Dragomir Stancu-Studii Asupra Evangheliilor Vol. 5

Studii asupra Evangheliilor – Volumul V
DIN PARTEA PREŞEDINTELUI CULTULUI

Acest comentariu asupra celor patru Evanghelii şi Apocalipsei, care este
scris sub formă de studii şi cuprinde în total 12 volume este documentar şi
complex. El este util pentru toate categoriile de oameni: păstori şi colaboratori ai
acestora, credincioşi şi necredincioşi. Limbajul lui este simplu şi adecvat maselor
largi. Iar stilul lui este uşor de asimilat, cald şi atractiv.
Eu îl cunosc pe autor, nu numai pentru că am fost preşedinte al Cultului
Baptist, dar şi fiindcă suntem prieteni. Fratele Dragomir a fost pastor la Arad,
cartierul Gai. El a făcut naveta de la Deva la Arad, o distanţă de 150 km, timp de
13 ani. De mai multe ori am intervenit la autorităţi ca să-i acorde intrarea în oraş,
numai că orice încercare a fost zadarnică. Astfel, fratele Dragomir a trebuit să se
transfere la Aiud.
În ce priveşte lucrarea fratelui Dragomir, tot ce am putut să fac pentru ea
într-un regim ateist a fost să-i aprob xeroxarea primelor trei volume din
Evanghelii în 80 exemplare pentru uz intern, ca s-o putem avea pentru seminarişti
şi pastori.
Volumele acestea, scrise atât de meticulos şi documentat, arată cât de
asiduă şi îndelungată a fost munca autorului. Dar, mulţumim Domnului că a sosit
timpul ca fratele Dragomir să se bucure de rodul muncii lui şi, împreună cu el, toţi
aceia care vor citi această lucrare sau vor asculta predici rostite din ea.
Dacă comentariile asupra celor patru Evanghelii acoperă un mare gol în ce
priveşte cunoaşterea acestora, atunci cu atât mai mult comentariile asupra
Apocalipsei ne sunt mai necesare, fiindcă sunt foarte clare şi documentate. Ele
sunt în cea mai mare concordanţă cu învăţătura noastră. Eu le apreciez foarte mult
şi le recomand tuturor celor ce-L iubesc pe Domnul Isus şi vor să meargă pe urma
paşilor Lui şi-L aşteaptă să vină.
preşedinte între anii

1984 - 1988
Mihai Huşanu
1
Dragomir Stancu
Moto
Datoria unei biserici este să

cunoască cele patru Evanghelii, să li
se conformeze, pentru că numai prin
ele, ea reuşeşte să-L descopere pe
Cristos ca Domn şi Mântuitor, şi să
primească prin jertfa Lui viaţa şi
fericirea eternă.
Tot astfel şi datoria unei
naţiuni este să cunoască cele patru
Evanghelii, fiindcă Fiul lui
Dumnezeu ne-a oferit în trei ani de
slujire mai multă lumină decât a
reuşit omenirea s-o acumuleze în
milenii întregi de civilizaţie.
Dragomir Stancu
Sunt recunoscător următorilor fraţi pastori care m-au ajutat în această

lucrare grea prin încurajări şi prin faptul că mi-au împrumutat din comentariile lor
de care aveam nevoie, fie asupra Evangheliilor, fie asupra Apocalipsei: Fratelui
Truţa Ioan, pastorul Bisericii “Speranţa” din Arad; Cure Simion, care a plecat din
Arad în Statele Unite ale Americii; Drăgoi Cornel, tot din Arad şi care, de
asemenea, a plecat în SUA; Mânzat Ştefan, care a plecat din Biserica Aradul Nou
în Australia; Riviş Tipei Pavel, pastor la Arad şi preşedinte al Cultului Penticostal;
Talpoş Vasile, rectorul Universităţii Baptiste din Bucureşti; Crişan Gavril, pastor
la Făget care locuieşte acum în Australia; Lăpugean Ioan, pastor la Făget;
Câmpean Ioan, pastor la Ploieşti; David Nicola, pastorul bisericii din Lugoj; Tuţac
Laurenţiu, senior, pastor la Coştei, cât şi lui Tuţac Ionel, junior şi pastor tot la
Lugoj; pastorului Clintoc Viorel care a plecat din Beiuş în SUA; pastorului Giura
Ioan din Aiud; doctorului Negrulescu Ioan din Deva; profesorului de limba
engleză Lepădătoni Tiberiu; doctoriţei Gui Dorina din Oradea, stabilită în SUA;
bibliotecarei Facultăţii de Medicină din Cluj, Şerbănescu Elisabeta; Andreea
Derţa din Târgu Mureş; Botoroagă Ioan şi Mariana din Austria; Marioara Bogdan
din Deva; Bogoiu Mircea şi Corina din Deva; Matia David şi Susana din Deva;
Teodora Crişan din Deva, Raich Robert din Simeria; Ceteanu Ovidiu din Deva şi
altora.
2
CUVÂNT ÎNAINTE
Am avut o mare dorinţă să cunosc îndeaproape viaţa şi învăţătura Fiului
lui Dumnezeu din cele patru Evanghelii, cât şi Apocalipsa. Pentru a-mi realiza
această dorinţă a trebuit să cercetez mai mult de patruzeci de ani cele mai bune
comentarii. După ce am pătruns atât în tezaurul şi misterul vieţii şi al învăţăturii
Mântuitorului, cât şi în cel al Apocalipsei, Duhul Sfânt mi-a sădit în inimă şi o
altă dorinţă: să scriu aceste două lucrări intitulate Studii asupra Evangheliillor şi
Studii asupra Apocalipsei, care se cuprind în douăsprezece volume, fiecare volum
având circa 400 de pagini: nouă asupra celor patru Evanghelii şi alte trei asupra
Apocalipsei.
Primele patru volume din Evanghelii, pastorul Ieremia Hodoroabă le-a
transmis la postul de radio Monte Carlo atât el personal, cât şi prin colaboratorii
lui. Iar, după revoluţie, am continuat să le transmit şi la postul de radio teritorial
din Târgu Mureş, care se extinde pe cinci judeţe. Acesta este motivul pentru care
am compus aceste lucrări în aşa fel, încât să poată fi citite direct şi la radio.
Primele trei Evanghelii se numesc Evangheliile Sinoptice. Cuvântul
sinoptic înseamnă în limba greacă “a vedea împreună". Ceea ce ne arată că un
anumit text dintr-o asemenea Evanghelie, atinge numai o anumită latură din ceea
ce a făcut sau a zis Mântuitorul; şi că, de abia toate trei Evangheliile Sinoptice la
un loc, ne oferă tabloul întreg cu toate detaliile lui. Acesta este motivul pentru
care am făcut în prezenta lucrare armonizarea textelor după lucrările intitulate A
Harmony of the Gospels a lui A.T. Robertson, E. Robinson, G.W. Clark, E.J.
Goodspeed şi The Westminster Dictionary of the Bible a lui J.D. Davis.
Apoi, un alt lucru de bază, pe care am dorit să-l ating în această lucrare
este să redau în ordine evenimentele care s-au succedat în viaţa Mântuitorului,
pentru că numai, studiindu-I viaţa şi învăţătura, în raport cu depănarea firului ei,
aşa cum ne-o redau cele patru Evanghelii şi având în vedere circumstanţele în care
S-a aflat Fiul lui Dumnezeu, putem să înţelegem cu mult mai bine viaţa şi
învăţătura Lui sublimă.
Acesta este unul dintre motivele pentru care se recomandă cititorilor să
citească la rând studiile acestor volume şi volumele acestor lucrări. Şi, un alt
motiv pentru care se recomandă cititorilor să studieze la rând aceste lucrări, constă
în faptul că ele sunt scrise în aşa fel, încât studiile lor se completează şi se explică
progresiv unele pe altele.
Ţinta mea, în acestă lucrare este să vin în ajutorul tuturor celor care vor
ajunge în contact cu ea, ca cei care nu L-au cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu, să-L
cunoască şi să-L accepte ca Mântuitorul lor personal iar cei care L-au cunoscut,
3
Dragomir Stancu
să-L cunoască mai bine, să-L iubească mai mult şi să-L urmeze mai îndeaproape.
Dacă am ajuns în acestă lucrare la o lumină oarecare asupra vieţii şi a
învăţăturii Mântuitorului, se datorează foarte mult faptului că mulţi dintre cei mai
mari comentatori de-a lungul celor douăzeci de secole şi-au dedicat toată viaţa
studierii, meditaţiei şi rugăciunii. Astfel, ei au aşternut în comentariile lor tot ce
Duhul Sfânt a oferit minţii şi sufletului lor uman şi ei au putut să-L înţeleagă.
Asupra celor patru Evanghelii s-a scris foarte mult, îndeosebi asupra
Evangheliei după Ioan. Redăm aici comentariile cele mai importante care stau la
baza acestei lucrări:
Comentariile asupra Evangheliei după Matei

Comentariul Internaţional de critică al lui W.C. Allen, care este mai mult
pentru teologi decât pentru cititorul de rând; Explicarea Testamentului grecesc al
lui A.B. Bruce, care este o lucrare plină de lumină; Comentariul Biblic
Internaţional al lui F.F. Bruce, care este documentar; Comentariul lui A.H.
MacNeil, care este alcătuit pe baza textului grecesc şi este unul dintre cele mai
bune comentarii; Comentariul asupra Evangheliei după Matei şi Comentariul
Internaţional de critică asupra Evangheliei după Luca, de Alfred Plummer, care
sunt de mare ajutor; Comentariul lui T.H. Robinson, care este de o mare
însemnătate; Comentariul lui J. Moffatt asupra celor patru Evanghelii care, de
asemenea este de mare însemnătate; Comentariul lui C.G. Montefiore asupra celor
trei Evanghelii Sinoptice, care este unul dintre cele mai importante comentarii,
numai că uneori este foarte tulburător. El a fost un evreu liberal, de aceea şi
comentariul lui este foarte interesant; Comentariul lui William Barclay asupra
celor patru Evanghelii, care este un comentariu nou şi documentar; Comentariul
lui J.C. Ryle asupra celor patru Evanghelii; Comentariul lui A.P. Lopuhin şi
altele.
Comentariile asupra Evangheliei după Marcu

Comentariul Internaţional de critică al lui Ezra P. Gould, care este de
mare importanţă; Comentariul lui A.E.J. Rawlinson, care este unul dintre cele mai
bune comentarii englezeşti; Comentariul lui Harvie Branscomb, care este foarte
voluminos. El este mai degrabă pentru seminarii şi colegii, decât pentru cititorii de
rând; Comentariul lui H.B. Swete, care a fost scris pe baza textului grecesc şi
publicat în anul 1898. El este unul dintre cele mai mari comentarii din toate
timpurile şi este încă indispensabil; Comentariul lui Vicent Taylor, care este cel
mai monumental comentariu pentru seminarii şi colegii. El a fost publicat în anul
1952; Comentariul lui R.H. Lightfoot, care este o lucrare nouă. El este mai
degrabă pentru seminarii şi colegii, decât pentru cititorii de rând; Comentariul lui
Austin Farren care, de asemenea este o lucrare nouă şi este mai degrabă pentru
seminarii şi colegii decât pentru cititorii de rând; Comentariul lui William
4
Hendriksen şi altele.
Comentariile asupra Evangheliei după Luca
Comentariul lui I.M. Creed, care a fost scris după textul grecesc;
Comentariul lui H. Balmforth, care este un comentariu excelent; Comentariul lui
Macmillan, care a fost scris pe baza textului grecesc; Comentariul lui Clarendon,
care este un comentariu excepţional; Comentariul lui W. Manson, care este un
comentariu excelent; Comentariul teologului elveţian Fridric Louis Godet în două
volume şi altele.
Comentariile asupra Evangheliei după Ioan

Comentariul lui G.H. Macgregor, care este de o mare însemnătate;
Comentariul lui B.F. Westcott, care este un comentariu voluminos şi bun. El a fost
scris după textul grecesc; Comentariul Internaţional de critică al lui J.H.
Bernard, care este foarte valoros; Explicarea Testamentului grecesc de Marck
Dods, care este plină de lumină; Comentariul lui Fredric L. Godet care este cel
mai renumit dintre comentariile mai vechi; Comentariul lui C.K. Barrett, care este
cel mai apreciat şi util pentru seminariile din lumea întreagă; Comentariul lui E.F.
Scott, care este un comentariu excelent; Comentariul lui R.H. Strachan, care este
de o mare valoare; Comentariul lui W.F. Howard, care este un comentariu
excepţional; Comentariul lui C.H. Dodd, care este un comentariu plin de lumină;
Comentariul lui B. Basil Redlich, care este un comentariu de o mare însemnătate;
Comentariul lui F.F. Bruce, care este documentar; Comentariul lui W.
Hendriksen, care este plin de lumină şi devoţiune, şi altele.
În aceste nouă volume asupra celor patru Evanghelii am consultat peste o
sută de comentatori, dintre care cei mai mulţi erau doctori şi profesori în teologie.
Noi vom studia Evangheliile şi Apocalipsa după traducerea revizuită a lui
D. Cornilescu. Dar, ca să putem pătrunde în adevăratul înţeles al Cuvântului lui
Dumnezeu, a trebuit să mă folosesc de următoarele versiuni ale Bibliei:
Standardul Nou American (New American Standard Bible), Versiunea
Autorizată a lui King James (Autorised King James Version), Versiunea
Internaţională Nouă (New International Version), Versiunea Standardul
Revizuit (Revised Standard Version), Versiunea Curentă (New Life Version) şi
Versiunea lui James Moffatt (James Moffatt Version), care sunt traducerile
englezeşti şi americane; de versiunea lui Martin Luther, din limba germană; de
versiunea rusească; şi de textul grecesc Nestle.
Când am început să scriu această lucrare nu se zărea nici o licărire de
speranţă pentru a o tipări. De abia când am ajuns la jumătatea volumului cinci şi s-
au revărsat zorile libertăţii după căderea comunismului ateu, am început să zăresc
o asemenea speranţă.
Volumul cinci l-am terminat în ianuarie 2000.
5
Dragomir Stancu
Autor
1. DRAMA MORŢII LUI IOAN BOTEZĂTORUL

Marcu 6 : 14 - 29
14 Împăratul Irod a auzit vorbindu-se despre Isus, al cărui Nume ajunsese

vestit, şi a zis: "Ioan Botezătorul a înviat din morţi şi de aceea lucrează aceste
puteri prin el."
15 Alţii ziceau: "Este Ilie." Iar alţii ziceau: "Este un profet ca unul din
profeţi.”
16 Dar Irod, când a auzit lucrul acesta, a zis: "Ioan acela căruia i-am
tăiat capul a înviat din morţi."
17 Căci Irod însuşi trimisese să-l prindă pe Ioan şi-l legase în închisoare,
din cauza Irodiadei, soţia fratelui său Filip, pentru că o luase de soţie.
18 Şi Ioan zicea lui Irod: "Nu-ţi este permis să o ţii pe soţia fratelui tău!"
19 Irodiada avea necaz pe Ioan şi voia să-l omoare. Dar nu putea,
20 căci Irod se temea de Ioan, fiindcă îl ştia om drept şi sfânt; îl ocrotea
şi, când îl auzea, de multe ori sta în cumpănă, neştiind ce să facă; şi-l asculta cu
plăcere.
21 Totuşi a venit o zi cu bun prilej, când Irod îşi sărbătorea ziua de
naştere, şi a dat o petrecere pentru curtenii săi, pentru conducătorii armatei şi
pentru cei ce guvernau Galileea.
22 Fata Irodiadei a intrat la petrecere, a dansat şi i-a plăcut lui Irod şi
oaspeţilor lui. Tetrarhul i-a zis fetei: "Cere-mi orice vrei şi-ţi voi da."
23 Apoi a adăugat cu jurământ: “Orice îmi vei cere îţi voi da, fie şi
jumătate din regatul meu.”
24 Fata a ieşit afară şi i-a zis mamei sale: "Ce să cer?" Şi mama sa i-a
răspuns: "Capul lui Ioan Botezătorul."
25 Ea s-a grăbit să vină îndată la tetrarh şi i-a făcut următoarea cerere:
"Vreau să-mi dai îndată, într-o farfurie, capul lui Ioan Botezătorul."
26 Regele s-a întristat foarte mult, dar, din cauza jurămintelor sale şi din
cauza oaspeţilor, n-a vrut să zică nu.
27 A trimis îndată un soldat de pază cu porunca de a aduce capul lui Ioan
Botezătorul. Soldatul de pază s-a dus şi i-a tăiat capul lui Ioan în închisoare,
28 l-a adus pe o farfurie, l-a dat fetei şi fata l-a dat mamei sale.
29 Ucenicii lui Ioan, când au auzit acest lucru, au venit să-i ridice trupul
6
şi l-au pus într-un mormânt.
Matei 14 : 1 - 12
1 În vremea aceea, tetrarhul Irod a auzit vorbindu-se despre Isus
2 şi a zis slujitorilor săi: "Acesta este Ioan Botezătorul! A înviat din morţi
şi de aceea se fac minuni prin el."
3 Căci Irod prinsese pe Ioan, îl legase şi-l pusese în închisoare din cauza
Irodiadei, soţia fratelui său Filip;
4 pentru că Ioan îi zicea: "Nu-ţi este permis s-o ai de soţie.”
5 Irod ar fi vrut să-l omoare, dar se temea de popor, pentru că poporul îl
considera pe Ioan un profet.
6 Dar, când se sărbătorea ziua naşterii lui Irod, fata Irodiadei a dansat
înaintea oaspeţilor şi i-a plăcut lui Irod.
7 De aceea i-a promis cu jurământ că îi va da orice va cere.
8 Îndemnată de mama ei, ea a zis: "Dă-mi aici, într-o farfurie, capul lui
Ioan Botezătorul!"
9 Tetrarhul s-a întristat dar din cauza jurămintelor sale şi de ochii celor
care şedeau la masă împreună cu el, a poruncit să i-l dea.
10 Şi a trimis să taie capul lui Ioan în închisoare.
11 Capul a fost adus într-o farfurie şi dat fetei, care l-a dus mamei sale.
12 Ucenicii lui Ioan au venit şi i-au luat trupal, l-au îngropat şi s-au dus
să-I dea de ştire lui Isus.
Luca 9 : 7 - 9
7 Tetrarhul Irod a auzit vorbindu-se despre toate lucrurile făcute de Isus
şi stătea în cumpănă, neştiind ce să creadă. Căci unii ziceau că a înviat Ioan din
morţi,
8 alţii ziceau că s-a arătat Ilie şi alţii ziceau că a înviat vreun profet din
cei din vechime.
9 Dar Irod zicea: "Lui Ioan i-am tăiat capul; cine este oare acesta despre
care aud astfel de lucruri?" Şi căuta să-L vadă.
Armonizat
1 În vremea aceea, tetrarhul Irod a auzit vorbindu-se despre Isus (Mt.v.1)
şi toate lucrurile făcute de El (Lc.v.7) al cărui Nume ajunsese vestit, (Mc.v.14)
2 şi stătea în cumpănă, neştiind ce să creadă. Căci unii ziceau că a înviat
Ioan din morţi; (Lc.v.7)
3 alţii ziceau: "Este Ilie." alţii ziceau: "Este un profet ca unul din profeţi.”
(Mc.v.15) şi alţii ziceau că a înviat vreun profet din cei din vechime. (Lc.v.8)
4 Dar Irod spunea /slujitorilor săi: (Mt.v.9)/ "Lui Ioan i-am tăiat capul;
cine este oare acesta despre care aud astfel de lucruri? (Lc.v.9)
7
Dragomir Stancu
5 Acesta este Ioan Botezătorul. A înviat din morţi, de aceea se fac minuni
(Mt.v.2) şi lucrează aceste puteri prin el.” (Mc.v.14) Şi căuta să-L vadă. (Lc.v.9)
6 Căci Irod însuşi trimesese să-l prindă pe Ioan şi-l legase în închisoare,
din cauza Irodiadei, soţia fratelui său Filip, pentru că o luase de soţie (Mc.v.17)
şi Ioan îi zicea: "Nu-ţi este permis să o ţii pe soţia fratelui tău!” (Mc.v.18)
7 Irod ar fi vrut să-l omoare, dar se temea de popor, pentru că poporul îl
considera pe Ioan un profet. (Mt.v.5)
8 Irodiada, de asemenea avea necaz pe Ioan şi voia să-l omoare. Dar nu
putea, (Mc.v.19)
9 căci Irod se temea de Ioan, fiindcă îl ştia om drept şi sfânt; îl ocrotea şi,
când îl auzea, îl asculta cu plăcere. (Mc. v.20)
10 De multe ori sta în coumpănă, neştiind ce să facă. (Mc.v.20)
11 Totuşi a venit o zi cu bun prilej, când Irod îşi sărbătorea ziua de
naştere, şi a dat o petrecere pentru curtenii săi, pentru conducătorii armatei şi
pentru cei ce guvernau Galileea. (Mc.v.21)
12 Fata Irodiadei a intrat la petrecere, a dansat şi i-a plăcut lui Irod şi
oaspeţilor lui. (Mc.v.22 )
13 Regele a promis fetei cu jurământ că îi va da orice va cere, (Mt.v.7)
zicându-i: "Cere-mi orice vrei şi-ţi voi da." (Mc. v.22)
14 Apoi a adăugat cu jurământ: “Orice îmi vei cere îţi voi da, fie şi
jumătate din regatul meu.” (Mc.v.23)
15 Fata a ieşit afară şi i-a zis mamei sale: "Ce să cer?" Şi mama sa i-a
răspuns: "Capul lui Ioan Botezătorul." (Mc.v.24)
16 Ea s-a grăbit să vină îndată la tetrarh şi i-a făcut următoarea cerere,
îndemnată de mama ei: (Mt.v.8)/ "Vreau să-mi dai îndată, într-o farfurie, capul
lui Ioan Botezătorul." (Mc v 25)
17 Regele s-a întristat foarte mult, dar, din cauza juramintelor sale
(Mc.v.26) şi de ochii celor care şedeau la masă împreună cu el, (Mt.v.9) n-a vrut
să zică nu, (Mc.v.26) ci a poruncit să i-l dea. (Mt.v.9)
18 A trimis îndată un soldat de pază cu porunca de-a aduce capul lui Ioan
Botezătorul. Soldatul de pază s-a dus şi i-a tăiat capul lui Ioan în închisoare,
(Mc.v.27)
19 l-a adus pe o farfurie, l-a dat fetei şi fata l-a dat mamei sale. (Mc.v.28)
20 Ucenicii lui Ioan, când au auzit acest lucru, au venit să-i ridice trupul,
l-au pus într-un mormânt (Mc.v.29) şi s-au dus să-I dea de ştire lui Isus.
(Mt.v.12)
Acest text intitulat Drama morţii lui Ioan Botezătorul, ne arată trei
lucruri: locul scenei, personajele dramei şi flagelarea conştiinţei lui Irod.
Să luăm mai întâi
8
I. LOCUL SCENEI
Când am tratat studiul intitulat Întemniţarea lui Ioan Botezătorul
(Vol.II,Stud.28), am văzut că Ioan nu era din Galileea, jurisdicţia lui Irod, ci din
Iudeea, teritoriul lui Pilat. Atunci, cum a putut Irod să-l aresteze? Răspunsul este
că Irod a domnit peste două regiuni din Israel: Galileea şi Pereea; şi că el a avut şi
în Pereea o fortăreaţă care se numea Machaerus. Irod, după ce a luat-o pe
Irodiada, s-a retras cu ea în fortăreaţa Machaerus. Iar Ioan, îndată ce a auzit despre
fărădelegea lui Irod şi că era în Pereea, a trecut Iordanul şi s-a dus să-l mustre.
Istoricul evreu, Iosif Flavius, de asemenea ne-a spus că Ioan a fost
întemniţat în fortăreaţa Machaerus şi că Irod şi-a sărbătorit acolo ziua de naştere.
H.B. Tristram, luând multe informaţii de la Iosif Flavius şi din alte surse, ne-a
descris această fortăreaţă cu lux de amănunte în cartea sa intitulată Ţara
Moabului 1.
Istoricul amintit ne-a relatat că Irod a împrejmuit un spaţiu mare cu un zid
înalt cu turnuri. În interior a construit un orăşel de 10.000 de locuitori, din care
orăşel, era o cărare care ducea la fortăreaţă. Dealul avea o creastă îngustă de la
răsărit spre apus, mai lungă de un kilometru . În partea de apus, vatra vârfului lui
era întărită lateral cu ziduri şi turnuri înalte de 70 m. Pe vârful acestui deal se
înălţa palatul cel grandios şi luxos al lui Irod, care era a doua fortăreaţă din Israel,
după Ierusalim. De aici i se deschidea lui Irod o panoramă frumoasă deasupra
Mării Moarte, Iordanului, Ierusalimului, Hebronului etc, iar la celălalt capăt al
dealului era una dintre cele mai întunecoase şi reci închisori subterane, scobită în
stâncă 2.
Şi astăzi se văd celulele acestei închisori şi pe zidurile lor belciuge de care
erau legaţi întemniţaţii. Evanghelistul Marcu ne-a scos în evidenţă acest detaliu cu
privire la Ioan atunci când a scris: “Şi-l legase în închisoare” (v.17) 3.
9
Dragomir Stancu
Fortăreaţa Machaerus în care a fost întemniţat şi decapitat Ioan Botezătorul

Lui Ioan, ca om al naturii, care n-a locuit niciodată într-o casă, ci a trăit
toată viaţa în adierea vântului curat sub bolta cerului şi în spaţii largi de văi,
dealuri şi câmpii, i se părea că se sufoca între patru pereţi strâmţi ai unui subsol
întunecos şi mucegăit.
În aceste celule subterane era câte un singur gemuleţ care era plasat sus,
aproape de tavan, ca cel întemniţat să nu ajungă la el pentru a putea privi afară. Pe
cornişele de piatră ale acestor ferestruici, au rămas tăiate câte două adâncituri
făcute de cei întemniţaţi, dar şi de mâinile lui Ioan, care sărea zilnic ca să se
prindă de acele proeminenţe ale gemuleţelor, pentru a privi încă o dată, cu un
mare dor, munţii şi văile verzi, pe care adeseori le-a străbătut şi pe care ştia că nu
le va mai vedea. Cele două adâncituri care au rămas imprimate la fiecare gemuleţ
sunt martorii chinului sufletesc şi al lui Ioan, marele om al naturii.
În Orient, toate petrecerile şi banchetele începeau seara. Astfel, după un
miez de noapte din martie, când împăratul Irod îşi serba în palat ziua de naştere:
mânca, bea şi petrecea cu aristocraţii şi generalii, la celălalt capăt al vârfului
dealului, călăii tăiau capul lui Ioan Botezătorul la cea mai frumoasă vârstă din
viaţă, la 34 de ani şi 9 luni, după o întemniţare de un an şi 9 luni.
În al doilea rând, pasajul citat ne arată
II. CARACTERELE PERSONAJELOR DIN DRAMĂ

Textul ne prezintă trei personaje principale:
1. Primul personaj este Irodiada.
Irodiada avea trei caracteristici:
a) Prima ei caracteristică era imoralitatea şi infidelitatea. Ea era o femeie
10
care s-a lăsat sedusă de fratele soţului ei şi şi-a abandonat soţul.

b) A doua caracteristică a Irodiadei era firea răzbunătoare. Şi răzbunarea
lui Irod era mare, numai că acestui tetrarh îi era frică să-l omoare pe Ioan din două
motive: pentru că Ioan, având mare influenţă asupra maselor, Irod se temea ca nu
cumva să se răscoale poporul. Evanghelistul Matei a scris: "Irod ar fi vrut să-l
omoare dar se temea de popor, pentru că poprul îl considera pe Ioan un profet.”
(v.5) Şi al doilea motiv pentru care Irod numai l-a înteminţat pe Ioan şi nu l-a ucis
era: că Ioan, fiind un om sfânt, Irod avea o teamă sacră. Evanghelistul Marcu a
scris: “Căci Irod se temea de Ioan, fiindcă îl ştia om drept şi sfânt; îl ocrotea şi,
când îl auzea, îl asculta cu plăcere. De multe ori sta în cumpănă, neştiind ce să
facă.” (20) Ceea ce înseamnă cu alte cuvinte: să-l mai ţină în închisoare, sau să-i
dea drumul?
Aceste două temeri au limitat mânia lui Irod numai la întemniţarea lui
Ioan. Însă răzbunarea Irodiadei a mers cu mult mai departe. Evanghelistul Marcu
a scris: "Irodiada avea necaz pe Ioan şi voia să-l omoare, dar nu putea” (v.19)
pentru că, aşa cum am văzut, s-a izbit de cele două temeri ale lui Irod. Ea, în setea
ei de-a vărsa sângele acestui sfânt, căuta cu tot dinadinsul o ocazie ca să-şi atingă
ţinta, şi nu s-a lăsat până n-a găsit o asemenea ocazie. Evanghelistul Marcu a
scris: “Totuşi a venit o zi cu bun prilej” (v.21). Aceasta era ocazia sărbătoririi zilei
de naştere a împăratului Irod, a dansului unei prinţese, a fermecării oaspeţilor şi a
promisiunii unui rege beat, că va da dansatoarei orice îi va cere, până şi jumătate
din împărăţia sa.
Fata, fiind surprinsă de promisiunea împăratului, s-a dus repede la mama
ei ca s-o sfâtuiască ce să-i ceară.
Ce ocazie mare au câteodată şi sufletele cele mai mici şi negre! Irodiada a
avut acum marele privilegiu ca să-şi potolească foamea după răzbunare şi să-şi
stâmpere setea după sânge de proroc, ca la un chef. De aceea, aşa cum spunea
Grigore din Biserica Primară, ea a zis fatei să-i aducă repede capul lui Ioan
Botezătorul pe o farfurie, ca pe o adevărată hrană sufletească.
La banchetele regale, oaspeţii adeseori îşi exprimau dorinţa să vadă o
decapitare a cuiva şi se distrau la asemenea acte. Când Cicero a fost decapitat,
capul lui a fost adus la Fulvia, soţia lui Antoniu. Ea îl scuipa, îi scotea limba şi i-o
înţepa cu ace pentru că i-a mustrat soţul 4. Ieronim, din Biserica Primară, a spus că
şi Irodiada a făcut la fel. Ei nu i-a ajuns întemniţarea şi decapitarea lui Ioan, ci îi
înţepa limba cu bolduri şi i-a tăiat-o fiindcă a dojenit-o pe ea şi pe soţul ei 5.
c) A treia caracteristică a Irodiadei era că a fost corupătoare, făcându-şi
fica părtaşă la crima ei. Unul dintre cele mai mari sacrilegii pe care l-a făcut
Irodiada a fost că, s-a folosit de fiica ei pentru a lua viaţa lui Ioan Botezătorul.
Nimic nu este mai rău şi mai josnic decât faptul ca un părinte să-şi mânjească
copilul cu o crimă şi încă cu crima unui om mare al lui Dumnezeu.
2. Al doilea personaj din drama morţii lui Ioan este Salome, fiica
11
Dragomir Stancu
Irodiadei.
Comentatorii spun că Salome trebuie să fi fost tânără, poate între 16 şi 17
ani 6.
Salome era foarte neruşinată. Pe vremea aceea erau dansurile pantomime,
executate de o singură persoană prin gesturi şi expunerea trupului prin veşminte
transparente şi aproape gol. Ele erau provocatoare la imoralitate 7.
Mai la început, în Imperiul Roman, femeile nu apăreau niciodată cu
asemenea dansuri înaintea unui public, dar ele nu se sfiau să execute aceste
dansuri la banchetele aristocraţilor. Asemenea dansuri practicau numai
prostituatele profesioniste 8.
După concepţia orientalilor, chiar şi un dans obişnuit era o mare ruşine
pentru o femeie; şi cu atât mai mult, pentru o fată. Iar faptul că o prinţesă executa
un dans pantomim şi că o jucau bărbaţii, arunca o ocară teribilă asupra
caracterului ei şi al mamei sale, care i-a permis şi chiar a încurajat-o la aşa ceva.
Se vede cum a crescut-o Irodiada şi în ce spirit!
Pe timpul acela nu apărea niciodată pe scenă mai mult de o singură
dansatoare. Un ospăţ luxos nu se considera complet fără un asemenea dans. La
acest banchet chiar fiica lui Irod a executat dansuri patomime.
Irodiada nu putea să ia parte la banchet fiindcă în Răsărit, obiceiul nu
permitea femeilor să asiste la ospeţele bărbaţilor. Dar ea, cu toate acestea, a
pregătit-o pe Salome ca să facă împăratului o surpriză.
Când banchetul era în toi, Salome a intrat în sală şi a dansat înaintea
oaspeţilor. Fiindcă dansatoarea era tânără şi oaspeţii au fost ameţiţi de băutură, i-a
fermecat pe toţi. Şi Irod n-a întârziat, în desfătarea lui să promită fetei cu
jurământ, să-i ceară orice şi-i va da, fie chiar şi jumătate din împărăţie.
Salome era foarte surprinsă de această promisiune. Câte lucruri nu i s-au
perindat prin minte: haine scumpe, aur, palate etc. Dar ca să nu greşească, s-a dus
la mama ei s-o sfătuiască ce să ceară, şi aceasta i-a zis: "Capul lui Ioan
Botezătorul.” (Mc.v.24)
Cât de supusă şi de ascultătoare era fiica Irodiadei! Ea n-a protestat la
acest sfat al mamei ei, ci a fost gata să renunţe la palate şi chiar la jumătate de
împărăţie numai ca să-i facă pe voie! Acesta era un anumit tip de conştiinţă pe
care i l-a format Irodiada.
3. Şi al treilea personaj din drama morţii lui Ioan era Irod.
Sunt cinci lucruri care îl arătau pe Irod ca fiind tipul omului cu un caracter
slab.
a) Primul, că atunci când a făcut o vizită fratelui său Filip la Roma, i-a
sedus soţia şi a convins-o să se căsătoreaseă cu el.
b) Al doilea, că atunci când Ioan l-a mustrat aspru pentru fărădelegea
aceasta, zicându-i: "Nu-ţi este permis să o ţii pe soţia fratelui tău," (Mc.v.18) el
l-a întemniţat.
12
c) Al treilea, că atunci când Salome şi-a terminat dansul şi el, în

extazul şi în ameţeala lui de alcool s-a jurat de mai multe ori înaintea
oaspeţilor că-i va da orice îi va cere, chiar şi jumătate din împărăţie, a
acţionat după impulsul de moment. Lui, în zadar i-a părut rău mai târziu,
aceasta nu l-a scutit de marea responsabilitate, pentru că el trebuia să gândească
înainte de-a fi vorbit.
d. Al patrulea, că Irod a făcut un jurământ necugetat, şi apoi a mai şi
dus la îndeplinire un asemenea jurământ. Când Salome a intrat înăuntru şi a zis
lui Irod îndemnată de mama sa: “Vreau să-mi dai îndată într-o farfurie, capul lui
Ioan Botezătorul,” (Mc.6:25) lui Irod i-a părut rău. Evanghelistul Marcu a scris în
continuare în versetul 26: “Regele s-a întristat foarte mult", dar pentru că se jurase
şi ca să nu se facă de ruşine faţă de înalţii lui oaspeţi, s-a ţinut de cuvânt.
Evangheliştii Marcu şi Matei au scris, îi cităm armonizat: "Dar din cauza
jurămintelor sale /şi de ochii celor care şedeau la masă împreună cu el (Mt.v.9)/,
n-a vrut să zică nu.” (Mc.v.26). Acest monarh, în uşurătatea lui, şi-a pierdut
simţul proporţiei. El şi-a respectat jurământul, ca să arate oaspeţilor şi soţiei că era
un om corect; dar, în schimb, a violat legea cea mai mare şi sacră, prin faptul că a
ucis pe cel mai mare proroc. Or, lucrul acesta ne demonstrează cu atât mai mult,
ce caracter slab avea!
Tăierea capului lui Ioan Botezătorul

13
Dragomir Stancu
Capul lui Ioan Botezătorul

e) Al cincilea lucru care ne arată că Irod era tipul omului cu un caracter
slab, a fost incapacitatea lui de a-şi vedea şi de a-şi recunoaşte vina. Dacă Irod
şi-ar fi văzut şi recunoscut greşelile şi ar fi luat o poziţie fermă şi dreaptă, el nu
numai că nu l-ar fi decapitat pe Ioan, dar l-ar fi eliberat pe loc.
Istoricul Herodot ne relatează că împăratului Xerxe i-a plăcut odată foarte
mult o scenă dintr-o tragedie şi că a promis cu jurământ actriţei care o jucase că-i
va da tot ce-i va cere. Aceasta, fiind surprinsă şi fără să cugete mult, i-a cerut
mantia cu care era îmbrăcat, pe care i-a cusut-o soţia şi la care ţinea foarte mult.
Împăratul ca să iasă din încurcătură şi să nu-şi supere nici soţia, a zis actriţei:
“Fiindcă ai fost modestă în cererea ta, permite-mi să-ţi dăruiesc un oraş, bani
mulţi şi un detaşament de ostaşi” 9.
Tot astfel şi Irod, dacă voia să-l scape pe Ioan şi nu era un om cu caracter
slab, ar fi găsit o cale de ieşire din încurcătură. Şi, chiar dacă nu afla nici un alt
mijloc de salvare, putea să spună fiicei sale deschis, că el a făcut o dată o greşeală
mare când a jurat beat, dar acum nu vrea să facă şi o altă greşeală mai mare: ca să
ia viaţa unui proroc.
Irod putea să-şi retragă cuvântul fiindcă şi l-a dat fiind beat. Teofilact, care
era din Biserica Primară, a spus că Irodiada şi-a trimis fiica repede la împărat şi a
instruit-o să-i ceară decapitarea lui Ioan pe loc, ca nu cumva să se răzgândească.
Evanghelistul Marcu a scris: “Ea s-a grăbit să vină îndată la tetrarh şi i-a făcut
următoarea cerere: «Vreau să-mi dai îndată, într-o farfurie, capul lui Ioan
Botezătorul.»” (v.25)
În al treilea rând, pasajul citit ne dezvăluie
III. FLAGELAREA CONŞTIINŢEI LUI IROD
14
Irod, ştiind că vestea decapitării lui Ioan v-a stârni mari reacţii în popor şi
că masele îl vor condamna de cruzime, a trimis agenţi secreţi ca să-l informeze ce
se discuta prin ţară. Or, tocmai atunci cei 12 apostoli predicau doi câte doi prin
toată Galileea, vindecau tot felul de boli cu puterea pe care o primiseră de la
Domnul Isus, şi Îi răspândeau faima pretutindeni; şi toţi oamenii vorbeau despre
Domnul Isus şi-şi exprimau părerile cu privire la El 10. Dar nu numai apostolii
predicau şi făceau minuni în timpul acesta, ci şi Domnul Isus.
Agenţii lui Irod au auzit următoarele opinii ale poporului:
a) Unii credeau că Domnul Isus nu era altul decât Ioan Botezătorul, înviat
din morţi. Evanghelistul Luca a scris: "Unii ziceau că a înviat Ioan din morţi şi că
este Ioan." (v.7) Origen a explicat că în Biserica Primară era cunoscut faptul că
Domnul Isus şi Ioan Botezătorul semănau leit unul cu altul, pentru că erau rude de
sânge (Lc.1:36) 11. Eli, tatăl Mariei era frate cu Elisabeta, mama lui Ioan
Botezătorul, aşa cum am văzut când am tratat studiile intitulate Dificultăţile
genealogiilor (Vol.I,Stud.26) şi Imnul măririi al Fecioarei Maria
(Vol.I,Stud.30). Cei ce aveau această părere, vedeau în Domnul Isus mai îndată
miracolul învierii lui Ioan decât adevărul a ceea ce era El.
b) "Alţii ziceau: «Este Ilie.»” (Mc.v.15) Poporul evreu credea că înainte
de-a veni Mesia, va apărea Ilie, cel mai mare proroc, ca să-I proclame sosirea cu o
voce de tunet, să rezolve conflictele dintre oameni şi să stabilească toate
proprietăţile de pământ ale cui sunt, după dreptate, pentru a putea să intre cu ele în
împărăţia mesianică. Chiar şi astăzi, când evreii sărbătoresc Paştele, lasă la masă
un scaun liber şi în faţa lui un pahar cu vin, numindu-le: scaunul şi paharul lui Ilie.
Şi la un anumit act al ceremonialului, cineva merge la uşă şi o deschide larg ca să
intre Ilie şi să aducă ultimile veşti despre Mesia 12.
c) "Alţii ziceau că a înviat vreun profet din cei din vechime.” (Lc.v.8)
Evreii credeau pe baza unei legende din cartea apocrifă 2 Macabei, că înainte de a
fi fost duşi ei în exil, Prorocul Ieremia ar fi luat chivotul şi altarul de tămâiere din
Templu şi le-ar fi ascuns într-o peşteră oarecare din muntele Nebo; şi că înainte
de-a veni Mesia, el se va întoarce şi va aduce înapoi aceste obiecte, chiar şi vasul
cu mană şi toiagul lui Aaron, ca din nou să se coboare slava şi prezenţa lui
Dumnezeu printre oameni 13. Cei ce aveau ultimele două păreri, s-au închis în
tiparele anumitor concepţii, de aceea, tot ce ochii le vedeau şi urechile le auzeau,
mintea li le interpreta greşit, ca să vadă în Cristos ceea ce El nu era.
d. “Şi alţii ziceau: «Este un profet ca unul din profeţi.»” (Mc.v.15)
Israeliţii erau conştienţi că timp de aproape 400 de ani nu s-a auzit nici un glas de
proroc. Aceştia au ascultat adeseori discursuri din Lege şi cuvântări morale în
sinagogi din partea cărturarilor, dar ei n-au auzit vocea curată a lui Dumnezeu
decât prin Domnul Isus. Ei au văzut în Cristos un proroc, dar au rămas numai la
suprafaţă, nu s-au adâncit ca să descopere în El pe Dumnezeu.
Evangheliştii sinoptici ne-au relatat că Irod atunci când a auzit că Domnul
15
Dragomir Stancu
Isus făcea minuni şi lucra cu mare putere, a rămas foarte şocat, pentru că a conchis
că El nu era altul decât Ioan, căruia îi tăiase capul. Comentatorii H.A.W. Meyer,
F. Godet şi W. Barclay au spus că aceasta era convingerea unei conştiinţe
încărcate care îl urmărea şi îl chinuia pe Irod 14. Evanheliştii sinoptici au scris, îi
cităm armonizat:
4 "Irod spunea /slujitorilor săi: (Mt.v.2)/ «Lui Ioan i-am tăiat capul; cine
este oare acesta despre care aud astfel de lucruri? (Lc.v.9)
5 Acesta este Ioan Botezătorul! A înviat din morţi, de aceea se fac minuni
(Mt.v.2) şi lucrează aceste puteri prin el.» (Mc.v.14) Şi căuta să-L vadă.”
(Lc.v.9)
Am văzut că cea mai mare greşeală pe care a făcut-o Irod era că nu şi-a
văzut şi recunoscut vina. Acum el o vedea mereu înaintea ochilor, o recunoştea,
dar nu putea să scape de ea.
Faptul că Ioan a înviat şi trăia, nu era decât o obsesie a lui Irod. Ioan
Botezătorul nu mai era. În zadar împăratul Irod “căuta să-l vadă” şi să-i ceară
iertare, vina lui a rămas pentru totdeauna înaintea lui Dumnezeu.
Căsătoria lui Irod cu Irodiada nu i-a adus decât necaz şi tulburare. Iosif
Flavius a istorisit că Irod pentru Irodiada, a alungat-o pe fiica guvernatorului
statului arab Nabatia. Areta, socrul lui Irod, drept răzbunare a declanşat război
împotriva lui Irod, în care s-a vărsat mult sânge. Dacă Irod nu apela la puterea
Romei, era înfrânt 15.
16
Israelul
După un timp oarecare, Irod Filip, tetrarhul Trahonitei şi al Ituriei, a murit;
şi Caligula dându-i aceste provincii lui Irod Agripa, i-a oferit şi titlul de rege.
Irodiada s-a mâniat foarte tare când a auzit că Agripa a fost ridicat la rangul de
rege. Ea, în invidia ei, şi-a sfătuit soţul să meargă la Roma ca să-l promoveze şi pe
el imperatorul, de la titlul de tetrarh la cel de rex, pentru că a dorit cu tot
dinadinsul să ajungă regină. Agripa, auzind de intenţia lui Irod Antipa, soţul
17
Dragomir Stancu
Irodiadei, a trimis soli la Caligula ca să-l pârască că era în relaţie cu Imperiul Part
şi că nutrea gânduri de trădare. Când Antipa a ajuns la Roma, imperatorul nu
numai că nu i-a oferit titlul de rege, dar l-a şi exialt în Lyon, o provincie din Galia,
Franţa de astăzi, unde a îndurat cea mai mare mizerie până când a murit. Iar
provincia lui a dat-o nepotului său Agripa 16.
Iosif Flavius a relatat, mai departe un lucru foarte curios despre Irodiada.
El ne-a spus că deoarece Irodiada era soră cu Agripa, Caligula a vrut s-o cruţe din
cauza fratelui ei şi să n-o exileze şi pe ea. Dar ea i-a răspuns: "O, Imperatorule,
favorul tău este foarte nobil şi frumos faţă de mine. Numai că dragostea pe care o
am faţă de soţul meu nu mă lasă să-l accept, pentru că nu este drept ca eu care i-
am fost soţie în prosperitate, să nu-l urmez şi în exil."17
Ce amestec ciudat găsim în Irodiada! Şi în viaţa lui Iord era un asemenea
amestec. Am văzut că Irod, în acelaşi timp, căuta să ia viaţa lui Ioan Botezătorul
dar îl şi ocrotea; se temea de limba lui dar îl şi asculta cu plăcere (Mt.v.5 şi
Mc.v.20). În viaţa umană există un amestec ciudat, pentru că noi suntem urmăriţi
în acelaşi timp de păcat dar şi de nobleţe .
Mântuitorul când a zis în Predica de pe munte: "Ferice de cei cu inima
curată, căci ei Îl vor vedea pe Dumnezeu!" (Mt.5:8) s-a referit la acest amestec. În
textul grecesc scrie cuvântul katharos care înseamnă “fără amestec”, sau inima
din care lipsesc lucrurile Diavolului. (Vol.III,Stud.18)
Când Irod a sedus-o pe Irodiada şi a luat-o de soţie, pentru mulţi ziua
aceea a fost cea mai neagră, de unde s-au tras: întemniţarea şi tăierea capului lui
Ioan Botezătorul, masacrarea multora dintre oştile lui Areta şi Irod, şi ruinarea
totală şi pentru totdeauna a acestor două unelte ale Diavolului.
Aşa a terminat pe pământ Ioan Botezătorul, cel mai mare bărbat căruia i-a
dat viaţă cândva o femeie şi i-a luat-o o altă femeie. Şi aşa a apus Crainicul şi
Înainte-mergătorul Fiului Celui Preaînalt, prin patima şi răzbunarea unei femei.
Dar, a plecat frumos din lumea păcatului, ca erou al neprihănirii.
Comentatorul W. Hendriksen a zis că în calendarul bisericii din Cartagina
din Egipt, pe care îl folosea în secolul al doilea, martirajul lui Ioan Botezătorul era
amintit împreună cu martirajul lui Iacov, fiul lui Zebedei pe data de 27 decembrie.
Aceste două personaje mari ale Noului Testament se comemorau împreună nu
pentru că amândouă au murit la aceeaşi dată, ci fiindcă erau rude 18. Iar astăzl
Biserica Ortodoxă comemorează tăierea capului lui Ioan Botezătorul pe data de 29
august.
1. Josephus, F., Antiquities VII,6,1,3;

Tristram, H.B., Land of Moab, p. 253 - 265.
2. Josephus, F., Antiquities VII,6,1,3.
3. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 148 - 149.
4. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 363.
18
5. Op. cit.
6. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. II, p. 105.
7. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 239;
Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 151.
9. Herodot IX,108 – 112;
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 36.
10. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 146.
13. 2 Macabei 2:1-12
14. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 402.
15. Josephus, F., Antiquities XVIII.5.2;
Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 149;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 107.
16. Op. cit. p. 107 – 108;
Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 152 – 153;
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 242.
17. Josephus, F., Antiquieties X VIII,7,2;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. II, p. 107 - 108.
18. Hendriksen, W., The Gospel of John, p. 7.
19
Dragomir Stancu
2. ODIHNA MÂNTUITORULUI
ŞI A APOSTOLILOR
Marcu 6:30-34
30 Apostolii s-au adunat la Isus şi I-au spus tot ce făcuseră şi tot ce-i
învăţaseră pe oameni.
31 Isus le-a zis: "Veniţi singuri la o parte, într-un loc pustiu şi odihniţi-vă
puţin". Căci erau mulţi care veneau şi se duceau, şi ei n-aveau timp nici să
mănânce.
32 Au plecat, dar, cu corabia, ca să se ducă într-un loc pustiu, la o parte.
33 Oamenii i-au văzut plecând şi i-au cunoscut; au alergat pe jos din toate
cetăţile şi au venit înaintea lor în locul în care se duceau ei.
34 Când a ieşit din corabie, Isus a văzut o mulţime mare de oameni şi
I S-a făcut milă de ei, pentru că erau ca nişte oi care n-aveau păstor; şi a început
să-i înveţe multe lucruri.
Matei 14 : 13 - 14
13 Când a auzit Isus vestea aceasta, a plecat de acolo într-o corabie, ca să
Se ducă singur într-un loc pustiu. Mulţimile, când au auzit lucrul acesta, au ieşit
din cetăţi şi s-au luat după El pe jos.
14 Când a ieşit din corabie, Isus a văzut o mulţime mare, I S-a făcut milă
de ea şi i-a vindecat pe cei bolnavi.
Luca 9 : 10 - 11
10 Apostolii, când s-au întors, I-au istorisit lui Isus tot ce făcuseră. El i-a
luat cu Sine şi S-a dus la o parte, lângă o cetate numită Betsaida.
11 Mulţimile au înţeles lucrul acesta şi au mers după El. Isus le-a primit
bine, le vorbea despre Împărăţia lui Dumnezeu şi îi vindeca pe cei ce aveau
nevoie de vindecare.
Ioan 6 : 1 - 5a
1 După aceea, Isus S-a dus dincolo de marea Galileii, numită marea
Tiberiadei.
2 O mare mulţime mergea după El, pentru că vedea semnele pe care le
făcea cu cei bolnavi .
3 Isus S-a urcat pe munte şi şedea acolo cu ucenicii Săi.
4 Paştele, sărbătoarea iudeilor, erau aproape.
5a Isus Şi-a ridicat ochii şi a văzut că o mare mulţime vine spre El.
20
Armonizat
1 Când a auzit Isus vestea aceasta, (Mt.v.13) a zis apostolilor care s-au
întors şi I-au istorisit tot ce făcuseră (Lc.v.10) şi învăţaseră pe oameni: (Mc.v.30)
2 "Veniţi singuri la o parte, într-un loc pustiu şi odihniţi-vă puţin." Căci
erau mulţi care veneau şi se duceau, şi ei n-aveau timp nici să mănânce.
(Mc.v.31)
3 El i-a luat cu Sine /şi i-a dus dincolo de marea Galileii, (Io.v.1)/ lângă o
cetate numită Betsaida. (Lc.v.10)
4 Mulţimile (Lc.v.11) i-au văzut plecând, au alergat pe jos din toate
cetăţile şi au venit înaintea lor în locul în care se duceau, (Mc.v.33) pentru că
vedeau semnele pe care le făcea cu cei bolnavi. (Io.v.2)
5 Când a ieşit din corabie, Isus a văzut o mulţime mare de oameni şi I S-a
făcut milă de ei, pentru că erau ca nişte oi care n-aveau păstor (Mc.v.34) şi i-a
primit bine. (Lc.v.11)
6 S-a urcat pe munte, şedea acolo cu ucenicii Săi, (Io.v.3) le vorbea
despre Împărăţia lui Dumnezeu, (Lc.v.11) îi învăţa multe lucruri (Mc.v.34) şi
vindeca pe cei bolnavi. (Mt.v.14)
7 Paştele, sărbătoarea iudeilor, erau aproape. (Io.v.4)
8 Isus Şi-a ridicat ochii şi a văzut că o mare mulţime vine spre El.
(Io.v.5)
Acest text intitulat Odihna Mântuitorului şi a apostolilor, ne arată trei

lucruri: căutarea odihnei, locul odihnei şi renunţarea la ea.
I. CĂUTAREA ODIHNEI
F.J.A. Hort şi B.F. Westcott, în calitate de bibliologi, teologi şi exegeţi, ne
arată din textul grecesc că acest pasaj pe care îl studiem din cele patru Evanghelii
se referă la unul şi acelaşi eveniment. Acelaşi lucru l-a spus şi comentatorul
R.C.H. Lenski 1.
Evanghelistul Matei ne-a arătat că vestea tăierii capului lui Ioan
Botezătorul L-a mişcat atât de puternic pe Domnul Isus, încât S-a retras imediat în
Capernaum, cetatea Sa; şi a simţit marea nevoie de-a Se interioriza în singuratate,
deoarece ştia că şi pe El ÎI aştepta o asemenea tragedie, exact după un an.
Evanghelistul amintit a scris: "Când a auzit Isus vestea aceasta, a plecat de acolo
într-o corabie ca să Se ducă singur într-un loc pustiu.” (v.13)
Dar, o dată cu Domnul Isus, s-au înapoiat şi ucenicii, pe care i-a trimis în
misiune doi câte doi, în urmă cu opt luni, aşa cum au spus Kraft şi Godet 2. Ei,
când L-au văzut pe Mântuitorul, I-au raportat cu un mare entuziasm despre
21
Dragomir Stancu
succesul lor. Evanghelistul Marcu a scris: "Apostolii s-au adunat la Isus şi I-au
spus tot ce făcuseră şi tot ce-i învăţaseră pe oameni." (v.30)
Evanghelistul Marcu ne-a relatat mai departe că Fiul lui Dumnezeu ştia cât
de obosiţi s-au întors ucenicii din misiune. Şi, cu atât mai mult, când Mântuitorul
a văzut cum capernaumenii au început să alerge la El şi să fie într-o mişcare
continuă de dute-vino, încât nu aveau timp nici chiar să mănânce, le-a spus:
“«Veniţi singuri la o parte, într-un loc pustiu şi odihniţi-vă puţin.» Căci erau
mulţi care veneau şi se ducesu, şi ei n-aveau timp nici să mănânce." (Mc.v.31)
Dar şi Domnul Isus a fost în misiune. Doar şi El era obosit, pentru că şi El
era om. Efortul Lui era cu mult mai mare decât al celor doisprezece, la care s-a
mai adăugat şi marea întristare pentru decapitarea lui Ioan Botezătorul 3. Fiul lui
Dumnezeu ne-a vorbit şi în alte ocazii despre oboseala Lui şi cum El căuta
odihnă. Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând despre Sine:
“Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului n-are unde-Şi
odihni capul." (Mat.8:20) Casa părintească a Domnului Isus din Capernaum, în
care locuia cu mama şi fraţii Lui avea o singură cameră, aşa cum am văzut când
am tratat studiul intitulat Vindecările după un apus de soare (Vol.II,Stud.39); şi
că ea era invadată mereu de oameni şi chiar de mulţimi care veneau atât din
Capernaum, cât şi din toate părţile. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi acum. Numai că
Mântuitorul, niciodată nu avea mai multă nevoie să fie singur cu ucenicii ca la
sfârşitul acestei misiuni din Galileea. Şi nicicând fiinţa Lui întreagă nu striga atât
de înfocat după odihnă şi linişte ca acum 4.
Domnul Isus a trecut pe Marea Galileii

Dar, Mântuitorul Se retrăgea în singurătate nu numai ca să Se întărească în
22
trup, dar şi în suflet. Faptul de-a ieşi Domnul Isus din mijlocul oamenilor şi de-a
intra în prezenţa lui Dumnezeu; şi de-a ieşi din prezenţa lui Dumnezeu şi de-a Se
coborî la oameni, era tot aşa de natural pentru El, aşa cum este somnul şi lucrul
pentru noi. Noi nu putem lucra fără să ne odihnim; şi somnul nu ne vine dacă nu
muncim până la oboseală. Mântuitorul ştia că dacă ar fi lucrat în mijlocul
oamenilor, fără să fi intrat în prezenţa lui Dumnezeu prin rugăciune, ar fi
falimentat ca şi un om care ar lucra încontinuu fără să se împrospăteze prin somn.
El mai ştia şi faptul că dacă ar fi stat numai în comuniune cu Tatăl şi nu S-ar fi
aplecat spre oameni ca să le slujeaseă, din nou nu Şi-ar fi atins menirea, ca şi un
alt om odihnit, dar fără să mai lucreze,
Al doilea lucru pe care ni-l arată textul citat este
II. LOCUL DE ODIHNĂ

Când am tratat studiul intitulat Loialitatea fată de Cristos
(Vol.IV,Stud.55), am văzut că pe timpul Domnului Isus, Israelul nu avea decât
180 km lungime, de la nord spre sud şi 60 km lăţime, de la est spre vest; şi că
populaţia lui de abia atingea patru milioane. Iar când am abordat studiul Galileea,
locul propovăduirii Fiului lui Dumnezeu (Vol.II,Stud.29), ne-am informat că
istoricul evreu, Iosif Flavius care s-a născut în preajma anului răstignirii
Mântuitorului şi a fost într-un timp chiar guvernatorul Galileii, ne-a relatat că
suprafaţa acestei regiuni care nu era mai mare de 76 km lungime, de la nord spre
sud şi 38 km lăţime, de la est spre veat, avea o populaţie aproape de trei
milioane 5, ceea ce înseamnă o densitate de neînchipuit şi nemaiauzit.
Marea Galileii
Astfel, în Galileea era foarte greu să te retragi din mulţime ca să fii singur.
23
Dragomir Stancu
Dar în schimb, era linişte de cealaltă parte a Mării Tiberiadei. Ucenicii, fiind
pescari, îndată L-au îmbarcat pe Domnulu Isus într-o corabie şi L-au trecut în
partea de est a lacului.
Evangheliştii ne indică în textul citat cu lux de amănunte locul în care S-a
retras Domnul Isus cu ucenicii şi a avut loc
minunea înmulţirii pâinilor. Evanghelistul Ioan a
scris: “Isus S-a dus dincolo de Marea Galileii,
numită Marea Tiberiadei." (v.1) Evanghelistul
Luca ne-a arătat că acest loc nu era departe de
orasul Betsaida, el a zis: "Isus i-a luat cu Sine şi
S-a dus la o parte lângă o cetate, numită
Betsaida.” (v.10) Cuvântul Beth-sayda înseamnă
în limba ebraică "casa pescarilor” 6. Această
localitate se afla la o mică distanţă în partea de est
de la intrarea Iordanului în Marea Galileii 7. Iosif
Flavius şi Pliniu ne-au istorisit că această cetate cu
numele Betsaida era situată în ţinutul Gaulanita, la
nord-estul Mării Galileii lângă Iordan 8. Tetrarhul
Filip, guvernaturul Trahonitei, Ituriei şi al
Abilenei, nu de mult a reconstruit această cetate şi
i-a pus numele Betsaida-Iulia, în cinstea fiicei
cezarului August 9. Fraţii: Petru şi Andrei, ca de
altfel şi Filip, erau din această localitate (Marcu
6:1,45;Matei 14:34;Ioan 1:44;12:21). Şi, în cele din
urmă, Evanghelistul Ioan, ca un martor ocular, ne-a
precizat chiar şi terenul, spunând: "În locul acela
era multă iarbă." (6:10)
Lângă Betsaida şi aproape de ţărmul lacului
era o câmpie mică în care creştea, după cum zicea
Evanghelistul Ioan "multă iarbă". Această câmpie
se numea El-Batiyah. Aici a avut loc scena
minunii înmulţirii pâinilor 10.
În versiunea siriacă a Noului Testament a
lui Schaaf scrie că pustiul în care S-a retras
Domnul Isus cu ucenicii şi a avut loc minunea
înmulţirii pâinilor se numea Betsaida 11. Aceasta
înseamnă că locuitorii Betsaidei numeau câmpia de
lângă cetatea lor cu un termen specific locului de
Iazul din apropierea Betsaidei
şi a Marii Galilii
El-Batiyah. Iar restul galileenilor o numeau
Câmpia Betsaida, Pustiul Betsaida şi chiar pe
scurt, Betsaida.
24
Evanghelistul Marcu mai întâi ne-a scos în evidenţă detaliul, că atunci

când Domnul Isus a pornit cu corabia, nişte oameni L-au văzut şi L-au cunoscut
de la distanţă că era El cu ucenicii. Aceştia, văzând în ce direcţie s-a îndreptat
corabia, spre capătul nordic al lacului pe care l-au putut ocoli pe jos, au început să
alerge după Domnul Isus; şi, trecând prin Capernaum, prin alte cetăţi şi sate şi,
prin Betsaida, li s-au ataşat mari mulţimi de oameni.
Apoi, Evanghelistul Marcu, ca de altfel şi Evanghelistul Matei, ne-au
subliniat şi faptul că atunci când Domnul Isus a ajuns la ţărm, mulţimile deja erau
acolo, pentru că sosiseră înaintea Lui. Evangheliatul Marcu a scris: "Oamenii i-au
văzut plecând şi i-au cunoscut; au alergat pe jos din toate cetăţile şi au venit
înaintea lor în locul în care se duceau ei." (v.33) Şi Evanghelistul Matei ne-a
apus: "Când au auzit lucrul acesta, au ieşit din cetăţi şi s-au luat după El pe jos.”
(v.13)
Întrucât mulţimile nu puteau să treacă Iordanul decât pe la vad, care era la
3 km de la revărsarea lui în mare, trebuind să ocolească capătul nordic al lacului,
ele aveau de parcurs o distanţă mai lungă de 15 km, ceea ce însemna o cale de
aproape 3 ore 12. Pe când, între Capernaum, de unde plecase Mântuitorul şi
câmpia El-Batiyah, unde debarcase, lacul nu era mai lat de 6 km. Or, distanţa
aceasta, corabia putea s-o parcurgă pe uşor într-un ceas.
Marea Galileii şi localităţile din jurul ei

Oare cum se explică faptul că poporul a ajuns la celălalt mal înaintea
25
Dragomir Stancu
Domnului Isus? Şi de ce Evangheliştii Marcu şi Matei ne-au scos în evidenţă

amănuntul acesta? Răspunsul este: ca să ne arate că Fiul lui Dumnezeu ştia ce
urma să se întâmple dincolo de mare, de aceea El a plutit încet, pentru a putea
vorbi ucenicilor măcar aici despre Ioan Botezătorul, timp de vreo trei ore.
Al treilea lucru pe care ni-l scoate textul citat în evidenţă este
III. RENUNŢAREA MÂNTUITORULUI LA ODIHNĂ

Evangheliştii Marcu şi Matei ne istorisesec că atunci când Mântuitorul a
ajuns cu corabia pe ţărmul răsăritean ca să fie numai cu ucenicii, a văzut cum
acest loc pustiu era plin de oamenii care au ajuns înaintea Lui şi-L aşteptau.
Evanghelistul Marcu a scris: "Când a ieşit din corabie, Isus a văzut o mulţime
mare” (v.34) şi Evanghelistul Matei a zis: "Când a ieşit din corabie, Isus a văzut
o mulţime mare.” (v.14)
Am văzut că Domnul Isus a venit aici ca să fie singur pentru a Se odihni
împreună cu apostolii, dar în loc de singurătate, linişte şi odihnă, în istovirea,
tensiunea şi încordarea Lui, a găsit o mulţime mare cu cereri insistente. Oricare
dintre noi dacă am fi invadaţi de oameni şi ni s-ar viola un asemenea drept strict al
vieţii, ne-am supăra foarte tare. Numai că Mântuitorul n-a putut să facă aşa ceva,
deoarece pentru El nevoile oamenilor erau mai presus de orice, chiar şi de propria
Sa odihnă. Evanahelistul Luca a scris: "Isus le-a primit bine." (v.11) Comentatorul
W. Barclay a zis că aici este concentrată toată mila divină 13. Textul citit ne arată
că Fiul lui Dumnezeu în loc să Se fi supărat, El, era copleşit de milă.
Evanghelistul Matei a scris: "Când a ieşit din corabie, Isus a văzut o mulţime
mare, şi I S-a făcut milă de ea" (v.14) şi Evanghelistul Marcu a spus: "Când a
ieşit din corabie, Isus a văzut o mulţime mare de oameni şi I S-a făcut milă de ei,
pentru că erau ca nişte oi care n-aveau păstor." (v.34)
Oile fără păstor sunt dezorientate şi pierdute. Dante Alegheri a asemănat
lumea cu o pădure în bezna unei nopţi şi fără drumuri. El a zis într-unul din
versurile sale: "M-am trezit în mijlocul pădurii, era întuneric şi nu exista nici o
cale" 14. A putut oare Fiul lui Dumnezeu să Se supere pe aceia care, în disperarea
lor, au căutat salvarea? Nu. Iată de ce El, în loc să Se fi mâniat, L-a copleşit mila!
Mila, ne-a spus Evanghelistul Ioan, L-a făcut pe Domnul Isus să Se urce
pe coasta unui deal şi să slujească unei mari mulţimi. Evanghelistul amintit ne-a
arătat cum Mântuitorul de abia Se urcase pe munte şi aruncându-Şi privirea în
zare, a văzut cum o altă mulţime mare de oameni alerga spre El. Evanghelistul
Ioan a scris: "Isus S-a urcat pe munte... (5)... Şi-a ridicat ochii şi a văzut că o
mare mulţime vine spre El.” (v.3 şi 5)
Cu atât mai mult, când Fiul lui Dumnezeu a văzut şi această mulţime, mila
şi faţă de ea, L-a făcut să predice despre Împărăţia cerurilor. Evanghelistul Luca a
scris: "Le vorbea despre Împărăţia lui Dumnezeu.” (v.11)
26
Mila, pe care o avea Dascălul ceresc faţă de toţi oamenii aceştia care au
venit la El, ne-a relatat Evanghelistul Marcu, L-a făcut ca "să-i înveţe multe
lucruri." (v.34)
Şi, tot mila, faţă de fiinţa umană, ne-a scos în evidenţă şi Evanghelistul
Matei, L-a determinat pe Mântuitorul să vindece pe toţi bolnavii din mulţimile
care au venit la El în locul acela. Evanghelistul amintit a scris: "Isus a văzut o
mulţime mare, I s-a făcut milă de ea şi i-a vindecat pe cei bolnavi.” (v.14)
Aici vedem că mila faţă de om, L-a făcut pe Fiul lui Dumnezeu să renunţe
nu numai la odihnă, dar chiar să-L şi determine să întreprindă eforturi noi, în toată
oboseala, istovirea şi încordarea Lui!
1. Hort, F.J.A. and Westcott, B.F., The New Testament in the Original Greek, p.
29;
Lenski, R.C.H., Interpretation of St. Mark's Gospel, p. 166;
2. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 396;
Bunaciu, I., Explicarea Evangheliilor, p. 178.
3. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 109.
4. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 117.
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 59.
7. Op. cit.
8. Josephus, F., Antiquities XVIII, 2.1; Jewish War III.10.7;
Pliny V,15;
Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, VoI. I, p. 405.
9. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 59;
10. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 201.
12. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 155;
Barclay, W., The Gospel of John, VoI. I, p. 201.
27
Dragomir Stancu
3. MINUNEA ÎNMULŢIRII PÂINILOR

Marcu 6 : 35 – 46
35 Fiindcă ziua era pe sfârşite, ucenicii s-au apropiat de El şi I-au zis:

"Locul acesta este pustiu şi ziua este pe sfârşite.
36 Dă-le drumul să se ducă în cătunele şi satele din jur ca să-şi cumpere
pâine, fiindcă n-au ce mânca."
37 "Daţi-le voi să mănânce", le-a răspuns Isus. Dar ei I-au zis: "Oare să
ne ducem să cumpărăm pâini de două sute de dinari şi să le dăm să mănânce?
38 Şi El i-a întrebat: "Câte pâini aveţi? Duceţi-vă să vedeţi” S-au dus să
vadă câte pâini au şi I-au răspuns: "Cinci şi doi peşti.”
39 Atunci le-a poruncit să-i aşeze pe toţi, grupuri-grupuri, pe iarba verde.
40 Şi s-au aşezat jos în grupuri de câte o sută şi de câte cincizeci.
41 El a luat cele cinci pâini şi cei doi peşti. Şi-a ridicat ochii spre cer şi a
rostit binecuvântarea. Apoi a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor, ca ei să le
împartă mulţimilor. Asemenea şi cei doi peşti, i-a împărţit tuturor.
42 Au mâncat toţi şi s-au săturat;
43 şi au ridicat douăsprezece coşuri pline cu firimituri de pâine şi cu ce
mai rămăsese din peşti.
44 Cei ce mâncaseră pâinile erau cinci mii de bărbaţi.
45 Îndată, Isus i-a obligat şi pe ucenicii Săi să intre în corabie şi să treacă
înaintea Lui de cealaltă parte, spre Betsaida. În timpul acesta, El avea să dea
drumul mulţimilor.
46 După ce Şi-a luat rămas bun de la mulţime, S-a dus pe munte ca să Se
roage.
Matei 14 : 15 - 23
15 Când s-a înserat, ucenicii s-au apropiat de El şi I-au zis: “Locul aceata
este pustiu şi vremea iată că a trecut; dă drumul mulţimii să se ducă prin sate să-
şi cumpere de mâncare.
16 “N-au nevoie să plece”, le-a răspuns Isus; "daţi-le voi să mănânce.”
17 Dar ei I-au zis: "N-avem aici decât cinci pâini şi doi peşti."
18 Şi El le-a zis: "Aduceţi-i aici la Mine."
19 Apoi a poruncit mulţimilor să şadă pe iarbă, a luat cele cinci pâini şi
doi peşti, Şi-a ridicat ochii spre cer, a binecuvântat, a frânt pâinile şi le-a dat
ucenicilor, iar ei le-au împărţit mulţimilor.
20 Toţi au mâncat şi s-au săturat; şi s-au ridicat douăsprezece coşuri
pline de firimituri.
28
21 Cei care mâncaseră erau cam cinci mii de bărbaţi, în afară de femei şi
de copii.
22 Îndată după aceea, Isus i-a obligat pe ucenicii Săi să intre în corabie şi
să treacă înaintea Lui de partea cealaltă, până va da drumul mulţimilor.
23 După ce a dat drumul mulţimilor, S-a urcat pe munte să Se roage
singur la o parte. Se înnoptase şi El era singur acolo.
Luca 9 : 12 - 17
12 Fiindcă ziua se pleca spre seară, cei doisprezece s-au apropiat şi I-au
zis· "Dă drumul mulţimilor ca să se ducă în satele şi cătunele din împrejurimi ca
să găzduiască şi să-şi caute de-ale mâncării, pentru că aici suntem într-un loc
pustiu."
13 Isus le-a zis: "Daţi-le voi să mănânce!" Dar ei au răspuns: "N-avem
decât cinci pâini şi doi peşti; afară numai dacă ne vom duce noi înşine să
cumpăram hrană pentru tot poporul acesta.
14 Şi erau aproape cinci mii de bărbaţi. Isus le-a zis ucenicilor Săi:
Puneţi-i să şadă jos în grupuri de câte cincizeci."
15 Aşa au şi făcut: i-au pus pe toţi să şadă jos.
16 Isus a luat cele cinci pâini şi cei doi peşti, Şi-a ridicat ochii spre cer şi
le-a binecuvântat. Apoi le-a frânt şi le-a dat ucenicilor să le împartă mulţimii.
17 Au mâncat toţi şi s-au săturat; şi au ridicat douăsprezece coşuri pline
cu firimiturile rămase.
Ioan 6 : 5b - 15
5b Şi i-a zis lui Filip: “De unde avem să cumpărăm pâini ca să mănânce
oamenii aceştia?"
6 Spunea lucrul acesta ca să-l încerce, pentru că ştia ce are de gând să
facă.
7 Filip a răspuns: "Pâinile pe care le-am putea cumpăra cu două sute de
dinari n-ar ajunge ca fiecare să primească puţin din ele ."
8 Unul din ucenicii Săi, Andrei, fratele lui Simon Petru, I-a zis:
9 "Este aici un băieţel care are cinci pâini de orz şi doi peşti, dar ce sunt
acestea la atâţia?"
10 Isus a zis: "Spuneţi oamenilor să se aşeze jos." În locul acela era multă
iarbă. Oamenii s-au aşezat jos, în număr de aproape cinci mii.
11 Isus a luat pâinile, I-a mulţumit lui Dumnezeu, le-a împărţit ucenicilor,
iar ucenicii le-au împărţit celor care şedeau jos; de asemenea, le-a dat şi din peşti
cât au vrut.
12 După ce s-au săturat, Isus a zis ucenicilor Săi: "Strângeţi firimiturile
care au rămas, ca să nu se piardă nimic."
13 Le-au adunat, deci, şi au umplut douăsprezece coşuri cu firimiturile
29
Dragomir Stancu
care rămăseseră din cele cinci pâini de orz, după ce mâncaseră toţi.
14 Oamenii aceia, când au văzut minunea pe care o făcuse Isus, ziceau:
“Cu adevărat, acesta este profetul cel aşteptat în lume.
15 Isus, fiindcă ştia că au de gând să vină să-L ia cu forţa ca să-L facă
împărat, S-a dus iarăşi la munte, numai El singur.
Armonizat
1 Fiindcă ziua se pleca spre seară (Lc.v.12), ucenicii s-au apropiat de
Isus şi I-au zis: "Locul acesta este pustiu şi ziua este pe sfârşite. (Mc.v.35)
2 Dă drumul mulţimilor ca să se ducă în satele şi cătunele din împrejurimi
ca să găzduiască şi (Lc.v.12) să-şi cumpere pâine, fiindcă n-au ce mânca.”
(Mc.v.36)
3 "N-au nevoie să plece", le-a răspuns Isus; "daţi-le voi să mănânce."
(Mt.v.16)
4 Isus i-a zis lui Filip: "De unde avem să cumpărăm pâini ca să mănânce
oamenii aceştia?” (Ioan v.5)
5 Spunea lucrul acesta ca să-l încerce, pentru că ştia ce avea de gând să
facă. (Ioan v.6)
6 Unul dintre ucenici L-a întrebat: "Oare să ne ducem să cumpărăm pâini
de două sute de dinari şi să le dăm să mănânce?” (Mc.v.37)
7 Dar Filip a zis lui Isus: "Pâinile pe care le-am putea cumpăra cu două
sute de dinari n-ar ajunge ca fiecare să primească puţin din ele.” (Ioan v.7)
8 Isus i-a întrebat: "Câte pâini aveţi? Duceţi-vă să vedeţi.” S-au dus să
vadă câte pâini au. (Mc.v.38)
9 (Altul) dintre ucenici, Andrei, fratele lui Simon Petru, I-a zis: (Ioan v.8)
10 "Este aici un băieţel care are cinci pâini de orz şi doi peşti, dar ce sunt
acestea la atâţia?” (Ioan v.9)
11 Şi El le-a spus: "Aduceţi-i aici la Mine." (Mt.v.18)
12 Atunci le-a poruncit să-i aşeze pe toţi, grupuri-grupuri, pe iarba verde.
(Mc.v.39)
13 Şi s-au aşezat jos în grupuri de câte o sută şi de câte cincizeci.
(Mc.v.40) În locul acela era multă iarbă. (Ioan v.10)
14 Isus a luat cele cinci pâini şi doi peşti, Şi-a ridicat ochii spre cer şi le-a
binecuvântat. Apoi le-a frânt şi le-a dat ucenicilor să le împartă mulţimii.
(Lc.v.16)
15 De asemenea, le-a dat şi din peşti cât au vrut. (Ioan v.11)
16 Au mâncat toţi şi s-au săturat. (Mc.v.42)
17 După ce s-au săturat, Isus le-a zis ucenicilor Săi: "Strângeţi firimiturile
care au rămas, ca să nu se piardă nimic.” (Ioan v.12)
18 Le-au adunat, deci, şi au umplut douăsprezece coşuri cu firimiturile
care rămăseseră din cele cinci pâini de orz (Ioan v.13) şi cu ce mai rămăsese din
30
peşti. (Mc.v.43)
19 Cei ce mâncaseră pâinile erau cinci mii de bărbaţi, (Mc.v.44) afară de
femei şi de copii. (Mt.v.21)
20 Oamenii aceia, când au văzut minunea pe care o făcuse Isus, ziceau:
"Cu adevărat, acesta este profetul cel aşteptat în lume.” (Ioan v.14)
21 Isus, fiindcă şţia că au de gând să-L ia cu forţa ca să-L facă împărat,
(Ioan v.15) îndată i-a obligat pe ucenicii Săi să intre în corabie şi să treacă
înaintea Lui de partea cealaltă. (Mt.v.22) În timpul acesta, El avea să dea drumul
mulţimii. (Mc.v.45)
22 După ce Şi-a luat rămas bun de la mulţime, S-a dus pe munte ca să Se
roage. (Mc.v.46) Se înnoptase şi El era singur acolo. (Mt.v.23)
Din acest text vom ţine două studii, unul intitulat Minunea înmulţirii
pâinilor şi celălalt Caracteristicile minunii înmulţirii pâinilor. În primul studiu
Minunea înmulţirii pâinilor, ne vom ocupa de şapte lucruri: interpretările acestei
minuni, locul şi timpul în care Domnul Isus a făcut-o, intervenţia Domnului Isus
într-o problemă dificilă, numărul persoanelor care s-au săturat cu pâinile şi cu
peştii pe care le-a înmulţit Domnul Isus, felul înmulţirii pâinilor şi al peştilor,
însemnătatea celor douăsprezece coşuri cu firimituri care au fost adunate şi
problema puţinului nostru în mâinile lui Cristos.
1. Să luăm mai întâi interpretările minunii înmulţirii celor cinci pâini şi
doi peşti.
Nici o minune n-a impresionat atât de puternic pe apostoli, mulţimile care
au văzut-o şi pe cititorii Evangheliilor, ca aceasta. Datorită acestui fapt, ea este
singura minune pe care ne-o relatează toţi patru evangheliştii.
Comentatorii au interpretat această minune în trei feluri:
a) Unii, ţinând cont că această minune face parte din capitolul 6 din
Evanghelia după Ioan care ne vorbeşte despre trupul şi sângele Domnului Isus şi
care ne arată că trupul Lui este o adevărată hrană şi că sângele Lui este o
adevărată băutură, înclină să creadă că aici avem de-a face cu o mâncare
sacramentală. Această opinie are multe neajunsuri, de aceea noi nu vom insista
asupra ei 1.
b) Un alt comentator cu numele Paulus, a susţinut că Domnul Isus care a
refuzat atunci când a fost ispitit să transforme pietrele în pâini, era imposibil să fi
înmulţit pâinile şi peştii în sens literal. El a explicat că era cu neputinţă ca
mulţimile să nu fi avut cu ele provizii de mâncare, dar fiind egoişti nu voiau să
mănânce în faţa altora ca să nu împartă cu cei ce nu aveau. Astfel, Mântuitorul, cu
un zâmbet rar de-al Lui, a scos provizia pe care o aveau ucenicii; şi că după ce a
binecuvântat-o, a împărţit-o ucenicilor. Toată mulţimea, fiind impresionată şi
influenţată de gestul Lui, a făcut la fel; şi astfel mâncarea a ajuns la toţi. Cei ce
susţin această variantă, spun că aici nu avem de-a face cu înmulţirea pâinilor în
31
Dragomir Stancu
sens literal, ci cu transformarea egoiştilor în oameni generoşi 2. Această

interpretare a preluat-o de la Paulus, M. Renan; iar de la Renan, mulţi alţii 3. Şi
această opinie este în contradicţie cu contextul şi are multe lacune.
c) A treia interpretare a acestei minuni este că înmulţirea pâinilor şi a
peştilor s-a făcut în sens literal. Cei mai mulţi dintre teologi şi comentatori au
îmbrăţişat-o pe aceasta. Noi, de asemenea luăm această interpretare, pentru că o
considerăm ca fiind autentică.
2. Al doilea lucru pe care ni-l arată textul citat în legătură cu înmulţirea
pâinilor şi a peştilor este locul şi timpul.
Textul pe care-l studiem ne indică trei lucruri cu privire la locul şi timpul
în care Domnul Isus a făcut această minune:
a) Primul lucru este că el ne scoate în evidenţă că Mântuitorul a făcut
minunea înmulţirii pâinilor şi peştilor într-un câmp care era lângă Betsaida,
cetatea Apostolilor: Andrei, Petru şi Filip. Când am tratat studiul intitulat Încă doi
ucenici (Vol.II,Stud.12), am văzut că apostolii: Andrei, Petru şi Filip erau din
Betsaida. Evanghelistul Ioan a scris: "Filip era din Betsaida, cetatea lui Andrei şi
a lui Petru." (1:44) În studiul trecut am văzut că această câmpie în care Domnul
Isus a înmulţit pâinile era aproape de Betsaida. Evanghelistul Luca a scris: "El i-a
luat cu Sine şi S-a dus la o parte, lângă o cetate numită Betsaida." (9:10) Şi când
am tratat studiul intitulat Evanghelia după Marcu (Vol.I,Stud.3), ne-am informat
că una dintre cele cinci caracteristici ale acestei Evanghelii este redarea unor
detalii vii, deoarece în casa lui părintească a fost prima biserică din istoria lumii şi
Evanghelia lui nu este altceva decât o acumulare a materialului din predicile
Apostolului Petru, care era predicator în această biserică.
Astfel, detaliul cel viu "iarba verde" din versetul 39 din Evanghelia după
Marcu: "Atunci le-a poruncit să-i aşeze pe toţi, grupuri-grupuri, pe iarba verde”,
ne arată cât de adânc s-a imprimat în sufletul Apostolului Petru această minune pe
care Mântuitorul a făcut-o în câmpia de lângă cetatea lui, pe care el o cunoştea de
copil şi în care se delecta mereu.
În acest pasaj noi auzim din nou glasul predicii Apostolului Petru care, ca
un martor ocular, în timp ce predica despre această minune, parcă o privea cu
ochii memoriei şi astfel o transmitea cu atâta simţ, căldură şi lux de amănunte,
încât ea cădea adânc în sufletul Evanghelistului Marcu. Iar Evanghelistul Marcu,
la rândul lui, a aşezat în text toate detaliile acestei predici într-un mod viu, simplu
şi dramatic. În textul grecesc din Evanghelia după Ioan scrie kortos polys “multă
iarbă“ (v.10) şi în textul grecesc din Evanghelia după Marcu sunt redate cuvintele
klōros kortos care înseamnă “iarbă frumoasă şi împodobită cu flori, ca un
covor.”4 (v.39)
b) Al doilea lucru pe care ni-l scoate în evidenţă textul citat în legătură cu
locul şi timpul în care Domnul Isus a făcut această minune este că ea a avut loc
într-o zi de primăvară. În detaliul cel viu şi descriptiv pe care l-am amintit mai
32
înainte cu "iarba verde", Evanghelistul Marcu ne-a informat că Mântuitorul a

înmulţit pâinile şi peştii primăvara, pentru că în Israel, iarba era verde numai în
lunile: martie şi aprilie 5. Evanghelistul Ioan a precizat acelaşi lucru atunci când a
scris: “Paştele, sărbătoarea iudeilor, erau aproape,” (6:4) aşa cum am văzut în
studiul trecut. Paştele cădea în a patrusprezecea zi după echinocţiul de primăvară,
ceea ce înseamnă că era începutul lui aprilie.
Nord-estul Mării Galileii unde Domnul Isus a înmulţit cele 5 pâini şi cei 2 peşti
Câmpul împodobit cu floridin jurul mării Galileii
c) Şi, al treilea lucru pe care ni-l scoate în evidenţă textul citat cu privire la
locul şi timpul în care Domnul Isus a făcut această minune este că ea a avut loc în
apropierea unei seri. Dacă facem o paralelă între evangheliştii sinoptici, ni se
pare că Evangheliştii Marcu şi Luca nu sunt în concordanţă cu Evanghelistul
33
Dragomir Stancu
Matei. Evanghelistul Marcu a scris: "Fiindcă ziua era pe sfârşite.” (v.35)

Evangheliatul Luca, de asemenea a spus: "Fiindcă ziua se pleca spre seară."
(v.12) De vreme ce Evanghelistul Matei a zis: "Când s-a înserat.” (v.15)
După cum scrie în Evanghelia după Matei, ni se pare că deja începuse să
se întunece, sau chiar s-a întunecat. Numai că adevărul este altul. La evrei, ziua
avea două seri: o seară era de la ora 3 la 6, când se termina ziua; şi o altă seară era
de la 6. Evanghelistul Matei care şi-a dedicat evanghelia evreilor a folosit
grecescul opsia, care înseamnă prima seară: de la 3 la 66. Aici nu este nici o
contradicţie între evangheliştii sinoptici, ci dimpotrivă cea mai mare concordanţă.
Evreii obişnuiau să ia masa la ora 6 şi soarele apunea în preajma Paştelor
tot pe la 6.
Când ucenicii au văzut că se apropia timpul cinei şi oamenii erau flămânzi
şi obosiţi, au zis Domnului Isus, îi cităm pe Evangheliştii Marcu şi Luca
armonizat: "Locul acesta este pustiu şi ziua este pe sfârşite. (Mc.v.35) Dă drumul
mulţimilor ca să se ducă în satele şi cătunele din împrejurimi ca să găzduiaseă şi
(Lc.v.12) să-şi cumpere pâine, fiindcă n-au ce mânca.” (Mc.v.36)
3. Al treilea lucru pe care ni-l arată textul citat în legătură cu minunea
înmulţirii pâinilor este intervenţia Domnului Isus într-o problemă dificilă.
Sunt mulţi care observă că semenii lor se află în greutăţi, dar sunt prea
puţini dintre aceia care se simt datori ca să-i ajute. Fiul lui Dumnezeu a răspuns
apostolilor: "N-au nevoie să plece, daţi-le voi să mănânce.” (Mt.v.16)
Evanghelistul Ioan ne-a scos în evidenţă că Mântuitorul, ca unul care ştia
că ucenicii nu aveau de unde să procure pâine pentru atâta lume, fiindcă pe
vremea aceea pâinea nu se vindea la magazin, ci se făcea acasă numai în cantitatea
în care se consuma pentru o zi; şi ca unul care “ştia ce avea de gând să facă,"
(v.6) l-a întrebat pe Filip, ca pe un localnic "ca să-l încerce: (v.6) «De unde avem
să cumpărăm pâini ca să mănânce oamenii aceştia?»” (v.5)
Filip, după ce l-a consultat mai întâi pe Iuda care era casier câţi bani avea
în caserie, a răspuns Domnului Isus că erau la mijloc două imposibilităţi mari: nu
numai că nu puteau să găsească atâtea pâini în acel loc,7 dar nu aveau nici destui
bani. El a zis Mântuitorului: “Pâinile pe care le-am putea cumpăra cu două sute
de dinari n-ar ajunge ca fiecare să primească puţin din ele.” (Ioan v.7)
În textul grecesc scrie "două sute de dinari". Dinarul era o monedă romană
de argint. Un dinar era câştigul maxim de pe o zi de lucru. Două sute de dinari
însemna salarul unui muncitor pe opt luni.
Unul dintre ucenici a venit la Domnul Isus cu următoarea propunere,
zicându-I: "Oare să ne ducem să cumpărăm pâini de două sute de dinari şi să le
dăm să mănânce?” (Mc.v.37) Mântuitorul, recurgând la o altă variantă, a răspuns
acestuia să-I aducă pâinile pe care le aveau. Evangheliştii Marcu şi Matei L-au
redat pe Domnul Isus spunându-I acestui ucenic şi celor ce erau cu el, îi cităm
armonizat: "Câte pâini aveţi? Duceţi-vă să vedeţi (Mc.v 38) şi aduceţi-le aici la
34
Mine.” (Mt.v.18)
Fiul lui Dumnezeu, deşi ştia că atunci ucenicii nu aveau nici o pâine, totuşi
i-a trimis să vadă ca să se convingă. Şi El nu era în necunoştinţă de faptul: ce
urma să facă Andrei care, de
asemenea era din Betsaida, de aceea
le-a spus: “Aduceţi-le aici la Mine.”
(Mt.v.18)
Evanghelistul Ioan ne-a relatat
că Andrei a găsit un băieţel care avea
cinci pâini şi doi peşti. Foarte probabil
că acest băieţel a luat cu el pâinile şi
peştii ca să-i servească ca merinde la
lucru de câmp, dar văzând cum
mulţimile alergau după Domnul Isus,
s-a luat după ele.
Andrei, aşa cum am văzut
când am tratat studiul intitulat Alţi doi
ucenici (Vol.II,Stud.11), era apostolul
care căuta să aducă întotdeauna pe
oameni la Cristos. El a făcut acelaşi
lucru şi de data aceasta cu unul dintre
concetăţenii lui, pe care poate îl
cunoştea. Evanghelistul Ioan ne-a
scris că el, aducând pe acest băieţel la
Galileea
Fiul lui Dumnezeu I-a zis: "Este aici
un băieţel care are cinci pâini de orz şi doi peşti, dar ce sunt acestea la atâţia?”
(v.9)
Cele 5 pâini şi cei doi peşti pe care le-a înmulţit Domnul Isus
35
Dragomir Stancu
Andrei aduce un băiat la Domnul Isus cu cinci pâiniţoare şi doi peştişori
Nimeni nu ştie ce se poate întâmpla atunci când aducem pe cineva la

Cristos. Era un director de şcoală în Germania care atunci când intra în clasă
obişnuia să ia pălăria de pe cap şi să se plece înaintea elevilor. Cineva l-a întrebat
de ce face gestul acesta? Şi el i-a răspuns: "Nimeni nu ştie ce poate să devină unul
dintre aceşti copii." El a avut dreptate, pentru că unul dintre ei era Martin
Luther 8. Andrei n-a ştiut ce a făcut când l-a adus pe acest băieţel la Fiul lui
Dumnezeu.
4. Al patrulea lucru pe care ni-l arată textul în legătură cu această minune
este numărul persoanelor care s-au săturat cu pâinile şi cu peştii pe care le-a
înmulţit Domnul Isus.
Mântuitorul ştia câtă lume era adunată în câmpia El-Batiyah înainte de-a o
36
număra ucenicii, de aceea a poruncit apostolilor ca s-o aşeze în grupuri de câte o

sută şi de câte cincizeci. Evanghelistul Marcu a scris: "Atunci le-a poruncit să-i
aşeze pe toţi, grupuri-grupuri, pe iarba verde. (40) Şi s-au aşezat jos în grupuri
de câte o sută şi de câte cincizeci.” (v.39-40) W. Hendriksen, W. Barclay, cât şi
mulţi alţi comentatori au zis că grupurile de o sută erau ale femeilor şi ale
copiilor; iar cele de cincizeci, erau ale bărbaţilor 9. Oare, de ce Mântuitorul a
poruncit ca grupurile femeilor şi ale copillor să fie de o sută, numai ca să se
deosebească de ale bărbaţilor? Nu, pentru că ele şi aşa se deosebeau. Adevăratul
motiv era, că Fiul lui Dumnezeu ştia că numărul femeilor şi al copiilor era dublu
faţă de cel al bărbaţilor, deoarece bărbaţii nu veneau niciodată la El într-un număr
mai mare decât femeile şi copiii.
Th. Zahn, cât şi alţi comentatori au zis că în Israel, femeile şi copiii nu
intrau niciodată în numărătoare. Evanghelistul Matei, care şi-a dedicat Evanghelia
evreilor, a scris în termenii acestui obicei, relatând: "Cei care mâncaseră erau
cam cinci mii de bărbaţi, în afară de femei şi de copii.” (v.21)
Cei 150.000 de oameni aşezaţi în grupuri
Mântuitorul a poruncit să fie aşezate mai întâi femeile şi copiii, şi apoi

bărbaţii. Bărbaţii erau aşezaţi în 12 şiruri. Un şir avea opt grupuri de câte 50 care
însuma 400 de bărbaţi, iar cele 12 şiruri aveau în total 96 de grupuri de câte 50,
ceea ce însumează 4.800 de bărbaţi; sau aşa după cum spuneau evangheliştii
Matei, Luca şi Ioan, aproape cinci mii" (Mt.v.21;Lc.v.14 şi Ioan v.10). În aceeaşi
ordine erau aşezate şi grupurile femeilor şi ale copiilor: în 12 şiruri câte 8 grupuri
într-un şir şi câte 100 de persoane într-un grup. Ceea ce înseamnă că numărul
femeilor şi al copiilor s-a ridicat la alte 9.600 de persoane, însumând în total:
bărbaţi, femei şi copii aproape 15.000 de persoane.
În textul grecesc scrie pentru “grupuri” prasiai, care era un cuvânt
37
Dragomir Stancu
descriptiv. Acest cuvânt se folosea pentru şirurile de legume 11. Când te uitai la
grupurile de bărbaţi, femei şi copii, păreau ca straturile de zarzavat din grădină.
5. Al cincilea lucru pe care ni-l arată textul în legătură cu această minune
este felul în care Domnul Isus a înmultit pâinile şi peştii.
Evanghelistul Matei ne-a spus că atunci când au văzut ucenicii marea
mulţime aşezată jos şi intenţia Mântuitorului de a-i da să mănânce, I-au zis
emoţionaţi: "N-avem aici decât cinci pâini şi doi peşti." (v.17) Dar El le-a
răspuns: "Aduceţi-i la Mine." (v.18) Evanghelistul Luca a continuat să ne relateze
că Mântuitorul mai întâi Şi-a ridicat ochii spre Împărăţia Sa din cer, în care nu
sunt lipsuri şi necazuri; şi apoi, Creator fiind, a dotat pâinile şi peştii cu un cod
nou de înmulţire. El a scris: "Isus a luat cele cinci pâini şi cei doi peşţi, Şi-a
ridicat ochii spre cer şi le-a binecuvântat." (v.16)
Comentatorul F. Godet a apus că rugăciunea de binecuvântare a Domnului
Isus prin care a dotat cele cinci pâini şi cei doi peşti cu un nou cod de înmulţire, a
impresionat foarte puternic pe toţi care erau de faţă. Nimeni nu poate să descrie ce
au văzut mulţimile care erau în câmpia El-Batiyah în ochii şi pe faţa
Mântuitorului atunci când a binecuvântat pâinile şi peştii şi le-a dotat cu un nou
cod de înmulţire 12. Evanghelistul Marcu a scris: "Apoi a frânt pâinile şi le-a dat
ucenicilor, ca ei să le împartă mulţimii. Asemenea şi cei doi peşti, i-a împărţit
tuturor.” (v.41) Pâinile erau nişte pâinişoare subţiri şi rotunde, de aceea ele se
frângeau uşor 13. Cei doi peşti, de asemenea erau mici. Evanghelistul Ioan a folosit
grecescul opsaria, care înseamnă "peştişori". El a făcut această precizare fiindcă
ei erau mici. Patru pâinişoare, Domnul Isus le-a frânt în două şi a cincea în patru.
La fel şi cei doi peştişori uscaţi şi săraţi i-a rupt în 12 bucăţele, ca să dea la fiecare
apostol o bucăţică de pâine şi o bucăţică de peşte. Fiecare apostol avea într-o
mână o bucăţică de pâine şi în cealaltă o bucăţică de peşte 15. Fiecare dintre ei a
servit la un şir de opt grupuri de câte 50, respectiv la 400 de bărbaţi şi la un alt şir
de opt grupuri de câte 100 de femei şi copii, respectiv la 800 de persoane, ceea ce
înseamnă în total 1.200 de oameni. Aşa cum apostolii împărţeau oamenilor pâinile
şi peştii, acestea creşteau şi se înmulţeau în mâinile lor.
Acesta era un crâmpei al gloriei lui Cristos. Unde sunt scriitorii şi poeţii ca
să ne descrie măcar în parte ce a făcut atunci Fiul lui Dumnezeu în câmpia El-
Batiyah?
6. Al şaselea lucru pe care ni-l arată textul în legătură cu minunea
înmulţirii pâinilor este însemnătatea celor douăsprezece coşuri cu firimituri
care au fost adunate.
Toţi patru evangheliştii ne-au arătat că după ce s-a săturat tot poporul, au
mai rămas douăsprezece coşuri cu firimituri. Evanghelistul Ioan a scris: "După ce
s-au săturat, Isus a zis ucenicilor Săi: «Strângeţi firimiturile care au rămas, ca să
nu se piardă nimic.»" (v.12) Iar Evangheliatul Marcu a continuat să spună şi el:
"Şi au ridicat douăsprezece coşuri pline cu firimituri de pâine şi cu ce mai
38
rămăsese din peşti." (v.43)

Twice Juvenal ne-a relatat că pe timpul Domnului Isus erau două feluri de
coşuri: sepeti şi kophinos. Sepeti erau "coşuri mari". Era foarte obişnuit să vezi
cum aceste coşuri atârnau pe asini, unul de o parte şi altul de alta, în care cărau
merinde şi fân pentru dormit. Iar kophinos era un "coş mic" în forma unei oale,
îngust la gură şi tot mai lat spre fund. Romanii au făcut tot felul de glume pe
seama evreilor datorită acestor coşuri, pentru că n-ai putut vedea niciodată un
evreu călătorind fără un asemenea coş. Coşul kophinos era pentru un evreu mai
util decât servieta pentru omul modern 16. În toate patru Evangheliile scrie că
apostolii au adunat firimiturile în coşurile kophinos.
Comentatorii Th. Zahn, J. Rawlinson şi Frederik Bruce ne spun că motivul
pentru care erau douăsprezece coşuri este foarte simplu; fiindcă erau doisprezece
ucenici 17. Fiecare apostol a adunat firimiturile, aşa după cum am văzut de la
1.200 de persoane, şi de abia li s-au umplut coşuleţele.
De aici învăţăm marea lecţie a economiei lui Dumnezeu, că în economia
Celui Preaînalt nu este nimic în plus sau în minus. Dumnezeu când ne-a
înmagazinat toate resursele necesare, ni le-a dăruit în aşa fel încât să le avem din
belşug până la sfârşitul lumii, dar nici, rămânând, să se distrugă la sfârşitul lumii.
Acesta este un alt mare semn al sfârşitului lumii, că atunci când zăcămintele se
împuţinează, să ştim că revenirea Domnului Isus este aproape .
Am văzut că Dumnezeu ne-a oferit toate darurile Sale cu o mare
înţelepciune, de aceea şi nouă ni se cere să le folosim cu chibzuinţă şi să nu le
risipim, că dacă le vom întrebuinţa în lucruri inutile şi le vom risipi, ne învaţă
dumnezeiescul nostru Dascăl, vom provoca o criză mare în preajma revenirii Sale.
7. Al şaptelea lucru pe care ni-l dezvăluie textul citat cu privire la minunea
înmulţirii pâinilor este problema puţinului nostru în mâinile lui Cristos.
Fiul lui Dumnezeu ne-a scos în evidenţă că ucenicii aveau un mare rol în
lucrarea Lui din această minune: că El le-a dat lor pâinile şi peştii; şi că ei, la
rândul lor, le-au oferit poporului, sau cu alte cuvinte, El a lucrat prin mâinile lor.
Mântuitorul lucrează şi astăzi la fel. El şi acum are nevoie de ucenici, ca prin ei să
ofere lumii tot ce vrea să-i dea.
Era o mare deosebire între Filip şi Andrei. Filip era omul care a zis în sine:
“Situaţia este fără speranţă. Aici nu este nimic de făcut.” Pe când, Andrei şi-a
spus: “Eu voi face tot ce-mi stă în putinţă şi ştiu că dincolo de limita capacităţii
mele, va continua dumnezeiescul meu Învăţător.” Băieţaşul, ne-a spus
Evanghelistul Ioan, nu avea mai mult de cinci pâinişoare inferioare, de orz, care
era hrana celor săraci şi doi peştişori, dar Andrei, aducându-le la Cristos,
Mântuitorul le-a înmulţit. Şi astfel, puţinul lui Andrei s-a transformat în mâinile
lui Cristos în mult şi în cea mai bună calitate. Rabi Iohanan, trecând odată pe
lângă o holdă de orz, a zis unor oameni: “Priviţi un lan frumos de orz!” La care
cuvinte, aceştia i-au răspuns: “Spune lucrul acesta cailor şi măgarilor, pentru că
39
Dragomir Stancu
orzul este hrana lor şi nu a oamenilor” 18

Domnul Isus are nevoie şi astăzi de puţinul nostru, pe care vrea să -l
aducem. Poate că şi noi suntem descurajaţi sau jenaţi ca Filip că n-avem să-I
oferim mult; că dărnicia, talentul sau capacitatea noastră sunt prea mici. Numai că
Mântuitorul nu pretinde de la noi mai mult decât ce avem şi aşa cum suntem. Fiul
lui Dumnezeu ne spune la fiecare: “Veniţi la Mine aşa cum sunteţi, oricât de slab
aţi fi echipaţi; şi aduceţi la Mine ce aveţi, oricât de mic v-ar fi darul, şi Eu Mă voi
folosi de el în slujba Mea.” Mântuitorul ne-a dat această lecţie pentru că a ştiut că
puţinul nostru se transformă în mâinile Lui întotdeauna în mult şi în cea mai bună
calitate.

2. Op. cit.
4. Op. cit. p. 407.
5. Barcay, W., The Gospel of Mark, p. 157.
6. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 372.
8. Barclay, W., The Gospel of John, VoI. I, p. 205.
9. Heridriksen, W., The Gospel of Mark, p. 253.
12. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, VoI. I, p. 408.
14. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 144.
15. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. l, p. 408.
16. Juvenal, T., 3:14;6:542;
Barclay, W., The Gospel of John, VoI. I, p. 302;
17. Rawlinson, J., The Gospel according to St. Mark, p. 87;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 167;
Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, 374.
18. Staneschi,J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 91.
40
Dragomir Stancu
4. CARACTERISTICILE MINUNII
ÎNMULŢIRII PÂINILOR (II)
Marcu 6 : 35 - 46; Matei 14 : 15 - 23; Luca 9 : 12 - 17; Ioan 6 : 5b - 15
Când am tratat studiul intitulat Omenirea în faţa unui dezastru prezent şi

viitor (Vol.IV,Stud.48), am văzut că minunile Domnului Isus aveau trei
caracteristici: mila Lui, dovedirea că era Mesia cel promis şi deschiderea unei
ferestruici spre Împărăţia Sa, ca să ne arate cine era El şi ce va face din noi într-o
zi. Miracolul înmulţirii pâinilor are la fel aceste trei caracteristici.
Prima caracteristică a minunii înmulţirii pâinilor era
I. MILA MÂNTUITORULUI
Întrucât am accentuat în mai multe rânduri asupra milei Dnmnului Isus,
acum o vom trata pe scurt.
Cristos, în calitate de Creator este Domnul milei, de aceea El a sădit în
inima părinţilor, sacrificiul de a-şi cheltui tot timpul şi toată viaţa pentru copii,
gătindu-le mâncare şi muncind cu cea mai mare dăruire pentru ei. El a sădit în
inima medicilor vocaţia şi jertfa de-a sluji cu cea mai mare abnegaţie celor bolnavi
şi suferinzi. Şi tot El ne-a aşezat în adâncul sufletului mila faţă de toţi oamenii.
Acesta este motivul pentru care atunci când vedem un om nenorocit, simţim cum
mila ne mistuie ca un foc până când îi întindem o mână de ajutor.
Evangheliile ne arată că atunci când a intrat Creatorul în creaţie în
persoana lui Cristos, în El era concentrată toată mila divină faţă de cei necăjiţi şi
suferinzi. Aceasta era una dintre cauzele pentru care Evangheliile abundă în
vindecări.
Am văzut în penultimul studiu că Domnul Isus a trecut lacul Ghenazaret
ca să fie singur şi să Se odihnească cu apostolii, dar în loc de linişte şi odihnă, în
istovirea, încordarea şi întristarea Lui pentru decapitarea lui Ioan Botezătorul, a
găsit o mulţime mare de oameni cu cerinţe insistente. Oricare dintre noi dacă am fi
deranjaţi şi ni s-ar viola un asemenea drept strict al vieţii, ne-am supăra foarte
tare. Numai că Mântuitorul n-a putut să facă aşa ceva. El, dimpotrivă, în loc de
indignare, era covârşit de milă. Evanghelistul Matei a scris: "Când a ieşit din
corabie, Isus a văzut o mulţime mare şi I s-a făcut milă de ea.” (14:14) Şi
Evanghelistul Marcu a spus: "Când a ieşit din corabie, Isus a văzut o mulţime
mare de oameni şi I S-a făcut milă de ei, pentru că erau ca nişte oi care n-aveau
păstor." (6:34)
Mila, ne spune textul citat, L-a făcut pe Mântuitorul să renunţe nu numai
41
Dragomir Stancu
la odihnă, dar chiar să întreprindă eforturi noi, în toată oboseala, întristarea şi

încordarea Lui: să Se urce pe coasta unui deal şi să predice despre Împărăţia lui
Dumnezeu (Ioan 6:14; Luca 9:11), să înveţe mulţimile multe lucruri (Marcu 6:34)
şi să vindece pe toţi bolnavii care au venit la El. (Matei 14:14)
Şi tot mila L-a determinat pe Fiul lui Dumnezeu să înmulţească cele cinci
pâini şi doi peşti ca să sature cele 15.000 de suflete care se aflau în câmpia El-
Batiyah, aşa cum am văzut în studiul trecut.
A doua caracteristică a acestei minuni era
II. DOVEDIREA DOMNULUI ISUS CĂ ERA MESIA CEL PROMIS

Mântuitorul deşi ştia ce greutăţi urma să-I aducă această minune, El totuşi
a făcut-o, pentru că a vrut să adeverească pe fondul concepţiilor lor că El era
Mesia cel promis.
Dumnezeu ne-a făcut cunoscut în Vechiul Testament că există două epoci:
una prezentă care este rea şi vitregă pentru om şi alta viitoare în care nu va exista
nici lipsă, nici ură, nici război, nici boală şi nici moarte, ci numai bucurie şi
fericire. Prorocul Isaia a scris: "Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor
deschide urechile surzilor; (6) atunci şchiopul va sări ca un cerb şi limba mutului
va cânta de bucurie.” (35:5-6) Apoi, Dumnezeu a promis poporului evreu şi prin
el întregului neam omenesc, că ne va trimite pe Fiul Său în calitate de Mântuitor
care ne va aduce acea epocă. Este adevărat că Dumnezeu n-a vorbit evreilor prin
proroci despre aceste probleme grele, decât în termenii speranţelor şi a visurilor
lor materiale, ca să le înţeleagă, măcar în cea mai mică parte, rămânând însă ca să
le explice îndeaproape prin Fiul Său.
Evreii aveau două concepţii foarte greşite cu privire la Mesia şi la epoca de
aur. Prima lor greşeală era că ei au crezut că acea epocă va avea loc pe pământ.
Tocmai pe tema aceasta s-a creat cea mai mare controversă între cărturarii vremii
şi Domnul Isus. Mântuitorul, în calitate de Mesia, predica o epocă de aur cerească,
iar ei propovăduiau şi aşteptau una pământească. Ei, în părerile lor preconcepute,
n-au vrut să se lase instruiţi de Fiul lui Dumnezeu. Şi a doua greşeală mare a
evreilor a constat în faptul că Dumnezeu, deşi le-a promis pe Mesia în epoca
prezentă ca să-i mântuiască de păcatele lor, ei Îl aşteptau să vină în cea viitoare ca
să-i izbăveaseă de vrăjmaşii lor şi să înceapă epoca de aur aici pe pământ.
Mântuitorul când vindeca tot felul de bolnavi, făcea concomitent două
lucruri: pe de o parte scotea în evidenţă această prezicere mare a Profetului Isaia;
iar pe de altă parte, demonstra că El o împlinea prin lucrările pe care le făcea.
Aceasta înseamnă ca şi când Domnul Isus ar fi zis: "Aţi auzit ce v-a spus
Dumnezeu prin Prorocul Isaia despre epoca de aur pe care voi o aşteptaţi cu
atâta ardoare, că numai în ea oamenii se vor tămădui de toate bolile lor. Şi acum,
dacă Eu fac asemenea lucrări, aceasta înseamnă că Mesia deja a sosit şi că Eu
42
sunt Acela!"
Dumnezeu a promis poporului evreu prin Moise că îi va ridica în scurgerea
vremii un Proroc ca el. Moise a scris acestui popor: "Domnul Dumnezeul tău, îţi
va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un Proroc ca mine: să ascultaţi de el!”
(Deut 18:15) "Le voi ridica din mijlocul fraţilor lor un Proroc ca tine, voi pune
cuvintele Mele în gura Lui, şi El le va spune tot ce-I voi porunci Eu!”
(Deut.18:18) Rabinii au interpretat cuvintele "Proroc ca tine", că şi Mesia va fi un
mare eliberator, şi că El, la fel, va coborî oamenilor mană din cer. Ei au învăţat
poporul, zicând: "Cum a fost primul eliberator, aşa va fi şi al doilea. Aşa cum
primul eliberator a făcut să cadă mana din cer, tot aşa şi al doilea eliberator ne
va da pâine de sus... Nu poţi găsi mană în epoca prezentă, decât numai în cea
viitoare. Şi pentru cine este pregătită mana? Pentru cei neprihăniţi din epoca
viitoare.” 1
Fiul lui Dumnezeu când a săturat cele 15.000 de suflete cu pâinile şi peştii
pe care le-a înmulţit din cele cinci pâinişoare şi cei doi peştişori, le-a arătat
evreilor pe fondul concepţiei lor că El era acel Proroc care trebuia să vină şi că
epoca Lui deja a sosit.
Această minune, ne-a spus Evanghelistul Ioan, era pentru ei atât de
convingătoare, încât toţi L-au recunoscut că El era Acela despre care a scris
Moise. Evanghelistul Ioan a scris: “Oamenii aceia, când au văzut minunea pe
care o făcuse Isus, ziceau: «Cu adevărat, acesta este Profetul cel aşteptat în
lume.» (15) Isus, fiindcă ştia că au de gând să vină să-L ia cu forţa ca să-L facă
împărat, S-a dus iarăşi la munte, numai El singur.” (v.14-15)
Evreii au vrut să îl facă pe Domnul Isus împărat

43
Dragomir Stancu
Deoarece, după concepţia evreilor, Mesia era un eliberator care îi va scăpa

de jugul roman, le va da pâine într-un chip miraculos şi că le va aduce epoca de
aur mult visată, ei au vrut să-L facă împărat cu forţa. Evreii au considerat că
atunci era momentul cel mai potrivit ca să-L proclame împărat, fiindcă Paştele
erau aproape şi Ierusalimul era tixit de lume. Doar lor nu li se cerea să facă
altceva, decât să-L ia într-o procesiune triumfală şi să-L conducă cu osanale spre
Sion.
Domnul Isus a refuzat ca naţiunea evreiască să-L facă împărat din două
motive:
a) Primul motiv a fost, că El nu era acel împărat pe care îl visau ei.
Poporul evreu credea cu tărie că Mesia îl va elibera cu puterea armelor şi că va
cuceri toată lumea. În targumul ierusalimean au rămas scrise următoarele cuvinte:
"Mesia, care se va trage din casa lui Iuda, îşi va încinge mijlocul, se va coborî
împotriva vrăjmaşilor Lui, va ucide pe regi şi pe căpitani, şi nimeni nu I se va
putea opune. El va înroşi munţii cu sângele vrâjmaşilor Săi ucişi; hainele lui
înroşite cu sângele lor, vor fi roşii ca purpura... Fiarele câmpului se vor hrăni cu
trupurile celor ucişi timp de 12 ani şi păsările cerului timp de 7 ani." 2 Mulţi evrei
credeau că Mesia va purta pe frunte coroana lui Solomon, iar la coapsă va avea
buzduganul lui David; şi că el va elibera Israelul, cu oşti de îngeri 3.
Împărăţia lui David

44
Împărăţia lui David şi Solomon

45
Dragomir Stancu
Poporul evreu mai credea că atunci va împărţi comorile adunate de la toate

naţiunile lumii. Tot atunci, ziceau rabinii, pâinea va creşte din belşug, chiar şi pe
vârfurile munţilor. Firele de grâu vor fi ca tulpina palmierilor şi firele de verdeţuri
ca stâlpii. Şi, cu toate acestea, nu va fi nici o dificultate în ce priveşte secerişul,
pentru că Dumnezeu va trimite un vânt care, suflând în spice, va scoate din ele
făină. Un spic de grâu va fi cât două burdufuri mari de bou. Toţi arborii vor aduce
roade. Un strugure de vie va umple o corabie întreagă. 4
Toate aceste lucruri exagerate, pe care le propovăduiau rabinii au apărut
într-o carte intitulată Psalmii lui Solomon, care a fost scrisă pe timpul invaziei lui
Pompei, cu şase decenii înainte de Cristos 5.
b) Al doilea motiv pentru care Domnul Isus a refuzat să-L facă evreii
atunci împărat a fost, că această procesiune de-a merge în fruntea unei coloane
mari de oameni spre Ierusalim, ar fi atras consecinţe grave din partea
autorităţilor romane. Dacă Mântuitorul n-ar fi împiedecat această intenţie a
evreilor, s-ar fi întâmplat un mare dezastru.
Evangheliştii au scris că Fiul lui Dumnezeu a luat, în înţelepciunea Lui,
trei măsuri. Prima, Evangheliştii Ioan şi Marcu au scris, îi cităm armonizat: "Isus,
fiindcă ştia că au de gând să vină să-L ia cu forţa ca să-L facă împărat (Ioan
v.15) a obligat pe ucenicii Săi să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui de
cealaltă parte."(Mc.v.45) Mântuitorul i-a obligat pe apostoli să părăsească
mulţimea din trei motive: a) primul, ca să nu-I agraveze şi ei situaţia, fiindcă ştia
că pe ei îi ispitea cel mai mult ideea unui Mesia cu prerogative pământeşti; b) al
doilea, ca să nu se facă şi ei vinovaţi; c) şi al treilea motiv era, că în situaţia în care
El se afla, era mai bine să fie singur ca să nu-i implice şi pe ei. Întrucât a început
să se întunece, Domnul Isus a luat a doua măsură, convingând poporul să plece
acasă. Evanghelistul Marcu a scris: "În timpul acesta, El avea să dea drumul
mulţimii.” (v.45) Numai că potrivit cu versetul 22 din Evanghelia după Ioan, o
parte din popor a rămas în câmpia El-Batiyah şi n-a vrut să-L asculte.
Evanghelistul Ioan a scris: “Mulţimea care rămăsese de cealaltă parte a mării ...”
Şi a treia măsură pe care a luat-o Domnul Isus a fost: să-Si ia rămas bun de la cei
ce au mai rămas în câmpia El-Batiyah şi să Se urce pe un munte ca să Se roage.
Evanghelistul Marcu ne-a relatat mai departe, scriind: "După ce Şi-a luat rămas
bun de la mulţime, S-a dus pe munte ca să Se roage." (v.46) Mântuitorul S-a rugat
o noapte întreagă pentru această problemă grea, aşa cum reiese din textul pe care
urmează să-l studiem.
A treia caracteristică a minunii înmulţirii pâinilor era
46
III. DESCHIDEREA UNEI FERESTRUICI SPRE ÎMPĂRĂŢIA LUI

CRISTOS CA SĂ NE ARATE CINE ERA EL ŞI CE VA FACE DIN NOI
ÎNTR-0 ZI
Minunile nu erau numai nişte fapte măreţe, ci şi acte unice care
demonstrau gloria Celui care le făcea şi a lumii din care a venit. Aceasta era cauza
pentru care Evanghelistul Ioan le-a numit sēmeion, "ferestruici". Pentru
Evanghelistul Ioan fiecare minune a Mântuitorului era o ferestruică prin care zărea
cine era El, cum este lumea din care a venit şi ce va face El din noi într-o bună zi.
Evanghelistul Ioan ne-a spus că atunci când Maria, mama Domnului Isus a
zis Mântuitorului în Cana Galileii, cu ocazia prefacerii apei în vin "nu mai au vin"
(2:3), ca una care cunoştea lipsurile şi sărăcia; şi, în acelaşi timp, ca una care avea
adeseori experienţa minunilor Lui în sânul familiei, Mântuitorul i-a răspuns:
"Femeie, ce am a face Eu cu tine? Nu Mi-a venit încă ceasul." (2:4) Ceea ce
înseamnă cu alte cuvinte "Mamă, există o zi măreaţă care se numeşte <<Ziua
înnoirii tuturor lucrurilor>>, (Matei 19:28) când voi transforma totul dintr-un
element într-altul şi pe voi dintr-un trup pământesc şi de ocară într-altul ceresc şi
de slavă. Există o zi glorioasă, ziua unei supraabundenţe eterne când nu vor mai
fi lipsuri, dar nu Mi-a sosit încă acel ceas binecuvântat ca să fac asemenea
lucrări. Tot ce pot face acum este numai să vă deschid o ferestruică spre acea zi
şi să vă arăt un crâmpei din ea." Astfel, prefacerea apei în vin era numai o mică
imagine a unei mari transformări care va avea loc în acea zi şi a turnării supra-
abundenţei eterne peste lipsurile şi neajunsurile noastre vremelnice.
Evanghelistul Ioan ne-a explicat că acesta era motivul pentru care Fiul lui
Dumnezeu a făcut după fiecare minune un comentariu lung: după vindecarea
orbului din naştere El a zis: "Eu sunt lumina lumii" (Cap.9). Menirea
Mântuitorului nu era ca să deschidă ochii numai la câţiva orbi. Această vindecare
era o mică ferestruică prin care ne arăta ce va fi El pentru noi în lumea viitoare şi
cum ne va da din nou lumina ochilor chiar dacă bătrâneţea şi ţărâna îi va întuneca.
După învierea lui Lazăr, Domnul Isus a zis: "Eu sunt învierea şi viaţa" (Cap.11).
Menirea Mântuitorului de asemenea, nu era să învieze numai câţiva oameni, ci
aceste învieri erau, la fel, nişte ferestruici prin care ne arăta ce va deveni El în
acea zi pentru cei ce vor avea parte de lumea eternă. Şi după săturarea celor cinci
mii de bărbaţi, fără femei şi copii, Mântuitorul a spus: "Eu sunt pâinea vieţii"
(Cap.6). Săturarea celor cinci mii de bărbaţi, fără femei şi copii era, la fel, numai
un mic tablou a ceea ce va fi El pentru noi şi cum ne va sătura cândva fiinţa pe
deplin.
Domnul Isus când a înmulţit pâinile printr-un cod nou, ne-a dovedit mai
întâi că El este Dumnezeu care ne poate hrăni nu numai trupul, dar şi sufletul; şi
apoi ne-a învăţat că, aşa cum o oaie nu poate găsi păşune fără păstor, tot aşa nici
omul nu-şi poate potoli foamea şi setea sufletească fără El.
47
Dragomir Stancu
Marea greşeală a oamenilor este că încearcă să-şi sature foamea

sufletească cu lucrurile materiale. Prorocul Isaia a zis: "De ce cântăriţi argint
pentru un lucru care nu hrăneşte? De ce vă daţi câştigul muncii pentru ceva care
nu satură?" (55:2) Cineva poate să fie bogat ca împăratul Sardesului, Croesus şi
tot va simţi o foame şi o sete tainică în sufletul său.
După anii 60 după Cristos, luxul societăţii romane era fără egal în istorie.
Pliniu ne istoriseşte că era o doamnă care s-a căsătorit într-o rochie care,
abundând în pietre preţioase, a costat 432.000 de lire sterline, sumă care echivala
cu câştigul muncii unui om pe o perioadă de 38.000 de ani 7.
În acel timp, cezarii şi oamenii bogaţi mâncau la serbări creieri de fazani şi
de păuni, şi limbi de privighetori. O asemenea mâncare, care se consuma la un
singur banchet, costa sute de mii de dolari 8.
Cezarii şi oamenii bogaţi de atunci, au descoperit un obicei fără egal, ca să
dizolve pietre preţioase şi să le pună în mâncare împreună cu tot felul de
mirodenii şi arome, pentru a avea gust cât mai bun. O asemenea masă costa sute
de mii de lire sterline la un singur ospăţ. Şi, tot cezarii şi oamenii bogaţi obişnuiau
să dizolve perle şi să le consume în băutură 9.
Unii oameni au încercat să-şi stâmpere foamea sufletească în bogăţie, alţii
în noi emoţii, alţii în plăceri, şi alţii în mâncăruri extravagante, etc. Dar, toţi
aceştia au trebuit să constate că ei cu cât căutau să-şi potolească foamea
sufletească prin aceste artificii, cu atât ea creştea şi se adâncea.
Numai Cristos, care este Pâinea vieţii, aşa cum vom vedea în următoarele
patru studii din capitolul 6 din Evanghelia după Ioan, ne poate sătura foamea şi
setea sufletului, începând chiar de aici şi de acum.
1. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 215 – 216.

3. Diamandi, S., Isus Mântuitorul, Vol. I, p. 402.
5. Op. cit.
6. Otto, R., The Kingdom of God and the Son of Man, p. 342.
8. Op. cit.
9. Barclay, W., The Revelation of John, Vol. II, p. 156 – 157.
48
Dragomir Stancu
5. UMBLAREA PE MARE
Marcu 6 : 47 – 52
47 Când s-a înserat, corabia era în mijlocul mării, iar Isus era singur pe
ţărm.
48 I-a văzut pe ucenici că se necăjesc cu vâslirea, căci vântul le era
împotrivă. Şi într-a patra strajă din noapte a mers spre ei, umblând pe mare şi
voia să treacă pe lângă ei.
49 Când L-au văzut ei umblând pe mare, li s-a părut că este o nălucă şi au
ţipat,
50 pentru că toţi L-au văzut şi s-au înspăimântat, Isus a vorbit îndată cu ei
şi le-a zis: “Curaj, Eu sunt, nu vă temeţi!"
51 Apoi S-a urcat la ei în corabie şi a stat vântul. Ei au rămas uimiţi şi
înmărmuriţi,
52 căci nu înţeleseseră minunea cu pâinile, fiindcă le era inima împietrită.
Matei 14 : 24 - 33
24 În timpul acesta, corabia era înconjurată de valuri în mijlocul mării,
căci vântul era împotrivă.
25 Când se îngână ziua cu noaptea, Isus a venit la ei umblând pe mare.
26 Când L-au văzut ucenicii umblând pe mare, s-au înspăimântat şi au
zis: "Este o nălucă!" Şi de frică au ţipat.
27 Isus le-a zis îndată: "Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!"
28 "Doamne", I-a răspuns Petru, "dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la
Tine pe ape."
29 "Vino!" i-a zis Isus. Petru s-a coborât din corabie şi a început să umble
pe ape, ca să meargă la Isus.
30 Dar când a văzut că vântul era tare, s-a temut; şi fiindcă începea să se
scufunde, a strigat: "Doamne, scapă-mă!"
31 Îndată, Isus a întins mâna, l-a apucat şi i-a zis: "Puţin credinciosule,
pentru ce te-ai îndoit?"
32 Şi după ce au intrat în corabie, a stat vântul.
33 Cei care erau în corabie au venit să se închine înaintea lui Isus şi I-au
zis: "Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!"
Ioan 6:16-21
16 Când s-a înserat, ucenicii Lui s-au coborât la marginea mării.
17 S-au urcat într-o corabie şi treceau marea, ca să se ducă în
49
Dragomir Stancu
Capernaum. Se întunecase şi Isus tot nu venise la ei.

18 Sufla un vânt puternic şi marea era agitată.
19 După ce au vâslit cam douăzeci şi cinci sau treizeci de stadii, L-au
văzut pe Isus umblând pe mare şi apropiindu-Se de corabie. Şi s-au înfricoşat.
20 Dar Isus le-a zis: "Eu sunt, nu vă temeţi!"
21 Voiau deci să-L ia în corabie. Şi corabia a sosit îndată la locul spre
care mergeau.
Armonizat
1 Când s-a înserat, ucenicii Lui s-au coborât la marginea mării. (Io.v.16)
2 S-au urcat într-o corabie şi treceau marea, ca să se ducă în Capernaum.
Se întunecase şi Isus tot nu venise la ei. (Io.v.17)
3 Sufla un vânt puternic şi marea era agitată. (Io.v.18) Corabia era
înconjurată de valuri în mijlocul mării, (Mt.v.24) iar Isus era singur pe ţărm.
(Mc.v.47)
4 I-a văzut pe ucenici că se necăjesc cu vâslirea, căci vântul le era
împotrivă. Şi într-a patra strajă din noapte, /când se îngâna ziua cu noaptea, Isus
a venit la ei, (Mt.v.25)/ umblând pe mare, şi voia să treacă pe lângă ei. (Mc.v.48)
5 După ce au vâslit cam douăzeci şi cinci sau treizeci de stadii, L-au văzut
pe Isus umblând pe mare şi apropiindu-Se de corabie, (Io.v.19) li s-a părut că
este o nălucă (Mc.v.49) şi de frică au ţipat. (Mt.v.26)
6 Pentru că toţi L-au văzut şi s-au înspăimântat, Isus a vorbit îndată cu ei
şi le-a zis: "Curaj, Eu sunt, nu vă temeţi!” (Mc.v.50)
7 "Doamne", I-a răspuns Petru, "dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la
Tine pe ape.” (Mt.v.28)
8 “Vino!" i-a zis Isus. Petru s-a coborât din corabie şi a început să umble
pe ape, ca să meargă la Isus. (Mt.v.29)
9 Dar când a văzut că vântul era tare, s-a temut; şi fiindcă începea să se
scufunde, a strigat: "Doamne, scapă-mă!” (Mt.v.30)
10 Îndată, Isus a întins mâna, l-a apucat şi i-a zis: "Puţin credinciosule,
pentru ce te-ai îndoit?” (Mt.v.31)
11 Apoi S-a urcat la ei în corabie şi a stat vântul. Ei au rămas uimiţi şi
înmărmuriţi; (Mc.v.51) I S-au închinat şi I-au zis: "Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui
Dumnezeu!” (Mt.v.33)
12 Căci nu înţeleseseră minunea cu pâinile, fiindcă le era inima
împietrită. (Mc.v.52)
Din acest text intitulat Umblarea pe mare, ne vom ocupa de trei lucruri:
de interpretările lui, de umblarea pe mare a Domnului Isus şi de umblarea pe mare
a Apostolului Petru.
50
I. INTERPRETĂRILE ACESTUI TEXT

Ioan Gură de Aur a crezut că erau două evenimente separate în acest text
cu umblarea pe apă: unul în Evanghelia după Matei şi altul în Evangheliile după
Marcu şi după Ioan. Această opinie nu poate sta în picioare deoarece nu există nici
o dovadă convingătoare 1.
În acest text găsim de şase ori următoarele cuvinte greceşti: peripatōn epi
tēn thalassan: de două ori în Evanghelia după Marcu, versetele 48 şi 49; de trei ori
în Evanghelia după Matei, versetele 25, 26 şi 29; şi o dată în Evanghelia după
Ioan, versetul 19, care înseamnă atât "a umbla pe sau deasupra mării", cât şi "a
umbla spre sau prin mare" 2. Aceste cuvinte se pot interpreta în două feluri: că
Domnul Isus "a umblat pe apă" sau că El "a umblat prin apă". Unii teologi şi
comentatori, care diminuiază valoarea minunilor, iau a doua variantă că
Mântuitorul "a umblat prin apă”3. Numai că această variantă este în discordanţă
cu contextul, fiindcă evangheliştii ne arată că ucenicii se aflau cu corabia pe la
mijlocul lacului, că erau uimiţi de umblarea Domnului Isus pe apă, că pentru ei
minunea aceasta era atât de mare încât I S-au închinat întocmai ca înaintea lui
Dumnezeu şi că Apostolul Petru, de asemenea a umblat pe apă, aşa cum vom
vedea în continuare în acest studiu. Din toate acestea vedem că aici avem de-a
face cu umblarea Fiului lui Dumnezeu pe apă şi nicidecum prin apă.
Acesta este motivul pentru care aproape toţi teologii şi comentatorii au
luat prima variantă, că Mântuitorul a mers pe apă şi nu prin apă! Şi aceasta este
cauza pentru care toţi bibliologii au tradus în toate versiunile Bibliei prepoziţia epi
din cuvintele greceşti peripatōn epi tēn thalassan, pe şi nu prin apă.
Vom aduce, spre exemplu numai câteva dintre cele mai importante
versiuni ale Bibliei ca: Revised Standard Version, Autorised King James
Version, New American Standard, International Version, James Moffatt
Version, New English Bible, New Life Version, New Testament in Modern
English for Schools by J.B. Phillips; versiunea germană a lui Martin Luther; şi
traducerile Bibliei în limba rusă şi în limba sârbă, pe care le am în mod
permanent lângă mine şi le consult.
În al doilea rând, ne vom ocupa de
II. UMBLAREA PE MARE A MANTUITORULUI

Când am tratat studiul intitulat Potolirea furtunii (Vol.IV,Stud.39), am
văzut că Marea Galileii avea 20 km lungime, de la nord spre sud; şi 13 km lăţime,
de la est spre vest. Ea era cu 228 m sub nivelul Mării Mediterane, fapt care îi
oferea o climă caldă şi plăcută, dar totodată şi cele mai mari pericole.
În partea de nord-est se aflau munţi înalţi şi multe văi adânci, săpate de
râuri şi şuvoaie care curgeau spre mare. Când curenţii reci coborau de pe piscul
Muntelui Hermon, înălţimile platourilor Hauran şi Trahonita, mai întâi erau
51
Dragomir Stancu
captaţi de acele văi; apoi, trecând prin mulţimea defileurilor înguste ca prin nişte
conducte gigantice, se compresau şi se intensificau în putere şi viteză; şi, în cele
din urmă, se năpusteau brusc şi în modul cel mai furios asupra Mării Galileii,
creând o furtună neobişnuită.
Exploratorul W.M. Thomson şi Dr. W.M. Christie, descriindu-ne furtuna
de pe Marea Galileii, ne spun că ea nu numai că era puternică, dar venea şi pe
neaşteptate, adeseori când cerul era senin şi marea netedă ca sticla. Ei ne spun că
de când începea să apară furtuna prin prima conductă şi până ajungea prin ultima,
nu treceau decât 20 de minute şi marea era albă de crestele valurilor spumegânde
şi ca un cazan imens în clocot, pentru că în tot timpul furtunii, care ţinea până la
trei zile şi trei nopţi, curenţii loveau marea aproape din toate direcţiile.
Fiul lui Dumnezeu ştia dinainte tot ce urma să se întâmple pe mare, de
aceea a spus ucenicilor, ca, ocolind lacul, să navigheze "spre Betsaida" în partea
de nord, cât mai aproape de ţârm, ca atunci când va începe să se dezlănţuie
furtuna, ei să tragă corabia repede la mal. Evanghelistul Marcu a scris, aşa cum
am văzut în studiul trecut, când evreii au vrut să-L facă pe Domnul Isus împărat
cu forţa: "Îndată, Isus i-a obligat pe ucenicii Săi să intre în corabie şi să treacă
înaintea Lui de cealaltă parte, spre Betsaida" (6:45) Aceasta este singura
explicaţie în legătură cu îndreptarea corabiei în direcţia Betsaidei, care se afla în
partea de răsărit a lacului în care era Domnul Isus cu apostolii. Alţii, opinau că ar
fi existat încă o Betsaidă în partea de apus a lacului. Dar, după cum zicea G.
Dalman, încă nimeni n-a reuşit să dovedească că a existat încă o Betsaidă în partea
de vest a Mării Galileii 4.
Evanghelistul Ioan ne-a istorisit că apostolii au pornit cu corabia seara, el a
scris: "Când s-a înserat, ucenicii Lui s-au coborât, la marginea mării." (v.16) La
evrei, ziua avea două seri, aşa cum am văzut în penultimul studiu: una de la ora 3
la 6 şi alta de la 6 şi până când se întuneca. Aici avem de-a face cu a doua seară,
după ce soarele a apus şi a început să se întunece.
Evanghelistul Marcu a continuat să ne relateze că Fiul lui Dumnezeu,
îndată ce a dat drumul poporului să plece acasă, S-a urcat pe munte ca să-L
implore pe Tatăl, să-L ajute în situaţia grea în care se afla: de a-L face poporul
împărat cu forţa, aşa cum am văzut în studiul trecut. Evanghelistul Marcu a scris:
"După ce (Isus) Şi-a luat rămas bun de la mulţime, S-a urcat pe munte ca să Se
roage." (Mc.v.46)
Ucenicii n-au luat direcţia Betsaidei, aşa cum le-a spus Domnul Isus, ci au
traversat lacul. Dar, când au ajuns pe la mijlocul lui, s-a stârnit o furtună puternică
şi ei s-au luptat cu valurile aproape toată noaptea şi erau într-un mare pericol.
Evanghelistul Ioan a scris: "Sufla un vrânt puternic şi marea era agitată.” (v.18)
Şi Evanghelistul Matei a spus: “În timpul acesta, corabia era înconjurată de
valuri în mijlocul mării căci vântul era împotrivă.” (v.24) Evanghelistul Ioan a
descris, în continuare toată furia şi pustiirea furtunii, şi totodată starea în care se
52
aflau apostolii. El a scris în sens figurativ, aşa cum adeseori obişnuia să facă: "Se
întunecase şi Isus tot nu venise la ei.” (v.17)5 Atât vârtejurile de furtună din
mijlocul mării care le stăteau împotrivă ca să nu poată înainta în nici o directie, cât
şi valurile zgomotoase şi năprasnice care se ridicau deasupra corabiei şi izbeau în
ea timp de aproape 7 ore, i-a făcut pe ucenici ca fiecare să spună în adâncul fiinţei
lui: "Noi nu L-am ascultat pe Învăţătorul când ne-a spus să ocolim lacul şi să
navigăm cât mai aproape de mal. Acum totul s-a întunecat pentru noi. El nu este
în mijlocul nostru. Valurile şi-au atins apogeul în mărime, furie şi pustiire. Şi Isus
zăboveşte să ne vină în ajutor."
Am văzut că Evanghelistul Ioan a scris în textul cu săturarea celor cinci
mii de bărbaţi, fără femei şi copii, care a avut loc în urmă cu câteva ore: "Paştele,
sărbătoarea iudeilor, erau aproape.” (v.4) La Paştele evreieşti, luna era
întotdeauna plină. Astfel, Domnul Isus Şi-a văzut ucenicii de pe munte aproape ca
ziua, cum se chinuiau cu valurile. Evanghelistul Marcu a scris: "A văzut pe ucenici
că se necăjesc cu vâslirea, căci vântul le era împotrivă.” (v.48)
Domnul Isus umblă pe apă
Romanii au împărţit noaptea în patru străji: de la 6 la 9 seara, 9 la 12, 12 la

3 şi de la 3 la 6 dimineaţa 6. Evanghelistul Marcu ne-a spus că Mântuitorul S-a
dus la ucenici, mergând pe apă în a patra strajă. El a scris: "Şi într-a patra strajă
53
Dragomir Stancu
din noapte a mers spre ei, umblând pe mare.” (v.48) Iar Evanghelistul Matei ne-a
făcut precizarea că El a venit în ajutorul ucenicilor la începutul celei de-a patra
straje, ceea ce înseamnă, imediat după ora trei. El a scris: "Când se îngână ziua cu
noaptea, Isus a venit la ei umblând pe mare.” (v.25)
Evanghelistul Ioan ne-a făcut cunoscut, în continuare, că apostolii au
parcurs marea aproximativ de la 25 la 30 de stadii. El a scris: "După ce au vâslit
cam douăzeci şi cinci sau treizeci de stadii, L-au văzut pe Isus umblând pe mare şi
apropiindu-Se de corabie." (v.19) Unitatea de măsură grecească stadia era de 185
m. Ceea ce înseamnă că ucenicii au străbătut 4 km 7 şi le-au mai rămas 2, pentru
că lăţimea lacului Galileii de la locul unde Domnul Isus a înmulţit pâinile şi până
la Capernaum era de 6 km, aşa cum am văzut în studiul intitulat Odihna
Mântuitorului şi a apostolilor. (Vol.V,Stud.2)
În momentul când Fiul lui Dumnezeu terminase problema pe care o
avusese de rezolvat împreună cu Tatăl şi intrase în problema ucenicilor, tocmai
atunci apostolii erau istoviţi de orice vlagă în lupta lor împotriva valurilor, care
erau gata să-i înfrângă.
Evanghelistul Marcu ne-a arătat că atunci când apostolii L-au văzut pe
Domnul Isus cum mergea deasupra apei şi "voia să treacă pe lângă ei" (v.48), au
crezut că era o fantomă şi s-au speriat. Evanghelistul Marcu a scris: "Când L-au
văzut ei umblând pe mare, li s-a părut că este o nălucă şi au ţipat.” (v.49)
Domnul Isus umblă pe apă

54
Domnul Isus umblă pe valuri
Acelaşi evanghelist, când a zis mai departe: "Pentru că toţi L-au văzut s-
au înspăimântat," (v.50) ne-a precizat că nu L-a văzut numai unul, ci toţi
doisprezece; şi el ne-a făcut această precizare ca nu cumva să creadă cineva că
aici era la mijloc o halucinaţie, fiindcă unuia i se pot năzări anumite lucruri, dar
nu tuturor; şi cu atât mai puţin deodată 8.
Minunea umblării pe apă a Domnului Isus era atât de mare, încât ucenicii
deşi L-au văzut aşa de bine la lumina argintie a lunii care s-a amplificat cu ivirea
zorilor când El S-a apropiat de corabie şi Se făcea că trece pe lângă ei, totuşi ei
credeau că mai îndată era o fantomă, de aceea au ţipat de frică.
Evanghelistul Marcu a insistat să ne arate că Domnul Isus ca să-Şi
convingă ucenicii că era El şi nu o fantomă; şi ca să le alunge teama, nu numai că
li S-a arătat, dar a şi vorbit cu ei. El a scris: "Isus a vorbit îndată eu ei şi le-a zis:
«Curaj, Eu sunt, nu vă temeţi!»” (v.50) Dar, cu toate acestea, cei doisprezece nu
s-au putut convinge că era Domnul Isus în carne şi oase, până nu l-a făcut şi pe
Petru să umble pe apă şi a potolit furtuna.
Domnul Isus ne-a arătat în această minune două lucruri. Mai întâi că El era
55
Dragomir Stancu
Dumnezeu-Creatorul. Grecii antici au descoperit că în creaţie sunt imprimate

multe legi de mintea cea mare a Creatorului. Astfel, când Mântuitorul ne-a
prezentat pe Marea Galeleii tabloul divinităţii Sale, era ca şi cum ar fi zis
neamului omenesc: "Oare n-aţi descoperit voi că există în zidire anumite legi pe
care le-a conceput Creatorul, cum este şi aceasta a scufundării în apă? Şi acum,
dacă Eu umblu pe apă ca pe uscat, aceasta înseamnă că Eu sunt Dumnezeu-
Creatorul, pentru că numai Cel care a elaborat aceste legi, le poate şi abroga."
Domnul Isus, ca Dumnezeu adevărat, nu numai că a abrogat pentru trupul Lui şi al
Apostolului Petru legea afundării în apă, dar a şi dotat-o cu nişte coduri noi de-a
putea umbla pe mare. Şi al doilea lucru pe care ni l-a scos în evidenţă Mântuitorul
în această minune era că El, în calitate de Dumnezeu a venit ca să pună sub
picioarele Lui toate valurile şi necazurile lumii noastre .
Când am tratat studiul intitulat Potolirea furtunii (Vol.IV,Stud.9), am
văzut că marea învolburată este simbolul zbuciumului şi al tuturor relelor. În
Psalmi am auzit vorbindu-se despre puterea lui Dumnezeu care poate să
potolească valurile mării, iar în acest pasaj avem harul ca s-o privim cu ochii
noştri în persoana Domnului Isus, El a pus valurile sub picioare şi a liniştit marea
(Ps.107:25-30;93:4).
Fericitul Augustin a scris următorul lucru despre această minune: "Dacă
Mântuitorul a venit ca să calce pe valuri şi să pună sub picioarele Sale toate
tumulturile vieţii noastre, atunci de ce să ne mai fie frică?" 9
Aceasta este una dintre cele mai mari minuni care sunt consemnate în cele
Patru Evanghelii, pe care a făcut-o Fiul lui Dumnezeu în timpul unei furtuni din
Israel. Ea, fiind mai mult decât un eveniment istoric 10, este şi o ferestruică pe care
ne-a deschis-o Mântuitorul ca să ne arate prin ea ce face El întotdeauna pentru noi,
când se dezlănţuie furtuna împotriva noastră şi când valurile stau gata să ne
acopere. Faptul acesta este o mare realitate pe care au experimentat-o toţi creştinii
din toate generaţiile, că atunci când pătrunde Cristos în viaţa noastră, valurile şi
furtuna încetează şi se face o linişte mare.
În al treilea rând, ne vom ocupa de
III. UMBLAREA PE MARE A APOSTOLULUI PETRU

Evanghelistul Marcu a scris în acest pasaj următoarele cuvinte în legătură
cu apostolii: "Căci nu înţeleseseră minunea cu pâinile, fiindca le era inima
împietrită.” (v.52) Când am tratat studiul intitulat Evanghelia după Marcu
(Vol.I,Stud.2), am văzut că ea nu este altceva decât o acumulare a materialului din
predicile Apostolului Petru. În versetul amintit găsim tot regretul acestui apostol
pe care l-a exprimat când a predicat despre însemnătatea minunii înmulţirii
pâinilor, în care a arătat că ei, apostolii au pătruns numai în primele două
caracteristici ale ei: în caracteristica milei şi a mesianismului Domnului Isus, dar
56
nu şi în a treia: a unei ferestruici prin care Mântuitorul le arăta cine era El şi care a
fost adevărata Sa menire, pentru că inima nu numai că le era închisă faţă de acest
adevăr, dar chiar şi împietrită.
Evanghelistul Ioan, de asemenea ne-a arătat că nu numai mulţimile n-au
înţeles a treia caracteristică a minunii înmulţirii pâinilor, dar nici apostolii.
Datorită acestui fapt, Mântuitorul a explicat-o într-un discurs lung în sinagoga din
Capernaum, pe care Evanghelistul Ioan l-a consemnat întreg în capitolul 6.
Această caracteristică este cea mai valoroasă, de aceea Dascălul ceresc ne-a
explicat-o amănunţit şi foarte clar, ca s-o înţeleagă nu numai apostolii, dar şi toţi
oamenii.
Această minune, a umblării
pe apă, ucenicii au înţeles-o uşor şi
repede că Domnul Isus era
Dumnezeu şi că El, în calitate de
Dumnezeu a venit ca să pună sub
picioarele Lui toate necazurile
noastre. Evanghelistul Matei ne-a
arătat că Apostolul Petru a înţeles
atât de bine a doua caracteristică a
acestui miracol, încât a zis
Domnului Isus cu o credinţă foarte
mare: "Doamne, dacă eşti Tu,
porunceşte-mi să vin la Tine pe
ape.” (v.28) Ceea ce înseamnă cu
alte cuvinte "Doamne, şi eu pot să
umblu pe mare şi să pun aceste
valuri sub picioare dacă îmi zici Tu,
pentru că Tu eşti Dumnezeu şi
cuvintele Tale sunt cuvinte de
Dumnezeu. Dacă eşti Tu şi nu o
nălucă, spune-mi să vin la Tine!"
Domnul Isus i-a zis: “Vino!” “Petru
s-a coborât din corabie", ne-a spus
Evanghelistul Matei în continuare
Apostolul Petru după ce a mers puţin pe apă"şi a început să umble pe ape, ca să
a început să se scufunde meargă la Isus. (30) Dar când a
văzut că vântul era tare, s-a temut;
şi fiindcă începea să se scufunde, a strigat: «Doamne, scapă-mă!» (31) Îndată,
Isus a întins mâna, l-a apucat şi i-a zis: «Puţin credinciosule, pentru ce te-ai
îndoit?»" (Mt.v.26-31)
Fiul lui Dumnezeu ne-a arătat că El a mers pe valurile mării lumii noastre
57
Dragomir Stancu
fără să Se scufunde. Şi Simon Petru a dorit să facă la fel. El, pătrunzând în

însemnătatea minunii Dascălului său ceresc, crezând în ceea ce El era şi putea să
facă şi, implorându-L să-i spună cu cuvântul puterii Lui de Dumnezeu să vină la
El, a reuşit să facă câţiva paşi pe apă; dar, luându-şi privirea de la dumnezeiescul
său Învăţător şi, uitându-se la valurile mari, a început să se scufunde. Dacă
Mântuitorul nu Şi-ar fi întins mâna ca să-l apuce, l-ar fi înecat frica şi îndoiala.
Apostolul Petru a învăţat din această minune una dintre cele mai mari
lecţii din viaţă. Evanghelistul Luca ne-a relatat în cartea Faptele Apostolilor
capitolul 12, cum împăratul Irod Agripa, vrând să-l omoape pe Apostolul Petru, a
pus mâna pe el, l-a întemniţat şi l-a legat la mâini cu două lanţuri. Şi, cu toate că
era în închisoare şi legat cu lanţuri, temnicerul a poruncit să fie păzit de “patru
cete de câte patru ostaşi” şi să fie ţinut între alţi doi soldaţi. Ce şansă de scăpare
mai avea Apostolul Petru când împotriva lui era împăratul? Este adevărat că au
fost cazuri în istorie, când poporul a intervenit şi când monarhii au trebuit să
elibereze pe unii oameni. Dar, în cazul Apostolului Petru, ne spune autorul cărţii
Faptele Apostolilor că întemniţarea şi uciderea lui era pe placul poporului evreu.
Atunci, ce sorţi de izbândă putea să mai aibă Apostolul Petru când împotriva lui
uneltea împăratul? Când uciderea lui era pe placul poporului? Când el era în
temniţă, legat la mâini cu două lanţuri, păzit de 16 ostaşi şi ţinut între alţi doi?
Împotriva Apostolului Petru, după termenii textului pe care-l studiem, s-au
dezlănţuit valurile cele mai năprasnice şi destructive. Dar, ce ne uimeşte pe noi cel
mai mult era faptul că el dormea noaptea între cei doi ostaşi ca un miel. Oare, cum
putea Apostolul Petru să doarmă când el ştia că în ziua următoare avea să fie
judecat şi condamnat la moarte? Răspunsul este: fiindcă el a învăţat să meargă pe
valuri fără să se scufunde. El a zis în sine: "Irod crede că mă poate îneca în
valurile mâniei lui şi ale martirizării. El nu ştie cine este Cristos şi nu cunoaşte
puterea Cuvântului Lui. Când dumnezeiescul meu Învăţător mi-a spus să calc pe
valuri, eu am mers deasupra lor ca pe uscat. Şi, cu atât mai mult, când El mi-a zis
după ce a înviat «dar când vei îmbătrâni», (Ioan 21:18) aceasta înseamnă că eu
voi îmbâtrâni şi nu voi muri acum. Dacă m-aş uita la valurile lui Irod, aşa cum m-
am uitat la valurile Mării Galileii, m-aş scufunda. Dar eu cred ce mi-a spus
dumnezeiescul meu Învăţător” şi a adormit liniştit. Peste noapte a venit un înger,
l-a trezit, i-a rupt lanţurile, i-a deschis toate porţile închisorii şi l-a scos din
mâinile lui Irod Agripa.
Tot astfel şi nouă ne-a spus Mântuitorul multe lucruri, dar cel mai mare
dintre ele este că dacă vom crede în ceea ce El ne-a spus şi nu ne vom îndoi, nu ne
vom afunda nici chiar în oceanul morţii şi al infernului, ci dimpotrivă, El ne va
transforma viaţa într-alta eternă care este infinit mai frumoasă şi mai fericită.
Evangheliştii Marcu şi Matei şi-au încheiat istorisirea acestei minuni cu un
alt adevăr mare şi permanent că oriunde Mântuitorul este prezent, furtuna
încetează. Evanghelistul Marcu a scris: "Apoi, Isus S-a urcat la ei în corabie şi a
58
stat vântul." (v.51) Ucenicii când au văzut cum s-a oprit furtuna şi s-a liniştit
marea, au rămas foarte uimiţi. Evanghelistul Marcu a scris: "Şi au rămas uimiţi şi
înmărmuriţi," (v.51) şi Evanghelistul Matei a spus: "Cei care erau în corabie au
venit să se închine înaintea lui Isus şi I-au zis: «Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui
Dumnezeu!»” (v.33) Numai Cel care este Dumnezeu şi a potolit furtuna de pe
mare, ne poate potoli orice fel de furtună din inimă: furtuna necazului, a patimilor,
a mâniei, a urii, etc; şi numai în acele suflete în care El pătrunde, este pace şi se
face o linişte mare.
Francisc de Sales, văzând odată cum o fată ducea o găleată cu apă în care
era o bucăţică de scândură, a întrebat-o de ce a pus acea scândură în apă şi ea i-a
răspuns: “Să nu se agite apa." Francisc a învăţat de aici o lecţie mare. El şi-a zis:
"Aceasta este cauza pentru care se tulbură inimile noastre, fiindcă nu-L au pe
Cristos!” 11
Când am tratat studiul intitulat Evanghelia după Marcu (Vol.I,Stud.2),
aşa cum am mai amintit o dată în această expunere, am văzut că Evanghelia lui nu
este altceva decât o acumulare din predicile Apostolului Petru. Este foarte
interesant, că Evanghelistul Marcu n-a menţionat în acest text umblarea
Apostolului Petru pe apă; pentru că acest apostol n-a amintit-o niciodată în
predicile lui. Din faptul că Apostolu Petru n-a spus nimănui nimic despre această
reuşită extraordinar de mare din viaţa lui, noi descoperim următorul adevăr: că el
a ajuns la un caracter creştin foarte frumos şi înalt, de aceea n-a putut să zică
niciodată despre sine: "Eu am fost singurul om care a reuşit să meargă cândva pe
apă", fiindcă se temea să nu cadă în păcatul mândriei.
Noi avem această informaţie că Apostolul Petru a umblat pe apă, de la
Evanghelistul Matei, care şi-a redactat Evanghelia după ce Evanghelistul Marcu
şi-a scris-o pe a lui. Evanghelistul Matei era inspirat să treacă în Evanghelie acest
eveniment din viaţa Apostolului Petru din două motive: fiindcă şi el era unul
dintre martorii oculari ai acestui eveniment şi pentru că Evanghelistul Marcu nu
l-a menţionat.
Apostolii n-au putut să uite niciodată această minune, cum ei s-au luptat cu
valurile; cum Fiul lui Dumnezeu a vegheat asupra lor de pe dealul pe care era;
cum El S-a rugat şi pentru ei; cum El, intervenind pentru ei, a călcat pe valuri;
cum şi Apostolul Petru a umblat pe mare; cum Domnul Isus a potolit marea şi i-a
condus la liman. Cu atât mai mult, Apostolul Petru n-a putut să uite cum el a mers
pe apă. Această minune era aşa de mare pentru apostoli şi ea i-a uimit atât de
mult, încât ei n-au putut să nu informeze lumea despre ce au văzut şi au auzit!
Toate acestea i-au făcut pe apostoli să se închine înaintea Domnului Isus
întocmai ca înaintea adevăratului Dumnezeu. Evanghelistul Matei a scris: "Cei
care erau în corabie au venit să se închine înaintea lui Isus şi I-au zis: «Cu
adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!»” (v.33) Origen a spus că ucenicii s-au
închinat Mântuitorului în corabie numai după ce El mersese pe apă, îl făcuse şi pe
59
Dragomir Stancu
Apostolul Petru să meargă pe apă şi prin Cuvântul puterii Sale de Dumnezeu,

oprise furtuna şi potolise valurile 12.
1. Bunaciu, I., Explicarea Evangheliilor, p. 181.

4. Dalman, G., Sacred Sites and Ways, p. 161 - 166;
Ellison, H.L., Matthew, p. 1137.
5. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 131;
6. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 160 – 161.
7. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 217;
Ellis, J., John, p. 1243.
10. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 130.
60
Dragomir Stancu
6. CRISTOS LA GHENAZARET
Marcu 6 : 53 – 56
53 După ce au trecut marea, au venit în regiunea Ghenazaretului şi au

tras la mal.
54 Când au ieşit din corabie, oamenii L-au cunoscut îndată pe Isus,
55 au alergat prin toate împrejurimile şi au început să-I aducă pe bolnavi
pe tărgi pretutindeni pe unde se auzea că era El.
56 Oriunde intra El, în sate, în cetăţi sau în cătune, Îi puneau pe bolnavi
în pieţe şi-L rugau să le dea voie doar să se atingă de poalele hainei Lui. Şi toţi
câţi se atingeau de El erau vindecaţi.
Matei 14 : 34 - 36
34 După ce au trecut marea, au venit în regiunea Ghenazaretului.
35 Oamenii din locul acela, care Îl cunoşteau pe Isus, au trimis să dea de
ştire în toate împrejurimile şi au adus la El pe toţi bolnavii.
36 Bolnavii Îl rugau să le dea voie numai să se atingă de poala hainei Lui.
Şi toţi câţi s-au atins s-au vindecat.
Armonizat
1 După ce au trecut marea, au venit în regiunea Ghenazaretului şi au tras
la mal. (Mc.v.53)
2 Când au ieşit din corabie, (Mc.v.54) oamenii din locul acela, care Îl
cunoşteau pe Isus, au trimis să dea de ştire în toate împrejurimile (Mt.v.35)
3 şi au început să-I aducă pe tărgi / pe toţi bolnavii (Mt.v.35) /
pretutindeni pe unde se auzea că era El. (Mc.v.55)
4 Oriunde intra El, în sate, în cetăţi sau în cătune, Îi puneau bolnavii în
pieţe./ Bolnavii Îl rugau să le dea voie numai să se atingă de poalele hainei Lui.
(Mt.v.36) Şi toţi câţi se atingeau de El erau vindecaţi. (Mc.v.56)
Din acest text intitulat Cristos la Ghenazaret, ne vom ocupa de trei

lucruri: că Ghenazaretul era regiunea reşedinţei Mântuitorului, că era regiunea
slujirii Fiului lui Dumnezeu în mod special şi că a fost regiunea în care oamenii
credeau puternic în Domnul Isus.
Să luăm mai întâi faptul că
61
Dragomir Stancu
I. GHENAZARETUL ERA REGIUNEA

REŞEDINŢEI MÂNTUITORULUI
Comentatorul S.S. Short ne spune că erau unii cercetători care au presupus
că era un sat cu numele Ghenazaret care s-ar fi aflat în partea de sud de
Capernaum şi foarte aproape de această cetate 1. Dacă lucrul aceata este adevărat
sau nu, nu ştim, pentru că nu avem dovezi suficiente.
Evangheliştii Marcu şi Matei ne-au relatat că Mântuitorul a debarcat cu
ucenicii în regiunea Ghenazaretului. Ei au scris: "După ce au trecut marea, au
venit în regiunea Ghenazaretului." (Mc.v.53 şi Mt.v.34)
Ghenazaretul era un nume străvechi care s-a dat Mării Galileii încă pe
timpul lui Moise, cu vreo 1.500 de ani înainte de Cristos (Numeri 34:11). Acest
nume s-a dat şi unei câmpii din nord-vestul mării amintite în care se afla şi
Capernaumul, reşedinţa Mântuitorului, aşa cum am văzut când am tratat studiul
intitulat Mântuitorul la marea Ghenazaretului (Vol.II,Stud.34).
Câmpia Ghenazaretului se întindea de-a lungul lacului pe o suprafaţă de 6
km şi era lată de 4 km 2. Iosif Flavius a istorisit că această câmpie era foarte
frumoasă şi cu o populaţie densă şi că ea era cea mai fertilă zonă din Israel 3.
Acest istoric evreu, ne-a relatat, mai departe, în legătură cu această câmpie, că nu
exista nici o plantaţie care să nu se fi făcut în solul ei fertil; şi că în ea erau mulţi
nuci, palmieri, smochini, măslini, viţa de vie etc.4 Fructele din Câmpia Ghenezaret
aveau reputaţie atât de mare, încât s-a interzis să fie duse la Ierusalim în timpul
sărbătorilor, ca oamenii să nu fie ispitiţi să meargă la Templu de dragul lor 5.
Prin mijlocul Câmpiei Ghenazaret curgea un râu care avea izvor foarte
puternic. Acest râu se numea Capernaum, el iriga o porţiune destul de mare a
acestei câmpii 6.
Galileenii şi, cu atât mai mult, capernaumenii, se întreceau în a da Câmpiei
Ghenazaret cât mai multe nume datorită frumuseţii şi a fertilităţii ei ca: Kinnor,
care înseamnă "harpă", pentru că rodul ei era dulce ca sunetul harpei; Gan-asher,
"Grădină bogată"; Gan-sur, "Prinţesa grădinilor" 7. Această câmpie era cu
adevărat ca o grădină foarte frumoasă şi foarte bogată în mijlocul căreia era situat
Capernaumul, reşedinţa Mântuitorului.
Rabinii, cei mai spirituali, au învăţat poporul că Dumnezeu a creat în
Canaan, Ţara Făgăduinţei, şapte locuri sfinte şi foarte frumoase, dar numai pe
unul dintre ele l-a dorit şi l-a ales pentru Sine, şi locul acesta era Ghenazaretul 8,
în care se includ atât lacul, cât şi câmpia, care amândouă poartă acest nume. Este
interesant, că cineva a fost inspirat să pună acest nume Mării Galileii cu mai bine
de 1.500 de ani înainte de-a Se fi născut Mântuitorul! Şi că altcineva a fost
inspirat să pună acest nume şi câmpiei amintite, tot cu sute de ani înainte de-a veni
la noi Fiul lui Dumnezeu! 9
62
Ghenazaret este un substantiv propriu ebraic compus din două cuvinte:

gan-nazaret. Gan, înseamnă "grădină" şi nazaret, "odraslă" şi "sfânt" în ideea de
a se deosebi de toţi ceilalti oameni. Ceea ce înseamnă "Grădina Odraslei
promise" sau "Locul de slujire a Celui care Se deosebea de toţi oamenii de pe
pământ şi de toţi îngerii din cer", aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat
Întoarcerea familiei sfinte la Nazaret (Vol.I, Stud.51).
Din toate acestea vedem că atunci când Evanghelistul Ioan s-a referit la
aceeaşi întoarcere a Domnului Isus, a scris: “(Isus) S-a urcat într-o corabie şi au
trecut marea, ca să se ducă în Capernaum.” (v.17) Evanghelistul Ioan era în cea
mai mare concordanţă cu Evangheliştii Marcu şi Matei, el chiar făcând precizarea
în ce punct al acestei câmpii a debarcat Mântuitorul cu ucenicii: că a debarcat
chiar în dreptul Capernaumului care se afla la 1½ km de ţărm 10.
În al doilea rând, ne vom ocupa de faptul că
II. GHENAZARETUL ERA REGIUNEA SLUJIRII FIULUI LUI

DUMNEZEU ÎN MOD SPECIAL
Am văzut că Nazaretul, care înseamnă "odraslă" şi "sfânt", era "Locul
creşterii Odraslei promise" sau al “Celui care se deosebea de toţi oamenii de pe
pământ şi de toţi îngerii din cer.” După alegerea anticipată a lui Dumnezeu şi după
cum era prezis în Sfintele Scripturi, Mântuitorul S-a mutat din Nazaret, "Locul
creşterii Odraslei" la Capernaum, care era situat în Gan-nazaret, "Locul slujirii
Fiului lui Dumnezeu care S-a făcut Fiu al omului". Evanghelistul Matei a scris în
legătură cu împlinirea acestui plan de mutare de la Nazaret la Gan-nazaret, pe
care l-a transmis Dumnezeu anticipat prin Prorocul Isaia: "(Isus) a părăsit
Nazaretul şi a venit să locuiască în Capernaum, lângă mare, în regiunea lui
Zebulon şi Neftalii, (14) ca să se împlinească ce fusese vestit prin profetul Isaia,
care zice: (15) «Ţara lui Zebulon şi ţara lui Neftalii, înspre mare, dincolo de
Iordan, Galileea Neamurilor, (16) poporul acesta, care trăia în întuneric, a văzut
o mare lumină; şi peste cei care trăiau în ţara umbrei morţii a răsărit lumina.»”
(4:13-16) Acesta era motivul pentru care Domnul Isus S-a mutat în Capernaum şi
pentru care Evanghelistul Matei a numit Capernaumul cetatea Mântuitorului!
Evanghelistul Marcu, când a vorbit despre întoarcerea Domnului Isus la
Capernaum în textul cu vindecarea paraliticului coborât prin acoperişul casei, a
scris: "După câteva zile, Isus S-a întors în Capernaum.” (2:1) Iar Evanghelistul
Matei, când ne-a redat acest text paralel cu vindecarea paraliticului coborât prin
acoperişul casei, a zis: “Isus S-a urcat într-o corabie, a trecut marea şi a venit în
cetatea Sa.” (9:1)
Când am tratat studiile intitulate Emiterea unei circulare (Vol.III,Stud.9)
şi Al doilea circuit al Mântuitorului din Galileea (Vol.IV,Stud.1), am văzut că
Marele Sanhedrin, care era forul suprem al naţiunii evreieşti, a emis o circulară
63
Dragomir Stancu
către toate sinagogile din Israel, în care L-a declarat pe Domnul Isus un eretic
periculos şi a interzis tuturor conducătorilor de sinagogi ca să-I mai dea cuvânt în
sinagogă. Acesta a fost motivul pentru care Templul Fiului lui Dumnezeu era
cerul liber; iar amvonul Lui era fie un povârniş de munte, fie o barcă 11.
Aici, pe malul Mării Galileii, în dreptul Capernaumului, care era
împodobit cu leandrii, cu tamarini şi cu tot felul de pomi 12, Fiul lui Dumnezeu a
slujit neamului omenesc cel mai mult. Aici, El a rostit cele opt parabole despre
Împărăţia cerurilor. Şi, tot aici, El a proclamat lumii deschiderea Împărăţiei lui
Dumnezeu, aşa cum am văzut în studiul intitulat Proclamarea Împărăţiei lui
Dumnezeu (Vol.II,Stud.30), când Mântuitorul a zis: "S-a împlinit vremea şi
Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!"
'(Mc.1:15) Ceea ce înseamnă cu alte cuvinte: "S-a împlinit vremea şi Împărăţia
lui Dumnezeu vă stă la îndemână. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie."
Evangheliştii Marcu şi Matei au dedicat predicării şi minunilor
Mântuitorului pe care le-a făcut pe acest mal al Mării Ghenazaretului şi al regiunii
Ghenazaret, jumătate din Evangheliile lor; iar Evanghelistul Luca, a consacrat
slujirii Fiului lui Dumnezeu din acest loc 6 capitole, aşa cum ne-am informat când
am tratat studiul intitulat Mântuitorul la Marea Ghenazaretului. (Vol.II,Stud.34)
În al treîlea rând, ne vom ocupa de faptul că
III. GHENAZARETUL A FOST REGIUNEA ÎN CARE OAMENII

AU CREZUT PUTERNIC ÎN DOMNUL ISUS
Dacă în Galileea care a fost foarte populată, era pretutindeni viaţă şi
acţiune, atunci, cu atât mai mult, în regiunea Ghenazaret şi pe ţărmul apusean al
Mării Galileii, unde populaţia era cu mult mai densă, era viaţă şi acţiune. Iosif
Flavius ne-a relatat pe la sfârşitul secolului întâi că pe timpul Mântuitorului, în
jurul lacului Ghenazaret erau 9 oraşe pescăreşti cu cel puţin 15.000 de locuitori
fiecare 13 şi că pe acest lac pluteau 330 de corăbii 14.
Dimineaţa, când Domnul Isus debarcase pe mal, pescarii deja erau la
ocupaţia lor zilnică. Evanghelistul Marcu a scris: "Când au ieşit din corabie,
oamenii L-au cunoscut îndată pe Isus, (55) au alergat prin toate împrejurimile şi
au început să aducă pe bolnavi pe tărgi pretutindeni pe unde se auzea că era El."
(v.54-55) Şi Evanghelistul Matei a spus: "Oamenii din locul acela, care Îl
cunoşteau pe Isus, au trimis să dea de ştire în toate împrejurimile şi au adus la El
pe toţi bolnavii." (v.35)
Evangheliştii Marcu şi Matei ne spun trei lucruri în aceste versete. a)
Primul, că oamenii care L-au întâlnit pe Domnul Isus Îl cunoşteau. Evanghelistul
Marcu a zis: "Oamenii L-au cunoscut îndată pe Isus" (v.54) şi Evanghelistul
Matei a spus: "Oamenii din locul acela, care Îl cunoşteau pe Isus." (v.35) b) Al
doilea, că unii dintre cei ce L-au întâlnit pe Domnul Isus şi L-au cunoscut, au
64
trimis pe alţii să cheme lumea la El. Evanghelistul Matei a spus: "Au trimis să dea
de ştire în toate împrejurimile." (v.35) Iar alţii, dintre cei ce L-au întâlnit şi L-au
cunoscut pe Domnul Isus, s-au dus personal să cheme pe oameni la El.
Evanghelistul Marcu a scris: "Au alergat prin toate împrejurimile şi au început să-
I aducă pe bolnavi." (v.55) c) Şi al treilea lucru este că oamenii au venit în locul
acesta de propovăduire şi vindecare, care era ţărmul mării din dreptul
Capernaumului, ca să fie vindecaţi de Domnul Isus. Evanghelistul Marcu a scris:
"Au început să-I aducă pe bolnavi" (v.55) şi Evanghelistul Matei a spus: "Şi au
adus la El pe toţi bolnavii." (v.35)
Şi aici, ca şi în toate cazurile, când oamenii Îl întâlneau pe Fiul lui
Dumnezeu şi se adunau în jurul Lui, îşi anunţau prietenii, rudele şi pe toti bolnavii
să vină la El.
Oriunde apărea Mântuitorul, oamenii se adunau ca să fie ajutaţi şi
vindecaţi. El niciodată nu-i respingea, nici chiar de data aceasta, după o zi foarte
încordată şi o noapte nedormită. Din toate acestea reiese, ca şi din multe alte
cazuri, că Mântuitorul Se dăruia pâna la epuizare, tuturor care aveau nevoie de El.
Acesta este motivul pentru care Evangheliştii Marcu şi Matei ne arată că Fiul lui
Dumnezeu ajuta şi vindeca pe oameni nu numai la vechiul Său loc de
propovăduire de pe ţărmul mării, dar şi prin toate localităţile regiunii Ghenazaret.
Evanghelistul Marcu a scris: “Oriunde intra El, în sate, în cetăţi sau în cătune, Îi
puneau pe bolnavi în pieţe şi-L rugau să le dea voie doar să se atingă de poalele
hainei Lui. Şi toţi câţi se atingeau de El erau vindecaţi.” (v.56)
Evanghelistul Ioan ne-a redat în capitolul 6, discursul Mântuitorului cu
privire la însemnătatea celei de-a treia caracteristici a înmulţirii pâinilor, pe care l-
a ţinut în sinagoga din Capernaum în Şabat Hanadol, ultimul sabat dinaintea
Paştelor, care era considerat ca fiind cel mai mare sabat din an. Iar, Evangheliştii
Marcu şi Matei, ne-au arătat slujirea Fiului lui Dumnezeu în regiunea Ghenazaret
în timpul Paştelor, care ţinea 7 zile şi care poate a început cu o zi sau două după
Sabatul Hanadol.
Chiar dacă jumătate din populaţia Galileii celei mici şi dense, s-a dus la
Ierusalim cu ocazia sărbătorii Paştelui, totuşi a mai rămas în ea aproape un milion
şi jumătate. Lucrul cel mai uimitor care se poate spune despre Domnul Isus este
că El a învăţat pe oameni cum este Dumnezeu prin a le arăta cum era El. Fiul lui
Dumnezeu a venit nu numai ca să ne vorbească despre Tatăl, dar chiar să ni-L şi
arate în viaţa Sa. Dacă El numai ar fi vorbit ascultătorilor Săi despre mila şi grija
lui Dumnezeu şi nu le-ar fi arătat pe acestea prin tot felul de vindecări, n-ar fi
reuşit să li-L descopere pe Dumnezeu în Persoana Sa. Şi, dacă El ne-ar fi revelat
dragostea Celui Preaînalt numai verbal, şi nu ne-ar fi arătat-o prin suferinţa şi
moartea Sa pe cruce, noi n-am fi ştiut niciodată cum este Dumnezeu cu adevărat şi
nu L-am fi acceptat ca Părinte al iubirii. Este adevărat că Cristos ne-a descoperit
dragostea lui Dumnezeu şi prin cuvinte, dar El a reuşit să ne arate dragostea
65
Dragomir Stancu
Părintelui iubirii cel mai clar prin fapte.15

Dacă tot Israelul şi, chiar întreg pământul, au fost ogorul de lucru al Fiului
lui Dumnezeu, atunci, cu atât mai mult, regiunea reşedinţei Lui, era grădina Sa de
activitate.
Evangheliştii Marcu şi Matei ne spun despre oamenii din regiunea
Domnului Isus că ei aveau o credinţă mare în El şi în puterea Lui vindecătoare,
aşa cum era şi credinţa acelei femei care avea hemoragie şi zicea în sine, că dacă
s-ar atinge măcar de haina Domnului Isus, se va vindeca (Marcu 5:24-34; Matei
9:20-22 şi Luca 8:42-48)16. Credem că aceştia au ajuns la o asemenea credinţă din
cauza multor minuni pe care le-a făcut Domnul Isus în văzul lor. Evanghelistul
Marcu a scris: “Oriunde intra El, în sate, în cetăţi sau în cătune, Îi puneau pe
bolnavi în pieţe şi-L rugau să le dea voie doar să se atingă de poalele hainei Lui.
Şi toţi câţi se atingeau de El erau vindecaţi." (v.56) Şi Evanghelistul Matei a spus:
“Bolnavii Îl rugau să le dea voie numai să se atingă de poala hainei Lui. Şi toţi
câţi s-au atins s-au vindecat. (v.36)
Când am tratat studiul intitulat Două portrete (Vol.IV,Stud.44), am văzut
că veşmântul pe care-L purta Mântuitorul şi de care s-a atins femeia cu scurgerea
de sânge se numea în textul grecesc kraspedon, care echivala cu evreiescul zizith
şi însemna “veşmânt cu ciucuri” 17. Potrivit legii mozaice din Numeri 15:37-39,
toţi israeliţii erau obligaţi să aibă jos la veşmânt o tivitură cu patru ciucuri cusuţi
în patru colţuri. Femeia care avea hemoragie s-a atins cu o credinţă puternică de
un ciucure din haina Mântuitorului şi a fost vindecată. Evangheliştii Marcu şi
Luca au folosit şi în acest text cuvântul kraspedon pentru "poala hainei", care
înseamna "veşmântul cu cei patru ciucuri la tivitură.”
Aceasta înseamnă că şi bolnavii din regiunea Ghenazaret, care erau aduşi
pe tărgi în pieţe, ziceau în ei înşişi cu credinţă, că dacă Domnul Isus le-ar permite
să se atingă măcar de unul dintre ciucurii veşmintelor Lui, s-ar tămădui.
Evangheliştii Marcu şi Matei au scris că toţi câţi s-au atins de un asemenea
ciucure, s-au vindecat. Evanghelistul Marcu a zis: "Şi toţi câţi se atingeau de El
erau vindecaţi” (v.56) şi Evanghelistul Matei a spus: "Toţi câţi s-au atins s-au
vindecat." (v.36)
Nimeni nu poate citi acest pasaj fără să observe că oamenii se adunau în
jurul Mântuitorului numai ca să obţină ceva de la El; şi după ce au fost vindecaţi,
Îl părăseau şi-L uitau 18. Şi astăzi, oamenii sunt la fel. Lor le plac promisiunile şi
privilegiile creştine, că atunci când au nevoie de ceva sau când sunt într-o situaţie
grea, să vină în rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Dar când le merge bine şi când
sunt ispitiţi cu lucrurile acestei lumi, uită de Cristos şi de Împărăţia Lui şi chiar Îl
părăsesc.
1. Short, S.S., Mark, p. 1164.

2. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 254.
66
3. Josephus, F., Life 72.

4. Josephus, F., The Jewish War, III. 516 – 521;
5. Op. cit.
6. Josephus, F., The Jewish War, III. 10. 8.
8. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, VoI. V, p. 232.
9. 1 Macabei XI, 67.
11. Barclay,W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 60.
12. Renan, E., Viaţa lui Isus, p. 90.
13. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. I, p. 76 - 77.
17. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 2290 – 291;
18. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol.II, p. 120.
67
Dragomir Stancu
7. CRISTOS, PÂINEA VIEŢII I

Ioan 6 : 22 - 29
22 Mulţimea, care rămăsese de cealaltă parte a mării, observase că acolo

nu era decât o corabie şi că Isus nu Se urcase în corabia aceasta cu ucenicii Lui,
ci ucenicii plecaseră singuri cu ea.
23 A doua zi sosiseră alte corăbii din Tiberiada aproape de locul unde
mâncaseră ei pâinea, după ce Domnul Îi mulţumise lui Dumnezeu.
24 Când au văzut mulţimile că nici Isus, nici ucenicii Lui nu erau acolo, s-
au urcat şi ele în corăbiile acestea şi s-au dus la Capernaum să-L caute pe Isus.
25 Când L-au găsit, dincolo de mare, I-au zis: “Învăţatorule, când ai venit
aici?"
26 Drept răspuns, Isus le-a zis: “Adevărat, adevărat, vă spun că Mă
căutaţi nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din pâinile acelea şi
v-aţi săturat.
27 Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care
rămâne pentru viaţa eternă şi pe care v-o va da Fiul omului; căci Tatăl, adică
Însuşi Dumnezeu, pe El L-a însemnat cu sigiliul Lui.”
28 Ei I-au zis: "Ce să facem ca să împlinim lucrările lui Dumnezeu?"
29 Isus le-a răspuns: "Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să
credeţi în Acela pe care L-a trimis El.”
Din discursul lung al Mântuitorului pe care îl găsim în Evanghelia după

Ioan, capitolul 6 şi pe care El l-a rostit în Sinagoga din Capernaum, vom ţine trei
studii intitulate Cristos, pâinea vieţii. În textul citat, Fiul lui Dumnezeu ne arată
trei lucruri: existenţa foamei sufleteşti, mijlocul prin care ne putem sătura această
foame şi modul cum ea se realizează.
I. EXISTENŢA FOAMEI SUFLETEŞTI

Mulţi dintre cei care s-au săturat cu pâinile pe care le-a înmulţit Domnul
Isus şi au vrut să-L facă împărat, au rămas de cealaltă parte a lacului. Ei, ştiind că
acolo era o singură corabie şi, văzând că ucenicii au plecat fără Domnul Isus, au
crezut că El S-a dus undeva ca să Se odihnească peste noapte în jurul Câmpiei El-
Batiyah, în care înmulţise pâinile. Evanghelistul Ioan a scris: “Mulţimea, care
rămăsese de cealaltă parte a mării, observase că acolo nu era decât o corabie şi
că Isus nu Se urcase în corabia aceasta cu ucenicii Lui, ci ucenicii plecaseră
singuri cu ea. (v.22)
68
După ce L-a aşteptat pe Domnul Isus o noapte întreagă, mulţimea nu ştia

să explice fenomenul, cum de nu S-a întors dimineaţa la ea, pentru că îi văzuse pe
ucenici plecând cu corabia fără El. Ba, mai mult, mulţimea aceasta văzuse nişte
corăbii care fiind din Tiberiada, urmau să plece spre Capernaum şi că Domnul
Isus nu era nici în ele. Din toate acestea, mulţimea a tras concluzia că Mântuitorul
S-a întors la Capernaum pe jos, ocolind lacul. Astfel, ea a urcat în aceste corăbii şi
a venit cu ele în Capernaum 1. Evanghelistul Ioan ne-a relatat: "A doua zi sosiseră
alte corăbii din Tiberiada aproape de locul unde mâncaseră ei pâinea, după ce
Domnul Îi mulţumise lui Dumnezeu. (24) Când au văzut mulţimile că nici Isus,
nici ucenicii Lui nu erau acolo, s-au urcat şi ele în corăbiile acestea şi s-au dus la
Capernaum să-L caute pe Isus. (v.23-24)
Tiberiada, capitala Galileii
Evanghelistul Ioan ne-a istorisit că atunci când mulţimea L-a găsit pe

Domnul Isus în Capernaum, cetatea Sa, L-a întrebat surprinsă: "Învăţătorule, când
ai venit aici?” (v.25) Fiul lui Dumnezeu nu i-a dat nici un răspuns la această
întrebare, pentru că nu avea timp să vorbească despre lucruri mărunte, ci a intrat
direct în subiect. Evanghelisatul Ioan a scris: "Drept răspuns, Isus le-a zis:
«Adevărat, adevărat, vă spun că Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne, ci
pentru că aţi mâncat din pâinile acelea şi v-aţi săturat.»" (v.26).
Evanghelistul Ioan a folosit în textul grecesc pentru a treia caracteristică a
minunii înmulţirii pâinilor cuvântul semeion care înseamnă în sens figurativ
“ferestruică”. Astfel, când Mântuitorul a zis: "Adevărat, adevărat, vă spun că Mă
căutaţi nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din pâinile acelea şi
v-aţi săturat”, le-a spus cu alte cuvinte: “Eu v-am deschis o ferestruică printr-un
cod nou şi rapid de înmulţire a celor cinci pâinişoare spre Acela care nu este
altul decât Cel care a creat pâinea prin codul cel vechi şi permanent, începând cu
creşterea bobului de grâu şi până la procesul coacerii ei, ca să vă arăt că El nu
69
Dragomir Stancu
este altul decât Dumnezeu adevărat care hrăneşte nu numai trupul, ci şi sufletul.
Dar pe voi faptul acesta nu v-a mişcat deloc şi nici nu v-a spus nimic. Voi n-aveţi
nevoie de Mine pentru cele spirituale şi cereşti, ci numai pentru cele pământeşti şi
vremelnice."
Este adevărat, aşa după cum a spus Ioan Gură de Aur că noi suntem legaţi
cu toate fibrele fiinţei noastre de lucrurile pământeşti 2. Dar, tot aşa de adevărat
este şi faptul că cel care nu-şi ridică privirea spre eternitate peste meterezul acestei
lumi, nu-şi atinge sensul vieţii nici în cea mai mică parte 3.
Într-o seară, Napoleon se uita la stele de pe fereastra palatului. Lângă el
stătea un gravor în sticlă. "Vezi acele stele îndepărtate?" l-a întrebat împăratul pe
gravor. Gravorul, scrutând privirea spre cer, i-a răspuns lui Napoleon: "Eu nu văd
nici o stea.” "Atâta este diferenţa dintre mine care văd acele stele şi tine care nu
le vezi, cât este distanţa dintre noi şi ele”, a zis marele împărat interlocutorului
său 4.
Mulţi sunt ispitiţi să privească numai la cele pământeşti şi vremelnice. Dar
oamenii, cu adevărat mari, sunt aceia care mai întâi, aţintindu-şi privirea în
adâncul fiinţei lor şi apoi, pironindu-şi-o mai presus de stele, descoperă că există
şi o altă lume spirituală şi eternă.
Dar, Fiul lui Dumnezeu ştia nu numai că sunt aşa de puţini dintre aceia
care observă că există o viaţă spirituală şi o foame sufletească, ci şi marea tragedie
că cei mai mulţi încearcă, în ignoranţa lor, ca să-şi sature această foame şi să-şi
potolească această sete sufletească cu tot felul de lucruri materiale. Acesta a fost
motivul pentru care El a spus nu numai evreilor de atunci, dar şi tuturor oamenilor
din toate generaţiile de pe pământ: “Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci
pentru cea care rămâne pentru viaţa veşnică.” (v.27)
Marea greşeală a oamenilor este că ei au năvălit să-şi sature foamea
spirituală cu bucuriile acestei lumi, ca bogatul din Evanghelia după Luca căruia i-
au rodit holdele, şi-a umplut hambarele şi a zis sufletului său: "Suflete, ai multe
bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te!”
(Luca 12:19) Numai că Dumnezeu l-a numit pe acest om "nechibzuit", spunându-
i: "Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul şi lucrurile pe
care le-ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12:20)
Începând cu anii 60 după Cristos, luxul societăţii romane era fără egal în
istorie. În acel timp, cezarii şi oamenii bogaţi mâncau la sărbători şi la petreceri:
creieri de fazani şi păuni şi limbi de privighetori. Ei au descoperit un obicei fără
egal ca să dizolve pietre preţioase şi să le pună în mâncare cu tot felul de
mirodenii şi arome, pentru a avea un gust cât mai bun. O asemenea mâncare costa
sute de mii de dolari la un singur ospăţ 5.
Prorocul Isaia a zis: "De ce cântăriţi argint pentru un lucru care nu
hrăneşte? De ce vă daţi câştigul muncii pentru ceva care nu satură?” (55:2)
Cineva poate să fie bogat ca împăratul Seleucid, Croesus, care îşi avea capitala la
70
Sardes şi, despre care se spune că ar fi fost cel mai bogat om din istorie, şi tot va
simţi în sufletul lui o foame şi o sete tainică.
Pliniu ne istoriseşte că în Imperiul Roman era o doamnă care s-a căsătorit
într-o rochie care, abundând în pietre preţioase, costa 432.000 de lire sterline sau
câştigul muncii unui om pe 38.000 de ani 6.
Unii au încercat să-şi stâmpere foamea sufletească în bogăţie; alţii în titluri
şi în slavă deşartă; alţii în noi emoţii şi plăceri. Dar, toţi aceştia au trebuit să
constate că, cu cât au căutat să-şi potolească foamea sufletească prin aceste
artificii, cu atât ea creştea şi se adâncea, fiindcă există şi o altă lume şi o altă viaţă:
o lume eternă şi o viaţă spirituală după care sufletul nostru tânjeşte şi însetează.
În al doilea rând, Fiul lui Dumnezeu ne-a arătat în acest text
II. MIJLOCUL PRIN CARE NE PUTEM SĂTURA FOAMEA

SUFLETEASCĂ
Dascălul divin când ne-a spus: “Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci
pentru mâncarea care rămâne pentru viaţa eternă şi pe care v-o va da Fiul
omului; căci Tatăl, adică Însuşi Dumnezeu, pe El L-a însemnat cu sigiliul Lui,”
(v.27) a concentrat în acest verset trei lucruri de o valoare supremă: primul, că
sufletul este nemuritor şi fiind nemuritor, îngrijirea lui are un efect veşnic; al
doilea, că numai Mântuitorul ne poate sătura sufletul; şi al treilea, că Tatăl numai
Lui I-a încredinţat această lucrare.
Fiul lui Dumnezeu ne-a făcut aici una dintre cele mai mari declaraţii, că El
este singurul care ne poate sătura foamea sufletească. Dascălul ceresc ne-a
explicat că numai El este în stare să facă lucrul acesta fiindcă pe El "Dumnezeu L-
a însemnat cu sigiliul Lui.” (v.27)
H.B. Tristram ne relatează în cartea sa intitulată Customs in Bible Lands,
"Obiceiurile ţărilor din Biblie" că în lumea antică, actele şi documentele nu se
iscăleau pentru autenticitate, ci li se aplica numai sigiliul. Dacă cineva voia să
aprobe un document, să adeverească un act sau să garanteze că o anumită
proprietate era a lui, acela îşi aplica sigiliul de pe inel. În Muzeul Britanic sunt
multe sigilii de felul acesta, chiar şi a unor împăraţi asirieni 7.
Tot astfel, Dumnezeu L-a însemnat pe Domnul Isus cu sigiliul Lui în toate
lucrările şi învăţăturile Sale. Umblarea Mântuitorului pe apă ca pe uscat, potolirea
furtunii cu Cuvântul puterii Sale, învierea lui Lazăr, Predica de pe munte, Învierea
Sa etc, au fost nu numai nişte lucrări minunate ale Domnului Isus, dar şi acte mari
şi unice ale lui Dumnezeu, prin care Cel Preaînalt ne-a adeverit că Mântuitorul era
trimisul Lui şi că El făcea lucrările Celui care L-a trimis.
Dar, actul cel mai mare şi cel mai important, pe care Dumnezeu l-a sigilat
cu sigiliul Său a fost, ne-a spus Evanghelistul Luca, coborârea Duhului Sfânt peste
Domnul Isus la botez sub imaginea de porumbel. Evanghelistul Luca a scris: "...
71
Dragomir Stancu
Şi pe când Se ruga, s-a deschis (22) cerul şi Duhul Sfânt S-a coborât peste El în
chip trupesc, ca un porumbel." (3:21-22)
Cel Preaînalt a revelat lui Ioan Botezătorul prin coborârea Duhului Sfânt
sub emblema unui porumbel că Mântuitorul a dispus de toate atributele lui
Dumnezeu ca: atotdragostea, atotsfinţenia şi atotînţelepciunea Sa; şi că El a atins
chiar şi prerogativele puterii şi ale gloriei. Acesta a fost motivul pentru care
Mântuitorul a putut să spună la sfârşitul lucrării Sale: "Toată autoritatea Mi-a fost
dată în cer şi pe pământ.” (Matei 28:18) Dumnezeu a atătat lui Ioan Botezătorul
că Fiul Său, în atotînţelepciunea nu-Şi va folosi atotputerea prin forţă, ci numai
prin dragoste, pentru că porumbelul era în antichitate mai întâi simbolul
dragostei. Când vrăjmaşii L-au pironit pe cruce, Lui Îi era cu mult mai uşor să-i
strivească sau chiar să transforme Universul întreg în infern. N-ar fi trebuit să
facă altceva decât să zică un singur cuvânt, şi cu un alt cuvânt să creeze o altă
lume cu mult mai minunată. Ce Îi era Lui cel mai greu, nu era ca să-Şi arate
atotputerea de Dumnezeu prin forţă, ci prin dragoste; şi aceasta încă într-un trup
limitat şi supus durerii! Acesta a fost motivul pentru care Mântuitorul a spus când
era pe cruce: "Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23:34)
Al doilea simbol al porumbelului era în antichitate, blândeţea. Să fii un
Dumnezeu atotputernic şi într-un trup supus suferinţei şi cineva să te aresteze pe
nedrept, şi tu să stai blând; să te lovească cu pumnii şi să te biciuiască, şi tu să stai
blând; şi să te răstignească pe cruce, şi tu să stai liniştit şi să nu intervi. Iată din
nou, o putere care se ridică deasupra oricărei puteri de pe pământ!
Al treilea simbol al porumbelului era în antichitate, umilinţa. Pentru
oricine este uşor să-şi arate slava prin mărire şi aroganţă. Dar numai Domnul Isus
Şi-a arătat atotgloria în umilinţă şi smerenie. Să fii un Dumnezeu atotglorios şi
oamenii să te scuipe în faţă şi să te batjocurească în fel şi chip, şi tu să-i rabzi şi să
nu le plăteşti cu aceeaşi monedă. Atitudinea aceasta este mai presus de firea
omenească şi ne dezvăluie adevărata Lui glorie pe care n-a putut s-o umbrească
câtuşi de puţin toată ocara şi ruşinea lumii, ci, dimpotrivă, L-a făcut să
strălucească mai glorios, aşa cum am văzut şi în studiul intitulat Botezul
Mântuitorului (Vol.II,Stud.4).
Nimeni dintre pământeni n-a purtat în trupul lui un asemenea sigiliu al lui
Dumnezeu ca Domnul Isus, prin care Cel Preaînalt L-a autentificat că era singurul
Lui Fiu şi Mântuitorul lumii!
Rabinii au învăţat poporul că sigiliul lui Dumnezeu este adevărul. În
Talmud scrie că într-o zi rabinii s-au rugat, au postit şi au plâns, şi dintr-o dată a
căzut din cer în mijlocul lor un sul mic. Când l-au deschis au văzut că pe el scria
un singur cuvânt ameth, care înseamnă "adevăr". "Acesta", au zis rabinii "este
sigiliul lui Dumnezeu" 8 .
În limba ebraică, vocalele nu se scriau, ci numai consoanele. Vocalele se
scriau numai la începutul şi la sfârşitul cuvântului. Cuvântul ameth se scria cu trei
72
litere: A (Aleph), care era prima literă a alfabetului; M (min), litera de mijloc; şi T
(tau), ultima literă a alfabetului. Ceea ce înseamnă, au explicat rabinii, că adevărul
lui Dumnezeu nu se schimbă niciodată, pentru că el este valabil întotdeauna: la
începutul creaţiei, în prezent şi în epoca de aur a lui Mesia. Astfel, când
Mântuitorul a rostit cuvintele pe care le-am amintit, a spus evreilor despre Sine pe
fondul concepţiilor lor pe care le aveau cu privire la sigiliul lui Dumnezeu şi
adevăr, că El este singurul dintre pământeni pe care Dumnezeu L-a însemnat cu
sigiliul Lui; El este adevărul întrupat al lui Dumnezeu; şi că numai El, în calitate
de Dumnezeu adevărat, poate să satisfacă sufletul flămând pe care El l-a creat şi în
care a sădit foamea după El şi Împărăţia Sa.
Nu există nici un păcat mai mare şi mai strigător la cer ca atitudinea
noastră de indiferenţă faţă de Fiul lui Dumnezeu, fiindcă a fi nepăsător faţă de
Mântuitorul nu înseamnă numai a-L sfida pe El, dar şi a-L face mincinos pe Cel
care L-a însemnat cu sigiliul Lui. Şi, totodată, spre deosebire de acest păcat oribil,
nu este nimic mai nobil şi mai măreţ ca faptul de a acorda toată atenţia cuvenită
lui Cristos; deoarece, a crede în Domnul Isus, înseamnă nu numai a-L accepta pe
El ca Mântuitor, dar şi a-L onora pe Cel care L-a trimis, pentru că tot ce ne-a
adeverit Cel Preaînalt prin sigiliul Lui despre El este adevărat.
În al treilea rând, dumnezeiescul noatru Învăţător ne-a arătat în acest pasaj
III. MODUL ÎN CARE SE REALIZEAZĂ SĂTURAREA FOAMEI

SUFLETEŞTI
Rabinii ştiau că numai Dumnezeu poate să sature sufletul şi ei învăţau
poporul că omul numai prin fapte bune poate să câştige favorul Celui Preaînalt. Ei
au împărţit pe oameni în trei clase: buni, răi şi cei de mijloc între buni şi răi. Ei
credeau că oamenii buni îşi puteau transfera faptele lor bune celor răi, şi astfel toţi
evreii sunt consideraţi de Dumnezeu ca fiind buni.9
Din aceat text se ridică o mare întrebare: de ce mai marii poporului evreu
L-au consultat pe Mântuitorul când I-au zis: "Ce să facem ca să împlinim lucrările
lui Dumnezeu?” (v.28) Oare n-au cunoscut ei cerinţele Legii lui Moise? Ba, da.
N-au păzit ei cu cea mai mare stricteţe toate aceste cerinţe? De sigur că da.
Atunci, de ce I-au pus această întrebare? Răspunsurile ar putea să fie multe, dar
adevărul este unul singur: fiindcă ei n-au ajuns la realizarea săturării sufletului lor
prin Legea lui Moise.
Mântuitorul nu le-a prezentat o listă întreagă ca Moise şi aşa cum se
aşteptau ei, ci le-a arătat că singurul mod prin care se realizează săturarea foamei
sufleteşti este, să credem în Acela pe care Dumnezeu L-a însemnat cu sigiliul Lui.
El a spus: "Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în AceIa
pe care L-a trimis El." (v.29)
Esenţa învăţăturii Dascălului ceresc este, că noi suntem confruntaţi cu
73
Dragomir Stancu
Dumnezeu numai în El; că numai El ni L-a făcut cunoscut pe Cel Preaînalt, cine
este şi cum este: că este Tatăl nostru, că ne iubeşte şi că nu doreşte nimic altceva
de la noi decât să ne întoarcem la El. "Lucrarea lui Dumnezeu”, cerută prin Fiul
Său nu este ca "lucrările Legii": legisme, ce să facem şi ce să nu facem, ci este o
relaţie. A crede în Cristos înseamnă a intra în relaţie cu Acela care arde în
dragoste pentru noi şi ne este Tată; şi a intra în relaţie cu Dumnezeu înseamnă a
ne potoli foamea şi setea sufletească pentru totdeauna. Aceasta este cauza pentru
care Mântuitorul a spus în versetul 35 tot din capitolul 6 din Evanghelia după
Ioan: "Cine crede în Mine nu va înseta niciodată."
1. Hendriksen, W., The Gospel of John, p. 229.

