Dragomir Stancu-Studii Asupra Evangheliilor Vol. 1

STUDII ASUPRA EVANGHELIILOR
De la naşterea şi copilăria lui Ioan Botezătorul şi a

Mântuitorului la începutul misiunii lor
DRAGOMIR STANCU
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
STANCU, DRAGOMIR
Studii asupra Evangheliilor/ Dragomir Stancu.- Deva :
Cetate Deva, 2008-
Vol.
ISBN 978-973-1855-09-7
Vol. 1. De la naşterea şi copilăria lui Ioan
Botezătorul şi a Mântuitorului la începutul misiunii lor. –
2008. – ISBN 978-973-1855-10-3
226.07
Motto,
Datoria unei biserici este să cunoască cele

patru Evanghelii şi să li se conformeze pentru că
numai prin ele, ea reuşeşte să-L descopere pe Cristos
ca Domn şi Mântuitor, şi să primească prin jertfa Lui
viaţa şi fericirea eternă.
Tot astfel şi datoria unei naţiuni este să
cunoască cele patru Evanghelii, fiindcă Fiul lui
Dumnezeu ne-a oferit în trei ani şi jumătate de
slujire mai multă lumină decât a reuşit omenirea s-o
acumuleze în milenii întregi de civilizaţie.
Dragomir Stancu
Sunt recunoscător următorilor fraţi păstori care m-au ajutat în această

lucrare grea prin încurajări şi prin faptul că mi-au împrumutat din comentariile
lor de care aveam nevoie, fie asupra Evangheliilor, fie asupra Apocalipsei:
fratelui Truţa Ioan, pastorul Bisericii Speranţa din Arad; Cure Simion, care a
plecat din Arad în Statele Unite ale Americii, Drăgoi Cornel, tot din Arad şi
care, de asemenea a plecat în SUA; Mânzat Ştefan, care a plecat din Biserica
Aradul Nou în Australia; Riviş Tipei Pavel, pastor la Arad şi preşedinte al
Cultului Penticostal; Talpoş Vasile, rectorul Universităţii Baptiste din Bucureşti;
Crişan Gavril, fost păstor la Făget, care locuieşte acum în Australia; Lăpugean
Ioan, pastor la Făget; Câmpean Ioan, pastor la Ploieşti; David Nicola, pastorul
bisericii din Lugoj; Tuţac Laurenţiu, senior pastor la Coştei, cât şi lui Tuţac
Ionel, junior pastor tot la Lugoj; pastorului Clintoc Viorel, care a plecat din
Beiuş în SUA; pastorului Giura Ioan din Aiud; doctorului Negrulescu Ioan din
Deva; profesorului de limba Engleză Lepădătoni Tiberiu; doctoriţei Gui Dorina
din Oradea, stabilită în SUA; bibliotecarei Facultăţii de Medicină din Cluj,
Şerbănescu Elisabeta; Andreea Derţa din Târgu Mureş; Botoroagă Ioan şi
Mariana din Austria, Ovidiu Cetean din Deva, Maria Bogdan din Deva, Bogoiu
Mircea şi Corina din Deva, Matia David şi Susana din Deva şi altora.
2
DIN PARTEA PREŞEDINTELUI CULTULUI
Acest comentariu asupra celor patru Evanghelii şi Apocalipsei, care este

scris sub formă de studii şi cuprinde 12 volume este documentar şi complex. El
este util pentru toate categoriile de oameni: pastori şi colaboratori ai acestora,
credincioşi şi necredincioşi. Limbajul lui este simplu şi adecvat maselor largi. Iar
stilul lui este uşor de asimilat, cald şi atractiv.
Eu îl cunosc pe autor, nu numai pentru că am fost preşedinte al Cultului
Baptist, dar şi fiindcă suntem prieteni. Fratele Dragomir a fost pastor la Arad,
cartierul Gai. El a făcut naveta de la Deva la Arad 13 ani, o distanţă de 150 km.
De mai multe ori am intervenit la autorităţi ca să-i acorde intrarea în oraş, numai
că orice încercare a fost zadarnică. Astfel, fratele Dragomir a trebuit să se
transfere la Aiud.
În ce priveşte lucrarea fratelui Dragomir, tot ce am putut să fac pentru ea
într-un regim ateist a fost ca să-i aprob eu xeroxarea primelor trei volume din
Evanghelii în 80 de exemplare pentru uz intern, ca s-o putem avea pentru
seminarişti şi pastori.
Volumele acestea, scrise atât de meticulos şi documentat, arată cât de
asiduă şi îndelungată a fost munca autorului. Dar, mulţumim Domnului că a sosit
timpul ca fratele Dragomir să se bucure de rodul muncii lui, şi împreună cu el toţi
aceia care vor citi această lucrare sau vor asculta predici rostite din ea.
Dacă comentariile asupra celor patru Evanghelii acoperă un mare gol în ce
priveşte cunoaşterea acestora, atunci cu atât mai mult comentariile asupra
Apocalipsei ne sunt mai necesare, fiindcă sunt clare şi foarte documentate. Ele
sunt în cea mai mare concordanţă cu învăţătura noastră. Eu le apreciez foarte mult
şi le recomand tuturor celor care-L iubesc pe Domnul Isus, vor să meargă pe urma
paşilor Lui şi-L aşteaptă să vină.
Huşanu Mihai
3
CUVÂNT ÎNAINTE
Am avut o mare dorinţă ca să cunosc îndeaproape viaţa şi învăţătura Fiului

lui Dumnezeu din cele patru Evanghelii, cât şi Apocalipsa. Pentru a-mi realiza
această dorinţă a trebuit să cercetez mai mult de patruzeci de ani cele mai bune
comentarii. După ce am pătruns în tezaurul şi misterul vieţii şi învăţăturii
Mântuitorului, cât şi în cel al Apocalipsei, Duhul Sfânt mi-a sădit în inimă şi o
altă dorinţă: să scriu aceste două lucrări intitulate Studii asupra Evangheliillor şi
Studii asupra Apocalipsei, care se extind în douăsprezece volume, fiecare volum
având circa 400 de pagini: nouă asupra celor patru Evanghelii şi alte trei asupra
Apocalipsei.
Primele patru volume din Evanghelii, fratele Ieremia Hodoroabă le-a
transmis la postul de radio Monte Carlo atât el personal cât şi prin colaboratorii
lui. Iar, după revoluţie, am continuat să le transmit şi la postul de radio teritorial
din Târgu Mureş care s-a extins pe cinci judeţe. Acesta este motivul pentru care
am compus aceaste lucrări în aşa fel, încât să poată fi citite direct şi la radio.
Primele trei Evanghelii se numesc Evangheliile Sinoptice. Cuvântul
sinoptic înseamnă în limba greacă "a vedea împreună". Ceea ce ne arată că un
anumit text dintr-o asemenea Evanghelie, atinge numai o anumită latură din ceea
ce a făcut sau a zis Mântuitorul; şi că, de abia toate trei Evangheliile Sinoptice la
un loc, ne oferă tabloul întreg cu toate detaliile lui. Acesta este motivul pentru
care am făcut în prezenta lucrare armonizarea textelor după lucrările intitulate A
Harmony of the Gospels a lui A.T. Robertson, E. Robinson, G.W. Clark, E.J.
Goodspeed şi The Westminster Dictionary of the Bible a lui J.D. Davis.
Apoi, un alt lucru de bază pe care am dorit să-l ating în această lucrare este
să redau în ordine evenimentele care s-au succedat în viaţa Mântuitorului; pentru
că numai studiindu-i viaţa şi învăţătura, în raport cu depănarea firului ei, aşa cum
ne-o redau cele patru Evanghelii şi având în vedere circumstanţele în care S-a
aflat Fiul lui Dumnezeu, putem să înţelegem cu mult mai bine viaţa şi învăţătura
Lui sublimă.
Acesta este unul dintre motivele pentru care se recomandă cititorilor, să
citească la rând studiile acestor volume şi volumele acestor lucrări. Şi, un alt
motiv pentru care se recomandă cititorilor să studieze la rând aceste lucrări,
constă în faptul că ele sunt scrise în aşa fel, încât studiile lor se completează şi se
explică progresiv unele pe altele.
Ţinta mea în acestă lucrare este să vin în ajutorul tuturor celor care vor
ajunge în contact cu ea,cei care nu L-au cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu, să-L
cunoască şi să-L accepte ca Mântuitorul lor personal, iar cei care L-au cunoscut,
să-L cunoască mai bine, să-L iubească mai mult şi să-L urmeze mai îndeaproape.
4
Dacă am ajuns în acestă lucrare la o lumină oarecare asupra vieţii şi a
învăţăturii Mântuitorului, se datorează foarte mult faptului că mulţi dintre cei mai
mari comentatori, de-a lungul celor douăzeci de secole şi-au dedicat toată viaţa
studierii, meditaţiei şi rugăciunii. Astfel, ei au aşternut în comentariile lor tot ce
Duhul Sfânt a oferit minţii şi sufletului lor uman şi ei au putut să-L înţeleagă.
Asupra celor patru Evanghelii s-a scris foarte mult, îndeosebi asupra
Evangheliei după Ioan. Redăm aici comentariile cele mai importante care stau la
baza acestei lucrări:
Comentariile asupra Evangheliei după Matei

Comentariul Internaţional de critică al lui W.C. Allen, care este mai mult
pentru teologi decât pentru cititorul de rând, Explicarea Testamentului grecesc,
al lui A.B. Bruce, care este o lucrare plină de lumină. Comentariul Biblic
Internaţional, al lui F.F. Bruce, care este documentar. Comentariul lui A.H.
MacNeil, care este alcătuit pe baza textului grecesc şi este unul dintre cele mai
bune comentarii. Comentariul asupra Evangheliei după Matei şi Comentariul
Internaţional de critică asupra Evangheliei după Luca, de Alfred Plummer, care
sunt de mare ajutor. Comentariul lui T.H. Robinson care este de o mare
însemnătate. Comentariul lui J. Moffatt asupra celor patru Evanghelii care, de
asemenea este de mare însemnătate. Comentariul lui C.G. Montefiore asupra celor
trei Evanghelii Sinoptice, care este unul dintre cele mai importante comentarii,
numai că uneori este foarte tulburător. El era un evreu liberal, de aceea şi
comentariul lui este foarte interesant. Comentariul lui William Barclay asupra
celor patru Evanghelii care este nou şi documentar. Comentariul lui J.C. Ryle
asupra celor patru Evanghelii. Comentariul lui A.P. Lopuhin şi altele.
Comentariile asupra Evangheliei după Marcu

Comentariul Internaţional de critică al lui Ezra P. Gould, care este de
mare importanţă. Comentariul lui A.E.J. Rawlinson, care este unul dintre cele mai
bune comentarii englezeşti. Comentariul lui Harvie Branscomb, care este foarte
voluminos. El este mai degrabă pentru seminarii şi colegii, decât pentru cititorii de
rând. Comentariul lui H.B. Swete, care a fost scris pe baza textului grecesc şi
publicat în anul 1898. El este unul dintre cele mai mari comentarii din toate
timpurile şi este încă indispensabil. Comentariul lui Vicent Taylor, care este un
comentariu monumental pentru seminarii şi colegii. El a fost publicat în anul
1952. Comentariul lui R.H. Lightfoot, care este o lucrare nouă. El este mai
degrabă pentru seminarii şi colegii, decât pentru cititorii de rând. Comentariul lui
Austin Farren care, de asemenea este o lucrare nouă şi mai degrabă pentru
seminarii şi colegii decât pentru cititorii de rând. Comentariul lui William
Hendriksen şi altele.
5
Comentariile asupra Evangheliei după Luca
Comentariul lui J.M. Creed, care a fost scris după textul grecesc.
Comentariul lui H. Balmforth, care este un comentariu excelent. Comentariul lui
Clarendon, care este un comentariu excepţional. Comentariul lui W. Manson, care
este un comentariu excelent. Comentariul teologului elveţian Fridric Louis Godet
în două volume. Comentariul pentru profesori şi studenţi asupra Evangheliilor
Sinoptice, al lui D.B.J. Campbell. Comentariul lui A. Edersheim asupra celor
patru Evanghelii şi altele.
Comentariile asupra Evangheliei după Ioan

Comentariul lui G.H. Macgregor, care este un comentariu de o mare
însemnătate. Comentariul lui B.F. Westcott, care este un comentariu voluminos şi
bun. El a fost scris după textul grecesc. Comentariul Internaţional de critică al
lui J.H. Bernard, care este foarte valoros. Explicarea Testamentului grecesc, de
Marck Dods, care este plin de lumină. Comentariul lui Fredric L. Godet, care este
cel mai renumit dintre comentariile mai vechi. Comentariul lui C.K. Barrett, care
este cel mai apreciat şi util pentru seminariile din lumea întreagă. Comentariul lui
E.F. Scott, care este un comentariu excelent. Comentariul lui R.H. Strachan, care
este de o mare valoare. Comentariul lui W.F. Howard, care este un comentariu
excepţional. Comentariul lui C.H. Dodd, care este un comentariu plin de lumină.
Comentariul lui B. Basil Redlich, care este un comentariu de o mare însemnătate.
Comentariul lui F.F. Bruce, care este documentar. Comentariul lui W.
Hendriksen, care este plin de lumină şi devoţiune şi altele.
În aceste nouă volume asupra celor patru Evanghelii am consultat peste o
sută de comentatori, dintre care cei mai mulţi erau doctori şi profesori în teologie.
Noi vom studia Evangheliile şi Apocalipsa după traducerea lui D.
Cornilescu revizuită. Dar ca să putem pătrunde în adevăratul înţeles al Cuvântului
lui Dumnezeu, a trebuit să mă folosesc de următoarele versiuni ale Bibliei:
Standardul Nou American (New American Standard Bible), Versiunea
Autorizată a lui King James (Autorised King James Version), Versiunea
Internaţională Nouă (New International Version), Versiunea Standardul
Revizuit (Revised Standard Version), Versiunea Curentă (New Life Version) şi
Versiunea lui James Moffatt (James Moffatt Version), care sunt traducerile
englezeşti şi americane; de versiunea lui Martin Luther din limba germană, de
versiunea rusească şi de textul grecesc Nestle.
Când am început să scriu această lucrare nu se zărea nici o licărire de
speranţă pentru a o tipări. De abia când am ajuns la jumătatea volumului cinci şi s-
au revărsat zorile libertăţii după căderea comunismului ateu, am început să zăresc
o asemenea speranţă.
Volumul întâi l-am terminat în septembrie 1978.
6
PARTEA I
AUTORII ŞI CARACTERISTICILE CELOR PATRU EVANGHELII
7
1. EVANGHELIILE SINOPTICE
Înainte ca să intrăm în conţinutul Evangheliilor este necesar să le studiem

mai întâi pe scurt în ansamblu şi apoi pe fiecare în parte. În acest studiu ne vom
ocupa de problema Evangheliilor Sinoptice.
Primele patru cărţi ale Noului Testament se numesc Evanghelii.
Cuvântul grecesc evangelion, înseamnă „veste bună”. Evanghelia lui
Cristos a primit această denumire fiindcă ea a adus neamului omenesc vestea cea
mai bună: vestea venirii Fiului lui Dumnezeu pe pământ în calitate de Mântuitor.
În limba greacă scrie: Evanghelia kata Marcu, Evanghelia kata Matei,
Evanghelia kata Luca şi Evanghelia kata Ioan. Prepoziţia kata, „după”, arată că
nu sunt patru Evanghelii: una a Evanghelistului Marcu, alta a Evanghelistului
Matei, a treia a Evanghelistului Luca şi a patra a Evanghelistului Ioan, ci una
singură: Evanghelia lui Cristos. Grecescul kata, „după”, indică faptul că cei patru
evanghelişti au fost numai inspiraţi să scrie Evanghelia lui Cristos care conţine
viaţa, învăţătura şi mijlocul mântuirii noastre prin jertfa Sa.
Cercetătorul german J.J. Griesbach a numit pe la sfârşitul secolului al
XVIII-lea pentru prima dată primele trei Evanghelii Evangheliile Sinoptice.2
Cuvântul sinoptic vine de la două cuvinte greceşti şi înseamnă „a vedea
împreună”.
Cele trei Evanghelii ne fac aceeaşi dare de seamă despre viaţa şi învăţătura
Domnului Isus şi ele conţin aproape „acelaşi material” şi „acelaşi aranjament”.
Dacă le aşezăm în trei coloane paralele şi le „privim împreună”, vom vedea că
există o asemănare foarte mare între ele. Spre exemplu, dacă comparăm istorisirea
săturării celor cinci mii de bărbaţi, fără femei şi copii, din Matei 14:12-21; Marcu
6:30-44 şi Luca 9:10-17, vom găsi aceeaşi istorisire spusă de trei ori aproape cu
aceleaşi cuvinte şi în aceeaşi ordine. Un alt exemplu mai clar este istorisirea
vindecării paraliticului coborât de pe acoperişul casei din Matei 9:1-8; Marcu 2:1-
12 şi Luca 5:17-26. Această relatare este redată aşa de exact de către cei trei
evanghelişti încât au trecut chiar şi o paranteză mică 3.
Acum, întrebarea care se pune este: De unde vine această asemănare aşa
de mare între ele? Pot fi date două răspunsuri: Ori că toate au fost luate din
aceeaşi sursă comună, ori că două dintre ele au fost luate din a treia. Vom vedea
că a doua variantă este autentică.
I. EVANGHELIA DUPĂ MARCU A FOST SURSA EVANGHELIILOR

DUPĂ MATEI ŞI LUCA
Cum putem fi siguri că Evanghelia după Marcu a stat la baza celorlalte
două? Avem cel puţin trei dovezi:
1. Prima dovadă este asemănarea materialului
8
Evanghelia după Marcu se divizează în 105 texte sau secţiuni. Din cele
105 texte, Evanghelistul Matei a reprodus în Evanghelia lui 93, iar Evanghelistul
Luca 81. Din cele 105 texte au rămas nereproduse numai 4.
Apoi, Evanghelia după Marcu are 661 de versete. Evanghelia după Matei
are 1.068 şi Evanghelia după Luca are 1.149.4 Din cele 661 de versete ale
Evangheliei după Marcu, Evanghelistul Matei a încorporat în Evanghelia lui 606,
iar Evanghelistul Luca, 630. Evanghelistul Matei a lăsat numai 55 de versete
nereproduse, iar Evangheleistul Luca a lăsat şi mai puţine, numai 31. Din toată
Evanghelia după Marcu au rămas numai 24 de versete pe care nu le-a reprodus
nici unul dintre ei.
Evanghelistul Matei a luat din materialul Evanghelistului Marcu un
procentaj de 95%.5 El are în Evanghelia lui 51% din materialul Evanghelistului
Marcu şi 49% materialul lui propriu.6 Iar Evanghelistul Luca a luat din materialul
Evanghelistului Marcu un procentaj de 65%.7 El are în Evanghelia lui 53% din
materialul Evanghelistului Marcu şi 47% materialul pe care l-a adunat el.8
Evanghelia după Marcu are 11.025 de cuvinte. Evanghelia după Matei are
18.293 şi Evanghelia după Luca, 19.376. Din cele 11.025 de cuvinte pe care le
conţine Evanghelia după Marcu, Evanghelistul Matei a luat din ele un procentaj
de 97%; iar Evanghelistul Luca a luat un procentaj de 88%.9
2. A doua dovadă că Evangheliştii Matei şi Luca au încorporat în
Evangheliile lor materialul Evanghelistului Marcu este asemănarea
aranjamentului.
Ca o regulă generală, atât Evanghelistul Matei, cât şi Evanghelistul Luca
l-au urmat totdeauna îndeaproape pe Evanghelistul Marcu în ce priveşte ordinea
evenimentelor din viaţa Mântuitorului. Numai ici şi colo, în cazuri cu totul
excepţionale, ei au părăsit această ordine; şi aceasta nu ca o contradicţie, ci numai
în vederea atingerii scopului pe care l-au urmărit în Evanghelie. Este foarte
interesant, aşa după cum vom vedea în tratarea acestei lucrări, atunci când
Evanghelistul Matei a schimbat puţin ordinea Evanghelistului Marcu, a rămas la
ea Evanghelistul Luca. Totdeauna unul dintre ei a păstrat ordinea evenimentelor
din viaţa Domnului Isus aşa cum a aranjat-o Evanghelistul Marcu ca ea să rămână
nemodificată, deoarece au văzut-o că este corectă.10
3. Şi a treia dovadă că Evangheliştii Matei şi Luca s-au folosit de
materialul Evanghelistului Marcu este corectarea Evanghelistului Marcu.
Dacă studiem îndeaproape cele trei Evanghelii Sinoptice, observăm că atât
Evanghelistul Matei, cât şi Evanghelistul Luca l-au corectat adeseori pe
Evanghelistul Marcu.
Să luăm câteva exemple în acest sens:
a) Corectarea în cazul când li s-a părut că Evanghelistul Marcu a limitat
puterea Lui Cristos.11 În primul exemplu este vorba despre vindecările Domnului
Isus după un apus de soare dintr-o zi de sabat. Evanghelistul Marcu a scris:
9
“Seara, după asfinţitul soarelui, au adus la El toţi bolnavii şi pe toţi cei stăpâniţi
de demoni (34). El i-a vindecat pe mulţi care sufereau de diferite boli; de
asemenea, a scos mulţi demoni” (1:32,34). Evanghelistul Matei l-a corectat:
“Seara au adus la Isus mulţi oameni stăpâniţi de demoni El, prin cuvântul Lui, a
scos din ei duhurile necurate şi i-a vindecat pe toţi bolnavii” (8:16).
Evanghelistul Luca, de asemenea l-a corectat pe Evanghelistul Marcu: “La
asfinţitul soarelui, toţi cei ce aveau bolnavi atinşi de felurite boli îi aduceau la El.
El Îşi punea mâinile peste fiecare din ei şi-i vindeca" (4:40). În acest exemplu,
Evangheliştii Matei şi Luca au înlocuit cuvântul Evanghelistului Marcu de "mulţi"
în "toţi”.
Un alt exemplu de corectare în cazul când Evangheliştilor Matei şi Luca li
s-a părut că Evanghelistul Marcu a limitat puterea Domnului Isus a fost atunci
când Mântuitorul era în sinagoga din Nazaret. Evanghelistul Marcu a scris: “N-a
putut să facă nici o minune acolo, ci doar Şi-a pus mâinile peste câţiva bolnavi şi
i-a vindecat (6). Şi se mira de necredinţa lor” (6:5-6). Evanghelistul Matei l-a
corectat: "N-a făcut multe minuni în locul acela din cauza necredinţei lor”
(13:58). Evanghelistul Matei a înlocuit cuvântul "n-a putut" cu cuvintele "n-a
făcut multe minuni".
În asemenea cazuri, Evangheliştii Matei şi Luca au înlocuit şi chiar au
omis cuvintele Evanghelistului Marcu, ca nu cumva să creadă cineva că
Mântuitorul era limitat în putere.
b) Alt exemplu de corectare este în cazul când Evangheliştilor Matei şi
Luca li s-a părut că Evanghelistul Marcu a umbrit caracterul Domnului Isus.
În astfel de cazuri ei au întrerupt puţin legătura cu Evanghelistul Marcu. Să luăm
câteva exemple când ei au sărit în mod intenţionat peste asemenea afirmaţii:
“Atunci rotindu-Şi privirile cu mânie peste ei şi mâhnit de împietrirea inimii lor"
(3:5). "Când a văzut Isus acest lucru, S-a mâniat" (10:14) şi "rudele lui Isus,
când au auzit cele ce se petreceau, au venit să pună mâna pe El. Căci ziceau:
«Şi-a ieşit din minţi»" (3:21).
Evangheliştii Matei şi Luca au ezitat să atribuie Mântuitorului stările
umane de "supărare" şi "mânie”. Şi ei s-au cutremurat numai la gândul, cum de a
putut cineva să creadă că EL Şi-ar fi ieşit din minţi, îndeosebi rudele?
c) Să luăm încă un exemplu de corectare în cazul când Evanghelistul
Marcu a pus pe apostoli într-o situaţie critică.12 Într-un asemenea caz, cei doi
evanghelişti, Matei şi Luca, au schimbat cumva lucrurile. Spre exemplu, când
Iacov şi Ioan au cerut Domnului Isus locurile dintâi din Împărăţia Sa.
Evanghelistul Marcu a scris: "Fiii lui Zebedei, Iacov şi Ioan, au venit la Isus şi
I-au zis: «Învăţătorule, am vrea să ne faci ce-Ţi vom cere …» (37). «Dă-ne», I-au
zis ei, «să şedem unul la dreapta Ta şi altul la stânga Ta, când vei fi îmbrăcat în
gloria Ta»" (10:35-37). Evanghelistul Matei l-a corectat: "Atunci mama fiilor lui
Zebedei s-a apropiat de Isus împreună cu fiii ei şi I s-a închinat, vrând să-I facă o
10
cerere: (21) …«Porunceşte», I-a zis ea, «ca în Împărăţia Ta aceşti doi fii ai mei
să şadă unul la dreapta şi altul la stânga Ta»" (20:20). Evanghelistul Matei a
ezitat să atribuie apostolilor Iacov şi Ioan ambiţia de mărire ca să nu-i
compromită. El mai bine a atribuit această cerere numai mamei lor, deoarece şi ea
a pledat înaintea Domnului Isus pentru fiii ei.
În concluzie, am văzut că există o mare asemănare între cele trei
Evanghelii Sinoptice atât în ce priveşte materialul, cât şi în ce priveşte ordinea
evenimentelor succedate în viaţa Mântuitorului. Şi acum, întrebarea care se ridică
este: De unde vine această asemănare, dacă Evangheliştii Matei şi Luca n-au
avut înaintea lor Evanghelia după Marcu când au scris? Şi cum au putut ei să-l
corecteze, dacă nu i-au avut Evanghelia ca sursă? Toate acestea ne arată clar că
Evanghelia după Marcu a fost cea mai timpurie dintre toate Evangheliile. Iar
Evangheliştii Matei şi Luca, când şi-au scris Evangheliile, deja au început să fie
preocupaţi cu studierea doctrinei şi a teologiei, de aceea au făcut ici şi colo
anumite retuşări în materialul Evanghelistului Marcu.
O altă problemă mare pe care o ridică Evangheliile Sinoptice este:
II. EXISTENŢA ŞI A UNUI ALT MATERIAL ASEMĂNĂTOR

Până acum am văzut că Evangneliştii Matei şi Luca au luat aproape în
întregime materialul din Evanghelia după Marcu. Iar acum se ridică o altă
întrebare: de unde au luat ei restul materialului? După o altă cercetare asupra celui
de-al doilea material, descoperim spre marea noastra surprindere că şi el este un
material asemănător. Cei doi Evanghelişti, Matei şi Luca, au 250 de versete
identice (Luca 6:41-42 şi Matei 7:3-5; Luca 10:21-22 şi Matei 11:25-27; Luca
3:7-9 şi Matei 3:7-10 etc).13
Este foarte interesant, primul material pe care l-au luat cei doi Evanghelişti
din Evanghelia după Marcu, se referă aproape în întregime la evenimentele din
viaţa Mântuitorului, la faptul ce “a făcut”. Iar aI doilea material se referă la
învăţătura Lui, la faptul ce “a zis”.
În legătură cu al doilea material asemănător din Evangheliile Sinoptice
s-au dat până acum două răspunsuri:
a) Primul răspuns este existenţa unei surse comune numită "Q", după
iniţiala cuvântului german Quelle, care înseamnă "sursă". După opinia unor
cercetători, trebuie să fi existat un material comun pe care l-au folosit
Evangheliştii Matei şi Luca.14 Schleiermacher a fost primul care a conceput
această opinie, pe care a preluat-o C.H. Weisse.15 B.H. Streeter a zis că această
sursă trebuie să fi fost scrisă în forma unei evanghelii cu naşterea, copilăria şi
învăţătura Domnului Isus.16 Iar Robert H. Gundry este de părere că acest material
din care au luat Evangheliştii Matei şi Luca cele 250 de versete, era foarte vast.17
Cercetătorii şi comentatorii amintiţi, cât şi mulţi alţii, aduc în sprijinul
opiniei lor următoarele argumente: că Domnul Isus obişnuia să înveţe pe ucenici
11
ca rabinii: pe cale orală şi că le-a pretins să înveţe multe lucruri pe de rost; că
apostolii au predat învăţătura Mântuitorului celor convertiţi tot prin viu grai şi fără
nici o modificare; şi că cei convertiţi trebuia să înveţe înainte de botez pe de rost o
serie de evenimente principale din viaţa Mântuitorului.18 Spre exemplu,
Apostolul Pavel a zis despre convertiţii lui din Corint: “V-am învăţat înainte de
toate, aşa cum am primit şi eu, că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după
Scripturi" (1Cor. 15:3-7 şi Rom. 6:17; 1 Cor.11:23; 2 Tim. 1:13; 2:2).
Pentru câţiva ani după învierea Domnului Isus nimeni n-a încercat să scrie
viaţa şi învăţătura Lui, fiindcă oamenii le cunoşteau bine şi erau în stare să dea
informaţii oricui despre ele. De abia în jurul anului 40 au început să apară primele
colecţii cu privire la învăţătura Domnului Isus şi primele credeuri, pe care cei
convertiţi trebuia să le înveţe înainte de botez. Ba mai mult, sunt dovezi care arată
că au existat în acel timp scrieri sumare cu privire la viaţa şi învăţătura
Mântuitorului şi colecţii de texte din Vechiul Testament de care se foloseau
învăţătorii creştini.19 La aceste scrieri s-a referit Evanghelistul Luca la începutul
Evangheliei când a spus: “Fiindcă mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire
amănunţită despre lucrurile care s-au petrecut printre noi, (2) după cum ni le-au
încredinţat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început şi au ajuns slujitori ai
Cuvântului …” (1:1-2).
Deci, un asemenea material, opinează aceşti cercetători, ar fi slujit
Evangheliştilor Matei şi Luca, ca sursă comună în vederea scrierii Evangheliilor
lor.
b) Al doilea răspuns care s-a dat în vederea asemănării celui de-al doilea
material din Evangheliile Sinoptice este existenţa a trei surse. Unii cercetători au
emis ipoteza că în Evangheliile Sinoptice sunt trei surse: două comune (materialul
din Evanghelia după Marcu şi colecţia Q) şi una proprie, care este redată cu
iniţialele “M” şi “L” după numele Evangheliştilor “Matei” şi “Luca”. Aceştia au
opinat că Evanghelistul Matei a luat 95% din Evanghelia după Marcu, o mare
parte din sursa “Q” şi că materialul lui propriu, care se numeşte “M”, l-ar fi luat
dintr-o colecţie de texte din scrierile evreilor încreştinaţi pe care l-au folosit
învăţătorii acestora ca să dovedească că Domnul Isus era Mesia cel promis.20 Iar
Evanghelistul Luca a luat 65% din Evanghelia după Marcu, o mare parte din sursa
“Q” şi că materialul lui propriu, “L”, l-ar fi colectat din anumite izvoare scrise.
Cercetătorii amintiţi au zis că Evanghelistul Luca s-ar fi referit la aceste izvoare
scrise când a precizat la începutut Evangheliei că el "a făcut cercetări cu
deamăruntul asupra tuturor acestor lucruri: de la obârşia lor" (1:3).21
Noi credem că Evanghelistul Matei, atunci când şi-a redactat Evanghelia
n-a avut la bază trei surse, aşa cum au explicat aceşti cercetători, ci numai două:
Evanghelia după Marcu şi sursa lui proprie, pe care n-a luat-o din nici o scriere, ci
a avut-o direct de la Domnul Isus.
Dacă admitem că Evanghelistul Marcu a luat sursa Evangheliei lui din
12
predicile Apostolului Petru, aşa după cum vom vedea în studiul următor, atunci,
trebuie să acceptăm cu atât mai mult că Evanghelistul Matei, care a fost un
apostol, ne-a adus sursa Evangheliei Iui direct de la Domnul Isus, din ceea ce el
personal a văzut că a făcut Mântuitorul şi L-a auzit ce a spus. Oare nu este cu mult
mai uşor şi mai Iogic să credem că Apostolul Matei a luat al doilea material
asemănător care există în Evangheliile Sinoptice direct de la Domnul Isus decât
din alte scrieri?
Este logic să existe şi al doilea material asemănător în Evangheliile
Sinoptice cu privire la învăţătura Domnului Isus fiindcă Evanghelistul Matei era
un ucenic al Fiului lui Dumnezeu care a fost inspirat de Duhul Sfânt ca să scrie o
Evanghelie a învăţăturii Mântuitorului.
Evanghelistul Luca a luat din Evanghelia după Marcu 65%, din
Evanghelia după Matei cele 250 de versete, iar restul materialuIui a fost sursa lui
proprie, pe care a adunat-o direct de la Domnul Isus: din ceea ce a văzut cu ochii
lui că a făcut Fiul lui Dumnezeu şi din ceea ce a auzit cu urechile lui că a spus.
Evanghelistul Luca a luat informaţii după cele mai riguroase cercetări şi de la alţi
martori oculari şi slujitori ai Cuvântului lui Dumnezeu, aşa după cum a scris în
1:2. Credem că acesta este unul din motivele pentru care Evanghelia lui este cea
mai lungă.
Comentatorii G.B. Caird şi J.M. Creed au zis că, poate înainte de a-i fi
ajuns în mâini Evanghelia după Marcu şi cea după Matei, Luca deja să fi avut
materialul lui adunat.22
Unul dintre teologii din secolul al II-lea, cu numele Papias, care a fost
ucenicul Apostolului Ioan, ne-a dat o informaţie extrem de importantă. El a scris:
“Matei a colectat învăţătura lui Isus în limba ebraică”.23 Aici descoperim că
Evanghelistul Matei a fost primul care a adunat materialul cu privire la învăţătura
Fiului lui Dumnezeu. Acum ne este clar că atunci când i-a ajuns Evanghelia după
Marcu în mâini, Evanghelistul Matei a avut deja materialul adunat; şi că el acum a
avut la bază două materiale din care şi-a alcătuit Evanghelia.
Mulţumim lui Dumnezeu pentru aceste două surse din Evangheliile
Sinoptice: pentru sursa faptelor Domnului Isus din Evanghelia după Marcu şi
pentru sursa învăţăturii Mântuitorului din Evanghelia după Matei!
Acum, problema este dezlegată: Evanghelistul Matei s-a folosi de sursa
Evangheliei după Marcu, iar Evanghelistul Luca s-a folosit şi de sursa Evangheliei
după Marcu şi de cea a Evangheliei după Matei, de aceea găsim o asemănare aşa
de mare între ele.24
Biserica Primară a crezut că Evanghelistul Matei a scris primul Evanghelia
lui Cristos.25 Augustin, care a trăit între anii 354 - 430 după Cristos, a susţinut
primul că Evanghelistul Matei a scris prima Evanghelie şi că Evanghelistul Marcu
s-a folosit de materialul Evanghelistului Matei; şi că Evanghelistul Luca s-a
folosit şi de materialul Evanghelistului Matei şi de materialul Evanghelistului
13
Marcu.26 Deşi până în secolul al XIX-lea, opinia lui Augustin a fost luată ca
standard, totuşi au fost mulţi chiar şi în primele veacuri care au emis şi alte
variante.27
Mulţi teologi au acordat Evanghelistului Matei prioritatea pe motivul că el
a fost singurul apostol dintre Evangheliştii Sinoptici.28
Biserica Primară obişnuia să compare Evangheliile cu cele patru făpturi vii
din Apocalipsa 4:7. Teologii ei ziceau că omul simbolizează "umanitatea lui
Cristos" din Evanghelia după Matei; că viţelul simbolizează “jertfa lui Cristos”
din Evanghelia după Luca; şi că vulturul care se înalţă deasupra oricărei alte
păsări, închipuie “spiritul lui Ioan Teologul care s-a ridicat deasupra oricărei
minţi omeneşti atunci când a prezentat divinitatea Mântuitorului”. Dar aproape
nimeni n-a încercat ca să compare Evanghelia după Marcu cu leul sau cu o altă
creatură vie din cele patru, pentru că ea a fost considerată ca o mică reproducere
din Evanghelia după Matei.29
Primul care a sesizat prioritatea Evangheliei după Marcu a fast germanul
Karl Lachman în anul 1830. Apoi, au observat lucrul acesta şi germanii C.G.
Wilke şi C.H. Weisse în anul 1838.30 Dar cel mai mare aport pe care l-a avut în
explicarea, susţinerea şi argumentarea priorităţii Evangheliei după Marcu a fost
şcoala liberală de interpretare întemeiată de H.J. Holtzmann şi alţi învăţaţi. H.J.
Holtzmann a descoperit în anul 1863 că Evanghelia după Marcu a fost cea mai
timpurie dintre toate Evangheliile. El a descoperit lucrul acesta din simplicitatea
stilului ei şi din faptul că Evanghelistul Marcu atunci când a scris-o n-a fost
influenţat de nici un fel de teologie, pentru că aceasta încă nu era.31
Aproape timp de două secole, de la Karl Lachmann şi până acum,
problema priorităţii Evangheliei după Marcu a atras atenţia tuturor cercetătorilor
Bibliei din Occident. Astăzi, toţi teologii protestanţi cred cu tărie că Evanghelia
după Marcu este cea mai veche dintre toate Evangheliile.
Romano-catolicii, ca unii care se bazează pe tradiţie, au crezut puternic că
Evanghelia după Matei a fost prima Evanghelie. Ei su ajuns la această convingere
din concluzia pe care au tras-o din afirmaţia lui Papias pe care l-a citat Eusebiu
atunci când a scris: "Matei a colectat învăţătura lui Isus în limba ebraică”.32
Pentru Biserica Romano-Catolică, prioritatea Evangheliei după Matei este o
problemă de mărturisire de credinţă. Ea argumentează că dacă Biserica Primară a
crezut în prioritatea Evangheliei după Matei şi dacă Biserica Primară a aşezat
această Evanghelie pe primul loc în canonul Noului Testament, iar Evanghelia
după Marcu pe al doilea, atunci cum ar putea ea să-şi permită, să inverseze
întâietatea Evangheliei după Matei cu cea a Evangheliei după Marcu? Acesta a
fost motivul pentru care erudiţii romano-catolici au trebuit să respingă adevărul
priorităţii Evangheliei după Marcu pentru un timp destul de îndelungat.
__________________________________
1. Aebi, E., Scurtă introducere biblică, p. 133.
14
2. Carson, D.A., / Moo, D.J., / Morris, L., An Introduction to the New
Testament, p. 139.
3. Op. cit. p. 26.
4. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 18.
5. Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 6.
6. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. xvzii.
Testament, p. 120;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. xvzii.
Testament, p. 33.
10. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. xvzii;
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 24;
Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, pp. 6 – 7.
Testament, p. 34.
12. Op. cit. p. 95, 107.
13. Op. cit. p. 35.
Testament, pp. 34–35.
16. Streeter, B.H., The Four Gospels: A Study of Origins (1924);
Porter, L.E., Luke, p. 1183;
Carson, D.A., / Moo, D.J., / Morris, L., An Introduction to the New Testament,
p. 31.
17. Gudry, R.H., Mathew: A Comentary on His Literary and Theologycal Art,
pp. 602 – 606.
18. Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, pp. 1 – 2.
19. Op. cit. p. 2.
20. Op. cit. p. 10, 13.
21. Op. cit. p. 8.
22. Caird, G.B., St. Luke, pp. 23 – 27;
Creed, J.M., The Gospel According to St. Luke, p. lviii. N. 1.
23. Eusebius, Ecclesiastical History, 3, 39;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, pp. 4 – 5.
24. Streeter, B.H., The Four Gospels, p. 199.
Testament, p. 104.
26. Augustine, The Harmony of the Gospels 1.2 in NPNF. Vol. VI;
15
p. 31.
27. Op. cit.
28. Zahn, T., Introduction to the New Testament, Vol. II, pp. 392-396;
Farmer, W., Jesus and Gospel, pp. 13 – 110;
p. 32 – 33.
29. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 10;
Swete, H.B., The Gospel according to St. Mark, p. xxxvi – xxxviii.
Testament, p. 31;
Wilke, C.G., Der Urevangelist oder exegetischkritische Untersuchungen über
das
Verwandtschaftsvernhältniss der ersten Evangelien (1838);
Weisse, C.H., Die evangelische Geschihte kritisch und philosophisch
bearbeitet
(1838).
Testament, p. 104.
32. Eusebius, Ecclesiastical History, 3.39,16.
16
2. EVANGHELIA DUPĂ MARCU
Ca să înţelegem cele patru Evanghelii cât mai bine este necesar să

cunoaştem atât autorii lor umani, cât şi caracteristicile fiecărei Evanghelii în parte.
În acest studiu ne vom ocupa de autorul Evangheliei după Marcu.
Această temă, Evanghelia după Marcu, o vom trata în două studii. În
primul studiu ne vom ocupa de trei lucruri: autorul, destinatarul şi Iocul scrierii.
Să luăm mai întâi
I. AUTORUL EVANGHELIEI DUPĂ MARCU

Numele original al lui Marcu era Ioan (Fapte 12:12,25;15:37). În limba
ebraică Yōhānān înseamnă "Iehova Şi-a arătat îndurarea” (2 Împ. 25:23). Evreii
obişnuiau să poarte în secolul întâi pe Iângă numele Ior evreiesc încă un nume
grecesc sau roman (Fapte 1:23). Markos în limba greacă şi Marcus în limba
latină, care era un nume de familie.1
Ieronim (346 - 420) a fost primul care l-a identificat pe Evanghelistul
Marcu cu numele de Ioan Marcu din Noul Testament.2
Cine a fost acest Marcu? Evanghelistul Luca ne-a spus în cartea Faptele
Apostolilor că Evanghelistul Marcu a fost fiul unei doamne înstărite din Ierusalim,
care se numea Maria, în a cărei casă se aduna prima biserică. El a scris: “Petru era
păzit în închisoare şi Biserica nu înceta să înalţe rugăciuni către Dumnezeu
pentru el" (12:5) şi "După ce (Petru) şi-a dat bine seama de cele întâmplate, s-a
îndreptat spre casa Mariei, mama lui Ioan, zis şi Marcu, unde erau adunaţi mulţi
Iaolaltă şi se rugau” (12:12).
Noul Testament ne prezintă două lucruri extrem de valoroase care
caracterizează întreaga structură a biografiei Evanghelistului Marcu: că în casa lui
părintească era prima biserică din istoria lumii şi că el s-a aşezat chiar de la
început în centrul frăţietăţii.
Casa părintească a Evanghelistului Marcu a fost locul cel mai monumental
din istoria lumii creştine pentru că aici Domnul Isus a instituit Ultima Cină
(Marcu 14:51-52); aici El S-a arătat apostoIilor după înviere când au stat cu uşile
încuiate (Ioan 20:19); aici S-a pogorât Duhul Sfânt peste apostoli la Rusalii (Fapte
20:1-2); şi tot această casă a Evanghelistului Marcu a fost şi primul loc în care s-a
adunat prima biserică de pe pământ.
Astfel, misteriosul “om cu ulciorul" şi "stăpânul casei” din Evanghelia
după Marcu (14:12-16) în a cărui “cameră mare de sus'' Mântuitorul a luat Ultima
Cină cu apostolii, n-a fost altul decât tatăl Evanghelistului Marcu, care atunci încă
trăia. Iar când Evanghelistul Luca a scris cartea Faptele Apostolilor, Maria deja
era văduvă, de aceea el a numit casa părintească a Evanghelistului Marcu "casa
Mariei” (12:12).
17
Apostolul Pavel a scris în
Coloseni 4:10 că Evanghelistul Marcu era
văr cu Barnaba. Iar Evanghelistul Luca a
continuat să ne arate în Faptele
Apostolilor că atunci când Apostolul
Pavel şi Barnaba au pornit în prima lor
călătorie misionară, în anul 46, l-au luat
cu ei şi pe Evanghelistul Marcu (12:25).
Dar în această călătorie s-a întâmplat
ceva: când au ajuns în cetatea Perga
Pamfiliei, care era situată pe coasta
stâncoasă şi muntoasă a Asiei Mici,
Evanghelistul Marcu s-a hotărât să se
întoarcă înapoi (13:13).
Perga Pamfiliei (Faptele 13:13)
Unii teologi sunt de părere că Evanghelistul Marcu s-ar fi întors înapoi

datorită zonei muntoase, grele şi periculoase (2 Cor. 11:26).3 Iar alţi teologi, ca
Crisostom, au spus că el s-a întors acasă pentru că l-a apucat dorul după mamă-
sa.4
Când Apostolul Pavel şi Barnaba s-au decis să pornească în a doua
călătorie misionară, în anul 51, Barnaba a vrut să-l ia din nou cu ei pe
Evanghelistul Marcu, dar Apostolul Pavel a refuzat să-l ia cu ei. Evanghelistul
Luca a scris în Faptele Apostolilor: "Dar Pavel considera că nu este bine să ia cu
ei pe acela care îi părăsise din Pamfilia şi nu-i însoţise în lucrarea lor" (15:38).
De la acest incident Apostolul Pavel a plecat în a doua călătorie misionară numai
cu Sila, iar Barnaba l-a luat cu el pe Evanghelistul Marcu şi a pornit spre Cipru
(15:39). După Fapte 15:39, Evanghelistul Luca nu i-a mai amintit niciodată în
această carte nici pe Evaghelistul Marcu şi nici pe Barnaba, dar în schimb, ei apar
din când în când în epistole. Apostolul Pavel l-a amintit pe Barnaba în 1 Corinteni
9:6 şi în Coloseni 4:10. Iar în anul 62, atunci când Apostolul Pavel era întemniţat
de prima dată la Roma pe timpul lui Nero, Evanghelistul Marcu se afla la el.
Marele Apostol a scris colosenilor: “Aristarh, închis împreună cu mine, vă salută;
tot aşa şi Marcu, vărul lui Barnaba” (4:10). Şi când Apostolul Pavel a scris lui
Filimon în acelaşi an şi tot din închisoarea din Roma, el l-a enumerat şi pe
Evanghelistul Marcu printre colaboratorii lui de lucru (v.24).
18
Johannes und Petrus Paulus und Marfus Apostolul Pavel scriind epistole,
Bon Wbrecht Dűrer cugetă adâncit.
Portret pictat de Rembrand van Rijn
În anul 67, atunci când Apostolul Pavel a scris a doua sa epistolă către
Timotei şi aştepta să fie decapitat după ce a ajuns din nou în închisoarea din Roma
şi tot pe timpul lui Nero5, el a scris lui Timotei: "Ia-l pe Marcu şi adu-l cu tine,
căci el îmi este de folos pentru slujbă" (4:11). Evanghelistul Marcu şi-a recâştigat
prestigiul înaintea Apostolului Pavel. El era omul pe care marele apostol a dorit
să-l vadă înainte de a muri.
Eusebiu, istoricul bisericesc, a scris că Barnaba ar fi fost martirizat în
Cipru, iar Evanghelistul Marcu s-ar fi dus în Egipt şi că ar fi întemeiat acolo
biserica din Alexandria şi că ar fi devenit primul episcop al acestei biserici.6 Este
posibil că Barnaba să fi fost martirizat în Cipru. Dar este îndoielnic faptul că
Evanghelistul Marcu a întemeiat biserica din Alexandria, pentru că atât Clement
cât şi Origen, care au lucrat în această biserică, n-au amintit nimic despre
activitatea şi nici chiar despre prezenţa lui în această cetate mare.7
Până nu de mult majoritatea teologilor au presupus că toate patru
Evangheliile au fost anonime; că titlurile "Evanghelia după Marcu”, “Evanghelia
după Matei", "Evanghelia după Luca" şi "Evanghelia după Ioan", au fost adăugate
prin anul 125 când ele au fost adunate într-o colecţie pentru a fi folosite de
Biserică; şi că scopul acestor titluri a fost ca cititorii să le deosebească unele de
altele. Dar în schimb, au fost şi alţi teologi, ca Martin Hengel, care au crezut
puternic că cele patru Evanghelii canonice n-au fost niciodată anonime.8
19
Avem două dovezi biblice care ne arată că Marcu a fost autorul
Evangheliei care îi poartă numele:
a) Prima dovadă este episodul unui tânăr enigmatic care se afla în
grădina Gheţimanii atunci când Mântuitorul a fost arestat şi care nu făcea
parte nici din grupul celor unsprezece apostoli, dar nici din cohorta care a venit
ca să-L aresteze pe Domnul Isus. Evanghelistul Marcu a scris: "După El (Isus)
mergea un tânăr care n-avea pe trup decât o învelitoare de pânză de in. Au pus
mâna pe el, (52) dar el şi-a lăsat învelitoarea şi a fugit în pielea goală" (14:51-
52). Acest tânăr era Evanghelistul Marcu în a cărui casă Domnul Isus luase
Ultima Cină. Şi atunci când Iuda a venit cu gardienii templului ca să-L aresteze pe
Domnul Isus şi când Mântuitorul deja plecase în grădina Gheţimanii,
Evanghelistul Marcu, auzind zarva, se trezise şi, neavând timp să se îmbrace, a
fugit învelit într-un cearceaf, aşa cum obişnuiau evreii să doarmă, ca să-L anunţe
pe Domnul Isus că Îl caută o ceată de ostaşi pentru a-L aresta. Acest episod nu
este altceva decât iscălitura autorului.9 Dacă nu era Marcu acel tânăr şi dacă nu era
el autorul Evangheliei care îi poartă numele, atunci noi n-am fi avut rugăciunea
Mântuitorului din grădina Gheţimanii, pentru că Domnul Isus era în grădina
Gheţimanii numai cu ucenicii care dormeau cu toţii şi care nu L-au auzit când S-a
rugat (Marcu 14:32-42)
b) Şi a doua dovadă care atestă că Marcu a fost autorul Evangheliei care îi
poartă numele este omiterea pasajelor în care Apostolul Petru a fost lăudat.
Evanghelistul Matei a scris că atunci când Domnul Isus a fost cu ucenicii în
Cezaria lui Filip şi când Apostolul Petru I-a răspuns la întrebarea că El este
Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu, Mântuitorul i-a zis: "Ferice de tine,
Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-au revelat lucrul acesta, ci
Tatăl Meu care este în ceruri (18). Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru şi pe această piatră
voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui (19). Îţi voi da
cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi Iegat în ceruri şi orice
vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri" (16:17-19). Şi Evanghelistul
Marcu a redat răspunsul Apostolului Petru la întrebarea Domnului Isus, dar el n-a
trecut elogiile pe care i le-a adus Mântuitorul, aşa cum le-a menţionat
Evanghelistul Matei. Evanghelistul Marcu a scris: “… Tu eşti Cristosul! I-a
răspuns Petru. (30) Isus le-a poruncit în mod categoric să nu spună nimănui
lucrul acesta despre El” (8:29-30).10
Aşa după cum vom vedea în continuare în acest studiu, Evanghelia după
Marcu nu este altceva decât o acumulare a materialului din predicile Apostolului
Petru. Apostolul Petru când a vorbit despre sine, el n-a putut să reproducă aceste
cuvinte de laudă din partea Mântuitorului ca să nu cadă în păcatul mândriei. Prin
faptul că Apostolul Petru n-a amintit în predicile lui asemenea cuvinte de laudă pe
care i le-a atribuit Domnul Isus, era logic că nici Marcu, în calitate de autor şi ca
unul care a scris primul Evanghelia, să nu le consemneze pentru că el nu le-a auzit
20
de la nimeni şi n-a avut unde să le citească. Aceasta este o altă dovadă mare care
ne arată că Marcu este autorul Evangheliei care îi poartă numele.
Sunt şi dovezi istorice care adeveresc că Marcu era autorul Evangheliei
care îi poartă numele. Biserica Primară l-a recunoscut în unanimitate pe Marcu ca
autor al Evangheliei care îi poartă numele.
Redăm pe teologii cei mai importanţi care au scris în secolele al II-lea, al
III-lea şi al IV-lea că Marcu era autorul Evangheliei care îi poartă numele şi că el
şi-a adunat materialul necesar pentru scrierea Evangheliei din predicile
Apostolului Petru:
a) Papias (60-155 d.Cr.), un ucenic al Apostolului Ioan şi episcop de
Hieropolis din Asia Mică, a spus că Evanghelistul Marcu a luat notiţe din
predicile lui Petru despre tot ce acest apostol şi-a adus aminte cu privire la faptele
şi învăţătura lui Cristos şi că Evanghelia lui nu este altceva decât o acumulare din
tot ce a văzut şi a auzit un martor ocular. Aceste afirmaţii ale lui Papias le-a redat
Eusebiu.11
G.H. Dodd şi alţi comentatori au zis că afirmaţiile lui Papias se potrivesc
şi cu marea relaţie care era între Apostolul Petru şi Evanghelistul Marcu, ca între
tată şi fiu. Apostolul Petru a scris din închisoarea din Roma în întâia sa epistolă:
“Biserica aIeasă cu voi, care este în Babilon, vă salută. Tot aşa şi Marcu fiul
meu” (5:13). Mulţi spun că această relaţie s-a datorat faptului că Petru l-a
convertit pe Evanghelistul Marcu şi că a contribuit mult la creşterea sa spirituală
prin predicile lui.12
b) Iustin Martirul a scris prin anul 140 în lucrarea sa intitulată Dialogul
cu Trifon CVI că Marcu era autorul Evangheliei care îi poartă numele.13
c) Irineu a scris în jurul anului 185 în lucrarea sa intitulată Împotriva
Ereziilor 3.1.1 că după moartea Apostolilor Petru şi Pavel, Marcu, ucenicul lui
Petru, a scris în Evanghelie ce acest apostol a predicat. Acest citat al lui Irineu
apare în lucrarea lui Eusebiu.14
d) Prologul Anti - Marcionit care a fost trecut în Evanghelia după Marcu
şi care se află în scrierile lui Irineu, şi din care ne-a rămas numai o parte.Acest
prolog ne informează că Evanghelistul Marcu a luat notiţe din predicile
Apostolului Petru; că şi-a redactat Evanghelia în Italia; şi că el a fost numit
kolobodaktylos, care înseamnă "cel cu degete butucănoase”, fiindcă degetele Iui
erau scurte şi disproporţionate faţă de celelalte părţi ale trupului.15
e) Canonul Muratorian, o listă incompletă a cărţilor Noului Testament,
scrisă în limba latină şi descoperită în biblioteca Ambrosie din Milano de către
cardinalul L.A. Muratori (1672-1750). Acest fragment care datează din 180-200
ne arată existenţa şi recunoaşterea celor patru Evanghelii. Evanghelia după Marcu
figurează în acest fragment ca a doua carte.16
f) Clement de Alexandria (160-220), care era învăţătorul lui Origen, a
scris în a şasea sa carte numită Hypotyposeis că în timp ce Petru predica la Roma,
21
Marcu, care îl însoţea, a fost rugat de mulţi creştini ca să noteze cele auzite.
Astfel, Marcu s-a decis să scrie Evanghelia. Acest citat din Hypotyposeis se află
în lucrarea lui Eusebiu.17
g) Tertulian (160-222) a scris în tratatul lui Împotriva lui Marcion că
Evanghelia pe care Marcu a publicat-o a fost o acumulare din predicile
Apostolului Petru.18
h) Origen (210-250) a scris în comentariul lui după Matei că Evanghelia
după Marcu este o acumulare din predicile lui Petru. Acest citat se află în lucrarea
lui Eusebiu.19
i) Eusebiu (264-340), episcopul de Cezarea, a scris în lucrarea lui Istoria
Bsericească următorul lucru la afirmaţia lui Clement de Alexandria: "Ascultătorii
lui Petru l-au rugat pe Marcu, însoţitorul lui, să noteze învăţăturile acestui
apostol şi nu i-au dat pace până când s-a hotărât să scrie. Petru s-a bucurat de
acest lucru. Şi după un îndemn special din partea Duhului Sfânt, Marcu şi-a scris
Evanghelia pentru a fi citită în biserici".20
j) Şi Ieronim (346-420) a zis că atunci când Evanghelistul Marcu era la
Roma, el şi-a redactat Evanghelia care îi poartă numele.21
Am văzut că toate informaţiile în legătură cu Marcu şi Evanghelia care îi
poartă numele şi toate dovezile care ne-au fost prezentate: biblice şi istorice, ne
arată că în casa lui părintească a fost prima biserică din istorie, unde el a ascultat
predicile apostolilor ani de-a rândul; şi îndeosebi, predicile Apostolului Petru care
l-a numit fiul lui. Atât informaţiile istorice cât şi dovezile biblice, ne ajută să
tragem cancluzia că Evanghelia după Marcu este o aşezare în ordine a
materialului adunat din predicile Apostolului Petru şi că ea este sursa cea mai
apropiată a ceea ce noi posedăm din partea martorilor oculari cu privire la viaţa
Mântuitorului.22
Din Evanghelia după Marcu noi vedem cel mai bine obiectul predicilor
apostolilor: că ei predicau Evanghelia întreagă şi pe Cristos întreg.
În al doilea rând, ne vom ocupa în acest studiu de
II. DESTINATARUL EVANGHELIEI DUPĂ MARCU

Comentatorii susţin că Marcu şi-a dedicat Evanghelia romanilor. Ei au
făcut această afirmaţie pe baza următoarelor unsprezece dovezi pe care le-au găsit
în conţinutul cărţii:
a) Prima dovadă este explicarea obiceiurilor evreieşti, ca spălarea
mâinilor înainte de mâncare; scăldarea după întoarcerea din piaţă; spălarea
paharelor etc. (7:3-4); că în ziua dintâi a Azimilor se jertfeau Paştele (14:12); că
seara care preceda Sabatul era ziua pregătirii (15:42) etc..23
b) A doua dovadă este omiterea prorociilor din Vechiul Testament, afară
de una singură care se referă la Ioan Botezătorul (1:2-3).
c) A treia dovadă este numărul mic de citate din Vechiul Testament,
22
fiindcă Vechiul Testament nu avea mare importanţă pentru neevrei.
d) A patra dovadă este neprezentarea arborelui genealogic al Domnului
Isus, fiindcă înşiruirea unor nume evreieşti nu însemna nimic pentru romani.
e) A cincea dovadă este traducerea cuvintelor şi a numeIor aramaice ca:
Boenerghes, “fiii tunetului" (3:17); talita cumi, "fetiţo, scoală-te” (5:41); corban,
"închinat lui Dumnezeu" (7:11); efata, “deschide-te” (7:34); Bartimeu, "fiul lui
Timeu” (10:46); Ava, “Tată” (14:36); Golgota, “Locul Craniului” (15:22); Eloi,
Eloi, lama sabactani, “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai
părăsit” ?(15:34).24
f) A şasea dovadă este explicarea locurilor geografice necunoscute:
Nazaretul Galileii (9:1); Betfaghe şi Betania (11:1).
g) A şaptea dovadă este folosirea unui număr mare de Iatinisme în textul
lui grecesc: krabatos "pat de odihnă" (2:4,9,11); legiune, "6.000 de ostaşi”
(5:9,15); speculator, “călău" (6:27); kalkion, "vas de aramă” (7:4); censon,
“bir” (12:14); a flagela, “a bate cu biciul” (15:15); centurion “sutaş” (15:39).25
h) A opta dovadă este transformarea chiar şi a cuvintelor greceşti în
latinisme: leptele, monedele greceşti sunt transformate în quadrani romani
(12:42) şi aula grecească este tradusă în pretorium, care era palatul de reşedinţă
oficială a guvernatorului roman (15:16).26
i) A noua dovadă este împărţirea nopţii şi redarea acesteia după cele
patru straje romane (6:48).
j) A zecea dovadă este menţionarea numelor unor persoane din Roma,
Evanghelia după Marcu este singura carte din Noul Testament care ne-a informat
că Simon din Cirena, care a dus crucea Mântuitorului, era "tatăl lui Alexandru şi
al lui Ruf" (15:21). Aceasta înseamnă că Evanghelistul Marcu a cunoscut bine
această familie renumită pe care a salutat-o şi Apostolul Pavel atunci când a scris
în epistola sa către Romani: “Transmiteţi salutări lui Ruf, cel ales în Domnul, şi
mamei lui, care s-a arătat a fi şi mama mea” (16:13).27
l) Şi a unsprezecea dovadă care ne arată că Marcu şi-a dedicat Evanghelia
romanilor este felul în care L-a prezentat pe Domnul Isus. În viaţa şi civilizaţia
romanilor, care au cucerit lumea, a predominat ideea puterii. Acesta a fost motivul
pentru care Evanghelistul Marcu L-a prezentat pe Cristos în Evanghelie, în toate
acţiunile şi minunile Lui, ca Biruitor suprem asupra forţelor destructive ale
naturii, ale bolilor, ale demonilor şi ale morţii.28
Şi în al treilea rând, ne vom ocupa în acest studiu de
III. LOCUL SCRIERII EVANGHELIEI DUPĂ MARCU

Deşi toţi comentatorii sunt de acord că Marcu şi-a dedicat Evanghelia
romanilor, totuşi ei se împart în ce priveşte locul scrierii. În legătură cu locul
scrierii Evangheliei după Marcu s-au emis cinci ipoteze:
a) Willi Marxen, observând că Galilea a jucat un mare rol în Evanghelia
23
după Marcu, a afirmat că ea a fost locul revelaţiei acestei cărţi. W. Marxen, având
în vedere cuvintele Domnului Isus pe care le-a zis ucenicilor: "Dar după ce voi
învia, voi merge înaintea voastră în Galilea" (14:28) şi cuvintele unui înger pe
care le-a spus femeiIor după învierea Mântuitorului: "Dar duceţi-vă de spuneţi
ucenicilor Lui, şi lui Petru, că merge înaintea voastră în Galilea: acolo Îl veţi
vedea" (15:7), a argumentat că aceste afirmaţii înseamnă că şi Cristos cel Înviat şi
Glorificat acolo urma să Se reveleze lumii prin Evanghelia după Marcu.29
b) Alt cercetător modern, J. Vernon Bartlet susţine că Antiohia a fost
locul unde Marcu şi-a compus Evanghelia. El a adus trei argumente: relaţia
Apostolului Petru cu Antiohia şi cu Evanghelistul Marcu; apropierea acestei cetăţi
de Israel, fapt pentru care cititorii Evangheliei cunoşteau locurile din Israel; şi
concordanţa care există între această cetate şi afirmaţia lui Papias când a zis
Evanghelistul Marcu, luând notiţe din predicile Apostolului Petru, şi-a scris
Evanghelia care îi poartă numele.30
c) Morton Smith a descoperit o scrisoare a lui Clement de Alexandria în
mănăstirea Mar-Saba din Egipt în care scrie că Marcu şi-a scris Evanghelia la
Roma împreună cu Petru; şi că a venit apoi la Alexandria, unde a compus o
Evanghelie mai adâncă, orientată spre gnosticism.31
Dacă Morton Smith ar avea dreptate, atunci şi Crisostom ar fi avut
dreptate când a afirmat în Homilia (Matei 1:3) în jurul anului 400, că Marcu şi-a
redactat Evanghelia în Egipt; şi că ar fi fost adevărată chiar şi afirmaţia lui
Clement de Alexandria, când a zis că Evanghelistul Marcu a întemeiat biserica din
Alexandria. Numai că autenticitatea acestei scrisori este discutabilă. Vicent
Taylor, ca şi alţi comentatori, sunt de părere că Crisostom, când a afirmat că
Marcu şi-a scris Evanghelia în Egipt, ar fi tras o concluzie greşită de la Eusebiu.32
d) Alţi comentatori susţin că Marcu a redactat Evanghelia în Ierusalim.
Ipoteza aceasta o îmbrăţişează în mod special cei ce opinează o datare mai
timpurie a cărţii. Aceştia, ţinând cont de afirmaţia lui Papias şi a altor scriitori din
Biserica Primară că Evanghelia după Marcu este o acumulare din predicile
Apostolului Petru, scot în evidenţă că această afirmaţie de mare preţ se potriveşte
mai bine cu predicarea Apostolului Petru în casa Evanghelistului Marcu din
Ierusalim şi cu notarea predicilor lui aici decât la Roma. Noi prezentăm toate
variantele şi lăsăm ca cititorii să aleagă pe cea mai logică şi documentată.
e) Şi alţi cercetători sunt de părere că Marcu şi-a dedicat Evanghelia
romanilor din Roma. Cei mai mulţi dintre scriitorii Bisericii Primare au luat
această variantă ca Irineu, Clement de Alexandria, Prologul Anti-Marcionit,
Origen, Eusebiu şi Ieronim.33
Mulţi dintre comentatori au acceptat varianta aceasta din trei motive: a) ca
să fie în concordanţă cu teologii din primele patru secole; b) fiindcă Apostolul
Petru, când a scris întâia sa Epistolă din închisoarea din Roma, ne-a arătat că
Evanghelistul Marcu era cu el, spunând: "Biserica aleasă cu voi, care este în
24
Babilon, vă salută. Tot aşa şi Marcu, fiul meu" (5:13); şi c) pentru că Evanghelia
după Marcu face multă aluzie la persecuţie.34
În legătură cu ultima variantă s-au făcut multe exagerări. Romano-catolicii
susţin că Apostolul Petru a stat la Roma timp de 25 de ani, din 42 Ia 67, şi că a
domnit chiar ca papă. Dacă lucrul acesta era adevărat, atunci de ce Apostolul
Pavel n-a trecut şi numele lui pe lista acelora pe care i-a salutat în 16:3-15, când a
scris Epistola către Romani, în iarna anului 57-58?35
Apoi, înainte de anul 58, când Apostolul Pavel a scris Epistola către
Romani, Apostolul Petru n-a fost niciodată la Roma, fiindcă Apostolul Pavel a
scris romanilor: "Am căutat să vestesc Evanghelia acolo unde Cristos nu fusese
vestit, ca să nu zidesc pe temelia pusă de altul” (15:20). Aceasta înseamnă că
Apostolul Petru nici n-a fost până atunci la Roma şi cu atât mai puţin să fi
întemeiat această biserică. Biserica din Roma poate au întemeiat-o evreii şi
prozeliţii care s-au convertit la Ierusalim în ziua de Rusalii atunci când a predicat
Apostolul Petru (Fapte 2:10, 14).36
Apostolul Petru n-a fost la Roma nici până la anii 60 – 62, cât a stat
Apostolul Pavel în închisoarea capitalei marelui imperiu, pentru că atunci când
Apostolul Pavel a scris din această închisoare, Epistolele către Coloseni şi Filimon
şi a transmis prin ele salutările fraţilor care erau cu el în Roma, l-ar fi amintit în
mod sigur şi pe Apostolul Petru şi n-ar fi putut să nu scrie că şi Apostolul Petru
era în acel timp la Roma aşa cum i-a amintit pe alţii. El a scris în Coloseni:
"Aristarh, închis împreună cu mine, vă salută; tot aşa şi Marcu, vărul lui
Barnaba” (4:10). Şi el a scris şi lui Filimon: "Epafra, tovarăşul meu de
închisoare în Cristos Isus, te salută; (24) tot aşa şi Marcu, Aristarh, Dima, Luca,
colaboratorii mei” (v.23-24).37
Singura perioadă în care Apostolul Petru a fost la Roma erau anii 63-64
cât a fost întemniţat acolo. El atunci când a scris întâia sa epistolă din această
închisoare, a spus: "Biserica aleasă cu voi, care este în Babilon, vă salută. Tot aşa
şi Marcu, fiul meu” (5:13). Iar când a trimis a doua sa epistolă, tot din închisoarea
din Roma, a scris: “Căci ştiu că dezbrăcarea de cortul meu va veni curând, după
cum mi-a arătat Domnul nostru Isus Cristos (1:14). Scriitorii Bisericii Primare au
afirmat că Apostolul Petru a fost martirizat pe timpul lui Nero în anul 64.38
Aceasta era, singura perioadă în care a fost Apostolul Petru la Roma,cât a
stat aici în inchisoare. Atunci, cum a putut el să predice în această cetate; şi cu atât
mai puţin, cum a luat Evanghelistul Marcu notiţe din predicile lui? Credem că, ori
Papias a încurcat Roma cu Ierusalimul, ori altcineva l-a informat greşit. De la
Papias au învăţat greşit şi alţi teologi din Biserica Primară. Aşa se explică faptul
că atunci era o mare confuzie şi discordanţă între teologi în ce priveşte locul
scrierii, de s-au emis aceste cinci variante.
Noi luăm a patra explicaţie, că Evanghelistul Marcu şi-a redactat
Evanghelia la Ierusalim şi susţinem cu tărie că ea este autentică, aşa după cum
25
vom vedea şi în continuare când vom studia locul scrierii Evangheliei după Matei
şi locul scrierii Evangheliei după Luca.
__________________________________
1. Hendriksen, W., The Gospel of Mark p. 3;
Douglas, J.D., M.A., B.D., S.T.M., Ph.D., Dicţionar Biblic, p 803.
2. Carson, D.A., Moo. D.J., Morris, L., An Introduction to the New Testament,
p. 93.
4. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 3.
5. Davis, J.D., The Westminster Dictionary of the Bible, p. 608.
6. Eusebius, Ecclesiastical History, II.xvi; Barclay, W., The Gospel of Mark, p.
3.
7. Hendriksen, W., The Gospel of Mark p. 8.
8. Op. cit. p. 12; Hengel, M., Studies in the Gospel of Mark, p. 64 – 84;
Bruce, F.F., The Gospel of John, pp. 1.
9. Short, S.S., Mark, p. 1156.
11. Turner, H.E.W., The Tradition of Mark’s Dependence upon Peter, p. 260 –
263;
Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 3.
12. Dodd, C.H., The Framework of the Gospel Narrative, pp. 396 – 400.
Carson, D.A., Moo. D.J., Morris, L., An Introduction to the New Testament, p.
93.
14. Op. cit. p. 11.
15. Douglas, J.D., M.A., B.D., S.T.M., Ph.D., Dicţionar Biblic, p. 799.
16. Hendriksen, W., The Gospel of Mark p. 11;
Carson, D.A., Moo. D.J., Morris, L., An Introduction to the New Testament, p.
93.
18. Tertulian, Adversus Marcion IV.v.
Hendriksen, W., The Gospel of Mark p. 11.
19. Eusebius, Ecclesiastical History, III.xxxix. 16;
Hendriksen, W., The Gospel of Mark p. 11.
20. Op. cit. p. 10 – 11.
Aebi, E., Scurtă introducere biblică, p. 137.
21. Short, S.S., Mark, p. 1156.
22. Turner, C.H., The Gospel according to St. Mark, Part. III, p. 48.
p. 99.
26
25. Short, S.S., Mark, p. 1156. , p. 13 - 14.
26. Hendriksen, W., The Gospel of Mark pp. 13-14.
27. Carson, D.A., Moo. D.J., Morris, L., An Introduction. Hendriksen, W., The
Gospel of Mark to the New Testament, p. 95.
p. 96.
30. Eusebius, Ecclesiastical History, VI.xiv. 5 – 7;
Bartler, J.V., St. Mark, pp. 5 – 6.
31. Smith, M., The Secret Gospel: The Dicovery and Interpretation of the
Secret Gospel
According to Mark, p. 96.
32. Taylor, V., The Gospel According to St. Mark, p. 32.
33. Iranaeus, Adversus Haereses III.i.2;
Eusebius, Ecclesiastical History, VI.xiv. 6 – 7;
Short, S.S., Mark, p. 1156.
p. 95.
35. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 6;
Davis, J.D., The Westminster Dictionary of the Bible, p. 518.
37. Op. cit.
38. Short, S.S., Mark, p. 1156;
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 9.
27
3. EVANGHELIA DUPĂ MARCU
II
În al doilea studiu, cu aceeaşi temă Evanghelia după Marcu, ne vom

ocupa de alte trei lucruri: data scrierii, caracteristicile acestei Evanghelii şi
problema încheierii ei.
I. DATA SCRIERII EVANGHELIEI DUPĂ MARCU

