Sunteți pe pagina 1din 112

Vânt proaspat, Foc proaspat

CE SE ÎNTÂMPLA CÂND
DUHUL LUI DUMNEZEU
INVADEAZA INIMA POPORULUI SAU

JIM CYMBALA
Pastor al Bisericii Brooklyn Tabernacle, New York împreuna cu DEAN
MERRILL
Editura Casa Cârfii, Oradea 2003
Titlul original Fresh Wind, Fresh Fire
Copyright © 1997 by Jim Cyrnbala
Zondervan Publishing House
Grand Rapids, Michigan 49530

Vânt proaspat, foc proaspat


Copyright © 2003 Fundatia My Brother's Keeper International
Str. Mediasului nr. 24
3700 Oradea
Tel. 0745-273147, Email: oirice@mbk.ro

Dreptul de publicare al acestei editii apartine


Editurii Casa Cartii
CP. 270, O.R 1, 3700 Oradea
Tel: 0259-210056; 0722-669566
Email: casa.cartii@rdslink.ro

Traducerea: Mihaela Fodor


Editarea: Fidelia Stroie
Tehnoredactarea: Vasile Gabrian
Coperta: Cornelia Costi

Descrierea CIP a Bibliotecii Nationale a României


CYMBALA, JIM
Vânt proaspat, foc proaspat / Jirn Cymbala, Dean Merrrill; trad.: Mihaela Fodor;
ed.: Fidelia Stroie. — Oradea; Casa Cartii, 2003 ISBN 973-86408-0-6
I. Merrill, Dean
II. Fodor, Mihaela (trad.)
III. Stroie, Fodelia (ed.)
Tiparul executat la Imprimeria de Vest, Oradea str. Maresal Ion Antonescu nr.
105 Tel.: 0259-413835
CUPRINS

Nota editurii.................................................................................................9
Introducere.................................................................................................22

Partea întâi — Pasind spre o promisiune plina de putere


1. Amatorii............................................................. ....................................15
2. Aprinderea focului..................................................................................33
3. Un cântec pentru disperati......................................................................47
4. Cea mai mare descoperire a tuturor timpurilor ................................... . 63
5. Ziua în care Isus S-a mâniat....................................................................79

Partea a doua — Distrageri ale atentiei de la ce are Dumnezeu mai bun


6. Un timp pentru trezire ..........................................................................103
7. Mirajul noului........................................................................................121
8. Mirajul statisticilor................................................................................139
9. Mirajul doctrinei fara putere..................................................................157

Partea a treia — Drumul care ne sta înainte


10. Prea mândri pentru a fi ajutati?............................................................179
11. In cautarea eroilor obisnuiti..................................................................191
Cuvânt catre -pastori..................................................................................207
Note.............................................................................................................222

ÎN 1972, SCÂNTEIA DE LA BROOKLYN TABERNACLE


ERA APRQAPE STINSA.
ATUNCI DUHUL SFÂNT A APRINS UN FOC
CARE NU POATE FI STINS.
Aceasta este o importanta carte pentru toti cei carora crestinismul li
se pare lipsit de viata si steril. Fresh Wind, Fresh Fire ne aduce aminte ca
Dumnezeu lucreaza si astazi si ca El doreste sa lucreze în vietile noastre.
Dr, Joseph M, Stowell ,
Presedinte/Institutul Biblic Moody

Biserica Brooklyn Tabernacle urmeaza întru totul exem plul Bisericii


din Noul Testament, Aceasta carte care patrunde în profunzime cheama
bisericile sa se întoarca la Cuvântul lui Dumnezeu si la rugaciune si sa se
departeze de substituientii ieftini care sunt atât de populari în zilele noastre.
WarrenW.Wiersbe
Script Tex/Inc

Cu dragpste dar în acelasi timp cu hotarâre, Jim Cymbala ne cheama


pe noi si cheama Biserica sa ne privim în oglinda, sa ne pocaim de toate
încercarile noastre inutile de a face lucrarea Duhului Sfânt si sa ne întoarcem pe
genunchii nostri. Abia atunci Dumnezeu va începe sa împlineasca în mod
supranatural planul Sau pentru bisericile si vietile noastre.
Dr. Ron Mehl
Pastor, Biserica Beaverton Foursquare, Beaverton, Oregon

Jim si Carol Cymbala sunt doi dintre cei mai de încredere slujitori ai
lui Dumnezeu. Sa faca minunile care au dus la formarea Bisericii Brooklyn
Tabernacle folosind unul din baietandrii care au crescut în acel cartier nu poate
fi decât modul în care lucreaza Dumnezeu.
Bill si Gloria Gaither

Vocea lui Jim Cymbala merita sa fie ascultata. El are acea pasiune si
puritate care aduce forta si claritate anticei Evanghelii — trezind-o la viata cu
vitalitatea si frumusetea contemporana.
JackW.Hayford
The Church on the Way, Van Nuys, California

Sunt relativ putine biserici carora sa le placa sa lucreze cu cei


pierduti în inima unui oras; Jim Cymbala si Brooklyn Tabernacle se numara
printre cei putini. Ei I-au permis Duhului Sfânt sa-i foloseasca pentru a aduce
suflare noua de viata acolo unde parea sa nu mai existe speranta.
Nicky Cruz
Autorul cartilor Run Baby Run si Code Blue

Nu exista nici o îndoiala asupra faptului ca Dumnezeu si-a pus mâna


peste pastorul Jim Cymbala în ridicarea unei marturii, Brooklyn Tabernacle, în
interiorul orasului. Sub conducerea sa aceasta biserica serveste ca model si
inspiratie pentru multi în întreaga America. Dependenta lor de Duhul Sfânt care
le da putere si accentul pus pe rugaciune au facut posibila aceasta lucrare.
Thomas E. Trask
Director General
Consiliul General al Adunarilor lui Dumnezeu

Daca aveti vreodata sansa de a vizita biserica lui Jim Cymbala nu o


ratati. Daca nu aveti posibilitatea atunci trebuie sa cititi Fresh Winâ, Fresh Fire.
Istoria remarcabila a aceste minunate biserici si acest pastor dinamic, plin de
Duh vor aduce un suflu proaspat si un foc viu în vietile voastre.
Bob Briner
Presedintele postului de televiziune ProServ

NOTA EDITURII

In urma cu câtiva ani, cineva mi-a dat o discheta cu traducerea unei


carti adusa din America, rugându-ma s-o citesc, sa-mi spun parerea despre ea si
sa apreciez în ce masura aceasta carte ar fi primita de cititorii români, si daca ar
avea vreo influenta în bine asupra lor, respectiv asupra bisericilor din România.
Am petrecut aproape toata noaptea în fata monitorului, citind aceasta
carte în forma sa electronica, oprit fiind numai de nevoia de a-mi sterge ochii de
lacrimi. Dupa ea au urmat alte carti ale aceluiasi autor, scrise într-un mod simplu,
din inima unui dedicat slujitor al Domnului, pentru slavirea lui Dumnezeu si
încurajarea cititorilor.
Asa s-a nascut proiectul tiparirii cartile sotilor Jim si Carol Cymbala,
în România.
Cu siguranta ca Vânt proaspat, foc proaspat nu mai are nevoie de
prezentare. Faptul ca la câtiva ani de la prima aparitie a cartii în limba româna ea
este în continuare citita, cautata si apreciata de cititorii români, ne-a determinat
sa reeditam aceasta carte. Dar cel mai mult ne bucura faptul ca Vânt proaspat,
foc proaspat, cartea ce a deschis seria cartilor sotilor Cymbala în limba româna,
continua sa provoace cititorii la pocainta, la rededicare pentru Domnul.
Pentru toti cei care au îndoieli despre lucrarea Duhului Sfânt în
vremea noastra, sau sunt înclinati sa creada ca, doar în timpul apostolilor, Duhul
Sfânt a lucrat cu semne si minuni, cartea Vânt proaspat, foc proaspat - precum si
celelalte carti ale sotilor Cymbala -constituie un raspuns greu de ocolit.
Iata motivul pentru care, plini de bucurie, va recomandam aceasta
carte, convinsi fiind ca marturiile simple, descrise în ea, va vor provoca la o mai
mare apropiere de Domnul si la o viata de rugaciune mai intensa.
Vasile Gabrian
Oradea, iunie 2003
INTRODUCERE

Timpul ne preseaza, Dumnezeu actioneaza, acum este momentul sa


îl rogi pe Dumnezeu sa aprinda focul Sau în sufletul tau!
Jim Cymbala crede ca Isus nu vrea altceva decât sa-si reînnoiasca si
sa îsi trezeasca poporul — sa ne întoarca de pe acele cai spirituale închise care
ne duc numai spre apatie si spre o religie caldicica.
Ca pastor la Brooklyn Tabernacle, una dintre cele mai remarcabile
biserici ale Americii, el a fost martorul puterii transformatoare a dragostei lui
Dumnezeu — dragoste îndeajus de puternica pentru a converti prostituate,
proxeneti, dependenti de droguri, vagabonzi si travestiti. Dragoste îndeajuns de
puternica pentru a aduce împreuna la închinare barbati si femei realizati
profesional, negri, albi si hispanici. Dragoste îndeajuns de puternica pentru a
reaprinde si inimile noastre întristate si duhurile noastre amortite.
Acum douazeci si cinci de ani abia daca se adunau în Brooklyn
Tabernacle douazeci de oameni la un serviciu de duminica. Astazi se aduna sase
mii — marturie a ceea ce Dumnezeu poate face atunci când barbati si femei
încep sa-si verse inimile înaintea lui Dumnezeu.
Istoria a ceea ce s-a întâmplat cu o biserica în pragul falimentului
dintr-unul din cele mai dure cartiere americane ne arata noua însine calea spre o
noua vitalitate spirituala în bisericile si vietile noastre. însa nu cauta tehnici
sofisticate în aceasta carte pentru ca nu le vei gasi. Si chiar daca astazi Brooklyn
Tabernacle are membrii din toate rasele umane si un cor cunoscut în toata lumea,
nu te astepta sa întâlnesti evidentiate interactiunea dintre culturi, numarul de
membri sau muzica excelent orchestrata.
Dimpotriva, uita-te la ceea ce Dumnezeu poate face când o mâna de
oameni se smeresc si iau în serios Evanghelia; când credinciosii se întorc la
ultima si singura lor resursa — genunchii — si descopera acolo realitatea
Duhului Sfânt care schimba vieti.
Fie ca esti pastor sau membru într-o biserica, daca însetezi dupa
Dumnezeu, aceasta carte îti va revigora inima si îti va reda pasiunea.
PARTEA ÎNTÂI

Pasind spre o promisiune plina de putere

Amatorii

Ma straduiam sa ajung la punctul culminant al predicii mele nu prea


stralucite din acea duminica dupa-amiaza a anului 1972, când s-a produs
dezastrul. Era patetic, dar si amuzant în acelasi timp.
Brooklin Tabernacle — o biserica jalnica pe care socrul meu mi-o
încredintase spre pastorire— avea o cladire subreda, cu doua etaje, în centrul
orasului, pe Atlantic Avenue. Sanctuarul cuprindea mai putin de doua sute de
oameni — nu ca am fi avut nevoie de un spatiu asa de mare! Tavanul era scund,
peretii aveau nevoie de zugraveala, ferestrele erau prafuite si podeaua goala nu
mai fusese lustruita de ani de zile. Bani pentru astfel de îmbunatatiri nu existau,
ca sa nu mai vorbim de luxul precum aerul conditionat.
Sotia mea credincioasa, Carol, îsi dadea silintele sa creeze la orga o
atmosfera de închinare, în timp ce eu încercam sa-i fac pe cei 15 oameni din fata
mea sa reactioneze la mesajul meu. Era cineva care s-a miscat pe una din bancile
din stânga mea, cred ca mai mult din cauza oboselii decât din convingere,
întrebâdu-se probabil când le va da voie acest tânar predicator sa plece acasa.
Trosc!
Banca s-a prabusit rasturnându-i pe cei cinci oameni pepodea. Râsete
înnabusite si câteva mormaieli au umplut atmosfera. Fetita mea se gândea ca
asta era probabil cel mai interesant moment din viata ei de biserica de pâna
atunci. M-am oprit din vorbit ca sa le las oamenilor timp sa se ridice de jos si sa-
si recâstige demnitatea pierduta. Singurul lucru pe care l-am putut sugera a fost
ca ei sa se mute pe o alta banca ce parea mai stabila, dupa care am încercat sa
închei întâlnirea.
De fapt, o astfel de nenorocire descrie perfect primele mele zile de
slujire. Nici nu-mi dadeam seama ce faceam. Nu urmasem nici un colegiu sau
seminar biblic. Am crescut în Brooklyn, într-o familie de ucraineni si polonezi,
mergeam în fiecare duminica la biserica cu parintii mei, însa niciodata nu am
visat ca voi deveni predicator,
Dragostea mea a fost baschetul, în timpul liceului si apoi la
Academia Marina, unde am doborât recordul din primul an. La sfârsitul
aceluiasi an mi-am fracturat spatele si a trebuit sa demisionez din marina.
Colegiul meu s-a rezumat la o bursa sportiva întreaga la Universitatea din Rhode
Island, unde am fost starter (începator de joc, n. tr.) în echipa de baschet timp de
trei ani. în ultimul an am devenit capitanul echipei împreuna cu care am câstigat
campionatul Yankee Conference si am jucat în turul NCAA
Obiectul meu de specialitate era sociologia. Tot pe atunci am început
sa ma întâlnesc cu Carol Hutchins, fiica celui care mi-a fost pastor pe când eram
înca în scoala si apoi în liceu. Carol era o pianista talentata, chiar daca nu luase
lectii de solfegiu si compozitie. Ne-am casatorit în ianuarie 1969 si ne-am
stabilit într-un apartament din Brooklyn, ambii având servicii în ametitoarea
lume de afaceri din Manhattan. Ca multi alti proaspat-casatoriti, nu aveam nici
un tel pe termen lung; pur si simplu ne achitam facturile si ne bucuram de
sfârsiturile de saptamâna.
Tatal lui Carol, Rev. Clair Hutchins, îmi daduse niste carti care mi-
au stârnit interesul pentru lucrurile spirituale. Hutchins era mai mult decât un
pastor local, el a calatorit adesea peste ocean în cruciade evanghelistice si tinea
studii pentru pastori. În America el era supravegheatorul neoficial al unor mici
biserici independente. Pe la începutul anului 1971 ne-a facut sa ne gândim serios
ca poate Dumnezeu ne vrea în totalitate în lucrarea crestina.
„Exista o biserica în Newark care are nevoie de un pastor" a anuntat
el într-o zi. „Sunt oameni minunati. De ce nu te gândesti sa te lasi de serviciu si
prin credinta sa vezi ce va face Dumnezeu?"
„Nu sunt calificat pentru asa ceva" am protestat eu. „Eu predicator? Habar nu
am ce înseamna sa fii pastor."
„Când Dumnezeu cheama pe cineva, atunci numai acel lucru conteaza", mi-a
raspuns el. „Nu te lasa prada fricii!"
Si înainte ca sa-mi dau seama despre ce era vorba, iata-ma, la
aproape treizeci de ani, încercând sa cârmuiesc o mica biserica, formata în
totalitate din negri, în cel mai dificil câmp de misiune urban din America. În
timpul saptamânii petreceam ore în sir în studiul sistematic al Cuvântului lui
Dumnezeu, în timp ce duminicile „învatam" cum sa transmit acel Cuvânt
oamenilor. Talentul muzical al lui Carol acoperea unele din gafele mele si
comunitatea a fost destul de draguta sa ne dea un salariu modest.
Parintii mei s-au oferit sa ne dea o parte din banii pentru casa si astfel ne-am
mutat în New Jersey. Nu stiu cum, dar am reusit sa razbatem prin primul an.

DUBLA ÎNDATORIRE
Într-o zi m-a sunat socrul meu din Florida, unde locuia, pentru a-mi
cere un favor. Vroia sa merg sa predic patru duminici la biserica multirasiala,
Brooklyn Tabernacle, una din bisericile pe care le supraveghea el. Lucrurile s-au
cam dus la fund acolo, mi-a spus el. Am fost de acord, fara sa banuiesc nici un
moment ca acel pas îmi va schimba viata pentru totdeauna.
Am simtit ca aceasta biserica avea mari probleme din clipa în care
am pasit în ea. Tânarul pastor era descurajat, întâlnirea a început pe o nota
ezitanta, cu numai o mâna de oameni. Alti câtiva au intrat mai târziu. Stilul de
închinare aducea a haos; nu avea nici o directie. Pastorul a remarcat printre cei
prezenti un vizitator ocazional, care cântase acompaniindu-se la chitara si i-a
cerut îndata sa vina în fata si sa cânte o cântare. Barbatul a zâmbit si a refuzat.
„Vorbesc serios," pleda pastorul. „Am dori sa ne cânti ceva." Vizitatorul
continua sa refuze. Toata situatia devenise teribil de jenanta. în final, pastorul a
renuntat si biserica a continuat sa cânte.
Îmi amintesc, de asemenea, de o femeie din micul auditoriu care îsi
lua singura dreptul de a conduce cântarile din când în când, intervenind si atunci
când pastorul încerca sa preia el acest rol.
Era cu adevarat ciudat, însa nu ma privea pe mine. Din câte îmi
aminteam, eu venisem doar sa ajut pentru o perioada scurta de timp. (Faptul ca
eu, la nivelul la care ajunsesem ca predicator, as fi putut ajuta pe cineva arata cât
de disperate erau lucrurile).
Am predicat si apoi am plecat acasa.
Dupa serviciul din a doua saptamâna, pastorul m-a luat prin
surprindere zicând: „M-am decis sa demisionez din aceasta biserica si sa ma mut
în alt stat. Vrei, te rog, sa-i aduci la cunostinta socrului tau?"
Am dat din cap si apoi nu am mai schimbat prea multe cuvinte. Când
în acea saptamâna l-am sunat pe socrul meu sa-i dau vestea, s-a ridicat imediat
întrebarea; daca acea biserica ar mai trebui sa functioneze.
Cu multi ani în urma, soacra mea obisnuia sa se întâlneasca cu un
grup de femei, împreuna cu care se ruga neîncetat lui Dumnezeu pentru
formarea unei biserici în inima cartierului Brooklyn, care sa schimbe oameni
pentru gloria Lui. Asa a luat fiinta aceasta biserica — însa acum totul parea fara
speranta.
Pe masura ce discutam ce-i de facut mi-am adus aminte de o remarca
a pastorului, El era sigur ca unul din usieri îsi însusea bani din colecta pentru ca
acestia nu pareau sa se potriveasca niciodata cu sumele scrise de oameni pe
plicuri. Nici nu-i de mirare ca în contul bisericii erau mai putin de 10 dolarii
Socrul meu nu era însa pregatit sa renunte. „Nu stiu — nu sunt sigur ca
Dumnezeu a încheiat socotelile cu acel loc" a spus el. „Sunt atâtea nevoi în
partea aceasta a orasului. Sa nu ne lasam biruiti atât de repede."
„Clair, dar ce vei face dupa ce si celalalt pastor pleaca?" 1-a întrebat
sotia lui, care asculta la celalat telefon. „Vreau sa spun, peste doua saptamânii.."
Deodata vocea lui s-a înviorat, „Jim, ce-ar fi ca tu sa pastoresti
ambele biserici pentru moment? Mai da-le o sansa si poate îsi vor reveni." Nu
glumea deloc. Vorbea chiar foarte serios.
Nu am stiut ce sa spun. De un lucru eram sigur: nu detineam nici o
formula magica care sa-i ajute pe cei din Brooklyn Tabernacle. Totusi
îngrijorarea socrului meu era sincera, asa ca am pornit la drum.
Acum, în loc sa fiu amator într-o singura biserica, mi-am dublat
placerea. Pentru anul care a urmat, programul meu de duminica se prezenta
astfel:

9.00 Plec de acasa din New Jersey cu


masina, singur pâna în Brooklyn.
10.00 Conduc singur serviciul de dimineata.
II .30 Trec în goana prin Manhattan si prin
Holland Tunnel spre biserica Newark,
unde Carol si ceilalti aveau deja început
programul de dupa-amiaza. îmi tin predica.
Târziu dupa-amiaza: Le iau pe Carol si fetita la McDonald's
dupa care ne întoarcem în Brooklyn
pentru programul de seara.
Seara târziu: Conduc înapoi spre casa în New
Jersey, obosit si de obicei descurajat.

Intrau ocazional si vagabonzi în timpul programu lui în Brooklyn.


Prezenta a scazut la mai putin de doua zeci de persoane, pentru ca unii au decis
imediat ca sunt „prea militaros" si au ales sa plece în alta parte.
în special duminicile dimineata fara Carol erau dificile Pianistul nu stia decât o
singura melodie, „îl iubesc pe Isus," pe care o cântam în fiecare saptamâna,
uneori chiar de mai multe ori. În toate celelalte nepoticneam si cântam fals.
Aceasta nu parea tocmai o biserica în miscare.
Nu voi uita niciodata banii strânsi în acea prima duminica: 85 de
dolari. Chiria lunara a bisericii era de 232 de dolari, fara sa mai mentionez
cheltuielile gospodaresti sau salariul pastoral
Când la sfârsitul lunii a venit prima rata pentru chirie, în casierie nu
erau decât 160 de dolari. Cât de curând va trebui sa parasim cladirea si sa fim
aruncati în strada? În lunea aceea, ziua mea libera, îmi amintesc ca m-am rugat:
„Doamne, trebuie sa ma ajuti. Nu stiu multe — dar stiu ca trebuie sa platim
chiria."
Marti am plecat la biserica. Poate cineva va trimite bani asa, dintr-o
data, mi-am spus eu, asa cum i s-a întâmplat adesea lui George Mueller si
orfelinatului sau din Anglia — numai ce se ruga si-i si apareau o scrisoare sau
un vizitator la momentul oportun.
A venit si posta — însa nu erau decât facturi.

Nu voi uita niciodata banii strânsi în


acea prima duminica: 85 de dolari.

Acum eram încercuit. M-am dus sus, m-am asezat la micul meu
birou, mi-am pus capul în mâini si am început sa plâng: „Dumnezeule," am
suspinat „ce pot eu sa fac? Nu ne putem plati nici macar chiria." în acea seara
aveam serviciul de rugaciune si stiam ca nu vor veni mai mult de trei, patru
oameni. Se vor strânge probabil mai putin de 10 dolari. Cum voi reusi sa ies din
aceasta problema?
Am strigat catre Domnul timp de o ora sau poate mai mult. într-un
final mi-am sters lacrimile si un nou gând îmi veni: „Stai asa putin! Pe lânga
cutia postala de la usa din fata, biserica mai are si un oficiu postal. Voi trece
strada sa ma uit daca e ceva acolo. Cu siguranta Dumnezeu îmi va raspunde la
rugaciune!"
Cu o încredere reînnoita am traversat; strada, am trecut prin holul
postei, am rasucit cheia micii cutii, m-am uitat înauntru...
Nimic.
Pasind înapoi în lumina soarelui, camioanele treceau în goana pe
Atlantic Avenue. Daca unul m-ar fi facut una cu pamântul chiar atunci, nu m-as
fi simtit mai jos. Ne-a abandonat Dumnezeu? Fac cumva ceva ce nu-I place? M-
am târât cu greu pâna la mica cladire de Peste drum. ,
Dar când am deschis usa am fost întâmpinat de o alta surpriza. Acolo,
jos în hol era ceva ce nu fusese acum trei minute: un plic aib, simplu. Fara
adresa, fara stampila, fara nimic. Doar un plic alb. .
Cu mâini tremurânde l-am deschis si în el am ga sit... doua bancnote
de 50 de dolari.
Am început sa strig din toata fiinta în biserica goala: „Dumnezeule, Tu ai
rezolvat! Tu ai rezolvat!" în banca aveam 160 de dolari si împreuna cu acesti
100 puteam plati chiria- Sufletul meu a lasat sa rasune un „Aleluia!" Ce lectie
pentru un tânar pastor descurajat.
Nici pâna astazi nu stiu de unde au venit acei bani. Stiu doar ca ei au
fost un semn ca Dumnezeu era aproape si ca ramasese credincios.

PRABUSIREA
Cum era de asteptat, programul supraîncarcat ne-a epuizat si curând,
eu si Carol ne-am dat seama ca va trebui sa alegem între o biserica sau alta,
Destul de ciudat, noi ne-am simtit atrasi mai mult spre Brooklyn,
desi singurul nostru salariu venea din Newark. într-un mod minunat Dumnezeu
ne-a pus pe inima la amândoi sa ne alipim, la bine si la rau, de Brooklyn
Tabernacle, Pur si simplu stiam ca acolo ne era locul.
Ambii ne-am gasit imediat o a doua slujba, ea într-o cantina a scolii,
eu ca antrenor de baschet la clasele mari din generala. Nu aveam asigurare de
sanatate. într-un fel sau altul reuseam sa punem mâncare pe masa, sa cumparam
benzina pentru masina... si cam asta era tot.
Nu stiam daca asa arata o viata normala de slujire, nu avem idei
preconcepute de prin seminarii sau colegii biblice dupa care m-as fi putut ghida,
pentru ca nu am fost pe acolo. Ne descurcam singuri, asa cum puteam noi mai
bine. Nici chiar tatal lui Carol nu ne-a oferit prea multe sfaturi sau perspective;
probabil s-a gândit ca vom învata mai mult în scoala loviturilor. El îmi spunea
adesea: „Jim, va trebui pur si simplu sa-ti gasesti propriul tau mod, în Dumnezeu,
de a sluji oamenilor."
Într-una din acele seri de duminica de la începuturi eram atât de deprimat de
ceea ce vedeam — si chiar mai mult, de ceea ce simteam prin duhul meu —
încât nu am mai putut predica. Dupa cinci minute am început sa simt un nod în
gât. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Tristetea m-a învaluit. Tot ce am mai putut
adauga a fost: „îmi pare rau... nu... nu pot sa predic în aceasta atmosfera... Exista
o mare greseala undeva... Nu stiu ce sa spun... Nu pot sa mai continui asa...
Carol, vrei sa ne cânti la pian si ceilalti, vreti sa veniti în fata? Daca
nu-L vedem pe Dumnezeu ajutându-ne, atunci... nu stiu..." Si cu aceasta am
încheiat. Eram jenat, însa n-as fi putut face altceva.
Oamenii au facut ce le-am cerut. M-am aplecat peste amvon si cu
fata ascunsa în mâini am început sa plâng. L-a început s-a facut liniste, însa
curând Duhul lui Dumnezeu s-a pogorât peste noi. Cei de fata au început sa
strige spre Domnul, cuvintele lor izvorând dintr-o rascolire interioara:
„Dumnezeule, ajuta-ne!" ne-am rugat. Carol a cântat imnul „Am nevoie de Tine,
oh, am nevoie de Tine" si noi ne-am alaturat. Un lant de rugaciuni staruitoare lua
nastere.
Deodata, un tânar usier s-a apropiat alergând si s-a aruncat în fata
amvonului. A început sa plânga în timp ce se ruga.
Când mi-am pus mâna pe umarul lui-si-a ridicat privirea spre mine si
cu lacrimile curgându-i pe obraji mi-a spus: „îmi pare rau! îmi pare rau! N-o sa
mai fac! Va rog sa ma iertati!" Imediat mi-am dat seama ca el îsi cerea iertare
pentru ca luase bani din colecta. Pentru moment am ramas fara cuvinte, socat de
aceasta confesiune neasteptata.
Asa a fost prima noastra trezire spirituala. N-a fost nevoie sa ma joc
de-a detectivul, sa pun fata în fata pe vinovat cu fapta lui sau sa-1 silesc sa
marturiseasca. Iata ca într-o singura seara, în timpul serviciului de rugaciune, a
fost rezolvata Problema Numarul Unu (prima din câteva mii,, dupa cum se
parea). -
În acea seara, când eram la capatul puterilor, derutat de atâtea piedici,
socat de întunericul care ne înconjura, incapabil chiar de a continua sa predic,
am descoperit un adevar uluitor: Dumnezeu este atras de slabiciune. El nu le
poate rezista celor care se umilesc si cu sinceritate admit cât de mare nevoie au
de EL De fapt, slabiciunea noastra face loc puterii Lui.
În mod asemanator, oamenii nu ramân nici ei indiferenti în fata
sinceritatii; Nu era nevoie sa mi iau o înfatisare ministeriala. Puteam pur si
simplu sa vestesc
Cuvântul lui Dumnezeu atât cât ma pricepeam eu si apoi sa îndemn
biserica la rugaciune si lauda. Domnul este cel care preia de acolo.
Cât de mult tin la acele smeriri timpurii. Acele experiente mi-au
aratat ca nu trebuie sa ma joc de-a predicatorul. Isus I-a chemat pe pescari, nu pe
cei care au terminat scoli rabinice. Principala cerinta era sa fii natural si sincer.
Ucenicii trebuia sa depinda în totalitate de Domnul si de puterea Sa. In acelasi
mod si eu trebuia sa încetez sa ma mai preocup de felul în care ar trebui sa se
comporte un pastor. Dumnezeu îl putea folosi pe Jim Cymbala asa cum era
el..Ce mare progres a fost pentru mine când am învatat sa ma încred în
Dumnezeu în folosirea personalitatii mele naturale. Dumnezeu a urât
dintotdeauna impostura si prefacatoria, în special cea de la amvon. Din
momentul în care as fi încercat sa-mi afisez o postura afectata sau sa ma prefac
Duhul lui Dumnezeu S-ar fi întristat.
Ceea ce puteam face totusi era sa ma preocup si mai serios de studiu.
Am început sa-rni formez o biblioteca biblica si îmi petreceam multe ore din
saptamâna sapând în Cuvântul lui Dumnezeu. însa niciodata nu voi fi un John
Wesley sau un G. Campbell Morgan — asta era clar. Trebuia sa-mi gasesc
propriul meu stil si sa ramân deschis si dependent de Dumnezeu.

PE MUCHIA ASPRA
Fiecare saptamâna parea sa aduca cu ea o noua provocare. Soba de la
centrala s-a stricat si reparatiile ar fi costat; 500 de dolari. Din nefericire, prin
eforturile mele pline de zel am strâns pentru fonduri numai 150 de dolari. M-am
gândit, mai mult ca niciodata, sa renunt. Nu sunt facut pentru asa ceva, mi-am
spus, nu am acel fler al lucratorului. Nu am voce de pastor. Nu sunt un orator.
Arat prea tânar. Sunt atât de epuizat...
Nici eu nici Carol nu stiam unde sa cautam ajutor. Parintii mei
locuiau în cealalta parte a Brooklyn-ului, însa în acea perioada tata se lupta cu
alcoolul, iar mama era doborâta de necazuri. Asa ca nu ne puteam baza prea
mult pe ea pentru încurajare.
Mama uneia dintre prietenele lui Carol a auzit ce faceam si a trecut
pe la noi într-o duminica. N-a spus nimic, însa stiam ce gândea: Ce cauta un
cuplu asa tânar ca voi aici? Nu ne-a luat mult timp sa descoperim ca majoritatea
crestinilor albi din clasa de mijloc din cele lalte parti ale orasului nu gaseau
biserica noastra si zona în care era asezata, prea atractive.
Unii din membrii pe care îi mostenisem erau atât de straini de nuanta
bisericii, atât de întepeniti în agen da lor încât pur si simplu am început sa ma
rog ca ei sa plece. Un barbat m-a informat ca si el a fost ordinat si ca ar trebui sa
fie lasat sa predice duminicile seara. însa ceea ce am observat eu în viata lui
spirituala indica opusul.
Confruntarea s-a înclestat deoarece nu ne puteam permite sa pierdem
oameni. Pe de alta parte însa, daca acesti membri ar fi ramas, rezultatul ar fi fost
o discordie continua — si eu stiam ca Domnul nu ar fi binecuvântat niciodata o
astfel de situatie cu acea putere spirituala de care noi aveam atâta nevoie. Unul
câte unul acei oameni au plecat. Uneori a trebuit chiar sa grabesc raspunsul pro
priilor mele rugaciuni sugerând unora dintre membri sa ia în considerare gasirea
unei alte biserici. învatam ca în munca de pastor, ca si în baschet, trebuie sa te
confrunti.
Cu timpul, în ciuda acestor neajunsuri, biserica a crescut de la
douazeci la patruzeci sau patruzeci si cinci de persoane. Finantele au ramas
„cum vin asa si pleaca". Prietenii lasau uneori sacose cu mâncare pe treptele din
fata usii, pentru care noi le eram recunoscatori. Dupa primul an în Brooklyn
venitul meu era de 3 800 de dolari. (Venitul mediu la stat pentru o familie de
marimea noastra era de 14 000 de dolari pe an!) în al doilea an am ajuns pâna la
5 200 de dolari.
Nu numai o data în zilele de iarna ma gândeam ca prezenta la
serviciile de duminica va fi scazuta din cauza zapezii; majoritatea oamenilor
nostri nu îsi puteau permite o masina. Aceasta însemna o colecta mai scazuta, în
astfel de perioade ma întrebam cum voi putea oare face fata unei alte zile de
duminica. Speram ca, prin vreun miracol, soarele nu va mai rasari a doua zi.
Carol a început un mic cor cu un total de noua voci. Însa si acolo s-
au ivit curând probleme Abia începuse corul sa cânte la întâlniri când una, dintre
tinerele necasatorite a ramas însarcinata. Într-o biserica mica toti observa totul si
se vorbeste despre absolut totul.
Dupa ce am avut câteva seri de rugaciune în jurul altarului, când oamenii s-au
obisnuit deja sa-L cheme pe Domnul, prezenta a crescut la cincizeci sau saizeci
de persoane. Dar stiam ca Dumnezeu vrea sa faca mai mult... si ca va face daca
noi îi punem la îndemâna un pamânt bun în care El sa poata lucra. Ma saturasem
de mentalitatea celor care fug de realitate, mentalitate pe care am întâlnit-o înca
din cppilarie — întotdeauna laudând ceea ce Dumnezeu a facut în trezirile
spirituale din trecut sau prevazând cu pasiune „marea miscare a lui Dumnezeu,
care va veni". Adevarul e ca stiam ca exista nenumarate biserici în tot orasul si
în toata tara care nu botezau, într-un an, o suta de pacatosi cu adevarat
comvertiti, iar cele mai multe nici în câtiva ani. Cresterile se realizau doar prin
transferurile de la o biserica la alta. Orasul New York e un câmp de misiune difi-
cil, însa cresterea prin transfer nu e ceea ce Dumnezeu avea în plan pentru noi.
Aveam nevoie de un suflu proaspat si un foc viu. Aveam nevoie de
Duhul Sfânt care sa transforme vietile disperate ale oamenilor din jurul nostru.
Alcoolul si heroina dominau cartierul; LSD-ul era de asemenea o problema
(LSD — lysergic acid diethylamide, numele unui drog ce provoaca halucinatii si
schimbari psihologice si de comportament, n. tr.), iar cocaina abia îsi începea
ascensiunea dezastruoasa. Prostituatele lucrau la câteva din colturile strazii, la
numai trei blocuri departare de biserica. Decaderea urbana se instalase pe deplin.
Daca cineva putea câstiga ceva bani în alta parte, încerca sa scape de zona
noastra.

Deveneam disperat la gândul ca viata


mea ar putea trece fara sa-L vad pe
Dumnezeu manifestându-se cu putere
în favoarea noastra.
Eu si Carol aproape ca nici nu mai doream sa marcam timpul. Tânjeam si
strigam spre Dumnezeu sa schimbe totul — pe mine, biserica, pasiunea noastra
pentru oameni, rugaciunile noastre.
Într-o zi I-am spus Domnului ca as vrea mai degraba sa mor decât sa
bat apa în piua tot timpul slujirii mele ca pastor... predicând mereu despre
puterea Cuvântului si a Duhului fara a o vedea însa niciodata. Ma îngrozeam la
gândul de a ma limita doar la servicii de biserica. Tânjeam ca Dumnezeu sa
patrunda în vietile noas tre si în lucrare.

PROMISIUNEA
Tot în acea perioada m-a cuprins o tuse care nu mai voia sa plece.
Am tusit si iar am tusit sase saptamâni pâna când Carol abia mai putea dormi
noaptea. Scuipam flegma în fiecare zi.
Socrii devenisera atât de îngrijorati încât mi-au platit biletul de avion ca .sa vin
la ei în Florida, lânga St. Petersburg si sa ma odihnesc în soarele cald de acolo.
Plin de recunostinta am plecat. Partea proasta era ca trebuia sa le las singure pe
Carol si Crissy care avea numai doi ani.
Într-o zi am iesit în larg cu o barca de pescuit împreuna cu alti
douazeci sau treizeci de turisti. Cerul era de un albastru azuriu si apele calde ale
Golfului Mexic se izbeau alene de tarmul nisipos. Pescarusii se roteau si tipau
deasupra capetelor noastre. Soarele le pria atât de bine plamânilor mei
congestionati.
Pe masura ce ne avântam spre larg ceilalti râdeau si vorbeau despre
pestii pe care sperau sa-i prinda în acea dupa-amiaza. Tineam si eu o undita în
mâini... însa mintea nu-mi statea la pescuit. M-am îndreptat spre capatul barcii,
departe de multime si priveam fix orizontul îndepartat.
Am început sa meditez la ideile si strategiile în legatura cu cresterea
unei biserici, despre care am auzit sau citit. Un lider crestin mi-a spus: „Uita de
cladirea bisericii institutionale; întâlnirile din case sunt solutia din ziua de azi.
Ai putea sa vinzi cladirea. Dumnezeu face ceva nou.
O biserica baptista veche ce fusese cândva mare a investit puternic în
achizitionarea de autobuze/încercând sa aduca multi copii la biserica. Sigurele
rezultate au fost notele de plata mari, vandalismul cronic si o biserica
neschimbata.
Am participat în biserici mari al caror punct central era invitarea
acelor predicatori si cântareti la moda în acel moment: Aceasta a ajutat la
publicitatea bisericii... cel putin pentru alti crestini. Un pastor mi-a spus zâm
bind: „Eu nu fur. oile altor biserici, însa îmi place sa las poarta larg deschisa."
Adevarul jenant era ca uneori nici eu nu doream sa mai particip la
vreun ser viciu — atât de rau ajunsese.
Indiferent ca era un mod de abordare valid sau nu, aceasta strategie
necesita bani, asa ca las-o balta — nimeni n-ar fi venit în Brooklyn pentru micul
onorariu pe care noi ni-1 puteam permite. Ba mai mult, Carol si cu mine am
recunoscut ca daca Dumnezeu nu intervine, Brooklyn Tabernade era sortita
pieirii. Prin fortele noastre nu puteam face nimic. Nu puteam organiza si face
reclama programului nostru. Adevarul jenant era ca uneori nici eu nu doream sa
mai particip la vreun servi ciu — atât de rau ajunsese.
Trebuia ca Duhul Sfânt sa intervina, altfel muream.
„Doamne, n-am nici o idee cum sa ajung un pastor de succes," m-arn rugat acolo,
în largul apei. „Nu am pregatire. Tot ce stiu este ca eu si Carol lucram în centrul
orasului New York, cu oameni care mor la fiecare colt din cauza supradozei de
heroina, coplesiti de materialism si alte vicii. Daca Evanghelia este atât de plina
de putere..."
Nu am mai putut continua. Lacrimile ma înecau. Din fericire ceilalti
pasageri erau prea departe pentru a observa ceva dupa cum mi-am dat eu seama
când le-am urmarit umbrele în apa albastru-verzuie,
Atunci, încet, însa cu fermitate, în cuvinte auzite nu cu urechea, ci
adânc în duhul meu, L-am simtit pe Dumnezeu vorbind:
Daca tu si sotia ta Îmi veti conduce poporul la rugaciune si la invocarea Numelui
Meu, nu veti duce niciodata lipsa de suflu nou în fiecare predica. Eu ma voi
îngriji de banii de care aveti nevoie, atât pentru biserica cât si pentru familia ta si
niciodata cladirea nu va fi îndeajuns de încapatoare pentru multimile de oameni
pe care îi voi trimite ca raspuns.
Eram coplesit. Lacrimile s-au intensificat. Mi-am îndreptat privirea
spre ceilalti pasageri, înca ocupati cu pescuitul. Nici unul nu privea în directia
mea.
Eram sigur ca-L auzisem pe Dumnezeu, desi n-am experimentat nici
un fel de viziune stranie, nimic senzational sau iesit din comun. Dumnezeu pur
si simplu s-a focalizat asupra singurului raspuns la situatia noastra — sau al
oricarui altcuiva în aceeasi situatie. Cuvântul Lui avea radacina în nenumaratele
promisiuni repetate în Scripturi; era chiar ceea ce a produs orice trezire a
Duhului Sfat de-a lungul istoriei. Era adevarul care i-a facut pe Charles D.
Finney, Dwight L. Moody, A.B. Simpson si pe alti barbati si femei folositori în
mâna lui Dumnezeu. Era ceea ce stiam deja, însa Dumnezeu ma tragea afara, ma
îndrepta spre o experienta veridica cu" El însusi si puterea Sa. El îmi spunea ca
foamea mea dupa El si puterea Sa transformatoare vor fi îndeajuns pentru a ma
determina sa-mi calauzesc biserica spre rugaciune.
În acea dupa-amiaza, mai târziu, când vaporul a ancorat, ma simteam
minunat de calm. Câteva zile mai târziu, am zburat spre New York, acelasi
pastor tânar care fusesem si înainte. însa toate curentele moderne si noile idei
despre cresterea bisericii devenisera acum irelevante. Dumnezeu promisese ca
seva îngriji, ca va raspunde strigatelor noastre dupa ajutor. Nu eram singuri
încercând imposibilul într-o lume împietrita. Dumezeu era prezent si El actiona
în favoarea noastra.
O bucurie sfânta s-a revarsat asupra mea. Asteptam chiar cu nerabdare
urmatoarea duminica dimineata pe Atlantic Avenue.
Aprinderea focului
Bine v-ati întors/Pastor Cymbala" mi-au spus oamenii când m-au
vazut în acea dimineata. „V-ati odihnit bine în Florida? Cum mai stati cu tusea?"
Le-am spus ca tusea mai trecuse, însa în interior abia asteptam sa le spun ceva
mult mai important. Pe la începutul programului am spus: „Frati si surori, sunt
absolut sigur ca l-am auzit pe Dumnezeu vorbindu-mi despre viitorul bisericii
noastre. Cât am fost plecat am strigat catre Dumnezeu sa ne ajute — sa ma ajute
— sa înteleg care-i voia Lui pentru noi. Si cred ca am primit un raspuns.
Nu e deosebit, nici profund si nici spectacular, însa vreau sa va spun
astazi cu toata seriozitatea: De acum înainte, întâlnirea de rugaciune va fi
barometrul bisericii noastrei Ceea ce se întâmpla martea seara va fi masura dupa
care vom judeca succesul sau esecul nostru, pentru ca aceasta e masura dupa
care Dumnezeu ne va binecuvânta;
Daca noi îl chemam pe Domnul, El ne-a promis în Cuvântul Sau ca
ne va raspunde, ca va aduce pe cei nemântuiti la El si ca va turna din Duhul Sau
peste noi. Daca nu-L chemam — El nu ne-a promis nimic — absolut nimic. E
foarte simplu. Nu are importanta ce predic eu sau ce pretindem ca credem în
mintile noastre, viitorul nostru va depinde de timpul acordat rugaciunii.
Acesta este motorul care va pune în miscare biserica. Da, vreau sa
continuam sa venim duminicile — însa seara de marti este cea care conteaza. Eu
si Carol ne-am hotarât deja si speram ca si voi va veti alatura noua."
Un predicator din Australia (sau poate din Noua Zeelanda) s-a
întâmplat sa fie si el prezent în acea dimineata — eveniment rar. L-am prezentat
si l-am invitat sa spuna câteva cuvinte. El a pasit în fata si a spus doar atât:
„Am auzit ce v-a spus pastorul. Iata ceva la care va puteti gândi:
Poti spune cât de populara este o biserica în functie de cine vine duminica
dimineata.
Poti spune cât de popular e pastorul sau evanghelistul în functie de
cine vine duminica seara.
Insa poti spune cât de popular este Isus în functie de cine vine la
serile de rugaciune."
Si acestea fiind spuse, a coborât de pe platforma. Asta a fost tot. Nu
l-am mai vazut niciodata de atunci.

