Scopul studierii cărţii

Nu putem decît să ne înclinăm în faţa scopului autorului. Cine dintre noi şi-ar dori mai mult decît să aibă „viaţă în
Numele Lui“. Dar lucrul acesta este posibil numai pentru cei care au ajuns să creadă că Isus este Hristosul, Fiul lui
Dumnezeu. Pentru aceasta au fost scrise de Ioan toate lucrurile din Evanghelia sa. Deci înţelegerea „acestor lucruri“
este cheia întregului proces în care sîntem gata să intrăm.

Vor fi poate între noi şi din aceia care se vor întreba: Ce rost are toată truda, dacă oricum nu înţeleg de ce am aşa
mare nevoie de Hristos? Este adevărat, Ioan se adresa unei comunităţi care fie a trăit de secole sub tensiunea
aşteptării lui Mesia, fie a fost molipsit de realitatea acestei aşteptări care plutea în atmosfera secolului I d.Hr. Dar
noi...?
Noi, cei care trăim la acest sfîrşit de secol XX, va trebui să deschidem Biblia şi încercînd să înţelegem natura,
raţiunea şi intensitatea aşteptării mesianice pe care Scriptura o poartă spre noi să intrăm în acest filon, descoperind
propria noastră nevoie de Hristos.

Pentru cei care sîntem conştienţi de nevoia noastră de Hristos, şi, în mijlocul multelor oferte de hristoşi ale acestui
sfîrşit de veac, sîntem conştienţi şi de faptul că viaţa este pe măsura Hristosului pe care-l alegem, Ioan ne-a pregătit
un şir de „lucruri“ prin care să ne ajute să credem că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. În lecţiile ce urmează
le vom parcurge unele după altele aşezînd cu grijă temelia pentru credinţa noastră în Isus, adăpîndu-ne astfel din
viaţa din belşug pe care Isus a venit să o aducă. Cele treisprezece lecţii ce urmează se doresc a fi treisprezece paşi
înspre scopul pe care Evanghelia lui Ioan l-a pus înaintea noastră.
 PARTEA I

ADEVĂRATUL HRISTOS
trebuie să fie confirmat de Scripturi
 Adeăvăratul Hristos
(aici era lecţia 1, pentru familiarizarea cu cartea; lecţia consta din ăntrebări şi sugestii de folosire a primei părţi din
carte; ea nu mai este relevantă pentru carte şi trebuie regîndită)

Concluzii şi aplicaţii
Imaginează-ţi că în faţa ta stau marii întemeietori de religii, încercînd fiecare să-ţi ofere CALEA pentru a ieşi din
labirinturile căutării drumului spre Dumnezeu. Se ridică rînd pe rînd să vorbească în numele sistemului religios pe
care-l reprezintă şi care predind ei că este CALEA spre Dumnezeu, spre viaţă.

Calea spre Dumnezeu este ritualul corect, spune Brahma şi pleiada de adepţi ai incantaţiilor sacre.

Ai găsit calea spre „mîntuire“ atunci cînd faci ceea ce te face fericit, spun epicurienii, ateii şi
existenţialiştii.

Ai ajuns la Dumnezeu abia atunci cînd ai reuşit să renunţi la orice dorinţă, spune Buda şi reprezentanţii
monasticismului.

Mîntuirea este posibilă numai cînd trăieşti în baza unei etici corecte, spune zoroastrismul, jainismul,
confucianismul, stoicismul, umanismul şi iudaismul liberal.

Mîntuirea este posibilă numai prin unirea cu Absolutul, spune taoismul, neoplatonismul şi idealismul.

Retras în colţul camerei, stă un om tăcut, a cărui fizioniomie pare să se piardă printre cei pe care istoria i-a aşezat
deja în fruntea milioanelor de urmaşi. În momentul de tăcere ce s-a lăsat după ce toţi ceilalţi şi-au terminat
pledoaria, cu voce scăzută, dar fermă, el a zis: „Eu sînt calea, adevărul şi viaţa! Nimeni nu vine la Tatăl decît prin
Mine“. ...El, contra tuturor celorlalţi! ...El, Calea, contra tuturor celorlalte căi! Cît curaj! Sau cîtă negîndire - ai
spune tu!

Dacă stai intrigat în faţa multelor căi spre Dumnezeu pe care, prin oamenii ei de seamă, istoria ţi le pune înainte şi
dacă în căutarea ta sinceră după Dumnezeu ai vrea să alegi, cu cine ai începe? Oare nu cu Cel care şi-a permis să
înfrunte pe toţi ceilalţi, atribuindu-Şi dreptul exclusiv de a fi calea, adevărul şi viaţa? Abia după ce te-ai convins că
pretenţia Lui este absurdă şi neadevărată, vei avea liniştea să alegi între celelalte oferte. Dar dacă afirmaţia Lui este
adevărată, orice altceva ai alege ai rămîne dezamăgit şi înşelat.

Discuţia aceasta a avut loc cu ani în urmă în camera mea, între doi tineri, veniţi din insulele Mauriţius ca să
studieze medicina în România. Cel care a prezentat acest scenariu, încercînd să-l provoce pe prietenul său la
reevaluarea poziţiei lui, auzise de Hristos pe calea lungilor lui peregrinări prin lume şi ajuns la noi în ţară, s-a
pomenit el însuşi în faţa acestei întrebări: „La urma urmelor, care este CALEA? Unde este adevărata VIAŢĂ?“
Dîndu-şi seama că afirmaţia lui Hristos - „Eu sînt Calea... Nimeni nu vine la Tatăl decît prin mine“ - este o
provocare aruncată întregului sistem religios în care a crescut el şi toţi strămoşii lui, a încercat să scape de ea, s-o
elimine. A luat Biblia în mîini ca să dovedească absurditatea acestei pretenţii, dar a terminat, ca Toma, plecîndu-se
înaintea Celui înviat din morţi şi şoptind: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ A venit budist şi a plecat creştin.

Există ceva în afirmaţia lui Isus care o face cu totul diferită de celelalte. El n-a venit să ne arate o cale spre
Dumnezeu, ci a susţinut că El însuşi este Calea. Conform spuselor Lui, calea spre Dumnezeu nu este un cod moral,
legea de aur, de exemplu, pe care o găsim în aproape toate religiile lumii sau o serie de ritualuri religioase care
trebuie practicate cu sfinţenie, ci o Persoană. Am putea respecta toate învăţăturile lui Isus Hristos, dar dacă din
ecuaţia mîntuirii lui Dumnezeu am îndepărta Persoana Lui, credinţa creştină s-ar dărîma ca un castel din cărţi de
joc. Aşa că în faţa acestor oferte alegerea este inevitabilă.

Iar cînd trebuie să alegi între căile clar conturate ale religiilor lumii şi între Cel care a zis: „Eu sînt calea, adevărul
şi viaţa, nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine“, am văzut că primul pas în procesul alegerii este evident.
Trăim însă vremuri în care zonele cultural religioase clar demarcate ale Terrei se împuţinează din ce în ce mai mult.
Este suficient să intri în metropolele planetei ca să-ţi dai seama de fuziunea cultural religioasă pe care o trăim. Dar
mai mult, chiar dacă călătoriile sînt rezervate unei minorităţi, majoritatea se alătură ei, stînd în faţa micilor ecrane
sau răsfoind pagini de carte care te poartă în toate colţurile planetei. Nu e deci de mirare că pe orice meridian
găseşti oameni care stau intrigaţi în faţa multelor căi spre Dumnezeu pe care istoria, prin oamenii ei de seamă, le
propune, neştiind ce să aleagă. Iar această frămîntare derivă din adaptarea culturală a filozofiilor şi religiilor care ne
invadează.

Europenii, de pildă au fost dintotdeauna fascinaţi de religiile orientale. Şi mai ales în spiritul românului, mistica
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1
orientală găseşte o rezonanţă aparte. Doar în ultimii doi ani, cetatea sufletului nostru a fost asaltată prin reviste,
cărţi, conferinţe, cluburi, care ne cheamă spre eliberarea, spre regăsirea pe care o oferă mistica orientală. Pentru
sute de mii de tineri ea a devenit „cale spre mîntuire“, în care îşi varsă timpul, energia şi speranţa. Alegerea devine
şi mai dificilă atunci cînd cel care, pînă nu de mult se considera creştin este confruntat cu oferta acestor religii
îmbrăcate în concepte biblice familiare lui.

Este important să remarcăm modul subtil prin care ni se oferă astfel de filozofii şi religii. Principiul nu este nou.
Erezia a fost, este şi va fi atrăgătoare şi seducătoare pentru că neadevărul ei este amestecat cu o importantă
proporţie de adevăr, ca să ducă în eroare pe cei care nu cunosc bine adevărul. Diavolul este prea înţelept ca să ne
iasă în drum şi să se aşeze de-a curmezişul alergării noastre. El ne va ajunge din urmă, probabil, şi ne va şopti în
urechi vorbe măgulitoare, lăudînd direcţia în care alergăm şi zelul cu care o facem. Apoi va încerca să ne încurajeze
şi se va oferi chiar să ne ajute. Mulţi, în naivitatea lor, vor uita exemplul Domnului Isus Hristos, care n-a dat voie
niciodată duhurilor rele nici măcar să-I facă reclamă. „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările
diavolului“ (1 Ioan 3:8), cum ar putea diavolul să-L ajute în lucrarea aceasta?

Acest fenomen se întîmplă, de pildă, atunci cînd Numele şi învăţătura Domnului Isus sînt amestecate cu practicile
yoga, cu practicile meditaţiei transcendentale. Între cele două se pot face asemănări atît de fascinante încît cel care
nu cunoaşte Scriptura rămîne dezorientat. Un exemplu ar fi cartea lui Alexandru Doboş - De la yoga la mîntuire,
apărută în Editura Universul Familiei, în 1993. Este interesant de observat că după ce ai citit „cu ochii deschişi“ o
astfel de carte, realizezi că nu Hristos ţi-a fost oferit prin intermediul conceptelor yoga, ci invers. Folosindu-se de
Hristos, autorul ţi-a oferit o nouă cale a mîntuirii, de care „s-a folosit“, de fapt - spune el - şi Hristos. El afirmă că
„Isus este stăpînul celor cinci învelişuri: (1) învelişul fizic, (2) învelişul astral, (3) învelişul mental, (4) învelişul
spiritual şi (5) învelişul divin. După care autorul purcede la o analiză a vieţii lui Isus în lumina conceptelor yoga,
folosindu-se de nenumărate citate biblice, scoase din context, pentru a demonstra prin aceste citate afirmaţia sa. Şi
astfel, nu Vechiul Testament, ci Yoga devine cartea de identitate a lui Isus.

Abundenţa citatelor biblice şi cunoştinţele evidente ale autorului în ambele domenii, aşezate în ogorul unui
creştinism clădit în acelaşi mod, din texte scoase din context, devine o sămînţă extrem de fertilă şi de rîvnită de cei
care caută sinceri adevărul.

Acest gen de atac al diavolului este mult mai subtil decît primul. Este mai simplu să alegi între căi divergente decît
să înţelegi că cel care, deghizat într-un limbaj biblic familiar, pretinde a fi calea, adevărul şi viaţa, este de fapt el
însuşi un hristos mincinos. Adevăratul Hristos nu poate fi identificat nici „după aura vizibilă încă de la naşterea lui
sub forma nimbului din jurul capului Său, nimb care spiritualiza şi pe cei ce se aflau în legătură cu el, în armonie cu
el“,1 nici din faptul că „Isus prin practica renunţării (Yoga Renunţării) şi-a anulat patimile, făcîndu-şi învelişurile
energetice să strălucească tot atît de intens ca şi steaua care a vestit magilor răsăriteni naşterea şi viaţa Sa“, 2 nici
prin heterestezia Sa (apariţia de noi simţuri), una dintre puterile supraomeneşti pe care Isus o deţinea din naştere,
nu ca urmare a unor practici yoghine sau magice, ci ca urmare a unei dotări divine fără precedent, nici prin puterea
învelişului Său mental datorită căruia „de mic copil, Isus a uimit lumea", 3 (şi lista ar putea continua), ci prin faptul
că tot ce a spus şi tot ce a făcut au fost împlinirea profeţiilor Vechiului Testament cu privire la El. „Eu nu pot face
nimic dela Mine însumi: judec după cum aud; şi judecata Mea este dreaptă pentru că nu caut să vac voia Mea, ci
voia Tatălui, care M-a trimes“ (Ioan 5:30). Vechiul Testament a fost cartea Lui de vizită, nu altceva.

Odată ce adevăratul Hristos a venit, a murit şi a înviat, singura diversiune a diavolului putea fi să umple piaţa
sufletului nostru cu mulţimea hristoşilor mincinoşi. Astfel el a aruncat omenirea în complicatele labirinturi ale
identificării şi alegerii adevăratului Hristos. Mulţi dintre cei care ne promit viaţa, pretinzîndu-se a fi adevăraţii
hristoşi, sînt cu totul diferiţi de adevăratul Hristos şi de aceea nu este greu să-i deosebim de El. Alegerea este însă
cu mult mai grea atunci cînd hristoşii mincinoşi ni se oferă deghizaţi în familiara terminologie biblică, creînd acea
confuzie semantică, acel misticism semantic cum îl numeşte Francis Schaffer,misticism care ne paralizează.

În faţa lor, trebuie să ne aducem aminte că singura carte de vizită care-L poate legitima pe adevăratul Hristos sînt
profeţiile Vechiului Testament pe care acesta a venit să le împlinească. Timp de aproape un mileniu şi jumătate
Dumnezeu a construit cu grijă cadrul în care Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, să poată fi identificat de către toţi ce-L
caută. Iar cei care s-au oprit în faţa Lui şi au crezut în El constată că El este comunicare de Sine desăvîrşită a lui
Dumnezeu. Şi cei ce continuă să privească slava Domnului manifestată în Isus, sînt schimbaţi „în acelaşi chip al

1
Alexandru Doboş, De la yoga la mîntuire, p. 9.
2
Idem. p. 18.

3
Idem. p. 26, 27.
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1
Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului“ (2 Cor. 3:18).

Ai curajul să-l priveşti în faţă pe cel ce se pretinde a fi Hristosul şi să-l întrebi: „Tu, cel care pretinzi că poţi să-mi
oferi viaţa, de fapt cine eşti...?“ Şi dacă i-ai pus-o, în baza căror standarde vei şti că nu te-a înşelat răspunsul lui?
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1
Hristos - Fiul lui Dumnezeu
Ioan începe cu un prolog (1:1-18), prin care ne introduce în întreaga problematică pe care o va trata în carte.
Primele 18 versete sînt extrem de dense. Ele ne confruntă cu cîteva concepte importante: divinitatea Cuvîntului şi
Întruparea Lui, conceptul înfierii prin credinţa în Cel Întrupat, conceptul libertăţii de a alege să crezi sau să nu crezi
în El, conceptul luminii şi întunericului, conceptul harului şi al Legii, conceptul revelării lui Dumnezeu în Hristos
etc.

Atunci cînd se pune problema înţelegerii acestor concepte, trebuie să ne întrebăm care este contextul care dă
semnificaţia termenilor cu care operăm? Care este sistemul de referinţă la care trebuie să apelăm pentru a înţelege
conceptele din evanghelia lui Ioan?

Unii privesc Biblia doar ca pe o culegere de cărţi scrisă de-a lungul a 1600 de ani, pe trei continente diferite, în trei
limbi diferite, de către 40 de autori diferiţi, fără să creadă în Autorul ei divin, care a vegheat la armonizarea acestei
gigantice lucrări într-un întreg literar şi teologic prin care, de fapt, El se revelează pe Sine. (vezi Fig.6)

În acest caz nu ar fi fost de mirare ca Ioan să fi folosit aceşti termeni în lumina uzajului curent al vremii lui.
Deoarece el scrie, probabil, undeva în Asia Mică sau în Palestina, la sfîrşitul secolului I d.Hr., cel care doreşte să
înţeleagă scrierea lui Ioan - spun cei care susţin acest punct de vedere - trebuie să studieze filozofia greacă,
influenţele religiilor păgîne, influenţele iudaice ale primului secol etc. 4

Lucrul acesta ar fi adevărat, dacă Ioan şi-ar fi propus să aleagă cel mai bun răspuns posibil din cîte erau la îndemîna
cititorilor săi în acel veac. Dar dacă Dumnezeu este Unul, iar Biblia este revelaţia progresivă de Sine a acestui
Dumnezeu şi dacă problemele care frămîntau bisericile cărora le scrie Ioan erau declanşate mai degrabă de
influenţele iudaice, decît de cele filozofice şi religioase ale vremii respective, atunci era firesc ca Ioan să apeleze
mai degrabă la sursa Vechiului Testament, decît la literatura filozofică şi religioasă a vremii lui.

În ce mod recepta un neiudeu mesajul lui Ioan?

Avînd în vedere urgenţa misiunii pe care împreună cu ceilalţi ucenici Ioan o primise de la Domnul său, este
imposibil ca el să nu se fi gîndit la viitor, la cei care urmau să intre în împărăţia lui Dumnezeu şi pentru care
evanghelia sa trebuia să joace un rol de îndrumător. N-a scris el însuşi cuvintele rugăciunii Domnului Isus: „Şi mă
rog nu numai pentru ei, ci pentru toţi cei ce vor crede în Mine prin cuvîntul lor“ (Ioan 17:20)?

Dar chiar dacă intenţia lui Ioan ar fi fost să dea un răspuns şi celor care realizînd nevoia lor profundă de mîntuire
căutau împlinirea ei pe coordonatele oferite de religiile şi filozofiile vremii, prin scopul pe care-l enunţă, el a fost
obligat să încarce cu înţeles conceptele pe care le foloseşte şi cu care operau şi cititorii săi, tot din Vechiul
Testament şi nu din cultura vremii lui. Şi aceasta pentru că venirea şi lucrarea lui Hristos se leagă într-un tot unitar
cu tot restul scripturilor Vechiului Testament şi nu cu literatura filozofică şi religioasă a vremii respective.

Studierea influenţelor culturii contemporane lui Ioan ne va ajuta să înţelegem surogatele care se ofereau
destinatarilor Evangheliei lui Ioan şi problema cu care s-ar fi confruntat ei, dacă ar fi încercat să-şi răspundă la
întrebări plecînd din contextul cultural în care s-a născut cartea. Totodată vom fi ajutaţi să devenim conştienţi de
importanţa înţelegerii propriului nostru context cultural atunci cînd dorim să comunicăm adevărurile Evangheliei
către semenii noştri. Abia în lumina acestui context vom înţelege zbaterea în care poate fi prins cel care astăzi
încearcă să găsească răspuns la căutarea lui după Dumnezeu (vezi Fig. 7).

Mesia sau Hristosul, spune Ioan, nu putea fi nimeni altcineva decît Cel care avea să vină să împlinească tot ceea ce
profeţiseră cu privire la El scripturile Vechiului Testament . Astfel, Vechiul Testament devine singura grilă de
verificare a pretenţiilor mesianice ale oricui ar fi îndrăznit sau ar îndrăzni să se proclame drept Hristosul - „Unsul
lui Dumnezeu“. Or, tocmai lucrul acesta îl face Ioan în evanghelia sa. El ia cuvintele şi lucrarea lui Isus şi le
compară cu tiparul mesianic vechi testamental, dovedind prin armonia celor două că Isus este Hristosul, Fiul lui
Dumnezeu.

Ioan 1:1-18
1-5
Cei care L-au respins pe Isus, neacceptînd mesianitatea Lui, au fost iudeii. Încă pe primele pagini ale evangheliei,

4
Vezi discuţia din capitolul Pregătirea cărţii, p. , despre posibilele paralele ce pot fi stabilite între Evanghelia lui Ioan şi scrierile din vremea respectivă din
bazinul mediteranean.
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1
Ioan ne spune că iudeii căutau să-l omoare, pentru că se făcea deopotrivă cu Dumnezeu (5:18). Cum putea
comunica Ioan unor astfel de oameni, în cel mai relevant mod, concluzia lui privind divinitatea lui Isus? Dacă şi-ar
fi afirmat convingerile în mod direct, toţi cei din vremea lui i-ar fi întors, desigur, spatele, aşa cum au făcut-o cu
Hristos Însuşi. De aceea el alege să-şi înceapă evanghelia făcînd o paralelă subtilă şi, în acelaşi timp, şocantă cu
primele cuvinte ale Genesei:

„La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era cu Dumnezeu, şi Cuvîntul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu.
Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El. În El era viaţa, şi viaţa era
lumina oamenilor. Lumina luminează în întunerec, şi întunerecul n-a biruit-o.“ (Ioan 1:1-5)

„La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul. Pămîntul era pustiu şi gol; peste faţa adîncului de ape era
întunerec, şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor. Dumnezeu a zis: «Să fie lumină!» Şi a fost lumină.
Dumnezeu a văzut că lumina era bună; şi Dumnezeu a despărţit lumina de întunerec. Dumnezeu a numit lumina zi,
iar întunerecul l-a numit noapte...“ (Genesa 1:1-5).

Prologul Evangheliei ne duce înapoi „la început...“, la începutul tuturor lucrurilor şi astfel se suprapune peste
evenimentele Creaţiei. În Genesa ni se spune că „la început Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul“ prin cuvînt, căşi
El a zis şi ceea ce a zis a luat fiinţă. Ioan afirmă acelaşi lucru în evanghelia sa: „La început era Cuvîntul... Toate
lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ceea ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El“

Nici un iudeu n-ar fi fost surprins de această afirmaţie a evanghelistului. Dimpotrivă, ar fi socotit cuvintele lui ca pe
o interesantă interpretare rabinică a Scripturii. Toţi ştiau şi credeau că Dumnezeu a creat totul prin „dabar“
(corespondentul ebraic al Logosului sau al Cuvîntului).

În actul Creaţiei din Genesa, primul lucru pe care cuvîntul Creatorului l-a adus în existenţă a fost lumina,
despărţind-o de întuneric, dîndu-i putere asupra întunericului. Dar şi în Genesa, adevărata lumină a omului a fost de
fapt viaţa din Dumnezeu care a fost suflată în nările lui. Iar viaţa aceasta a fost mai mult decît mişcare; ea a
însemnat relaţia cu Dumnezeu Creatorul, cunoaşterea Lui, părtăşia cu El. Prin viaţa din Dumnezeu suflată în nările
omului, acesta a ajuns să vadă lumina. Iar cînd, în urma răzvrătirii, această relaţie s-a rupt, lipsa ei a devenit un
întuneric care a dus nu numai omul, ci întreaga omenire în prăpastia morţii, a dezintegrării morale, sociale şi fizice.
Iată de ce Ioan continuă astfel: „În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întunerec, şi
întunerecul n-a biruit-o... Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume“ (Ioan
1:4, 5, 9). Ceea ce ne demonstrează Genesa în primele unsprezece capitole, Ioan concentrează în doar cîteva
versete.5

Putea oare un cunoscător al Vechiului Testament să nu înţeleagă mesajul lui Ioan? Oricine ar fi fost acest personaj
numit „Cuvîntul“, paralela care se stabileşte între el şi Dumnezeul Creator din Genesa este prea şocantă ca să nu
ridice întrebări pentru unii sau ca să nu zidească convingeri în alţii.

Subtilitatea argumentului lui Ioan derivă şi din faptul că în gîndirea iudaică exista un tipar care să permită o astfel
de personificare. Cunoscătorii Scripturilor erau familiarizaţi cu textul din Proverbe 8: „Cînd a întocmit Domnul
cerurile, eu am fost de faţă; cînd a tras o zare pe faţa adîncului,cînd a pironit norii sus,şi cînd au ţîşnit cu putere
izvoarele adîncului, cînd a pus hotar mării, ca apele să nu treacă peste porunca Lui, cînd a pus temeliile pămîntului,
eu eram meşterul Lui, la lucru lîngă El...“(27-30). Vorbirea lui Ioan nu era deci ieşită din comun pentru o minte
iudaică. Dimpotrivă, ea respecta tipare familiare pentru cunoscătorii scripturilor Vechiului Testament. Era deci
normal să vorbeşti în aceşti termeni despre începuturi, să aşezi pe Cineva alături de Dumnezeu în procesul creaţiei
şi să-L numeşti Dumnezeu. Nimeni din cei de pe vremea lui Ioan nu ar fi negat că Înţelepciunea din Proverbe, fiind
înţelepciunea lui Dumnezeu, era de fapt Dumnezeu Însuşi.

Nici schimbarea termenului de înţelepciune cu cel de Cuvînt sau Logos n-a şocat, pentru că Ioan nu făcea altceva
decît să lege în mintea cititorului său textul din Proverbe cu cel din Genesa, din nou un mod familiar de interpretare
a Scripturilor în lumea iudaică.

6-15
Şocul începe abia după ce cititorul a confirmat în sinea lui cele spuse pînă aici. În continuare, desprinzîndu-l din
sferele veşniciei, Ioan îşi coboară personajul în timp şi spaţiu, prin asocierea acestuia cu Ioan Botezătorul, martorul
care a venit să „mărturisească dspre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el“ (6-8, 15). Posibilitatea acestei asocieri
5
Isaia spusese cu sute de ani în urmă: „Nu soarele îţi va mai sluji ca lumină ziua, nici luna nu te va mai lumina cu lumina ei; ci Domnul va fi lumina ta pe
vecie, şi Dumnezeul tău va fi slava ta. Soarele tău nu va mai asfinţi, şi luna ta nu se va mai întuneca; căci Domnul va fi Lumina ta pe vecie, şi zilele suferinţei
tale se vor sfîrşi“ (60:19, 20).
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1
este în continuare limpezită de conceptul Întrupării (14) şi astfel, Cuvîntul întrupat este identificat deodată atît cu
un contemporan al lui Ioan Botezătorul, cît şi cu Dumnezeu Creatorul. Această concluzie la care ne obligă textul
este apoi confirmată de cuvintele lui Ioan Botezătorul: „El este Acela despre care ziceam eu: «Cel ce vine după
mine, este înaintea mea, pentru că era înainte de mine»“ (15).

16-18
În versetul următor Ioan mai face o asociere şocantă. Acest personaj ciudat, care este şi om şi Dumnezeu, este
aşezat alături de Moise şi ridicat mult deasupra lui: „noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har după har; căci
Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos“ (16, 17).

El a venit - continuă Ioan - ca să desăvîrşească ceea ce a început să facă Dumnezeu pe muntele Sinai. Domnul
zisese lui Moise: „Du-te la popor, sfinţeşte-i azi şi mîine şi pune-i să-şi spele hainele. Să fie gata pentru a treia zi;
căci a treia zi Domnul Se va pogorî, în faţa întregului popor, pe muntele Sinai“ (Ex. 19:10, 11). A sosit ziua arătării
lui Dumnezeu: „Tot poporul auzea tunetele şi sunetul trîmbiţei şi vedea flăcările muntelui, care fumega. La
priveliştea aceasta, poporul tremura, şi stătea în depărtare“ (Ex. 20:18). În spaima lui, poporul a cerut un mijlocitor,
unul care să mijlocească auzirea şi cunoaşterea lui Dumnezeu, pentru ca să nu fie striviţi de sfinţenia Lui. La
această cerere răspunde Dumnezeu poporului prin Moise în Deuteronom: „Domnul, Dumnezeul tău, îţi va ridica
din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un prooroc ca mine: să ascultaţi de el!“ (18:15).

„Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu...“ - spune Ioan - iar pe Nevăzutul Dumnezeu, pe Cel pe care Moise L-a
învederat prin Cuvînt, Isus L-a făcut cunoscut prin Întrupare. „Legea [sau vorbirea lui Dumnezeu şi vorbirea
despre Dumnezeu] a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul [darul extraordinar de a sta nu în faţa Cuvîntului lui
Dumnezeu, ci în faţa lui Dumnezeu Însuşi] au venit prin Isus Hristos“ (Ioan 1:17). Isus era adevărul sau împlinirea
a tot ceea ce ne-a spus Moise prin Lege (17), pentru că Isus a venit ca să-L învedereze pe Dumnezeul Nevăzut (18).

