintre Evanghelia lui Ioan şi prima Epistolă a lui Ioan am trata-o pe larg în capitolul Cu autorul prin carte, p...
este al Meu, şi vă va descoperi“ (Ioan 16:12-14, s.n.). Oare nu tocmai această promisiune o vedem împlinindu-se pe
paginile Apocalipsei? Aici îl găsim pe Ioan, cel „care a mărturisit despre Cuvîntul lui Dumnezeu şi despre mărturia
lui Isus Hristos şi a spus [probabil în evanghelia sa] tot ce a văzut“ (Apoc. 1:2), aşternînd în scris „descoperirea lui
Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile cari au să se întîmple în curînd“ (Apoc.
1:1).
„El a venit la ai Săi - ne-a spus Ioan încă pe prima pagină a evangheliei lui - şi ai săi nu L-au primit“, ba
dimpotrivă, L-au luat şi L-au răstignit pe o cruce. Atunci, în acele prime ore ale veacului viitor, duşmanii lui Isus,
cei care tremurînd pentru scaunele lor au zis: „Ce vom face? Omul acesta face multe minuni. Dacă-L lăsăm aşa, toţi
vor crede în El, şi vor veni romanii şi ne vor nimici şi locul nostru şi neamul“, au crezut, poate, că totul s-a isprăvit.
Dar sămînţa care a căzut pe pămînt şi a murit a început să aducă roadă.
Cartea Apocalipsei vine „din partea lui Isus Hristos, martorul credincios, cel întîi născut din morţi, Domnul
împăraţilor pămîntului! A Lui care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sîngele Său, şi a făcut din noi
o împărăţie de preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: A lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin“ (Apoc. 1:5-6,
s.n.). Dar mesajul nu se opreşte doar la vestea că Isus Cel înviat din morţi i-a transformat pe ucenicii Săi într-o
împărăţie de preoţi, ci continuă: „Iată El vine pe nori. Şi orice ochi îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate
seminţiile pămîntului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin (1:7).
Aici, pe paginile Apocalipsei, găsim ultimile măsuri din simfonia biruinţei lui Isus Hristos. Aici este argumentul
final al lui Ioan pentru toţi cei care au pus la îndoială mesianitatea şi dumnezeirea lui Isus.
Concluzie
Comparaţia pe care am făcut-o între Evanghelia lui Ioan şi contextul cultural al vremii lui, pe de o parte, şi scrierile
Vechiului şi Noului Testament, pe de altă parte, ne ajută să clarificăm atît mesajul evangheliei pentru cei cărora ea
le-a fost adresată, cît şi aportul ei specific la întregul Scripturii.
Pe de o parte, în Isus se împlinesc aşteptările pe care le-am putut vedea pretutindeni în contextul cultural al acelui
sfîrşit de secol, chiar dacă ele erau alimentate de surse străine Vechiului Testament. El dă sens şi conţinut tuturor
conceptelor pe care le-am întîlnit în literatura ce s-a născut din frămîntările cu scripturile Vechiului Testament -
scrierile lui Philo din Alexandria, literatura comunităţii de la Qumran, tradiţia iudaică, iudaismul rabinic şi religia
samariteană. Prin întregul pe care-l crează din aceste concepte vechi testamentale comune tuturor acestor grupări,
Ioan vine să dea interpretarea corectă a aşteptărilor lor mesianice. Şi o face ca să medieze credinţa că Isus este
Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, pentru ca cei ce cred să aibă viaţă în Numele Lui.
Pe de altă parte, El este acel Prooroc ca Moise pe care-L aşteptau iudeii şi samaritenii, deopotrivă şi a căror
aşteptare era alimentată din scripturile Vechiului Testament. Dar în Isus se adună nu numai Vechiul Testament, ci
întreaga Scriptură. În lumina vieţii, a morţii şi a învierii Lui trebuie interpretate adevărurile din ambele testamente.
Isus este deci răspunsul la căutările tuturor: celor care, deşi străini de scrierile Vechiului Testament - cei pe care-i
viza literatura hermetică, gnosticismul şi mandaismul - îl căutau pe Dumnezeu bîjbîind, dar şi a celor care priveau
istoria prin prisma Vechiului Testament.
În faţa tuturor, prin Evanghelia sa, Ioan ridică mesajul adevăratului Hristos - Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu
- mesajul adevăratei credinţe - credinţa că Isus este singurul Hristos care poate oferi viaţa - şi mesajul adevăratei
vieţi - „să te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimes Tu“ (Ioan 17:3).
4. Cu cartea prin literatură