UN NOU ÎNCEPUT
Daca anuntul meu i s-a parut ciudat bisericii, sau greu de primit,
consider ca el nu a fost cu mult mai diferit decât ceea ce Charles Haddon
Spurgeon, marele predicator englez, a spus într-o predica cu exact 100 de ani în
urma:
Starea unei biserici poate fi masurata exact cu ajutorul serilor de
rugaciune. Astfel, întâlnirea pentru rugaciune este harometrul si prin ea putem sa
judecam cantitatea lucrarii divine între oameni. Daca o biserica vrea ca
Dumnezeu sa fie aproape, trebuie sa se roage. Si unul din primele semne ale
absentei Lui va fi lenevia în rugaciune.
În acea prima seara de marti au venit cinsprezece pâna la optsprezece
persoane. Nu aveam o agenda sau un program gata pregatit; m-am ridicat si am
condus biserica în cântare si lauda spre Dumnezeu. Din aceasta a venit în
rugaciune. Am simtit un nou sens al unitatii si dragostei între noi. Dumnezeu
parea ca ne tese împreuna. Nu le-am tinut o predica tipica; exista o noua liber-
tate în a astepta prezenta lui Dumnezeu.
În saptamânile care au urmat, raspunsurile la rugaciuni au devenit
evidente. Noi oameni ni s-au alaturat treptat, cu talente si daruri care ne puteau
ajuta. Au început sa vina rudele nemântuite sau oameni total straini. Am ajuns sa
credem ca suntem „camera de urgenta a Duhului Sfânt" unde oameni cu traume
spirituale puteau fi salvati. în majoritatea spitalelor sala de urgenta nu este la fel
de frumos decorata ca si restul cladirii însa foarte eficienta în salvarea de vieti
omenesti.
Noi eram un prim exemplu a ceea ce marele scriitor scotian, Andrew
Bonar, a scris în 1853: Lui Dumnezeu îi place sa-Si vada oamenii fixati pe ideea
ca nu exista speranta decât în rugaciune. În asta consta puterea Bisericii asupra
lumii."2
Astfel, saptamâna dupa saptamâna am continuat sa-i încurajez pe oameni sa se
roage si, desigur, asa cum Samuel Chadwick a spus cu mult timp în, urma, cel
mai mare raspuns ai rugaciunii este mai multa rugaciune.
Noi nu eram acolo ca sa ne auzim unii pe altii dând glas unor
rugaciuni elocvente; eram prea disperati pentru aceasta. Ci ne-am concentrat
vertical, spre Dumnezeu, nicidecum orizontal, unii spre ceilalti. De cele mai
multe ori am strigat catre Domnul în grup, rugându-ne toti în cor, cu voce tare,
practica ce continua si în ziua de azi. Alteori ne prindeam de mâini în cercuri de
rugaciune sau diferiti oameni îsi povesteu necazurile.
Forma unei întâlniri de rugaciune nu este nici pe departe atât de
importanta ca esenta ei — aceea de a-L atinge pe Cel Atotputernic, de a striga
din întreaga ta fiinta. Am participat la întâlniri de rugaciune galagioase care erau
în majoritatea cazurilor teatrale si am fost în grupuri în care momentele de
rugaciune tacuta erau profund spiritualei Atmosfera întâlnirii poate varia, însa
ceea ce conteaza este ca noi ne întâlnim cu Dumnezeul Universului, nu doar
unul cu celalalt. .
Am început de asemenea sa nu mai fiu atât de rigid în serviciile de
duminica si sa nu-i mai controlez cu ajutorul microfonului. Forma obisnuita —-
doua cântari, anunturile, programul corului, colecta, apoi predica si în final
binecuvântarea — a fost treptat abandonata pe masura ce Dumnezeu începea sa
ma elibereze. Nu mai trebuia sa fiu atât de nervos sau încordat sau fals. Din
cauza fricii încercasem sa ma protejez pe mine însumi.
La urma urmelor, oamenii nu erau însetati dupa predici alambicate
sau dupa luciu organizatoric. Ei doreau doar iubire. Doream sa stie ca
Dumnezeu îi poate ridica si le poate da o noua sansa.
În acele zile de început pe Atlantic Avenue, când oamenii se
apropiau mai mult de Domnul, primeau plinatatea Duhului si îsi reînnoiau
dragostea lor pentru Dumnezeu, au început în mod natural sa vorbeasca despre
aceasta la locurile lor de munca, în blocuri, la întâlnirile din familie. Din acea zi
si pâna acum, mai bine de douazeci de ani mai târziu, nu a existat nici un
moment de declin în biserica, multumita lui Dumnezeu. Prin harul Sau nu am
avut nici o fractiune care sa se ridice si sa hotarasca sa se desparta de noi.
Dumnezeu a continuat sa trimita oameni care au nevoie de ajutor; adesea nu pot
nici macar sa aflu.de unde au auzit despre noi.
Colecta s-a îmbunatatit îndeajuns cât sa putem face câteva reparatii
cladirii. Am înlocuit bancile pe jumatate ruinate cu scaune din fibra de sticla
care se puteau lega împreuna. Si ceva mult mai important chiar, oamenii au
început sa simta prezenta Domnului în acel loc umil. Se simteau iubiti. Cei
împietriti erau cercetati chiar si în timpul cântarilor. Corul a început sa creasca.

SUNETE DE BUCURIE
Carol a iubit muzica înca din adolescenta. De fapt, ea crescuse în
compania ei— tatal ei fusese cântaret de opera înainte de convertire si bunica
fusese pianista.
Locuind în oras, ea a absorbit sunetele multor-culturi, în mintea ei
clasicul se contopea cu muzica negrilor imnurile traditionale scandinave cu
refrenurile contemporane si ritmurile caraibiene. La vârsta de sai sprezece; sau
saptesprezece ani s-a înfiripat în inima ei visul de a conduce într-o zi un cor
mare — însa nu unul rigid, formal, ci un cor al oamenilor simpli.
Nu exista nimeni competent în biserica care sa o acompanieze asa ca
ea trebuia sa cânte la pian si în acelasi timp sa dirijeze si corul. Nu a învatat
niciodata sa solfegieze, ci în mintea ei selecta fiecare voce si apoi luându-i pe
rând, învata tot grupul. Chiar si asa, numarul membrilor a început sa urce
ajungând la peste cincizeci. Platforma nu mai era destul de larga sa-i cuprinda,
ci ocupau toata partea din, fata si cântau de copleseau cu armonia lor întraga
cladire.
Repetitiile se tineau vinerea seara. Poate îi va surprinde pe cititori sa
afle ca alte evenimente de la sfârsit ,de saptamâna nu concurau cu timpul
oamenilor. însa viata orasului e diferita; oamenii sunt prea ocupati în timpul
saptamânii cu slujbele lor, obositi de lungile navete cu tramvaiul, autobuzul sau
metroul. Ei se odihnesc vineri seara, stiind ca nu mai trebuie sa se trezeasca
devreme a doua zi.
Carol obisnuia sa înceapa cu o jumatate de ora de rugaciune. Adesea
spiritul rugaciunii cuprindea întreg grupul. Cineva se oferea sa depuna o
marturie sau se simtea îndrumat sa citeasca un pasaj din Scriptura. Carol le
dadea apoi un scurt îndemn. în multe rânduri era mai multa rugaciune si
închinare decât repetitie; uneori nici macar nu mai apucau sa cânte.
Aceasta experienta a schimbat modul de gândire al oamenilor. Corul
nu venea numai cu doua cântari „speciale" înainte de predica, ci dimpotriva,
membrii lui s-au angajat într-o adevarata slujire.
Membrii orchestrei erau la fel de nepregatiti ca si Carol. Joey
Vazquez, de la chitara bas, a învatat sa cânte „din mers". într-o zi îsi facea de
lucru cu o chitara bas la un prieten; la repetitia de cor de a doua zi prietenul sau
a spus, în gluma, ca Joey stie sa cânte. Carol luând afirmatia în serios 1-a pus pe
Joey la lucru. Acesta a fost începutul carierei sale de chitarist; el e si astazi la noi
în biserica.
La, tobe, Michael Archibald, un barbat din Trinidad, nu luase nici el
niciodata lectii de muzica. Jonathan Woodby, organistul nostru (si dupa parerea
mea unul din cei mai buni ai Americii) nu stia sa citeasca notele. Cu toate
acestea, cei doi au cântat pe doua dintre albumele premiate cu Grammy.
Corul a jucat un rol crucial atunci când am început sa gazduim
întruniri lunare, în colaborare cu Teen Challenge, o organizatie ce se ocupa cu
dependentii de droguri, înfiintata în Brooklyn, în 1958, de David Wilkerson.
Împreuna cu Teen Challenge am închiriat sala unei mari biserici baptiste. La
prima întrunire am facut reclama filmului Crucea si pumnalul, care povesteste
convertirea conducatorului unei bande, Nicky Cruz. Au venit atât de multi
oameni încât a trebuit sa difuzam filmul de trei ori pentru ca fiecare sa aiba
La cea de-a doua, însusi Nicky a venit sa vorbeasca. A fost
nemaipomenit sa-1 vezi predicând în chiar cladirea unde cu ani în urma 1-a
trântit pe scari pe un italian, gata sa-1 omoare daca nu ar fi intervenit politia.
Povestea lui Nicky a fost o mare sursa de inspiratie pentru mine. El
era simbolul lucrurilor care se vor întâmpla în biserica noastra; Dumnezeu care
îi ia pe cei lipsiti de speranta si chiar nebuni, si îi schimba. Stiam ca multe
biserici spun doar din vârful buzelor ca Dumnezeu poate face orice. însa noi
aveam nevoie de o credinta reala încât oricine ar fi intrat în cladire, indiferent de
problemele lui/ei, sa poata deveni un trofeu al harului lui Dumnezeu. Din acea
seara Nicky mi-a devenit prieten apropiat si musafir obisnuit la Tabernacle.
Pe masura ce tot mai multe biserici s-au implicat în lucrare, Carol a
format „New York Challenge Choir" compus din membri de la Tabernacle si
altii care doreau sa cânte (optzeci sau mai multe voci).
Cam tot în acea perioada, Carol a scris primul ei cântec. Ea a luat
cplinda de Craciun „Joy to the world" si i-a compus o noua melodie. Nu a stiut
cum sa o astearna pe hârtie asa ca, pur si simplu, a învatat fiecare voce pe rând.
O COMUNITATE A DRAGOSTEI Sl A
RUGACIUNII
Niciodata nu stiam cine s-ar putea întoarce la Hristos la Brooklyn
Tabernacle, toxicomani, prostituate sau homosexuali. însa si avocati pierduti,
oameni de afaceri si soferi de autobuz se întorceau de asemenea Noi îi primeam
pe toti
Printre ei erau latini, negri americani, caraibieni, albi si multi altii. O
data ce oamenii erau umpluti de Duhul Sfânt, ei începeau sa considere celelalte
rase ca pe creatia lui Dumnezeu. În loc sa-i judecam pe homosexuali, am început
sa plângem pentru ei. Oamenii conduceau treizeci sau patruzeci de minute din
Long Islahd pentru a veni la biserica. Unul si probabili singurul avantaj al
situarii noastre în inima Brooklynului este tranzitul excelent al maselor, adica
oameni din Manhattan, Queens, Bronx si din alte parti puteau ajunge foarte usor
la noi cu metroul sau autobuzul. Când crescusem la o suta cincizeci sau o suta
saptezeci si cinci de ascultatori duminica dimineata, prezenta la serile de
rugaciuneera de aproximativ o suta de persoane. Era viata, bucurie si o
atmosfera de familie si dragoste. Oamenii nu se grabeau sa plece la sfârsitul
întâlnirii; mai zaboveau, se rugau si vorbeau unul cu altul.
Cum nu aveam aer conditionat, în serile fierbinti de vara deschideam
toate ferestrele si oamenii puteau chiar sedea pe pervaz. într-o seara de duminica
din august, când erau 35 grade afara si probabil 45 grade în încapere, am simtit
un impuls ciudat de a cânta „O noapte preasfintita,, ca o expresie a dragostei
pentru Isus. Un betiv care tocmai trecea pe acolo s-a oprit sa asculte si în mintea
lui confuza el si-a spus: Problema asta a bauturii mi-a scapat total de sub control.
Aud acum colinzi de Craciun. Mai bine as intra în aceasta biserica si as cere
ajutor! Usierii erau acolo gata sa-1 primeasca si sa-i vesteasca Evanghelia.
Din când în când mai apareau si dintre cei deranjati mintal. Un
barbat numit Austin eliberat recent dintr-o institutie a început sa vina la biserica.
într-o zi el a spus ceva vulgar uneia dintre surorile noastre. La întâlnirea de marti,
când l-am chemat si l-am avertizat ca nu toleram un astfel de lucru el mi-a spus:
„Oh! Sigur!? Vor avea grija de tine 'baietii mei! Era un urias asa ca nu am
îndraznit sa râd.
„Austin," i-am raspuns eu, „poate ca vei avea tu grija de mine, însa nu cu 'baietii
tai' — dupa modul în care te comporti ma îndoiesc ca ai pe vreunul din 'baieti''
I-am prevenit pe usieri sa ma cheme daca va reveni si de asemenea
sa cheme imediat politia. Austin s-a întors chiar în acea seara. Am iesit afara de
la întâlnirea de rugaciune ca sa vorbesc cu el, încercând sa trag de timp. Curând
politia si-a facut aparitia si 1-a luat. Ei doreau ca eu sa aduc acuzatii, însa am
refuzat. În loc de aceasta m-am întors în biserica si am continuat ora de
rugaciune. Astfel de episoade stranii au devenit o parte obisnuita a lucrarii
noastre în aceasta zona a orasului. Colecta nu era niciodata extraordinara, asa
cum poate v-ati fi asteptat, datorita genului de comunitate în care slujeam,
compusa din mame singure, someri, oameni care cautau sa scape de droguri.
însa veneau si oameni mai asezati si mai stabili din punct de vedere material pe
care nu-i deranja amestecul socio-economic.
Pentru ca am fost jucator de baschet, niciodata nu m-am gândit sa-i
evaluez pe oameni pe baza culorii lor. Daca puteai juca atunci jucai. Se pare ca
în America e mai multa deschidere, acceptare si cooperare în sala de sport decât
în Biserica lui Isus Hristos.

PROBLEME DE SPATIU
Prin 1977, oamenii care încercau sa gaseasca un loc duminica
dimineata si duminica seara erau mai multi decât putea cuprinde cladirea. Mai
jos cu un bloc era YWCA {Young Woinen'sChristian Associatian — Asociatia
Femeilor Crestine Tinere, n. tr.)a carei sala avea o capacitate de 400-500 de
locuri. Noi o închiriam duminica si ne caram în fiecare saptamâna acolo
echipamentul de sunet si alte lucruri de care aveam nevoie. Ferestrele erau
vopsite si nu exista aer conditionat. Adesea trebuia sa curatim locul duminica
dimineata înainte de a putea aseza scaunele pentru biserica.
Dar cel putin aveam un spatiu pe care îl puteam folosi. Am închiriat
acea sala timp de doi ani. Unele din primele amintiri legate de biserica ale celor
doi copii ai nostri" mai mici, Suzan si James se regasesc în acea cladire. Îmi
amintesc ca într-o duminica m-am uitat în sus în timpul unei cântari si spre
oroarea mea am vazut-o pe acrobatica mea fiica facând salturi de 360 grade la
paralele din capatul holului. Nimic mai nepotrivit pentru „copiii perfecti ai
pastorului"!
Când Lanny Wolfe, bine cunoscut interpret si compozitor de muzica
crestina ne-a vizitat biserica, a fost captivat de armonia corului care cuprindea
acum o suta de voci. El a încurajat-o pe Carol sa continue sa compuna. „Tu ai un
mod de abordare cu totul diferit/' a spus el. „Cântarile pe care le scrii nu se
aseamana deloc cu ceea ce as scrie eu, sau Bill Gaither sau oricine altcineva."
încurajarea lui Lanny a însemnat foarte mult pen tru amândoi.
Sigur ca de atunci muzica lui Carol s-a extins în întreaga tara si este
cântata în toate genurile de biserici, indiferent de modul lor de închinare. Dupa
ce Brooklyn Tabernacle a vândut un milion de partituri, World Music i-a
înmânat lui Carol un premiu în 1994. în mod ironic, Tabernacle nu a cumparat
nici macar o partitura din compozitiile lui Carol — nici nu i-ar fi folosit unui cor
care nu stie sa solfegieze!
Întâlnirile în cladirea YWCA au fost cea mai buna solutie temporara
la problema supraaglomerarii. Am cumparat un teren vis-a-vis în speranta
ridicarii unei cladiri reale într-o zi. Era un pas mare în credinta însa Dumnezeu
ne-a dat fondurile necesare.
Entuziasmati la gândul începerii unei noi cladiri, a unei case
permanente am programat o ceremonie pentru prima sapatura pe care o vom
face. Va vine sa credeti ca tocmai în acea duminica speciala a plouat atât de tare
încât nu am putut iesi afara nici cât sa înfingem un hârlet în pamânt? Dezamagiti
ne-am reîntors la YWCA în acea seara.
Insa în timpul serviciului Dumnezeu ne-a facut sa întelegem limpede
ca El nu dorea sa sape pamântul de vis-a-vis, ci în inimile noastre si sa-si
cladeasca biserica pe acea fundatie.
Ploaia torentiala a fost providentiala, asa cum s-a dovedit mai târziu.
La câteva luni, un teatru cu o capacitate de 1400 de locuri de pe Flatbush
Avenue, principala artera nord-sud a Brooklynului a fost scos la vânzare pentru
numai 150 000 de dolari.
Am reusit sa vindem terenul cumparat la un pret avantajos; Trebuia
sa vindem si cladirea darapanata de pe Atlantic Avenue pentru a cumpara teatrul.
Câtiva pastori au venit sa vada vechiul nostru loc si pareau seriosi în a o
cumpara. Am cazut de acord asupra pretului — pentru a afla mai târziu ca ei nici
macar nu aveau de gând sa ne dea un avans; în acel moment eram în pericolul de
a pierde oferta în legatura cu teatrul.
Toate visurile noastre erau pe punctul de a se narui. La seara de
rugaciune de marti am adus problema înaintea Domnului, plângând si pledând
pentru o salvare de ultim moment, de oricare natura ar fi fost ea.
Miercuri dupa-amiaza a sunat soneria de la usa bisericii. Am coborât
sa deschid. în fata mea statea un strain bine îmbracat, care s-a dovedit a fi un om
de afaceri kuweitian. A intrat si s-a uitat în jur în timp ce eu îmi tineam
respiratia de teama ca el sa nu se uite prea atent la peretii scorojiti, la baile
învechite si instalatia subreda. Tavanul subsolului era atât de jos încât m-am
temut ca el se va lovi cu capul de una din tevile care atârna.
„Cât ceri pe aceasta cladire?,, a întrebat el într-un sfârsit.
Mi-am reglat vocea si am raspuns abia auzit:
„Noua zeci si cinci de mii."
El a tacut un moment si apoi a spus:
„Corect."
Eram socat!
„încheiem afacerea," a adaugat el.
„A, pai, cât timp îti va lua sa faci aranjamentele la banca?" Eram îngrijorat ca
oferta de pe Flatbush va expira înainte ca noi sa încheiem aceasta afacere.
„Fara banca, fara nimic," a raspuns el abrupt. „Spune-i doar
avocatului tau sa-1 sune pe al meu — iata numele si numarul lui de telefon.
Platesc cu bani gheata." Si cu asta a plecat.
Înca o data, rugaciunea noastra a fost ascultata în îtr-un mod
neasteptat. Dumnezeu formase un lant de oameni care au dorit sa se roage si
care au crezut ca nimic nu e prea complicat ca El sa nu poata rezolva. Nu are
importanta ce fel de munte ne sta în fata, nu conteaza ce atac vine asupra noastra,
nu are importanta cât de salbatic a devenit orasul la sfârsitul anilor '70 — când
cocaina s-a alaturat heroinei. Dumnezeu putea înca schimba oameni si îi putea
elibera de pacat. El îsi construia biserica într-un cartier dur si atâta timp cât
oamenii continuau sa implore binecuvântarea si ajutorul Sau, El se angaja ca le
va raspunde.

3
Un cântec pentru disperati
Desi teatrul de pe Flatbush parea o comoara pentru noi el se afla într-
o stare jalnica. Am cheltuit mai mult de 250 000 de dolari pentru reparatii
înainte de a ne muta în el, în ianuarie 1978. Atunci au început lucrurile sa ia
avânt pe plan spiritual.
Foloseam cladirea de pe Flatbush de mai putin de un an când cineva
care avea legaturi cu un studio de înregistrari din Manhattan a sugerat corului sa
scoata ceea ce se numeste „custom album" — o productie la costuri scazute în
folosul nostru personal. Ceea ce am si facut în 1980, Carol compunând trei sau
patru din cele zece piese.
Copiile si-au facut drum, nu se stie cum, pâna în Nashville si
companiile de muzica au început sa ne caute. Word Music a refacut primul
album si 1-a lansat pe piata în toata tara. Curând ne-au cerut sa mai scoatem
doua. Carol a ajuns sa înregistreze cu profesionisti începând de la Larnell Haris,
Babbie Mason, Wayne Watson, Talleys pâna la liderul muzicii religioase de pe
Coasta de Vest, Morris Chapman.
Nu era ceva neobisnuit ca în zilele de duminica corul sa cânte si sa
depuna marturie cu atâta putere; un duh de lauda cobora asupra oamenilor
schimbând întreaga directie a serviciului. Odata corul a fost planificat sa cânte
trei piese. Pentru a o prezenta pe cea de-a doua, un fost toxicoman si-a depus
marturia. Dragostea lui Dumnezeu se simtea atât de tare încât nu m-am putut
abtine sa nu intervin la sfârsitul cântarii, punându-mi un brat în jurul fratelui si
facând o invitatie chiar atunci pentru ca oamenii sa-L primeasca pe Hristos.
Raspunsul a fost imediat si puternic
Corul nu a mai ajuns sa cânte cea de a treia piesa — însa la urma
urmelor de ce ne-am agata de o anumita ordine a serviciului când oamenii sunt
dornici sa fie mântuiti? Dumnezeu putea folosi corul sau pe oricine altcineva
pentru a transforma întreg serviciul într-o întâlnire de rugaciune daca asa dorea
EL

ÎNTOARSA DINTRE „CEI MORTI"


Printre multimea de oameni de care Dumnezeu s-a atins în acele zile
— initial prin cor si apoi prin întâlnirile de rugaciune de marti seara, cea care
îmi vine în minte acum este o tânara slabuta si roscata numita Roberta Langella.
Povestea ei este atât de uimitoare încât o las pe ea sa v-o spuna:
M-am nascut a patra din cei sase copii ai familiei mele, în Brooklyn
si am crescut în Staten Island. Tata era docher si ne-a oferit o viata lipsita de
griji si o educatie catolica fiecaruia dintre noi. Eram fericita sa fac parte din ceea
ce credeam eu ca era o familie stabila si iubitoare.
Dar apoi, când aveam 11 ani, totul s-a prabusit. Dintr-o data ne
mutam în Florida pentru a fi mai aproape de parintii mamei. Singura problema
era ca tata nu mai venea cu noi. Nu observasem tensiunea care evoluase între
parintii mei si care a dus la destramarea casniciei lor.
Pur si simplu nu puteam crede ceea ce se întâmpla. Familia noastra
fusese întotdeauna unita. Daca nu te puteai baza pe adulti ca sa faca ceea ce se
cuvine, atunci ce mai însemna viata? Eram zdrobita.
În decurs de un an sau doi mi-am afisat nefericirea bând si fumând
hasis. Mama s-a recasatorit, ceea ce a înrautatit lucrurile în ce ma privea. Eram
tot timpul în conflict cu ei. La saisprezece ani m-am întors în New York pentru a
locui cu tatal meu vreme de un an. Nici acolo n-a fost mai bine; am renuntat la
scoala ca sa colind tara de una singura.
Un an mai târziu, eram din nou în New York traind cu un barbat care
avea de doua ori vârsta mea. îmi doream pe cineva — oricine — care sa ma
iubeasca si sa-mi poarte de grija. Din nefericire acest tip era sero-pozitiv si
dependent de droguri. La scurt timp amândoi consumam cocaina si apoi heroina.
De multe ori am luat supradoze.
Într-o noapte groaznica din 1980 mi-am injectat atât de multe
droguri încât oamenii mi-au spus mai târziu ca inima mea a încetat pur si simplu
sa mai bata. Prietenul meu a sters putina temându-se ca eram moarta si ca el va
trebui sa raspunda întrebarilor incriminatorii. Eram abandonata în acea mansarda,
devenind de acum vânata... însa prin mila lui Dumnezeu, cineva m-a descoperit
si a sunat la urgenta. Personalul medical auxiliar s-a grabit sa îmi acorde primul
ajutor.
Aveam o parere atât de proasta despre mine în sami, eram sigura ca
nimeni nu ma mai considera buna de ceva. Aceasta atitudine a atras dupa sine
numai relatii dezastuoase. Cam prin 1982, împreuna cu prietenul meu de atunci
am închiriat un apartament la etajul al doilea, deasupra unei florarii; într-un bloc
vecin cu Brooklyn Tabernacle. Desigur nu aveam nici un pic de interes în ceea
ce se întâmpla acolo.
Prietenul meu era abuziv; ma batea regulat. Într-o zi m-a pocnit atât
de tare ca mi-a spart timpanul. Totusi de fiecare data eu eram cea care ma rugam
de el sa nu ma paraseasca. Eram atât de jalnica! însa mai rau decât sa fiu batuta;
mai rau decât sa fiu urâta era gândul îngrozitor de a ramâne singura. Pur si
simplu nu puteam suporta.
Îmi amintesc ca într-o duminica dupa amiaza eram atât de înnebunita
de durere încât l-am amenintat ca îmi voi lua viata. Întins pe canapea urmarea un
meci de fotbal si nici macar nu s-a uitat la mine. „îi urmaresc pe Jets acum.
Spune-mi ce ai de spus la pauza." Lui nici nu-i pasa!
Am continuat sa traiesc mai departe lucrând ca ospatara în cluburi de
noapte. Faceam parte din cultura punk a anilor '80 — având„o înfatisare
mortala," adica nu ma pieptanam câte o luna.
Îmi amintesc ca frecventam „pavilioanele de tir" unde douazeci sau treizeci de
oameni se drogau toti în acelasi timp împartind între ei seringile. Desi ma
temeam de urmarile pe care le putea avea folosirea acelor seringi, nevoia de
droguri era mai mare decât teama.
Dimineata devreme, dupa ce se închideau barurile din Greenwich
Village ramâneam sa asist la scena de dupa program, care depaseste orice ima
ginatie, chiar si a celor mai nebuni. Nu v-ati dori sa cunoasteti câta violenta si
câte lucruri inimaginabile se petrec în acele cluburi chiar si dupa rasaritul
soarelui.
În final plecam spre casa. Când ieseam din statia de metrou,
îmbracata cu geaca mea de piele neagra, trotuarul era plin cu oameni de la
biserica toti asteptând sa intre în Tabernacle. Scrâsneam din dinti si treceam mai
departe. Fetele lor senine ma înnebuneau!
Facându-mi loc cu coatele prin multime, ma repezeam pe scari cât de
repede puteam. Singurul necaz era ca fereastra dormitorului meu dadea spre
biserica si nu puteam scapa de muzica ce trecea chiar si prin pereti... cântari
precum „Cât ma iubeste Isus" si „Sunt spalat''. Ascultam melodiile si uneori ele
patrundeau pâna în interiorul meu. Ceva din acea muzica ma misca, ma
emotiona, chiar daca ma împotriveam.
Însa sa intru în biserica? în nici un caz! Eram sigura ca Isus nu va
putea iubi niciodata pe cineva atât de decazut ca mine.
La scurt timp m-am despartit de prietenul meu si— ca de obicei —
am intrat într-o noua relatie si m-am mutat într-un alt apartament în partea de
vest a Manhattanului. Câteodata o auzeam pe vecina de jos cântând sub dus. M-
am întâlnit cu ea într-o zi pe scari si i- am zis: „Te aud cântând une ori. Esti
cântareata?"
„Nu, nu tocmai. Cânt în corul bisericii si îmi place sa fac repetitii acasa."
„Ce biserica?" am întrebat.
„Brooklyn Tabernacle."
Ma mutasem însa se parea ca si biserica se se mutase împreuna cu mine.
Între timp am abuzat tot mai mult de droguri si alcool. Existau zile
când nu aveam deloc mâncare în casa; telefonul era taiat. Am început sa vând
mobila pentru a-mi alimenta nevoia de droguri. Nu stiu însa cum de n-am ramas
somera niciodata. Noptile albe petrecute în compania drogurilor nu ma
împiedicau sa ma trezesc dimineata si sa plec la lucru.
Intr-o seara, pe când eram la un prieten am izbucnit în plâns si pentru
prima oara în viata mea am spus: „Stii, cred ca s-ar putea sa fiu dependenta de
droguri." Era cât nu se poate mai evident, însa faptul ca eu am recunoscut a
constituit un pas important pentru mine.
Urmatoarele câteva zile m-am concentrat, asupra a ceea ce credeam
eu a fi cauza problemelor mele: prietenul meu. Faptul ca folosea droguri avea o
influenta negativa asupra mea, corect? Asa ca i-am facut papucii!
În câteva saptamâni mi-am facut rost de un nou prieten, care nu se droga, în
schimb, vindea droguri! Aducea în casa kilograme de cocaina.. Evident ca nu m-
am lasat.
Într-o noapte am sunat-o pe mama în Florida- Ea devenise deja
crestina. Am început sa vorbesc despre viata mea — si nu.m-am mai putut opri.
Nu stiu cum de a reusit, dar a ramas calma în fata lucrurilor descoperite în viata
mea, spuse în agonie, si m-a invitat sa vin sa stau cu ea câteva zile.
Cele câteva zile în Florida s-au transformat în paisprezece luni.
Mama m-a dus la „Narcoticii anonimi" si m-au dezintoxicat. De asemenea, dupa
atâtia ani de la graduare, mi-am dat examenele de diploma. Cerul parea senin si
eram sigura ca pot cuceri lumea. Însa noua mea încredere avea sa se prabuseasca
atât de curând.
O vizita la doctor m-a pus în fata unui fapt îngrozitor: eram sero-
pozitiva. N-ar fi trebuit sa fiu surprinsa dupa toate acele seringi pe care le-am
împartit cu altii de-a lungul anilor. Însa vestea m-a înfuriat, caci venea chiar
acum când încercam din rasputeri sa ma îndrept. Eram suparata pe mine si pe
Dumnezeu.
M-am întors la New York si mi-am început propria afacere. Între
timp, fratele meu Stephen L-a aflat pe Domnul si a început sa-mi spuna si mie,
însa eu i-am taiat elanul. Într-un sfârsit am fost de acord sa merg cu el la
Brooklyn Tabernacle cu conditia sa stau la balcon, sa vin târziu si sa plec repede.
Nu era decât o chestiune de timp pâna când cântecul de sirena al
drogurilor sa ma prinda din nou în mreaja lui. Am alunecat din nou în lumea
cocainei dupa ce doi ani am fost curata. Pur si simplu nu m-am mai putut abtine.
Doream mai mult vâltoarea drogurilor decât sa continui sa lupt singura cu viata.
Pâna când, la sfârsitul unei saptamâni de dopaj intens am atins
fundul prapastiei. Era marti seara si eu nu mai aveam nici un ban. Fara un motiv
anume am condus spre biserica — nici eu nu stiu de ce. În acea seara m-am
trezit în fata altarului varsând lacrimi pe care nu le puteam opri. „O,
Dumnezeule, am nevoie de Tine în viata mea. Te rog, ajuta-ma!" Pentru mine
acela a fost momentul predarii depline. De atunci am început sa cred ca
Dumnezeu ma iubeste. împreuna cu aceasta credinta noua au venit speranta si
încrederea crescânda.
Un an mai târziu cântam chiar în acelasi cor pe care îl urasem atât de
mult! Dupa atâta zbucium, viata mea era în sfârsit pe stânca. Stiam, stiam cu
adevarat în adâncul inimii ca Dumnezeu ma iubeste si ma accepta si ca eu pot
gasi odihna în dragostea Sa. Am scapat de lanturile care. m-au tinut legata atât
de multi ani.

Noi nu stiusem nimic despre acest minunat miracol al harului lui


Dumnezeu pâna când Roberta nu i-a trimis discret lui Carol o scrisoare de sapte
pagini. Se apropia Pastele si noi eram prinsi cu organizarea unui concert. Carol
s-a asezat pentru a citi scrisoarea într-o seara si dupa câteva minute plângea.
„Jim, trebuie sa te opresti si sa citesti asta," a insistat ea înmânându-mi prima
pagina si apoi urmatoarea si urmatoarea. Curând lacrimile mele curgeau
împreuna cu ale ei.
Când am terminat de citit ne-am uitat unul la altul si am spus: „E
nemaipomenit, Trebuie sa-si povesteasca viata la concertul de Pasti." Roberta nu
mai vorbise niciodata în public, dar mai în gluma, mai în serios, a acceptat sa
încerce.
Ziua a venit. Sala era arhiplina. Ea îsi invitase toata familia. Multi
dintre ei, inclusiv tatal ei care statea în al treilea rând, nu stiau nici jumatate din
ceea ce tocmai erau pe punctul de a auzi.
Dupa cântarile corului, Roberta a pasit în fata, a luat cu nervozitate
un microfon si a început sa vorbeasca. „Buna! Numele meu e Roberta Langella...
si vreau sa va spun ce înseamna pentru mine acest Isus înviat."
O sfatuisem înainte sa lase la o parte unele detalii dintre cele mai
zguduitoare, dar si asa povestea ei a avut un profund impact. Când a ajuns la
partea cea mai grea nu s-a putut abtine sa nu se opreasca si sa spuna; „Tati... stiu
ca îti va veni greu sa auzi ce voi spune în continuare. Insa trebuie sa spun pentru
ca aceasta dovedeste cum Isus poate ierta chiar si cel mai groaznic lucru din
viata unui om." Emotia era incredibila, aproape ca-ti taia respiratia. Ascultatorii
stateau încordati pe marginea scaunelor lor.
Apoi corul a cântat ultima piesa si am condus ser viciul spre
încheiere. Prima persoana venita la altar a fost tatal Robertei, plângând înfundat.
Apoi a venit unchiul, matusa si restul clanului.
Astazi Roberta Langella conduce misiunea „începuturi noi," o
întâlnire saptamânala cu drogati si oameni ai strazii. Ea a implicat deja o suta de
alti lucratori, mergând în fiecare duminica dupa amiaza cu metroul pâna la
centrele de reabilitare pentru a aduce oameni în biserica noastra. Ei iau masa si
apoi ramân la serviciul de seara. Dragostea Domnului iradiaza pur si simplu din
viata ei.
Roberta este un adevarat soldat chiar si atunci când nu se simte bine. Duminicile
seara o vezi stând la balcon cu toti cei fara adapost pe care îi aduce cu ea. Nici
unul nu este prea murdar sau prea ciudat ca ea sa nu se îngrijeasca de ei. Pentru
ca în ei se regaseste pe ea însasi, Ea e un exemplu viu al puterii lui Dumnezeu
care îi ridica pe cei decazuti, asupriti, dependenti si îi mântuieste pentru slava Sa.

FORMULA „SECRETA"
Gasirea unui loc pentru oameni ca Roberta si zecile de orfani pe care
ea îi aducea a devenit o problema permanenta pentru noi. În 1985 cresterea
bisericii ne-a fortat sa mai introducem un serviciu de la 15:30 si la începutul lui
1996, al patrulea serviciu — fiecare a câte doua, doua ore si jumatate.
Întotdeauna am simtit ca trebuie sa-I lasam timp Duhului Sfânt sa lucreze; nu-i
putem îngradi pe oameni într-un fel de sablon al bisericii. Timpul de închinare
era acum de la 9:00, 12:00, 15:30 si 19:30.
Programul era istovitor însa nu aveam de ales pâna când nu ne
mutam într-o cladire mai mare. Pur si simplu nu-i puteam alunga pe oameni doar
pentru ca nu mai erau locuri, desi trebuia sa o facem destul de des.
Numarul persoanelor din încaperea arhiplina împreuna cu cel al
persoanelor care stateau pe scaunele rabatabile de pe hol si urmareau serviciul la
monitoare era în jur de 1600 la fiecare serviciu. Aceasta crestere a avut loc în
ciuda faptului ca în 1985 am început sa trimitem grupuri de oameni care sa
înceapa biserici si în alte parti ale orasului: sectiunea Glendale din Queens, par
tea de est a Manhattan-ului, South Bronx, Coney Island, Harlem si asa mai
departe. în prezent exista sapte biserici nou formate în cea mai mare zona a New
York-ului si înca alte zece de la New Hampshire pâna la San Francisco si chiar
peste granita.
Primele grupe au fost lansate cu ajutorul corului, la concertele
publice. De fapt, primul concert a fost un simplu accident. Un predicator din
Manhattam m-a sunat într-o zi sa-mi ceara o favoare. El rezervase faimosul
Carnegie Hali, cu o capacitate de 2100 de locuri, pentru un concert crestin —
însa artistul 1-a anulat cu patru sau cinci zile înainte de a avea loc. Nu s-ar putea
cumva sa tinem noi concertul si sa împiedicam pierderea financiara inevitabila
de vreme ce Carnagie Hall nu vroia sa rezilieze contractul?
Nu mai facusem niciodata ceva asemanator si nici macar nu stiam ce
sa facem. Sa vindem bilete? Am hotarât sa cântam cu intrarea libera, însa facând
o colecta. Managerii cladirii nu erau tocmai fericiti cu acest aranjament, însa
într-un final au acceptat.
Am început sa trimitem vorba prin tot orasul ca Brooklyn Tabernacle
Choir va cânta în premiera unele din piesele sale la un concert gratuit. în ziua
stabilita am avut socul vietii noastre când oamenii au început sa stea la rând în
fata cladirii înca înainte de prânz! Rândul s-a întins de la usa cladirii de pe West
57th Street pâna la coltul ei, un bloc mai departe pe Seventh Avenue, con
tinuând pâna la celalalt colt de-a lungul lui West 56th; în total 3500 de oameni.
Departamentul de Politie din New York era deja acolo ridicând
baricade pentru a mentine controlul multimii. Eram atât de rusinat de
neîndemânarea cu care am tratat întreaga situatie încât m-am ascuns într-o
camera de la subsolul cladirii. Un sergent cu fata încruntata a venit sa ma caute
si m-a întrebat; „Ce se întâmpla aici? Cine a cauzat toata treaba asta?" A trebuit
sa recunosc rusinat ca a fost greseala mea.
Concertul a avut un succes nemaipomenit. Aproape de sfârsit am
facut o scurta prezentare a mesajului pe care corul îl transmisese, apoi am
încheiat cu o,chemare. Oamenii s-au grabit sa vina în fata si sa-L accepte pe
Hristos. Ne-am rugat împreuna cu ei chiar acolo, le-am notat numele si adresele
pentru o viitoare colaborare.
Câteva saptamâni mai târziu am primit un telefon de la cineva de la
Radio City Music Hall. „Ce ati ztce de o rezervare la noi pentru urmatorul
concert? Avem o capacitate de 6000 de locuri."
Eu si Carol ne-am simtit onorati de invitatie însa desigur exista si
minora problema a banilor, mai mult de 70.000 de dolari. Am respirat adânc si
ne-am hotarât sa riscam, vânzând între timp biletele, bineînteles pentru a acoperi
cheltuielile. In seara aceea a avut loc premierea noului album.
Biletele s-au vândut în trei zile.
Pentru lansarea noului album, am organizat un concert timp de doua
seri. Pentru albumul Live... Wit Friends (Traieste... alaturi de prieteni, n, tr.) ne-
am aventurat pâna la trei seri — si biletele s-au vândut toate. Fiecare membru al
corului si-a luat angajamentul ca va încerca sa vânda câte 50 de bilete colegilor
de serviciu care nu frecventau nici o biserica. Când un membru spunea: „Apropo,
voi cânta la Radio City Music Hall luna viitoare — nu ai vrea sa cumperi un
bilet?," oamenii se aratau de obicei încântati si raspundeau afirmativ.
Plantarea de biserici a devenit un motiv important pentru aceste
evenimente. Obisnuiam sa împartim gratis bilete în sectiunea de oras unde
doream sa începem o biserica. Apoi în timpul concertului anuntam: „Duminica
urmatoare, serviciile de închinare vor începe în cutare sau cutare loc; sunteti
bineveniti sa participati."
Cel mai mare distribuitor de muzica corala crestina din America a
venit sa ne vada, i-a placut muzica si într-o zi, stând de vorba cu Carol a
întrebat-o: „Care este secretul, cum faci sa-ti reuseasca?"
Ea a început sa-i vorbeasca despre întâlnirile de rugaciune ale corului.
Vizitatorul si-a spus: Nu mi-a înteles întrebarea. Eu vreau sa stiu cum de muzica
e atât de plina de inspiratie.
Au trecut luni de zile pâna când el a înteles ca viata din muzica lor
era urmarea rugaciunii. Acesta era secretul.
Rugaciunea nu poate fi predata cu ajutorul principiilor, în seminarii
si simpozioane. Ea trebuie sa se nasca în întregime dintr-o nevoe simtita. Daca
eu îmi spun: „Trebuie sa ma rog," voi epuiza curând toate motivele si voi
renunta; firea este prea puternica. Trebuie sa fii mânat de o nevoie spre
rugaciune.