Identitatea personajului lui Ioan este dată în vileag abia în aceste ultime versete. Cuvîntul care era cu Dumnezeu şi
care era Dumnezeu, Cel în care era viaţa şi Cel care poate da viaţă este de fapt Isus din Nazaret, născut din fecioara
Maria şi răstignit pe vremea împăratului roman Tiberiu, la ordinul lui Pilat din Pont. Ajungînd la acest verset, cel
care cunoştea scripturile Vechiului Testament şi cel în care ardea aşteptarea mesianică, a rămas, probabil, copleşit
de asocierile făcute de Ioan, iar dilema cititorului evangheliei lui era generată de faptul că pînă la acest verset el
confirmase tot ce a spus Ioan, pentru că Scriptura îi dădea dreptate acestuia.

De acum, prin afirmaţia făcută despre identitatea personajului său, întrebarea referitoare la Isus era stîrnită, iar Ioan
putea să-şi înceapă demonstraţia prin care el nădăjduia ca această afirmaţie să se transforme în inima cititorilor săi
într-o declaraţie dătătoare de viaţă. Nu este întîmplător faptul că în miezul prologului evangheliei, Ioan aşează
problema dreptului de a deveni copii ai lui Dumnezeu prin credinţa în acest Isus, subliniind astfel că evanghelia sa
se vrea mult mai mult decît un tratat de filozofie. Se vrea o provocare la viaţă, pentru că aşa cum Cuvîntul „a venit
la ai Săi",la iudei şi ei au fost obligaţi să ia o decizie cu privire la El, tot aşa El vine la noi, la tine care citeşti aceste
rînduri şi te obligă să iei o decizie. Stai în faţa unei alternative. Poţi să-L primeşti, adică să crezi în El, să crezi că El
este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, El este soluţia lui Dumnezeu pentru nedumnezeirea din noi care ne desface...
Sau poţi să-L respingi.
Concluzii şi aplicaţii

ÎNTRUPAREA - o desăvîrşită comunicare de Sine a lui Dumnezeu

... Dumnezeu a vorbit ca să comunice, nu ca să impresioneze
Un grup de tineri discutau... Spre surprinderea tuturor, una dintre fete izbucneşte în plîns. După momente de
stupoare... printre sughiţuri... vine şi explicaţia: „... am terminat o facultate şi nu înţeleg o boabă din ceea ce
spuneţi!“ Subiectul era banal, dar limbajul folosit de cei care dialogau îl făcea complet inaccesibil pentru cei din
jur.

Acelaşi sentiment îl încerci atunci cînd, pentru a găsi răspunsuri la întrebările fundamentale ale vieţii, deschizi o
carte de filozofie. Ai impresia că totul a fost scris cel mult pentru o elită dintre pămînteni, accesul fiind interzis
majorităţii muritorilor de rînd, între care pare să te numeri şi tu.

Ce diferenţă uriaşă este între acest mod de comunicare şi cel pe care Dumnezeu l-a ales ca să ni Se descopere! Şi El
putea să intre în sfera existenţei noastre „de sus în jos“, folosind limbajul sofisticat al „ştiinţei“ sau pe cel al
filozofiei, ca să ne facă să ne simţim atît de mici, încît să fim obligaţi să încuviinţăm totul pentru a ne ascunde
nepriceperea. Dar n-a făcut-o! Pentru ca să se facă înţeles, Dumnezeu Şi-a întrupat mesajele în realităţi culturale
accesibile, terminînd prin a se întrupa El însuşi, născîndu-Se într-o iesle.
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1
Acest principiu al Întrupării îl regăsim pe fiecare pagină a Sfintelor Scripturi. Din multele exemple, vom lua doar
două: confruntarea dintre Dumnezeu şi zeii Egiptului şi întruparea Sa în pruncul din ieslea Betleemului.

... ca să comunice, Dumnezeu S-a coborît întotdeauna în contextul cultural al omului

Istoria o găsim în cartea Exodului în primele 12 capitole. Într-o lume în care fiecare element al vieţii era sub
controlul puterii unei zeităţi, în care Faraon însuşi era supranumit Horus, fiul lui Osiris, zeul lumii de dincolo, sau
fiul lui Ra, zeul soare, Dumnezeu decide să se facă cunoscut israeliţilor şi egiptenilor, coborînd în lumea lor, pentru
a comunica pe înţelesul lor.

Moise şi Aaron vin în faţa lui Faraon să ceară eliberarea poporului Israel din robie. Eu sînt zeul în viaţă al
Egiptului, tatăl meu este marele Osiris şi marele Re, iar de partea mea sînt toţi ceilalţi zei ai Egiptului - pare să le
spună Faraon prin atitudinea lui sfidătoare - dar voi cine sînteţi, şi cine este Dumnezeul despre care îmi vorbiţi?
„Eu nu cunosc pe Domnul şi nu voi lăsa pe Israel să plece“ (Ex. 5:2). În loc de răspuns, Aaron aruncă toiagul şi
acesta se transformă într-o cobră. Chipul ei era pe sceptrul lui Faraon, pe coroana lui împărătească şi pe tronul său,
ca însemne ale puterii lui divine. Atunci cînd vrăjitorii Egiptului fac acelaşi lucru, aruncîndu-şi toiegele în faţa lui
Faraon, şarpele lui Aaron înghite rînd pe rînd pe toţi ceilalţi şerpi, prevestind astfel deznodămîntul final al
confruntării. Încăpăţînarea lui Faraon aduce asupra Egiptului zece plăgi. Prin ele, Dumnezeu îşi rosteşte judecata
asupra zeilor Egiptului. Apa Nilului transformată în sînge a lovit în zeul Khnum, gardianul Nilului, în zeul Hapi,
spiritul Nilului şi în Osiris, al cărui sistem sanguin era Nilul. Broaştele care au invadat ţara au rîs în nas zeiţei Heqt.
Ţărîna transformată în păduchi l-a descalificat pe Geb, zeul pămîntului, ciuma vitelor a dovedit neputinţa zeului
Apis, taurul care-l purta pe zeul Ptah, neputinţa lui Mnevis, taurul sfînt din Heliopolis şi neputinţa zeiţei-mamă
Hathor, reprezentată în chipul unei vaci. Vărsatul negru a lovit în Imhotep zeul medicinei,piatra, focul şi lăcustele
în zeiţa cerului, Nut, în Isis, zeiţa vieţii şi în Seth, zeul protector al holdelor şi al pomilor. Întunericul de trei zile i-a
descalificat pe marele Re, Aten, Atum şi Horus, toţi „zei soare“. Apoi a urmat lovitura de graţie: moartea întîilor
născuţi. Cînd Faraon şi-a văzut fiul mort, şi-a văzut compromisă propria lui îndumnezeire. În concepţia sa, întîiul
său născut urma să fie cel care avea să-i faciliteze trecerea în lumea de dincolo şi metamorfozarea lui în marele
Osiris. Lucrul acesta se întîmpla în contextul ritualului pompos de înmormîntare, prin mijlocirea căruia el, Faraon,
îşi făcea intrarea în lumea de dincolo a zeilor şi ceda astfel întîiului său născut dreptul de a fi Horus, următorul zeu
în viaţă al egiptenilor. Abia atunci a înţeles cine este Dumnezeul lui Israel.

Înaintea ultimei plăgi, Dumnezeu spusese lui Moise: „În noaptea aceea, Eu voi trece prin ţara Egitului şi voi lovi pe
toţi întîii născuţi din ţara Egiptului... şi voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului“ (Ex.12:12). Iar cîteva
pagini mai departe, în capitolul 18:11, găsim afirmaţia lui Ietro, socrul lui Moise, un preot madianit obişnuit cu
dumnezei de tot felul: „cunosc acum că Domnul este mai mare decît toţi dumnezeii, căci în lucrul în care s-au
purtat cu trufie, El a fost mai pe sus de ei“.
Cît de relevantă a fost o astfel de comunicare! Ea dovedeşte dorinţa lui Dumnezeu de a se face cunoscut omului.
Adaptarea comunicării Lui la nivelul contextului cultural al vremii respective era singura modalitate prin care
Nevăzutul să poată îmbrăca contururi accesibile priceperii noastre.

Pe paginile Scripturii, acestui eveniment îi urmează rînd pe rînd altele. Fiecare dintre ele a fost o nouă comunicare
de Sine a lui Dumnezeu. Dar ca şi evenimentul descris mai sus, toate celelalte au purtat pecetea contextului cultural
căruia i s-a adresat Dumnezeu. Tot Vechiul Testament s-a limitat la Lumea bazinului mediteranean. Era nevoie de o
nouă întrupare a mesajului lui Dumnezeu, într-o formă familiară oamenilor din toate timpurile şi de pe toate
meridianele globului.

... comunicarea de Sine desăvîrşită a lui Dumnezeu a îmbrăcat forma transculturală a CUVÎNTULUI ÎNTRUPAT
Iată de ce în acea primă seară de Crăciun, Dumnezeu ne-a vorbit printr-un scîncet de copil, coborînd într-o iesle.
Iată de ce a crescut printre noi ca fiu de tîmplar, a plecat capul obosit într-o barcă de pescari, s-a bucurat şi s-a
întristat ca oricare dintre noi. Şi pentru că Cel ce este Dragoste a vrut să se comunice pe Sine a umblat printre noi
înmulţind pîinile, vindecînd bolnavii, înviind morţii, ca apoi să se lase huiduit, scuipat şi răstignit în locul nostru...
După trei zile, cînd mormîntul s-a dovedit prea strîmt ca să-L încapă, moartea a trebuit să facă loc pentru
ÎNVIERE. Cel care a coborît într-o iesle ca să ne vorbească prin ceea ce ne era mai familiar, printr-un trup ca al
nostru, i-a spus lui Toma: „Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mîinile Mele; şi adu-ţi mîna şi pune-o în coasta
Mea...“ (Ioan 20:27).

Dumnezeu a venit să umble printre noi în aşa fel încît noi să putem privi frumuseţea Lui, să-L putem atinge, să-L
putem auzi şi să ne putem îndrăgosti de El. „Cuvîntul s-a făcut trup, şi a locuit printre noi plin de har şi de adevăr.
Şi noi am privit slava (frumuseţea) Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl“ (1:14). „După ce a
vorbit în vechime părinţilor noştri... în multe rînduri şi în multe chipuri“ - spune autorul cărţii Evreilor -
„Dumnezeu, la sfîrşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul... care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei lui şi
care ţine toate lucrurile cu Cuvîntul puterii Lui“ (Evrei 1:1, 2). Ce altceva mai putea face Dumnezeu ca să-L
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1
înţelegem?

Ce este ÎNTRUPAREA? O desăvîrşită comunicare de Sine a lui Dumnezeu! O învederare a Nevăzutului! Premisa
Crucii şi a Învierii! Începutul sfîrşitului durerii şi înstrăinării noastre de Dumnezeu! Şi prin toate acestea, începutul
unei mari relaţii între Dumnezeu şi om! Întruparea este ultima şi cea mai larg deschisă fereastră spre Dumnezeu. De
acolo, din ieslea întrupării porneşte singurul drum care, trecînd prin cruce, ne duce la Dumnezeu. Îmbrăcînd un trup
ca al nostru, Dumnezeu a ales să comunice cu noi în aşa fel încît să fie înţeles şi de magi şi de păstori, şi de împărat
şi de cerşetor, şi de bătrîn şi de copil, şi de cel învăţat şi de cel neînvăţat, şi de tine şi de mine...

Mulţi sînt ispitiţi să creadă că mîntuirea ar veni în urma cunoaşterii sau respectării unor învăţături. Iar dacă aceste
învăţături sînt profunde şi atractive, nu contează atît de mult că îşi au rădăcinile în confucianism sau hinduism ori în
mahomedanism. Isus Hristos a avut curajul să înfrunte atît lumea politeistă a vremii Lui, cît şi religiozitatea
fariseică a semenilor Lui cu cuvintele: „Eu sînt calea, adevărul şi viaţa! Nimeni nu vine la Tată decît prin Mine!“
Cît de dur şi tranşant sună cuvintele Lui într-o lume care promovează relativismul şi sincretismul religios.

Cine este Cel care nu s-a sfiit să rostească aceste cuvinte exclusiviste?

Istoria Lui pămîntească a început într-o iesle. Matei, unul dintre evanghelişti, o începe cu fecioara, cu pruncul, cu
cîntarea îngerilor, cu magii şi cu Irod. Ioan însă, îl prezintă venind de dincolo de timp şi spaţiu, din veşnicia de care
de fapt ţine El: „La început era Cuvîntul şi Cuvîntul era cu Dumnezeu şi Cuvîntul era Dumnezeu... Şi Cuvîntul s-a
făcut trup şi a locuit printre noi plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava
singurului născut din Tatăl... Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul lui Fiu, care este în sînul Tatălui,
Acela l-a făcut cunoscut“ (1:1, 14, 18). Te-ai întrebat vreodată de ce...? Pentru ca toţi cei care îl primesc, adică cei
care cred în Numele Lui să primească dreptul de a se face copii ai lui Dumnezeu, născuţi nu din sînge, nici din voia
firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu (Ioan 1:12, 13).
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1
Hristos şi păcatele noastre

Schiţa pasajului Ioan 1:19-3:36

1:19-28 Intrigaţi de lucrarea Botezătorului, iudeii trimit pe preoţi şi pe leviţi să cerceteze identitatea
acestuia. Întrebările lor dau în vileag aşteptarea lor mesianică, dar răspunsul lui Ioan le arată că
Mesia, deşi este în mijlocul lor, n-a venit să le împlinească aşteptările.
1:29-34 Mărturia lui Ioan vine să sublinieze tiparul pe care a venit să-L umple Mesia: acela de Miel al lui
Dumnezeu, prin care să se facă acea curăţire de păcate care condiţiona sălăşluirea lui Dumnezeu în
mijlocul poporului Său.
1:35-51 Mărturia lui Ioan declanşează procesul ce urma să se statornicească într-un tipar după care viaţa
primită în urma credinţei în Numele Lui avea să ajungă la generaţiile viitoare.
2:1-11 Invitat la o nuntă, Isus face minunea transformării apei în vin. Istorioara este cît se poate de simplă.
Mesajul însă este transmis prin detaliile pe care autorul le subliniază cu foarte mare grijă: destinaţia vaselor
şi mărimea lor.
2:13-25 Revenit la Ierusalim şi văzînd corupţia din Templu, Isus curăţă Templul de vînzători şi de
schimbătorii de bani. În unii, gestul Său stîrneşte indignare, în alţii curiozitate. De data aceasta
mesajul este încapsulat în răspunsul Domnului Isus. În mod intenţionat, El substituie Templului lui
Irod, templul trupului Său, arătînd că Dumnezeu şi-a schimbat locul prezenţei Lui din Templu, în
trupul lui Hristos.
3:1-21 Intrigat de gestul profetic al lui Isus, Nicodim vine la el noaptea ca să afle detalii cu privire la identitatea
Lui. Isus „care ştia ce este în om“ răspunde adevăratelor căutări ale cărturarului iudeu. Legînd promisiunea
din Isaia 44:1-5 de evenimentul înălţării şarpelui de bronz (Num. 21:4-9), Isus se prezintă pe Sine ca unica
soluţie a lui Dumnezeu pentru rezolvarea nelegiuirilor care barau drumul poporului spre Dumnezeu, spre
viaţă.
3:22-36 Disputa dintre ucenicii lui Ioan cu privire la curăţire scoate în evidenţă concluzia evanghelistului:
Curăţirea de care este nevoie ca să putem reveni în relaţie cu Dumnezeu este posibilă numai prin
credinţa în Isus Hristos. Nici un ritual exterior nu poate satisface condiţiile necesare refacerii
relaţiei dintre Dumnezeu şi om.

Comentariul textului 1:19-3:36

Ioan 1:19-28 - După ce tipar îl verifici pe Hristosul care se oferă să-ţi dea viaţa?
Dacă considerăm primele 18 versete drept un prolog al scrierii evangelistului, evanghelia în sine se deschide cu
mărturia lui Ioan Botezătorul, depusă în faţa preoţilor şi leviţilor trimişi la el de către farisei. Puterea politică era în
mîinile Romei. Fariseii şi preoţii cei mai de seamă constituiau puterea religioasă a vremii respective. Probabil
Soborul sau Sanhedrinul era alcătuit din ei.6 Preoţii şi leviţii erau cei care în cadrul Templului mijloceau relaţia
poporului cu Dumnezeu prin sistemul jertfelor.

Nu cred că este la întîmplare faptul că cei care vin la Ioan Botezătorul sînt tocmai preoţii şi leviţii. Întrebarea lor
divulgă mai mult decît o simplă curiozitate. Ea vine pe fondul unei aşteptări dureroase şi bine conturate. 7 Iată de ce
atunci cînd Ioan a mărturisit că nu este el Hristosul, ei continuă cu o serie de alte întrebări bine ţintite: „Eşti Ilie?“,
„Eşti proorocul?“

Iudeii aşteptau pe Mesia (în greceşte Hristosul), şi aşteptarea lor era cu atît mai dureroasă cu cît stăpînirea romană
era reală, dură şi insuportabilă. În dialogul dintre Isus şi iudei, pe care Ioan îl prezintă în capitolul 8 şi în care Isus
le oferă calea spre adevărata libertate, reacţia lor vehementă pînă şi la aluzia conceptului de robie, dovedeşte starea
lor de spirit şi deci natura aşteptării lor. Ce anume era în spatele întrebărilor pe care le-au adresat preoţii şi leviţii
Botezătorului?

Eşti Proorocul...?
6
Joachim Jeremias comentează astfel locul şi rolul fariseilor în conducerea religioasă a lui Israel: „Influenţa pe care se ştie că au cîştigat-o comunităţile
fariseice şi liderii lor cărturari este surprinzătoare şi şocantă. Primul lor mare succes de care am luat cunoştinţă în istorie a fost atins în timpul celor şase ani de
insurecţie sîngeroasă şi de război civil în timpul lui Alexander Jannaeus (103-76 î.Hr.). Marea majoritate a populaţiei a fraternizat cu fariseii care contestau
legitimitatea marii preoţii hasmoniene. Ajuns aproape la ruină, Alexander Jannaeus a impus o pace, dar numai cu preţul unui îngrozitor masacru. Cu toate
acestea fariseii au triumfat. Pe patul morţii, împăratul a sfătuit-o pe soţia lui, Alexandra (76-67 î.Hr.) să se alieze cu fariseii. Atunci au cîştigat aceştia intrare în
Sinedriu, care pînă la acea oră era format numai din reprezentanţi ai aristocraţiei religioase şi laice. Fariseii au încetat să se mai opună familiei regale, probabil
pentru că Alexandra fiind femeie n-a mai putut fi Mare Preot“ (Joachim Jeremias, Jerusalem in the Time of Jesus, p. 262).
7
Vezi discuţia despre Tiparul mesianic în Vechiul Testament, Anexa... p.....
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1
Cu mai bine de 1500 de ani în urmă Moise le spusese în cartea Deuteronomului: „Domnul Dumnezeul Tău îţi va
ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi un prooroc ca mine, să ascultaţi de El! Astfel El va răspunde la cererea pe
care ai făcut-o Domnului Dumnezeului tău, la Horeb, în ziua adunării poporului, cînd ziceai: «Să nu mai aud glasul
Domnului, Dumnezeului meu, şi să nu mai văd acest foc mare, ca să nu mor». (18:15, 16). În cei 1500 de ani care
s-au scurs, s-au ridicat mulţi prooroci. Cei ale căror scrieri le găsim în Sfintele Scripturi au proorocit în preajma
celor două catastrofe naţionale: Robia Asiriană (722 î.Hr.) şi Robia Babiloniană (605 - 537 î.Hr.) În pofida
pedepselor pe care Dumnezeu le anunţa ca urmare a răutăţii poporului şi a faptului că au călcat Legămîntul pe care
Dumnezeu l-a încheiat cu ei, în aceste scrieri profetice găsim promisiuni de o grandoare extraordinară, care anunţau
o restaurare totală a lui Israel, ca naţiune. Dar pînă la acea oră, marea promisiune era încă neîmplinită. Trebuia să
vină „Proorocul“, acel prooroc „ca Moise“, care să cumuleze toate cele trei funcţii ale lui Moise: funcţia de preot,
de profet şi de împărat al lui Israel, dar care urma să fie mult mai mare decît Moise. Dar mai mult, acest prooroc ca
Moise trebuia să facă semne ca cele pe care le-a făcut Moise în pustie, ba încă altele mult mai mari decît acestea.
Aşteptarea era nu numai a cărturarilor lui Israel, ci a întregului popor. Cuvintele oamenilor de rînd stau dovadă
acestei aşteptări. Văzînd minunea înmulţirii pîinilor, norodul a exclamat: „Cu adevărat, acesta este proorocul cel
aşteptat în lume“ (6:14). Sau după cuvîntarea lui Isus, la Praznicul Corturilor, „unii din norod, cînd au auzit aceste
cuvinte ziceau: «Acesta este cu adevărat Proorocul»“ (Ioan 7:40).

Eşti Ilie...?
Maleahi a vorbit despre el în ultimele două versete ale cărţii lui: „Iată, vă voi trimite pe proorocul Ilie, înainte de a
veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată. El va întoarce inima părinţilor spre copii şi inima copiilor spre
părinţii lor, ca nu cumva la venirea Mea să lovesc ţara cu blestem!“ (Mal. 4:5, 6)

Profeţii au vorbit mereu despre o restaurare a lui Israel. „Se va întîmpla în scurgerea vremurilor - ne spune Isaia -
că muntele Casei Domnului [muntele pe care se afla Ierusalimul şi Templul] va fi întemeiat ca cel mai înalt munte...
şi toate neamurile se vor grămădi spre el“ (Is. 2:2). Astfel de cuvinte au fost rostite şi de Maleahi: „Toate neamurile
vă vor ferici atunci, căci veţi fi o ţară plăcută, zice Domnul oştirilor“ (Mal. 3:12). Dar înainte de împlinirea acestei
promisiuni trebuia să vină „ziua care va arde ca un cuptor. Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi vor fi ca miriştea, ziua care
vine îi va arde, zice Domnul oştirilor şi nu le va lăsa nici rădăcină nici ramură. Dar pentru voi care vă temeţi de
Numele Meu, va răsări Soarele neprihănirii şi tămăduirea va fi sub aripile Lui; veţi ieşi şi veţi sări ca viţeii din
grajd. Şi veţi călca în picioare pe cei răi, căci ei vor fi ca cenuşa sub talpa picioarelor voastre, în ziua pe care o
pregătesc Eu, zice Domnul oştirilor“ (Mal: 4:1-3).

Luînd în considerare realităţile istorice care marcaseră ultimii 500 de ani ai poporului Israel şi apăsătoarea prezenţă
romană în Ierusalim, oraşul promisiunilor lui Dumnezeu, nu este greu să ne imaginăm ce fel de Hristos aşteptau
iudeii. Un Hristos militar, care să ardă „ca un cuptor pe cei răi“, care, bineînţeles, erau păgînii, romanii.

Răspunsul lui Ioan Botezătorul este însă clar şi categoric: Nu sînt nici Proorocul, nici acel Ilie din Maleahi capitolul
4! La insistenţele lor, el îşi dezvăluie identitatea pe o linie familiară celor care-l interogau, dar neaşteptată pentru ei.
Răspunsul lui este un citat din proorocul Isaia capitolul 40:3. Citatul acesta ar fi trebuit să le comunice preoţilor şi
leviţilor vestea cea bună. Soluţia lui Dumnezeu descrisă cu de-amănuntul în capitolele 40-66 din Isaia este aici. Eu
sînt antemergătorul Lui, şi deci Hristosul - le spune Ioan - este Robul Domnului care a venit să ia asupra Lui
păcatele noastre ale tuturor, pentru ca prin moartea Lui ispăşitoare să deschidă drum spre Dumnezeu pentru toţi cei
care cred în Numele Lui. Odată ce relaţia cu Dumnezeu este definitiv restaurată, calea este liberă pentru împlinirea
tuturor promisiunilor Lui, pentru că împlinirea lor urma să fie rezultatul firesc al prezenţei Lui între ei.

Care este adevăratul Hristos? Nu cel militar pe care-l aşteptaţi voi - pare să le spună spună Ioan Botezătorul
iudeilor - ci Robul Domnului despre care v-a vorbit Isaia în profeţiile lui. Prin aceste versete evanghelistul le mută
atenţia de pe tiparul aşteptărilor lor subiective, pe tiparul scripturilor Vechiului Testament.

Găsim aici una dintre cheile fundamentale care ar trebui să caracterizeze gîndirea noastră ca să putem deosebi
adevărul în mijlocul păienjenişului de oferte false ale secolului în care trăim. Adevăratul Hristos trebuie căutat în
lumina promisiunilor Scripturii, înţelese din armonia întregului scrierilor pe care ni le-a lăsat Dumnezeu.

Ioan 1:29-34 / 1:4,5

Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul meu şi păcatul tău...
„Tată, ...iată focul şi lemnele, dar unde este mielul pentru arderea de tot“ - l-a întrebat Isaac pe Avraam odinioară.
Cînd Avraam a răspuns, poate sugrumîndu-şi plînsul, el nu ştia că rosteşte un cuvînt profetic, de care va depinde
întreaga istorie a omenirii: „Fiule,... Dumnezeu Însuşi va purta grijă de mielul pentru arderea de tot“ (Gen 22:7, 8).

Ecoul acestei întrebări nu s-a stins, deşi, atunci, Dumnezeu a purtat de grijă şi Avraam a pus locului aceluia numele
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1
Jehova iire.8 Prin numele pe care l-a primit - „La muntele unde Domnul va purta de grijă“ (Gen. 22:14) -, acel
munte a rămas să străjuiască promisiunea că „Domnul va purta de grijă“, în timp ce întrebarea lui Isaac a continuat
să se rostogolească prin istoria timpurilor, pentru că nici berbecele încurcat cu coarnele în tufiş şi nici mieii care i-
au urmat în sistemul ceremonial al jertfelor lui Israel n-au reuşit să ducă „pe cel ce se închină în felul acesta la
desăvîrşirea cerută de cugetul lui“ (Evrei 9:9), şi cu atît mai puţin la desăvîrşirea cerută de Dumnezeu. Iată de ce
ecoul întrebării rostite de tînărul Isaac pe povîrnişul muntelui Moria, lovindu-se de dealurile istoriei a continuat să
se audă: „Unde este mielul pentru arderea de tot... unde este mielul pentru arderea de tot, ...unde este mielul....?

„Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!“ (Ioan 1:29), a strigat, două mii de ani mai tîrziu, Ioan
Botezătorul, poate undeva foarte aproape de locul în care Isaac rostise pentru prima dată aceste cuvinte.

Cel despre care vorbea Ioan era adevăratul Hristos, şi „El a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin
cortul acela mai mare şi mai desăvîrşit, care nu este făcut de mîini, adică nu este din zidirea aceasta şi a intrat, odată
pentru totdeauna, în Locul Prea Sfînt, nu cu sînge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sîngele Său, după ce a căpătat o
răscumpărare veşnică“ (Evrei 9:11, 12).

Este fascinant să ştii că cele două istorii, cea a lui Avraam şi cea a lui Isus şi-au găsit deznodămîntul probabil pe
acelaşi munte, şi nu ar fi de mirare să se fi întîlnit exact în acelaşi loc. Aceasta subliniază cu o forţă extraordinară
natura paradigmatică a Scripturilor lui Dumnezeu. Numai Cel care are în mîini prezentul,trecutul şi viitorul putea
orchestra cu atîta precizie evenimentele. Şi El a făcut-o pentru ca şi tu, cel ce cari pe spate lemnele propriei tale
osîndiri la moarte să găseşti izbăvirea, ca şi Isaac odinioară, în jertfa ispăşitoare a Mielului lui Dumnezeu.

Ioan 1:35-51 / 1:6-9

Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut...