3. Op. cit.
Meterezul era zidul cetăţilor antice.
5. Op. cit. p. 212.
6. Op. cit.
7. Op. cit. p. 212 - 213.
8. Op. cit. p. 213.
9. Op. cit. p. 214.
74
Dragomir Stancu
8. CRISTOS, PÂINEA VIEŢII (II)

Ioan 6 : 30 – 50
30 "Ce semn faci Tu, deci,'' L-au întrebat ei, "ca să-l vedem şi să credem
în Tine? Ce lucrezi Tu?
31 Părinţii noştri au mâncat mană în pustie, după cum este scris: «Le-a
dat să mănânce pâine din cer.»
32 Isus le-a zis: "Adevărat, adevărat vă spun că Moise nu v-a dat pâinea
din cer, ci Tatăl Meu vă dă adevărata pâine din cer,
33 căci Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer şi dă
lumii viaţa."
34 "Doamne", I-au zis ei, "dă-ne totdeauna această pâine".
35 Isus le-a zis: "Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine, nu va flămânzi
niciodată şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată.
36 Dar v-am spus că M-aţi văzut şi tot nu credeţi.
37 Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine şi pe cel care vine la Mine, nu-l
voi alunga afară:
38 căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui care
M-a trimis.
39 Şi voia Celui care M-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat
El, ci să-l înviez în ziua de apoi.
40 Voia Tatălui Meu este ca oricine Îl vede pe Fiul şi crede în El să aibă
viaţa eternă; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi."
41 Iudeii murmurau împotriva Lui, pentru că zisese: "Eu sunt pâinea care
s-a coborât din cer."
42 Şi ziceau: "Oare nu este acesta Isus, fiul lui Iosif, pe al cărul tată şi
mama îi cunoaştem? Cum, dar, zice El: «Eu M-am coborât din cer?»"
43 Isus le-a răspuns: "Nu murmuraţi între voi.
44 Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl care M-a trimis;
şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.
45 În profeţi este scris: «Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu». Aşa că oricine
L-a ascultat pe Tatăl şi a primit învăţătura Lui vine la Mine "
46 Nu că cineva L-a văzut pe Tatăl, afară de Acela care vine de la
Dumnezeu; da, Acela L-a văzut pe Tatăl.
47 Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine are viaţa eternă.
48 Eu sunt Pâinea vieţii.
49 Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit.
50 Pâinea care se coboară din cer este de aşa fel, încât omul să mănânce
75
Dragomir Stancu
din ea şi să nu moară.
În al doilea studiu din discursul cel lung al Mântuitorului pe care l-a ţinut
în sinagoga din Capernaum, intitulat tot Cristos, Pâinea vietii, ne vom ocupa de
trei lucruri: identificarea Fiului lui Dumnezeu cu pâinea vieţii, mijloacele prin
care se ajunge la potolirea foamei sufleteşti şi marea falimentare a evreilor.
Ruinele sinagogii din Capernaum
Ruinele sinagogii din Capernaum; se pot vedea scările din partea de răsărit
76
I. IDENTIFICAREA LUI CRTSTOS CU PÂINEA VIEŢII

Întrucât Mântuitorul a făcut evreilor o declaraţie supremă, care i-a uimit,
aşa cum am văzut în studiul trecut că singura lucrare pe care ne-o cere Dumnezeu
ca să ne putem sătura foamea sufletească, este să credem în Acela care S-a făcut
Fiul omului.
La aceste cuvinte, evreii I-au răspuns Domnului Isus cu alte cuvinte:
"Foarte bine, dacă Tu zici că eşti Singurul care poţi sătura sufletul uman, atunci
demonstrează-Ţi afirmaţia”. Evanghelistul Ioan ne-a spus că ei L-au întrebat: "Ce
semn faci Tu, ca să-l vedem şi să credem în Tine? Ce lucrezi Tu?” (v.30)
Discursurile şi scrierile cărturarilor abundau în următoarea concepţie pe
care poporul evreu o credea cu putere, că atunci când va veni Mesia le va da mană
din cer ca Moise 1. Aceşti dascăli ai lui Israel când au explicat că Dumnezeu a
promis poporului evreu prin Moise că-i va ridica un Proroc ca el, citând din
Deuteronom 18:18 "Le voi ridica din mijlocul fraţilor lor un Proroc ca tine", au
interpretat cuvintele "Proroc ca tine" că şi Mesia va fi un mare eliberator şi că El,
va coborî oamenilor mană din cer. Ei au învăţat poporul, zicând: "Dăruirea manei
era una dintre lucrările supreme ale lui Moise. Numai că Mesia îl va întrece pe
Moise în această lucrare. Aşa cum Moise, primul eliberator a făcut să cadă mana
din cer, tot aşa şi al Doilea Eliberator ne va da pâine de sus. Nu poţi găsi mană în
epoca prezentă, ci numai în cea viitoare... Şi pentru cine este pregătită mana?
Numai pentru cei neprihăniţi din epoca viitoare." 2
Evreii când au zis Domnului Isus: "Părinţii noştri au mâncat mană în
pustie, după cum este scris: «Le-a dat să mănânce pâine din cer,»" (v.31) Îl
provocau ca să le dea mană, deoarece unii dintre ei i-au derutat spunându-le că
minunea înmulţirii pâinilor nu putea fi pusă alături de valoarea manei, fiindcă
numai mana era considerată în Vechiul Testament ca fiind "pâinea din cer".
Psalmistul a scris: "I-a săturat cu pâine din cer" (105:40) şi Neemia a spus: "Le-ai
dat, de la înălţimea cerurilor, pâine" (9:15).
Fiul lui Dumnezeu, mai întâi i-a contrazis că Moise nu le-a dat pâine din
cer, pentru că mana n-a căzut de sus, ci s-a făcut pe pământ în urma unui strat gros
de rouă care se lăsa peste noapte, aşa cum a scris Moise în Exod: "Dimineaţa, s-a
aşezat un strat gros de rouă în jurul taberei. (14) Când s-a luat roua aceasta, pe
faţa pustiului era ceva mărunt ca nişte grâunţe, ca bobiţele de gheaţă albă pe
pământ." (16:13-14 şi Num.11:9). Apoi, Domnul Isus, vorbind despre Sine a zis
că El este singura Pâine care s-a coborât din cer şi care poate sătura orice fiinţă
umană, spunând: "Adevărat, adevărat vă spun că Moise nu v-a dat pâine din cer,
ci Tatăl Meu vă dă adevărata pâine din cer, (33) căci Pâinea lui Dumnezeu este
aceea care se coboară din cer şi dă lumii viaţa." (v.32-33)
77
Dragomir Stancu
Evreii adună mana
Evreii încă nu înţeleseseră că Mântuitorul le vorbea despre Sine că El este

Pâinea vieţii, ci credeau că El, în calitate de Mesia, le spunea despre o mană
superioară celei pe care le-a dat-o Moise, de aceea L-au rugat zicând: "Doamne,
dă-ne totdeauna această pâine.” (v.34)
Fiul lui Dumnezeu când a văzut că evreii nu L-au înţeles, a făcut
următoarea declaraţie supremă în aşa fel încât să-L înţeleagă nu numai evreii, dar
şi toţi oamenii din toate generaţiile: "Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine, nu
va flămânzi niciodată şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată." (v.35) Prin
aceste cuvinte poetice, El a făcut lumii noastre cea mai mare afirmaţie, că ceea ce
78
este pâinea pentru trup, aceea ne este El pentru suflet; că aşa după cum numai
pâinea ne satură trupul şi ne întreţine viaţa, tot aşa şi El ne poate potoli foamea şi
setea sufletească, şi ne poate da viaţa eternă.
În al doilea rând, textul citat ne arată
II. MIJLOACELE PRIN CARE SE AJUNGE LA POTOLIREA

FOAMEI SUFLETEŞTI
Dascălul ceresc ne învaţă în acest pasaj că sunt următoarele patru mijloace
progresive prin care se ajunge la săturarea foamei sufleteşti: 3
1. Primul mijloc este a-L vedea pe Fiul lui Dumnezeu. Evanghelistul Ioan
L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Oricine vede pe Fiul.” (v.40) Tatăl a găsit cu
cale să ni-L arate pe Fiul. Evreilor li L-a arătat în carne şi oase, iar nouă prin
Evanghelie ca, uitându-ne la El, să-L cunoaştem şi să-L acceptăm 4. Domnul Isus
a zis evreilor cu părere de rău şi cu durere în suflet că ei nu s-au ştiut folosi de
acest privilegiu: “V-am spus că M-aţi şi văzut şi tot nu credeţi.” (v.36)
2. Al doilea mijloc este acela de-a veni la Domnul Isus care este Pâinea
vieţii. Mântuitorul a zis: "Pe cel care vine la Mine, nu-l voi alunga afară.” (v.37)
După ce-L vedem şi Îl descoperim pe Fiul lui Dumnezeu, noi trebuie să venim la
El. Cristos nu este ca un simplu personaj dintr-o carte, ci Dumnezeul viu la care
noi trebuie să venim 5.
3. Al treilea mijloc este a crede în Fiul lui Dumnezeu. Evanghelistul Ioan
L-a citat pe Domnul Isus, spunând: “Oricine... crede în El" (v.40). Mântuitorul a
zis evreilor: "V-am spus că M-aţi şi văzut, şi tot nu credeţi." (v.36)
Credinţa, aşa cum ne explică Domnul Isus în acest discurs, înseamnă trei
lucruri. Primul lucru este convingerea minţii, că noi trebuie să venim la El, să ne
uităm la El până când ne vom convinge că El este Fiul lui Dumnezeu. Al doilea
lucru este relaţia cu Dumnezeu. În studiul trecut am învaţat că noi suntem
confruntaţi cu Dumnezeu numai în Domnul Isus; că numai Domnul Isus ni L-a
făcut cunoscut pe Cel Preaînalt cine este şi cum este: că este Tatăl nostru, că ne
iubeşte şi că nu doreşte de la noi nimic altceva decât să ne întoarcem la El. Şi
apoi, tot în studiul trecut am vazut că “lucrarea pe care ne-o cere Dumnezeu”
(Ioan 6:29) nu este ca “lucrările Legii” (Ioan 6:28) legisme, ce să facem şi ce să
nu facem, ci relaţie cu Acela pe care Domnul Isus ni L-a descoperit, care arde în
dragoste pentru noi şi ne este Tată. Şi al treilea lucru, credinţa înseamnă ascultare
şi supunere. Dacă Cel Preaînalt ne este Tată şi El este numai dragoste şi sfintenie,
şi noi dorim să intrăm în relaţie cu El, atunci cum trebuie să fim? De asemenea,
numai dragoste şi sfinţenie. Iată din ce cauză, credinţa implică în al treilea rând
capitulare, că trebuie să renunţăm la modul nostru rău de vieţuire şi să facem voia
Pârintelui nostru ceresc! Numai atâta timp cât Îi facem voia, El ne este Împărat şi
sufletul nostru devine un mic teritoriu al Împărăţiei Lui şi noi astfel ne înfruptăm
79
Dragomir Stancu
cu toate bunurile ei.

4. Al patrulea mijloc progresiv prin care se ajunge la săturarea foamei
sufleteşti este dotarea noastră cu o viaţă nouă şi eternă. Evanghelistul Ioan L-a
citat pe Domnul Isus spunând: " Voia Tatălui Meu este ca oricine Îl vede pe Fiul
şi crede în El să aibă viaţa eternă; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi." (v.40) În
limba greacă există un cuvânt suprem care Îl descrie pe Dumnezeu într-un mod
special, şi acesta este adjectivul aionios, care ne arată că numai Dumnezeu este
etern. Cuvântul aionios ne arată atât longevitatea veşnică a vieţii lui Dumnezeu,
cât şi calitatea vieţii Lui. Evanghelistul Ioan a numit viaţa nouă despre care ne-a
vorbit Dumnezeiescul nostru Învăţător zoe aionios, “viaţa pe care o trăieşte
Însuşi Dumnezeu.” Fiul lui Dumnezeu ne învaţă trei lucruri despre această viaţă.
Primul, că ea apare în sufletul nostru din momentul când intrăm în relaţie cu
Tatăl nostru ceresc şi devenim fiii Împărăţiei Lui 6. Numai atunci când
pătrunde în fiinţa noastră o asemenea viaţă cu toată afecţiunea Tatălui şi comorile
Împărăţiei Sale, sufletul nostru ajunge la o adevărată săturare şi împlinire. Al
doilea, că moartea care poate să distrugă totul, numai două lucruri nu poate
să facă: să rupă relaţia noastră cu Dumnezeu şi să ne afecteze această viaţă
spirituală care este veşnică. Şi al treilea lucru care ne învaţă Dascălul nostru
ceresc despre viaţa cea nouă pe care Evanghelistul Ioan o numeşte în textul
grecesc zoe aionios este că, trupul nostru care a început să se înfrupte şi el cu
această viaţă, dar pe care l-a înfrânt moartea, Domnul vieţii nu numai că îl va
învia în ziua de apoi, dar îl va şi transforma într-un trup ceresc şi-l va face şi pe
el beneficiarul acestei vieţi. Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus,
spunând: “Voia Tatălui Meu este ca oricine Îl vede pe Fiul şi crede în El să aibă
viaţa eternă; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi." (v.40)
Procesul acesta întreg îl face Domnul Isus, iar deasupra acestui proces este
Dumnezeu Tatăl, de aceea Mântuitorul a zis: "Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la
Mine şi pe cel care vine la Mine, nu-l voi alunga afară: (38) căci M-am coborât
din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis. (39) Şi voia Celui
care M-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua
de apoi.” (v.37-39)
Astfel, numai Acela care este în stare să ne doteze cu această viaţă, a putut
să spună că El este Pâinea vieţii; că aşa cum numai pâinea ne satură trupul şi ne
întreţine viaţa, tot aşa şi El ne poate potoli foamea şi setea sufletească şi ne poate
înzestra cu această viaţă eternă despre care ne-a vorbit în acest discurs în sinagoga
din Capernaum.
Al treilea rând, pasajul citat ne arată
III. MAREA FALIMENTARE A EVREILOR

Textul pe care îl studiem ne arată că ascultătorii Domnului Isus s-au
80
poticnit la afirmaţiile Lui când a zis că El este pâinea vieţii şi că S-a coborât din
cer. Evanghelistul Ioan a scris: “Iudeii murmurau împotriva Lui, pentru că zisese:
«Eu sunt pâinea care s-a coborât din cer.»" (v.41)
Fiul lui Dumnezeu ne-a explicat că poporul evreu murmura împotriva Lui
pentru că învăţătura Lui nu se potrivea deloc cu tiparele concepţiilor lor pe care le
aveau cu privire la Mesia. În Talmudul babilonean, cât şi în Dialogul lui Iustin
Martirul cu Iudeul Trifon, găsim scris că rabinii învăţau masele că Mesia urma să
apară dintr-o dată în lume şi că nimeni nu va şti de unde. Tot ce se ştia despre El
era că se va naşte în cetatea lui David, dar nimeni nu-L va cunoaşte, până nici
părinţii, deoarece Dumnezeu Îi va tăinui atât naşterea, cât şi creşterea 7.
Acesta a fost motivul pentru care mulţimile din curtea Templului, au zis
unele către altele despre Domnul Isus atunci când era la Ierusalim cu ocazia
sărbătorii Corturilor: "...Noi ştim de unde este omul acesta; însă când va veni
Cristosul, nimeni nu va şti de unde este." (Ioan 7:27) Şi, tot aceasta era cauza, ne-
a spus Mântuitorul, pentru care mulţimea din sinagoga din Capernaum a zis:
"Oare nu este acesta Isus, fiul lui Iosif, pe al cărui tată şi mama îi cunoaştem?
Cum, dar, zice El: «Eu M-am coborât din cer?»” (v.42)
Domnul Isus a arătat în continuare evreilor în ce a constat marea lor
greşeală, pentru care urmau să se afunde în cel mai mare dezastru prezent şi viitor:
că s-au opus atragerii lui Dumnezeu. El a zis: "Nu murmuraţi între voi. (44)
Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl care M-a trimis.” (v.43-44)
Am văzut în acest studiu cum ne atrage Dumnezeu. El ne atrage mai întâi
la Domnul Isus: prin a-L vedea şi a-L asculta, cu scopul de a-L descoperi, a-L
accepta şi a crede în El; şi apoi, prin primirea Fiului Său şi credinţa în El, Cel
Preaînalt ne atrage la Sine.
Dumnezeu-Tatăl, aşa cum am văzut în acest studiu, L-a arătat pe Fiul Său
evreilor în carne şi oase, ca ei să-L vadă şi să-L audă într-un mod special. Şi, cu
toate că ei L-au văzut şi L-au auzit, nu L-au primit şi nici n-au crezut în El. Ei,
mai degrabă, au respins singurul mod prin care Dumnezeu lucrează şi ne vorbeşte,
decât să cedeze la tradiţiile şi părerile lor preconcepute.
Mântuitorul ne învaţă că Dumnezeu-Tatăl ne luminează prin Duhul Sfânt
ca să-L descoperim, să-L primim şi să credem în Dumnezeu-Fiul. Iar Dumnezeu-
Fiul este singurul care ni-L dezvăluie pe Cel Preaînalt pe care nu-L poate vedea şi
auzi nici un muritor.
Acesta este singurul fel în care Dumnezeu ne învaţă, lucrează şi ne atrage
la El! Domnul Isus, citându-l pe Prorocul Isaia 54:13 a zis: "În profeţi este scris:
«Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu». Aşa că oricine L-a ascultat pe Tatăl şi a
primit învăţătura Lui vine la Mine " (46) Nu că cineva L-a văzut pe Tatăl, afară
de Acela care vine de la Dumnezeu; da, Acela L-a văzut pe Tatăl. " (v.45:46 )
În final, Mântuitorul a prevenit pe evrei că dacă nu se lasă luminaţi de
Tatăl, El va rămâne pentru ei şi pe mai departe un simplu dulgher din Nazaretul
81
Dragomir Stancu
Galileii şi că ei se vor afunda în cel mai mare dezastru prezent şi viitor.

Comentatorul W. Barclay a zis că nici un om cu judecată nu refuză un
CEC cu o sumă mare de bani, pentru că nu-i place funcţionarul care i-l înmânează
. Fiul Celui Preaînalt ne arată în acest pasaj că evreii, în ignoranţa lor, au pierdut
viaţa eternă fiindcă L-au respins pe El, pe care L-a trimis şi L-a rânduit Tatăl
pentru aceasta!
Cu toate că evreii L-au respins pe Domnul Isus, El totuşi le-a răspuns că El
rămâne pentru lume acea Pâine care s-a coborât din cer, care satură foamea
sufletească şi ne înzestrează cu viaţa eternă. Evanghelistul Ioan L-a citat pe
Mântuitorul, spunând: "Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine are
viaţa eternă. (48) Eu sunt Pâinea vieţii. (49) Părinţii voştri au mâncat mană în
pustie şi au murit. (50) Pâinea care se coboară din cer este de aşa fel, încât omul
să mănânce din ea şi să nu moară.” (v.47-50)
1. Barclay, W., The Gospel of John, VoI. I, p. 215;

2. Barclay, W., The Gospel of John, VoI. I, p. 215 - 216.
3. Op. cit. p. 218.
4. Op. cit.
5. Op. cit.
7. Justin Martyr, Dialogue with Trypo 8.7;
Babylonian Talmud, tractate Sanhedrin 98 a;
Robertson, A.T., Word Pictures in the New Testament, Vol. V, p. 127.
82
Dragomir Stancu
9. CRISTOS, PÂINEA VIEŢII (III)

Ioan 6 : 51 – 59
51 Eu sunt Pâinea vieţii care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva
din pâinea aceasta, va trăi etern, şi pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu,
pe care îl voi da pentru viaţa lumii."
52 La auzul acestor cuvinte, iudeii se certau între ei şi ziceau: "Cum poate
omul acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm?"
53 Isus le-a zis: "Adevărat, adevărat vă spun că dacă nu mâncaţi trupul
Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă.
54 Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa eternă; şi Eu îl
voi învia în ziua de apoi.
55 Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană şi sângele Meu este cu
adevărat o băutură.
56 Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, rămâne în Mine şi Eu
rămân în el.
57 După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine şi Eu trăiesc prin
Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine va trăi şi el prin Mine.
58 Astfel este pâinea care s-a coborât din cer, nu ca mana pe care au
mâncat-o părinţii voştri şi totuşi au murit: cine mănâncă pâinea aceasta va trăi
etern.”
59 Isus a spus aceste lucruri în sinagogă, când îi învăţa pe oameni în
Capernaum.
În al treilea studiu din discursul Mântuitorului pe care l-a rostit în sinagoga

din Capernaum, intitulat tot Cristos, Pâinea vieţii, ne vom ocupa de alte trei
lucruri: de hrănirea noastră cu Fiul lui Dumnezeu, de hrănirea noastră cu
umanitatea Sa şi de hrănirea noastră cu viaţa Sa.
I. HRĂNIREA NOASTRĂ CU CRISTOS

Evanghelistul Ioan a scris: "Isus a spus aceste lucruri în sinagogă, când îi
învăţa pe oameni în Capernaum.” (v.59)
Limbajul, pe care l-a folosit Domnul Isus în acest text, i-a derutat pe mulţi,
chiar şi pe cititorii din primele veacuri; şi, cu atât mai mult, pe cititorii moderni.
Unii dintre cititorii din Biserica Primară, cât şi din timpul nostru modern, au
crezut şi cred că Fiul lui Dumnezeu ne-a vorbit aici în lumina credinţei creştine şi
în termenii Cinei Domnului. Iar, alţii au fost şi sunt ispitiţi să creadă că Domnul
83
Dragomir Stancu
Isus a vorbit ascultătorilor Săi într-un literalism crud şi şocant despre nişte lucruri
ciudate, imposibile şi chiar fantastice: că trupul Lui este o pâine vie care s-a
coborât din cer, pe care l-a dat ca hrană pentru lume; şi că cine Îi va mânca trupul
şi Îi va bea sângele, va trăi în veac 1. Domnul Isus a zis: "«Eu sunt Pâinea vieţii
care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi etern,
şi pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa
lumii.» (52) La auzul acestor cuvinte, iudeii se certau între ei şi ziceau: «Cum
poate omul acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm?» (53) Isus le-a zis:
«Adevărat, adevărat vă spun că dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu
beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă. (54) Cine mănâncă trupul Meu şi bea
sângele Meu are viaţa eternă; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. (55) Căci trupul
Meu este cu adevărat o hrană şi sângele Meu este eu adevărat o băutură.»” (v.51-
55)
Fericitul Augustin, ca şi alţi comentatori şi teologi moderni, au crezut şi
continuă să creadă că Domnul Isus a vorbit aici despre trupul şi sângele Său în
lumina şi în termenii Cinei Domnului 2. Iar, Bernard de Clairvaux din Biserica
Primară, cât şi mulţi alţi teologi şi comentatori moderni ca, F.W. Grosheide, W.
Barclay etc, au susţinut şi susţin cu tărie că Mântuitorul a vorbit aici ascultătorilor
Săi despre trupul şi sângele Lui, pe fondul şi în termenii jertfelor şi a religiilor
misterelor 3. Noi îmbrăţişăm a doua variantă.
Marele teolog şi comentator anglican, W. Barclay, a explicat, că
Dumnezeiescul nostru Învăţător ca să fie înţeles de ascultători, a intrat întotdeauna
pe terenul lor şi le-a vorbit în termenii ideilor şi ale concepţiilor lor. Acelaşi lucru
l-a făcut şi acum. El nu le-a vorbit nici despre nişte lucruri ciudate şi într-un
literalism crud şi nici despre jertfirea trupului şi vărsarea sângelui Lui pe cruce,
pentru că nu L-ar fi înţeles nimeni, până nici ucenicii; ci le-a vorbit despre
pătrunderea Lui în mintea şi în inima noastră şi, despre hrănirea sufletului nostru
cu El, pe fondul a două conceptii antice cunoscute auditoriului Său.
Prima concepţie antică, pe al cărei fond a vorbit Domnul Isus era, jertfirea
animalelor şi a mâncării cărnii acestora în numele zeilor. Animalele se ardeau
în întregime foarte rar. Se obişnuia să se ia numai o anumită parte din ele şi să se
pună pe altar: ficatul sau rinichii etc. Deşi numai un mădular se mistuia pe altar,
totuşi se considera că animalul întreg era jertfit zeului. O altă parte din animal se
dădea preoţilor ca gratificaţie, iar cu restul animalului, închinătorul făcea un ospăţ
în incinta templului şi-l consuma cu prietenii. La începutul ospăţului se invoca
numele zeului şi i se oferea din nou carnea. Se credea că zeul intra în carne şi că în
felul acesta comesenii îl mâncau în modul cel mai strict al cuvântului şi că astfel
el pătrundea în fiinţa lor 4.
Şi, a doua concepţie antică, pe al cărei fond ne-a vorbit Domnul Isus, ne
spun comentatorii C.H. Dodd şi W. Barclay erau, religiile misterelor. Romanii,
cât şi grecii aveau religii care erau cunoscute sub denumirea de religiile
84
misterelor. Aceste religii promiteau comuniunea, unirea şi chiar identificarea

omului cu zeii. Ele aveau la bază nişte piese pasionante în care era jucată în dramă
viaţa zeilor. Iniţierea închinătorului dura luni şi chiar ani de zile, în care timp se
învăţa însemnătatea interioară a piesei. În apropierea dramei, iniţiatul trebuia să
întreprindă o perioadă de post şi de abstinenţă. Fiecare lucru era făcut ca să
captiveze cât mai puternic starea emotivă a omului. În templu totul era pregătit
într-un mod foarte grijuliu şi iscusit: o lumină fermecătoare şi o muzică profundă,
tămâie şi parfumurile cele mai plăcute la miros, care variau toate după cum cerea
drama din actele piesei 5.
Să luăm, spre exemplu: misterul lui Isis. Osiris era un împărat înţelept şi
bun. Seth, un frate de-al lui rău, l-a duşmănit şi împreună cu 72 de conspiratori l-
au convins să vină la un ospăţ. Apoi, la ospăţ, l-au convins din nou toţi aceştia să
intre într-un sicriu ornamentat foarte frumos. Când Osiris a intrat în sicriu,
răutăciosul Seth a pus capacul peste el şi l-a aruncat în râul Nil. Isis, soţia lui
credincioasă, după o căutare lungă şi grea a găsit sicriul cu Osiris şi l-a adus acasă.
În lipsa ei, Seth a furat trupul lui Osiris, l-a tăiat în 14 bucăţi şi l-a împrăştiat prin
întreg Egiptul. Isis, după cea mai grea căutare, i-a găsit toate bucăţile trupului. Şi,
în momentul când ea i le-a pus la loc, Osiris a înviat în mod miraculos. Astfel,
Osiris a devenit un împărat nemuritor al celor vii şi al celor morţi 6.
Şi acum, în asemenea momente supreme pentru care închinătorul s-a
pregătit luni şi chiar ani de zile ca să înţeleagă drama, el vede în decorul unei
lumini multicolore şi aude pe fondul unei muzici profunde suferinţa unui zeu bun,
căutarea dureroasă a dragostei, găsirea acesteia şi triumful vieţii asupra morţii.
Într–un asemenea cadru şi într-o astfel de atmosferă, când iniţiatul era copleşit de
tot ce era mai înalt şi măreţ până la hipnotism, el a putut să spună că a luat parte în
modul cel mai strict al cuvântului la suferinţa, moartea şi învierea zeului, că s-a
unit şi că s-a identificat cu el în toate acestea şi că, de acum el este un renăscut
pentru eternitate. De aceea, el a putut să exclame la sfârşitul dramei împreună cu
întreaga asistenţă: "Eu sunt Tu şi tu eşti eu!"
În misterul zeului Mitra, iniţiatul se ruga: "Locuieşte în sufletul meu, nu
mă lăsa fiindcă sunt iniţiat şi pentru că duhul tău poate să locuiascâ în mine". Şi
în misterul lui Hermes, iniţiatul, de asemenea spunea: "Eu te cunosc Hermes şi tu
mă cunoşti pe mine, pentru că eu sunt tu şi tu eşti eu!"
Ascultătorii Domnului Isus n-au luat marile Lui afirmaţii ca nişte declaraţii
literale şi şocante, deoarece ei ştiau că naţiunile care îi înconjurau şi cu care erau
mereu în tangenţă, se străduiau cu tot dinadinsul să se identifice cu zeii, să
pătrundă în ei şi aceştia să pătrundă în fiinţa lor.
Aproape toţi L-au înţeles pe Domnul Isus, pentru că lumea antică cunoştea
foarte bine aceste lucruri, şi fiindcă în Galileea erau mulţi neevrei: sirieni,
fenicieni, greci etc, aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat Galileea,
locul propovăduirii Fiului lui Dumnezeu (Vol.II,Stud.29). Numai câţiva nu L-
85
Dragomir Stancu
au înţeles pe Domnul Isus, aşa cum se întâmplă aproape întotdeauna. Aceştia I-au
luat cuvintele în sens literal şi au zis confraţilor lor: "Cum poate omul acesta să ne
dea trupul Lui să-l mâncăm?” (v.52) Mântuitorul, ştiind că majoritatea L-a
înţeles, n-a făcut nici o explicaţie, ci doar a continuat să zică: "Adevărat, adevărat
vă spun că dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-
aveţi viaţa în voi înşivă.” (v. 53)
Mântuitorul ştia că intenţia grecilor şi a romanilor de-a ajunge la viaţa
eternă era foarte bună şi că mijlocul lor de-a realiza această viaţă era perfect: că
foamea sufletească o satură numai atuci când ne înfruptăm cu viaţa eternă; că
viaţa eternă o obţinem prin pătrunderea noastră în El, în calitate de Dumnezeu şi a
Lui în noi, şi că pătrunderea aceasta se face numai prin iniţiere. Numai că marea
greşeală a păgânilor era că nici unul dintre zeii lor nu era Dumnezeu.
Astfel, când Dascălul divin a spus ascultătorilor Săi: " Eu sunt Pâinea
vieţii care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi
etern, şi pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa
lumii," (v.51) a făcut una dintre cele mai mari afirmaţii pe cele două fonduri
amintite, că El este singura Pâine care S-a coborât din cer şi că numai prin El
se ajunge la viaţa veşnică; că viaţa veşnică se obţine numai prin pătrunderea
Lui în noi; şi că pătrunderea Lui în fiinţa noastră este posibilă numai prin
iniţiere.
Cristos, jucând, ca Dumnezeu adevărat, drama reală a suferinţei, morţii şi
învierii Sale pe decorul unui cutremur de pământ (Matei 27:51;28:2), a întunecării
soarelui (Matei 27:45) şi a arătării îngerilor (Ioan 20:12), a chemat întreg neamul
omenesc să se iniţieze în tot ce a făcut El pentru noi, ca prin iniţiere, noi să
pătrundem mai întâi în El, şi apoi El în noi, până la identificarea noastră cu El. În
aceşti termeni ai iniţierii, Apostolul Pavel a scris în Epistola sa către Filipeni: “Şi
să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferintelor Lui, şi să mă fac
asemenea cu moartea Lui, (11) ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la
învierea din morţi.” (3:10-11)
Ca să înţelegem mai bine problema pătrunderii lui Cristos în noi şi a
hrănirii sufletului nostru cu El, comentatorul englez W. Barclay ne-a redat acelaşi
lucru într-o formă modernă şi mai simplă. El a zis că dacă cineva are o carte în
bibliotecă pe care n-a citit-o, în cazul acesta, ea este străină pentru el. Dar, într-o
zi, când o ia şi o citeşte, ea pătrunde în el. Acum, când el doreşte să-şi hrănească
mintea şi inima cu ea, nu mai trebuie s-o citească pentru că ea, fiind în interiorul
lui, el poate medita asupra ei în orice moment. Citind cartea, a intrat el mai întâi în
viaţa eroului; şi, numai după ce a cunoscut bine toate faptele de vitejie ale eroului,
a pătruns şi acesta în viaţa lui. Tot aşa stau lucrurile şi cu Fiul lui Dumnezeu.
Atâta timp cât El este numai un personaj istoric sau un erou dintr-o carte, fie ea
chiar Biblia şi noi nu-I pătrundem în viaţă prin studiere, atunci chiar şi El,
neintrând în fiinţa noastră, ne rămâne străin. Astfel stând lucrurile este normal să
86
nu ne putem hrăni sufletul cu El 8.

Dar, şi aceste analogii, sunt mici şi insuficiente ca să comparăm
pătrunderea şi locuirea Mântuitorului în fiinţa noastră prin Duhul Sfânt, pentru că
El este Dumnezeu.
Domnul Isus a zis: "După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine şi
Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine va trăi şi el prin Mine.
(58) Astfel este pâinea care s-a coborât din cer, nu ca mana pe care au mâncat-o
părinţii voştri, şi totuşi au murit: cine mănâncă pâinea aceasta va trăi etern.” (v.
57-58) Comentatorii C.H. Dodd şi C.K. Barrett au spus că ceea ce a primit
Domnul Isus de la Tatăl era viaţa divină pe care o avea în El însuşi, iar ceea ce
primim noi de la Mântuitorul este viaţa care există în El. Aceasta înseamnă că
unitatea care există între Tatăl şi Fiul, aceeaşi unitate se extinde şi între Cristos şi
cei credincioşi. (Ioan 1:9; 17:18; 2:21) 9
II. HRĂNIREA NOASTRĂ CU UMANITATEA FIULUI LUI

DUMNEZEU
A mânca "trupul lui Cristos" nu înseamnă în acest pasaj a ne împărtăşi la
Cina Domnului, cu jertfa Sa, aşa cum am văzut mai înainte în acest studiu, ci a ne
hrăni sufletul cu umanitatea Mântuitorului.
Fiul lui Dumnezeu ne învaţă că trebuie să ne hrănim cu umanitatea Sa din
cinci motive. Primul motiv constă în faptul, că ea este o hrană strict necesară.
El a zis: "Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană.” (v.55) Al doilea motiv este,
că umanitatea Sa ne ajută la pătrunderea şi la locuirea noastră în El şi a Lui
în noi. Domnul Isus a zis: "Cine mănâncă trupul Meu... rămâne în Mine şi Eu
rămân în el." (v.56) Al treilea motiv este, că ea ne aduce viaţa spirituală.
Domnul Isus a zis: "Pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu pe care Îl voi da
pentru viaţa lumii" (v.51) şi "Adevărat, adevărat vă spun că dacă nu mâncaţi
trupul Fiului omului... n-aveţi viaţa în voi înşivă.” (v.53) Al patrulea motiv este,
că ea ne oferă viaţa veşnică. Mântuitorul a zis: "Cine mănâncă trupul Meu …
are viaţa veşnică." (v.54) Şi al cincilea motiv pentru care noi trebuie să ne hrănim
cu umanitatea Fiului lui Dumnezeu este, că ne va înzestra cu învierea trupului.
Dascălul ceresc a spus: "Cine mânâncă trupul Meu... are viaţa eternă şi Eu îl voi
învia în ziua de apoi.” (v.54)
Toate acestea l-au ajutat pe Apostolul Ioan să pătrundă în adevărata
valoare a umanităţii Mântuitorulul şi să-i combată aspru pe gnostici, care o
tăgăduiau. El a scris în întâia sa Epistolă: "... Orice duh care mărturiseşte că Isus
Cristos a venit în trup este de la Dumnezeu; (3) şi orice duh care nu-L
mârturiseşte pe Isus nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Anticrist...” (4:2-3)
În versiunea Autorizată englezească a Bibliei lui King James, scrie: "Orice duh
87
Dragomir Stancu
care mărturiseşte că Isus Cristos a venit în trup este de la Dumnezeu, (3) şi orice
duh care neagă că El a venit în carne este de la Anticrist.” Toate acestea au
determinat Biserica Ortodoxă Grecească să creadă puternic că prin faptul că Fiul
Celui Preaînalt S-a atins de carnea noastră prin întruparea şi moartea Sa pe cruce,
a oferit trupului nostru şansa supremă a îndumnezeirii10.
Dumnezeiescul nostru Învăţător când a zis să-I mâncăm trupul, ne-a spus
cu alte cuvinte: "Hrăniţi-vă inima, mintea şi sufletul cu umanitatea Mea. Când
sunteţi disperaţi şi vi se clatină picioarele în greutăţile vieţii, aduceţi-vă aminte
că şi Eu am intrat într-un asemenea trup." Şi dintr-o dată, totul ni se luminează,
deoarece carnea noastră a fost atinsă de Dumnezeu. Acesta este motivul pentru
care noi trebuie să ne hrănim mereu cu umanitatea Mântuitorului până când ne
vom curăţa, întări şi străluci în glorie.
Al treilea rând, pasajul citat ne arată
III. HRĂNIREA NOASTRĂ CU VIAŢA DOMNULUI ISUS

După conceptia evreiască, sângele reprezenta viaţa. Evreii credeau aşa,
fiindcă ei au văzut că îndată ce se scurgea sângele, dispărea şi viaţa. Apoi, ei mai
credeau că sângele aparţine lui Dumnezeu 11. Acesta era motivul pentru care un
evreu nu mânca carnea dacă nu se scurgea tot sângele dintr-un animal. Moise a
scris în Geneza: "Numai carne cu viaţa ei, adică sângele ei, să nu mâncaţi" (9:4)
şi "Numai sângele să nu i-l mănânci, ci să-l verşi pe pământ ca apa.”
(Deut.15:23)
Astfel, Domnul Isus a zis ascultătorilor Săi pe fondul celor două concepţii
pe care le aveau cu privire la sânge, că aşa după cum umanitatea Lui este o
adevăratâ hrană, tot aşa şi viaţa Sa de Dumnezeu trăită într-un trup de carne şi
oase este o adevărată băutură pentru sufletul nostru. Evanghelistul Ioan L-a citat
pe Mântuitorul spunând: “Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană şi sângele
Meu este eu adevărat o băutură. (v. 55)
Fiul lui Dumnezeu, când ne-a spus că noi trebuie să-I bem sângele,
înseamnă că noi trebuie să ne hrănim cu viaţa Lui mai mult decât se hrăneşte un
cititor cu viaţa oricărui erou dintr-o carte, atunci când pătrunde prin lectură în
viaţa acestuia şi acesta în viaţa lui.
Mântuitorul când a zis: "Adevărat, adevărat vă spun că dacă nu mâncaţi
trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă,”
(v.53) a afirmat nişte lucruri de o valoare infinit de mare: că numai cine se
hrăneşte cu umnaitatea şi viaţa Lui, numai acela pătrunde în viaţa lui Dumnezeu;
şi că cine pătrunde în viaţa lui Dumnezeu, numai acela ajunge să aibă în el
adevărata viaţă.
Fiul lui Dumnezeu a făcut această declaraţie fiindcă Cel Preaînalt numai
prin El ne-a oferit viaţa Sa şi a dorit ca să pătrundem în ea şi ea în noi. Acesta a
88
fost motivul pentru care Mântuitorul ne-a îndemnat să ne hrănim cu umanitatea şi

viaţa Lui până când ne vom umple şi sătura de viaţa Părintelui nostru ceresc 12.
În final, Dascălul divin ne-a învăţat că numai cei care mănâncă trupul Lui
şi beau sângele Lui au viaţa eternă chiar aici şi acum. Evanghelistul Ioan a numit
în textul grecesc "viaţa eternă”, aşa cum am văzut de mai multe ori, zoe aionion,
ceea ce înseamnă “viaţa pe care o trăieşte Însuşi Dumnezeu", atât în ce priveşte
longevitatea, cât şi în ce priveşte calitatea. Noi n-am fi putut ajunge niciodată la o
asemenea viaţă pe care o trăieşte Tatăl ceresc, dacă n-am fi intrat în cea mai
strânsă relaţie şi înrudire cu El, de fii. Şi, pentru că am intrat cu El într-o
asemenea relaţie, moartea care poate să distrugă totul, numai această relaţie şi
această viaţă nu le poate afecta. Datorită acestui fapt, Mântuitorul ne-a promis că
ne va învia chiar şi trupul în ziua de apoi. El a zis: "Cine mănâncă trupul Meu şi
bea sângele Meu are viaţa eternă şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.” (v.54)
Iată ce hrană este umanitatea şi viaţa Mântuitorului pentru sufletul nostru
şi chiar şi pentru trupul nostru!

2. Augustine, On Christian Doctrine, 3.16;
Ellis, D.J., John, p. 1244.
3. Bernard, On Loving God 4.11;
Grosheide, F.W., Het Heilig Evangelie Volgens Johannes, Vol. I, p.468;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p.244;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 159 – 160;
Ellis, D.J., John, p. 1244.
4. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 221 - 222.
5. Op. cit. p. 222.
6. Op. cit.
7. Op. cit.
8. Op. cit. p. 222.
9. Dodd, C.H., The Interpretation of the Fourth Gospel, p. 195;
10. Barrett, C.K., The Theological Vocabulary of the Fourth Gospel and the
Gospel of Truth, p. 50 – 64;
12. Barclay, W., The Gospel of John, VoI.I, p. 224. .
13. Op. cit.
14. Linders, B., Behind the Fourth Gospel, p. 37.
89
Dragomir Stancu
10. PĂRĂSIREA DOMNULUI ISUS

DE CĂTRE MULŢI UCENICI
Ioan 6 : 59 - 71
59 Isus a spus aceste lucruri în sinagogă, când îi învăţa pe oameni în

Capernaum.
60 Mulţi din ucenicii Lui, după ce au auzit aceste cuvinte, au zis:
"Vorbirea aceasta este prea de tot. Cine poate s-o rabde?”
61 Isus, care ştia în Sine că ucenicii Săi murmurau împotriva vorbirii
acesteia, le-a zis: "Vorbirea aceasta este pentru voi o pricină de poticnire?
62 Dar dacă L-aţi vedea pe Fiul omului urcându-Se unde era mai înainte?
63 Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele
pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă.
64 Dar sunt unii din voi care nu cred.” Căci Isus ştia de la început cine
erau cei care nu credeau şi cine era cel care avea să-L vândă.
65 Şi a adăugat: "Tocmai de aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină
la Mine dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu."
66 Din clipa aceea, mulţi din ucenicii Lui s-au întors înapoi şi nu mai
umblau cu El.
67 Atunci Isus le-a zis celor doisprezece: "Voi nu vreţi să vă duceţi?"
68 "Doamne", I-a răspuns Simon Petru, "la cine să ne ducem? Tu ai
cuvintele vieţii eterne.
69 Şi noi am crezut şi am ajuns la cunoaşterea că Tu eşti Cristosul,
Sfântul lui Dumnezeu."
70 Isus le-a răspuns: "Nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Si totuşi,
unul din voi este un demon.”
71 Vorbea despre Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul, căci el avea să-L
vândă: el, unul din cei doisprezece.
În al patrulea studiu din discursul Mântuitorului pe care l-a ţinut în

sinagoga din Capernaum, intitulat Părăsirea Domnului Isus de către mulţi
ucenici, ne vom ocupa de alte patru lucruri: locul şi timpul scenei, identificarea
celor ce L-au părăsit, motivul părăsirii şi declaraţia Apostolului Petru.
I. LOCUL ŞI TIMPUL SCENEI
90
În ce priveşte locul scenei, Evanghelistul Ioan ne-a precizat că ucenicii L-

au părăsit pe Mântuitorul chiar în Capernaum, reşedinţa Sa. El a scris: "Isus a
spus aceste lucruri în sinagogă, când îi învăţa pe oameni în Capernaum.” (v.59)
Iar, în ce priveşte timpul scenei, avem două detalii. Primul detaliu sunt
cuvintele "a doua zi", care fac legătură cu ultimele trei evenimente din viaţa
Domnului Isus: minunea înmulţirii pâinilor, intenţia evreilor de a-L face împărat
şi umblarea Lui pe apă, care evenimente s-au derulat toate, aşa cum am văzut în
ultimile studii, de la prima seară a evreilor, respectiv de la ora 3 după-amiază şi
până la revărsatul zorilor. Detaliul "a doua zi" ne arată patru lucruri: a) primul, că
în decursul acestei zile, mulţi dintre oamenii care mâncaseră pâinile înmulţite erau
încă de cealaltă parte a lacului; b) al doilea, că atunci sosiseră în apropierea
locului unde Domnul Isus înmulţise pâinile nişte corăbii de la Tiberiada, capitala
Galileii; c) al treilea, că atunci mulţimile rămase de cealaltă parte a lacului, s-au
înapoiat cu aceste corăbii; d) că toţi aceştia L-au întâlnit pe Domnul Isus pe malul
mării, la vechiul Său loc de propovăduire, care era în dreptul Capernaumului,
înconjurat de o altă mare mulţime care a venit la El din toate părţile regiunii
Ghenazaret, aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat, Cristos la
Ghenazaret (Vol.V,Stud.6). Evanghelistul Ioan a scris: “A doua zi sosiseră alte
corăbii din Tiberiada aproape de locul unde mâncaseră ei pâinea … (24) Când
au văzut mulţimile că nici Isus, nici ucenicii Lui nu erau acolo, s-au urcat şi ele în
corăbiile acestea şi s-au dus la Capernaum să caute pe Isus. (25) Când L-au
găsit, dincolo de mare, I-au zis: «Învăţătorule, când ai venit aici?»" (v. 23-25)
Al doilea detaliu pe care îl avem în legătură cu timpul scenei este cuvântul
"sinagogă”. Evanghelistul Ioan a scris: "Isus a spus aceste lucruri în sinagogă...."
(v.59) Cercetătorul L. Finkelstein a zis că atunci când a avut loc această scenă în
sinagoga din Capernaum, poate că nu era o zi de Sabat, ci luni sau joi, pentru că şi
în aceste zile se ţineau servicii la sinagogă 1. Finkelstein a conceput această opinie
de luni sau joi pentru că în zilele de sabat, mulţimile venite din toate părţile
regiunii Ghenazaret nu aveau voie să parcurgă o distanţă mai lungă de 900 m, cât
era permis unui om să meargă în ziua Sabatului.
Opinia lui Finkelstein nu stă în picioare, pentru că întrebarea care se pune
este. Dacă era la mijloc o zi de luni sau joi, atunci de ce Fiul lui Dumnezeu a ţinut
acest discurs mare din Evanghelia după Ioan capitolul 6 în legătură cu Pâinea
Vieţii într-un spaţiu de timp şi de loc limitat de sinagogă şi nu la vechiul Său loc
de propovăduire de pe malul mării sau chiar în golul cel mare dinaintea casei Lui
părinteşti, în care încăpea cetatea întreagă, aşa cum am văzut când am tratat
studiul intltulat Vindecările după un apus de soare (Vol.II,Stud.39).
F.F. Bruce, şi alţi comentatori au zis că legarea acestui discurs mare al
Dascălului ceresc de sinagoga din Capernaum are un mare raţionament: că acesta
era singurul Paşte în care Fiul lui Dumnezeu nu S-a dus la Ierusalim din cauza
efectului mare pe care l-a avut minunea înmulţirii pâinilor în urma căreia au vrut
91
Dragomir Stancu
să-L facă împărat cu forţa 2. Mulţi oameni din Capernaum, reşedinţa Domnului
Isus şi din Ghenazaret, regiunea reşedinţei Lui, şi-au pus întrebarea: cum de nu S-
a dus Mântuitorul la Templu la acest Paşte? Chiar dacă jumătate din populaţia
densă a Galileii s-a dus la Ierusalim cu ocazia sărbătorii Paştelor, totuşi a mai
rămas din ea un milion şi jumătate.
Ultimul sabat dinaintea Paştelor, care se numea Şabat Hanadol, era cel mai
mare sabat din an. Toţi capernaumenii care nu s-au dus la Ierusalim, au venit în
Sabatul acesta la sinagogă, cu atât mai mult, cu cât ştiau că Îl vor întâlni pe
Domnul Isus. Dar nu numai capernaumenii ştiau că Îl vor întâlni pe Mântuitorul la
sinagogă, ci şi mulţi alţii din regiunea Ghenazaret şi chiar din alte cetăţi din
Galileea, care au venit să celebreze cu Domnul Isus nu numai Şabatul Hanadol,
dar şi Paştele. Ne dăm seama cât de tixită era acum sinagoga cea mare din
Capernaum!
CercetătoruI evreu I. Abraham a zis că Domnul Isus Şi-a ţinut discursul
într-un anumit timp al serviciului de sinagogă, când era loc pentru un mesaj din
partea cuiva 3.
În al doilea rând vom
II. IDENTIFICA PE CEI CARE L-AU PĂRĂSIT PE FIUL LUI

DUMNEZEU
Evanghelistul Ioan a scris: "Din clipa aceea, mulţi din ucenicii Lui s-au
întors înapoi şi nu mai umblau cu El." (v.66)
Acest text ridică următoarea întrebare inevitabilă: care ucenici L-au părăsit
pe Domnul Isus? Mântuitorul avea trei feluri de ucenici: El avea doisprezece
apostoli. Aceştia nu L-au părăsit. Lucrul acesta se vede clar din următoarea
întrebare pe care a pus-o Fiul lui Dumnezeu apostolilor în urma acestui incident al
părăsirii. Evanghelistul Ioan a scris: "Atunci Isus le-a zis celor doisprezece: «Voi
nu vreţi să vă duceţi?»” (v.67) Apoi, Domnul Isus mai avea şaptezeci de
ucenici. Nici aceştia nu L-au părăsit, deoarece Mântuitorul nu-i alesese încă. Şi, în
final, Mântuitorul avea şi al treilea fel de ucenici: pe toţi aceia care credeau în
El Şi-L urmau. Până la acest incident mulţi oameni au venit la Domnul Isus. La
primul Paşte, în urmă cu doi ani, când Mântuitorul era la Ierusalim şi a făcut în
curtea Templului multe minuni, mulţi au crezut în El (Ioan 2:23). Tot în urmă
aproape cu doi ani, în Samaria s-a făcut o mare trezire spirituală şi, de asemenea
mulţi au crezut în El (Ioan 4:1,39,45). În urmă cu mai bine de un an şi jumătate,
au venit la Domnul Isus mai mulţi decât la Ioan Botezătorul ca să fie botezaţi de
ucenicii Lui (Ioan 4:1-3). Apoi, în cele trei circuite din Galileea, la fel, I s-au
ataşat mari mulţimi (Ioan 6:2). Şi, cu atât mai mult, Capernaumul, cetatea Sa şi
Ghenazaretul, regiunea reşedinţei Lui, care au asistat la cele mai multe minuni, I-
au devenit ucenici 4.
92
Răspunsul la întrebarea care s-a pus este că mulţimea ucenicilor care L-a
părăsit pe Fiul lui Dumnezeu era în mod special din Capernaum şi din Ghenazaret
care se afla în sinagogă; şi că aceşti ucenici care erau din Capernaum şi din jurul
lui erau, în mod deosebit aceia care au văzut minunea înmulţirii pâinilor, au
mâncat din ele şi au vrut să-L facă împărat. Aceştia, ne-a spus Evanghelistul Ioan,
s-au întors înapoi şi nu mai umblau după Domnul Isus. El a scris: "Din clipa
aceea, mulţi din ucenicii Lui s-au întors înapoi şi nu mai umblau cu El." (v.66)
III. MOTIVUL PĂRĂSIRII

Evanghelistul Ioan a scris: "Mulţi din ucenicii Lui, după ce au auzit aceste
cuvinte, au zis: «Vorbirea aceasta este prea de tot. Cine poate s-o rabde?»”
(v.60)
J. Calvin, şi alţi comentatori au spus că discursul Domnului Isus nu era
greu, ci mintea ascultătorilor Lui era închisă ca să-L înţeleagă 5.
În textul grecesc scrie skleros, care nu înseamnă "greu de înţeles", ci
"imposibil de acceptat" sau "imposibil de tolerat" 6. Grecescul skleros ne arată că
marea mulţime a ucenicilor a înţeles foarte bine că atunci când Domnul Isus a
declarat în discursul Său de mai multe ori că era Pâinea vieţii, le-a făcut cunoscut
pe fondul înmulţirii pâinilor după a treia caracteristică a acestei minuni, că El era
un Mesia spiritual şi ceresc, şi nu un mesia pământesc şi politic. Aceşti ucenici de
abia acum au înţeles motivul pentru care Domnul Isus a refuzat după ce a făcut
minunea cu înmulţirea pâinilor să fie dus la Ierusalim într-o procesiune triumfală
şi acolo să-L facă împărat la acest Paşte. Ei, de abia acum au priceput, aşa cum
zicea S. Diamandi, motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu nu schiţa nici cel mai
mic gest cu privire la împlinirea visului de milenii al poporului evreu şi nu rostea
nici un cuvânt în legătură cu dezrobirea şi triumful lui Israel asupra naţiunilor; ci,
dlmpotrivă, vorbea mereu despre Împărăţia cerurilor 7. Acesta era motivul, ne-a
apus Evanghelistul Ioan, pentru care o mare parte a ucenicilor nu mai putea să
suporte învăţătura Domnului Isus, L-a părăsit şi nu L-a mai urmat! Dar nici
Mântuitorul nu avea nevoie de asemenea ucenici. El a refuzat asemenea urmaşi
care nu aveau nevoie de un Mesia spiritual şi ceresc, ci de un mesia pământesc şi
politic 8.
La această răzvrătire, Mântuitorul n-a adus nici un argument cu ajutorul
căruia să-Şi susţină afirmaţiile, ci doar, prezicându-Şi solemn înălţarea la cer, le-a
arătat că atunci toate afirmaţiile Lui pe care le-a făcut vor fi dovedite adevărate.
Evanghelistul Ioan a scris: "Isus, care ştia în Sine că ucenicii Săi murmurau
împotriva vorbirii acesteia, le-a zis: «Vorbirea aceasta este pentru voi. o pricină
de poticnare? (62) Dar dacă L-aţi vedea pe Fiul omului urcându-Se unde era mai
înainte?»” (v.61-62) Ceea ce înseamnă că Domnul Isus le-ar fi zis cu alte cuvinte:
93
Dragomir Stancu
"Vouă vă vine imposibil să credeţi că Eu sunt Pâinea vieţii care s-a coborât din
cer; dar când Mă veţi vedea, urcându-Mă înapoi de unde am venit şi, întorcându-
Mă în gloria Mea, atunci vă veţi convinge că tot ce v-am spus este adevărat."
Comentatorii C.H. Dodd, Frederik Bruce şi W. Barclay au zis că învierea
şi înălţarea la cer a Domnului Isus, urmau să fie garanţia tuturor afirmaţiilor
Aceluia care n-a venit să sfârşească ca un erou oarecare prin moarte şi înfrângere
pentru o cauză pierdută, ci, înviind şi înălţându-Se la cer, să ne demonstreze că El
era Dumnezeu şi că toate afirmaţiile pe care le-a făcut, erau adevărul indisolubil al
adevăratului Dumnezeu 9.
Versetul 63 este foarte concentrat. Mântuitorul a zis: "Duhul este acela
care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu
sunt duh şi viaţă.'' Am văzut că Domnul Isus a afirmat mereu în discursul Său pe
care l-a ţinut în sinagoga din Capernaum că El este Dumnezeu şi că numai în
calitate de Dumnezeu, El este Pâinea vieţii care ne poate sătura sufletul şi ne poate
dota cu viaţa veşnică. Mântuitorul când a zis: "Duhul este acela care dă viaţă", a
afirmat că El este Dumnezeu. El a spus în Ioan 4:24 "Dumnezeu este duh". În
versetul 63 Domnul vieţii ne învaţă trei lucruri. Primul, că El este izvorul vieţii
spirituale. Al doilea, că sufletul este izvorul vieţii fizice. Cu toţii avem această
experienţă: când Domnul vieţii ne umple sufletul de vigoare şi pace, nădejde şi
har, atunci şi în trup pătrunde o dinamică şi o viaţă nouă. Iar când Diavolul ne
îmbolnăveşte sufletul cu ură, mânie şi orice alt păcat, atunci şi fizic se produce o
reacţie care ne mistuie. Faptul acesta îl confirmă şi medicina atunci când spune că
psihicul are o mare influenţă asupra fizicului. Şi al treilea lucru care Mântuitorul
ne învaţă în versetul 63 este că numai în El viaţa îşi atinge adevăratul ei scop
pentru care a fost creată. Cineva a zis: "Toate lucrurile din viaţă, ca şi însăşi viaţa
ar fi triviale şi fără sens, dacă Dumnezeu n-ar avea pentru fiecare lucru un
anumit scop".10 Acesta este motivul pentru care cei ce nu-L cunosc pe Cristos şi
nu-L au ca Mântuitor, există numai din punct de vedere fizic, dar nu-şi trăiesc
adevărata viaţă.
În acest verset, Dascălul ceresc nu numai că a combătut religia cărnii pe
care o aveau evreii: că împărăţia lor mesianică va avea loc aici pe pământ şi că
atunci le va ploua pâinea din cer, dar a şi insistat să ne înveţe că în El avem o
religie a duhului: şi că El, în calitate de Duh suprem şi Domn al vieţii, a intrat în
legătură cu duhul nostru ca să ne arate ţinta vieţii şi să ne ofere viaţa eternă nu
numai pentru suflet, dar şi pentru trup.
Cei ce s-au îngrămădit cândva în jurul Mântuitorului şi acum s-au întors
înapoi, erau atraşi numai de minuni, iar când au zărit umbra crucii, L-au părăsit.
Ei au venit la Domnul Isus din motive materiale şi egoiste, dar când a sosit timpul
de furtună, au încetat să-L mai urmeze. Este adevărat că nimeni nu ne poate oferi
lucruri mai de preţ ca Fiul lui Dumnezeu, dar tot aşa de adevărat este şi faptul că
dacă venim la El numai ca să primim şi niciodată să-I dăruim şi noi ceva, atunci
94
cu siguranţă că ne vom întoarce şi noi înapoi 11.

Mântuitorul Şi-a exprimat regretul pentru că o mare parte dintre ucenici L-
au părăsit pe El, Izvorul şi Pâinea vieţii, că unul dintre aceştia a făcut parte chiar
dintre cei doisprezece apostoli şi că, tocmai el urma să-L vândă. Evanghelistul
Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând: “«Dar sunt unii din voi care nu cred.»
Căci Isus ştia de la început cine erau cei care nu cred şi cine era cel care avea să-
L vândă.” (v.64)
Această conjunctură care a apărut, a început să dea la iveală şi adevărata
stare a inimii lui Iuda, pe care o cunoştea atunci numai Domnul Isus. Mântuitorul
ştia că evenimentul acesta a început să contamineze sufletul lui Iuda cu germenul
păcatului trădării. Evanghelistul Ioan a scris: “Isus le-a răspuns: «Nu v-am ales
Eu pe voi, cei doisprezece? Si totuşi, unul din voi este un demon.» (71) Vorbea
despre Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul, căci el avea să-L vândă: el, unul din cei
doisprezece. (v.70-71)
Leonardo Da Vinci a avut o experienţă foarte interesantă în legătură cu
deteriorarea sufletului lui Iuda atunci când a pictat tabloul cu Ultima Cină. El a
lucrat la această capodoperă a lumii mai mulţi ani. După multă căutare, Da Vinci a
găsit un tânăr în faţa căruia radia dragostea, puritatea şi nobleţea, după care a redat
portretul lui Cristos. Apoi, marele maestru a pictat portretele tuturor celorlalţi
apostoli. Şi, în cele din urmă, Da Vinci a avut nevoie şi de modelul pentru chipul
lui Iuda, pe care s-a dus să-l caute prin mahalalele şi localurile cele mai decăzute
ale Italiei. În sfârşit, Da Vinci a găsit un asemenea om ruinat de vicii. Într-o zi,
când omul acesta şedea pe scaun şi slujea de model, a zis marelui artist:
"Dumneavoastră m-aţi pictat încă o dată." "Nu, cu siguranţă", a răspuns pictorul.
"Ba da", a întărit omul ruinat de vicii, "m-aţi pictat pentru chipul lui Cristos.” 12
Viciile i-au adus această teribilă degradare în scurgerea anilor. Păcatul şi viciile ne
ruinează şi ne schimonosesc nu numai trupul, dar şi sufletul. La câţi n-a ars inima
cândva pentru Cristos, iar acum este rece, fiindcă trăirea în păcat ne degradează şi
ne deteriorizează întreaga fiinţă.
În al patrulea rând, ne vom ocupa de
IV. DECLARAŢIA APOSTOLULUI PETRU

Când a văzut Domnul Isus cum mulţimea ucenicilor cârtea şi murmura
împotriva vorbirii Lui şi cum L-a părăsit, L-a durut foarte mult. Dar, cu toate
acestea, El i-a întrebat pe cei doisprezece apostoli: "Voi nu vreţi să vă duceţi?” (v.
67) Ceea ce înseamnă cu alte cuvinte: "Din partea Mea şi voi sunteţi liberi să
plecaţi, pentru că Eu nu ţin pe nimeni cu forţa." La aceste cuvinte Apostolul Petru
I-a răspuns în numele celor doisprezece apostoli: "La cine să ne ducem? Tu ai
cuvintele vieţii eterne.” (v.68)
95
Dragomir Stancu
Frederik Bruce a zis că unii comentatori spun că Apostolul Petru n-a

crezut ceea ce a afirmat; şi că el a făcut această declaraţie ca să-şi mascheze
concepţiile şi să nu-şi supere Învăţătorul 13. Numai că nu acesta era Apostolul
Petru. El nu era ipocrit ca să joace teatru, ci era sincer şi a crezut puternic în
Domnul Isus.
Mulţi alţi comentatori spun că aceste cuvinte pe care le-a rostit Apostolul
Petru: "La cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii eterne,” ne arată că părăsirea
Domnului Isus de către apostoli era un lucru imposibil, fiindcă ei L-au descoperit
ca Mesia cel adevărat şi au ajuns la cunoştinţa că numai prin El există viaţa eternă.
Apostolul Petru când a făcut Domnului Isus această declaraţie, I-a spus cu alte
cuvinte: "Noi apostolii, ştim că Tu eşti Mesia şi suntem conştienţi că nimeni dintre
pământeni nu ne poate oferi ceea ce ne dai Tu. La cine altul am putea să ne
ducem ca să ne săturăm foamea sufletului şi să primim viaţa eternă? Nu este
nimeni care să Te poată înlocui, pentru că nu există un alt Mesia afară de
Tine.” 14
Comentatorul W. Barclay a spus referitor la declaraţia Apostolului Petru şi
la discursul Domnului Isus pe care l-a ţinut în sinagoga din Capernaum că, în
ultimă analiză, încreştinarea noastră nu este numai o problemă de convingere
raţională, intelectuală şi filozofică, dar şi un răspuns personal al sufletului nostru
la apelul şi la atragerea Domnului Isus, ca un magnet 15.
Când Apostolul Petru a zis în continuare: "Şi noi am crezut şi am ajuns la
cunoaşterea că Tu eşti Cristosul, Sfântul lui Dumnezeu," (v.69) el a legat
împreună două nume greceşti ale Domnului Isus: Cristos şi Haghios. Cristos
echivalează cu evreiescul Mesia, care înseamnă "Unsul lui Dumnezeu", pe care
chiar Cel Preaînalt L-a uns pentru o lucrare supremă. Iar numele care este tradus
în Biblia noastră "Sfântul lui Dumnezeu”, înseamnă Cel deosebit. Lucrul acesta
ne arată că Învăţătorul apostolilor nu era altul decât Unsul lui Dumnezeu pe
care Cel Preaînalt L-a uns pentru lucrarea supremă a mântuirii, care era Unul şi
Acelaşi cu Cel care se deosebeşte de toţi muritorii de pe pământ şi de toţi
îngerii din cer, şi că Acesta nu era altul decât Dumnezeu care ne poate înzestra
cu viaţa eternă.
În încheiere, Domnul Isus, folosindu-Se încă o dată de cele patru mijloace,
de atragere ale Tatălui şi de dotarea noastră cu viaţa eternă, a scos în evidenţă
marea valoare a acestor mijloace, ca ascultătorii Lui să se folosească de ele.
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus zicând: “Tocmai de aceea v-am spus
că nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.” (v.65)
Aceasta înseamnă că Fiul Celui Preaînalt ar fi spus cu alte cuvinte: "Dacă Tatăl
nu M-ar fi trimis în carne şi oase şi voi n-aţi fi avut privilegiul să Mă vedeţi;
dacă El nu v-ar chema şi nu v-ar atrage la Mine prin Duhul Sfânt; dacă nu v-ar
îndemna să credeţi în Mine; şi, dacă nu v-ar sădi în suflet convingerea că în
Mine aveţi viaţa eternă, atunci nimeni n-ar fi în stare să Mă cunoască şi să vină
96
la Mine. Adevărul este că El face toate acestea şi voi totuşi vă împotriviţi.

Ascultaţi-L şi veţi pricepe că El vă îndeamnă să veniţi la Mine şi să Mă acceptaţi
ca Domn şi Mântuitor!"
Este adevărat că Dumnezeu l-a creat pe om fiinţă liberă, dar totodată l-a
făcut şi răspunzător pentru tot ce face. Marea responsabilitate a omului constă în
faptul că inima lui este o citadelă peste care numai el este stăpân şi în care nici
Dumnezeu nu intră cu forţa. Nimeni nu-L poate accepta pe Domnul Isus fără să
fie mişcat de Duhul lui Dumnezeu şi fără ca el singur să-L primească 16. Dacă Cel
Preaînalt l-ar fi dotat pe om numai cu libertate de voinţă şi nu l-ar fi făcut şi
răspunzător, atunci putea să creadă că este suveran, independent şi că el are
ultimul cuvânt pentru destinul lui. Numai că Dumnezeu l-a făcul şi răspunzător,
ceea ce înseamnă că nu l-a creat independent, ci dependent. Aici Dascălul ceresc
ne învaţă că independenţa faţă de Dumnezeu înseamnă ruinare, pierzare şi infern,
iar dependenţa şi relaţia cu El înseamnă viaţă eternă. Acesta este motivul pentru
care Dumnezeu-Tatăl vrea să ne atragă la Fiul Său şi prin Fiul Său ne atrage la
Sine şi la viaţa eternă.
1.Finkelstein, L., The Jews: Their History, Culture and Religion, Vol. II, p.
1359;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 244.
3. Abrahams, I., Studies in Pharisaism and Gospels, Vol. I, p. 1 - 17.
5. Calvin, J., In Evangelium Joannis Commentarii, 1553, inCalvin’s
Commentaries, p. 130;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 246.
7. Diamandi, S., Patimile, Moartea şi Învierea, Vol. III, p. 41.
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 154 – 155.
Barclay,W., The Gospel of John, Vol. I, p. 227.
10. Op. cit.
11. Op. cit. p. 228.
12. Op. cit. p. 229.
14. Hendriksen, W., The Gospel of John, VoI. I, p. 248;
Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 104.
15. Op. cit. p. 227.
97
Dragomir Stancu
AL III-LEA PAŞTE
(la care Domnul Isus S-a dus la Ierusalim)
PARTEA XIV
ULTIMA MISIUNE A MÂNTUITORULUI DIN GALILEEA
98
Dragomir Stancu
11. RELIGIA CĂRTURARILOR ŞI A

FARISEILOR
Marcu 7 : 1 – 16
1 Fariseii şi câţiva experţi ai Legii veniţi din Ierusalim s-au adunat la

Isus.
2 Ei i-au văzut pe unii din ucenicii Lui prânzind cu mâinile necurate,
adică nespălate. -
3 Fariseii, însă, şi toţi iudeii nu mănâncă fără să-şi spele cu mare grijă
mâinile, după tradiţia strămoşească.
4 Şi când se întorc din piaţă, nu mănâncă decât după ce s-au îmbăiat. Sunt
multe alte obiceiuri pe care au apucat ei să le ţină, precum: spălarea paharelor, a
ulcioarelor, a căldărilor şi a paturilor. -
5 Şi fariseii şi experţii Legii L-au întrebat: “Pentru ce nu ţin ucenicii Tăi
tradiţia strămoşească, ci prânzesc cu mâinile nespălate?”
6 Isus le-a răspuns: “Făţarnicilor, bine a profeţit Isaia despre voi, după
cum este scris: «Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe
de Mine.
7 Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături care nu sunt decât nişte
porunci omeneşti.» (Is.29:13)
8 Voi lăsaţi porunca lui Dumnezeu şi ţineţi tradiţia aşezată de oameni,
precum: spălarea ulcioarelor şi a paharelor, şi faceţi multe alte lucruri din
acestea.”
9 El le-a mai zis: “Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu ca să ţineţi
tradiţia voastră.
10 Căci Moise a zis: “Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta” şi: “Cine va
vorbi de rău pe tatăl său sau pe mama sa să fie pedepsit cu moartea.” (Exod
20:12;21:17; Deut.5:16; Lev.20:9)
11 Voi, dimpotrivă, ziceţi: “Dacă un om va spune tatălui său sau mamei
sale: «Ori cu ce te-aş putea ajuta» este Corban, adică dat lui Dumnezeu, face
bine;
12 şi nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl său sau pentru mama sa.
13 Şi aşa, aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu prin tradiţia voastră. Şi
faceţi multe alte lucruri de felul acesta!”
14 În urmă a chemat din nou mulţimile la Sine şi le-a zis: “Ascultaţi-Mă
toţi şi înţelegeţi.
15 În afara omului nu este nimic care, intrând în el, să-l poată face
99
Dragomir Stancu
necurat; dar ce iese din om, aceea-l face necurat.

16 Dacă are cineva urechi de auzit, să audă.”
Matei 15 : 1 – 11
1 Atunci nişte farisei şi nişte experţi ai Legii din Ierusalim au venit la Isus
şi I-au zis:
2 “Pentru ce calcă ucenicii Tăi tradiţia strămoşească? Fiindcă nu-şi spală
mâinile când mănâncă.”
3 Drept răspuns El le-a zis: “Dar voi de ce călcaţi porunca lui Dumnezeu
în folosul tradiţiei voastre?
4 Căci Dumnezeu a zis: “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” şi: “Cine
va vorbi de rău pe tatăl său sau pe mama sa să fie pedepsit negreşit cu moartea.”
5 Dar voi spuneţi: “Cine va zice tatălui său sau mamei sale: «Ori cu ce te-
aş putea ajuta? l-am închinat lui Dumnezeu,»
6 acela nu mai are obligaţia să-l cinstească pe tatăl său sau pe mama sa.
Şi aţi desfiinţat astfel Cuvântul lui Dumnezeu în folosul datinei voastre.
7 Făţarnicilor, bine a profeţit Isaia despre voi, când a zis:
8 “Poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi Mă cinsteşte cu buzele,
dar inima lui este departe de Mine.
9 Degeaba Mi se închină ei, care prezintă ca învăţături sănătoase nişte
porunci omeneşti.”
10 Isus a chemat mulţimea la El şi a zis: “Ascultaţi şi înţelegeţi:
11 Nu ce intră în gură face ca un om să fie necurat, ci ce iese din gură,
aceea face ca un om să fie necurat.”
Ioan 7 : 1
1 După aceea, Isus străbătea Galileea; nu voia să stea în Iudeea, pentru
că iudeii căutau să-L omoare.
Armonizat
1 După aceea, Isus străbătea Galileea; nu voia să stea în Iudeea, pentru
că iudeii căutau să-L omoare. (Io.v.1)
2 Atunci nişte farisei şi nişte experţi ai Legii (Mt.v.1) veniţi din Ierusalim
s-au adunat la Isus. (Mc.v.1)
3 Ei i-au văzut pe unii din ucenicii Lui prânzind cu mâinile necurate,
adică nespălate. – (Mc.v.2)
4 Fariseii, însă, şi toţi iudeii nu mănâncă fără să-şi spele cu mare grijă
mâinile, după tradiţia strămoşească. (Mc.v.3)
5 Şi când se întorc din piaţă, nu mănâncă decât după ce s-au îmbăiat. Sunt
multe alte obiceiuri pe care au apucat ei să le ţină, precum: spălarea paharelor, a
ulcioarelor, a căldărilor şi a paturilor. – (Mc.v.4)
100
6 Şi fariseii şi experţii Legii L-au întrebat: (Mc.v.5) “Pentru ce calcă

ucenicii Tăi tradiţia strămoşească? Fiindcă nu-şi spală mâinile când mănâncă.”
(Mt.v.2)
7 Drept răspuns El le-a zis: “Dar voi de ce călcaţi porunca lui Dumnezeu
în folosul tradiţiei voastre? (Mt.v.3)
8 Căci Dumnezeu a zis: “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” şi: “Cine
va vorbi de rău pe tatăl său sau pe mama sa să fie pedepsit negreşit cu moartea.”
(Mt.v.4)
9 Dar (Mt.v.5) voi, dimpotrivă, ziceţi: “Dacă un om va spune tatălui său
sau mamei sale: «Ori cu ce te-aş putea ajuta» este Corban, adică dat/sau închinat
lui Dumnezeu (Mt.v.5),/ face bine; (Mc.v.11)
10 şi nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl său sau pentru mama sa.
(Mc.v.12)
11 Şi aşa, aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu prin tradiţia voastră. Şi
faceţi multe alte lucruri de felul acesta!” (Mc.v.13)
12 Făţarnicilor, bine a profeţit Isaia despre voi, când a zis: (Mt.v.7)
13 “Poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi Mă cinsteşte cu buzele,
dar inima lui este departe de Mine. (Mt.v.8)
14 Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături care nu sunt decât nişte
porunci omeneşti.” (Mc.v.7)
15 În urmă, Isus (Mt.v.10) a chemat din nou mulţimile la Sine şi le-a zis:
“Ascultaţi-Mă toţi şi înţelegeţi: (Mc.v.14)
16 Nu ce intră în gură face ca un om să fie necurat, ci ce iese din gură,
aceea face ca un om să fie necurat. (Mt.v.11)
17 Dacă are cineva urechi de auzit, să audă.” (Mc.v.16)
Acest studiu intitulat Religia cărturarilor şi a fariseilor, ne arată două

lucruri: învăţătura lor şi combaterea învăţăturii lor de către Domnul Isus.
I. ÎNVĂŢĂTURA CĂRTURARILOR ŞI A FARISEILOR

Minunile Domnului Isus: înmulţirea pâinilor, umblarea pe apă, potolirea
furtunii, învierea fiicei lui Iair, precum şi altele pe care le-a făcut în ultimul timp,
I-au mărit şi I-au răspândit faima pretutindeni, fapt care a tulburat autorităţile
ecleziastice din Ierusalim foarte mult şi le-a determinat să-L extermine.
Mântuitorul le-a cunoscut intenţia, de aceea nu S-a dus la Templu la Paştele acesta
care I-a fost penultimul din viaţă, dar nu S-a dus nici chiar în Iudeea decât după
şase luni, cu ocazia sărbătorii Corturilor care se ţinea în luna octombrie.
Evanghelistul Ioan a scris: “După aceea, Isus străbătea Galileea; nu voia să stea
în Iudeea, pentru că iudeii căutau să-L omoare.” (7:1) În textul grecesc şi în
101
Dragomir Stancu
versiunile Bibliei englezeşti, ruseşti şi germane, nu scrie ca în versiunea noastră

românească “nu voia să stea în Iudeea”, ci “nu voia să umble prin Iudeea”.
Grecescul peripateō înseamnă “a umbla” şi nu “a sta” 1. Verbul “a sta” ne duce în
eroare, pentru că el ne arată că Domnul Isus era în Iudeea şi că nu voia să mai
rămână acolo. Pe când, adevărul este că El atunci nu era în Iudeea.
Evangheliştii Marcu şi Matei ne arată că Mântuitorul nu plecase încă în
ultima Sa misiune din Galileea, când agenţii secreţi ai Marelui Sanhedrin deja
sosiseră în Capernaum imediat după Paşte. Evanghelistul Marcu a scris: “Fariseii
şi câţva experţi ai Legii veniţi din Ierusalim s-au adunat la Isus.” (Mc.v.1)
Cei doi evanghelişti sinoptici ne realtează în contiunare cum aceste
iscoade I-au adus o acuzaţie foarte subtilă. Evanghelistul Marcu a scris: “Ei i-au
văzut pe unii dintre ucenicii Lui prânzind cu mâinile necurate, adică nespălate.”
(v.2) În textul grecesc nu scrie “prânzind cu mâinile necurate” ci “mâncând pâine
cu mâinile necurate”. Aici nu-i vorba de o masă oarecare: de dimineaţă sau de
amiază, ci de o mică gustare. Evanghelistul Matei le-a citat pe iscoade întrebându-
L pe Domnul Isus: “Pentru ce calcă ucenicii Tăi tradiţia strămoşească? Fiindcă
nu-şi spală mâinile când mănâncă.” (v.2)
Ce era tradiţia strămoşească? La început Legea a însemnat două lucruri:
cele zece porunci şi cele cinci cărţi ale lui Moise. Acestea se numeau “Legea
scrisă”. În secolul al V-lea înainte de Cristos a apărut o clasă de experţi ai Legii
care se numeau cărturari. Aceştia nu erau mulţumiţi cu principiile largi ale Legii
scrise, ci aveau o mare pasiune de-a o defini şi amplifica în mii de legisme, care să
cuprindă toate acţiunile şi circumstanţele din viaţa fiecărui om. Aceste legisme se
numeau în două feluri: legea orală şi tradiţia strămoşească. Tradiţia este un
cuvânt latin care înseamnă a transmite de la unii la alţii din generaţie în generaţie.
Experţii legii erau aceia care au transformat Legea lui Moise secole de-a
rândul în legisme. De abia în secolul al treilea după Cristos, acele legisme au fost
rezumate şi codificate în cartea sacră a evreilor numită Mişna 2.
Ca să putem înţelege acest text, trebuie să cunoaştem mai întâi fondul
religiei evreieşti. În pasajul citat întâlnim întreaga concepţie de “curăţare” şi
“necurăţare” care provine din cartea Leviticul, capitolele 11-15 şi Numeri 19.
Trebuie să ştim că această idee de “curăţare” şi “necurăţare” nu avea nimic de-a
face cu igiena, ci ea era un fel de tabu religios. Cel care nu mânca animale
necurate, nu se atingea de un trup mort sau de un alt lucru necurat etc, putea să se
apropie de Dumnezeu. Iar, o femeie după naştere, un lepros sau oricare altul care
ajungea în contact cu un neevreu etc, nu avea voie să se închine lui Dumnezeu.
Evanghelistul Marcu când ne-a redat detaliul: “Mâncând pâine cu mâinile
necurate, adică nespălate”, a precizat tocmai lucrul acesta, că pentru evrei
problema de igienă avea un caracter religios. Apoi, grecescul koinos pentru
“necurat”, de la mâinile necurate, înseamnă “pângărit”, “nesacru” care, de
asemenea arată necurat înaintea lui Dumnezeu.
102
Aceasta nu era numai o idee evreiască, ci şi a altor religii. Spre exemplu,

în India, dacă cineva făcea parte dintr-o castă înaltă şi intra prin căsătorie într-alta
inferioară era considerat necurat. Iar dacă cineva se încreştina, devenea cu atât
mai necurat.Premanand, un creştin renumit din India, ne istoriseşte în
autobiografia sa ce i s-a întâmplat şi lui când s-a încreştinat. Părinţii l-au alungat
de acasă, dar el totuşi mergea câteodată să-şi vadă mama, a cărei inimă era
sfâşiată de durere pentru că îl considera apostaziat. El a scris: “Îndată ce tata
auzea că eu o vizitez pe mama când el era la serviciu, a ordonat portarului să nu
mă lase să intru în casă. Numai că Ram Rup se lăsa înduplecat de mama şi mă
lăsa. Prejudecata era atât de mare, încât nici chiar servitorul Hindu nu putea să
spele farfuriile din care mâncam. Adeseori mătuşa trebuia să spele locul şi
scaunul unde stăteam cu apa curgătoare a râului Ganges amestecată cu balega
vacii, pentru că în India, vaca este considerată un animal sfânt.” 3 Premanand era
considerat ca fiind necurat şi că el pângărea orice obiect pe care îl atingea.
Pentru evrei a mânca cu mâinile nespălate era un păcat oribil, deoarece ei
credeau că prin necurăţenie contactau şi înghiţeau spirite rele care, mai întâi îi
despărţeau de Dumnezeu şi apoi îi distrugeau. Un asemenea soi de duhuri
necurate foarte periculoase şi dăunătoare se numea “şibta” 4. Acesta era motivul
pentru care spălarea mâinilor se făcea cu cea mai mare stricteţe şi pentru care noi
citim în acest text: “Fariseii, însă, şi toţi iudeii nu mănâncă fără să-şi spele cu
mare grijă mâinile, după tradiţia strămoşească.” (Mc.v.3) În Talmud scrie că
Rabi Akiba fiind întemniţat, folosea puţina apă care i se dădea de băut mai
degrabă pentru spălarea mâinilor decât să-şi potolească setea; şi astfel, el a murit
în cel mai scurt timp 5. Pentru Rabi Akiba era mai necesar să-şi spele mâinile
decât să bea apă şi să trăiască.
Ştiind această concepţie a evreilor, nu ne surprinde faptul de ce, pe lângă
că practicau în mod strict spălarea mâinilor, mulţi dintre ei când se întorceau din
oraş sau din piaţă îşi băgau trupul întreg în apa curgătoare ca să se cureţe de orice
întinăciune şi de orice spirit care s-ar fi putut lipi de ei. Evanghelistul Marcu a
scris: “Şi când se întorc din piaţă, nu mănâncă decât după ce s-au îmbăiat.” (v.4)
Comentatorul evreu A. Edersheim, a descris modul în care evreii îşi spălau
mâinile după “tradiţia strămoşească”. Apa trebuia să fie curată. Ea se ţinea într-un
vas de piatră şi se folosea numai în scopul acesta. Înainte de fiecare mâncare şi
între fiecare fel de mâncare, evreii foloseau patru poziţi pentru spălarea mâinilor.
Prima poziţie era, îsi frecau mâinile cu stofă, cu nisip sau cu mortar. A doua
poziţie: mâinile erau ţinute cu vârfurile degetelor în sus, apa se turna pe ele şi se
scurgea pe încheieturile palmelor. A treia poziţie: mâinile fiind încă ude de apa
murdară, se frecau reciproc, palma unei mâini de pumnul celeilalte mâini. Şi a
patra poziţie: mâinile se ţineau cu vârful degetelor în jos, se turna apa de la
încheieturile palmelor şi, scurgându-se la vale, ducea apa murdară care mai
rămăsese. După ce erau făcute toate aceste operaţii, mâinile se considerau a fi
103
Dragomir Stancu
curate. Minimul cantităţii de apă care se întrebuinţa era cât să umple coaja unui ou
şi jumătate 6.
Tradiţia strămoşească a prescris şi spălarea vaselor şi a tuturor obiectelor
din casă. Evanghelistul Marcu a scris: “Sunt multe alte obiceiuri pe care au
apucat ei să le ţină, precum: spălarea paharelor, a ulcioarelor, a căldărilor şi a
paturilor.” (v.4) După concepţia evreilor, vasele se puteau pângări prin ajungerea
în contact cu o persoană necurată, prin folosirea mâncărurilor interzise şi chiar
prin atingerea unui şoarece. Numai prin spălarea rituală, un asemenea vas se putea
curăţa; altfel, oricine se atingea sau mânca din el, devenea necurat.
Vase pentru spălare în orient
În Mişna sunt 12 tratate de acest fel de necurăţie. Vom lua numai câteva
detalii din aceste tratate ca să vedem până unde au ajuns cărturarii. Un vas de lut
nu-şi putea pângări exteriorul, ci numai interiorul; în acest caz, el trebuia spart.
Farfuriile întinse nu se puteau pângări deloc, ci numai cele adânci se pângăreau pe
dinăuntru şi pe din afară. Unele vase trebuiau spălate, altele sparte, altele
îngropate, altele fierte şi altele curăţate prin foc 7.
Experţii legii au insistat cel mai mult asupra interzicerii consumării cărnii
de animale necurate, deoarece Moise a rezervat acestei probleme cel mai mare
spaţiu în Pentateuh.
104
Curăţirea ceremonială
În cartea Leviticul, capitolul 11, Moise a dat legi stricte cu privire la

animalele curate şi necurate. El a stabilit că dintre animalele solului numai acelea
se pot mânca, care au copita despicată şi rumegă. Acesta este motivul pentru care
evreii nu consumă carnea de porc şi de iepure. În cazul vieţuitoarelor din mare
numai acelea se pot folosi care au aripioare şi solzi. Aceasta înseamnă că scoica,
racul şi toate celelalte vietăţi sunt necurate, afară de peşte. Toate insectele sunt
necurate cu excepţia lăcustei.
Moise a prezentat un etalon pentru toate vieţuitoarele de pe uscat şi din
mare după care s-au putut cunoaşte ca fiind curate sau necurate, dar numai pentru
păsările cerului n-a avut un asemenea model, ci a redat o listă întreagă care dintre
ele se pot mânca şi care nu se pot mânca. (Lev.11:13-21)
S-a crezut că spiritele rele locuiau în trupuri moarte şi în animale necurate.
A atinge cineva un trup mort, însemna a contacta demoni şi, a mânca animale
necurate, însemna a înghiţi duhurile rele 8.
Evreii cumpără şi astăzi carne din măcelării numite “coşer”, care înseamnă
curată după prescripţia Legii lui Moise.
II. COMBATEREA ÎNVĂŢĂTURII CĂRTURARILOR ŞI A

FARISEILOR DE CĂTRE FIUL LUI DUMNEZEU
Când experţii legii L-au întrebat pe Domnul Isus: “Pentru ce calcă
ucenicii Tăi tradiţia strămoşească? Fiindcă nu-şi spală mâinile când mănâncă,”
(Mt.v.2) Mântuitorul nu le-a răspuns la întrebarea aceasta direct, ci luând un
105
Dragomir Stancu
exemplu din “tradiţia strămoşească” sau “legea orală”, le-a arătat cum ei prin
ţinerea tradiţiei călcau “Legea lui Dumnezeu”. Evangheliştii Marcu şi Matei L-au
redat pe Domnul Isus zicând, îi cităm armonizat:
7 Drept răspuns El le-a zis: “Dar voi de ce călcaţi porunca lui
Dumnezeu în folosul tradiţiei voastre? (Mt.v.3)
8 Căci Dumnezeu a zis: “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” şi:
“Cine va vorbi de rău pe tatăl său sau pe mama sa să fie pedepsit negreşit
cu moartea.” (Mt.v.4)
9 Dar (Mt.v.5) voi, dimpotrivă, ziceţi: “Dacă un om va spune
tatălui său sau mamei sale: «Ori cu ce te-aş putea ajuta» este Corban,
adică dat/sau închinat lui Dumnezeu (Mt.v.5),/ face bine; (Mc.v.11)
10 şi nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl său sau pentru
mama sa. (Mc.v.12)
11 Şi aşa, aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu prin tradiţia
voastră. Şi faceţi multe alte lucruri de felul acesta!” (Mc.v.13)
Cuvântul Corban avea următoarele trei semnificaţii:
a) Prima semnificaţie a cuvântului ”corban” avea ideea unui dar. Omul
putea sa-I ofere lui Dumnezeu toti banii şi toată averea. Un lucru care era declarat
corban era considerat ca fiind proprietatea lui Dumnezeu şi el nu se mai putea
folosi niciodată în alte scopuri. Numai că această idee de corban se întrebuinţa în
mod speculativ. Spre exemplu, dacă cineva împrumuta pe semenul său cu o sumă
de bani şi acesta nu voia să i-o restituie, creditorul obişnuia să zică: “Suma pe care
mi-o datorezi am declarat-o corban.” Din acel moment, datornicul nu mai era
dator creditorului, ci lui Dumnezeu. O asemenea datorie era cu mult mai serioasă
şi gravă. Creditorul îl şantaja pe datornic ca să scoată banii de la el mai repede. El,
în cazul acesta, dădea o cotă parte mică şi simbolică pentru Templu, iar restul
sumei o reţinea pentru sine 9.
După această semnificaţie a darului, mulţi copii se sustrăgeau de a-şi ajuta
părinţii. Să presupunem că cineva aveau un tată sau o mamă în lipsuri şi că acel
părinte sărac şi bătrân a venit să fie ajutat de copilul lui. Dar acest copil putea să le
spună potrivit acestui legism de corban: “Îmi pare rău că nu vă pot da nimic,
pentru că tot ce am este pus pe altarul lui Dumnezeu.” Mulţi dintre evrei şi-au
închinat toată averea lui Dumnezeu ca o scuză pentru a nu-şi ajuta părinţii 10.
Acesta a fost unul dintre motivele pentru care Domnul Isus a zis experţilor
legii că ei au călcat legea cea sacră a lui Dumnezeu din “Decalog” şi “Pentateuh”
cu privire la respectarea şi ajutorarea părinţilor în favoarea tradiţiei lor, spunându-
le: “Aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu prin tradiţia voastră!” (Mc.v.13)
b) A doua semnificaţie a cuvântului ”corban” avea ideea unui jurământ.
Când cineva jura tatălui său sau mamei sale într-un moment de mânie, zicând:
“Corban pentru mine, dacă voi face ceva pentru voi”, el se lega că nu-i va ajuta
niciodată. Apoi, mai târziu, dacă-i părea rău de jurământul necugetat pe care l-a
106
făcut şi se simţea obligat să-şi ajute părinţii, cărturarii învăţau pe oameni că legea
nu permitea nimănui să-şi calce jurământul,11 citând Num.30:1 “Când un om va
face o juruinţă Domnului, sau un jurământ prin care se va lega printr-o
făgăduială, să nu-şi calce cuvântul, ci să facă potrivit cu tot ce i-a ieşit din gură.”
c) Şi a treia semnificaţie a cuvântului ”corban” era mixtă, având ideea
unui dar oferit lui Dumnezeu şi a unui jurământ. Dacă primele două variante
ale cuvântului ”corban”, după tradiţia strămoşească, nu se puteau călca, atunci cu
atât mai puţin a treia variantă, a dedicării unui dar lui Dumnezeu care se făcea cu
jurământ, nu se putea călca în nici un caz. Credem că Domnul Isus când a
combătut această învăţătură a experţilor Legii, a avut în vedere toate cele trei
variante ale cuvântului corban.
Astfel, dumnezeiescul nostru Învăţător când a zis experţilor legii: “Dar voi
de ce călcaţi porunca lui Dumnezeu în folosul tradiţiei voastre?” (Mt.v.3) şi “aţi
desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu prin tradiţia voastră!” (Mc.v.13) le-a arătat că
legismele lor care-l împiedicau pe om să-şi ajute părinţii, nu erau altceva decât o
violare a legii lui Dumnezeu; că ei îl ţineau pe om legat de jurământul lui nesăbuit
chiar şi atunci când îi părea rău şi când părinţii aveau mare nevoie de ajutorul şi
asistenţa lui. Dar, Fiul lui Dumnezeu n-a combătut aici numai învăţătura
cărturarilor, ci a atenţionat, totodată şi toate generaţiile pământului, ca nu cumva
să împiedecăm cu concepţiile noastre, cerinţele milei şi ale dragostei faţă de
semeni şi cu atât mai mult faţă de părinţi 12.
Mântuitorul i-a acuzat pe cărturari şi pe farisei şi pentru făţărnicie.
Evangheliştii Marcu şi Matei L-au redat pe Domnul Isus spunând, îi cităm
armonizat:
12 Făţarnicilor, bine a profeţit Isaia despre voi, când a zis:
(Mt.v.7)
13 “Poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi Mă cinsteşte cu
buzele, dar inima lui este departe de Mine. (Mt.v.8)
14 Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături care nu sunt decât
nişte porunci omeneşti.” (Mc.v.7)
Domnul Isus a citat din cartea Prorocului Isaia 29:13, când acest proroc a
acuzat poporul evreu pe timpul lui, că Îl onora pe Dumnezeu numai cu buzele, dar
cu inima era departe de El.
În textul grecesc scrie pentru cuvântul nostru “făţărnicie” hipokrites, care
înseamnă “actor”, “cel ce joacă teatru”. Un rabin anonim a lansat următorul
proverb care circula pe timpul Domnului Isus: “Sunt zece părţi de ipocrizie în
lume, din care nouă părţi sunt în Ierusalim şi o parte în restul lumii” 13. Fiul lui
Dumnezeu când i-a numit pe cărturari şi farisei ipocriţi, a arătat că “viaţa lor
întreagă era o piesă de teatru, fără nici un gram de sinceritate şi realitate.” Omul a
cărui religie consta din legisme, tradiţie şi ceremonie; care îndeplineşte corect
aceste practici exterioare, dar urăşte pe semeni şi inima lui este plină de mânie,
107
Dragomir Stancu
invidie şi mândrie; pentru care contează mai mult acţiunile exterioare ca spălarea
mâinilor şi curăţarea strictă a tuturor obiectelor din casă decât starea lui interioară,
Mântuitorul ne spune că cine crede că serveşte lui Dumnezeu cu aceste lucruri
mici şi exterioare, dar se opune în mod voit celor lăuntrice este un ipocrit.
Se spune despre un mahomedan care a alergat odată cu un cuţit după un alt
mahomedan ca să-l înjunghie, dar la un moment dat, geamia a anunţat începerea
timpului de rugăciune, amândoi s-au aruncat repede pe genunchi pentru a se ruga.
Apoi, când geamia a dat semnalul încetării rugăciunii, amândoi, ridicându-se
deodată, agresorul a continuat să alerge după semenul său pentru a-l înjunghia.
Acest mahomedan s-a achitat corect de forma exterioară, rituală şi tradiţională a
religiei lui, numai că în sufletul lui, el era un criminal înaintea lui Dumnezeu şi
înaintea aproapelui său.
Dar, Domnul Isus ne învaţă şi pe noi creştinii, că nu există nici un pericol
mai mare ca acela al unei religii tradiţionale, ceremoniale şi exterioare. A merge la
biserică, a citi Biblia, a contribui din punct de vedere bănesc şi a fi rugativi, sunt
nişte practici bune. Numai că religia creştină are şi alte valori cu mult mai mari
decât cele amintite, precum sunt: dragostea, mila, altruismul, dreptatea,
credincioşia etc. Aceasta din urmă care ne arată în mod real cum ne este inima
faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Dacă există în interiorul nostru ură, răutate,
invidie, mândrie, etc, atunci nu ne poate ajuta nici chiar păzirea tuturor religiilor
tradiţionale şi ceremoniale din lume, ci dimpotrivă, ne-ar face ipocriţi mai mari.
Şi, în cele din urmă, Domnul Isus a făcut una dintre cele mai mari şi
surprinzătoare declaraţii, pe fondul a trei expresii de atenţionare: Evanghelistul
Marcu ne-a prezentat primele două expresii de atenţionare. El a scris: “În urmă a
chemat din nou mulţimile la Sine şi le-a zis: «Ascultaţi-Mă toţi şi înţelegeţi.»”
(v.14) Prima expresie de atenţionare este redată în manuscrisele greceşti şi în
traducerile Bibliei în două feluri: în unele manuscrise şi traduceri ale Bibliei scrie
aşa cum este în Biblia noastră românească adverbul „din nou”, iar, în alte
manuscrise şi traduceri ale Bibliei lipseşte adverbul “din nou”, dar, în schimb
apare adjectivul nehotărât “toate”. Deosebirea aceasta constă în faptul că unii
dintre scribii şi traducătorii Bibliei, crezând că Evanghelistul Marcu ar fi scos în
evidenţă aici că în timp ce Mântuitorul era în dispută cu cărturarii şi fariseii,
mulţimile s-ar fi distanţat puţin de El; şi că acum le spunea să vină mai aproape,
de aceea credeau toţi aceştia că Evanghelistul Marcu a folosit adverbul “din nou”.
Iar alţi scribi, văzând că mulţi copişti au înţeles greşit şi, ştiind că Domnul Isus a
cerut marelui său auditoriu retoric şi figurativ ca să se apropie de El, au adăugat
adjectivul nehotărât “toate”: “În urmă a chemat toate mulţimile la Sine.” Pentru că
problema era rezolvată în Evanghelia după Marcu, care era prima Evanghelie,
copiştii n-au mai făcut nici o retuşare în textul Evanghelistului Matei.
Evanghelistul Matei a scris: “Isus a chemat mulţimea la El şi a zis: «Ascultaţi şi
înţelegeţi.»” (Mt.v.10)14
108
Astfel, când Dascălul ceresc “a chemat mulţimea la Sine” retoric şi

figurativ pentru a-i face o mare declaraţie pe fondul celor trei expresii de
atenţionare, El i-a spus cu alte cuvinte: “Aşa cum sunteţi prezenţi cu trupul, tot
aşa, apropiaţi-vă şi cu mintea şi cu inima de Mine. Ascultaţi-Mă toţi şi înţelegeţi
(Mc.v.14) Nu ce intră în gură face pe om să fie necurat, ci ce iese din gură aceea
îl face necurat. (Mt.v.11) Dacă are cineva urechi de auzit, să audă.” (Mc.v.16)
Nici un evreu n-a putut să audă vreodată o asemenea declaraţie, deoarece,
aşa după cum am văzut, Moise a scris în Leviticul, capitolul 11 o listă întreagă cu
animalele curate şi necurate, care se pot mânca şi care nu se pot mânca. Atunci,
cum a îndrăznit Dulgherul din Nazaretul Galileii să facă această afirmaţie? Cât de
uimitoare era ea, se vede pe fondul incidentului care a avut loc pe timpul
Macabeilor. Antioh Epifan, împăratul Siriei atunci când a vrut să şteargă religia
mozaică, a cerut ca evreii să mănânce carne de porc. Dar, ei, mai degrabă au
preferat să-şi dea viaţa cu zecile şi sutele de mii decât să comită un sacrilegiu atât
de mare. În cartea Macabeilor scrie: “Cu toate acestea, mulţi din Israel s-au decis
ca, mai degrabă să moară decât, spurcându-se cu carnea necurată, să profaneze
sfântul legământ. Şi au murit.” 15 În cartea IV Macabei citim despre şapte fii ai
unei văduve, cărora li s-a cerut să mănânce carne de porc. Dar, fiindcă au refuzat
să comită un asemenea sacrilegiu, au fost martirizaţi pe rând. La primul, mai întâi
i s-a tăiat limba şi apoi a fost fript de viu într-o tigaie. La al doilea i s-a smuls
părul şi i-au jupuit pielea de pe cap. Cu o asemenea cruzime au fost martirizaţi toţi
şapte fraţi înaintea mamei lor bătrâne.16 Ei, mai degrabă au preferat să moară în
cele mai crude martiraje decât să mănânce carnea care era pentru ei necurată.
Şi acum, înaintea unor astfel de oameni, Mântuitorul a făcut această
declaraţie că „nici un obiect” şi „nici o vieţuitoare” nu poate fi nici curată şi nici
necurată, ci numai oamenii se pot pângări; şi că ceea ce îi întinează pe oameni nu
este cea ce intră în ei, ci ceea ce este în inima lor şi iese afară. Aceasta era o
învăţătură cu totul nouă, cea mai provocatoare şi revoluţionară pentru poporul
evreu, cu care Domnul Isus S-a angajat la cea mai grea luptă din istorie din punct
de vedere religios. El, prin această declaraţie n-a condamnat numai legea
tradiţională a cărturarilor şi a fariseilor, dar, ştergând chiar şi o mare parte din
cartea Leviticul, a anulat toate poruncile cu privire la animale curate şi necurate, şi
mâncărurile permise şi nepermise, pentru care evreii au suferit mult şi au fost daţi
morţii într-un mare număr.
1. Vine, W.E., An Expository Dictionary of New Testament Words, p. 664.

109
Dragomir Stancu
7. Op. cit. p. 166;

Taylor, Vincent. The Gospel According to St. Mark, p. 341 – 342.
8. Loewe, Herbert. Pharisaism, Judaism and Christianity, Vol. I, p. 105 – 190.
9. Montefiore, C.G., The Synoptic Gospels, Vol. I, p. 148 – 152:
Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 169 – 170.
10. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 84 – 85;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 128.
15. 1. Macabei 1 : 62 - 63.
16. 4. Macabei cap. 7.
110
Dragomir Stancu
12. RELIGIA LUI CRISTOS

Marcu 7 : 17 – 23
17 După ce a intrat în casă şi era departe de mulţime, ucenicii Lui L-au

întrebat care era înţelesul acestei parabole.
18 El le-a zis: “Şi voi sunteţi aşa de nepricepuţi? Nu înţelegeţi că nimic
din ce intră în om din afară nu-l poate face necurat?
19 Fiindcă nu intră în inima lui, ci în stomac, şi apoi este dat afară?” A
zis astfel, făcând toate mâncărurile curate.
20 El le-a mai zis: “Ce iese din om, aceea face ca un om să fie necurat.
21 Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, adulterele,
curviile, uciderile,
22 furturile, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunile, faptele ruşinoase, ochiul
rău, blasfemia, trufia, nebunia.
23 Toate aceste lucruri rele ies dinăuntru şi îl fac necurat pe om.
Matei 15 : 12 – 20
12 Atunci ucenicii Lui s-au apropiat şi I-au zis: “Ştii că fariseii au găsit
pricină de poticnire în cuvintele pe care le-au auzit?”
13 Drept răspuns, El le-a zis: “Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu
cel ceresc va fi smuls din rădăcină.
14 Lăsaţi-i; sunt nişte călăuze oarbe; şi când un orb călăuzeşte un alt orb,
vor cădea amândoi în groapă.”
15 Petru a luat cuvântul şi I-a zis: “Explică-ne parabola aceasta.”
16 Isus a zis: “Şi voi tot fără pricepere sunteţi?
17 Nu înţelegeţi că tot ce intră în gură merge în stomac şi apoi este
aruncat afară?
18 Dar ce iese din gură vine din inimă şi aceea face ca un om să fie
necurat.
19 Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, adulterele, curviile,
furturile, mărturiile mincinoase, blasfemiile.
20 Iată lucrurile care fac ca un om să fie necurat; dar a mânca cu mâinile
nespălate nu face ca un om sa fie necurat.
Armonizat
1 După ce a intrat în casă şi era departe de mulţime, (Mc.v.17) ucenicii s-
au apropiat de El şi I-au zis: “Ştii că fariseii au găsit pricină de poticnire în
cuvintele pe care le-au auzit?” (Mt.v.12)
111
Dragomir Stancu
2 Drept răspuns, El le-a zis: “Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu
cel ceresc va fi smuls din rădăcină. (Mt.v.13)
3 Lăsaţi-i; sunt nişte călăuze oarbe; şi când un orb călăuzeşte un alt orb,
vor cădea amândoi în groapă.” (Mt.v.14)
4 Petru a luat cuvântul şi I-a zis: “Explică-ne parabola aceasta.”
(Mt.v.15)
5 Isus a zis: “Şi voi tot fără pricepere sunteţi? (Mt.v.16)
6 Nu înţelegeţi că nimic din ce intră în om din afară nu-l poate face
necurat? (Mc.v.18)
7 Fiindcă nu intră în inima lui, ci în stomac, şi apoi este dat afară?” A zis
astfel, făcând toate mâncărurile curate. (Mc.v.19)
8 Dar ce iese din gură vine din inimă şi aceea face ca un om să fie
necurat. (Mt.v.18)
9 Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, adulterele,
curviile, uciderile, (Mc.v.21) mărturiile mincinoase (Mt.v.19)
10 furturile, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunile, faptele ruşinoase, ochiul
rău, blasfemia, trufia, nebunia. (Mc.v.22)
11 Toate aceste lucruri rele ies dinăuntru şi îl fac necurat pe om;
(Mc.v.23) ; dar a mânca cu mâinile nespălate nu face ca un om sa fie necurat.
(Mt.v.20)
În acest text intitulat Religia lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu ne arată două
lucruri cu privire la religia Lui: că ea este greu de înţeles pentru un neiniţiat şi că
este interioară.
I. RELIGIA LUI CRISTOS ESTE GREU DE ÎNŢELES PENTRU

UN NEINIŢIAT
Când am studiat pasajul anterior, am văzut că Domnul Isus era în
Capernaum. Apoi când am tratat studiul intitulat Mântuitorul la marea
Ghenazaretului (Vol.II,Stud.34), ne-am informat că El S-a mutat cu mama şi
fraţii Lui din Nazaret în Capernaum. Şi când am abordat studiul Vindecările după
un apus de soare (Vol.II,Stud.39), ne-am documentat că lângă casa părintească a
Domnului Isus era un mare teren viran în care încăpea cetatea întreagă, oamenii
alergau mereu la casa Lui şi umpleau acel teren, şi El vorbea acolo mulţimilor.
Astfel, Evanghelistul Marcu când a scris: “După ce a intrat în casă şi era
departe de mulţime,” (v.17) ne-a arătat că Mântuitorul a eliberat poporul devreme,
pentru că evreii cinau la ora şase şi apoi a intrat înăuntru cu ucenicii.
Cei doisprezece apostoli au văzut cum în timp ce Fiul lui Dumnezeu
combătea vehement religia cărturarilor, feţele fariseilor s-au schimbat de parcă ar
112
fi ieşit din infern şi murmurau cu cea mai mare înverşunare împotriva învăţăturii
Mântuitorului. Faptul acesta i-a mişcat atât de tare pe ucenici, încât primul lucru
pe care l-au făcut când erau numai ei cu Domnul Isus a fost acela ca să-L
informeze cu privire la marea repulsie a fariseilor. Evanghelistul Matei a scris:
“Atunci ucenicii Lui s-au apropiat şi I-au zis: «Ştii că fariseii au găsit pricină de
poticnire în cuvintele pe care le-au auzit?»” (Mt.v.12). La aceste cuvinte,
Mântuitorul a răspuns: “Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc va
fi smuls din rădăcină.” (Mt.v.13)
Cuvântul “răsad” era o metaforă care reprezenta poporul lui Dumnezeu.
Israeliţilor le plăcea mult să se numească “răsadul Domnului”. Iar cărturarii şi
fariseii se considerau că erau elita poporului ales. Dascălul ceresc Şi-a învăţat
ucenicii două lucruri cu privire la cărturari şi farisei: a) Primul, că ei erau un răsad
rău. b) Şi al doilea că ei, ca un răsad rău, trebuie să fie dezrădăcinaţi.
Pe Dascălul divin L-a durut foarte mult că acest răsad rău al Diavolului, a
devenit călăuza poporului lui Dumnezeu. Domnul Isus a zis: “Lăsaţi-i; sunt nişte
călăuze oarbe; şi când un orb călăuzeşte un alt orb, vor cădea amândoi în
groapă.” (Mt.v.14)
În Israel, verile erau foarte secetoase, de aceea oamenii obişnuiau să sape
puţuri adânci în care se aduna apa din sezonul ploios. Orbii care umblau fără
însoţitori, puteau să cadă foarte uşor în acele puţuri.
Dascălul ceresc a învăţat pe ucenici două lucruri în versetul amintit: unul
cu privire la cărturari şi farisei şi altul în legătură cu religia lor. El a spus în
legătură cu aceşti învăţători falşi că erau "nişte călăuze oarbe” şi că religia lor
ducea în abis, în care urmau să se prăbuşească ei şi toţi aceia pe care ei îi
călăuzeau. Şi, în concluzie, Domnul Isus a poruncit ucenicilor să se debaraseze de
ei, spunându-le: “Lăsaţi-i; pentru că sunt nişte călăuze oarbe.”
Al doilea lucru care i-a uimit pe ucenici era învăţătura Mântuitorului, pe
care ei nu erau în stare s-o înţeleagă: cum El a tăgăduit existenţa animalelor curate
şi necurate pe care Moise a afirmat-o în Lege. Acesta a fost motivul pentru care ei
au luat această învăţătură a Domnului Isus cu privire la animale curate şi necurate
mai degrabă o parabolă, decât o realitate literală. Şi aceasta era cauza pentru care
Apostolul Petru a zis Domnului Isus: “Explică-ne parabola aceasta.” (Mt.v.15)
Pe Domnul Isus L-a durut foarte mult nepriceperea ucenicilor, de aceea le-
a spus: “Şi voi tot fără pricepere sunteţi?” (Mt.v.16) Ceea ce însemnă cu alte
cuvinte: “Petre, învăţătura cărturarilor v-a orbit şi pe voi de nu puteţi vedea şi
cunoaşte adevărul.” După aceste cuvinte, Domnul Isus a explicat ucenicilor în
modul cel mai simplu şi clar. Evangheliştii Marcu şi Matei L-au redat pe Fiul lui
Dumnezeu spunând, îi cităm armonizat: “Nu înţelegeţi că nimic din ce intră în om
din afară nu-l poate face necurat? (19) Fiindcă nu intră în inima lui, ci în stomac,
şi apoi este dat afară?” (Mc.18-19) Dar ce iese din gură vine din inimă şi aceea
face ca un om să fie necurat. (Mc.v.18-19, Mt.v. 18)
113
Dragomir Stancu
Bâjbâirea unui nevăzător
Dascălul ceresc a învăţat pe ucenici că mâncarea are un caracter material şi

trecător de a ne întreţine trupul, că ea merge în stomac şi este dată afară şi că ea nu
ne intră în inimă pentru a ne afecta natura spirituală. Iar tot ce iese din inimă are
un caracter spiritual şi nemuritor şi că, aceea întinează trupul şi sufletul.
Evanghelistul Marcu a concluzionat toată învăţătura Domnului Isus, învăţătura pe
care a prezentat-o mulţimilor înaintea casei Lui, cât şi pe cea pe care a predat-o
ucenicilor înăuntru, cu următoarele cuvinte: “A zis astfel, făcând toate
mâncărurile curate.” (Mc.v.19)
Dar, ce era mai dureros era că ucenicii nu L-au înţeles pe Domnul Isus nici
acum. Ne aducem aminte atunci când Apostolul Petru era la Iope şi a căzut într-o
răpire sufletească cum i s-a arătat într-o faţă mare de masă tot felul de animale,
târâtoare şi păsări; cum a auzit un glas care îi zicea: “Petre, ridică-te, taie şi
mănâncă;” (Faptele Apostolilor 10:13) şi cum el a răspuns: “Nicidecum, Doamne.
114
Căci niciodată n-am mâncat ceva pângărit sau necurat.” (Faptele Apostolilor
10:14) Evanghelistul Luca ne-a istorisit în aceste versete din cartea Faptele
Apostolilor că Apostolul Petru, abia mai târziu, după moartea, învierea şi înălţarea
Domnului Isus la cer, a început să înţeleagă şi această problemă din religia
dumnezeiescului său Învăţător. Iar astăzi sunt mulţi care nu înţeleg religia Fiului
lui Dumnezeu nici după două mii de ani de creştinism.
Interdicţia legii mozaice cu privire la consumarea cărnii animalelor
necurate este valabilă şi astăzi, dar numai din punct de vedere sanitar, şi
nicidecum din punct de vedere relgios. Mântuitorul a stabilit o dată pentru
totdeauna că hrănirea cu unele alimente şi evitarea strictă a altor alimente, n-au
nimic comun cu partea spirituală a omului. Dr. Rendle Short ne arată în cartea sa
intitulată Biblia şi medicina modernă că porcul face uneori două feluri de
viermi: trichina şi tenia care pot trece la om, că iepurii de casă şi de câmp sunt
expuşi unor infecţii parazitare şi că suntem în siguranţă în amândouă cazurile dacă
le fierbem bine carnea 1.
În al doilea rând, Fiul lui Dumnezeu ne scoate în evidenţă în acest text că
II. RELIGIA LUI ESTE INTERIOARĂ

Pentru cărturari, farisei şi toţi evreii, religia însemna păzirea legismelor, a
ceremonialului exterior şi a tradiţiei. Pentru ei a mânca cineva carne de porc şi a
nu practica spălarea mâinilor erau păcate tot aşa de grave ca desfrâul şi alte
fărădelegi mari, pentru că le considerau şi pe ele porunci ale lui Dumnezeu. Toţi
aceştia credeau că dacă Cel Preaînalt le cerea aceste lucuri şi ei le împlineau,
atunci Îi erau plăcuţi. Numai că Mântuitorul a afirmat că toate aceste practici
rituale, ceremoniale şi tradiţionale nu înseamnă nimic. El a definit şi a identificat
religia cu relaţia omului cu Dumnezeu şi cu semenii, şi ne-a învăţat că ea se
realizează în inimă şi de acolo se revarsă în dragoste, milă şi bunătate. De fapt,
cuvântul latin religatio, din care derivă termenul religia înseamnă “relegare”,
relegarea omului cu Dumnezeu.
Cărturarii şi fariseii credeau că dacă cineva se atingea de un trup mort, de
un obiect pângărit sau mânca o carne de la un animal necurat, acela pierdea orice
legătură cu Dumnezeu şi nu avea voie să I se închine, decât dacă trecea prin
ceremonialul curăţării.
Cea mai bună definiţie cu privire la închinare şi la întreţinerea relaţiei cu
Dumnezeu este aceea pe care a dat-o William Temple: “A te închina înseamnă a-ţi
trezi conştiinţa cu sfinţenia lui Dumnezeu, a-ţi hrăni mintea cu adevărul Lui, a-ţi
curăţa imaginaţia cu frumuseţea Lui, a-ţi deschide inima pentru dragostea Lui şi
a-ţi dedica voinţa lucrării Lui şi scopului pe care El urmăreşte să-l atingă.” 2
Dacă religia ar consta din păzirea unor practici exterioare, ar fi uşoară.
Spre exemplu: nu este greu să mergi la biserică regulat, să te rogi, să citeşti sau să
115
Dragomir Stancu
vorbeşti din Biblie. Dar ne vine aproape imposibil să iubim pe cei de neiubit şi să
iertăm pe cei de neiertat. Şi primele sunt importante, pentru că fac parte din religia
lui Cristos. Numai că ultimele sunt supreme, fiindcă ele înseamnă însăşi religia
Fiului lui Dumnezeu, aşa cum am văzut mai înainte că religia înseamnă mai întâi
relaţia omului cu Dumnezeu şi apoi relaţia cu aproapele său. Mulţi sunt perfecţi la
suprafaţă, dar în inimă au cele mai rele gânduri.
După învăţătura Domnului Isus, nimeni dintre cei ce păzesc formele
exterioare ale religiei n-au dreptul să se numească buni, pentru că nu acestea sunt
religie. Nici chiar cei ce se feresc de fapte rele şi acţiuni păcătoase cum ar fi
crima, desfrâul, etc, pentru că nici acestea nu înseamnă religie, ci numai fac parte
din ea. Numai aceia pot să afirme că sunt drepţi care au curajul să spună că ei n-au
dorit să se răzbune pe nimeni şi nu li s-a zămislit în inimă niciodată o poftă
păcătoasă. Aceasta înseamnă sfârşitul mândriei fiecărui om, înseamnă că suntem
păcătoşi şi înseamnă că avem nevoie de Cristos şi de religia Lui interioară, fiindcă
în inimă este, punctul de control, punctul de comandă şi punctul strategic. Acesta
este motivul pentru care Mântuitorul vrea să-Şi coboare şi să-şi instaleze
Împărăţia în ea!
Fiul lui Dumnezeu ne arată că inima omului a devenit teritoriul lui Satan,
în care el domneşte şi de aceea din ea ies tot felul de păcate. Mântuitorul ne
prezintă în acest text o listă întreagă de păcate care ies din inimă. Evangheliştii
Marcu şi Matei Îl redau pe Domnul Isus spunând, îi cităm armonizat: “Căci din
inimă ies gândurile rele, adulterele, curviile, uciderile, (Mc.v.21) mărturiile
mincinoase (Mt.v.19) furturile, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunile, faptele
ruşinoase, ochiul rău, blasfemia, trufia, nebunia. (Mc.v.21-22, Mt.v.19).
1. Mântuitorul a pus pe listă mai întâi gândurile rele, fiindcă fiecare
acţiune exterioară este precedată de o pornire şi alegere interioară. El ne învaţă că
păcatul nu este numai atunci când se înfăptuieşte, ci şi când se concepe în inimă.
Spre exemplu, uciderea nu începe de la lovirea vrăjmaşului, ci din momentul în
care a intrat ura şi mânia în inimă; desfrâul începe o dată cu furişarea unui
asemenea gând; şi furtul, la fel, începe o dată cu plănuirea lui. Inima se aseamănă
cu un cuib în care se clocesc toate păcatele şi se scot la viaţă ca puii, în care cresc
şi din care se năpustesc ca nişte păsări răpitoare, gata de pradă.
2. Al doilea păcat este adulterul. În textul grecesc scrie porneia, care
înseamnă “a desfrâna cu mai multe persoane”.3
3. Al treilea păcat este curvia. În textul grecesc scrie moicheia, care
înseamnă “a desfrâna cu o singură persoană”.4
4. Al patrulea păcat este uciderea.
5. Al cincilea păcat este mărturia mincinoasă. Aceste două păcate:
uciderea şi mărturia mincinoasă n-au nevoie de nici o explicaţie.
6. Al şaselea păcat este furtul. În limba greacă sunt două cuvinte pentru
furt: lestes şi kleptes. Lestes era brigand, tâlhar sau hoţ de drumul mare. Baraba,
116
care a fost eliberat cu ocazia răstignirii Mântuitorului, era un lestes. (Ioan 18:40)
Brigandul era întotdeauna în afara legii. El trebuia să fie viteaz şi adeseori era un
om excelent. Iar kleptes era hoţ. Iuda era un kleptes. Evanghelistul Ioan a scris:
“(Iuda) era un hoţ pentru că lua el ce se punea în pungă.” (12:6) În textul grecesc
scrie kleptes. Kleptesul era acela care înşela şi fura. El îşi sacrifica onoarea cu
mare uşurinţă, pe când lestesul ţinea mult la ea 5.
7. Al şaptelea păcat era lăcomia. Grecescul pleonexia derivă de la două
cuvinte “a avea mai mult”. Pleonexia era definită în limba greacă ca”o iubire
nedreaptă de avere”, ca “un spirit care apucă ceea ce nu are dreptul să ia” şi ca “o
poftă nebună de a smulge ceea ce aparţine altuia”. Ea nu adună şi nu grămădeşte
bunurile ca zgârcenia, ci le risipeşte în setea după mândrie, putere, desfrâu şi lux.
Cowley a definit-o ca: “O poftă avidă după câştig, dar nu de dragul acestuia, ci
de a-l vărsa imediat în scopul mândriei, al luxului şi al plăcerilor.” După fondul
şi în termenii textului pe care îl studiem, pleonexia este încercarea de-a satisface
pofta nesăbuită care este în inimă prin mijloace materiale. Ea tinde ca să-L
înlocuiască pe Dumnezeu cu tot felul de artificii şi caută fericirea şi sensul vieţii
în acestea. Platon a asemănat dorinţa după aceste artificii cu o sită pe care omul
tot încearcă s-o umple cu apă, dar niciodată nu reuşeşte 6.
8. Al optulea păcat este viclenia. Grecescul dolos, înseamnă “momeală”,
“tentaţie”, “şmecherie”, “viclenie”. Acest cuvânt s-a folosit pentru curse de
şoareci. Grecii nu puteau să asedieze Troia, fiindcă era imposibil să pătrundă în
ea. Astfel, ei s-au folosit de un truc, care a constat în trimiterea unui cal mare de
lemn ca dar. Troienii, când au văzut bunăvoinţa grecilor, au deschis porţile şi au
primit darul. Numai că frumosul cal era plin cu ostaşi, care au deschis porţile
cetăţii în timpul nopţii ca să intre armata grecească. Şi astfel, Troia a fost cucerită.
Păcatul dolos este atunci când cineva foloseşte şiretenia, iscusinţa şi abilitatea în
folosul său şi în dauna altuia. Diplomaţia, deşi este sinonimă într-o mare măsură
cu acest păcat, totuşi ea este ridicată astăzi la rang de cinste 7.
9. Al nouălea păcat este răutatea. În textul grecesc scrie poneros, pe care
l-au tradus versiunile Bibliei englezeşti, ruseşti şi germane prin cuvântul răutate.
Acest cuvânt lipseşte din textul Bibliei noastre româneşti şi în locul lui apare
“înşelăciunea”.
În limba greacă sunt două cuvinte pentru adjectivul nostru “rău”: kakos şi
poneros. Kakos arată că un om sau un lucru este rău. Iar poneros defineşte pe
cineva care acţionează rău. Domnul Isus când a zis: “Dacă voi, care sunteţi răi,
ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri,” (Lc.11:13) ne arată că şi oamenii răi pot
să facă fapte bune. Adevărul este că şi oamenii buni se trezesc adeseori că fac
lucruri rele. În textul grecesc scrie poneros, ceea ce ne arată că aici este vorba
despre oameni răi care simt o mare plăcere când fac cuiva rău sau când aud că
cineva a ajuns la un necaz. Diavolul este Ponerosul suprem, pentru că el este rău
şi îşi găseşte toată plăcerea când face rău 8.
117
Dragomir Stancu
10. Al zecelea păcat sunt faptele ruşinoase. În textul grecesc scrie

aselgeia. Grecii au definit cuvântul aselgeia cu o dispoziţie sufletească căreia nu-i
place nici o disciplină, care sfidează şi se răzvrăteşte împotriva oricărei orânduieli,
şi care îndrăzneşte să acţioneze totdeauna după capricii. Marea caracteristică a
celui care se face vinovat de acest păcat este că îşi pierde buna cuviinţă şi ruşinea.
Ponerosul, sau omul care îşi găseşte plăcerea când face rău, caută întotdeauna să-
şi ascundă păcatul fiindcă îi este ruşine. Pe când, cel care se face vinovat de
păcatul aselgeia, nu se ruşinează deloc la văzul şi la auzul semenilor, şi nu simte
nici o remuşcare. Izabela era un exemplu clasic al acestui păcat. Ea, după ce a
zidit un altar în Ierusalim în cinstea unui zeu, n-a avut nici un proces de conştiinţă,
ca şi când n-ar fi făcut nici un lucru rău 9.
11. Al unsprezecelea păcat este ochiul rău. Termenii literali pentru ochiul
rău sunt invidia şi pizma. Invidiosul când vede succesul şi fericirea altuia, mai
întâi se umple de amărăciune şi apoi se gândeşte cum să-i facă rău.
12. Al doisprezecelea păcat este blasfemia. În textul grecesc scrie
blasphemia. Blasfemia înseamnă insultă. Când cineva insultă un om, păcatul
acesta se numeşte “calomnia”. Iar când jigneşte pe Dumnezeu se numeşte
“blasfemia”. Şi insulta făcută împotriva omului este un păcat mare, numai că
blasfemia îndreptată împotriva lui Dumnezeu este un păcat foarte mare, strigător
la cer.
13. Al treisprezecelea păcat este trufia. În textul grecesc scrie
huperephania, care înseamnă literal “a arăta pe sine deasupra”. Aproape toate
versiunile Bibliei au tradus acest păcat prin noţiunea de “mândrie”. Mândria este
definită ca o atitudine sau ca un sentiment de dispreţ faţă de oricare altă persoană
în afară de sine. Grecii au explicat că acest păcat îl face pe om să se compare
totdeauna cu alţii în secret. Un om mândru, chiar dacă se umileşte, umilinţa lui
este o maimuţăreală, fiindcă el chiar şi atunci este mândru în inima lui. Omul,
oricât de mult şi-ar ascunde mândria, ea totuşi iese la iveală. Mândria se înalţă
deasupra oricărui alt om, şi ea nu se dă în lături ca să se ridice chiar şi mai presus
de Dumnezeu, să se răscoale împotriva Lui şi să-I sfideze prerogativele. Acesta
este motivul pentru care ea este numită piscul sau Everestul tuturor păcatelor 10.
14. Şi, al patrusprezecelea păcat de pe lista Mântuitorului din acest text
este nebunia. În textul grecesc scrie aphrosune, care nu înseamnă lipsă de minte,
ci nebunie morală şi spirituală 11, aşa cum scrie în Psalmul 53:1 “Nebunul zice în
inima lui: «Nu este Dumnezeu!»”

2. Op. cit. p. 130.
4. Op. cit.
5. Op. cit.
118
6. Op. cit. p. 173 – 174.

7. Op. cit. p. 174;
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 287 – 288.
9. Op. Cit;
10. Op. cit. p. 289;
11. Op. cit.
119
Dragomir Stancu
13. VINDECAREA FIICEI FEMEII

SIRO-FENICIENE
Marcu 7 : 24 - 30
24 Isus a plecat de acolo şi S-a dus în regiunea Tirului şi a Sidonului. A
intrat într-o casă, dorind să nu ştie nimeni că este acolo, dar n-a putut să rămână
ascuns.
25 Căci îndată, o femeie a cărei fetiţă era stăpânită de un duh necurat a
auzit vorbindu-se despre El şi, venind s-a aruncat la picioarele Lui.
26 Femeia aceasta era o grecoaică de origine siro-feniciană. Ea Îl ruga
să scoată demonul din fiica ei.
27 Isus i-a zis: "Lasă să se sature mai întâi copiii, căci nu este bine să iei
pâinea copiilor şi s-o arunci căţeilor.”
28 "Da, Doamne", I-a răspuns ea; "dar şi căţeii de sub masă mănâncă din
firimiturile copiilor".
29 Atunci Isus i-a zis: "Pentru cuvintele acestea, du-te; a ieşit demonul din
fiică-ta."
30 Şi când a intrat femeia în casa ei a găsit pe copilă culcată în pat şi
ieşise demonul din ea.
Matei 15 : 21 - 28 .
21 Isus, după ce a plecat de acolo, S-a dus în regiunile Tirului şi
Sidonului.
22 Şi iată că o femeie canaaneancă a venit din regiunile acelea şi a
început să strige către El: "Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea
este chinuită rău de un demon.”
23 El nu i-a răspuns nici un cuvânt. Ucenicii Lui s-au apropiat şi L-au
rugat insistent: "Dă-i drumul, căci strigă după noi."
24 Drept răspuns, El a zis: "Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale
casei lui Israel."
25 Dar ea a venit şi I s-a închinat, zicând: "Doamne, ajută-mi!”
26 Drept răspuns, El i-a zis: "Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o
arunci căţeilor!”
27 "Da, Doamne", a zis ea, "dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de
la masa stăpânilor lor.”
28 Atunci Isus i-a zis: "O, femeie, mare este credinţa ta; facă-ţi-se cum
vrei.” Şi fiica ei s-a vindecat chiar în ceasul acela."
Armonizat
120
1 Isus a plecat de acolo şi S-a dus în regiunea Tirului şi a Sidonului. A

intrat într-o casă, dorind să nu ştie nimeni că este acolo, dar n-a putut să rămână
ascuns. (Mc.v.24)
2 Căci (Mc.v.25) iată (Mt.v.22), o grecoaică de origine siro-feniciană
(Mc.v.26), a cărei fetiţă era stăpânită de un duh necurat, a auzit vorbindu-se
despre El, (Mc.v.25)
3 a venit din regiunile acelea şi a început să strige către El: "Ai milă de
mine, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este chinuită rău de un demon.”
(Mt.v.22)
4 El nu i-a răspuns nici un cuvânt. Ucenicii Lui s-au apropiat şi L-au
rugat insistent: "Dă-i drumul, căci strigă după noi." (Mt.v.23)
5 Drept răspuns, El a zis: "Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale
casei lui Israel." (Mt.v.24)
6 Dar ea a venit, I s-a închinat, /aruncându-I-se la picioare (Mc.v.25)/ şi
a zis: "Doamne, ajută-mi!” (Mt.v.25)
7 Drept răspuns, El i-a zis (Mt.v.26): "Lasă să se sature mai întâi copiii,
căci nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci căţeilor.” (Mc.v.27)
8 "Da, Doamne", I-a răspuns ea; "dar şi căţeii de sub masă mănâncă din
firimiturile copiilor (Mc.v.28) care cad de la masa stăpânilor lor.” (Mt.v.27)
9 Atunci Isus i-a zis: "O, femeie, mare este credinţa ta. / Pentru cuvintele
acestea, (Mc.v.29)/ facă-ţi-se cum vrei; / (Mt.v.28) du-te, a ieşit demonul din
fiica-ta.” (Mc.v.29)
10 Şi fiica ei s-a vindecat chiar în ceasul acela. (Mt.v.28) Când a intrat
femeia în casa ei a găsit-o pe copilă culcată în pat şi ieşise demonul din ea.”
(Mc.v.30)
Acest text intitulat Vindecarea fiicei femeii siro-feniciene, ne arată trei

lucruri cu privire la această minune: liniştea dinaintea furtunii, câştigarea lumii
pentru Dumnezeu şi credinţa femeii.
I. LINIŞTEA DINAINTEA FURTUNII

Evangheliştii Marcu şi Matei ne relatează că Domnul Isus a plecat din
Capernaum în părţile Tirului şi ale Sidonului. Evanghelistul Matei a scris: "Isus,
după ce a plecat de acolo, S-a dus în regiunile Tirului şi Sidonului." (v.21)
În această ultimă misiune a Mântuitorului din Galileea care a durat cinci
luni, din mai şi până în septembrie, Fiul lui Dumnezeu a făcut trei retrageri: una în
regiunile Tirului şi Sidonului; a doua în Decapole, cele zece cetăţi greceşti care
erau dincolo de Iordan şi marea Galileii şi, a treia în Cezareea lui Filip care era în
Siria 1.
121
Dragomir Stancu
Tirul şi Sidonul erau două cetăţi feniciene, iar Fenicia făcea parte din Siria.
Fenicia se întindea între Galileea şi Marea Mediterană.
Canaaniţii erau vechii locuitori ai Israelului, iar când evreii au cucerit
Canaanul, canaaniţii, retrăgându-se spre nord, au format statul Fenicia. Evreii
numeau pe fenicieni canaaniţi.
Acesta a fost motivul pentru care Evanghelistul Matei, ca unul care şi-a
dedicat Evanghelia evreilor, a numit această femeie canaaneancă: “Şi iată că o
femeie canaaneancă a venit din regiunile acelea.” (v.22)
Tirul era capitala ţării. Numele lui înseamnă "stâncă". El se numea astfel
fiindcă erau pe ţărm două stânci mari, legate una de alta şi lungi de un kilometru.
Aceste stânci, de care se spărgeau valurile, au făcut din Tir, cu digul lui natural,
nu numai unul dintre cele mai renumite porturi din lume, dar şi una dintre cele
mai vestite fortăreţe 2. Din Tir şi Sidon, au apărut primii marinari, care au
descoperit steaua polară şi au navigat şi în timpul nopţii până în Africa şi, chiar
până în Britania, ca să importe tablă şi cositor 3. Tirul avea industria de vopsele
destul de dezvoltată 4. El era situat la 60 km nord-vest de Capernaum.5
În Sidon era dezvoltată industria sticlei. El era la o depărtare de Tir la 40
km nord şi 90 km spre nord-vest de Capernaum. Şi el, ca şi Tirul, avea un dig
natural de care se spărgeau valurile. El şi portul lui, erau aşa de vechi, încât
nimeni nu le ştie originea 6.
Ruinele cetăţii Tir. Howard Vos
122
Israelul în timpul Domnului Isus
Fenicia era albă de fumul cuptoarelor fabricilor de sticlă 7. Tirul şi Sidonul

erau oraşe independente care aveau împăraţi, zei şi monede proprii. Teritoriul
acestor oraşe se întindea pe o suprafaţă între 20 şi 30 km 8. Aceste două oraşe
concurau cu Damascul, capitala Siriei, deoarece ele erau aşezate pe ţărmul mării,
123
Dragomir Stancu
pe când Damascul era departe pe uscat. Astfel, corăbiile, ca şi caravanele multor

ţări, curgeau în ele 9.
Acestea erau oraşele în ale căror regiuni, Mântuitorul S-a retras cu
ucenicii! Evanghelistul Marcu a scris: "Isus a plecat de acolo şi S-a dus în
regiunea Tirului şi a Sidonului.” (v.24)
Fiul lui Dumnezeu ştia că mai erau unsprezece luni până când Israelul
întreg urma să se unească cu vrăjmaşii Lui şi avea să declanşeze finala bătălie
împotriva Lui, care bătălie nu va înceta până nu-L va pironi pe cruce. Acesta a
fost motivul pentru care Mântuitorul avea nevoie de un loc liniştit în care să Se
pregătească pentru acea zi şi să-i înveţe pe ucenici multe lucruri10. Au rămas
atâtea probleme pe care ei nu le cunoşteau şi trebuiau să le înveţe 11. În întrg
Israelul nu s-a putut găsi pentru Fiul lui Dumnezeu un asemenea loc şi, cu atât mai
puţin, în Galileea suprapopulată, fiindcă oriunde S-ar fi aflat, L-ar fi invadat
mulţimile. Şi un alt motiv mare a spus Origen, pentru care Fiul lui Dumnezeu nu
putea găsi linişte în tot Israelul, de a trebuit să părăsească Ghenazaretul şi să Se
ducă în Fenicia a fost acela, că fariseii şi cărturarii cei ostili erau mereu pe urmele
Lui 12.
Toate acestea, L-au determinat pe Domnul Isus ca să Se retragă în ţările
vecine unde era mai puţin cunoscut. Astfel, El S-a dus mai întâi pentru un timp
scurt în părţile Tirului şi ale Sidonului. Dar, şi aici era împiedecat ca să fie numai
cu ucenicii chiar până şi în casele oamenilor. Evanghelistul Marcu a scris: "A
intrat într-o casă dorind să nu ştie nimeni că este acolo, dar n-a putut să rămână
ascuns." (v.24)
II. CÂŞTIGAREA LUMII PENTRU DUMNEZEU

Când am tratat cele două studii intitulate Vindecarea îndrăcitului din
Gadara (Vol.IV.Stud.40,41), am văzut că atunci Mântuitorul a trecut pentru prima
dată graniţa Israelului şi a intrat în Decapole, teritoriul a zece cetăţi greceşti
independente; că atunci a intrat în contact cu geniul elen; şi că tot atunci, El a ştiut
că s-a întâmplat ceva: câştigarea lumii pentru Dumnezeu şi a triumfului
creştinismului pe pământ.
Aceasta era a doua ieşire a Fiului lui Dumnezeu din ţară. Mântuitorul ştia
că intrarea Lui pe pământul fenician, era din nou câştigarea oamenilor pentru
Dumnezeu şi semnul ruperii tuturor barierelor dintre oameni şi popoare, fie evrei
sau neevrei.
Când am tratat studiul intitulat Legea cea veşnică (Vol.III,Stud.24), am
învăţat că Dascălul ceresc a rezumat toată legea Vechiului Testament în două
cuvinte mari: reverenţă şi respect; reverenţă faţă de Dumnezeu şi respect faţă de
semeni. Acestea sunt esenţa Legii lui Dumnezeu care constituie religia Fiului
124
Celui Preaînalt pe care a venit nu numai ca să ne-o predea, dar s-o şi împlinească!
Lucrul acesta se vede aşa de clar din răspunsul Mântuitorului pe care l-a dat unui
cărturar care L-a întrebat, vrând să-L ispitească. Evanghelistul Matei a scris:
“Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?” (37) Isus i-a răspuns:
«Să-L iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi
cu toată mintea ta.» (38) Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. (39)
Iar a doua, asemenea ei, este: «Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.»
(40) În aceste două porunci sunt cuprinse toată Legea şi profeţii." (Matei 22:36-
40)
Moise a scris în Lege: "Să nu te răzbuni şi să nu ţii necaz pe copiii
poporului tău. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi." (Leviticul 19:18)
Pentru evrei aproapele însemna evreul şi numai evreul, iar vrăjmaşii erau toţi
neevreii. David, având conştiinţa Legii, trebuia să-l iubească pe Saul pentru că îi
era aproapele, deşi acesta căuta să-i ia viaţa. Iar când era vorba despre alte naţiuni,
el trebuia să le urască. Acesta a fost motivul penţru care el a repetat de trei ori în
psalmul 118: "În numele Domnului îi tai în bucăţi". Fiul lui Dumnezeu atunci
când l-a citat pe Moise în Predica de pe munte, a făcut lucrul acesta ca să-Şi arate
superioritatea învăţăturii faţă de Lege. Dascălul ceresc a spus: "Aţi auzit că s-a zis:
«Să-l iubeşti pe aproapele tău şi să-l urăşti pe vrăjmaşul tău.» (44) Dar Eu vă
spun: «Iubiţi-i pe vrăjmaşii voştri... (45) ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în
ceruri.»" (Matei 5:43-45)
Mântuitorul ne-a învăţat în rugăciunea Tatăl nostru că nimeni n-are voie
să se apropie de Cel care este Tatăl tuturor, nici chiar în rugăciune, fără să fie în
relaţie cu toţi copiii Lui. El nu ne-a învăţat să zicem "Tatăl meu", ci "Tatăl
nostru". Neamurile care credeau că fiecare naţiune îşi avea dumnezeii ei, puteau
să spună că dumnezeii respectivi erau ai lor, dar nici un evreu; şi, cu atât mai
puţin, nici un creştin n-are voie să zică că Dumnezeu care este Unul singur, care a
creat pe toţi îngerii din cer şi pe toţi oamenii de pe pământ, este numai Tatăl lui,
fiindcă lucrul acesta ar însemna o limitare a Celui Preaînalt şi o excludere a
celorlalţi fii, şi nicidecum ce ne cere Mântuitorul: relaţie cu ei.
Dascălul divin ne învaţă că relaţia noastră cu Dumnezeu implică şi relaţia
noastră cu semenii şi că, Paternitatea lui Dumnezeu se bazează numai pe
fraternitatea noastră cu toţi copiii Lui.
Evreii urau toate naţiunile şi cu atât mai mult pe fenicieni, pentru că şi
aceştia îi duşmăneau pe ei. Istoricul evreu, Iosif Flavius a scris pe la sfârşitul
secolului întâi: "Fenicienii ne urăsc cel mai mult." 13 Am văzut că fenicienii erau
canaaniţi, vechii locuitori ai ţării pe care au cucerit-o israeliţii şi care s-au retras în
nord-est. Acesta era motivul pentru care cele două popoare erau într-o vrăjmăşie
milenară şi de moarte.
În ultimele două texte, Dascălul ceresc ne-a învăţat că adevărata religie
constă în relaţia omului cu Dumnezeu; iar prin intrarea Sa în teritoriul fenician din
125
Dragomir Stancu
acest pasaj, ne-a arătat că religia Lui constă şi în relaţia omului cu toţi semenii. El,
prin gestul intrării în Fenicia, a întins prima punte peste marea prăpastie care s-a
creat între evrei şi această naţiune şi ne-a arătat că în El cad toate barierele care
există între oameni şi popoare.
În marea Sa înţelepciune, Domnul Isus a ales acum momentul intrării în
Fenicia când mai avea aproape un an până la răstignire, când avea cea mai mare
nevoie ca să fie singur cu ucenicii pentru a-i putea pregăti, când cărturarii şi
fariseii erau mereu pe urmele Lui şi când naţiunile stăteau gata să-L primească.
Odată intrat pe pământul fenician, oare a putut Mântuitorul să audă
strigătul acestora după ajutor şi să nu intervină, mai ales după ce israeliţii L-au
respins? O, nu!
În al treilea rând, pasajul citat ne scoate în evidenţă
III. CREDINŢA FEMEII SIRO-FENICIENE

Acest text ne arată că Domnul Isus, în calitate de Dumnezeu, se uită mai
întâi la credinţa omului. Astfel, El când a zărit această femeie, a văzut că ea avea o
credinţă model.
Chiar de la început ne apare o problemă de logică care ridică următoarea
întrebare: dacă Domnul Isus a cunoscut credinţa acestei femei, atunci de ce i-a
pus-o la încercare? Răspunsul este că El i-a pus credinţa la încercare din două
motive: primul motiv a fost, să arate celor ce erau de faţă de ce fel de credinţă
dispun unii oameni; şi al doilea motiv era, ca apostolii şi evangheliştii să i-o
scoată în evidenţă prin predici şi consemnare în Evanghelii, pentru a sluji de
model tuturor evreilor şi tuturor neamurilor până la marginiile pământului şi la
sfârşitul lumii.
Mai întâi să vedem cum încerca Mântuitorul credinţa. Fiul lui Dumnezeu,
pentru a încerca credinţa oamenilor, obişnuia să lovească fin unde ei erau mai
sensibili. Când am tratat studiul intitulat Vindecarea fiului unui curtean
(Vol.II,Stud.33), am văzut că acest demnitar mare din curtea lui Irod Antipa a
venit din Capernaum la Cana şi că el a parcurs o distanţă de 35 km pentru a-L
implora pe Mântuitorul să vină să-i vindece fiul care era pe moarte. Domnul Isus
când a văzut, pe de o parte, de ce fel de credinţă dispunea acest funcţionar înalt de
la curtea regală; iar pe de altă parte, ca Unul care ştia cum în evreii care erau de
faţă clocotea sângele după senzaţii ca să vadă semne şi minuni, l-a întâmpinat pe
acest curtean cu concepţia greşită a evreilor că dacă nu văd semne şi minuni nu
pot crede în El, ca prin acest test să-i scoată în evidenţă credinţa. Evanghelistul
Ioan L-a citat pe Fiul lui Dumnezeu, spunând: "Dacă nu vedeţi semne şi minuni,
cu nici un chip nu credeţi!” (4:48) Dar demnitarul lui Irod a reuşit la acest
examen al credinţei. El nu s-a supărat şi nici nu s-a simţit umilit atunci când
Domnul Isus l-a atins în punctul cel mai sensibil, ci dimpotrivă Îl ruga stăruitor,
126
zicând: "Vino până nu moare micuţul meu.” (Ioan 4:49)

Apoi, Mântuitorul, recurgând să facă o vindecace de la distanţă, l-a supus
şi la o altă probă, spunându-i: "Du-te, fiul tău trăieşte.” (Ioan 4:50) Acest curtean
s-a aşteptat ca Fiul lui Dumnezeu să vină la el acasă şi pe drum să-l încurajeze ca
pe Iair, zicându-i: "Nu te teme, pentru că de acum problema ta este în mâinile
Mele." Numai că Domnul Isus i-a zis tocmai invers faţă de cum s-a aşteptat el.
Evanghelistul Ioan a continuat să scrie: "Omul acela a crezut cuvintele pe care i le
spusese şi a pornit la drum.” (4:50) Şi finalul a fost glorios: el şi-a găsit fiul
vindecat.
Domnul Isus a aplicat această metodă şi Tânărului bogat atunci când i-a
zis: "Vinde tot ce ai, împarte la săraci şi vei avea o comoară în ceruri. Apoi, vino
şi urmează-Mă.” (Luca 18:22) Dar acesta a căzut la examen, "el a plecat întristat
de tot", ne-a spus evanghelistul amintit.
Dacă omul se simţea umilit că era atins în partea sensibilă şi se supăra, el
singur se dădea de gol înaintea oamenilor că nu-L cunoştea pe Acela în care zicea
că crede.
Textul pe care îl studiem ne arată că Fiul lui Dumnezeu a supus această
femeie la trei teste.
Înainte ca să studiem cele trei teste, dorim să rezolvăm problema unei
contradicţii aparente între Evangheliştii Marcu şi Matei. Evanghelistul Marcu
când a scris: "A intrat într-o casă dorind să nu ştie nimeni că este acolo, dar n-a
putut să rămâna ascuns. (25) Căci îndată, o femeie a cărei fetiţă era stăpânită de
un duh necurat a auzit vorbindu-se despre El şi, venind s-a aruncat la picioarele
Lui," (v.24-25) ni se pare că scena din text a avut loc într-o casă. De vreme ce,
Evanghelistul Matei când i-a citat pe ucenici spunând Domnului Isus: "Dă-i
drumul, căci strigă după noi," (v.23) reiese că întreg tabloul s-a desfăşurat pe o
stradă oarecare .
Nu este nici o contradicţie, ci dimpotrivă, o concordanţă perfectă. De abia
prin îmbinarea celor două părţi, ne apare imaginea întreagă a stării în care se afla
Fiul lui Dumnezeu şi a felului în care a tratat-o pe canaaneancă. Evanghelistul
Marcu ne-a arătat cum Domnul Isus căuta liniştea dinaintea furtunii, iar
Evanghelistul Matei ne-a scos în evidenţă cum femeia siro-feniciană I-a tulburat
acea linişte.
Din cuvintele Evanghelistului Marcu: "A auzit vorbindu-se despre El,"
(v.25) reiese că ea aflase că Mântuitorul locuia cu ucenicii într-o anumită casă, sau
mai bine zis că auzise pe cineva spunând că El mergea în clipa aceea cu ucenicii
pe stradă spre casa în care locuia. Astfel, ea s-a luat după Mântuitorul, şi când El
Se apropia de casa în care locuia, ea L-a ajuns şi, strigând după El, L-a făcut
cunoscut tuturor din jur. Aşa se explică faptul că atunci când Domnul Isus a intrat
în casa aceea “n-a mai putut să rămână ascuns,” (Mc.v.24) pentru că oamenii au
început să-L invadeze! Şi aşa ni se scoate în evidenţă şi motivul pentru care El s-a
127
Dragomir Stancu
retras în părţile Tirului şi ale Sidonului!

Teologii din Biserica Primară ca: Ioan Gură de Aur, Teofilact şi Eftimie
Zigaben din secolul al unsprezecelea, cât şi mulţi alţi comentatori moderni, au
spus că Domnul Isus a cunoscut credinţa acestei femei, de aceea a supus-o la trei
teste 14. Majoritatea comentatorilor cred că Domnul Isus a conversat cu această
femeie în limba greacă.
a) La primul test, Domnul Isus S-a făcut că nu i-a dat nici o atenţie
femeii siro-feniciene. Ea a auzit că Mesia a sosit şi că făcea în Israel multe
minuni, aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat Primul circuit al
Mântuitorului din Galileea (Vol.II,Stud.41). Evanghelistul Matei a scris: " I s-a
dus vestea în toată Siria; şi aduceau la El pe toţi cei care sufereau de felurite boli
şi chinuri: pe cei stăpâniţi de demoni, pe epileptici şi pe paralitici şi El îi
vindeca.” (4:24)
Am văzut că Evanghelistul Marcu când a zis: "A auzit vorbindu-se despre
El,” (v.25) nu s-a referit la prima veste că Mesia a apărut în Israel şi că făcea acolo
tot felul de minuni, ci la a doua, că El a întrat în ţara ei. De aici se ridică
următoarea întrebare: dacă această femeie a auzit despre Domnul Isus în urmă cu
doi ani şi a dorit cu tot dinadinsul vindecarea fiicei ei, atunci de ce nu s-a dus mai
demult la El în Israel? Răspunsul constă în faptul că evreii susţineau că toţi
neevreii sunt excluşi de la împărăţia şi binecuvântarea lui Mesia.
Când am tratat studiul intitulat Vindecarea robului unui sutaş
(Vol.III,Stud.45), am văzut că pe timpul Domnului Isus bântuiau tot felul de cărţi
apocrife pe care evreii le credeau inspirate. În acele cărţi era scris că atunci când
va veni Mesia va face un mare ospăţ la care vor lua parte numai evreii şi de care
nu se va bucura nici unul dintre neevrei. "Atunci", zice a patra carte a lui Ezra
"Behemotul, cel mai mare animal al solului şi leviatanul, cel mai mare animal al
mării vor sluji ca hrană." 15 “Atunci", a continuat să spună şi a doua carte a lui
Baruh, "behemotul se va descoperi din locul lui şi leviatanul se va ivi din mare,
aceste două animale mari pe care Eu le-am creat în a cincea zi şi se vor păstra
până la acel timp ca să vă servească drept hrană.” Şi tot “atunci", a zis şi cartea
Psalmii lui Solomon "toate neamurile vor fi nimicite şi vor sta în întunericul
gheenei." 17
Mântuitorul mai întâi a întărit că este adevărat că va avea loc ospăţul Lui,
dar, totodata a precizat că nu aici pe pământ şi cu îmbuibări, ci în Împărăţia
cerurilor, pe care Apocalipsa îl numeşte "ospăţul nunţii Mielului" şi despre care ea
zice: "Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!” (19:9) Apoi a demonstrat
că nu evreii vor avea parte de acel ospăţ, ci neamurile pentru că ele vor veni la El
de-a lungul mileniilor şi de la marginiile pământului şi se vor aşeza la masă cu
patriarhii lor, iar ei care se numesc fiii Împărăţiei, dar care L-au respins, vor
ajunge în focul gheenei. El a zis: "Vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor
sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor. (12) Iar fiii
128
Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea

dinţilor" (Matei 8:11-12)
Femeia siro-feniciană s-a împiedecat de această concepţie evreiască şi de
aceea n-a venit mai repede la Domnul Isus. Dar acum, când a auzit că Fiul lui
Dumnezeu a intrat în ţara ei, ştia că li Se oferea şi lor ca Mântuitor, de aceea ea
alerga după El şi striga: “Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este
chinuită rău de un demon.” (Mt.v.22) Evanghelistul Matei ne-a spus că Domnul
Isus "nu i-a răspuns nici un cuvânt." (v.23) Deşi tăcerea Fiului lui Dumnezeu a
şocat-o, ea totuşi era sigură de îndurarea Lui, şi de acum nu se mai putea
împotmoli în concepţiile evreieşti că neevreii sunt respinşi de la Împărăţia şi
binecuvântările lui Cristos, fiindcă El a venit în ţara lor.Acesta a fost motivul
pentru care ea n-a încetat să-L implore mai stăruitor!
Evanghelistul Matei ne-a spus că perseverenţa acestei femei i-a deranjat
foarte tare pe ucenici. El a scris: “Ucenicii Lui s-au apropiat şi L-au rugat
insistent: «Dă-i drumul, căci strigă după noi.»" (v.23) Ucenicii L-au rugat
stăruitor pe Domnul Isus să facă ceva cu această canaaneancă şi s-o elibereze,
pentru că ei nu o mai puteau răbda. Gestul lor nu era o atitudine a milei, ci
dimpotrivă, o reacţie în urma unei conturbări mari. A satisface cererea cuiva
numai ca să scapi de el, este departe de responsabilitatea şi de dragostea unui
urmaş al lui Cristos şi, a-i da drumul fără să-i împlineşti dorinţa, este cu atât mai
grav. Iată la ce au recurs ucenicii numai ca să scape de insistenţa femeii!
b) La al doilea test, Domnul Isus a citat o concepţie evreiască pe care
rabinii, propovăduind-o mereu, era bine cunoscută neevreilor: că Mesia nu
va veni pentru nimeni decât pentru israeliţi. Mântuitorul când a zis: "Eu nu
sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel,” (Mt, v.24) a confruntat-o
indirect pe canaaneancă cu această concepţie ca şi când ar fi fost cuvintele Lui
proprii. Femeia siro-feniciană ştia că aceasta era o concepţie evreiască, dar nu
adevărul lui Dumnezeu care aparţine tuturor oamenilor din lume. Acesta a fost
motivul pentru care ea s-a închinat Domnului Isus întocmai ca înaintea lui
Dumnezeu, ştiind că El era Fiul lui Dumnezeu. Evanghelistul Matei a scris: "Dar
ea a venit şi I s-a închinat zicând: «Doamne, ajută-mi!»” (v.25) Canaaneanca nu
putea să apară înaintea Maiestăţii Fiului lui Dumnezeu fără să I se închine cu toată
reverenţa şi adorarea. Evanghelistul Matei a folosit în textul grecesc cuvântul
prosekunein, care este un termen specific pentru închinare. Acesta era un cuvânt
definit care nu se întrebuinţa niciodată pentru altceva decât pentru închinare. El
arată sentimentul omului când se află înaintea lui Dumnezeu 18. Canaaneanca ştia
că era confruntată în Cristos cu Dumnezeu. Ea ştia că, fiind în faţa lui Cristos, era
înaintea măririi lui Dumnezeu. Acesta a fost motivul pentru care amândoi
evangheliştii i-au redat închinarea în cea mai înaltă formă şi veneraţie.
Evanghelistul Matei a scris: "Ea a venit şi I s-a închinat,” (v.25) iar Evanghelistul
Marcu a adăugat "aruncându-I-se la picioare.” (v.25)
129
Dragomir Stancu
Canaaneanca a reuşit şi la acest test.

c) Şi a treia încercare la care a pus-o Domnul Isus pe canaaneancă a fost că
nu este bine să ia pâinea dinaintea copiilor şi s-o arunce la căţei. Evanghelistul
Marcu a scris: " Isus i-a zis: «Lasă să se sature mai întâi copiii, căci nu este bine
să iei pâinea copiilor şi s-o arunci căţeilor.»” (v.27) Ca să înţelegem această
probă la care a pus-o Domnul Isus pe canaaneancă, trebuie s-o studiem cu cea mai
mare atenţie. La prima vedere ni se pare că această comparaţie a neevreilor cu
câinii, pe care a facut-o Mântuitorul este foarte şocantă; şi, cu atât mai şocantă ne
este ea când cunoaştem concepţia evreilor pe care o aveau în legătură cu câinii.
În Israel, câinii erau foarte dispreţuiţi. Oamenii nu-i ţineau nici chiar la
stână. Ei hoinăreau pe câmp şi umblau prin toarte gunoaiele. Evreii îi numeau pe
neevrei câini. Iar, mai târziu, îi numeau şi pe creştini câini, aceştia fiind la ei
simbolul necurăţiei şi al dispreţului19.
Acum, dacă cuvântul câine era o mare insultă pentru un neevreu, atunci
cum de l-a folosit Mântuitorul? Ca să înţelegem această problemă, trebuie să mai
cunoaştem şi alte două lucruri. Primul, că Domnul Isus n-a întrebuinţat cuvântul
uzual câine care înseamnă, aşa cum am văzut câine sălbatic, hoinar şi gunoier; ci
El a folosit diminutivul kunaria care înseamnă "căţeluş de lux şi de salon care
erau plăcuţi stăpânilor" 20. În limba greacă, diminutivul are caracteristică şi de
afecţiune21. Şi al doilea lucru pe care trebuie să-l cunoaştem şi să ţinem cont de el,
este că tonul şi privirea cu care rostim un cuvânt, fac ca însemnătatea lui să difere
în întregime. Spre exemplu, prietenii care îşi permit, obişnuiesc să spună unii
altora cu un zâmbet: nemernicule, hoţomanule, ticălosule şi aşa mai departe. Ei
transformă cu zâmbetul şi tonul lor toată usturimea acestor cuvinte în afecţiune.
Fără îndoială că tonul, zâmbetul şi ochii milei Mântuitorului au scos toată
amărăciunea şi otrava care ar fi putut exista chiar şi în acest diminutiv afectuos de
căţeluş.
Evanghelistul Marcu ne-a spus că "femeia aceasta era o grecoaică de
origine siro-feniciană" (v.26) şi noi ştim că grecii erau foarte înţelepţi. Această
femeie, când a zărit zâmbetul Mântuitorului pe faţă, dintr-o dată a văzut că uşa a
început să se mişte în balamale şi a cunoscut întreaga problemă: că aici nu era
vorba despre excluderea neevreilor din Împărăţia lui Dumnezeu, ci numai despre
întâietatea evreilor la Evanghelia lui Cristos.
Pe timpul acela nu toţi oamenii mâncau cu furculiţe şi cuţite, iar
şerveţelele nu existau deloc. Cei mai mulţi mâncând cu mâinile, se ştergeau cu o
bucăţică de pâine şi o aruncau sub masă, la căţeii de salon. Astfel, canaaneanca a
zis pe fondul acestui obicei: "Da, Doamne, dar şi căţeii de sub masă mănâncă din
firimiturile copiilor.” (Mc v 28)
Canaaneanca n-a fost împotrivă că evreii erau privilegiaţi faţă de neevrei.
Răspunsul ei era răspunsul umilinţei. Ea, considerându-se mai nevrednică decât
evreii, se mulţumea şi cu firimiturile copiilor, care cădeau de pe masă.
130
Femeia aceasta simboliza lumea păgână care înseta după Cristos, care era
Pâinea cerească pe care evreii au respins-o şi au aruncat-o.
Femeia siro-feniciană a reuşit şi la acest examen al credinţei.
Evangheliştii Marcu şi Matei ne-au prezentat chiar şi elementele care au
stat la baza credinţei acestei femei. Ei ne-au arătat că la baza credinţei femeii
canaanence se aflau patru elemente de mare preţ. Primul element era dragostea,
astfel credinţa ei fiind credinţa dragostei. Comentatorul A.J. Bengel a spus că ea
deşi era păgână, totuşi în dragostea ei de mamă se reflecta dragostea Părintelui
ceresc pe care o are faţă de copiii Lui. Dragostea pe care o avea faţă de fiică, era
dinamica credinţei ei care a adus-o la Fiul lui Dumnezeu, a ajutat-o să-I suporte
refuzul aparent şi să persevereze 22. Nimic nu este mai puternic şi nu ne apropie
mai mult de Dumnezeu ca dragostea. Această mamă a făcut din suferinţa fiicei,
suferinţa ei proprie. Evanghelistul Matei ne arată că acesta era motivul pentru care
ea n-a zis Domnului Isus: "Doamne, ai milă de fiica mea!" ci "Doamne, ai milă de
mine!” (v.22) şi nu: "Doamne, ajută-mi fiica!" ci, "Doamne, ajută-mi!” (v.25)
Al doilea element al credinţei femeii siro-feniciene era cunoaşterea, care a
făcut ca credinţa ei să fie credinţa cunoaşterii. Am văzut că ea a auzit despre
Domnul Isus încă în urmă cu doi ani şi ştia că El era Mesia cel promis, pe care
evreii Îl numeau Fiul lui David. Dar ea L-a cunoscut pe Mântuitorul ca
Dumnezeu, de aceea L-a acceptat ca Domnul şi Dumnezeul ei personal, I s-a
închinat şi L-a numit de fiecare dată Domnul ei. Evanghelistul Matei a citat-o
spunând: "Ai milă de mine, Doamne!” (v.22) şi “Doamne, ajută-mi!” (v.25)
Al treilea element al credinţei femeii siro-feniciene era perseverenţa,
credinţa fiind credinţa perseverenţei. Deşi Fiul lui Dumnezeu a supus-o la trei
teste, totuşi ea a persistat şi nu s-a lăsat. Perseverenţa femeii canaanence a constat
în faptul că Domnul Isus era singura ei şansă: că El a intrat în ţara ei, sau poate
chiar în cetatea ei şi n-a vrut să piardă această şansă.
Al patrulea element al credinţei femeii canaanence a fost speranţa,
credinţa ei fiind credinţa speranţei. Cu toate că Dascălul ceresc a supus-o la teste
grele, ea n-a disperat, credinţa ei fiind credinţa dragostei, a cunoaşterii, a
perseverenţei şi a speranţei.
Datorită unei asemenea credinţe, care avea la bază cele patru elemente a
trecut cu bine cele trei teste. Undeva, la o distanţă oarecare, fetiţa ei a fost
eliberată de puterea şi tirania unui demon. Când canaaneanca a răspuns: dar şi
căţeii de sub masă mănâncă din firimiturile copiilor," (Mc.v.28) Evangheliştii
Matei şi Marcu L-au redat pe Fiul Celui Preaînalt spunând, îi cităm armonizat:
“O, femeie, mare este credinţa ta! (Mt.v.28) / Pentru cuvintele acestea, du-te; a
ieşit demonul din fiica-ta.” (Mc.v.29) “Şi fiica ei” ne-a spus Evanghelistul Matei
“s-a vindecat chiar în ceasul acela.” (v.28) Evanghelistul Marcu ne-a istorisit şi
el, “a găsit-o pe copilă culcată în pat şi ieşise demonul din ea.” (v.30)
Ioan Gură de Aur a zis într-o predică despre această femeie că ea, chiar +
131
Dragomir Stancu
+dacă nu L-a văzut pe Domnul Isus făcând minuni, totuşi a crezut în El; şi
chiar dacă Mântuitorul a respins-o aparent, ea totuşi a persistat în cererea ei.
Această credinţă a femeii, care L-a mişcat pe Fiul lui Dumnezeu, n-a putut să nu
primească răspuns. Mântuitorul a lăudat-o pe canaaneancă pentru o asemenea
credinţă şi i-a inspirat pe Evangheliştii Marcu şi Matei s-o consemneze în
Evanghelia Împărăţiei Sale pentru a sluji ca model tuturor generaţiilor pământului.
1. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, . p. 293.

3. Op. cit.
4. Op. cit.
5. Op. cit.
6. Op. cit. p. 176 - 177.
7. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, VoI. V, p. 131.
8. Taylor, W., The Gospel according to St. Mark, p. 183, 348.
15. A patra carte a lui Ezra 6:52.
16. A doua carte a lui Baruh 29:4.
17. Psalmii lui Solomon 15:11.
18. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 27.
Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. II, p. 134;
Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 75.
Short, S.S., Mark, p. 1165.
132
Dragomir Stancu
14. VINDECAREA UNUI SURDOMUT

Marcu 7 : 31 - 37
31 Isus a părăsit regiunea Tirului şi a venit iarăşi prin Sidon la Marea

Galileii trecând prin regiunea Decapole.
32 I-au adus un surd care vorbea greu şi L-au rugat să-Şi pună mâinile
peste el.
33 El l-a luat la o parte din mulţime, i-a pus degetele în urechi şi i-a atins
limba cu saliva Lui.
34 Apoi Şi-a ridicat ochii spre cer, a suspinat şi a zis: "Efata!” adică
“Deschideţi-vă!”
35 Îndată i s-au deschis urechile, i s-a dezlegat limba şi a vorbit foarte
clar.
36 Isus le-a poruncit să nu spună nimănui; dar cu cât le poruncea mai
mult, cu atât ei Îl vesteau mai mult.
37 Ei erau uimiţi peste măsură de mult şi ziceau: "Toate le face de
minune; chiar şi pe surzi îi face să audă, iar pe muţi să vorbească."
Acesta este unul dintre cele mai grele texte din Evanghelia lui Cristos.
Pentru a reconstitui această minune a Mântuitorului şi a înţelege ceea ce El ne-a
învăţat prin ea, trebuie să ne folosim de toate detaliile şi părţile ei componente şi
să le studiem cu ajutorul Duhului lui Dumnezeu, pe fondul concepţiilor din acel
timp.
Aceasta este singura metodă după care putem înţelege toate pasajele din
Evanghelii, deoarece fiecare dintre ele, fiind revelaţie pură a lui Dumnezeu este ca
un organism complet şi perfect din care nu lipseşte nimic şi prin care Fiul Celui
Preaînalt a rezolvat o anumită problemă.
După această metodă noi putem descoperi punctele principale, chiar şi pe
cele secundare, de care S-a folosit Dumnezeiescul nostru Învăţător în abordarea
adevărului Lui divin.
Acest text intitulat Vindecarea unui surdomut, ne dezvăluie trei lucruri:
divinitatea Domnului Isus, o minune triplă şi felul cum trata Mântuitorul pe
bolnavi.
133
Dragomir Stancu
I. DIVINITATEA DOMNULUI ISUS

Pasajul citat mai întâi ne istoriseşte cum Fiul lui Dumnezeu după ce a
părăsit Tirul, a continuat să meargă încă 40 de km în nord spre cetatea Sidon.
Apoi, parcurgând o distanţă de peste 90 de km, S-a dus în partea de răsărit a Mării
Galileii: în marea regiune a Decapolei, care înseamnă "zece cetăţi". Acestea erau
cetăţi greceşti independente 1. Evanghelistul Marcu a scris: "Isus a părăsit
regiunea Tirului şi a venit iarăşi prin Sidon la Marea Galileii trecând prin
regiunea Decapole.” (v.31)
Din relatarea Evanghelistului Marcu când a zis: " I-au adus un surd care
134
vorbea greu şi L-au rugat să-Şi pună mâinile peste el," (v.32) reiese că grecii din
Decapole ştiau că Mântuitorul era de origine divină. Erau trei lucruri prin care ei
au ajuns la această siguranţă:
a) Primul era că ei ştiau de la evrei că va veni Mesia. Şi acum, nu de mult,
ei au auzit că Cristos a sosit şi că făcea în Israel multe minuni.
b) Al doilea lucru care i-a ajutat pe grecii din Decapole să creadă în
divinitatea Domnului Isus, era minunea vindecării îndrăcitului din Gadara. Când
am tratat cele două studii intitulate Vindecarea îndrăcitului din Gadara
(Vol.IV,Stud.40, 41), ne-am informat că în urmă cu zece luni Fiul lui Dumnezeu a
intrat prima dată în teritoriul Gadarei şi gadarenii au văzut felul în care El a
alungat dintr-un îndrăcit o legiune de demoni. Îndrăcitul rupea toate lanţurile cu
care era legat şi sfărâma toate obezile în care era ţinut, şi era spaima şi groaza
întregii zone. Dar, gadarenii au văzut şi cum acest îndrăcit în urma vindecării, Îl
mărturisea pe Cristos prin întreaga regiune a Decapolei ca o demonstraţie vie:
cine era Domnul Isus şi cum l-a eliberat de demoni.
c) Al treilea lucru care i-a convins pe grecii din Decapole că Domnul Isus
era Dumnezeu, a fost minunea înmulţirii pâinilor, pe care Mântuitorul a făcut-o în
urmă cu trei luni lângă Betsaida, care era la graniţă cu Decapole şi unde erau mulţi
greci, aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat Odihna Mântuitorului şi
a apostolilor (Vol.V,Stud.2).
Ca să înţelegem mai bine că grecii din Decapole credeau că Domnul Isus
era Dumnezeu şi că Mântuitorul le adeverea această realitate pe fondul
concepţiilor lor, trebuie să cunoaştem mai întâi câteva concepţii pe care ei le
aveau cu privire la medicină, vindecare şi Dumnezeu.
Istoricul roman, Suetonius, ne informează în cartea sa intitulată Viaţa lui
Vespasian, că anticii credeau că dacă zeii ar binevoi să se atingă măcar cu vârful
degetului de cei bolnavi, ei s-ar vindeca de orice boală ar suferi. Anticii mai
credeau că şi saliva omului avea o putere oarecare de-a vindeca anumite boli; şi cu
atât mai mult, ei susţineau că saliva lui Dumnezeu avea putere de-a tămădui orice
boală şi orice infirmitate. Istoricul amintit ne-a explicat că acesta era motivul
pentru care orbii şi tot felul de bolnavi îl implorau pe zeul Serapis să se atingă de
ei sau să-i scuipe 2.
Acesta a fost şi motivul pentru care grecii din Decapole l-au adus la
Mântuitorul pe surdomut, rugându-L să-Şi pună mâinile peste el! Şi aceasta era
cauza pentru care Fiul lui Dumnezeu i-a atins urechile cu degetele Lui şi limba cu
saliva Lui! Evanghelistul Marcu a scris: "... I-a pus degetele în urechi şi i-a atins
limba cu saliva Lui." (v.33) Comentatorul R.C.H. Lenski a zis că Domnul Isus
poate a pus saliva pe deget şi astfel a atins cu ea limba surdomutului 3.
Mântuitorul S-a folosit de această metodă ca să demonstreze grecilor pe fondul
concepţiilor lor că era ceea ce ei credeau: Dumnezeu adevărat. Fiul Celui Preaînalt
nu avea nevoie de salivă pentru a-l vindeca pe surdo-mut, dar El, potrivit credinţei
135
Dragomir Stancu
lumii de atunci, a folosit saliva ca un mijloc pentru a-Şi demonstra divinitatea 4.