Da, viata dura din interiorul orasului : ne-a fortat sa ne rugam...


Si credeti caaceasta e valabil numai pentru new -yor-kezi? Nu cred.
Da, viata dura din interiorul orasului ne-a fortat sa ne rugam. Atunci
când vezi betivi încercând sa se culce pe treptele casei tale, când copiii tai sunt
atacati si amenintati în timp ce merg la orele de tineret, când dai peste travestiti
pâna si în holul bisericii, nu poti sa nu simti nevoia de Dumnezeu. Potrivit unui
studiu recent al Universitatii din Columbia, 21 de centi din fiecare dolar pe care
new-yorkezii îl dau pentru taxe sunt cheltuiti în încercarea de a remedia efectele
fumatului, ale alcoolui si drogurilor.
Si credeti ca aceasta e valabil numai pentru new-yor kezi? Nu cred.
Si în cel mai mic orasel din Farm Belt exista înca nevoi urgente. Fiecare
congregatie are ratacitori, membri ai familiei care nu îl slujesc pe Dumnezeu.
Credem cu adevarat ca Dumnezeu îi poate aduce din nou la El?
Prea multi crestini traiesc într-o stare de îndoiala: „Sper ca într-o zi
copilului meu îi va veni mintea la cap." Unii parinti au renuntat pâna si sa mai
spere: „Nu se mai poate face nimic — Boby nu s-a schimbat desi noi am
încercat; l-am dedicat Domnului de când era copil. Poate într-o zi..."
Cu cât ne rugam mai mult cu atât mai mult vom simti nevoia de a ne
ruga. Si cu cât ne preseaza mai mult nevoia de a ne ruga cu atât vom dori mai
mult sa ne rugam.

VERIFICATI SEMNELE VITALE


Rugaciunea este izvorul vietii crestine, linia de viata a unui crestin.
Altfel ar fi ca si cum ai tine un copil în brate si l-ai îmbraca nemaipomenit de
frumos — însa el nu ar respira! Nu te ocupa de haine; ocupa-te de lucrurile
vitale. Nu poti vorbi unui om care se afla in coma. De aceea accentul mare pus
pe învatatura astazi în bisericile noastre are un rezultat atât de limitat. Când
ascultatorii se afla în coma spirituala oricât de bun si de corect teologic ar fi ceea
ce le spui, nu le poti preda viata spirituala.
Pastorii si bisericile trebuie sa recunoasca ca „noi nu suntem crestini
nou testamentali daca nu avem o viata de rugaciune." Acest adevar ne face sa ne
înfioram putin, dar cum altfel ar putea Dumnezeu sa razbata pâna la noi?
Daca ne gândim cu adevarat la ceea ce spune Fapte 2:42 — „Ei
staruiau în învatatura apostolilor, în legatura frateasca, în frângerea pâinii si în
rugaciuni," — atunci putem vedea ca rugaciunea este o dovada a sanatatii
bisericii. Chemarea Numelui Domnului este unul din cele patru lucruri
importante, asa cum reiese din acest verset. Daca biserica mea sau biserica
noastra nu se roaga, nu are rost sa ne mândrim cu religiozitatea noastra sau cu
personalitatile care vin duminica dimineata la biserica.
Eu si Carol ne-am spus nu numai o data ca daca spiritul de umilinta si
dependenta de Dumnezeu se va departa de Brooklyn Tabernacle atunci vom sti
ca am dat de necaz chiar daca am avea un auditoriu de zece mii de persoane.
4
Cea mai mare descoperire a tuturor timpurilor
In timpul nenumaratelor seri de rugaciune ma simteam adesea
învaluit de sunetele sacre ale rugaciunilor care umpleau biserica, revarsându-se
în vestibul si în fiecare inima prezenta. Când întâlnirea se apropia de final,
auzeam mame plângând pentru copiii lor pierduti... barbati rugându- L pe
Dumnezeu sa-i ajute sa-si gaseasca de lucru... altii multumind pentru un raspuns
recent la rugaciune... ici si colo voci înlacrimate. Nu m-am putut abtine sa nu ma
gândesc: Nu voi putea ajunge niciodata în aceasta viata mai aproape de cer decât
sunt acum. Nu vreau sa plec de aici. Daca rn-ar invita cineva la Casa Alba sa
întâlnesc vreun demnitar, aceasta nu mi-ar aduce genul de pace si adânca
bucurie pe care le simt aici, în prezenta celor ce cheama Numele Domnului.
Zumzetul nu e fortat ca si cum multimea ar fi fost cuprinsa de
frenezie religioasa. Mai curând e sunetul unor oameni care îsi exprima liber
nevoile, dorintele si lauda din inimile lor.
Ceea ce aud în aceste seri de marti nu e nici neobisnuit si nici straniu
pentru biserica noastra. Departe de a fi o noua inventie, acest tip de rugaciune
are radacini stravechi. E de dinainte de Hristos, de dinainte de David si chiar
înainte ca Moise sa fi organizat un sistem formal de rugaciune, o data cu cortul
întâlnirii. Prima mentiune apare în Geneza 4:25-26:

Adam s-a împreunat iarasi cu nevasta-sa; ea a nascut un fiu si i-a


pus numele Set; „caci", a zis ea, „Dumnezeu mi-a dat o alta samânta în locul
lui Abel, pe care 1-a ucis Cain." Lui Set i s-a nascut si lui un fiu, si i-a pus
numele Enoh.
Atunci 1 au început oamenii sa cheme Numele DOMNULUI, (sublinierea
autorului)
Gânditi-va putin: pâna atunci oamenii îl cunosteau pe Dumnezeu în
principal ca pe Creatorul. El facuse gradina Edenului si restul lumii atât cât
puteau cuprinde ochii lor.
Aici se gaseste începutul primei relatii de grup cu cel Atotputernic.
Înainte de a fi aparut Biblia, înainte ca primul predicator sa fi fost ordinat sau ca
primul cor sa fi fost format, o mâna de oameni evlaviosi,. barbati si femei, se
deosebeau de vecinii lor pagâni prin faptul ca ei chemau Numele Domnului.
Cain si cei asemenea lui au mers pe propriul lor drum, independent de
Dumnezeu. Prin contrast, acesti putini oameni si-au afirmat dependenta lor de
Dumnezeu prin rugaciune.
De fapt, primii oameni ai lui Dumnezeu nu au fost numiti nici
„evrei", nici „copiii lui Israel" ori israeliti". la începutul începutului numele lor
original era de „cei ce cheama Numele Domnului".
Într-o anumita zi... la o anumita ora... un instinct pus de Dumnezeu
în inimile fiintei umane s-a trezit la viata. Oamenii au simtit ca daca atunci când
esti în necaz strigi catre Dumnezeu, El îti va raspunde! E1 va interveni în
situatia ta.
Îmi imaginez femeile spunându-si una alteia: „Ai auzit de
Dumnezeul care îti raspunde atunci când II chemi? El nu mai e doar Creatorul;
El ne poarta de grija si raspunde nevoilor noastre. Mai mult, El întelege ce
simtim."
„Despre ce vorbesti? Dumnezeu face ce vrea; oamenii nu-L pot
influenta în nici un fel."
„Nu, nu-i adevarat. Daca îl chemi El nu-ti întoarce spatele. El asculta!
Raspunde. Actioneaza."

„DOAMNE, AJUTA"
David Jeremiah, vechiul meu prieten de la Shadow Mountain
Community Church, de lânga San Diego, a predicat în câteva rânduri la
Brooklyn Tabernacle. Imediat dupa ce a fost diagnosticat cu cancer, el ne-a
sunat sa ne ceara sa ne rugam. Câteva luni mai târziu el s-a întors sa ne viziteze
în timpul unei evanghelizari pe care am tinut-o pe stadionul Madison Square
Garden. Mai târziu el a vorbit la unul din serviciile noastre de duminica, întreaga
adunare s-a bucurat sa-1 vada pe acest minunat frate pentru care noi am mijlocit
cu totii.

Dumnezeu nu este surd. El a repetat mereu si mereu de-a lungul


secolelor: „Te voi ajuta, chiar asa voi face. Când îti ridici mâinile — ridica-
le spre Mine”

Miscat de dragostea si multumirea pe care aparitia lui a produs-o,


David a spus: „Am sunat aici imediat ce am aflat de boala mea pentru ca stiam
de importanta pe care o acordati rugaciunii. De fapt, cineva tocmai m-a salutat
pe hol si mi-a spus: „Pastor Jeremiah, noi am strigat cu putere la Dumnezeu
pentru dumneavoastra” Iata de ce am sunat aici» Stiam ca rugaciunea voastra nu
va fi doar un exercitiu mecanic, ci un adevarat strigat catre Dumnezeu, pentru
vindecarea mea. Si Dumnezeu m-a scos din necaz."
Acesta este întelesul literal al cuvântului din ebraica, folosit de
nenumarate ori în Vechiul Testament când oamenii chemau pe Dumnezeu. El
înseamna sa strigi, sa implori ajutor. Aceasta este esenta adevaratei rugaciuni
care îl misca pe Dumnezeu.
Charles Spurgeon a spus într-o împrejurare ca „cel mai bun stil de
rugaciune este cel care nu poate fi numit altfel decât un strigat."1
Nu la acelasi lucru ne cheama Dumnezeu de-a lungul întregii Biblii?
„Cheama-Ma, si-ti voi raspunde; si îti voi vesti lucruri mari; lucruri ascunse, pe
care nu le cunosti" (Ieremia 3:33). Dumnezeu nu este surd. El nu e deconectat de
noi. El a repetat mereu si mereu de-a lungul secolelor: „Te voi ajuta, chiar asa
voi face. Când nu stii încotro sa te îndrepti, îndreapta-te spre Mine. Când îti
ridici mâinile — ridica-le spre Mine. Si alaturi de ele pune-ti si vocea si Eu voi
veni si te voi ajuta."
Dupa ce Moise a coborât de pe Muntele Sinai, a chema pe
Dumnezeu devenise un semn distinctiv în succesele oamenilor. Patriarhul a
subliniat acest lucru în cel mai dramatic mod prin cuvintele de dinaintea mortii
lui: „Care este, în adevar neamul acela asa de mare încât sa fi avut pe dumnezeii
lui asa de aproape cum avem noi pe Domnul Dumnezeul nostru ori de câte ori îl
chemam?" (Deut. 4:7). S-ar putea ca celelalte natiuni sa fi avut care de lupta mai
bune, arme mai bune, dar acest lucru nu conta în final. Ei nu aveau ceea ce Israel
avea, un Dumnezeu care sa le raspunda atunci când îl chemau. Mai remarcati ca
Dumnezeu nu promite ajutorul atunci când Israel înceteaza sa-L mai cheme. Iar
rezultatul va fi înfrângerea si smerirea lor.

FORTA REALA
Principala strategie a lui Satan împotriva oamenilor lui Dumnezeu a
fost întotdeauna soapta: „Nu-L chema, nu-I cere,' nu astepta ca Dumnezeu sa
faca lucruri mari. Te vei descurca bine daca te bazezi pe propria ta istetime si
putere." Adevarul e ca diavolul nu-i deloc înspaimântat de eforturile noastre
umane si de succesele noastre. Dar el stie ca împaratia îi va fi zdruncinata atunci
când ne înaltam inimile spre Dumnezeu.
Ascultati afirmatia plina de încredere a lui David din Psalmul 4:3:
„Sa stiti ca Domnul si-a ales un om pe care-l iubeste: Domnul aude cina striga
catre El" (subl. autorului). Aceasta era atitudinea lui David, instinctul sau si mai
ales modul lui de abordare a luptei. Nu conteaza cum sunt armatele filistene.
Daca îl chemam pe Dumnezeu, El ne va da biruinta. Daca dam înapoi si nu
strigam, atunci vom fi înfrânti chiar si de un numar mic de oameni.
Aproape ca-1 aud pe David spunând: „Ma poti urmari, ma poti persecuta, poti sa
faci ce vrei — însa când îl chem pe Dumnezeu ai dat de necaz! Domnul aude
când îl chem."
Notati cum îi defineste Dumnezeu pe cei rai în Psalmul 14:4: „Si-au
pierdut mintea toti cei ce savârsesc faradelegea, de manânca pe poporul Meu,
cum manânca pâinea si nu cheama pe Domnul?-"- (subl. autorului). Aceasta e
definitia divinitatii pentru cei pacatosi. Ei vor face multe lucruri, însa nu se vor
smeri si nu vor recunoaste omnipotenta lui Dumnezeu, de aceea nici nu-L vor
chema din toata inima lor.
Unul dintre marii scriitori de meditatii a spus: „Principalul lucru pe
care îl cere Dumnezeu e atentia noastra." Mântuirea însasi e imposibila pâna când
omul nu cheama în smerenie Numele Domnului (Fapte 2:21) pentru ca
Dumnezeu a promis ca va fi bogat în îndurare fata de cei ce cheama Numele Lui
(Romani 10:12-13).
„Cheama-Ma în ziua necazului" spune Dumnezeu în Psalmul «50:15.
„Eu te voi izbavi, iar tu Ma vei proslavi." Dumnezeu doreste lauda din vietile
noastre... însa singurul mod prin care lauda proaspata si proslavirea vor izbucni
este ca noi sa continuam sa venim la El în vremuri de restriste si necazuri.
Atunci El va interveni pentru a ne lua apararea, iar noi vom cunoaste ca El ne-a
ajutat.
Nu suntem noi toti înclinati sa fim un pic cam mândri si sa credem
ca putem face fata tuturor lucrurilor? Numai sa vina un pic de necaz si cât, de
repede simtim insuficienta noastra. Necazul este unul din marii slujitori ai lui
Dumnezeu pentru ca el ne aminteste cât de mult avem nevoie de Domnul în
orice zi. Altfel tindem sa uitam a-L implora, pin diferite motive noi vrem sa ne
purtam singuri de grija.

CUM ÎNCEP TREZIRILE


Istoria trezirilor din trecut ne descrie acest adevar într-o lumina clara.
Indiferent ca studiezi Marea Trezire, A doua Mare Trezire, Trezirea galeza,
revarsarea din 1906 de pe. strada Azusa din Los Angeles, sau oricare alta
perioada de trezire, vei gasi întotdeauna barbati si femei care mai întâi au
suspinat înlauntrul lor, dorind sa vada staus-quo-rul schimbat — în ei însisi si în
bisericile lor. Ei au început sa strige la Dumnezeu cu insistenta; rugaciunea da
nastere la trezire, care, la rândul ei, da nastere la mai multa rugaciune. E ca si în
Psalmul 80 unde Asaf deplânge starea trista a timpului sau, zidurile darâmate,
animalele salbatice, viile arse. Apoi în versetul 18 el se roaga:; „învioreazarne
iarasi si vom chema Numele Tau!"
Duhul Sfânt este duhul rugaciunii. Numai când suntem plini de
Duhul simtim nevoia dupa Dumnezeu, ori încotro ne-am îndrepta. În timp ce
conducem masina duhul nostru se poate îndrepta în mod spontan spre
Dumnezeu cu nevoile si cererile noastre, cu mijlocirile noastre, chiar acolo, în
mijlocul traficului.
Daca bisericile noastre nu se roaga, daca oamenii nu au un apetit
pentru Dumnezeu, atunci ce mai conteaza câti vin la serviciile de închinare? Îl
impresioneaza asta pe Dumnezeu?; Va puteti imagina îngeri spunând: „Oh,
bancile voastre! Incredibil ce frumoase sunt! Aici în cer noi am vorbit de ele ani
întregi. Si luminile de la altar — ingenios! Felul în.care ati plasat treptele ce duc
la amvon — e minunat..."
Ma îndoiesc,'
Daca nu vrem sa experimentam apropierea de Dumnezeu aici pe
pamînt de ce am mai vrea sa mergem în cer? Acolo El este centrul a tot ce se
întâmpla. Daca nu ne bucuram de prezenta Lui aici si acum, atunci cerul nu va
mai fi cer pentru noi. De ce ar trimite El acolo pe cineva care nu-L doreste cu
pasiune aici pe pamânt? Nu sugerez ca am fi socotiti neprihaniti prin fapte, prin
rugaciune sau prin orice alt act de devotament. Nu sunt legalist. Dar sa nu ne
eschivam însa de la ce înseamna cerul cu adevarat: sa ne bucuram de prezenta
lui Dumnezeu, sa ne facem timp sa-L iubim, sa-L ascultam si sa-I dam lauda.
Am vorbit cu pastor dupa pastor, unii din ei remarcabili si „plini de
succes," care mi-au spus când nu era nimeni de fata: „Jim, adevarul e ca nu as
putea avea o seara de rugaciune reala în biserica mea. Nu m-as simti bine cu un
numar mic de oameni. Daca nu se spune ceva, nu se cânta sau nu se face vreo
anumita prezentare, oamenii pur si simplu nu vin. Abia pot sa-i tin la un serviciu
de o ora si asta numai o data pe saptamâna." Gasim genul asta de religie undeva
în Biblie? Isus însusi nu-i poate aduna nici chiar pe cei din propriul Sau popor!
Ce tragedie ca prea adesea calitatea slujirii se masoara mai mult prin
numarul de membri si marimea cladirii decât prin rezultate spirituale veritabile.
în calitate de predicator dati-mi voie sa fiu deschis cu voi. Predicarea în sine
poate deveni usor o forma subtila de divertisment. Când voi sta în picioare la
tronul de judecata al lui Hristos, El nu ma va întreba cât de bun orator am fost.
El nu ma va întreba câte carti am scris. Ma va întreba doar daca am stat în rândul
barbatilor si al femeilor care i- au învatat pe altii sa cheme Numele Domnului,
rând care a început înca de pe vremea nepotilor lui Adam.
Toata discutia mea despre rugaciune a suferit un examen sever acum
câtiva ani, când eu si Carol am trecut, timp de doi ani si jumatate, prin cel mai
întunecos tunel pe care ni l-am fi putut imagina.
Fiica noastra cea mai mare, Chrissy, fusese un copil model. Însa pe
la 16 ani a început sa se departeze. Recunosc ca nu am remarcat acest lucru—
eram prea ocupat cu biserica, plantând noi filiale, prezidând proiecte si facând
toate celelalte lucruri pe care pozitia mea le cerea. Între timp Chrissy nu se
departa numai de noi, ci si de Dumnezeu. Mai târziu ea a plecat si de acasa. În
multe nopti nu stiam nici macar unde era.
Când situatia s-a agravat, am încercat totul. Am rugat-o,, am
implorat-o, am certat-o, am pedepsit-o, am încercat sa o controlez cu ajutorul
banilor. Acum, când privesc înapoi îmi recunpsc nebunia actiunilor mele. Nimic
n-a ajutat: ea se împietrea din zi în zi mai mult. Prietenul ei întrunea tot ce nu
doream noi pentru copilul nostru, :
Cum am rezistat în acea perioada, nu stiu. De multe ori, duminica
dimineata, ma îmbracam, îmi luam masina si conduceam pâna la Tabernacle cu
mult înaintea sotiei mele... si, tot drumul pâna la usa bisericii, timp de 25 de
minute plângeam. „Doamne cum voi face fata celor trei servicii de astazi? Nu
vreau sa devin centrul atentiei. Oamenii au propriile lor probleme — ei vin aici
pentru ajutor si încurajare. O, Doamne, te rog: primul meu copil Chrissy."
Nu stiu cum dar Dumnezeu ma ajuta atât cât sa fac fata unei alte
duminici lungi, Au fost momente când în timp ce ne închinam lui Dumnezeu si
cântam, duhul meu aproape ca evada de la ce se întâmpla în jur pentru a mijloci
pentru Chrissy. Trebuia sa ma controlez pentru a ma concentra asupra nevoilor
oamenilor.
Tot în aceasta perioada am aflat ca sotia mea, Carol trebuia operata
— histerectomie în zilele de convalescenta, diavolul a profitat de starea ei pentru
a-i spune: S-ar putea sa ai acest cor mare, sa scoti albume si sa tineti
evanghelizari la Radio City Music Hali si toate celelalte. Foarte bine, tu si cu
sotul tau puteti continua sa spuneti lumii despre Hristos — însa eu îi voi avea pe
copiii vostri. îl am deja pe primid. Voi veni si dupa ceilalti doi.
Ca orice mama care-si iubeste copiii, Carol a fost lovita de o teama
si o grija imensa. Pentru ea familia însemna mai mult decât corul. într-o zi mi-a
spus: „Trebuie sa plecam din New York. Vorbesc serios. Atmosfera de aici ne-a
rapit deja primul copil. Nu putem continua sa crestem copiii aici. Daca tu v rei sa
stai n-ai decât — însa eu voi pleca cu ceilalti copii. Nu glumesc deloc.".
„Carol,,, i-am raspus, „nu putem face asta. Nu putem pleca pur si
simplu fara sa stim ce vrea Dumnezeu de la noi"
Carol nu se razvratea/ era doar deprimata dupa operatie. Pâna la
urma a hotarât sa nu împacheteze si sa nu fuga. Îtr-o zi s-a asezat la pian si
Dumnezeu i-a dat, în acea vale adânca a disperarii, o cântare care a atins mai
multi oameni decât cele pe care le scrisese anterior:

În clipele mele de teama


Prin fiecare durere si fiece lacrima
Exista un Dumnezeu care mi-a ramas credincios.
Când puterea mea s-a dus
Când nu mai am nici un cântec în inima În dragoste, El s-a dovedit credincios.
Fiecare cuvânt pe care 1-a promis e adevarat.
ÎL vad pe Dumnezeu facând ceea ce credeam ca e imposibil ;
El a ramas credincios, credincios fata de mine.
Când privesc în. urma, vad dragostea si mila Sa
Desi am întrebari -în inima si ma-ndoiesc
El îmi ramâne credincios.
Când inima mea era departe
În zilele când nu ma puteam ruga
Dumnezeul meu mi-a ramas totusi credincios.
În zilele pe care le-am cheltuit pentru mine
Când umblam dupa ceea ce-mi facea placere
Chiar si atunci Dumnezeu mi-a ramas credincios.
El ma asteapta cu bratele deschise
Ori de câte ori ma întorc la El
Si înca o data vad ca mi-a ramas credincios.
El a ramas credincios, credincios fata de mine...

Chemam noi Numele Domnului în toate aceste necazuri? într-un


anume sens, da. Dar nu ma puteam abtine sa nu actionez si pe cont propriu.
Eram înca, într-o anumita masura jucatorul de baschet care vrea sa ia mingea, sa
o izbeasca de podea, sa faca ceva, sa sparga zidul apararii oriunde gaseste un
punct slab. Dar cu cât încercam, eu mai mult cu atât Chrissy devenea mai
reluctanta. Apoi, într-o zi de vara pe când eram singur în Florida am primit un
telefon de la un pastor pe care i-1 recomandasem lui Chrissy. „Jim," mi-a spus el,
„va iubesc pe tine si pe sotia ta, dar adevarul e ca Chrissy va face ceea ce va vrea
ea. Nu prea mai ai de ales, acum când are 18 ani. Ea e hotarâta. Voi va trebui sa
acceptati indiferent de decizia pe care o va lua ea."
Am închis telefonul. Ceva în strafundul sufletului meu a început sa
strige. „Niciodata! Niciodata nu voi accepta ca Chrissy sa fie departe de Tine,
Doamne!" Stiam ca daca ea va continua sa mearga pe calea pe care si-a ales-o
nu o va astepta decât distrugerea.
Înca o data,, ca atunci în 1972, mintea mea s-a luminat. Dumnezeu
m-a lasat în mod clar sa înteleg ca trebuie sa ma opresc din a plânge, a striga sau
a vorbi cu oricine altcineva despre Chrissy. Singurul cu care urma sa vorbesc de
acum încolo era Dumnezeu. De fapt, stiam ca n-ar mai fi trebuit sa iau legatura
cu Chrissy pâna când Dumnezeu nu va actiona. Trebuia doar sa cred si sa iau
aminte la lucrurile despre care am predicat adesea.
Cheama-Ma în ziua necazului si îti voi raspunde. Potop de lacrimi s-a revarsat
asupra mea. Stiam ca trebuie sa cedez controlul asupra situatiei.
Întors acasa în New York am început sa ma rog cu o intensitate si o
credinta sporita asa cum nu am mai facut-o niciodata înainte. în ciuda vestilor
rele pe care le primeam despre Chrissy, eu continuam sa mijlocesc si chiar am
început sa-L laud pe Dumnezeu pentru ceea ce stiam ca va face în curând. N-am
mai încercat sa o vad. Eu si Carol am petrecut Craciunul într-o adevarata tristete.
Aratam jalnici în încercarea de a deschide cadourile alaturi de ceilalti
doi copii, fara Chrissy. A venit si februarie. Într-o seara rece de marti, la
serviciul de închinare, am vorbit din Fapte 4, despre cutezanta cu care biserica
chema Numele Domnului în timpul persecutiei. Am început timpul de rugaciune
fiecare înaltându-si glasul spre Domnul simultan.
Unuldintre usieri mi-a întins un bilet. O tânara pe care o simteam
foarte sensibila în duhul îmi scrisese: Pastor Cymbala, simt ca trebuie sa oprim
întâlnirea si sa ne rugam cu totii pentru fiica dumneavoastra,
Am ezitat. Era corect oare sa schimb cursul serviciului si sa ma concentrez
asupra nevoii mele personale?
Si totusi ceva din acel bilet parea sa sune corect. în câteva minute am
luat microfonul si am spus congregatiei ceea ce tocmai se întâmplase. „Adevarul
e," am spus eu, „desi nu am vorbit mult despre acest subiect, ca fiica mea este
departe de Dumnezeu în aceste zile. Pentru ea raul este bine si binele este rau;
lumina e întuneric si întunericul e lumina. Dar eu stiu ca Dumnezeu poate
ajunge pâna la ea. Am sa-l rog pe pastorul Boekstaaf sa ne conduca în rugaciune
pentru Chrissy. Sa ne dam toti mâinile."
Pe când asociatul meu conducea oamenii în rugaciune, eu stateam în
spatele lui cu mâinile pe umerii sai. Lacrimile mele secasera, însa m-am rugat
cât de bine am stiut eu.
Pentru a descrie ce s-a întâmplat în urmatoarele minute nu pot decât
sa împrumut o metafora: Biserica se transformase într-o sala de nastere. Sunetele
femeii care da nastere nu sunt placute, însa rezultatele sunt minunate. Pavel stia
acest lucru când a scris: „Copilasii mei, pentru care iarasi simt durerile nasterii,
pâna ce va lua Hristos chip în voi..." (Galateni 4:19).
Un geamat, un sentiment de hotarâre disperata se ridica din multime,
ca si cum ea ar fi spus: „Satan, tu nu vei avea aceasta fata. Ia-ti mâinile de pe ea
— caci ea se va întoarce!" Eram coplesit. Forta acestei vaste multimi care chema
pe Dumnezeu aproape ca m-a trântit la pamânt.
Când am ajuns acasa în acea seara, Garol ma astepta. Ne-am asezat
la masa din bucatarie si i-am spus: „S-a terminat
„Ce s-a terminat? s-a mirat ea.
„S-a terminat cu Chrissy. Ar fi trebuit sa fii cu noi în seara asta la
rugaciune. Asculta ce-ti spun acum. Daca exista un Dumnezeu în ceruri atunci
tot acest cosmar se va sfârsi." I-am descris ceea ce se întâmplase.

ÎNTOARSA DIN ABIS


Treizeci si doua de ore mai târziu, joi dimineata pe când ma
barbieream, Carol a navalit pe usa, cu ochii larg deschisi, „Du-te jos!" a spus ea
abia tragârtdu-si sufletul. „Chrissy e aici."
„Chrissy? Aici?" . .
„Da! Du-te odata!" .
„Dar, Carol, eu tocmai..."
„Du-te odata jos," m-a implorat ea. „Pe tine vrea sa te vada."
Mi-am sters spuma de pe fata si m-am îndreptat spre scari cu inima
gata sa-mi sara din piept. Când am ajuns aproape de bucatarie am vazut-o pe
fiica mea pe pardoseala pe mâini si pe genunchi suspinând. Am strigat-o cu
precautie:
„Chrissy?"
Ea s-a agatat de piciorul meu si a început sa-si reverse angoasa. „Tati
— tati --- am pacatuit împotriva lui Dumnezeu. Am pacatuit împotriva mea
însami. Am pacatuit împotriva ta si împotriva mamei. Te rog, iarta-ma."
Vederea mi s-a întunecat de lacrimi la fel ca si a ei. Am ridicat-o de jos, am
tinut-o în bratele mele si am plâns împreuna.
Deodata ea s-a îndepartat. „Tati, cine s-a rugat pentru mine?" m-a
întrebat ea cu un tremur. „Cine s-a rugat pentru mine?" Vocea aceea era ca a
unui judecator.
„Ce vrei sa spui,Chrissy?"
„Marti seara, tati — cine s-a rugat pentru mine?" Si cum nu spuneam
nimic, ea a continuat:
„Pe la mijlocul noptii Dumnezeu m-a trezit si mi-a aratat abisul spre
care ma îndreptam. Era fara fund — si m-am speriat de moarte. Mi-era atât de
frica! Mi-am dat seama cât de împietrita am fost. Cât de gresita si de razvratita.
Dar în acelasi timp se parea ca Dumnezeu Si-a pus bratele împrejurul
meu si ma tinea strâns. Si pe când ma oprea din alunecare, El mi-a spus: „Eu
înca te iubesc/ Tati, spune-mi adevarul — Cine s-a rugat pentru mine marti
seara?"
M-am uitat în ochii ei înrositi si mi-am regasit înca o data fiica pe care o
crescusem.
Întoarcerea lui Chrissy la Domnul era un lucru real. în toamna
aceluiasi an, Dumnezeu, în mod miraculos a deschis posibilitatea ca ea sa se
înscrie la un colegiu biblic, unde, nu numai ca s-a pus pe studii, dar a început sa
formeze si grupuri de muzica si un cor mare ca al mamei ei.
Astazi ea e sotie de pastor în Vestul Mijlociu si are trei copii
minunati. Prin toate aceste lucruri, eu si Carol am învatat, cum nu o mai
facuseram înainte ca rugaciunea persistenta catre Domnul poate sa rupa orice
legatura a diavolului, pentru ca la Dumnezeu nimic nu e cu neputinta.
În aceste vremuri tulburi nu exista o alta cale pentru crestini.

5
Ziua în care Isus S-a mâniat

Asemenea majoritatii crestinilor, ador imaginea mentala a unui Isus,


care ridica mielul pe umeri si îl duce într-un loc sigur.
Ador imaginea serafica a Copilului din iesle.
Ador povestirea în care Isus hraneste multimile cu pâine si peste.
Când ma gândesc la Isus cum moare pe cruce pentru a plati pacatul
meu, sunt adânc miscat.
Ma minunez la vederea Lui, iesind afara din mormânt, viu, în
dimineata învierii.
Dar exista o imagine a lui Isus care, sincer vorbind, pare sa nu-si
gaseasca locul. E atât de uluitoare încât ma întreb de ce a pus-o Dumnezeu în
Biblie... nu numai o data, ci de doua ori. A doua relatare e în Marcu 11:15-18:

Au ajuns în Ierusalim; si Isus a intrat în Templu. A început sa


scoata afara pe cei ce vindeau si cumparau în Templu; a rasturnat mesele
schimbatorilor de bani, si scaunele celor ce vindeau porumbei. Si nu lasa pe
nimeni sa poarte vreun vas prin Templu. Si-i învata si zicea: „Oare nu este
scris:
"Casa Mea se va chema o casa de rugaciune pentru toate neamurile?'
Dar voi ati facut din ea o pestera de tâlhari." Preotii cei rnai de seama si
carturarii, când au auzit cuvintele acestea, cautau cum sa-L omoare; caci se
temeau de El, pentru ca tot norodul era uimit de învatatura Lui.
Fara îndoiala ca cei doisprezece ucenici erau la fel de socati ca si
multimea; nu se spune ca ei l-ar fi ajutat pe Stapânul lor sa curate Templul. Isus
a început, de unul singur, sa rastoarne mesele, blocând pe cei care carau lucruri
si spunând: „Luati astea de aici. Nu le puteti aduce prin curte." S-a napustit
asupra vânzatorilor de boi, oi si porumbei. „Afara! Luati-va catrafusele de aici!"
Ce s-a întâmplat cu acel Isus iubitor? Cineva care se irita atât de tare
cu siguranta nu umbla în Duhul, nu-i asa? Dar acesta era Isus Hristos. De fapt,
prima data când facuse lucrul acesta, cu doi ani înainte (Ioan 2), îsi facuse chiar
si un bici. El îi alunga în mod fizic pe oameni afara din Templu!
Ce 1-a facut pe Fiul lui Dumnezeu sa se agite asa de tare?
Casa Lui era folosita pentru alte scopuri decât acelea carora le era
destinata:
Si pe când penele zburau, banii se rostogoleau pe jos si negustorii
strigau dupa politie, Isus si-a ridicat glasul deasupra zgomotului: „Acest loc
arata si miroase mai mult a târg decât a Templu. Ce s-a întâmplat cu cuvântul lui
Isaia referitor la adevaratul scop al acestei cladiri — acela de a fi o casa de
rugaciune pentru toate nationalitatile si rasele? Afara! Iesiti toti afara!"

NU-SI FACEAU DECÂT SLUJBA


Ciudatenia acestei întâmplari este ca, daca Eyewit-ness News (un
canal de televiziune, n. tr.) i-ar fi intervievat pe oricare dintre negustorii din
aceea zi, ei si-ar fi aparat cu tarie dreptul lor de a fi acolo. „Noi oferim un
serviciu esential închinatorilor," ar fi spus ei. „Cum altfel si-ar face oamenii rost
de animalele cerute pentru jertfa. Când locuiesti la o distanta considerabila nu
poti sa-ti aduci oile si vitele pe strazile Ierusalimului. Noi trebuie sa ajutam la
îndeplinirea programului..." însa, desigur, ei mai adaugasera si ceva la pretul
normal.
Schimbatorii de bani ar fi spus la fel. „Toti trebuie sa plateasca taxa
si oamenii nu pot intra cu orice fel de bani, grecesti, romani sau macedonieni. Le
trebuie monede speciale, batute aici în Ierusalim. Noi îi ajutam sa-si rezolve
problemele financiare." însa si ei încasau profituri grase.
Pentru noi cei implicati în predicarea Evangheliei, în muzica, în
publicarea de materiale crestine, si în alte lucrari de acest gen, exista un mesaj
taios aici: Isus nu e impresionat deloc de comercialismul religios. El nu e
preocupat daca doar facem lucarea lui Dumnezeu, ci si cum o facem si de ce o
facem. La Tronul de Judecata al lui Hristos, principalele întrebari pentru mine
nu se vor referi la cresterea sau bugetul de la Brooklyn Tabernacle, ci la motivul
pentru care am pastorit eu aceasta biserica si cu ce duh.
Daca cânti într-un cor, întrebarea nu e daca ai cântat bine notele, ci
pur si simplu de ce ai cântat.
Daca predai la scoala duminicala, o faci cu o inima care radiaza
dragostea lui Dumnezeu pentru elevi sau din alt motiv?
Ma înspaimânt când citesc pretentiile pe care unele grupuri de
muzica crestina contemporana le stipulau în contracte. Pentru a tine un concert
la biserica ta, onorariul va fi de atât (cu cât mai multe zerouri), plus biletele de
avion dus-întors — cel mai adesea la clasa întâi, nu la clasa a doua. Fiecare
detaliu legat de cazare este riguros specificat, pâna la „sushi pentru 20 de
persoane," care sa-i astepte la hotel cum am avut într-un caz. Toate acestea sunt
facute ca într-un final grupul sa stea în fata cetatenilor orasului si sa-i îndemne
„puneti-va încrederea în Domnul pentru toate nevoile voastre."
Stramosii nostri din acele zile când se întâlneau în aer liber,
obisnuiau sa spuna ca daca oamenii pleaca de la întâlnire vorbind despre cât de
frumos au cântat cântaretii, atunci întâlnirea a dat gres. Insa daca oamenii pleaca
acasa spunând lucruri precum: „Cât de bun este Dumnezeu! El mi-a vorbit în
seara aceasta într-un mod atât de minunat," înseamna ca a fost o întâlnire reusita.
Scena nu trebuie împartita cu Domnul.
Schimbatorii de bani din primul secol erau în Templu, însa ei nu
aveau duhul Templului. Poate ca jucau un rol legitim în ajutarea oamenilor care
veneau mereu la închinare, însa erau în neconcordanta cu întregul scop al Casei
Domnului.
Spune Biblia undeva, din Geneza pâna în Apocalipsa: „Casa Mea
se va numi o casa de predicare?"
„Atmosfera din casa Tatalui Meu," parea sa spuna Isus, „ trebuie sa
fie o atmosfera de rugaciune. Mirosul dimprejurul Tatalui trebuie sa fie cel al
oamenilor care îsi deschid inimile în închinare si implorare. Acesta nu e un loc
de facut bani. Aceasta este o casa unde se cheama Numele Domnului."
Nu vreau câtusi de putin sa sugerez ca Templul din Ierusalim,
construit de catre Irod cel Mare, ar fi corespondentul direct al bisericilor noastre
de astazi. Dumnezeu nu-Si mai concetreaza prezenta într-o cladire anume. De
fapt Noul Testament ne învata ca noi suntem acum locuinta Lui; El locuieste în
oamenii Sai. Cu cât mai important este atunci mesajul lui Isus cu privire la
prioritatea rugaciunii?
L-am vazut pe Dumnezeu facând mult mai mult în vietile
oamenilor în timpul a zece minute de rugaciune reala decât prin zece dintre
predicile mele.
Trasatura care ar trebui sa definesca bisericile crestine, pe crestini,
întâlnirile crestinesti este aroma rugaciunii. Nu are importanta care este traditia
mea sau a ta. Oricum casa nu ne mai apartine noua; ea este a Tatalui.
Spune Biblia undeva, din Geneza pâna în Apocalipsa: „Casa Mea se
va numi o casa de predicare?"
Sau spune ea „Casa Mea se va numi o casa a muzicii?"
Bineînteles ca nu.
Biblia spune însa: „Casa Mea se va numi o casa de rugaciune pentru
toate popoarele." Predica, muzica, citirea Cuvâtului îsi au si ele locul lor. Cred
în ele si le practic pe toate. însa ele nu trebuie niciodata sa primeze în fata
rugaciunii ca un semn definitoriu al prezentei lui Dumnezeu. L-am vazut pe
Dumnezeu facând mult mai mult în vietile oamenilor în timpul a zece minute de
rugaciune reala decât prin zece dintre predicile mele.

PRINCIPALA CARACTERISTICA A BISERICII


Ati remarcat vreodata ca Isus a lansat Biserica Crestina nu atunci
când cineva a predicat, ci în timp ce oamenii se rugau? în primele doua capitole
din Faptele Apostolilor, apostolii nu, faceau altceva decât sa stea în asteptare. Si
pe când erau acolo... închinându-se, comunicând cu Dumnezeu, lasându-L pe
Dumnezeu sa-i modeleze si sa le purifice duhurile, sa le faca acele operatii de
inima pe care numai Duhul Sfânt le poate face... a luat nastere Biserica. Duhul
Sfânt a fost turnat.
Daca astfel naste Dumnezeu o biserica, ce putem spune noi astazi
când întâlnirile de rugaciune aproape au disparut din multe biserici?
Daca astfel naste Dumnezeu o biserica, ce putem spune noi astazi
când întâlnirile de rugaciune aproape au disparut din multe
biserici? .
Oare numai mie singur mi se face rusine când liderii religiosi din
America discuta despre reintroducerea rugaciunii în scolile publice? Nu mai
avem atâta rugaciune nici macar în multe dintre bisericile noastre! Ai crede ca,
din smerenie, ne vom tine gura referitor la acest subiect pâna când vom practica
în bisericile noastre ceea ce propovaduim.
Sunt sigur ca în scolile din vremea împaratilor romani nu se faceau
rugaciuni catre Dumnezeu. Dar atunci primilor crestini parea sa nu le pese ce
faceau Caligula sau Claudiu sau Nero. Cum putea vreun împarat sa-L opreasca
pe Dumnezeu? De fapt cum ar fi putut demonii iadului sa faca progrese când
poporul lui Dumnezeu se ruga si-I chema Numele? Imposibil.
Nu-i vedem pe Petru si Ioan, din Noul Testament, framântându-si
mâinile si zicând: „Oh, ce vom face? Caligula e bisexual, vrea sa-si
nominalizeze calul în Senatul roman... ce model groaznic de conducere! Cum
vom raspunde noi acestei grozavii?"
Sa nu ne mai jucam cu noi însine. Sa nu ne distragem atentia de la
viata slaba de rugaciune din propriile noastre biserici! în capitolul 4 din Faptele
Apostolilor, când apostolii au fost arestati pe nedrept, dusi la închisoare si
amenintati, nu au protestat si nici nu au avut nevoie de vreo pârghie politica. Ci
s-au îndreptat spre o întâlnire de rugaciune. Curând, locul acela vibra de puterea
Duhului Sfânt (v.23-31).
Apostolii aveau acest instinct: când esti în necaz, roaga-te. Când esti
intimidat, roaga-te. Când esti provocat, roaga-te. Când esti persecutat, roaga-te.
Traducatorul englez al Bibliei, J.B. Phillips, dupa ce a terminat de
tradus aceasta sectiune din Scripturi, nu s-a putut opri sa nu reflecte la ceea ce a
observat. în prefata din 1955 a primei sale editii a cartii Faptele Apostolilor, el
scrie:
Este imposibil sa petreci câteva luni în studiul intens al acestei
carti scurte... si sa nu fii profund miscat si, ca sa fiu sinceri, chiar tulburat.
Cititorul este miscat pentru ca vede Crestinismul, adevaratul Crestinism, în
actiune pentru prima data în istoria omenirii. Biserica nou-nascuta, la fel de
vulnerabila ca un copilas, fara bani, fara influenta sau putere, în sensul
obisnuit al cuvântului, porneste cu bucurie si curaj sa câstige lumea
pagâna pentru Dumnezeu, prin Hristos...
Totusi nu putem sa nu ne simthn si tulburati, nu numai miscati,
pentru ca aceasta e biserica ce ar trebui sa existe si astazi, viguroasa si
flexibila. Acelea erau zilele de dinainte ca ea sa se îmbogateasca si sa fie
sufocata de prosperitate sausupra-organizare. Acesti oameni nu au facut „caz
de credinta lor", ci pur si simplu credeau; nu îsi „spuneau" rugaciunile, ci se
rugau cu adevarat. Nu tineau conferinte pe tema medicinii psihosomatice, ci
în mod simplu îl vindecau pe cel bolnav, însa, daca dupa standardele moderne,
ei erau oameni simpli si naivi, trebuie sa admitem cu tristete ca erau deschisi
fata de Dumnezeu într-un mod care este aproape necunoscut astazi.1
Deschisi fata de Dumnezeu... nu stârneste acest lucru duhul din voi?
Aceasta scurta expresie însumeaza secretul puterii bisericii timpurii, un secret
care nu s-a schimbat deloc de-a lungul celor 20 de secole.