În afirmaţia sa de scop, autorul evangheliei ne spune că toate lucrurile din carte au fost scrise pentru ca noi să
credem „că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi crezînd să avem viaţă în Numele lui“. El a cuprins în
afirmaţia sa istoria întreagă şi a făcut-o în baza cuvintelor lui Isus adresate lui Toma: „pentru că ai văzut ai crezut,
ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut!“ Prin aceste cuvinte Isus defineşte tiparul după care credinţa în El şi deci,
prin ea, viaţa în Numele Lui aveau să se perpetueze prin istorie. Punctul de origine rămîne însă această mărturie a
lui Ioan Botezătorul confirmată de moartea şi de învierea celui ce era Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Văzîndu-L pe
Isus Ioan declară: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii“. Mărturia lui Ioan nu rămîne fără răspuns.
Doi dintre ucenicii săi pornesc pe urmele lui Isus. În prezenţa Lui aceştia ajung la convingerea că într-adevăr El
este Mesia, Cel aşteptat în lume, şi astfel mărturia lui Ioan declanşează o avalanşă. Avem în aceste versete
confirmarea tiparului după care urma să se răspîndească ecoul răspunsului la întrebarea lui Isaac, răspuns ce de-a
lungul istoriei avea să aducă viaţă din morţi pentru mulţi, ca şi pentru Isaac.
Avalanşa declanşată de cuvintele lui Ioan se opreşte o clipă la Natanael. Şi deşi la prima vedere întrebarea lui
musteşte de cinism - „poate ieşi ceva bun din Nazaret?“ - cuvintele lui Isus, „iată cu adevărat un israelit în care nu
este vicleşug“, dovedesc sinceritatea căutărilor lui lăuntrice.

Discuţia cu Natanael se termină cu o altă aluzie la cartea Genesei: „Adevărat, adevărat vă spun că de acum încolo,
veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorîndu-se peste Fiul omului“ (1:51). Nici un
israelit nu putea trece pe lîngă această afirmaţie fără ca în mintea lui să nu se deruleze întregul film al
evenimentelor cu ocazia cărora s-au rostit aceste cuvinte. Iacov tocmai fugea din faţa fratelui său pentru că îi luase
binecuvîntarea. Obosit şi-a plecat capul pe o piatră „şi a visat o scară rezemată de pămînt, al cărei vîrf ajungea pînă
la cer. Îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe scara aceea. Şi Domnul stătea deasupra ei [sau lîngă ea] şi
zicea: «Eu sînt Domnul Dumnezeul tatălui tău Avraam şi Dumnezeul lui Isaac.... toate familiile pămîntului vor fi
binecuvîntate în tine...» Cînd s-a trezit Iacov a zis: „Cu adevărat Domnul este în locul acesta şi eu n-am ştiut... A
dat locului aceluia numele Betel, adică Casa lui Dumnezeu“ (Gen. 28:10-22).

Iacov a fost acela care la întoarcerea lui de la Laban, în urma luptei cu îngerul primeşte ca binecuvîntare un nume
nou: Israel (Cel ce luptă cu Dumnezeu şi cu oamenii şi care a ieşit biruitor - Gen. 32:26-29).

Cuvintele pe care Isus le spune lui Natanael au o semnificaţie extrem de profundă. Sinceritatea căutărilor acestuia şi
credinţa ce se înfiripase în inima lui au făcut din el un adevărat israelit, un adevărat cetăţean al poporului lui
Dumnezeu, un adevărat urmaş al lui Iacov. Se împlinea în el profeţia lui Isaia: „Voi turna ape peste pămîntul însetat
şi rîuri pe pămîntul uscat; voi turna Duhul Meu peste sămînţa ta, şi binecuvîntarea Mea peste odraslele tale... Unul
va zice: «Eu sînt al Domnului!» Altul se va numi cu numele lui Iacov; iar altul va scrie cu mîna lui: «Al Domnului

8
Jehova iire înseamnă Domnul va purta de grijă. „De aceea se zice şi azi: La muntele unde Domnul va purta de grijă“ (Gen. 22:14).
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1
sînt!» Şi va fi cinstit cu numele lui Israel (Is. 44:3-5).

Dacă Isus îl numeşte pe Natanael „adevăratul israelit“... unul dintre cei care sînt beneficiarii binecuvîntării promise
de Dumnezeu prin Avraam, cine era El Însuşi în raport cu imaginea vechi testamentală pe care o trezise în mintea
lor?

Iacov fusese desemnat de Dumnezeu ca mijlocitor al binecuvîntării ce trebuia să vină peste toate familiile
pămîntului (Gen. 28:14). De fapt această promisiune fusese dată lui Avraam în Genesa 12:3. Prin Isaac (Gen.
26:3-4) ea a ajuns la Iacov (Gen. 28:13-15). Într-adevăr, pe paginile Vechiului Testament Dumnezeu se numeşte pe
Sine Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov. Dar cine avea să fie SĂMÎNŢA aceea prin care binecuvîntarea
prezenţei lui Dumnezeu să poată veni peste toate familiile pămîntului? Acel Israel care avea să dea lupta decisivă
cu Dumnezeu şi cu oamenii şi care avea să iasă biruitor asupra dreptăţii lui Dumnezeu şi asupra răzvrătirii şi
încăpăţînării oamenilor?

După cum fusese nevoie de o confirmare directă din partea lui Dumnezeu la fiecare dintre primii trei, tot aşa era
nevoie de o confirmare directă din partea lui Dumnezeu şi cu privire la persoana celui care avea să fie dătătorul
acestei binecuvîntări. Confirmarea a venit atît prin pogorîrea Duhului Sfînt peste el, cît şi prin mărturia Tatălui:
„Acela peste care vei vedea Duhul pogorîndu-Se şi oprindu-Se este Cel ce botează cu Duhul Sfînt“ (Ioan 1:33; vezi
Is. 59:20; 61:1-3), este Cel în care vor fi binecuvîntate toate familiile pămîntului (Fapte 3:19-26).

Isus era deci Cel care avea să împlinească promisiunea. Binecuvîntarea promisă prin Avraam peste toate familiile
pămîntului era Duhul Sfînt, Dumnezeu însuşi, locuind în noi şi între noi, poporul Său, noul Său Israel, din care
Natanael fusese tocmai confirmat ca făcînd parte. Ceea ce promisese Dumnezeu lui Avraam: „Eu voi fi Dumnezeul
tău şi al seminţei tale după tine...“ (Gen. 17:7), promisiune care se împlineşte pentru Israel atunci cînd la terminarea
cortului „slava Domnului a umplut cortul“ (Ex. 40:34), trebuia să se extindă asupra întregului pămînt. Toate
familiile pămîntului urmau să fie binecuvîntate cu venirea prezenţei lui Dumnezeu între noi. Această promisiune s-a
împlinit prin Isus, „Cuvîntul care s-a făcut trup şi a locuit (literal, a cortuit) printre noi plin de har şi de adevăr,
[pentru ca noi să vedem slava Lui], o slavă ca slava singurului născut din Tatăl“ (Ioan 1:14). Iar experienţa lui
Israel în pustie, devenită experienţa Israelului de pe vremea Domnului Isus, trebuia să se extindă asupra noastră, a
tuturor celor care l-am primit, adică a celor ce credem în Numele Lui.

În acest context este semnificativă pînă şi expresia pe care o foloseşte Isus: „Fiul omului“. Expresia este luată din
Daniel 7:13-14, şi desemnează acea figură escatologică a cărui slavă şi lucrare aveau să se extindă asupra tuturor
popoarelor. Celui care a venit pe norii cerului - spune Daniel - „I s-a dat stăpînire, slavă şi putere împărătească,
pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile“.

Prin întrebările lor, trimişii fariseilor s-au făcut exponenţi ai unei aşteptări mesianice milenare turnate însă în tiparul
fals al tradiţiilor lor. Adevăratul tipar mesianic - cel al Mielului, nu al conducătorului de revolte împotriva ocupaţiei
romane - este conturat de Ioan Botezătorul (1:29, 33, 34). Cuvintele lui Ioan sînt apoi confirmate de ucenicii săi
(1:41, 49), iar apoi de Isus Însuşi (1:51). Dar cercul trebuia extins. Erau mulţi alţii care mai trebuiau să ajungă la
concluzia celor cîţiva din jurul lui Isus şi de aceea în capitolele ce urmează semnele menite să confirme acest
adevăr, continuă să se desfăşoare înaintea ochilor noştri.

Ioan 2
La prima vedere, în capitolul 2, Ioan ne prezintă două evenimente total diferite. Primul are loc undeva în Galileea,
la o nuntă, al doilea are loc în Ierusalim, în Templu. Totuşi la o citire mai atentă descoperim că asocierea dintre cele
două evenimente nu este întîmplătoare. Credincios scopului său, Ioan alege şi asociază evenimente care să devină
semne ale mesianităţii lui Isus.

În lumina istoriei Vechiului Testament, Mesia trebuia să împlinească pentru Israel ceea ce propriile lui eforturi n-au
putut împlini pentru el. Trebuia să împlinească promisiunea lui Dumnezeu făcută în cartea Deuteronom: „Domnul
Dumnezeul Tău îţi va tăia împrejur inima ta şi inima seminţei tale şi vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău din toată
inima ta şi din tot sufletul tău, ca să trăieşti“ (30:6).

Tăierea împrejur a inimii înseamnă o transformare lăuntrică radicală, pe care Pavel o numeşte o înnoire în „duhul
minţii noastre“, adică o schimbare radicală a filozofiei de viaţă în baza căreia operăm, iar Ioan o numeşte naştere
din nou (3:3). Această schimbare aduce în noi convingerea că Dumnezeu este autoritatea supremă în toate
problemele de viaţă şi de conduită şi că voia Lui este „bună, plăcută şi desăvîrşită“ (Rom. 12:1, 2). Iar această
convingere stîrneşte în noi iubirea de Dumnezeu - care stă în păzirea poruncilor Lui (1 Ioan 5:3) - de bună voie, cu
toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul. Numai o astfel de iubire de Dumnezeu înseamnă viaţă, înseamnă
binecuvîntare.
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1

O astfel de înnoire lăuntrică este necesară din pricina păcatului care în ultimă analiză este echivalent cu o
auto-îndumnezeire, adică o socotire a raţiunii şi a dorinţelor noastre ca autoritate supremă în viaţa pe care o trăim.
Iar atunci cînd socotesc că Dumnezeu este un impostor şi că eu sînt cel care are dreptate, însăşi ideea de relaţie cu
El este compromisă.

Pentru Israel, implicaţiile acestei operaţii lăuntrice radicale urmau să fie refacerea relaţiei cu Dumnezeu, confirmată
de binecuvîntarea materială şi eliberarea de vrăjmaşi. Iată ce trebuia să aducă Hristosul pe care-L aşteptau iudeii!
Dar pentru că teologia lor rezolvase, prin neglijare, problema păcatului, ei aşteptau împlinirea promisiunii doar în
termenii blestemelor ce urmau să cadă asupra vrăjmaşilor lor şi a binecuvîntărilor ce urmau să vină peste ei, fără să
se întrebe ce înseamnă şi cum se poate ajunge la acea tăiere împrejur a inimii, care era de fapt condiţia împlinirii
aşteptărilor lor.

Isus a venit să împlinească tocmai această condiţie a binecuvîntării, şi a venit s-o împlinească după tiparul pe care-l
creionase profetul Isaia cu mai bine de 750 de ani în urmă: „Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu Cel neprihănit va
pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor“ (53:11).
Prin luarea nelegiuirilor poporului asupra Sa, Robul Domnului (termen pe care profetul îl foloseşte cu privire la
Mesia) avea să aducă poporul într-o stare după voia lui Dumnezeu. Numai ajunşi la această stare putea poporul să
se bucure de binecuvîntarea promisă.

Starea după voia lui Dumnezeu cerea deci rezolvarea problemei păcatului, cerea o curăţire radicală care să permită
întoarcerea noastră la relaţia cu Dumnezeu, întoarcerea noastră sub ploaia binecuvîntării pe care Dumnezeu a
promis-o întregului pămînt prin sămînţa lui Avraam, prin Hristos. Aşadar, tema care leagă evenimentele
următoarelor trei capitole este curăţirea lăuntrică - condiţie impusă de sfinţenia lui Dumnezeu în relaţia Sa cu
omul. Mesajul acestor capitole este încorporat în detaliile pe care autorul le subliniază cu multă grijă.

De fapt ce doreşte să facă Ioan prin materialul pe care alege să-l includă în cartea sa? Să ne aducem aminte de
afirmaţia lui de scop: „Lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui
Dumnezeu; şi crezînd, să aveţi viaţa în Numele Lui“ (20:31). Scopul lui vizează o întrebare vitală: Cine este
adevăratul Hristos? Întrebarea este vitală, pentru că numai în adevăratul Hristos este viaţă şi numai prin credinţa în
El putem ajunge la ea. Răspunsul, formulat în termeni generali, ar suna cam aşa: Adevăratul Hristos este Cel care a
împlinit tiparul mesianic vechi testamental, adică Cel care a împlinit în viaţa şi lucrarea Sa tot ceea ce au profeţit
scripturile Vechiului Testament.

Să urmărim deci cum anume îşi construieşte Ioan răspunsul prin evenimentele descrise în capitolul ce urmează.

2:1-11
Nunta din Cana sau semnificaţia profetică a schimbării apei în vin
Istorioara este cît se poate de simplă. Atenţia ne este atrasă însă de detaliile pe care Ioan le subliniază cu multă
grijă: „Acolo erau şase vase de piatră puse după obiceiul de curăţire al iudeilor; şi în fiecare vas încăpeau cîte
două sau trei vedre. Isus le-a zis: «Umpleţi vasele acestea cu apă...!»“ (6, 7, subl. n.). Apa din vasele de curăţire
transformată în vin devine astfel punctul focal al întregii istorioare.

Semnul ascuns în spatele lucrării lui Isus era probabil prea subtil pentru ca să fi fost perceput imediat, mai ales în
situaţia de tensiune creată de lipsa de vin în toiul nunţii. După cum ne spune şi Ioan prin comentariului nunului (9,
10), prima reacţie a fost cea de bucurie, problema fiind rezolvată în chip miraculos, iar pe deasupra vinul fiind şi
foarte bun. La calitatea vinului se adăuga însă şi cantitatea lui. Acest detaliu - numărul şi dimensiunea vaselor -
încorporează în el o bună parte din mesajul lui Ioan: „Şi acolo erau şase vase de piatră, ...în fiecare vas încăpeau
două sau trei vedre“ (măsuri). Se spune că o măsură era în jur de 34 de litri, şi deci în cele şase vase de piatră s-au
turnat circa 200 de litri de apă şi s-a scos tot atîta vin, deci foarte mult vin.

În mintea iudeului împărăţia escatologică pe care urma s-o instaureze Hristos era asociată cu belşugul viţei:
„Domnul oştirilor pregăteşte tuturor popoarelor pe muntele acesta un ospăţ de bucate gustoase, un ospăţ de vinuri
vechi, de bucate miezoase, pline de măduvă, de vinuri vechi şi limpezite“ - ne spune Isaia (25:6). „Ariile se vor
umplea de grîu - spune profetul Ioel - vor geme tocitoarele şi teascurile de must şi de untdelemn, vă voi răsplăti
astfel anii pe cari i-au mîncat lăcustele... Veţi mînca şi vă veţi sătura, şi veţi lăuda Numele Domnului, Dumnezeului
vostru, care va face minuni cu voi... Şi veţi şti că Eu sînt în mijlocul lui Israel, că Eu sînt Domnul, Dumnezeul
vostru, şi nu este altul afară de Mine. Şi poporul Meu niciodată nu va mai fi de ocară!“ (Ioel 2:24-27, subl. n.). În
mod evident, aşa a interpretat poporul belşugul de pîine din Ioan 6: „Cu adevărat, acesta este proorocul cel aşteptat
în lume“ (6:14) şi exact acest lucru a dorit Isus să-l comunice şi aici în Cana Galileii.
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1

Nunta era probabil în toi, căci altfel terminarea vinului n-ar fi ridicat probleme pentru nimeni. Iar atunci cînd
mama lui Isus îi împărtăşeşte acestuia necazul mirilor, El o întîmpină cu o afirmaţie foarte curioasă: „Nu Mi-a venit
încă ceasul“ (4). Afirmaţia scoate la iveală conştienţa unei misiuni pe care Isus urma s-o împlinească în toate
detaliile ei. Era vorba de ceasul arătării noului Împărat şi al instaurării noii Lui Împărăţii. Iar unul dintre semnele
instaurării noii Împărăţii era belşugul de vin, prefigurarea adevăratului ospăţ, al ospăţului biruinţei. Căci Isaia
continuă: „Pe muntele acesta înlătură măhrama care acoperă toate popoarele şi învelitoarea care înfăşură toate
neamurile; nimiceşte moartea pe vecie. Domnul şterge lacrimile de pe toate feţele şi îndepărtează de pe tot pămîntul
ocara poporului Său; da, Domnul a vorbit. În ziua aceea vor zice: «Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care
aveam încredere că ne va mîntui. Acesta este Domnul în care ne încredeam. Acum să ne veselim şi să ne bucurăm
de mîntuirea Lui!»“ (Is. 25:7-9).

Concluzia lui Ioan referitoare la semnul din Cana o găsim în versetul 11: „El şi-a arătat slava Sa şi ucenicii Lui au
crezut în El“. Faptele lui Isus I-au dovedit identitatea, iar confruntaţi cu identitatea Celui care era între ei, ucenicii
au fost provocaţi să dea un răspuns. Iar prin răspunsul credinţei sau al necredinţei lor, ei alegeau, de fapt, între viaţă
şi moarte. Belşugul de vin arăta spre împlinirea unui eveniment mult aşteptat de fiecare iudeu - instaurarea
Împărăţiei mesianice.

Dar semnificaţia semnului de la nuntă nu se epuizează aici, pentru că Isus a încifrat un mesaj nu numai în belşugul
de vin, ci şi în violarea deliberată a unui ritual iudaic, prin schimbarea destinaţiei unor vase care nu erau
întrebuinţate niciodată pentru altceva decît pentru păstrarea apei de curăţire.

Obiceiul de curăţire al iudeilor

Într-o lume în care, după credinţa oamenilor ei, lucrurile erau animate fie de duhuri bune, fie de duhuri rele şi a
căror influenţă se transmitea prin atingerea lucrurilor respective, omul îşi trăia viaţa între lucruri curate şi necurate,
iar sănătatea şi propăşirea lui erau mediate de un complicat ritual de curăţire, care avea un caracter profund
religios.

Ca să se facă înţeles, Dumnezeu şi-a contextualizat mesajul, dînd lui Israel legi de curăţire. La o analiză
superficială aceste ritualuri de curăţire par să semene cu legile de curăţire ale popoarelor din jur. În esenţa lor însă
ele poartă un mesaj cu totul nou. Pe de o parte, scopul ritualurilor de curăţire era să ajute pe Israel să se separe de
popoarele din jur, iar pe de altă parte, să sape în conştiinţa lui Israel ideea sfinţeniei lui Yahweh şi a faptului că ei au
fost aleşi să fie poporul unui astfel de Dumnezeu.

În aparenţă Israel avea două moduri diferite de curăţire: sistemul jertfelor şi curăţirea prin spălări rituale. În realitate
însă, în spatele apei de curăţire stătea tot sîngele.

Apa de curăţire
Pe lîngă apa pentru spălările zilnice (Marcu 7:3), iudeii aveau o apă specială de curăţire preparată după porunca
dată de Dumnezeu lui Moise în pustie (Num. 19:1-22). O vacă roşie era adusă ca „jertfă de ispăşire“ (17), fiind arsă
de tot „afară din tabără“. Sîngele ei era stropit înaintea Domnului, în Cortul Întîlnirii, iar cenuşa era păstrată undeva
într-un loc curat. Fiecare israelit putea veni să ia din cenuşă şi să-şi prepare apa de curăţire pentru nevoile familiei
lui.

Curăţirea cu această apă se făcea după atingerea unui mort, după intrarea în cortul în care a murit cineva, în cazul
pîngăririi prin atingerea unui mormînt sau a osemintelor omeneşti, în cazul atingerii unui om necurat (de exemplu a
unui bolnav de lepră) sau a unui lucru necurat, după naşterea de copii, şi în cazul necurăţiilor sexuale de orice fel.
Apa aceasta se stropea peste orice om necurat şi peste orice lucru necurat.

Tinînd cont de modul în care se pregătea apa de curăţire, înţelegem că,de fapt,agentul curăţitor nu era apa, ci
sîngele vacii a cărei cenuşă se folosea pentru prepararea apei de curăţire, şi care era stropit de şapte ori înaintea
Domnului în Cortul Întîlnirii. Este important de notat faptul că jertfa care stătea la baza pregătirii apei de curăţire
era o jertfă de ispăşire. Şi ca şi în cazul jertfelor de ispăşire (Lev. 4:1-12; 16), sîngele se stropea de şapte ori
înaintea Domnului, în faţa perdelei dinlăuntru a Cortului, la intrarea în Sfînta Sfintelor, iar tot restul animalului se
scotea afară din tabără şi era ars.

De ce este important să notăm această asemănare? Jertfa de ispăşire sau „arderea de tot“ era condiţia apropierii de
Dumnezeu şi condiţia trăirii în prezenţa Lui. După terminarea Cortului Întîlnirii, Dumnezeu a poruncit ca focul de
pe altar să nu se stingă niciodată. Jertfele pentru arderile de tot se aduceau în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară.
Numai prezenţa necurmată a acestei jertfe pe altar făcea posibilă prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul taberei. În
clipa în care focul s-ar fi stins, sfinţenia lui Dumnezeu ar fi mistuit întreaga tabără, ca şi pe cei doi fii ai lui Aaron
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1
(Lev. 10). Deci ceea ce făcea posibilă relaţia lui Dumnezeu cu poporul era sîngele ispăşitor al arderilor de tot, căci
„după lege aproape totul este curăţit cu sînge şi fără vărsare de sînge nu este iertare“,spune autorul epistolei către
Evrei (9:22). Iar ceea ce era prefigurat prin ritualurile de curăţire a fost împlinit de Isus,spune acelaşi autor: „În
adevăr, trupurile dobitoacelor, al căror sînge este adus de marele preot în Locul Prea Sfînt, pentru păcat, «sînt arse
de tot afară din tabără». De aceea şi Isus, ca să sfinţească norodul cu însuşi sîngele Său, a pătimit dincolo de
poartă“ (Evrei 13:11, 12).

Iată de ce prin acest prim semn pe care-l face, Isus arată spre sîngele ispăşitor care stătea în spatele apei de
curăţire. Deşi iudeii nu ar fi pus niciodată vin în vasele în care se păstra apa pentru curăţire, violînd obiceiul - care
avea de altfel un temei biblic, dar care îşi pierduse semnificaţia deplină - Isus nu strică Scripturile, ci le împlineşte.
Vinul urma să devină o prefigurare a sîngelui Său, aducător de iertare, atunci cînd avea să instituie Cina Cea de
Taină, înainte de moartea Sa. Deoarece curăţirea rituală exterioară trebuia înlocuită cu o curăţire interioară, Isus a
transformat apa în vin. Iar cîteva capitole mai tîrziu El însuşi avea să spună poporului: „Cine... bea sîngele Meu, are
viaţa veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi“ (Ioan 6:54).

Lucrurile nu s-au schimbat de-a lungul istoriei. Sau există cumva o altă cale spre Dumnezeu, în afara celei pe care
Isus Hristos a deschis-o prin însuşi trupul Său? Biblia ne răspunde cu un răspicat NU! „Nimeni nu vine la Tatăl - a
zis Isus - decît prin Mine“ (Ioan 14:6). Dacă aşa stau lucrurile, atunci, ca şi odinioară iudeii, şi noi sîntem provocaţi
să alegem între viaţă şi moarte, fie recunoscînd în Isus Hristos singura soluţie a lui Dumnezeu pentru iertarea
păcatelor noastre, în pofida faptului că semnul mesianităţii Lui s-ar părea să violeze tradiţia noastră, fie recurgînd,
ca şi iudeii, la propriile noastre soluţii.

2:13-25 Nu ritualurile religioase ale Templului, ci credinţa în Isus Hristos face curăţirea cerută de Dumnezeu
„...Deodată va intra în Templul Său, Domnul pe care-L căutaţi: Solul legămîntului pe care-L doriţi! ... El va fi ca
focul topitorului şi ca leşia nălbitorului... El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va
lămuri, cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite“ (Mal. 3:1-3)

Înaitea fiecărui Paşte, în toate casele iudeilor şi deci în întreg Israelul se făcea curăţirea de Paşte. Curăţirea trebuia
să preceadă cina, mielul pascal, aşteptarea dinainte de miezul nopţii. Tradiţia în Israel spunea că Mesia trebuia să
vină înainte de miezul nopţii. Dacă pînă la miezul nopţii n-a venit, nădejdile erau reorientate spre paştele anului
următor.

În 2 Cronici 29 şi 30, 34 şi 35 sărbătorirea Paştelui a început cu o mare curăţire a poporului întreg şi a Templului.
Prin lucrarea de curăţire a Templului de către Isus, se prevestea un Paşte neobişnuit. Să fi fost oare vorba de Paştele
mult aşteptat de întregul popor? Nici chiar iudeii nu îndrăznesc să se pună de-a curmezişul lucrării lui Isus. Tot ce
îndrăznesc să întrebe aceştia este: „Prin ce semn ne arăţi că ai puterea să faci astfel de lucruri?“ (18). Iar Isus le
răspunde în esenţă: Prin semnul învierii Mele din morţi. Aceasta va dovedi identitatea Mea şi deci puterea Mea.

Ioan 3:1-159
Între cei care au asistat, probabil, la toată această discuţie înfiripată între Isus şi iudei a fost şi Nicodim, un fariseu,
un fruntaş al iudeilor. Stîrnit de fapta mesianică a lui Isus şi de cuvintele Lui, Nicodim vine într-o noapte să afle
mai multe despre acest mesager ciudat al lui Dumnezeu. El recunoaşte în Isus un Învăţător venit de la Dumnezeu
şi, de aceea, ca învăţător al lui Israel, probabil că a venit să-i pună întrebări legate de legea lui Dumnezeu, întrebări
legate de frămîntările şi căutările lui privind interpretarea ei.

Ca şi în cazul lui Natanael (1:47, 48), Cel care „n-avea trebuinţă să-I facă cineva mărturisiri despre nici un om,
fiindcă El însuşi ştia ce este în om“ (2:25), pune degetul pe rana căutărilor lui Nicodim înainte ca acesta să fi apucat
să pună măcar o întrebare: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea
Împărăţia lui Dumnezeu“ (3:3). Surprins de termenii cu care-l întîmpină Isus, Nicodim îşi dă pe faţă nedumerirea
(4). Imediat în versetul următor Isus revine cu o explicaţie care a stîrnit multe controverse între comentatorii
Sfintelor Scripturi: „Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în
Împărăţia lui Dumnezeu“ (5).

De pildă, Hrysostom, numit şi Ioan Gură de aur (345-407 d.Hr.), identifică termenul „apă“ din versetul 5 cu apa
botezului. Astfel pentru el botezul devine obligatoriu pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, pentru că Duhul lui
Dumnezeu regenerează pe păcătos în momentul împlinirii ritualului botezului.

Calvin (1509-1564 d.Hr. teologul Reformaţiei), afirmă pe de altă parte: „Eu nu pot să cred că Hristos vorbeşte
9
Pentru o interpretare a textului în lumina posibilelor definiţii ale lui Nicodim privind naşterea din nou, vezi articolul „Nicodim: căutările unui rabbi“, pe care
l-am inclus în anexa cărţii. Articolul a fost luat din revista Via, numărul 7, august 1991.
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1
despre botez, deoarece n-ar fi fost oportun s-o facă. Iar noi trebuie să avem mereu scopul lui Hristos în minte, pe
care l-am explicat deja ca fiind dorinţa de a-l îndemna pe Nicodim la înnoirea vieţii, pentru că el nu era capabil să
primească Evanghelia atîta vreme cît n-a început să fie un alt om. Afirmaţia singură şi simplă a lui Isus este că
pentru a fi copii ai lui Dumnezeu trebuie să ne naştem din nou, iar autorul acestei a doua naşteri este Duhul Sfînt.“ 10
Concluzia lui Calvin este că deşi Isus foloseşte doi termeni diferiţi - apă şi Duh - el vorbeşte de fapt despre un
singur lucru, amîndouă simbolizînd lucrarea Duhului Sfînt. Acest fel de a vorbi nu este străin autorilor Noului
Testament, continuă el. În acelaşi fel, ei vorbesc despre Duhul Sfînt şi despre foc, fără ca să se refere de fapt la
două lucruri diferite.