În al doilea rând, pasajul citat ne arată că Domnul Isus a făcut
II. O MINUNE TRIPLĂ

1. Prima minune era, vindecarea surzeniei.
Când a intrat Domnul Isus în Decapole, concetăţenii surdomutului au dorit
să-l scape de această infirmitate, de aceea l-au adus la Mântuitorul.
Evanghelistul Marcu ne-a arătat că Fiul lui Dumnezeu când a văzut ce fel
de boală a afectat auzul acestui om şi i-a distrus urechile pentru totdeauna, mai
întâi Şi-a ridicat ochii spre cer şi a suspinat, apoi, vindecându-l, a zis cu glas de
Dumnezeu urechilor lui: "Efata!" "deschideţi-vă!" Ceea ce înseamnă cu alte
cuvinte: “Desfundaţi-vă, faceţi-vă datoria de urechi şi daţi auz omului acestuia!"
Evanghelistul Marcu a redat întreaga scenă, scriind: "Apoi, Şi-a ridicat ochii spre
cer, a suspinat şi a zis: «Efata!» adică «Deschideţi-vă!» (v.34)... Şi îndată i s-au
deschis urechile.” (v.35)
Unii comentatori au spus că acest surdomut era un evreu, pentru că
Domnul Isus a folosit cuvântul aramaic efata: "deschideţi-vă”.5 Iar alţi
comentatori susţin că acest surdomut era grec şi că Mântuitorul a rostit acest
cuvânt în limba aramaică, fiindcă ea Îi era limba maternă şi pentru că în Decapole
erau şi mulţi evrei 6.
2. A doua minune era, dezlegarea limbii.
Toţi surzii sunt şi muţi, fiindcă ei, din lipsă de auz nu pot învăţa să
vorbească. Acesta este motivul pentru care un om atins de o asemenea infirmitate
este numit surdomut! Numai că pasajul citat ne arată că acest om era afectat şi de
o altă infirmitate: de muţenie. El, după ce fusese vindecat de surzenie tot nu putea
să vorbească pentru că era şi mut 7. Evanghelistul Marcu când a zis: “vorbea
greu,” (v.32) ne-a arătat că el de abia pronunţa cuvintele. Astfel, Domnul Isus, ca
să demonstreze grecilor din Decapole pe fondul concepţiei lor că El era
Dumnezeu şi că avea putere şi asupra muţeniei, l-a vindecat pe acest om surd şi de
handicapul muţeniei. Evanghelistul Marcu a scris: “I-a atins limba cu saliva Lui”
(v.33) şi astfel “i s-a dezlegat limba şi a vorbit foarte clar.” (v.35)
3. Şi, al treilea miracol pe care l-a făcut Mântuitorul acestui surdomut era,
miracolul unei vorbiri rapide.
Pasajul citat ne arată că surdomutul, după vindecare a început imediat să
vorbească. Evanghelistul Marcu a scris: “Îndată i s-au deschis urechile, i s-a
dezlegat limba şi a vorbit foarte clar.” (v,35)
Din aceste trei minuni pe care le-a făcut Domnul Isus deodată în viaţa
acestui om, învăţăm că El era Dumnezeu-Fiul care făcea parte din Sfânta Treime
sau Logosul Creaţional, aşa cum am văzut când am tratat studiile intitulate
Descoperirea şi însemnătatea ideii de Logos (Vol.I,Stud.12) şi Creatorul tuturor
136
lucrurilor (Vol.I,Stud.14), căruia Dumnezeu-Tatăl I-a spus “să facem omul

după chipul şi asemănarea Noastră” (Genesa 1:26); şi care l-a creat pe Adam
nu ca pe un copil imperfect, ci ca pe un adult desăvârşit cu care a comunicat pe
loc şi nu avea nevoie să-l aştepte să crească şi să-l înveţe să vorbească, ca numai
după aceea să comunice cu el.
Evanghelistul Marcu ne-a relatat că atunci când l-au văzut grecii pe surdo-
mut cum i s-au deschis urechile, i s-a dezlegat limba şi a vorbit clar şi rapid, au
rămas foarte uimiţi. El a scris: “Ei erau uimiţi peste măsură de mult şi ziceau:
«Toate le face de minune; chiar şi pe surzi îi face să audă, iar pe muţi să
vorbească.»" (v.37) Comentatorii W. Barclay şi R.A. Cole, au spus că atunci când
poporul a declarat că Mântuitorul a făcut totul “de minune” sau “perfect”, se
subînţelege că El era Dumnezeu-Creatorul care nu numai că l-a vindecat pe deplin
pe acest surdomut, dar l-a făcut şi un om perfect, aşa cum El a făcut toate lucrurile
desăvârşite la începutul creaţiei8.
Locuitorii din Decapole au rămas atât de mişcaţi şi entuziasmaţi de această
minune întreită pe care a făcut-o Domnul Isus, încât Mântuitorul ştia că ei ar fi
răspândit-o pretutindeni prin ţară, dacă El nu le-ar fi interzis să facă lucrul acesta.
Motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu a interzis grecilor din Decapolis
să-I facă cunoscută această minune era, repulsia Lui faţă de publicitate şi reclamă.
Lucrul acesta ne arată că El avea un suflet de elită.
Numai că Evanghelistul Marcu a continuat să ne relateze că grecii din
Decapolis, cu toată interdicţia Domnului Isus, nu puteau să nu-I răspândească
minunea acestei vindecări. Evanghelistul amintit a scris: “Isus le-a poruncit să nu
spună nimănui; dar cu cât le poruncea mai mult, cu atât ei Îl vesteau mai mult.”
(v.36)
În al treilea rând, textul citat ne arată
III. FELUL CUM TRATA MÂNTUITORUL PE BOLNAVI

Acest pasaj ne arată cum proceda Domnul Isus cu bolnavii. Evanghelistul
Marcu a scris: “El l-a luat la o parte din mulţime.” (v.32) De aici descoperim din
nou, ceea ce Evangheliile ne scot mereu în evidenţă că Fiul Celui Preaînalt avea o
mare consideraţie faţă de oameni. Pentru Mântuitorul, omul nu era un simplu
"caz" sau "specimen", ci un "individ unicat". Acesta era motivul pentru care,
fiecare problemă a fiecărui bolnav Îi cerea să aibă o anumită atitudine, să intervină
într-un anumit fel şi să folosească o anumită metodă care să corespundă cu fiecare
caz în parte şi să fie în concordanţă cu sentimentele fiecărui bolnav în modul cel
mai afectuos.
Orice handicap creează un simţ de jenă şi de durere psihică. Psihologii
spun că orbirea îi face pe nevăzători să sufere foarte mult. Dar, surzenia îi mistuie
cu mult mai puternic pe cei ce au parte de acest handicap. În multe cazuri este mai
137
Dragomir Stancu
jenant să fi surd decât orb. Surdul ştie că nu aude. Astfel, când cineva strigă la el
şi încearcă să-l facă să audă, se jenează, se emoţionează şi se tulbură foarte tare.
Dascălul ceresc ştia aceste lucruri mai bine decât orice expert în materie de
psihologie. Evanghelistul Marcu ne-a arătat că acesta era motivul pentru care
Mântuitorul a stimulat în mod afectuos sentimentele acestui surdomut! Şi aceasta
era cauza pentru care El l-a luat puţin la o parte din mulţime! 9

2. Suetonius, Life of Vespasian 7;
3. Lenski, R.C.H., The interpretation of St. Mark's Gospel, p. 196.
4. Campbell, D.B.J., The interpretation of St. Mark's Gospel, p. 76.
5. Short, S.S., Mark, p. 1166.
7. Op. cit. p. 302;
Cole, R.A., The Gospel according to St. Mark, p. 125.
138
Dragomir Stancu
15. A DOUA ÎNMULŢIRE A PÂINILOR

Marcu 8 : 1 – 9
1 În zilele acelea, fiindcă se strânsese din nou o mulţime mare de oameni

şi n-avea ce mânca, Isus i-a chemat pe ucenicii Săi şi le-a zis:
2 "Mi-e milă de mulţimea aceasta; căci iată că de trei zile stau lângă Mine
şi n-au ce mânca.
3 Dacă le voi da drumul acasă flămânzi, vor leşina de foame pe drum,
fiindcă unii din ei au venit de departe."
4 Ucenicii I-au răspuns: "Cum ar putea cineva să-i sature cu pâine pe
oamenii aceştia, aici, într-un loc pustiu?"
5 "Câte pâini aveţi?" i-a întrebat Isus. "Şapte", I-au răspuns ei.
6 Atunci a poruncit mulţimii să se aşeze pe pământ; a luat cele şapte
pâini, şi, după ce I-a mulţumit lui Dumnezeu, le-a frânt şi le-a dat ucenicilor Săi
ca să le împartă, iar ei le-au împărţit mulţimii.
7 Mai aveau şi câţiva peştişori: şi Isus, după ce i-a binecuvântat, a
poruncit să-i împartă şi pe aceia.
8 Au mâncat şi s-au săturat; şi au ridicat şapte coşuri pline cu firimituri.
9 Erau aproape patru mii de inşi. Apoi Isus le-a dat drumul.
Matei 15 : 29 - 38
29 Isus a plecat din locurile acelea şi a venit lângă Marea Galileii. S-a
urcat pe munte şi S-a aşezat jos acolo.
30 Atunci au venit la El mulţimi mari având cu ei şchiopi, orbi, muţi,
ciungi şi mulţi alţi bolnavi. I-au pus la picioarele Lui şi El i-a vindecat;
31 aşa că mulţimile se mirau când au văzut că muţii vorbesc, ciungii se
însănătoşesc, şchiopii umblă şi orbii văd; şi Îl glorificau pe Dumnezeul lui Israel.
32 Isus i-a chemat pe ucenicii Săi şi le-a zis: "Mi-este milă de mulţimea
aceasta; căci iată că de trei zile aşteaptă lângă Mine şi n-au ce mânca. Nu vreau
să le dau drumul flămânzi, ca nu cumva să leşine de foame pe drum."
33 Ucenicii I-au zis: "De unde să luăm în pustia aceasta atâtea pâini ca să
săturăm aşa mulţime?”
34 "Câte pâini aveţi?" i-a întrebat Isus: "Şapte", I-au răspuns ei, "şi puţini
peştişori."
35 Atunci Isus a poruncit mulţimii să şadă pe pământ.
36 A luat cele şapte pâini şi peştişorii şi, după ce I-a mulţumit lui
Dumnezeu, a frânt totul şi a dat ucenicilor, iar ucenicii au împărţit mulţimii.
37 Au mâncat toţi şi s-au săturat; şi s-au ridicat şapte coşuri pline cu
139
Dragomir Stancu
firimituri.
38 Cei care mâncaseră erau patru mii de bărbaţi, în afară de femei şi de
copii.
Armonizat
1 Isus a plecat din locurile acelea şi a venit lângă Marea Galileii. S-a
urcat pe munte şi S-a aşezat jos acolo. (Mt.v.29)
2 Atunci au venit la El mulţimi mari având cu ei şchiopi, orbi, muţi, ciungi
şi mulţi alţi bolnavi. I-au pus la picioarele Lui şi El i-a vindecat; (Mt.v.30)
3 aşa că mulţimile se mirau când au văzut că muţii vorbesc, ciungii se
însănătoşesc, şchiopii umblă şi orbii văd; şi Îl glorificau pe Dumnezeul lui Israel.
(Mt.v.31)
4 În zilele acelea, fiindcă se strânsese din nou o mulţime mare de oameni
şi n-avea ce mânca, Isus i-a chemat pe ucenicii Săi şi le-a zis: (Mc.v.1)
5 "Mi-e milă de mulţimea aceasta; căci iată că de trei zile stau lângă Mine
şi n-au ce mânca. (Mc.v.2)
6 Nu vreau să le dau drumul / acasă flămânzi, (Mc.v.3) / ca să nu leşine
de foame pe drum, (Mt.v.32) fiindcă unii din ei au venit de departe." (Mc.v.3)
7 Ucenicii I-au răspuns: "Cum ar putea cineva să sature cu pâine pe
oamenii aceştia? (Mc.v.4) De unde să luăm în pustia aceasta atâtea pâini ca să
săturăm aşa mulţime?” (Mt.v.33)
8 "Câte pâini aveţi?" i-a întrebat Isus. "Şapte", I-au răspuns ei, “şi puţini
peştişori;” (Mt.v.34)
9 Atunci Isus a poruncit mulţimii să şadă pe pământ. (Mt .v.35)
10 A luat cele şapte pâini şi peştişorii şi, după ce I-a mulţumit lui
Dumnezeu, (Mt.v.36) le-a frânt şi le-a dat ucenicilor Săi ca să le împartă, iar ei
le-au împărţit mulţimii. (Mc.v.6)
11 Au mâncat toţi şi s-au săturat; (Mt.v.37) şi au ridicat şapte coşuri pline
cu firimituri. (Mc.v 8)
12 Cei care mâncaseră erau patru mii de bărbaţi, în afară de femei şi de
copii. (Mt.v.38) Apoi Isus le-a dat drumul. (Mc.v.9)
În acest text intitulat A doua înmulţire a pâinilor, Fiul lui Dumnezeu ne

arată două lucruri: mila Sa pe care o avea şi faţă de neevrei şi că El era Pâinea
vieţii şi pentru ei 1.
140
Dragomir Stancu
I. MILA MÂNTUITORULUI FAŢĂ DE NEEVREI
Când am tratat penultimul studiu intitulat Vindecarea fiicei femeii siro-
feniciene (Vol.V,Stud.13), am văzut că Domnul Isus ştia că mai erau 11 luni până
când vrăjmaşii Lui de moarte urmau să se unească cu întreg Israelul şi să
declanşeze împotriva Lui finala bătălie: răstignirea. Acesta era motivul pentru care
Mântuitorul avea nevoie de un loc liniştit în care să Se pregătească pentru acea zi
şi să-i înveţe pe ucenici multe lucruri. Au rămas atâtea probleme pe care ei nu le
cunoşteau şi trebuiau să le înveţe 2. Domnul Isus, rezervând acestei pregătiri cinci
luni, a făcut trei retrageri în ţările vecine unde era mai puţin cunoscut: una, în
părţile Tirului şi ale Sidonului; acum în Decapole; şi a treia, în Cezareea lui Filip.
Dacă Domnul Isus a venit aici ca să fie singur cu ucenicii şi să caute
liniştea înaintea furtunii, atunci cum se explică mulţimile din jurul Lui? De ce n-a
evitat să intre în contact cu locuitorii acestei regiuni greceşti? Răspunsul este că El
a vrut să-i înveţe anumite lucruri.
Când am reflectat asupra primei retrageri din Fenicia în studiul intitulat
Vindecarea fiicei femeii siro-feniciene, am văzut că Mântuitorul a rupt bariera
dintre evrei şi neevrei. În această retragere, El a arătat că Lui Îi era milă de neevrei
ca şi de evrei; şi că El era şi pentru ei ca şi pentru Israeliţi, Pâinea vieţii.
Evanghelistul Marcu când a scris în textul intitulat Vindecarea unui
surdomut: "Isus a părăsit regiunea Tirului şi a venit iarăşi prin Sidon la Marea
Galileii trecând prin regiunea Decapole,” (7:31) şi Evanghelistul Matei când a
spus în acest pasaj: “Isus a plecat din locurile acelea şi a venit lângă Marea
Galileii,” (v.29) ne-au precizat că a doua minune a înmulţirii pâinilor a avut loc
lângă Marea Galileii, ceea ce înseamnă în regiunea Gadara. Evanghelistul Matei
ne-a arătat că între oraşul Gadara şi Marea Galileii, Mântuitorul S-a urcat cu
ucenicii pe un munte şi-i învăţa; şi că aici mulţimile au alergat la Fiul lui
Dumnezeu. El a scris: " .. Şi a venit lângă Marea Galileii. S-a urcat pe munte şi S-
a aşezat jos acolo.” (v.29)
Acum ni se ridică o mare întrebare: cum de a venit la Domnul Isus atâta
lume într-o ţară păgână şi într-un loc pustiu? La această întrebare sunt trei
răspunsuri. Primul răspuns este: datorită vindecării surdomutului care a avut loc
înainte cu câteva zile în regiunea Gadarei, care făcea parte din Decapole, aşa cum
am văzut în studiul trecut. Al doilea răspuns este: datorită vindecării îndrăcitului
din Gadara şi a mărturisirii lui prin întreg teritoriul decapolean 3, care a avut loc în
urmă cu zece luni. Aici putem vedea cel mai bine, ce poate face mărturia unui om
pe care l-a vindecat Cristos; şi cu atât mai mult, pe care l-a transformat. Fiul lui
Dumnezeu i-a zis îndrăcitului din Gadara după ce l-a vindecat: “Du-te acasă la ai
tăi şi povesteşte-le tot ce ţi-a făcut Domnul şi cum a avut milă de tine.” (Mc. 5:19)
Apoi Evanghelistul Marcu, a continuat să ne mai istorisească despre îndrăcitul
vindecat, spunând: "El a plecat şi a început să vestească prin Decapole tot ce-i
făcuse Isus şi toţi se mirau.” (Mc 5:20) Şi al treilea răspuns care s-a dat este: că
141
Dragomir Stancu
gadarenii au venit acum la Cristos, fiindcă ei L-au alungat în urmă cu zece luni
din teritoriul lor. Iar acum, recunoscându-L ca Dumnezeu, îi ardea şi îi tăia la
inimă pentru ceea ce au făcut.
Toate acestea i-au determinat pe grecii din Gadara, cât şi din întreaga
confederaţie a Decapolelui, să vină la Mântuitorul cu bolnavii lor şi să-i pună la
picioarele Lui ca înaintea lui Dumnezeu. Evanghelistul Matei a scris: "Atunci au
venit la El mulţimi mari având cu ei şchiopi, orbi, muţi, ciungi şi mulţi alţi bolnavi
şi i-au pus la picioarele Lui şi El i-a vindecat.” (v.30)
Domnul Isus îi vindecă pe bolnavii din popor

(Tablou pictat de Gustav Doré)
Fiul lui Dumnezeu când a văzut pe cei suferinzi, I S-a făcut milă de ei şi i-
a vindecat pe toţi. Evanghelistul Matei a scris: “I-au pus la picioarele Lui şi El i-a
vindecat; (31) aşa că mulţimile se mirau când au văzut că muţii vorbesc, ciungiî
se însănătoşesc, şchiopii umblă şi orbii văd; şi Îl glorificau pe Dumnezeul lui
Israel.” (v.30-31) Şi apoi, amândoi evangheliştii: Marcu şi Matei ne-au relatat că
Domnului Isus I S-a făcut milă de mulţimi pentru că au stat lângă El zile întregi
142
flămânzi. Evanghelistul Marcu L-a citat pe Mântuitorul, spunând: "Mi-e milă de

mulţimea aceasta; căci iată că de trei zile stau lângă Mine şi n-au ce mânca. (3)
Dacă le voi da drumul acasă flămânzi, vor leşina de foame pe drum, fiindcă unii
din ei au venit de departe." (v.2-3)
Acest pasaj ne învaţă că virtuţile ca: atenţia şi ajutorarea izvoresc din milă,
si datorită acestui fapt ele sunt pline de compasiune. Atenţia este o virtute care nu
poate uita niciodată nici chiar de lucrurile mici şi mărunte ale semenului nostru şi
cu atât mai mult de cele mari. Cel care a adus sufletului omenesc tezaurul luminii
şi al adevărului divin, n-a putut să nu ţină cont şi de faptul că mulţimea care stătea
lângă El de trei zile nu avea ce mânca şi de posibilitatea că dacă ar fi lăsat-o să
meargă acasă flămândă, mulţi ar fi leşinat pe drum 4.
Ajutorarea, de asemenea provine din milă, de aceea Domnul Isus
întotdeauna căuta să ajute. Ca şi în cazul acesta: să sature mulţimile flămânde.
Când Mântuitorul a zis ucenicilor: "Nu vreau să le dau drumul flămânzi, ca nu
cumva să leşine de foame pe drum," (Mt.v.32) ucenicii au văzut în aceste cuvinte
două imposibilităţi: numărul imens al oamenilor şi locul pustiu în care ei se aflau.
Evanghelistul Marcu i-a citat pe ucenici zicând: "Cum ar putea cineva să-i sature
cu pâine pe oamenii aceştia, aici, într-un loc pustiu?" (v.4) Şi Evanghelistul
Matei, de asemenea i-a redat pe ucenici spunând: "De unde să luăm în pustia
aceasta atâtea pâini ca să săturăm aşa mulţime?” (v.33)
Dascălul ceresc când i-a întrebat: "Câte pâini aveţi?” (Mt.v.34) i-a învăţat
să nu fugă niciodată de marea responsabilitate a ajutorării, nici atunci când puţinul
lor nu poate acoperi nevoile celor lipsiţi şi nici chiar atunci când li se pare că nu
au nimic. El, mai întâi i-a învăţat să dea din ceea ce au, pentru că niciodată nu ştiu
ce se poate întâmpla când ajută pe cei lipsiţi şi apoi, le-a demonstrat prin minunea
înmulţirii pâinilor ce a putut El să facă cu puţinul pe care l-au dat pentru cei
flămânzi.
Una dintre sărbătorile cele mai iubite şi vesele era Purim. Ea comemora
eliberarea popoului evreu din robia persană de pe timpul Esterei şi se prăznuia pe
data de 14 martie. Purim era sărbătoarea darurilor. Regulamentul ei era că şi cei
mai săraci trebuiau să caute pe alţii care erau mai lipsiţi ca ei şi să le dea un dar 5.
În al doilea rând, Mântuitorul ne-a arătat în acest text că
II. EL ERA PÂINEA VIEŢII ŞI PENTRU NEEVREI

Sunt unii comentatori care cred că minunea săturării celor patru mii de
bărbaţi, în afară de femei şi de copii, era una şi aceeaşi cu minunea săturării celor
cinci mii de bărbaţi, tot în afară de femei şi de copii, în două versiuni diferite 6.
Argumentul acestora este: dacă ucenicii ar fi avut experienţa unui asemenea
miracol că Domnul Isus a săturat o dată într-un loc pustiu cinci mii de bărbaţi, în
afară de femei şi de copii cu cinci pâini şi doi peşti, era imposibil să fi spus la al
143
Dragomir Stancu
doilea miracol similar cuvintele: "Cum ar putea cineva să-i sature cu pâine pe
oamenii aceştia, aici, într-un loc pustiu?" (Mc.v.4) Comentatori care susţin
această opinie, aduc numai acest argument care nu stă în picioare.
Dar, în schimb, s-a ridicat o pleiadă de exegeţi şi comentori, în frunte cu
Origen, Ilarie şi Ieronim din Biserica Primară, şi până la cei mai recenţi, care au
susţinut şi susţin cu tărie că Domnul Isus a făcut minunea înmulţirii pâinilor şi a
peştilor de două ori şi nu o singură dată 7. Toţi aceştia aduc următoarele şase
argumente:
a) Primul argument este locul. Când am tratat studiul intitulat Odihna
Mântuitorului şi a apostolilor (Vol.V,Stud.2), ne-am informat că prima minune
a înmulţirii pâinilor şi a peştilor a avut loc în câmpia El-bathyah aproape de
Betsaida, cetatea apostolilor Petru, Andrei şi Filip, care aparţinea de Israel şi la
care au luat parte evreii din nordul Mării Galileii.A doua minune a înmulţirii
pâinilor şi a peştilor, ne spune textul citat că a avut loc în Decapole, confederaţia
a zece oraşe greceşti independente şi pe un munte 8. Acesta este motivul pentru
care noi citim că atunci când grecii au văzut minunile vindecării de către
Mântuitorul, Îl slăveau pe Dumnezeul lui Israel 9. Evanghelistul Matei a scris:
"Aşa că mulţimile se mirau când au văzut că muţii vorbesc, ciungii se
însănătoşesc, şchiopii umblă şi orbii văd; şi Îl glorificau pe Dumnezeul lui
Israel.” (v.31)
b) Al doilea argument este timpul. Am văzut că în prima minune a
înmulţirii pâinilor, Evanghelistul Marcu a redat detaliul cel viu acela că poporul
când a mâncat s-a aşezat "pe iarba verde.” (6:39) Or, se ştie că în Israel, iarba era
verde numai în lunile martie şi aprilie. Pe când, la a doua minune a înmulţirii
pâinilor, atât Evanghelistul Marcu cât şi Evanghelistul Matei, ne-au precizat că
atunci când Domnul Isus a poruncit poporului să se aşeze pe pământ, el era gol 10.
În textul grecesc scrie epi tēn gēn, "pământ gol" (Mc.v.6;Mt.v.35) Ceea ce
înseamnă că era luna iulie, când iarba deja era arsă şi când pământul era gol 11. De
aici ştim că între cele două minuni era o durată de timp de 3-4 luni.
c) Al treilea argument sunt coşurile. Când am studiat prima minune a
înmulţirii pâinilor, am văzut că firimiturile au fost adunate în 12 coşuri care se
numeau greceşte kophinos. Aceste coşuri erau mici şi în ele evreii îşi cărau
mâncarea. Ele erau făcute în forma unei oale înguste la gât şi tot mai late spre
fund. Evreii confecţionau aceste coşuri în felul acesta, ca păgânii să nu le poată
spurca mâmcarea din ele prin atingere 12. De vreme ce, în a doua minune a
înmulţirii pâinilor, scrie că firimiturile au fost adunate în 7 coşuri care se numeau
spyris. Aceste coşuri erau mai mari chiar şi decât coşurile evreieşti sepeti. Ele
erau atât de mari, încât nu puteau fi duse de un singur om 13. Într-un asemenea coş
a fost coborât Apostolul Pavel de pe zidul Damascului. (Fapt.9:25). Numai
neevreii foloseau asemenea coşuri 14.
d) Al patrulea argument este numărul celor ce s-au săturat. Am văzut că
144
în prima minune a înmulţirii pâinilor au fost cinci mii de bărbaţi, în afară de femei
şi de copii. Iar în a doua minune a înmulţirii pâinilor erau patru mii de bărbaţi, de
asemenea în afară de femei şi de copii.
e) Al cincilea argument este numărul pâinilor şi al peştilor. În prima
minune a îmnulţirii erau cinci pâinişoare şi doi peştişori, iar în a doua minune a
înmulţirii au fost şapte pâini şi câţiva peştişori.
f) Al şaselea argument este redarea acestei minuni de două ori. Dacă era
o singură minune a înmulţirii pâinilor, Evangheliştii Marcu şi Matei n-ar fi trecut-
o de două ori în Evangheliile lor şi cu atât mai puţin cu alte detalii.
Toate aceste deosebiri: de loc, de timp, de felul şi numărul coşurilor, de
numărul oamenilor care s-au săturat, de numărul pâinilor şi al peştilor, cât şi de
faptul că Evangheliştii Marcu şi Matei le-au trecut de două ori cu detalii diferite,
ne arată cu cea mai mare claritate că au fost două minuni şi nu numai una.
Dacă studiem mai profund dificultatea care se creează din discordanţa
aparentă dintre experienţa ucenicilor pe care au avut-o la prima minune a
înmulţirii pâinilor şi întrebarea de îndoială pe care au pus-o la a doua minune a
înmulţirii pâinilor, vom vedea că ea nu ne derutează, ci dimpotrivă, ne ajută să
interpretăm cât mai corect această minune.
Am văzut că au fost, cu siguranţă, două minuni cu înmulţirea pâinilor.
Dacă acesta este adevărul că Domnul Isus a mai săturat o dată 15.000 de suflete
cu 5 pâinişoare şi cu doi peştişori într-un loc pustiu în urmă cu 3-4 luni, atunci
cum se explică întrebările de îndoială ale ucenicilor pe care le-au pus Domnului
Isus la a doua minune a înmulţirii pâinilor: "De unde să luăm în pustia aceasta
atâtea pâini ca să săturăm aşa mulţime?” (Mt .v.33) şi "Cum ar putea cineva să-i
sature cu pâine pe oamenii aceştia, aici, într-un loc pustiu?" (Mc.v.4) Răspunsul
este unul singur: că ucenicii nu s-au aşteptat niciodată ca Domnul Isus să mai
repete o asemenea minune, pentru că ştiau cât necaz I-a adus prima înmulţire a
pâinilor.
Am văzut că în urma primei înmulţiri a pâinilor, Dascălul ceresc a ţinut un
discurs lung în sinagoga din Capernaum, în care a explicat evreilor, că El este
Pâinea vieţii, discurs pe care Evanghelistul Ioan l-a consemnat în capitolul 6.
Minunea înmulţirii pâinilor era o mică ilustraţie prin care Mântuitorul ne-a
arătat că El este singurul care ne poate sătura sufletul. Prin dotarea pâinilor cu un
cod nou de înmulţire, a demonstrat mulţimilor că El era Dumnezeu-Creatorul care
a creat pâinea la începutul zidirii cu codul cel vechi şi permanent al creşterii
bobului de grâu în sol. Domnul Isus ne-a demonstrat prin prima minune a
înmulţirii pâinilor că dacă El, ca Dumnezeu, ne poate hrăni trupul, atunci tot El
este singurul care ne poate hrăni şi sufletul. Mântuitorul ne-a explicat, în
continuare, tot în prima minune a înmulţirii pâinilor că “trupul” şi “sângele” Lui
sunt adevărata hrană şi băutură pentru sufletul nostru. Dascălul ceresc a vorbit
evreilor pe fondul şi în termenii concepţiilor lor. Trupul însemna "umanitatea
145
Dragomir Stancu
Sa", iar sângele "viaţa Lui", fiindcă evreii au crezut că viaţa este în sânge. Apoi,
evreii au mai crezut că sângele Îi aparţine lui Dumnezeu. După această concepţie,
Mântuitorul a spus ascultătorilor Lui care se aflau în sinagoga din Capernaum că
viaţa pe care El o trăia în trup era viaţa lui Dumnezeu. Dar Dascălul ceresc,
vorbind evreilor pe fondul religiilor misterelor, le-a arătat chiar şi modul în care
ne putem hrăni sufletul.
Religiile misterelor au promis omului unirea şi chiar identificarea lui cu
zeii. Ele aveau la bază nişte piese pasionante în care era jucată în dramă istorisirea
unui zeu care a suferit, a murit şi a înviat pentru fericire. Cei ce asistau la aceste
drame trebuiau să ia parte la o iniţiere care dura luni şi chiar ani de zile, în care se
învăţa însemnătatea interioară a piesei. Fiecare lucru era făcut în aşa fel încât să
captiveze cât mai puternic starea emotivă a omului. În templu totul era pregătit
într-un mod foarte grijuliu şi iscusit: o lumină fermecătoare, o muzică profundă,
tămâia şi parfumurile cele mai plăcute la miros, care variau toate după cum cerea
drama din actele piesei.
În asemenea momente când închinătorul era copleşit de tot ce era mai înalt
şi măreţ, până la hipnoză, el a putut să spună că a luat parte în mod literal la
suferinţa, moartea şi învierea zeului; că s-a identificat cu zeul în toate acestea; şi
că de acum este un renăscut pentru eternitate. Acesta era motivul pentru care el
exclama la sfârşitul dramei cu întreaga asistenţă: "Eu sunt tu şi tu eşti eu!"
Prin iniţiere, grecii doreau mult să intre în viaţa zeilor; şi cu atât mai mult,
ei voiau ca şi zeii să intre în ei cu viaţa lor veşnică şi fericită.
Umanitatea Domnului Isus este de o valoare supremă, pentru că numai în
ea ni s-a coborât viaţa lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care Mântuitorul
ne-a spus că cine îşi hrăneşte sufletul cu umanitatea Lui, acela pătrunde în viaţa
lui Dumnezeu; şi că cine pătrunde în viaţa lui Dumnezeu şi viaţa lui Dumnezeu
pătrunde în sufletul lui, acela găseşte cu adevărat Pâinea vieţii.
Când Domnul Isus a înmulţit prima dată pâinile, ucenicii au înţeles că El
ne-a învăţat cu ajutorul acestei minuni problema cea mai esenţială şi
fundamentală: cum ne putem sătura sufletul. Acesta era un alt motiv pentru care ei
nu s-au aşteptat ca El să mai repete încă o dată o asemenea minune.
Comentatorul A. Edersheim ne spune că Mântuitorul a avut în misiunea Sa
trei etape succesive, care s-au încheiat cu câte o masă simbolică şi de mare
semnificaţie. El era Dumnezeu-Creatorul, singurul care ne putea sătura sufletul.
Prima etapă a fost una în Galileea, printre evrei, care s-a terminat cu minunea
săturării a1 5.000 de suflete cu cinci pâinişoare şi doi peştişori pe care le-a
înmulţit; alta în Decapole, printre greci, care s-a terminat cu minunea săturării a
peste 10.000 de oameni cu şapte pâini şi câţva peştişori, de asemenea înmulţite; şi
a treia în Iudea, oraşul Ierusalim, care s-a încheiat cu Ultima Cină 15.
Dascălul divin a repetat această minune ca să arate geniului grecesc că El
este Pâinea vieţii, nu numai pentru evrei, dar şi pentru toate naţiunile de pe glob.
146
Credem că, în momentul în care Fiul lui Dumnezeu a poruncit mulţimii să

se aşeze pe pământ pentru a mânca, s-a făcut o linişte mare şi toţi erau cu ochii
aţintiţi spre El, pentru că fiecare a auzit de prima minune a înmulţirii pâinilor şi se
aştepta ca Domnul Isus să facă din nou o asemenea minune.
Probabil că Mântuitorul a aşezat poporul în aceeaşi ordine ca la prima
minune a înmulţirii pâinilor, de aceea evangheliştii n-au menţionat la a doua
minune a înmulţirii pâinilor grupurile şi câţi oameni erau în ele. Evanghelistul
Matei care şi-a dedicat Evanghelia evreilor, când a scris: "Cei care mâncaseră
erau patru mii de bărbaţi, în afară de femei şi copii,” (v.38) le-a raportat numai o
treime dintre cei ce mâncaseră din pâinile înmulţite, fiindcă evreii nu includeau
niciodată femeile şi copiii în numărătoare. De aici ştim că cei ce au mâncat din
pâinile înmulţite au depăşit cifra de 10.000.
Mântuitorul a luat cele şapte pâini şi câţiva peştişori în văzul tuturor şi
după ce le-a binecuvântat şi le-a dotat cu un cod nou de înmulţire, le-a dat
ucenicilor. Iar ucenicii, la rândul lor, le-au dat poporului; şi aşa cum ucenicii le
împărţeau, ele li se înmulţeau în mâini ca la prima minune de acest fel.
Evanghelistul Matei a scris: “Au mâncat toţi şi s-au săturat; şi s-au ridicat
şapte coşuri pline cu firimituri." (v.37) Aici, ca şi în prima minune a înmulţirii
pâinilor avem simbolul unei supra-abundenţe pe care ne-o va aduce Cristos.
Pentru geniul grecesc nu era greu de înţeles că Cel care a venit la ei şi a
dotat pâinea cu un cod nou de înmulţire, nu era altul decât Dumnezeu-Creatorul,
singurul care ne poate sătura nu numai trupul, dar şi sufletul.
Acesta este înţelesul minunii înmulţirii pâinilor! Şi acesta este marele
adevăr pe care îl experimentează neevreii de milenii! Câţi dintre noi nu s-ar fi
prăbuşit pe calea cea grea a vieţii dacă Cristos nu ne-ar fi întărit sufletul cu pâinea
Lui cerească!
1. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. II, p. 140;

4. Op. cit. p. 182.
5. Op. cit. p. 183.
Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 389.
7. Op. cit.
9. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 388 - 389.
11. Op. cit.
12. Op. cit;
147
Dragomir Stancu

14. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. II, p. 140 – 141.
148
Dragomir Stancu
16. MAREA CONTROVERSĂ A DOMNULUI

ISUS
CU FARISEII ŞI SADUCHEII
Marcu 8 : 10 – 13
10 Isus a intrat îndată în corabie cu ucenicii Săi şi a venit în părţile

Dalmanutei.
11 Fariseii au venit deodată şi au început o polemică cu Isus; şi, ca să-L
pună la încercare, I-au cerut un semn din cer.
12 lsus a suspinat adânc în duhul Său şi a zis: "Pentru ce cere neamul
acesta un semn? Adevărat vă spun că neamului acestuia nu i se va da deloc un
semn."
13 Apoi i-a lăsat şi a intrat iarăşi în corabie, ca să treacă de cealaltă
parte.
Matei 15 : 39; 16 : 1 - 4
39 În urmă, Isus a dat drumul mulţimii, S-a urcat în corabie şi a trecut în
regiunea Magdalei.
1 Fariseii şi saducheii s-au apropiat de Isus şi, ca să-L ispitească, I-au
cerut să le dea un semn din cer.
2 Drept răspuns, Isus le-a zis: "Când se înserează, voi ziceţi: "Va fi vreme
frumoasă, căci cerul este roşu."
3 Şi dimineaţa ziceţi: "Astăzi va fi furtună, căci cerul este roşu întunecat."
Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi s-o deosebiţi, dar semnele vremurilor nu le puteţi
deosebi?
4 Un neam viclean şi adulter cere un semn, dar nu i se va da alt semn
decât semnul profetului Iona."
Armonizat
1 În urmă, Isus a dat drumul mulţimii, / a intrat îndată în corabie cu
ucenicii Săi (Mc.v.10) / şi a trecut în regiunea Magdalei. (Mt.v.39)
2 Fariseii şi saducheii s-au apropiat /deodată (Mc.v.11)/ de Isus (Mt.v.1),
au început o polemică cu El (Mc.v.11) şi, ca să-L ispitească, I-au cerut să le dea
un semn din cer. (Mt.v.1)
3 Isus a suspinat adânc în duhul Său şi (Mc.v.12) drept răspuns, le-a zis:
"Când se înserează, voi ziceţi: “Va fi vreme frumoasă, căci cerul este roşu.”
(Mt.v.2)
149
Dragomir Stancu
4 Şi dimineaţa ziceţi: "Astăzi va fi furtună, căci cerul este roşu întunecat."

deosebi? (Mt.v.3)
5 Un neam viclean şi adulter cere un semn, dar nu i se va da alt semn
decât semnul profetului Iona." (Mt.v.4)
6 Apoi i-a lăsat şi a intrat iarăşi în corabie, ca să treacă de cealaltă parte.
(Mc.v.13)
În acest text intitulat Marea controversă a Domnului Isus cu fariseii şi

saducheii, ne vom ocupa de două lucruri: acuzarea Mântuitorului de către aceştia
şi apărarea Lui.
I. ACUZAREA DOMNULUI ISUS DE CĂTRE FARISEI ŞI

SADUCHEI
În acest pasaj ne izbim de o mare dificultate în ce priveşte localitatea în
care a avut loc disputa Fiului lui Dumnezeu cu fariseii şi saducheii. Evanghelistul
Marcu a scris: “Isus a intrat îndată în corabie cu ucenicii Săi şi a venit în părţile
Dalmanutei." (v.10) Pe când, Evanghelistul Matei a zis: "În urmă Isus a dat
drumul mulţimii, S-a urcat în corabie şi a trecut în regiunea Magdalei.” (v.39)
Această dificultate se datorează faptului că numele localităţii în care
debarcase Domnul Isus apare în manuscrise în cinci feluri: În unele manuscrise
scrie Magdala, în altele Dalmanuta, în altele Magadan, în altele Meghido şi în
altele Melegada 1. Comentatorul F.W. Farrar susţine că unii scribi au confundat
cuvântul Magadan cu Meghido, care se afla în mijlocul şesului Esdraelon 2.
Eusebiu şi Ieronim au spus în secolul al IV-lea că era o regiune cu numele
Magadan care se afla la răsăritul lacului, aproape de Gherasa şi nu la apusul lui 3.
Iar, cercetătorul G. Dalman opinează că alţi scribi au confundat numele Magdala
cu cel de Magadan 4. Despre Dalmanuta nu se ştie nimic 5. Unii opinează că
Dalmanuta era o localitate pe care arheologia n-a identificat-o încă, iar alţii susţin
că ea era o regiune care se afla la sud-vestul Mării Galileii 6. Tot ce se ştie despre
Dalmanuta este că în apropierea oraşului Magdala este o peşteră care s-a
descoperit că se numea Talmanuta 7. Alţii sunt de părere că Magdala şi
Dalmanuta era una şi aceeaşi localitate. Augustin a respins această variantă 8.
În ce priveşte Magdala, care înseamnă în limba ebraică "turn" 9, Talmudul
ne relatează că era un oraşel situat la 4 km nord de Tiberiada, capitala Galileii; la
6 km sud de Capernaum, reşedinţa Mântuitorului; şi la 1 km apus de malul Mării
Galileii.
Din toate aceste opinii, majoritatea comentatorilor au tras concluzia că
Dalmanuta era o regiune situată la sud-vestul Mării Galileii, iar Magdala era o
150
cetate care se afla în regiunea Dalmanutei; şi că Evanghelistul Marcu a folosit

pentru locul debarcării Mântuitorului numele regiunii, iar Evanghelistul Matei a
întrebuinţat numele celei mai apropiate cetăţi.
Magdala, cetatea Mariei Magdalena
151
Dragomir Stancu
Dalmanuta, situată în partea vestică a Mării Galileii, lângă Magdala.

Aici Mântuitorul a suspinat pentru omenire.
Magdala purta comerţ mare cu porumbeii, care se aduceau ca jertfă la

Templul din Ierusalim. Aici existau peste 300 de prăvălii în care se vindeau
porumbeii. Acest oraş mai era vestit şi pentru lână şi vopsitorii 10.
Maria Magdalena era din Magdala. Ea purta numele cetăţii pentru a se
deosebi de alte Marii care sunt amintite în Evanghelii, aşa cum am văzut când am
tratat studiul intitulat Al doilea circuit al Mântuitorului în Galileea
(Vol.IV,Stud.1).
Cine erau aceşti farisei şi saduchei care erau în opoziţie cu Domnul Isus?
Când am tratat studiul intitulat Un triumf suprem (Vol.I,Stud.39), am văzut că
fariseii erau o partidă cu caracter religios şi naţional. La început, după ce poporul
evreu s-a întors din captivitate, scopul fariseilor era să cureţe Israelul de orice
influenţă rea care i-a rămas de la neamuri şi să-l păstreze sfânt. Ei au considerat că
cea mai bună metodă pentru aceasta era să împrejmuiască "via lui Iehova", aşa
cum ei mai numeau Israelul, cu "gardul Legii lui Moise". Pentru ei Tora era mai
preţioasă decât toate comorile lumii, fiindcă o considerau ca fiind Cuvântul
complet şi desăvârşit al lui Dumnezeu. Fariseii aşteptau cu mare însetare venirea
lui Mesia, ca să-i elibereze de jugul roman. Ei ziceau că este cu neputinţă să nu se
împlinească această promisiune a lui Dumnezeu, făcută de proroci; de aceea, ei se
fereau să facă compromis cu guvernul roman pentru anumite privilegii. Fariseii
puneau mare preţ pe adâncirea Sfintelor Scripturi. Acesta era motivul pentru care
ei au dat naştere la cei mai mari cărturari şi rabini ca: Şamai, Hilel, Gamaliel,
Apostolul Pavel şi alţii. Fariseii se bucurau de cea mai mare cinste din partea
poporului şi erau priviţi ca elita religioasă şi intelectuală a naţiunii.
Saducheii erau o altă partidă de bază, din ei s-a format clerul şi nobilimea.
Ei, căutând să se pună bine cu autorităţile romane pentru a câştiga încrederea şi
152
favorul din partea lor, erau foarte diplomaţi şi perfizi. Cu cât erau mai sceptici faţă
de religie, cu atât se arătau mai interesaţi faţă de formele ei exterioare. Ei nu
credeau în cărţile profetice ale Vechiului Testament şi Psalmi, decât în cele cinci
cărţi ale lui Moise. Ei au redus aproape întreaga religie evreiască la Templu şi la
îndatoriri faţă de el şi, au făcut lucrul acesta fiindcă templul era pentru ei o mare
sursă de câştig. Pe ei nu-i interesa studierea Sfintelor Scripturi. Ei râdeau de
farisei fiindcă aceştia credeau în suflet şi viaţa viitoare. Saducheii nu credeau nici
chiar în Mesia. Pentru ei Mesia însemna încurcătură şi ameninţare de poziţie 11.
Este imposibil să găsim în toată istoria lumii două partide într-o opoziţie
aşa de mare şi care totuşi să se unească. Comentatorul W. Barclay a spus: “Faptul
că aceste două partide care, se urau de moarte şi luptau între ele şi care totuşi
s-au unit pentru a crea un front comun, ne arată cât de pornite erau ele împotriva
Domnului Isus!” 12
Oare, ce i-a determinat pe farisei şi saduchei să se alieze acum împotriva
Mântuitorului? Răspunsul este: cele două minuni cu înmulţirea pâinilor.
Am văzut că fariseii erau mari experţi ai Vechilui Testament, care ştiau că
Dumnezeu a promis poporului evreu prin Moise şi prin proroci că-i va trimite pe
Mesia care va aduce o epocă de aur. Moise a scris: "Domnul Dumnezeul tău, îţi va
ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un proroc ca mine: să ascultaţi de el!”
(Deut.18:15) Ei au interpretat cuvintele "proroc ca mine" că şi Mesia va fi un
mare eliberator şi că El, de asemenea va coborî oamenilor mană din cer. Fariseii,
nu numai că ştiau lucrul acesta, dar ei chiar şi învăţau naţiunea întreagă în scrierile
lor şi pe cale orală, zicând: "Cum a fost primul eliberator, aşa va fi şi al Doilea.”
“Cum primul eliberator a făcut să cadă mana din cer, tot aşa şi al Doilea
Eliberator ne va da pâine de sus". "Nu poţi găsi mană în epoca prezentă, decât în
cea viitoare." Şi "Pentru cine este pregătită mana? Pentru cei neprihăniţi din
epoca viitoare." 13
Ne putem imagina cât de entuziasmaţi erau fariseii când au văzut cum
Domnul Isus a săturat cele 15.000 de suflete prin înmulţirea a 5 pâinişoare şi 2
peştişori! Credem că, mai înainte, ei au exclamat cu cea mai mare satisfacţie
următoarele cuvinte pe care le-a scris Evanghelistul Ioan şi, apoi tot poporul: "Cu
adevărat, acesta este Profetul cel aşteptat în lume!” (6:14) Evanghelistul Ioan ne-
a spus în continuare, că atât de convingătoare era această minune pentru farisei,
încât voiau să-L facă pe Domnul Isus împărat cu forţa (6:15). Iar, prin faptul că
Mântuitorul le-a respins această intenţie şi a dat o altă interpretare minunii
înmulţirii pâinilor în discursul Său din Evanghelia după Ioan, capitolul 6, pe care
l-a ţinut în sinagoga din Capernaum, I-a şocat pe farisei şi le-a "stârnit cea mai
mare împotrivire”, aşa cum a zis bătrânul Simeon atunci când i-a binecuvântat pe
Domnul Isus şi când Mântuitorul era încă un prunc de 6 săptămâni. (Luca 2:34)
Fariseii au observat de mult, dar acum s-au convins că Mântuitorul era
diametral opus concepţiilor lor şi că le ameninţa religia; de aceea L-au renegat şi
153
Dragomir Stancu
erau gata să facă tot ce le stătea în putinţă pentru a-L extermina.

Dar, pe saduchei, ce i-a determinat să se unească cu fariseii şi să lupte
împotriva Fiului lui Dumnezeu? Doar ei nu credeau în Mesia. Ba, mai mult, am
văzut chiar acum că şi saducheii s-au convins că Domnul Isus nu avea nimic de-a
face cu ideea unui împărat pământesc care va înlătura pe romani cu o putere
divină. De aici ştim, cu siguranţă că lor nu le era frică deloc că le ameninţa tihna şi
poziţia din punct de vedere politic, ci numai religios. Aşa se explică asocierea
saducheilor cu fariseii.
Saducheii, ca şi clasă aristocratică, cu caracter politic şi religios nu erau
numai la Ierusalim, ci şi la Tiberiada, capitala Galileii şi chiar şi în alte cetăţi. Din
text reiese că atunci când Mântuitorul a sosit în Magdala, autorităţile din
Tiberiada deja fuseseră informate, dar nu numai cu privire la întoarcerea Lui din
Decapole, ci şi în legătură cu a doua Sa înmulţire a pâinilor.
Când au auzit fariseii şi de a doua minune a înmulţirii pâinilor, au
reacţionat puternic, pentru că au văzut din nou că şi în ea, dulgherul din Nazaretul
Galileii lucra cu puterea lui Beelzebul şi le distrugea religia. De aceea au recurs la
ajutorul saducheilor, ca prin întinderea curselor să-L poată compromite şi
extermina.
Pasajul citit ne arată că atunci când Mântuitorul era în Magdala,
înconjurat, ca de obicei de mulţime, fariseii şi saducheii s-au apropiat deodată de
El şi I-au întins o cursă foarte subtilă şi periculoasă. Evangheliştii Marcu şi Matei
au scris, îi cităm armonizat: "Fariseii şi saducheii s-au apropiat /deodată
(Mc.v.11)/ de Isus (Mt.v.1), au început o polemică cu El (Mc.v.11) şi, ca să-L
ispitească, I-au cerut să le dea un semn din cer.” (Mt.v.1)
Când am tratat studiul intitulat Un singur semn (Vol.IV,Stud.12), am
văzut că evreii, ca popor al lui Dumnezeu, aveau o mare pasiune pentru semne şi
minuni, deoarece lor, promiţându-le Dumnezeu pe Mesia, le-a sădit în inimă o
mare însetare după El. Astfel ei, fiind obsedaţi mereu de apariţia Lui şi de semnele
extraordinare cu care Îşi va demonstra divinitatea, şi-au format, încetul cu încetul,
o structură organică nouă şi specifică, pe care Mântuitorul a numit-o "setea după
semne şi minuni".
Cărturarii au ajuns la convingerea că, dacă Dumnezeu a poruncit prin
Moise în Deuteronom 18:22 ca Israelul să-şi verifice prorocii, ca nu cumva să se
strecoare vreun proroc mincinos şi să ducă poporul în rătăcire, atunci, cu atât mai
mult, aceşti experţi ai Legii, au stabilit ca Mesia să fie testat. Iată câteva semne pe
care ei le-au formulat prin care urmau să-L testeze pe Mesia: să Se arunce de la o
înălţime şi să plutească lin în aer potrivit psalmului 91:11-12; să transforme apele
care izvorăsc din peştera Banias în sânge, potrivit minunii pe care a făcut-o Moise
în Egipt; să despice Iordanul în două şi în aşa fel, încât să fie un drum de trecere,
aşa cum a făcut Moise atunci când a trecut Marea Roşie şi cum a făcut Iosua când
a trecut Iordanul; cu un cuvânt să dărâme zidul Ierusalimului şi cu alt cuvânt să-l
154
rezidească; şi, apărând înaintea porţilor Romei, acestea să se prăbuşească şi, astfel
Eterna Cetate să cadă pe loc în mâinile Lui 14.
Mulţi s-au dat drept Mesia şi unii chiar s-au supus acestor teste. Spre
exemplu, în anul 45 după Cristos un oarecare Teuda, a scos mulţimea la Iordan ca
să-i despice apa în două, dar n-a reuşit. Alţii s-au urcat la anumite înălţimi ca,
aruncându-se de acolo să plutească lin în aer. Numai că, nici aceştia n-au reuşit, ci
dimpotrivă, când au căzut la pământ s-au ales de ei numai bucăţi, aşa cum am
văzut când am tratat studiul intitulat Metodele ispitirii (Vol.II,Stud.7).
Un asemenea semn, ne spune textul pe care-l studiem, I-au cerut fariseii şi
saducheii Domnului Isus ca să li-l arate.
Fariseii şi saducheii, deşi ştiau că Mântuitorul nu se va supune la aceste
teste, totuşi I le-au pretins. Ei I-au cerut să le arate un semn, din două motive.
Primul, ca în cazul în care nu Se va supune acestui test, să-L compromită înaintea
auditoriului că nu este decât un Mesia fals. Şi al doilea motiv era, ca să-L poată
învinui că duce poporul lui Dumnezeu în rătăcire.
Şi, în al doilea rând, pasajul citat ne arată
II. APĂRAREA MÂNTUITORULUI

Pentru Fiul lui Dumnezeu era cea mai mare discordanţă între ceea ce
fariseii şi saducheii cereau şi acea ce ziceau că erau. Ei susţineau că naţiunea lor
era poporul lui Dumnezeu sau mireasa Celui Preaînalt. Când Mântuitorul a zis
fariseilor şi saducheilor: "Făţarnicilor …” şi “Un neam viclean şi adulter cere un
semn,” (Mt.3-4) i-a numit hipokrites, ceea ce înseamnă "actori" sau "cei care joacă
teatru". Astfel, când dumnezeiescul nostru Învăţător i-a numit pe farisei şi
saduchei "făţarnici" şi "un neam viclean şi adulter,” le-a spus cu alte cuvinte: "Toţi
cei ce caută semene şi minuni cred că Dumnezeu acţionează în afara noastră şi a
lumii în care trăim. Faptul că voi cereţi semene, arată că nu-L simţiţi pe
Dumnezeu în jurul vostru, deşi El lucrează înăuntrul nostru şi în armonia legilor
naturii. Astfel, voi singuri vă daţi de gol că nici măcar nu-L percepeţi pe
Dumnezeu, dar să-L mai aveţi, pentru că voi, în realitate, L-aţi părăsit şi
desfrânaţi cu Diavolul. Atunci, cum spuneţi că sunteţi mireasa Celui Preaînalt? Şi
dacă nu sunteţi mireasa Lui, atunci de ce sunteţi vicleni şi duceţi lumea în
eroare? Şi acum, dacă Tatăl Meu lucrează înăuntrul nostru şi în armonia legilor
din creaţie, aceasta înseamnă că nici Eu, Fiul Lui, nu voi viola legile naturii şi nu
voi folosi metode anormale. Iată din ce cauză nu vi se va da un alt semn decât
semnul prorocului Iona!”
Conform învăţăturii Domnului Isus, toate semnele şi minunile
extraordinare erau numai nişte excepţii până la venirea Lui, pentru ca lumea
Vechiului Testament să-L poată simţi pe Dumnezeu, fără de care, aşa cum zicea
ea, nu-L putea percepe în jurul ei.
155
Dragomir Stancu
Câţi nu-L imaginează şi astăzi pe Dumnezeu ca pe un străin care

acţionează din afară şi prin lucrurile anormale, călcând legile naturii! Pe
Mântuitorul L-a durut foarte mult faptul că oamenii nu-L pot descoperi pe
Dumnezeu în fiinţa lor şi în creaţie. Pe când, pentru El, lumea era plină de
Dumnezeu. Totul de pe pământ este un semn al dragostei, al bunăţăţii şi al grijii
Lui faţă de noi: lanurile de grâu, văile cu crinii albi şi dealurile cu macii roşi.
Poeta Elizabeth Barret Browing zice: "Pământul este plin de cer" 15. Poetul
Thomas Edward Brown scrie: "Grădina este un lucru iubit de care Dumnezeu
ştie. El a conceput trandafirul şi a împodobit macul, şi atunci cum poate să spună
cineva că nu este Dumnezeu?" 16 Şi un alt poet spune:
"Unii cer semne de la Dumnezeu, în timp ce
În fiecare zi soarele răsare şi apune ca o perlă;
În fiecare seară stelele apar;
În fiecare dimineaţă, cerul udă iarba însetată;
Şi în fiecare vară grâul creşte în tăcere pentru seceriş.
Şi, totuşi sunt unii care nu văd în jurul lor nici un semn." 17
Textul citat ne scoate în evidenţă că atunci când fariseii şi saducheii au
cerut de la Domnul Isus un semn, Mântuitorul a suspinat adânc pentru că El le-a
oferit cel mai mare semn, dar ei, în orbirea părerilor lor preconcepute şi în
împietrirea inimii lor, nu l-au văzut şi nu l-au înţeles. Evanghelistul Marcu a scris:
"Isus a suspinat adânc în duhul Său şi a zis: «Pentru ce cere neamul acesta un
semn?»" (v.12)
Evreii erau foarte pricepuţi în cunoaşterea vremii. Ei când vedeau seara că
cerul era roşu, ştiau că urma o zi frumoasă; şi dimineaţa când vedeau cerul roşu
întunecat, ştiau că urma să se dezlănţuie îndată o furtună. Domnul Isus a zis:
"Când se înserează, voi ziceţi: «Va fi vreme frumoasă, căci cerul este roşu.» (3) Şi
dimineaţa ziceţi: «Astăzi va fi furtună, căci cerul este roşu întunecat.»
deosebi?” (Mt .v.2-3)
Dascălul ceresc a adeverit fariseilor şi saducheilor că ei cunoşteau "faţa
cerului" fiindcă Creatorul a aşezat anumite semne atât în ploaie şi în soare, cât şi
în aproape toate lucrurile din creaţie. Dar, cu toate acestea, ei nu erau înţelepţi. El
i-a numit, ”făţarnici" care înseamnă, ”actor", pentru că ei jucau teatru că ştiau
ceva; pe când, în realitate, nu cunoşteau nici chiar lucrul cel mai de bază, fiindcă
le lipsea Dumnezeu, Izvorul înţelepciunii. Adevărul este că, dacă am deţine toate
tainele existenţei absolute, dar dacă nu L-am cunoaşte pe Cristos, am fi în cea mai
mare ignoranţă şi am juca numai teatru că ştim ceva.
Mântuitorul a dat semnului mesianic trei denumiri:
a) Prima denumire este semnul Profetului Iona. Când am tratat studiul
intitulat Un singur semn (Vol.IV,Stud.12), am văzut că Domnul Isus a numit
semnul mesianic: semnul Profetului Iona. Evanghelistul Matei a scris: "Atunci
156
unii dintre cărturari şi dintre farisei au luat cuvântul şi I-au zis: «Învăţătorule,
am vrea să vedem un semn de la Tine!» (39) Drept răspuns El le-a zis: «Un neam
viclean şii adulter cere un semn, dar nu i se va da alt semn decât semnul
Profetului Iona.»" (12:38-39) Domnul Isus ne-a explicat că însuşi Prorocul Iona
era un semn pentru niniveni. El a zis: "Căci după cum Iona a fost un semn pentru
niniveni, tot aşa şi Fiul omului va fi un semn pentru neamul acesta.” (Luca
11:30) Dascălul divin ne-a învăţat că atunci când Dumnezeu l-a chemat pe Iona ca
proroc şi i-a încredinţat un mesaj, El în momentul acela l-a şi însemnat cu sigilul
unui proroc 18. Acesta a fost motivul pentru care ninivenii au recunoscut în
mesajul Prorocului Iona autenticitatea glasului lui Dumnezeu; au ştiut că în
persoana lui au fost confruntaţi cu Cel Preaînalt şi s-au pocăit în sac şi în cenuşă.
Ce L-a durut însă pe Fiul lui Dumnezeu a fost, că şi El era însemnat cu
sigiliul Tatălui ca Mesia (Ioan 6:27) şi că toate lucrările Lui pe care le făcea, nu
erau altceva decât sigiile Celui care L-a trimis; şi cu toate acestea, ei n-au văzut
nici un semn. Ba, mai mult, că noi eram confruntaţi în persoana Lui cu felul vieţii
lui Dumnezeu, cu atotînţelepciunea Sa, cu atotdragostea Sa, cu ultimul Său cuvânt
şi apel; şi totuşi, ei n-au văzut în El nici un semn din partea lui Dumnezeu 19.
b) A doua denumire a semnului mesianic sunt cuvintele vremea aceasta.
Când am tratat studiul intitulat Un apel la raţiune (Vol.IV,Stud.24), ne-am
informat că Domnul Isus a numit semnul mesianic: vremea aceasta. Evanghelistul
Luca L-a citat pe Mântuitorul, zicând: "Făţarnicilor, faţa pământului şi a cerului
ştiţi s-o deosebiţi: vremea aceasta cum de n-o deosebiţi?” (12:56)
Fiul lui Dumnezeu a zis interlocutorilor Lui că vremea în care ei aveau
privilegiul să fie cu El, era o vreme supremă spre care şi-au îndreptat privirea
mileniile dinaintea ei şi spre care urmau să-şi întoarcă privirea şi mileniile din
viitor; şi că ea va împărţi istoria lumii în două, fiindcă atunci a intrat Creatorul în
creaţie în calitate de Mântuitor (Ioan 1:3,10), a început să ne predice Evanghelia
Împărăţiei cerurilor, ne-a deschis o epocă nouă a harului şi ne-a coborât Împărăţia
lui Dumnezeu. Şi cu toate acestea, fariseii şi saducheii n-au înţeles-o pentru că ei
n-au văzut nimic în Domnul Isus.
Sintagma “vremea aceasta”, vreme care a început o dată cu venirea Fiului
lui Dumnezeu, s-a extins peste milenii şi a cuprins pe oamenii din toate naţiunile
pământului. Oare chiar nu ne spune nici nouă nimic? Sau şi noi suntem aşa de orbi
şi nepricepuţi ca fariseii şi saducheii, de nu vedem în ea nici un semn al lui
Dumnezeu!
c) Şi a treia denumire a semnului mesianic este sintagma semnele
vremurilor. Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus, zicând în acest text:
"Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi s-o deosebiţi, dar semnele vremurilor nu le puteţi
deosebi?” (v.3)
Această controversă dintre Mântuitorul şi adversarii Lui s-a purtat în limba
aramaică. Toţi trei evangheliştii sinoptici au redat pentru cuvântul aramaic “semn”
157
Dragomir Stancu
pe cel grecesc de semeion, care avea o însemnătate figurativă de “ferestruică”.

Când am tratat studiul intitulat Fiul lui Dumnezeu după fondul de
gândire grecesc (Vol.I,Stud.10), am văzut că acesta era cuvântul cel favorit al
Evanghelistului Ioan pe care îl folosea mereu pentru minunile Domnului Isus ca
să ne arate că ele nu erau numai nişte fapte măreţe, dar şi acte unice.
Astfel, când Dascălul ceresc a numit minunile pe care El le făcea, semnele
vremurilor, le-a spus fariseilor şi saducheilor că aceste miracole pe care le-a făcut
şi urma să le mai facă, vor fi nişte ferestruici pentru întreg neamul omenesc, prin
care vor privi mileniile şi-L vor cunoaşte ca Mesia adevărat. Iar ei, care ziceau că
erau elita poporului lui Dumnezeu şi înaintea cărora El le făcea pe toate, erau aşa
de orbi şi de nepricepuţi încât nu vedeau nimic în ele.
Fiul lui Dumnezeu ne-a deschis unele ferestruici spre Sine ca să ne arate
cine era El; altele, spre Tatăl, ca să ne arate cum este Cel Preaînalt; altele, spre
eternitate, ca să ne arate cum este lumea din care a venit; şi pe cele mai multe
ferestruici ni le-a deschis spre viitorul pe care îl vom avea prin El. Acesta a fost
motivul pentru care El a vindecat pe oameni de boli, i-a înviat din morţi, i-a
curăţat de păcat şi i-a eliberat de demoni, ca să ne arate că în Împărăţia Sa
cerească nu va mai fi nici boală şi nici moarte, ci numai bucurie şi fericire.
Şi acum, cine a putut să ne deschidă toate aceste ferestruici dacă nu
Mesia? Şi cine a fost în stare să ni Se ofere ca Mântuitor dacă nu tot El?
Textul pe care l-am studiat se încheie cu traversarea din nou a Mării
Galileii de către Fiul lui Dumnezeu ca să Se ducă la Betsaida, cetatea apostolilor:
Petru, Andrei şi Filip, care era aproape de locul unde El făcuse prima minune a
înmulţirii pâinilor (Marcu 8:22). Evanghelistul Marcu a scris: “Apoi i-a lăsat şi a
intrat iarăşi în corabie; ca să treacă de cealaltă parte:” (v.13)
1. Dalman, G., Sacred Cities and Ways, p. 128;

Short, S.S., Mark, p. 1166;
Farrar, F.V., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 494.
2. Op. cit.
3. Op. cit.
4. Dalman, G., Sacred Cities and Ways, p. 128;
5. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 494;
9. Op. cit.
158

12. Op. cit.
13. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 215 – 216.
Kohler, K., Jewish Encyclopedia, Vol. VIII, p. 606;
16. Op. cit.
17. Op. cit.
18. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 142 – 143.
19. Op. cit. p. 143.
159
Dragomir Stancu
17. IZBĂVIREA PLĂMĂDELII NOI

DE SUB PUTEREA ALUATULUI VECHI
Marcu 8 : 14 – 21
14 Ucenicii uitaseră să ia pâini cu ei în corabie n-aveau decât o pâine.

15 Isus îi avertiza şi le zicea: “Aveţi grijă să vă feriţi bine de aluatul
fariseilor şi de aluatul lui Irod!”
16 Ucenicii se gândeau şi ziceau între ei: "Fiindcă n-avem pâini."
17 Isus a înţeles lucrul acesta şi le-a zis: "Pentru ce vă gândiţi că n-aveţi
pâini? Tot nu pricepeţi şi tot nu înţelegeţi? Aveţi inima împietrită?
18 Aveţi ochi şi nu vedeţi? Aveţi urechi şi nu auziţi? Şi nu vă aduceţi
aminte deloc?
19 Când am frânt cele cinci pâini pentru cei cinci mii de bărbaţi, câte
coşuri pline cu firimituri aţi ridicat?” “Douăsprezece", I-au răspuns ei.
20 "Şi când am frânt cele şapte pâini pentru cei patru mii de bărbaţi, câte
coşuri pline cu firimituri aţi ridicat?" "Şapte", I-au răspuns ei.
21 Şi El le-a zis: "Tot nu înţelegeţi?"
Matei 16 : 5 - 12
5 Ucenicii trecuseră de cealaltă parte şi uitaseră să ia pâini cu ei.
6 Isus le-a zis: "Aveţi grijă şi feriţi-vă de aluatul fariseilor şi al
saducheilor."
7 Ucenicii se gândeau în ei şi ziceau: "Ne zice aşa pentru că n-am luat
pâini!”
8 Isus, care cunoştea lucrul acesta, le-a zis: "Puţin credincioşilor, pentru
ce vă gândiţi că n-aţi luat pâini?
9 Tot nu înţelegeţi? Şi nici nu vă mai aduceţi aminte de cele cinci pâini
pentru cei cinci mii de oameni şi câte coşuri aţi ridicat?
10 Nici de cele şapte pâini pentru cei patru mii de oameni şi câte coşuri
aţi ridicat?
11 Cum de nu înţelegeţi că nu v-am vorbit de pâini? Ci v-am spus să vă
feriţi de aluatul fariseilor şi al saducheilor?"
12 Atunci au înţeles ei că nu le zisese să se ferească de aluatul pâinii, ci
de învăţătura fariseilor şi a saducheilor.
Armonizat
1 Ucenicii trecuseră de cealaltă parte şi uitaseră să ia pâini cu ei (Mt.v.5)
În corabie n-aveau decât o pâine. (Mc.v.14)
160
2 Isus îi avertiza şi le zicea: “Aveţi grijă să vă feriţi bine / de aluatul

fariseilor, al saducheilor (Mt.v.6)/ şi al lui Irod!” (Mc.v.15)
3 Ucenicii se gândeau şi ziceau între ei: (Mc.v.16) "Ne zice asta pentru că
n-am luat pâini!” (Mt.v.7)
4 Isus, care cunoştea lucrul acesta, le-a zis: "Puţin credincioşilor, pentru
ce vă gândiţi că n-aţi luat pâini? (Mt.v.8)
5 Tot nu înţelegeţi? (Mt.v.9) Aveţi inima împietrită? (Mc.v.17)
6 Aveţi ochi şi nu vedeţi? Aveţi urechi şi nu auziţi? Şi nu vă aduceţi aminte
deloc? (Mc.v.18)
7 Când am frânt cele cinci pâini pentru cei cinci mii de bărbaţi, câte
coşuri pline cu firimituri aţi ridicat?” “Douăsprezece”, I-au răspuns ei.
(Mc.v.19)
8 "Şi când am frânt cele şapte pâini pentru cei patru mii de bărbaţi, câte
coşuri pline cu firimituri aţi ridicat?" "Şapte", I-au răspuns ei. (Mc.v.20)
9 Cum de nu înţelegeţi că nu v-am vorbit de pâini? Ci v-am spus să vă
feriţi de aluatul fariseilor şi al saducheilor?" (Mt.v.11)
10 Atunci au înţeles ei că nu le zisese să se ferească de aluatul pâinii, ci
de învăţătura fariseilor şi a saducheilor. (Mt.v.12)
În acest text intitulat Izbăvirea plămădelii noi de sub puterea aluatului

vechi, Mântuitorul a făcut trei lucruri: a scos în evidenţă aluatul cel mai coruptibil,
a arătat ucenicilor că ei erau încă sub influenţa acestui aluat, şi i-a prevenit atât pe
ei cât şi pe toţi urmaşii Lui să se ferească de acest aluat periculos.
I. SCOATEREA ÎN EVIDENŢĂ DE CĂTRE DASCĂLUL CERESC

A ALUATULUI CEL MAI CORUPTIBIL
Acesta este unul dintre cele mai grele texte din Evanghelia lui Cristos 1.
Noi vom ajunge la adevărata lui interpretare numai dacă ţinem cont de ceea ce s-a
întâmplat în pasajul anterior când fariseii şi saducheii I-au cerut Domnului Isus un
semn, şi dacă ştim că în dosul cursei lor era strategia monarhului din Tiberiada, pe
care Mântuitorul l-a numit vulpe, (Luca 13:32) pentru că el acţiona împotriva
Mântuitorului întotdeauna pe ascuns ca tatăl său, Irod cel Mare, atunci când a vrut
să ia viaţa Pruncului Isus.
Când Fiul lui Dumnezeu a zis, îi cităm armonizat pe Evangheliştii Marcu
şi Matei: “Aveţi grijă să vă feriţi bine / de aluatul fariseilor, al saducheilor
(Mt.v.6)/ şi al lui Irod!” (Mc.v.15) ne-a scos în evidenţă puterea cea mai
coruptibilă a naturii umane. Ca să putem înţelege ce ne învaţă Dascălul divin în
acest text, trebuie să cunoaştem două lucruri: ce însemnătate avea cuvântul aluat
după concepţia evreiască şi ce reprezentau cele trei prototipuri: de fariseu,
161
Dragomir Stancu
saducheu şi Irod? Aluatul era o bucăţică de cocă care se lua din ultima
plămădeală. Prin oprirea lui din vechea plămădeală, el fermenta şi avea putere să
dospească o plămădeală nouă. În Israel, fermentarea aluatului era simbolul
putrefacţiei, al stricăciunii, al influenţei rele şi al coruperii naturii umane 2. Iar, în
ce priveşte cele trei prototipuri de care S-a folosit Domnul Isus: fariseii erau
simbolul unei religii false care se baza pe legisme, forme exterioare şi pe
concepţia unei împărăţii mesianice pământeşti 3. Saducheii, în calitate de
aristocraţi ai naţiunii evreieşti, aveau trei caracteristici: erau nobili, politicieni şi
sceptici în materie de religie 4. Iar Irod, ca un monarh, de apartenenţă·religioasă şi
politică saducheu, era prototipul puterii şi al slavei deşarte.
Un fariseu şi un saducheu îmbrăcaţi în tinuta lor
Irod cel Mare

Acum, ca să înţelegem la ce fel de aluat s-a referit Fiul lui Dumnezeu în
acest text, trebuie să vedem ce aveau comun fariseii, saducheii şi Irod? Am văzut
că Irod şi-a căutat fericirea în bogăţie, putere şi glorie. Saducheii, la fel şi-au
162
căutat fericirea în toate acestea. Dar fariseii, în ce şi-au căutat fericirea? Răspunsul
este: tot în aceste trei lucruri. Numai că ei, spre deosebire de Irod şi de saduchei,
ştiind că nu-şi vor putea realiza aceste visuri prin politică şi prin propriile lor
strădanii, au recurs la religie şi aşteptau ca Mesia să le ofere prin religie toate
acestea. Acesta a fost motivul pentru care ei Îl aşteptau pe Mesia ca pe un
campion ceresc, care va izbăvi Israelul de toţi vrăjmaşii lui, îl va curăţa de toţi
oamenii fărădelegii, îl va dota cu supremaţie asupra lumii şi va aduce o epocă de
belşug şi prosperitate, iar pe ei îi va înzestra cu cele mai mari favoruri ca: bogăţie,
putere şi glorie.
Deci, aluatul care a dospit plămădeala fariseilor, a saducheilor şi a lui Irod
era bogăţia, puterea şi slava deşartă de pe pământ, realizate fie prin politică, fie
prin religie.
Dascălul divin ne avertizează că o ideologie care neagă existenţa sufletului
şi a unei lumi spirituale superioare, ca în cazul saducheilor şi a lui Irod, şi care îl
impinge pe om să-şi sature foamea de absolut şi să-şi potolească setea după infinit
prin stocarea a tot felul de bunuri materiale şi printr-o putere şi slavă deşartă, are
două consecinţe grave. Prima consecinţă este, că omul prin imposibilitatea
săturării spiritului cu materia îşi perverteşte sufletul. Şi a doua consecinţa este, că
el prin stocarea bunurilor materiale, prin abuzul puterii şi prin gloria deşartă îşi
neîndreptăţeste semenii.
După învăţătura Mântuitorului, oricine zice că este credincios, dar, în
schimb caută să-şi sature sufletul cu materia şi slava acestei lumi este un ipocrit,
pentru că ţinta religiei adevărate este săturarea spiritului cu cele cereşti şi veşnice,
şi nu cu cele efemere.
Irod era un ipocrit, pentru că el a îmbrăţişat religia poporului evreu numai
pentru că tot Israelul era religios, dar nu fiindcă îl interesa problema sufletului şi
destinul lui etern.
Saducheii, de asemenea erau ipocriţi. Majoritatea preoţilor făceau parte din
acest tip al religiei poporului evreu şi în special înalta preoţie. De aici vedem că
tagma preoţească, cât şi aristocraţia au conceput o religie care să fie mai aproape
de interesele lor şi au adaptat-o materialismului, spunând că nu există suflet, nici
îngerii şi nici o altă lume spirituală, decât Dumnezeu şi materia. Ei erau ipocriţii
care au dus poporul în eroare.
Concepţia fariseilor era cea mai interesantă. Ei credeau în suflet, într-o
lume cerească în care locuieşte Dumnezeu cu îngerii şi într-o împărăţie mesianică
pământească. Dar, pentru că şi ei susţineau că spiritul uman se poate sătura într-o
lume materială şi cu bunuri pământeşti, era tot o religie ipocrită.
Mântuitorul numea acest aluat care perverteşte sufletul uman cu bunurile
materiale şi slava deşartă “făţărnicie". El a zis într-o altă ocazie ucenicilor şi prin
ei lumii întregi: "... Mai întâi de toate, păziţi-vă de aluatul fariseilor, care este
făţărnicia.” (Luca 12:1) În textul grecesc scrie hipokrites, care înseamnă "actor"
163
Dragomir Stancu
sau "cel ce joacă teatru".

Fiul lui Dumnezeu când a numit religia fariseilor, care se întemeia pe
bunurile materiale şi slava deşartă ipocrizie, ne-a arătat că nici religia lor nu era
bună, chiar dacă avea la bază Legea lui Moise şi ei o păzeau cu cea mai mare
stricteţe, fiindcă nu-i putea ajuta să intre în relaţie cu Dumnezeu, Singurul în care
sufletul uman îşi poate sătura foamea după absolut şi setea după infinit.
Dacă este grav, când o ideologie filozofică recomandă omului să-şi sature
foamea după absolut şi setea după infinit cu bunurile materiale şi slava deşartă,
atunci, cu cât este mai dăunătoare o religie care propagă o asemenea învăţătură!
Mântuitorul ne-a arătat că acesta era motivul pentru care fariseii aşteptau o
împărăţie mesianică pământească! Şi că aceasta era cauza pentru care ei căutau să
scoată o slavă deşartă chiar şi din lucrurile cele mai sfinte ca: rugăciunea,
milostenia şi postul. Dascălul ceresc i-a învăţat pe ucenici, spunând: "Când vă
rugaţi să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în
sinagogi şi la colţurile străzilor, ca să fie văzuţi de oameni.” (Matei 6:5) "Tu, dar,
când faci acte de binefacere, nu suna cu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în
sinagogi şi pe străzi pentru ca sa fie lăudaţi de oameni." (Matei 6:2) şi "Când
postiţi, să nu vă luaţi o înfâţişare posomorâtă ca făţarnicii, care îşi sluţesc feţele
ca să se arate oamenilor că postesc" (Matei 6:16)
Prin faptul că evreii posteau în zilele de luni şi joi, cărturarii au stabilit ca
piaţa să se ţină tot în zilele acestea în toată ţara. Atunci fariseii îşi făceau parada
evlaviei: păşeau încet, aveau feţele nespălate şi albite cu pudră ca să pară palizi de
posturi îndelungate; îşi zbârleau părul şi îl presărau cu cenuşă şi se îmbrăcau în
haine murdare şi zdrenţăroase 5.
Mântuitorul i-a demascat pe farisei, spunând că ei ţineau legismele
prescrise de cărturari şi toate formele religiei lor exterioare cu cea mai mare
stricteţe, în timp ce sufletul lor era negru de ură ca infernul şi de tot felul de
păcate. El le-a spus "Voi, fariseii, curăţaţi partea din afară a paharului şi a
farfuriei, dar înăuntrul vostru este plin de jaf şi de răutate.” (Luca 11:39) şi "Vai
de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite,
care pe din afară se arată frumoase, dar pe dinăuntru sunt pline de oasele
morţilor şi de orice fel de necurăţenie.” (Matei 23:27)
În al doilea rând,
II. DASCĂLUL DIVIN A ARĂTAT UCENICILOR CĂ EI ERAU

ÎNCĂ SUB INFLUENŢA ALUATULUI FARISEILOR
Pe când Domnul Isus traversa lacul Galileii de la Magdala la Betsaida, o
distanţă de vreo 15 km, învăţa pe ucenici să se ferească de aluatul fariseilor, al
saducheilor şi al lui Irod. Evangheliştii Marcu şi Matei au scris, îi cităm
164
armonizat: "Ucenicii trecuseră de cealaltă parte şi uitaseră să ia pâini cu

ei(Mt.v.5). În corabie n-aveau decât o pâine(Mc.v14) Isus îi avertiza şi le zicea:
«Aveţi grijă să vă feriţi bine / de aluatul fariseilor, al saducheilor (Mt.v.6)/ şi al
lui Irod!»” (Mc.v.14-15; Mt.v.5-6)
În limba aramaică, în care Domnul Isus vorbea ucenicilor, cuvântul aluat
avea două înţelesuri: unul literal care însemna "pâine"; şi celălalt figurativ care
însemna "corupere" şi "influenţă rea". Ucenicii au luat înţelesul de pâine şi ei au
făcut lucrul acesta din trei motive. Primul, pentru că uitaseră să ia cu ei pâini.
Evanghelistul Marcu a scris: "Ucenicii uitaseră să ia pâini; cu ei în corabie n-
aveau decât o pâine.” (v.14) Al doilea, pentru că evreii aveau o concepţie, aşa
cum am văzut când am tratat studiul intitulat Religia cărturarilor şi a fariseilor
(Vol.V,Stud.11), care susţinea că toţi neevreii erau necuraţi şi că a mânca pâine de
la asemenea oameni era o mare pângărire 6. Şi al treilea motiv era: că ei credeau
într-o astfel de doctrină tradiţională. Evanghelistul Matei a scris: "Ucenicii se
gândeau în ei şi ziceau: «Ne zice asta pentru că n-am luat pâini!»” (v.7)
Faptul că ucenicii au luat cuvântul aluat în sens literal, L-a durut foarte
mult pe Fiul lui Dumnezeu, fiindcă El i-a cunoscut nu numai din ceea ce a înţeles
din cuvintele lor, dar şi din ceea ce El a citit în adâncul sufletului lor. Mântuitorul
a văzut că în adâncul fiinţei lor era încă aluatul fariseilor: influenţa şi dogma lor
rea. Evanghelistul Matei a scris: "Isus, care cunoştea lucrul acesta, le-a zis:
«Puţin credincioşilor, pentru ce vă gândiţi că n-aţi luat pâini?»” (v.8)
Dacă studiem acest text în lumina ultimilor evenimente, care au avut loc în
urmă cu trei luni, vom vedea ce putere mare avea încă aluatul cel vechi al
cărturarilor şi al fariseilor asupra ucenicilor. Când am tratat studiul intitulat
Religia cărturarilor şi a fariseilor (Vol.V,Stud.11), am văzut că Domnul Isus a
vorbit ucenicilor despre religia falsă a acestora, i-a învăţat că ea se baza pe
legisme şi i-a avertizat să se ferească de o asemenea religie. Când am abordat
studiul intitulat Religia lui Cristos (Vol.V,Stud.12), am văzut că Fiul lui
Dumnezeu le-a vorbit ucenicilor despre o religie adevărată, i-a învăţat că o
asemenea religie se întemeiază pe relaţia noastră cu Dumnezeu şi pe relaţia
noastră cu semenii noştri, şi i-a chemat la această religie. Şi când am reflectat
asupra celor două minuni a înmulţirii pâinilor (Vol.V,Stud.2,15), ne-am informat
că Dascălul divin le-a arătat ucenicilor chiar şi obiectul religiei adevărate, care
este săturarea sufletului uman cu pâinea şi apa vieţii.
Mântuitorul când a pus ucenicilor întrebarea cu privire la înmulţirea
pâinilor, pe care ei n-au înţeles-o, le-a arătat motivul pentru care ei nu L-au
înţeles, pentru că ei au rămas la vechea concepţie a evreilor; că dacă vor cumpăra
pâine de la neamuri se vor pângări.
Fiul lui Dumnezeu, ca să arate ucenicilor adevărata cauză pentru care ei au
rămas sub puterea aluatului fariseilor, al saducheilor şi al lui Irod, le-a pus patru
întrebări: "Aveţi inima împietrită? (18) Aveţi ochi şi nu vedeţi? Aveţi urechi şi nu
165
Dragomir Stancu
auziţi? Şi nu vă aduceţi aminte deloc?” (Mc.v.17-18) Ceea ce înseamnă cu alte

cuvinte: “Chiar aşa v-aţi închis inima faţă de Mine, de n-aţi primit nimic? Ştiu că
aveţi ochi, dar chiar n-aţi văzut nimic cu ei atunci când am înmulţit de două ori
pâinile? Şi ştiu că aveţi urechi, dar chiar n-aţi auzit nimic cu ele atunci când am
vorbit despre religia falsă a cărturarilor şi a fariseilor, şi când v-am prezentat
religia cea adevărată pe care Eu v-am adus-o? Sau aţi uitat toate acestea?"
Dascălul ceresc, când a întrebat ucenicii în continuare: "Când am frânt
cele cinci pâini pentru cei cinci mii de bărbaţi, câte coşuri pline cu firimituri aţi
ridicat?” «Douăsprezece», I-au răspuns ei. (20) «Şi când am frânt cele şapte
pâini pentru cei patru mii de bărbaţi, câte coşuri pline cu firimituri aţi ridicat? »
<Şapte>, I-au răspuns ei”, (Mc.v.19-20), ne-a scos în evidenţă că ei n-au uitat; şi
dacă n-au uitat, aceasta înseamnă că ei s-au deschis faţă de El, au văzut ce a făcut,
au auzit ce le-a spus în sinagoga din Capernaum cu privire la însemnătatea
minunii înmulţirii pâinilor aducându-şi aminte de afirmaţia Sa solemnă că El este
Pâinea vieţii, şi totuşi au avut în minte “aluatul pâinii” şi n-au înţeles că le vorbea
despre "aluatul fariseilor, al saducheilor şi al lui Irod". Aceasta ne arată că ei erau
încă sub influenţa învăţăturii cărturarilor şi a fariseilor.
Ce putere mare avea aluatul fariseilor, al saducheilor şi al lui Irod asupra
ucenicilor se vede şi din faptul că Fiul lui Dumnezeu de abia după multă
străduinţă a reuşit să le deschidă mintea ca să înţeleagă că nu le vorbea despre
"aluatul pâinii", ci despre "aluatul fariseilor, al saducheilor şi al lui Irod" făcându-i
să recunoască că ei erau încă sub influenţa tradiţiei şi a dogmelor religiei evreieşti.
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus, zicând: "Cum de nu înţelegeţi că nu
v-am vorbit de pâini? Ci v-am spus să vă feriţi de aluatul fariseilor şi al
saducheilor?" (12) Atunci au înţeles ei că nu le zisese să se ferească de aluatul
pâinii, ci de învăţătura fariseilor şi a saducheilor.” (v.11-12)
Şi, în al treilea rând,
III. FIUL LUI DUMNEZEU A PREVENIT PE UCENICI, CÂT ŞI PE

TOŢI URMAŞII LUI SĂ SE FEREASCĂ DE ALUATUL
FARISEILOR, AL SADUCHEILOR ŞI AL LUI IROD
Mai erau nouă luni până la răstignirea, învierea şi înălţarea la cer a
Mântuitorului şi El trebuia să-Şi pregătească ucenicii cu privire la divinitatea şi
religia Lui.
Fiul lui Dumnezeu atunci când a făcut minunea înmulţirii pâinilor de două
ori şi a afirmat pe fondul ei că El este Pâinea vieţii, ne-a arătat că El este
Dumnezeu-Creatorul, Singurul în care sufletul uman îşi poate sătura foamea
după absolut şi setea după infinit. Iar în acest text, Fiul lui Dumnezeu ne învaţă
că scopul şi obiectivul religiei Lui este săturarea sufletului uman cu absolutul şi
infinitul pe care le găsim numai în El şi religia Lui. Astfel, când Mântuitorul a
166
afirmat adeseori că El este Pâinea şi Apa vieţii, ne-a revelat că numai religia Lui
este adevărata religie care îşi atinge numai în El obiectivul ei înalt; şi dacă religia
îşi atinge numai în El ţelul ei măreţ, aceasta înseamnă că numai religia Lui este
autentică. Fiul lui Dumnezeu ştia că nimic nu i-ar fi descalificat mai grav pe
apostoli ca acest aluat, de aceea i-a avertizat, spunându-le: “Aveţi grijă să vă feriţi
bine / de aluatul fariseilor, al saducheilor (Mt.v.6)/ şi al lui Irod!” (Mc.v.15)
Cristos a devenit, în cel mai scurt timp, pentru sufletul apostolilor mai
mult decât ceea ce este aerul pentru plămâni, lumina pentru ochi, apa pentru sete
şi mâncarea pentru foame, de aceea ei au fost gata oricând să sacrifice cele
materiale şi pământeşti, ba chiar şi viaţa, pentru cele spirituale şi cereşti.
Mântuitorul ne învaţă în acest text că un creştin şi, cu atât mai mult, un
vestitor al Evangheliei care îşi hrăneşte sufletul prin stocarea anumitor bunuri
materiale şi prin alergarea după slava deşartă este un actor care joacă teatru, că
religia lui nu este decât o mantie a făţărniciei cu care duce lumea în eroare şi că
sufletul lui nu s-a înfruptat niciodată cu Dumnezeu şi Împărăţia Sa.
Lecţia aceasta a fost atât de grea pentru apostoli, încât ei au înţeles-o şi au
aplicat-o în viaţă de abia după învierea şi înălţarea la cer a Domnului Isus.

Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 318;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 144 - 145.
3. Op. cit. p. 145 - 146.
4. Op. cit. p. 146;
5. Robertson, A.T., The Pharisees and Jesus, p. 317;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 235;
167
Dragomir Stancu
18. VINDECAREA UNUI ORB DIN BETSAIDA

Marcu 8 : 22 - 26
22 Au venit la Betsaida; au adus la Isus un orb şi L au rugat să Se atingă

de el.
23 Isus l-a luat pe orb de mână şi l-a scos afară din sat; apoi i-a pus
salivă pe ochi, Şi-a pus mâinile peste el şi l-a întrebat: "Vezi ceva?"
24 El s-a uitat şi a zis: "Văd nişte oameni umblând, dar mi se par ca nişte
copaci."
25 Isus i-a pus din nou mâinile pe ochi; i-a cerut să se uite ţintă şi când s-
a uitat, a fost vindecat şi a văzut toate lucrurile clar.
26 Atunci Isus l-a trimis acasă şi i-a zis: "Să nu intri în sat şi nici să nu
spui cuiva în sat."
Acest text intitulat Vindecarea unui orb din Betsaida, ne prezintă două
personaje: pe orb şi pe Salvatorul lui.
I. PERSONAJUL ORBULUI
Pasajul citat ne arată trei lucruri cu privire la acest nevăzător:
1. Primul lucru este că el era din Betsaida. Evanghelistul Marcu a scris:
"Au venit la Betsaida; au adus la Isus un orb." (v.22).
Când am tratat studiul intitulat Încă doi ucenici: Filip şi Natanael
(Vol.II,Stud.12), am văzut că Apostolul Petru era din Betsaida. Evanghelistul Ioan
a scris: "Filip era din Betsaida, cetatea lui Andrei şi a lui Petru.” (1: 44) Şi când
am abordat studiul intitulat Evanghelia după Marcu (Vol.I,Stud.2), ne-am
informat că în casa părintească a Evanghelistului Marcu era prima biserică de pe
pământ, că predicatorul acestei biserici era Apostolul Petru şi că Evanghelia după
Marcu nu este altceva decât o acumulare a materialului din predicile Apostolului
Petru.
Acum, ştiind că orbul era din cetatea Apostolului Petru, descoperim uşor
faptul că Apostolul Petru îl cunoştea pe acest nevăzător. Acesta a fost motivul
pentru care Apostolul Petru n-a putut să uite cum dumnezeiescul său Învăţător l-a
vindecat pe concetăţeanul lui. Şi, ştiind că Apostolul Petru a predicat în casa
evanghelistului Marcu despre această minune cu mult entuziasm şi că ea a pătruns
adânc în sufletul acestui evanghelist, evanghelistul amintit n-a putut să n-o scrie în
Evanghelie. Acesta este motivul pentru care numai evanghelistul Marcu ne-a redat
această minune!
168
2. Al doilea lucru pe care ni-l dezvăluie pasajul citat în legătură cu acest

orb este că el era grec.
Textul întreg a fost scris pe fondul acestui fapt, că acest nevăzător era un
grec. Numele Beth-saida, înseamnă în limba aramaică "casa pescuitului". Am
văzut mai înainte că apostolii: Petru, Andrei şi Filip, pe care i-a făcut Fiul lui
Dumnezeu pescari de oameni, erau din această localitate.
Tetrarhul Irod Filip, guvernatorul Trahonitei, Ituriei şi al Abilenei, nu de
mult a reconstruit această cetate şi i-a pus numele Iulia; în cinstea fiicei cezarului
August,1 aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat Minunea înmulţirii
pâinilor (Vol.V,Stud.2). În Betsaida, ca şi în alte cetăţi din Galileea, erau mulţi
greci, aşa cum ne-am informat în studiul intitulat A doua înmulţire a pâinilor
(Vol.V,Stud.14). Chiar şi Apostolul Filip era grec. El era singurul caz care a făcut
parte dintre apostoli şi nu era evreu. Datorită acestui fapt, grecii care au venit din
Grecia la Ierusalim cu ocazia sărbătorii Paştelor şi au dorit să-L vadă pe Domnul
Isus, s-au adresat lui Filip. Evanghelistul Ioan a scris: "Nişte greci dintre cei care
se urcaseră să se închine la sărbătoare (21) s-au apropiat de Filip, care era din
Betsaida Galileii, l-au rugat şi i-au zis: «Domnule, am vrea să-L vedem pe Isus».
(22) Filip s-a dus şi i-a spus lui Andrei; apoi Andrei şi Filip i-au spus lui Isus.”
(12:20-22)
Grecii şi romanii aveau concepţia lor cu privire la vindecare şi la zei. Ei

credeau că saliva era unul dintre cele mai bune medicamente 2. Pliniu, renumitul
istoric roman şi colector de informaţii ştiinţifice a scris un capitol întreg în
legătură cu saliva. El ne-a istorisit că anticii considerau saliva ca cel mai bun
169
Dragomir Stancu
medicament pentru ochi, împotriva otrăvirii de şerpi, pentru pecingine şi chiar

pentru început de lepră. Ei obişnuiau să ungă locul bolnav cu saliva proaspătă în
fiecare dimineaţă. Şi astăzi sunt mulţi care cred că negii pot fi trataţi cu salivă 3.
Apoi, grecii şi romanii mai credeau că, dacă cineva era om mare, saliva lui
era mai vindecătoare. Istoricul Tacitus ne relatează că odată când imperatorul
roman, Vespasian a vizitat Alexandria, au venit la el doi handicapaţi: un orb şi un
infirm cu mâna. Orbul l-a rugat să-i ude ochii cu saliva şi infirmul l-a implorat să-i
atingă mâna cu talpa piciorului. Lui Vespasian i-a fost jenă să facă aşa ceva. Dar,
la insistenţa celor care-l însoţeau, le-a împlinit dorinţa. Potrivit declaraţiilor
martorilor oculari, istoricul amintit ne-a relatat că cei doi handicapaţi au fost
tămăduiţi 4.
Suetonius, un alt istoric roman, ne informează în cartea sa intitulată Viaţa
lui Vespasian că dacă cele două naţiuni au crezut că şi saliva oamenilor vindecă,
atunci, cu atât mai mult, ele susţineau că saliva zeilor avea putere curativă. Ele
ziceau că dacă zeii ar binevoi să se atingă măcar cu vârful unui deget de cei
bolnavi sau i-ar scuipa, ei s-ar vindeca de orice boală şi infirmitate. Istoricul
amintit a continuat să ne explice că acesta era motivul pentru care orbii şi tot felul
de bolnavi îl implorau pe zeul Serapis să se atingă de ei sau să-i scuipe 5.
3. Al treilea lucru pe care ni-l scoate în evidenţă pasajul citat cu privire la
acest nevăzător este că el era orb din naştere.
În Israel, orbirea era un adevărat flagel. Ea a devenit o boală comună din
trei motive: datorită luminii orbitoare a soarelui, pentru că atunci nu erau ochelari
de protecţie şi din cauza roiurilor de musculiţe care infectau ochii 6.
Din felul în care Domnul Isus l-a vindecat pe acest nevăzător, reiese că el
era orb din naştere 7. Evanghelistul Marcu ne arată că Domnul Isus l-a luat pe
acest nevăzător din mulţime, l-a scos afară din cetate şi că nu i-a dat lumina
ochilor dintr-o dată, ci în două etape. Dacă Mântuitorul i-ar fi dat lumina ochilor
în mijlocul mulţimii şi dintr-o dată, şi nevăzătorul vindecat ar fi văzut brusc cu
ochii lui proaspeţi mii de oameni, diferite culori, natura din jurul lui şi lumina
orbitoare a soarelui, toate acestea l-ar fi şocat foarte tare. Fiul lui Dumnezeu ştia
că pentru orbul vindecat, şocul va fi cu mult mai mic dacă îl va scoate din cetate
şi-i va da văzul treptat 8.
Al doilea personaj pe care ni-L prezintă textul citat este
II. SALVATORUL ORBULUI

Pasajul citat ne arată trei lucrurl cu privire la Salvatorul nevăzătorului:
1. Primul lucru este că era Dumnezeu.
Evanghelistul Marcu a scris: "... Au adus la Isus un orb şi L-au rugat să Se
atingă de el." (v.22)
170
Am văzut că acest orb era din Betsaida, cetatea apostolilor: Petru, Andrei
şi Filip, că era grec, că în Betsaida locuiau mulţi greci, că grecii credeau că zeii
vindecau prin atingere şi prin salivă tot felul de boli şi infirmităţi, şi că acest
nevăzător era orb din naştere.
Din faptul că grecii au auzit că Domnul Isus a venit în cetatea lor, I-au
adus pe acest nevăzător şi L-au rugat pe Mântuitorul să Se atingă de el, reise că ei
credeau în divinitatea Lui.
De unde ştiau concetăţenii Apostolilor: Petru, Andrei şi Filip că
Învăţătorul lor era Dumnezeu? Răspunsul este: de la ultimele minuni ale
Mântuitorului, în general; şi de la prima minune a înmulţirii pâinilor, în mod
special, care a avut loc în câmpia de lângă cetatea lor în urmă cu trei luni, aşa cum
am văzut când am tratat studiile intitulate Minunea înmulţirii pâinilor
(Vol.V,Stud.2) şi Caracteristicile minunii înmulţirii pâinilor (Vol.V,Stud.3).
Este adevărat că ei au auzit multe despre Domnul Isus şi că L-au văzut făcând
multe minuni. Numai că minunea înmulţirii pâinilor, i-a uimit cel mai mult şi i-a
făcut să creadă că El era Dumnezeu.
În detaliul "L-au rugat să Se atingă de orb,” (v.22) ne este redată credinţa
grecilor în divinitatea Mântuitorului. Iar în detaliile: " I-a pus mâinile pe ochi"
(v.25) şi “ I-a pus saliva pe ochi,” (v.23) Mântuitorul a confirmat grecilor prin
vindecarea acestui orb pe fondul şi în termenii concepţiei lor că El era exact ceea
ce ei credeau: Dumnezeu adevărat.
2. Al doilea lucru pe care ni l-a descoperit Dascălul divin în această
minune este că numai El ne poate deschide ochii sufletului.
Mântuitorul a demonstrat pe fondul acestei minuni că este Dumnezeu; că
numai El, în calitate de Dumnezeu, poate să dea lumina ochilor unui orb din
naştere; şi că numai Cel care dă lumina ochilor fizici, poate să deschidă şi ochii
sufletului ca să vadă lumea spirituală în toată frumuseţea ei.
Nu există nici un alt miracol mai mare pentru om, fiinţa morală,
intelectuală şi religioasă, ca deschiderea ochilor spirituali. Nu există nici o altă
lucrare mai nobilă şi mai măreaţă ca punerea lui în relaţie cu Tatăl ceresc. Nu
există nimic mai sublim şi mai necesar ca pătrunderea omului chiar de aici şi de
acum în valorile şi frumuseţile cereşti.
3. Şi, al treilea lucru, chiar mai adânc decât cel precedent, pe care ni l-a
dezvăluit dumnezeiescul nostru Învăţător în acest text este felul cum El deschide
ochii orbilor.
Aceasta este prima minune pe care Dascălul ceresc a făcut-o în două etape.
El n-a dat lumina ochilor acestui orb din naştere dintr-o dată, ci treptat 9, ca şi în
cazul vindecării orbului din naştere din Evanghelia după Ioan capitolul 9; pe care
l-a trimis să-şi spele ochii în bazinul Siloamului.
Evanghelistul Marcu a scris: “Isus l-a luat pe orb de mână şi l-a scos afară
din sat; apoi i-a pus salivă pe ochi, Şi-a pus mâinile peste el şi l-a întrebat: «Vezi
171
Dragomir Stancu
ceva?» (24) El s-a uitat şi a zis: «Văd nişte oameni umblând, dar mi se par ca
nişte copaci.»" (v.23-24)
Nevăzătorul nu putea să cunoască altfel lucrurile din jurul lui decât cu
ajutorul simţului pipăitului. Cât de redusă era cunoaşterea lui! Ne putem imagina
că el şi-a pus odată mâna pe un pom şi a întrebat: ce este acesta? Şi cineva i-a
răspuns: un pom; informându-l că pomul este de vreo zece ori mai mare decât
omul. Aşa se explică faptul că atunci când Domnul Isus i-a uns ochii cu salivă şi l-
a întrebat: “Vezi ceva?” El I-a răspuns: "Văd nişte oameni umblând, dar mi se par
ca nişte copaci."
Vindecarea orbului
În momentul când Mântuitorul S-a atins de ochii orbului, întunericul i-a
dispărut şi el a început să zărească prima dată lumina, fiinţa umană şi creaţia, deşi
nu vedea clar, totuşi a simţit că a intrat într-o lume nouă, minunată şi
corespunzătoare naturii şi aspiraţiilor lui. Când Domnul Isus l-a întrebat: "Ce
vezi?" El, în clipa aceea se uita la ucenici şi de aceea a răspuns Domnului Isus plin
de uimire şi de nedumerire: "Văd nişte oameni umblând, dar mi se par ca nişte
copaci."
Pasajul citat ne arată că şi prima etapă a văzului a umplut viaţa orbului de
172
farmec, cu toate că încă nu vedea lucrurile clar.

Dacă Dascălul ceresc i-a deschis ochii orbului din naştere treptat ca să nu-l
uluiască lucrurile de pe pământ, atunci cu atât mai mult, El nu ne deschide ochii
sufletului dintr-o dată. Dacă Mântuitorul ne-ar deschide ochii sufletului brusc şi
am vedea dintr-o dată cu mintea noastră mărginită toate realităţile, valorile şi
frumuseţile lumii cereşti, am rămâne cu mult mai uluiţi decât orbul vindecat din
acest text. Acesta este motivul pentru care Mântuitorul ne deschide ochii
sufletului în două etape: o dată aici şi acum, şi a doua oară atunci când vom părăsi
pământul şi vom ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu.
Numai atunci când Domnul Isus Se atinge de ochii sufletului nostru,
întunericul spiritual dispare şi noi zărim o lume cerească, eternă, desăvârşită şi
fericită. Numai atunci noi începem să-L cunoaştem pe Mântuitorul şi lumea din
care a venit. Şi numai din acel moment simţim cum Împărăţia Sa cerească a
început să pătrundă în noi şi sufletul nostru a început să penetreze în ea.
În vremelnicie, pătrundem numai într-o mică măsură în cunoaşterea
realităţilor cereşti şi ale adevărurilor eterne. Dacă L-am contempla pe Domnul
Isus o sută de ani, o mie de ani, sau chiar milioane de ani, n-am reuşi să-L
cunoaştem mai mult decât este limita primei etape a văzului din minunea
Mântuitorului din acest text 10.
Dacă optica orbului vindecat în prima etapă a văzului din minunea
Mântuitorului era departe de realităţile lumii noastre materiale, aşa cum scrie în
textul grecesc “oamenii erau ca pomii” şi “copacii umblau”, atunci cu atât mai
mult, chiar şi oamenii cei mai spirituali şi cei mai luminaţi, văd realităţile cereşti
cu mult mai confuz decât a văzut orbul vindecat realităţile de pe pământ. Prima
etapă a vederii nu este decât o etapă premergătoare şi pregătitoare a celei de-a
doua etape a vederii, când vom vedea toate realităţile cereşti aşa cum sunt în toată
valoarea şi frumuseţea lor infinită.
Numai când Domnul Isus a atins ochii orbului a doua oară şi i-a spus să se
uite ţintă, acesta a putut să vadă toate lucrurile clar. Evanghelistul Marcu a scris:
"Isus i-a pus din nou mâinile pe ochi; i-a cerut să se uite ţintă şi când s-a uitat, a
fost vindecat şi a văzut toate lucrurile clar. (v.25)
Tot astfel stau lucrurile şi cu ochii sufleteşti. Numai după ce Mântuitorul
se va atinge de ei a doua oară, atunci când ne va pofti în Împărăţia Sa, vom vedea
toate lucrurile din cer aşa cum sunt. Când ne vom uita, aşa cum scrie în acest text
“ţintă” la Domnul Isus şi la Dumnezeu-Tatăl, Îi vom vedea în toată infinitatea
dragostei, a sfinţeniei şi a gloriei Lor.
Textul pe care îl studiem se încheie cu trimiterea acasă a orbului vindecat
şi cu porunca expresă a Domnului Isus: să nu intre în cetate şi să nu spună
nimănui că Mântuitorul i-a dat lumina ochilor. Evanghelistul Marcu a scris:
"Atunci Isus l-a trimis acasă şi i-a zis: «Să nu intri în sat şi nici să nu spui cuiva
în sat.»” (v.26)
173
Dragomir Stancu
Mântuitorul era în drum spre regiunea Cezareii lui Filip, situată la poalele
Muntelui Hermon, unde voia să fie numai cu ucenicii, dorind să-i mai înveţe
multe lucruri, întrucât mai avea nouă luni până la răstignire.
Domnul Isus ştia intenţia orbului vindecat că, fiind covârşit de mare
bucurie, voia să intre în cetate şi să spună tuturor oamenilor ce i-a făcut
Mântuitorul. Domnul Isus ştia că mulţi dintre locuitorii Betsaidei atunci ar fi venit
după El. Aici nu era vorba despre tăinuirea vindecării orbului, ci ca mulţimea să
nu-I împiedice programul de lucru.
Ne putem imagina, cât de fericit era orbul vindecat când se întorcea acasă!
El, acum nu mai mergea bâjbâind cu bastonul în mână ca să nu devieze de pe cale,
ci admirând creaţia lui Dumnezeu şi glorificând pe Cel care i-a dat lumina ochilor.
Apoi, ne mai putem imagina că peste câteva ore, după ce Mântuitorul
plecase, vecinii şi consătenii, văzându-l pe orbul vindecat, se mirau şi el le
povestea că Învăţătorul lui Petru, Andrei şi Filip i-a dat lumina ochilor.

3. Barclay,W., The Gospel of John, VoI. II, p. 48 - 49.
4. Op. cit. p. 48;
Tacitus, Istorisiri 4, 81.
5. Suetonius, Life of Vespasian 7;
9. Op. cit. p. 190;
174
Dragomir Stancu
19. O ÎNTREBARE DE MARE IMPORTANŢĂ

Marcu 8 : 27 – 30
27 Isus a plecat cu ucenicii Săi în satele Cezareii lui Filip. Pe drum le-a
pus următoarea întrebare: “Cine zic oamenii că sunt Eu?”
28 Ei I-au răspuns: "Ioan Botezătorul; alţii: Ilie; alţii: unul din profeţi.”
29 "Dar voi", i-a întrebat El, "cine ziceţi că sunt Eu? "Tu eşti Cristosul!"
I-a răspuns Petru.
30 Isus le-a poruncit în mod categoric să nu spună nimănui lucrul acesta
despre El.
Matei 16 : 13 - 19
13 Isus a venit în regiunea Cezareii lui Filip şi i-a întrebat pe ucenicii Săi:
"Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?"
14 Ei au răspuns: "Unii zic că eşti Ioan Botezătorul; alţii: Ilie; alţii:
Ieremia sau unul din profeţi.”
15 "Dar voi?”, le-a zis El, “cine ziceţi că sunt?"
16 Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: "Tu eşti Cristosul, Fiul
Dumnezeului celui viu!"
17 Isus a luat din nou cuvântul Şi i-a zis: "Ferice de tine, Simone, fiul lui
Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-au revelat lucrul acesta, ci Tatăl Meu care
este în ceruri.
18 Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi
porţile Locuinţei Morţilor nu o vor birui.
19 Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi
legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri."
Luca 9 : 18 - 21
18 Într-o zi, pe când Se ruga Isus singur deoparte, avându-i cu El pe
ucenicii Lui, le-a pus întrebarea următoare: "Cine zic oamenii că sunt Eu?"
19 Ei I-au răspuns: "Unii zic că eşti Ioan Botezătorul; alţii zic că eşti Ilie;
alţii zic că a înviat un profet din cei din vechime."
20 “Dar voi", i-a întrebat El, "cine ziceţi că sunt?" Cristosul lui
Dumnezeu!" I-a răspuns Petru.
21 Isus le-a poruncit în mod categoric să nu spună nimănui lucrul acesta.
Armonizat
1 Isus a venit în regiunea Cezareii lui Filip./ Într-o zi, pe când Se ruga
175
Dragomir Stancu
Isus singur deoparte, avându-i cu El pe ucenicii Lui, le-a pus întrebarea

următoare: "Cine zic oamenii că sunt Eu?”, (Lc.v.18) / Fiul omului?” (Mt.v.13)
2 Ei I-au răspuns: "Unii zic că eşti Ioan Botezătorul; alţii zic că eşti Ilie;/
alţii: Ieremia; (Mt.v.14) / şi alţii zic că a înviat un alt profet din cei din vechime."
(Lc.v.19)
3 "Dar voi", i-a întrebat El, "cine ziceţi că sunt Eu?” (Mc.v.29)
4 Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: "Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului
celui viu!” (Mt.v.16)
5 Isus a luat din nou cuvântul şi i-a zis: "Ferice de tine, Simone, fiul lui
Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-au revelat lucrul acesta, ci Tatăl Meu care
este în ceruri. (Mt.v.17)
6 Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi
porţile Locuinţei Morţilor nu o vor birui. (Mt.v.18)
legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri." (Mt.v.19)
despre El. (Mc.v.30)
Începând cu acest text, intrăm în a treia retragere pe care a făcut-o Domnul

Isus în ţările păgâne din jurul Israelului, când Se afla în ultima misiune din
Galileea. Plecarea Lui de pe pământ I se apropia şi El dorea să fie numai cu
ucenicii, pentru că erau multe lucruri pe care ei încă nu le înţelegeau. Apoi, erau
multe alte lucruri pe care El voia să-i înveţe 1.
Din pasajul citat vom ţine două studii intitulate O întrebare de mare
importanţă şi Primatul Apostolului Petru. În primul studiu O întrebare de mare
importanţă, ne vom ocupa de trei lucruri: locul scenei, opiniile evreilor cu privire
la Domnul Isus şi mărturia Apostolului Petru.
I. LOCUL SCENEI
Evanghelistul Marcu a scris: "Isus a plecat cu ucenicii Săi în satele
Cezareii lui Filip," (v.27) şi Evanghelistul Matei a spus: “Isus a venit în regiunea
Cezareii lui Filip.” (v.13)
Pe timpul Domnului Isus, tetrarhia lui Filip se întindea de la Pereea şi până
la coastele muntelui Hermon. Ea cuprindea regiunile: Glavonitida, Ituria,
Trahonita, Avramitida şi Batanea. În toate aceste regiuni, cea mai mare parte a
populaţiei nu erau evrei, ci sirieni, greci, fenicieni şi arabi 2. Aici Mântuitorul a
găsit linişte ca să-i înveţe pe ucenici.
Această regiune a Cezareii lui Filip era foarte frumoasă şi pitorească 3.
Pretutindeni şerpuiau şi murmurau numeroase pâraie printre dealurile bogate în
176
păduri şi câmpii pline de vegetaţie şi flori de tot felul. Pădurea deasă întunecă şi
astăzi albia râului Iordan cu dumbrăvi de stejari şi măslini care se intercalează cu
păşuni şi lanuri de cereale 4. Moise a descris astfel această regiune în Deuteronom:
"Căci Domnul Dumnezeul tău, are să te ducă într-o ţară bună, ţară cu pâraie de
apă, cu izvoare şi cu lacuri, care ţâşnesc din văi şi munţi; (8) ţară cu grâu, cu orz,
cu vin, cu smochini şi cu rodii; ţară cu măslini şi cu miere.” (8:7-8) Credem că
Domnul Isus a trecut şi pe lângă lacul Fial şi că a văzut în această zonă cum
Iordanul intra în nisip şi trecând pe sub pământ, ieşea din nou la suprafaţă 5.
Cezarea lui Filip se află într-un loc foarte pitoresc şi frumos
Capitala acestui teritoriu era Cezareea

lui Filip. Ea era aşezată la poalele muntelui
Hermon şi se afla la o distanţă de aproape 40
km nord-vest de Marea Galileii 6.
Acest oraş se numea în timpurile
străvechi Vaalgad, după numele zeului
fericirii, al canaaniţilor 7. El era construit pe un
deal mare, sub care era o peşteră adâncă. În
această peşteră se credea că s-a născut Pan,
marele zeu al naturii, pe care îl venerau foarte
mult ţăranii şi păstorii. Acesta a fost motivul
pentru care nu numai capitala acestui teritoriu a
primit numele de Panias, după denumirea
zeului grecesc Pan, dar şi dealul pe care era ea
construită şi sub care se afla peştera acestui
zeu 8. Iosif Flavius ne-a istorisit că în această
peşteră erau nişte canale lungi şi o prăpastie
Cezarea lui Filip foarte mare, abruptă şi extraordinar de adâncă
care, fiind plină cu apă, nimeni nu putea să-i dea de fund. Istoricul amintit ne-a
mai relatat că această peşteră a fost modificată artificial. Zidul ei înalt din stânci
177
Dragomir Stancu
era împodobit cu nişe şi ocniţe, care cândva erau pline cu sculpturi de marmură şi
cu statuietele nimfelor pădurii. Aceste nimfe ne arată cât de puternică era credinţa
oamenilor că în regiunea lor, în care erau păduri mari, existau asemenea fiinţe
supranaturale 9.
Peştera Paneas din Cezarea lui Filip din care izvora unul dintre cei mai mari afluenţi ai
Iordanului. Aici era templul zeului Pan.
Locul de închinare al grecilor la zeul Pan. Aici Irod cel mare a construit un templu
în onoarea cezarului August, pe care fiul lui, tetrarhul Filip l-a reconstruit
şi a pus numele capitalei Cezarea lui Filip (Marcu 8:27)
178
Izvorul Iordanului
De sub acest zid din stânci ieşea

un râu care se numea Ior şi care, unindu-
se cu un alt râu numit Dan, formau râul
Iordan 10.
Iosif Flavius şi Ieronim au spus că
tetrarhul Filip, după ce şi-a reconstruit
capitala, i-a schimbat numele din Panias
în cel de Cezareea, în cinstea cezarului
Tiberiu. Iar, ca să se deosebească de
Cezareea de pe ţărmul Mării Mediterane,
şi-a adăugat şi numele lui 11. Mai târziu,
Irod Filip şi-a schimbat numele capitalei
din Cezareea lui Filip în cel de Neroneas,
în cinstea imperatorului Nero 12.
Cezareea lui Filip, care era
aşezată pe dealul Panias şi se afla la
poalele muntelui Hermon, era unul dintre
cele mai frumoase oraşe din ţările din jur.
Aici locuiau în cea mai mare parte
neevrei 13.
Irod cel Mare, pentru că a primit
Cascada Panneas de la Roma ţinuturile Panias şi Ulafa, a
construit în oraşul Panias un templu măreţ cu marmură albă în anul 19 înainte de
Cristos, în cinstea imperatorului divinizat. Iar în anul 3 după Cristos, tetrarhul
179
Dragomir Stancu
Filip a mai înfrumuseţat şi împodobit acest templu, ca de altfel şi oraşul întreg cu

tot felul de figuri şi statui 14. Comentatorul W. Barclay a spus că nimeni nu putea
să privească Cezareea lui Filip, nici chiar de la distanţă, fără să vadă templul cel
mare al cultului cezarului; şi, cu atât mai mult, când răsărea soarele, acesta
strălucea cu zidurile lui albe de marmură 15.
Exploratorul George Adam Smith a spus că această zonă era presărată cu
tot felul de temple 16. Iar, exploratorul W.M. Thomson, a enumerat în cartea sa
intitulată Ţara Cărţii nu mai puţin de 14 edificii de felul acesta. Aici, aproape
fiecare religie antică avea câte un templu.17 Aici erau templele zeilor Siriei;
templul lui Pan, zeul grecilor din Siria; templul zeiţei Artemisa a Greciei;
templele baalilor; templele zeilor romani: Jupiter şi Bacus; templul din marmură
albă al cezarului care domina peisajul, lua privirea şi arăta eternitatea Romei şi
altele 18.
Templul lui Jupiter din Cezarea lui Filip. În fundal se vede muntele Liban.
180
Templul zeului Bachus din Cezarea lui Filip
Interiorul templul zeului Bachus din Cezarea lui Filip

181
Dragomir Stancu
Ruinele templului zeiţei Artemis din Cezarea lui Filip
Ruinele unui alt templu păgân

Este unul dintre cele mai semnificative lucruri, faptul că Domnul Isus a
182
ales tocmai locul acesta ca să-Şi descopere ucenicilor divinitatea şi adevăratul Său
mesianism! Dulgherul din Nazaretul Galileii, tocmai aici în mijlocul acestor
temple, care reprezentau aproape toate religiile lumii, Şi-a întrebat ucenicii: “Cine
zic oamenii că sunt Eu?” (Mc.v.27) şi “Dar voi, cine spuneţi că sunt?” (Mt.v.15)
Prin aceste întrebări, Domnul Isus a vrut ca ucenicii să vadă deosebirea dintre El
şi toţi dumnezeii acestor temple 19.
Strada străjuită de 520 coloane care duce din Forum spre templele păgâne
Forumul roman din Cezarea lui Filip

183
Dragomir Stancu
Forumul roman din Cezarea lui Filip
Apoi, este şi un alt lucru interesant şi uimitor, că Apostolul Petru a

îndrăznit să răspundă chiar în acest loc că Dulgherul pe care Îl urma el, era
Cristosul Dumnezeului celui viu, chiar dacă aici pe pământ El era sărac, nu avea
nici măcar o casă şi evreii Îl declarau eretic şi Îi urzeau moartea.
In al doilea rând, ne vom ocupa de
II. OPINIILE EVREILOR CU PRIVIRE LA DOMNUL ISUS

Evangheliştii sinoptici au scris, îi cităm armonizat:
(1) Isus a venit în regiunea Cezareii lui Filip./ Într-o zi, pe când Se
ruga Isus singur deoparte, avându-i cu El pe ucenicii Lui, le-a pus
întrebarea următoare: "Cine zic oamenii că sunt Eu? (Lc.v.18) / Fiul
omului?” (Mt.v.13)
(2) Ei I-au răspuns: "Unii zic că eşti Ioan Botezătorul; alţii zic că
184
eşti Ilie;/ alţii: Ieremia; (Mt.v.14) / şi alţii zic că a înviat un alt profet din
cei din vechime." (Lc.v.19) v.1 şi 2.
Conform Evangheliilor Sinoptice, Domnul Isus a ţinut secret că era Mesia,
şi a făcut să înţeleagă lucrul acesta numai pe câţiva dintre ucenici în care avea cea
mai mare încredere, şi acestora numai indirect El le-a dat de înţeles că era Mesia
20
.
Misiunea din Galileea, aproape s-a terminat şi urma călătoria spre
Ierusalim, unde pe Mântuitorul Îl aştepta moartea de cruce. Fiul lui Dumnezeu a
pus ucenicilor întrebarea mai întâi indirect, dacă a înţeles cineva dintre oameni
cine era El. Întrebarea pe care Domnul Isus a pus-o ucenicilor a fost aceasta: dacă
El a avut vreun efect asupra oamenilor prin viaţa, învăţătura şi lucrările Lui? Şi
dacă ei, ucenicii Lui, L-au descoperit cine era El în realitate? Altfel, toată lucrarea
Lui ar fi fost zadarnică, pentru că acesta era singurul mijloc prin care El putea să-
Şi îndeplinească lucrarea: să Se descopere oamenilor prin imprimarea în inima lor
a tot ce a zis, a făcut şi era El. Acum era momentul când Mântuitorul, verificând
lucrul acesta, a supus la test mai întâi oamenii care au intrat în contact cu El şi
apoi pe ucenici 21, întrebându-i pe apostoli: "Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul
omului?” (Mt.v.13)
Domnul Isus folosea frecvent numele Lui de “Fiul omului”, în special
când vorbea despre umanitatea şi divinitatea Sa 22. Prin folosirea acestui nume de
“Fiul omului”, El pretindea ascultătorilor Lui să-L cunoască ca om adevărat şi
Dumnezeu adevărat.
Apostolii I-au răspuns Domnului Isus cu părere de rău, că El n-a fost
descoperit de popor ca Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii, ci oamenii şi-au
format despre El patru păreri. Astfel, ucenicii I-au prezentat Domnului Isus cele
patru opinii.
1. Prima opinie era a lui Irod Antipa, tetrarhul Galileii şi a altor evrei, că
Domnul Isus era Ioan Botezătorul. Evanghelistul Luca a scris: "Ei I-au răspuns:
«Unii zic că eşti Ioan Botezătorul.»" (v.19) Toţi trei evangheliştii sinoptici ne-au
informat că această opinie era a lui Irod Antipa şi a altor evrei, îi cităm armonizat:
"Irod spunea / slujitorilor săi: (Mt.14:2) «Lui Ioan i-am tăiat capul; cine este
oare acesta despre care aud astfel de lucruri? (Lc.9:9) Acesta este Ioan
Botezătorul! A înviat din morţi, de aceea se fac minuni (Mt.14:2) şi lucrează
aceste puteri prin el.» (Mc.6:14) Şi căuta să-L vadă.” (Lc.9:9)
Comentatorii W. Barclay, F.W. Farrar şi alţii au spus că aceasta era opinia
unor conştiinţe încărcate de păcat, cum era conştiinţa lui Irod Antipa care l-a ucis
pe Ioan Botezătorul. Acest tetrarh, ştiind că Ioan Botezătorul a fost un mare
proroc, a crezut că el a putut să învieze şi că Domnul Isus nu era altul decât Ioan
înviat din morţi 23.
2. A doua opinie a poporului a fost că Domnul Isus era Prorocul Ilie.
Evanghelistul Luca a scris: "Alţii zic că eşti Ilie.” (v.19) Poporul evreu credea că
185
Dragomir Stancu
înainte de-a veni Mesia, va apărea Ilie, cel mai mare proroc ca să-I proclame
sosirea cu o voce de tunet, să rezolve conflictele dintre oameni şi să stabilească
toate proprietăţile de pământ ale cui vor fi, după dreptate, în vederea intrării cu ele
în împărăţia mesianică 24. Evreii şi-au formulat această concepţie după următoarea
prorocie a lui Maleahi: "Iată, vă voi trimite pe Prorocul Ilie, înainte de a veni ziua
Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată.” (4:5) Astfel, o parte din popor L-a
considerat pe Domnul Isus că era crainicul şi înainte-mergătorul lui Mesia.
3. A treia opinie a poporului a fost că Domnul Isus era Prorocul Ieremia.
Evanghelistul Matei a scris: "Alţii zic că eşti Ieremia.” (v.14) Evreii credeau, pe
baza unei legende din cartea apocrifă 2 Macabei că înainte de-a fi fost duşi ei în
exil, Prorocul Ieremia ar fi luat chivotul şi altarul de tămâiere din Templu şi le-ar
fi ascuns într-o peşteră din muntele Nebo; şi că înainte de-a veni Mesia, el se va
întoarce şi va aduce înapoi aceste obiecte, chiar şi vasul cu mană şi toiagul lui
Aaron, ca din nou să se coboare slava şi prezenţa lui Dumnezeu printre ei 25.
Era şi o altă legendă scrisă tot în 2 Macabei care spunea că după o vedenie
a Marelui Preot Onias care trăia pe timpul Macabeilor, Prorocul Ieremia era un
mare protector şi mijlocitor al Israelului, de secole, şi că datorită mijlocirii şi
protecţiei lui, Iuda Macabeul a câştigat războiul 26. Şi era încă o carte apocrifă: 2
Ezra în care scria că Dumnezeu îi va trimite pe prorocii: Isaia şi Ieremia ca să
ajute Israelul în timpul necazului celui mare care va avea loc în preajma venirii lui
Mesia 27. Din amândouă aceste cărţi apocrife, poporul evreu şi-a formulat o
concepţie că Prorocul Ieremia va învia şi că va apărea înainte de-a veni Mesia 28.
Această concepţie o avea în vedere o altă parte din popor care credea că Domnul
Isus era Prorocul Ieremia.
4. A patra părere a poporului a fost că Mântuitorul era Prorocul lsaia sau
un alt proroc. Evanghelistul Luca a scris: “… Alţii zic că a înviat un proroc din
cei din vechime.” (v.19) Evreii erau conştienţi că timp de aproape 400 de ani nu s-
a auzit nici un glas de proroc. Ei au ascultat adeseori în sinagogi discursuri morale
din partea cărturarilor, dar n-au auzit vocea curată a lui Dumnezeu decât prin
Domnul Isus 29.
Când poporul evreu L-a identificat pe Domnul Isus cu prorocii: Ilie şi
Ieremia, sau cu un alt proroc din vechime care a înviat, a crezut că I-a adus cele
mai mari elogii; şi că L-a aşezat pe locul cel mai înalt pe care a putut să i-L
găsească, pentru că Ilie şi Ieremia nu erau alţii decât personalităţile cele mai
aşteptate, crainicii şi înainte-mergătorii lui Mesia 30.
III. MĂRTURIA APOSTOLULUI PETRU

Evanghelişatii Marcu şi Matei au scris, îi citam armonizat:
(3) "«Dar voi», i-a întrebat El, «cine ziceţi că sunt Eu?» (Mc.v.29)
186
(4) Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: «Tu eşti Cristosul, Fiul
Dumnezeului celui viu!» (Mt.v.16)
(5) Isus a luat din nou cuvântul şi i-a zis: «Ferice de tine, Simone,
fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-au revelat lucrul acesta, ci
Tatăl Meu care este în ceruri.»” (Mt.v.17)Vs. 3-5
Acesta a fost unul dintre momentele cruciale din viaţa Mântuitorului.
Zilele Lui erau de acum numărate. El era spre sfârşitul misiunii din Galileea şi sta
gata să-Şi îndrepte faţa hotărât spre Ierusalim (Luca 9:51), unde ştia că Îl aştepta
moartea de cruce. Problema cea mai mare care Îl preocupa acum era: măcar
ucenicii pe care îi alesese dacă L-au descoperit, lucrarea Lui va fi salvată. Iar, în
cazul în care nici ei nu L-ar fi cunoscut, atunci toată lucrarea Lui ar fi rămas
zadarnică, pentru că n-ar fi fost cine s-o continue .
Răspunsul dat de ucenici era hotărâtor. Acesta a fost motivul pentru care
Domnul Isus, după ce a auzit părerile din partea maselor largi, Şi-a îndreptat
întrebarea către cei doisprezece apostoli, spunându-le "Dar voi, cine ziceţi că sunt
Eu?” (Mc.v.29) La această întrebare foarte mare şi imporantă pusă de
Mântuitorul, credem că s-a făcut un moment de tăcere şi reculegere, după care
apostolii trebuiau să-şi arate convingerea. Potrivit firii sale deschise, entuziaste şi
impulsive, înflăcăratul Petru, purtătorul de cuvânt al ucenicilor, despre care zicea
Ioan Gură de Aur că era chiar gura apostolilor, a rostit cu ochii în flăcări,
cuvintele sale nemuritoare, care urmau să străbată mileniile: “Tu eşti Cristosul,
Fiul Dumnezeului celui viu!” (Mt.v.16) Ne putem imagina cum a tresăltat inima
Domnului Isus când Apostolul Petru a făcut această declaraţie, din care a văzut că
lucrarea Lui era salvată şi că toată strădania Lui nu era zadarnică 31.
Evangheliştii sinoptici ne-au redat în trei feluri răspunsul Apostolului
Petru: Evanghelistul Marcu l-a citat pe Apostolul Petru zicând: "Tu eşti
Cristosul." (v.29) Evanghelistul Luca l-a citat pe Apostolul Petru spunând:
"Cristosul lui Dumnezeu." (v.20) Şi Evanghelistul Matei l-a redat pe Apostolul
Petru afirmând: "Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” (v.16)
Mesia este un cuvânt ebraic care, echivalând cu grecescul Cristos,
înseamnă "uns”, “împărat”. Acest cuvânt se folosea în antichitate pentru împăraţi,
fiindcă ei înainte de-a fi încoronaţi erau unşi pentru această funcţie supremă.
Teofilact a explicat Bisericii Primare că cuvântul "Uns", “Cristos” nu este
întrebuinţat în textul grecesc cu articolul nehotărât, pentru că Domnul Isus nu era
un uns oarecare între mai mulţi împăraţi; ci, este folosit cu articolul hotărât, ceea
ce înseamnă că El era Împăratul Suprem şi Etern. În cazul acesta, articolul hotărât
a transformat substantivul comun cristos, sau uns în numele propriu Cristosul,
care înseamnă în toate trei Evangheliile Sinoptice din textul pe care îl studiem,
Împăratul Suprem şi Etern al cerului şi al pământului 32.
Cuvintele Apostolului Petru "Cristosul lui Dumnezeu" din Evanghelia
după Luca, înseamnă că Dumnezeu Însuşi L-a uns pe Domnul Isus ca Împărat
187
Dragomir Stancu
Etern. Acesta este motivul pentru care unii dintre comentatori şi exegeţi opinează
că Evanghelistul Luca a redat cel mai bine şi cel mai clar răspunsul Apostolului
Petru! 33
Tot Teofilact a explicat că şi cuvântul Fiul, din răspunsul Apostolului
Petru din Evanghelia după Matei: "Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului celui
viu!” (v.16) nu este întrebuinţat în textul grecesc cu articolul nehotărât, ca şi când
Domnul Isus ar fi fost un Fiu al lui Dumnezeu dintre mai mulţi fii; ci este folosit
cuvântul Fiul cu articolul hotărât, ceea ce ne arată că Mântuitorul era Singurul
Fiu al lui Dumnezeu 34. Unii dintre comentatorii şi exegeţii moderni au pătruns
mai adânc în această problemă decât Teofilact şi alţi teologi din Biserica Primară.
Ei spun că aici sintagma Fiul lui Dumnezeu nu are înţelesul de Fiu prin naştere ca
în cazul oamenilor, ci exprimă ideea că Domnul Isus era de aceeaşi esenţă,
substanţă şi natură cu Dumnezeu-Tatăl. Astfel, când Apostolul Petru a zis
Domnului Isus: "Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu" (Mt.v.16),
înseamnă cu alte cuvinte: "Tu eşti Singurul Împărat Etern al Cerului şi al
pământului care, fiind deopotrivă cu Dumnezeu, eşti de aceeaşi esenţă, substanţă
şi natură cu El."
Credem că nici un teolog şi nici un filozof n-ar fi putut să-L prezinte pe
Mântuitorul mai bine, mai clar şi mai adânc ca Apostolul Petru. De aici mintea
umană şi cuvintele noastre sărace în sens nu pot să meargă mai departe şi să
pătrundă mai adânc în divinitatea Domnului Isus pentru a o înţelege şi a o descrie
mai mult. Nici chiar Napoleon n-a încercat să spună mai mult despre Mântuitorul,
decât următoarele cuvinte: "Cunosc oamenii, dar Cristos era mai mult decât om.”
35
Comentatorul Alexander Bruce a zis că Apostolul Petru a recunoscut

divinitatea Mântuitorului în ciuda monoteismului evreiesc şi a zonei în care erau
tot felul de temple păgâne. Apostolul Petru, fiindcă a depus o asemenea mărturie,
a primit mari elogii din partea Domnului Isus. Evanghelistul Matei L-a citat pe
Mântuitorul spunându-i: "Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea
şi sângele ţi-au revelat lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri." (v.17)
Sterie Diamandi a zis că sintagma "carnea şi sângele” era o expresie care
se folosea pentru slăbiciunea naturii umane, pe care rabinii o întrebuinţau des
pentru a scoate în evidenţă cu ajutorul ei infinita deosebire care există între
slăbiciunea naturii umane şi atotputerea Dumnezeului celui viu şi etern 36.
Comentatorul Alexander Bruce a zis că aceste cuvinte ale Mântuitorului pe care
le-a adresat Apostolului Petru, ne scot în evindenţă valoarea extraordinar de mare
a mărturiei pe care a depus-o şi că această mărturie n-a fost luată dintr-o religie
tradiţională, ci Duhul Sfânt a fost Acela care a vorbit prin gura lui de apostol 37.
Dascălul ceresc ne învaţă în acest text că, credinţa noastră în El, trebuie să
fie o descoperire personală. El n-a întrebat numai pe apostoli, ci întreabă şi astăzi
pe fiecare om: "Tu, ce crezi despre Mine, cine sunt Eu?" Cineva poate să citească
188
toate cărţile care vorbesc despre Domnul Isus, scrise în toate limbile de pe pământ
şi, totuşi să nu fie creştin. Mântuitorul nu întreabă pe nimeni: "Poţi să-Mi spui ce
au zis sau ce au scris alţii despre Mine?" Ci El ne spune: "Cine zici tu că sunt
Eu?" Când Pilat L-a întrebat pe Mântuitorul dacă El era Împăratul evreilor, Fiul
lui Dumnezeu i-a răspuns: "De la tine însuţi zici lucrul acesta sau ţi l-au spus alţii
despre Mine?" (Ioan 8:34) Omul poate să cunoască toate părerile care s-au
formulat în legătură cu Domnul Isus. El poate să dea despre Mântuitorul, un
răspuns foarte bun: pe care l-au formulat cei mai mari teologi şi gânditori, sau care
este scris în Biblie şi, cu toate acestea, să nu fie creştin. A fi creştin nu înseamnă a
şti mărturisirea de credinţă a unei confesiuni oarecare sau chiar a recita credeul,
ci numai a-L cunoaşte personal pe Cristos şi a crede în El 38.

2. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, VoI. V, p. 138;
Josephus, F., Vita 13;
3. Diamandi, S., Activitatea şi Învăţătura, VoI. II, p. 121 .
4. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, VoI.V, p. 108 - 109.
5. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 12.
7. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, VoI.V, p. 408.
Op. cit. p. 147;
9. Josephus, F., Antiquities XV, 10, 3; Jewish War, I, 21,3;
Thomson, W.M., The Land and the Book, Vol. II, cap. XV;
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, VoI.V, p. 409.
Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 396;
Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 163.
11. Josephus, F., Antiquities XV, 10, 3; Jewish War, I, 21,3;
Thomson, W.M., The Land and the Book, Vol. II, cap. XV;
12. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. II, p. 148 - 149.
13. Josephus, F., Life, 13;
Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, VoI. I, p. 412;
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, VoI.V, p. 409.
14. Josephus, F., Antiquities XV,10,3; Jewish War I, 21, 3; Life 13;
Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 163;
189
Dragomir Stancu

Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, VoI. V, p. 408.
16. Thomson, W.M., Historical Geography of the Holy Land, p. 473 - 479 .
18. Op. cit. p. 147, 149;
Diamandi, S., Activitatea şi Învăţătura, p. 121; Hier Gott gelebt, p. l32,
181-184.
19. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. II, p. 149; Hier Gott gelebt,
p.129-131.
20. Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 79.
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 14.
25. 2 Macabei 2:1-12;
Lighthfoot, R.H., Locality and Doctrine in the Gospels, Mattthew, XVII,
10 –11;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI.II, p. 150.
26. 2 Macabei 15:1-14.
27. 2 Ezra 2:18.
29. Op. cit. p. 152.
30. Op. cit. p. 150 – 151.
36. Diamandi, S., Activitatea şi Învăţătura, Vol. II, p. 122.
Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 120 – 121.
190
Dragomir Stancu
20. PRIMATUL APOSTOLULUI PETRU

Marcu 8 : 30

despre El.
Matei 16 : 18 - 19
18 Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea,
şi porţile Locuinţei Morţilor nu o vor birui.
legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri."
Luca 9 : 21
21 Isus le-a poruncit în mod categoric să nu spună nimănui lucrul acesta.
Armonizat
1 Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi
porţile Locuinţei Morţilor nu o vor birui. (Mt.v.18)
legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri." (Mt.v.19)
despre El. (Mc.v.30)
Versetele 18 şi 19 din acest text al Evangheliei după Matei, au dat naştere

la cea mai mare controversă dintre Biserica Romano Catolică şi cea Protestantă.
În al doilea studiu din acest pasaj intitulat Primatul Apostolului Petru, ne
vom ocupa de trei lucruri: că Apostolul Petru era stânca pe care Mântuitorul urma
să-şi întemeieze Biserica, că el deţinea cheile Împărăţiei lui Dumnezeu şi că el
putea să lege şi să dezlege toate lucrurile, inclusiv păcatele oamenilor.
I. APOSTOLUL PETRU ERA STÂNCA PE CARE MÂNTUITORUL

URMA SĂ-ŞI ÎNTEMEIEZE BISERICA
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus, spunându-i Apostolului
Petru: "Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile
Locuinţei Morţilor nu o vor birui.” (v.18)
Ştim că Domnul Isus i-a dat lui Simon numele de Petru chiar în momentul
când l-a întâlnit prima dată. (Ioan 1:42) Mântuitorul încă de atunci a cunoscut
191
Dragomir Stancu
viitorul şi rolul pe care urma să-l aibă acest ucenic în Biserică.

După ce Apostolul Petru L-a descoperit pe Domnul Isus şi a depus marea
mărturie, Mântuitorul i-a răspuns, elogiindu-l: "Tu eşti Petru (petros) şi pe
această piatră (petra) Îmi voi zidi Biserica." Probabil că şi peisajul stâncos al
muntelui Hermon a contribuit într-o măsură oarecare pentru alegerea acestei
metafore, în special o stâncă roşie care se afla în acest loc 1
Din acest joc de cuvinte care există în limba greacă între petros şi petra,
cât şi în limba aramaică între chefas şi sur, pe care o vorbea Mântuitorul, s-au
creat între teologi cele mai mari controverse, mai ales pe timpul reformei2
Stânca roşie aproape de Cezarea lui Filip
Lexiconul grecesc al lui Liddell şi Scott, cât şi toate celelalte lexicoane şi

dicţionare ale limbii elene, ne arată că petros înseamnă “piatră mai mică”: fie
pietricică de aruncat cu praştia, fie piatră de hotar, fie bolovan. Iar petra are
înţelesul de "stâncă" şi "munţi stâncoşi", ca în cazul munţilor Olimp şi Caucaz 3.
La marea întrebare: pe cine reprezintă stânca din versetul 18 din
Evanghelia după Matei? Comentatorii şi exegeţii au dat în decursul celor două
milenii cinci răspunsuri:
192
1. Primul răspuns este că stânca îl reprezintă pe Apostolul Petru. Acesta

este un alt verset de bază cu care teologii romano-catolici susţin primatul lui Petru
în Biserică şi între apostoli. Aceştia spun că Apostolul Petru este această stâncă pe
care Cristos Şi-a întemeiat Biserica. Ei aduc în folosul opiniei lor trei argumente:
două din Noul Testament şi unul din tradiţia evreiască. a) Primul argument este că
Evanghelistul Matei l-a numit pe Apostolul Petru în lista apostolilor prōtos (10:2),
care înseamnă după interpretarea lor primus inter pares, "primul dintre egali" sau
"conducătorul celor egali". b) Al doilea argument al lor este că Apostolul Petru a
pus primul bazele Bisericii atunci când i-a adunat şi i-a întărit pe apostoli după
învierea Domnului Isus (Luca 22:32), când S-a pogorât Duhul Sfânt, a predicat la
Rusalii şi i-a uimit pe conducătorii poporului evreu; şi când a început să lucreze
între neamuri în casa lui Corneliu. c) Şi al treilea argument al teologilor romano-
catolici, care susţin cu tărie că stânca din versetul 18 din Evanghelia după Matei îl
reprezintă pe Apostolul Petru este că lumea Vechiului Testament a crezut că
stânca nu Îl reprezenta numai pe Dumnezeu, dar şi pe Avraam. Cărturarii au zis că
Dumnezeu l-a descoperit pe Avraam ca pe o stâncă (sur) pe care urma să fondeze
nu numai naţiunea evreiască, dar chiar şi lumea întreagă; şi că evreii sunt primii
care au menirea să fie zidiţi pe această stâncă 4.
Teologii romano-catolici susţin mai departe că Apostolul Petru care avea
puterea absolută asupra Bisericii, el care era temelia Bisericii, care deţinea cheia
Împărăţiei lui Dumnezeu şi care avea puterea de-a lega şi de-a dezlega păcatele
oamenilor, a fost episcopul Romei şi că această putere a trecut asupra tuturor
succesorilor lui din Roma până în ziua de astăzi 5.
Aceste afirmaţii făcute de unii teologi catolici sunt prea îndrăzneţe. Ele nu
intră în doctrina oficială a Bisericii Romano-Catolice, ci constituie numai o
interpretare tradiţională a mai multor teologi mărunţi ai acestei biserici.
Sunt mai multe motive pentru care această opinie nu poate fi acceptată ca
fiind autentică: că Apostolul Petru a fost episcop la Roma, că a dispus de
supremaţie şi de prerogative absolute asupra Bisericii, şi că papa a moştenit toate
acestea de la el. Noi vom enumera numai cinci din aceste motive.
a) Primul motiv este că nu există nici o dovadă istorică autentică care
să ateste că Apostolul Petru ar fi fost episcop la Roma 6, aşa cum am văzut
când am tratat studiile intitulate Evanghelia după Marcu (Vol.I,Stud.2 şi 3).
b) Al doilea motiv este că grecescul prōtos, "primul" din care unii romano-
catolici au scos dogma primatului Apostolului Petru şi a papei, are în lista cu
numele apostolilor din Evanghelia după Matei 10:2 unul dintre cele mai obscure
înţelesuri din tot Noul Testament. Evanghelistul Matei a scris: “Iată numele
celor doisprezece apostoli: Cel dintâi, Simon, zis Petru, şi Andrei, fratele lui..”.
Spre exemplu, Beza, unul dintre cei mai mari exegeţi şi bibliologi, a afirmat că
acest cuvânt prōtos este pus aici greşit, de aceea el nu mai apare în nici o altă listă
cu numele apostolilor7. Ioan Gură de Aur a zis că Evanghelistul Matei a adăugat
193
Dragomir Stancu
numeralul primul la numele lui Simon Petru pentru a-l deosebi de Simon
Cananitul, aşa cum am spune Simon unu şi Simon doi.8 Alţi exegeţi susţin cu tărie
că grecescul prōtos nu are în lista cu numele apostolilor din Evanghelia după
Matei 10:2 înţelesul de rang şi autoritate, ci de ordine şi enumerare 9.
Evanghelistul Marcu a trecut pe apostoli pe listă după valoare şi merite. El după
Petru, Iacov şi Ioan, l-a pus pe Andrei şi aşa mai departe (3:16-18), iar
Evanghelistul Matei nu i-a aşezat după valoare şi merite, de aceea l-a pus pe Toma
înaintea lui, deşi Toma nu avea meritele Apostolului şi Evanghelistului Matei.
c) Al treilea motiv pentru care noi respingem această opinie a romano-
catolicilor cu privire la primatul şi la prerogativele absolute ale Apostolului Petru
şi ale papei este că, dacă ar fi fost aşa după cum susţin ei, atunci cum au putut
Iacov şi Ioan să ceară mai târziu de la Domnul Isus ca unul să şadă la
dreapta şi altul la stânga Lui în Împărăţia mesianică? Şi cum se explică
faptul că ucenicii s-au certat la Ultima Cină care să fie mai mare, dacă
Mântuitorul a oferit primatul Apostolului Petru? 10
d) Al patrulea motiv pentru care nu putem considera ca fiind autentică
această opinie a romano-catolicilor este că nicăieri în Noul Testament nu ni se
arată că între apostoli ar fi existat o ierarhie. Oricare ar fi fost autoritatea pe care
a primit-o Apostolul Petru, ea era aceeaşi autoritate care le-a fost dată şi celorlaţi
apostoli. Domnul Isus tot ce a zis Apostolului Petru în acest text, a spus şi tuturor
celorlalţi apostoli în alte ocazii. Evanghelistul Matei L-a citat pe Mântuitorul
zicând: "Adevărat vă spun că orice veţi lega pe pământ va fi legat în cer şi orice
veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer," (18:18) şi Evanghelistul Ioan L-a
redat pe Fiul lui Dumnezeu spunând celor doisprezece apostoli: "Celor ce le veţi
ierta păcatele vor fi iertate şi celor ce le veţi ţine vor fi ţinute.” (20:23). Aşa cum
Apostolul Petru era temelia Bisericii lui Cristos, tot aşa şi ceilalţi apostoli au fost
o asemenea temelie. Apostolul Pavel a scris credincioşilor din Efes: "Voi sunteţi
zidiţi pe temelia apostolilor...” (Efeseni 2:20) şi în Apocalipsa, de asemenea citim:
"Zidul cetăţii (a noului Ierusalim) avea douăsprezece temelii şi pe ele erau cele
douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului." (21:14)
e) Şi, a cincea cauză pentru care această opinie nu stă în picioare este că îi
lipseşte orice logică. Chiar dacă am presupune că Apostolul Petru ar fi fost acea
stâncă pe care Cristos Şi-a zidit Biserica, că ar fi fost investit cu o putere absolută
şi că ar fi fost episcop la Roma, toate acestea n-ar fi dat papilor nici un drept să
pretindă ca şi ei să fie dotaţi cu supremaţie şi autoritate absolută asupra Bisericii,
fiindcă meritele şi calităţile cuiva nu pot fi transferate altor persoane 11.
2. Al doilea răspuns care s-a dat la întrebarea, ce reprezintă stânca? Este
mărturisirea pe care a făcut-o Apostolul Petru. Acest răspuns l-au dat foarte
mulţi dintre teologi şi comentatori începând cu Origen şi Teofilact din Biserica
Primară şi până în timpul nostru modern, ca episcopul Wordsword, Alexander
Bruce, D.B.J. Campbell, F.W, Farrar şi alţii 12. După această opinie, Apostolul
194
Petru era ca o piatră mică care se putea clătina, ca atunci când a vrut să-L abată pe
Domnul Isus de pe calea crucii şi când Mântuitorul i-a spus: “Înapoia Mea,
Satano!" (Matei 16:22-23) Ca în cazul când s-a lepădat de Domnul Isus de trei ori
în curtea marelui preot că nici nu-L cunoşte măcar (Matei 26:69-75). Pe când,
adevărul divin şi etern din mărturisirea lui pe care a făcut-o, era ca o stâncă de
neclintit pe care se întemeiază Biserica 13.
Comentatorii amintiţi Teofilact şi Alexander Bruce au zis că atunci când
Mântuitorul a declarat Apostolului Petru: "Tu eşti Petru şi pe aceasta piatră voi
zidi Biserica Mea", i-a spus cu alte cuvinte: "Tu, căruia ţi-am pus numele Piatră,
mărturisirea ta este cea mai puternică stâncă pe a cărei temelie Îmi voi zidi
Biserica.”14
3. Al treilea răspuns care s-a dat la întrebarea, ce reprezintă stânca? Este
credinţa Apostolului Petru. O altă parte destul de numeroasă de comentatori
opinează că stânca pe care se întemeiază Biserica este credinţa pe care o avea
Apostolul Petru atunci când a făcut această mărturisire. Comentatorul H.H. Halley
a zis că atunci când Domnul Isus a declarat Apostolului Petru: "Tu eşti Petru şi pe
această piatră voi zidi Biserica Mea", i-a spus cu alte cuvinte: "Tu Petru, eşti o
piatră pe care o poate mişca orice om, dar credinţa pe care tu ai exprimat-o cu
privire la divinitatea Mea este o stâncă care nu poate fi clătinată, aşa cum nu se
pot clătina munţii. Pe această stâncă Îmi voi zidi Biserica.” 15
4. Al patrulea răspuns care s-a dat la întrebarea, pe cine reprezintă stânca?
Este că ea Îl reprezintă pe Cristos. Această opinie nu poate să accepte că
Apostolul Petru era stânca din două motive. Primul motiv este că Vechiul
Testament ne arată în multe versete că numai Dumnezeu este stânca (sur)
(Deuteronom 32:4,31; 1 Sam.2:2; 2 Sam.22:2,32; Ps.18:31 etc.). După această
opinie, nimeni dintre oameni nu este vrednic să i se atribuie acest titlu 16. Şi al
doilea motiv este că, dacă Biserica ar fi fost zidită pe Apostolul Petru, ar fi avut o
structură şubredă fiindcă el, deşi era un om admirabil, totuşi a făcut multe greşeli.
Fericitul Augustin a spus că Mântuitorul n-a zis Apostolului Petru: "Tu eşti
stânca (petra) pe care voi zidi Biserica Mea", ci "Tu eşti Petru (petros)." Aceasta
înseamnă, a spus în continuare acest mare teolog din Biserica Primară, ca şi când
Fiul lui Dumnezeu i-ar fi zis Apostolului Petru cu alte cuvinte: "Tu eşti Petru
(piatra), iar Eu sunt Petra (Stânca), tu vei fi prima piatră care va fi zidită pe
Mine, Stânca de granit." 17
5. Şi, al cincilea răspuns care s-a dat la întrebarea, pe cine reprezintă
stânca? Este o altă variantă decât aceea pe care au formulat-o comentatorii care au
dat primul răspuns şi anume că era Apostolul Petru. Această opinie pe care o
susţine W. Barclay, cât şi mulţi alţi comentatori, ţine cont şi se încadrează în toate
regulile unui exeget. Ea obsearvă că Domnul Isus, mai întâi l-a promovat pe
Apostolul Petru de la titlul metaforic de Piatră la cel de Stâncă şi, apoi i-a făcut
una dintre cele mai mari declaraţii că pe acea Stâncă El Îşi va zidi Biserica. W.
195
Dragomir Stancu
Barclay susţine şi el marele adevăr că Stânca pe care se întemeiază Biserica este

Cristos, pentru că lucrul acesta apare clar în 1 Petru 2:4-5, unde scrie: "Apropiaţi-
vă de El, piatra vie, respinsă de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui
Dumnezeu. (5) Şi voi, ca, nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă spirituală
…” şi în 1 Corinteni 3:11, unde citim: "Căci nimeni nu poate pune o altă temelie
decât cea care a fost pusă şi care este Isus Cristos." William Barclay spune că
Domnul Isus a spus Apostolului Petru cu o mare satisfacţie în urma mărturisirii pe
care a făcut-o, că el nu va fi o piatră simplă, ci o stâncă fundamentală pe care o va
aşeza prima pe o altă Stâncă care este Cristos – Temelia de granit a Bisericii.
Când Domnul Isus a zis Apostolului Petru că pe el Îşi va zidi Biserica, aceasta nu
înseamnă că Biserica urma să depindă de acest apostol, ci numai de Cristos.
Adevărata însemnătate a acestei afirmaţii făcută de Mântuitorul este că Biserica a
început cu Apostolul Petru, care era prima stâncă fundamentală şi că onoarea
aceasta nu putea să i-o ia nimeni 18.
Apostolul Petru a fost primul om care a descoperit cine era Domnul Isus,
care a făcut saltul credinţei şi care a fost primul membru al Bisericii. Cu el,
Mântuitorul Şi-a început Biserica, Noul Israel sau noul popor al lui Dumnezeu.
Apostolul Petru a pus primul bazele Bisericii lui Cristos, mai întâi între apostoli
când i-a adunat şi întărit după învierea Mântuitorului; apoi între evrei când S-a
pogorât Duhul Sfânt, când a predicat la Rusalii şi când i-a uimit pe conducătorii
poporului evreu. Toate acestea L-au determinat pe Fiul lui Dumnezeu să-l
numească anticipat pe Apostolul Petru: Stânca fundamentală pe care El urma să-
Şi zidească Biserica! Astfel, Fiul Celui Preaînalt când a zis Apostolului Petru: "Tu
eşti Petru şi pe această Stâncă voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei Morţilor
nu o vor birui", i-a spus cu alte cuvinte: "Petre, tu eşti primul om care a înţeles
cine sunt Eu şi cu care a început Noul Israel, de aceea tu vei fi prima stâncă
fundamentală dintre cele douăsprezece pe care Îmi voi zidi Biserica, şi porţile
Locuinţei Morţilor nu o vor birui!"
Noi alegem această explicaţie pentru că o considerăm că este cea mai
verosimilă şi chiar autentică, în comparaţie cu primele patru.
Asupra expresiei figurative "porţile Locuinţei Morţilor", s-au formulat trei
opinii:
a) Prima opinie a formulat din sintagma “porţile Locuinţei Morţilor” ideea
unei fortăreţe. Unii comentatori au explicat că cetatea Cezareea lui Filip, fiind
aşezată pe timpul Domnului Isus pe dealul Panias în toată gloria ei, Mântuitorul
poate a zis că Biserica Lui este asemenea unei fortăreţe aşezate pe un munte pe
care forţele răului nu o pot birui 19.
b) A doua opinie a formulat din sintagma “porţile Locuinţei Morţilor”
ideea curţii bătrânilor de la poarta cetăţii. Comentatorul Richard Glover a
conceput această opinie foarte interesantă din Legea lui Moise şi din cărţile
apocrife: Înţelepciunea lui Solomon 16:13 şi 3 Macabei 5:36. În Israel, cât şi în
196
întreg Estul antic, bătrânii se adunau la poarta cetăţii, îndeosebi la poarta cetăţilor
mai mici şi îşi exercitau acolo judecata. (Deuteronom 21:19;25:7) După această
opinie, poarta înseamnă "locul judecăţii". În ideea aceasta, chiar şi guvernul
turcesc s-a numit secole întregi sublime porte. Conform acestei opinii, "porţile
Locuinţei Morţilor" înseamnă că nici o putere nu va fi în stare ca să distrugă
Biserica lui Cristos 20.
c) Şi a treia opinie a formulat din expresia figurativă “porţile Locuinţei
Morţilor” ideea hadesului în care ajung toţi morţii. După această explicaţie,
sintagma "porţile Locuinţei Morţilor" nu are înţelesul de porţile iadului, deoarece
cuvântul hades în textul grecesc nu înseamnă, aşa cum credeau evreii, numai
"locul de pedeapsă", dar şi "locul în care merg toţi morţii: buni şi răi". După
această interpretare, porţile care au rolul să includă sufletele tuturor oamenilor
înăuntru în Locuinţa Morţilor, numai sufletul Domnului Isus n-au fost în stare să-
L ţină închis înăuntru, fiindcă El era singurul care a rupt legăturile morţii, aşa cum
a spus Apostolul Petru în predica sa de la Rusalii. Doctorul Luca a scris în cartea
Faptele Apostolilor: "Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morţii,
pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea" (2:24) şi în versetul 27 din acelaşi
text, Apostolul Petru l-a citat pe împăratul David spunând despre sine şi despre
Domnul Isus următoarele cuvinte: “Căci nu-mi vei lăsa sufletul în Locuinţa
Morţilor şi nu vei permite ca Sfântul Tău să vadă putrezirea." Această poartă,
poate că se referă la triumful Domnului Isus asupra morţii. Mântuitorul, când a
făcut declaraţia de mai sus, poate că a zis Apostolului Petru cu alte cuvinte:
"Petre, fiindcă tu ai descoperit că Eu sunt Fiul lui Dumnezeu, îţi spun că va sosi
timpul în curând când voi fi răstignit, dar, totuşi porţile Locuinţei Morţilor nu Mă
vor putea ţine în ea şi aşa cum pe Mine nu Mă vor putea ţine în ea, tot aşa nici pe
voi nu vor fi în stare să vă ţină în ea”. 21
Deşi, toate trei opiniile sunt în concordanţă cu contextul textului, totuşi noi
o alegem pe a treia, pentru că o considerăm că este cea mai verosimilă şi chiar
autentică.
În al doilea rând, ne vom ocupa de faptul că
II. APOSTOLUL PETRU DEŢINEA CHEILE ÎMPĂRĂŢIEI LUI

DUMNEZEU
Petru: "Iţi voi da cheile împărăţiei cerurilor." (v.19)
De aici apare ideea populară că Apostolul Petru stă la poarta Raiului,
pentru că el ţine cheile acestei porţi şi că descuie cui vrea 22.
Ca să putem înţelege această afirmaţie a Mântuitorului, care este tot aşa de
grea ca şi prima, trebuie să cunoaştem mai întâi trei lucruri. Primul, că metafora
cheilor arată întotdeauna o putere unică şi specială. Rabinii ziceau: "Cheile vieţii,
197
Dragomir Stancu
ale ploii şi ale învierii, nu le deţine nimeni altul decât Dumnezeu.” 23 Această
metaforă a cheilor are înţelesul în aceste cuvinte ale rabinilor că numai Dumnezeu
poate să creeze viaţa, să trimită ploaia şi să învieze morţii, şi nimeni altul. Al
doilea lucru pe care trebuie să-l cunoaştem este că Noul Testament Îi atribuie
această metaforă a cheilor numai Domnului Isus. Ioan Teologul L-a citat în
Apocalipsa pe Cristos cel înviat, spunând: “Cel viu. Am fost mort şi iată că sunt
viu în eternitate. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei Morţilor.” (Apoc.1:18) Şi în
Apocalipsa 3:7, Cristos cel înviat, de asemenea S-a prezentat bisericii din
Filadelfia sub această metaforă spunând: "Iată ce zice Cel care ţine cheia lui
David, Cel care deschide şi nimeni nu va închide, Cel care închide şi nimeni nu
va deschide." Este clar că aceste chei unice şi speciale n-a putut să le aibă
Apostolul Petru şi nimeni altul dintre muritori. Şi al treilea lucru pe care trebuie
să-l ştim, ca să putem înţelege metafora cheilor Împărăţiei lui Dumnezeu, pe care i
le-a dat Mântuitorul Apostolului Petru este că, Dascălul ceresc a folosit această
metaforă pe fondul unui tablou din caretea Prorocului Isaia 24. Eliachim era
administratorul casei împăratului David. Marele împărat numai acestui
administrator credincios i-a încredinţat cheile de la palatul lui. Eliachim,
dimineaţa deschidea porţile şi seara le închidea; şi, numai atunci când acest
purtător de chei deschidea uşile, unii oameni aveau acces la prezenţa împăratului
David. Prorocul Isaia L-a redat pe Dumnezeu spunând: "În ziua aceea, zice
Domnul, voi chema pe robul Meu: Eliachim.. şi (22) voi pune pe umărul lui cheia
casei lui David: când va deschide el, nimeni nu va închide; şi când va închide el,
nimeni nu va deschide.” (Isaia 22:20,22)
Mântuitorul a spus Apostolului Petru un lucru extraordinar de mare pe
fondul acestui tablou din cartea Prorocului Isaia, că îl va face un administrator
mare al Împărăţiei Sale; că îi va încredinţa lui cheile Împărăţiei cerurilor; şi că îi
va încredinţa lui cea mai mare misiune de pe pământ: de-a deschide oamenilor uşa
gloriei Sale, după ce Se va înălţa la cer şi Se va aşeza la dreapta Tronului Tatălui.
Spre deosebire de această promisiune mare, făcută Apostolului Petru,
Dascălul divin a spus cărturarilor şi fariseilor un lucru foarte grav, că misiunea
acestora era să închidă uşa Împărăţiei lui Dumnezeu. Lucrul acesta ne arată clar
că stăpânul cărturarilor şi al fariseilor care le-a încredinţat o asemenea lucrare era
Diavolul. Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând: "Vai de voi,
experţi ai Legii şi farisei făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia
cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei care vor să intre nu-i lăsaţi să
intre.” (23:13)
Într-adevăr, cheile Împărăţiei lui Dumnezeu erau în mâinile Apostolului
Petru! Predicarea Evangheliei lui Cristos şi chemarea oamenilor la Împărăţia lui
Dumnezeu, erau acele chei binecuvântate cu care el le deschidea Împărăţia
cerurilor, fără deosebire atât evreilor, cât şi neamurilor. Cu predica de la Rusalii,
Apostolul Petru a deschis uşa Împărăţiei lui Dumnezeu pentru aproape trei mii de
198
suflete (Fapte 2:41). Apostolul Petru nu deţinea anumite chei misterioase, ci

aceste chei concrete ale predicării Evangheliei şi ale proclamării Împărăţiei
cerurilor, pe care i le-a încredinţat dumnezeiescul lui Învăţător.
Cât de bun este Mântuitorul! El n-a încredinţat aceste chei numai
Apostolului Petru, ci şi celorlalţi apostoli; şi chiar tuturor creştinilor, ca toţi copiii
lui Dumnezeu să deschidă uşa Împărăţiei cerurilor tuturor oamenilor, pentru ca
toţi păcătoşii să aibă şansa supremă de a intra în ea şi de a se bucura înaintea lui
Dumnezeu.
Dacă Domnul Isus ar fi încredinţat cheile Împărăţiei Sale numai
Apostolului Petru, ar fi fost grav. Ar fi fost grav şi dacă le-ar fi încredinţat chiar şi
numai preoţilor şi pastorilor. Când vom ajunge în cer, poate vom rămâne surprinşi
când vom auzi că cei mai mulţi dintre aceia care vor avea parte de bucuria şi
fericirea eternă, n-au fost câştigaţi prin predicile preoţlor şi ale pastorilor, ci prin
mărturiile simple ale membrilor tuturor bisericilor.
Şi, în al treilea rând, ne vom ocupa de faptul că
III. APOSTOLUL PETRU PUTEA SĂ LEGE ŞI SĂ DEZLEGE

TOATE LUCRURILE, INCLUSIV PĂCATELE OAMENILOR
Evanghelistul Matei L-a citat în continuare pe Domnul Isus, spunând
Apostolului Petru: "… Orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, şi orice vei
dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri." (v.19)
În legătură cu acest verset, care ne arată că Apostolul Petru avea
autoritatea de-a lega şi de-a dezlega toate lucrurile, inclusiv păcatele oamenilor,
comentatorii au formulat patru opinii.
a) Prima opinie pe care au conceput-o unii comentatori se numeşte opinia
plenitudinii de putere. Unii dintre comentatorii şi teologii romano-catolici susţin
că din cuvintele pe care le-a zis Domnul Isus Apostolului Petru: " Orice vei lega
pe pământ va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în
ceruri," reiese că Apostolul Petru a dispus de o plenitudine de putere, pe care o
deţine şi scaunul papal 25.
b) A doua opinie pe care au conceput-o alţi comentatori se numeşte opinia
iertării păcatelor. Comentatorul Richard Glover a zis că sintagma pe care a
adresat-o Domnul Isus Apostolului Petru: “Orice vei lega pe pământ va fi legat în
ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri.", se referă la
legarea şi dezlegarea păcatelor. Acest comentator, cât şi mulţi alţii, au explicat că
Apostolul Petru a primit puterea de-a dezlega păcatele oamenilor prin predicarea
jertfei lui Cristos, care este singurul mijloc al mântuirii. Iar legarea păcatelor
constă în consecinţa trimisului lui Dumnezeu de-a nu vesti oamenilor Evanghelia
lui Cristos, iar a oamenilor de-a nu veni cu păcatele lor la dragostea şi salvarea
Părintelui ceresc 26. Acesta a fost motivul pentru care toţi apostolii şi toţi
199
Dragomir Stancu
mesagerii lui Dumnezeu au predicat Evanghelia Împărăţiei cerurilor! Şi aceasta a

fost cauza pentru care toţi creştinii din Biserica Primară L-au mărturisit pe Cristos
şi mulţi dintre ei au făcut lucrul acesta chiar cu preţul vieţii!
c) A treia opinie pe care au conceput-o alţi comentatori se numeşte opinia
deciderii asupra unor lucruri majore. Comentatorii: W. Barclay, F.W.
Grosheide, D.B.J. Campbell şi mulţi alţii, spun că expresiile "a lega" şi "a
dezlega" se foloseau pe timpul Domnului Isus ca nişte expresii comune. Cărturarii
atunci când interpretau Legea şi când interziceau un anumit lucru din ea,
obişnuiau să spună că acel lucru era legat; iar atunci când îl permiteau, ei ziceau
că era dezlegat 27.
Apostolul Petru, care era prima stâncă aşeztă pe temelia lui Cristos, trebuia
să decidă cu privire la cele mai mari şi grele probleme cum era şi intrarea
neamurilor în Biserică. El a făcut lucrul acesta cu ocazia convertirii sutaşului
Corneliu (Fapte Cap.10). Şi tot Apostolul Petru trebuia să hotărască la consiliul de
la Ierusalim în anul 50 după Cristos, modul în care să fie primite neamurile în
Biserică (Fapte Cap.15).
d) Şi, a patra opinie pe care au formulat-o alţi comentatori şi exegeţi se
numeşte opinia mixtă, în care se includ opiniile a doua şi a treia. Această variantă
dă dreptate celor ce spun că expresiile "a lega" şi "a dezlega" sunt nişte expresii pe
care le întrebuinţau cărturarii atunci când stabileau anumite lucruri din Lege a fi
admise sau interzise. Tot această variantă susţine cu tărie că detaliul care se repetă
din cuvintetele “orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega
pe pământ va fi dezlegat în ceruri”, ne arată că aceste cuvinte ale Mântuitorului
se referă şi la iertarea păcatelor.
Noi alegem această opinie mixtă.
Mântuitorul când a zis Aostolului Petru: “Orice vei lega pe pământ va fi
legat în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri", i-a spus
cu alte cuvinte: ''Petre, tu umează să ai o responsabilitate foarte mare şi grea. Va
trebui să iei hotărâri asupra multor lucruri din Biserică, de care va depinde bunul
ei mers. Tu vei fi conducătorul Bisericii începătoare şi deciderea ta va fi atât de
importantă, încât ea va afecta sufletele oamenilor nu numai în lumea aceasta, dar
şi pentru eternitate." Şi, într-adevăr, când citim primele capitole din cartea Faptele
Apostolilor, vedem că Apostolul Petru a făcut exact lucrul acesta.
Iată, în final, cum sună acest text care este foarte controversat! El, aşa cum
am văzut în acest studiu, nu face nici cea mai mică aluzie la ierarhia Bisericii şi la
locul cel mai înalt pe care l-a ocupat Apostolul Petru în această ierarhie, ci a avut
în vedere problema cea mai esenţială a neamului omenesc care este mântuirea
sufletului. Mântuitorul când i-a spus Apostolului Petru în acest pasaj: “Tu eşti
Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei Morţilor nu o
vor birui. (19) Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va
fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri," i-a zis cu
200
alte cuvinte, aşa cum am văzut în acest studiu: "Petre, pentru că tu ai fost primul
om care M-ai descoperit cine sunt, te voi face o stâncă pe care Îmi voi zidi
Biserica, şi pe această Biserică nu va fi în stare s-o distrugă nici o putere de om
sau de demon, pentru că Eu, fiind Dumnezeu, moartea nu Mă va putea ţine în
captivitatea ei. În zilele următoare, tu vei fi administratorul Bisericii care vei
descuia uşile Îrnpărăţiei lui Dumnezeu ca să intre în ea evreii şi neamurile; şi tot
tu vei fi un îndrumător înţelept care vei rezolva toate problemele grele din
Biserică."
Fiindcă Apostolul Petru a fost primul om care a făcut marea descoperire,
lui i-a dat acest mare privilegiu şi totodată această mare responsabilitate. Dar,
această mare descoperire urmau să o facă şi toţi credincioşii din lume, care la
rândul lor, au şi ei acelaşi privilegiu şi aceeaşi responsabilitate ca Apostolul Petru.
În încheiere, Evangheliştii Marcu şi Luca au scris. Îl cităm pe
Evanghelistul Marcu: “Isus le-a poruncit în mod categoric să nu spună nimănui
lucrul acesta despre El.” (Mc.v.30 şi Lc.v.21) Deşi ucenicii ştiau că Domnul era
Mesia, totuşi ei nu înţelegeau ce însemna adevăratul mesianism. Ei gândeau încă
în termenii unui Mesia războinic şi cuceritor care va înlătura pe romani din Israel
şi-i va face pe evrei un popor puternic. Acesta a fost motivul pentru care Domnul
Isus a interzis ucenicilor în mod categoric să spună evreilor că El era Mesia. Dacă
poporul evreu ştia că Domnul Isus era Mesia, după concepţiile lui pe care le avea
despre Mesia, ar fi declanşat o mare ofensivă împotriva romanilor, în ideea că o
va continua Mesia şi, ar fi fost o mare vărsare de sânge. Apostolii, înainte să
predice că Domnul Isus era Mesia, trebuiau să înveţe ce însemna adevăratul
mesianism al Mântuitorului 28.
1. An Ilustrated Introduction Explaining the Gospels, p. 152.
3. Halley, H.H., Manual Biblic, p. 442.
5. Op. cit. p. 153.
6. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, VoI. II, p. 17.
8. Op. cit. p. 271.
9. Op.cit.
10. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, VoI. II, p. 496.
12. Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 80;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, VoI. II, p. 18, 496.
13. Bruce, A.B., The Training of Twelve, p. 170;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. II, p. 155.
14. Bruce, A.B., The Training of Twelve, p. 170;
201
Dragomir Stancu

17. Op. cit.
18. Op. cit. p. 156.
19. Op. cit. p. 157.
20. Op. cit. p. 157 – 158;
24. Op. cit. p. 159 – 160.
27. Op. cit. p. 160 – 161;
Grosheide, F.W., Het Heilig Evangelie Volgens Mattheus, Vol. II, p. 238
– 241; Campbell,D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 81.
202
Dragomir Stancu
21. CRISTOS ÎŞI PREZICE PRIMA DATĂ

MOARTEA ŞI ÎNVIEREA
Marcu 8 : 31 - 34
31 Atunci a început să-i înveţe că Fiul omului trebuie să sufere mult şi să
fie tăgăduit de conducătorii poporului, de preoţii cei mai de seamă şi de experţii
Legii, să fie omorât şi după trei zile să învieze.
32 Le spunea lucrurile acestea pe faţă. Petru, însă, L-a luat deoarte şi a
început să-L mustre.
33 Dar Isus S-a întors şi S-a uitat la ucenicii Săi, l-a mustrat pe Petru şi i-
a zis: "Înapoia Mea, Satano! Fiindcă tu nu te gândeşti la lucrurile lui Dumnezeu,
ci la lucrurile oamenilor."
34 Apoi a chemat la El mulţimea împreună cu ucenicii Săi şi le-a zis:
"Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea
şi să Mă urmeze.
Matei 16 : 21 - 24
21 De atunci încolo, Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie
să meargă la Ierusalim, să sufere mult din partea conducătorilor poporului, din
partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea experţilor Legii; că va fi omorât
şi că a treia zi va învia.
22 Petru L-a luat deoparte şi a început să-L mustre, zicand: "Să Te
ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu ţi se întâmple aşa ceva!"
23 Dar Isus S-a întors şi a zis lui Petru: "Înapoia Mea, Satano: tu eşti o
piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui
Dumnezeu, ci gânduri de-ale oamenilor."
24 Atunci Isus le-a zis ucenicilor Săi: "Dacă vrea cineva să vină după
Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze .
Luca 9 : 22 - 23
22 Apoi a adăugat că fiul omului trebuie să sufere multe, să fie tăgăduit de
conducătorii poporului, de preoţii cei mai de seamă şi de experţii Legii, să fie
omorât şi a treia zi să învieze.
23 Apoi le-a zis tuturor: “Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se
lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze .
Armonizat
1 De atunci încolo, Isus a început / să înveţe pe ucenici că Fiul omului
203
Dragomir Stancu
(Mc.v.31) / trebuie să meargă la Ierusalim, / să fie tăgăduit, (Mc.v.31) / să sufere

mult din partea conducătorilor poporului, din partea preoţilor celor mai de
seamă şi din partea experţilor Legii; că va fi omorât şi că a treia zi va învia.
(Mt.v.21)
2 Le spunea lucrurile acestea pe faţă (Mc.v.32). Petru L-a luat deoparte şi
a început să-L mustre, zicand: "Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu ţi se
întâmple aşa ceva!" (Mt.v.22)
3 Dar Isus S-a întors şi S-a uitat la ucenicii Săi, l-a mustrat pe Petru şi i-a
zis: "Înapoia Mea, Satano! Fiindcă tu nu te gândeşti la lucrurile lui Dumnezeu, ci
la lucrurile oamenilor (Mc.v.33) şi gândurile tale nu sunt gândurile lui
Dumnezeu, ci gânduri de-ale oamenilor. Tu eşti o piatră de poticnire pentru
Mine!” (Mt.v.23)
4 Apoi a chemat la El mulţimea împreună cu ucenicii Săi (Mc.v.34) şi le-a
zis tuturor: “Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia
crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze.” (Lc.v.23)
Până în acest text, Domnul Isus nu afirmase niciodată că El este Mesia cel
Promis. Apostolul Petru văzând toate lucrările miraculoase ale Domnului Isus, a
intuit că numai El trebuie să fie cu adevărat Mesia pe care ei Îl aşteptau. Pătruns
de acest adevăr, Apostolul Petru a afirmat cu putere în pasajul precedent că El Isus
este Mesia cel mult aşteptat. Ne putem imagina că ucenicii care au crezut ferm
toată viaţa lor că Mesia va fi un mare cuceritor care va întemeia un imperiu
mondial, în care ei vor ocupa locurile cele mai înalte, cât de şocaţi erau când au
auzit acum chiar din gura dumnezeiescului lor Învăţător că El nu era acel mesia
politic pe care ei Îl visau, ci un alt Mesia, care după ce va muri şi va învia, le va
oferi o altă Împărăţie cerească. Această declaraţie era de neînţeles şi de necrezut
pentru ucenici. Ei, pur şi simplu au rămas şocaţi. Domnul Isus a vrut mai întâi să
le spulbere idealul şi visul pe care le aveau: de-a se vedea mari demnitari în
împărăţia mesianică a dumnezeiescului lor Învăţător şi apoi să-i formeze ca pe
nişte martori adevăraţi ai mesianismului Lui spiritual şi ceresc.
În acest text intitulat Cristos Îşi prezice prima dată moartea şi învierea,
ne vom ocupa de trei lucruri: concepţiile poporului evreu cu privire al Mesia,
protestul Apostolului Petru când Mântuitorul a afirmat că va muri şi va învia, şi
condiţiile care ni se cer pentru a-L urma pe Mesia cel adevărat şi ceresc.
I. CONCEPŢIILE POPORULUI EVREU CU PRIVIRE LA MESIA

Evreii nu puteau să uite niciodată că erau poporul ales al lui Dumnezeu.
Datorită acestui fapt, ei credeau că vor avea un loc special în lume. Timpul în care
a domnit David a fost cel mai însemnat din istoria poporului evreu. Acesta a fost
motivul pentru care evreii credeau că se va ridica un fiu al lui David care le va
204
aduce din nou gloria apusă. Ei, fiind subjugaţi de cinci imperii mari: Asirian,
Babilonean, Persan, Grecesc şi Roman, n-au cunoscut libertatea şi independenţa
deplină secole de-a rândul. Cu cât trecea timpul, cu atât ei credeau tot mai
puternic că Dumnezeu va interveni miraculos în istorie şi că le va realiza visul
mult aşteptat. Între Vechiul şi Noul Testamant s-a scris multă literatură, numită
literatură apocaliptică. În aceste cărţi găsim scris tot ce credeau evreii despre
Mesia şi epoca Lui de aur.
Comentatorul german E. Schürer a clasificat concepţiile evreilor pe care le
aveau cu privire la Mesia, în cartea sa intitulată Istoria poporului evreu de pe
timpul lui Cristos în următoarele nouă idei principale: 1
1. Prima idee este că în preajma venirii lui Mesia va fi un timp de o mare
suferinţă.
Evreii credeau că lumea se va transforma într-un haos fizic şi moral: că
onoarea va fi înlocuită cu ruşinea, umilinţa cu aroganţa şi frumuseţea cu
urâciunea; că oamenii săraci vor invidia pe cei bogaţi; că cei liniltiţi şi paşnici vor
deveni furioşi şi cruzi; şi că toţi se vor năpusti unii asupra altora şi astfel se va
vărsa mult sânge 2.
Apoi, evreii mai credeau că vor fi pe alocuri cutremure de pământ şi
tulburări între popoare 3, că din cer vor cădea fulgere şi trăsnete în mijlocul
oamenilor, că pământul se va zgudui din cauza apropierii eternităţii, că peştii
mării şi fiarele câmpului vor intra în mare panică la apariţia Celui Etern, că
dealurile şi munţii se vor dspica, că peşterile se vor umplea de trupurile moarte, că
din crăpăturile stâncilor vor ţâşni şuvoaie de sânge şi vor inunda câmpiile, şi că
din cer vor cădea grindină şi pucioasă 4.
În Mişna scrie: “Aroganţa şi ambiţia vor creşte, şi erezia se va înmulţi.
Sinagoga va ajunge un lăcaş al fărădelegii. Învăţătura înţeleaptă va fi urâtă,
evlavia va dispărea şi adevărul nu va mai exista. Relaţia dintre tineri şi bătrâni se
va rupe. Fiul va dispreţui pe tatăl său, fiica se va răscula împotriva mamei ei şi
nora împotriva soacrei. Vrăjmaşii omului vor fi chiar şi cei din casa lui.” 5 Evreii
credeau că în preajma venirii lui Mesia va dispărea orice ordine fizică şi morală.
2 A doua idee din concepţiile evreilor era apariţia lui Ilie ca înainte-
mergător şi crainic al acestui campion ceresc.
Ilie urma să apară în acest haos ca să restabilească ordinea, care ordine se
numea pregătirea căii lui Mesia. Una dintre cele mai mari probleme pe care Ilie va
trebui s-o rezolve, era împărţirea averilor după dreptate, cu care evreii vor intra în
Împărăţia lui Mesia 6.
3. A treia idee era felul naturii Lui în care urma să vină.
Uneori se credea că Mesia urma să vină ca un împărat din linia lui David
cu titlul de Fiul lui David, iar altă dată se susţinea că El urma să apară drept o
fiinţă divină şi supraumană ca să refacă lumea intr-o creaţie nouă şi să reabiliteze
Israelul 7.
205
Dragomir Stancu
4. A patra idee era războirea naţiunilor cu El.