NIMENI NU E PREA ÎMPIETRIT


O notita fascinanta apare în Fapte 9 atunci când Saul din Tars, un
violent prigonitor al bisericii s-a convertit si Dumnezeu avea nevoie de un
credincios care sa-1 calauzeasca: Era normal ca nici un crestin sa nu doreasca sa
fie primprejurul acestui om. Si totusi Dumnezeu l-a înduplecat pe Anania
spunându-i: „Scoala-te, du-te... si cauta în casa lui Iuda pe unul zis Saul, un om
din Tars. Caci iata, el se roaga," (v. 11). Se pare ca aceasta era dovada ca totul se
schimbase. „E în regula Anania... linisteste-te... nu trebuie sa-ti mai fie frica
acum, nu mai e nici o primejdie. El se roaga."
Acum câtiva ani, L-am vazut pe Domnul schim bând un om la fel de
dur, ca raspuns la rugaciunea credintei, întreaga atmosfera care 1-a atins pe
Ricardo Aparicio s-a nascut din rugaciune.
Cele mai multe din lucrarile bisericii noastre nu au început ca urmare
a vreunei idei stralucite nascute la vreuna din întâlnirile pastorilor, De obicei,
noi nu spunem: „Sa începem sa ne ocupam de oamenii strazii si apoi sa recrutam
laici care sa lucreze pentru noi." De-a lungul anilor am învatat sa-L lasam pe
Dumnezeu sa de-a nastere unei idei în inimile oamenilor, care sunt sensibili
spiritual, care încep sa se roage si sa simta o chemare. Apoi ei sunt cei care vin
la noi: „Vrem sa începem cutare sau cutare lucrare," spun ei si lucrarea porneste
si rezista. Descurajarea, complicatiile si alte atacuri ale vrajmasilor nu o distrug.
Un barbat, pe nume Terry si alti câtiva au devenit din ce în ce mai
preocupati de categoria barbatilor prostituati care lua amploare în regiunea
Lower West Side din Manhattan, într-un loc numit „minele de sare". Acolo se
pastra sarea pentru dezghetarea strazilor orasului în timpul iernii. Aceasta
subcultura bolnava ajunge pâna la 200 de barbati în perioada calda. Locuind în
masini abandonate sau în gauri subterane, multi dintre ei se îmbraca în rochii si
se ofera clientilor care trec pe acolo — unii dintre ei oameni influenti si bogati,
în limuzine stralucitoare.
Majoritatea lor au fost violati în copilarie de un adult dintre rudele
lor. La „minele de sare" ei încep de la vârsta de 16 ani însa nu rezista mult dupa
40 de ani. La acea vârsta ei sunt fie în închisoare, fie morti din cauza vreunei
boli transmisa pe cale sexuala sau din cauza supradozei de droguri. în vecinatate
sunt multe baruri frecventate de homosexuali sado-masochisti. Unii dintre
barbatii prostituati poarta lame pentru a se apara.
Echipa noastra a început prin a le aduce mâncare si paturi, sâmbata,
în timpul zilei, când barbatii nu erau distrasi de „munca" lor. Desi câstigau
considerabil; ei îsi risipeau banii pe droguri. Iar pentru mâncare cautau în
buncare si lazi de gunoi.
Era extrem de greu sa simti compasiune pentru acesti indivizi, sa le
întelegi viata nenorocita. Marti seara ne rugam adesea pentru dragoste,
compasiune si protectie.
Fiica mea, Susan, acum adolescenta, a intrat si ea în acea echipa si
nu o data mi-a spus: „A fost atât de frustrant seara trecuta! îi vorbeam acestei
regine a homosexualilor despre Isus si el ma asculta cu mare atentie. Si tocmai
când ma gândeam ca vom ajunge la un rezultat, o limuzina se opreste în dreptul
nostru, usa din spate se deschide, o mâna îl cheama... si el dispare. Îmi pare rau
Susan, trebuie sa ma apuc de treaba acum îmi spune el."
Însa nu totul a fost în zadar. Într-o dupa-amiaza de duminica, cu
jumatate de ora înaintea începerii serviciului, Terry bate la usa biroului meu:
„Pastore Cymbala! Am adus 27 de barbati de la „minele de sare". Nu e mi
nunat!"
„Cum s-a întâmplat?" l-am întrebat eu.
„Am luat mai multe microbuze si i-am adus. Pentru multi dintre ei
aceasta este prima oara când se afla într-o biserica."
Mai târziu am aflat ca unul dintre ei avea un cutit în mâneca „pentru
orice eventualitate".
Adunarea de oameni s-a comportat normal fata de ei chiar daca
barbatii nu aratau — sau miroseau — întocmai ca niste americani. La sfârsitul
serviciului câtiva din ei si iau predat inimile Domnului. Altii stateau înmarmuriti,
în vreme ce membrii bisericii îi salutau cu zâmbete si strângeri de mâna.
Mergând pe intervalul dintre banci, m-am ciocnit de o femeie
atractiva, în rochie neagra, cu par blond, lung pâna la umeri, unghii îngrijite,
ciorapi negri si pantofi cu toc. „Ma scuzati, doamna!" am spus eu.
Ea s-a întors.... si cu o voce groasa, cu un puternic accent spaniol a
replicat: „Nici o problema, omule."
Pentru moment inima a încetat sa-mi mai bata. La urma urmelor acea
persoana nu era femeie. Insa nu era nici un travestit de doi bani. In fata mea
statea o „femeie" mortala — slaba, fara par pe corp, gratie tratamentului
hormonal. Singurul indiciu vizual care îl trada, când m-am uitat mai cu atentie,
era marul lui Adam.
M-am apropiat de sotia mea si i-am soptit: „Carol, n-o sa-ti vina sa
crezi, însa persoana de acolo e barbat."
„Nu-ti bate joc de mine!" mi-a raspuns ea.
„Nu glumesc. £ barbat, crede-ma."
Numele lui era Ricardo, cunoscut pe strada sub numele de „Sarah",
mi-a raportat Terry mai târziu. El era cel mai rau dintre toti pentru ca îi
introducea pe tinerii baieti în lumea cocainei si a prostitutiei. Ricardo se vindea
de cel putin zece ani si epuizarea a început sa puna stapânire pe el. Imaginati-va
disperarea cu care lucrau acesti barbati în fiecare noapte pentru a câstiga 400-
600 de dolari pe care îi terminau apoi imediat pe cocaina, dormind pe sub pod...
si trezindu-se a doua zi dimineata pentru a aduna de prin gunoaie ceva de
mâncare. Iar când seara se apropia o luau din nou de la capat.
Ricardo a continuat sa vina la întâlnirile noastre si si-a dat brusc
seama ca el ar putea fi altfel. Acest Isus chiar putea sa-1 elibereze de sub
influenta cocainei. Poate ca acest Isus ar mai fi putut sa-1 preschimbe într-un
barbat adevarat, nu o natura dubla asa cum credea el ca este. Înca din copilarie i
se spunea, în gluma, ca e efeminat. Mama lui îl implorase sa ignore
homosexualitatea si el a încercat, însa în zadar. Vointa nu 1-a ajutat niciodata.
Dar ideea ca Dumnezeu era mai puternic, ca Dumnezeu ar fi putut de
fapt sa-1 schimbe în interior... era o noutate pentru el. Ricardo a continuat sa
asculte si dupa aproximativ o luna el si-a predat inima Domnului. Nu a fost o
convertire dramatica; nici macar nu sunt sigur când a avut loc. Însa a fost reala
în interiorul lui.
Nu voi uita niciodata seara când l-am prezentat bisericii. El a stat în
picioare înaintea noastra, un pic timid, în haine de barbat. Parul lui blond fusese
tuns si se vedea deja la radacina culoarea lui normala. Lacul de pe unghii i-a fost
sters si ungiile taiate. Instructiunile lui Terry si ale celorlalti lucrau la scimbarea
mentalitatii din subconstientul sau: „Nu Ricardo, nu-ti încrucisa asa picioarele.
Pune-ti glezna peste celalalt genunchi..." Suna ciudat, însa ei au fost nevoiti sa
înceapa cu „prima lectie" despre cum sta si cum merge un barbat.
Congregatia nu putea decât sa se bucure si sa-L laude pe Dumnezeu
pentru aceasta minune. Ricardo statea acolo buimacit neîntelegând de ce se
facea zgomot. De ce aplaudau toti acesti oameni?
În lunile care au urmat, Ricardo a facut un progres imens în viata lui
spirituala. Am avut nevoie de trei luni pentru a-1 pregati doar pentru a fi
acceptat într-un centru de reabilitare a dependentilor de droguri. Cu toate acestea,
hotarârea lui de a-L urma pe Hristos era ferma. Cele vechi s-au dus, cele noi le-
au luat indiscutabil locul.
Ricardo a fost scos la lumina din cea mai neagra groapa. C.H.
Spurgeon a spus odata ca, atunci când un bijutier vrea sa îsi arate cele mai
frumoase diamante, el le aseaza pe o bucatica de catifea neagra. Contrastul din-
tre bijuterie si catifeaua întunecata evidentiaza stralucirea. In acelasi mod,
Dumnezeu face cea mai splendida lucrare acolo unde totul pare fara speranta.
Oriunde exista durere, suferinta si disperare acolo este si Isus. Acolo este si
locul oamenilor Sai — printre cei ce sunt vulnerabili, printre cei care cred ca
nimanui nu-i pasa de ei. Exista vreun loc mai optim în care frumusetea unui
crestin sa straluceasca?
Ricardo s-a mutat ulterior în Texas. într-o vara, pe când eram în
Dallas, am dat peste el. A fost nemaipomenit sa vad transformarea. Câstigase în
greutate si arata a barbat din cap pâna în picioare. L-am îmbratisat si el mi-a
provocat apoi un nou soc.
„Pastore, as vrea sa va întoarceti din nou aici peste doua saptamâni.
Ma casatoresc!"
„Ce faci?" Mintea mea s-a întors la prima noastra întâlnire, când l-am vazut în
rochie.
„O, da.," mi-a spus el. „Am întâlnit o credincioasa pe nume Betty.
Ne iubim din toata inima si acum ne casatorim."
Faptul ca Ricardo avea SIDA a complicat situatia, însa cu ajutorul
consilierii si a sfaturilor date de specialisti, el si Betty au întemeiat împreuna o
noua familie.

O MARTURIE CE TREBUIA LASATA


Câtiva ani mai târziu, în ajunul Craciunului, pe când ma aflam în
biroul meu, chiar înainte de serviciul de duminca dupa-amiaza am primit un
mesaj care spunea ca Ricardo e pe moarte. El dorea sa vorbeasca cu mine.
M-am lasat moale pe scaun si ridicând receptorul am auzit vocea lui
Betty salutându-ma: „Buna ziua pastore... Vi-1 voi da pe sotul meu la telefon...
dar nu veti reusi sa-1 auziti prea bine pentru ca e foarte slabit. Îsi mai aminteste
însa de ceea ce ati facut pentru el, atât dumneavoastra cât si biserica."
Imediat dupa aceea am auzit o voce soptita si fragila spunând:
„Pastore — Cymbala — sunt atât de — bucuros — sa va — aud."
Am înghitit cu greu nodul din gât. Ricardo a continuat, fortându-se sa articuleze
silabele: „Nu — voi — uita — niciodata cum — m-ati primit — printre — voi.
— Multumesc — atât— de — mult."
Instinctele mele de slujitor s-au trezit si eram gata sa-i tin un mic
discurs mângâietor, sa-i spun ca în curând va merge în cer, ca va ajunge acolo
înaintea mea, dar ca îl voi vedea de cealalta parte pentru toata vesnicia...
Duhul Sfânt m-a oprit. Nu! parea sa spuna o voce. Lupta pentru el!
Striga la Mine pentru el!
Am schimbat cursul discutiei. „Ricardo, ma voi ruga pentru tine
chiar acum. Nu încerca sa te rogi împreuna cu mine; pastreaza-ti puterile." Am
început sa mijlocesc cu intensitate, luptând împotriva mortii care îsi întindea
valul asupra lui. „O, Doamne, atinge-te de Ricardo cu puterea Ta! înca nu a
venit vremea sa moara. Refa-1 Tu, pentru gloria Ta ma rog." îmi amintesc chiar
ca am lovit de câteva ori biroul cu pumnul.
Când am terminat, m-am dus direct în sala unde serviciul începuse,
am cerut un moment si am spus: „Tocmai am vorbit la telefon cu Ricardo, pe
care majoritatea dintre voi îl cunoasteti. Din toate colturile salii erau îndreptate
spre mine fete pe care se putea citi asteptarea. „E foarte bolnav de SIDA — însa
vreau sa ne rugam pentru reabilitarea lui."
Acest anunt a slobozit un torent de rugaciune al oamenilor care
strigau spre Dumnezeu pentru Ricardo.
Doua zile mai târziu am sunat-o pe Betty. „Pastor Cymbala, e
incredibil!" mi-a raportat ea. „Dupa ce ati vorbit voi doi el a adormit — si a
doua zi — toate semnele vitale si-au revenit. A început sa manânce dupa ce nu
pusese nimic în gura zile întregi."
Trei saptamâni mai târziu Ricardo a zburat chiar pâna în New York
si ne-am pomenit cu el, fara sa ne anunte, la întâlnirea de marti seara. Multimea
s-a umplut de bucurie.
In inima mea am simtit ca Dumnezeu l-a crutat pentru un motiv
anume: sa-si înregistreze marturia pe o caseta video astfel încât si altii sa ajunga
sa-i cunoasca remarcabila poveste. Acest plan s-a concretizat într-un segment
emotionant de opt minute din concertul înregistrat pe caseta video numita Live
at Madison Square Garden al corului Brooklyn Tabernacle. Puterea izvorâta din
marturia lui, filmata pe strazile de la „minele de sare" este coplesitoare. Ar putea,
în parte, explica de ce caseta ne-a facut surpriza de a ramâne luni de zile pe lista
nationala Bilbonrd a celor mai bine vândute casete.
Ultima data când l-am vazut pe Ricardo, un an mai târziu, pierduse
din nou din greutate. „Sunt atât de obosit", mi-a spus el. „Am luptat destul
împotriva aces tei boli; acum vreau sa merg la Isus. Sunt gata sa plec, pentru ca
acum ma ai pe video si în anii ce urmeaza, multi vor afla cea facut Isus în viata
mea." S-a stins din viata curând dupa aceea.
SECRETUL HARULUI
Povestea vietii lui Ricardo este dovada a ceea ce Dumnezeu va face
ca raspuns la rugaciunea arzatoare. Nimeni nu este în afara harului Sau. Nici o
situatie, ori unde pe acest pamânt nu este prea complicata pentru Dumnezeu.
Apostolul Pavel, beneficiind de acest har în propria lui viata, a vorbit
si a scris despre el dupa aceea. El scoate în relief, în Romani 10:13-15 un lant de
evenimente care descriu mântuirea Noului Testament:

„Fiindca oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit." Dar


cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Si cum vor crede în Acela
despre care n-au auzit? Si cum vor auzi despre El fara propovaduitor? Si cum
vor propovadui daca nu sunt trimisi?

Bisericile leaga adesea acest pasaj de lucrarea misionara de peste


ocean. „Trebuie sa daruim mai mult astazi pentru a putea trimite misionari",
spun ei — ceea ce este adevarat. Insa acesta este doar începutul succesiunii date
de Pavel.

Trimiterea duce la propovaduire.


Propovaduireq duce la auzire.
Auzirea duce la credinta.

Credinta duce la a chema Numele Domnului


Observati ca nu a crede este apogeul. Chiar marii reformatori
protestanti care ne-au învatat principiul sola fide („numai credinta") au spus ca
numai acordul intelectual singur nu aduce mântuire. Mai exista un pas în
demonstrarea unei credinte vii si reale, cel de a chema Numele Domnului cu
toata inima si cu tot sufletul.
Cele mai limpezi instructiuni pentru viata bisericii le gasim în
scrisorile pastorale, unde Pavel le spune tinerilor pastori, precum Timotei, cum
sa procedeze. Apostolul nu putea fi mai direct decât în 1 Timotei 2:1:
„Va îndemn dar, înainte de toate, sa faceti rugaciuni, cereri,
mijlociri, multumiri pentru toti oamenii."
De ce? De ce înainte de toate, înaintea oricarui alt lucru? Timotei,
fiul meu, noi trebuie sa ne amintim un lucru: casa lui Dumnezeu se va nunti o
casa de rugaciune.
Mai jos, în acelasi capitol (v. 8), Pavel spune: „Vreau ca barbatii sa
se roage în orice loc, si sa ridice spre cer mâini curate, fara mânie si fara
îndoieli." Acesta este semnul unei Biserici Crestine.
Cartea Apocalipsa spune ca cei douazeci si patru de batrâni care cad
la picioarele lui Isus, tin fiecare câte un vas de aur — si stiti ce se afla în acele
vase de aur? Care este aroma cea mai placuta lui Hristos? „Rugaciunile sfintilor"
(Apocalipsa 5:8).
Imagineaza-ti ca tu si cu mine îngenunchem, stam în picioare sau
asezati, pentru rugaciune, deschizându-ne cu adevarat inimile spre Dumnezeu —
si ceea ce spunem noi este atât de pretios pentru El încât le pastreaza ca pe o
comoara.
Cunosti vreo biserica, în cartierul unde locuiesti, care îsi alege o
seara pe saptamâna, având toti liderii prezenti, pentru ca stie ca rugaciunea este
atât de esentiala în definitia lui Isus pentru biserica încât sa se concentreze
asupra ei?
Americanii au desemnat o zi nationala a rugaciunii. Avem noi vreun drept sa
cerem primarilor si senatorilor sa sa prezinte la acest eveniment special, cu
camerele de filmat pornite, când noi nu avem întâlniri regulate de rugaciune în
propriile noastre biserici? Daca rugaciunea este atât de importanta, de ce nu o
facem în fiecare saptamâna?
Cum se face ca astazi crestinii platesc 20 de dolari pentru a-1 auzi pe
cel mai nou cântaret în concert, însa Isus nu poate aduna un grup?
Eu am hotarât pentru mine însumi ca rugaciunea de marti seara este
atât de cruciala încât niciodata nu voi fi plecat din oras doua marti la rând. Daca
asta înseamna sa anulez anumite invitatii ale bisericilor din tara, atunci asa voi
face. De ce as prefera sa fiu în alta parte? Biblia contine toate aceste promisiuni:
Cereti si vi se va da; cautati si veti gasi; bateti si vi se va deschide"
(Matei 7:7).
„Ma veti cauta si ma veti gasi, daca Ma veti cauta cu toata inima"
(Ieremia 29:13).
„... nu aveti pentru ca nu cereti" (Iacov 4:2). Nu este timpul sa
spunem: „Stop! Sa ne rugam pentru ca Dumnezeu a spus ca atunci când ne
rugam, El intervine?"
Adevarul trist e ca în orasul în care locuiesc, la fel si în Chicago,
Philadelphia, Huston si pâna în Los Angeles, mai multi oameni îmbratiseaza
cocaina decât pe Hristos. Mai multi sunt cei care se afunda în droguri decât cei
botezati în apa. Cum poate fi schimbat acest flux? Numai propovaduirea nu este
de ajuns; orele de religie nu o vor face; mai multi bani pentru mai multe proiecte,
nici atât. Numai transformarea Casei lui Dumnezeu într-o casa de rugaciune
plina de ardoare va rasturna puterea raului care este atât de evidenta în lumea de
azi.
Mai multi oameni îmbratiseaza cocaina decât pe Hristos. Mai
multi sunt cei care se afunda în droguri decât cei botezati în apa.

VERIGA LIPSA
În ultimii treizeci de ani s-au scris mai multe carti despre casatorie
decât în toti ceilalti 2000 de ani ai Istoriei Bisericii, însa întrebati pe orice pastor
din America daca nu sunt probabil mai multe casatorii cu probleme în ziua de
azi decât în oricare alt secol. Avem toate cartile care sa ne spuna cum sa
convietuim, si totusi familiile se destrama.
Cuplul care se roaga împreuna,, ramâne împreuna. Nu vreau sa par
simplist; vor exista momente dificile în orice mariaj. Însa Cuvântul lui
Dumnezeu este adevarat atunci când zice: „Cheama-Ma în ziua necazului si Eu
te voi ajuta. Ofera-Mi ocazia sa fac acest lucru."
Acelasi lucru e valabil si pentru parinti. Poate ca avem teancuri de
carti bune despre cum sa crestem si cum sa ne petrecem „timp de calitate" cu
copiii nostri. Si totusi avem mai multe probleme în biserica cu tinerii astazi
decât în oricare alta perioada anterioara. Aceasta nu se datoreaza lipsei de
cunostinte, ci lipsei de rugaciune pentru putere si har de la Dumnezeu.
Cum ar fi fost daca în ultimii 25 de ani am fi investit numai jumatate
din timpul si energia cheltuite în a scrie, publica, citi si discuta pe marginea
cartilor despre familie... si sa fi pus cealalta jumatate în rugaciune pentru
casatoriile noastre si pentru copiii nostri? Sunt sigur ca astazi am fi fost îritr-o
stare mult mai buna. J.B. Phillips puncteaza înca o data cu multa profunzime;

Duhul Sfânt are un fel special de a scurtcircuita problemele


umane. Într-adevar, în acelasi mod în care Isus, pe când era în trup, a
disecat stratu rile groase ale traditiei si a scos la iveala adevara ta problema,...
tot asa aici [în Fapte] descoperim cum Duhul lui Isus nu se ocupa atât de mult
de probleme cât de oameni, Multe probleme compa rabile cu dificultatile din
lumea noastra moderna nu erau atunci pentru ca barbatii si femeile cau tau
sa fie o inima si un gând în acelasi Duh... De vreme ce Duhul Sfânt al lui
Dumnezeu nu poate sa fi schimbat o iota de-a lungul secolelor... El este
perfect pregatit sa scurt-circuiteze, printr-un aflux de dragoste, întelepciune si
întelegere, mul te probleme din ziua de azi.2

Iata de ce autorul Epistolei catre Evrei fixeaza activitatea centrala a


crestinilor: „Sa ne apropiem dar cu deplina încredere, de scaunul harului ca sa
capatam îndurare si sa gasim har, pentru ca sa fim ajutati la vreme de nevoie"
(Evrei 4:16). Nu se spune „sa ne apropiem... de predica". Noi, în America, am
transformat predica în punctul central al bisericii, ceva ce Dumnezeu nu a
intentionat sa faca niciodata. Predicatorii care îsi fac cu adevarat slujba, îi vor
aduce pe oameni la tronul harului. Acesta este adevarata sursa de har si îndurare.
Într-o zi Dumnezeu va întreba pe fiecare predicator si cântaret: „I-ai
adus pe oameni acolo unde putea fi gasita actiunea... la tronul harului? Daca însa
doar i-ai facut sa se simta bine, daca numai le-ai gâdilat urechile si le-ai oferit un
moment de înaltare a firii, vai tie. La tronul de har as fi putut sa le schimb vietile.
Jim Cymbala, i-ai orbit doar cu desteptaciunea ta sau le-ai provocat foame dupa
Mine?"
Daca dupa o întâlnire oamenii nu se îndreapta spre Dumnezeu, ce fel
de întâlnire mai e aceea? Nu L-am întâlnit cu adevarat pe Dumnezeu. Nu ne-am
întâlnit cu Cel ce e destul de puternic si iubitor pentru a schimba vietile noastre.
Sunt foarte constient ca nu primim tot ceea ce cerem; trebuie sa
cerem potrivit voii lui Dumnezeu. Dar sa nu folosim dogmele teologice pentru a
evita faptul ca prea adesea nu avem lucrurile pe care Dumnezeu vrea ca noi sa le
avem chiar acum, astazi, pentru ca nu cerem. Prea rar suntem îndeajuns de
sinceri pentru a admite: „Doamne, nu ma pot descurca singur. M-am izbit de
pereti de treizeci de ori pâna acum... am nevoie de Tine."
Cât sunt de adevarate cuvintele unei vechi cântari:

O, ce pace pierdem adesea


Ce multe dureri purtam fara rost
Pentru ca nu aducem totul
În rugaciune înaintea lui Hristos.

Dumnezeu a ales rugaciunea drept canalul binecuvântarii. El a întins


pentru noi o masa cu tot felul de bunatati: întelepciune, har si tarie, pentru ca El
stie exact de ce avem noi nevoie. însa singurul mod în care noi le putem obtine e
sa ne apropiem de masa, sa gustam si sa vedem ce bun este Domnul.
A te apropia de masa se numeste rugaciunea credintei.
Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu ne spune sa ne rugam pentru ca El ar
vrea sa ne impuna un anumit regim. Acesta nu este un sistem al legalismului. E.
M. Bounds a scris: Rugaciunea trebuie sa faca parte din deprinderile spirituale,
Însa ea înceteaza sa mai fie rugaciune atunci când e facuta doar din
deprindere... Dorinta da ardoare rugaciunii. Sufletul nu poate ramâne placid
când e invadat de o dorinta puternica... Dorintele puternice duc la rugaciuni
puternice...

Neglijarea rugaciunii este clopotul care anunta moartea dorintelor


spirituale. Sufletul s-a departat de Dumnezeu atunci când dorinta dupa El nu-
1 mai face sa se încuie în camera lui. Nu poate sa existe rugaciune adevarata
fara dorinta.3

Dumnezeu ne spune: „Rugati-va pentru ca Eu am pregatit pentrvi voi


tot felul de lucruri; atunci când le cereti, le veti primi. Eu am atâta har, si tu duci
lipsa. Veniti la Mine voi toti cei truditi. De ce esti atât de grabit? Spre ce mai
alergi acum? Tot ce ai tu nevoie, Eu am."
Daca vremurile sunt într-adevar atât de grele precum sustinem, daca
întunericul din lumea noastra se lasa din ce în ce mai greu... daca ducem lupte
spirituale în propriile noastre case si biserici... atunci suntem nebuni sa nu ne
întoarcem spre Acela care poate suplini har si putere nelimitate. El este singura
noastra sursa. Nu suntem în toate mintile daca îl ignoram.
PARTEA A DOUA

Distrageri ale atentiei


de la ce are Dumnezeu mai bun

6
Un timp pentru trezire
Imagineaza-ti ca esti pe stadionul Madison Square Garden pentru un
meci de baschet al Universitatii, într-o seara de ianuarie, pe la mijlocul anilor '60.
Rhode Island Rams, echipa mea, a venit la New York sa joace, sa zicem, cu
Fordham sau St. Johns. Te asezi cât mai aproape de teren, cu câteva minute
înainte de fluierul de început.
Dupa opt sau noua minute, Rams pierde cu 23 la 7. Executam
manevre prostesti, nu ricosam cu agresivitate, scapam ocaziile bune.
Antrenorul cere pauza. Noi ne strângem si unul dintre jucatori spune:
„Nu-i asa ca-i distractiv? Jucam în Madison Square Garden!"
Altul spune: „Chiar îmi place dunga asta aurie de pe echipamente. Face contrast
bun cu albul, nu credeti?"
Al treilea îi face din mâna matusii Nela de sus de la mezanin, în timp
ce al patrulea alearga sa lase un sarut scurt pe obrazul iubitei sale.
Daca asta s-ar întâmpla cu adevarat, ce credeti ca ne-ar spune
antrenorul Calverley? „Hei, oameni buni, vreti sa va uitati putin la tabela de
marcaj? Ne omoara astia! Când va întoarceti pe teren, vreau sa faceti un zid atât
în spatele cât si în fata terenului. S-a terminat cu mersul ca prin somn! Vom
pierde acest joc daca nu va treziti baieti!" în realitate el nu ar fi vorbit deloc asa
de politicos.
Ca echipa noi nu puteam visa sau lasa sa se creada ca totul e bine.
Tabela de marcaj era un semn necrutator ca noi trebuia sa ne schimbam tactica
de joc.
Lumea crestina de astazi nu joaca deloc asa de bine precum credem
noi. Confundam adesea, credinta cu fantezia. Desi Evrei 11:6 declara ca „fara
credinta este cu neputinta sa-i fim placuti lui Dumnezeu," se pare ca noi
devenim tot mai mult adeptii gândirii pozitiviste în ori ce situatie imaginabila.
„Traim niste zile .minunate/ se entuziasmeaza unii predicatori, „Ce perioada
extraordinara de binecuvântare pentru poporul,lui Dumnezeu!"
Între timp, cercetatorul crestin George Bârna raporteaza ca 64%, din
asa numitii americani „nascuti din nou" si 40% dintre „evanghelici" sustin ca nu
exista adevar absolut Cu alte cuvinte, cele zece porunci s-ar putea sa fie. sau s-ar
putea sa nu fie valide; Isus Hristos nu este în mod necesar singura cale spre,
Dumnezeu, si asa mai departe. Cu acest gen de gândire subreda, ce
însemnatate. ;mai are „a fi nascut din nou"? In goana dupa „succes" si „crestere"
noi am distorsionat însasi esenta Evangheliei. ......
Mai mult de trei patrimi din cresterea unei biserici astazi, adauga
Barna este o „crestere prin transfer" — oameni, care se muta de la o biserica la
alta, In ciuda tuturor emisiunilor crestine si a campaniilor extrem de bine,
pregatite, "populatia crestina nu creste în numar pe plan national. De fapt,
prezenta la biserica, dintr-o saptamâna a anului J996 a coborât la ,37% din
totalul populatiei, cu toate ca 82% dintre americani pretind ca sunt crestini
Aproape toti sunt de acord ca cultura devine din ce în ce mai
promiscua, mai violenta si mai plina de ura pe zi ce trece. Deci, ce s-a întâmplat
cu acea Biserica ce trebuia sa fie .lumina si sarea pamântului? Ce au de spus
purtatorii de cuvânt din trupul lui Hristos despre aceste lucruri?

BINE ATI VENIT ÎN LAODICEA!


Spunem ca, avem necazuri. Este timpul potrivit sa ne trezim si sa
aruncam o privire spre tabela de marcaj.
Cu putine exceptii, noi suntem ca biserica din Laodicea. De fapt am
institutionalizat atât de mult laodicea-nismul încât caldicelul a devenit stare
normala. Orice biserica ce câstiga pentru Hristos mai mult decât câteva suflete
este considerata „ciudata"
Noi suntem ca biserica din Laodicea. Pe fapt am institutionalizat
atât de mult laodiceanismul încât caldicelul a devenit stare normala,

Cuvintele aspre ale lui Isus ni se aplica noua astazi la fel de bine ca
si crestinilor de la sfârsitul primului secol: „... nu esti nici rece, nici în clocot. O,
daca ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindca esti caldicel, nici rece, nici în clocot,
am sa te vars din gura Mea" (Apoc. 3:15-17). Cu alte, cuvinte, ei dadeau glas
unei „marturisiri pozitive" minunate. Proclamau victorie si binecuvântare. Singu
rul necaz era ca Isus nu ramânea deloc impresionat. El raspunde:
„... nu stii ca esti ticalos, nenorocit sarac, orb si gol....
Eu mustru si pedepsesc pe toti aceia pe care-i iubesc, fii plin de
râvna dar, si pocaieste-te" (Apoc.3:17,19).
Cu siguranta sunt niste cuvinte aspre! Isus se poarta aspru întotdeauna cu cei
pe care îi iubeste. „Care este fiul pe care nu-1 pedepseste tatal?" se întreaba scri
itorul Epistolei catre Evrei (12:7).
Observati ca cei din Laodicea erau sfinti ai lui Dumnezeu, care
aveau dreptul la toate promisiunile Lui. Ei erau parte din trupul lui Hristos —
cântau cân tari, se închinau duminica, se bucurau de beneficii fizice si fara
îndoiala se vedeau pe ei însisi mai buni decât vecinii lor pagâni. Si totusi erau pe
punctul de a fi var sati. Ce mesaj de trezire!

PRIMA CONFRUNTARE
Ori de câte ori trupul lui' Hristos ajunge în necaz — fie din cauza
propriei sale neglijente, ca în Laodicea, fie prin unele atacuri speciale ale lui
Satan — este nevoie de o puternica intrare în actiune. Nu putem pur si simplu
sta cu mâinile în sân, sperând ca problema se va rezolva de la sine.
În urma studierii, putem învata din ce a facut biserica timpurie atunci
când era în necaz.
Apostolii se bucurasera de trei ani de învatatura din partea lui Isus.
Ei au fost discipolii celui mai mare învatator, însa doar învatatura nu este
niciodata de ajuns, chiar daca vine direct de la Isus. În noaptea prinderii
Mântuitorului, ucenicii s-au purtat ca niste lasi, pentru ca nu aveau puterea
Duhului Sfânt.
Odata ce au primit acea putere, în ziua Rusaliilor, ei au devenit
biserica victorioasa, biserica militanta. Prin manifestarea Duhului Sfânt, în
camera de sus, discipolii au fost pusi fata în fata cu primul lor auditoriu. Petru,
cel mai mare ratat dintre ei toti, a devenit propovaduitor în acea zi. Predica lui
nu a fost o capodopera homiletica, cu siguranta. însa oamenii au fost „strapunsi
în inima lor," potrivit relatarii din Fapte 2:37, prin cuvintele lui inspirate. În acea
zi s-au alaturat bisericii trei mii de oameni.
Carei biserici? Celei baptiste, prezbiteriene, penticostale? Nu existau
astfel de denumiri în acea perioada — si din punctul de vedere al lui Dumnezeu,
ele nu exista nici astazi. El ignora catalogarile noastre. Când se uita pe pamânt,
el nu vede decât trupul lui Hristos alcatuit din toti credinciosii nascuti din nou si
spalati în sânge. Singurele subdiviziuni pe care le vede sunt cele de ordin
geografic — bisericile locale. Celelate deosebiri sunt imateriale.
Nu vi se pare curios ca noi, crestinii, aparam cu tarie ceea ce Efeseni
4 spune despre „un Domn" (fara politeism) si „o credinta" (mântuire numai prin
Hristos), însa devenim suspect de tacuti când ajungem la „un trup" (vers. 4-6).
De la acel punct începem sa fabricam scuze, istorice si de alta natura, pentru
divizarile rusinoase din interiorul bisericii.
Primii crestini au început cu dinamism, în putere. Ei erau uniti,
oameni ai rugaciunii, umpluti de Duhul Sfânt, gata sa faca lucrarea lui
Dumnezeu, dupa planul lui Dumnezeu si vazând rezultatele care îl glorificau.
Parea o perioada de aur. Aceasta era adevarata biserica ce biruia portile iadului,
asa cum a descris-o Isus.
Într-o zi a avut loc o minune în vazul tuturor — vindecarea unui olog
— Fapte 3 — care a atras o alta multime si o alta predica din partea lui Petru.
Alte mii de oameni au crezut în Hristos.
Apoi a venit primul atac. Preotii, Saducheii si capitanul garzii
Templului au venit la ei pe neasteptate „foarte necajiti ca învatau pe norod si
vesteau în Isus învierea din morti. Au pus mâinile pe ei [pe Petru si loan] si i-au
aruncat în temnita pâna a doua zi, caci se înserase" (Fapte 4:2-3).
Isus îi avertizase ca vor veni zile grele. Acum ele erau aici. Desi
atacurile de mai târziu vor veni sub forma învataturilor false sau sub cea a,
divizarii interne, aceasta lovitura, era fizica si frontala. . .
O surpriza îi astepta însa pe liderii iudei. „Când au vazut ei
îndrazneala lui Petru si a, lui Ioan, s-au mirat întrucât stiau ca erau oameni fara
învatatura, oameni de rând; si au priceput ca fusesera cu Isus" (Fapte 4:13).
Acesti pescari pareau nevinovati, sinceri — chiar opusul a ceea ce vedem astazi,
adica predici slefuite, dar cu atât de putina putere.
Apostolii au fost eliberati, cu conditia sa nu ma| vorbeasca în
Numele lui Isus. Cum au raspuns ei? Si ce au facut?
Ei nu.au trimis o plângere guvernului. Nu si-au frecat mâinile
gândindu-se la cât de nedrept era totut. Nu s-au plâns de pierderea libertatii
cuvântului, desi ar fi putut alcatui un dosar voluminos pentru Imperiul Roman,
care, cu multitudinea lui de zei, nu, ar fi avut nimic împotriva ca ei sa vorbeasca
si despre zeul Isus. Apostolii ar fi putut apela la oricare din, tacticile care
stârnesc opinia publica. însa.în mintile lor aceasta nu era o problema de ordin
politic;— ci de ordin spiritual. Ei s-au grabit sa se alature
întâlnirii .credinciosilor si sa se roage. S-au îndreptat imediat spre izvorul
dinainte al puterii,
Iata cum s-au rugat:

„Stapâne Doamne, care ai facut cerul, pamântul, marea si tot ce


este in ele!... Si acum, Doamne, uita-Te la amenintarile lor, da putere robilor
Tai sa vesteasca Cuvântul Tau cu toata îndrazneala si întinde-Ti mâna, ca sa
se faca tamaduiri, minuni si sem ne prin Numele Robului Tau celui Sfânt,
Isus" (Fapte 4:24, 29-30).

Ei au facut exact ceea ce profetii, de-a lungul secolelor, le-au spus sa


faca: esti atacat, esti provocat, în toate vremurile, în toate timpurile cheama
Numele Domnului si El te va ajuta. •
Parea ca locul vibra, poate chiar era si un pic de zgomot; „Si-au
ridicat glasul toti împreuna catre Dumnezeu" (v 24). Când citim astfel de pasaje
este important sa, nu le fortam contextul traditiei bisericii noastre. Ne-am fi
simtit, tu sau eu, în largul nostru în încapere în acea zi? Aceasta este biserica vie,
cea care ne da un model de inspiratie duhovniceasca pentru vremurile de
acum. .
Aceasta este singura rugaciune mai lunga de o propozitie sau doua,
pe care Cartea Faptele Apostolilor o citeaza. Ea este, fara nici o îndoiala, numai
rezumatul a ceea ce grupul s-a rugat, cu o varietate de cuvinte, în acea zi. Si
totusi, ea ne ofera o imagine unica din viata de rugaciune a bisericii primare. Ar
trebui sa examinam ceea ce se spune aici cu aceeasi seriozitate cu care veneram
si studiem lunga rugaciune a, lui Isus din gradina (Ioan17),
Nu vi se pare ciudat ca s-au rugat pentru îndrazneala? Ne-am fi
asteptat ca ei sa spuna: „Doamne, ajuta-ne sa gasim un adapost sigur acum,
Trebuie 'sa ne dam la fund' pentru câteva saptamâni, pâna când se linistesc
lucrurile. Nu le vom iesi în cale si daca i-ai putea face pe conducatorii
Templului sa uite cumva de noi..."
Însa nu a fost asa. înainte de toate, ei s-au rugat sa nu-i lase sa
renunte. Ei L-au rugat pe Dumnezeu sa-i ajute sa-si croiasca drum înainte.
Retragerea era ultimul gând care ar fi trecut prin mintea lor.
Cum a reactionat Dumnezeu?
„Dupa ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunati. Toti
s-au umplut de Duhul Sfânt, si vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrazneala"
(v. 31).
Prima data când solistul vocal Steve Green a venit sa cânte la
Brooklyn Tabernacle, ne-am adunat în biroul meu, împreuna cu pastorii asociati,
pentru a ne ruga înainte de începerea programului. Ne-am rugat la unison ca
Dumnezeu sa vina în mijlocul nostru în acea zi.
Când am deschis ochii, Steve avea întiparita pe fata o expresie
ciudata. „Ce-a fost vibratia pe care tocmai am simtit-o?" a întrebat el. „E vreun
tren care trece prin apropiere sau a fost cu adevarat...?"
I-am explicat ca atât cât stiam eu, zgomotul nu a fost cauzat de
puterea Duhului Sfânt, ci de metroul care trece direct pe sub cladirea noastra.
Totusi, pentru biserica din Ierusalim, vibratia din acea zi nu a fost
decât rezultatul prezentei Duhului. La acea întâlnire de rugaciune, puterea lui
Dumnezeu s-a revarsat într-un mod nou, proaspat si mai profund. Cei prezenti
fusesera deja umpluti-cu Duhul Sfânt în ziua Cinzecimii (Fapte 2), însa acum ei
au simtit o noua nevoie. Dumnezeu s-a apropiat de ei cu o noua revarsare de
putere.
Sunt pe deplin constient ca astazi credinciosii au opinii diferite
legate de botezul cu Duhul Sfânt, daca e o parte a salvarii sau separat de ea, o
experienta ulterioara. Discutiile pot deveni interminabile. Indiferent de ceea ce
cred eu sau tu, sa admitem totusi ca acest pasaj îi arata pe crestini „bona fide,"
experimentând o noua umplere. Apostolii nu pretindeau ca ar fi avut deja tot ce
le trebuie. Acum când erau atacati, ei au primit putere noua, curaj nou, foc nou
din partea Duhului Sfânt.
Stocul nostru de putere spirituala se consuma aparent în timp.
Trairea de zi cu zi, necazurile si lupta spirituala îsi spun cuvântul. Noi avem
nevoie sa fim „plini de Duh", cum spune Pavel în Efeseni 5:18.

Poate cineva sa sustina ca Laodicea, la momentul în care Isus I s-a


adresat i printr-o scrisoare, era o biserica plina de Duh?

Teologia pozitionala este buna când se opreste la „eu sunt un copil al


lui Dumnezeu, indiferent de ce simt într-un anume moment." însa daca extindem
aceasta idee pâna la a face afirmatii de genul „eu sunt categoric umplut cu Duhul
pentru tot restul vietii mele", ne înselam pe noi însine.
Poate cineva sa sustina ca Laodicea, la momentul în care Isus I s-a
adresat printr-o scrisoare, era o biserica plina de Duh? Ei erau crestini, fara nici
o îndoiala, însa a veau nevoie disperata de o întâlnire de rugaciune în genul celei
descrise în capitolul 4 din Faptele Apostolilor.
Andrew Bonar a scris în jurnalul sau, pe 13 decembrie 1880:
„Tânjesc din ce în ce mai mult sa fiu umplut de Duh si sa vad adunarea mea
miscata si muiata de Cuvânt, asa ca în timpul marilor treziri când s-a zguduit
locul unde erau adunati împreuna, pentru ca Domnul a venit cu putere."1
Fie ca ne numim evanghelici clasici, traditionalisti/ fundamentalisti,
penticostali sau carismatici, noi toti trebuie sa recunoastem lipsa de putere reala
si lipsa de rugaciune pentru o noua umplere cu Duhul Sfânt. Avem nevoie de
adierea proaspata a lui Dumnezeu pentru a ne trezi din letargie. Sa nu ne mai
ascundem în spatele vreunui argument teologic. Zilele sunt prea întunecate si
prea periculoase.