Ca să se facă înţeles, Isus reia gîndul în versetul următor, iar cuvintele Lui ar putea fi parafrazate astfel: „Adevărat,
adevărat îţi spun că dacă Duhul lui Dumnezeu nu-l naşte pe om din nou, acesta nu poate vedea Împărăţia lui
Dumnezeu, pentru că ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh. Iar după cum nu ştii de
unde vine vîntul şi încotro merge el, tot aşa este şi cu naşterea din nou, deci nu aştepta s-o pipăi cu mîinile şi s-o
înţelegi în termenii lumii materiale“. Dar toată explicaţia lui Isus pare să treacă pe lîngă Nicodim, fără ca acesta s-o
înţeleagă. Dacă cuvintele lui Isus n-ar fi avut un corespondent în sistemul de referinţă al lui Nicodim, mustrarea din
versetul următor n-ar fi justificată: „Tu eşti învăţătorul lui Israel - îi reproşează Isus lui Nicodim - şi nu pricepi
aceste lucruri?“ (10).

Există multă asemănare între cuvintele spuse lui Nicodim şi cele pe care Isus urma să le spună ucenicilor Săi pe
drumul ce ducea la Emaus: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, cînd este vorba să credeţi tot ce au spus
proorocii!“ (Luca 24:25, subl. n.). Tu eşti învăţătorul lui Israel, Nicodime - pare să-i spună Isus - n-ai citit oare
cuvintele profetului Isaia sau ale profetului Ezechiel:

„ «Ascultă acum, Iacove, robul Meu, Israele, pe care te-am ales!» Aşa vorbeşte Domnul, care te-a făcut şi te-a
întocmit, şi care de la naşterea ta este sprijinul tău: «Nu te teme de nimic robul Meu Iacov, Israelul Meu, pe care
l-am ales. Căci voi turna ape peste pămîntul însetat şi rîuri pe pămîntul uscat; voi turna Duhul meu peste sămînţa ta,
şi binecuvîntarea Mea peste odraslele tale, şi vor răsări ca firele de iarbă între ape, ca sălciile lîngă pîraiele de apă.
Unul va zice: „Eu sînt al Domnului!“ Altul se va numi cu numele lui Iacov; iar altul va scrie cu mîna lui: „Al
Domnului sînt!“ Şi va fi cinstit cu numele lui Israel»“ (Isaia 44:1-5).

„Vă voi stropi cu apă curată, şi veţi fi curăţiţi; vă voi curăţi de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri. Vă
voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră, şi vă voi da o inimă
de carne. Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele“
(Ezec. 36:25-27).

Paralelele vechi testamentale - Isaia 44:1-5; Ezechiel 36:25-28 etc. - par să dea dreptate lui Calvin privind
interpretarea lui Ioan 3:5. În lumina acestei interpretări, cuvintele pe care Isus le-a spus lui Nicodim ar putea fi
parafrazate astfel: Nicodime, dacă ai fi gata să crezi cuvintele proorocilor pe care le ştii şi pe care, ca învăţător al
lui Israel, le propovăduieşti altora, ai înţelege despre ce vorbesc. Nicodime, a sosit vremea împlinirii acestei
profeţii. Însăşi prezenţa ta aici, în această noapte, arată spre pămîntul însetat şi uscat al sufletului tău. Şi după cum
se nasc din nou firele de iarbă între ape şi sălciile lîngă pîraiele de apă, tot aşa trebuie să te naşti şi tu din nou, căci a
venit vremea revărsării apelor, vremea revărsării Duhului lui Dumnezeu.

Mulţimea gîndurilor pe care le-a stîrnit, probabil, reproşul lui Isus a fost întrerupt de cuvintele prin care Isus se
prezintă pe Sine: „Noi vorbim ce ştim, şi mărturisim ce am văzut; şi voi nu primiţi mărturia noastră. Dacă v-am
vorbit despre lucruri pămînteşti şi nu credeţi, cum veţi crede cînd vă voi vorbi despre lucrurile cereşti? Nimeni nu
s-a suit în cer, afară de Cel ce s-a pogorît din cer, adică Fiul omului, care este în cer“ (11-13). Iar aceste cuvinte
adîncesc şi mai mult nedumerirea lui Nicodim. Gîndurile şi întrebările lui sînt obligate să se mute de pe un concept,
pe o persoană, de pe „Cum se poate face aşa ceva?“ (3:9), pe cine este „Cel ce s-a pogorît din cer, adică Fiul
omului, care este în cer“ (3:13).

Dar nici de data aceasta Isus nu-l duce pe Nicodim pe un teren cu totul străin, pe care să nu-i fi lăsat nici măcar un
punct de reper. În tiparul mesianic al celor ca Nicodim, Fiul omului din profeţiile lui Daniel juca un rol important.
„M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, şi iată că pe norii cerului a venit unul ca un fiu al omului; a
înaintat spre Cel îmbătrînit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpînire, slavă şi putere împărătească,
pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpînirea Lui - continuă Daniel -
este o stăpînire vecinică şi nu va trece nicidecum,şi împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată“ (Dan. 7:13-14).

10
Calvin's Comentaries. The Gospel according to ST JOHN, 1-10, translator T.H.L. Parker, The Saint Andrew Press, Edinburgh, transalted and printed in
1959, p. 64, 65.
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1
Dar pe cînd să se agaţe de punctul de reper pe care i l-a dat Isus prin această expresie - Fiul omului, care este în cer
- Nicodim îşi vede din nou tiparele sfărîmate, pentru că Isus continuă cu ceva ce era total străin profeţiei lui Daniel:
„Şi după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în
El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică“ (Ioan 3:14, 15).

Cum să legi stăpînirea, slava şi puterea împărătească dată Fiului omului, ca să-i slujească toate popoarele, de
înălţarea lui pe un lemn? Nu era atîrnarea pe lemn semnul ultim al blestemului - se întreba poate Nicodim? În
mintea lui au pornit să se facă conexiunile mesianice: apa şi Duhul i-au adus aminte de vremile de înviorare
profeţite de Isaia, Fiul omului i-a deschis ferestrele minţii spre Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu, iar şarpele înălţat
de Moise în pustie, i-a adus poate în minte ciudatul capitol 53 din Isaia, cu Robul Domnului care trebuie să accepte
să cadă peste El pedeapsa care ne dă pacea, pentru ca să fim tămăduiţi în rănile Lui, pentru ca Împărăţia lui
Dumnezeu să ne poată primi, pentru ca extraordinarele promisiuni pe care le-a făcut Dumnezeu în Isaia 54 să poată
fi adevărate.

16-21
Ca şi odinioară în pustie, puterea mîntuitoare a celui ce urma să fie atîrnat pe lemn constă în faptul că în spatele
întregii istorii stă planul şi hotărîrea suverană a lui Dumnezeu: „Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a
dat pe singurul lui Fiu, pentruca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică“ (3:16). Şi, ca atunci în
pustie, şi astăzi - spune Ioan - unii vor alege viaţa, alţii moartea. Iar alegerea vieţii înseamnă curajul de a veni la
lumină cu toate faptele noastre, pentru ca sîngele Celui atîrnat pe cruce să ne poată curăţi de orice păcat.

Aceste ultime versete răstoarnă încă o parte din tiparul fariseic al lui Nicodim. Toţi semenii lui aşteptau venirea lui
Mesia ca judecător, ca unul care va rosti judecată împotriva vrăjmaşilor lui Israel, unul care judecînd pe romani va
restaura împărăţia lui David pe pămînt. Se întîmplase ceva în gîndirea lui Israel de nu înţelegeau faptul că problema
lor nu era robia romană, ci înstrăinarea lor faţă de Dumnezeu, inima lor netăiată împrejur care se umpluse de
curvie, călcînd Legămîntul. Duşmanul lor era în ei. În ei era robia a cărei lanţuri a venit să le rupă Mesia. Zilele
turnării Duhului lui Dumnezeu peste orice făptură, zile în care „oricine va chema Numele Domnului va fi mîntuit,
căci - spune Ioel - mîntuirea va fi pe Muntele Sionului“ (Ioel 2:28-32) nu sînt tot una cu zilele în care Domnul va
strînge toate neamurile şi le va pogorî în valea lui Iosafat pentru a se judeca cu ele, pentru poporul Său, pentru
Israel, moştenirea Sa (Ioel 3:2). Între cele două piscuri profetice, care pentru Ioel păreau suprapuse la orizont,
există o vale, un interval considerabil de timp. Dacă nu ar fi aşa, Dumnezeu şi-ar contrazice tiparul profetic pe care
l-a statornicit în Scripturi. Conform acestui tipar, înainte de pedeapsă trebuie să existe o ofertă de mîntuire.
Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu mai acordă o şansă celui răzvrătit: „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său
în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mîntuită prin El. Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu
crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu“ (Ioan 3:17,18), şi astfel a
pierdut singura şansă a mîntuirii lui.

Ca învăţător al lui Israel, Nicodim nu putea decît să dea dreptate lui Isus. Într-adevăr, cum putea Dumnezeu să
judece şi să pedepsească fără să fi dat înainte tuturor şansa mîntuirii. Într-adevăr - şi-ar fi spus Nicodim - aşa a
lucrat Dumnezeu întotdeauna. Iar cel care a fost pedepsit, a fost pedepsit pentru că a respins viaţa şi a ales moartea.
„Şi judecata - a continuat Isus - stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunerecul
decît lumina, pentru că faptele lor erau rele“ (3:19).

Ultimele două versete constituie o provocare directă la adresa lui Nicodim. Ele sînt, de fapt, şansa vieţii lui.
Discuţia avută cu Isus i-a dat peste cap întregul sistem pe care-l clădise în ani, cu multă trudă, adunînd învăţătură
peste învăţătură pentru ca să fie socotit acum un Învăţător al lui Israel. Toate tiparele gîndirii lui au fost zdruncinate
de cuvintele lui Isus. Ce va face oare acum? Ultimele cuvinte ale lui Isus l-au adus pe Nicodim la răscrucea de
drumuri dintre viaţă şi moarte la care au stat odinioară în Cîmpia Moabului şi părinţii săi (Deut. 30:19, 20). Acolo,
iar apoi în fiecare zi a existenţei lor ca popor al Legămîntului, ei au trebuit să aleagă între drumul vieţii şi al morţii.
Acum era rîndul lui Nicodim şi Isus îl avertizează: „Oricine face răul, urăşte lumina, şi nu vine la lumină ca să nu i
se vădească faptele“ (20), ca să nu se dovedească că sistemul pe care şi l-a clădit cu atîta trudă este fals. Oricine
ţine mai mult la ceea ce a adăugat el însuşi la cuvîntul lui Dumnezeu decît la ceea ce a spus Dumnezeu va călca în
picioare orice ar veni în contradicţie cu datina lui omenească. „Dar cine lucrează după adevăr, vine la lumină,
pentru ca să i se arate faptele, fiindcă sînt făcute în Dumnezeu“ (21). Şi chiar dacă teoriile şi tiparele lui se vor
dovedi a fi false, pentru că a lucrat în adevăr, va fi gata să renunţe la castelele de nisip ale teoriilor lui, pentru ca să
accepte adevărul lui Dumnezeu.

22-36 - Nu botezul, ci credinţa în Isus Hristos face curăţirea cerută de Dumnezeu

Care botez este valid? Care botez face adevărata curăţire,s-ar fi întrebat ucenicii lui Ioan, văzîndu-l pe Isus şi pe
ucenicii lui botezînd? Această neînţelegere cu privire la curăţire, care s-a iscat între ucenicii lui Ioan şi un Iudeu a
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1
fost adusă înaintea lui Ioan Botezătorul. Şi spre surprinderea lor, în loc ca acesta să le vorbească despre botezuri, a
început să-L ridice pe Isus în ochii lor. Eu nu sînt decît prietenul mirelui, le spune Ioan. „Trebuie ca El să crească,
iar eu să mă micşorez... Căci Acela, pe care L-a trimis Dumnezeu, vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, pentru că
Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură. Tatăl iubeşte pe Fiul, şi a dat toate lucrurile în mîna Lui“ (30, 34, 35). Iar
verdictul lui Ioan spulberă orice nădejde de curăţire prin botez şi pune astfel capăt oricărei neînţelegeri cu privire la
curăţire, focalizînd întreaga lumină asupra lui Hristos, singurul care poate face curăţirea aducătoare de viaţă: „Cine
crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mînia lui Dumnezeu rămîne peste el“
(36).

Textul acesta vine ca o confirmare în plus la interpretarea versetului 3:5, spulberînd nădejdea falsă a tuturor celor
care, ca şi Hrysostom, afirmă că ajungerea în Împărăţie este condiţionată de botezul în apă.

Concluzie
Această radicală lucrare de curăţire este semnul care-L califică pe Isus drept Hristosul vestit de Sfintele Scripturi şi
trimis de Dumnezeu. Deşi această lucrare era împlinirea prefigurărilor de pînă atunci ale Scripturii, totuşi ea vine să
răstoarne tiparele de gîndire ale celor ca Nicodim.

Apa, agentul folosit în ritualurile de curăţire după obiceiul iudeilor, trebuia schimbată în sîngele care stătea la baza
lui şi care avea de fapt puterea curăţitoare. Aceasta este semnificaţia semnului din Cana Galileii. Pe paginile ce
urmează acestui semn vinul avea să devină, în mod explicit, simbolul sîngelui Legămîntului celui nou.

Templul este curăţat pentru ca Isus să demaşte religiozitatea sub care se ascundeau păcatele preoţilor şi ale
poporului şi prin cuvintele Lui, Isus prevesteşte faptul că locul de întîlnire dintre Dumnezeu şi om se mută din
clădirea Templului din Ierusalim în „trupul lui Hristos“ (2:19-21), iar prin mijlocirea curăţirii făcute de sîngele Lui,
în mijlocul nostru, al Bisericii Lui, şi în trupul nostru, care devine astfel templul Duhului Sfînt.

Salvarea din moartea pe care veninul păcatului o lucra în trupurile oamenilor urma să se facă prin schimbarea
şarpelui de bronz de pe lemnul ridicat în mijlocul taberei din pustie, cu trupul lui Isus, încărcat cu nelegiuirile
noastre ale tuturor şi frînt sub pedeapsa care urma să ne dea nouă pacea. Iar ritualul botezului lui Ioan urma să fie
înlocuit cu credinţa în Hristos.

Deci Hristosul pe care ni-L prezintă Ioan începe cu o radicală lucrare de curăţire. Nelegiuirile noastre care pun un
zid de despărţire între noi şi Dumnezeul nostru trebuiau îndepărtate, iar îndepărtarea lor nu se putea face cu apă, ele
nu puteau fi acoperite nici cu masca religiozităţii şi a ritualurilor Templului şi nu puteau fi nici pur şi simplu negate.
Masca religiei trebuia spartă. Păcatul nu putea fi ascuns, el trebuia curăţit. Nici un ritual exterior - nici curăţirea
prin spălări, nici ritualurile din Templu şi nici botezurile - nu poate satisface condiţia pe care Dumnezeu o impune
unei relaţii personale cu El.

Schiţa (Ioan 3:1-36)

3:1-15 Dialogul dintre Isus şi Nicodim
1-2 Nicodim despre Isus: Un învăţător venit de la Dumnezeu
3-12 Isus despre Nicodim: Un om nenăscut din nou nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu
13-15 Isus: Fiul omului, venit din cer ca să fie înălţat pe lemn pentru ca cei ce cred în El să aibă viaţa
3:16-21 Provocarea pe care Isus i-o aruncă lui Nicodim - Cine lucrează după adevăr, vine la lumină
3:22-36 Neînţelegeri cu privire la curăţire - Credinţa în Isus, nu ritualul botezului este drumul spre viaţa
veşnică
22-26 Contextul şi problematica neînţelegerii
27-30 Ioan şi Isus
31-36 Mărturia lui Ioan despre Isus

Concluzii şi aplicaţii
Literatura profetică a Vechiului Testament este în bună parte tributară limbajului şi gîndirii poetice. De aceea în
profeţii este frecventă folosirea paralelismului ebraic. Atunci cînd profeţii vorbesc despre revărsarea Duhului Sfînt
ei exprimă acest adevăr prin paralelismul sinonimic apă-Duh, pentru a face palpabilă imaginea naşterii din nou. Aşa
cum înverzeşte şi înfloreşte pustiul atunci cînd se revarsă apa peste nisipurile lui, tot aşa renaşte omul atunci cînd
Duhul lui Dumnezeu este revărsat de sus peste el.

Autorii Noului Testament au văzut şi au prezentat coborîrea Duhului Sfînt ca pe o împlinire a profeţiilor vechi
testamentale. De aceea au păstrat ambii termeni - apă şi Duh - dar prin cei doi termeni ei exprimă de fapt acel
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1
eveniment unic şi singular al împlinirii promisiunii pe care Dumnezeu a făcut-o prin prooroci - revărsarea Duhului
Sfînt.

Aşa cum Dumnezeu a găsit cu cale să asocieze imaginea revărsării apei cu imaginea revărsării Duhului Sfînt,
pentru a ne ajuta să pricepem ceea ce, în sine, nu poate fi priceput, tot aşa El a găsit cu cale să asocieze credinţa
noastră în Isus Hristos cu ritualul botezului. Dar după cum revărsarea apei nu poate înlocui revărsarea Duhului,ci o
simbolizează doar, tot aşa ritualul botezului nu poate înlocui actul credinţei în Isus.

Iată de ce Ioan include imediat după discuţia cu Nicodim neînţelegerea iscată între ucenicii lui Ioan şi acel iudeu.
Concluzia lui Ioan Botezătorul este simplă şi clară. „Cine crede în Fiul [nu cine se botează], are viaţa vecinică“
(3:36). Cu toate acestea Evangheliile, Faptele Apostolilor şi istoria ce a urmat au statornicit ritualul botezului ca pe
o practică a bisericii, nefăcînd însă din el un mijloc spre mîntuire, ci un ajutor în înţelegerea semnificaţiei profunde
a credinţei noastre în Hristos şi a implicaţiilor ei. Botezul deci nu ne naşte din nou, dar simbolizează 11 şi explică
această misterioasă naştere din nou pe care ochiul şi simţurile noastre nu o pot percepe, întocmai cum revărsarea
apei şi efectele ei ce se văd pe faţa pustiului, simbolizează şi explică revărsarea Duhului Sfînt şi efectele ei.
Într-adevăr „vîntul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu
oricine este născut din Duhul“ (3:8).

În lumina scrierilor Vechiului Testament pe care le-am parcurs împreună pînă în prezent, naşterea din nou ar putea
fi explicată cel mai bine în termenii relaţiei cu Dumnezeu. În Deuteronom naşterea din nou este simbolizată prin
acea tăiere împrejur a inimii care transformă pe un batjocoritor, care, nesocotind pe Dumnezeu şi legămîntul Său, a
părăsit legămîntul şi s-a dus să slujească altor dumnezei, într-unul care se întoarce la Domnul şi-L iubeşte din toată
inima şi din tot sufletul lui, ascultînd poruncile Lui (Deut. 29, 30). Aceeaşi întoarcere radicală spre Domnul este
sugerată şi de textul din Isaia 44:1-5. Este suficient să comparăm textele din Isaia 43:22-28 cu Isaia 44:1-5 ca să
înţelegem natura naşterii din nou.

Israel este „poporul pe care Mi l-am alcătuit, ca să vestească laudele Mele - spune Domnul. Şi tu nu M-ai chemat,
Iacove, căci te-ai obosit de Mine, Israele! Nu Mi-ai adus oile tale ca ardere de tot, şi nu M-ai cinstit cu jertfele
tale... M-ai chinuit cu păcatele tale, şi M-ai obosit cu nelegiuirile tale... Adu-Mi aminte, să ne judecăm împreună,
vorbeşte tu însuţi, ca să-ţi scoţi dreptatea. Cel dintîi tată al tău a păcătuit, şi învăţătorii tăi s-au răzvrătit împotriva
Mea. De aceea am socotit ca pe nişte pîngăriţi pe căpeteniile sfîntului locaş, am dat pierzării pe Iacov, şi batjocurii
pe Israel“ (43:21-28). În versetele precedente profetul a descris starea poporului prin imaginile pustiei, a locurilor
secetoase, a spinilor şi mărăcinilor, a pămîntului uscat şi însetat. După cum numai apa putea aduce nădejde într-un
astfel de peisaj, tot aşa numai revărsarea Duhului putea aduce nădejde într-o astfel de realitate. Numai posibilitatea
unei naşteri din nou mai putea aduce nădejde pentru un astfel de popor. Şi tocmai lucrul acesta îl promite
Dumnezeu: „Voi turna ape peste pămîntul însetat şi rîuri pe pămîntul uscat; voi turna Duhul Meu peste sămînţa ta,
şi binecuvîntarea Mea peste odraslele tale, şi vor răsări ca firele de iarbă între ape, ca sălciile lîngă pîraiele de apă“
(Is. 44:3, 4).

Efectul revărsării Duhului din Isaia este acelaşi cu efectul tăierii împrejur a inimii din Deuteronom. Cînd se toarnă
Duhul sfînt peste oameni, „unul va zice: «Eu sînt al Domnului!» Altul se va numi cu numele lui Iacov; iar altul va
scrie cu mîna lui: «Al Domnului sînt!» Şi va fi cinstit cu numele lui Israel“ (Is. 44:5). Iar cînd Dumnezeu ne taie
împrejur inima, vom iubi pe Domnul cu toată inima şi cu tot sufletul. Iar această tăiere împrejur a inimii se întîmplă
tocmai atunci cînd se revarsă de sus peste noi Duhul lui Dumnezeu operînd în noi naşterea din nou.

Cînd înţelegem cît de profundă este transformarea de care avem nevoie ca să ajungem să iubim pe Domnul cu toată
inima şi cu tot sufletul nostru, pare de-a dreptul ridicol să ne imaginăm că această profundă transformare s-ar putea
realiza îndeplinind un simplu ritual. Dar atunci cînd am înţeles cît de profundă este transformarea pe care o
simbolizează ritualul botezului, ne speriem de consecinţele banalizării sau a ridiculizării lui. În limita simţurilor
noastre, punerea noastră deoparte pentru Dumnezeu este marcată de actul botezului, pentru că prin acest act şi prin
cadrul în care el se face este simbolizată îngroparea omului nostru vechi şi renaşterea noastră la o nouă viaţă. Actul
botezului ar trebui să fie manifestarea exterioară şi publică şi imediată a credinţei că Isus este Hristosul, Fiul lui
Dumnezeu, simbolizînd consecinţele naturale ce decurg dintr-o credinţă sănătoasă: dăruirea noastră totală lui
Dumnezeu.

Bisericile noastre se mişcă între două extreme. În unele ritualul botezului este considerat a fi o condiţie a mîntuirii
şi astfel el se substituie revărsării Duhului Sfînt. În altele, pentru că botezul nu este considerat a fi o condiţie a
11
Simbol: semn care reprezintă, în mod convenţional sau prin analogie un obiect, o noţiune, o idee. Figură de stil prin care se exprimă o idee abstractă cu
ajutorul unui obiect pe baza unei analogii.
A simboliza: a exprima, a reprezenta printr-un simbol (Florin Marcu şi Constantin Maneca, Dicţionar de Neologisme).
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1
mîntuirii, ritualul s-a golit de conţinut, nemaiîmplinidu-şi funcţia, aceea de a aduce într-un cadru accesibil
simţurilor şi raţiunii noastre, misterul naşterii din nou. Deşi, în mod normal, în cel dintîi caz, în cel în care botezul
s-a substituit revărsării Duhului, actul botezului ar trebui să se transforme într-un act deosebit de semnificativ, el
are de fapt aceeaşi soartă ca şi în cel de-al doilea caz. Se goleşte de conţinut.

Numai păstrînd această tensiune dintre simbol şi realitate care rezultă, pe deoparte, din încercarea de a exprima
realitatea prin simbol, pe de altă parte, din încercarea de a înţelege realitatea prin simbol, se păstrează funcţia
simbolului, aceea de a ne ajuta atît în înţelegerea realităţii simbolizate - naşterea din nou - cît şi în materializarea
implicaţiilor acestei realităţi.

Cum putem deci vorbi de o naştere din nou şi cum ne putem lăuda cu ea atunci cînd pe faţa pustiului vieţilor
noastre în locul spinului n-a crescut chiparosul şi în locul mărăcinilor n-a crescut mirtul (Is. 55:12, 13), atunci cînd
declaraţia dedicării noastre lui Dumnezeu nu se materializează într-o viaţă consacrată? Oare lucrul acesta nu se
întîmplă pentru că simbolul - botezul - a ajuns să nu mai simbolizeze realitatea - naşterea din nou, pentru că îl
practicăm punîndu-ne nădejdea în ritual şi nu în realitatea pe care ar trebui s-o exprimăm prin el?
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1
Hristos şi tradiţia noastră

Schiţa (Ioan 4:1 - 11:54)

Un prooroc ca Moise
Deoarece pentru parcurgerea segmentului tematic în care ne aflăm am planificat patru lecţii, schiţa şi comentariul
contextului vor fi împărţite în porţiunile aferente fiecărei lecţii: 4:1-5:47; 6:1-7:53; 8:1-9:41 şi 10:1-11:54.

4:1-26 Alungat, într-un fel, de pizma fariseilor, ostenit de călătorie, Isus se opreşte la o fîntînă, într-un pămînt
străin. Acolo lîngă fîntînă, ca Moise odinioară, Isus îşi ia mireasă dintre cei ce nu erau ai Săi, dar au crezut
totuşi în El. Isus sparge tiparele tradiţiei pentru a cîştiga sufletele samaritenilor pentru Împărăţia lui
Dumnezeu.
4:27-54 Evenimentele pe care mărturia femeii le declanşează în satul samaritean sînt urmate de vindecarea
fiului slujbaşului împărătesc. Ambele subliniază faptul că poarta spre Împărăţie este credinţa în
Isus, nu descendenţa iudaică.
5:1-16 La scăldătoarea Betezda, înlocuind îngerul care se pogora din partea lui Dumnezeu ca să aducă vindecare,
Isus se declară trimisul lui Dumnezeu. Sosise vremea unui nou Exod, a exodului din robia păcatului, şi
adevăratul prooroc trimis de Dumnezeu stătea în faţa lor.
5:17-30 Isus nu se mulţumeşte să atragă atenţia asupra Sa doar prin minunea pe care a făcut-o. El continuă
să se prezinte şi prin cuvinte, subliniind faptul că El este acel „prooroc ca Moise“, care a venit să
împlinească Scripturile Vechiului Testament. Asumîndu-şi prerogativele vieţii şi judecăţii, Isus se
declară, de fapt, Dumnezeu.
5:31-47 Aşa ceva trebuia dovedit, nu numai afirmat. Iar Isus aliniază trei categorii de mărturii în favoarea
Sa: mărturia Tatălui prin Ioan, lucrările pe care Tatăl le-a dat Fiului să le facă şi mărturia
scripturilor Vechiului Testament. Dar cei care umblă după slava pe care şi-o dau unii altora şi care
pentru a ajunge la slava aceasta au fost gata să strice chiar şi Scripturile, nu pot primi adevărul
acestor mărturii.

Comentariul primei părţi (4:1-5:47)

Ioan 4:1-26
Promisiunea pe care Dumnezeu a făcut-o lui Avraam era că toate familiile pămîntului urmau să fie binecuvîntate în
sămînţa lui. În apa botezului, Isus a fost confirmat de Dumnezeu ca fiind sămînţa prin care binecuvîntarea urma să
capete contururile ei finale. Putea oare să fie oprită binecuvîntarea de la samariteni? Dumnezeu promisese ca pe
muntele Sionului să înlăture „măhrama care acopere toate popoarele şi învelitoarea care înfăşură toate neamurile“
(Is. 25:7, subl. n.). Toţi trebuiau chemaţi deci la ospăţul pe care-l pregătea Dumnezeu pe muntele acesta.
Extraordinarul capitol 53 din Isaia este prefaţat de această deschidere înspre lumea întreagă: „Iată Robul Meu va
propăşi; Se va sui, Se va ridica, Se va înălţa foarte sus. După cum pentru mulţi a fost o pricină de groază... tot aşa,
pentru multe popoare va fi o pricină de bucurie...“ (Is. 52:13-15, subl. n.).