Este foarte greu ca să stabilim anul în care a fost scrisă Evanghelia după
Marcu. Teologii au emis următoarele şase ipoteze:
a) Unii teologi opinează că Marcu şi-a redactat Evanghelia în al zecelea sau al
doisprezecelea an după înălţarea Mântuitorului la cer; ceea ce înseamnă anul 40
sau 42. Aceştia aduc în folosul datării lor argumentul manuscriselor majusculare,
pentru că atunci toate cuvintele începeau cu litere mari. Aceşti cercetători îşi
susţin această opinie prin faptul că au fost găsite şi manuscrise majusculare din
Evanghelia după Marcu.1 C.C. Torrey favorizează anul 42. El argumentează data
aceasta cu expresia "urâciunea pustiirii" din 13:14 care, după părerea lui se referă
la încercarea imperatorului Caligula din anul 40, de a-şi pune statuia în templul
din Ierusalim. Iar la doi ani, după acest incident, opinează comentatorul amintit,
Marcu şi-a scris Evanghelia.2
Susţinătorii acestei datări, ca să fie în concordanţă cu Papias şi cu alţi
teologi din Biserica Primară, spun că Apostolul Petru ar fi călătorit la Roma în
jurul anului 40, după ce a fost eliberat din închisoarea din Ierusalim; că acolo
Evanghelistul Marcu a luat notiţe din predicile lui; şi că tot acolo Marcu şi-a
redactat Evanghelia.
Dacă Evanghelistul Marcu şi-ar fi scris Evanghelia la o dată atât de
timpurie, este imposibil ca Apostolul Pavel şi alţi scriitori ai Noului Testament să
fi trecut sub tăcere lucrul acesta.3
b)Alţi teologi opinează că Marcu şi-a redactat Evanghelia în anul 44.
Până în anul 44, Evanghelistul Marcu era cu Apostolul Petru la Ierusalim.
Cartea Faptele Apostolilor ni-l arată pe Apostolul Petru lucrând în Ierusalim; cum
a misionat în Samaria, Iope şi Cezarea şi cum de fiecare dată se întorcea la
Ierusalim; cum Apostolul Pavel, când s-a întors la Cristos în jurul anului 37, l-a
vizitat pe Apostolul Petru la Ierusalim (Gal. 1:18); şi cum Apostolul Petru a fost
arestat la Ierusalim de către Irod Agripa I (Fapte 12:23) înainte ca acesta să moară,
în anul 44. De aici, unii teologi au tras concluzia că este posibil ca Marcu să-şi fi
redactat Evanghelia în anul 44. 4
Această părere se potriveşte şi cu afirmaţia lui Eusebiu, istoricul Bisericii
Primare (264 – 340 d.Cr.), când a zis că Marcu era urmaşul lui Petru cel mare şi
28
puternic, care I-a ascultat predicând Evanghelia pe timpul imperatorului Claudiu,
care a domnit între anii 41 – 54.5
Dacă Marcu şi-a scris Evanghelia în anul 44, înainte de a pleca cu
Apostolul Pavel şi Barnaba în prima călătorie misionară (anul 46), atunci el le-a
fost foarte folositor.
c) Alţi teologi opinează că Marcu şi-a redactat Evangnelia între anii 55 –
60 pe când Apostolul Petru era încă în viaţă. Eusebiu a scris în istoria Bisericii
Primare că aceasta era şi părerea lui Clement de Alexandria.6 Părinţii Bisericii
Primare de mai târziu, de asemenea au susţinut că Marcu şi-a scris Evanghelia pe
când Apostolul Petru încă trăia.7
În peştera a şaptea din Qumran s-au găsit trei fragmente de papirus (705;
706; 707) care conţin Marcu 6:52-53; 4:28 şi 12:7. Aceste fragmente, care au fost
descifrate de preotul spaniol Jose O' Callaghan, erau dintr-un material care data
din anii 50.8
Argumentul cel mai puternic cu privire la datarea Evangneliei după Marcu
îl găsim în cartea Faptele Apostolilor. Evanghelistul Luca a încheiat Faptele
Apostolilor cu prima întemniţare a Apostolului Pavel la Roma, care a avut loc în
anul 62. Faptul acesta ne arată că Evanghelia după Luca a fost scrisă înainte de 62,
iar Evanghelia după Matei a fost scrisă înainte de Evanghelia după Luca şi
Evanghelia după Marcu a fost scrisă înainte de Evanghelia după Matei.
În studiul trecut ne-am informat că majoritatea cercetătoriIor Noului
Testament susţin că Evanghelia după Luca a avut ca sursă Evanghelia după Matei
şi Evanghelia după Marcu, iar Evanghelia după Matei a avut ca sursă Evanghelia
după Marcu. Aceasta înseamnă că Evanghelia după Marcu trebuie să fi fost scrisă
cel mai târziu în anul 60.9
d) Cei mai mulţi comentatori opinează că Marcu şi-a scris Evanghelia în anul
65. Aceştia susţin data aceasta din două motive: ca să fie în concordanţă cu
teologii din primele patru secole; cu Irineu, cu autorul prologului Anti-Marcionit
şi cu alţii care au zis că Marcu şi-a publicat Evanghelia la Roma imediat după
persecuţia lui Nero şi martirajul Apostolului Petru, care au avut loc în capitala
marelui imperiu în anul 64; şi fiindcă Marcu, ca unul care şi-ar fi scris Evanghelia
pe acest fond tragic, a avut multe de spus despre "drumul crucii" pe care a mers şi
Domnul nostru.10
Se crede că creştinii romani au cerut Evanghelistului Marcu să scrie viaţa
Mântuitorul, fiindcă Apostolul Petru a murit şi ei n-au avut nici un martor ocular
ca sursă de informaţie; şi că eI, ca unul care a adunat materialul din predicile
Apostolului Petru, a dat ascultare şi a compus atunci Evanghelia care îi poartă
numele.
A Harnack a susţinut puternic anul 55 ca dată a redactării Evangheliei
după Marcu. El a zis că Marcu şi-a redactat Evanghelia la această dată fie că
Apostolul Petru era mort, aşa după cum credea lrineu şi alţi teologi din primele
29
secole, fie că Apostolul Petru încă trăia. Dar după opinia lui A. Harnack,
Apostolul Petru era atunci încă în viaţă. Comentatorul amintit a zis că Irineu, ca şi
autorul prologului Anti-Marcionit şi alţi teologi din acea vreme numai au dedus de
la Papias că atunci când Marcu şi-a scris Evanghelia, Apostolul Petru era
martirizat, aşa după cum şi Papias, la rândul lui a crezut lucrul acesta, dar nu l-a
afirmat cu siguranţă.11
e) Alţi comentatori, ca Martin Hengel, opinează că Evanghelia după
Marcu a fost scrisă între anii 67 – 69, atât după martirajul Apostolului Petru care a
avut loc la Roma, cât şi după martirajul Apostolului Pavel, care a avut loc tot în
această cetate. Aceşti comentatori susţin data aceasta din trei motive: Primul
motiv este ca să fie şi ei în concordanţă cu Irineu care a continuat să spună că
Marcu nu şi-a scris Evanghelia numai după moartea Apostalului Petru, ci şi după
moartea Apostolului Pavel. Acest contemporan al lui Clement de Alexandria şi
Tertulian a scris în lucrarea lui intituIată Împotriva ereziilor, următoarele cuvinte:
"Petru şi Pavel au venit din Est, au predicat şi au fondat biserica din Roma. După
moartea lor, Marcu, ucenicul şi interpretul lui Petru a scris ce acest apostol a
predicat".12 Al doilea motiv al acestor comentatori care susţin această datare este
că Evanghelistul Marcu a prezentat în capitolul 13 revolta evreiască şi situaţia
Israelului care erau înainte de invadarea romană din anul 70.13 Şi al treilea motiv
al acestor comentatori care susţin această datare este pentru că Evanghelistul
Marcu, nu numai că se afla la Roma din anul 61, de la prima întemniţare a
Apostolului Pavel şi până la martirajul Apostoluiui Petru din 64, dar se găsea în
această cetate şi cu ocazia celei de-a doua întemniţări a Apostolului Pavel când a
fost şi el martirizat (anul 67). Apostolul Pavel a scris lui Timotei la Efes, când a
fost întemniţat a doua oară la Roma, următoarele cuvinte: "Ia-l pe Marcu şi adu-l
cu tine, căci el îmi este de folos pentru slujbă" (2 Tim. 4:11).14
f) Şi alţi comentatori sunt de părere că Marcu şi-a scris Evanghelia după
anul 70, deoarece ea s-ar referi în capitolul 1 la distrugerea Ierusalimului, care a
avut loc în acel an de către oştile romane. Numai că nici acest argument nu stă în
picioare, fiindcă în acest capitol avem de a face cu spiritul profetic al
Mântuitorului şi nu cu nişte evenimente împlinite în acea vreme.15 Dintre toate
aceste opinii cu privire la datarea Evangheliei după Marcu noi o acceptăm pe a
treia, care susţine că Evanghelia după Marcu a fost scrisă între anii 55-60,
deoarece se ştie sigur că Evanghelistul Luca a scris cartea Faptele Apostolilor în
anul 62; că înainte de a scrie Faptele Apostolilor şi-a scris Evanghelia; şi că pentru
Evanghelie, el s-a folosit, ca sursă de Evanghelia după Matei şi de Evanghelia
după Marcu, aşa după cum am văzut în penultimul studiu. Aceasta presupune că
Evanghelia după Marcu a fost scrisă în mod sigur înainte de anul 60.
30
II. CARACTERISTICILE EVANGHELIEI DUPĂ MARCU
Evanghelia după Marcu are cinci caracteristici:
1. Prima ei caracteristică este simplitatea.
Simplitatea stilului Evangheliei după Marcu este foarte izbitoare în limba
greacă. Evanghelistul Marcu nu şi-a fasonat de loc stilul. El şi-a scris Evanghelia
într-o formă narativă exact cum povesteşte un copil. El a îngrămădit afirmaţii
peste afirmaţii şi le-a legat cu conjuncţia "şi". Spre exemplu, în capitolul 3 sunt 34
de propoziţii una după alta care încep cu conjuncţia “şi''.16 Acesta este felul în
care un copil începe să povestească ceva cu o mare pasiune şi nerăbdare. Pe
Evanghelistul Marcu nu l-a interesat stilul, ci conţinutul, pe care el a dorit să-l
redea cu cea mai mare pasiune. Şi cu toate acestea, aşa cum a spus un comentator
roman: “În Evanghelia după Marcu se ascunde o artă foarte mare. Numai acela
care o studiază amănunţit şi trăieşte cu Evanghelistul Marcu ani de zile poate să
înţeleagă ce artist desăvârşit a fost el".
Evanghelistului Marcu îi plăcea să prezinte acţiunile din trecut la timpul
prezent. Nu toate traducerile păstrează acest prezent istoric, pentru că nu sună de
loc bine. Acest prezent istoric ne arată cât de vii şi reale erau acele evenimente
înaintea ochilor lui, încât parcă Ie privea atunci când le scria.
2) A doua caracteristică a Evangheliei după Marcu este redarea unor
detalii vii.17 Aceasta este una dintre cele mai mari caracteristici a Evangheliei lui
Marcu de a insera mereu detalii vii în descrierea lui narativă cu care el se delecta.
Să luăm câteva exemple:
- Când Evanghelistul Marcu ne-a scris despre potolirea furtunii, a zis: "Şi
El dormea la cârmă pe căpătâi" (4:38). Această retuşare mică a făcut ca tabloul să
devină cu mult mai viu înaintea ochilor noştri.
- Când a scris despre cei cinci mii de bărbaţi, fără femei şi copii, care s-au
aşezat în cete şi s-au săturat cu cinci pâini şi doi peşti, numai el a adăugat detaliul:
"pe iarba verde" (6:39) , şi imediat apare în faţa noastră o scenă completă care a
avut loc într-o zi de primăvară, pentru că în Israel, iarba era verde numai în lunile
martie şi aprilie-
- Când Domnul Isus a fost în ultima Sa călătorie spre Ierusalim cu ucenicii
numai Evanghelistul Marcu ne-a spus: “Isus mergea înaintea lor" (10:32). El prin
acest detaliu mic şi viu a descris toată singurătatea şi lupta lăuntrică a
Mântuitorului.
-În tabloul cu "Domnul Isus şi copilaşii", numai Evanghelistul Marcu a
adăugat detaliul "apoi i-a luat în braţe" (10:16). Cu acest detaliu, el a redat toată
delicateţea şi dragostea Fiului lui Dumnezeu faţă de copii.
Apoi, Evanghelistul Marcu a redat multe cuvinte ale Mântuitorului în
forma lor originală. Spre exemplu: La învierea fiicei lui Iair, el a scris că Domnul
Isus a zis: “Talita cumii,” "Fetiţă, scoală-te!" (5:4I). Când Domnul Isus a
31
vindecat pe un surdomut, a suspinat şi a zis: “Efata”, "Deschide-te!” (7;34). În
grădina Gheţimanii a zis:” Eloi, Eloi, lama sabactani?”,“Dumnezeul Meu,
Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (15:34).
În Evanghelia după Marcu noi auzim din nou glasul predicii Apostolului
Petru. Evanghelistul Marcu a redat toate aceste detalii vii şi toate aceste cuvinte
ale Mântuitorului în limba aramaică datorită faptului că Apostolul Petru, ca un
martor ocular, în timp ce predica despre aceste lucruri, parcă le privea cu ochii
memoriei şi i se părea că atunci auzea glasul dumnezeiescului său Învăţător cum
le rostea. Astfel, el le transmitea cu atâta simţ şi înflăcărare, încât ele cădeau
adânc în sufletul Evanghelistului Marcu. Iar Evanghelistul Marcu, la rândul lui, ca
să se delecteze cu ele, le-a redat în forma lor originală.
3. A treia caracteristică a Evangheliei după Marcu este redarea biografiei
Domnului Isus.
Mulţi comentatori au numit Evanghelia după Marcu Biografia lui Isus
Cristos. Într-adevăr, ea este o mare biografie a Fiului lui Dumnezeu. De abia
acum înţelegem de ce Evanghelistul Marcu a redat ordinea evenimentelor aşa cum
s-au succedat în viaţa Mântuitorului, indicând mereu timpul şi locul18; şi din ce
cauză, Evangheliştii Matei şi Luca l-au urmat totdeauna îndeaproape pe
Evanghelistul Marcu în ce priveşte această ordine, aşa cum am văzut în
penultimul studiu! Numai ici şi colo, în cazuri cu totul excepţionale, Evangheliştii
Matei şi Luca au schimbat puţin ordinea Evanghelistului Marcu; şi aceasta nu ca o
contradicţie, ci numai în vederea atingerii scopului pe care îl urmăreau în
Evanghelie. Nu numai Evangheliile Sinoptice se armonizează între ele şi ne redau
biografia Domnului Isus în mod cronologic, dar şi Evanghelia după Ioan.
După o cercetare amănunţită descoperim că pe Evanghelistul Marcu l-a
determinat să scrie biografia Domnului Isus atât amintirea vie care i-a rămas din
predicile Apostolului Petru, cât şi dragostea cea mare pe care o avea faţă de Fiul
lui Dumnezeu, pentru că nu numai odată i-a fost dat să-L vadă, să-L asculte şi
chiar să-i fie oaspetele cel mai iubit. Doar în casa lui, aşa cum am văzut în
ultimul studiu, Domnul Isus a luat Ultima Cină cu ucenicii.19 Evanghelistul Marcu
se delecta şi se desfăta când istorisea faptele vieţii Mântuitorului în modul cel mai
simplu şi în acelaşi timp dramatic.
4. A patra caracteristică a Evangheliei după Marcu este redarea umanităţii
Domnului Isus.
Fiecare Evanghelie a fost scrisă cu un anumit scop. Unii teologi au atribuit
Evangheliilor simbolurile celor patru creaturi vii din Apocalipsa, pe care le-a
văzut Apostolul Ioan stând în jurul Tronului lui Dumnezeu din 4:7.
Evanghelistului Marcu i s-a atribuit emblema de "om" pentru că el a redat cel mai
îndeaproape umanitatea Mântuitorului.
Evanghelistul Marcu ni L-a arătat pe Domnul Isus ca Unul care a mâncat
(2:16), a băut (15:36) şi a flămânzit (11:12); S-a atins de oameni (1:41) şi oamenii
32
de El (5:27); S-a întristat (3:5) S-a mâniat (10:14) si a dormit (4:38-39); a cerut o
corabie ca să nu fie îmbulzit (3:9); Şi-a întreţinut mama, fraţii şi surorile (6:3).
Evanghelistul Marcu,atunci când s-a referit numai la umanitatea Domnului Isus,
ne-a aratat că şi cunoaşterea Lui era limitată ca a oricărui alt om. El a spus că
Mântuitorul S-a întors să vadă cine s-a atins de El (5:30) şi că S-a dus la smochin
să vadă dacă erau fructe în el (11:13). Evanghelistul Marcu ne-a arătat că Domnul
lsus a avut trup de om (15:13), duh de om (2:8) şi că a murit ca orice om
(15:37).20
Uneori tablourile Evanghelistului Marcu, cu privire la Domnul Isus erau
atât de umane încât, aşa după cum am văzut în penultimul studiu, Evangheliştii
Matei şi Luca au fost obligaţi să le retuşeze, fiindcă le era frică ca să atribuie
Fiului lui Dumnezeu trăsături atât de umane ca Evanghelistul Marcu.
Evanghelistul Marcu ne-a arătat că pe Domnul Isus L-a caracterizat
modestia unui om adevărat. Numai Evanghelistul Marcu a zis că Domnul Isus era
tâmplar: “Nu este acesta tâmplarul?” (6:3). Evanghelistului Matei i s-a părut
faptul acesta un lucru prea îndrăzneţ ca să-L numească pe Mântuitorul un simplu
tâmplar. Nimeni nu poate să atribuie o profesie atât de modestă nici chiar unui
ministru, şi cu atât mai puţin Fiului lui Dumnezeu! Evanghelistul Matei s-a
cutremurat numai la gândul, ca să-L numească pe Fiul lui Dumnezeu un simplu
tâmplar, dar să mai si scrie lucrul acesta în Evanghelie! Acesta a fost motivul
pentru care el a înlocuit cuvântul Evanghelistului Marcu de “tâmplar” cu "Fiul
tâmplarului", deoarece şi Iosif era tâmplar: "Oare nu este El Fiul tâmplarului?”
(13:55). Numai că Evanghelistul Marcu ne-a arătat marea realitate cum Fiul lui
Dumnezeu S-a făcut un om adevărat căruia nu I-a fost ruşine de o muncă modestă.
El aşa a înţeles atunci când a intrat în viaţa noastră umană, ca s-o guste din plin.
Evanghelistul Marcu ne-a arătat că Domnul Isus avea simţuri de om foarte
ascuţite. Nu era nimic vrednic de milă în jurul Lui care să nu-L fi mişcat. El a
scris “Apoi Şi-a ridicat ochii spre cer şi a suspinat” (7:34) şi “Isus a suspinat
adânc în duhul Său” (8:12).
5. Şi a cincea caracteristică a Evangheliei după Marcu este redarea
divinităţii Mântuitorului.
Evanghelistul Marcu şi-a început Evangnelia cu declaraţia credinţei lui
personale cu privire la Domnul Isus. El a scris: "Începutul Evangheliei lui Isus
Cristos Fiul lui Dumnezeu" (1:1). Evanghelistul Marcu nu ne-a lăsat în dubiu în
legătură cu ceea ce credea el despre Cristos.
Evanghelistul Marcu ne-a informat că Domnul Isus care S-a făcut “Fiu al
omului" (2:10,28), era în acelaşi timp şi "Fiul lui Dumnezeu" (1:1;3:11); că El,
având puterea supremă asupra bolilor, a demonilor şi a morţii, a vindecat tot felul
de boli, a alungat demonii (1:32-34) şi a înviat morţii (5:21-24,35-43); că, având
putere asupra naturii, a potolit vântul şi valurile (4:35-41); a umblat pe apă ca pe
uscat (6:48); a blestemat smochinul,care s-a uscat pe loc (11:13-14,20); a săturat
33
cinci mii de bărbaţi, fără femei şi copii, cu cinci pâini şi doi peşti (6:30-44;8:1-
10); că El, cunoscând viitorul, a spus ce I se va intâmpla Lui, ucenicilor,
Ierusalimului şi întregii lumi (cap.. 13;8:31; 9:3,22;10:32-34;14:17-21); că a ştiut
ce este în inima omului (2:8; 12:15). Şi că cea mai mare dovadă a divinităţii
Mântuitorului, ne-a spus Evanghelistul Marcu, era învierea Lui.21
Evanghelistul Marcu ne-a arătat mereu marea înrâurire a Mântuitorului pe
care o avea asupra minţii şi inimii ascultătorilor Săi. Teama sacră şi uimirea cea
mare pe care El le stârnea mereu asupra mulţimilor erau necurmat în memoria
Evanghelistului Marcu. El a scris: “Oamenii erau uimiţi de învăţătura Lui” (1:22)
şi "Toţi au rămas înmărmuriţi” (1:27). Asemenea versete abundă în Evanghelia
după Marcu.
Dar nu numai mulţimile care Îl ascultau pe Domnul Isus şi L-au văzut
făcând minuni au rămas mereu uimite, ci chiar şi cercul cel intim al ucenicilor.
Evanghelistul Marcu a scris: “Ucenicii au rămas uimiţi de cuvintele Lui" (10:24),
"Ucenicii au rămas şi mai uimiţi” (10:26), "I-a apucat o mare frică şi ziceau unii
către alţii: «Cine este Acesta încât Îl ascultă chiar şi vântul şi marea?»” (4:21).
Apoi, la o potolire a furtunii, Evanghelistul Marcu a continuat să zică: “Apoi S-a
urcat la ei în corabie şi a stat vântul. Ei au rămas uimiţi şi înmărmuriţi” (6:51).
Pentru Evanghelistul Marcu, Domnul Isus nu era un simplu om printre
oameni, ci Dumnezeu care le-a mişcat cândva mintea şi inima si i-a uimit cu
faptele şi cuvintele Lui!
Şi, în al treilea rând, ne vom ocupa în acest studiu de
III. PROBLEMA ÎNCHEIERII EVANGHELIEI DUPĂ MARU

În legătură cu pasajul 16:9-20, cu care se încheie Evanghelia după Marcu,
Ieronim şi Eusebiu au spus în secolul al IV-lea că el a lipsit din cele mai multe şi
vechi manuscrise şi că Evanghelia după Marcu se termină brusc cu versetul 8.22
In legatură cu această problemă s-au formulat trei opinii:
a) Ned B. Stonehouse a zis: "Poate că Marcu a intenţionat să-şi încheie
Evanghelia cu versetul 8.23
b) Th. Zahn a spus: "Poate că Marcu n-a intenţionat să termine
Evanghelia la începutul descrierii învierii Domnului Isus şi fără încheiere, dar s-a
întâmplat ceva: fie că a murit subit, fie că a fost martirizat, şi astfel n-a reuşit să-
şi termine cartea”.24
c) Şi C.F.D. Moule, ca şi alţi comentatori, a fost de părere că Marcu şi-a
făcut încheierea la Evanghelie, dar că s-ar fi rupt capătul sulului şi că s-ar fi
pierdut, şi că un alt scriitor din Noul Testament i-ar fi făcut încheierea.25
Cei mai mulţi comentatori înclină spre ultimile două variante, îndeosebi
spre a treia. În Evangheliarul armean din secolul al X-lea s-a găsit următoarea
explicaţie a prezbiterului Ariston, care a trăit la sfârşitul secolului întâi şi la
începutul celui de-al doilea, şi despre care se credea că l-ar fi informat pe Papias
34
cu privire la Domnul Isus. Acesta a scris:” Pentru ca Evanghelia să capete un
sfârşit acceptabil, I s-a adaugat un rezumat al invierii”.26
Teologii din ultimele secole au adus două argumente în favoarea ultimelor
două variante: a) Că stilul original al acestui adaus diferă foarte mult de stilul
Evangheliei.27 b) Şi că subiectul textului din Evanghelie până la versetul 8 sunt
femeile, iar subiectul acestui adaus, de la versetul 9 este Domnul Isus. Maria
Magdalena este introdusă în versetul 9, ca şi când nu ar fi fost menţionată în
versetul întâi; şi cuvintele din versetul 9 “Isus, după ce a înviat, în dimineaţa zilei
dintâi a săptămânii” sună ciudat după versetul 2: “În ziua dintâi a săptămânii s-
au dus la mormânt dis-de-dimineaţă.” Cei mai mulţi cercetători cred că încheierea
de la versetul 9 la 20 nu a fost scrisă de Evanghelistul Marcu, ci a fost compusă de
altcineva pe baza relatărilor din celelalte trei Evanghelii.28 Un mare cercetător al
Bibliei, cu numele de Dr. Gregory, a dat cititorilor Evangheliei după Marcu
următorul sfat: ca să citească această încheiere cu multă plăcere şi să mulţumească
lui Dumnezeu pentru ea, fiindcă este de la El.29
__________________________________
2. Torrey, C.C., The Four Gospels, 2 ed. pp. 261 - 262.
3. Carson, D.A., Moo, D.J., Morris, L., An Introduction to the New Testament,
p. 97.
4. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, pp. 3 – 4, 7.
5. Eusebius, Ecclesiastical History, II. xvi. 6 – 15;
p. 78, 99.
7. Douglas, J.D.,M.A.,B.D.,S.T.P.,Ph.D., Dicţionar Biblic, p. 792.
8. Callaghan, J.O., Papirus neotestamentarios en la cuere 7 de Qumran, pp. 91 –
100;
9. Cullman, O., Petrr: Disciple, Apostle, Martyr, pp. 38 – 39;
Carson, D.A., Moo, D.J., Morris, L., An Introduction to the New Testament, p.
97.
10. Irenaeus, Adversus Haereses III.i.2;
Hengel, M., Studies on the Gospel of Mark, p. 12 – 28;
Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 1 - 2.
11. Harnack, A., Date of the acts and of Synoptic Gospels, p. 133;
Short, S.S., Mark, p. 1157.
12. Irenaeus, Adversus Haereses III.i.1;
Eusebius, Ecclesiastical History, V.viii.3.
13. Hengel, M., Studies on the Gospel of Mark, pp. 2 – 28.
35
15. Robinson, J.A.T., Redating the New Testament, pp. 13 – 30.
17. Swete, H.B., The Gospel According to St. Mark, pp. 409 – 424;
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 13;
94 – 95.
19. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 5 – 6.
21. Op. cit. pp. 17 – 18.
22. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 15;
103.
23. Stonehouse, N.B., The Witness of Matthew and Mark to Christ, p. 86 – 118.
24. Zahn, Th., Introduction to the New Testament, pp. 479 – 480.
26. Op. cit. p. 138.
p. 103.
36
4. EVANGHELIA DUPĂ MATEI
În acest studiu intitulat Evanghelia după Matei, ne vom ocupa de cinci

lucruri: autorul, destinatarul, data scrierii, locul scrierii şi caracteristicile acestei
Evanghelii.
Să luăm mai intâi
I. AUTORUL EVANGHELIEI DUPĂ MATEI

Comentatorii R. Pesch şi W. Beare au opinat că Levi şi Matei nu erau una
şi aceeaşi persoană, ci două; că Levi era numai un apostol care înainte de a-l
chema Domnul Isus, era vameş. Iar Matei era un apostol şi un evanghelist, pe
care numai l-au poreclit vameş.1 Această părere are neajunsurile ei.
Şi alţi comentatori, ca W.P. Albright şi C.S. Mann, au emis ipoteza că
“Matei” era numele evanghelistului, iar Levi era o poreclă care arată că
Evanghelistul Matei se trăgea din seminţia lui Levi. Aceştia explică faptul că, la
un moment dat, porecla de Matei Levitul a fost confundată cu al doilea nume al
evanghelistului, de Levi.
Această opinie este foarte atractivă. Ea continuă să spună că întrucât
numărul leviţilor era cu mult mai mare decât era necesar pentru a sluji în
complexul Templului, mulţi dintre ei au trebuit să-şi caute de lucru în altă parte.
Aşa se explică, au zis aceşti comentatori, că Matei s-a angajat ca vameş. Dar,
acceptând această slujbă, pe care evreii au calificat-o că era a oamenilor corupţi şi
a trădătorilor neamului lor, Matei şi-a pierdut stima seminţiei din care a provenit
şi nu s-a ales decât cu ocara unui vameş stricat.2 Şi această opinie are lacunele ei.
Este adevărat că oamenii pot face anumite confuzii. Numai că Revelaţia Noului
Testament şi, cu atăt mai mult, Evanghelia lui Cristos, n-a putut să facă o
asemenea confuzie: ca să transforme o poreclă în al doilea nume a Evanghelistului
Matei.
Evangheliile Sinoptice ne arată clar că autorul Evangheliei pe care o studiem
avea două nume: Matei şi Levi, aşa după cum şi Apostolul Petru avea două nume:
Simon şi Chifa. Evanghelistul Marcu ne spune că omul pe care l-a chemat
Domnul Isus de la vamă la ucenicie se numea Levi. El a scris: “Pe când trecea
(Isus) pe acolo, l-a văzut pe Levi, fiul lui Alfeu, şezând la vamă. Şi i-a zis: «Vino
după Mine!» Levi s-a ridicat şi a mers după El” (2:14). Evanghelistul Luca a
scris la fel: “După aceea Isus a ieşit afară şi a văzut pe un vameş numit Levi
şezând la vamă şi i-a zis: «Vino după Mine!» (28). Vameşul a lăsat totul, s-a
ridicat şi a mers după El” (5:27-28). Iar Levi, când a vorbit despre sine în
Evanghelie, s-a numit Matei. El a scris: “De acolo, Isus a mers mai departe şi a
văzut pe un om, numit Matei, şezând la vamă. Şi i-a zis: «Vino după Mine». Omul
acela s-a ridicat şi a mers după El” (9:9).
37
Evangheliile Sinoptice, ca şi Faptele Apostolilor, ne redau lista cu cei 12
apostoli (Matei 10:2-4;Marcu 3:16-18;Luca 6:13-16; Fapte 1:13). În toate aceste
liste nu apare numele Levi, ci Matei. Iar Matei, când a scris despre sine în
Evanghelie, a explicat că acest apostol care purta numele de Matei nu era altul
decât vameşul despre care el a scris în 9:9-13 şi care purta în Evanghelia după
Marcu 2:14 şi numele de Levi. Evanghelistul Matei a făcut această precizare
fiindcă el şi-a scris Evanghelia după ce Evanghelistul Marcu şi-a redactat-o pe a
lui, aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat Evangheliile Sinoptice
(Vol.I,Stud.1). Evanghelistul Matei a redat următorul detaliu la numele lui în lista
apostolilor, scriind: “Iată numele celor doisprezece apostoli: Cel dintâi, Simon,
zis Petru, şi Andrei, fratele lui; Iacov, fiul lui Zebedei, şi Ioan, fratele Iui; (3).
Filip şi Bartolomeu; Toma şi Matei, vameşul; Iacov, fiul lui Alfeu şi Levi, zis şi
Tadeu; (4). Simon Cananitul şi Iuda Iscarioteanul, cel care a vândut pe Isus”
(10:2-4).
Numele “Matei” derivă din limba ebraică, de la rădăcina Malthania sau
Malthias care apare în Vechiul Testament şi înseamnă “Darul lui Iehova”.3 Iar
Levi înseamnă “unit”, “ataşat”, “urmaş.4
Credem că Domnul Isus a dat Evanghelistului Matei al doilea nume ca şi
Apostolului Petru, pentru că atunci când Fiul lui Dumnezeu l-a chemat, el a lăsat
totul şi L-a urmat. Mântuitorul l-a numit Levi, fiindcă I s-a “ataşat”, s-a “unit” cu
El şi L-a “urmat”.
Evangheliştii Marcu şi Luca au atribuit Apostolului Matei al doilea nume
de Levi în Evangheliile lor, care era mare şi de largă circulaţie şi pe care i l-a pus
Domnul Isus. Iar Evanghelistul Matei s-a numit pe sine cu primul nume, care era
mic şi cu care era cunoscut într-un cerc mai restrâns.
Mulţi teologi din Biserica Primară au susţinut cu tărie că Matei era autorul
Evangheliei care îi poartă numele. Noi îi vom prezenta numai pe şase:
a) Papias ucenicul Apostolului Ioan, episcopul bisericii din Hieropolis, a
scris în jurul anului 150:“Matei a scris cuvântările (logia) în limba ebraică”.
Acest citat se păstrează în Istoria Bisericii a lui Eusebiu.5 Unii înţeleg greşit că
Papias s-ar fi referit aici la faptul că Evanghelistul Matei ar fi copiat din anumite
cărţi care explicau viaţa şi învăţătura Domnului Isus în lumina unor texte
mesianice din Vechiul Testament.
b) Irineu, episcopul bisericii din Lyon, a scris în jurul anului 180 ''Matei
şi-a scris Evanghelia printre evrei şi în limba lor, pe când Petru şi Pavel predicau
la Roma şi înfiinţau biserici” .6
c) Tertulian, de asemenea a scris în lucrarea lui Împotriva lui Marcion, la
începutul secolului al III-lea că Matei şi-a scris Evanghelia în limba ebraică.7
d) Origen, la fel a scris prin anul 230 că Evanghelistul Matei şi-a scris
Evanghelia în limba ebraică.8
e) Eusebiu, episcopul de Cezarea a scris la începutul secolului al IV-lea:
38
“Matei după ce a predicat evreilor şi altor naţiuni şi-a redactat Evanghelia în
limba părinţilor ca să completeze golul care s-a creat prin absenţa sa”.9
f) Şi Ieronim a scris la începutul secolului al V-lea că Matei şi-a scris
Evanghelia în limba ebraică.10
Despre Evanghelistul Matei noi ştim foarte puţin. Ştim doar atât că a fost
un vameş pe care l-a chemat Domnul Isus la ucenicie pentru a deveni un apostol.
Evanghelistul Matei, în calitate de vameş, a fost un om al condeiului. Domnul
Isus, când l-a chemat ca să-L urmeze, el a părăsit totul, cu excepţia condeiului, pe
care a dorit să-l pună în slujba Mântuitorului. Evanghelistul Matei a fost un mare
expert în arta scrisului, fapt pe care îl dovedeşte însăşi Evanghelia.
Tradiţia spune că Evanghelistul Matei ar fi predicat 15 ani în Israel, apoi
că ar fi lucrat ca evanghelist printre păgâni şi în cele din urmă că ar fi murit de
moarte bună în Etiopia, iar alţii au spus că ar fi murit în Macedonia.11
În al doilea rând ne vom ocupa de
II. DESTINATARUL EVANGHELIEI DUPĂ MATEI

Unii dintre primii scriitori creştini au spus că Matei a scris două
Evanghelii: una în limba aramaică şi mai mică, numită “Evanghelia după Evrei”,
care s-a pierdut12 şi alta în limba greacă şi mai complexă, care este introdusă în
Noul Testament. Comentatorii moderni, ca R.V.G.Tasker, J.W. Wenham, J.
Kürzinger, R.H. Gundry, N.B. Stonehouse ş.a., resping ideea că Matei a scis două
Evanghelii şi susţin cu fermitate că el a compus Evanghelia pe care o cunoaştem
noi, întâi în limba aramaică şi apoi, ceva mai târziu, a tradus-o în limba greacă
pentru evreii împrăştiaţi care vorbeau greceşte.13
Se crede că Evanghelistul Matei a dat originalul bisericii din Ierusalim, iar
alte biserici au făcut copii după acesta .
Pentru faptul că Matei şi-a dedicat Evanghelia evreilor sunt următoarele

şase dovezi:
a) Că a scris-o în limba aramaică,limbă pe care o vorbeau evreii din

secolul întâi.
b) Că această Evanghelie Îl prezintă pe Domnul Isus ca pe Mesia cel
promis în Vechiul Testament.
c) Că această Evanghelie abundă în citate din Vechiul Testament.
d) Că în ea nu sunt explicate obiceiurile evreieşti, pentru că cititorii ei,
fiind evrei, le cunoşteau.
e) Că ea spre deosebire de celelalte trei Evanghelii, întrebuinţa pentru
sintagma “Împărăţia lui Dumnezeu” pe cea de “Împărăţia cerurilor”, deoarece
pentru evrei Numele lui Dumnezeu era foarte mare şi ei obişnuiau să-l folosească
rar.15
39
f) Şi că Evanghelia după Matei ne arată cum Dumnezeu a lucrat numai
între evrei şi cum El a poruncit şi ucenicilor atunci când i-a trimis în misiune să nu
meargă la samariteni şi la neamuri (10:5-6) 16
În al treilea rând, ne vom ocupa de
III. DATA SCRIERII EVANGHELIEI DUPĂ MATEI

CercetătoriI au emis trei opinii în legătură cu data scrierii Evangheliei
după Matei:
1. Unii sunt de părere că ea a fost scrisă înainte de căderea IerusaIimului
din anul 70.
Biserica Primară a crezut că Matei şi-a scris Evanghelia înainte de căderea
Ierusalimului. Am văzut mai înainte în acest studiu că Irineu a spus: ''Matei şi-a
scris Evanghelia printre evrei şi în limba aramaică, pe când Petru şi Pavel
predicau la Roma şi înfiinţau biserici”.17 Aceasta înseamnă că Matei şi-a scris
Evanghelia cel mai târziu în anul 64, pentru că atunci Apostolul Petru a fost
martirizat la Roma de către Nero, iar Apostolul Pavel a fost martirizat în anul 67
de către acelaşi imperator şi în aceeaşi cetate.
A.T. Robertson spune că relatările Evangheliilor Sinoptice cu privire la
distrugerea Ierusalimului sunt foarte restrânse, pentru că ele n-au făcut descrieri
posterioare ale acestui eveniment, ci doar nişte preziceri anterioare.18
Robert H. Gundry a făcut o listă cu pasaje din Evanghelia după Matei prin
care ne arată că ea a fost publicată înainte de căderea Ierusalimului, în jurul anului
60 şi cel mai târziu în 63.19
Unii dintre aceşti cercetători ne spun că Evanghelia după Matei a putut fi
scrisă chiar din anul 58.20
2. AIţi comentatori sunt de părere că Matei şi-a scris Evanghelia după
căderea Ierusalimului, între anii 75-80 21
Aceştia aduc ca argument “ Parabola nunţii fiului de împărat”, în care
Mântuitorul a spus că împăratul şi-a trimis armata, a distrus pe ucigaşii aceia şi
le-a ars cetatea (22:7).
Argumentul acesta nu stă în picioare, pentru că parabola aceasta nu este
decât o prezicere a Domnului Isus, aşa după cum El a mai prevestit şi căderea
Ierusalimului, în Marcu 13:14 şi Matei 24:15. “Arderea oraşului” din această
parabolă era limbajul Vechiului Testament şi a lumii romane,limbaj care descria
pedeapsa unui oraş răzvrătit prin incendiere de către o oaste, la porunca
împăratului.22
3. Şi alţi comentatori opinează că Evanghelia după Matei a fost scrisă între
anii 80-10023
Cercetătorii care susţin această opinie spun că se observă în carte că a
existat o mare tensiune între evrei şi creştini atunci când ea a fost scrisă. Data cea
mai plauzibilă pentru scrierea Evangheliei după Matei, zic aceştia, a fost fie la
40
scurt timp înainte de Conciliul de la Jamnia, din anul 85, fie imediat după acesta,
când s-a introdus în sinagogi aşa numită liturghie Birkath ha-Minim. Aceasta a
fost o propoziţie din conţinutul a 18 binecuvântări care trebuiau recitate de trei ori
pe zi. În versiunea Geniza, găsită în Cairo, scrie: “Fie ca toţi nazarenenii
(creştinii) şi minim-ii (ereticii) să piară într-o clipă, fie ca ei să fie şterşi din
Cartea Vieţii şi să nu fie scrişi împreună cu cei neprihăniţi.” La acest conciliu s-a
hotărât ca toţi creştinii să fie daţi afară din sinagogi. De acum, ura evreilor faţă de
creştini a crescut şi mai mult, îndeosebi împotriva evreilor care s-au încreştinat.24
Din aceste trei opinii, noi o alegem pe prima: că Evanghelia după Matei a
fost scrisă înainte de căderea Ierusalimului, în anul 58 sau 59, fiindcă ea este în
concordanţă cu data scrierii Evangheliei după Marcu care şi ea, la rândul ei, a fost
scrisă în anul 55 sau 56; şi în concordanţă cu ceea ce am văzut în studiile
intitulate Evangheliile sinoptice (Vol.I,Stud.1) şi Evanghelia după Marcu
(Vol.I,Stud.3), că Evanghelistul Matei s-a folosit de Evanghelia după Marcu şi că
Evanghelistul Luca s-a folosit şi de Evanghelia după Marcu şi de cea după Matei;
că Evanghelistul Luca a scris Faptele Apostolilor după ce îşi redactase Evanghelia
şi că el a încheiat cartea Faptele Apostolilor cu prima întemniţare a Apostolului
Pavel, care a avut loc la Roma în anul 62. Aceasta înseamnă că Evanghelia după
Luca a fost scrisă înainte de anul 62.
În al patrulea rând, ne vom ocupa de
IV. LOCUL SCRIERII EVANGHELIEI DUPĂ MATEI

Comentatorii au sugerat şase centre ca loc de scriere al Evanghelistului
Matei, dintre care primele trei sunt mai puţin verosimile: Alexandria, Edessa şi
Fenicia.25
Unii, ca H.D. Slingerland, care susţin că Evanghelia după Matei a fost
scrisă după căderea Ierusalimului din anul 70, opinează că locul ei de redactare a
fost Transiordania Siriei.26 Alţii, ca B.H. Streeter, W.D. Davies şi Dale C.
Allison, susţin că Matei şi-a scris Evanghelia în Antiohia, pentru că în acest oraş
erau foarte mulţi evrei şi fiindcă Antiohia a fost şi primul centru de evanghelizare
a lumii păgâne. Comentatorii amintiţi au ajuns la această concluzie fiindcă în carte
se simte o mare atmosferă misionară de a-i câştiga pe evrei pentru Cristos, cât şi
pe neamuri. Aceştia îşi mai susţin opinia şi cu argumentul că Ignatius, episcopul
bisericii din Alexandria, a atestat primul Evanghelia după Matei în epistolele sale,
pe care le-a trimis în primii ani ai secolului al II-lea către bisericile din Efes, 19:1-
3 (Matei, Cap.2) şi din Smirna,, 1:1 (Matei 3:15) şi către Policarp, 2:2 (Matei
10:16).27
Şi alţi teologi din primele veacuri au susţinut că Matei şi-a redactat
Evanghelia şi că şi-a publicat-o în Israel.28 Ieronim, care a trăit la sfârşitul
secolului al IV-lea mulţi ani în Israel, a legat scrierea Evangheliei după Matei de
Iudea29 Iar o altă parte dintre cercetători modemi opinează că ea a fost scrisă în
41
Cezarea Maritimă.30
Noi alegem ultima variantă,şi anume că Evanghelia după Matei a fost
scrisă în Israel, şi aceasta indiferent că a fost redactată în Iudea sau Cezarea
Maritimă.
Am văzut că dintre toate opiniile cercetătoriior, atât în ce priveşte data, cât
şi în ce priveşte locul scrierii Evangheliei după Matei, această variantă este cea
mai plauzibilă, pentru că ea este în concordanţă atât cu data şi locul scrierii
Evangheliei după Marcu, cât şi cu adevărul că Evanghelia după Marcu a stat la
baza scrierii Evangheliei după Matei.
Când am tratat studiul intitulat Evangheliile Sinoptice (Vol.I,Stud.1), am
văzut că Evanghelistul Matei s-a folosit de Evanghelia după Marcu. Apoi, când
am abordat ultimele două studii, am văzut că Marcu şi-a scris Evanghelia în
Ierusalim, între anii 55-56. Iar acum, ne-am informat că Matei şi-a scris
Evanghelia în Iudea sau Cezarea Maritimă, între anii 58-59.
Toate aceste informaţii nu numai că ne arată cele trei adevăruri amintite,
dar ni le şi întăresc. Am văzut că Marcu şi-a scris Evanghelia în Ierusalim, iar
Matei, dacă nu şi-a scris-o în Ierusalim, atunci a redactat-o în jurul acestuia,
fiindcă Ierusalimul era situat în Iudea. Şi dacă n-a scris-o nici în această regiune,
atunci a redactat-o în Cezarea Maritimă, care se afla la 80-90 km de Ierusalim.
Apoi, am mai văzut că Matei şi-a scris Evanghelia la 2-3 ani după ce
Evanghelistul Marcu şi-a publicat-o pe a lui. Acum, întrebările care se pun sunt:
cum de a ajuns aşa de repede Evarnghelia după Marcu în mâinile Evanghelistului
Matei? Cum de a avut Evanghelistul Matei timp să ia materialul din Evanghelia
după Marcu? Şi când a mai avut el vreme ca să scrie într-o perioadă aşa de scurtă?
La toate aceste întrebări există un singur răspuns: că amândoi se aflau în Israel.
Şi, în al cincelea rând, ne vom ocupa de
V. CARACTERISTICILE EVANGHELIEI DUPĂ MATEI

Evanghelia după Matei are patru caracteristici:
1. Prima ei caracteristică a fost ca să dovedească poporului evreu că
Domnul Isus era Mesia cel promis.
Evangheliei după Matei i se atribuie emblema de “leu”, din Apocalipsa
4:7, deoarece ea fiind dedicată evreilor, le arată că Domnul Isus era Mesia cel
promis sau “Leul din seminţa lui Iuda”,aşa cum ei obişnuiau să-L numească.31
Există o propoziţie profetică pe care Evanghelia după Matei o redă de 16 ori, şi
anume: “Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce vestise
Domnul prin profetul, care zice” (Matei 1:22)32 “Naşterea Domnului Isus” şi
“punerea numelui Lui” (1:21-23), au fost împlinirea unei prorocii. “Fuga în Egipt”
(2:14-15) şi “omorârea pruncilor” (2:16-18) au fost împlinirea unei alte prorocii.
“Întoarcerea lui Iosif la Nazaret” şi “creşterea Domnului Isus acolo” (2:23) au fost
alte prorocii împlinite. Apoi, “intrarea Lui triumfală în Ierusalim” (21:2-5),
42
“vânzarea cu treizeci de arginţi” (27:9) şi “tragerea la sorţi pentru veşmântul Lui”
(27:35) au fost alte prorocii împlinite etc.
Ţinta Evanghelistului Matei a fost ca să arate evreilor cum fiecare detaliu
al vieţii Mântuitorului figura în prorociile Vechiului Testament şi cum toate
acestea s-au împlinit cu cea mai mare exactitate pentru ca să ne dovedească că El
era Mesia cel promis şi nu altul.
Ned B. Stonehouse şi Ernst Lohmeyer au spus că Evanghelia după Matei
se împarte în trei părţi: prima parte (1:1-4:16) se ocupă de “persoana Domnului
Isus ca Mesia”; a doua parte (4:17-16:20) se ocupă cu “proclamarea Domnului
Isus ca Mesia”; şi a treia parte (16:21-28:20) se ocupă de “suferinţa, moartea şi
învierea lui Mesia”.33
a) Domnul Isus în calitate de Mesia cel promis, a îndemnat pe evrei ca să-
L accepte ei primii ca Domn şi Mântuitor.
Întrucât Evanghelistul Matei urma să primească însărcinarea să lucreze
printre evrei şi să le dedice lor Evanghelia, el a fost mai întâi inspirat să asculte cu
cea mai mare atenţie tot ce a spus Domnul Isus cu privire la ei, iar apoi să le
transmită cu cea mai mare exactitate.
Astfel, el a arătat evreilor că Mântuitorul S-a pus mai întâi în slujba Ior şi
că lor le-a oferit marele privilegiu ca să vină primii la El şi la Împărăţia lui
Dumnezeu. Acesta a fost motivul pentru care atunci când femeia siro-feniciană a
strigat după ajutorul Domnului Isus, Evanghelistul Matei ne spune că Mântuitorul
i-a răspuns: “Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel” (15:24).
Evanghelistul Matei a înţeles din aceste cuvinte că timpul de lucru al
Mântuitorului nu s-a terminat încă pentru casa lui Israel şi că Fiul lui Dumnezeu îi
oferea încă întâietatea. Aceeaşi explicaţie o avem şi în porunca Domnului Isus pe
care a dat-o ucenicilor, când a zis: “Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu
intraţi în vreo cetate a samaritenilor; (6) ci să mergeţi mai degrabă la oile
pierdute ale casei lui Israel” (10:5-6).
Deşi poporul evreu n-a vrut să accepte mesajul Domnului Isus, totuşi
Mântuitorul a văzut triumful Evangheliei Sale şi că va sosi o zi când oamenii din
toate naţiunile pământului Îl vor primi ca Domn şi Mântuitor, fapt care s-a
împlinit. Evanghelistul Matei L-a auzit pe Fiul lui Dumnezeu spunând:
“Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi predicată în toată lumea, ca să slujească
de mărturie tuturor naţiunilor. Atunci va veni sfârşitul” (24:14) şi “Vor veni mulţi
de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în
Împărăţia cerurilor” (8:11).
b) Apoi, Evanghelistul Matei a arătat evreilor atitudinea Domnului Isus
pe care o avea faţă de Lege.
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus atunci când a zis în Predica
de pe munte: “Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau profeţii; am venit nu
să stric, ci să împlinesc” (5:17) şi “Adevărat vă spun: câtă vreme nu va trece
43
cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege înainte ca
să se fi întâmplat toate lucrurile” (5:18). Evanghelistul Matei L-a mai citat pe
Dascălul ceresc când a declarat că standardul conduitei creştine depăşeşte pe cel
al Legii. Mântuitorul a spus: “Aţi auzit că s-a zis celor din vechime… dar Eu vă
spun…” (5 21-22) şi “vă spun că, dacă dreptatea voastră nu va întrece dreptatea
cărturariIor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (5:20).
c) Şi,, în cele din urmă, Evanghelistul Matei a arătat evreilor atitudinea
Domnului Isus faţă de cărturari şi farisei.
Este foarte interesant cum i-a tratat Evanghelistul Matei pe cărturari şi pe
farisei. El mai întâi L-a citat pe Domnul Isus când a zis că Dumnezeu le-a
încredinţat lor o misiune mare: “Cărturarii şi fariseii şed pe scaunul lui Moise (3).
Deci toate lucrurile, pe care vă spun ei să le împliniţi, împliniţi-le şi faceţi-le; dar
după faptele lor să nu faceţi. Căci ei zic, dar nu fac” (23:2-3). Apoi, în nici o
Evanghelie, Domnul Isus n-a condamnat atât de aspru pe cărturari şi farisei ca în
Evanghelia după Matei. Evanghelistul Matei l-a citat pe Ioan Botezătarul cum i-a
demascat, numindu-i “pui de vipere” (3:7-12); i-a descris cum L-au calomniat şi
L-au acuzat pe Domnul Isus în fel şi chip: că mânca cu vameşii şi păcătoşii (9:11),
că făcea minuni cu ajutorul lui Beelzebul (12:24) şi că, ei Îi urzeau moartea
(12:14). Şi, în cele din urmă, Evanghelistul Matei a scris evreilor cum Mântuitorul
a zis ucenicilor să se păzească de aluatul cărturarilor şi al fariseilor (16:12), că ei
erau un răsad rău pe care Dumnezeu l-a smuls din rădăcină (15:13) şi că ei erau
ucigaşii tuturor sfinţilor, ai tuturor prorocilor şi chiar ai Fiului lui Dumnezeu
(21:31).
Nu există nici un text în întreg Noul Testament care să-i demaşte şi să-i
condamne pe cărturari şi pe farisei aşa cum i-a demascat şi i-a condamnat Domnul
Isus în capitolul 23 din Evanghelia după Matei. Mântuitorul nu i-a condamnat aşa
de muIt pentru ceea ce au învăţat pe alţii, cât i-a acuzat pentru comportamentul
lor, fiindcă era o mare discordanţă între învăţătura şi viaţa lor.
2. A doua caracteristică a Evangheliei după Matei este identificarea
Domnului Isus ca Împărat.
Evanghelistul Matei ni L-a prezentat pe Domnul Isus ca pe un Împărat
care avea o Împărăţie, putere şi glorie încă pe când era pe pâmânt. El ni L-a arătat
chiar la început în genealogie ca pe un prinţ sub titlul de “Fiul lui David”. Ni L-a
arătat cum magii au venit să-L caute ca pe un Împărat. A arătat cum Domnul Isus
a abrogat Legea de cinci ori în Predica de pe munte şi a înlocuit-o cu standardul
cerinţelor Sale de un Împărat suprem: spunând “S-a zis celor din vechime, dar Eu
vă spun” (5:21-48). Ne-a arătat cum Mântuitorul Şi-a dramatizat intrarea
triumfală în Ierusalim printr-o acţiune simbolică pentru a demonstra că era
Împărat. Şi el ne-a scos în evidentă cum Domnul Isus a afirmat înaintea lui Pilat
că era Împărat şi că avea o Împărăţie.
Cu toate acestea, ne spune mai departe Evanghelistul Matei, evreii şi
44
romanii şi-au bătut joc de această afirmaţie a Mântuitorului. Ei L-au îmbrăcat
într-un veşmânt de împărat şi I-au aplicat o tăbliţă pe cruce, deasupra capului, pe
care scria faimoasa Sa afirmaţie: “Isus Cristos, Împăratul iudeilor” (27:37).
Şi, în sfârşit, Evanghelistul Matei şi-a încheiat Evanghelia cu finala şi
suprema afirmaţie a Fiului Iui Dumnezeu, când a zis: “Toată autoritatea Mi-a fost
dată în cer şi pe pământ” (28:18), arătănd că El era Împăratul suprem al cerului şi
al pământului.
Acesta este motivul pentru care în Evanghelia după Matei cuvântul cheie
este “Împărăţia Iui Dumnezeu” şi versetul cheie este “Căutaţi întâi Împărăţia lui
Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra”
(6:33).
3. A treia caracterlstică a Evangheliei după Matei este expunerea
învăţăturii Domnului Isus.
Evanghelia după Matei este o Evanghelie supremă în ce priveşte învăţătura
Mântuitorului. Ea era numită în Biserica Primară “Manualul învăţăturii Domnului
Isus”. Şi într-adevăr ea a slujit creştinilor din primele secole întocmai ca un
manual divin. 34
Am văzut că Evanghelistul Matei a adunat prima colecţie a învăţăturii
Fiului lui Dumnezeu, dar el, totodată, a fost şi un mare sistematizator. EI, mai
întâi, a adunat tot materialul, tot ce a auzit şi a văzut el personal şi tot ce a putut să
afle şi de la alţii35 apoi l-a aşezat în cinci tematici mari: Prima tematică este
“Predica de pe munte” sau “legea Împărăţiei lui Dumnezeu” (Cap. 5-7). În a doua
tematică se includ “Îndatoririle celor ce îndrumă pe alţii la Împărăţia lui
Dumnezeu” (Cap.10). În a treia tematică intră “Pildele despre Împărăţia lui
Dumnezeu”' (Cap.13). A patra tematică ne vorbeşte despre “Măreţia Împărăţiei
lui Dumnezeu şi pregătirea celor care vor intra în ea” (Cap.18). Şi a cincea
tematică se ocupă cu “Venirea Împăratului” (Cap.24-25).
Unii cercetători au spus că Evanghelistul Matei a privit cele cinci tematici
ca un Pentateuh nou, dat pentru Noul Israel nu de pe muntele Sinai, ci de pe
muntele Predicii de pe munte.36 Trebuie să amintim că Evanghelistul Matei pe
lângă că a adunat materialul cu mare grijă, notându-l îndată ce l-a auzit, el l-a
aranjat într-un chip iscusit şi cu un scop înţelept. Pe timpul acela, prea puţini
aveau cărţi. Dacă cineva dorea să cunoască învăţătura Domnului Isus a trebuit s-o
înveţe pe de rost şi s-o păstreze în memorie.37
Evanghelistul Matei, ca să uşureze memorizarea, a aranjat materialul în
treimi şi şeptimi. Spre exemplu: Dumnezeu a adresat lui Iosif trei mesaje prin
îngeri; Petru s-a lepădat de trei ori de Mântuitorul ; şi Pilat L-a întrebat pe
Domnul Isus de trei ori dacă este Împărat. Sunt şapte parabole despre Împărăţia
lui Dumnezeu în capitolul 13. Şi sunt şapte vaiuri împotriva cărturarilor şi a
fariseilor în capitolul 23.
Genealogia Mântuitorului, cu care Evanghelistul Matei şi-a început
45
Evanghelia şi cu care a dovedit că Domnul Isus era Fiul lui David, ne este cel mai
bun exemplu al aranjamentului lui. În limba ebraică nu există cifre. Ele sunt
înlocuite prin litere după ordinea alfabetului. Apoi, în această limbă, vocalele nu
se scriu. Astfel, literele ebraice pentru numele lui “David” sunt DWD. Dacă aceste
litere sunt luate ca cifre, ele însumează numărul 14. Evanghelistul Matei a compus
genealogia Domnului Isus din trei grupe de câte 14 nume, arătând astfel că David
a fost personajul principal.38
4. Şi a patra caracteristică a Evangheliei după Matei este prezentarea
celei de-a doua veniri a lui Cristos
Evanghelistul Matei a avut un interes deosebit de mare în ce priveşte a
doua venire a Domnului Isus. El ne-a făcut o dare de seamă detaliată asupra
discursului apocaliptic al Fiului lui Dumnezeu cu privire la a doua Sa venire,
sfârşitul lumii şi judecata de apoi. Ceea ce ne prezintă Evanghelistul Matei în
capitolul 24 nu ne scrie nici o altă Evanghelie.39 Apoi, numai el ne-a redat în
continuare, în capitolul 25, parabola celor zece fecioare, parabola talanţilor şi
parabola despărţirii oilor de capre.
__________________________________
1. Pesch, I.R., Levi – Mathäus, pp. 40 – 56;
Beare, W., The Gospel According to Matthew, pp. 224 – 225.
2. Albright, W.F., Mann, C.S., Matthew, pp. clxxvii – clxxxiv;
Carson, D.A., Moo, D.J., Monis, L., An Introduction to the New Testament, pp.
71 – 72.
4. Devis, J., The Westminster Dictionary of the Bible, p. 356.
6. Iraneus, Adversus Haereses III.i.1 citat în Eusebius, Ecclesiastical History
V.viii.2.
7. Tertulian, Adversus Marcion IV.2.
8. Citat din Eusebius, Ecclesiastical History VI.xxv.3 – 6.
10. Ieronim, De vir. Ill.3.
13. Tasker, R.V.G., The Gospel according to St. Matthew, pp. 11 – 17;
Wenham, J.W., Gospels Origins, pp. 112 – 134;
Kürzinger, J., Das Papiaszeugnis und die Erstgestalt des
Matthäusevangeliums;
pp. 19 – 38;
Gundry, R.H., Matthew: A Commentary on His Literary and Theological Art;
pp. 619 – 620.
14. Halley, H.H., Manual Biblic, p. 458.
46
17. Iraneus, Adversus Haereses III.i.1.
18. Robertson, A.T., Redating the New Testament, chap. 2.
19. Gundry, R.H., Matthew: A Commentary on His Literary and Theological
Art,
pp. 602 – 606.
21. Ellison, H.L., Matthew, p. 1121.
22. Carson, D.A., Moo, D.J., Monis, L., An Introduction to the New Testament,
pp. 76 – 77.
23. Op. cit. p. 76.
24. Op. cit. pp. 77 – 78.
25. Op. cit. p. 76.
26. Slingerland, H.D., The Transjordanian Origin of the St. Matthew’s Gospel,
p. 18 – 29.
27. Streeter, B.H., The Four Gospels, pp. 500 – 523;
Davis, W.D., Allison, D.C., The Gospel According to Saint Matthew, p. 144.
28. Carson, D.A., Moo, D.J., Monis, L., An Introduction to the New Testament,
p. 75.
29. Ieronim, De Vir. Ill.3;
Carson, D.A., Moo, D.J., Monis, L., An Introduction to the New Testament, p.
75.
30. Op. cit. p. 76.
31. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 2.
33. Stonehouse, N.B., The Witness of Matthew and Mark to Christ, pp. 129 –
131.
35. Dodd, C.H., The Framework of the Gospel Narative, p. 396.
37. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. xxv.
38. Op. cit. pp. xxv – xxvi.
47
5. EVANGHELIA DUPĂ LUCA
În acest studiu intitulat Evanghelia după Luca, ne vom ocupa de cinci

lucruri: autorul, destinatarul, locul scrierii, data scrierii şi caracteristicile acestei
Evanghelii.
Să luăm mai intâi
I. AUTORUL EVANGHELIEI DUPĂ LUCA
Sunt două surse care ne identifică autorul celei de-a treia Evanghelii: Noul
Testament şi scrierile din Biserica Primară.
1. Autorul a dedicat cea de-a treia Evanghelie din Noul Testament unui
Teofil oarecare. El a scris: “Am găsit şi eu cu cale, prea alesule Teofile, după ce
am facut cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la originea
lor, să ţi de scriu în şir unele după altele” (1:3). Cartea Faptele Apostolilor, de
asemenea a fost adresată acestuiTeofil, pentru că ea începe astfel: “Teofile, în cea
dintâi carte a mea, am vorbit despre tot ce a început Isus să facă şi să înveţe pe
oameni” (1:1). De aici, mulţi comentatori ca C.K. Barrett, au tras concluzia că a
treia Evanghelie şi Faptele Apostolilor formează o singură carte în două volume,
care a fost scrisă de acelaşi autor.1 Faptul că cele două volume au fost scrise de
una şi aceeaşi persoană, spun cercetătorii, ne-o dovedeşte stilul şi vocabularul
acestora.2
În Faptele Apostolilor sunt următoarele patru pasaje lungi (16:10-17;20:5-
16;21:1-18; 27:1-28:16) în care sunt o mulţime de pronume personale la persoana
întâia plural. Pronumele personal “noi”, din carte, ne arată că autorul a luat parte
la toate evenimentele din cele patru pasaje amintite. Ultimul pasaj ni-l arată pe
scriitor la Roma, pe timpul întemniţării Apostolului Pavel.3
Rendel Harris ne spune că Biserica de Apus a avut o versiune a cărţii
Faptele ApostoliIor în limba greacă, versiune care datează de la începutul
secolului al II-lea şi în care scrie: “Dar eu, Luca şi cei ce erau cu mine, ne-am
urcat, în corabie” (20:13).4
Numele lui Luca este amintit de trei ori în Noul Testament: O dată l-a
amintit Apostolul Pavel, atunci când acest Evanghelist se afla la Roma şi când
Marele Apostol a scris din închisoare Epistola către Coloseni. Apostolul Pavel a
scris colosenilor: “Luca, doctorul preaiubit şi Dima, vă salută” (4:14). A doua
oară i-a amintit numele tot Apostolul Pavel şi tot din închisoarea din Roma, când
a scris epistola către Filimon. Marele Apostol a scris: “Epafra, închis împreună
cu mine în Cristos Isus, te salută; (24) tot aşa şi Marcu, Aristarh, Dima, Luca,
colaboratorii mei” (v.23-34). Şi a treia oară, i-a amintit numele tot Apostolul
Pavel atunci când a fost întemniţat a doua oară în Roma şi când a scris a doua
epistolă către Timotei, cu puţin timp înainte de a fi martirizat. El a scris: “Căci
Dima, din dragoste pentru Iumea de acum, m-a părăsit şi a plecat la Tesalonic.
48
Crescens s-a dus în Galatia, Tit în Dalmatia (11). Numai Luca este cu mine …”
(2 Tim.4:10-11).
Oare cine altul a putut fi autorul cărţii Faptele Apostolilor, dacă nu Luca,
marele colaborator şi însoţitor al Apostolului Pavel, care a stat tot timpul lângă
Marele Apostol şi a fost martor ocular aproape la tot ce a scris?
Noi ştim foarte puţin despre Evanghelistul Luca; şi tot ce ştim despre el
ştim din Evanghelia care îi poartă numele şi din Faptele Apostolilor.
Am văzut că Apostolul Pavel a zis că Evanghelistul Luca era de profesie
medic. A.T. Robertson, A. Harnack, ca şi mulţi alţi comentatori, au spus că în
Evanghelia după Luca şi în Faptele Apostolilor se simte un limbaj medical. Spre
exemplu, Evangheliştii Marcu şi Matei au folosit pentru boala de friguri a soacrei
Apostolului Petru un termen popular (Marcu 1:30;Matei 8:14). Pe când
Evanghelistul Luca a numit această boală cu termenul ei medical (Luca 4:38).5
Cineva a zis: “Ministrul vede oamenii în bunătatea lor, juristul în răutatea
Ior, iar medicul îi vede aşa cum sunt”. Evanghelistul Luca, deşi a văzut oamenii
aşa cum sunt, totuşi el i-a iubit şi s-a pus în slujba lor.
Evanghelistul Luca nu era evreu, ci grec. El a fost singurul caz care a făcut
parte dintre scriitorii Noului Testament şi n-a fost evreu.6 Aproape toţi teologii au
ajuns la această concluzie, pe baza afirmaţiei pe care a făcut-o Apostolul Pavel cu
privire la colaboratorii lui care l-au urmat în misiune: că numai trei dintre ei erau
evrei. Apostolul Pavel a scris în Epistola către Coloseni: “Aristarh, închis
împreună cu mine, vă salută; tot aşa şi Marcu, vărul lui Barnaba… (11) şi Iust, ei
sunt din numărul celor circumcişi şi singurii care au lucrat împreună cu mine
pentru Împărăţia lui Dumnezeu” (4:10-11). Şi în continuare, Apostolul Pavel a
enumerat alţi trei colaboratori care nu făceau parte dintre evrei. El a scris: “Epafra
… Luca, doctorul preaiubit şi Dima, vă salută“ (Col.4:12,14).7 E.E. Ellis a emis
o altă ipoteză. El a zis: Poate că Apostolul Pavel s-a referit aici la un anumit grup
dintr-un cerc mai mare de evrei creştini; şi dacă această variantă este adevărată,
atunci este posibil că şi Evanghelistul Luca să fi fost un evreu din diaspora.8
2. A doua sursă de informare cu privire la Evanghelistul Luca o avem de
la Biserica Primară. Scriitorii Bisericii din primele patru secole ne-au adus
următoarele şapte informaţii despre autorul celei de-a treia Evanghelii:
a) Clement Romanul a fost primul care a citat Evanghelia după Luca în
scrierile lui prin anul 95.9
b) Gnosticii Basilius şi Valentinius, de asemenes au citat Evanghelia după
Luca în lucrările lor, prin anii 120-180.10
c) Irineu a fost primul care a zis, prin anii 180, că Luca a fost autorul celei
de a treia Evanghelii şi a Faptelor Apostoliilor. EI a scris: “Luca, însoţitorul lui
Pavel, a scris Evanghelia pe care acest apostol a predicat-o.11
d) Marcion, care a crezut că numai epistolele pauline şi a treia Evanghelie
erau inspirate, a afirmat pe la jumătatea secolului al II-lea că această Evanghelie a
49
fost scrisă de Luca, care provenea din Antiohia Sriei şi era unul dintre
colaboratorii şi însoţitorii Apostolului Pavel.12
e) Cardinalul L.A. Muratorii a descoperit în anul 1740 un manuscris
incomplet în limba latină care data din anul 205. În acest canon al Noului
Testament, cărţile erau aşezate într-o anumită ordine. La fiecare carte era câte o
notă explicativă. La începutul Evangheliei după Luca era scris: “Aceasta este a
treia Evanghelie. Luca, medicul, care, datorită râvnei lui pentru neprihănire,
coIabora cu Pavel şi a scris cât se poate de bine. EI nu L-a cunoscut personal pe
Domnul, dar făcând cercetări amănunţite, şi-a început istorisirea cu naşterea lui
Ioan Botezătorul”.13
f) Eusebiu a scris în jurul anuIui 300: “Doctorul Luca era din Antiohia. El
care avea legătură cu Pavel şi cu ceilalţi apostoli, a redat o adevărată medicină
pentru sufletele oamenilor prin două cărţi inspirate: Evanghelia care, conform
spuselor lui, este scrisă după ceea ce a văzut şi a cercetat el personal şi nu după
cele auzite. Pavel se referea la această Evanghelie când obişnuia să spună
După Evanghelia mea (Rom.2:16;2 Tim.2:8).14
g) Şi Tertulian, care a trăit după jumătatea secolului al II-lea şi la începutul
celui de-al III-lea, a afirmat în scrierile sale mai întâi că: Luca era autorul celei
de-a treia Evanghelii şi a Faptelor apostoliIor şi, apoi a continuat să spună că
nimeni nu se îndoia de adevărul acesta.15
Am văzut că pronumele “noi” identifică autorul cărţii Faptele Apostolilor.
Evanghelistul Luca apare de prima dată ca însoţitor al Apostolului Pavel la Troa
(Fapte 16:10) atunci când marele Apostol al neamurilor se afla în a doua sa
călătorie misionară. De la Troa au călătorit împreună pănă la Filipi. Evanghelistul
Luca a rămas în această cetate, iar Apostolul Pavel şi-a continuat călătoria spre
Corint. După şase ani, s-au întâlnit din nou la Filipi, la sfârşitul celei de-a treia
călătorii misionare (Fapte 20:5-6). De la Filipi au pornit din nou împreună spre
Ierusalim. De acum, Evanghelistul Luca a stat tot timpul cu Apostolul Pavel şi cât
a fost întemniţat la Cezarea şi cât a fost întemniţat la Roma.
Am văzut că Evanghelistul Luca era autorul cărţii Faptele Apostolilor şi că
toate pasajele în care a scris “noi” se referă şi la el. Astfel, următorul verset, în
care a scris: “… Am plecat şi am ajuns la Cezarea. Am intrat în casa lui Filip
evanghelistul, care era unul din cei şapte, şi am găzduit la el” (21:8), ne arată că
Evanghelistul Luca era acela care a venit cu Apostolul Pavel la Cezarea şi a locuit
la evanghelistul Filip, care era unul dintre cei şapte diaconi din Ierusalim
(6:5;8:26,40). Iar în Fapte 24:27 şi 27:1, găsim că Evanghelistul Luca a stat în
Cezarea doi ani, cât Apostolul Pavel se afla în temniţa acestei cetăţi. După care l-a
însoţit pe marele Apostol la Roma.
Şederea celor doi ani la Cezarea, de la 58 Ia 60, a fost o ocazie bună pentru
Evanghelistul Luca ca să adune informaţii despre Domnul Isus şi despre viaţa
Bisericii Primare.16
50
Noi credem că Evanghelistul Luca care a făcut cercetări cu de-amănuntul
asupra tuturor lucrurilor de la originea lor (1:3), în această perioadă cele mai
multe informaţii, pentru că distanţa de la Cezarea Maritimă până Ia Ierusalim nu
era mai lungă de 90 km.
El a vizitat-o pe Maria, mama Domnului, care locuia la Ierusalim în casa
Apostolului Ioan şi a luat de la ea informaţii intime cu privire la naşterea ei
miraculoasă şi multe alte detalii preţioase în legătură cu copilăria şi viaţa
Mântuitorului.
Evanghelistul Luca l-a vizitat pe Iacov, fratele Domnului Isus, poate chiar
de mai multe ori (21:18,Gal.1:19). El i-a vizitat şi pe Apostolii Petru şi Ioan, care
erau stâlpii bisericii din lerusalim împreună cu Iacov, fratele Domnului (Gal 2:9),
şi a obţinut de la ei multe informaţii.
Este posibil că Evanghelistul Luca să fi cules informaţii şi de la membrii
Marelui Sanhedrin, care au asistat la judecata Domnului Isus şi care s-au pocăit
mai târziu. Doi dintre aceştia au fost Nicodim şi Iosif din Arimatea.
Evanghelistul Luca a luat un înterviu şi de Ia Zacheu în legătură cu
pocăinţa lui şi a adunat astfel şi multe alte informaţii.
Evanghelia după Luca a fost scrisă în ceI mai frumos stil. Chiar şi criticul
Ernest Renan a trebuit să recunească şi să declare că ea este cea mai frumoasă
carte din lume, ca stil şi conţinut, care a fost scrisă cândva.17
Cineva, de mai târziu, a pus în gura tradiţiei că Evanghelistul Luca a fost
un mare artist şi în ce priveşte pictura şi că el ar fi pictat portretul fecioarei
Maria.18
Un oarecare Nicephorus a susţinut că Evanghelistul Luca a fost plantator
de măslini în Grecia, până la vârsta de 80 de ani.19
În Prologul Anti-Marcionit, care se afla la începutul Evangheliei după
Luca, scrie că autorul acestei Evanghelii L-a slujit pe Domnul Isus necăsătorit şi
că a murit de moarte naturală la vârsta de 84 de ani în Beotia.20 Această afirmaţie
a fost introdusă mai târziu ca interpolare şi în lucrarea lui Ieronim, De Viris.
Grigorie Nazianz a fost primul care a conferit Evanghelistului Luca
onoarea de martir.21 După afirmaţia acestuia, sarcofagul cu presupusele oseminte
ale Evanghelistului Luca se pot vedea şi astăzi la Padua, în biserica Sf. Iustina.22
Alt iubitor al tradiţiei, Ieronim, a spus în lucrarea sa, De Viris ill.c.7, că
împăratul Constantin a căutat osemintele Evanghelistului Luca şi le-a transportat
la Constantinopol. Isidore a susţinut că osemintele Evanghelistului Luca au fost
duse din Bitinia.23
Toate acestea, a spus marele comentator F. Godet, nu sunt altceva decât
nişte legende.
În al doilea rând, ne von ocupa de
51
II. DESTINATARUL EVANGHELIEI DUPĂ LUCA
Luca şi-a dedicat Evanghelia unui Teofil, căruia i-a conferit titlul de “prea
ales” (1:3). Titlul de “prea ales” sau “excelenţa voastră” se atribuia numai unui
demnitar mare din guvernul roman.24 În Noul Testament acest titlu s-a folosit
pentru doi guvematori: Felix (Fapte 24:3) şi Festus (Fapte 26:25).
Acest demnitar s-a interesat despre Domnul Isus, iar Evanghelistul Luca,
ca să-l câştige pentru Cristos, a căutat să-l informeze îndeaproape.25
Dar, numele Teofil, are şi înţeles simbolic. El înseamnă “iubitor de
Dumnezeu” şi “cel pe care îl iubeşte Dumnezeu”. Unii cred că Evanghelistul
Luca a folosit acest nume în sens figurativ, ca să arate că el îşi adresează
Evanghelia către toţi “iubitorii de Dumnezeu” de pretutindeni şi din toate
generaţiile.26 Aici nu este numai o simplă coincidenţă. Este adevărat că Luca a
întrebuinţat în Evanghelie numele Teofil şi în sens simbolic, dar el a avut în
vedere în mod special o persoană care purta acest nume. Însă aceasta nu înseamnă
că Evanghelistul Luca a scris numai acestui Teofil, ci şi “tuturor iubitorilor de
Dumnezeu”. Chiar din prefaţa cărţii se vede că ea a fost scrisă ca să fie citită de
cea mai largă masă de oameni şi nu numai de o singură persoană. Cele două
volume:Evanghelia după Luca şi cartea Faptele Apostolilor au fost scrise sub
inspiraţia şi călăuzirea Duhului Sfânt, ca să informeze toate generaţiile pământului
cu privire la învăţătura, viaţa, moartea, învierea, înălţarea Domnului Isus la cer şi
începutul Bisericii Lui în istoria neamului omenesc.27 Se credea că demnitarul
Teofil s-a interesat de copierea, finanţarea şi răspândirea acestor două volume, aşa
după cum se obişnuia pe vremea aceea.28
III. LOCUL SCRIERII EVANGHELIEI DUPĂ LUCA

Cercetătorii au emis patru ipoteze în ce priveşte locul scrierii celei de-a
treia Evanghelii:
a) Unii opinează pentru Antiohia Siriei, fiindcă Evanghelistul Luca era din
această cetate. Chiar dacă Evanghelistul Luca era din Antiohia, acesta nu este un
argument că el a scris Evanghelia în acest oraş.29
b) Alţii opinează pentru Roma, fiindcă s-au găsit unele manuscrise de mai
târziu în care scria că Evanghelia după Luca a fost compusă în această cetate
imperială, cât a stat Apostolul Pavel în închisoare.30
c) Alţii opinează pentru Ahaia. Marcion a scris în întroducerea celei de-a
treia Evanghelii că Luca a scris această Evanghelie în Ahaia31, care era una dintre
regiunile Greciei. Aceşti cercetători spun că acestă afirmaţie a lui Marcion se
potriveşte cu eliberarea Apostolului Pavel din închisoarea din Roma şi cu plecarea
Evanghelistului Luca în Grecia.32
d) Şi alţii susţin că Luca şi-a scris Evanghelia în Cezarea Maritimă, în cei
52
doi ani cât a stat în această cetate din Israel.33 Noi luăm această variantă ca fiind
autentică, aşa după cum vom vedea în continuare în acest studiu.
b)
a)
c)
d)
e)
a) Harta de pe timpul Domnului Isus
b) Un port natural din Cezarea Maritimă
c) Teatrul din Cezarea Maritimă
d) Cezarea Maritimă; aici Apostolul Pavel a fost întemniţat doi ani
e) Cezarea Maritimă; sediul guvernului roman; apeducte
53
54
Cezarea Maritimă
În al patrulea rând, ne vom ocupa de
IV. DATA SCRIERII EVANGHELIEI DUPĂ LUCA

În ce priveşte data scrierii Evangheliei după Luca, cercetătorii s-au
împărţit în două: unii opinează că această Evanghelie a fost scrisă după căderea
Ierusalimului, iar alţii susţin că ea a fost redactată şi publicată înaintea acestui
eveniment care a avut loc în anul 70.
A. Cei ce opinează că Evanghelia după Luca a fost scrisă după distrugerea
Ierusalimului aduc câteva detalii din următoarele trei versete care, după părerea
acestora, arată că acest eveniment a precedat data scrierii. Domnul Isus a zis: “Vor
veni peste tine zile când vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor
împresura şi te vor strânge din toate părţile” (19:43); “Când veţi vedea
Ierusalimul înconjurat de armate, să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape”
(21:20); şi “Vor cădea sub ascuţişul sabiei, vor fi luaţi sclavi printre toate
naţiunile şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de naţiuni …” (21:24).
Astfel, după părerea acestora, Evanghelia după Luca a fost scrisă între anii
75 şi 85.34
Argumentul acestor cercetători nu este temeinic, fiindcă nimeni nu poate
nega că Domnul Isus n-a fost în stare să prezică distrugerea Ierusalimului în
modul cel mai detaliat, ca şi viitorul întregii lumi.
B) Avem multe dovezi care ne arată că Luca şi-a scris Evanghelia înainte
de căderea Ierusalimului. Noi vom lua doar patru:
a) Prima dovadă este că în Evanghelia după Luca şi în Faptele Apostolilor
nu este nici o menţiune cu privire la împlinirea evenimentului în legătură cu
distrugerea Ierusalimului.35
b) A doua dovadă este că în Faptele Apostolilor nu se găseşte nici o
menţiune în legătură cu persecuţia lui Nero din anul 64 şi cu atât mai puţin în
Evanghelia după Luca.36
c) A treia dovadă este că în Faptele Apostolilor nu se găseşte nici o
menţiune cu privire la martirizarea lui Iacov, fratele Domnului Isus care a avut loc
în anul 62.37 d) Şi a patra dovadă este că în Faptele Apostolilor nu există nici o
aluzie nici chiar cu privire la martirizarea Apostolului Pavel, care a avut loc în
anul 67, după a doua lui întemniţare din Roma, fiindcă această carte se încheie cu
prima întemniţare a marelui Apostol la Roma, din anul 62. Aceasta a fost
convingerea lui A. Harnack şi a multor alţi cercetători.38 De aici, concluzia este
clară: Dacă Evanghelistul Luca a scris cartea Faptele Apostolilor între anii 61 şi
62, cât se afla Apostolul Pavel de prima dată în închisoarea din Roma, aceasta
înseamnă că el şi-a compus Evanghelia în anul 60, la sfârşitul perioadei de doi ani
cât a stat Apostolul Neamurilor în închisoarea din Cezarea Maritimă şi cât autorul
acestei Evanghelii se găsea în această cetate.39
Când am tratat studiile intitulate Evanghelia după Marcu (Vol.I,Stud.2-3)
55
şi Evanghelia după Matei (Vol.I,Stud.4), am văzut că Marcu şi-a scris
Evanghelia în Ierusalim între anii 55 – 56 şi că Matei şi-a scris Evanghelia tot în
Ierusalim, sau mai probabil în Cezarea Maritimă, între anii 58 – 59. Iar acum
observăm că şi Luca şi-a redactat Evanghelia tot în Cezarea Maritimă în anul 60.
Toate aceste informaţii sunt în concordanţă nu numai cu privire la data şi locul
scrierii Evangheliilor Sinoptice, ci sunt în concordanţă şi cu marele adevăr că
Evanghelistul Matei s-a folosit de Evanghelia după Marcu, iar Evanghelistul Luca
s-a folosit şi de Evanghelia după Marcu şi de cea după Matei, aşa după cum am
văzut când am abordat studiul intitulat Evangheliile Sinoptice (Vol.I,Stud.1).
Oare cum ar fi putut să scrie evangheliştii Marcu, Matei şi Luca cele trei
Evanghelii Sinoptice într-un interval aşa de scurt: din anul 55 şi până în anul 60?
Şi cum ar fi putut Evanghelistul Matei să se folosească de Evanghelia după Marcu
şi Evanghelistul Luca să se folosească de Evanghelia după Marcu şi de cea după
Matei, dacă n-ar fi scris toţi trei Evangheliile în Ierusalim şi în jurul lui?
Şi, în al cincilea rând, ne vom ocupa de
V. CARACTERISTICILE EVANGHELIEI DUPĂ LUCA