sau cartea privită prin prisma formelor literare specifice din ea
Dorim să deschidem abordarea acestui ultim pas din pregătirea cărţii citînd cîteva articole din Afirmaţiile de la
Chicago legate de hermeneutica biblică:
Articolul X „Afirmăm că Scriptura comunică adevărul lui Dumnezeu, folosind o varietate largă de forme
literare.“
„Negăm că oricare dintre limitele limbajului uman face ca Scriptura să fie inadecvată
pentru a transmite mesajul lui Dumnezeu.“
Articolul XIII „Afirmăm că pentru o exegeză corectă este esenţial să fim conştienţi de existenţa categoriilor
literare formale şi stilistice ale diferitelor părţi din Scriptură, şi de aceea apreciem critica formelor
literare ca fiind una dintre multele discipline ale studiului biblic.“
„Negăm practica impunerii unor categorii de forme literare care neagă istoricitatea unor
naraţiuni biblice care se prezintă ca fiind faptice.“
Articolul XIV „Afirmăm că înregistrarea evenimentelor, discursurilor şi zicerilor în forma textului biblic, deşi
prezentate într-o varietate de forme literare specifice, corespund faptelor istorice.“
„Negăm că faptul că evenimentele, discursurile sau zicerile ar fi fost inventate de autorii
Scripturii sau de tradiţia pe care ei au încorporat-o.“
Articolul XV „Afirmăm necesitatea interpretării Bibliei conform sensului literal sau normal. Sensul literal este
sensul gramatical-istoric, adică înţelesul pe care l-a exprimat autorul. Interpretarea conform
sensului literal va ţine cont de toate figurile de vorbire şi de formele literare găsite în text.“
„Negăm legitimitatea oricărei abordări a Scripturii care atribuie textului înţelesul pe care
sensul literar nu le susţine.“44
Dacă ţinem cont de aceste articole legate de interpretarea Scripturii, înţelegem importanţa pasului care stă înaintea
noastră. Cu ocazia studierii cărţii Deutronom am vorbit despre naraţiunea istorică ca formă literară specifică acestei
cărţi. În Isaia ne-am ocupat de literatura profetică. Iar acum cînd stăm în faţa Evangheliei după Ioan, ne întrebăm ce
este o evanghelie?
Evanghelia ca formă literară 45