Discuţia de la fîntîna Samariei nu poate fi pusă în seama întîmplării. Încă din primele cuvinte iese în evidenţă
situaţia tensionată în care a intrat Isus:„«Dă-Mi să beau», i-a zis Isus... «Cum tu, Iudeu, ceri să bei de la mine,
femeie samariteancă?» - iudeii, în adevăr, n-au legături cu samaritenii“ (7,9). Comentariul evanghelistului nu face
decît să recunoască ruptura adîncă dintre iudei şi samariteni, la care se adăuga diferenţa de sex şi mentalitatea
vremii respective cu privire la aceasta. Iată ce i-a făcut pe ucenici să se mire de faptul că Isus stătea de vorbă cu o
femeie (27).

Conştient de misiunea lui de Miel al lui Dumnezeu venit ca să ridice păcatul lumii întregi nu numai pe cel al
poporului Său, Isus trece peste toate aceste bariere şi, spre surprinderea femeii, îi spune acesteia: „Dacă ai fi
cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: «dă-mi să beau!» tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar
fi dat apă vie“(10). În Isaia 55, Dumnezeu făcuse o chemare prin profet: „Voi toţi cei însetaţi veniţi la ape, chiar şi
cel ce n-are bani... De ce cîntăriţi argint pentru un lucru care nu hrăneşte? De ce vă daţi cîştigul muncii pentru ceva
care nu satură?... Veniţi la mine, ascultaţi şi sufletul vostru va trăi..“ Is 55:1-3. În lumina acestor cuvinte ale
scripturilor Vechiului Testament, faptele lui Isus din acest capitol se transformă într-un indiscutabil semn mesianic.

Discuţia lui Isus cu femeia pare să urmeze tiparul pe care-l descoperim în Isaia 55. Isus ignoră barierele cultural
religioase pe care le invocă femeia, chemînd-o la o apă care poate să-i stîmpere cu adevărat setea: „Oricui bea din
apa aceasta, îi va fi iarăşi sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa,
pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţîşni în viaţa veşnică“ (Ioan 4:13, 14).

Femeia răspunde imediat la oferta lui Isus. Ca şi cum la îndemnul lui Isaia - „Căutaţi pe Domnul cîtă vreme se
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1
poate găsi; chemaţi-L cîtă vreme este aproape“ (55:6) - femeia ar fi răspuns: „Tocmai lucrul acesta vreau să-l fac!“.
Dar în loc să pună în mîna întinsă a femeii apa vie pe care o promisese, Isus mai face un pas în tiparul profetului,
deoarece după îndemnul lui Isaia din 55:6 exista încă ceva de făcut: „Să se lase cel rău de calea lui, şi omul
nelegiuit să se lase de gîndurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu
oboseşte iertînd“ (7). De aceea Isus încearcă să mute atenţia femeii de pe planul fizic pe cel spiritual şi reuşeşte s-o
facă numai după ce transformă oferta într-o confruntare pe plan moral: „Du-te de cheamă pe bărbatul tău, şi vino
aici“ (16).

Nouă, celor care încercăm să cîştigăm suflete pentru Hristos, nu ne vine să credem urechilor. Fîntîna era departe de
sat,femeia însăşi mărturiseşte dorinţa ei de a scăpa de corvoada drumului de fiecare zi. Iar Isus îi spune să facă cale
întoarsă pînă acasă pentru ca să vină împreună cu bărbatul ei în faţa lui Isus. Nu era prea mare riscul de a pierde
ocazia? Nu putea lăsa Isus întreaga problemă cu bărbatul ei pentru mai tîrziu? Nu credinţa în Isus era cel mai
important lucru în acel moment? Nu! Şi lucrul acesta ar trebui să-l învăţăm noi cei implicaţi în lucrarea de mîntuire
a semenilor noştri. „Căutaţi pe Domnul cîtă vreme se poate găsi; chemaţi-L, cîtă vreme este aproape“ trebuie să fie
nedespărţit de „să se lase răul de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gîndurile lui, [şi aşa] să se întoarcă la
Domnul care va avea milă de el“ (Is. 55:6, 7). Fără curăţirea radicală de păcate făcută în sîngele Mielului lui
Dumnezeu care ridică păcatul lumii, nu există apă vie, izvorul de apă, care să ţîşnească în viaţa veşnică.

Cînd femeia încearcă să evadeze de sub degetul arătător al lui Isus, pornind o discuţie teologică, Isus o ridică pe un
plan care transcende diferenţele religioase dintre iudei şi samariteni, pentru a o readuce în faţa Sa: „Vine ceasul şi
acum a şi venit, cînd închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, [cînd închinătorii adevăraţi
vor înceta să ascundă păcatul lor sub masca unor ritualuri religioase făcute pe muntele acesta sau în Templu],
fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl“ (23). Cînd cineva se apropie în acest fel de Dumnezeu, atunci se
împlinesc cuvintele lui Isaia: „Veţi ieşi cu bucurie şi veţi fi călăuziţi în pace... în locul spinului se va înălţa
chiparosul, în locul mărăcinilor va creşte mirtul şi lucrul acesta va fi o slavă pentru Domnul, un semn veşnic,
nepieritor“ (Is. 55:12, 13).

În mijlocul păcatului ei, femeia de la fîntînă era frămîntată de vremile de înviorare pe care urma să le aducă Mesia
prin venirea Lui. În faţa Lui totul avea să fie gol şi descoperit - spune femeia. Iar aceste cuvinte ale femeii nu sînt
altceva decît o tăcută recunoaştere a identităţii Celui care stătea în faţa ei. De aceea nici Isus nu întîrzie să-i
confirme bănuiala: „Eu, cel care vorbesc cu tine, sînt Acela“ (26).

Nici chiar uceniciilor Lui nu le-a făcut harul pe care l-a făcut femeii, să li se descopere atît de simplu şi de direct.
Pentru că pînă şi ucenicilor Lui le-a trebuit foarte mult timp să ajungă la concluzia la care a ajuns această femeie
păcătoasă. Oare de ce? Vom înţelege răspunsul privind la contrastul izbitor creat de evanghelist între Nicodim -
învăţătorul lui Israel - şi femeia samariteancă. În timp ce tiparele sofisticate ale gîndirii lui îl îndepărtau pe Nicodim
de Dumnezeu, de soluţia lui Dumnezeu care stătea înaintea lui şi i se oferea, femeia păcătoasă de la fîntînă, a întins
mîna şi a băut din apa vieţii, recunoscîndu-şi păcatul şi crezînd în Isus.

Ioan 4:27-42
Trezirea din Samaria vine să confirme spusele lui Isus - „Eu cel care vorbesc cu tine, sînt Acela“ (26). Prezenţa Lui
este confirmată de împlinirea profeţiei lui Isaia. Neamurile vin la Dumnezeu. Holdele coapte sînt strînse în grînarul
lui Dumnezeu: „Mulţi samariteni din cetatea aceea au crezut în Isus din pricina mărturiei femeii“; iar după cele
două zile de şedere în cetate „Mulţi au crezut în El din pricina Cuvintelor Lui“. (39,41)

Tiparul perpetuării vieţii primite prin credinţa în Isus, Hristosul, pe care ni-l sugerase evanghelistul cu ocazia
întoarcerii celor dintîi ucenici (1:35-51) şi pe care se bazează de fapt el însuşi cînd scrie evanghelia, îl regăsim aici
la fîntîna Samariei. În capitolul întîi, avalanşa a fost pornită de mărturia lui Ioan, acum de mărturia femeii. Isus ştia
că apa pe care o dă El cuiva, se preface în acel om într-un izvor de apă, care va ţîşni în viaţa veşnică (4:14). Iar
acum că femeia a primit această apă, în văzul şi în auzul ucenicilor,care întorşi din sat cu de-ale gurii priveau
surprinşi discuţia lui Isus cu femeia, Isus le spune: „Nu ziceţi voi că mai sînt patru luni pînă la seceriş? Iată, Eu vă
spun: Ridicaţi-vă ochii, şi priviţi holdele, cari sînt albe acum, gata pentru seceriş“ (4:35). Convins de adevărul
cuvintelor profetului - „Căci după cum ploaia şi zăpada se pogoară din ceruri, şi nu se mai întorc înapoi, ci udă
pămîntul şi-l fac să rodească şi să odrăslească... tot aşa şi Cuvîntul Meu, care iese din Gura Mea, nu se întoarce la
Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împlini planurile Mele“ (Is. 55:10, 11) - Isus privea la secerişul care se
pregătea. Ioan încheie relatarea acestui eveniment cu o extraordinară mărturie: „Mulţi samariteni din cetatea aceea
au crezut în Isus din pricina mărturiei femeii... Mult mai mulţi au crezut în El din pricina cuvintelor Lui. Şi ziceau
femeii: «Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înşine, şi ştim că acesta
este în adevăr Hristosul, Mîntuitorul lumii»“ (Ioan 4:39, 41, 42).

Două dialoguri cu Isus, cu două deznodăminte cu totul diferite. În timp ce „Nicodim, cel care venise la Isus
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1
noaptea“, abia dacă îndrăzneşte să-şi deschidă gura în Sinedriu în apărarea lui Isus (Ioan 7:50-51), întreg satul
femeii samaritence ieşea cu bucurie să scoată apă din izvoarele mîntuirii, bucurîndu-se că „în locul spinului se va
înălţa chiparosul, în locul mărăcinilor va creşte mirtul. Şi lucrul acesta va fi o slavă pentru Domnul, un semn
vecinic, nepieritor“ (Is. 55:13).

Ioan 4:43-54
În acest capitol se împlinesc cuvintele prologului lui Ioan: „A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor
celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuţi
nu din sînge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu“ (Ioan 1:11-13, subl. n.). De-a lungul
întregii cărţi credinţa iudeilor este comentată fie de Isus, fie de Ioan şi dovedită ca fiind falsă. Tiparele lor
religioase, prejudecăţile lor, modul lor de a citi Scriptura erau o piedică serioasă în calea credinţei lor în Isus. În
mod ciudat în acest capitol, pe care l-am putea numi „al neamurilor“, lipseşte orice comentariu negativ cu privire la
credinţa lor. Dimpotrivă! Iar credinţa slujbaşului împărătesc străluceşte de-a dreptul: „Tatăl a cunoscut că tocmai în
ceasul acela îi zisese Isus: «Fiul tău trăieşte» şi a crezut el şi toată casa lui“ (Ioan 4:53).

Ioan 5-12
Scăldătoarea de la Poarta Oilor era locul în care, din cînd în cînd, un înger al Domnului se cobora şi tulbura apa. 12
Cel dintîi care se cobora în apă era vindecat şi aceasta făcea dovada prezenţei trimisului lui Dumnezeu. De această
dată, luînd locul îngerului, prin vindecarea pe care o face Isus dovedeşte că El este Cel trimis ca să facă lucrările lui
Dumnezeu.

„Ziua aceea era o zi de Sabat...!“ (9) - spune Ioan. Iar observaţia lui nu este întîmplătoare şi lucrul acesta se vede
din faptul că ea este dusă mai departe în versetul 16 „iudeii au început să urmărească pe Isus şi căutau să-l omoare
fiindcă făcea aceste lucruri în ziua Sabatului“.

Falsul din tiparul lor mesianic începe să se adeverească din ce în ce mai clar. Prin minunea pe care o face, Isus li se
prezintă ca Trimis al lui Dumnezeu pe o cale care se statornicise în Israel ca fiind calea intervenţiei directe a lui
Dumnezeu, căci de mulţi ani „un înger al Domnului se pogora, din cînd în cînd, în scăldătoare şi tulbura apa. Şi cel
dintîi, care se pogora în ea, după tulburarea apei, se făcea sănătos, orice boală ar fi avut“ (4). Cu toate acestea pare
că o ceaţă acoperea minţile iudeilor - ceaţa iubirii de tradiţie mai mult decît de Dumnezeu. Între ei apăruse unul
care, luînd locul îngerului ce se pogora din cînd în cînd în scăldătoare, în mod evident a făcut una dintre lucrările
lui Dumnezeu. Dar ei nu întreabă: „Cine este Cel ce te-a vindecat?“, ci „Cine este Cel ce ţi-a zis: «Ridică-ţi patul şi
umblă»?“. În loc să caute să afle cine este Acesta de poate să facă aşa ceva şi, dacă a putut să facă o astfel de
minune, de ce a ales oare s-o facă într-o zi de Sabat? Sînt scandalizaţi pentru că tradiţia lor n-a fost respectată: Dacă
acest om a făcut şi a spus aceste lucruri într-o zi de Sabat este clar că nu poate fi de la Dumnezeu (vezi Ioan 9:16).

Să fi ales oare Isus ziua de Sabat doar ca să-i stîrnească pe iudei? A stricat El Sabatul prin ceea ce a făcut?
Dimpotrivă, prin acţiunea Sa, Isus a intenţionat să restabilească funcţia Sabatului. Rolul Sabatului era să atragă
atenţia creaturii asupra Creatorului său. Or, tocmai lucrul acesta l-a făcut Isus. În mijlocul lor stătea Cel care avea
putere să dea viaţă, pentru că era Domnul vieţii. În ziua Sabatului toţi ar fi trebuit să aibă ochii aţintiţi asupra Lui.
Dar erau orbiţi de propria lor tradiţie, iar pe Dumnezeul Sabatului „căutau să-L omoare, fiindcă făcea aceste lucruri
în ziua Sabatului“ (16).

17-30
Cuvintele Domnului Isus din versetul 17 sînt menite să mute atenţia iudeilor de pe Sabat - ziua prin care Dumnezeu
marca sfîrşitul lucrării Lui în universul material - pe noua lucrare pornită de Dumnezeu - lucrarea de mîntuire a
omenirii. Încheind un legămînt cu Noe, cu Avraam, cu Moise şi cu David, El a promis prin prooroci că nu se va
odihni pînă cînd lucrarea mîntuirii Lui nu va fi terminată. Pentru cei care cunoşteau scripturile Vechiului Testament,
era foarte clar că Tatăl, adică Dumnezeu, nu şi-a propus nici o clipă să înceteze lucrarea Sa în oameni. Istoria,
începînd cu discuţia din Eden, ce a urmat Căderii, dovedea cu prisosinţă implicarea lui Dumnezeu. Cînd Isus a zis:
„Tatăl Meu lucrează pînă acum şi Eu de asemenea lucrez“, El a dorit să mute atenţia lor de pe coordonata Creaţiei
pe coordonata lucrării de mîntuire pe care Tatăl o pornise şi pe care o continua încă. Elementul acesta reiese din
discuţia pe care Isus o are în Templu cu cel vindecat: „de acum să nu mai păcătuieşti ca să nu ţi se întîmple ceva şi
mai rău“ (14). În mod evident Isus lucrase în armonie cu Tatăl, pe linia planului Său de mîntuire.

În loc ca discuţia cu Isus să-i readucă la linia adevărului, ea îi împinge mai adînc în eretica lor frămîntare: „Tocmai
de aceea căutau şi mai mult iudeii să-l omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua Sabatului, dar şi pentru că zicea că
12
Despre versetul 4 se spune că este o adăugare tîrzie a vreunui copist, inclus din dorinţa de a explica prezenţa unui număr atît de mare de bolnavi la
scăldătoare. Dar chiar dacă este aşa - ceea ce ar îngreuna de fapt înţelegerea dialogului dintre Isus şi bolnav - aceasta nu schimbă cu nimic forţa semnului pe
care-l face Isus.
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1
Dumnezeu este Tatăl Său şi se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu“ (18). Formularea versetului 18 sugerează
faptul că iudeii au înţeles afirmaţia pe care Isus a făcut-o în mod indirect despre Sine prin semnul de la Betezda. În
loc să-i mustre, Isus încearcă să-i aducă înapoi la Scripturi.

Tiparul deuteronomic
„Poate că vei zice în inima ta: «Cum vom cunoaşte cuvîntul pe care nu-L va spune Domnul? Cînd ceea ce va spune
proorocul acela în Numele Meu nu va avea loc şi nu se va întîmpla, va fi un cuvînt pe care nu L-a spus Domnul.
Proorocul acela l-a spus din îndrăzneală, să n-ai teamă de El“ (Deut 18:21, 22)

Nu era greu să te prezinţi ca Mesia în Israel. Au fost şi înainte şi după Isus mulţi prooroci mincinoşi şi vor mai veni
încă. Era deci important ca Dumnezeu să dea poporului un semn de recunoaştere. La acest semn apelează Ioan
atunci cînd îşi construieşte evanghelia, pentru că pe vremea lui ieşiseră mulţi prooroci mincinoşi, mulţi Hristoşi
falşi şi biserica trebuia ajutată să aleagă pe cel adevărat dintre cei falşi.

Tiparul deuteronomic conţine două elemente: ce spune şi ce face proorocul sau, altfel spus, adevăratul Hristos
trebuia să vină cu cuvintele Tatălui, dublate de lucrările Lui, ca împlinire a celor profeţite în Scripturi despre Mesia.
Iar Ioan îşi construieşte evanghelia dintr-un şir de 7 minuni (lucrări), urmate de discursuri explicative. Astfel
minunile devin semne de recunoaştere ale Celui trimis de Dumnezeu ca Mesia, ca Mîntuitor.

În cazul minunii de la scăldătoarea Betezda, cuvintele pe care le rosteşte Isus - „Adevărat, adevărat vă spun, că Fiul
nu poate face nimic dela Sine; El nu face decît ce vede pe Tatăl făcînd; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai“
(5:19) - seamănă în mod şocant cu cele spuse de Moise în Deuteronom 18:18,19: „Le voi ridica din mijlocul fraţilor
lor un prooroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura lui şi el le va spune tot ce-I voi porunci Eu“. Iar versetul 19
din Deuteronom - „Şi dacă cineva nu va asculta de cuvintele Mele pe care le va spune el în numele Meu, Eu îi voi
cere socoteală“ este repetat de Domnul Isus în Ioan 5:24 în forma lui pozitivă: „Adevărat, adevărat vă spun că cine
ascultă Cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică, şi nu vine la judecată [la acea cerere de
socoteală despre care vorbise Dumnezeu în Deuteronom 18:19], ci a trecut din moarte la viaţă“. Cuvintele
Domnului Isus erau dublate de identitatea şi puterea Lui de judecător şi de dătător al vieţii.

Dacă semnul de la scăldătoare n-a reuşit s-o facă, cel puţin această paralelă evidentă cu textul din Deuteronom
trebuia să atragă atenţia asupra identităţii lui Isus.

Credinţa este o decizie a voinţei, fundamentată pe acea linişte a inimii ce vine din răspunsurile pe care le primim la
întrebările noastre prin intermediul raţiunii. Raţiunea însă are nevoie de un cadru în care să-şi facă cercetările.
Acest cadru constituie ceea ce noi numim tiparul mesianic. Mesia trebuia să fie Trimisul lui Dumnezeu, autorizat să
facă lucrările lui Dumnezeu, profeţite în Vechiul Testament. Deci toate cercetările cu privire la autenticitatea
pretenţiilor Lui ar fi trebuit să vizeze lucrările şi cuvintele lui Isus, analizate în lumina profeţiilor Vechiului
Testament. În comportarea iudeilor se vede ce anume se întîmplă însă atunci cînd, operînd într-un cadru greşit,
aşteptările noastre sînt greşite.

Dar întrebarea cea mai arzătoare pentru noi este cum anume poate să ajungă cineva să opereze pe baza unui tipar
fals, atîta timp cît stă cu Biblia în mînă?

Versetele 38 şi 42 ne spun că neascultarea iudeilor era cauza necredinţei lor. Acest lucru este reafirmat apoi de Isus
în 7:17: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu, sau dacă
Eu vorbesc dela Mine“. Ascultarea deschide drum înţelegerii, iar neascultarea distorsionează Cuvîntul lui
Dumnezeu, îndepărtîndu-mă, pas cu pas, atît de mult de tiparul Scripturii încît nici chiar atunci cînd Dumnezeu
vine în Persoană la mine nu-L înţeleg şi nu-L recunosc.

31-47
Dar nu era suficient ca Cineva să spună toate aceste lucruri despre Sine şi lucrul acesta îl afirmă şi Isus: „Dacă Eu
mărturisesc despre Mine însumi, mărturia Mea nu este adevărată“ (31). De aceea El aduce înaintea lor cele trei
categorii de mărturii ce susţin adevărul spuselor Lui: mărturia lui Ioan (33-35), mărturia lucrărilor făcute de El (36),
Mărturia Tatălui prin Scripturi (37). Mărturia decisivă era cea a Scripturilor. În lumina lor se puteau verifica toate
celelalte. Şi însuşi Fiul lui Dumnezeu a fost dispus să se lase cercetat în lumina acestei mărturii. Scripturile erau
legitimaţia Lui. Iar dacă ceea ce făcea şi ceea ce vorbea era susţinut de scripturile Vechiului Testament, de ce n-a
fost primit de ai Săi? Problema nu era nici cu Isus şi nici cu Scripturile lui Dumnezeu: „Cercetaţi Scripturile, pentru
că socotiţi că în ele aveţi viaţa vecinică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine. Şi nu vreţi să veniţi la Mine ca să
aveţi viaţa!“ (39, 40). De ce? Pentru că cercetaţi Scripturile doar ca să vă puteţi justifica propriile voastre tradiţii.
De fapt voi le cercetaţi, dar nu le credeţi. Şi nu le credeţi pentru că le cercetaţi nu de dragul lui Dumnezeu (42), ci
de dragul vostru: „Cum puteţi crede voi, cari umblaţi după slava pe care v-o daţi unii altora, şi nu căutaţi slava care
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1
vine de la singurul Dumnezeu?“ (44).

Este evident faptul că evanghelistul încearcă să readucă Scripturile în centrul atenţiei destinatarilor săi. Şi aceasta
pentru ca în lumina lor să limpezească tiparul mesianic. „Dacă aţi crede pe Moise - le spune Isus iudeilor - M-aţi
crede şi pe Mine, pentrucă el a scris despre Mine. Dacă nu credeţi cele scrise de el, cum veţi crede cuvintele Mele?“
(46, 47). Sau, altfel spus, dacă aţi fi dispuşi să vă reîntoarceţi la Moise şi să încercaţi să-l citiţi cu atenţie, veţi
descoperi că Eu nu fac altceva decît să împlinesc ceea ce el însuşi a scris despre Mine. Atunci cînd relaţia cu
Dumnezeu nu este corectă, nici relaţia cu Scriptura nu este corectă. Iar atunci cînd relaţia cu Scriptura - singura
grilă de recunoaştere a Hristosului lui Dumnezeu - nu este corectă, vei continua să te închini făpturii, chiar şi atunci
cînd Făcătorul Însuşi va sta înaintea ta.

Schiţa textului
1-8 Înlocuind îngerul la Scăldătoarea Betesda, Isus se dovedeşte a fi trimisul lui Dumnezeu.
9-16 Pentru că tradiţia lor şi nu Scriptura era standardul în baza căruia judecau lucrurile, iudeii vor să-l
omoare pe Isus.
17-19 Tiparul deuteronomic asupra căruia le atrage atenţia îl dovedesc pe Isus a fi Hristosul.
20-30 Prerogativele vieţii şi ale judecăţii pe care şi le asumă Isus îi dovedesc divinitatea.
31-37 Tripla mărturie - a lui Ioan, a lucrărilor pe care I le-a dat Tatăl să le facă şi a Scripturilor - întăresc
afirmaţiile pe care le face Isus despre Sine.
38-47 Orbirea iudeilor se datorează faptului că au iubit mai mult tradiţia lor decît pe Dumnezeu.

Concluzii şi aplicaţii
„Cum îşi va ţinea tînărul curată cărarea?“ - întreabă psalmistul. „Îndreptîndu-se după Cuvîntul Tău“ - răspunde tot
el (Ps. 119:9). „Cuvîntul Tău este o candelă pentru picioarele mele, şi o lumină pe cărarea mea“ (Ps. 119:105). Dar
atunci cînd nesăbuita noastră poftă de auto-îndumnezeire ne împinge să adăugăm la Cuvîntul lui Dumnezeu
„învăţături cari nu sînt decît nişte porunci omeneşti“ (Marcu 7:7), oricît de scrupuloşi am fi cu păzirea lor, întregul
nostru efort va fi o necinstire a lui Dumnezeu. Întotdeauna ne vor ajunge mai dragi adăugirile noastre decît
poruncile Lui şi lăsînd porunca lui Dumnezeu ca să ţinem datina noastră vom ajunge să desfiinţăm porunca lui
Dumnezeu, ca să ţinem datina noastră (Marcu 7:8, 9). Concluzia Domnului Isus este clară: „Şi aşa aţi desfiinţat
Cuvîntul lui Dumnezeu, prin datina voastră“ (Marcu 7:13).

Numai Dumnezeu mai ştie în ce măsură sînt amestecate poruncile Lui cu adăugirile şi răstălmăcirile noastre.
Numai El ştie cît de mult ne asemănăm cu fariseii de pe vremea Domnului Isus. Ca şi în jurul lor, probabil, şi în
jurul nostru s-a creat un întreg sistem al tradiţiei, şi oricine le calcă - chiar dacă această călcare a datinilor noastre a
însemnat vindecarea unui bolnav de treizeci şi opt de ani, vindecarea unui orb din naştere sau învierea cuiva din
morţi - trebuie să moară. Iar sistemul este atît de solid ancorat în sistemul de valori al societăţii în care trăim, încît,
deşi simţim sau poate ştim că este rău, pentru că umblăm după slava pe care ne-o dăm unii altora, nu îndrăznim să
ne atingem de el, ca nu cumva să fim daţi afară din „sinagogă“.

„Cum puteţi crede voi, cari umblaţi după slava pe care v-o daţi unii altora, şi nu căutaţi slava care vine de la
singurul Dumnezeu?“ - a întrebat atunci Isus şi ne întreabă şi pe noi astăzi. Ca şi pentru iudeii de atunci, şi pentru
noi astăzi Sabatul care trebuia să ni-L descopere pe Dumnezeu, a ajuns un obiectiv în sine, ascunzîndu-l pe
Dumnezeu de ochii noştri. În cîte din bisericile noastre s-ar cere schimbată forma de închinare, de pildă, pe care am
statornicit-o cu ani şi ani în urmă, iar azi e golită de Dumnezeul pe care-l purta atunci spre noi? În multe din
adunările noastre totul a murit: şi ora de rugăciune şi ora de studiu biblic, şi predica şi corul şi programele. Pentru
că de treizeci şi opt de ani n-a fost cine să ne bage în scăldătoarea tulburată de un înger al Domnului. A venit, poate,
Domnul Însuşi la locul bolirii noastre de nedumnezeire, şi ne-a strigat, printr-unul sau prin altul din trimişii săi:
„Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă“, iar noi l-am dat afară şi l-am răstignit pentru că a îndrăznit să ne tulbure datina.

Ca şi pentru iudeii de atunci, şi pentru noi astăzi condamnarea va veni tocmai prin Scripturile pe care le-am
răstălmăcit: „Să nu credeţi că vă voi învinui înaintea Tatălui; este cine să vă învinuiască: Moise [Scripturile] în care
v-aţi pus nădejdea“.