Evanghelia după Luca are şapte caracteristici:
1. Ea este mai întâi o Evanghelie universală.
Sunt patru dovezi care ne arată lucrul acesta:
a) Prima dovadă este că ea a fost scrisă în felul unei literaturi greceşti
largi pe care o putea înţelege oricine. Acesta a fost motivul pentru care
Evanghelistul Luca a început-o cu data domniei imperatorului şi a guvernatorilor
romani.40
b) A doua dovadă este pentru că ea ne redă unele cuvinte evreieşti în
echivalentele lor greceşti. Spre exemplu: Simon Cananitul a devenit “Simon
Zilotul” (Luca 6:15; Matei 10:4). Golgota a devenit “Kranion” – “Căpăţâna”.
Evanghelistul Luca a numit marea Galileii, “lacul Ghenazaret”. Şi el n-a folosit
niciodată evreiescul rabi, pentru a reda titlul Domnului Isus de “Învăţător”, ci a
întrebuinţat întotdeauna grecescul didaskale.41
c) A treia dovadă constă în faptul că atunci când Evanghelistul Luca a
redat descendenţa Domnului Isus ca să-i prezinte originea umană, el nu L-a
arătat că Se trage de la Avraam, fondatorul naţiunii evreieşti, ca în cazul
Evanghelistului Matei, ci de la Adam, fondatorul neamului omenesc (Matei 1:2;
Luca 3:38).42
d) Şi a patra dovadă este fiindcă Domnul Isus, în calitate de Mântuitor al
lumii întregi,a deschis uşa Împărăţiei lui Dumnezeu tuturor oamenilor. În El au
căzut toate barierele. El este al tuturor celor ce vin la El, fără nici o deosebire: fie
evrei, fie neamuri; neprihăniţi sau păcătoşi.
Evanghelistul Luca ne spune că Mântuitorul, pentru a cuprinde lumea
întreagă, a făcut trei paşi mari:43
56
Primul pas era atunci când a intrat în relaţie cu samaritenii.
Evanghelistul Luca a redat parabola “Samariteanului milostiv” ca să ne arate că
Domnul Isus i-a învăţat pe apostoli că acel samaritean era mai aproape de
Dumnezeu decât preoţii şi leviţii care slujeau la Templu, fiindcă era mai aproape
de cei nenorociţi (10:30). În textul cu cei zece leproşi pe care i-a vindecat
Mântuitorul, el ne-a arătat că unul dintre ei era samaritean şi numai acesta s-a
întors ca să-i mulţumească (17:11-19). Şi, în cele din urmă, el ne-a mai relatat
cum unii dintre ucenici au cerut Domnului Isus să coboare foc din cer ca să
mistuie un sat samaritean pentru că n-a vrut să-L găzduiască şi cum Mântuitorul
certându-i, le-a zis: “Nu ştiţi de ce duh sunteţi inspiraţi! (56) Căci Fiul omului a
venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască” (9:55-56).
Al doilea pas, Mântuitorul l-a făcut atunci când a intrat în relaţie cu
neamurile, pe care evreii le considerau necurate. Evanghelistul Luca ni L-a
prezemtat pe Demnul Isus cum a citat-o pe văduva din Sarepta Sidonului şi pe
Naaman Sirianul ca nişte exemple bune (4:25-27); cum l-a lăudat pe sutaşul
roman pentru credinţa lui mare şi a spus: “Vă spun că nici chiar în Israel n-am
găsit o credinţă atât de mare” (7:9).
Şi al treilea pas, Fiul Iui Dumnezeu l-a făcut atunci când a devenit
prietenul vameşilor şi al păcătoşilor. Numai Evanghelistul Luca ne-a scris despre
iertarea femeii păcătoase care a spălat picioarele Domnului Isus cu lacrimile ei şi I
le-a şters cu părul capului în casa lui Simon Fariseul (7:36-50). Numai el ne-a
vorbit despre mântuirea lui Zacheu, mai marele vameşilor (19:1-10). Şi numai el
ne-a redat parabola fariseului şi a vameşului (18:9-14), pocăinţa tâlharului de pe
cruce (23:43) şi tabloul nemuritor al întoarcerii fiului risipitor şi al dragostei de
tată (15:11-32).
Evanghelistul Matei, care şi-a dedicat Evanghelia evreilor, ne-a spus că
atunci când Mântuitorul a trimis pe ucenici să predice, le-a zis să nu meargă la
samariteni şi la neamuri (10:5). Pe când, Evanghelistul Luca, care a scris
neamurilor, a omis această poruncă. Apoi, toţi patru evangheliştii ne-au redat un
citat al prorocului Isaia cu privire la Ioan Botezătorul, spunând: “Pregătiţi calea
Domnului, neteziţi-I cărările” (40:3-5), dar numai Evanghelistul Luca a continuat
să-l citeze mai departe, zicând: “Şi orice făptură va vedea mântuirea lui
Dumnezeu” (3:4).
Evanghelistul Luca ne-a arătat imensitatea dragostei lui Dumnezeu faţă de
orice suflet, în care nu există nici o limitare pentru nimeni.
2. A doua caracteristică a Evangheliei după Luca este că e o Evanghelie a
mântuirii.
Evanghelistul Luca ne-a redat în această Evanghelie a mântuirii patru
cuvinte cheie:
a) Primul cuvânt cheie este slujirea Mântuitorului. Teologii Bisericii
Primare au atribuit Evangheliei după Luca emblema de “bou”, din Apocalipsa 4:7,
57
care este simbolul slujirii şi al sacrificiului, pentru că Evanghelistul Luca L-a
descris pe Fiul lui Dumnezeu cum S-a pus cu totul în slujba neamului omenesc şi
S-a depus pe altarul jertfirii de Sine pentru răscumpărarea întregii lumi.44 Pentru
Evanghelistul Luca, Cristos era Mântuitorul lumii întregi şi Împăratul suprem care
are o Împărăţie Eternă (22:29;23:42).
Comentatorul H. Conzelmann a spus că slujirea şi jertfa lui Cristos sunt
punctul central al istoriei Evangheliei după Luca.
b) Al doilea cuvânt cheie din această Evanghelie a mântuirii este
predicarea. În textul grecesc scrie euangelizomai, “a evangheliza”, “a predica
Evanghelia” (1:19;2:10;3:18,43;7:22 etc). Unii comentatori au numit Evanghelia
după Luca “Evanghelia evanghelizării lumii”.
c) Al treilea cuvânt cheie din această Evanghelie a mântuirii este
mântuirea. Comentatorul I. Howard Marshall ne spune că Evanghelistul Luca a
folosit de patru ori substantivul soteria, “mântuire” (1:69,77;2:30,36) şi de două
ori verbul soterion, “a mântui” (19:10;18:16); şi că în Faptele Apostolilor, el a
folosit acest verb de şapte ori. Pe când Ioan, l-a întrebuinţat în Evanghelia lui o
singură dată. Apoi, Evanghelistul Luca L-a numit pe Domnul Isus de două ori
“Mântuitor” în Evanghelie (1:47;2:11) şi tot de două ori în Faptele Apostolilor. Şi
el a folosit verbul “a mântui” în Faptele Apostolilor mai mult decât este
întrebuinţat în oricare altă carte din Noul Testament.45 Ernes Aebi a zis: cuvântul
cheie al Evangheliei după Luca este “Fiul Omului” şi versetul cheie este: “…Fiul
Omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut” (19:10).46
d) Şi al patrulea cuvânt cheie din Evanghelia mântuirii sunt sinonimele azi
şi acum. Comentatorul I. Howard Marshall ne spune, în continuare, că Luca a
folosit cuvântul “astăzi” în Evanghelie de unsprezece ori, faţă de Evanghelistul
Matei care l-a folosit de opt ori şi faţă de Evanghelistul Marcu care l-a
întrebuinţat o singură dată. Şi Luca a folosit cuvântul “acum” în Evanghelie de
patrusprezece ori, faţă de Evanghelistul Matei care l-a folosit de patru ori şi faţă
de Evanghelistul Marcu care l-a întrebuinţat de trei ori.47
Evanghelistul Luca a scos în evidenţă marele adevăr că mântuirea a
devenit o realitate prezentă prin venirea Domnului Isus. El L-a citat pe
Mântuitorul spunând: “Legea şi profeţii au ţinut până la Ioan; de atunci încoace
Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu se predică: şi fiecare ca să intre în ea, dă
năvală” (16:16). Şi el ne-a mai arătat cum Dumnezeu a început deja să salveze pe
oameni de puterea Diavolului (11:20;13:16) şi să-i mântuiască prin jertfa lui
Cristos (Luca 7:16;Fapte 10:38).
3. A treia caracteristică a Evangheliei după Luca: este o Evanghelie
istorică.
Am văzut că Evanghelia după Luca a fost scrisă în felul literaturii greceşti
clasice largi. Primele ei patru versete sunt scrise în cel mai înalt spirit al acestui
gen. În aceste versete, Luca a arătat că Evanghelia lui este rezultatul unor cercetări
58
minuţioase şi precise. Sursele lui au fost foarte bune pentru că el, aşa după cum
am văzut, a ajuns în contact cu cele mai mari personalităţi ale Bisericii Primare,
de la care a obţinut informaţii.
Luca a dat Evangheliei lui un cadru istoric. Un exemplu al grijii faţă de
datele istorice este redarea ivirii lui Ioan Botezătorul. El a stabilit această dată cu
şase conducători. Primul: “În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu
Cezar”. Al doilea: “Pe când Pilat din Pont era guvernator în Iudea”. Al treilea:
“Irod, tetrarh al Galileii”. Al patrulea: “Filip, fratele lui, tetrarh al Ituriei şi al
Trahonitei”. Al cincilea: “Lisania, tetrarh al Abilenei”. Şi al şaselea: “În zilele
marilor preoţi Ana şi Caiafa – Cuvântul lui Dumnezeu a vorbit lui Ioan” (3:1-2).
Comentatorul Hans Conzelmann a zis că Evarghelistul Luca a fost cel mai
mare istoric al Bisericii Apostolice.48
4. A patra caracteristică a Evangheliei după Luca este că e o Evanghelie a
femeilor.49
În Israel, ca şi în toate ţările arabe, femeile erau foarte dispreţuite. Spre
exemplu, evreii în fiecare dimineaţă mulţumeau lui Dumnezeu că nu i-a făcut “un
rob, un păgân sau o femeie”.50 Rabinii priveau ca un păcat chiar şi faptul de-a
învăţa pe femei Legea.51 Evanghelistul Luca a început mai întâi să redea un tablou
suprem în privinţa aceasta: cum arhanghelul Gavril, căpetenia îngerilor purtători
de veşti, a salutat o fată sfioasă numită Maria, care urma să devină mama
Mântuitorului şi i-a spus: “Plecăciune ţie!” (1:28). El a descris-o pe Elisabeta,
mama lui Ioan Botezătorul, ca pe o mamă sfântă şi plină de încredere în
Dumnezeu, care a dat naştere celui mai mare bărbat născut vreodată din femeie
(1:24-44). El a descris-o pe prorociţa Ana ca pe o fiică a lui Dumnezeu care şi-a
legat inima de Casa lui Dumnezeu şi a slujit Celui Preaînalt până la adânci
bătrâneţe (2:36-38). El a descris-o pe văduva din Nain ca pe o mamă a cărei inimă
se topea de durere întocmai ca ceara în urma morţii fiului ei, pe care numai Fiul
lui Dumnezeu a putut s-o înţeleagă şi s-o ajute (7:11-17). El a descris-o pe femeia
păcătoasă cum a spălat picioarele Domnului Isus cu lacrimile ei şi cum Fiul lui
Dumnezeu i-a iertat păcatele (7:36-50). El a redat tabloul cel viu cu Maria şi
Marta: cum Marta slujea Mântuitorului, iar Maria Îi stătea la picioare şi Îl asculta
(10:38-42). Şi el ne-a arătat-o pe Maria Magdalena din care Domnul Isus a scos
şapte duhuri necurate (8:1-3).
Evanghelistul Luca a fost inspirat să ne arate că şi femeile au acelaşi preţ
înaintea Fiului lui Dumnezeu ca bărbaţii; şi că în El nu există nici o deosebire
între partea bărbătească şi partea femeiască.
5. A cincea caracteristică a Evangheliei după Luca este că e o Evanghelie
a săracilor.52
Evanghelistul Luca a transmis celor săraci trei veşti bune:
a) Prima veste bună a fost că şi Domnul Isus era sărac: că a provenit
dintr-o familie săracă, că S-a născut într-o iesle, că mama Lui a adus după naştere
59
o pereche de porumbei, care era jertfa celor săraci şi că ciobanii au venit primii la
El ca să I se închine.
b) A doua veste bună a fost că Evanghelia Domnului Isus este
Evanghelia celor săraci.
Evanghelistul Matei a scris că Mântuitorul a zis în Predica de pe Munte:
“Ferice de cei săraci în duhul” (5:3). Pe când, Evanghelistul Luca a spus simplu:
“Ferice de voi care sunteţi săraci, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este a
voastră” (6:20).
c) Şi a treia veste bună a fost că Dumnezeu a deschis uşa Împărăţiei Sale
în mod special celor săraci.
De ce Evanghelistul Luca a acordat o atenţie deosebită celor săraci?
Răspunsul este: pentru că lumea le spunea că pe lângă că erau lipsiţi de
binecuvântările vremelnice, ei nu aveau parte nici de cele veşnice, deoarece evreii
considerau bogăţia ca o răsplată pentru neprihănirea omului, iar sărăcia o priveau
ca o pedeapsă pentru anumite păcate. Astfel, cei săraci sufereau nu numai din
punct de vedere material, ci şi spiritual. Numai că Evanghelistul Luca a fost
inspirat să le spună: “Nu vă temeţi, nu-i aşa cum vă zic semenii voştri, pentru că şi
Fiul lui Dumnezeu era sărac, pentru că Evanghelia Lui este Evanghelia celor
săraci şi fiindcă uşa Împărăţiei Lui este deschisă şi pentru cei lipsiţi şi obidiţi”.
Acesta a fost unul dintre motivele pentru care Evanghelistul Luca ne-a
redat marea dramă cu “Bogatul şi Lazăr”, în care Mântuitorul a arătat tocmai
invers: că cel ce s-a considerat pe pământ bun şi binecuvântat, a ajuns la pierzarea
veşnică; iar cel e a fost aici dispreţuit de toţi şi despre care toţi au crezut că era
lovit şi pedepsit de Dumnezeu, tocmai el a ajuns în rai.
6. A şasea caracteristică a Evangheliei după Luca este că e o Evanghelie a
rugăciunii.53
a) Evanghelistul Luca ni L-a prezentat pe Domnul Isus mai întâi ca pe un
mare exemplu al rugăciunii.
- Care S-a rugat în mod special înaintea momentelor mari din viaţă:
înainte de a alege pe cei doisprezece apostoli (6:12), înainte ca să înveţe pe
ucenici adevărurile Sale tainice şi măreţe (9:18) şi El S-a rugat la schimbarea la
faţă (9:29).
- Evanghelistul Luca ne spune că Mântuitorul S-a rugat şi în împrejurări
grele: când a fost ispitit de Diavolul (4:1-13), înaintea primei ciocniri cu fariseii
(5:16), pentru credinţa Apostolului Petru din ceasul cernerii (22:33), în Grădina
Gheţimanii (22:41) şi pe cruce (23:40).
b) Evanghelistul Luca ni L-a arătat pe Domnul Isus şi ca pe un mare
sfetnic al rugăciunii. Numai Evanghelistul Luca ne-a redat parabola cu prietenul
de la miezul nopţii (11:5-13), parabola cu judecătorul nedrept (18:1-8) şi parabola
cu vameşul şi fariseul (18:9-14). În toate aceste parabole, Mântuitorul ne învaţă că
uşa rugăciunii este una dintre cele mai preţioase uşi, ne îndeamnă să ne încredem
60
în Cel ce ne-a deschis-o şi ne aşteaptă tot timpul să venim la El cu nevoile noastre.
7. Şi, a şaptea caracteristică a Evangheliei după Luca este că e o
Evanghelie a mulţumirii.54
În Evanghelia după Luca, cuvintele: “glorie”, “laudă” şi “mulţumire lui
Dumnezeu” sunt folosite mai mult decât în întreg Noul Testament. Aceste cuvinte
ating apogeul în cele trei imnuri măreţe: în imnul măririi din cântarea Mariei,
mama Mântuitorului (1:46-55); în Imnul binecuvântării din cântarea lui Zaharia,
tatăl lui Ioan Botezătorul (1:68) şi în Imnul de glorie din cântarea lui Simeon,
când Îl ţinea pe Pruncul Isus în braţe la binecuvântare (2:29-32).
Evanghelistui Luca ne-a arătat că în momentul în care S-a coborât la noi
Fiul Iui Dumnezeu, lauda şi gloria au şi început să se înalţe de la cei răscumpăraţi
spre CeI Preaînalt.
__________________________________
1. Barrett, C.K., Luke the Historian in Recent Study, p. 8.
p. 113.
3. Op. cit. pp. 113 - 114.
4. Bruce, F.F., The Acts of the Apostles, p. 5.
5. Robertson, A.T., Luke the Historian in the Light of Research, pp. 90 - 102.
7. Ashby, E.G., Colossians (The International Bible Commentary), p. 1459.
8. Ellis, E.E., The Gospel of Luke, pp. 51 – 53.
11. Op. cit. p. 144.
pp. 113, 115;
Porter, L.E., Luke (The International Bible Commentary), p. 1182.
14. Eusebius, Ecclesiastical History, III, iv.6;
p. 113.
16. Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 8;
Halley, H.H., Manual Biblic, p. 486.
p. 127.
19. Godet, F., A Commentary on the Gospel of St. Luke, p. 22.
20. Douglas, J.D., B.D., S.T.M., Ph.D., Dicţionar Biblic, p. 774.
21. Orat. Iii. Advers. Julian;
61
Godet, F., A Commentary on the Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 22.
23. Godet, F., A Commentary on the Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 22.
24. Clementine Recognitions 10. 71;
25. Plummer, A., The Gospel According to St. Luke, p. 2.
p. 117.
27. Caird, G.B., The Gospel of St. Luke, p. 14.
28. Aebi, E., Scurtă introducere biblică, p. 143;
117.
29. Op. cit. p. 115.
30. Op. cit;
Douglas, J.D., B.D., S.T.M., Ph.D., Dicţionar Biblic, p. 775.
31. Porter, L.E., Luke (The International Bible Commentary), p. 1182.
p. 115.
33. Douglas, J.D., B.D., S.T.M., Ph.D., Dicţionar Biblic, p. 775.
34. Streeter, B.H., The Four Gospels, p. 540.
p. 116.
36. Op. cit.
37. Op. cit.
38. Porter, L.E., Luke, p. 1182.
39. Op. cit;
116;
41. Op. cit.
42. Op. cit.
43. Balmforth, H., St. Luke, p. 17.
45. Howard Marshall, I., Luke: Historian and Theologian, p. 92.
47. Howard Marshall, I., Luke: Historian and Theologian, p. 92.
48. Conzelmann, H., The Theology of St. Luke, p. 23.
49. Porter, L.E., Luke, pp. 1183 – 1184;
Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 9.
62
p. 129.
53. Thomson, G.S.S., The Praying Christ, p. 11.
54. Hunter, A.M., Introducing the New Testament, p. 53.
63
6. AUTORUL CELEI DE A PATRA EVANGHELII
I
În legătură cu Autorul celei de-a patra Evanghelii, îl vom trata în două
studii. În primul studiu ne vom ocupa de trei lucruri: de opiniile celor ce neagă că
Apostolul Ioan a scris a Patra Evanghelie, de dovezile din conţinutul cărţii care ne
arată că Apostolul Ioan a scris Evanghelia care-i poartă numele şi de dovezile din
Biserica Primară care ne arată acelaşi lucru.
Titlul Evanghelia după Ioan, a fost ataşat prin anul 125, aşa cum am
văzut când am tratat studiul intitulat Evanghelia după Marcu
(Vol.I,Stud.2),pentru că atunci cele patru Evanghelii canonice au început să
circule împreună.
Comentatorii W. Hendriksen, C.H. Dodd şi C.K. Barrett spun că au fost
mulţi critici moderni care au susţinut că nu Apostolul Ioan a fost autorul celei de-a
Patra Evanghelii, ci altcineva care a trăit după prima jumătate a secolului al II-
lea.1
Aceşti critici care au tăgăduit că Apostolul Ioan a fost autorul celei de-a
Patra Evanghelii au adus următoarele cinci argumente în favoarea opiniei lor:
a) Primul lor argument este că autorul celei de-a Patra Evanghelii n-a
fost evreu, pentru că dacă era evreu n-ar fi scris despre poporul lui aşa de
umilitor,şi anume că era vrăjmaşul lui Dumnezeu, şi n-ar fi vorbit mereu despre
evrei la persoana a treia plural: “ei” , excluzăndu-se pe sine (5:18;7:1:9:22).2
Acest argument cade fiindcă atunci când Apostolul Ioan a scris această
Evanghelie, naţiunea evreiască deja L-a respins pe Cristos şi ca atare, ea nu mai
era poporul lui Dumnezeu. Apoi, Apostolul Ioan a vorbit despre evrei la persoana
a treia plural fiindcă el şi-a dedicat Evanghelia creştinilor din Asia Mică, care n-au
provenit din această naţiune şi care nu cunoşteau obiceiurile acestui popor. Acesta
a fost motivul pentru care Evanghelistul Ioan a explicat mereu în carte obiceiurile
evreieşti (2:6 etc).3
b) Al doilea argument al celor ce susţin că nu Apostolul Ioan a scris a
Patra Evanghelie este că autorul ei n-a fost un martor ocular fiindcă există o
mare diferenţă între această Evanghelie şi cele Sinoptice şi că această diferenţă
a constat în faptuI că autorul celei de-a Patra Evanghelii nu era în cunoştinţă
de cauză.
Vom lua un singur exemplu pe care l-au adus susţinătorii acestei opinii: în
Evanghelia după Ioan 19:14 scrie în legătură cu procesul Mântuitorului: “Era ziua
Pregătirii Paştelor, cam pe la ceasul al şaselea. Pilat le-a zis Iudeilor: «Iată-L pe
Regele vostru»“. Pe când în Evanghelia după Marcu 15:25 citim: “Când L-au
răstignit, era ceasul al treilea.” Susţinătorii acestei opinii au pus întrebarea: Cum
a putut autorul celei de-a Patra Evanghelii să spună că procesul Domnului Isus s-a
ţinut în jurul orei şase, când El a fost răstignit la ceasul al treilea? Nici acest
64
argument nu stă în picioare fiindcă între a Patra Evanghelie şi cele Sinoptice nu
există nici o discordanţă. Explicaţia la acestă contradicţie aparentă este uşoară:
Evanghelistul Ioan a redat procesul Mântuitorului după orarul roman. La romani,
numărătoarea ceasului începea de la miezul nopţii şi de la amiază. Astfel,
Evanghelistul Ioan când a scris că era “cam pe la ceasuI al şaselea”, însemna că
era în jurul orei şase dimineaţa, iar Evanghelistul Marcu ne-a prezentat răstignirea
Mântuitorului după orarul evreiesc. La evrei, ceasul începea să se numere de la
ora şase dimineaţa. Astfel, ceasul “al treilea”, când Mântuitorul a fost răstignit, era
ora nouă dimineaţa. Aici, nu este nici o contradicţie, ci dimpotrivă o mare
concordanţă.4
c) Al treilea argument al celor ce susţin că nu Apostolul Ioan era autorul
celei de-a Patra Evanghelii este că el a fost martirizat împreună cu Iacov, fratele
lui, în anul 44 de către Irod Antipa I. Aceştia l-au citat pe Papias şi încă pe patru
interpreţi ai acestuia.
Papias, episcopul de Hieropolis şi ucenicul Apostolului loan, a scris în a
doua sa carte intitulată Minunile Domnului că Apostolul Ioan a fost martirizat
împreună cu lacov, fratele lui şi că astfel s-a împlinit ce i-a zis Domnul Isus lui şi
fratelui său, în Evanghelia după Marcu, când a spus: “Este adevărat că paharul pe
care-l voi bea Eu îl veţi bea şi cu botezul cu care voi fi botezat Eu veţi fi botezaţi”
(10:39).5
În exegeza lui făcută asupra Evangheliei după Matei, Origen a scris că
Apostolul Ioan a fost martirizat împreună cu Iacov, fratele lui.6
În manuscrisul Baroccianus 142, care a fost publicat de către De Boor, se
găseşte şi următoarea afirmaţie a lui Philippus Sidetus, un istoric bisericesc care a
trăit la începutul secolului al V-lea: “Papias, episcopul de Hieropolis, un ucenic
al lui Ioan Teologul şi un colaborator al lui Policarp, a scris cinci cărţi despre
minunile Domnului … În a doua sa carte, Papias a scris că Ioan şi Iacov, fratele
lui au fost martirizaţi de evrei” .7
În Codexul Coislinianus Paris 305, care a fost unul dintre manuscrisele
cronicarului Georgius Hamartolus, un călugăr care a trăit în secolul al IX-lea, a
scris următoarea afirmaţie pe care acesta a făcut-o pe baza scrierilor lui Papias:
“Ioan şi Iacov, fratele lui, au murit ca martiri”.8
Şi în martirologia siriacă antică, Apostolii Iacov şi Ioan sunt puşi
împreună.9
Această afirmaţie a lui Papias cu privire la martirajul Apostolilor Iacov şi Ioan a
adus multe confuzii în primele veacuri. Unii au interpretat-o, aşa după cum am
văzut că Iacov şi Ioan au fost martirizaţi împreună. Alţii, ca istoricul evreu Iosif
Flavius şi istoricul bisericesc Eusebiu, l-au interpretat pe Papias că Iacov era ori
Iacov, fiul lui Zebedei, ori Iacov, fratele Domnului. Iar Ioan era Ioan Botezătorul
şi că aceasta nu înseamnă că ei au fost martirizaţi deodată.10 În calendarul
bisericesc din Cartagina, care a fost un calendar foarte timpuriu, martirajul lui
65
Ioan Botezătorul era amintit împreună cu martirajul lui Iacov, fiul lui Zebedei pe
data de 27 decembrie.11 Iar alţii, nu numai că n-au luat în considerare aceată
afirmaţie a lui Papias, după care Apostolul Ioan ar fi murit împreună cu Iacov,
fratele lui, dar n-au vrut să-i ia în considerare nici măcar afirmaţia că Apostolul
Ioan ar fi fost martirizat vreodată pentru că s-au găsit în primele veacuri şi
manuscrise în care scria că Apostolul Ioan a murit de moarte naturală.12
Noi suntem de acord cu explicaţia lui W.M. Ramsay potrivit căreia Papias
s-a referit la martirajul fiilor lui Zebedei, dar aceasta nu înseamnă că ei ar fi fost
martirizaţi în acelaşi timp, ci au fost numai amintiţi împreună.13
d) Al patrulea argument al celor ce susţin că nu Apostolul Ioan era autorul
celei de-a Patra Evanghelii este că, potrivit istorisirii lui Papias, au existat în
Efes doi Ioani şi că unul dintre aceştia, care nu era apostolul, ar fi scris a Patra
Evanghelie.14 Cei ce tăgăduiesc că Apostolul Ioan a scris a Patra Evanghelie spun
că unul dintre cei doi Ioani care nu era apostol, a oferit lui Papias toate
informaţiile cu privire la Evangheliile Sinoptice; şi că acest bătrân, tot cu numele
de Ioan, nu l-a informat pe Papias în legătură cu problema autorului celei de a
Patra Evanghelii, sau l-a informat, dar Papias ar fi păstrat acest adevăr sub tăcere.
Şi cu atât mai mult, dacă Papias era ucenicul apostolului Ioan, aşa cum zicea
Irineu15, atunci el cum de n-a cunoscut adevărul cu privire la autorul celei de-a
Patra Evanghelii? Iar dacă l-a cunoscut, atunci de ce l-a redat într-o formă aşa de
obscură? Din toate acestea, spun susţinătorii acestei opinii, reiese clar că nu
apostolul Ioan a fost autorul celei de a Patra Evanghelii, ci celălalt Ioan.
Eusebiu l-a citat pe Papias spunând în legătură cu cei doi Ioani: “Dacă ar
veni cineva care a fost un ucenic al apostolilor, l-aş întreba despre discursurile
acestora, ce a zis Andrei sau Petru, Filip sau Toma, Iacov sau Ioan, Matei sau
oricare alt apostol; şi despre lucrurile pe care le-au spus Aristion şi bătrânul
Ioan, ucenicii Domnului”.16
Această frază a lui Papias, Eusebiu a interpretat-o în două feluri:
El a explicat mai întâi că Papias a menţionat numele lui Ioan de două ori: o
dată l-a pus alături de numele apostolilor: Andrei, Petru, Filip, Toma, lacov şi
Matei, ca să arate că el era autorul celei de-a Patra Evanghelii; şi a doua oară l-a
aşezat alături de Ariston sub numele de “bătrânul Ioan”, ca să arate că el care era
foarte bătrân, a fost încă viu.17 Dacă această variantă era corectă, atunci, au zis
unii cercetători, toţi scriitorii Bisericii Primare, ca Irineu, Teofil ş.a., care au
vorbit despre doi Ioani, au greşit.18
Şi a doua interpretare a lui Eusebiu a fost că Papias a menţionat numele lui
Ioan între apostoli, ca să arate că el era autorul celei de-a Patra Evanghelii, şi că eI
a trecut numele “Bătrânul loan” alături de Aristion, ca să confirme adevărul că în
Asia Mică erau doi Ioani. Istoricul amintit al Bisericii Primare a arătat clar lucrul
acesta când a scris că pe vremea lui erau la Efes două morminte a celor doi
Ioani.19
66
Am văzut că Eusebiu, istoricul Bisericii Primare, a confirmat în a doua sa
interpretare la afirmaţia lui Papias că au existat în Efes cu adevărat cei doi loani.
Iar, în amândouă interpretările, el a afirmat că Apostolul Ioan a fost autorul celei
de-a Patra Evanghelii. Şi cu toate acestea, iubitorii opiniei că nu Apostolul Ioan a
scris a Patra Evanghelie au continuat s-o susţină.
Ei au emis ipoteza că unul dintre cei şapte ucenici la care li S-a arătat
Domnul Isus după înviere la marea Tiberiade, a fost şi “Bătrânul Ioan” care, după
părerea lor, ar fi scris a Patra Evanghelie. Evanghelistul Ioan a scris: “După aceea
Isus S-a mai arătat ucenicilor Săi la marea Tiberiadei. lată cum S-a arătat: (2)
Simon Petru, Toma zis Geamăn, Natanael din Cana Galileii, fiii Lui Zebedei, şi
alţi doi din ucenicii lui Isus erau împreună” (21:1-2). Astfel, aceştia au zis că
unul dintre cei doi ucenici nenominalizaţi n-a făcut parte dintre cei doisprezece
apostoli; şi că acesta era Bătrânul Ioan, care a scris a Patra Evanghelie. 20 Acest
citat nu ne spune absolut nimic despre “Bătrânul Ioan”. Ci dimpotrivă, el ne
vorbeşte despre şapte apostoli cărora li S-a arătat Domnul Isus după înviere.
e) Şi al cincilea argument al celor ce susţin că nu Apostolul Ioan a fost
autorul celei de-a Patra Evanghelii este părerea că de la începutul secolului al
treilea a existat o opoziţie faţă de ideea că Apostolul Ioan a scris Evanghelia
care-i poartă numele.
În prima parte a secolului al lI-lea, spun susţinători acestei opinii, se
credea că Apostolul Pavel a întemeiat biserica din Efes. Apoi, ceva mai târziu, s-a
pretins că Apostolul Ioan a fost păstorul acestei biserici prin excelenţă şi că prea
multe lucruri s-au pus în seama lui. Şi că, în cele din urmă, pe la începutul
secolului al IV-lea, punctul de vedere că el ar fi scris a Patra Evanghelie a fost
respins de tot mai mulţi teologi din acea vreme.21
Susţinătorii acestei opinii continuă să spună că unii teologi au început să
respingă ideea că Apostolul Ioan a scris a Patra Evanghelie chiar de la sfârşitul
secolului al II-lea, argumentând lucrul acesta cu erezia alogilor din Asia Mică,
care tăgăduia adevărul Logosului. Această erezie a îndrăznit să atribuie a Patra
Evanghelie şi Apocalipsa lui Cerinthus. Părerea alogilor că Cerinthus ar fi scris a
Patra Evanghelie şi Apocalipsa nu poate pune sub semnul întrebării calitatea
Apostolului Ioan de autor al acestor cărţi, pentru că era cea mai mare anomalie ca
Cerinthus să proclame divinitatea Domnului Isus şi Întruparea Cuvăntului, când el
le combătea tocmai pe acestea.22
Aceste cinci argumente sunt atât de absurde şi şubrede încât nu pot sta în
picioare înaintea adevărului.
În al doilea rând, ne vom ocupa de
II. DOVEZILE DIN CONŢINUTUL CĂRŢII CARE NE ARATĂ CĂ

APOSTOLUL IOAN A SCRIS A PATRA EVANGHELIE
Comentatorii B.F. Westcott, J.B. Lightfood, M. Dods, W.F. Howard, V.
67
Taylor şi mulţi alţii, ne spun că în conţinutul cărţii sunt şapte dovezi care ne arată
că Apostolul Ioan a fost autorul -celei de-a Patra Evanghelii şi nu altul.23
a) Prima dovadă ne arată că autorul era un evreu.
Faptul că autorul era un evreu reiese din următoarele lucruri:
- Din stilul lui:
- a citat Vechiul Testament, atât din originalul ebraic, cât şi din Septuaginta
(2:17;10:34-35;12:40;13:18;17:12;19:24, 28, 36-37);
- L-a prezentat pe Domnul Isus ca pe Mesia: (1: 41, 46,49:4:25; 6:15;7:27,
42;12:34);
- a cunoscut situaţia politică şi religioasă din Israel (4:9; 7:35;11:49;
18:13,28,31,39);
- a cunoscut sărbătorile şi ritualurile evreieşti: Paştele (2:13,23; 5:1;6:4;
13:1;18:28), sărbătoarea Corturilor (7:2,37-38) şi sărbătoarea Înnoirii Templului
(3:25; 10:22-23; 11:55; 12:12; 18:28-29; 19:31);
şi a explicat obiceiurile evreieşti de la nunţi şi funeralii (2:1-10;11:38, 44; 19:40).
b) A doua dovadă ne arată că autorul era un evreu din Israel. El:
- a cunoscut bine topologia Israelului (1:28; 11:1; 2:1,12; 3:23; 4:11,20;11:54;
12:21);
- a cunoscut Ierusalimul şi împrejurimile lui (5:2;9:7;11:18;18:1;19:17);
- şi a cunoscut bine încăperile Templului (2:14,20; 8:2.20; 10:22-23; 18:1,20).
Comentatorul F.F. Bruce a zis: “Prin faptul că Apostolul loan cunnoştea bine
Ierusalimul, înseamnă că el avea casă şi aici. Acesta era motivul pentru care îl
cunoştea marele preot” (18:15).24
c) A treia dovadă ne arată că autorul era martor ocular la tot ce a scris.
- El şi-a adus aminte când s-au întâmplat toate lucrurile, pe care le-a văzut şi
auzit, uneori chiar şi ceasul (1:29,35,39; 2:1;3:24;4:6,40,52-53;6:22;
7:17;11:6;12:1; 13:1-2; 19:14,31; 20 :1, 19,26 );
- atunci când Domnul Isus a şezut la fântâna lui lacov a ştiut că era obosit (4:6);
- şi-a adus aminte de cuvintele spuse de semenii orbului din naştere (9:8-10);
- a văzut sângele şi apa ieşind din coasta Domnului Isus (19:33-35);
- a ştiut numele slujitorului marelui preot a cărui ureche i-a tăiat-o Apostolul Petru
(18:10);
- şi s-a cunoscut cu marele preot (18:15).
d) A patra dovadă ne arată că autorul, în calitate de martor ocular, a
dispus de multe amănunte şi a folosit mereu detalii mici care ni se imprimă
adânc în minte. El ne-a spus că:
- pâinile pe care le-a înmulţit Domnul Isus erau din orz (Cap.6);
- atunci când s-a stârnit o furtună mare, ucenicii deja vâsliseră între 25 şi 30 de
stadii (6:19);
- atunci când Fiul lui Dumnezeu a prefăcut apa în vin, au fost acolo şase vase
săpate în piatră şi în fiecare din ele au încăput câte două sau trei vedre (2:6);
68
- cununa lui Cristos, pe care I-au pus-o ostaşii pe cap, în semn de batjocură, era
din spini (19:5);
- veşmântul Mântuitorului pentru care au tras ostaşii la sorţi, la poalele crucii, nu
avea nici o cusătură (19:23);
- amestecul de smirnă şi aloe, pe care l-a adus Nicodim pentru înmormântarea
trupului Domnului Isus era în cantitate de aproape o sută de litri (19:39);
- şi că atunci când Maria, sora lui Lazăr, a uns picioarele Mântuitorului cu un litru
de nard curat, de s-a umplut toată casa, el a descris această ungere în aşa fel, de
parcă îi simţea încă mirosul (12:3).
Acum, întrebarea care se pune este următoarea: Cine a putut să dispună de
toate aceste amănunte pe care le-am amintit, dacă nu un martor ocular?.25
e) A cincea dovadă ne arată că autorul celei de-a Patra Evanghelii era
unul dintre cei doisprezece apostoli.
- El a luat parte la Ultima Cină (13:23);
- era asociat mereu cu Apostolul Petru (1:35-42;13:23-24;18:15-16;20:2;21:20-
23);
- a făcut parte dintre cei doisprezece ucenici şi a redat îndeaproape acţiunile,
cuvintele şi stările apostolilor (2:17,22;4:27;6:19;22:16;13:22,28;21:21);
- a ştiut tot ce s-a vorbit în grupul cel intim, care era format din trei apostoli:
Petru, Iacov şi Ioan. Aceasta înseamnă că el a fost unul dintre ei;
- era unul dintre primii doi ucenici, menţionat împreună cu Apostolul Andrei în
1:40 şi nenominalizat.
f) A şasea dovadă ne arată că autorul a cunoscut bine caracterele
apostolilor.
- El a descris caracterele ucenicilor prin însişi cuvintele lor;
- l-a descris pe Toma în mai multe rânduri şi cu propriile lui cuvinte
(11:16;14:5;20:24-29);
- l-a zugrăvit pe Andrei de căteva ori şi, de asemenea, cu însuşi cuvintele lui
(1:40-41; 6:8-9;12:22);
- a descris caracterul lui Filip îndeaproape (6:5-7;14:8-9);
- şi a redat portretul lui luda lscarioteanul, la ungerea din Betania, într-un mod
foarte viu (12:1-11).
Autorul celei de-a Patra Evanghelii a redat caracterele ucencilor în aşa fel
încât ei nu pot fi uitaţi niciodată. Şi acum, întrebarea care se pune din nou este
aceasta: Cine a putut să cunoască îndeaproape caracterele apostolilor şi să le
descrie cu propriile lor cuvinte, dacă nu un apostol?
g) Şi a şaptea dovadă ne arată că autorul era Apostolul Ioan.
Autorul celei de-a Patra Evanghelii, când i-a prezentat pe primii doi
ucenici, în 1:40, care au început să-L urmeze pe Domnul Isus, pe unul l-a
nominalizat, ca să se ştie că era Andrei. Dar celuilalt, de ce nu i-a amintit numele?
Gestul acesta ne ajută să identificăm autorul cărţii. Evangheliile Sinoptice ne arată
69
că primii ucenici care au început să-L urmeze pe Fiu lui Dumezeu au fost: Petru,
Andrei, Iacov şi Ioan (Marcu 1:16-20,29). Este clar, dacă era altcineva, autorul îi
menţiona numele; dar fiindcă el era unul dintre primii doi ucenici care au început
să-L urmeze pe Mântuitorul, el n-a putut să scrie: eu eram unul dintre cei doi.
Floarea aceasta rară a umuilinţei nu creşte în orice sol al inimii. Dacă eram noi în
locul Evanghelistului Ioan, poate eram ispitiţi ca să ne trecem numele; şi poate că
am fi scris mai întâi numele nostru şi apoi al lui Andrei. Evanghelistul Ioan însă
nu numai că nu şi-a scris numele lui, nici aici şi nici în întreaga Evanghelie, dar el
n-a amintit nici măcar numele lui Iacov, fratele lui, nici printre primii ucenici şi
nici în restul cărţii.
Când Ioan a scris Evanghelia, numai el a mai rămas în viaţă dintre
apostoli. În 21:19 se vede clar că Apostolul Petru deja câştigase cununa de martir.
Şi noi ştim că şi Apostolul Iacov, fratele lui Ioan, a fost martirizat de către Irod,
Agripa I în anul 44, pe când Apastolul Petru încă trăia (Fapte, Cap.12). Faptul că
autorul celei de-a Patra Evanghelii a scris în 21:24 la timpul prezent: “Ucenicul
acesta este cel ce adevereşte aceste lucruri şi care le-a scris”, înseamnă că el era
ultimul care a făcut parte din grupuI cel intim format din Petru, Iacov şi Ioan şi
care mai trăia; iar acesta nu era altul decât Ioan, autorul cărţii.
Este un lucru foarte surprinzător că a Patra Evanghelie nu menţionează
deloc numele Apostolului Ioan şi nici a lui Iacov, fratele lui, aşa după cum deja
am văzut. Toate informaţiile şi referinţele despre el le avem din Evangheliile
Sinoptice. Dar în schimb, în a Patra Evanghelie găsim alte două nume: “Ucenicul
pe care îl iubea Isus” şi “Martorul întregii relatări”.
Despre “ucenicul pe care îl iubea Isus” avem patru menţionări: că el a stat
rezemat pe pieptul Mântuitorului la Ultima Cină (13:23-25); că în grija lui,
Domnul Isus a încredinţat-o pe mama Sa atunci când a fost pe cruce (19:25-27);
că Maria Magdalena i-a dat de ştire lui şi lui Petru că mormântul era gol în
dimineaţa învierii (20:2); şi că a fost şi el prezent pe ţărmul mării Galileii atunci
când Domnul Isus S-a arătat după înviere (21:20).
Iar în legătură cu “Martorul întregii relatări” avem o singură menţiune,
care ne vorbeşte despre un ostaş care a înfipt sabia în coasta Mântuitorului, şi i-a
ieşit îndată apă şi sânge. Şi de aici începe un comentariu care zice: “Faptul acesta
este adeverit de cel ce a văzut; mărturia lui este adevărată şi el ştie că spune
adevărul, pentru ca şi voi să credeţi” (19:35).
Apoi, a Patra Evanghelie ne mai arată că “Ucenicul iubit” şi “Martorul
întregii relatări” sunt una şi aceeaşi persoană: “Ucenicul acesta este cel ce
adevereşte aceste lucruri şi care le-a scris. Şi ştim că mărturia lui este adevărată”
(21:24).
Şi acum, iată dezlegarea întregii enigme! La întrebările: De ce în cele trei
Evanghelii Sinoptice, Apostolul Ioan apare întotdeauna pe primul loc alături de
Apostolii Petru şi Iacov, iar în a Patra Evanghelie nu apare deloc? Şi de ce a Patra
70
Evanghelie nu aminteşte deloc numele lui, dar, în schimb, foloseşte alte două
nume: “Ucenicul pe care îl iubea Isus” şi “Martorul întregii relatări”? Nu este
deloc greu de înţeles că “Ucenicul iubit” din a Patra Evanghelie echivalează cu
unul dintre cei trei ucenici din cercul cel intim al Domnului Isus găsit în
Evangheliile Sinoptice, pe care a Patra Evanghelie îl tăinuieşte, şi acesta nu este
altul decât Ioan. Acesta este autorul ei. Şi acesta este “Martorul întregii relatări”.
Profesorul C.K. Barrett a zis în comentariul său că orice om sincer şi cu
judecată nu poate să nu recunoască, că a Patra Evanghelie a fost scrisă de un evreu
din Israel care a fost un apostol şi un martor ocular la tot ce a relatat în ea.26
Şi, în al treilea rând, ne vom ocupa de
III. DOVEZILE DIN BISERICA PRIMARĂ CARE NE ARATĂ CĂ

APOSTOLUL IOAN A SCRIS A PATRA EVANGHELIE
Aceste dovezi sunt de două feluri:
1. Dovezi care amintesc şi citează a Patra Evanghelie ca o lucrare
autentică şi autoritară scrisă de un apostol.
Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea a predominat adevărul că Apostolul
Ioan a fost autorul celei de-a Patra Evanghelii şi aceasta atât pe baza dovezilor din
conţinutul cărţii, cât şi pe baza dovezilor din scrierile Bisericii din primele patru
secole.
Sunt şase dovezi care amintesc şi citează a Patra Evanghelie ca fiind o
lucrare autentică şi autoritară scrisă de un apostol.
a) Prima dovadă sunt citatele lui Ignaţiu, din anii 100 – 105.
Ignaţiu a citat Ioan 17:23 în epistola sa pe care a scris-o către biserica din
Efes 5:1; a citat Ioan 5:19 în epistola pe care a trimis-o bisericii din Magnesia 7:1;
a citat Ioan 6:54-55 în epistola către Romani 7:3; şi a citat Ioan 3:8 în epistola
către biserica din Filadelfia 7:1.27
b) A doua dovadă sunt citatele din scrierile gnosticilor.
Ipolit a scris că gnosticul Basilides (130 d.Cr.) a citat Ioan 1:9, unde scrie
că Cristos era adevărata lumină care a venit în lume.28
Valentinus, unul dintre învăţătorii gnosticilor, a acceptat, împreună cu
ucenicii lui Ptolemeus şi Herakleon, autoritatea divină a celei de-a Patra
Evanghelii, numai că au interpretat-o greşit. Herakleon a făcut primul comentariu
asupra celei de-a Patra Evanghelii.29
c) A treia dovadă este citatul lui Iustin Martirul (100 – 167), care era un
învăţător şi un scriitor renumit. El a citat Ioan 3:3-5, unde Mântuitorul a vorbit lui
Nicodim depre naşterea din nou.30
d) A patra dovadă este Diatessaronul lui Tatian. Tatian a fost ucericul lui
Iustin Martirul. El a compus prima armonie a Evangheliilor într-o singură
naraţiune, în anul 170, care se numea Diatessaron. Diatessaron era un termen
muzical care înseamnă “armonia a patru voci”. Tatian n-ar fi inclus în
71
Diatessaronul lui a patra Evanghelie, dacă ar fi existat îndoieli cu privire la
autenticitatea acesteia.31
e) A cincea dovadă sunt papirusurile care au fost descoperite. Noi vom
enumera numai trei: Papirusul Egerton 2, care datează înainte de anul 150 32;
Papirusul 66, care datează de pe la sfârşitul secolului al II-lea şi se găseşte în
Biblioteca Bodmer din Cologny, de lângă Geneva, şi care conţine cea mai mare
parte din Evanghelia după Ioan: primele 14 capitole şi porţiuni din alte capitole. Şi
Papirusul 75, care are aceeaşi datare şi se găseşte în aceeaşi bibliotecă. Acesta
conţine cea mai mare parte şi din Evarghelia după Luca şi primele 11 capitole din
Evanghelia după Ioan, şi o altă porţiune tot din Evanghelia după Ioan, capitolele
12-15.33
Dacă a Patra Evanghelie a fost pusă în aceeaşi colecţie cu primele trei
Evanghelii Sinoptice, care au fost atestate de Biserica Primară ca fiind inspirate şi
autentice, aceasta înseamnă că Evanghelia după Ioan a fost considerată inspirată şi
autentică la fel ca cele Sinoptice.
f) Şi a şasea dovadă este o mărturie a lui Eusebiu, care a cunoscut
întreaga literatură creştină de pe vremea lui. El a scris la începutul secolului al IV-
lea următoarele cuvinte despre Evanghelia după Ioan: “Ea este răspândită sub
cerul întreg şi este crezută de toţi ca fiind canonică”.34
Şi al doilea fel de dovezi a Bisericii Primare care ne arată că Apostolul
Ioan a scris a Patra Evanghelie sunt
2. Scriitorii ei, care au atribuit Apostolului Ioan calitatea de autor a celei
de a Patra Evanghelii.
În primele patru secole găsim opt asemenea dovezi:
a) Prima dovadă este Prologul Anti-Marcionit, care ne arată că Ioan şi-a
scris Evanghelia prin dictare. Marcion, care era din Pont-ul Asiei Mici, a ajuns la
convingerea că numai Apostolul Pavel a urmat cu adevărat învăţătura Domnului
Isus, în timp ce ceilalţi apostoli au căzut în iudaism. Fiindcă episcopii din Asia
Mică n-au vrut să-i ia în serios, el s-a dus la Roma în anul 140, sperând că măcar
conducătorii bisericii de aici îl vor înţelege. Dar, neputând să-i convingă nici pe
aceştia, el şi-a retras urmaşii din toate bisericile, a format Biserica Marcionită şi a
publicat un canon nou al Noului Testament, în care a inclus numai Evanghelia
după Luca şi cele zece epistole pauline. Eliminarea celorlalte cărţi inspirate şi
autentice din canonul Noului Testament de către Marcion a stârnit o mare reacţie
în sânul Bisericii Primare. Numitul Prolog Anti-Marcionit, care se afla la
începutul tuturor cărţilor din Noul Testament pe care el le-a respins, nu era altceva
decât această reacţie. În Prologul Anti-Marcionit din Evanghelia după Ioan scrie:
“Evanghelia după Ioan a f'ost publicată şi distribuită de către Ioan pe când încă
trăia, aşa după cum a relatat Papias, un ucenic de-al lui iubit din Hieropolis, în
cele cinci cărţi exegetice pe care le-a scris. Ioan a dictat Evanghelia şi Papias şi
încă un alt ucenic de-al lui apropiat au scris-o. Dar ereticul Marcion nu s-a
72
încrezut în ea fiindcă o considera cenzurată”. Aceste cinci cărţi exegetice ale lui
Papias nu se mai păstrează decât prin citatele lui Eusebiu.35
b) A doua dovadă este informaţia lui Irineu care ne-a arătat că Apostolul
Ioan a fost “Ucenicul iubit” care s-a aplecat la pieptul Mântuitorului şi care a
scris a Patra Evanghelie la Efes.
Irineu a devenit episcop de Lyon, în valea Rhone, după anul 177. El şi-a
petrecut tinereţea în Asia Mică, pentru că a fost ucenicul lui Policarp din Smirna;
iar Policarp, la rândul lui, a fost ucenicul Apostolului Ioan. Irineu a scris o
scrisoare către un oarecare Florinus care a primit şi el îndrumări de la Policarp,
dar care a căzut din credinţă, spunându-i: “ … Când eram încă un copil, eu te
cunoştem din Asia Mică din casa lui Policarp. Atunci, deşi erai un om de rang
mare în palatul regal, totuşi te străduiai să vii mereu ca să stai de vorbă cu el.
Mi-aduc aminte aşa de bine de acele zile pentru că atunci eram un copil încât pot
să-ţi spun chiar şi locul în care şedea şi discuta binecuvântatul Policarp, cum
venea şi pleca, de caracterul şi înfăţişarea lui, de discursurile lui, cum discuta cu
oamenii, de conversaţiile lui cu Ioan şi cu alţii care L-au văzut pe Domnul şi cum
îşi aducea aminte de tot ce-i spuneau martorii oculari în legătură cu minunile şi
învăţătura Domnului”.36
Astfel, Irineu, care a venit din Asia Mică şi a avut tangenţă cu biserica din
Roma, nu numai că a cunoscut a Patra Evanghelie, dar a şi atribuit-o Apostolului
Ioan. Această mărturie vine de la unul care a fost ucenicul ucenicului Apostolului
Ioan. Cuvintele lui Irineu aveau în privinţa aceasta o mare greutate, întocmai ca şi
cuvintele Bisericii. Eusebiu, istoricul Bisericii Primare, l-a citat pe Irineu
spunând: “Ioan, ucenicul Domnului care I S-a aplecat Ia piept, şi-a publicat
Evanghelia la Efes pe când locuia în Asia”.37
Irineu a spus că nu pot fi niciodată mai multe sau mai puţine Evanghelii
decât cele patru.38
În secolul al X-lea, s-a găsit un manuscris al Noului testament, numit
Codex Toletanus, în prefaţa căruia era următorul citat din lucrările lui Irineu şi
Ipolit: “Ioan, pe care Îl iubea Isus cel mai mult, şi-a scris ultimul Evanghelia, la
cerinţa episcopilor din Asia Mică împotriva Iui Cerinthus”.39
c) A treia dovadă sunt informaţiile din canonul lui Muratorii care ne-a
arătat că Apostolul Ioan şi-a scris Evanghelia la cerinţa episcopilor şi a
ucenicilor lui. Cardinalul L.A. Muratorii a descoperit în anul 1740, în Biblioteca
Ambrosie din Milano, manuscrisul celui mai timpuriu canon aI Noului Testament.
Acest canon, care avea cărţile Noului Testament într-o anumită ordine, era
incomplet. El era scris în limba latină şi data din anii 180 – 200. La începutul
Evangheliei după Ioan scrie următoarele cuvinte: “A Patra Evanghelie a fost
scrisă de ioan, unul dintre Apostoli. La îndemnul episcopilor şi ucenicilor lui ca
să scrie, el a zis: «Postiţi împreună cu mine trei zile ca să vedem ce ni se va
descoperi. În prima noapte i s-a descoperit lui Andrei, care era unul dintre cei
73
doisprezece apostoli, ca Ioan să scrie ce ei toţi îşi vor aduce aminte; iar la urmă,
toţi să verifice»”.40
Se crede că acest fragment a fost tradus din limba greacă şi că originalul
lui era la Roma. Cercetătorii spun că această frază pare a fi o legendă. În ea sunt
două obiecţii mari: că Apostolul Ioan nu şi-a scris Evanghelia din ceea ce şi-au
adus aminte alţii, fie ei chiar episcopi şi ucenicii lui; şi că Dumnezeu n-a
încredinţat nimănui vreodată ca să corecteze o revelaţie. O singură concluzie
legitimă putem trage din acest fragment al lui Muratorii: că în jurul anilor 180 –
200, biserica din Roma a atribuit a Patra Evanghelie Apostolului Ioan.41
d) A patra dovadă sunt informaţiile lui Clement, conducătorul şcolii celei
mari de teologie din Alexandria. El a scris între anii 190 – 200 următoarele
cuvinte: “Ioan, fiind îndemnat de prieteni şi inspirat de Duhul Sfânt, a compus
ultimul o Evanghelie spirituală”.42
e) A cincea dovadă este informaţia lui Teofil, despre care zicea Eusebiu
că era al şaselea episcop de Antiohia Siriei de la apostoli. Teofil l-a numit pe
Apostolul Ioan: autor inspirat al celei de-a Patra Evanghelii. El a scris în jurul
anului 200 următoarele cuvinte: “Ioan, ca unul dintre autorii inspiraţi ai Sfintelor
Scripturi, când a scris: «La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu»,
a arătat că la început Dumnezeu era singur şi că numai Cuvântul era cu El”.43
f) A şasea dovadă este un citat al lui Tertulian. Tertulian, apologetul
creştin, când a scris în jurul anului 200 împotriva ereticului Marcion, a atribuit a
Patra Evanghelie Apostolului Ioan.44
g) A şaptea dovadă este informaţia lui Origen. Origen a afirmat că Ioan,
ucenicul iubit care s-a rezemat pe pieptul Domnului Isus, a scris atât a Patra
Evanghelie, cât şi Apocalipsa. El a făcut pe la jumătatea secolului al III-lea un
comentariu asupra Evangheliei după Ioan în care a scris: “Evangheliile sunt patru,
dar cea mai principală dintre ele este Evanghelia după Ioan, pe care tu
(Ambrosius) mi-ai recomandat-o ca s-o studiez după puterea mea …”.45
h) Şi a opta dovadă sunt informaţiile lui Eusebiu. Eusebiu, istoricul
Bisericii Primare, ne-a oferit la începutul secolului al lV-lea trei informaţii:
În prima informaţie, Eusebiu ne-a arătat că Apostolul Ioan era autorul celei
de-a Patra Evanghelii. El a scris: ''Ioan ne relatează în Evanghelia lui ce a făcut
Cristos înainte ca Botezătorul să fi fost întemniţat; pe când, primii trei
evanghelişti ne istorisesc evenimentele pe care le-a făcut după întemniţarea
Botezătorului”.46
În a doua informaţie, istoricul amintit ne-a arătat că în Efes a fost şi un alt
Ioan, cunoscut sub numele de “Bătrânul Ioan”, care era cel mai aproape de inima
Apostolului Ioan. El a luat această informaţie de la Papias, care era ucenicul
Apostolului Ioan şi episcopul bisericii din Hieropolis, un oraş aproape de Efes.
Eusebiu a istorisit că Papias l-a cunoscut foarte bine pe “Bătrânul Ioan” şi că l-a
descris ca pe un bărbat binecuvântat, care a fost cel mai bun colaborator al
74
Apostolului Ioan şi cum era cunoscut şi iubit de toţi.47
Şi în a treia informaţie, atât Eusebiu, cât şi Dionisie cel Mare ne relatează
că mormântul Bătrânului Ioan a fost pus alături de mormântul Apostolului Ioan şi
au spus că pe vremea lor erau la Efes cele două morminte renumite.48
Am văzut că atât dovezile din Evanghelie, cât şi cele din Biseriea Primară
ne arată cu cea mai mare claritate şi certitudine că Apostolul loan a fost autorul
celei de-a Patra Evanghelii şi nimeni altul.
__________________________________
1. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 5;
Dodd, C.H., The Interpretation of Fourth Gospel, p. xlvii-lvi;
Barrett, C.K., The Gospel According to St. John, pp. 49 – 52.
2. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 17.
5. Op. cit. p. 6.
6. Op. cit.
7. De Boor, C., Texte und Untersuchungen, Vol. II, p. 170.
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 6.
8. Op. cit. p. 5.
9. Op. cit. p. 7.
10. Op. cit.
11. Op. cit.
13. Op. cit. p. 7.
14. Papias, Exegesis of the Dominical Oracles, citat din Eusebius, Ecclesiastical
History,
III,xxxix.
15. Iranaeus, Adversus Haereses, V. xxxiii.4.
16. Eusebius, Ecclesiastical History, III,xxxix. 3 – 4;
17. Eusebius, Ecclesiastical History, III,xxxix. 4;
p. 142.
19. Eusebius, Ecclesiastical History, III,xxxix. 5 – 6;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol.I, p. 9.
20. Op. cit. p. 21.
21. Bruce, F.F., The Gospel of John, pp. 5 – 6;
Goodenough, E.R., John: A Primitive Gospel, p. 148.
22. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol.I, p. 9.
23. Westcott, B.F., The Gospel According to St. John, p. xxiv;
75
Lightfoot, J.B., Biblical Ersays, pp. 1 – 198;
Dods, M., The Gospel of St. John, Vol. I, pp. 655 – 681;
Howard, W.F., The Fourth Gospel in Recent Criticism and Interpretation, pp.
281 – 296;
Howard, W.F., Christianity According to St. John, pp. 11 – 33;
Robertson, A.T., John, in Wors Pictures, Vol. V, pp. ix – xxvii;
Taylor, V., The Fourth Gospel and Some Recent Criticism, pp. 99 – 106.
24. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 5.
25. Westcott, B.F., The Gospel According to St. John, p. xxiv.f;
Short, A.R., The Bible and Modern Research, p. 178.
26. Barrett, C.K., The Gospel According to St. John, pp. 132 – 133.
28. Hippolytus, Refulation of Heresies, VII.xxii.4;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 7.
29. Op. cit.
30. Iustin, First Apology 61.4;
31. Op. Cit;
Carson, D.A., Moo, D.J., Morris, L., An Introduction to the New Testament, pp.
140 - 141.
32. Dodd, C.H., New Testament Studies, pp. 12 – 52.
35. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 9;
140.
36. Eusebius, Ecclesiastical History, V.xx, 4 – 7;
139.
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol.I, p. 22.
37. Eusebius, Ecclesiastical History, V.viii, 4;
Iranaeus, Adversus Haereses, III.i.2; III.xi.11;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 11;
Barrett, C.K., The Gospel According to St. John, p. 133.
38. Iranaeus, Against Haereses, III.xi.8;
39. Iranaeus, Against Haereses, I,xxvi, III.iii-iv, III.xi;
Hippolytus, The Refulation of All Heresies, VII.21;
Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. John, pp. 356 – 368.
40. Ehrhardt, A., The Gospel in the Muratorian Fragment, pp. 11 – 36;
Sundberg, A.C., Canon Muratory: A Fourth – Century List, pp. 1 – 41;
76
42. Clement, Hypotyposes, citate de Eusebius Ecclesiastical History, VI.xiv.7;
43. Theophilus, To Autolycus, II, xxii;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 24;
139.
44. Tertulian, Against Marcion, IV.v;
45. Origen, Comentariul asupra Evangheliei după Ioan, I, vi;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I p. 21.
46. Eusebius, Ecclesiastical History, III, xx, 1 – 13;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I p. 21.
47. Eusebius, Ecclesiastical History, III, xxxix, 4;
Goudenough, E.R., The A Primitive Gospel, p. 148;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 1, 9.
48. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 23.
77
7. AUTORUL CELEI DE-A PATRA EVANGHELII
II
În al doilea studiu intitulat tot Autorul celei de-a Patra Evanghelii, ne
vom ocupa de alte trei lucruri: biografia autorului, felul în care s-a scris
Evanghelia după Ioan şi data scrierii.
I. BIOGRAFIA AUTORULUI
În studiul trecut ne-am informat că ApostoIul Ioan a fost autorul celei de-a
Patra Evanghelii. În limba ebraică Yōnānān înseamnă “Iehova Îşi arată
îndurarea” sau “Dumnezeu este milostiv” (2 Împ.25.23).
Evangheliile Sinoptice ne spun că Evanghelistul Ioan a fost fiul mai tânăr
al lui Zebedei (Matei 4:21;Marcu 1:19). Tatăl lui era proprietarul unei corăbii de
pe marea Galileii, care avea pescari angajaţi. Evanghelistul Marcu a scris: “Îndată
i-a chemat; şi ei au lăsat pe tatăl lor Zebedei în corabie cu cei ce lucrau pe plată
şi au mers după El” (1:20). Domnul Isus l-a chemat pe Evanghelistul Ioan şi pe
Iacov, fratele lui, ca să-L urmeze (1:19:20). Salome, mama lui, era soră cu Maria,
Mama Mântuitorului (Matei 27:56; Marcu 15:40-41; Luca 16:1; Ioan 19:25).
Astfel, Evanghelistul Ioan era văr cu Domnul Isus. Evanghelistul Ioan a fost mai
întâi ucenicul lui Ioan Botezătorul (Ioan 1:35,40). El era rudă şi cu Ioan
Botezătorul (Luca 1:36). Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul, era mătuşa
Salomei, mama Evanghelistului Ioan. Elisabeta şi Eli, tatăl Salomei, erau fraţi.
Ştim lucrul acesta din genealogia Mântuitorului.1 Evangheliile Sinoptice ne spun
că Evanghelistul Ioan era unul din cercul intim al Domnului Isus format din
ucenicii Petru, Iacov şi Ioan, pe care Mântuitorul i-a luat cu Sine în diferite ocazii
speciale (Marcu 3:17;5:37;9:2;14:33). Frumuseţea modestiei Apostolului Ioan se
vede nu numai din faptul că el nu şi-a menţionat numele printre ucenicii care au
format cercul intim al Mântuitorului, dar nici măcar nu şi l-a trecut în
Evanghelie.Comentatorul W. Hendriksen a spus: “Poate că evangheliştii sinoptici
l-au trecut pe Iacov în cercul cel intim înaintea Apostolului Ioan pentru că era
mai mare”.2
Evanghelistul Ioan avea un caracter frumos, dar, în schimb era ambiţios.
Domnul Isus i-a dat lui, cât şi fratelui său numele de Boanerges, care înseamnă
“fiii tunetului” (Marcu 3:17). Ei au fost atât de violenţi încât L-au rugat pe Fiul
lui Dumnezeu să-i doteze cu o putere cu care să mistuie un sat samaritean, pentru
că n-a vrut să le ofere găzduire când erau odată în drum spre Ierusalim (Luca
9:54). Pentru o asemenea cerinţă, Mântuitorul i-a certat şi le-a zis: “Nu ştiţi de ce
duh sunteţi inspiraţi!” (Luca 9:55). Evanghelistul Ioan avea un temperament atât
78
de aprins încât adeseori ardea de mânie, dar Domnul Isus l-a vindecat de această
boală. Ceva mai târziu îl găsim cum, nu numai că nu mai era stăpânit de acest
duh, dar alunga el demonii în Numele Domnului Isus chiar şi din alţii.3 El a cerut
o dată, împreună cu Iacov, fratele lui, ca să fie prim-miniştri în Împărăţia
mesianică a lui Cristos (Marcu 10:35; Matei 20:20). Lui şi lui Petru, Mântuitorul
le-a încredinţat să aranjeze Ultima Cină (Luca 28:8).
Nu numai în Evanghelii, dar şi în Faptele Apostolilor, Apostolul Ioan
apare mereu cu Apostolul Petru (1:13). El a fost cu Apostolul Petru atunci când au
vindecat pe ologul de la poarta “Frumoasă” a Templului (3:1). El a fost dus
împreună cu Apostolul Petru înaintea Sanhedrinului atunci când au uimit pe
conducătorii evrei cu îndrăzneala şi curajul lor (Fapte 4:1-19 şi 8:14) etc.
În Epistolele Pauline, Apostolul Ioan apare o singură dată. Apostolul Pavel
l-a numit în Galateni pe Apostolul Ioan ca fiind unul dintre stâlpii bisericii din
Ierusalim, împreună cu Apostolii Petru şi Iacov (2:9).
Familia Zebedei avea două case: una în Carpenaum, lângă marea Galileii
şi alta în Ierusalim. Aşa explică cercetătorii faptul că Apostolul Ioan se cunoştea
cu marele preot (Ioan 18:15-16). Numai prin faptul că marele preot îl cunoştea pe
Apostolul Ioan şi că Apostolul Ioan era rudă cu Domnul isus, după lege el avea
voie să asiste la răstignirea Mântuitorului. Astfel se explică şi cuvintele Domnului
Isus pe care le-a rostit de pe cruce, când a încredinţat-o pe Maria, mama Lui, în
grija Apostolului Ioan. Mântuitorul a spus mamei Lui: “Femeie, iată-l pe fiul tău”
(Ioan 19:26); şi Apostolului Ioan I-a zis: “Iat-o pe mama ta!” Evanghelistul Ioan a
continuat să scrie: “Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la el acasă” (19:27).
Comentatorul german T. Zahn a zis că Apostolul Ioan a părăsit Israelul
înainte de a izbucni războiul în anul 70 şi s-a dus la Efes. Comentatorul amintit a
explicat, zicând: “Dacă Policarp a făcut următoarea afirmaţie înaintea
proconsulului, în ziua martirzării Iui din 23 februarie, anul 155, care i-a cerut să
se lepede de Domnul Isus: «Sunt 86 de ani de când Îl slujesc pe Cristos şi nu mi-a
făcut nici un rău, decât bine»”, aceasta înseamnă că Policarp a fost botezat în anul
69, pentru că Irineu a scris că Apostolul Ioan a lucrat la convertirea lui Policarp şi
că el l-a botezat.4 De aici reiese clar că Apostolul Ioan a venit la Efes cu vreo 2-3
ani înainte de-a fi fost distrus Ierusalimul.
Eusebiu, istoricul bisericesc, care a trăit între anii 270 – 340, ne-a relatat
că Apostolul Ioan a fost exilat pe insula Patmos pe timpul domniei lui Domiţian.5
La începutul domniei lui Nerva, anul 96, Apostolul Ioan s-a întors din exil.
lar la începutul domniei lui Traian, el a murit, în jurul anului 98.6 Irineu a scris:
“Biserica din Efes a fost întemeiată de Pavel şi l-a avut pe Ioan în mijlocul ei
până pe timpuI lui Traian, ca pe un adevărat martor”.7
Ieronim, care a trăit între anii 340 – 420 şi a tradus Biblia în limba latină,
traducere cunoscută sub numele de Vulgata, ne istoriseşte că înainte de a pleca
Apostolul loan la cele veşnice, ucenicii lui l-au întrebat dacă are să le lase ceva ca
79
ultim cuvânt. El le-a răspuns: “CopiIaşilor, iubiţi-vă unii pe alţii”. Ei l-au întrebat
din nou, dacă pe lângă aceasta mai are să le spună şi altceva. Şi el le-a răspuns:
“Aceasta este porunca Iui Cristos. Aceasta este destul şi aceasta este totul”.8
După aceste cuvinte, apostolul iubirii a plecat Ia cele veşnice.
II. FELUL ÎN CARE S-A SCRIS EVANGHELIA DUPĂ IOAN

Mai întâi se ridică o mare întrebare: Dacă Apostolul Ioan a fost autorul
celei de-a Patra Evanghelii, atunci cum a putut să scrie că el era acel ucenic pe
care îl iubea Domnul Isus? Cum a putut el să spună: “Eu eram favoritul lui Isus?”
Şi cum a putut să zică: “Pe mine m-a iubit Mântuitorul cel mai mult?” Dacă el şi-
ar fi atribuit acest nume, atunci ar fi căzut în păcatul unei mari mândri. Dar este
sigur că Apostolul Ioan n-a putut să spună despre sine aşa ceva. Altcineva a putut
să-i confere acest titlu, dar nu el, şi dacă altcineva i-a atribuit acest nume, atunci
lucrul acesta era ceva normal şi chiar foarte frumos.
Mulţumim Domnului că s-au găsit în Biserica Primară multe dovezi de
felul acesta şi chiar de o mare valoare, aşa după cum am văzut în studiul trecut,
dovezi care ne arată că în Efes era încă un Ioan care a fost foarte cunoscut de
frăţietate şi care pentru a se deosebi de Apostolul Ioan, a purtat numele de
Prezbiterul Ioan, care, înseamnă “Bătrânul loan”. Faptul acesta constituie cheia
cu care reuşim să dezlegăm problema modului în care a fost scrisă cea de- a Patra
Evanghelie: Apostolul Ioan a fost autorul, iar Bătrânul Ioan a fost caligraful ei.9
Lucrul acesta îl confirmă, aşa după cum vom vedea atât a Patra Evanghelie, cât şi
ultimele două epistole ale Apostolului loan. A doua Epistolă a Apostolului Ioan
începe astfel: “Prezbiterul, către aleasa Doamnă şi către copiii ei” şi a treia
Epistolă a Apostolului Ioan, de asemenea începe: “Prezbiterul, către prea iubitul
Gaiu”. Aici vedem clar că scribul acestor epistole a fost Bătrânul loan, iar autorul
lor a fost Apostolul Ioan. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Apostolul Pavel. El,
datorită faptului că a rămas cu un defect la ochi de atunci de când s-a întâlnit cu
Cristos cel glorificat, n-a putut să scrie epistolele personal, ci le-a dictat la anumiţi
caligrafi. Acesta a fost motivul pentru care el a scris la Galateni: “Uitaţi-vă cu ce
litere mari v-am scris, cu însăşi mâna mea!” (6:11). Şi în 2 Tesaloniceni, el a
scris: “Salutarea este scrisă cu mâna mea: Pavel. Acesta este semnul în fiecare
epistolă; aşa scriu eu” (3:17).
Acum ne apare o altă problemă grea şi anume: În a Patra Evanghelie
observăm că sunt nişte discursuri lungi ale Domnului Isus care cuprind câte un
capitol întreg. Şi întrebarea care se pune este următoarea: dacă Apostolul Ioan a
scris Evanghelia cu vreo şaptezeci de ani după răstignirea Mântuitorului, atunci
cum de a putut el să redea acele discursuri cuvânt cu cuvânt?.10 Adevărul este: cu
cât cunoaştem a Patra Evanghelie mai bine, cu atât ea ne devine mai minunată şi
mai preţioasă.
80
Nu la voia întâmplării, Domnul Isus a încredinţat-o de pe cruce pe Maria,
mama Lui în grija Apostolului Ioan. Nucleul acesta spiritual care s-a născut sub
cruce, era cel mai sfânt de pe pământ şi cel mai cunoscător în adevărul cu privire
la Domnul Isus. Mama Mântuitorului şi Apostolul Ioan au discutat despre Domnul
Isus în fiecare zi ore întregi; şi în aceste discuţii de zeci de ani, învăţătura şi
minunile Fiului lui Dumnzeu le deveneau din ce în ce tot mai proaspete şi mai
adânci.
Apostolul Ioan a cugetat timp de şaptezeci de ani, zi după zi, sub
iluminarea şi călăuzirea Duhului Sfânt, la minunile şi învăţătura Mântuitorului,
până când a ajuns la o lumină dumnezeiască în tot ce i-a învăţat Fiul lui
Dumnezeu pe cei doisprezece ucenici. Acesta este motivul pentru care în
discursurile lungi din a Patra Evanghelie adeseori nimeni nu ştie până unde a
vorbit Domnul Isus şi de unde a început să scrie Evanghelistul Ioan (3:16-
30;12:44-50).
Ne putem imagina cum cercul cel intim de episcopi şi de ucenici ai
Apostolului Ioan care s-au rugat şi au postit împreună cu el, aşa după cum am
văzut în studiul trecut, şedea în jurul lui şi cum în timp ce el era adâncit în
gânduri, aducându-şi aminte de zilele de mult apuse, unii îşi ridicau inima către
Dumnezeu, iar alţii îl întrerupeau din când în când cu câte o întrebare de felul
acesta: “Frate Ioane, ne-ai spus odată despre cutare şi cutare lucru. Te rugăm,
spune-ne acum mai detaliat ce v-a spus Mântuitorul?” “Da”, le răspundea
bătrânul apostol, “dar noi acum ştim, nu numai ce El a zis sau a făcut, ci şi
însemnătatea cuvintelor şi a minunilor Lui”. Astfel, bătrânul dascăl dicta, iar
învăţăcelul lui scria nu numai cuvintele pe care le-a auzit Apostolul Ioan de la Fiul
lui Dumnezeu, ci şi însemnătatea lor; şi nu numai minunile măreţe după simpla lor
vedere, ci şi adevăratul lor înţeles, înţeles la care marele apostol a meditat şi
cugetat o viaţă întreagă sub iluminarea şi călăuzirea Duhului Sfânt. Apostolul Ioan
n-a intenţionat să ne ofere numai ce a spus sau ce a făcut Mântuitorul, ci şi
însemnătatea lor, însemnătate de care el a fost sigur.
El acum experimenta ceea ce Îl auzise pe Domnul Isus spunând: “Mai am
să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta (13). Când va veni
Mângâietorul, Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul; căci El nu va
vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va revela lucrurile viitoare”
.(Ioan 16:12-13).11
Au fost multe lucruri pe care Apostolul Ioan nu le înţelesese în urmă cu
şaptezeci de ani, dar pe care i le descoperise în timp Duhul adevărului. W.M.
Macgregor, profesorul de teologie a comentatorului W. Barclay, a avut de aici o
predică intitulată Ce a devenit Cristos pentru un om care L-a cunoscut de mult?
Iar A.H.N. Green Armytage a spus: “Evanghelistul Marcu ne-a redat Biografia
Fiului lui Dumnezeu cu faptele Lui măreţe, Evanghelistul Matei ne-a scris
învăţătura Lui sublimă într-un mod sistematic, Evanghelistul Luca ni L-a
81
prezentat cum S-a pus cu totul în slujba neamului omenesc până la sacrificiul
de cruce, iar Evanghelistul Ioan ne-a înzestrat cu o operă pur divină”. Apoi,
făcând o comparaţie între Evanghelia după Marcu şi cea după Ioan, a spus în
continuare: “Într-un sens, cele două Evanghelii sunt una şi aceeaşi. Evanghelistul
Marcu a prezentat lucrurile într-un mod firesc şi literal, pe când Evanghelistul
Ioan a pătruns în profunzimea şi spiritualitatea lor”.12
Cea de-a Patra Evanghelie nu este aşa de mult Evanghelia după Ioan, cât
este Evanghelia Duhului Sfânt. În ea s-a împlinit cel mai bine profunzimea
Mântuitorului, când a zis: “Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt pe care-L va
trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte
de tot ce v-am spus Eu” (Ioan 14:16). Duhul Sfânt l-a învăţat pe Apostolul Ioan
adevărata însemnătate a cuvintelor Domnului Isus, timp de şaptezeci de ani. Şi cu
atât mai mult, cu ocazia scrierii Evangheliei, s-a împlinit şi a doua parte a acestei
promisiuni. El i-a atins şi memoria ca să-i aducă aminte în legătură cu tot ce a
făcut şi a învăţat dumnezeiescul lor Învăţător. Când citim Evanghelia după Ioan,
să nu uităm niciodată că ea este cea mai mare lucrare a Duhului Sfânt.
Comentatorul W. Hendriksen a zis că ucenicul pe care-l iubea Domnul
Isus cel mai mult era aşa de aproape de dumnezeiescul său Învăţător încât a
început să gândească, să vorbească şi să scrie ca Dascălul său; de aceea, în
discursurile cele lungi ale Dascălului ceresc, nimeni nu ştie unde încetează să
vorbească El şi de unde începe să scrie învăţăcelul Lui!.13
Unii comentatori, ca, C.K. Barrett, W. Hendriksen, F.F. Bruce ş.a.m.d., au
spus că Apostolul Ioan şi-a dictat Evanghelia Bătrânului Ioan, până la sfârşitul
capitolului 20. Iar încheierea din capitolul 21 au compus-o Bătrânul Ioan şi cercul
cel intim al Apostolului Ioan, format din prezbiterii şi ucenicii lui din Efes,
inspiraţi de Duhul Sfânt şi cu aprobarea Evanghelistului Ioan.14
Iar alţi cercetători sunt de părere că versetele 7, 20 şi 24 din capitolul 21,
cât şi alte versete din restul cărţii (13:22,25;20:2), unde scrie despre “Ucenicul
iubit” şi “Martorul întregii relatări”, sunt sigiliul Bătrânului Ioan şi a grupului
intim de prezbiteri din Efes. Noi îmbăţişăm a doua variantă.
Acum, problema ne este clară: Caligraful celei de-a Patra Evanghelii a fost
Bătrânul Ioan, iar în spatele ei, ca autor, era mintea şi spiritul marelui şi ultimului
apostol: Ioan, iar in spatele lui Ioan, era Duhul Sfânt şi era însuşi Cristos cel
înviat. Iar cele două nume calitative, găsite în a Patra Evanghelie, nu sunt altceva
decât nişte amprente ale Bătrânului Ioan şi ale grupului cel mic şi intim de
prezbiteri şi ucenici care se aflau în jurul celor doi Ioani. Numele “Ucenicul pe
care-l iubea Isus” este sigiliul identificării autorului, care ne arată că autorul
celei de-a Patra Evanghelii a fost unul şi acelaşi cu unul dintre cei trei ucenici din
cercul cel intim al Domnului Isus, format din Petru, Iacov şi Ioan, găsiţi în
Evangheliile Sinoptice. Acest nume mai este şi sigiliul confirmării dragostei lor,
şi anume că ceea ce Domnul Isus a afirmat cu privire la Apostolul lor în cele trei
82
Evanghelii Sinoptice, aceea ei au confirmat după şapte decenii că Fiul lui
Dumnezeu a ştiut pe cine a iubit cel mai mult; că apostolul lor care a fost vrednic
de toată dragostea Mântuitorului, s-a dovedit a fi iubit şi de ei. Iar cel de-al doilea
nume calitativ, “Martorul întregii relatări” este sigiliul garanţiei conţinutului.
Bătrânul Ioan, cât şi grupul cel intim au atribuit Apostolului Ioan aceste
două nume calitative ca să arate că autorul celei de-a Patra Evanghelii era ucenicul
cel mai iubit al Fiului lui Dumnezeu prin care Dascălul ceresc a descoperit
lucrurile cele mai măreţe şi care a devenit cel mai mare “martor” al
dumnezeiescului lui Învăţător, al lucrărilor şi al învăţăturii Lui.
III. DATA SCRIERII EVANGHELIEI DUPĂ IOAN

În ce priveşte data scrierii celei de-a Patra Evanghelii, s-au emis
următoarele patru opinii:
a) Cei ce susţin că nu Apostolul Ioan a scris a Patra Evanghelie cred că
această Carte a fost scrisă pe la jumătatea secolului al doilea.
Criticii care au tăgăduit că Apostolul Ioan a fost autorul celei de-a Patra
Evanghelii, şi după care s-au luat şi mulţi alţi comentatori, au fost: F.C. Baur, E.F.
Scott, Th. Keim, D.F. Strauss, M. Nicolas, E. Renan, Hilgenfeld, Schenkel, Hase,
Zeller, Scholten, Reuss, Sabatier ş.a..15 Toţi aceştia au afirmat că a Patra
Evanghelie a fost scrisă pe la jumătatea secolului al doilea. Volkmar a scris în
comentariul său: “Toţi cei ce tăgăduiesc că Apostolul Ioan a scris a Patra
Evanghelie susţin că această Evanghelie a fost compusă la jumătatea secolului al
doilea”.16
S-a găsit în Egiptul Mijlociu un papirus care, a fost achiziţionat de către
Biblioteca John Rylands University din Manchester. Acest papirus conţine cele
mai timpurii fragmente ale canonului Noului Testament. După cercetarea
paleografică, s-a stabilit că această bucăţică de papirus, care a fost scrisă în limba
greacă, a aparţinut unui codex care a circulat în acea regiune în prima jumătate a
secolului al II-lea: prin anii 100 – 125. Pe o parte de papirus erau scrise versetele
31 – 33 din capitolul 18 a Evangheliei după Ioan, iar pe cealaltă parte se aflau
versetele 37 – 38 din acelaşi capitol. Acest papirus este numit în catalogul
autorizat al Noului Testament Papirusul 52.17
Comentatorii W.F. Albright şi C.R. Roberta ne relatează că publicarea
acestui papirus a adus multă lumină în cercetarea obiectivă asupra celei de-a Patra
Evanghelii.18
Ignaţiu, episcopul bisericii din Antiohia, care a fost martirizat la Roma în
anul 107, a citat Evanghelia după Ioan 17:23 în epistola sa pe care a scris-o către
biserica din Efes (V,1), a citat 5:19 în epistola sa către biserica din Magnesia
(VII,1), a citat 6:54-55 în epistola sa către biserica din Roma (VlI, 3) şi a mai citat
3:8 în epistola sa către biserica din Filadelfia (VII,1).
83
Când J. Rendel Harris a descoperit în anul 1909 colecţia de imnuri
intitulată Odele lui Solomon, compusă de Ignaţiu, care aveau un fond gnostic,
specific timpului şi a dovedit că a Patra Evanghelie a putut fi scrisă în jurul anilor
100, pe când Apostolul Ioan încă trăia, eruditul german Adolf Jülicher a exclamat;
“Atunci tot criticismul nostru cu privire la a Patra Evanghelie este kaput, “s-a
dus”.19 Eruditul a făcut această exclamaţie prin faptul că gnosticii au existat încă
din jurul anilor 100 şi nu începând de la jumătatea secolului al doilea, aşa cum
susţineau aceşti critici.
b) Alţii opinează că Apostolul Ioan şi-a scris Evanghelia în jurul anului
80, înainte ca să fie exilat pe insula Patmos; şi că el mai întâi şi-a scris
Evanghelia, apoi cele trei Epistole şi numai în cele din urmă a redactat
Apocalipsa.20
c) Alţii sunt de părere că Apostolul Ioan şi-a scris Evanghelia pe insula
Patmos în jurul anului 90 şi că a editat-o numai după ce s-a intors la Efes.21 Nici
această opinie nu este verosimilă fiindcă între Evanghelie şi Apocalipsa există
deosebire de stil. Această deosebire de stil constă în faptul, aşa după cum deja am
văzut, că atunci când Apostolul loan şi-a scris Evanghelia a fost asistat de
prezbiterii din Efes, că Apostolul Ioan a dictat-o şi că Bâtrânul loan a scris-o. Iar
absenţa acestor prezbiteri, pe insula Patmos, a influenţat gramatica şi stilul
Apocalipsei faţă de cel al Evangheliei.
d) Cei mai mulţi cercetători susţin cu tărie că Apostolul loan şi-a scris
Evanghelia în Efes în anul 98.
Scriitorii Bisericii Primare au susţinut unanim că Apostolul Ioan şi-a scris
Evanghelia în Efes.22
Irineu, care a fost ucenicul lui Policarp, iar Policarp, la rândul lui, fiind
ucenicul Apostolului Ioan, a relatat că Apostolul Ioan şi-a scris Evanghelia în anul
98,după ce s-a întors de pe insula Patmos.23 Epifanius şi Ieronim, care au trăit în
secolul al IV-lea, de asemenea au spus că Apostolul Ioan şi-a scris Evanghelia la
Efes în anul 98, după ce s-a întors din exil, când a avut mai bine de 90 de ani.24
Apostolul Ioan atunci când a scris Evanghelia, în anul 98, a avut cel puţin
95 de ani.
Singura obiecţie care se aduce acestei datări este următoarea: cum de a
putut Apostolul Ioan, la această vârstă atât de înaintată, să-şi scrie Evanghelia? La
această obiecţie există un singur răspuns: că el, chiar şi la vârsta aceasta se afla
încă într-o stare bună. Înainte cu trei ani, respectiv în anul 95, când avea 93 de
ani, el a fost capabil să scrie Apocalipsa, aşa cum l-a citat Eusebiu, istoricul
bisericesc, pe Clement de Alexandria.
Eusebiu ne-a redat următorul episod foarte interesant care a avut loc în
viaţa Apostolului loan după ce s-a întors de pe insula Patmos. Istoricul amintit ne-
a spus că Apostolul Ioan care era episcopul bisericii din Efes, când a vizitat o dată
o biserică din Asia Mică, înainte de a fi fost exilat pe insula Patmos, a văzut un
84
tânăr înalt şi foarte frumos. După ce acesta s-a predat Domnului, Apostolul Ioan a
spus prezbiterului acelei biserici: “Îţi încredinţez acest tânăr în mod special şi te
rog să ai grijă de el”. Noul convertit a fost botezat şi primit ca membru. Numai că
după un timp oarecare, el a căzut în tot felul de păcate şi vicii; şi, în cele din urmă,
s-a ataşat unei bande de tâlhari, devenind chiar conducătorul ei. După mulţi ani de
zile, Apostolul Ioan a ajuns din nou în acea biserică şi a întrebat pe acel prezbiter:
“Unde este tânărul pe care ţi l-am încredinţat?” “A murit”, a răspuns prezbiterul.
“A murit?”, l-a întrebat apostolul, surprins. “Da, a murit faţă de Dumnezeu”, a
răspuns din nou prezbiterul, “a căzut din har şi a plecat din cetate din cauza
crimelor pe care le-a făcut şi acum este un brigand în munţi”. Apostolul Ioan,
cum a auzit aceste cuvinte, a şi plecat ca să-l caute prin munţi. În sfârşit, după
multă căutare şi oboseală, Apostolul Ioan a dat de banda acelui tânăr care se
convertise cândva. Conducătorul bandei, când l-a zărit pe bătrânul apostol că a
venit să-l caute, s-a ruşinat şi a început să fugă. Apostolul Ioan, fără să ezite, s-a
luat după el, strigând: “Fiul meu, nu fugi de mine, tatăl tău. Eu sunt slab şi
înaintat în vărstă. Stai! Fie-ţi milă de mine. Nu te teme! Mai este speranţă. Eu voi
mijloci pentru tine înaintea Mântuitorului. El m-a trimis să te caut. Crede numai.
Stai, te rog!” Acest apel a sfâşiat inima tâlharului. El s-a oprit, şi-a aruncat arma
şi a început să plângă. Iar bătrânul apostol i s-a aruncat pe grumaz şi l-a sărutat
mult. Apoi l-a încredinţat din nou bisericii. Şi omul acesta a dus o viaţă sfântă
până la adânci bătrâneţe.25
După primii doi-trei ani ai domniei lui Traian, Apostolul Ioan a fost
martirizat, în jurul anului 100, când avea vreo 97 de ani. Papias a scris în a doua
sa carte intitulată Minunile Domnului: “După Domiţian, Nerva a domnit un an.
El l-a eliberat pe Ioan de pe insula Patmos, singurul care mai trăia dintre cei 12
apostoli. După scrierea Evangheliei, care-i poartă numele, a adormit şi el demn
în martiraj”.26
1. Dragomir, S., Studii asupra Evangheliei, VoI. I, studiul 30.