Celor care deschid pentru prima dată Noul Testament li se va părea ciudat să găsească la începutul ei patru cărţi,
numite evanghelii, mai ales cînd descoperă că mesajul fiecăreia se înfăşoară în jurul aceluiaşi personaj, Isus din
Nazaret, numit Hristosul sau, în limba ebraică, Mesia. De ce patru evanghelii şi nu una singură, va fi întrebarea care
se va naşte în mintea celui care încearcă să înţeleagă Biblia?
Răspunsul, în forma lui cea mai simplă, trebuie legat de preocuparea lui Dumnezeu de a comunica cu omul. De
preocuparea lui Dumnezeu nu numai de a se face înţeles de cei cărora le-a fost adresată fiecare scriere în parte, ci şi
de a le fi folositor. Fiecare carte din Biblie poate fi asemănată cu o scrisoare şi deci ea are un autor şi este adresată
unui anumit destinatar. Cartea s-a născut din dorinţa de a răspunde problemelor specifice ale celor vizaţi prin ea.
Deşi fiecare dintre cele patru evanghelii are în centrul ei evenimente din viaţa aceluiaşi personaj central - Domnul
Isus Hristos - nici una dintre evanghelii n-a fost scrisă în primul rînd cu scop biografic, ci cu un scop teologic, cu
scopul de a rezolva o anumită problemă teologică cu care se frămîntau destinatarii sau cu scopul de a comunica
anumite adevăruri ce ţin de Domnul Isus, obiectul central al credinţei lor şi de a o face într-un mod relevant pentru
ei.
De aici rezultă natura specifică a evangheliei. Gordon Feea supranumit evanghelia o istorioară cu mai multe
dimensiuni. Evenimente şi învăţături din viaţa Domnului Isus au fost adunate şi selectate în întreguri diferite din
punct de vedere literar (vezi fig. 13). Simpla colecţie a evenimentelor din viaţa Domnului Isus şi a învăţăturilor Lui
adună în ele cîteva dimensiuni: contextul istoric general al vieţii lui Isus şi contextul istoric specific al pericopelor
(zicerilor) sau al evenimentelor relatate. Selectarea şi ordonarea acestora în întregul literar al evangheliei s-a făcut
în aşa fel încît aceste ziceri ale lui Isus să fie relevante pentru contextul istoric specific al celor cărora le-a fost
destinată în primul rînd evanghelia. Trebuie să adăugăm la aceasta faptul că în evanghelie se împletesc cuvintele lui
Isus cu cuvinte despre Isus. Pentru că mozaicul format din cuvintele lui Isus şi cuvinte despre Isus este opera unui
autor, sîntem obligaţi să-l adăugăm pe autor şi contextul său la întregul tablou. Dar la contextele istorice despre
care am vorbit trebuie să adăugăm şi contextul literar ale pericopelor individuale şi contextul literar al întregii
evanghelii. Toate acestea formează multitudinea dimensiunilor evangheliei. La interpretarea evangeliei trebuie să
ţinem cont de toate aceste dimensiuni.
În toate aceste straturi suprapuse în una şi aceaşi evanghelie găsim totuşi unul despre care putem spune că este
determinant pentru toate celelalte. Evangheliile s-au născut din convingerea că evenimentul Întrupării lui Isus a
marcat începutul unei vorbiri absolut unice a lui Dumnezeu către omenire. Autorul Epistolei către Evrei o
socotelşte ca vîrf de piramidă în istoria voririi lui Dumnezeu: „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin
proroci, în multe rînduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfîrşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care l-a pus
moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile“ (Evrei 1:1, 2). Iar Ioan subliniază importanţa unică
44
Hermeneutics, The Chicago Statement, Articles of Affirmation and Denial.
45
Pentru o tratare mai complexă a subiectului puteţi apela la cartea lui Gordon D. Fee, Douglas Stuart, Biblia ca literatură. Principii hermeneutice, p. 103-
120 (Paginile sînt indicate conform versiunii englezeşti)
a acestei vorbiri, afirmînd că „nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sînul Tatălui,
Acela l-a făcut cunoscut“ (Ioan 1:18).
Cu acest act al Întrupării - al cărui principiu îl regăsim de fapt pe fiecare pagină a Sfintelor Scripturi - începe istoria
evangheliei. Iar convingerea fermă privind unicitatea acestei vorbiri a lui Dumnezeu a născut o formă literală fără
precedent între formele literale clasice. Pentru a înţelege mai bine unicitatea ei putem încerca cîteva paralele cu alte
forme literare cunoscute: naraţiunea eroică a Vechiului Testament, biografia, tragedia, tratatul teologic, eseul etc.
Comparaţie între evanghelie şi alte forme literare similare