Atunci cînd relaţia cu Dumnezeu nu este corectă, relaţia cu Scriptura nu este corectă. Iar atunci cînd relaţia cu
Scriptura - singura grilă de recunoaştere a Hristosului lui Dumnezeu - nu este corectă, vom continua să ne închinăm
făpturii, chiar şi atunci cînd Făcătorul însuşi va sta înaintea noastră.
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1
Hristos - pîinea şi apa vieţii
Schiţa (6:1-7:53)

6:1-15 Tiparul deuteronomic trebuia dublat de semnul deuteronomic, iar minunea înmulţirii pîinilor nu face
altceva decît să stîrnească exclamaţia de recunoaştere a identităţii pe care Isus tocmai şi-o afirmase în
capitolul precedent: „Cu adevărat acesta este proorocul cel aşteptat în lume“ (6:14).
6:16-21 Moise a trecut prin Marea Roşie ca pe uscat, Isus a umblat pe mare, trecînd-o ca pe uscat.
6:22-42 Moise le-a dat mană, pîine de la Dumnezeu. Acum însăşi Pîinea Vieţii stătea înaintea lor ca să dea
lumii viaţă.
6:43-59 In pustie, oricine ar fi îndrăznit să refuze mana ar fi murit. Acum, în pustia păcatului, oricine
îndrăzneşte să refuze pîinea trupului lui Hristos care s-a dat pentru păcatul lumii, n-are viaţă
veşnică şi nu va fi înviat în ziua de apoi.
6:60-71 Provocarea clară de mai înainte a cristalizat răspunsuri pe măsură. Unii s-au lepădat de El, alţii au
recunoscut în El pe Hristosul, Sfîntul lui Dumnezeu, şi au crezut în El.
7:1-10 Ca şi împotriva lui Moise, împotriva lui Isus se ridică propriii Lui fraţi şi cei din neamul Lui.
7:11-24 Isus dă în vileag motivul necredinţei lor: Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască
dacă învăţătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine“
7:25-36 Ioan subliniază tiparul de gîndire care îi împiedica pe cei din norod să creadă că Isus este Hristosul.
7:37-39 La Sărbătoarea Corturilor, supranumită şi „Sărbătoarea Vărsării Apei“, Isus cheamă poporul însetat
la Sine. „Dumnezeul care stătuse pe Stînca Horebului“, stătea acum în faţa lor în persoana lui Isus.
El era Stînca.
7:40-53 Ca pe Moise, la Refidim, tot aşa şi pe Isus unii L-au crezut, alţii au fost gata să-L prindă şi să-L
omoare.

Comentariul capitolului 6 şi 7
6:1-15
„Paştele, praznicul iudeilor, erau aproape“ - spune Ioan. Acest Praznic era sărbătoarea în care fiecare familie îşi
pregătea mielul de Paşte, pentru ca să-şi aducă aminte de ieşirea din Egipt, de trecerea Mării Roşii şi de purtarea de
grijă a lui Dumnezeu.

Atunci cînd pe malul Mării Galileii a apărut la orizont mulţimea de oameni, Isus a aruncat o provocare ucenicilor
Săi: „De unde avem să cumpărăm pîini ca să mănînce oamenii aceştia?“ (5). În lumina evenimentelor ce urmează
înţelegem că minunea înmulţirii pîinilor n-a fost o întîmplare, ci un eveniment premeditat de Isus - un semn.

Cel pe care-l aştepta întregul Israel era proorocul despre care vorbise Moise în Deuteronom 18:15-20. Acest
prooroc avea să fie răspunsul lui Dumnezeu la cererea pe care, în spaima întîlnirii cu Cel care este un foc mistuitor,
poporul a făcut-o la Horeb. Proorocul acela urma să vină să vorbească în numele lui Dumnezeu, cu autoritatea lui
Dumnezeu, dar cu apropiere şi familiaritate, ca să nu ne sperie. „Şi Cuvîntul s-a făcut trup, şi a locuit printre noi,
plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl“ (1:14). Ce
deosebire faţă de cele întîmplate la Horeb! Acolo „tot poporul auzea tunetele şi sunetul trîmbiţei şi vedea flăcările
muntelui, care fumega. La priveliştea aceasta, poporul tremura şi stătea în depărtare. Ei au zis lui Moise:
Vorbeşte-ne tu însuţi... Să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim“ (Ex. 20:18-19). În Isus Hristos se
împlinea cererea poporului de la Muntele Horeb. În Isus Hristos, Dumnezeu a venit aproape, a umblat şi a locuit
printre noi, fără să ne sperie, ci mai degrabă ademenindu-ne prin fumuseţea şi prin virtuţile Lui. În prima sa epistolă
Ioan ne spune: „Ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mîinile noastre... Ce am văzut şi am
auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus
Hristos“ (1 Ioan 1:1,3).

Proorocul acela „ca Moise“, dar mai mare decît el, a devenit astfel punctul focal al aşteptărilor întregului popor.
Toţi ceilalţi prooroci din şirul celor ce aveau să se alinieze între Moise şi Cel aşteptat, şi chiar şi Acesta, trebuiau
cercetaţi în baza semnelor pe care Domnul le dăduse lui Moise în Deuteronom 13 şi 18. Prin proorocia lui,
proorocul care se pretindea a fi de la Dumnezeu trebuia să apropie pe oameni de Dumnezeu, nu să-i îndepărteze şi
ceea ce afirma trebuia să se împlinească întocmai. Dar Mesia, acel prooroc ca Moise, avea de împlinit un semn şi
mai mare: „voi pune cuvintele Mele în gura Lui şi El va spune tot ce-i voi porunci Eu - a zis Dumnezeu“ (18:18).

„Cu adevărat, acesta este proorocul cel aşteptat în lume“ - a exclamat poporul văzînd minunea înmulţirii pîinilor.
Afirmaţia este atît de exactă şi atît de clară încît ne-am aştepta ca poporul întreg să cadă la picioarele lui Isus şi, ca
Toma, să exclame: „Domnul nostru şi Dumnezeul nostru!“. Dar n-o fac! Oare de ce? Reacţia poporului subliniază
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1
faptul că nu numai tiparul mesianic al liderilor, ci şi tiparul lor mesianic era fals. Deşi Dumnezeu le spusese clar
prin Moise: „Le voi ridica un prooroc...“ şi ei recunosc în Isus pe acest prooroc, prin faptul că vor să-L ia pe Isus şi
să-L facă împărat, din pricina pîinilor cu care se săturaseră, dovedea că ei au ochi şi nu văd,au urechi şi nu aud -
după cum spusese Isaia. „Toată descoperirea dumnezeiască a ajuns pentru voi - spune profetul - ca vorbele unei
cărţi pecetluite“ (Is. 29:11). Şi acum, la fel ca de-a lungul întregii lor istorii, ei L-au înlocuit pe Dumnezeu cu
„mîncarea pieritoare“, cu binecuvîntările materiale mărunte. Cea mai mare ofertă a lui Dumnezeu stătea înaintea
lor, iar ei o dădeau la o parte pentru bucata de pîine cu care să-şi sature pîntecele. „Isus, fiindcă ştia că au de gînd să
vină să-L ia cu sila ca să-L facă împărat, S-a dus iarăş la munte, numai El singur“ (15).

6:16-21
În versetele care urmează ucenicii rămîn singuri. „Se întunecase - spune Ioan - şi Isus tot nu venise la ei“ (17). Cînd
în sfîrşit se hotărăsc să urce în corabie, pe mare se dezlănţuie o furtună: „Sufla un vînt puternic şi marea era
întărîtată“. Timpul în care pe parcursul celor aproape douăzeci de stadii s-au luptat cu valurile a fost probabil
suficient ca să-şi pună o sumedenie de întrebări. Tocmai asistaseră la minunea înmulţirii pîinilor. Într-adevăr, şi-or
fi zis şi ei împreună cu norodul, numai Moise a mai făcut aşa ceva. Să fie oare El acel prooroc ca Moise? Să fie
oare El Hristosul? Prin mintea lor s-au perindat toate semnele pe care le făcuse deja Isus - nunta din Cana, Samaria,
vindecarea fiului slujbaşului împărătesc, vindecarea de la scăldătoarea Betesda, iar acum înmulţirea pîinilor. În
pofida tuturor acestor minuni însă, acum că furia mării era dezlănţuită împotriva lor şi viaţa le era ameninţată,
Moise strălucea înaintea ochilor lor, avînd toiagul ridicat deasupra apelor mării şi lovind marea ca să facă drum prin
valurile ei pentru poporul încolţit de armatele egiptene. Să fie oare Isus mai mare decît acest Moise?
Dacă da, ce bine ar fi să fie prin preajmă acum, cînd ne luptăm cu furia mării!

Gîndurile le-au fost întrerupte de apariţia unei năluci care umbla pe mare şi se apropia de corabie. Ei „s-au
înfricoşat. Dar Isus le-a zis: «Eu sînt, nu vă temeţi!» Voiau deci să-L ia în corabie. Şi corabia a ajuns îndată la locul
spre care mergeau“ (Ioan 6:19-21, subl. n.). Ce s-a întîmplat cu furtuna? Dar cu restul drumului care trebuia
parcurs?13 Nu este greu să ne imaginăm ce s-a întîmplat în mintea şi în inima ucenicilor. Cum strălucirea celui care
a trecut prin mare a pălit în prezenţa Celui care a umblat pe mare ca pe uscat.

6:22-31
Marea Galileii care măsura aproximativ 20Km în lungime şi 12Km în lăţime, n-a fost o piedică pentru gloata
stîrnită de minunea din ziua precedentă să pornească în căutarea lui Isus. Doar cu o zi înainte le-a apărut în faţă
norocul şi odată cu el nădejdea că, în prezenţa lui Isus, vor putea să-şi stîmpere nevoia de pîine. Ei nu înţeleseseră
încă pe deplin valoarea de semn a minunii pe care a făcut-o Isus înaintea ochilor lor.

Iată de ce, atunci cînd a doua zi poporul se întoarce la El în nădejdea că minunea va fi repetată, Isus încearcă să-i
ajute să se refocalizeze: „Lucraţi nu pentru mîncarea pieritoare, ci pentru mîncarea care rămîne pentru viaţa
veşnică, şi pe care v-o va da Fiul omului; căci Tatăl, adică, Însuş Dumnezeu, pe El L-a însemnat cu pecetea Lui...
Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe care L-a trimes El“ (27, 29, s.n.). Dezamăgiţi
şi consternaţi, ei îi răspund: „Ce semn faci Tu, deci... ca să-l vedem şi să credem în Tine? Ce lucrezi Tu?“ (30).
Provocarea era clară. Noi am crezut că Tu eşti acel prooroc ca Moise pe care-l aşteptăm în lume, iar dacă este aşa,
dovedeşte-o! „Părinţii noştri au mîncat mană în pustie [nu o singură dată, nu o singură zi], după cum este scris:
«Le-a dat să mănînce pîne din cer»“ (31).

6:32-42
Neaşteptatul răspuns pe care-l dă Isus - „Adevărat, adevărat vă spun, că Moise nu va dat pînea din cer, ci Tatăl Meu
vă dă adevărata pîne din cer“ (32, s.n.) - declanşează discursul în care Isus se proclamă Pîinea vieţii. „Cine vine la
Mine - continuă El - nu va flămînzi niciodată; şi cine crede în Mine nu va înseta niodată“. Afirmaţia lui directă şi
clară stîrneşte atît nedumerire cît şi împotrivire: „Iudeii cîrteau împotriva Lui, pentru că zisese: «Eu sînt pînea care
s-a pogorît din cer.» Şi ziceau: «Oare nu este acesta fiul lui Iosif, pe al cărui tată şi mamă îi cunoaştem? Cum dar
zice El: „Eu M-am pogorît din cer?“» “ (41, 42).

6:43-59
În loc să rezolve nedumerirea pe care a stîrnit-o, Isus o intensifică prin discursul şocant cu care-i confruntă: „Nu
cîrtiţi între voi. Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimes; şi Eu îl voi învia în ziua de
apoi“ (43, 44).

Probabil că în mintea iudeilor se frămîntau multe alte întrebări: Cum adică Moise nu ne-a dat pîine din cer, dar
mana ce a fost? Cum are viaţă cel care crede în Tine? etc. Însă Isus nu aşteaptă ca ei să le pună, ci începe să
13
Întîlnirea cu Isus probabil că a avut loc undeva la mijlocul mării, deci mai rămînea cam tot atîta drum de parcurs.
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1
răspundă El Însuşi la ele. „Eu sînt Pînea vieţii“. Şi de ce Eu? Pentru că „părinţii voştri au mîncat mană în pustie, şi
au murit“, şi încă cei mai mulţi dintre ei au murit sub pedeapsa lui Dumnezeu, putea să continue Isus. Mana pe care
au mîncat-o nu i-a ajutat în nici un fel în faţa pedepsei care a venit peste ei din pricina răzvrătirii lor. „Pînea, care se
pogoară din cer, este de aşa fel, ca cineva să mănînce din ea, şi să nu moară. Eu sînt Pînea vie, care s-a pogorît din
cer. Dacă mănîncă cineva din pînea aceasta, va trăi în veac; şi pînea, pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl
voi da pentru viaţa lumii» (48-51).

Dacă ne aducem aminte de observaţia cu care şi-a început Ioan capitolul -„Paştele, praznicul iudeilor, erau aproape“
(4) - realizăm imediat paralelismul pe care-l face cu cartea Exodului. În acea noapte a primului Paşte, în noaptea în
care se decidea între viaţă şi moarte pentru fiecare familie din Israel, la iniţiativa venită din cer, de la Dumnezeu,
s-a găsit mielul pascal ca să-şi dea viaţa pentru ei. Trupul lui le-a slujit ca hrană şi sîngele lui ca legămînt. În baza
acestui legămînt de sînge îngerul Domnului a trecut pe lîngă, pentru că pedeapsa care le dădea lor pacea căzuse
peste mielul de Paşte.

Vorbind de „Ziua de Apoi“, Isus le aduce aminte că va mai exista un EXOD, că îngerul Domnului va mai trece
odată prin faţa uşilor noastre şi că sabia morţii, a despărţirii veşnice de Dumnezeu, va lovi pe toţi cei care nu vor fi
mîncat trupul Mielului lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, şi nu vor fi acoperiţi de sîngele Legămîntului celui
nou. „Cine mănîncă trupul Meu, şi bea sîngele Meu, are viaţa vecinică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul
Meu este cu adevărat o hrană, şi sîngele Meu este cu adevărat o băutură... Astfel este pînea, care s-a pogorît din cer,
nu ca mana, pe care au mîncat-o părinţii voştri, şi totuş au murit; cine mănîncă pînea aceasta, va trăi în veac“ (54,
55, 58).

6:60-71
Şi acest discurs se termină cu două feluri de răspunsuri: Unii îl părăsesc neputînd să sufere vorbirea aceasta
(60-66), alţii îl declară Hristosul, Sfîntul lui Dumnezeu (67-69).

Faptul că mulţi din cei care se socoteau pînă în acel moment ucenicii Săi îl părăsesc consternaţi de cuvintele Lui
dovedeşte că Isus a împins în mod deliberat manşa pînă la capăt. Nimeni nu se poate pomeni că are viaţă veşnică.
Ea se obţine prin decizia clară şi conştientă în urma confruntării cu singurul adevăr care poate mîntui: „Adevărat,
adevărat vă spun, că, dacă nu mîncaţi trupul Fiului omului, şi dacă nu beţi sîngele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă“
(53). În faţa acestei decizii se dovedesc adevărate cuvintele lui Isus: „Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu
foloseşte la nimic... dar sînt unii din voi care nu cred... Tocmai de aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la
Mine dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu “ (63, 64, 65).

Şi ca să facă şi mai clară nevoia unei decizii, Isus spune celor care au mai rămas cu El: „Voi nu vreţi să vă duceţi?“
(67). Spre surprinderea lor, Isus le spune că pînă şi între cei care au decis să rămînă există unul care este un drac,
atrăgînd atenţia asupra faptului că a mînca trupul Lui şi a bea sîngele Lui este o problemă mult mai serioasă decît
am putea crede. Ca lucrul acesta să se întîmple, ca cineva să aibă viaţă în El şi să fie înviat în Ziua de Apoi, nu este
suficient să spună cuvintele potrivite, sau să se alipească de grupul potrivit. După cum pîinea şi vinul se contopesc
cu fiinţa noastră, pătrund fiinţa noastră în toate ungherele ei, tot aşa trebuie să se întîmple şi cu Hristosul din noi. A
crede în Isus înseamnă a te lăsa pătruns de El în toate ungherele fiinţei tale. Aceasta înseamnă să mănînci trupul
Său şi să bei sîngele Său.

Ioan 7:1-10
Discuţia dintre Isus şi fraţii Săi ne aminteşte de cuvintele pe care Isus le-a spus mamei sale la nunta din Cana:
„Femeie, ce am a face Eu cu tine? Nu Mi-a venit încă ceasul“ (2:4), probabil ceasul dezvăluirii identităţii Lui.
„Vremea Mea n-a sosit încă“ - spune şi de data aceasta Isus în faţa fraţilor Săi. La ce s-a referit El, acum? Contextul
ne vorbeşte despre ura lumii (7), iar versetele 11, 19, 25 şi 31 ne ajută să înţelegem că Isus vorbea despre ceasul în
care urma să fie dat în mîinile iudeilor pentru a fi răstignit.

Ioan spune că cele relatate se întîmplau în preajma „praznicului iudeilor, praznicul zis al Corturilor“. Ceasul de care
vorbea Isus trebuia să fie legat de praznicul Paştelui, iar pînă atunci mai erau cîteva luni bune. Ca unul care ştia
care anume avea să-i fie ceasul, nu s-a suit pe faţă la praznic ca să nu precipite evenimentele. De aceea „după ce
s-au suit fraţii Lui la praznic, S-a suit şi El, dar nu pe faţă, ci cam pe ascuns“ (10).

Unii ar fi tentaţi poate - ca şi fraţii Lui de fapt - să-L acuze pe Isus de laşitate. „Nimeni nu face ceva în ascuns, cînd
caută să se facă cunoscut: dacă faci aceste lucruri, arată-te lumii“ (7:4). Iar Ioan adaugă: „Căci nici fraţii Lui nu
credeau în El“ (5). Dar ceea ce vrea Ioan să scoată în evidenţă este faptul că Isus era atît de conştient de identitatea
Lui şi de trimiterea Lui, încît ştia şi ceasul în care avea să urmeze deznodămîntul.

Istoria implicării lui Dumnezeu în viaţa poporului Său este o istorie paradigmatică. Tiparele pe care le statorniceşte
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1
Dumnezeu în istorie nu sînt la întîmplare. Sărbătorile iudeilor, de pildă, arătau în acelaşi timp şi înapoi, dar şi
înainte. Am văzut deja că Mesia, acel Prooroc ca Moise era aşteptat în Israel în fiecare an pînă la miezul nopţii.
Punctul focal al aşteptării era comutat pe Paştele anului următor, abia după ce miezul nopţii confirmase că ceasul
venirii lui Mesia n-a sosit încă. În capitolul 13 Ioan precizează că era „înainte de Praznicul Paştelui“. În acest
context, „Isus, ca Cel care ştia că i-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl“ (13:1) începe pregătirile
pentru noaptea adevăratului Paşte.

Nu numai la Ioan găsim această preocupare pentru paradigma Paştelui, ci şi Matei subliniază această focalizare
clară a lui Isus: „Ştiţi că după două zile vor fi Paştele; şi Fiul omului va fi dat ca să fie răstignit“ (Matei 26:2). Nici
mai devreme, nici mai tîrziu, pare să spună Isus.

7: 11-24
Este de remarcat faptul că dialogul care se înfiripează între Isus şi iudei continuă să rămînă în tiparul deuteronomic:
„Învăţătura Mea - le spune Isus celor ce se mirau de cuvintele Lui - nu este a Mea, ci a Celuice M-a trimes pe
Mine“ (16). „Cine vorbeşte de la sine, caută slava lui însuş; dar cine caută slava Celui ce L-a trimes, acela este
adevărat, şi în El nu este strîmbătate“ (18). Numai că nu le spune Isus: „Nu v-a dat Dumnezeu un tipar clar după
care să testaţi pe proorocii care se pretind că vin de la Dumnezeu“? Oricine caută slava lui însuşi, caută de fapt să
vă îndrepte ochii nu spre Dumnezeu, ci spre sine, şi pe un astfel de prooroc trebuie să-l omorîţi cu pietre. Tot la fel
trebuie să faceţi şi cu cel care „va avea îndrăzneală să spună în Numele Meu un cuvînt pe care nu-i voi porunci să-l
spună“ (Deut. 18:20). Confundînd tradiţia voastră cu porunca lui Dumnezeu, voi Mă consideraţi un astfel de
prooroc, „pentrucă am însănătoşat un om întreg în ziua Sabatului“ (23). Nu potriveala Mea în tiparul Scripturii este
problema - pare să le spună Isus - ci încăpăţînarea voastră de a umbla după slava pe care v-o daţi unii altora şi nu
după împlinirea voii lui Dumnezeu. „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este
de la Dumnezeu, sau dacă Eu vorbesc dela Mine“ (17). Dacă aţi judeca nu după înfăţişarea pe care aţi dat-o voi
lucrurilor lui Dumnezeu, ci după dreptate, după ceea ce Dumnezeu a vrut să spună şi să facă prin aceste lucruri, aţi
pricepe.

7:25-36
Pentru o singură clipă, pare că vorbirea lui Isus a paralizat pe oponenţii Săi, iar aceasta pune în uimire poporul
adunat la praznic. Întrebarea care se naşte în mintea locuitorilor Ierusalimului - „Nu cumva, în adevăr, cei mai mari
vor fi cunoscut că El este Hristosul?“ (26) - este tocmai întrebarea la care şi-a propus Ioan să răspundă în cartea sa.
Ea dezvăluie un tipar de gîndire. Pentru credincioşii de rînd era normal ca Mesia să fie recunoscut şi recomandat de
preoţi, de mai marii norodului. Iată de ce tot ei sînt şi cei care dau răspuns întrebării pe care tocmai o ridicaseră -
„Dar noi ştim de unde este omul acesta; însă, cînd va veni Hristosul, nimeni nu va şti de unde este“ (27).

Atunci cînd caută să elimine posibilitatea supărătoare a adevărului problemei ridicate de ei înşişi în întrebarea de
mai înainte, Isus le ia în serios obiecţia şi le răspunde în tiparul deuteronomic: „Eu n-am venit de la Mine însumi, ci
Cel ce M-a trimis este adevărat şi voi nu-L cunoaşteţi. Eu îl cunosc, căci vin de la El şi El M-a trimes“. Oare putea
Isus să fie mai clar în declararea faptului că El este proorocul acela „ca Moise“ pe care Dumnezeu l-a ridicat din
mijlocul lor şi în care a pus cuvintele Lui pentru ca oricine ascultă aceste cuvinte să trăiască?

Şi acest incident se termină cu răspunsul celor care au asistat la el: „Mulţi din norod au crezut în El...“. Dar
cuvintele lor - „Cînd va veni Hristosul, va face mai multe semne decît a făcut omul acesta“ califică credinţa lor.
Oare o astfel de credinţă duce la viaţă? Cu siguranţă că nu! Pentru că viaţa vine numai din credinţa în Hristos, Fiul
lui Dumnezeu. Or, pentru cei ce crezuseră, Isus nu era decît „omul acesta“. Hristosul era încă departe, pentru că
tiparul lor mesianic era departe de a fi cel adevărat. Din pricina aceasta ei îl dădeau pe Hristos din mîini pe o
himeră ce nu avea să se materializeze niciodată. Pericolul era imens. De aceea Isus încearcă să completeze prin
cuvintele pe care le rosteşte din versetul 33-36 dimensiunea care lipsea obiectului credinţei lor: dumnezeirea Sa,
mesianitatea Sa. El nu era „omul acesta“, ci însuşi Hristosul.

Versetul 33 subliniază încă o dată tiparul deuteronomic pe care Ioan caută să-l umple cu persoana lui Isus: „Mă duc
la Cel ce M-a trimes...“ Prin aceste cuvinte El vine să afirme faptul că deşi Dumnezeu L-a ridicat din mijlocul lor,
El este mai mult decît un semen al lor, uns de Dumnezeu pentru o lucrare, fie ea chiar şi mesianică. El este Cel
venit de la Dumnezeu şi Cel care se va întoarce la Dumnezeu, căci este Dumnezeu.

7:37-39
În acest context versetele 37-39 devin punctul culminant al capitolului. De data aceasta cadrul în care se poartă
discuţia este poate la fel de important ca discuţia însăşi. Sîntem la Sărbătoarea Corturilor, sărbătoare supranumită
sărbătoarea „turnării apei“. Simbolul apei era în mod evident simbolul binecuvîntării materiale şi spirituale după
care tînjea fiecare israelit. La această sărbătoare, prin ceremonialul ei, toţi îşi aduceau aminte de promisiunile lui
Dumnezeu făcute în Isaia 44. „Nu te teme de nimic robul Meu Iacov, Israelul Meu pe care l-am ales. Căci voi turna
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1
ape peste pămîntul însetat şi rîuri peste pămîntul uscat; voi turna Duhul Meu peste sămînţa ta şi binecuvîntarea Mea
peste odraslele tale şi vor răsări ca firele de iarbă între ape, ca sălciile lîngă pîraiele de apă. Unul va zice «Eu sînt al
Domnului»! Altul se va numi cu numele lui Iacov; iar altul va scrie cu mîna lui: «Al Domnului sînt!» Şi va fi cinstit
cu numele lui Israel“ (2-5).

În ultima zi a praznicului, în care preoţii înconjurau altarul nu odată, ci de şapte ori, imediat după ceremonialul
turnării apei şi după intonarea Hallelului era un moment de linişte, care marca pregătirea pentru o secţiune
următoare a zilei - aducerea jertfelor. După această ultimă turnare a apei, cînd nădejdile tuturor se reorientau spre
un Praznic următor,14 căci la praznicul care tocmai se sfîrşise Duhul lui Dumnezeu nu fusese revărsat, „Isus a stătut
în picioare, şi a strigat: «Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea»“. Adică dacă cineva aşteaptă cu adevărat
ceea ce simbolizează această turnare a apei, să ştie că apa pe care Israel o aşteaptă de la Dumnezeu a venit. Toţi au
înţeles, probabil, că Isus se referea la Duhul Sfînt, deoarece ritualul simboliza revărsarea Duhului făgăduit de
Dumnezeu prin profeţii Săi. Comentariul lui Ioan - „Spunea cuvintele acestea despre Duhul...“ (39) - subliniază
această legătură dintre apă şi Duh şi, în mod evident, prin el Ioan încearcă să ajute pe cititorii săi să facă legătura
aceasta.

40-53
Ca şi în celelalte cazuri şi de data aceasta totul se termină cu un răspuns, pentru că orice revelaţie din partea lui
Dumnezeu cere un răspuns din partea noastră. Iar răspunsul ce urmează din versetele 40-52, nu numai că împarte
mulţimea în două grupuri clare - cei care au crezut şi cei care n-au crezut - dar confirmă încă o dată că Ioan opera
încă în tiparul deuteronomic: „Unii din norod cînd au auzit cuvintele acestea ziceau: « Acesta este cu adevărat
Proorocul». Alţii ziceau: « Acesta este Hristosul»“. (40, 41).

Întrebarea la care încearcă să răspundă Ioan prin evanghelie reapare, de data aceasta pe buzele mai marilor
norodului: „A crezut în El vreunul din mai marii noştri sau din farisei?“ (48).

Din nou contextul este important ca să înţelegem tiparul pe care vrea Ioan să-l dărîme. Aprozii sînt trimişi ca să-L
prindă, dar ei rămîn fascinaţi de vorbirea lui Isus. Şi fascinaţia lor este cu atît mai semnificativă cu cît o afirmă ei
înşişi în faţa fariseilor: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta!“ (46). Răspunsul aprozilor îi sperie pe
farisei şi în reacţia lor devine clar tiparul cu care operau: „Doar n-aţi fost duşi şi voi în rătăcire?“ Uitaţi-vă şi voi, „a
crezut în El vreunul din mai marii noştri sau din farisei?“ (47, 48). Ca şi cum argumentul lor cel mai puternic ar fi
fost acesta. Dacă mai marii norodului şi fariseii, cei care cunosc Scripturile - nu ca şi norodul acesta blestemat
„care nu ştie Legea“ (49) - n-au crezut în El, atunci cu siguranţă nu este El Hristosul. Singurul care nu se simte bine
în prezenţa unui astfel de argument, dar care n-are totuşi curajul să-l combată direct, pare să fie Nicodim (50-52).