2. Hendriksen, W., The Gospel of John, VoI. I, pp. 28-29.
3. Op. cit. p. 29.
4. Irenaeus, Against Heresies III, iii, 4;
Zahn,Th., John the Apostle.
5. Eusebius, Ecclesiastical History III, xxii.
6. Heridriksen,W., The Gospel of John, VoI. I, p. 30.
7. Irenaeus, Against Heresies III, iii, 4.
8. Ieronim, Comentariu la Galateni 6:10;
Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 18.
9. Barrett, C.K., The Gospel According to St. John, p. 132 – 133.
10. Dodd, C.H., The Interpretation of the Fourth Gospel, p. 159.
85
11. Temple, W., Reading in St. John's Gospel, p. xxxii.
13. Hendriksen, W., The Gospel of John, VoI. I, p. 17.
14. Op. cit. p. 28;
15. Baur, F.C., Die EvangeIien, p. 60-170;
Scott, E.F., The Literature of the New Testamen, p. 95-115.
Keim,Th., Das Leben Jesu, p. 130.
16. Volkmar, Die EvangeIien, p. 155;
Hendriksen, W., The Gospel of John, VoI. I, p. 27;
Taylor, V., The Fourth Gospel and Some Recent Criticism, p. 725 – 743.
17. Hendriksen, W., The Gospel of John, VoI. I, p. 6 – 7.
18. Albright, W.F., From the Stone Age to Christianity, p. 293 – 300.
19. Glover, T.R., Cambridge Retropert, p. 73.
20. Hendriksen, W., The Gospel of John, VoI. I, p. 30;
Lenski, R.C.H., Interpretation of St. John’s Gospel, p. 20.
21. Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 14.
22. Eusebius, Ecclesiastical History III, xxiii, 1, 6; V, viii, 4; V, xxiv, 4;
Clement de Alexandria, Omul bogat va fi oare mântuit? XLII, ii;
Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. John, Vol. I, p. 354 – 356.
Hendriksen, W., The Gospel of John, VoI. I, p. 30.
24. Op. cit. p. 27, 30;
Robinson, J.A.T., The New Look on the Four Gospel, p. 106.
25. Clement de Alexandria, Who Is the Rich Man Shell Be Saved? XLII;
Eusebius, Ecclesiastical History III, xxiv – xxv;
Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 17 - 18.
86
Centrul Efesului antic
87
Marele teatru al Efesului şi drumul care duce spre port
88
Ruinele Bisericii “Fecioara Maria” din Efes
Casa mamei Mântuitorului care se află la câteva

sute de metri sud de vechiul Efes
89
8. EVANGHELIA CEA DEOSEBITĂ
Evanghelia după Ioan are trei caracteristici mari: ea este o Evanghelie

deosebită prin faptul că se deosebeşte de Evangheliile Sinoptice, o Evanghelie a
combaterii ereziilor şi o Evanghelie a prezentării Fiului lui Dumnezeu după
fondul de gândire grecesc. Noi vom ţine câte un studiu din fiecare caracteristică.
În acest studiu intitulat Evanghelia cea deosebită, ne vom ocupa de
următoarele opt trăsături caracteristice care deosebesc Evanghelia după Ioan faţă
de cele Sinoptice: schiţa cărţii, discuţiile intime ale Domnului Isus, stilul şi forma
literară a cărţii, alegerea textelor, timpul începerii misiunii Domnului Isus, locul
misiunii, durata acesteia şi stabilirea anumitor date.
1. Să luăm mai întâi schiţa cărţii.
Când am tratat studiul intitulat Evangheliile Sinoptice (Vol.I,Stud.1), am
văzut că Evangheliştii Matei şi Luca au fost inspiraţi ca să-şi scrie Evangheliile
după schiţa Evanghelistului Marcu, pentru că toţi trei au urmărit ordinea
evenimentelor care s-au succedat în viaţa Mântuitorului. Apostolul Ioan însă şi-a
scris Evanghelia după o altă schiţă, fiindcă el a fost inspirat să redea viaţa Fiului
lui Dumnezeu din alt punct de vedere nu istoric, ci spiritual.
Schiţa Evanghelistului Ioan este superbă. Ea se împarte în două diviziuni
principale şi şapte secţiuni secundare. În prima diviziune se includ trei secţiuni şi
în a doua diviziune se includ alte patru secţiuni.1 Exact în această ordine este
împărţită şi Apocalipsa, cartea cea simbolică.2
Tema cărţii ne este dată în 20:31 Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu.
Evanghelistul Ioan a scris: “Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să
credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu…” Pentru că tema cărţii este
Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus de
şapte ori cum Se revela atunci când zicea: “Eu sunt Pâinea vieţii” (6:35), “Eu sunt
Lumina lumii” (8:12), “Eu sunt Uşa” (10:9), “Eu sunt Păstorul cel bun” (10:11),
“Eu sunt Învierea şi Viaţa” (11:25), “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (14:6) şi
“Eu sunt Viţa” (15:5).3
Prima diviziune cuprinde capitolele 1-12. Ea ne prezintă misiunea publică
a Domnului Isus care a cuprins o mare varietate de evenimente şi discursuri, într-
o perioadă de trei ani şi jumătate: din iulie, anul 26 şi până la paşte, anul 30.
În prima secţiune, capitolele 1-6, Evanghelistul Ioan ni L-a prezentat pe
Domnul Isus, preexistând înainte de întrupare ca Dumnezeu (1:1-18), cum a venit
pe pământ pentru mântuirea noastră, cum Se revela maselor largi, şi cum a fost
respins în modul cel mai surprinzător, mai întâi în Iudea (Cap.5) şi apoi în Galilea
(Cap.6).4
A doua secţiune, capitolele 7-10, cuprinde evenimentele şi discursurile
care au avut loc timp de trei luni: de la sărbătoarea Corturilor Ia sărbătoarea
90
Dedicării, numită şi ÎnnoireaTemplului, anul 29, respectiv din octombrie până în
decembrie. Această secţiune ni-L arată pe Domnul Isus care, pe lângă faptul că nu
Şi-a strivit vrăjmaşii care L-au respins, dimpotrivă, le-a făcut un apel duios. Dar ei
L-au respins şi de data aceasta cu o ură şi mai mare.5
Şi în a treia secţiune, capitolele 11-12, din prima diviziune, Domnul Isus
S-a descoperit în modul cel mai clar evreilor prin învierea lui Lazăr, care intrase
chiar în descompunere şi prin intrarea Sa triumfală în Ierusalim. Şi tot în această
secţiune, deşi grecii au venit să-L caute pe Domnul Isus, evreii L-au respins chiar
şi acum, cu toate semnele divinităţii Sale şi cu toate apelurile dragostei Lui.6
Şi a doua diviziune, care cuprinde capitolele 13-21, ni-L prezintă pe
Domnul Isus în mijlocul ucenicilor. Mântuitorul a lăsat acum mulţimile şi S-a
ocupat numai de apostoli.
În prima secţiune, capitolul 13, din a doua diviziune, Domnul Isus oferea
duios ucenicilor porunca cea nouă a dragostei, în Camera de Sus şi le-o ilustra
prin spălarea picioarelor ca şi ei să se iubească aşa cum îi iubea El.
În a doua secţiune, capitolele 14-17, se includ discursurile de la Ultima
Cină şi rugăciunea Domnului Isus de mijlocire în calitate de Mare Preot din
grădina Gheţimanii. Mântuitorul, mai întâi i-a instruit duios pe ucenici şi apoi i-a
încredinţat în grija Tatălui pe ei şi pe cei ce vor crede prin cuvintele lor.
În a treia secţiune, capitolele 18 şi 19, ne este descrisă jertfa ispăşitoare a
Mântuitorului.
Şi în a patra secţiune, capitolele 20 şi 21, ne este redat marele triumf al lui
Cristos: învierea şi arătările Lui. Fiul lui Dumnezeu a biruit lumea prin moartea Sa
de cruce şi a revelat însemnătatea morţii Sale prin înviere.7
2. A doua trăsătură caracteristică ce deosebeşte Evanghelia după Ioan de
cele Sinoptice sunt discuţiile intime ale Domnului Isus în care această carte
abundă.
Evangheliile Sinoptice ni-L arată pe Fiul lui Dumnezeu cum era înconjurat
mereu de mulţimi. Pe când Evanghelia după Ioan a rezervat capitole întregi pentru
discuţii intime ale Mântuitorului cu diferite persoane, ca Nicodim (Cap.3),
samariteanca (Cap. 4), cei 12 apostoli (Cap.13-14), cu Tatăl (Cap.17), cu PiIat
(Cap.18-19) şi cu Petru (Cap.21).
3. A treia trăsătură caracteristică ce deosebeşte Evanghelia după Ioan de
cele Sinoptice este stilul şi forma ei literară.
Stilul şi forma literară a Evangheliei după Ioan sunt specifice acestei cărţi,
pentru că ea este o carte pur spirituală, aşa după cum au numit-o Clement de
Alexandria şi mulţi alţi teologi. Iar alţi cercetători au spus cu privire la această
carte că ea este Evanghelia inimii lui Cristos.8
Evanghelia după Ioan are întotdeauna două înţelesuri: unul literal şi la
suprafaţă şi altul figurativ şi adânc. Acesta este motivul pentru care această carte
este plină de simboluri. Noi vom prezenta pe scurt numai o parte dintre ele:
91
Ioan Botezătorul reprezintă Vechiul Testament şi etalonul acestuia (1:6).
Moise şi Cristos reprezintă contrastul dintre Vechiul şi Noul Testament
(1:17).
Lumina şi întunericul sunt simbolul contrastului cel mare care există între
Împărăţia lui Dumnezeu şi a Diavolului.
Porumbelul este simbolul Duhului Sfânt (1:32).
Locuinţa Domnului Isus este simbolul legăturii Lui cu omul (1:38-39).
Natanael reprezintă pe adevăraţii israeliţi (1:47), care au văzut îngerii lui
Dumnezeu, coborând şi urcând (Gen.28:12).
Vântul simbolizează mişcarea Duhului Sfânt (3:8).
Şarpele de aramă este simbolul înălţării Domnului Isus pe cruce (3:14).
Mirele şi mireasa închipuie în Vechiul Testament relaţia dintre Dumnezeu
şi poporul evreu, iar în Noul Testament, relaţia dintre Cristos şi Biserică (3:29).
Nunta este simbolul unirii dintre Cristos şi ai Săi (3:39).
Dispreţul profetului în propria sa patrie este simbolul prejudecăţii
poporului evreu, cât şi a lumii întregi faţă de Domnul Isus (4:44).
Holdele coapte reprezintă câmpul de misiune a Domnului Isus (4:35).
Semănătorul şi secerătorul înseamnă lucrătorii de pe ogorul Evangheliei
(4:37).
Scăldătoarea Betesda simbolizează intervenţia unui ajutor din afară (5:2-
4).
Mana din pustie este simbolul pâinii cereşti pe care o avem în Cristos
(Cap.6).
Pâinea simbolizează hrana cerească pe care o avem în Cristos şi care dă
lumii o viaţă nouă (Cap.6).
Serbarea luminilor, de la sărbătoarea Corturilor, închipuie pe Cristos în
calitate de lumina lumii (8:12).
Robia este simbolul robiei păcatului (8:32).
Fiii lui Avraam înseamnă fiii spirituali ai lui Avaam (8:39).
Ziua, cu orele de lucru simbolizează timpul lucrării lui Cristos (11:9).
Osana este un salut specific adresat lui Mesia (12:13).
Apropierea Serii înseamnă sfârşitul îndurării lui Dumnezeu (Cap.12).
Venirea grecilor la sărbătoarea Paştelor pentru a-L vedea pe Domnul
Isus, închipuie încreştinarea naţiunilor (12:21).
Bobul de grâu care moare şi aduce mult rod simboliza apropiata moarte a
Domnului Isus, cu roadele învierii Sale (12:34).
Spălarea picioarelor este simbolul dragostei în acţiune, gata de a se pune
în slujba aproapelui când acesta se află în necaz (Cap.13).
Mlădiţele tăiate şi aruncate în foc închipuie aruncarea creştinilor decăzuţi
şi falşi în focul cel veşnic (15:6).
Durerea naşterii reprezintă întristarea prefăcută în bucurie (16:25).
92
Trecerea peste apa Chedronului este semnul hotărârii (18:1).
Cristos cu cununa de spini pe cap şi îmbrăcat într-un veşmânt de
purpură Îl închipuie pe Împăratul Suprem suferind (19:2-15).
Sabatul cel mare dinaintea şi din timpul Paştelor,este simbolul odihnei
Mântuitorului în mormânt (19:31).
Mielul şi masa pascală este simbolul morţii Domnului Isus (19:16).
Inscripţia de pe cruce în trei limbi era un semn profetic care arăta că
Cristos urma să domnească peste toate naţiunile pământului (19:19-22).9
Băutura de oţet simbolizează paharul amar pe care I-l oferă lumea lui
Cristos (19:29-30).
Peştii din mreaja apostolilor reprezintă câştigarea oamenilor pentru
Împărăţia lui Dumnezeu (21·11).
4. A patra caracteristică ce deosebeşte Evanghelia după Ioan de cele
Sinoptice este alegerea textelor.
Evanghelistul Ioan nu ne-a făcut nici o dare de seamă despre naşterea
Domnului Isus, botezul Lui, ispitirea Lui, rugăciunea din grădina Gheţimani,
înălţarea la cer, vindecarea celor îndrăciţi şi, ce este mai surprinzător, el n-a trecut
în Evanghelie nici o parabolă a Domnului Isus.
Apostolul Ioan şi-a dedicat Evanghelia bisericilor din Asia Mică care
aveau deja Evangheliile Sinoptice, de aceea el n-a vrut să repete ceea ce era scris
în primele trei Evanghelii, ci a redat în Evanghelia lui alte texte care nu figurau în
Evangheliile Sioptice10, precum sunt: nunta din Cana Galileii (2:1-11);
convorbirea Domnului Isus cu Nicodim (3:1-15), convorbirea Domnului Isus cu
samariteanca (Cap.4), învierea lui Lazăr (Cap.11), spălarea picioarelor (13:1-17),
predica cea minunată cu privire la Duhul Sfânt, care cuprinde patru capitole, de la
(14 la 17) etc.
Dar, după cum zicea comentatorul C.H. Dodd, în Evangheliile Sinoptice şi
în cea după Ioan sunt şi multe texte similare, care ne arată că toate au acelaşi autor
comun: pe Dumnezeu.11
5. A cincea trăsătură caracteristică a Evangheliei după loan care o
deosebeşte de cele Sinoptice este timpul începerii misiunii Domnului Isus.
Evangheliştii Sinoptici ne spun că Mântuitorul şi-a început misiunea după
întemniţarea lui Ioan Botezătorul. Evanghelistul Marcu a scris: “După ce a fost
închis Ioan, Isus a venit în Galilea şi predica Evanghelia Iui Dumnezeu” (Marcu
1:14 şi Matei 4:12;Luca 3:18,20). Pe când, Evanghelistul Ioan ne arată că Domnul
Isus a misionat concomitent cu Ioan Botezătorul o perioadă destul de lungă. El a
scris: “După aceea, Isus, şi ucenicii Lui, au venit în regiunea Iudeii; şi stătea
acolo cu ei şi boteza (23). Ioan boteza şi el în Enon, aproape de Salim, pentru că
acolo erau multe ape; şi oamenii veneau ca să fie botezaţi (24). Căci Ioan încă nu
fusese aruncat în închisoare” (3:22-24 şi 3:25-30;4:1-2).
6. A şasea trăsătură caracteristică a Evangheliei după Ioan care o
93
deosebeşte de cele Sinoptice este locul misiunii Domnului Isus. Evangheliştii
Sinoptici ne spun că miezul misiunii Domnului Isus a fost în Galilea şi că
Mântuitorul n-a venit la Ierusalim decât în ultima săptămână din viaţă. Pe când,
Evanghelistul Ioan ne arată că punctul culminant al misiunii Fiului lui Dumnezeu
a fost în Iudea şi Ierusalim; şi că El a avut în Galilea numai câteva retrageri
ocazionale (2:12;4:35-5:1;6:1-7;7:4).12
Cum se explică această contradicţie aparentă dintre Evanghelia după Ioan
şi cele Sinoptice? Vom vedea că nu-i la mijloc nici o contradicţie. Explicaţia este
că Evangheliile Sinoptice nu precizează că Domnul Isus n-a fost la Ierusalim
decât în ultima Sa săptămână din viaţă. Lucrul acesta numai ni se pare la prima
vedere, dar când studiem mai îndeaproape, descoperim că şi ele ne dau de înţeles
că Domnul Isus a fost de mai multe ori la Ierusalim. Spre exemplu, dacă luăm
cuvintele Mântuitorului, când a zis: “Ierusalime, Ierusalime, care îi omori pe
profeţi şi îi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe
copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-ai vrut!” (Matei 23:37),
observăm că şi Evangheliile Sinoptice arată că Domnul Isus a fost la Ierusalim de
mai multe ori. Este imposibil ca Mântuitorul să fi zis aceste cuvinte fără să fi fost
de mai multe ori la Ierusalim şi să-i fi făcut mai multe apeluri.
Eusebiu, istoricul Bisericii Primare, a spus următorul lucru: “Ioan a văzut
că primele trei Evanghelii conţin o mărturie corectă, dar, în schimb, a observat
că în ele lipseşte o dare de seamă asupra faptelor care au avut loc la începutul
misiunii lui Cristos. Astfel, el a redat în Evanghelia lui perioada pe care cei trei
Evanghelişti au omis-o, adică: «faptele săvârşite înainte de întemniţarea lui Ioan
Botezătorul…». Pe când, primii trei Evanghelişti au prezentat evenimentele care
au avut loc «după întemniţarea lui»”.13 Explicaţia lui Eusebiu este acceptată de
către toţi teologii şi considerată a fi corectă.
În concluzie, Evanghelistul Ioan ne-a redat misiunea Domnului Isus din
Ierusalim, care a avut loc când Ioan Botezătorul era încă liber, iar Evangheliştii
Sinoptici ne-au prezentat-o pe cea din Galilea, care a avut loc după întemniţarea
lui. Acesta este motivul pentru care sunt două puncte culminante în misiunea
Mântuitorului: unul în Evanghelia după Ioan şi altul în cele sinoptice, fiindcă au
fost două misiuni mari: una în Iudea şi alta în Galilea.
7. A şaptea trăsătură caracteristică a Evangheliei după loan care o
deosebeşte de cele Sinoptice este durata misiunii Domnului Isus.
După istorisirea Evangheliilor Sinoptice ni se pare că misiunea
Mântuitorului n-a durat mai mult de un an, pentru că în timpul ei n-a fost decât un
singur Paşte. Pe când, după relatarea Evanghelistului Ioan, ea a durat mai mult de
trei ani, deoarece au existat patru Paşte: Primul Paşte a fost imediat după nunta
din Cana Galileii (2:13), al doilea a fost atunci când Fiul lui Dumnezeu l-a
vindecat pe paraliticul din scăldătoarea Betesda (5:1), al treilea Paşte a fost în
preajma săturării celor cinci mii de bărbaţi fără femei şi copii (6:4) şi al patrulea
94
Paşte a fost în primăvara răstignirii Mântuitorului (11:55).
Cum se explică acest dezacord aparent în ce priveşte durata misiunii
Domnului Isus? Dacă citim cu atenţie cele trei Evanghelii Sinoptice, observăm că
şi ele ne arată patru Paşte: Primul Paşte a avut loc în primăvara botezului
Mântuitorului; al doilea, când ucenicii au rupt spice de grâu (Marcu 2:23), al
treilea, în preajma săturării celor cinci mii de bărbaţi fără femei şi copii, pentru că
Evanghelistul Marcu ne-a redat detaliul cel viu: “au şezut pe iarba verde” (6:39).
Deşi se ştie că în Israel, iarba era verde numai primăvara. Şi al patrulea Paşte a
avut loc când Mântuitorul a fost răstignit.14
Iată că şi Evangheliile Sinoptice coincid întru totul cu durata misiunii
Domnului Isus din Evanghelia după Ioan!
8. Şi a opta trăsătură caracteristică a Evangheliei după loan care o
deosebeşte de cele Sinoptice este stabilirea anumitor date.
Să luăm două exemple: în primul exemplu, Evanghelistul Ioan a aşezat
incidentul Curăţirii Templului la începutul misiunii Domnului Isus (2:13-22). Pe
când cei trei Evanghelişti Sinoptici ne spun că el a avut loc la sfârşitul misiunii
Mântuitorului (Matei 21:12-13;·Marcu 11:15-17;Luca 19:45-46).
Şi în al doilea exemplu, Evanghelistul Ioan ne-a redat data răstignirii
Mântuitorului cu o zi înainte de Paşte. El a scris: “Ei n-au intrat în sala de
judecată, ca să nu devină necuraţi şi să poată mânca Paştele” (18:23) şi “Pilat …
L-a scos pe Isus afară; şi s-a aşezat pe scaunul de judecător, în locul numit
«Pardosit cu pietre», iar evreieşte: «Gabata» (14). Era ziua pregătirii Paştelor
cam pe la ceasul al şaselea. Pilat a zis iudeilor: «Iată-L pe Regele vostru!»”
(19:13-14). Pe când Evangheliştii Sinoptici ne-au arătat clar că Domnul Isus a luat
Paştele şi că a fost răstignit în prima zi de Paşte. Evanghelistul Luca a scris:
“Când a sosit ceasul, Isus S-a aşezat la masă cu cei doisprezece apostoli (15). EL
le-a zis: «Am dorit să mănânc Paştele acesta cu voi înainte de suferinţa Mea»”
(22:14-15). Deşi se ştie că Paştele se mânca în seara care preceda prima zi a
sărbătorii.
Cum se explică aceste contradicţii aparente? Ca o regulă generală, scopul
Evanghelistului Ioan n-a fost aşa de mult ca să prezinte faptele istorice din viaţa
Mântuitorului, cât adevărul spiritual. El nu era interesat aşa de mult ca să redea
evenimentele din viaţa Domnului Isus în mod cronologic, pentru că Evanghelistul
Marcu a făcut o dată lucrul acesta, cât a dorit să ne prezinte adevărul spiritual
vizavi de acele evenimente.
În primul exemplu, Evanghelistul Ioan n-a fost deloc interesat ca să ne
arate când a avut loc “Curăţirea Templului”, ci să ne facă de cunoscut că acel
Mesia care a fost promis prin Prorocul Maleahi a sosit şi că ”Izgonirea
vânzătorilor din Templu” a fost una dintre prorociile mari care s-a împlinit.
Prorocul Maleahi a scris: “Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L
căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, - zice Domnul oştirilor
95
- (2). Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămânea în picioare
când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului, şi ca leşia nălbitorului!”
(3:1-2).
Iar, în al doilea exemplu, Evanghelistul Ioan ne-a arătat pe fondul
tradiţiilor şi al obiceiurilor poporului evreu marea tragedie, cum acestui popor,
care nu avea voie nici măcar să intre în sala de judecată a unui păgân în timpul
Paştelor ca să nu se spurce, nu i-a fost frică să se pângărească la praznicul lor cel
mai sacru cu vărsarea de sânge a Fiului lui Dumnezeu?
Evanghelistul Ioan a redat Israelul de pe timpul Domnului Isus cu toate
detaliile lui istorice, politice, religioase şi geografice după vreo 70 de ani, când
Ierusalimul deja fusese distrus de trei decenii, când jumătate din poporul evreu a
fost masacrat, a murit prin înfometare şi a fost dus în captivitate şi când o altă
parte mare s-a împrăştiat printre naţiuni. Evanghelistul Ioan a reconstituit toate
detaliile evenimentelor ca să arate pe fondul lor marele adevăr spiritual că
Domnul Isus, aşa după cum a spus înaintea lui Pilat, n-a fost un rege pământesc al
lui Israel, ci Împărat Etern.15 Pentru Evanghelistul Ioan predomina adevărul
spiritual din viaţa Mântuitorului şi nu cel istoric, literal şi cronologic. Autorul
acestei Evanghelii spirituale a fost inspirat ca să aşeze evenimentele în aşa fel
încât şi cititorii să sesizeze şi să înţeleagă adevărul spiritual, pentru că el este cu
mult mai valoros decât cel literal.
__________________________________
2. Dragomir, S., Studii asupra Apocalipsei, Vol. I, studiul 7.
4. Op. cit. p. 64.
5. Op. cit. pp. 64-65.
6. Op. cit. p. 65.
7. Op. cit. p. 66.
9. Op. cit. p.10.
11. Dodd, C.H., The Interpretation of the Fourth Gospel, pp. 335-349.
13. Eusebiu, Ecclesiastical History V, xxiv;
14. Morris, L., The Gospel According to John, pp. 278 – 280;
Caird, G.B., Cronology of the New Tetament, Vol. I, p. 602.
96
9. COMBATEREA EREZIILOR
În acest studiu ne vom ocupa de a doua caracteristică a Evangheliei după

Ioan, care este Combaterea ereziilor.
Pe la sfârşitul secolului întâi, s-au ridicat două erezii mari: erezia exaltării
lui Ioan Botezătorul şi erezia gnosticilor, pe care Apostolul Ioan le-a combătut în
Evanghelie.
I. EREZIA EXALTĂRII LUI IOAN BOTEZĂTORUL

Deja trecuseră şaptezeci de ani de la înălţarea Domnului Isus la cer. Acum,
Biserica devenise o organizaţie şi doctrinele ei fuseseră deja stabilite. Numai că şi
unii excentrici au început să-şi răspândească concepţiile lor greşite. Se întâmplă
rar de tot ca o erezie să fie un neadevăr total. O erezie este atunci când o parte a
adevărului este ridicată până la denaturare, în timp ce celelalte părţi ale lui nu sunt
luate în conisiderare.
Când am tratat studiul intitulat Autorul celei de-a Patra Evanghelii
(Vol.I,Stud.6), am văzut că mai mulţi episcopi şi prezbiteri l-au rugat insistent pe
Apostolul Ioan ca să scrie Evanghelia. Acum se ridică întrebarea: de ce atâta
insistenţă? Răspunsul este că trebuie să se fi întâmplat ceva grav şi acest lucru
grav care s-a întâmplat era apariţia ereziilor. Atât episcopii, cât şi ucenicii
Apostolului Ioan ştiau că numai el a mai dispus de calitatea unui apostol; şi că
pentru combaterea acestor erezii delicate era mare nevoie de spiritul şi mintea lui.
Şi ei l-au implorat cu atât mai mult pentru că era foarte bătrân, chiar spre apusul
vieţii, aproape de o sută de ani şi n-au vrut să piardă marea ocazie.1 Faptul că
Apostolul Ioan a fost rugat să scrie Evanghelia în vederea combaterii ereziilor îl
confirmă însăşi conţinutul cărţii.
Această erezie a început printre evrei, pentru că Ioan Botezătorul a fost un
mare proroc al lui Dumnezeu şi fiindcă el era foarte aproape de visul lor naţional.
Ştim că nu mult timp după decapitarea lui a luat fiinţă o sectă pe care o găsim şi în
cartea Faptele Apostolilor 19:1-7, care s-a alăturat Bisericii, dar n-a trecut
niciodată de botezul lui Ioan.
Evanghelistul Luca a scris cartea Faptele Apostolilor între anii 61 şi 62. El
ne-a spus în acel timp cinci lucruri despre această erezie a exaltării lui Ioan
Botezătorul:
a) Primul, că adepţii ei se numeau “ucenicii lui Ioan”. Comentatorii
William Neil şi John R.W. Stott ne spun că aceştia şi-au atribuit singuri acest
nume şi spuneau că ei erau ucenici adevăraţi ai lui Ioan Botezătorul. 2 Iar
comentatorul Michael Green a scris: “Este limpede ca cristalul că numele
«ucenici» nu are aici însemnătatea în sensul creştin, pentru că ei n-au crezut în
97
Cristos şi nu erau botezaţi cu botezul creştin”.3
b) Al doilea lucru pe care ni l-a spus Evanghelistul Luca în Fapteie
Apostolilor despre erezia aceasta era că ea administra botezul lui Ioan pentru
aderenţii ei. El a scris: “…Pavel, după ce a trecut prin regiunile de sus ale Asiei,
a ajuns la Efes. Aici a întâlnit pe câţiva ucenici (2). şi le-a zis: …(3). «… cu ce
botez aţi fost botezaţi?»… Şi ei au răspuns «cu botezul Iui Ioan»” (Fapte 19:1-3).
c) Al treilea lucru pe care ni l-a spus Evanghelistul Luca despre această
erezie este că şi credinţa ei era falsă. El a scris cum Apostolul Pavel a întrebat pe
adepţii acestei erezii: “Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut? Ei i-au răspuns:
«Nici n-am auzit măcar că a fost dat un Duh Sfânt» (3). «Dar cu ce botez aţi fost
botezaţi?» le-a zis el. Şi ei au răspuns: «Cu botezul lui Ioan»“ (Fapte 19:2-3).
Ereticii aceştia ştiau despre Duhul Sfânt din Vechiul Testament; şi ei ştiau
totul cu privire la Ioan Botezătorul din cele trei Evanghelii Sinoptice, cum el a
spus că şi Cristos va boteza pe cei credincioşi cu Duhul Sfânt (Matei 3:11;Marcu
1:8;Luca 3:16-17). Dar ei nu ştiau nimic, ne-a precizat Doctorul Luca, în legătură
cu faptul că Duhul Sfânt “a fost dat”. Aceasta înseamnă că ei n-au ştiut că
prorocia lui Ioan Botezătorul s-a împlinit la Rusalii în legătură cu botezul cu
Duhul Sfânt.4
Toate credinţele necreştine sunt false. Numai credinţa în Fiul lui
Dumnezeu este adevărată fiindcă Dumnezeu este transcendent şi numai Domnul
Isus este revelatorul şi expozantul Tatălui. De aceea, a crede în Cristos şi a fi
botezat în numele Sfintei Treimi, ne-a învăţat atât Apostolul Petru în prima zi de
Rusalii (Fapte 2:38-39), cât şi Doctorul Luca în acest text, înseamnă a primi
Duhul Sfânt. Iar a crede chiar în Dumnezeu şi a te boteza în numele Lui, dar a nu
crede în Cristos care este singurul revelator al lui Dumnezeu, singura cale către
Tatăl şi unicul Mântuitor, şi a nu te boteza în numele Sfintei Treimi este cea mai
mare anomalie şi înseamnă a nu primi Duhul Sfânt şi a nu ajunge niciodată la
mântuirea sufletului.
d) Al patrulea lucru pe care ni l-a spus Evanghelistul Luca despre această
erezie este că adepţii ei care au crezut în Cristos au fost rebotezaţi. Doctorul Luca
a scris: “Atunci Pavel a zis: «Ioan a botezat cu botezul pocăinţei şi spunea
poporului să creadă în Cel care venea după el, adică în Isus» (5). Când au auzit
ei aceste cuvinte au fost botezaţi în Numele Domnului Isus … “ (Fapte 19:4-5).
După ce aceşti eretici L-au acceptat pe Domnul Isus ca singurul Domn şi
Mântuitor, au fost rebotezaţi în numele Domnului Isus; şi astfel, numai prin acest
act ei au intrat în Biserica lui Cristos. Acesta este singurul caz în Noul Testament
când cineva a fost rebotezat.5
Un creştin adevărat se deosebeşte de toţi credincioşii falşi din istoria lumii
prin următoarele patru lucruri: credinţa în Cristos, pocăinţa, botezul în apă şi
primirea Duhului Sfânt. Numai un asemenea credincios este mântuit şi are
siguranţa acesteia.
98
e) Şi al cincilea lucru pe care ni l-a arătat Evanghelistul Luca cu privire la
întoarcerea acestor eretici la Domnul Isus este că ei au trecut printr-o mică
experienţă a cincizecimii. El a scris: “Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul
Sfânt S-a coborât peste ei şi vorbeau în alte limbi şi profeţeau (7). Erau cam
doisprezece bărbaţi în total” (Fapte 19:6-7).
Primirea Duhului Sfânt în mod vizibil şi vorbirea în alte limbi erau
experienţe specifice apostolilor la Rusalii (Fapte Cap.2), ale unor samariteni care
s-au întors la Cristos (Fapte 8:14-17) şi ale acestor eretici din Efes care au crezut
în Domnul Isus şi s-au botezat în numele Lui. Prin aceste fenomene, Dumnezeu a
demonstrat vizibil şi public că toţi aceştia erau încorporaţi în Cristos prin Duhul
Sfânt. Dumnezeu a arătat prin aceste acte unice că ceea ce El a făcut în Ierusalim
prin cei 12 apostoli, aceea a făcut prin Petru şi Ioan în Samaria şi că tot acelaşi
lucru l-a făcut şi prin Apostolul Pavel în Efes, care era un alt centru misionar într-
o cetate păgână. Noul Testament ne arată că aceste acte erau unice numai în ce
priveşte forma lor exterioară, vizibilă şi demonstrativă; dar ele, în schimb, sunt o
experienţă generală şi interioară a fiecărui mântuit.6
Există dovezi care ne arată că această erezie l-a ridicat pe Ioan Botezătorul
pe la sfârşitul secolului întâi deasupra Domnului Isus şi că a susţinut că nu
Domnul Isus era Mesia, ci Ioan Botezătorul. Faptul acesta îl atestă şi conţinutul
Evangheliei după Ioan, aşa după cum vom vedea mai departe în acest studiu.
Această erezie a dispărut de abia în secolul al treilea.7
Nimeni nu l-a cunoscut mai bine pe Ioan Botezătorul, misiunea şi
învăţătura lui ca Evanghelistul Ioan care i-a fost ucenic (Ioan 1:35-40). Şi nimeni
nu L-a cunoscut mai bine pe Domnul Isus, calitatea şi învăţătura Lui, tot ca
Evanghelistul Ioan, pe care Ioan Botezătorul i-a sfătuit să-l lase pe el şi să-L
urmeze pe Mântuitorul (Ioan 1:35-40).8
Evanghelistul Ioan a redat misiunea Domnului Isus din Iudea din trei
motive: Primul motiv a fost pentru că Dumnezeu pe el l-a inspirat să prezinte
această misiune, aşa după cum tot Dumnezeu i-a inspirat pe Evangheliştii
Sinoptici ca să redea misiunea Mântuitorului din Galilea; Al doilea motiv a fost că
Evanghelistul Ioan a vrut să scoată în evidenţă că misiunea lui Ioan Botezătorul şi
cea a Fiului lui Dumnezeu au fost concomitent o perioadă destul de lungă; Şi al
treilea motiv era, fiindcă el a dorit să ia din această misiune fiecare gest al lui Ioan
Botezătorul şi tot ce el a declarat înaintea mulţimilor cu privire la Domnul Isus şi
să-l aşeze astfel, calm şi liniştit, dar în acelaşi timp ferm şi categoric, la locul lui.
Evanghelistul Ioan a menţionat supremaţia Mântuitorului în Evanghelie de
patru ori: de două ori, citându-l pe Ioan Botezătorul; o dată pe Domnul Isus; şi o
dată, prin declaraţia lui proprie.9
a) Prima menţionare o avem atunci când Ioan Botezătorul a afirmat în faţa
comisiei Marelui Sanhedrin şi înaintea unei mari mulţimi că nu era vrednic să se
plece înaintea Mântuitorului şi să-I dezlege nici chiar curelele încălţămintelor,
99
care era lucrarea unui rob (1:27).
b) A doua menţionare o avem atunci când Ioan Botezătorul a declarat în
repetate rânduri că nu era el Mesia (1:20;3:28;4:1;10: 41).
c) A treia menţionare o avem atunci când Evanghelistul Ioan L-a citat pe
Domnul Isus spunând: “Eu am o mărturie mai mare decât Ioan” (5:36).
d) Şi a patra menţionare o găsim atunci când Evanghelistul Ioan, ca unul
care L-a cunoscut atât pe Ioan Botezătorul, cât şi pe Domnul Isus, a depus o
mărturie personală spunând în 1:8 că nu Ioan Botezătorul era “adevărata
lumină”, ci Fiul lui Dumnezeu.
Astfel, Evanghelistul Ioan l-a aşezat pe Ioan Botezătorul la locuI lui şi n-a
acceptat sub nici o formă ca unii învăţători falşi să-i ofere lui locul lui Cristos,
care se cuvine numai Domnului Isus pentru că El este Fiul lui Dumnezeu şi
Mântuitorul lumii.
Şi a doua erezie mare pe care a combătut-o Apostolul Ioan în Evanghelie
era
II. EREZIA GNOSTICILOR

Mai întâi vom face cunoştinţă cu unul dintre cei mai mari fondatori ai
gnosticismului şi apoi vom studia pe scurt învăţătura acestei erezii. Cel mai mare
fondator şi conducător al gnosticismului era Cerinthus. El a fost de origine evreu,
a locuit în Efes, a studiat filozofia la Alexandria, a început să-şi propage
învăţătura pe la sfârşitul secolului intâi şi a susţinut-o energic până după jumătatea
secolului al doilea. Pius, episcopul Romei, a scris o epistolă către Iustus, episcopul
de Vienne, pe la jumătatea secolului al cincilea, în care s-a plâns că Cerinthus a
corupt pe mulţi la erezia lui. Această epistolă se păstrează încă la
Constantinopol.10
Erezia gnosticilor a fost foarte răspândită. Învăţătura lor de bază era că
materia este foarte rea, iar spiritul este extrem de bun. Ei au spus că Dumnezeu în
calitate de Spirit Suprem n-a putut să intre în contact cu materia, de aceea nu El a
creat lumea. Ei au explicat că Dumnezeu a întins un lanţ lung de emanaţii, ale
cărui zale cu cât erau mai departe de El, cu atât deveneau mai inferioare şi că
numai ultima zală din acea emanaţie a putut să intre în contact cu materia şi a
creat lumea. Ideea că ultima treaptă de emanaţie a creat lumea a fost foarte rea; şi
ea a devenit mai rea prin faptul că gnosticii au continuat să susţină că cu cât acele
emanaţii erau mai departe de Dumnezeu şi cu atât Îl cunoşteau mai puţin, până
când ultima treaptă nu numai că era într-o ignoranţă totală faţă de El, dar I-a fost
chiar şi ostilă. Astfel, gnosticii au ajuns la concluzia că dumnezeu-creatorul nu
numai că se deosebeşte de Dumnezeul cel Mare şi că nu-L cunoaşte, dar Îi este
chiar şi ostil. Ei au continuat să argumenteze că Dumnezeul cel Mare n-are nimic
de-a face cu lumea noastră, ci El, în calitate de Creatorul Universului, întreţine
relaţia numai cu lumile superioare.11
100
Redăm pe scurt cele trei concepţii greşite ale gnosticilor cu privire la
Domnul Isus:
1. Unii dintre ei au crezut că Fiul lui Dumnezeu era din ultima treaptă de
emanaţie.
Cei ce au susţinut această variantă au spus că Mântuitorul n-a fost un spirit
superior, pentru că n-ar fi putut să intre în contact cu materia, ci era doar o simplă
verigă din lanţul cel lung de emanaţii care există între Dumnezeu şi lume, un fel
de semi-dumnezeu.
Evanghelistul Ioan a spus două lucruri acestor gnostici despre Domnul
Isus, pe fondul concepţiei lor: că Domnul Isus n-a fost din ultima treaptă de
emamaţie, ci din prima. El le-a scris că Mântuitorul a stat în sânul Tatălui:
“Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Singurul Lui Fiu, care este în sânul
Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (1:18) şi că El şi Tatăl sunt deopotrivă: “Eu şi
Tatăl una suntem” (10:30). Apoi, Evanghelistul Ioan a expus acestor gnostici
doctrina creştină cu privire la creaţie, spunându-le că nu ultima treaptă de
emanaţie a făcut lumea, ci Dumnezeul cel Mare care a creat Universul; şi că
Acesta nu era altul decât Domnul Isus care a intrat în creaţie. El a creat atât
pământul cu toate lucrurile de pe el, cât şi Universul întreg. Evanghelistul Ioan a
scris gnosticilor cu privire la Domnul Isus: “Toate lucrurile au fost făcute prin El
şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El” (1:3).
2. Alţi gnostici au susţinut că Domnul Isus a fost un spirit superior, dar
în cazul acesta fără trup material.
După această concepţie, cu cât un spirit era mai superior cu atât a fost mai
departe de materie. Contrastul dintre Dumnezeul cel ·Mare şi materie, aşa după
cum susţineau gnosticii, este atât de imens, încât El nu se poate uni niciodată cu
ea. Astfel, aceşti gnostici, ca să-L prezinte pe Domnul Isus ca un spirit mai
aproape de Dumnezeul cel Mare, au trebuit să-I tăgăduiasaă trupul material,
spunând că El era un fel de fantomă; că trupul Lui a fost fără greutate, care nu lăsa
nici un fel de urmă. Ei au argumentat lucrul acesta cu textele care Îl arată pe
Domnul Isus cum a umblat pe apă fără să Se afunde (Marcu 6:48) şi cum a intrat,
după înviere, prin uşile încuiate (Ioan 20:19).
Această concepţie este cunoscută în teologie sub denumirea de doketism,
pentru că ea vine de la grecescul dokein, care înseamnă “a părea”.12 Această
concepţie se numea astfel şi fiindcă a susţinut că numai s-a “părut” că Mântuitorul
a avut trup uman pe cînd, în realitate, El avea un trup aparent. Întrebările grele
care se puneau docheţilor erau: Dacă Domnul Isus n-a avut trup real, atunci de ce
a obosit, a flămânzit şi a însetat? De ce a suspinat, a plâns şi a simţit durerea? La
toate acestea ei au răspuns: “El numai aşa S-a făcut”. Ce răspuns lipsit de logică!
Pentru a-L arăta pe Domnul Isus ca un spirit superior, ei L-au dezbrăcat de trup.
Iar ca să-şi susţină concepţia, au fost în stare să răspundă că El, în calitate de spirit
superior, a dus lumea în eroare, făcându-Se că suferă, pe când, în realitate, n-a
101
simţit nici o durere!
3. Şi a treia opinie a gnosticilor cu privire la Mântuitorul a fost o concepţie
variată.
Această opinie, pe care au îmbrăţişat-o cei mai mulţi, a conceput-o
Cerinthus. El a crezut că Domnul Isus a fost un om cu adevărat sfânt; şi că atunci
când S-a botezat a intrat în El un spirit al lui Dumnezeu care I-a rămas tot timpul
vieţii. Şi întrucât spiritul nu poate să sufere şi să moară, el L-a părăsit înainte de a
fi fost crucificat. Cerinthus a argumentat lucrul acesta cu cuvintele Mântuitorului
când a strigat pe cruce: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai
părăsit!” (Matei 27:46). Sau după cum zicea Cerinthus: “Spiritul Meu, Spiritul
Meu, pentru ce M-ai părăsit!”
Cerinthus, a mai explicat că ceea ce au numit ucenicii “înălţarea Domnului
Isus la cer”, nu era altceva decât înălţarea duhului Lui în forma trupului. Şi, în
cele din urmă, Cerinthus a crezut în mileniu. El a susţinut că în mileniu, spiritul
care L-a părăsit pe Cristos se va pogorî din nou şi se va uni cu trupul Lui.13
Evanghelistul Ioan a combătut aspru toate aceste variante ale gnosticilor
care au lovit atât în adevărata umanitate, cât şi în adevărata divinitate a
Mântuitorului, spunându-le: “Şi Cuvăntul S-a făcut trup” (1:14).
Gnosticii şi-au susţinut concepţiile cu mare încăpăţânare şi au căutat să le
răspândească cu tot dinadinsul. Acesta a fost motivul pentru care Apostolul Ioan a
scris în prima sa epistolă că Domnul Isus a venit în trup şi că oricine tăgăduieşte
că El a venit în trup are duhul lui Anticrist (1 Ioan 4:3-4).
Irineu ne-a relatat următorul lucru, pe care l-a auzit de la Policarp, care era
ucenicul Apostolului Ioan: că Apostolul Ioan, ducându-se odată la baia oraşului şi
auzind că Cerinthus era acolo, a părăsit repede clădirea fără să facă baie şi
spunând oamenilor din jurul lui: “Fugiţi, ca să nu cadă clădirea peste noi, fiindcă
a intrat în ea vrăjmaşul adevărului”.14
O parte dintre gnostici, în frunte cu Gaius, un conducător din biserica
Romană, a respins Evanghelia după Ioan sub pretextul că nu Apostolul Ioan era
autorul ei. Numai că adevăratul motiv al respingerii Evangheliei după Ioan de
către Gaius şi alţi gnostici era altul: pentru că Apostolul Ioan a susţinut prin
Cuvântul Logos adevărata umanitate şi adevărata divinitate a Domnului Isus.
Acestor gnostici li s-a dat numele de alogi, care provenea de la ideea că ei au
respins doctrina Logosului din Evanghelia după Ioan; şi care, în acelaşi timp, era
şi un joc de cuvinte care înseamnă “cei fără minte”.15
Iar o altă parte dintre gnostici n-a respins Evanghelia după Ioan şi n-a
tăgăduit faptul că Apostolul Ioan a fost autorul ei, dar în schimb, au interpretat-o
greşit. În secolul al doilea, gnosticii au scris multe comentarii asupra Evangheliei
după Ioan şi Biserica a purtat o mare polemică cu ei pe tema Logosului, din 1:1-
18.16 Gnosticul Heracleon, care a murit în anul 180 şi care era ucenicul
gnosticului Valentinus, este cunoscut ca primul autor care a comentat Evanghelia
102
după Ioan. Comentariul acesta a avut un caracter alegoric. El n-a supravieţuit, dar
prin faptul că Origen (185-254) l-a citat mereu, a rămas din el o parte
considerabilă în Comentariul după Ioan a lui Origen.17
Augustin, marele teolog al Bisericii Primare, care a trăit între anii 354 -
430, ne-a spus că el a citit foarte multe lucrări filozofice ale gnosticilor şi că a dat
peste o mulţime de locuri în care ei au reprodus versetul 1:14 din Evanghelia după
Ioan unde scrie: “Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi” şi în care ei peste
tot au scris cu un mare protest: “Eu nu citesc aceasta”.18
Cerinthus, colaboratorii şi adepţii lui, au lovit atât de puternic în adevărata
umanitate şi divinitate a Domnului Isus cât a stat Apostolul Ioan exilat pe insula
Patmos, încât toate bisericile au fost foarte derutate. Apostolul Ioan ne-a arătat că
acesta era unul dintre marile motive pentru care el şi-a scris Evanghelia. El a spus
în 20:31: “Dar lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus
este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui”. În
limba greacă scrie pisteuēte, care înseamnă “pentru ca voi să puteţi continua a
crede”.19
Acesta a fost motivul pentru care Evanghelistul Ioan a trebuit să
accentueze asupra celor două naturi ale Mântuitorului mai mult decât Evangheliile
Sinoptice! El a redat credincioşilor adevărata umanitate a Domnului Isus atunci
când L-a descris:
- Cum a obosit şi S-a aşezat la fântâna lui Iacov din Samaria ca să Se
odihnească: “Acolo se afla fântâna lui Iacov. Isus, ostenit de călătorie, şedea
lângă fântână. Era cam pe la ceasul al şaselea din zi” (4:5), ceea ce după orarul
nostru înseamnă ora doisprezece.
- Cum a flămânzit şi ucenicii I-au adus de mâncare ca unui om pe care-L
ştiau că I se făcea foame: “În timpul acesta, ucenicii Îl rugau să mânânce, şi
ziceau: «Învăţătorule, mănâncă!»“ (4:31).
- Cum, având experienţa foamei, a compătimit pe cei flămânzi şi a înmulţit
pâinile: “Isus Şi-a ridicat ochii şi a văzut că o mare mulţime vine spre El. Si a zis
lui Filip: «De unde avem să cumpărăm pâini ca să mănânce oamenii aceştia?»”
(6:5).
- Cum S-a înfiorat şi a plâns la mormântul lui Lazăr ca Unul care a
cunoscut durerea şi a şters lacrimile celor ce plângeau: “Isus când a văzut-o
plângând, pe Maria şi pe iudeii care veniseră cu ea, S-a înfiorat în duhul Lui şi
S-a tulburat” (11:33).
- Cum a plâns la mormântul lui Lazăr: “Isus plângea” (11:35).
- Şi cum, fiindu-I sete, a strigat pe cruce cu buzele pârjolite de focul
durerii: “Mi-e sete!” (19:28).
Evanghelistul Ioan, ca martor ocular, L-a prezentat pe Fiul lui Dumnezeu
adeseori istovit în trup şi mâhnit în suflet, ca să ne arate că El n-a fost o fantomă
sau o figură dochetică, ci era într-un trup de carne şi oase asemenea nouă.
103
Apoi, nici o altă Evanghelie nu ne arată aşa de clar natura divină a
Mântuitorului ca Evanghelia după Ioan.
Evanghelistul Ioan a adus gnosticilor trei menţionări ale Domnului Isus cu
privire la preexistenţa Sa:
- Că El a fost înainte de Avraam: “Isus le-a zis: «Adevărat, adevărat vă
spun că mai înainte ca să se nască Avraam sunt Eu»” (8:58).
- Că a venit din cer: “M-am coborât din cer să fac nu voia Mea, ci voia
Celui ce M-a trimis” (6:38).
- Şi că a spus în rugăciune că a avut la Tatăl o glorie înainte de a fi fost
creată lumea: “Şi acum, Tată, glorifică-Mă la Tine însuţi cu gloria pe care o
aveam la Tine înainte de a fi lumea” (17: 5).
Evanghelistul Ioan ne-a adus patru menţionări cu privire la atotştiinţa
Mântuitorului:
- Că Domnul Isus a cunoscut trecutul samaritencii: “«Du-te», i-a zis Isus,
«de cheamă-l pe soţul tău şi vino aici» (17). Femeia I-a răspuns: «N-am soţ».
Isus i-a zis: «Bine ai zis că n-ai soţ (18). Pentru că cinci bărbaţi ai avut şi acela
pe care-l ai acum nu-ţi este soţ» “(4:16-18).
- Că a ştiut că paraliticul era bolnav de 38 de ani: “Acolo se afla un bolnav
de treizeci şi opt de ani. (6). Isus când l-a văzut zăcând şi fiindcă ştia că este
bolnav de multă vreme, i-a zis: «Vrei să te faci sănătos?»” (5:5-6).
- Că a ştiut că Iuda Îl va vinde: “Isus le-a răspuns: «Nu v-am ales Eu pe
voi cei doisprezece? Şi totuşi unul din voi este un demon». (71) Vorbea despre
Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul, căci el avea să-L vândă” (6:70-71).
- Şi El a ştiut că Lazăr a murit înainte ca să-I fi zis cineva: “Atunci Isus le-
a spus pe faţă: «Lazăr a murit»” (11:14).
Ucenicii au văzut că Mântuitorul ştia totul şi ei au observat că El pentru a
afla ceva n-avea nevoie să întrebe pe nimeni.
Şi, în final, Evanghelistul Ioan a observat că Mântuitorul a acţionat
întotdeauna după iniţiativa Lui proprie fără să se fi lăsat influenţat câtuşi de
puţin de cineva sau ceva. El a adus trei asemenea menţionări:
- Că Domnul Isus n-a făcut minunea din Cana Galileii la cerinţa mamei, ci
la deciderea Lui personală: “Isus i-a răspuns: «Femeie, ce am a face Eu cu tine?
Nu Mi-a venit încă ceasul»”(2:4).
- Că nu S-a dus la Ierusalim, cu ocazia sărbătorii Corturilor, la stăruinţa
fraţilor Lui, ci la iniţiativa Sa proprie: “«Urcaţi-vă voi la sărbătoarea aceasta; Eu
încă nu Mă urc la sărbătoarea aceasta, fiindcă nu Mi s-a împlinit încă
vremea»(10). După ce s-au urcat fraţii Lui la sărbătoare, S-a urcat şi El, dar nu
pe faţă, ci cam pe ascuns” (7:8-10).
- Şi că nimeni n-a putut să aibă putere asupra Lui fără permisiunea Sa şi a
Tatălui. El a zis: “Nimeni nu-Mi ia viaţa cu forţa, ci o dau de la Mine. Am
autoritatea s-o dau şi am autoritate s-o iau iarăşi” (10:18). Apoi, EI a zis înaintea
104
lui Pilat: “N-ai avea nici o autoritate asupra Mea dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus”
(19:11).
Evanghelistul Ioan a observat că Fiul lui Dumnezeu era atât de unit cu
Tatăl şi că se afla pe poziţia voii Lui în aşa fel încât a avut întotdeauna o
independenţă absolută faţă de orice influenţă omenească.
__________________________________
1. Robinson, J.A.T., The New Look on the Fourth Gospel, p. 106;
2. Neil, W., The Acts of the Apostles, p. 202;
Stott, J.R.W., The Message of Acts, p. 303.
3. Green, M., I Believe în the Holy Spirit, p. 135.
4. Neil, W., The Acts of the Apostles, p. 203;
5. Neil, W., The Acts of the Apostles, p. 203.
6. Op. Cit.;
8. Dragomir, S., Studii asupra Evangheliilor, Vol. II.
10. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. John, pp. 356 – 368.
11. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, pp. 12 – 13.
12. Op. cit. p. 19;
13. Irenaeus, Against Heresies I, xxvi, 1;
Hippolytus, The Refutation of All Heresies VII, xxi;
15. Epiphanius, Eresies, 51, 3;
141.
16. Neil, S.C., The Interpretation on the New Testament, p. 210;
17. Op. cit.
18. Augustine, Confessions VII, xiii, 14;
Westcott, B.F., The Gospel of St. John, p. 1652.
19. Harris, E.N., Why John Wrote His Gospel, pp. 250 – 521.
105
10. FIUL LUI DUMNEZEU DUPĂ FONDUL DE GÂNDIRE GRECESC
În acest studiu ne vom ocupa de a treia caracteristică a Evangheliei după

Ioan care se intitulează Fiul lui Dumnezeu după fondul de gândire grecesc.
Evanghelia după Ioan a fost scrisă în jurul anului 98. Atunci majoritatea
creştinilor nu mai erau evrei cu fondul lor iudaic, ci greci, cu cel elenist. Astfel,
Evanghelistul Ioan a fost inspirat ca să reafirme creştinismul pe fondul de gândire
elenist. El n-a schimbat adevărul creştin, ci numai l-a redat într-o altă formă de
gândire.1 Spre exemplu, un grec a putut să tot ia Evanghelia după Matei în mâini,
dar când începea să-i citească genealogia ei lungă şi neînţeleasă o lăsa îndată.
Genealogiile erau familiare evreilor, dar nu şi grecilor. Apoi, un grec n-a putut fi
confruntat niciodată cu Cristos cel adevărat sub ideea de “Mesia” sau “Fiul lui
David”, care pentru el n-a însemnat nimic altceva decât un vis naţional evreiesc. A
trebuit oare un grec să înveţe toată istoria evreiască şi toată literatura lor
apocaliptică ce vorbea despre Mesia, ca apoi numai după aceea să-L înţeleagă pe
Cristos şi să-L accepte ca Mântuitor?
E.J. Goodspeed, vorbind despre această problemă, a pus întrebarea: “Ca
să-L cunoaştem pe Cristos nu există o altă cale mai scurtă şi mai directă decât
cea a iudaismului? Oare chiar trebuie să ocolim pe ruta lui cea lungă?”.2
Evanghelistul Ioan a găsit pentru greci o cale cu mult mai directă şi mai uşoară. El
le-a descris adevărul creştin pe fondul lor de gândire. Să luăm două exemple:
Grecii, în calitate de cel mai gânditor popor, au descoperit două adevăruri mari:
adevărul Logosului şi adevărul existenţei a două lumi.
I. ADEVĂRUL LOGOSULUI
Cuvântul logos are două înţelesuri “cuvânt” şi “raţiune”.3 Evanghelistul
Ioan a luat această noţiune de logos şi L-a identificat cu ea pe Domnul Isus ca
Dumnezeu. Evreilor le-a oferit înţelesul de cuvânt şi grecilor pe cel de raţiune ,
fiecăruia după concepţia lui.4
Evreii erau foarte familiari cu expresia “Cuvântul cel atotputrnic al lui
Dumnezeu” adică, Dumnezeu numai a zis un cuvânt şi cuvântul Lui a avut în sine
puterea de a face tot ce a spus. Spre exemplu: “Dumnezeu a zis să fie lumină; şi s-
a făcut lumină” (Gen. 1:3) şi “Dumnezeu a zis să fie nişte Iuminători în întinderea
cerului … şi aşa a fost” (Gen. 1:14).
Pe fondul acestui adevăr al Vechiului Testament, Evanghelistul Ioan a
spus evreilor că Domnul Isus nu era altcineva decât Dumnezeu – Creatorul care a
adus la existenţă cu cuvântul puterii Sale întreaga creaţie. El a scris: “La început
era Cuvăntul” (1:1) şi “Toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost
făcut, n-a fost făcut fără El” (1:3).
106
Iar grecii erau foarte obişnuiţi cu ideea “raţiunii”. Admirând măreţia şi
splendoarea creaţiei: cum nopţile şi zilele se înlocuiesc între ele în linişte şi
armonie, cum anotimpurile îşi respectă durata şi misiunea şi cum stelele îşi
urmează cursul pe orbitele lor fără să devieze câtuşi de puţin, ei şi-au pus marea
întrebare: Cine a dat naştere acestei ordini măreţe? Şi cine a elaborat aceste legi
maiestuoase care stau la baza întregului Univers? Răspunsul lor era: “Logosul”
sau “Mintea cea mare a lui Dumnezeu”.
Evanghelistul Ioan a confirmat mai întâi grecilor, ca unui popor gânditor,
că ei au avut dreptate când au afirmat că la baza armoniei, ordinii şi Iegilor din
creaţie se află Mintea cea mare a Creatorului şi apoi le-a transmis, pe fondul
descoperirii lor, vestea cea mai uimitoare din Univers: Creatorul a intrat în creaţie
în persoana Domnului Isus şi că Mântuitorul nu era altcineva decât Dumnezeu
adevărat, acţionând în chip de om. El a scris: “La început era Cuvăntul” (1:1),
“Toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut
fără El.” (1:3) “El era în lume şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a
cunoscut” (1:10).
Acest Logos S-a manifestat în persoana Domnului Isus într-un mod unic,
în Israel, pe timpul lui Ponţiu Pilat.5 Prin El, Dumnezeu ne-a transmis toată
lumina şi revelaţia Sa. Şi tot prin acest Logos întrupat, Cel Preaînalt Şi-a revărsat
toată dragostea Sa divină la Ultima Cină, în grădina Gheţimanii şi pe crucea de pe
Golgota.6
Şi, al doilea adevăr pe care l-au descoperit grecii era
II. ADEVĂRUL EXISTENŢEI A DOUĂ LUMI

Grecii au conceput întotdeauna existenţa a două lumii: unei lumi a
umbrelor şi a copiilor şi unei alte lumi originale şi reale. Filozoful Platon a
explicat că lucrurile de pe pământ nu sunt altceva decât nişte umbre şi copii slabe
ale unei lumi reale, desăvărşite şi veşnice.7
Evanghelistul Ioan le-a arătat grecilor, pe fondul adevărului “existenţei a
două lumi” descoperit de ei, trei lucruri:
1. Mai întâi le-a arătat că Domnul Isus a fost singurul care a purtat în
Sinea Lui sigiliul lumii reale în lumea noastră a umbrelor şi a imperfecţiunii.
Evanghelistul Ioan a spus grecilor că tot ce a zis şi a făcut Mântuitorul n-
au fost numai nişte fapte măreţe şi minunate, ci şi acte unice care mărturiseau
despre o lume a gloriei. Acesta a fost motivul pentru care Apostolul Ioan a numit
minunile Domnului Isus sēmeion, “semne”, ceea ce înseamnă în sens figurativ
“ferestruici”.8
Evangheliştii Sinoptici ne spun că Mântuitorul a făcut minuni fiindcă I S-a
făcut milă de cei suferinzi. Spre exemplu, Evanghelistul Luca, atunci când ne-a
redat minunea învierii fiului văduvei din Nain, ne-a descris toată mila şi
compasiunea Fiului lui Dumnezeu cu o sensibilitate şi o delicateţe infinită, când a
107
zis: “L-a dat înapoi mamei lui” (7:15). Pe când în Evanghelia după Ioan,
minunile Domnului Isus sunt nişte acte care ne demonstrează gloria Mântuitorului
şi a lumii din care a venit.
Evanghelistul Ioan a spus că Mântuitorul a transformat apa în vin la nunta
din Cana Galileii, ca să-Şi arate slava Lui proprie. El a scris: “Acest început al
semnelor Lui l-a făcut Isus în Cana din Galilea. El Şi-a arătat gloria Sa” (2:11).
La învierea lui Lazăr, Domnul Isus a arătat slava lui Dumnezeu. Evanghelistul
Ioan a scris: “Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre gloria lui Dumnezeu”
(11:4). Şi la vindecarea orbului din naştere, Mântuitorul, de asemenea a
demonstrat gloria lui Dumnezeu. Evanghelistul Ioan a scris: “Isus a răspuns: «n-a
păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui, ci s-a născut aşa ca să se arate în el
lucrările lui Dumnezeu»” (9:3).
Pentru Evanghelistul Ioan fîecare minune a Mântuitorului era o ferestruică
prin care zărea cine era El, cum este Dumnezeu şi cum este lumea din care a venit
şi-i purta sigiliul.
Comentatorul W. Hendriksen a spus că obiectul Evangheliilor Sinoptice
este Împărăţia cerurilor, pe când al Evangheliei după loan este Împăratul şi
persoana Lui.9 Pe Apostolul Ioan nu Împărăţia l-a preocupat atât de mult, cât
Împăratul. El a văzut în persoana Domnului Isus Împărăţia lui Dumnezeu în toată
frumuseţea şi gloria ei. Evanghelistul Ioan ne-a arătat că Domnul Isus, ca Fiu
preexistent al lui Dumnezeu şi părtaş la toată gloria Tatălui (17:5,24), a venit ca să
ne demonstreze gloria Tatălui (5:41;7:18), gloria lumii din care a venit şi gloria
Lui personală.
2. Al doilea lucru pe care Evanghelistul Ioan l-a arătat grecilor pe fondul
descoperirii lor a fost că Domnul Isus ne-a adus lumina lumii reale.
Evanghelistul Ioan atunci când a scris: “Lumina aceasta era adevărata
Lumină, care îl luminează pe orice om, venind în lume” (1:9), L-a numit pe Fiul
lui Dumnezeu “lumina alētinos” care înseamnă “lumina lumii reale”.
Evanghelistul Ioan ne-a spus că Mântuitorul după fiecare minune a făcut
câte un comentariu lung: După săturarea celor cinci mii de bărbaţi fără femei şi
copii, EI a·spus: “Eu sunt Pâinea vieţii” (6:35). Săturarea celor cinci mii de
bărbaţi fără femei şi copii era numai o mică ilustraţie a ceea ce va fi El pentru noi
şi cum ne va sătura cândva fiinţa pe deplin. După vindecarea orbului din naştere, a
zis: “Eu sunt lumina Iumii” (9:5). Menirea Domnului Isus n-a fost ca să deschidă
o singură dată ochii unui orb. Această vindecare era, de asemenea o ferestruică
prin care ne-a arătat ce va fi EI pentru noi în lumea reală şi cum ne va da din nou
Iumina ochilor chiar dacă bâtrâneţea şi ţărâna îi va întuneca. Şi după învierea lui
Lazăr Mântuitorul a zis: “Eu sunt învierea şi viaţa” (11:25). Menirea Fiului lui
Dumnezeu n-a fost ca să-l învieze numai pe Lazăr şi încă alte câteva persoane, ci
acestea erau, la fel, nişte ferestruici prin care ne-a arătat ce va deveni El într-o
bună zi pentru toţi care vor avea parte de lumea etemă.
108
Clement de Alexandria, care a trăit în secolul al III-lea, a spus: “Ioan n-a
fost interesat atât de mult de minunile propriu-zise aIe Fiului Iui Dumnezeu, cât
era fermecat de însemnătatea lor. Nu ele l-au preocupat aşa de mult, ci ceea ce
era în dosul lor”.10 Evanghelistul Ioan ne-a spus că Fiul Iui Dumnezeu era
singurul care a fost Lumina lumii reale şi care ne-a deschis şi nouă nişte
ferestruici spre ea ca s-o putem zări şi noi.
3. Şi al treilea lucru pe care Evanghelistul Ioan l-a arătat grecilor pe fondul
descoperirii lor a fost că numai Domnul Isus a deschis pământenilor calea spre
acea lume.
Grecii ştiau că există o lume reală, perfectă şi fericită, dar ei n-au putut
visa niciodată că ar putea să existe o cale pentru om într-acolo. Ne putem imagina
cu ce fel de entuziasm a transmis Evanghelistul Ioan lumii greceşti vestea că s-a
descoperit pentru om o asemenea cale; şi cu ce fel de sentiment L-a citat pe Fiul
lui Dumnezeu atunci când Mântuitorul a afirmat: “Eu sunt Calea, Adevărul şi
Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (14:6).
În concluzie, am văzut că Evanghelistul Ioan ne-a transmis pe fondul de
gândire gercesc că Domnul Isus n-a fost altul decât Dumnezeu-Creatorul care a
intrat în creaţie, că a fost singurul care a purtat în Sinea Lui sigiliul lumii eterne,
că a fost unicul care ne-a deschis ferestre spre acea lume ca s-o putem zări şi că El
ne-a deschis şi nouă o cale spre acea lume a gloriei ca să putem ajunge şi noi în
ea.
Am văzut că W. Hendriksen a spus că unul dintre marile obiective ale
Evangheliei după Ioan a fost ca să ni-L prezinte pe Domnul Isus ca pe un Împărat
Etern. Şi tot acest comentator a continuat să afirme că un alt obiectiv al
Evangheliei după Ioan cu mult mai important a fost ca să ni-L arate pe Fiul lui
Dumnezeu ca Singurul mijloc prin care putem intra în lumea reală.11 Domnul Isus
nu numai că ni S-a făcut de cunoscut cine este şi cine ne-a vorbit despre cer, dar
ne-a arătat şi felul cum putem ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu. Evanghelistul
Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând lui Nicodim: “Drept răspuns, Isus i-a zis:
«Adevărat, adevărat îţi spun că dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea
Împărăţia lui Dumnezeu»”(3:3).
În ce priveşte scopul scrierii Evangheliei, Apostolul Ioan a urmărit trei
ţinte: ca să ni-L prezinte pe Domnul Isus ca pe un Împărat Etern; ca,
prezentându-ni-L, să credem în El; şi crezând în El, să avem parte de fericirea
eternă din Împărăţia Lui. Evanghelistul Ioan a scris: “Dar lucrurile acestea au fost
scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu şi,
crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui” (20:31).12
Renumitul teolog, filozof şi om de stat William Temple a făcut una dintre
cele mai mari afirmaţii din lume atunci când a zis: “În Evanghelia după Ioan
suntem confruntaţi exact cu Acelaşi Cristos care a trăit acum două mii de ani în
Israel, pe care Apostolul Ioan L-a văzut cu ochii lui şi L-a auzit cu urechile lui şi
109
pe care ni L-a prezentat în Evanghelie inspirat de Duhul Sfânt”.13
Mulţi observatori creştini au zis că Evanghelia după Ioan este cea mai
preţioasă carte din Biblie care ne hrăneşte cel mai bine mintea şi inima, din care s-
au adăpat cel mai bine toate generaţiile pământului şi că nu există nici o altă carte
în care să se odihnească sufletul nostru mai bine ca atunci când citim această
Evanghelie. Wordsworth a definit Evanghelia după Ioan: “Frumuseţea supremă în
care se readună în linişte toate simţămintele fiinţei noastre”.14
Cu cât vom pătrunde în această Evanghelie mai adânc, cu atât ne vom
înnobila şi îmbogăţi sufletul mai mult. Sunt o mulţime de versete în această
Evanghelie pe are omul nu le poate explora în toată adâncimea lor nici chiar într-o
viaţă întreagă.
Teologii Bisericii Primare au atribuit Evanghelistului Ioan emblema de
“vultur”, din Apocalipsa 4:6-7, fiindcă vulturul cu aripile lui puternice poate zbura
mai presus decât orice altă pasăre şi deoarece el este singurul dintre toate
creaturile care se poate uita la soare fără ca acesta să-i ia vederea. Apostolul Ioan
atunci când şi-a scris Evanghelia, s-a ridicat mai presus de orice minte omenească,
pentru că el a văzut în Cristos cel mai bine tot ce s-a putut revela unor muritori cu
privire la misterele divine. Acesta este motivul pentru care Evanghelia lui este o
carte pur teologică şi filozofică pe care nu o putem înţelege în întregime în viaţa
nostră scurtă de câteva zeci de ani, ci abia în veşnicie vom înţelege toate lucrurile
din ea. Sunt mulţi care au afirmat că ei s-au simţit cel mai aproape de Dumnezeu
şi de Cristos cel Înviat şi Glorificat atunci când s-au adâncit în această
Evanghelie.15
Comentatorii au numit Evangheliile Sinoptice: tezaurul spiritual, iar
Evanghelia după Ioan: tezaurul spiritual prin excelenţă.
Toţi cercetătorii acestei Evanghelii au rămas uimiţi când au descoperit că
Apostolul Ioan n-a folosit în acestă carte mai mult de 700 de cuvinte. Acesta este
exact vocabularul pe care îl posedă un copil. Astfel, minunea cea mare care îl
uimeşte pe orice cercetător al acestei Evanghelii este: cum a putut Apostolul Ioan
să redea acest tezaur spiritual prin excelenţă printr-un vocabular aşa de modest
dacă nu era călăuzit direct de Duhul Sfânt? Ernesti a numit Evanghelia după Ioan:
inima lui Cristos. Herde a spus că cel care a scris această Evanghelie era înger şi
nu om. Iar Origen a afirmat: “Ca să putem înţelege această Evanghelie cu
adevărat, trebuie să ne odihnim şi noi mai întâi la sânul lui Cristos, aşa cum a
făcut ucenicul iubit înainte de a o scrie”.16
__________________________________
2. Op. cit. p. 26.
3. Op. cit. p. 7.
4. Ellis, D.J., John, pp. 1163 – 1164.
110
8. Ellis, D.J., John, p. 1230.
10. Eusebius, Ecclesiastical History VI, xiv;
11. Hendriksen, W., The Gospel of John, p. 37.
13. Temple, W., Readings in St. John’s Gospel, p. 16, 32.
15. Chirywin, A.M., The Bible in World Evangelium, p. 113;
16. Aebi, E., Scurtă introducere Biblică, p. 148, 153.
111
PARTEA II
PARTEA INTRODUCTIVĂ
112
11. O INTRODUCERE MINUNATĂ
Luca 1 : 1 - 4
1 Fiindcă mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre

lucrurile care s-au petrecut printre noi,
2 după cum ni le-au încredinţat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la
început şi au ajuns slujitori ai Cuvântului,
3 am găsit şi eu cu cale, Excelenţa voastră, Teofile, după ce am făcut
cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la originea lor, să ţi
le scriu în şir unele după altele,
4 ca să poţi cunoaşte astfel temeinicia învăţăturilor pe care Ie-ai primit
prin viu grai.
Cu acest studiu intitulat 0 întroducere minunată, intrăm în partea

introductivă a Evangheliilor. Această introducere din Noul Testament este unică
în felul ei. Ea a fost scrisă în cel mai înalt spirit al literaturii greceşti. Luca era
singurul evanghelist care a păşit pe scena relatării cu pronumele personal “eu”:
“Am găsit şi eu cu cale” (v.3). Acest “eu” după felul literaturii greceşti ne arată
trei Iucruri: că autorul Evangheliei după Luca a fost un istoric bine documentat; că
şi el personal a fost un martor ocular la multe lucruri din ceea ce a relatat, şi că el
a fost inspirat de Duhul Sfânt ca să scrie.
Să luăm mai întâi faptul
I. CĂ EVANGHELISTUL LUCA A FOST UN ISTORIC BlNE

DOCUMENTAT.1
Evanghelistul Luca a folosit un model de introducere clasică pe care l-au
întrebuinţat istoricii greci. Spre exemplu; Herodot, cel mai mare istoric, a început
astfel scrierile sale: “Acestea sunt cercetările lui Herodot”.2 Un alt istoric renumit
de mai târziu al Greciei, cu numele Dionysius, a scris în introducerea istoriei lui
astfel: “Înainte ca să fi început să scriu am adunat informaţii, o parte din gura
martorilor oculari şi o altă parte din scrierile celor mai mari istorici romani”.3
Comentatorul A. Plummer a spus că atunci când Evanghelistul Luca a
scris în forma cea mai sonoră şi a folosit pronumele personal “eu”, n-a fost la
mijloc o aroganţă, ci onestitatea unui istoric.4 Astfel, Evanghelistul Luca, ca
oricare alt istoric de pe vremea lui, când a început să-şi scrie Evanghelia în cea
mai înaltă şi sonoră formă, după spiritul literaturii greceşti de atunci, a arătat că
Evanghelia Iui este rezultatul unor cercetări minuţioase şi a unor informaţii
precise pe care le-a obţinut de la martori oculari care au devenit slujitorii
Cuvântului, ceea ce înseamnă vestitorii Evangheliei lui Cristos. EI a scris: “După
ce am făcut cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la
113
originea lor, … am găsit cu cale ca să ţi le scriu” (v.3). Spre exemplu: El a luat
interviu de la Zacheu cu privire la pocăinţa lui şi a obţinut cele mai intime
informaţii despre naşterea Mântuitorului chiar din gura Mariei, mama Lui.
Evanghelistul Luca, păşind pe scena relatării cu pronumele personal “eu”,
a vrut să spună maselor largi că el a dispus de cele mai bune surse de informaţii cu
privire la Fiul lui Dumnezeu şi că a scris cea mai măreaţă istorisire din lume.
Acesta a fost motivul pentru care Luca şi-a scris Evanghelia în cel mai frumos stil
al limbii elene după felul lui Plutarh, aşa după cum am văzut când am tratat
studiul intitulat Evanghelia după Luca (Vol.I,Stud.5). Faptul acesta a trebuit să-l
recunoască chiar şi criticul Ernest Renan, că Evanghelia după Luca este cea mai
frumoasă carte din lume.5 Acelaşi lucru l-a afirmat şi Ieronim, marele filolog în
limba latină, greacă şi ebraică, orator talentat şi filozof iscusit. Acesta, după ce s-a
încreştinat şi a devenit pastor în Antiohia Siriei, oraşul natal aI Evanghelistului
Luca 6, a zis că acest evanghelist a mânuit greaca comună cu atâta eleganţă încât,
după părerea unora, numai autorul epistolei către Evrei l-ar fi depăşit.
Probabil, aşa după cum se obişnuia, Luca şi-o fi scris Evanghelia cu
cerneală de argint pe un pergament purpuriu foarte fin făcut din piele de viţel, iar
Numele Domnului Isus, cât şi al lui Dumnezeu le-o fi scris cu litere de aur.
Evanghelistul Luca, în dragostea şi recunoştinţa sa cea mare pe care le avea faţă
de Fiul lui Dumnezeu, a dorit să ofere Evangheliei Mântuitorului său tot ce era
mai înalt, sublim şi măreţ.
Când am tratat studiul amintit Evanghelia după Luca, am văzut că
Evanghelistul Luca şi-a dedicat Evanghelia unui Teofil, căruia i-a conferit titlul de
“Excelenţa voastră” (1:3). Titlul de “Excelenţa voastră” sau “Prea alesule” se
atribuia numai unui demnitar mare din guvernul roman.7 În Noul Testament, acest
titlu s-a folosit la doi guvernatori: Felix (Fapte 24:3) şi Festus (Fapte 26:25).
Iosif Flavius a amintit de un Teofil care a fost mare preot în Israel. 8 Acesta
n-a putut fi unul şi acelaşi cu Teofil din textul nostru. Tacitus a menţionat şi el un
guvernator din Atena cu acest nume, care era contemporan cu Evanghelistul
Luca.9 Nici acesta n-a putut fi unul şi acelaşi cu Teofil din textul nostru. Şi un alt
scriitor clasic, cu numele de Rufinus, ne-a informat în scrierile sale intitulate
Clementine Recognitions că pe la jumătatea secolului al II-lea era în Antiohia,
capitala Siriei, un mare demnitar cu numele de Teofil.
F. Godet, cât şi alţi comentatori sunt de părere că Teofil pe care l-a amintit
Rufinus în scrierile sale era fiul lui Teofil din textul pe care îl studiem şi, care,
după toată probabilitatea, era primarul Antiohiei. Lucrul acesta reiese clar din
faptul că atunci când Luca i-a dedicat Evanghelia, în anul 60, Teofil seniorul, care
era guvernatorul Siriei, trebuie să fi avut în jur de 50 de ani şi el n-a putut să fie pe
la jumătatea secolului al doilea şi primarul oraşului Antiohia.
Comertatorii F. Godet şi A. Plummer ne spun că, Teofil guvernatorul,
interesându-se de Domnul Isus, ar fi discutat cu evangheliştii creştini; şi, dorind să
114
se informeze mai îndeaproape cu privire la Fiul lui Dumnezeu, a apelat la
Evanghelistul Luca. Iar Evanghelistul Luca, ca să-l câştige pentru Cristos, a căutat
să-l informeze cât mai detaliat şi precis.10
Se vede că Evanghelia lui Cristos scrisă de Evanghelistul Luca l-a câştigat
pe Teofil guvernatorul pentru Împărăţia lui Dumnezeu, dar nu numai pe el, ci şi
toată familia lui. Rufinus a scris în legătură cu fiul lui, Teofil juniorul, care era
primarul capitalei Antiohia, următoarele cuvinte: “Teofil, care era în fruntea
tuturor oamenilor din cetate, s-a consacrat bisericii celei mari pe care o
conducea”.11
În al doilea rând, Evanghelistul Luca, păşind pe scena relatării cu
pronumele “eu”,
II. NE-A ARĂTAT CĂ ŞI EL PERSONAL A FOST UN MARTOR

OCULAR LA MULTE LUCRURI DIN CEEA CE A RELATAT
Evanghelistul Luca, precizând că şi el a avut marele privilegiu ca să vadă
multe fapte măreţe ale Fiului lui Dumnezeu şi să audă o mare parte din învăţătura
Lui sublimă, a scris ca un martor ocular următoarele cuvinte: “Fiindcă mulţi s-au
apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre lucrurile care s-au petrecut
printre noi” (v.1).
Unii comentatori ne spun că Evanghelistul Luca a făcut parte dintre cei 70
de ucenici, şi că el era acel ucenic care a mers cu Cleopa spre Emaus (Luca 24:13-
35). Faptul acesta ni-l adevereşte cu cea mai mare elocvenţă atât relatarea cea vie
a acestui text, cât şi omiterea numelui celei de-a doua persoane din el. Descrierea
cea vie nu este altceva decât amprenta autorului că el a trecut prin acea experienţă
minunată. Apoi, dacă nu era Evanghelistul Luca cea de-a doua persoană care
mergea cu Cleopa spre Emaus, ci altcineva, el i-ar fi amintit numele ca şi lui
Cleopa. Dar prin faptul că el era acel ucenic, şi-a omis numele ca şi Evanghelistul
Ioan, aşa după cum am văzut când am tratat studiul intitulat Autorul celei de-a
Patra Evanghelii (Vol.I, Stud.6). El n-a putut să spună “Eu eram acel ucenic”.
Această floare rară a umilinţei nu creşte în orice inimă.
Când vom aborda studiul intitulat Deciderea pentru Cristos şi Împărăţia
Sa (Vol.IV.Stud.38), vom vedea că ucenicul acela căruia i-a spus Domnul Isus
“Vino după Mine!”, (Luca 9:59), care I-a răspuns Mântuitorului la această
chemare “Doamne, dă-mi voie să mă duc mai întâi să-l îngrop pe tatăl meu”
(Matei 8:21) şi căruia Fiul lui Dumnezeu i-s zis: “Lasă morţii să-şi îngroape
morţii, iar tu du-te şi vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 9:60), era tot
Evanghelistul Luca.
Şi, în al treilea rând, Evanghelistul Luca, păşind pe scena relatării cu
pronumele personal “eu”, ne-a destăinuit că
115
Harta de pe timpul Domnului Isus
III. EL A FOST INSPIRAT DE DUHUL SFÂNT CA SĂ SCRIE