Evanghelia şi naraţiunea eroică vechi testamentală
Cea mai apropiată paralelă s-ar putea face între evanghelie şi naraţiunea eroică vechi testamentală. În ambele
putem vorbi de un protagonist principal. Dacă acolo însă personajul principal este subordonat unei istorii mai largi,
căreia de fapt îi şi aparţine şi dacă personajul este absorbit de ea 46, în cazul evangheliilor persoana Domnului Isus
focalizează întregul material al evangheliei, întreaga atenţie a restului personajelor, precum şi toată atenţia
cititorului. Ca Domn şi Dumnezeu şi ca Mîntuitor unic, Hristosul evangheliilor cheamă oamenii la credinţa în El,
fiind singurul erou literar care iartă păcatele, porunceşte cu putere demonilor şi naturii dezlănţuite. Şi cu toate
acestea este un erou ciudat, complet diferit de alţi eroi, mai ales cînd îl privim în lumina descrierii profetice din
Isaia 53 şi în lumina împlinirii istorice a acestor profeţii. Un erou rob, care biruieşte suferind şi murind pentru
păcatele lumii întregi, un erou pe care Ioan Botezătorul îl numeşte „Mielul lui Dumnezueu care ridică păcatul
lumii“ (Ioan 1:29).
Protagonistul evangheliilor este unic şi prin afirmaţiile pe care le face despre Sine. Cînd citeşti afirmaţiile lui Isus
cu privire la identitatea şi lucrarea Lui nu poţi spune despre El - afirmă C. S. Lewis - decît că este „fie Dumnezeu,
fie nebun“. Să nu încercăm deci să afişăm pretinsa reverenţă de a-L prezenta ca învăţător excepţional, dar de fapt ca
simplu om. Evangheliile nu ne oferă această posibilitate. Ele nu ne oferă nici măcar şansa de a-L diviniza noi înşine
pe Isus, pentru că o face El Însuşi prin ceea ce afirmă direct despre Sine.
Din pricina acestor ciudăţenii legate de protagonistul principal al evangheliei, aceasta nu poate fi aşezată în rîndul
naraţiunii eroice vechi testamentale.
Evanghelia şi biografia
Pe de altă parte, Evanghelia ca formă literară nu poate fi aşezată nici în rîndul biografiilor, pentru că evangheliştii
nu par interesaţi de detalii biografice. Scopul lor pare să fie ancorat nu în viaţa lui Isus, ci în impactul vieţii Lui
asupra celor ce-L întîlnesc şi-L ascultă.
Evanghelia şi tragedia
După toate canoanele literare, accentul deosebit care este pus în evanghelie pe suferinţele şi moartea Domnului Isus
par s-o plaseze pe drept cuvînt în rîndul tragediei ca formă literară. Dar faptul că în suferinţa şi moartea Lui se
realizează mîntuirea întregii lumi şi faptul că moartea este înghiţită de înviere şi de perspectiva luminoasă a
biruinţei finale a planului lui Dumenezeu, nu ne permit să încadrăm evanghelia nici aici. Deşi ea pare să fie o
tragedie, de fapt nu este.
Evanghelia, eseul şi trataul de teologie

Evangheliei îi lipseşte şi aspectul sistematic care ar putea s-o califice în rîndul tratatelor teologice, în timp ce
dimensiunea narativă face din ea ceva mai mult decît un eseu.
Caracterul enciclopedic al evangheliei