Concluzii şi aplicaţii
„Cine mănîncă trupul Meu, şi bea sîngele Meu, are viaţa vecinică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul
Meu este cu adevărat o hrană, şi sîngele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănîncă trupul Meu, şi bea sîngele
Meu, rămîne în Mine, şi Eu rămîn în el“ (Ioan 6:54-56).

Să ne imaginăm scena Cinei Domnului dintr-una din bisericile noastre. Textul clasic care se citeşte cu o astfel de
ocazie este cel din 1 Corinteni 11: „Faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea - spune Scriptura - pentrucă, ori de cîte
ori mîncaţi din pînea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, pînă va veni El. De aceea, oricine
mănîncă pînea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic, va fi vinovat de trupul şi sîngele Domnului“
(24, 26, 27, s.n.). După această solemnă atenţionare urmează un îndemn: „Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuş,
şi aşa să mănînce din pînea aceasta şi să bea din paharul acesta. Căci cine mănîncă şi bea, îşi mănîncă şi bea osînda
lui însuş, dacă nu deosebeşte trupul Domnului (28, 29, s.n.). Acest îndemn împarte de obicei biserica în două
categorii de oameni. Cei care s-au cercetat şi se consideră vrednici, iau parte la Masa Domnului, iar cei care s-au
cercetat şi nu se consideră vrednici, nu iau parte la ea. Ce anume spune în sinea lui fiecare dintre ei?

De obicei ne cercetăm să vedem dacă sîntem vrednici ca să mîncăm trupul Domnului şi să bem sîngele Lui, iar
dacă nu ne socotim vrednici nu ne împărtăşim. Dar oare cît de „vrednic“ este cel care îndrăzneşte să se ridice şi să
ia pîinea şi vinul? Nu cumva o astfel de practică este nu numai nebiblică, dar efectele ei în timp sînt dezastruoase
pentru Biserica lui Hristos? Fariseismul manifestat în legalism şi în lipsă de iertare este dovada stricăciunii pe care
a adus-o între noi o astfel de înţelegere a cercetării pe care sîntem chemaţi s-o facem înainte de a întinde mîna după
pîine şi după vin.

Isus Hristos a spus: „Cine mănîncă trupul Meu, şi cine bea sîngele Meu, are viaţa vecinică“ şi nu cine are viaţa
14
Credinţa tuturor era că revărsarea Duhului Sfînt trebuia să aibă loc cu ocazia Sărbătorii Corturilor, pentru că tot atunci se coborîse slava lui Dumnezeu şi
peste Cort şi peste Templu.
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1
vecinică să mănînce trupul Meu şi să bea sîngele Meu. Singura mea vrednicie de a mînca trupul lui Isus şi de a bea
sîngele Lui este curajul de a mă cerceta şi de a recunoaşte păcătoşenia mea şi nevoia mea de Hristos. Tot apostolul
Ioan ne spune în prima sa epistolă: „Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întunerec, minţim şi nu trăim
adevărul. Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuş este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sîngele lui
Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat“ (1 Ioan 1:6, 7). Asociind textul din Corinteni cu cel din Ioan am
putea spune că a te cerceta să vezi dacă eşti vrednic să te împărtăşeşti cu trupul şi sîngele Domnului înseamnă a
vedea dacă umbli sau nu în lumină. Dar dacă umblarea în lumină înseamnă să nu ai nici un păcat, şi dacă aceasta te
face vrednic să întinzi mîna în blid, de ce ar mai fi nevoie ca sîngele lui Isus Hristos să ne curăţească de orice
păcat? Iar, în ultimă instanţă, de ce nu există părtăşie între cei care îndrăznesc totuşi să se ridice să mănînce trupul
Domnului şi să bea sîngele Lui? Oare nu tocmai pentru că făţărnicia noastră nu o îngăduie? Noi „avem părtăşie unii
cu alţii“ - ne spune Ioan - pentru că am avut curajul să umblăm în lumină, adică să recunoaştem că avem nevoie de
viaţa pe care ne-o poate da numai trupul şi sîngele Domnului Isus.
Oare nu la aceasta ne îndeamnă Scriptura? A ne cerceta pe noi înşine înseamnă a recunoaşte nevoia noastră de
Hristos, a recunoaşte păcătoşenia noastră. Textul din Corinteni nu spune: Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuşi
şi dacă este vrednic să mănînce, să mănînce, ci „fiecare să se cerceteze dar pe sine însuş şi aşa să mănînce din
pînea aceasta şi să bea din paharul acesta“ (1 Cor. 11:28, s.n.). Este spre osînda mea ca să mănînc trupul Domnului
Isus şi să beau sîngele lui dacă nu m-am cercetat. Dar ce trebuie să fac dacă după ce m-am cercetat mă descopăr
păcătos? N-a spus Domnul Isus celor care stăteau în faţa Lui: „Eu sînt Pînea vieţii... Pînea, care se pogoară din cer,
este de aşa fel, ca cineva să mănînce din ea, şi să nu moară... Dacă mănîncă cineva din pînea aceasta, va trăi în
veac... Dacă nu mîncaţi trupul Fiului omului, şi dacă nu beţi sîngele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă“ (Ioan 6:48, 50,
51, 53)? Nu sînt chemat să mănînc pentru că am viaţă în mine însumi, ci ca să am viaţă în mine însumi.

Dar - vor comenta unii - oare ceea ce spune Isus în Ioan 6 nu se referă la acel act iniţial al credinţei în Hristos? Iar
în acest caz, Cina Domnului este comemorarea acestui act iniţial şi deci nu trebuie să aplicăm la Cină cele spuse în
Ioan.

Oare aşa să fie? Nu spune Pavel în Corinteni: „Ori de cîte ori mîncaţi din pînea aceasta şi beţi din paharul acesta,
vestiţi moartea Domnului“ (1 Cor. 11:26 s.n.)? Ce înseamnă a vesti moartea Domnului dacă nu a recunoaşte că ea a
trebuit să fie din pricina păcatelor noastre şi că ea este operantă şi azi ca şi în acea primă zi în care am crezut în El?
Numai asocierea morţii Domnului cu păcatele noastre ne va vindeca de păcat şi ne va „îmbolnăvi“ de îndurare şi de
iertare faţă de semeni. Asocierea morţii Domnului cu „neprihănirea noastră“ - care, comparată cu cea a lui
Dumnezeu, oricum, nu poate fi decît făţarnică - ne îmbolnăveşte de fariseism, de mîndrie, de judecată şi de
neiertare. Ori de cîte ori ne ridicăm ca să mîncăm trupul Domnului şi să bem sîngele Lui pentru că ne-am cercetat şi
ne-am socotit vrednici, să ne aducem aminte de rugăciunea aceluia care sta în picioare în Templu şi zicea:
„Dumnezeule, Îţi mulţumesc că eu nu sînt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul
acesta“ (Luca 18:11) şi să nu uităm că nu cel ce sta în picioare mîndru de vrednicia lui, ci cel ce „sta deoparte, şi nu
îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept, şi zicea «Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!»“,
acela „s-a pogorît acasă socotit neprihănit“ (Luca 18:13, 14).

Cum ar fi dacă cu proxima ocazie am ruga să se ridice în picioare cei ce se simt nevrednici să ia Cina Domnului?
Iar după ce s-a explicat semnificaţia ei, ei ar fi cei îndemnaţi să mănînce trupul Domnului şi să bea sîngele Lui?
Biserica noastră s-ar vindeca cu siguranţă! Cum ar fi dacă Cina Domnului ar înlocui rugăciunea prin care cineva se
hotărăşte să-L primească pe Hristos în viaţa lui? Dacă după o explicaţie corectă a cuvintelor Domnului Isus din
Ioan 6 am repeta Cuvintele Lui în auzul celor care doresc împăcarea cu El: „Eu sînt Pînea vie, care s-a pogorît din
cer. Dacă mănîncă cineva din pînea aceasta, va trăi în veac; şi pînea pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl
voi da pentru viaţa lumii“ (6:51), aducîndu-le însă aminte că şi Iuda a fost între cei care au întrebat: „Doamne... la
cine să ne ducem?“ (Ioan 6:68).
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1
Hristos aduce iertare în loc de osîndă
Schiţa (8:1-9:41)

8:1-11 Ca Pîine şi Apă a vieţii, Isus îi oferă iertare femeii pe care păcatul a adus-o în faţa morţii: „Nici Eu nu te
osîndesc. Du-te, şi să nu mai păcătuieşti“ (11).
8:12-29 Isus se prezintă nu numai ca Pîine şi Apă a vieţii, ci şi ca Lumină a lumii. După cum cine a urmat stîlpul de
foc în pustie n-a umblat în întuneric, tot aşa „cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întunerec,
ci va avea lumina vieţii“ (8:12).
8:30-47 Nu descendenţa din Avraam, ci cunoaşterea adevărului cu privire la Isus ne poate elibera din robia
păcatului, de aceea toţi cei care-L resping pe Isus sînt osîndiţi.
8:48-59 Deşi este acuzat că are drac, Isus îşi afirmă direct şi deschis dumnezeirea - „Adevărat, adevărat vă
spun că mai înainte ca să se nască Avraam, sînt Eu“ (8:58).
9:1-12 Vindecarea orbului din naştere vine ca o pecete pe pretenţia lui Isus de a fi Lumina lumii. Alege să facă
minunea tot într-o zi de Sabat, nu pentru ca să strice Sabatul, ci ca să-i redea acestuia funcţia pe care i-a
hotărît-o Dumnezeu - aceea de a focaliza privirile creaturii asupra Creatorului.
9:13-41 Fariseii îşi dau arama pe faţă, dovedind că îndoctrinarea în propriile lor tradiţii era definitivă şi
irevocabilă.

Comentariul capitolelor 8 şi 9
Ioan 8:1-11
Deşi în versiunea Cornilescu a Bibliei versetele 7:53-8:11 sînt puse între paranteze, atrăgîndu-ne astfel atenţia că
acest text lipseşte din manuscrisele cele mai vechi ale evangheliei lui Ioan, întreaga relatare din aceste versete pare
să fie totuşi importantă pentru dezvoltarea argumentului lui Ioan. În capitolul 5 Isus le spusese fariseilor că
problema lor are ca rădăcină acea dorinţă de slavă deşartă pe care o cîştigă dîndu-şi-o unii altora şi mulţumindu-se
cu atît. Aceasta a dus nu numai la nesocotirea Legii lui Moise, cu care ei se lăudau, ci i-a şi închis într-un cerc
vicios din care nu se mai puteau smulge ca să se întoarcă la adevărul Scripturilor. Nicodim tocmai dovedise acest
lucru în intervenţia lui de la sfîrşitul capitolului 7. Deşi nu este de acord cu atitudinea fariseilor cu privire la
persoana lui Isus, el nu are curajul să-i înfrunte direct.

În versetele ce urmează (8:1-11) Ioan vine să exemplifice adevărul pe care îl spusese Isus despre farisei în capitolul
5. În toată relatarea lui Ioan există cîteva lucruri care dovedeau lipsa de respect a cărturarilor şi a fariseilor faţă de
Legea lui Moise, cu a cărei cunoaştere se lăudau. În primul rînd conform textului din Deuteronom 22:22-24, atît
femeia, cît şi bărbatul vinovaţi de preacurvie trebuiau omorîţi cu pietre. Iar în acest caz ei se acuză prin propriile lor
cuvinte: „Învăţătorule, femeia aceasta a fost prinsă chiar cînd săvîrşea preacurvia“ (4). Cu cine? - ar fi întrebat
Moise..., dar ei au trecut cu vederea întrebarea Scripturii, făcîndu-se vinovaţi de călcarea Legii. Al doilea text din
Lege pe care-l călcau era Deuteronom 17:7: „Întîi mîna martorilor să se ridice asupra lui ca să-l omoare şi apoi
mîna întregului popor“. Legea avea o motivare mult mai profundă decît pedeapsa. Prin ea trebuia scos răul din
mijlocul poporului, continuă textul din Deuteronom. Or, ei nu puteau împlini în nici un fel această cerinţă a Legii
pentru că se făcuseră vinovaţi cu toţii de călcarea ei. De aceea Isus le spune: „Cine dintre voi este fără păcat, să
arunce cel dintîi cu piatra în ea“ (Ioan 8:7).

Atunci cînd, „mustraţi în cugetul lor“, au aruncat pietrele şi au plecat, ei ar fi trebuit să-şi spună: „Ceva nu este în
ordine cu modul în care ne raportăm noi la Lege“. O astfel de convingere le-ar fi dat şansa să-şi reevalueze poziţia
faţă de Legea lui Moise şi deci implicit şi poziţia faţă de Hristos. Dar lucrul acesta nu s-a întîmplat, cum se va
vedea de fapt în continuare.

Răspunsul pe care Isus l-a dat femeii este pe deplin legitimat de Vechiul Testament. În Isaia Dumnezeu a spus:
„Veniţi totuş să ne judecăm... De vor fi păcatele voastre cum e cîrmîzul“ - şi aşa erau păcatele acestei femei - „se
vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lîna“ (Is. 1:18).

12-29
Să ne amintim că sîntem la Sărbătoarea Corturilor. În cartea sa Isus, Mesia (Jesus The Messiah), Alfred Edersheim
spune că la 14 Tishri (care corespunde pe calendarul nostru cu sfîrşitul lui septembrie sau începutul lui octombrie),
toţi pelerinii erau sosiţi în Ierusalim şi în întreaga cetate se ridicau corturi. Era considerată cea mai mare dintre
sărbătorile iudaice, de aceea se şi numea Praznicul cel Mare. Dintre cele trei sărbători - cea a Paştelui, cea a
Primelor Roade şi cea a Corturilor - Sărbătoarea Corturilor privea cel mai mult înspre viitor. 15La sărbătoarea
15
Paştele, care comemora eliberarea din Robia Egipteană, s-a împlinit în moartea şi învierea Domnului Isus Hristos, pentru că prin credinţa în El noi sîntem
eliberaţi din robia păcatului nostru, ca să trăim cu şi pentru Dumnezeu. Sărbătoarea Primelor Roade s-a împlinit odată cu pogorîrea Duhului Sfînt în ziua
Cincizecimii. „Şi voi - ne spune Pavel - după ce aţi auzit cuvîntul adevărului (Evanghelia mîntuirii voastre), aţi crezut în El, şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul
Sfînt, care fusese făgăduit, şi care este o arvună a moştenirii noastre...“, o primă parte a ceea ce urmează să vină (Ef.1:13, 14, s.n.). Împlinirea acestei sărbători
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1
Corturilor, în fiecare zi, pelerinii înconjurau altarul cu ramurile de finic în mîini şi strigau: „Mîntuieşte
acum, te rugăm,O,Doamne! Te rugăm, O,Doamne trimite prosperitate (Ps. 118:25 traducerea din Mishna
4.5, p.178). Împlinirea acestei rugăciuni şi aşteptări va fi atunci cînd gloata cea mare, „din orice neam, din
orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă“ va sta „în picioare înaintea scaunului de domnie şi
înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mîni“; şi vor striga: «Mîntuirea este a
Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul lui de domnie, şi a Mielului!» “ (Apoc. 7:9, 10). Secerişul era
terminat şi praznicul începea cu mulţumire. Alături de mulţimea jertfelor zilnice 16 ceremonialul turnării apei era
punctul focal al întregii sărbători, de aceea praznicul a şi primit numele de „Casa Revărsării“, întregul ceremonial
arătînd înspre revărsarea Duhului Sfînt promis de Dumnezeu (Is. 44:1-5). Deşi era punctul focal al praznicului,
ceremonialul turnării apei nu era singurul. În fiecare seară, toţi cei veniţi la sărbătoare asistau la ceremonialul
luminilor. În Mishna17 găsim scris că „la sfîrşitul primei zile a Praznicului, ei (pelerinii) au coborît în Curtea
Femeilor18 unde se făcuse o uriaşă redecorare. Acolo fuseseră aşezate patru candelabre de aur cu patru vase de aur
aşezate în vîrful lor şi patru scări, cîte una rezemată de fiecare candelabru. Lîngă fiecare candelabru stătea cîte un
tînăr din familiile de preoţi, iar aceştia aveau în mîinile lor vase conţinînd în total treizeci de litri de ulei. Uleiul din
vase era golit în vasele de aur (5.2). Mucurile candelabrelor erau făcute din hainele preoţeşti uzate. Atunci cînd se
aprindeau candelabrele, nu era nici o curte din Ierusalim care să nu reflecte lumina din Beth ha-She'ubah“ (5.3).19
Edersheim spune că aceste nopţi luminate se numeau bucuria Sărbătorii, iar Mishna adaugă: „Cel care n-a văzut
niciodată bucuria acestei Beth ha-She'ubah (cum numeau ei sărbătoarea) n-a văzut de fapt bucurie în toată viaţa lui“
(5.1). Această „bucurie festivă“, a cărei origine nu este foarte clară, 20 era corelată cu nădejdea bucuriei marelui
seceriş, cînd urma să aibă loc convertirea lumii păgîne. Sărbătoarea era încărcată cu aşteptarea mesianică pentru că
marele seceriş avea să fie lucrarea directă a lui Mesia. Conceptul luminii - spune în continuare Edersheim - era
legat în mod deosebit de persoana lui Mesia. Cînd bătrînul Simeon a luat în braţe pruncul în Templu a zis: „Acum,
slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpîne, după cuvîntul Tău. Căci au văzut ochii mei mîntuirea Ta, pe care ai
pregătit-o să fie înaintea tuturor popoarelor, lumina care să lumineze neamurile, şi slava poporului Tău Israel“
(Luca 2:29-32).

Capitolul 7 din Ioan s-a consumat „în ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului“, în ziua în care altarul
era înconjurat de şapte ori şi în ziua în care apa era turnată pentru ultima dată pe altar. Tot în acea zi - spune
Edersheim - se desfăceau corturile şi se pregătea încheierea sărbătorii. Evenimentele din capitolul 8 au avut loc a
doua zi dimineaţă. Candelabrele erau stinse, în locul luminii era funingine, oboseală, aşteptări neîmplinite. Din
bucuria luminii de Beth ha-She'ubah, care strălucise simbolic din Ierusalim înspre marginile pămîntului, n-au mai
rămas decît mucurile fumegînde ale uriaşelor candelabre. Israelul întreg, care cu o zi înainte se simţea atît de mare
şi de important încît pretindea că are un mesaj şi o nădejde pentru toate celelalte popoare ale lumii, se vedea obligat
să se restrîngă la dimensiunile neglijabile ale existenţei lui cotidiene. Oare cît va mai trece pînă cînd marea lor
nădejde se va împlini, întrebau poate cei în inima cărora ardea aşteptarea acelor zile.

„Eu sînt Lumina lumii“ - a strigat Isus în acel context al candelabrelor nădejdii acoperite de funingine. „Cine Mă
poate fi înţeleasă astfel. Dar atunci împlinirea se face printr-o radicală răsturnare de paradigmă. În Vechiul Testament primele roade erau oferite de om, în ziua
de Rusalii, le oferă Dumnezeu, în Persoana Duhului Sfînt.

Dar împlinirea Sărbătorii Primelor Roade poate fi înţeleasă şi în lumina a ceea ce ne spune Iacov: „El de bună voia Lui ne-a născut prin Cuvîntul adevărului,
ca să fim un fel de pîrgă a făpturilor Lui“ (1:18, s.n.). Această interpretare a împlinirii este mult mai aproape de ceea ce se întîmpla în Vechiul Testament, şi de
ceea ce aştepta de fapt Dumnezeu prin sărbătoarea aceasta. La coborîrea Duhului Sfînt s-a împlinit astfel ceea ce a profeţit Isaia (44:1-5), oamenii n-au dat
ceva lui Dumnezeu, ci s-au dat pe ei înşişi lui Dumnezeu.

Sărbătoarea Corturilor continuă să privească spre acel viitor pe care-l profeţeşte Ioan în Apocalipsa: „După aceea m-am uitat, şi iată că era o gloată mare, pe
care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi
înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mîni; şi strigau cu glas tare, şi ziceau: «Mîntuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe
scaunul lui de domnie, şi a Mielului!» “ (7:9,10).

16
De acest Praznic se aduceu cele mai multe jertfe: 71 de viţei, 14 berbeci şi 105 miei, afară de toate jertfele pe care le aducea poporul.
17
„Mishnah poate fi definită ca fiind depozitul a patru secole de activitate iudaică religioasă şi culturală din Palestina, începînd cu o dată timpurie incertă
(probabil undeva pe la jumătatea secolului al II-lea î.Hr.) şi sfîrşind aproape de sfîrşitul secolului al II-lea d.Hr. Obiectul acestei activităţi a fost păstrarea,
cultivarea şi aplicarea în viaţă a Legii (Torah), în forma în care multe generaţii de lideri religioşi iudei au ajuns s-o înţeleagă“. (The Mishnah, Translated from
the Hebrew with introduction and brief explanatory notes by Herbert Danby, D. D., Oxford University Press, 1933, p. xiii).
18
Faptul că femeile aveau o curte a femeilor în Templu, şi faptul că femeia prinsă în preacurvie a fost adusă la Isus, poate fi o dovadă că Isus se afla în
prezenţa uriaşelor candelabre fumegînde, care aminteau de ceremonialul luminii.

19
Idem, p. 179-180.
20
Tradiţia spune că norul slavei lui Dumnezeu - Shekinah - s-a pogorît peste Cortul Întîlnirii, iar apoi peste Templul lui Solomon în ziua de 15 Tishri, prima zi
a Marelui Praznic.
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1
urmează pe Mine, nu va umbla în întunerec, ci va avea lumina vieţii“ (8:12). Cuvintele lui au ajuns exact la ţintă.
Deducem lucrul acesta din întrebarea cu care-L întîmpină fariseii la auzul acestor cuvinte. Nu cu înţelesul
cuvintelor lui Isus se frămîntau ei, ci cu autoritatea în baza căreia Şi-a permis să le rostească: „Tu mărturiseşti
despre Tine însuţi: deci mărturia Ta nu este adevărată“ (13). Cînd alături de mărturia Sa, despre care Isus spune că
era suficientă în sine - „căci Eu ştiu de unde am venit şi unde Mă duc, dar voi nu ştiţi nici de unde vin nici unde Mă
duc“ - El invocă mărturia Tatălui, fariseii îl întreabă: „Unde este Tatăl Tău?“ (19). Isus le răspunde: „Voi nu Mă
cunoaşteţi nici pe Mine, nici pe Tatăl Meu. Dacă M-aţi cunoaşte pe Mine, aţi cunoaşte şi pe Tatăl Meu“, subliniind
astfel totala lor înstrăinare de Scriptură şi de Dumnezeu. Într-o astfel de situaţie, era normal ca Isus să reia discuţia
din 7:33-36 şi să o lărgească cu problema păcatului şi a implicaţiilor lui pentru cei care îl resping pe El - „Eu Mă
duc şi Mă veţi căuta şi veţi muri în păcatul vostru...“ (21, s.n.) - precum şi cu afirmarea mult mai clară a divinităţii
Lui: „Voi sînteţi de jos“, le-a zis El, „Eu sînt de sus; voi sînteţi din lumea aceasta, Eu nu sînt din lumea aceasta. De
aceea v-am spus că veţi muri în păcatele voastre, căci dacă nu credeţi că EU SÎNT veţi muri în păcatele
voastre“(23,24).

Şocul acestui „EU SÎNT“ a fost destul de mare ca iudeii să tresară şi să se grăbească să-i pună întrebarea: „Cine eşti
Tu?“ (25). Răspunsul lui Isus vine din nou pe tiparul deuteronomic: „Celce M-a trimes, este adevărat; şi Eu ce am
auzit de la El, aceea spun lumii“ (26). Iar pentru că ei nu înţeleg afirmaţia, Isus împinge lucrurile mai departe:
„Cînd veţi înălţa pe Fiul omului, atunci veţi cunoaşte că Eu sînt, şi că nu fac nimic de la Mine însumi, ci vorbesc
după cum M-a învăţat Tatăl Meu. Cel ce M-a trimes este cu Mine. Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac
ce-I este plăcut“ (28, 29).

30-47
Vorbirea aceasta era destul de clară pentru ca mulţi să creadă în El - spune Ioan. Dar Isus care ştia ce este în om şi
în ce anume credeau aceştia, probează credinţa lor spunîndu-le: „Dacă rămîneţi în cuvîntul Meu, sînteţi în adevăr
ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi“ (31, 32).

Confruntarea care se naşte ca răspuns la cuvintele lui Isus dovedeşte falsitatea credinţei lor şi a tiparului lor
mesianic. Tot ce-şi doreau aceşti iudei era împlinirea visurilor lor naţionaliste, şi ciudat era faptul că ei credeau că
pentru intervenţia lui Dumnezeu este suficientă descendenţa lor firească: „Noi sîntem sămînţa lui Avraam, şi n-am
fost robii nimănui“ - îi răspund ei - „cum zici Tu:«Veţi fi slobozi!»“(33)

În mintea lor, descendenţa lor din Avraam, pare să fie un fel de scut împotriva oricărei robii. Oare ce să fi însemnat
pentru ei propriile lor cuvinte: „N-am fost niciodată robii nimănui?“ Ar fi fost o minciună mult prea transparentă
dacă ei s-ar fi referit strict la planul fizic. S-ar putea ca faţă de romani să nu se socotească robi, dar Asiria şi
Babilonul nu erau încă şterse din memoria lor. Templul pe care-l dărîmase Pompei se reclădea încă sub ochii lor.
Singura explicaţie plauzibilă pentru cuvintele lor ar fi posibilă doar pe plan spiritual. Chiar dacă am fost în Robia
Asiriană şi în cea babiloniană şi chiar dacă acum sîntem sub ocupaţie romană, în spiritul nostru noi n-am fost robii
nimănui. Atunci cînd Antiochus Epiphane a vrut să stingă religia noastră, am preferat să murim decît să cedăm. Nu
aşa s-a născut secolul de libertate şi de refacere naţională din timpul Macabeilor - puteau să-l întrebe ei pe Isus?

Dacă la aşa ceva se gîndeau ei cînd au replicat la cuvintele lui Isus, atunci întregul discurs care urmează este pe
deplin justificat. În versetele 34 şi 35 Isus readuce în discuţie problema păcatului: „Oricine trăieşte în păcat este rob
al păcatului şi robul nu rămîne pururea în casă,fiul însă rămîne pururea“. Iar în versetul următor Isus se pune pe
Sine într-un contrast clar cu ei, numindu-se pe Sine „Fiul“, iar pe ei robi: „Deci dacă Fiul vă va face slobozi, veţi fi
cu adevărat slobozi“.

Din versetele 37-47 îi dovedeşte păcătoşi, în ciuda descendenţei lor, separînd astfel cele două lucruri, pentru ca să
nu se mai poată justifica în acest fel. Iar pe baza păcatului de care se fac vinovaţi, Isus le atrage atenţia asupra realei
lor descendenţe spirituale.

Iudeilor li se pare că Isus a întrecut măsura, de aceea, de data aceasta încearcă să atace ei: „Noi nu sîntem copii
născuţi din curvie; avem un singur tată, pe Dumnezeu“. Noi nu sîntem, dar Tu, eşti! „Nu zicem noi bine că eşti
samaritean şi că ai drac?“ (48). Noi sîntem iudei, Tu eşti samaritean, noi avem ca Tată pe Dumnezeu, Tu ai drac.
Iată de ce am spus că noi n-am fost robii nimănui. Avînd ca tată pe Avraam şi prin el pe Dumnezeu, noi ştim de
unde venim şi ştim unde mergem.

Statutul pe care pretindeţi că-l aveţi, ar trebui să se dovedească în rolul pe care-l jucaţi. Faptele voastre dau pe faţă
adevăratul vostru statut: „Voi aveţi ca tată pe diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a
fost ucigaş şi nu stă în adevăr pentru că în el nu este adevăr. Ori de cîte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui,
căci este mincinos şi tatăl minciunii. Iar pe mine pentru că spun adevărul, nu Mă credeţi. Cine dintre voi Mă poate
dovedi că am păcat?“ (44-46). Argumentul lui Isus pare să fie simplu: trăirea voastră dovedeşte statutul vostru şi
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1
orice aţi face nu vă puteţi ascunde după deget.