EVANGHELIA
Evanghelistul Luca n-a scris Evanghelia numai pentru că a făcut cercetări
116
cu de-amănuntul asupra tuturor lucrurilor de la originea lor; şi el n-a scris-o nici
pentru că a fost un martor ocular al multor lucruri care s-au desfăşurat înaintea lui,
ci a scris-o fiindcă a fost inspirat de Duhul Sfânt ca s-o scrie.
Este foarte interesant, Evanghelistul Luca ne-a spus că el a fost inspirat să
scrie tocmai “pentru că mulţi s-au apucat să alcătuiască câte o evanghelie” (v.1).
Ceea ce înseamnă că pe vremea lui nu era numai Evanghelia după Marcu şi cea
după Matei, ci au bântuit multe Evanghelii eronate şi denaturate, cunoscute cu
numele de Evanghelii apocrife. Redăm numai câteva dintre acestea care au fost
scrise sub diferite pseudonime şi se păstrează până în zilele noastre. Unele dintre
ele se păstrează în întregime, din altele nu ne-au mai rămas decât câteva
fragmente şi din cele mai multe n-a rămas nici o urmă. Evangheliile apocrife care
se mai păstrează sunt: Evanghelia lui Iacov, fratele Domnului; Evanghelia după
Evrei; Evanghelia lui Petru; Evanghelia lui Toma; Evanghelia lui Nicodim;
Evanghelia arabă a copilăriei Domnului Isus; Evanghelia lui Marcion etc. Apoi,
erau şi alte scrieri cu privire la viaţa şi învăţătura Domnului Isus cu diferite
pseudonime, iar altele circulau fără nici un nume de autor. Acestea erau: Loghia,
sau “Cuvântul lui Cristos”; Didache, sau “Învăţătura celor 12 apostoli”;
Copilăria lui Isus; Viaţa lui Cristos, din scrisorile lui Pilat pe care le-a trimis lui
Tiberiu etc. 12.
Datorită faptului că toate aceste evanghelii apocrife şi scrieri n-au fost inspirate,
ele au dispărut aproape cu desăvârşire 13.
Apoi, Evanghelistul Luca ne-a spus mai departe că numai Evangheliile
inspirate ne ajută să cunoaştem “temeinicia învăţăturii” şi “faptele
Mântuitorului”, deoarece numai ele conţin adevărul divin cu privire la neamul
omenesc, Fiul lui Dumnezeu ne-a învăţat că mai degrabă va trece cerul şi
pământul decât să nu se împlinească măcar o singură iotă din ceea ce El a spus şi
este scris în Evangheliile Lui inspirate (Luca 21:33;16:17).
Oare care carte din lume este mai întemeiată pe adevăr decăt Evanghelia
Fiului lui Dumnezeu? Evanghelistul Luca ne spune că istoria se bucură de crezare
numai prin faptul că are la bază nişte informaţii. Atunci, cu cât mai verosimilă
este Evanghelia lui Cristos care, pe lângă cercetări cu de-amănuntul şi informaţii,
are la bază martori oculari şi plus inspiraţia divină!
De aici învăţăm că revelaţia lui Dumnezeu nu se oferă unui om care stă cu
mâinile încrucişate şi aşteaptă s-o primească “mură în gură”, ci o primesc numai
aceia care o caută, cercetează şi meditează ca guvernatorul Teofil şi Evanghelistul
Luca. Evanghelistul Luca a scris: “Am găsit şi eu cu cale, Excelenţa voastră,
Teofile, după ce am făcut cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor acestor
lucruri de la originea lor, să ţi le scriu în şir unele după altele, (4) ca să poţi
cunoaşte temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit prin viu grai” (v.3-4).
________________________________________
1. Ramsay, W., Luke the Physician, pp. 177-179.
117
3. Op. cit.
4. Plummer, A., The Gospel to St. Luke, p. 2.
6. Eusebius, Ecclesiastical History III, 4.
7. Rufinus, Clementine Recognitions X, 71;
Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, p. 30.
8. Josephus, F., Antiquities VXIII, vi, 3; XIX, vi, 2.
9. Tacitus, Anale ii. 55.
10. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, p. 63;
Plummer, A., The Gospel to St. Luke, p. 2.
11. Rufinus, Clementine Recognitions X, 71;
Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, p. 30.
12. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 8.
13. Eusebius, Ecclesiastical History VI, xxv. 3;
Cyril of Jerusalim, Catecheses 4. 36 (315 – 386 d.Cr.)
118
12. DESCOPERIREA ŞI ÎNSEMNĂTATEA IDEII DE LOGOS
Ioan 1 : 1 - 18
Acest text este unul dintre cele mai măreţe descoperiri ale lui Dumnezeu
pe care a oferit-o minţii şi inimii umane. El este pentru Evanghelia după Ioan
ceea ce este Predica de pe munte pentru Evanghelia după Matei, însăşi inima ei.
Dar, în acelaşi timp, acesta este unul dintre cele mai neînţelese pasaje din Noul
Testament. În primele trei secole, ideea logosului a fost înţeleasă şi s-a bucurat de
o atenţie deosebită. Iar în veacurile următoare, ea era foarte neglijată, îndeosebi în
Evul Mediu. Pe timpul reformei, ea a început să se bucure din nou de o atenţie
oarecare. Dar de data aceasta s-a ridicat curentul umanist şi a lovit puternic în ea.
Astfel, ea a dispărut din nou. De abia sub influenţa cea puternică a filozofului
Hegel şi a poetului Goethe, teologii au preluat din nou doctrina acestei teologii
Ioanine nemuritoare despre Logos.
Când am tratat studiul intitulat Fiul lui Dumnezeu după fondul de
gândire grecesc (Vol.I,Stud.10), am văzut că Biserica Primară a fost confruntată
cu una dintre cele mai mari probleme pe care dorim s-o redăm din nou pe scurt.
Mântuitorul, după descendenţa Sa umană, a fost evreu. El n-a trecut de
hotarele Israelului, cu excepţia unor vizite scurte făcute în părţile Tirului, ale
Sidonului şi Decapole. El a lucrat printre evrei şi ca să fie înţeles de ei, a
întrebuinţat limba şi fondul lor de gândire. Dar la vreo treizeci de ani după
înălţarea Sa la cer, creştinismul a început să iasă din leagănul iudaismului şi să se
extindă în largul lumii. El a cuprins toată Asia Mică, Grecia şi Roma. Creştinilor
proveniţi dintre greci le-a venit foarte greu să înţeleagă adevărul divin după fondul
de gândire evreiesc. Ei n-au auzit niciodată vorbindu-se până atunci despre Mesia.
Pentru ei ideea de Mesia era străină şi nu însemna nimic altceva decât o ambiţie
politică evreiască. Pe când mesianismul a fost pentru evrei o idee de bază sau o
orbită în jurul căreia se roteau toate visurile şi aspiraţiile lor. Evreii au putut să-L
înţeleagă oarecum pe Domnul Isus după acest fond de gândire, dar nu şi grecii.
Problema cea mare care a stat înaintea Evanghelistului Ioan a fost: cum să-L
prezinte pe Cristos lumii greceşti? Istoricul Lecky a zis: “Triumful unei idei nu
depinde numai de valoarea ei, ci şi de felul în care este prezentată pentru a fi
înţeleasă şi acceptată!1 Evanghelistul Ioan a ştiut lucrul acesta, de aceea el a
căutat o cale mai uşoară pentru greci ca şi ei să-L poată înţelege şi primi pe
Cristos ca Mântuitor.
Iustin Martirul, din secolul al II-lea a spus că Evanghelistul Ioan a
împrumutat cuvântul logos de la filozofii greci şi că el s-a foIosit de acest cuvânt
la fondarea creştinismului.2
Comentatorul F.F. Bruce a zis că cuvântul logos era familiar filozofilor
greci şi că el nu are un echivalent potrivit în nici o altă limbă.3 Filo de Alexandria
119
a folosit în scrierile sale, pe la sfârşitul secolului întâi, de peste 1300 de ori
cuvântul logos.4
Comentatorii R. Harris, W.P. Albright, W.F. Howard ş.a., ne spun că
filozofii greci au folosit cuvântul logos în mod figurativ, alegoric şi ca pe o
metaforă. Pe când, Evanghelistul Ioan a întrebuinţat acest termen în sens literal şi
cu mult mai adânc pentru a descrie cu el divinitatea Domnului Isus.5
Cuvântul logos are două înţelesuri: “cuvânt” şi “raţiune”. Evanghelistul
Ioan a fost inspirat să ia această noţiune şi să-L identifice cu ea pe Domnul Isus ca
Dumnezeu. Evreilor le-a oferit înţelesul de “cuvânt” şi grecilor pe cel de
“raţiune”, fiecăruia după fondul lui de gândire.
I. ÎNŢELESUL DE “CUVÂNT” OFERIT EVREILOR

Evanghelistul Ioan, căutând să-L prezinte pe Fiul lui Dumnezu lumii
greceşti, a găsit o cale nouă şi cu mult mai bună chiar şi pentru evrei, pe care a
descoperit-o în Vechiul Testament sub noţiunea de membra care înseamnă
“Cuvântul Iui Dumnezeu”.
Evreii erau foarte familiari cu expresia “Cuvântul cel atotputernic al lui
Dumnezeu”, că Dumnezeu numai a zis un Cuvânt şi Cuvăntul Său a avut în sinea
lui putere ca să facă tot ce a spus. Spre exemplu: “Dumnezeu a zis să fie lumină; şi
s-a făcut lumină” (Gen.1:3); “Dumnezeu a zis să fie nişte luminători în întinderea
cerului… şi aşa a fost” (Gen.1:14); şi psalmistul, de asemenea a zis: “Cerurile au
fost făcute prin Cuvântul Domnului” (Ps.33:6).
Evanghelistul Ioan, când a spus evreilor: “La început era Cuvăntul” (v.1),
“Toate Iucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut
fără El” (v.3) şi “El era în lume şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a
cunoscut” (v.10), le-a zis cu alte cuvinte: “Voi evreii, aţi fost totdeauna fermecaţi
de Cuvântul atotputernic al lui Dumnezeu care a creat cerurile şi pământul.
Dacă doriţi să vedeţi pe Cel care a rostit aceste cuvinte, atunci uitaţi-vă la Isus
din Nazaretul Galileii.6 Priviţi la El cum prin Cuvântul puterii Sale a ordonat
mării înfuriate, zicându-i: «Taci!», şi ea s-a liniştit; furtunii i-a zis: «Fără gură!»,
şi ea s-a potolit; şi lui Lazăr, care murise şi intrase în descompunere, i-a spus:
«Ieşi afară!», şi el s-a sculat din mormânt (Ioan 11). Uitaţi-vă bine la El şi veţi
vedea cum de Cuvântul puterii Lui ascultă întreaga zidire, ba chiar şi Locuinţa
Morţilor I se supune. Uitaţi-vă cu atenţie la El şi vă veţi convinge că nu este altul
decât Marele Creator care a intrat în creaţie!”.
Vechiul Testament ne arată mai departe cum CuvântuI lui Dumnezeu are
în sinea lui viaţă şi putere. Să luăm numai două exemple: în psalmul 147:15 scrie:
“Dumnezeu Îşi trimite Cuvântul pe pământ, care aleargă cu iuţeală mare”; şi în
Isaia 55:11, de asemenea citim: ”Tot aşa şi Cuvântul Meu, care iese din gura
Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împlini plarurile
120
Mele“.
Apoi, Vechiul Testament ne mai spune că omul care a fost creat după
chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, se aseamănă cu Cel Preaînalt şi în privinţa
aceasta a cuvântului. Profesorul John Peterson a zis: “La evrei, cuvântul spus era
viu şi el avea în sinea lui o putere. El, o dată ieşit din gură, se năpustea întocmai
ca un taur când scapă din grajd”: Datorită acestui fapt, a continuat să spună
Peterson, lumea Vechiului Testament a crezut că în cuvântul cel viu există o
putere care poate să facă în om o anumită lucrare. Acesta a fost motivul pentru
care atunci când un evreu a spus o dată un cuvănt sau a rostit o binecuvântare, el
n-a mai putut să le retragă, pentru că, cuvântul cel viu şi independent urma să-şi
facă lucrarea. Iată de ce Isaac n-a mai putut să ia înapoi binecuvântarea lui Iacov
şi să i-o dea lui Esau (Gen.27).7
Cât de adevărat este lucrul acesta: cuvântul este viu şi el umblă întocmai
ca o fiinţă vie de la inimă la inimă! Se spune că atunci când John Knox a predicat
în Scoţia pe timpul reformei, glasul lui a adus în inimile ascultătorilor săi mai
multă putere şi curaj decât dacă li s-ar fi aliat sute de mii de viteji.
Nimeni nu ştie ce pot să facă cuvintele lui. Câţi nu vor rămâne uluiţi când
vor ajunge în iad şi vor vedea cum vor apare înaintea lor toate cuvintele pe care
le-au rostit, ca nişte fiinţe vii şi sumbre şi cum, uitându-se la ei, îi vor întreba: “Nu
mă cunoşti? Eu sunt al tău, tu mi-ai dat naştere. Eu l-am chinuit pe vrăjmaşul tău
o viaţă întreagă şi nu l-am lăsat până când nu l-am răpus”. Apoi, le va trece la
raport un alt cuvânt şi le va spune: “Eu am reuşit să duc sufletul lui cutare şi
cutare la pierzare”. O, şi câte cuvinte de felul acesta se vor perinda atunci
înaintea ochilor celor nemântuiţi! Ele, ne-a spus Marele nostru Mântuitor, vor fi o
parte din acei viermi care vor roade pe mulţi în veci de veci. Acesta este motivul
pentru care El ne-a prevenit ca să avem grijă la ce fel de cuvinte dăm naştere,
pentru că ele nu dispar o dată cu rostirea lor, ci va veni o zi în care vom da din
nou ochii cu ele şi atunci le vom culege roadele. În sensul acesta poetul Will
Carleton a scris:
“Copii, zmeii îi puteţi trage înapoi,
Dar cuvintele o dată rostite, niciodată.
Păziţi-vă ca de foc de cuvinte rele.
Aveţi grijă cu privire la ele, de zeci de ori repet,
Căci gândurile neexprimate adeseori pot muri,
Dar cuvântul o dată spus nimeni nu-l poate omorî “.8
Şi al doilea înţeles al cuvântului logos pe care l-a redat Evanghelistul Ioan
grecilor a fost
II. ÎNŢELESUL “RAŢIUNII” SAU AL “IMPRIMĂRII MINŢII

CREATORULUI ÎN CREAŢIE”
Dumnezeu a descoperit ideea logosului filozofului Heraclit încă din anul
121
560 înainte de Cristos. Este foarte interesant că Heraclit a locuit în Efes, oraşul
Evanghelistului Ioan. Acolo el a descoperit ideea logosului lui Dumnezeu şi tot
acolo Evangnelistul Ioan şi-a scris Evanghelia şi a arătat în modul cel mai
surprinzător şi emoţionant că acel logos a coborât la noi în persoana
Mântuitorului.9
Filozoful Heraclit a descoperit patru amprente mari ale logosului lui
Dumnezeu imprimate în creaţie. Această descoperire i-a fermecat pe filozofii
stoici şi l-a inspirat foarte mult pe Filo de Alexandria, marele învăţat evreu din
secolul întâi, care a cunoscut ca nimeni altul toată înţelepciunea lumii evreieşti şi
greceşti.10
1. Prima amprentă a minţii lui Dumnezeu, Heraclit a descoperit-o
imprimată în marele proces de schimbare al lumii.
Heraclit a spus că totul din lume este într-un proces de schimbare, că toate
lucrurile se transformă din zi în zi şi din moment în moment. El a ilustrat lucrul
acesta cu un râu care curge şi în care nimeni nu poate păşi de două ori. Cum păşim
a doua oara nu mai păşim în aceeaşi apă, pentru că ea deja s-a scurs. “Dacă aşa
stau Iucrurile”, a continuat să zică Heraclit, “atunci de ce lumea noastră nu este
un haos? Cum de există totuşi într-o asemenea lume unde totul se schimbă un
sens? Şi cum de putem sta liniştiţi când ştim că totul din jurul nostru se schimbă şi
se scurge?” Răspunsul lui Heraclit a fost: “Noi putem sta liniştiţi fiindcă ştim că
la baza acestui proces de schimbare se află «Logosul» sau «Mintea cea mare», a
lui Dumnezeu că ea l-a ordonat cu un scop înalt, îl controlează şi că el duce
undeva”.11
2. A doua amprentă a minţii lui Dumnezeu pe care a descoperit-o Heraclit
este imprimată în stabilirea anumitor scopuri care există pentru toate lucrurile.
Heraclit a spus că toate lucrurile sunt create cu un anumit scop şi cu atât
mai mult Dumnezeu a stabilit un asemenea scop pentru om. Întrebările cele mari
pe care le-a ridicat Heraclit au fost: “Cine a proiectat un scop bine definit pentru
toate lucrurile? Cine controlează toate lucrurile dacă se încadrează sau nu în
scopul stabilit şi îndeosebi omul? Şi cine are o ţintă finală pentru toate
lucrurile?” La toate acestea Heraclit a răspuns: “Logosul” sau “Mintea cea Mare
a lui Dumnezeu”.12
3. A treia amprentă a minţii lui Dumnezeu, Heraclit a descoperit-o
imprimată adânc chiar în noi înşine.
El a pus marea întrebare: “De unde ne vine capacitatea de a gândi, de a
raţiona şi de a cunoaşte? De unde ne vine capacitatea de a deosebi binele de rău
şi ce este drept faţă de ce este nedrept? Ce anume ne face capabili să cunoaştem
adevărul şi să alegem binele? Şi de ce chiar şi cei mai pervertiţi cunosc când fac
un lucru rău?” La toate acestea Heraclit a răspuns: “Dacă descoperim amprentele
minţii Marelui Creator pretutindeni în jurul nostru, atunci cu atât mai mult El Şi-
a imprimat această amprentă în om, făcându-l o fiinţă raţională, morală şi
122
spirituală. Şi cel mai pervertit ştie când face un lucru rău, pentru că mintea cea
mare a lui Dumnezeu care controlează întreg Universul, ne controlează cu atât
mai mult pe noi”.13 Acesta a fost motivul pentru care Mântuitorul ne-a spus că
mintea lui Dumnezeu ţine cont până şi de căderea unui fir de păr din capul nostru!
(Matei 10:30; Luca 12:7).
4. Şi a patra amprentă a minţii lui Dumnezeu, Heraclit a descoperit-o
imprimată în ordinea şi în legile din creaţie.
Heraclit, admirând măreţia şi splendoarea creaţiei, şi-a pus mai departe
întrebarea: “Cine a dat naştere ordinii măreţe? Cine a elaborat legile
maiestuoase care stau la baza întregului Univers? Şi cine a întins stelelor orbitele
ca să nu devieze niciodată din drumul lor?” La toate acestea filozoful amintit, de
asemenea a răspuns: “Logosul” sau “Mintea cea mare a lui Dumnezeu care este
imprimată în toate Iucrurile”.14
Evanghelistul Ioan, când a spus grecilor: “La început era CuvântuI” (v.1),
“Toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut
fără El” (v.3) şi “El era în lume şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a
cunoscut” (v.10), le-a zis cu alte cuvinte: “Voi, grecii, aţi fost fermecaţi secole
de-a rândul de Mintea cea mare a lui Dumnezeu care a creat toată Existenţa cu
ordinea, armonia şi legile ei măreţe, care controlează totul şi căreia nu-i scapă
nimic. Dacă doriţi să vedeţi acea Minte, atunci uitaţi-vă la Isus din Nazaretul
Galileii şi veţi vedea că ea a fost întruchipată în El, că El a cunoscut întreaga
Existenţă din cer şi de pe pământ şi că de Mintea Lui nu s-a putut ascunde nici
măcar un singur gând tainic al inimii cuiva. Uitaţi-vă bine la El şi vă veţi
convinge că nu era altul decât Marele Creator care a intrat în creaţie ca să ne
instruiască şi astfel timpul bâjbâielii şi al întunericului a luat sfârşit pentru
oricine-L acceptă ca Mântuitor”.
________________________________________
2. Justin Martyr, First Apology, V. iii. 4.
4. Howard, W.F., Christianity According to John, pp. 34 – 56.
5. Harris, R., The Origin of the Prologue to St. John's Gospel, p. 6;
Albright, W.F., From Stone Age to Christianity, p. 285;
Howard, W.F., Christianity According to John, p. 47.
6. Barrett, C.K., The Gospel Accordin to St. John, p. 130.
8. Op. cit. p. 28.
9. Op. cit. p. 34.
10. Howard, W.F., Christianity According to John, pp. 34 – 56;
Ellis, D.J., The Gospel of John, p. 1264.
123
12. Op. cit. pp. 35 – 36.
13. Op. cit.
14. Op. cit.
124
13. CUVÂNTUL CEL ETERN
Ioan 1 : 1 - 2
1. La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era

Dumnezeu.
2. El era la început cu Dumnezeu.
Comentatorul David J. Ellis a spus că în nici un loc din Noul Testament nu

ni se vorbeşte aşa de mult şi despre lucruri atât de mari ca în primele 18 versete în
care Evanghelistul Ioan şi-a enunţat temele principale pe care a urmat să le trateze
în carte.1
Primele 18 versete din Evanghelia după Ioan, care formează prologul, sunt
de o importanţă supremă, deoarece autorul ni-L identifică în ele pe Domnul Isus
ca pe Dumnezeu-Creator, Mântuitor, Susţinător şi Revelator care a venit pe
pământul nostru în chip de om. Acesta este motivul pentru care noi vom studia
acest prolog aproape verset cu verset.
Primele două versete ne vorbesc despre Cuvântul cel etern. Ele ne arată
trei lucruri cu privire la Domnul Isus: preexistenţa Lui, intimitatea Lui cu
Dumnezeu şi asemănarea Sa cu Cel Preînalt.
I. PREEXISTENŢA DOMNULUI ISUS

Cuvântul logos se află numai de patru ori în Noul Testament şi aceasta
numai în cărţile Apostolului Ioan: de două ori în prologul Evangheliei, versetele 1
şi 14; o dată în 1 Ioan 1:1 şi o dată în Apocalipsa 19:13.
Comentatorul D.J. Ellis a spus că primele două versete din prologul
Evangheliei după Ioan ne vorbesc despre Eternitate.2 Versiunea Bibliei lui James
Moffatt a tradus: “Logosul a existat la început”, iar Ediţia populară a versiunii
Biblia englezească nouă (The New English Bible) a tradus parafrazând: “Când
toate lucrurile au început, Cuvăntul deja era”. Aceasta înseamnă că înainte de a
fi fost creat Universul şi înainte de orice fel de început, Cristos deja a existat, că
El era etern şi n-a fost o fiinţă creată, aşa cum a susţinut Arie şi alţi eretici.3
Dar, Evanghelistul Ioan ne-a arătat în versetul întâi nu numai că Domnul
Isus era etern, ci şi cum Se manifesta şi Se exprima pe Sine ca Dumnezeu
adevărat. Evanghelistul Ioan a scris: “şi Cuvântul era Dumnezeu”.
În Faust, Goethe emite următoarele cuvinte celebre: “Am Anfang war die
Tad“, “La început era acţiunea”, în care poetul amintit a prezentat Mintea lui
Cristos în acţiune.4 Versiunea The New Testament în limba engleză modernă
pentru şcoli a lui J.B. Phillips a tradus: “La început Dumnezeu S-a exprimat pe
Sine”. Aceasta înseamnă că Domnul Isus S-a manifestat, a acţionat şi S-a
125
exprimat pe Sine în toată eternitatea ca Dumnezeu, că a făcut lucrul acesta la
începutul creaţiei şi că îl face şi acum în vremelnicie.
Evanghelistul Ioan, când a scris: “La început era Cuvîntul şi Cuvântul era
Dumnezeu”, a arătat preexistenţa, eternitatea şi divinitatea Mântuitorului. Cine
poate să înţeleagă la ce fel de glorie a renunţat Domnul Isus, atunci când a
acceptat să Se coboare pe pământ şi să Se facă un om pentru noi? Rugăciunea Lui
pe care a rostit-o în grădina Gheţimani, când a zis: “Şi acum, Tată, glorifică-Mă la
Tine Însuţi cu gloria pe care o aveam la Tine înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5),
ne ajută să înţelegem în parte ce dor Îl mistuia după gloria Sa eternă din cer!
În al doilea rând, Evanghelistul Ioan ne descoperă în aceste două versete
II. INTIMITATEA DOMNULUI ISUS CU DUMNEZEU

În aceste două versete scurte, Evanghelistul Ioan ne spune de două ori că
“Logosul era Theos”, “Cuvântul era Dumnezeu”. Cuvântul Theos din punct de
vedere etimologic înseamnă “Cel misterios la superlativ”.
Filozoful Socrate, văzând cât de ignorant este omul şi în acelaşi timp şi
foarte arogant şi închipuit că el ştie totul, a emis marele său dicton: “Învaţă să te
cunoşti pe tine însuţi!” Chiar în era noastră nucleară şi atomică, noi nu putem
răspunde încă îndeajuns nici la întrebarea: Ce este omul din punct de vedere al
componenţei sale, dar să intrăm în cămăruţele fiinţei lui de nepătruns?
Oamenii de ştiinţă ne spun că, şi cel mai neînsemnat individ este de o
complexitate cu mult mai mare decât Universul întreg şi că el este un Univers în
miniatură foarte ingenios. Şi acum, dacă nu ne cunoaştem nici pe noi înşine şi nici
mediul nostru înconjurător, atunci cum Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu şi alte
sfere şi domenii de existenţă?
Aceasta l-a determinat pe Socrate să afirme că atât omul, cât şi creaţia care
îl înconjoară sunt nişte mistere. Dacă lucrurile create au devenit pentru noi nişte
mistere, atunci cu atât mai mult, ne spune acest mare înţelept al lumii, că şi
Creatorul este Misterul misterelor. Acesta a fost motivul pentru care Socrate L-a
numit pe Dumnezeu Theos, “Cel Misterios la superlativ”. Este foarte interesant
că revelaţia Noului Testament a luat acest cuvânt al lui Socrate de Theos şi L-a
numit cu el pe Dumnezeu.
Particula “cu” din propoziţia: “Cuvântul era cu Dumnezeu” este în limba
greacă pros. Prepoziţia pros se află în Noul Testament de 600 de ori. Ea indică în
Iimba greacă o comuniune intimă între două persoane şi o deplasare spre o
anumită direcţie. În primele două versete, prepoziţia pros ne arată o relaţie strânsă
între două persoane, între Logos şi Theos, că Dumnezeu-Fiul a stat o veşnicie
întreagă faţă în faţă cu Dumnezeu-Tatăl.5
Ce a vrut să ne spună Evanghelistul Ioan când a zis că “Logosul era faţă
în faţă cu Theos?” El ne-a arătat că între Domnul Isus şi Dumnezeu a existat o
intimitate desăvârşită şi veşnică. Aceasta înseamnă că nimeni dintre oameni n-a
126
fost în stare ca să ni-L descopere pe Cel Misterios la superlativ decât Mântuitorul,
cum este El şi care este voia şi atitudinea Lui faţă de noi oamenii. Să luăm o mică
analogie şi să vorbim în termenii noştri omeneşti, pentru că aceştia sunt singurul
mijloc prin care Dumnezeu ne-a vorbit: Dacă vrem să ştim ceva despre o anumită
persoană de care nu ne putem apropia, atunci încercăm să cerem informaţii de la
un prieten intim de-al ei care o cunoaşte de mulţi ani, pentru că numai el ne poate
relata despre ea cel mai bine. Despre aşa ceva ne spune aici Evanghelistul Ioan cu
privire la Fiul lui Dumnezeu, că Mântuitorul a stat o veşnicie întreagă cu
Dumnezeu şi era aşa de intim cu El încât Îl cunoaşte în mod desăvărşit şi că
Dumnezeu n-a avut niciodată nici un secret faţă de EI. Aceasta este cauza pentru
care Cristos a fost singurul din toată Existenţa absolută care a putut să ni-L
reveleze pe Dumnezeu!
Şi, în al treilea rând, Evanghelistul Ioan ne vorbeşte în aceste două versete
despre
III. ASEMĂNAREA DOMNULUI ISUS CU DUMNEZEU

Este uimitor faptul că Domnul Isus a făcut despre Sine cele mai mari
afirmaţii: că este Pâinea Vieţii, Apa Vieţii, Păstorul cel Bun care Şi-a dat viaţa
pentru oi, Calea, Adevărul şi Viaţa. Obiectul credinţei şi al închinării, şi una cu
Tatăl. Dar lucrul cel mai mare şi surprinzător este că Apostolul Ioan a acceptat
toate aceste declaraţii ale Domnului Isus, că le-a consemnat în Evanghelie şi că L-
a numit Logos: Dumnezeu etern care a stat o veşnicie întreagă în cea mai mare
intimitate cu Tatăl.
Versiunea Biblia englezească nouă (New English Bible) a tradus Theos
en o Logos, “Ceea ce Dumnezeu a fost, aceea şi Cuvântul era”. De aici,
comentatorul C.K. Barrett a făcut una dintre cele mai mari şi îndrăzneţe declaraţii,
spunând: “Faptele şi cuvintele Domnului Isus au fost faptele şi cuvintele Iui
Dumnezeu. Dacă lucrul acesta”, a continuat să zică comentatorul amintit, “n-ar fi
fost adevărat, atunci Evanghelia după Ioan ar fi una dintre cele mai mari
blasfemii”.6 La această declaraţie, alţi comentatori au adăugat că afirmaţiile
Domnului Isus au fost afirmaţiile unui Dumnezeu şi că cuvintele Apostolului Ioan
au fost inspirate de Duhul Sfânt. Aceasta înseamnă că a Patra Evanghelie este cea
mai mare revelaţie a lui Dumnezeu adresată neamului omenesc.
Dar pe ce s-a bazat versiunea Biblia englezească nouă (New English
Bible) când a tradus textul grecesc Theos en o Logos, “Ceea ce Dumnezeu a fost,
aceea şi Cuvântul era”? Explicaţia Iui W. Barclay, cât şi a altor teologi şi
comentatori ne ajută să înţelegem această problemă. W. Barclay mai întâi a zis că
Evanghelistul Ioan n-a folosit articolul hotărât la substantivul propriu Theos. El n-
a scris: “Ho Theos en o Logos”, ci “Theos en o Logos”. Apoi, comentatorul
amintit a explicat mai departe că în limba greacă un substantiv nearticulat
primeşte întotdeauna valoarea adjectivului, descriind însuşirea, caracterul şi
127
calitatea substantivului adjectivizat. Astfel, când Evanghelistul Ioan a spus:
Cuvântul era Theos, înseamnă că Mântuitorul era de acelaşi caracter, de aceeaşi
calitate, de aceeaşi substanţă şi de aceeaşi esenţă cu Dumnezeu; şi că El era într-o
asemănare atât de perfectă cu Dumnezeu încât noi reuşim să vedem numai în El
cum este Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care Evanghelistul Ioan ne-a
arătat că numai în Cristos a existat o revelaţie desăvărşită faţă de Ho Theos, “Cel
Misterios la superlativ”.7
Noi nu putem cădea niciodată în greşeala lui Arie că Domnul Isus n-a fost
Dumnezeu etern şi că nu era de aceeaşi natură, substanţă şi esenţă cu Tatăl. Erezia
acestuia a fost combătută de conciliul de la Niceea în anul 325, când s-a formulat
credeul în legătură cu persoana Mântuitorului. Iar la conciliul de la Calcedon, care
s-a ţinut în anul 451, Cristos a fost definit ca fiind Dumnezeu adevărat şi om
adevărat.8
Uneori noi tindem să credem că Dumnezeu a fost aspru şi răzbunător şi că
Domnul Isus I-ar fi schimbat mânia în dragoste. Noul Testament nu cunoaşte
nimic despre aşa ceva, ci dimpotrivă, el ne face cunoscut, ca şi în acest pasaj, că
Dumnezeu era totdeauna ca Domnul Isus. Mântuitorul era singurul care ne-a
deschis o fereastră spre eternitate şi ni L-a arătat pe Dumnezeu aşa cum este.
Dar se ridică marea întrebare: Dacă Cel Preaînalt este Dumnezeul
dragostei, atunci de ce Vechiul Testament ne vorbeşte adeseori cum El a poruncit
să fie şterse cetăţi întregi, pline cu femei şi copii nevinovaţi? Răspunsul la această
întrebare este: Nu Dumnezeu a fost Acela care S-a schimbat, ci cunoştinţa
oamenilor despre El a crescut.
O fetiţă când a fost întrebată odată la Şcoala Duminicală despre un pasaj
crud din Vechiul Testament, a răspuns: “Aceasta s-a întâmplat înainte ca să se fi
încreştinat Dumnezeu”. Autorii Vechiului Testament au scris aşa pentru că n-au
ştiut mai mult. Aceea a fost limita la care a ajuns cunoştinţa lor despre Dumnezeu.
Când un copil învaţă ceva, el învaţă progresiv. El nu începe cu o cunoştinţă
avansată, ci mai întâi cu ce este capabil să înţeleagă şi astfel se ridică treptat. Când
învaţă algebra, el nu începe cu teorema binomului, ci cu ecuaţii simple şi astfel
continuă progresiv din treaptă în treaptă, până când cunoştinţa lui se va lărgi. Tot
astfel stau lucrurile şi cu cunoştinţa oamenilor faţă de Dumnezeu. Ei au înţeles
numai o mică parte despre El, dar când a venit singurul Său Fiu, numai El ne-a
arătat toată plinătatea şi completitudinea a ceea ce Dumnezeu întotdeauna a fost,
este şi va fi. Evanghelistul Ioan ne învaţă că noi suntem confruntaţi în Domnul
Isus cu o revelaţie desăvârşită a Teosului şi că Dumnezeu este ca Domnul Isus.
Apostolul Pavel ne-a spus acelaşi lucru atunci când a zis în Evrei: “El este
oglindirea gloriei lui Dumnezeu şi întipărirea Fiinţei Lui” (1:3). Nimeni n-a
putut să-L cunoască şi să-L înţeleagă pe deplin pe Dumnezeu înainte de a fi venit
Mântuitorul, fiindcă numai El ni L-a revelat pe Cel Preaînalt aşa cum este.
128
__________________________________
1. Ellis, D.J., The Gospek of John, p. 1232.
2. Op. cit.
3. Hendriksen, W., The Gospek of John, Vol. I, p. 69, 71.
4. Goethe, J.W., Faust, versul 1237;
Bruce, F.F., The Gospek of John, p. 29.
5. Hendriksen, W., The Gospek of John, Vol. I, p. 70;
Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 22.
6. Barrett, C.K., The Gospel According to St. John, p. 130, 156.
7. Barclay, W., The Gospek of John, Vol. I, p. 39;
Bruce, F.F., The Gospek of John, p. 31.
8. Kelly, J.N.D., Early Christian Creeds, pp. 205 – 331;
Bruce, F.F., The Gospek of John, p. 31, 40, 64.
129
14. CREATORUL TUTUROR LUCRURILOR
Ioan 1 : 3
3. Toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost
făcut fără El.
Acest verset ne vorbeşte despre Creatorul tuturor lucrurilor:

Evanghelistul Ioan a afirmat că Mântuitorul a intreprins întreaga lucrare de creaţie
în ciuda tuturor concepţiilor greşite, atât de pe vremea lui cât şi din toate
timpurile, că El a creat Cerul, Universul, pământul şi pe om.
Să luăm mai întâi faptul că Evanghelistul Ioan ne-a aratat că
I. DOMNUL ISUS A CREAT CERUL ŞI TOATE LUCRURILE DIN EL

Evanghelistul Ioan când a scris; “Toate lucrurile au fost făcute prin El şi
nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El”, ne-a arătat că Domnul Isus a
creat Cerul, Universul şi pământul, şi tot ce există în toate acestea, de aceea a
folosit antiteza “şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El“. Biblia ne
spune că şi îngerii au fost fiinţe create. Aceasta înseamnă că Domnul Isus, pe
lângă că a creat tot cerul şi toate lucrurile din eternitate, El i-a creat şi pe serafimi,
pe heruvimi şi pe arhangheli.
Apostolul Ioan a fost inspirat să scrie astfel fiindcă gnosticii de pe vremea
lui au tăgăduit că Domnul Isus a creat chiar şi Universul, aşa după cum vom vedea
în continuare în acest studiu, şi cu atât mai puţin, ei n-au putut să conceapă că
Mântuitorul a creat cerul şi toate lucrurile şi fiinţele minunate din el.1
Comentatorul B.F. Westcott a spus, că dacă teologii din Biserica Primară,
cât şi cei din toate veacurile n-au putut să ajungă la acelaşi consens cu privire la
anumite texte din Biblie, totuşi ei au fost unanim de acord cu afirmaţia pe care a
făcut-o Evanghelistul Ioan în acest verset când a zis că Domnul Isus a fost
Creatorul tuturor lucrurilor, ceea ce înseamnă a celor din Cer, din Univers şi de pe
pământ.2
În al doilea rând, Evanghelistul Ioan ne-a arătat în acest verset că
II. DOMNUL ISUS A CREAT UNIVERSUL

Gnosticii, aşa după cum am văzut când am tratat studiul intitulat
Combaterea ereziilor (Vol.I,Stud.9), au învăţat oamenii pe timpul Apostolului
Ioan că “Dumnezeul cel Mare” a creat Universul, iar pământul l-a făcut un alt
dumnezeu inferior. Acesta a fost motivul pentru care Apostolul Ioan a fost inspirat
de Duhul Sfânt ca să scrie în Evanghelie, atunci gnosticilor şi acum nouă, că
Mântuitorul a întreprins întreaga lucrare de creaţie: cerul, Universul şi pământul,
şi toate lucrurile din acestea.3
130
Marele Univers se află într-o continuă mişcare. Pâmântul nostru se roteşte
în jurul axei sale în 23 de ore, 56 minute şi 4 secunde, cu o viteză de 2880 km pe
oră, creând ziua şi noaptea. Apoi, el se roteşte şi în jurul soarelui în 365 zile, 5
ore, 48 de minute şi 48 de secunde cu o viteză de 105.700 km pe oră, creând cele
patru anotimpuri.
Soarele este de un milion de ori mai mare decât pâmântul. El, cu întreg
sistemul lui solar se roteşte în jurul unui alt astru cu o viteză de 240 km pe
secundă, aproximativ 864.000 km pe oră. Sistemul nostru solar are un diametru de
7 miliarde 340 de milioane km.
Diametrul galaxiei noastre, Calea Lactee, este de 82 milioane de ori mai
mare decât diametrul Sistemului Solar. Galaxia noastră, care are circa 200 de
miliarde corpuri cereşti, se roteşte cu toate aceste corpuri în jurul unui alt centru
solar cu o viteză de 280 km pe secundă sau aproximativ cu 1.008.000 de km pe
oră. Dar există galaxii care se rotesc în jurul centrelor lor astrale cu viteze cu mult
mai mari decât galaxia noastră. Spre exemplu, Galaxia Mesier se roteşte în jurul
centrului ei astral cu o viteză de 1.172 km pe secundă sau cu 4.219.000.000 de km
pe oră. Iar Galaxia Teizer se roteşte în jurul centrului ei astral cu o viteza mai
mare de 5.760.000.000 de km pe oră.
Sistemul nostru solar din micul pătrat de mai sus

pare miniscul in comparaţie cu Calea Lactee
Nici un savant nu ne poate spune cât este de vast Universul. Astronomii au

reuşit să cuprindă din el cu ajutorul aparatelor lor ultramoderne şi cu tot felul de
calcule o întindere de peste 200 de miliarde ani-lumină. Dar cât spaţiu din Univers
a rămas nesesizat de mintea omului! Aceasta nimeni nici nu poate bănui măcar şi
cu atât mai puţin să ştie. După opinia unor astronomi sunt o sută de miliarde de
131
galaxii, iar un astronom american, cât şi alţi astronomi susţin că sunt circa 500 de
miliarde şi chiar până la un trilion de galaxii.
Sunt stele şi aştri, cu mult mai mari decât soarele nostru. Spre exemplu,
steaua Artun este mai mare decât soarele de 25.600 de ori. Steaua Antare, din
Constelaţia Scorpionului, are o mărime colosală. Ea este de patru ori mai mare
decât distanţa de la pământ la soare. Dar există stele şi aştri care sunt mai
fenomenale chiar decât Antare, o asemenea stea este şi Epsilon.
La toate aceste descoperiri să ascultăm câteva mărturii a unor oameni de
ştiinţă şi în mod deosebit din partea astronomilor şi a filozofilor: Renumitul savant
Wernher von Braun a spus în anul 1972: “Cu cât cunoaştem mai bine Universul
cu atât ne minunăm mai mult de Creatorul său”.4 Filozoful Hegel a zis: “Tot ce
există, există raţional”.5 Acesta este un mare adevăr, pentru că pretutindeni sunt
imprimate legi de Mintea cea mare a Creatorului, după care Marele Univers
funcţionează întocmai ca un ceasornic. Johannes Kepler, părintele astronomiei, a
exclamat: “Strălucite Maestre, privesc uimit lucrarea minunată a mâinilor
Tale!”.6 Iar Medler, un alt astronom, a zis: “Adevăratul astronom nu poate să nu
creadă în Creator, pentru că cine pătrunde ca noi într-o măsură atât de mare în
opera lui Dumnezeu, acela trebuie să îngenuncheze cu reverenţă înaintea Lui”.7
Aceasta l-a determinat pe Flamarion, astronomul francez, ca să îngenuneheze pe
ţărmul mării şi copleşit de măreţia Creatorului să rostească următoarea rugăciune:
“O, mister de nepătruns! O, Fiinţă mare şi nemărginită, ce suntem noi? Suprem
Creator al armoniei, cine eşti Tu, dacă opera Îţi este atât de măreaţă? Sărmane
mituri omeneşti cred că Te cunosc! O, Dumnezeule, Dumnezeule! Atomi, nimicuri,
cât suntem de mici şi cât de mare eşti Tu! ... O, Fiinţă pe care nici un cuvânt
omenesc nu Te poate numi. O, divin principiu, Te iubesc. Sunt aşa de mic şi nu
ştiu dacă mă auzi, … şi totuşi Tu care dai floricelei de câmpie frumuseţe şi
parfum, mă auzi”.8
Şi acum, cine altul a putut să creeze un asemenea Univers atât de măreţ,
dacă nu “Logosul” sau “Mintea cea mare a lui Dumnezeu? Nici o minte sănătoasă
nu poate să spună altfel faţă de cum a afirmat Evanghelistul Ioan când a zis:
“Toate lucrurile au fost făcute prin EI şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut
fără El“.
În al treilea rând, Evanghelistul Ioan ne face cunoscut în acest verset că
III. DOMNUL ISUS A CREAT ŞI LUMEA NOASTRĂ

Gnosticii au încercat să explice problema existenţei răului şi a suferinţei de
pe pământ. Astfel, ei au formulat următoarea explicaţie filozofică spunând că la
început au existat două lucruri: Dumnezeu şi materia. După concepţia lor, materia
originală din care a fost creată lumea era imperfectă, astfel lumea a pornit rău
chiar de la început. Ei au zis că lumea a fost făcută dintr-un material care a avut în
sine germenul răului chiar de la început. Dar ei au mers mai departe şi au spus că
132
Dumnezeu este un duh pur şi că El, în calitate de duh pur, n-a putut să ajungă
niciodată în contact cu materia cea imperfectă. De aceea, după concepţia lor, era
imposibil ca Dumnezeu să fi întreprins lucrarea de creaţie. Ei au mai susţinut că
Dumnezeu a emis din Sine un lanţ lung de emanaţii şi că fiecare zală din acest lanţ
cu cât se îndepărta mai mult de El cu atât Îl cunoştea mai puţin, până când ultima
zală era în deplină ignoranţă faţă de El şi Îi era chiar ostilă. Şi acea verigă, au
explicat ei, a creat lumea, pentru că numai ea a putut să ajungă în contact cu
materia cea imperfectă şi coruptă.9
Evanghelistul Ioan a combătut energic această învăţătură greşită a
gnosticilor, spunând că Logosul a creat toate lucrurile, inclusiv pământul cu tot ce
este pe el, El a zis: “Nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El”. Iar răul care
există în lume, ne-a spus Apostolul Ioan mai târziu în Evanghelie, se datorează
păcatului.
Noi n-avem voie să urâm lumea niciodată, fiindcă ea a fost creată de
Dumnezeu şi este a Lui. Faptul acesta ne dă un sens nou faţă de valoarea ei şi
responsabilitatea noastră cu privire la ea.
Se spune despre o fetiţă care a locuit într-un oraş mare cum s-a dus odată
într-o pădure şi cum, văzând acolo tot felul de flori, l-a întrebat pe tăticul ei:
“Crezi că Dumnezeu se supără pe mine dacă Ii rup florile?” Evanghelistul Ioan
ne spune că lumea aceasta este a lui Dumnezeu, El a creat-o şi o întreţine. De
aceea, noi trebuie să fim atenţi cum Îi folosim bunurile. Noi nu micşorăm lumea
ca gnosticii atunci când au spus că ea a fost creată de un semi-dumnezeu ignorant
şi ostil, sau cum zic alţii că ea era făcută la voia întâmplării, ci crezând că
Dumnezeu a creat-o, o admirăm cu atât mai mult.
Şi, în al patrulea rând, Evanghelistul Ioan ne spune în acest verset că
IV. MÂNTUITORUL L-A CREAT ŞI PE OM

Ce a fost mai grav, gnosticii de pe timpul Evanghelistului Ioan n-au crezut
că “Dumnezeul cel Mare” l-a creat pe om, pentru că după concepţia lor, El n-a
putut să intre în contact cu omul cel material şi cu atât mai puţin să întreţină o
relaţie cu el, ci ei au crezut că pe omul material şi imperfect, care suferă şi moare,
l-a creat un dumnezeu inferior din ultima treaptă de emanaţie. Iar astăzi sunt
mulţi care cred că materia cea fără raţiune l-a făcut pe om, spunând că el nu este
altceva decât un complex de combinaţii întâmplătoare ale materiei. Acesta a fost
al patrulea motiv pentru care Evanghelistul Ioan a fost inspirat să scrie: “Toate
lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El”,
precizând că Mântuitorul l-a creat şi pe om.
Oamenii de ştiinţă au căutat o zală de legătură între om şi lumea animală,
dar spre marea noastră surprindere, noi am descoperit în Cristos, inelul de legătură
între om şi Dumnezeu.
Am auzit mai înainte ce a afirmat filozoful Hegel că “tot ce exisă, există
133
raţional”. Cristos a creat toate lucrurile cu o mare înţelepciune, dar spre deosebire
de toată creaţia, omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. El
este singura fiinţă raţională care poartă acest sigiliu al Creatorului său din care îşi
trage obârşia.
Cât de clar şi de uşor ne putem descoperi originea dacă ne folosim câtuşi
de puţin de mintea cu care suntem înzestraţi şi privim la lucrurile din jurul nostru.
Spre exemplu: Dacă luăm în mână o floare frumoasă şi punem întrebarea:
“Această floare frumoasă de unde provine? Răspunsul este: “Din sămânţa soiului
ei”. Apoi dacă întrebăm mai departe: “Dar sămânţa ei de unde vine”? Răspunsul
este: “Din floarea aceea frumoasă”. Tot astfel, omul raţional de unde îşi trage
obârşia, din materia cea fără raţiune? Însăşi raţiunea cu care Dumnezeu ne-a dotat,
ne obligă să credem că noi ne tragem originea din Logosul cel raţonal care ne-a
creat după chipul şi asemănarea Lui.
În concluzie, Evanghelistul Ioan când a zis: “La început era Cuvăntul şi
Cuvăntul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu … (3). Toate lucrurile au
fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El” (1:1,3), ne-a
arătat că Dumnezeu Tatăl L-a cinstit pe Dumnezeu-Fiul, cu onoarea ca El să
întreprindă lucrarea de creaţie.
Un arhitect care doreşte să construiască o clădire, mai întâi o concepe în
minte şi o perfecţionează pe hârtie, apoi dă proiectul inginerului; inginerul, la
rândul lui, la maiştri şi maiştri la muncitori, şi numai după aceea apare edificiul.
Tot astfel şi Dumnezeu-Fiul a făcut un proiect în minte a întregii creaţii în care a
văzut toate lucrurile, până şi cea din urmă buruiană. Numai că, spre deosebire de
un arhitect uman, Dumnezeu-Fiul n-a avut nevoie ca să-Şi retuşeze proiectul pe
hârtie şi, cu atât mai puţin n-a avut nevoie de meseriaşi. El, în locul
constructorilor a elaborat anumite legi care să stea la baza tuturor lucrurilor. Şi, în
momentul când a zis că aceste legi să între în vigoare, a apărut toată creaţia. Atât
legile cele minunate pe care le descoperim în creaţie, cât şi armonia, frumuseţea şi
complexitatea zidirii sunt nişte amprente grăitoare ale proiectului Minţii lui
Cristos şi o demonstrare permanentă a înţelepciunii Lui, şi a puterii Cuvântului
Său. Şi cu atât mai mult Cerul, Universul, pământul şi toate lucrurile din ele,
mărturisesc înţelepciunea, puterea şi gloria lui Cristos în calitate de Marele
Creator. Psalmistul a zis; “Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului, şi
toată oştirea lor prin suflarea gurii Lui” (Ps. 33:6).
__________________________________
3. Ellis, D.J., The Gospel of John, p. 1232;
4. Popovici, P., Biblia este totuşi adevărată, p. 142.
5. Op. cit. p. 151.
134
6. Op. cit.
7. Op. cit. p. 150.
8. Flamarion, C., Dumnezeu în Natură, p. 467 – 468.
135
15. CREATORUL VIEŢII
Ioan 1 : 4
4, În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.
Profesorul de exegeză biblică de la Universitatea din Manchester F.F.

Bruce a zis că în primele 18 versete din prologul Evangheliei după Ioan apar
cuvinte cheie care urmează să fie tratate în cuprinsul cărţii ca: viaţa, lumina,
gloria, martori etc..1 Iar profesorul C.K. Barrett a spus în comentariul lui că
cuvântul viaţa este unul dintre cele mai mari teme pe care autorul Evangheliei a
enunţat-o în prolog şi a tratat-o în cuprinsul lucrării. 2
Într-o bucată muzicală de valoare, compozitorul adeseori începe cu
enunţarea temei pe care urmează s-o redea în cuprinsul lucrării. Exact aşa ceva a
făcut şi Evanghelistul Ioan aici. Tema lui de bază pe care a tratat-o a fost viaţa. El
şi-a început Evanghelia enunţând că viaţa era în Domnul Isus; apoi, dezvoltându-
şi Evanghelia, a folosit cuvântul “viaţa” de 52 de ori 3; şi, în cele din urmă, şi-a
încheiat Evanghelia, arătând scopul scrierii lui. El a zis: “Lucrurile acestea au
fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu şi,
crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui” (20:31).
În prima sa epistolă, Apostolul Ioan, de asemenea a tratat mereu problema
vieţii. Iar în Apocalipsa, ne-a vorbit despre cartea vieţii, apa vieţii, pomul vieţii şi
cununa vieţii.
Din acest verset scurt vom ţine două studii. Prima parte a acestui verset
intitulată Creatorul vieţii, ne arată două lucruri: că Domnul Isus era sursa vieţii
noastere fizice şi că tot El ne este şi sursa vieţii noastre spirituale şi eterne.
Să luăm mai întâi faptul că:
I. DOMNUL ISUS ERA SURSA VIEŢII NOASTRE FIZICE

Prepoziţia en are în limba greacă mai multe înţelesuri, din care şi “în” şi
“prin”. De aici unii comentatori şi exegeţi au fost ispitiţi să creadă că Domnul
Isus n-a fost Creatorul vieţii, ci doar un Agent de care Dumnezeu S-a folosit în
lucrarea de creaţie. Aceştia, făcând legătură tot cu Evanghelia după Ioan, capitolul
5, versetul 26, unde scrie: “Căci după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi
Fiului să aibă viaţa în Sine”, au interpretat că prepoziţia en nu înseamnă în acest
verset “în”, ci “prin”. Deci, nu “În El era viaţa”, ci “Prin El era viaţa”, pentru
că Domnul Isus, aşa după cum explicau aceştia n-a avut în Sine viaţa divină de la
început, ci Dumnezeu L-a înzestrat cu ea în vederea transmiterii ei. Aceşti
comentatori, au continuat să spună că Domnul Isus nu numai n-a fost Creatorul
Vieţii, dar că El n-a fost nici măcar Creatorul creaţiei, ci doar un Agent-Creator al
Vieţii şi chiar un Agent-Creator al creaţiei.
136
Aceste concepţii sunt departe de realitate. Comentatorii şi exegeţii, ca W.
Hendriksen şi mulţi alţii, susţin cu tărie că în acest verset, prepoziţia grecească en
nu înseamnă “prin”, ci “în”4. Acelaşi lucru ni-l arată şi toate versiunile Bibliei pe
care Ie-am consultat în limbile: engleză, germană, rusă, sârbă şi română.
Când am tratat studiul intitulat Cuvântul ceI Etern (Vol.I,Stud.13), am
văzut că Domnul Isus era Dumnezeu de aceeaşi natură, substanţă şi esenţă cu
Tatăl şi că El, în calitate de Dumnezeu etern înainte de orice început deja era.
Aceasta înseamnă că n-a existat nici un timp în care Domnul Isus în calitate de
Dumnezeu adevărat şi etern să nu fi avut în Sine viaţa divină.
Ceea ce a afirmat Evanghelistul Ioan în 5:26 înseamnă altceva. Când am
tratat acest verset în studiul intitulat Fiul lui Dumnezeu Se descoperă
autorităţilor evreieşti (Vol.III,Stud.3), am văzut că evreii aveau fondul lor de
gândire care se deosebea în mod fundamental de al nostru creştin, că Mântuitorul
a vorbit în acel text pe fondul şi în termenii concepţiilor pe care le aveau ei cu
privire la prerogativele lui Mesia, şi că, în final, Domnul Isus le-a declarat solemn
tot pe fondul şi în termenii concepţiilor lor că El era acel Mesia care a fost promis
în Vechiul Testament.
Comentatorul W.F. Howard a spus că rabinii au afirmat pe baza Vechiului
Testament că Dumnezeu Îl va înzestra pe Mesia cu toate prerogativele Sale
absolute pe care le avea El în calitate de Cel Preaînalt şi că unul dintre acestea este
şi acela de a avea în Sine viaţa divină şi de a fi Domnul vieţii.5 Astfel, când
Domnul Isus S-a descoperit evreilor, le-a spus pe fondul concepţiilor lor pe care le
aveau cu privire la Mesia că El era Dumnezeu şi că aşa după cum Tatăl , în
calitate de Dumnezeu, avea viaţa în Sine şi o putea da cui voia, tot aşa Tatăl a dat
şi Fiului să aibă viaţa în Sine şi s-o dea şi El cui vrea.
Versetul amintit din Evanghelia după Ioan 5:26 nu întăreşte deloc aberaţia
acestor comentatori care au zis că Domnul Isus a fost un Agent-Creator al vieţii,
ci dimpotrivă, adevărul este altul, că el este în cea mai mare concordanţă cu
contextul întregului prolog şi cu contextul întregii Evanghelii după Ioan, care ni-L
arată pe Domnul Isus ca pe un Dumnezeu adevărat care a creat întreaga Zidire şi
care este şi Creatorul vieţii.
Pretutindeni pe pământul nostru există viaţă. Oceanele imense mişună de
peşti, de corali şi de tot felul de vietăţi. Munţii, pădurile şi câmpiile sunt pline de
animale în toată diversitatea lor. Văzduhul este plin de păsări de toate soiurile.
Regiunile polare mişună de milioane de păsări, de foci şi de urşi albi. Până şi într-
o picătură de apă este viaţă. Pământul nostru este plin de viaţă în toată diversitatea
ei, începând cu forma ei cea mai simplă, unicelulară şi până la forma ei cea mai
complexă care este omul.
Şi acum, marea întrebare care se pune este: de unde a provenit această
viaţă? Unii, ca să nege adevărul biblic au formulat aşa-zisa
1. Teoria “generaţiei spontane”.
137
Cei ce susţin această teorie spun că prima celulă vie a apărut pe pământ la
voia întâmplării prin diferite combinaţii ale anumitor elemente, sau dintr-un joc
oarecare al unei umbre într-o apă cristalină, sau în urma unui trăznet şi că din acea
celulă s-a dezvoltat viaţa în multiplele ei forme.6
Teoria generaţiei spontane a fost răsturnată de savanţi ca: Liebing, Pasteur,
Tyndall şi alţii. Ei au fiert apa, au pus-o în vase sterile şi au închis-o ermetic ca să
nu pătrundă nici un fel de bacterii, şi n-a apărut nici o celulă vie. Ei au demonstrat
că este imposibil ca viaţa să provină din neviaţă.7
Până mai ieri, mii de biologi s-au chinuit să creeze o celulă vie în
laboratoarele lor ultramoderne prin tot felul de combinaţii ale elementelor, dar
natura s-a încăpăţânat şi n-a vrut să le nască viaţa.
Nici chiar Charles Darwin care a formulat evoluţionismul n-a putut să
conceapă această absurditate că viaţa provine din neviaţă sau materie. El a arătat
clar că viaţa a provenit iniţial de la Creator atunci când a scris în cartea sa
intitulată Originea speciilor: “Există o măreţie în concepţia aceasta a vieţii, cu
numeroasele ei forţe însufleţite iniţial de Creator în câteva forme sau numai într-
una singură”.8 Darwin a crezut că, Creatorul a creat viaţa pe pământ într-o formă
simplă sau mai puţin simplă, lăsând însă, ca aceasta să se dezvolte treptat. Este
foarte interesant că cei ce-l susţin pe Darwin au luat de la el numai partea a doua a
evoluţiei neştiinţifice şi negate astăzi, dar nu şi prima, că viaţa provine de la
Creator.
Alţii, văzând că teoria generaţiei spontane se clatină din temelie, au emis o
altă teorie că
2. Viaţa a provenit din alte planete.
Această teorie susţine că pe anumite corpuri cereşti există viaţă şi că, la un
moment dat, s-ar fi rupt dintr-una din ele o bucată şi ar fi căzut pe pământ,
aducând cu sine viaţa.
Teoria pare frumoasă, dar nici ea nu este nici ştiinţifică, şi nici biblică.
Ştiinţa, examinând amănunţit problema bolizilor şi a meteoriţilor care au căzut pe
pământ, a afirmat că lucrul acesta este imposibil. Ea a explicat că prin pătrunderea
acestor meteoriţi în păturile dense ale atmosferei pământului, ei se înfierbântă prin
frecare la o temperatură de mii de grade, şi atunci cum a putut să supravieţuiască
viaţa pe ei?.9 Să presupunem să fie aşa cum zice această teorie, ea tot nu rezolvă
cu nimic problema originii vieţii. Să zicem prin absurd că la noi viaţa a apărut de
pe o altă planetă, dar pe acea planetă de unde a venit?
Nimeni nu poate dovedi altfel originea vieţii, faţă de cum ne-a descoperit-
o Evanghelistul Ioan când a scris: “În El era viaţa!” Cristos este Domnul vieţii
care a creat viaţa pretutindeni şi în toată diversitatea ei, începând cu forma ei cea
mai simplă, care este într-o picătură de apă de pe pământ şi până la forma ei cea
mai complexă şi desăvărşită din locurile cereşti. Oare n-ar fi absurd de presupus:
Dacă Domnul vieţii a creat viaţa pretutindeni pe pământ, până şi într-o picatură de
138
apă, să n-o fi creat şi în alte lumi ale infinitului?
Cristos, după ce a creat viaţa şi creaţia, a trecut la întreţinerea ei, pentru ca
numai prin El ea să-şi atingă scopul înalt pentru care a fost creată. Numai că omul
prin păcat, a rupt relaţia cu Creatorul său şi astfel a pierdut adevărata ţintă şi
calitate a vieţii, de aceea el există numai din punct de vedere fizic, dar, în realitate,
el nu-şi trăieşte adevărata viaţă. Aceasta este cauza pentru care el adeseori nu se
poate înţelege nici chiar pe sine, şi viaţa nu-i mai poate oferi nimic satisfăcător.
Adevărul este că până când nu-L acceptă pe Domnul Isus ca Mântuitor, el nu
poate să spună că trăieşte cu adevărat. În sensul acesta Fiul lui Dumnezeu ne-a
spus: “Şi nu vreţi să veniţi la Mine ca să aveţi viaţa!” (Ioan 5:40) şi “Eu am venit
ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (Ioan 10:10).
Şi, al doilea lucru pe care ni-l arată Evanghelistul Ioan tot în prima parte a
acestui verset scurt este că
II. NOI AVEM ÎN DOMNUL ISUS ŞI O VIAŢĂ SPIRITUALĂ ŞI

ETERNĂ 10
Apostolul Ioan ne vorbeşte în Evanghelie mereu despre viaţa veşnică. Ce
este această viaţă veşnică? Noi vom studia mai detaliat despre această viaţă ceva
mai târziu, dar deocamdată o vom defini şi vom arăta pe scurt numai două lucruri
despre ea.
W. Barclay ne-a spus în comentariul său, că în limba greacă există un
cuvânt care Îl descrie pe Dumnezeu într-un mod special şi acest cuvânt este
adjectivul aiōnios care ne arată atât “longevitatea veşnică” a vieţii lui Dumnezeu,
cât şi “calitatea” vieţii Lui. Evanghelistul Ioan a numit a doua viaţă pe care o
avem în Mântuitorul nostru drag zoe aiōnios, ceea ce înseamnă “viaţa asemenea
vieţii lui Dumnezeu”, atât în ce priveşte calitatea, cât şi în ce priveşte durata.
Astfel, viaţa eternă pe care ne-a promis-o Fiul lui Dumnezeu este viaţa pe care o
trăieşte Însuşi Dumnezeu.11 Primul Iucru pe care dorim să-l amintim despre viaţa
eternă este că
1. Ea începe în vremelnicie şi continuă în veşnicie ca ceI mai
binecuvântat dar.
Vom aduce un singur exemplu: Domnul Isus ne-a zis într-o lume plină de
frământări şi necazuri: “Vă Ias pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă
Iumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu vi se înspăimânte” (Ioan 14:27). Pacea
pe care ne-o dă Cristos, lumea nici nu ne-o poate da, dar nici nu ne-o poate lua.
Nimic din lume nu ne poate afecta această pace şi bucurie chiar dacă totul din
jurul nostru se năruie: tinereţea, sănătatea, ba chiar şi trupul, copilul lui Dumnezeu
tot nu-şi pierde pacea, seninătatea şi bucuria, pentru că el a început să trăiască încă
de pe pământ, aşa cum zice Evanghelistul Ioan zoe aiōnios, “felul vieţii lui
Dumnezeu”. El a gustat din pacea cea veşnică a lui Dumnezeu, din bucuria cea
veşnică a lui Dumnezeu, din dragostea cea veşnică a lui Dumnezeu şi din lumina
139
cea veşnică a lui Dumnezeu, de aceea moartea şi mormântul nu-i pot răpi această
pace, fiindcă el ştie că de abia dincolo de cortina neagră a morţii va intra în
prezenţa Tatălui său ceresc şi în starea culminantă a felului vieţii Lui veşnice şi
fericite.
Şi al doilea lucru pe care dorim să-l prezentăm este
2. Modul prin care putem intra în această viaţă.
Chiar dumnezeiescul nostru Învăţător ne-a arătat cum putem intra în viaţa
eternă. El a zis: ”Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine are viaţa
eternă” (Ioan 6:47) şi “Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele
şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa eternă şi nu vine la judecată, ci a trecut din
moarte la viaţă” (Ioan 5:24).
Evanghelistul Ioan a folosit cuvântul “a crede” în Evanghelie de 70 de ori,
care cuvânt înseamnă trei lucruri: Primul lucru este: convingerea minţii că noi
trebuie să venim la Domnul Isus şi să ne uităm bine la El în tot ce a făcut, în tot ce
a spus şi în tot ce este consemnat în sfintele Evanghelii, până când ne vom
convinge că El este cu adevărat Dumnezeu. Al doilea lucru “a crede în Cristos”
înseamnă încredere de nezdruncinat că tot ce a spus El este adevărat, fiindcă
Cuvântul Lui este Cuvântul unui Dumnezeu. Şi al treilea lucru “a crede în
Cristos” înseamnă supunere şi ascultare faţă de Cuvântul Lui.
A avea o asemenea credinţă, înseamnă a-L avea pe Cristos; şi a-L avea pe
Cristos, înseamnă a înceta de a exista numai din punct de vedere fizic şi a începe
de a ne trăi viaţa în adevăratul ei sens; ba mai mult, înseamnă a gusta chiar de
acum din felul vieţii lui Dumnezeu.
Logosul n-a creat viaţa din nimic ci, spre deosebire de crearea materiei a
rupt viaţa din El. Originea vieţii noastre este în Cristos. Prin faptul că originea
vieţii ne este în Cristos şi că El ne este Domnul vieţii, a intervenit pentru noi.
Mântuitorul doreşte ca viaţa noastră să rămână în El pentru veci de veci şi,
rămânând în El, El să-Şi atingă marele Lui scop pe care l-a avut cu privire la ea
atunci când a creat-o.
__________________________________
2. Barrett, C.K., The Prologue of St. John’s Gospel, pp. 17 – 48.
5. Howard, W.F., Christianity According to St. John, pp. 106 – 128.
6. Eşanu, V., Biogeneza, de la mit la ştiinţă, pp. 48-53.
7. Op. cit. p. 56 – 61.
8. Darwin, C., Originea speciilor, pp. 385 – 386.
9. Popovici, P., Biblia este totuşi adevărată, pp. 156 – 157.
140
16. CRISTOS, LUMINA LUMII
Ioan 1 : 4
4. În El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor.
Un alt cuvânt mare pe care îl întâlnim în prologul celei de-a Patra

Evanghelii ca un preludiu şi pe care Evanghelistul Ioan îl tratează de douăzeci şi
unu de ori în carte este lumina.1
A doua parte a versetului 4: “În El era viaţa şi viaţa era lumina
oamenilor”, intitulată Cristos, lumina lumii, ne arată două lucruri, că viaţa
Mântuitorului ne slujeşte ca lumina unui Dumnezeu adevărat şi ca lumina unui
Om adevărat.
Să luăm mai întâi faptul că
I. VIAŢA DOMNULUI ISUS NE SLUJEŞTE CA LUMINA UNUI

DUMNEZEU ADEVĂRAT
Lumina fizică vine zilnic de la o depărtare de 150 milioane km de la
centrala energetică a soarelui şi astfel umple lumea de lumină, căldură şi viaţă.
Dacă Dumnezeu ne-ar trimite o notă de plată, ca cei de la uzina electrică pentru
lumina artificială, care dintre noi ar fi în stare s-o plătească? Atunci de ce, cel
puţin, să nu-l mulţumim?
Acum să vedem cu cât mai valoroasă este lumina pe care ne-a revărsat-o
Dumnezeu prin singurul Său Fiu!
Şi întunericul fizic este greu, numai că cel spiritual este cu mult mai
chinuitor. Nu există nici un pământean care este fără Cristos, ca viaţa lui să nu
devină o negură a groazei şi o noapte a deznădejdii; o negură din care el personal
nu poate ieşi şi o noapte în care nu poate primi nici o rază de lumină de nicăieri.
Pentru câţi viaţa nu mai înseamnă nimic? Câţi nu mai pot găsi nimic nici chiar în
anii tinereţii? La câţi pierderea anumitor bunuri materiale sau al unui titlu nu le-a
răpit toată pacea şi liniştea? La câţi pierderea sănătăţii nu le-a stins şi ultima
licărire de speranţă? Şi la câţi apoi, bătrâneţea nu le-a întunecat orice nădejde?
Numai că întunericul în care noi am ajuns şi care ne ameninţă şi în viitor
este cu mult mai mare. Noi nici nu-l bănuim măcar. Nu suntem capabili să ne
vedem nici chiar starea în care ne aflăm şi cu atât mai puţin să cunoaştem
întunericul care ne aşteaptă. Numai atunci când venim la crucea lui Cristos şi
permitem luminii Lui să ne pătrundă în suflet, reuşim să ne vedem toate păcatele
care fac ravagii în fiinţa noastră şi ne pecetluiesc destinul pentru chinul veşnic din
infern. Mântuitorul ne-a arătat că păcatul nu numai că l-a pervertit pe om şi i-a
întunecat mintea, dar l-a şi împietrit ca să nu vină la El şi lumina Lui pentru a-şi
vedea păcatele în toată grozăvia şi consecinţa lor.
141
Cei care resping lumina lui Cristos şi preferă să rămână în întuneric se
aseamănă cu un om nechibzuit care îşi ascunde o boală aducătoare de moarte şi
refuză singurul mijloc de salvare. Pe asemenea oameni, ne spune Mântuitorul, nu-
i aşteaptă altceva decât judecata şi osânda lui Dumnezeu. Evanghelistul Ioan L-a
citat pe Domnui Isus spunând: “Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată Lumina
venită în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că
faptele lor erau rele. (20) Căci oricine face răul urăşte Iumina, şi nu vine la
lumină, ca să nu i se descopere faptele” (Ioan 3:19-20).
Fiul lui Dumnezeu când a spus într-o zi mulţimii în curtea templului:
“Lumina mai este puţină vreme în mijlocul vostru. Umblaţi ca unii care aveţi
lumina, ca să nu vă cuprindă întunericul. Cine umblă în întuneric, nu ştie unde
merge” (Ioan 12:35), ne-a scos în evidenţă că omul neiluminat şi necălăuzit de El
se află în cel mai mare pericol şi nu ştie încotro merge şi ce fel de pierzare veşnică
îl aşteaptă.
Se spune despre un copilaş care a dormit odată într-o casă străină şi cum
stăpânul acelei case, crezând că o să-i fie frică să doarmă la întuneric, l-a
întrebast: “Vrei să-ţi las lumina aprinsă peste noapte?” “Nu, mulţumesc”, i-a
răspuns băieţaşul. “Eu ştiu că Dumnezeu mă păzeşte şi că El vede şi la întuneric”.
A vedea şi la întunericul fizic este un lucru mare. Noi ştim că nu numai
Dumnezeu vede la întunericul fizic, ci şi omul cu ajutorul radarului. Dar a vedea
în întunericul spiritual este cel mai mare lucru, pe care numai Cel Atotvăzător îl
poate face. Ochii sufletului nostru n-ar fi fost în stare să vadă niciodată în bezna
întunericului spiritual dacă viaţa Domnului Isus, în calitate de Dumnezeu
adevărat, nu ne-ar fi slujit ca lumină.
Mântuitorul când a zis: “Eu sunt Pâinea vieţii care s-a pogorât din cer şi
trupul Meu este cu adevărat o hrană şi sângele Meu este cu adevărat o băutură”
(Ioan 6:51,55), a făcut una dintre cele mai mari declaraţii: că El este cea mai
minunată pâine pentru sufletul nostru.2 Limbajul pe care l-a folosit Domnul Isus
în discursul Său din sinagoga din Capernaum atunci când a făcut aceste afirmaţii,
îi derutează pe cititorii moderni. Ei cred că Fiul lui Dumnezeu a vorbit
ascultătorilor Săi fie în lumina creştină în termenii Ultimei Cine, fie într-un
literalism crud despre nişte lucruri foarte ciudate , imposibile şi chiar fantastice: că
cine mănâncă trupul Lui şi cine bea sângele Lui nu va muri niciodată.
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Cine mănâncă trupul Meu
şi bea sângele Meu, are viaţa eternă“ (6:54).
După concepţia evreiască sângele reprezinta viaţa. Astfel, Domnul Isus
când a zis că El este Pâinea vieţii, că trupul Lui este o adevărată hrană şi că
sângele Lui este o adevărată băutură, ne-a spus cu alte cuvinte ca să ne hrănim
sufletul cu viaţa Sa umană pe care a trăit-o într-un trup de carne şi oase asemenea
nouă.
În lumea antică a predominat ideea că Dumnezeu este transcendent, că El
142
locuieşte la o distanţă infinit de mare şi că pe El nu-L poate percepe nici un
muritor cu mintea, ochii şi urechile lui.3
Cei mai mari filozofi ai Greciei, de asemenea au gândit despre Dumnezeu
în termenii transcendenţei. Xenophanes a spus: “Despre Dumnezeu nu putem
afirma nimic sigur, decât să presupunem”.4 Platon a zis: “Omul şi Dumnezeu nu
se pot întâlni niciodată”.5 Celsius a declarat: “Dumnezeu este mai presus de orice
închipuire omenească”.6 Glover a afirmat: “Dumnezeu este departe, El nu poate
fi atins de om”.7 “În cel mai bun caz”, a zis Apuleius, “oamenii pot atinge
numai o părticică din lumina lui Dumnezeu, ca întunericul, fulgerul“.8
Dar nu numai filozofii antici ne-au învăţat că Dmnnezeu este transcendent,
ci şi Domnul Isus prin apostoli. Evanghelistul Ioan a scris: “Nimeni nu L-a văzut
vreodată de Dumnezeu” (Ioan 1:18;1Ioan 4:12). Tot Apostolul Ioan L-a citat pe
Domnul Isus în Evanghelie spunând iudeilor: “Nu că cineva L-a văzut pe Tatăl, în
afară de Acela care vine de Ia Dumnezeu; da, Acela L-a văzut pe Tatăl” (Ioan
6:46) şi “Tatăl, care M-a trimis, a mărturisit El însuşi despre Mine. Voi nu I-aţi
auzit niciodată glasul şi nu I-aţi văzut deloc faţa” (Ioan 5:37). Apostolul Pavel, de
asemenea a scris: “Singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină de
care nu poţi să te apropii, pe care nici un om nu L-a vazut, nici nu-L poate vedea
şi care are cinstea şi puterea eternă!” (1 Tim 6:16).
Cristos ne-a învăţat că muritorul nu poate nici măcar să-L vadă sau să-L
audă pe Dumnezeu şi cu atât mai puţin să pătrundă în frumuseţea şi gloria naturii
Lui infinite pentru a-L cunoaşte şi a crede în El. Acesta a fost motivul pentru care
Mântuitorul, care face parte din Fiinţa Trinitară a lui Dumnezeu, a venit pe
pământ ca să ne arate prin întruparea şi viaţa Lui cine şi cum este Dumnezeu.
Domnul Isus era expozantul şi expresia vie a Celui Preaînalt. Acesta a fost
motivul pentru care Mântuitorul a răspuns lui Filip care I-a cerut în numele
ucenicilor ca să le arate pe Tatăl şi că le va fi de-ajuns: “De atâta vreme sunt cu
voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl. Cum
zici tu dar: «Arată-ni-L pe Tatăl?»” (Ioan 14:9). Şi aceasta a fost cauza pentru
care Apostolul Pavel L-a numit pe Domnul Isus în Coloseni 1:15, ”Chipul
Dumnezeului celui nevăzut” şi în Evrei 1:3 “Oglindirea gloriei lui Dumnezeu şi
întipărirea Fiinţei Lui”.
Domnul Isus, deşi a luat natura umană, El era în acelaşi timp şi Dumnezeu
adevărat, reprezentându-L pe Cel Preaînalt, de aceea şi El era obiectul credinţei şi
dătătorul vieţii veşnice ca şi Tatăl. El a zis: “Adevărat, adevărat vă spun că cine
crede în Mine are viaţa eternă” (Ioan 6:47) şi “Adevărat, adevărat vă spun că
cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa eternă” (Ioan
5:24).
Am văzut în studiul trecut că, cuvântul “a crede” înseamnă în Evanghelia
după Ioan trei lucruri: Primul lucru este convingerea minţii că noi trebuie să
venim la Domnul Isus şi să ne uităm bine la El în tot ce a făcut, în tot ce a spus şi
143
în tot ce este consemnat în sfintele Evanghelii, până când ne vom convinge că El
este Dumnezeu. Al doilea lucru “a crede în Cristos” înseamnă încredere de
nezdruncinat, că tot ce a spus El este adevărat, fiindcă Cuvântul Lui este
Cuvântul lui Dumnezeu. Şi al treilea lucru “a crede în Cristos” înseamnă
supunere şi ascultare faţă de Cuvăntul Lui.
Este un lucru enorm că viaţa Domnului Isus nu era cu nimic mai puţin
decât viaţa şi lumina unui Dumnezeu transcendent şi că noi suntem confruntaţi în
Cristos cu Dumnezeul cel transcendent, că Îl putem vedea, auzi şi cunoaşte cine şi
cum este El. Şi cu atât mai mult că cine crede în Mântuitorul şi Îl primeşte, acela
crede şi ÎI primeşte şi pe Cel ce L-a trimis şi că în aceasta constă mântuirea şi
viaţa eternă.
Şi al doilea lucru pe care ni-l arată tot a doua parte din acest verset este că
II. VIAŢA DOMNULUI ISUS NE SLUJEŞTE ŞI CA LUMINA