> DREPT ÎNAINTE


Lucrarea lui Dumnezeu poate fi dusa la îndeplinire numai prin
puterea lui Dumnezeu. Biserica este un organism spiritual care duce un razboi
spiritual. Numai puterea spirituala o ajuta sa functioneze asa cum a stabilit
Dumnezeu.
Secretul nu sta în bani, organizare, istetime sau educatie. Vedem noi
astazi rezultatele pe,care Petru le-a vazut? Aducem noi la Dumnezeu mii de
barbati si femei asa cum a facut el? Daca nu, atunci trebuie sa ne întoarcem la
sursa puterii lui. Indiferent de societate sau cultura, oras sau sat, Dumnezeu nu a
dus niciodata lipsa de putere pentru a lucra prin oameni pusi la dispozitia Lui,
pentru proslavirea Numelui Sau.
Când ne întoarcem în mod sincer spre Dumnezeu, vom descoperi ca
Biserica Lui se îndreapta întotdeauna numai înainte si nicidecum înapoi. Nu
putem sa dam înapoi si sa ne adaptam la ceea ce lumea vrea sau asteapta de la
noi. Atitudinea noastra trebuie sa ramâna militanta, agresiva, îndrazneata.
Aceasta îi caracteriza pe Generalul William Booth si Armata Salvarii,
la începuturile sale, când pur si simplu luau cu asalt mahalalele Londrei. Ea
caracteriza miscarile misionare timpurii, precum si cele moraviene. Ea l-a
caracterizat pe Hudson Taylor, în China, precum si pe evanghelistii de la
frontiera americana. Acesti crestini nu erau tauri într-un magazin de portelanuri,
ci spuneau adevarul, în dragoste —fara frica.
În prea bine cunoscuta istorioara despre David si Goliat, exista un
moment minunat când uriasul se enerveaza la vederea tânarului sau oponent.
„Ce sunt câine de vii la mine cu bete", urla el (1 Sam. 17:43). Goliat se simtea
cu adevarat insultat. „Vino... si îti voi da carnea pasarilor cerului si fiarelor
câmpului!" (v. 44).
Intra David în panica? Opteaza el pentru vreo re tragere strategica în
spatele vreunui copac sau a vreunui bolovan, gândindu-se sa mai traga de timp
un pic?
Categoric nu.
„Îndata ce Filisteanul a pornit sa mearga înaintea lui David, David a
alergat pe câmpul de bataie înaintea Filisteanului" (v. 48).
Aceasta este imaginea a ceea ce Dumnezeu vrea pentru noi astazi: sa alergam
înainte în lupta!
Arma lui David era ridicola; o prastie si cinci pietricele. Si totusi, n-a
avut importanta. Dumnezeu foloseste înca uneltele ridicole din mâinile
oamenilor slabi pentru a-Si cladi împaratia, înconjurati de rugaciune si puterea
Lui, noi putem realiza imposibilul. ,
Corul Brooklyn Tabernacle are o piesa care capteaza înclinatia lui
Dumnezeu de a folosi lucrurile slabe ca sa le faca de rusine pe cele tari. Ea
spune: „Doamne, daca Tu poti folosi orice, înseamna ca ma poti folosi si pe
mine." Keneth Ware, unul din pastorii asociati, a dovedit o astfel de credinta mai
mult decât o data. Cu ani în urma, acest afro-american carunt si evlavios, a
pornit în biserica întâlniri de rugaciune care durau toata vinerea noaptea. Mai
târziu el a organizat o echipa de rugaciune — un grup de oameni hotarâti sa
cheme Numele Domnului, în biserica, într-un program continuu.
Curând, membrii echipei de rugaciune se rugau cinci nopti pe
saptamâna, de la 11 la 6. Astazi ei sunt în biserica sapte zile pe saptamâna, 24 de
ore pe zi, rugân-du-se în schimburi de câte trei ore. Fiecare cerere pe care o
primim este scrisa pe un cartonas si adusa înaintea Domnului timp de 30 de
zile. ;
Îmi amintesc de ziua când pastorul Ware mi-a spus, pe un ton
parintesc (el e cu cel putin 15 ani mai în vârsta decât mine): „Pastore, stii, noi
înca nu-L vedem pe Dumnezeu facând tot ceea ce El ar vrea sa faca. Tu predici
din toata inima, însa avem nevoie sa vedem mai multa convingere de pacat, mai
multa manifestare a prezentei lui Dumnezeu în serviciile noastre."
Am aprobat, întrebându-ma ce va mai spune.
„Vorbesc serios", a continuat pastorul Ware. „Sunt probabil câte cel
putin sase bolnavi de SIDA la fiecare serviciu. Avem dependenti de droguri.
Avem casatorii pe marginea prapastiei, mame cu inimile zdrobite, tineri
Împietriti de viata în acest oras. Ei au nevoie cu adevarat de Domnul.
Vreau ca grupul de rugaciune sa înceapa sa se roage în timpul
programelor, în timp ce tu predici. Trebuie sa-L vedem pe Dumnezeu lucrând
pentru noi."
I-am dat pastorului Ware binecuvântarea mea si din acea zi el
împreuna cu aproximativ 20 de oameni se închid într-o încapere pentru a se ruga
tot timpul cât dureaza cele patru servicii — un total de 80 de mijlocitori în
fiecare duminica. Ei încep prin a se ruga 15 minute cu pastorii, înainte de
serviciu si continua sa se roage chiar si dupa ce totul s-a terminat. Uneori, pe la
10 sau 10:30 seara, când parasesc cladirea înca îi mai aud rugându-se.
Prima sau a doua duminica de la începerea acestei actiuni, eram în
biroul meu, pregatindu-ma pentru serviciul de dupa-amiaza, când, prin tevile de
încalzire am auzit un zgomot din încaperea de sus... sunetul oamenilor care se
rugau. Serviciul tocmai începuse si grupul de rugaciune chema deja pe
Dumnezeu. Probabil ca cineva îngenunchease chiar lânga gura de ventilatie,
pentru ca am auzit foarte clar vocea unei femei zicând: „Doamne, pazeste-1;
ajuta-1 Doamne; foloseste-1 pentru a vesti Cuvântul Tau astazi. Convinge de
pacat; schimba oameni, Doamne!"
Inima mea a început sa bata mai tare. Eu am fost înaltat în duhul meu
împreuna cu ceilalti spre tronul de har. în câteva minute am parasit biroul,
întrebându-ma ce avea Dumnezeu în plan pentru noi în acea dupa-a miaza. Sala
era plina/ca de obicei. A cântat corul si eu am predicat din toata inima despre
dragostea lui Dumnezeu. „Cât de mult vrea Dumnezeu sa vii la El!", îi imploram
eu aproape catre sfârsit. „Respingerea dragostei lui Dumnezeu este cea care te va
condamna într-un final si te va trimite într-o vesnicie îngrozitoare. El te
urmareste, încearca sa te capteze, încearca sa-ti atraga atentia. Aceasta dragoste,
aceasta pasiune pentru tine este atât de reala. El nu doreste moartea nimanui, ci
vrea ca toti oamenii sa ajunga la cunoasterea adevarului. Nu respinge dragostea
lui Dumnezeu! Sa nu ajungi pîna acolo! Pentru ca aceasta îti va pecetlui
condamnarea."
Pe când ma apropiam de sfîrsitul mesajului meu m-am deplasat spre
marginea amvonului si am închis ochii. Am continuat sa-i îndemn pe oameni sa
vina, în fata si sa raspunda dragostei lui Dumnezeu. Vorbeam, pierdut în
pasiunea mea pentru cei ce nu-L cunosteau pe Hristos.
Un evreu de vreo 25 ani, purtând pantaloni bej si o camasa sport
verde deschis, s-a ridicat de pe ultimul rînd din partea de jos a salii si a început
sa se îndrepte spre culoarul din centru. Ceea ce eu n-am vazut din cauza ca
aveam înca ochii închisi, era pistolul de calibru 38 din mîna lui dreapta,
îndreptat spre mine! El înainta pe culoarul dintre rînduri, cu arma tintita chiar
spre pieptul meu. Multi din cei prezenti nu au observat deoarece si ochii lor erau
închisi, Cei care l-au vazut au înghetat de groaza. Chiar si usierii pareau
paralizati. Cînd si-au revenit era prea tirziu — barbatul urca treptele platformei.
în tot acest timp eu continuam sa implor multimea sa strige catre dragostea lui
Dumnezeu, neavând nici cea mai mica idee ca viata mea parea într-un pericol
iminent.
În spatele meu, Carol cînta la pian si ochii ei erau larg deschisi. în
panica, ea a stigat de doua ori numele meu: „Jim, jim!" Nu am auzit-o. Eram
prea ocupat sa-i îndemn pe oameni sa vina la Jsus si aparent eram eu însumi gata
de a ajunge la El în acel moment.
Carol era sigura ca era pe punctul de a asista la omorârea cu sînge
rece a sotului ei — si apoi ce se va întâmpla? îi va veni si ei rândul?
Dar barbatul nu a facut nici una nici alta. Ci, a pasit în dreapta mea si
a trântit arma pe amvon. La auzirea zgomotului, ochii mi s-au deschis si iata ca
acolo, în fata mea, pe amvon statea un pistol.
Omul a început sa alerge înapoi de-a lungul platformei, a coborît
scarile si s-a îndreptat spre culoar. Singurul meu gând în acel moment a fost sa
alerg dupa el si sa strig: „Stai, nu pleca! Totul e în regula. Asteapta!"
El s-a prabusit gramada si a început sa plânga si sa strige sfâsietor,
„Isuse, ajuta-ma! Nu mai suport!"
Usierii s-au aruncat asupra lui, nu pentru a-i face rau, ci pentru a
controla situatia si de asemenea pentru a se ruga pentru el. Între timp biserica era
într-un haos total. Unii plîngeau, altii se rugau cu voce tare pe când altii stateau
încremeniti.
M-am îndreptat din nou spre amvon, am tras adânc aer în piept apoi
am ridicat arma — fara sa-mi dau seama ca era încarcata — si am spus doar atât,
mai mult pentru mine însumi decât auditoriului:
„Uite ce poate face dragostea lui Dumnezeu!"
Deodata, din toate partile salii, oamenii au început sa vina la altar.
Dumnezeu adaugase ultimul punct la mesajul meu. Un mare numar de suflete
pierdute au venit în acea zi la Isus Cel iubitor.
Pe când ma uitam la toti cei ce paseau în fata, mintea mea s-a întors
la rugaciunea femeii de acum doua ore: „Dumnezeule, pazeste-1 astazi.
Convinge de pacat, schimba vieti."
Barbatul, putin dezechilibrat în mintea lui, mi-a spus ca nu
intentionase defel sa ma raneasca. El planuia sa-1 omoare pe individul care se
încurcase cu prietena lui, si în drum spre ei se oprise întâmplator la întâlnirea
noastra. Devenise atât de constient de ura din inima lui încât si-a spus: Trebuie
sa scap de aceasta, arma,Trebuie sa o dau predicatorului.
Ca rezultat al rugaciunii grupului, o viata a fost salvata din primejdie.
O mare victorie a fost câstigata pentru împaratia lui Dumnezeu; am botezat mai
mult de 12 oameni ca rezultat al acelei întâlniri. Puterea lui Dumnezeu era
evidenta, si lucrarea Lui înainta.

CONSECINTE
În vreme ce majoritatea oamenilor se simteau usurati si se bucurau
de rezultate, sotia mea era într-o stare de soc. Nu a vorbit deloc pâna la sfârsitul
acelei zile de duminica. A doua zi dimineata, pe când serveam cafeaua, ea si-a
dat drumul sentimentelor:
„Acesta este modul în care vom sfârsi într-o zi, Jim? Asa vom trece
noi pe lumea cealalta — cineva care sa vina si sa te împuste în timpul serviciului?
Nu avem nici o.protectie acolo sus! Unde erau usierii? Unde erau cei
responsabili cu paza? A fost aproape sa fim omorâti asa usor ieri."
Am încercat sa o linistesc si sa fac apel la ratiunea ei: „Nu, Carol —-
Dumnezeu ne-a pazit în tot acest timp si El va face acest lucru si în viitor.
Usierii nu ar fi avut nici o sansa sa-1 opreasca." însa cuvintele mele s-au izbit ca
de un zid.
Carol a suferit toata saptamâna. Frica devenise insuportabila. Avea
probleme cu somnul. De multe ori o vedeam uitându-se în gol, retraind
îngrozitoarele momente de duminica.
Vineri seara, Carol s-a dus la repetitia de cor, ca de obicei. Potrivit
obiceiului lor, membrii au început cu o jumatate de ora de rugaciune si închinare
înainte de a cânta vreo cântare.
Duhul Sfânt a vorbit unuia din membrii corului. Ea a iesit de la locul
ei, s-a asezat lânga Carol si, luând microfonul, a zis: „Stiti ce? Eu cred ca
Dumnezeu mi-a aratat ca e nevoie sa o purtam pe Carol în rugaciune. Vreti sa va
alaturati mie?"
S-au strâns în cerc, si-au pus mâinile peste sotia mea si au început sa
se roage cu intensitate. În acele momente s-a întâmplat ceea ce cuvintele mele de
mângâiere nu au putut realiza în cinci zile. Carol era din nou eliberata de frica.
Atunci când ne vom îndrepta cu toata seriozitatea spre puterea lui
Dumnezeu, se vor întâmpla lucruri remarcabile. Chiar si atunci când devenim
mai caldicei si nepasatori, Hristos ne aminteste înca: „Iata Eu stau la usa si bat.
Daca aude cineva glasul Meu si deschide usa, voi intra la el, voi cina cu el si el
cu Mine" (Apocalipsa 3:20,22).
Aceste cuvinte blânde, citate des de evanghelisti pentru cei care nu îl
cunosc pe Dumnezeu, erau adresate crestinilor din Laodicea, pe care Isus îi
mustrase. Desi era mâhnit de letargia lor, El se oferea sa dea o noua dragoste si
putere oricui deschidea usa. Vrem noi?
7

Mirajul noului
In lumea reclamei, fiecare autor cunoaste puterea celor doua cuvinte
magice: „Gratis!" si „Nou!" Le vedem în magazin, în ziare, pe panouri. Si
clientii raspund.
În biserica de astazi, noi cadem prada chemarii „Noului!" Vechile
adevaruri ale Evangheliei nu ni se mai par destul de impresionante. Suntem
mereu în cautarea celei mai noi, celei mai marete învataturi sau tehnici. în
special noi pastorii cautam orice scurtatura sau noua strategie dinamica care sa
aprinda bisericile noastre.
Rugaciunea primilor crestini, amintita în Fapte 4, subliniaza trei
principii fundamentale de la care suntem în pericol de a ne. îndeparta: „Da
putere robilor Tai sa vesteasca Cuvântul Tau... cu toata îndrazneala... întinde-Ti
mâna ca sa se faca tamaduiri minuni si semne" (v. 29-30).
As vrea sa-1 probez pe primul dintre ele: „da... Cuvântul Tau..."
Nu exista nici o confuzie în mintile primilor crestini în legatura cu ce
ar trebui sa propovaduiasca. Nu exista goana dupa mesaje noi. Evanghelia pe
care o auzisera de la Isus, Domnul lor, era mai mult decât suficienta.
Nu cu mult timp în urma, la o mare conferinta am avut o surpriza,
când în pauza dintre cele doua parti ne-am strâns mai multi vorbitori pentru a
discuta. Conversatia a dus la accentele care se pun astazi în biserici. M-am trezit
curând întrebându-ma despre ce religie discutau ei.
Unul spunea cât de important este ca toti credinciosii sa afle daca
vreunul din stramosii lor a participat vreodata la o sedinta de de spiritism, chiar
daca aceasta a fost cu secole în urma. Pâna când nu va fi îndepartat „blestemul
generativ" sa nu ne asteptam sa prosperam ca si crestini. Chiar copiii si nepotii
nostri vor continua sa fie la limita riscului, sustinea el. Imagineaza-ti ca esti
mântuit, o noua creatie în Hristos, „izbavit de sub puterea întunericului, si...
stramutat în împaratia Fiului dragostei Lui" (Coloseni 1:13) si totusi înca sub un
blestem al Satanei!
M-am gândit la numerosii oameni din Haiti, de la Brooklyn
Tabernacle care au venit la New York dintr-o tara unde principala religie este
voodoo. Daca învatatura acestui om este adevarata, atunci acesti oameni au o
groaza de cercetari de facut, încercand sa afle care din stra-strabunicele lor s-au
ocupat de ocultism, si apoi sa rupa acest lant foarte vechi.
De ce, ma întreb, nu a vorbit Pavel mult mai clar despre acest subiect
în scrisorile sale? Primele secole erau întetite de vrajitorie. Au mers credinciosii
din Corint, Roma, pe firul arborilor lor genealogici pentru a afla urmele vreunui
blestem?
Într-una din sesiunile pentru învatatura un alt vorbitor a spus: „Exista
trei nivele de lupta spirituala: lupta cu demonii obisnuiti, de fiecare zi,
confruntarile cu ocultismul precum astrologia si New Age, si apoi razboiul
teritorial la nivel strategic, împotriva duhurilor care ocupa întreaga lume. Nici
chiar apostolul Pavel nu a înteles vreodata cel de-al treilea nivel si nici nu a
practicat acest gen de slujire. Imagineaza-ti-1 pe acest învatator mai destept
decât însusi marele apostol al Noului Testament!
Nu m-am putut abtine sa nu, ma întreb care este numele demonului
din cartierul Brooklyn? Efectele raului sunt de ajuns de evidente la fiecare colt
de strada. As putea eu cu adevarat sa scot raul afara cu o mustrare a puterii
teritoriale de peste întregul oras?
Unde este descrisa în Noul Testament aceasta strategie? A legat
Petru duhul din orasul Cezarea? Pavel a stat trei ani în Efes, centrul închinarii la
idoli si totusi nu exista nici o mentiune ca el ar fi „legat duhul zeitei Diana," al
carei templu din acea cetate era una din cele sapte minuni ale lumi antice.
Apostolii nu cer, în capitolul 4 din Fapte, sa li se spuna numele duhului care
plana asupra Ierusalimului.
Atât eu cât si Carol ne-am întors la hotel tristi si deprimati. Tragic e
ca tinerii predicatori îsi notau cu multa fervoare toate aceste învataturi exotice
sperând ca vor putea ajuta bisericile muribunde din orasele lor cu tehnici si
învataturi care nu se gasesc nicaieri în Scriptura.

Ceea ce avem aici este lucrarea „tehnicienilor," a „revizionistilor"


sau a „oamenilor cu idei" care simt nevoia de a inova, de a nascoci noutati
pentru a ajuta împaratia lui Dumnezeu.

Nu am putut gasi nici o dovada ca acesti vorbitori ar fi implementat conceptele


lor la nivelul bisericii locale. Cartile si casetele lor se vând bine, însa eu ma
întreb de ce nu au venit în cartierul Brooklyn sau în alte locuri diferite pentru a-
si pune în practica învataturile?
Ma tem ca ceea ce avem aici este lucrarea „tehnicienilor," a
„revizionistilor" sau a „oamenilor cu idei" care simt nevoia de a inova, de a
nascoci noutati pentru a ajuta împaratia lui Dumnezeu. Din nefericire, climatul
moral al Americii si temperatura spirituala a bisericii dovedesc ca aceste noutati
nu sunt de nici un folos.

DIAVOLUL ESTE ÎNCA LA LUCRU


Daca într-adevar învatatorii si autorii din zilele noastre au descoperit
ceva nou sub soarele teologic, eu am o întrebare:
De ce mai exista înca atâta întuneric pe pamânt daca diavolul a fost
într-adevar „legat'' de atâtea ori de crestini? Cu câtiva ani în urma, un bine
cunoscut predicator s-a dus în San Francisco, a închiriat un stadion si a dus un
„razboi spiritual" timp de o noapte, pretinzând ca a legat si a mustrat fiecare duh
si stapânire din oras. A doua zi el si însotitorii sai au zburat înapoi acasa. Este
astazi San Francisco un oras mai evlavios?
Biblia vorbeste mai mult de împotrivire fata de diavol decât de
legarea lui. 1 Petru 5:8-9 spune: „Potrivnicul nostru, diavolul da târcoale ca un
leu care racneste si cauta pe cine sa înghita. împotriviti-va lui tari în credinta,
stiind ca si fratii vostri în lume trec prin aceleasi suferinti ca si voi." De ce nu l-a
legat apostolul Petru pur si simplu pe acest „leu care racneste" si ar fi scapat de o
problema?
Isus a vorbit într-adevar în Matei 12:29 despre legarea, omului tare
pentru ea sa poata sa-i fie jefuita casa. El a folosit aceasta metafora imediat dupa
ce a scos un demon dintr-un om mut si orb. Ce trebuie sa întele gem este ca o
persoana a fost eliberata; nimic altceva cosmic nu este mentionat. Textul lasa de
înteles ca cine va puternic, Satan, a fost învins de cineva si mai puternic decât el.
Un adevar similar poate fi aplicat si practicii de a cauta sa stii
numele demonului. Din întâlnirile lui Isus cu Satan din timpul slujirii Sale, El nu
a cerut decât o data numele demonului (Marcu 5:9). Si aici aceasta avea de a
face cu problema unui om si nu a unei provincii sau teritoriu. Mai mult, apostolii
nu le-au spus niciodata tinerilor lucratori precum Timotei sau Tit sa ceara
numele demonilor.
Va rog sa nu ma întelegeti gresit: eu cred ca diavolul invadeaza
vietile oamenilor si ca trebuie sa fie înfruntat. Eu însumi a trebuit sa-1 înfrunt de
multe ori în tot timpul de când slujesc. Într-o seara de marti, doi membri ai
bisericii au adus la întâlnirea de rugaciune o adolescenta care, spuneau ei, era
dependenta de droguri si avea nevoie sa fie eliberata. Atât e tot ce mi-au spus ei.
Nici nu m-am gândit prea mult; acest gen de lucruri se întâmpla, destul de des la
Brooklyn Tabernacle. (Minunatii nostrii membri nu stiu altceva mai bun sa faca
decât sa aduca necredinciosi la întâlnirile de rugaciune!)
Dupa aproximativ jumatate de ora din program, dupa ce ne-am
închinat, am spus:. „Exista aici o fata care a fost adusa de niste membri ai
bisericii si ei ar vrea ca noi sa ne rugam pentru ea pentru ca e dependenta de
droguri."
Cei doi membri s-au îndreptat spre platforma aducând împreuna cu
ei o fata mica de statura, de origine hispanica. Parea sa fie chiar atunci sub
efectul drogurilor. Numele ei era Diana.
Nu stateam la amvon, ci pe acelasi nivel cu biserica, asa cum de
obicei fac la întâlnirile de rugaciune. Am început sa devin tensionat ca si cum
duhul meu ma anunta ca ceva nu e în regula, urma sa se întâmple ceva.
În dreapta salii am observat o vizitatoare pe care o cunosteam. I-am
spus: „Amy, ma bucur sa te vad aici în seara asta. Vrei sa vii sa ne rugam
împreuna pentru aceasta tânara?" Pe când se ridica de la locul unde statea, Duhul
Sfânt a venit asupra ei si ea a avut aceeasi presimtire. Dintr-o data, fara vreun
motiv anume, amândoi am „intrat în alerta".
Unul din pastorii asociati ni s-a alaturat, ne-am pus mâinile peste
Diana si am început sa ne rugam. „O, Isuse, ajuta-ne," am spus eu încet.
Mentionarea numelui lui Isus a iscat, ca un fulger, o explozie de
furie si tipete. Fata de numai un metru si jumatate s-a repezit spre gâtul meu,
îndepartându-i dintr-o lovitura pe cei doi prieteni care au ajutat-o sa ajunga în
fata. înainte ca sa-mi dau seama ce se întâmpla, am fost izbit de marginea din
fata a platformei. Diana îmi rupsese gulerul camasii mele albe de parca ar fi fost
un simplu material subtire. O voce hidoasa din adâncul ei a început sa tipe: „Nu
o veti avea niciodata! Ea este a noastra! Nu va apropiati de ea." Limbajul a
devenit apoi obscen.
Câtiva din biserica s-au ridicat si au început sa se roage cu voce tare.
Altii nici nu mai suflau. Unii si-au acoperit ochii. Între timp, diaconii au sarit si
au încercat sa o ia de pe mine. În ciuda staturii mici, ea s-a luptat cu toti cu o
putere nemaipomenita.
Într-un final am reusit sa o tinem într-un loc. Amy, evanghelista, a
început sa se roage cu fervoare. M-am aplecat asupra fetei pentru a ma adresa
duhurilor: „Taceti! în Numele lui Isus, iesiti afara!" am poruncit eu.
Ochii Dianei s-au dat peste cap si de doua ori m-a scuipat în fata.
Biserica continua sârguincioasa sa strige catre Dumnezeu pentru ajutorul Sau.
Ne-am dat seama ca nu ne luptam cu vreun „duh de mânie" sau altceva. Acesta
era un caz clasic de posedare demonica.
În câteva minute fata a fost complet eliberata. A încetat sa mai înjure;
trupul ei s-a relaxat. Noi am eliberat-o din strânsoare si ea s-a ridicat usor
înaltându-si mâinile si laudând pe Domnul. Curând ea cânta împreuna cu noi „O,
sângele lui Isus", în timp ce curgeau lacrimi pe fata ei, distrugându-i tot
machiajul.
Se împlinesc 10 ani de când Diana îl slujeste pe Domnul la Brooklyn
Tabernacle. S-a casatorit recent si amândoi îsi marturisesc credinta lor puternica
rudelor lor necredincioase. Astazi ea este o crestina minunata care îl iubeste pe
Domnul si doreste sa-I slujeasca numai Lui.
Diana mi-a acordat permisiunea de a relata povestea ei pentru a
sublinia ca eu cred în înfruntarea lucrarii satanice. Este experienta ei unica sau
ciudata? Nu, conform standardelor Noului Testament. Acesta era „adevaratul
crestinism", genul de lucruri pe care Isus si apostolii le faceau regulat.
Dar sa nu ne asteptam sa descoperim scurtaturi noi pe tarâmul
spiritual. Am uitat noi oare ca atunci când Isus i-a trimis pe cei doisprezece
ucenici, El, în mod specific, „le-a dat putere sa scoata afara duhurile necurate"?
De asemenea, le-a spus ca în unele orase nu vor fi primiti. „Va vor da în
judecata soboarelor si va vor lega în sina gogile lor" (Matei 10:1,17). Daca cei
doisprezece ar fi putut, printr-o singura miscare de mâna, sa lege duhul
împotrivitor din acea cetate, de ce i-ar mai fi atentionat Isus? I-ar fi scapat pe
crestini dintr-o multime de conflicte.
Din contra, în cartea Apocalipsa, Isus le adreseaza bisericilor
numeroase avertismente serioase în privinta împotrivirii la care trebuie sa faca
fata:
Bisericii din Smirna: „Iata ca diavolul are sa arunce în temnita pe unii din voi,
ca sa va încerce. Si veti avea un necaz de zece zile. Fii credincios pâna la moarte,
si-ti voi da cununa vietii" (Apocalipsa 2:10). Isus le aminteste ca sunt într-un
mediu ostil care nu se va schimba peste noapte.
Bisericii din Pergam: „Stiu unde locuiesti: acolo unde este scaunul
de domnie al Satanei." Urmatoarea propozitie nu spune: „Da-l afara Leaga-l."
Nu. Isus continua calm: „Tu tii Numele Meu, si n-ai lepadat credinta Mea nici
chiar în zilele acelea când Antipa, martorul meu credincios, a fost ucis la voi,
acolo unde locuieste Satana" (Apocalipsa 2:13).
Atotstiutorul împarat al împaratilor si Domn al domnilor, Cel care
tine cheile locuintei mortilor si ale iadului, le spune crestinilor sa lupte. În
ambele scrisori Isus descrie ceea ce i s-a îngaduit lui Satan sa faca, în limitele
unui plan suveran al lui Dumnezeu pe care noi nu îl întelegem pe deplin. În
consecinta, credinciosii trebuie sa paseasca înainte cu o rabdare spirituala de
moda veche.
Necazul cu noutatile din ziua de azi, create de om e ca ele nu aduc
acele rezultate impresionante carora de atât de multe ori le facem reclama. Din
câte stiu eu, ele nu au ca rezultat convertirea în masa a oamenilor, botezarea lor
în apa sau formarea de biserici. Unde în lumea asta exista orasul „convertit
pentru Dumnezeu" asa cum pretind frazeologiile goale? Nu ar fi mai întelept,
asa cum Pavel spunea „sa nu ne laudam dincolo de masura noastra" (2
Cor.l0:13), ci sa dam voie Duhului Sfânt sa produca acele rezultate graitoare?
Asa cum unii pretind ca puterile raului sunt atasate de anumite locuri,
tot asa ceilalti proclama anumite centre ale „noii ungeri" a lui Dumnezeu. Se
spune ca unele orase sunt alese pentru o revarsare speciala a Duhului Sfânt.
Unde gasim o astfel de învatatura în Scriptura?
Este total nebiblic sa insinuezi ca oamenii trebuie sa se deplaseze la
o anumita biserica, dintr-un anume loc pentru a primi ceea ce Dumnezeu are
pentru ei. Nu exista nici o ungere în Brooklyn Tabernacle sau în oricare alta
biserica care sa poata fi transmisa prin punerea mâinilor. Nicaieri în Faptele
Apostolilor nu gasim ca oamenii ar fi calatorit la Ierusalim sau în oricare alta
cetate pentru „a fi acolo unde se întâmpla ceva".
Nu gasim în Noul Testament decât îndemnul: „Apropiati-va de
Domnul si El se va apropia de voi" (Iacov 4:8). Responsabilitatea e pe umerii
nostri. Daca destui oameni din New York sau San Francisco ar striga spre
Dumnezeu cu toata inima lor, aceste orase ar putea deveni renumite în întrega
lume pentru trezirea din ele. Dumnezeu nu tine seama de geografie.
De asemenea suntem prea usor distrasi de la chemarea de a astepta
pur si simplu înaintea lui Dumnezeu. Ne îndepartam de la simplitatea
Cuvântului. În Fapte 4, apostolii nu doreau sa vesteasca altceva decât Cuvântul.
Pare prea simplist pentru urechile moderne, nu-i asa — nu cumva ar trebui sa
existe ceva mai mult, ceva mai impozant, mai nou?
In fata unei lumi care ignora oferta de mântuire a lui Hristos, noi ori
ne smerim înaintea lui Dumnezeu si ne întoarcem la adevarurile de baza... ori
continuam sa ne jucam cu noi însine. Sansa de a vedea bisericile locale
explodând de viata din Dumnezeu sta în balanta.

NU HOCUS-POCUS
Nu exista un exemplu mai bun al lucrarii lui Dumnezeu într-un oras
decât cel relatat în Fapte 11:20 21: „Totusi, printre ei au fost câtiva oameni din
Cipru si din Cirena, care au venit în Antiohia, au vorbit si Grecilor, si le-au
propovaduit Evanghelia Domnului Isus. Mâna Domnului era cu ei si un mare
numar de oameni au crezut si s-au întors la Domnul."
S-a strâns o recolta atât de mare încât Barnaba a fost trimis din
Ierusalim pentru a vedea ce se întâmpla, „Când a ajuns el, si a vazut harul lui
Dumnezeu, s-a bucurat si i-a îndemnat pe toti sa ramâna cu inima hotarâta alipiti
de Domnul. Caci Barnaba era un om de bine, plin de Duhul Sfânt si de credinta.
Si destul de mult norod s-a adaos la Domnul" (v. 23-24).
Cine erau acesti barbati care au pus bazele unei biserici puternice ce
avea sa întreaca biserica mama din Ierusalim? Nu le cunoastem numele. Nu le
stim metodologia. Nu stim daca erau premilenisti, postmilenisti sau amilenisti.
însa cunoastem câteva lucruri: ei au raspândit „Evanghelia Domnului Isus"
si „mâna Domnului era cu ei" (v. 20-21),
Aceasta s-a dovedit a fi prima biserica cu adevarat multiculturala si,
potrivit versetului din Fapte 13:1, cu lucratori multiculturali: Simon, numit
Niger, niste evrei, niste greci, Manaen, care fusese crescut împreuna cu
cârmuitorul Irod (lucru care l-ar fi facut suspect în ochii tuturor!) si altii. Cu
toate acestea, ei au lucrat împreuna lasând un model puternic de unitate între
culturi.
Ura dintre Evrei si Neamuri era pe atunci mult mai pregnanta decât
izbucnirile rasiale din ziua de azi. Dumnezeu a înfruntat aceasta problema,
cladindu-Si Biserica în modul Lui
Tensiunile rasiale sunt mult mai adânci acum în New York ;decât
erau cu zece ani în urma. Noi avem nevoie disperata de dragostea lui Dumnezeu
pentru a putea depasi aceste tensiuni, asa cum a facut biserica din Antiohia cu
mult timp în urma.
Nici o învatatura noua nu va schimba cursul lucrurilor. Nu; exista
scurtaturi elegante, nici mantre hocus-pocus care sa-1 poata învinge pe Satan.
Cineva mi-a spus odata: „Stii, ar trebui sa te gândesti sa-ti iei o harta
topografica a Brooklyn-ului ca sa vezi care este cel mai înalt punct din zona.
Apoi, sa te duci acolo pentru a te ruga împotriva duhurilor teritoriale."
Am vrut sa-i spun: „Frate, asta nu-i decât vrajitoria amintita în Noul
Testament. Închinatorii la idoli din vremea lui Ilie se duceau pe înaltimi”, îti
aduci aminte?" Ma gândesc ca ei probabil credeau ca îi prind pe demoni dintr-un
unghi mai bun. Nu-mi pasa nici daca as tine serviciul de închinare la cel de al
100-lea etaj din World Trade Center — am avea o minunata panorama asupra
Brooklyn-ului, însa nu l-am impresiona pe Dumnezeu. Si nici pe
diavol. ;
Altii spun: „Cheia eliberarii puterii lui Dumnezeu sta în a cânta pe
strazile din orasul tau. Organizati un mars, faceti pancarde si declarati
suveranitatea lui Dumnezeu printr-o mare parada." Crestinii s-ar putea sa se
bucure de o astfel de iesire, dar ar aduce ea vreo schimbare notabila într-o
comunitate?
Mustra-1 pe diavol" spun unii. „Stai cu fata spre nord si calca
puternic pamântul în picioare. Aceasta va aduce victorie."
În vacanta, eu si Carol am urmarit la televizor un serviciu de
duminica dimineata în care pastorul punea accent pe razboiul spiritual. Statea la
amvon cu o expresie militâreasca pe fata! Ma gândesc ca vroia sa-1 sperie pe
diavol. Nu stiam daca sa râdem sau sa plângem.
Îmi poate arata cineva unde exista în Noul Testament vreo
promisiune legata de cum îti misti trupul sau cum te îmbraci? Atunci când
manifestarile fizice bizare devin semnul oficial al unei presupuse noi treziri,
înseamna ca am abandonat radacinile biblice. În fata noastra se afla numai necaz.
Sa uitam de noutati. Daca facem din rugaciune o tinta, Dumnezeu va
face numai ceea ce El poate face. Cum actioneaza, când si în ce maniera va
depinde numai de El. Numele lui Isus, puterea sângelui Sau si rugaciunea cre
dintei nu si-au pierdut puterea de-a lungul secolelor.
Când Charles Finney a predicat în Rochester, New York, în 1820,
mai mult de 100 000 de oameni s-au întors la Hristos într-un an. „întreaga
comunitate a fost pusa în miscare" afirma un martor. „Magazinele de bauturi s-
au închis; Sabatul era onorat; bisericile erau luate cu asalt de fericitii
închinatori... Chiar si tribunalele si închisorile stateau marturie acestor efecte
binecuvântate. A urmat o perioada nemaipomenita de scadere a criminalitatii.
Tribunalele nu mai aveau cazuri, închisorile ajunsesera aproape goale în anii
care au urmat."1
Va asigur eu ca Finney nu a „legat duhul alcoolului", ori altceva de
genul acesta; el nu a facut decât lucrarea Domnului, dupa voia Domnului si
întregul oras a fost afectat.
In timpul trezirii din Tara Galilor, prin 1906, potrivit istoricului J.
Edwin Orr, un sergent de politie a declarat ziarului local: „în orasul nostru exista
17 biserici si noi avem cvartete de politisti gata sa se ocupe de muzica în cazul
în care ii vrea vreo biserica." Aceasta din cauza ca politistii nu mai stiau ce sa
faca cu timpul lor. Chiar criminalii se pare ca erau în biserica, unde un tânar pe
nume Evan Roberts conducea majoritatea întâlnirilor mai, mult rugându-se decât
predicând.
Când G,Campbell Morgan si alti barbati distinsi ai bisericii au venit
la Londra pentru a observa trezirea, ei nu au putut intra în cladire, ci au trebuit
sa.se multumeasca sa priveasca, peste, capetele oamenilor din vestibul. L-au
auzitei pe Raberts chemând credinciosii la un mars pe înaltimile muntilor din
Tara Galilor? Din contra, Roberts era auzit de multe ori rugându-se: „Mai jos
Doamne, du-ne mai jos," Apoi cadea în genunchi si începea sa suspine si sa
mijloceasca pentru Tara Galilor, urmând modelul biblic de supunere în
rugaciune (vezi Iacov 4:9-10 si 1 Petru 5:6).
A existat de asemenea si un val de falimente în Tara Galilor, în
timpul acelor ani, în rândul tavernelor.

BIBLIA ESTE DE AJUNS


Ca lucrator eu cred cu fermitate ca nu am voie sa predic ce nu este în
Biblie. Cartea e îndeajuns de interesanta asa cum e ea. Nu e ceva fara gust caruia
noi sa-i adaugam condimente. Daca facem si-i învatam si pe altii sa faca ceea ce
a facut si a învatat Isus — nimic în plus — vom avea o multime de emotii
puternice. în rest, sa pastram tacere acolo unde Biblia pastreaza tacere.
Apostolul Pavel îi expica aceasta clar bisericii din Corint, care avea
obiceiul de a intra în tot felul de încurcaturi. El încerca sa-i întoarca pe oameni
înapoi la linia corecta îndemnându-i „...sa învatati sa nu treceti peste ce este
scris" (1 Corinteni 4:6). Aparent Pavel considera ca baza scripturala era esentiala
si ca în afara ei nu exista decât probleme.
Între timp el le spusese galatenilor: „Dar chiar daca noi însine sau un
înger din cer ar veni sa va propovaduiasca o Evanghelie, deosebita de aceea pe
care v-am propovaduit-o noi, sa fie anatema!" (Galateni 1:8).
Îmi place ce a scris William J. Seymour — batrânul afroamerican, cu
un singur ochi, fara multa educatie, de la Azusa Street Mission din Los Angeles,
unde în 1906 a luat fiinta miscarea penticostala moderna. „Noi masuram totul
prin Cuvânt" a scris el în numarul din Septembrie 1907 al revistei Credinta
Apostolica. „Fiecare experienta trebuie trecuta prin filiera Bibliei. Unii spun ca
mergem prea departe (cu alte cuvinte ca suntem prea stricti), însa daca am trait
prea aproape de Cuvânt, va trebui sa rezolvam asta cu Domnul când îl vom
întâlni pe norii cerului."
Nimeni nu are dreptul sa ajusteze Evanghelia sau sa revizuiasca
planul lui Dumnezeu pentru Biserica Sa. Acele lucruri pretioase nu-mi apartin
mie sau tie, ci lui Dumnezeu. Sa ne oprim din a cauta nod în papura. E nevoie sa
ne supunem planului divin alcatuit cu mult timp în urma.