Atmosfera era încinsă, pentru că de data aceasta Isus a fost direct şi clar. În fiecare moment s-ar fi putut aştepta la o
reacţie violentă din partea lor. Cu toate acestea, în pofida invectivelor care I s-au adresat, Isus duce provocarea mai
departe: „Dacă păzeşte cineva cuvîntul Meu, în veac nu va gusta moartea“ (52) Această afirmaţie naşte stupefacţie
în rîndurile iudeilor, dovedind încă odată în plus, că ei judecau după înfăţişare (15) şi că întreaga lor gîndire este
blocată pe planul fizic. Isus tocmai le spusese de două ori că vor muri în păcatele lor, dar ei nu reuşesc să intre pe
lungimea lui de undă. Este firesc deci să-i pună întrebarea: „Cine te crezi Tu că eşti? ... Doar n-ai fi Tu mai mare
decît părintele nostru Avraam?“ Drept răspuns Isus se uită în ochii lor şi îi pune faţă în faţă cu o afirmaţie care nu se
mai putea răstălmăci în nici un fel: „Adevărat, adevărat vă spun că mai înainte ca să se nască Avraam, SÎNT EU“.
În mintea tuturor a apărut rugul aprins şi în urechile tuturor au răsunat cuvintele lui Dumnezeu spuse lui Moise:
„Eu sînt Cel ce sînt. Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: «Cel ce se numeşte „ EU SÎNT“ m-a trimes la voi» “
(Ex. 3:14). Mesajul era clar ca şi cristalul şi un astfel de mesaj cerea un răspuns la fel de clar. Şi el nu se lasă mult
aşteptat, pentru că „la auzul acestor vorbe, au luat pietre ca să arunce în El“ (59).

Întregul capitol se înfăşoară în jurul problemei păcatului. Iudeii par însă să fie orbi. Ei nu înţelegeu cum anume vor
muri în păcatele lor, pentru că nu înţelegeau problema păcatului în sine. Din răspunsurile lor rezultă că ei nu
reuşesc nici măcar să înţeleagă ce ar putea însemna aceasta şi cum anume s-ar aplica la ei ceea ce le spune Isus. Ori
de cîte ori Isus încearcă să-i tragă pe coordonata spirituală, ei ricoşează pur şi simplu. Toate răspunsurile lor fiind
date pe planul fizic (22, 33, 39, 52, 53, 57).

Ce anume din tradiţia lor legată de păcat îi împiedica să audă cuvintele lui Isus? 21

Ioan 9:1-34
Pare că prin acest capitol se încheie ceea ce a început Ioan în capitolul 5. În 5:17 Isus răspunde celor care erau
supăraţi că a vindecat în ziua Sabatului: „Tatăl Meu lucrează pînă acum şi Eu de asemenea lucrez“. La această nouă
vindecare, pe care o face tot în ziua Sabatului El le spune ucenicilor: „Cît este ziuă, trebuie să lucrez lucrările Celui
ce M-a trimes... După ce a zis aceste vorbe, a scuipat pe pămînt şi a făcut tină din scuipat. Apoi a uns ochii orbului
cu tina aceasta“ şi l-a trimis să se spele în Scăldătoarea Siloamului (9:4,6).

Reacţia iudeilor nu s-a lăsat mult aşteptată, pentru că, în ce-i priveşte pe iudei, zarurile păreau să fi fost aruncate.
Concluzia lor era clară şi definitivă: „Omul acesta - spun ei despre Isus - nu vine de la Dumnezeu pentru că nu ţine
Sabatul“ (16). Iar în versetul 22 Ioan ne spune că „iudeii hotărîseră acum că dacă va mărturisi cineva că Isus este
Hristosul, să fie dat afară din sinagogă“. Hotărîrea lor şi afirmaţia pe care o fac în faţa orbului care-şi căpătase
vederea ne dezvăluie din nou esenţa tiparului lor mesianic şi deci de ce l-au respins mai marii norodului pe Isus.
Socotindu-se iubitori de Lege şi de Dumnezeu, ei erau convinşi că Mesia trebuie să se conformeze tiparului tradiţiei
lor. Într-adevăr, Isus a venit şi a împlinit tiparul Scripturii, dar ironia este că toţi aceşti oameni, care se considerau
urmaşi ai lui Moise şi cunoscători ai Scripturilor, nu L-au cunoscut. Ei îi spun celui vindecat: „Ştim că Dumnezeu a
vorbit lui Moise, dar acesta nu ştim de unde este“. Nici măcar cinismul din răspunsul celui ce îşi căpătase vederea
nu-i trezeşte la realitate: „ «Aici este mirarea», le-a răspuns omul acela, «că voi nu ştiţi de unde este, şi totuş El
mi-a deschis ochii». Ştim că Dumnezeu n-ascultă pe păcătoşi; ci dacă este cineva temător de Dumnezeu şi face voia
Lui, pe acela îl ascultă. De cînd este lumea, nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. Dacă omul
acesta n-ar veni de la Dumnezeu, n-ar putea face nimic“ (30-33).

Folosindu-se de cuvintele acestui om, Ioan pune în contrast tiparul de gîndire al fariseilor cu ceea ce ar fi trebuit să
fie un tipar de gîndire corect pentru oricine se pretindea cunoscător al Legii lui Dumnezeu. Dar aroganţa lor n-are
margini: „ «Tu eşti născut cu totul în păcat», i-au răspuns ei, «şi vrei să ne înveţi pe noi?» Şi l-au dat afară“ (9:34) -
gestul celui care, deşi a rămas fără argumente, pentru că are puterea, nu renunţă la încăpăţînarea lui.

Ioan 9:35-41
Şi de data aceasta Isus împinge lucrurile spre zona clară, ajutîndu-l pe cel vindecat să ajungă la concluzia care să-i
aducă adevărata lumină, căci lumina de care orice om care vine în lume are nevoie - ne-a spus Ioan în primul
capitol - este viaţa care este în Isus. De aceea atunci cînd l-a întîlnit în Templu, Isus l-a întrebat: „Crezi tu în Fiul lui
Dumnezeu“? Iar cînd omul şi-a exprimat credinţa închinîndu-se Lui, Isus a rostit în auzul celor din jur cuvinte care
să le aducă aminte de verdictul lui Dumnezeu dat prin Isaia (6:10-13; 29:9-14, 42:1-7; 59:10 etc.). La reacţia lor
Isus le răspunde: „Dacă aţi fi orbi,... [adică dacă aţi recunoaşte că sînteţi orbi], n-aţi avea păcat; [căci Eu am venit
tocmai pentru ca să deschid ochii orbilor şi să ridic păcatul lumii] dar acum ziceţi:«Vedem!» Tocmai de aceea
păcatul vostru rămîne“ (41).

21
Vezi articolul despre Problema păcatului în tradiţia iudaică, din rezumatul cărţii, p.....
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1

În răspunsul orbului găsim tiparul de gîndire care putea duce la recunoaşterea lui Isus ca Mesia: „Dacă omul acesta,
n-ar veni de la Dumnezeu, n-ar putea face nimic“. Această frază pare să pregătească închiderea cercului. În
capitolul 5 Isus le spusese: „...lucrările pe care mi le-a dat Tatăl să le săvîrşesc, tocmai lucrările acestea, pe care le
fac Eu mărturisesc despre mine că Tatăl M-a trimis“ (36). Iar în capitolul 10 Isus va relua exact acelaşi gînd: „Dacă
nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu Mă credeţi. Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine [adică cuvintele
pe care le spun Eu despre Mine], credeţi măcar lucrările acestea ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este
în Mine şi Eu sînt în Tatăl“ (37, 38).

Schiţa textului
8:1-11 Mustrînd pe farisei şi iertînd pe femeia păcătoasă, Isus Îşi împlineşte rolul de Pîine şi Apă a vieţii doar
pentru cei ce-şi recunosc păcatul înaintea Lui.
8:12-20 Respingîndu-l pe Cel care este Lumina lumii, iudeii dovedesc nu numai că nu-L cunoşteau pe Isus, dar şi
faptul că nu cunoşteau nici Scripturile şi nici pe Tatăl.

8:21-24 Afirmîndu-şi dumnezeirea, Isus le atrage atenţia fariseilor asupra faptului că, din pricina necredinţei, vor
muri în păcatele lor.

8:25-29 Mulţi dintre cei care nu cred acum în Isus vor recunoaşte dumnezeirea Lui, abia în urma morţii şi învierii
Lui.
8:30-37 Numai cunoaşterea adevărului cu privire la Isus poate elibera din robia păcatului.
8:38-47 Descendenţa din Avraam nu rezolvă consecinţa păcatului, de aceea toţi cei care-l resping pe Isus sînt
osîndiţi.
8:48-59 Deşi este acuzat că are drac, Isus îşi afirmă direct şi deschis dumnezeirea - „Adevărat, adevărat vă spun că
mai înainte ca să se nască Avraam, sînt Eu“ (8:58).

Concluzii şi aplicaţii
Dacă scena din Templu (Ioan 8:1-11) s-ar actualiza în zilele noastre şi femeia păcătoasă ar fi adusă înaintea noastră,
ce-am face oare cu ea? Pe cîte luni am exclude-o din adunare? Dar dacă nu zece sau douzeci dintre noi ar afla
deodată de păcatul ei, ci numai tu singur, cum ai proceda? Ce anume i-a dat lui Isus dreptul să procedeze aşa cum a
procedat? Ce putem învăţa de la El în problema disciplinării sau a rezolvării păcatelor din biserică? Nu s-a temut
Isus că femeia aceasta păcătoasă va pîngări Împărăţia?

Dacă problema disciplinării în biserică ar fi privită prin prisma doctrinei iertării la care ne cheamă Dumnezeu,
bisericile noastre ar semăna mai mult a Împărăţie a lui Dumnezeu. Vindecarea rănilor lăsate de păcat s-ar face mai
repede, oamenii atinşi de păcat ar fi mai repede redaţi lucrării Împărăţiei. Ce este de făcut? Oare nu s-ar cuveni să
lăsăm tiparele fariseice şi să ne întoarcem la Scriptură? Veniţi să vedem ce ne spune ea despre recuperarea celui
căzut în păcat.

Du-te şi mustră-l între tine şi el singur...

„Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi El singur. Dacă te ascultă ai cîştigat pe
fratele tău“ (Mat. 18:15, s.n.). Cum şi cu asta gata? Să fie oare atît de simplu? Este suficient ca fratele meu să mă
asculte, să ia aminte, să-mi dea dreptate, să-şi recunoască păcatul sau să se pocăiască, ca să se închidă cazul? Biblia
spune că acest caz trebuie dus mai departe numai dacă cel care a fost mustrat nu vrea să asculte. Dacă cineva însă
mă „ascultă“, el trebuie iertat şi socotit ca frate al meu în continuare.

Nici unul dintre cei din zilele noastre n-ar fi făcut „greşeala“ pe care ar fi tentaţi mulţi dintre noi să creadă că a
făcut-o Isus. Noi am fi avut grijă să-l obligăm pe cel căzut să treacă prin toate furcile caudine înainte de a avea
curajul să considerăm cazul încheiat. Oare de ce procedează aşa Isus? Ce vrea să însemne acel „dacă te ascultă“?

Isus foloseşte acest termen, în aparenţă foarte „slab“ şi „imprecis“, pentru că în spatele lui exista un întreg concept
vechi testamental. După ce pune pe tapet păcatul poporului în toată adîncimea lui (Is. 1:3-14), şi consecinţele lui
(1:15), Dumnezeu spune prin profet: „Spălaţi-vă deci şi curăţiţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care
le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! Învăţaţi-vă să faceţi binele... Veniţi totuşi să ne judecăm - zice Domnul. De
vor fi păcatele voastre cum e cîrmîzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lîna. De
veţi voi şi veţi asculta, veţi mînca cele mai bune roade ale ţări; dar de nu veţi voi şi nu veţi asculta, de sabie veţi fi
înghiţiţi, căci gura Domnului a vorbit“ (1:16-20, s.n.). Domnul Isus foloseşte acelaşi termen - „dacă te ascultă, ai
cîştigat pe fratele tău“, adică, dacă acceptă să vină la judecată, dacă îi pare rău, dacă se pocăieşte, dacă îşi cere
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1
iertare, dacă acceptă să-şi aducă faptele la lumina Cuvîntului şi să se lase judecat de el, ai cîştigat pe fratele tău.
Ioan ne spune: „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimes pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie
mîntuită prin El... Judecata - continuă Ioan - stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai
mult întunerecul decît lumina, pentru că faptele lor erau rele“ (Ioan 3:17, 19).

Contextul în care a spus Domnul Isus cuvintele din Matei ne va ajuta să înţelegem mai bine semnificaţia celor
spuse de El. Totul a pornit de la o dispută pentru întîietate: „Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?“ Cu alte
cuvinte după ce criterii este diferenţiată valoarea noastră înaintea lui Dumnezeu? Isus pune înaintea lor un copilaş,
pe unul care, după numărul anilor, este lesne de înţeles că nu a reuşit să-şi adune prea multe merite,să facă prea
multe lucruri care să-i dea dreptul să intre în această competiţie. „Oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti
micuţi, cari cred în Mine - spune El - ar fi mai de folos să i se atîrne de gît o piatră mare de moară, şi să fie înecat în
adîncul mării... Feriţi-vă să nu defăimaţi nici măcar pe unul din aceşti micuţi... Fiindcă Fiul omului a venit să
mîntuiască ce era pierdut... [şi] nu este voia Tatălui vostru celui din ceruri să piară unul măcar din aceşti micuţi“
(Mat. 18:6, 10, 11, 14). Exemplul pe care-l pune Domnul Isus înaintea ucenicilor Săi conţine cîteva lucruri care ne
vor ajuta să înţelegem mai bine porunca din versetele 15-17.

În primul rînd, valoarea oricăruia dintre „aceşti micuţi“ stă în faptul că ei cred în Domnul Isus. Credinţa în Isus dă
fiecăruia dintre noi valoarea imensă a preţului sîngelui Său, „căci Fiul omului a venit să mîntuiască, [să
răscumpere] ce era pierdut“. Or, dacă „atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca
oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică“ (Ioan 3:16), şi dacă EL a făcut lucrul acesta pe cînd eram
noi încă păcătoşi, este lesne de înţeles de ce spune Domnul Isus că „nu este voia Tatălui vostru celui din ceruri să
piară unul măcar din aceşti micuţi“ (Mat. 18:14).

Nu la întîmplare spune Pavel în Galateni: „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşală, voi, cari
sînteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blîndeţei“ (6:1). Voi care sînteţi în armonie cu natura lui Dumnezeu, voi
care aţi înţeles lucrurile aşa cum le înţelege Dumnezeu, voi care spuneţi că sînteţi după voia lui Dumnezeu, să-l
ridicaţi. A „ridica“ înseamnă a restaura, a-l readuce la condiţia iniţială, a-l desăvîrşi, a-l face să fie din nou potrivit
pentru lucrarea de mai înainte. Verbul „katartizo“ este folosit de Matei în 4:21 - „Iacov... şi Ioan... îşi cîrpeau
mrejile“. Orice pescar face lucrul acesta cu multă grijă, deoarece a doua zi mreaja trebuie să fie gata pentru a fi
folosită din nou. A doua zi mreaja trebuie să fie ca nouă. Mreaja cîrpită este singura unealtă a pescarului, deci lui
nu-i dă mîna să ridice sau să cîrpească mreaja ca s-o arunce apoi într-un colţ şi s-o uite acolo săptămîni şi luni de
zile. Oare a ridica un om înseamnă mai puţin?

Iată de ce ne spune Isus: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te
ascultă, ai cîştigat pe fratele tău“. Pentru ce l-ai cîştigat? În primul rînd, pentru adevăr, deci pentru Dumnezeu, dar
apoi şi pentru locul şi rolul pe care el îl are în comunitatea creştină de unde l-a smuls căderea lui în păcat.

Isus n-a tratat şi nu tratează cu uşurinţă problema păcatului. Şi, atunci cînd este vorba de păcat, oricine trebuie să
ştie că o mreajă cîrpită nu mai este ca una nouă. Păcatul lasă urme în vieţile noastre şi de multe ori - ne spune
Scriptura - cicatricile se văd şi peste generaţii. Dar Isus a tratat problema păcatului, a iertării şi a vindecării lui, nu
pe baza performanţelor noastre, ci în lumina jertfei Lui şi a credinţei noastre în El, singura cale de a aduce pe
cineva de la moarte la viaţă.

Dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi...

Dacă astăzi este rară ascultarea de Dumnezeu în acest prim pas înspre vindecare - „du-te şi mustră-l între tine şi El
singur“ - şi mai rară este respectarea celui de al doilea pas: „Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi,
pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. [Abia] dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l
bisericii; şi [abia] dacă nu vrea să asculte nici de biserică, să fie pentru tine ca un păgîn şi ca un vameş“ (Mat.18:16,
17).

De unde am luat noi obiceiul de a ne spune unii altora ceea ce am aflat despre fratele nostru sau de a spune totul
direct comitetului sau bisericii? De unde am luat obiceiul de a pune deoparte pe cineva pentru păcatul lui? De
exemplu, cineva din biserică a căzut în păcatul curviei. Este suficient ca lucrul acesta să se audă pentru ca
respectivul să fie imediat exclus şi, de multe ori, marcat pe viaţă. Oare aşa ceva ne învaţă textul Scripturii?

De ce a considerat Isus că este important să intercaleze acest al doilea pas în procesul vindecării bisericii? Ce se
întîmplă atunci cînd, nefiind ascultat de fratele meu care „a păcătuit“ împotriva mea, mai iau cu mine unul sau doi
inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori? Acei martori vor vrea să afle pentru ce
anume vin să depună mărturie. Şi cel cercetat voi fi în primul rînd eu. După ce am fost ascultat, cei doi sau trei
martori trebuie să analizeze în lumina Scripturii plîngerea mea, iar în urma acestui demers există două posibilităţi.
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1

Prima posibilitate este ca fratele meu să nu fi păcătuit de fapt împotriva mea, ci ceea ce am eu împotriva lui pleacă
dintr-o simplă diferenţă de opinii. Nu trebuie să uităm că păcatul se poate defini numai în raport cu Cuvîntul lui
Dumnezeu. Păcatul este călcare de Lege, şi nu este vorba de legea pe care o fac eu sau de regulile pe care le face o
comunitate, ci de Legea lui Dumnezeu. Deci păcatul trebuie dovedit cu Scriptura, pe baza unei interpretări
exegetice corecte. În acest caz lucrurile se inversează. Eu sînt cel care trebuie să mă întorc la fratele meu şi să-i cer
iertare, pentru că Biblia ne spune că în astfel de cazuri „cine mănîncă, să nu dispreţuiască pe cine nu mănîncă; şi
cine nu mănîncă, să nu judece pe cine mănîncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit“ (Rom. 14:3). În domeniul „părerilor
îndoielnice“, în domeniul lucrurilor care ţin de opiniile noastre, nu de porunca lui Dumnezeu, El ne cere acceptare.

A doua posibilitate este ca cei doi sau trei care au examinat cazul în lumina Scripturii să-mi dea dreptate. Atunci
trebuie să mergem împreună la fratele care a păcătuit împotriva mea. Mărturia fraţilor mei care sînt cu mine poate
scoate problema în cauză din sfera subiectivismului părţilor implicate, dînd astfel o şansă mai mare de pocăinţă
celui vinovat. Să nu uităm ce ne spune Domnul Isus: „Nu este voia Tatălui vostru celui din ceruri să piară unul
măcar din aceşti micuţi“. Dacă dorinţa lui Dumnezeu ne este clară, vom merge la cel căzut în păcat cu gîndul
ridicării şi nu cu gîndul condamnării, cu gîndul iertării pe care i-o dă Domnul de păcatul pe care l-a făcut şi nu cu
gîndul „lăsării lui în plata Domnului“, adică a dovedirii vinovăţiei lui, iar apoi a abandonării lui. Dacă, văzîndu-şi
dovedit păcatul, ne ascultă, am cîştigat pe fratele nostru şi cazul poate fi socotit închis. El a fost ridicat şi redat
Împărăţiei lui Dumnezeu. Biserica nici nu trebuie să afle nimic din toate acestea.

Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l bisericii...

În acest al treilea pas spre vindecare, procesul descris mai sus se repetă. Biserica ascultă plîngerea noastră, a celor
trei sau patru, o analizează şi decide dacă acuzaţia noastră este reală sau nu. Dacă în lumina Scripturii ei o
consideră reală - deci ceea ce spunem noi că este păcat, aşa este - cel căzut este confruntat cu păcatul lui de către
întreaga biserică. Dacă se pocăieşte, am cîştigat pe fratele nostru. Mai este oare cazul să fie „pus sub disciplină“, să
i se ridice dreptul de a sta altundeva decît pe banca din spate, să nu mai participe cu noi la Masa Domnului sau să
fie „pus deoparte“, adică exclus pe una sau mai multe luni? Dacă continuăm totuşi să facem lucrul acesta, înseamnă
că nu ţinem cont de voia Tatălui nostru care este în ceruri, înseamnă că am uitat că „Fiul omului a venit să
mîntuiască ce era pierdut“ şi de aceea, ne-am făcut vrăjmaşi ai împărăţiei lui Dumnezeu şi nu apărători ai ei cum
ne-ar place să fim socotiţi.

Dacă nu vrea să asculte nici de biserică...

Abia dacă nu ascultă nici de biserică, „să fie pentru tine ca un păgîn şi ca un vameş“, fără să uităm însă că „Fiul
omului a venit să mîntuiască ce era pierdut“ şi de aceea s-a făcut prieten cu vameşii şi cu păcătoşii ca să mîntuiască
pe unii dintre ei. Din acel moment cel care a păcătuit şi nu s-a pocăit, încetează să mai fie parte din biserică dar nu
încetează să rămînă în atenţia bisericii. Iar hotărîrea bisericii a fost consemnată şi în cer, căci Domnul Isus
continuă: „Adevărat că spun, că orice veţi lega pe pămînt, va fi legat în cer, şi orice veţi dezlega pe pămînt, va fi
dezlegat în cer“ (Mat.18:18).

Acest verset ne atrage atenţia asupra seriozităţii cu care priveşte Dumnezeu hotărîrile bisericii. Ce înseamnă totuşi
cuvintele Domnului Isus din acest verset. Implicaţiile lui par extraordinar de adînci. Ca şi în cazul Cortului
Întîlnirii, care nu era decît un model al celui din ceruri, poate oare şi biserica să fie privită pe aceste două planuri?
Este biserica „înregistrată“ şi înaintea lui Dumnezeu, nu numai înaintea oamenilor? Există o „membralitate“ jos pe
pămînt şi una sus în cer? Iar „registrele din cer“ sînt mereu aduse la zi funcţie de cele de pe pămînt?

Vorbind bisericii, autorul Epistolei către Evrei le spune:

„Voi nu v-aţi apropiat de muntele care se putea atinge şi care era cuprins de foc... Ci v-aţi apropiat de
muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în
sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întîi născuţi, care sînt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul
tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvîrşiţi, de Isus Mijlocitorul legămîntului celui nou şi de
sîngele stropirii, care vorbeşte mai bine decît sîngele lui Abel. Luaţi seama ca să nu cumva să nu voiţi să
ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte! Căci dacă n-au scăpat cei ce n-au vrut să asculte pe Cel ce le vorbea pe
pămînt, cu atît mai mult nu vom scăpa noi, dacă ne întoarcem dela Cel ce vorbeşte din ceruri...“ (Evrei
12:18, 22-25, s.n.).

Ce leagă şi dezleagă Dumnezeu în ceruri la hotărîrea bisericii? H.N. Ridderbos spune că Domnul Isus a dat întîi lui
Petru, apoi Bisericii întregi, autoritatea de a hotărî ce este permis şi ce este interzis în Biserică şi în baza acestei
Ioan/ editare Ani Rudolf, iulie 1994, v.1
hotărîri să pronunţe intrarea şi excluderea cuiva din împărăţia cerurilor. Aceasta este inima disciplinării în biserică.
Evident - adaugă el - dacă biserica rămîne în totală supunere faţă de Domnul ei, adică dacă biserica ia decizii bazate
pe Scriptură.22

A lega - spune R. T. France -23 înseamnă a interzice şi a dezlega, a permite. Dar - adaugă el - cele două verbe se
referă la „orice“ nu la „oricine“ şi de aceea vizează judecata bisericii cu referire la ce anume este şi ce anume nu
este păcat. În nici un caz Hristos n-a vrut să spună că biserica poate lua locul lui Dumnezeu şi că legile ei pot lua
locul legilor lui Dumnezeu, ci mai degrabă faptul că biserica fiind comunitatea hermeneutică - aşa cum o numeşte
John Stott - hotărăşte dacă, în problema respectivă, interpretarea Scripturii este corectă sau incorectă. Cu toate
acestea, în afara Bisericii neexistînd o altă curte de apel, seriozitatea responsabilităţii ei este extrem de mare.

Această lungă paranteză a fost necesară pentru că, în lumina ei, subiectul pe care-l trătăm primeşte întreaga greutate
pe care o merită. Dacă n-am uita dulceaţa iertării lui Hristos faţă de noi şi dacă n-am uita ce ne spune Cuvîntul lui
Dumnezeu - „îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi, dacă unul are pricină să se plîngă de altul [deci, dacă fratele tău a
păcătuit, cu adevărat, împotriva ta], iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi“ (Col. 3:13)
- am trata cu totul altfel pe femeia prinsă în preacurvie, pe fratele nostru care a căzut deodată în vreo greşeală, pe
fratele nostru care a păcătuit împotriva noastră.

Bătălia noastră este cu păcatul nu cu păcătosul. Şi chiar dacă multora li se va părea inacceptabilă această dihotomie,
Biblia ne spune că odată ce păcatul a fost scos afară - dacă cel mustrat te ascultă - păcătosul trebuie acceptat şi lăsat
să rămînă înăuntru, în sînul bisericii. N-a spus Dumnezeu, prin profetul Isaia, poporului Său, ale cărui păcate erau
dovedite fără să fi rămas vreo urmă de îndoială cu privire la realitatea lor: „Veniţi totuşi să ne judecăm... De vor fi
păcatele voastre cum e cîrmîzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lîna. De veţi
voi şi veţi asculta, veţi mînca cele mai bune roade ale ţării; dar de nu veţi voi şi nu veţi asculta, de sabie veţi fi
înghiţiţi, căci gura Domnului a vorbit“ (1:18-20)?

Multe biserici se vor încăpăţîna, poate, să-L cinstească în continuare pe Dumnezeu dînd şi practicînd „învăţături
cari nu sînt decît nişte porunci omeneşti“, uitînd că cel care lasă porunca lui Dumnezeu ca să ţină datina aşezată de
oameni şi-a arogat autoritatea lui Dumnezeu şi va purta osînda păcatului lui. Dacă nu vrem să iertăm, aşa cum am
fost noi înşine iertaţi de Hristos, trebuie să fim conştienţi de faptul că ori de cîte ori ne rugăm, cerem de fapt
blestem asupra capului nostru cu propria noastră gură:

„Tatăl nostru care eşti în ceruri!

Sfinţească-se numele Tău; vie împărăţia Ta;
facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pămînt.
Pînea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi; şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi
noi greşiţilor noştri; şi nu ne duce pe noi în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău. Căci a Ta este împărăţia şi
puterea şi slava în veci. Amin! [Aşa să fie!] (Mat. 6:9-13, s.n.).

Hristos a venit să aducă iertare în loc de osîndă şi „nu este voia Tatălui vostru care este în ceruri - ne spune El - să
piară unul măcar din aceşti micuţi“. Noi, Biserica Lui, de partea cui sîntem?

22
H. N. Ridderbos, Bible student's Commentary - Matthew, Regency Reference Library, Zondervan Publishing House, Grand Rapids, Michigan, 1987, pp
303-305; 338.
23
R.T.France, Tyndale New Testament Commentaries - Mathew, I. V. P. Leicester, England, 1985, p. 256; 275- 276.