UNUI OM ADEVĂRAT
Este un lucru Infinit de valoros că Mântuitorul, în calitate de Dumnezeu
adevărat, S-a făcut şi Om adevărat ca prin umanitatea Lui să ne slujească drept
lumină. El a trecut înaintea ochilor noştri ca o adevărată lumină.
Domnul Isus ne-a arătat prin umanitatea Lui că viaţa umană este menită să
treacă prin patru etape:
1. Prima este etapa prezentă când omul există ca trup şi suflet.
Când şi Domnul Isus a fost într-o asemenea etapă, El ne-a slujit ca
Lumină, spunându-ne, aşa după cum am văzut mai înainte în acest studiu ca să
mâncăm trupul Lui şi să bem sângele Lui, pentru că trupul Lui este o adevărată
hrană şi sângele Lui este o adevărată băutură, ceea ce înseamnă cu alte cuvinte:
“Hrăniţi-vă inima, mintea şi sufletul cu umanitatea şi viaţa Mea, trăită într-un
trup ca al vostru. Când sunteţi disperaţi în lupta vieţii şi vi se clatină picioarle
sub povară, aduceţi-vă aminte că şi Eu am fost într-un asemenea trup”. Şi dintr-o
dată totul ni se luminează, deoarece carnea noastră a fost atinsă de Dumnezeu.
Acesta este motivul pentru care noi trebuie să ne hrănim cu umanitatea
Mântuitorului în orice situaţie ne-am afla, până când ne vom umple sufletul de
lumină şi speranţă şi ni-l vom întări şi curăţi.
2. Domnul Isus ne-a arătat prin viaţa Lui trăită că a doua etapă prin care
trece omul este despărţirea sufletului de trup.
Când am tratat studiul intitulat Data, destinatarul, scopul şi tema cărţii
Apocalipsa (Vol.I,Stud.2), am văzut că ea a fost scrisă în anul 95. Şi când am
abordat studiul intitulat Autorul celei de-a Patra Evanghelii (Vol.I,Stud.7), în
lucrarea Studii asupra Evangheliilor, ne-am informat că Evanghelistul Ioan a
scris Evanghelia în anul 98, cu trei ani mai târziu după ce a scris Apocalipsa. Ioan
Teologul n-a putut să uite niciodată cum i s-a arătat Cristos cel glorificat pe insula
Patmos, cum Şi-a pus mâna dreaptă pe el şi i-a zis în capitolul întâi din
144
Apocalipsa: “Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă. (18) Cel viu. Am
fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei
Morţilor” (Apoc. 1:17-18).
Teologii de renume, ca W. Hendriksen, G.E. Ladd, R.C.H. Lenski şi mulţi
alţii, ne spun că Domnul Isus ne-a arătat cu ajutorul sintagmei Locuinţa Morţilor,
existenţa sufletului şi după moarte sau perioada separării sufletului de trup,
care înseamnă unul şi acelaşi lucru.9 Mântuitorul când a zis: “Am fost mort şi iată
că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei Morţilor”, a spus
lui Ioan Teologul cu alte cuvinte: “Ioane, tu ai fost singurul dintre ucenici care ai
stat lângă crucea Mea şi ştii cel mai bine cât de mult am suferit şi în ce agonie am
murit. Şi acum Mă vezi din nou, dar nu ca pe un om al suferinţei, de aceea să nu
vă temeţi de moarte. Ea tot ce poate să facă este să vă despartă şi vouă sufletul de
trup pentru un timp oarecare, dar nu este în stare să vă distrugă sufletul şi să vă
despartă de Mine. Numai Eu deţin cheile acestei enigme şi v-o dezvălui şi vouă”.
Cuvântul rai apare în Noul Testament de trei ori: o dată când Domnul Isus
a zis tâlharului de pe cruce: “Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în Rai”
(Luca 23:43); a doua oară atunci când Cristos cel glorificat a spus în Apocalipsa
bisericii din Efes: “Celui ce va birui Îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care
este în Raiul lui Dumnezeu” (2:7) ; şi a treia oară l-a menţionat Apostolul Pavel
când a identificat cu acest cuvânt cerul. Apostolul Pavel a scris bisericii din
Corint: “Cunosc un om în Cristos, care acum patrusprezece ani, a fost râpit până
în al treilea cer (dacă a fost în trup nu ştiu; dacă a fost fără trup, nu ştiu:
Dumnezeu ştie). (3) Şi ştiu că omul acesta … (4) a fost răpit în Rai” (2 Cor. 12:2-
4).
Un alt loc care există pentru sufletul omului atunci când se desparte de trup
este iadul, de care au parte cei necredincioşi. Evanghelistul Luca a descris drama
pe care a redat-o Mântuitorul cu privire la bogatul şi Lazăr. El L-a citat pe
Domnul Isus spunând: “Pe când era el (bogatul) în Locuinţa Morţilor în
chinuri…“ (16:23). În cele mai multe versiuni şi traduceri ale Bibliei scrie iad, ca
în Versiunea Internaţională Nouă (New International Version), Versiunea
Autorizată a lui James King (Autorised King James Version), Versiunea
Curentă (New Life Version), în Biblia rusească etc. Aici nu este vorba despre
chinul celor nemântuiţi din iazul cu foc, care va avea loc după înviere şi judecata
de apoi, ci despre suferinţa acestora din iad, care începe din clipa morţii. Bogatul a
amintit de cinci fraţi pe care îi avea şi care trăiau încă pe pământ. Evanghelistul
Luca L-a citat pe Domnul Isus zicând: “Bogatul a zis: «Te rog, dar, părinte
Avraame, să trimiţi pe Lazăr în casa tatălui meu, (28) căci am cinci fraţi, şi să le
adeverească aceste lucruri, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin»” (Luca 16:27-
28).
Câţi nu spun în legătură cu unii oameni care înainte de-a muri au suferit
mult, că au scăpat de chin. Numai că Domnul Isus ne-a învăţat că adevărul este
145
altul: că dacă n-au fost mântuiţi, ei vor suferi în iad cu mult mai cumplit decât pe
pământ, întocmai ca bogatul din drama Mântuitorului, când a strigat: “Părinte
Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite-l pe Lazăr să-şi moaie vărful degetului în
apă şi să-mi răcorească limba căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta” (Luca
16:24).
Unii cred că sufletele, atât ale celor nemântuiţi, cât şi ale celor mântuiţi,
dorm în perioada dintre moarte şi înviere şi printre aceştia au făcut parte chiar şi
anabaptiştii.10 Alţii au formulat în Evul Mediu doctrina purgatoriului: că infernul
este un loc unde sufletele celor păcătoşi se curăţă prin suferinţă şi se pregătesc
pentru rai.11 Această concepţie este foarte eronată. Ioan Teologul a scris în
Apocalipsa că numai biruitorii şi cei ce vor avea parte de prima înviere vor scăpa
de iazul de foc numit şi a doua moarte. În 2:11 el L-a citat pe Cristos cel glorificat
spunând bisericii din Smirna: “Cel ce va birui nicidecum nu va fi atins de a doua
moarte”. Iar în 20:6, văzând sufletele celor mântuiţi în rai, el a scris: “Fericiţi şi
sfinţi sunt cei care au parte de prima înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nici
o autoritate”. În textul grecesc scrie pentru “prima înviere” cuvântul zaō, care
înseamnă “existenţa sufletului şi după moartea trupului“, şi nu înviere pentru că
sufletul nu moare ca apoi să învieze. Acelaşi termen este folosit şi în 1 Petru 3:18
unde Apostolul Petru a scris cu privire la Domnul Isus: “El a fost omorât în trup,
dar a înviat în duh.” Aici cuvântul zaō ne arată că în momentul în care
Mântuitorul a murit în trup, El nu numai că a continuat să trăiască în duh, dar
desbrăcându-Se de un trup limitat, S-a ridicat la o viaţă superioară naturii
materiale. Deci, cuvântul zaō nu înseamnă învierea sufletului, ci continuarea
existenţei acestuia şi fericirea lui în Rai fără trup material.
Astfel, Ioan Teologul când a scris în Apocalipsa că a doua moarte n-are
nici o putere asupra celor ce îşi continuă existenţa în Rai, el a spus cu alte cuvinte
că numai cei ce ajung în Rai vor scăpa de iazul cu foc care va arde în veci de veci
şi nimeni altul. Atunci, cum au putut să născocească unii pretinşi teologi că vor
scăpa de iazul cu foc cei ce ajung în iad? Şi cu atât mai mult, cum s-au încumetat
ei să afirme aşa ceva când Ioan Teologul a scris în Apocalipsa: “Şi Moartea şi
Locuinţa Morţior au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a
doua” (20:14).
Câti oameni dintre cei ce spun că sunt creştini, când sunt întrebaţi dacă
cred că există iad, se îndoiesc. Şi mulţi dintre aceştia pun sub semnul întrebării
chiar şi existenţa lui Dumnezeu, sub pretextul că nu L-a văzut nimeni şi că ei nu
pot să creadă ceea ce nu văd. Numai creştinul adevărat, aşa după cum ne-am
informat în acest studiu, este gata întotdeauna să facă cea mai mare afirmaţie: că
el L-a văzut pe Dumnezeu în persoana lui Cristos, de aceea crede în El şi este
creştin.
Şi acum, dacă Cristos este Dumnezeu şi dacă El a afirmat că există iad; şi
cu atât mai mult, dacă El Şi-a dat viaţa ca mai intâi să ne scape de iad şi apoi să ne
146
pregătească pentru rai, atunci cum am putea să ne îndoim că există iad în afară de
cazul că nu credem că El este Dumnezeu şi că Cuvăntul Lui este Cuvântul unui
Dumnezeu. Dacă nu credem că Domnul Isus este Dumnezeu şi Cuvântul Lui este
Cuvântul unui Dumnezeu, atunci nu suntem creştini.
3. A treia etapă a viteţii prin care va trece omul, ne-a învăţat Domnul Isus
prin viaţa Lui trăită înaintea ochilor noştri, este unirea din nou a sufletului cu
trupul.
Unii nu cred că omul va învia în ziua de apoi în trupul în care a murit, ci
susţin că vom învia în alte trupuri proslăvite. Aceştia îşi argumentează opinia cu
intrarea Domnului Isus prin uşile încuiate după înviere, dovedind că şi
Mântuitorul a înviat într-un trup proslăvit, de aceea a putut să treacă prin uşile
încuiate (Ioan 20:19,26). Acest argument nu stă în picioare pentru că el nu ne
arată că Domnul Isus a înviat într-un trup proslăvit, ci ne scoate în evidenţă că
Mântuitorul a înviat în acelaşi trup în care a murit şi avea două naturi: una umană
şi alta divină. Aşa cum Domnul Isus a mers pe apă ca pe uscat înainte de a muri
(Matei 14:25), tot aşa El a intrat prin uşile încuiate şi după înviere. Fiul lui
Dumnezeu a accentuat în mod deoasebit asupra acestui adevăr mare că El a înviat
în acelaşi trup în care a trăit şi a murit atunci când a zis ucenicilor: “Uitaţi-vă la
mâinile şi picioarele Mele, Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are nici carne,
nici oase, cum vedeţi că am Eu” (Luca 24:39).
Concepţia că omul nu înviază în acelaşi trup în care moare este o mare
absurditate, pentru că nu înviază decât ceea ce moare. Domnul Isus n-a murit într-
un trup proslăvit ca să poată învia într-un asemenea trup. El n-a zis şi n-a arătat că
a înviat într-un trup proslăvit sau într-o substanţă divină în care n-a murit, pentru
că ar fi dus lumea în eroare, ceea ce El nu putea să facă. Ci, dimpotrivă, a afirmat
cu tărie că El a înviat în trup material în care a murit. Apoi, nu mai puţini
consideră că judecata finală n-are nici un raţionament. Aceştia aduc în sprijinul
opiniei lor două argumente: Primul, că oamenii sunt judecaţi încă din timpul vieţii
lor după felul cum au răspuns chemării lui Cristos şi după modul lor de viaţă. Ei îl
citează pe Evanghelistul Ioan când a scris: “Oricine crede în El (Isus) nu este
judecat; dar cine nu crede a şi fost judecat” (3:18). Şi al doilea lor argument este
că destinul fiecărei persoane este pecetluit în momentul plecării din lumea aceasta.
În clipa în care un copil al lui Dumnezeu adoarme în Cristos, el ajunge în Rai, aşa
după cum a spus Mântuitorul tâlharului de pe cruce: “Adevărat îţi spun că astăzi
vei fi cu Mine în Rai” (Luca 23:43). Iar cei ce mor nemântuiţi, ajung în iad.
Domnul Isus a zis în parabola cu Lazăr şi bogatul că bogatul când a murit a ajuns
în iad, în văpaia focului (Luca 16:19-31). Aceştia spun că judecata de apoi ar avea
raţionament numai dacă după judecată cei din iad ar putea fi promovaţi în Rai şi
că cei din Rai dacă ar putea fi aruncaţi în iad. Dar cum lucrul acesta este
imposibil, judecata de apoi, după părerea acestora, n-are nici un raţionament.
Este adevărat că judecata finală n-ar avea nici un raţionament dacă n-ar
147
exista învierea. Ea se va ţine în vederea pecetluirii şi a destinului trupului. Acesta
este motivul pentru care Biblia leagă mereu judecata de apoi de învierea trupului!
Câţi nu cred că trupul care a împins sufletul în tot felul de păcate şi i-a
întunecat destinul va scăpa de pedeapsa judecăţii atotdrepte a lui Dumnezeu? Iată
de ce va trebui să existe şi o înviere a trupului! Apoi, câţi sfinţi n-au suferit şi n-au
gemut în trupurile lor în fel şi chip din cauza pregătirii şi a înfrumuseţării
sufletului lor! Oare poate justiţia divină să nu ia în considerare toate acestea? O,
nu ! Iată din ce cauză ne-a spus Fiul lui Dumnezeu că El, într-o zi binecuvântată,
ne va aduce sufletul înapoi şi că ne va învia şi trupul în care am trăit!.12
După ce Fiul lui Dumnezeu Şi-a dat sufletul pe cruce şi S-a înălţat la cer,
ar fi putut să rămână la Tatăl pentru totdeauna, numai că doctorul Luca ne-a spus
în cartea Faptele Apostolilor, capitolul întâi, că El a avut de făcut încă trei lucrări.
Una dintre acestea era: ca să învieze şi să ne arate prin învierea Sa că la a doua
Lui venire ne va învia şi trupurile noastre. Doctorul Luca a scris: “După suferinţa
Lui li S-a înfăţişat viu, prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori timp de patruzeci
de zile” (v.3). Aceste 40 de zile de luminare a vieţii Domnului Isus din a treia
etapă, când din nou trupul Lui care era din carne şi oase s-a unit cu sufletul Lui
care venise din Rai, ne aruncă pe deplin lumină şi asupra vieţii noastre din a treia
etapă, când şi noi vom învia la a doua Sa venire în carne şi oase în vederea
judecăţii de apoi.
4. Şi a patra etapă a vieţii prin care va trece omul, ne-a învăţat Mântuitorul
prin viaţa Lui trăită înaintea ochilor noştri, este transformarea trupului nostru
după judecata de apoi din carne şi oase într-un trup ceresc si proslăvit.
Am văzut mai înainte că după ce Fiul lui Dumnezeu Şi-a dat sufletul pe
cruce şi S-a înălţat la cer, că ar fi putut să rămână la Tatăl pentru totdeauna, şi cum
doctorul Luca ne-a informat în cartea Faptele Apostolilor că Mântuitorul a mai
avut trei lucrări de făcut: Una dintre acestea, aşa după cum am văzut, era să
invieze El şi că prin învierea Lui să ne arate că la a doua Sa venire ne va învia şi
trupurile noastre. Iar celelalte două lucrări pe care le avusese Fiul lui Dumnezeu
de făcut după ce Se înălţase la cer şi înviase era: să ne vorbească în mod special
despre Împărăţia lui Dumnezeu şi să ne arate transformarea trupului Lui dintr-un
trup material într-un trup proslăvit şi înălţarea Sa la cer. Doctorul Luca a scris:
“…Şi vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu.(9)
După ce a spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la El, S-a înălţat la cer şi un
nor L-a ascuns din ochii lor” (Fapte 1:3,9).
Domnul Isus Şi-a transformat trupul dintr-un trup de carne şi oase într-un
trup ceresc şi proslăvit numai înainte de a Se înălţa la cer. Tot astfel după judecata
de apoi, El, ca răsplată ne va transforma şi trupurile noastre de carne şi oase în
trupuri cereşti asemenea gloriei Sale. La această etapă finală şi eternă a vieţii a
fost chemat omul. Faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a atins de carnea şi oasele
noastre înseamnă mult.
148
Dascălul divin ne-a învăţat că vor trebui să învieze şi trupurile acelora care
şi-au întunecat destinul sufletelor lor, ca soarta sufletelor lor să fie şi soarta
trupurilor lor. Mântuitorul a spus apostolilor: “Nu vă temeţi de cei care ucid
trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel care poate
să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă” (Matei 10:28). Şi Ioan Teologul a scris în
Apocalipsa: “Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii a fost aruncat în iazul cu
foc” (20:15). Dar iazul cu foc nu va fi numai cumplit, ci şi veşnic. Ioan Teologul a
scris în Apocalipsa: “Şi Diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de
pucioasă, unde este fiara şi profetul mincinos. Şi vor fi chinuiţi zi şi noapte în
vecii vecilor” (20:10).
Mântuitorul, pe lângă că a vrut să ne scape de iazul cu foc, a dorit să ne
ofere şi trupuri proslăvite şi paradisul ceresc. Acesta a fost motivul pentru care El
a luat un trup omenesc, ne-a slujit ca lumină şi Şi-a dat viaţa pentru noi pe cruce!
Tot ce am văzut până acum în acest studiu ne arată că a-L cunoaşte pe Fiul
lui Dumnezeu trebuie să fie prima şi cea mai mare preocupare a noastră fără de
care toate lucrurile din viaţa noastră îşi pierd valoarea, pentru că adevărul este că o
dată ce Fiul lui Dumnezeu a intrat în lume, timpul bâjbâielii a luat sfarşit,
întunericul s-a transformat în lumină şi calea necunoscută ne-a devenit clară.
__________________________________
2. Barrett, C.K., The Theologcal Vocabulary of the Fourth Gospel and the
Gospel of Truth,
pp. 50-64.
5. Op, cit.
6. Op. cit.
7. Op. cit.
8. Op. cit.
9. Hendriksen, W., More than Conquerors, p. 57;
Ladd, G.E., A Theology of the New Testament, p. 194.
10. Calvin, J., Tracts and Treatises of the Reformed Faith, Vol. III, pp. 413 –
490.
11. Toma d'Aquino, Summa Theologica, Sup. 3, Intr. 69, Art 2;
Hoekema, A.A., Biblia şi viitorul, p. 93.
12. Hendriksen, W., More than Conquerors, pp. 231 – 232;
Ryle, J.C., John, p. 63.
149
17. INVINCIBILITATEA LUI CRISTOS
Ioan 1 : 5
5 Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a biruit-o.
Acest verset care ne vorbeşte despre Invincibiiitatea luminii lui Cristos,

ne scoate în evidenţă trei lucruri: lucrarea luminii Lui, încapacitatea întunericului
de a cuprinde lumina şi incapacitatea întunericului de a birui lumina.
I. LUCRAREA LUMINII LUI CRISTOS

Lumina şi întunericul sunt două metafore: Lumina, ne spun comentatorii
W. Hendriksen şi Frederick Frederick Bruce, este simbolul învăţăturii lui Cristos,
al credinţei şi al binelui. Iar întunericul este simbolul păcatului, al necredinţei, al
răului şi al falsităţii .1
Pentru a înţelege acest verset, trebuie mai întâi să ne aducem aminte din
nou de următoarele două lucruri: unul este acela despre care ne-am informat
atunci când am tratat studiul intitulat Data, destinatarul, scopul şi tema cărţii
Apocalipsa (Vol.I,Stud.2); şi anume că această carte a fost scrisă în anul 95; şi de
faptul asupra căruia ne-am documentat atunci când am abordat studiul intitulat
Autorul celei de-a Patra Evanghelii (Vol.I stud.7) anume că, Evanghelistul Ioan
a scris Evanghelia în anul 98, ceea ce înseamnă că El a scris Evanghelia cu trei ani
după Apocalipsa.
Noul Testament ne învaţă că lumina lui Cristos se răspândeşte prin patru
mijloace: prin Domnul Isus personal, prin cei doisprezece Apostoli, prin Biserică
şi prin Biblie.
Evanghelistul Ioan când a scris: “lumina luminează în întuneric”, s-a
referit în mod special la răspândirea luminii lui Cristos prin Biserică. Când am
tratat studiul intitulat Unitatea şi progresivitatea cărţii Apocalipsa (Vol.I,Stud.8),
am văzut că Domnul Isus Şi-a asemănat Biserica cu un sfeşnic, pentru că ea are
menirea ca să răspândească lumina Lui divină; şi că El a spus că acest sfeşnic era
de aur, fiindcă ea s-a achitat de o asemenea datorie chiar şi în persecuţia cea crudă
şi îndelungată a lui Domiţian. Un comentator grec a zis: “Biserica se aseamănă
cu un sfeşnic, pentru că ea nu este chemată ca să se lumineze pe sine, ci pe cei din
jur; şi că ea nu produce Iumina, ci lumina ei vine de la Cristos. Biserica este
numai un mijloc prin care se revarsă lumina: un sfeşnic. Tot astfel şi lumina
creştină este împrumutată pentru că Biserica nu transmite niciodată lumina ei, ci
a lui Cristos”. 2
Cristos a răspândit lumina Sa divină în întuneric şi El a făcut lucrul acesta
în mod perfect, aşa cum am văzut în studiul trecut. Şi apostolii au răspândit
150
lumina lui Cristos în întuneric, şi tot într-un mod desăvărşit. Aici Evanghelistul
Ioan a fost inspirat ca să arate Bisericii Primare că şi ea a răspândit lumina lui
Cristos cu mare putere chiar şi în întunericul cel mai mare al persecuţiei lui
Domiţian.
Fiul lui Dumnezeu a arătat celor şapte biserici din Apocalipsa că ele au
luminat în mod diferit: că Smirna a luminat în toată puterea; că în Sardes au fost
numai câţiva care nu şi-au mânjit hainele, că acolo lumina de abia a licărit; că
Filadelfia I-a răspândit lumina în toată puterea ei; iar Laodicea nici nu Iumina,
nici nu se stingea, ci doar pâlpâia.
Este adevărat că şi în primele secole au fost biserici care de abia licăreau,
ca Sardesul; şi de abia pâlpâiau, ca Laodicea. Dar în schimb, au fost multe biserici
care au răspândit cu putere lumina lui Cristos în lumea păgână, idolatră şi imorală
ca Efesul, Smirna, Pergamul şi Filadelfia. În Biserica Primară era o singură
dificultate: nu era inventat tiparul, ca să se fi răspândit cu putere Evanghelia lui
Cristos în lumea păgână şi pe calea scrisului.
Ceva mai târziu, respectiv în Evul Mediu, lucrurile s-au agravat. Biserica
nu numai că de abia licărea, dar că a ajuns într-o stare ca ea să lupte împotriva
răspândirii luminii lui Cristos, interzicând scribilor multiplicarea Noului
Testament chiar şi prin copiere cu mâna.
În timpul nostru modern, prea puţine biserici răspândesc lumina lui Cristos
cu putere, cele mai multe licăresc şi pâlpâie. Dar, în schimb, astăzi avem un singur
lucru pozitiv, că Dumnezeu ne-a pus la îndemână, prin tipărirea şi răspândirea
Bibliei, Cuvântul Său curat care este ultimul mijloc al răspândirii luminii lui
Cristos şi care luminează încă în întunericul unei lumi confuze, necredincioase şi
respingătoare.
Al doilea lucru pe care ni-l scoate acest verset în evidenţă este
II. INCAPACITATEA ÎNTUNERICULUI DE A CUPRINDE LUMINA LUI

CRISTOS
Evanghelistul Ioan a scris: “Şi întunericul n-a biruit-o”. Grecescul
katalambanein din care s-a tradus verbul “a birui” are două înţelesuri: că
întunericul nu poate să “cuprindă” lumina şi că nu o poate “birui”.3 Comentatorii
şi bibliologii ne arată că Evanghelistul Ioan s-a referit la amândouă sensurile.
Versiunile Bibliei în limba rusă, în limba germană a lui Martin Luthrer, cât
şi versiunile englezeşti Versiunea Internaţională Nouă (New International
Version), Standardul Nou American (New American Standard) şi Versiunea
Autorizată a lui King James (Autorised King James Version) au tradus greceseul
katalambanein ”a cuprinde” şi “a înţelege”. Evanghelistul Ioan când a scris: “Şi
întunericul n-a cuprins-o”, ne-a spus mai întâi în sens figurativ că ceI ce trăieşte
în întuneric nu poate să înţeleagă lumina lui Cristos. Ca s-o poată pricepe, el
trebuie să vină mai întâi la Domnul Isus, să creadă în El, să se lase iluminat de El
151
şi numai atunci o va înţelege.
În lume există multă ignoranţă şi multă nepricepere din punct de vedere
spiritual. În sensul acesta marele poet german, Goethe a strigat: “Lumină, mai
multă lumină!”.4 Întunericul ignoranţiei este foarte greu, de aceea Fiul lui
Dumnezeu a venit ca o lumină în bezna unei lumi pline de ignoranţă şi a zis: “Eu
am venit ca să fiu o lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână
în întuneric” (Ioan 12 :46). Dar cu cât este mai grav, când omul nu vrea să vină la
această lumină, când nu vrea să capituleze înaintea lui Cristos şi când el nu vrea să
renunţe la părerile lui preconcepute. Un asemenea om care îşi astupă singur
urechile, îşi închide ochii dinadins şi îşi zăvorăşte inima în mod intenţionat faţă de
Cel care este “Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14:6) este un om beznă şi un fiu al
pierzării, care dacă persistă în această stare, niciodată nu-I va înţelege calea pe
care a vrut să i-o ofere Cristos, pentru că a refuzat în mod intenţionat lumina Lui
şi a preferat să ramână şi pe mai departe în bezna ignoranţei.
Şi, al treilea lucru pe care ni-l arată versetul citit este
III. INCAPACITATEA ÎNTUNERICULUI DE A BIRUI LUMINA LUI

CRISTOS
Am văzut că al doilea înţeles al cuvântului grecesc katalambanein este “a
birui”. Versiunile englezeşti ale Bibliei: Versiunea James Moffatt (James
Moffatt Version), Versiunea Englezească Nouă (New English Bible) şi
Versiunea Standardul Revizuit (Revised Standard Version), au tradus acest
cuvânt “a stinge”, “ învinge” şi “a stăpâni”. Ceea ce înseamnă că întunericul n-a
putut să “stingă” sau să “învingă” lumina şi apoi s-o “stăpânească”.
Pentru că lumina îşi făcea lucrarea de iluminare, aşa cum am văzut mai
înainte în acest studiu, întunericul cel ostil i-a declarat război chiar de la început,
căutând s-o stingă. Se pune întrebarea: de ce întunericul este ostil luminii?
Răspunsul ni l-a dat chiar Mântuitorul. El a zis că un suflet cuprins de negura
păcatului are nevoie de întuneric fiindcă are ce ascunde şi el va urî lumina şi va
lupta împotriva ei de teamă ca nu cumva să-i dezvăluie faptele. Domnul Isus a
zis: “Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au
iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele (20). Căci
oricine face răul urăşte lumină şi nu vine la lumina ca să nu i se descopere
faptele” (Ioan 3:19-20).
Evanghelistul Ioan ne-a descris lucrul acesta în mod simbolic, arătând cum
Iuda a avut nevoie de întuneric pentru misiunea lui de a-L trăda pe Fiul lui
Dumnezeu. El a scris: “Iuda, după ce a luat bucăţica, a ieşit afară în grabă. Era
noapte” (13:30). O dată ce Iuda a acceptat negura trădării în suflet, el a trebuit să
aleagă şi întunericul fizic ca, ieşind în bezna nopţii, să acţioneze împotriva
Luminii.
Ura, minciuna şi tot felul de păcate cer să fie acoperite. Ele cer tuturor
152
păcătoşilor să aleagă întunericul, să urască lumina şi chiar să lupte împotriva ei.
Iată de ce a fost şi este atâta ostilitate împotriva luminii!
Dar, în ciuda tuturor atacurilor îndreptate de-a rândul veacurilor împotriva
luminii lui Cristos pentru a o stinge, totuşi ea a supravieţuit şi a rămas ca un far
luminos pentru toate generaţiile pământului. În lumina Fiului lui Dumnezeu există
o putere de neînvins. Întunericul o poate urî şi el poate chiar să şi lupte împotriva
ei, dar el niciodată nu poate birui şi scăpa de ea.
F.F. Bruce a zis în comentariul său asupra Evangheliei după Ioan că tot
întunericul din Univers nu poate să stingă nici măcar o candelă slabă care
pâlpâie.5 Tot astfel, tot întunericul din lume şi din infern nu poate să stingă nici
chiar o singură scânteie a luminii dumnezeiescului nostru Învăţător care licăreşte
în sufletul unui om.
Prinţul întunericului, împreună cu toţi aliaţii lui au vrut să-L elimine pe
Cristos, Lumina lumii, prin răstignire. Numai că n-au reuşit, pentru că Mântuitorul
a strălucit mai tare şi mai fermecător după mormânt, aducându-ne lumină chiar şi
în negura morţii.
Evanghelistul Ioan, atunci când ne-a redat marele tablou al triumfului
luminii vieţii asupra întunericului morţii, a folosit ca punct culminant fondul unei
dimineţi naturale ivite din negura nopţii ca să ne arate cum Cristos, Lumina eternă
a risipit prin învierea Sa negura morţii pentru totdeauna. Şi cum, cu toate acestea,
Maria Magdalena trăia încâ într-o Iume întunecată din care, după părerea ei,
Lumina era eliminată. Ea Îl ştia pe Domnul Isus mort, de aceea s-a dus la
mormânt ca să-L plângă. Pentru ea, ne-a spus Evanghelistul Ioan, “era încâ
întuneric” (Ioan 20:1).
Adeseori când vedem în jurul nostru întunericul mare şi ameninţător, ni se
pare că el domneşte. Dar când ne ridicăm privirea la Cristos, simţim cum ni se
luminează sufletul şi cum lumina Lui ne risipeşte orice negură. Acesta este
motivul pentru care a-L avea pe Cristos înseamnă lumină şi a fi fără El înseamnă
întuneric.
Întunericul nu numai că n-a putut să învingă lumina pe care a răspândit-o
Mântuitorul personal, dar el n-a fost în stare ca să biruiască nici Iumina lui Cristos
răspândită prin Apostoli, prin Biserică şi prin Biblie, deşi Apostolii au fost
martirizaţi, Biserica a fost persecutată secole întregi şi Biblia a fost adeseori arsă.
Cuvintele inspirate ale Evanghelistului Ioan când a scris: “Lumina
luminează în întuneric şi întunericul n-a biruit-o”, sunt tot aşa de proaspete şi
valabile şi după două mii de ani, ca şi după persecuţia crudă a lui Domiţian.
Întunericul n-a biruit lumina lui Cristos nici până astăzi şi el nu o va birui
niciodată, de aceea ea îşi face încă lucrarea ei prin Biserică şi prin Biblie, chiar
dacă multe biseici locale şi multe confesiuni numai licăresc şi pâlpâie; şi chiar
dacă mulţi sunt idiferenţi faţă de Evanghelia lui Cristos şi nu puţini I se
împotrivesc.
153
__________________________________
1. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol.I, p. 73;
2. Barclay, W., The Revelation of John, Vol. I, p. 53.
4. Barclay, W., The Revelation of John, Vol. I, p. 48.
154
18. MARTORII LUI CRISTOS
Ioan 1 : 6 - 8
6. A venit un om trimis de Dumnezeu; numele lui era Ioan.

7. EI a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi
să creadă prin el.
8. Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină.
O altă noţiune de bază pe care o întâlnim de 47 de ori în Evanghelia după

Ioan este cuvântul martor.
În acest studiu vom vorbi despre Martorii lui Cristos.
Evanghelistul Ioan ne arată că sunt opt martori de o valoare supremă care
mărturisesc despre Domnul Isus.1
1. Primul martor este Ioan Botezătorul.
Timp de patru sute de ani nu s-a auzit nici un glas de proroc, dar prin Ioan
Botezătorul a răsunat din nou glasul unui proroc mare. Aproape tot Israelul a fost
fermecat de Ioan Botezătorul. Evanghelistul Ioan ne-a spus că acest proroc a avut
o misiune specială cu privire la Fiul lui Dumnezeu. El a scris: “A venit un om
trimis de Dumnezeu; numele lui era Ioan. (7) El a venit ca martor, ca să
mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. (8) Nu era el
Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină”. (v.6-8).
Mântuitorul atunci când a spus autorităţilor ecleziastice evreieşti: “Voi aţi
trimis la Ioan şi el a mărturisit pentru adevăr” (Ioan 5:33), S-a referit la faptul
când Marele Sanhedrin a trimis o delegaţie la Ioan Botezătorul ca să-l întrebe cine
este şi când acest proroc a depus o mărturie înaintea ei că el nu era Cristosul, ci a
fost trimis numai ca să-L prezinte pe Fiul lui Dumnezeu înaintea lui Israel şi a
lumii întregi (Ioan 1:19-28).
Fiul lui Dumnezeu a adus lui Ioan Botezătorul mari elogii prin cele patru
însuşiri ale luminii atunci când a zis: “Ioan era lumina care este aprinsă şi
luminează” (Ioan 5:35). Ceea ce înseamnă că aşa cum lumina unei lămpi este
împrumutată, tot aşa şi lumina lui Ioan era de la Dumnezeu. Aşa cum din lumină
emană căldura, tot aşa şi mesajul lui Ioan a fost plin de înflăcărare. Aşa cum
lumina slujeşte pentru călăuzire, tot aşa şi Ioan Botezatorul a îndrumat poporul
evreu şi lumea întregă la Cristos. Şi aşa cum lumina se consumă prin ardere, tot
astfel, a zis Mântuitorul, şi Ioan Botezătorul şi-a dat viaţa în misiunea lui de
martor adevărat.
Şi, în cele din urmă, Domnul Isus a trecut brusc de la elogii aduse lui Ioan
Botezătorul la o dojană îndreptată împotriva autorităţilor ecleziastice evreieşti,
spunându-le: “Şi voi aţi vrut să vă veseliţi o vreme la lumina lui” (Ioan 5:35). El i-
a mustrat fiindcă n-au luat în serios mesajul lui Ioan. Ei se amuzau la predicile lui,
155
aşa cum se bucură musculiţele la lumina unei lămpi. Mesajul lui Ioan îi gâdila la
urechi pentru că li se părea senzaţional, iar ori de câte ori nu le plăcea ceva din
cuvântările lui, îl abandonau.
Aşa cum revărsatul zorilor anticipează un răsărit de soare, tot aşa şi Ioan
Botezătorul a fost premergătorul lui Cristos, Lumina lumii. Şi aşa după cum zorile
nu sunt soare, ci numai îl prevestesc, tot astfel nici Ioan Botezătorul nu era el
Lumina, ci doar cel mai mare martor ai ei.
2. Al doilea martor al lui Cristos sunt Sfintele Scripturi.
Dumnezeu urma să-Şi trimită Fiul prin poporul evreu şi în vederea acestui
fapt, El a deschis revelaţia Vechiului Testament, I-a anunţat venirea prin proroci şi
a sădit în sufletul evreilor multă dragoste faţă de Sfintele Scripturi pentru ca,
cercetându-le, să-L cunoască şi să-L accepte atunci când va veni.2
În Vechiul Testament sunt multe visuri, multe speranţe şi multe promisiuni
cu privire la Mesia; şi toate acestea, îşi găsesc deplina şi finala lor realizare în
Domnul Isus. El este Acela despre care au prezis toţi profeţii şi pe care L-a
aşteptat lumea să vină. Acesta a fost motivul pentru care atunci când Filip L-a
găsit pe Fiul lui Dumnezeu a zis lui Natanael cu un mare entuziasm: “Noi L-am
găsit pe Acela despre care a scris Moise în Lege şi profeţii: pe Isus din Nazaret”
(Ioan 1:45).
Cărturarii au crezut că Sfintele Scripturi au putere ca să le dea viaţa
veşnică.3 Ei au învăţat poporul că Sfintele Scripturi sunt Cuvântul infailibil al lui
Dumnezu şi că cel ce zice că Moise a scris măcar un singur cuvânt în Lege de la
sine, huleşte împotriva revelaţiei lui Dumnezeu.4 La evrei, Sfintele Scripturi erau
totul în toate. De aici ei au tras concluzia şi au zis că cei ce au primit Legea şi o
păzesc, au primit şi viaţa veşnică.
Domnul Isus, ca Unul care a cunoscut toate preceptele cărturarilor, când a
zis: “Cercetaţi Scripturile, deoarece consideraţi că în ele aveţi viaţa eternă, dar
tocmai ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39), le-a zis cu alte cuvinte: “Voi
credeţi că Sfintele Scripturi au menirea ca să vă dea viaţa veşnică. Eu vă spun că
adevărata lor menire nu este să dea cuiva viaţa veşnică, ci numai ca să îndrepte
privirea oamenilor spre Unul singur care poate să dea viaţa veşnică orişicui. Şi,
dacă le-aţi cerceta mai cu atentie, aţi descoperi că ele mărturisesc tocmai despre
Mine, că Eu sunt Acela pe care vi L-a promis Tatăl”.5 După aceste cuvinte,
Mântuitorul le-a făcut următorul apel: “Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi
viaţa!” (Ioan 5:40).
3. Al treilea martor al lui Cristos sunt cei ce au ajuns în contact cu El şi
L-au cunoscut.
Evarghelistul Ioan ne-a spus că un asemenea martor a fost şi samariteanca.
El a scris: “Mulţi samariteni din cetatea aceea au crezut în Isus din cauza
mărturiei femeii” (Ioan 4:39).
Un alt martor era orbul din naştere care a depus o mărturie despre Domnul
156
Isus chiar înaintea vrăjmaşilor Lui de moarte. Evanghelistul Ioan a scris: “Fariseii
l-au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: «Dă glorie lui
Dumnezeu: noi ştim că omul acesta este un păcătos.» (25). El a răspuns: «Dacă
este un păcătos, nu ştiu. Eu una ştiu: că eram orb, şi acum văd»” (Ioan 9:24-25).
Şi un alt exemplu sunt martorii învierii lui Lazăr. Evanghelistul Ioan a scris: “Toţi
cei ce fuseseră împreună cu Isus când chemase pe Lazăr din mormânt şi-l înviase
din morţi mărturiseau despre El” (Ioan 12:17).
Există o legendă care spune cum Marele Sanhedrin a căutat martori
mincinoşi pentru condamnarea Mântuitorului. El a adunat o mulţime de martori şi
a început să-i întrebe pe rând ce au de zis impotriva Domnului Isus? Primul a
răspuns: “Eu am fost un lepros şi El m-a vindecat”. Al doilea a spus: “Eu am fost
orb şi El mi-a dat vedere”. Al treilea a zis: “Eu eram surd şi El m-a făcut să
aud” etc. Toate aceste mărturii i-au umplut de mânie pe sinedrişti .6
4. Al patrulea martor al Mântuitorului sunt lucrările Sale. Biblia ne spune că
va exista o epocă de aur în care nu va mai fi boală şi moarte. Astfel ca Mântuitorul
să ne arate că El era Acela care ne va aduce acea epocă, ne-a demonstrat prin tot
felul de vindecări că El este singurul care ne poate ridica toate bolile. Iar prin
învierea unor morţi şi cu atât mai mult, prin învierea Sa, ne-a arătat că El avea
putere chiar şi asupra morţii. Şi dacă El avea puterea asupra tuturor bolilor şi chiar
şi asupra morţii, aceasta înseamnă că El era Mesia cel promis. Şi dacă era Mesia,
atunci aceasta înseamnă că zorile acelei epoci eterne deja au început să se
reverse .7
Aceasta era cauza că atunci când Ioan Botezătorul a trimis din închisoare
pe unul dintre ucenicii lui ca să-L întrebe pe Domnul Isus dacă El era Mesia sau
să aştepte pe altul? Mântuitorul i-a dat ca răspuns mărturia lucrării Sale, spunând:
“Duceţi-vă şi spuneţi-i lui Ioan ce auziţi şi vedeţi: (5) Orbii îşi primesc vederea,
şchiopii umblă, leproşii sunt curăţiţi, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se
predică Evanghelia” (Matei 11:4-5; Luca 7:22).
Domnul Isus obişnuia mereu să spună că lucrările Lui I-au fost unul dintre
martorii cei mai importanţi. El a spus; “Căci lucrările pe care Mi le-a dat Tatâl să
Ie fac, tocmai lucrările acestea pe care le fac Eu mărturisesc despre Mine” (Ioan
5:36) şi “Credeţi-Mă că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine; credeţi cel puţin
pentru lucrările acestea” (Ioan 14:11). Acesta este motivul pentru care unul dintre
cele mai mari păcate ale oamenilor a fost şi este, că ei au văzut lucrările Lui şi
totuşi n-au crezut în El. În sensul acesta Mântuitorul a zis: “Dacă n-aş fi făcut
între ei lucrări pe care nimeni altul nu le-a făcut, n-ar avea păcat; dar acum le-au
şi văzut, şi M-au urât şi pe Mine, şi pe Tatăl Meu” (Ioan 15:24).
Fiul lui Dumnezeu, când a vorbit despre lucrările Lui, nu S-a referit numai
la momentele cele mai glorioase din viaţa Sa, ci a avut în vedere viaţa Lui
întreagă, chiar şi orice moment şi orice gest din ea. Nimeni nu poate să facă ce a
făcut El şi să trăiască cum a trăit El. Cine poate să iubească ca El, să ierte ca El, să
157
slujească ca El şi să ajute ca El? Nimeni. De aici învăţăm că nu prin lucrări
miraculoase putem dovedi dacă suntem în Cristos, ci printr-o viaţă asemănătoare
cu a Lui.
5. Al cincilea martor al lui Cristos sunt ucenicii.
Domnul Isus a zis ucenicilor: “Şi voi de asemenea veţi mărturisi, pentru că
aţi fost cu Mine de la început” (Ioan 15:27). Evanghelistul Ioan, ca un martor
ocular a spus despre sine următoarele cuvinte: “Faptul acesta este adeverit de cel
ce l-a văzut, mărturia lui este adevărată, şi El ştie că spune adevărul, pentru ca şi
voi să credeţi” (19:35). Şi El a mai zis despre sine: “Ucenicul acesta este cel care
adevereşte aceste lucruri pe care le-a scris. Şi ştim că mărturia lui este
adevărată” (21:24). Ucenicii au mărturisit ceea ce au văzut cu ochii lor şi au auzit
cu urechile lor de la Fiul lui Dumnezeu.
6. Al şaselea martor al lui Cristos este Dumnezeu-Tatăl.
Evanghelistul Ioan ne arată că Mântuitorul a zis de două ori evreilor că şi
Dumnezeu este martorul Lui: “Şi Tatăl, care M-a trimis, a mărturisit El Însuşi
despre Mine. Voi nu I-aţi auzit niciodată glasul şi nu I-aţi văzut deloc faţa (5:37)
şi “Despre Mine Însumi mărturisesc Eu şi despre Mine mărturiseşte şi Tatăl care
M-a trimis” (Ioan 8:18). Această mărturie a însemnat pentru Domnul Isus două
lucruri: mărturia lui Dumnezeu adresată Lui personal şi mărturia lui Dumnezeu
adresată oamenilor cu privire la El.
a) Această mărturie era pentru Domnul Isus experienţa glasului lui
Dumnezeu în interiorul Său. El a auzit în interiorul Lui cum acest glas Îi vorbea
mereu, cum Îi aducea aminte cine era şi pentru ce a fost trimis. Mântuitorul a fost
convins că El nu Şi-a ales singur misiunea, ci Tatăl care L-a trimis şi care-I vorbea
I-a încredinţat-o.
b) Această mărturie mai înseamnă şi experienţa glasului lui Dumnezeu în
lăuntrul nostru. Există în interiorul nostru un glas care adeseori ne confruntă cu
un Isus care a trăit acum două mii de ani. Tyrrell a spus: “Lumea nu poate fugi
niciodată de Cristos cel crucificat, pentru că există în noi o mărturie interioară
care totdeauna când încercăm să-L uităm, ea ne întoarce privirea înapoi spre
El “.8
Filozofii stoici, ocupându-se de problema convingerii, au zis că ea nu vine
de la raţiune, ci din afară.9 Acelaşi lucru ni l-a spus şi Mântuitorul că ea este
mărturia Unuia pe care noi nu-L putem vedea, dar care ne asigură că El este Fiul
lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii.
7. Al şaptelea martor al lui Cristos este chiar El personal.
Mântuitorul a zis: “Despre Mine Însumi mărturisesc Eu” (Ioan 8:18) şi
“chiar dacă Eu mărturisesc despre Mine Însumi, totuşi mărturia Mea este
adevărată; căci Eu ştiu de unde am venit şi unde Mă duc, dar voi nu ştiţi nici de
unde vin nici unde Mă duc” (Ioan 8:14). Domnul Isus a afirmat că El este Fiul lui
Dumnezeu, că El este deopotrivă cu Tatăl, că este Stăpânul a tot ce există, că este
158
Mântuitorul lumii, că EI este Calea, Adevărul şi Viaţa etc. Şi cea mai bună
mărturie la tot ce a spus despre Sine era viaţa Lui trăită. Caracterul,
comportamentul şi lucrările Lui, au fost în cea mai mare concordanţă cu ceea ce a
zis El că este.
8. Şi al optulea martor al Mântuitorului este Duhul Sfânt.
Domnul Isus a zis: “Când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite de
la Tatăl, adică Duhul adevărului care vine de la Tatăl, El va mărturisi despre
Mine” (Ioan 15:26). Mântuitorul a vorbit aici despre Duhul Sfânt după doctrina
Vechiului Testament. Teologia Vechiului Testament a cunoscut numai două
funcţii ale Duhului Sfânt: că numai El poate să aducă adevărul lui Dumnezeu la
oameni şi că numai El îi poate face capabili să înţeleagă adevărul divin. Fiul lui
Dumnezeu ne-a spus aici că numai Duhul Sfânt ne poate face capabili să
înţelegem cine este EI şi care a fost scopul venirii Lui pe pământ.
__________________________________
2. Hendriksen, W., Bible Survey, pp. 79-130.
4. Barclay, W., The Gospel of John, VoI. I, p. 134.
5. Ryle, J.C., Expository Thoughts on the Gospels - John, p. 65.
6. Barclay, W., The Gospel of John, VoI. I, p. 53.
7. Richardson, A., The Miracle-Stories of the Gospels, pp. 48 - 49, 57.
9. Op. cit. p. 197.
159
19. LUMINA LUI CRISTOS
Ioan 1 : 9
9. Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om,

venind în Iume.
Acest verset, care vorbeşte despre Lumina lui Cristos, ne arată trei lucruri:
natura, universalitatea şi efectul ei.
I. NATURA LUMINII LUI CRISTOS

Evanghelistul Ioan a descris Lumina Domnului Isus cu un cuvânt foarte
semnificativ. El a spus că Mântuitorul a venit ca să ne lumineze cu lumina
alēthinos. În limba greacă sunt două cuvinte asemănătoare: alēthēs şi alēthinos.
Alēthēs înseamnă “adevărat” în contrast cu “fals” şi alēthinos înseamnă “real”
în contrast cu “ireal” sau “umbră”.1 Un mare filozof grec, cu numele Platon, care
a trăit în secolul al V-lea înainte de Cristos, a spus că lumea în care noi trăim nu
este o lume reală , ci o lume umbră; şi dacă există o lume copie, aceasta înseamnă
că există şi o lume originală căreia noi îi datorăm existenţa.2 Aici nu ni se spune
că lumina Domnului Isus era adevărată în ideea că El ne-a spus adevărul spre
deosebire de alţii care nu cunosc adevărul, deşi El ne-a spus numai adevărul. Ci
înţelesul cuvântului alēthinos este foarte interesant şi chiar curios că Domnul Isus
era singurul care a venit din lumea reală în lumea noastră o umbră.
Afirmaţia pe care a făcut-o Evanghelistul Ioan în acest verset când a zis că
Domnul Isus era Lumina alēthinos şi declaraţia pe care a depus-o Mântuitorul în
curtea Templului la Sărbătoarea Corturilor înaintea unei muiţimi imense atunci
când a zis: “Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8:12) ne uimesc. Aceste afirmaţii sunt
atât de mari încât ca să le putem înţelege măcăr în parte avem nevoie încă de
multe secole de lumină, chiar şi de milenii.
Cine ar putea să afirme că el este lumina matematicii, că deţine întreaga
lumină a acestei ştiinţe pe care matematicienii o consideră infinită? Pe un
asemenea om, lumea l-ar considera nebun. Şi cu atât mai putin, cine ar îndrăzni
dintre muritori să spună că el este lumina tuturor ramurilor de ştiinţă de pe
pământ? Numai că Evanghelistul Ioan ne-a făcut aici o afirmaţie cu mult mai
mare, care ne taie respiraţia: că Domnul Isus a deţinut toată Lumina Lumii Reale,
Infinite şi Cereşti şi că El a venit în lumea noastră umbră ca să ne lumineze cu
această Lumină.
Lumina oamenilor poate fi “adevărul unui lucru oarecare din lumea
umbră”, dar ea nu poate fi “adevărul lumii reale”. Oamenii pot formula numai
anumite ipoteze despre Lumea Reală, să bâjbâie şi să facă tot felul de presupuneri,
160
dar nu pot să deţină Lumina acestei Lumi Reale.3
Acesta a fost motivul pentru care Mântuitorul a venit în lumea noastră
umbră ca să ne lumineze cu Lumina Lumii Reale.
Grecii au conceput întotdeauna existenţa a două lumii: unei lumi a
umbrelor şi a copiilor, şi unei alte lumi originale şi reale.4 Evanghelistul Ioan a
arătat grecilor că Domnul Isus a fost singurul care a purtat în Sinea Lui sigiliul
Lumii Reale în lumea noastră a umbrelor şi a imperfecţiunii. El le-a arătat că tot
ce a zis şi a făcut Mântuitorul n-au fost numai nişte fapte măreţe, ci şi acte unice
care mărturiseau despre o Lume a gloriei. Acesta a fost motivul pentru care
Evanghelistul Ioan a numit minunile Domnului Isus sēmeion, “semne” sau mai
bine zis “ferestruici” în sens figurativ pe care le-a deschis pentru noi spre lumea
reală.5
Evangheliştii Sinoptici ne spun că Mântuitorul a făcut minuni fiindcă I S-a
făcut milă de cei suferinzi. Spre exemplu, Evanghelistul Luca atunci când ne-a
redat minunea învierii fiului văduvei din Nain, ne-a descris toată mila şi
compasiunea Fiului lui Dumnezeu cu o sensibilitate şi cu o delicateţe infinită cănd
a zis: “L-a dat înapoi maicii lui” (7:15). Pe când, în Evanghelia după Ioan,
minunile Domnului Isus sunt nişte acte care ne demonstrează gloria Mântuitorului
şi a lumii din care a venit. Pentru Evanghelistul Ioan fiecare minune a
Mântuitorului era o ferestruică prin care zărea cine era EL, cum este Dumnezeu şi
cum este lumea din care a venit şi îi purta sigiliul.
Evanghelistul Ioan ne-a spus că Mântuitorul după fiecare minune a făcut
câte un comentariu lung: După săturarea celor cinci mii de bărbaţi fără femei şi
copii, Fiul lui Dumnezeu a zis: “Eu sunt Pâinea vieţii” (6:35). Săturarea celor
cinci mii de bărbaţi, fără femei şi copii, era numai o mică ilustraţie a ceea ce va fi
El pentru noi, şi cum ne va sătura cândva fiinţa pe deplin. După vindecarea
orbului din naştere, Domnul Isus a zis: “Eu sunt lumina lumii” (Cap.9). Menirea
Mântuitorului n-a fost ca să deschidă numai de câteva ori ochii unor orbi. Această
vindecare, de asemenea era o ferestruică prin care ne-a arătat ce va fi El pentru noi
în lumea reală, că ne va da din nou lumina ochiIor chiar dacă bătrâneţea şi ţărâna
îi va întuneca. Şi după învierea lui Lazăr, Mântuitorul a zis: “Eu sunt învierea şi
viaţa” (Cap.11). Menirea Fiului lui Dumnezeu, de asemenea, n-a fost ca să învieze
numai pe Lazăr şi încă câteva persoane; ci acestea erau, la fel nişte ferestruici prin
care ne-a arătat ce va deveni El într-o bună zi pentru cei ce vor avea parte de
lumea eternă.
Clement de Alexandria a spus pe la jumătatea secolului al III-lea: “Ioan n-
a fost interesat aşa de mult de minunile propriu zise ale Fiului lui Dumnezeu, cât
era fermecat de însemnătatea lor. Nu ele l-au preocupat aşa de mult, cât ceea ce
era în dosul lor”.6
Evanghelistul Ioan ne-a spus că Fiul lui Dumnezeu era singurul care a fost
lumina lumii reale şi care ne-a deschis şi nouă nişte ferestruici spre ea ca s-o
161
putem zări şi noi.
Al doilea lucru pe care ni-l arată Evanghelistul Ioan în acest verset este
II. UNIVERSALITATEA LUMINII LUI CRISTOS

EI a scris: “Lumina aceasta … luminează pe orice om, venind în lume“.
Este foarte interesant, aproape toţi oamenii au căutat să excludă pe semenii
lor de la lumina lor. Spre exemplu: Dumnezeu a spus poporului evreu ca să fie
lumina popoarelor: “Te pun să fii Lumina neamurilor, ca să duci mântuirea până
la marginile pământului”(Is. 49:6), dar el a refuzat să facă lucrul acesta, ba mai
mult, a urât neamurile, spunând că ele erau excluse de la Împărăţia lui Dumnezeu
şi că n-au fost create pentru altceva decât să slujească drept combustibil pentru
focul gheenei. Grecii, de asemenea au exclus oamenii simpli de la lumina lor,
spunând că, cunoştinţa nu este pentru oricine. Romanii, la fel au exclus pe barbari
de la lumina lor. Numai Fiul lui Dumnezeu n-a înlăturat pe nimeni de la lumina
Lui.
Mântuitorul a luat, între altele şi misiunea de a lumina cu lumina lumii
reale pe orice pământean. Nu există nici un muritor care să fi călcat glia neagră a
pământului şi El să nu-i fi făcut măcar o singură iluminare în suflet fie prin
Biserică, fie prin citirea Bibliei, fie prin mărturia unui copil al lui Dumnezeu, fie
direct prin Duhul Sfânt.
Şi, al treilea lucru pe care ni-l scoate în evidenţă acest verset este
III. EFECTUL LUMINII LUI CRISTOS

Lumina Fiului lui Dumnezeu are trei efecte mari:
1. Primul efect este că numai ea ne poate alunga negura îndoielii.
Până la venirea Domnului Isus oamenii au trăit într-o mare beznă din
punct de vedere spiritual. Ei au putut numai să ghicească şi să emită anumite
ipoteze despre Dumnezeu şi despre o altă viaţă care este dincolo de vălul
existenţei lumii noastre materiale. Fără Cristos, Lumea Reală şi problemele
noastre majore şi capitale ar fi rămas în negură. Un mare învăţat grec a spus: “Este
foarte greu să descoperi ceva despre Dumnezeu şi după ce totuşi ai descoperit
este imposibil să fi înţeles şi crezut de alţii”.
Neevreii au zis că Dumnezeu locuieşte fie în întuneric ca nimeni să nu-L
poată vedea, fie într-o lumină de care nimeni nu se poate apropia. Iar evreii au
crezut că dacă cineva vede numai pe un înger al Domnului, acela trebuie să
moară. Şi cu atât mai mult, ei au crezut că dacă L-ar vedea cineva pe Dumnezeu,
acela ar trebui să moară pe loc. Acesta este motivul pentru care Noul Testament Îl
numeşte pe Dumnezeu Theos, “Cel misterios la superiativ”. Şi aceasta este cauza
pentru care lumea a crezut atunci şi aproape întotdeauna că Dumnezeu este
transcendent, dincolo de orice percepere şi închipuire a omului. Când a venit
162
Cristos, Lumina Lumii Reale în lumea noastră beznă, El a fost singurul care ne-a
deschis ferestruici spre Tatăl şi spre Lumea Eternă, prin care să-L zărim şi noi pe
Dumnezeu şi Împărăţia Lui cerească. Astfel, numai în El, bezna ignoranţei este
alungată şi negura îndoielii şi a nesiguranţei este risipită.
2. Al doilea efect al luminii lui Cristos este că numai ea ne poate înlătura
negura deznădejdii.
Fiul lui Dumnezeu a venit într-o lume disperată. Înţeleptul Seneca a zis că
oamenii au decăzut în aşa fel încât ei nu se pot autosalva, ci şi-au pironit privirea
spre un ajutor din afară.
Exista două feluri de deznădejdi: una când omul este în întuneric şi nu
vede nici o licărire de speranţă şi alta când el are lumină şi cunoaşte calea, dar nu
poate să umble pe ea. Câţi nu urăsc păcatul, dar nu-l pot părăsi. Ei ştiu cum s-ar
cuveni să fie, dar nu pot să trăiască cum ar dori. O dată cu pătrunderea Domnului
Isus în viaţa noastră, în noi apare o putere şi o dinamică nouă. El n-a venit la noi
numai ca o lumină: să ne arate realităţile eterne şi calea spre ele şi atâta tot; ci El a
venit ca să ne ofere şi o putere care să ne facă capabili să umblăm pe calea Lui. El
nu ne-a dat numai instrucţiuni, ci ne-a oferit şi prezenţa Lui prin care toate
lucrurile imposibile pot deveni posibile. Să ascultăm în sensul acesta o declaraţie
stranie a Apostolului Pavel atunci când a zis: “Pot totul în Cristos, care mă
întăreşte” (Fil. 4:13). Numai în Cristos întunericul se transformă în lumină,
pesimismul în optimism şi deznădejdea într-o nădejde vie şi care nu înşală.
3. Şi al treilea efect al luminii Mântuitorului este că numai ea ne poate
alunga bezna morţii.
Moartea este un mister de nepătruns, care a adus multă ignoranţă şi multă
groază în sufletele oamenilor. Unul dintre marii dascăli ai stoicilor a zis odată
prietenilor şi învăţăceilor săi care se aflau în jurul lui în ceasul morţii: “Daţi-mi o
lumină.” Unul dintre prieteni i-a oferit o candelă. Bătrânul filozof i-a spus: “Nu-i
bună lumina aceasta”. Altul dintre învăţăcei i-a adus o torţă şi marele filozof a
răspuns şi acestuia: “Nu-i bună nici lumina aceasta”. Şi în cele din urmă, marele
filozof le-a explicat, zicând: “Voi nu vedeţi că eu intru în moarte şi nu ştiţi că
moartea este atât de întunecoasă şi că eu am nevoie de o lumină cu care să pot
vedea în ea!”.7 Dar care dintre muritorii şi înţelepţii lumii i-a putut oferi o
asemenea lumină?
Numai Cristos, Lumina Lumii Reale, a fost singurul care a dispus de o
asemenea lumină. Numai El, prin moartea şi învierea Sa, ne-a alungat bezna
morţii şi ne-a spulberat groaza acesteia, făcându-ne de cunoscut că mai există o
viaţă cu mult mai frumoasă, cu mult mai completă şi cu mult mai fericită care nu
va apune niciodată. Acesta a fost motivul pentru care Apostolul Pavel a putut să
spună senin şi liniştit că moartea pentru el nu însemna decât mutare şi câştig:
“Căci pentru mine a trăi este Cristos şi a muri este un câştig… (23) aş dori să mă
mut şi să fiu împreună cu Cristos, căci ar fi cu mult mai bine” (Fil. 1:21,23).
163
__________________________________
1. Barclay, W., The Revelation of John, VoI. I, p. 128;
Vine, V.E., An Expository Dictionary of New Testament of Words, p. 654;
Barclay, W, The Gospel of John, VoI. I, p. 54.
2. Barclay, W., The Revelation of John, Vol. II, p. 199.
3. Barclay, W, The Gospel of John, VoI. I, p. 54.
4. Op. cit. p. 8.
5. Bruce, F.F., The International Bible Commentary, p. 1230.
6. Eusebius, Ecclesiastical History VI, xiv;
Barclay, W., The Gospel of John, VoI. I, p. 10.
7. Op. cit. p. 48.
164
20. TRAGEDIA NECUNOAŞTERII LUI CRlSTOS
Ioan 1 : 10 - 11
10. El era în lume şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a
cunoscut.
11. A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit .
Un alt cuvânt mare din a Patra Evanghelie este verbul a cunoaşte pe care
Evanghelistul Ioan l-a folosit de 55 de ori.1
În acest studiu vom vorbi despre Tragedia necunoaşterii lui Cristos.
Evanghelistul Ioan ne-a arătat în aceste două versete că necunoaşterea lumii faţă
de Fiul lui Dumnezeu este dublă, că ea nu L-a cunoscut nici în calitate de Creator
înainte de întrupare şi nici în calitate de Mântuitor după ce a intrat în creaţie.
Să luăm mai întâi prima tragedie,
I. TRAGEDIA NECUNOAŞTERII DOMNULUI ISUS ÎN CALITATE DE

CREATOR
Evanghelistul Ioan a scris: “El era în lume şi lumea a fost făcută prin El,
dar lumea nu L-a cunoscut”.
Chiar dacă Creatorul nu intra în creaţie în persoana Domnului Isus, totuşi
dovada Logosului, a “imprimării minţii Creatorului în creaţie” era suficientă ca
să-L cunoaştem. Apostolul Pavel a zis: “Fiindcă ce se poate cunoaşte despre
Dumnezeu le este revelat în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. (20) Într-
adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui eternă şi dumnezeirea Lui, se văd
clar, de la crearea lumii, când te uiţi cu atenţie la ele în lucrurile făcute de El.
Aşa că nu se pot dezvinovăţi” (Rom. 1:19-20).
Pentru cuvântul “lume” scrie în textul grecesc kosmos. Cuvântul kosmos a
avut trei înţelesuri la scriitori clasici, ca Homer şi la filozofi ca, Platon: lume,
Univers şi neamul omenesc.2 În Evanghelia după Ioan, cuvântul kosmos are tot
cele trei înţelesuri: în 17:5 are înţelesul de Univers, în 16:21 are înţelesul de
neamul omenesc, şi în multe alte locuri are înţelesul de lume. Dar ce este mai
interesant în versetul 10, pe care-l studiem, el are toate aceste trei înţelesuri : În
cuvintele “El era în lume” are înţelesul de lume; în cuvintele “şi lumea era făcută
prin El”, are înţelesul de Univers; şi în detaliul “dar lumea nu L-a cunoscut” are
înţelesul de neamul omenesc.
Există două feluri de revelaţii ale lui Dumnezeu: Sfintele Scripturi şi
creaţia. Să vedem dacă Îl putem descoperi pe Dumnezeu din creaţie.
1. Să aruncăm mai întâi o scurtă privire în exteriorul nostru. Filozofii greci
au avut o concepţie de bază care exprimă un mare adevăr, şi anume: că unde
există ordine, acolo trebuie să fie şi o minte.3 Când ne uităm în jurul nostru,
165
observăm că există peste tot o ordine uimitoare: anotimpurile se încadrează în
durata lor, semănatul şi seceratul îşi respectă vremea, şi zilele şi nopţile se
înlocuiesc între ele în cea mai mare linişte şi armonie. Contemplând şi admirând
toate lucrurile din natură, ni se nasc în mod involuntar o mulţime de întrebări de
felul acesta: Cine a înzestrat sămânţa cu viaţă? Cine a împodobit florile cu culori?
Şi cine a dat trandafirului miros? Cine pârguieşte roadele în tăcere? Cine a dat
lubeniţei dulceaţă? Cine a dotat privighetoarea cu trilurile ei aşa de plăcute? Şi
cine a sădit mamei zâmbetul pe buze? Toate acestea sunt nişte amprente ale
minţii, ale bunătăţii, ale dragostei şi aIe grijii Creatorului faţă de noi, prin care
venim faţă în faţă cu EI. Iată cât de clar şi de uşor putem descoperi Creatorul !
2. Apoi, să ne ridicăm privirea în sus.
Dacă există peste tot în jurul nostru o ordine, atunci cu atât mai mult ea se
află în mişcarea marelui Univers, aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat
Creatorul tuturor lucrurilor (Vol.I,Stud.14). Astronomii ne spun că numărul
stelelor este ca nisipul mării şi că traficul marelui Univers este cel mai aglomerat.
Şi cu toate acestea, fiecare stea îşi respectă mersul cu cea mai mare exactitate. Un
astronom poate să spună dinainte chiar şi minutul şi secunda când o anumită stea
va apare la un punct oarecare. El poate să spună când şi unde va avea loc o
eclipsă de soare peste sute de ani.4 Acesta este motivul pentru care s-a spus că nici
un astronom nu poate fi ateu.
Când ne uităm în sus găsim amprentele unei minţi mari imprimate peste
tot în marele Univers, care ne arată că există un Creator măreţ care a creat o
infinitate de corpuri cereşti.
3. Mai apoi, să ne coborâm în noi înşine şi să aruncăm o scurtă privire în
interiorul nostru.
Când venim faţă în faţă cu noi înşine, ni se ridică multe întrebări de felul
acesta: De unde ne vine capacitatea de a gândi, de a raţiona şi de a cunoaşte? De
unde ne vine capacitatea de a deosebi binele de rău şi ce este drept faţă de ce este
nedrept? Ce ne face capabili să cunoaştem adevărul şi să alegem binele? De ce
chiar şi oamenii cei mai pervertiţi cunosc când fac un lucru rău? Şi de unde vine
remuşcarea, regretul şi simţul vinei?.5 Toate acestea ne vin din afară de la un
Dumnezeu-Creator care ne controlează. Immanuel Kant a spus: “Două lucruri
m-au convins că există Dumnezeu : cerul înstelat deasupra mea şi legea morală
dinăuntrul meu“.6 Când ne uităm în interiorul nostru descoperim în adâncul
sufletului nostru sigiliul Aceluia din care ne tragem obârşia; descoperim ceea ce a
numit imperatorul şi filozoful roman Marcus Aureliu “Dumnezeul cel lăuntric”,
iar înţeleptul Seneca: “Duhul Sfânt care locuieşte în sufletele noastre”.7 Această
amprentă a lui Dumnezeu dinăuntrul nostru ne arată cel mai clar că noi suntem
lucrarea mâinilor Lui şi ea nu permite nimănui să se explice că este o creatură care
nu provine de la El.
4. Şi, în cele din urmă, să aruncăm o privire în urma noastră.
166
Marele istoric Froude a zis: “Istoria întreagă este o demonstraţie practică
a legii morale în acţiune”. El a spus în continuare: “Imperiile mari, aşa cum s-au
ridicat, aşa s-au şi prăbuşit”.8 Acelaşi lucru l-a afirmat şi Kipling atunci când a
scris: “Priviţi la toată gloria lumii noastre de ieri. Ea este una cu Ninive şi
Tir!”.9 În sensul acesta, dramaturgul englez George Bernard Shaw a spus:
“Decăderea morală şi prăbuşirea naţională merg mână în mână”. El a zis în
continuare: “Nici o naţiune n-a mai dăinuit mult după ce s-a îndepărtat de
Dumnezeu”.10 Istoria ne demonstrează practic că există un Dumnezeu care în
providenţa Sa o controlează şi pedepseşte răul.
Chiar dacă Dumnezeu-Creatorul nu S-ar fi coborât niciodată pe pământ în
persoana lui Cristos, totuşi ar fi fost posibil ca oamenii să-L descopere şi să-L
cunoască pentru că El Şi-a imprimat pretutindeni în creaţie amprentele
înţelepciunii, ale puterii, ale bunătăţii, ale dragostei şi ale grijii Sale faţă de noi.
Evanghelistul Ioan ne arată realitatea cea crudă că “Lumea nu L-a cunoscut”. Şi
tragedia constă în faptul că ea şi-a închis ochii în mod intenţionat la toate aceste
amprente ale minţii şi ale inimii lui Dumnezeu, şi atunci era normal ca să
nu-L descopere şi să nu-L cunoască.
Şi a doua tragedie pe care ne-a arătat-o Evanghelistul Ioan în aceste două
versete este
II. TRAGEDIA NECUNOAŞTERII DOMNULUI ISUS ÎN CALITATE DE

MÂNTUITOR
Evanghelistul Ioan a scris: “A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit”
(v.11). Cine sunt aceşti ‘’ai Săi’’? Evanghelistul Ioan ne-a spus că atunci când a
intrat Creatorul în creaţie, El nu S-a coborât nici în Roma, nici în Grecia, nici în
Egipt şi nici într-un alt imperiu mare din est, ci în Israel, pentru că el era ţara lui
Dumnezeu. Israelul a aparţinut lui Dumnezeu ca nici un alt stat, şi naţiunea lui a
fost poporul Celui Preaînalt ca nici un alt popor.11 Redăm titlurile din Vechiul
Testament care ne arată că Israelul era ţara lui Dumnezeu şi că evreii au fost
poporul Lui. Israelul era numit mereu “Ţara sfântă” (Zah. 2:12) şi “Ţara
Domnului” (Osea 9:3;Ier.2:7;16:8; Lev.25:23). Iar naţiunea evreiască a fost
numită adeseori: “Poporul Domnului” (Exod 19:5;Ps.135:4;Dan.7:6), “Poporul
ales” (Deut.14:2;26;18) şi “Partea lui Dumnezeu” (Deut. 32:9). Când Domnul
Isus a venit pe pământ, El a venit într-o ţară care era a lui Dumnezeu şi la un
popor care a fost al Lui într-un mod special, de aceea se cuvenea să fi fost
întâmpinat cu braţele deschise ca un împărat care intră în ţara lui. Numai că
EvanghelistuI Ioan ne-a arătat şi o altă tragedie care era cu mult mai mare decât
prima: că lumea nu L-a cunoscut pe Dumnezeu nici în calitate de Mântuitor după
ce a intrat în creaţie, nici chiar ai Săi, de cum să-L mai primească! Dumnezeu a
pregătit poporul evreu veacuri de-a rândul pentru acest moment suprem şi, în
sfârşit când acest moment a sosit, el în loc să-L primească pe Mântuitorul, mai
167
degrabă L-a respins cu cea mai mare ură, pironindu-L pe cruce.
Este greşit să credem că Dumnezeu a căutat să pregătească numai poporul
evreu în vederea primirii Fiului Său. El a pregătit şi pregăteşte încă pe orice om:
fie tânăr, fie bătrân, învăţat sau neînvăţat. Un scriitor a întrebat odată o fată care
ducea o viaţă sfântă, ce o determină să ducă o asemenea viaţă? Ea a răspuns
scriitorului: “Ştiu că după ce mă voi pregăti, va apare în viaţa mea un lucru
minunat“. Dumnezeu mai întâi îl pregăteşte pe om şi apoi îi creează marile şanse
ale confruntării cu El. De când caută Dumnezeu să pregătească lumea noastră în
vederea unor şanse şi apeluri, ca atunci când o confruntă cu El, ea să-L recunoască
şi să-L accepte. Dar ea a respins toate pregătirile lui Dumnezeu şi şi-a astupat
urechile la toate apelurile Lui.
Evanghelistul Ioan ne-a spus cu o deosebită durere în suflet: “A venit la ai
Săi şi ai Săi nu L-au primit”. Aşa s-a întâmplat acum două mii de ani cu poporul
lui Dumnezeu în sensul îngust al cuvântului şi tot aşa se întâmplă şi astăzi cu
poporul Lui după creaţie.12 Este îngrozitor că omul n-a vrut să-L cunoască pe Fiul
lui Dumnezeu nici în calitate de Creator şi nici în calitate de Mântuitor, cu toată
iluminarea, pregătirea şi apelurile Lui de milenii!
__________________________________
1. Aebi, E., Scurtă întroducere biblică, p. 153.
2. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 79;
4. Op. cit.
5. Henderson, W.G., The Etical Idea of the World in John's Gospel, p. 73.
6. Barclay, W, The Gospel of John, Vol. I, p. 58.
7. Op. cit.
8. Op. cit.
9. Op. cit.
10. Op. cit.
11. Ellis, D.J., The Gospel of John, p. 1233.
168
21. COPIII LUI DUMNEZEU
Ioan 1 : 12 - 13
12. Dar tuturor celor care L-au primit, adică celor care cred în Numele
Lui, le-a dat autoritatea să se facă copii ai lui Dumnezeu;
13. Născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om,
ci din Dumnezeu.
Evanghelistul Ioan a folosit în Evanghelie numele lui Dumnezeu de Tată

de peste 110 ori.1
În aceste două versete intitulate Copiii lui Dumnezeu, Evanghelistul Ioan
ne descoperă trei lucruri despre calitatea supremă de Copii ai lui Dumnezeu:
pierderea acestei calităţi, recâştigarea ei şi modul în care se săvârşeşte înfierea
copiilor lui Dumnezeu.
Să lăm mai întâi
I. PIERDEREA CALITĂŢII DE COPII AI LUI DUMNEZEU

Evanghelistul Ioan a zis că toţi câţi nu L-au cunoscut şi nu L-au primit pe
Domnul Isus şi-au pierdut dreptul de a fi copii ai lui Dumnezeu.
În legătură cu pierderea acestei calităţi suntem confruntaţi cu una dintre
cele mai grele probleme. Ni se pare, într-un sens, că toţi oamenii sunt copiii lui
Dumnezeu pentru că toţi Îi datorează Lui existenţa şi fiindcă El este Creatorul şi
Susţinătorul tuturor. Dacă aşa stau lucrurile, atunci cum a putut Evanghelistul
Ioan să spună că cei ce nu L-au cunoscut şi nu L-au primit pe Cristos şi-au pierdut
dreptul de a fi copii ai lui Dumnezeu?
În orice caz, Evanghelistul Ioan n-a greşit, el a ştiut ce a spus. El n-a zis că
Dumnezeu i-a dezmoştenit şi i-a părăsit, ci ei I-au întors spatele şi au rupt orice
legătură cu El.
Noi nu putem reflecta asupra acestei probleme decât în termenii noştri
omeneşti, pentru că ei sunt singurii termeni în care putem gândi şi în care
Dumnezeu ne-a vorbit întru câtva. Comentatorul W. Barclay ne-a adus următoarea
analogie care ne va ajuta foarte mult ca să înţelegem lucrul acesta. Să luăm un tată
cu doi fii. Presupunem că fiul mai mare n-a făcut niciodată nimic pentru tatăl său,
ci s-a mulţumit ca tatăl să facă totul pentru el. El a învăţat din copilărie ca părinţii
să-i ofere totul iar el, în schimb, să nu facă nimic pentru ei. Tatăl lui a muncit din
greu şi s-a sacrificat mult pentru el şi viitorul lui, iar el n-a înţeles niciodată nici
măcar că trebuie să-i fie recunoscător. Când s-a făcut mare, el a crezut că părinţii
n-au avut altă menire decât să-l crească. El n-a înţeles că le datora ceva şi că
trebuia să întreţină legătura cu ei. Apoi, să ni-l imaginăm pe fiul mai mic tocmai
invers. El a înţeles întotdeauna tot ce au făcut părinţii pentru el. El pentru fiecare
169
gest al dragostei lor era foarte recunoscător şi căuta să le facă totul pe plac. Şi cum
anii se scurgeau, el era tot mai aproape de inima lor. Relaţia acestui fiu era foarte
mare şi apropiată cu tatăl său, chiar şi atunci când a trebuit să plece de acasă, ea a
rămas de nezdruncinat. El era conştient de îndatorirea sa şi a ştiut că orice ar fi
căutat să facă pentru ei, tot nu putea să le recompenseze îndeajuns pentru
dragostea lor jertfitoare.
Aceşti doi fraţi au fost doar fii ai aceluiaşi tată, şi totuşi, ei s-au deosebit în
mod fundamental unul de altul. Primul a rupt orice legătură cu tatăl său, deşi i-a
datorat lui existenţa şi, cu toate că acest părinte s-a jertfit mult până l-a crescut. Nu
tatăl l-a abandonat şi nu el l-a dezmoştenit, ci acesta singur s-a exclus.
Tot astfel stau lucrurile şi cu Tatăl nostru ceresc. Noi toţi Îi datorăm Lui
existenţa şi întreţinerea. El a creat pentru noi pământul şi tot ce-i pe eI, şi după ce
ni le-a dat în stăpânire, ne-a spus Evanghelistul Ioan, oamenii n-au vrut să-L mai
cunoască. Nu Dumnezeu i-a părăsit şi nu El i-a dezmoştenit, ci ei singuri s-au
exclus dinaintea Lui, întorcându-I spatele.
Totuşi problema nu este rezolvată încă îndeajuns. Întrebarea care se pune
mai departe este aceasta: Dacă Dumnezeu nu este Tatăl întregii lumi, atunci de ce
El Îşi manifestă dragostea şi grija faţă de toţi oamenii? Nici această întrebare nu
poate dăuna cât de puţin descoperirii Evanghelistului Ioan atunci când a afirmat că
cei ce nu vor să-L cunoască şi să-L accepte pe Domnul Isus, îşi pierd în mod
categoric calitatea de copii ai lui Dumnezeu, pentru că cei ce-L resping pe
Domnul Isus Îl resping pe Dumnezeu care Îşi caută în Cristos copiii pierduţi.
Adevărul este că aceştia şi-au pierdut calitatea de copii ai lui Dumnezeu, dar le-a
rămas, în schimb, ceea ce se numeşte contact fără comuniune.
Ca să putem înţelege şi lucrul acesta, W. Barclay ne-a adus încă o
analogie. El a zis că cineva a întrebat pe un profesor renumit dacă un anumit tânăr
era studentul lui. Bătrânul profesor i-a răspuns: “Nu, el numai citeşte în mod
frecvent literatura mea, dar nu este studentul meu”. Una este a citi cărţile unui
profesor şi cu totul alta înseamnă a fi studentul lui. Una este a ajunge în contact cu
opera cuiva şi cu totul alta înseamnă a fi în relaţie şi comuniune cu autorul acelei
opere. Poate fi contact fără comuniune şi poate fi chiar şi relaţie fără prietenie.
Tot astfel, toată creaţia este plină de măreţia, bunătatea şi dragostea lui
Dumnezeu, şi oamenii se pot bucura de ele. Ei pot fi în contact cu toate bunurile
create de Dumnezeu şi prin ele, ei pot fi în mod indirect în contact chiar şi cu
Dumnezeu şi, cu toate acestea să nu aibă nici o comuniune şi relaţie cu El. De ce
chiar cu Dumnezeu, în calitate de Tată, oamenii să nu aibă nici o comuniune şi
legătură? Răspunsul este foarte logic: pentru că El le lipseşte. El nu le este Tată,
fiindcă ei şi-au pierdut calitatea de copii ai Lui.
A doua descoperire a Evanghelistului Ioan în aceste două versete este
170
II. CÂŞTIGAREA DIN NOU A CALITĂŢII DE COPII AI LUI DUNEZEU
Unii latini din Biserica Primară care au trăit înainte de a fi tradus Ieronim
Biblia, pe la sfârşitul secolului al IV-lea, cunoscută sub numele de Vulgata, au
spus că în unele manuscrise Siriace verbul “a naşte” şi pronumele posesiv “lor”
din versetul 13, erau trecute la singular. Astfel, în ele nu scria: “Născuţi nu din
sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”, ci
“Născut nu din sânge, nici din voia firii Lui, nici din voia vreunui om, ci din
Dumnezeu”. Aceştia au susţinut că Evanghelistul Ioan s-a referit aici la naşterea
Domnului Isus din fecioara Maria.2 Comentatorii şi exegeţii spun că această
părere este departe de realitate, pentru că după textul grecesc,în care s-a scris Noul
Testament, este imposibil să poţi face o asemenea interpretare.
Evanghelistul Ioan a scris: “Dar tuturor celor care L-au primit, adică
celor care cred în Numele Lui, le-a dat autoritatea să se facă copii ai Iui
Dumnezeu” (v.12). Evanghelistul Ioan ne-a spus că dreptul de a fi un copil al lui
Dumnezeu este unul dintre cele mai mari daruri din partea lui Dumnezeu. El a
zis în versetul 13 că naşterea din Dumnezeu se deosebeşte în mod fundamental de
cea firească, că ea nu este rezultatul unei dorinţi omeneşti: “Născuţi nu din sânge,
nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu“. El ne-a arătat
că la naşterea din Dumnezeu nu poate să contribuie nimeni cu nimic, nici chiar
părinţii şi nici chiar cel ce doreşte cu tot dinadinsul să fie născut din Cel Preaînalt.
Naşterea din Dumnezeu se face în mod total numai de către El Însuşi, fără nici o
contribuţie a omului. El singur ne-a dăruit această calitate şi ne-o dă de gata. Între
umanitate şi divinitate există o distanţă enormă. Omul poate intra în această
calitate de a fi un copil al lui Dumnezeu numai atunci când Dumnezeu îi deschide
uşa. W. Barclay ne-a adus o analogie omenească şi în privinţa aceasta. El a zis că
un om de jos nu se poate apropia nici chiar de un împărat pământesc, nici măcar
să-i ceară prietenia, şi cu atât mai puţin să i-o ofere. Dacă totuşi există o asemenea
prietenie, ea se datorează în întregime împăratului. Exact aşa stau Iucrurile între
noi şi Dumnezeu. Nu noi am putut să intrăm în relaţie şi prietenie cu Dumnezeu
prin dorinţa, iscusinţa sau bunătatea noastră, pentru că noi suntem oameni şi
Dumnezeu este Dumnezeu. Noi am putut să intrăm în această relaţie numai atunci
când Dumnezeu, în harul Său, a binevoit să ne deschidă uşa spre Sine.
Evanghelistul Ioan ne-a spus în aceste două versete că Dumnezeu-Creatorul, în
dragostea Sa cea mare ne-a deschis această uşă şi ne-a oferit prietenia Lui, ba
chiar şi calitatea cea supremă de a ne fi Tată, şi noi, copiii Lui.
Evanghelistul Ioan a zis mai departe că Dumnezeu a oferit acest drept
tuturor oamenilor, dar depinde foarte mult de atitudinea noastră pe care o avem
faţă de acest mare privilegiu. El a scris: “Dar tuturor celor care L-au primit,
adică celor care cred în Numele Lui, le-a dat autoritatea să se facă copii ai lui
Dumnezeu” ( v.12). Am văzut că Dumnezeu ne-a deschis uşa spre Sine şi ne-a
171
oferit marele drept să devenim copiii Lui, iar Domnul Isus a venit în Numele
Tatălui ca să ne îmbie cu acest drept. Un tată uman oferă de la sine fiului calitatea
sa de tată ; dar fiul, aşa după cum am văzut, poate fie să accepte, fie să respingă
această ofertă şi să ia calea lui proprie. Tot astfel stau lucrurile şi cu Dumnezeu. El
ne oferă dreptul să devenim copiii Lui, dar nu ni-l impune. De aceea, noi trebuie
să fim foarte întelepţi ca, dând toată atenţia cuvenită acestui drept dumnezeiesc,
să-l acceptăm, fiindcă altfel îl vom pierde şi vom regreta o veşnicie întreagă.
Şi, a treia descoperire a Evanghelistului Ioan în aceste două versete este
III. MODUL ÎN CARE SE SĂVÂRŞEŞTE ÎNFIEREA COPIILOR