MAI ADÂNC, NU MAI LARG


Lucrurile lui Dumnezeu au o circumferinta. Ele sunt pastrate într-un
corp scris al adevarului E ca o fântâna — si nimeni nu a patruns vreodata
deplina adâncime a adevarului lui Dumnezeu.
A patrunde în puterea Evangheliei sau în cea a rugaciunii, în cea a
Duhului Sfânt sau în dragostea divina, înseamna a înainta adânc, tot mai adânc
în fântâna lui Dumnezeu. Fiecare barbat sau femeie folositi de Dumnezeu au
coborât în acest rezervor vast.
Cu toate acestea, astazi tindem doar sa ne balacim putin în adevar...
si apoi sa sarim afara din fântâna, pe solul dimprejurul ei. „Ia uitati-va,
Dumnezeu face lucruri noi"! proclama oamenii. În decurs de sase luni noutatea
dispare, desigur, si ei sar iarasi pe un nou petic de iarba. Îsi petrec întreaga viata
topaind dintr-o parte în cealalta a fântânii lui Dumnezeu fara sa probeze nici
odata cu adevarat adâncimea apelor vii din interior.
Acolo, în interior, nu exista nici un motiv care sa te faca sa pleci sau
sa sari afara. Cine va patrunde vreodata plinatatea dragostei lui Dumnezeu? Cine
va epuiza vreo data bogatia îndurarii Lui fata de fiintele umane cazute? Cine va
întelege vreodata puterea reala a rugaciunii?
Din 1960 cu deosebire, prin biserica din America de Nord s-au
perindat tot felul de curente pentru a fi curând înlocuite de altele noi. Leonard
Ravenhill, predicatorul cu înclinatie spre trezirile spirituale si autor din Marea
Britanie mi-a spus cu putin timp înainte de a muri: „Oamenii spun ca biserica de
azi creste si se largeste. Da, e lunga de saisprezece kilometri si adânca de numai
un centimetru!"
Eliberarea de sub puterile întunericului, în special, ne-a stârnit
fantezia. Isus si apostolii au scos întradevar demoni din cei pacatosi, însa
nicaieri nu vedem ca ei ar fi facut asta în beneficiul crestinilor. Nicaieri nu-1
gasim pe Pavel zicând; „Voi, corintenii sunteti într-un mare haos aici. Trebuie
sa-i adunati pe batrânii bisericii, sa-i puneti sa se roage sincer si apoi sa-i ungeti
pe membri,cu ulei pentru a scoate afara 'duhul bârfei' din biserica voastra. Cei
care sunt prea grasi trebuie sa scoata afara 'duhul îngrasarii'. Fratele imoral care
traieste cu nevasta tatalui sau trebuie sa fie eliberat de acest 'duh de curvie'..."
Pavel avea o explicatie mult mai realista pentru aceste probleme, Ele
erau pur si simplu „lucrarile firii pamântesti". El cerea pocainta, moartea zilnica
a eului — nu un exorcism bombastic. ;
Asa cum cultura noastra este în general îmbâcsita de mentalitatea de
victima, unde totul este vina altcuiva, pentru a fi usurati prin psihoterapie,
ajutoare guvernamentale sau litigiu, tot asa în biserica oamenii spun: „E vina
diavolului. Nu ma trage pe mine la raspundere." Nici nu e de mirare ca exista
atât de putina zdrobire a duhului printre noi. De ce sa te rogi si sa marturisesti
când principala ta problema este oprimarea (sau posedarea) de catre un duh
necurat pe care altcineva trebuie sa-1 ia de pe capul tau? Prea putini crestini si
prea putine predici mai folosesc acum cuvântul „pacat". Putini mai simt nevoia
de a se pocai de propriile lor fapte rele. Ei prefera sa caute în afara un tap
ispasitor.
Când lucrezi într-un oras, asa cum fac eu, mentalitatea de victima
poate fi foarte puternica. „Sunt negru sau mulatru deci, mi-e foarte greu sa ajung
undeva în viata... Am fost molestata când eram copil de unchiul meu si înca nu
am putut uita..." j. MC
Eu le raspund adesea: „Da, acele lucruri sunt reale, însa Dumnezeu e
mai mare decât ele. Nimeni dintre noi nu-si poate permite sa dea vina pe trecut
la infinit. Tatal meu a fost un alcoolic timp de 21 de ani, pâna acolo ca si-a
pierdut cariera de la Westinghouse, Ametelile de la sfârsitul de saptamâna s-au
prelungit în saptamâni întregi si apoi în luni. Când se îmbata îmi adresa toate
cuvintele din patru litere pe care le auzisem sau nu vreodata.... Ba chiar a lipsit
si de la nunta mea.
Prin urmare, ar fi trebuit sa nu mai realizez nimic în viata, nu-i asa?
Nicidecum. Eu sunt resposabil pentru mine însumi. Nu am învoire de la
Dumnezeu sa ma asez undeva si sa vegetez. Dumnezeu înca ma poate tine si ma
poate pune la lucru în slujba Sa
De obicei continui pe aceasta tema scotând în relief un minunat
amanunt din viata lui Iosif, tânarul ai carui frati l-au vândut rob unui egiptean.
Dupa ce a fost acuzat, pe nedrept, de sotia lui Potifar, aruncat în închisoare si
uitat... când într-un final s-a casatorit si a avut un fiu i- a pus numele Manase,
care înseamna „uitare". Caci a zis el: „Dumnezeu m-a facut sa uit toate
necazurile mele si toata casa tatalui meu" (Geneza 41:51). Dumnezeu este mai
puternic decât trecutul oricui, oricât de întunecat ar fi acel trecut. El ne poate
face sa-1 uitam, nu stergându-1 din memorie, ci îndepartând întepatura si efectul
paralizant. Sunt recunoscator ca viata tatalui meu a fost schimbata nu cu mult
timp în urma. Nu a mai baut de mai bine de 13 ani. Astazi el îl iubeste pe
Domnul din toata inima lui, împreuna cu mama. Amândoi sunt membri fideli si
un ajutor pretios la Brooklyn Tabernacle.

TOATE NEVOILE SUNT ACOPERITE


Daca ne aventuram în vreun gimnaziu în ziua de azi, vom da mai
mult ca sigur peste pusti care arata ca niste superstaruri, cu adidasi scumpi,
genunchiere asortate si tot tacâmul. Singurul necaz e ca ei nu stiu înca sa bage
mingea într-un cos de baschet. Ei au ultimele inventii si totusi înca nu pot juca.
Noi, ca popor al lui Dumnezeu avem tot echipamentul necesar. El ne-a fost pus
la dispozitie de-a lungul celor doua mii de ani. El ne-a dat tot ce ne-ar putea
ajuta sa adaugam puncte pe tabela de marcaj si sa câstigam victorii în Numele
Lui. Sa mergem deci înainte cu deplina încredere în ceea ce am primit.
Nimic în legatura cu Dumnezeu nu se schimba. Mâine El va fi la fel
de nerabdator sa ne ajute pe noi, familiile noastre, bisericile noastre asa cum este
si acum. Daca ne-am lasa simplu în baza promisiunilor Lui, L-am vedea facând
lucruri pe care nu am fi putut niciodata sa le cerem sau la care nu ne-am fi
gândit, la fel cum a facut în Vechiul Testament. Este timpul sa ne grabim.
8
Mirajul statisticilor

Ati remarcat vreodata ca, ori de câte ori îl întrebati pe un crestin


despre biserica sa, subiectul ajunge invariabil la numarul de persoane?
Întrebare: „Spune-mi despre biserica ta. Cum evolu eaza lucrarea
Domnului acolo?"
Raspuns: „Pai, as putea spune ca avem aproape trei sute de
ascultatori duminica."
Când îi întreb pe colegii mei, pastorii, aceeasi întrebare primesc
acelasi raspuns plus înca alte doua: numarul de membri a ajuns la cinci sute
cincizeci, tocmai am terminat o noua aripa pentru educatie si venitul net în acest
an va atinge 400 000 de dolari."
Ascultatori, bani, cladiri. A-B-C: noua sfânta trinitate.

CÂT DE MARE ERA ANTIOHIA?


Un astfel de lucru nu s-ar fi întâmplat niciodata pe vremea lui Petru
si Pavel. Mai întâi, pentru ca ei nu aveau cladiri pe care sa le considere ale lor.
Se întâlneau în case, curti si chiar în pesteri. Cât despre buget, pareau sa se fi
dispersat de majoritatea fondurilor lor ajutându-i pe saraci.
Specificarea numarului celor prezenti apare foarte rar dupa Rusalii.
Observam doar de doua ori o multime mai mare în Fapte 2:41 si 4:4. Mai târziu,
în Fapte 19:7 se spune: „erau cam doisprezece barbati de toti", care au primit
Duhul Sfânt în urma propovaduirii lui Pavel în Efes. Dupa aceea nu mai aflam
nimic. În 1 Corinteni 1:14-16 Pavel nici macar nu-si mai aminteste pe cine a
botezat, cu atât mai putin numarul total.
Câti erau în biserica din Antiohia? Berea? Filipi? Roma? Nu stim.
Cât de numeroasa era congregatia din Filadelfia, una din cele sapte
biserici carora li se adreseaza, Domnul Isus în Apocalipsa? Aparent nu foarte
numeroasa caci Domnul spune: „ai putina putere;". Cu toate acestea El continua
aratându-i într-o lumina favorabila. (Apocalip sa 3:7-13).
Prin contrast, cât de mare era congregatia din Laodicea? Ne putem
da seama din faptul ca biserica era „bogata" si „nu ducea lipsa de nimic". Din
câte stim noi ar fi putut reuni câte sapte mii de persoane într-o zi de duminica.
Notele lor de plata erau cu siguranta platite si totusi au primit o aspra mustrare
spirituala.
Nicaieri în epistole, nu-1 gasim pe Pavel spunând: „Am auzit ca
numarul celor care frecventeaza biserica a scazut trimestrul trecut — care-i
problema? Ce aveti de gând sa faceti?"
În concluzie, nici o biserica, inclusiv cea pe care p pastoresc eu, nu
ar trebui masurata dupa numarul celor ce o frecventeaza. Desi sunt recunoscator
pentru multimea de oameni care vine la Bropklyn Tabemacle în fiecare
saptamâna, acela nu e semnul harului lui Dumnezeu.

DINCOLO DE POPULARITATE
Care lucruri spirituale erau importante în biserica din Faptele
Apostolilor? Rugaciunea apostolilor din capitolul 4 ne ofera urmatoarea cota de
nivel: „Da putere robilor Tai sa vesteasca Cuvântul Tau cu toata îndrazneala"
(v.29). Apostolii nu doreau numere, ci o calitate esentiala care sa pastreze
biserica în starea în care Dumnezeu o dorea. .
Îndrazneala nu poate fi data decât de Duhul Sfânt. Nu exista
„îndrazneala învatata". Nu o poti obtine în nici un seminar. 2 Timotei 1:7 spune:
„Caci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frica, ci de putere, de dragoste si de
chibzuinta."
Predicatorii Noului Testament erau plini de îndrazneala în
confruntari, având încrederea ca Duhul Sfânt va produce convingerea de pacat
necesara pocaintei. Lor nu le era teama.
Ascultati ce spune Petru în ziua de Rusalii: „Voi L-ati rastignit si L-
ati omorât prin mâna celor faradelege" (Fapte 2:23). Acesta era ultimul lucru pe
care multimea voia sa-1 auda. Daca David Letterman ar fi facut o lista cu cele
zece lucruri pe care ar trebui sa nu le spui în prezenta unei audiente compusa din
evrei, numarul unu ar fi fost: „Stiti ce — voi tocmai L-ati ucis, cu propriile
voastre mâini, pe Mesia, pe cel pe care Israelul L-a asteptat de veacuri."
Însa îndrazneala lui Petru nu i-a îndepartat pe oameni. Din contra, i-a
strapuns în inima. La sfârsitul zilei un mare numar de oameni s-a pocait de
pacatele lor si s-a convertit.
Petru este la fel de franc si în urmatorul capitol cu multimea care s-a
adunat dupa vindecarea ologului: „Voi v-ati lepadat de Cel sfânt si neprihanit si
ati cerut sa vi se daruiasca un ucigas. Ati omorât pe Domnul vietii... Pocaiti-va
dar si întoarceti-va la Dumnezeu, pen tru ca sa vi se stearga pacatele, ca sa vina
de la Domnul vremile de înviorare" (Fapte 3:14-15,19).
Câtiva ani mai târziu, când Pavel a predicat în Efes, confruntarea sa
cu idolatria pagâna a fost atât de direc ta încât s-a produs o rascoala. „Cuvintele
acestea i-au umplut de mânie si au început sa strige: 'Mare este Diana
efesenilor!' Toata cetatea s-a tulburat. Au navalit cu totii într-un gând în teatru"
(Fapte 19:28-29).
Cu toate acestea acolo a luat fiinta o biserica puternica si la plecarea
lui, Pavel a putut spune: „Caci nu m-am ferit sa va vestesc tot planul lui
Dumnezeu... aduceti-va aminte ca, timp de trei ani, zi si noapte, n-am încetat sa
sfatuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi" (Fapte 20:27, 31). Observati: „tot planul
lui Dumnezeu... n-am încetat sa va sfatuiesc" (sau sa va atrag atentia, n. tr.).
Aceasta era esenta lucrarii apostolice.
Apostolii si-au dat seama ca fara o atitudine îndrazneata, agresiva în
vestirea Cuvântului lui Dumnezeu, nu se putea construi biserica pe care o dorise
Isus. Fiecare biserica din oricare oras al lumii trebuie sa ajunga la aceeasi
concluzie.
Apostolii nu încercau sa-i menajeze pe oameni. Comunicarea lor nu
intentiona sa fie „grozava" sau linistitoare. Scopul lor era strapungerea inimii,
pentru o convingere de pacat. Ei nu aveau nici cea mai vaga intentie sa întrebe:
„Ce vor oamenii sa auda? Cum putem sa atragem cât mai multi oameni la
biserica duminica?" Astfel de gânduri nici macar nu treceau prin mintea lor. O
astfel de abordare ar fi fost straina de învatatura întregului Nou Testament.
În loc sa încercam sa aducem barbati si femei la Hristos prin metoda
biblica noi ne consumam cu conceptul nebiblic de „crestere a bisericii". Biblia
nu spune ca telul nostru ar trebui sa fie numarul ci mai degraba ne îndeamna sa
vestim cu credinciosie mesajul lui Dumnezeu, cu îndrazneala data de Duhul
Sfânt. Astfel se va construi Biserica lui Dumnezeu dupa modelul lasat de El.
Din nefericire, unele biserici monitorizeaza acum în permanenta cât
de multumiti sunt oamenii de program si îi întreaba ce altceva ar mai dori. Un
specialist în denominatiuni a spus unui reporter: „Noi trebuie sa învatam cum sa
ne adaptam schimbarilor."1
Nu avem dreptul în nici un fel sa ajustam mesajul Evangheliei.
Popular sau nu, noi trebuie sa vestim cu îndrazneala si credinciosie ca pacatul
este real însa Isus îi iarta pe cei care se pocaiesc.
Dumnezeu nu cere nimanui sa aiba o biserica mare. El ne cheama sa-
I facem doar lucrarea, vestind Cuvântul Sau oamenilor pe care El îi iubeste,
având ungerea si puterea Duhului Sfânt pentru a vedea rezultatele pe care numai
El le poate face posibile. Gloria I se cuvine atunci numai Lui — nu unei
denominatiuni, biserici locale, unui pastor sau unui consultant pentru cresterea
bisericii. Acesta este singurul plan al lui Dumnezeu si orice altceva este o
deviere de la învatatura Noului Testament.
Dumnezeu i-a spus lui Ezechiel ca daca oamenii nelegiuiti au nevoie
sa fie avertizati si el nu-i avertizeaza, sângele lor va fi pe mâinile profetului.
Acelasi adevar e valabil si astazi pentru toti vestitorii Cuvântului.
Dwight L. Moody a fost urmarit toata viata lui de un moment când a
crezut ca e destul de istet în prezentarea Evangheliei. Cu sase ani înainte de a
muri el a povestit ce s-a întâmplat în Chicago în toamna anu lui 1871:
„Am hotarât sa dedic sase zile studierii vietii lui Hristos. Am
petrecut patru seri de duminica pe subiect si L-am urmarit de la iesle, de-a
lungul vietii, pâna la prinderea si judecarea Lui. În a cincea duminica, pe 8
octombrie, tocmai predicam celui mai larg auditoriu pe care îl avusesem
vreodata în Chicago, flatat de succesul meu. Textul era: „Si ce sa fac cu cel ce se
numeste Isus?" în acea seara am savârsit una din cele mai mari greseli ale, vietii
mele. Dupa predica...
cu toata puterea pe care Dumnezeu mi-o daduse. L-am implorat sa coboare peste
oameni si am încheiat spunând: „As vrea sa , luati acest text cu voi acasa, sa va
gânditi la el în timpul saptamânii si duminica viitoare vom veni la Gblgota si la
cruce si vom decide ce vom face cu Isus din Nazaret."
Chiar în acel moment sirena a anuntat un incendiu. Moody a încheiat
imediat serviciul si i-a evacuat pe oameni din cladire. Era începutul Marelui
Incendiu din Chicago care în urmatoarele 27 de ore avea sa lase 300 de morti, 90
000 de oameni fara case si un mare oras în cenusa. Evident, Moody nu a ajuns
niciodata sa-si încheie seria mesajelor. El a continuat:
„Nu m-am mai întâlnit niciodata cu auditoriul de atunci. Astazi lupt
din greu sa îmi retin lacrimile... 22 de ani au trecut... si eu nu-i voi mai întâlni
niciodata pe acei oameni, pâna când ne vom revedea în cealalta lume. Insa vreau
sa va spun lectia pe care am învatat-o în acea seara si pe care nu o voi uita
niciodata. Acum, când predic îl aduc pe Hristos în fata lor atunci si acolo si
încerc sa-i determin sa ia o hotarâre pe loc. As vrea mai degraba sa mi se taie
mâna dreapta decât sa-i mai las pe ascultatori sa decida o saptamâna întreaga ce
vor face cu Isus.”
Nu e de mirare ca apostolul Iacov a scris: „Si nu stiti ce va aduce
ziua de mâine. Caci ce este viata voastra? Nu sunteti decât un abur, care se arata
putintel si apoi piere" (4; 14). Evanghelia este prea importanta pentru a fi lasata
pe mâine sau pe saptamâna viitoare sau pâna când ascultatorii vor parea mai
receptivi.
Si-a spus vreodata John Wesley, pe când predica minerilor de pe
sesurile Angliei, în anii 1700: mai bine sa nu le spun ca sunt pacatosi, s-ar putea
sa plece?
Exista astazi un spirit de anti-autoritate în America, care spune:
„Nimeni nu poate sa-mi spuna ca trebuie sa ma schimb. Sa nu cumva sa
îndraznesti." Atât la amvon, cât si în consilierea spirituala ne-am lasat subjugati
prea adesea de aceasta mentalitate si ne e teama sa spunem adevarul despre
pacat. Ne ascundem în spatele afirmatiei lui Pavel, „m-am facut tuturor, totul" (1
Corinteni 9:22) fara sa observam ca în urmatorul paragraf el spune: „Alergati
dar în asa fel ca sa capatati premiul" (v.24). A ne adapta stilul pentru a câstiga
un auditoriu este un lucru, însa mesajul nu se poate schimba niciodata fara sa nu
ne lase cu mâna goala înaintea Domnului.
Credem noi înca adevarul din Proverbe 28:23: „Cine mustra pe altii
gaseste mai multa bunavointa pe urma, decât cel cu limba lingusitoare?"
Isus avea un spirit de confruntare. Când Petru i-a spus sa nu treaca
pe la cruce, Isus nu i-a replicat: „Stii ce Petre, încerc sa-mi dau seama pe ce
pozitie esti. îti apreciez grija pentru Mine si faptul ca nu vrei ca Eu sa sufar."
Din contra, El a spus ucenicului Sau numarul unu: „înapoia Mea Satano, tu esti
o piatra de poticnire pentru Mine! Caci gândurile tale nu sunt gândurile lui
Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor" (Matei 16:23).
Ale cui sunt gândurile noastre?

PUNÂND DEGETUL PE RANA


Am descoperit ca 90% din problemele pe care oamenii mi le spun nu
sunt adevaratele lor probleme. Prin urmare, provocarea atât în predica cât si în
consiliere este de a ajunge la radacina spirituala a problemei. Un sot spune:
„Sotia nu ma întelege." Este usor sa-i raspunzi: „îmi pare rau pentru tine." Insa
s-ar putea ca în realitate el sa se comporte ca o bruta cu ea.
Cu blândete, însa ferm, noi trebuie sa spunem adevarul în dragoste.
Un tânar cuplu, atragator, pe care îi vom numi Michelle si Steve, au venit în fata
pentru rugaciune la sfârsitul unui serviciu de duminica. Amândoi erau bine
îmbracati — el cu un costum scump si o cravata de matase de 60 de dolari si ea
într-o rochie moderna. Puteam sa spun dupa ochii ei umezi ca ceva a atins-o în
timpul serviciului. Prin contrast, el parea ca vrea sa se retraga si evita sa ma
priveasca în ochi.
„Vreti sa va rugati pentru noi?" m-a întrebat ea.
„Desigur", am spus eu. „Pentru ce vreti sa ma rog?"
„Rugati-va ca Dumnezeu sa binecuviriteze relatia noastra", a replicat
ea.
Afirmatia aceasta poate însemna orice, în special în New York. Am simtit ca
trebuie sa-Ie mai pun câteva întrebari.
„Înainte de a ma ruga, spuneti-mi putin despre situatia voastra, daca
doriti. De cât timp va cunoasteti?"
„De doi ani." :
„Urmatoarea întrebare nu a fost întocmai politicoa sa, însa Duhul
Sfânt ma îndemna sa continui. Asa ca, fara cea mai mica schimbare a tonalitatii
sau inflexiunii Vocii am întrebat: „Locuiti împreuna?"
Socul a fost instantaneu. Ea a clipit si el si-a înaltat capul brusc. Pentru o
secunda am încremenit toti trei, uitâdu-ne unul la altul. într-un final ea a raspuns:
„Pai... aaa... da."
Am clatinat din cap si am continuat: „Bine, aceasta situatie ma pune pe mine în
încurcatura. Vreti ca eu sa îl rog pe Dumnezeu sa binecuvinteze un lucru în
privinta caruia El si-a exprimat deja opinia. El a spus clar în Biblie ca relatiile
din afara casatoriei sunt un pacat. Mi se pare ca ar fi pierdere de timp sa-I cer
ajutorul în aceasta situatie, nu credeti?"
Ei continuau sa se uite fix la mine, M-am grabit sa adaug: -
„Va propun ceva — haideti sa ne întoarcem la planul lui Dumnezeu.
Steve, ce-ar fi daca ti-ai gasi, chiar, acum, un alt loc unde sa stai? Spui ca vrei ca
voia lui Dumnezeu sa se faca în relatia voastra. Ei bine, acesta este pasul
numarul unu. El va deschide usa pentru multe alte binecuvântari." .
Pot sa spun ca Steve nu era deloc încântat de idee.
„Ai pe cineva din familie sau dintre prieteni la care ai putea sa stai în
noaptea asta?"
Nu, nu stia pe nimeni.
„Uite ce-i, îti vom gasi un loc unde sa stai", am spus eu. „Daca
Dumnezeu este real si tu vrei cu adevarat ajutorul Lui în viata, atunci mergi pe
calea Lui, Daca nu, esti liber sa faci ce vrei! Desigur, într-un sfârsit îti vei
distruge viata; nu poti schimba consecintele pacatului tot asa cum nu poti
schimba legea gravitatiei."
El a murmurat o alta scuza. Am chemat pe unul din ajutoarele mele
si l-am rugat sa-i gaseasca lui Steve un loc de dormit peste noapte.
Dar Steve si Michelle nu erau înca convinsi. „Ce-ar fi sa ramânem
unde suntem/ dar sa dormim separat? N-ar fi ceva gresit, nu-i asa?"
„Daca amândoi sustineti; ca sunteti crestini", am replicat eu, „atunci
trebuie sa evitati sa va complaceti înfr-o situatie care v-ar putea ispiti. Si apoi,
când veti iesi dimineata din apartament, ce vor crede vecinii, si pe buna dreptate?
Sa facem lucrurile corect pâna la capat, bine?"
Pâna la urma au fost de acord.
Dar trebuie sa va spun ca unele cupluri, în aceeasi situatie cu acesta,
nu au fost de acord. Ei dadeau raspunsuri de genul: „Vom reveni alta data" si
plecau. Dar cel putin eu puteam dormi linistit noaptea, stiind ca le-am spus
adevarul înaintea lui Dumnezeu.
Am primit de asemenea si scrisori în urma acestor discutii, în care
femeile îmi spuneau: „Nu mi-a placut ce mi-ati spus mie si prietenului meu
atunci. Ne-ati aratat ca trebuie sa ascultam de Biblie, însa noi nu am acceptat.
M-am gândit totusi sa va anunt ca dupa un timp prietenul m-a parasit, asa cum
ati spus dumneavoastra. Pentru el nu eram decât o bucata de carne si nimic mai
mult. Acum sunt din nou singura si îmi doresc sa va fi ascultat." ,
Cazul lui Steve si al lui Michelle a fost unul fericit. El a gasit imediat
un loc unde sa stea. Am continuat sa ne ocupam de ei si sa-i consiliem.
Dumnezeu le-a deschis ochii sa vada realitatile spirituale. Apoi s-a întâmplat
ceva minunat. într-o seara de marti, înainte de încheierea întâlnirii de rugaciune
am spus: „înainte de a pleca, v-am pregatit o surpriza. Va rog sa va ridicati în
picioare."
Biserica s-a ridicat... si organistul a atacat primele note din "Marsul
nuptial" al lui Lohengrim Usile din spate s-au deschis si mireasa, într-o simpla
rochie de zi si cu un buchet de flori în mâna, a înaintat cu un zâmbet pe buze.
Oamenii au izbucnit într-un ropot de aplauze. Steve, care statuse lânga mine
toata seara, s-a ridicat pentru oficierea ceremoniei. Ei au fost uniti în Hristos în
fata a 1 500 de martori.
De câteva ori, în timpul ceremoniei, lacrimile lor de bucurie s-au
transformat într-un adevarat plânset, ce putea fi auzit prin microfonul meu. Pâna
la urma au reusit sa-si faca juramintele unul altuia. Dupa imnul de încheiere am
spus ascultatorilor: „Stiti ca acest cuplu s-a întors recent la Domnul." Nu am
intrat în detaliile neplacute ale trecutului lor, însa majoritatea oamenilor si le
puteau imagina singuri. Ei cunosteau prea bine acum ca harul si puterea lui
Dumnezeu poate îndrepta chiar si cele mai strâmbe lucruri.
Evenimente de acest gen au avut loc de nenumarate ori în serile de
marti, de-a lungul anilor. Iar sarbatoarea e întotdeauna minunata.

SA PLACEM, CUI?
Comitetul de la Brooklyn Tabernacle a înfruntat cu curaj chiar si cele
mai complicate cazuri, ca atunci când cuplul care traieste împreuna are copii.
Sa-i ceri unui barbat sa se mute separat, dar în acelasi timp sa continue sa achite
cheltuielile, e dificil. Cu toate acestea, cei care se pocaiesc sincer, au mers pâna
la capat în a îndrepta lucrurile.
Le spun adesea cuplurilor care traiesc împreuna: „Va întrebati
probabil: care e motivul acestei predici? Ce încearca el sa dovedeasca? Nu
urmaresc nimic altceva decât sa plac lui Dumnezeu. Dupa cum vedeti, sala e
deja plina; nu cautam cu disperare noi membri si nici contributia voastra la
colecta. Insa cautam cu disperare sa-i placem lui Dumnezeu si sa nu fim dati de
rusine. când vom sta într-o zi înaintea Lui."
Apostolul Pavel si-a exprimat convingerea în felul urmator:
„Cautam... sa placem nu oamenilor, ci lui Dumnezeu care ne cerceteaza inima"
(1 Tes. 2:4). Dumnezeu nu ne-a cerut, mie si sotiei mele, sa construim o biserica
mare. El ne-a spus sa vestim Evanghelia si sa-i iubim pe oameni în Numele Lui.
Unii ascultatori resping adevarul în timp ce altii se deschid sa-1 primeasca. Asa
a fost dintotdeauna în istorie si rezultatele sunt mereu mai dinamice si mai
glorioase atunci când facem lucrurile în felul lui Dumnezeu.
Israelitii au fost avertizati în privinta dumnezeilor canaaniti, numiti
Baal sau Astartea, iar noi trebuie sa fim atenti sa nu fim atrasi de zeul zilelor
noastre numit Succes. Mai mare nu înseamna întotdeauna si mai bun, daca se
face în defavoarea adevarului sau daca îl întristeaza pe Duhul Sfânt.
Imaginati-va un teren de baschet cu cosurile la 1,50 m înaltime de
sol. Linia de la care poti arunca e la trei pasi de cos. Tocmai am marcat opt sute
opt zeci si patru de aruncari libere, fara oprire.
Sotia mea iese afara, ma priveste si întreaba: „Ce faci?"
„Joc baschet. Nu vezi? Asta-i mingea si ala e cosul. Chiar si liniile
sunt marcate toate."
Carol ar spune: „Nu, cosul trebuie sa fie la 3 m înaltime si linia de
aruncare la o departare de 15 pasi. Acela se cheama baschet. Ceea ce faci tu nu e
decât sarada."
Si noi avem o multime de puncte marcate care par legate de
crestinism, însa am redus în mod drastic parametrii. Oamenii au coborât
standardele în încercarea de a face bisericile sa para mai pline de succes decât în
realitate. Predicile trebuie sa fie în uniformitate pozitive si programele sa nu
depaseasca mai mult de 60 de minute. Chiar si în aceste conditii, biserica e un
inconvenient pentru unii, în special în sezonul meciurilor de fotbal. Venitul la
biserica e o corvoada atât de mare încât curând oamenii îsi vor trimite prin fax
predicile si rugaciunile!
Un lucrator mi-a spus recent ca doua familii s-au mutat la o alta
biserica pentru ca cei care se ocupau cu parcarea masinilor nu le-au dirijat destul
de repede afara din parcare. Ce-ar fi facut acesti oameni în acea seara în Troa
când Pavel a vorbit pâna dupa miezul noptii? (Vezi Fapte 20:7.)
Va puteti imagina pe cineva dându-i lui Petru un microfon, duminica
dimineata si soptindu-i: „Ai doar 20 de minute la dispozitie. Trebuie sa dam
drumul oamenilor de aici cât mai repede pentru ca e o cursa de care ce începe la
ora unu?"
Adevarul e ca aceasta preocupare pentru „confortul ascultatorilor"
poate fi o masca ce acopera firea veche. Aceeasi oameni care vor un program de
doar 60 de minute închiriaza casete video de câte doua ore sau urmaresc
meciurile din NBA si NFL care dureaza chiar si mai mult de atât. Problema nu
este lungimea, ci apetitul De ce aceasta inversare a dorintelpr?
Sa ne întrebam în mod serios ce vor experimenta copiii si nepotii
nostri în biserica? Timpurile în care se statea înaintea Domnului vor fi total
straine pentru ei. Nu îsi vor mai aduce aminte sa fi vazut oameni care sa stea în
rugaciune înaintea lui Dumnezeu. îsi vor aduce aminte doar de niste productii
profesioniste încadrate într-un timp bine determinat.
Unul din solistii nostri s-a dus recent sa cânte într-o biserica si i s-a
spus: „Te rugam sa nu cânti nici o piesa în care se mentioneaza sângele lui
Hristos. Oamenii nu se simt confortabil cu asta si scopul nostru aici e sa fim în
acord cu dorintele lor."
Daca oamenii chiar nu apreciaza cuvântul sânge în sensul
sacrificiului, atunci de ce îi asculta cu atâta entuziasm pe vorbitorii care în ziua
de 4 iulie ne vorbesc despre sacrificiul, barbatilor si al femeilor care au luptat
pentru a câstiga independenta Americii? Trebuie sa evitam si mentionarea
sângelui varsat pentru libertatea politica? Daca nu, atunci cu atât mai mult ar
trebui sa onoram sângele Mielui lui Dumnezeu, indiferent de ce gândesc altii.
Mesajul crucii va fi întotdeauna o nebunie pentru unii, o piatra de
poticnire pentru altii. însa daca atentia noastra se concentreaza asupra reactiei
maselor, ne îndepartam de puterea Evangheliei. Teama de a vorbi despre sângele
lui Hristos este neîntemeiata. Ba chiar mai rau, ea se apropie de erezie pentru ca
distorsioneaza si micsoreaza puterea Vestii Bune.
Ce s-a întâmplat cu atitudinea de a sta în picioare pentru Evanghelia
lui Hristos? Nimeni nu e mai destept decât Dumnezeu. Când El ne spune sa-I
facem lucrarea dupa cum vrea El, noi sa fim siguri ca El va scoate si rezultate
pentru gloria Lui. Nu e nevoie sa devenim „creativi" în fata Lui. Dumnezeu stie
exact de ce avem nevoie si asteapta ca noi sa ne încredem si sarL ascultam cu
acea simplitate de copil.
Dumnezeu nu ne cere sa fim mai isteti pentru a-i fermeca pe cei ce
cauta o întelepciune lumeasca. Nu prin tarie, nu prin putere, nu prin computere,
nu prin istetime, ci prin Duhul, zice Domnul (vezi Zaharia 4:6).
Noi suntem atât de programati astazi încât Dumnezeu n-ar patrunde
nici daca ar vrea. Timpul de lauda si închinare din multe biserici este atât de
rigid programat si respectat încât nimic nici chiar Duhul lui Dumnezeu nu-l
poate întrerupe. Grupurile de închinare au totul bine memorat. Daca Dumnezeu
i-a putut calauzi pe evrei 40 de ani prin pustie, nu ne poate El calauzi de-a
lungul unui program, al unui timp de lauda si închinare, fara o anumita
succesiune? Un semn de baza al trezirii spirituale este lasarea vântului sa bata în
voie.
Nu avem nevoie de tehnicieni si organizatori de programe; noi avem
nevoie de Dumnezeu. El nu cauta oameni destepti, pentru ca El este cel întelept.
El vrea oameni îndeajuns de simpli încât sa se încreada în El.
Potrivit capitolului 14 din 1 Corinteni, daca întâlnirile sunt guvernate
de Duhul Sfânt rezultatul asupra vizitatorului va fi ca „tainele inimii lui sunt
descoperite asa ca va cadea cu fata la pamânt, se va închina lui Dumnezeu si va
marturisi ca, în adevar, Dumnezeu este în mijlocul nostru" (v.25). Acesta trebuie
sa ne fie scopul. Ar trebui sa existe un asa amestec de adevar si prezenta a lui
Dumnezeu încât inima celor ce vin pentru prima oara sa fie strapunsa si ei sa-si
dea seama de zadarnicia vietii lor si sa se pocaiasca.
Tindem noi spre acest lucru? Ne rugam pentru el? Si-au facut liderii
bisericii de azi o tinta din el? îl încurajeaza membrii bisericii pe pastorul lor sa
actionez conform voii Domnului, indiferent de pret?
Alexander Whyte, dupa ce a studiat trezirea din 1859, din Scotia, a
facut aceasta remarca deosebita: ,În trezirea spirituala, congregatia e cea care
tine predica." Ce a vrut el sa spuna e ca, mai mult decât prezenta pre dicatorilor,
a muzicienilor si a altor lucratori, ceea ce vorbeste inimii este ca Dumnezeu
locuieste în strânsa comuniune cu poporul Sau.

ADEVARATUL TEST
La o conferinta de muzica unde am vorbit, un domn s-a apropiat de
mine cu lacrimi în ochi. „Tocmai am angajat un nou pastor," a spus el. „Si
instructiunile lui pentru mine, ca dirijor sunt: Te rog sa nu mai continui cu
aceasta <muzica bisericeasca> Vreau sa te inspiri de pe Broadvyay pentru
muzica corala, de pe scena pop pentru întâlnirile de duminica.
Ce sa fac? Vreau sa ma raportez la oameni asa cum face el, — dar
asta înseamna sa nu pot sa mai cinstesc Numele Domnului prin muzica noastra,
asa cum am facut dintotdeauna?"
I-am spus ca singura lui sansa e sa se întoarca la pastorul lui si sa-si
deschida inima. Cei doi aveau nevoie de o lunga discutie.
Va veni o zi, spune Pavel, când toata „lucrarea fiecaruia va fi data pe
fata: ziua Domnului o va face cunoscuta, caci se va descoperi în foc. Si focul va
dove di cum este lucrarea fiecaruia" (1 Corinteni 3:13). Aurul argintul si pietrele
pretioase vor rezista, pe când lemnul fânul si trestia se vor topi în fum.
Pavel nu spune ca va fi testata cantitatea. El nu spune nimic despre
numarul celor ce frecventeaza adunarea. Totul se va concentra asupra calitatii.
Warren Wiersbe a facut o remarca interesanta des pre acest pasaj la una din
întâlnirile comitetului de la Brooklyn Tabernacle. „Care mai e diferenta dintre
aceste materiale, pe lânga cea evidenta, ca o grupare e rezistenta la foc si
cealalta nu?
Cred ca e semnificativ faptul ca lemnul, fânul si trestia se gasesc din
abundenta — chiar lânga usa ta sau la numai câtiva metri departare, în cel mai
rau caz. Orice padure, orice teren al taranului are din abundenta aceste materiale.
Insa daca vrei aur, argint si pietre de valoare trebuie sa sapi pentru a
le da de urma. Trebuie sa depui un mare efort. Ele nu stau împrastiate oriunde, ci
trebuie sa patrunzi adânc în pamânt."
Pentru mine aceste vorbe sunt profunde. „Constructia" spirituala care
foloseste lemn, paie si trestie se înalta usor — cere putina munca, putina cautare,
nici un efort, nici o durere a facerii. O înalti rapid si va arata chiar acceptabil
pentru o vreme. însa daca vrei sa cladesti ceva care sa reziste în Ziua Judecatii,
efortul cere un pret mult mai mare.
In acea zi nu va mai conta ce au crezut ceilalti frati despre tine. Nu
va mai avea importanta ce ti-au spus expertii în marketing. Tu si cu mine vom
sta înaintea Celui ai carui ochi sunt „ca para focului". Nu-L vom înduiosa deloc
spunându-I cât de stralucita ne-a fost strategia. Vom sta în fata privirii Lui
patrunzatoare.
El ne va întreba doar daca am fost credinciosi Cuvântului Sau.

9
Mirajul doctrinei fara putere
Nu am avut intentia sa descriu New York-ul ca un oras în totalitate pagân si fara
de Dumnezeu, pentru ca de fapt Brooklyn era mai demult cunoscut din punct de
vedere istoric ca „cetatea bisericilor". Exista nenumarate cladiri care fusesera
cândva pline de adunari vii. Din nefericire, ele sunt aproape goale astazi. Pe
masura ce împrejurimile „s-au schimbat", pe masura ce drogurile au înaintat tot
mai mult, bisericile au intrat într-un con de umbra. ;
Multi enoriasi au murit ori s-au mutat în alte cartiere, însa au lasat cu
generozitate importante donatii. Astazi la aceste biserici nu vin decât o mâna de
oameni duminica, însa îsi permit înca sa plateasca un pastor cu norma întreaga si
sa-si achite toate cheltuielile. Printre cele mai renumite ramâne o biserica din
inima orasului, pe care obisnuiam sa o închiriem pentru anumite evenimente
speciale. Sanctuarul, care cuprindea 1 400 de locuri fusese plin între 1930-1940,
însa nu mai era folosit pentru programele regulate de duminica înca din 1960.
Congregatia se întâlneste acum la subsol.
Centrele oraselor au devenit astfel un câmp de misiune uitat.
Cladirile bisericilor sunt goale în locurile unde ar trebui sa fie pline pâna la refuz.
Pacatul se înmulteste, însa contrar capitolului 5 din Romani, harul nu sporeste în
aceeasi masura
Sa dam vina pe faptul ca de la amvoane nu se mai proclama adevarul?
In unele cazuri, da, însa în majoritatea cazurilor nu. S-ar putea sa va
surprinda acest lucru, daca sunteti de parerea ca declinul este întotdeauna
rezultatul liberalismului teologic sau al falsei doctrine. însa multe din grupurile
care detin aceste sanctuare tacute sunt la fel de „ortodoxe" pe cât poate fi o
biserica. Daca le-ai întreba despre divinitatea lui Hristos, despre nasterea lui din
Fecioara sau despre aderenta lor la învatatura apostolilor, ele ar câstiga numai
buline rosii.
Si totusi, ce lipseste?

MAI MULT DECÂT CUNOSTINTA


Elementul lipsa se gaseste în finalul rugaciunii redata în capitolul 4
din Faptele Apostolilor: „Si întinde-Ti mâna, ca sa se faca tamaduiri si semne
prin Numele Robului Tau celui Sfânt, Isus" (v. 30). Ceea ce atrage atentia
necredinciosilor si le misca inima este o Evanghelie exprimata prin putere.
E nevoie de ceva mai mult decât o rigurozitate academica pentru a
câstiga lumea pentru Hristos. Nu e deajuns numai o doctrina corecta. Vestirea si
învatatura nu sunt de ajuns. Dumnezeu trebuie invitat sa „întareasca marturia cu
semne" (vezi Evrei 2:4). Cu alte cuvinte, Evanghelia trebuie sa fie vestita cu
implicarea Duhului Sfânt trimis din cer.
Apostolii s-au rugat lui Dumnezeu sa faca lucruri supranaturale. Ei
doreau ca oamenii sa cunoasca faptul ca credinta lor era mai mult decât
pozitionala sau teoretica. Exista.putere în aceasta credinta. „O Dumnezeule,
întinde-Ti mâna — lucreaza împreuna cu noi." Ei doreau o credinta care sa se
vada ca era vie, o credinta bazata nu numai pe cruce, ci si pe mormântul gol.
Crucea, asa dureroasa cum e ea, poate fi înteleasa din perspectiva umana; un om
nevinovat a fost condamnat la moarte de catre politicieni si lideri corupti. Insa
mormântul gol — cum poti sa-1 justifici? Numai un Dumnezeu supranatural
putea înfaptui o astfel de minune.
În prea multe biserici astazi oamenii nu vad manifestarile puterii lui
Dumnezeu ca raspuns la rugaciunea fierbinte. în schimb, ei aud dezbateri
teologice care nu intereseaza decât o anumita categorie de oameni. La radio si
televiziunea crestina nu se poarta cel mai adesea decât monologuri.
În ziua de azi ne confruntam cu un „legamânt religios" de tip vechi-
testamental care cuprinde nenumarate repetitii si porunci cu scopul a face toate
lucrurile bine. Predicatorii moderni, asemenea lui Moise, coboara de pe munte,
îndemnândui pe oameni la consacrare. Toti spun da, însa peste doua zile
legamântul e calcat. Exista prea putina dependenta de puterea lui Dumnezeu
pentru a putea fi revolutionati într-un mod supranatural. .
Isus spune astazi, asa cum a spus bisericii din Sardes: „Stiu faptele
tale: ca îti merge numele ca traiesti, dar esti mort. Vegheaza si întareste ce
ramâne, care e pe moarte, caci n-am gasit faptele tale desavârsite înaintea
Dumnezeului Meu... daca nu veghezi, voi veni ca un hot, si nu vei sti în care
ceas voi veni peste tine... Cine are urechi, sa asculte ce zice Bisericilor Duhul"
(Apoca-lipsa 3:1-3, 6).
Nu e interesant ca numai doua din cele sapte biserici ale Apocalipsei
(Pergam si Tiatira) au fost mustrate pentru învatatura falsa? Mult mai obisnuita
era lipsa vitalitatii spirituale, a fervorii, a apropierii de Domnul. Despre acestea
dorea Hristos Cel slavit sa vorbeasca cel mai mult.
Nu apar melodrama sau teatralismul care stârnesc emotia. însa, ca si
apostolii, îl rog pe Dumnezeu sa-Si întinda mâna si sa Se descopere.
Oamenii devin atenti când vad ca Dumnezeu schimba cu adevarat
persoane si le elibereaza. Cârid un crestin nou se ridica si spune cum Dumnezeu
i-a transformat viata, nimeni nu mai motaie în banca. Când cineva e vindecat sau
eliberat de vreo patima, toti i-au aminte. Aceste lucruri stau drept marturie a
unui Dumnezeu care este viu si puternic.

CINE E DINCOLO DE ZIDURI?