Evreii credeau că împăraţii tuturor naţiunilor se vor uni şi vor porni
împotriva lui Israel ca să pângărească şi să distrugă altarul Celui Preaînalt. Dar,
dintr-o dată va interveni Dumnezeu cu o voce puternică şi-i va nimici pe toţi 8. În
a 4-a carte a lui Ezra scrie că se vor aduna în Israel toate naţiunile ca să lupte
împotriva lui Mesia; şi că atunci se va auzi glasul lui Dumnezeu, după care toate
oştile aliate se vor lupta unele împotriva altora până la distrugerea totală 9.
5. A cincea idee era că El Îşi va distruge toţi vrăjmaşii.
Filo de Alexandria a spus că Mesia va face război împotriva multor naţiuni
şi că le va nimici pe toate. În a 4-a carte a lui Ezra scrie că Mesia, mai întâi Îşi
va mustra vrăjmaşii şi apoi îi va nimici pe toţi 10. Şi în cartea lui Enoh, de
asemenea scrie că atunci când va veni Mesia, nici un vrăjmaş al Lui nu va scăpa
de El nici prin aur, nici prin argint şi nici prin război 11.
6. A şasea idee era restaurarea Ierusalimului.
Uneori se credea că Ierusalimul va fi restaurat, iar altă dată se susţinea că
se va coborî pe pământ Ierusalimul ceresc şi că atunci toate casele din oraşul vechi
vor fi înlocuite cu altele desăvârşite din cer 12.
7. A şaptea idee era că toţi israeliţii care au fost împrăştiaţi printre
popoarele lumii, vor fi adunaţi în noul Ierusalim.
În psalmul 11 al lui Solomon scrie: “Sunaţi din trâmbiţă în Sion şi chemaţi
pe sfinţii împrăştiaţi. Ierusalime, iată copiii tăi!…Dumnezeu a aplecat munţi înalţi
şi i-a făcut câmpie pentru evrei. Dealurile au fugit dinaintea lor. Pădurile le-au
oferit adăpost când ei au trecut şi fiecare copac le-a zâmbit … Ierusalime,
îmbracă-te în veşmântul tău de slavă!”
8. A opta idee era că Israelul va fi centrul lumii şi că tot pământul va fi
în slujba lui.
Uneori se credea că naţiunile se vor supune singure evreilor. În cartea
Minunile lui Sibiline scrie că toate naţiunile se vor prosterna până la pământ
înaintea Dumnezeului lui Israel şi Îi vor sluji în Templul Lui 13. Iar altă dată se
susţinea că toţi neevreii vor fi distruşi complet şi pentru totdeauna, şi că atunci
Israelul se va bucura şi se va veseli. Era o carte, care era atribuită lui Moise, în
care scria că Dumnezeu va nimici toate naţiunile şi că atunci Israelul, săltând de
bucurie, se va urca pe aripile vulturului şi-l va apuca de gât. Vulturul cel mare era
Imperiul Roman. În cartea amintită se spune în continuare că evreii, privind de pe
anumite înălţimi, îşi vor vedea toţi vrăjmaşii în Gheenă, îi vor recunoaşte şi că
atunci se vor bucura şi se vor veseli mult 14.
9. Şi, a noua idee era că El va aduce pe pământ o epocă de pace şi de
prosperitate care va dăinui veşnic.
Toate aceste idei cu privire la un Mesia naţionalist, răzbunător şi cuceritor
erau în mintea oamenilor atunci când Domnul Isus era pe pământ. Am văzut că nu
s-a găsit nici chiar cea mai mică aluzie în toate aceste concepţii evreieşti în
206
legătură cu dragostea lui Mesia faţă de întreg neamul omenesc; şi, cu atât mai
puţin la suferinţa, moartea şi învierea Sa. Aşa că nu ne miră faptul că evreii mai
întâi L-au declarat pe Domnul Isus eretic şi apoi L-au răstignit pe cruce.
Din toate acestea se ridică următoarea întrebare: cum de religia tradiţională
evreiască n-a făcut nici cea mai mică aluzie cu privire la moartea şi învierea lui
Mesia, cu toate că atât Vechiul Testament cât şi filozofii greci, ne-au scos în
evidenţă clar lucrul acesta? Prorocul Isaia şi psalmistul David ne-au prezis aceste
două adevăruri mari în legătură cu Mesia, cu lux de amănunte (Isaia 52:13-53 şi
Psalmul 22:1-19). Dumnezeu ne-a descoperit aceste două adevăruri esenţiale cu
privire la Domnul Isus şi prin filozofii: Socrate şi Platon, care au trăit în secolul al
V-lea înainte de Cristos. Socrate a zis despre Domnul Isus în sens figurativ că El
va fi sacrificat pe un altar şi că numai prin această jertfă ni-L va descoperi pe
Dumnezeu. La acest altar s-a referit Apostolul Pavel când a vorbit în Areopag
grecilor din Atena în Fapte 17:15-34, aşa cum am văzut când am tratat studiul
intitulat Cuvântul cel etern (Vol.I Stud.13). Iar Platon a scris în lucrarea sa
intitulată Republica următoarele cuvinte: "Va fi biciuit, torturat şi legat; şi după
ce va suferi mult, va fi crucificat.” 15
Este adevărat că unii experţi ai Legii de pe timpul Domnului Isus nu erau
străini de ideea unui Mesia care va fi răstignit. Dar, fiindcă această idee era în
contradicţie cu credinţa comună şi tradiţională, ei interpretând-o în fel şi chip, au
respins-o cu desăvârşire 16. Aşa se explică faptul că poporul evreu nici n-a auzit
măcar pe timpul Domnului Isus de ideea unui Mesia care va suferi şi va muri.
II. PROTESTUL APOSTOLULUI PETRU CÂND MÂNTUITORUL

A AFIRMAT CĂ VA MURI ŞI VA ÎNVIA
Evangheliştii Marcu şi Matei au scris, îi cităm armonizat:
(1) De atunci încolo, Isus a început / să înveţe pe ucenici că Fiul
omului (Mc.v.31)/ trebuie să meargă la Ierusalim, / să fie tăgăduit,
(Mc.v.31) / să sufere mult din partea conducătorilor poporului, din partea
preoţilor celor mai de seamă şi din partea experţilor Legii; că va fi
omorât şi că a treia zi va învia. (Mt.v.21)
(2) Le spunea lucrurile acestea pe faţă (Mc.v.32). Petru L-a luat
deoparte şi a început să-L mustre, zicand: "Să Te ferească Dumnezeu,
Doamne! Să nu ţi se întâmple aşa ceva!" (Mt.v.22) Vs.1 şi 2
Cuvintele Evanghelistului Matei când a zis: "De atunci încolo, Isus a
început să spună ucenicilor,” (v.21) ne arată două lucruri. Primul, că de atunci
Mântuitorul a început să-Şi înveţe ucenicii prima dată că El era acel Mesia pe care
L-au prezis: Psalmistul David în psalmul 22 şi Prorocul Isaia în capitolul 53, care
va trebui să fie mai întâi răstignit şi că apoi va învia. Şi al doilea lucru pe care ni-l
207
Dragomir Stancu
arată Evanghelistul Matei prin cuvintele: "De atunci încolo, Isus a început să
spună ucenicilor” este că Mântuitorul de acum urma să repete mereu această
învăţătură esenţială. (Marcu 9:31; 10:33,34,etc.) 17
Evanghelistul Luca ne-a scos în evidenţă că Domnul Isus a folosit adeseori
imperativul "trebuie": “Trebuie să fiu în Casa Tatălui Meu" (2:49) şi “Trebuie să
umblu astăzi, mâine şi poimâine, fiindcă nu se poate ca un profet să moară în
afara Ierusalimului.” (13:33). Iar, în acest text, nu ne scoate în evidenţă numai
Evanghelistul Luca faptul că Mântuitorul a folosit acest imperativ, ci şi
Evangheliştii Marcu şi Matei: “El trebuie să meargă la Ierusalim să sufere mult
din partea conducătorilor poporului, din partea preoţilor celor mai de seamă şi
din partea experţilor Legii; şi că va fi omorât”. Evanghelistul Luca a folosit încă
de două ori acest imperativ “trebuie” şi în amândouă cazurile l-a întrebuinţat în
legătură cu răstignirea Domnului Isus (17:25 şi 24:7). Toate acestea ne arată că
Mântuitorul ştia ce-L aştepta, că dorea să facă voia Tatălui şi că pentru El nu
exista nici o altă cale decât cea a crucii.
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând că tragedia morţii
Mântuitorului trabuia să aibă loc în Ierusalim, care nu era cetatea sfântă , cum o
numeau evreii, ci cetatea criminală, aşa cum era ea în realitate. Şi Evanghelistul
Luca L-a redat pe Fiul lui Dumnezeu zicând ceva mai târziu: “Dar trebuie să
umblu astăzi, mâine şi poimâine, fiindcă nu se poate ca un profet să moară în
afara Ierusalimului. (34) Ierusalime, Ierusalime, care-i omori pe profeţi şi-i ucizi
cu pietre pe cei trimişi la tine…” (13:33-34) Domnul Isus trebuia să-Şi termine
lucrarea în Ierusalim pentru că aici erau conducătorii poporului, preoţii cei mai de
seamă şi experţii Legii. Galileea era numai locul pregătirii, în timp ce în Ierusalim
a fost cândva tronul lui David. Astfel, Fiul lui David trebuia să Se proclame ca
Mesia aici şi tot aici să deschidă Noua Împărăţie. Numai în această cetate, Mielul
lui Dumnezeu trebuia să fie sacrificat, fiindcă în ea era Templul, locul de jertfă
18
; şi tot aici, ne spun toţi trei evangheliştii sinoptici, Mântuitorul “trebuia să
sufere mult, (Mc.v.31) să fie batjocurit, scuipat, biciuit şi răstignit.” (Marcu
10:34)
În traducerea nerevizuită a Bibliei lui D. Cornilescu scrie: “Bătrânii,
preoţii cei mai de seamă şi cărturarii.” Cine erau aceşti bătrâni, preoţii cei mai de
seamă şi cărturarii din partea cărora Mântuitorul trebuia să sufere mult? Bătrânii
erau conducătorii de sinagogi. Ei erau aleşi din popor. Preoţii cei mai de seamă
erau căpeteniile celor 24 de cete preoţeşti, care se alegeau dintre saducheii cei
mai proeminenţi. Cărturarii erau experţii Legii lui Moise. Ei erau aleşi dintre
farisei. Din aceste trei clase se forma Marele Sanhedrin, care reprezenta naţiunea
evreiască 19. Aceasta înseamnă că Fiul lui Dumnezeu trebuia să sufere mult din
partea celui mai înalt for care reprezenta Israelul din punct de vedere civil şi
religios.
Când Apostolul Petru a auzit chiar din gura Domnului Isus spunând despre
208
Sine că va fi omorât, a reacţionat puternic, pentru că s-a hrănit toată viaţa cu ideea
unui Mesia invincibil şi glorios. Pentru Apostolul Petru, ideea unui Mesia suferind
şi răstignit era un lucru imposibil şi de neconceput.
Când Domnul Isus a zis că va muri, Apostolul Petru a rămas foarte şocat.
El a crezut că Învăţătorul lui, în calitate de Mesia adevărat, mai degrabă nu
cunoştea lucrul cel mai de bază din mesianism, decât să fie greşite concepţiile lui.
Acesta a fost motivul, ne spun Evangheliştii Marcu şi Matei pentru care,
Apostolul Petru, ca să nu-Şi compromită Învăţătorul înaintea ucenicilor “Petru L-
a luat deoparte şi a început să-L mustre, zicând: «Să Te ferească Dumnezeu,
Doamne! Să nu ţi se întâmple aşa ceva!»” (Mt.v.22;Mc.v.32). Aici, Apostolul
Petru nu numai că Îl învăţa pe Mesia mesianismul, dar chiar Îl şi mustra pentru
concepţiile Lui greşite. Şi el a făcut toate acestea fiindcă Îl iubea pe Domnul Isus
şi căuta să-L abată de pe calea crucii.
Protestul acesta vehement al Apostolului Petru ne arată cât de departe erau
ucenicii de adevărata însemnătate a mesianismului Domnului lsus!20
Pentru că Apostolul Petru a protestat împotriva afirmaţiei Domnului Isus şi
a vrut să-L abată de pe calea crucii, Mântuitorul l-a mustrat atât de aspru, încât ni
se opreşte respiraţia. Evangheliştii Marcu şi Matei L-au citat pe Domnul Isus
spunând, îi cităm armonizat: " Dar Isus S-a întors şi S-a uitat la ucenicii Săi, l-a
mustrat pe Petru şi i-a zis: «Înapoia Mea, Satano! Fiindcă tu nu te gândeşti la
lucrurile lui Dumnezeu, ci la lucrurile oamenilor (Mc.v.33) şi gândurile tale nu
sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de-ale oamenilor. Tu eşti o piatră de
poticnire pentru Mine!»” (Mc.v.33, Mt.v.23) Comentatorul J.M. Creed a zis că
Evanghelistul Luca a omis această dojană a Domnului Isus pe care a făcut-o
apostolului Petru, ca să nu compromită un apostol 21.
Domnul Isus l-a mustrat aspru pe Apostolul Petru din trei motive. Primul
motiv era, că a simţit că Diavolul a venit din nou la El ca să-L ispitească cu
aceleaşi lucruri cu care a încercat să-L ispitească în pustia Iudeii la începutul
misiunii: ca să renunţe la calea crucii şi să adopte metoda puterii şi a gloriei
pământeşti; să ofere lumii pâine şi prosperitate; să sature sufletele oamenilor cu
senzaţii şi minuni; şi să mai reducă din standardele Lui înalte, că atunci lumea Îl
va accepta şi Îl va urma 22. Evanghelistul Luca a avut în vedere şi această ispitire,
cât şi pe cea din grădina Ghetsimanii (22:39-46) atunci când a scris cu ocazia
ispitirii Domnului Isus din pustia Iudeii: "După ce L-a ispitit în toate felurile,
Diavolul a plecat de la El, până la o vreme.” (4:13) Al doilea motiv pentru care
Domnul Isus l-a mustrat aspru pe Apostolul Petru a fost că, aliindu-se cu
Diavolul, a devenit chiar o unealtă de care Cel Rău se folosea împotriva Fiului
lui Dumnezeu. Ispititorul şi-a îndreptat împotriva Mântuitorului cel mai subtil atac
atunci când Îi vorbea cu glasul unui apostol care Îl iubea şi Îi dorea binele.
Apostolul Petru era sincer, el Îl iubea mult pe Domnul Isus şi nu putea să suporte
nici măcar gândul că Învăţătorul lui să aibă parte de o asemenea soartă, de aceea
209
Dragomir Stancu
căuta să-L abată cu tot dinadinsul de pe calea crucii. Pe Mântuitorul L-a durut
foarte mult că Apostolul Petru s-a lăsat sedus de această ispită subtilă prin
dragostea lui protectoare, fapt pentru care Domnul Isus l-a mustrat foarte aspru.
Glasul protector al Apostolului Petru trebuia să tacă atunci când Dumnezeu Îşi
chema Fiul la jertfa supremă de Mântuitor 23. Şi al treilea motiv pentru care
Domnul Isus l-a mustrat aspru pe Apostolul Petru era, că el persista în ideile lui
pe care Ispititorul i le şoptea. Apostolul Petru ştia că Domnul Isus era Mesia, dar
gândurile lui în legătură cu mesianismul Mântuitorului, erau încă gânduri şi
dorinţe oameneşti şi nu gândurile şi dorinţele lui Dumnezeu. El nu-şi dădea seama
că era ispitit de Satan, că era chiar un instrument în mâna lui şi cu atât mai mult,
că s-a identificat cu el în ispitire, de aceea el nu putea să aibă în minte gândurile
lui Dumnezeu, decât gânduri de-ale oamenilor.
Evanghelistul Matei a scris că atunci când Diavolul L-a ispitit pe Domnul
Isus în pustia Iudeii, Mântuitorul i-a zis: "Pleacă, Satano!" (4:10) Aşa scrie în
textul grecesc, în versiunile englezeşti ale Bibliei: Versiunea Autorizată a lui King
James, Standardul Nou American, Versiunea Standardul Revizuit şi Versiunea
Internaţională Nouă, în traducerea rusească a Bibliei şi în versiunea germană a lui
Martin Luther. Iar în textul paralel cu ispitirea Domnului Isus din pustia Iudeii
scrie în Evanghelia după Luca diferit faţă de Evanghelia după Matei: “Înapoia
Mea, Satano!” (Luca 4:8) şi nu "Pleacă, Satano!" În unele manuscrise scrie în
Evanghelia după Luca: “Înapoia Mea, Satano!”, aşa cum este tradus în Biblia
noastră românească de către D. Cornilescu şi în Versiunea autorizată englezească
a lui King James. În alte manuscrise scrie: “Pleacă de la Mine, Satano!”, aşa cum
redă traducerea Bibliei în limba rusă. Iar, în cele mai multe manuscrise nu apar
deloc aceste cuvinte, nici “Pleacă, Satano!” şi nici “Înapoia Mea, Satano!”
În ispitirea Domnului Isus din pustia Iudeii, Mântuitorul a spus Diavolului:
"Pleacă de la Mine, Satano!” Ceea ce înseamnă că l-a alungat dinaintea Lui. Iar
Apostolului Petru i-a zis: "Înapoia Mea, Satano!" Aceasta înseamnă că
Mântuitorul nu l-a alungat pe Apostolul Petru din prezenţa Sa ca pe Diavolul. Fiul
lui Dumnzeu l-a alungat pe Diavolul fiindcă ştia că Cel Rău nu-I putea fi urmaş
niciodată şi că el, în mândria lui diabolică, nu I se putea supune nicidecum. Pe
când, Apostolul Petru chiar dacă a fost ispitit şi a căzut, a avut şansa ridicării şi a
chemării de a-L urma din nou, fiindcă pentru om există marea şansă, a iertării 24.
Cuvântul grecesc satan înseamnă “adversar”. În textul grecesc scrie:
“Hupage episo mou, Satana”, “Înapoia Mea, Satano!” Origen a explicat aceste
cuvinte ale Mântuitorului astfel: că atunci când Domnul Isus a zis Apostolului
Petru: “Înapoia Mea, Satano!” i-a spus cu alte cuvinte: “Petre, locul tău este
înapoia Mea. Tu trebuie să Mă urmezi şi nu să Mi te pui de-a curmezişul, ca tu
să-Mi fi învăţător, iar Eu ţie ucenic. Întoarce-te la locul tău şi urmeazî-Mă,
pentru că ai apucat pe drumul celui mai mare Adversar al Meu.” 25
În al treilea rând, textul citat ne arată
210
III. CONDIŢIILE CARE NI SE CER PENTRU A-L URMA PE

MESIA CEL ADEVĂRAT ŞI CERESC
Evangheliştii Marcu şi Luca au scris, îi cităm armonizat: "Apoi a chemat
la El mulţimea împreună cu ucenicii Săi (Mc.v.34) şi le-a zis tuturor: «Dacă vrea
cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să
Mă urmeze.»” (Lc.v.23)
Comentatorul F. Godet a spus că în textul grecesc nu scrie aşa cum este
tradus în limba română: “Apoi a chemat la El mulţimea împreună cu ucenicii Săi
...”, ci “Apoi a chemat la El mulţimea ucenicilor Lui” 26.
A-L urma pe Cristos înseamnă a merge pe urmele paşilor Lui oriunde
merge şi ne conduce El; şi numai după ce Îi acordăm o ascultare deplină, suntem
creştini sau urmaşii Săi adevăraţi. Ascultarea perfectă de Mântuitorul este lucrul
esenţial din viaţa unui creştin.
Dascălul ceresc ne învaţă că dacă cineva vrea să-L urmeze, trebuie să
îndeplinească două condiţii:
1. Prima condiţie este de-a ne lepăda de noi înşine.
Toţi trei evangheliştii sinoptici L-au citat pe Mântuitorul, spunând: “Dacă
vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine…” (Mc.v.34;Mt.v.24;Lc.v.23)
Dacă ţinem cont de contextul în care Domnul Isus a zis ucenicilor aceste
cuvinte, le vom înţelege uşor şi corect. Apostolul Petru, când a vrut să-L abată pe
Mântuitorul de pe calea crucii, a avut în minte şi în inimă gânduri şi dorinţe numai
cu privire la lumea aceasta, care erau strâns legate de un Mesia politic, care va
câştiga evreilor întreg globul pământesc şi le va aduce o epocă de belşug,
prosperitate şi glorie. Pentru a-l urma pe acel mesia, Apostolului Petru nu i s-ar fi
cerut nici o renunţare: nici la gândurile şi concepţiile lui, şi nici la toate dorinţele
şi ambiţiile pe care le avea. Dar, prin faptul că Mântuitorul era un Mesia ceresc,
care a dispus de o altă dorinţă, decât aceea pe care o avem noi pământenii
păcătoşi, i-a pretins Apostolului Petru, celorlalţi apostoli şi tuturor urmaşilor Lui
să-L urmăm cu multă lepădare de noi înşine.
A-L urma pe Cristos prin lepadare de noi înşine, înseamnă a ne detrona pe
noi, a-L întrona pe El ca împărat şi a-I zice în fiecare moment din viaţă: “Facă-se
voia Ta şi nu a mea.” Numai în felul acesta reuşim să-I spunem Lui de fiecare
dată un “da” adevărat, iar tuturor pornirilor, dorinţelor noastre egoiste şi lucrurilor
care nu-I plac Lui un “nu” categoric.
2. Şi a doua condiţie este purtarea crucii.
Toţi trei evangheliştii sinoptici L-au citat pe Fiul lui Dumnezeu, zicând: “Dacă
vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să
Mă urmeze.”
Ucenicii, ca şi toţi galileenii ştiau bine ce însemna crucea. Când Domnul Isus era
un baieţaş de 11 ani, Iuda Galileanul a condus o rebeliune împotriva romanilor. El
211
Dragomir Stancu
a invadat un depozit de arme din cetatea Seforis,

care era atunci capitala Galileii şi se afla la 6 km
de Nazaret. Generalul Varus, după ce a înfrânt
răscoala, s-a răzbunat foarte aspru împotriva
acestei rebeliuni: a vândut ca sclavi pe toţi
locuitorii din Seforis, a ars şi a dărâmat cetatea
Seforis până la temelie şi a răstignit în şir pe
marginea şoselelor două mii de rebeli, ca să nu
mai treacă nimănui prin minte să facă ce au făcut
aceştia 27.
După lege, victima trebuia să-şi ducă
crucea la locul de execuţie 28. Aproape toţi
oamenii din Galileea cea revoluţionară, au avut
ocazia să vadă cum rebelii Îşi purtau crucile prin
multe localităţi, cum se clătinau sub greutatea lor
şi cum, dacă nu mureau sub ele, se stingeau sus pe
ele în cea mai mare agonie.
"A lua crucea" şi "a-L urma pe Cristos în
felul acesta," înseamnă a fi gata de-a ne da viaţa
pentru El oricând şi in modul cel mai crud.
Simbolul purtării crucii lui Nimeni nu poate să citească aceste cuvinte
Cristos ale Mântuitorului: “Dacă vrea cineva să vină după
Mine, … să-şi ia crucea şi să Mă urmeze,” (Mc.v.34;Mt.v.24) fără să fie profund
impresionat de onestitatea Lui. El n-a ezitat să spună oamenilor ce îi aştepta dacă
se decideau să-L urmeze. Comentatorul A. Plummer a comentat astfel această
corectitudine a Fiului lui Dumnezeu, scriind: "Aceasta nu este metoda
politicienilor pentru a-şi câştiga aderenţi. Politicienii promit aderenţilor lor
trandafiri, confort şi împlinirea tuturor dorinţelor. Pe când, Mântuitorul a promis
urmaşilor Lui suferinţă şi martiraj; şi cu toate acestea, oamenii au fost şi sunt
gata să-L urmeze pe El.” 29
Cristos n-a chemat pe oameni ca să accepte un anumit lucru pe care să nu-l
fi făcut El mai întâi. Or, aceasta este caracteristica unui conducător mare şi
înţelept pe care oamenii îl urmează. Să luăm o mică analogie: Când Alexandru cel
Mare era în urmărirea lui Darius, a făcut una dintre cele mai mari înaintări din
istorie: în 11 zile a cucerit un teritoriu de 663 km. Dar, ajungând într-o zonă din
Macedonia unde nu era nici un fel de apă din cauza unei secete mari, era expus
morţii el şi toată oastea lui. Istoricul Plutarh ne-a relatat că pe când armata lui
Alexandru a ajuns la un asemenea impas, s-a întâmplat ca un băştinaş să găsească
puţină apă într-un pârâu şi, transportând-o pe un asin, a auzit de pericolul în care
se afla împăratul. În momentul când băştinaşul spusese împăratului să-şi dea
coiful jos ca să-i pună puţină apă, împăratul l-a întrebat: “Cui duci apa din
212
burduf?” Băştinaşul îi răspunsese: “La copii.” La aceste cuvinte Alexandru a zis

băştinaşului: “Eu nu pot să beau apă din gura copiilor tăi.” “Apa pe care ţi-o
dau,” a răspuns băştinaşul împăratului “nu este din gura copiilor mei, ci din gura
mea.” Când împăratul şi-a pus coiful la gură, a văzut cum toţi ostaşii care erau în
jurul lui, îşi deschideau gura şi înghiţeau în sec. Gestul acesta al ostaşilor l-a făcut
pe marele împărat să-şi ia coiful de la gură fără să se fi lăsat ispitit să înghită
măcar o singură picătură şi să dea apa înapoi băştinaşului, spunându-i: “Îţi
mulţumesc, consideră că aş fi băut. Dacă n-avem apă să adăpăm armata întreagă
nici eu n-am să mă las ispitit să beau măcar o singură înghiţitură.” Gestul acesta
mare al împăratului Alexandru i-a dozat pe toţi ostaşii cu o putere supraumană,
după care ostaşii i-au cerut să le ordone înainte la luptă. La comanda împăratului,
ei au pornit cu caii în galop, sfidând pustiul şi setea de parcă erau supraoameni, au
ieşit din zonă şi au câştigat războiul, pentru că au avut un asemenea împărat 30.
Mântuitorul, aflându-Se pe calea crucii, numai astfel a putut să cheme pe
oameni ca să-şi ia crucea pe umeri şi să-L urmeze.
Dar crucea unui urmaş al lui Cristos nu constă numai în persecuţie şi
martiraj, ci şi în sacrificiul şi în renunţarea lui de fiecare zi. Acesta a fost motivul
pentru care Evanghelistul Luca a fost inspirat să scoată în evidenţă din cuvintele
Mântuitorului şi detaliul “în fiecare zi”. El L-a citat pe Domnul Isus spunând:
“Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în
fiecare zi şi să Mă urmeze.” (v.23)
Mântuitorul prin cruce a triumfat. Apostolii, de asemenea prin cruce au
triumfat. Şi creştinii din Biserica Primară, tot prin cruce au ieşit biruitori asupra
lumii păgâne. Pe la sfârşitul secolului al III-lea, unii dintre creştini au început să
facă semnul crucii când se aflau în situaţii grave în numele suferinţei Fiului lui
Dumnezeu cu scopul ca Dumnezeu-Tatăl să-i ajute mai sigur31. În secolul al IV-
lea, Vasile, episcopul bisericii din Cezareea Maritimă, care promova călugăria, a
inventat ca toţi creştinii să facă semnul crucii la servicii religioase 32.
Textul pe care îl studiem n-are nimic de-a face cu aceste cruci formale.
Urmaşul adevărat al lui Cristos nu este acela care poartă o cruciuliţă de aur la gât;
şi biserica adevărată nu este aceea care are o cruce de-asupra ei. Asemenea cruci,
în cel mai bun caz, nu sunt altceva decât nişte simboluri. Creştinii autentici însă
sunt aceia care nu înlocuiesc crucea cea grea a suferinţei pe care ne-o cere
Mântuitorul cu o altă cruce uşoară şi formală de podoabă sau chiar simbolică.

2. 2 Baruh 27.
3. 4 Ezra 9:3.
4. Oracles Sibylline 3 : 363.
6. Op. cit. p. 195 - 196 .
213
Dragomir Stancu
7. Op. cit. p. 196.

8. Oracles Sibylline 3 : 363 - 372.
9. 4 Ezra 13 : 33 - 35.
10. Op. cit. 12 : 32 - 33.
11. Enoh 52 : 7-9.
12. Op. cit. 90 : 28 - 29.
13. Oracles Sibyliine 3 : 690.
14. Moise 10 : 8 - 10. (Carte apocrifă)
15. Platon, De Republica, lib. 11;
Bruce, F.F., The Training of the Twelve, p. 183.
16. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 417 – 418.
17. Harrison, E., Viaţa lui Cristos, p. 153.
19. Godet, F., A Commentary on the Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 416.
21. Creed, J.M., The Gospel according to St. Luke, p. 130.
Porter, L., Luke, p. 1202.
23. Op. cit. p. 164 – 165.
24. Op. cit. p. 165 – 166.
25. Op. cit.
26. Godet.F., A Commentary on the Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 412.
27. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 395 – 396;
Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 121.
29. Plummer, A., The Gospel according to St. Luke, p. 386.
32. Bria, I., Iisus Cristos, p. 156.
214
Dragomir Stancu
22. LOIALITATEA FAŢĂ DE CRISTOS

Marcu 8 : 35 – 38; 9 : 1
35 Căci oricine va vrea să-şi scape viaţa o va pierde; dar oricine îşi va
pierde viaţa din cauza Mea şi din cauza Evangheliei o va mântui.
36 Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul?
37 Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?
38 Pentru că de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în acest
neam adulter şi păcătos, Se va ruşina şi Fiul omului când va veni în gloria Tatălui
Său împreună cu sfinţii îngeri."
9:1 El le-a mai zis: "Adevărat vă spun că sunt unii din cei ce stau aici care
nu vor muri până nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.
Matei 16 : 25 - 28
25 Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa o va pierde; dar oricine îşi
va pierde viaţa pentru Mine o va câştiga.
26 Şi ce i-ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde
sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?
27 Căci Fiul omului va veni în gloria Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci
va răsplati fiecăruia după faptele lui.
28 Adevărat vă spun că unii din cei care stau aici nu vor gusta moartea
până nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăţia Sa."
Luca 9 : 24 - 27
24 Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa o va pierde; dar oricine îşi
va pierde viaţa pentru Mine o va mântui.
25 Şi ce i-ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă s-ar distruge sau
s-ar pierde pe sine însuşi?
26 Căci de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, Se va ruşina
şi Fiul omului de el când va veni în gloria Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri."
27 Adevărat vă spun că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta
moartea până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu.
Armonizat
1 Căci oricine va vrea să-şi scape viaţa o va pierde; dar oricine îşi va
pierde viaţa din cauza Mea şi din cauza Evangheliei (Mc.v.35) o va câştiga.
(Mt.v.25)
2 Şi ce i-ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde
215
Dragomir Stancu
sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său? (Mt.v.26)

3 Pentru că de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în acest
neam adulter şi păcătos, Se va ruşina şi Fiul omului / de el când va veni în gloria
Sa şi a Tatălui (Lc. v.26)/ împreună cu sfinţii îngeri; (Mc.v.38) şi atunci va
răsplati fiecăruia după faptele lui. (Mt.v.27)
4 Adevărat vă spun că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta
moartea până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu (Lc.v.27) venind cu putere.
(Mc.v.1)
Nimic nu este mai de preţ pentru om ca faptul de a-L urma pe Mântuitorul.

Acesta este motivul pentru care Domnul Isus ne-a scos în evidenţă mereu lucrul
acesta ca şi în cazul textului citat. Acest pasaj intitulat Loialitatea faţă de
Cristos, ne dezvăluie trei lucruri de mare preţ: mântuirea omului, o mare putere
divină şi răsplata eternă.
I. MÂNTUIREA OMULUI
Evanghelistul Marcu L-a citat pe Domnul Isus zicând: " Căci oricine va
vrea să-şi scape viaţa o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din cauza Mea şi
din cauza Evangheliei o va mântui.” (v.35) Şi Evanghelistul Luca L-a redat pe
Mântuitorul, spunându-ne la fel: " Fiindcă oricine va vrea să-şi scape viaţa o va
pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va mântui.” (v.24)
În amândouă versetele scrie grecescul sōteria, "mântuire". Este o mare
diferenţă între "a exista" şi "a trăi". "A exista" înseamnă a avea plămâni care să
respire şi inima care să bată. Iar "a trăi" înseamnă a percepe totul din jur cu
mintea, inima şi sufletul; a deosebi toate lucrurile şi a le aprecia după justa lor
valoare; a simţi pace în suflet, bucurie în inimă şi emoţii, aşa după cum cere
fiecare caz în parte. Comentatorul W. Barclay ne spune că dumnezeiescul nostru
Învăţător ne-a dat în acest text reţeta vieţii 1.
În cuvintele Domnului Isus, când a zis: “... Oricine va vrea să-şi scape
viaţa o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din cauza Mea o va câştiga,”
(Mt.v.25) există un mare paradox. În prima parte a acestui paradox, Dascălul
ceresc când spunând: "Oricine va vrea să-şi scape viaţa o va pierde,” ne-a învăţat
un lucru extraordinar de mare, că Dumnezeu ne-a dat viaţa ca s-o cheltuim şi nu
ca să ne-o păstrăm. De aceea nimeni nu şi-o poate păstra. Egoiştii, iubitorii de
siguranţă şi de tihnă îşi pierd adevărata viaţă. Ei există numai, dar nu trăiesc, de
aceea sunt mereu nemulţumiţi, se simt fără vlagă şi sunt limitaţi numai la cele
pământeşti. Cineva a făcut următorul epitet unui om care, după ce s-a îmbogăţit pe
căi necinstite, a trecut la cele veşnice: “El s-a născut ca om, dar a murit ca un
afacerist.” 2 Raţionamentul acestui epitet este că cel care acţionează numai pentru
216
binele, siguranţa şi tihna lui, încetează să mai fie om. Dar, ce este mai grav, ne
spune Mântuitorul, că aceştia nu-şi pierd numai omenia şi viaţa biologică, aşa cum
scrie Evanghelistul Luca: “Dacă s-ar distruge sau s-ar pierde pe sine însuşi”
(Lc.v.25), ci pierd şi viaţa spirituală, aşa cum au menţionat Evangheliştii Marcu şi
Matei: "Dacă îşi pierde sufletul" (Mc.v.36 şi Mt.v.26). Cuvântul apollynai, "a
pierde", din textul grecesc, atât în acest pasaj, cât şi în Noul Testament întreg,
înseamnă: "loc rău", "iad" şi "chinul veşnic".
În a doua parte a acestui paradox, Dascălul divin spunând: " Dar oricine
îşi va pierde viaţa din cauza Mea şi din cauza Evangheliei o va mântui,”
(Mc.v.35) ne-a învăţat un lucru mai mare decât în prima parte.
Esenţa vieţii constă în cheltuirea şi nu în păstrarea ei. Cât de necajită şi
chinuită ar fi lumea dacă medicii, oamenii de ştiinţă şi tot felul de inovatori nu şi-
ar fi pus viaţa în pericol în fel şi chip prin cercetările şi experienţele lor? Şi ce s-ar
fi întâmplat dacă mamele ar fi refuzat riscul şi durerea naşterii? N-ar fi existat de
mult nici un om pe pământ.
Mulţi oameni mari care s-au jertfit într-un fel sau altul pentru semenii lor,
au rămas nemuritori în istorie. Filozoful Socrate a susţinut că există un singur
Dumnezeu adevărat, pe care oamenii nu-L cunosc. Grecii care credeau în mulţi
zei, l-au condamnat la moarte pentru afirmaţia lui. Epictetus, renumitul filozof
stoic, care făcea parte dintre sclavi, a zis despre Socrate că acest filozof mare,
acceptând moartea, a fost salvat, pentru că n-a vrut să scape; şi că el putea să-şi
salveze viaţa, dacă renunţa la adevărul susţinut, dar dacă o salva adevăratul
Socrate ar fi murit şi nimeni n-ar mai fi auzit despre el 3.
Sunt mulţi oameni care trăiesc o viaţă de altruism, abnegaţie şi tot felul de
împlinri. Toţi aceştia îşi trăiesc adevărata viaţă şi nu există numai din punct de
vedere fizic. Apoi, sunt alţii care au rămas nemuritori în istorie. Dar numai
loialitatea faţă de Cristos ne poate salva viaţa pentru veci de veci. Mântuitorul
când a zis: " Dar oricine îşi va pierde viaţa din cauza Mea şi din cauza
Evangheliei o va mântui.", ne-a spus cu alte cuvinte, referindu-Se în mod special
la persecuţiile prin care urmau să treaca apostolii, Biserica Primară şi mulţi alţi
creştini în decursul istoriei: "Dacă vă veţi lepăda de Mine ca să vă salvaţi viaţa,
voi veţi trăi ca să muriţi pentru veci de veci. Iar dacă vă veţi da viaţa pentru
Mine, voi veţi muri ca să trăiţi pentru veci de veci. Şi acum judecaţi, cum este mai
bine să Mă urmaţi: cu preţul vieţii şi să ajungeţi în viaţa eternă, sau să vă salvaţi
viaţa şi să ajungeţi în chinul veşnic?"
Comentatorul F. Godet a spus că loialitatea faţă de Cristos nu numai că ne
salvează viaţa, dar chiar ne-o şi transformă în alta veşnică, cu mult mai frumoasă
şi mai preţioasă 4.
Problema esenţială pe care a atins-o Mântuitorul aici este că această viaţă
depinde foarte mult de răspunsul la întrebarea: ce fel de lucruri urmărim noi în
viaţă? Mulţi îşi sacrifică onoarea şi dreptatea pentru a-şi strânge anumite bunuri
217
Dragomir Stancu
materiale în mod necinstit. Scriitorul englez George MacDonald, vorbind într-una

din cărţile lui despre un negustor de postavuri care se folosea de degetul mare ca
să facă măsurătorile mai scurte, a spus că acesta fura de la suflet pentru buzunar.
Adevărul este că va sosi o zi a judecăţii când fiecare dintre noi va trebui să
răspundă înaintea lui Dumnezeu, de felul cum a oscilat balanţa vieţii lui.
Omul, în miopia şi nevegherea lui, îşi poate cheltui viaţa în lucrurile mici
şi mărunte şi să neglijeze pe cele mari şi capitale. Şi el, în neateţia lui, îşi poate
sacrifica valorile supreme şi veşnice pentru unele lucruri de mică importanţă şi de
scurtă durată. Noi putem fi scutiţi de asemenea greşeli mari, dacă privim toate
lucrurile prin prisma luminii lui Dumnezeu şi a eternităţii.
Domnul Isus ne-a avertizat că într-un mare câştig, poate exista şi cea mai
mare pierdere: că dacă ne-am realiza în lumea aceasta tot ce ne doreşte inima,
totuşi putem omite lucrul cel mai valoros şi cel mai important. El a zis: "Şi ce i-ar
folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul?" (Mt.v.26) Şi tot
Mântuitorul ne-a prevenit să avem grijă, că în toate bunurile din lumea materială
sunt două pierderi capitale şi două pericole catastrofale. Prima pierdere a omului
pe care o are în toate bunurile materiale este că la plecarea lui din lumea aceasta
nu le poate lua cu el. Şi a doua pierdere pe care o are în bunurile materiale este că
acestea nu-l pot ajuta nici chiar când viaţa îi va fi în naufragiu şi, cu atât mai
puţin, când va trebui să stea înaintea scaunului de judecată. Apoi, primul pericol
pe care el îl va constata cândva că se află în bunurile materiale este că ele, în loc
să-l fi ajutat în vederea eternităţii, mai degrabă l-au corupt. Şi al doilea pericol
mare pe care omul va trebui cândva să-l constate că se găseşte în bunurile
materiale este că tocmai acestea îl vor condamna în ziua judecăţii, prin faptul că
ele au fost pe primul loc în viaţa lui şi nu Dumnezeu, sufletul şi eternitatea.
Mântuitorul ştia că vor fi mulţi dintre aceia care vor regreta atunci, de aceea El ne-
a avertizat că omul riscă să-şi sacrifice valorile supreme şi eterne pentru unele
lucruri mici şi vremelnice, şi că nimic din lumea aceasta nu va fi în stare să ne
recupereze pierderile eterne, chiar dacă pământul întreg ar fi al nostru 5. Acesta a
fost motivul pentru care Dascălul ceresc a continuat să ne spună: "Sau ce ar da un
om în schimb pentru sufletul său?" (Mt.v.26)
În a doilea rând, Mântuitorul ne-a dezvăluit în acest text că în loialitatea pe
care o avem faţa de El se află
II. O MARE PUTERE DIVINĂ

Evanghelistul Marcu L-a citat pe Domnul Isus zicând: "Adevărat vă spun
că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor muri până nu vor vedea împărăţia lui
Dumnezeu venind cu putere.” (v.1) Evanghelistul Matei L-a citat pe Mântuitorul
spunând: "Adevărat vă spun că unii din cei care stau aici nu vor gusta moartea
218
până nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăţia Sa." (v.28) Şi

Evanghelistul Luca L-a redat pe Fiul lui Dumnezeu afirmând: "Adevărat vă spun
că sunt unii din cei care stau aici care nu vor gusta moartea până nu vor vedea
Împărăţia lui Dumnezeu.” (v.27)
Comentatorii spun că în aceste trei versete ne izbim de una dintre cele mai
mari dificultăţi care au frământat foarte multe minţi. Evanghelistul Matei a scris,
dupa cum am văzut în versetul 28 că Domnul Isus a zis apostolilor că El va veni a
doua oară în generaţia aceea de oameni. Or, lucrul acesta nu s-a implinit nici până
în ziua de astăzi. Dacă Mântuitorul ar fi afirmat că El urma să revină în generaţia
aceea de oameni, atunci ar fi greşit în mod sigur, pentru că ar fi promis ceva ce nu
s-a împlinit nici după două mii de ani.
În legătură cu această problemă, exegeţii s-au împărţit. Unii ca F. Godet,
cred că Mântuitorul s-a referit în aceste trei versete la a doua Sa venire 6. Iar alţii,
ca W. Hendriksen, W. Barclay, V. Taylor, S.S. Short etc, susţin cu tărie că
Domnul Isus atunci când a rostit aceste cuvinte a avut în vedere răspândirea
creştinismului şi întoarcerea Lui în Duh după înviere 7.
Noi luăm a doua variantă şi o explicăm în felul următor: Când am tratat
studiul intitulat Evangheliile Sinoptice (Vol.I,Stud.1), am văzut că Evanghelistul
Marcu a scris primul Evanghelia, Evanghelistul Matei al doilea şi Evanghelistul
Luca al treilea. Astfel, Evanghelistul Matei când şi-a redactat Evanghelia, a avut
ca sursă Evanghelia după Marcu.
Evanghelistul Marcu când L-a citat pe Domnul Isus, spunând: "Adevărat
vă spun că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor muri până nu vor vedea
împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere,” (v.1) ne-a scris că Mântuitorul a
spus, că mulţi dintre cei care stăteau lângă El şi-L ascultau, nu vor muri înainte de
a-I vedea Împărăţia venind cu putere.
Apoi, când am abordat studiul intitulat Minunăţiile genealogiilor
(Vol.I,Stud.27), ne-am informat că pe timpul Mântuitorului o generaţie era de 35
de ani.
Pe timpul Fiului lui Dumnezeu, Israelul nu avea decât 180 km în lungime,
de la nord spre sud şi 60 km lăţime de la est spre vest. Populaţia lui de-abea
atingea patru milioane 8.
În acest text, Mântuitorul Şi-a informat ucenicii, cum, chiar şi această
ţărişoară care era una dintre cele mai mici de pe glob, Îl va respinge; şi cum, chiar
conducătorii ei Îl vor ucide la Ierusalim. Dar, nu acea batjocură şi crucea vor fi
finalul, ci după răstignire va avea loc învierea; iar după înviere, triumful
Împărăţiei Sale pe pământ. Şi, într-adevăr, n-au trecut nici 30 de ani şi
creştinismul a cuprins Asia Mică, Grecia, Egiptul şi a ajuns până la Roma,
capitala lumii.
Iată, cu ce exactitate s-au împlinit cuvintele Mantuitorului! Aici n-a fost la
mijloc o greşeală a Fiului lui Dumnezeu, cum cred unii critici, ci dimpotrivă un
219
Dragomir Stancu
adevăr dumnezeiesc.
De aici învăţăm că Domnul Isus n-a disperat niciodată, nici chiar atunci
când trebuia să accepte crucificarea, pentru că El nu S-a putut îndoi niciodată de
sprijinul Tatălui, ci era întotdeauna sigur că imposibilul omenesc se va transforma
în atotposibilul dumnezeiesc.
Am văzut că la Evanghelistul Matei, versetul 28 sună diferit, că
Mântuitorul S-ar fi referit la a doua Sa venire şi că a promis apostolilor că va
reveni în generaţia aceea de oameni. Evanghelistul Matei L-a citat pe Mântuitorul
zicând: “Adevărat vă spun că unii din cei care stau aici nu vor gusta moartea
până nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăţia Sa." Cum se explică
această deosebire dintre Evangheliştii Marcu şi Matei? Şi, oare ce l-a determinat
pe Evanghelistul Matei să transforme afirmaţia dumnezeiescului său Învăţător cu
privire la răspândirea Împărăţiei Sale în cea a revenirii Lui în generaţia aceea de
oameni? La această întrebare s-au dat două răspunsuri, aşa cum am văzut când am
tratat studiul cu aceeaşi temă Loialitatea faţă de Cristos (Vol.IV,Stud.55).
a) Unii dintre cei care susţin că Evanghelistul Matei a scris Evanghelia
între anii 80 şi 90 după Cristos, spun că deoarece Domiţian a început să
domnească din anul 85 şi că a dezlănţuit cea mai mare şi crudă persecuţie, şi
întrucât Biserica Primară credea puternic că Domnul Isus va reveni pe la sfârşitul
secolului întâi, în care credinţă, Noul Testament abundă, Evanghelistul Matei s-a
lăsat influenţat de această credinţă subiectivă. Şi, lăsându-se influenţat de această
credinţă subiectivă, a interpretat cuvintele Dascălului său divin în mod subiectiv,
pentru că împrejurarea în care se află omul are întotdeauna un mare efect asupra
lui 9. Dar un om cu o vocaţie mare, n-are voie să se lase influenţat de împrejurare
şi să sacrifice în felul acesta adevărul. Mântuitorul, care a cunoscut natura şi
slăbiciunea omenească, a prevăzut toate acestea, de aceea a ales în vederea
dăruirii Evangheliei Lui, patru evanghelişti.
b) Iar alţi comentatori, care susţin că Evanghelistul Matei şi-a redactat
Evanghelia în anul 58 sau 59, spun că acest apostol nu era influenţat de credinţa
confraţilor lui şi de nici o împrejurare deosebită, pentru că atunci nu era nici o
persecuţie. Aceştia, spre deosebire de prima explicaţie spun că Evanghelistul
Matei, iubindu-L pe Domnul Isus atât de mult şi, dorind să revină cât mai repede,
a interpretat promisiunea Mântuitorului în mod subiectiv. Şi această explicaţie
susţine ca şi prima că Fiul lui Dumnezeu a cunoscut subiectivismul oamenilor, de
aceea a ales patru evanghelişti în vederea dăruirii Evangheliei Sale. Noi alegem
această explicaţie, pentru că ea este în concordanţă cu data reală a scrierii
Evangheliei după Matei .
Iar, Evanghelistul Luca, aşa cum deja am văzut, ca unul care şi-a redactat
Evanghelia al treilea, care a avut înaintea lui Evanghelia după Marcu şi pe cea
după Matei, care L-a auzit şi el personal pe Domnul Isus spunând aceste cuvinte şi
care a văzut că Evanghelistul Matei a făcut această interpretare subiectivă, a rămas
220
lângă Evanghelistul Marcu. El L-a citat pe Mântuitorul zicând: "Adevărat vă spun

că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până nu vor vedea
Împărăţia lui Dumnezeu. (v.27)
Deci, şi versetul 28 din Evanghelia după Matei are acelaşi înţeles ca
versetele Evangheliştilor Marcu şi Luca că Împărăţia lui Cristos urma să se
coboare cu mare putere asupra neamului omenesc, dar pe care Evanghelistul
Matei l-a interpretat subiectiv.
Astfel, în toate aceste trei versete, Dascălul divin ne-a învăţat că loialitatea
faţă de El este singurul mijloc şi unica forţă prin care putem coborî Împărăţia lui
Dumnezeu pe pământ şi a o extinde cu putere până la ultimul om. Şi, într-adevăr,
prin faptul că apostolii şi toţi ceilalţi urmaşi I-au rămas credincioşi lui Cristos în
ciuda tuturor persecuţiilor, Împărăţia lui Dumnezeu, coborându-se cu putere pe
pământ după sfatul Mântuitorului, a cuprins chiar în generaţia aceea de oameni,
aşa cum am văzut: Asia Mică, Grecia, Egiptul şi a ajuns până la Roma, capitala
lumii.
Pliniu, guvernatorul Bitiniei, a scris imperatorului Traian mai întâi despre
felul în care i-a tratat el pe creştinii din provincia lui; apoi, i-a raportat cum le-a
dat creştinilor ocazia să invoce zeii Romei, să ardă tămâia înaintea chipului
cezarului şi, ca probă finală, să blesteme numele lui Cristos; şi, în cele din urmă,
guvernatorul amintit a adăugat: “Dar nici unul din aceste lucruri nu le-au
acceptat cei care sunt creştini adevăraţi.” 10 Nu numai guvernatorii romani, dar
chiar şi cezarii au trebuit să-şi recunoască şi să-şi mărturisească neputinţa de-a
distruge loialitatea creştinilor pe care o aveau faţă de Cristos şi de-a le opri
răspândirea.
Dacă creştinii persecutaţi din Biserica Primară s-ar fi lepădat de Cristos în
faţa morţii, astăzi n-ar mai fi existat nici o biserică creştină. Biserica de astăzi este
întemeiată pe loialitatea de neînfrânt a celor ce au ţinut mai mult la credinţa în
Cristos decât la viaţa lor.
Noi învăţăm din acest text de la Dascălul nostru ceresc una dintre lecţiile
cele mai mari şi mai importante: că Împărăţia lui Dumnezeu se coboară cu putere
în sufletul nostru, familia noastră, biserica noastră, localitatea noastră, ţara noastră
şi în lumea întreagă, numai prin loialitatea noastră pe care o avem faţă de El şi
nicidecum prin alte mijloace, fie ele cât de bune.
Spre deosebire de Biserica Primară, dacă astăzi Împărăţia lui Dumnezeu
nu se mai coboară cu putere, trebuie să ne pocăim fiecare dintre noi în sac şi în
cenuşă, ca ninivenii, de păcatul neloialităţii care este unul dintre păcatele cele mai
mari şi dăunătoare, aşa cum vom vedea în continuare în acest studiu.
Şi, în al treilea rând, Mântuitorul ne arată în acest text că în loialitatea pe
care o avem faţă de El se află
221
Dragomir Stancu
III. RĂSPLATA ETERNĂ
Evangheliştii sinoptici au scris, îi cităm armonizat: "Pentru că de oricine
se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în acest neam adulter şi păcătos, Se va
ruşina şi Fiul omului / de el când va veni în gloria Sa şi a Tatălui (Lc. v.26)/
împreună cu sfinţii îngeri; (Mc.v.38) şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele
lui. (Mc.v.38, Mt.v.27 şi Lc.v.26 )
Când am tratat studiul cu aceeaşi temă Loialitatea faţă de Cristos
(Vol.IV,Stud.55), am văzut că în textul grecesc pentru verbul “a mărturisi” din
cuvintele: “De aceea, pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi
mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; (33) dar de oricine se va
lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de el înaintea Tatălui
Meu care este în ceruri,” (Matei 10:32-33) scrie omologeo care inseamna "a
destăinui", “a nu ţine ascuns", "a mărturisi deschis" şi "a recunoaşte".
W. Barclay a zis că Fiul lui Dumnezeu S-a asemănat în amândouă textele
intitulate Loialitatea faţă de Cristos cu un împărat care urma să plece la o luptă
grea şi a cerut ostaşilor să-i fie loiali; şi care după ce a câştigat războiul şi s-a
întors în împărăţia sa, a decorat şi a recompensat pe toţi aceia care i-au fost fideli
11
.
Dacă în orice sferă a vieţii vine ziua socotelii, atunci cu atât mai mult, ne
va sosi o asemenea zi a socotelii la judecata de apoi, de care va depinde soarta
fiecărei fiinţe umane. Textul citat ne spune că ziua aceea a judecăţii va fi pentru
toţi urmaşii şi purtătorii de cruce ai lui Cristos şi pentru toţi aceia care I-au fost
loiali, ziua unei glorii triple: ziua, aşa cum a explicat comentatorul F. Godet, a
revenirii lui Cristos în toată gloria Sa în calitate de Împărat Etern; ziua, în care
Mântuitorul va reprezenta şi toată Gloria Tatălui; şi ziua în care toţi îngerii îşi vor
demonstra gloria lor: Toate aceste trei glorii supreme, se vor contopi atunci într-
una singură12. Evangheliştii sinoptici L-au redat pe Domnul Isus spunând, îi cităm
armonizat: "... Când va veni în gloria Sa şi a Tatălui (Lc. v.26)/ împreună cu
sfinţii îngeri; (Mc.v.38) şi atunci va răsplati fiecăruia după faptele lui.” (Mc.v.38,
Mt.v.27 şi Lc.v.26)
Omul care îşi trăieşte viaţa în mod egoist; al cărui interes este numai
binele, siguranţa şi comoditatea lui este o fiinţă pierdută în ochii lui Dumnezeu,
oricât i s-ar părea că este bogat, prosper şi paşnic. Iar urmaşul lui Cristos, care este
gata oricând să-şi dea chiar şi viaţa pentru Mântuitorul său şi pentru semeni, este
omul care va primi lauda cerului şi răsplata din partea Celui Preaînalt.
Shakespeare, redând tabloul marelui cardinal Wolsey, care a slujit pe
timpul împăratului Henric al VIII-lea cu mare evlavie, devoţiune şi lepădare de
sine, a scris cum acest slujitor al lui Dumnezeu a zis că marea întrebare pe care
trebuie să şi-o pună fiecare om nu este aşa de mult, ce spun oamenii despre el şi
lucrările lui, nici chiar ce spune împăratul, ci ce zice Dumnezeu. Prea puţin
contează verdictul opiniei publice, chiar şi verdictul împăratului. Verdictul lui
222
Dumnezeu este totul, fiindcă numai El ne stabileşte destinul veşnic 13.

Evangheliştii sinoptici ne scriu că atunci când Fiul Celui Preaînalt a zis în
aceste două texte paralele, intitulate Loialitatea faţă de Cristos şi când ei au
folosit în textul grecesc verbul omologeo, El ne-a spus cu alte cuvinte:
“Destăinuiţi-vă lumii, nu vă ţineţi ascunşi înaintea semenilor voştri şi mărturisiţi
dechis înaintea tuturor oamenilor cine şi ai cui sunteţi.” El ne-a chemat mai întâi
la lupta loialităţii şi, apoi la răsplata ei; pentru că toţi aceia care nu-L recunosc
deschis ca Domn şi Mântuitor, se dezic de El. Iar toţi care Îl recunosc şi Îi sunt
credincioşi, vor fi răsplătiti.
Noi ne putem lepăda de Cristos în trei feluri. Primul fel este atunci când
încercăm să ne ascundem spunând înaintea semenilor noştri că nu-I aparţinem, aşa
cum a făcut Simon Petru când s-a blestemat în curtea marelui preot că nu-L
cunoaşte pe Domnul Isus. (Marcu 14:66-72) Al doilea fel este, că noi ne putem
lepăda de Domnul Isus prin tăcere. Adeseori ne apar ocazii în viaţă ca să-L
mărturisim pe Cristos sau să protestăm împotriva păcatului, dar ne vine cu mult
mai uşor şi fără risc să tăcem. O asemenea tăcere este din nou o tăgăduire a
Mântuitorului. Şi al treilea fel de lepădare de Fiul lui Dumnezeu este, că noi ne
putem dezice de El prin fapte. Noi ne putem comporta în aşa fel, încât viaţa
noastră să fie o negare continuă a ceea ce spunem că suntem.
Şi acum, care dintre noi poate să spună că n-a tăinuit niciodată prin vorbe
sau tăcere înaintea nimănui că-I aparţine lui Cristos? Nimeni. Această tăinuire, ne
spune Mântuitorul este o lepădare teribilă de El înaintea semenilor noştri. Sau,
cine poate să zică că el nu L-a tăgăduit niciodată pe Domnul Isus prin
comportamentul lui? De asemenea, nimeni. Dacă era grav când evreii se lepădau
de Domnul Isus de frica conducătorilor lor şi când creştinii Îl negau pe
Mântuitorul în martiraj, atunci cu cât este mai strigător la cer când noi ne dezicem
de El în zile cu soare! 14
Iată de ce dumnezeiescul nostru Învăţător ne-a făcut în acelaşi timp cea
mai mare promisiune şi cel mai mare avertisment: că numai după ce ne vom
câştiga lupta loialitaţii, Îl vom recunoaşte ca Domnul şi Mântuitorul nostru
înaintea tuturor şi Îi vom fi credincioşi indiferent prin ce vom trece, ne va
recunoaşte şi El înaintea Tatălui şi înaintea cerului întreg că suntem ai Lui, atunci
când ne va oferi toată gloria Împărăţiei Sale! 15 El a zis: "De aceea, pe oricine Mă
va recunoaşte înaintea oamenilor, Îl voi recunoaşte şi Eu înaintea Tatălui Meu
care este în ceruri.” (Matei 10:32) Iar, celor care se ruşinează şi se leapădă de El
şi nu vor să se avânte în lupta loialităţii, le-a spus dinainte că şi Lui, fiindu-i ruşine
de asemenea urmaşi, Se va lepăda de ei înaintea Tatălui şi înaintea tuturor
îngerilor. Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus zicând: “Dar de oricine se
va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de el înaintea Tatălui
Meu care este în ceruri.” (Matei 10:33) Şi Evangheliştii Marcu şi Luca L-au redat
şi ei pe Mântuitorul spunând, îi cităm armonizat: “Pentru că de oricine se va
223
Dragomir Stancu
ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în acest neam adulter şi păcătos, Se va ruşina

şi Fiul omului / de el când va veni în gloria Sa şi a Tatălui (Lc. v.26)/ împreună
cu sfinţii îngeri.” (Mc.v.38 şi Lc.v.26)

2. Op. cit. p. 169.
3. Op. cit. VoI. I, p. 396.
4. Godet, F., A Commentary on the Gospel of St. Luke, VoI. I, p. 419.
6. Godet, F., A Commentary on the Gospel of St. Luke, VoI. I, p.421.
Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 121;
9. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. I, p. 382.
10. Pliny, Letters 10:96.
15. Bruce, F.F., Commentary of the Book of the Acts, p. 168.
224
Dragomir Stancu
23. SCHIMBAREA LA FAŢĂ I

Marcu 9 : 2 – 4
2 După şase zile, Isus i-a luat cu El pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan şi i-a dus
singuri deoparte pe un munte înalt. Acolo S-a schimbat la faţă înaintea lor.
3 Hainele Lui s-au făcut strălucitoare şi foarte albe, de un alb pe care nici
un înălbitor de pe pământ nu îl poate da.
4 Ilie li s-a arătat împreună cu Moise, şi stătea de vorbă cu Isus.
Matei 17 : 1 - 3
1 După şase zile, Isus i-a luat cu El pe Petru, Iacov şi Ioan, fratele Lui şi i-
a dus la o parte pe un munte înalt.
2 El S-a schimbat la faţă înaintea lor; faţa Lui a strălucit ca soarele şi
hainele I s-au făcut albe ca lumina.
3 Şi iată că li s-a arătat Moise şi Ilie, stând de vorba cu El .
Luca 9 : 28 - 32
28 Cam la opt zile după cuvintele acestea, Isus i-a luat cu El pe Petru, pe
Ioan şi pe Iacov şi S-a urcat pe munte să Se roage.
29 Pe când Se ruga, I s-a schimbat înfăţişarea feţei şi îmbrăcămintea I s-a
făcut albă strălucitoare.
30 Şi iată că stăteau de vorba cu El doi bărbaţi: erau Moise şi Ilie,
31 care se arătaseră în glorie şi vorbeau despre exodul Lui, pe care avea
să-l aibă în Ierusalim.
32 Petru şi însoţitorii lui erau îngreuiaţi de somn; dar când s-au trezit
bine, au văzut Gloria lui Isus şi pe cei doi bărbaţi care stăteau împreună cu El.
Armonizat
1 Cam la /şase- (Mc.v2)/ opt zile după cuvintele acestea, (Lc.v.28) Isus a
luat cu El pe Petru, Iacov şi Ioan, fratele lui (Mt.v.1) şi i-a dus singuri deoparte
pe un munte înalt (Mc.v.2) ca să se roage. (Lc.v.28)
2 Pe când Se ruga (Lc.v.29), S-a schimbat la faţă înaintea lor; faţa Lui a
strălucit ca soarele şi hainele I s-au făcut (Mt.v.2) strălucitoare şi foarte albe, de
un alb pe care nici un înălbitor de pe pământ nu îl poate da. (Mc.v.3)
3 Şi iată că li s-au arătat (Mt.v.3) doi bărbaţi: Moise şi Ilie. (Lc.v.30) Ei
erau în glorie /şi vorbeau cu Isus (Mc.v.4)/ despre exodul Lui, pe care avea să-l
aibă în Ierusalim. (Lc.v.31)
4 Petru şi însoţitorii lui erau îngreuiaţi de somn; dar când s-au trezit bine,
225
Dragomir Stancu
au văzut gloria lui Isus şi pe cei doi bărbaţi care stăteau împreună cu El.
(Lc.v.32)
Marile evenimente din Cezareea lui Filip pe care le-am studiat până acum
erau urmate de un alt eveniment mai mare şi mai profound, al schimbării la faţă.
Acest eveniment ne este învăluit în mister şi după două mii de ani. Ce s-a
întâmplat pe muntele schibării nu putem şti niciodată de ajuns, dar ne ajunge ca
să-l cunoaştem chiar şi în cea mai mică măsură. Comentatorul Alexander Bruce a
zis că schimbarea la faţă este un text la care comentatorii mai degrabă ar trebui să
tacă pentru că, dacă nici Apostolul Petru nu ştia ce vorbea când Îi cerea Domnului
Isus permisiunea să facă trei colibe, atunci cu atât mai mult pe noi ne depăşeşte
această experienţă prin care a trecut Mântuitorul1. Acesta a fost motivul care l-a
determinat pe comentatorul G.B. Caird să afirme: “Schimbarea la faţă este atât
paradisul comentatorului, cât şi testul micimii lui de-a înţelege misterele acestui
paradis.” 2 Comentatorul F. Godet a zis că schimbarea la faţă era punctul
culminant din viaţa Mântuitorului care ne arată că idealul Lui a fost atins cu
privire la neamul omenesc; şi că ea era sigiliul lui Dumnezeu pe care l-a aplicat pe
misiunea Fiului Său din Galileea pe care o terminase şi pe începutul lucrării Sale
din Iudeea, care urma să se sfârşască cu răstignirea Sa.
Mulţi comentatori susţin că nimeni n-a descris aşa de real şi de profund
schimbarea la faţă ca J.P. Lange în lucrarea sa admirabilă Viaţa lui Isus 4.
Noi vom reflecta asupra acestui eveniment în două studii, cu aceeaşi temă
Schimbarea la faţă, de aceea vom împărţi textul în două. În primul studiu ne vom
ocupa de şase lucruri: locul în care s-a desfăşurat acest eveniment, timpul lui,
împrejurarea în care Se afla Domnul Isus, împrejurarea în care se găseau ucenicii,
strălucirea Mântuitorului şi arătarea lui Moise şi a lui Ilie în glorie. Iar în a doua
parte a textului, ne vom ocupa de alte şase lucruri.
1. Să luăm mai întâi locul schimbării la faţă.
Evanghelistul Marcu a scris: "… Isus i-a luat cu El pe Petru, pe Iacov şi
pe Ioan şi i-a dus singuri deoparte pe un munte înalt.” (v.2) Evanghelistul Matei,
de asemenea a zis: '' Isus i-a luat cu El pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi
i-a dus la o parte pe un munte înalt.” (v.1)
În legătură cu locul schimbării la faţă s-au dat de-a lungul celor două
milenii mai multe răspunsuri, dintre care două sunt mai importante:
a) Primul răspuns care s-a dat este muntele Tabor. Conform tradiţiei care
provine din secolul al IV-lea, se crede că Origen, Ciril de Ierusalim şi Ieronim, ar
fi susţinut că schimbarea la faţă ar fi avut loc pe muntele Tabor.5 Acesta a fost
motivul pentru care Biserica de Răsărit a numit sărbătoarea schimbării la faţă
Taboreana 6.
Credem că Ciril şi Ieronim au tras concluzia aceasta din trei motive.
Primul motiv a fost, că unii dintre contemporanii lor bătrâni, au mărturisit că ei
au văzut pe vârful Muntelui Tabor trei biserici, construite după forma şi numărul
226
corturilor pe care a dorit să le facă Apostolul Petru. Aceste biserici erau rotunde şi
aveau pe acoperiş iarbă şi flori 7. Pe la sfârşitul secolului al VI-lea au fost ridicate
alte trei biserici în amintirea schimbării la faţă şi a primelor trei biserici 8. Al
doilea motiv pentru care Ciril şi Ieronim au tras această concluzie a fost, fiindcă o
evanghelie apocrifă, cunoscută sub numele de Evanghelia după Evrei, L-a citat pe
Domnului Isus că ar fi rostit următoarele cuvinte: “Apoi, mama Mea, Duhul Sfânt,
M-a luat de părul capului şi M-a dus pe muntele înalt numit Tabor.” 9 Şi al treilea
motiv, pentru care aceşti doi teologi au crezut că Domnul Isus S-a schimbat la faţa
pe muntele Tabor este versetul 12 din psalmul 89 unde scrie: "... Taborul şi
Hermonul se bucură de Numele Tău"10.
Sunt trei motive care nu ne permit să acceptăm această explicaţie a
tradiţiei. Primul este, că atât Evanghelistul Marcu, cât şi Evanghelistul Matei ne-
au făcut precizarea că muntele pe care S-a schimbat Domnal Isus la faţă era înalt.
Evanghelistul Marcu a scris: “…I-a dus singuuri deoparte pe un munte înalt”
(v.2) şi Evanghelistul Matei a zis: “…I-a dus la o parte pe un munte înalt" (v.1).
Or, Taborul nu avea mai mult de 330 m 11. Al doilea motiv este, că distanţa dintre
Cezareea lui Filip şi dealul Tabor era mai lungă de 70 km şi că evangheliştii nu ne
amintesc nimic despre o deplasare oarecare 12. Şi al treilea motiv este, că pe vârful
dealului Tabor erau pe timpul Domnului Isus o fortăreaţă înarmată şi un castel 13.
Or, Mântuitorul avea nevoie în acele zile de singurătate şi nu ca cineva să fie în
jurul Lui, ca atunci când a rostit pe acest munte Predica de pe munte înaintea
marilor mulţimi.
b) Şi al doilea răspuns care s-a dat cu privire la locul schimbării la faţă al
Domnului Isus este muntele Hermon. Marea majoritate a comentatorilor moderni
ca, Alexander Bruce, W. Barclay, D.B.J. Campbell etc, cât şi exploratorii,
Tristram, Stenley şi Thomson, susţin cu tărie că este cu mult mai verosimil că
muntele pe care Mântuitorul S-a schimbat la faţă a fost Hermonul 14, deoarece el
corespunde tuturor detaliilor din text: că era cel mai aproape de Cezareea lui Filip,
că era înalt şi că a fost locul cel mai potrivit în care Domnul Isus a putut să
petreacă în singurătate numai cu ucenicii.
Muntele Hermon se afla la 21 km de Cezareea lui Filip, era înalt de 3.200
m şi a fost acoperit veşnic cu zăpadă 15. Exploratorul Canon Tristram a spus că el
s-a urcat cu oamenii lui până pe vârful acestui munte în timp de cinci ore.
Exploratorul amintit, cât şi mulţi alţi comentatori, susţin că Domnul Isus nu S-a
schimbat la faţă pe vârful acestui munte, ci undeva pe o coastă 16.
2. În al doilea rând, ne vom ocupa de timpul schimbării la faţă.
Textul citat vorbeşte de timpul schimbării la faţă în trei feluri:
a) El are de-a face mai întâi cu timpul care ne indică cronologia
evenimentelor. Evanghelistul Marcu a scris: “După şase zile, Isus i-a luat cu El
pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan.” (v.2) Evanghelistul Matei, de asemenea a zis:
“După şase zile Isus i-a luat cu El pe Petru, Iacov şi Ioan.” (v.1) Şi Evanghelistul
227
Dragomir Stancu
Luca a spus: "Cam la opt zile după cuvintele acestea, Isus a luat cu El pe Petru,
pe Ioan şi pe Iacov.” (v.28)
Galileea şi muntele Hermon, profilându-se în depărtare
Muntele Hermon acoperit de zăpadă
228
Muntele Hermon şi ruinele localităţilor şi templelor
Evangheliştii Marcu şi Matei au spus că durata de timp dintre evenimentul

din Cezareea lui Filip şi cel de pe muntele Hermon a fost de şase zile, pe când
Evanghelistul Luca a zis că era de opt zile. Aici nu este nici o contradicţie.
Ieronim a explicat că Evangheliştii Marcu şi Matei au inclus numai zilele
intermediare întregi, iar Evanghelistul Luca a adăugat prima şi ultima zi care nu
erau întregi. Dar, pe lângă aceasta, trebuie să adăugăm şi faptul că Evanghelistul
Luca a folosit adverbul ōsei, care nu arată durata exactă de timp, ci are
însemnătatea de "aproximativ", "în jur de” 17. Comentatorul H.J. Holtzmann a zis
că Evanghelistul Luca era mai bun cronolog decât evangheliştii Marcu şi Matei 18.
Iar comentatorul W. Barclay spune că ambele variante: de şase zile sau de opt
zile, echivalează cu expresia noastră modernă “cu o săptămână după aceea.”
Aceste 6-8 zile nu ne arată numai faptul că a existat o legătură strânsă între
incidentul din Cezareea lui Filip şi evenimentul schimbării la faţă 19, dar şi că
acest interval era pentru ucenici unul dintre cele mai grele şi negre momente din
viaţa lor, fiindcă Domnul Isus la începutul acestui interval le vorbise despre
suferinţa şi moartea Lui, care le-a spulberat nu numai visul lor naţional, dar chiar
şi viitorul cum şi-l imaginau ei 20.
b) Al doilea este timpul calendaristic. Biserica din Răsărit, cât şi cea din
Apus comemorează marea minune a schimbării la faţă pe data de 6 august 21.
După cercetările cele mai riguroase ale comentatorilor şi exegeţilor moderni,
reiese că acest eveniment mare al schimbării la faţă a Domnului Isus a avut loc în
luna august. Dar nu ştim ce fel de informaţii s-au folosit teologii din Biserica
Primară când au fixat şi ziua acestui eveniment pe data de 6 august. Chiar dacă nu
s-ar şti exact şi ziua schimbării la faţă a Mântuitorului, ajunge ca într-o zi din luna
august să comemorăm acest mare eveniment.
229
Dragomir Stancu
c) Şi al treilea este timpul din cele 24 de ore. Schimbarea la faţă trebuie să

fi avut loc ori seara mai târziu, ori în timpul nopţii. Lucrul acesta îl presupun
aproape toţi comentatorii. F. Godet, W. Barclay, A.P. Lopuhin, E.F. Harrison şi
mulţi alţi comentatori aduc în sprijinul acestei presupuneri trei argumente 22:
Primul argument este somnul celor trei ucenici: Petru, Iacov şi Ioan care erau cu
Domnul Isus. Evanghelistul Luca a scris: “Petru şi însoţitorii lui erau îngreuiaţi
de somn; dar când s-au trezit bine, au văzut gloria lui Isus şi pe cei doi bărbaţi
care stăteau împreună cu El.” (v.32) Al doilea argument este obiceiul Domnului
Isus de-a se ruga noaptea în locuri singuratice. (Matei14:23,25;Luca
6:12;21:37;22:39 etc). Evanghelistul Luca a scris în acest text: "Isus i-a luat cu El
pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov şi S-a urcat pe munte să Se roage.” (v.28) Şi al
treilea argument este faptul că Domnul Isus a coborât de pe munte cu cei trei
ucenici dimineaţa. Evanghelistul Luca a scris: “A doua zi când s-au coborât de pe
munte, o mulţime mare L-a întâmpinat pe Isus.” (9:37)
3. În al treilea rând, ne vom ocupa de împrejurarea în care se afla
Domnul Isus când S-a schimbat la faţă.
Evanghelistul Luca a scris: “Isus i-a luat cu El pe Petru, pe Ioan şi pe
Iacov şi S-a urcat pe munte să Se roage.” (v.28)
Mântuitorul era în preajma plecării Sale spre Ierusalim şi mai avea opt luni
până la răstignire. Tot ce mai dorea El era să-Şi îndeplinească bine lucrarea pentru
care a fost trimis, indiferent cât Îl costa şi prin ce urma să treacă. Acesta era unul
dintre cele mai mari motive pentru care El se retrăgea mereu în singurătate ca să
petreacă cu Tatăl în rugăciune şi să-L întrebe de fiecare dată, care este voia Lui.
Această rugăciune pe care a rostit-o pe Muntele Hermon, era una dintre
rugăciunile Lui cele mai preţioase.
Mântuitorul, cunoscând starea de întristare şi de dezamăgire a ucenicilor,
în urma afirmaţiei Lui că va muri, pentru ca ei să fie consolaţi şi întăriţi în
credinţă, i-a luat cu El pe munte ca să vadă din relaţia Sa cu Tatăl, divinitatea şi
gloria Sa de Fiu de Dumnezeu. Prezenţa apostolilor: Petru, Iacov şi Ioan pe
Muntele Schimbării la Faţă, a fost în vederea înţelegerii lor, în viitorul apropiat, a
adevăratului mesianism al Domnului Isus.
Toţi trei evangheliştii sinoptici ne-au scos în evidenţă că Dumnezeu a
revelat ca răspuns rapid înaintea apostolilor: Petru, Iacov şi Ioan un crâmpei din
gloria lui Mesia şi din gloria mesianismului Lui spiritual şi ceresc, cu scopul să-L
întărească pe Domnul Isus în lucrarea Lui de Mesia adevărat. Evanghelistul Luca
a scris: "Pe când Se ruga, I s-a schimbat înfăţişarea feţei şi îmbrăcămintea I s-a
făcut albă strălucitoare.” (v.29)
4. În al patrulea rând, ne vom ocupa de împrejurarea în care se aflau cei
trei ucenici când Domnul Isus S-a schimbat la faţă.
Evanghelistul Luca a scris: “Petru şi însoţitorii lui erau îngreuiaţi de
somn; dar când s-au trezit bine, au văzut gloria lui Isus şi pe cei doi bărbaţi care
230
stăteau împreună cu El.” (v.32)

Aici este un tablou foarte viu şi sugestiv care ne arată cum Domnul Isus
era îmbrăcat în glorie şi cum cei trei ucenici care erau cu El, totuşi nu I-au văzut
gloria de la început pentru că dormeau. Ei au pierdut o mare parte din gloria Lui
Cristos fiindcă dormeau. Petru, Iacov şi Ioan n-au fost martorii gloriei Fiului lui
Dumnezeu de la început. Comentatorul E.F. Harrison a spus că probabil lumina
gloriei lui Cristos şi a celor doi trimişi ai cerului, cât şi glasul lor i-ar fi trezit pe
cei trei apostoli 23.
Noi pierdem foarte mult din lumina şi gloria lui Cristos fiindcă mintea
noastră este adormită. Comentatorul W. Barclay a spus că sunt trei cauze care ne
adorm mintea. Prima cauză este prejudecata. Ideile şi părerile noastre
preconcepute, ne pot adormi mintea într-atât, încât atunci când ne bate la uşa
inimii un adevăr divin, noi să nu-l auzim. A doua cauză care ne adoarme mintea
este lenea mentală. Sunt mulţi care refuză să-şi frământe mintea cu lucruri adânci.
Platon a zis: “Omul care ezită să cugete profund nu merită să trăiască.” Şi a treia
cauză care ne adoarme mintea este iubirea de tihnă. Există în noi un sistem de
apărare care ne închide automat uşa minţii atunci când ne apare un lucru care ne
deranjează. Astfel, noi ne putem droga mintea cu una dintre aceste cauze sau chiar
cu toate trei, până la adormirea ei completă 24.
Dar viaţa este plină şi de alte motive care, dimpotrivă, au menirea să ne
trezească mintea adormită: unul dintre acestea este necazul. Adeseori durerea îl
poate tezi pe om brusc şi să-i arate gloria printre lacrimi. Alt motiv care ne poate
trezi mintea este dragostea. Adevărata dragoste îl trezeşte pe om brusc şi îi
deschide cele mai largi orizonturi. Şi al treilea motiv care ne poate trezi mintea
este simţul nevoii. Pentru un timp destul de lung, omul poate să fie jumătate
adormit, dar o anumită problemă poate să-i trezească simţul nevoii faţă de
Dumnezeu 25.
5. În al cincilea rând, ne vom ocupa de strălucirea Mântuitorului.
Toţi trei evangheliştii sinoptici au scris, îi cităm armonizat: "Pe când Se
ruga (Lc.v.29), S-a schimbat la faţă înaintea lor; faţa Lui a strălucit ca soarele şi
hainele I s-au făcut (Mt.v.2) strălucitoare şi foarte albe, de un alb pe care nici un
înălbitor de pe pământ nu îl poate da. (Mc.v.3, Mt.v.2, Lc.v.29)
Evanghelistul Luca diferă de Evangheliştii Marcu şi Matei în ce priveşte
descrierea gloriei Domnului Isus. Evangheliştii Marcu şi Matei au descris gloria
Mântuitorului prin termenul grecesc metamorphosis care, în mitologia grecească
era un cuvânt consacrat pentru transformarea unui muritor într-un zeu.
Comentatorul D.B.J. Campbell a explicat că Evanghelistul Luca n-a folosit acest
termen pentru că el şi-a dedicat Evanghelia creştinilor proveniţi dintre greci şi
romani, care erau obişnuiţi cu multe mituri şi legende cu privire la zei care şi-au
schimbat forma şi aparenţa 26. Iar comentatorii Valcknaer, Wordswort şi Farrar
ne-au spus că Evanghelistul Luca a redat gloria lui Cristos în termenii scriitorilor
231
Dragomir Stancu
Nicander, Antoniu şi Ovidiu 27. Este greu să traduci cuvintele greceşti to eidos
prosōpou autou eteron pe care le-a folosit Evanghelistul Luca pentru schimbarea
Domnului Isus la faţă. Acesta este motivul pentru care bibliologii le-au redat
diferit. Aceste cuvinte sună textual astfel: aparent faţa I-a devenit diferită. În
versiunea românească a Bibliei lui Cornilescu aceste cuvinte ale Evanghelistului
Luca nu se deosebesc de termenul grecesc metamorphosis din Evanghelia după
Marcu şi cea după Matei.
Schimbarea la faţă a fost una dintre cele mai mari experienţe ale Domnului
Isus pe care le-a avut pe pământ. În limbajul Biblic gloria înseamnă “manifestarea
vizibilă a divinităţii Mântuitorului.” Comentatorul E.F. Harrison a spus că atunci
când Cristos S-a schimbat la faţă, chipul Lui de Dumnezeu care fusese voalat prin
întrupare, a ieşit la suprafaţă 28. Evanghelistul Matei a scris: "El S-a schimbat la
faţă înaintea lor; faţa Lui a strălucit ca soarele.” (v.2) Şi Evanghelistul Marcu a
spus: "Hainele Lui s-au făcut strălucitoare şi foarte albe, de un alb pe care nici
un înălbitor de pe pământ nu-l poate da.” (v.3) Grecescul stilbein, pe care l-a
folosit Evanghelistul Marcu pentru cuvântul "haine strălucitoare”, s-a întrebuinţat
pentru sclipirea sau strălucirea orbitoare a aurului sau a bronzului lustruit când
este scăldat în lumina soarelui 29.
Evanghelistul Matei a folosit în acest text care se compune din opt versete
de trei ori interjecţia "iată!" Şi el a făcut lucrul acesta pentru că n-a putut să ne
redea această istorisire fără să-şi oprească respiraţia la uimitoarele minunăţii din
ea. În această minune a schimbării la faţă, apostolii Petru, Iacov şi Ioan au văzut
gloria Învăţătorului lor care Şi-a prezis moartea şi învierea.
Calvin a spus: “Dacă Mântuitorul a strălucit pe munte ca soarele pentru
ca ucenicii să zărească câtuşi de puţin gloria Lui viitoare, atunci, cu cât mai
puternic străluceşte El după ce S-a înălţat la cer!” 30
Weisse, Strauss şi Keim au considerat schimbarea la faţă ca o invenţie a
unui mit 31. Iar alţii au crezut că această istorisire, n-a fost altceva decât un vis al
Apostolului Petru sau, în cel mai bun caz o vedenie. Numai că această părere nu
poate să stea în picioare chiar dacă am presupune că Apostolul Petru a visat toate
acestea sau că a avut o vedenie. Această explicaţie este absurdă. Dacă acesta este
răspunsul, atunci cum se explică faptul că şi ceialalţi doi apostoli au avut deodată
exact acelaşi vis sau aceeaşi vedenie, pentru că niciodată nu pot visa două
persoane acelaşi vis, şi cu atât mai puţin trei, sau să aibă aceeaşi vedenie 32.
Această presupunere este lipsită de orice logică.
Dacă schimbarea la faţă n-ar fi fost o mare realitate şi o mare experienţă
prin care a trecut Mântuitorul, ea nu i-ar fi făcut pe cei trei apostoli martori ai
acestei glorii. Cuvântul martor defineşte pe acel om care, mai întâi “vede” şi
“aude” un anumit lucru şi, apoi îl face cunoscut şi altora. Comentatorul A.
Edersheim a zis: “Dacă transformarea lui Cristos şi auzirea glasului lui
Dumnezeu din nor era un mit şi nu un adevăr, ele n-ar fi întărit credinţa celor trei
232
apostoli şi nu i-ar fi impresionat atât de puternic.” 33 Apostolul Petru n-ar fi

predicat despre aceste lucruri în casa Evanghelistului Marcu şi n-ar fi scris în a
doua sa epistolă despre Domnul Isus următoarele cuvinte: “El a primit de la
Dumnezeu Tatăl cinste şi glorie atunci când din gloria minunată s-a auzit
deasupra Lui un glas, care zicea «Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi
găsesc plăcerea.» (18) Şi noi înşine am auzit acest glas din cer, când eram cu El
pe muntele cel sfânt." (2 Petru 1:17-18) Evanghelistul Marcu nu le-ar fi menţionat
în Evanghelie şi nici ceilalţi doi evanghelişti sinoptici: Matei şi Luca. Apostolul
loan n-ar fi scris în Evanghelie: "Şi noi am privit gloria Lui, glorie întocmai ca
gloria singurului născut din Tatăl.” (1:14) Şi Apostolul Iacov, al treilea martor
ocular, nu L-ar fi numit pe Domnul Isus în epistola sa "Domnul gloriei" (Iacov
2:1)
6. În al şaselea rând, textul pe care îl studiem ne scoate în evidenţă
arătarea în glorie a lui Moise şi Ilie.
Evangheliştii sinoptici au scris, îi cităm armonizat: " Şi iată că li s-au
arătat (Mt.v.3) doi bărbaţi: Moise şi Ilie. (Lc.v.30) Ei erau în glorie /şi vorbeau
cu Isus (Mc.v.4) despre exodul Lui, pe care avea să-l aibă în Ierusalim.” (Mc.v.4,
Mt.v.3, Lc.vs.30-31)
Teofilact, un scriitor din Biserica Primară, a pus întrebarea: “De unde ştiau
cei trei apostoli că cei doi delegaţi cereşti erau Moise şi Ilie, pentru că la evrei,
portretele fiind strict interzise, ei nu le-au văzut chipul?” La această întrebare s-au
dat trei răspunsuri. Primul răspuns l-a dat Teofilact. El a zis că apostolii: Petru,
Iacov şi Ioan i-au recunoscut pe Moise şi Ilie după discuţia pe care au purtat-o cu
Domnul Isus 34. Al doilea răspuns era că Domnul Isus le-ar fi amintit numele. Şi
al treilea răspuns a fost, că Mântuitorul le-ar fi spus după aceea 35.
Comentatorii H. Alford, W. Barclay şi mulţi alţii au explicat că Moise şi
Ilie s-au arătat în glorie Domnului Isus şi celor trei apostoli cel puţin din şase
motive:
a) Prirnul motiv era, că amândoi au plecat de mult la cele veşnice 36.
b) Al doilea motiv pentru care Moise şi Ilie erau amintiţi mereu împreună
a fost, că amândoi au avut experienţe pe munţi. Moise, cât şi Ilie au avut cele
mai mari experienţe cu Dumnezeu pe vârful munţilor. Pe muntele Sinai, Moise a
primit tablele legii (Exod 31:18) şi atunci când Moise s-a coborât de pe acest
munte, el nu ştia că îi strălucea faţa (Exod 34:29). Iar Ilie L-a întâlnit pe
Dumnezeu pe muntele Horeb într-un susur blând. (1Împ.19:12)37
c) Al treilea motiv pentru care Moise şi Ilie erau amintiţi mereu împreună
a fost, că amândoi au postit 40 de zile şi 40 de nopţi, ca şi Domnul Isus. (Exod.
34:28;1 Împ.19:8; Mt.4:2;Lc.4:2)38
d) Al patrulea motiv, au spus H. Alford, W. Barclay şi alţi comentatori,
pentru care Moise şi Ilie erau amintiţi mereu împreună, ca şi la schimbarea la faţă
a Domnului Isus era, că amândoi au fost luaţi din lumea aceasta în mod
233
Dragomir Stancu
miraculos. (Deut.34:5-6;2 Împ.2:1)39 Despre aceşti doi bărbaţi se spune că au fost

prea mari ca să moară 40.
e) Al cincilea motiv pentru care Moise şi Ilie erau amintiţi mereu
împreună, ca şi la schimbarea la faţă a Domnului Isus a fost, că aceste două
personalităţi erau două piscuri de neegalat din lumea Vechiului Testament:
Moise era dătătorul Legii lui Dumnezeu, iar Ilie era cel mai mare dintre
proroci.
f) Şi al şaselea motiv pentru care Moise şi Ilie erau menţionaţi mereu
laolaltă, a fost, că tradiţia evreiască credea că ei vor fi înainte-mergătorii lui Mesia
41
. Evreii credeau că Ilie urma să fie înainte-mergătorul şi crainicul lui Mesia. Dar
mulţi dintre cărturari, au continuat să înveţe poporul că şi Moise îl va însoţi pe Ilie
42
.
Evanghelistul Luca ne-a relatat că Moise şi Ilie au vorbit cu Domnul Isus
"despre exodul Lui, pe care avea să-l aibă la Ierusalim.” (v.3) Evanghelistul Luca
a folosit în textul grecesc cuvântul exodos, care înseamnă "exod" "plecare",
"călătorie". Cuvântul biblic exod are o însemnătate specială: plecarea lui Israel din
Egipt spre Ţara promisă pe o cale grea a unui pustiu, pe care au efectuat-o cu cea
mai mare încredere în Dumnezeu 43. Iar calea crucii lui Cristos era exodul cel mai
greu spre Canaanul ceresc. Moise, care a condus poporul evreu spre Canaanul
pământesc a urat, mai întâi de bine Domnului Isus pentru că S-a decis să deschidă
pentru om un drum spre Canaanul ceresc cu cel mai mare risc; dar, în acelaşi timp
şi cu cea mai mare încredere în Dumnezeu. Apoi, atât Moise, cât şi Ilie au
confirmat celor trei apostoli că Domnul Isus era Acela pe care ei L-au prezis şi în
care şi-au pus nădejdea; şi că El se afla pe calea cea mai bună a împlinirii visului
neamului omenesc şi a realizării planului lui Dumnezeu 44.
Comentatorul A.M. Ramsey a zis că gloria lui Cristos în care s-au arătat
Moise şi Ilie, ne face să înţelegem că D-l Isus pe Calvar a deschis anticipat şi
lumii Vechiului Testament, calea spre Canaanul Ceresc. 45

2. Harrison, W., Viaţa lui Cristos, p. 156 .
3. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 432 – 433.
4. Op. cit. p. 423.
5. Op. cit. p. 424;
Lopuhin, A.P·, Comentar la Evanghelia după Matei, p. 405.
7. Lopuhin, A.P·, Comentar la Evanghelia după Matei, p. 405.
11. Op. cit.
234
13. Barclay, W., The Gospel of Matthew,, VoI. II, p.173.
Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 82;
Lopuhin, A.P·, Comentar la Evanghelia după Matei, p. 405.
Barclay, W., The Gospel of Matthew,, VoI. II, p.173.
16. Op. cit.
Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 423.
18. Op. cit.
19. Harrison, E.F., Viaţa lui Cristos, p. 156.
20. Lopuhin, A,P., Istoria Biblică, VoI. V, p. 425.
Barclay, W., The Gospel of Matthew,, VoI. II, p.173;
Lopuhin, A.P·, Comentar la Evanghelia după Matei, p. 404;
Harrison, E.F., Viaţa lui Cristos, p. 160.
23. Op. cit. 163.
25. Op. cit. p. 125 - 126.
32. Op. cit.
34. Op, cit. p. 406;
36. Op. cit. 161.
37. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. II, p.175.
38. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 498 - 499.
39. Op, cit. p. 499.
40. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. II, p.175.
41. Abrahams, I., Studies in Pharisaism and Gospels, p. 52;
Allen, W.C., The Gospel According to St. Matthew, p. 184.
43. Op. cit.
235
Dragomir Stancu
44. Op. cit. p. 176 – 177;

45. Ramsey, A.M., The Glory of God and the Transfiguration of Christ, p.
1.144.
236
Dragomir Stancu
24. SCHIMBAREA LA FAŢĂ ( II )

Marcu 9 : 5 – 13
5 Petru a luat cuvântul şi a zis lui Isus: "Învăţătorule, este bine să stăm
aici; să facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie."
6 Căci nu ştia ce să zică, aşa spaimă îi apucase.
7 A venit un nor şi i-a acoperit cu umbra lui; şi din nor s-a auzit un glas
care zicea: "Acesta este Fiul Meu preaiubit: de El să ascultaţi!"
8 Îndată, ucenicii s-au uitat împrejur, dar n-au mai văzut pe nimeni decât
pe Isus singur cu ei.
9 Pe când se coborau de pe munte, Isus le-a poruncit să nu spună nimănui
ce au văzut, până va învia Fiul omului dintre cei morţi.
10 Ei au păstrat în ei lucrul acesta şi se întrebau între ei ce să însemne
învierea aceea dintre cei morţi.
11 Ucenicii I-au pus următoarea întrebare: "Pentru ce zic cărturarii că
trebuie să vină întâi Ilie?"
12 El le-a răspuns: "Ilie va veni întâi şi va aşeza din nou toate lucrurile,
tot aşa după cum este scris despre Fiul omului că trebuie să sufere mult şi să fie
calomniat.
13 Dar Eu vă spun că Ilie a şi venit şi ei i-au făcut ce au vrut, după cum
este scris despre el."
Matei 17 : 4 - 13
4 Petru a luat cuvantul şi I-a zis lui Isus: "Doamne, este bine să fim aici;
dacă vrei, voi face aici trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise şi una
pentru Ilie."
5 Pe când vorbea el încă, iată că i-a acoperit un nor luminos cu umbra
lui. Şi din nor s-a auzit un glas care zicea: "Acesta este Fiul Meu preaiubit, în
care Îmi găsesc plăcerea: de El să ascultaţi!"
6 Când au auzit, ucenicii au căzut cu feţele la pământ şi s-au înspăimântat
foarte tare.
7 Dar Isus S-a apropiat, S-a atins de ei şi le-a zis: "Sculaţi-vă, nu vă
temeţi!"
8 Ei şi-au ridicat ochii şi n-au văzut pe nimeni decât pe Isus singur.
9 Pe când se coborau din munte, Isus le-a dat porunca următoare: "Să nu
spuneţi nimănui de vedenia aceasta până va învia Fiul omului din morţi."
10 Ucenicii I-au pus întrebarea următoare: "Oare de ce zic cărturarii că
întâi trebuie să vina Ilie?"
237
Dragomir Stancu
11 Drept răspuns, Isus le a zis: "Este adevărat că trebuie să vină întâi Ilie
şi să aşeze din nou toate lucrurile.
12 Dar vă spun că Ilie a şi venit, şi ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el ce
au vrut. Tot aşa va suferi şi Fiul omului din partea lor."
13 Ucenicii au înţeles atunci că le vorbise deepre Ioan Botezătorul.
Luca 9 : 33 - 36
33 În clipa când se despărţeau bărbaţii aceştia de Isus, Petru I-a zis lui
Isus: "Învăţătorule, este bine să fim aici; să facem trei colibe: una pentru Tine,
una pentru Moise şi una pentru Ilie.” Nu ştia ce spune.
34 Pe când vorbea el astfel, a venit un nor şi i-a acoperit cu umbra lui;
ucenicii s-au înspăimântat când i-au văzut intrând în nor.
35 Şi din nor s-a auzit un glas care zicea: "Acesta este Fiul Meu preaiubit:
de El să ascultaţi."
36 Când s-a auzit glasul acela, Isus a rămas singur. Ucenicii au tăcut şi n-
au spus în zilele acelea nimănui nimic din cele ce văzuseră.
Armonizat .
5 În clipa când se despărţeau bărbaţii aceştia de Isus, (Lc.v.33) Petru a
luat cuvântul şi a zis lui Isus: "Învăţătorule, este bine să stăm aici; (Mc.v.5) dacă
vrei, voi face aici trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru
Ilie." (Mt.v.4)
6 Nu ştia ce spune, (Lc.v.33) pentru că îl apucase o frică foarte mare.
(Mc.v.6)
7 Pe când vorbea el încă, iată că /a venit un nor (Lc.v.34)/ luminos
(Mt.v.5) şi i-a acoperit cu umbra lui; ucenicii s-au înspăimântat când i-au văzut
intrând în nor. (Lc.v.34)
8 Şi din nor s-a auzit un glas care zicea: "Acesta este Fiul Meu preaiubit,
în care Îmi găsesc plăcerea: de El să ascultaţi!" (Mt. v.5)
9 Când s-a auzit glasul acela, (Lc.v.36) ucenicii au căzut cu feţele la
pământ şi s-au înspăimântat foarte tare. (Mt.v.6)
10 Dar Isus S-a apropiat, S-a atins de ei şi le-a zis: "Sculaţi-vă, nu vă
temeţi!" (Mt.v.7)
11 Ei şi-au ridicat / îndată (Mc.v.8) ochii, (Mt.v.8) s-au uitat împrejur,
dar n-au văzut pe nimeni decât pe Isus singur. (Mc .v.8)
12 Pe când se coborau de pe munte, Isus le-a dat porunca următoare: "Să
nu spuneţi nimănui de vedenia aceasta până va învia Fiul omului din morţi."
(Mt.v.9)
13 Ucenicii au păstrat în ei lucrul acesta, / n-au spus in zilele acelea
nimănui nimic din cele ce văzuseră (Lc.v.36) şi se întrebau între ei ce să însemne
învierea aceea dintre cei morţi. (Mc.v.10)
238
14 Ucenicii I-au pus următoarea întrebare: (Mc.v.11) “Oare de ce zic

cărturarii că întâi trebuie să vină Ilie?" (Mt.v.l0)
15 Drept răspuns, Isus le-a zis: "Este adevărat că trebuie să vină întâi Ilie
şi să aşeze din nou toate lucrurile. (Mt.v.11)
16 Dar vă spun că Ilie a şi venit, şi ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el ce
au vrut, (Mt.v.12) aşa după cum este scris despre el." (Mc.v.13)
17 Ucenicii au înţeles atunci că le vorbise despre Ioan Botezătorul.
(Mt.v.13)
18 “Tot aşa”, a zis Isus “va suferi şi Fiul omului din partea lor, (Mt.v.12)
după cum este scris despre El că trebuie să sufere mult şi să fie calomniat.”
(Mc.v.12)
În a doua parte din acest text intitulat tot Schimbarea la faţă, ne vom
ocupa de alte şase lucruri: uimirea apostolilor: Petru, Iacov şi Ioan, norul luminos,
glasul lui Dumnezeu, interdicţia Domnului Isus făcută celor trei apostoli de-a nu
destăinui această minune, nedumerirea celor trei apostoli cu privire la Ilie şi
scopul schimbării la faţă.
1. Să luăm mai întâi uimirea apostolilor: Petru, Iacov şi Ioan.
(5) În clipa când se despărţeau bărbaţii aceştia de Isus, (Lc.v.33)
Petru a luat cuvântul şi a zis lui Isus: «Învăţătorule, este bine să stăm aici;
(Mc.v.5) dacă vrei, voi face aici trei colibe: una pentru Tine, una pentru
Moise şi una pentru Ilie.» (Mt.v.4)
(6) Nu ştia ce spune, (Lc.v.33) pentru că îl apucase o frică foarte
mare.” (Mc.v.3,5 şi 6)
Ce fel de colibe s-a gândit Apostolul Petru să facă? Comentatorul D.B.J.
Campbell a zis că evreii obişnuiau să facă corturi din ramurile copacilor şi din
tufişuri, şi că pelerinii făceau asemenea corturi la sărbătoarea Corturilor, atunci
când se găseau la Ierusalim pentru a petrece în ele noaptea, pe dealuri, ca în
barăci 1.
Unii opinează că era sărbătoarea Corturilor, care se ţinea în primele zile
ale lunii octombrie şi că, de aceea Apostolul Petru L-a întrebat pe Domnul Isus,
dacă accepta ideea ca să facă trei colibe. Noi credem că aceste colibe la care s-a
referit Apostolul Petru în textul citat, n-au nimic de-a face cu colibele de la
sărbătoarea Corturilor.
Când Apostolul Petru a văzut gloria lui Cristos şi cât de minunaţi sunt
oamenii din cer, a vrut să rămână cu ei pe munte pentru totdeauna, de aceea a zis
Domnului Isus în momentul despărţirii acestor musafiri cereşti de ei:
"Învăţătorule, este bine să stăm aici; (Mc.v.5) dacă vrei, voi face aici trei colibe:
una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie.” (Mt.v.4) Ceea ce înseamnă
cu alte cuvinte, a zis comentatorul Alexander Bruce: "Doamne, este bine să fim
239
Dragomir Stancu
aici. Stai aici, Învăţătorule şi fă adio cărturarilor şi fariseilor, preoţilor şi

saducheilor, suferinţei şi morţii, despre care ne vorbeai în urmă cu câteva zile.
Stai aici pe acest munte al gloriei şi nu Te coborî la dispreţ şi umilinţă. Rămas
bun, pământ şi cruce; şi bine ai venit, cer şi cunună!” 2 Comentatorul F.W. Farrar
a spus, poate că Cristos cel glorificat o fi zâmbit la această propunere naivă a
entuziastului apostol, de a se stabili toţi şase aici pe munte în nişte colibe împletite
din ramuri 3.
Apostolul Petru era omul de acţiune, el întotdeauna trebuia să facă ceva.
Dar acum, a zis comentatorul W. Barclay era un timp de linişte, contemplare,
admiraţie, adorare şi reverenţă. Petru, Iacov şi Ioan, înainte de-a pleca cu Domnul
Isus pe calea crucii, aveau nevoie să contemple Gloria lui Cristos şi gloria
cerului 4. Comentatorul A.H. McNeile a zis că Muntele schimbării la faţă era
infinit mai bun decât slujirea zilnică sau calea crucii, nu numai pentru Apostolul
Petru, dar şi pentru noi toţi. Numai că scopul acestei scene nu era altul decât să ne
dea tărie pentru slujirea zilnică şi pentru calea crucii 5. Apostolul Petru nu voia să
coboare niciodată de pe munte şi să înceapă din nou lucrurile comune şi efemere,
ci dorea să rămână pe veci în strălucirea gloriei.
Domnul Isus s-a schimbat la faţă şi a stat de vorbă cu Moise şi Ilie

240
2. În al doilea rând, ne vom ocupa de norul luminos.

Evangheliştii Matei şi Luca au scris, îi cităm armonizat: "Pe când vorbea
el (Petru) încă, iată că /a venit un nor (Lc.v.34)/ luminos (Mt.v.5) şi i-a acoperit
cu umbra lui; ucenicii s-au înspăimântat când i-au văzut intrând în nor." (Mt.v.5,
Lc.v.34)
Comentatorul A. Edersheim a scris că cercetătorii ne relateaza că pe vârful
muntelui Hermon apăreau nişte nori specifici locului care se formau foarte repede
şi tot aşa de repede dispăreau, erau foarte groşi şi acest munte era renumit în
asemenea nori 6. Numai că textul citat ne face precizarea că acum n-avem de-a
face cu un asemenea nor, ci cu alt fel de nor care era luminos şi misterios.
Evanghelistul Matei a scris: “Pe când vorbea el încă, iată că i-a acoperit un nor
luminos cu umbra lui." (v.5)
Norul din text nu era un nor obişnuit, ci era norul gloriei care Îl
învăluia pe Dumnezeu. Acest nor se numea în limba ebraică a Vechiului
Testament sechinah 7. El era norul care conducea poporul evreu din Egipt spre
Canaan. În Exod scrie că un "stâlp de nor" (13:22) călăuzea poporul prin pustiu
spre Ţara promisă. Atunci când Moise a primit tablele legii pe muntele Sinai, el L-
a întâlnit pe Dumnezeu în nor. (Exod 24:15-16; 34:5). Prin nor, prezenţa lui
Dumnezeu a umplut cortul întâlnirii. Moise a scris în Exod: "Atunci norul a
acoperit cortul întâlnirii, şi slava Domnului a umplut cortul.” (40:34) Prin nor,
Dumnezeu a umplut cu prezenţa Sa şi Templul lui Solomon la inaugurare. În 1
Împăraţi găsim scris: "În clipa când au ieşit preoţii din Locul sfânt, norul a
umplut Casa Domnului. (11) Preoţii n-au putut să rămână acolo să facă slujba,
din pricina norului; căci slava Domnului umpluse Casa Domnului." (l Împ.8:10-
11;2 Cronici 5:13-14;7:2)
Noul Testament, de asemenea ne vorbeşte despre norul prezenţei lui
Dumnezeu. El ne arată că acest nor L-a învăluit pe Domnul Isus atunci când S-a
înălţat la cer (Fapte 1:9) şi că Mântuitorul pe acest nor va veni a doua oară. (Matei
24:30;26:64;Marcu 13:26;14:62; Luca 21:27; Apoc. 1:7)
Evreii credeau că atunci când va veni Mesia, acest nor al prezenţei lui
Dumnezeu se va coborî din nou deasupra Templului. (Exod 16:10;19:9;33:9;1
Împ.8:10;2 Macabei 2:8)
Pogorârea norului luminos pe coasta muntelui Hermon era pentru cei
trei apostoli un sigiliu divin şi o demonstraţie vizibilă a autenticităţii
Domnului Isus ca Mesia adevărat, a gloriei Sale şi a prezenţei lui Dumnezeu.
Acoperirea lui Moise şi Ilie în nor însemna includerea lor din nou în gloria
şi prezenţa lui Dumnezeu şi ridicarea lor la cer. Evanghelistul Luca ne-a istorisit
că intrarea lui Moise şi Ilie în nor, a avut un efect atât de mare asupra lui Petru,
Iacov şi Ioan, încât i-a umplut de o teamă sacră. El a scris: "Ucenicii s-au
înspăimântat când i-au văzut intrând în nor." (v.34)
241
Dragomir Stancu
Învăluirea Domnului Isus, a lui Moise şi al lui Ilie într-un nor luminos
3. În al treilea rând, ne vom ocupa de glasul lui Dumnezeu.

Evangheliştii Matei şi Luca au scris, îi cităm armonizat:
(8) Şi din nor s-a auzit un glas care zicea: "Acesta este Fiul Meu
preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea: de El să ascultaţi!" (Mt. v.5)
(9) Când s-a auzit glasul acela, (Lc.v.36) ucenicii au căzut cu
feţele la pământ şi s-au înspăimântat foarte tare. (Mt.vs.6,8 şi 9)
Toţi trei evangheliştii sinoptici au scris că atunci când Domnul Isus S-a
botezat s-au deschis cerurile şi că Dumnezeu I-a vorbit din ele; (Marcu 1:10-11;
Matei 3:16-17; Luca 3:21-22) şi acum, când Mântuitorul a acceptat crucea, Tatăl
I-a vorbit din nou dintr-un nor luminos. Toţi trei evangheliştii sinoptici au scris:
"Şi din nor s-a auzit un glas care zicea: «Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care
242
Îmi găsesc plăcerea: de El să ascultaţi!»'' (Mt.v.5;Mc.v.7;Lc.v.35)

Cei trei apostoli au văzut gloria Învăţătorului lor într-o măsură mare, în
gloria lui Moise şi Ilie care I s-au arătat în slavă, iar în norul luminos I-au văzut
gloria într-o măsură mai mare, dar atunci când Dumnezeu le vorbea Personal
despre Învăţătorul lor şi Îl numea Fiul Său preaiubit, cei trei apostoli au văzut
gloria Dascălului lor într-o măsură infinit de mare. Cel Preaînalt S-a coborât din
cer şi a vorbit Personal şi direct apostolilor Petru, Iacov şi Ioan din norul luminos
şi El a făcut lucrul acesta din trei motive. Primul motiv era, aşa cum deja am văzut
ca să etaleze înaintea celor trei apostoli gloria Fiului Său. Al doilea motiv era, ca
să-i sfătuiască pe apostoli să asculte de Învţătorul lor, spunându-le: “de El să
ascultaţi”, nu cum L-a ascultat Apostolul Petru atunci când I s-a pus de-a
curmezişul şi când Domnul Isus a trebuit să-l numească "Satan". Şi al treilea
motiv a fost, că Dumnezeu prin coborârea Lui din cer şi prin declaraţia pe care a
făcut-o înaintea celor trei apostoli, Şi-a pus sigiliul Său divin pe autenticitatea
Domnului Isus ca Mesia şi pe lucrarea pe care El o făcea.
Ne putem imagina, câtă mângâiere şi întărire I-au adus Domnului Isus
arătarea lui Moise şi Ilie în glorie! Apoi, câtă mângâiere şi întărire I-a adus norul
luminos! Şi, cu atât mai mult, câtă consolare şi întărire I-au adus: coborârea
Tatălui din cer, glasul Lui din nor şi declaraţia pe care a făcut-o înaintea
apostolilor: Petru, Iacov şi Ioan, că El era Fiul Lui preaiubit în care Îşi găsea toată
plăcerea. Pentru Domnul Isus, toate aceste lucruri însemnau, ca şi când Dumnezeu
I-ar fi zis: "Tu eşti Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc toată plăcerea, pentru că
Tu acţionezi bine şi n-ai ieşit niciodată din voia Mea, nici chiar atunci când
crucea Ţi-a apărut în faţă în toată agonia ei. Continuă, Fiul Meu, pentru că
numai drumul crucii Tale poate să ducă fiinţa umană la cer şi glorie.” 8
După ce Domnul Isus S-a rugat şi S-a schimbat la faţă, după ce Moise şi
Ilie I S-au arătat în glorie, după ce s-a coborât norul luminos şi, cu atât mai mult,
după ce cei trei apostoli au auzit din nor glasul lui Dumnezeu care li-L autentifica
pe Învăţătorul lor ca fiind Mesia cel adevărat şi Fiul Lui preaiubit în care Îşi gasea
toată plăcerea şi le spunea să asculte de El, fiindcă se găsea pe calea cea bună a
mesianismului spiritual şi ceresc şi, nu cum L-a ascultat Apostolul Petru înainte
cu şase zile, când I s-a opus şi când a încercat să-I dea el lecţii cu privire la
mesianism. După toate acestea, ne spune Evanghelistul Matei că apostoli: Petru,
Iacov şi Ioan “au căzut cu feţele la pământ şi s-au înspăimântat foarte tare.” (v.6)
Ei erau atât de entuziasmaţi şi, în acelaşi timp înfricaţi, încât au rămas culcaţi cu
feţele la pământ până când Mântuitorul, aşa cum strălucea în glorie, S-a atins de
fiecare dintre ei şi le-a spus să se scoale 9. Toţi trei evangheliştii sinoptici au scris,
îi cităm armonizat:
(9) Când s-a auzit glasul acela, (Lc.v.36) ucenicii au căzut cu
feţele la pământ şi s-au înspăimântat foarte tare. (Mt.v.6)
(10) Dar Isus S-a apropiat, S-a atins de ei şi le-a zis: «Sculaţi-vă,
243
Dragomir Stancu
nu vă temeţi!» (Mt.v.7)
(11) Ei şi-au ridicat / îndată (Mc.v.8) ochii, (Mt.v.8) s-au uitat
împrejur, dar n-au văzut pe nimeni decât pe Isus singur.” (Mc.v.8,9 la 11)
4. În al patrulea rând, ne vom ocupa de interdicţia Domnului Isus făcută
celor trei apostoli de-a nu destăinui această minune.
(12) Pe când se coborau de pe munte, Isus le-a dat porunca
următoare: «Să nu spuneţi nimănui de vedenia aceasta până va învia Fiul
omului din morţi.» (Mt.v.9)
(13) Ucenicii au păstrat în ei lucrul acesta, / n-au spus în zilele
acelea nimănui nimic din cele ce văzuseră (Lc.v.36)/şi se întrebau între ei
ce să însemne învierea aceea dintre cei morţi.” (Mc.v.10)
Comentatorii din Biserica Primară au crezut că Domnul Isus a interzis
celor trei apostoli să-I răspândească gloria pe care I-au văzut-o pe muntele
Hermon, ca oamenii să nu fie derutaţi atunci când vor fi confruntaţi cu marele
contrast al răstignirii Lui 10. Iar comentatorii moderni explică această interdicţie a
Mântuitorului pe care a făcut-o apostolilor: Petru, Iacov şi Ioan, fiindcă atât ei, cât
şi întreg poporul evreu aveau o concepţie foarte greşită nu numai în legatură cu
Mesia, dar şi cu privire la Ilie 11.
Ideea unui Mesia cuceritor care era propovaduită şi susţinută secole de-a
rândul, era înrădăcinată atât de adânc şi puternic în mintea evreilor, încât era
imposibil să le-o poţi scoate din cap. Poporul evreu credea că înainte de-a veni
Mesia, se va întoarce Ilie pentru a-I sluji ca înainte-mergător şi crainic. Prorocul
Maleahi L-a redat pe Dumnezeu spunând: "Iată, vă voi trimite pe prorocul Ilie,
înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi infricoşată. (6) El va întoarce
inima părinţilor spre copii, şi inima copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva, la
venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem!" (4:5-6)
În jurul acestei idei a venirii lui Ilie, cărturarii şi-au formulat multe
concepţii de felul acesta: că atunci când va apărea Ilie în calitate de înainte-
mergător al lui Mesia, va fi un mare reformator care, umblând prin lume, va
distruge toate lucrurile rele şi va restaura tot ce este bun, şi că astfel va pregăti
lumea pentru venirea lui Mesia. Evreii, ca popor al lui Dumnezeu, l-au privit pe
Ilie, cât şi pe Mesia, în termenii puterii şi ai nimicirii tuturor vrăjmaşilor lor 12.
Dascălul ceresc n-a permis celor trei ucenici să spună nimănui nimic
despre gloria Lui pe care I-au văzut-o pe muntele Hermon şi să-L prezinte lumii
ca Mesia până n-au învăţat mai întâi adevăratul Lui mesianism. Dacă apostolii:
Petru, Iacov şi Ioan, care erau obsedaţi încă de concepţia unui Mesia cuceritor şi
invincibil, ar fi spus ce au văzut pe munte şi cum li s-au arătat Moise şi Ilie; şi
dacă ei L-ar fi proclamat pe Domnul Isus ca Mesia înaintea poporului evreu care
credea puternic într-un Mesia războinic, cuceritor şi invincibil, şi în apariţia lui
Moise şi Ilie înainte de-a veni Mesia şi de a-şi începe marea Lui ofensivă
244
împotriva romanilor, ar fi avut loc o mare tragedie, fiindcă evreii ar fi pornit un

război împotriva romanilor pe care, după concepţia lor, l-ar fi continuat Mesia. S-
a făcut un calcul din care rezultă că în secolul care preceda venirea Domnului
Isus, au fost răstigniţi nu mai puţin de 200.000 de evrei pentru anumite mişcări
revoluţionare 13.
Cei trei ucenici n-au putut să înţeleagă ce le-a zis Domnul Isus când a spus
că Fiul omului va învia din morţi. Evanghelistul Marcu a scris: "Şi se întrebau
între ei ce să însemne învierea aceea dintre cei morţi.” (v.10) Noi nu trebuie să-i
condamnăm pe ucenici că n-au putut să înţeleagă afirmaţia Mântuitorului când a
zis că va muri şi va învia, pentru că ei aveau idei cu totul diferite cu privire la
Mesia faţă de ale noastre. Fiul lui Dumnezeu ştia că ucenicii nu puteau să-I
înţeleagă încă mesianismul Lui adevărat şi că ei vor înţelege problema morţii şi a
învierii Sale şi problema mesianismului Lui spiritual şi ceresc de abia după ce va
învia şi Se va înălţa la cer, de aceea le-a zis că ei să spună tot ce au văzut pe munte
numai după ce va învia.
5. În al cincilea rând, ne vom ocupa de nedumerirea celor trei apostoli
cu privire la Ilie.
Evangheliştii Marcu şi Matei au scris, îi cităm armonizat: “Ucenicii I-au
pus următoarea întrebare: (Mc.v.11) “Oare de ce zic cărturarii că întâi trebuie să
vină Ilie?" (Mt.v.l0)
Schimbarea la faţă a Domnului Isus, arătarea în glorie a lui Moise şi Ilie,
coborârea norului luminos şi auzirea glasului lui Dumnezeu din nor care zicea lui
Petru, Iacov şi Ioan că Învăţătorul lor era Fiul Lui preaiubit, cât şi convingerile şi
aspiraţiile pe care le aveau aceşti trei ucenici cu pivire la Mesia şi Ilie, înainte-
mergătorul lui Mesia, i-a făcut să creadă puternic şi, izbucnind într-un entuziasm,
să zică în sinea lor că împărăţia mesianică a Învăţătorului lor sta gata să înceapă.
Ştim lucrul acesta din tradiţia rabinică care învăţa că Ilie putea să apară cu
trei zile înainte de-a veni Mesia şi de a-şi începe împărăţia mesianică. În prima zi,
Ilie va sta mai întâi pe munţii lui Israel şi se va boci din cauza pustiirii şi a
nenorocirii ţării şi, apoi va striga atât de tare, încât va fi auzit de la un capăt la
altul al lumii, spunând: "Pacea şi binecuvantarea se coboară pe pământ! Pacea şi
binecuvantarea se coboară pe pământ!” În a doua zi, Ilie va striga: "Bun venit în
lume, Mesia! Bun venit în lume, Mesia!” Şi în a treia zi, el va striga: “Mesia a
sosit! Mesia a sosit!” Şi atunci toţi fiii lui Israel care vor fi împrăştiaţi printre toate
naţiunile lumii, se vor întoarce în Ţara lor sfântă 14.
Însă marea nedumerire a apostolilor: Petru, Iacov şi Ioan a constat în
faptul că Ilie şi Moise, în loc să se fi coborât cu ei de pe munte şi să-şi fi început
misiunea, aceşti trimişi mari ai lui Dumnezeu, dimpotrivă s-au întors la cer.
Cei trei apostoli erau foarte nedumeriţi şi aceasta din doua motive. Primul
motiv era, că ei credeau că acum era timpul lui Moise şi a lui Ilie ca să-şi înceapă
misiunea, pe când aceşti trimişi ai cerului au dispărut. Şi al doilea motiv pentru
245
Dragomir Stancu
care cei trei ucenici erau nedumeriţi a fost, că dacă Moise şi Ilie s-au întors la cer,
dacă Mesia urma să moară şi să învieze, şi dacă mesianismul Învăţătorului lor
avea un caracter spiritual şi ceresc, aşa cum El i-a învăţat, atunci unde era locul
activitaţii lui Ilie şi de ce au spus cărturarii, potrivit prorociei lui Maleahi că Ilie
urma să vină ca să aranjeze toate lucrurile înainte de a-şi începe Mesia împărăţia?
Acestea au fost cele două motive pentru care unul dintre cei trei ucenici L-a
întrebat pe Mântuitorul: "Pentru ce zic cărturarii că trebuie să vină întâi Ilie?"
(Mc.v.11)
Fiul lui Dumnezeu a răspuns la această întrebare zicând, îi cităm armonizat
pe Evangheliştii Marcu şi Matei:
(15) “Drept răspuns, Isus le-a zis: «Este adevărat că trebuie să
vină întâi Ilie şi să aşeze din nou toate lucrurile. (Mt.v.11)
(16) Dar vă spun că Ilie a şi venit, şi ei nu l-au cunoscut, ci au
făcut cu el ce au vrut, (Mt.v.12) aşa după cum este scris despre el,»"
(Mc.v.13,15şi16) prin acest răspuns Fiul lui Dumnezeu a făcut trei
afirmaţii:
Cu prima afirmaţie i-a învăţat pe fondul şi în termenii concepţiilor lor
evreieşti că Ilie nu era altul decât Ioan Botezătorul. Evanghelistul Matei a scris:
"Ucenicii au înţeles atunci că le vorbise despre Ioan Botezătorul.” (Mt.v.13). Cu a
doua afirmaţie, Dascălul ceresc a combătut concepţiile pe care le aveau evreii cu
privire la Ilie şi la Mesia, şi i-a învăţat că Ilie nu va veni ca o forţă destructivă ca
să nimicească pe toţi vrăjmaşii lui Israel şi ai lui Dumnezeu; că el deja a sosit ca
un mesager al lui Dumnezeu şi ca un om al suferinţei şi al sacrificiului, dar
Israelul nu l-a cunoscut; şi că Irod care l-a întemniţat şi l-a decapitat, cât şi tot
poporul evreu au făcut cu el ce au vrut. Şi cu a treia afirmaţie, Mântuitorul i-a
învăţat pe cei trei ucenici că dacă Ilie, înainte- mergătorul şi crainicul lui Mesia n-
a venit pe calea puterii şi a răzbunării, ci pe cea a suferinţei şi a sacrificiului,
atunci, cu atât mai mult El, în calitate de Mesia cel spiritual şi ceresc, care a venit
să slujească lui Dumnezeu şi tuturor oamenilor, a ales pentru noi această cale a
suferinţei şi a morţii Lui pe cruce. Evangheliştii Marcu şi Matei L-au redat pe
Mântuitorul spunând, îi cităm armonizat: “Tot aşa”, a zis Isus “va suferi şi Fiul
omului din partea lor, (Mt.v.12) după cum este scris despre El că trebuie să
sufere mult şi să fie calomniat.” (Mc.v.12)
6. Şi, în al şaselea rând, ne vom ocupa de scopurile schimbării la faţă.
Comentatorii au zis că Domnul Isus a urmărit să atingă prin arătarea
gloriei Sale pe muntele Hermon trei scopuri: unul cu privire la cei trei apostoli
care se aflau cu El pe munte, altul cu privire la Sine şi lucrarea Sa, şi al treilea cu
privire la toţi credincioşii.
Marele comentator şi exeget elveţian F. Godet a spus că Mântuitorul i-a
luat cu Sine pe cei trei ucenici: Petru, Iacov şi Ioan cu intenţia de-a Se schimba la
faţă înaintea lor, de-a le arăta pe Moise şi pe pe Ilie în glorie, de-a vedea norul cel
246
luminos al prezenţei lui Dumnezeu şi de-a auzi din nor marea declaraţie a Celui
Preaînalt pe care a făcut-o despre El 15.
De aici învăţăm că Domnul Isus era aşa de intim cu Tatăl şi că dorinţele şi
gândurile Lui erau atât de identice cu ale Tatălui, încât ştia dinainte că Tatăl Îi va
împlini dorinţa pe care o avea cu privire la cei trei apostoli, cu privire la El şi
lucrarea Lui şi cu privire la întreg neamul omenesc.
a) Primul scop pe care urmărea să-l atingă Domnul Isus prin schimbarea
Sa la faţă era cu privire la cei trei apostoli. Mântuitorul a realizat prin atingerea
acestui scop patru lucruri. Primul lucru era, că i-a întărit, pentru că erau foarte
descurajaţi şi dezorientaţi, timp de o săptămână. Toţi comentatorii spun că
schimbarea la faţă are mare legătură cu mărturisirea Apostolului Petru pe care a
făcut-o în Cezareea lui Filip 16.
J.P. Lange, F. Godet, W. Barclay şi mulţi alţi comentatori au zis că atunci
când Domnul Isus a început să spună prima dată în Cezareea lui Filip că El va
suferi mult la Ierusalim din partea conducătorilor poporului şi a preoţilor celor
mai de seamă şi a experţilor Legii şi că va fi omorât, ucenicii au rămas foarte
şocaţi, răniţi sufleteşte şi deprimaţi, pentru că prin aceste cuvinte le-a spulberat
toate aspiraţiile şi visurile lor de evrei pe care le aveau cu privire la El, în calitate
de Mesia. Iar acum prin schimbarea Sa la faţă, arătarea în glorie a lui Moise şi Ilie,
coborârea norului luminos al prezenţei lui Dumnezeu şi mărturia Celui Preaînalt
pe care a depus-o din nor cu privire la El că era Fiul Său preaiubit, Mântuitorul a
realizat patru lucruri pentru Petru, Iacov şi Ioan: primul lucru era, că i-a întărit
sufleteşte, fiindcă toate acestea arătau atât gloria Lui, cât şi mesianismul Său
spiritual şi ceresc17. Al doilea lucru era, că i-a pregătit pentru patima Sa. Al
treilea lucru era, că i-a pregătit pentru ceea ce urma să vină peste ei. Şi al patrulea
lucru era, că le-a îndreptat privirea mai mult spre cer şi fericirea eternă 18.
b) Al doilea scop pe care l-a atins Domnul Isus prin schimbarea Sa la faţă
era cu privire la Sine şi lucrarea Sa.
Mântuitorul a realizat prin atingerea acestui scop cu privire la El şi
lucrarea Lui patru lucruri:
a) Comentatorul Morgan Campbell spune că Mântuitorul ne-a arătat prin
acest crâmpei al gloriei Sale eterne valoarea supremă a morţii Sale pe cruce 19.
b) Comentatorul Alexander Bruce, spune că scopul Mântuitorului a fost să
ne arate, că misterul crucii Lui era înţeles şi apreciat de către sfinţii din cer, de
aceea Moise şi Ilie s-au coborât pe munte şi au discutat cu El despre jertfa Sa de
pe Calvar. Pe când, noi oamenii, cu minţile noastre limitate şi întunecate de păcat
n-am putut să pătrundem la început în valoarea infinită a morţii Sale de pe
cruce 20.
247
Dragomir Stancu
Pregătirea Mântuitorului pentru cruce din partea cerului
c) Tot comentatorul Morgan Cambell ne informează că Mântuitorul Şi-a

atins perfecţiunea lucrării Lui, care I-a dat dreptul să primească o glorie mai mare
în cer 21.
d) Apoi, comentatorul Alexander Bruce, ne arată că Mântuitorul a realizat
mărirea gloriei eterne, prin suferinţă, umilinţă şi moarte de cruce 22.
c) Şi, al treilea scop pe care l-a atins Mântuitorul prin schimbarea Sa la
faţă era cu privire la toţi credincioşii. Domnul Isus a realizat prin atingerea acestui
scop două lucruri:
a) Primul lucru realizat prin schimbarea Sa la faţă şi prin arătarea lui
Moise şi Ilie în glorie, ne spune comentatorul A.P. Lopuhin a fost: ca să dezvăluie
celor mântuiţi ce glorie eternă îi aşteaptă în cer 23.
b) Şi al doilea lucru realizat prin schimbarea Sa la faţă şi prin arătarea lui
Moise şi Ilie în glorie a fost: să ne facă cunoscut că viaţa şi fericirea noastră
eternă deja au triumfat prin El asupra morţii şi a infernului.

5. Op. cit. p. 180.
6. Op. cit. p. 178.
248
7. Godet, F., A Commetary on The Gospel of Luke, VoI. I, p. 429;

Harrison, E.F., Viaţa lui Cristos, p. 166.
13. Op. cit. p. 182;
14. Op. cit;
15. Godet, F., A Commetary on The Gospel of Luke, VoI. I, p. 424.
17. Godet, F., A Commetary on The Gospel of Luke, VoI. I, p. 424;
19. Campbell, M., Crises of the Christ, p. 231.
21. Campbell, M., Crises of the Christ, p. 229, 231.
249
Dragomir Stancu
25. VINDECAREA LUNATICULUI

Marcu 9 : 14 – 27
14 Când au ajuns la ucenici, au văzut o mulţime împrejurul lor şi pe

experţii Legii polemizând cu ei.
15 De îndată ce L-a văzut mulţimea pe Isus, s-a mirat şi a alergat la El să
I se închine.
16 El i-a întrebat: "Despre ce vorbiţi cu ei?”
17 Şi un om din mulţime I-a răspuns: "Învăţătorule, l-am adus la Tine pe
fiul meu, care este stăpânit de un duh mut.
18 Oriunde îl apucă, îl trânteşte la pământ. Copilul face spumă la gură,
scrâşneşte din dinţi şi rămâne ţeapăn. M-am rugat de ucenicii Tăi să scoată duhul
şi n-au putut."
19 "O, neam necredincios!” le-a zis Isus. "Până când voi fi cu voi? Până
când vă voi răbda? Aduceţi-l la Mine.”
20 L-au adus la El. Şi, cum L-a văzut copilul pe Isus, duhul l-a scuturat cu
putere; copilul a căzut la pământ şi se zvârcolea făcând spumă la gură.
21 Isus l-a întrebat pe tatăl lui: “Câtă vreme este de când îi vine aşa?"
"Din copilărie", a răspuns el.
22 "Şi de multe ori duhul l-a aruncat când în foc, când în apă, ca să-l
omoare. Dar dacă poţi face ceva, fie-Ţi milă de noi şi ajută-ne "
23 Isus a răspuns: "Tu zici: «Daca poţi!»... Toate lucrurile sunt cu putinţă
celui ce crede!"
24 Îndată tatăl copilului a strigat cu lacrimi: "Cred, Doamne! Ajută,
necredinţei mele!"
25 Când a văzut Isus că mulţimea vine în fuga mare spre El, a mustrat
duhul necurat şi i-a zis: "Duh mut şi surd, îţi poruncesc sa ieşi afară din copilul
acesta şi să nu mai intri în el."
26 Şi duhul a ieşit, ţipând şi scuturandu-l cu mare putere. Copilul a rămas
ca mort, aşa că mulţi ziceau: "A murit!"
27 Dar Isus l-a apucat de mână şi l-a ridicat. Şi el s-a ridicat în picioare.
Matei 17 : 14 - 18
14 Când au ajuns la mulţime, a venit un om care a căzut în genunchi
înaintea lui Isus şi I-a zis:
15 "Doamne, ai milă de fiul meu, căci este lunatic şi suferă rău: de multe
ori cade în foc şi de multe ori cade în apă.
16 L-am adus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece."
250
17 "O, neam necredincios şi pornit la rău! a răspuns Isus. "Până când voi
fi cu voi? Până când vă voi răbda?" Aduceţi-l aici la Mine."
18 Isus a certat demonul, care a ieşit afară din el. Şi băiatul s-a vindecat
chiar în ceasul acela.
Luca 9 : 37 – 43a
37 A doua zi, când s-au coborât de pe munte, o mulţime mare L-a
întâmpinat pe Isus.
38 Şi un om din mijlocul mulţimii a strigat: "Învăţătorule, Te rog, uită-Te
cu îndurare la fiul meu, fiindcă îl am numai pe el.
39 Îl apucă un duh şi deodată răcneşte; şi duhul îl scutură cu putere, aşa
că băiatul face spumă la gură şi cu greu se duce duhul de la el, după ce l-a
răvăşit de tot.
40 I-am rugat pe ucenicii Tăi să-l scoată şi n-au putut.
41 "O, neam necredincios şi pornit la rău," a răspuns Isus; "până când voi
fi cu voi şi vă voi răbda? Adu-l aici pe fiul tău."
42 Pe când venea băiatul, demonul l-a trântit la pământ şi l-a scuturat cu
putere. Dar Isus a certat duhul necurat, l-a vindecat pe băiat şi l-a dat înapoi
tatălui său.
43a Şi toţi au rămas uimiţi de mărirea lui Dumnezeu.
Armonizat
1 A doua zi, când s-au coborât de pe munte (Lc.v.37), au văzut o mulţime
împrejurul ucenicilor şi pe experţii Legii polemizând cu ei. (Mc.v.14)
2 De îndată ce L-a văzut mulţimea pe Isus, s-a mirat şi a alergat la El să I
se închine.(Mc.v.15)
3 El i-a întrebat: "Despre ce vorbiţi cu ei?” (Mc.v.16)
4 A ieşit un om la Isus (Mt.v.14) din mijlocul mulţimii (Lc.v.38), a căzut în
genunchi înaintea Lui (Mt.v.14) şi a strigat: "Învăţătorule, Te rog, uită-Te cu
îndurare la fiul meu, fiindcă îl am numai pe el. (Lc.v.38)
5 Este lunatic (Mt.v.15) şi stăpânit de un duh mut. (Mc.v.17) Suferă rău:
(Mt.v.15) Oriunde îl apucă duhul, îl trânteşte la pământ, (Mc.v.18) îl scutură cu
putere, răcneşte, face spumă la gură, (Lc.v.39) scrâşneşte din dinţi şi rămâne
ţeapăn, (Mc.v.18) şi cu greu se duce duhul de la el, după ce l-a răvăşit de tot.
(Lc.v.39)
6 M-am rugat de ucenicii Tăi / să-l vindece (Mt.v.16) / şi să scoată duhul
din el, dar n-au putut." (Mc.v.18)
7 "O, neam necredincios şi pornit la rău," a răspuns Isus; "până când voi
fi cu voi şi vă voi răbda? Adu-l aici pe fiul tău." (Lc. v.41)
8 L-au adus la El. Şi, cum L-a văzut copilul pe Isus, duhul l-a scuturat cu
putere; copilul a căzut la pământ şi se zvârcolea făcând spumă la gură. (Mc.v.20)
251
Dragomir Stancu
9 Isus l-a întrebat pe tatăl lui: “Câtă vreme este de când îi vine aşa?"
"Din copilărie", a răspuns el. (Mc.v.21)
10 "Şi de multe ori duhul l-a aruncat când în foc, când în apă, ca să-l
omoare. Dar dacă poţi face ceva, fie-Ţi milă de noi şi ajută-ne." (Mc.v.22)
11 Isus a răspuns: "Tu zici: «Daca poţi!»... Toate lucrurile sunt cu putinţă
celui ce crede!"(Mc.v.23)
12 Îndată tatăl copilului a strigat cu lacrimi: "Cred, Doamne! Ajută,
necredinţei mele!" (Mc.v.24)
13 Când a văzut Isus că mulţimea vine în fuga mare spre El, a mustrat
duhul necurat şi i-a zis: "Duh mut şi surd, îţi poruncesc sa ieşi afară din copilul
acesta şi să nu mai intri în el." (Mc.v.25)
14 Şi duhul a ieşit, ţipând şi scuturandu-l cu mare putere. Copilul a rămas
ca mort, aşa că mulţi ziceau: "A murit!" (Mc.v.26)
15 Băiatul s-a vindecat chiar în ceasul acela. (Mt.v.18) Isus l-a apucat de
mână şi l-a ridicat. Şi el s-a ridicat în picioare; (Mc.v.27) şi l-a dat înapoi tatălui
său şi toţi au rămas uimiţi de mărirea lui Dumnezeu. (Lc.v.42-43)
După ce Domnul Isus a avut în faţă cele două tablouri supreme şi de cel
mai mare contrast: tabloul crucii şi al agoniei morţii Sale pentru răscumpărarea
neamului omenesc şi tabloul gloriei Sale, al arătării lui Moise şi Ilie în glorie, al
coborârii norului luminos, al auzirii glasului lui Dumnezeu din nor şi al schimbării
Lui la faţă, nu I-a fost greu să se coboare de pe munte la apelul oamenilor
suferinzi şi la strigătul lacrimilor lor.
Deosebirea aceasta dintre strălucirea, transformarea şi arătarea în glorie a
Mântuitorului pe munte, pe de o parte, iar, pe de altă parte, ucenicii cu neputinţele
oamenilor din vale, a imortalizat-o Rafael în renumitul său tablou intitulat
Schimbarea la faţă.
În acest text intitulat Vindecarea lunaticului, evangheliştii sinoptici ne
arată trei lucruri: eşuarea ucenicilor, coborârea Domnului Isus de pe munte şi
intervenţia Mântuitorului.
I. EŞUAREA UCENICILOR
În timp ce Domnul lsus era pe muntele Hermon cu Petru, Iacov şi Ioan,
ceilalţi nouă ucenici se aflau la poalele acestui munte cu o mare mulţime de
oameni. În Israel, ca de altfel şi în Orientul întreg, când cineva se ruga nimeni nu
avea voie să-l deranjeze .
Un tată care avea un singur fiu care era bolnav, auzind că Domnul Isus se
afla pe munte să Se roage, l-a adus la Mântuitorul. Toţi trei evangheliştii sinoptici
ne arată că până când Domnul Isus S-a coborât de pe munte, acest tată i-a rugat pe
252
cei nouă ucenici să-i vindece fiul.

Evanghelistul Matei a arătat boala acestui băiat în textul grecesc prin
cuvântul selēniazesthai, care înseamnă "lunatic". El l-a citat pe tatăl băiatului
spunând Domnului Isus: “Doamne, ai milă de fiul meu, căci este lunatic şi suferă
rău.” (v.15)
Comentatorii F. Godet, W. Barclay şi W. Hendriksen au explicat că
Evanghelistul Matei a numit astfel această boală din trei motive: crizele ei aveau
un caracter periodic, erau legate de lună şi se atribuiau duhurilor rele 1. Acestea
erau motivele pentru care acest tată, numind boala fiului lui "lunatism", a aribuit-o
unui duh rău.
Dr. Rendle Shot, vorbind despre efectul rău al lunii din psalmul 121:6 în
care scrie: “De aceea nu te va bate soarele ziua, nici luna noaptea”, a spus că deşi
medicina modernă n-a descoperit până acum că ar exista anumite boli care ar
proveni de la lună, totuşi noi credem, potrivit acestui psalm că şi lumina lunii din
timpul nopţii este posibil să aibă anumite urmări asupra sănătăţii omului 2.
F. Godet şi W. Hendriksen, cât şi mulţi alţi comentatori explică faptul că
toate simptomele pe care le avea acest tânăr arată că el ar fi avut epilepsie 3.
D.B.J. Campbell şi W. Barclay, cât şi alţi comentatori spun că epilepsia
era atribuită pe timpul Domnului Isus posedării demonilor. Acest lucru se credea
aproape până in zilele noastre 4.
Mulţi comentatori şi exegeţi şi-au pus următoarele întrebări la care încă
nimeni n-a reuşit să dea un răspuns sigur, acest tânăr era lunatic sau epileptic?
Boala de a fi lunatic era una şi aceeaşi cu epilepsia, sau acestea se asemănau între
ele? A posedat el una dintre aceste două boli sau pe amândouă?
De aici unii comentatori susţin că acest tânăr era atins de trei boli, iar alţii
afirmă că ar fi avut chiar patru: că era lunatic, epileptic, surdo-mut şi îndrăcit; şi
că bolile lui fizice erau cauzate de un duh necurat pe care atât tatăl băiatului, cât şi
Domnul Isus îl numeau duh mut şi surd (Mc.v.17,25), care i-au afectat auzul şi
graiul 5.
Cuvântul lunatic din textul citat nu are înţelesul de lunatic din Dicţionarul
explicativ al limbii române, care înseamnă “somnambul”.
Starea copilului era foarte gravă. Tatăl lui a descris-o astfel Domnului
Isus, îi cităm armonizat pe toţi trei evangheliştii sinoptici: “Este lunatic (Mt.v.15)
şi stăpânit de un duh mut. (Mc.v.17) Suferă rău: (Mt.v.15) Oriunde îl apucă
duhul, îl trânteşte la pământ, (Mc.v.18) îl scutură cu putere, răcneşte, face spumă
la gură, (Lc.v.39) scrâşneşte din dinţi şi rămâne ţeapăn, (Mc.v.18) şi cu greu se
duce duhul de la el, după ce l-a răvăşit de tot.” (Mc.v.17-18, Mt.v.15 şi Lc.v.39)
Era foarte mişcător să vezi un tânăr în asemenea crize.
Chiar dacă Domnul Isus a dat putere apostolilor să scoată demoni şi să
vindece tot felul de boli (Mc.6:7;Mt.10:1); şi chiar dacă au făcut asemenea lucrări
(Mc.6:13;Lc.9:6-10), totuşi ei nu puteau să alunge acest demon surd şi mut din
253
Dragomir Stancu
acest băiat şi să-l vindece. Evangheliştii Marcu şi Matei l-au citat pe tatăl băiatului
spunând Domnului Isus; îi redăm armonizat: “M-am rugat de ucenicii Tăi / să-l
vindece (Mt.v.16) / şi să scoată duhul din el, dar n-au putut." (Mc.v.18 şi
Mt.v.16)
În mulţimea adunată erau şi câţiva cărturari, pentru că în regatul lui Filip
erau şi mulţi evrei 6. Aceştia când au văzut că cei noua ucenici ai Domnului Isus
nu puteau să-l vindece pe lunatic, îşi băteau joc de ei 7.
Neputinţa apostolilor de a-l vindeca pe lunatic, i-a compromis mult şi a dat
acestor experţi ai legii cea mai bună ocazie ca să-i dispreţuiască. Acelaşi lucru se
întâmplă şi astăzi cu noi. A. Victor Murray a scris în cartea sa intitulată Educaţia
creştină, că sunt unii ai căror ochi văd departe când discută despre Biserică: că
este o societate supranaturală, trupul lui Cristos, mireasa lui Cristos care este fără
nici o pată şi gloata cea mare şi fericită de răscumpăraţi. Însă tragedia constă în
faptul că ei nu prea găsesc asemenea persoane în cei ce zic că sunt creştini 8.
II. COBORÂREA DOMNULUI ISUS DE PE MUNTE

Evangheliştii Marcu şi Luca au scris în legătură cu Domnul Isus şi
apostolii: Petru, Iacov şi Ioan. Îi cităm armonizat: “A doua zi, când s-au coborât
de pe munte (Lc.v.37) au văzut o mulţime împrejurul lor şi pe experţii Legii
polemizând cu ei. (Mc.v.14 şi Lc.v.37)
Dacă urcarea pe munte ne este strict necesară ca să intrăm în prezenţa lui
Dumnezeu şi să ne întărim, atunci şi coborârea de pe munte ne este tot aşa de
importantă.
Domnul Isus nu putea să rămână pe munte mult timp, chiar dacă bucuria
cu fiinţele cereşti cu care a petrecut Îi era atât de mare 9. Întărit de gloria de pe
munte, El a coborât să întâlnească pe oameni în necazurile şi suferinţele lor. Cei
mai preţioşi oameni sunt aceia care, asemănându-se cu Cristos, îşi ajută semenii
ca El.
Este uşor să fi creştin în locuri de singurătate şi în clipe de rugăciune şi
meditaţie, când simţi că Dumnezeu şi cerul îţi sunt aproape, dar lucrurile acestea
nu înseamnă adevăratul creştinism, ci ascetism şi chiar: fuga de realitate şi de
datorie 10. A fi creştin adevărat înseamnă, ca după ce te ridici de pe genunchi
dinaintea lui Dumnezeu să întâlneşti pe oameni în necazurile lor; şi după ce
acumulezi putere de la Cel Atotputernic s-o foloseşti în diferite neputinţe ale
semenilor.
Când Mântuitorul S-a coborât de pe munte: mulţimile alergau la El pentru
că aveau mare nevoie de ajutorul Lui. Cei nouă ucenici erau înfrânţi şi disperaţi, şi
tatăl lunaticului se afla în cea mai mare durere sufletească şi dezamăgire.
Apostolul Petru n-a vrut să coboare de pe munte. El, fiind pe munte în
254
glorie, a zis: “Doamne este bine să fim aici.” (Mt.17:4) Dorind să locuiască pe
munte, el a vrut să facă trei colibe: una pentru Domnul Isus, alta pentru Moise şi a
treia pentru Ilie, fiindcă acolo viaţa era mult mai bună şi mai aproape de
Dumnezeu. Apostolul Petru şi-a zis, că dacă este aşa de bine pe munte cu Domnul
Isus, cu Moise şi Ilie care se arătaseră în glorie, atunci de ce să coboare de pe el?
Noi învăţăm din coborârea Domnului Isus de pe muntele gloriei, un lucru
mare: că Mântuitorul era gata nu numai pentru cruce, dar şi pentru a ajuta oamenii
în problemele lor grele şi urgente din viaţa de fiecare zi. Pe când noi, astăzi
suntem ispitiţi numai să-L mărturisim pe Cristos şi să-I predicăm Evanghelia
dragostei, dar nu şi, iubindu-ne semenii, să-i ajutăm în nevoile şi necazurile lor!
În al treilea rând, textul citit ne arată
III. INTERVENŢIA MÂNTUITORULUI

Evanghelistul Luca când ne-a relatat că Domnul Isus S-a coborât de pe
munte cu cei trei ucenici a doua zi, el a scris: "A doua zi ... s-au coborât de pe
munte.” (v.27) Iar Evanghelistul Marcu ne-a informat că atunci când Mântuitorul
s-a coborât la cei nouă ucenici, în jurul lor era o mare mulţime de oameni şi câţiva
cărturari care îşi băteau joc de ei şi-i contraziceau din cauză că nu l-au putut
vindeca pe lunatic. Evanghelistul Marcu a scris: “Când au ajuns la ucenici, au
văzut o mulţime împrejurul lor şi pe experţii Legii polemizând cu ei.” (Mc.v.14)
Evanghelistul Marcu a continuat să ne spună că tocmai în momentul când
cărturarii îşi băteau joc de ucenici, a apărut Domnul Isus; şi că tot atunci,
mulţimea uimită când L-a văzut, I-a ieşit în întâmpinare şi I s-a închinat. El a
scris: "De îndată ce L-a văzut mulţimea pe Isus, s-a mirat şi a alergat la El să I se
închine.” (v.15)
Comentatorul W. Barclay a explicat că poporul a rămas uimit când L-a
văzut pe Domnul Isus, pentru că a crezut că El era sus pe Muntele Hermon.
Poporul fiind preocupat de controversa cărturarilor cu ucenicii, nu L-a observat pe
Domnul Isus când a venit, decât numai când era aproape. El a venit pe neaşteptate
şi în momentul cel mai oportun 11.
Alţi comentatori ca, F. Godet, W. Hendriksen, D.B.J. Campbell, S.S.
Short, A.P. Lopuhin etc, au adus încă o explicaţie în legătură cu uimirea mulţimii
şi închinarea acesteia înaintea Domnului Isus: că pe faţa Lui se vedea încă lumina
gloriei, aşa cum şi faţa lui Moise strălucea după ce s-a coborât de pe muntele Sinai
(Exod 34:29-30;2 Cor.3:7)12. Comentatorul Teofilact, din Biserica Primară, a
mers mai departe. El a spus că faţa Mântuitorului I-a rămas strălucitoare tot timpul
după arătarea gloriei de pe munte 13.
În momentul când Domnul Isus a dat faţă cu cărturarii, i-a întrebat în
legătură cu polemica pe care o purtau cu ucenicii Lui: “Despre ce vorbiţi cu ei?”
(Mc.v.16) Dar aceşti experţi ai Legii, ne-au spus comentatorii F.W. Farrar şi A.P.
255
Dragomir Stancu
Lopuhin, că fiind derutaţi din cauza apariţiei surprinzătoare a Mântuitorului şi a

strălucirii feţei Lui, nu ştiau ce să răspundă 14.
După ce Domnul Isus i-a adus la tăcere pe cărturari, a venit la El un om
din mulţime care avea un copil lunatic şi, îngenunchind înaintea Lui ca înaintea
lui Dumnezeu, L-a implorat să-l vindece, pentru că îl avea numai pe el. Toţi trei
evangheliştii sinoptici au scris, îi cităm armonizat:
(4) “A ieşit un om la Isus (Mt.v.14) din mijlocul mulţimii (Lc.v.38),
a căzut în genunchi înaintea Lui (Mt.v.14) şi a strigat: "Învăţătorule, Te
rog, uită-Te cu îndurare la fiul meu, fiindcă îl am numai pe el. (Lc.v.38)
(5) Este lunatic (Mt.v.15) şi stăpânit de un duh mut. (Mc.v.17)
Suferă rău: (Mt.v.15) Oriunde îl apucă duhul, îl trânteşte la pământ,
(Mc.v.18) îl scutură cu putere, răcneşte, face spumă la gură, (Lc.v.39)
scrâşneşte din dinţi şi rămâne ţeapăn, (Mc.v.18) şi cu greu se duce duhul
de la el, după ce l-a răvăşit de tot. (Lc.v.39)
(6) M-am rugat de ucenicii Tăi / să-l vindece (Mt.v.16) / şi să
scoată duhul din el, dar n-au putut." (Mc.v.4-6 şi18)
La aceste cuvinte ale tatălui lunaticului, Domnul Isus a răspuns: "O, neam
necredincios şi pornit la rău," a răspuns Isus; "până când voi fi cu voi şi vă voi
răbda? Adu-l aici pe fiul tău." (Lc. v.41) Scriitorii din Biserica Primară: Ieronim,
Ilarie, Gură de Aur şi Teofilact, au spus că Mântuitorul Şi-a arătat în această
exclamaţie indignarea faţă de tatăl lunaticului, faţă de cărturari şi faţă de toţi
evreii care se găseau adunaţi în acel loc 15. Comentatorii moderni H.A.W. Meyer
şi alţii, cred că Domnul Isus i-a mustrat în acest verset pe ucenici, pentru că n-au
putut să-l vindece pe lunatic. Aceştia au explicat că Mântuitorul a arătat prin
cuvintele "neam necredincios şi pornit la rău" pe ucenicii Lui care se asemănau
încă cu evreii necredincioşi. Alţii dintre comentatori ca, John Calvin au zis că
Domnul Isus i-a mustrat aici pe cărturari 16. Dar, cei mai mulţi dintre comentatorii
şi exegeţii moderni: F.W. Farrar, A.J. Bengel etc, susţin că în cuvintele “neam
necredincios şi pornit la rău", nu s-au inclus numai cărturarii răutăcioşi, ucenicii
necredincioşi, tatăl lunaticului şi întreaga mulţime care se afla în jurul
Mântuitorului, dar şi toată generaţia aceea de evrei, pentru că El a făcut multe
minuni înaintea tuturor evreilor din generaţia aceea şi totuşi ei n-au crezut în El 17.
Lucrul acesta reiese clar din faptul că în textul grecesc scrie genea care nu
înseamnă numai “neam”, ci şi “generaţie”. Domnul Isus Şi-a exprimat această
indignare, pe fondul cuvintelor lui Moise pe care le-a rostit cu privire la poporul
evreu când a scris în Deuteronom: "Neam îndărătnic şi stricat!” (32:5) şi ''Căci
sunt un neam stricat, sunt nişte copii necredincioşi.” (32:20)
Comentatorii de renume mondial: F. Godet, W. Barclay şi W. Hendriksen,
spun că este adevărat că atunci când Domnul Isus a rostit cuvintele: "O, neam
necredincios şi pornit la rău,până când voi fi cu voi şi vă voi răbda," a avut în
vedere şi durerea Lui sufletească. Dar, aceasta nu înseamnă că El a vrut să scape
256
de acea generaţie şi de suferinţă, pentru că nu este nimic mai Cristic şi mai

creştinesc ca suferinţa. W. Barclay a zis că atunci când ne pierdem răbdarea faţă
de unii oameni, să ne aducem aminte de răbdarea infinită a lui Dumnezeu şi a
Mântuitorului faţă de îndărătnicia şi nesupunerea noastră 18.
Când Fiul lui Dumnezeu a rostit cuvintele “până când”, pe care le-a legat
de marele eveniment al schimbării Lui la faţă, a spus ucenicilor şi tuturor celor din
jurul Lui cu alte cuvinte: “Cât voi mai fi cu voi fără să Mă cunoaşteţi şi să Mă
înţelegeţi?” Aceste cuvinte "până când”, ne arată că dacă Domnul Isus era pe
pământ, se datora voii Lui, pentru că El a vrut să vină la noi şi Şi-a ales crucea
care Îi stătea înainte. Iar cuvintele "vă voi răbda”, ne arată că după ce gloria de pe
munte a trecut şi Domnului Isus I-a apărut din nou lumea cu problemele ei, I se
părea că se afla ca într-o casă cu tot felul de bolnavi pe moarte şi ca un străin într-
o lume necredincioasă şi fără Dumnezeu. Toate acestea L-au făcut să se bucure că
se afla la sfârşitul vieţii Lui umane şi că S-a decis cu preţul vieţii, să fie
Mântuitorul acestei lumi 19.
Deşi Domnul Isus era nemulţumit de credinţa mică a ucenicilor şi a tatălui
lunaticului; şi cu toate că a rostit cuvinte aspre la adresa lor, totuşi El S-a îndurat
de acest tânăr care suferea cumplit şi a spus tatălui lui: "Adu-l aici pe fiul tău.”
(Lc.v.41)
În momentul când tatăl ajutat de unii oameni îşi aducea fiul la Domnul
Isus, demonul, scuturându-l cu putere pe lunatic, l-a trântit la pământ.
Evanghelistul Luca când a scris: “Demonul l-a trântit la pământ,” (v.42) a folosit
în textul grecesc cuvântul sunesparazen, care se întrebuinţa în luptele greco-
romane, când un luptător corp la corp îşi trântea violent adversarul la pământ 20.
Evanghelistul Marcu a scris: “L-au adus la El. Şi, cum L-a văzut copilul pe Isus,
duhul l-a scuturat cu putere; copilul a căzut la pământ şi se zvârcolea făcând
spumă la gură.” (v.20)
W. Hendriksen a zis că în timp ce Mântuitorul privea această scenă, l-a
întrebat pe tatăl băiatului ca un medic: de când suferă fiul tău? Nu că Domnul Isus
avea nevoie de vreo informaţie, ci tatăl băiatului avea nevoie de această întrerbare,
şi mulţimea care se afla în jurul Mântuitorului şi nu mai puţin noi astăzi 21. Tatăl
băiatului nu numai că I-a răspuns Domnului Isus la întrebarea pe care i-a pus-o,
dar i-a dat chiar şi detalii. Evanghelistul Marcu a scris: "Isus l-a întrebat pe tatăl
lui: «Câtă vreme este de când îi vine aşa?» «Din copilărie», a răspuns el. (22) «Şi
de multe ori duhul l-a aruncat când în foc, când în apă, ca să-l ornoare. Dar dacă
poţi face ceva, fie-Ţi milă de noi şi ajută-ne.»” (v.21-22)
Cuvintele tatălui pe care le-a rostit: "Fie-Ţi milă de noi şi ajută-ne”, ne
arată că el era foarte aproape de fiul său: că suferinţa fiului era şi suferinţa lui, aşa
cum şi femeia siro-feniceană era aproape de fiică şi suferinţa fiicei ei era şi
suferinţa ei. (Matei 15:22,25)
Eftimie Zigaben, cât şi alţi interpreţi din Biserica Primară au zis că
257
Dragomir Stancu
ucenicii nu puteau să vindece pe acest lunatic din cauza necredinţei tatălui lui 23.
Alţi cercetători moderni ca, W.F. Arndt şi F.W. Gingrich au spus că tatăl
lunaticului era convins că Domnul Isus voia să-i vindece fiul, dar nu era sigur
dacă Mântuitorul putea să facă acest lucru, de aceea i-a zis: “Dacă poţi face ceva,
fie-Ţi milă de noi şi ajută-ne.” (Mc.v.22) Aceşti doi comentatori au spus că tatăl
acestui lunatic era tocmai invers faţă de cum ara leprosul din Evanghelia după
Marcu 1:40, care a zis Domnului Isus înainte de a-l vindeca. “Dacă vrei, poţi să
mă curăţeşti.” 24
Iar mulţi alţi comentatori şi exegeţi ca: R.C.H. Lenski, W. Barclay, W.
Hendriksen, F.W. Farrar, D.B.J. Campbell, A P. Lopuhin etc, susţin că motivul
pentru care cei nouă ucenici nu-l puteau vindeca pe lunatic, nu era din cauza
necredinţei tatălui acestui băiat, ci din cauza necredinţei lor. Toţi comentatorii
amintiţi argumentează lucrul acesta cu următoarele cuvinte pe care le-a spus tatăl
băiatului, Domnului Isus. Evanghelistul Marcu a scris că tatăl băiatului a spus:
"M-am rugat de ucenicii Tăi să scoată duhul, şi n-au putut.” (v.18) Evanghelistul
Luca a relatat că tatăl lunaticului, de asemenea a zis Domnului Isus: “I-am rugat
pe ucenlcii Tăi să scoată demonul şi n-au putut.” (v.40)25
Comentatorii W. Barclay, W. Hendriksen şi F.W. Farrar, au explicat astfel
credinţa tatălui lunaticului: că el iniţial a vrut să vină la Domnul Isus ca să-L
roage să-i videce fiul, dar, întrucât Mântuitorul era pe munte, a apelat la cei nouă
ucenici; şi că nereuşita acestora l-a descurajat şi i-a zdruncinat credinţa atât de rău,
încât atunci când Domnul Isus a venit la cei nouă ucenici, el tot ce a mai putut să
zică era: "Ajută-mă, dacă poţi". Din aceste cuvinte se vede frica şi îndoiala lui,
pentru că numai cei ce au o credinţă aproape moartă: le este frică şi se îndoiesc 26.
Mântuitorul, mai întâi, a respins cuvintele acestui tată "dacă poţi" care i-au
izvorât dintr-o credinţă aproape distrusă şi, apoi i-a oferit o altă credinţă vie şi
salvatoare pe care Domnul Isus a formulat-o cu următoarele cuvinte nemuritoare.
Evanghelistul Marcu L-a citat pe Fiul lui Dumnezeu spunând acestui tată: “Tu
zici: «Dacă poţi!»... Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!” (v.23)
Aceste cuvinte ale Fiului lui Dumnezeu l-au întărit pe tatăl lunaticului atât
de puternic, încât a strigat cu glas tare şi cu lacrimi în ochi: "Cred, Doamne! Ajută
necredinţei mele!” (Mc.v.24) Ceea ce înseamă cu alte cuvinte: "Ajută-mă în
necredinţa mea" sau "Dacă este în mine vreo îndoială, îndepărteaz-o Tu şi umple-
mă de o credinţă de nezdruncinat.” Aceste cuvinte pe care le-a spus tatăl
lunaticului, le-au rostit şi le rostesc mereu milioane şi milioane de oameni de-a
lungul celor două milenii 27. Evanghelistul Marcu a scris: “Îndată tatăl copilului a
strigat cu lacrimi: «Cred, Doamne! Ajută, necredinţei mele!»" (v.24)
Mântuitorul i-a făcut cunoscut acestui tată condiţiile vindecării. El când a
zis: "Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede" (v.23), i-a spus un lucru
extraordinar de mare, care înseamnă cu alte cuvinte: "Vindecarea copilului tău nu
depinde de Mine, ci de tine." Dacă se apropie cineva de Mântuitorul cu îndoială şi
258
necredinţă, aceasta înseamnă de fiecare dată eşuare şi falimentare. Iar dacă

altcineva se apropie de El cu credinţă, acela va vedea întotdeauna în viaţa lui
marele miracol, cum imposibilul se transformă în posibil 28.
Suntem mişcaţi de credinţa tatălui acestui lunatic, cum el, în ciuda
neputinţei ucenicilor de a-i vindeca fiul, a ajuns să creadă din nou în Domnul Isus
şi să-şi vadă dorinţa împlinită. Mulţi oameni au fost şi sunt în situaţia acestui tată.
Adeseori s-a întâmplat ca bisericile, preoţii şi pastorii, aproape din toate
generaţiile, să-şi piardă puterea şi calitatea de a se ocupa de problemele stringente
ale oamenilor; şi atunci când oamenii au apelat la ajutorul lor, au rămas foarte
dezamăgiţi. Mulţi oameni dintre cei ce cred că biserica din care ei fac parte este a
lui Dumnezeu şi că slujitorul ei, de asemenea este a lui Dumnezeu, atunci când
constată că atât biserica lui cât şi deserventul ei, sunt lipsiţi de lumina şi puterea
lui Dumnezeu, rămân foarte şocaţi şi cad în cea mai mare disperare. În asemenea
cazuri prea puţini dintre creştinii dezamăgiţi trec dincolo de biserică la Domnul
bisericii şi dincolo de slujitorii bisericii la Însăşi Cristos, aşa cum a făcut tatăl
acestui lunatic. Chiar dacă unele biserici şi unii slujitori ai acestora ne
dezamăgesc, aşa cum l-au dezamăgit cei nouă ucenici pe tatăl lunaticului, Cristos
nu ne dezamăgeşte niciodată. De aceea, chiar dacă ne pierdem încrederea în
biserică sau în slujitorul ei, să nu ne pierdem încrederea niciodată în Cristos, ci să
venim la El cu problemele noastre trupeşti şi sufleteşti 29.
Comentatorul W. Barclay a zis că Domnul Isus S-a întristat foarte mult
pentru că ucenicii, datorită necredinţei lor, nu l-au putut vindeca pe acest lunatic şi
nu erau în stare să ofere oamenilor lumină şi putere, din acea lumină şi putere cu
care El i-a înzestrat 30. Acesta era unul dintre marile motive pentru care Domnul
Isus obişnuia să mustre pe ucenici foarte aspru pentru necredinţa lor! 31
Comentatorii au explicat în trei feluri alergarea şi îngrămădirea poporului
în jurul Domnului Isus în momentul vindecării lunaticului: Unii dintre ei ca W.
Hendriksen, au opinat că înainte ca Mântuitorul să facă această minune, fiecare
tindea să fie mai în faţă ca s-o poată vedea 32. Alţii, ca F.W. Farrar, au fost de
părere că oamenii se îngrămădeau în jurul Mântuitorului fiindcă se aduna tot mai
multă lume 33. Iar W. Barclay, cât şi mulţi alţi comentatori, au susţinut că Domnul
Isus trebuie să fi luat pe tatăl copilului şi pe copil la o parte, aşa cum El proceda
adeseori când vindeca pe cineva; ca cei tămăduiţi să nu fie şocaţi prea tare la văzul
sau la auzul mulţimii, aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat
Vindecarea unui surdo-mut (Vol.V,Stud.14). Din text reiese că atunci când
Domnul Isus a început să acţioneze, tatăl copilului şi copilul au strigat puternic, şi
astfel mulţimea a început să alerge la Domnul Isus ca să vadă marele miracol 34.
Evanghelistul Marcu a scris: "Când a văzut Isus că mulţimea vine în fuga mare
spre El, a mustrat duhul necurat şi i-a zis: «Duh mut şi surd, îţi poruncesc să ieşi
afară din copilul acesta şi să nu mai intri în el.» (26) Şi duhul a ieşit, ţipând şi
scuturându-l cu mare putere. Copilul a rămas ca mort, aşa că mulţi ziceau: «A
259
Dragomir Stancu
murit!»" (v.25-26)
Vindecarea lunaticului
Acest bolnav era într-o stare foarte gravă, de aceea Domnul Isus a dorit
mult să-l vindece şi să-l scape de tirania acestui demon care îl chinuia cumplit. În
momentul când lunaticul se afla înaintea Domnului Isus, când situaţia lui era în
mâinile Mântuitorului şi când Fiul lui Dumnezeu a ordonat demonului să iasă din
el, duhul necurat, deşi se simţea obligat să se supună, comentatorii A.T. Robertson
şi W. Hendriksen, ne spun că demonul care se folosea de bolile acestui tânăr, mai
întâi a ţipat şi, apoi, în răutatea lui, l-a trântit la pământ şi l-a scuturat cu putere 35.
Copilul a rămas întins la pământ şi nemişcat pentru câteva momente, în
care timp mulţi ziceau că a murit. Dar Domnul Isus, luându-l de mână, l-a ridicat,
aşa cum a făcut şi cu soacra Apostolului Petru după ce a vindecat-o. (Marcu 1:31)
Şi, tot aşa cum a procedat şi cu fiica lui Iair după ce a înviat-o. (Marcu 5:41)
Aceasta este mâna care poate să ridice şi astăzi pe orice bolnav şi pe orice
păcătos!
Textul se încheie cu descrierea momentului, când Domnul Isus l-a apucat
pe tânăr de mână, l-a sculat de la pământ şi deplin sănătos, l-a dat înapoi tatălui, în
strigătele mulţimii mirate şi entuziasmate, aşa cum Mântuitorul după ce l-a înviat
pe fiul văduvei din Nain, l-a dat înapoi maicii lui. (Luca 7:15)36 Evangheliştii
sinoptici au scris, îi cităm armonizat: “Băiatul s-a vindecat chiar în ceasul acela.
(Mt.v.18) Isus l-a apucat de mână şi l-a ridicat şi el s-a ridicat în picioare;
(Mc.v.27) şi l-a dat înapoi tatălui său şi toţi au rămas uimiţi de mărirea lui
Dumnezeu.” (Lc.v.42-43)
260
1. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I. p. 433 – 434;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 183;
3. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I. p. 433;
Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I. p. 434.
7. Op. cit. p. 14.
9. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I. p. 434.
12. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I. p. 433;
Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 84 – 85;
Short, S.S., Mark, p. 1168;
14. Op. cit. p. 34;
15. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 410;
Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I. p. 434.
16. Op. cit.;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 34;
19. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I. p. 434 – 435;
22. Op. cit. p. 349.
24. Arndt, W.F., Gingrich, F.W., A Greek-English Lexicon of the New
261
Dragomir Stancu
Testament and Other Early Christian Literature, p. 206;

25. Lenski, R.C.H., Interpretation of St. Mark’s Gospel, p. 319;
27. Op. cit;
28. Op. cit.
35. Robertson, A.T., Word Pictures in the New Testament, Vol. I, p. 341;
262
Dragomir Stancu
26. INSTRUIREA UCENICILOR

Marcu 9 : 28 – 32
28 Când a intrat Isus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat deoparte: "Noi de
ce n-am putut să scoatem duhul acesta?"
29 "Acest soi de demoni” le-a zis El, "nu poate ieşi decât prin rugăciune şi
post."
30 Au plecat de acolo şi au trecut prin Galileea. Isus nu voia să ştie
nimeni că trece.
31 Căci îi învăţa pe ucenicii Săi şi zicea: "Fiul omului va fi dat în mâinile
oamenilor; ei Îl vor omorî şi a treia zi după ce-L vor omorî va învia."
32 Dar uceriicii nu înţelegeau cuvintele acestea şi se temeau să-L întrebe.
Matei 17 : 19 - 23
19 Atunci ucenicii au venit la Isus şi I-au zis, deoparte: “Noi de ce n-am
putut să-l scoatem?"
20 "Din cauza puţinei voastre credinţe”, le-a zis Isus. "Adevărat vă spun
că dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice acestui munte:
“Mută-te de aici acolo”, şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă.
21 Dar acest soi de demoni nu iese decât cu rugăciune şi cu post."
22 Pe când stăteau în Galileea, Isus le-a zis: "Fiul omului trebuie să fie
dat în mâinile oamenilor.
23 Ei Îl vor omorâ dar a treia zi va învia." Ucenicii s-au întristat foarte
mult.
Luca 9 : 43b - 45
43b Pe când toţi se mirau de tot ce făcea Isus, El le-a zis ucenicilor Săi:
44 "Voi ascultaţi bine ce vă spun: Fiul omului va fi dat în mâinile
oamenilor?''
45 Dar ucenicii nu înţelegeau cuvintele acestea, căci erau acoperite
pentru ei, ca să nu le priceapă; şi se temeau să-L întrebe în privinţa aceasta.
.
Armonizat
1 Când a intrat Isus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat deoparte: "Noi de
ce n-am putut să scoatem duhul acesta?"(Mc.v.28)
2 "Din cauza puţinei voastre credinţe”, le-a zis Isus. "Adevărat vă spun că
dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice acestui munte: «Mută-te
de aici acolo», şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă. (Mt.v.20)
263
Dragomir Stancu
3 Dar acest soi de demoni nu iese decât cu rugăciune şi cu post." (Mt.v.21)

4 Au plecat de acolo şi au trecut prin Galilea. Isus nu voia să ştie nimeni
că trece. (Mcv.30)
5 Pe când toţi se mirau de tot ce făcea Isus, El le-a zis ucenicilor Săi:
(Lc.v.43)
6 "Voi ascultaţi bine ce vă spun: Fiul omului va fi dat în mâinile
oamenilor; (Lc.v.44) ei Îl vor omorî şi a treia zi după ce-L vor omorî va învia."
(Mc.v.31)
7 Dar ucenicii nu înţelegeau cuvintele acestea, căci erau acoperite pentru
ei, ca să nu le priceapă; şi se temeau să-L întrebe în privinţa aceasta. (Lc.v.45)
Acest pasaj marchează o piatră de hotar. Domnul Isus a lăsat acum ţara de
nord, în care era în siguranţă şi a făcut primul pas spre Ierusalim şi spre cruce. El
deocamdată nu voia să fie înconjurat de mulţime, ci dimpotrivă, dorea să fie
numai cu ucenicii Lui ca să-Şi scrie în inimile lor ca în nişte cărţi vii, mesajul Său,
pentru că ştia că numai în felul acesta lucrarea Lui nu va falimenta. Faptul că un
învăţător lasă în urma lui nişte cărţi sau anumite informaţii nu este destul.
Dascălul ceresc nu numai că Îşi imprima mesajul în apostoli; dar El, înainte de-a
părăsi pământul, voia să fie sigur că ei l-au înţeles, măcar în parte.
Acest text intitulat Instruirea ucenicilor, ne arată două lucruri: instruirea
ucenicilor într-o casă şi instruirea acestora în drum spre Ierusalim.
I. INSTRUIREA UCENICILOR ÎNTR-O CASĂ

Evanghelistul Marcu a scris: “Când a intrat Isus în casă, ucenicii Lui L-au
întrebat deoparte: «Noi de ce n-am putut să scoatem duhul acesta?»" (v.28)
Unde se afla casa aceasta în care Mântuitorul Îşi învăţa ucenicii că secretul
biruinţei omului constă în credinţa în El şi în rugăciune? La această întrebare nu
poate să răspundă nimeni 1. Comentatorul W. Hendriksen a zis că tot ce se ştie
este că în timpul călătoriilor Lui, Fiul lui Dumnezeu era invitat adeseori să
locuiască în câte o casă a urmaşilor Lui 2.
Evanghelistul Marcu ne-a arătat că atunci când Domnul Isus a intrat în
această casă neidentificată din regatul lui Irod Filip, ucenicii L-au rugat să le
explice din ce cauză ei n-au putut să-l vindece pe lunatic şi să alunge demonul din
el? Evanghelistul Marcu a scris: " Când a intrat Isus în casă, ucenicii Lui L-au
întrebat deoparte: "Noi de ce n-am putut să scoatem duhul acesta?" (v.28)
Fără îndoială că ucenicii şi-au adus aminte de acea zi când Domnul Isus i-
a trimis în misiune să predice şi le-a dat putere să vindece orice boală şi să alunge
tot felul de demoni. Evanghelistul Matei a scris: “Isus a chemat pe cei doisprezece
ucenici ai Săi şi le-a dat autoritate să scoată afară duhurile necurate şi să
264
vindece orice fel de boală şi orice fel de neputinţă.” (10:1) Şi Evanghelistul Luca,
de asemenea ne-a relatat: “Isus a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a
dat putere şi autoritate peste toţi demonii şi să vindece bolile.” (9:1) Ei, mai întâi
şi-au adus aminte de puterea pe care o aveau cândva asupra tuturor bolilor şi
asupra a tot felul de demoni şi, apoi L-au întrebat pe Domnul Isus, de ce ei, nu
mai aveau acea putere atunci când au vrut să-l vindece pe lunatic?
Comentatorii au observat că Evanghelistul Marcu ne-a redat numai unul
dintre cele două motive pentru care cei nouă ucenici nu l-au putut vindeca pe
lunatic: lipsa rugăciunii. El a scris că atunci când apostolii L-au întrebat pe
Domnul Isus: “Noi de ce n-am putut să scoatem duhul acesta?” (v.28)
Mântuitorul le-a răspuns: “Acest soi de duh poate ieşi numai cu rugăciune şi
post.” (v.29)
Bibliologii au mers mai departe, spunând că şi Evanghelistul Matei a redat
numai unul dintre cele două motive pentru care au falimentat cei nouă ucenici, pe
acela al necredinţei. El ne-a arătat că atunci când cei nouă apostoli l-au întrebat pe
Domnul Isus: “Noi de ce n-am putut să-l scoatem?” (v.19) Mântuitorul le-a
răspuns: “Din cauza puţinei voastre credinţe.” (v.20)
Bibliologii ne informează că versetul 21 din Evanghelia după Matei în
care scrie: “Dar acest soi de demoni nu iese afară decât cu răgăciune şi post”, nu
se găseşte în manuscrisele şi traducerile cele mai vechi şi cele mai importante ale
Bibliei 3. Acesta este motivul pentru care acest verset nu este menţionat în
traducerile şi versiunile cele mai bune ale Bibliei ca: New International Version
“Versiunea Internaţională Nouă”, Revised Standard Version “Versiunea
Standardul Revizuit”, New English Bible “Biblia englezească nouă”, Versiunea
lui James Moffatt, The New Testament in Modern English “Noul Testament în
engleza modernă, tradus de către J.B. Philips, şi în altele. Iar Versiunea New
American Standard “Standardul Nou American” şi traducerea germană a Bibliei
de către Martin Luther, au trecut acest verset în paranteză.
Bibliologii spun că unul dintre copiştii de mai târziu, a luat aceste cuvinte
din Evanghelia după Marcu, versetul 29 din textul pe care îl studiem şi că l-a
încorporat în Evanghelia după Matei între versetele 20 şi 22 4. Menţionăm că
atunci Noul Testament nu era încă împărţit în capitole şi versete.
Bibliologii ne informează mai departe că în manuscrisele cele mai timpurii
şi cele mai importante, n-a figurat în versetul 29 din Evanghelia după Marcu
cuvântul post. Acest verset sună astfel în Evanghelia dupa Marcu: “Acest soi de
demoni nu poate ieşi decât prin rugăciune.” Cuvântul post a fost adăugat în
manuscrisele de mai târziu 5. Acesta este motivul pentru care nici în următoarele
traduceri şi versiuni ale Bibliei nu figurează cuvântul post: New International
Version “Versiunea Internaţională Nouă”, Revised Standard Version
“Versiunea Standardul Revizuit”, New American Standard “Standardul Nou
American” New English Bible “Biblia englezească nouă”, The New Testament
265
Dragomir Stancu
in Modern English “Noul Testament în engleza modernă”, tradus de către J.B.

Philips şi altele.
Evanghelistul Marcu care a scris primul Evanghelia, L-a citat pe Domnul
Isus menţionând primul motiv pentru care cei nouă ucenici nu l-au putut vindeca
pe lunatic şi n-au fost în stare să alunge demonul din el. Iar Evanghelistul Matei
care a scris al doilea Evanghelia, ca unul care era şi el de faţă ca martor ocular
atunci când Domnul Isus l-a vindecat pe lunatic, cât şi acum în casă când
Mântuitorul îi instruia pe ucenici, văzând că Evanghelistul Marcu a menţionat
numai primul motiv al falimentării celor nouă ucenici, pe cel al lipsei de
rugăciune, el L-a citat pe Fiul lui Dumnezeu menţionând şi al doilea motiv pentru
care cei nouă ucenici nu l-au putut vindeca pe lunatic, şi anume: necredinţa.
Când cei nouă apostoli L-au întrebat pe Domnul Isus: "Noi de ce n-am
putut să scoatem demonul acesta?" Evanghelistul Matei L-a citat pe Dascălul
ceresc răspunzând: "Din cauza puţinei voastre credinţe. Adevărat vă spun că dacă
aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice acestui munte: «Mută-te de
aici acolo», şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă.” (v.19-20)
Comentatorul W. Barclay a spus că evreii foloseau sintagma seminţei de
muştar ca o metaforă în expresiile lor proverbiale pentru micime. Ei obişnuiau să
zică la o picătură de sânge, "mică ca o sămânţă de muştar”; sau la o încălcare
mică a legii ceremoniale, "mică ca o sămânţă de muştar” 6.
Mutarea munţilor, ne spun comentatorii R.H. Lighrfoot, W. Barcay, H.L.
Ellison, D.B.J. Campbell şi alţii, este o altă metaforă pe care o foloseau rabinii în
expresiile lor proverbiale în legătură cu dificultăţi mari care păreau de neînlăturat
7
.
Rabinul care putea să interpreteze Sfintele Scripturi şi să explice
problemele cele mai grele şi subtile din ele, se numea în limba ebraică hoker
harim, “urnitorul munţilor” 8.
Când dumnezeiescul nostru Învăţător a rostit marea şi nemuritoarea Sa
hiperbolă, la poalele muntelui Hermon: “Dacă aţi avea credinţă numai cât un
grăunte de muştar şi aţi zice muntelui acestuia:” arătând spre Hermon care era
înalt de 3.200 m, «Aruncă-te de aici acolo» şi s-ar arunca”, El nu s-a referit aici
la mutarea munţilor în sens fizic şi literal, ci a spus cu alte cuvinte: “Dacă aţi avea
credinţă numai cât este un grăunte de muştar, aţi rezolva problemele cele mai
dificile şi aţi arunca în aer chiar şi cei mai mari munţi ai greutăţilor, şi nimic nu
v-ar fi cu neputinţă” 9. Dar credinţa celor nouă ucenici era mai mică decât un
grăunte de muştar, de aceea nu l-au putut vindeca pe lunatic şi n-au fost în stare să
scoată demonul din el. Apostolii au înţeles ce i-a învăţat Domnul Isus prin această
expresie metaforică.
Am văzut că Evanghelistul Marcu ne-a arătat că primul motiv pentru care
cei nouă ucenici au falimentat a fost lipsa de rugăciune. El l-a citat pe Domnul
Isus spunând: “Acest soi de demoni nu iese decât prin rugăciune.” (v.29)
266
Dascălul ceresc a învăţat pe apostoli că există mai multe feluri de demoni,

că unii dintre ei sunt mai puternici şi mai răutăcioşi decât alţii 10 şi că, acest soi de
demoni de care era stăpânit lunaticul, nu poate fi alungat decât prin două mijloace,
dintre care unul este rugăciunea.
Comentatorul W. Barclay a zis că atunci când Mântuitorul a recomandat
apostolilor rugăciunea în vederea vindecării şi alungării demonilor, le-a spus cu
alte cuvinte: “Voi aţi fost dotaţi odată cu o mare putere cu care să vindecaţi orice
boală şi să alungaţi tot felul de demoni. Dar, neglijând rugăciunea, aţi pierdut o
mare doză din acea putere, fiindcă relaţia voastră cu Dumnezeu este mică” 11.
Dumnezeu ne-a înzestrat şi pe noi cu anumite daruri, dar dacă nu
întreţinem o strânsă legătură cu El prin rugăciune, le vom pierde treptat. Spre
exemplu, unii dintre noi am primit darul predicării, dar dacă nu trăim aproape de
Dumnezeu prin rugăciune, ne pierdem puterea şi nu ajungem decât nişte oameni ai
vorbelor goale sau oratori seci. Iar alţii care au primit darul cântatului şi nu
întreţin legătura cu Dumnezeu prin rugăciune, sunt ispitiţi să-şi folosească darul
numai pentru câştig sau pentru renume şi nu spre slava lui Dumnezeu şi zidirea
bisericii.
Comentatorul W. Barclay a spus că predicatorii şi cântăreţii care îşi pierd
puterea din lipsă de rugăciune, nu fac din biserică altceva decât teatru şi spectacol,
pentru că ei tot ce fac, fac pentru autoglorificarea lor şi nu spre gloria lui
Dumnezeu şi zidirea bisericii 12.
Mântuitorul ne învaţă în acest text că orice dar pe care îl primim de la
Dumnezeu, îl pierdem dacă nu întreţinem relaţia cu Cel Preaînalt prin rugăciune,
şi dacă îl folosim pentru interesul sau glorificarea noastră şi nu spre slava lui
Dumnezeu şi pentru câştigarea sufletelor pierdute.
În concluzie, Dascălul divin a spus apostolilor că dacă ar fi practicat
credinţa şi rugăciunea ar fi fost în stare să vindece pe lunatic şi să scoată din el
acel soi de demon.
II. INSTRUIREA UCENICILOR ÎN DRUM SPRE IERUSALIM

Evanghelistul Marcu, după ce ne-a informat în legătură cu instruirea
ucenicilor de către Domnul Isus într-o casă, a scris: “Au plecat de acolo şi au
trecut prin Galileea. Isus nu voia să ştie nimeni că trece.” (v.30)
Mântuitorul a părăsit regatul lui Filip care era în nord şi S-a îndreptat spre
Ierusalim prin Capernaum. El a făcut în Galileea numai un scurt popas, aşa cum
vom vedea în studiile următoare.
Între Evangheliştii Marcu şi Matei ni se pare că există o discordanţă.
Evanghelistul Marcu a zis că Domnul Isus a trecut cu ucenicii prin Galileea, iar
Evanghelistul Matei a spus că El a stat cu ei în Galileea. Evanghelistul Marcu a
267
Dragomir Stancu
scris: “Au plecat de acolo şi au trecut prin Galileea. Isus nu voia să ştie nimeni că
trece. (31) Căci îi învăţa pe ucenicii Săi şi zicea: «Fiul omului va fi dat în mâinile
oamenilor; ei Îl vor omorî şi a treia zi după ce-L vor omorî va învia.»" (v.30-31)
De vreme ce Evanghelistul Matei a spus: “Pe când stăteau în Galileea, Isus le-a
zis: «Fiul omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor. (23) Ei Îl vor omorî, dar
a treia zi va învia.»" (v.22-23)
Cum se explică această contradicţie aparentă? Comentatorii: Th. Keim, W.
Hendriksen, D.B.J. Capmbell, F.W. Farrar şi alţii, spun că în versetul 22 din
Evanghelia după Matei există un cuvânt grecesc care este greu de înţeles, pe care
bibliologii l-au tradus în trei feluri, acesta este verbul systrephomenai.
Unele versiuni şi traduceri ale Bibliei ca, Versiunea Autorizată a lui King
James din limba engleză şi Biblia rusească, au tradus acest verb că Domnul Isus
“a locuit” cu apostolii în Galileea. Alte versiuni ca, Versiunea lui James Moffatt,
Standardul Nou American (New American Standard), Versiunea Standardul
Revizuit (Revised Standard Version), Biblia germană a lui Martin Luther şi Noul
testament în engleza modernă, tradus de J.B. Philips, au redat grecescul
systrephomenai prin cuvintele că Domnul Isus şi ucenicii “erau adunaţi
împreună” în Galileea. Şi alte versiuni ca, Versiunea Internaţională Nouă
(New International Version) şi Biblia Englezească Nouă (New English Bible), au
tradus acest cuvânt, că Mântuitorul “trecea împreună” cu apostolii prin Galileea.
Filologii explică astfel grecescul systrephomenai: că acest verb are
înţelesul de “a trece pe alăturea”. Versetul 22 din Evanghelia după Matei sună
astfel: “Pe când erau adunaţi laolaltă şi treceau pe alăturea prin Galileea.”
Această traducere corectă este în concordanţă cu textul paralel al Evanghelistului
Marcu în care scrie: “Au plecat de acolo şi au trecut prin Galileea.” (v.30)
Grecescul systrephomenai ne arată că Evanghelistul Matei ne-a informat că
Domnul Isus numai trecea prin Galileea şi că nu locuia în această regiune. Ba mai
mult, Evanghelistul Matei ne-a arătat prin acest verb mai clar decât Evanghelistul
Marcu, cum Mântuitorul trecea tainic prin Galileea, nu pe drumuri, ci prin munţii
şi văile cele mai nepopulate ale acestei regiuni ca să nu fie deranjaţi de nimeni şi
că pe acolo îi instruia pe ucenici 13.
Evanghelistul Luca scriind: “Pe când toţi se mirau de tot ce făcea Isus, El
le-a zis ucenicilor Săi: (44) «Voi ascultaţi bine ce vă spun: Fiul omului va fi dat în
mâinile oamenilor»'' (v.43-44) ne-a prezentat mai întâi imaginea cum ucenicii se
bucurau de puterea Domnului Isus pe care o avea asupra demonului mut şi surd pe
care l-a alungat recent din lunatic, de puterea lui pe care o avea asupra tuturor
duhurilor necurate şi asupra tuturor bolilor şi de toate minunile pe care El le-a
făcut şi cu care a uimit poporul evreu şi ţările din jur; şi apoi, ne-a scos în evidenţă
că atunci când apostolii se bucurau, Mântuitorul a început să le vorbească din nou
despre moartea şi învierea Sa, fapt care i-a făcut să se întristeze foarte mult.
Evanghelistul Matei a scris: Pe când treceau prin în Galileea, Isus le-a zis: «Fiul
268
omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor.(23) Ei Îl vor omorî dar a treia zi
va învia.» Ucenicii s-au întristat foarte mult.” (v.22-23) Măreţia gloriei Domnului
Isus constă în faptul că El a respins gloria lumească pe care I-a adus-o succesul şi
a ales crucea. El nu putea să Se dea în lături niciodată de pe calea crucii, pe care a
ales-o şi la care a chemat şi pe alţii.
De la mărturisirea Apostolului Petru pe care a făcut-o în Cezareea lui Filip
şi până la sosirea Domnului Isus la Ierusalim, Mântuitorul a vorbit apostolilor de
patru ori despre moartea şi învierea Sa. Prima dată a vorbit despre acest subiect
infinit de mare şi de important, imediat după mărturisirea Apostolului Petru pe
care a făcut-o la Cezareea lui Filip. (Matei 16:21; Marcu 8:31; Luca 9:22) A doua
oară a tratat acest subiect după schimbarea la faţă. (Matei 17:9,12; Marcu 9:9,12)
A treia oară le-a vorbit acum, după vindecarea lunaticului. Şi a patra oară le-a
vorbit despre această temă pe când Se apropia de Ierusalim. (Matei 20:17-19;
Marcu 10:32-34; Luca 18:31-34)
Dacă comparăm acest pasaj cu primele două în care Domnul Isus a vorbit
despre moartea şi învierea Sa, observăm că El a adăugat o propoziţie nouă pe care
ne-au redat-o Evangheliştii Marcu şi Matei, care sună astfel: "Fiul omului va fi dat
în mâinile oamenilor.” (Mc.v.31 şi Mt.v.22) Aici Mântuitorul Şi-a prevestit prima
dată tragedia trădării din partea unui apostol. El ştia dinainte felul în care va lucra
Diavolul prin mintea lui Iuda şi Îşi cunoştea toată scena vânzării prin acest ucenic
nevrednic. Astfel, când Domnul Isus a zis: "Fiul omului va fi dat în mâinile
oamenilor”, El nu numai că a făcut cunoscut ucenicilor tragedia trădării Lui care
urma să aibă loc, dar l-a şi prevenit pe Iuda înainte de-a i se fi zămislit în inimă un
asemenea gând.
Evangheliştii Marcu şi Luca ne-au spus că ucenicii nu L-au înţeles pe
Domnul nici acum când le vorbea pentru a treia oară despre moartea şi învierea
Sa. Ei, mai întâi, L-au redat pe Mântuitorul spunând, îi cităm armonizat: "Voi
ascultaţi bine ce vă spun: Fiul omului va fi dat în mâinile oamenilor; (Lc.v.44) ei
Îl vor omorî şi a treia zi după ce-L vor omorî va învia" (Mc.v.31); şi, apoi au făcut
următoarea explicaţie, zicând: “Dar ucenicii nu înţelegeau cuvintele acestea, căci
erau acoperite pentru ei, ca să nu le priceapă; şi se temeau să-L întrebe în
privinţa aceasta.” (Lc.v.45)
În acel timp, ucenicii, ştiind ce atmosferă de ură plana împotriva
Domnului Isus din partea autorităţilor evreieşti, nu era greu să înţeleagă tragedia
morţii Lui. Dar, în schimb, învierea Lui, era o minune prea mare ca ei s-o fi putut
pricepe înainte de-a fi avut loc.
Adeseori ne mirăm cum de ucenicii nu puteau să-L înţeleagă pe Domnul
Isus când le vorbea despre moartea şi învierea Sa? Unul din răspunsuri este că
mintea umană, fiind foarte ingenioasă, se închide automat faţă de un lucru despre
care nu vrem să auzim. Oamenii auzind mereu mesajul creştin, cunosc marele
privilegiu care rezultă din acceptarea adevărului divin şi ştiu şi ce fel de
269
Dragomir Stancu
consecinţe îi aşteaptă dacă îl resping; şi cu toate acestea, cei mai mulţi îl resping
total, alţii îl acceptă parţial, numai ce le convine, iar restul refuză să înţeleagă, şi
cei mai puţini îl primesc în întregime.
Comentatorul D.B.J. Campbell a spus că, cuvintele “trei zile” din
afirmaţia Mântuitorului: “Şi a treia zi după ce-L vor omorî va învia,” (Mc.v.31)
avea la poporul evreu şi o însemnătate figurativă atunci când se folosea ca o
expresie, în care arăta o durată scurtă de timp, aşa după cum şi “patruzeci de zile”
arătau o durată lungă de timp 14.
Din următoarele cuvinte ale Evangheliştilor Marcu şi Luca: “Dar ucenicii
nu înţelegeau cuvintele acestea, căci erau acoperite pentru ei, ca să nu le
priceapă; şi se temeau să-L întrebe în privinţa aceasta,” (Lc.v.45 şi Mc.v.32)
comentatorii au emis două opinii. Unii dintre aceştia ca W. Barclay, au zis că
ucenicii atunci când se temeau să-L întrebe pe Domnul Isus ceea ce nu înţelegeau
în legătură cu moartea şi învierea Sa, se asemănau cu acei oameni care cunosc
mult despre boala lor, dar care ezită să-l întrebe pe medic pentru că, ştiind că
diagnosticul lor este grav, le este frică să cunoască mai mult despre ea15. Iar alţi
comentatori ca, A.T. Robertson şi W. Hendriksen, au explicat că apostolilor le era
frică să-L întrebe pe Domnul Isus ce nu înţelegeau cu privire la moartea şi
învierea Sa, pentru că îşi aduceau aminte cum Domnul Isus l-a mustrat pe
Apostolul Petru şi l-a numit “satan”, după ce Mântuitorul a făcut prima dată
această afirmaţie şi acest apostol a încercat să-L corecteze pe tema aceasta 16.
Amândouă aceste variante sunt verosimile.