LUI DUMNEZEU
Evangheistul Ioan ne-a spus că înfierea copiilor lui Dumnezeu se face prin
a-L primi pe Domnul Isus sau a crede în Numele Lui: “Dar tuturor celor care L-
au primit, adică celor care cred în Numele Lui, le-a dat autoritatea să se facă
copii ai lui Dumnezeu”. Ce înseamnă a crede în Numele lui Cristos? În limba
ebraică,atunci când se pronunţa numele cuiva, se pronunţa diferit faţă de cum îl
întrebuinţăm noi. Evreii, când rosteau un nume, nu aveau în minte atât de mult
numele propriuzis, cât se gândeau la natura şi caracterul persoanei care-l purta.
Datorită acestui fapt, ei în loc să descrie o anumită persoană aşa cum era
cunoscută, obişnuiau să-i pronunţe doar numele.3 Să luăm două exemple:
Psalmistul a zis: “Cei ce cunosc Numele Tău, se încred în Tine” (9:10) şi “Unii se
bizuiesc pe carele lor, alţii pe caii lor; dar noi ne bizuim pe Numele Domnului,
Dumnezeului nostru” (Ps.20:7). Psalmistul n-a spus că cei ce ştiu că Dumnezeu
se numeşte Iehova, se încred în El, ci cei ce cunosc natura şi caracterul Lui, cei ce
ştiu cine şi cum este El, numai aceia sunt gata ca să se încreadă în El în orice
împrejurare.
Verbul a crede se află în Evanghelia după Ioan de 98 de ori şi în întâia
epistolă a acestui apostol de 9 ori.4 A crede în Numele lui Cristos înseamnă în
acest verset două lucruri: a crede că Domnul Isus este Dumnezeu-Creatorul, şi a
crede că El este ca Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Tatăl este ca Dumnezeu-Fiul.
Doctrina de bază a Evanghelistului Ioan a fost că noi vedem în Mântuitorul,
mintea lui Dumnezeu, inima lui Dumnezeu şi atitudinea lui Dumnezeu faţă de noi.
Într-un singur cuvânt tot ce este Dumnezeu. Şi când credem că Dumnezeu este ca
Domnul Isus şi Domnul Isus este ca Dumnezeu, de abia atunci Îl cunoaştem pe
Theosul cel misterios, aşa cum Îl numeşte Noul Testament pe Cel Preaînalt. Şi
numai după ce ni se deschid ochii şi-L cunoaştem aşa cum este, de abia atunci
venim la El, Îl iubim şi-L acceptăm cu toată fiinţa noastră. Şi astfel, ne spune
Evanghelistul Ioan, El ne deschide din nou uşa spre Sine şi ne primeşte ca pe nişte
fii. Acesta este motivul pentru care a veni la Domnul Isus, a crede în El şi a-L
primi sunt sinonime în Evanghelia după Ioan.5 Evanghelistul Ioan a scris: “Dar
tuturor celor care L-au primit, adică celor care cred în Numele Lui, le-a dat
172
autoritatea să se facă copii ai lui Dumnezeu” (v.12).
__________________________________
2. Metzger, B.M., A Textual Commentay on the Greek New Testament, p. 197.
4. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, pp. 76-77.
173
22. MISTERUL ÎNTRUPĂRII CUVÂNTULUI
Ioan 1 : 14
14. Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de
adevăr. Şi noi am privit gloria Lui, o glorie întocmai ca gloria singurului născut
din Tatăl.
Cuvântul cheie din Evanghelia după Ioan este Fiul lui Dumnezeu şi
versetul cheie din această Evanghelie este versetul citit.1
Se spune că acest verset este cel mai mare din întreg Noul Testament şi că de
dragul lui Evanghelistul Ioan ar fi scris Evanghelia. El este atât de mare şi adânc
încât, nici chiar într-un studiu de o viaţă întreagă nu-l putem epuiza.2
Evanghelistul Ioan ne-a spus în acest verset cel mai uimitor lucru din
lume: că Marele Creator care a creat Universul S-a făcut un Om pe care el L-a
văzut cu ochii lui şi L-a auzit cu urechile sale.3 Pentru contemporanii
Evanghelistului Ioan acest lucru părea imposibil. Ei n-au putut să conceapă
niciodată aşa ceva, fiindcă au crezut că Dumnezeu este un spirit pur şi că materia
este coruptă şi rea, îndeosebi omul. Şi atunci, şi-au zis ei protestând, cum a putut
Dumnezeu să intre în contact cu materia şi s-o creeze? Şi cu atât mai mult, cum a
putut El să vină pe pământ în chip de om?
Ca să vedem cât de mult a uimit acest verset lumea antică, vom cita mai
întâi trei mari dascăli ai ei din care reiese ce fel de concepţie a avut ea despre
umanitate şi divinitate; Plutarh, marele scriitor grec care a trăit între anii 46-120
după Cristos, a afirmat că Dumnezeu nu Se poate pângări nici chiar cu controlarea
directă a pămnântului. El a învăţat că Dumnezeu controlează lumea în mod
indirect, prin anumiţi intermediari. După concepţia lui Plutarh, n-a putut să existe
o blasfemie mai mare adusă la adresa lui Dumnezeu decât să afirme cineva că El
se ocupă cu problemele de pe pământ, dar să mai afirme că El S-a coborât pe
pământ în trup de om.4 Filo de Alexandria, marele învăţat evreu care a cunoscut
ca nimeni altul toată înţelepciunea lumii evreieşti şi greceşti, a spus pe la sfârşitul
secolului întâi că viaţa lui Dumnezeu nu poate fi coborâtă niciodată pe pământ.5
Iar Marcus Aureliu, marele filozof şi totodată imperatorul roman care a domnit
între anii 161-180, a învăţat că trupul este aşa de stingher şi nepotrivit pentru
suflet, încât sufletul suspină în el şi se simte ca într-o închisoare sau ca în nişte
cătuşe.6
Afirmaţia Evanghelistului Ioan că Dumnezeu S-a făcut om şi că a intrat în
viaţa pe care o trăim noi, a fost un lucru atât de nou şi de uimitor pentru lumea
antică, încât nu ne surprinde faptul că au fost chiar şi unii din Biserica Primară
care n-au putut să conceapă aşa ceva. De abia acum înţelegem de ce le era frică
docheţilor să afirme că Domnul Isus avea trup real şi din ce cauză ei au învăţat că
174
El mai degrabă avea trup aparent, asemenea unei fantome, decât să creadă că a
intrat într-un trup de carne şi oase!
Erezia lor s-a născut dintr-o reverenţă faţă de Mântuitorul. Nicăieri în
Noul Testament nu avem proclamată umanitatea Fiului lui Dumnezeu într-un mod
atât de glorios ca în acest verset, care ne spune că “Cuvântul S-a făcut trup” sau că
Dumnezeu-Creatorul S-a făcut un om în persoana Domnului Isus.7 În acest
verset, intitulat Misterul întrupării Cuvântului, Evanghelistul Ioan ne-a descris
viaţa Mântuitorului cu trei cuvinte mari prin care ne-a arătat că CeI care trăia o
asemenea viaţă era: Dumnezeu Mântuitor, Dumnezeu Revelator şi Dumnezeu
Mare.
Să luăm mai întâi cuvântul “har” cu care Evanghelistul Ioan ni L-a
identificat pe Domnul Isus ca pe
I. DUMNEZEU MÂNTUITOR
În multe manuscrise scrie monogenēs theos, “Dumnezeu singurul
născut”.8 Dacă această expresie ar fi originală atunci Evanghelistul Ioan ar fi
repetat ce a spus despre Logos în versetul întâi că Logosul era Dumnezeu sau
Logosul era Dumnezeu singurul născut, pentru că Logosul şi Dumnezeu singurul
născut sunt două expresii identice care arată una şi aceeaşi persoană.9 Numai că
în papirusurile cele mai timpurii şi autoritare cunoscute sub denumirea de Bodmer
66 şi 75 scrie monegenēs hyos, “singurul Fiu născut”.10 În Biserica Primară era
o lucrare a gnosticilor intitulată Evanghelia Adevărului despre care se crede că ar
fi scris-o Valentinus în jurul anului 140 după Cristos sau un ucenic de-al lui.
Această lucrare a folosit multe citate din Evanghelia după Ioan. Doctrina lui
Valentinus s-a deosebit foarte mult de învăţătura altor învăţători gnostici în
legătură cu întruparea Domnului Isus. În Evanghelia după Ioan scrie că “Logosul
S-a făcut sarx, carne”. Iar în Evanghelia Adevărului scrie că “Logosul S-a făcut
sōma, “trup” (26:4-8). Valentinus a explicat că trupul Domnului Isus era făcut
dintr-o substanţă imaterială care nu era subordonată legilor fizice (31:1-7), aşa
după cum unii cred că era trupul Domnului Isus după înviere atunci când a intrat
prin uşile încuiate (Ioan 20:24). 11
Fericitul Augustin a scris în a şaptea sa carte intitulată Mărturii, că el a
găsit în scrierile gnosticilor la acest verset: “Şi Cuvântul S-a făcut carne” la care ei
protestau, scriind: “Eu nu citesc aici!”12
Evanghelistul Ioan, ca un martor ocular, a scris că trupul Domnului Isus
era din carne. Dumnezeu ne-a spus în Biblie că trupul uman a cunoscut trei
aspecte: unul paradisic, altul slăbit prin păcătuire şi al treilea sfinţit prin Duh. Este
cunoscut faptul că Domnul Isus a venit într-un trup sfinţit. 13
Moise I-a cerut lui Dumnezeu în pustie să-i arate gloria: “Moise a zis :
«Arată-mi slava Ta!» (19). Domnul a răspuns: «Voi face să treacă pe dinaintea ta
toată frumuseţea Mea, şi voi chema Numele Domnului înaintea ta… »” (Exod
175
33:18-19). Potrivit promisiunii, Dumnezeu S-a coborât în nor, a stat cu Moise şi
Şi-a făcut cunoscut numele de Iehova care nu era un nume propriu în sensul strict
al cuvântului, ci prin acest nume Şi-a revelat natura şi caracterul Lui. Moise a
scris în continuare: “Domnul S-a pogorât într-un nor, a stătut acolo lângă el, şi a
rostit Numele Domnului. (6). Şi Domnul a trecut pe dinaintea lui, şi a strigat:
«Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la
mânie, plin de bunătate şi credincioşie»” (Exod 34:5-6). Pentru expresia “plin de
îndurare şi milostiv” este cuvântul ebraic hesed, care înseamnă “plin de har”. Şi
pentru expresia “plin de credincioşie” este cuvântul ebraic ēmeth care înseamnă
“adevăr”.
Această glorie pe care a văzut-o Moise atunci când Dumnezeu Şi-a revelat
natura şi caracterul sub numele de Iehova şi sub cele două cuvinte har şi, adevăr,
acum S-a manifestat prin întruparea Domnului Isus în toată puterea ei.14 În sensul
acesta Mântuitorul a zis în rugăciune în grădina Gheţimanii, la sfârşitul lucrării
Sale: “Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău” (Ioan 17:26).
Evanghelistul Ioan a scris: “Şi a locuit printre noi plin de har“. În Cristos
a fost concentrat tot harul lui Dumnezeu. Mântuitorul era numai har. În limba
greacă cuvântul caris înseamnă două lucruri:”ceva nemeritat” şi ”ceva foarte
frumos”:
a) Faptul că Logosul sau Dumnezeu-Creatorul a binevoit să devină pentru
noi un Dumnezeu-Mântuitor, să vină pe pământ şi să moară pe cruce, a fost ceva
ce omenirea n-ar fi meritat niciodată. Faptul acesta era un act suprem al dragostei
lui Dumnezeu şi cea mai mare realizare a Lui faţă de noi. Această însemnătate a
cuvântului “har” arată două extreme: pe de o parte, nimicnicia şi nevrednicia
noastră, iar pe de altă parte, bunătatea şi dragostea cea nemărginită a lui
Dumnezeu.
b) Iar în ce priveşte celălalt înţeles al unui lucru foarte frumos din partea
lui Dumnezeu, pe care îl găsim în faptul că atât Vechiul Testament, cât şi toate
religiile lumii L-au imaginat pe Dumnezeu în termenii puterii, ai mâniei şi ai
răzbunării; spre deosebire că noi am fost confruntaţi în Domnul Isus, după cea
mai mare surprindere, numai cu bunătatea şi dragostea infinită a lui Dumnezeu.
Evanghelistul Ioan a zis: “Şi a locuit printre noi plin de har”, aceasta înseamnă că
în Mântuitorul s-a coborât printre noi Însăşi viaţa lui Dumnezeu în tot farmecul şi
în toată frumuseţea ei.
Al doilea cuvânt mare pe care l-a folosit Evanghelistul Ioan este
“adevărul” prin care ni L-a identificat pe Domnul Isus ca pe un
II. DUMNEZEU REVELATOR

Evanghelistul Ioan a scris: “Şi a locuit printre noi plin de adevăr”. Acest
cuvânt este o altă notă dominantă pe care îl întâlnim mereu în a Patra Evanghelie.
În Domnul Isus era concentrat şi tot adevărul lui Dumnezeu, de aceea revelaţia
176
Lui este absolută.15 Evanghelistul Ioan a spus două lucruri despre Domnul Isus în
calitate de Dumnezeu Revelator:
1. Mai întâi că El era întruchiparea adevărului.
În sensul acesta Evanghelistul Ioan ni L-a citat pe MântuitoruI când a zis
despre Sine: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (14:6). Pentru a vedea adevărul
despre Dumnezeu, noi trebuie să privim la Domnul Isus. Aceasta este ceva infinit
de valoros pentru noi. Sunt foarte puţini oameni care pot înţelege idei abstracte,
cei mai mulţi gândesc cu ajutorul tablourilor. De multe ori ideile abstracte nu pot
descrie realitatea. Spre exemplu: Oricât am încerca să descriem unui nevăzător
frumuseţea unui răsărit sau apus de soare, nu reuşim să i-o redăm îndeajuns. Dar
când arătăm spre el unui văzător şi-i spunem: “Iată ce apus frumos de soare!” nu
mai avem nevoie de nici o descriere abstractă pentru că tabloul ne-a devenit clar
de la sine. Oamenii au început să gândească de mult despre Dumnezeu în mod
abstract şi au încercat să-L descrie în fel şi chip cu minţile lor mărginite, dar
nimeni n-a reuşit să-L redea aşa cum este. Când S-a coborât însă la noi
Mântuitorul, El n-a venit să ne vorbească despre Dumnezeu, ci să ni-L arate. A-L
vedea pe Domnul Isus înseamnă a vedea în mod real cum este Dumnezeu, ca şi
oamenii cei mai simpli să-L poată înţelege. În sensul acesta Mântuitorul a spus lui
Filip: “De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe
Mine L-a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: «Arată-ni-L pe Tatăl?»” (Ioan 14:9).
2. Şi al doilea lucru pe care ni l-a scos în evidenţă Evanghelistul Ioan în
legătură cu Domnul Isus în calitate de Dumnezeu Revelator este că El a fost şi
transmiţătorul adevărului.
Evanghelistul Ioan ne-a arătat cum Fiul lui Dumnezeu a spus ucenicilor:
“Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; (32) veţi
cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi” (8:31). Apoi, El ne-a mai arătat
cum Mântuitorul a declarat înaintea lui Pilat că unul dintre obiectivele venirii Sale
în lume a fost ca să mărturisească despre adevăr: “Eu pentru aceasta M-am născut
şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr” (18:37).
Fiul lui Dumnezeu este singurul care ne poate transmite adevărul Său pur,
chiar şi atunci când suntem confruntaţi cu tot felul de lucruri neclare şi obscure. El
este singurul care ne poate arăta calea Sa adevărată chiar şi atunci când suntem la
răscrucea vieţii şi nu ştim pe ce drum să apucăm. El este singurul care ne face
capabili ca în momente de grea cumpănă să alegem ce-i drept şi bun. Şi El este
unicul care în clipa când ne cheamă mai multe voci deodată, ne spune pe care
anume s-o acceptăm şi pe care s-o respingem.
Şi, al treilea cuvânt mare pe care l-a folosit Evanghelistul Ioan este
“gloria”, prin care ni L-a identificat pe Domnul Isus după fondul de gândire
grecesc ca pe un
177
III. DUMNEZEU MARE CARE A CREAT UNIVERSUL
Evanghelistul Ioan a scris: “ Şi a locuit printre noi … şi noi am privit
gloria Lui, o glorie întocmai ca gloria singurului născut din Tatăl“.
În a Patra Evanghelie găsim cuvântul glorie de 42 de ori.16 Evanghelistul
Ioan l-a descris pe Mântuitorul mereu cu acest cuvânt suprem ca să ne arate că
viaţa Lui a fost o manifestare permanentă a gloriei lui Dumnezeu.
Mai întâi să vedem ce înseamna cuvântul ”glorie”. Acest cuvânt a fost
luat ca echivalent al evreiescului sechināh. Sechināh a fost un cuvânt specific
Vechiului Testament pe care l-a folosit pentru manifestarea prezenţei lui
Dumnezeu printre oameni în chip vizibil. 17 În Vechiul Testament adeseori ni s-a
arătat cum Dumnezeu Şi-a manifestat prezenţa printr-un nor. Spre exemplu: Când
fiii lui Israel au primit mana din cer, Moise a zis: “Ei s-au uitat înspre pustie, şi
iată că slava Domnului s-a arătat în nor” (Exod 16:10). Când Moise a primit cele
zece porunci, El a scris: “Slava Domnului s-a aşezat pe muntele Sinai, şi norul l-a
acoperit timp de şase zile” (Exod 24:16). Uneori când israeliţii se adunau la cortul
întâlnirii, Moise ne-a relatat: “Atunci norul a acoperit cortul întâlnirii, şi slava
Domnului a umplut cortul” (Exod 40:34). Şi la inaugurarea Templului, construit
de Solomon, de asemenea ni se spune: “Preoţii n-au putut să între în el ca să
slujească din pricina norului; căci slava Domnului umpluse casa Domnului” (1
Imp.8:11). În Vechiul Testament cuvântul sechināh a însemnat că Dumnezeu era
aproape de Israel şi totuşi a fost încă ascuns şi nedezvăluit. Iar slava lui
Dumnezeu din Noul Testament înseamnă prezenţa Sa printre noi manifestată şi
dezvăluită prin Mântuitorul.18
Comentatorul C.H. Dodd a spus că Evanghelistul Ioan, uitându-se la viaţa
întreagă a Domnului Isus şi cum, în final Mântuitorul a încununat revelaţia gloriei
lui Dumnezeu prin moartea, învierea şi înălţarea Sa la cer, a scris: “Şi noi am
privit gloria Lui”.19
Evanghelistul Ioan ne-a arătat trei lucruri mari despre gloria lui Dumnezeu
manifestată în viaţa Domnului Isus:
1. El ne-a arătat mai întâi că gloria pe care a manifestat-o Domnul Isus era
gloria lui Dumnezeu-Tatăl.
Mântuitorul a spus Martei că lucrarea pe care urma s-o facă cu privire la
fratele ei Lazăr era să arate gloria lui Dumnezeu. El a zis: “Boala aceasta nu este
spre moarte, ci spre gloria lui Dumnezeu” (Ioan 11:4). Gloria pe care a
manifestat-o Cristos la învierea lui Lazăr era gloria vieţii Celui Preaînalt. Aici
Evanghelistul Ioan ni L-a descris pe Domnul Isus ca pe un Fiu de Împărat mare pe
care Tatăl L-a dotat cu toată autoritatea, onoarea şi gloria Sa. Această glorie a
avut-o în vedere Mântuitorul atunci când a zis ucenicilor: “Toată autoritatea Mi-a
fost dată în cer şi pe pâmânt” (Matei 28:18).
2. Al doilea lucru pe care ni l-a arătat Evanghelistul Ioan în legătură cu
178
gloria Mântuitorului este că El a avut şi o glorie personală.
Domnul Isus S-a rugat la sfârşitul misiunii şi a vieţii Lui umane ca Tatăl
să-L înzestreze din nou cu gloria pe care o avea înainte de a fi fost creată lumea,
zicând: “Şi acum, Tată, glorifică-Mă la Tine Însuţi cu gloria pe care o aveam la
Tine înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5).
3. Şi al treilea lucru pe care ni l-a scos în evidenţă Evanghelistul Ioan cu
privire la slava Domnului Isus este că Mântuitorul ne va înzestra şi pe noi cu
gloria Sa.
A privi la Fiul lui Dumnezeu, a experimenta dragostea şi puterea Lui,
înseamnă a intra în gloria şi mărirea Sa, chiar acum şi aici pe pământ. În sensul
acesta Mântuitorul a zis în rugăciunea Sa din Camera de Sus după ce a instituit
Cina Domnului: “Eu le-am dat gloria pe care Mi-ai dat-o Tu” (Ioan 17:22). Dar,
Fiul lui Dumnezeu ne-a promis că ne va înzestra şi cu o glorie viitoare. El ne-a
spus în Apocalipsa că după cum Tatăl L-a făcut pe El părtaş la gloria Lui, tot aşa
şi El ne va face părtaşi pe noi la gloria Sa: “Celui ce va birui îi voi da să stea cu
Mine pe tronul Meu, după cum şi Eu am biruit şi am stat cu Tatăl Meu pe tronul
Lui” (Apoc. 3:21). Aceasta este cauza pentru care El a zis atunci când S-a rugat în
Camera de Sus: “Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi
aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă gloria Mea, glorie pe care Mi-ai dat-o
Tu” (Ioan 17:24).
__________________________________
3. Ellis, D.J., The Gospel of John, (IBC), p. 1234.
5. Op. cit.
6. Op. cit.
8. Ellis, D.J., The Gospel of John, (IBC), p. 1234.
10. Op. cit. pp. 44 – 45.
11. Barrett, C.K., The Theological Vocabulary on the Fourth Gospel and the
Gospel of John, pp. 50 - 64.
12. Augustine, Confession 7. 13, 14.
17. Bruce, F.F., The Gospel of John, pp. 40 – 41.
18. Op. cit. p. 41.
179
19. Dodd, C.H., The Interpretation of the Fourth Gospel, p. 167;
180
23. MĂRTURIA CELOR DOI IOANI
Ioan 1 : 15 - 17
15. Ioan a mărturisit despre el, când a strigat: “El este Acela despre care
ziceam eu: «Cel care vine după mine este înaintea mea, pentru că era înainte de
mine»” –
16. Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui şi har după har;
17. căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin
Isus Cristos.
Aceste trei versete, intitulate Mărturia celor doi Ioani, ne arată mărturia
pe care a depus-o Ioan Botezătorul şi Apostolul Ioan cu privire la Domnul Isus.
I. MĂRTURIA LUI IOAN BOTEZĂTORUL

Evanghelistul Ioan a scris în legătură cu Ioan Botezătorul: “Ioan a
mărturisit despre El, când a strigat: «El este Acela despre care ziceam eu: ‘Cel
care vine după mine este înaintea mea, pentru că era înainte de mine’»” (v.15).
Când am tratat studiul intitulat Martorii lui Cristos (Vol.I,Stud.18), am
văzut că Evanghelistul Ioan ne arată că sunt opt martori de o valoare supremă care
mărturisesc despre Mântuitorul şi că Ioan Botezătorul a fost unul dintre aceştia.1
Timp de patru sute de ani nu s-a auzit nici un glas de proroc, dar prin Ioan
Botezătorul a răsunat din nou glasul unui proroc mare. Aproape tot Israelul a fost
fermecat de Ioan Botezătorul. Evanghelistul Ioan ne-a spus că acest proroc a avut
o misiune specială cu privire la Fiul lui Dumnezeu. El a scris: “A venit un om
trimis de Dumnezeu; numele lui era Ioan. (7) El a venit ca martor, ca să
mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. (8) Nu era el
Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină” (1:6-8).
Mântuitorul, când a spus autorităţilor ecleziastice evreieşti: “Voi aţi trimis
la Ioan şi el a mărturisit pentru adevăr” (Ioan 5:33), S-a referit la faptul când
Marele Sanhedrin a trimis o delegaţie la Ioan Botezătorul ca să-l întrebe cine era
şi când acest proroc a depus o mărturie înaintea ei că el nu era Cristosul, ci a fost
trimis numai ca să-L prezinte pe Cristos înaintea lumii (1:19-28).
Fiul lui Dumnezeu a adus lui Ioan Botezătorul mari elogii prin cele patru
însuşiri ale luminii atunci când a zis: “Ioan era lumina care este aprinsă şi
luminează” (Ioan 5:35). Ceea ce înseamnă că aşa cum lumina unei lămpi este
împrumutată, tot aşa şi lumina lui Ioan era de la Dumnezeu. Aşa cum din lumină
emană căldura, tot aşa şi mesajul lui Ioan a fost plin de înflăcărare. Aşa cum
lumina serveşte ca far călăuzitor la porturi pentru corăbii, tot aşa şi Ioan
Botezătorul a îndrumat poporul evreu şi lumea întreagă la Cristos. Şi aşa cum
181
lumina se consumă prin ardere, tot astfel, a zis Mântuitorul, şi Ioan Botezătorul şi-
a sacrificat viaţa în misiunea lui de martor adevărat.
Apoi, Domnul Isus a trecut brusc de la elogii aduse lui Ioan Botezătorul la
o dojană îndreptată împotriva autorităţilor ecleziastice evreieşti spunându-le: “Şi
voi aţi vrut să vă veseliţi o vreme la lumina lui” (Ioan 5:35). Ei se amuzau la
predicile lui Ioan Botezătorul ca musculiţele care se bucură la lumina unei lămpi.
Mesajul lui Ioan îi gâdila la urechi pentru că li se părea senzaţional, iar ori de câte
ori nu le plăcea ceva din cuvântările lui, îl abandonau.
Aşa cum revărsatul zorilor precede unui răsărit de soare, tot aşa şi Ioan
Botezătorul a fost premergătorul lui Cristos, Lumina lumii. Şi aşa după cum zorile
nu sunt soare, ci numai îl prevestesc, tot astfel nici Ioan Botezătorul n-a fost el
Lumina, ci doar unul dintre cei opt martori ai ei.
Apoi, când am abordat studiul intitulat Combaterea ereziilor
(Vol.I,Stud.9), am văzut că pe la sfârşitul secolului întâi s-au ridicat două erezii
mari: erezia gnosticilor şi erezia exaltării lui Ioan Botezătorul, care a susţinut că
nu Domnul Isus era Mesia, ci Ioan Botezătorul. Această erezie a dispărut de abia
în secolul al treilea.2
Erezia exaltării lui Ioan Botezătorul deasupra Domnului Isus: că el ar fi
fost Mesia şi nu Fiul lui Dumnezeu, a început printre evrei, pentru că Ioan
Botezătorul, fiind un mare proroc al lui Dumnezeu, era mai aproape de visul lor
naţional decât Mântuitorul. Ştim că la puţin timp după decapitarea lui Ioan
Botezătorul a luat fiinţă o sectă, pe care o găsim şi în cartea Faptele Apostolilor
19:1-7, care s-a alăturat Bisericii, dar n-a trecut niciodată de botezul lui Ioan.
Nimeni nu l-a cunoscut mai bine pe Ioan Botezătorul, misiunea şi
învăţătura lui ca Evanghelistul Ioan care i-a fost ucenic (Ioan 1:35-40). Şi nimeni
nu L-a cunoscut mai bine pe Domnul Isus, calitatea şi învăţătura Lui, tot ca
Evanghelistul Ioan, pe care Ioan Botezătorul l-a sfătuit ca să-l lase pe el şi să-L
urmeze pe Mântuitorul (Ioan 1:35-40).
Evanghelistul Ioan a redat misiunea Domnului Isus din Iudea din trei
motive: pentru că Dumnezeu pe el l-a inspirat ca să prezinte această misiune, aşa
după cum Dumnezeu i-a inspirat pe Evangheliştii Sinoptici să redea misiunea
Mântuitorului din Galilea; pentru că el a vrut să scoată în evidenţă că misiunea lui
Ioan Botezătorul şi cea a Fiului lui Dumnezeu au fost concomitent o perioadă
destul de lungă; şi fiindcă el a dorit să ia din această misiune fiecare gest al lui
Ioan Botezătorul şi tot ce a declarat el înaintea mulţimii cu privire la Domnul Isus
şi să-l aşeze astfel calm şi liniştit, dar în acelaşi timp ferm şi categoric, la locul lui.
Evanghelistul Ioan a menţionat supremaţia Mântuitorului în Evanghelie de
patru ori: de două ori citându-l pe Ioan Botezătorul; o dată pe Domnul Isus ; şi o
dată prin declaraţia lui proprie.3
a) Prima menţionare o avem atunci când Ioan Botezătorul a afirmat în faţa
comisiei Marelui Sanhedrin şi înaintea unei mari mulţimi că nu era vrednic să se
182
plece înaintea Mântuitorului nici măcar să-i dezlege curelele încălţămintelor,
lucrare pe care o făceau robii (1:27).
b) A doua menţionare o avem atunci când Ioan Botezătorul a declarat în
repetate rânduri că nu era el Mesia (1:20;3:28;4:1:10:41).
c) A treia menţionare o avem atunci când Evanghelistul Ioan L-a citat pe
Domnul Isus spunând: “Eu am o mărturie mai mare decât a lui Ioan” (5:36).
d) Şi a patra menţionare o găsim în mărturia personală a Evanghelistului
Ioan atunci când acest apostol, ca unul care l-a cunoscut atât pe Ioan Botezătorul
cât şi pe Domnul Isus a a zis în 1:8 că nu Ioan Botezătorul era “adevărata lumină”,
ci Fiul lui Dumnezeu.
Evanghelistul Ioan, când l-a citat pe Ioan Botezătorul declarând înaintea unei
mulţimi evreieşti, cu privire la Domnul Isus: “Cel care vine după mine este
înaintea Mea, pentru că era înainte de mine”,( v.15) a arătat că Ioan Botezătorul a
scos în evidenţă prin această declaraţie că Domnul Isus, fiind Mesia adevărat a
preexistat, şi a preexistat fiindcă era de natură divină şi un Dumnezeu etern.
Şi, în al doilea rând, aceste trei versete ne arată şi
II. MĂRTURIA APOSTOLULUI IOAN

Când am tratat studiul intitulat Martorii lui Cristos (Vol.I,Stud.18), pe
care l-am amintit şi mai înainte în acest studiu, am văzut că Evanghelistul Ioan ne-
a arătat că sunt opt martori de o valoare supremă care mărturisesc despre Domnul
Isus şi că unul dintre aceşti martori erau şi ucenicii. Domnul Isus a zis ucenicilor:
“Şi voi, de asemerea veţi mărturisi, pentru că aţi fost cu Mine de la început” (Ioan
15:27).
În versetele 16 şi 17 avem mărturia unui ucenic dintre cei doisprezece pe
care i-a ales Domnul Isus, şi anume a Apostolului Ioan. Evanghelistul Ioan,
preluând declaraţia lui Ioan Botezătorul pe care a depus-o înaintea unei mari
mulţimi evreieşti, precum că Domnul Isus era Mesia adevărat, că a preexistat, că
era de natură divină şi Dumnezeu etern, şi punând-o alături de descoperirea lui pe
care a făcut-o cu privire la dumnezeiescul său Învăţător sub iluminarea Duhului
Sfânt timp de şapte decenii, din tot ce a văzut şi auzit de la El, a făcut şi el aceeaşi
declaraţie, şi anume că, Cel care a intrat în creaţie n-a fost altul decât Dumnezeu
Creator şi Etern. Acesta a fost motivul pentru care Apostolul Ioan, nu numai că a
oferit Domnului Isus întâietatea şi nu lui Ioan Botezătorul, dar a şi declarat că
numai în Cristos, în calitate de Dumnezeu-Creator şi Etern, există o plinătate de
neepuizat pentru toată creaţia.4
Apostolul Ioan a fost foarte mişcat de plinătatea care există în Mântuitorul.
El ne-a spus că din Domnul Isus se revarsă două feluri de abundenţe:
1. Primul fel de abundenţă sunt toate lucrurile de care avem nevoie.
Evanghelistul Ioan a scris: “Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui”
(v.16). Grecescul pleroma din care s-a tradus cuvântul nostru “plinătate” este un
183
cuvânt suprem care înseamnă “toată plinătatea lui Dumnezeu”. Evanghelistul
Ioan a spus că în Cristos este “pleroma lui Dumnezeu”, adică în El este toată
plinătatea Celui Preaînalt. Apostolul Pavel, de asemenea a spus: “Căci în El
locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2:9). Aceasta înseamnă că
în Mântuitorul nostru drag locuieşte toată înţelepciunea lui Dumnezeu, toată
puterea lui Dumnezeu, toată bunătatea lui Dumnezeu, toată dragostea lui
Dumnezeu etc. Acesta a fost motivul pentru care Evanghelistul ne-a spus că noi
avem în Domnul Isus o plinătate de neepuizat.
Dacă cineva are nevoie de ceva, numai în Cristos poate găsi. Dacă cineva
are un ideal în suflet, numai în El îl poate realiza. Dacă cineva iubeşte frumosul,
numai în El poate găsi o frumuseţe supremă. Dacă cineva iubeşte cunoştinţa,
numai în El poate găsi cea mai mare şi minunată cunoştinţă. Dacă cineva are
nevoie de curaj, numai în El poate să descopere modelul şi secretul unui curaj
adevărat. Dacă cineva simte că nu poate să facă faţă vieţii, numai în El îl poate
găsi pe Domnul vieţii care îl poate ajuta. Şi dacă cineva este conştient de păcatul
lui şi simte în suflet o mare povară, numai în El poate afla iertare şi uşurare.
Da, literalmente, în Domnul Isus se găseşte toată plinătatea lui Dumnezeu,
tot ce Dumnezeu este şi poate să facă. “În Isus Cristos,” a spus comentatorul B.F.
Westcott, “avem chiar începutul vieţii divine pe pământ”.5
2. Şi al doilea fel de abundenţă este abundenţa harului.
Evanghelistul Ioan a scris: “Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui şi har
după har; (17) căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit
prin Isus Cristos” (v.16-17).
În vechime, omul trebuita să ţină Legea indiferent dacă îi ştia motivaţia
sau nu, dar când a venit Domnul Isus noi nu mai ascultăm de Legea lui Dumnezeu
ca nişte robi, ci Îi răspundem cu dragoste la dragoste ca nişte fii. Prin Domnul
Isus, Dumnezeu Dătătorul Legii ne-a devenit Tată. Observăm că Evanghelistul
Ioan nu ne spune numai că harul a venit prin Domnul Isus, ci eI ne scoate în
evidenţă că în plinătatea Lui există “har după har”.
Împăratul Pictişului a întrebat odată pe un misionar în vârstă: “La ce bun
mă pot aştepta dacă mă încreştinez?” Şi misionarul i-a răspuns: “Vei găsi în
Cristos surpriză după surpriză”.
Când cineva intră într-un studiu mare ca muzica, poezia sau arta, niciodată
nu-i poate atinge capătul, pentru că dă mereu peste lucruri tot mai noi ale
frumuseţii acestor domenii. Cu atât mai mult, experienţa aceasta o avem în Fiul
lui Dumnezeu. Cu cât Îl cunoaştem mai îndeaproape, cu atât ne devine tot mai
minunat. Cu cât trăim cu El mai mult, cu atât descoperim în El mai multă
frumuseţe şi dragoste. Şi cu cât medităm la El mai mult, cu atât ni se deschid
orizonturi mai largi şi găsim în El har după har.
Evanghelistul Ioan ne-a spus că noi avem nevoie de harul Mântuitorului în
orice moment din viată, iar El este gata să ni-l dea din plin. Avem nevoie de harul
184
Lui în vreme de prosperitate şi avem nevoie de harul Lui şi în zile de restrişte.
Noi avem nevoie de harul Lui în zilele însorite ale tinereţii, şi avem nevoie de
harul Său şi când umbrele bătrâneţii încep să coboare. Biserica are nevoie de harul
Lui în timp de persecuţie, dar are nevoie de el şi în zile cu soare. Avem nevoie de
har când suntem la cea mai mare înălţime, şi avem nevoie de har şi atunci când
suntem descurajaţi şi disperaţi. Avem nevoie de har când purtăm povara noastră şi
avem nevoie de har şi atunci când purtăm povara altora. Avem nevoie de har când
suntem în siguranţă şi avem nevoie de har şi atunci când vedem că totul din jur ni
se năruie. Dumnezeu are pentru noi har în Domnul Isus în orice situaţie ne-am
găsi.
Evanghelistul Ioan ne-a spus că cel ce trăieşte în relaţie cu Fiul Iui
Dumnezeu, inima lui este inundată cu tot felul de minunăţii, ochii minţii lui zăresc
orizonturi din ce în ce mai largi şi frumoase şi sufletul lui se înnobilează din ce în
ce mai mult.
Domnul Isus a avut în vedere toate acestea atunci când a zis Apostolului
Pavel prin Duhul Sfânt: “Harul Meu îţi este de ajuns” (2 Cor.12:9).
__________________________________
3. Op. cit.
5. Westcott, B.F., The Gospel According to St. John, p. 74.
185
24. CRISTOS, SINGURA REVELAŢIE A LUI DUMNEZEU
Ioan 1 : 18
18. Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care
este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.
În acest studiu intitulat Cristos, singura revelaţie a lui Dumnezeu, ne vom

ocupa de trei lucruri: transcendenţa lui Dumnezeu, cele trei căi de cunoaştere şi
calităţile speciale ale Revelatorului lui Dumnezeu.
I. TRANSCENDENŢA LUI DUMNEZEU

Evanghelistul Ioan a scris: “Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu”.
În lumea antică a predominat ideea că Dumnezeu este transcendent, că El
locuieşte la o distanţă infinit de mare, că este dincolo de orice cunoştintă a minţii
omeneşti şi că pe El nu-L poate vedea nici un muritor.1 În sensul acesta
Dumnezeu i-a spus lui Moise: “Faţa nu vei putea să Mi-o vezi; căci nu se poate
omul să Mă vadă şi să trăiască” (Exod 33:20). Apoi, când Dumnezeu a dat Legea
poporului evreu prin Moise, Moise a zis acestei naţiuni: “Voi v-aţi apropiat şi aţi
stat la poalele muntelui. Muntele era aprins şi flăcările se ridicau până în inima
cerului. Era întuneric, nori şi negură deasă. (12). Şi Domnul v-a vorbit din
mijlocul focului; voi aţi auzit sunetul cuvintelor Lui, dar n-aţi văzut nici un chip,
ci aţi auzit doar un glas” (Deut.4:11-12). Nimeni n-a putut să afirme în Vechiul
Testament că l-a văzut pe Dumnezeu, dar şi în Noul Testament ni se spune acelaşi
lucru; şi anume că Dumnezeu este un spirit pur pe care nimeni nu-L poate vedea
cu ochii fizici.
Cei mai mari gânditori ai Greciei, de asemenea au reflectat despre
Dumnezeu în termenii transcendenţei. Xenophanes a spus: “Despre Dumnezeu nu
putem afirma nimic sigur, decât să presupunem“.2 Platon a zis: “Omul şi
Dumnezeu nu se pot întâlni niciodată”.3 Celsius a declarat: “Dumnezeu este mai
presus de orice închipuire omenească”.4 Glover a afirmat:“Dumnezeu este
departe, El nu poate fi atins de om”.5 “În cel mai bun caz”, a zis. Apuleius,
“oamenii pot atinge numai o părticică din lumina lui Dumnezeu, ca întunericul
fulgerul”6 Istoria ne demonstrează că au fost prea rare momente când unii oameni
au reuşit să prindă o mică străfulgerare din Fiinţa Supremă, Infinită şi Absolută.
Al doilea lucru de care ne vom ocupa în acest studiu sunt
II. CELE TREI CĂI DE CUNOAŞTERE

Există trei căi de cunoaştere:
1. Prima cale este ştiinţa.
186
Astăzi, ştiinţa ne uimeşte şi totuşi ea n-a atins nici cea mai mică parte în
comparaţie cu ceea ce ne-a rămas necunoscut. Noi n-am ajuns să cunoaştem cu
ajutorul ei nici mediul înconjurător, care este singurul ei domeniu de explorare, în
care se înclude atât microcosmosul cât şi macrocosmosul. Şi dacă nu reuşim să
descoperim îndeajuns cu ajutorul ştiinţei nici lucrurile create, atunci cum putem
pretinde că Îl putem descoperii şi cunoaşte cu ajutorul ei pe Creatorul?
2. A doua cale de cunoaştere este filozofia sau intuiţia.
Obiectul filozofiei este omul, coroana creaţiei. Oamenii de ştiinţă ne spun
că omul este un Univers în miniatură cu mult mai complex decât Universul fizic.
Dacă omul este un Univers în miniatură cu mult mai complex decât Universul
fizic, numai în ce priveşte trupul care percepe, este viu şi este conştient de sine,
atunci cu cât mai minunat este spiritul lui şi facultăţile acestuia! Acesta este
motivul pentru care cunoaşterea prin noi înşine este superioară celei prin mediul
înconjurător. Numai că Fiul lui Dumnezeu a spus că noi ne-am distrus facultăţile
de percepere faţă de Creator şi că ne-am ruinat şi această cale de cunoaştere, de
aceea Îl intuim pe Dumnezeu foarte vag, aproape deloc. Domnul Isus ne-a zis:
“Aveti ochi şi nu vedeţi? Aveţi urechi şi nu auziţi?” (Marcu 8:18).
Evanghelistul Ioan ne-a spus că nimeni dintre pământeni nici nu L-a văzut
măcar pe Dumnezeu, dar să-L mai cunoască?
3. Şi a treia cale de cunoaştere este revelaţia.
Intrarea Fiului lui Dumnezeu în creaţie în calitate de Revelator ne
demonstrează ignoranţa şi decăderea noastră totală, că noi n-am fi reuşit niciodată
să ne cunoaştem nici pe noi înşine şi cu atât mai puţin Creatorul. Acesta a fost
motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu ne-a oferit şi a treia cale de cunoaştere: -
revelaţia, cu scopul ca să ne cunoaştem pe noi înşine în mod real, ca să ne
cunoaştem Creatorul şi ca să ne cunoaştem starea şi poziţia în care am ajuns faţă
de El.
Şi, al treilea lucru de care ne vom ocupa în acest studiu sunt
III. CALITĂŢILE SPECIALE ALE REVELATORULUI LUI DUMNEZEU

Evanghelistul Ioan ne-a spus că Revelatorul lui Dumnezeu are două
calitaţi speciale.
Prima Lui calitate specială esten unicitatea Sa.
Evanghelistul Ioan a scris: “Singurul Lui Fiu … L-a făcut cunoscut”.
În textul grecesc, pentru cuvintele “Singurul Lui Fiu”, scrie monogenēs.
Monogenēs înseamnă din punct de vedere literal “singurul născut”, dar cu timpul
el a primit încă două înţelesuri, “unic” şi “cel mai iubit”.7 În textul ebraic al
Vechiului Testament, cât şi în Targum, care era un comentariu asupra Vechiului
Testament în limba aramaică, scrie în Psalmul 2:7 yāhid, care înseamnă “singurul
născut”, pe care Septuaginta, traducerea grecească a Vechiului Testament din
secolul al III-lea înainte de Cristos, I-a tradus agapētos, “preaiubit”. 8 În Biblia
187
românească tradusă de D. Cornilescu scrie: “Domnul Mi-a zis: «Tu eşti Fiul
Meu! Astăzi Te-am născut»” (Psalmul 2:7).
Evanghelistul Ioan s-a referit la toate trei sensurile. Prin înţelesul de
“Singurul născut” ni L-a arătat pe Domnul Isus ca pe Fiul lui Dumnezeu prin
excelenţă; prin cel de “Unic” ni L-a descris ca fiind unic faţă de toate fiinţele din
cer şi de pe pământ şi ca având un loc unic înaintea lui Dumnezeu şi înaintea
oamenilor; iar prin înţelesul de “Cel mai iubit” ni L-a zugrăvit că El are şi o
dragoste unică atât din partea lui Dumnezeu, cât şi din partea celor răscumpăraţi.
Evanghelistul Ioan ne-a arătat prin cuvântul monogenēs marea unicitate a
Fiului Iui Dumnezeu, că El este unic în felul Lui şi că nu există nimeni ca El nici
în cer şi nici pe pământ, de aceea numai El a putut să facă pentru noi ce n-ar fi fost
în stare să facă nimeni altul.
2. Şi a doua calitate supremă a Domnului Isus ca Revelator al lui
Dumnezeu a fost intimitatea Sa cu Tatăl.
Evanghelistul Ioan a scris mai departe: “Singurul Lui Fiu, care este în
sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut”.
A fi în sânul Tatălui este un tablou de o intimitate perfectă. Noi deja am
văzut, când am tratat studiul intitulat Combaterea ereziiIor (Vol.I,Stud.9), că
Apostolul Ioan a arătat gnosticilor prin acest tablou că Domnul Isus n-a fost un
dumnezeu-inferior din ultima treaptă de emanaţie, ci din prima, chiar din sânul
Tatălui, care a stat o veşnicie întreagă în cea mai mare intimitate cu Tatăl.
Astfel, Evanghelistul Ioan ne-a spus că numai Cel care a stat o veşnicie
întreagă într-o intimitate perfectă cu Tatăl, Cel care este Unic şi are un loc unic în
toată existenţa absolută, numai Acela a putut să ni-L reveleze pe Dumnezeul cel
transcendent şi să ni-L arate cine şi cum este.9 Acesta a fost motivul pentru care
Evanghelistul Ioan ne-a spus că nimeni dintre pământeni nici nu L-a văzut măcar
pe Dumnezeu şi cu atât mai puţin să-L cunoască şi să-L descopere la alţii! J.H.
Bernard a zis că Evanghelistul Ioan ne-a arătat în acest verset cum Fiul lui
Dumnezeu a devenit “singurul expozant al Tatălui faţă de lume”.10
__________________________________
3. Op. cit.
4. Op. cit.
5. Op. cit.
6. Op. cit.
8. Op. cit.
9. Op. cit. p. 45.
188
25. GENEALOGIA MÂNTUITORULUI
Matei 1 : 1 - 17
1. Genealogia lui Isus Cristos, fiul lui David, fiul lui Avraam.
2. Lui Avraam i s-a născut Isaac; lui Isaac i s-a născut Iacov; lui Iacov i s-
a născut Iuda şi fraţii lui;
3. lui Iuda i s-a născut Fares şi Zara, din Tamar; lui Fares i s-a născut
Esrom; lui Esrom i s-a născut Aram;
4. Iui Aram i s-a născut Aminadab; lui Aminadab i s-a născut Naason; lui
Naason i s-a născut, Salmon;
5. lui Salmon i s-a născut Boaz, din Rahab; lui Boaz i s-a născut Obed, din
Rut; lui Obed i s-a născut Iese;
6. lui Iese i s-a născut împăratul David. Împăratului David i s-a născut
Solomon, din văduva lui Urie;
7. lui Solomon i s-a născut Roboam; lui Roboam i s-a născut Abia; lui
Abia i s-a născut Asa;
8. lui Asa i s-a născut Iosafat; lui Iosafat i s-a născut Ioram; lui Ioram i s-
a născut Ozia;
9. lui Ozia i s-a născut Ioatam; lui Ioatam i s-a născut Ahaz; lui Ahaz i s-a
născut Ezechia;
10. lui Eezechia i s-a născut Manase; lui Manase i s-a născut Amon; lui
Amon i s-a născut Iosia;
11. lui Iosia i s-a născut Iehonia şi fraţii lui, pe vremea exilului în Babilon.
12. După exilarea în Babilon, lui Iehonia i s-a născut Salatiel; lui Salatiel
i s-a născut Zorobabel;
13. lui Zorobabel i s-a născut Abiud; lui Abiud i s-a născut Eliachim; lui
Eliachim i s-a născut Azor;
14. lui Azor i s-a născut Sadoc; lui Sadoc i s-a născut Achim; lui Achim i
s-a născut Eliud;
15. lui Eliud i s-a născut Eleazar; lui Eleazar i s-a născut Matan; lui
Matan i s-a născut Iacov;
16. lui Iacov i s-a născut Iosif, soţul Mariei, din care S-a născut Isus, care
Se numeşte Cristos
17. Deci, de la Avraam până la David sunt patrusprezece generaţii în
total; de la David pană la exilul în Babilon sunt patrusprezece generaţii şi de la
exilul în Babilon până la Cristos sunt patrusprezece generaţii.
Luca 3 : 23 - 38
23. Isus … era, cum se credea, fiul lui Iosif, Fiul lui Eli,
24. fiul lui Matat, fiul lui Levi, fiul lui Melhi, fiul lui Ianai, fiul lui Iosif,
189
25. fiul Iui Matatia, fiul Iui Amos, fiul lui Naum, fiul lui Esli, fiul lui
Nagai,
26. fiul lui Maat, fiul Iui Matatia, fiul Iui Semei, fiul lui Ioseh, fiul Iui Ioda,
27. fiul lui Ioanan, fiul Iui Resa, fiul lui Zorobabel, fiul lui Salatiel, fiul lui
Neri,
28. fiul lui Melhi, fiul lui Adi, fiul lui Cosam, fiul lui Elmadam, fiul lui Er,
29. fiul lui Isus, fiul Iui Eliezer, fiul lui Iorim, fiul lui Matat, fiul lui Levi,
30. fiul lui Simeon, fiul lui Iuda, fiul lui Iosif, fiul lui Ionam, fiul lui
Eliachim,
31. fiul lui Melea, fiul lui Mena, fiul lui Matata, fiul lui Natan, fiul lui
David,
32. fiul Iui Iese, fiul lui Iobed, fiul lui Boaz, fiul lui Salmon, fiul lui
Naason,
33. fiul lui Aminadab, fiul lui Admin, fiul lui Ami, fiul lui Esrom, fiul lui
Fares, fiul Iui Iuda,
34. fiul Iui Iacov, fiul lui Isaac, fiul lui Avraam, fiul Iui Iara, fiul Iui
Nahor,
35. fiul lui Seruh, fiul lui Ragau, fiul lui Falec, fiul lui Eber, fiul lui Sala,
36. fiul lui Cainan, fiul lui Arfaxad, fiul lui Sem, fiul lui Noe, fiul lui
Lameh,
37. fiul lui Matusala, fiul lui Enoh, fiul lui Iared, fiul lui Maleleel, fiul lui
Cainan,
38. fiul lui Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu.
Din acest text vom ţine trei studii intitulate: Genealogia Mântuitorului,
Dificultăţile genealogiilor şi Minunăţiile Ior.
În primul studiu, intitulat Genealogia Mântuitorului, ne vom ocupa de
patru lucruri: de faptul că evreii, ca popor al lui Dumnezeu, au fost interesaţi în
genealogii, de motivele pentru care s-a ţinut evidenţa genealogiilor, de
aranjamentul genealogiei din Evanghelia după Matei şi de problema femeilor din
genealogia Domnului Isus.
I. EVREII, CA POPOR AL LUI DUMNEZEU, AU FOST INTERESAŢI ÎN

GENEALOGII
Când am tratat studiul intitulat Evanghelia după Matei (Vol.I,Stud.4), ne-
am informat că Evanghelistul Matei şi-a dedicat Evanghelia evreilor, de aceea el a
început-o cu genealogia Domnului Isus. Aşa începe Noul Testament: “Genealogia
lui Isus Cristos, fiul lui David, fiul lui Avraam”. Evanghelistul Matei şi-a început
Evanghelia cu un subiect foarte obişnuit pe care evreii îl foloseau la începutul
190
biografiilor oamenilor mari, numit biblos geneseōs “genealogia originii omului”
sau “a generaţiilor din care se trage”. Nouă ni se pare că Evanghelistul Matei a
ales o metodă foarte neobişnuită ca să prezinte la începutul Evangheliei o listă
întreagă cu înşiruirea numelor străbunilor, dar la poporul evreu această procedură
a fost cea mai normală şi importantă.1 Acesta este motivul pentru care noi găsim
în Vechiul Testament în mod frecvent listele genealogice ale bărbaţilor renumiţi
(Gen 5:1;10:1;11:10, 27).
Când istoricul evreu, Iosif Flavius şi-a scris autobiografia, a început-o cu
genealogia din care a provenit, despre care a spus că a găsit-o în documentele
publice.2 Evreii au pus mare bază pe genealogii, îndeosebi pe genealogiile cu
descendenţă regală şi preoţească.
II. MOTIVELE PENTRU CARE S-A ŢINUT EVIDENŢA

GENEALOGIILOR
Erau trei mari motive pentru care s-a ţinut evidenţa genealogiilor:
1. Primul motiv a fost ca evreii să-şi păstreze naţiunea curată.
Dacă un evreu şi-a amestecat sângele cu un străin, el a pierdut dreptul de a se
numi un israelit sau un membru al poporului lui Dumnezeu. Irod cel Mare era
întotdeauna dispreţuit pentru că a fost jumătate edomit. El şi-a distrus evidenţa
oficială ca să nu-i cunoască nimeni adevărata origine.3
2. Al doilea motiv pentru care s-a ţinut evidenţa genealogiilor era ca să se
poată urmări linia preoţească
Un preot trebuia să se tragă din Aaron, iar soţia lui era obligată să-şi
prezinte la căsătorie genealogia din ultimele cinci generatii, din care să rezulte că
avea sânge curat de Israelit. În anul 538 înainte de Cristos, atunci când Ezra a pus
din nou preoţia în funcţie, după întoarcerea poporului evreu din captivitatea
babiloneană, toţi preoţii au trebuit să-şi dovedească descendenţa preoţească.4 Iar
cei ce n-au reuşit să dovedească că se trag din Aaron n-au putut fi încadraţi ca
preoţi, aşa după cum găsim scris în cărţile lui Ezra şi Neemia. Ezra a scris: “Fiii
preoţilor: fiii lui Habaia, fiii lui Hacot şi fiii lui Barzilai şi-au căutat însemnarea
în cărţile spiţelor de neam, dar n-au găsit-o. De aceea, au fost îndepărtaţi de la
preoţie” (Ezra 2:61-62;Neemia 7:63-65).
3. Şi al treilea motiv pentru care s-a ţinut această evidenţă era ca să se
urmărească linia regală.
Evreii ţineau evidenţa genealogiilor regale cu un deosebit interes, deoarece
ei Îl aşteptau pe Mesia cel promis veacuri de-a rândul şi doreau ca să-L confrunte
cu genealogiile lor.
Istoricul evreu Iosif Flavius a zis că arhivele cu arborele genealogic ale
tuturor familiilor evreieşti se aflau la Templul din Ierusalim şi că evidenţa
genealogiilor regale şi preoţeşti o deţinea în mod special Marele Sanhedrin.5
191
Istoricul amintit a mai afirmat că toată arhiva aceasta a fost distrusă pe vremea
Domnului Isus. S. Diamandi, cât şi alţi cercetători spun că acest mare cronicar,
care îşi dădea aere de obiectivitate ştiinţifică, ori de câte ori folosea informaţii
care erau în favoarea Noului Testament repede le suspecta, iar când întrebuinţa
informaţii care puteau fi interpretate în defavoarea Noului Testamenta el le
exagera. Nici chiar Charles Guignebert, profesorul şi savantul de la Sorbona, n-a
crezut această afirmaţie a istoricului evreu, ci el împreună cu alţi critici a pus la
îndoială numai faptul că Evangheliştii ar fi putut să obţină aceste informaţii din
arhiva de la Templu a Marelui Sanhedrin.6 Noi credem că Evangheliştii Matei şi
Luca au cerut arborele genealogic al lui Iosif şi al Mariei de la Nicodim şi de la
Iosif din Arimatea, care fiind membrii Marelui Sanhedrin, au avut acces la arhiva
genealogiilor regale şi preoţeşti.
Aceasta era una dintre căile cele mai verosimile prin care Evangheliştii
Matei şi Luca au obţinut genealogia Domnului Isus.
III. ARANJAMENTUL GENEALOGIEI DIN EVANGHELIA DUPĂ

MATEI
Evanghelistul Matei a scris genealogia Mântuitorului într-un mod foarte
înţelept şi simbolic, el a redat-o în trei grupe de patrusprezece. Este adevărat că ea
a fost sistematizată astfel ca să fie mai uşor de memorat, dar prin această
sistematizare el a căutat să atingă următoarele trei etape atât din istoria naţiunii
evreieşti a genealogiei de patrusprezece generaţii, cât şi din cea a neamului
omenesc.7
1. În prima grupă Evanghelistul Matei a descris etapa gloriei.
Prima grupă a avut de a face cu epoca de aur a lui David. Ea ne vorbeşte
despre ridicarea celui mai mare împărat care a unit Israelul într-o singură naţiune
şi care a făcut ca el să devină o putere mare în lume.
Dar prima grupă nu ne vorbeşte numai despre istoria şi gloria lui Israel, ci
şi despre istoria şi gloria întregului neam omenesc, că omul a fost creat pentru
glorie, de aceea Dumnezeu l-a făcut după chipul şi asemănarea Lui (Gen.1:26-27).
Visul lui Dumnezeu cu privire la om era visul gloriei. Omul a fost creat pentru
relaţie şi comuniune cu Dumnezeu, el a fost creat ca să fie un membru al casei
celei mari a lui Dumnezeu şi să domnească peste toate lucrurile de pe pământ.
2. În a doua grupă a genealogiei de patrusprezece generaţii, Evanghelistul
Matei a zugrăvit etapa decăderii.
În ce priveşte istoria lui Israel, Evanghelistul Matei ne-a vorbit despre
exilarea evreilor de către Imperiul Babilonean, care era o etapă a ocării şi a ruşinii
lor naţionale, şi a celei mai mari tragedii şi a dezastrului lor istoric.
Iar în ce priveşte etapa decăderii neamului omenesc, Evanghelistul Matei
ne-a spus că omul şi-a pierdut locul iniţial în care a fost aşezat. El, în loc să fi
192
rămas un membru al familiei lui Dumnezeu, a devenit rob al păcatului. G.K.
Chesterton a zis despre om că el nu este ce a fost menit să fie. El, în loc să-şi fi
folosit libertatea de voinţă ca să asculte de Dumnezeu şi să rămână în relaţie şi
comuniune cu Creatorul său, mai degrabă L-a sfidat şi I-a devenit rebel.8
3. Şi în a treia grupă a genealogiei de patrusprezece generaţii,
Evanghelistul Matei ne arată etapa recâştigării gloriei.
A treia grupă a genealogiei de patrusprezece generaţii ne vorbeşte despre
Domnul Isus în calitate de Mântuitor, singurul care ne-a transformat dezastrul şi
tragedia într-un mare triumf şi glorie. Dumnezeu nu l-a abandonat pe om din
planul Său, chiar dacă a ajuns la cea mai teribilă treaptă a ruinării, ci dimpotrivă,
i-a deschis prin Fiul Său o epocă de har în care să-l scape din mreaja păcatului, să-
l elibereze din lanţurile fărădelegii şi să-l conducă din nou acasă la glorie.
Evanghelistul Matei ne-a arătat în genealogie cum Dumnezeu mai întâi l-a
înzestrat pe om cu glorie şi cum, în cele din urmă Cristos ne-a câştigat din nou
gloria de a deveni copiii casei lui Dumnezeu şi prinţi ai cerului. Aceasta este
istoria poporului evreu, istoria neamului omenesc şi istoria fiecărui om în parte!
Şi, în al patralea rând, ne vom ocupa de
IV. PROBLEMA FEMEILOR DIN GENEALOGIA MÂNTUITORURULUI

Faptul că în genealogia Domnului Isus găsim şi numele unor femei este un
lucru extraordinar de mare, deoarece ele nu erau considerate de legea evreiască ca
persoane, ci doar ca un obiect sau o posesie a soţilor 9 şi, cu atât mai uimitor ne
apare lucrul acesta când observăm cine erau acele femei! Rahab a fost o caananită
şi o prostituată profesionistă din Ierihon (Iosua 2:1-7). Rut n-a făcut parte din
poporul Domnului, ci dintr-un popor urât de evrei: ea era o moabită (Rut 1:4), în
Lege stă scris că moabitul să nu intre în numărătoarea poporului lui Dumnezeu.
Moise a scris în Deuteronom: “Amonitul şi Moabitul să nu intre în adunarea
Domnului, nici chiar al zecelea neam, pe vecie” (33:3). Tamar, de asemenea era o
mare prostituată şi o mare seducătoare care a desfrânat chiar cu o rudă apropiată
(Gen.38). Iar Bat- Şeba, mama lui Solomon, era o femeie care s-a lăsat sedusă de
împăratul David (2 Sam.11:12).
Întrebarea care se pune este: De ce Evanghelistul Matei a amintit şi aceste
patru străbune nevrednice ale Domnului Isus? Dacă chiar a vrut să amintească
numele unor femei, atunci de ce n-a trecut în genealogie cele patru străbune
celebre: pe Sara, Rebeca, Lea şi Rahela, ci le-a amintit pe Rahab, Rut, Tamar şi
Bat-Şeba care au fost tocmai nişte antetipuri ale celor patru străbune celebre din
poporul Domnului? Desigur că Evanghelistul Matei nu le-a menţionat numele la
voia întâmplării, ci doar cu un scop înalt.
Evanghelistul Matei a amintit numele celor patru străbune nedemne ale
Mântuitorului din două motive:
1. Primul motiv a fost ca să arate că genealogia Domnului Isus nu
193
mărturiseşte numai despre gloria lui Israel, ci şi despre decăderea şi
nevrednicia lui.
Chiar şi în momentele lui de glorie de pe timpul patriarhilor şi ale lui David,
cele patru femei nedemne stau ca nişte antetipuri ale celor patru străbune celebre.
Aceste patru străbune nevrednice ale lui Cristos ne arată că istoria poporului evreu
nu era aşa de strălucită ca harul. Lucrul acesta se vede aşa de clar în versetul 6
unde scrie că “Împăratului David i s-a născut Solomon, din văduva lui Urie”. În
unele manuscrise greceşti este menţionat chiar numele soţiei lui Urie: Bat-Şeba.
Astfel, în genealogia Mântuitorului apare chiar şi un adulter, fiindcă David a luat-
o pe Bat-Şeba de la soţul ei. Solomon care s-a născut din acest adulter era o culme
în istoria poporului Israel. Noi ştim că pruncul care se născuse din acest adulter
murise şi că Solomon s-a născut din părinţi care deja erau legitimi, pentru că
murise şi soţul Bat-Şebei şi David o luase pe Bat-Şeba în căsătorie ca văduvă,
numai că Dumnezeu nu legitimează tot ce legitimează omul. Unirea lui David cu
ea, din care a fost conceput Solomon, figurează în genealogia Domnului Isus ca
adulter.
2. Şi al doilea motiv pentru care Evanghelistul Matei a amintit cele patru
străbune nevrednice în genealogia Măntuitorului a fost ca să arate chiar la
început esenţa şi supremaţia Evangheliei lui Cristos faţă de iudaism că numai
în Domnul Isus au căzut toate barierele dintre om şi Dumnezeu.
Noi vom menţiona numai trei dintre aceste bariere :
a) Prima barieră este bariera naţională. Numai în Domnul Isus a căzut
bariera milenară care a existat între evrei şi neevrei. În genealogia Mântuitorului
s-au întâlnit israeliţii şi neamurile. Chiar la începutul Evangheliei lui Cristos
descoperim universalismul ei şi universalismul dragostei lui Dumnezeu.
b) A doua barieră care a căzut este bariera socială. Şi bariera socială care
a existat între bărbat şi femeie, de asemenea a căzut în Cristos. În nici o
genealogie evreiască n-a putut să apară vreodată numele unei femei, dar numai în
genealogia Fiului lui Dumnezeu au început să intre şi numele lor, pentru că şi ele
sunt de acelaşi preţ înaintea lui Dumnezeu ca şi bărbaţii.
c) Şi a treia barieră care a căzut este bariera religioasă. Întotdeauna a
existat o barieră între oamenii neprihăniţi şi cei păcătoşi, dar în Domnul Isus a
căzut şi această barieră. Dumnezeu a cuprins în planul Său de mântuire pe toţi
oamenii, şi pe cei păcătoşi ca şi pe cei ce se consideră neprihăniţi.
__________________________________
1. Godet, F., A CommenIary on The Gospel of St. Luke, VoI. I, p. 53.
2. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 12.
3. Op. cit.
4. Op. cit.
5. Diamandi, S., Fiul lui Dumnezeu - Fiul Omului, Vol. I, p. 452;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 12.
194
6. Diamandi, S., Fiul lui Dumnezeu - Fiul Omului, Vol. I, p. 452.
9. Op. cit. pp. 16 – 17.
195
26. DIFICULTĂŢILE GENEALOGIILOR
Matei 1 : 1 – 17; Luca 3 : 23 – 38
II
În acest studiu, intitulat Dificultăţile genealogiilor, vom trata dificultăţile

care există în cele două genealogii. În cele două genealogii ne apar următoarele
cinci întrebări grele: De ce în cele două genealogii străbunii Domnului Isus diferă
unii de alţii? De ce Evanghelistul Matei a zis că Iehonia a fost tatăl lui Salatiel, iar
Evanghelistul Luca a spus că Neri era tatăl lui? De ce ultimele două grupe de
patrusprezece din genealogia Evanghelistului Matei diferă aproape în întregime de
genealogia Evanghelistului Luca? De ce Evanghelistul Matei a zis că Iacov a fost
tatăl lui Iosif, soţul Mariei, pe când Evanghelistul Luca a spus că tatăl lui era Eli?
Şi dacă Iosif n-a luat parte la conceperea Mântuitorului, atunci de ce Evangheliştii
Matei şi Luca i-au redat cele două genealogii?
Prima întrebare care se ridică este:
1. De ce în cele două genealogii străbunii Domnului Isus diferă unii de
alţii?
Răspunsul este următorul: Genealogiile evreieşti diferă foarte mult de
arborele nostru genealogic. Scopul lor nu a fost ca să arate descendenţa
neîntreruptă din tată în fiu, ci ele au luat totdeauna o formă în raport cu ţinta pe
care o urmăreau. Acesta este motivul pentru care cele două genealogii nu se pot
armoniza. Ele, aşa după cum vom vedea, au urmărit alte scopuri decât să ne arate
într-o măsură strictă linia străbunilor Mântuitorului. Numai cunoscând scopul
scrierii lor vom inţelege de ce este deosebire între ele.
Evanghelistul Matei, care şi-a dedicat Evanghelia evreilor, a avut ca
obiectiv să li-L prezinte pe Domnul Isus ca pe Mesia cel promis, de aceea el şi-a
început genealogia cu patriarhul Avraam, fondatorul naţiunii lor şi a continuat cu
descendenţa regală a lui David. Iar Evanghelistul Luca, care şi-a dedicat
Evanghelia neamurilor, li L-a redat pe Domnul Isus ca pe Fiul etern al lui
Dumnezeu. El nu s-a oprit la patriarhul Avraam, fondatorul naţiunii evreieşti, ca
Evanghelistal Matei, ci a continuat până la Adam, strămoşul neamului omenesc.
Evanghelistul Matei a arătat evreilor că Domnul Isus, în ce priveşte trupul, era os
din oasele lor şi carne din carnea lor. Pe când Evanghelistul Luca a arătat că
Mântuitorul n-a luat în trupul Lui numai ce era evreiesc, ci şi din tot ce era
omenesc; şi că El nu-Şi avea originea numai de la evrei, ci şi de la întreg neamul
omenesc, arătând astfel că El n-a aparţinut numai naţiunii evreieşti, ci şi întregii
omeniri.1
Am văzut că scopul celor două genealogii a fost diferit, de aceea era
normal ca şi ele să ia o formă deosebită. Evanghelistul Matei are de la Avraam la
Domnul Isus trei grupe de câte patrusprezece generaţii, în total patruzeci şi două.
196
El a scos în mod intenţionat din a doua grupă trei generaţii: pe Ahazia, Ioas şi
Amaţia care erau între împăraţii Ioram şi Ozia, despre care a spus unul dintre
proroci că sunt osândite şi să li se şteargă pomenirea. Evanghelistul Matei a făcut
acelaşi lucru şi în a treia grupă de patrusprezece. El a făcut aceste omiteri ca să
păstreze cifra patrusprezece. Iar Evanghelistul Luca, folosind două grupe din
Geneza, capitolele 5 şi 11, a reprodus prima grupă aşa cum era, deoarece ea a avut
exact zece generaţii de la Adam la potop, fapt care l-a determinat să-l adauge pe
Cainam ca să aibă şi în a doua grupă de la potop la Avraam tot zece generaţii. De
la Avraam la David este identic cu EvangnelistuI Matei. Iar de la David la Iosif,
soţul Mariei, cele două genealogii diferă aproape în întregime una de alta, atât în
ce priveşte numărul străbunilor, cât şi numele lor.
A doua întrebare care se ridică este:
2. De ce Evanghelistul Matei a zis că Iehonia a fost tatăl lui Salatiel, iar
Evanghelistul Luca a spus că Neri era tatăl lui?
Evanghelistul Matei a scris: “După exilarea în Babilon, lui Iehonia i s-a
născut Salatiel” (v.12). Pe când Evanghelistul Luca a spus: “Salatiel era fiul lui
Neri (v.27).
Ieronim (346-420 după Cristos) a spus că Iehonia se numea şi Eliachim şi
că împăratul Babilonului i-a schimbat numele în Ioachim.2 Una dintre prorociile
lui Ieremia ne ajută foarte mult la dezlegarea acestei enigme. În 2 Împăraţi găsim
scris că Iehonia a fost împăratul lui Iuda şi fiindcă el “a făcut ce este rău înaintea
Domnului” (24:9), Domnul a îngăduit să fie dus în captivitatea babiloneană în
anul 597 înainte de Cristos. Ieremia a prorocit despre el şi a zis: “Aşa vorbeşte
Domnul despre Ioachim, împăratul lui Iuda: «Scrieţi pe omul acesta ca lipsit de
copii, ca un om căruia nu-i va merge bine toată viaţa lui; căci niciunul din
urmaşii lui nu va izbuti să şadă pe scaunul de domnie a lui David şi să domnească
peste Iuda»” (36:30). Pe când Evanghelistui Matei a zis: “După exilarea în
Babilon, lui Iehonia i s-a născut Salatiel” (v.12). Nu vom reuşi să cunoaştem cele
două genealogii dacă nu vom înţelege mai întâi acest verset cheie care ne vorbeşte
despre trecerea succesiunii regale după moartea lui Iehonia asupra lui Salatiel.
După prorocia lui Ieremia atunci când a spus: “Niciunul din urmaşii lui nu va
izbuti să şadă pe scaunul de domnie a lui David”, reiese clar că toţi copiii lui
Iehonia de parte bărbătească care au avut drept la tron au murit şi că el a avut şi o
fiică, şi conform legii din Numeri 27:8, moştenirea tronului a trecut de partea ei.
Apoi, mai reiese că Neri, din genealogia Evanghelistului Luca s-a căsătorit cu
fiica lui Iehonia şi că din acea căsătorie a rezultat Salatiel. De fapt, coroana a
moştenit-o prin căsătorie Neri, dar Evanghelistul Matei ca să păstreze, aşa după
cum am văzut, cifra de patrusprezece pe care a repetat-o de trei ori în genealogie,
l-a omis pe acesta în mod intenţionat şi l-a trecut numai pe Salatiel. Astfel,
Salatiel, care după tatăl său Neri era un urmaş al lui David din linia secundară a
lui Natan, a intrat prin căsătoria tatălui său cu fiica lui Iehonia pe linia regală a lui
197
Solomon.
Grupa I Grupa II 8. Ozia Iorim

Luca Luca 9. Ioatam Eliezer
1. Adam 1. Sem 10. Ahaz Isus
2. Set 2. Arfaxad 11. Ezechia Er
3. Enos 3. Cainam 12. Manase Elmadam
4. Cainan 4. Sala 13. Amon Cosam
5. Maleleel 5. Eber 14. Iosia Adi
6. Iared 6. Falec Melhi
7. Enoh 7. Ragau
8. Matusala 8. Seruh Grupa V
9. Lameh 9. Nahor
10. Noe 10. Tata Matei Luca
Grupa III 1. Iehonia Neri
Matei Luca 2. Salatiel Salatiel
1. Avraam Avram 3. Zorobabel Zorobabel
2. Isaac Isaac Resa
3. Iacov Iacov Ioanan
4. Iuda Iuda Ioda
5. Fares Fares 4. Abiud Ioseh
6. Esrom Esram Semei
7. Aram Arni Matatia
8. (Admin1) Admin 5. Eliachim Maat
9. Aminadab Aminadab Nagai
10. Naason Naason 6. Azor Esli
11. Salmon Salmon 7. Sadoc Naum
12. Boaz Boaz Amos
13. Obed Iobed 8. Achim Matatia
14. Iese Iese Iosif
9. Eliud Ionai
Grupa IV Melhi
10. Eleazar Levi
Matei Luca 11. Matan Matat
1. David David 12. Iacov Eli
2. Solomon Natan 13. Iosif Iosif
Metata 14. Isus Isus
Mena
3. Roboam Melea
4. Abia Eliachim
5. Asa Ionam
Iosif
6. Iosafat Iuda
7. Ioram Simeon
Levi
Matat
____________________________________
1. Primul copist l-a omis pe Admin, fapt care reiese şi din versetul 12 în care Evanghelistul Matei a folosit trei
grupe de câte 14 generaţii şi a precizat că de la Avraam la David sunt 14 generaţii de toate.
198
Acum ni se pare că ne izbim de o altă dificultate, şi anume: Am văzut din
prorocia lui Ieremia că Salatiel n-a fost fiul lui Iehonia, ci doar al fiicei lui.
Atunci, cum a putut Evanghelistul Matei să spună ca “Iehonia a născut pe
Salatiel?” Rezolvarea acestei probleme o găsim în faptul că în limba ebraică
cuvintele tată, fiu şi a naşte aveau o însemnătate foarte largă. Acest sens de “a
naşte” din Evanghelia după Matei care ni se pare nouă foarte ciudat n-are înţelesul
de naştere fizică, ci de fiu al succesiunii. Cuvântul “fiu” în acest sens, îl găsim
foarte frecvent în Biblie chiar şi cu privire la Iehonia şi Salatiel: “Fiii lui Iehonia:
Asir, al cărui fiu a fost Sealtiel (Salatiel)” (1 Cron.3:17). Aici Salatiel nu este
numit numai fiul lui Iehonia, ci chiar şi fiul întâiului său născut: Asir care dacă nu
murea, avea dreptul după lege la tron.3
A treia întrebare care se ridică este:
3. De ce ultimele două grupe de patrusprezece din genealogia
Evanghelistului Matei diferă aproape în întregime de genealogia
Evanghelistului Luca?
Ca să răspundem la această întrebare trebuie să vedem mai întâi de unde
încep ultimile două grupe în genealogia Evanghelistului Matei. Prima grupă
începe de la patriarhul Avraam la împăratul David, a doua grupă se întinde de la
împăratul David la captivitatea babiloneană şi a treia grupă cuprinde perioada de
la captivitatea babiloneană la Domnul Isus. Deci, ultimile două grupe încep de la
împăratul David.
Când am răspuns la a doua întrebare, am văzut că de la împăratul David au
fost două linii: una care a trecut prin împăratul Solomon şi era regală şi alta care a
trecut prin Natan şi era secundară. Şi acum răspunsul este că deosebirea cea mare
care există între ultimele două grupe din cele două genealogii se datorează
faptului că Evanghelistul Matei a continuat să meargă şi de la împăratul David tot
pe linia regală, iar Evanghelistul Luca a trecut de la împăratul David pe linia
secundară. Oare ce l-a determinat pe Evanghelistul Luca să treacă de la Împăratul
David pe linia secundară? Motivul acestei treceri a Evanghelistului Luca de pe
linia genealogică regală pe cea secundară ne oferă cheia cu care vom descuia toate
misterele din cele două genealogii. Evanghelistul Luca a luat pe linia secundară
pentru că ea era linia genealogică a Mariei, mama Mântuitorului. Martin Luther,
John Calvin şi alţi teologi mari, descoperind lucrul acesta, au afirmat că
genealogia din Evanghelia după Matei este a lui Iosif şi cea din Evanghelia după
Luca este a Mariei.4 Această descoperire a făcut-o pentru prima dată scriitorul
bisericesc Julius africanul în secolul al III-lea.5
A patra întrebare cu mult mai grea decât primele trei este:
4. De ce Evanghelistul Matei a zis că Iacov a fost tatăl lui Iosif, soţul
Mariei, pe când Evanghelistul Luca a spus ca tatăl lui era Eli?
Evanghelistul Matei a scris: “lui Iacov i s-a născut Iosif, soţul Mariei, din care
s-a născut Isus, care Se numeşte Cristos” (v.16), iar Evanghelistul Luca a zis:
199
“Isus avea aproape treizeci de ani când a început să înveţe poporul şi era, cum se
credea, fiul lui Iosif, fiul lui Eli” (3:23).
Vom vedea că nici aici nu este la mijloc nici o contradicţie, ci dimpotrivă,
una dintre cele mai surprinzătoare descoperiri. Cheia pentru dezlegarea acestei
probleme grele ne-o oferă tot Evanghelistul Luca cu numele Matat care este una şi
aceeaşi persoană cu Matan. Atât Matat cât şi Matan înseamnă “darul lui
Dumnezeu”.6 Şi în Matat s-au întâlnit cele două linii ca şi în cazul lui Salatiel,
pentru că la evrei rudele obişnuiau să se căsătorească între ele. Matat a fost fiul lui
Levi şi el s-a căsătorit cu fiica lui Eleazar. Astfel, el era şi fiul lui Levi şi fiul lui
Eleazar, fiul lui Levi era de fapt şi fiul lui Eleazar de drept.
Acum, problema este clară: Matat a avut doi fii: pe Iacov şi pe Eli. Iacov a
fost mai mare şi el după lege a rămas pe linia regală, iar Eli a trecut din oficiu pe
cea secundară. Iacov l-a avut pe Iosif, iar Eli pe fecioara Maria.7 Faptul acesta
corespunde cu ceea ce scrie în Talmudul evreiesc că tatăl Mariei, mama
Mântuitorului, se numea Eli 8 şi este în concordanţă cu explicaţia pe care a
făcut-o scriitorul Julius Africanul în secolul al III-lea.9 Astfel, explicaţia este că
Eli, neavând nici un fiu care să-l poată moşteni, ci numai o fiică, Iosif, fiul lui
Iacov, ca să ridice casa unchiului său, potrivit obiceiului evreiesc, s-a căsătorit cu
Maria, verişoara lui de tată. Aşa se explică faptul că Iosif apare şi fiul lui Iacov şi
fiul lui Eli, ca de altfel şi bunicul lui: Matat. El a fost fiul lui Iacov de fapt şi fiul
lui Eli de drept. Astfel, Evangheliştii Matei şi Luca au putut să-l numească pe
Iosif cu termenul lor larg de “fiu” şi fiul lui Iacov şi fiul lui Eli.
Tradiţia a născocit că părinţii Mariei se numeau Ioachim şi Ana care au
murit timpuriu, iar Maria a fost crescută de copil la Templu.10 Ceva mai târziu
când teologia a început să afirme cu tărie că tatăl Mariei se numea Eli, tradiţia a
reafirmat că el avea două nume Ioachim şi Eli. În tradiţie adeseori sunt atâtea
variante încât de multe ori omul nu ştie ce este adevărat şi ce este fals.
Şi a cincea întrebare care se pune şi la care ni se pare că nimeni nu poate
să răspundă este:
5. Dacă Iosif n-a luat parte la conceperea Mântuitorului, atunci de ce
Evangheliştii Matei şi Luca i-au redat cele două genealogii?
Deja am văzut că numai Evanghelistul Matei a scris genealogia lui Iosif,
iar Evanghelistul Luca ne-a redat-o pe cea a Mariei. Întrebarea a rămas valabilă
numai cu privire la genealogia Evanghelistului Matei.
La prima vedere ni se pare că suntem pe arena a celor mai grele
contradicţii dintre Evangheliştii Matei şi Luca. Evanghelistul Luca, atunci când a
scris despre naşterea Mântuitorului, a spus că Iosif n-a luat parte la conceperea
Lui. Dacă acesta a fost adevărul, atunci de ce Evanghelistul Matei ne-a redat
genealogia lui Iosif? Ce rost mai avea genealogia lui Iosif dacă Domnul Isus n-a
fost descendentul lui?
Faptul că Evanghelistul Matei ne-a redat genealogia lui Iosif nu înseamnă
200
că el a vrut să spună că Iosif a luat parte la conceperea Domnului Isus. Noi ştim
cum Evanghelistul Matei a scos în evidenţă, ca şi Evanghelistul Luca, că Iosif n-a
luat parte la conceperea Mântuitorului. Evanghelistul Matei a scris: “Lui Iacov i
s-a născut Iosif, soţul Mariei, din care S-a născut Isus, care Se numeşte Cristos”
(v.16). El, mai întâi a aşezat-o pe Maria alături de Iosif, apoi a continuat să zică
“din care S-a născut Isus” , precizând astfel că el n-a luat parte Ia conceperea
Domnului Isus, pentru că în textul grecesc cuvântele din care se referă numai la
Maria. Apoi, Evanghelistul Matei ne-a făcut cunoscut lucrul acesta şi mai clar
atunci când a spus: “Dar nu s-a unit cu ea, până ce ea a născut un fiu” (1:25). Iar
Evanghelistul Luca ne-a făcut o precizare mai interesantă când a scris: “Isus avea
aproape treizeci de ani când a început să înveţe poporul şi era, cum se credea,
fiul lui Iosif” (3:23). Am văzut că Evanghelistul Luca şi-a dedicat Evanghelia
neevreilor. El cunoscând şi explicând problema naşterii fecioarei Maria, a redat
acest detaliu ca să arate că evreii nu ştiau că Iosif nu era tatăl adevărat al
Domnului Isus. El ne-a spus că aşa credea toată lumea de atunci, însă adevărul era
altul.
A doua întrebare care s-a pus cu privire la Iosif a fost: Dacă el n-a luat
parte la conceperea Mântuitorului, atunci de ce Evanghelistul Matei i-a redat
genealogia? El nu i-a redat genealogia fiindcă n-a ştiut că Iosif n-a fost tatăl
Domnului Isus; şi el n-a redat-o nici pentru că evreii aşa au crezut şi că el a vrut
să-i ducă astfel în eroare, ci a scris-o ca să le arate că Domnul Isus a fost Mesia cel
promis pe care ei L-au aşteptat să vină din casa lui David. Dar acum ni se pare că
am dat de o altă întrebare grea şi anume: Cum a putut Evanghelistul Matei să ia pe
linia regală de succedare a lui Iosif şi să spună că Mântuitorul a fost Fiul lui David
când Iosif n-a luat parte la conceperea Lui? Evanghelistul Matei a luat-o pe
această linie din două motive: ca să arate că Iosif a fost tatăl Domnului Isus de
drept şi ca să scoată în evidenţă că Mântuitorul, în ce priveşte trupul, S-a tras în
mod real din casa lui David prin Natan. Astfel, el a trecut pe această linie ca să
arate că Domnul Isus a fost Fiul lui David în toată puterea cuvântului, şi de drept
şi de fapt: de drept, după Iosif şi de fapt după Maria.11
Toate acestea, ne relatează istoricul evreu Iosif Flavius, l-au determinat pe
bătrânul Hillel, care a fost unul dintre cei mai celebri rabini ai lui Israel, după ce
s-a documentat din genealogiile regale să afirme când Domnul Isus era încă mic:
“Deşi este sărac, EI totuşi este descendentul lui David”.12
Apoi, nepoţii lui Iuda, fratele Domnului Isus atunci când au fost verificaţi la
Roma în prezenţa imperatorului Domiţian, de asemenea au fost găsiţi ca
descendenţi ai lui David.13
__________________________________
1. Sweet, L.M., The Birth and Infancy of Jesus Christ, p. 324;
201
3. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, pp 205 – 206.
Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 41.
7. Davis, J.D., The Westminster Dictionary of the Bible, p. 383.
8. Talmud, Chagig 77.4 (Tratatul Sanhedrin 43).
9. Eusebius, Ecclesiastical History 1. 7.
10. Diarnandi, S., Isus Mântuitorul, VoI. I, p. 459.
11. Tertullian, Against the Jews 9.
12. Bereschit rabba 98.
Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 204.
13. Hegesippus, în Eusebius, Ecclesiastical History III, 19-20;
202
27. MINUNĂŢIILE GENEALOGIILOR
Matei 1 : 1-17; Luca 3 : 23 - 38
III
În studiul trecut ne-am ocupat de Dificultăţile genealogiilor, iar acum

vom trata Minunăţiile lor. În cele două genealogii ale Fiului lui Dumnezeu găsim
trei mari minunăţii: realizarea celui mai mare şi minunat vis, cifra magnifică şi
simbolică de patrusprezece şi faptul că Mântuitorul a fost cel mai binecuvântat
fruct din selecţia cea îndelungată a întregului neam omenesc.
I. REALIZAREA CELUI MAI MARE SI MINUNAT VIS