Sa mentii acuratetea doctrinala e un lucru bun însa el nu reprezinta
întreaga chemare a Bisericii nou-testa-mentale.' Apostolii doreau sa faca ceva
mai mult decât sa „pazeasca cetatuia", asa cum spune o cântare veche. Ei I-au
cerut lui Dumnezeu sa le dea putere sa iasa în afara si sa revolutioneze o
întreaga cultura.
În prea multe locuri unde Biblia este atacata si unde discutiile despre
doctrina se pot lungi pâna spre trei dimineata, lipseste Duhul. William Law, un
scriitor englez al anilor 1700 a scris: „Oricare din capitolele Scripturii ai citi,
întotdeauna vei descoperi o încântare... totusi, te va lasa la fel de sarac, de gol si
neschimbat ca si la început daca nu te-a întors în întregime si numai spre Duhul
lui Dumnezeu, daca nu te-a adus într-o uniune si dependenta deplina de El."
O modalitate de a recunoaste daca suferim de aceasta deconectare,
este sa aruncam o privire spre grija noastra pentru cei murdari... pentru
„ceilalti"... oameni care nu se încadreaza în idea noastra de grup. Conceptul ca o
biserica ar putea fi chemata sa slujeasca doar elitelor sau unei clase sociale
anumite nu se gaseste în Noul Testament. Ravagiile pacatului nu sunt placute...
dar tocmai pentru a ierta si vindeca a venit Isus. „Fiul Omului a venit sa caute si
sa mântuiasca ce era pierdut" (Luca 19:10). Duhul lui Dumnezeu este un duh al
milei, compasiunii si apropierii.
În prea multe locuri unde Biblia este atacata si unde discutiile despre
doc trina se pot lungi pâna spre trei dimineata, lipseste Duhul.
Totusi crestinii ezita adesea sa se apropie de cei ce sunt diferiti. Ei
vor ca Dumnezeu sa curete pestele înainte ca ei sa-l prinda. Daca inelele sunt
atasate pe corp în locuri mai putin obisnuite, daca mirosul nu e tocmai placut sau
daca culoarea pielii e diferita, crestinii au tendinta sa ezite. Dar gândeste-te un
moment la Dumnezeu, care s-a apropiat de noi. Daca a existat vreo data vreo
apropiere, atunci aceasta e: dumnezeirea sfânta si pura coborându-se la noi cei
murdari, rai si nelegiuiti. Dumnezeu ar fi putut spune: „sunteti atât de diferiti de
Mine, atât de dezagreabili, încât ar fi mai bine sa nu Ma apropii prea mult de
voi." Dar El nu a spus asa ceva. Tocmai aceasta discrepanta a atras mâna Lui
plina de dragoste.
Isus nu a rostit doar cuvântul vindecator pentru leprosi de la o
distanta de treizeci de metri. El S-a atins de ei.
Nu voi uita niciodata o duminica de Pasti în 1992, ziua când Roberta
Langella si-a depus dramatica ei marturie, asa cum am amintit în capitolul 3. Un
vagabond statea în spatele bisericii, ascultând cu mare atentie.
La sfârsitul serviciului de seara, m-am asezat pe marginea platformei,
epuizat, în timp ce ceilalti continuau sa se roage cu cei care raspunsesera
invitatiei de a veni la Hristos. Organistul cânta în surdina. Doream sa ma relaxez.
Abia începusem sa ma destind când, ridicându-mi privirea, l- am vazut pe acest
barbat, în zdrente si cu parul încâlcit, stând pe culoarul din mijloc, patru rânduri
mai încolo, asteptând sa-i dau permisiunea de a se apropia de mine.
Am dat din cap si i-am facut un mic semn cu mâna. Iata cum o sa se
termine aceasta duminica de Paste! mi-am spus în gând. Acum îmi va cere bani.
Se întâmpla adesea în aceasta biserica. Si-s atât de obosit...
Când s-a apropiat am vazut ca cei doi dinti din fata îi lipseau. însa
mult mai groaznic decât înfatisarea era mirosul — un amestec de alcool,
transpiratie, urina si gunoi mi-a taiat respiratia. Am avut de a face cu multi
oameni ai strazii, însa acesta era cel mai greu miros peste care am dat vreodata.
Instinctiv mi-am întors capul într-o parte pentru a lua o gura de aer curat, apoi
m-am uitat înapoi în directia lui, expirând.
L-am întrebat cum îl cheama.
„David", a spus el moale.
„De când locuiesti pe strazi, David?"
„De sase ani.''
„Unde ai dormit azi-noapte?"
„într-un camion abandonat."
Auzisem destul si acum doream sa scap cât mai repede de el. Mi-am
dus mâna la spate pentru a-mi scoate portofelul din buzunar.
In acel moment David si-a îndreptat degetul spre fata mea si mi-a
spus: „Nu întelegi — nu am nevoie de banii tai. Oricum voi muri acolo pe strazi.
II vreau pe acel Isus despre care a vorbit roscata."
Am ezitat, apoi am închis ochii. Dumnezeule, iarta-ma, L-am
implorat eu. M-am simtit murdar si vulgar. Eu, un lucrator al Evangheliei... nu
voiam decât sa scap de el, când el striga dupa ajutorul acelui Hristos pe care eu
îl vestisem cu putin timp în urma. Am înghitit din greu în timp ce dragostea lui
Dumnezeu îmi inunda sufletul.
David a simtit schimbarea din mine. S-a apropiat si a cazut pe
pieptul meu, îngropându-si capul soios în cravata si camasa mea alba.
îmbratisându-l i-am vorbit despre dragostea lui Isus. Si nu erau doar vorbe goale;
le simteam. Simteam dragoste pentru acest barbat nenorocit. Mirosul... nu stiu
cum sa explic. El, care aproape ma îmbolnavise la început, devenise acum cea
mai minunata aroma pentru mine. Ma bucuram acum de ceea ce doar cu câteva
minute în urma îmi crea repulsie.
Domnul parea sa îmi. spuna în acel moment: Jim, daca tu si sotia ta
aveti vreo valoare în fata Mea, daca e vreun scop pentru voi în lucrarea Mea
sa stii ca el are de a face cu acest miros. Acesta este mirosul lumii pentru care
am murit.
David s-a predat acelui Hristos de care a auzit în acea seara. L-am internat o
saptamâna într-un spital pentru dezintoxicare. L-am dus la dentist pentru a-si
repara dantura. El s-a alipit imediat grupului de rugaciune. De ziua
Recunostintei l-am invitat în familia noastra. Apoi de Craciun.
Nu voi uita niciodata cadoul pe care mi l-a facut atunci. O cutiuta cu
o... batista. Doar atât si-a putut per mite.
Astazi David e seful departamentului pentru întretinere al bisericii
noastre, supraveghind alti zece angajati. S-a casatorit si a devenit tata.
Dumnezeu deschide din ce în ce mai multe usi pentru ca el sa mearga si sa-si
depuna marturia. Atunci când vorbeste, cuvintele lui au o greutate si un impact
dupa care multi lucratori ordinati râvnesc.
În masura în care crestinii se apropie sa se atinga de fiecare —
Înclusiv de cei nedoriti, de care e plina societatea noastra — în aceeasi masura
Dumnezeu îi va atinge si pe ei si le va revolutiona vietile. Altfel ne vom învârti
într-un cerc închis, ocupându-ne timpul cu studii biblice, împreuna cu cei de
acelasi gen cu noi. Nu exista o manifestare a puterii lui Dumnezeu pentru ca noi
ne-am închis fata de nevoia unei astfel de manifestari.
De ce povestirile cele mai miraculoase par sa vina de pe câmpurile
de misiune, de peste ocean sau din mijlocul celor nevoiasi de aici de acasa (de
exemplu Teen Challenge se ocupa de dependentii de droguri)? Pentru ca acolo
este nevoia. Crestini iau acea doctrina sanatoasa si o duc acelor a caror viata e în
haos. La aceasta ne-a chemat Dumnezeu.
Fara aceasta extindere a milei este atât de usor pentru învatatorii sau
autorii de scrieri religioase sa devina trufasi. Ne mândrim cu ceea ce cunoastem.
Suntem atât de impresionati de acuratetea doctrinei noastre încât devenim
aroganti din punct de vedere intelectual. Am pus ia punct toate regulile si teoriile
în timp ce restul lumii e ametita si confuza în ce priveste adevarul lui
Dumnezeu... saracii de ei.
O astfel de atitudine îndeparteaza inima de Cuvântul pe care chiar
noi îl propovaduim. Sfârsim prin a avea o multime de detalii doctrinale, însa
prea putin din ceea ce se întâmpla seamana cu Biblia din care învatam. Eu,
personal am obosit sa tot aud despre pozitii si principii de predare,, Unde sunt
multimile de noi convertiti? Unde sunt acele botezuri pline de bucurie? Unde
sunt întâlnirile de rugaciune vibrante?
Înca o data, William Law scrie:

Exista o anumita regula; cu cât se manifesta


mai mult în noi natura divina a lui Isus si
viata Lui, cu cât e mai înalt conceptul nos-
tru de neprihanire si virtute, cu atât mai
mult ne va fi mila si îi vom iubi pe cei care
sufera orbirea, boala si moartea, pacatului.
Privelistea pe care,o ofera astfel de oameni
nu va ridica în noi un dispret trufas sau o
indignare de „om sfânt", ci ne va umple de
blândetea si compasiunea asemanatoare
celor iscate de o boala nemiloasa.2

Eu si Carol am descoperit ca daca Dumnezeu nu ne-ar boteza cu


manifestari proaspete de dragoste, am parasi orasul New York jeril Noi nu
locuim în acest oras aglomerat, fara maniere, violent pentru ca asa ne place.
Oridecâte ori întâlnesc sau citesc despre vreun individ care a abuzat sexual de o
fetita, firea mea e gata sa-l arunce de pe o cladire cu 50 de etaje. Acesta nu e un
loc unde dragostea sa înfloreasca usor.
Însa Hristos a murit pentru un astfel de om. Ce l-ar putea schimba?
Ce ar putea înlocui desfrânarea si vio lenta din inima lui? Nu cred ca el ar fi
înclinat sa citeasca comentariile teologice din biblioteca mea. El are nevoie
disperata de atingerea surprinzatoare a puterii unui Dumnezeu iubitor si puternic.
Daca Duhul nu-mi pastreaza inima în acord cu doctrina mea, ceva
esential lipseste. Pot sa tot proclam existenta lui Isus Hristos, însa pentru a fi
eficient El trebuie sa traiasca în viata mea în asa fel încât chiar si pedofilul, si
prostituata si încrezutul sa-L poata vedea.

ARTA SAU INIMA?


Daca nu tânjim, nu ne rugam si nu asteptam ca Dumnezeu sa-Si
întinda mâna si sa faca ceva miraculos, atunci El nu va face. Acesta e simplul
adevar. Trebuie sa-I lasam loc sa lucreze. Daca saptamâna dupa saptamâna nu
ne umplem timpul decât cu lecturi religioase si doar atât, lui Dumnzeu nu I se da
prilejul de a actiona.
Atâta timp cât ne preocupam numai de lustruirea talentului oratoric,
scena ne apartine în întregime. Luati aminte la reprosul marelui profet al
rugaciunii E.M. Bounds cu mai mult de o suta de ani în urma:
Printre lucrurile care împiedica rezultatele spirituale, predica deosebita ocupa
printre primele locuri. Predica deosebita este acel gen de predica în care forta
predicatorului se concentreaza în a face predica mareata prin idei, placuta ca o
opera de arta, perfecta ca o productie savanta, completa prin elementele retorice
si nemaipomenita prin priza la public.
În adevarata predicare, predica izvoraste din cel ce o face, e parte din
el, tâsnind din propria-i viata. Predica deosebit de frumoasa îl separa pe om de
predica lui. Astfel de predici vor face impresie, însa nu acea impresie pe care
Duhul Sânt o produce. Poate avea influenta, însa influenta ei nu e în totalitate
spirituala, daca nu cumva nu e chiar deloc. Aceste predici nu ating constiinta,
nici macar nu tintesc spre ea.3
Dumnezeu nu e nici pe departe atât de îndragostit de performantele
de la amvon cât e de cuvintele umile care aduc sufletul în prezenta Lui. Gânditi-
va la lucrarea lui Pavel si a lui Barnaba, din doua orase vecine, relatata în Fapte
14:
1. Iconia: „[Pavel si Barnaba] au ramas destul de multa vreme în
Iconia si vorbeau cu îndrazneala în Domnul, care adeverea Cuvântul privitor la
harul Sau, si îngaduia sa se faca semne si minuni prin mâinile lor" (subli nierea
autorului (v.3).
2. „În Listra era un om neputincios de picioare... El statea jos si
asculta pe Pavel când vorbea. Pavel s-a uitat tinta la el, si fiindca a vazut ca are
credinta ca sa fie tamaduit, a zis cu glas tare: „Scoala-te drept în picioare." Si el
s-a sculat dintr-o saritura, si a început sa umble." (v.8-10). Reactia multimii a
fost imediata.
Mesaj plus demonstratie divina. Doctrina plus putere. Acesta e
modul de lucru din Noul Testament.
Pentru un si mai bun exemplu sa vedem ce s-a întâmplat în capitolul
precedent, când acesti doi apostoli se adresau unui reprezentant al guvernului de
pe inslula Cipru, care „si a aratat dorinta sa auda Cuvântul lui Dumnezeu" (Fapte
13:7). Un vrajitor numit Elima deranja proclamarea adevarului. „Atunci... Pavel,
fiind plin de Duhul Sfânt, s-a uitat tinta la el" (v.9) si 1-a mustrat facându-i de
cunoscut ca Dumnezeu îl va orbi.
Nu este accidentala mentiunea autorului referitoare la starea
spirituala a lui P,avel: el era plin de Duhul Sfânt. Iata un om special împuternicit
de Duhul Sfânt pentru acel moment si gata sa înfrunte atacul demonic. Doctrina
lui Pavel a fost imediat întarita de puterea uimitoare a lui Dumnezeu. „Atunci
dregatorul, când a vazut ce se întâmplase, a crezut, si a ramas uimit de învatatura
Domnului" (Fapte 13:12).
Uimit de învatatura? Da, pentru ca aceasta era o învatatura plina de
putere. Oamenii nu trebuie doar sa auda, ci sa si simta, sa vada si sa
experimenteze harul lui Dumnezeu despre care vorbim noi. i
Un astfel de eveniment a fost cu siguranta neprevazut. Daca lasam ca
întâlnirile bisericii sa,fie deschise spre puterea lui Dumnezeu, ele nu vor urma
întotdeauna programarile sau ordinea stabilite dinainte. Cine poate cunoaste
gândurile lui Dumnezeu?
Unii spun: „Minunile si semnele din cartea Faptele Apostolilor au
fost temporare. Ele au folosit autentificarii apostolilor:: pâna când a putut fi scris
Noul Testament. Acum –avem Cuvântul complet al lui Dumnezeu care anuleaza
nevoia fenomenelor supranaturale."
Raspunsul meu este acesta: Daca avem o descoperire completa în
forma scrisa;, vedem cel putin tot atâta înaintare a împaratiei lui Dumnezeu, tot
atâtia oameni venind la Hristos, tot atâtea victorii asupra lui Satan câte aveau
acei saraci care trebuiau sa se multumeasca numai cu Vechiul Testament? Daca
nu, de ce? Nu cumva ne lipseste ceea ce ei considerau ca esential? ,
Arn; întâlnit predicatori care cu mândrie îmi aratau în computerele
lor fisiere pline cu predici pentru un an de zile. Totul era dinainte binestabilit,
Presiunea de a-L cauta pe Dumnezeu saptamâna dupa saptamâna a fost
îndepartata. Ce te faci daca Dumnezeu are alte planuri? Ce te faci daca
temperatura spirituala a adunarii se schimba pâna în octombrie anul viitor? Fara
acel suflu proaspat din Cuvântul lui Dumnezeu viata de biserica poate fi redusa
la nimic altceva decât o serie de discursuri.
Îmagineaza-ti ca eu si Carol te invitam în casa noastra pentru cina.
La sosire, te salutarn si imediat ce îti punem haina în cuier, îti înmânam o mica
hârtie cu schita programului pentru seara respectiva. Acolo vezi ca primele sapte
minute sunt rezervate discutiilor banale: Cum a fost traficul? Ce-ti mai fac copiii?
Apoi în urmatoarele patru minute îti voi arata rapid casa, curtea din spate si asa
mai departe. Urmeaza cele douazeci si doua de minute pentru masa. Binecu
vântarea va fi invocata de Carol, apoi vom împarti felurile de mâncare...
Ce ai, spune în gândul tau? Ciudati De ce toata aceasta rigurozitate? Nu ne
putem pur si simplu relaxa §i încerca sa ne cunoastem unii pe altii? Ce se
întâmpla daca cineva are o idee si vrea sa discute despre un subiect care nu e
trecut în agenda?
Prea adesea serviciul unei biserici, a carui menire e sa ne apropie de
Dumnezeu nu e diferit de exemplul anterior. Spontaneitatea si calauzirea
Duhului au fost înlaturate în ideea de a respecta un program. Nu va exista nici o
trezire religioasa atâta timp cât suntem întepeniti într-o ordine stricta a
desfasurarii programului.
Va rog sa ma întelegeti: nu pledez în favoarea dezordinii. Nu spun ca
„orice merge". Va cer doar sa va amintiti ca noi trebuie sa fim calauziti de Duhul
Sfânt. Isus a spus ca El îsi va zidi Biserica, noi nu trebuie sa fim atât de
independenti încât sa pierdem contactul cu Marele Arhitect. Dumnezeu Duhul
Sfânt face lucruri neobisnuite si nu întotdeauna ne aunta si pe noi dinainte.
„Caci toti ceice sunt calauziti de D,uhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui
Dumnezeu", spune Romani 8:14. Citeste Evangheliile si cauta agenda lui Isus.
Pur si simplu nu exista asa ceva. Examineaza atent Faptele Apostolilor pentru a
gasi liturghia apostolica. Nu vei descoperi nimic. Vei descoperi doar oameni
care se misca în ascultare spontana, propulsati de vântul proaspat al Duhului
Sfânt.
Rugaciunea credinciosilor de la Ierusalim amintita în capitolul 4 din
Faptele Apostolilor spune în esenta: „Dumnezeule, Te rugam sa nu ne trimiti
singuri, ca sa vorbim doar. Lucreaza împreuna cu noi; întareste-Ti mesajul într-
un mod miraculos." Cum anume si în ce maniera, era lasat în întregime (si pe
buna dreptate) numai în seama lui Dumnezeu.
Charles Finney, avocatul care a devenit evanghelist, a spus odata ca,
atâta timp cât ascultatorii se uitau numai la el în timpul predicii, el stia ca va
esua. Dar atunci când capurile lor începeau sa se plece în urma unei profunde
convingeri de pacat, numai atunci stia el ca Dumnezeu lucra alaturi cu el,
producând schimbarea în interiorul inimii. Nu sunt de ajuns numai cuvintele
unei doctrine sanatoase
De fapt, trezirile nu au fost niciodata dominate de predici elocvente
sau pline de istetime. Daca ai fi cronometrat întâlnirile din acea perioada ai fi
descoperit ca rugaciunii, plânsului si pocaintei le erau acordate mai multe
minute decât predicii. În „Trezirea prin întâlnirile de Rugaciune" din 1857-1859
nu a existat realmente nici o predica. Si totusi se pare ca ea a produs cea mai
mare recolta din istoria trezirilor spirituale americane; estimarile ajung pâna la
cifra de 1 000 000 de convertiti pe întreg teritoriul Statelor Unite, raportat la o
populatie de 30 000 000. Proportionat la populatia din ziua de azi ar însemna 9
000 000 de americani care sa cada în genunchi în pocainta;
Cum s-a întâmplat totul? Un om de afaceri linistit, Jeremiah
Lauphier, a organizat miercurea dupa-amiaza o întâlnire de rugaciune într-o
biserica reformata olandeza aici în New York City la vreo cinci sute de metri
departare de Wall Street. În prima saptamâna la întâlnire au venit numai sase
persoane. În urmatoarea saptamâna au venit douazeci. În urmatoarea patruzeci...
si atunci au hotarât sa se întâlneasca în fiecare zi.
„Nu a fost nici fanatism nici isterie, doar o incredibila apropiere a
oamenilor de rugaciune", scria reporterul J. Edwin Orr. „Nu se renunta la
servicii în favoarea predicarii. De fapt, oricine era liber sa se roage."4
În timpul celei de-a patra saptamâni s-a declansat panica financiara
din 1857; piata de obligatiuni s-a prabusit si au falimentat primele banci. (într-o
luna au dat faliment mai mult de 1 400 de banci.) Oamenii.au început sa strige
spre Dumnezeu mai serios decât niciodata. Biserica lui Lauphier a început sa
tina câte trei servicii de rugaciune în timpul amiezii, în încaperi diferite. Bi
serica Metodista John Street, la est de Broadway era de asemenea plina. Curând
Teatrul Burton de pe strada Chambers era ticsit de 3 000 de oameni în fiecare
amiaza.
Acelasi fenomen avea sa, se declanseze în Boston, New Haven,
Philadelphia, Washington si în sudul tarii, în primavara cea urmat 2 000 de
locuitori ai orasului Chicago se adunau în fiecare zi în Teatrul Metropolitan
pentru a se ruga. Un tânar de douazeci si unu de ani, nou sosit în oras, a simtit,
datorita acelor întâlniri prima sa chemare pentru slujirea crestina. Mamei lui,
care locuia pe coasta de est i-a scris ca intentiona sa înfiinteze o clasa de scoala
duminicala..Numele lui era Dwight L. Moody .
Mai crede cineva ca America duce astazi lipsa de predicatori, carti,
traduceri ale Bibliei si doctrine bine puse la punct? Ceea ce ne lipseste cu
adevarat e pasiunea de a chema Numele Domnului pâna când El va deschide
cerurile si se va arata în toata puterea.

LIMITELE ÎNVATATURII
Dati-mi voie sa fac o afirmatie dura: Crestinismul nu este
predominant o religie a învataturii. Aproape ca suntem sufocati în aceste zile de
cultul vorbitorului. Persoana care se poate ridica si expune o doctrina corecta
este privita ca fiind importanta; fara un astfel de talent biserica nu ar sti ce sa
faca. Asa cum am spus într-un capitol precedent, biserica din America de Nord a
facut din predica punctul central al întâlnirii, în locul tronului de mila unde
Dumnezeu lucreaza în vietile oamenilor.
Credinta iudaica din zilele lui Isus era dominata de Rabbi —
învatatorii Legii. Doctrina lor era fara cusur. „Cercetati Scripturile pentru ca
socotiti ca în ele aveti viata vesnica", le spunea Isus, „dar tocmai ele marturisesc
despre Mine. Si nu vreti sa veniti la Mine, ca sa aveti viata!" (Ioan 5:39-40),
(sublinierea autorului). Ei cunosteau foarte bine Cuvântul scris al lui Dumnezeu,
însa nu si Cuvântul Viu, care statea chiar înaintea lor.
Scripturile nu sunt atât de mult tinta, cât indicatorul care ne îndruma
spre Hristosul care schimba vieti.
Din nefericire, rabinii nu si-au dat niciodata seama pe cine aveau
printre ei. Cu câteva zile înainte de rastignire, Isus a privit cetatea si a plâns
zicând: „.„ n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetata" (Luca 19:44).
E usor sa vorbesti despre Dumnezeu, dar putini, mult prea putini
oameni experimenteaza astazi pe Hristosul cel Viu în vietile lor. Nu mai
cunoastem vremea cercetarii în întâlnirile noastre. Nu mai cautam sa ne prindem
de mâna Lui întinsa.
Predarea unei doctrine sanatoase este preludiul, daca vreti, pentru
supranatural. Este de asemenea un ghid, un set de margini care mentin emotia si
exuberanta în canalele adecvate.
Dar asa cum a spus Pavel: „Slova omoara, dar Duhul da viata" (2
Cor. 3:6). Daca Duhului Sfânt nu i se face loc în mijlocul nostru, daca lucrarile
Lui nu sunt binevenite, daca ne temem de ceea ce El ar putea face, atunci în noi
numai ramâne nimic altceva decât morti.
Extremistii au facut lucruri fanatice în numele Duhului Sfânt,
îndepartând astfel pe multi crestini sinceri, întâlnirile în care haosul, atitudinile
prostesti si lipsa de reverenta fata de Dumnezeu predominau i-au determinat pe
multi sa prefere o lectura în liniste si orânduiala. Însa aceasta e o alta tactica a
vrajmasului de a ne face sa aruncam totul peste bord, fie bun, fie rau. Tendinta
lui Satan este întotdeauna de a ne împinge fie spre o extrema, fie spre cealalta:
moarte sau fanatism.
Gordon D. Fee, un specialist în Noul Testament, care provine dintr-o
biserica penticostala a spus odata despre închinarea în comun:,,... ar trebui sa-ti
dea acest sentiment incredibil al nimicniciei — locul meu nu e aici' — însotit de
un sentiment opus de bucurie totala — totul se datoreaza harului, de aceea locul
meu e aici Ceea ce ma deranjeaza oarecum în traditia penticostala si carismatica
e bucuria fara reverenta, fara acel sentiment de respect amestecat cu teama si
uimire." însa în prea multe biserici evanghelice, adauga Fee, nu exista „nici
reverenta, nici bucurie".5
Vechile cuvinte sunt adevarate: Daca ai numai Cuvântul, te usuci.
Daca ai numai Duhul, explodezi. Daca le ai pe amândoua, cresti.
Nu trebuie sa ne lasam dominati de frica fata de Duhul Sfânt. Cu mai bine de
doua sute de ani în urma, William Law afirma fara menajamente ca biserica din
vremea lui era „în aceeasi apostazie care a caracterizat natiunea iudaica... Iudeii
L-au refuzat pe Cel care era esenta si împlinirea a tot ceea ce învata Legea si
Profetii. Biserica crestina a cazut în aceeasi stare în ce-L priveste pe Duhul
Sfânt." Si tot asa cum iudeii L-au refuzat pe Isus, continua el, citând pasaje din
Scriptura pentru a-si sustine punctul de vedere, „liderii bisericii de azi res ping
manifestarea si puterea Duhului Sfânt în numele unei doctrine serioase."6
Ce ar spune acest englez daca ar mai trai si astazi?

UN STRIGAT PENTRU MAI MULT


Nu vreau deloc sa va las impresia ca totul merge struna în viata si
modul de închinare al bisericii Brooklyn Tabernacle. Asa cum am spus la
început, nu exista biserici perfecte. Trebuie sa fiu cinstit si sa va spun ca traiesc
aproape constant un sentiment al esecului. Când ma gândesc la ce ar putea face
Dumnezeu pentru toate nevoile acestui oras si vad cât de putin realizam noi, ma
face sa caut cu pasiune interventia lui Dumnezeu în moduri si mai pline de
putere.
Crestinii din America de Nord nu trebuie sa mai accepte aceasta
stare de fapt. Sa puna capat micilor întâlniri anoste, chiar si atunci când au o
doctrina suta la suta corecta.
Ne ascundem în spatele doctrinei omniprezentei lui Dumnezeu, ca El
e pretutindeni pe glob, în special acolo unde sunt „doi sau trei adunati"... pâna
ajungem sa nu mai cerem si sa nu mai asteptam cu seriozitate sa-L vedem
lucrând cu putere în vietile noastre aici si acum. Nu ar trebui sa ne asteptam sa-L
vedem în actiune din când în când? N-ar trebui sa-L imploram sa-si faca simtita
prezenta? Moise asa a facut. Si Iosua, Elisei si Petru, Filip si Pavel. Nu ar trebui
sa facem si noi la fel?
Dumnezeu îsi va face simtita prezenta direct proportional cu pasiunea noastra
pentru El. Principiul pe care l-a lasat cu mult timp în urma e si acum valabil:
„Ma veti cauta si Ma veti gasi, daca Ma veti cauta cu toata inima" (Ieremia
19:13). O, Dumnezeule, despica cerurile si coboara la nai! Fa-ti simtita
prezenta. Fa ceea ce numai Tu poti face.

PARTEA A TREIA
Drumul care ne sta înainte

10
Prea mândri pentru a fi ajutati?
Traind zile aglomerate, si având ceea ce lumea ar denumi „succes
bisericesc" - numar mare de membri, aproximativ douazeci de filiale, un cor ce a
cântat la evanghelizarile lui Billy Graham, casete video difuzate în toata tara,
invitatii de a vorbi în diferite locuri —un gând sâcâitor din partea Domnului îsi
face cuib în inimile membrilor comitetului. Amintiti-va cine a facut totul.
Nevoia voastra de Mine nu s-a redus câtusi de putin.
Daca esti crestin de o buna perioada de vreme, acelasi adevar e
valabil si pentru tine. Întâiul tau val de emotii la gândul cât de minunat te-a
salvat Dumnezeu din pacat s-a domolit. Primele zile de disperare, când strigai la
Domnul pentru ca nu stiai ce sa faci (asa cum am fost nevoit sa fac si eu când
eram în Atlantic Avenue) au facut loc unui grad de încredere si siguranta. Atât
tu cât si eu am învatat multe, am vazut si auzit multe, am cladit un fel de arhiva
si am acumulat o frumoasa doza de „întelepciune".
Tocmai de aceea ne aflam într-un mare pericol.
Descoperim acest lucru din viata unui om numit Asa. Probabil ca de
mult nu v-ati mai gândit la acest împarat din Vechiul Testament — sau poate ca
nu v-ati gândit niciodata. Marea majoritate a cititorilor Bibliei încep sa motaie
imediat ce termina relatarile despre faimosii monarhi Saul, David si Solomon,
exceptie facând poate doar cei împatimiti de istorie.
Asa a fost stranepotul lui Solomon. Dumnezeu i-a consacrat trei
capitole întregi din 2 Cronici dintr-un anumit motiv. Se întâmpla sa cred ca
biografia lui este una dintre cele mai importante din toata Scriptura, în special în
ziua de azi.
Asa nu a fost educat pentru a fi o persoana spirituala. Solomon, asa
cum toti stim, s-a îndepartat de Dumnezeu catre sfârsitul vietii. Roboam, care 1-
a urmat la tron si apoi Abia, tatal lui Asa au lasat ca închinarea la idoli sa
patrunda pâna în maduva a ceea ce ar fi trebuit sa fie o societate monoteista.
Baal a fost luat drept ajutor al recoltelor, stâlpii Astarteei, sculpturi
de proportii reprezentând organul sexual al barbatului, simbolizând fertilitatea,
erau imagini obisnuite; s-a ajuns pâna la oferirea copiilor ca jertfe în focurile lui
Moloh.
Cine a razbit pâna la tânarul Asa, într-un astfel de climat spiritual si
1-a convins sa-L caute pe Domnul? Nu stim. A doua carte a Cronicilor 14:2-4 ne
spune numai ca la începutul domniei Asa „a facut ce este bine si a fost placut
înaintea Domnului Dumnezeului sau. A îndepartat altarele dumnezeilor straini si
înaltimile, a sfarâmat stâlpii idolesti si a taiat Astarteele. A poruncit lui Iuda sa
caute pe DOMNUL, Dumnezeul parintilor sai, si sa împlineasca legea si
poruncile" (sublinierea autorului).
În esenta, Asa spunea: „Opriti-va! în jurul nostru e haos. Altarele
straine si imoralitatea trebuie îndepartate. Vom face curat prin toata aceasta
împaratie. Vom începe sa ascultam de poruncile Domnului si-L vom cauta din
toata inima noastra. Trebuie sa-L avem de partea noastra pentru a primi
binecuvântarea Lui."
Acesti oameni erau israeliti, fiii si fiicele lui Avraam, traind într-o
tara special aleasa pentru ei. Însa fara nici o îndoiala, starea lor spirituala era
groaznica. Prin originea lor nu au fost scutiti de consecintele neascultarii de
Dumnezeu. De fapt, statutul lor de oameni alesi atragea mai rapid corectia din
partea lui Dumnezeu decât vrajmasii lor.
Primul pas în orice trezire spirituala este demolarea. Nu putem
înainta în cautarea lui Dumnezeu fara ca mai întâi: sa nu înlaturam gunoiul
acumulat în sufletele noastre. Rationalizarea trebuie sa înceteze. Noi trebuie sa
începem prin a vedea darâmaturile pacatoase pe care nu le observasem înainte,
deoarece ele ne priveaza de binecuvântarea lui Dumnezeu.
Ma întreb daca vreunul din dregatori a spus: „Sa-mi fie cu iertare,
împarate Asa, însa acel templu a fost construit de tatal dumneavoastra... Bunicul
Mariei Tale a dedicat acel altar pentru a se arde tamâie. Sunteti sigur ca vreti sa
le darâmati?" ..
Daca asa ceva s-ar fi întâmplat, atunci Asa le-ar fi replicat:
„Sfarâmati-le acum! Ei au gresit. Aceasta idolatrie a fost împrumutata de la
Cananiti... însa noi nu suntem Cananiti. Dumnezeu nu ne va binecuvânta atâta
timp cât toate acestea ramân în picioare."
Ori de câte ori oamenii înseteaza dupa adevarata cunoastere a Domnului, Duhul
Sfânt le va pune în inima o lopata si o matura. Sotii si sotiile încep sa se ocupe
de problemele dureroase din casnicia lor pe care le-au îngropat de mult. Adultii
sunt mai atenti la alegerea programelor TV si a filmelor. Membrii bisericii încep
sa vada distrugerile provocate de bârfele, atitudinile anti-rasiale si criticile lor.
Sunt de acord ca suna cam demodat, însa eu nu ma raliez obiceiului
modern de a „pretinde" binecuvântarea lui Dumnezeu, indiferent de cum ti-e
viata. Ce ne spune Biblia?
Ori de câte ori oamenii înseteaza dupa adevarata cunoastere a Domnului, Duhul
Sfânt le vai pune în inima o lopata si o matura.
Pacatul îl întristeaza pe Duhul Sfânt si înabusa puterea Lui printre
noi. Fara binecuvântarea Lui noi pierdem ceea ce are Dumnezeu pentru noi si
ceea ce vrea El ca noi sa fim, indiferent de eticheta religioasa pe care am purta-o.
Într-o duminica, acum douazeci de ani, în zilele când ne întâlneam în cladirea
YWCA am spus ceva inedit în timp ce primeam noi membri în biserica alaturi
de care am ramas de atunci. Candidatii stateau pe un rând în fata mea si pe când
le vorbeam Duhul Sfânt ma îndemna sa adaug: „Si acum, ca pastor al acestei
biserici, va dau o însarcinare. Ori de câte ori veti auzi vreun membru criticând
sau spunând vorbe nu tocmai frumoase despre vreun altul — fie ca sunt eu, un
alt pastor, un usier, un corist sau oricine altcineva — aveti autoritatea sa-1
întrerupeti si sa-i spuneti: 'Scuza-ma— cine te-a jignit? Cine te-a ignorat? Cine
te-a desconsiderat? A fost cumva pastorul Cymbala? Daca da, sa mergem chiar
acum în birou lui. El va îngenunchea, îsi va cere iertare si apoi ne vom ruga
împreuna ca Dumnezeu sa poata reinstaura pacea în acest trup. însa nu te vom
lasa sa-i critici pe aceia care nu sunt de fata sa se apere
Va rog sa întelegeti ca eu consider aceasta problema foarte serioasa.
Vreau sa ma ajutati sa o rezolv cât mai repede. Si între timp, sa stiti un lucru,
daca voi veti fi vreodata cei care aruncati acele vorbe usoare, veti avea de a face
cu noi." ' .
De atunci si pâna în ziua de azi, de fiecare data când primesc noi
membri le spun acelasi lucru. Pentru ca stiu ce distruge bisericile cel mai usor.
Nu cocaina. Nu; opresiunea politica. Nici chiar lipsa de fonduri. Bârfa si
calomnia îl întriseaza pe Duhul Sfânt.
Oamenii dau din cap în semn de întelegere si ca . rezultat, zvonurile
si cancanurile sunt tinute la nivelul minim. Desigur ca au fost câteva persoane cu
care ne-am confruntat de-a lungul timpului, însa preocuparea generala de a trai
cu o inima curata si o vorbire curata înaintea Domnului previne ivirea multor
probleme.
Perioada de început a lui Asa a debutat cu o actiune de curatare a
casei la nivel national. Ca raspuns, binecuvântarea lui Dumnezeu s-a revarsat
asupra împaratului si poporului sau.

O MARE PROVOCARE
Din nefericire, a-L cauta pe Domnul din toata inima nu ne scuteste
de atacurile din afara. Dupa zece ani de pace, coltul de lume al lui Asa a fost
invadat de o uriasa armata etiopeana, aparent fara nici un motiv. Evlavia nu i-a
garantat lui Asa un drum neted pentru tot restul vietii sale.
Într-un astfel de moment, cautatorii de Dumnezeu au deja pregatit un
rezervor de credinta proaspata pentru a face fata noilor probleme. Ei stiu exact
ce sa faca:
„Asa a chemat pe Domnul, Dumnezeul lui, si a zis: 'Doamne, numai
Tu poti veni în ajutor celui slab ca si celui tare; vino în ajutorul nostru! Caci pe
Tine ne sprijinim, si în Numele. Tau am venit împotriva acestei multimi.
Doamne, Tu,esti Dumnezeul nostru: sa nu iasa. biruitor omul împotriva Ta!” (2
Cronici 14:11),
Credinta lui Asa nu era un fel de prajitura instant luata direct de pe
rafturile camarii. El împreuna cu poporul chemasera Numele Domnului timp de
un deceniu, Prin urmare, nu a existat panica. Au strigat catre Domnul sa le vina
în ajutor si El le-a venit. Etiopienii au fost nimiciti cu desavârsire în ciuda,
numarului lor impresionant de mare, „caci groaza Domnului cazuse peste ei"
(v.14). ,;
Acesta este un exemplu clasic al unui principiu cardinal al lui
Dumnezeu în raport cu omenirea. Evrei 11:6 îl exprima cel mai bine: „Caci cine
se apropie de Dumnezeu, trebuie sa creada ca El este, si ca rasplateste pe cei ce-
L cauta" (sublinierea autorului). Nu pot sa accentuez atât cât as vrea acest adevar:
Dumnezeu ne va binecuvânta atunci când îl cautam. Însa când încetam a-L mai
cauta... totul se anuleaza, indiferent de rangul pe care l-am avea. Nu conteaza cât
talent avem, câte diplome atârna pe peretii nostri, ce ne-a fost profetit cândva.
Nu conteaza absolut nimic.
În drumul lor spre casa, de pe câmpul de lupta, Asa si armata lui au
fost opriti de un profet, care, prin cuvintele lui, a întarit ceea ce tocmai se
întâmplase:
„Ascultati-ma... Domnul este cu voi când sunteti cu El; daca-L veti
cauta îl veti gasi; iar daca-L parasiti, si El va va parasi" (2 Cronici 15:2).
Niciodata n-ar putea fi exprimata mai limpede aceasta relatie dintre cauza si
efect.
Cu cât îl cautam mai mult pe Dumnezeu, cu atât mai mult vedem
nevoia de a-L cauta. Asa, entuziasmat de aceasta experienta, a început sa
priveasca în jurul lui si a descoperit lucruri pe care înainte nici nu le bagase de
seama. Altarul din Templul lui Dumnezeu era darâmat; el a dat imediat ordin sa
fie reparat. A convocat o adunare a poporului si a încheiat un nou legainânt cu
Dumnezeu.
Mai târziu, a fost socat sa afle ca propria lui mama, Maaca, „facuse
idol Astarteei" (2 Cronici 15:16). Asa a darâmat idolul si a destituit-o din functia
de împarateasa. Vi-1 puteti imagina pe Asa împotrivindu-i-se propriei lui mame?
Poporul nu mai putea decât sa-si sopteasca unul altuia: „Acest împarat vrea cu
adevarat sa se faca placut lui Dumnezeu."
Imaginati-va curentul social caruia trebuia sa i se împotriveasca.
Imaginati-va toate legaturile afective pe care trebuia sa le rupa, întreaga sa
perceptie despre legaturile de familie s-a întors împotriva voii lui Dumnezeu.
însa Asa era ferm hotarât sa fie mai mult decât „fiul lui Maaca"
Am întâlnit multi oameni dintre cei care merg la biserica pentru care
presiunea familiei e o provocare prea mare. Altii sunt prinsi de sentimentul
apartenentei la o anumita clasa sociala sau de faptul ca sunt albi sau negri.;
Dumnezeu nu m-a chemat sa fiu un crestin alb, din clasa mijlocie. El m-a
chemat sa fiu crestin, si atât, si ceea ce-mi cere El trebuie sa depaseasca oricare
alta afinitate as avea.
Chiar si a fi american nu e la aceeasi magnitudine cu a fi cautator de
Dumnezeu. Pastrarea culturii ameri cane nu trebuie sa intre în concurenta cu
înaintarea împaratiei lui Dumnezeu. Primul loc îl ocupa ceea ce Dumnezeu
aproba. Lucrurile care îl întristeaza trebuie lasate deoparte.
În relatia cu Dumnezeu nu exista stationare, ci numai apropiere sau
îndepartare de El.
Asa a înteles cine este Cel care merita cea mai mare loialitate. Nu
mama lui, nici cultura, nici traditia, nici ori care alt lucru. Dumnezeu si numai
Dumnezeu o merita. Ce minunat exemplu de slujire cu o inima neîmpartita.