4. Op. cit. p. 411.
7. Lightfoot, R.H., St. Matthew’s Gospel, (Hor. Hebr.) La Mat. 22:21;
Ellison, H.L., Matthew, p. 1139;
8. Lightfoot, R.H., St. Matthew’s Gospel, (Hor. Hebr.) La Mat. 22:21;
9. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 184 - 185.
12. Op. cit. p. 221.
13. Keim, Th., Geschichte Jesu von Nazara, Vol. II, p. 581;
270

16. Robertson, A.T., Word Pictures in the New Testament, Vol. I, p. 344;
271
Dragomir Stancu
27. CHEMAREA LA VIRTUŢILE UNUI

COPILAŞ
Marcu 9 : 33 – 35
33 Apoi au venit la Capernaum. Când era în casă, Isus i-a întrebat:

“Despre ce vorbeaţi unul cu altul pe drum?”
34 Dar ei tăceau, pentru că pe drum se certaseră între ei ca să ştie cine
este cel mai mare.
35 Atunci Isus S-a aşezat jos, i-a chemat pe cei doisprezece şi le-a zis:
“Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă dintre toţi şi
slujitorul tuturor!”
Matei 18 : 1 - 4
1 În clipa aceea, ucenicii s-au apropiat de Isus şi L-au întrebat: "Cine este
mai mare în Împărăţia cerurilor?"
2 Isus a chemat la El un copilaş, l-a aşezat în mijlocul lor
3 şi le-a zis: "Adevărat vă spun că dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi
nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia
cerurilor.
4 De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaş va fi cel mai mare în
Împărăţia cerurilor.
Luca 9 : 46 - 48
46 Apoi le-a venit în gând să ştie cine dintre ei ar fi cel mai mare.
47 Isus le-a cunoscut gândul inimii, a luat un copilaş, l-a pus lângă El
48 şi le-a zis: “Oricine îl primeşte pe acest copilaş în Numele Meu, pe
Mine Mă primeşte; şi oricine Mă primeşte pe Mine, ÎI primeşte pe Cel care M-a
trimis pe Mine. Fiindcă cine este cel mai mic între voi toţi, acela este mare."
Armonizat
1 Apoi le-a venit în gând să ştie cine dintre ei ar fi cel mai mare. (Lc.v.4o)
2 În clipa aceea, ucenicii s-au apropiat de Isus şi L-au întrebat: "Cine este
mai mare în Împărăţia cerurilor?" (Mt.v.1)
3 Apoi au venit la Capernaum. Când era în casă, Isus / ca unul care le-a
cunoscut gândul inimii, (Lc.v.47) / i-a întrebat "Despre ce vorbeaţi unul cu altul
pe drum?" (Mc.v.33)
4 Dar ei tăceau, pentru că pe drum se certaseră între ei ca să ştie cine este
cel mai mare. (Mc.v.34)
272
5 Atunci (Mc.v.35) Isus a chemat un copilaş, (Mt.v.2) l-a pus lângă El,
(Lc.v.47) S-a aşezat jos şi a zis celor doisprezece: (Mc.v.35)
6 "Adevărat vă spun că dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi
face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor. (Mt.v.3)
7 Oricine îl primeşte pe acest copilaş în Numele Meu, pe Mine Mă
primeşte; şi oricine Mă primeşte pe Mine, ÎI primeşte pe Cel care M-a trimis pe
Mine. (Lc.v.48)
8 De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaş va fi cel mai mare în
Împărăţia cerurilor. (Mt.v.4)
9 Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă
dintre toţi şi slujitorul tuturor! (Mc.v.35) Astfel, cine este cel mai mic între voi
toţi, acela este mare.“ (Lc.v.48)
Weizsäcker, un critic extremist german, a susţinut că tabloul acestui

copilaş din Evangheliile după Matei şi Luca, pe care l-a pus Mântuitorul în
mijlocul ucenicilor, n-are nici o legătură cu grupul apostolilor din Evanghelia
după Marcu, care se deplasau de la regatul lui Irod Filip spre Capernaum 1. Iar alţi
comentatori şi exegeţi spun că textele Evangheliştilor Matei şi Luca sunt în
discordanţă cu textul Evanghelistului Marcu şi că Evanghelistul Matei a făcut în
capitolul 18 o îngrămădire de afirmaţii pe care le-a făcut Domnul Isus în alte
ocazii 2.
Spre deosebire de aceste opinii, comentatorii V. Taylor, F. Godet şi W.
Barclay, au explicat că între textele celor trei Evanghelişti care se referă la unul şi
acelaşi incident este o mare legătură. Evanghelistul Matei, ca un mare
sistematizator, a aranjat în capitolul 18 tot materialul pe care l-a adunat din tot ce
a spus Dascălul ceresc în legatură cu etica şi relaţia creştină. Datorită acestui fapt,
capitolul 18 din Evanghelia după Matei este cel mai important cu privire la etica
creştină 3.
Evanghelistul Matei redă în capitolul 18 şapte calităţi care marchează
relaţia creştină: umilinţa (v.1-4), responsabilitatea (v.5-7), autorenunţarea (v.8-
10), valoarea fiecărei fiinţe umane (v. 11-14), disciplina (v.15-20), prietenia (v.19-
20) şi iertarea (v. 23-35).
Acest text care ne arată prima calitate a relaţiei creştine, intitulat
Chemarea la virtuţile unui copilaş, ne scoate în evidenţă trei lucruri: apelul
întoarcerii de pe calea prejudecăţilor şi a concepţiilor greşite, apelul înrolării pe
calea Împărăţiei cerurilor şi chemarea la slujirea semenilor.
273
Dragomir Stancu
I. APELUL ÎNTOARCERII DE PE CALEA PREJUDECĂŢILOR ŞI

A CONCEPŢIILOR GREŞITE
Când am tratat studiul intitulat Evanghelia după Marcu (Vol.I,Stud.3)
ne-am informat că Evanghelistul Marcu a aşezat în mod cronologic toate
evenimentele din viaţa Domnului Isus, aşa cum s-au derulat. Iar, când am tratat
studiul Evanghelia după Matei (Vol.Ι,Stud.4), am văzut că Evanghelistul Matei a
fost un mare sistematizator. Astfel, Evanghelistul Marcu când a aşezat în ordine
acest text, ne-a arătat că el a avut loc imediat după ce Domnul Isus a ajuns cu
uncenicii în Capernaum. Pe când, Evanghelistul Matei, ca un sistematizator al
învăţăturii Mântuitorului în tematici, a trecut anticipat plătirea dării pentru templu
de către Domnul Isus la sfârşitul capitolului 17 pentru a include virtutea umilinţei
în marea sa tematică cu privire la etica creştină care se află în capitolul 18.
Comentatorul Alexander Bruce a zis că este foarte semnificativ faptul că
această discuţie s-a purtat pe drumul de la muntele schimbării la faţă a Domnului
Isus la Capernaum 4. Iar, comentatorul Bede a spus cu mult timp înainte că,
această ceartă s-a încins între ucenici pe acest drum din cauza invidiei celor nouă
ucenici care au rămas la poalele muntelui, pentru că Domnul Isus i-a luat cu Sine
când S-a schimbat la faţă numai pe Petru, Iacov şi Ioan 5.
Cearta ucenicilor care a vut loc pe acest drum ne arată în primul rând că,
atât de mult au gândit ei cu privire la întemeierea împărăţiei mesianice pământeşti
şi politice a Domnului Isus, au visat-o şi au aşteptat-o, încât acum nu puteau să nu
răbufnească şi chiar să nu se certe ca să ştie, care dintre ei va ocupa locul cel mai
înalt în ea 6. Şi în al doilea rând, ne arată cât de departe erau ei de-a înţelege
adevărata însemnătate a mesianismului Domnului Isus 7.
Din ultimele evenimente care au avut loc în urmă cu câteva zile, când
Domnul Isus S-a schimbat la faţă şi Şi-a prezis moartea şi învierea, ucenicii au
ajuns la concluzia că în viaţa Învăţătorului lor va trebui să se producă o schimbare,
că momentul glorificării Lui pământeşti se apropie şi că El de acum Îşi va
întemeia împărăţia.
Ucenicii credeau că erau îndreptăţiţi să se certe între ei pentru primele
locuri din împărăţia mesianică a Învăţătorului lor, care deja i-a înştiinţat de trei ori
că va muri şi va învia; o dată când era cu ei în Cezareea lui Filip (Vol.V.Stud.21),
a doua oară după ce S-a schimbat la faţă (Vol.V,Stud.24) şi a treia oară când a
pornit cu ei pe acest drum, de la muntele schimbării la faţă la Capernaum. Ce
răbdare mare a avut Mântuitorul cu ucenicii pe care i-a înştiinţat până acum de trei
ori că va muri şi va învia, şi ei, totuşi au continuat să creadă în mesianismul Lui
pământesc şi politic şi chiar să se certe la umbra crucii Lui, care să fie cel mai
mare în ea! 9. (Matei20:20-28;Luca22:24;Ioan13:5) Evangheliile ne arată că
ucenicii ori de câte ori credeau în împărăţia mesianică pământească a Domnului
Isus şi se certau, care să fie cel mai mare în ea, Mântuitorul îi mustra.
274
Ucenicii credeau că ei toţi urmau să aibă ranguri înalte în împărăţia

mesianică a Domnului Isus. Ei, după ce Mântuitorul a ales pe cei 70 de ucenici,
credeau că cei 70 de ucenici vor forma parlamentul sau senatul împărăţiei
mesianice a Învăţătorului lor şi că ei vor fi pe posturi de miniştrii. Iar acum, tot ce
voiau ei să ştie era, care va fi prim-ministru în împărăţia mesianică a Domnului
Isus?
Aceste concepţii erau înrădăcinate atât de puternic în inimile ucenicilor,
încât nu puteau să nu discute despre ele în anumite împrejurări chiar şi în prezenţa
Învăţătorului lor, deşi ştiau că El era împotriva acestor concepţii şi că îi certa
pentru ele.
Ucenicii, oricât s-ar fi ferit ca să nu-i vadă dumnezeiescul lor Învăţător, nu
reuşeau să se ascundă de El. Ei, câteodată erau ispitiţi să creadă că se puteau
ascunde de El, măcar parţial, ca şi în cazul acesta. Cineva dintre ucenici, probabil
Apostolul Petru, pentru a-L deruta pe Domnul Isus, în legătură cu discuţia lor pe
care o purtau pe drum despre împărăţia Lui mesianică pământească şi cearta pe
care au avut-o cu privire la locurile dintâi din această împărăţie, când s-au
apropiat de Capernaum, înlocuind titlul împărăţiei mesianice pământeşti cu cel de
Împărăţia cerurilor, L-a întrebat: "Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?”
(Mt.18:1)
Evanghelistul Matei a scris în versetul întâi: “În clipa aceea, ucenicii s-au
apropiat de Isus şi L-au întrebat: «Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?»"
În textul grecesc pentru cuvintele noastre româneşti traduse de D. Cornilescu “în
clipa aceea”, scrie: en ekeine te ōra, care înseamnă “în ceasul acela”. Este
adevărat că în unele manuscrise scrie: en ekeine te emera, “în aceeaşi zi”, şi că
anumite versiuni ale Bibliei au tradus aceste cuvinte chiar şi într-un sens mai larg
şi nedefinit, ca acela de “în acelaşi timp”. Numai că în manuscrisele şi codicile
cele mai timpurii şi importante scrie: “în acelaşi ceas” şi nu “în aceeaşi zi” şi, cu
atât mai puţin, “în acelaşi timp” 10. Din cuvintele Evanghelistului Matei: “în
ceasul acela”, se vede clar că ucenicii au pus Domnului Isus această întrebare:
“Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?” înainte ca ei să fi ajuns la
Capernaum.
După ce au sosit la Capernaum şi au intrat într-o casă, Evanghelistul
Marcu a continuat să ne istorisească şi să-L citeze pe Domnul Isus spunând: “Apoi
au venit la Capernaum. Când era în casă, Isus i-a întrebat: «Despre ce vorbeaţi
unul cu altul pe drum?» (34) Dar ei tăceau pentru că pe drum se certaseră între
ei ca să ştie cine este cel mai mare.” (v.33-34)
Ucenicii ştiau că aveau în inimă ceva rău. Când Domnul Isus i-a intrebat:
"Despre ce vorbeaţi pe drum?" (v.33) ei tăceau şi nu-Ι răspundeau nimic la
această întrebare, pentru că le era ruşine de ceea ce au vorbit. Ei nu s-au putut
apăra fiindcă Domnul Isus le-a trezit conştiinţa cu această întrebare 11. De aici
învăţăm că atunci când Mântuitorul Îşi îndreaptă privirea spre noi şi când El ne
275
Dragomir Stancu
vorbeşte, totul se schimbă. Atâta timp cât ucenicii credeau că Domnul Isus nu-i
auzea şi nu-i vedea, li se părea că era un lucru normal şi drept ca să ştie cine dintre
ei va fi cel mai mare în împărăţia Lui mesianică. Numai că atunci când ucenicii şi-
au dat seama că cearta lor a ajuns la urechile Mântuitorului, ei au văzut cât de
neplăcut suna. Dacă noi, oamanii, am fi conştienţi că tot ce facem şi tot ce spunem
apare înaintea Celui Atotştiutor şi Atotvăzător, am fi scutiţi de multe lucruri rele şi
viaţa noastră ar fi cu totul alta.
Următorul verset pe care l-a rostit Domnul Isus şi l-a consemnat
Evanghelistul Matei: “Adevărat vă spun că dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu
şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia
cerurilor,” (v.3) este interpretat în două feluri pe baza cuvântului întoarce “dacă
nu vă veţi întoarce”. În textul grecesc scrie strafēte “a întoarce”. Dumitru
Cornilescu, luând acest cuvânt ca fiind sinonim cu verbul metanoēte, “a pocăi”, a
explicat că el înseamnă “întoarcere la Dumnezeu” 12. Acesta este motivul pentru
care acest traducător al Bibliei noastre româneşti a adăugat la verbul “a întoarce”
cuvântul Dumnezeu: “Adevărat vă spun că dacă nu vă veţi întoarce la
Dumnezeu”. Dintre următoarele versiuni şi traduceri ale Bibliei pe care le-am
consultat, nici una dintre ele n-a adăugat la verbul “a întoarce” cuvântul
“Dumnezeu”: “dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu”: Versiunea Autorizată a
lui King James (Autorised King James Vertsion), Versiunea Internaţională Nouă
(New International Version), Standardul Nou American (New American
Standard), Versiunea Standardul Revizuit (Revised Standard Version), Versiunea
Curentă Nouă (New Life Version), Versiunea lui Moffatt; şi traducerile Bibliei în
limba rusă şi în limba germană de M. Luther etc. W. Barclay, cât şi alţi
comentatori, au explicat că atunci când Dascălul ceresc a folosit cuvântul
“întoarcere”, i-a prevenit pe ucenici că dacă vor continua să meargă pe calea
prejudecăţilor şi a concepţiilor lor greşite şi nu se vor întoarce de pe ea, nu vor
intra niciodată în Împărăţia lui Dumnezeu 13. Această explicaţie a lui W. Barclay
şi a altor comentatori este în concordanţă cu textul şi în concordanţă, aşa cum am
văzut, cu toate versiunile şi traducerile mai importante ale Bibliei.
În viaţă totul depinde de aspiraţiile omului. Dacă el tinde spre împlinirea
anumitor ambiţii ca: bogăţia, puterea, prestigiul şi aşa mai departe; sau dacă
urmăreşte Împărăţia cerurilor. Cel mai important lucru din lume este întoarcerea
omului de la concepţiile lui greşite şi îndreptarea lui spre Împărăţia lui Dumnezeu.
II. APELUL ÎNROLĂRII PE CALEA ÎMPĂRĂŢIEI CERURILOR

Evanghelistul Marcu a scris: “Apoi au venit la Capernaum. Când era în
casă, Isus i-a întrebat: «Despre ce vorbeaţi unul cu altul pe drum?»” (v.33)
276
Comentatorul F. Godet este de părere că această scenă a avut loc în casa

Apostolului Petru. El şi-a susţinut această opinie cu relatarea Evanghelistului
Matei din textul în care Domnul Isus şi-a plătit impozitul pentru templu, fiindcă
amândouă aceste incidente au avut loc în aceeaşi zi şi în aceeaşi casă 14. Din textul
amintit pe care îl vom trata în studiul următor, reiese că Domnul Isus se afla cu
ucenicii în casa Apostolului Petru şi că cei ce adunau impozitul pentru templu
ştiau lucrul acesta, de aceea au intrat în casa acestui apostol. Evanghelistul Matei a
scris: “Când au ajuns în Capernaum, cei care strângeau impozitul pentru Templu
au venit la Petru şi Ι-au zis: «Învăţătorul vostru nu plăteşte impozitul?»”
(Mt.17:24)
Evangheliştii Matei şi Luca au scris în continuare în textul pe care îl
studiem în legătură cu scena care a avut loc în această casă, îi cităm armonizat:
“Isus a chemat un copilaş (Mt.v.2) şi l-a pus lângă El (Lc.v.47). Unii dintre
tradiţionalişti spun că acest copilaş pe care Domnul Isus l-a pus lângă El era
Ignatius, episcopul de Antiohia, un slujitor devotat al lui Cristos şi un mare
scriitor creştin care a fost martirizat. Aceşti tradiţionalişti au susţinut lucrul acesta
prin faptul că Ignatius era supranumit Theophoros, care înseamnă “purtat de
Dumnezeu”, pentru că Domnul Isus l-a ţinut pe Ignatius pe genunchi 15. Dar, spre
deosebire de aceşti tradiţionalişti, comentatorul W. Barclay ne spune că este cu
mult mai verosimil că acesta să fi fost copilaşul Apostolului Petru, pentru că
Domnul Isus era în casa lui şi fiindcă Apostolul Petru era căsătorit. (Matei 8:14;1
Cor.9:5) 16
Domnul Isus îşi cheamă ucenicii la virtuţile unui copilaş

Evanghelistul Marcu a adăugat la această scenă şi următorul detaliu:
“Atunci S-a aşezat jos, i-a chemat pe cei doisprezece şi le-a zis.” (v.35) Când un
rabin voia să trateze o problemă oficial şi dorea să spună un lucru de mare
importanţă, el mai întâi se aşeza pe scaun şi, apoi începea să vorbească 17.
Dascălul ceresc a arătat apostolilor, potrivit acestui obicei al rabinilor că El,
277
Dragomir Stancu
dumnezeiescul lor Învăţător, urma să rostească pe fondul acestui tablou simbolic

cu copilaşul, una dintre învăţăturile Lui cele mai importante şi oficiale în legătură
cu intrarea oamenilor în Împărăţia cerurilor.
Astfel, următoarele cuvinte pe care le-a rostit Mântuitorul erau de o
oficialitate divină şi de o importanţă supremă. Evangheliştii Matei şi Luca L-au
redat pe Domnul Isus spunând, îi cităm armonizat:
(6) "Adevărat vă spun că dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi
nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia
cerurilor. (Mt.v.3)
(7) Oricine îl primeşte pe acest copilaş în Numele Meu, pe Mine
Mă primeşte; şi oricine Mă primeşte pe Mine, ÎI primeşte pe Cel care M-a
trimis pe Mine. (Lc.v.48)
(8) De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaş va fi cel mai
mare în Împărăţia cerurilor. (Mt.v.4,vs.6-8)
Am văzut că accentul Domnului Isus a căzut pe fondul tabloului cu
copilaşul care se afla lângă El şi în mijlocul ucenicilor, şi pe simbolul pe care
acesta îl reprezenta, pentru că numai într-un copilaş putem vedea caracteristicile
care îl marchează pe omul Împărăţiei cerurilor şi fără de care nimeni nu poate
intra în ea.
Marele simbol al unui copilaş reprezintă multe caracteristici ca: inocenţa,
dragostea, curiozitatea de a şti, puterea de-a ierta şi de-a uita orice nedreptate care
i se face şi aşa mai departe. W. Barclay şi alţi comentatori au spus că este adevărat
că dumnezeiescul nostru Învăţător a avut în minte şi aceste calităţi ale copiilor pe
care le-am amintit, numai că El S-a referit la alte calităţi speciale şi cu mult mai
importante 19.
Comentatorul Alexander Bruce a opinat că Domnul Isus când a zis
ucenicilor: "...Dacă nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra
în Împărăţia cerurilor," (Mt.v.3) a scos în evidenţă posedarea unui spirit
democratic al copilaşilor, pentru că aceştia se joacă cu toţi copilaşii, indiferent cât
de mare ar fi deosebirea socială sau materială a părinţilor lor 19.
Comentatorul B.B. Warfield a fost de părere că atunci când Mântuitorul a
luat pe copilaşi ca simbol al Împărăţiei cerurilor, S-a referit mai mult la felul lor
de a fi decât la atitudinea lor, fiindcă ei, venind pe lume, intră în viaţă începători
în toate şi neavând nimic 20.
Iar, comentatorul W. Barclay a explicat că simbolul unui copilaş are
următoarele trei mari caracteristici, la care S-a referit Mântuitorul în mod special,
că una dintre ele este scoasă în evidenţă în text şi alte două apar din context.
a) Prima caracteristică a unui copilaş este umilinţa. Această caracteristică
este ideea de bază a întregului pasaj.
Copilaşul nu râvneşte niciodată să se vâre în frunte, ci el, mai degrabă
doreşte să se piardă în mulţime. Lui nu-i place să se scoată în evidenţă, ci mai
278
degrabă să rămână în obscuritate. El numai când creşte mare învaţă să concureze

pentru primele locuri 21.
Prima caracteristică a unui copilaş ne arată că ambiţia personală,
prestigiul, popularitatea, întâietatea şi alte lucruri de felul acesta, n-au nimic
comun cu fiii Împărăţiei lui Dumnezeu.
b) A doua caracteristică a unui copilaş, la care S-a referit Domnul Isus şi
pe care trebuie s-o aibă copiii lui Dumnezeu este dependenţa 22. Pentru un
copilaş, dependenţa este o stare perfect normală. Un copilaş nu se gândeşte
niciodată ca el să-şi ia soarta vieţii în propriile mâini, ci este perfect mulţumit să
depindă cu totul de cei care îl iubesc şi-l îngrijesc.
Domnul Isus ne învaţă în această lecţie a fiilor Împărăţiei lui Dumnezeu că
dacă dorim să intrăm în Împărăţia cerurilor, trebuie să învăţăm de la copilaşi
marea lecţie a dependenţei, ca să depindem şi noi cu totul de Tatăl nostru ceresc,
şi că numai atunci va pătrunde în fiinţa noastră o pace nouă, o mulţumire nouă şi
un sens nou al vieţii.
c) A treia caracteristică a unui copilaş, pe care a avut-o Mântuitorul în
minte atunci când i-a învăţat pe apostoli că dacă nu vor fi ca nişte copilaşi nu vor
intra cu nici un chip în Împărăţia cerurilor, este încrederea 23. Copilaşii au
încredere perfectă că părinţii lor le împlinesc toate nevoile. Nu copilaşii îşi
cumpără mâncarea şi îmbrăcămintea, şi nu ei îşi întreţin casa; şi, cu toate acestea,
ei nu se pot îndoi niciodată că vor fi hrăniţi, îmbrăcaţi şi că vor fi adăpostiţi într-o
casă caldă şi confortabilă. Într-o călătorie, pe un copilaş nu-l interesează nici
biletele şi nici felul cum va călători; şi totuşi, el n-are nici cea mai mică îndoială
că va ajunge la ţintă, pentru că el are încredere în părinţii lui.
Dascălul ceresc Ι-a învăţat pe apostoli în acest text că umilinţa copilaşilor
este modelul comportării fiilor Împărăţiei lui Dumnezeu faţă de semenii lor; şi că
dependenţa şi încrederea copilaşilor sunt exemplul atitudinii fiilor Împărăţiei
cerului faţă de Tatăl lor etern.
Acesta este apelul pe care l-a făcut Mântutiorul apostolilor şi tuturor
urmaşilor Lui: să se înroleze pe calea Împărăţiei cerurilor prin acceptarea
umilinţei, a dependenţei şi a încrederii unui copilaş, dacă au dorit şi doresc să
intre în această împărăţie!
În al treilea rând, pasajul citit ne scoate în evidenţă
III. CHEMAREA PE CARE A FĂCUT-O MÂNTUITORUL

UCENICILOR ŞI TUTUROR FIILOR ÎMPĂRĂŢIEI LUI
DUMNEZEU DE-A SLUJI SEMENILOR LOR
Mântuitorul a zis ucenicilor: “Oricine îl primeşte pe acest copilaş în
Numele Meu, pe Mine Mă primeşte; şi oricine Mă primeşte pe Mine, ÎI primeşte
pe Cel care M-a trimis pe Mine." (Lc.v.48)
279
Dragomir Stancu
Textul citat ne arată că Domnul Isus, ştiind pentru ce s-au certat ucenicii
pe drum şi, cunoscând tot ce frământau ei în inimile lor, mai întâi a luat un copilaş
şi l-a pus lângă El pe locul de cea mai mare onoare şi, apoi a continuat să le spună
că oricine primeşte un copilaş în numele Lui, Îl primeşte pe El; şi oricine Îl
primeşte pe El, Îl primeşte pe Dumnezeu. Am văzut până acum că expresia “a
primi pe acest copilaş” înseamnă, a accepta umilinţa, dependenţa şi încrederea
unui copilaş. Iar acum, Fiul Celui Preaînalt ne învaţă că numai acceptând
umilinţa, dependenţa şi încrederea unui copilaş, Îl putem primi pe El, care era
desăvârşit în aceste trei calităţi, şi că numai atunci când Îl acceptăm pe Cel ce a
venit în numele lui Dumnezeu cu aceste trei calităţi, Îl putem primi ca Tată şi pe
Cel ce L-a trimis.
Punctul culminant al învăţăturii Mântuitorului în legătură cu etica creştină
se găseşte în următoarele cuvinte, pe care le cităm armonizat:
(8) De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaş va fi cel mai
mare în Împărăţia cerurilor. (Mt.v.4)
(9) Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe
urmă dintre toţi şi slujitorul tuturor! (Mc.v.35) Astfel, cine este cel mai
mic între voi toţi, acela este mare.“ (Lc.v.48, Vs.8 şi 9)
W. Barclay a definit aceste cuvinte ale Domnului Isus prin care
Mântuitorul a chemat pe oameni la virtuţile unor copilaşi, prin trei cuvinte cheie:
umilinţă, slujire şi adevărată mărire, pentru că ele erau şi virtuţile Fiului lui
Dumnezeu 24. Toma D’Aquino a formulat această lecţie de aur a fiilor Împărăţiei
cerurilor cu următoarele cuvinte în limba latină: Tanto humilion tanto altior, “cu
cât eşti mai umilit, cu atât vei fi mai înălţat” 25.
Dascălul ceresc a învăţat pe apostoli în acest text că adevărata mărire nu
constă în a ocupa primul loc în lumea aceasta şi a domni peste semeni, ci,
dimpotrivă, în a ocupa ultimul loc în lumea aceasta şi a sluji semenilor până la
cheltuirea totală de ei înşişi, aşa vor intra în Împărăţia cerurilor 26.
Dacă cei ce primesc o însărcinare în Biserică şi o consideră ca onoare şi nu
ca responsabilitate, greşesc în mod sigur. Mulţi dintre cei ce slujesc în Biserică
sunt ispitiţi să nu aibă în vedere pe aceia cărora le slujesc, ci interesele lor. Fiecare
creştin este un slujitor ai semenilor lui; iar un creştin ales de Biserică pentru
slujire, este un slujitor prin excelenţă şi el, cu atât mai mult, n-are voie să se lase
ispitit să caute onoare şi privilegii de la confraţii sau semenii lui.
Unui prim-ministru al Angliei, pentru rezultatele obţinute, i s-au oferit ca
surpriză, un dar şi aplauze. El, respingându-le prompt, a zis: “Eu nu accept de la
voi recompense şi aplauze decât îndatoriri pe care să vi le onorez, fiindcă pentru
aceasta am fost ales.” 27 Cu atât mai mult, slujitorii adevăraţi ai Bisericii lui
Cristos n-au voie să accepte asemenea lucruri.
Un medic oarecare cu numele de A.J. Cronin a povestit despre o infirmieră
cu care a lucrat, cum a deservit un teren de 30 km2 cu cea mai mare sârguinţă şi
280
îndemânare. El a scris: “M-a uimit cu răbdarea, veselia şi tăria ei de caracter. Ea

niciodată nu era obosită când era vorba să ajute, şi nici nu era supărată când a
fost deranjată noaptea. Salariul ei era foarte mic. Într-o noapte târzie am
îndrăznit s-o întreb: «Infirmieră, de ce nu ceri salariu mai mare, pentru că numai
Dumnezeu ştie cât alergi şi te chinui?» «Dacă Dumnezeu ştie cât merit», a
răspuns infirmiera, «atunci totul îmi este de ajuns». Ea slujea semenilor ca o
creştină şi ştia că Tatăl ei ceresc ţinea cont de toată munca şi osteneala ei.” 28
Dacă adeseori nici chiar creştinii de rând nu pot pretinde o plată maximă pentru
slujirea semenilor lor, atunci cu atât mai mult, cum ar putea să aibă o asemenea
pretenţie slujitorii Bisericii lui Cristos, ca şi când şi Cel care i-a chemat în lucrare
n-ar avea pentru ei în cer şi o altă răsplată cu mult mai mare? Dascălul ceresc ne-a
prevenit în Predica de pe munte că mulţi sunt ispitiţi să-şi ia în lumea aceasta toată
plata. (Matei 6:2)
Umilinţa este o floare rară ce nu creşte în orice sol al inimii. Ea, fiind
altruistă, nu caută să ocupe niciodată primul loc atunci când ştie că sunt alţii mai
demni. Comentatorul W. Barclay a zis că adevăratul altruism este foarte rar; şi
atunci când este descoperit, rămâne neuitat. Se spune despre un spartan cu numele
Paedaretos, care era propus candidat printre cei 300 de bărbaţi care conduceau
Sparta. Când a fost anunţată lista cu câştigătorii, numele lui Paedaretos nu figura
pe ea. Unul dintre prietenii lui, crezând că era supărat, s-a apropiat de el ca să-l
consoleze, zicându-i: “Îmi pare rău că tu n-ai fost ales. S-ar fi cuvenit ca poporul
să aibă în frunte un om aşa de înţelept ca tine.” La aceste cuvinte, Paedaretos a
răspuns: “Sunt bucuros că în Sparta sunt 300 de bărbaţi care sunt mai buni şi mai
înţelepţi ca mine.” 29 Iată un om care, deşi era dintr-o religie păgână, totuşi n-a
urmărit întâietatea şi nu era nici invidios pe cei ce au ocupat locurile cele mai
înalte în împărăţia Spartei!
Creştinii care râvnesc să ocupe primele locuri şi care chiar se ceartă pentru
ele, n-au cunoscut niciodată ce înseamnă adevăratul creştinism, pentru că au căzut
chiar la prima lecţie a eticii copiilor lui Dumnezeu care este umilinţa, şi cu atât
mai tragic este când unii slujitori ai bisericilor se ceartă pentru primele locuri!
Domnul Isus ne-a învăţat în prima lecţie a eticii creştine că numai cei ce
ajung la umilinţa, dependenţa şi încrederea totală a unui copilaş, devin copiii lui
Dumnezeu şi fiii Împărăţiei cerurilor; şi că numai aceştia se avântă în lucrarea
Părintelui lor ceresc, nu ca să stăpânească peste alţii şi să caute anumite
favoruri, ci să slujească cu adevărat semenilor lor chiar până la sacrificiul total.
Numai aceştia sunt cu adevărat mari şi pe ei îi aşteaptă şi o răsplată mare, pentru
că ei sunt cu adevărat copiii lui Dumnezeu şi fiii Împărăţiei cerurilor.
Ucenicii, după moartea şi învierea Dascălului lor ceresc, au înţeles aceste
perle ale învăţăturii Lui, au renunţat la orice tentaţie şi vrajă a lumii, au devenit cei
mai dependenţi de Cristos cel înviat şi încrezători în El, şi s-au pus în slujba
neamului omenesc cu cel mai mare devotament şi sacrificu de sine. Şi astfel, după
281
Dragomir Stancu
promisiunea Domnului Isus, ei au ocupat primul loc în Biserica Sa de pe pământ

dintre toţi muritorii şi primul loc în cer dintre toţi îngerii, fiindcă nimeni dintre
îngeri nu s-a putut umili şi suferi ca ei, aşa cum ei s-au umilit şi au suferit pentru
Cristos şi semenii lor. Aşa se explică versetul 4 din Evanghelia după Matei: “De
aceea oricine se va smeri ca acest copilaş va fi cel mai mare în Împărăţia
cerurilor.”
1. Weizsäcker, Vide Untersuchungen űber die evangelische Geschichte, p. 73.

3. Taylor, V., The Gospel according to St. Mark, p. 404;
Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 435;
4. Bruce, A,B., The Training of the Twelve, p. 224.
6. Op. cit.
10. Lopuhin, A.P., Comentariu la Evanghelia după Matei, p. 414.
12. Lopuhin, A.P., Comentariu la Evanghelia după Matei, p. 416.
16. Op. cit.
20. Warfield, B.B., Children, Hastings’Dictionary of Christ and the Gospels,
Vol. I, p. 303.
21. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 193 – 194.
22. Op. cit. p. 194.
23. Op. cit.
24. Op. cit. p. 190, 192 – 193.
27. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 129 – 130.
28. Op cit. p. 129.
282
Dragomir Stancu
28. MONEDA DIN GURA PEŞTELUI

Matei 17 : 24 – 27
24 Când au ajuns în Capernaum, cei care strângeau impozitul pentru

Templu au venit la Petru şi i-au zis: "Învăţătorul vostru nu plăteşte impozitul?”
25 "Ba da", a răspuns Petru. Şi când a intrat în casă, Isus i-a luat-o
înainte şi i-a zis: ''Ce crezi, Simone? Împăraţii pământului de la cine iau impozite
şi taxe? De la fiii lor sau de la străini?”
26 Petru Ι-a răspuns: "De la străini". Şi Isus i-a zis: "Aşa dar fiii sunt
scutuţi.
27 Dar, ca să nu-i facem să păcătuiască, du-te la mare, aruncă undiţa şi
trage afară peştele care va veni întâi; deschide-i gura şi vei găsi în ea un statir;
ia-l şi dă-li-l pentru Mine şi pentru tine."
Comentatorul Alexander Bruce, mai întâi a asemănat textul acesta cu o

nucă având coaja tare şi miezul dulce şi, apoi a zis că cititorii superficiali nu pot
vedea în el nimic altceva decât o minune curioasă şi interesantă: cum Domnul Isus
l-a făcut pe Apostolul Petru să prindă într-un mod miraculos un peşte care avea o
monedă în gură, cu care a plătit impozitul pentru amândoi 1.
Ca să înţelegem acest text intitulat Moneda din gura peştelui, trebuie să
desprindem din el trei lucruri principale: legătura dintre moneda din gura peştelui
şi impozitul pentru templu, interpretările cercetătorilor pe care aceştia le-au făcut
în legătură cu această monedă din gura peştelui şi scopul pentru care Mântuitorul
a recurs la o asemenea minune.
I. LEGĂTURA DINTRE MONEDA DIN GURA PEŞTELUI ŞI

TAXA PENTRU TEMPLU
Conform legii lui Moise din Exod 30:11-16, fiecare evreu de parte
bărbătească de la 20 de ani în sus, trebuia să plătească pentru cortul întâlnirii şi,
mai târziu pentru templu, o taxă anuală de jumatate de siclu, care se numea şi
darea pentru răscumpararea sufletului. La această dare, bogaţii nu puteau să
contribuie mai mult decât era stabilit, dar nici săracii mai puţin, pentru că preţul
sufletului fiecăruia era deopotrivă.
Pe timpul lui Neemia, după ce poporul evreu s-a întors din robie, darea
aceasta s-a redus la o treime de siclu pe an şi era benevolă din cauza sărăciei.
(Neemia 10:32) Dar, mai târziu, ea iarăşi s-a ridicat la jumătate de siclu 2.
În textul grecesc figurează de două ori cuvântul didrahma în versetul 24
283
Dragomir Stancu
pe care l-a tradus Cornilescu în versiunea nerevizuită a Bibliei noastre româneşti

prin “dare”. Evanghelistul Matei a scris: “Când au ajuns în Capernaum, cei care
strângeau didrakmon (dare) au venit la Petru şi i-au zis: «Învăţătorul vostru nu
plăteşte didrakmon-ul (darea)?»”. Şi în versetul 27 este menţionat cuvântul
statir, pe care l-a redat Cornilescu tot în versiunea nerevizuită a Bibliei noastre
româneşti prin rubla rusească. Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus
spunând Apostolului Petru: “… Du-te la mare, aruncă undiţa şi trage afară
peştele care va veni întâi; deschide-i gura şi vei găsi în ea un statir (o rublă); ia-l
şi dă-li-I pentru Mine şi pentru tine.”
Siclii sau şekelii, cum se mai numeau, erau monede evreieşti; drahmele
erau monede greceşti de argint şi dinarii erau monede romane. Cercetatorii şi
comentatorii: E. Schürer, F.W. Farrar, W. Barclay, D.B.J. Campbell şi alţii, ne-au
informat conform tratatului din Talmud Tosefta chetubot XII că toţi banii despre
care vorbeşte legea, Talmudul le-a echivalat în monede greceşti numite tirstiene,
pentru că erau bătute în Tir şi în jurul acestei cetăţi. Un siclu evreiesc era egal cu
patru drahme tirstiene. Moneda grecească din text didrakmon înseamnă “două
drahme” sau “drahma dublă”. Astfel, didrakmon sau “două drahme” din text,
echivalează cu jumătate de siclu evreiesc, suma pe care trebuia s-o plătească o
persoană de parte bărbătească pentru templu. Iar “două didrahme” sau “patru
drahme” greceşti care echivalau cu un siclu evreiesc, erau egale cu un statir de
argint grecesc tirstian. Acesta era motivul pentru care statirul se mai numea şi
tetradrakmos, “patru drahme”. Să nu confundăm statirul sau tetradrahma de argint
cu statirul sau tetradrahma de aur, pentru că a doua monedă care era de aur a fost
mai valoroasă de cinci ori decât cea de argint. Drahmele ateniene echivalau cu
cele tirstiene, iar drahmele alexandriene aveau valoare dublă. Ele echivalau cu
siclii evreieşti. Cei 70 de cărturari care au tradus Vechiul Testament în limba
greacă, versiunea cunoscută sub numele de Septuaginta, au tradus siclul evreiesc
prin moneda tirstiană de argint didrakmon (Gen.23:15; Iosua 7:21). Dinarul
roman avea 37% din valoarea statirului de argint. Aceste două monede au circulat
cel mai mult în Imperiul Roman pe timpul Domnului Isus. Un statir echivala pe
timpul Mântuitorului cu salarul unui muncitor de pe trei zile 3.
Evanghelistul Matei ne-a informat în versetul 27 că Apostolul Petru a găsit
în gura peştelui o monedă de argint, numită statir, care valora exact cât era taxa a
două persoane pentru templu.
Comentatorul F.W. Farrar ne prezintă în cartea sa intitulată Viaţa lui Isus
Cristos, Vol. II, p. 42, un asemenea statir pe care l-a scos Apostolul Petru din
gura unui peşte şi l-a dat ca taxă pentru Mântuitorul şi pentru el. Acest statir a fost
bătut în Antiohia, oraşul cel mai apropiat de Tir şi de Galileea. Pe faţa acestei
monede era bustul imperatorului August cu inscripţia: ΚΑΙΣΑΡΣ ΣΕΒΑΣΤΥ
(KAISARS SEBASTOY), “Cezar August”. Cuvântul sebastos înseamnă “celui ce
îi aparţine reverenţa şi închinarea ca unui zeu”. Pe verso era gravată figura unei
284
femei, sprijinindu-se cu picioarele de gâtul tânărului zeu al râului Orontes în semn

de plină stăpânire asupra acestui râu. Împrejurul chipului femeii se afla inscripţia:
ANTIOXEωΝ MITPOΠOΔΕωΕ (ANTIOKEON MITROPODEŌ), “metropola
antiohenilor”. Pe margine se găseau monogramele ΓΛ (GL) care înseamnă anul 36
î.Cr. când s-a purtat bătălia din Aeţium; ΔΚ (DK) care indică anul 54, tot î.Cr.
când s-a purtat o altă bătălie din Farsala; şi literele AVT care arată monograma
oraşului Antiohia 4.
Tetradrahma antioheană
Comentatorii: H.L. Ellison, W. Barclay, F.W. Farrar şi alţii, ne spun că pe

timpul Domnului Isus această taxă pentru templu era obligatorie pentru fiecare
evreu de parte bărbătească care a împlinit vârsta de 12 ani, indiferent dacă trăia în
Israel sau în diaspora. Lucrul acesta se vede clar şi din lucrările istoricului evreu,
Iosif Flavius: Antichităţile şi Războaiele evreieşti. Dacă cineva nu voia să achite
această dare, autorităţile templului nu numai că îi făceau sechestru pe anumite
bunuri, dar îl şi declarau apostaziat 5.
Metoda colectării acestei dări, pe care o găsim în Mişna şi în Talmud,
tratatul Şecalim I.3, II şi VII, era organizată foarte grijuliu. Darea aceasta se aduna
în fiecare an în luna adar "martie". Ea, mai întâi se anunţa şi, apoi se încasa în
fiecare oraş şi sat de la 1 la 25 adar, după această dată nu s-e mai putea plăti decât
în curtea templului la sărbători mari anuale. Darea aceasta era obligatorie iar
colectarea ei din luna adar, se cerea foarte liniştit şi politicos. Dacă cineva nu
plătea până pe data de 25 a acestei luni, atunci tovim şecalim, aşa cum se numeau
colectorii templului, puteau să ia un amanet de la platnicul rău, chiar dacă i-a mai
rămas posibilitatea să plătească la tempu cu ocazia Paştelor, Rusaliilor şi a
sărbătorii Corturilor 6.
Colectorii templului n-au cerut darea de la toţi apostolii, pentru că pe ea o
dădea fiecare plătitor în cetatea lui. Or, Capernaumul, nu era decât cetatea
Domnului Isus şi apostolilor: Petru, Iacov şi Ioan. Se vede că Iacov şi Ioan au
plătit această taxă.
Prin darea aceasta se adunau sume foarte mari, pe care le-au amintit:
Cicerone, Iosif Flavius şi Filon 7. Toate aceste informaţii le-a adunat Wetstein
Lightfoot. Templul din Ierusalim era foarte costisitor, pentru că se cereau zilnic
animale pentru jertfe: ţapi, miei şi juncane roşii; alimente pentru jertfe ca: vinul,
285
Dragomir Stancu
făina şi untdelemnul; tămâie şi mirodenii de tot felul. Apoi, obiectele preoţeşti şi

veşmintele acestora pe care le purtau erau foarte scumpe, îndeosebi veşmântul
marelui preot. Pe timpul Domnului Isus slujeau la templu nu mai puţin de 20.000
de preoţi 8.
II. INTERPRETĂRILE CERCETĂTORILOR PE CARE LE-AU

FĂCUT ÎN LEGĂTURĂ CU MONEDA DIN GURA PEŞTELUI
Comentatorii şi exegeţii interpretează moneda din gura peştelui în două
feluri: unii o tratează în sens figurativ, iar alţii in sens literal.
1. Unul dintre cei care interpretează scoaterea statirului din gura peştelui în
sens figurativ este şi W. Barclay, invocând următoarele cinci argumente:
a) primul argument este că popoarelor orientale le plăcea să vorbească
despre anumite lucruri în modul cel mai viu şi dramatic şi cu zâmbetul pe buze 9.
b) al doilea argument este că Evanghelistul Matei a scris că Mântuitorul
numai a spus Apostolului Petru într-o formă vie, poetică şi dramatică, şi cu
zâmbetul pe buze, dar el n-a precizat că acest apostol a făcut aşa ceva 10.
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând Apostolului Petru: “ …
Du-te la mare, aruncă undiţa şi trage afară peştele care va veni întâi; deschide-i
gura şi vei găsi în ea un statir; ia-l şi dă-li-l pentru Mine şi pentru tine." (v.27)
c) al treilea argument este că Domnul Isus n-a folosit nici o minune pentru
un lucru pe care omul putea să-l facă. Apostolul Petru nu era un om neputincios
ca să nu poată câştiga o asemenea sumă cu care să plătească cotizaţia pentru
dumnezeiescul lui Învăţător şi pentru el 11.
d) al patrulea argument este că Mântuitorul n-a putut să calce prin această
minune decizia pe care a luat-o în pustia Iudeii atunci când a postit patruzeci de
zile şi patruzeci de nopţi: de-a nu se folosi de miracole pentru a-Şi satisface
dorinţele şi nevoile Lui proprii. (Matei cap.4) El a refuzat să prefacă pietrele în
pâine pentru scopuri personale: de a-Şi potoli foamea. Mântuitorul, de asemenea
nu Şi-a folosit niciodată puterea divină cu scopul de a-Şi mări prestigiul uman 12.
e) şi al cincilea argument este că Fiul lui Dumnezeu n-a putut să calce prin
această minune, legea întreţinerii vieţii cu sudoarea frunţii pe care a lăsat-o Cel
Preaînalt 13.
După această interpretare, atunci când Domnul Isus a zis Apostolului Petru
în modul cel mai viu, dramatic şi cu zâmbetul pe buze: "... Du-te la mare, aruncă
undiţa şi trage afară peştele care va veni întâi; deschide-i gura şi vei găsi în ea un
statir; ia-l şi dă-li-l pentru Mine şi pentru tine.", i-a spus cu alte cuvinte: "Petre,
tu ai dreptate. Şi noi trebuie să ne plătim dările, aşa cum este drept. Tu ştii ce
trebuie să faci. Du-te astăzi la ocupaţia ta, prinde peşti şi vei obţine mulţi bani
din gura lor. O zi de pescuire va acoperi toată datoria noastră."
286
Domnul Isus n-a zis aici că Apostolul Petru să scoată o monedă în sens
literal din gura unui peşte, ci El i-a spus că aşa după cum un învăţător îşi scoate
banii din tablă şi cretă, tot aşa şi el să-şi scoată banii din gura peştelui şi să
plătească darea pentru amândoi.
2. Alţi comentatori şi exegeţi ca, Alexander Bruce, nu se poticnesc la o
minune ca aceasta, ci, dimpotrivă, o interpretează că Apostolul Petru a scos
moneda din gura peştelui în sens literal. Aceştia zic că de fiecare dată când
Mântuitorul voia să arate un lucru de o mare importanţă sau de o deosebită
semnificaţie fie din viaţa Lui, fie în legătură cu ceea ce urma să se întâmple, El
recurgea la asemenea minuni foarte curioase pentru a atrage atenţia oamenilor cât
mai mult şi a-i ajuta să ţină minte. O asemenea minune era şi blestemarea
smochinului căruia i-a poruncit să se usuce pe loc, fiindcă nu avea în el roade ca
să-Şi potolească foamea. (Marcu 11:12-14,20-21;Matei 21:18-22) 14 Minunea
scoaterii monedei din gura peştelui ne arată într-un chip minunat gloria divinităţii
Domnului Isus: cum El ştia dinainte tot ce urma să se întâmple în viitor cu privire
la fiecare lucru.
Cercetătorul L.D. Weatherhead a scris în
cartea sa intitulată Întâmplări din
Palestina (It Happened in Palestina) p.
36, că a existat în trecut şi mai există şi în
prezent un anumit soi de peşte numit
muşt care, trăind în marea Galileii, este
atras de obiecte strălucitoare. Galileenii
adeseori au găsit în stomacurile
muşterilor bucăţele de sticlă, pietre
strălucitoare, metale şi monede
sclipitoare, supranumind acest soi de
peşte, peştele Sfântului Petru.
Acest soi de peşte din Marea Galileii Comentatorul F.W. Farrar ne-a prezentat
se numeşte peştele Apostolului Petru în cartea sa Viaţa lui Isus Cristos, nu
numai felul monedei pe care a scos-o
Apostolul Petru din gura peştelui, aşa cum am văzut mai înainte în acest studiu,
dar chiar şi specia aceea de peşti din care el a scos statirul de argint. De aici putem
vedea cât de mult au cercetat comentatorii şi exploratorii cele patru Evanghelii,
încât ne-au furnizat tot felul de informaţii ca noi să putem înţelege din ele cât mai
clar, mesajul Mântuitorului!
Avem mai multe informaţii din istorie, care atestă că oamenii au găsit
monede în stomacurile peştilor, ca în cazul lui Policrat, pe care l-a relatat Herodot
şi Augustin16. Scrumbiile chiar şi astăzi se prind cu ajutorul momelii strălucitoare
pe care ele o înghit17.
Şi, în al treilea rând, ne vom ocupa de
287
Dragomir Stancu
III. SCOPUL PENTRU CARE MÂNTUITORUL A RECURS LA O

ASEMENEA MINUNE
Din text reiese că Domnul Isus se afla cu ucenicii în casa lui Simon Petru
şi că cei care adunau darea pentru templu, observând lucrul acesta, au venit la
acest apostol. Evanghelistul Matei a scris: “Când au ajuns în Capernaum, cei care
strângeau impozitul pentru Templu au venit la Petru şi i-au zis: «Învăţătorul
vostru nu plăteşte impozitul?»”
Faptul că aceşti colectori de taxe pentru templu s-au adresat Domnului
Isus prin Apostolul Petru şi nu Lui direct, ne arată că Mântuitorul inspira o teamă
sacră chiar şi celor mai mari vrăjmaşi ai Lui. Acest lucru noi îl observăm mereu în
cele patru Evanghelii.
Solicitarea impozitului de la Domnul Isus de către colectori ridică două
întrebări: Prima întrebare este: Pentru ce aceşti colectori n-au cerut de la
Mântuitorul taxa pentru templu şi în ceilalţi ani? Răspunsul la această întrebare se
înţelege de la sine: fiindcă El obişnuia s-o plătească regulat şi la timp 18. Şi a doua
întrebare care se ridică este: De ce ei Ι-au cerut s-o plătească acum în luna august
deşi se ştie că taxa pentru templu, aşa cum am văzut mai înainte în acest studiu, se
plătea numai de la 1 – 25 adar, luna martie.Cercetătorul Gresvelle ne informează
că în tratatul Pirke Abboth IV.5 din Talmud scrie că preoţii şi rabinii erau scutiţi
de această dare 19. Din această informaţie a cercetătorului Gresvelle descoperim că
aceşti colectori de impozite au cerut de la Domnul Isus darea pentru templu din
două motive: pentru că Îi negau calitatea de Rabin şi fiindcă Îi întindeau curse. Ei
au auzit adeseori din gura Lui anumite cuvinte care erau în defavoarea templului,
a datinilor şi a ceremonialelor de la acest edificiu. Desigur, dacă Mântuitorul
refuza să plătească această taxă de la care nu se putea sustrage nici un israelit,
faptul acesta ar fi atras după sine urmări grave. Toate acestea: tăgăduirea calităţii
Domnului Isus de Învăţător, intenţia de a-L prinde în cursă şi obligarea de-a plăti
taxa pentru templu, i-au făcut pe aceşti colectori să fie politicoşi şi totodată să
simtă o teamă sacră şi instinctivă înaintea Fiului lui Dumnezeu 20.
Când colectorii de taxe pentru templu l-au întrebat pe Apostolul Petru:
“Învăţătorul vostru nu plăteşte darea?” (v.24) acest ucenic în loc să-şi fi adus
aminte de marea lui mărturisire pe care a făcut-o nu de mult în Cezaria lui Filip că
Domnul Isus era Cristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu, (Matei 16:16) sau de
însemnătatea acestei dări şi să se fi gândit câtuşi de puţin, cum ar putea
Învăţătorul lui, care era Preotul şi Rabinul adevărat, să plătească taxe pentru
răscumpărarea sufletului Său, El, care era Răscumpărătorul neamului omenesc?
Sau, cel puţin, dacă se ducea să-L întrebe pe dumnezeiescul său Învăţător, ce fel
de răspuns să le dea. El, dimpotrivă, potrivit firii lui pripite, a răspuns repede că şi
Învăţătorul lui va plăti darea.
Pe când intra Apostolul Petru în casă, dându-şi seama de necugetatul său
288
răspuns şi, ştiind că în acel moment nu aveau în caseria grupului disponibilă nici
măcar această mică sumă care li se cerea, s-a văzut într-o mare încurcătură 21.
Evanghelistul Matei a scos în evidenţă, mai întâi, atotştiinţa divină a Domnului
Isus prin următorul detaliu Mântuitorul n-a aşteptat ca Apostolul Petru să-Ι spună
ce a avut de zis, ci El i-a luat-o înainte şi a spus acestuia: “«Ce crezi, Simone?
Împăraţii pământului de la cine iau impozite şi taxe? De la fiii lor sau de la
străini?» (26) Petru Ι-a răspuns: «De la străini». Şi Isus i-a zis: «Aşa dar fiii sunt
scutuţi.»” (v.25-26)
Aici avem următoarele două tablouri care au aceeaşi însemnătate: unul, în
care Domnul Isus S-a referit la El personal şi altul, în care a avut în vedere pe
urmaşii Lui. În primul tablou, Dascălul ceresc ne arată că împăraţii şi membrii
familiilor lor nu plăteau niciodată taxe. Fiul lui Dumnezeu a scos în evidenţă cum
în lumea antică, naţiunile subjugate sau coloniile, trebuiau să plătească bir, ca să
facă cuceritorilor viaţa mai uşoară iar naţiunea împăratului era scutită de orice
impozit, dacă avea ţări subjugate 22.
Apostolului Petru nu i-au fost străine aceste lucruri, de aceea el a răspuns
în legătură cu amândouă tablourile: “Împăratul ia bir de la străini”. La acest
răspuns al Apostolului Petru, Mântuitorul a făcut marea Sa afirmaţie: “Aşadar fiii
sunt scutiţi.” (v.26)
Dascălul ceresc S-a folosit de multe ori de această metodă de-a scoate la
iveală anumite adevăruri importante cu ajutorul unor întrebări, metodă pe care a
întrebuinţat-o şi Socrate. Dar, Mântuitorul a folosit această metodă şi cu scopul
de-a atrage atenţia ucenicilor, de-a înţelege acele adevăruri mai bine şi de-a le
păstra în memorie mai uşor.
Domnul Isus a arătat ucenicilor cu ajutorul primului tablou că El era scutit
de darea pentru templu, nu numai pentru că era Învăţător, dar şi fiindcă era Fiul lui
Dumnezeu. Argumentul Lui era că taxa a fost pentru Templu, că Templul era
Casa lui Dumnezeu şi că El, fiind Fiul lui Dumnezeu, înseamnă că era scutit să
plătească darea pentru Casa Tatălui Său. Domnul Isus a numit Templul: Casa
Tatălui Său chiar şi la vârsta de 12 ani, atunci când părinţii au crezut că L-au
pierdut. Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Nu ştiaţi că
trebuie să fiu în Casa Tatălui Meu?"(Luca 2:49)
Iar, în al doilea tablou, cu popoarele străine şi naţiunea împăratului,
Domnul Isus a arătat ucenicilor că Dumnezeu era Împăratul lui Israel şi că ei
făceau parte din Israelul Nou şi adevărat; ba mai mult, că ei erau chiar cetăţenii
Împărăţiei cerurilor, de aceea şi ei erau scutiţi de taxe pentru templul din Ierusalim
23
.
În continuare, Domnul Isus a zis: “Dar, ca să nu-i facem să păcătuiască,
du-te la mare, aruncă undiţa şi trage afară peştele care va veni întâi; deschide-i
gura şi vei găsi în ea un statir; ia-l şi dă-li-l pentru Mine şi pentru tine." (v.27)
Pentru cuvintele noastre “ca să nu-i facem să păcătuiască” scrie în textul grecesc
289
Dragomir Stancu
skandalizein, care nu înseamnă ca în limba română “a scandaliza” sau “a ofensa”,

ci “a face pe cineva să se poticnească” sau “să cadă”. Astfel, când Evanghelistul
Matei a folosit în textul grecesc acest verb, el ne-a arătat că Mântuitorul a spus
despre Sine şi ucenicii Lui următorul lucru: “Noi trebuie să plătim darea pentru
templu, Eu şi voi, ca să nu fim un exemplu rău pentru alţii, ci, dimpotrivă,
făcându-ne datoria, să fim un exemplu bun în toate lucrurile.” Fiul lui Dumnezeu
nu numai că nu S-a sustras de la nici o obligaţie a vieţii cotidiene, dar a renunţat
de bunăvoie chiar şi la drepturile Sale pe care Ι le oferea legea, ca nu cumva să fie
cineva ispitit să creadă că El a pretins anumite scutiri 24.
Comentatorii Jost şi Farrar ne spun că între farisei şi saduchei erau dispute
mari şi lungi pe tema dărilor pentru templu: saducheii pretindeau că această taxă
trebuia să fie obligatorie, iar fariseii susţineau că ea trebuia să fie benevolă.
Cărturarii, care se aflau în fruntea fariseilor, pledau mult ca această dare să fie
benevolă numai în ideea neobligativităţii, dar nu ca cineva să renunţe sau să fie
scutit de ea 25.
W. Lightfoot, F.W. Farrar şi alţi comentatori, au zis că în acest text vedem
un exemplu suprem al dării: cum o plătea chiar şi Fiul Celui Preaînalt, Însuşi
Împăratul şi Dumnezeu care S-a făcut om 26. Această învăţătură a Domnului Isus
şi, cu atât mai mult, acest exemplu din partea Lui, nu numai că a stabilit marele
principiu al dărniciei în Noul Testament, că ea trebuie făcută de bunăvoie şi cu
bucurie, (2 Cor.9:7; 8:12; Rom.12:8) dar ne-a oferit şi marele model că toţi
urmaşii lui Cristos trebuie mai degrabă să cedeze din drepturile lor decât să ţină de
ele.
Până acum am văzut că Domnul Isus nu a plătit această dare datorită
faptului că Apostolul Petru o promisese colectorilor în numele Mântuitorului, ci
pentru că Fiul lui Dumnezeu a vrut să ne slujească de model şi să ne înveţe ceva
prin ea. Iar acum vom învăţa că El, în calitate de Dumnezeu, a plătit această taxă
într-un mod miraculos. Ιlarie, unul dintre scriitorii Bisericii Primare, cât şi
comentatorii moderni C.R. Trench şi A.P. Lopuhin, au zis că Mântuitorul Şi-a
plătit darea ca om după legile şi cerinţele omeneşti; dar, în schimb, El Şi-a arătat
cu această ocazie atotputerea şi atotştiinţa Sa de Dumnezeu, care se extind nu
numai asupra uscatului, ci şi asupra mărilor 27.
Domnul Isus când l-a trimis pe Apostolul Petru la marea Galileii, care se
afla la 1,5 km de Capernaum şi i-a spus: “Du-te la mare, aruncă undiţa şi trage
afară peştele care va veni întâi; deschide-i gura şi vei găsi in ea un statir; ia-l şi
dă-li-l pentru Mine şi pentru tine," ştia tot ce urma să se întâmple. Aici era
minunea atotştiinţei şi atotputerii Sale divine!
Mântuitorul ştia şi vedea toate monedele care au căzut oamenilor din
întâmplare în marea Galileii, El, stiind unde se afla şi moneda statirul, a condus
spre ea un peşte de soiul muşt, căruia îi plăcea să ia în gură obiecte sclipitoare şi
să le ţină în el. El a condus acest peşte la undiţa Apostolului Petru, şi tot El a avut
290
grijă ca acest peşte să se prindă primul în undiţă. În acest mod miraculos, Fiul lui
Dumnezeu i-a oferit Apostolului Petru statirul, care valora exact cât era taxa
pentru templu pentru două persoane.
Unii comentatori au zis că prin obţinerea acestei monede în mod miraculos
şi prin valoarea ei suficientă, Mântuitorul ne-a arătat simbolic că numai El va plăti
preţul întreg pentru răscumpărarea sufletului nostru 28.
Se ştie că Evanghelistul Marcu şi-a dedicat Evanghelia romanilor,
Evanghelistul Luca grecilor şi Evanghelistul Matei evreilor. Domnul Isus a
urmărit prin această minune şi un caz special care urma să aibă loc printre evrei,
pentru că acest miracol nu are numai un caracter universal. Acesta a fost motivul
pentru care Evanghelistul Matei a fost inspirat să consemneze acest miracol în
Evanghelie, şi nu numai pentru simplul fapt că şi el a fost cândva un colector de
impozite şi că l-a mişcat foarte puternic această minune 29.
Cercetătorii şi comentatorii: E. Schürer, W. Barclay, H.L. Ellison, D.B.J.
Campbell şi A.P. Lopuhin, ne spun că după dărâmarea templului şi distrugerea
Ierusalimului în anul 70 d.Cr., imperatorul roman, Vespasian, a decretat drept
pedeapsă pentru rebeliunea evreilor, să plătească şi ei cât şi creştinii proveniţi
dintre ei, pentru construirea şi întreţinerea templului lui Jupiter de pe dealul
Capitolinus din Roma, aceeaşi taxă pe care o achitau pentru templul din Ierusalim
30
. Această problemă era cu adevărat grea. Pe ea a avut-o în vedere Fiul lui
Dumnezeu, în mod special, atunci când Şi-a plătit taxa pentru templu şi când Şi-a
arătat gloria divinităţii pe fondul acestei dări.
La început, toţi evreii au protestat împotriva acestui decret atât evreii din
cultul mozaic cât şi evreii creştini. Dacă evreii creştini ar fi continuat rebeliunea
împreună cu evreii din cultul mozaic, nu numai că ar fi ajuns la o reputaţie rea de
cetăţeni neloiali şi rebeli, dar ar fi atras asupra lor un mare dezastru: distrugerea
lor cu desăvârşire. Numai că ei şi-au adus aminte că Domnul Isus a plătit dare
pentru templu cu care nu avea nimic în comun, învăţându-i şi pe ei să procedeze la
fel, oricât de neplăcută le-ar fi fost o asemenea impunere, deoarece, creştinul care
vrea să scape de datoria de-a fi un bun cetăţean, nu numai că încetează de-a fi un
bun cetăţean, dar încetează chiar de-a fi şi un bun creştin. Acesta era motivul
pentru care Domnul Isus i-a învăţat pe evrei prin exemplul dat cu ocazia plătirii
taxei pentru templu, că era mai bine s-o achite decât să facă autorităţile
ecleziastice să se poticnească. Acest exemplu al Domnului Isus le era acum strict
necesar evreilor creştini ca să-l aplice: să plătească şi ei darea pentru templul lui
Jupiter, ca să nu-i facă pe cezari şi pe toţi romanii să se poticnească, declarându-i
neloiali şi să-i extermine 31.
Prin această dare şi prin felul în care Mântuitorul a plătit-o, nu numai
evreii creştini au fost salvaţi de la o mare nenorocire, dar şi evreii cultului mozaic,
pentru că evreii creştini au învăţat marea lecţie de la Domnul Isus iar, evreii
cultului mozaic, au urmat exemplul evreilor creştini. Numai această schimbare de
291
Dragomir Stancu
atitudine a evreilor creştini şi a evreilor mozaici după învăţătura Domnului Isus, l-

a determinat pe Vespasian să-şi schimbe şi el atitudinea faţă de evreii creştini şi
mozaici.

3. Schürer, E., History of the Jewish People in the Time of Jesus, Vol. II, p.
315;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 185 – 186;
Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 411 – 413.
4. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 42 – 43.
5. Ellison, H.L., Matthew, p. 1139;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 41 – 42;
Josephus, F., Antiquities, XVIII, 9, 1; Jewish War VII, 6, 6.
6. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 185;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 42, 501;
Gresvelle, Dissert II, p. 377;
Pereferc. Vol. II, p. 269.
7. Cicerone, Pro Flacco, 28; Dio Cas LXVI, 7;
Josephus, F., Jewish War VII, 66;
Filon, De Monarch, II, 5;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 42, 501.
9. Op. cit. p. 188.
10. Op. cit.
11. Op. cit. p. 189.
12. Op. cit.
13. Op. cit.
15. Weatherhead, L.D., It Happened in Palestine, p. 36.
16. Herodot III, 42;
Augustin, De Civ. Dei XX, 8.
19. Gresvelle, Dissert II, p. 377;
292
20. Op cit. p. 43.

21. Op. cit. p. 44.
22. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 186 – 187;
25. Jost, Geschichte des Judenth, I, p. 218;
26. Op. cit.
27. Trench, C.R., On the Miracles, p. 406;
30. Schürer, E., History of the Jewish People in the Time of Jesus, Vol. II, p.
314 – 315;
293
Dragomir Stancu
29. MAREA RESPONSABILITATE

A CREŞTINILOR FAŢĂ DE PĂCAT
Marcu 9 : 36 – 37; 41 – 42
36 Şi a luat un copilaş şi l-a aşezat în mijlocul lor; apoi l-a luat în braţe şi
le-a zis:
37 “Oricine primeşte pe unul din aceşti copilaşi în Numele Meu, Mă
primeşte pe Mine; şi oricine Mă primeşte pe Mine, nu Mă primeşte numai pe
Mine, ci şi pe Cel care M-a trimis pe Mine.”
41 Şi oricine vă va da de băut un pahar de apă în Numele Meu, pentru că
sunteţi ucenici ai lui Cristos, adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata.
42 Dar dacă îl va face cineva să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi
care cred în Mine, ar fi mai bine pentru el să i se lege de gât o piatră mare de
moară şi să fie aruncat în mare.
Matei 18 : 5 – 7, 10
5 Şi oricine va primi un copilaş ca acesta în Numele Meu, Mă primeşte pe
Mine.
6 Dar pentru oricine va face să păcătuiască unul din aceşti micuţi care
cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară şi să
fie înecat în adâncul mării.
7 Vai de lume, din cauza prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să
nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de omul acela prin care vine prilejul de
păcătuire!
10 Feriţi-vă să nu calomniaţi nici măcar pe unul din aceşti micuţi; căci vă
spun că îngerii lor în ceruri văd mereu faţa Tatălui Meu care este în ceruri.
Armonizat
1 Şi a luat un copilaş şi l-a aşezat în mijlocul lor; apoi l-a luat în braţe şi
le-a zis: (Mc.v.36)
2 “Oricine primeşte pe unul din aceşti copilaşi în Numele Meu, Mă
primeşte pe Mine; şi oricine Mă primeşte pe Mine, nu Mă primeşte numai pe
Mine, ci şi pe Cel care M-a trimis pe Mine.” (Mc.v.37)
3 Şi oricine vă va da de băut un pahar de apă în Numele Meu, pentru că
sunteţi ucenici ai lui Cristos, adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata.
(Mc.v.41)
4 Dar dacă îl va face cineva să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi care
cred în Mine, ar fi mai bine pentru el să i se lege de gât o piatră mare de moară şi
294
să fie aruncat (Mc.v.42) în adâncul mării. (Mt.v.6)

5 Vai de lume, din cauza prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să
nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de omul acela prin care vine prilejul de
păcătuire! (Mt.v.7)
6 Feriţi-vă să nu calomniaţi nici măcar pe unul din aceşti micuţi; căci vă
spun că îngerii lor în ceruri văd mereu faţa Tatălui Meu care este în ceruri.
(Mt.v.10)
În penultimul studiu am văzut că Evanghelistul Matei obişnuia să adune

învăţătura Domnului Isus şi s-o aranjeze pe tematici. El a făcut acelaşi lucru şi în
capitolul 18 unde a redat învăţătura Dascălului ceresc în legătură cu etica creştină.
Din acest text pe care îl studiem, cât şi din alte pasaje în legătură cu
tematica eticii creştine, observăm că Fiul lui Dumnezeu Se folosea mereu de
tabloul copilaşilor. Acum Mântuitorul nu mai era în casa Apostolului Petru, ci pe
o stradă oarecare din Capernaum. Evangheliile ne arată că în jurul Domnului Isus
se adunau mereu copiii de tot felul, fiindcă se simţeau atraşi de El şi le plăcea să
stea în preajma Lui. (Matei 14:21;15:38;18:3;19:13-14;21:15-16;23:37; Marcu
10:13-14; Luca 18:15-16,34) Astfel, ori de câte ori El avea nevoie de câte un
copilaş ca să-i înveţe pe ucenici sau mulţimile pe fondul tabloului copilaşilor, ei se
găseau în jurul Lui şi Îi stăteau la îndemână ca să-i cheme lângă El sau să-i ia în
braţe 1.
Evanghelistul Marcu a scris, adăugând prima dată detaliul preţios al luării
copilaşilor în braţe de către Domnul Isus: “A luat un copilaş şi l-a aşezat în
mijlocul lor; apoi l-a luat în braţe.” (v.36) A.P. Lopuhin a zis că acest copilaş din
braţele Mântuitorului Ι-a slujit Fiului lui Dumnezeu ca un tablou viu, cu ajutorul
căruia Şi-a atins obiectivul învăţăturii Lui, pe care a dorit s-o imprime adânc în
mintea şi inima ucenicilor 2.
Copilaşii se simţeau foarte fericiţi când Domnul Isus îi chema la El; şi, cu
atât mai mult, când îi lua în braţe. Chemarea copilaşilor la Domnul Isus; dar, mai
ales, ţinerea lor în braţe, este marele simbol al dragostei şi al protecţiei
Mântuitorului lumii pentru ei şi despre care El urma să vorbească.
Pe timpul Domnului Isus, cuvântul copil avea trei înţelesuri: unul în sens
literal şi două în sens figurativ. După înţelesul figurativ, rabinii îşi numeau
discipolii copii şi fii. După acest înţeles şi Domnul Isus îi numea copii pe
începătorii în credinţă, care nu erau întemeiaţi încă bine în adevăr şi care puteau să
devieze uşor de pe calea Lui 3. Tot după acest înţeles şi Apostolul Pavel îi numea
copii pe credincioşii începători. (1 Cor.13:11) De asemenea, după al doilea înţeles
figurativ, copilaşii reprezentau în antichitate pe oamenii neînsemnaţi şi fără
valoare, aşa cum vom vedea mai târziu în acest studiu.
Acest text intitulat Marea responsabilitate a creştinilor faţă de păcat, ne
prezintă două asemenea responsabilităţi: responsabilitatea faţă de păcatul
295
Dragomir Stancu
seducerii altora în diferite păcate şi responsabilitatea faţă de păcatul: de a nu primi

pe aceia cu care Domnul Isus S-a identificat şi ne-a spus să-i ajutăm.
I. RESPONSABILITATEA FAŢĂ DE PĂCATUL SEDUCERII

ALTORA ÎN DIFERITE PĂCATE
armonizat: “Dar dacă îl va face cineva să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi
care cred în Mine, ar fi mai bine pentru el să i se lege de gât o piatră mare de
moară şi să fie aruncat (Mc.v.42) în adâncul mării.” (Mc.v.42 şi Mt.v.6)
Cărturarii au zis că păcatul cel mai mare şi de neiertat dintre toate este
acela de-a învăţa pe alţii să păcătuiască. Ei au ajuns la această convingere pe
motivul că păcatele personale pot fi rezolvate uşor, fiindcă ele se limitează şi
depind numai de pocăinţa celui ce le săvârşeşte; pe când, păcatul celor ce învaţă
pe alţii să păcătuiască, ieşind din sfera lor de rezolvare, se poate amplifica foarte
mult generând consecinţe neimaginat de grave 4.
Kennedy Williamson, scriind despre un bătrân care avea mari coşmaruri
înainte de a muri, a povestit cum unul dintre prietenii aceluia s-a apropiat de el şi
l-a întrebat în ultimele momente ale vieţii: “De ce eşti aşa de tulburat?” întrebare
la care, bătrânul i-a povestit pe scurt: “Când eram copil am inversat în timpul
războiului un indicator spre o direcţie greşită în care se afla armata inamică. Am
rămas uluit când am auzit câţi ostaşi au murit din cauza prostiei mele de copil.”5
Dacă rabinii au sesizat marea responsabilitate care constă în faptul de-a
învăţa pe alţii să păcătuiască şi au încercat să ferească naţiunea evreiască de acest
păcat, atunci cu atât mai mult, Domnul Isus ne-a prevenit pe noi, creştinii, cu
privire la acest păcat şi arătându-ne marea lui consecinţă!
Dacă faptul de-a păcătui cineva personal constituie o faptă gravă, atunci cu
atât este mai oribil când învăţăm pe alţii să păcătuiască! Cel mai mare dintre toate
păcatele pe care le comitem este acela când învăţăm pe alţii să păcătuiască,
îndeosebi dacă acela este un copil inocent, un tânăr fără experienţă sau un
credincios mai neştiutor.
Cineva a zis că nimeni nu păcătuieşte neînvăţat. Dar, mai grav şi dureros
este faptul că în majoritatea cazurilor, oamenii îşi îndeamnă şi îşi încurajează
prietenii să păcătuiască! Pentru un copil nevinovat, un tânăr inocent sau un
credincios curat, primul păcat este mai greu de înfăptuit, pe care toţi aceştia, mai
întâi, înfiorându-se, îl săvârşesc cu multă reţinere şi strângere de inimă şi, apoi îl
comit tot mai uşor şi fără remuşcare, până când ajung la deprinderi şi vicii.
Nimic nu este mai grav decât să distrugi inocenţa şi puritatea unui om, de
aceea Domnul Isus ne-a conştientizat în acest text, că noi ne facem răspunzători
pentru toate faptele şi cuvintele noastre şi, cu atât mai mult, de acele fapte şi
296
cuvinte care sunt în dauna semenilor noştri.

Domnul Isus când a făcut această afirmaţie: “Vai de lume, din cauza
prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire;
dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!” (Mt.v.7) ne-a scos în
evidenţă trei lucruri: primul lucru este că, lumea în care trăim este o lume a
pângăririi şi a ispitei pe care, după cum a zis Evtimie Zigaben, au corupt-o
demonii 6; şi pe care, aşa cum a spus şi John Knox, au afectat-o şi oamenii în mod
voit 7, al doilea lucru este că, menirea creştinilor este să înlăture cauzele de
păcătuire din lume şi nicidecum să le înmulţească, şi al treilea lucru pe care l-a
scos Domnul Isus în evidenţă în acest verset este, marea Lui avertizare pe care a
făcut-o împotriva lumii în general şi, în mod special, împotriva celor ce se fac
răspunzători pentru seducerea altora în păcat. De aceea El a rostit în acest verset
de două ori cuvântul vai. “Vai de lume, din cauza prilejurilor de păcătuire!
Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de omul acela prin
care vine prilejul de păcătuire!”
Când ajungem să înţelegem cât este de mare pedeapsa celor ce învaţă pe
alţii să păcătuiască, rămânem uluiţi. Evangheliştii Marcu şi Matei L-au redat pe
Domnul Isus zicând, îi cităm armonizat: “Dacă îl va face cineva să păcătuiască
pe unul din aceşti micuţi care cred în Mine, ar fi mai bine pentru el să i se lege de
gât o piatră mare de moară şi să fie aruncat (Mc.v.42) în adâncul mării.”
(Mc.v.42 şi Mt.v.6)
În Israel erau două feluri de mori: morile mici pe care le foloseau femeile
pentru nevoile casei şi morile mari. Morile mici aveau două pietre rotunde: una
inferioară, fixă; şi alta superioară, mobilă, pe care o învârteau gospodinele cu
ajutorul unui mâner. Morile mari erau instalate de obicei în colibe şi pe ele le
învârtea câte un asin. Aceste mori se numeau literal mylos onikos, “piatra
asinului”. Onos, înseamnă în limba greacă “asin” şi mylos, “piatra morii” 8. În
textul grecesc scrie mylos onikos, care înseamnă piatra mare a morii pe care o
învârtea un asin.
Legarea unei pietre mari de moară de gâtul cuiva şi aruncarea lui în
adâncul mării, nu însemna numai că acesta nu mai avea nici o speranţă de scăpare,
dar şi că el avea parte de cea mai grea condamnare pe care o aplicau grecii,
romanii, sirienii şi fenicienii celor mai mari criminali9. A fi executat cineva în
această manieră, însemna nu numai că trupul lui nu se va mai ridica nicodată la
suprafaţă, dar şi că nu va fi înmormântat. Anticii credeau că a nu fi înmormântat
era cea mai mare tragedie, pentru că ei aveau două concepţii ferme: că cine nu era
înmormântat lângă părinţii şi rudele lui, nu era cu ei nici în cealaltă lume 10; şi că,
a nu avea parte cineva de acest act, anticii mai credeau că duhul acelui mort nu
avea parte nici de lumea aceasta şi nici de o altă lume, ci hoinărea pe veci pierdut
11
. Istoricul roman, Suetonius, ne-a relatat cum Cezar August l-a condamnat la
moarte prin înec în râu pe Gaius, tutorele fiului său, fiindcă a făcut mari abuzuri în
297
Dragomir Stancu
provincia în care fiul lui era guvernator 12.

Evreii urau marea, pentru că ei au luat-o ca simbol al nimicirii totale şi
definitive. Apostolul Ioan când a scris în Apocalipsa că marea nu va mai fi în
lumea nouă (21:11), a avut în vedere această concepţie evreiască asupra mării, că
ea era simbolul anihilării şi distrugerii totale a celor ce s-au înecat în ea. Când
rabinii învăţau poporul că neamurile vor fi obiectul nimicirii complete şi
definitive, obişnuiau să spună că ele “vor fi aruncate în marea sărată”. Ei şi-au
formulat această concepţie pe fondul Mării Moarte care era sărată şi nu avea în ea
nici un fel de viaţă. Acesta era motivul pentru care poporul evreu nu condamna la
moarte prin înec pe nimeni 13. Şi totuşi, găsim în istorie un singur caz pe care ni-l
aminteşte Iosif Flavius, cum unii revoluţionari din Galileea, au luat odată pe
anumiţi oameni de bază a lui Irod Antipa şi i-au înecat în adâncul mării Galileii 14.
Marea Moartă numită şi Marea Sărată
Astfel, când Domnul Isus a zis: “Dacă îl va face cineva să păcătuiască pe

unul din aceşti micuţi care cred în Mine, ar fi mai bine pentru el să i se lege de
gât o piatră mare de moară şi să fie aruncat (Mc.v.42) în adâncul mării,”
(Mt.v.6) a spus ucenicilor pe fondul concepţiilor lor de evrei, cât şi tuturor
creştinilor proveniţi din această naţiune, arătând că, le-ar fi cu mult mai de folos
dacă şi-ar lega de gât o piatră mare de moară şi s-ar arunca în adâncul mării, spre
a fi anihilaţi pentru totdeauna în marea de sare a păgânilor, decât să înveţe pe alţii
să păcătuiască şi să ajungă în chinul veşnic. Neevreilor şi tuturor creştinilor
proveniţi dintre ei, le-a spus pe fondul concepţiilor lor prin Evanghelistul Marcu,
care şi-a dedicat Evanghelia romanilor, dar pe care a scris-o în limba greacă, ca s-
298
o citească şi grecii şi toate naţiunile din marele Imperiu Roman care ştiau şi
vorbeau atunci limba greacă, că ar fi cu mult mai bine pentru ei dacă li s-ar lega
de gât o piatră mare de moară şi ar fi înecaţi în mare, chiar dacă nu ar fi
înmormântaţi lângă părinţii şi rudele lor, şi n-ar fi lângă ei pe cealaltă lume, şi
chiar dacă sufletele lor n-ar avea parte nici de lumea aceasta şi nici de o altă lume,
ci ar hoinării pe veci pierduţi, decât să piardă Împărăţia cerurilor şi să ajungă în
flăcările infernului pentru veci de veci 15.
Stânca sărată de lângă Marea Moartă
O. Henry, renumitul scriitor american de povestiri pentru copii, a scris

într-o istorioară despre o fetiţă a cărei mamă a murit, cum tatăl ei atunci când
venea acasă de la lucru, obişnuia să se aşeze lângă cămin, să-şi aprindă luleaua şi
să citească în ziar; cum fetiţa intra mereu înăuntru şi-l ruga să se joace puţin cu ea,
pentru că era singură; şi cum el îi spunea de fiecare dată că este obosit, să-l lase în
pace, să iasă în stradă şi să se joace. Astfel, fetiţa s-a obişnuit mai întâi cu strada şi
mai târziu cu străinii. După câţva ani, fetiţa a murit şi viziunea lui O. Henry s-a
mutat în cer. Sufletul fetiţei a ajuns la poarta raiului. Apostolul Petru, văzând-o, a
zis Domnului Isus: “Doamne, iată o fetiţă care avea apucături rele. S-o trimit în
iad?” “Nu”, zise blând şi duios Domnul Isus, “las-o să intre”. După aceste
cuvinte, Domnul Isus, privind lung la Apostolul Petru, i-a spus: “Priveşte acel om.
El era tatăl fetiţei care a refuzat să se joace cu ea şi o trimitea mereu în stradă şi,
trimiţând-o în stradă, a împins-o în iad. Trimite-l pe el în iad, pentru că el se face
299
Dragomir Stancu
vinovat de sufletul fiicei lui.” 16

II. RESPONSABILITATEA FAŢĂ DE PĂCATUL DE A NU PRIMI

PE ACEIA CU CARE DOMNUL ISUS S-A IDENTIFICAT ŞI NE-A
SPUS SĂ-I AJUTĂM
Nici responsabilitatea faţă de acest păcat de omitere nu este mai mică
decât responsabilitatea faţă de primul păcat de comitere. Iacov, fratele Domnului
Isus a scris în epistola sa inspirat de Duhul Sfânt: “Cine ştie să facă bine şi nu
face, comite un păcat.” (4:17)
Evanghelistul Marcu a scris: “Şi a luat un copilaş şi l-a aşezat în mijlocul
lor; apoi l-a luat în braţe şi le-a zis: (37) «Oricine primeşte pe unul din aceşti
copilaşi în Numele Meu, Mă primeşte pe Mine; şi oricine Mă primeşte pe Mine,
nu Mă primeşte numai pe Mine, ci şi pe Cel care M-a trimis pe Mine.»” (v.36-37)
Am văzut la începutul acestui studiu, ca şi în penultimul că, tabloul
copilaşului din braţele Domnului Isus reprezintă patru lucruri: pe copilşi în sensul
propriu al cuvântului, pe credincioşi, pe începători în credinţă şi pe oameni fără
valoare. Astfel, Mântuitorul când a ţinut un copilaş în braţe şi a spus: “Oricine
primeşte pe unul din aceşti copilaşi în Numele Meu, Mă primeşte pe Mine; şi
oricine Mă primeşte pe Mine, nu Mă primeşte numai pe Mine, ci şi pe Cel care M-
a trimis pe Mine”, S-a referit la toate aceste patru genuri de copii ai Lui.
a) Domnul Isus a avut în vedere pe copilaşi în sensul propriu al
cuvântului. În lumea antică şi păgână, copiii care nu erau doriţi, erau în cea mai
mare nesiguranţă, astfel că după naştere, părinţii adeseori îi distrugeau; cu atât mai
mult, pe aceia care nu erau sănătoşi şi frumoşi, sau aveau anumite cusururi. “A
primi un copil în Numele Domnului Isus”, cu care Fiul lui Dumnezeu S-a
identificat, însemană foarte mult: înseamnă a vedea în copii pe Domnul Isus. Cu
atât mai mult, când alţii îngrijesc un copil sărac sau orfan, îi oferă dragoste, îi
asigură educaţie bună şi îl îndrumă spre Dumnezeu, înseamnă că ei fac toate
acestea de dragul lui Cristos, în contul şi în numele Lui, fiindcă El, identificându-
Se cu copiii, le-a ridicat foarte mult valoarea chiar şi înaintea părinţilor 17.
b) Apoi, când Domnul Isus a ţinut un copilaş în braţe şi a zis cuvintele pe
care le-am amintit în versetele 36 şi 37, i-a avut în vedere pe credincioşi. În
penultimul studiu am învăţat că atunci când Domnul Isus a zis apostolilor:
“Adevărat vă spun că dacă … nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu
veţi intra în Împărăţia cerurilor,” (Mt. 18:3) El S-a referit în mod special la trei
calităţi ale copilaşilor: la umilinţa, dependenţa şi încrederea lor. Nimeni nu poate
să devină credincios adevărat şi să intre în Împărăţia cerurilor fără să aibă aceste
trei calităţi.
Domnul Isus ştia că numai asemenea credincioşi vor fi urâţi şi dispreţuiţi
300
de toţi oamenii şi chiar şi de aceia care îşi zic creştini, de aceea El S-a identificat
numai cu aceşti credincioşi care nu se vâră şi nu dau din coate ca să ocupe locurile
înalte, ci sunt smeriţi, dependenţi şi încrezători ca nişte copilaşi 18. Mântuitorul a
zis că numai cei ce primesc pe asemenea credincioşi, Îl primesc pe El.
c) Apoi, când Domnul Isus a ţinut un copilaş în braţe şi a zis cuvintele pe
care le-am amintit în versetele 36 şi 37, i-a avut în vedere pe începătorii în
credinţă. Fiindcă lumea îi urâşte şi dispreţuieşte şi pe începătorii în credinţă,
Mântuitorul a spus tuturor oamenilor în general şi celor credincioşi în mod
special, că El îi iubeşte mult pe începătorii în credinţă şi că Se identifică cu ei.
Cristos S-a identificat cu începătorii în credinţă, cu scopul ca cei credincioşi să-i
ajute în numele Lui, la creşterea lor în credinţă şi să stea alături de ei, în toate
încercările prin care trec din partea Diavolului şi din partea multor semeni ai lor.
d) Şi, tot atunci când Mântuitorul a ţinut un copilaş în braţe şi a zis:
“Oricine primeşte pe unul din aceşti copilaşi în Numele Meu, Mă primeşte pe
Mine; şi oricine Mă primeşte pe Mine, nu Mă primeşte numai pe Mine, ci şi pe
Cel care M-a trimis pe Mine”, S-a referit şi la acei oameni pe care semenii lor îi
consideră că sunt fără nici o valoare. Oamenii sunt întotdeauna ispitiţi să-şi
dispreţuiască semenii pe care ei îi consideră neînsemnaţi şi fără valoare. Cu atât
mai mult, lucrul acesta se întâmpla în Orentul antic şi chiar la poporul evreu, unde
femeile erau desconsiderate. La evrei, părinţii îşi vindeau fetele la căsătorie printr-
un contract. Iar săracii şi mulţi alţii, care nu dispuneau de anumite calităţi, nu
aveau nici o valoare în ochii semenilor lor, dar Fiul lui Dumnezeu S-a identificat
şi cu toţi aceştia şi i-a ridicat şi pe ei la adevăratul rang al demnităţii fiinţelor
umane.
Copilul pe care îl ţinea Domnul Isus în braţe nu avea nici o influenţă; el n-
a avansat în nici o funcţie, care să-i fi mărit prestigiul; şi nu putea să ofere
nimănui nimic, ci, dimpotrivă, el avea nevoie să fie ajutat. Astfel, când Domnul
Isus a zis: “Oricine primeşte pe unul din aceşti copilaşi în Numele Meu, Mă
primeşte pe Mine; şi oricine Mă primeşte pe Mine nu Mă primeşte numai pe
Mine, ci şi pe Cel care M-a trimis pe Mine”, a spus cu alte cuvinte: “Oricine
primeşte pe un om sărac sau un om de rând care nu are nici o influenţă, nici
bogăţie şi nici putere, ci, dimpotrivă, el are nevoie de ajutorul cuiva, numai acela
Mă primeşte pe Mine.” Copilaşul din braţele Domnului Isus este simbolul unui
om care are nevoie de ceva din partea noastră. El reprezintă pe oamenii săraci care
au nevoie de ceva şi pe care noi trebuie să-i căutăm 19. A căuta pe asemenea
oameni cu care S-a identificat Cristos, înseamnă a-L găsi pe Cristos în mod real;
şi a-i ajuta pe aceştia, înseamnă a le da în contul lui Cristos. Evanghelistul Matei
L-a citat pe Domnul Isus spunând în altă ocazie: “Atunci Împăratul va zice celor
de la dreapta Lui: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, ca să moşteniţi Împărăţia
care v-a fost pregătită de la crearea lumii. (35) Căci am fost flămând şi Mi-aţi dat
de mâncat; Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat să beau; am fost străin şi M-aţi primit; (36)
301
Dragomir Stancu
am fost gol şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în
închisoare şi aţi venit la Mine … (40) Adevărat vă spun că ori de câte ori aţi
făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi
făcut.»” (25:34-36,40)
“A primi în numele lui Cristos” cele patru feluri de oameni: copii,
credincioşi, începători în credinţă şi săraci, înseamnă un lucru extraordinar de
mare: înseamnă a-L primi pe Cristos cu adevărat; iar a-L primi pe Cristos cu
adevărat, înseamnă a-L primi şi pe Cel care L-a trimis pe Cristos, fiindcă relaţia
dintre Tatăl şi Fiul este strânsă şi desăvârşită. (Ioan 17:10,21,24-26) Iar a nu primi
în numele lui Cristos, cele patru feluri de oameni amintiţi, înseamnă a ne face
răspunzători de unul dintre cele mai mari păcate: păcatul de-a nu-L primi cu
adevărat nici pe Cristos şi nici pe Cel care L-a trimis. Evanghelistul Matei L-a
citat în continuare pe Domnul Isus spunând: “Apoi va zice celor de la stânga Lui:
«Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit
pentru Diavol şi îngerii lui! (42) Căci am fost flămând şi nu Mi-aţi dat să
mănânc; Mi-a fost sete şi nu Mi-aţi dat să beau; (43) am fost străin şi nu M-aţi
primit; am fost gol şi nu M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în închisoare şi n-aţi
venit la Mine … (45) Adevărat vă spun că ori de câte ori n-aţi făcut aceste lucruri
unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut.»”
(25:41-43,45)
Domnul Isus când a zis: “Feriţi-vă să nu calomniaţi nici măcar pe unul
din aceşti micuţi; căci vă spun că îngerii lor în ceruri văd mereu faţa Tatălui Meu
care este în ceruri,” (Mt.v.10) a scos în evidenţă valoarea pe care o au înaintea lui
Dumnezeu toţi oamenii, până şi cei mai neînsemnaţi şi dispreţuiţi de către semenii
lor.
Pe timpul Domnului Isus, evreii credeau într-o angelogie foarte larg
răspândită, având convingerea că fiecare naţiune îşi are îngerul protector, că
fiecare fenomen al naturii ca vântul, tunetul, fulgerul şi ploaia îşi avea îngerul lui
(Apoc. 14:18;16:5); că fiecare copil îşi avea îngerul lui de gardă; şi chiar fiecare
fir de iarbă îşi avea îngerul lui păzitor 20.
Domnul Isus când a zis, mai departe în acest text că, îngerii copilaşilor văd
în ceruri mereu faţa Tatălui Lui, înseamnă că ei au acces în mod permanent
înaintea lui Dumnezeu, aşa cum în Răsărit numai curtenii cei mai favorizaţi aveau
onoarea să intre în prezenţa împăratului ori de câte ori voiau 21.
Unii comentatori zic că aceşti îngeri care văd mereu faţa lui Dumnezeu, nu
erau decât nişte simboluri după concepţia pe care o aveau evreii despre îngeri care
reprezentau relaţia credincioşilor cu Cel Preaînalt şi nu îngeri reali 22. Iar, alţi
comentatori ca R.V.G. Tasker, susţin că este imposibil ca Domnul Isus să nu fi
vorbit despre aceşti îngeri ca despre nişte fiinţe reale, deşi El nu îmbrăţişa întru
totul concepţia evreilor cu privire la îngeri 23.
În încheiere, Domnul Isus când a zis apostolilor: “Şi oricine vă va da de
302
băut un pahar de apă în Numele Meu, pentru că sunteţi ucenici ai lui Cristos,
adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata,” (Mc.v.41) i-a asigurat că dacă şi
oamenii cei mai neînsemanţi în ochii semenilor lor au un mare preţ înaintea lui
Dumnezeu, încât îngerii lor de gardă au acces permanent la prezenţa Celui
Preaînalt, atunci, cu cât mai mult ei, care Îi aparţineau Lui în mod special, aveau o
valoare cu mult mai mare înaintea lui Dumnezeu, încât Cel Preaînalt ţinea cont
chiar şi de un pahar de apă pe care li-l dădea cineva în numele Lui, pentru a fi
răsplătiţi în cer în urma acestui gest 24.
În concluzie, Dascălul ceresc ne-a învăţat în a doua lecţie a eticii creştine
că a învăţa pe alţii să păcătuiască este unul dintre cele mai mari păcate, care are
drept pedeapsă focul unui iad veşnic. Şi a nu primi şi a nu ajuta pe aceia, cu care
Domnul Isus S-a identificat, este un alt păcat tot aşa de mare care atrage aceeaşi
pedeapsă: flăcările veşnice ale infernului, dar, a primi şi a ajuta, chiar şi în cea mai
mică măsură pe aceia cu care Domnul Isus S-a identificat, înseamnă a-L primi pe
El cu adevărat şi pe Cel care L-a trimis şi a nu-ţi pierde răsplata eternă nicodată.

4. Op. cit p. 197.
5. Op. cit.
7. Ellison, H.L., Matthew, p. 114.
Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 205.
10. Beasley-Murray, G.R., The Book of Revelation, p. 302.
11. Barclay, W., The Revelation of John, Vol. II, p. 197.
14. Op. cit.
18. Op. cit.
21. Op. cit;
Cambell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 87.
303
Dragomir Stancu
22. M’Neile, A.H., The Gospel according to St. Matthew.

23. Ellison, H.L., Matthew, p- 1140.
24. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 362 – 363.
304
Dragomir Stancu
30. EXTIRPAREA CHIRURGICALĂ

Marcu 9 : 43 – 50
43 Dacă mâna ta te face să cazi în păcat, taie-o; este mai bine pentru tine
să intri ciung în viaţă decât să ai două mâini şi să mergi în iad, în focul care nu se
stinge,
44 unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.
45 Dacă piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-l; este mai bine pentru
tine să intri în viaţă şchiop decât să ai două picioare şi să fii aruncat în iad, în
focul care nu se stinge,
47 Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l; este mai bine
pentru tine să intri în Împărăţia lui Dumnezeu cu un ochi decât să ai doi ochi şi
să fii aruncat în focul iadului,
49 Pentru că fiecare om va fi sărat cu foc şi orice jertfă va fi sărată cu
sare.
50 Sarea este bună; dar dacă sarea îşi pierde puterea de a săra, cu ce îi
veţi da înapoi puterea aceasta? Să aveţi sare în voi înşivă şi să trăiţi în pace unii
cu alţii.”
Matei 18 : 8 – 9
8 Acum, dacă mâna ta sau piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-le şi
leapădă-le de la tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop sau ciung
decât să ai două mâini sau două picioare şi să fii aruncat în focul veşnic.
9 Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la
tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă numai cu un ochi decât să ai
amândoi ochii şi să fii aruncat în focul iadului.
Armonizat
1 Dacă mâna ta te face să cazi în păcat, taie-o/ şi leapăd-o de la tine. Este
mai bine pentru tine să intri în viaţă ciung (Mt.v.8) / decât să ai două mâini şi să
mergi în iad, în focul care nu se stinge, (Mc.v.43)
2 unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge. (Mc.v.44)
3 Dacă piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-l / şi leapădă-l de la tine.
(Mt.v.8) / Este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop decât să ai două
picioare şi să fii aruncat în focul cel veşnic din iad, (Mc.v.45; Mt.v.8)
305
Dragomir Stancu
5 Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la

tine.(Mt.v.9) Este mai bine pentru tine să intri în Împărăţia lui Dumnezeu cu un
ochi decât să ai doi ochi şi să fii aruncat în focul iadului, (Mc.v.47)
7 Pentru că fiecare om va fi sărat cu foc şi orice jertfă va fi sărată cu sare.
(Mc.v.49)
8 Sarea este bună; dar dacă sarea îşi pierde puterea de a săra, cu ce îi
veţi da înapoi puterea aceasta? Să aveţi sare în voi înşivă şi să trăiţi în pace unii
cu alţii.” (Mc.v.50)
Una dintre calităţile mari ale creştinismului este autodisciplinarea faţă de

Dumnezeu. Creştinul este asemenea unui atlet pentru care nici un antrenament nu
este prea greu, dacă vrea să câştige premiul; asemenea unui student care îşi
sacrifică timpul lui de tinereţe, numai ca să atingă acel viitor pe care el îl zăreşte şi
îi surâde. Creştinul adevărat este gata oricând să se supună la orice operaţie din
partea Chirurgului ceresc, acceptând să i se extirpeze orice mădular din trup,
oricât de preţios i-ar fi, numai ca să nu ajungă în chinul veşnic şi să nu-şi piardă
viaţa eternă din Împărăţia cerurilor pe care el a zărit-o şi a gustat-o.
A treia lecţie mare a eticii creştine este Extirparea chirurgicală, în care
Chirurgul ceresc ne-a arătat patru lucruri: existenţa chinului veşnic, existenţa
fericirii eterne, modul în care El face această operaţie şi efectele inimilor curate
asupra semenilor noştri.
I. EXISTENŢA CHINULUI VEŞNIC

armonizat:
(1) Dacă mâna ta te face să cazi în păcat, taie-o/ şi leapăd-
o de la tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă ciung
(Mt.v.8) / decât să ai două mâini şi să mergi în iad, în focul care
nu se stinge, (Mc.v.43)
(2) unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.
(Mc.v.44)
(3) Dacă piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-l / şi
leapădă-l de la tine. (Mt.v.8) / Este mai bine pentru tine să intri în
viaţă şchiop decât să ai două picioare şi să fii aruncat în focul cel
veşnic din iad, (Mc.v.45; Mt.v.8)
(Mc.v.46)
(5) Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l şi
306
leapădă-l de la tine.(Mt.v.9) Este mai bine pentru tine să intri în

Împărăţia lui Dumnezeu cu un ochi decât să ai doi ochi şi să fii
aruncat în focul iadului, (Mc.v.47)
(Mc.v.48)
În traducerea Bibliei nerevizuită a lui D. Cornilescu scrie “gheena” pentru
cuvântul iad. Gheena este un cuvânt cu o istorie lungă şi de o tristă amintire. Gē-
Hinnom, “Valea Hinom” care era la sud-vestul Ierusalimului, înseamnă “valea
copiilor sacrificaţi”. În 2 Cronici 28:3 ni se spune că acolo împăratul Ahaz a
înălţat chipul zeului Moloh şi ardea copiii ca jertfă, sacrilegiu pe care a continuat
să-l facă şi împăratul Manase. (2 Cron.33:6) Iar în 2 Împăraţi 23:10 citim că Iosia,
succesorul lui Ahaz a înlăturat cultul lui Moloh şi a ordonat ca această vale să fie
pentru totdeauna un loc blestemat. Astfel, ea a ajuns locul în care se aruncau
gunoaiele din Ierusalim, animalele moarte şi trupurile criminalilor, fiind un fel de
crematoriu pentru gunoaiele publice. Scopul focului din această vale era nu numai
ca să ardă gunoaiele, dar să dispară şi mirosul. Focul ei, care mocnea întruna şi
ridica un fum gros şi negru, prezenta un tablou foarte sinistru, crea multă repulsie
şi dădea un aspect de moarte cumplită: unde viermele nu murea şi focul nu se
stingea 1.
Valea Hinom care se află la poalele Colinei Sion din Ierusalim
Evreii credeau în pedeapsa veşnică şi ei numeau chinul veşnic “focul

gheenei”. Acest popor când numea pedeapsa veşnică focul gheenei se înfiora,
fiindcă pentru el valea Hinom era un tablou oribil 2.
În cartea apocrifă a lui Enoh, care a fost scrisă în perioada
intertestamentală între anii 150-100 înainte de Cristos, se găseşte concepţia despre
iad pe care o aveau evreii că va avea loc după învierea morţilor şi judecata finală.
307
Dragomir Stancu
Evreii numeau iadul cel veşnic în această carte Gē-Hinnom, “Valea Hinom” 3. Şi
alte cărţi apocrife ca, Psalmii lui Solomon 4 şi Cartea Jubileelor, ne vorbesc
despre chinul veşnic 5, Iosif Flavius a numit iadul “închisoarea veşnică” 6. În
Talmud, de asemenea scrie că păcătosul care refuză să ţină Legea va fi, în sfârşit,
moştenitorul gheenei 7.
Gheena era identificată în mintea poporului cu tot ce era mai murdar şi
blestemat, şi că ea era locul unde se aruncau şi ardeau toate lucrurile rele şi
nefolositoare. Toţi comentatorii ca: R.C.H. Lenski, W. Barclay, W. Hendriksen,
H.L. Ellison, D.B.J. Campbell şi alţii, au explicat că Domnul Isus nu numai că a
confirmat această credinţă fermă a evreilor ca fiind adevărată: că există un chin
veşnic, dar El a luat de la ei chiar şi acest termen de gheenă care era, aşa cum am
văzut, o vale în care viermii nu mureau şi focul nu se stingea. Acest cuvânt l-a
folosit şi Prorocul Isaia pentru chinul veşnic în 66:24. Şi tot cu ajutorul acestui
cuvânt şi Mântuitorul a identificat infernul cu un loc în care viermele conştiinţei
nu va înceta nciodată să roadă şi focul remuşcării nu se va stinge în veci 8.
Observăm că Evanghelistul Marcu L-a citat pe Domnul Isus de trei ori
descriind gheena cu cuvintele “unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge”
în versetele 44, 46 şi 48. Faptul acesta este o altă dovadă mare care ne arată că în
casa părintească a Evanghelistului Marcu era prima biserică din istoria lumii, că
predicatorul acestei biserici era Apostolul Petru şi că Evanghelia după Marcu nu
este altceva decât acumularea materialului din predicile Apostolului Petru, aşa
cum am văzut când am tratat studiul intitulat Evanghelia după Marcu
(Vol.I,Stud.2). Repetarea de trei ori a acestui verset într-un text scurt are
următoarea explicaţie: că Apostolul Petru l-a repetat într-o predică de trei ori şi că
de fiecare dată aceste cuvinte au avut un mare efect asupra Evanghelistului Marcu,
de aceea el le-a reprodus în Evanghelie de trei ori. Versiunile şi traducerile mai
importante ale Bibliei n-au trecut acest verset de trei ori, ci numai o dată: după
ultima extirpare, care este extirparea ochiului. Redăm numai câteva dintre acestea:
Versiunea grecească a Noului Testament al lui Nestle-Aland a Societăţilor Biblice
Unite (Nestle-Aland United Bible Societies), Versiunea Standardul Revizuit
(Revised Standard Version), Versiunea Internaţională Nouă (New Intrenational
Version), Standardul American Nou (New American Standard), Versiunea
Curentă Nouă (New Life Version) şi Versiunea lui James Moffatt. Traducerea
germană a Bibliei lui Martin Luther, a trecut aceste versete în paranteză.
Când Domnul Isus a zis: “Focul nu se va stinge”, nu înseamnă că focul
urma să ardă întotdeauna în Valea Hinom, ci că cei răi vor îndura o pedeapsă
veşnică. Mântuitorul a spus în parabola cu oile şi caprele în legătură cu judecata
viitoare: “Apoi va zice celor de la stânga Lui: «Duceţi-vă de la Mine,
blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit pentru Diavol şi pentru
îngerii lui!»” (Mt.25:41) “Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei drepţi
vor merge în viaţa eternă.” (Mt.25:46) În Apocalipsa, de asemenea citim: “Dacă
308
se închină cineva fiarei şi imaginii ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână,

(10) … Va fi chinuit în foc şi pucioasă … (11) Şi fumul chinului lor se urcă în sus
în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă …” (14:9-11) “Şi Diavolul,
care-i înşeala, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi
profetul mincinos. Şi vor fi chinuiţi zi şi noapte în vecii vecilor.” (20:10)
Există totuşi o diferenţă dintre iad şi focul gheenei: iadul este un loc în
care sufletele celor nemântuiţi intră imediat după deces şi stau în el până la a doua
venire a Mântuitorului şi învierea trupurilor, iar focul gheenei, care este identic în
Apocalipsa cu iazul de foc, începe de abia după judecata de apoi. Datorită acestui
fapt, focul gheenei nu numai că va fi veşnic, dar în el, aşa cum ne spunea Domnul
Isus, vor fi aruncate şi trupurile celor necredincioşi, nu numai sufletele lor 9.
Când am tratat studiile intitulate Creatorul vieţii (Vol.I,Stud.15),
Împărăţia lui Dumnezeu (Vol.II,Stud.18) şi Marea alternativă (Vol.II,Stud.20),
am văzut că în limba greacă există un cuvânt care Îl descrie pe Dumnezeu într-un
mod special şi acest cuvânt este adjectivul aionios, care arată că numai Dumnezeu
este “etern” 10. Textul pe care îl studiem foloseşte acelaşi cuvânt şi pentru
pedeapsă, ceea ce înseamnă că şi ea este veşnică în sensul cel mai strict al
cuvântului, pe care o poate da numai Cel care este Etern 11.
Când rabinul Iohanan ben Zacai era bolnav de moarte, ucenicii lui l-au
găsit plângând şi unul dintre ei l-a întrebat: “O, lumina şi pilonul cel drept al lui
Israel, de ce plângi?” El i-a răspuns: “Dacă aş fi vinovat şi dus înaintea unui
împărat pământean, poate aş reuşi să-i liniştesc mânia cu cuvinte sau cu mită; şi
chiar dacă m-ar arunca în temniţă, poate într-o bună zi ar muri şi aş scăpa de
închisoarea lui, sau aş muri eu şi totuşi aş scăpa de pedeapsa lui. Dar eu mă duc
înaintea Împăratului împăraţilor care este atotsfânt şi veşnic şi mi-e teamă că,
uitându-Se la mine cu ochii Lui atotvăzători, ca nu cumva să găsească ceva ce
nu-Ι place şi să mă arunce în focul gheenei, pentru că pe El nu-L pot mitui şi
pedeapsa Lui este veşnică.” 12
Mulţi cercetători ai Cuvântului lui Dumnezeu au zis, ca şi comentatorul
W. MacDonald: că dacă am crede cu adevărat în iad şi, cu atât mai mult, în
pedeapsa veşnică a gheenei, n-am căuta atâtea satisfacţii personale şi n-am
acumula atâtea bunuri materiale, când în jurul nostru sunt atâţia oameni care merg
cu paşi grăbiţi spre flăcările veşnice ale iazului cu foc 13.
În al doilea rând, textul citat ne scoate în evidenţă
II. EXISTENŢA FERICIRII ETERNE

Fericirea eternă este sinonimă în acest text cu cuvintele “viaţa” şi
“Împărăţia lui Dumnezeu”. Evangheliştii Marcu şi Matei L-au redat pe Domnul
Isus spunând, îi cităm armonizat:
(1) Este mai bine pentru tine să intri în viaţă ciung (Mt.v.8)
309
Dragomir Stancu
decât să ai două mâini şi să mergi în iad, în focul care nu se

stinge. (Mc.v.43).
(3) Este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop decât
să ai două picioare şi să fii aruncat în focul cel veşnic din iad.
(Mc.v.45; Mt.v.8).
(5) Este mai bine pentru tine să intri în Împărăţia lui
Dumnezeu cu un ochi decât să ai doi ochi şi să fii aruncat în focul
iadului (Mc.vs.43,45 şi 47 şi Mt.v.8).
Aşa se explică faptul că în versetele 43 şi 45 din Evanghelia după Marcu
scrie “viaţa” şi în versetul 47 din aceeaşi Evanghelie scrie “Împărăţia lui
Dumnezeu”! Aceeaşi similitudine o găsim şi în parabola despărţirii caprelor de oi,
pe care am mai amintit-o o dată în acest studiu. În Evanghelia după Matei,
capitolul 25, versetul 34 scrie: “Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui:
«Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, ca să moşteniţi Împărăţia care v-a fost
pregătită de la crearea lumii,»” şi în versetul 46 ni se spune: “… Iar cei drepţi
vor merge în viaţa eternă.”
Când am tratat studiul intitulat Rugăciunea “Tatăl nostru”
(Vol.IV,Stud.5), am văzut că chiar dumnezeiescul nostru Învăţător ne-a definit
Împărăţia lui Dumnezeu în această rugăciune. Domnul Isus ne-a redat rugăciunea
Tatăl nostru în cea mai înaltă formă a poeziei ebraice. Poezia ebraică se deosebea
fundamental de a noastră. Ea folosea un procedeu cunoscut în literatură sub
numele de paralelism. Ea obişnuia să spună acelaşi lucru de două ori: în primul
vers îl enunţa şi în al doilea îl explica. Versul enunţiativ zice: “Vină Împărăţia
Ta” şi cel explicativ spune: “Facă-Se voia Ta precum în cer, şi pe pământ.”
(Matei.5:10) 14
Astfel, “Împărăţia lui Dumnezeu din cer este o societate care trăieşte
după voia lui Dumnezeu în mod desăvârşit”. Şi acum să ne gândim puţin, cum
poate fi acolo unde Dumnezeu este totul în toţi? Ce fel de fiinţe sunt acelea care
nu pot ieşi niciodată din voia Lui? Ce loc suprem este acolo unde trăiesc
asemenea fiinţe? Şi ce stare culminantă este acolo! Tot astfel, “Împărăţia lui
Dumnezeu de pe pământ este o societate care trăieşte după voia lui Dumnezeu ca
cea din cer şi care se bucură de o viaţă tot aşa de frumoasă şi fericită ca cea din
eternitate.”
Aceasta înseamnă că numai atunci când facem voia lui Dumnezeu, El ne
este Împărat; şi când El ne este Împărat, atunci sufletul nostru devine un mic
teritoriu al Împărăţiei Lui.
Apoi, când am tratat studiile pe care le-am amintit mai înainte: Creatorul
vieţii (Vol.I,Stud.15), Împărăţia lui Dumnezeu (Vol.II,Stud.18) şi Marea
alternativă (Vol.II,Stud.20), ne-am informat că aionios, cuvântul care Îl descrie
pe Dumnezeu în mod special, nu ne arată numai longevitatea vieţii Celui
Preaînalt, ci şi calitatea vieţii Lui 15.
310
Rămânem uimiţi când descoperim că atunci când Domnul Isus ne cheamă

la Împărăţia lui Dumnezeu, El ne cheamă la însăşi viaţa pe care o trăieşte Cel
Preaînalt. În momentul în care Îl acceptăm pe Dumnezeu în viaţă şi zicem: “Tată,
facă-Se voia Ta!” El ne devine Împărat, inima noastră se transformă într-un mic
teritoriu al Împărăţiei Lui şi noi începem să ne bucurăm de tot tezaurul ei prezent
şi viitor; şi să simţim cum am pătruns chiar în felul vieţii Lui veşnice şi fericite; în
pacea Lui, bucuria Lui, dragostea Lui şi aşa mai departe. La aceasta S-a referit
Domnul Isus când a zis: “Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă
lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu vi se înspăimânte.” (Ioan 14:27) şi
“Nimeni nu vă va răpi bucuria voastră.” (Ioan 16:22) Pacea şi bucuria pe care ni
le dă Domnul Isus, lumea nu ni le poate da, dar nici nu ni le poate lua. Nimic din
lume nu ne poate afecta această pace şi bucurie, chiar dacă totul din jurul nostru se
năruie: tinereţea şi sănătatea, ba chiar şi trupul, copilul lui Dumnezeu tot nu-şi
pierde pacea, seninătatea şi bucuria, pentru că el a început să trăiască încă de pe
pământ, aşa cum ne-a spus Domnul Isus zoe aionios, “felul vieţii lui Dumnezeu”.
El a gustat din pacea veşnică, fericirea veşnică şi lumina veşnică a lui Dumnezeu,
de aceea mormântul nu i le poate distruge. El ştie că de abia dincolo de cortina
neagră a morţii, va intra în prezenţa Tatălui Său ceresc şi în starea culminantă a
felului vieţii Lui veşnice şi fericite! Apoi, el ştie şi aceea că se va bucura de o
glorie cu mult mai mare după a doua venire a Mântuitorului, învierea morţilor,
transformarea trupurilor celor mântuiţi în trupuri cereşti şi ajungerea noastră
înaintea tronului măririi lui Dumnezeu din cer!
III. MODUL ÎN CARE SE FACE EXTIRPAREA MĂDULARELOR

RELE
armonizat:
(1) Dacă mâna ta te face să cazi în păcat, taie-o şi leapăd-o
de la tine. (Mt.v.8)
(3) Dacă piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-l
(Mc.v.45) şi leapădă-l de la tine. (Mt.v.8)
(5) Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l şi
leapădă-l de la tine.(Mc.v.45 şi Mt.vs.8 şi 9)
Mâinile, picioarele şi ochii sunt organele cele mai preţioase din trup. Mâna
sugerează faptele noastre; piciorul, umblarea; şi ochiul, pofta 16.
Pentru cuvintele noastre româneşti “te face să cazi în păcat” care se referă
la mână, picior şi ochi scrie în textul grecesc skandalon, care înseamnă “cursă”,
“capcană” 17. Iar cuvintele, tot din textul grecesc: apokophon “taie”, ezele
“scoate” şi ekbale “leapădă” sunt la modul imperativ activ. Astfel, Mântuitorul a
311
Dragomir Stancu
zis: “Dacă mâna ta îţi întinde cursa ca să faci ce nu trebuie, mai bine tai-o şi
leapăd-o de la tine. Dacă piciorul tău îţi întinde cursa ca să umbli în locuri
nepermise, mai bine taie-l şi leapădă-l de la tine. Şi dacă ochiul tău îţi întinde
capcana ca să pofteşi şi să doreşti ce nu-ţi aparţine, mai bine scoate-l şi leapădă-
l de la tine.”
Dascălul ceresc ne-a arătat că singurul mijloc prin care putem scăpa de
capcanele mâinilor, ale picioarelor şi ale ochilor, este amputarea şi extirparea
acestora.
Unii filantropi înduioşaţi de soarta oamenilor au zis că acest mijloc
recomandat de Domnul Isus este foarte barbar, deoarece el împinge lumea în
pericolul automutilării. Aceştia nu înţeleg gravitatea acestei probleme şi ei nu ştiu
că păcatul este cea mai destructivă forţă pentru suflet şi trup. Când viaţa unui om
este în pericol din cauza unui mădular, medicul adeseori recurge la amputarea
acestuia. Caritatea sau mila lui, ar deveni în cazul acesta o crimă. Şi, cu atât mai
mult, ne spune Fiul lui Dumnezeu că atunci când ne este în joc veşnicia şi ne
ameninţă flăcările infernului din cauză că un organ al nostru s-a pus în slujba
Diavolului, este mai bine de o mie de ori pentru noi să ne eliminăm acel organ din
trup, decât să ne fie aruncat tot trupul în focul gheenei.
Limbajul pe care l-a folosit Domnul Isus aici era viu, aşa cum se obişnuia
în Est în acel timp 18. Mântuitorul ne-a vorbit pe fondul extirpării pe care noi o
facem, despre o altă extirpare pe care numai El ne-o poate face, ca să ne salveze
sufletul şi trupul de la iazul de foc.
Când am tratat studiile intitulate Fericirea celor cu inima curată
(Vol.III,Stud.18), am văzut că inima care este sinonimă cu sufletul, ne patronează
fiinţa; că în ea este punctul de control şi de comandă; şi că ea este un mic teritoriu
fie a lui Dumnezeu, fie a lui Satan. Astfel, ce stăpânul ne sădeşte în inimă, inima
aceea doreşte, şi ce ea doreşte, aceea ne ordonă să facem.
Faptul că omul face de multe ori ce n-ar dori să facă, umblă unde n-ar vrea
şi pofteşte adeseori împotriva voinţei lui, a devenit o lege universală şi inevitabilă
a naturii umane, fiindcă i s-a instalat la punctul de control şi de comandă un alt
stăpân. Aşa se explică faptul că, ce noul stăpân îi ordonă, numai aceea execută,
neputând să se împotrivească.
Am văzut că mâinile, picioarele şi ochii ne-au devenit o cursă întinsă de
propria noastră inimă, fiindcă şi ea, la rândul ei, a devenit o capcană a Diavolului.
Şi dacă inima, care ne patronează întreaga fiinţă şi în care se află punctul de
control şi de comandă, ne-a devenit o capcană, atunci cine i se poate împotrivi?
Dar, a apărut Fiul Celui Preaînalt care a făcut în lumea noastră cea mai
mare afirmaţie: “Toată autoritatea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ.” (Matei
28:18) Mântuitorul este singurul care are putere şi asupra lui Satan, şi care îi poate
lua înpoi teritoriul inimii noastre. Numai după ce Cristos îl detronează pe Diavol
şi se instalează El la punctul de control şi de comandă a inimii noastre, ne poate
312
nu numai extirpa mâna, organul faptelor,piciorul, organul umbletelor şi ochiul,

organul poftelor noastre rele, dar chiar să ne şi planteze alte organe în locul
acestora care să ne genereze alte fapte, alte umblări şi alte dorinţe.
Adevărul este că, dacă Diavolul sădeşte ceva în inima unui adept al lui,
acesta nu poate să simtă altceva decât cea ce îi este dat. Atunci, cu atât mai mult,
când ne pătrunde în inimă Fiul lui Dumnezeu şi ne sădeşte El în ea tot tezaurul
Împărăţiei Sale, noi nu putem dori nimic altceva decât ce El ne oferă.
Fiul lui Dumnezeu, mai întâi ne-a avertizat că soarta celor ce se lasă prinşi
în capcana propriilor mâini, picioare şi ochi este focul gheenei şi, apoi ne-a făcut
apel să venim la El, singurul Mântuitor care, având autoritate asupra lui Satan, ne
poate lua înpoi teritoriul inimii şi este în stare să ne înlăture toate cursele inimii
din mâini, picioare şi ochi.
Şi, în al patrulea rând, textul pe care îl studiem ne arată
IV. EFECTELE INIMII CURATE ASUPRA SEMENILOR NOŞTRI

Comentatorii ne spun că acest text are în vedere atât extirparea unor
organe seducătoare în păcat din viaţa individuală a creştinilor, cât şi extirparea
anumitor lucruri rele la nivel de biserică 19. Ioan Gură de Aur, din Biserica
Primară, a zis că prietenii noştri răi şi deprinderile noastre rele ne pot deveni tot
aşa de dragi ca mâinile, picioarele şi ochii şi, în acelaşi timp, tot atât de
periculoase ca şi aceste mădulare. Este infinit mai bine să ne debarasăm de acesti
prieteni şi de porniri rele decât să pierdem Împărăţia cerurilor şi să ajungem în
iazul cu foc care arde în veci de veci. 20
Origen, un alt gânditor mare din Biserica Primară a spus că, dacă unii
dintre membrii bisericii dăunează acestui Trup al lui Cristos prin erezii sau printr-
un comportament nedemn pentru un creştin, trebuie excluşi din biserică 21.
Dascălul ceresc ne învaţă în acest text pe care îl studiem că această
operaţie este strict necesară din trei motive: primul motiv este că, existând un chin
veşnic, să nu ajungem în el, al doilea motiv este că, existând o fericire eternă, să
nu o pierdem, şi al treilea motiv este, fiindcă extirparea tuturor lucrurilor rele atât
din viaţa individuală a creştinilor, cât şi la nivel de biserici, are cel mai mare efect
asupra semenilor noştri.
A doua parte a versetului 49 din Evanghelia după Marcu: “ … Şi orice
jertfă va fi sărată cu sare”, lipseşte din manuscrisele cele mai timpurii şi
importante şi din versiunile şi traducerile cele mai bune ale Bibliei. Ea lipseşte din
Noul Testament grecesc al lui Nestle-Aland a Societăţilor Biblice Unite (Nestle-
Aland United Bible Societies)22. Versiunea Standardul Revizuit (Revised Standard
Version), Versiunea Internaţională Nouă (New Intrenational Version), Standardul
American Nou (New American Standard), Versiunea Curentă Nouă (New Life
Version). James Moffatt are în versiunea lui o notă în care spune că acest adaus
313
Dragomir Stancu
este explicaţia unui scrib. Iar, în traducerea germană a Bibliei, Martin Luther a
trecut această explicaţie a scribului în paranteză.
Cuvintele din prima parte a versetului 49 din Evanghelia după Marcu:
“Fiecare om va fi sărat cu foc”, au următoarea explicaţie. Sarea are două
semnificaţii majore. Ea este mai întâi simbolul purităţii. Anticii aveau o concepţie
despre sare cu mult mai mare decât noi astăzi. Romanii aveau un adagiu latin care
glăsuia: “Nil utilius sole et sale”, “Nimic nu este mai folositor ca soarele şi sarea”
23
. Homer a numit sarea în limba greacă theion “substanţă divină” 24. Iar lui Platon
îi plăcea s-o numească theophiles soma, “substanţă iubită de Dumnezeu” 25.
Mântuitorul când a zis ucenicilor în Predica de pe munte: “Voi sunteţi
sarea pământului,” i-a dotat cu cea mai înaltă menire din lume, cu însăşi calitatea
sării, aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat Sarea pământului
(Vol.III,Stud.21).
Romanii au spus că sarea este cea mai curată dintre toate lucrurile de pe
pământ, pentru că ea provine de la cele mai curate surse: soare şi mare 26. Aceasta
era cauza pentru care sarea a fost prima jertfă care se aducea zeilor. Chiar şi toate
celelalte jertfe trebuiau să fie drese cu sare, fapt pe care îl găsim şi în Vechiul
Testament cu privire la jertfele poporului evreu 27. În Leviticul 2:13 citim că
fiecare jertfă trebuia să fie sărată cu sare înainte de-a fi fost adusă lui Dumnezeu
pe altar. Astfel, ceea ce a zis Domnul Isus aici înseamnă, că înainte ca viaţa unui
creştin să devină plăcută lui Dumnezeu, ea trebuie să fie tratată cu foc, aşa cum
fiecare jertfă este dreasă cu sare. Aceasta înseamnă că aşa cum sarea sfinţeşte
jertfa ca să fie primită de Dumnezeu, tot aşa şi focul îi purifică pe creştini ca să fie
plăcuţi lui Dumnezeu şi acceptaţi de El, pentru că şi focul simbolizează
purificarea. Metalul de mare preţ, ca să se cureţe de alte aliaje, trebuie să treacă
prin foc 28.
Dascălul divin ne-a învăţat prin metafora focului să acceptăm
autodisciplinarea faţă de Dumnezeu şi extirparea oricărui mădular care ne face să
cădem în păcat, numai ca să ne accepte în prezenţa Lui, să fim ai Lui şi să Se
folosească de noi în marea Sa lucrare; iar în viitor, să ne scape de infernul cel
veşnic şi să ne primească în Împărăţia şi fericirea Lui eternă.
Mântuitorul a accentuat în acest pasaj în mod deosebit asupra purităţii
noastre de care avem nevoie chiar şi în lumea aceasta în vederea slujirii semenilor
noştri şi, cu atât mai mult, pentru lumea viitoare în care nu putem intra fără
această calitate. Acesta este motivul pentru care El a repetat această metaforă a
curăţării, care este “sarea” când a zis în versetul 50, tot în Evanghelia după Marcu,
“să aveţi sare în voi înşivă.”
În lumea antică, sarea era cel mai bun şi comun conservant. Ea se
întrebuinţa pentru păstrarea alimentelor de stricăciune 29. Plutarh a explicat lucrul
acesta într-un mod foarte ciudat. El a zis: “Carnea este o parte a unui trup mort.
Dacă o lăsăm după procesul prin care trece, se alterează. Iar dacă o sărăm, ea se
314
păstrează proaspătă ca şi cum ar pătrunde în ea o viaţă nouă” 30. În antichitate,

lumea era putredă de păcat. Juvenal a comparat Roma cu un canal de scurgere
murdar. Puritatea nu era cunoscută niciodată în lumea antică în adevăratul ei
înţeles, dar şi cât era a dispărut 31. Într-o asemenea lume putredă de păcat a apărut
creştinismul ca un adevărat antiseptic împotriva stricăciunii şi a putrefacţiei.
O altă calitate mare a sării era gustul. Lumea păgână era obosită şi
plictisită. Ea, pentru aşi găsi farmecul şi sensul vieţii a recurs la luxuri excesive şi
noi pofte şi plăceri ale cărnii, numai că golul sufletului creştea şi se adâncea, şi ea
se simţea tot mai neîmplinită 32. Cristos a spus apostolilor că numai ei, printr-o
viaţă curată în care se vedea şi se simţea frumuseţea şi farmecul Împărăţiei
cerurilor, puteau să fie pentru o asemenea lume, o adevărată sare care să-i ofere
gustul vieţii.
În final, Fiul lui Dumnezeu i-a avertizat pe ucenici şi prin ei, întreaga
Biserică din toate timpurile, spunându-le: “Sarea este bună; dar dacă sarea îşi
pierde puterea de a săra, cu ce îi veţi da înpoi puterea aceasta?” (Mc.v.50).
Rabinul evreu, Ieshua ben Hanania când a fost întrebat odată de înţelepţii
atenieni: “Dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce o va primi iarăşi?” El a răspuns:
“Sarea nu-şi poate pierde niciodată puterea de a săra.” 33 Acelaşi lucru îl spune
astăzi şi ştiinţa.
Totuşi, Fiul lui Dumnezeu a cunoscut o asemenea tragedie. În Israel exista
o sare care se scotea din Marea Mortă şi avea unele elemente diferite de sarea
noastră.
Cercetătorul E.F. Bishop ne explică în cartea sa intitulată Isus din
Palestina, că pe timpul Domnului Isus, evreii făceu cuptoare de pâine în curte şi,
ca ele să menţină căldura, ei le puneau sub acoperiş un strat gros din acea sare. La
un timp oarecare, după ce acel strat îşi pierdea anumite proprietăţi în care consta
puterea de a săra şi de a izola căldura, el se înlocuia cu altul; iar cel vechi se
arunca în faţa casei unde toţi oamnii care treceau, îl călcau în picioare 34.
Alţi comentatori continuă să spună că evreii obişnuiau să scoată această
sare din Marea Moartă şi s-o împrăştie în jurul Templului şi pe anumite pante din
apropierea acestui edificiu, din cauza noroiului, pentru ca preoţii şi poporul să
poată umbla mai uşor şi pe timpul ploios 35.
Mântuitorul ne-a avertizat pe fondul acestui tablou cu “sarea aruncată
afară şi călcată în picioare” că există o altă tragedie cu mult mai mare decât aceea
de a-şi pierde sarea din Marea Mortă puterea de a săra. El ne-a zis că, dacă
creştinii care au menirea aceasta a sării: de-a purifica lumea de stricăciunea
păcatului şi de a da gust vieţii, îşi pierd puterea de a săra, în veac nu o vor mai
reprimi. Atunci atât ei, cât şi restul lumii, vor fi pe calea celui mai mare dezastru
prezent şi viitor.
315
Dragomir Stancu
1. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 140 – 141; II, 201 – 202;
3. Enoh 91:9.
4. Psalmii lui Solomon 2:35.
5. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 200 – 201;
8. Lenski, R.C.H., Interpretation of St. Mark’s Gospel, p. 258;
Hendriksen, W., The Bible on the Life Hereafter, p. 83 – 87; 195 – 199.
12. Op. cit. p. 387 – 388; II, p. 201.
13. MacDonald, W., Comentar la Noul Testament, p. 167.
17. Trench, C.R., Pilde, p. 89.
19. Op. cit. p. 232 – 233.
23. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 119;
Pliny, Natural History XXX, 102.
25. Op. cit.
26. Arnold, E., Salt and Light, p. 61.
27. Op. cit. p. 62.
32. Op. cit.
316
33. Tzan, Th., Das Evangelium nach Matthaus, p. 198;

317
Dragomir Stancu
31. GRIJA INDIVIDUALĂ

Matei 18 : 11 – 14
11 Fiindcă Fiul omului a venit să mântuiască ce era pierdut.

12 Ce credeţi? Dacă un om are o sută de oi şi se rătăceşte una din ele, nu
le lasă el pe cele nouăzeci şi nouă pe munţi şi se duce să o caute pe cea rătăcită?
13 Şi dacă i se întâmplă s-o găsească, adevărat vă spun că are mai multă
bucurie de ea decât de cele nouăzeci şi nouă care nu se rătăciseră.
14 Tot aşa, nu este voia Tatălui vostru ceresc să piară nici unul măcar din
aceşti micuţi.
Această parabolă cu o oaie pierdută şi căutarea ei de către păstor, este una

dintre cele mai simple parabole pe care a spus-o Mântuitorul, dar care are o
însemnătate adâncă şi foarte valoroasă.
În acest text intitulat Grija individuală, Fiul lui Dumnezeu ne arată trei
lucruri: calitatea Sa de Păstor, felul dragostei Lui şi exemplul dragostei Lui.
I. CALITATEA DOMNULUI ISUS DE PĂSTOR
Mulţi exegeţi sunt de părere că versetul 11 “Fiindcă Fiul omului a venit să
mântuiască ce era pierdut,” este un adaus de mai târziu, împrumutat din
Evanghelia după Luca 19:10 “Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să
mântuiască ce era pierdut.” După părerea acestor exegeţi, prin intercalarea
versetului 11, se întrerupe legătura versetului 10 cu 12 1. Apoi în multe versiuni şi
traduceri ale Bibliei mai importante nu figurează versetul 11, după cum urmează:
textul grecesc al lui Nestle-Aland a Societăţilor Biblice Unite, Versiunea
Internaţională Nouă (New Intrenational Version), Versiunea Standardul Revizuit
(Revised Standard Version), Standardul American Nou (New American
Standard), Biblia Nouă Englezească (New English Bible) şi versiunea lui James
Moffatt. În două versiuni acest verset este pus în paranteză: Versiunea Standardul
Nou American (New American Standard) şi în versiunea Bibliei din limba
germană, tradusă de Martin Luther. Iar în alte versiuni acest verset este menţionat,
ca în Versiunea Autorizată a lui King James (Autorized King James Version),
Versiunea Curentă Nouă (New Life Version) şi traducerea Bibliei în limba rusă.
Morrison, ca şi alţi comentatori ne spun că, totuşi sunt mai mulţi
cercetători care susţin că versetul 11 este autentic. Dovezile acestora constau în
faptul că el se găseşte într-o mare parte a manuscriselor vechi unciale şi cursive
greceşti, în cele latineşti, siriace şi în Vulgata 2.
Unii exegeţi, care consideră autentic versetul 11, spun că el constituie
318
introducerea parabolei Bunului Păstor, că în versetele 12 şi 13 avem expunerea

acestei parabole şi că versetul 14 conţine încheierea ei 3. Mulţi exegeţi,
comentatori şi bibliologi, care susţin cu tărie că versetul 11 este autentic, cred că
el va fi inclus în toate versiunile şi traducerile Bibliei 4.
În Iudea, oile se pierdeau foarte uşor. Păşunile erau pe coloana vertebrală a
munţilor care treceau prin mijlocul ţării. Acest şir muntos forma un platou îngust
de câţva kilometri. Pe coastele munţilor erau multe prăpăstii şi locuri periculoase
în care, dacă oile intrau, nu puteau să urce nici să coboare, ci se prăpădeau acolo.
Apoi, păşunile pe platouri, fiind mici şi rare, oile, în căutarea ierbii, erau expuse
mereu rătăcirii, căderii în prăpăstii şi multor altor pericole 5.
Păstorii din Israel, în special cei din Iudea, erau mari experţi în căutarea
oilor pierdute. Ei obişnuiau să meargă pe urma unei oi pierdute kilometri întregi,
căţărându-se pe stânci cu mare curaj, ca s-o salveze cu orice risc 6.
Păstorul îşi caută oaia pierdută

În Israel, pe timpul Domnului Isus, în majoritatea cazurilor, turmele erau
comune. Ele nu aparţineau unui singur proprietar, ci mai multor oameni din sat.
319
Dragomir Stancu
Apoi, la asemenea turme nu era niciodată un singur păstor, ci cel puţin doi sau
trei. Aşa se explică faptul că Domnul Isus a zis în parabolă, că păstorul a lăsat pe
celelalte nouăzeci şi nouă de oi pe izlaz şi s-a dus s-o caute pe cea pierdută.
Aceasta înseamnă că el când s-a dus să caute oaia pierdută, a încredinţat turma în
grija celorlalţi păstori. Dacă el nu şi-ar fi lăsat turma în supravegherea altor colegi,
la întoarcere ar fi găsit mai multe oi sfâşiate de hiene, lupi şi alte fiare sălbatice.
Păstorii făceau întotdeauna eforturi mari şi se expuneau la cele mai mari pericole
când căutau oaia pierdută. Era o regulă că atunci când un păstor nu putea să aducă
oaia vie, el trebuia s-o tundă şi să aducă de la ea lâna sau oasele, ca semn că a
găsit-o şi că era moartă 7.
Ne putem imagina, aşa după cum se întâmpla adeseori când păstorii se
întorceau seara cu turma în sat şi când unul din ei lipsea, cum oamenii ştiau că el a
rămas în munţi ca să caute o oaie pierdută! Apoi, ne mai putem imagina, cum toţi
oamenii din sat îşi întorceau privirea spre munţi şi aşteptau să apară acel păstor cu
oaia pierdută pe umeri! Şi, în cele din urmă, ne putem închipui, cum la sosire, tot
satul îi ura bun venit şi se aduna în jurul lui ca să audă povestea oii pierdute şi
cum el a găsit-o! 8
Dacă păstorii din Iudea, care depuneau cele mai mari eforturi în căutarea
unei oi şi care erau gata chiar să-şi sacrifice viaţa pentru salvarea acesteia, erau
consideraţi păstori buni, deşi oile erau nişte animale fără mare valoare şi totuşi
aveau un mare preţ în ochii lor, atunci, cu cât mai mare şi mai bun Păstor era Fiul
lui Dumnezeu care a venit din cer ca să caute şi să mântuiască tot ce era pierdut,
chiar şi pe păcătoşii cei mai mari şi fără valoare, dar care totuşi aveau mare preţ în
ochii Lui, pentru care El Şi-a dat viaţa!
II. FELUL DRAGOSTEI DOMNULUI ISUS

Evanghelistul Matei L-a redat pe Domnul Isus spunând: “Ce credeţi?
Dacă un om are o sută de oi şi se rătăceşte una din ele, nu le lasă el pe cele
nouăzeci şi nouă pe munţi şi se duce să o caute pe cea rătăcită? (13) Şi dacă i se
întâmplă s-o găsească, adevărat vă spun că are mai multă bucurie de ea decât de
cele nouăzeci şi nouă care nu se rătăciseră.” (v.12-13)
Acest text ne scoate în evidenţă dragostea individuală a Fiului lui
Dumnezeu. El ne arată că pentru dragostea Lui individuală, nouăzeci şi nouă de oi
nu erau de ajuns. Pentru că o oaie a rămas rătăcită în munţi, păstorul şi-a pierdut
orice tihnă; şi el nu mai avea linişte şi odihnă până când o găsea şi o aducea acasă.
Oricât de mare familie ar avea un părinte, nici unul dintre copiii lui nu este de
prisos şi fără preţ, la care el ar putea renunţa. Şi, cu atât mai mult, Tatăl ceresc,
care Îşi caută prin Cristos copiii pierduţi şi sângerează în inima Lui după ei, nu
poate fi fericit până nu-i găseşte pe toţi şi nu-i strânge la pieptul Său de Părinte.
320
Fiul lui Dumnezeu Şi-a arătat grija, bunătatea, mila şi dragostea Sa

individuală nu numai în acest text, ci şi în multe alte pasaje. Noi vom aminti
numai două în care Mântuitorul S-a ocupat de această problemă în mod expres:
a) Când am tratat studiul intitulat Vindecarea soacrei Apostolului Petru
(Vol.II,Stud.38), am văzut cum dragostea infinită a Celui Preaînalt care stă la baza
întregului Univers, s-a coborât prin Cristos într-o căsuţă umilă din Israel şi s-a
manifestat în toată puterea ei ca să scape o femeie bătrână de o boală incurabilă
care o chinuia mult.
b) Şi când am abordat studiul intitulat Două portrete (Vol.IV,Stud.45) în
legătură cu vindecarea unei femei care avea o scurgere de sânge de 12 ani, ne-am
informat cât de desconsiderată era ea, pe care legea sacră a evreilor o declara
necurată şi ca un focar de pângărire pentru alţii, şi în care nimeni nu găsea nici o
valoare.
Înaintea capernaumenilor s-au perindat în ziua vindecării acestei femei
multe tablouri, unul după altul: întoarcerea Domnului Isus din misiunea Sa din
Galileea care a durat 3 luni, întâmpinarea Lui de către întreaga cetate,
îmbolnăvirea de moarte a fiicei lui Iair care era primarul cetăţii, închinarea şi
intervenirea lui Iair înaintea Mântuitorului, pornirea Fiului lui Dumnezeu spre
casa acestuia pentru a-i tămădui fiica. Şi, când se continuă tablourile: sosirea
mesagerilor cu vestea că fiica lui Iair a murit, disperarea lui Iair, bocetele de acasă
şi invierea moartei, s-a întâmplat ceva: femeia cu scurgerea de sânge a atins un
ciucure de la poalele hainei Domnului Isus. Lucrul acesta este ca şi când am
viziona un film şi, dintr-o dată acesta s-ar opri la o anumită imagine ca s-o privim
mai mult. Tot astfel şi Mântuitorul, când a apărut pe ecran scena acestei femei
necăjite, S-a oprit pe loc; şi, o dată cu El, a oprit şi tabloul ei pentru un timp
oarecare ca, uitându-ne la el mai mult, să-Ι putem vedea şi înţelege dragostea Sa
individuală pe care o are faţă de orice fiinţă umană.
Mântuitorul nu numai că a oprit filmul desfăşurării evenimentelor amintite
la imaginea acestei femei, dar i-a acordat ei tot timpul şi toată atenţia, ca şi când
n-ar fi fost inconjurat de mulţime, ci era numai El şi ea pe lume.
Dragostea lui Cristos care este infinită şi universală este, în acelaşi timp şi
individuală, aceasta fiind cauza pentru care nimeni nu poate fi uitat de El!
Când ne apar în viaţă momente grele şi credem că suntem părăsiţi,
neînţeleşi şi că nu dă nimeni nimic pe noi, să nu uităm niciodată fie că suntem
tineri, fie că suntem spre apusul vieţii, că există un Mântuitor suprem şi că
dragostea Lui salvatoare este individuală şi se dăruieşte fiecăruia care vrea s-o
accepte.
Dascălul ceresc ne arată în acest text, cât şi în alte pasaje din cele patru
Evanghelii că dragostea Lui individuală are patru caracteristici:
a) Prima caracteristică a dragostei individuale a Mântuitorului este
căutarea. Păstorul n-a aşteptat ca oaia pierdută să se întoarcă singură acasă, ci el
321
Dragomir Stancu
s-a pus în căutarea ei. Evreii nu puteau să înţeleagă adevărul acesta. Comentatorul
W. Barclay a spus că rabinii erau de acord că dacă păcătosul se târăşte nenorocit
acasă, Dumnezeu îl iartă şi-l primeşte 9. Numai că Dumnezeu nu era mulţumit să
aştepte pe oameni ca ei să se întoarcă acasă, ci El a pornit, în Cristos Isus să caute
şi să mântuiască tot ce era pierdut, indiferent cât de mult L-a costat.
b) A doua caracteristică a dragostei individuale a Mântuitorului este
atotcuprinderea. Oricât de neînsemnată ar fi fost o oaie, oricât de mare i-ar fi
fost pierderea şi oricât de grea şi riscantă i-ar fi fost căutarea, inima păstorului
iudeu nu o putea abandona. Cu atât mai mult, dragostea individuală a Păstorului
Celui Mare şi Bun este atotcuprinzătoare. Când am tratat studiul intitulat
Vindcarea leprosului (Vol.II,Stud.43), am văzut că leproşii erau alungaţi din
societate, deoarece erau consideraţi ca nişte focare de infecţie din punct de vedere
sanitar şi ca o pângărire teribilă din punct de vedere religios. După legea lui
Moise, nimeni nu avea voie nici să se apropie de un lepros şi, cu atât mai puţin să
se atingă de el10. Evanghelistul Marcu ne-a arătat un lucru extraordinar de mare,
că Domnul Isus S-a atins de un lepros, de un om de neatins. El a scris: "Lui Isus Ι
s-a făcut milă de el, a întins mâna şi S-a atins de el." (1:41)
La acest gest al Mântuitorului, toţi câţi erau de faţă au rămas uimiţi. Cei
care nu credeau în divinitatea Lui şi nu vedeau în El decât un simplu tâmplar din
Nazaretul Galileii, au rămas uimiţi de curajul şi riscul Lui: că S-a atins de infecţia
unei boli incurabile şi contagioase, care secera pe timpul acela foarte mulţi
oameni! Iar, cei care credeau că era un Proroc sau chiar Mesia, au rămas mai
şocaţi, fiindcă îşi ziceau: "Cum a putut să Se pângărească într-o măsură atât de
mare!”
Domnul Isus, prin această atingere a vrut să demonstreze că El era
Dumnezeu care, în mila Lui cea mare este gata oricând să Se atingă de cei de
neatins, să iubească pe cei de neiubit şi să ierte pe cei de neiertat.
c) A treia caracteristică a dragostei individuale a Mântuitorului este
sacrificiul. Oile au intrat în proverb că sunt cele mai prostuţe dintre toate
animalele 11. Aproape în toate cazurile, ele se fac vinovate de pericolul în care
ajung şi, totuşi, păstorul niciodată nu zice despre oaia care s-a pierdut şi s-a expus
unui mare pericol: “Ea singură şi-a făcut-o şi este vinovată că s-a pierdut. Eu nu
mă duc s-o caut.” Oaia poate fi prostuţă, dar cu toate acestea, păstorul va interveni
pentru ea, o va căuta mult, va risca şi chiar îşi va pune viaţa în joc ca s-o salveze.
Cu atât mai mult, oamenii, în nechibzuinţa lor, au ajuns prin păcatele şi viciile lor,
într-o stare cu mult mai gravă decât orice oaie şi totuşi Păstorul Cel Mare şi Bun
nu zice: "Aşa le trebuie", ci El Şi-a dat viaţa pe cruce chiar şi pentru păcătoşii cei
mai notorii, nechibzuiţi şi vinovaţi.
d) Şi a patra caracteristică a dragostei individuale a Fiului lui Dumnezeu
este salvarea. Ţinta cea mare a păstorului care şi-a pierdut oaia era, ca s-o salveze
din marele pericol în care se afla. Comentatorul W. Barclay a zis că unul dintre
322
cele mai mari lucruri pe care îl putem spune despre dragostea individuală a
Mântuitorului este că ea nu numai că poate să scape pe orice om de nechibzuinţă,
dar poate să-l facă şi înţelept; nu numai să-l izbăvească de păcat, dar să-l facă şi
sfânt; şi nu numai să-l salveze de pierzarea veşnică, dar să-l facă şi un copil al lui
Dumnezeu şi un moştenitor al Împărăţiei cerurilor 12.
Când am tratat studiul intitulat Vindecarea robului unui sutaş
(Vol.III,Stud.44), am văzut că Evanghelistul Matei a înşirat în capitolul opt, şapte
minuni prin care ne-a arătat dragostea lui Durnnezeu în acţiune, cu cele şapte
însuşiri ale ei. În vindecarea robului unui sutaş, Domnul Isus a cuprins în
dragostea Sa individuală şi atotsalvatoare un păgân, despre care evreii ziceau că,
neamurile n-au fost create pentru altceva decât să slujească ca şi combustibil
pentru focul gheenei13. Acest păgân era un sutas dintr-un popor care i-a ocupat, iar
după concepţia naţionaliştilor evrei, un asemenea om trebuia asasinat pe loc şi
nicidecum ajutat, dar accentul dragostei individuale a Fiului lui Dumnezeu în
acţiune, creştea în această minune treptat. Acest sutaş roman avea un rob bolnav
grav. Robii nu erau văzuţi în ochii legii în timpul acela, decât ca nişte unelte vii.
Deşi era o mare deosebire între un rob şi un stăpân, şi între un evreu şi un
neevreu, totuşi dragostea individuală şi atotsalvatoare a Fiului lui Dumnezeu a
ridicat şi pe păgâni şi pe robi, nu numai la demnitatea de oameni care merită să fie
ajutaţi în necazurile lor, dar şi la cinstea chemării la Împărăţia cerurilor.
Şi, în al treilea rând, acest text pe care îl studiem ne arată
III. EXEMPLUL DRAGOSTEI DOMNULUI ISUS

Dascălul ceresc îndeamnă în acest text pe toţi credincioşii care au simţit
dragostea Lui individuală căutătoare, atotcuprinzătoare, jertfitoare şi salvatoare: să
înveţe de la El, Păstorul Cel Mare şi Bun, această dragoste care este a patra lecţie
a eticii creştine şi să iubească cu ea pe toţi semenii, în special pe cei pierduţi,
indiferent cât de mare este căderea şi cât de mult se fac vinovaţi de ea. Toţi
creştinii care au experimentat această dragoste a lui Cristos şi au învăţat-o de la
El, trebuie s-o transmită şi altora prin viaţa lor, pentru că toţi oamenii trebuie să
simtă această dragoste individuală căutătoare, atotcuprinzătoare, jertfitoare şi
salvatoare. Adevărul este că tocmai grija şi dragostea individuală a creştinilor faţă
de semeni, constituie unul dintre cele mai mari motive şi dinamisme ale
evanghelizării. Dar, ca evanghelizarea să aibă efectul ei deplin, sufletele pierdute
trebuie să simtă că ele au în ochii mesagerilor lui Cristos şi a tuturor credincioşilor
un preţ cu mult mai mare decât toate bunurile pe care aceşti fii ai Împărăţiei
cerurilor le-ar poseda în lumea aceasta.
Nimeni n-a putut să fie mai desconsiderat şi abandonat de semeni ca
îndrăcitul din Gadara, dar, toate trei Evangheliile sinoptice ne arată că Isus Cristos
nu Şi-a arătat dragostea Sa individuală într-o măsură atât de mare şi într-un mod
323
Dragomir Stancu
atât de intens faţă de nici o altă fiinţă umană, aşa cum Şi-a arătat-o faţă de acest
îndrăcit.
Când am tratat studiul intitulat Vindecarea îndrăcitului din Gadara
(Vol.IV,Stud.40), ne-am informat că nicăieri nu putem vedea mai clar tirania
duhurilor rele ca în viaţa acestui îndrăcit care era stăpânit de o legiune de demoni.
Acest stăpân-legiune l-a scos pe îndrăcit de acasă şi din familie şi l-a dus
ca să locuiască de viu, în cavouri, între schelete, locul cel mai sinistru.
Evanghelistul Luca a scris: "Şi nu-şi avea locuinţa într-o casă, ci în morminte.”
(8:27) Tot acest tiran negru, îl chinuia pe îndrăcit în fel şi chip. Evanghelistul
Marcu a scris: “Totdeauna, zi şi noapte, stătea în morminte şi pe munţi, ţipând şi
tăindu-se cu pietre” (5:5) şi “nimeni nu-l putea potoli.” (5:4)
Mântuitorului, făcându-Ι-se milă de acest îndrăcit, cu glasul Lui de
Dumnezeu, a poruncit demonului-legiune, să iasă afară din el cu toată legiunea
lui, care se compunea din 6.000 de duhuri necurate, zicându-i: "Duh necurat, ieşi
afară din omul acesta!" (Marcu 5:8)
Prin minunea vindecării îndrăcitului din Gadara, Mântuitorul ne-a învăţat
că unul dintre păcatele cele mai mari de care se face omul vinovat este că nu are
dragoste individuală faţă de semenul său pierdut şi neînsemnat; şi că, mai mare
preţ au în ochii lui bunurile materiale decât aproapele lui înfrânt fie de boală, fie
de sărăcie, fie de păcat. Evanghelişti sinoptici ne-au spus că atunci când
îngrijitorii de porci au văzut cele două miracole mari: vindecarea îndrăcitului şi
înecarea porcilor, au alergat în oraşul Gadara şi în satele din jur ca să informeze
pe proprietarii porcilor ce s-a întamplat; şi toată cetatea şi satele din jurul acesteia
au ieşit să vadă minunea cu îndrăcitul care era foarte violent şi groaza întregului
ţinut gadarean.
Oare, cine poate să descrie tabloul întâlnirii îndrăcitului vindecat cu cei de
acasă? Ce a simţit el în suflet în momentul când şi-a zărit părinţii şi rudele, sau
poate chiar şi soţia şi copiii? Cât de mult i s-a bucurat familia când l-a văzut cum
stătea sănătos şi senin lângă Mântuitorul! Ei se îmbrăţişau, se sărutau şi plângeau
de bucurie!
Aici avem una dintre cele mai mari surprize. Oricine s-ar fi aşteptat ca
gadarenii să se fi bucurat că Mântuitorul l-a vindecat pe acest nenorocit, să-L
recunoască pe Domnul Isus ca Dumnezeu, să-L invite în cetatea lor şi să-l accepte
ca Mântuitor. Dar nimănui nu i-ar fi putut trece prin minte ca ei să-L alunge pe
Domnul Isus din teritoriul lor. Evanghelistul Luca a scris: “Tot poporul din
regiunea gadarenilor L-a rugat pe Isus să plece de la ei...." (5:37)
Este adevărat că gadarenii au fost puşi faţă în faţă cu două lucruri foarte
mari: cu vindecarea concetăţeanului lor de nerecuperat şi cu puterea miraculoasă a
Mântuitorului, de care ei nu s-au putut îndoi. Numai că fiecare proprietar a fost
păgubit cel puţin cu un porc.
Fiul lui Dumnezeu, prin acceptarea intrării demonilor în porci şi prin
324
înecarea acestor animale, a sacrificat 2.000 de porci pentru vindecarea acestui om

amărât, tocmai ca să ne trezească simţul proporţiei care trebuie să existe între
valoarea unui om, în comparaţie cu valoarea bunurilor noastre materiale şi
animale. Dacă evaluăm în medie un porc cu 200 de dolari, atunci 2.000 de porci
ori 200 de dolari, însumează 400.000 de dolari. Şi acum, care dintre noi are bunuri
materiale şi animale în valoare de 400.000 de dolari? Aceasta înseamnă, ne spune
Dascălul divin, că aproapele nostru valoreaza mai mult decât toate bunurile
noastre materiale sau animale. Şi, cu atât mai mult, sufletul uman are în ochii lui
Dumnezeu o valoare infinită. Datorită acestui fapt, Fiul Celui Preaînalt a părăsit
gloria cerească şi a acceptat să fie pironit pe cruce pentru mântuirea noastră. Şi
totuşi, câţi oameni nu-şi sacrifică şi astăzi semenii pentru confortul, tihna şi
comoditatea lor? Şi mulţi dintre aceştia îşi mai zic creştini.
Toţi oamenii care iubesc mai mult bunurile materiale decât pe semenii lor
şi nu au dragostea individuală căutatoare, atotcuprinzătoare, jertfitoare şi
salvatoare faţă de cei ce se află pe calea pierzării, cad la examenul celei de-a patra
lecţii a eticii creştine, pe care ne-a predat-o dumnezeiescul nostru Învăţător în
acest text.
Fiul lui Dumnezeu a încheiat a patra lecţie a eticii creştine cu următoarea
concluzie: "Tot aşa, nu este voia Tatălui vostru ceresc să piară nici unul măcar
din aceşti micuţi.” (v.14) Din ultimele studii am văzut că, cuvintele "aceşti micuţi"
înseamnă oameni desconsideraţi fie din cauza sărăciei, fie că au căzut victime ale
păcatului. Frumuseţea acestei concluzii a Domnului Isus este, că voia Părintelui
nostru ceresc este ca nici cei săraci să nu piară în lumea aceasta de foame şi
mizerie; şi nici cei înfrânţi de păcat să nu ajungă în pierzarea veşnică, ci să fie
ajutaţi şi unii şi alţii de creştinii care au dragostea individuală, căutătoare,
atotcuprinzătoare, jertfitoare şi salvatoare.

2. Op. cit. p. 423;
MacDonald, W., Comentar la Noul Testament, p. 134.
6. Op. cit.
7. Op. cit.
8. Op. cit. p. 203 – 204.
9. Op. cit. p. 204.
10. Edersheim, A., The Life and Times of Jesus the Messiah, Vol. I, p. 492 –
495.
12. Op. cit. p. 205.
325
Dragomir Stancu
326
Dragomir Stancu
32. DISCIPLINA CREŞTINĂ

Matei 18 : 15 - 18
15 Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi
el singur. Dacă te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău.
16 Dar dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice
cuvânt să fie sprijinit pe mărturia a doi sau trei martori.
17 Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi dacă nu vrea să
asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş.
18 Adevărat vă spun că orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi
orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer.
Comentatorul german Vide Keim a zis că Fiul lui Dumnezeu a predat

ucenicilor disciplina în biserică înainte de a părăsi Galileea; şi că ea, cât şi
celelalte şase lecţii ale eticii creştine sunt tot aşa de valoroase ca Predica de pe
munte 1.
În acest text intitulat Disciplina creştină, care face parte din a cincea lecţie
a eticii creştine, ne vom ocupa de patru probleme: opiniile majore cu privire la
această învăţătură a Domnului Isus, modul în care Mântuitorul ne-a învăţat s-o
practicăm, atitudinea membrilor bisericii pe care trebuie s-o aibe faţă de cei
excluşi şi problema legării şi a dezlegării pe care o face biserica.
I. OPINIILE MAJORE CU PRIVIRE LA DISCIPLINA CREŞTINĂ

W. Barclay, cât şi alţi comentatori au zis că acesta este unul dintre cele
mai grele pasaje de interpretat din întreaga Evanghelie după Matei 2.
Comentatorii şi exegeţii au formulat din acest text două opinii majore cu
privire la disciplina creştină şi anume:
1. Prima opinie majoră, deşi acceptă şi ea disciplina creştină, dar, în
schimb, totuşi respinge excluderea din Biserică şi infirmă că acest text ar face
parte din învăţătura Domnului Isus.
Susţinătorii acestei variante spun că în acest text avem mai degrabă
adaptarea unor reguli ecleziastice de pe fondul învăţăturii rabinilor decât cuvintele
Domnului Isus 3. Aceştia susţin că Mântuitorul n-a putut să spună următoarele trei
lucruri: Primul lucru pe care n-a putut să-L spună era, că păgânii şi vameşii erau
nişte oameni abandonaţi de Dumnezeu, pentru că El, dimpotrivă era acuzat de
farisei şi de cărturari că era prietenul vameşilor şi al păcătoşilor; (Matei
9:10;11:19; Luca 18:10-14) şi cu atât mai mult, fiindcă El a zis conducătorilor
327
Dragomir Stancu
religioşi şi civili: “Adevărat vă spiun că vameşii şi prostituatele merg înaintea

voastră în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Matei 21:31) Al doilea lucru pe care n-a
putut să-L spună Domnul Isus era că, iertarea este limitată şi că cineva poate să fie
abandonat de biserică şi chiar de către Dumnezeu. Şi al treilea lucru pe care n-a
putut să-L zică Mântuitorul a fost că, o comunitate de creştini are puterea să lege
şi să dezlege păcatele cuiva.
Aceşti comentatori aduc trei argumente în favoarea opiniei lor de
neexcludere din Biserică: primul argument este pilda cu neghina, în care
Mântuitorul a spus stăpânului holdei să nu smulgă neghina, ca nu cumva să
smulgă împreună cu ea şi grâul, ci s-o lase până la seceriş (Matei 13:20-30). Când
am tratat studiul intitulat Pilda neghinei (Vol.IV,Stud.32), am văzut că
arhiepiscopul anglican R.C. Trench a spus că interpretarea parabolei neghinei a
dat naştere la cele mai înverşunate dispute de-a lungul istoriei bisericeşti. Spre
exemplu, comentatorii din Biserica Primară, în frunte cu Fericitul Augustin, au
susţinut că ogorul din parabolă care reprezintă “lumea” (Matei 13:38) nu
înseamnă lumea propriu-zisă, pentru că ar lipsi orice logică, ci “Biserica lui
Cristos de pe pământ”, deoarece Biserica este ogorul în care este semănată
sămânţa cea bună a Împărăţiei lui Dumnezeu; că Împărăţia cerurilor se aseamănă
cu Biserica; şi că în Biserică, fiii Împărăţiei cresc şi se maturizează pentru
grânarul Celui Preaînalt. După interpretarea lui Augustin, păcătoşii nu pot fi
excluşi din Biserică, şi aceasta din două motive: primul motiv este, că cei care
sunt astăzi neghină, mâine pot deveni grâu 4, şi al doilea motiv este, fiindcă
această lucrare de separare a neghinei de grâu o va face Dumnezeu la sfârşitul
veacului 5. Dar s-au ridicat şi alte voci, în frunte cu donatiştii, o ramură a Bisericii
din secolul al IV-lea, care au susţinut ferm că ogorul nu este “Biserica”, ci lumea,
aşa cum scrie în explicarea parabolei, deoarece neghina n-are ce căuta în Biserică
şi, cu atât mai puţin, cum ar fi putut Mântuitorul să spună ca să lăsăm să crească
neghina împreună cu grâul în Biserică şi să n-o smulgem? 6 Al doilea argument pe
care îl aduc susţinătorii opiniei de neexcludere din Biserică, sunt cuvintele
Mântuitorului pe care le-a spus cărturarilor şi fariseilor atunci când Ι-au adus în
curtea templului o femeie prinsă în adulter: “Cine dintre voi este fără păcat să
arunce cel dintâi cu piatra în ea.” (Ioan 8:7); Şi al treilea argument al acestora
care susţin opinia neexcluderii din Biserică este parabola vameşului şi a
fariseului, în care fariseul se încredea în sine că era neprihănit şi se ruga în
templu, zicând: “Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni,
hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca vameşul acesta” (Luca 18:11). Tot în
această parabolă, Domnul Isus ne arată cum “vameşul stătea departe şi nu
îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer, ci se bătea în piept şi zicea:
«Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!»” (Luca 18:13) şi, în cele din urmă,
Mântuitorul a zis în această parabolă că nu fariseul a fost considerat de Dumnezeu
neprihănit, ci vameşul 7.
328
2. A doua opinie majoră este a celor ce acceptă nu numai disciplina în

Biserică, dar şi excluderea şi, susţin cu tărie că şi acest text Îi aparţine
Domnului Isus în întregime. În această lecţie a eticii creştine, învăţăm cum
Mântuitorul a pus bazele disciplinei în Biserică până la excludere, ca Biserica să
se menţină curată 8. Aceasta înseamnă că bunătatea şi iertarea creştină n-are voie
să scutească pe nimeni de disciplina bisericească lăsându-l să trăiască în
neorânduială 9. În cartea Faptele Apostolilor şi în Epistole, aflăm cum apostolii
exercitau disciplina în Biserică, Apostolul Pavel scriind în prima sa epistolă către
Corinteni: “ … Nu este datoria voastră să-i judecaţi pe cei dinăuntru? (13)...
Daţi-l afară, dar, din mijlocul vostru pe răul acela.” (5:12-13), iar în Apocalipsa,
Cristos cel înviat, mustrând biserica din Tiatira fiindcă n-a exercitat disciplina
asupra Izabelei, a zis: “Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Izabela, femeia
aceea care se zice profeteasă să-i înveţe şi să-i amăgească pe robii Mei să se
dedea la curvie şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor.” (2:20)
II. MODUL ÎN CARE MÂNTUITORUL NE-A ÎNVĂŢAT SĂ

PRACTICĂM DISCIPLINA
Domnul Isus ne-a învăţat să exercităm disciplina în trei etape şi la trei
niveluri.
1. Prima etapă şi primul nivel este între patru ochi.
Mântuitorul a zis: " Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi
mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău.” (v
15)
H.L. Ellison, cât şi alţi comentatori ne spun că cuvintele “împotriva ta" din
versetul 15 “Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta,“ lipsesc din manuscrisele
cele mai timpurii şi importante 10. Acesta este motivul pentru care acestea nu sunt
menţionate în unele versiuni şi traduceri ale Bibliei, după cum sunt: textul grecesc
Nestle-Aland al Societăţilor Biblice Unite (Nestle-Alend /United Bible Societies),
Standardul Nou American (New American Standard), Biblia Englezească Nouă
(The New English Bible), traducerea Bibliei în limba germană a lui Martin Luther
etc. Iar în următoarele versiuni şi traduceri ale Bibliei apar aceste cuvinte:
Versiunea Autorizată a lui King James (Autorised King James Version),
Versiunea Internaţională Nouă (New International Version), Versiunea
Standardul Revizuit (Revised Standard Version), Versiunea Curentă Nouă (New
Life Version), Versiunea lui James Moffatt, traducerea în limba rusă etc.
Din versetul 15 fără cuvintele "împotriva ta'': "Dacă fratele tău a păcătuit,
du-te şi mustră-l între tine şi el singur", înţelegem că Domnul Isus a zis că fiecare
creştin este răspunzător pentru fratele său, că Biserica întreagă este răspunzătoare
pentru fiecare membru al ei şi că fiecare membru este răspunzător de Biserică.
329
Dragomir Stancu
Comentatorul H.L. Ellison este de părere că cineva ar fi adăugat cuvintele

"împotriva ta” pentru ca creştinii să nu vegheze şi să nu fie interesaţi de păcatele
confraţilor lor 11.
Noi credem că Domnul Isus a zis, cu mult mai probabil: "Dacă fratele tău
comite un anumit păcat, du-te la el, discută în patru ochi şi nu precupeţi nici un
efort până nu-l determini să-şi recunoască păcatul.", decât: “Dacă fratele tău a
păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur până nu-şi
recunoaşte vina şi nu-ţi restabileşti relaţia cu el.”
În cazul celei de-a doua variante, Domnul Isus recomandă ca cel jignit să
meargă la fratele care l-a ofensat, fiindcă el se află într-o stare mai bună pentru a
iniţia o discuţie în vederea restabilirii relaţei. Creştinii trebuie să-şi refacă pe loc
relaţia de fraţi, altfel, Diavolul le-ar cloci în minte multe lucruri rele şi ei ar înceta
automat să mai fie creştini 12.
Ioan Gură de Aur a zis că restabilirea relaţiei dintre doi creştini aduce
întotdeauna un câştig dublu: conciliatorul îşi câştigă fratele pierdut, iar cel
conciliat îşi câştigă şi pe fratele său împotriva căruia a păcătuit şi propria lui
mântuire 13. Cuvintele spuse de Mântuitorul: “Dacă te ascultă, l-ai câştigat pe
fratele tău”, (v.15) au o mare însemnătate şi valoare.
2. A doua etapă şi al doilea nivel este crearea unei şanse noi printr-un
mediu mai bun, format din două-trei persoane mai competente.
Domnul Isus a zis: " Dar dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi
inşi, pentru ca orice cuvânt să fie sprijinit pe mărturia a doi sau trei martori."
(v.16)
Ioan Gură de Aur a exemplificat această etapă cu un medic bun care,
văzând că boala unui pacient se agravează, nu se supără pe el şi nu-l părăseşte ci,
dimpotrivă, depune mai mult efort şi se consultă cu mai mulţi medici, numai ca
să-l salveze 14.
Cei doi-trei consilieri inţelepţi şi luminaţi de Duhul lui Dumnezeu, creează
o atmosferă nouă şi discută întreaga problemă de la început şi la un nivel mai înalt
şi mai spiritual. Este adevărat că cei doi-trei consilieri ajută la împăcare, dar, în
caz că cel care a păcătuit împotriva fratelui său nu vrea să recunoască şi să se
pocăiască, ei vor sta ca martori împotriva lui.
3. Şi, a treia etapă, după cel mai înalt nivel este crearea încă a unei şanse
noi în care să se dezbată problema într-un alt mediu nou, cel mai bun şi
spiritual, care este Biserica.
Domnul Isus a zis: “Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii…”
(v.17).
Comentatorii şi exegeţii au interpretat cuvântul Biserică în trei feluri:
a) Unii au zis că, cuvântul biserică înseamnă aici "sinagogă", pentru că
atunci n-a existat încă Biserica 15. Mulţi comentatori au combătut această idee,
aducând două argumente: că Domnul Isus n-a numit niciodată sinagoga,
330
"Biserică” şi că Mântuitorul deja vorbise despre Biserică când era cu ucenicii în

Cezareea lui Filip şi când a spus Apostolului Petru că el era o piatră şi că pe piatra
aceasta Îşi va zidi Biserica (Matei 16:18).
b) Alţi exegeţi ca, Ioan Gură de Aur din Biserica Primară şi Eftimie
Zigaben din secolul al XII-lea, au interpretat că Mântuitorul nu S-a referit aici la
Biserica întreagă, ci numai la conducătorii sau reprezentanţii ei16.
Pe baza cuvintelor Domnului Isus când a zis Apostolului Petru: “Îţi voi da
cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri; şi
orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri” (Matei 16:19), exegeţii din
Biserica Primară grecească şi cea latină, au explicat că Mântuitorul a dat puterea
de disciplină apostolilor; iar apostolii la rândul lor, au încredinţat-o slujitorilor
Bisericii.
Comentatorul Alexander Bruce a spus că ideea exercitării disciplinei de
către un laic, de către doi-trei laici din Biserică; şi, cu atât mai mult, de către
Biserica întreagă şi, nu de către un preot, a stârnit mari reacţii, controverse în
întreaga istorie bisericească 17.
Aşa se explică de ce ortodocşii şi catolicii cred că numai preoţii au
autoritatea excomunicării din Biserică şi nu Biserica întreagă are această calitate
18
.
c) Unii comentatori şi exegeţi au afirmat cu tărie că aici este vorba de
Biserică şi nu de sinagogă, pentru că Domnul Isus a mai folosit cuvântul Biserică
în Matei 16:18, aşa cum am văzut mai înainte; şi că aici nu este vorba nici de
reprezentanţii Bisericii, fie preoţi, fie pastori, ci de Biserica întreagă, fiindcă ea
este singura instituţie a lui Cristos căreia Mântuitorul I-a dat dreptul divin de a
cerceta şi judeca viaţa morală şi spirituală a tuturor membrilor ei.
În versetul 18 în care scrie: "Adevărat vă spun că orice veţi lega pe
pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer",
se vede clar că autoritatea pe care i-a dat-o Domnul Isus Apostolului Petru mai
înainte când i-a zis: “Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe
pământ, va fi legat în ceruri; şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în
ceruri,” (Matei 16:19) acum a încredinţat-o şi Bisericii întregi. Faptul acesta se
vede aşa de clar din felul în care apostolii exercitau disciplina împreună cu
bisericile, astfel Apostolul Pavel a scris în întâia sa epistolă către Corinteni: “În
Numele Domnului Isus, voi şi duhul meu, fiind adunaţi laolaltă, prin puterea
Domnulu Isus, (5) am hotărât ca un astfel de om să fie dat pe mâna Satanei,
pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus.” (5:4-
5) iar in 2 Corinteni 2:10, Apostolul Pavel a zis: "Pe cine iertaţi voi, îl iert şi eu."
În Biserica Apostolică, expresia “dat pe mâna lui Satan”, înseamnă “a fi exclus
din Biserică”.
Cel care se face vinovat de un anumit păcat este adus înaintea Bisericii, nu
ca să fie judecat, ci să fie reconciliat, el este invitat într-o atmosferă nouă, care
331
Dragomir Stancu
este cea mai înaltă din punct de vedere spiritual, pentru a simţi din nou dragostea
şi relaţia Bisericii, şi pentru ca Biserica să-i facă un apel plin de dragoste în
vederea întoarcerii de pe calea lui greşită 19.
III. ATITUDINEA MEMBRILOR BISERICII PE CARE TREBUIE

S-O AIBĂ FAŢĂ DE CEI EXCLUŞI
Domnul Isus a zis: "... Şi dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie
pentru tine ca un păgân şi ca un vameş.” (v.17)
Cuvintele pe care le-a folosit Mântuitorul pentru cel exclus “să fie pentru
tine ca un păgân şi ca un vameş”, ne arată că El urmăreşte să atingă prin
disciplină trei obiective:
a) Primul obiectiv este curăţarea Bisericii. Biserica Apostolică a practicat
disciplina, de aceea ea s-a păstrat curată. Iar Biserica Primară, de când a început să
filozofeze în fel şi chip în legătură cu excluderea pe care a poruncit-o Domnul
Isus, aşa cum am văzut la începutul acestui studiu, s-a compromis într-o mare
măsură cu duhul lumii, şi a ajuns în starea să nu se mai deosebească de păgâni. Cu
atât mai mult, acest fenomen este văzut şi cunoscut astăzi, când cei mai mulţi
dintre zişi creştini nu se deosebesc de atei.
b) Al doilea obiectiv pe care îl urmăreşte Domnul Isus să-l atingă prin
disciplină, este confruntarea celui ce a comis un păcat cu starea lui: că a ajuns
din nou “ca un păgân” şi “ca un vameş”. Ca să înţelegem al doilea obiectiv al
disciplinei cât mai bine, Mântuitorul s-a folosit de aceeaşi expresie pe care o
întrebuinţau şi conducătorii sinagogilor când excomunicau din acestea pe cei care
se abăteau de la Lege. Cel exclus pierdea calitatea şi relaţia de frate cu toţi
membrii din sinagăgă şi era tratat de toţi evreii ca “păgân” şi “vameş”. Păgânii
erau excluşi de la templu şi de la ritualurile religioase evreieşti, fiindcă ei nu
făceau parte din poporul lui Dumnezeu, iar vameşii nu erau excluşi de la templu,
dar, în schimb erau consideraţi ca fiind cei mai păcătoşi dintre evrei şi că erau una
cu păgânii 20.
Astfel, prin excludere, Domnul Isus îi confruntă pe cei ce păcătuiesc cu
starea lor şi le arată că ei nu mai fac parte din poporul lui Dumnezeu şi că nu mai
pot fi membrii Bisericii Sale şi fraţii celor mântuiţi. Dacă ei ar mai continua să
rămână membri în Biserica Sa, nu numai că ar pângări-o, dar s-ar amăgi şi pe ei că
ar fi ceea ce nu sunt, şi ar fi şi o pricină de poticnire pentru alţii.
Acesta era motivul pentru care apostolii foloseau pentru excludere
expresia cea dură “a fi dat pe mâna lui Satan”, pentru că cei excluşi, în realitate
sunt ai Diavolului şi nu ai lui Cristos 21.
c) Şi al treilea obiectiv pe care îl urmăreşte Mântuitorul ca să-l atingă prin
disciplină în Biserică este că, după recunoaşterea de către cei excluşi a stării reale
332
în care au ajuns, urmează să fie câştigaţi din nou pentru El.

Cei excluşi nu sunt abandonaţi definitiv de Dumnezeu, nu sunt de
nerecuperat şi de neiertat. Domnul Isus ne-a învăţat că ei sunt în starea şi pe
poziţia păgânilor şi a vameşilor, dar, tot El ne-a arătat în alte ocazii că şi păgânii
şi vameşii au intrat în obiectivul Lui de a le predica Evanghelia, de a-i chema la
pocăinţă şi la Împărăţia cerurilor. Chiar şi Evanghelistul Matei, singurul care a
scris acest text era un vameş, care a fost câştigat pentru Cristos, ca şi Zacheu, mai
marele vameşilor.
Fericitul Augustin a zis: “Nu considera pe cel exclus în numărul fraţilor
tăi; dar nici nu fi nepăsător de el şi de mântuirea lui; pentru că, aşa cum nu
cuprindem pe păgâni în numărul fraţilor şi totuşi ne îngrijim de mântuirea lor, tot
aşa trebuie să facem totul şi pentru reîntoarcerea la Cristos a celor excluşi.” 22
Şi, în al patrulea rând, ne vom ocupa de
IV. PROBLEMA LEGĂRII ŞI A DEZLEGĂRII PE CARE O FACE

BISERICA
Domnul Isus a zis: “Adevărat vă spun că orice veţi lega pe pământ, va fi
legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer." (v.18)
Unii exegeţi cred că Domnul Isus a dotat şi Biserica întreagă cu puterea
“de-a lega şi dezlega” păcatele oamenilor, aşa cum l-a înzestrat şi pe Apostolul
Petru cu aceeaşi putere, de aceea a folosit aceleaşi cuvinte. După explicaţia
acestora, oricât ar încerca un exclus să bată la poarta harului şi a îndurării lui
Dumnezeu, totul ar fi zadarnic, pentru că cerul a luat act de hotărârea Bisericii 23.
Exegeţii romano-catolici merg chiar mai departe, susţinând că Apostolul
Petru care avea puterea absolută asupra Bisericii şi deţinea prerogativa de-a lega şi
de-a dezlega păcatele oamenilor, a fost episcopul Romei; şi că această putere a
trecut asupra tuturor succesorilor lui din Roma, până în ziua de astăzi 24.
Astfel, după explicaţia acestora, Papa, care reprezintă nu numai o biserică
locală, ci şi Biserica Universală Catolică; şi, cu atât mai mult, care este chiar şi
succesorul Apostolului Petru, are puterea aceasta de-a lega şi de-a dezlega
păcatele, sau de-a stabili destinul cuiva pentru timp şi eternitate.
Dar, Bisericile tradiţionale: catolică şi ortodoxă care susţin, aşa cum am
văzut în acest studiu, că preoţii reprezintă Biserica, au făcut afirmaţii chiar mai
mari şi mai îndrăzneţe, şi anume: că şi preoţii au puterea aceasta de-a lega şi de-a
dezlega; şi că, ceea ce ei leagă, nici cerul nu poate să dezlege şi ceea ce ei
dezleagă, nici eternitatea întreagă nu poate să lege.
Pentru a înţelege însemnătatea cuvintelor "a lega” şi “a dezlega” din acest
text, trebuie să cunoaştem adevărata însemnătate a declaraţiei pe care a făcut-o
Apostolul Petru în Cezareea lui Filip şi a cuvintelor “de-a lega” şi “de-a dezlega”,
pe care le-am tratat în studiile intitulate O întrebare de mare importanţă
333
Dragomir Stancu
(Vol.V,Stud.19) şi Primatul Apostolului Petru (Vol.V,Stud.20).

După ce Apostolul Petru a descoperit primul că Domnul Isus era de
aceeaşi natură, esenţă şi substanţă cu Tatăl, Ι-a zis: "Tu eşti Cristosul, Fiul
Dumnezeului celui viu!” (Matei 16:16) Mântuitorul i-a spus: "Tu eşti Petru şi pe
această piatra voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei Morţilor nu o vor birui.
(19) Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ, va fi legat
în ceruri; şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri,” (Matei 16:13-
19) ceea ce înseamnă parafrazat: "Petre, tu eşti primul om care M-ai descoperit
cine sunt şi cu tine a început Noul Israel, de aceea tu vei fi prima stâncă
fundamentală dintre cei doisprezece apostoli pe care Îmi voi zidi Biserica, şi pe
care nu va fi în stare s-o distrugă nici o putere de om sau de demon pentru că Eu,
fiind Dumnezeu, moartea nu Mă va putea ţine în captivitatea ei. În zilele
următoare, tu vei fi primul administrator al Bisericii care va descuia uşa
Împărăţiei lui Dumnezeu ca să intre evreii şi neamurile. Tu urmează să ai o
responsabilitate mare şi grea. Tu va trebui să iei hotărâri asupra multor lucruri
din Biserică. Tu, fiind conducătorul Bisericii începătoare, deciderea ta va fi aşa
de importantă, încât ea va afecta sufletele oamenilor nu numai pentru timp, ci şi
pentru eternitate."
Richard Glover, şi mulţi alţi comentatori au explicat că Apostolul Petru a
primit puterea de-a dezlega păcatele oamenilor prin predicarea jertfei lui Cristos,
care este singurul mijloc al mântuirii. Iar legarea păcatelor constă în neîmplinirea
solului lui Dumnezeu a poruncii primită de a vesti oamenilor Evanghelia lui
Cristos; şi a oamenilor de-a nu veni cu păcatele lor la dragostea şi salvarea
Părintelui ceresc 25. Acesta a fost motivul pentru care toţi apostolii şi toţi
mesagerii lui Dumnezeu au predicat Evanghelia Împărăţiei cerurilor, aceasta fiind
cauza pentru care toţi creştinii din Biserica Primară L-au mărturisit pe Cristos, şi
mulţi au făcut lucrul acesta chiar cu preţul vieţii!
Marea descoperire pe care a făcut-o Apostolul Petru, urma s-o facă şi o
mare parte a lumii, care şi ea a avut şi are acelaşi privilegiu şi aceeaşi
responsabilitate. Predicarea Evangheliei lui Cristos şi chemarea oamenilor la
Împărăţia lui Dumnezeu, erau acele chei binecuvântate cu care Apostolul Petru le
deschidea Împărăţia cerurilor. Cu predica de la Rusalii, Apostolul Petru a deschis
uşa Împărăţiei lui Dumnezeu pentru aproape trei mii de suflete. (Fapte 2:41)
Apostolul Petru nu deţinea anumite chei misterioase, ci el s-a folosit de aceste
chei concrete ale predicării Evangheliei şi ale proclamării Împărăţiei cerurilor, pe
care i le-a încredinţat dumnezeiescul lui Învăţător.
Dacă nici Apostolul Petru n-a deţinut alte chei de la dumnezeiescul lui
Învăţător, decât cheia vestirii Evangheliei lui Cristos şi proclamarea Împărăţiei
cerurilor, atunci de unde să aibă Biserica, Papa sau preoţii alte chei cu care să lege
şi să dezlege păcatele oamenilor sau să le stabilească destinul etern?
Este o greşeala enormă să credem că noi o putem lua înaintea cerului: să
334
excludem noi mai întâi şi, apoi să fie obligat să ia act şi Dumnezeu 26. Pe când,
adevărul este invers. Dacă Cristos ne-a zis să excludem pe cel care trăieşte în
păcat şi nu vrea să se pocăiască, aceasta înseamnă că cerul deja l-a exclus; şi dacă
cerul l-a exclus, aceasta înseamnă că şi noi trebuie să-l excludem. Chiar dacă
Biserica n-ar dezlega pe asemenea oameni, aceasta nu înseamnă că cerul nu i-a
dezlegat. În câte Biserici sunt numai câteva suflete care au numele scrise în cartea
vieţii şi nu şi-au mânjit hainele, ca în cazul Bisericii din Sardes! (Apoc.3:4-5) Iar,
din alte biserici, indiferent de confesiune, poate n-au rămas decât clădiri! Dascălul
divin ne-a învăţat că tot ce exclude cerul, trebuie să excludem şi noi, pentru că
aceea rămâne cu adevărat dezlegat şi pentru eternitate, şi că tot ce leagă cerul din
nou prin pocăinţă, aceea trebuie să lege şi Biserica, şi aceea va fi legat şi pentru
eternitate.
Iată de ce noi trebuie să avem lumină în legătură cu disciplina creştină; să
trăim în sfinţenie; să veghem asupra noastră şi a altora ca şi ei să trăiască în
sfinţenie, să aplicăm disciplina creştină la cele trei niveluri; şi chiar când
excludem pe cineva, să-l îndemnăm cu toată căldura sufletului să se pocăiască şi
să se întoarcă din nou la Cristos, pentru ca nimeni să nu se piardă şi să nu cadă în
osânda veşnică!
1. Keim, V., Geschichte Jesu, VoI. II, p. 605.

2. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p . 206.
3. Op. cit.
4. Lopuhin, A.P., Istoria Bisericească, Vol. V, p. 333 - 334.
6. Op. cit.
8. Op. cit. p. 207.
11. Op. cit.
14. Op. cit.
15. Op. cit.
16. Op. cit. p. 425.
18. Lopuhin, A.P., Istoria Bisericească, Vol. V, p. 437.
19. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 191, 208.
21. Barclay, W., The Letters to the Corinthians, p. 49 - 50.
335
Dragomir Stancu

25. Op . cit. p. 160.
26. Op. cit. p. 209.
336
Dragomir Stancu
33. EXTREMELE URMAŞILOR LUI CRISTOS

Marcu 9 : 38 – 40
38 Ioan I-a zis: "Învăţătorule, noi am văzut un om scoţând demoni în

Numele Tău şi l-am oprit, pentru că nu venea după noi.”
39 "Nu-l opriţi", a răspuns Isus, "căci nu este nimeni care să facă minuni
în Numele Meu şi să Mă poată vorbi de rău îndată după aceea.
40 Cine nu este împotriva noastră este pentru noi.
Matei 18 : 19 - 20
19 Vă mai spun iarăşi, că dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să
ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri.
20 Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în
mijlocul lor.''
Luca 9:49-50
49 Ioan a luat cuvântul şi a zis: “Învăţătorule, noi am văzut un om
scoţând demoni în Numele Tău şi l-am oprit, pentru că nu merge după noi."
50 “Nu-l opriţi", i-a răspuns Isus, "fiindcă cine nu este împotriva voastră
este pentru voi."
Armonizat
1 Ioan a luat cuvântul şi a zis: “Învăţătorule, noi am văzut un om scoţând
demoni în Numele Tău şi l-am oprit, pentru că nu merge după noi." (Lc.v.49)
2 “Nu-l opriţi", i-a răspuns Isus, (Lc.v.50) "căci nu este nimeni care să
facă minuni în Numele Meu şi să Mă poată vorbi de rău îndată după aceea.
(Mc.v.39)
3 Cine nu este împotriva noastră este pentru noi. (Mc.v.40)
4 Vă mai spun iarăşi, că dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să
ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri. (Mt.v.19)
5 Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în
mijlocul lor.” (Mt.v.20)
La prima vedere ni se pare că nu este nici o legătură între pasajul

Evanghelistului Matei şi pasajele Evangheliştilor Marcu şi Luca, şi totuşi, aceste
trei pasaje din cele trei Evanghelii Sinoptice formează un singur text.
Când am tratat studiul intitulat Evanghelia după Marcu (Vol.I,Stud.3),
ne-am informat că în casa părintească a Evanghelistului Marcu era prima Biserică
337
Dragomir Stancu
de pe pământ, că predicatorul acestei Biserici era Apostolul Petru şi că Evanghelia

după Marcu nu este altceva decât acumularea materialului din predicile
Apostolului Petru. Tot atunci am învăţat că Evanghelia după Marcu este biografia
Domnului Isus şi că el a redat toate evenimentele din viaţa Mântuitorului în mod
cronologic. Astfel, când Apostolul Petru predica despre încheierea misiunii
Domnului Isus din Galileea şi despre scurta Lui retragere dincolo de Marea
Galileii, a făcut precizarea că incidentul opririi acestui om de a scoate demoni în
numele Domnului Isus de către Apostolul Ioan, a avut loc dincolo de această
mare, fapt pe care Evanghelistul Marcu l-a consemnat în Evanghelia sa.
Apoi, când am abordat studiul intitulat Evanghelia după Matei
(Vol.I,Stud.4), am văzut că această Evanghelie se ocupă de învăţătura
Mântuitorului pe care cercetătorii o numesc manualul învăţăturii Fiului lui
Dumnezeu şi că Evanghelistul Matei era un mare sistematizator, care a aşezat
învăţătura Dascălului ceresc pe tematici. Astfel, Evanghelistul Matei, ca unul care
făcea parte dintre cei 12 ucenici şi era un martor ocular, de asemenea ne-a
informat că Domnul Isus a tratat tematica celor şapte lecţii cu privire la etica
creştină, tot în acest loc singuratic unde a putut fi numai cu ucenicii.
De aici vedem, ca şi din multe alte locuri că Evangheliile au fost scrise
într-un mod atât de clar şi de precis, încât prin ele toate lucrurile pot fi
reconstituite. Concluzia este clară, că Evanghelistul Matei, care nu era atât de
interesat de evenimente, cât a fost preocupat de învăţătura dumnezeiescului său
Dascăl, a redat discursul Lui cu privire la unitatea unui mic nucleu de creştini şi
ascultarea rugăciunii acestui nucleu, iar, Evanghelistul Marcu, care nu era atât de
interesat de învăţătura Domnului Isus, cât a fost preocupat de evenimentele din
viaţa Lui, a redat incidentul interzicerii acestui om din text de a mai scoate demoni
în numele Domnului Isus, incident prin care ne-a scos în evidenţă nu numai
fondul învăţăturii Domnului Isus, dar chiar şi discursul Lui întreg pe care l-a rostit
în legătura cu a şasea lecţie a eticii creştine. De fapt, acesta este motivul pentru
care experţii Evangheliilor, au numit primele trei Evanghelii, Evangheliile
Sinoptice, ceea ce înseamnă în limba greacă “a vedea împreună” sau “a cerceta
texte paralele deodată”.
Din acest text intitulat Extremele urmaşilor lui Cristos, ne vom ocupa de
trei lucruri: Existenţa extremelor, formarea unui mic nucleu şi toleranţa
extremelor.
I. EXISTENŢA EXTREMELOR
Deşi între creştini există multe diversităţi: diversitatea concepţiilor, a
gradelor de cultură, a stărilor materiale, a modurilor de viaţă, a zonelor în care se
află pe glob, a timpului şi a conjucturii istorice care îi fac să se deosebească unii
338
de alţii, totuşi, textul pe care îl studiem ne arată că este o Persoană în care toţi
creştinii se unesc în toată diversitatea lor, şi că această Persoană este Isus Cristos.
El se află la baza nucleului celui mai mic de creştini, care se adună în Numele Lui,
aşa cum L-a citat Evanghelistul Matei pe Mântuitorul, spunând: “Căci acolo unde
sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Mt.v.20) Şi
tot Isus Cristos se găseşte şi la baza familiei celei mai mari, universale şi diferite,
din care făcea parte omul pe care apostolii l-au oprit să scoată demonii în numele
Domnului Isus. Evanghelistul Marcu L-a citat pe Mântuitorul, spunând: "Nu-l
opriţi, căci nu este nimeni care să facă minuni în Numele Meu şi să Mă poată
vorbi de rău…” (v.39) Mântuitorul este Singurul care uneşte în Sine toată
diversitatea aceasta de creştini de la o extremă la alta. Spre El şi-a pironit ochii
lumea antică şi tot spre El şi-i ţine aţintiţi şi cea modernă. În El şi-a pus nădejdea
învăţatul şi savantul, şi tot în El speră şi ciobanul şi plugarul. În El crede bogatul
şi tot în El crede şi săracul. Şi numai în El se poate uni Răsăritul cu Apusul, şi
Nordul cu Sudul.
Pentru verbul nostru “a învoi” din Evanghelia după Matei v.19 “… dacă
doi dintre voi se învoieasc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de
Tatăl Meu care este în ceruri”, scrie în textul grecesc symphōneō, “a simfoniza”,
“a armoniza”, ceea ce înseamnă că în Cristos, creştinii nu numai că se unesc, dar
se şi armonizează între ei în mod perfect. Comentatorul F. Godet a numit extrema
creştinilor extrema disidenţei 1. Mântuitorul ne învaţă în acest text că toţi creştinii,
în toată diversitatea şi deosebirea lor, trebuie nu numai să se unească, dar să se şi
armonizeze, creând o simfonie perfectă, în care, chiar şi extrema disidenţei, aşa
cum a numit-o comentatorul F. Godet, să joace rolul unui contrabas, care se
include şi el în armonie.
II. FORMAREA UNUI MIC NUCLEU

Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus, spunând: “Căci acolo unde
sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.” (v.20)
Acest verset se poate interpreta în trei feluri:
a) Unii din Biserica Primară au opinat că cei doi sau trei care sunt adunaţi
în numele Domnului Isus reprezintă familia compusă din tată, mamă şi cel puţin
un copil 2.
b) Alţii cred că cei doi sau trei care sunt adunaţi în numele Domnului Isus
reprezintă Biserica. Aceştia spun că cei doi sau trei constituie minimul de membri
din care se formează Biserica 3. În acest verset Mântuitorul a promis că El este tot
aşa de prezent într-o bisericuţă formată din doi sau trei membri ca şi într-o
biserică mare. Sunt mulţi pastori care nu vor să meargă decât la biserici mari şi la
ocazii mari. Pe când, Domnul Isus Şi-a promis prezenţa chiar şi celui mai mic
339
Dragomir Stancu
număr de credincioşi ca să le creeze cel mai mare privilegiu.

c) Şi alţii susţin că cei doi sau trei creştini care se adună în numele
Domnului Isus este nucleul cel mic care se uneşte şi se armonizează perfect,
formându-se fie dintr-o singură biserică, fie din mai multe. Argumentul acestora
constă în faptul că într-o biserică fie cât de mică şi unită, totuşi este imposibil ca
să nu fie dezacorduri. Nici chiar între cei doisprezece ucenici n-a fost o armonie
perfectă, de a trebuit Domnul Isus să aleagă chiar şi dintre ei un nucleu format din
trei persoane: Petru, Iacov şi Ioan.
Strângerea la un loc a celor doi sau trei care se unesc şi se armonizează
perfect, fie că sunt din aceeaşi familie, fie că sunt din aceeaşi biserică, fie că sunt
din diferite biserici şi fie că sunt chiar din diferite confesiuni, trebuie să aibă la
bază “Numele lui Cristos” 4. Comentatorul J.N. Darby spune că în unele
papirusuri scrie: “Dacă se adună doi sau trei în contul Meu, sunt şi Eu în mijlocul
lor” 5.
Numele lui Isus este egal cu Persoana Lui, cu tot ce El este şi poate să
facă. Când am tratat studiul intitulat Rugăciunea “Tatăl nostru” (Vol.IV,Stud.3),
ne-am informat că în limba ebraică, numele însemna mai mult decât denumirea
unei persoane, că el identifica natura şi caracterul ei, aşa cum era cunoscută 6.
Spre exemplu, psalmistul David când a zis ''Cei ce cunosc Numele Tău, se încred
în Tine" (9:10), n-a spus ca cei care ştiu că Dumnezeu Se numeşte Iehova se
încred în El, ci cei care cunosc natura şi caracterul Lui, îşi pun încrederea în El.
Astfel, a ne aduna în "Numele" lui Cristos, înseamnă a ne aduna nu în contul
nostru, ci în contul Lui, cu scopul de-a face o lucrare care să corespundă nu atât de
mult voinţei, naturii şi caracterului nostru, cât voinţei, naturii şi caracterului Lui.
Dascălul ceresc ne învaţă în acest text că, dacă la baza adunării micului
nucleu de creştini trebuie să fie Numele şi prezenţa Lui, atunci şi la baza ascultării
rugăciunii acestui nucleu trebuie să fie o armonie perfectă între aceia care îl
formează şi între ei şi El, în tot ce El este în natura, caracterul şi voinţa Lui.
Dacă rugăciunile noastre n-au fost ascultate, potrivit promisiunii
Mântuitorului pe care ne-a făcut-o în acest text când a zis: “Vă mai spun iarăşi, că
dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat
de Tatăl Meu care este în ceruri” (v.19), aceasta înseamnă că noi n-am atins acea
armonie perfectă pe care El ne-o pretinde.
În rugaciunea comună, n-are ce căuta individualismul şi, cu atât mai puţin
egoismul. Spre exemplu, când ne rugăm pentru o anumită problemă a bisericii din
care facem parte, n-avem voie să ne gândim la binele nostru personal; când ne
rugăm pentru evanghelizarea oraşului, n-avem voie să ne gândim la creşterea
bisericii noastre; şi când ne rugăm pentru mântuirea naţiunii noastre, n-avem voie
să avem în minte avantajele confesiunii noastre, pentru că o rugăciune ascultată nu
poate fi în detrimentul altor creştini, a altor biserici şi a altor culte, ci ea trebuie să
fie într-o concordanţă perfectă cu voia lui Dumnezeu şi cu binele tuturor
340
creştinilor 7.
Un alt lucru dintre cele mai importante, cu privire la ascultarea rugăciunii
fie individuală, fie comună, este armonizarea cu voia lui Dumnezeu. Noi fiind
fiinţe limitate, pline de necazuri, suferinţe şi temeri omeneşti, de cele mai multe
ori ne limităm şi rugăciunile la aceste lucruri, pentru a scăpa de ele, şi de cele mai
multe ori, ni s-a părut că Dumnezeu nu ne-a ascultat. Numai că adevărul este altul:
că Dumnezeu ne ascultă rugăciunea şi ne răspunde întotdeauna la ea, dar nu cum
dorim noi, ci cum vrea El, pentru că noi suntem chemaţi să ne punem nu numai
rugăciunea, dar şi viaţa în acord cu voia lui Dumnezeu. Voia Lui, în cele mai
multe cazuri, nu este ca să ne scape dintr-o situaţie grea, ci să ne ajute să ieşim
biruitori. Şi Mântuitorul, fiind cândva într-un trup supus durerii, Şi-a început
rugăciunea în grădina Gheţimani, ca om, ca Tatăl să-L scutească de paharul
suferinţei, dar Şi-a încheiat-o, ca Dumnezeu, spunând: “… Totuşi, facă-se nu voia
Mea, ci a Ta.” (Luca 22:42) 8
III. TOLERANŢA EXTREMELOR.