Trebuie subliniat şi caracterul enciclopedic al evangheliilor. Ele sînt compilări de materiale care au existat ca
entităţi independente, circulînd în scris sau în formă orală timp de cîţiva zeci de ani după momentul întîmplării lor.
Aceasta explică în parte colecţia de forme literare diferite, care în evanghelii par să fie aşezate întîmplător.
Naraţiunea, alegoria, parabola, discursul se asociază în evanghelie, contribuind fiecare la alcătuirea întregului
literar respectiv. Iar fiecare dintre aceste forme literare acoperă întreaga paletă a complexităţii. Naraţiuni şi
discursuri simple sînt asociate cu discursuri lungi şi complexe - cum sînt predica de pe munte sau lungile discursuri
din Ioan - cu dialoguri, pilde şi minuni. Deşi caracterul enciclopedic al evangheliei poate fi intuit din varietatea de
forme literare care intră în compoziţia ei, nu ne putem opri la aceasta. Ceea ce au constituit probabil materiale de
sine stătătoare, care au circulat independent unele de altele, au fost culese de autorii evangheliilor şi întreţesute sub
inspiraţia Duhului Sfînt într-un întreg literar unitar.
Istorioarele care prezintă minuni sînt atît de proeminente în evanghelii încît trebuie să înţelegem cum anume trebuie
interpretate. Ele trebuie citite şi interpretate astfel încît să nu fie violată integritatea lor literară. Pentru acesta
46
Vezi cele patru niveluri de interpretare ale naraţiunii istorice, Beniamin Fărăgău, Shema Israel!, p. 46.
trebuie să lăsăm ca povestitorul să rămîna autoritatea povestirii lui. „A încerca o interpretare naturistă înseamnă a
apela la o critică textuală neligitimă - spune Ryken. Criticii literari nu găsesc că este necesar să desfiinţeze
istorioarele miraculoase din Homer, Virgiliu sau Spencer“. 47 În acelaşi fel, istorioarele care prezintă minunile
Domnului Isus pot fi citite ca literatură numai acceptînd ceea ce ne spune naratorul.
Scriitorul care a compilat istorioarele, punîndu-le într-o colecţie numită evanghelie, a modelat materialul lor funcţie
de scopul pe care l-a avut. El a păstrat faptele şi cuvîntările lui Isus într-un cadru interpretativ uşor de descoperit.
Acest lucru este clar ilustrat de textul din Ioan 3, unde autorul trece de la dialogul dintre Nicodim şi Isus la
comentarea acestuia în versetele 16-21.
Concluzie - Ce este atunci evanghelia ca formă literală?

O „colecţie de istorioare, mult mai încărcate cu acţiune decît naraţiunea obişnuită. Scopul preponderent al
evangheliilor este să scoată în evidenţă persoana şi lucrarea Domnului Isus, care este întotdeauna forţa energizantă
din spatele întregii prezentări a evanghelistului. Impulsul de a prezenta înaintea cititorului faptele legate de viaţa lui
Isus este combinat cu impulsul celebrării celor prezentate. Prezentarea este făcută prin cîteva mijloace narative
familiare: prin acţiunile Lui, prin cuvintele Lui şi prin reacţia şi răspunsul oamenilor ajunşi în prezenţa Lui“. 48
Evanghelia este o formă literară aparte. Ea s-a născut din convingerea că vorbirea lui Dumnezeu prin Isus a avut o
valoare unică. De aceea, întregul material este structurat în jurul vieţii şi lucrării acestui personaj. Isus a împlinit
tiparul vechi testamental al acelui prooroc ca Moise şi de aceea, El este Hristosul promis de Dumnezeu despre care
au vorbit profeţii. Pentru a înţelege şi mai bine centralitatea lui Isus în evanghelii, la mesianitatea lui, trebuie să mai
adăugăm şi divinitatea Lui. Ea este afirmată atît de Isus Însuşi, cît şi de cei din jur, este demonstrată prin întreaga
evanghelie şi declarată apoi de martorii învierii. Întreaga carte se adună deci în jurul mesianităţii şi divinităţii lui
Isus.
Ceea ce este specific formei literare pe care am numit- o „Evanghelie“ - centralitatea Persoanei Domnului Isus
Hristos - este perfect reflectată atît în structura cărţii, cît şi în mesajul şi scopul cu care ea a fost scrisă. Pentru că
acest ultim pas din pregătirea cărţii - Cu cartea prin literatură - este menit să ne ajute la o mai bună înţelegere a
structurii cărţii, în rîndurile de mai jos vom reveni asupra structurii prezentate în paginile precedente, pentru a
sublinia centralitatea Persoanei lui Isus în carte:
Afirmarea mesianităţii şi divinităţii lui Isus