GAFA
Cât de mult mi-as fi dorit ca povestea lui Asa sa se fi încheiat aici.
Dar ea nu s-a încheiat.
Au trecut douazeci si cinci de ani. Undeva, de-a lungul timpului — asa cum se
întâmpla cu multe biserici, pastori, dirijori si denominatiuni întregi — Asa n-a
mai simtit nevoia sa-L caute pe Domnul. Nu cunoastem motivul. Nu stim daca
grijile vietii l-au slabit din punct de vedere spiritual. Sau poate ca el s-a gândit ca
a atins culmea spiritualitatii si de acum se putea odihni. Biblia ne învata ca în
relatie cu Dumnezeu nu exista stationare, ci numai apropiere sau îndepartare de
El.
Într-o zi lui Asa i s-a dat de veste ca o mica armata a vecinului lui
din nord începuse sa construiasca întariri în jurul teritoriului lor (vezi 2 Cronici
16). Adversarul nu era nici pe departe atât de numeros cât hoarda etiopeana de
acum un sfert de secol. Si totusi, ce a facut Asa? Cum a reactionat?
„Asa a scos argint si aur din visteriile Casei Domnului; si ale casei
împaratului, si a trimis soli la Ben-Hadad, împaratul Siriei, care locuia la
Damasc. Si a pus. sa-i spuna: 'Sa fie un legamânt între mine si tine, cum a fost
unul între tatal meu si tatal tau'" (v. 2-3).
Faptul e cât nu se poate mai ciudat. Iata-1 pe omul care îsi cladise
întregul lui succes în viata pe cautarea de Dumnezeu, deschizând acum visteriile
Domnului pentru o mituire mârsava!
Si împaratul Siriei era dornic sa se lase cumparat. El si-a trimis
armata pentru a face presiuni asupra vrajmasilor lui Asa care au renuntat imediat
la a mai ataca Ierusalimul. Pe deasupra Asa s-a mai si ales cu câteva materiale
de constructie abandonate de ei.
Cu alte cuvinte, planul „a functionat". Asa s-a simtit probabil foarte
mândru de sine. Mi-am folosit creierul si am gasit singur solutia. Sunt destept,
ce mai!
Poporul a ajuns la concluzia ca avea un lider foarte dibaci. Multe
biserici astazi cred ca daca ceva „merge" atunci acel lucru este bun. Daca
folosirea anumitei strategii umple bancile si ajuta la achitarea cheltuielilor,
atunci înseamna ca ea e binecuvântata de Dumnezeu. Rezultatele vizibile sunt
dovada ca acea strategie e de provenienta cereasca. O astfel de gândire sufera o
zdruncinare puternica atunci când stam înaintea Domnului.
În timp ce demnitarii de la curtea lui Asa se felicitau unii pe altii pentru
operatiunea care tocmai se încheiase cu succes, la curte îsi face aparitia un alt
profet, numit Hanani. Abia a început el sa vorbesca si zâmbetul a înghetat pe
toate fetele.
„Pentru ca te-ai sprijinit pe împaratul Siriei si nu te-ai sprijinit pe
Domnul, Dumnezeul tau, de aceea a scapat oastea împaratului Siriei din mâinile
tale" (v. 7). Cu alte cuvinte, Asa nu se va mai putea împotrivi niciodata Siriei;
era constrâns sa coopereze cu aceasta împaratie pagâna.”
Mesagerul lui Dumnazeu continua: >>
„Etiopienii si Libienii nu alcatuiau oare o oaste mare, cu o multime
de cara,si calareti? Si totusi Domnul i-a dat în mâinile tale, pentru ca te
sprijinisesi pe El. Caci Domnul îsi întinde privirile peste tot pamântul, ca sa spri-
jineasca pe aceia a caror inima este întreaga a Lui. Ai lucrat ca un nebun în
privinta aceasta, caci de acum vei avea razboaie" (v. 8-9, sublinierea autorului).
Ochii Domnului privesc si astazi de-a lungul tarii, de-a lungul
pamântului, cautând pe cineva — oricine — care sa-L caute cu pasiune, care sa
fie hotarât ca orice actiune si orice gând al lui sa placa Domnului. Dumnezeu va
lucra cu putere pentru o astfel de persoana sau grup.
Zilele trec pe rând si Dumnezeu continua sa se uite si sa se uite... Nu
vrea nimeni sa-I ceara binecuvântarea? Peste cine ar putea sa toarne din harul
Sau? E cineva interesat?
Cu cât noi II cautam mai putin pe Dumnezeu, cu atât mai mult
trebuie sa vina El sa ne caute. De ce sa nu alergam în directia Sa? în mijlocul
multimii din Templu, Isus a strigat: „Daca înseteaza cineva, sa vina la Mine, si
sa bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apa vie, cum zice
Scriptura" (Ioan 7:37-38).
Când ne conectam la sursa harului viu al lui Dumnezeu, au loc tot
felul de lucruri minunate. Puterea Lui ne da energia necesara sa înfruntam orice
armata, mare sau mica si sa câstigam victorii în Numele Lui. Noi îl chemam si
El ne trimite sa înfaptuim ceea ce niciodata nu am fi putut face singuri, cu toti
banii, educatia sau victoriile noastre anterioare.

TARI PÂNA LA SFÂRSIT


As vrea sa va pot spune ca Asa a cazut în genunchi si I-a cerut lui
Dumnezeu sa-1 ierte pentru ca s-a ratacit, pentru ca a ales propria lui solutie
politica în loc sa apeleze la El. As vrea sa va pot spune ca inima lui Asa s-a
umplut de cainta întorcându-se la credinta aprinsa din zilele tineretii sale.
Dar nu a fost asa. Din contra:
„Asa s-a mâniat pe vazator, si l-a pus la închisoare, pentru ca era
înfuriat împotriva lui. Tot în acelasi timp, Asa a apasat si pe unii din popor" (2
Cronici 16:10).
Tânarul împarat care condusese cândva o natiune întreaga în
cautarea lui Dumnezeu a devenit acum un tiran cu inima rece. Istoria lui Asa
este isoria oamenilor care înceteaza sa-L mai caute pe Dumnezeu devenind aspri
si aroganti. Li se pare ca stiu totul, iar o mustrare nu face decât sa-i irite.
Comparati-1 pe Asa cu stra-strabunicul lui, David, care facuse si el
greseli de-a lungul vietii. De fapt, gafele lui David au fost chiar mai mari: o
noapte petrecuta cu o femeie maritata, urmata de uciderea sotului ei, mai târziu o
numaratoare neînteleapta. însa atunci când a fost mustrat de profeti într-un caz
de Natan si de Gad în celalalt — David s-a smerit. „Am savârsit un mare pacat,
facând lucrul acesta", marturiseste el (2 Samuel 24:10). Psalmul 51 este o
descarcare elocventa si emotionanta a vinei lui înaintea Domnului. Nici nu e de
mirare ca a fost numit „un om dupa inima lui Dumnezeu".
Si cei a caror inima îl cauta pe Dumnezeu fac greseli. însa reactia lor
la mustrare si corectie arata adevarata stare a inimii. Ea determina modul în
care Dumnezeu îi va folosi mai târziu.
Daca Asa, asemenea lui David, s-ar fi smerit înaintea lui Dumnezeu,
cine stie cum s-ar fi încheiat viata lui. Dar el nu s-a smerit si ultima imagine a
vietii lui e jalnica. Spre batrânete, Asa s-a îmbolnavit probabil de guta, având
dureri mari. „Chiar în timplul boalei lui n-a cautat pe Domnul, ci a întrebat pe
doftori. Asa a adormit cu parintii sai si a murit în al patruzeci si unu-lea an al
domniei lui" (2 Cronici 16:12-1.3).
Crestinismul, adoima lui Asa, sufera de o grava boala astazi.
Semnele noastre vitale nu mai functioneaza. Avem de facut o alegere. Ori
alegem împietrirea si ne justificam alunecarea noastra prin fraze de genul: „Nu-
mi spune tu mie ca viata mea spirituala trebuie îndreptata. Ma descurc bine; totul
'functioneaza', nu vezi? Lasa-ma în pace." Ori admitem ca am gresit, asa cum a
facut David.
Totul devine posibil când ne apropiem de Dumnezeu cu o inima
zdrobita. Trebuie sa ne smerim; sa înlaturam darâmaturile din vietile noastre, sa
continuam sa ne bazam pe El si nu pe cunostintele noastre. Viitorul tau si al meu
va fi determinat de un singur lucru: de cautarea Domnului. Binecuvântarile pe
care le primim si pe care le transferam apoi celorlalti depind de acest adevar:
„[El] rasplateste pe cei ce-L cauta" (Evrei 11:6).

In cautarea eroilor obisnuiti


Va veni o zi când credinta va fi înlocuita de vedere si abia atunci —
si numai atunci — cautarea noastra va lua sfârsit. Vom fi atunci în cer, stând fata
în fata cu Cel în care am crezut si pe care L-am urmat atâta timp. El însusi va
reprezenta cerul — nu strazile de aur sau zidurile de iaspis, ci Dumnezeu în
toata splendoarea Sa. Îl vom cunoaste asa cum ne-a cunoscut si El de la început.
Ce încântare va fi sa-i întâlnesti pe toti acei eroi ai credintei, barbati
si femei, care umplu paginile Bibliei. Abia astept sa-1 salut pe apostolul Pavel,
care a scris atâtea carti ale Noului Testament si a carui viata a inspirat atâtia
crestini. Tânjesc sa discut cu Moise, care a scos poporul Israel din Egipt si care a
facut mari ispravi pentru Dumnezeu. Ma voi îndrepta apoi spre Avraam, Debora,
Iosua, Rut, David, Helet, Sibecai, Ahiam, Hetro, Zabad... Spre cine? Nu cumva
ai încurcat sirul? îmi spui ca nu cunosti ultimele nume? .
Ele sunt toate amintite cu grija în 1 Cronici 11, un grup uluitor de
razboinici cunoscuti ca „vitejii lui David". Dumnezeu Duhul Sfânt i-a considerat
destul de impresionanti încât sa-i însiruie pe toti, pentru ca „erau în slujba lui Da
vid si l-au ajutat împreuna cu tot Israelul sa-si întareasca stapânirea, ca sa-1 puna
împarat, dupa cuvântul Domnului cu privire la Israel" (v. 10).
Astfel de oameni sunt modelele noastre pentru vremurile de acum —
chiar daca abia putem sa le pronuntam numele. Unele nume admit ca suna poate
ciudat: „Elhanan, fiul lui Dodo" (v. 26). De asemeni, numele tatalui nu înseamna
acelasi lucru în alte limbi ca în limba ebraica! Tinerii parinti din aceste zile au
îndragit unele nume din Vechiul Testament precum Set sau Caleb si le-au pus
copiilor lor, însa ma îndoiesc ca nume precum Itai, Hefer, Mibhar, Uza... vor
mai fi vreodata folosite.
Cu toate acestea, ei sunt barbatii care si-au folosit puterea si curajul
la îndeplinirea promisiunii lui Dumnezeu. Pentru ei nu a fost îndeajuns faptul ca
profetul Samuel îl unsese pe David ca „împarat în devenire", atunci când acesta
era doar un copil. Batrânii lui Israel s-au adunat la Hebron pentru a-1 declara pe
David noul monarh. Însa în sate si în special în localitatile de granita, nu toti
erau convinsi. Situatia era înca neclara. Domnia împaratului ales de Dumnezeu
trebuia întarita. Vrajmasii locuiau înca în tara promisa de Dumnezeu poporului
Sau.
Acesti eroi nu au stat în bancile lor, asa cum fac multi astazi, -
spunând: „Daca Dumnezeu a promis, sunt sigur ca El îsi va duce la îndeplinire
cuvântul." Ei au pasit înainte si au facut ca promisiunea sa devina realitate. Ei au
înteles ca lucrarea lui Dumnezeu în aceasta lume e de obicei un proiect comun;
El lucreaza cu noi atâta timp cât noi ne punem la dispozitie.
Acesti barbati si-au riscat vietile, si-au parasit familiile si s-au
îndreptat spre teritorii periculoase. Biblia foloseste un cuvânt special, „ispravi"
(v. 19, 22, 24), pentru a descrie ceea ce au facut ei.
Evanghelia lui Isus Hristos va fi plantata în mod similar în orasele,
teritoriile sau natiunile ostile de femei si barbati curajosi care vor îndrazni sa
riste. Bisericile apatice vor fi trezite la viata numai de oameni cu o spiritualitate
profunda care refuza sa accepte o anumita stare de lucruri. Copiii ratacitori si
casniciile distruse vor fi atinse de mâna lui Dumnezeu numai daca cineva sta la
spartura si lupta cu vitejie, întarit de Duhul Sfânt.
Printre acei razboinici viteji pe care am avut privilegiul sa-i cunosc o
numar si pe Delores Bonner, o femeie de origine afro-americana, care locuieste
singura în Bedford-Stuyvesant, unul din cele mai dure cartiere ale Brooklyn-ului.
Delores era tehnician medical la Spitatul Maimonides, de mai bine de treizeci de
ani. Eu si Carol am întâlnit-o într-un an, de Craciun, pe când îm parteam cadouri
unor copii saraci din adunarea noastra.
În acea zi Delores avea apartamentul plin, însa nu cu copiii ei. îi
adusese dintr-un camin din apropiere pentru a se întâlni cu noi. Mama lor era
prea preocupata de propriile ei probleme pentru a fi prezenta chiar si la o astfel
de ocazie.
„Cum i-ai întâlnit pe acesti copii?" am întrebat-o.
Ea a murmurat ceva cu modestie si a evitat sa-mi dea vreun raspuns.
De la altii am aflat ca imediat dupa convertirea ei, în 1982, ea a simtit chemarea
de a se ocupa de copiii strazii si de cei proveniti din familii toxicomane.
Dumnezeu i-a sensibilizat inima si Delores a început sa-i aduca pe acei copii la
scoala duminicala. La început îi înghesuia în taxiuri; mai târziu, cineva care
auzise ce facea ea i-a cumparat o masina. Astazi ea are un microbuz pe care îl
foloseste la transportarea mai multor copii si adolescenti acolo unde se vesteste
Evanghelia.
Aceasta e numai o parte din povestea lui Delores. Duminica, între
adunari, ea supravegheaza echipa care pregateste sanctuarul pentru urmatorul
serviciu. Sâmbata ea însoteste echipele de evanghelizare, împartasind oamenilor
dragostea lui Dumnezeu. In timpul saptamânii o gasesc pe genunchi alaturi de
grupul de rugaciune, mijlocind pentru nevoile oamenilor. A facut acelasi lucru
în calatoria spre Peru, unde s-a alaturat celor care se rugau pentru timpul când
voi predica.
Când am desemnat-o ca „Femeia anului" la Brooklyn Tabernacle ea
s-a simtit stinghera si nu a spus mare lucru. însa întreaga biserica stia ca printre
noi traieste o femeie puternica a lui Dumnezeu a carei faima transcende sistemul
de valori iluzoriu al lumii.
Delores este o femeie calma si hotarâta, genul de om aratat în 1
Cronici 12:18, unde se spune: „Amasai, unul din capitanii de seama, a fost
apucat de Duhul, si a zis: 'Suntem cu tine, Davide, si cu tine, fiul lui Isai! Pace,
pace tie, si pace celor ce te ajuta. Caci Dumnezeul tau ti-a ajutat'" (sublinierea
autorului). Cât de clar este evocata îmbinarea dintre efortul divin si cel uman.
E ciudat ca doi dintre oamenii de pe lista lui David nici macar nu
erau evrei. Lor nu li s-ar fi permis nicio data sa se închine în cortul cel sfânt.
Telec, Amonitul (1 Cronici 11:39) si Itma, Moabitul (v. 46) erau, fara nici o
îndoiala de nationalitati „necorespunzatoare". Popoarele lor i- au hartuit mereu
pe israeliti si i-au târât spre idolatrie. Cu toate acestea Telec si Itma au ajuns sa
fie onorati pentru ca au luptat si si-au riscat viata pentru împaratul ales de
Dumnezeu.
Toti acesti oameni au fost oameni obisnuiti, care au facut lucruri
neobisnuite pentru Dumnezeu. În acest sens ei ne amintesc de acei oameni
„necarturari si de rând" din Faptele Apostolilor 4:13, despre care am vorbit deja.
Cei treizeci de razboinici viteji ai lui David nu erau de vita nobila. Ei nu
terminasera cine stie ce scoala renumita, ci erau oameni de rând din localitati
neînsemnate — Anatot, Tecoa, Ghibea — care si-au pus de gând sa faca mari
ispravi pentru unsul lui Dumnezeu.
Noi nu avem nevoie de crestini plini de ipocrizie si de sine, care sunt
mai preocupati de problemele de umanism secular ale lumii, de New Age sau de
alte lucruri decât de Dumnezeu. Ci avem nevoie disperata de barbati si femei
care sa faca un pas înainte pentru a se opune alunecarilor spre faradelege, a salva
bisericile lipsite de rugaciune sau familiile de la distrugere si a mentine zelul în
evanghelizare• Poate ca nu toti au urmat vreun seminar, însa au fost scolati si
antrenati de Dumnezeu pentru lupta corp la corp de pe tarâmul spiritual.

MOMENTUL ADEVARULUI
Prima persoana de pe lista lui David, Iasobeam, „si-a învârtit sulita
peste trei sute de oameni, pe care i-a omorât dintr-odata" (1 Cronici 54:11), Pare
imposibil- în nici un caz nu putea el ajunge la numarul acesta impresionant de
victime fara prezenta si puterea lui Dumnezeu. Numai vijtejia omeneasca nu. e
deajuns când sansele sunt de 300 la 1.
Nici eu nici tu nu vom ajunge sa ne cunoastem, potentialul spiritual
pâna când nu vom face un pas înainte si vom lupta în prima linie. Nu vom vedea
niciodata ce putere si ce ungere sunt posibile pâna când nu ne alipim de
împaratul nostru si nu pornim la lupta în Numele Lui pentru întarirea împaratiei.
Nu vom declansa niciodata puterea Dumnezeu stând comod la adapostul
discutiilor teologice dintre noi sau vaitându-ne unul altuia de starea în care a
ajuns societatea umana, El ne întâlneste acolo, pe câmpul de lupta. El ne
întareste atunci când avem de înfruntat un vrajmas.
În versetele 12-14 îl întâlnim pe Eleazar, cel care 1-a însotit pe Da
vid într-o împortanta ofensiva împotriva filistenilor. Ne dam seama de cât de
formidabil era vrajmasul din ceea ce ne spune Biblia: „Acolo era o bucata de
pamânt plina cu orz: si poporul fugea dinaintea Filistenilor." Nu era doar o
simpla ambuscada, ci o lupta istovitoare împotriva unui adversar superior. Multi
dintre soldatii israeliti, vazând hoarda, au luat-o la fuga sa-si scape viata.
Însa nu si Eleazar. El împreuna cu David „s-au asezat în mijlocul
ogorului, l-au pazit, si i-au batut pe Filisteni. Si Domnul a dat o mare izbavire/'
înca o data vedem combinatia dintre efortul uman si ajutorul divin. Dumnezeu
nu a actionat de unul singur. El nu a dezlantuit fulgerele din cer pentru a-i nimici
pe Filisteni. Ci în acea zi si-a îndreptat privirile pe câmpul de lupta pentru a
vedea cine a ramas acolo pentru a primi ajutorul Lui supranatural. Acestia doi —
David si Eleazar — au ramas tari chiar daca ceilalti au fugit de frica.
Relatarea din 2 Samuel 23:19 aduce chiar si mai multa lumina asupra
lui Eleazar. „El s-a sculat, si a lovit pe Filisteni pâna ce i-a obosit mâna si a
ramas lipita de sabie". îsi mânuise arma cu atâta hotarâre si energie încât
muschii bratului i-au paralizat; nu-si mai putea desclesta mâna de pe sabie.
Vorbiti despre acest razboinic puternic pentru Dumnezeu!
Situatia lumii de astazi cere o astfel de credinta hotarâta si disperata
care sa apuce sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu si sa nu-i mai dea
drumul pâna când nu obtine victoria.
Gândurile ma poarta catre un om, ca si Eleazar, partenerul putin
cunoscut si rar vazut al marelui evanghelist Charles Finney din timpul celei de-a
doua mari treziri. Numele lui era Daniel Nash, un pastor neînsemnat din statul
New York. Pe la 48 de ani el s-a hotarât sa se consacre în totalitate rugaciunii
pentru evanghelizarile lui Finney.
„Parintele Nash" asa cum îl numeau unii, îsi facea nestiut aparitia în
orasul în care urma sa predice Finney cu trei sau patru saptamâni înainte de
sosirea acestuia, închiria o camera, cauta doi sau trei crestini cu acelasi gând si
împreuna staruiau înaintea lui Dumnezeu. Locul cel mai bun pe care 1-a putut
gasi într-unul din orase a fost o pivnita umeda si întunecoasa si ea a devenit
centrul de unde se înaltau rugaciunile lui.
într-un alt loc Finney relateaza:

Când am ajuns în oras pentru a începe evanghelizarea, m-a


contactat o doamna, proprietara unui han. „Frate Finney, îl cunoasteti pe
Parintele Nash?" m-a întrebat ea. „El, împreuna cu alti barbati stau la hanul
meu de trei zile, însa nici unul nu a pus mâncare în gura. Am deschis usa si
m-am uitat pe furis la ei pentru ca îi auzeam gemând. I-am vazut întinsi cu
fata la pamânt, pozitie în care au stat în toate aceste trei zile. Stateau
prosternuti pe podea si gemeau. M-am gândit ca li s-a întâmplat ceva
îngrozitor. îmi era frica sa intru si nu stiam ce altceva sa fac. Sunteti bun sa
veniti sa vedeti ce se întâmpla cu ei?"
',Nu, nu este necesar", am raspuns eu. „Ei simt acum durerile
nasterii prin rugaciune."1

Nash nu obisnuia sa participe la aceste evanghelizari publice. El


continua sa se roage în mod ascuns ca Duhul Sfânt sa înmoaie inima multimii.
Daca aparea împotrivire — asa cum se întâmpla adesea în acele zile zbuciumate
ale anilor 1820 — Finney îi spunea Parintelui Nash si acesta o purta în
rugaciune.
La una din evanghelizari un grup de tineri au anuntat deschis ca au
de gând sa boicoteze întâlnirile. Dupa ce s-a rugat, Nash a iesit sa-i înfrunte:
„Luati aminte la ce va spun, baieti! Dumnezeu va va rupe rândurile în mai putin
de o saptamâna, fie prin convertirea unora din voi, fie prin trimiterea în iad a
altora. Acest lucru se va întâmpla la fel de sigur pe cât sunt de sigur ca Domnul
este Dumnezeul meu!"
Finney recunoaste ca în acel moment s-a gândit ca prietenul lui
împinsese lucrurile putin cam departe. Insa martea urmatoare s-au pomenit pe
neasteptate cu liderul grupului. El a cazut înaintea lui Finney, si-a marturisit
atitudinea pacatoasa si s-a predat lui Hristos.
„Ce trebuie sa fac, domnule Finney?" a întrebat el. Evanghelistul l-a
trimis sa spuna si tovarasilor lui cum i-a fost schimbata viata înainte de finalul
saptamânii „aproape toti, daca nu chiar toti tinerii din acel grup credeau în
Hristos", a raportat Finney.2
În 1826 o banda dintr-un oras a ars portretele celor doi: Finney si
Nash. Acesti necredinciosi si-au dat seama ca atât unul cât si celalalt erau o
amenintare la adresa nelegiuirilor lor.
Cu putin înainte de moarte, în iarna anului 1831, Nash a scris într-o
scrisoare:

Acum sunt convins ca este datoria si privilegiul meu, precum si


datoria oricarui crestin, sa se roage pentru tot atât de mult Duh Sfânt cât a
fost revarsat în ziua de Rusalii, daca nu chiar pentru mai mult... Trupul îmi
este chinuit de dureri, însa sunt fericit în Dumnezeul meu... Abia acum încep
sa înteleg ce a vrut sa spuna Isus prin cuvintele: „Si tot ce veti cere, cu
credinta prin rugaciune, veti primi."3

La patru luni dupa moartea lui Nash, Finney s-a retras din toate
turneele si a devenit pastor într-o biserica din orasul New York. Partenerul sau,
care sfarâma portile iadului, nu mai era. Daca vrei sa vezi mormântul Parintelui
Nash trebuie sa conduci pâna în nordul statului New York, aproape de granita cu
Canada. Acolo, într-un cimitir în paragina, lânga o alee nepietruita, vei
descoperi o piatra de mormânt pe care scrie doar atât:
DANIEL NASH Lucrator împreuna cu Finney
Un urias al rugaciunii Nov. 17, 1775-Dec. 20, 1831

Daniel Nash a fost un nimeni pentru elita timpului sau. Ei nu l- ar fi


considerat pe acest domn umil demn nici macar de comentariile lor, pentru ca el
traia într-un alt plan al vietii. Însa puteti fi siguri ca el era mult prea bine
cunoscut atât în cer cât si în iad.
Biblia ne spune despre un alt Daniel, a carui dedicare a facut o
impresie puternica în curtile lui Dumnezeu. „Si iata ca o mâna m-a atins, si
m-a asezat tremurând pe genunchii si mâinile mele. Apoi mi-a zis: 'Daniele, om
preaiubit si scump'..." (Daniel 10:10), (sublinierea autorului). Imagineaza-ti cum
e ca însasi cerul sa-ti faca o astfel de declaratie!
Asa sunt toti uriasii lui Dumnezeu, barbati sau femei. Ei sunt faimosi
în cer, câstiga coroane în fata carora toata bogatia lumii pare o beteala ieftina. Pe
pamânt sunt poate marturie, sau învata pe altii, conduc sau se roaga în
obscuritate, însa în cer ei sunt subiecte de discutie.
În orice secol, pe orice continent, astfel de razboinici au fost cei care
au dus împaratia lui Dumnezeu mai departe. Ei lasa deoparte distractiile vietii
pentru a face ispravi mari în domeniul spiritual. Ca devin sau nu faimosi pe
pamânt nu are nici o importanta. Ei oricum sunt eroi si eroine.

CINE, NOI?
Lista vitejilor lui David din 1 Cronici 11:22 ni-l prezinta pe Benaia,
printre ale carui fapte de vitejie se numara înfrângerea celor mai buni doi barbati
ai Moab-ului. De asemenea, el a ucis un leu într-o groapa în care cazuse zapada.
Poate ca cea mai uimitoare fapta a lui a fost ofensiva împotriva unui egiptean,
destul de înalt cât sa ajunga mijlocas pentru Chicago Bulls. Acest urias de 2,30
m avea în mâna o sulita, ca sulul unui tesator, în timp ce Benaia nu avea decât
un toiag de lemn.
Chiar si asa... Benaia „a smuls sulita din mâna Egipteanului si 1-a
ucis cu ea. Iata ce a facut Benaia, fiul lui Iehoiada;... Era cel mai cu vaza din cei
treizeci" (v. 23-25).
In acele zile nu existau diplome de doctorat prin care o persoana sa-
si fi câstigat o pozitie. Cinstea nu apartinea neaparat persoanelor cu bani, pile
sau acces la massmedia, ci ea venea în urma faptelor de vitejie facute pentru
împarat.
Cine mai face astazi acele fapte de vitejie pentru Dumnezeu? în care
loc inamicul da înapoi? Aceasta este marea dorinta a tuturor oamenilor spirituali.
Pe ei nu-i poti încânta cu predici stilizate si tehnici de organizare ingenioase.
Unde sunt vitejii unsi de Dumnezeu pentru a aduce cu adevarat o schimbare?
Cred ca-1 cunosc cel putin pe unul din vitejii lui Dumnezeu. Rina
Gatdula, o filipineza, ne e ca si o sora mie si lui Carol. Dumnezeu ne-a trimis-o
înca din primele zile ale bisericii Brooklyn Tabernacle înzestrând-o cu un duh
deosebit, care s-a dovedit a fi o nepretuita binecuvântare. Când usierii nostri
erau intimidati de vreun betiv sau o persoana ostila care se ratacea pe la usa
cladirii noastre, Rina îl înfrunta direct cu un curaj dat de Duhul Sfânt.
Desi lipsita de darul vorbirii în public, ea s-a ocupat de rugaciune si
mijlocire, lucrare care ne-a purtat victoriosi prin multe batalii. Este nevoie de o
cladire mai mare, e nevoie ca un credincios cazut sa se reîntoarca la Domnul?
Rina va fi întocmai ca si Benaia. Ea nu-1 va lasa pe Dumnezeu pâna când
oamenii nu primesc ajutorul de care au nevoie. Ea stie cum sa-i aduca pe oameni
la rugaciune; multi au gasit eliberare în Hristos pentru ca Rina a stat împreuna
cu ei la tronul de har.
Tenacitatea ei este atât de unica în felul ei încât atunci când s-a mutat într-o alta
zona a tarii, bisericile de acolo aproape ca nu au stiut ce sa faca cu ea. Ele nu i-
au înteles darurile; au remarcat numai ca engleza ei era limitata si ca nu avea
cine stie ce aptitudini. Prin urmare, nu au fost deloc deschise lucrarii ei.
Astazi Rina viziteaza pe rând bisericile plantate de Brooklyn
Tabernacle, atât în tara cât si în afara ei, amintindu-le de faptele de vitejie pe
care le pot face prin Dumnezeu. Ea pare sa aprinda întotdeauna scânteia
rugaciunii. Fie ca e în Harlem, San Francisco, Lima sau Peru, Rina este un
exemplu viu de eroina a credintei.
Gânditi-va ce multe biserici evanghelice sunt în cele cincizeci de state ale
Americii — 200 000, daca nu chiar mai multe. Daca fiecare din aceste biserici ar
aduce, în medie, doi oameni la Hristos, într-o saptamâna — nu furând oile din
staulul altcuiva, ci câstigând noi credinciosi pentru împaratia lui Dumnezeu —
aceasta ar însemna o suta de credinciosi noi, botezati, în decurs de un an în
fiecare biserica, sau 20 000 000 în toata tara.
Populatia Statelor Unite este acum de aproximativ 270 000 000. Numai aducând
opt sau noua oameni la Hristos într-o luna, în fiecare biserica si America ar fi
schimbata drastic în decurs de doi sau trei ani. Cum ar putea o biserica ce
predica Evanghelia sa nu-si faca din aceasta un tel, în numele împaratului ei?
Planul Iui Dumnezeu pentru biserica locala s-a centrat mereu pe
evanghelizare. Cei adusi la Hristos se nasc astfel în chiar locul unde pot fi apoi
hraniti si disciplinati. Acest fapt duce la evitarea stagnarii pe care o vedem
adesea atunci când lucratori parabisericesti încearca sa faca o lucrare desemnata
în principal bisericii locale.
Preocuparea pentru evanghelizare ne va întoarce, în mod sigur, spre
rugaciunea serioasa si spre raspândirea Evangheliei simple a lui Hristos.
Dumnezeu ne va pregati asa cum numai El o poate face, pentru un razboi
spiritual victorios. Credinciosii implicati n-ar mai avea atât de mult timp sa se
uite la televizor, vor trebui sa renunte la multe alte activitati. Trairea conform
Bibliei, chemarea Domnului, rugaciunea si apoi abordarea celor nemântuiti ne
va consuma. Vom cere atunci ungerea lui Dumnezeu, indiferent de pretul pe
care trebuie sa-1 platim.
Bisericile din localitatile foarte mici s-ar putea sa aiba dificultati în a
aduce o suta de persoane la Hristos într-un an, însa ele vor fi compensate de
bisericile din marile orase unde nevoile si oportunitatile sunt atât de mari.
Daca biserica din America s-ar decide cu adevarat sa faca aceasta
„isprava" pentru Dumnezeu, adica sa aduca 20 000 000 de oameni la Hristos în
acest an, alte 20 000 000 anul viitor, în trei sau patru ani societatea ar fi de
nerecunoscut. Broadway si Hollywood ar fi nevoite sa remarce schimbarea din
preferintele publicu lui. Clinicile pentru avort se vor întreba unde au disparut
clientele lor. Abuzul de droguri nu ar mai fi o problema.
Unii ma vor acuza de idealism, dar nu cumva acest proiect ne-a fost
încredintat chiar de Isus înainte ca El sa se înalte la cer? „Duceti-va si faceti
ucenici din toate neamurile" a spus El, „botezându-i în Numele Tatalui, si al
Fiului si al Sfântului Duh. Si învatati-i sa pazeasca tot ce v-am poruncit" (Matei
28:19-20). Când îsi vor da seama liderii denominatiunilor, pastorii si membrii
bisericii ca noi toti vom raspunde în fata lui Hristos la Tronul de Judecata?
Impresia noastra de nepotrivire nu este o scuza dat fiind faptul ca El ne-a promis
ca va lucra împreuna cu noi daca ne punem inimile întru totul Ia extinderea
împaratiei Lui.

CURAJOSI PENTRU DUMNEZEU


Razboinicii viteji din 1 Cronici 11 l-au ajutat pe David sa cucereasca
si o noua capitala pentru împaratia sa, fapt relatat în versetele 4-9. Natiunea
moderna a lui Israel a celebrat recent, cu mare fast, împlinirea a trei mii de ani
de la nasterea Ierusalimului ca centru al culturii iudaice.
Pretul nu a fost usor. Iebusitii care locuiau în Ierusalim i-au spus
hotarât lui David: „Nu vei reusi. Aceasta cetate este puternica, întarita si tu nu
vei putea patrunde în ea." 2 Samuel 5:6 înregistreaza pâna si insulta lor: „Sa nu
intri aici, caci si orbii si ologii ti se vor împotrivi!"
La fel se întâmpla cu fiecare încercare a noastra de a face ceva
semnificativ pentru Dumnezeu. Nu e niciodata simplu. Când Dumnezeu ne
îndeamna sa punem bazele împaratiei Lui într-un loc nou, vrajmasul va fi acolo
sa ne batjocoreasca. Diavolul va încerca mereu sa ne convinga ca de data aceasta
ne-am avântat prea tare si vom fi curând umiliti.
Însa David si vitejii lui nu s-au descurajat. Nu puteau fi atât de usor
alungati. De fapt, David face aceasta oferta neobisnuita: „Cine va bate cel dintâi
pe Iebusiti va fi capetenie si domn" (1 Cronici 11:6). Aceasta însemna sa fii
primul care urca dealul împotriva soldatilor bine înarmati de pe zidurile groase,
care abia asteptau sa trimita o ploaie de sageti si pietre. Totusi, tânarul nepot al
lui David, Ioab, a întrezarit oportunitatea de a se face remarcat prin vitejie. El a
intrat primul în cetate, devenind astfel generalul armatei lui David.
Seamana acesta cu modul în care ne alegem liderii în biserica în ziua
de azi? Noi ne orientam dupa referinte, vechime, prezenta, educatie si înca o
lista lunga de alte criterii omenesti. Prin contrast, David a cautat curajul si
îndrazneala în realitatea luptei.
Daca suntem destul de curajosi sa înfruntam atacurile spirituale, sa
fim uriasi ai rugaciunii si ai credintei, nu exista limite pentru lucrarile pe care
Dumnezeu le poate face prin noi. Unii dintre noi vor deveni la fel de cunoscuti
ca regele David, Catherine Booth, Charles Finney; altii vor ramâne în
obscuritate, precum Eleazar, Daniel Nash, Rina Gatdula. Dar ce conteaza? Cel
mai important lucru e sa ducem puterea si lumina lui Dumnezeu într-o lume
întunecata, sa vedem comunitatile locale atinse de Dumnezeu prin bisericile care
s-au întors de la apatie, devenind centre ale divinei activitati a Duhului Sfânt.
Eroii din Istoria Bisericii, pe care îi veneram acum, nu s-au remarcat
prin istetimea lor; ei erau doar razboinicii lui Dumnezeu. Moody n-a fost
niciodata ordinat pentru lucrare. Finney n-a absolvit nici un seminar. Si cu toate
acestea, orase întregi au fost vizitate de Dumnezeu ca rezultat al muncii lor.

ACUM ESTE MOMENTUL


Ce ne împiedica de fapt sa devenim razboinici viteji pentru Domnul?
Qumnezeu nu s-a schimbat. El este si astazi mai presus de orice ocara pe care ar
arunca-o vrajmasul asupra noastra.
Nici o situatie personala sau din cadrul bisericii nu este imposibila
pentru puterea atotsuficienta a Duhului Sfânt. Dumnezeu nu va fi mai dornic sa
actioneze mâine decât este acum. El asteapta ca noi sa-i luam în serios
promisiunea si sa venim cu îndrazneala la tronul de har. El ne vrea chiar în
mijlocul luptei, stând în picioare împotriva vrajmasului, în Numele lui Hristos.
Abia atunci Dumnezeu ne va sprijini cu toate resursele cerului.
Tatal nostru, îti multumim pentru indurarea si mântuirea care ne-
ai dat-o prin lsus Hristos. larta-ne, Te rugam, pentru toate pacatele si lipsurile
noastre. Atrage-ne spre Tine si începe o noua lucrare a harului în fiecare din
noi.
Fa din noi oamenii pe care îi vrei. Umple bisericile nonstre cu foc
proaspat si vânt proaspat, Sfarma-ne mândria, înmoaie-ue inimile si umple-ne
cuDuhul Tau cel Sfânt.
O, Dumnezeule, fa toate aceste lucruri pentru ca Numele lui lsus
sa fie înaltat pe tot pamântul.
Amin.

CUVÂMT CATRE: PASTORI


Mi-a fost întotdeauna greu sa ma adresez pastorilor pentruca sunt pe
deplin constient de lipsa mea de pregatire clasica. Însa în scoala experientei
practice principalele adevaruri ale Bibliei au devenit evidente si pe acestea
încerc eu sa le transmit.
Urmatoarele cuvinte izvorasc din dorinta inimii mele ca toti sa
ducem la bun sfârsit chemarea lui Dumnezeu din inimile noastre.
1. Orice pastor adevarat este în lucrare astazi pentru ca, asa cum spune Efeseni
4:11, „El [Hristos] a dat pe unii... pastori si învatatori." Lucrarea nu e inventia
mea sau a ta, ci planul lui Dumnezeu întocmit înca de la întemeierea lumii. El
ne-a încredintat un privilegiu sacru si împreuna cu acesta vine si o imensa
responsabilitate pentru care vom da socoteala înaintea tronului de judecata al lui
Hristos.
Sa ne conducem bisericile din dorinta de a fi placuti divinitatii si nu
concentrându-ne atât de mult pe curentele moderne sau pe ceea ce este popular
printre colegii nostri. Va veni o zi când Hristos va testa calitatea lucrarii noastre.
Pe El nu-L vor interesa curentele lansate de altii în profesiunea de pastor. De
aceea noi toti trebuie sa ne smerim înaintea Lui, sa ne deschidem inimile si sa-L
lasam pe El sa decida ce trebuie sa facem pentru a ajunge la standardele Lui. 2.
2.Trebuie sa recunoastem deschis ca bisericile si lucrarile noastre au
nevoie sa fie saturate cu rugaciune pentru a deveni placute lui Dumnezeu. Nici o
revelatie noua, nici o tehnica de crestere a bisericii nu va schimba faptul ca
puterea spirituala va fi întotdeauna legata de comuniunea cu Dumnezeu. Daca eu
sau tu nu ne rugam, daca bisericile noastre nu aspira dupa prezenta lui
Dumnezeu, nu vom ajunge niciodata sa cunoastem întregul potential în El.
3. Multi dintre vizitatorii care au venit la întâlnirile noastre de
rugaciune de marti seara au vrut sa faca si ei ceva asemanator în bisericile lor.
Însa este foarte important sa discernem calauzirea lui Dumnezeu în stabilirea
corecta a temperaturii spirituale a bisericii si în trecerea la urmatorul pas.
In timp ce unii pastori au început întâlniri de rugaciune asemanatoare
cu ale noastre si au obtinut rezultate nemaipomenite, altii au ramas dezamagiti.
Când spiritul de rugaciune lipseste dintr-o biserica, o întâlnire din cursul
saptamânii, indiferent cât de biblica sau laudabila ar fi, se izbeste de un zid de
apatie si raceala.
Unor astfel de pastori le recomand, în schimb, sa-si ajusteze serviciul
de duminica. Timpul destinat predicii poate fi scurtat si la sfârsitul ei, cei care au
fost miscati de Cuvânt pot fi invitati în fata pentru rugaciune. Aduna-i pe cei
care lucreaza împreuna cu tine, pe liderii spirituali ai bisericii si roaga-te
împreuna cu ei. Ce este un „serviciu la altar"? O mini-întâlnire de rugaciune.
Dupa ce oamenii se simt mai liberi sa vina cu problemele lor înaintea
lui Dumnezeu, duhul de rugaciune va începe sa câstige teren. Apoi Dumnezeu
va va calau zi spre urmatorul pas. Trebuie sa ne amintim mereu ca rugaciunea
este un dar de la Duhul Sfânt pe care noi nu-l putem imita. Deci, lasati-I timp lui
Dumnezeu sa lucreze în inimile oamenilor. Dupa ce acestia experimenteaza
bucuria si puterea în prezenta Sa, Dumnezeu îi va pregati sa faca lucruri si mai
mari.
4. Sa nu acceptam niciodata ideea ca Dumnezeu nu poate face nimic
în cazul nostru... ca membrii nostri sunt prea bogati sau prea saraci... prea
urbanizati sau prea de la tara, prea traditionalisti sau prea non-conformisti. Nu
veti gasi niciodata pe paginile Scripturii acest mod de gândire. Indiferent de
originea etnica sau geografica a unei biserici, Dumnezeu poate face aceleasi
lucrari pe care le-a facut în Faptele Apostolilor, pentru ca El nu S-a schimbat.
Singura schimbare care poate apare e în noi si printre noi.
Sa ne îndreptam spre El si vom vedea lucrurile nemaipomenite pe
care le va face pentru lauda gloriei harului Sau.

NOTE
Capitolul 2 — Aprinderea focului
1. Tom Carter, compilare, Spurgeon ai His Best (Grand Rapids: Baker, 1988), p.
155: selectiuni din editia 1873 a cartii Metropolitan Tabemacle Pulpit, p. 218.
2. Andrew A. Bonar, Heavenly Springs (Carlisle, PA: Banner of Truth Trust,
1904), p. 15.
Capitolul 4 — Cea mai mate descoperire a tuturor timpurilor
1. Tom Carter, compilare, Spurgeon at His Best (Grand Rapids: Baker, 1988), p.
145: selectiuni din editia 1901 a cartii Metropolitan Tabemacle Pulpit, p. 247.
2. Copyright © 1989 Carol Joy MusicXASCAP (admin. ICG)\Word
Music\ASCAP. Toate drepturile rezervate. Folosit cu permisiune.
Capitolul 5 — Ziua în care Isus S-a mâniat
1. J. B. Phillips, The Young Church in Action (New York: Macmillan, 1955), p.
vii.
2. Ibid., p. viii.
3. Lyle Wesley Dorsett, E. M. Bounds, Man ofPrayer (Grand Rapids: Zondervan,
1991), p. 134.
Capitolul 6 — Un timp pentru trezire
1. Andrew A. Bonar, Heavenly Springs (Carlisle, PA: Banner of Truth Trust,
1904), p. 34.
Capitolul 7 — Mirajul noului
1. Citat în V. Raymond Edman, They Found the Secret (Grand Rapids:
Zondervan, 1984), p. 46.
Capitolul 8 — Mirajul statisticilor
1. Marc Spiegler, „Scouting for Souls", American Demogniphics (March 1996),
p. 42-49.
Capitolul 9 — Mirajul doctrinei fara putere
1. William Law, The Poiper of the Spirit (Fort Washington, PA: Christian
Literature Crusade, 1971), p, 19.
2. Ibid., p. 124.
3. E. M. Bounds, Power ful and Prayerful Pulpits (Grand Rapids: Baker, 1993),
p. 55.
4. J. Edwin Orr, America's Great Revival (Elizabeth-town, PA: McBeth Press,
1957), p. 11.
5. Citat de Wendy Murray Zoba, „Father, Son, and...", Christwnity Today (Iunie
17,1996), p. 21.
6. Law, The Power of the Spirit, p. 23.
Capitolul 11 — în cautarea eroilor obisnuiti
1. Citat de J. Paul Reno, Daniel Nash: Prevailing Prime of Prayer (Asheville,
NC: Revival Literature, 1989), p. 8.
2. Pentru mai multe informatii despre acest eveniment, vezi Garth M. Rossel and
Richard A. G. Dupuis, editori, TJw Memoirs of Cliarles G. Finney: The
Complete Restored Text (Grand Rapids: Zondervan, 1989), p. 119-120.
3. Reno, Daniel Nash, p. 160.