Evanghelistul Luca a scris: “Ioan a luat cuvântul şi a zis: «Învăţătorule,
noi am văzut un om scoţând demoni în Numele Tău şi l-am oprit, pentru că nu
merge după noi.»" (v.49)
Ucenicii au dat peste un om care scotea demoni în Numele Domnului Isus
şi i-au interzis să facă acest lucru, pentru că nu făcea parte dintre ei. Evangheliştii
Marcu şi Luca ne arată că Apostolul Ioan a folosit pronumele personal la persoana
întâi plural "noi”, ca să scoată în evidenţă că acest om care alunga demonii în
Numele Domnului Isus, nu făcea parte nici dintre cei 12 apostoli şi nici dintre cei
70 de ucenici. (Luca 10:1;6:13)9
Comentatorii ne spun că a fost la mijloc unul dintre următoarele patru
motive pentru care apostolii l-au oprit pe omul acesta să scoată demoni în Numele
Domnului Isus sau chiar toate patru. Primul motiv a fost că atunci când
evangheliştii îşi scriau Evangheliile, nu numai unii dintre creştini care,
proclamând mântuirea oamenilor şi, botezându-i în Numele Domnului Isus,
făceau minuni, (Fapte 2:38;4:12;6:15) dar şi alţii dintre necreştini, foloseau
Numele Domnului Isus în vrăjitorii şi în tot felul de magii, ca în cazul celor şapte
fii ai lui Sceva din cartea Faptele Apostolilor. (19:13-17)10 Pe vremea aceea se
practica exorcismul şi se credea că dacă cineva ştia numele unui spirit mai
puternic şi poruncea demonilor în numele acestuia să iasă dintr-un om bolnav, ei
trebuiau să se supună 11. Al doilea motiv pentru care ucenicii l-au oprit pe acest
om să scoată demoni în Numele Domnului Isus a fost, că atunci erau chiar şi unii
dintre creştini apostaziaţi care făceau minuni şi scoteau demoni în Numele
Domnului Isus. Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus zicând: “Mulţi Îmi
341
Dragomir Stancu
vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne! … N-am scos noi demoni în Numele
Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în numele Tău?» (23) Atunci le voi spune
curat: «Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la mine, voi toţi care aţi
lucrat fărădelege.»” (Matei 7:22-23)12 Al treilea motiv pentru care ucenicii l-au
oprit pe acest om să scoată demoni în Numele Domnului Isus a fost că Domnul
Isus, scoţându-Şi Numele în evidenţă în ultimul timp, i-a atribuit o mare
importanţă, aşa cum am văzut în ultimele studii. Acesta a fost motivul pentru care
Apostolului Ioan îi era frică să lase Numele atotmaiestuos al dumnezeiescului lui
Învăţător, să-l pronunţe oamenii nedemni şi să-l ia în deşert 13. Şi al patrulea motiv
pentru care ucenicii l-au oprit pe acest om să scoată demoni în Numele Domnului
Isus era, că oamenii care n-au stat în mod permanent în prezenţa lui Cristos şi n-
au fost instruiţi de El, aşa cum erau instruiţi ei şi, care totuşi au primit o anumită
putere, puteau s-o folosească greşit. Cu unul dintre aceste motive sau chiar cu
toate patru, împreună cu invidie şi sentiment de condamnare, a apărut Apostolul
Ioan înaintea Domnului Isus ca să-L informeze în numele ucenicilor, că ei au
interzis acestui om să scoată demoni în Numele Lui 14.
Fără îndoială că Apostolul Ioan s-a aşteptat ca Domnul Isus să-i aprecieze
pe toţi ucenicii pentru gestul acesta şi, cu atât mai mult pe el. Dar, Mântuitorul nu
numai că i-a dezaprobat, ci chiar i-a mustrat pentru ceea ce au făcut. Comentatorul
W. Hendriksen a spus că, probabil Apostolul Ioan era iniţiatorul şi conducătorul
acestei interdicţii; şi poate că el a acţionat aspru împotriva acestui om şi de aici i
s-ar fi dat prima dată numele de “fiul tunetului” (Marcu 3:17; Luca 9:54), care i s-
a schimbat mai târziu în “ucenicul pe care îl iubea Isus”. (Ioan
13:23;19:26;20:21;21:7,22)15. Comentatorul F. Godet a zis că Apostolul Ioan, în
ultimul timp, a fost mai agitat, pentru că Domnul Isus l-a mustrat de trei ori: o
dată în acest text; a doua oară, când Domnul Isus le-a spus: ”Nu ştiţi de ce duh
sunteţi inspiraţi.” (Luca 9:55), pentru că Ioan şi fratele său Iacov, au vrut să
coboare foc din cer ca să mistuie un sat din Samaria; şi a treia oară, Domnul Isus
l-a mustrat pe Apostolul Ioan şi pe Iacov, când amândoi au cerut ca în Împărăţia
Sa Mesianică, ei să ocupe primele locuri: unul să şadă la dreapta şi altul la stânga
Lui (Marcu 10:34-35).
Domnul Isus ştia că omul acesta, împotriva căruia au protestat ucenicii,
credea cu adevărat în El, că scotea demoni în Numele Lui în mod real şi că nu-Ι
folosea Numele într-o formulă magică, dar care, în schimb, n-a reuşit să intre încă
într-o relaţie cu apostolii 16. Mântuitorul ştia şi că, era bine ca puterea Lui divină
s-o folosească şi alţi oameni, nu numai cei doisprezece ucenici 17.
Toate acestea L-au determinat pe Dascălul ceresc să-i înveţe pe apostoli că
un asemenea om nu poate să le fie adversar, ci dimpotrivă un colaborator,
zicându-le: “Nu-l opriţi, căci nu este nimeni care să facă minuni în Numele Meu şi
să Mă poată vorbi de rău …” (Mc.v.39)
Comentatorul german H.A.W. Meyer, referindu-se la acest om, cât şi la
342
alte cazuri, a zis: “Au existat oameni în a căror lucrare se vedea puterea lui
Cristos, deşi nu făceau parte din grupul celor doisprezece. Aceste scântei, căzând
dincolo de cercul ucenicilor, aprinzându-se în flăcări şi, extinzând un foc mare,
au provenit toate de la acelaşi foc central care era Isus Cristos." 18
Domnul Isus, mai întâi a explicat că nimeni nu poate să facă o lucrare aşa
de mare în Numele Lui şi în acelaşi timp să-Ι fie vrăjmaş, apoi a expus un mare
principiu: “Cine nu este împotriva noastră, este pentru noi.” (Mc.v.40)
Acest verset este scris în manuscrise în trei feluri: “Cine nu este împotriva
noastră este pentru noi”, “Cine nu este împotriva voastră este pentru voi” şi
“Cine nu este împotriva voastră, este pentru noi” 19. Acesta este motivul pentru
care în Evanghelia după Marcu scrie: “Cine nu este împotriva noastră este pentru
noi” (v.39) iar în Evanghelia după Luca figurează: “Cine nu este împotriva
voastră este pentru voi.” (v.50) Comentatorii F. Godet şi W. Hendriksen susţin că
este de preferat varianta: “Cine nu este împotriva noastră este pentru noi”,
fiindcă Domnul Isus a asociat pe ucenici cu El, zicând “noi”, în loc de “Mine” 20.
Comentatorii: F. Godet, W. Barclay, W. MacDonald, A.L. Williams şi
alţii, au spus că nu există nici un alt pasaj în tot Noul Testament în care Domnul
Isus să ne înveţe marea lecţie a toleranţei ca în textul acesta 21.
W. MacDonald şi A.L. Williams au spus că, ucenicii în loc să se fi bucurat
că acest om a eliberat pe un bolnav nenorocit de tirania unui demon, ei,
dimpotrivă, s-au umplut de mânie şi invidie, pentru că au crezut că numai ei deţin
toată puterea şi privilegiile divine ale Domnului Isus22. Toleranţa, aşa cum vedem,
este a şasea lecţie mare a eticii creştine, pe care ne-a predat-o Dascălul ceresc. Ea
este strict necesară în toate compartimentele societăţii şi cu atât mai mult în
creştinism.
Toleranţa ne este necesară cel puţin din trei motive majore:
a) Primul motiv îl constituie dreptul pe care trebuie să-l aibă fiecare fiinţă
umană la opiniile şi concepţiile proprii. Unul dintre cei mai renumiţi bărbaţi ai
creştinătăţii, protestantul radical, John Wesley, era un mare exemplu al toleranţei.
Odată când nepotul lui John Wesley, Samuel, a intrat în Biserica Romano-
Catolică, John Wesley i-a scris: “Nu-mi pasă care Biserică o frecventezi:
Romano-Catolică sau Protestantă, pentru că şi într-una şi într-alta, tu poţi să fii
mântuit sau osândit, dar mă tem că tu nu eşti născut din nou.” 23
Toleranţa nu are la bază indiferenţa noastră faţă de comportamentul
semenilor noştri, ci dragostea noastra faţă de ei. Odată când Abraham Lincoln a
fost acuzat că era curtenitor cu vrăjmaşii lui pe care trebuia să-i execute, el a dat
un mare răspuns: "Cum să-mi extermin vrăjmaşii, când mi i-am câştigat ca
prieteni?" 24
Oamenii sunt liberi nu numai să aibă propriile opinii, dar să le şi exprime
şi să le susţină. Desigur că sunt şi anumite limite. Dacă cineva încalcă valorile
morale sau spirituale, acela trebuie combătut până ce-şi vede greşeala. Voltaire,
343
Dragomir Stancu
expunându-şi concepţia libertăţii de cuvânt, a zis: “Nu-mi place ce zici, dar voi
lupta până la moarte ca să ai dreptul să spui tot ce gândeşti”.25
b) Al doilea motiv pentru care noi trebuie să fim toleranţi cu semenii noştri
este, că nirneni nu deţine monopolul adevărului întreg. John Morley a zis:
“Toleranţa înseamnă reverenţă faţă de toate unghiurile şi variantele adevărului.”
26
William Penn a spus: “Nu dispreţui şi nu te opune la ceea ce nu înţelegi.” 27
c) Şi al treilea motiv pentru care noi trebuie să fim toleranţi cu semenii
noştri este, că nici un om şi nici o biserică nu deţine întreg monopolul mântuirii,
decât Dumnezeu. Tennyson a zis: “Dumnezeu umple cu Sine multe căi”. Iar
Cervantes a spus: “Sunt multe căi pe care Dumnezeu îi duce pe ai Săi în cer.” 28
Pe globul rotund al pămantului, oamenii chiar dacă pornesc din locuri diferite,
totuşi ei se întâlnesc în acelaşi punct. În centrul forumului din Roma era o piatră
de marcaj de aur. Toate pietrele de pe şoselele marelui imperiu erau marcate spre
această piatră centrală de aur, ca să arate că toate drumurile duceau la Roma" 29
Dumnezeu are o singură pecete de autentificare a copiilor Lui, care este
asemănarea cu El. Siguranţa căii spre Tatăl ceresc şi garanţia adevărului
mântuirii, se pot demonstra numai prin asemănarea noastră cu El. Era o fabulă
străveche în Răsărit, în care se spune că era un om care avea un inel fermecat de
opal. Oricine îl purta, îşi forma un caracter foarte frumos, era iubit de toţi şi era
fericit. Acel inel fermecat, trecând secole întregi de la tată la fiu, a ajuns în posesia
unui tată care avea trei fii pe care îi iubea la fel. Bătrânul tată înainte de a muri, a
făcut încă două inele identice. În ziua decesului, el şi-a chemat fiii la patul lui pe
rând şi le-a dat la fiecare câte un inel, cu rugămintea să nu spună la ceilalţi doi
fraţi că inelul fermecat este la el. Nu după multe zile, cei trei fii au descoperit că
fiecare dintre ei a primit câte un inel. Astfel, s-a stârnit între ei o mare ceartă ca să
ştie la cine era inelul fermecat. Cauza a fost dusă la un judecător foarte înţelept.
Acesta, examinând inelele înaintea celor trei fraţi, le spuse după o pauză
prelungită: “Eu n-am reuşit să descopăr care este inelul fermecat, dar voi singuri
îl puteţi testa.” “Noi?” Întrebau cei trei fraţi uimiţi. “Da voi”, a continuat
judecătorul să le răspundă: “Eu şi cetatea întreagă suntem curioşi să ştim care
dintre voi poartă inelul fermecat, şi vom reuşi să cunoaştem lucrul acesta prin
faptul că numai cel ce poartă inelul fermecat va avea un caracter nobil, va fi iubit
de toţi oamenii din cetate şi va fi fericit cu adevărat. Aşa dar, stând lucrurile,
duceţi-vă la ale voastre şi arătaţi-ne prin viaţa voastră trăită la care este inelul
fermecat.”30 Copilul lui Dumnezeu care a înţeles a şasea lecţie a eticii creştine,
predată de Dascălul ceresc şi i se conformează, nu poate să urască niciodată pe
nimeni, chiar dacă-i displace credinţa cuiva. El are dreptul să respingă concepţiile
semenilor lui, dar n-are voie să-i urască pe ei. Cineva a zis: “Cel care trage un
cerc şi mă exclude, acela este pentru mine un rebel şi un eretic. Iar cine trage un
cerc şi mă include, acela este cu adevărat fiul Părintelui iubirii şi îmi este
frate.” 31
344

3. Op. cit.;
Bruce, A.B., The Trainng of the Tvelve, p. 215.
4. Op. cit. p. 214.
6. Op. cit. p. 112;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. I, p. 205.
8. Op. cit. p. 210 – 211.
14. Op. cit.
16. Op. cit.
18. Op. cit.
19. Op. cit.
20. Op. cit;
Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 130 - 131.
24. Op. cit.
26. Op. cit. p. 226.
27. Op. cit.
28. Op. cit.
29. Op. cit.
30. Op. cit. p. 227 – 228.
31. Op. cit. p. 228.
345
Dragomir Stancu
34. IERTAREA SEMENILOR

Matei 18 : 21 - 35
21 Atunci Petru s-a apropiat de El şi Ι-a zis: "Doamne, de câte ori să-l iert
pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?"
22 lsus i-a zis: "Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori
câte şapte.
23 De aceea, Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a vrut
să se socotească cu slujitorii lui.
24 A început să facă socoteală şi i-au adus pe unul care îi datora zece mii
de talanţi.
25 Fiindcă el n-avea cu ce plăti, stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe el,
pe soţia lui, pe copiii lui şi tot ce avea, şi să plătească datoria.
26 Slujitorul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat şi a zis: “Stăpâne, mai
lasă-mi puţin timp şi-ţi voi plăti tot.”
27 Stăpânul slujitorului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul şi
i-a iertat datoria.
28 Slujitorul acela, când a iesit afară, l-a întâlnit pe unul din colegii lui de
serviciu care-i era dator o suta de dinari. A pus mâna pe el si-l strângea de gât,
zicând: "Plăteşte-mi ce-mi eşti dator.”
29 Colegul lui s-a aruncat la pământ, îl ruga şi-i zicea: “Mai lasă-mi
puţin timp şi-ţi voi plăti.”
30 Dar el n-a vrut, ci s-a dus şi la aruncat în închisoare până îi va plăti
datoria.
31 Când au văzut colegii lui cele întâmplate, s-au întristat foarte mult şi s-
au dus să-i spună stăpânului lor toate cele petrecute.
32 Atunci stăpânul l-a chemat la el pe slujitorul acesta şi i-a zis: “Slujitor
viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat.
33 Oare nu se cuvenea să ai şi tu milă de colegul tău, cum am avut eu milă
de tine?”
34 Şi stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti
tot ce datora.
35 Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu ceresc, dacă nu-l iertaţi din toată inima
pe fratele vostru.”
A.P. Lopuhin, ca şi alţi comentatori, ne arată că parabola aceasta pe care a

spus-o Mântuitorul este nemuritoare pentru frumuseţea, învăţătura şi profunzimea
ei 1.
346
Acest text, care face parte din a şaptea lecţie a eticii creştine, intitulat
Iertarea semenilor, ne arată trei lucruri: măsura iertării apreciată de Apostolul
Petru, măsura iertării recomandată de Domnul Isus şi consecinţa de-a nu ierta
după măsura recomandată de Mântuitorul.
I. MĂSURA IERTĂRII APRECIATĂ DE APOSTOLUL PETRU

Evanghelistul Matei a scris: "Atunci Petru s-a apropiat de El şi Ι-a zis:
«Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea?
Până la şapte ori?» (v.21)
Unii comentatori au zis că noi datorăm mult faptului că Apostolul Petru
era vorbăreţ. Dacă el nu era vorbăreţ, n-ar fi scos din gura Domnului Isus
învăţături nemuritoare, ca parabola aceasta 2. Iar, alţi comentatori şi-au exprimat
convingerea că chiar dacă Apostolul Petru nu era vorbăreţ, Domnul Isus tot ne-ar
fi înzestrat cu această parabolă, care face parte din a şaptea lecţie a eticii creştine.
Aceştia spun că Apostolul Petru a vorbit la subiect; că el prin această întrebare,
pusă Mântuitorului, a vrut să-Ι arate că va fi indulgent cu fraţii lui 3. Evreii se
numeau între ei frate, de aceea, în acest text pentru termenul nostru semen, apare
cuvântul “frate”.
Unul dintre cele mai grele lucruri din lume pentru un om este acesta: de-a
ierta pe semenul lui atunci când îi greşeşte sau când îi face un rău oarecare.
Apostolul Petru a vrut să afle de la Domnul Isus, de câte ori trebuie să ierte pe
semenul său când va păcatui împotriva lui, până la şapte ori? Observăm că atunci
când Apostolul Petru L-a întrebat pe Domnul Isus de câte ori să ierte pe aproapele
lui, tot el a răspuns: “de şapte ori?" Apostolul Petru a răspuns el la această
întrebare ca să arate Domnului Isus cât era de generos, că indulgenţa lui faţă de
semeni este foarte mare şi ca dumnezeiescul lui Învăţător să-l laude 4.
Cum a ajuns Apostolul Petru la această dimensiune a iertării? Unii
cercetători au spus că el a luat mai întâi o explicaţie a rabinilor care susţinea că
omul trebuie să ierte pe aproapele lui de trei ori. Rabi Jose ben Jehuda a zis:
"Dacă cineva păcătuieşte împotriva fratelui lui o dată, i se iartă; dacă păcătuieşte
a doua oară, i se iartă din nou; şi dacă păcătuieşte şi a treia oara, i se mai iartă
şi de data aceasta. Iar dacă păcătuieşte şi a patra oară, nu i se mai iartă. "
Rabinii au luat această explicaţie din cartea lui Iov, unde scrie: "Iată acestea le
face Dumnezeu, de două ori, de trei ori, omului, (30) ca să-l ridice din groapă, ca
să-l lumineze cu lumina celor vii." (33:29-30) În cartea lui Amos, de asemenea
citim: "Aşa vorbeşte Domnul: «Pentru trei nelegiuiri ale Damascului, ba pentru
patru, nu-Mi schimb hotărârea... » (6) Aşa vorbeşte Domnul: «Pentru trei
nelegiuiri ale Gazei, ba pentru patru, nu-Mi şchimb hotărârea... » (9) Aşa
vorbeşte Domnul: «Pentru trei nelegiuiri ale Tirului, ba pentru patru, nu-Mi
347
Dragomir Stancu
schimb hotărârea... » (11) Aşa vorbeşte Domnul: «Pentru trei nelegiuiri ale
Edomului, ba pentru patru, nu-Mi schimb hotărârea... » (13) Aşa vorbeşte
Domnul: «Pentru trei nelegiuiri ale copiilor lui Amon, ba pentru patru, nu-Mi
schimb hotărârea... »” (Amos 1:3,6,9,11,13) Şi în Amos capitolul 2,de asemenea
scrie: “Aşa vorbeşte Domnul: «Pentru trei nelegiuiri ale Moabului, ba pentru
patru, nu-Mi schimb hotărârea... » (4) Aşa vorbeşte Domnul: «Pentru trei
nelegiuiri ale lui Iuda, ba pentru patru, nu-Mi schimb hotărârea... » (6) Aşa
vorbeşte Domnul: «Pentru trei nelegiuiri ale lui Israel, ba pentru patru, nu-Mi
schimb hotărârea... »” (versetele 1,4,6)
Din aceste texte din Iov şi Amos, cărturarii au înţeles că Dumnezeu îi iartă
pe păcătoşi de trei ori, şi că a patra oară îi pedepseşte. De aici, aceşti învăţători ai
lui Israel, au tras concluzia că nici un muritor nu poate să conceapă că ar fi mai
bun decât Dumezeu în ce priveşte iertarea. Iertarea până la trei ori, stabilită de
rabini figurează şi în Talmudul Babilonean 5.
Apostolul Petru a îndrăznit să dubleze iertarea până la şase ori şi, ca adaus,
a pus încă una în plus. Scriitorii din Biserica Primară: Tertulian şi Ieronim, au
spus că ceea ce i-a dat curaj Apostolului Petru să facă lucrul acesta, erau
următoarele două texte: unul din Proverbele lui Solomon, unde scrie: “Căci cel
neprihănit de şapte ori cade şi se ridică.” (24:16) Şi altul din Geneza unde, de
asemenea citim: “Cain va fi răzbunat de şapte ori…” (4:24) 6 Se mai crede că
Apostolul Petru a îndrăznit să atingă cifra de şapte în iertare, pentru că ea era
simbolul desăvârşirii 7.
În al doilea rând, textul citit ne arată
II. MĂSURA IERTĂRII RECOMANDATĂ DE DOMNUL ISUS

Petru: "Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte.”
(v.22)
Apostolul Petru s-a aşteptat ca Domnul Isus să fie foarte mulţumit când îl
va auzi că el îşi va ierta semenii până la şapte ori şi chiar îl va lăuda. Numai că
Mântuitorul nu l-a lăudat, fiindcă iertarea Apostolului Petru era încă iertarea unui
evreu şi, pentru că iertarea unui evreu, era prea mică în comparaţie cu iertarea
unui creştin. Astfel, dacă Apostolul Petru a luat cifra de şapte de la răzbunarea lui
Cain, Dascălul ceresc a luat cifra de şaptezeci de ori câte şapte de la răzbunarea
lui Lameh din acelaşi text: “Cain va fi răzbunat de şapte ori, iar Lameh de
şaptezeci de ori câte şapte.” (Gen.4:24)8
Şaptezeci de ori câte şapte însumează 490 de iertări. Comentatorii spun că
această cifră n-are înţeles literal, ci figurativ; că trebuie să iertăm la nesfârşit, ori
de câte ori ni se cere 9.
Pentru a argumenta iertarea creştină nelimitată, dumnezeiescul nostru
348
Învăţător ne-a redat o parabolă dramatică şi foarte mişcătoare cu un împărat mare

şi milostiv şi cu un datornic de-al lui, crud.
Mommsen a scris în lucrarea sa intitulată Istoria Romanilor (Romanische
Geschichte) că Cezar August era dator cu 25.000.000 de sesterţi, care erau
monede de argint subdivizate dinarului, Marc Aureliu cu 40.000.000, Curian cu
60.000.000 şi Milon cu 70.000.000, şi că adeseori proconsulii prădau provinciile
pe care le guvernau 10.
Comentatorii: R.C. Trench, A. Ederscheim, H.L. Ellison şi alţii, ne spun că
Domnul Isus n-a prezentat în parabolă un imperator şi un proconsul roman şi nici
un tetrarh evreu, pentru că în Israel atunci când se făcea confiscarea, se lăsa
datornicului o parte din avere ca să poată trăi. Ci, Mântuitorul a redat o Monarhie
Orientală în care împăraţii aveau putere absolută; în care miniştrii şi toţi curtenii
se numeau robi, şi în care erau torţionari, aşa cum îi găsim în parabolă 11.
În Biblia românească nerevizuită, tradusă de D. Cornilescu scrie că unul
dintre curteni datora împăratului 10.000 de talanţi. Talantul era o unitate de
măsură de 36 kg. Zece mii de talanţi ori 36 kg un talant însuma 360 tone. Aici nu
poate fi vorba de talanţi ca unitate de măsură, dar nici de talanţi monede, pentru că
nu erau talanţi monede. Talantul era o unitate de calcul monetar. El varia în
funcţie de standardele monetare. În urmă cu o sută de ani comentatorii H.T.
Holtzmann, A. Edersheim şi versiunea Bibliei lui James Moffatt, au echivalat un
talant cu 200-234 lire sterline englezeşti, atunci când lira sterlină era de sute de ori
mai mare ca acum. W. Barclay a echivalat un talant cu 240 de lire sterline
englezeşti. W. Barclay când a transformat talanţii în lire sterline în anul 1965, o
liră sterlină echivala aproape cu un salar mediu de pe o lună. Zece mii de talanţi
însumau cu 2.400.000 de lire sterline 12.
Această datorie era atât de mare, încât pare de necrezut. Dacă bugetul
anual al Galileii, pe timpul Mântuitorului era de 300 de talanţi şi al Iudeii, al
Samariei şi al Idumeii, la un loc, era de 600 de talanţi, atunci ne putem imagina ce
sumă mare erau cei zece mii de talanţi! 13 Suma aceasta enormă pe care o datora
acest slujitor împăratului, ne arată că el avea o funcţie foarte înaltă.
Mommsen şi Trench ne arată că şi după legea romană, dacă datornicul nu
era în stare să-şi plătească datoria pe care o avea faţă de stat, atunci atât el, cât şi
tot ce avea, se puneau îndată în vânzare fără nici o procedură juridică. Iar, în cazul
datoriei particulare, dacă datoria nu era achitată la timpul stabilit, împăratul preda
pe datornic creditorului, care îl putea lua ca rob. După trecerea a 60 de zile,
datornicul avea dreptul să meargă de trei ori în piaţă ca să caute un binefăcător
care să-i plătească datoria. Creditorul avea dreptul să-l taie în bucăţi, sau să-l
vândă pe el, soţia, copiii şi toată averea. La cererea creditorilor, datornicii adeseori
erau întemniţaţi pentru toată viaţa 14. Se vede că şi legea romană se asemăna cu
cea orientală în privinţa datoriilor.
Mântuitorul ne-a spus, pentru că slujbaşul acesta împărătesc nu avea cu ce
349
Dragomir Stancu
plăti, împăratul a poruncit să-l vândă pe el, soţia, copiii şi tot ce avea, şi să i se
plătească datoria. Dar slujbaşul acesta s-a aruncat la pământ înaintea împăratului
şi-l implora să-i mai acorde puţin timp şi-i va plăti tot. Domnul Isus a scos în
evidenţă faptul că împăratului i s-a făcut milă de el şi i-a iertat toată datoria.
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus, spunând:
(23) De aceea, Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat
care a vrut să se socotească cu slujitorii lui.
(24) A început să facă socoteală şi i-au adus pe unul care îi datora
zece mii de talanţi.
(25) Fiindcă el n-avea cu ce plăti, stăpânul lui a poruncit să-l
vândă pe el, pe soţia lui, pe copiii lui şi tot ce avea, şi să plătească
datoria.
(26) Slujitorul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat şi a zis:
“Stăpâne, mai lasă-mi puţin timp şi-ţi voi plăti tot.”
(27) Stăpânul slujitorului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat
drumul şi i-a iertat datoria.
Domnul Isus ne-a arătat că marea tragedie din această parabolă a constat în
faptul că după ce împăratului i s-a făcut milă de acest slujbaş şi i-a iertat datoria;
el, la rândul lui, n-a vrut să acorde milă aproapelui său şi să-i ierte datoria. Din
cele relatate până acum vedem că acţiunea slujbaşului împărătesc n-a fost
nedreaptă din punct de vedere legal. După lege, el avea tot dreptul să ceară
datornicului lui să-i plătească datoria, să nu-i mai acorde timp pentru restituirea
sumei şi chiar să-l arunce în temniţă. Lucrul acesta era legal şi după dreptul roman
şi după legea lui Moise. (Exod 22:3; Lev.25:39-40; 2 Împ.4:1)
D. Cornilescu a tradus în Biblia românească nerevizută că acestui demnitar
împărătesc căruia i s-a iertat datoria, cineva din curtea împăratului îi datora 100 de
lei. În textul grecesc scrie 100 de dinari. O sută de dinari echivalau cu 5 lire
sterline sau cu câştigul muncii de pe patru luni. (Matei 20:2)15
Un comentator cu numele de A.R.S. Kennedy, pentru a exemplifica cei
zece mii de talanţi, i-a transformat în monede englezeşti de câte şase pence.
Câştigul de pe o zi de lucru pe timpul Domnului Isus era de opt pence. Astfel,
A.R.S. Kennedy a explicat că dacă o armată de 8.000 de ostaşi ar transporta aceşti
bani, fiecare ostaş ar purta câte o raniţă în greutate de 27 kg; şi că această coloană
formată din câte doi ostaşi, ar atinge o lungime de şapte kilometri. Iar cei 100 de
dinari, transformaţi şi ei în monede de câte şase pence, n-ar umple nici măcar o
singură raniţă 16. M’Neile şi W. Barclay ne spun că datoria datornicului
slujbaşului împărătesc era de peste 500.000 de ori mai mică decât datoria pe care a
iertat-o împăratul acestui demnitar 17.
Dar, acest slujbaş, a continuat să ne spună Mântuitorul, când a ieşit afară, a
întâlnit pe unul dintre colegii lui de serviciu care îi datora o suta de dinari care era,
aşa cum am văzut, câştigul muncii de pe patru luni sau o sumă mai mică de
350
500.000 de ori decât datoria care i s-a iertat lui. A pus mâna pe el şi l-a aruncat în
închisoare până va plăti datoria. Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus,
spunând în continuare în parabolă:
(28) Slujitorul acela, când a iesit afară, l-a întâlnit pe unul din
colegii lui de serviciu care-i era dator o suta de dinari. A pus mâna pe el
si-l strângea de gât, zicând: "Plăteşte-mi ce-mi eşti dator.”
(29) Colegul lui s-a aruncat la pământ, îl ruga şi-i zicea: “Mai
lasă-mi puţin timp şi-ţi voi plăti.”
(30) Dar el n-a vrut, ci s-a dus şi la aruncat în închisoare până îi
va plăti datoria.
Când au văzut colegii lui de serviciu ce atitudine a avut acest slujbaş
împărătesc faţă de semenul său, s-au întristat foarte mult şi au raportat
împăratului.Evanghelistul Matei L-a citat în continuare pe Mântuitorul zicând în
parabolă:
(31) Când au văzut colegii lui cele întâmplate, s-au întristat foarte
mult şi s-au dus să-i spună stăpânului lor toate cele petrecute.
(32) Atunci stăpânul l-a chemat la el pe slujitorul acesta şi i-a zis:
“Slujitor viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat.
(33) Oare nu se cuvenea să ai şi tu milă de colegul tău, cum am
avut eu milă de tine?”
(34) Şi stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna chinuitorilor, până
va plăti tot ce datora.
Dascălul ceresc ne-a arătat în marele tablou din această parabolă, că
slujbaşul împărătesc a reuşit să scape de pedeapsă numai prin uşa milei, dar
fiindcă n-a vrut să acorde, la rândul lui, milă aproapelui său, i s-a închis această
uşă pentru totdeauna.
Din cuvintele "până va plăti tot ce datora", din versetul 34: "Şi stăpânul l-
a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datora”, romano-catolicii au scos
doctrina lor despre purgator, argumentând că există totuşi o salvare din chinul
veşnic printr-o mijlocire din partea preoţilor şi achitarea unei sume din partea
celor dragi de pe pământ, şi printr-o pocăinţă şi ispăşire a păcătosului din
purgator. Arhiepiscopul anglican R.C. Trench , ca şi alţi exegeţi şi comentatori, au
spus că această parabolă n-are nimic comun cu purgatoriul romano-catolicilor,
pentru că Domnul lsus n-a avut în vedere aşa ceva când ne-a vorbit despre iertarea
creştină cu ajutorul acestei parabole.
Şi în al treilea rând, pasajul pe care îl studiem ne arată
351
Dragomir Stancu
III. CONSECINŢA DE-A NU IERTA DUPĂ MĂSURA

RECOMANDATĂ DE MÂNTUITORUL
Domnul Isus a încheiat parabola datornicului nemilostiv cu marele
avertisment pe care l-a făcut în a şaptea lecţie a eticii creştine, spunând: “Tot aşa
vă va face şi Tatăl Meu ceresc, dacă nu-l iertaţi din toată inima pe fratele
vostru.” (v.35)
Cifrele au în Biblie semnificaţiile lor. Zece este simbolul totalităţii şi al
completitudinii. Mântuitorul a ridicat cifra de zece la puterea a patra, ceea ce
înseamnă totalitatea totalităţii 19. Fiul lui Dumnezeu ne-a arătat că nimeni dintre
pământeni n-ar fi fost în stare să plătească preţul infinit al răscumpărării şi al
intrării în gloria Celui Preaînalt,orice ar fi încercat să facă; ci numai mila lui
Dumnezeu ne-a deschis în prezent calea spre El şi spre mântuire, iar în viitor,
calea spre gloria Lui eternă.
În această parabolă, Mântuitorul a comparat preţul infinit al iertării noastre
de către Dumnezeu cu preţul iertării pe care noi trebuie s-o acordăm semenilor
noştri. Martin Luther obişnuia să spună că noi nu suntem în stare să plătim
niciodată datoria infinită pe care o avem faţă de Dumnezeu; şi că datoria noastră
de-a ierta aproapele este prea mică în comparaţie cu preţul care L-a costat pe Cel
Preaînalt pentru iertarea păcatelor noastre 20.
Fiul lui Dumnezeu ne-a învăţat în această ultimă lecţie a eticii creştine că
celui ce i se iartă o datorie infinită, care L-a costat pe El preţul vieţii pe lemnul
crucii, acela este obligat şi el, la rândul lui, să-şi ierte semenii, indiferent cât de
mult i-au greşit. Altfel, şi-ar pierde pe loc şi pentru totdeauna nu numai iertarea
păcatelor, dar ar cădea şi sub osânda şi pedeapsa veşnică a lui Dumnezeu. Acesta
este motivul pentru care Mântuitorul ne-a avertizat aspru la încheierea acestei
parabole când a zis: “Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu ceresc, dacă nu-l iertaţi din
toată inima pe fratele vostru.” (v.35)
Acelaşi lucru ne-a învăţat Mântuitorul şi când ne-a predat rugăciunea Tatăl
nostru. El când a zis să spunem în rugăciune: “Şi ne iartă nouă greşelile noastre,
precum şi noi iertăm celor ce ne greşesc”, (Matei 6:12) ne-a învăţat unul din cele
mai uimitoare lucruri din întreg Noul Testament, că nimeni să nu îndrăznească să
ceară iertare lui Dumnezeu pentru păcatele lui, dacă nu-şi iartă mai întâi semenii.
Dascălul divin a zis în comentariul pe care l-a făcut tot în legătură cu rugăciunea
Tatăl nostru din Evanghelia după Matei: “Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi
Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. (15) Dar dacă nu iertaţi
oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre.”
(6:14-15)
352
Împăratul care a iertat slujitorului său 10.000 de talanţi
Aceste două versete din rugăciunea Tatăl nostru, au cutremurat pe

scriitorii Bisericii Primare şi pe toţi credincioşii de-a lungul celor două milenii,
pentru că în ele Mântuitorul ne-a spus două lucruri foarte mari, aşa cum am văzut
când am tratat studiul intitulat Rugăciunea “Tatăl nostru” (Vol.IV,Stud.4).
353
Dragomir Stancu
Primul lucru este că dacă nu iertăm celor ce ne greşesc nouă, nici Dumnezeu nu
ne va ierta pe noi. Şi al doilea lucru este, că noi de fiecare dată când venim
înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, trebuie să-Ι spunem cu un cuget curat ca unui
Dumnezeu atotştiutor, atotsfânt şi atotdrept: “Tată, iartă-mă, aşa cum iert şi eu pe
cei ce îmi greşesc mie.”
Acelaşi lucru ne-a învăţat Dascălul ceresc şi în Predica de pe munte că
numai cei milostivi vor avea parte de milă zicând: “Ferice de cei milostivi, căci ei
vor avea parte de milă!” (Matei 5:7)
Apostolul Pavel, de asemenea a fost inspirat să scrie credincioşilor din
Efes: “Fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unii pe alţii, cum v-a iertat şi
Dumnezeu pe voi în Cristos.” (Efeseni 4:32) Şi Iacov, fratele Domnului, a fost
inspirat de Duhul Sfânt să scrie în epistola sa: “Căci judecata este fără milă
pentru cel care n-a avut milă; dar mila învinge judecata.” (2:13)
Numai Domnul Isus ne face capabili să ne iertăm greşiţii, fiindcă numai El
ne ajută să înţelegem că ei nu sunt decât nişte victime ale ignoranţei, ale părerilor
preconcepute, ale unui caracter slab, sau chiar nişte bastoane în mâna lui Satan.
Acesta este motivul pentru care numai unui copil al lui Dumnezeu îi este milă de
un astfel de semen care a căzut victimă unor porniri rele şi de care Diavolul se
foloseşte cum vrea! Şi aceasta este cauza pentru care el mai întâi îl iartă pe
aproapele lui şi, apoi caută să-l câştige pentru Cristos, ca să poată intra împreună
cu el pe poarta milei în Împărăţia cerurilor!

2. Barclay, W., The Gospel of Mathew, VoI. II, p. 212 .
4. Op. cit.
5. Talmudul Babilonean 86:2;
Barclay, W., The Gospel of Mathew, VoI. II, p. 213;
6. Ellison, H.L., Matthew, p. 1140;
8. Op. cit;
9. Barclay, W., The Gospel of Mathew, VoI. II, p. 213;
10. Mommsen, Romanische Geschichte, III, p. 511;
11. Edersheim, A., The Life and Times of Jesus the Messiah, Vol. II, p. 225;
Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 427, 429.
354
12. Barclay, W., The Gospel of Mathew, VoI. II, p. 214.

13. Op. cit;
14. Mommsen, Romanische Geschichte, Vol. I, p. 163;
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 439 – 440;
17. Op. cit;
19. Hendriksen, W., More than Conquerors, p. 111;
Wilcock, M., The Message of Revelation, p. 60.
20. MacDonald, W., Comentar la Noul Testament, p. 93;
355
Dragomir Stancu
PARTEA a XV-A
MISIUNEA
DIN PEREA ŞI IUDEA
356
Dragomir Stancu
35. SĂRBĂTOAREA CORTURILOR

Ioan 7 : 2 – 9
2 Şi sărbătoarea iudeilor, sărbătoarea zisă a Corturilor, era aproape.

3 Fraţii Lui Ι-au zis: "Pleacă de aici şi du-Te în Iudea, ca să vadă şi
ucenicii Tăi lucrările pe care le faci.
4 Nimeni nu face ceva în ascuns când caută să se facă cunoscut: dacă faci
aceste lucruri, arată-Te lumii.”
5 Căci nici fraţii Lui nu credeau în El.
6 lsus le-a zis: “Vremea Mea n-a sosit încă, dar vouă vremea totdeauna vă
este prielnică.
7 Pe voi lumea nu vă poate urî; pe Mine Mă urăşte, pentru că mărturisesc
despre ea că lucrările ei sunt rele.
8 Urcaţi-vă voi la sărbătoarea aceasta; Eu încă nu Mă urc la sărbătoarea
aceasta, fiindcă nu Mi s-a împlinit încă vremea.”
9 După ce le-a spus aceste lucruri, a rămas în Galileea.
Capitolele şapte şi opt din Evanghelia după Ioan, din care urmează să
susţinem 12 studii, sunt legate de sărbătoarea Corturilor. Pentru a înţelege cât mai
bine învăţătura Mântuitorului din aceste două capitole, trebuie să cunoaştem
anumite lucruri cu privire la sărbătoarea amintită.
Din acest text intitulat Sărbătoarea Corturilor, ne vom ocupa de trei
aspecte: însemnătatea acestei sărbători şi felul în care ea se celebra, îndemnul
fraţilor Domnului Isus de-a lua parte şi El la Ierusalim cu ocazia acestei sărbători
şi folosirea Mântuitorului de timpul oportun al acestei sărbători pe care numai El
îl cunoştea.
I. ÎNSEMNĂTATEA SĂRBĂTORII CORTURILOR ŞI FELUL ÎN

CARE EA SE CELEBRA
Evanghelistul Ioan a scris: “Şi sărbătoarea iudeilor, sărbătoarea zisă a
Corturilor, era aproape.” (v.2)
Vom face o descriere generală şi sumară asupra sărbătorii Corturilor şi
vom veni cu detalii în legătură cu ea în cazuri strict necesare, cu scopul de a
reconstitui lucrarea Fiului lui Dumnezeu şi de a-Ι înţelege învăţătura din aceste
două capitole pe care le-a rostit în timpul acestei sărbători.
Calendarul evreiesc avea 13 luni de câte 28 de zile după cele 13 răsărituri
357
Dragomir Stancu
şi apusuri ale lunii din cursul unui an. Sărbătoarea Corturilor se celebra în a şaptea
lună a anului care se numea tişrii. Ea dura 7 zile de la 15 la 21 tişrii.
Cincisprezece tişrii cădea în una din primele zile ale lunii octombrie, ceea ce
înseamnă că erau exact încă şase luni până la Paştele din anul 30 când Fiul lui
Dumnezeu a fost răstignit (Lev.23:33-44; Num.29)1.
Paştele, Rusaliile şi sărbătoarea Corturilor erau trei sărbători anuale mari,
obligatorii şi de pelerinaj. Fiecare adult de parte bărbătească care locuia sub 30
km de Ierusalim, trebuia să le celebreze la Ierusalim, cei care se aflau la distanţe
mai mari, trebuiau să ia parte la una dintre aceste trei sărbători pe an, iar evreii
care s-au împrăştiat prin alte ţări, erau obligaţi să vină la una dintre aceste
sărbători măcar o dată în viaţă (Deut.16:16). Aceste sărbători atrăgeau la Ierusalim
mari mulţimi de oameni, pentru că nu veneau numai cei obligaţi de lege, ci şi
femeile şi toţi evreii cucernici de pretutindeni 2.
La acest praznic, evreii făceau corturi pretutindeni în Ierusalim şi în jurul
lui: pe străzi, în curţi, în grădini, în pieţe, pe acoperişurile plane ale caselor şi chiar
în curţile templului. Ei le făceau din ramuri de măslini, palmieri şi mirţi, pe care le
numeau sukkote. Evreii ridicau aceste corturi în amintirea călătoriei lor prin pustiu
atunci când au ieşit din Egipt şi au trăit în asemenea corturi timp de 40 de ani.
Fiecare evreu purta în mână în tot timpul sărbătorii câte un buchet de verdeaţă
numit lulab, făcut din palmieri, lămâi, salcie şi crenguţe de piersic. (Lev.23:40-
43)3
Paştele era sărbătoarea în care se comemora salvarea copiilor de îngerul
morţii şi ieşirea poporului evreu din Egipt. Ea se celebra în luna aprilie când
începea recoltarea orzului. Rusaliile se celebrau în amintirea evenimentului când
Moise a primit Legea de la Dumnezeu pe Muntele Sinai. Ele erau şi sărbătoarea
mulţumirii pentru grâu, care se celebrau la sfârşitul secerişului. Şi sărbătoarea
Corturilor se celebra în amintirea călătoriei poporului evreu prin pustiu, aşa cum
am văzut mai înainte, dar ea era, totodată şi sărbătoarea mulţumirii pentru toată
recolta anului agricol (Exod 23:16; 34:22). La această sărbătoare, când era
adunată toată recolta din timpul anului, poporul evreu mulţumea lui Dumnezeu nu
numai pentru orz, ca la Paşte; şi pentru grâu, ca la Rusalii, ci şi pentru struguri,
măsline, fructe, zarzavaturi şi absolut pentru toate produsele agricole din timpul
anului 4.
Timp de 7 zile cât ţinea această sărbătoare, toţi preoţii care erau în jur de
20.000, slujeau la templu. Ei aduceau jertfă 70 de junci pentru 70 de popoare ale
lumii pe care le cunoşteau şi ştiau că erau atunci; 13 viţei sacrificau în prima zi, 12
în a doua zi, 11 în a treia zi şi tot aşa până când în a şaptea zi jerfeau 7 viţei. Zilnic
se citea Legea şi de douăzeci şi una de ori preoţii cântau din trâmbiţe imnuri
sacre 5.
Iosif Flavius şi Filo de Alexandria ziceau că sărbătoarea Corturilor era cea
mai sfântă dintre toate sărbătorile. (Num. 29:12-38); Neam. 8:15; Exod 23:16;
358
Deut.16:13-15)6 Toţi evreii spuneau că sărbătoarea Paştelor era cea mai iubită
dintre sărbători din cauza timpului de primăvară în care se ţinea; şi că sărbătoarea
Corturilor era cea mai plăcută din cauza petrecerilor mari şi vesele 7.
II. ÎNDEMNUL FRAŢILOR DOMNULUI ISUS DE-A LUA PARTE

ŞI EL LA IERUSALIM CU OCAZIA ACESTEI SĂRBĂTORI
Evanghelistul Ioan a scris: “Fraţii Lui Ι-au zis: «Pleacă de aici şi du-Te în
Iudea, ca să vadă şi ucenicii Tăi lucrările pe care le faci. (4) Nimeni nu face ceva
în ascuns când caută să se facă cunoscut: dacă faci aceste lucruri, arată-Te
lumii.»” (v.3-4)
Fraţii Domnului Isus din acest text nu erau verii şi nici fraţii Lui numai
după tată, aşa cum susţin preoţii bisericilor tradiţionale, ci erau fraţii
Mântuitorului pe care i-a avut Maria cu Iosif după naşterea Fiului lui Dumnezeu.
Ei, aşa cum ne informează Evangheliile Sinoptice se numeau: Iacov, Iosif, Simon
şi Iuda (Matei 13:55).
Evanghelistul Ioan a scris în v. 5: “Căci nici fraţii Lui nu credeau în El”.
Aceeaşi dare de seamă ne-au făcut-o şi Evangheliile Sinoptice. Exegeţii nu
aseamănă necredinţa fraţilor Domnului Isus cu necredinţa lui Caiafa sau cu
necredinţa poporului evreu în general, ci ei nu credeau în Domnul Isus aşa cum
credea Maria, mama Lui, (Ioan 2:5; Luca 1:38) sau ca Apostolul Petru (Matei
12:22) şi Apostolul Toma (Ioan 20:25)8. Comentatorii, Frederik Bruce şi W.
Hendriksen au adus următoarea explicaţie: că fraţii Mântuitorului n-au crezut în El
fiindcă n-au reuşit să înţeleagă natura mesianismului Lui, decât după ce a murit pe
cruce şi a înviat, tot aşa cum nici apostolii n-au putut să-Ι descopere adevăratul
Lui mesianism, decât tot după învierea şi înălţarea Sa la cer. Aşa se explică faptul
pentru care îi găsim pe fraţii Domnului Isus printre urmaşii Lui credincioşi numai
după învierea şi înălţarea Mântuitorului la cer. (Fapte 1:14; 1 Cor.15:7) 9
Evanghelistul Ioan a scris: “Sărbătoarea Corturilor era aproape.” (v.2) În
acel timp toată Galileea se pregătea să se înroleze în caravane de pelerini care se
îndreptau spre Ierusalim. Într-un asemenea moment, fraţii Domnului Isus, Ι-au zis:
“Pleacă de aici şi du-Te în Iudea, ca să vadă şi ucenicii Tăi lucrările pe care le
faci.” (v.3) Ceea ce înseamnă cu alte cuvinte: “Înrolează-Te şi Tu într-o
caravană, şi du-Te ca pelerin la Ierusalim, ca să vadă şi ucenicii Tăi din Iudea
lucrările pe care le faci.”
Ucenicii Domnului Isus din acest verset nu erau cei doisprezece apostoli,
ci toţi locuitorii din Iudea şi din Ierusalim care credeau în El şi, în mod special cei
care Îl mărturiseau şi aveau influenţă mai mare în popor 10.
Comentatorul F.W. Farrar a zis că fraţii Domnului Isus şi-au închipuit că
ei ştiau mai bine decât El ce metodă să folosească pentru a Se descoperi lumii mai
359
Dragomir Stancu
clar şi mai eficient.

Comentatorii ne spun că fraţii Domnului Isus L-au îndemnat pe
Mântuitorul să meargă în Iudea la sărbătoarea Corturilor din şase motive:
a) Primul motiv a fost, pentru că ei credeau că lumea era gata să-L
primească cu braţele deschise.
b) Al doilea motiv a fost, lucrarea pe care El a făcut-o în Galileea.
Domnul Isus a făcut multe minuni în misiunea Lui din Galileea şi fraţii Lui au
văzut multe dintre ele, pentru că majoritatea dintre aceste minuni le-a făcut în
Capernaum, unde El locuia împreună cu ei. Redăm numai trei minuni dintre cele
mai importante: transformarea apei în vin pe care a făcut-o în Cana şi la care au
luat parte şi fraţii Domnului Isus (Ioan 2:1,12), vindecarea fiului unui curtean al
lui Irod pe care a făcut-o în Capernaum (Ioan 4:46) şi hrănirea a cinci mii de
bărbaţi, fără femei şi copii, cu cinci pâini şi doi peşti (Ioan 6:1) pe care a făcut-o la
o distanţă de vreo 10 km de Capernaum, în urmă cu 6 luni când au vrut galileenii
să-L facă cu forţa împărat (Ioan 6:15).
Este adevărat că Domnul Isus a făcut o minune şi la Ierusalim, în urmă cu
un an şi şase luni, când l-a vindecat pe paraliticul de la scăldătoarea Betezda,
numai că, după părerea fraţilor Domnului Isus, această vindecare era mai mult un
act de încălcare a legii sabatului decât un miracol, de aceea s-au scandalizat
autorităţile ecleziastice de la Ierusalim şi au vrut să-L ucidă. Acum ei L-au
îndemnat să meargă la Ierusalim şi să facă acolo minunile pe care le-a făcut în
Galileea şi cu siguranţă va fi recunoscut şi acceptat ca Mesia 11.
c) Al treilea motiv a fost că, după părerea lor, acum la sărbătoarea
Corturilor era ocazia cea mai bună ca să Se facă cunoscut tuturor evreilor,
fiindcă se adunau la Ierusalim evreii din toată ţara şi chiar din toată lumea.
Astfel, dacă va face în capitala Ţării Sfinte tot ce a făcut în Galileea, cu siguranţă,
mulţimile se vor entuziasma şi Îl vor accepta ca Mesia 12.
d) Al patrulea motiv a fost că, nu S-a dus la templu cu ocazia sărbătorii
Paştelor în urmă cu şase luni şi, nici cu ocazia sărbătorii Rusaliilor în urmă
cu patru luni. Ei au insistat, cu atât mai mult să meargă la Cetatea Sfântă, cu cât
au observat că El ocolea intenţionat Iudea 13.
e) Al cincilea motiv a fost că, au observat, aşa cum am văzut în ultimele
studii, că şi şederea Lui în Galileea o învăluia în mister în ultimul timp, prin
anumite retrageri, fie în părţile Tirului şi ale Sidonului, fie în Cezareea lui
Filip, fie în Decapole, fie pe munţii şi pe Marea Galileii 14.
f) Şi, al şaselea motiv pentru care fraţii Domnului Isus L-au sfătuit pe
Mântuitorul să meargă la Ierusalim a fost că, Ierusalimul era capitala Israelului
şi chiar a întregii lumi evreieşti, şi pentru că aici era templul tuturor evreilor
de pe glob.
Evanghelistul Ioan i-a citat pe fraţii Domnului Isus, spunând
Mântuitorului: “Nimeni nu face ceva în ascuns când caută să se facă cunoscut;
360
dacă faci aceste lucruri, arată-Te lumii.” (v.4) Comentatorul W. Barclay a zis că
atunci când fraţii Domnului Isus L-au îndemnat pe Mântuitorul să meargă la
Ierusalim şi să facă minunile pe care le-a săvârşit în Galileea, L-au asigurat că
dacă galileenii care erau cunoscuţi ca oameni iuţi, pripiţi şi cei mai revoluţionari,
au vrut să-L facă cu forţa împărat după ce a săturat cei cinci mii de bărbaţi fără
femei şi copii cu cinci pâini şi doi peşti, atunci cu atât mai mult, iudeii cei religioşi
şi statornici, când Îi vor vedea lucrările, Îl vor accepta cu siguranţă ca Mesia cel
promis 15.
Fraţii Domnului Isus au insistat ca Mântuitorul să meargă la Ierusalim şi să
facă acolo la sărbătoarea Corturilor minunile pe care le-a făcut în Galileea, pentru
că numai în templul din Cetatea Sfântă, unde vor fi adunaţi evreii din toată lumea,
ele vor avea cel mai mare efect.
În tradiţia evreiască era o concepţie rabinică cu privire la Mesia care
răspândea ideea că într-o zi de Paşte sau de sărbătoarea Corturilor, când vor fi
adunaţi în Cetatea Sfântă toţi evreii din lume, va apare Mesia dintr-o dată; şi după
ce va face multe minuni, Se va urca pe acoperiţul templului şi, proclamându-Se
Mesia, va zice: “Popor sărac şi asuprit, ţi-a sosit timpul eliberării.” 16
Şi, în al treilea rând ne vom ocupa de
III. FOLOSIREA MÂNTUITORULUI DE TIMPUL OPORTUN AL

ACESTEI SĂRBĂTORI PE CARE NUMAI EL ÎL CUNOŞTEA
Domnul Isus a respins îndemnul fraţilor Lui de a se duce la Ierusalim cu
ocazia sărbătorii Corturilor şi de a face acolo minunile pe care le-a făcut în
Galileea. El a făcut lucrul acesta din trei motive:
a) Primul motiv a fost că, Lui Îi era stabilit un asemenea timp de Tatăl
şi că acel timp nu Ι-a sosit încă. Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus
spunând fraţilor Lui: “Vremea Mea n-a sosit încă, dar vouă vremea întotdeauna
vă este prielnică.” (v.6)
Fiul lui Dumnezeu ne-a vorbit mereu despre ceasul Lui pe care Ι l-a
stabilit Tatăl din eternitate. (Ioan 2:4;7:30;8:20;12:27) El ştia că un asemenea ceas
nu s-a putut schimba sau muta, evita sau ocoli, ci trebuia să-l accepte fiindcă toate
lucrurile trebuiau să ajungă fix la timpul lor. Numai că în textul grecesc nu scrie
hōra, “ceas”, ci kairos, care înseamnă “timpul potrivit”, “timpul oportun”, de
care, dacă nu ne ştim folosi, îl pierdem pentru totdeauna 17.
Dumnezeu este desăvârşit în planificarea Sa. El are un “timp potrivit”
pentru toate lucrurile şi face totul la “timp potrivit”. Viaţa Domnului Isus s-a
desfăşurat în mod desăvârşit după planul lui Dumnezeu de la început şi până la
sfârşit, adeseori în ciuda celei mai mari împotriviri din partea oamenilor.
Unii exegeţi spun că atunci când Domnul Isus a zis: “Vremea mea n-a
sosit încă”, s-ar fi referit la descoperirea Lui ca Mesia când a intrat triumfător în
361
Dragomir Stancu
Ierusalim, întâmpinat de mulţimile cu ramuri de finic şi cu aclamaţii mesianice.

Numai că, aşa cum am văzut mai înainte, aici nu scrie grecescul hōra pentru
cuvintele noastre româneşti “Vremea Mea n-a sosit încă”, ce înseamnă ceasul pe
care l-a stabilit Dumnezeu din eternitate pentru descoperirea finală a Fiului Său, ci
kairos, care înseamnă “timpul oportun” în care Mântutorul a putut crea în
mulţimne un moment psihologic, nu numai ca să nu fie ucis, dar şi ca să-Şi facă în
el lucrarea perfect şi în modul cel mai eficient.
Din aceste două cuvinte greceşti: hōra şi kairos, înţelegem că Domnul Isus
se găsea în orice moment şi la orice pas sub călăuzirea lui Dumnezeu, şi că El
lucra întotdeauna după timpul şi îndemnul Tatălui 18.
Domnul Isus Şi-a potrivit întotdeauna ceasul după cel a lui Dumnezeu.
Ceasurile unora dintre noi merg înaintea ceasului lui Dumnezeu; ceasurile altora
rămân mult în urmă; iar ceasurile celor mai mulţi, nici nu sunt puse măcar după
ceasul lui Dumnezeu. Ferice de noi dacă învăţăm din acest text că, în nerăbdarea
noastră, trebuie să ne fixăm ceasul după ceasul înţelepciunii lui Dumnezeu, pentru
că Cel Preaînalt nu conduce lumea spre fericire după orarul nostru, ci după al Lui.
Mântuitorul când a zis fraţilor Lui: “Vouă vremea întotdeauna vă este
prielnică,” (v.6) însemna că ei puteau să meargă la Ierusalim când voiau şi nu le
făcea nimeni nimic, dar nici prezenţa lor acolo nu însemna pentru nimeni nimic,
fiindcă ei acţionau după bunul lor plac şi nu erau ca El, sub călăuzirea lui
Dumnezeu în vederea lucrării pe care Ι-o făcea 19.
b) Al doilea motiv a fost că El, fiind Dumnezeu, nimeni nu-L putea
influenţa. Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând fraţilor Lui:
“Urcaţi-vă voi la sărbătoarea aceasta; Eu încă nu Mă urc la sărbătoarea
aceasta, fiindcă nu Mi s-a împlinit încă vremea.” (v.8)
Evanghelistul Ioan a observat că Mântuitorul a acţionat întotdeauna după
iniţiativa Lui proprie, fără să se fi lăsat influenţat câtuşi de puţin de cineva sau
ceva. El nu S-a dus la Ierusalim cu ocazia sărbătorii Corturilor la stăruinţa fraţilor
Lui, ci la iniţiativa Sa proprie şi când El a considerat că era bine. Fiul lui
Dumnezeu era atât de unit cu Tatăl şi Îi făcea voia, încât pe El nimeni nu L-a
putut influenţa şi mişca de pe poziţia voii Celui Preaînalt.
În manuscrisele greceşti A, D, K, M, ca şi în codicile Tischendorf,
Sinaiticus şi Siriacă scrie în versetul 8 ouk, “nu” pentru cuvintele: “Eu nu Mă urc
la sărbătoarea aceasta”. Iar în manuscrisele B, E, F, G, H, L, T, W se găseşte
particula oupō, “nu încă”, “nu Mă urc încă” 20.
Ieronim, care a trăit pe la sfârşitul secolului al patrulea şi la începutul celui
de-al cincilea, a luat din manuscrisele amintite prima variantă ouk, “nu”: “nu Mă
urc la sărbătoarea aceasta” şi a folosit-o în traducerea Bibliei în limba latină,
cunoscută sub numele Vulgata. Acelaşi lucru l-au făcut şi alţi bibliologi. Mulţi
dintre cei ce au citit asemenea traduceri ale Bibliei erau foarte tulburaţi de faptul
că Domnul Isus a zis fraţilor Lui că nu Se duce la Ierusalim, pe când totuşi S-a
362
dus. Unul dintre cei ce s-au tulburat era şi Schopenhauer, filozoful german. În
secolul al treilea, filozoful neoplatonist Porfiriu, care a scris o lucrare în 15
volume intitulată Împotriva Creştinilor, L-a învinuit pe Domnul Isus din acest
text că şi-a înşelat fraţii, spunându-le că nu se duce la Ierusalim, dar, în realitate,
S-a dus 21. Chiar şi H.A.W. Meyer, un mare comentator german a crezut că
Domnul Isus Şi-a schimbat intenţia în acest text 22.
Deoarece în versetul 8 mai există o dată particula oupō înaintea unui alt
“nu”, “încă nu Mi S-a împlinit vremea,” nu era necesar să fie pusă încă o dată
particula oupō înaintea lui “nu” în “Eu nu Mă urc la sărbătoarea aceasta fiindcă
încă nu Mi S-a împlinit vremea.” Ceea ce înseamnă cu alte cuvinte: “Mă voi duce
numai atunci când Mi se va împlini vremea.” 23
Versiunea Internaţională Nouă (New International Version), Versiunea Curentă
Nouă (New Life Version), Biblia în limba germană tradusă de Martin Luther şi
Biblia rusească folosesc de două ori adverbul “încă” în versetul 8 înaintea celor
doi “nu”: “încă nu Mă urc la sărbătoarea aceasta” şi: “încă nu Mi S-a împlinit
vremea.” Iar Versiunea lui James Moffatt, versiunea Biblia Englezească Nouă
(The New English Bible), Versiunea Standardul Revizuit (Revised Standard
Version) şi versiunea Standardul Nou American (New American Standard),
întrebuinţează o singură dată adverbul “încă” înaintea lui “nu”, în “încă nu Mi S-a
împlinit vremea”, ca textul grecesc.
Renumitul comentator american A.T. Robertson este în favoarea primei
variante a folosirii în traduceri a unui singur adverb “încă” ce se găseşte înaintea
lui “nu” în cuvintele “încă nu Mi S-a împlinit vremea” 24. Iar alţi comentatori, tot
de renume mondial ca: B.F. Westcott, F.J.A. Hort, E. Nestle şi F.W. Grosheide,
susţin că mai corect au redat versetul 8 acele manuscrise care au folosit de două
ori particula oupō; şi că mai bine traduc acest verset acele versiuni ale Bibliei care
întrebuinţează de două ori adverbul “încă” înaintea celor doi “nu”: şi înaintea lui
“nu” din “încă nu Mă urc la sărbătoarea aceasta” şi înaintea lui “nu” din “încă
nu Mi S-a împlinit vremea.”25
Unii comentatori ca F.W. Farrar, cred că fraţii Domnului Isus L-au
îndemnat pe Mântuitorul să meargă la Ierusalim la sărbătoarea Corturilor şi să
facă acolo minunile pe care le-a săvârşit în Galileea, nu numai pentru că aşa au
dorit ei, dar şi fiindcă au fost influenţaţi de alţii. După explicaţia acestor
comentatori, capernaumenii nu numai că au dorit ca Domnul Isus să meargă de
sărbătoarea Corturilor la Ierusalim, dar au vrut ca şi ei să se înroleze în coloana
Lui de pelerinaj spre Sfânta Cetate. Probabil că acesta ar fi fost un alt motiv
pentru care Domnul Isus a răspuns fraţilor Lui că El nu se va duce la Ierusalim
pentru sărbătoarea Corturilor până nu va primi semnalul de sus 26.
c) Şi, al treilea motiv pentru care Domnul Isus a respins îndemnul fraţilor
Lui să meargă la Ierusalim cu ocazia sărbătorii Corturilor şi să facă şi în capitala
363
Dragomir Stancu
lui Israel minunile pe care le-a făcut în Galileea a fost, datorită precauţiei,
fiindcă cunoştea planul autorităţilor ecleziastice evreieşti de a-L ucide şi că
Lui nu Ι-a sosit încă un asemenea ceas, şi pentru că El a vrut să aibă o
eficienţă maximă asupra mulţimilor adunate în curţile templului.
Spre deosebire de fraţii Domnului Isus, care credeau că lumea Îl va primi
pe Mântuitorul cu braţele deschise, Fiul lui Dumnezeu ştia că ea nu numai că Îl va
respinge, dar Îl va şi răstigni peste şase luni.
Este adevărat că sărbătoarea Corturilor era cea mai frumoasă şi cea mai
veselă pentru întreg poporul evreu, dar numai pentru Fiul lui Dumnezeu ea nu era
o ocazie de bucurie, ci de întristare şi frământare.
În urmă cu un an şi jumătate, cu ocazia Paştelor, când Domnul Isus a
vindecat un paralitic în scăldătoarea Betezda şi când a declarat în curtea templului
că era Fiul lui Dumnezeu, mai marii poporului evreu voiau să-L ucidă.
Evanghelistul Ioan a scris: “Tocmai de aceea căutau şi mai mult iudeii să-L
omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua Sabatului, dar şi pentru că zicea că
Dumnezeu este Tatăl Său şi Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu.” (5:18) Iar,
la Paştele trecut, Fiul lui Dumnezeu nici nu S-a dus la Ierusalim, tot din cauza
precauţiei, pentru că autorităţile ecleziastice evreieşti voiau să-i ia viaţa şi fiindcă
pentru El încă n-a sosit un asemenea ceas.
Pe la mijlocul sărbătorii, când bucuria şi veselia erau în toi, Fiul lui
Dumnezeu a apărut dintr-o dată în mijlocul mulţimilor şi înaintea vrăjmaşilor Lui
de moarte. Aceştia, fiind foarte surprinşi, se simţeau derutaţi şi, de frica poporului
n-au îndrăznit să pună mâna pe El. Mântuitorul obişnuia să creeze mereu
asemenea momente psihologice asupra vrăjmaşilor Lui: ca să apară în mijlocul lor
dintr-o dată şi atunci când erau înconjuraţi de mari mulţimi. Cu această procedură
înţeleaptă, Fiul lui Dumnezeu nu numai că Îşi asigura protecţia, dar, în acelaşi
timp, atingea şi cea mai mare eficienţă asupra maselor 27.
Mântuitorul când a zis fraţilor Săi: “Pe voi lumea nu vă poate ură; pe
Mine Mă urăşte, pentru că mărturisesc despre ea că lucrările ei sunt rele,” (v.7)
i-a atenţionat că ei făceau parte încă din lume şi că aceasta era cauza pentru care
ea nu-i putea urî. Pe când pe El, lumea nu numai că Îl ura, dar căuta chiar să-L şi
omoare, pentru că El îi dezvăluia şi îi condamna faptele rele. Viaţa perfectă a
Fiului lui Dumnezeu scoate la iveală toate păcatele lumii, tot aşa după cum o linie
dreaptă scoate în evidenţă orice deviere a tuturor liniilor strâmbe care sunt puse
alături de ea.
Fraţii Domnului Isus au crezut că Mântuitorul Se va descoperi lumii la
această sărbătoare la Ierusalim şi că lumea acolo Îl va accepta ca Mesia, dar, Fiul
lui Dumnezeu ştia că El urma să Se descopere lumii întregi la Ierusalim, dar nu la
această sărbătoare a veseliei, ci la Paştele care urma după şase luni. Ştia că numai
după ce va fi înălţat pe cruce, El va atrage la Sine pe toţi oamenii. (Ioan 12:32)
Cuvintele Evanghelistului Ioan cu care a încheiat acest text: "După ce le-a
364
spus aceste lucruri, a rămas în Galileea,” (v.9) înseamnă parafrazat: "Peste două-
trei zile, după plecarea fraţilor Lui, şi Domnul Isus a pornit spre Ierusalim la
sărbătoarea Corturilor, dar nu ca un pelerin în mijlocul unei coloane, ci ca Mesia
înconjurat de apostoli.”

3. Josephus, F., Antiquities III, 10. 4;
5. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 48, 502.
6. Josephus, F., Antiquities VIII, 4.1; XL, 5.5.
7. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 451;
2 Macabei 10 : 6 – 7
8. Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 110.
9. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 171 – 172;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 5.
10. Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 109;
Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 109 - 110.
16. Pesiqta Rabbati (O colecţie rabinică de mai târziu de homilii) p 162 a;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 170 – 171.
18. Op. cit. p. 232.
19. Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 110 – 111;
20. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 7;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 172 – 173;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 502 – 503.
21. According to Jerome, Dialogues against the Pelagians 2.17; 4.21;
Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 231;
365
Dragomir Stancu
22. Op. cit.

Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 7;
24. Robertson, A.T., Introduction to the Textual Criticism of the New
Testament, p. 162, 169, 173, 176, 180, 182, 198, 209.
25. Grosheide, F.W., Het Eeilig Evangelie Volgens Johannes, Vol. I, p. 501;
366
Dragomir Stancu
36. ÎN DRUM SPRE IERUSALIM

Marcu 10 : 1a
1 Isus a plecat de acolo şi a venit în regiunea Iudeii, dincolo de Iordan.
Matei 19 :1 a
1 După ce a sfârşit Isus cuvântările acestea a pIecat din Galilea şi a venit
în regiunea Iudeii, dincolo de Iordan.
Luca 9 : 51 - 56
51 Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat în cer, Isus Şi-a
îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim.
52 A trimis înainte nişte soli, care s-au dus şi au intrat într-un sat al
samaritenilor ca să-Ι pregătească un loc de găzduit.
53 Dar ei nu L-au primit, pentru că Isus Se îndrepta să meargă spre
Ierusalim.
54 Ucenicii săi: Iacov şi Ioan, când au văzut lucrul acesta, au zis:
"Doamne, vrei să poruncim să se coboare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut
Ilie?"
55 Isus S-a întors spre ei, i-a certat şi le-a zis: "Nu ştiţi de ce duh sunteţi
inspiraţi!”
56 Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le
mântuiască.” Şi au plecat într-un alt sat.
Armonizat
1 După ce a sfârşit Isus cuvântările acestea a pIecat din Galilea şi a venit
în regiunea Iudeii, dincolo de Iordan. (Mt.v.1)
2 Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat în cer, Isus Şi-a
îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim. (Lc.v.51)
3 A trimis înainte nişte soli, care s-au dus şi au intrat într-un sat al
samaritenilor ca să-Ι pregătească un loc de găzduit. (Lc.v.52)
4 Dar ei nu L-au primit, pentru că Isus Se îndrepta să meargă spre
Ierusalim. (Lc.v.53)
5 Ucenicii săi: Iacov şi Ioan, când au văzut lucrul acesta, au zis:
"Doamne, vrei să poruncim să se coboare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut
Ilie?" (Lc.v.54)
6 Isus S-a întors spre ei, i-a certat şi le-a zis: "Nu ştiţi de ce duh sunteţi
inspiraţi!” (Lc.v.55)
7 Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le
367
Dragomir Stancu
mântuiască.” Şi au plecat într-un alt sat. (Lc.v.56)
Mântuitorul, după ce Îşi încheiase misiunea din Galileea, după ce

terminase de dat ucenicilor cele şapte lecţii ale eticii creştine şi după ce fraţii Lui
plecaseră la praznic, a pornit şi El cu ucenicii spre Ierusalim. Fiul lui Dumnezeu,
deşi ştia că mai avea şase luni până când va fi răstignit în această cetate şi, cu
toate că ştia că până la crucificarea şi înălţarea la cer, urma să intre în cea mai grea
etapă a vieţii, numită ultima Sa misiune din Perea şi Iudea, totuşi S-a decis să
meargă la Ierusalim şi să înceapă această misiune. Evanghelistul Luca a scris:
“Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat în cer, Isus Şi-a îndreptat faţa
hotărât să meargă la Ierusalim.” (v.51) Unii comentatori spun că acest mare
moment din viaţa Mântuitorului era un alt preludiu al cântecului de jale al Robului
lui Dumnezeu din cartea Prorocului Isaia 1. Prorocul Isaia L-a citat pe Domnul
Isus zicând anticipat: “ … Nu M-am ruşinat, de aceea Mi-am făcut faţa ca o
cremene, ştiind că nu voi fi dat de ruşine.” (50:7) Calea aceasta spre Ierusalim era
atât de grea, încât pe ea nu putea să meargă nimeni altul decât Mântuitorul.
Evanghelistul Marcu ne-a informat că ucenicii L-au urmat pe Domnul Isus de la
distanţă. El a scris: “Ei erau pe drum şi se urcau la Ierusalim; Isus mergea
înaintea lor. Ucenicii erau tulburaţi şi mergeau îngroziţi după El.” (10:32) Pe
această cale, Domnul Isus era singur, cei doisprezece ucenici L-au urmat de la
distanţă. Nici chiar cei trei apostoli: Petru, Iacov şi Ioan, care au fost cu Domnul
Isus pe muntele Hermon când S-a schimbat la faţă, nu stăteau aproape de El,
pentru că acum faţa Lui nu mai strălucea, ci era ca o cremene 2.
Din acest text intitulat În drum spre Ierusalim, ne vom ocupa de trei
aspecte: trecerea Domnului Isus prin Samaria, respingerea Lui de către un sat
samaritean şi răzbunarea apostolilor Iacov şi Ioan.
I. TRECEREA DOMNULUI ISUS PRIN SAMARIA

Între iudei şi samariteni era o duşmănie veche care a durat mai mult de 400
de ani, aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat Surpătorul de bariere
(Vol.II,Stud.24). După ce a murit împăratul Solomon, seminţiile de nord ale lui
Israel au refuzat să se supună fiului său, Roboam. (1 Împ.12:20) Ele au ales un alt
împărat şi au devenit o altă împărăţie separată. În anul 720 înainte de Cristos, când
asirienii au invadat regatul Samariei, o mare parte a populaţiei a fost deportată în
Media (2 Împ.17:6). În schimbul celor deportaţi, asirienii au adus în ţinutul
Samariei un alt popor din cetăţile: Babilon, Cuta, Ava, Hamat şi Sefarvaim. (2
Împ.17:24) Samaritenii rămaşi în ţară, au început să se încuscrească cu acele
popoare străine, comiţând un păcat grav şi de neiertat pentru un evreu, deoarece
şi-au pierdut puritatea lor rasială. Marea majoritate a celor zece seminţii, deportate
368
în Media, nu s-a întors niciodată; iar cei ce au rămas în ţară, s-au încuscrit cu
străini. Acesta a fost motivul pentru care samaritenii şi-au pierdut dreptul de a se
mai numi poporul evreu, care era considerat ca fiind singurul popor al lui
Dumnezeu 3.
Cu timpul şi Iudea, împărăţia de sud, a fost invadată, locuitorii ei au fost
deportaţi în Babilon, dar nu s-au încuscrit cu alte naţiuni, ci au rămas evrei
nealteraţi. Pe timpul lui Ezra şi Neemia, iudeii s-au întors în ţară şi s-au apucat
imediat să-şi reconstruiască templul, în jurul anului 450 înainte de Cristos.
Samaritenii s-au oferit să le dea ajutor în această sarcină grea şi sfântă, dar iudeii,
respingându-le intenţia, le-au zis că ei nu puteau să ia parte la construcţia Casei lui
Dumnezeu, pentru că şi-au pierdut calitatea de popor evreu. De aici, duşmănia şi
cearta, dintre evrei şi samariteni, a crescut mai mult, şi a durat până pe timpul
Domnului Isus. Samaritenii şi-au construit şi ei un templu pe Muntele Gherazim,
în care s-au închinat timp de două secole, ei utilizând în templu Septuaginta,
versiunea grecească a Vechiului Testament, numind o preoţie nouă şi au revizuit
calendarul sărbătorilor 4.
Iosif Flavius, a relatat în una din scrierile lui istorice intitulată Antichităţi,
că acest templu pe care l-au construit samaritenii pe timpul lui Alexandru cel
Mare, în jurul anilor 330 înainte de Cristos, l-a prădat şi l-a distrus generalul
evreu, Ioan Hircan în anul 128 înaite de Cristos. Şi de aici, duşmănia şi scandalul
dintre evrei şi samariteni au atins apogeul. Evreii îi batjocureau pe samariteni
cutaşeni, după numele unuia dintre acele popoare, care au fost aduse în Samaria şi
cu care ei s-au încuscrit. Apoi, rabinii au învăţat pe evrei că nimeni să nu mănânce
din pâinea cutaşenilor, pentru că cel ce mănâncă pâinea lor este la fel cu cel ce
mănâncă carnea de porc 5.
Drumul cel drept care ducea din Galileea la Ierusalim, trecea prin Samaria,
dar, evreii preferau să treacă Iordanul şi să ocolească Samaria, decât să se
pângărească prin ţinutul ei 6.
Când am tratat studiul amintit Surpătorul de bariere (Vol.II,Stud.24), am
văzut că atunci când Mântuitorul S-a întâlnit cu samariteanca la fântâna lui Iacov,
a trecut prin mijlocul Semariei; şi că El n-a ales acest drum pentru că era mai scurt
şi că era sezonul cel mai călduros al verii, ci fiindcă a vrut să dărâme această
barieră seculară de netrecut, care era între evrei şi samaritani. Fiul lui Dumnezeu
n-a urmărit niciodată în viaţă cum să-Ι fie Lui mai uşor, ci a căutat întotdeauna
cum să facă mai bine lucrarea Celui care L-a trimis, şi aceasta oricât L-ar fi costat.
În acest text, de asemenea observăm că Domnul Isus, venind de la
Capernaum, a putut să treacă Iordanul şi să meargă la Ierusalim pe malul estic al
lui, care era teritoriul Pereei şi nu în partea lui vestică, care era ţinutul Samariei
ostile 7. Fiul lui Dumnezeu, spre deosebire de toţi evreii, nu putea să ocolească
Samaria, să nu treaca prin ea, mai ales acum când avea ultima ocazie să treacă
prin teritoriul ei şi să-i arate ultimul gest al dragostei.
369
Dragomir Stancu
Şoselele Israelului
II. RESPINGEREA DOMNULUI ISUS DE CĂTRE UN SAT

SAMARITEAN
Evanghelistul Luca a scris: “A trimis înainte nişte soli, care s-au dus şi au
370
intrat într-un sat al samaritenilor ca să-Ι pregătească un loc de găzduit. (53) Dar
ei nu L-au primit, pentru că Isus Se îndrepta să meargă spre Ierusalim.”
Dacă pentru un evreu era un lucru neobişnuit ca să treacă prin teritoriul
Samariei, aşa cum am văzut până acum, atunci era imposibil ca un evreu să ceară
ospitalitate într-un sat samaritean. Totuşi, Fiul lui Dumnezeu, nu numai că a trecut
prin Samaria, dar El a cerut şi găzduire într-o casă din Samaria. Când Mântuitorul
a făcut un lucru ca acesta, El nu numai că arăta un gest de dragoste, dar a întins
chiar şi o mână de prietenie unui popor care era vrăjmaş naţiunii Lui. Când
samaritenii Ι-au refuzat găzduirea, în cazul acesta ei au refuzat nu numai
ospitalitatea, dar chiar şi oferta prieteniei 8.
Samaritenii nu au permis Domnului Isus să treacă prin teritoriul lor.

Astfel Mântuitorul a trecut Iordanul şi a călătorit cu ucenicii.
Când am tratat studiul intitulat Trezirea din Samaria (Vol.II,Stud.27), am

văzut că samaritenii au crezut în Domnul Isus şi L-au primit. În Ioan 4:35 ni se
pare că Domnul Isus S-ar fi contrazis pentru că, pe de o parte a spus că erau încă
patru luni până la seceriş, iar pe de altă parte a zis că holdele erau deja coapte,
gata pentru seceriş. Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus, spunând: “Nu
ziceţi voi că mai sunt patru luni până la seceriş? Iată, Eu vă spun: «Ridicaţi-vă
ochii şi priviţi holdele care sunt albe acum, gata pentru seceriş.»” Mântuitorul nu
S-a contrazis deloc, ci El ne-a vorbit pe fondul secerişului fizic, despre rapiditatea
secerişului spiritual din Samaria.
În Israel erau două secerişuri pe an: secerişul orzului, care începea în valea
371
Dragomir Stancu
călduroasă a Iordanului în luna aprilie; şi secerişul grâului, care se termina în

regiunea muntoasă a Samariei în luna iunie. Orzul şi grâul se semănau în luna
decembrie. Astfel, poporul obişnuia să zică: “De la semănat şi până la secerat
sunt patru luni.” 9 Apoi, în Israel, aproape numai în regiunea Samariei se cultiva
grâul, pentru că acolo creştea şi rodea cel mai bine. Când grâul era copt,
samaritenii obişnuiau să mobilizeze oamenii din toate părţile ca să-l secere în
câteva zile, pentru a nu se scutura spicele. Şi, în cele din urmă, samaritenii
obişnuiau să poarte aproape în tot timpul verii haine albe datorită căldurii; şi, cu
atât mai mult, în arşiţa dogoritoare a secerişului 10.
Astfel, când Mântuitorul Şi-a ridicat privirea şi a zărit cum lumea a
început să alerge la El prin lanurile de grâu, a zis ucenicilor cu alte cuvinte: “Nu
spuneţi voi că de la semănat şi până la secerat trebuie să treacă patru luni. Dar,
iată, un seceriş nou şi rapid! Ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele care sunt albe
acum, gata pentru seceriş.” Mulţimile în haine albe erau acea holdă binecuvântată
pe care Fiul lui Dumnezeu a dorit cu multă ardoare s-o secere pentru Dumnezeu.
Evanghelistul Ioan ne-a spus că mulţi dintre samariteni au crezut în
Domnul Isus din cauza mărturiei samaritencii scriind: “Mulţi samariteni din
cetatea aceea au crezut în Isus din cauza mărturiei femeii, care zicea: «Mi-a spus
tot ce am făcut.»” (4:39), acelaşi Evanghelist a continuat să ne arate că un număr
cu mult mai mare de samariteni au crezut în Domnul Isus din cauza predicilor Lui.
Evanghelistul Ioan a scris: “Mult mai mulţi au crezut în El din cauza cuvintelor
Lui. (42) Şi ziceau femeii: «Acum nu mai credem din cauza spuselor tale, ci din
cauză că L-am auzit noi înşine şi ştim că Acesta este într-adevăr Cristosul,
Mântuitorul lumii.»” (4:41-42)
Textul amintit, cu privire la Trezirea din Samaria, ne arată mai departe că,
deşi era toiul secerişului, samaritenii L-au rugat pe Mântuitorul să mai stea la ei,
fapt consemnat de Evanghelistul Ioan care a scris: “Când au venit samaritenii la
El, L-au rugat să rămână la ei. Şi El a rămas acolo două zile.” (4:40)
Dacă samaritenii L-au primit pe Domnul Isus cu mare bucurie în urmă cu
doi ani şi au crezut în El, atunci cum se explică faptul că acest sat samaritean din
textul citat, nu numai că n-a oferit Mântuitorului găzduire, dar chiar L-a şi
respins? W. Barclay, R.J. Coggins, D.B.J. Campbell şi alţi comentatori, au
răspuns că samaritenii nu numai că-i împidicau pe toţi pelerinii care treceau pe
teritoriul lor să se închine la templul din Ierusalim, dar chiar îi jigneau şi le făceau
rău 11. Textul citit ne arată că ei, în mânia pe care o aveau faţă de evrei nu L-au
tolerat nici chiar pe Domnul Isus când S-a dus la templu cu ocazia sărbătorii
Corturilor. Evanghelistul Luca a scris: “Dar ei nu L-au primit, pentru că Isus Se
îndrepta să meargă la Ierusalim.” (v.53)
Se spune despre rabinul Iohanan că a trecut odată prin Samaria şi când a
ajuns lângă muntele Gherazm, pe care era construit templul samaritenilor, un
samaritean l-a întrebat: “Rabi, unde te duci?” “Mă duc la Ierusalim să mă
372
închin”, a răspuns rabinul. Şi samariteanul Ι-a zis: “Nu este mai bine să te rogi pe
acest munte sfânt, decât să te duci ca să te închini în acel templu blestemat din
Ierusalim?” 12 Samaritenii se desfătau râzând de galileeni când aceştia treceau pe
teritoriul lor ca să se închine la templul din Ierusalim cu ocazia sărbătorilor 13.
III. RĂZBUNAREA APOSTOLILOR: IACOV ŞI IOAN

Evanghelistul Luca a scris: “Ucenicii săi: Iacov şi Ioan, când au văzut
lucrul acesta, au zis: «Doamne, vrei să poruncim să se coboare foc din cer şi să-i
mistuie, cum a făcut Ilie?»" (Lc.v.54)
Pentru faptul că Domnul Isus, pe de o parte arăta trecând Samaria,
prietenie şi dragoste samaritenilor; iar, pe de altă parte, samaritenii n-au vrut să-L
primească în casele lor, Iacov şi Ioan s-au mâniat atât de tare din cauza acestei
respingeri, încât au cerut Domnului Isus permisiunea, să coboare foc din cer ca să
mistuie acel sat samaritean. Ei se bazau pe puterea cu care Domnul Isus îi dotase
când i-a trimis în misiune doi câte doi.
Aceşti doi apostoli se considerau îndreptăţiţi să vorbească în felul acesta,
pentru că şi Prorocul Ilie a făcut să cadă foc din cer ca să-i mistuie pe cei doi
trimişi ai împăratului Ahazia împreună cu 50 de însoţitori. (2 Împ.1:9) Fără
îndoială, Iacov şi Ioan, când au cerut Domnului Isus permisiunea să distrugă acel
sat samaritean, au crezut că făceau pentru Învăţătorul lor lucrul cel mai bun şi
demn, aşteptând chiar să fie lăudaţi de Domnul Isus 14.
Când am tratat studiul intitulat Extremele urmaşilor lui Cristos
(Vol.V,Stud.33), am văzut că unii comentatori şi exegeţi înclină să creadă că
Domnul Isus a dat fraţilor: Iacov şi Ioan, numele de Boenerghes, “fiii tunetului” în
textul din acel studiu, care ne arată că ucenicii au văzut pe un om, scoţând
demoni în numele Domnului Isus şi l-au oprit, pentru că nu-L urma împreună cu
ei pe Mântuitorul. (Marcu 9:38-40; Luca 9:49-50) Comentatorul W. Hendriksen a
spus că, probabil Apostolul Ioan a fost iniţiatorul acestei interdicţii; şi, poate că el
a acţionat foarte aspru împotriva acestui om şi că de aici i s-ar fi dat numele de
Boenerghes, “fiul tunetului”. (Marcu 3:17; Luca 9:54) 15, iar, alţi comentatori şi
exegeţi opinează că numele fraţilor: Iacov şi Ioan de Boenerghes, vine de la
incidentul pe care îl studiem acum 16. Dar este posibil ca Domnul Isus să-i fi dat
Apostolului Ioan numele de Boenerghes în textul cu interdicţia omului care scotea
demoni în numele Domnului Isus; iar, Apostolului Iacov, să-i fi dat numele de
Boenerghes în incidentul din acest pasaj.
373
Dragomir Stancu
Muntele Camel pe care Ilie s-a rugat ca Dumnezeu să trimita foc din cer
Din multe manuscrise şi codice lipseşte a doua parte din versetul 55 şi

prima parte din versetul 56: “(55) … Şi le-a zis: «Nu ştiţi de ce duh sunteţi
inspiraţi!” (56) Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să
le mântuiască .. .»” Iar în alte manuscrise şi codice, nu puţine la număr, sunt
incluse şi aceste părţi din cele două versete amintite 17.
În unele versiuni ale Bibliei, de asemenea nu figurează a doua parte a
versetului 55 şi prima parte a versetului 56. Aceste versiuni sunt: textul grecesc al
lui Nestle-Aland al Societăţilor Biblice Unite (Nestle-Aland/ United Bible
Societies), Versiunea Revizuită (Revised Version), Versiunea Standardul Revizuit
(Revised Standard Version), Versiunea Internaţională Nouă (New International
Version), Biblia Englezească Nouă (The New English Bible) şi versiunea lui
James Moffatt.
În alte manuscrise şi traduceri ale Bibliei, a doua parte din versetul 55 şi
prima parte din versetul 56 sunt puse în paranteză. Dintre acestea sunt: Standardul
American Nou (New American Standard), Versiunea Curentă Nouă (New Life
Version) şi Biblia în limba germană tradusă de Martin Luther.
Şi alte versiuni şi traduceri ale Bibliei, redau versetele 55 şi 56 întregi, ca
fiind rostite de Mântuitorul şi nu ca adăugiri ale unor copişti. Acestea sunt:
374
versiunea lui C.I. Scofield, Biblia rusească şi Biblia noastră românească tradusă
de D. Cornilescu.
Textul din manuscrisele în care lipseşte a doua parte a versetului 55 şi
prima parte a versetului 56, se încheie astfel: “55 Isus S-a întors spre ei, i-a certat
(56) şi au plecat într-un alt sat.” Aceste două versete sunt cu mult mai clare cu
cele două părţi care sunt scoase din ele. Noi credem că unul dintre primii copişti a
scos a doua parte din versetul 55, pentru că i s-a părut că afirmaţia Domnului Isus
îi compromitea pe apostoli, pe motivul că s-au lăsat călăuziţi de duhuri rele. Şi
dacă a scos a doua parte din versetul 55, a trebuit să scoată şi prima parte a
versetului 56. Astfel, de la unul dintre primii copişti, toţi copiştii au multiplicat, la
rândul lor, la fel unii de la alţii.
Apostolii Iacov şi Ioan care, în loc să se fi conformat celor şapte lecţii ale
eticii creştine pe care Mântuitorul le-a predat în urmă cu câteva săptămâni cu
privire la toleranţă, milă şi iubire, s-au lăsat călăuziţi de un duh străin, motiv
pentru care, Fiul lui Dumnezeu i-a mustrat pe cei doi apostoli spunându-le: “Nu
ştiţi de ce duh sunteţi inspiraţi!” (v.55) şi, apoi, aducându-le aminte din nou de
scopul suprem al venirii Lui în lume, le-a zis: “Căci Fiul omului a venit nu ca să
piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască.” (Lc.v.55-56)
Nu numai un om, ci un sat întreg, nu L-a primit pe Domnul Isus pentru că,
în ura dintre samariteni şi evrei era, o tradiţie puternică şi veche de secole, pe care
locuitorii acestui sat nu o puteau călca, chiar dacă era la mijloc Fiul lui
Dumnezeu. Dar, în schimb, tot în Samaria erau şi locuitorii unui alt sat, pentru
care Mântuitorul avea un preţ infinit mai mare decât tradiţia moştenită din
strămoşi secole de-a rândul şi care, în ciuda tradiţiei lor seculare, L-au primit pe
Domnul Isus şi nu numai o singură familie din sat, ci satul întreg. Evanghelistul
Luca a scris: “Şi au plecat într-un alt sat.” (v.56) În textul grecesc scrie, ca şi în
alte versiuni şi traduceri ale Bibliei: “Şi s-au dus într-un alt sat.” Cuvintele “s-au
dus”, înseamnă în context că au intrat în sat şi că au fost primiţi de către acesta.
Pe când, cuvintele traduse de D. Cornilescu în Biblia noastră românească “au
plecat” nu sunt definite în context. Ele arată numai plecarea Domnului Isus cu
apostolii spre un sat oarecare, nu şi intrarea în sat şi primirea lor de către
locuitorii acestuia.
Origen, care a trăit între anii 185 şi 254 după Cristos, a explicat că Domnul
Isus, continuând călătoria de la Samaria, n-a trecut prin mijlocul Iudeii, ci a mers
numai pe la marginea ei. Ioan Gură de Aur a spus la fel, pe la sfârşitul secolului al
patrulea, că Mântuitorul atunci când S-a dus la Ierusalim cu ocazia sărbătorii
Corturilor, a trecut numai de-a lungul graniţei Iudeii, iar, interpreţii moderni susţin
unanim că Domnul Isus, după ce a călătorit prin Samaria, trecând Iordanul, -
pentru că în acel timp nu începuseră încă ploile de toamnă şi apa lui era încă mică
- Şi-a continuat călătoria pe malul de răsărit al teritoriului Pereei, fiindcă atât
Evanghelistul Matei, cât şi Evanghelistul Marcu, au scris destul de clar: “(Isus) a
375
Dragomir Stancu
plecat din Galileea şi a venit în regiunea Iudeii, dincolo de Iordan.” (Mt.v.1;

Mc.v.1) 18
1. Porter, L.E., Luke, p. 1203.

3. Coggins, R.J., Origins of Samaritanism Reconsidered, p. 175;
Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 149.
4. Josephus, F., Antiquities XVIII, 85;
Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 149 – 150;
5. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 160;
Josephus, F., Antiquities XVIII, 8. 4;
Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 130;
9. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 173.
11. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 131;
13. Coggins, R.J., Samaritans and Jews, p. 136.
17. Porter, L.E., Luke, p. 1203 – 1204.
376
Dragomir Stancu
37. DOMNUL ISUS ÎN CURTEA TEMPLULUI

Ioan 7 : 10 - 14, 25 - 30
10 După ce s-au urcat fraţii Lui la sărbătoare, S-a urcat şi El, dar nu pe
faţă, ci cam pe ascuns.
11 Iudeii Îl căutau în timpul sărbătorii şi ziceau: "Unde este?"
12 Mulţimile vorbeau mult în şoaptă despre El. Unii ziceau: "Este un om
bun." Alţii spuneau: “Nu, ci duce poporul în rătăcire."
13 Totuşi, de frica iudeilor, nimeni nu vorbea de EI pe faţă.
14 Pe la jumatatea serbării, Isus S-a urcat la templu şi învăţa mulţimea.
25 Nişte locuitori din Ierusalim ziceau: “Nu este El acela pe care caută ei
să-L omoare?"
26 Şi totuşi, iată, că vorbeşte pe faţă şi ei nu-Ι zic nimic! Nu cumva, într-
adevăr, cei mai mari vor fi cunoscut că El este Cristosul?
27 Dar noi ştim de unde este omul acesta; însă, când va veni Cristosul,
nimeni nu va şti de unde este."
28 Şi Isus, pe când învăţa mulţimea în Templu, striga: “Mă cunoaşteţi şi
Mă ştiţi de unde sunt! Eu n-am venit de la Mine însumi, ci Cel care M-a trimis
este adevărat, şi voi nu-L cunoaşteţi.
29 Eu Îl cunosc, căci vin de la El şi El M-a trimis.”
30 Ei căutau deci să-L prindă; şi nimeni n-a pus mâna pe EI, căci încă nu-
Ι sosise ceasul.
Când am tratat studiul intiulat Atacul autorităţilor evreieşti împotriva

Domnului Isus (Vol.III,Stud.2), am văzut că B. Lindars, W. Barclay, Frederik
Bruce şi alţi comentatori şi exegeţi spun că locul adevărat al versetelor de la 15 la
24, care se găsesc în acest text, nu este aici, ci în capitolul 5 după versetul 47,
pentru că ele fac parte din discursul Domnului Isus pe care L-a ţinut în curtea
templului în urmă cu un an şi jumătate, cu ocazia Paştelor când l-a vindecat pe
paraliticul de la scăldătoarea Betezda, cel care suferise timp de 38 de ani 1. Toţi
aceşti comentatori şi exegeţi spun că versetele amintite n-au nici o legătură cu
textul pe care îl studiem. Nu se ştie ce s-a întâmplat, dar se crede că cineva ar fi
pus greşit foiţa cu aceste 10 versete în manuscris. Noi am aşezat aceste versete la
locul lor pe care l-am amintit mai înainte.
Acest text intitulat Domnul Isus în curtea templului, ne arată şase lucruri:
atmosfera care era în curtea templului, sosirea şi predica Mântuitorului, uimirea
poporului, derutarea maselor de către cărturari, descoperirea Fiului lui Dumnezeu
şi acuzarea Lui de blasfemie din partea unor membri ai sanhedrinului.
1. Să luăm mai întâi: atmosfera care era în curtea templului împotriva
Domnului Isus.
377
Dragomir Stancu
Noi putem vedea toată atmosfera care era în curtea templului împotriva
Mântuitorului din reacţia fariseilor şi a preoţilor, şi din reacţia mulţimii strânsă în
curtea templului:
a) În ce priveşte reacţia fariseilor şi a preoţilor, Evanghelistul Ioan a scris:
“Iudeii Îl căutau în timpul sărbătorii şi ziceau: «Unde este?»” (v.11)
Comentatorii spun că peste tot unde scrie în Evanghelia după Ioan: iudei, se referă
de fapt la “autorităţile ecleziastice evreieşti”, care erau unele şi aceleaşi cu
“membrii Marelui Sanhedrin” 2. Aceste autorităţi credeau că Domnul Isus va veni
la Ierusalim de sărbătoarea Corturilor, dar deja, fiind a patra zi a praznicului, ele
se mirau mult şi nu ştiau să explice motivul pentru care n-a venit la templu. Mai-
marii poporului evreu auziseră tot ce a făcut Domnul Isus în Galileea, şi s-au
aşteptat ca El să vină la Ierusalim şi cu ocazia Paştelor, în urmă cu şase luni, dar
n-a venit. Apoi, s-au aşteptat ca El să vină cu ocazia Rusaliilor, în urmă cu patru
luni, dar n-a venit nici la acea sărbătoare. Şi, în final, ei erau siguri că va veni
acum de sărbătoarea Corturilor, dar, iată că era a patra zi a praznicului şi El n-a
venit nici acum. Aceste autorităţi evreieşti voiau să continue urmărirea pe care au
început-o cu ocazia sărbătorii Paştelor în urmă cu un an şi jumătate, când
Mântuitorul l-a vindecat pe paraliticul de la scăldătoarea Betezda, eveniment
consemnat de Evanghelistul Ioan în capitolul 5. Ele voiau să-L aresteze pe
Domnul Isus pentru a-L ucide, de aceea se interesau şi întrebau pe mulţi pelerini
veniţi din toate părţile Israelului: “Unde este?”.
Fariseii au dat naştere la cei mai mari cărturari care se mai numeau experţi
ai Legii şi rabini. Aceştia, de regulă intrau ca membri în Marele Sanhedrin.
Fariseii L-au urât foarte mult pe Domnul Isus pentru că El le călca legismele, cum
era cel de a ţine sabatul după cerinţele lor cele mai mici şi mărunte. Ei şi-au iubit
mai mult sistemele decât pe Dumnezeu şi erau mai interesaţi de legismele lor
decât de Cuvântul Celui Preaînalt 3. Saducheii erau un partid politic care coopera
cu romanii pentru anumite privilegii. Ei erau clasa aristocrată care se bucura de
mare confort şi lux. Acest partid nu avea nimic comun cu fariseii, ba chiar îi ura.
Saducheii nu ţineau legismele religioase ale cărturarilor şi nu credeau nici chiar în
Mesia. Pentru ei, Mesia însemna deranj, încurcături şi ameninţare de poziţie.
Aproape toţi preoţii erau saduchei, iar, preoţii cei mai de seamă, care erau
căpeteniile celor 24 de grupări formate din peste 20.000 de preoţi, câţi erau pe
timpul Mântuitorului, erau membrii de bază ai Marelui Sanhedrin. Cărturarii
fariseilor şi preoţii cei mai de seamă ai saducheilor, deşi aveau diferite interese şi
vederi religioase şi poilitice, şi chiar se duşmăneau între ei, totuşi când s-a pus
problema să-L extermine pe Domnul Isus, s-au unit şi au făcut front comun în
vederea atingerii acestui scop 4.
b) Şi a doua reacţie împotriva Mântuitorului era din partea unei mari
mulţimi care se afla în curtea templului. Evanghelistul Ioan a scris: “Mulţimile
vorbeau mult în şoaptă despre El. Unii ziceau: «Este un om bun.» Alţii spuneau:
378
«Nu, ci duce poporul în rătăcire.»" (v.12) Căutarea Domnului Isus de către

autorităţi prin întrebarea pe care o puneau poporului “unde este”, cu scopul de a-L
aresta, a stârnit în rândul maselor un şi mai mare interes de a vorbi despre El şi de
a se interesa dacă Mesia este cel adevărat sau cum ziceau evreii, un “impostor” 5.
Nu numai autorităţile evreieşti au văzut în Domnul Isus un impostor, ci exista un
curent general care circula printre evreii ortodocşi, cum că Domnul Isus ducea
poporul în rătăcire. Autorităţile, cât şi o mare parte a poporului, L-au condamnat
pe Domnul Isus că era un mare impostor care învăţa pe oameni să părăsească
religia adevărată prin călcarea sabatului şi a multor altor legi mozaice. În
Talmudul Babilonean scrie: “Cel ce a fost răstignit în ajunul Paştelor era un
înşelător care ducea Israelul în rătăcire.” 6
Reacţia puternică a autorităţilor a determinat mulţimile, pro şi contra, să
vorbească în şoaptă despre Domnul Isus, de frica acestora, Evanghelistul Ioan a
scris: “Mulţimile vorbeau mult în şoaptă despre El. Unii ziceau: «Este un om
bun.» Alţii spuneau: «Nu, ci duce poporul în rătăcire.» (13) Totuşi, de frica
iudeilor, nimeni nu vorbea de EI pe faţă." (v.12-13)
Cuvântul pe care l-a folosit Evanghelistul Ioan în textul grecesc pentru
şoaptă era goggusmos 7, care înseamnă onomatopee, “imitarea sunetelor din
cuvinte” 8. Simpatizanţii Domnului Isus care vorbeau despre El în şoaptă ca să nu
fie denunţaţi la autorităţi, Îl cunoşteau numai ca fiind un om bun şi chiar ca Mesia
lor politic, de aceea le lipsea curajul, pe când, creştinilor din primele secole, care
Îl cunoşteau pe Cristos ca Dumnezeu, nu le era frică să-L mărturisească deschis,
chiar dacă trebuia să fie martirizaţi.
2. În al doilea rând, textul citat ne arată sosirea şi predicarea Domnului
Isus în curtea templului.
Evanghelistul Ioan a scris: “După ce s-au urcat fraţii Lui la sărbătoare, S-
a urcat şi El, dar nu pe faţă, ci cam pe ascuns… (14) Pe la jumatatea serbării,
Isus S-a urcat la templu şi învăţa mulţimea.” (v.10,14)
În sfârşit, a sosit momentul ca să apară şi Domnul Isus la templul din
Ierusalim. Cuvântul folosit de Evanghelistul Ioan în textul grecesc pentru felul
cum a mers Mântuitorul la Ierusalim este phanerōs, care nu înseamnă “tainic”,
“pe ascuns”, ci “fără să vină ca un pelerin într-o coloană sărbătorească”. Acest
cuvânt ne arată cum Domnul Isus a mers numai cu ucenicii şi cum, mai întâi s-a
oprit discret lângă Ierusalim, probabil în Betania şi, apoi cum a apărut dintr-o dată
în curtea templului pe când sărbătoarea era în toi 9. Domnul Isus chiar şi în
Galileea apărea adeseori dintr-o dată în mijlocul poporului; şi, cu atât mai mult, El
s-a folosit de această metodă acum când era în Iudea cea ostilă, fiind încă sigur de
simpatia şi ataşamentul poporului şi, ştiind că mulţimile Îi erau o gardă de
protecţie puternică împotriva vrăjmaşilor. Dintr-o dată El a intrat sub unul dintre
cele patru pridvoare ale templului care se aflau în jurul curţii Neamurilor, probabil
sub pridvorul lui Solomon sau sub pridvorul Regal, sub care rabinii cei mai de
379
Dragomir Stancu
seamă obişnuiau să ţină discursuri, şi aici El a rostit o predică 10. Unii opinează că
Domnul Isus a vorbit despre însemnătatea sărbătorii Corturilor. Alţii cred că S-ar
fi referit în cuvântare la faptul că unii voiau să-L omoare 11. Numai că, adevărul
este că nimeni nu-Ι poate şti sigur tema predicii pentru că Evanghelistul Ioan n-a
amintit-o.
Macheta Ierusalimului de pe timpul Domnului Isus
3. În al treilea rând, textul citat ne arată uimirea poporului.

Evanghelistul Ioan a scris: “Nişte locuitori din Ierusalim ziceau: «Nu este
El acela pe care caută ei să-L omoare? (26) Şi totuşi, iată, că vorbeşte pe faţă şi
ei nu-Ι zic nimic! Nu cumva, într-adevăr, cei mai mari vor fi cunoscut că El este
Cristosul?»” (v.25-26)
Erau cel puţin trei lucruri care au uimit poporul:
a) Primul lucru care a uimit mulţimile era, curajul Domnului Isus. Toţi
oamenii, până şi vrăjmaşii Lui, au trebuit să recunoască faptul că Mântuitorul era
cel mai curajos dintre toţi muritorii. Dacă Fiul lui Dumnezeu avea curajul moral
de a nu lua în seamă şi chiar de a sfida toate tradiţiile, obiceiurile şi principiile de
viaţă pe care le-a stabilit lumea şi de a învăţa şi de a trăi cu totul deosebit faţă de
380
ea; şi dacă El avea curajul psihic de a suporta chiar şi cea mai teribilă şi cumplită
metodă de execuţie care era crucificarea, atunci cum să nu fi avut curaj să intre în
templul din Ierusalim la această sărbătoare a Corturilor, deşi ştia că lucrul acesta
era tot aşa de riscant ca şi când ar intra cineva în bârlogul leilor. Mântuitorul L-a
iubit pe Dumnezeu atât de mult, încât Lui nu-Ι era niciodată frică sau prea greu ca
să facă şi să suporte orice de la oameni, de dragul Tatălui Său ceresc 12.
b) Al doilea lucru care a uimit poporul era, că Domnul Isus când a intrat
în curtea templului a schimbat toată atmosfera. Am văzut că până când Domnul
Isus a intrat în curtea templului, autorităţile Îl căutau ca să-L aresteze cu scopul de
a-L condamna la moarte; şi că toţi evreii ortodocşi Îl acuzau că era un mesia fals
care amăgea poporul. Dar, în momentul când Domnul Isus a intrat în curtea
templului, mai marii poporului evreu n-au îndrăznit să pună mâna pe El şi tot
poporul care avea resentimente faţă de El, a încetat să-L mai vorbească de rău. De
aici, ca şi din mai multe cazuri, vedem cum Domnul Isus avea o atutoritate divină
pe care o simţeau chiar şi duşmanii Lui.
c) Şi al treilea fapt care a uimit poporul din curtea templului era, că
Domnul Isus a îndrăznit să predice şi că vrăjmaşii Lui nu aveau curaj să-L
oprească. Muilţimile nu puteau să înţeleagă cum Domnul Isus predica aşa de liber
şi cu un curaj atât de mare iar, vrăjmaşii Lui de moarte nu luau nici o măsură
împotriva Lui 13.
Tot poporul era uimit de faptul că Domnul Isus vorbea pe faţă mulţimilor
din curtea templului, cu mare curaj, şi totuşi autorităţile nu-Ι făceau nimic. Din
toate acestea, ne-a spus Evanghleistul Ioan, mulţimile au tras concluzia că El era
cu adevărat Mesia şi că de aceea L-au lăsat să-Şi termine predica.
4. În al patrulea rând, textul citat ne arată derutarea maselor de către
cărturari.
Evanghelistul Ioan l-a citat pe unul dintre cărturari zicând: “Dar noi ştim
de unde este omul acesta; însă, când va veni Cristosul, nimeni nu va şti de unde
este." (v.27)
Evreii aveau următoarele trei concepţii în legătură cu originea lui Mesia, în
care credeau puternic:
a) Prima concepţie era cunoscută ca fiind populară, fiind cea mai
răspândită şi cea mai comună. A.T. Robertson, W. Barclay, Frederik Bruce, cât şi
mulţi alţi comentatori spun că cei ce susţineau această concepţie, credeau puternic
că Mesia va apare dintr-o dată şi nimeni nu va şti de unde; că pe El nu-L vor
cunoaşte nici chiar părinţii până când va veni Ilie ca să-L ungă şi să-L proclame;
şi că nici chiar El,personal, nu se va cunoaşte până când Îl va identifica Ilie.
Această concepţie populară a fost luată din unele cărţi apocrife necunoscute 14.
Când Iustin Martirul a discutat odată cu un evreu pe nume Tryphon, în
jurul anului 140 după Cristos, în legătură cu credinţa lui pe care o avea în Fiul lui
Dumnezeu, acest evreu i-a prezentat lui Iustin concepţia poporului evreu pe care o
381
Dragomir Stancu
avea cu privire la originea lui Mesia, spunând: “Mesia va apare dintr-o dată în
lume într-un mod misterios, şi nimeni nu v-a şti de unde.” 15
b) A doua concepţie cu privire la originea lui Mesia era cunoscută ca, fiind
oficială, pe care o susţinea Marele Sanhedrin. După această concepţie, Mesia
trebuia să Se nască în Betleem, cetatea lui David şi să refacă vechea strălucire a
lui Israel 16.
c) Şi a treia concepţie au formulat-o unii rabini pe baza textului din Daniel
7:13, în care prorocul amintit a scris: “M-am uitat în timpul vedeniilor mele de
noapte, şi iată că pe norii cerului a venit unul ca un fiu al omului…” După
această concepţie, alţii dintre evrei, deşi mai puţini la număr, au crezut că Mesia
va apare dintr-o dată ca un campion ceresc şi cu o putere divină ca să distrugă pe
toţi vrăjmaşii lui Israel 17.
Unul din rândul autorităţilor, probabil un rabin, a formulat un silogism
foarte iscusit din aceste trei concepţii cu privire la originea lui Mesia, ca să
deruteze mulţimile din curtea templului pentru a le determina să nu creadă că
Domnul Isus era Mesia.
Premiza majoră a silogismului era: “Nimeni nu va şti de unde va veni
Mesia.”
Premiza minoră a fost: “Noi ştim de unde este omul acesta.”
Şi, concluzia pentru fiecare din templu trebuia să fie că, Domnul Isus nu
putea fi Mesia.
Dacă premiza majoră formulată eronat de cărturar, ca urmare a unor
concepţii greşite că “nimeni nu va şti de unde va veni Mesia”, era normal că şi
premiza minoră: “noi ştim de unde este omul acesta” să fie greşită; şi, cu atât mai
mult, concluzia pe care urma s-o tragă fiecare, era eronată18.
După acest silogism şi după aceste trei concepţii, Domnul Isus n-a putut să
fie recunoscut după nici una, ca fiind Mesia. După prima concepţie, care era cea
mai mare, El nu putea să fie Mesia pentru că aceasta, aşa glăsuia: că Mesia va
apare dintr-o dată şi nimeni nu va şti de unde, or, despre Domnul Isus ştia fiecare
că era din Nazaret şi mulţi Îi cunoşteau părinţii şi fraţii. După a doua concepţie,
care era a sanhedrinului şi care susţinea potrivit Sfintelor Scripturi că Mesia se va
naşte în Betleem, de asemenea Domnul Isus nu putea să fie în ochii nimănui
Mesia, pentru că toţi ştiau că era nazarinean şi fiindcă nimeni din curte nu avea de
unde să ştie că El S-a născut în Betleem, cu excepţia unora din sanhedrin sau chiar
a întregului sanhedrin. Sinedriştii se făceau că nu ştiau că Domnul Isus S-a născut
în Betleem. Oare, atunci când S-a născut Mântuitorul şi au venit magii din Răsărit
ca să Ι Se închine, n-a chemat împăratul Irod pe unii dintre ei ca să-l informeze cu
privire la locul în care trebuia să Se nască Mesia? Oare nu ei personal L-au
confruntat pe Mesia cel adevărat pe care Îl căutau magii arătând locul Lui de
naştere după Sfintele Scripturi? Şi oare, ei, chiar nu ştiau că Mântuitorul S-a
născut la Betleem şi că Irod a ordonat ca toţi pruncii sub doi ani să fie ucişi din
382
Betleem şi din jurul lui? (Matei cap.2) Aceasta era derutarea cea mai mare a
poporului din partea autorităţilor ecleziastice evreieşti! Şi după a treia concepţie,
în legătură cu originea lui Mesia, pe care au îmbrăţişat-o alţi evrei într-un număr
mai mic şi care susţinea că Mesia va apare direct din cer, Domnul Isus, la fel nu
putea să fie Mesia, pentru că tot Israelul ştia că El S-a născut şi a crescut ca toţi
oamenii.
5. În al cincilea rând, textul citat ne arată descoperirea Domnului Isus.
La derutarea poporului din partea sinedriştilor, Domnul Isus a făcut
maselor care Îl ascultau două declaraţii cu glas tare, la care toţi au rămas şocaţi:
atât autorităţile ecleziastice, cât şi poporul. Evanghelistul Ioan a scris: “Şi Isus, pe
când învăţa mulţimea în Templu, striga: «Mă cunoaşteţi şi Mă ştiţi de unde sunt!
Eu n-am venit de la Mine însumi, ci Cel care M-a trimis este adevărat, şi voi nu-L
cunoaşteţi. (29) Eu Îl cunosc, căci vin de la El şi El M-a trimis.»” (v.28-29)
Mulţi comentatori ca: reformatorul J. Calvin, F. Godet, C. Weizsäcker,
R.C.H. Lenski, F.W. Farrar şi alţii, cred că Domnul Isus l-a ironizat pe cărturarul
care a spus acest silogism şi pe toţi aceia care credeau aşa ceva 19.
a) Prima declaraţie pe care a făcut-o Domnul Isus autorităţilor, cât şi
poporului a fost, că era adevărat că ei L-au cunoscut cine era şi de unde a venit: că
era feciorul Mariei şi al lui iosif, şi că El a crescut în Nazaretul Galileii. Dar, tot
atât de adevărat era şi faptul că El S-a coborât din cer şi că n-a venit pe pământ de
la Sine, ci Dumnezeu-Tatăl L-a trimis. Această declaraţie suna în urechile
autorităţilor ecleziastice ca cel mai de necrezut lucru că, El nu numai că a ieşit de
la Dumnezeu şi că a fost trimis de Cel Preaînalt, dar că a şi locuit întotdeauna cu
Dumnezeu 20.
b) Şi a doua declaraţie pe care a făcut-o Mântuitorul a fost, că numai El Îl
cunoştea pe Dumnezeu, iar autorităţile ecleziastice, poporul evreu, cât şi lumea
întreagă, nu-L cunoşteau. Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând
acestor căpetenii ale lui Israel: “Eu Îl cunosc, căci vin de la El şi El M-a trimis,
(28) dar voi nu-L cunoaşteţi.” (v.28,29) Şi această declaraţie pe care a făcut-o
Domnul Isus în sensul că numai El Îl cunoştea pe Dumnezeu şi nimeni altul, suna
în urechile autorităţilor ca o mare insultă la adresa lor, cât şi la conducătorii
religioşi ai poporului lui Dumnezeu, şi la adresa întregului popor ales al lui
Dumnezeu. O insultă mai mare ca aceasta n-a putut să fie adusă poporului evreu,
care se considera poporul lui Dumnezeu şi pretindea că Îl cunoştea pe Cel
Preaînalt 21.
6. Şi, în al şaselea rând, pasajul pe care îl studiem ne scoate în evidenţă
acuzarea Fiului lui Dumnezeu de blasfemie din partea unor membri ai
sanhedrinului.
Evanghelistul Ioan a scris: “Ei căutau deci să-L prindă; şi nimeni n-a pus
mâna pe EI, căci încă nu-Ι sosise ceasul.” (v.30)
Dacă autorităţile evreieşti, L-au declarat pe Domnul Isus eretic şi au vrut
383
Dragomir Stancu
să-L ucidă în urmă cu un an şi jumătate când, vindecându-l pe paraliticul de la

scăldătoarea Betezda în ziua sabatului, a călcat legea sabatului, atunci cu cât mai
mult, ele s-au scandalizat şi L-au acuzat pe Mântuitorul că a îndrăznit să aducă
poporului evreu, ca popor al lui Dumnezeu, cea mai mare isultă şi anume că, atât
poporul evreu, cât şi ei, conducătorii spirituali ai lui israel, nu-L cunoşteau pe
Dumnezeu. Aceste cuvinte, pe care nu le-ar fi putut rosti nici o fiinţă umană, după
optica poporului evreu, erau pentru Dulgherul din Nazaretul Galileii, păcatul
suprem de care El se făcea vinovat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea întregului
popor al Celui Preaînalt. Acesta era păcatul blasfemiei care se condamna la
moarte pe loc 22.
Fiul lui Dumnezeu a făcut aceste două declaraţii cu cel mai mare curaj şi,
în acelaşi timp şi cu cel mai mare risc; El a făcut lucrul acesta cel puţin din patru
motive. Primul motiv era, pentru că aceste două declaraţii constituie un adevăr
divin. Al doilea motiv era, ca oamenii să cunoască adevărul. Al treilea motiv era,
ca ei să aibă privilegiul să aleagă între adevăr şi eroare. Şi al patrulea motiv era, ca
toţi iubitorii şi cunoscătorii de adevăr să aibă marea şansă ca să-L accepte pe El ca
Domn şi Mântuitor. Aceste privilegii şi şanse le au oamenii şi acum. Iată de ce şi
astăzi fiecare dintre noi are privilegiul să cunoască adevărul cu privire la Cristos,
să aleagă adevărul în schimbul erorii; şi ca fiecare, cunoscând adevărul în legătură
cu Cristos, să aibă suprema şansă de a-L accepta ca Domn şi Mântuitor.
Când cunoaşterea şi voinţa omului sunt în concordanţă cu adevărul şi
lucrarea lui Cristos pe care a venit s-o facă, atunci omul crede în El şi Îl acceptă ca
Mântuitor. Iar când concepţia şi voinţa omului sunt în discordanţă cu adevărul şi
lucrarea lui Cristos, atunci acesta nu crede în El, Îl respinge şi chiar ar dori să-L
elimine din lume. Aceasta era poziţia sinedriştilor, de aceea ei, mai întâi şi-au
închis ochii intenţionat faţă de lucrarea Domnului Isus şi şi-au astupat urechile în
mod voit faţă de adevărul Lui apoi, uneltind împotriva Lui, au căutat să-L omoare
nu numai acum, dar şi în alte ocazii.
Evanghelistul Ioan a spus în versetul 30: “Ei căutau deci să-L prindă; şi
nimeni n-a pus mâna pe EI, căci încă nu-I sosise ceasul.”, J. Calvin a explicat
acest verset astfel: Mântuitorului nu putea să I se întâmple nici un rău la
sărbătoarea Corturilor, pentru că nu-Ι sosise încă ceasul răstignirii 23. Domnul
Isus a fost precaut tocmai pentru faptul că nu-I sosise încă acel ceas.
Evanghelistul Ioan a spus că sinedriştii, deşi voiau să-L aresteze pe
Mântuitorul, totuşi nimeni dintre ei n-a îndrăznit să pună mâna pe El, pentru că
ştiau că avea încă prea mulţi simpatizanţi şi le era frică să facă cu El aşa ceva.
Evanghelistul Ioan când a continuat să spună că Lui încă nu-Ι sosise un asemenea
ceas, a explicat că Dumnezeu L-a păzit de uneltirile oamenilor până când Îşi va
termina lucrarea şi Îi va sosi acel timp hotărât de Cel Preaînalt.
1. Lindars, B., Behind the Fourth Gospel, p. 51;

384
Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 238 – 239;

2. Op. cit. p. 173;
4. Op. cit.
6. Babylonian Talmud, tractate Sanhedrin 43 a;
7. Doi de “g” se citesc în limba greacă “ng”.
9. Bunaciu, I., Explicarea Evangheliilor, p. 216;
Halley, H.H., Manual Biblic, p. 539.
12. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 236, 242.
13. Op. cit. p. 242.
14. Robertson, A.,T., Word Pictures in the New Testament, Vol. V, p. 127.
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 178, 187.
15. Justin, Dialoque with Trypho 8. 7.
16. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 16.
17. Op. cit.
18. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 17 – 18.
19. Ioannis Calvini in Evangelium, Ioannis Commentarii, Vol. III, p. 145.
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 17 – 18.
23. Ioannis Calvini in Evangelium, Ioannis Commentarii, Vol. III, p. 146.
385
Dragomir Stancu
38. CĂUTAREA LA TIMP

Ioan 7 : 31 – 36
31 Mulţi din popor au crezut în El şi ziceau: “Când va veni Cristosul, va
face mai multe semne decât a făcut omul acesta?"
32 Fariseii au auzit mulţimea spunând în şoaptă aceste lucruri despre El.
Atunci preoţii cei mai de seamă şi fariseii au trimis gărzile să-L prindă.
33 Isus a zis: "Mai sunt cu voi puţină vreme şi apoi Mă duc la Cel care M-
a trimis.
34 Voi Mă veţi căuta şi nu Mă veţi găsi şi unde voi fi Eu, voi nu puteţi
veni."
35 Iudeii au zis între ei: "Unde are de gând să se ducă omul acesta, ca sa
nu-L putem găsi? Doar n-o avea de gând să se ducă la cei împrăştiaţi printre
greci şi să-i înveţe pe greci?
36 Ce înseamnă cuvintele acestea pe care le-a spus: "Mă veţi căuta şi nu
Mă veţi găsi şi unde voi fi Eu, voi nu puteţi veni?"
Acesta este unul dintre cele mai însemnate texte din întreg Noul Testament
care ne îndeamnă să ne decidem pe loc pentru viaţa eternă, fiindcă Mântuitorul nu
poate fi găsit oricând şi pentru că în cer nu poate intra nici un pământean, altfel,
decât numai prin El.
Acest text intitulat Căutarea la timp, ne scoate în evidenţă trei aspecte:
credinţa unei mari mulţimi din curtea templului, avertizarea autorităţilor
ecleziastice evreieşti şi a tuturor necredincioşilor de către Domnul Isus şi ironia
acestor conducători religioşi.
I. CREDINŢA UNEI MARI MULŢIMI DIN CURTEA TEMPLULUI

Evanghelistul Ioan a scris: "Mulţi din popor au crezut în El şi ziceau:
«Când va veni Cristosul, va face mai multe semne decât a făcut omul acesta?»
(32) Fariseii au auzit mulţimea spunând în şoaptă aceste lucruri despre El. Atunci
preoţii cei mai de seamă şi fariseii au trimis gărzile să-L prindă.” (v.31-32)
O mare mulţime din templu, aşa cum am tratat în studiul anterior, când a
văzut curajul Domnului Isus şi a auzit mesajul pe care l-a rostit în legătură cu
originea Sa divină, că El era adevăratul Mesia care a venit din cer şi pe care
Dumnezeu L-a trimis, s-a debarasat de prejudecăţile tradiţiei cu privire la originea
necunoscută a lui Mesia şi a crezut în Domnul Isus. Fiul lui Dumnezeu numai
după ce a dat jos solzii părerilor preconcepute de pe ochii sufletului mulţimii, ea a
văzut desluşit şi a înţeles că toate minunile şi lucrările pe care le-a făcut nu erau
386
altceva decât o demonstraţie grăitoare că El era Mesia cel adevărat care a venit din
cer şi pe care Dumnezeu L-a trimis.
Evanghelistul Ioan ne-a relatat că atunci când Mântuitorul a eliberat o
mare parte din popor de părerile preconcepute ale tradiţiei, mulţimea aceasta,
dispunând de o optică nouă, a pus acum problema altfel şi în modul cel mai logic.
Ea a zis: “Dacă am presupune că Isus din Nazaretul Galileii n-ar fi Mesia
adevărat, ci ar veni un alt mesia adevărat, oare atunci acel mesia ar face mai
multe minuni decât a făcut Isus din Nazaret? Şi dacă nimeni n-ar putea să facă
minuni mai mari şi mai multe decât acelea pe care le-a făcut Isus din Nazaret,
aceasta înseamnă că toate miracolele pe care El le-a făcut nu erau altceva decât
un sigiliu care Îl autentifica că El a venit din cer, că Dumnezeu L-a trimis şi că El
era Mesia adevărat.” 1
Când am tratat studiul intitulat Siguranţa lui Ioan Botezătorul
(Vol.III,Stud.47), am văzut cum odată când ucenicii lui Ioan Botezătorul s-au
descurajat foarte tare, prin faptul că Ioan, învăţătorul lor, era întemniţat, iar Acela
pe care L-a boteza făcea mari minuni şi avea mare succes; ei s-au dus la
închisoare şi Ioan, în înţelepciunea sa, i-a trimis la Domnul Isus ca să-L întrebe
dacă El era Mesia cel promis; atunci Domnul Isus Şi-a adus minunile pe care le-a
făcut, ca un sigilu cu care Îşi autentifica adevăratul Său mesianism. Fiul lui
Dumnezeu i-a recomandat şi lui Ioan Botezătorul să folosească acest argument
pentru ucenicii lui prin cuvintele pe care El le-a zis: “Duceţi-vă şi spuneţi-i lui
Ioan ce auziţi şi ce vedeţi: (5) Orbii îşi primesc vederea, şchiopii umblă, leproşii
sunt curăţaţi, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se predică Evanghelia.”
(Matei 11:4-5)
F.W. Farrar, cât şi alţi comentatori au spus că, aşa cum reiese din
capitolele 7 şi 8, Marele Sanhedrin a declarat la această sărbătoare a Cortutirlor,
stare de necesitate împotriva Dulgherului din Nazaretul Galileii, şi a trebuit să stea
întrunit în mod permanent şi să vegheze, în sala lui pompoasă care se afla tot în
complexul templului 2. Acest for suprem al naţiunii evreieşti, aşa cum ne-a scos în
evidenţă Evanghelistul Ioan în acest text, controla prin tot felul de agenţi secreţi
orice mişcare pe care o făcea Domnul Isus în curtea cea mare a templului, orice
cuvânt pe care îl rostea şi toată influenţa pe care o avea asupra poporului.
Fariseii, intrând în mijlocul mulţimilor şi, amestecându-se cu acestea,
trăgeau cu urechea cum ele îşi împărtăşeau în şoaptă impresiile. Astfel, Marele
Sanhedrin era informat cum mulţimile spuneau că Isus din Nazaret era Mesia cel
promis, pentru că nici un alt mesia n-ar fi putut să facă minuni mai mari şi mai
multe ca El.
387
Dragomir Stancu
Templul lui Irod
Fariseii, auzind această convingere a maselor, au raportat-o Marelui

Sanhedrin, iar, acest for suprem al naţiunii evreieşti, la rândul lui, de teamă ca
mulţimile să nu se încurajeze unele pe altele, să nu se entuziasmeze şi să nu creeze
o mişcare de proclamare a lui Isus din Nazaret ca Mesia, a emis un mandat de
arestare pentru Domnul Isus şi i-a trimis pe aprozi, care erau poliţia templului, să-
L prindă 3. Evanghelistul Ioan a scris: “Fariseii au auzit mulţimea spunând în
şoaptă aceste lucruri despre El. Atunci preoţii cei rnai de seamă şi fariseii au
trimis gărzile să-L prindă.” (v.32) În textul grecesc scrie archiereis, “preoţii cei
mai de seamă” care erau fruntaşii celor 24 de grupări ale preoţilor, care făceau
parte din familiile cele mai bogate şi influente, şi din care se selecta marele preot.
Aceşti 24 de preoţi erau cele mai marcante personalităţi din partidul saducheilor
şi, în acelaşi timp, cele mai dominante din Marele Sanhedrin, fiindcă saducheii
aveau şi cei mai mulţi membri în acest for suprem 4. Dar şi fariseii aveau influenţă
mare în sanhedrin din cauza cărturarilor lor, care îi reprezentau în acest for, cu
toate că partida lor era mică. Evanghelistul Ioan ne-a arătat în acest text că, deşi
între farisei şi saduchei era o mare discordanţă şi luptă, totuşi ei, unindu-se
împotriva Domnului Isus, s-au hotărât să-L aresteze şi să-L condamne la moarte.
În al doilea rând, textul citat ne scoate în evidenţă
II. AVERTIZAREA AUTORITĂŢILOR ECLEZIASTICE

EVREIEŞTI ŞI A TUTUROR NECREDINCIOŞILOR DE CĂTRE
DOMNUL ISUS
Evanghelistul Ioan a scris: “Isus a zis: «Mai sunt cu voi puţină vreme şi
apoi Mă duc la Cel care M-a trimis. (34) Voi Mă veţi căuta şi nu Mă veţi găsi şi
388
unde voi fi Eu, voi nu puteţi veni.»"

Din acest text, ca şi din alte pasaje din capitolele 7 şi 8, reiese că înaintea
Domnului Isus erau chiar şi unii dintre membrii Marelui Sanhedrin care Îi
întindeau adeseori curse. Fiului lui Dumnezeu, ca Unul care ştia tot ce se întâmpla
în jurul Lui şi căruia nu-Ι putea fi ascunsă nici emiterea mandatului de arestare din
partea sanhedrinului, nu-Ι era teamă. Ci, dimpotrivă, Îi era milă de toţi, chiar şi de
sinedrişti, vrăjmaşii Lui de moarte, de aceea El li S-a descoperit şi lor, dar ei, în
prejudecăţile lor, şi-au închis ochii şi şi-au astupat urechile în mod intenţionat la
toate apelurile Lui şi au pornit pe un drum de pe care nu s-au mai putut întoarce.
Aceste două versete, în care Mântuitorul a prevenit autorităţile ecleziastice
evreieşti, fac parte din marele act al milei Lui şi din ultimele apeluri pe care le-a
făcut acestor căpetenii ale poporului lui Dumnezeu, fariseilor, aprozilor şi tuturor
vrăjmaşilor Lui care nu credeau în El.
Fiul lui Dumnezeu a spus tuturor acestora, cât şi altora, trei lucruri:
a) Primul lucru era, că El urma să mai rămână puţin pe pământ şi apoi
avea să Se întoarcă din nou la cer. Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus
spunând: “Mai sunt cu voi puţină vreme şi apoi Mă duc la Cel care M-a trimis.”
(v.33) Mântuitorul mai întâi a spus că El urma să plece de pe pământ peste şase
luni, pentru că de la mijlocul lunii octombrie a anului 29, când era sărbătoarea
Corturilor şi până la mijlocul lunii aprilie, când era sărbătoarea Paştelor a anului
30, erau exact şase luni şi, apoi a întărit ce a declarat în textul din studiul trecut
când a zis: “… Eu n-am venit de la Mine însumi, ci Cel care M-a trimis este
adevărat …(29) Eu Îl cunosc, vin de la El şi El M-a trimis.” (7:28-29) Ceea ce
însemnă cu alte cuvinte că El a locuit în cer cu Dumnezeu, că Dumnezeu L-a
trimis pe pământ ca să-Şi facă lucrarea de Mesia şi că acum la sfârşitul lucrării
urmează să Se întoarcă la Tatăl.
b) Al doilea lucru pe care L-a spus Mântuitorul conducătorilor poporului
evreu, fariseilor, gărzilor templului şi tuturor vrăjmaşilor Lui care nu credeau în El
era, că va sosi un timp când Îl vor căuta şi ei, dar nu-L vor mai găsi.
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus zicând: “Voi Mă veţi căuta şi nu Mă
veţi găsi…” (v.34) Prorocul Isaia a zis cu vreo 700 de ani înainte de a Se naşte
Domnul Isus: “Căutaţi pe Domnul câtă vreme Îl puteţi găsi.” (55:6) Iar,
Mântuitorul, după ce S-a coborât din cer şi ne-a adus marea şansă a găsirii lui
Dumnezeu şi a mântuirii, a spus: “Căutaţi şi veţi găsi.” (7:7), pe când, în contrast
cu acest privilegiu, Mântuitorul a zis adversarilor Lui: “Mă veţi căuta şi nu Mă
veţi găsi.”
Fiul lui Dumnezeu a spus autorităţilor ecleziastice evreieşti că au ajuns în
cea mai tragică stare, pentru că, pierzându-şi simţul păcatului, al vinei şi al nevoii
de Dumnezeu, le-a scăpat marea şansă a găsirii lui Dumnezeu. Aceste căpetenii
spirituale ale lui Israel, au ajuns în cea mai jalnică stare, ca tocmai atunci când a
venit Mântuitorul lumii şi era timpul harului, ele pierzându-şi simţul păcatului, al
389
Dragomir Stancu
vinei şi al nevoii de Dumnezeu, să-şi astupe urechile intenţionat la mesajele

Mântuitorului prin care Cel Preaînalt confruntă lumea cu Sine, să-şi închidă ochii
în mod voit la lucrările Fiului lui Dumnezeu, şă-şi zăvorească mintea faţă de
apelurile Lui, îndeletnicindu-se numai cu ideile lor.
În această stare au ajuns cele mai multe dintre autorităţile ecleziastice
evreieşti. Acestea, după ce au depus o rezistenţă îndelungată faţă de Dumnezeu,
au ajuns atât de oarbe şi surde, încât atunci când erau confruntate cu Dumnezeu în
persoana lui Cristos, n-au văzut în Domnul Isus nici adevărul lui Dumnezeu, nici
binele lui Dumnezeu şi nici pe Dumnezeu, ci, dimpotrivă, în adevărul lui
Dumnezeu, ele au văzut o erezie; în binele lui Dumnezeu, un rău al lui Satan; şi
în Fiul lui Dumnezeu, un Diavol încarnat pe care ele trebuiau să-L răstignească.
Starea aceasta dezastruoasă în care au ajuns cei mai mulţi dintre
conducătorii religioşi ai poporului evreu, L-a determinat pe Domnul Isus să-i
prevină că li se va trezi şi lor cândva simţul păcatului, al vinei şi al nevoii de
Dumnezeu; şi că şi ei Îl vor căuta atunci pe El, nu ca să-L răstignească, ci ca pe
Singurul Dumnezeu-Mântuitor, numai că atunci va fi prea târziu. Mântuitorul
când le-a făcut această avertizare că Îl vor căuta, dar nu-L vor mai putea găsi, S-a
referit la a doua Sa venire, când va veni ca Judecător în toată gloria Lui, când Îl
vor vedea chiar şi cei ce L-au străpuns, şi când se vor boci toate seminţiile
pământului care L-au respins. Ioan Teologul a scris în Apocalipsa: “Iată că El
vine pe nori şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile
pământului se vor boci din cauza Lui!” (1:7) Şi Evanghelistul Matei, de asemenea
L-a citat pe Domnul Isus, spunând: “Atunci se va arăta în cer semnul Fiului
omului, toate seminţiile pământului se vor boci şi Îl vor vedea pe Fiul omului
venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare glorie.” (24:30)
c) Şi al treilea lucru pe care l-a spus Dascălul divin autorităţilor
ecleziastice evreieşti şi tuturor celor care-L resping a fost, că ei nu vor avea parte
de cer. Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus, spunând: “… Şi unde voi fi
Eu, voi nu puteţi veni.” (v.34) Cea mai mare promisiune pe care a făcut-o Domnul
Isus celor credincioşi a fost, când ne-a spus că ne va duce în cer, unde Îi vom
vedea toată gloria şi vom avea parte şi noi de ea. Evanghelistul Ioan L-a citat pe
Fiul lui Dumnezeu, zicând: “În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi
aşa, v-aş fi spus: «Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. (3) Şi după ce Mă voi duce
şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt
Eu să fiţi şi voi.»” (14:2-3) Şi în Camera de Sus, Mântuitorul, de asemenea a zis
când S-a rugat pe la sfârşitul lucrării Sale: “Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu să
fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă gloria Mea,
gloria pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de crearea lumii.”
(Ioan 7:24) Iar, cea mai mare avertizare pe care a făcut-o Domnul Isus acestor
căpetenii religioase şi tuturor necredincioşilor a fost, că acolo unde va fi El, ei nu
vor putea veni, ci vor ajunge în locul care a fost pregătit Diavolului şi îngerilor
390
lui. Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând în parabola judecăţii
viitoare, când Mântuitorul va zice celor de la stânga lui: “Duceţi-vă de la Mine,
blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit pentru Diavol şi îngerii lui!”
(25:41)
Şi, în al treilea rând, acest pasaj pe care îl studiem ne scoate în evidenţă
III. IRONIA AUTORITĂŢILOR ECLEZIASTICE EVREIEŞTI

Evanghelistul Ioan i-a citat pe aceşti sinedrişti spunând: “Iudeii au zis între
ei: «Unde are de gând să se ducă omul acesta, ca să nu-l putem găsi? Doar n-o
avea de gând să se ducă la cei împrăştiaţi printre greci şi să-i înveţe pe greci?
(36) Ce înseamnă cuvintele acestea pe care le-a spus: 'Mă veţi căuta şi nu Mă veţi
găsi şi unde voi fi Eu, voi nu puteţi veni?'»"
Versetele 33 şi 34 se numesc, versetele avertizării, pentru că Învăţătorul
ceresc, ca să-i trezească la realitate pe cei 71 de sinedrişti, i-a avertizat atât de
puternic, încât i-a şocat pe toţi, atât pe cei ce erau de faţă, cât şi pe cei ce stăteau
întruniţi în şedinţa lor de lucru şi erau informaţi cu tot ce se întâmpla în curtea
templului. Versetele 35 şi 36, care se numesc versetele ironiei, şi ne arată efectul
acestui şoc, care i-a răscolit atât de puternic pe sinedrişti, încât au încercat să se
ascundă de Dumnezeu, de mulţimile din curte, unii de alţii şi chiar de propriul lor
cuget, sub ideea ca ei să mascheze că nu au înţeles ce le spunea Domnul Isus şi că
în felul acesta ei să se situeze deasupra Lui, pe când, în realitate, ei şi-au închis
ochii şi şi-au astupat urechile din nou, în mod intenţionat, ca să nu-L vadă şi să
nu-L audă pe Cristos, prin care Dumnezeu îi confrunta cu Sine.
Oare, n-au înţeles ei cuvintele Domnului Isus când le-a zis: “Mai sunt cu
voi puţină vreme şi apoi Mă duc la Cel care M-a trimis,” (v.33) care aveau
însemnătatea că ei vor persista în răutatea şi în hotărârea lor criminală până Îl vor
răstigni? Şi că El, fiind Dumnezeu, va învia şi că Se va întoarce la Tatăl? Ei, L-au
înţeles pe Domnul Isus, în mod sigur, de aceea când El le-a vorbit în textul
precedent că a venit din cer şi că Dumnezeu L-a trimis, s-au înfuriat atât de tare,
încât au vrut să-L aresteze atunci.
Oare, nu L-au înţeles autorităţile ecleziastice evreieşti pe Mântuitorul nici
când le-a zis: “Mă veţi căuta şi nu Mă veţi găsi,” (v.34) atunci când le vorbea
despre judecata de apoi, că vor da ochii cu El, că Îl vor recunoaşte şi vor dori mult
să-L aibă atunci ca Mântuitor, dar va fi prea târziu? Ei ştiau că Domnul Isus va fi
Judecătorul Suprem din ziua de apoi, încă în urmă cu un an şi jumătate, când le-a
spus tot în curtea templului cu ocazia vindecării paraliticului de la scăldătoarea
Betezda, că El va avea şi această calitate, aşa cum am văzut când am tratat studiul
intitulat Fiul lui Dumnezeu Se descoperă autorităţilor evreieşti (Vol.III,Stud.4).
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Mântuitorul spunând autorităţilor ecleziastice
evreieşti: “Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului. (27) Şi Ι-a
391
Dragomir Stancu
dat autoritate să judece, întrucât este Fiu al omului.” (5:22,27) Pentru că Domnul
Isus a afirmat că El va fi Judecătorul Suprem din ziua de apoi, sinedriştii au vrut
să-L ucidă încă în urmă cu un an şi jumătate, la al doilea Paşte după ce Şi-a
început misiunea, pe motivul că evreii credeau că această calitate o deţine numai
Dumnezeu şi că El prin această afirmaţie S-a făcut deopotrivă cu Cel Preaînalt.
Evanghelistul Ioan a scris în continuare: "Tocmai de aceea căutau şi mai mult
iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua Sabatului, dar şi pentru că
zicea că Dumnezeu este Tatăl Său şi Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu.”
(5:18)
Şi, oare, nu L-au înţeles autorităţile evreieşti pe Fiul lui Dumnezeu nici
chiar atunci când le-a zis: “ … Şi unde voi fi Eu voi nu puteţi veni,” (v.34) când
le-a spus aşa de clar că El a venit din cer, că Dumnezeu L-a trimis şi că Se va
întoarce din nou la Dumnezeu în cer?
Din toate acestea reiese că sinedriştii L-au înţeles pe Domnul Isus în mod
sigur când i-a avertizat şi, că avertizarea Lui i-a şocat atât de puternic, încât le-a
dejucat tot planul arestării Lui. Tot ce puteau să mai facă sinedriştii acum, ca să
pară înaintea poporului superiori Domnului Isus era: ironia. Ei, prefăcându-se că
n-au înţeles ce a zis Mântuitorul când le-a spus: “Mă veţi căuta şi nu Mă veţi
găsi,” (v.34) mascau că au înţeles greşit şi, în acelaşi timp, Îl ironizau că ar fi zis
că merge la evreii împrăştiaţi printre greci, pentru că în textul grecesc scrie
diaspora, ceea ce înseamnă “risipire”, “împrăştiere” în urma deportărilor 5 şi că
dorea să câştige pe greci, cât şi alte popoare la Împărăţia Sa 6. Comentatorul W.
Barclay a zis: “Este un lucru uimitor cum această ironie a devenit o prorocie, fără
ca aceste căpetenii s-o fi bănuit.” După ani de zile, Cristos cel Înviat a ajuns să fie
predicat până la marginile pământului şi să câştige pentru Împărăţia Sa oamenii
din toată lumea 7.
Faptul că autorităţile ecleziastice au trecut de la avertizarea cea mai mare a
Domnului Isus la ironie, confirmă că Dascălul ceresc a avut dreptate când ne-a
arătat că ele şi-au pierdut simţul păcatului, al vinei şi al nevoii de Dumnezeu şi că,
de aceea, vor ajunge în cea mai tragică stare când Îl vor căuta pe Mântuitorul, dar
nu-L vor mai găsi şi-L vor dori mult, dar nu vor avea parte de El niciodată.
1. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 237, 245;

2. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 54 – 55.
392

7. Op. cit.
8. Op. cit.
393
Dragomir Stancu
39. ISUS, APA VIEŢII

Ioan 7 : 37 – 44
37 În ziua de pe urmă care era ziua cea mare a sărbătorii, Isus a stat în
picioare şi a strigat: "Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea.
38 Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice
Scriptura.”
39 Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească
cei care vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu
fusese încă glorificat.
40 Când unii din mulţime au auzit aceste cuvinte, ziceau: “Acesta este cu
adevărat Profetul.”
41 Alţii ziceau: "Acesta este Cristosul." Şi alţii spuneau: "Cum, din
Galileea va veni Cristosul?
42 Nu zice Scriptura că Cristosul va veni din sămânţa lui David şi din
satul Betleem, de unde era David?
43 S-a făcut, deci, dezbinare în mulţime din cauza Lui.
44 Unii dintre ei voiau să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâna pe El .
Când am descris sărbătoarea Corturilor în urmă cu trei studii, ne-am

informat că această sărbătoare, potrivit relatării istoricului evreu Iosif Flavius, era
cea mai sfântă şi cea mai veselă dintre toate sărbătorile acestui popor1. Rabinii, de
asemenea au declarat că cine n-a văzut sărbătoarea Corturilor, acela nu ştie ce
înseamnă bucuria şi veselia. Sărbătoarea Corturilor, fiind cea mai populară, mulţi
obişnuiau s-o numească “Sărbătoarea Domnului” (Lev.23:29), “Sărbătoarea
Bucuriei” şi uneori să folosească termenul larg de “Sărbătoare” (1 Împ.8:2) 2.
Această sărbătoare era atât de mare şi iubită, încât Prorocul Zaharia a crezut că pe
ea o va celebra toată lumea pe noul pământ. (14:16-18)3 Pe fondul viu al sărbătorii
Corturilor şi, cu atât mai mult, pe fondul unui punct culminant al acestei sărbători,
aşa cum vom vedea în acest studiu, Fiul lui Dumnezeu a făcut una dintre cele mai
mari declaraţii.
În acest text intitulat Isus, Apa Vieţii, ne vom ocupa de două lucruri: de
fondul pe care Mântuitorul a făcut declaraţia că este Apa Vieţii şi de însemnătatea
acestei declaraţii.
394
I. FONDUL PE CARE MÂNTUITORUL A DECLARAT CĂ ESTE

APA VIEŢII
Comentatorii: W. Barclay, Frederik Bruce, W. Hendriksen, F.W. Farrar,
A.P. Lopuhin şi mulţi alţii, ne prezintă pe baza Mişnei şi a altor izvoare,
următoarele ritualuri de la sărbătoarea Corturilor care au constituit fondul pe care
Fiul lui Dumnezeu a făcut marea Sa declaraţie că El este Apa Vieţii. Toţi aceştia
au spus că în toate cele şapte zile ale sărbătorii Corturilor, poporul venea la
templu încă înainte de-a se aduce jertfa de dimineaţă, că fiecare evreu aducea cu
sine câteva ramuri de palmier şi câteva ramuri de salcie, şi că se făcea o cortină
scundă din aceste ramuri în jurul altarului de jertfă care era mare şi înalt. În
momentul când jertfa se punea pe altar, unul din preoţi se ducea la bazinul Siloam
cu un vas de aur care avea o capacitate de 1½ kg, lua apa cu mare solemnitate de
la poalele colinei Sion, pe care era construită Casa lui Dumnezeu şi intra cu ea în
curţile templului cu o mare procesiune, în care timp, un preot recita versetele de la
3 la 6 din Cartea Prorocului Isaia, capitolul 12, unde scrie: “Veţi scoate apă cu
bucurie din izvoarele mântuirii …”, după care trâmbiţele şi chimvalele sacre ale
leviţilor răsunau vesel până ce procesiunea ajungea la altar, unde apa din izvorul
Siloam se turna ca jertfă lui Dumnezeu, într-o cupă de argint găurită la fund,
pentru a se scurge pe altar. În acest moment, corul templului care era format din
4.000 de leviţi, începea să cânte Marele Aliluia care se forma din şase psalmi, de
la psalmul 113 la 118, acompaniat de flaute. Când cântarea corului ajungea la
versetele 1,25 şi 29 din aceşti psalmi: “Lăudaţi pe Domnul”, “Doamne, ajută!
Doamne, dă izbândă!” şi “Lăudaţi pe Domnul căci este bun şi că în veci ţine
îndurarea Lui!”, mulţimile izbucneau în aclamaţii vesele şi fluturau solemn
ramurile de palmier spre altar 4. Numai cu ocazia sărbătorii Corturilor, toţi bărbaţii
puteau să intre în Curtea Preoţilor în care era altarul de jertfă 5. Toate aceste
ritualuri i-au determinat pe rabini să lanseze dictonul, pe care l-am amintit, că cine
n-a văzut ceremonialul scoaterii apei din izvorul Siloam la sărbătoarea Corturilor,
acela nu ştie ce înseamnă bucuria şi veselia. Chiar şi Plutarh, a amintit în scrierile
lui de ritualurile vesele de la sărbătoarea Corturilor 6.
Ritualurile acestea vii, simbolice, demonstrative şi dramatice se practicau
cu trei scopuri. Primul scop era, că ele se practicau ca o comemorare a deschiderii
de către Dumnezeu al unui izvor dintr-o stâncă prin mâna lui Moise, ca poporul
evreu să bea apă în pustie. Israeliţii nu puteau să uite niciodată cum Moise a lovit
cu toiagul o stâncă la Meriba şi cum a ţâşnit din ea apa într-un mod miraculos.
(Exod 17:17) 7 Al doilea scop era că aceste ritualuri se practicau ca o mulţumire
adusă lui Dumnezeu pentru apa care potoleşte setea şi pentru ploaia care face să
rodească pământul în cursul anului .8 Şi al treilea scop pentru care se practica la
sărbătoarea Corturilor procesiunea scoaterii apei din izvorul Siloam era, ca să
anticipeze momentul venirii lui Mesia cu deschiderea unei epoci de aur în care le
395
Dragomir Stancu
va aduce bucuria, pacea şi prosperitatea pe care le simboliza această

sărbătoare .9
Ziua a şaptea, a sărbătorii Corturilor, era mai mare decât primele şase. Ea
se numea osanno rabba, “marea zi de osanale”. Această zi a primit denumirea
amintită din trei motive. Primul motiv era, că atunci procesiunea făcea şapte rotiri
în jurul altarului şi nu numai una, ca în cazul celorlalte şase zile. Aceste rotiri se
făceau în amintirea căderii zidurilor Ierihonului după ce au fost înconjurate de
şapte ori. Al doilea motiv pentru care a şaptea zi a sărbătorii Corturilor era mai
mare decât primele şase a fost, că atunci corul cel mare al preoţilor cânta de şapte
ori cei şase psalmi, de la 113 la 118. Această zi, în care se cântau cei şase psalmi
de şapte ori, se numea Ziua Marelui Halel 10. Şi a treia cauză pentru care a şaptea
zi a sărbătorii Corturilor era mai mare decât primele şase şi a primit denumirea de
marea zi a osanalelor a fost, că ea comemora triumful fariseilor împotriva lui
Alexandru Janneus care a fost mare preot între anii 107 şi 78 înainte de Cristos.
Acest mare preot, în loc să toarne apa în cupa de pe altar, o vărsa jos cu dispreţ,
fapt pentru care fariseii s-au înfuriat şi au început să-l lovească în cap cu lămâile
pe care le aveau în mâini. (Lev.23:40) Marele preot amintit, a chemat pe gardienii
templului, care au masacrat aproape 6.000 de închinători. În amintirea acestui
masacru şi a victoriei fariseilor împotriva lui Alexandru Janneus, pelerinii şi toţi
închinătorii de la templu, ţineau în mâna dreaptă o ramură de
palmier, de mirt sau de salcie şi în mâna stângă o lămâie sau un
alt fruct similar 11.
Toate procesiunile din această zi, jocurile şi iluminările,
aşa cum vom vedea într-un alt studiu, din aceste două capitole din
Evanghelia după Ioan care ne vorbesc despre sărbătoarea
Corturilor, creau mulţimilor din curţile templului o bucurie foarte
mare.
Evanghelistul Ioan a scris: “În ziua de pe urmă care era
ziua cea mare a sărbătorii, Isus a stat în picioare şi a strigat:
«Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea.»” (v.37) Unii
zic că această ultimă zi mare despre care ne vorbeşte
Evanghelistul Ioan, era a şaptea zi a sărbătorii Corturilor în care
Domnul Isus, după terminarea ritualului simbolic al vărsării apei
din izvorul Siloam în cupa de argint de pe colţul altarului şi a
cântatului psalmilor de către preoţi, în special a psalmului 118,
Şi-a ridicat glasul şi a strigat: “Dacă însetează cineva, să vină la
Lulabul şi Mine şi să bea”, fiindcă în ea se lua pentru ultima dată apa din
alămâiul bazinul Siloamului şi se înconjura altarul de şapte ori, iar corul
396
preoţilor cânta de şapte ori cei şase psalmi

amintiţi, şi fiindcă ea era ultima zi când se
locuia în corturi, deoarece în după-amiaza
acestei zile se demontau corturile iar
sărbătoarea lua sfârşit 12. Alţii spun că această
ultimă mare zi, pe care o menţionează
Evanghelistul Ioan, nu era a şaptea zi a
sărbătorii Corturilor, ci a opta. Iniţial,
sărbătoarea Corturilor dura şapte zile. Deşi în
Vechiul Testament nu găsim nici o menţiune
că sărbătoarea Corturilor s-ar fi celebrat opt
zile, totuşi se ştie că pe timpul Domnului
Isus, la această sărbătoare s-a adăugat şi a
opta zi. În cartea 2 Macabei găsim scris că
sărbătoarea Corturilor avea loc în perioada
intertesatamentală, opt zile şi că ea se numea
atunci “sărbătoarea de opt zile”. (2 Macabei Flori de mirt
10:6) Istoricul evreu, Iosif Flavius, de
asemenea ne-a relatat că această sărbătoare se celebra opt zile, el a scris în una
dintre lucrările lui intitulată Antichităţile Evreieşti că: “Evreii ţineau sărbătoarea
Corturilor opt zile.” (III,x,4) 13
Corturi din timpul Sărbătorii Corturilor
A opta zi a sărbătorii Corturilor era mai mare şi mai veselă decât a şaptea,
deoarece ea încheia nu numai sărbătoarea Corturilor, dar şi tot ciclul sărbătorilor
religioase din timpul anului 14. Mulţi cercetători ne spun că oricât de mult s-ar fi
deosebit a şaptea zi de primele şase, totuşi ea nu s-a putut numi “ziua cea mare a
397
Dragomir Stancu
sărbătorii”. Această denumire a primit-o a opta zi, fiindcă atunci, pe lângă faptul
că se aduceau jertfe deosebite, avea loc şi o adunare specială 15. Mişna
menţionează în tratatul Sukka, că un rabin oarecare cu numele de Iuda Hacmodeş
a afirmat că procesiunea vărsării apei în cupa de pe altar s-ar fi practicat şi în a
opta zi, ca şi în a şaptea 16, dar alţi rabini, tăgăduiau lucrul acesta, tot în cartea
Mişna 17.
Este cu mult mai probabil că, ziua cea mare a sărbătorii Corturilor să fi
fost a opta zi şi că Domnul Isus a făcut marea Sa afirmaţie în această zi şi nu în a
şaptea, deoarece această zi era mai mare, mai semnificativă şi mai potrivită decât
a şaptea. Sunt trei argumente majore care ne ajută să ne documentăm şi să
susţinem că Fiul lui Dumnezeu a făcut marea Sa afirmaţie că El este Apa Vieţii în
a opta zi, pe fondul întregii procesiuni a scoaterii apei din izvorul Siloam şi a
vărsării acesteia pe altarul de jertfă din toate şapte zile şi nu în a şaptea. Primul
argument este că în ziua a opta a sărbătorii Corturilor se comemora intrarea
poporului evreu în Canaan, zi în care curgeau izvoarele în toată ţara pentru
poporul lui Dumnezeu. Datorită acestui fapt, în ziua a opta nu se mai făcea
ceremonialul cu apa. Al doilea argument era că, dacă Domnul Isus ar fi făcut în a
şaptea zi marea Sa declaraţie că El era Apa vieţii şi că cine bea din această apă
nu va înseta niciodată, ar fi intrat în concurenţă şi conflict cu cultul templului, şi
chiar ar fi fost acuzat că împiedeca desfăşurarea ritualurilor sacre de la templu.
Şi al treilea argument este că, tocmai atunci când lipsise ceremonialul scoaterii
apei din izvorul Siloam, când se crease în sufletul poporului un mare gol şi când
aproape toţi începuseră să simtă o sete tainică, Mântuitorul S-a revelat că este
Apa vieţii, Singurul care poate potoli setea sufletului uman 18.
Şi, în al doilea rând, ne vom ocupa de
II. ÎNSEMNĂTATEA DECLARAŢIEI DOMNULUI ISUS PE CARE

A FĂCUT-O CÂND A ZIS CĂ EL ESTE APA VIEŢII
Evanghelistul Ioan a scris: “În ziua de pe urmă care era ziua cea mare a
sărbătorii, Isus a stat în picioare şi a strigat: «Dacă însetează cineva, să vină la
Mine şi să bea.»” (v.37)
În studiile anterioare am văzut cum la începutul sărbătorii Corturilor,
Domnul Isus S-a ţinut ascuns cum la mijlocul acesteia, a apărut în curtea
templului învăţând mulţimile; iar acum la sfârşitul acestei sărbători, observăm că
El a stat în picioare şi a strigat. Cu cât orele vechii dispensaţii se apropiau de
sfârşit pentru poporul evreu, cu atât Mântuitorul striga mai tare şi chema pe
oameni la El 19.
Tocmai atunci când luminile simbolice ale unei religii formaliste începeau
să se stingă, Cristos a revărsat un suflu nou de viaţă peste oameni.
Poporul evreu făcea o mare deosebire între apa stătătoare din cisterne şi
398
cea vie din izvor, care era în Israel foarte puţină. Mântuitorul a asemănat legea lui
Moise cu apa stătătoare din cisterne, care se împuţina şi se altera; iar cuvântul
Evangheliei Sale îl asemăna cu apa de izvor care curge necontenit şi este mereu
proaspătă.
Evanghelia lui Cristos pe care o predica, are un caracter universal,
deoarece El când a zis “Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea”, a făcut
deodată două lucruri: a făcut tuturor însetaţilor o invitaţie mare şi prietenoasă să
vină la El, şi a făcut şi o mare promisiune, că El este singurul care poate şi vrea să
potolească setea sufletească tuturor oamenilor, chiar şi acelor mai disperaţi.
Domnul Isus S-a prezentat aici ca Mesia, singurul împlinitor al tuturor
simbolismelor Vechiului Testament. Prorocul Isaia a prezis că Mesia va avea
prerogativa de Mântuitor, scriind: “Veţi scoate apă cu bucurie din izvoarele
mântuirii.” (12:3), iar prorocii: Ezechiel 47:1, Ioel 3:18 şi Zaharia 14:8, au scris
că în epoca mesianică va izvorî din templul din Ierusalim apa vie şi că va uda
întreg Israelul şi tot pământul; şi că stânca pe care a lovit-o Moise cu toiagul şi a
ţâşnit din ea apa, de asemenea Îl reprezenta pe Cristos în calitate de Mântuitor.
Într-o carte evreiască, intitulată Ecclesiastes Rabba, scrie că rabinii au zis, că aşa
cum Moise, primul eliberator, a dat poporului mană din cer, (Deut.18:15) tot aşa
şi Mesia, al doilea Eliberator, va face să cadă pâinea de sus; (Ioan 6:14) şi aşa cum
Moise, primul eliberator, a făcut să ţâşnească apa din stâncă, (Exod 17:6;
Num.20:11) tot aşa şi Mesia, al doilea Eliberator, ne va da apă vie 20.
Astfel, Mântuitorul a zis pe fondul ceremonialului poporului evreu de la
sărbătoarea Corturilor şi pe fondul a tot ce era scris în Vechiul Testament despre
El şi am amintit: “Eu sunt Apa vieţii. Dacă doriţi să vă stâmpăraţi setea sufletului,
atunci veniţi la Mine.” Fiul lui Dumnezeu S-a folosit de momentele dramatice ale
ritualurilor evreieşti ca să atragă atenţia poporului spre mântuire, spre Dumnezeu
şi spre eternitate. Comentatorul G. Dalman a zis că Mântuitorul a folosit metafora
apei, ca să arate că dacă apa ne este atât de necesară ca să stâmpere setea trupului,
atunci cu atât ne este El mai important ca să ne potolească setea sufletului, fiindcă
fără mântuirea Lui, nimeni n-ar vedea faţa lui Dumnezeu şi n-ar avea parte de
viaţa eternă 21.
Verbul “a bea” din cuvintele Domnului Isus “să vină la Mine să bea”,
înseamnă “a-L accepta pe Mântuitorul să intre în viaţa noastră” şi “a ne umple cu
El”, aşa cum apa pătrunde în noi când o bem cu însetare 22.
Evanghelistul Ioan a scris: “ … Isus a stat în picioare şi a strigat …(38)
«Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice
Scriptura.»” Versetul 38 este asemănător cu următoarele cuvinte pe care le-a spus
Mântuitorul samaritencii: “Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu,
niciodată nu-i va fi sete; ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-
un izvor de apă care va ţâşni în viaţa eternă.” (Ioan 4:14)
Când Domnul Isus a zis: “Cine crede în Mine, din inima lui vor curge
399
Dragomir Stancu
râuri de apă vie, cum zice Scriptura”, S-a referit mai întâi la capitolul 14 din
cartea Prorocului Zaharia care ne redă tabloul Apei vieţii ce va curge pe timpul lui
Mesia din Ierusalim, capitol care se citea în prima zi a sărbătorii Corturilor 23;
apoi, S-a referit la capitolul 47 din cartea lui Ezechiel care a adăugat şi detaliile,
că pe unde va trece fluviul acesta care va izvorî din Casa lui Dumnezeu, va aduce
viaţă peste tot 24; şi, în cele din urmă, a avut în vedere şi stânca pe care a atins-o
Moise cu toiagul lui, stâncă din care a ţâşnit un mare izvor de apă, de a putut să-şi
potolească setea în pustiu tot poporul evreu. (Exod 17:6)
Nu numai rabinii au zis că aşa după cum Moise, primul eliberator a dat
poporului apă din stâncă, tot aşa şi Mesia, al doilea Eliberator, va aduce lumii Apa
vieţii, dar şi Apostolul Pavel L-a numit pe Cristos Stânca cea binecuvântată din
care curge Apa vieţii. (1 Cor.10:4)
Este adevărat că izvorul Siloam se afla în aria colinei templului, dar el nu
izvora din Casa lui Dumnezeu, apoi, este adevărat şi faptul că cultul preoţesc
slujea la templu, numai că lui îi lipsea duhul de viaţă. (Isaia 8:6) Acesta a fost
motivul pentru care prorocii au prezis venirea lui Mesia, spunând că din El vor
ţâşni torente de apă vie, ca să ne stâmpere setea sufletească şi să umple lumea cu
viaţă şi cu putere.
Evanghelistul Ioan a explicat marea afirmaţie a Domnului Isus ca noi s-o
putem înţelege mai uşor, cu următoarele cuvinte: “Spunea cuvintele acestea
despre Duhul pe care aveau să-L primească cei care vor crede în El. Căci Duhul
Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă glorificat.” (v.39)
În unele manuscrise nu figurează versetul 39, dar, este mai interesant
faptul că, în cel mai bun manuscris grecesc scrie un lucru foarte curios: “ …Căci
Duhul Sfânt încă nu era.” Textul grecesc al lui Nestle-Aland al Societăţilor
Biblice Unite, Versiunea Autorizată a lui King James (Autorised King James
Version) şi versiunea lui James moffatt, au trecut acest verset în paranteză, iar
cuvintele “Duhul Sfânt încă nu era”, le-au îndulcit cumva, ca toţi ceilalţi
bibliologi şi traducători, cu verbul “a da”: “Căci Duhul Sfânt încă nu era dat”.
Comentatorul W. Barclay a dat următoarea explicaţie: cuvintele din textul grecesc
oupō gar en pneūma, nu înseamnă că Duhul Sfânt n-a existat până atunci, ci că
omul nu L-a descoperit încă. Comentatorul amintit L-a ilustrat pe Duhul Sfânt cu
puterea atomică, spunând că puterea atomică a existat întotdeauna, chiar dacă
omul n-a descoperit-o şi n-a experimentat-o. Tot astfel şi Duhul Sfânt a existat
întotdeauna, dar oamenii nu s-au bucurat niciodată de toată puterea Lui, până nici
la Rusalii. Prea puţini proroci şi oameni ai lui Dumnezeu au experimentat puterea
şi minunăţiile Duhului Sfânt înainte de a fi venit Domnul Isus. La Rusalii, Duhul
Sfânt S-a revărsat peste oameni în cea mai mare măsură, dar, Rusaliile n-au putut
exista fără jertfa Mântuitorului de pe Golgota. Numai după ce oamenii au ajuns
să-L cunoască pe Cristos, ei L-au descoperit şi pe Duhul Sfânt, care era cunoscut
înainte de Rusalii numai ca o putere şi aceasta într-o măsură foarte limitată, dar,
400
după Ziua Cinzecimii, El ne-a devenit o persoană care ne confruntă permanent cu

prezenţa şi puterea lui Cristos cel Înviat. Duhul Sfânt a luat viaţa, moartea şi
învierea Domnului Isus ca cele mai mari realizări şi, le-a condus la gloria
Rusaliilor 25.
Este foarte clar că sintagma “apa vie”, se referă la Duhul Sfânt. Din
versetul 39 învăţăm că toţi care Îl primesc pe Domnul Isus, Îl primesc şi pe Duhul
Sfânt26. Când S-a coborât Duhul Sfânt în ziua de Rusalii, Cristos Şi-a întemeiat
Biserica, numită Sionul cel Nou şi Israelul Spiritual 27.
Versetul 38 ne arată că a bea din Apa vieţii şi a crede în Domnul Isus,
însemană unul şi acelaşi lucru. Tot în versetul 38 ni se relatează că cine crede în
Domnul Isus, nu numai că se adapă el din apa vieţii veşnice şi are fericirea eternă,
dar totodată, din inima lui curg râuri de apă vie ca să bea şi alţi însetaţi.
Evreii aveau două concepţii diferite de ale noastre în legătură cu facultăţile
omului: Prima lor concepţie era, că inima este sediul intelectului, că rinichii sunt
sediul voinţei şi că pântecul este sediul sentimentului şi al emoţiilor. A doua
concepţie pe care o susţineau evreii aproape tot timpul era, că pântecul este nu
numai locaşul sentimentelor şi al emoţiilor, dar şi al intelectului şi al voinţei 28.
Acesta a fost motivul pentru care împăratul Solomon a scris în cartea Proverbelor:
“Suflarea omului este o lumină a Domnului, care pătrunde până în fundul
măruntaielor.” (20:27) În textul ebraic şi în cel grecesc din Septuaginta scrie:
“Care pătrunde până în adâncul pântecului.”
În textul grecesc al lui Nestle-Aland al Societăţilor Biblice Unite scrie în
versetul 29 “Cine crede în Mine, din pântecul lui vor curge râuri de apă vie, cum
zice Scriptura.” În Versiunea Autorizată a lui King James (Autorised King James
Version) şi în traducerea rusească a Bibliei, de asemenea este folosit cuvântul
pântec. Iar, James Moffatt şi Martin Luther, au tradus în versiunile lor “din trupul
lui vor curge râuri de apă vie.” Astfel, când Domnul Isus a zis: “Cine crede în
Mine, din pântecul lui vor curge râuri de apă vie”, înseamnă cu alte cuvinte:
“Cine crede în Mine îi voi curăţa şi îi voi înviora prin Duhul Meu toate gândurile,
sentimentele, emoţiile şi dorinţele din străfundul fiinţei lui, până când îl voi face o
creatură nouă şi fericită, care să nu mai dorească nimic altceva.” 29
Din Cristos se revarsă prin Duhul Sfânt, fluvii de Apă vie spre credincioşi;
şi din toţi copiii lui Dumnezeu, curg torente de Apă vie spre semenii lor. Astfel,
toate aceste fluvii şi râuri, adunate la un loc, creează o mare abundenţă de Apă vie
pentru toţi însetaţii care doresc să bea din această Apă a vieţii.
Ioan Gură de Aur, referindu-se la aceste râuri de Apă vie care curg din
inimile credincioşilor, a zis: “Dacă vrea cineva să înţeleagă ce înseamnă aceste
râuri de Apă vie, să privească la Ştefan, la limba de foc a Apostolului Petru şi la
tăria Apostolului Pavel, cum nimeni şi nimic n-a putut să-i oprească ca să nu
reverse această Apă vie şi asupra altora.” 30
Ultimele cinci versete, începând cu versetul 40, ne arată ce efect a avut
401
Dragomir Stancu
cuvântarea Domnului Isus asupra mulţimilor din curtea cea mare a templului şi
felul în care ea s-a terminat. În versetele 40 şi 41 găsim scris că în urma cuvântării
Mântuitorului rostită în a opta zi din sărbătoarea Corturilor, tot poporul care se
afla în curtea cea mare a templului s-a împărţit în trei opinii majore şi ferme cu
privire la Domnul Isus: unii ziceau că era Prorocul cel aşteptat, de talia lui Moise,
alţii ziceau că era Mesia cel promis şi alţii spuneau că era un impostor.
Evanghelistul Ioan a scris: “Când unii din mulţime au auzit aceste cuvinte, ziceau:
«Acesta este cu adevărat Profetul.» (41) Alţii ziceau: «Acesta esta Cristosul.» Şi
alţii spuneau: «Cum, din Galileea va veni Cristosul?»” (v.40-41)
Evreii aveau două concepţii majore în legătură cu Mesia. Una dintre aceste
concepţii era că Mesia va fi un proroc de talia lui Moise. Dumnezeu a promis
poporului evreu prin Moise că îi va ridica în scurgerea vremii un proroc aşa cum
era Moise. Moise a scris poporului evreu: “Domnul Dumnezeul tău, îţi va ridica
din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un Proroc ca mine: să ascultaţi de el.”
(Deut.18:15,18) Rabinii au interpretat cuvintele “Proroc ca mine”, că şi Mesia va
fi un eliberator, că şi El va coborî oamenilor mană din cer şi că le va da apă vie,
aşa cum le-a dat şi Moise apă din stâncă. Ei au învăţat poporul, zicând: “Cum a
fost Moise, primul eliberator, aşa va fi şi Mesia, al doilea Eliberator. Aşa cum
Moise a făcut să cadă mană din cer, tot aşa şi Mesia ne va da pâine de sus; şi aşa
cum Moise a făcut să ţâşnească apă din stâncă, tot astfel şi Mesia ne va da apă
vie.” 31
Fiul lui Dumnezeu când a săturat 5.000 de bărbaţi fără femei şi copii, cu
cinci pâini şi doi peşti pe care le-a înmulţit, a arătat evreilor, potrivit concepţiei
lor, că El era Prorocul care trebuia să vină.
Această minune, ne-a spus Evanghelistul Ioan, era pentru poporul evreu
atât de convingătoare, încât toţi L-au recunoscut, că El era Acela despre care a
scris Moise. Evanghelistul Ioan a scris: “Oamenii aceia, când au văzut minunea
pe care o făcuse Isus, ziceau: «Cu adevărat, acesta este Profetul cel aşteptat de
lume.» (15) Isus, fiindcă ştia că au de gând să-L ia cu forţa ca să-L facă împărat,
S-a dus iarăşi la munte, numai El singur.” (Ioan 6:14-15)
Oare, cine din curtea templului n-a auzit că Domnul Isus a făcut în urmă
cu şapte luni, minunea aceasta a înmulţirii celor cinci pâini şi a celor doi peşti, şi
că a săturat cu ele 5.000 de bărbaţi fără femei şi copii? Atât minunea înmulţirii
pâinilor, pe care a făcut-o Mântuitorul în urmă cu şapte luni în Galileea, cât şi
marea afirmaţie pe care a făcut-o acum mulţimilor, că El le va da apă vie, a
determinat pe mulţi din curtea templului să tragă concluzia că El era acel Proroc
despre care a scris Moise. Acesta a fost motivul pentru care o mare parte din
popor a zis: “Acesta este cu adevărat Profetul!” (v.40)
O altă parte mare din popor, poate chiar cea mai mare, a crezut că Domnul
Isus era Mesia după concepţia cea mai largă şi comună a evreilor, datorită
minunilor pe care le-a făcut şi a cuvântărilor pe care le-a rostit. Evanghelistul Ioan
402
a scris: “Alţii ziceau: «Acesta este Cristosul.»” (v.41)

Şi, a treia părere, care era a autorităţilor ecleziastice, a fariseilor,
saducheilor şi a altor evrei ortodocşi a fost, că Domnul Isus era un impostor care
ducea lumea în rătăcire. Aceştia derutau poporul, spunând că, El pe baza
profeţiilor din Mica 5:2, din Isaia 11:1 şi din Ieremia 23:5 era un Mesia fals,
pentru că toţi aceşti proroci au scris că Mesia va veni din Betleemul Iudeii şi din
seminţia lui David, or, Isus era din Nazaretul Galileii. Evanghelistul Ioan a scris:
“… Şi alţii spuneau: «Cum, din Galileea va veni Cristosul? (42) Nu zice Scriptura
că Cristosul va veni din sămânţa lui David şi din satul Betleem, de unde era
David?»” (v.41-42)
Oare, nu ştiau aceste căpetenii religioase ale lui Israel că Domnul Isus S-a
născut în Betleem? Oare, nu pe ele le-a chemat împăratul Irod în urmă cu 32 de
ani atunci când au venit magii din Răsărit ca să Ι se închine? Oare nu pe ele le-a
întrebat unde trebuia să se nască Mesia? (Matei 2:4-5) Şi, chiar nu-şi aduceau
aminte deloc, când Irod a poruncit ca toţi pruncii din Betleem şi din jurul lui să fie
ucişi? Cât de falşi şi de ipocriţi erau aceşti conducători religioşi ai lui Israel şi ce
suflet negru aveau!
Din cuvintele Evanghelistului Ioan când a zis: “S-a făcut, deci, dezbinare
în mulţime din cauza Lui,” (v.43) se vede că toţi oamenii care la începutul
sărbătorii îşi împărtăşeau unii altora impresiile şi opiniile pe care le aveau cu
privire la Domnul Isus, în şoaptă de frica sinedriştilor şi a fariseilor, acum, la
sfârşitul sărbătorii, s-au stârnit între toţi aceştia în mod deschis, mari contradicţii
şi chiar certuri şi, autorităţile ecleziastice evreieşti au exercitat presiune, aproape
până la violenţă asupra celor care credeau că Domnul Isus era Mesia, sau chiar un
proroc, până când aceste două părţi s-au unit între ele şi s-a creat o mare dezbinare
între autorităţile ecleziastice şi aproape tot poporul. Lucrul acesta îl stim şi din
faptul că în textul grecesc scrie pentru cuvântul nostru “dezbinare”, schismă.
Concepţia cu privire la un mesia-proroc, diminua mult prerogativele unui
Mesia adevărat şi divin, pentru că mesajul şi autoritatea unui proroc erau delegate,
pe când, mesajul, autoritatea şi puterea Domnului Isus Îi erau personale şi nu
delegate din partea Tatălui, fiindcă El era Dumnezeu adevărat 32.
Evanghelistul Ioan, încheind acest pasaj a scris: “Unii dintre ei voiau să-L
prindă, dar nimeni n-a pus mâna pe El.” (v.44) Cuvintele “unii dintre ei”, îi
vizează numai pe câţiva dintre susţinătorii celei de-a treia opinii: a unui mesia
impostor, sau mai bine zis: pe cei mai mari vrăjmaşi ai Mântuitorului. Aceştia, ca
şi conducători religioşi, au vrut să-L aresteze pe Domnul Isus, fără să-şi fi dat
seama, din cauza orbirii lor de prea mare ură şi mânie, că lucrul acesta ar fi fost
din partea lor cea mai mare nechibzuinţă care i-ar fi dus la un mare dezastru,
pentru că poporul care credea în Domnul Isus şi era entuziasmat, i-ar fi nimicit pe
loc. Acesta a fost motivul, ne-a spus Evanghelistul Ioan, pentru care nimeni dintre
vrăjmaşii Mântuitorului n-a pus mâna pe El.
403
Dragomir Stancu
Această precauţie şi timiditate a Marelui Sanhedrin care nu îndrăznea să

acţioneze în public împotriva Domnului Isus, ne arată că acestui for suprem i-a
fost frică de ataşamentul şi de entuziasmul poporului care credea că Domnul Isus
era Mesia, şi de faptul că mulţi chiar dintre sinedriştii şi dintre gardienii templului
erau cuprinşi de o teamă sfântă care emana din gloria şi puterea Sa divină.
1. Josephus, F., Antiquities, III. X. 4.