» 1:1-18 Prologul evangheliei
Demonstrarea mesianităţii şi divinităţii lui Isus
» 1:19-3:36 Adevăratul Miel de Paşte
» 4:1-11:54 Adevăratul Moise
» 11:55-17:26 Pregătirile pentru noaptea adevăratului Paşte
» 18:1-19:42 Jerfirea Mielului Pascal
Declararea mesianităţii şi divinităţii lui Isus
» 20:1-21:23 Adevăratul Exod
» 21:24, 25 Epilogul evangheliei
În mod evident întreaga Evanghelie a lui Ioan este centrată în Persoana lui Isus, structura ei subordonîndu-se
afirmării, demonstrării şi declarării mesianităţii şi divinităţii Lui, astfel încît cititorul să ajungă să creadă în El şi să
aibă viaţă în Numele Lui. Iată deci punctul focal al căutărilor ce urmează.
Concluzie şi perspectivă
Intr-o lume în care absolutele pur şi simplu nu există, în care, în materie de religie, totul este acceptabil, este
important să înţelegem că nu ingeniozitatea uneia sau alteia dintre idei este validată de Dumnezeu, ci armonia ei cu
întregul Scripturii. Dacă pînă şi Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, a trebuit să se legitimeze în lumina Scripturii, cu cît
mai mult noi, muritorii de rînd.
În România, după patruzeci de ani de interdicţii şi secăciune spirituală, pendulul a ajuns la extrema opusă. Am fost
47
Leland Ryken, The Literature of the Bible, p. 276.
48
Leland Ryken, The Literature of the Bible, p. 275.
inundaţi de tot felul de idei religioase. Simţim că ne înnecăm. Celui fără „busolă“, multe dintre ideile ce se oferă i
se par interesante şi deci atractive. Înţeleptul Solomon ne avertizează în cartea Proverbelor: „Multe căi pot părea
bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte“ (Pv. 14:12).
Intrebarea este cum alegem între ele. Atunci cînd Isus Hristos ne spune că El este calea, adevărul şi viaţa şi că
nimeni nu vine la Tatăl decît prin El, faptul că trebuie să alegem este evident. Această alegere este, de fapt, mediată
de către Evanghelia lui Ioan, iar lecţiile care stau înaintea noastră vor încerca să ofere informaţia necesară pentru ca
alegerea să fie matură şi conştientă.

Beni Faragau. Ioan 1

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Beni Faragau. Ioan 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

2. Cu cartea prin istorie

* Contextul istoric general - Perioada Intertestamentală

3. Cu cartea prin Biblie

4. Cu cartea prin literatură

De ce o carte din Noul Testament?

De ce o evanghelie după Deuteronom şi Isaia?

De ce tocmai Ioan şi nu o altă Evanghelie?

1. Cu autorul prin carte

Prioritatea dimensiunii teologice în afirmaţia de scop a lui Ioan

Dimensiunea istorică şi teologică în afirmaţia de scop a lui Luca

Afirmaţia de scop a lui Ioan

Destinatarii şi posibilele lor întrebări

Posibile criterii de selectare a materialului istoric

» Isus, nu altcineva, este Hristosul,

1:1-18 Prologul evangheliei

Mesianitatea lui Isus

Dumnezeirea lui Isus

Viaţa în Numele lui Isus

2. Cu cartea prin istorie

Contextul istoric general sau Perioada intertestamentală

Semnificaţia aceastei perioade

Scena politico - administrativă

Contextul istoric imediat

Data scrierii Evangheliei lui Ioan

Ocazia scrierii Evangheliei

3. Cu cartea prin Biblie

Evanghelia în contextul gîndirii vremii respective

Evanghelia după Ioan şi Vechiul Testament

Ioan şi evangheliile sinoptice

Patru evanghelişi, nu unul singur

Prioritatea planului existenţial faţă de cel biografic

Ioan şi Faptele Apostolilor

Ioan şi literatura epistolară a Noului Testament

4. Cu cartea prin literatură

Evanghelia ca formă literară 45

Comparaţie între evanghelie şi alte forme literare similare

Evanghelia, eseul şi trataul de teologie

Caracterul enciclopedic al evangheliei

Concluzie - Ce este atunci evanghelia ca formă literală?

Afirmarea mesianităţii şi divinităţii lui Isus

S-ar putea să vă placă și