3. Op. cit. p. 249.
4. Op. cit. p. 250;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 56 – 57, 504;
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 454;
Mishnah, tractate Sukkah 4.4.
5. Dicţionar Biblic, editat de S.M.R. Oradea, p. 1264.
6. Plutarh, Sympos IV, 5;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 56 – 57, 504.
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 4, 23.
11. Derembourg, Hist. Palest. 38;
Josephus, F., Antiquities, XIII. xii. 5;
12. Op. cit. p. 22 – 23;
15. Buxtorf, Syn. Jud. XXI;
Dicţionarul lui Smith, Feast of Tabernacles;
16. Sukka, IV, 9.
17. Mishnah, II, 276;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 503 – 504.
404

Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 121 – 122.
19. Op. cit. p. 125.
20. Ecclesiastes Rabba I. 9. 1;
21. Dalman, G., Jesus-Joshua, p. 208 – 209;
23. Babilonian Talmud, tractate M’gillah 31 a;
24. Op. cit. p. 182.
29. Op. cit.
31. Ecclesiastes Rabba I. 9. 1;
Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 215 - 216.
32. Op. cit. p. 235 – 236.
405
Dragomir Stancu
40. MARILE CONTROVERSE DINTR-O

ŞEDINŢĂ DE LUCRU A MARELUI
SANHEDRIN
Ioan 7 : 45 – 53
45 Gărzile s-au întors, deci, la preoţii cei mai de seamă şi la farisei. Şi

aceştia le-au zis: “De ce nu L-aţi adus?”
46 Gărzile au răspuns: “Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta.”
47 Fariseii le-au răspuns: “Doar nu aţi fi fost duşi şi voi în rătăcire?
48 A crezut în El vreunul din mai marii noştri sau din farisei?
49 Dar poporul acesta, care nu ştie Legea este blestemat!”
50 Nicodim, cel care venise la Isus noaptea şi care era unul dintre ei, le-a
zis:
51 “Legea noastră condamnă ea pe un om înainte ca să-l asculte şi să ştie
ce face?”
52 Drept răspuns ei i-au zis: “Şi tu eşti din Galilea? Cercetează bine şi vei
vedea că din Galilea nu s-a ridicat nici un profet.”
53 (Şi s-a întors fiecare acasă.)
Evanghelistul Ioan ne dezvăluie în acest text că cei ce au uneltit împotriva

Domnului Isus erau preoţii cei mai de seamă şi reprezentanţii fariseilor, pe care
toţi evreii îi considerau elita lor intelectuală şi religioasă.
În acest pasaj intitulat Marile controverse dintr-o şedinţă de lucru a
Marelui Sanhedrin, erau trei controverse: controversa sinedriştilor unii cu alţii,
controversa sinedriştilor cu conducătorii gărzilor templului şi controversa
fruntaşilor din sinedriu cu Nicodim.
I. CONTROVERSA SINEDRIŞTILOR UNII CU ALŢII

În penultimul studiu intitulat Căutarea la timp, am văzut că pentru
cuvintele noastre “preoţii cei mai de seamă” scrie în textul grecesc archiereis, care
erau căpeteniile celor 24 de grupări ale preoţilor. Aceste căpetenii făceau parte din
familiile cele mai bogate şi influente de aristocraţi, din care se selecta marele
preot. Aceşti 24 de preoţi erau cele mai marcante personalităţi din partida
saducheilor; şi, în acelaşi timp, cele mai dominante din Marele Sanhedrin, fiindcă
saducheii aveau cei mai mulţi membri în acest for suprem al naţiunii evreieşti 1.
Dar şi fariseii aveau mare influenţă în sanhedrin datorită cărturarilor celebri care îi
406
reprezentau în acest for, cu toate că partida lor era mică. Marele Sanhedrin se
sprijinea mult pe înţelepciunea cărturarilor, care erau cunoscuţi şi sub numele de
experţi ai Legii şi rabini. Acest for se folosea mult de cărturari şi în problema
Domnului Isus, pentru că aceşti experţi ai Legii şi fariseii, care erau partida lor,
aveau cel mai mare preţ în ochii poporului din cauza învăţăturii lor şi a evlaviei
lor aparente 2.
Marele Sanhedrin a încredinţat problema urmăririi Domnului Isus în popor
unor cărturari care erau membrii acestui for şi partidei acestora. Lucrul acesta
reiese din faptul că atât aceşti cărturari, cât şi fariseii, intraseră în mijlocul
poporului ca să tragă cu urechea la tot ce vorbeau oamenii despre Domnul Isus,
după ce El sosise la templu pe la jumătatea sărbătorii şi învăţa mulţimile, spunând
că a venit din cer, că Tatăl L-a trimis în calitate de Mesia şi că adevărul acesta îl
confirmă lucrările şi minunile Lui. Evanghelistul Ιoan ne-a istorisit mai întâi cum
mulţi din popor credeau în Domnul Isus şi ziceau că era Mesia adevărat, pentru că
oricare altul ar fi venit ca mesia n-ar fi putut să facă minuni mai mari şi mai multe
ca Domnul Isus şi, apoi ne-a arătat cum aceşti trimişi ai Marelui Sanhedrin îşi
făceau misiunea cu mare abilitate. Cărturarii, văzând această convingere a
maselor, au raportat-o sanhedrinului, iar acest for, la rândul lui, de teamă ca
mulţimile să nu se încurajeze unele pe altele, să se entuziasmeze şi să creeze o
mişcare de proclamare a Domnului Isus ca Mesia, a emis primul mandat de
arestare pentru Mântuitorul în timpul acestei sărbători şi au trimis câţiva
conducători ai gărzilor templului să-L prindă. Evanghelistul Ioan a scris: “Fariseii
au auzit mulţimea spunând în şoaptă aceste lucruri despre El. Atunci preoţii cei
mai de seamă şi fariseii au trimis nişte gărzi să-L prindă.” (7:32)
În ultimul studiu am văzut cum tot poporul care se afla în curtea cea mare
a templului s-a împărţit în trei opinii majore în urma cuvântării Domnului Isus pe
care a rostit-o în a opta zi a sărbătorii Corturilor: în opinia celor ce credeau că El
era Prorocul cel aşteptat de talia lui Moise; în opinia celor ce susţineau că Domnul
Isus era Mesia cel promis; şi în opinia celor ce susţineau că era un impostor.
Evanghelistul Ioan când a scris în textul din studiul trecut: “S-a făcut, deci,
dezbinare în mulţime din cauza Lui,” (v.43) ne-a arătat că s-a făcut o mare
schismă între primele două părţi mari care credeau în Domnul Isus fie ca Proroc
de talia lui Moise, fie ca Mesia şi între a treia parte care era a autorităţilor
ecleziastice şi susţinea că Domnul Isus era un impostor. Cuvintele Evanghelistului
Ioan ”unii dintre ei”, tot din textul din studiul trecut: “Unii dintre ei, voiau să-L
prindă, dar nimeni n-a pus mâna pe El,” (v.44) îi vizează pe preoţii cei mai de
seamă şi pe cărturarii care au vrut să-L aresteze pe Mântuitorul, fără să-şi fi dat
seama din cauza orbirii lor de prea mare ură şi mânie, că lucrul acesta ar fi fost din
partea lor cea mai mare nechibzuinţă care le-ar fi adus cel mai mare dezastru,
pentru că poporul care credea în Domnul Isus şi era entuziasmat, i-ar fi nimicit pe
loc. Iar cuvintele “dar nimeni n-a pus mâna pe El”, îi indică pe gardienii
407
Dragomir Stancu
templului care, fiind cuprinşi de o teamă sfântă care emana din gloria şi puterea
divină a Mântuitorului, n-au acţionat împotriva Lui. Se vede că sub presiunea
cărturarilor şi a preoţilor celor mai de seamă, abia o majoritate la limită din cei 71
de membri pe care îi avea Marele Sanhedrin, a votat mandatul de arestare pentru
Mântuitorul din cauza schismei care se crease între popor şi acest for înalt şi, apoi
între membrii acestui for. Datorită acestui fapt se declanşase în sânul
sanhedrinului o mare controversă între unii care cereau ca Domnul Isus să fie
arestat şi între alţii care Îl susţineau pe Mântuitorul şi erau împotriva mandatului
de arestare. Acesta era motivul pentru care o parte dintre sinedrişti voiau să-L
aresteze pe Domnul Isus, iar o altă parte dintre ei era împotriva arestării. Şi
aceasta a fost cauza pentru care nimeni din cei ce voiau să-L aresteze pe Domnul
Isus nu îndrăznea să pună mâna pe El.
II. CONTROVERSA SINEDRIŞTILOR CU GĂRZILE

TEMPLULUI
Evanghelistul Ioan a scris: “Gărzile s-au întors, deci, la preoţii cei mai de
seamă şi la farisei. Şi aceştia le-au zis: «De ce nu L-aţi adus?» (46) Gărzile au
răspuns: «Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta.»” (v.45-46)
Controversa celor mai de seamă preoţi şi a reprezentanţilor fariseilor cu
conducătorii gărzilor templului, s-a creat pe motivul că aceşti ofiţeri superiori ce
răspundeau de ordinea publică, nu şi-au onorat mandatul de aretare pentru
Domnul Isus pe care l-a emis Marele Sanhedrin. Aceşti ofiţeri când s-au dus să-L
aresteze pe Mântuitorul şi L-au auzit predicând despre apa vieţii, subiectul pe care
l-am tratat în studiul precedent, au rămas atât de uimiţi de puterea şi de
înţelepciunea cu care vorbea, încât pur şi simplu n-au avut curaj să pună mâna pe
El.
Cărturarii şi preoţii cei mai de seamă, fiind foarte iritaţi de această mare
încălcare a ordinului forului lor suprem, i-au întrebat pe conducătorii gărzilor: “De
ce nu L-aţi adus?” Aceştia, răspunzând, au rostit cele mai memorabile cuvinte:
“Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta.” (v.46) Aceşti ofiţeri au ascultat
pe mulţi rabini ţinând discursuri, dar n-au auzit pe nimeni vorbind cu atâta
autoritate, har şi înţelepciune ca Domnul Isus. Adevărul este, aşa cum a spus W.
Barclay, că a-L asculta cu însetare pe Fiul lui Dumnezeu este o experienţă nouă şi
fără egal pentru orice om 3.
Toţi cercetătorii au declarat că Domnul Isus era cea mai dinamică
personalitate. Când studiem modul cum Domnul Isus a înfruntat pe oamenii cei
mai mari şi celebri din Israel, cum i-a dominat şi i-a adus într-o stare în care ei să
fie judecaţi, şi nu El, suntem obligaţi să recunoaştem că El era cea mai eminentă
personalitate din istorie, ba mai mult, că El era Dumnezeu. Din Mântuitorul
408
emana o putere îmbinată cu o glorie atât de mare, încât ofiţerii care aveau
misiunea să-L aresteze, n-au îndrăznit să se apropie de El, ci s-au întors uimiţi şi
cu mâinile goale la forul suprem al naţiunii evreieşti 4. Comentatorul F.W. Farrar
a spus că pentru această nesupunere foarte îndrăzneaţă de a un executa ordinul
care atrăgea supra ei consecinţe grave, aceşti ofiţeri au adus ca argument o altă
teamă cu mult mai mare care se revărsa din înţelepciunea, puterea şi gloria
Domnului Isus, raportând Marelui Sanhedrin: “Niciodată n-a vorbit vreun om ca
Omul acesta.” 5
La aceste cuvinte ale conducătorilor gărzilor templului, Evanghelistul Ioan
a scris în continuare: “Fariseii le-au răspuns: «Doar n-aţi fi fost duşi şi voi în
rătăcire? (48) A crezut în El vreunul din mai marii noştri sau din farisei? (49)
Dar poporul acesta, care nu ştie Legea este blestemat!»” (v.47-49)
Unul dintre cărturari i-a acuzat pe ofiţerii lui Israel că tocmai ei, slujitorii
şi apărătorii celui mai înalt for al poporului lui Dumnezeu, s-au lăsat amăgiţi de
un om needucat care n-a studiat în nici o şcoală rabinică. Aceasta se numeşte
reacţia snobismului academic! Iar adevărul este altul, că mulţi dintre cei mai mari
scriitori şi predicatori n-au avut o pregătire şcolară aleasă. Aceasta nu înseamnă că
educaţia nu-şi are valoarea ei, dar să avem grijă să nu dispreţuim pe cei care nu au
o anumită pregătire şcolară 6.
Acest cărturar când a formulat următoarea întrebare ofiţerilor superiori: “A
crezut în El vreunul din mai marii noştri sau din farisei?” a făcut trei lucruri:
primul, că a evidenţiat autoritatea unitară a Marelui Sanhedrin, chiar dacă în
anumite lucruri nu era înţelegere între saduchei şi farisei, totuşi cu privire la
persoana Domnului Isus era între ei un acord perfect 7. Al doilea lucru pe care l-a
urmărit acest cărturar prin întrebarea pe care a pus-o ofiţerilor gărzilor templului a
fost că, hotărârea lor de farisei pe care au luat-o în legătură cu Dulgherul din
Nazaretul Galileii, era obiectivă şi bine întemeiată; că dacă aceşti ofiţeri s-ar îndoi
de obiectivitatea saducheilor, reprezentaţi prin cei 24 de ierarhi, atunci să aibă
încredere măcar în ei şi în partida lor, care reprezentau religia adevărată a lui
Israel, pentru că atât ei cât şi partida lor, se bucurau de cea mai mare încredere şi
cinste din partea întregului popor 8. Şi al treilea lucru pe care l-a urmărit acest
cărturar prin întrebarea pusă acestor ofiţeri superiori a fost, că ei, în calitate de
slujitori şi apărători al celui mai înalt for al lui Israel, trebuie să urmeze exemplul
superiorilor lor 9.
Fanatismul cărturarilor şi al preoţilor celor mai de seamă era atât de mare,
încât i-a adus într-o stare de completă nepăsare faţă de un adevăr atât de mare şi
important, şi într-o stare de completă nesimţire faţă de glasul conştiinţei, de au
putut să ajungă în acest hal ca să-L judece pe Mântuitorul pe nedrept şi în modul
cel mai aspru 10.
Ce sfat groaznic a dat acest cărturar ofiţerilor gărzilor templului ca să nu
creadă în Fiul lui Dumnezeu care este singurul Mântuitor al lumii! Şi ce argument
409
Dragomir Stancu
oribil a adus el acestor ofiţeri, spre ruşinea întregului personal de la templu, a

întregului sanhedrin şi a întregului Israel, că nici unul din aceşti fruntaşi ai
poporului evreu nu credea în Mesia cel promis, după ce Mesia a venit în persoana
Fiului lui Dumnezeu! Dar, aceste căpetenii ale lui Ιsrael, nu numai că refuzau să
creadă în Mântuitorul lumii, dar îi împiedicau şi pe alţii ca să-L accepte pe Fiul lui
Dumnezeu ca Mântuitor.
Tot acest cărturar când a zis: “Dar, poporul acesta, care nu ştie Legea este
blestemat!” (v.49) îi viza cu îngâmfare de două ori pe cei ce credeau în Domnul
Isus şi făcea presiune asupra lor: o dată scotea în evidenţă că ei erau oameni de
rând care nu cunoşteau legea, şi de aceea erau blestemaţi; iar a doua oară arăta că
numai cei ce nu cunoşteau legea, credeau în Isus din Nazaret ca Mesia, şi de aceea
erau blestemaţi de două ori. Aici avem un exemplu clasic de îngâmfare teologică
şi ierarhică. Cărturarii şi preoţii cei mai de seamă se considerau ca cea mai înaltă
elită spirituală şi autoritate a adevărului, iar, pe oamenii de rând, pe care ei îi
numeau ţărani, nu-i băgau în seamă ca pe nişte viermi care se târăsc pe pământ.
Ierarhii priveau întotdeauna poporul de jos ca pe nişte laici ignoranţi. Chiar şi
rabinul liberal Hillel, care a trăit cu o generaţie înainte de Domnul Isus, a zis că
nici un om de rând nu este pios 11.
Cărturarii îi desconsiderau pe oamenii simpli, îndeosebi pe cei de la sate,
care nu ţineau legea ceremonială şi legismele lor de ordinea miilor, batjocurindu-i
pe oamenii simpli, numindu-i ţărani, şi ziceau că dacă un fariseu îşi căsătorea fiica
cu unul dintre aceşti ţărani, era ca şi când ar arunca-o legată înaintea unei fiare
sălbatice, că oamenii care nu ţineau legea, erau blestemaţi şi de nesuferit. Tot
cărturarii au prescris în lege şapte interdicţii cu privire la aşa zişii ţărani: 1) că ei
nu sunt demni să depună nici o mărturie, 2) nu li se poate încredinţa nici un secret,
3) nu-i poţi lua ca tutore la un orfan, 4) nu le poţi încredinţa fonduri băneşti de
dărnicie, 5) că unui fariseu nu-i este permis să călătorească cu ei, 6) că unui
fariseu îi este interzis să fie oaspete la un ţăran, sau el să găzduiască pe un
asemenea nelegiuit, 7) şi că unui fariseu îi este interzis să vândă sau să cumpere
ceva de la un ţăran 12.
Cărturarii, în mândria lor de elită intelectuală şi spirituală; şi preoţii cei
mai de seamă, în aroganţa lor de aristocraţi, uitându-se cu dispreţ la oamenii de
rând, au zis cu îngâmfare ofiţerilor gărzilor templului că ei, ca nişte oameni
spirituali şi academici nu pot să creadă în Dulgherul din Nazaretul Galileii, ci
numai oamenii ignoranţi şi nepricepuţi sunt în stare să-L ia pe un asemenea om
needucat drept Mesia.Este un lucru oribil când cineva se crede că este prea mare,
prea înţelept şi prea bun ca să aibă nevoie de un aşa Mântuitor cum era Domnul
Isus! Din păcate, acest lucru se întâmplă şi astăzi.
Argumnetul cărturarilor şi al ierarhilor era că dacă oamenii de rând ar fi
cunoscut cât de cât Sfintele Scripturi, ar fi ştiut că Isus din Nazaret nu era Mesia.
Dar, adevărul a fost altul, şi anume că ei, cărturarii şi ierarhii erau rătăciţii şi orbii
410
care căutau să-L ucidă pe Cristos şi nu poporul laic, care a recunoscut în Isus din
Nazaret pe Fiul lui Dumnezeu şi credeau în El.
Şi, în al treilea rând, pasajul pe care îl studiem ne arată şi
III. CONTROVERSA FRUNTAŞILOR MARELUI SANHEDRIN CU

NICODIM
Evanghelistul Ioan a scris: “Nicodim, cel care venise la Isus noaptea şi
care era unul dintre ei, le-a zis: (51) «Legea noastră condamnă ea pe un om
înainte ca să-l asculte şi să ştie ce face?»” (v.50-51)
Nicodim apare în Evanghelia după Ioan de trei ori: prima dată,
Evanghelistul Ioan îl prezintă în capitolul 3 ca pe un fariseu, un fruntaş al evreilor,
un rabin celebru, numindu-l “învăţătorul lui Israel” şi ca pe un cercetător al
adevărului; acest text pe care îl studiem, îl arată ca un sinedrist cu mare autoritate,
un reprezentant al adevărului şi ca un martor curajos al Domnului Isus; iar
capitolul 19, îl scoate în evidenţă din nou ca un martor curajos şi eroic al
Mântuitorului 13.
Cărturarul amintit mai înainte, când a zis cu îngâmfare că nici un sinedrist
nu crede în Domnul Isus, că tot sinedriul păzeşte Legea cu cea mai mare râvnă,
inclusiv saducheii şi, când i-a măgulit pe preoţii cei mai mai de seamă, care erau
partid de guvernare, numindu-i “mai marii noştri”, aşa cum l-a citat Evanghelistul
Ioan textual: “A crezut în El vreunul din mai marii noştri sau din farisei? (49)
Dar poporul acesta, care nu ştie Legea este blestemat!”, Nicodim care, fiind tot
un cărturar şi care, făcând parte tot din Marele Sanhedrin, considerând că acum
era momentul cel mai potrivit, când s-a produs o schismă între popor şi sanhedrin
şi o schismă în sânul acestui for înalt, să îndrepte balanţa dreptăţii şi a adevărului
de partea Domnului Isus, şi-a ridicat glasul, spunând: “Legea noastră condamnă
ea pe un om înainte ca să-l asculte şi să ştie ce face?” (v.51)
Nicodim, cu aceste cuvinte, nu numai că se destăinuia că el credea în
Domnul Isus şi-L apăra, dar, totodată şi arăta că-i condamana pe cărturari şi pe
preoţii cei mai de seamă pentru că au violat Legea sacră atunci când au ţinut
şedinţa de sanhedrin în vederea emiterii mandatului de arestare pentru Domnul
Isus, neacordându-I dreptul de apărare. Nicodim când a folosit sintagma “legea
noastră”, a scos în evidenţă că legea mozaică era de partea lui şi a tuturor acelora
care o credeau şi o păzeau ca el, şi nu de partea celorlalţi cărturari şi preoţi mai de
seamă care, violând-o, au ieşit în afara ei prin faptul că nu i-au respectat cerinţa,
că înainte de a se pronunţa sentinţa de condamnare a Domnului Isus, să-Ι acorde
dreptul de apărare şi interogatoriu. Regula la care s-a referit Nicodim era
formulată în literatura rabinică şi suna astfel: “Carnea şi sângele nu pot judeca un
om înainte de a-l asculta apărându-se. Iar dacă nu-l ascultă, nu-i poate stabili
vina şi aplica pedeapsa.” 14 Acest principiu era şi în justiţia romană, (Fapte 25:16)
411
Dragomir Stancu
ca de altfel în toate codurile penale ale lumii.

Dacă expertul Legii, amintit învinuia poporul de rând înaintea ofiţerilor
gărzilor templului pe nedrept, fiindcă le călca legea lor pe care nu o cunoştea,
atunci cu cât mai mult, Nicodim îl acuza pe el, pe toţi cărturarii şi pe toţi preoţii
cei mai de seamă din Marele Sanhedrin pentru că ei, deşi cunoşteau Legea lui
Dumnezeu, totuşi o violau atât de grav. Nicodim a declarat mandatul de arestare
pentru Domnul Isus nul, fiindcă această curte supremă l-a emis în mod ilegal,
călcând codul de procedură penală. Dar, cea mai mare acuzaţie pe care o aducea
Nicodim împotriva cărturarilor şi preoţilor celor mai de seamă era, scopul cu care
ei au violat legea atât de grav. El ştia că ei cunoşteau adevărul că Domnul Ιsus era
Mesia, de aceea căutau să-L înăbuşe cu tot ce le stătea în putinţă. Dar, în ciuda
nedreptăţii şi răutăţii unei părţi mari ale sanhedrinului, Nicodim s-a simţit
îndemnat de Duhul lui Dumnezeu ca să-L proclame pe Domnul Isus cu mare curaj
chiar şi înaintea Marelui Sanhedrin că El era Mesia cel promis.
Cărturarii şi preoţii cei mai de seamă, simţeau cum le fugea pământul de
sub picioare, încetul cu încetul, mai întâi că s-a produs o mare schismă între popor
şi sanhedrin pe tema Domnului Isus; apoi, s-a creat o altă schismă în sânul
sanhedrinului, încât abia se votase mandatul de arestare pentru Domnul Isus; mai
apoi, ofiţerii gărzilor templului s-au opus să onoreze mandatul de arestare, credeau
că Domnul Isus era Mesia şi chiar vorbeau în favoarea Lui; şi, în final, iată că şi
un coleg de-al lor, şi încă ce coleg: un cărturar renumit, care, nu numai, că credea
în Domnul Isus şi Îl apăra, dar chiar îi condamna pe ei că violau Legea sacră
pentru a înăbuşi adevărul înaintea poporului lui Dumnezeu că Domnul Isus era
Mesia cel promis.
Atât de adevărată, autoritară şi influentă era mărturia lui Nicodim, încât
nimeni dintre colegii lui: rabinii şi preoţii cei mai de seamă, n-au îndrăznit să-l
oprească în timpul vorbirii sau să-l condamne pentru ceea ce a spus, de frica
celorlalţi sinedrişti şi a maselor de afară, ci doar s-au mulţumit să-i arunce, ca
replică, o ironie. Evanghelistul Ioan a scris: “Drept răspuns ei i-au zis: «Şi tu eşti
din Galileea? Cercetează bine şi vei vedea că din Galileea nu s-a ridicat nici un
profet.»” (v.52)
Cuvintele “şi tu eşti din Galileea” erau o expresie de batjocură. Galileea
era o regiune dispreţuită de evreii din Iudea din trei motive: pentru că ea se afla la
periferia culturii iudaice, pentru că în ea locuiau mulţi păgâni şi fiindcă Domnul
Isus şi ucenicii Lui erau din această regiune.
Când cărturarii şi preoţii cei mai de seamă, i-au zis lui Nicodim “şi tu eşti
din Galileea?”, l-au întrebat ironic, că nu cumva făcea parte şi el din prostimea
din Galileea care credea în Dulgherul din Nazaret? 15
A doua parte a versetului 52 în care scrie: “Cercetează bine şi vei vedea că
din Galileea nu s-a ridicat nici un profet,” figurează în manuscrise în două feluri.
Aproape în toate manuscrisele scrie aşa cum a tradus D. Cornilescu în Biblia
412
noastră românească şi cum este tradus în multe alte limbi. Iar în două manuscrise
scrie: “Cercetează bine şi vei vedea că din Galilea nu se poate ridica Prorocul.”
Unul din acestea este Papirusul 66, care face parte dintre manuscrisele cele mai
timpurii şi valoroase. “Prorocul” de aici înseamnă Prorocul de talia lui Moise.
Astfel, Prorocul din cuvintele: “Cercetează bine şi vei vedea că din Galileea nu se
poate ridica Prorocul”, are însemnătatea că în Galileea nu se poate naşte acel
Proroc de talia lui Moise, despre care Moise a scris în Deuteronom 18:15
“Domnul, Dumnezeul tău, îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un Proroc
ca mine: să ascultaţi de el.” 16 În traducerea rusească a Bibliei, de asemenea, ca şi
în Papirusul 66 scrie: “Cercetează bine şi vei vedea că din Galileea nu se poate
ridica Prorocul.”, iar, în subsolul traducerii englezeşti a Bibliei: Versiunea
Internaţională Nouă (New International Version) este trecută la versetul 52 o notă
explicativă în legătură cu cele două maniscrise în care este menţionat cuvântul
Prorocul, care înseamnă Mesia de talia lui Moise.
Comentatorii care iau prima variantă a versetului 52 că din Galileea nu
poate ieşi nici un proroc, spun că Evanghelistul Ioan i-a luat în derâdere pe
cărturari şi pe preoţii cei mai de seamă că ei nu ştiau că din Galileea s-au ridicat
mai mulţi proroci ca: Iona din satul Gat-Hefer (2 Împ.14:25); Ilie din Tiva 17 sau
din Gilead, care era în Galileea de dincolo de Iordan 18; Osea şi Naum din
Capernaum. Este adevărat că Biblia nu ne arată locul de naştere al tuturor
prorocilor, dar s-au găsit unele informaţii în sensul acesta din alte izvoare 19.
Noi luăm a doua variantă a versetului 52 în care scrie că din Galileea nu se
poate ridica Prorocul de talia lui Moise, pentru că este mai verosimilă prin faptul
că se află în Papirusul 66 care era, aşa cum am văzut unul dintre cele mai timpurii
şi preţioase manuscrise.
Conform textului din Isaia 9:1-2 în care scrie: “Totuşi întunericul nu va
împărăţi veşnic pe pământul în care acum este necaz. După cum în vremurile
trecute a acoperit cu ocară ţara lui Zabulon şi ţara lui Neftali, în vremurile
viitoare va acoperi cu slavă ţinutul de lângă mare, ţara de dincolo de Iordan,
Galileea Neamurilor. (2) Poporul, care umbla în întuneric, vede o mare lumină;
peste cei ce locuiesc în ţara umbrei morţii răsare o lumină”, majoritatea dintre
rabini au crezut că este adevărat că Mesia se va naşte în Betleemul din Iudea, dar
El îşi va începe lucrarea lângă marea Galileii şi că numai după aceea o va continua
şi o va desăvârşi în Ierusalim, capitala Iudeii, aşa cum scrie în tratatul Zohar din
Mişna 20. După distrugerea Ierusalimului din anul 70 după Cristos, s-a înfiinţat la
Tiberiada, capitala Galileii o şcoală renumită de rabini care a lucrat la ultimele
ediţii ale Talmudului de Ierusalim. După înfiinţarea acestei şcoli, rabinii se
ruşinau de proverbele de batjocură care circulau pe seama Galileii şi a locuitorilor
ei 21.
413
Dragomir Stancu
Cele trei controverse pe care le-au avut cărturarii şi preoţii cei mai de
seamă cu o parte destul de mare de sinedrişti, cu ofiţerii gărzilor templului; şi, cu
atât mai mult, cu Nicodim, au făcut ca acest for înalt să se dezbine, să nu ajungă la
nici un rezultat şi toţi sinedriştii să se risipească, fiecare la casa lui 22.
Evanghelistul Ioan a scris: “Şi s-a întors fiecare acasă. (v.53)
Nicodim a rămas un mare exemplu al unui curaj eroic în mărturia pe care a
depus-o pentru a-L apăra pe Domnul Isus înaintea celui mai înalt şi înverşunat for,
care Ι-a emis mandatul de arestare şi Îi urzea moartea. Afirmaţia unora, că
Nicodim era un om timid şi fricos este o calomnie adusă la adresa acestuia care a
manifestat un curaj eroic şi la adresa adevărului Evangheliei lui Cristos. Aceştia,
interpretează greşit Evanghelia după Ioan, capitolul 3, când afirmă că lui Nicodim
îi era ruşine şi frică, şi că din această cauză el s-ar fi dus la Domnul Isus noaptea,
414
ceea ce este o insultă mare adusă acestui martor eminent al lui Cristos, pe care L-a
iubit atât de mult, încât era gata oricând să-L mărturisească şi să-şi dea viaţa
pentru El, constituind o mare insultă adusă adevărului divin din sfintele
Evanghelii.

4. Op. cit. p. 236 – 237.
8. Op. cit. p. 126.
9. Op. cit.
10. Op. cit. p. 127.
11. Pirqê Abôth 2.6;
14. Rabbi Eleazar ben Pedath (c.AD 30), citat din Exodus Robba (comentariul
rabinic) 21.3 (on Exod 14:15);
21. Olearius, Isus, adevăratul Mesia, p. 223;
415
Dragomir Stancu
41. PROBLEMA TEXTULUI CU PRIVIRE

LA FEMEIA PRINSĂ ÎN ADULTER I
Ioan 8 : 1 – 11
1 Isus S-a dus la Muntele Măslinilor.

2 Dar dis-de-dimineaţă a venit din nou la templu; şi tot poporul a venit la
El. El S-a aşezat jos şi-i învăţa.
3 Atunci cărturarii şi fariseii Ι-au adus o femeie prinsă în adulter. Au pus-
o în mijloaul mulţimii
4 şi Ι-au zis lui Isus: "Învăţătorule, femeia aceasta a fost prinsă chiar cănd
comitea adulterul.
5 Moise ne-a poruncit în Lege să ucidem cu pietre astfel de femei: Tu, dar,
ce zici?"
6 Spuneau lucrul acesta ca să-L ispitească şi să-L poată învinui. Dar Isus
S-a aplecat în jos şi scria cu degetul pe pământ.
7 Fiindcă ei nu încetau să-L întrebe, El S-a ridicat în sus şi le-a zis: "Cine
dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea."
8 Apoi S-a aplecat iarăşi şi scria cu degetul pe pământ.
9 Când au auzit ei cuvintele acestea s-au simţit mustraţi de conştiinţa lor
şi au ieşit afară, unul după altul, începând de la cei mai bătrâni, până la cei din
urmă. Şi Isus a rămas singur cu femeia care stătea în mijloc.
10 Atunci S-a ridicat în sus şi când n-a mai văzut pe nimeni decât pe
femeie, Isus i-a zis: "Femeie, unde sunt reclamanţii tăi? Nimeni nu te-a
condamnat?”
11 "Nimeni, Doamne", Ι-a răspuns ea. Şi Isus i-a zis: "Nici Eu nu te
condamn. Du-te şi să nu mai păcătuieşti."
Pentru mulţi creştini din zilele noastre, acest pasaj este unul dintre cele
mai preţioase şi iubite relatări din Evanghelii, dar care nu s-a bucurat de aceeaşi
atenţie şi valoare în primele secole ale creştinismului. Unii susţin că două pasaje
din Evanghelii nu sunt autentice şi că amândouă fac parte din Evanghelia după
Ioan: unul dintre acestea este textul pe care îl studiem acum şi al doilea este textul
care ne vorbeşte despre tulburarea apei de la scăldătoarea Betesda de către un
înger. (Ioan 5:3-4) 1
În acest studiu intitulat Problema textului cu privire la femeia prinsă în
416
adulter, ne vom ocupa de trei aspecte: opinia unora care tăgăduiesc autenticitatea
textului, că opinia celor ce susţin cu tărie că textul este autentic şi concluzii.
I. OPINIA UNORA CARE TĂGĂDUIESC CĂ ACEST TEXT ESTE

AUTENTIC
Mulţi dintre comentatori, exegeţi şi cercetători cred puternic în
autenticitatea acestui text şi l-au explicat cu multă reverenţă. Dar tot aşa de
adevărat este şi faptul că mulţi dintre aceştia îi neagă autenticitatea. Aşa că nu ne
surprinde faptul că şi A.T. Robertson s-a îndoit de autenticitatea şi verosimilitatea
acestui pasaj crezând că ar fi fost strecurat în textul Evangheliei după Ioan de
către unul dintre copişti 2. R.C.H. Lenski, un alt comentator mare, considerându-l
neautentic, l-a omis din comentariul lui 3. E.J. Goodspeed, un alt comentator de
renume mondial, a declarat acest text neautentic pe motiv că ar fi în contradicţie
cu spiritul Evangheliei 4.
Toate obiecţiile aduse de critici cu privire la acest text sunt examinate pe
deplin în comentariile lui Linkke şi de care noi am luat act 5. Comentatorii care
susţin că acest text nu este autentic aduc următoarele cinci argumente:
(1) Primul argument este că, el lipseşte din manuscrise unciale şi din mai
multe codexuri. Manuscrisele unciale sunt acele manuscrise care datează din
secolul al IV-lea la al VI-lea. Ele, fiind cele mai apropiate de original, ne sunt cele
mai valoroase din tot ce avem şi stă la baza Noului Testament. Şase, din cele nouă
manuscrise ale Evangheliei după Ioan (A, B, L, M, N şi W), pe care le posedă
creştinismul, nu fac nici cea mai mică aluzie la această istorisire 6. Acest text care
ne vorbeşte despre femeia prinsă în adulter şi care nu se află în multe codexuri, nu
se găseşte nici chiar în Codexul Sinaiticus, care este unul dintre cele mai bune 7.
(2) Al doilea argument este că, el nu se găseşte în versiunile Noului
Testament din primele secole. Aceste 12 versete din text nu apar în Peşito,
versiunea Noului Testament în limba siriacă, în coptă (limba Egiptului), în
armeană şi în gotică, şi nici în toate versiunile latineşti 8.
(3) Al treilea argument este că, părinţii bisericeşti din primele secole nu l-
au menţionat în scrierile lor. Nimeni dintre următorii învăţători şi scriitori greci
din Biserica Primară n-a amintit acest text cu privire la femeia prinsă în adulter şi,
cu atât mai puţin să-l fi comentat, ca: Tertulian, Origen, Ioan Gură de Aur, Teodor
din Mopsuestia, Ciril din Alexandria, Ciprian, Nonnus şi Teofilact. Primul
comentator grec care a explicat acest text era Eutimius Zigabenus în anul 1118 şi
care, chiar şi el personal, a zis că această istorisire lipseşte din cele mai bune
manuscrise 9.
(4) Al patrulea argument este, deosebirea de stil care există între acest
pasaj cu femeia prinsă în adulter şi restul Evangheliei după Ioan. Textul grecesc,
417
Dragomir Stancu
cu privire la femeia prinsă în adulter, foloseşte mereu particula de, care îl

deosebeşte ca stil de restul cărţii 10.
Acest argument nu prea stă în picioare, pentru că este posibil să folosim de
câteva ori o anumită expresie sau o anumită particulă într-un pasaj, pe care să nu
le întrebuinţăm deloc în restul cărţii.
(5) Şi al cincilea argument al celor ce tăgăduiesc autenticitatea acestui text,
sunt locurile în care el se află în diferite manuscrise.
Manuscrisele plasează relatarea cu femeia surprinsă în adulter în cinci
locuri:
a) Unele manuscrise, dintre cele mai importante, ca: D, F şi G, aşează
această istorisire în Evanghelia după Ioan între 7:52 şi 8:12 11, aşa cum figurează
şi în traducerea noastră românească.
b) Alte manuscrise, ca: S şi E, o aşează tot în Evanghelia după Ioan după
7:36.
c) Alte manuscrise o aşează tot în Evanghelia după Ioan după 7:44.
d) Alte manuscrise o anexează la sfârşitul Evangheliei după Ioan după
12
21:25 .
e) Şi 13 manuscrise o încorporează în Evanghelia după Luca după 21:38
13
. Se crede că motivul pentru care copiştii au aşezat textul cu privire la femeia
surprinsă în adulter în acest loc în Evanghelia după Luca a fost, că stilul lui este
mai apropiat de Evangheliile Sinoptice decât de Evanghelia după Ioan. Cuvintele
“cărturari şi farisei” erau specifice Evangheliilor Sinoptice şi nu Evangheliei după
Ioan, în care aceste cuvinte nu se găsesc împreună 14. Numai că adevărul poate fi
şi altul. Dacă în Evanghelia după Ioan nu se foloseau niciodată împreună
cuvintele “cărturari şi farisei”, lucrul acesta nu este o dovadă suficientă ca ele să
nu se întrebuinţeze măcar o singură dată într-un anumit text din ea
Mulţi copişti au făcut anumite semne la începutul acestui text pentru a-i
arăta nesiguranţa locului 15.
Noi îmbrăţişăm varianta că acest fragment cu femeia surprinsă în adulter
îşi are adevăratul loc în Evanghelia după Ioan la începutul capitolului opt şi
suntem îndreptăţiţi să facem afirmaţia aceasta din patru motive. Primul este, că
aici l-au localizat manuscrisele cele mai importante (D, F, G); al doilea motiv este,
că această localizare concordă cu versetul 15 din capitolul 8 în care se scrie: “Voi
judecţi după înfăţişare; Eu nu judec pe nimeni”; al treilea motiv îl constituie
faptul că aici l-au localizat şi versiunile moderne englezeşti şi americane ale
Bibliei: Versiunea Autorizată a lui King James (Autorised King James Version),
Versiunea Standardul Revizuit (Revised Standard Version), Versiunea
Internaţională Nouă (New International Version), Standardul American Nou
(New American Standard), Versiunea Curentă Nouă (New Life Version),
versiunea lui James Moffatt, versiunea lui C.I. Scofield, versiunea germană a lui
Martin Luther şi a lui Franz Eugen Schlachter, traducerea în limba rusă şi altele.
418
Din cele 15 versiuni ale Bibliei pe care le-am consultat, numai versiunea Biblia
Englezească Nouă (The New English Bible), aşează acest text cu femeia surprinsă
în adulter, la sfârşitul Evangheliei după Ioan. Şi al patrulea motiv pentru care noi
alegem varianta că textul cu femeia prinsă în adulter se află la începutul
capitolului 8 din Evanghelia după Ioan este, că aproape toţi comentatorii şi
exegeţii o consideră ca fiind cea mai verosimilă şi chiar autentică 16.
II. OPINIA ALTORA CARE SUSŢIN CU TĂRIE CĂ ACEST TEXT

ESTE AUTENTIC
Mulţi comentatori ca: John Calvin, Frederik Bruce, B.M. Metzger şi alţii,
susţin cu tărie că acest pasaj cu femeia surprinsă în adulter este autentic, are
veracitatea istorică şi că este în concordanţă cu spiritul învăţăturii Evangheliei lui
Cristos 17.
Comentatorii şi exegeţii care susţin autenticitatea acestui text, aduc
următoarele nouă argumente:
(1) Primul argument este că, el se găseşte într-un manuscris uncial. Este
adevărat că din cele nouă manuscrise unciale ale Evangheliei după Ioan care s-au
păstrat, acestă istorisire se află numai în unul dintre ele şi acesta nu dintre cele mai
bune. Apoi, menţionăm faptul că în două din aceste manuscrise, au rămas spaţii
goale în locul în care trebuia să fie scris textul cu privire la femeia prinsă în
adulter 18. Pe noi ne interesează mult semnele care indică aceste spaţii goale,
pentru că ele sunt o mare mărturie care ne arată că şi în aceste manuscrise unciale
a figurat cândva textul cu privire la această femeie.
Ieronim care a trăit între anii 346-420 după Cristos, ne-a asigurat că acest
text se afla şi în alte manuscrise unciale, dar care, aşa după cum se vede, au
dispărut 19.
(2) Al doilea argument este că, el se află în codexul lui Beza care datează
din secolul al IV-lea 20.
(3) Al treilea argument sunt, manuscrisele latine mai vechi (B, C, E, F şi I)
21
. Ieronim a făcut o afirmaţie de mare importanţă că pe timpul lui se aflau multe
codice greceşti şi latine în care era şi fragmentul cu femeia prinsă în adulter. Mulţi
cercetători sunt de părere că acele codice la care s-a referit acest mare teolog al
Bisericii Latine, care a trăit pe la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul celui de-
al V-lea, erau cu mult mai vechi decât acelea pe care le posedăm noi astăzi 22.
(4) Al patrulea argument sunt, manuscrisele minuscule sau cursive. Scrisul
minuscul sau cursiv se folosea aproape în aceeaşi perioadă cu cel uncial sau
majuscular de la anii 400 la 600 după Cristos. Textul cu femeia prinsă în adulter
se găseşte în şapte manuscrise de felul acesta (D,F,G,H,K,M,U) 23.
(5) Al cincilea argument sunt, manuscrisele medievale de la anii 600 în
419
Dragomir Stancu
sus. Cercetătorii au estimat că fragmentul cu femeia prinsă în adulter figurează în

peste 300 de manuscrise 24.
(6) Al şaselea argument sunt, citatele părinţilor bisericeşti din primele
secole. Se ştie cu siguranţă că Ieronim a cunoscut în secolul al IV-lea textul cu
privire la femeia prinsă în adulter, pentru că el l-a inclus în Biblia pe care a tradus-
o în limba latină, cunoscută cu numele de Vulgata. Apoi, se mai ştie că Augustin,
cât şi Ambrozie au cunoscut acest text fiindcă ei l-au comentat 25.
(7) Al şaptelea argument sunt, versiunile Noului Testament din primele
secole din limbile: latină (Vulgata şi Itala), arabă, persană, etiopiană, siriaca
palestiniană şi altele 26.
(8) Al optulea argument este, o lucrare intitulată “Instituirile
Apostolilor”. În această carte scrisă în secolul al III-lea este redat cazul acestei
femei prinsă în adulter 27.
(9) Şi al nouălea argument al celor ce susţin autenticitatea acestui pasaj
este, explicaţia lui Papias pe care a citat-o istoricul bisericesc Eusebiu.
Papias, ucenicul Apostolului Ioan, a avut cunoştinţă despre această relatare
şi el a explicat-o în jurul anului 130. Eusebiu, citând din lucrarea lui Papias
intitulată Exegeza Cuvântului lui Dumnezeu (Exegesis of the Dominical Logia), a
scris: “Papias a explicat incidentul unei femei acuzată înaintea Domnului de mulţi
păcătoşi despre care scrie în Evanghelia după Evrei” 28. Eusebiu ne informează
aici că Papias a citit despre această femeie adulteră în Evanghelia după Evrei, o
lucrare a creştinilor evrei care a apărut pe la sfârşitul secolului întâi şi nu în
Evanghelia după Ioan 29. Nu se poate şti sigur dacă Papias a citit despre această
femeie adulteră în Evanghelia după Evrei sau dacă aceasta era numai părerea lui
Eusebiu, aşa cum nu putem şti nici dacă a ajuns în mâna lui Papias o copie a
Evangheliei după Ioan cu sau fără acest text cu femeia adulteră 30.
Când Ieronim a tradus Vulgata în secolul al IV-lea, el a inclus în această
versiune a Bibliei în limba latină fără nici o problemă şi acest text cu femeia
prinsă în adulter. Iar, mai târziu, l-au incorporat toate manuscrisele medievale .31
În al treilea rând, vom trece în acest studiu la
III. CONCLUZII
Deşi cele mai bune manuscrise n-au inclus în ele acest text cu femeia
adulteră şi, cu toate că cei mai mari părinţi bisericeşti greci n-au amintit-o în
comentariile şi nici în predicile lor, totuşi unii dintre părinţii Bisericii Latine, aşa
cum am văzut, au cunoscut acest text şi au predicat din el.
Noi îmbrăţişăm această istorisire fără nici o ezitare, ca pe o lucrare a
Domnului Isus şi o revelaţie divină, pentru că ea poate fi urmărită, aproape până
în anul 97, când a fost scrisă Evanghelia după Ioan.
Acum, întrebările cele mari care se pun şi care vizează una şi aceeaşi
420
problemă sunt: de ce manuscrisele cele mai bune n-au inclus în ele textul cu
femeia prinsă în adulter, dacă acest incident a avut loc şi Evanghelistul Ioan l-a
consemnat în Evanghelie? Şi, de ce aproape nici unul dintre teologii şi scriitorii
greci din primele secole nu l-au amintit, ci toţi îl treceau cu vederea şi sub tăcere?
La aceste două întrebări s-au dat două răspunsuri:
(1) Primul răspuns este că, părinţii bisericeşti greci au scos acest text din
Evanghelia după Ioan de teamă ca nu cumva unii să-l interpreteze greşit şi să-l ia
ca argument pentru o viaţă imorală.
Fericitul Augustin a scris în jurul anilor 400 după Cristos că textul cu
femeia prinsă în adulter a fost scos din Evanghelie “ca nu cumva să scandalizeze
pe cei slabi în credinţă.” 32 Acelaşi lucru l-a spus şi Ambrozie 33. Patriarhul Nicon
din secolul al X-lea, de asemenea a zis că acesta a fost motivul pentru care şi
traducerea armeană a Noului Testament a scos acest text cu femeia adulteră 34.
(2) Al doilea răspuns care s-a dat la aceste două întrebări este că, părinţii
bisericeşti au scos acest text din Evanghelia după Ioan şi din manuscrise, şi nu l-
au amintit aproape deloc datorită prudenţei, pentru că atunci ascetismul, fiind
foarte puternic, le era frică ca nu cumva acest text să fie un măr de discordie din
cauza căruia Biserica să se dezbine 35.
Celibatul nu numai că era foarte răspândit în acel timp, dar el era chiar şi
considerat ca cea mai înaltă formă a vieţii spirituale, aşa cum am văzut când am
tratat studiul Identificarea celor 144.000 de pe Muntele Sion (Vol.III,Stud.10) în
lucrarea intitulată Studii asupra Apocalipsei. Chiar şi marele apologet Tertulian
era călugăr, având o mare influenţă asupra lui Tatian şi a altora în privinţa aceasta.
La fel şi Origen, o altă personalitate eminentă a Bisericii Primare, s-a castrat şi a
îndrumat pe mulţi la începutul slujirii lui, spre călugărie 36. În manuscrise
medievale şi, chiar mai târziu, vom găsi la acest text anumite semne care îl arătau
că era dubios din cauza influenţei mari pe care o aveau încă călugării 37.
W. Barclay, cât şi alţi comentatori, au conchis din toate acestea că, teologii
greci când au format Noul Testament, au considerat că includerea acestui text în
Canonul Noului Testament era foarte periculoasă, pentru că atunci Biserica
Creştină încă era ca o insulă mică înconjurată de marea unei lumi păgâne infectate
de imoralitate şi că avea în sânul ei foarte mulţi călugări care considerau chiar şi
căsătoria un păcat 38.
De aici vedem clar că acest caz al femeii adultere, adusă înaintea
Mântuitorului era real; şi că n-a fost la mijloc nici o intercalare în Evanghelia
după Ioan a unei ficţiuni oarecare. Şi, totodată, putem constata şi trage concluzia,
că tăcerea celor mai mulţi părinţi bisericeşti în ce priveşte textul cu femeia prinsă
în adulter, a însemnat prudenţă 39.
Noi credem că înlăturarea textului cu femeia prinsă în adulter, a parcurs
cinci etape. În prima etapă el, deşi figura în Evanghelie, totuşi era trecut cu
vederea şi nu se citea în public. În a doua etapă, s-a trecut la corectarea şi
421
Dragomir Stancu
scurtarea lui, aşa cum se vede în manuscrisul uncial D. În a treia etapă, acest text a
fost scos din cuprinsul cărţii şi pus ca o anexă la sfârşitul ei. În a patra etapă, unii
bibliologi, văzând acest pasaj scos din Evanghelia după Ioan şi aşezat la sfârşitul
sau periferia ei, i-au găsit loc în Evanghelia după Luca după 21:38 40. Şi, în a
cincea etapă, alţi teologi moderni ca H.T. Holzmann, au încercat să-i găsească loc
în Evanghelia după Marcu 41.
Mulţumim Domnului pentru acest text, fiindcă el, deşi a fost scos din
manuscrisele cele mai bune şi cele mai multe, totuşi s-a păstrat în manuscrise de
mai mică valoare şi s-a transmis din gură în gură până când a fost aşezat din nou
la locul lui în Evanghelia după Ioan şi în Canonul Noului Testament 42.
Astăzi, toate versiunile moderne ale Bibliei au aşezat acest text, nu numai
în Canonul Noului Testament, dar chiar şi la locul lui, la începutul capitolului 8
din Evanghelia după Ioan, deşi în paranteză şi cu semne. Numai una dintre
versiunile englezeşti, Versiunea Englezească Nouă (The New English Bible), n-a
aşezat acest text la locul lui, ci l-a pus la sfârşitul Evangheliei după Ioan. Iar
Versiunea Autorizată a lui King James (Autorised King James Version) şi Biblia
în limba rusă, nu numai că au încorporat acest text la locul lui în Evanghelia după
Ioan şi în Canonul Noului Testament, dar şi fără nici o paranteză şi nici un semn,
ca fiind original de acolo.
1. Dicţionar Biblic, editat de S.M.R. Oradea, p. 587.

2. Robertson, A.T., Introduction to the Textual Criticism of the New Testament,
p. 154.
4. Goodspeed, E.J., Problems of New Testament Translation, p. 105 – 9.
5. Linkke, Vol. II, p. 243 – 250;
10. Op. cit.
11. Op. cit. p. 504.
13. Op. cit;
422
14. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 413 - 414.

15. Metzger, B.M., A Textual Commentary on the Greek New Testament, p. 219
– 223;
Hodges, Z.C., The Woman Taken in Adultery (John 7:53-8:11), p. 318 –
332.
17. Calvin, J., Calvin’s Commentaries, p. 156;
Metzger, B.M., A Textual Commentary on the Greek New Testament, p.
220.
21. Op. cit.
22. Ieronim, Adv. Pelag. II, 6;
23. Op. cit;
28. Eusebiu, Ecclesiastical History III, xxxix, 17.
29. Op. cit.
31. Op. cit.
32. Augustin, De adulterinis conjugiis II, vii;
Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 292
33. Ambrozie, Apol. David. II, 1;
34. Op. cit.
423
Dragomir Stancu
38. Op. cit.

424
Dragomir Stancu
42. FEMEIA PRINSĂ ÎN ADULTER II

Ioan 8 : 1 – 11
Din textul intitulat Apa Vieţii (Vol.V,Stud.39), tratat în urmă cu trei studii,
am observat că în a opta zi, care se numea “ziua de pe urmă” (Ioan 7:37), ea fiind
cea mai mare zi a sărbătorii Corturilor, Domnul Isus a declarat că El este Apa
Vieţii. Din versetul 2 al acestui text în care scrie: “…Şi tot poporul a venit la El.
El S-a aşezat jos şi-i învăţa”, reiese că după sărbătoarea Corturilor, mulţimile n-au
plecat acasă, deoarece voiau să-L mai asculte, să vadă cum se va termina marele
incident care se crease între autorităţile ecleziastice şi Domnul Isus la această
sărbătoare. Dacă şi în alte ocazii, mulţimile veneau la Domnul Isus din toate
părţile Israelului, atunci cu atât mai uşor era pentru aceste mulţimi să mai rămână
cu El încă o zi sau două.
Pasajul citat ne arată că Mântuitorul a înnoptat pe Muntele Măslinilor,
poate pe locul unde se afla grădina Gheţimani pe care Evanghelistul Luca ne-a
indicat-o ca fiind grădina de rugăciune a Fiului lui Dumnezeu pe când se găsea la
Ierusalim. (21:37;22:39) 1 Credem că Domnul Isus a petrecut toată noaptea în
rugăciune cu Tatăl, pentru că înaintea Lui se deschidea o etapă nouă de slujire,
etapa misiunii din Iudeea care urma să se termine cu răstignirea Sa. Mulţimile au
dormit sub cerul liber, în aerul curat şi proaspăt, pe muşchii verzi de sub arborii
seculari de măslin, aşa cum obişnuiau să înnopteze orientalii în acel timp 2.
Evanghelistul Ioan a scris că: “Isus S-a dus la Muntele Măslinilor. (2) Dar dis-de-
dimineaţă a venit din nou la Templu; şi tot poporul a venit la El. El S-a aşezat jos
şi-i învăţa.” (v.1-2)
Evanghelistul Ioan nu a menţionat tema pe care o trata Domnul Isus acum
în curtea cea mare a Neamurilor dar, în schimb, el a redat detaliul că Domnul Isus
“S-a aşezat jos şi-i învăţa,” (v.2) scoţând în evidenţă marea valoare a discursului
rostit. Când am tratat studiul intitulat Predica de pe Munte (Vol.III,Stud.12), am
subliniat că Fericitul Augustin care a trăit pe la sfârşitul secolului al IV-lea, dar şi
alţi comentatori ne-au informat că pe timpul Domnului Isus atunci când un rabin
învăţa poporul, o făcea stând în picioare sau plimbându-se, iar când voia să
rostească o cuvântare oficială sau să afirme lucruri de mare importanţă, se aşeza
pe un scaun 3.
Iosif Flavius ne-a informat că la tempul lui Irod s-a lucrat timp de 83 de
ani şi că el a fost terminat în întregime în anul 64, cu 6 ani înainte de-a fi
dărâmat 4. Astfel, când dumnezeiescul nostru Învăţător S-a aşezat pe o piatră de
construcţie, deoarece curtea Neamurilor era încă un şantier, a arătat mulţimilor că
predica Lui era de oficialitate divină şi eternă, şi că era de importanţă supremă.
425
Dragomir Stancu
În acest text intitulat Femeia prinsă în adulter, Evanghelistul Ioan ne

arată două atitudini faţă de oamenii păcătoşi: atitudinea cărturarilor şi a fariseilor
precum şi atitudinea Domnului Isus.
Să tratăm mai întâi
I. ATITUDINEA CĂRTURARILOR ŞI A FARISEILOR FAŢĂ DE

OAMENII PĂCĂTOŞI
Am văzut că Fiul lui Dumnezeu n-a dormit toată noaptea, ci a petrecut-o în
rugăciune cu Tatăl. Dar textul ne arată că nici cărturarii şi nici fariseii n-au putut
dormi, pentru că ei trebuiau să facă planuri toată noaptea, despre cum ar putea
îndepărta inimile mulţimilor de la Domnul Isus, urmând ca numai după aceea să
pună mâna pe El şi să-L extermine. Cărturarilor şi fariseilor le-a venit o idee, ei
ştiind că întotdeauna la sărbătoarea cea veselă a Corturilor, când toată lumea
dormea în corturi pretutindeni, erau şi oameni cu moravuri uşoare şi că se
săvârşeau multe acte de imoralitate, pe care gărzile templului le urmăreau 5.
Astfel, cărturarii şi fariseii, adresându-se ofiţerilor gărzilor templului care se
ocupau de ordinea publică, au obţinut o asemenea femeie care a fost surprinsă
chiar asupra faptului.
În versetul 3 unde scrie: “Atunci cărturarii şi fariseii Ι-au adus o femeie
prinsă în adulter”, în unele manuscrise figurează cuvintele “cărturari şi farisei”,
ceea ce înseamnă “fariseii şi căpeteniile lor”, iar, în alte manuscrise scrie:
“archiereis şi farisei”, “preoţii cei mai de seamă şi fariseii”, care înseamnă
“preoţii cei mai de seamă şi cărturari”. Aici cărturarii erau căpeteniile fariseilor 6.
A doua variantă este mai verosimilă, fiindcă este în mai mare concordanţă în
context. Pentru cei 24 de preoţi de seamă, care erau căpeteniile celor 24 de
grupări ale acestora, jertfele şi ceremonialele de la templu erau părţile principale
ale religiei, iar pentru cărturari, Legea lui Moise şi legismele lor, extrase din
Legea lui Moise într-un număr foarte mare, însemna adevărata religie. Preoţii cei
mai de seamă şi cărturarii care erau, în acelaşi timp şi membrii de bază ai Marelui
Sanhedrin, erau şi autorităţi ecleziastice şi civile ale Israelului. Ei, credeau că toate
faptele erau stabilite în Legea lui Moise, iar ca reprezentanţi ai acestei legi,
trebuiau să vegheze ca nimeni să n-o violeze. Ei au considerat că aveau datoria
sacră de a veghea asupra fiecărui detaliu al legii, de-a pedepsi aspru şi chiar de-a
condamna la moarte pe cei care călcau Legea lui Dumnezeu. Cărturarilor şi
preoţilor celor mai de seamă nu l-ea trecut prin minte niciodată că menirea lor era
să-i ajute şi să-i ridice pe cei ce făceau fărădelegi şi nu să-i judece şi să-i
condamne la moarte 7. Se spune despre George Whitfield, că văzând un criminal
mergând spre locul de execuţie, a exclamat o propoziţie de neuitat: “Pentru harul
şi graţia lui Dumnezeu, eu sunt gata să mor în locul tău!” 8 Prima datorie a unui
slujitor al lui Dumnezeu este să ştie: ce l-a determinat pe un om să facă un lucru
426
interzis? Cu ce putere acţionează păcatul sau ispita asupra lui? Care erau
împrejurările în care se afla? Iar a doua datorie a unui slujitor al lui Dumnezeu
este să-şi ajute semenul ca să se ridice.
Cărturarii şi preoţii cei mai de seamă n-au tratat femeia ca pe o persoană,
ci ca pe un obiect sau ca pe un instrument prin care ei urmau să formuleze o
acuzaţie împotriva Domnului Isus, folosindu-se de ea, ca de o simplă unealtă,
pentru a-şi atinge scopul. Pentru ei, ea nu avea nici suflet, nici sentimente, nici
emoţii, ci era o unealtă potrivită, cu ajutorul căreia încercau să justifice moartea
Domnului Isus.
Femeia prinsă în adulter. Tablou pictat de Veronese.
Dr. Paul Tournier a tratat foarte frumos în lucrarea sa intitulată Cartea

Cazurilor (A Doctor’s Casebook), problema personalismului biblic spunând că
Dumnezeu iubeşte foarte mult fiecare fiinţă umană şi că ne tratează pe toţi ca pe
nişte persoane-unicat. Dumnezeu a zis lui Moise: “Eu îţi ştiu numele” (Exod
33:17) iar lui Cir de asemenea i-a spus: “Eu sunt Domnul, care te cunosc pe
nume.” (Is.45:3)
În limba ebraică în care s-a scris Vechiul Testament, numele însemna mai
mult decât denumirea unei persoane, identificând natura şi caracterul ei, aşa cum
era cunoscută 9. Psalmistul David când a zis: “Cei ce cunosc Numele Tău, se
427
Dragomir Stancu
încred în Tine,” (9:10) el n-a avut în vedere ideea că cei ce ştiu că Dumnezeu se
numeşte Iehova se încred în El, ci că cei ce cunosc natura şi caracterul Lui îşi pun
încrederea în El 10.
Înaintea lui Dumnezeu ficare om are mare valoare şi, deşi ne conoaşte pe
fiecare pe nume cu toate slăbiciunile şi păcatele pe care le avem, Lui totuşi Îi
suntem dragi şi de aceea Şi-a sacrificat Fiul pentru mântuirea noastră.
Cărturarii şi preoţii cei mai de seamă când o târau pe femeia aceasta cu
părul despletit prin curtea templului, n-au ţinut cont de ruşinea şi frica ei, pentru
că s-au folosit de ea ca de un simplu instrument în vederea exterminării Domnului
Isus 11. Dacă gardienii care au surprins această femeie chiar asupra faptului iar
cărturarii şi preoţii cei mai de seamă ar fi fost obiectivi, atunci ne întrebăm de ce
aceste autorităţi ecleziastice nu l-au adus şi pe bărbatul cu care ea a păcătuit şi de
ce l-au făcut scăpat, cînd Legea poruncea ca amândoi să fie pedepsiţi cu moartea?
(Lev.20:10; Deut.22:24) De multe ori numai femeile au fost pedepsite, în timp ce
bărbaţii care erau adevăraţii autori ai păcatului au rămas nepedepsiţi!
Când apărea câte o problemă grea, oamenii obişnuiau să meargă la rabini
pentru rezolvare, cu atât mai mult, când problema se referea la Lege. Cazul femeii
surprinse în adulter era cel mai greu şi spinos în acel timp, şi cărturarii şi preoţii
cei mai de seamă s-au dus la Domnul Isus ca la un mare rabin cu scopul de a-i
întinde o cursă 12.
În textul grecesc scrie în versetele 3 şi 4 moicheia care înseamnă “desfrâul
unei femei căsătorite”. În ochii legii evreieşti, adulterul era considerat ca o crimă.
Rabinii ziceau: “Un evreu mai îndată este gata să-şi dea viaţa decât să comită
idolatria, crima şi adulterul,” 13 iar desfrâul unei fete logodite era un păcat tot atât
de grav 14. În Talmud, tratatul Sotah I,5 şi în Mişna, tratatul Surenhuzie III,189
scrie că desfrânata trebuia să fie judecată la poarta Nicanor, care era între curtea
femeilor şi cea a bărbaţilor 15.
R.H. Lightfoot, şi mulţi alţi comentatori, opinează că această femeie ar fi
fost numai logodită, deoarece metoda uciderii cu pietre se aplica numai fetelor
logodite care se desfrânau (Deut.22:24) 16, iar alţi comentatori susţin cu tărie că ea
era căsătorită, invocând două argumente: primul argument este că, în textul
grecesc scrie în versetele 3 şi 4, aşa după cum am văzut cuvântul miocheia, ceea
ce înseamnă “adulterul” sau “infidelitatea unei femei căsătorite”, şi al doilea
argument este că, deşi Mişna, care era codificarea legii evreieşti, a stabilit
strangularea ca metodă de execuţie pentru adulter, cei ce se făceau vinovaţi de
acest păcat urma să fie puşi într-un bălegar până la genunchi şi apoi să fie
sugrumaţi cu o panglică trasă din două părţi. Cu toate că şi în Talmud, care era
comentariul Mişnei scrie că strangularea era metoda de execuţie pentru adulter,
totuşi împroşcarea cu pietre era metoda unică de execuţie pentru adulter înainte
de-a prescrie Mişna metoda strangulării în jurul anilor 250 după Cristos. Este
adevărat că în textul ebraic al Vechiului Testament, nu se precizează felul
428
execuţiei pentru adulter, dar aceasta nu înseamnă că împroşcarea cu pietre nu se

aplica şi soţiilor infidele ca şi fetelor logodite şi necredincioase logodnicilor lor 17.
Cărturarii şi preoţii cei mai de seamă când au adus această femeie înaintea
Domnului Isus, credeau că L-au băgat într-o dilemă de neieşit, întinzându-i în
acest caz trei curse: să-L compromită înaintea poporului, să-L acuze înaintea
Marelui Sanhedrin, ori să-L pârască înaintea procuratorului roman. Dacă Domnul
Isus zicea ca femeia aceasta să fie împroşcată cu pietre, S-ar fi compromis
înaintea poporului, Şi-ar fi pierdut renumele pe care l-a câştigat prin dragoste şi
milă pentru totdeauna şi, niciodată n-ar mai fi fost numit “prietenul păcătoşilor”,
prin faptul că acest păcat de mult nu se mai condamna la moarte din cauza
înmulţirii lui 18. Dacă zicea, să fie împroşcată cu pietre, ar fi violat grav două legi
romane, fiindcă legea romană interzicea evreilor să aplice pentru adulter pedeapsa
capitală şi nu permitea să execute pe nimeni fără aprobarea procuratorului roman.
Astfel, dacă Domnul Isus ar fi înclinat spre executarea femeii, autorităţile evreieşti
L-ar fi reclamat înaintea lui Pilat 19, iar dacă Mântuitorul ar fi spus ca această
femeie să fie tratată cu indulgenţă şi iertare, atunci aceşti vrăjmaşi de moarte Ι-ar
fi adus o acuzaţie gravă înaintea Marelui Sanhedrin şi anume că violează Legea
sacră a lui Moise pentru o desfrânată, că prin exemplul dat, El învaţă ca şi alţii să
comită aceeaşi faptă şi să comită adulterul 20 . Evanghelistul Ioan a scris: “Atunci
cărturarii şi fariseii Ι-au adus o femeie prinsă în adulter. Au pus-o în mijlocul
mulţimii (4) şi Ι-au zis lui Isus: «Învăţătorule, femeia aceasta a fost prinsă chiar
când comitea adulterul. (5) Moise ne-a poruncit în Lege să ucidem cu pietre astfel
de femei: Tu, dar, ce zici?» (6) Spuneau lucrul acesta ca să-L ispitească şi să-L
poată învinui..” (v.3-6)
În al doilea rând, Evanghelistul Ioan ne arată în acest text
II. ATITUDINEA DOMNULUI ISUS FAŢĂ DE CEI PĂCĂTOŞI

Este adevărat că această cursă, în care cărturarii şi preoţii cei mai de seamă
au vrut să-L prindă pe Mântuitorul, era foarte iscusită; numai că Fiul lui
Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, a întors-o împotriva lor.
Evanghelistul Ioan a scris: “Dar Isus S-a aplecat în jos şi scria cu degetul
pe pământ.” (v.6) De ce S-a aplecat Domnul Isus şi ce scria pe pământ? Se poate
presupune de ce S-a aplecat, dar nimeni nu poate şti ce a scris, pentru că
Evanghelistul Ioan nu ne-a spus dacă a scris ceva pe pământ sau a făcut numai
figuri 21. În decursul celor două milenii s-au emis următoarele zece opinii cu
privire la aplecarea şi scrierea Domnului Isus pe pământ:
(1) Prima opinie este că aplecarea şi scrierea în timpul unui dialog era
cunoscută în antichitate ca un gest al adâncirii, al încurcăturii şi al plictiselii. Cei
ce susţin această părere spun că Domnul Isus S-a aplecat şi a scris pe pământ din
cauza dilemei în care Se afla, şi că El a făcut gestul acesta ori că nu voia să intre
429
Dragomir Stancu
în probleme de drept civil şi penal care nu se includeau în atribuţia Lui, (Matei

22:21; Luca 12:13) ori că nu voia să onoreze întrebarea vrăjmaşilor Lui de moarte,
cu un răspuns, sau că El S-a aplecat şi a scris pe pământ din amândouă aceste
motive 22.
(2) A doua opinie sugerează ideea că Domnul Isus S-a aplecat şi că a scris
pe pământ anumite cuvinte de avertizare împotriva celor ce Ι-au adus această
femeie şi pe care o acuzau 23.
(3) A treia opinie explică aplecarea Domnului Isus şi scrierea Lui pe
pământ ca o sfidare la adresa celor ce Ι-au adus această femeie şi o acuzau, pentru
că El nu era Judecătorul, ci Mântuitorul ei şi al lumii întregi 24.
(4) A patra opinie arată că Domnul Isus S-a aplecat ca să-i ignore pe
cărturari şi pe preoţii cei mai de seamă, pe motiv că au venit să-L ispitească 25.
(5) A cincea opinie arată că Mântuitorul când S-a aplecat şi a scris pe
pământ, a imitat pe magistraţii romani care mai întâi scriau sentinţa şi apoi o
pronunţau, citind-o 26.
(6) A şasea opinie explică aplecarea şi scrierea Domnului Isus pe pământ
ca un gest de refuz că El n-a vrut să dea la aceşti oameni făţarnici şi răutăcioşi nici
un răspuns 27.
(7) A şaptea opinie sugerează ideea că Domnul Isus S-a aplecat jos şi a
scris pe pământ pentru că a vrut să mai câştige timp, evitând ca să ia o hotărâre
atât de mare în pripă. Poate că El în acel moment a adus cauza aceasta chiar şi
înaintea lui Dumnezeu 2
(8) A opta opinie pe care o împărtăşea şi Seeley, în cartea sa Ecce Homo,
„Iată Omul”, era părerea că Mântuitorul S-a aplecat jos şi a scris pe pământ de
ruşinea femeii şi, cu atât mai mult, spre ruşinea acuzatorilor ei. După această
opinie, Domnul Isus n-a putut să dea ochii cu mulţimile de ruşinea femeii şi, cu
atât mai mult, spre ruşinea acuzatorilor ei, care o târau şi o acuzau înaintea Lui.
Fiul lui Dumnezeu S-a aplecat jos ca să-Şi ascundă faţa; şi a scris cu degetul pe
pământ, ca să arate acuzatorilor prin gestul acesta că El nu vrea să audă tot ce-Ι
spuneau29.
În tratatul rabinic Berachoth se spune cum rabinii ziceau că este mai bine
pentru un om să se arunce în cuptor, decât să facă pe cineva să roşească în public.
Această regulă au scos-o rabinii din Geneza 38:25, în care ni se relatează cum
Iuda a păcătuit cu Tamar 30.
(9) A noua opinie spune că atunci când Domnul Isus S-a aplecat şi a notat
ceva pe pământ, a scris numele şi păcatele fiecăruia dintre acuzatorii acestei
femei 31. Manuscrisul V, numit şi Codexul Nanianus, care se află în Biserica Sf.
Marcu din Veneţia, scrie în versetul 8, ca adaos, următoarele cuvinte: “El a scris
pe pământ păcatele fiecăruia dintre ei.” 32 Un alt manuscris, de asemenea adaugă
în versetul 6 cuvintele: “A scris cu degetul pe pământ păcatele fiecăruia dintre
ei.” 33 În traducerea armeană a Noului Testament, scrie la fel: “El Şi-a aplecat
430
capul şi le-a scris pe pământ păcatele, iar ei căutau să ucidă cu pietre pe alţii.”
Cei ce susţin această părere argumentează cu verbul “a scrie”. Ei spun că
în textul grecesc nu figurează cuvântul graphein, care este termenul cel mai
potrivit şi comun pentru verbul “a scrie”, ci este întrebuinţat verbul compus
katagraphein, care înseamnă şi “a scrie un calificativ împotriva cuiva”. Una dintre
semnificaţiile lui kata este “împotrivă”. În Septuaginta, versiunea grecească a
Vechiului Testament scrie astfel în Iov 13:26. Iov a zis: “Tu ai scris împotriva
mea (katagraphein) lucruri amare.” După această opinie, Domnul Isus i-a
confruntat pe acuzatorii femeii cu păcatele lor proprii în mod confidenţial numai
între El şi ei 34.
(10) Şi a zecea opinie aduce următoarea explicaţie, că Mântuitorul S-a
aplecat şi a scris pe pământ ca pretext că nu i-ar fi auzit, ca ei să-şi repete
întrebarea de acuzaţie. Unele manuscrise adaugă cuvintele mē prospoioumenos,
care înseamnă “pretext”, “s-a făcut că nu aude”. Aceştia spun că Domnul Isus n-a
scris nimic pe pământ, ci prin acest gest, El S-a făcut că nu i-a auzit. În Versiunea
Autorizată a lui King James (Autorised King James Version), în Biblia rusească şi
în cea sârbească, figurează în versetul 6 acest adaos că “S-a făcut că nu-i aude”,
care este scris cu litere italice ca să arate că el lipseşte din manuscrisele cele mai
bune, dar care poate clarifica înţelesul textului. Prin gestul aplecării şi al scrierii
pe pământ, Domnul Isus i-a forţat pe cărturari şi pe preoţii cei mai de seamă să-şi
repete întrebarea de acuzaţie cu scopul ca ei să înţeleagă mai bine ce au zis şi să-şi
vadă cruzimea 35.
Aproape toate aceste opinii au valoarea lor vizând adevărul din mai multe
unghiuri. Noi însă considerăm că ultima variantă este cea mai verosimilă, pentru
că ea este în cea mai mare concordanţă cu contextul.
Astfel, după ce Domnul Isus S-a aplecat jos şi a scris cu degetul pe
pământ, ca pretext că nu-i auzea pe cărturari şi pe preoţii cei mai de seamă, cu
scopul ca ei, repetând întrebarea de acuzaţie, să înţeleagă mai bine ce au zis şi să-
şi vadă cruzimea; şi, după ce ei, totuşi au continuat să-I întindă cursa cu această
întrebare, Fiul lui Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, i-a băgat pe ei într-o mare
dilemă care i-a trezit la realitate. Evanghelistul Ioan a scris: “Fiindcă ei nu încetau
să-L întrebe, El S-a ridicat în sus şi le-a zis: «Cine dintre voi este fără păcat să
arunce cel dintâi cu piatra în ea.»" (v.7)
Cărturarii şi preoţii cei mai de seamă Ι-au cerut Domnului Isus să aplice
acestei femei pedeapsa după Legea lui Moise, iar Mântuitorul le-a răspuns în
spiritul Evangheliei. Grecescul anamartētos din cuvintele: “Cine dintre voi este
fără păcat” nu înseamnă “fără păcat” în sens larg al cuvântului sau în general, ci
“fără dorinţa unui asemenea păcat despre care este vorba în text” 36. Mântuitorul a
spus că numai un om nevinovat are dreptul să judece pe altul vinovat. El a zis cu
alte ocazii: “Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi”. (Matei 7:1) Şi “De ce vezi tu
aşchia din ochiul fratelui tău şi nu te uiţi cu atenţie la bârna din ochiul tău?”
431
Dragomir Stancu
Domnul Isus scriind pe pământ
Domnul Isus a zis cărturarilor şi fariseilor:

”Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea”
432
(Matei 7:3) Dascălul ceresc ne învaţă că un judecător nu are numai datoria să

cunoască vina semenului său, dar şi obligaţia ca viaţa lui să fie curată şi
exemplară 37.
Când Fiul lui Dumnezeu Şi-a ridicat capul şi, privindu-i pe cărturari şi pe
preoţii cei mai de seamă în ochi şi, spunându-le: “Cine dintre voi este fără păcat
să arunce cel dintâi cu piatra în ea,” aceştia au simţit cum El le-a pătruns în toate
cutele fiinţei şi le vedea toate faptele şi gândurile lor ascunse.
După Legea lui Moise din Deuteronom 17:7 şi Leviticul 24:14, martorii
aveau datoria să arunce primele pietre în capul sau pieptul victimei, lovituri care
făceau să leşine şi adeseori provocau chiar moartea. Dar, aici, nefiind martorii
acuzării, Mântuitorul a spus reclamanţilor ca să le ia ei locul şi să lovească ei
primii cu pietre în această femeie şi apoi restul poporului. “Loviţi-o şi omorâţi-
o!”, le-a spus Fiul lui Dumnezeu, “dar numai cu condiţia: dacă n-aţi făcut şi, în
cel mai bun caz, dacă n-aţi dorit niciodată să faceţi şi voi acelaşi lucru.”
Mântuitorul când a zis: “Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel
dintâi cu piatra în ea”, n-a micşorat păcatul desfrâului, ci a scos în evidenţă că pot
fi şi păcate tainice în viaţa omului cu mult mai oribile decât cele vizibile 38. La
aceste cuvinte, femeia tremura, dar şi cărturarii şi preoţii cei mai de seamă au
amuţit, şi-au aplecat capul de ruşine şi au tremurat şi ei, ca nu cumva Domnul Isus
să-i divulge înaintea mulţimii că ei sunt mai păcătoşi decât femeia pe care o
acuzau.
După ce Mântuitorul a rostit: “Cine dintre voi este fără păcat să arunce
cel dintâi cu piatra în ea”, aceste cuvinte au răsunat puternic în conştiinţa celor
mai de seamă cărturari şi preoţi. Evanghelistul Ioan a scris: “Apoi S-a aplecat
iarăşi şi scria cu degetul pe pământ.” (v.8) Domnul Isus S-a aplecat a doua oară şi
a scris cu degetul pe pământ ca să dea ocazia cărturarilor şi preoţilor celor mai de
seamă să plece, pentru că ştia că după ce i-a trezit la realitate, ei nu vor putea să
suporte să mai stea în prezenţa Lui. Evanghelistul Ioan a scris: “Când au auzit ei
cuvintele acestea s-au simţit mustraţi de conştiinţa lor şi au ieşit afară, unul după
altul, începând de la cei mai bătrâni, până la cei din urmă…” (v.9)
Probabil că mulţi dintre cărturari şi preoţii cei mai de seamă trăiau în
adulter, de aceea le-a fost frică, nu cumva Domnul Isus să le dezvăluie păcatele
înaintea poporului şi aceasta chiar în curţile Casei lui Dumnezeu.
Bătrânii au dispărut mai întâi, pentru că ei au avut mai mult timp ca să
păcătuiască iar conştiinţa lor era mai încărcată. Ce martor de acuzare teribil şi
necruţător este conştiinţa! 39 Cărturarii şi preoţii cei mai de seamă au venit
înaintea Domnului Isus ca reclamanţi şi judecători, şi au plecat de la El ca nişte
judecaţi şi osândiţi.
433
Dragomir Stancu
Uciderea cu pietre
Uciderea lui Ştefan cu pietre

Evanghelistul Ioan n-a putut să nu ne prezinte şi nouă următorul tablou:
“Şi Isus a rămas singur cu femeia care stătea în mijloc.” (v.9) Când Mântuitorul
Îşi ridicase capul, acuzatorii deja dispăruseră, a rămas numai femeia tremurând,
iar ei, fiind mustraţi de conştiinţa lor, au plecat. Femeia putea să plece şi ea, doar
nimeni n-ar fi împiedecat-o şi lucrul acesta părea pentru ea cel mai normal pentru
a evita ruşinea şi pericolul, dar, fiind convinsă de conştiinţă, ea a rămas înaintea
Judecătorului ei. Rămânerea ei pe loc a fost semnul pocăinţei, iar tăcerea pocăinţei
434
sincere este întotdeauna un glas puternic pe care Mântuitorul îl aude. Fericitul

Augustin a zis: “Doi oameni au rămas împreună: miseria şi misericordia,
“mizerabila” şi “Mărinimosul”, “păcătoasa” şi “Mântuitorul”, “suferinda” şi
“Îndurătorul”.40
Evanghelistul Ioan a scris în continuare: “Atunci S-a ridicat în sus şi când
n-a mai văzut pe nimeni decât pe femeie, Isus i-a zis: «Femeie, unde sunt
reclamanţii tăi? Nimeni nu te-a condamnat?» (11) «Nimeni, Doamne», I-a
răspuns ea” cu suspin, frică şi ruşine; dar, totodată şi cu o mare credinţă şi
speranţă în Mântuitorul. (v.10-11)
Textul citat se încheie cu cuvintele Mântuitorului: "Nici Eu nu te
condamn. Du-te şi să nu mai păcătuieşti." (v.11) Este foarte important să
înţelegem cum a tratat-o Domnul Isus pe această femeie. Dacă nu suntem atenţi,
putem interpreta acest text greşit: să credem că Domnul Isus a iertat acestă femeie
uşor, ca şi când desfrâul n-ar fi un păcat grav; şi n-ar fi o problemă oribilă, cu
urmări groaznice prezente şi viitoare.
Când Domnul Isus a zis femeii: "Nici Eu nu te condamn. Du-te şi să nu
mai păcătuieşti", nu înseamnă că El a absolvit-o de judecată şi că i-ar fi spus cu
alte cuvinte: “Nu te nelinişti pentru că totul este în regulă”, ci El i-a zis în
termenii noştri umani: “Eu nu vreau să te condamn acum, ci vreau să amân
sentinţa. Du-te şi nu mai păcătui. Dovedeşte că te-ai schimbat şi Eu te voi ajuta.”
Astfel, când Fiul lui Dumnezeu a refuzat să condamne această femeie, asta nu
însemna că ea nu s-a făcut vinovată de un păcat grav, ci că Mântuitorul a vrut să
scoată în evidenţă pe fondul păcatului ei oribil, în modul cel mai spectaculos, ceea
ce El a repetat şi a subliniat mereu în marea Sa lucrare şi Evangheliile au
consemnat cu precădere: că El n-a venit să judece lumea, ci s-o mântuiască. (Ioan
3:17;12:47 etc.) 41
W. Barclay a zis în comentariul lui că Domnul Isus a arătat acestei femei
prin gestul iertării Lui patru lucruri:
a) Primul lucru că, îi oferea o şansă nouă. Mântuitorul ne este prezentat în
Evanghelii ca Unul care acordă oamenilor mereu câte o şansă nouă. Când El a zis
femeii: “"Nici Eu nu te condamn. Du-te şi să nu mai păcătuieşti", era ca şi când i-
ar fi spus cu alte cuvinte: “Eu ştiu că ai făcut lucruri murdare, dar viaţa nu ţi s-a
terminat încă, îţi dau o şansa să te schimbi.” Mântuitorul este interesat în ceea ce
face omul, dar El este cu mult mai interesat de ceea ce omul poate să devină prin
ajutorul şi jertfa Sa 42.
b) Al doilea lucru a fost, o provocare. Mântuitorul a chemat această
femeie la o viaţă fără păcat. El nu i-a zis: “Tu eşti dreaptă şi bună, nu te frământa,
ci continuă să-ţi trăieşti viaţa ca până acum.” Domnul Isus a provocat această
femeie la lupta cea mai grea. El când i-a zis: "Du-te şi să nu mai păcătuieşti", i-a
spus cu alte cuvinte: “Este grav ce ai făcut. Du-te, luptă-te şi schimbă-ţi viaţa cu
desăvârşire.” Aceasta n-a fost o iertare uşoară 43.
435
Dragomir Stancu
c) Al treilea lucru a fost, că El a crezut în schimbarea ei. Evangheliile ni-L

arată pe Domnul Isus cum Se încredea în natura umană. Cu cât adâncim mai mult
acest text, cu atât rămânem mai uimiţi de faptul că Mântuitorul a putut să spună
acestei femei imorale: "Du-te şi să nu mai păcătuieşti." Este un fapt uimitor că
Domnul Isus S-a încrezut în oameni. El n-a spus niciodată celor păcătoşi: “Tu eşti
o creatură nenorocită, de neschimbat şi de nerecuperat”, ci, dimpotrivă, El le-a
zis întotodeauna: “Du-te şi nu mai păcătui.” Mântuitorul Se încredea şi în cei mai
mari păcătoşi, pentru că ştia că chiar şi ei aveau în El un mare potenţial de a se
schimba şi de a deveni oameni sfinţi 44.
d) Şi al patrulea lucru pe care Fiul lui Dumnezeu l-a arătat acestei femei
prin gestul iertării Lui a fost, un avertisment. Întotdeauna privilegiul merge mână
în mână cu responsabilitatea, iar femeia aceasta a avut acum marea şansă a iertării,
şi dacă ea ar fi continuat să trăiască în păcat, ar fi pierdut marea oportunitate a
mântuirii şi a vieţii eterne, ajungând la osânda şi suferinţa veşnică 45.
Preoţii au zis că religia constă în jertfe, cărturarii au spus că religia constă
în lege; iar Mântuitorul a scos în evidenţă şi ne-a demonstrat că adevărata religie
constă în milă şi dragoste. Cărturarii şi preoţii cei mai de seamă au vrut să distrugă
această femeie în numele legii, dar Domnul Isus, salvând-o, ne-a arătat pe acest
fond că El ne este Mântuitor şi că ne oferă la toţi marea şansă a iertării şi a
mântuirii.

Spurgeon, H., The Gospel of Matthew, p. 29.
4. Josephus, F., Antiquities XV, 15, 5, 6; XX 9, 7.
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 455 – 456;
7. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 4 – 5;
8. Op. cit. p. 5.
10. Dragomir, S., Studii asupra Evangheliilor, Vol. IV, studiul 3.
12. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 1 – 2.
13. Op. cit. p. 2.
436
15. Talmud, tractatul Sotah, I, 5;

Mişna, tractatul Surenhuzie III, 189;
17. Op. cit;
Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 1 – 2;
18. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 3;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 36 - 37.
20. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 2 – 3.
21. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 37 – 38;
23. Op. cit.
24. Op. cit.
26. Manson, T.W., The Pericope de Adultera (John 7:53 – (:11), p. 255;
28. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 3.
29. Op. cit;
30. Schwab, Berachoth, p. 404;
35. Op. cit;
37. Op. cit. p. 7.
38. Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 131 - 132.
39. Op. cit. p. 130.
Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 3.
41. Op. cit. p. 8;
437
Dragomir Stancu

42. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 7 - 8.
43. Op. cit. p. 8.
44. Op. cit. p. 8 - 9.
45. Op. cit. p. 9.
438
Dragomir Stancu
43. ISUS, LUMINA LUMII

Ioan 8 : 12 – 20
12 Isus le-a vorbit din nou şi le-a zis: “Eu sunt Lumina lumii; cine se
încrede în Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.”
13 La auzul acestor cuvinte, fariseii Ι-au zis: “Tu mărturiseşti despre Tine
însuţi, deci mărturia Ta nu este adevărată.”
14 Drept răspuns, Isus le-a zis: “Chiar dacă Eu mărturisesc despre Mine
Însumi, totuşi mărturia Mea este adevărată; căci Eu ştiu de unde am venit şi unde
Mă duc, dar voi nu ştiţi nici de unde vin, nici unde Mă duc.
15 Voi judecaţi după înfăţişare; Eu nu judec pe nimeni.
16 Şi chiar dacă judec, judecata Mea este adevărată, pentru că nu sunt
singur, ci Tatăl, care M-a trimis, este cu Mine.
17 În Legea voastră este scris că mărturia a doi oameni este adevărată,
18 deci despre Mine Însumi mărturisesc Eu şi despre Mine mărturiseşte şi
Tatăl care M-a trimis."
19 Ei Ι-au zis deci: “Unde este Tatăl Tău?” Isus a răspuns: “Voi nu Mă
cunoaşteţi nici pe Mine, nici pe Tatăl Meu. Dacă M-aţi cunoaşte pe Mine, L-aţi
cunoaşte şi pe Tatăl Meu.”
20 Isus a spus aceste cuvinte pe când învăţa mulţimea în Templu, în locul
unde era vistieria; şi nimeni n-a pus mâna pe El, pentru că încă nu-Ι sosise
ceasul.
Acest text, cât şi celelalte texte din capitolul 8 din Evanghelia după Ioan,
nu sunt altceva decât un comentariu ale unei alte afirmaţii mari pe care a făcut-o
Domnul Isus, tot pe fondul unor ceremoniale din timpul sărbătorii Corturilor.
Subiectul din acest pasaj Isus, Lumina lumii, ne scoate în evidenţă două
lucruri: marea afirmaţie pe care a făcut-o Fiul lui Dumnezeu şi şocul pe care ea l-a
produs asupra autorităţilor religioase evreieşti.
I. MAREA AFIRMAŢIE PE CARE A FĂCUT-O FIUL LUI

DUMNEZEU
După ce cărturarii şi preoţii cei mai de seamă, care au vrut să-L prindă pe
Domnul Isus în cursă prin incidentul femeii adultere, plecaseră, Mântuitorul Şi-a
continuat cuvântarea începută în versetul 2 din studiul precedent. Evanghelistul
Ioan a scris în versetele 2 şi 3: “Dar dis-de-diminaţă a venit din nou la Templu; şi
tot poporul a venit la El. El S-a aşezat jos şi-i învăţa. (3) Atunci cărturarii şi
439
Dragomir Stancu
fariseii Ι-au adus o femeie prinsă în adulter.” Iar în versetul 12 din textul pe care
îl studiem acum, Evanghelistul Ioan a scris: “Isus le-a vorbit din nou…”
Evanghelistul Ioan, ca un martor ocular, a zis că Domnul Isus se afla lângă
vistierie şi că aici a avut loc întreaga scenă. El a scris: “Isus a spus aceste cuvinte
pe când învăţa mulţimea în Templu, în locul unde era vistieria…” (v.20) Vistieria
templului se afla în curtea Femeilor, care nu aveau voie să intre în curtea
Bărbaţilor nici a Preoţilor, decât în cazul când se duceau să aducă jertfe, deoarece
altarul era în curtea Preoţilor. În jurul curţii Femeilor erau trei acoperişuri cu
colonade, numite pridvoare, iar pe pereţii celor trei pridvoare erau 13 cutii pentru
colectarea darurilor numite toferoth, pentru că aveau forme de trâmbiţe, la vârf
erau înguste şi spre bază tot mai late. Pe fiecare cutie se afla câte o inscripţie care
indica în ce scop se foloseau banii din ea. În primele două se puneau banii de
jumătate de şechel, pe care fiecare evreu era obligat să-l dea pentru întreţinerea
Templului. În a treia şi a patra, femeile puneau banii pentru cumpărarea
porumbeilor în vederea curăţării lor după naştere. (Levit.12:8) În a cincea, se
puneau banii pentru costul lemnelor folosite pentru focul de pe altar, care nu avea
voie să se stingă. În a şasea, se puneau banii pentru procurarea tămâii. În a şaptea,
se puneau banii pentru întreţinerea vaselor de aur, care se foloseau la serviciile de
la Templu şi în celelalte şase cutii, se puneau darurile benevole, în care a pus şi
văduva amintită de Domnul Isus, cei doi bănuţi. (Marcu 12:41 şi Luca 21:1) 1
Acesta era locul cel mai umblat din Templu, în care închinătorii pioşi şi
darnici erau într-un flux continuu de du-te-vino. W. Barclay a spus că în tot
Templul nu era nici un alt loc mai bun ca acesta pentru a aduna Domnul Isus un
auditoriu mai mare şi mai evlavios, în care aveau acces atât bărbaţii, cât şi
femeile.
Aici, Fiul lui Dumnezeu a făcut marea Sa afirmaţie: “Eu sunt Lumina
lumii …” (v.12) În urmă cu patru studii am văzut că pe fondul ceremonialelor de
la sărbătoarea Corturilor, Domnul Isus a afirmat că este Apa vieţii (v.39), iar acum
vom vedea că pe acelaşi fond a afirmat şi că El este Lumina lumii.
În seara primei zile a sărbătorii Corturilor era un ceremonial care se numea
Iluminarea Templului. Cu această ocazie se aprindeau în Sanctuar două sfeşnice
mari de aur; iar în curtea Femeilor se aprindeau alte două sfeşnice colosale, de
aur, înalte de 25 m. 2 Aceste două sfeşnice revărsau o lumină plăcută şi puternică
peste întreg oraşul încât, aşa cum scrie în tratatul Sukkah din Mişna: “Nu era nici
o curte din Ierusalim fără să fie iluminată de ele.” 3
În jurul acestor două sfeşnice, bărbaţii formau o coloană care, mărşăluind,
făceau paradă cu torţe aprinse în acompaniamentul muzicii şi al cântărilor. Pe
străzile Ierusalimului, de asemenea se aprindeau torţe 4. În timpul nopţii, cărturarii
şi preoţii cei mai de seamă dansau cu mare bucurie şi entuziasm în jurul
sfeşnicelor şi cântau psalmi în acompaniamentul fluierelor şi a altor instrumente
muzicale, înaintea unei mari mulţimi, până dimineaţa la cântatul cocoşilor, iar
440
leviţii cântau pe cele 15 trepte din curtea Femeilor, psalmii cunoscuţi sub
denumirea de Psalmii Treptelor. (Ps.120-134) 5
În restul zilelor din sărbătoarea Corturilor, în fiecare seară ilumina un
singur sfeşnic mare, pentru că era un singur stâlp de foc care lumina noaptea şi
conducea poporul evreu prin pustiu spre Canaan. În aceste şase zile ale sărbătorii
aveau loc tot felul de parade cu torţe 6.
Poporul evreu anticipa la sărbătoarea
Corturilor prin ceremonialele lui simbolice,
bucuria şi fericirea din epoca de aur a domniei
lui Mesia când acesta îi va da mana din cer şi
apa vieţii, şi când stâlpul de foc şi norul
luminos vor sta deasupra colinei Sion şi va
ilumina Ierusalimul, Israelul şi chiar lumea
întreagă. (Isaia 2:2; 42:6; 49:6; 55:5; 60:3,5;
Zah.14:17;Mica 4:2) 7
Domnul Isus, era în Curtea Femeilor
după încheierea Sărbătorii Corturilor, unde se
aflau cele două sfeşnice mari de aur care au
iluminat tot Ierusalimul, dar care acum erau
stinse. Pe fondul acestor ceremoniale solemne
şi simbolice, Mântuitorul a făcut marea Sa
afirmaţie că este Lumina lumii, din trei
motive: ca să atragă mai uşor atenţia marelui
Lui auditoriu, ca această mulţime să-L
înţeleagă mai bine şi ca afirmaţia Lui să se
imprime adânc în sufletul fiecăruia 8.
Fiul lui Dumnezeu când a zis
poporului evreu, poate arătând spre cele două
sfeşnice stinse: “Eu sunt Lumina lumii”, i-a
spus cu alte cuvinte: “Aţi văzut cum aceste
două sfeşnice au iluminat întreg Ierusalimul şi
Sfeşnicul uriaş din Sirenhuzie cum ele au devenit lumina Sfintei Cetăţi, dar
acum ele nu mai luminează. Dacă aceste două
sfeşnice erau lumina Ierusalimului, cu atât mai mult, Eu sunt lumina lumii
întregi. Una dintre marile deosebiri dintre Mine şi aceste sfeşnice constă în faptul
că lumina lor s-a stins, dar Lumina Mea de acum începe să strălucească şi nu se
va stinge niciodată.” 9 Comentatorii H. Bavinck, L. Berkhof şi W. Hendriksen ne
arată că Lumina dumnezeiascului nostru Învăţător nu se limitează numai la
poporul evreu, ci ea cuprinde întreg globul şi toate generaţiile pământului, şi că ea
va continua să ne lumineze şi în eternitate 10.
Această afirmaţie mare pe care a făcut-o Domnul Isus când a zis că El este
441
Dragomir Stancu
Lumina lumii, înseamnă pe fondul celor două sfeşnice, două lucruri. Pe fondul
primului sfeşnic înseamnă că El era Mesia. Rabinii ziceau că persoana lui Mesia,
cât şi Numele Lui va însemna mai întâi lumină 11. Unul dintre cele două sfeşnice,
simboliza stâlpul de foc care conducea poporul evreu prin pustiu spre Canaan.
Acest sfeşnic închipuia, venirea lui Mesia şi coborârea unui stâlp de foc din cer
deasupra colinei Sion, pe care era construit Templul ca să ilumineze Ierusalimul,
Israelul şi chiar lumea întreagă. Şi a doua însemnătate pe care o are afirmaţia
Mântuitorului când a zis “Eu sunt Lumina lumii” este că El era Dumnezeu. Al
doilea sfeşnic care lumina împreună cu primul în prima noapte din sărbătoarea
Corturilor, simboliza lumina norului prezenţei lui Dumnezeu. Iluminarea acestui
candelabru în prima noapte a sărbătorii Corturilor, arăta că atunci când va veni
Mesia, se va coborî din cer deasupra Templului şi norul luminos al prezenţei lui
Dumnezeu, când Cel Preaînalt va lumina poporul Său. Observăm că atunci când
Domnul Isus a zis: “Eu sunt Lumina lumii”, El n-a spus că era un Mesia de talia
lui Moise, pe timpul căruia se vor coborî stâlpul de foc şi norul luminos al
prezenţei lui Dumnezeu în sens literal, ci un Mesia-Dumnezeu prin care suntem
confruntaţi cu însăşi lumina, prezenţa şi Persoana lui Dumnezeu.
Domnul Isus zicând în continuare tot în versetul 12 “Cine Mă urmează pe
Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii,” ne-a arătat că Lumina
Lui de Dumnezeu are două meniri:
a) Prima menire a Luminii Lui dumnezeieşti este de-a ne călăuzi. El a zis:
“Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric.” Poporul evreu a rătăcit 40
de ani în pustiu. Şi dacă nu l-ar fi călăuzit noaptea stâlpul de foc şi ziua norul
luminos al prezenţei lui Dumnezeu, n-ar fi ajuns niciodată în Canaan. Cu atât mai
mult, ne-a spus Dacălul divin, că lumea noastră a devenit o lume a beznei, a
dezorientării şi a rătăcirii, în care nimeni n-ar fi deţinut harta şi busola călătoriei
spre Canaanul ceresc. Acesta a fost primul scop al venirii Lui la noi: ca să ne
lumineze calea spre Canaanul ceresc; şi acesta a fost şi motivul pentru care El ne-
a spus: “Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric”!
b) A doua menire a Luminii lui Cristos este de a ne lumina. Mântuitorul a
zis: “Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina
vieţii.” Sintagma “lumina vieţii” înseamnă în acest verset că Cristos, fiind Izvorul
şi Dătătorul vieţii, din El emană Lumina Vieţii.12 Ce ar fi pământul fără soare? Un
pustiu de negură şi gheaţă. Tot astfel şi viaţa spirituală fără Cristos ar fi în
întuneric şi în moarte. Dacă o floare n-ar putea să ajungă niciodată la viaţă, să
înflorească şi să atingă apogeul frumuseţii fără lumina soarelui, atunci cu atât mai
mult, nici o fiinţă umană n-ar putea să se dezvolte şi să atingă apogeul frumuseţii
vieţii spirituale şi cereşti, dacă nu S-ar fi coborât la noi Însăşi Lumina eternă în
persoana lui Cristos şi nu ne-ar fi luminat El. În Apocalipsa citim că cerul nu este
iluminat de lumini artificiale, şi nici chiar de cele naturale, aşa cum este luna în
timpul nopţii şi soarele în timpul zilei, ci este iluminat de lumina necreată, de
442
Însuşi Dumnezeu-Tatăl şi de Dumnezeu-Fiul. Ioan Teologul a scris: “Cetatea n-

are nevoie nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează gloria lui
Dumnezeu şi făclia ei este Mielul.” (21:23) Această Lumină eternă a venit la noi
ca să ne călăuzească spre limanul ceresc, să ne lumineze, să ne înzestreze cu o
viaţă spirituală şi să ne-o dezvolte până când va atinge perfecţiunea, frumuseţea şi
fericirea vieţii din cer.
Mântuitorul când a zis pe fondul concepţiilor evreieşti şi al ceremonialelor
lor de la sărbătoarea Corturilor, că atunci când va veni Mesia, luminile
ceremoniale, simbolice, de la Templu se vor stinge; şi că Mesia va coborî în
Persoana Sa stâlpul de foc şi norul luminos al prezenţei lui Dumnezeu ca să
lumineze orice suflet, a arătat că în acele zile s-au împlinit cuvintele Lui. Chiar
după ce s-au stins cele două sfeşnice, urma să se răspândească Lumina Sa divină
de la Templu asupra Ierusalimului, Israelului şi a lumii întregi, care Lumină avea
să trezească la viaţă nouă, miliarde de suflete de-a lungul mileniilor şi să le
călăuzească spre Canaanul ceresc. Chiar din zilele acelea, Fiul lui Dumnezeu a
început să-Şi reverse Lumina Sa divină şi eternă prin crucificarea, învierea şi
înălţarea Sa la cer. Şi de atunci, El nu încetează până nici în ziua de astăzi să ne
trezească sufletele la o viaţă nouă şi să ne călăuzească spre limanul ceresc şi etern.
II. ŞOCUL PE CARE L-A CREAT MAREA AFIRMAŢIE A

DOMNULUI ISUS DE-A FI LUMINA LUMII ASUPRA
AUTORITĂŢILOR RELIGIOASE EVREIEŞTI
Când Domnul Isus a declarat că este Lumina lumii, cărturarii şi preoţii cei
mai de seamă au reacţionat puternic şi cu o mare ostilitate, pentru că ei Ι-au înţeles
afirmaţia şi ştiau că numai Dumnezeu este Lumina lumii. Psalmistul David a zis:
“Domnul este lumina … mea.” (27:1) Iov a spus: “Lumina Lui mă călăuzea în
întuneric.” (29:3) Şi Prorocul Mica, de asemenea a afirmat: “… Chiar dacă stau
în întuneric, totuşi Domnul este Lumina mea!” (7:8)
La auzul acestei afirmaţii pe care a făcut-o Domnul Isus că este Lumina
lumii, autorităţile lui Israel au sărit ca arse. Ele Ι-au spus: “Tu mărturiseşti despre
Tine Însuţi; deci mărturia Ta nu este adevărată.” (v.13) Cărturarii şi preoţii cei
mai de seamă Ι-au respins declaraţia, ca fiind falsă, din două motive: a) Primul
motiv a fost că ea nu era suficientă. După legea mozaică, orice afirmaţie trebuia
să se bazeze cel puţin pe mărturia a doi sau trei martori. (Deut.19:15;Num.35:30)
b) Al doilea motiv era, că El a mărturisit în favoarea Lui. În Mişna, o carte
evreiască sacră scrie: “Un om nu este demn de crezare când mărturiseşte în
favoarea lui.” 13
La aceste argumente neîntemeiate ale adversarilor Lui, Domnul Isus a dat
două răspunsuri:
443
Dragomir Stancu
a) Primul răspuns a fost că, dacă El a mărturisit despre Sine, mărturia Lui
era obiectivă şi suficientă. El a zis: “Chiar dacă Eu mărturisesc despre Mine
Însumi, totuşi mărturia Mea este adevărată; căci Eu ştiu de unde am venit şi unde
Mă duc, dar voi nu ştiţi nici de unde vin, nici unde Mă duc.” (v.14) Mântuitorul
ca unul care era de origine divină şi era în strânsă relaţie cu Tatăl, nu numai că ştia
că era un Martor Suprem, dar era conştient şi de faptul că tot ce afirma cu gura că
era, aceea şi confirma cu comportamentul şi lucrările Lui. Domnul Isus, fiind
Dumnezeu, Se mărturisea singur. Viaţa şi lucrările pe care le făcea, erau martorii
Lui, că El era Dumnezeu printre noi 14.
b) Al doilea răspuns a fost că, despre El a mărturisit şi Tatăl care L-a
trimis. El a zis: “În Legea voastră este scris că mărturia a doi oameni este
adevărată, (18) deci despre Mine Însumi mărturisesc Eu şi despre Mine
mărturiseşte şi Tatăl care M-a trimis." (v.17-18) Cărturarii şi preoţii cei mai de
seamă, fiindcă au cerut Domnului Isus ca să-Şi spijine afirmaţia după legea lor,
cel puţin cu încă un martor, Mântuitorul L-a adus chiar pe Dumnezeu. Cum L-a
mărturisit Tatăl pe Fiul Lui ca fiind Lumina lumii? În trei feluri. Primul fel era,
prin cuvintele Lui. Nimeni nu putea să vorbească cu autoritatea şi înţelepciunea de
care dispunea Domnul Isus şi pe care le-a primit de la Tatăl care L-a trimis. Al
doilea fel era, prin faptele şi lucrările Domnului Isus. Nimeni n-a putut să facă
vreodată lucrările pe care le făcea Mântuitorul, pentru că Dumnezeu n-a dat
nimănui o asemenea putere. La aceasta s-a referit Nicodim, care era un membru în
Marele Sanhedin, atunci când a zis Domnului Isus: “Învăţătorule, ştim că eşti un
Învăţător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci
Tu dacă nu este Dumnezeu cu el.” (Ioan 3:2) Dar, Evanghelistul Ioan ne-a arătat
că Domnul Isus n-a dispus de o asemenea putere numai fiindcă Tatăl L-a trimis şi
L-a înzestrat cu ea, ci şi pentru că Mântuitorul era în cea mai mare şi strânsă
relaţie cu Tatăl. Evanghelistul Ioan L-a citat pe Fiul lui Dumnezeu spunând
ucenicilor în Vinerea Mare după ce instituise Cina Domnului: “Credeţi-Mă că Eu
sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine; credeţi cel puţin pentru lucrările acestea.”
(14:11) Şi, al treilea fel în care L-a mărturisit Tatăl pe Fiul Lui ca fiind Lumina
lumii era, efectul pe care I l-a dat să-l aibă asupra oamenilor. Cristos a făcut şi
face cea mai mare schimbare în viaţa oamenilor, arătându- ne că El este
Dumnezeu şi că El Îşi face lucrarea Sa prin Duhul Sfânt în inimile noastre 15.
Cărturarii şi preoţii cei mai de seamă, sfidând cele două mărturii pe care
le-a adus Domnul Isus în sprijinul afirmaţiei Lui: mărturia Lui personală şi
mărturia Tatălui care L-a trimis, L-au întrebat ironic: “Unde este Tatăl Tău?”
(V.19) Aceşti vrăjmaşi răutăcioşi ai Domnului Isus ştiau că El vorbea despre
Dumnezeu şi că Dumnezeu era invizibil, dar ei Ι-au pus această întrebare ca să dea
de înţeles poporului că El ar fi fost un bastard (copil ilegitim) 16.
La această întrebare ironică, foarte probabil, pusă de un cărturar: “Unde
este Tatăl Tău?” Domnul Isus a răspuns: “Voi nu Mă cunoaşteţi nici pe Mine, nici
444
pe Tatăl Meu. Dacă M-aţi cunoaşte pe Mine, L-aţi cunoaşte şi pe Tatăl Meu.”
(v.19) Toată istoria poporului evreu era îndreptată spre venirea lui Mesia şi,
tragedia constă în faptul că atunci când Mesia a sosit, mai marii lui Israel nu L-au
cunoscut, pentru că erau atât de încurcaţi în ideile lor religioase, preocupaţi de
concepţiile lor şi siguri de învăţătura lor, încât pur şi simplu nu L-au cunoscut pe
Mesia, cu toate apelurile Lui de trezire şi descoperire 17.
Dar tragedia evreilor a constat şi în faptul că ei au crezut că Îl cunoşteau pe
Dumnezeu cel mai bine, numai că Domnul Isus a zis autorităţilor religioase
evreieşti lucrul cel mai grav, că ele nu-L cunoşteau pe Dumnezeu. Dascălul ceresc
a explicat cărturarilor şi preoţilor celor mai de seamă că dacă L-ar fi cunoscut pe
El că era de origine divină, Fiul etern al lui Dumnezeu, deopotrivă cu Tatăl şi
lucrarea Lui pe care a fost trimis s-o facă, atunci L-ar fi cunoscut şi pe Dumnezeu.
Prin aceste cuvinte Fiul lui Dumnezeu Şi-a expus învăţătura Sa centrală: că omul
Îl poate cunoaşte pe Dumnezeu-Tatăl numai prin Dumnezeu-Fiul, care a venit la
noi în trup de om şi a fost singurul care ne-a confruntat cu Dumnezeu. Acesta a
fost motivul pentru care Domnul Isus a zis lui Filip: “Cine M-a văzut pe Mine L-a
văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: «Arată-ni-L pe Tatăl?»” (Ioan 14:9)18
După ce cărturarii şi preoţii cei mai de seamă şi-au astupat urechile în mod
intenţionat ca să nu audă înţelepciunea divină a Domnului Isus, şi-au închis ochii
ca să nu vadă lucrările Lui miraculoase pe care le făcea şi şi-au zăvorât inima ca
nu cumva să-L dorească şi să-L primească prin ceea ce urechile Îl auzeau spunând
şi ochii Îl vedeau făcând, Fiul lui Dumnezeu le-a vorbit despre două judecăţi:
judecata lor şi judecata Lui. El le-a zis: “Voi judecaţi după înfăţişare; Eu nu judec
pe nimeni. (16) Şi chiar dacă judec, judecata Mea este adevărată, pentru că nu
sunt singur, ci Tatăl, care M-a trimis, este cu Mine.” (v.15-16)
a) Judecata cărturarilor şi a preoţilor celor mai de seamă este numită în
Biblia noastră românească, tradusă de D. Cornilescu judecata după înfăţişare:
“Voi judecaţi după înfăţişare” (v.15). Cuvântul înfăţişare nu este cel mai potrivit
pentru redarea judecăţii cărturarilor şi a preoţilor celor mai de seamă. El ne poate
duce în eroare ca să credem că Domnul Isus nu era frumos şi prezentabil, şi că
fizicul Lui neatrăgător i-ar fi derutat pe cărturari şi pe preoţii cei mai de seamă, cât
şi pe mulţi alţii ca să nu-Ι aprecieze valorile Lui spirituale, intelectuale şi divine.
În textul grecesc numit Nestle, care este cel mai apreciat şi pe care îl folosesc
aproape toţi bibliologii, figurează cuvântul sarka, care înseamnă “carne”.
Traducerile şi versiunile Bibliei au redat cuvintele greceşti judecata după carne în
mai multe feluri. Noi vom prezenta numai patru care se găsesc în traducerile cele
mai importante, versiunile englezeşti şi americane: Versiunea Autorizată a lui
King James (Autorised King James Version), Versiunea Strandardul Revizuit
(Revised Standard Version) şi Standardul Nou American (New American
Standard), traducerile Bibliei în limba germană de Martin Luther şi în limba rusă,
redau cuvintele greceşti nemodificate: judecata după carne; Versiunea
445
Dragomir Stancu
Internaţională Nouă (The International Version), a trades, judecata după

standarde umane; versiunea Biblia Englezească Nouă (The New English Bible), a
trades, judecata după standardele lumii; şi versiunea Bibliei lui James Moffatt, a
trades, judecata după exterior.
Domnul Isus a zis cărturarilor şi preţilor celor mai de seamă că ei
Îl judecau după cunoaşterea umană şi după standardele lumii noastre, care este
afectată de pornirile şi limitele cărnii; şi că ei, cu ochii lor de carne şi întunecaţi de
păreri preconcepute, nu pot ajunge nici până la suprafaţa problemei divinităţii Lui,
dar să mai pătrundă în adâncimile ei. Dacă ei Ι-ar fi pătruns în valoarea,
frumuseţea şi gloria finţei Lui de Om adevărat şi desăvârşit, şi de Dumnezeu
adevărat, ar fi rămas fermecaţi şi nu L-ar fi respins. Numai că ei n-au permis
Duhului lui Dumnezeu să le deschidă ochii minţii pentru a-L putea vedea şi
înţelege aşa cum era El în toată bunătatea, frumuseţea şi atracţia Sa, ci au
continuat să-L judece tot timpul şi în modul cel mai subiesctiv după pornirile şi
limitele cărnii 19.
b) În legătură cu judecata Sa, Domnul Isus ne-a spus două lucruri: primul,
că El în prezent nu judecă pe nimeni în sensul condamnării. El a zis: “Eu nu judec
pe nimeni.” (v.15) Domnul Isus, acum două mii de ani n-a venit în calitate de
Judecător, ci în calitate de Mântuitor. Şi al doilea lucru pe care ni l-a spus
Mântuitorul despre judecata Sa era, că numai ea a fost, este şi va fi dreaptă în
lumea aceasta. El a zis: “Şi chiar dacă judec, judecata Mea este adevărată,
pentru că nu sunt singur, ci Tatăl, care M-a trimis, este cu Mine.” (v.16) Domnul
Isus a afirmat aici un lucru extraordinar de mare, că El este Dumnezeu şi că este în
parteneriat cu Tatăl care L-a trimis. O judecată, ca să fie dreaptă, trebuie să se
bazeze pe o cunoaştere desăvârşită, care să ţină cont nu numai de toate faptele, ci
chiar şi de toate gândurile şi intenţiile ascunse ale omului. Or, nimeni nu are o
asemenea cunoaştere decât Dumnezeu. Mântuitorul, tocmai lucrul acesta l-a spus
aici: că El, fiind Dumnezeu, judecata Lui este dreaptă. Domnul Isus, pentru că este
Dumnezeu, El ne va fi Judecător, dar în mila şi biunătatea Sa, a binevoit să ne fie
mai întâi Mântuitor 20.
Textul nostru se încheie cu cuvintele: “Şi nimeni n-a pus mâna pe El,
pentru că încă nu-Ι sosise ceasul.” (v.20) Acest verset ne scoate în evidenţă trei
lucruri: primul că, din nou s-a pus la cale arestarea Domnului Isus; al doilea că,
predica pe care a ţinut-o în legătură cu Lumina lumii şi afirmaţia pe care a făcut-o
că El era acea Lumină, a avut un efect atât de mare asupra mulţimii, încât
cărturarii şi preoţii cei mai de seamă n-au îndrăznit să-L prindă; şi al treilea lucru
pe care-l scoate în evidenţă acest verset este protecţia Tatălui pe care I-a acordat-o
până la sosirea ceasului răstignirii Lui pentru păcatele noastre.

Josephus, F., Antiquities XIX, 6, 1;
446

Mishnah, tractate Sheqālim 6. 5;
2. Mishnah, tractate Surenhuzie II, 260;
3. Mishnah, tractate Sukkāh V, 3;
8. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 74 – 75;
Diamandi, S., Viaţa şi Învăţătura, Vol. II, p. 193.
10. Bavinck, H., Gereformeer de Dogmatik, Vol. III, p. 527;
Berkhof, L., Vicarious Atonement Through Christ, p. 167.
12. Op. cit. p. 11.
13. Op. cit. Vol. I, p. 195.
14. Op. cit. Vol. II, p. 14;
Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 133, 136.
18. Op. cit;
20. Op. cit.
447
Dragomir Stancu
44. AUTORII RESPINGERII LUI CRISTOS

Ioan 8 : 21 – 30
21 Isus le-a mai zis: “Eu Mă duc şi Mă veţi căuta, şi veţi muri în păcatul
vostru; acolo unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni.”
22 Atunci iudeii au zis: “Doar n-o avea de gând să se omoare de zice:
«Unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni!»”
23 “Voi sunteţi de jos”, le-a zis El; “Eu sunt de sus; voi sunteţi din lumea
aceasta, Eu nu sunt din lumea aceasta.
24 De aceea v-am spus că veţi muri în păcatele voastre; căci, dacă nu
credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre.”
25 “Cine eşti Tu?” Ι-au zis ei. Isus le-a răspuns: “Ceea ce de la început vă
spun că sunt.”
26 Am multe de zis despre voi şi de condamnat în voi; dar Cel care M-a
trimis este adevărat şi Eu, ce am auzit de la El, aceea spun lumii.”
27 Ei n-au înţeles că le vorbea despre Tatăl.
28 Isus, deci, le-a zis: “Când veţi înălţa pe Fiul omului, atunci veţi
cunoaşte că Eu sunt şi că nu fac nimic de la Mine Însumi, ci vorbesc după cum M-
a învăţat Tatăl Meu.
29 Cel care M-a trimis este cu Mine; Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că
întotdeauna fac ce-Ι este plăcut.”
30 Pe când vorbea Isus astfel, mulţi au crezut în El.
Acesta este un pasaj de controverse între Domnul Isus şi autorităţile

religioase evreieşti, care este caracteristic Evangheliei după Ioan şi foarte greu de
prezentat sistematic într-o schiţă, fiindcă are diferite idei de discuţie întreţesute
între ele 1.
Acest text intitulat Autorii respingerii lui Cristos, ne arată două lucruri:
stările prezente ale celor ce-L resping pe Cristos şi consecinţele viitoare ale
acestora.
I. STĂRILE PREZENTE ALE CELOR CE-L RESPING PE

CRISTOS
Acest text ne spune trei lucruri cu privire la stările prezente ale celor ce-L
resping pe Mântuitorul:
1. Prima stare este că, ei trăiesc în păcat.
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând autorităţilor
448
religioase evreieşti: “Am multe de zis despre voi şi de condamnat în voi; dar Cel
care M-a trimis este adevărat şi Eu, ce am auzit de la El, aceea spun lumii.”
(v.26)
Prin cuvintele pe care le-a rostit în legătură cu starea autorităţilor
religioase evreieşti: “Am multe de zis despre voi şi de condamnat în voi”,
Mântuitorul a scos în evidenţă că păcatele cărturarilor şi a preoţilor celor mai de
seamă au fost multe şi mari. După ce Fiul lui Dumnezeu a arătat autorităţilor
ecleziastice evreieşti că erau mari păcătoşi, a continuat să le descopere cine era
Acela care i-a confruntat cu starea lor. Dascălul ceresc când a zis: “Dar Cel care
M-a trimis este adevărat şi Eu, ce am auzit de la El, aceea spun lumii,” (v.26) li
S-a revelat ca Mesia, că pe El L-a trimis Dumnezeul luminii şi al adevărului şi, că
El a spus lumii numai ce Tatăl L-a îndemnat să spună.
2. A doua stare în care se află cei ce-L resping pe Cristos, Lumina lumii
este, întunericul.
Evanghelistul Ioan, insistând mult în acest text asupra acestui adevăr, l-a
tratat prin patru menţionări: una pe care a luat-o de la adversarii Domnului Isus,
două pe care le-a luat din gura Mântuitorului şi a patra pe care a adus-o el:
a) Prima menţionare care ne arată că cei ce-L resping pe Cristos, Lumina
lumii, se află în întuneric, sunt cuvintele vrăjmaşilor Mântuitorului. Evanghelistul
Ioan a scris: “Atunci iudeii au zis: “Doar n-o avea de gând să se omoare de zice:
«Unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni!»” (v.22) Autorităţile ecleziastice evreieşti
neavând nici cea mai mică presimţire în legătură cu jertfa Mântuitorului şi,
neînţelegând când El a spus: “Unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni”, că se referea
la întoarcerea Sa la cer, au crezut că El le-a zis că va scăpa de complotul lor prin a
Se sinucide. Cum de le-au trecut prin minte asemenea gânduri? Aproape niciunde
nu găsim în Evanghelii bezna unei necredinţe atât de mari în Domnul Isus ca la
aceşti adversari ai Mântuitorului. Şi aproape nicăieri, în toată istoria lumii, nu se
află o incapacitate atât de mare de-a înţelege cuvintele Mântuitorului, tot ca în
cazul acestor vrăjmaşi ai Fiului lui Dumnezeu. Rabinii au învăţat poporul că
sinucigaşii ajung în locul cel mai adânc al iadului 2. Fericitul Augustin a zis, ca şi
alţi comentatori moderni, că atunci când autorităţile ecleziastice evreieşti au spus:
“Doar n-o avea de gând să se omoare”, la cuvintele Domnului Isus: “Unde Mă
duc Eu, voi nu puteţi veni”, ele au luat această afirmaţie a Mântuitorului ca o
blasfemie teribilă şi Ι-au răspuns în modul cel mai ironic că El, luându-Şi singur
viaţa, Se va opri în locul cel mai adânc al infernului, acolo unde ei nu vor ajunge
niciodată 3.
b) A doua menţionare care ne arată că cei ce-L resping pe Cristos, Lumina
lumii, se află în întuneric este, afirmaţia Domnului Isus făcută cu privire la cele
două lumi: una de jos şi alta de sus, Evanghelistul Ioan citându-L: “Voi sunteţi de
jos, Eu sunt de sus; voi sunteţi din lumea aceasta, Eu nu sunt din lumea aceasta.”
(v.23) În legătură cu această afirmaţie, s-au emis trei opinii. Cei ce îmbrăţişează
449
Dragomir Stancu
prima opinie cred că Domnul Isus ar fi vorbit în lumina concepţiei teologiei

evreieşti care susţinea că atunci când va veni Mesia vor exista două lumi: una
subterană a păgânilor care se numeşte infern şi alta superioară pe care o va
restaura Mesia 4. Cei ce acceptă a doua opinie concep ideea că lumea de jos este
iadul, iar cea de sus este cerul. După această opinie, Domnul Isus ar fi răspuns
vrăjmaşilor Săi că ei erau din lumea de jos a demonilor, fiind, inspiraţi de duhurile
rele din infern, vor ajunge în el; şi că Mântuitorul le-ar fi spus lucrul acesta în
urma ironiei pe care au făcut-o la adresa Lui când au zis că va aujunge, ca un
sinucigaş, în fundul infernului, unde focul şi chinul sunt cele mai cumplite 5. Şi
cei ce au a treia opinie susţin cu tărie că, lumea de jos este pământul şi că lumea
de sus este cerul. În textul grecesc scrie: ek tōn kato, “domeniul de jos” şi ek tōn
anō, “domeniul de sus”. Comentatorul Frederik Bruce a zis că domeniul de jos
este lumea aceasta pe care Evanghelistul Ioan a numit-o în a doua parte a
versetului 23 kosmos, şi că lumea de sus este cerul 6. iar W. Barclay a spus că
grecescul kosmos, tradus prin cuvintele “lumea aceasta” este opusul cerului.
Domnul Isus a venit din cer în lumea aceasta (Ioan 1:9,3:17) dar El nu era din
lumea aceasta, ci adversarii Lui 7. Comentatorul G.K. Chesterton a explicat că în
lume s-a întâmplat un lucru grav care este intervenţia păcatului atât în natura
omului, cât şi în lume; de aceea atât omul, cât şi lumea nu mai sunt ceea ce
Dumnezeu le-a menit să fie, păcatul despărţindu-l pe om de Dumnezeu, l-a orbit şi
i-a întunecat destinul 8. Domnul Isus a zis adversarilor Lui că cei din lumea de jos
nu numai că nu pot să ajungă în lumea de sus, dar nu pot nici măcar să înţeleagă
lucrurile cereşti, Mântuitorul afirmând pe fondul acestui adevăr că gândurile,
cuvintele şi faptele Lui, aparţinând lumii de sus, ele mărturiseau că El era de acolo
9
. Dascălul ceresc ne-a învăţat că noi nu putem înţelege lucrurile cereşti decât prin
naşterea din nou, şi a zis cu altă ocazie: “Ce este născut din carne este carne şi ce
este născut din Duh este duh.” (Ioan 3:6) Noi îmbrăţişăm această explicaţie pentru
că o considerăm că este cea mai verosimilă şi chiar autentică.
c) A treia menţionare ne arată că cei ce-L resping pe Cristos ca fiind
Lumina lumii, se află în întuneric. Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus
răspunzând la întrebarea adversarilor Lui, când L-au întrebat: “Cine eşti Tu?”
Domnul Isus le-a răspuns: “Ceea ce de la început vă spun că sunt.” (v.25)
Nici un verset, din întreg Noul Testament, nu se înţelege şi nu se traduce
atât de greu ca acesta. Datorită acestui fapt, el figurează în manuscrise diferit.
Nimeni nu poate fi sigur ce semnificaţie are în limba greacă 10. Bibliologii l-au
tradus în mai multe feluri. Unii ca: Melanchton, Luther, Dods şi alţii, l-au adaptat
după contextul textului 11. Noi vom aminti numai patru feluri de traduceri dintre
cele mai importante. Prima variantă ţine cont de unele manuscrise în care
figurează sintagma Egō eimi, “Eu sunt”, atât în acest verset, cât şi în versetul 28,
nume în care S-a prezentat Dumnezeu şi l-a folosit Septuaginta, versiunea
grecească a Vechiului Testament, care a fost tradusă în secolul al III-lea înainte de
450
Cristos. (Exod 3:13-14)12 Această variantă a tradus-o Versiunea Internaţională

Nouă (New International Version) şi Biblia în limba rusă. A doua variantă se află
în manuscrisele în care scrie: “Sunt, ce v-am spus în general”, pe care au tradus-o
Biblia Englezească Nouă (The New English Bible) şi versiunea lui James Moffatt,
iar a treia variantă se află în manuscrisele în care se scrie: “Sunt începutul, aşa
după cum v-am mai spus”, Această variantă fiind tradusă în Biblia din limba
sârbă. Şi a patra variantă figurează în cele mai multe manuscrise ca, de altfel şi în
papirusul 66 care este considerat ca unul dintre cele mai bune. În toate acestea,
răspunsul Domnului Isus sună astfel: “tēn archēn … eipon hymin”, “Ceea ce am
zis la început, aceea vă spun şi acum.”13 Această variantă au tradus-o cele mai
multe şi mai bune versiuni ca: Versiunea Autorizată a lui King James (Autorised
King James Version), Standardul Nou American (New America Standard),
Versiunea Standardul Revizuit (Revised Standard Version) şi altele.
Părerea lui W. Barclay şi a altor comentatori şi bibliologi este că răspunsul
Domnului Isus din acest verset a sunat în felul următor: “Tot ce v-am spus până
acum este numai începutul” 14. Ceea ce înseamnă că tot ce a afirmat Mântuitorul
despre Sine ca fiind Trimisul Tatălui, Fiul lui Dumnezeu, Judecătorul Suprem din
Ziua de Apoi, Izvorul vieţii, Lumina lumii şi Cel de sus, nu este decât începutul
descoperirii Lui; iar, dacă nu L-au înţeles nici până acum, de aici înainte nu-L vor
putea pricepe nici atât.
d) A patra menţionare, ce ne arată că cei ce-L resping pe Cristos, Lumina
lumii, se află în întunericul ignoranţei este, o afirmaţie a Evanghelistului Ioan,
care a scris: “Ei n-au înţeles că le vorbea despre Tatăl.” (v.27) Cu cât autorităţile
ecleziastice evreieşti luptau mai înverşunat împotriva Domnului Isus, cu atât
mintea lor se întuneca mai tare. Doar înainte cu câteva ore, aşa cum am văzut în
studiul trecut, când Domnul Isus a declarat că era Fiul lui Dumnezeu, ei au înţeles
din afirmaţia aceasta că El Se făcea deopotrivă cu Dumnezeu, iar acum, ne spune
Evanghelistul Ioan, nu pricepeau că le vorbea despre Tatăl. În codexul Sinaiticus,
care este unul dintre cele mai bune codexuri, cât şi în unele manuscrise latineşti,
acest verset este redat mai detaliat. El sună astfel: “Ei n-au înţeles că El a zis că
Dumnezeu este Tatăl Lui.” 15 Deşi Domnul Isus a zis aici foarte clar că Dumnezeu
este Tatăl Lui, totuşi ei nu L-au înţeles.
3. Al treilea lucru ce se desprinde din textul citit în legătură cu stările
prezente ale celor ce-L resping pe Mântuitorul este că, El ne-a făurit pe cruce
ultimul şi cel mai bun mijloc al trezirii minţii şi al conştiinţei noastre.
Evanghelistul Ioan a scris: “Isus, deci, le-a zis: «Când veţi înălţa pe Fiul
omului, atunci veţi cunoaşte că Eu sunt şi că nu fac nimic de la Mine Însumi, ci
vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu. (29) Cel care M-a trimis este cu Mine;
Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că întotdeauna fac ce-Ι este plăcut.»” (v.28-29)
Aşa cum am văzut în acest studiu sintagma “Eu sunt” din versetul 28 este
unul dintre numele lui Dumnezeu prin care Se prezenta poporului evreu în
451
Dragomir Stancu
Vechiul Testament. Cu acest nume şi Domnul Isus S-a făcut cunoscut vrăjmaşilor
Lui, arătând că El nu era altul decât Dumnezeu; iar ei vor afla lucrul acesta atunci
când Îl vor înălţa pe cruce 16. Mântuitorul Se revela ca Dumnezeu prin cuvântul
puterii Sale, viaţa trăită şi lucrările Sale miraculoase şi, totuşi oamenii, în părerile
lor preconcepute, n-au reuşit să vadă în toate acestea divinitatea Sa. Acesta a fost
unul dintre motivele cele mai mari pentru care Fiul lui Dumnezeu a acceptat
moartea de cruce, ca ultimul şi cel mai puternic mijloc al trezirii minţii şi al
conştiinţei noastre umane faţă de starea actuală în care ne aflăm. Nici unul dintre
ascultătorii Domnului Isus n-a înţeles că le vorbea despre răstignirea Sa.
Mântuitorul, deşi ştia că ei nu înţelegeau că le vorbea despre răstignire, totuşi El
le-a spus acum lucrul acesta, pentru ca ei să-şi aducă aminte peste şase luni, atunci
când cuvintele Lui se vor împlini. Domnul Isus ştia că marele Lui auditoriu din
curtea templului înţelegea greşit că El le-ar fi vorbit despre faptul că, în final,
totuşi evreii, recunoscându-L şi acceptându-L, Îl vor înălţa ca pe un mesia politic.
Numai după ce Domnul Isus a fost înălţat pe cruce, oamenii au reuşit să-Ι
vadă adevăratul mesianism, pentru că El numai prin moartea şi învierea Sa, a
arătat în mod practic divinitatea şi natura împărăţiei Sale. Ferice de aceia care Îl
contemplă pe Domnul Isus pe cruce, descoperind în El pe Dumnezeul adevărat şi,
Îl acceptă ca Mântuitor! Toţi oamenii vor trebui să vadă în Cristos pe Dumnezeu.
Dacă ei nu vor să vină la Calvar şi să-L descopere pe cruce ca Dumnezeu, atunci
nu le rămâne altceva decât să-L vadă şi să-L descopere ca Dumnezeu când va veni
în toată puterea şi gloria Sa divină să judece în Ziua de apoi pe cei vii şi pe cei
morţi. Apostolul Ioan a scris în Apocalipsa: “Iată că El vine pe nori şi orice ochi
Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din
cauza Lui! Da, Amin.” (1:7)
Domnul Isus când a afirmat: “…Nu fac nimic de la Mine Însumi, ci
vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu. (29) Cel care M-a trimis este cu Mine;
Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că întotdeauna fac ce-Ι este plăcut,” (v.28-29)
ne-a arătat trei lucruri: primul, că relaţia Sa cu Tatăl era desăvârşită; că de la
începutul şi până la sfârşitul lucrării Sale de pe pământ, Tatăl era cu El, şi că El
niciodată nu l-a lăsat singur; al doilea, că El a făcut întotdeauna voia Tatălui.
Nimeni dintre pământeni n-a putut să rostească vreodată următoarele cuvinte pe
care le-a spus Mântuitorul: “Eu întotdeauna fac ce-Ι este plăcut lui Dumnezeu”.
Noi oricât de buni şi supuşi am fi lui Dumnezeu, nu putem afirma că am făcut şi
facem întotdeauna voia lui Dumnezeu şi niciodată voia noastră. Mântuitorul a
continuat să spună chiar mai mult decât atât, şi anume că atunci când va fi
răstignit, lumea va vedea în înălţarea Lui pe cruce întruchiparea voii întregi ale lui
Dumnezeu; şi al treilea fapt pe care ni l-a scos în evidenţă Domnul Isus când a
rostit versetele 28 şi 29 este că, fiecare dintre aceste afirmaţii, ni-L arăta că El era
deopotrivă cu Tatăl, fiind de aceeaşi natură, substanţă şi esenţă cu El 17.
În al doilea rând, textul pe care îl studiem ne arată
452
II. CONSECINŢELE VIITOARE ALE CELOR CE-L RESPING PE

CRISTOS
Fiul lui Dumnezeu ne-a arătat că cei ce-L resping pe El vor avea parte de
trei consecinţe importante:
1. Prima consecinţă este că, ei Îl vor căuta şi nu-L vor găsi.
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Eu Mă duc şi Mă
veţi căuta.” (v.21)
Mântuitorul a spus adversarilor Lui că El va pleca de la ei, că va sosi
timpul când îşi vor da seama că L-au pierdut, că vor regreta greşeala făcută prin
faptul că L-au respins şi că Îl vor căuta, dar nu-L vor mai găsi. Dascălul divin ne-a
învăţat prin acest regret şi această căutare trei lucruri. Primul lucru este că, omul
are anumite ocazii pe care dacă le pierde, nu se vor mai repeta niciodată. Venirea
Lui în lume şi apelul pe care ni-L face sunt şanse unice şi supreme pe care ni le
acordă, pe care dacă nu le ştim folosi, le vom pierde şi vom regreta pentru ele o
veşnicie întreagă. Fiecărui om i s-a oferit şansa supremă a deciderii pentru Cristos
şi a acceptării Lui ca Domn şi Mântuitor, iar dacă nu vom fi înţelepţi să ne
folosim de aceste şanse, le vom pierde pentru totdeauna. Al doilea lucru pe care
Dascălul ceresc ne-a învăţat prin acest regret şi această căutare este că viaţa şi
timpul nostru sunt limitate. Nimeni nu trăieşte veşnic pe pământ, pentru că la toţi
viaţa este limitată şi, totuşi destul de lungă ca să avem timp să ne decidem pentru
Cristos. De aceea, lucrul cel mai înţelept din viaţa aceasta trecătoare este să-L
acceptăm pe Cristos ca Domn şi Mântuitor acum, ca nu cumva să ne surprindă
momentul plecării din lume fără să beneficiem de şansa supremă a deciderii
pentru Cristos şi de fericirea eternă. Şi al treilea lucru pe care Mântuitorul ne-a
învăţat prin afirmaţia Sa este că, privilegiul şi responsabilitatea merg mână în
mână, iar respingerea mântuirii prin jertfa lui Cristos, atrage în urma ei un mare
regret şi o osândă veşnică 18.
2. A doua consecinţă a celor ce-L resping pe Cristos este că, ei vor muri
în păcatele lor.
Mântuitorul a repetat de două ori acest adevăr şi ne-a prevenit asupra lui în
versetele 21 şi 24, spunând vrăjmaşilor Lui şi tuturor celor ce-L resping pe El ca
Domn şi Mântuitor: “Dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre.”
(v.24)
Mântuitorul lumii ne arată că a muri cineva în păcat are două urmări grave.
Prima este pierderea ţintei lui Dumnezeu cu privire la acei oameni. Cuvântul
“păcat”, scris în textul grecesc hamartia era un termen vânătoresc şi însemna
“pierderea ţintei”. Dumnezeu avea pentru om, coroana creaţiei Lui, o ţintă precisă:
viaţa şi fericirea eternă, dar căderea omului în păcat a afectat această ţintă a lui
Dumnezeu. Şi, totuşi, Dumnezeu Şi-a restabilit această ţintă prin jertfa Fiului Său
de pe cruce. Astfel, toţi aceia care refuză să-L accepte pe Cristos ca Domn şi
453
Dragomir Stancu
Mântuitor, şi nu vor să vină cu păcatele lor la jertfa Lui pentru a primi iertare,
rămân în păcat; şi toţi aceia care, rămânând în păcat, pleacă din lumea aceasta
neiertaţi, se afundă în cel mai mare dezastru, pentru că nu permit ca Dumnezeu să-
Şi atingă ţinta şi cu privire la ei 19. A doua urmare a celui care moare în păcat este
despărţirea lui de Dumnezeu pentru totdeauna. Păcatul are cea mai mare
consecinţă: de a-l despărţi pe om de Dumnezeu pentru veci de veci. După ce
Adam păcătuise, prima lui tendinţă era să se ascundă de Dumnezeu. (Geneza 3:8-
10) A-L refuza pe Cristos ca Domn şi Mântuitor şi a nu veni cu păcatele noastre la
crucea Lui, înseamnă a ne înstrăina de Dumnezeu; iar a ne înstrăina de Dumnezeu
şi a muri în păcatele noastre, înseamnă a ne despărţi de Cel Preaînalt pentru
totdeauna 20.
3. A treia consecinţă a celor ce-L resping pe Cristos este că, ei nu pot veni
acolo unde este El şi unde S-a dus ca să ne pregătească şi nouă un loc.
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Mântuitorul spunând vrăjmaşilor Săi:
“Acolo unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni.” (v.21)
Când Domnul Isus a zis că va pleca, El a vorbit mulţimilor care Îl ascultau
despre întoarcerea Lui la Tatăl în gloria cerească. Această plecare era una şi
aceeaşi cu întoarcerea Sa la cer când a cerut apostolilor cu altă ocazie ca să creadă
în El, pentru că în Casa Tatălui Lui sunt multe locaşuri, şi că El se duce să ne
pregătească acolo un loc, astfel ca unde este El să fim şi noi. (Ioan 14:1-3) Acesta
este locul în care vrăjmaşii Lui n-au putut să intre, pentru că L-au respins pe El
care este singurul Mântuitor al lumii 21. Ce adevăr cutremurător este acesta că toţi
cei ce-L refuză pe Domnul Isus ca Domn şi Mântuitor nu pot avea nici o speranţă
să ajungă în cer! Şi ce groaznic este ca cineva să moară în păcatele lui! Pentru toţi
aceştia, moartea este, aşa cum a numit-o cineva: regele spaimei şi al deznădejdii,
fiindcă ea nu-i duce la Cristos în Casa Tatălui, ci îi aruncă în infern, singurul loc
unde Dumnezeu lipseşte, unde ochii Lui nu-i mai văd, urechile Lui nu-i mai aud şi
unde inima Lui nu-i mai simte şi nu-i mai înţelege.
Textul nostru se încheie cu versetul 30 în care Evanghelistul Ioan a scris:
“Pe când vorbea Isus astfel, mulţi au crezut în El.” Cu privire la acest verset şi
următoarele trei versete: 31, 32 şi 33, care ne vorbesc despre credinţa multor
evrei, comentatorii îmbrăţisează cinci opinii, pentru că versetele 30, 31 şi 32 sunt
în discordanţă cu versetul 33. Cităm mai întâi cele patru versete: “Pe când vorbea
Isus astfel, mulţi au crezut în El. (31) Şi le-a zis iudeilor care crezuseră în El:
«Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi într-adevăr ucenicii Mei; (32) veţi
cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi.» (33) Ei Ι-au răspuns: «Noi
suntem sămânţa lui Avraam şi n-am fost niciodată sclavii nimănui; cum zici Tu:
‘Veţi fi liberi!’»” (v.30-33) Prima opinie este a lui W.P. Howard care susţine că
versetul 30 ne vorbeşte despre evreii care au crezut în Domnul Isus. Iar versetele
31, 32 şi 33, se referă la alţi evrei care nu credeau în El, pentru că de la versetul 31
începe un alt pasaj 22. A doua opinie este a lui R.C.H. Lenski care consideră că
454
versetele 30, 31 şi 32 ne vorbesc despre evreii care credeau în Domnul Isus, iar
versetul 33, cu care începe un alt pasaj, ne vorbeşte despre evreii care nu credeau
în El 23. A treia opinie este a lui F.W. Grosheide care crede că noul pasaj începe
de la versetul 30 şi că el se refră la evreii care credeau în Domnul Isus. A patra
opinie este a comentatorilor J. Calvin, M. Dods, J.P. Lange, A.T. Robertson şi
M.C. Tenney. Toţi aceştia susţin că evreii care nu sunt prezentaţi în versetele 30 şi
31, nu aveau o credinţă adevărată 24, iar a cincea opinie aparţine lui W. Barclay, a
lui W. MacDonald şi altor comentatori care susţin că credinţa unor evrei dintre cei
ce se aflau în jurul Domnului Isus era sinceră, pe când credinţa altor evrei dintre
cei ce se găseau înaintea Mântuitorului nu era sinceră, şi că noul pasaj începe de la
versetul 31 25. Noi îmbrăţişăm a cincea opinie, pentru că o considerăm cea mai
verosimilă şi că este în cea mai mare concordanţă cu contextul.

Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 75, 506.
Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 134, 149.
8. Op. cit. p. 18 – 19.
13. Op. cit. p. 194.
17. Op. cit. p. 335.
19. Op. cit. p. 17;
21. Op. cit.
22. Howard, W.F., The Interpreter’s Bible, Vol. VIII, p. 600.
23. Lenski, R.C.H., Interpretation of St. John’s Gospel, p. 607 – 613.
24. Calvin, J., Calvin’s Commentaries, p. 167;
455
Dragomir Stancu

456
Dragomir Stancu
45. ELIBERAREA FIILOR LUI DUMNEZEU

Ioan 8 : 31 – 36
31 Şi le-a zis iudeilor care crezuseră în El: “Dacă rămâneţi în cuvântul

Meu, sunteţi într-adevăr ucenicii Mei;
32 veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi”
33 Ei Ι-au răspuns: “Noi suntem sămânţa lui Avraam şi n-am fost
niciodată sclavii nimănui; cum zici Tu: «Veţi fi slobozi!»
34 “Adevărat, adevărat vă spun”, le-a răspuns Isus, “că oricine trăieşte
în păcat este rob al păcatului.
35 Şi robul nu rămâne întotdeauna în casă; fiul însă rămâne întotdeauna.
36 Deci, dacă Fiul vă face liberi, veţi fi cu adevărat liberi.
În acest text, Fiul lui Dumnezeu ne-a vorbit despre unul dintre cele mai
frumoase lucruri: că, în calitate de Fiu a lui Dumnezeu, S-a pus în slujba eliberării
fraţilor Lui din cea mai mare şi grea robie.
În acest pasaj intitulat Eliberarea fiilor lui Dumnezeu, Dascălul ceresc ne
arată trei lucruri: chemarea Sa la adevărata ucenicie, modul în care ne oferă
eliberarea din robia păcatului şi una dintre cele mai mari avertizări pe care El ne-o
face.
Să luăm întâi
I. CHEMAREA DASCĂLULUI CERESC LA ADEVĂRATA

UCENICIE
Evanghelistul Ioan a scris: “Şi le-a zis iudeilor care crezuseră în El:
«Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi într-adevăr ucenicii Mei; (32) veţi
cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi»” (v.31-32)
Acest text, spre deosebire de celelalte texte din întreg Noul Testament, ne
redă tabloul complet al adevăratei ucenicii 1, şi anume că ucenicul adevărat al lui
Cristos, trebuie să îndeplinească şase condiţii:
(1) Prima condiţie pe trebuie s-o îndeplinească ucenicul lui Cristos este
credinţa. Evanghelistul Ioan a scris: “Şi le-a zis iudeilor care crezuseră în El.”
(v.31) A deveni cineva ucenicul lui Cristos, începe prin a crede că El este
Dumnezeu adevărat, iar cuvântul Lui este al unui Dumnezeu şi prin a-L accepta ca
Domn şi Mântuitor. Nimeni nu poate fi un ucenic al lui Cristos înainte ca să-L
cunoască pe El şi să creadă că tot ce ne-a spus despre consecinţa păcatului, chinul
veşnic, dragostea lui Dumnezeu, mântuirea prin jertfa Sa, viaţa veşnică si altele de
felul acesta, sunt nişte realităţi mari 2.
457
Dragomir Stancu
La prima condiţie a unui ucenic al lui Cristos, care este credinţa, Dascălul
ceresc a mai adăugat cuvintele: “Dacă rămâneţi în cuvântul Meu,” (v.31) prin
care ne învaţă că adevărata ucenicie mai înseamnă şi a rămâne în mod permanent
în cuvântul Lui 3.
(2) A doua condiţie este de a-Ι asculta şi de a-Ι citi mereu Cuvântul. Se
spune despre John Brown, un pastor din Haddington că atunci când predica, făcea
mereu pauze să vadă dacă auditoriul asculta cu adevărat Cuvântul Domnului.
Ucenicul Domnului Isus este acela care Îi ascultă şi Îi citeşte Cuvântul toată viaţa.
Aceasta este una dintre semnificaţiile rămânerii în Cuvântul Fiului lui Dumnezeu
4
.
(3) A treia condiţie este de-a învăţa. În textul grecesc scrie pentru cuvântul
“ucenic” mathētēs care înseamnă literal “învăţăcel”, “cel ce învaţă”. Dacă cineva
încetează să înveţe Cuvântul lui Dumnezeu sau îşi închide mintea faţă de
Cuvântul dumnezeiescului său Învăţător, acela termină cu ucenicia 5.
(4) A patra condiţie este de-a pătrunde continuu şi progresiv în adevărul
Lui divin pe care ni l-a adus prin persoana şi învăţătura Sa. Nimeni nu poate să
spună după ce a ascultat sau a citit o singură dată Cuvântul lui Dumnezeu, sau
chiar de câteva ori, că el a pătruns în toată adâncimea lui şi că l-a înţeles perfect.
Deosebirea dintre Biblie şi o altă carte constă în faptul că o carte efemeră, oricât
de bună ar fi, o citim o singură dată; pe când, Biblia, trebuie s-o citim mereu şi s-o
adâncim tot mai mult. A rămâne în Cuvântul Dascălului nostru ceresc înseamnă şi
a-l studia şi a medita tot mai mult şi mai profund asupra lui, până când ne devine
din ce în ce tot mai clar 6.
(5) A cincea condiţie este de-a cunoaşte adevărul. A rămâne în Cuvântul
dumnezeiescului nostru Învăţător înseamnă: a avea în minte mereu adevărul Lui, a
medita asupra lui şi a-l adânci, iar acum, Dascălul ceresc ne spune un lucru
extraordinar de important şi de valoros, învăţându-ne că dacă vom rămâne în
Cuvântul Lui, vom ajunge la una dintre cele mai mari realizări din viaţă: să-Ι
cunoaştem adevărul. Mântuitorul a scos în evidenţă lucrul acesta în mod deosebit
atunci când a spus evreilor care credeau în El: “Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul
vă va face liberi.” (v.32) La ce fel de adevăr S-a referit Domnul Isus aici? Oare se
poate şti? La această întrebare s-au dat mai multe răspunsuri. Singurul răspuns
satisfăcător este următorul: că ucenicii lui Cristos au învăţat de la Dascălul lor
ceresc să pătrundă în adevăratul sens al vieţii prezente şi să şi-o asigure pe cea
viitoare. Întrebările pe care şi le pune fiecare om indiferent dacă este conştient sau
nu de ele, sunt: “De ce să-mi predau viaţa lui Cristos? De ce să ascult de El? Şi
de ce să renunţ la anumite lucruri care nu-Ι plac Lui?” Adevărul pe care ni l-a
descoperit Fiul lui Dumnezeu ne ajută ca, apreciind corect priorităţile valorilor, să
deosebim lucrurile bune de cele rele şi pe cele cereşti şi veşnice de cele
pământeşti şi trecătoare 6.
(6) Şi, a şasea condiţie pe care trebuie s-o îndeplinească ucenicul lui
458
Cristos este, să transpună adevărul Dascălului său divin în viaţa sa de zi cu zi.

Adevăratul ucenic al lui Cristos nu studiază Cuvântul dumnezeiescului său
Învăţător dintr-o simplă curiozitate sau numai pentru a-l adânci şi a-l înţelege, ci
pentru a-l transpune în viaţa sa. El după ce a pătruns în valorile infinite şi eterne
ale adevărului descoperit, îl aplică în viaţă cu scopul de a se bucura de efectul şi
realizarea lui începând chiar de aici şi de acum.
În al doilea rând, Dascălul ceresc ne arată în acest text
II. MODUL ÎN CARE NE OFERĂ ELIBERAREA DIN ROBIA

PĂCATULUI
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând evreilor care
crezuseră în El: “Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi.” (v.32) Şi
“Dacă Fiul vă face liberi, veţi fi cu adevărat liberi.” (v.36)
Comentatorul C.H. Dodd, referindu-se la aceste două versete, a spus că
ucenicii lui Cristos, pentru a fi cu adevărat liberi, trebuie nu numai să cunoască
adevărul, dar să fie şi uniţi cu Acela care este Adevărul 7.
Comentatorul W. Barclay a zis că Domnul Isus când ne-a vorbit aici
despre eliberarea copiilor lui Dumnezeu, a avut în vedere patru eliberări, trei
speciale şi una generală.
(1) Prima eliberare specială este de sub puterea fricii. Domnul Isus a avut
în vedere această eliberare, pentru că ştia că mulţi dintre evrei doreau să-L
urmeze, dar se temeau de autorităţile lor ecleziastice. Acestora le era frică fiindcă
nu credeau cu adevărat în divinitatea Domnului Isus şi nu ştiau că ucenicul Lui nu
este niciodată singur, ci este întotodeauna însoţit de dumnezeiescul său Învăţător,
care îl luminează cu adevărul Lui şi îl protejează cu atotputerea Sa. Frica dispare
numai din viaţa acelui ucenic care este luminat de adevărul lui Cristos şi se simte
sub protecţia Lui de Dumnezeu care a zis: “Toată autoritatea Mi-a fost dată în cer
şi pe pământ.” (Matei 28:18)8
(2) A doua eliberare specială este de sub puterea egoismului. Mântuitorul
ne-a învăţat că nimeni nu poate fi ucenicul Lui dacă nu renunţă la sine şi egoismul
lui. El a zis: “Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia
crucea şi să Mă urmeze.” (Matei 16:24) Mulţi au declarat că unul dintre cei mai
mari şi cei mai puternici vrăjmaşi ai lor a fost egoismul, de care n-au reuşit să
scape decât prin adevărul şi puterea lui Cristos 9.
(3) Şi a treia eliberare specială este de semenii noştri. Mântuitorul ştia că
erau mulţi evrei, cum sunt şi astăzi mulţi care doresc să-L urmeze, dar se
împotmolesc la gândul: ce vor zice semenii lor dacă ei se decid să-L urmeze pe
Cristos? Comentatorul H.G. Wells a spus că pentru mulţi glasul semenilor sună
mai puternic la urechi decât glasul lui Dumnezeu. Dar ucenicului lui Cristos nu-i
pasă ce zic sau ce gândesc oamenii despre el, pentru că el este atent numai la ce-i
459
Dragomir Stancu
spune Dumnezeu 10.

(4) Iar a patra eliberare care, fiind generală, este eliberarea din robia
păcatului.
Este interesant şi semnificativ faptul, că atunci când cineva este mustrat
pentru că a făcut un lucru rău, el răspunde: “Eu fac ce-mi place. Fac doar ce
vreau cu viaţa mea.” Numai că adevărul este că el nu face ce-i place lui, ci ce-i
place stăpânului lui. Un asemenea om a ajuns într-o cursă din care nu mai poate
ieşi. Sunt mulţi care au ajuns într-o stare, când nu se pot abţine să nu mai
păcătuiască, patimile şi viciile lor stăpânindu-i în aşa fel încât ei, deşi încearcă să-
şi impună voinţa, totuşi nu reuşesc să scape de ele. Înţeleptul Seneca zicea că
asemenea oameni ajung într-o stare în care ei, în acelaşi timp, îşi urăsc şi îşi
iubesc păcatul, şi că aceştia sunt departe de a face ce le place, pentru că şi-au
pierdut libertatea şi puterea 11.
Mântuitorul când a vorbit despre eliberarea din robia păcatului, a avut în
vedere un mare principiu pe care l-au expus mereu înţelepţii greci şi romani.
Seneca a spus: “Nici o robie nu este mai mare, ca robia poftelor.” Platon, de
asemenea, a numit patimile păcătoase, ca cei mai mari tirani. Epictet a zis:
“Libertatea este numele virtuţii, iar robia este numele viciului.” 12 Stoicii au spus:
“Numai cel înţelept este liber, iar cel nechibzuit este rob.” Şi Socrate a zis: “Cum
poţi numi pe un om liber când plăcerile guvernează în viaţa lui?” 13
Mântuitorul când a zis evreilor care crezuseră în El: “Veţi cunoaşte
adevărul şi adevărul vă va face liberi,” a făcut o declaraţie extraordinar de mare,
că ucenicii Lui sunt singurii care reuşesc să-şi rupă lanţurile păcatului cu care au
fost legaţi; şi că ceea ce îi dotează cu puterea aceasta este adevărul Lui.
Comentatorul F. Godet a descris foarte frumos această eliberare. El a zis:
“Domnia păcatului în inima omului se bazează pe iluzie şi fascinaţie. Lăsaţi să
pătrundă şi să strălucească adevărul lui Cristos în viaţa voastră şi farmecul
păcatului va dispare, inima vi se va dezgusta de ceea ce a fost sedusă şi numai
astfel veţi scăpa ca pasărea din laţul păsărarului.” 14
Dar, ucenicul lui Cristos, nu dispune numai de lumina şi adevărul
Învăţătorului său, ci şi de prezenţa şi atotputerea Sa divină, datorită acestui fapt, el
nu are în Dascălul său numai o eliberare din robia păcatului, ci şi cea mai mare
realizare. Cineva când a ajuns să înţeleagă acest lucru despre care ne vorbeşte
Domnul Isus aici, a exclamat: “O, ce om minunat poate să realizeze Cristos din
mine!” 15
Robia păcatului este cea mai mare şi cea mai grea dintre toate robiile.
Mântuitorul când ne-a eliberat cu lumina şi cu puterea Sa divină din această robie,
ne-a izbăvit în acelaşi timp şi de concepţiile greşite despre lume şi viaţă, de lumea
demonilor, de Diavol şi de infern. Toate acestea le-a avut în vedere Domnul Isus
atunci când a zis: “Dacă Fiul vă face liberi, veţi fi cu adevărat liberi.” (v.36)
Şi, în al treilea rând, Dascălul ceresc ne face în acest text
460
III. UNA DINTRE CELE MAI MARI AVERTIZĂRI

Evanghelistul Ioan a scris: “Ei Ι-au răspuns: «Noi suntem sămânţa lui
Avraam şi n-am fost niciodată sclavii nimănui; cum zici Tu: ‘Veţi fi slobozi!’»
(34) «Adevărat, adevărat vă spun», le-a răspuns Isus, «că oricine trăieşte în
păcat este rob al păcatului. (35) Şi robul nu rămâne întotdeauna în casă; fiul însă
rămâne întotdeauna.»” (v.33-35)
O parte dintre evreii care crezuseră în Domnul Isus, dar care totuşi nu
reuşiseră să ajungă ucenicii Lui, aşa cum am văzut în studiul trecut, sunt unii şi
aceiaşi cu evreii care figurează în versetul 33 din acest studiu. În amândouă
textele se vede că aceşti evrei care nu aveau o credinţă sinceră, n-au rămas în
Cuvântul Domnului Isus, pentru că le era prea greu să se debaraseze de
concepţiile lor evreieşti în legătură cu un mesia politic. În textul din studiul trecut,
am văzut că ei au crezut că Domnul Isus era Mesia, dar nimic mai mult decât un
mesia politic pe care îl visau evreii; de aceea, când Domnul Isus a afirmat: “Când
veţi înălţa pe Fiul omului,” (Ioan 8:28) ei au înţeles că El ar fi spus mulţimii din
curtea templului că totuşi, în final, toţi evreii Îl vor recunoaşte, Îl vor accepta şi Îl
vor înălţa ca pe un mesia politic. Iar în acest text, tot aceşti evrei au rămas
surprinşi de învăţătura Domnului Isus când a zis evreilor care aveau o credinţă
sinceră în El: “Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi.” (v.32) Ei,
neînţelegând că Mântuitorul vorbea despre robia păcatului, au crezut că le spunea
că naţiunea lor se afla în robia romană. Acesta a fost motivul pentru care au
răspuns Domnului Isus prompt: “Noi suntem sămânţa lui Avraam şi n-am fost
niciodată sclavii nimănui; cum zici Tu: «Veţi fi slobozi!»” (v.33)
Aceşti credincioşi falşi, cât şi toţi evreii, pretindeau că ei n-au fost
niciodată robii nimănui, deşi naţiunea lor a fost subjugată de mai multe popoare:
de egipteni, babilonieni, asirieni, medo-persani, greci iar, pe timpul Domnului
Isus, de romani. Într-un sens, aceşti credincioşi falşi şi nesinceri aveau dreptate,
pentru că experţii Legii au stabilit că libertatea, care este de o mare valoare, era
dreptul fiecărui evreu din naştere. În legea lui Moise scrie că nici un evreu nu se
va coborî la nivelul unui rob. (Leviticul 25:39-42)
Când aceşti credicioşi falşi au zis: “Noi n-am fost niciodată robii
nimănui,” au spus cu alte cuvinte: “Noi n-am recunoscut niciodată pe nici un
asupritor ca domnitor peste noi, ci ne-am supus numai din obligaţie.” Iosif
Flavius a zis că evreii au recunoscut stăpânitori străini peste ei numai de facto, dar
nu şi de jure, “numai de fapt, dar nu şi de drept”, după principiul că trebuiau să
cedeze înaintea celui mai tare 16. Şi tot Iosif Flavius a relatat că evreii se răsculau
mereu împotriva asupritorilor lor, ca în cazul lui Iuda Galileanul împotriva
romanilor, pentru că ei Îl considerau pe Dumnezeu singurul lor Împărat şi nu
permiteau ca altcineva să-Ι ia locul, şi să le ceară anumite lucruri împotriva voii
Lui 17.
461
Dragomir Stancu
Când aceşti credincioşi falşi susţineau că naţiunea lor n-a fost niciodată în
robie, ei afirmau cu tărie un lucru care era de bază în viaţa lor religioasă şi
politică. Chiar dacă era adevărat că erau subjugaţi de alte popoare în scurgerea
vremii, că ei erau sub dominaţia romană şi atunci când Domnul Isus le vorbea,
totuşi ei au susţinut că şi în acele robii, ei şi-au menţinut independenţa spirituală şi
putând demonstra oricui că ei erau robi numai cu trupul, dar nu şi cu sufletul. Ciril
de Ierusalim a spus că Iosif din Vechiul Testament, deşi era vândut de fraţii lui ca
rob în Egipt, totuşi el Îi slujea lui Dumnezeu ca un om liber. Pentru poporul evreu
nu era o altă insultă mai mare decât să zici că el se afla într-o robie 18.
Domnul Isus, ştiind că nu numai aceşti credincioşi falşi, nu au înţeles că le
vorbea despre robia păcatului şi eliberarea din această robie, dar nici restul
evreilor care se aflau în curtea templului, le-a repetat din nou acest adevăr
prezentându-l în aşa fel încât ei să înţeleagă cu siguranţă. El le-a zis: “Adevărat,
adevărat vă spun că oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului.” (v.35) Evreii,
considerându-se poporul lui Dumnezeu, se pretindeau că erau liberi şi drepţi
înaintea Celui Preaînalt şi înaintea tuturor popoarelor, pentru că ţineau legea.
Numai că adevărul era, că ei erau în robia ignoranţei şi a păcatului. Mântuitorul a
spus lucrul acesta, pentru că mai marii poporului evreu Îi urzeau moartea chiar şi
în momentul în care vorbea.
Fiul lui Dumnezeu a văzut prăbuşirea acestor credincioşi falşi, cât şi
aproape a tuturor evreilor dintre cei ce Îl ascultau în curtea templului.
Evanghelistul Ioan a fost inspirat să scoată în evidenţă trei cauze de cădere a
tuturor acestora: prima cauză era mândria, pe care a redat-o prin cuvintele că ei
ziceau că erau “sămânţa lui Avraam”; a doua era orbirea, pe care a redat-o prin
cuvintele “n-am fost niciodată sclavii nimănui”; şi a treia cauză era spiritul de
castă, pe care ne-a redat-o prin cuvintele “noi” şi iarăşi “noi”.
În final, când Domnul Isus a zis: “Şi robul nu rămâne întotdeauna în casă;
fiul însă rămâne întotdeauna. (36) Deci, dacă Fiul vă face liberi, veţi fi cu
adevărat liberi,” (v.35-36) ne-a arătat cum pământul întreg a ajuns în robia
păcatului şi a Diavolului; şi cum numai El, în calitate de Fiul lui Dumnezeu ne
poate elibera din această mare robie.
Într-o casă din antichitate era mare deosebire între un rob şi un fiu. Fiul
avea dreptul din naştere de a rămâne în casă pentru totdeauna şi chiar de-a o
moşteni; pe când robul, putea fi alungat din casă oricând. (Geneza 21:10; Galateni
4:30) Domnul Isus când i-a atenţionat pe evrei pe fondul tabloului unui rob şi al
unui fiu din casă, le-a spus cu alte cuvinte: “Voi evreii, credeţi că sunteţi fii ai
casei lui Dumnezeu? Voi credeţi că nimic nu vă poate afecta calitatea de fiu şi să
pierdeţi casa Celui Preaînalt? Fiţi atenţi, că voi nu sunteţi decât nişte robi şi că şi
voi prin atitudinea şi comportamentul vostru, puteţi fi alungaţi oricând din casa
Stăpânului.”
Domnul Isus le-a spus evreilor în aceste două versete următoarele trei
462
lucruri: mai întâi le-a făcut o precizare: să aibă grijă că ei erau robi şi nu fii; apoi,
le-a făcut o recomandare: să vină la El ca nişte robi, pentru ca El să-i elibereze de
robia păcatului şi să-i facă cu adevărat fii de Dumnezeu şi moştenitori ai Casei Lui
veşnice: şi, în cele din urmă, i-a avertizat: că dacă se vor amăgi singuri că sunt fiii
casei lui Dumnezeu; deşi, în realitate ei sunt robi, vor fi alungaţi pentru totdeauna
dinaintea Celui Preaînalt. Mântuitorul le-a făcut acestă precizare, această
recomandare şi, cu atât mai mult, această avertizare ca, trezindu-i la realitate, să-Ι
accepte suprema şansă pe care le-o oferea: de a-Ι deveni ucenici, de a-Ι cunoaşte
adevărul, de a-i elibera din robia păcatului şi de a-i face fiii lui Dumnezeu şi
moştenitorii Casei Lui eterne. Toate acestea n-au fost valabile numai pentru evreii
din curtea templului, cărora le vorbea, ci şi pentru noi toţi.

2. Op. cit.
3. Op. cit.
4. Op. cit.
5. Op. cit. p. 20 – 21.
6. Op. cit. p. 21.
7. Dodd, C.H., The Interpretation of the Fourth Gospel, p. 178.
9. Op. cit.
10. Op. cit. p. 21 - 22.
11. Op. cit. p. 23 – 24.
16. Josephus, F., The Wars of Jews, V, ix, 3;
17. Josephus, F., Antiquities, XVIII, I, 6.
46. O MARE AMĂGIRE

Ioan 8 : 37 – 45
463
Dragomir Stancu
37 Ştiu că sunteţi sămânţa lui Avraam, dar căutaţi să Mă omorâţi pentru

că nu pătrunde în voi Cuvântul Meu.
38 Eu spun ce am văzut la Tatăl Meu; şi voi faceţi ce aţi auzit de la tatăl
vostru.”
39 “Tatăl nostru”, Ι-au răspuns ei, “este Avraam”. Isus le-a zis: “Dacă
aţi fi copii ai lui Avraam aţi face faptele lui Avraam.
40 Dar acum căutaţi să Mă omorâţi pe Mine, un om care v-am spus
adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu. Aşa ceva Avraam n-a făcut.
41 Voi faceţi faptele tatălui vostru.” Ei Ι-au zis: “Noi nu sunten copii
născuţi din curvie; avem un singur Tată: pe Dumnezeu.”
42 Isus le-a zis: “Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M-aţi iubi şi pe Mine,
căci Eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu; n-am venit de la Mine Însumi, ci El M-a
trimis.
43 Pentru ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Pentru că nu puteţi asculta
Cuvântul Meu.
44 Voi aveţi de tată pe Diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru.
El de la început a fost ucigaş şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr.
Ori de câte ori spune o minciună vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl
minciunii.
45 Iar pe Mine, pentru că spun adevărul, nu Mă credeţi.
Acesta este unul dintre cele mai şocante şi paradoxale texte pentru că, ne
arată pe de o parte una dintre concepţiile cele mai mari şi importante ale evreilor
pe care o susţineau cu tărie şi anume că ei, fiind descendenţii lui Avraam şi fiii
legământului, erau cu toţii copiii lui Dumnezeu din cauza meritelor şi a favorului
mare pe care îl avea acest patriarh înaintea Celui Preaînalt, iar pe de altă parte,
acest pasaj ne dezvăluie cum Domnul Isus a dat o lovitură de moarte acestei
concepţii evreieşti greşite cu care se autoamăgeau că toţi descendenţii lui Avraam:
buni sau răi, erau copiii lui Dumnezeu.
Acest text intitulat O mare amăgire, ne arată două lucruri: cum evreii se
considerau ca fii a lui Dumnezeu şi faptul că Domnul Isus îi numea fiii
Diavolului.
I. EVREII SE CONSIDERAU CĂ ERAU FIII LUI DUMNEZEU

Evanghelistul Ioan a citat conversaţia dintre Domnul Isus şi autorităţile
ecleziastice evreieşti, scriind: “Voi faceţi faptele tatălui vostru.” Ei Ι-au zis: «Noi
nu suntem copii născuţi din curvie; avem un singur Tată: pe Dumnezeu.»” (v.41)
Domnul Isus când a zis autorităţilor ecleziastice evreieşti aceste cuvinte
464
tari: “Voi faceţi faptele tatălui vostru”, ştia cât de mult le va supăra cu acest
adevăr şi, totuşi l-a spus, pentru că a vrut să le confrunte cu starea lor pentru
trezirea la realitate. Aceşti conducători religioşi, înţelegând însemnătatea acestor
cuvinte, în loc să se cutremure de starea în care se aflau; dimpotrivă, pe de o parte,
Ι-au adus Domnului Isus una dintre cele mai mari calomnii, iar, pe de altă parte, se
lăudau că erau fiii lui Dumnezeu. Cercetătorii şi comentatorii: T. Walker, W.
Barclay şi alţii, au spus că atunci când autorităţile ecleziastice evreieşti au răspuns
Domnului Isus: “Noi nu suntem copii născuţi din curvie; avem un singur Tată: pe
Dumnezeu”, au făcut două lucruri: mai întâi L-au denigrat pe Domnul Isus,
născocind că Maria, mama Lui, L-ar fi avut ca bastard cu un ostaş roman, numit
Panthera, calomnie care a circulat mult timp printre evrei prin viul grai şi în
literatura lor 1. Este posibil că aceste autorităţi religioase când au zis mai întâi:
“Noi nu suntem copii născuţi din curvie,” să-Ι fi spus Domnului Isus ca replică cu
alte cuvinte: “Tu, cu ce drept ne spui nouă aceste cuvinte, când Tu iată cine
eşti?” 2 Şi apoi, când Ι-au spus cu îngâmfare: “(Noi) avem un singur Tată: pe
Dumnezeu”, să fi continuat să-Ι zică cu alte cuvinte: “Israelul este Mireasa lui
Dumnezeu şi el n-a curvit cu alţi dumnezei, ca noi să fim copii născuţi din curvie
(Osea 2:4). Astfel, noi toţi care suntem fiii lui Israel, avem un singur Tată: pe
Dumnezeu.” 3
Un alt argument mare pe care îl invocau evreii pentru a susţine că erau fiii
lui Dumnezeu, consta în descendenţa lor din Avraam. Evreii îl considerau pe
Avraam cea mai mare personalitate din istoria religiei lor, şi chiar a lumii întregi.
Ei susţineau cu tărie că erau copiii lui Dumnezeu şi că erau favorizaţi de Cel
Preaînalt prin faptul că erau descendenţii acestui gigant al credinţei, pe care
Dumnezeu l-a numit prietenul Lui. (Isaia 41:8) Evreii credeau că Avraam a
câştigat prin bunătatea lui un capital de merite atât de mare, încât îi era suficient
nu numai lui, dar chiar şi tuturor descendenţilor săi. Capitalul acesta spiritual,
ziceau rabinii, era atât de mare încât toţi urmaşii lui Avraam nu vor fi în stare să-l
epuizeze niciodată. Iustin Martirul a scris în secolul al doilea, în urma unui dialog,
pe care îl purtase cu evreul Trifon, că evreii susţineau cu tărie că numai sămânţa
lui Avraam va moşteni Împărăţia lui Dumnezeu, chiar şi cei mai păcătoşi dintre ei
4
. Acesta a fost motivul pentru care autorităţile ecleziastice evreieşti au zis
Domnului Isus: “Tatăl nostru este Avraam!” (v.39)
Toate acestea i-au făcut pe evrei să tragă concluzia că ei erau copiii lui
Dumnezeu şi să creadă că lucrul acesta era în cea mai mare concordanţă cu ceea
ce i-a zis Dumnezeu lui Moise ca să spună lui faraon: “Aşa vorbeşte Domnul:
«Israelul este fiul Meu, întâiul Meu născut,»” (Exod 4:22) ca de altfel şi, în
concordanţă cu multe alte versete de felul acesta: “… Nu este El oare Tatăl tău,
care te-a făcut, Te-a întocmit şi ţi-a dat fiinţă?” (Deut.32:6) “Dar, Doamne, Tu
eşti Tatăl nostru; noi suntem lutul, şi Tu olarul, care ne-ai întocmit: suntem cu
toţii lucrarea mâinilor Tale.” (Isaia 64:8) “N-avem toţi un singur Tată? Nu ne-a
465
Dragomir Stancu
făcut un singur Dumnezeu?” (Maleahi 2:10)

Metoda şi atitudinea evreilor de a se folosi de arborele genealogic şi de a
trăi sub protecţia unui nume, cu care au influenţat toate naţiunile şi religiile lumii,
chiar şi creştinismul, n-au paralele în toată istoria lumii. Această atitudine i-a
ajutat pe mulţi dintre evrei să joace un mare rol în ţările creştine şi chiar în
bisericile creştine, în ideea că sunt fiii lui Avraam. Toată lumea musulmană şi cea
creştină, se lasă influenţată de această atitudine a evreilor chiar şi astăzi. Numai
pentru Domnul Isus, faptul că evreii erau descendenţii lui Avraam în ce priveşte
trupul, nu însemna nimic, dacă nu erau urmaşi ai acestui mare patriarh şi în ce
priveşte credinţa 5. Fiul lui Dumnezeu când a zis autorităţilor ecleziastice
evreieşti: “Ştiu că sunteţi sămânţa lui Avraam, dar căutaţi să Mă omorâţi,” (v.37)
le-a recunoscut calitatea de urmaşi ai lui Avraam în ce priveşte trupul, numai ca să
le reproşeze că ei nu erau urmaşii acestui mare partriarh şi în ce priveşte credinţa
şi viaţa lui spirituală 6. Ce contrast uimitor era între Avraam şi ei: Avraam, prin
comportamentul lui, era prietenul lui Dumnezeu; iar ei, care se considerau fiii lui
Avraam, erau criminalii Fiului lui Dumnezeu!
Comentatorii W. Barclay şi W. Hendriksen au explicat că Domnul Isus a
făcut aici o comparaţie între Avraam şi autorităţile ecleziastice evreieşti, care se
pretindeau că erau fiii lui Avraam: că Avraam a primit cu toată inima mesagerii pe
care i-a trimis Dumnezeu (Genes 18:1-8), iar autorităţile ecleziastice evreieşti de
pe timpul Său, cât şi cele dinaintea Lui, Ι-au ucis pe toţi prorocii, ba chiar şi pe El,
în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, urma să-L pironească pe cruce. Atunci, cum se
puteau numi aceşti vrăjmaşi de moarte ai Lui, fiii lui Avraam, când faptele lor se
deosebeau fundamental de comportamentul acestui marte patriarh? 7 Acelaşi lucru
a fost inspirat să-l spună şi Ioan Botezătorul, că judecata de apoi îi va ajunge pe
toţi evreii care credeau că erau sub protecţia lui Dumnezeu prin faptul că se
trăgeau din Avraam şi nu aduceau roade vrednice de pocăinţă (Matei 3:9-10,12).
Apostolul Pavel a zis, la fel, că nu carnea şi sângele poate să facă pe cineva un
urmaş adevărat al lui Avraam, ci încrederea şi ascultarea faţă de Dumnezeu. El a
şi scris în epistola sa către Romani: “… Lui Avraam credinţa i-a fost considerată
ca dreptate.” (4:9)
Mulţi creştini şi chiar congregaţii creştine, cred că pot beneficia de capital
spiritual, moştenit de la înaintaşii lor, numai că Mântuitorul ne-a arătat, aşa cum
am văzut, că noi putem moşteni numai exemplul lor frumos, nu şi faptele lor ca pe
un capital spiritual de protecţie.
În al doilea rând, textul pe care îl studiem ne arată
II. CUM DOMNUL ISUS ÎI NUMEA PE EVREII CARE SE

CONSIDERAU FIII LUI DUMNEZEU, FII AI DIAVOLULUI
Mântuitorul a zis autorităţilor ecleziastice evreieşti: “Voi aveţi de tată pe
466
Diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru…” (v.44)

Din acest verset reiese clar, ca şi din toate cele patru Evanghelii, faptul că
Domnul Isus ştia că Diavolul există şi că nu este o născocire a cuiva, ci o realitate
crudă care exercită o influenţă foarte rea şi periculoasă pe pământ 8.
Comentatorul Frederik Bruce a zis că în codicile K şi Sinaiticus Syriac nu
scrie sintagma tatăl vostru în versetul 44: “Voi aveţi de tată pe Diavolul şi vreţi să
împliniţi poftele tatălui vostru”, în ideea că vrăjmaşii Domnului Isus erau
descendenţii Diavolului, ci numai niste imitaţii ale lui. Exegetul şi comentatorul
amintit a scos faptul acesta în evidenţă pentru că gnosticii au făcut multe
speculaţii cu ajutorul primei variante 9. Acelaşi lucru l-a spus şi Fericitul
Augustin, explicând, că evreii erau fiii Diavolului prin imitaţie şi nu prin naştere
din el, spre deosebire de copiii lui Dumnezeu care sunt născuţi din Tatăl lor ceresc
10
.
Mântuitorul a adus două argumente autorităţilor ecleziastice evreieşti, cât
şi tuturor evreilor, care credeau că cineva ca să devină copil al lui Dumnezeu, era
de-ajuns să fie fiul lui Avraam după descendenţă:
A. Primul argument era al faptelor. Domnul Isus a zis autorităţilor
ecleziastice everieşti: “Dacă aţi fi copii ai lui Avraam aţi face faptele lui Avraam.
(40) Dar acum căutaţi să Mă omorâţi pe Mine, un om care v-am spus adevărul pe
care l-am auzit de la Dumnezeu. Aşa ceva Avraam n-a făcut.” (v.39-40)
Argumentul Mântuitorului a fost că dacă evreii nu făceau faptele lui Avraam, ei
nu erau urmaşii adevăraţi ai acestui mare patriarh, chiar dacă erau urmaşii lui în ce
priveşte trupul. Iar, pentru că făceau faptele Diavolului, oricât de mult pretindeau
că erau fiii lui Dumnezeu, totuşi ei erau în realitate fiii Celui Rău.
Domnul Isus a scos în evidenţă două fapte ale autorităţilor ecleziastice
everieşti prin care i-a identificat că erau fiii Diavolului:
a) Prima faptă era crima. Fiul lui Dumnezeu a spus: “Voi aveţi de tată pe
Diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş
…” (v.44) Una dintre caracteristicile Diavolului era uciderea şi distrugerea.
Domnul Isus, în calitate de Dumnezeu, ştia că Diavolul este un mare ispititor al
omului, că prin el a intrat păcatul în lume şi că, prin păcat a venit moartea.
(Rom.5:13) În felul acesta, Diavolul a devenit criminalul întregii omeniri,
începând cu ispitirea şi moartea lui Adam şi, continuând cu crima lui Cain pe care
a săvârşit-o asupra fratelui său Abel, la îndemnul acestui mare seducător în păcat.
Dar, Diavolul nu este numai nimicitorul vieţii, ci şi a tot ce este sfânt şi bun: a
cinstei, onestităţii, bunătăţii, frumuseţii, a păcii sufletului, fericirii, dragostei şi a
tot ce face viaţa plăcută. Diavolul este un mare ucigaş, pe când Domnul Isus este
Dătătorul şi Domnul vieţii. Când autorităţile ecleziastice evreieşti plănuiau în
inimile lor moartea Domnului Isus, ele nu făceau altceva decât continuau faptele
tatălui lor, cu care ei se asemănau şi care era Diavolul-Nimicitorul.
b) A doua faptă, era minciuna. Mântuitorul a zis: “(Diavolul) nu stă în
467
Dragomir Stancu
adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună vorbeşte
din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.” (v.44) Mântuitorul ne spune că
a doua caracteristică mare a Diavolului este falsitatea, minciuna şi pervertirea
adevărului. Falsitatea nu numai că urăşte adevărul, dar şi luptă împotriva lui
pentru a-l distruge. Oricine minte, face lucrarea Diavolului. Comentatorul W.
Barclay a zis că atunci când Domnul Isus a confruntat autorităţile ecleziastice
evreieşti, s-a întâlnit adevărul cu minciuna; şi că minciuna n-a putut să nu declare
pe loc război adevărului şi să nu caute cu tot dinadinsul să-l distrugă 11.Vrăjmaşii
Mântuitorului erau în falsitate, pentru că Diavolul, domnul falsităţii era tatăl lor.
Acesta era motivul pentru care ei se considerau că erau cu siguranţă fiii lui
Dumnezeu, deşi nu erau! Comentatorul R.C.H. Lenski a spus că cei ce trăiesc în
minciună şi în falsitate, nu numai că îşi pierd capacitatea de a discerne adevărul,
dar, au repulsie pentru adevăr, şi-l resping 12.
B) Al doilea argument pe care l-a adus Mântuitorul autorităţilor
ecleziastice evreieşti, cât şi tuturor evreilor era, că, pentru a deveni cineva un copil
al lui Dumnezeu nu era de-ajuns să fie numai un fiu al lui Avraam după
descendenţă, ci să aibă şi dragoste faţă de El. Domnul Isus a zis vrăjmaşilor Săi:
“Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M-aţi iubi şi pe Mine…” (v.24) În acest
verset, Mântuitorul a spus că dragostea este unul dintre cele mai mari teste după
care ne putem verifica dacă suntem sau nu copiii lui Dumnezeu. Filo de
Alexandria, acest mare filozof şi rabin evreu, a dat următoarea explicaţie în
legătură cu dragostea lui Dumnezeu şi ura Diavolului, afirmând în secolul întâi,
prin anii 50 că, aşa cum focul nu poate înceta să nu ardă, tot aşa nici Dumnezeu
nu poate să nu iubească; şi, aşa cum gheaţa nu poate înceta să nu fie rece, tot aşa
nici Diavolul nu poate să nu urască. Dumnezeu este dragoste şi, aşa cum El este
dragoste, tot aşa şi copiii Lui trebuie să fie dragoste, acesta fiind motivul pentru
care Părintele iubirii cere tuturor copiilor Lui să iubească pe toţi oamenii, chiar şi
pe vrăjmaşii lor. Astfel, dacă autorităţile ecleziastice evreieşti, a spus Mântuitorul,
n-au putut să-L iubească, pe El care era Fiul lui Dumnezeu, ci dimpotrivă L-au
urât, era dovada cea mai dureroasă că ei nu erau copiii lui Dumnezeu, ci fiii
Diavolului.
Comentatorii B.F. Westcott şi C.H. Dodd au zis că atunci când
Mântuitorul a afirmat: “Eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu; n-am, venit de la Mine
Însumi, ci El M-a trimis,” (v.42) observăm că Fiul lui Dumnezeu era conştient nu
numai de originea Sa divină, dar vedem din prepoziţia textului grecesc ek “din”,
“din Dumnezeu”, că reiese clar că Domnul Isus era de aceeaşi natură, substanţă şi
esenţă cu Tatăl 13. Astfel, Domnul Isus când le-a zis vrăjmaşilor Lui, că dacă
Dumnezeu ar fi fost Tatăl lor, ei L-ar fi iubit şi pe El, fiindcă El era Dumnezeu şi
pentru că numai în El neamul omenesc a fost confruntat cu Dumnezeu. Domnul
Isus i-a dovedit mincinoşi: că nu-L iubeau pe Dumnezeu; ci, dimpotrivă, Îl urau,
fiindcă ei erau fiii Domnului urii şi al falsităţii.
468
Domnul Isus când a zis: “Eu spun ce am văzut la Tatăl Meu; şi voi faceţi
ce aţi auzit de la tatăl vostru,” (v.38) a arătat adversarilor Lui că El a venit din
prezenţa lui Dumnezeu, că ne-a adus adevărul din cer şi că ne-a spus ce El
personal a văzut şi a auzit. Iar ei, care trăiau pe pământ, nu numai că erau limitaţi
în cunoaştere, dar erau şi sub influenţa Celui Rău.
În încheiere, Fiul lui Dumnezeu a întrebat autorităţile ecleziastice evreieşti
cu durere în suflet: “Pentru ce nu înţelegeţi vorbirea Mea?” (v.43) dar, tot El le-a
explicat că erau la mijloc trei cauze şi de aceea le-a oferit trei răspunsuri. Prima
cauză era, că ascultau de Diavolul, care era tatăl minciunii, al falsităţii şi al erorii.
Domnul Isus le-a răspuns: “Iar pe Mine, pentru că spun adevărul, nu Mă credeţi.”
(v.45) A doua cauză era, că ei s-au închis faţă de Domnul Isus şi mesajul Lui.
Mântuitorul a răspuns: “Pentru că nu pătrunde în voi Cuvântul Meu.” (v.37) Şi a
treia cauză era, că ei, având repulsie faţă de Cuvântul Lui, nu-l puteau asculta.
Mântuitorul le-a răspuns: “Pentru că nu puteţi asculta Cuvântul Meu.” (v.43) Fiul
lui Dumnezeu i-ar fi putut ajuta să-Ι înţeleagă mesajul şi să-L accepte ca Domn şi
Mântuitor, dar dacă ei s-au închis faţă de El, au refuzat să-L asculte şi să-L
înţeleagă, şi nu au permis să-Şi facă lucrarea în viaţa lor, ci au permis Diavolului,
toate acestea au contribuit la excluderea lor dinaintea Lui, ca Mântuitor, din
Împărăţia Lui şi implicit din viaţa eternă.
1. Walker, T., Jewish Views of Jesus, p. 14 – 23;

2. Op. cit.
3. Op. cit.
4. Iustin Martirul, Dialogul cu Trypho, 140;
5. Op. cit.
8. Op. cit. p. 61.
12. Lenski, R.C.H., The Interpretation of Colossians, Thessalonians, Timothy,
Titus, Philemon, p. 701 – 702;
13. Dodd, C.H., The Interpretation of Fourth Gospel, p. 259.
469
Dragomir Stancu
47. TREI GLORII ALE LUI CRISTOS

Ioan 8 : 46 – 59
46 Cine dintre voi poate dovedi că am păcat? Dacă spun adevărul, pentru
ce nu Mă credeţi?
47 Cine este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; voi de aceea
n-ascultaţi, pentru că nu sunteţi din Dumnezeu.”
48 Iudeii Ι-au răspuns: “Nu zicem noi bine că eşti samaritean şi că ai
demon?”
49 “N-am demon,” le-a răspuns Isus; “ci Eu Îl cinstesc pe Tatăl Meu, dar
voi nu Mă cinstiţi.
50 Eu nu caut gloria Mea; există Unul care o caută şi care judecă.
51 Adevărat, adevărat vă spun că dacă împlineşte cineva Cuvântul Meu,
niciodată nu va vedea moartea.”
52 “Acum”, I-au zis iudeii, “vedem bine că ai demon; Avraam a murit,
profeţii, de ademenea au murit şi Tu zici: «Dacă împlineşte cineva Cuvântul Meu,
niciodată nu va vedea moartea.»
53 Doar n-ai fi Tu mai mare decât părintele nostru Avraam, care a murit?
Şi decât profeţii care, de asemenea au murit? Cine Te crezi Tu că eşti?”
54 Isus a răspuns: “Dacă Mă glorific Eu Însumi, gloria Mea nu este
nimic; Tatăl Meu Mă glorifică, El, despre care voi ziceţi că este Dumnezeul
vostru,
55 şi totuşi nu-L cunoaşteţi. Eu Îl cunosc bine şi dacă aş zice că nu-L
cunosc, aş fi şi Eu un mincinos ca voi. Dar Îl cunosc şi împlinesc Cuvântul Lui.
56 Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că va vedea ziua Mea; a văzut-
o şi s-a bucurat.”
57 “N-ai nici cincizeci de ani”, I-au zis iudeii, “şi l-ai văzut pe Avraam!”
58 Isus le-a zis: “Adevărat, adevărat vă spun că mai înainte să se nască
Avraam sunt Eu.”
59 La auzul acestor cuvinte au luat pietre ca să arunce în El. Dar Isus S-a
ascuns şi a ieşit din Templu trecând prin mijlocul lor. Şi aşa a plecat din Templu.
În această ultimă parte a marilor controverse dintre Domnul Isus şi

autorităţile ecleziastice evreieşti, care a avut loc tot în curtea templului în prima
sau în a doua zi după încheierea sărbătorii Corturilor, Evanghelistul Ioan ne-a
arătat trei străluciri uimitoare şi fulgerătoare ale gloriei Fiului lui Dumnezeu, prin
care Îi vedea tot mai clar divinitatea şi egalitatea Sa cu Tatăl.
470
Acest text intitulat Trei glorii ale lui Cristos, ne dezvăluie gloria
infailibilităţii Lui, gloria măririi Lui şi gloria Lui de Dumnezeu etern.
I. GLORIA INFAILIBILITĂŢII LUI CRISTOS

Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Cine dintre voi
poate dovedi că am păcat?” (v.46)
În acest pasaj avem scena unei întregi drame. Într-o dramă nu îşi joacă
rolul numai cuvintele, dar şi pauzele dintre cuvinte, tonul, privirea, mimica feţei şi
gesticularea.1 Domnul Isus când a întrebat pe marele Lui auditoriu adunat în
curtea templului din toate părţile Israelului: “Cine dintri voi poate dovedi că am
păcat? a spus parafrazat: Dacă este cineva aici care Mă poate acuza de vreun
păcat, sau care poate să pună degetul pe ceva rău din viaţa Mea, să spună!”
După această întrebare a urmat o tăcere foarte semnificativă, în timpul căreia ochii
Mântuitorului se roteau peste mulţime şi aşteptau o învinuire îndrăzneaţă din
partea cuiva, dar deşi pauza se prelungea, totuşi nimeni nu L-a putut acuza, nici
măcar de un singur păcat. Domnul Isus a rămas uimit, pentru că nu s-a găsit
nimeni în mulţime ca să-I aducă măcar o singură învinuire, până nici vrăjmaşii
Lui care Îl acuzau mereu în fel şi chip. Ei nu aveau curaj ca să-L acuze de nici un
păcat, pentru că ştiau că trebuiau să dovedească; iar în caz că nu puteau dovedi, se
temeau de popor 2.
Mântuitorul, folosindu-Se de această ocazie, a continuat să pună şi o altă
întrebare marelui Său auditoriu şi, cu atât mai mult, autorităţilor ecleziastice
evreieşti: “Dacă spun adevărul, pentru ce nu Mă credeţi?” (v.46), ceea ce
înseamnă cu alte cuvinte: “Dacă voi prin tăcerea voastră aţi demonstrat că Eu
sunt fără păcat şi, chiar fără nici o greşeală, atunci de ce nu acceptaţi ce vă
spun?” 3 Acum s-a creat o altă tăcere care era jenantă şi, după care Domnul Isus a
zis: “Cine este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; voi de aceea n-
ascultaţi, pentru că nu sunteţi din Dumnezeu,” (v.47) care înseamnă parafrazând:
“Voi nu puteţi accepta cuvintele Mele, pentru că nu sunteţi din Dumnezeu şi
fiindcă nu aveţi nimic din Dumnezeu în inimile voastre.”4 Domnul Isus când a zis
în acest verset că rostea Cuvintele lui Dumnezeu, a arătat evreilor că dacă ei erau
din Dumnezeu, trebuiau să-L recunoască drept Fiul Celui Preaînalt, să-L înţeleagă
şi să-L asculte, iar, prin faptul că ei nu L-au recunoscut - din viaţa, lucrările şi
învăţătura Lui – ca Fiu al lui Dumnezeu, nu L-au înţeles şi nu L-au ascultat, arată
că ei nu aveau nimic comun cu Dumnezeul cel adevărat şi că nu aveau decât un
dumnezeu inventat de mintea şi de concepţiile lor religioase.
Pentru că autorităţile ecleziastice evreieşti erau străine de Dumnezeu, la
auzul acestor cuvinte, au căutat să-L înţepe pe Domnul Isus, zicându-I că era
samaritean şi că era stăpânit de un demon. Evanghelistul Ioan i-a citat zicând: “Nu
471
Dragomir Stancu
zicem noi bine că eşti samaritean şi că ai demon?” (v.48)

Cuvântul samaritean, ca batjocură şi insultă, apare în Biblie numai aici,
având trei semnificaţii: prima este, vrăjmaş al poporului evreu, insultă ce avea un
substrat etnic şi politic în sensul că Domnul Isus, ca galilean, nu era un evreu pur,
ci o amestecătură cu samaritenii care erau vecinii galileenilor şi vrăjmaşii de
moarte ai iudeilor 5. A doua semnificaţie este, eretic, iar cuvintele samaritean şi
eretic erau sinonime, Fiului lui Dumnezeu I S-a adus cel mai mult această insultă
că era eretic. Dacă Domnul Isus S-ar întoarce din nou pe pământ în trup, I s-ar
aduce aceeaşi insultă chiar de către aproape toate bisericile şi confesiunile creştine
6
. Şi a treia însemnătate a cuvântului samaritean, ca batjocură este, prinţul
diavolilor. Original, cuvântul aramaic pentru “samaritean” era shomeroni, care era
unul dintre titlurile prinţului demonilor, ca acelea de Ashmedai, Sammael şi Satan.
În Coran, care este biblia mahomedană, scria că evreii erau seduşi în idolatrie de
Shomeron, prinţul demonilor 7. Se crede că autorităţile ecleziastice evreieşti I-au
atribuit Domnului Isus toate aceste trei sensuri ale insultei de smaritean şi, în
special, al treilea, că era stăpânit chiar de prinţul demonilor şi că acesta I-ar fi luat
mintea în întregime. A doua parte a versetului 48 “şi că ai demon”, după opinia
acestora, nu este altceva decât un mic comentariu al celui de-al treilea înţeles al
insultei de samaritean, care întăreşte această explicaţie şi care, totodată este în
concordanţă cu acuzaţia care I se aducea mereu Domnului Isus că era stăpânit de
un demon. (Matei 9:34;10:25;12:24;Ioan 8:19;7:20) Astfel, când vrăjmaşii
Mântuitorului I-au zis că era stăpânit de prinţul demonilor, ei I-au spus că era
nebun; fiindcă după opinia lor, numai un om care şi-a pierdut minţile, putea să
facă afirmaţile pe care le-a făcut El.
Insulta lor era în cea mai mare discordanţă şi antiteză cu ceea ce Domnul
Isus era şi făcea. Mântuitorul a zis: “N-am demon, Eu Îl cinstesc pe Taăl Meu, dar
voi nu Mă cinstiţi.” (v.49) Fiul lui Dumnezeu a dovedit calm autorităţilor
ecleziastice evreieşti prin viaţa Lui fără păcat, lucrările şi învăţătura Lui, că insulta
lor era falsă, că scopul Lui în tot ce făcea, era să-L cinstească pe Tatăl. Lucrările,
faptele şi insultele pe care I le aduceau ei, erau pentru El o mare dezonoare, cât şi
pentru Tatăl Lui care L-a trimis. Răspunsul Domnului Isus, la insulta lor era că,
nu El era stăpânit de Diavol ci ei, pentru că Îl insultau ca fiind nebun şi stăpânit de
Cel Rău, tocmai pentru că îndeplinea lucrările Tatălui în mod desăvârşit 8.
În cele din urmă, când Domnul Isus le-a răspuns tot la insulta aceasta: “Eu
nu caut gloria Mea; există Unul care o caută şi care judecă,” (v.50) le-a zis cu
alte cuvinte: “Eu ştiam că voi fi insultat, respins, dispreţuit şi chiar răstignit. Dar
este Unul care Îmi evaluează lucrarea la justa ei valoare, şi care într-o zi Mă va
cinsti. Acesta este Tatăl Meu.” În lucrarea Sa de pe pământ, Domnul Isus nu a
văzut în faţă nimic altceva decât respingere, dispreţ şi durere. În schimb, El Şi-a
văzut gloria numai la sfârşitul lucrării şi nu orice glorie, ci o glorie eternă.
Mântuitorul a dispus de un optimism desăvârşit, pentru că El făcea lucrarea
472
Tatălui şi ştia ce-L aştepta în final pe El şi pe toţi răscumpăraţii Lui 9.

A doua glorie a Domnului Isus era
II. GLORIA MĂRIRII LUI

Evanghelistul Ioan L-a citat pe Mântuitorul spunând: “Adevărat, adevărat
vă spun că dacă împlineşte cineva Cuvântul Meu, niciodată nu va vedea
moartea.” (v.51)
Evreii au rămas năuciţi şi şocaţi la auzul acestor cuvinte ale Domnului
Isus, de aceea s-au scandalizat foarte tare, faptul acesta observându-se din reacţia
autorităţilor ecleziastice care I-au spus, fiind convinşi mai mult ca oricând că era
nebun: “Acum”, “vedem bine că ai demon; Avraam a murit, profeţii, de
ademenea au murit şi Tu zici: «Dacă împlineşte cineva Cuvântul Meu, niciodată
nu va vedea moartea.»” (v.52) Insulta teribilă din versetul 48 “Nu zicem noi bine
că eşti samaritean şi că ai demon?” este repetată din nou şi cu mare emfază:
“Acum, vedem bine că ai demon,” ceea ce înseamnă cu alte cuvinte: “Acum, ne-
am convins că ceea ce Ţi-am spus mai înainte, că eşti nebun, este adevărat.”
Argumentul acestor autorităţi ecleziastice evreieşti a fost că nici prorocii şi nici
chiar Avraam n-au putut să promită nimănui nemurirea, pentru că şi ei erau nişte
muritori. Numai Dumnezeu este în stare să facă o asemenea promisiune. Aceste
autorităţi ecleziastice evreieşti îşi ziceau în continuare, cum de-a îndrăznit
Dulgherul din Nazaretul Galileii să-Şi atribuie, cu aroganţă, această prerogativă a
lui Dumnezeu, de care Cel Preaînalt n-a făcut uz, nici chiar în cazul lui Avraam
care era cel mai ascultător de Cuvântul Lui, pentru că şi acest mare patriarh a
murit? Astfel, concluzia acestor căpetenii religioase a fost că afirmaţia pe care a
făcut-o Dulgherul din Nazaretul Galileii, era o dovadă clară că era un ieşit din
minţi, un hulitor de Dumnezeu şi un stăpânit de demoni. Evanghelistul Ioan a citat
aceste autorităţi ecleziastice evreieşti, spunând în continuare: “Doar n-ai fi Tu mai
mare decât părintele nostru Avraam, care a murit? Şi decât profeţii care, de
asemenea au murit? Cine Te crezi Tu că eşti?” (v.53)
Nu numai autorităţile ecleziastice evreieşti au tras o concluzie în legătură
cu Domnul Isus referitor la tot ce a făcut şi a zis, dar şi cei mai mari gânditori de-a
lungul celor două milenii. Marea întrebare care s-a pus este: Mântuitorul, în
comparaţie cu toţi ceilalţi oameni, ori că era Dumnezeu care avea o minte
desăvârşită, ori că era un nebun. El a ales crucea, deşi putea să pună mâna pe
putere; a spălat picioarele ucenicilor, deşi putea să ordone oamenilor să
îngenuncheze înaintea Lui; şi a venit să slujească, cu toate că putea pretinde lumii
întregi ca ea să-I slujească Lui. Numai o asemenea Fiinţă care n-a acceptat
standardele lumii noastre ci, dimpotrivă, le-a declarat o nebunie şi le-a răsturnat
cu susul în jos, ne-a adus suprema înţelepciune a lui Dumnezeu. Nici un om cu
judecată nu se poate îndoi de aceasta, aşa cum nu ne putem îndoi că El a venit pe
473
Dragomir Stancu
pământul nostru ca să facă lucrarea lui Dumnezeu, pentru că era singurul care
purta în Sine, sigiliul divinităţii Sale 10.
Moscheea din Hebron construită deasupra peşterii Macpela, care conţine

mormintele lui Avraam şi Sara, Isaac şi Rebeca, Iacov şi Lea
Astfel, cuvintele pe care le-a rostit Fiul lui Dumnezeu cu o mare

solemnitate şi cu un accent de o deosebită importanţă şi siguranţă: “Adevărat,
adevărat vă spun că dacă împlineşte cineva Cuvântul Meu, niciodată nu va vedea
moartea,” nu erau ale unui om ieşit din minţi sau ale unui om stăpânit de un
demon, ci erau Cuvinte de Dumnezeu, singurul care ne poate oferi nemurirea. Pe
cel ce ascultă de Mântuitorul şi intră în relaţie cu El, numai pe acela moartea nu-l
poate despărţi niciodată de El, sau să-l împiedice să intre în Împărăţia Sa eternă.
Un om care Îl acceptă pe Cristos ca Mântuitor şi ascultă de El, merge nu de la
viaţă la moarte, ci de la viaţă la o altă viaţă; pentru el moartea fizică nu este
altceva decât o poartă prin care intră în Împărăţia şi în prezenţa lui Dumnezeu 11.
Mântuitorul le-a proclamat acest mare adevăr chiar şi vrăjmaşilor Lui de
moarte, şi le oferea şansa supremă a vieţii eterne şi a izbăvirii de chinul veşnic.
Dar, prin faptul că ei nu s-au străduit să-L înţeleagă pe Domnul Isus, ci,
dimpotrivă, L-au respins, nu vor putea să spună că Mântuitorul nu le-a oferit şi lor
un asemenea privilegiu 12.
La acuzaţia căpeteniilor religioase ale evreilor, că declaraţia făcută de
Domnul Isus, prin care El singur Se slăvea, era arogantă, Mântuitorul le-a
răspuns: “Dacă Mă glorific Eu Însumi, gloria Mea nu este nimic; Tatăl Meu Mă
glorifică, El, despre care voi ziceţi că este Dumnezeul vostru.” (v.54) Dascălul
474
ceresc ne învaţă mai întâi în acest verset două lucruri: că adevărata onoare nu vine
de la oameni, ci de la Dumnezeu; şi că cel care caută slavă de la oameni, se înşală;
şi apoi, ne-a făcut de cunoscut că El a urmărit numai onoarea care vine de la Tatăl
şi care este gloria eternă.
În versetul 55, în care Domnul Isus a vorbit autorităţilor ecleziastice
evreieşti despre Dumnezeu, spunându-le: “Şi totuşi nu-L cunoaşteţi. Eu Îl cunosc
bine şi dacă aş zice că nu-L cunosc, aş fi şi Eu un mincinos ca voi. Dar Îl cunosc
şi împlinesc Cuvântul Lui”, ne-a dezvăluit două lucruri esenţiale şi fundamentale
din viaţa Lui:
a) Primul lucru este că, El era unic în ce priveşte cunoaşterea lui
Dumnezeu. Mântuitorul a spus evreilor care se lăudau cu Dumnezeu şi ziceau că
Cel Preaînalt era al lor că, ei nici nu-L cunoşteau măcar, dar să-L mai aibă ca
Tată. Numai Domnul Isus Îl cunoştea pe Dumnezeu pe deplin, pentru că numai El
a stat în prezenţa Sa o veşnicie întreagă şi a venit din cer. Căpeteniile ecleziastice
evreieşti voiau ca Domnul Isus să nege că El Îl cunoştea pe Dumnezeu şi că era
deopotrivă cu El. Numai că Mântuitorul a precizat că dacă ar tăgădui acest adevăr,
atunci şi El ar fi un mincinos ca ei.
b) Al doilea lucru este că, El era unic în ascultarea de Dumnezeu. A privi la
Domnul Isus, înseamnă a spune: “Iată cum doreşte Dumnezeu să trăiesc eu”,
pentru că numai în Mântuitorul noi vedem ce doreşte Dumnezeu să ştim şi ce vrea
El să facem 13. Când Mântuitorul a spus aceste cuvinte: “Îl cunosc pe (Tatăl) şi
împlinesc Cuvântul Lui”, El, deşi Îşi cunoştea agonia de pe Calvar care Îi stătea
înainte, totuşi a declarat cu aceste cuvinte pe care le rostise, un fel de ultimatum în
războiul împotriva Diavolului şi împotriva întregului infern, pentru că ştia că nici
chiar durerile crucii nu vor fi în stare să-L oprească să facă voia Tatălui 14.
A treia glorie a lui Cristos este
III. GLORIA LUI DE DUMNEZEU ETERN

Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând autorităţilor
ecleziastice evreieşti: “Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că va vedea ziua
Mea; a văzut-o şi s-a bucurat.” (v.56)
Şi primele două străluciri ale gloriei lui Cristos erau mari, numai că
această ultimă strălucire este cu mult mai minunată şi mai semnificativă.
În ce priveşte bucuria vederii zilei lui Cristos de către Avraam,
comentatorii au explicat-o pe trei fonduri:
A. Unii comentatori au explicat-o pe fondul concepţiei evreieşti,
argumentând că ascultătorii Domnului Isus care erau evrei, L-au putut înţelege
numai în acest fel. Aceşti comentatori, ţinând cont de explicaţiile rabinilor, au
emis cinci opinii după care Avraam a putut să vadă ziua lui Mesia:
a) Prima opinie era formulată din Geneza 12:3, atunci când Dumnezeu i-a
475
Dragomir Stancu
promis că în el va binecuvânta toate naţiunile pământului. Acest mare patriarh

ştia că această promisiune însemna că Mesia se va trage din arborele lui
genealogic şi s-a bucurat mult. Conform acestei explicaţii îmbrăţişată şi J. Calvin,
Avraam L-a văzut pe Mesia anticipat prin credinţă şi în viziune profetică 15.
b) A doua opinie era formulată din Geneza 17:17 şi Geneza 12:3, atunci
când Dumnezeu l-a înştiinţat că Sara, nevasta lui, va naşte un fiu la vârsta de 90
de ani, la care veste el a râs. Cartea Targumul aramaic a redat cuvântul ebraic a
râs în cel de s-a bucurat 16. Avraam ştia că nu Isaac va fi Speranţa neamului
omenesc, ci că din arborele lui genealogic se va naşte Mesia. Acesta a fost
adevăratul motiv pentru care Avraam s-a bucurat mult la naşterea lui Isaac! 17
c) A treia opinie era formulată din Geneza 22:7-8, atunci când l-a dus pe
Isaac pe Muntele Moria ca să-l jertfească şi când Isaac l-a întrebat pe Avraam:
“Iată focul şi lemnele; dar unde este mielul pentru arderea de tot?” Şi când
Avraam i-a răspuns lui Isaac: “Fiule, Dumnezeu Însuşi va purta de grijă de mielul
pentru arderea de tot.” Avraam era convins că nu moartea va avea ultimul cuvânt
în cazul lui Isaac, ci Dumnezeu; şi că Dumnezeu, potrivit cu împlinirea
promisiunii Lui în legătură cu naşterea lui Mesia, putea să-l învieze pe Isaac chiar
şi din morţi. (Evrei 11:18-19)
d) Unii dintre rabini, ca de altfel şi unii dintre comentatorii creştini, susţin
că în viziunea din Geneza 15:8-21, lui Avraam i s-ar fi prezentat întreg viitorul
naţiunii lui Israel, inclusiv venirea şi domnia lui Mesia 19.
e) Şi alţi rabini opinează, ceea ce şi unii comentatori creştini cred că,
Avraam, potrivit textului din Geneza 24:1, fiind foarte bătrân, ar fi pătruns în
timp şi ar fi văzut anticipat toată istoria lui Israel, trecerea mării Roşii, darea
Legii, epoca de aur a lui Mesia şi chiar întreaga istorie a lumii20.
După toate aceste opinii, Avraam ar fi văzut prin credinţă şi în viziune
profetică, ziua lui Cristos pe când trăia pe pământ, aşa cum scrie în Epistola către
Evrei: “În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi primit lucrurile promise, ci
doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi
călători pe pământ.” (11:13)
B. Alţi comentatori au explicat bucuria vederii zilei lui Cristos de către
Avraam pe fondul concepţiei Bisericii Primare cu privire la Locuinţa
Morţilor. În Noul Testament sunt următoarele două pasaje care au stat la baza
doctrinei, numită în credeu pogorârea în iad: “El a fost omorât în trup, dar a fost
înviat în duh, (19) în care S-a dus să predice duhurilor din închisoare.” (1 Petru
3:18-19) Şi “tocmai în vederea aceasta a fost vestită Evanghelia şi celor morţi,
pentru ca să fie judecaţi ca oameni în trup, dar să trăiască după Dumnezeu în
duh.” (1 Petru 4:6) Hadesul, despre care credeau evreii, înainte de-a ajunge la o
credinţă deplină a nemuririi, că era o ţară a umbrelor, unde locuiau sufletele
morţilor în forma unor umbre cenuşii, a celor buni şi celor răi. Într-o lucrare
creştină apocrifă, intitulată Evanghelia după Nicodim, numită şi Faptele lui Pilat,
476
figurează şi următorul pasaj care vorbeşte despre bucuria lui Avraam la văzul
luminii lui Cristos, în ziua în care Se pogora după deces în ţara umbrelor: “O,
Doamne Isuse, Tu care eşti învierea şi viaţa lumii, dă-ne harul ca să putem
înţelege învierea Ta şi să spunem despre lucrările Tale pe care le-ai făcut în
Hades, unde sufletele morţilor au văzut lumina Ta, întocmai ca lumina soarelui.
În acea zi, Avraam, împreună cu toţi patriarhii şi cu toţi prorocii, s-au umplut de
bucurie şi au zis unii către alţii: «Această lumină vine dintr-un mare
iluminator.»” Această istorisire sună pentru noi foarte ciudat, cum sufletele
morţilor L-au văzut pe Cristos şi cum El le-a dat şi lor ocazia să creadă în El şi să
se pocăiască 21.
Locuinţa morţilor
C. Şi, alţi comentatori au explicat bucuria vederii zilei lui Cristos de către
Avraam, pe fondul credinţei Bisericii din toate veacurile pe care o are cu
privire la rai. Aceşti comentatori spun că atunci când Avraam era în rai, el vedea
tot ce se întâmpla pe pământ. Domnul Isus ne-a mai revelat acest adevăr şi în
Parabola bogatului nemilostiv, cum bogatul vedea din iad şi cum Lazăr vedea
din rai. (Luca 16:22-31) 22 Apostolul Petru zicea că predicarea Evangheliei este
atât de măreaţă, încât îngerii doresc să privească mereu la cei ce o vestesc (1 Petru
1:12), iar Domnul Isus ne-a spus, cum Moise şi Ilie au venit din cer ca să-L
întărească pe Muntele Schimbării la faţă, după ce a vorbit ucenicilor despre
răstignirea Sa care urma să aibă loc la Ierusalim. (Luca 9:30-31)
Credem că Mântuitorul a vorbit evreilor despre bucuria vederii zilei lui
477
Dragomir Stancu
Mesia de către Avraam, pe primul fond, care era fondul concepţiei lor; şi
creştinilor, pe al treilea fond, care este fondul Bisericii Lui din toate veacurile pe
care îl are cu privire la rai. Datorită acestui fapt, autorităţile ecleziastice evreieşti
L-au înţeles dar, neputând să creadă că El era Mesia-Dumnezeu, au exclamat
mirate: “N-ai nici cincizeci de ani”, I-au zis iudeii, “şi l-ai văzut pe Avraam!”
(v.57) Cărturarii şi preoţii cei mai de seamă I-au zis asfel Domnului Isus, deoarece
Avraam a trăit înaintea Lui nu mai puţin de 17 secole 23.
De ce autorităţile ecleziastice evreieşti au atribuit Domnului Isus vârsta de
50 de ani? S-au dat trei răspunsuri: a) Unii opinează, ca Irineu din Biserica
Primară şi, Gferer din timpul nostru modern, că Mântuitorul ar fi trăit 50 de ani.
Aceşti comentatori au argumentat lucrul acesta cu faptul că la Templul din
Ierusalim s-a lucrat timp de 46 de ani până când Domnul Isus vorbea despre
Templul trupului Său. Astfel, 46 de ani menţionaţi în Ioan 2:20-21 pe care, după
opinia acestor comentatori, Domnul Isus i-ar fi împlinit la începutul misiunii Lui
şi plus 3 ani, cât a misionat, însumau 49 de ani sau aproape 50, după cum ziceau
aceste căpetenii religioase ale evreilor. Această explicaţie este greşită deoarece cei
46 de ani se referă la timpul construirii templului din Ierusalim şi nu la anii vieţii
Domnului Isus 24. b) Alţi comentatori aduc următoarea explicaţie, că vârsta de 50
de ani, era la evrei etatea maturităţii depline, când omul poate să înţeleagă cel mai
bine toate lucrurile. După această explicaţie, evreii I-ar fi zis Domnului Isus, cum
a putut să afirme că l-a văzut pe Avraam, când El n-a ajuns nici la maturitatea
deplină?25 Această opinie n-are la bază dovezi, ci este imaginară. c) Şi alţi
comentatori susţin că la etatea de 50 de ani, leviţii ieşeau la pensie. (Numeri 4:3)
Astfel, după această explicaţie, autorităţile ecleziastice evreieşti I-au zis Domnului
Isus: “Tu eşti încă un om tânăr, n-ai atins nici anii de pensie şi mai spui că l-ai
văzut pe Avraam?” 26
Când Domnul Isus a zis autorităţilor ecleziastice evreieşti: “Tatăl vostru
Avraam a săltat de bucurie că va vedea ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat,” le-a
spus cu alte cuvinte pe fondul şi în termenii concepţiei lor: “Voi credeţi că
Dumnezeu l-a dotat pe Avraam cu capacitatea de-a vedea peste veacuri ziua lui
Mesia. Da, vă spun, a şi văzut-o şi s-a bucurat de ea. Eu sunt acel Mesia, ziua
Mea a văzut-o şi a săltat de bucurie.” 27
Ziua lui Cristos, înseamnă întreaga Sa epocă de aur, începând cu venirea
Sa pe pământ în calitate de Mântuitor şi, continuând cu domnia Sa în eternitate cu
cei răscumpăraţi 28.
Dacă Avraam a văzut de pe pământ prin credinţă şi în viziune profetică,
ziua lui Cristos şi s-a bucurat, atunci cu atât mai mult, el a văzut din cer că s-a
realizat această zi şi s-a bucurat cu mult mai mult. Cine îşi poate imagina, cât de
mult s-a bucurat Avraam în cer, când a văzut că S-a născut Fiul Celui Preaînalt în
calitate de Mântuitor, după promisiunea lui Dumnezeu, din linia genealogică a
fiului său, Isaac 29.
478
După ce căpeteniile religioase au exclamat mirate: “N-ai nici 50 de ani şi

l-ai văzut pe Avraam!”, Mântuitorul le-a făcut cea mai uimitoare declaraţie,
folosind expresia Lui solemnă de accentuare: “Adevărat, adevărat vă spun că mai
înainte să se nască Avraam sunt Eu.” (v.58) Observăm că Domnul Isus n-a zis:
“Înainte de-a fi Avraam, Eu eram”, ci “înainte de-a fi Avraam, Eu sunt”. În
limbile: ebraică şi aramaică scrie ‘eni hū. Şi în limba greacă ego emi 30. Prin
folosirea verbului “a fi” la timpul prezent, Domnul Isus ne-a arătat că El era în
afară de timp, că n-a existat şi nu va exista niciodată un timp în care El să nu fi
fost, sau în care El să nu fie. Când Mântuitorul a folosit prezentul etern, prin care
numai Dumnezeu Se prezenta, aşa cum găsim în Vechiul Testament, a arătat
evreilor în curtea templului că El nu era altul decât Mesia-Dumnezeu, care era din
veşnicie; şi care l-a creat pe Avraam, părintele lor, pe ei şi întreg neamul
omenesc 31.
Evreii au văzut în Cristos numai manifestarea istorică a lui Dumnezeu-Fiu,
dar nu şi Persoana Lui eternă; numai partea Lui umană, nu şi pe cea divină.
Acesta a fost motivul pentru care El Şi-a reafirmat eternitatea şi Persoana Sa
absolută! 32
Textul citat, cât şi întreg capitolul opt se încheie cu cuvintele: “La auzul
acestor cuvinte au luat pietre ca să arunce în El. Dar Isus S-a ascuns şi a ieşit din
Templu trecând prin mijlocul lor. Şi aşa a plecat din Templu.” (v.59) Când cineva
afecta convingerile religioase ale evreilor, poporul obişnuia să-l ucidă cu pietre, cu
o mare furie; şi, cu atât mai mult, când ei considerau că era la mijloc o blasfemie
la adresa lui Dumnezeu. Mulţimile aveau pietre la îndemână, pentru că atunci
clădirile din curţile templului nu erau încă toate terminate 33. Domnul Isus S-a
strecurat prin mulţime şi astfel a ieşit afară din templu 34.

2. Op. cit.
3. Op. cit.
4. Op. cit.
5. Op. cit. p. 31;
7. Op. cit.
8. Op. cit. p. 32;
10. Op. cit. Vol. I, p. 236.
11. Op. cit. Vol. II, p. 33.
479
Dragomir Stancu

16. Nestle, E., Abraham Rejoiced, p. 477;
17. Op. cit. p. 36;
20. Genesis Rabba (Comentariu rabinic) 59.6 asupra Genesei 24:1;
21. Op. cit.
22. Op. cit. p. 34.
Bunciu. I., Explicarea Evangheliilor, p. 225.
27. Op. cit. p. 35;
28. Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 143 - 144.
32. Op. cit. p. 66.
33. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 77 – 78, 507.
480
Dragomir Stancu
48. TRIMITEREA
CELOR ŞAPTEZECI DE UCENICI
Luca 10 : 1 – 11, 16
1 După aceea Domnul a mai pus deoparte alţi şaptezeci de ucenici şi i-a
trimis doi câte doi înaintea Lui, în toate cetăţile şi în toate locurile pe unde urma
să treacă El.
2 Şi le-a zis: “Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii! Rugaţi, dar,
pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Său.
3 Duceţi-vă; iată, vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor.
4 Să nu luaţi cu voi nici pungă, nici traistă, nici încălţăminte şi să nu
întrebaţi pe nimeni de sănătate pe drum.
5 În orice casă veţi intra, să ziceţi întâi: “Pacea să fie peste casa
aceasta!”
6 Şi dacă va fi acolo un fiu al păcii, pacea voastră va rămânea peste el;
altfel, ea se va întoarce la voi.
7 Să rămâneţi în casa aceea şi să mâncaţi şi să beţi ce vi se va da; căci
vrednic este lucrătorul de plata sa. Să nu umblaţi din casă în casă.
8 În oricare cetate veţi intra şi unde vă vor primi oamenii, să mâncaţi ce vi
se va pune înainte;
9 să-i vindecaţi pe bolnavii care vor fi acolo şi să le ziceţi: “Împărăţia lui
Dumnezeu s-a apropiat de voi.”
10 Dar în oricare cetate veţi intra şi nu vă vor primi, să vă duceţi pe
străzile ei şi să ziceţi:
11 Scuturăm împotriva voastră chiar şi praful din cetatea voastră, care s-
a lipit pe picioarele noastre; totuşi, să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu s-a
apropiat de voi.”
16 Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă; şi cine vă nesocoteşte pe
voi, pe Mine Mă nesocoteşte; iar cine Mă nesocoteşte pe Mine, nesocoteşte pe Cel
care M-a trimis pe Mine."
Nu ştim aproape nimic despre cei 70 de ucenici şi misiunea lor, doar că

unul dintre ei era Evanghelistul Luca, care fusese chemat de Domnul Isus să-L
urmeze în urmă cu un an şi trei luni, aşa cum am văzut în studiul intitulat
Deciderea pentru Cristos şi Împărăţia Sa (Vol.IV,Stud.38), iar acum a fost ales
să intre în numărul celor 70 de ucenici. De asemenea un alt ucenic dintre cei 70
era Cleopa, care mergea spre Emaus după învierea Domnului Isus, împreună cu
Evanghelistul Luca, aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat O
481
Dragomir Stancu
introducere minunată (Vol.I,Stud.11). Despre misiunea celor 70 de ucenici, n-

avem alte informaţii, decât din acest text şi din pasajul următor, care ne vorbeşte
despre întoarcerea lor din misiune şi despre raportul pe care l-au dat Domnului
Isus în legătură cu misiunea îndeplinită. Observăm că numai Evanghelistul Luca a
scris cele două texte cu privire la trimiterea şi întoarcerea celor 70 de ucenici.
Credem că el a consemnat aceste două texte în Evanghelie nu numai pentru că şi
el făcea parte dintre aceşti ucenici şi nu putea să uite acea alegere şi acea misiune,
dar şi fiindcă era inspirat să le prezinte datorită importanţei şi valorii lor.
În acest studiu intitulat Trimiterea celor şaptezeci de ucenici, ne vom
ocupa de două aspecte: scopul pe care l-a urmărit Domnul Isus ca să-l atingă prin
această misiune şi instrucţiunile pe care El le-a dat celor 70 de ucenici.
I. SCOPUL PE CARE L-A URMĂRIT DOMNUL ISUS CA SĂ-L

ATINGĂ PRIN MISIUNEA CELOR 70 DE UCENICI
Evanghelistul Luca a scris: “După aceea Domnul a mai pus deoparte alţi
şaptezeci de ucenici şi i-a trimis doi câte doi înaintea Lui, în toate cetăţile şi în
toate locurile pe unde urma să treacă El.” (v.1)
Şcoala teologică de critică din Tübingen, reprezentată de W. Bauer, Th.
Keim şi alţii, s-a străduit să ne asigure că n-a existat această misiune a celor 70 de
ucenici, ci ea a fost inventată de Evanghelistul Luca. Toţi aceştia au explicat că
această misiune prin care Evanghelistul Luca a ridicat numărul şi lucrarea celor 12
apostoli la numărul şi lucrarea a 70 de ucenici a fost fictivă, deoarece numărul 70
era la poporul evreu simbolul universalismului, după cele 70 de naţiuni despre
care se credea că erau pe timpul acela. Această şcoală, atribuind fiecărui ucenic
câte o naţiune, n-a făcut altceva prin această interpretare, decât să ridice misiunea
celor 12 apostoli la spiritul universalismului paulian 1.
Este adevărat că şcoala din Tübingen a încercat să exprime un fapt foarte
important şi valoros, numai că ea a lovit în realitatea acestui text, care se bazează
pe cei 70 de ucenici ce existau şi pe care i-a ales Domnul Isus, i-a trimis în lucrare
nefiind o ficţiune, pentru că Evanghelistul Luca a scris clar: “După aceea Domnul
a mai pus deoparte alţi ucenici.” 2
Numărul 70 este în acest text în acelaşi timp real şi simbolic; aşa cum şi
numărul celor 12 apostoli era în acelaşi timp real şi simbolic. Când am tratat
studiul intitulat Alegerea celor doisprezece apostoli (Vol.III,Stud.10), am
observat că cei mai mulţi comentatori ca: Th. Keim, Alexander Bruce, F. Godet,
W. Hendriksen, W. Barclay, D.B.J. Campbell şi alţii, susţin cu tărie că numărul 12
este foarte semnificativ, prin care Domnul Isus ne arată că El era acel Mesia
promis care urma să vină pe pământ, pentru a câştiga un popor şi a întemeia o
Împărăţie 3. Această Împărăţie se numeşte Noul Israel, Israelul Spiritual sau
482
Biserica lui Cristos. Numărul 12 simbolizează 12 patriarhi şi 12 seminţii care au

format vechiul Israel, iar numărul celor 12 apostoli, îi reprezintă pe întemeietorii
Noului Popor al lui Dumnezeu, a Israelului Spiritual sau a Bisericii lui Cristos,
care urma să cuprindă în sânul ei pe oameni din toate naţiunile pământului fie
evrei, fie neevrei 4.
Tot astfel şi numărul 70 reprezintă următoarele trei simboluri: primul
simbol erau cei 70 de bătrâni pe care i-a ales Moise în pustiu ca să-l ajute la
conducerea poporului evreu spre Canaan (Exod 24:1;Numeri 11:16-17,24-25); al
doilea simbol erau cei 70 de sinedrişti care formau curtea supremă a lui Israel;
iar al treilea simbol erau cele 70 de naţiuni ale lumii păgâne pentru care evreii
sacrificau la templu la sărbătoarea Corturilor 70 de junci 5. Şi cifra celor 70 de
ucenici are aceeaşi semnificaţie ca şi numărul celor 12 apostoli: echipa unor
bărbaţi instruiţi de Împăratul suprem, pentru a-L ajuta în marea Sa lucrare de
evanghelizare a lumii şi la câştigarea nu numai a evreilor, dar şi a întregului neam
omenesc pentru Cristos şi Împărăţia Sa. Fiul lui Dumnezeu Şi-a realizat lucrarea
cu ajutorul celor două grupuri: de 12 şi de 70 de ucenici, care au avut un caracter
nu numai universal, dar şi istoric.
În unele manuscrise nu scrie 70 de ucenici, ci 72, în ideea, de a fi câte 6
ucenici pentru cele 12 seminţii 6.
Când am tratat studiul intitulat Alegerea celor doisprezece apostoli
(Vol.III,Stud.10), ne-am informat că ei au misionat numai în Galileea, iar în acest
studiu învăţăm din contextul textelor anterioare că cei 70 de ucenici au misionat în
Pereea şi Iudeea. Nu ştim durata exactă a misiunii celor 12 apostoli, dar se
presupune că ar fi misionat până la 8 luni, cu atât mai mult, nu ştim cât timp au
misionat cei 70 de ucenici. Unii opinează că au misionat mai bine de 5 luni, până
în preajma Săptămânii Patimilor Mântuitorului, dar alţii sunt de părere că au
misionat trei luni, sau mai bine zis până la sărbătoarea Înnoirii Templului, şi că
Evanghelistul Luca L-a urmat de la această sărbătoare pe Domnul Isus, de aceea
el a redat în Evanghelia care îi poartă numele, o parte destul de însemnată din
această slujire a Mântuitorului din Pereea şi Iudeea, ca martor ocular. Noi
înclinăm spre această ultimă variantă considerând-o mai verosimilă.
Această misiune din Pereea şi, cu atât mai mult, cea din Iudeea, erau cu
mult mai mari şi mai grele decât misiunea din Galileea a celor 12 apostoli, de
aceea Domnul Isus a ales pentru ea 70 de ucenici şi a numit-o secerişul cel mare.
Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Mare este secerişul, dar
puţini sunt lucrătorii! Rugaţi, dar, pe Domnul secerişului să scoată lucrători la
secerişul Său.“ (v.2)
Se crede că Mântuitorul a planificat această alegere imediat după
sărbătoarea Corturilor, după ce mulţimile care au fost adunate din întreg Israelul şi
din multe alte ţări au plecat din Ierusalim. Atunci, Fiul lui Dumnezeu i-a oprit pe
mulţi dintre ucenicii care L-au urmat pentru a rămâne cu El şi, ducându-i într-un
483
Dragomir Stancu
anumit loc din Iudeea, a ales dintre ei pe cei 70 de ucenici.

Când am studiat alegerea celor 12 apostoli, am văzut că Domnul Isus i-a
chemat să-L urmeze nu în zile cu soare, ci într-un timp de fulgere şi trăsnete;
tocmai atunci când autorităţile evreieşti L-au înfierat ca pe un eretic periculos care
voia să le strice legea, atunci când au emis o circulară împotriva Lui şi L-au
alungat din sinagogi, când turbau împotriva Lui şi-I urzeau moartea, când şi El a
început să le încalce legea în mod intenţionat şi în public, şi să-i demaşte înaintea
poporului, când opoziţia creştea iar ei vedeau cum se contura înainte un conflict
final şi inevitabil, şi cum El păşea hotărât spre acea bătălie. Cu atât mai mult
acum, când Domnul Isus a ales pe cei 70 de ucenici, tensiunea dintre autorităţile
ecleziastice evreieşti şi Domnul Isus a devenit şi mai cumplită. Chiar şi la
sărbătoarea Corturilor, aşa cum am văzut în ultimele studii, iudeii au vrut să-L
ucidă cu pietre pe Domnul Isus în curtea templului de patru ori; şi, totuşi, cei 70
de ucenici au răspuns la chemarea Mântuitorului. De aici descoperim că cei 70 de
ucenici L-au cunoscut bine pe Fiul lui Dumnezeu, de aceea I-au răspuns pe loc
chemării, indiferent prin ce urmau să treacă, acesta fiind motivul pentru care
Domnul Isus le-a zis după alegere: “Duceţi-vă; iată, vă trimit ca pe nişte miei în
mijlocul lupilor.” (v.3)
Ioan Botezătorul a fost inspirat să misioneze în Iudeea şi să proclame în ea
venirea lui Mesia şi deschiderea Împărăţiei lui Dumnezeu prin pocăinţă. Această
misiune a avut un mare impact asupra locuitorilor Ierusalimului în legătură cu
bătălia finală care urma să fie purtată între Domnul Isus şi autorităţile ecleziastice
evreieşti! Apoi, misiunea Domnului Isus din Galileea, cât şi a celor 12 apostoli, au
contribuit şi ele foarte mult asupra cetăţii celei mai ostile din lume. Şi, în final,
Cristos, ca un mare strateg, a organizat prin cei 70 de ucenici marea Sa misiune,
care a avut ca prim obiectiv: misionarea Pereei, apoi a Iudeii ostile şi numai, în
cele din urmă, să cucerească Ierusalimul, ca ultim bastion, în care se aflau
autorităţile ecleziastice evreieşti.
Ierusalimul era cel mai îndoctrinat oraş din lume de către cărturari şi
farisei, urmat de Iudeea şi numai în cele din urmă restul Israelului. Acesta a fost
motivul pentru care Domnul Isus, fiind întruchiparea înţelepciunii desăvârşite a
lui Dumnezeu, a înfrânt progresiv toate aceste regiuni prin predicarea
Evangheliei! Strategia Lui, în calitate de Lumina lumii, era de a-l confrunta pe om
mai întâi cu adevărul Lui etern şi, apoi, de a-l lăsa să decidă singur, respectându-i
libertatea de voinţă.
Cei 70 de ucenici erau numai evanghelişti nu învăţători şi evanghelişti, ca
cei 12 apostoli, care trebuiau să înveţe trei ani de la Domnul Isus şi să fie tot
timpul cu El. Mesajul celor 70 de ucenici era: “Mesia a sosit şi Împărăţia lui
Dumnezeu s-a deschis asupra noastră.” Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul
Isus, spunând: “Şi să ziceţi: «Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat de voi.»” (v.9)
Apoi, cei 70 de ucenici erau dotaţi cu aceeaşi putere miraculoasă cu care
484
erau înzestraţi şi cei 12 apostoli, Evanghelistul Luca citându-L pe Domnul Isus

zicând: “Să vindecaţi pe bolnavii care vor fi acolo.” (v.9) Faptul acesta îl găsim
mult mai clar după întoarcerea celor 70 de ucenici din misiune, când
Evanghelistul Luca a scris: “Cei şaptezeci s-au întors plini de bucurie şi au zis:
«Doamne, chiar şi demonii ne sunt supuşi în Numele Tău.»” (10:17) La aceste
cuvinte ale celor 70 de ucenici, Mântuitorul a răspuns: “Iată că v-am dat
autoritate să călcaţi peste şerpi şi peste scorpioni şi peste toată puterea
vrăjmaşului: şi nimic nu vă va putea vătăma.” (10:19)
Ne putem imagina cum Îl proclamau pe Domnul Isus ca Mesia, aceşti
ucenici susţinând că Mesia a sosit şi că s-a deschis Împărăţia cerurilor asupra
omenirii; şi cum confirmau tot ce spuneau cu puterea cu care i-a dotat Mântuitorul
de-a vindeca orice boală şi de-a alunga tot felul de demoni. Apoi, ne putem
închipui că pe unde ajungea Domnul Isus cu cei 12 apostoli, pe acolo deja
trecuseră 70 de asemenea soli, care mergeau doi câte doi, vestind Evanghelia şi
făcând minuni. De aici învăţăm că şi Fiul lui Dumnezeu, care dispunea de toată
puterea în cer şi pe pământ, avea nevoie de ajutor şi de pregătirea terenului; cu
atât mai mult, avem nevoie noi de asemenea ajutor.
II. INSTRUCŢIUNILE PE CARE LE-A DAT DOMNUL ISUS

CELOR 70 DE UCENICI
Aproape toate instrucţiunile pe care le-a dat Domnul Isus celor 12 apostoli,
le-a dat şi celor 70 de ucenici.
(1) Prima instrucţiune era, să meargă în misiune doi câte doi.
Evanghelistul Luca a scris:“După aceea Domnul a mai pus deoparte alţi şaptezeci
de ucenici şi i-a trimis doi câte doi înaintea Lui, în toate cetăţile şi în toate
locurile pe unde urma să treacă El.” (v.1) Comentatorii A. Deissmann, W.
Hendriksen şi J.C. Ryle au zis că Mântuitorul a dat tuturor ucenicilor această
poruncă atât celor 12, cât şi celor 70, şi că El a făcut lucrul acesta din trei motive:
primul motiv era, că pe vremea acea toate călătoriile se făceau cel puţin în doi,
datorită unor pericole; al doilea motiv era, că după Legea lui Moise, o mărturie
pentru a fi crezută trebuia să fie sprijinită cel puţin de doi martori (Deut.17:6); iar
al treilea motiv era, ca să se ajute şi să se încurajeze reciproc 7.
(2) A doua instrucţiune a Mântuitorului era ca cei 70 de ucenici să nu ia cu
ei nici chiar lucrurile cele mai necesare ca: banii şi mâncarea. Domnul Isus le-a
zis: “Să nu luaţi cu voi nici pungă, nici traistă, nici încălţăminte…” (v.4)
Mântuitorul le-a dat această poruncă cu scopul să nu se încurce în lucrurile
materiale şi să nu cadă în mrejele bunurilor acestei vieţi. Punga sugerează rezerve
financiare; traista reprezintă rezerve de alimente; şi încălţămintea semnifică luxul
şi confortul. În textul grecesc scrie upodemata, ceea ce înseamnă “încălţăminte
485
Dragomir Stancu
extra”, confecţionată din piele superioară. Comentatorii R.C.H. Lenski, W.

Hendriksen şi D.B.J. Campbell au spus că Fiul lui Dumnezeu când a zis ucenicilor
pe care i-a trimis în misiune: “Să nu luaţi … încălţăminte”, nu le-a spus să meargă
desculţi, ci le-a interzis să ia cu ei o pereche de rezervă; şi, cu atât mai mult, să
poarte încălţăminte scumpă 8. Odată când Dr. Johnson a trecut prin castelul lui
mare a exclamat: “Aceste lucruri mi-au pătruns adânc în inimă şi mă fac să mă
despart cu greu de ele când mor.” Mântuitorul ne-a prevenit mereu că pământul
n-are voie să eclipseze cerul cu bunurile lui şi cu atât mai puţin, să ni-l şteargă 9.
(3) A treia instrucţiune era că, trebuie să se concentreze numai asupra
lucrării Lui. El le-a zis: “Să nu întrebaţi pe nimeni de sănătate pe drum.” (v.4)
Această poruncă i-a dat-o şi Elisei lui Ghehazi (2 Împ.4:19-20) şi nu afectează
politeţea, ci înseamnă că lucrarea unui trimis al lui Cristos este o problemă de
viaţă şi de moarte, de aceea, el nu are timp de pierdut cu lucrurile mici şi mărunte,
aşa cum erau saluturile lungi din Orient. În Talmud, de asemenea scrie că nimeni
n-are voie să-şi întrerupă rugăciunea nici chiar cu scopul de a saluta pe împărat 10.
(4) A patra instrucţiune era că, trebuiau să rostească la intrare în case
salutul păcii. Domnul Isus a zis: “În orice casă veţi intra, să ziceţi întâi: «Pacea
să fie peste casa aceasta!» (6) Şi dacă va fi acolo un fiu al păcii, pacea voastră va
rămânea peste el; altfel, ea se va întoarce la voi.” (v.5-6)
Ca să putem înţelege această poruncă a Mântuitorului, trebuie mai întâi să
ne aducem aminte de următoarele două aspecte, învăţate în studiul intitulat
Descoperirea şi însemnătatea ideii de Logos (Vol.I,Stud.12): primul este din
explicaţia profesorului John Peterson, că în Biblie, Cuvântul lui Dumnezeu spus
era viu şi avea în sine o putere; că Dumnezeu numai a pronunţat un Cuvânt şi
Cuvântul Lui avea în sine puterea de-a face tot ce a spus. Spre exemplu:
“Dumnezeu a zis să fie lumină; şi s-a făcut lumină” (Geneza 1:3), “Dumnezeu a
zis să fie nişte luminători în întinderea cerului … şi aşa a fost” (Geneza 1:14). Şi,
Domnul Isus a zis mării: “Taci!” şi ea s-a liniştit; furtunii: “Fără gură!” şi ea s-a
potolit (Marcu 4:35-41) iar lui Lazăr, care murise şi intrase în descompunere:
“Ieşi afară!” şi el s-a sculat din mormânt. (Ioan Cap.11).
Al doilea aspect ce trebuie cunoscut, pentru a putea înţelege această
instrucţiune a Mântuitorului este că, Sfintele Scripturi ne mai spun că noi am fost
creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, că ne asemănăm cu Dumnezeu şi
în privinţa aceasta a cuvântului, că şi în cuvântul nostru este viaţă şi o putere
oarecare; şi că nici cuvântul nostru nu dispare o dată cu rostirea lui.
Când am tratat studiul intitulat Fericirea făcătorilor de pace
(Vol.III,Stud.19), am observat că, cuvântul evreiesc şalom, “pace” are două
înţelesuri: unul al golirii de tot ce este rău şi demonic în noi, şi altul al umplerii cu
tot ce este bun şi dumnezeiesc. Acest cuvânt nu înseamnă numai lipsa tulburării şi
a luptei lăuntrice, ci şi înzestrarea cu binele cel mai înalt.
Tulburarea şi lupta lăuntrică vin de la Cel Rău, acesta fiind motivul pentru
486
care suntem în luptă cu noi înşine, în luptă cu semenii noştri şi, ceea ce este mai
grav, că suntem în luptă cu Dumnezeu, deşi “pacea lui Dumnezeu care întrece
orice pricepere”, aşa cum o numea Apostolul Pavel în epistola sa către Filipeni
4:7, şi cum ne-a spus Prorocul Isaia în 9:6 vine de la “Dumnezeul păcii”, care este
Mântuitorul nostru drag.
În Israel, când un om saluta pe cineva cu şalom, “pace”, nu-i dorea numai
eliberarea de cele rele, ci şi înzestrarea cu toate cele bune. Fiul lui Dumnezeu Şi-a
înzestrat ucenicii mai întâi cu Cuvântul şi cu Puterea Lui şi, numai după aceea, le-
a poruncit să salute pe oameni la intrare în casă cu şalom bachem, “pacea să fie
peste casa aceasta”. Dacă o casă era demnă şi îi primea, cuvintele lor în care era
viaţă şi putere, îşi făceau lucrarea; iar dacă îi respingea, cuvintele lor care nu
puteau muri, se întorceau la ei 11.
Acesta este un mare adevăr spiritual. Adeseori când un mesager al
Evangheliei lui Cristos stă la uşă, după terminarea unui serviciu divin, pentru a da
mâna cu credincioşii la ieşirea din biserică, unii îi spun: “Astăzi n-aţi fost la
înălţime”, în timp ce alţii îi zic: “Niciodată Dumnezeu nu ne-a cercetat ca acum.”
Cuvântul cel viu şi puternic al lui Dumnezeu are acces numai în viaţa acelora care
se deschid şi îl acceptă, iar pentru cei ce nu-l primesc, este normal, să nu-i simtă
viaţa şi puterea.
(5) A cincea instrucţiune era că, n-aveau voie să lucreze pentru
întreţinerea lor. El le-a zis: “Vrednic este lucrătorul de plata sa.” (v.7) Rabinii au
învăţat poporul evreu secole de-a rândul, să fie ospitalier mai ales cu oamenii lui
Dumnezeu. Ei au zis: “A oferi ospitalitate unui om neprihănit, înseamnă a-L cinsti
pe Dumnezeu; şi a găzdui un proroc, este egal cu a-L onora pe Cel Preaînalt.” 12
Aşa se explică faptul că poporul evreu era foarte ospitalier. Era o lucrare intitulată
Învăţătura celor doisprezece apostoli, care a fost scrisă în jurul anilor 100 după
Cristos. Această carte ne informează, că pe timpul acela erau proroci care se
deplasau din cetate în cetate, iar autorii acelei cărţi au scris că, dacă un proroc voia
să stea într-un loc mai mult de trei zile, acela trebuia să lucreze, altfel era privit ca
un proroc fals; şi, dacă un proroc cerea bani sau mâncare, de asemenea era
considerat ca un proroc fals 13. Cineva a zis în legătură cu aceste cuvinte ale
Domnului Isus: “«Vrednic este lucrătorul de plata sa», <că, aceasta nu înseamnă
că servul unui Domn crucificat, ar putea să pretindă lux şi confort.>”
(6) A şasea instrucţiune era ca, ucenicii să mănânce şi să bea din tot ce li
se va da. El le-a spus: “Să mâncaţi şi să beţi ce vi se va da … (8) În oricare cetate
veţi intra şi unde vă vor primi oamenii, să mâncaţi ce vi se va pune înainte.” (v.7-
8) Sfatul acesta este interpretat în două feluri: prima interpretare era să nu fie
mofturoşi la mâncare, ci să mănânce ce le oferă gazda, chiar dacă nu le place
mâncarea; şi să nu fie pretenţioşi la apă, pentru că în multe locuri trebuiau să bea
apă de ploaie stătută în cisterne. Acesta era unul dintre motivele pentru care
Domnul Isus le-a zis: “Să mâncaţi şi să beţi ce vi se va pune înainte” (v.8), şi a
487
Dragomir Stancu
doua interpretare era, ca cei 70 de ucenici să nu facă deosebire în mâncăruri după

datinile evreieşti, dacă sunt curate sau necurate, ci să mănânce tot ce li se va pune
pe masă, deoarece în Pereea predominau nu evreii, ci neevreii ca, sirieni, greci şi
arabi 14.
(7) A şaptea instrucţiune era ca, ei să nu umble din casă în casă. El le-a
zis: “Să rămâneţi în casa aceea şi …să nu umblaţi din casă în casă.” (v.7)
Exploratorul W.M. Thomson, care a studiat obiceiurile poporului evreu din timpul
Domnului Isus, ne-a relatat că atunci când venea un musafir într-un sat, toţi
vecinii îl invitau să mănânce şi la ei. Ucenicii se foloseau de acest obicei şi astfel
începeau să predice mai întâi în familia care îi găzduia; apoi, la vecinii care îi
invitau la masă; şi, în cele din urmă, când lumea auzea şi se aduna, ei ieşeau în
stradă sau în piaţă, predicau acolo şi tămăduiau pe cei bolnavi 15.
Mântuitorul când a spus ucenicilor: “Să rămâneţi în casa aceea şi …să nu
umblaţi din casă în casă”, i-a atenţionat să nu se lase ispitiţi că, după ce au
convertit sau au vindecat persoane mai bogate, să se mute în alte case mai
confortabile, pentru că mesagerii lui Cristos n-au voie să umble după asemenea
lucruri, care le-ar dăuna mult atât lor, cât şi lucrării lui Dumnezeu.
(8) Şi a opta instrucţiune pe care le-a dat-o Domnul Isus celor 70 de
ucenici, pe care i-a trimis în misiune era că, dacă îi va respinge vreo cetate pe ei
sau mesajul lor, să-şi scuture praful de pe picioare împotriva acelei cetăţi.
Comentatorii H.L. Strack, P. Billerbeck şi F. Godet, ne spun că după legea
cărturarilor, neamurile erau atât de păcătoase, încât şi praful de pe şoselele lor era
pângărit. Datorită acestui fapt, când un evreu intra în Israel – Ţara Sfântă, trebuia
să-şi scuture şi ultimul fir de praf de pe picioare 16.
Comentatorii H.J. Cadbury şi H. Alford, ne-au arătat în lucrările lor că
atunci când israeliţii scuturau praful de pe picioare înaintea păgânilor, le arătau
patru lucruri: primul, îi considerau necuraţi, al doilea, că nu aparţineau lui
Dumnezeu ca ei, al treilea, că rupeau orice legătură cu ei şi al patrulea, îi
atenţionau că erau sub osânda Celui Preaînalt 17.
Astfel, când Fiul lui Dumnezeu a spus celor 70 de ucenici: “Dar în oricare
cetate veţi intra şi nu vă vor primi, să vă duceţi pe străzile ei şi să ziceţi: (11)
«Scuturăm împotriva voastră chiar şi praful din cetatea voastră, care s-a lipit pe
picioarele noastre,»” le-a spus cu alte cuvinte: “Dacă o cetate vă respinge,
arătaţi-i prin scuturarea prafului de pe picioare că ea oricât de bună şi
neprihănită s-ar considera, se face vinovată de un păcat mai mare decât dacă ar
fi o cetate păgână; că ea Îl respinge pe Dumnezeu şi cade victimă lui Satan; că se
desparte pentru totdeauna de fiii Împărăţiei lui Dumnezeu; şi că rămâne sub
condamnarea Celui Preaînalt pentru veci de veci. Arătaţi-le demonstrativ şi
simbolic prin acest obicei practicat de ei, consecinţa respingerii lor şi treziţi-le
conştiinţa!”
Când Fiul lui Dumnezeu a încheiat acest text cu cuvintele: “Cine vă
488
ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă; şi cine vă nesocoteşte pe voi, pe Mine Mă

nesocoteşte; iar cine Mă nesocoteşte pe Mine, nesocoteşte pe Cel care M-a trimis
pe Mine," (v.16) a făcut două lucruri: a ridicat foarte mult valoarea solilor Lui şi
importanţa mesajului lor. Mântuitorul a zis că cine îi primeşte pe ei şi ascultă de
solia lor, acela îl primeşte pe El şi ascultă de El; iar cine îi nesocoteşte pe ei, Îl
nesocoteşte pe El şi pe Cel care L-a trimis pe El. Şi al doilea lucru este că, mesajul
Lui divin transmis oamenilor prin solii Lui este în acelaşi timp, cel mai mare
privilegiu pentru cei ce-l acceptă şi, cea mai mare responsabilitate pentru cei ce-l
resping; şi că omul va fi judecat după privilegiul pe care l-a avut din partea lui
Dumnezeu, deoarece privilegiul merge întotdeauna mână în mână cu
responsabilitatea. Este un lucru grav ca cineva să respingă marea şansă a lui
Dumnezeu, deoarece cu cât şansa este mai mare, cu atât şi pedeapsa va fi mai
aspră.
1. Keim, Th., Geschichte Jesu von Nazara, Vol. II, p. 308;

Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 32, 104 – 105;
3. Op. cit. p. 32.
5. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 132 – 133;
Porter, L.E., Luke, p. 1204.
6. Op. cit.
7. Deissmann, A., Light from the Ancient East, p. 122 – 123;
Ryle, J.C., Mark, p. 67.
8. Lenski, R.C.H., Interpretation of St. Mark’s and St. Luke’s Gospels, p. 152;
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 228 – 229;
10. Op. cit;
Porter, L.E., Luke, p. 1204;
14. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 137 – 138;
15. Thomson, W.M., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 400.
489
Dragomir Stancu
Starck and Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament aus Talmud und
Midrash,
Vol. I, p. 571.
490
Dragomir Stancu
49. ÎNTOARCEREA
CELOR ŞAPTEZECI DE UCENICI
Matei 11 : 20 – 27
20 Atunci Isus a început să mustre cetăţile în care fuseseră făcute cele mai
multe din minunile Lui pentru că nu se pocăiseră.
21 “Vai de tine, Horazine!” a zis El. “Vai de tine,Betsaido!” Căci, dacă
ar fi fost făcute în Tir şi Sidon minunile care au fost făcute în voi, de mult s-ar fi
pocăit cu sac şi cenuşă.
22 De aceea, vă spun că în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru Tir şi Sidon
decât pentru voi.
23 Şi tu, Capernaume, vei fi înălţat oare până la cer? Vei fi coborât până
la Locuinţa Morţilor. Căci dacă ar fi fost făcute în Sodoma minunile care au fost
făcute în tine, ea ar fi rămas în picioare până în ziua de astăzi.
24 De aceea, vă spun că în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru regiunea
Sodomei decât pentru tine.”
25 În vremea aceea, Isus a luat cuvântul şi a zis: “Te laud, Tată, Doamne
al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi
pricepuţi şi le-ai revelat copiilor.
26 Da, Tată, Te laud pentru că aşa ai găsit Tu cu cale!”
27 Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu; şi nimeni nu-L
cunoaşte deplin pe Fiul, în afară de Tatăl; tot astfel, nimeni nu-L cunoaşte deplin
pe Tatăl, în afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L reveleze.
Luca 10 : 12 – 15, 17 – 24
12 Eu vă spun că în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru Sodoma decât
pentru cetatea aceea.
13 Vai de tine, Horazine! Vai de tine, Betsaido!” Căci dacă ar fi fost
făcute în Tir şi Sidon lucrările puternice care au fost făcute în voi, de mult s-ar fi
pocăit stând în sac şi cenuşă.
14 De aceea în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru Tir şi Sidon decât
pentru voi.
la Locuinţa Morţilor.
17 Cei şaptezeci s-au întors plini de bucurie şi au zis: “Doamne, chiar şi
demonii ne sunt supuşi în Numele Tău.”
18 Isus le-a zis: “L-am văzut pe Satan căzând ca un fulger din cer.”
19 Iată că v-am dat autoritate să călcaţi peste şerpi şi peste scorpioni şi
491
Dragomir Stancu
peste toată puterea vrăjmaşului: şi nimic nu vă va putea vătăma.

20 Totuşi, să nu vă bucuraţi de faptul că duhurile vă sunt supuse, ci
bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri.”
21 În ceasul acela, Isus S-a bucurat în Duhul Sfânt şi a zis: “Tată,
Doamne al cerului şi al pământului; Te laud pentru că ai ascuns aceste lucruri de
cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai revelat copiilor. Da, Tată, fiindcă aşa ai găsit Tu
cu cale.”
22 Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu; şi nimeni nu ştie
cine este Fiul, în afară de Tatăl, nici cine este Tatăl, în afară de Fiul şi acela
căruia vrea Fiul să i-L reveleze.”
23 Apoi S-a întors spre ucenici şi le-a spus deoparte: “Ferice de ochii
care văd lucrurile pe care le vedţi voi!”
24 Căci vă spun că mulţi profeţi şi împăraţi au vrut să vadă ce vedeţi voi
şi n-au văzut; să audă ce auziţi voi şi n-au auzit.”
Armonizat
1 Cei şaptezeci s-au întors plini de bucurie şi au zis: “Doamne, chiar şi
demonii ne sunt supuşi în Numele Tău.” (Lc.v.17)
2 Isus le-a zis: “L-am văzut pe Satan căzând ca un fulger din cer.”
(Lc.v.18)
3 Iată că v-am dat autoritate să călcaţi peste şerpi şi peste scorpioni şi
peste toată puterea vrăjmaşului: şi nimic nu vă va putea vătăma. (Lc.v.19)
4 Totuşi, să nu vă bucuraţi de faptul că duhurile vă sunt supuse, ci
bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri.” (Lc.v.20)
5 În vremea aceea, Isus a luat cuvântul şi a zis: “Te laud, Tată, Doamne
al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi
pricepuţi şi le-ai revelat copiilor. (Mt.v.25)
6 Da, Tată, Te laud pentru că aşa ai găsit Tu cu cale!” (Mt.v.26)
7 Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu; şi nimeni nu-L
cunoaşte deplin pe Fiul, în afară de Tatăl; tot astfel, nimeni nu-L cunoaşte deplin
pe Tatăl, în afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L reveleze. (Mt.v.27)
8 Apoi S-a întors spre ucenici şi le-a spus deoparte: “Ferice de ochii care
văd lucrurile pe care le vedeţi voi!” (Lc.v.23)
9 Căci vă spun că mulţi profeţi şi împăraţi au vrut să vadă ce vedeţi voi şi
n-au văzut; să audă ce auziţi voi şi n-au auzit.” (Lc.v.24)
10 Atunci Isus a început să mustre cetăţile în care fuseseră făcute cele mai
multe din minunile Lui pentru că nu se pocăiseră. (Mt.v.20)
11 “Vai de tine, Horazine!” a zis El. “Vai de tine,Betsaido!” Căci, dacă
ar fi fost făcute în Tir şi Sidon minunile care au fost făcute în voi, (Mt.v.21) de
mult s-ar fi pocăit stând în sac şi cenuşă. (Lc.v.13)
12 De aceea, vă spun că în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru Tir şi Sidon
492
decât pentru voi. (Mt.v.22)

la Locuinţa Morţilor. (Lc.v.15) Căci dacă ar fi fost făcute în Sodoma minunile
care au fost făcute în tine, ea ar fi rămas în picioare până în ziua de astăzi.
(Mt.v.23)
14 De aceea, vă spun că în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru regiunea
Sodomei decât pentru tine.” (Mt.v.24)
Dacă Evanghelistul Luca a prezentat textul cu întoarcerea celor 70 de

ucenici imediat după textul cu trimiterea acestora în misiune, cu atât mai mult, noi
suntem îndreptăţiţi să comentăm acest pasaj în aceeaşi ordine. Credem că această
misiune n-a durat mai mult de trei luni, respectiv până la Sărbătoarea Înnoirii
Templului, care se celebra în luna decembrie. Unul dintre motivele care ne
întăreşte această convingere este că Evanghelistul Luca n-a menţionat nici o altă
lucrare a Domnului Isus în această perioadă scurtă; şi că el a făcut lucrul acesta
tocmai cu scopul de a ne prezenta tabloul complet al misiunii celor 70 de ucenici
şi că, numai după ce ne-a redat şi întoarcerea celor 70 de ucenici din misiune, el
ne-a prezentat cele două texte: parabola samariteanului milostiv şi tabloul
Domnului Isus cu Maria şi Marta.
Acest text intitulat Întoarcerea celor 70 de ucenici, ne arată trei aspecte:
adevărata bucurie, valoarea smereniei şi mustrarea cetăţenilor care nu se pocăiesc.
I. ADEVĂRATA BUCURIE
Evanghelistul Luca a scris: “Cei şaptezeci s-au întors plini de bucurie şi
au zis: «Doamne, chiar şi demonii ne sunt supuşi în Numele Tău.»” (Lc.v.17) La
aceste cuvinte Domnul Isus le-a răspuns: “Nu vă bucuraţi de faptul că duhurile vă
sunt supuse, ci bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri.” (Lc.v.20)
În studiul trecut, când am tratat trimiterea celor 70 de ucenici în misiune,
am văzut cum Domnul Isus i-a dotat cu aceeaşi putere miraculosă cu care erau
înzestraţi şi cei 12 apostoli. Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus zicând:
“Vindecaţi pe bolnavi.” (10:9) Şi la întoarcerea celor 70 de ucenici, Evanghelistul
Luca a scris că Mântuitorul, de asemenea a spus: ”Iată că v-am dat autoritate să
călcaţi peste şerpi şi peste scorpioni şi peste toată puterea vrăjmaşului.” (Lc.v.19)
Ne putem imagina că după ce aceşti 70 de ucenici L-au proclamat pe
Domnul Isus ca Mesia; după ce au zis că Mesia a sosit şi că Împărăţia Cerurilor s-
a deschis asupra omenirii, după ce au confirmat tot ce au spus cu puterea cu care
au fost dotaţi de Mântuitorul de-a vindeca orice boală, de-a alunga tot felul de
demoni, după întoarcerea din misiune, radiind de bucurie, au raportat cu un mare
entuziasm dumnezeiescului lor Învăţător succesul lor, la care nu s-au putut aştepta
493
Dragomir Stancu
niciodată, spunându-I: ”Doamne, chiar şi demonii ne sunt supuşi în Numele Tău.”

(Lc.v.17) 1 La auzul acestor cuvinte, Domnul Isus le-a zis: ”L-am văzut pe Satan
căzând ca un fulger din cer.”
Comentatorii au interpretat această afirmaţie a Mântuitorului în două
feluri:
a) Unii dintre ei ca: Alexander Bruce, A. Plummer, R. Jamieson, A.R.
Fausset şi D. Brown, au zis că Fiul lui Dumnezeu a văzut în aceste cuvinte, nu
numai succesul celor 70 de ucenici din Pereea şi Iudeea dar şi o anticipare a
căderii lui Satan şi o deschidere a Împărăţiei cerurilor 2. Ultimii trei comentatori
R. Jamieson, A.R. Fausset şi D. Brown au spus că atunci când Domnul Isus a zis
celor 70 de ucenici: ”L-am văzut pe Satan căzând ca un fulger din cer,” a zis cu
alte cuvinte: ”Eu am mers pe urmele voastre şi am văzut marea voastră izbândă
pe care aţi obţinut-o asupra tuturor bolilor şi asupra tuturor demonilor, fapt care
v-a bucurat şi v-a entuziasmat foarte mult, numai că înaintea ochilor Mei s-a
desfăşurat şi un alt tablou cu mult mai măreţ: înfrângerea rapidă a Diavolului şi
deschiderea Împărăţiei Cerurilor deasupra neamului omenesc.” 3
b) Şi alţi comentatori, începând cu Gregore cel Mare din secolul al VI-lea
şi până la cei mai actuali ca: H. Alford, W. Barclay, L.E. Porter şi W. MacDonald,
au interpretat că atunci când Domnul Isus a zis că l-a văzut pe Satan căzând ca un
fulger, S-a referit la prima cădere a Diavolului descrisă în Isaia 14:12 şi că i-a
prevenit pe cei 70 de ucenici împotriva păcatului mândriei 4. Comentatoul W.
Barclay şi W. MacDonald au spus că atunci când Domnul Isus a zis celor 70 de
ucenici: ”L-am văzut pe Satan căzând ca un fulger din cer,” le-a spus cu alte
cuvinte: ”Voi sunteţi încântaţi că şi demonii vă sunt supuşi. Nu uitaţi însă că
mândria este păcatul cel mai mare şi subtil, care stă la baza tuturor păcatelor,
prin care a căzut chiar şi Lucifer, căpetenia îngerilor. Feriţi-vă de acest păcat
luciferic.” 5
Mulţi comentatori ca, L.E. Porter, W. MacDonald şi alţii, au spus că este
posibil că înţelesul acestei afirmaţii a Mântuitorului să fie ambiguu 6.
Când cei 70 de ucenici s-au întors din misiune şi au zis Domnului Isus cu
un mare entuziasm: ”Doamne, am făcut multe minuni în Numele Tău: am vindecat
tot felul de bolnavi, am înviat morţii, şi chiar şi demonii ni s-au supus!”
Mântuitorul le-a răspuns parafrazat: ”Voi nu ştiţi de ce să vă bucuraţ.,Bolnavii pe
care voi i-aţi vindecat, iarăşi se vor îmbolnăvi. morţii pe care voi i-aţi înviat,
iarăşi vor muri. şi duhurile rele pe care voi le-aţi alungat, la cea mai mică
neveghere a omului care le-a posedat, din nou se pot întoarce şi, încă în loc de
unu, şapte. (Matei 12:45) Am să vă spun de ce să vă bucuraţi: «Bucuraţi-vă că
numele voastre sunt scrise în ceruri.»” (Lc.v.20)
În antichitate, regii obişnuiau să treacă pe toţi cetăţenii din împărăţia lor în
registre; şi, când cineva se răzvrătea împotriva lor sau murea, regele îi ştergea
numele. (Isaia 4:3) Papirusurile ne arată cu câtă grijă erau ţinute asemenea
494
registre 7. Multe lucruri pe care noi le realizăm, ni se par că sunt de cea mai mare
importanţă, dar Mântuitorul ne spune că advărul este că, scrierea numelui nostru
în Cartea Vieţii este de valoare supremă. Gloria cea mai mare nu este ce poate să
realizeze omul pentru sine şi pentru semenul său, ci ce a realizat Dumnezeu pentru
noi. Descoperirea cloroformului a fost cea mai mare realizare în domeniul
medicinei, care a salvat omenirea de durere în timpul operaţiilor. Odată când
cineva l-a întrebat pe James Simpson, descoperitorul acestui anesteziant: ”Care
dintre descoperirile dumneavoastră o consideraţi că este cea mai mare?” Desigur
că cel care l-a întrebat s-a aşteptat ca Simpson să-i răspundă: ”Descoperirea
cloroformului”. Numai că acest mare descoperitor a dat următorul răspuns: ”Cea
mai mare realizare a mea a fost atunci când L-am acceptat pe Cristos şi L-am
experimentat în viaţă ca Mântuitor.” 8
Al doilea aspect revelat în acest text este
II. VALOAREA SMERENIEI

Evangheliştii Matei şi Luca au redat spusele Domnului Isus, îi cităm
armonizat : ”În ceasul acela, Isus S-a bucurat în Duhul Sfânt şi a zis (Lc.v.21):
“Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste
lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai revelat copiilor.” (Mt.v.25 şi Lc.v.21)
Domnul Isus a vorbit din experienţă, cum rabinii şi alţi oameni înţelepţi L-
au respins şi, cum oamenii simpli L-au acceptat. El S-a bucurat mult pentru că
Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, a ascuns lucrurile cele mai minunate de cei
înţelepţi şi le-a descoperit oamenilor simpli 9. Oamenii cei mai învăţaţi, cum erau
cărturarii şi fariseii, n-au avut nevoie de El, ci numai oamenii simpli. Trebuie să
fim atenţi ce a vrut să ne spună Domnul Isus aici. Este departe ideea că
Mântuitorul nu-i agrea pe oamenii înţelepţi. El n-a condamnat oamenii înţelepţi, ci
numai mândria lor intelectuală, aşa cum erau cărturarii şi fariseii, nu adevărata
înţelepciune este aceea care Îl respinge pe Cristos, ci mândria şi aroganţa; şi nu
ignoranţa este aceea care Îl acceptă pe Mântuitorul, ci umilinţa. Dascălul ceresc n-
a legat ignoranţa de credinţă, ci smerenia. Cineva poate să fie înţelept ca împăratul
Solomon, dar dacă nu are umilinţa şi modestia unui copil, singur se exclude
dinaintea lui Dumnezeu şi pentru totdeauna 10.
Chiar şi unii dintre rabini au văzut că în mândria intelectuală este un mare
pericol. Aceştia au recunoscut că adeseori oamenii simpli erau mai aproape de
Dumnezeu decât cărturarii înţelepţi. Ei au conceput mai multe istorioare de felul
acesta. Într-una din aceste istorioare se spune că a izbucnit odată o epidemie în
cetatea Sura şi că a înaintat până în apropierea unui rabin distins. Toţi credeau că
acea boală a cruţat câteva case din apropierea marelui rabin datorită meritelor
acestuia. Numai că Dumnezeu a făcut cunoscut în vis la mai mulţi oameni că El S-
a îndurat de câteva case din cauza unui om modest care îşi împrumuta mereu
495
Dragomir Stancu
vecinii cu tot ce avea. Într-o altă istorioară se spune, cum a izbucnit odată un
incendiu în oraşul Drokeret şi cum numai casele din jurul rabinului Huna au fost
cruţate. Toată lumea a crezut că Dumnezeu S-a îndurat de casele din apropierea
rabinului Huna datorită meritelor acestuia, dar Dumnezeu a arătat în vis la anumiţi
oameni că El nu S-a îndurat de acele case din cauza rabinului Huna, ci datorită
meritelor unei femei, care şi-a pus soba şi camera la dispoziţia vecinilor care erau
mai săraci ca ea, pentru a se încălzi şi a-şi găti mâncarea 11.
Mândria a cauzat căderea lui Lucifer din cer şi, tot ea, închide cerul
oamenilor înţelepţi dar mândri, iar umilinţa, deschide cerul şi acordă acces spre
Tronul prezenţei lui Dumnezeu oamenilor simpli 12.
Domnul Isus când a zis celor 12 ucenici, cât şi celor 70: ”Toate lucrurile
Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu,” (Lc.v.22) le-a spus cu alte cuvinte că
Tatăl I-a dat Lui toate lucrurile din cer şi de pe pământ şi că, a aşezat întregul
Univers sub autoritatea Sa! 13 Dar, afirmaţiile pe care urma să le facă Mântuitorul
celor două feluri de ucenici, aveau să fie din ce în ce tot mai mari. El le-a zis: ”
Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu; şi nimeni nu-L cunoaşte
deplin pe Fiul, în afară de Tatăl; tot astfel, nimeni nu-L cunoaşte deplin pe Tatăl,
în afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L reveleze.” (Mt.v.27) Întruparea
Fiului lui Dumnezeu este învăluită într-un mister în care numai Tatăl poate
pătrunde, cum a putut Dumnezeu să devină Om şi să locuiască într-un trup
omenesc? Lucrul acesta întrece orice pricepere a creaturii 14. Tot astfel şi
Dumnezeu este mai presus de orice pricepere omenească. Numai Fiul Îl cunoaşte
perfect pe Tatăl şi Îl poate descoperi oamenilor simpli care cred în El.
Filozofii greci au declarat că Dumnezeu este necunoscut, că între spirit şi
materie este un mare abis; că între Dumnezeu şi om este o mare prăpastie de
netrecut; şi că este foarte greu să pătrunzi în Fiinţa misterioasă şi infinită a lui
Dumnezeu şi, după ce, totuşi ai pătruns puţin în Ea, este cu atât mai greu s-o poţi
descoperi la alţii. Afirmaţia Domnului Isus care a zis că El este singurul care ni-L
poate revela pe Dumnezeu este cu mult mai mare decât declaraţia filozofilor greci.
Centrul credinţei creştine se află în Cuvintele Domnului Isus când a afirmat:
”Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl.” (Ioan 14:9) Aceasta înseamnă că
Domnul Isus n-a venit să ne vorbească despre Dumnezeu, ci să ne confrunte în
Sine cu Dumnezeu. El, când a făcut această afirmaţie, ne-a spus cu alte cuvinte:
”Dacă doriţi să-L cunoaşteţi pe Dumnezeu, să vedeţi atitudinea Lui pe care o are
faţă de voi, să vedeţi mintea şi inima Lui, atunci uitaţi-vă la Mine!” Domnul Isus
ştia că în El Îl pot vedea şi Îl pot cunoaşte pe Dumnezeu şi oamenii cei mai
simpli 15.
Evanghelistul Ioan când L-a citat pe Domnului Isus zicând: „Cine M-a
văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl”, a arătat că prin coborârea Mântuitorului în
lume, Dumnezeu a atins planul Său final pe care l-a avut cu privire la om, de
aceea a chemat întreaga istorie să privească la Fiul Său. Evanghelistul Luca a
496
scris: ”Apoi S-a întors spre ucenici şi le-a spus deoparte: «Ferice de ochii care
văd lucrurile pe care le vedeţi voi! (24) Căci vă spun că mulţi profeţi şi împăraţi
au vrut să vadă ce vedeţi voi şi n-au văzut; să audă ce auziţi voi şi n-au auzit.»”
(V.23-24) În aceste versete, Domnul Isus a zis celor 12 apostoli cu alte cuvinte:
”Spre Mine au privit toţi prorocii, pentru că numai prin Mine se va împlini planul
final al lui Dumnezeu şi se va realiza visul neamului omenesc cu privire la viaţa şi
fericirea eternă 16.
Şi, al treilea lucru pe care ni-l arată textul pe care îl studiem este
III. MUSTRAREA CETĂŢILOR CARE NU SE POCĂISERĂ
Evanghelistul Matei a scris: ”Atunci Isus a început să mustre cetăţile în
care fuseseră făcute cele mai multe din minunile Lui pentru că nu se pocăiseră.”
(v.20)
Domnul Isus a trimis pe cei 70 de ucenici ca să misioneze în Pereea şi
Iudeea, pentru a oferi marele privilegiu şi acestor regiuni de a-L accepta ca Domn
şi Mântuitor şi, de a-şi asigura prin El Împărăţia Cerurilor. Cei 70 de ucenici au
avut un mare triumf asupra bolilor şi asupra tuturor demonilor, dar numai asupra
oamenilor n-au avut nici un succes. Mărturia şi minunile lor au rămas mai mult
spre osânda acestor regiuni, ca şi misiunea Domnului Isus şi a celor 12 apostoli pe
care au efectuat-o în Galileea. Această respingere a mesajului celor 70 de ucenici
de către locuitorii Pereei şi Iudeii, L-a făcut pe Mântuitorul să-Şi aducă aminte de
misiunea Lui din Galileea şi, în mod special de trei oraşe din acea regiune, care au
avut cel mai mare privilegiu de a asista la cele mai multe minuni ale Lui şi, cu
toate acestea, nici ele nu s-au pocăit ci, mai degrabă L-au respins.
Trei oraşe care erau situate la capătul de nord al Mării Galileii, constituiau
scena principală a minunilor Domnului Isus: Capernaumul, Betsaida şi Horazinul.
Acestea erau cele mai favorizate oraşe de pe pământ, dar în acelaşi timp şi cele
mai răspunzătoare, pentru că Fiul lui Dumnezeu a considerat că ignorarea şi
respingerea şanselor oferite de El erau cele mai periculoase fapte. Evanghelistul
Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Vai de tine, Horazine! Vai de
tine,Betsaido! ... (15) Şi tu, Capernaume, vei fi înălţat oare până la cer? Vei fi
coborât până la Locuinţa Morţilor.” (v.13,15)
Horazinul nu este menţionat în Biblie nicăieri în altă parte decât în acest
text nefiind amintit nici de istoricul evreu, Iosif Flavius. Din acest pasaj reiese că
Domnul Isus a făcut multe minuni în această localitate, deşi Evangheliile nu
menţionează nici una din ele. De aici vedem cât de puţin cunoaştem despre viaţa
Domnului Isus şi, tot de aici învăţăm că Evangheliile nu sunt nişte biografii, ci
doar o schiţă scurtă a vieţii Mântuitorului 17. Acesta este motivul pentru care
Evanghelistul Ioan a scris la sfârşitul Evangheliei lui Cristos redactată de el, că era
imposibil ca cineva să facă o dare de seamă completă asupra vieţii Fiului lui
Dumnezeu. El a scris: ”Mai sunt multe alte lucruri pe care le-a făcut Isus, care,
dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi
497
Dragomir Stancu
putut încăpea cărţile care s-ar fi scris.” (Ioan 21:25) Horazinul a dispărut în
negura vremurilor; ruinele lui au fost descoparite în anul 1930; iar pe vatra lui se
află actualul sat Kerazeh, care este situat în nord de Capernaum la vreo 4 km 18.
Ruinele sinagogii din Horazin
Este foare greu de identificat a doua cetate din Galileea, cu numele de

Betsaida, despre care vorbea Mântuitorul în acest text, pentru că era posibil să fi
fost două Betsaide: una care se afla în Galileea şi pe care Evanghelistul Ioan o
numea Betsaida Galileii (12:21), şi alta despre care spuneau Iosif Flavius şi Pliniu
că era situată în regiunea Gaulanita, la nord-estul Mării Galileii lângă Iordan 19.
Irod Filip, tetrarhul Trahonitei, Ituriei şi al Abilenei, a reconstruit această cetate şi
i-a pus numele Betsaida Iulia, în cinstea fiicei cezarului August 20. Este posibil să
fi fost două Betsaide, nu departe una de alta; sau să fi fost numai Betsaida Iulia,
care era la graniţa dintre Gaulanita şi Galileea şi că atât Evanghelistul Ioan, cât şi
istoricii Iosif Flavius şi Pliniu să se fi referit la una şi aceeaşi Betsaidă. Dacă
Domnul Isus S-a referit la minunile pe care le-a făcut în Betsaida Iulia, atunci ne
dăm seama câte minuni a făcut El numai în această cetate şi noi totuşi nu
cunaoştem decât două: minunea înmulţirii a cinci pâini şi doi peşti cu care a
săturat 5.000 de bărbaţi fără femei şi copii. (Marcu 6:25-46; Matei 14:15-23; Luca
9:12-17; Ioan 6:5-15) şi minunea vindecării unui orb (Marcu 8:22-26), iar, dacă au
existat două Betsaide, atunci ne dăm seama, cu atât mai mult, cât de puţin ştim noi
despre viaţa Domnului Isus, că nu cunoaştem nici chiar minunile cele mai mari pe
care le-a făcut în a doua Betsaidă 21.
498
Ruinele sinagogii din Horazin construită în secolul al II-le d. Cr.
Dărâmăturile Betsaidei şi ale Horazinului

499
Dragomir Stancu
Niciunde Mântuitorul n-a făcut atâtea minuni şi n-a învăţat aşa de mult pe
oameni ca în Capernaum, reşedinţa Lui. Aici El a vindecat pe robul unui sutaş
care a zidit evreilor sinagoga (Matei 8:5-13;Luca 7:1-10); a vindecat pe soacra
Apostolului Petru (Matei 8:14-17;Marcu 1:29-31); a alungat un demon care striga
în sinagogă: ”Ce avem noi de-a face cu Tine, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne
pierzi? Te ştim cine eşti: Eşti Sfântul lui Dumnezeu!” (Marcu 1:24-25; Luca 4:31-
37); a vindecat pe paraliticul coborât prin acoperişul casei (Marcu 2:1-13; Matei
9:1-8); a vindecat pe fiul unui slujbaş împărătesc (Ioan 4:46-54); şi tot în
Capernaum, Domnul Isus după un apus de soare, a vindecat pe toţi bolnavii şi pe
toţi cei ce erau stăpâniţi de demoni (Marcu 1:32-34; Matei 8:16-17; Luca 4:23-
41). Aici Mântuitorul l-a chemat pe Evanghelistul Matei ca să-L urmeze (Marcu
2:14-17; Matei 9:9-13; Luca 5:27-32). Şi tot aici, pe ţărmul mării, lângă
Capernaum, Fiul lui Dumnezeu a învăţat pe oameni cel mai mult despre tainele
Împărăţiei lui Dumnezeu.
Sinagoga din Capernaum
500
Sinagoga din Capernaum
Care era păcatul Horazinului, al Betsaiedei şi al Capernaumului, de a fost

cu mult mai mare decât păcatul Tirului, al Sidonului şi al Sodomei, care erau
oraşele cele mai notorii şi proverbiale în răutate şi fărădelege? (Isaia 23; Ieremia
25:22;47:4; Ezechiel 26:3-7;28:12-22). Evangheliştii Matei şi Luca L-au redat pe
Mântuitorul spunând, îi cităm armonizat:
(11) “Vai de tine, Horazine! “Vai de tine,Betsaido!” Căci, dacă ar
fi fost făcute în Tir şi Sidon minunile care au fost făcute în voi, (Mt.v.21)
de mult s-ar fi pocăit stând în sac şi cenuşă. (Lc.v.13)
(12) De aceea, vă spun că în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru
Tir şi Sidon decât pentru voi. (Mt.v.22)
(13) Şi tu, Capernaume, vei fi înălţat oare până la cer? Vei fi
coborât până la Locuinţa Morţilor. (Lc.v.15) Căci dacă ar fi fost făcute în
Sodoma minunile care au fost făcute în tine, ea ar fi rămas în picioare
până în ziua de astăzi. (Mt.v.23)
(14) De aceea, vă spun că în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru
regiunea Sodomei decât pentru tine.” (Mt.v.24, Vs.11-14)
Trebuie să privim cu atenţie nu numai la accentul acestor exclamaţii ale
Mântuitorului rostite împotriva celor trei cetăţi, dar şi la semnificaţia lor. În textul
grecesc scrie ouai, care este o exclamaţie. Exclamaţia ouai nu exprimă o mânie
răzbunătoare, ci o întristare provocată de milă şi durere. Mântuitorul a întrebuinţat
această exclamaţie pentru că a oferit oamenilor cele mai preţioase lucruri din
lume, pe care ei le-au sfidat şi le-au respins. Aceasta era o exclamaţie a unei inimi
rupte şi sfâşiate de durere, care vedea în faţă o mare tregedie de neînlăturat; şi,
totodată, ea era şi o exclamaţie a unei mânii sacre şi drepte, care îi prevenea pe
oameni că li se va cere socoteală pentru marele privilegiu pe care El li-l acorda şi
ei îl respingeau 22.
Mântuitorul a învăţat pe ucenici că cele trei cetăţi: Horazinul, Betsaida şi
Capernaumul s-au făcut cele mai vinovate de două păcate mari:
a) Primul păcat al acestor cetăţi era că ele au uitat de responsabilitatea
privilegiului. Cetăţile din Galileea aveau un mare privilegiu şi, în mod special
Horazinul, Betsaida şi Capernaumul, pe care Tirul, Sidonul şi Sodoma nu le
aveau. Locuitorii celor trei cetăţi din Galileea L-au văzut, L-au auzit pe Fiul lui
Dumnezeu şi au asistat la cele mai multe minuni pe care le-a făcut şi, totuşi nu s-
au întors la El şi nu s-au pocăit de păcatele lor. Evangheliştii Matei şi Luca L-au
redat pe Mântuitorul spunând, îi cităm armonizat: ”Dacă ar fi fost făcute în Tir şi
Sidon minunile care au fost făcute în voi, (Mt.v.21) de mult s-ar fi pocăit stând în
sac şi cenuşă.” (Mt.v.21 şi Lc.v.13)
Cu atât mai condamnabil era Capernaumul, reşedinţa Mântuitorului, care a
avut un privilegiu mai mare chiar decât Horazinul şi Betsaida şi, care se simţea
501
Dragomir Stancu
înălţat de minunile Domnului Isus până la cer. De aceea şi avertizarea i-a fost cu
mult mai mare decât a Horazinului şi a Betsaidei. Deşi păcatul Sodomei era foarte
grav, descris în Geneza 19:1-11, totuşi Fiul lui Dumnezeu ne-a arătat că păcatul
Capernaumului era cu mult mai condamnabil, de aceea în ziua judecăţii, va fi mai
uşor pentru Sodoma decât pentru el. Fiul Celui Preaînalt a scos în evidenţă faptul
că, dacă Sodoma ar fi avut privilegiul să-I asculte Evanghelia şi să-I vadă
minunile ca şi Capernaumul, s-ar fi pocăit şi n-ar fi fost nimincită.
Dumnezeiescul nostru Învăţător ne-a arătat că faptul de-a respinge cineva
Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu este un sacrilegiu cu mult mai mare decât
păcatul Sodomei şi al celorlalte două cetăţi de pe coasta Mării Mediterane.
Mântuitorul a spus Horazinului şi Betsaidei: “De aceea, vă spun că în ziua
judecăţii va fi mai uşor pentru Tir şi Sidon decât pentru voi.” (Mt.v.22) Şi, cu atât
mai mult, El a zis Capernaumului: ”De aceea, vă spun că în ziua judecăţii va fi
mai uşor pentru regiunea Sodomei decât pentru tine.” (Mt.v.24)
b) Al doilea păcat mare de care s-au făcut vinovate cele trei cetăţi:
Horazinul, Betsaida şi Capernaumul era păcatul indiferenţei. Aceste cetăţi n-au
luptat împotriva Mântuitorului, ele nu L-au alungat şi n-au căutat să-L
răstignească, ci erau numai indiferente faţă de El. Într-o galerie de picturi din
Londra se află un tablou care Îl arată pe Domnul Isus cum stătea pe unul dintre
cele mai umblate poduri ale acestei capitale a Angliei, cum Îşi ţinea mâinile în
semn de apel căre oameni, cum mulţimile treceau nepăsătoare pe lângă El şi cum
numai o fetiţă infirmă Îi răspundea la chemare 23. Indiferenţa n-a fost numai
păcatul celor trei cetăţi amintite, ci ea este şi păcatul lumii noastre moderne.
Astăzi, în cele mai multe ţări nu există nici o ostilitate împotriva creştinismului şi
nici o tendinţă de distrugere a acestuia; dar, în schimb, există o mare indiferenţă.
Indiferenţa nu-i arde pe creştini pe rug, ci îi îngheaţă treptat; şi, ea nu-i
decapitează, ci îi sufocă, încetul cu încetul 24.
Indiferenţa şi respingerea privilegiului de către cele trei cetăţi a avut trei
consecinţe grave:
a) Prima consecinţă a fost nimicirea lor vremelnică. Biblia ne spune că
Sodoma a fost distrusă pentru fărădelegile ei. La fel şi istoricul evreu, Iosif
Flavius a zis că Dumnezeu i-a trimis pe romani să-i pedepsească pe galileeni,
nimicind cetăţile, cu locuitori cu tot, una după alta 25. E. Renan a spus că în istorie
erau puţine cazuri când un popor a fost supus unui masacru total ca unele cetăţi
din Galileea 26. Cu atât mai mult, Fiul lui Dumnezeu a zis acestor trei cetăţi care
aveau cel mai mare privilegiu ca să-L accepte ca Domn şi Mântuitor, dar care n-au
vrut să se pocăiască: că îşi vor avea pieirea în faţă în cel mai scurt timp. Şi, în mod
special, Domnul Isus a avertizat Capernaumul în termenii cei mai duri, pe care i-a
folosit şi Prorocul Isaia pentru distrugerea Babilonului. (Isaia 14:13-15) 27
Abia trecuseră 30 de ani, când pe timpul domniei lui Nero şi a lui
Vespasian se declanşase o mare bătălie împotriva Capernaumului, Betsaidei,
502
Horazinului şi a altor cetăţi. Bătălia s-a purtat mai mult pe lacul Ghenazaret decât
în oraşe. Un număr de 6.000 de galileeni au fost tăiaţi cu săbii şi străpunşi cu
suliţe şi săgeţi în apă. Lacul era roşu de sânge. Malurile erau pline de corăbiile
sfărâmate şi de cadavre umflate care, în zilele călduroase de vară infectau solul,
apa şi aerul.
La mulţi prizonieri li se tăiase capul şi mâinile. Şase mii de prizonieri erau
predaţi lui Nero. O mie două sute de prizonieri au fost daţi morţii prin circuri şi
arene, şi 30.400 au fost vânduţi ca robi.
Istoria confirmă că distrugerea acestor trei cetăţi era atât de mare, încât
astăzi de abia se ştie locul unde au existat 29.
b) A doua consecinţă a respingerii privilegiului de către cele trei cetăţi era,
prăbuşirea lor în infern. Domnul Isus a zis: ”Şi tu, Capernaume, vei fi înălţat oare
până la cer? Vei fi coborât până la Locuinţa Morţilor.” (Lc.v.15) În textul
grecesc scrie hades, având două semnificaţii: “iad” şi “mormânt”. Aici are
semnificaţie de “iad”. Capernaumul, pentru că a fost înălţat până la cer, în ce
priveşte privilegiul; dar, pentru că n-a vrut să se pocăiască, s-a coborât până în
infern
c) Şi a treia consecinţă a respingerii privilegiului de către cele trei cetăţi
era, ajungerea lor în chinul veşnic din iazul de foc. Evanghelistul Matei L-a redat
pe Mântuitorul spunând Horazinului, Betsaidei şi Capernaumului: “De aceea, vă
spun că în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru Tir, pentru Sidon/şi pentru
regiunea Sodomei (Mt.v.24) decât pentru voi.” (Mt.v.22, Vs.22 şi 24) După
judecata de apoi nu numai sufletul va fi aruncat în iazul cu foc, ci şi trupul. În
vederea acestui fapt, trebuie să învieze toţi oamenii, pentru ca soarta sufletului lor
din chinul cel veşnic din iazul de foc, să fie şi soarta trupului lor. Ce consecinţe
grave are respingerea marelui privilegiu pe care ni l-a hărăzit Mântuitorul:
moartea prematură a trupului, ajungerea sufletului în iad şi chinul sufletului şi al
trupului în iazul cu foc, în loc să apucăm şansa supremă şi să ajungem în viaţa şi
fericirea eternă.

2. Plummer, A., An Exegetical Commentary on the Gospel According to St.
Matthew, p. 278;
Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 105;
4. Porter, L.E., Luke, p. 1204;
503
Dragomir Stancu
6. Porter, L.E., Luke, p. 1204;

7. Barclay, W., The Revelation of John, Vol. II, p. 302;
11. Op. cit. p. 16.
12. Op. cit;
14. Op. cit.
16. Op. cit.
19. Josephus, F., Antiquities XVIII, 2.1; Jewish Wars III, 10.7;
Pliny V, 15;
22. Op. cit. p. 13.
23. Op. cit. p. 14.
24. Op. cit.
25. Josephus, F., Jewish Wars, III, 7. 32.
26. Renan, E., L’Anticrist, p. 277;
Farrar, F. W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 512.
27. Porter, L.E., Luke, p. 1204.
28. Farrar, F. W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 512.
504
Dragomir Stancu
50. MAREA INVITAŢIE

Matei 11 : 28 – 30
28 Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă.

29 Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt
blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.
30 Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară.”
Mulţi comentatori au spus că aceste trei versete fac parte dintre textele cele
mai preţioase şi iubite din Biblie, pentru că în ele Mântuitorul a făcut neamului
omenesc marea invitaţie de a veni la El pentru a-i oferi odihnă şi o viaţă mai
uşoară 1.
Credem că în timp ce 70 de ucenici mergeau înaintea Domnului Isus prin
Pereea şi Iudeea doi câte doi ca să-L proclame drept Mesia şi să-I vestească
deschiderea Împărăţiei Lui cereşti, aşa cum am văzut în ultimele două studii, Fiul
lui Dumnezeu venea în urma lor cu cei 12 apostoli şi-i chema pe oameni să vină la
El în calitate de Mântuitor şi la Împărăţia Lui cerească.
În acest text intitulat Marea invitaţie, Mântuitorul ne face două chemări:
una la odihnă şi alta la o viaţă mai uşoară.
I. INVITAŢIA MÂNTUITORULUI LA ODIHNĂ

Domnul Isus a zis: “Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă
voi da odihnă.” (v.28)
Cristos, când a chemat oamenii să vină la El, înseamnă că El este
obiectivul credinţei şi nu o anumită biserică, un anumit crez sau un anumit cler,
pentru că El este singurul Mântuitor 2.
Pentru ca cineva să vină cu adevărat la Domnul Isus, acela trebuie să fie
conştient că este împovărat de păcat, pentru că numai cei ce recunosc că sunt
pierduţi pot fi mântuiţi.
Lumea antică era obosită şi plictisită de zeii ei reci şi imaginari şi cu cât
căuta mai intens ca aceştia să-i ofere sensul vieţii, cu atât mai mult simţea că golul
sufletului ei creştea şi se adâncea, că era tot mai neîmplinită 3. Acelaşi lucru s-a
întâmplat şi cu poporul evreu; şi el, L-a căutat pe Dumnezeu mult şi, în căutarea
aceasta a obosit şi a disperat, pentru că n-a reuşit să-L găsească.
Grecii au zis: “Este foarte greu să-L găseşti pe Dumnezeu; şi după ce L-ai
găsit este, cu mult mai greu să-L desoperi la alţii.” 4 Ţofar l-a întrebat pe Iov:
“Poţi pătrunde adâncimile lui Dumnezeu? … Poţi ajunge la cunoştinţa
505
Dragomir Stancu
desăvârşită a Celui Atotputernic?” (Iov 1:71) În Versiunea Autorizată a Bibliei a

lui King James scrie: “Poţi prin căutarea Ta, să-L găseşti pe Dumnezeu?” Marele
poet irlandez W.B. Yeats, de asemenea a pus întrebarea: “Poate cineva să ajungă
la Dumnezeu prin căutarea şi oboseala lui?”
Răspunsul Domnului Isus la toate întrebările de felul acesta este că, oricât
de mare, de grea şi de obositoare ar fi căutarea cuiva, ea este zadarnică, pentru că
Dumnezeu este transcendent şi fiindcă pe El nimeni nu-L poate descoperi altfel
decât prin Fiul Său. Esenţa credinţei creştine este că noi suntem confruntaţi cu
Dumnezeu numai în Cristos; şi, dacă omul L-ar fi putut găsi pe Dumnezeu altfel,
Dumnezeu nu S-ar fi pus în căutarea noastră prin coborârea şi întruparea Fiului
Său pe pământ.
Când Fiul lui Dumnezeu a zis: “Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi
şi Eu vă voi da odihnă,” El a făcut două lucruri: mai întâi ne-a informat că numai
în El, căutarea obositoare după Dumnezeu a luat sfârşit şi, apoi, a invitat la El pe
toţi oamenii care au obosit în căutarea lor după Dumnezeu, ca numai în El,
Dumnezeu-Fiul, să-L descopere pe Dumnezeu-Tatăl.
Domnul Isus a zis:”Veniţi la mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi” (Mat. 28)
Fiul lui Dumnezeu, ca să ni-L descopere pe Dumnezeu-Tatăl, nu ne cere
nimic altceva, decât să venim şi să ne uităm cu atenţie la El. Această cale unică de
a-L cunoaşte pe Dumnezeu nu constă într-o căutare sau încordare mentală, ci într-
506
o contemplare a Domnului Isus în care vedem tot ce este şi cum este Dumnezeu 5.
În textul grecesc scrie pentru cuvântul “odihnă” anapausis, termen pe care
îl foloseşte Septuaginta, traducerea Vechiului Testament în limba greacă pentru
odihna din ziua sabatului, după o muncă grea de o săptămână. (Evrei 4:9) 6
Credem că prin acest termen, dumnezeiescul nostru Învăţător a redat ascultătorilor
Săi o mică asemănare a odihnei sufleteşti cu cea fizică. Cât de plăcută era în urma
unei munci îndelungate şi grele de o săptămână, odihna din ziua sabatului în care
trupul se înviora, se împrospăta şi se umplea de energie! Şi cu cât este mai
minunată după o căutare îndelungată, obositoare şi disperată după Dumnezeu,
odihna în Cristos în care sufletul nostru se înviorează şi se umple de o energie
spirituală! Această odihnă este multiplă: ea este odihna descoperirii lui Dumnezeu
în Cristos, este odihna mântuirii, odihna conştiinţei în urma remuşcării cauzate de
multe păcate şi odihna inimii 7. La toate acestea s-a referit Domnul Isus când a zis
în acest text scurt, format din trei versete: “Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi
împovăraţi,” şi când a subliniat în el de două ori: “şi Eu vă voi da odihnă” (v.28)
şi voi “veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.” (v.29)
A doua invitaţie pe care ne-o face Domnul Isus este
II. INVITAŢIA LA O VIAŢĂ MAI UŞOARĂ

El a zis: “Luaţi jugul Meu asupra voastră … ( 30) Căci jugul Meu
este bun şi sarcina Mea este uşoară.” (v.29-30)
Jugul era la poporul evreu un simbol comun pentru supunere şi slujire.
Rabinii vorbeau despre jugul legii şi al poruncilor lui Dumnezeu 8.
Religia evreiască era o sarcină grea. Domnul Isus a zis despre cărturari şi
farisei: “Ei leagă sarcini grele şi anevoie de purat şi le pun pe umerii oamenilor,
dar ei nici cu degetul nu vor să le mişte.” (Matei 23:4) Chiar şi unii dintre rabini
au văzut lucrul acesta. Rabinul Korah ne-a descris printr-o parabolă, cât de grele şi
de obligatorii erau cerinţele legii! El a zis: “Era o văduvă săracă în vecinătatea
mea, care avea două fiice şi o holdă. Când această văduvă a început să-şi are
holda, Moise i-a zis: «Să nu ari cu un bou şi un măgar înjugaţi împreună.»
(Deut.22:10) Când ea a început să semene, Moise i-a zis: «Să nu semeni în ogorul
tău două feluri de seminţe.» (Lev.19:19) Când a început să-şi secere grâul şi să
facă snopi, acest dătător al legii i-a zis: «Să laşi nesecerat un colţ din câmpul tău,
să nu strângi spice rămase şi să nu te întorci să iei snopii pe care i-ai uitat.»
(Lev.19:9; Deut.24:19) Când a început să bată grâul, Moise i-a zis: «Dă-mi
zeciuiala.» (Deut.14:22) Biata femeie, neavând ce să facă, şi-a vândut ogorul şi a
cumpărat două oiţe ca să se îmbrace cu lâna lor şi să primească câţiva bănuţi de pe
miei. Când oiţele au fătat primii miei, acum a venit la ea Aaron şi i-a zis: «Dă-mi
întâiul născut.» (Num.18:17) Femeia, împlinind Legea, i-a dat un miel. Când a
sosit timpul tunsului oilor, Aaron a venit din nou la ea şi i-a zis: «Dă-mi pârga din
507
Dragomir Stancu
lâna oilor tale.» (Deut.18:4) Femeia, când a văzut că n-a putut să scape nici de
Aaron, şi-a zis: «Îmi voi tăia oile şi le voi mânca.» Dar, Aaron, iarăşi a venit la ea
şi i-a zis: «Dă-mi spata, fălcile şi pântecele.» (Deut.18:3) Femeia, în cele din
urmă, i-a spus lui Aaron: «Chiar nici acum după ce mi-am tăiat oile nu pot scăpa
de tine. Iată că mă voi închina lui Dumnezeu şi le voi aduce Lui pe amândouă ca
jerfă.» «În cazul acesta, ele vor fi ale mele în întregime», i-a răspuns Aaron.
(Num.18:14) Aaron a luat cele două oi tăiate şi a lăsat-o pe biata văduvă plângând
cu cele două fiice.” 9
Cu atât mai mult, cărturarii au complicat Legea lui Moise, făcând din ea o
religie imposibilă. Când am tratat studiile intitulate Identificarea lui Nicodim
(Vol.II,Stud.16) şi Începerea campaniei împotriva Mântuitorului (Vol.II,Stud.44),
am văzut că în jurul anilor 440 înainte de Cristos, când evreii s-au întors din
captivitatea babiloneană, şi-au dat seama că toate visurile şi aspiraţiile lor
naţionale s-au spulberat. Astfel, ei s-au decis să se dedice numai legii 10.Evreii au
crezut că Pentateuhul este cel mai sfânt lucru din lume pentru că el conţine Legea
lui Dumnezeu; iar, Legea, ziceau evreii era “Cuvântul desăvârşit al Celui
Preaînalt”. Acum, dacă Legea era Cuvântul perfect şi complet al lui Dumnezeu,
aceasta înseamnă că ea conţine tot ce omul trebuie să ştie şi să împlinească. Ba
mai mult, ea cuprinde toate lucrurile şi orice moment din viaţa fiecărui om. Acesta
era motivul pentru care cărturarii au zis că dacă există în Lege lucruri neclare sau
sunt redate în cuvinte puţine, ele trebuie deduse şi definite! Şi aceasta a fost cauza
pentru care ei au extras din principiile mari şi largi ale Legii un număr infinit de
prescripţii, numite legisme 11.
În cartea Exod scrie: “Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. (10) Dar
ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu
faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici
roaba ta, nici străinul care este în casa ta.” (20:9-10) Cărturarii, pentru a defini
ce fel de lucrări se pot face în ziua sabatului şi ce fel de lucrări nu se pot face, au
sacrificat multe vieţi şi au pierdut multe secole. În Mişna, care este codul
legismelor cărturarilor, secţiunea sabatului cuprinde 24 de capitole, iar în
Talmudul de Ierusalim, care este un comentariu explicativ al Mişnei, secţiunea
sabatului are 64 de coloane. Şi Talmudul babilonean are 156 de pagini duble. Un
rabin cheltuia 2½ ani până învăţa cele 24 de capitole din Mişna 12.
Să luăm, spre exemplu, patru lucrări interzise în ziua sabatului, dintr-un
număr de peste 600 de asemenea lucrări prescrise de cărturari:13
a) Prima lucrare interzisă în ziua sabatului pe care o vom trata este
purtarea poverilor. În cartea lui Ieremia scrie: “Să nu purtaţi nici o povară în ziua
Sabatului şi să n-o aduceţi înăuntru pe porţile Ierusalimului. (22) Să nu scoateţi
din casele voastre nici o povară în ziua Sabatului şi să nu facţi nici o lucrare, ci
sfinţiţi ziua Sabatului.” (17:21-22) Aceşti legişti insistau că şi sarcinile trebuiau
definite. Astfel, ei au stabilit că o povară de merinde era legală în greutatea unei
508
smochine uscate, vin pentru o înghiţitură, ulei cât ai unge cu el o rană şi apă cât ai
putea să-ţi speli ochii, apoi, s-a stabilit dacă o femeie putea sau nu să poarte o
broşă, dacă un bărbat putea sau nu să poarte un baston sau chiar un picior de lemn,
si dacă cineva putea sau nu să-şi ridice scaunul sau chiar copilul. 14
b) A doua lucrare interzisă în ziua sabatului era călătoria. În Exod scrie:
“Vedeţi că Domnul v-a dat Sabatul … Fiecare să rămână în locul lui, şi în ziua a
şaptea nimeni să nu iasă din locul în care se găseşte.” (16:29) Cărturarii au
definit calea sabatului de 900 m. Dar, dacă se lega o funie de la o anumită casă şi
până la capătul străzii sau a cetăţii, atunci distanţa cât ţinea funia se considera o
singură casă şi astfel omul putea să meargă de la capătul funiei încă 900 m.15
c) A treia lucrare interzisă în ziua sabatului era vindecarea. Cărturarii au
stabilit, în ce priveşte vindecarea în ziua sabatului, două reguli generale: că
intervenţia sanitară era legală numai dacă viaţa cuiva era în pericol şi că, măsura
de caritate s-a putut lua numai ca să nu i se facă mai rău, dar nicidecum mai bine.
S-a putut aplica un bandaj pe rană, dar fără untdelemn şi ai avut voie să pui vată în
ureche, dar nu cu alifie 16.
d) Şi, a patra lucrare interzisă în ziua sabatului, pe care o vom lua spre
exemplu este legarea şi dezlegarea unui nod. Întrucât cărturarii au stabilit că “a
lega” sau “a dezlega” un nod era o lucrare inerzisă în ziua sabatului, ei au trebuit
să definească ce fel de noduri se considerau păcat şi ce fel de noduri nu se
considerau păcat. Astfel, ei au stabilit că omul se făcea vinovat de o lucrare când
lega o funie şi de o altă lucrare se făcea vinovat când o dezlega. Ei, au zis, că orice
nod pe care omul îl poate lega sau dezlega numai cu o mână nu-i păcat; iar, pe
acela, pe care nu-l poate lega sau dezlega numai cu o mână este păcat. Apoi, ei au
mai stabilit că o femeie avea voie să-şi lege cozile, cingătoarea, curelele
încălţămintelor şi acoperitoarea de pe vasul de ulei.
Să presupunem că cineva trebuia să scoată apă în ziua sabatului, dar nu
avea voie să-şi lege ulciorul cu funia, pentru că lucrul acesta era o fărădelege. În
cazul acesta, el îl lega cu cingătoarea femeii, deoarece “a înnoda” o asemenea
cingătoare în ziua sabatului, era o lucrare legală şi nu era păcat 17. Iată ce
preocupări aveau cărturarii şi fariseii! Ei credeau că bunătatea şi neprihănirea
omului consta în a păzi toate aceste legisme, numeroase, dar, mai grav era faptul
că acestea nu numai că au ajuns pentru poporul evreu la importanţa celor zece
porunci, dar chiar le-au depăşit 18.
Acesta era jugul cel greu şi inutil care era pus pe umerii poporului evreu!
Domnul Isus a avut în vedere, în mod special acest jug greu al cărturarilor şi al
fariseilor pus pe grumazul poporului când a zis: “Luaţi jugul Meu asupra voastră
şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă
pentru sufletele voastre.” (v.29) Spre deosebire de jugul cărturarilor şi al
fariseilor, jugul Fiului lui Dumnezeu este bun şi uşor; şi, în contrast cu aceşti
conducători religioşi care erau asprii şi mândrii, Mântuitorul era blând şi smerit.
509
Dragomir Stancu
În textul grecesc pentru adjectivul nostru “uşor” figurează cuvântul

chrēstos, care înseamnă “potrivit”. În Israel jugurile de boi se făceau din lemn.
Boul era dus la un atelier, pentru ca lemnarul să-i ia măsura, apoi, când jugul era
gata, el se proba şi se ajusta la gâtul animalului, ca să i se potrivească bine. Era o
legendă care spunea că Domnul Isus făcea cele mai bune juguri; că a pus deasupra
uşii de la atelier următoarea inscripţie: “Jugurile Mele se potrivesc cel mai bine şi
sunt cele mai uşoare de purtat”; şi că oamenii veneau din toate părţile ca să
cumpere juguri de la El 19. Credem că Domnul Isus a folosit aici un tablou din
fosta Lui ocupaţie.
Fiul lui Dumnezeu când a zis, aşa cum scrie în textul grecesc: “Jugurile
Mele se potrivesc cel mai bine şi sunt cele mai uşoare de purtat”, a spus cu alte
cuvinte: “Sarcina voastră este făcută în aşa fel încât să vi se potrivească.” 20 Un
rabin a zis odată: “Sarcina mea mi-a devenit o cântare, nu pentru că este uşoară,
ci fiindcă o port cu bucurie, de aceea mi se pare uşoară.” 21 Tot astfel, nici
sarcina Domnului Isus nu este uşoară, dar dacă o purtăm cu bucurie, atunci ea ni
se pare uşoară. Cineva a văzut odată cum o fetiţă ducea în spate un băieţel care era
olog şi i-a zis: “Povara aceasta este prea grea pentru tine,” la care cuvinte, fetiţa
a răspuns: “Aceasta nu este o povară, ci este frăţiorul meu.” 22
Un alt motiv pentru care Domnul Isus a zis că jugul Lui este bun şi uşor, şi
pentru care a invitat pe oameni să-l ia asupra lor, constă în faptul că el este
prevăzut pentru două persoane: pentru Mântuitorul şi pentru cel ce răspunde
chemării Lui. Comentatoul J.H. Jowett a zis: “Dumnezeu n-a găsit de bine ca
omul să-şi poarte povara singur, de aceea Cristos vrea să-Şi pună capul în jugul
fiecărui om pentru a-i uşura povara şi a-l ajuta s-o ducă până la capăt. Secretul
biruinţei în viaţa creştină îl găsim numai atunci când renunţăm la jugul nostru de
o singură persoană şi acceptăm jugul Mântuitorului de două persoane.” 23
1. Halley, H.H., Manualul Biblic, p. 438.

5. Op. cit.
9. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 18 - 19.
13. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 131.
510

15. Op. cit.
21. Op. cit.
22. Op. cit. p. 20.
23. Jowett, J.H., Life in the Heights, p. 20;
511
Dragomir Stancu
51. PARABOLA SAMARITEANULUI

MILOSTIV
Luca 10 : 25 – 37
25 Un învăţător al Legii s-a ridicat să-L ispitească pe Isus şi I-a zis:

”Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa eternă?”
26 Isus i-a zis: ”Ce este scris în Lege? Ce citeşti în ea?”
27 El a răspuns: ”Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima ta,
cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu toată mintea ta; şi pe aproapele tău ca
pe tine însuţi.”
28 ”Bine ai răspuns”, i-a zis Isus; ”fă aşa şi vei avea viaţa eternă.”
29 Dar el care voia să se îndreptăţească, I-a zis lui Isus: ”Şi cine este
aproapele meu?”
30 Isus a luat din nou cuvântul şi a zis: ”Un om se cobora din Ierusalim la
Ierihon. A căzut între nişte tâlhari care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au
bătut zdravăn, au plecat şi l-au lăsat aproape mort.
31 Din întâmplare, se cobora pe acelaşi drum un preot şi, când l-a văzut
pe omul acesta, a trecut înainte pe alături,
32 Un levit trecea şi el prin locul acela şi când l-a văzut, a trecut înainte
pe alături.
33 Dar un samaritean, care era în călătorie, a venit la locul unde era el şi,
când l-a văzut, i s-a făcut milă de el.
34 S-a apropiat de i-a legat rănile şi a turnat peste ele ulei şi vin; apoi l-a
pus pe animalul lui, l-a dus la un han şi a îngrijit de el.
35 A doua zi, când a pornit la drum, a scos doi dinari, i-a dat hangiului şi
i-a zis: ”Ai grijă de el, şi orice vei mai cheltui îţi voi da înapoi la întoarcere.”
36 Care dintre aceşti trei ţi se pare că a dat dovadă că este aproapele
celui ce căzuse între tâlhari?”
37 ”Acela, căruia i-a fost milă de el”, a răspuns învăţătorul Legii. ”Du-te
şi fă şi tu la fel”, i-a zis Isus.
Aceasta este una dintre cele mai frumoase parabole din Biblie şi din toată
literatura lumii, care scoate în evidenţă nu numai frumuseţea ei ca formă şi
conţinut, dar şi frumuseţea caracterului Domnului Isus. Mântuitorul era cel mai
bun om dintre toţi oamenii de pe pământ. Evanghelistul Luca a descris în capitolul
9 cum Fiul lui Dumnezeu în urmă cu trei luni, când samaritenii L-au respins şi n-
au vrut să-I ofere găzduire fapt pentru care apostolii I-au cerut voie să coboare din
cauza aceasta foc din cer şi să le mistuie cetăţile, cu toate acestea în acest text care
512
face parte din capitolul 10, Mântuitorul i-a ridicat pe samariteni la un nivel atât de
înalt, încât să fie iubiţi de toate generaţiile pământului 1.
În acest studiu intitulat Parabola samariteanului milostiv, ne vom ocupa
de patru probleme: felul acestei parabole, scenariul, caracterele personajelor şi
adevărata ei interpretare.
Să tratăm mai întâi
I. FELUL ACESTEI PARABOLE

Când am tratat studiile Pildele Dascălului ceresc (Vol.IV,Stud.27), în
lucrarea intitulată Studii asupra Evangheliilor şi Simbolurile literaturii
apocaliptice (Vol.I,Stud.5), în lucrarea Studii asupra Apocalipsei, ne-am informat
că unii exegeţi şi comentatori văd în parabolele Domnului Isus capodopere de
semialegorii sau chiar alegorii, şi că ei argumentează aceasta cu faptul că pe
timpul Mântuitorului, rabinii foloseau asemenea parabole iar poporul le înţelegea
2
. Nimeni nu contestă că rabinii foloseau parabole semialegorice, ba mai mult, se
ştie că şi în Biserica Primară era o mare tendinţă de alegorizare a parabolelor
Mântuitorului şi că atunci, chiar şi cei mai mari teologi ca, Origen şi Augustin, au
interpretat parabolele Domnului Isus alegoric. Dar, toate acestea nu sunt o dovadă
că dumnezeiescul nostru Învăţător a întrebuinţat asemenea parabole 3.
Iată cum a interpretat Fericitul Augustin această parabolă! El a zis că
”omul care cobora de la Ierusalim la Ierihon”, era Adam, părintele neamului
omenesc. ”Ierusalimul” era cetatea cerească a păcii din care Adam a căzut.
”Ierihonul” este lumea şi înseamnă imperiul morţii. ”Tâlharul”, în a cărui mâini a
căzut omul care se cobora spre Ierihon, era Diavolul şi spiritele rele.
”Dezbrăcarea de haine”, înseamnă jefuire de veşmântul neprihănirii originale.
”Preotul şi levitul”, semnifică preoţia Vechiului Testament care nu poate salva pe
păcătoşi prin jertfe. ”Samaritenul milostiv” Îl reprezintă pe Cristos. ”Ungerea şi
curăţarea rănilor celui căzut între tâlhari”, simbolizează Duhul Sfânt şi sângele
Mântuitorului. ”Hanul”, înseamnă Biserica, în care călătorii sunt învioraţi în
drumul lor spre cer. ”Cei doi bănuţi”, înseamnă promisiunea vieţii acesteia şi a
celei viitoare. ”Ce vei mai cheltui”, înseamnă celibatul. Şi ”promisiunea bunului
samaritean că se va întoarce din nou”, reprezintă a doua venire a lui Cristos 4.
Dacă cititorului Bibliei îi plac asemenea spiritualizări şi are timp să
mediteze asupra lor, poate să închidă Sfânta Carte pentru că nu o va înţelege
niciodată. Această metodă, fiind greşită, a fost abandonată de toţi exegeţii şi
comentatorii moderni.
Fericitul Augustin, interpretând alegoric această parabolă, a mutilat-o, nu
numai pentru că a interpretat-o alegoric, dar şi fiindcă n-a ştiut cum se
interpretează o alegorie. Când interpretăm o alegorie, n-avem voie să luăm detalii
ca de exemplu han, tâlhari, doi bănuţi, ce vei mai cheltui, promisiunea întoarcerii
513
Dragomir Stancu
bunului samaritean etc., şi să le interpretăm aparte de contextul sau de tabloul

textului, fiindcă ele aparţin tabloului din text şi nu pot fi interpretate decât în
lumina însemnătăţii generale a acestuia; şi nu cum a făcut Augustin, care a forţat
detaliile parabolei ca să vorbească despre biserică, spirite rele, promisiunea vieţii
acesteia şi a celei viitoare, celibat, promisiunea revenirii lui Cristos etc., lucruri pe
care Mântuitorul nu le-a avut în minte atunci când a spus această parabolă. Prin
această interpretare alegorică, Augustin a făcut două greşeli mari: prima greşeală a
fost că n-a explicat ce a zis Domnul Isus în această parabolă, iar a doua greşeală a
fost, că ne-a prezentat cu totul altceva, faţă de ceea ce a tratat Mântuitorul în
această parabolă.
Există o mare deosebire între parabolă şi alegorie. Alegoriile se înţeleg
greu, pentru că au multe detalii şi, fiindcă fiecare detaliu este câte o metaforă care
are o însemnătate simbolică. Acesta este motivul pentru care ele trebuie studiate
pe îndelete şi într-un timp îndelungat, propoziţie cu propoziţie şi chiar cuvânt cu
cuvânt, adeseori cu ajutorul a tot felul de comentarii. Datorită acestui fapt, ele nu
se rostesc niciodată în public pe cale orală, ci întotdeauna se scriu pentru a fi
citite. Celebra carte Călătoria Creştinului, de John Bunyan, este o asemenea
alegorie, la fel şi Apocalipsa. Pe când, parabolele tratează câte o singură idee, în
care sunt centrate toate părţile secundare sau detaliile tabloului, ele se înţeleg uşor
şi repede, acesta fiind motivul pentru care parabolele se rostesc întotdeauna pe
cale orală!
Desigur că toate elementele acestei parabole: tâlharii, cel căzut între ei,
preotul, levitul, samariteanul, vinul, uleiul, asinul, hanul, cei doi bânuţi etc., au
importanţa lor, pentru că ele constituie fondul tabloului din text, fără de care n-ar
fi complet şi n-ar putea reprezenta nimic5. Un mic studiu asupra detaliilor
tabloului ne ajută să înţelegem care este ideea centrală a textului sau însemnătatea
tabloului 6. În cazul parabolei samariteanului milostiv atât ideea centrală, cât şi
detaliile tabloului ne vorbesc despre aproapele nostru.
Pentru a pătrunde adevărata însemnătate a parabolelor Domnului Isus,
trebuie să le studiem cu mintea unui ascultător şi nicidecum cu a unui cititor,
punându-ne întrebarea: care idee le-a izbit mai întâi privirea şi le-a atras atenţia
ascultătorilor Fiului lui Dumnezeu? Noi am admirat întotdeauna parabolele
Mântuitorului, dar când ne amintim că ele nu erau compuse, fasonate şi
memorizate în liniştea unui studiu, ci erau concepute pe moment, minunăţia lor
devine cu atât mai mare.
Din toate acestea, vedem că noi avem aici de-a face cu o parabolă propriu-
zisă şi nu cu o parabolă semialegorie; şi, cu atât mai puţin, cu o alegorie, de aceea
ni se cere o mare atenţie ca să n-o alegorizăm.
514
II. SCENARIUL ACESTEI PARABOLE

Domnul Isus a zis: ”Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut
între nişte tâlhari care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au
plecat şi l-au lăsat aproape mort.” (v.30)
Israel
Drumul de la Ierusalim la Ierihon, care era de 23 km, avea o reputaţie
foarte rea, deoarece era bântuit de tâlhari 7. Ierusalimul este la o înălţime de 765 m
deasupra nivelului Mării Mediterane, Marea Moartă este sub nivelul Mării
515
Dragomir Stancu
Mediterane cu 433 m, iar Ierihonul, care se află lângă Marea Moartă, este sub
nivelul Mării Mediterane cu 275 m.Astfel, Ierusalimul, fiind deasupra Ierihonului
cu 1040 m, aruncă o pantă destul de mare pe o distanţă scurtă de 23 km care se
întinde între aceste două oraşe 8. Acesta este unul din motivele pentru care scrie că
omul care a căzut între tâlhari ”cobora din Ierusalim la Ierihon”, care are înţeles
literal şi principal în textul pe care îl studiem. Dar, această ”coborâre”, avea la
poporul evreu şi un alt înţeles figurativ de inferioritate faţă de Ierusalim: Cetatea
Sfântă şi capitala lui Israel. Când cineva mergea spre Ierusalim, pentru a onora
capitala lui Israel, el nu spunea că merge spre Cetatea Sfântă, ci urcă spre ea, iar
când venea de la Cetatea Sfântă, nu zicea că se întorcea de la ea, ci coboară.
Drumul dintre Ierusalim şi Ierihon era îngust, cu multe defileuri în piatră,
cu cotituri bruşte, care ofereau ascunzişuri prielnice pentru tâlhari. În secolul al
cincilea, Ieronim a spus că acest drum se numea ”Drumul roşu” sau ”Drumul
sângelui” 9.În secolul al XIX-lea, se cerea călătorilor care voiau să treacă pe acest
drum să plătească o asigurare în bani, iar, în anul 1930, exploratorul H.V. Morton
ne-a relatat că el a fost avertizat să nu treacă pe aici cu automobilul după ce se
întunecă, pentru că un tâlhar cu numele de Abu Jildah ataca şi jefuia chiar şi
autocarele. De aceea când Domnul Isus a folosit acest drum ca scenariu al
parabolei, El ne-a arătat ce se întâmpla pe el în mod real 10.
III. CARACTERELE PERSONAJELOR DIN PARABOLĂ

În parabolă sunt patru persoanje cu patru caractere diferite:
a) Primul personaj este călătorul care a căzut între tâlhari.
Domnul Isus a zis: ”Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut
între nişte tâlhari care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au
plecat şi l-au lăsat aproape mort.” (v.30) Din context reiese că acest călător era
evreu, care avea un caracter imprudent şi fără judecată. Se întâmpla rar de tot ca
cineva să se încumete să meargă singur pe acest drum dintre Ierusalim şi Ierihon,
cu atât mai puţin, când avea anumite bunuri sau valori. Toţi călătorii, care
mergeau pe acest drum, se asigurau prin formarea unui grup mare sau chiar a unei
caravane 11. Numai omul acesta din parabolă, în nechibzuinţa lui, a îndrăznit să
treacă pe aici de unul singur. Curajul lui avea să-l coste mult, însăşi viaţa, dacă nu
l-ar fi ajutat samariteanul.
b) Al doilea personaj din parabolă este preotul. Evanghelistul Luca L-a
citat pe Domnul Isus spunând: “Din întâmplare, se cobora pe acelaşi drum un
preot şi, când l-a văzut pe omul acesta, a trecut înainte pe alături.” (v.31) Preotul
era grăbit ca să nu întârzie la serviciul de la templu, el, având în minte legea lui
Moise din Numeri 19:11-19 unde scrie că cine se atinge de un trup mort este
necurat timp de şapte zile, l-a ocolit pe omul acesta, ca nu cumva, pângărindu-se,
516
să nu poată îndeplini slujba lui ceremonială. Deşi nu era sigur dacă omul acela era
mort sau nu, touşi i-a fost frică, ca nu cumva omul să fie mort iar, el, pângărindu-
se cu un cadavru, să-şi piardă tura de slujire de la templu. Preotul a evitat
pericolul de a se pângări şi riscul de a nu sluji la templu. El era omul care a aşezat
cerinţele ceremoniale de la templu deasupra milei şi slujirii semenului. Ceremonia
şi liturgia de la templu, au însemnat mai mult decât suferinţa şi viaţa unui om 12.
Tâlharii stau la pândă
c) Al treilea personaj din parabolă este levitul. Evanghelistul Luca L-a

citat pe Domnul Isus spunând: ”Un levit trecea şi el prin locul acela şi când l-a
văzut, a trecut înainte pe alături.” (v.32) Tâlharii aveau obiceiul să creeze
capcane. Unul dintre ei putea să apară la cel rănit, prefăcându-se că îl compătimea
şi că voia să-l ajute; şi, dintr-o dată, la un anumit semn, să se năpustească asupra
lui atât el, cât şi alţi tâlhari. Levitul era omul al cărui moto era: ”Mai bine să mă
asigur pe mine decât să ajut pe altul.” şi n-a vrut să rişte, ajutând pe acest om
aproape mort 13.
d) Şi al patrulea personaj din parabolă este samariteanul. Evanghelistul
Luca L-a citat pe Mântuitorul zicând: ”Dar un samaritean, care era în călătorie,
a venit la locul unde era el şi, când l-a văzut, i s-a făcut milă de el. (34) S-a
apropiat de i-a legat rănile şi a turnat peste ele ulei şi vin; apoi l-a pus pe
animalul lui, l-a dus la un han şi a îngrijit de el. (35) A doua zi, când a pornit la
517
Dragomir Stancu
drum, a scos doi dinari, i-a dat hangiului şi i-a zis: «Ai grijă de el, şi orice vei
mai cheltui îţi voi da înapoi la întoarcere.»” (v.33-35)
Samariteanul milostiv
518
Hanul aflat la jumătatea drumului dintre Ierusalim şi Ierihon,

amintit de Domnul Isus în parabola Samariteanului Milostiv
Când Domnul Isus, a menţionat în această parabolă al patrulea personaj;

şi, când au auzit învăţătorul legii şi mulţi alţi evrei că acesta era un samaritean, cu
toţii s-au aşteptat, ca Mântuitorul să-l prezinte ca pe cel mai antipatic caracter,
deoarece evreii îi urau mult pe samariteni din punct de vedere religios şi rasial.
Chiar şi apostolii s-au aşteptat ca Învăţătorul lor să-l vorbească de rău pe acest
samaritean, fiindcă samaritenii L-au respins în urmă cu trei luni, când n-au vrut
să-I ofere găzduire în cetăţile lor şi, când ucenicii au cerut voie Domnului Isus să
coboare peste ei foc din cer. Dar, spre uimirea tuturor, Fiul lui Dumnezeu I-a
vorbit de bine pe acest samaritean şi l-a ridicat la cel mai înalt rang al demnităţii
umane, spunând că tocmai acesta a venit în ajutorul celui căzut între tâlhari,
acordându-i mai întâi primele îngrijiri medicale şi, apoi, ducându-l la un han, unde
i-a asigurat şi în continuare îngrijirea, deşi cel ce căzuse între tâlhari nu era
519
Dragomir Stancu
samaritean, ci un iudeu.
Şi, în al patrulea rând, vom prezenta
IV. ADEVĂRATA INTERPRETARE A ACESTEI PARABOLE

Evanghelistul Luca a scris: ”Un învăţător al Legii s-a ridicat să-L
ispitească pe Isus şi I-a zis: «Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa
eternă?»” (v.25)
Evanghelistul Luca ne-a spus că acest expert al legii lui Moise nu era
sincer pentru că, în realitate, el n-a venit la Domnul Isus ca Mântuitorul să-i arate
calea spre viaţa veşnică, ci cu gând de a-L ispiti. Cărturarii susţineau cu tărie că
viaţa veşnică consta numai în ţinerea Legii lui Moise, de aceea Domnul Isus le-a
zis atât lor, cât şi tuturor evreilor: ”Cercetaţi Scripturile, deoarece consideraţi că
în ele aveţi viaţa eternă, dar tocmei ele mărturisesc despre Mine.” (Ioan 5:39)
Evreii evlavioşi şi, cu atât mai mult, fariseii şi cărturarii, purtau la
încheietura mâinilor nişte cutiuţe mici de piele, numite filacterii, care conţineau
următoarele patru pasaje: Exod 13:1-10, 11-16 şi Deuteronom 6:4-9; 11:13-20.
Astfel, când Domnul Isus a zis cărturarului: ”Ce este scris în Lege? Ce citeşti în
ea?” (v.26) i-a spus cu alte cuvinte: ”Uită-te la filacteria de pe încheietura mâinii
tale şi ea îţi va răspunde.” 14
La prima vedere, când cărturarul a citat Legea lui Moise din Deuteronom
6:5 ”Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău,
cu toată puterea ta şi cu toată mintea ta; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”
(v.27) şi când Domnul Isus i-a zis: ”Bine ai răspuns, fă aşa şi vei avea viaţa
eternă,” (v.28) s-ar părea că Mântuitorul ar fi promovat aici ideea că viaţa veşnică
se primeşte prin păzirea Legii lui Moise. Dar lucrurile nu stau aşa. Legea n-a fost
dată cu scopul de a-i mântui pe oameni şi de a le asigura viaţa veşnică, ci de a le
trezi conştiinţa faţă de păcat. Este cu neputinţă ca omul păcătos să-L iubească pe
Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată puterea şi cu toată mintea; şi pe
aproapele său ca pe sine însuşi. Dacă el ar fi putut să facă aceste lucruri, nu avea
nevoie de mântuire prin jertfa Fiului lui Dumnezeu. La cuvintele Mântuitorului:
”Fă aşa şi vei avea viaţa eternă”, acest cărturar dacă era conştient că era un om
păcătos, ar fi zis Fiului lui Dumnezeu, exclamând: ”Dacă aceasta îmi cere Cel
Preaînalt: să-L iubesc cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată puterea şi cu toată
mintea; şi pe aproapele meu ca pe mine însumi, atunci mă simt pierdut, nu-mi
rămâne altceva de făcut, decât să mă arunc la picioarele Tale şi să Te implor să
mă mântuieşti Tu prin harul şi graţia Ta!” 15
În loc ca acest învăţător al legii să procedeze aşa, el a început să se
îndreptăţească şi să zică Domnului Isus: ”Şi cine este aproapele meu?” (v.29)
Cărturarii, definind Legea lui Moise şi, transformând-o în legisme, au stabilit că
aproapele unui evreu era numai evreul. Spre exemplu, unii dintre ei au mers aşa
520
de departe încât au zis: ”Nu este legal să ajuţi o femeie păgână nici chiar atunci
când este în durerile naşterii, ca să nu aducă încă un păgân pe lume.” 16
În final, când Mântuitorul l-a întrebat pe învăţătorul legii: ”Care dintre
aceşti trei ţi se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între
tâlhari?” (v.36) acest cărturar, neputând să cuprindă în ideea aproapelui pe
samariteni şi, cu atât mai puţin, pe păgâni, n-a avut destulă tărie şi sinceritate să
spună “samariteanul”, ci a răspuns pe ocolite: ”Acela, căruia i-a fost milă de el”.
”Du-te şi fă şi tu la fel”, i-a zis Domnul Isus.17 Concluzia Domnului Isus a fost:
Dacă un samaritean s-a putut dovedi aproapele unui iudeu, arătându-i milă,
atunci cu atât mai mult, evreii s-ar cuveni să-i privească pe samariteni şi pe
toţi neevreii ca semeni ai lor.
Dascălul ceresc ne-a învăţat în această parabolă următoarele şase lucruri:
a) Primul lucru este că noi trebuie să-i ajutăm chiar şi pe acei oameni care
se fac vinovaţi personal de răul care li se întâmplă, aşa cum şi călătorul din
parabolă, în nechibzuinţa lui, singur şi-a atras nenorocirea asupra lui prin faptul că
a mers pe acel drum de unul singur 18.
b) Al doilea lucru este că un om chiar dacă face parte din altă religie sau
altă naţiune, dar care are nevoie de ajutorul nostru, ne este semen, aşa cum nici
samariteanul şi nici evreul nu făceau parte din aceeaşi religie şi din aceeaşi
naţiune. Explicaţia Domnului Isus este că dragostea şi ajutorul nostru trebuie să
fie tot aşa de mari şi largi ca dragostea şi ajutorul lui Dumnezeu19.
c) Al treilea lucru este că ajutorul nostru trebuie să fie practic, ca al
samariteanului; şi nu numai un simplu sentiment de compătimire, ca în cazul
preotului şi al levitului. Fără îndoială, că şi preotului şi levitului le-a fost milă de
cel căzut între tâlhari şi ei au simţit o mare durere în inimă atunci când l-au văzut
rănit şi aproape mort, numai că ei n-au făcut nimic pentre el 20.
d) Al patrulea lucru este că noi nu vom fi judecaţi în ziua de apoi după
religia sau naţiunea din care am făcut parte, ci după viaţa pe care am trăit-o.
Samariteanul era un om milos, bun şi onest, chiar dacă evreii îl considerau un
eretic, el a fost gata să ajute pe acest nenorocit care era pe moarte. plătind
hangiului doi dinari, aşa cum scrie în textul grecesc, care reprezenta câştigul
muncii de pe două zile, l-a rugat pe hangiu să îngrijească bine de el, promiţându-i
că-i va mai plăti la întoarcere, iar hangiul s-a încrezut în el, ceea ce înseamnă că
acesta l-a cunoscut bine şi că a ştiut că era un om corect. Iar preoţii şi leviţii, cu
toate că erau consideraţi de semeni că erau oameni ai lui Dumnezeu, dar care, în
realitate, fiind surzi la strigătul oamenilor în nevoie, erau departe de Părintele
iubirii.
e) Al cincilea lucru este că nu acela se află aproape de Dumnezeu care
frecventează o anumită biserică sau care chiar slujeşte la altar, ci cel care este
aproape de semeneul său când acesta se găseşte în necaz. Este adevărat că şi
frecventarea bisericii are locul ei şi înseamnă mult, dar ea nu este tot ce ne cere
521
Dragomir Stancu
Dumnezeu.
f) Şi al şaselea lucru care ne învaţă Fiul lui Dumnezeu în această parabolă
este că în cer nu vor ajunge oamenii care se consideră religioşi, ci numai aceia
care sunt miloşi şi îşi iubesc semenii. Mântuitorul când a vorbit în Predica de pe
munte: ”Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!” (Matei 5:7) ne-a
scos în evidenţă clar lucrul acesta, şi anume că numai cei ce practică mila, vor
intra în gloria cerească prin uşa milei, fiindcă aceasta este singura uşă pe care ne-a
deschis-o Dumnezeu spre fericirea eternă.

3. Hunter, A.M., Interpreting the Parables, p. 24;
Dodd, C.H., The Parables of The Kingdom, p. 11.
4. Op. cit. p. 18.
5. Warfield, B.B., Biblical Doctrines, p. 646.
6. Taylor, W.M., The Parables of Our Savior, p. 14.
8. Op. cit;
11. Op. cit.
12. Op. cit;
14. Op. cit. p. 140.
19. Op. cit;
522
Dragomir Stancu
52. DOMNUL ISUS ŞI DOUĂ SURORI

Luca 10 : 38 – 42
38 Pe când era pe drum cu ucenicii Săi, Isus a intrat într-un sat. Şi o

femeie, numită Marta, L-a primit în casa ei.
39 Ea avea o soră numită Maria, care s-a aşezat jos la picioarele
Domnului şi asculta cuvintele Lui.
40 Marta era împărţită cu multă slujire, a venit la El repede şi I-a zis:
”Doamne, nu-Ţi pasă că sora mea m-a lăsat să slujesc singură? Zi-i dar, să mă
ajute.”
41 Drept răspuns Isus i-a zis: ”Marto, Marto, pentru multe lucruri te
îngrijorezi şi te frămânţi tu,
42 dar un singur lucru trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i
se va lua.”
Când am tratat studiul intitulat Evanghelia după Luca (Vol.I,Stud.5), am

văzut că această Evanghelie are şapte caracteristici, şi una dintre aceste
caracteristici constă în faptul că ea este şi Evanghelia femeilor. Acesta era unul
dintre motivele pentru care numai Evanghelistul Luca a scris acest text, iar un alt
motiv pentru care Evanghelistul Luca ne-a redat acest text este valoarea lui, aşa
cum vom vedea în acest studiu.
În textul intitulat Domnul Isus şi două surori, Evanghelistul Luca ne
scoate în evidenţă trei fapte: invitaţia Domnului Isus de către Marta, slujirea
Martei şi contemplarea Mariei.
I. INVITAŢIA DOMNULUI ISUS DE CĂTRE MARTA

Evanghelistul Luca a scris: ”Pe când era pe drum cu ucenicii Săi, Isus a
intrat într-un sat. Şi o femeie, numită Marta, L-a primit în casa ei.” (v.38)
După întoarcerea din misiune a celor 70 de ucenici, pe care au efectuat-o
în Pereea şi Iudeea, Domnul Isus S-a îndreptat spre Ierusalim cu ocazia sărbătorii
Înnoirii Templului. (Ioan 10:22) Când Mântuitorul a ajuns cu cei 12 apostoli în
Betania, Marta L-a invitat la ea.
Marta L-a cunoscut pe Domnul Isus mai de mult numai din vedere, pentru
că El venea mereu la Ierusalim, şi fiindcă distanţa de la Betania la capitala
Israelului era sub 3 kilometri. Evanghelistul Luca ne relatează că Marta L-a
cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu într-un mod special, încă în urmă cu un an şi trei
luni, când a venit la Ierusalim cu ocazia Rusaliilor şi când unchiul ei, Simon
523
Dragomir Stancu
Fariseul L-a invitat să ia masa la el împreună cu ucenicii, ca recunoştinţă pentru că

l-a vindecat de lepră; ocazie cu care Maria, sora ei, I-a spălat picioarele, aşa cum
am văzut în studiul intitulat Ungerea cu mir a Mântuitorului (Vol.III,Stud.50).
După cronologia evenimentelor din viaţa Domnului Isus, scoasă din
Evanghelii, reiese că Mântuitorul n-a fost la Ierusalim un an de zile, de la
Sărbătoarea Corturilor din anul 28 şi până la Sărbătoarea Corturilor din anul 29,
acum trei luni, când Marta L-a văzut şi L-a ascultat predicând în curtea templului.
Dar, poate că n-a avut ocazia să-L aibe ca oaspete. Acum, când Domnul Isus
trecea prin satul ei, Marta dorea să nu scape marea ocazie de a-L invita la ea
acasă. Cine îşi poate imagina, cât de mult s-a bucurat ea când Domnul Isus a
răspuns la invitaţia ei!
Al doilea fapt pe care ni-l arată Evanghelistul Luca în acest text este
II. SLUJIREA MARTEI

Evanghelistul Luca a scris: ”Marta era împărţită cu multă slujire, a venit
la El repede şi I-a zis: «Doamne, nu-Ţi pasă că sora mea m-a lăsat să slujesc
singură? Zi-i dar, să mă ajute.»”(v.40)
Niciunde nu putem găsi temperamentele oamenilor zugrăvite atât de clar şi
de viu, ca în următoarele patru versete care scot în evidenţă slujirea Martei şi
contemplarea Mariei. De asemenea nicăieri nu putem întâlni un dezacord între
temperamente, chiar o ciocnire între acestea, ca în acest text scurt. Comentatorul
W. Barclay a spus că dacă conflictul temperamentelor se află în toate domeniile
vieţii atunci, cu atât mai mult, el apare în religie 1.
Când Domnul Isus a intrat în casa ei, fiind o zi mare pentru ea, Marta a
dorit să transforme acea zi într-o mare sărbătoare, în care să gătească
dumnezeiescului ei Musafir cea mai bună mâncare, să-I pună la dispoziţie tot ce
avea mai bun în casă; şi de aceea, era grăbită şi se agita să facă totul cât mai bine.
Unii oameni sunt dinamici şi activi, iar alţii, spre deosebire de aceştia, sunt
calmi şi liniştiţi. Cei dinamici şi activi, nu înţeleg în toate împrejurările pe cei care
stau, gândesc şi contemplă. Totodată, cei ce îşi petrec timpul în linişte şi
meditaţie, sunt ispitiţi să desconsidere pe cei dinamici şi activi, care nu mai au
timp să gândească. Surorile: Marta şi Maria, aveau aceste două contratipuri de
temepramente 2.
Evanghelistul Luca când a citat-o pe Marta spunând: ”Doamne, nu-Ţi pasă
că sora mea m-a lăsat să slujesc singură?” n-a arătat că era rea, că nu era în
relaţii bune cu sora ei, Maria şi că din această cauză o pâra la Domnul Isus; şi nici
că ea Îl condamana pe Mântuitorul că ar fi nepăsător de atitudinea nedreaptă a
Mariei faţă de ea, ci a scos în evidenţă temperamentul opus pe care îl aveau aceste
două surori. Deşi între Marta şi Maria era o mare deosebire de temperament,
adeseori chiar o opoziţie între acestea, totuşi ele se iubeau, cu toate că
524
temperamentele lor erau opuse, amândouă Îl iubeau pe Domnul Isus; iar Domnul
Isus le iubea pe amândouă, la fel.
Maria şi Marta
Dar, aici apare o altă problemă mult mai profundă. Când am tratat studiile
intitulate Evanghelia după Matei (Vol.I,Stud.4) şi Fericirea celor milostivi
(Vol.III,Stud.17), am observat că Evanghelistul Matei şi-a dedicat Evanghelia
evreilor, acesta fiind motivul pentru care se crede că el a scris Evanghelia mai
întâi în limba ebraică şi că, apoi a redat-o şi în limba greacă, fapt cu care sunt de
acord aproape toţi teologii. Dacă lucrul acesta este adevărat, înseamnă că
Evanghelistul Matei a folosit personal cuvântul chesedt în 5:7 ”Ferice de cei
milostivi, căci ei vor avea parte de milă!” cuvânt, care era semnificativ în
vocabularul Vechiului Testament, dar deoarece acest cuvânt figura numai de
formă în această limbă, pentru că nu şi-a atins niciodată adevărata lui însemnătate,
decât la Domnul Isus.
Acest cuvânt nu se poate traduce în nici o altă limbă. El exprimă nu numai
un simplu sentiment de părere de rău faţă de o anumită persoană aflată în necaz,
525
Dragomir Stancu
dar este definit şi ”ca o capacitate nouă cu ajutorul căreia pătrundem în

interiorul unei persoane şi ne identificăm cu ea, până când gândim cu mintea ei şi
simţim cu sentimentele ei.” 3
Se spune că Victoria, regina Angliei, obişnuia să meargă la o prietenă şi
ori de câte ori intra pe uşă, prietena căuta să ia o poziţie cât mai cuviinciosă, aşa
cum se cade să stai înaintea unui împărat. Într-o zi, după ce murise soţul acestei
prietene, regina îi spuse: ”Draga mea, de ce te pui mereu în alertă? Eu nu vin la
tine ca o regină, ci ca o prietenă ca să te consolez în urma pierderii soţului tău.” 4
Aceasta reprezintă o mică imagine a ceea ce a făcut Fiul lui Dumnezeu
pentru noi în sensul că, El n-a venit la noi ca Dumnezeu, în maiestatea şi gloria
Sa, ci ca un om, ba mai mult, ca un prieten. El a dorit să pătrundă în fiinţa noastră,
să Se uite la toate lucrurile din viaţa noastră cu ochii noştri, să simtă cu
sentimentele noastre, să gândească cu mintea noastră şi a făcut toate aceste fapte
cu scopul de a ne înţelege şi a ne oferi ajutor. Venirea Fiului lui Dumnezeu într-un
trup de om este un act şi un exemplu suprem al milei faţă de noi!
În acest text avem un tablou care ne scoate în evidenţă că nici chiar cei ce
L-au iubit pe Domnul Isus cel mai mult n-au avut acest gen de milă, nici chiar faţă
de El, cu atât mai puţin, faţă de alţii. Marta ne este un mare exemplu în privinţa
aceasta.
Tot ce dorea acum Mântuitorul de la casa Martei era, să I se ofere liniştea
şi tihna de care avea nevoie în teribila Lui încordare şi tensiune, deoarece crucea I
Se contura tot mai limpede şi mai erau trei luni până la răstignire. În dorinţa ei de
a fi generoasă prin a găti mâncărurile cele mai delicioase, Marta, fără voia ei a
tulburat liniştea şi tihna Mântuitorului 5.
Marta Îl iubea mult pe Domnul Isus, El fiind cel mai distins oaspete, fapt
pentru care se grăbea pentru a-I oferi tot ce-i mai bun. Numai că ea nu ştia că El în
acel moment nu avea nevoie de mâncare şi, că fiecare zgomot produs de ciocnirea
vaselor şi tigăilor, constituiau o tortură pentru nervii Lui încordaţi. Greşeala
Martei era că ea n-a căutat să pătrundă, asemenea Mariei, în viaţa Domnului Isus
pentru a-L înţelege, ci a dorit să-şi arate bunătatea.
Aproape nimic n-a dispărut mai mult din natura umană ca această milă.
Mulţi nici nu au acest sentiment, iar unii care deşi cunosc sentimentul de milă se
apleacă cu greu spre semenul lor pentru a-l întelege, cu atât mai puţin, pentru a se
identifica cu el până când văd şi simt la fel! Şi, apoi câţi oameni nu vor să se
deranjeze pentru a înţelege măcar soţia sau soţul, copiii sau părinţii şi, cu atât mai
puţin, să le slujească! Or, această milă nu este altceva decât dragostea lui
Dumnezeu în acţiune, care merge până la cel mai mare sacrificiu, aşa după cum
ne-a demonstrat Domnul Isus prin moartea Sa de cruce.
Şi, al treilea fapt scos în evidenţă de Evanghelistul Luca în pasajul pe care
îl studiem este
526
III. CONTEMPLAREA MARIEI

Evanghelistul Luca a scris: ”Ea (Marta) avea o soră numită Maria, care s-
a aşezat jos la picioarele Domnului şi asculta cuvintele Lui.” (v.39)
Maria a găsit ceva la picioarele Mântuitorului, şi de aceea o găsim de trei
ori stând aplecată înaintea lor; de două ori, ungânu-I-le cu mir, prima dată în casa
unchiului ei Simon, când I le-a şi uns cu mir (Luca 7:36-50); a doua oară în acest
text şi; a treia oară o aflăm, stând la picioarele Fiului lui Dumnezeu ungându-I-le
din nou cu mir în săptămâna răstignirii, dar de data asta nu numai picioarele ci şi
capul, fapt petrecut tot în casa lui Simon Fariseul, după ce acesta capitulase
înaintea Domnului Isus în urma învierii nepotului său, Lazăr. (Marcu 14:3-9;
Matei 26:6-13; Ioan 12:1-8)
Când Maria a stat prima dată la picioarele Domnului Isus şi I le-a uns cu
mir, scena a avut loc în curtea unchiului ei Simon, aşa cum am văzut în studiul
intitulat Ungerea cu mir a Mântuitorului (Vol.III,Stud.50). Casele oamenilor
bogaţi erau construite în forma unui pătrat, în interiorul curţii unde erau pomi şi
adeseori o fântână. Vara, când era cald, se obişnuia ca masa să fie servită în curte
sub umbra unei viţe de vie sau a unui smochin mare şi stufos, numit sicomor, cu
atât mai mult, când era invitat un rabin. Apoi, după ce rabinul termina masa, se
mai obişnuia să intre în curte toţi vecinii, rudele şi oricine voia să-i asculte
învăţătura pe care evreii o numeau ”perlele de înţelepciune care ieşeau din gura
rabinilor”.6 Într-o asemenea curte, a luat masa şi Mântuitorul la Simon Fariseul.
De aceea, credem că locuitorii Betaniei au venit în urmă cu un an şi trei luni,
pentru a asculta perlele învăţăturii Fiului lui Dumnezeu rostite cu acea ocazie.
Numai aşa se explică faptul că ”femeia păcătoasă”, aşa cum o numea
Evanghelistul Luca pe Maria, a putut să intre în casa unui fariseu, deşi acesta era
unchiul ei, îndrăznind să intre, numai pentru că în ea Se afla Domnul Isus.
În Răsărit, oamenii bogaţi nu şedeau pe scaun când mâncau la masă, ci
stăteau culcaţi pe nişte canapele scunde şi late, se rezemau de masă cu cotul stâng,
iar mâna dreaptă era liberă pentru a putea mânca cu ea; picioarele le aveau întinse
înapoi; iar în timp ce mâncau nu aveau sandale în picioare 7.
Evanghelistul Luca ne spune în 7:38 că Maria cum a intrat în curte şi L-a
văzut pe Domnul Isus, a început să plângă, a îngenuncheat la picioarele Lui,
stropindu-le cu lacrimi, apoi le ştergea cu părul capului, le săruta mult şi le ungea
cu mir.
Din aceste gesturi s-a desprins întregul portret al sufletului ei. Din
îngenuncherea ei la picioarele Mântuitorului, i s-a văzut umilinţa, din lacrimile ei,
care picurau întruna la picioarele Mântuitorului, s-a văzut pocăinţa mai curată
decât diamantul, regretul din adâncul inimii pentru tot trecutul, şi din sărutarea
picioarelor Fiului lui Dumnezeu, s-a văzut toată dragostea sufletului ei, iar din
ungerea lor cu mir, i s-a văzut toată recunoştinţa faţă de Mântuitorul 8.
527
Dragomir Stancu
O dată, cu prima aşezare la picioarele Domnului Isus, Maria a primit

iertarea păcatelor şi mântuirea sufletului. Din această experienţă, ea a descoperit
că în persoana Domnului Isus se afla o valoare infinită, de aceea ea n-a găsit un
loc mai minunat ca acesta: de a sta la picioarele Lui. Cu a doua aşezare la
picioarele Mântuitorului tratată în acest text, Maria a dorit să pătrundă tot mai
adânc în Fiinţa Lui, de aceea ea Îl contempla şi Îl asculta cu mare atenţie. G.
Steimberg a zis în lucrarea sa intitulată Pe urmele Mielului, că Maria, stând la
picioarele Fiului lui Dumnezeu, a învăţat una dintre cele mai mari şi grele lecţii:
să tacă. Când Marta o pâra, ea tăcea şi se gândea: ”Dacă Cristos n-are nici o
dezvinovăţire pentru mine, atunci cu atât mai puţin, cum s-o am eu?” Şi la a treia
aşezare la picioarele Mântuitorului, când Maria, contemplându-L, a reuşit să
pătrundă cel mai adânc în Fiinţa Lui divină, când I-a uns în Săptămâna Patimilor,
nu numai picioarele cu mir, dar şi capul; şi, când Iuda îi condamana gestul,
spunând: ”Ce rost are risipa aceasta?” (Matei 26:8; Ioan 12:4) ea, de asemenea
tăcea şi aştepta răspunsul Domnului Isus. Mântuitorul a apărat-o, spunând: ”De ce
o necăjeşti pe femeie? Ea a făcut un lucru frumos faţă de Mine... (13) Adevărat vă
spun că oriunde va fi predicată Evanghelia aceasta în toată lumea, se va spune şi
ce a făcut femeia aceasta, spre pomenirea ei.” (Matei 26:10-13)
Dar când Maria, a stat pentru a treia oară la picioarele Mântuitorului, şi L-
a contemplat, L-a înţeles mai bine chiar decât ucenicii. Ea a dovedit acest fapt prin
gestul spargerii vasului de alabastru şi prin ungerea picioarelor şi a capului
Domnului Isus. Fiul lui Dumnezeu, ştiind că aceste gesturi simbolice se foloseau
şi la înmormântare, S-a simţit întărit prima dată pentru suferinţa şi moartea Sa de
cruce, fiindcă a văzut cum unii oameni au început să-L cunoască şi să pătrundă în
valoarea Fiinţei şi a Morţii Lui de Mântuitor. Acesta a fost motivul pentru care
Domnul Isus a răspuns ucenicilor cu o mare mulţumire şi uşurare sufletească în
legătură cu acest gest al Mariei: ”Dacă a turnat acest mir pe trupul Meu, ea a
făcut lucrul acesta în vederea pregătirii Mele pentru îngropare.” (Matei 26:12)
Marta voia ca Domnul Isus s-o certe pe Maria, pentru că stătea la
picioarele Lui şi n-o ajuta la lucru, numai că Fiul lui Dumnezeu a mustrat-o pe ea,
zicându-i: ”Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu, (42)
dar un singur lucru trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua.”
(v.41-42)
528
Maria şi Marta
529
Dragomir Stancu
Maria şi Marta de Jan Vermeer
Mântuitorul a pus mai mare preţ pe contemplarea Fiinţei Lui divine de

530
către Maria, decât pe slujirea Lui cu mâncare de către Marta. El când a zis Martei:
”Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua”, i-a arătat că pătrunderea
noastră în Fiinţa Sa, hrănirea şi umplerea nostră cu Ea, este o comoară supremă şi
eternă pe care nu o vom pierde niciodată. Acesta a fost motivul - a spus
comentatorul C.A. Coates - pentru care Fiul lui Dumnezeu a dorit ca Marta să
devină Maria şi să transforme toate Martele în Marii, aşa cum şi în textul trecut,
Mântuitorul a vrut să transforme pe toţi preoţii, cărturarii şi fariseii în nişte
samariteni milostivi care să-şi iubească semenii 9.
Comentatorul Charles R. Erdman a spus că parfumul cu care L-a uns
Maria pe Fiul lui Dumnezeu atunci când a stat la picioarele Lui, continuă să
umple lumea cu mirosul lui, pentru că el este şi parfumul exemplului ei, pentru ca
şi noi să stăm la picioarele Mântuitorului nostru drag şi să-L contemplăm mereu,
faptă care I-a plăcut şi Îi place cel mai mult 10.

2. Op. cit.
3. Barcalay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 103.
4. Op. cit. p. 105.
6. Op. cit. 9. 94.
7. Op. cit.
9. Coates, C.A., An Outline of Luke’s Gospel, p. 129.
10. Erdman, C.R., The Gospel of Luke, p. 112.
531
Dragomir Stancu
Harta Israelului
532
Harta Israelului pe în timpul Domnului Isus
533
Dragomir Stancu
bIBLIOGRAFIE
Abraham, Israel, Studies in Pharisaism and Gospels. First Series, 1917; Second
Series 1934. Cambridge, Eng.: Cambridge University Presse.
Allen, W.C., The Gospel According to St. Matthew (ICC), London 1913, Greek
Text.
Arnold, Eberhard, Salt and Light: Talks and Writings on the Sermon on the
Mount.: Rifton, N.Y.: The Plough Publishing House, 1967.
Arndt, William F. and Wilbur Gingrich F., A Greek-English Lexicon of the New
Testament and Other Early Christian Literature. Chicago: The
University of Chicago Press, 1979.
Augustine, De adulterinis conjugiis 2,7; On Christian Doctrine 3,16; De Civ.
Dei 20,8.
Barcalay, William:
- The Gospel of Matthew 2 vols.
- The Gospel of Mark.
- The Gospel of Luke.
- The Gospel of John 2 vols.
- The Letters to the Corinthians.
- The Revelation of John 2 vols. (The Daily Study Bible), Revised
edition, The Saint Andrew Press, Edinburg (1965) 1977.
Barrett, C.K., The Theological Vocabulary of the Fourth Gospel and the Gospel
of Truth, (London, 1982).
Bavick, H., Gereformeerde Dogmatik, third edition, Kampen, 1918, Vol. III.
Beasley-Murray, G.R., The Book of Revelation, (New Century Bible). Oliphants,
Luisvile, Kentucky, USA 1974.
Berkhof, L., Vicarious Atonement Through Christ, Grand Rapids, Mich., 1936.
Bria, Ion, Iisus Cristos, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992.
Bruce, A.B., The Training of the Twelve, Edition IV, Kregel Publication, Grand
Rapids, Michigan (1894) 1988.
Bruce, F.F., The Gospel of John. Edinburgh 1983.
- Commentary on the Book of the Acts: The English Text with
Introduction, Exposition and Notes în The New London Commentary
on the New Testament (Marshall, Morgan and Scott) Eerdmans 1954.
Bunaciu, Ioan, Explicarea Evangheliilor, Bucureşti 1981.
Calvin, J., Calvin’s Commentaries, Gran Rapids, 1948. In: Evangelium Joannis
Commentarii (Berolini, 1553), Vol. III.
Campbell, D.B.J., The Synoptik Gospels, London (1966), reprint 1981.
Coates, C.A., An Outline of Luke’s Gospel. Kingston on Thames: Stow Hiii
Bible and Tract Depot, n.d.
534
Coggins, R.J., Origins of Samaritanian Reconsidered, Oxford, 1975.

- Samaritans and Jews, Oxford 1957.
Cole, R.A., The Gospel According to St. Mark, (Tyndale New Testament
Commentaries), Grad Rapids, 1961.
Creed, J.M., The Gospel According to St. Luke, London, 1930 (on The Greek
Text).
Dalman, G., Jesus-Jeshua, translated by Paul P. Lovertoff (1929) New York:
Ktav Publishing House, 1971.
- Sacred Sites and Ways, London 1935.
Deissmann, Adolf, Light from the Ancient East. Ediţia a 4-a. Tradusă de L.R.M.
Strachan. New York: Doran, (1922) 1927.
Diamandi, Sterie, Isus Mântuitorul, Vol. I, ediţia a II-a, 1942.
- Activitatea şi învăţătura, Vol. II.
- Patimile, Moartea şi Învierea, Vol. III. (Fiul lui Dumnezeu şi Fiul
Omului). Editura “Cartea Românească”, Bucureşti 1943.
Dicţionar Biblic în 2 volume, de Societatea Misionară Română, editura “Cartea
Creştină”, Oradea, 1995.
Dodd, C.H., The Interpretation of the Fourth Gospel, University Press,
Cambridge, 1963.
- The Parables of the Kingdom (1935), ed. a III-a, rev., Londra, Nisbet,
1936.
Dragomir, Stancu, Studii asupra Evangheliilor, Vol. IV.
Edersheim, Alfred, The Life and Times of Jesus the Messiah. Ed. XVII, Vol. I,
1896, Vol. II, 1897, New York, reprinted London 1959.
Ellis, J. David, The Gospel of John. (The International Bible Commentary by F.F.
Bruce), USA Zondervan Publishing House, Grand Rapids, Michigan,
1986.
Ellison, H.L., The Gosapel of Matthew. (The International Bible Commentary by
F.F. Bruce), USA Zondervan Publishing House, Grand Rapids, Michigan,
1986.
Erdman, R.C., The Gospel of Luke, Philadelphia: The Westminster Press, 1921.
Eusebiu, Ecclesiastical History. Popular Ed., Baker, Grand Rapids, Michigan,
1974.
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, traducere de I.P.S. Nicodim,
patriarhul României, editura şi tiparul Sfintei Monastiri Neamţu, 1945.
Finkelstein, Luis, The Jews: Their History, Culture and Religion. New York
1949, Vol. II.
Godet, L. Frederic, St. Luke, (A Commentary on the Gospels). Vol. I. Translated
from the Second French Edition by E.W. Shalders. A Fourth Edition,
Edinburgh (1864) 1887: T.T. Clark, 38 George Street.
Goodspeed, E.J., Problems of The New Testament Translation. Chicago, 1945.
535
Dragomir Stancu
Grosheide, F.W., Het Heilig Evangelie Volgens Johannes. (Kommentaar op het

Nieuwe Testament, Amsterdam (1886) 1950, 2 vols.
Halley, H. Henry, Manual Biblic. Traducere din limba engleză de Doru Motz
1983. (Pocket Bible Handbook, Chicago 90, Illinois, 1948).
Harrison, W., Viaţa lui Cristos. Traducere din limba engleză: Doru Motz 1980.
Handriksen, William, The Gospel of Mark (New Testament Commentary). The
Banner of Truth, Edinburgh, reprinted (1976) 1987.
- The Gospel of John, 2 vols.
- More than Conquerors, sixth edition, Grand Rapids, Michigan (1952)
1982.
- The Bible on the Life Hereafter, Grad Rapids (1959).
Herodot, History. The Loeb Classical Library, New York (various dates), has
been consulted by W. Hendriksen.
Hodges, C. Zane, The Woman Taken in Adultery 1979.
Holtzmann, H.J., Einleitung in das Neue Testament, Freburg: Mohr, 1886.
Hort, F.J.A., and Westcott, B.F., The New Testament in the Original Greek.
Cambridge and London 1882.
Howard, W.F., The Gospel According to St. John. (In The Interpretater’s Bible,
vol 8, New York 1952.)
Hunter, A.W., Interpreting the Parables. London, SCM Press 1960.
Jerome (Ieronim), Dialogues against the Pelagians. Ante-Nicene Fathers, ten
volmes, reprint Rapids, 1950.
Jowett, J.H., Life in the Heights. London: Hodder & Stoughton 1924.
Justin Martyr, Dialogue with Trypho. Ante-Nicene Fathers, ten volmes, reprint
Rapids, 1950.
Keim, Th., Geschichte Jesu von Nazara. Vol. II, Zürich 1875.
Kohler, K., Jewish Encyclopedia. New York and London, 1916, Vol. VIII.
Lenski, R.C.H., Interpretation of St. Mark’s and St. Luke’s Gospels. Columbus,
Ohio (1931) 1934.
- Interpretation of St. John’s Gospel. Columbus, Ohio 1931.
- Interpretation of Colossians, Thessalonians, Timothy. Titus
Philemon. Columbus, Ohio: The Wartburg Press, 1937.
Lightfoot, R.H., Locality and doctrine in the Gospels. London 1938.
- St. Matthew’s Gospel. Oxford 1947.
Lindars, B., Behind the Fourth Gospel. (SPCK, London 1971).
Loewe, Herbert, Pharisaism, Judaism and Christianity. Ed. W.O.E. Oesterley,
London: Sheldon, 1937, Vol. I.
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică. Vol. V, Traducere de Nicodim, patriarhul
României, Bucureşti 1946.
- Comentar la Evanghelia după Matei. Traducere de patriarhul Nicodim,
Editura Episcopiei, Bucureşti 1948.
536
MacDonald, William, Comentar la Noul Testament. (Biliever’s Bible

Commentary – New Testament, Christliche Literatur – Vreibreitung
1989). Traducător: Doru Metz 1998.
Metzger, Bruce M., A Textual Commentary on the Greek New Testament.
(London, New York) 1971.
MacNeil, A.H., The Gospel according to St. Matthew. (Macmillan Commentary).
On the Greek Text, London 1915.
Montefiore, C.G., The Synoptic Gospels. Vol. I, London: Macmillan 1927.
Otto, R., The Kingdom of God and the Son of Man. 1943.
Plummer, A., The Gospel according to St. Luke. (International Critical
commentary). Edinburgh, 1896 (on the Greek Text).
- An Exegetical Commentary on the Gospel According to St. Matthew.
(Cambridge, Greek Testament for Schools and Colleges), Cambridge
1914.
Porter, E. Laurence, The Gospel of Luke. (The International Bible Commentary
by F.F. Bruce), USA Zondervan Publishing House, Grand Rapids,
Michigan, 1986.
Ramsey, A.M., The Glory of God and the Transfiguration of Christ. 1949.
Rawlinson, A.E.J., The Gospel according to St. Mark. (Westminster
Commentary), 7th edition, London (1925) 1949.
Renan, Ernst, Viaţa lui Isus. Editura AMB, Bucureşti 1991.
Robertson, A.T., Introduction to the Textual Criticism of the New Testament.
New York 1925.
- The Pharisees and Jesus, New York 1920.
- Word Pictures in the New Testament, New York and London 1932,
Vol. I,V.
Ryle, J.C., Mark. (Expository Thoughts on the Gospels). England, The Banner of
Truth Trust, Edinburgh, Edition 1985.
Schürer, E., History of the Jewish People in the Time of Jesus. (tr. Of Geschichte
des Jüdischen Volkes in Zeitalter Jesu Christi, Edinburgh, 1892-1901, Vol.
II.
Short, S. Stephen, The Gospel of Mark. (The International Bible Commentary by
F.F. Bruce), USA Zondervan Publishing House, Grand Rapids, Michigan,
1986.
Smith, George Adam, The Historical Geography of the Holy Land. Ediţia a 21-a
1931.
Spurgeon, H., The Gospel of Matthew. The Bethany Parallel Commentary,
Jamieson /Fausset/ Brown. Zondervan Publishing House, 1983.
Staneschi, Jean, Exegeza Evangheliei după Ioan. Bucureşti 1953. (Lucrarea era
trasă la şapilograf).
Strack, H.L., and Billerbeck, P., Kommentar zum Neuen Testament aus Talmud
537
Dragomir Stancu
und Midrash, 5 vols, München, 1922-28.

Tractate Sanhedrin, M’gillāh, Sotah (translated by M.L. Rodkinson), Boston
1918, London 1948.
Tasker, R.V.G., The Gospel according to St. Matthew. (Tyndale New Testament
Commentary), Tyndale Press, London 1961.
Taylor, Vincent, The Gospel according to St. Mark. (Macmillan New Testament
Commentaries), 2nd edition, London: Macmillan Press, 1966 (1952).
Taylor, W.M., The Parables of Our Salvior. Expouded and Illustrated, New York
1886.
Thomson, W.M., The Land and the Book. Vol. II, London 1863.
Trench, C.R., on the Miracles. Edition Grad Rapids, 2nd ed. 1888 (1948).
Vine, W.W., An Expository Dictionary of New Testament Words. Thomas
Nelson Publishers, New York (1981) 1984.
Walker, T., Jewish Views of Jesus. New York 1931.
Warfield, B.B., Children Hastings’ Dictionary of Christ and Gospels. 1924, Vol.
I.
- Biblical Doctrines.
Weatherhead, L.D., It Happened in Palestine. 1936.
Wilcock, Michael, The Message of Revelation. Inter-Varsity Press, Leicester,
England 1975.
Zahn, Th., The Gospel of Matthew. (Das Evangelium mach Mattaus).
Introduction to the New Testament. Leipzig, 1908. (Engl. tr., Edinburgh
1909.).
538
Dragomir Stancu
CUPRINS
TIMPUL TITLUL LOCUL MARCU MATEI LUCA IOAN Pag.

STUDIULUI
36.782.29* Cuvânt înainte
1 Martie Drama morţii Machaerus 6:14-19 14:1-12 9:7-9 6
lui Ioan
Botezătorul
2 Aprilie Odihna M.Galileii 30-34 13-14 10-11 6:1-5a 19
Mântuitorului
şi a apostolilor
3 “ Minunea El-Bathya 35-46 15-23 12-17 5b-15 27
înmulţirii
pâinilor I
4 “ Caracteristicile “ “ “ “ “ 40
minunii
înmulţirii
pâinilor II
5 “ Umblarea pe M.Galileii 47-52 24-33 16-21 48
mare
6 “ Cristos la 53-56 34-36 60
Ghenazaret
7 “ Cristos, Pâinea Capernaum 22-29 67
vieţii I
8 “ Cristos, Pâinea “ 30-50 74
vieţii II
9 “ Cristos, Pâinea “ 51-59 82
vieţii III
10 “ Părăsirea “ 59-71 89
multor ucenici
AL III-LEA PAŞTE
PARTEA A XIV-A
ULTIMA MISIUNE A MÂNTUITORULUI DIN GALILEA
11 “ Religia Capernaum 7:1-16 15:1-11 7:1 98

cărturarilor şi a
fariseilor
12 “ Religia lui “ 17-23 12-20 110
Cristos
13 Mai Vindecarea fiicei Fenicia 24-30 21-28 119
femeii siro-
feniciene
14 Iunie Vindecarea unui Decapole 31-37 132
surdo-mut
539
Dragomir Stancu
15 “ A doua înmulţire “ 8:1-9 29-38 138

a pâinilor
Marea Magdala 10-13 15:39 148
16 “ controversă a 16:1-4
Domnului Isus
cu fariseii şi
saducheii
17 “ Izbăvirea M.Galileii 14-21 5:12 159
plămădelii noi de
sub puterea
aluatului vechi
18 “ Vindecarea unui Betsaida 22-26 167
orb din Betsaida
19 August O întrebare de Cezaria lui 27-30 13-19 18-21 174
mare importanţă Filip
I
20 “ Primatul “ 30 18-19 21 190
Apostolului
Petru II
21 “ Cristos Îşi “ 31-34 21:24 22-23 202
prezice de prima
dată moartea şi
învierea
22 “ Loialitatea faţă “ 35-9:1 25-28 24-27 214
de Cristos
23 “ Schimbarea la “ 9:2-4 17:1-3 9:28- 224
faţă I 32
24 “ Schimbarea la “ 5-13 4-13 33-36 236
faţă II
25 “ Vindecarea “ 14-27 14-18 37-43a 249
lunaticului
26 “ Instruirea “ 28-32 19-23 43b-45 262
ucenicilor
27 Septem Chemarea la Capernaum 33-35 18:1-4 46-48 271
brie virtuţile unui
copilaş
28 “ Moneda din gura “ 17:24- 282
peştelui 27
29 “ Marea “ 36-377; 18:5- 293
responsabilitate a 41-42 7,10
creştinilor faţă
de păcat
30 “ Extirparea Dincolo de 43-50 8-9 304
chirurgicală Marea
31 “ Grija individuală Galileii 11-14 317
32 “ Disciplina 15-18 326
creştină
540
33 “ Extremele “ 38-10 19-20 49-50 336

urmaşilor lui
Cristos
34 “ Iertarea “ 21-35 345
semenilor
PARTEA A XV-A
MISIUNEA MÂNTUITORULUI DIN PEREEA ŞI IUDEA
35 Octom Sărbătoarea Capernaum 7:2-9 356

brie Corturilor
36 “ În drum spre Ierusalim 10:1a 19:1a 51-56 366
Ierusalim
37 “ Domnul Isus în Templu 10-14, 376
curtea 25-30
templului
38 “ Căutarea la “ 31-36 385
timp
39 “ Isus, Apa “ 37-44 393
Vieţii
40 Marile “ 45-53 405
“ controverse
dintr-o şedinţă
de lucru a
Marelui
Sanhedrin
41 “ Problema “ 7:53 415
textului cu 8:1-11
privire la
femeia prinsă
în adulter
42 “ Femeia prinsă “ “ 424
în adulter
43 “ Isus, Lumina “ 12-20 438
lumii
44 “ Autorii “ 21-30 447
respingerii lui
Cristos
45 “ Eliberarea “ 31-36 456
fiilor lui
Dumnezeu
46 “ O mare “ 37-45 463
amăgire
47 “ Trei glorii ale “ 46-59 469
lui Cristos
48 “ Trimiterea Iudea 10:1- 480
celor şaptezeci 11,
de ucenici 16
541
Dragomir Stancu
49 Decem Întoarcerea “ 11:20- 12-15, 490

brie celor şaptezeci 27 17-24
de ucenici
50 “ Marea invitaţie Pereea 28-30 504
51 “ Parabola Iudea 25-37 515
samariteanului
milostiv
52 “ Domnul Isus şi “ 38-42 522
două surori
Bibliografie 533
Mai întâi sunt redaţi anii reali 36, la mijloc anii erei romane 782, şi la urmă
anii după calendarul lui Dionysius 29
evANGHELIA DUPĂ MARCU
Cap. Versete TITLUL STUDIULUI STUDIUL Pag.
6 14-29 Drama morţii lui Ioan Botezătorul 1 6

Matei 14:1-12. Luca 9:7-9
30-34 Odihna Mântuitorului şi a apostolilor 2 19
Matei 14:13-14; Luca 9:10-11; Ioan 6:1-5a
35-46 Minunea înmulţirii pâinilor I 3 27
Matei 14:15-23; Luca 9:12-17; Ioan 6:5b-15
“ Caracteristicile minunii înmulţirii pâinilor II 4 40
47-53 Umblarea pe mare 5 48
Matei 14:24-33; Ioan 6:16-21
53-56 Cristos la Ghenazaret 6 60
Matei 14:34-36
7 1-16 Religia cărturarilor şi a fariseilor 11 98
Matei 15:1-11; Ioan 7:1
17-23 Religia lui Cristos 12 110
Matei 15:12-20
24-30 Vindecarea fiicei femeii siro-feniciene 13 119
Matei 15:21-28
31-37 Vindecarea unui surdo-mut 14 132
8 1-9 A doua înmulţire a pâinilor 15 138
Matei 15:29-38
10-13 Marea controversă a Domnului Isus cu fariseii şi 16 148
saducheii
Matei 15:39;16:1-4
542
14-21 Izbăvirea plămădelii noi de sub puterea aluatului 17 159

vechi
Matei 15:5-12
22-26 Vindecarea unui orb din Betsaida 18 167
27-30 O întrebare de mare importanţă I 19 174
Matei 16:13-19; Luca 8:18-21
30 Primatul Apostolului Petru II 20 190
Matei 16:18-19; Luca 9:21
31-34 Cristos Îşi prezice de prima dată moartea şi învierea 21 202
Matei 16:21-24; Luca 9:22-23
9 35-9:1 Loialitatea faţă de Cristos 22 214
Matei 16:25-28; Luca 9:24-27
2-4 Schimbarea la faţă I 23 224
Matei 17:1-3; Luca 9:28-32
5-13 Schimbarea la faţă II 24 236
Matei 17:4-13; Luca 9:33-36
14-27 Vindecarea lunaticului 25 249
Matei 17:14-18; Luca 9:37-43a
28-32 Instruirea ucenicilor 26 262
Matei 17:19-23; Luca 9:43b-45
33-35 Chemarea la virtuţile unui copilaş 27 271
Matei 18:1-4; Luca 9:46-48
36-37 Marea responsabilitate a creştinilor faţă de păcat 29 293
41-42 Matei 18:5-7,10
38-40 Extirparea chirurgicală 30 304
Matei 18:8-9
43-50 Extremele urmaşilor lui Cristos 33 336
Matei 18:19-20; Luca 9:49-50
10 1a În drum spre Ierusalim 36 366
Matei 19:1a; Luca 9:51-56
EVANGHELIA DUPĂ MATEI
11 20-27 Întoarcerea celor şaptezeci de ucenici 49 490

Luca 10:12-15,17-24
28-30 Marea invitaţie 50 504
Marcu 6:14-29; Luca 9:7-9
Marcu 6:30-34; Luca 9:10-11; Ioan 6:1-5a
543
Dragomir Stancu
15-23 Minunea înmulţirii pâinilor I 3 27

Marcu 6:35-46; Luca 9:12-17; Ioan 6:5b-15
Marcu 6:47-52; Ioan 6:16-21
34-36 Cristos la Ghenazaret 6 60
Marcu 6:53-56
15 1-11 Religia cărturarilor şi a fariseilor 11 98
Marcu 7:1-16; Ioan 7:1
12-20 Religia lui Cristos 12 110
Matei 15:12-20
21-28 Vindecarea fiicei femeii siro-feniciene 13 119
Marcu 7:17-23
29-38 A doua înmulţire a pâinilor 15 138
Marcu 8:1-9
16 39 Marea controversă a Domnului Isus cu fariseii şi 16 148
1-4 saducheii
Marcu 8:10-13
5-12 Izbăvirea plămădelii noi de sub puterea aluatului 17 159
vechi
Marcu 8:14-21
Marcu 8:27-30; Luca 8:18-21
18-19 Primatul Apostolului Petru II 20 190
Marcu 8:30; Luca 9:21
Marcu 8:31-34; Luca 9:22-23
25-28 Loialitatea faţă de Cristos 22 214
Marcu 8:35-9:1; Luca 9:24-27
17 1-3 Schimbarea la faţă I 23 224
Marcu 9:2-4; Luca 9:28-32
Marcu 9:5-13; Luca 9:33-36
14-18 Vindecarea lunaticului 25 249
Marcu 9:14-27; Luca 9:37-43a
19-23 Instruirea ucenicilor 26 262
Marcu 9:28-32; Luca 9:43b-45
24-27 Moneda din gura peştelui 28 282
18 1-4 Chemarea la virtuţile unui copilaş 27 271
Marcu 9:33-35; Luca 9:46-48
5-7,10 Marea responsabilitate a creştinilor faţă de păcat 29 293
Marcu 9:36-37, 41-42
8-9 Extirparea chirurgicală 30 304
Marcu 9:43-48
11-14 Grija individuală 31 317
15-18 Disciplina creştină 32 326
Marcu 9:38-40; Luca 9:49-50
544
21-35 Iertarea semenilor 34 345

19 1a În drum spre Ierusalim 36 174
Marcu 10:1a; Luca 9:51-56
EVANGHELIA DUPĂ LUCA

Marcu 6:14-29; Matei 14:1-12
Marcu 6:30-34; Matei 14:13-14; Ioan 6:1-5a
12-17 Minunea înmulţirii pâinilor 3 27
Marcu 6:35-46; Matei 14:15-23; Ioan 6:5b-15
Marcu 8:27-30; Matei 16:13-19
21 Primatul Apostolului Petru II 20 190
Marcu 8:30; Matei 16:18-19
Marcu 8:31-34; Matei 16:21-24
24-27 Loialitatea faţă de Cristos 22 214
Marcu 8:35-9:1; Matei 16:25-28
28-32 Schimbarea la faţă I 23 224
Marcu 9:2-4; Matei 17:1-3
Marcu 9:5-13; Matei 17:4-13
37-43a Vindecarea lunaticului 25 249
Marcu 9:14-27; Matei 17:14-18
43b-45 Instruirea ucenicilor 26 262
Marcu 9:28-32; Matei 17:19-23
46-48 Chemarea la virtuţile unui copilaş 27 271
Marcu 9:33-35; Matei 18:1-4
Marcu 9:33-35; Matei 17:19-20
51-56 În drum spre Ierusalim 34 345
Marcu 10:1a; Matei 19:1a
10 1-11,16 Trimiterea celor şaptezeci de ucenici 48 480
12-15 Întoarcerea celor şaptezeci de ucenici 49 490
17-24 Matei 11:20-27
25-37 Parabola samariteanului milostiv 51 511
38-42 Domnul Isus şi două surori 52 522
545
Dragomir Stancu
EVANGHELIA DUPĂ IOAN
6 1-5a Odihna Mântuitorului şi a apostolilor 2 19

Marcu 6:30-34; Matei 14:13-14; Luca 9:10-11
5b-15 Minunea înmulţirii pâinilor I 3 27
Marccu 6:35-46; Matei 14:15-23; Luca 9:12-17
Marcu 6:47-52; Matei 14:24-33
22-29 Cristos, Pâinea vieţii I 7 67
30-50 Cristos, Pâinea vieţii II 8 74
51-59 Cristos, Pâinea vieţii III 9 82
59-71 Părăsirea multor ucenici 10 89
7 1 Religia cărturarilor şi a fariseilor 11 98
Marcu 7:1-16; Matei 15:1-11
2-9 Sărbătoarea Corturilor 35 356
10-14 Domnul Isus în curtea templului 37 376
25-30
31-36 Căutarea la timp 38 385
37-44 Isus, Apa Vieţii 39 393
45-53 Marile controverse dintr-o şedinţă de lucru a 40 405
Marelui Sanhedrin
8 53 Problema textului cu privire la femeia prinsă în 41 415
1-11 adulter
“ Femeia prinsă în adulter 42 424
12-20 Isus, Lumina lumii 43 438
21-30 Autorii respingerii lui Cristos 44 447
31-36 Eliberarea fiilor lui Dumnezeu 45 456
37-45 O mare amăgire 46 463
46-59 Trei glorii ale lui Cristos 47 469
546

Dragomir Stancu-Studii Asupra Evangheliilor Vol. 5

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dragomir Stancu-Studii Asupra Evangheliilor Vol. 5

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Studii asupra Evangheliilor – Volumul V

DIN PARTEA PREŞEDINTELUI CULTULUI

preşedinte între anii

Datoria unei biserici este să

Sunt recunoscător următorilor fraţi pastori care m-au ajutat în această

Comentariile asupra Evangheliei după Matei

Comentariile asupra Evangheliei după Marcu

Comentariile asupra Evangheliei după Ioan

1. DRAMA MORŢII LUI IOAN BOTEZĂTORUL

14 Împăratul Irod a auzit vorbindu-se despre Isus, al cărui Nume ajunsese

şi l-au pus într-un mormânt.

Fortăreaţa Machaerus în care a fost întemniţat şi decapitat Ioan Botezătorul

II. CARACTERELE PERSONAJELOR DIN DRAMĂ

care s-a lăsat sedusă de fratele soţului ei şi şi-a abandonat soţul.

c) Al treilea, că atunci când Salome şi-a terminat dansul şi el, în

Tăierea capului lui Ioan Botezătorul

Capul lui Ioan Botezătorul

III. FLAGELAREA CONŞTIINŢEI LUI IROD

1. Josephus, F., Antiquities VII,6,1,3;

Acest text intitulat Odihna Mântuitorului şi a apostolilor, ne arată trei

Domnul Isus a trecut pe Marea Galileii

II. LOCUL DE ODIHNĂ

Evanghelistul Marcu mai întâi ne-a scos în evidenţă detaliul, că atunci

Marea Galileii şi localităţile din jurul ei

Domnului Isus? Şi de ce Evangheliştii Marcu şi Matei ne-au scos în evidenţă

III. RENUNŢAREA MÂNTUITORULUI LA ODIHNĂ

3. MINUNEA ÎNMULŢIRII PÂINILOR

35 Fiindcă ziua era pe sfârşite, ucenicii s-au apropiat de El şi I-au zis:

sens literal, ci cu transformarea egoiştilor în oameni generoşi 2. Această

înainte cu "iarba verde", Evanghelistul Marcu ne-a informat că Mântuitorul a

Câmpul împodobit cu floridin jurul mării Galileii

Matei. Evanghelistul Marcu a scris: "Fiindcă ziua era pe sfârşite.” (v.35)

Andrei aduce un băiat la Domnul Isus cu cinci pâiniţoare şi doi peştişori

Nimeni nu ştie ce se poate întâmpla atunci când aducem pe cineva la

număra ucenicii, de aceea a poruncit apostolilor ca s-o aşeze în grupuri de câte o

Cei 150.000 de oameni aşezaţi în grupuri

Mântuitorul a poruncit să fie aşezate mai întâi femeile şi copiii, şi apoi

rămăsese din peşti." (v.43)

orzul este hrana lor şi nu a oamenilor” 18

1. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 204.

Când am tratat studiul intitulat Omenirea în faţa unui dezastru prezent şi

la odihnă, dar chiar să întreprindă eforturi noi, în toată oboseala, întristarea şi

II. DOVEDIREA DOMNULUI ISUS CĂ ERA MESIA CEL PROMIS

Evreii au vrut să îl facă pe Domnul Isus împărat

Deoarece, după concepţia evreilor, Mesia era un eliberator care îi va scăpa

Împărăţia lui David

Împărăţia lui David şi Solomon

Poporul evreu mai credea că atunci va împărţi comorile adunate de la toate

III. DESCHIDEREA UNEI FERESTRUICI SPRE ÎMPĂRĂŢIA LUI

Marea greşeală a oamenilor este că încearcă să-şi sature foamea

1. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 215 – 216.

Capernaum. Se întunecase şi Isus tot nu venise la ei.

I. INTERPRETĂRILE ACESTUI TEXT

II. UMBLAREA PE MARE A MANTUITORULUI

Domnul Isus umblă pe apă

Romanii au împărţit noaptea în patru străji: de la 6 la 9 seara, 9 la 12, 12 la

Domnul Isus umblă pe apă

Domnul Isus umblă pe valuri

Dumnezeu-Creatorul. Grecii antici au descoperit că în creaţie sunt imprimate

III. UMBLAREA PE MARE A APOSTOLULUI PETRU

fără să Se scufunde. Şi Simon Petru a dorit să facă la fel. El, pătrunzând în

Apostolul Petru să meargă pe apă şi prin Cuvântul puterii Sale de Dumnezeu,

1. Bunaciu, I., Explicarea Evangheliilor, p. 181.