Ca să putem înţelege prima minunăţie din genealogia Mântuitorului, vom
prezenta mai întâi trei realităţi mari pe care le descoperin în Sfintele Scripturi.
a) Prima realitate constă în faptul că lumea noastră este o lume
planificată.
Noi ştim că Dumnezeu a planificat pentru neamul omenesc anumite lucruri
care trebuie să se întâmple şi ştim că lumea se află pe un drum care duce undeva.
b) A doua realitate este că Dumnezeu a sădit în om anumite visuri.
În viaţa lui Iosif din Vechiul Testament găsim un episod foarte
semnificativ atunci când mai marele paharnicilor şi al pitarilor i-au spus în urma
unui vis pe care l-au avut în închisoare“Am visat un vis şi nu este nimeni care să-l
tălmăcească” (Gen.40:8). Omului, pentru că este un fiu al eternităţii, Dumnezeu
i-a sădit în suflet anumite visuri pe care el adeseori nu le poate înţelege.
Visul lui Iosif

203
c) Şi a treia realitate este că numai în Domnul Isus există adevărata
interpretare şi realizare a visului nostru uman.
Dumnezeu mai întâi a planificat venirea Fiului Său în lume, apoi a
transmis acest plan poporului evreu prin proroci sub ideea de Mesia şi în cele din
urmă El i-a sădit în suflet un vis după Mesia. Numai că noi observăm aici o
realitate tragică şi foarte semnificativă, că evreii n-au reuşit să-şi interpreteze
corect acest vis. Planul lui Dumnezeu era, visul în sufletul evreilor exista şi
poporul evreu în realitate aştepta pe cineva. Acest vis n-a putut să dispară
niciociată din sufletul lor. Ei n-au putut să uite că sunt poporul ales al lui
Dumnezeu nici chiar atunci când istoria lor era cea mai groaznică înşiruire a
dezastrelor şi când au fost sclavii altor popoare şi chiar şi atunci ştiau că aveau un
loc în planul lui Dumnezeu, pentru că simţeau în suflet un vis. Nici chiar
împrejurările cele mai grele şi vitrege n-au fost în stare să le şteargă acest vis şi
să-i facă să-şi uite menirea. Acesta a fost motivul pentru care ochii lor erau
îndreptaţi în mod permanent spre Mesia, descendentul lui David care, după cum
găndeau ei, urma să-i ducă la mărire, putere şi glorie naţională. Noi ştim că
Domnul Isus era Acela care a fost planificat să vină şi nu altul. El a fost răspunsul
lui Dumnezeu la visul cel lung pe care li l-a sădit în suflet. Numai că ei,
interpretând greşit visul, şi l-au limitat numai la cele pământeşti şi vremelnice.
Aceasta a fost cauza pentru care atunci când acest plan s-a împlinit şi Mesia cel
promis a venit, ei nu şi-au găsit realizarea visului, fiindcă aşteptau una şi Fiul lui
Dumnezeu le oferea alta!
Când citim cele patru Evanghelii ni se pare că ei L-au cunoscut pe Domnul
Isus de I se adresau mereu cu titlul “Fiul lui David”. Spre exemplu, după
vindecarea omului stăpânit de demoni,mut şi orb, Evanghelistul Matei a scris:
“Mulţimile mirate, ziceau: «nu cumva este acesta Fiul lui David?»” (12:23).
Apoi, cu ocazia intrării Lui triumfale în Ierusalim, Evanghelistul Matei, de
asemenea ne-a spus: “Mulţimile care mergeau înaintea lui Isus şi cele care
veneau în urmă strigau: «Osiana, Fiul lui David! Binecuvântat este Cel care vine
în Numele Domnului!»“ (21:9). În acele momente numai li s-a părut că
Mântuitorul ar fi fost realizarea visului lor, dar când cercetăm mai de aproape,
observăm că ei n-au găsit în El deloc corespondentul visului lor, deoarece n-au
înţeles niciodată ideea adevăratului mesianism şi nu L-au cunoscut pe Domnul
Isus în postura Lui reală.
Deşi evreii au falimentat, adevărul rămâne indisolubil că numai Cristos
este realizarea tuturor visurilor omeneşti pe care Dumnezeu ni le-a sădit în suflet
ca unor fii ai eternităţii; şi că numai El este Acela despre care a spus bătrânul
Simeon Mariei, mama Lui, atunci când L-a binecuvântat: “Iată Copilui acesta
este destinat spre prăbuşirea şi ridicarea multora în Israel şi să fie un semn care
va stârni împotrivire (35). Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie, ca să se
204
descopere gândurile multor inimi” (Luca 2:34-35). Noul Testament a început cu
declaraţia cea mai surprinzătoare, şi anume că Domnul Isus era “Fiul lui David” şi
“Fiul lui Avraam”. El a enunţat adevărul fenomenal că Mântuitorul a fost Mesia
cel promis, Fiul împăratului David şi Fiul marelui patriarh Avraam, tatăl tuturor
credincioşilor, omul prin care Dumnezeu a binecuvântat naţiunea evreiască şi pe
toţi urmaşii lui după credinţă până la al miilea neam (Gen. 12:3). Noi n-am ajuns
încă la a mia generaţie, de aceea binecuvântarea lui Dumnezeu nu s-a terminat
încă nici pentru urmaşii lui trupeşti şi nici pentru urmaşii lui după credinţă.
Aceasta este cauza pentru care Dumnezeu ne sădeşte încă visuri în suflet şi ne
pune în inimă gândul veşniciei! Rămânem uimiţi când ne gândim, ce rol mare au
avut Avraam şi David în planul lui Dumnezeu încât a trebuit să se spună şi să se
dovedească spre cinstea lui Mesia că El s-a tras din ei. Apostolul Pavel a scris în
epistola sa către Romani: “Pavel, rob al lui Isus Cristos, chemat să fie apostol,
pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu, (2) pe care o promisese
mai înainte prin profeţii Săi în Sfintele Scripturi (3). Ea Îl priveşte pe Fiul Său,
născut din sămânţa lui David în ce priveşte trupul” (1:1-3). În Apocalipsa, de
asemenea citim : chiar şi Mântuitorul S-a prezentat lui Ioan Teologul sub acest
titlu de “Fiul lui David” : “Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa Iui David!” (22:16).
Dacă promisiunea lui Dumnezeu pe care a f'ăcut-o de-a lungul a patru mii
de ani era un fapt ne mai întâlnit în toată istoria lumii, atunci cu cât mai
fenomenală a fost împlinirea acestei promisiuni prin venirea Mântuitorului pe
pământ.
A doua minunăţie din genealogia Mântuitorului este
II. CIFRA CEA MAGNIFICĂ ŞI SIMBOLICA DE PATRUSPREZECE

Evanghelistul Matei n-a luat această cifră la voia întâmplării, ci a folosit-o
din cinci motive:
1. Primul motiv pentru care Evanghelistul Matei a ales cifra patrusprezece
a fost ca să uşureze memorizarea genealogiei.
Pe vremea aceea, nefiind tiparul, cărţile se copiau cu mâna şi erau foarte
scumpe. Astfel, dacă cineva a dorit să cunoască viaţa şi învăţătura Domnului Isus
a trebuit să le înveţe pe de rost şi să le păstreze în memorie.1
Când am tratat studiul intitulat Evanghelia după Matei (Vol.I,Stud.4), am văzut
că Evanghelistul Matei a fost un mare sistematizator şi el ca să uşureze
memorizarea a aranjat materialul în treimi şi şeptimi. Spre exemplu: Dumnezeu a
adresat lui Iosif trei mesaje prin îngeri, Petru s-a lepădat de trei ori de Domnul
Isus, sunt şapte parabole despre Împărăţia lui Dumnezeu în capitolul 13 şi sunt
şapte vaiuri împotriva cărturarilor şi a fariseilor în capitolul 23.
Genealogia Mântuitorului ne este unul dintre marile exemple ale aranjamentului
Evangheliei în vederea memorizării. Autorul Evangheliei a prezentat genealogia
Domnului Isus în trei grupe de câte 14 nume. 2
205
2. Al doilea motiv pentru care Evanghelistul Matei a ales cifra
patrusprezece a fost fiindcă în prima grupă erau chiar patrusprezece generaţii.
Am văzut că Evanghelistul Matei a aranjat genealogia Mântuitorului în trei
grupe de câte patrusprezece: prima grupă este de la Avraam la David, a doua
grupă este de la David la exilarea poporului evreu în Babilon şi a treia grupă este
de la exilarea evreilor în Babilon la Domnul Isus. De la Avraam la David erau
chiar patrusprezece generaţii şi aceasta credem că n-a fost deloc la voia
întâmplării. Observăm cum Evanghelistul Matei a accentuat asupra acestui fapt
când a zis: “De la Avraam până la David sunt patrusprezece generaţii în total”
(v.17). Cele patrusprezece generaţii din prima grupă au influenţat şi restul
aranjamentului din ultimele două. Aceasta este cauza pentru care unele nume din
celelalte două grupe au fost lăsate afară în mod intenţionat.3
3. Al treilea motiv pentru care Evanghelistul Matei a ales cifra
patrusprezece a fost fiindcă la evrei o generaţie era de treizeci şi cinci de ani.
În cartea lui Iov găsim scris următoarele cuvinte: “Iov a trăit după aceea o
sută şi patruzeci de ani, şi a văzut pe fiii săi şi pe fiii fiilor săi până la al patrulea
neam” (42:16). Deci 35 ori 4 este egal cu 140. Acum, 14 generaţii ori 35 de ani o
generaţie este egal cu 490 de ani. Ceea ce corespunde în a treia grupă întocmai cu
numărul anilor care, conform prorociei lui Daniel din 9:24-27, trebuiau să treacă
de la rezidirea Ierusalimului după captivitatea babiloneană şi până la venirea lui
Mesia. 4
4. Al patrulea motiv pentru care Evanghelistul Matei a ales cifra
patrusprezece a fost fiindcă ea a avut o semnificaţie deosebit de sacră.
În ziua a patrusprezecea a lunii nisan trebuia să fie înjunghiat mielul
pascal şi că sărbătoarea Corturilor începea, de asemenea după trecerea a
patrusprezece zile din luna a şaptea. Ziua a patrusprezecea din luna nisan a primit
o semnificaţie deosebit de sacră pentru că ea a fost iluminată cel mai bine de lună,
deoarece atunci luna era plină şi îşi atingea apogeul. Tot astfel, Evanghelistul
Matei ne arată prin această cifră că aşa după cum luna reflectează atunci cel mai
putemic lumina soarelui, tot aşa şi această cifră din genealogie aruncă o lumină la
maxim spre Mesia cel promis, Îl descoperă şi-L arată că a sosit.
5. Şi al cincilea motiv pentru care Evanghelistul Matei a ales cifra
patrusprezece a fost ca să se desfăteze cu ea fiindcă atunci s-a împlinit
promisiunea cea mare a lui Dumnezeu.
Evreii nu aveau semne pentru cifre, ci litere. Spre exemplu: A = 1, B 2 etc.
Apoi, ei nu scriau vocalele, ci numai consoanele. Astfel, consoanele numelui lui
David în limba ebraică erau DWD. D = 4 şi W = 6, ceea ce înseamnă 4+6+4=14.
Evanghelistul Matei ne-a arătat două lucruri cu această cifră deosebit de simbolică
şi sacră de patrusprezece pe care a repetat-o de trei ori în genealogia
Mântuitorului: El mai întâi ne-a redat numele lui David, aşa după cum am văzut,
ca să arate că el era personajul principal şi central în genealogia Domnului Isus 5 ,
206
şi apoi ne-a arătat momentul fenomenal şi crucial că atunci a răsărit pe pământ
Soarele Etern pe care-L reflecta şi prevestea luna plină a revelaţiei Vechiului
Testament, că atunci promisiunea a dat mâna cu împlinirea şi că atunci Împăratul
Etern S-a făcut Fiul lui David.
Şi, a treia minunăţie a celor două genealogii este
III. CĂ MÂNTUITORUL A FOST CEL MAI BINECUVÂNTAT FRUCT

DIN SELECŢIA ÎNDELUNGATĂ A ÎNTREGULUI NEAM OMENESC
Viaţa nu este un fenomen care începe o dată cu naşterea. Formarea felului
de a fi a unui om durează mii de ani şi rezultă dintr-o serie întreagă de fenomene.
Traiectoria pe care o constituie generaţiile este asemenea unui fluviu care curge.
Istoria nu este istoria unor indivizi legaţi numai prin ereditate. Neamul este esenţa
care se manifestă în toate particularităţile individului. Dacă un om oarecare
acţionează într-o împrejurare oarecare într-un anumit fel, se datorează faptului că
unul dintre străbunii lui a fost supus la o asemenea variaţie. De aici ni se ridică o
mare întrebare: Noi, ce fel de zală de legătură suntem? În privinţa aceasta avem o
mare răspundere faţă de urmaşii noştri, deoarece tot ce se întâmplă cu un individ
depinde de structura fiinţei lui pe care a moştenit-o de la străbuni şi de mediul în
care se află. Structura fiinţei este atât felul propriu de a fi şi de a acţiona a unui
om, cât şi rezultatul tuturor pornirilor şi al variaţiilor din istoria străbunilor lui.
Şi Domnul Isus a fost Fiul unui neam, de aceea şi El era supus unui
determinism, pentru că şi El a avut o genealogie. Cunoaşterea genealogiei
Mântuitorului, cunoaşterea Vechiului Testament şi cunoaşterea istoriei poporului
evreu ne ajută să cunoaştem structura fiinţei Lui. Nu la voia întâmplării citim în
Biblie că Fiul lui Dumnezeu a trebuit să Se nască la “împlinirea vremii” cu
anumite calităţi trupeşti şi sufleteşti moştenite şi formate de linia străbunilor.Cine
cunoaşte problema aceasta, acela cunoaşte structura fiinţei Domnului Isus.
Apostolul Pavel a cunoscut lucrul acesta, de aceea el ne-a spus că şi Mântuitorul a
fost supus unui determinism moştenit de la străbunii Lui; că şi El a fost încercat
de toate pornirile naturii noastre umane, numai că păcatul n-a reuşit să umbrească
caracterul Lui nici în cea mai mică măsură. În sensul acesta Apostolul Pavel a
scris în Epistola sa către Evrei: “…Care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi,
dar fără păcat” (Evrei 4:15). Aceasta a fost una dintre cauzele pentru care Noul
Testament a început cu genealogia Mântuitorului ca să ne arate că şi El a intrat
într-un trup asemenea trupului nostru pentru a ne putea înţelege şi a ne veni în
ajutor. Apostolul Pavel ne-a spus mai departe în Epistola sa către Evrei: “Şi prin
faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor
care sunt ispitiţi” (2:18).
Un alt lucru în ce priveşte moştenirea structurii fiinţei noastre de Ia
străbuni este problema selecţiunii elitelor. Orice fiinţă vie de astăzi face parte
dintr-o elită pentru că mereu operează legea selecţiunii elitelor care îngăduie să
207
supravieţuiască numai aceia care se adaptează cel mai bine legilor fizice, morale şi
spirituale. Din nou ni se pune o altă întrebare mare: Noi ce fel de zală de elită
suntem? Ce fel de elită transmitem urmaşilor noştri, numai elita fizică şi
intelectuală? Dar cea morală şi spirituală? Sau suntem o zală slabă care transmite
porniri urâte şi moravuri uşoare? Şi în privinţa aceasta avem o responsabilitate
supremă de care depinde ridicarea sau prăbuşirea generală a moralei şi a spiritului
uman şi chiar a lumii întregi, ne spune Biblia. Mântuitorul a fost ceI mai
binecuvântat fruct al unei selecţiuni îndelungate. El a fost floarea supremă a
naţiunii evreieşti şi totodată a neamului omenesc. El a fost fructul celei mai înalte
şi lungi selecţii. El a fost rezultatul filtrajului unei naţii întregi pregătite de
Dumnezeu. El a purtat în Sine tot ce a fost mai bun de la toţi străbunii Lui
eminenţi enumeraţi în genealogie. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care
El chiar şi în ce priveşte natura umană a fost un spirit atât de înalt încât nimeni nu
L-a putut înţelege îndeajuns,la care s-a mai adăugat şi natura S-a divină şi
glorioasă de Dumnezeu.
Şi, în cele din urmă, punctul culminant pe care-l descoperim în structura
Mântuitorului constă în Eul Lui. Orice eu este format din punctul de întâlnire a
două linii transversale şi transfinite, dintr-o linie orizontală a neamului din care
descede şi dintr-o altă linie verticală a unui suflet etern. Ca orice punct de întâlnire
între o abscisă şi o ordonantă eul este zero, iar liniile sunt totul. Acesta a fost
motivul pentru care noi am văzut la Domnul Isus o lepădare de Sine desăvărşită
fiindcă a ştiut că dacă Dumnezeu a avut un plan cu EI, dacă Cel Preaînalt a condus
linia străbunilor Lui până la El, ca El să devină cel mai binecuvântat fruct aI
selecţiunii neamului omenesc şi dacă Tatăl L-a trimis chiar pe El în calitate de
Fiul Său, era conştient că în El a avut loc punctul de întâlnire ceI mai fenomenal şi
crucial a celor două linii transversale şi transfinite. Acesta a fost motivul pentru
care Mântuitorul a vrut ca liniile să fie totul, iar El zero! Şi aceasta a fost cauza
pentru care El a fost gata să zică oricând Celui care L-a trimis: “Facă-se nu voia
Mea, ci a Ta!” (Luca 22:42).
Evanghelistul Luca l-a numit şi pe Adam fiul lui Dumnezeu şi, într-adevăr,
el era la început un fiu mare al lui Dumnezeu, dar la împlinirea vremii, Dumnezeu
L-a trimis pe Isus Cristos care era Fiul Său prin excelenţă, singurul care a devenit
Mântuitorul lumii.
În încheiere, puten afirma că Evanghelistul Luca a luat parte şi el la
genealogia Domnului Isus cu un scop înalt, pentru că fără genealogia lui,
genealogia Fiului lui Dumnezeu n-ar fi strălucit aşa de minunat. Numai amândouă
genealogiile îmbinate şi armonizate laolaltă ne dau un tot întreg cu privire la
genealogia Mântuitorului nostru drag.
__________________________________
1. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. I, p. xxv.
2. Op. cit. p. xxv-xxvi.
208
3. Williams, A.L., Christian Evidences for Jewish People, Vol. I, p. 16.
5. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. I, p. 13;
Ellison, H.L., Matthew, p. 1122 .
209
PARTEA III
NAŞTEREA ŞI COPILĂRIA LUI
IOAN BOTEZĂTORUL ŞI CEA A MÂNTUITORULUI
210
28. VESTIREA NAŞTERII LUI IOAN BOTEZĂTORUL
Luca 1 : 5 - 25
5. În zilele lui Irod, tetrarhul Iudeii, era un preot numit Zaharia, din
gruparea lui Abia. Soţia lui era dintre fetele lui Aaron şi se numea Elisabeta.
6. Amândoi erau drepţi înaintea lui Dumnezeu şi păzeau fără abatere
toate poruncile şi toate rânduielile Domnului.
7. N-aveau copii, pentru că Elisabeta era stearpă şi amândoi erau
înaintaţi în vărstă.
8. Dar pe când slujea Zaharia înaintea lui Dumnezeu, la rândul grupării
lui,
9. după obiceiul preoţiei, a ieşit la sorţi să între să tămâieze în Templul
Domnului.
10. În ceasul tămâierii, toată mulţimea poporului se ruga afară.,
11. Atunci un înger al Domnului i s-a arătat lui Zaharia şi a stat în
picioare Ia dreapta altarului pentru tămâiere.
12. Zaharia s-a înspăimântat când l-a văzut şi l-a apucat frica.
13. Dar îngerul i-a zis: “Nu te teme, Zaharia, fiindcă rugăciunea ta a fost
ascultată. Soţia ta Elisabeta îţi va naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Ioan.
14. El va fi pentru tine un motiv de bucurie şi veselie şi mulţi se vor
bucura de naşterea lui.
15. Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură
ameţitoare şi se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele mamei sale.
16 . El va întoarce pe mulţi dintre fiii lui Israel la Domnul, Dumnezeul lor.
17. Va merge înaintea lui Dumnezeu în duhul şi în puterea lui Ilie, ca să
întoarcă inimile părinţilor la copii şi pe cei neascultători la umblarea în
înţelepciunea celor drepţi, ca să gătească Domnului un popor bine pregătit
pentru El.”
18. Zaharia a zis îngerului: “Din ce voi cunoaşte lucrul acesta? Fiindcă
eu sunt bătrân şi soţia mea este înaintată în vârstă”.
19. Drept răspuns îngerul i-a zis: “Eu sunt Gavril, care stau înaintea lui
Dumnezeu; am fost trimis să-ţi vorbesc şi să-ţi aduc această veste bună.
20. Iată că vei fi mut şi nu vei putea vorbi până în ziua când se vor
întâmpla aceste lucruri, pentru că n-ai crezut cuvintele mele, care se vor împlini
la vremea lor“.
21. Mulţimea însă îl aştepta pe Zaharia şi se mira de întârzierea lui în
Templu.
22. Când a ieşit afară nu putea să le vorbească; şi au înţeles că avusese o
vedenie în Templu. El le făcea semne întruna şi a rămas mut.
23. După ce i s-au împlinit zilele de slujbă, Zaharia s-a dus acasă.
211
24. Peste câtva timp, Elisabeta, soţia lui, a rămas însărcinată şi s-a ţinut
ascunsă de tot cinci luni. Căci, zicea ea,
25. “iată ce mi-a făcut Domnul când Şi-a aruncat ochii spre mine, ca să-
mi ia ruşinea dintre oameni“.
Acest text ne vorbeşte despre Vestirea naşterii lui Ioan Botezătorul. El ne

prezintă două momente supreme: momentul împlinirii unei promisiuni a lui
Dumnezeu şi un moment din viaţa neprihănitului Zaharia.
I. MOMENTUL SUPREM AL ÎMPLINIRII UNEI PROMISIUNI A LUI

DUMNEZEU
Dumnezeu ne-a făcut următoarea promisiune prin prorocul Maleahi: “Iată,
voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea” (3:1) şi “Iată, vă voi
trimite pe prorocul Ilie!” (Maleahi 4:5). Această promisiune cu privire la apariţia
lui Ilie, înainte-mergătorul şi crainicul lui Mesia sta gata să se împlinească pe
timpul neprihănitului Zaharia.
Cărturarii au învăţat poporul că tot ce se ştie despre Mesia este că Se va
naşte în Cetatea lui David, dar nimeni nu-L va cunoaşte, nici chiar părinţii, pentru
că Dumnezeu Îi va tăinui atât naşterea cât şi creşterea. Aceşti dascăli ai lui Israel
au mai susţinut că Mesia va apare dintr-o dată în Templu când va fi în floarea
vârstei şi nimeni nu va şti de unde e. Ei şi-au formulat această conceptie pe baza
prorociei lui Maleahi când a zis: “Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe
care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul
oştirilor” (3:1). Evanghelistul Ioan s-a referit la această concepţie atunci când ne-a
redat cuvintele mulţimii din curtea Templului, scriind: “… Noi ştim de unde este
omul acesta; însă când va veni Cristosul, nimeni nu va şti de unde este” (7:27).
Rabinii, ţinând cont de prorocia lui Maleahi, au explicat că profetul Daniel
n-a prezis cu cele 70 de săptămâni anul naşterii lui Mesia, ci anul arătării Lui
înaintea lui Israel, fapt cu care sunt de acord şi teologii creştini.
Prorocul Daniel a scris: “Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra
poporului tău şi asupra cetăţii tale sfinte … până la ispăşirea păcatelor … până
la aducerea neprihănirii veşnice, pană la pecetluirea vedeniei şi a prorociei; şi
până la ungerea Sfântului sfinţilor” (9:24). Pe baza versetului 4:6 din cartea lui
Ezechiel în care găsim scris: “Iţi pun o zi pentru fiecare an”, poporul a interpretat
că o zi din cele 70 de săptămâni este egală cu un an. Apoi, prorocul Daniel ne
arată că numărarea anilor începe de la darea decretului pentru reconstruirea
Ierusalimului. El a scris: “Să ştii dar, şi să întelegi, că de la darea poruncii pentru
zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul, la Cârmuitorul, vor trece 7
săptămâni; apoi timp de 62 săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou.
(26) După aceste 62 săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. (27) El va
212
face un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână, dar la jumătatea
săptămânii va face să înceteze jertfa” (9:25-27). Cărturarii au calculat numai 69
de săptămâni de la emiterea decretului pentru zidirea din nou a Ierusalimului şi
până la venirea lui Mesia, pentru că a 70-a săptămână, când va face un legământ
trainic, El deja Se va descoperi înaintea lui Israel. Astfel, 69 săptămâni înmulţite
cu 7 ani dau 483 de ani.
Numai că dificultatea a constat în faptul că atât cărturarul Ezra, cât şi
Neemia au scris că împăraţii persani au emis trei asemenea decrete: Primul l-a dat
împăratul Cir, în primul an al domniei lui, ceea ce înseamnă anul 250 a erei
romane sau 536 înainte de Cristos atunci când s-a întors Zorobabel cu cele 42 de
mii de iudeii din captivitatea babiloneană (Ezra 1:1). Al doilea decret l-a dat
împăratul Artaxerxe în al 7-lea an al domniei lui, ceea ce înseamnă anul 295 a erei
romane sau 457 înainte de Cristos, când a venit din Babilon cărturarul Ezra cu cei
aproape două mii de bărbaţi care sluijeau la Templu (Ezra 7:7). Şi al treilea decret
l-a emis tot împăratul Artaxerxe în al 20-lea an, ceea ce înseamnă anul 330 a erei
romane sau 444 înainte de Cristos atunci când Neemia a venit în Iudea ca
guvernător însoţit de o oaste ca să reconstruiască zidurile Ierusalimului (Ieremia
2:1).
Astfel, după interpretarea cărturarilor, dacă se adăugau cei 483 de ani la
anul 250 a erei romane când s-a dat primul decret pentru reconstruirea
Ierusalimului, cădea anul 733 a erei romane sau anul 13 înainte de Cristos. Iar
dacă se adunau cei 483 de ani la anul 296 a erei romane, când s-a dat al doilea
decret, cădea anul 779 a erei romane sau anul 26 după Cristos, după calendarul
călugărului Dionysius 1 sau anul 33 după naşterea reală a Mântuitorului. Ori,
tocmai acesta a fost anul când Fiul lui Dumnezeu Şi-a început misiunea şi când
Ioan Botezătorul L-a proclamat Mesia cel promis înaintea lui Israel.2
Istoricii Iosif Flavius, Tacitus şi Suetonius ne-au relatat că nu numai
evreii, 3 L-au aşteptat pe Mesia, ci şi alte popoare, ca romanii, grecii 4 şi
babilonienii.5 Toate aceste popoare L-au aşteptat pe Domnul Isus să vină după
interpretarea cărturarilor, încă în anul 13 înainte de naşterea reală a Mântuitorului.
Domnul Isus deşi n-a venit atunci, ele nu şi-au pierdut nădejdea pentru că ştiau că
va veni după al doilea decret al reconstruirii Ierusalimului. De acum, aproape toţi
erau siguri că Mesia Se va naşte între cele două decrete şi că va apare înaintea lui
Israel în anul 33.
Când vom trata studiul intitulat Data naşterii Mântuitorului
(Vol.I,Stud.34), vom vedea că Dionysius a greşit calendarul creştin cu 8 ani. El a
trecut naşterea Domnului Isus cu 8 ani mai târziu, de aceea anul 26 după
calendarul lui Dionysius atunci când Fiul lui Dumnezeu S-a arătat înaintea lui
Israel era egal cu anul 33 după naşterea Lui reală.
De la Evanghelistul Luca ştim că Mântuitorul S-a născut pe timpul
primului recensământ de sub Quirinius, care s-a ţinut în anul 747 a erei romane,
213
aşa după cum vom vedea tot în studiul intitulat Data naşterii Mântuitorului
(Vol.I,Stud.34). Şi tot de la Evanghelistul Luca ştim că Ioan Botezătorul era mai
mare ca Domnul Isus cu 6 luni (1:36). Iar acelaşi evanghelist, nu la voia
întâmplării ne informează că preotul Zaharia făcea parte din gruparea lui Abia şi
că atunci când arhanghelul Gavril a anunţat naşterea lui Ioan Botezătorul, slujea la
Templu această grupare de preoţi.
Preoţii au fost împărţiţi în 24 de grupări (1 Cron. 24).6 Deşi s-au întors din
captivitatea babiloneană numai patru grupări, pentru a se păstra cifra tradiţională,
ele s-au divizat în 24, purtând chiar şi denumirea veche. Gruparea lui Abia a fost a
opta grupare (2 Cron. 24:10).7 Numai la Paşte, Rusalii şi la sărbătoarea Corturilor
slujeau deodată toate 24 grupările. Iar în restul timpului fiecare din aceste grupări
ajungea să slujească de două ori pe an câte o săptămână. Prima grupare începea să
slujească de fiecare dată în prima săptămână a anului; a doua, în a doua săptâmână
etc.8
La poporul evreu, spre deosebire de calendarul nostru, anul nou nu începea
iarna în luna ianuarie, ci primăvara în luna Nisan. Iar luna Nisan începea la primul
răsărit de lună după echinocţiul de primăvară. Lucrul acesta ni-l arată atât Biblia,
cât şi istoria.9 Astfel, gruparea lui Abia cădea să slujească totdeauna în lunile: mai
şi octombrie.
Din text reiese că îngerul Gavril s-a arătat lui Zaharia în luna octombrie, 10
anul 746 al erei romane şi că în luna martie, când acelaşi arhanghel a vestit Mariei
naşterea Domnului Isus, Elisabeta deja era însărcinată de şase luni.
Întrucât au mai rămas 34 de ani până la arătarea Mântuitorului înaintea lui
Israel, a sosit momentul suprem ca Cel Preaînalt să facă cunoscut neprihănitului
Zaharia chiar prin arhanghelul Gavril, căpetenia îngerilor purtători de veşti că
soţia lui va naşte un fiu care nu va fi altul decât Ilie cel promis, înainte-mergătorul
şi crainicul lui Mesia.
Biserica Ortodoxă sărbătoreşte vestirea naşterii lui Ioan Botezătorul la 23
septembrie.11
Şi, al doilea moment suprem despre care ne vorbeşte Evanghelistul Luca în
acest pasaj este
II. UN MOMENT DIN VIAŢA NEPRIHĂNITULUI ZAHARIA

Deoarece preoţia la poporul evreu era ereditară, numărul preoţilor a crescut
enorm, pentru că fiecare descendent al lui Aaron a fost numit automat în această
slujbă.12 După mărturia lui Iosif Flavius, numărul preoţilor pe timpul
Mântuitorului a depăşit cifra de 20.000, ceea ce în comparaţie cu numărul
populaţiei era o cifră colosală.13
Preoţii au primit după lege 13 localităţi şi una dintre acestea era Hebronul.
Unii spun că preotul Zaharia a locuit în Hebron.14
Apoi, un preot n-a putut să se căsătoreascâ decât cu o fată care avea o
214
genealogie pur evreiască şi era un merit deosebit de mare pentru el dacă lua de
soţie o descendentă a lui Aaron, cum era cazul lui Zaharia şi Elisabeta.15
Pentru că în fiecare grupare erau aproape o mie de preoţi, ei trebuiau să
facă toate lucrările de la Templu, începând cu cele mai mici şi mărunte până la
cele mai mari şi sfinte. Grupările de preoţi se schimbau sâmbătă dimineaţa.16
Imediat după preluarea serviciului se trecea la procedura tragerii la sorţi pentru
împărţirea funcţiilor. Spre exemplu: la unul îi cădea curăţatul altarului, la altul
îngrijirea candelelor, la altul adusul lemnelor, la altul înjunghierea animalelor, Ia
altul tămâierea etc. Actul cel mai mare şi solemn era tămâierea, de aceea conform
Talmudului, preotul căruia i-a căzut o dată această slujbă nu mai avea voie să
tragă la sorţi pentru ea toată viaţa.17 Comentatorul A. Edersheim, de asemenea a
zis că slujba de tamâiere n-a fost permisă unui preot ca s-o oficieze decât o
singură dată în viaţă.18 Se spune că în Templul din Ierusalim se ardea pe altar
atâta tămâie încât nimeni nu mai avea nevoie să se parfumeze. Preotul cu resortul
tămâierii avea marele privilegiu să intre în prima încăpere a naosului: Locaşul
Sfânt care era lângă Sfânta Sfintelor şi acolo să ardă tămâia. Preotului căruia îi
cădea un astfel de sorţ, ziua aceea era pentru el cea mai mare din viaţă pe care o
visa şi o aştepta mult. Când fericitul sorţ căzu neprihănitului Zaharia, el a fost
adânc mişcat şi emoţionat pentru că, în sfârşit, i-a sosit şi lui cea mai
binecuvântată zi din viaţă.19
Înainte de a se începe serviciul de dimineaţă, un preot se urca pe
acoperişul Templului, în unghiul unde se întâlnea pridvorul lui Solomon cu cel
regal, care avea din pârâul Chedron o înalţime de 150 m. Şi o dată cu primele raze
ale soarelui ce coborau pe muntele Hebronului, el anunţa cu o trâmbiţă de argint
începerea jertfei de dimineaţă şi poporul începea îndată să se adune la Templu.
Ce clipe înălţătoare trăia Zaharia! El stătea înaintea catapetesmei celei
mari care îl despărţea de Sfânta Sfintelor, în faţa lui era altarul de tamâiere, la
dreapta lui era masa pentru punerea pâinilor înaintea Domnului şi la stânga Iui
era sfeşnicul cu cele 7 braţe, toate erau de aur curat.20
În momentul în care preoţii cu resortul jertfei au început să ardă pe altar în
curtea Preoţilor un miel pentru ispăşirea păcatelor naţiunii, când leviţii au izbucnit
într-o cântare, acompaniaţi cu instrumente muzicale şi când poporul a început să
se roage în celelalte curţi, lui Zaharia i-a sosit mult aşteptatul privilegiu să
tămâieze ca jertfa şi toate rugăciunile poporului să se înalţe împreună cu mirosul
cel plăcut înaintea Iui Dumnezeu.21 În timp ce fumul mirositor se ridica în forma
unui stâlp, preotul Zaharia era cufundat în rugăciune. Ştim că în acest moment
unic din viaţă, el, ca un fiu adevărat al lui Israel, n-a putut ca să nu se roage pentru
venirea lui Mesia. Şi deodată, pe când încă slujea şi se ruga, a apărut înaintea lui
un înger ca să-i aducă un mesaj din partea lui Dumnezeu.
1. Primul lucru care a transformat tămâierea lui Zaharia într-un moment
suprem din viaţa lui a fost că el atunci a avut o întrevedere cu un înger al lui
215
Dumnezeu şi încă cu un înger superior.
Evanghelistul Luca a scris: “Pe când slujea Zaharia înaintea lui
Dumnezeu …(11)… i s-a arătat un înger al lui Dumnezeu, şi a stat în picioare la
dreapta altarului pentru tămâiere. (12) Zaharia s-a înspăimântat când I-a văzut şi
l-a apucat frica” (8, 11-12).
Frica instinctivă faţă de un înger n-are nici o scuză pentru un slujitor al lui
Dumnezeu care trebuie să fie conştient de prezenţa lor chiar dacă nu-i vede.
Îngerii nu s-au arătat numai pe vremea Vechiului şi a Noului Testament, ci şi în
tot timpul istoriei bisericeşti. Vom aduce numai trei exemple care sunt mai puţin
cunoscute: Era un martir tânăr care a fost chinuit foarte mult şi când a fost
întrebat: “Cum de poţi suporta aceste chinuri fără să scoţi un singur strigăt?,” el
a răspuns: “Durerea mea este într-adevăr mare, dar când mi se pare că nu mai
pot răbda, un înger care stă la dreapta mea îmi arată zămbind cu degetul în
sus”.22 Un alt exemplu, era cazul unui pastor care a fost chemat de către prinţul
Aberhardt de Würtemberg, ca să-l bată. Când pastorul a intrat pe uşă, prinţul i-a
zis: “Nu ţi-am spus să vii singur, de ce l-ai luat şi pe dumnealui?” Pastorul i-a
răspuns solemn: “Eu am venit singur, dar dacă Dumnezeu a binevoit să-mi dea un
înger de gardă, eu nu-l pot opri”.23 Şi al treilea exemplu este cazul pastorului
Apollo Hivobulava care a adus la creştinisin pe liliputeni, o populaţie de pitici din
Africa. Într-o zi, când negrii au venit ca să-i dea foc la casă, ei i-au văzut clădirea
înconjurată de nişte fiinţe strălucitoare, fapt care i-a făcut să renunte la plan.24
2. Al doilea lucru care a transformat ocazia unică de tămâiere a preotului
Zaharia într-un moment suprem din viaţa lui a fost că atunci Dumnezeu i-a
confirmat prin arhanghelul Gavril că rugăciunea lui a fost ascultată şi că el va
avea un fiu.
Preotul Zaharia a purtat un nume foarte semnificativ care a însemnat în
limba ebraică “cel de care Dumnezeu Îşi aduce aminte”. Este foarte interesant că
numele lui simboliza ceea ce urma să i se întâmple!
În Israel, dacă cineva nu avea copii, era o mare nenorocire şi ruşine. Câţi
n-au vărsat din cauza aceasta înaintea lui Dumnezeu potop de lacrimi! Pe timpul
lui Zaharia, rabinii învăţau că Dumnezeu îi leapădă pe cei ce n-au soţie sau au
soţie, dar n-au copii.25 Cât de mult s-au rugat Zaharia şi Elisabeta ca să aibă şi ei
măcar un copil, numai Dumnezeu ştie! Nu numai ca să li se ia ocara, dar şi fiindcă
doreau cu tot dinadinsul copii. Evanghelistul Luca ne-a spus, că “Amândoi erau
drepţi înaintea lui Dumnezeu şi păzeau fără abatere toate poruncile şi rânduielile
Domnului” (v.6), şi cu toate că se rugau mult, totuşi li s-a părut că Dumnezeu n-a
luat deloc aminte la rugăciunile lor.
În sfârşit, după ce şi-au pierdut orice speranţă, arhanghelul Gavril a apărut
dintr-o dată înaintea lui Zaharia şi i-a spus: “Nu te teme, Zaharia, fiindcă
rugăciunea ta a fost ascultată, soţia îţi va naşte un fiu, căruia îi vei pune numele
Ioan“ (v.13). El s-a îndoit de aceste cuvinte, deşi a avut înaintea lui pe
216
arhanghelul Gavril, căpetenia îngerilor purtători de veşti, deşi îngerul i-a adus
acest mesaj din partea lui Dumnezeu şi cu toate că el personal a strigat cu lacrimi
în ochi ani de-a rândul către Cel Preaînalt. Aşa suntem noi oamenii, adeseori nu
credem nici chiar în propriile noastre rugăciuni! Zaharia, în cele din urmă,
oscilând şi neştiind ce să creadă a spus îngerului: “Din ce voi cunoaşte lucrul
acesta? Fiindcă eu sunt bătrân şi soţia mea este înaintată în vărstă” (v.18). La
aceste cuvinte, arhanghelul i-a răspuns: “Şi eu sunt Gavril care stau înaintea lui
Dumnezeu; am fost trimis să-ţi vorbesc şi să-ţi aduc această veste bună“
(v.19).Comentatorul J.C. Ryle a zis că tot arhanghelul Gavril a adus lui Daniel
mesajul celor 70 de săptămâni în urmă cu 490 de ani ( Daniel 8:16; 9:21).26
Pentru că Zaharia s-a îndoit şi a cerut un semn, îngerul l-a pedepsit zicânandu-i:
“Iată că vei fi mut şi nu vei putea vorbi până în ziua când se vor întâmpla aceste
lucruri, pentru că n-ai crezut cuvintele mele, care se vor împlini la vremea lor”
(v.20). Avraam, Ghedeon şi Ezechia au cerut semne (Gen. 15; Jud. 6; 2 Împ. 20)
şi Dumnezeu le-a arătat semne şi nu i-a certat, pe când pe Zaharia nu numai că l-a
certat îngerul Gavril, dar l-a şi pedepsit.27
3. Şi al treilea lucru care a transformat ocazia unică de tămâiere a preotului
Zaharia într-un moment suprem din viaţa lui a fost că atunci era anunţată
venirea prorocului Ilie, înainte mergătorul şi crainicul Fiului lui Dumnezeu.
Arhanghelul Gavril a spus lui Zaharia în continuare: “El va fi pentru tine
un motiv de bucurie şi de veselie şi mulţi se vor bucura de naşterea lui. (15) Căci
va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură ameţitoare şi se va
umple de Duhul Sfânt încă din pântecele mamei sale. (16) El va întoarce pe mulţi
dintre fiii lui Israel la Domnul, Dumnezeul lor. (17) Va merge înaintea lui
Dumnezeu în duhul şi în puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor Ia copii
şi pe cei neascultători la umblarea în întelepciunea celor drepţi, ca să gătească
Domnului un popor bine pregătit pentru El “ (v.14-17).
După ce arhanghelul Gavril s-a făcut nevăzut, Zaharia a rămas atât de
consternat încât a uitat să-şi continue slujba. După terminarea jertfei şi a ceasului
de rugăciune, mulţimile din curţile Templului, potrivit ritualului aşteptau să iasă
preotul cu resortul tămâierii ca să rostească binecuvăntarea asupra lor şi să le
elibereze. Evanghelistul Luca a scris: “Mulţimea însă îl aştepta pe Zaharia şi se
mira de întârzierea lui în Templu” (v.21). În sfârşit, preotul mult aşteptat a apărut,
el numai şi-a ridicat mâinile şi le-a dat o binecuvântare mută şi apoi le-a explicat
prin semne ce i s-a întâmplat în Templu. Evanghelistul Luca ne-a relatat, scriind:
“Când a ieşit afară, nu putea să le vorbească; şi au înţeles că avusese o vedenie
în Templu. El le făcea semne întruna; şi a rămas mut” (v.22).
Poporul a plecat acasă foarte mişcat de vedenia lui Zaharia. Atât muţenia
lui Zaharia de la întâlnirea lui cu îngerul, cât şi dezlegarea limbii lui la naşterea
fiului său au slujit ca nişte dovezi putenice că Ioan Botezătorul a fost trimis de
Dumnezeu.
217
Acest moment suprem din viaţa lui Zaharia a devenit şi un mare motiv de
bucurie pentru toată lumea, fiindcă atunci Dumnezeu Şi-a împlinit promisiunea pe
care a făcut-o cu privire la trimiterea lui Ilie, înainte mergătorul şi mesagerul
Fiului Său şi al Mântuitorului lumii.
__________________________________
1. Bell, H., Daniel, p. 129.
2. Op..cit. p. 31-37.
3. Josephus, F., Jewish War VI, v. 4.
4. Tacitus, History V, 13.
5. Suetonius, Life of Vespasian IV, 5.
7. Josephus, F., Antiquities III, v11, 4.
8. Barclay, W., The Gospel of Luke, pp. 9-10.
9. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 71.
10. 0p. cit.
11. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 16.
13. Op. cit.
14. Josephus, F., Antiquities XV, 55; XXI, 16;
16. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke,Vol. I, p. 71;
2 Împ. 11:9.
18. Edersheim, A., The Temple: Its Ministry and Service, p. 129;
19. Edersheim, A., The Temple: Its Ministry and Service, p. 129.
21. Josephus, F., Antiquities XIV. 4 3;
Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, pp. 73-74.
22. Wurmbrand, R., Viaţa lui Isus (o lucrare dactilografiată).
23. Op. cit.
24. Op. cit.
26. Ryle, J.C., Expository Thoughts on the Gospels, Luke, p. 15.
27. Godet, F., A Commertary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 82.
218
29. VESTIREA NAŞTERII FIULUI LUI DUMNEZEU
Luca 1 : 26 - 38
26. În Iuna a şasea, îngerul Gavril a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate
din Galilea, numită Nazaret,
27. la o fecioară logodită cu un bărbat numit Iosif, din casa lui David.
Numele fecioarei era Maria.
28. Îngerul a intrat la ea şi a zis: “Plecăciune ţie, căreia i s-a făcut mare
har; Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei!”
29. Tulburată foarte mult de cuvintele acestea, Maria se întreba singură
ce putea să însemneze urarea aceasta.
30. Îngerul i-a zis: “Nu te teme, Maria; căci ai primit îndurare înaintea
lui Dumnezeu.
31. Şi iată că vei rămâne însărcinată şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune
numele Isus.
32. El va fi mare şi va fi numit Fiul Celui Preaînalt; şi Domnul Dumnezeu
Îi va da tronul tatălui Său David.
33. Va împărăţi etern peste casa lui Iacov şi Împărăţia Lui nu va avea
sfârşit”.
34. Maria a zis îngerului: “Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu ştiu
de bărbat?”
35. Îngerul i-a răspuns: “Duhul Sfânt Se va coborî peste tine şi puterea
Celui Preaînalt te va umbri. De aceea Sfântul care se va naşte din tine va fi numit
Fiul lui Dumnezeu.
36. Iată Elisabeta, rudenia ta, a conceput şi ea un fiu la bătrâneţe; şi ea,
căreia i se zicea stearpă, este acum în a şasea lună.
37. Căci nici un cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere.
38. Maria a zis: “Iată roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!”
Şi îngerul a plecat de la ea.
Intrarea Fiului lui Dumnezeu în lume a fost cel mai fenomenal şi crucial
moment din timp şi eternitate. Naşterea lui Ioan Botezătorul, înainte-mergătorul
lui Mesia, deja fusese anunţată, iar acum Dumnezeu sta gata să transmită şi
naşterea Fiului Său.
Din acest studiu intitulat Vestirea naşterii Fiului lui Dumnezeu, ne vom
ocupa de trei lucruri: de mesagerul naşterii Domnului Isus, de destinatarul
mesajului lui Dumnezeu şi de problema naşterii din fecioară. Să luăm mai întâi
I. MESAGERUL NAŞTERII DOMNULUI ISUS

Evanghelistul Luca a scris: “În luna a şasea, îngerul Gavril a fost trimis
219
de Dumnezeu într-o cetate din Galilea numită Nazaret” (v.26). Dintre toţi îngerii
numai Mihail şi Gavril au fost amintiţi în Biblie cu numele (Daniel 8:16; 9:21;
Apoc. 12:7).1
Casa fecioarei Maria. Aici i s-a arătat îngerul Gavril şi i-a vestit
naşterea Mântuitorului.
Grota familiei sfinte. Porţiune subterană

a casei lui Iosif, mobilierul atelierului lui de lucru.
220
La şase luni după ce arhanghelul Gavril a anunţat naşterea lui Ioan
Botezătorul, Dumnezeu l-a trimis din nou ca să facă de cunoscut şi naşterea Fiului
Său. Dacă Dumnezeu l-a trimis chiar pe arhanghelul Gavril, căpetenia îngerilor
putători de veşti să anunţe naşterea lui Ioan Botezătorul, numai pentru faptul că el
urma să fie crainicul Fiului Său, atunci cu atât mai mult El a trimis pe acest
arhanghel ca să vestească naşterea Mântuitorului.
Îngerul Gavril vesteşte fecioarei Maria Arhanghelul Gavril vesteşte

naşterea Domnului Mariei naşterea Mântuitorului
Când a sosit momentul suprem pe care Dumnezeu l-a programat încă din
veşnicie şi a bătut gongul eternităţii, Cel Preaînalt a spus marelui arhanghel:
“Du-te din nou pe pămănt, şi anume într-o anumită cetate cu numele de Nazaret
şi la o anumită fecioară din acea cetate, şi anume Maria!”
Această misiune încredinţată arhanghelului Gavril de a căuta o anumită
planetă în marele Univers a fost ca şi cum ai trimite un copil să caute într-un
pustiu un anumit bob de nisip. Arhanghelul Gavril a cunoscut toate lumile şi toate
stelele pe care le-a creat Dumnezeu. El n-a învăţat geografia în nici o şcoală de pe
pământ şi totuşi a ştiut să găsească Nazaretul. Şi când a apărut înaintea Mariei, el
n-a întrebat-o: “Tu eşti Maria?”, ci a ştiut cu cea mai mare exactitate că ea era şi
nu alta. De aici învătăm marele adevăr şi anume că cei ce locuiesc în prezenţa lui
Dumnezeu se aseamănă întocmai cu El şi cunosc toate lucrurile pe care
Dumnezeu le-a creat şi Îi aparţin.
Dumnezeu a încredinţat acest mesaj suprem al vestirii naşterii Fiului Său
chiar arhanghelului Gavril, căpetenia îngerilor purtători de veşti, care locuieşte în
221
mod permanent chiar înaintea tronului Lui, ca s-o onoreze cu prezenţa sa pe aceea
care s-a învrednicit să devină mama Fiului Său prea iubit.
Al doilea lucru de care ne vom ocupa din acest text este
II. DESTINATARUL MESAJULUI LUI DUMNEZEU

Evanghelistul Luca ne-a arătat în acest pasaj că arhanghelul Gavril a fost
trimis la o fecioară. El a scris: “În luna a şasea, îngerul Gavril a fost trimis
de Dumnezeu într-o cetate din Galilea, numită Nazaret, (27) la o fecioară
logodită cu un bărbat, numit Iosif, din casa lui David. Numele fecioarei era
Maria. (34) Maria a zis îngerului: «Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu
ştiu de bărbat?» (v.26-27,34).
Prin faptul că Dumnezeu a ales-o pe fecioara Maria ca să-L nască pe Fiul
Său în calitate de Mântuitor al lumii, Biblia ne arată următoarele trei lucruri: că
Cel Preaînalt a condus personal linia genealogică a străbunilor ei pentru a
selecţiona o asemenea floare, aşa după cum am văzut când am tratat studîul
intitulat Minunăţiile genealogiilor (Vol.I,Stud.22), că ea s-a lăsat pregătită de
Dumnezeu şi că ea I-a fost de mare preţ în vederea atingerii planului Lui pe care
l-a avut cu privire la mântuirea lumii.
Şi acum, când orologiul etern a început să bată că a sosit timpul ca Fiul lui
Dumnezeu să intre în creaţie,ochii Celui Preaînalt care controlează tot Universul
au căzut asupra Mariei şi a găsit-o exact aşa cum a dorit s-o pregătească. Astfel a
zis arhanghelului Gavril “Du-te în cutare cetate şi la cutare fecioară şi transmite-
i acest mesaj”.
Este foarte interesant, arhanghelul Gavril a spus că Ioan Botezătorul se va
naşte dintr-o mamă bătrână şi stearpă, iar Fiul lui Dumnezeu se va naşte dintr-o
fecioară şi fără un tată uman.
La acest mesaj al arhanghelului Gavril, fecioara Maria a răspuns: ''Iată
roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!” (v.33). Cu aceste cuvinte
smerite şi pline de supunere ea a atras din sânul Tatălui pe Fiul Lui care era cel
mai sfânt şi glorios din cer şi L-a mutat în preacuratul ei pântec.
Şi, al treilea lucru de care ne vom ocupa din acest pasaj citit este
III. PROBLEMA NAŞTERII DIN FECIOARĂ

Acestei probleme mult controversate îi vom acorda un spaţiu mai mare.
Teologii au explicat problema naşterii din fecioară în trei feluri:
1. Unii teologi cred că ideea naşteii din fecioară este împrumutată din
legendele mitologiei păgâne.
O minoritate infimă a teologilor moderni susţine că ideea naşterii din
fecioară este împrumutată din legendele mitologiei păgâne de care lumea antică
era plină.2 Aceştia, negând adevărul naşterii din fecioară, aduc ca argument că
222
scriitorii Noului Testament, ca Evanghelistul Marcu şi Apostolul Pavel, nu ne
amintesc nimic despre aşa ceva.3 Noi nu vom insista deloc asupra acestei opinii
fiindcă ea este departe de adevăr şi este susţinută de foarte puţini teologi şi de prea
mică importanţă.
2. Alţi teologi susţin că mama Mântuitorului a rămas pururea fecioară.
Le Camus şi C. Harrison spun că acesta este un text de bază al acestor
teologi care susţin că Maria ca mireasă a Duhului Sfânt şi-a păstrat fecioria şi
după naşterea lui Cristos.4
Problema fraţilor Domnului Isus, despre care vorbeşte Noul Testament, a
dat întotdeauna naştere la dezbateri aprinse în istoria Bisericii, începând de la
sfârşitul secolului al patrulea. Pe la sfârşitul secolului al IV-lea şi la începutul
celui de-al V-lea, erau trei teologi care au explicat problema fraţilor Domnului
lsus în trei feluri: Epiphanius, Ieronim şi Helvidius.
Epiphanius a susţinut că fraţii şi surorile Domnului Isus amintiţi în
Evanghelii erau vitregi, rezultând din prima căsătorie a lui Iosif.5 Această
concepţie a fost acceptată de către Biserica din Răsărit în secolul al V-lea fiindcă
se potrivea cu ascetismul care exista în Biserica Primară.6 Teologul amintit a luat
ca argument în vederea susţinerii acestei opinii gelozia fraţilor Domnului Isus,
spunând că dacă nu erau fraţi vitregi, n-ar fi fost geloşi pe Mântuitorul. Numai că
argumentul acesta este foarte slab fiindcă există mulţi care deşi sunt fraţi de la
amândoi părinţii, totuşi sunt geloşi unii pe alţii.7
Ieronim a crezut că fraţii şi surorile despre care vorbesc Evangheliile au
fost verişorii şi verişoarele Domnului Isus de gradul întâi. El a susţinut că aceşti
verişori ai Mântuitorului erau copiii lui Cleopa (Ioan 19:25) şi ai Mariei; şi că
Cleopa era frate cu Iosif, iar Maria, deşi avea acelaşi nume, era soră cu Maria,
mama Domnului Isus.8 Teologul amintit şi-a susţinut opiniea prin două argumerte:
Pimul argument era că în Israel, rudele obişnuiau să se căsătorească între ele. Şi al
doilea argument a fost că în limba ebraică a Vechiului Testament, cât şi în cea
aramaică, limbă care se vorbea pe timpul Domnului Isus, nu existau cuvintele
“văr” şi “nepot”. În limba ebraică, cuvântul ah, care se folosea pentru ”frate”, se
întrebuinţa şi pentru “văr” şi “nepot” (Gen: 13:8) şi în limba aramaică, cuvântul
aha, de asemenea se folosea şi pentru “frate”dar şi pentru “văr” şi pentru
“nepot”.9
Pe baza explicaţiei lui Ieronim, cât şi a lui Epiphanius, sinodul al treilea
ecumenic, care s-a ţinut la Efes, a stabilit oficial ca dogmă în Biserica Creştină că
Maica Domnului a rămas pururea fecioară.10 Punctul de vedere al lui Ieronim a
fost susţinut de eruditul teolog catolic M.J. Lagrange, cât şi de mulţi alţi
comentatori şi teologi ai acestei biserici tradiţionale.11 Unii erau de părere că
Alfeu care era unul dintre cei doisprezece apostoli a fost unul şi acelaşi cu Cleopa,
cu care ar fi fost căsătorită Maria, sora mamei Mântuitorului.12
Alţii au emis o altă opinie, şi anume că Iacov, care a devenit mai târziu episcopul
223
bisericii din Ierusalim, şi Iuda au fost fiii lui Iosif pe care i-ar fi avut cu prima
soţie. Iar Simeon, care l-a succedat pe Iacov ca episcop la biserica din Ierusalim,
ar fi fost fiul lui Cleopa.13
Este posibil ca Cleopa să fi fost frate cu Iosif, de aceea soţia lui a stat
lângă crucea Domnului împreună cu mama Domnului, Salome, care era sora
mamei Domnului şi Maria Magdalena. Evanghelistul Ioan a scris: “Lângă crucea
lui Isus stătea mama Lui şi sora mamei Lui, Maria, soţia lui Clopa şi Maria
Magdalena” (19:25). Dar este greu de crezut că soţia lui Cleopa, care purta
acelaşi nume cu Maria, mama Domnului Isus să fi fost soră cu Maica
Mântuitorului. Dacă Maria, soţia lui Cleopa, era soră cu mama Domnului Isus,
Evanghelistul Ioan nu scria: “Lângă crucea lui Isus stătea mama Lui şi sora
mamei Lui”, ci ar fi zis: “Lângă crucea lui Isus stătea mama Lui şi surorile mamei
Lui“.
Unii tradiţionalişti au zis că Maria era singură la părinţi; alţii au spus că
avea o singură soră, pe Salome, mama apostolilor Ioan şi Iacov; şi alţii au afirmat
că avea două surori: pe Salome şi pe soţia lui Cleopa.14 Născocirea că Maria a stat
în templu şi că arhiereul şi preoţii au logodit-o cu o rudă de-a ei, care era un om
bătrân şi evlavios, cu numele de Iosif, au susţinut-o Origen, Grigorie de Nisa, Ioan
Gură de aur, Epiphanius, Ciril de Alexandria etc.15 Susţinătorii opiniei că Maria,
mama Domnului era pururea fecioară, au adus următoarele trei argumente biblice:
a) Primul lor argument biblic se află în versetul 28 în textul citit, atunci
când îngerul a spus fecioarei Maria că i s-a făcut mare har. Ieronim a tradus din
textul grecesc cuvântul keharitōmenē în versiunea latină a Bibliei cunoscută sub
numele de Vulgata gratia plena, “plină de har”, interpretând că Cristos Îşi
revarsă harul asupra credincioşilor prin fecioara Maria. Dr. F.W. Farrar, explicând
cuvântul grecese keharitōmenē, a spus că el nu înseamnă gratia plena, ci gratia
cumulta: “multă trecere înaintea lui Dumnezeu” “a primit mult har de la
Dumnezeu”.16
Cuvântul grecesc haire înseamnă “salutare”. Din toate versiunile Bibliei
pe care le-am consultat: 13, în limbile engleză şi germană, au tradus acest cuvânt
“salutare”, Biblia rusească şi sârbească l-a tradus “bucură-te” şi versiunea
românească a lui D. Cornilescu l-a tradus “plecăciune ţie”. Unii credincioşi
dintre cultele tradiţionale pot interpreta acest cuvânt foarte greşit, spunând că dacă
arhanghelul Gavril s-a închinat fecioarei Maria, atunci cu atât mai mult se cuvine
ca să ne închinăm noi înaintea ei. Numai că Evanghelistul Luca n-a scris că
îngerul Gavril s-a închinat fecioarei Maria, ci că a salutat-o.
Apoi, în ce priveşte cuvântul keharitōmenē din textul grecesc, numai
Ieronim l-a tradus gratia plena, pe când, versiunile cele mai mari şi bune pe care
le-am consultat au tradus acest cuvânt însemnând “mult favor”, “mult har” şi
”cea mai favorizată”, ca Versiunea autorizată englezească a lui King James
(Autorised King James Version), Versiunea Internaţională Nouă (New
224
Intemational Version), Versiunea Standardul Revizuit (Revised Standard
Version), Standardul Nou American (New American Standard Bible), Biblia
Nouă Englezească (The New English Bible); versiunile în limba germană de M.
Luther şi de F.E. Schlachter; traducerea în limba rusă etc.
b) Al doilea argument pe care l-au adus cei ce susţin că Maica Domnului a
rămas pururea fecioară sunt cuvintele Mântuitorului pe care le-a adresat de pe
cruce mamei Lui, când a zis:· ''Femeie, iată-l pe fiul tău” şi Apostolului Ioan,
când a spus: “«Iat-o pe mama ta!». Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la el
acasă” (Ioan 19:26-27).
Mulţi dintre cei ce au acceptat părerea lui Epiphanius că fraţii Domnului
Isus nu I-au fost fraţi adevăraţi, ci vitregi, de la prima căsătorie a lui Iosif, cred că
aici au încă o dovadă care le întărea această convingere pe motivul că dacă erau
copiii Mariei pe care i-ar fi avut cu Iosif, Mântuitorul n-ar fi încredinţat-o
Apostolului Ioan, şi cu atât mai mult, ştiind că peste câteva zile şi ei vor crede în
divinitatea fratelui lor.17 Dar teologii catolici şi ortodocşi care susţin această
opinie că Domnul Isus nu avea fraţi adevăraţi, ci verişori sau fraţi vitregi, explică
mai departe că atunci când Mântuitorul a zis de pe cruce Apostolului Ioan: “Iat-o
pe mama ta!”, i-a spus cu alte cuvinte ca s-o accepte ca mamă şi să-i ofere ei
primul loc în Biserică; că aşa după cum Avraam a fost tatăl tuturor evreilor tot aşa
şi ea să fie Mama tuturor creştinilor.18
De aici Ieronim şi alţi teologi catolici au interpretat numele mamei
Domnului Isus de Miriam în limba ebraică şi Mariam în cea aramaică că înseamnă
“a domina”, “a domni” şi i-au dat numele de Notre Dame, Madona, care
înseamnă “Doamna Noastră”.19 Noi credem că atunci când Mântuitorul a spus
de pe cruce Apostolului Ioan: “Iat-o pe mama ta!”, aceste cuvinte ale Lui n-au
avut însemnătatea că fraţii nu i-au fost fraţi adevăraţi, nici a primatului mamei
Sale în Biserică şi nici că El s-a referit la îngrijirea mamei Lui din punct de vedere
material, ci că El a avut în minte un alt lucru care era cu mult mai măreţ şi cu mult
mai important, care avea un caracter spiritual şi etern, atât pentru ea, cât şi pentru
întreaga omenire. Când am tratat studiul intitulat Autorul celei de-a Patra
Evanghelii (Vol.I,Stud.7), am văzut că mama Mântuitorului era o elită spirituală
şi că Apostolul Ioan era o altă elită spirituală. Astfel, Fiul lui Dumnezeu a vrut ca
aceste două elite spirituale să fie împreună. Noi credem că mama Mântuitorului şi
Apostolul Ioan au discutat despre Domnul Isus în fiecare zi ore întregi şi că în
aceste discuţii de zeci de ani, învăţătura şi minunile Fiului lui Dumnezeu le
deveneau din ce în ce mai proaspete şi mai adânci.
Apoi, când am abordat studiul intitulat Fiul lui Dumnezeu după fondul de
gândire grecesc (Vol.I,Stud.10), am văzut că cercetătorii au numit Evangheliile
Sinoptice tezaurul spiritual, iar Evangheliei după loan i-au dat titlul de tezaurul
spiritual prin excelenţă. Şi tot atunci ne-am infomat că Evanghelistului Ioan i s-a
atribuit emblema de “vultur” din Apocalipsa 4:6-7, fiindcă vulturul, cu aripile lui
225
puternice, poate să zboare mai presus decât orice altă pasăre şi deoarece el este
singurul dintre toate creaturile care se poate uita la soare fără ca acesta să-i ia
vederea. Tot astfel şi Evanghelistul Ioan, când a scris Evanghelia s-a ridicat mai
presus de orice minte omenească pentru că el a văzut în Cristos cel mai bine tot ce
s-a putut revela unor muritori cu privire la misterele divine. Acesta este motivul
pentru care Evanghelia lui este o carte pur teologică şi filozofică şi chiar o operă
divină. Herder a spus că cel care a scris această Evanghelie era înger şi nu om.
Astfel, dacă am ajuns ca să ne bucurăm de acest tezaur spiritual prin excelenţă şi
de această operă divină, se datorează într-o mare măsură şi mamei Mântuitorului,
pentru că şi ea a avut aportul ei prin discuţiile adânci şi îndelungate pe care le-a
purtat cu Evanghelistul Ioan în legătură cu Fiul ei.
c) Şi al treilea argument pe care l-au adus cei ce susţin că Maica Domnului
a rămas pururea fecioară este marele tablou din Apocalipsa 12 care reprezintă o
femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare şi cu o cunună de 12 stele pe
cap. Ioan Teologul a scris: “In cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în
soare, cu luna sub picioare şi cu o coroană de douăsprezece stele pe cap” (12:1).
În Evul Mediu, această femeie a fost identificată cu Fecioara Maria care a
dat naştere Fiului lui Dumnezeu. De aici teologii medievali au tras concluzia că
Fecioara Maria a devenit o fiinţă supranaturală şi au argumentat că ea trebuie
adorată cu reverenţă.20
Şi astăzi, cultele tradiţionale susţin că această femeie din Apocalipsa
învăluită în soare, cu luna sub picioare şi cu o coroană de 12 stele pe cap, o
simbolizează pe Maica Domnului care a rămas pururea fecioară.
Această opinie este atrăgătoare, numai că ea este o simplă închipuire care
nu are nimic de a face cu tabloul femeii învăluită în soare din Apocalipsa.
Când am tratat studiul Identificarea femeii învăluite în soare
(Vol.III,Stud.1), în lucrarea intitulată Studii asupra Apocalipsei, am văzut că cei
mai mulţi comentatori şi teologi au afirmat, începând chiar din primele secole ca
Andrei de Cezarea şi Metodiu că această femeie reprezintă Biserica întreagă atât
din Vechiul cât şi din Noul Testament şi nu pe Fecioara Maria.
Numai Diavolul şi uneltele lui dispreţuiesc Biserica, o urăsc şi chiar o
persecută, pe când ea, în ochii lui Dumnezeu şi a cerului întreg, se bucură de mare
cinste. În Apocalipsa, capitolul 12, Dumnezeu a portretizat Biserica aşa cum apare
ea înaintea Lui şi cum El a îmbrăcat-o în glorie chiar şi pe pământ. T.F. Torrance
a zis că Mântuitorul Şi-a înveşmântat Biserica în soare fiindcă ea Îi răspândeşte
lumina Lui cerească şi că i-a pus luna sub picioare fiindcă ea reflectează revelaţia
Vechiului Testament şi că i-a aşezat pe cap o coroană cu 12 stele, pentru că ea
trece biruitoare prin toate necazurile ca şi Mântuitorul ei.21
Confesiunile tradiţionale au aranjat cumva şi versetele care sunt în
contradicţie cu opinia lor. În legătură cu Luca 2:7, unde scrie: “Şi L-a născut pe
Fiul ei cel intâi născut”, ei au adus două explicaţii: a) Prima explicaţie a lor este
226
că în cele mai importante şi vechi manuscrise: (Sinaiticus şi Vatican) lipseşte
cuvântul protōtokon, “cel întâi născut”, şi că în alte manuscrise, care sunt mai
puţin importante, acest cuvânt a fost adăugat.22
b) Şi a doua explicaţie pe care au adus-o aceştia este că, chiar dacă
Evanghelistul Luca ar fi scris acest cuvănt, totuşi el n-a vrut să spună că pururea
Fecioara a mai avut şi alţi copii. Ci Evanghelistul Luca a folosit acest cuvânt ca
un titlu, prin care a arătat că Domnul Isus a fost consacrat lui Dumnezeu după
dreptul primului născut; şi chiar dacă un fiu era singur la părinţi, el totuşi se
numea după această lege întâiul născut, pentru că ea îi dădea dreptul ca să se
consacre lui Dumnezeu (Exod 13:2).23
Iar în legătură cu Matei 1:25, unde citim: “Dar nu s-a unit cu ea până ce
ea a născut un Fiu”, teologii tradiţionalişti, de asemenea au zis că şi acest verset
lipseşte din unele manuscrise 24 Dionisie de Corint, Irineu, Clement Alexandrinul
şi alţi teologi din primele secole s-au plâns că scribii au făcut anumite modificări
prin copierea textului original, că unii au înlocuit anumite cuvinte ca să fie
înţelese mai uşor în zonele lor în care locuiau, că la alţii s-au strecurat anumite
greşeli în mod involuntar, iar alţii au făcut anumite modificări intenţionat ca în
cazul unor eretici: ca Marcion şi Arie.25
Când am tratat studiul intitulat Identificarea celor 144.000 de pe muntele
Sion din Apocalipsa (Vol.III,Stud.10), am văzut că în lumea antică relaţia dintre
soţi era considerată păcat. Concepţia aceasta i-a afectat şi pe creştini.26
Gnosticii atribuiau căsătoria şi procrearea Diavolului. Marcion şi alţi
eretici propagau celibatul. Tatian a zis: “Căsătoria îl corupe pe om şi-l face să
curvească”. Chiar şi Origen, una dintre cele mai mari personalităţi din Biserica
Primară, s-a lăsat influenţat de această învătătură şi s-a castrat, dar pe urmă i-a
părut rău. Cei mai mulţi dintre creştini au predicat cu mare entuziasm celibatul şi
au dezaprobat căsătoria. Ei au crezut că numai cei ce renunţă la căsătorie pot să
atingă cea mai înaltă formă de viaţă spirituală. Aşa a început călugăria.
Ioan Teologul a scris: “Apoi m-am uitat,şi iată că Mielul stătea pe muntele
Sionului şi împreună cu El stăteau 144.000 care aveau scris pe frunte Numele Său
şi Numele Tatălui Său .(4) Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt virgini …“
(Apoc.14:1,14).
Acum, întrebarea care se ridică este: cum de scrie în aceste două versete că
numai celibatarii intră în numărul celor 144.000 de pecetluiţi şi niciunul măcar nu
se înclude în acest număr dintre cei căsătoriţi? La această întrebare poate fi dat
numai unul dintre următoarele două răspunsuri: ori Apostolul Ioan a exaltat
celibatul şi a condamnat căsătoria pentru că în vremea când el a scris Apocalipsa
celibatul era considerat ca fiind cea mai înaltă treaptă a vieţii spirituale 27; ori că
aici avem deja de a face cu un mic adaus din partea unui copist celibatar. Este
imposibil ca Ioan Teologul, prin care Dumnezeu ne-a oferit cele mai mari
descoperiri, să fi strecurat în Noul Testament o erezie aşa de mare. Şi cu atât mai
227
mult, Apostolul Ioan, care a ştiut că numărul 144.000 simbolizează Biserica
întreagă, cum a putut el să scrie că niciunul dintre cei căsătoriţi nu vor avea parte
de mântuire şi de Sionul ceresc? O asemenea afirmaţie a putut s-o facă numai un
celibatar habotnic, dar nu Apostolul Ioan.
Şi acum, care este adevărul? Cei ce au crezut că familia este o instituţie sacră
au adăugat cele două versete amintite care vorbesc despre căsătoria Mariei cu
Iosif, că Domnul Isus era primul copil şi că Iosif nu s-a unit cu Maria ca şi cu
soţia lui decât după ce L-a născut pe Mântuitorul? Sau că cei ce susţineau că
celibatul este cea mai înaltă treaptă a vieţii spirituale au şters aceste versete din
unele manuscrise? D.B.J. Campbell, cât şi alţi comentatori ne spun că celibatarii
au şters aceste versete din unele manuscrise şi au vrut să falsifice adevărul.28
3. Şi alţi teologi susţin cu tărie că Maria L-a născut pe Mântuitorul în
calitate de fecioară şi că după naşterea Lui a mai avut fii şi fiice.
Un alt teolog renumit care a trăit pe timpul lui Ieronim şi a lui Epiphanius
şi a explicat problema fraţilor Domnului Isus era Helvidius. Acesta a crezut că
Maria era căsătorită cu Iosif, că ea L-a născut pe Domnul Isus în calitate de
fecioară şi că după ce L-a născut pe Mântuitorul a mai avut cu Iosif fii şi fiice.29
Această explicaţie au luat-o Bisericile Evanghelice.
Comentatorul L.E. Porter a spus că Bisericile Tradiţionale refuză să creadă
că Fecioara Maria a mai avut copii după ce L-a născut pe Domnul Isus, deşi aşa a
crezut Biserica Primară timp de trei secole şi cu toate că aşa au scris Evangheliştii
Matei şi Luca.
Bisericile Evanghelice au la bază opt dovezi biblice care arată că Fecioara
Maria a fost căsătorită cu Iosif şi că, după ce L-a născut pe Mântuitorul, a mai
avut fii şi fiice.
a) Prima dovadă este căsătoria ei cu Iosif.
Când vom trata studiul intitulat Visul lui Iosif (Vol.I,Stud.32), vom vedea
că la evrei căsătoria a avut trei trepte: angajamentul, logodna şi câsătoria propriu
zisă. Părinţii angajau copiii unul pentru altul când erau încă mici, chiar şi de
câteva luni.30 Logodna vine de la evrei. Dacă a existat angajamentul, a trebuit să
existe şi logodna, care dura un an. La logodnă, tinerii ratificau angajamentul
încheiat de către părinţi. Evanghelistul Matei, când a scris: “Maria, mama Lui, era
logodită cu Iosif” (1:18), a arătat că ei erau şi angajaţi de copii unul pentru altul,
că erau logodiţi cu adevărat, de aceea atunci când Maria era însărcinată de către
Duhul Sfânt, Iosif ca logodnic, a trecut prin mari tulburări (Matei 1:20) şi că ei s-
au căsătorit cu adevărat, de aceea Evangheliştii Matei şi Luca ne-au scos în
evidenţă, aşa după cum vom vedea, că Maria şi Iosif au avut copii împreună.
b) A doua dovadă biblică pe care o aduc Bisericile Evanghelice ca să arate că
Maria era căsătorită cu Iosif şi că au avut copii împreună este relatarea
Evanghelistului Matei pe care a făcut-o când a scris: “Dar nu s-a unit cu ea
până ce ea a născut un Fiu” (1:25). Această precizare scoate în evidenţă naşterea
228
Domnului Isus de către Maria în calitate de fecioară, dar ne arată totodată şi că
mama Mântuitorului n-a rămas pururea fecioară, ci a mai avut şi alţi copii.
c) A treia dovadă biblică pe care o aduc Bisericile Evanghelice ca să arate
că Maria era căsătorită cu Iosif şi că au avut copii împreună este afirmaţia pe care
a făcut-o Evanghelistul Luca, când a scris: “Şi a născut pe Fiul ei cel întâi
născut”(2:7). Din aceste cuvinte reiese că Maria a mai născut şi alţi copii şi că
Domnul Isus n-a fost singurul ei fiu, ci El a mai avut fraţi şi surori, aşa după cum
ne relatează Noul Testament. Evanghelistul Luca a ştiut bine lucrul acesta de
aceea el ne-a scos în evidenţă acest adevăr.31
d) A patra dovadă biblică pe care o aduc Bisericile Evanghelice ca să arate că
Maria era căsătorită cu Iosif şi că au avut copii împreună este că Noul Testament
a folosit pentru fraţii Domnului Isus cuvântul de fraţi şi nu de veri sau fraţi
vitregi. Întrebarea care se ridică este: Dacă fraţii Domnului Isus nu I-au fost fraţi
adevăraţi, ci verişori, aşa cum spunea Ieronim, sau fraţi vitregi, aşa cum susţinea
Epiphanius, atunci de ce Evangheliştii şi toţi scriitorii Noului Testament care ne
vorbesc despre ei n-au tradus cuvântul aramaic aha cu grecescul anepsios care
înseamnă “veri” şi “fraţi vitregi”, ci au folosit pe cel de adelfi, “fraţi”?
Răspunsul este că scriitorii Noului Testament au redat cuvântul aramaic aha în
grecescul adelfi ca să arate adevăratul grad de rudenie: că ei au fost fraţi cu
Domnul Isus şi nu verişori sau fraţi vitregi.32
e) A cincea dovadă biblică pe care o aduc Bisericile Evanghelice ca să
arate că Maria era căsătorită cu Iosif şi că au avut copii împreună este mulţimea
citatelor în Noul Testament.
Evangheliştii Marcu şi Matei au amintit pe fraţii Domnului cu numele
atunci când nazarenenii se mirau în sinagogă de înţelepciunea Mântuitorului.
Evanghelistul Marcu a scris cum nazarenenii ziceau despre Domnul Isus,
concetăţeanul lor, pe care ei Îl cunoşteau aşa de bine, şi nu numai pe El, ci şi toată
familia Lui: “Nu este acesta tâmplarul, fiul Mariei, fratele lui Iacov, al lui Iose, al
lui Iuda şi al lui Simon? Şi nu sunt surorile Lui aici între noi?” (6:3). Şi
Evanghelistul Matei, de asemenea a scris cum nazarenenii, înşirând toată casa
Mântuitorului, au zis: ''Oare nu este El Fiul tâmplarului? Nu este Maria mama
Lui? Şi Iacov, Iosif, Simon şi Iuda, nu sunt ei fraţii Lui? (56), şi surorile Lui nu
sunt toate printre noi?” (13:55-56).
Tradiţia spune că Domnul Isus avea două verişoare, cu numele Estera şi
Tamara 33, pe când Evanghelistul Marcu a trecut în textul grecesc cuvântul
adelfai, care înseamnă “surorile” la plural şi nu la dual, ceea ce ne arată că
Domnul Isus avea cel puţin trei surori. Evanghelistul Matei este în concordanţă cu
Evanghelistul Marcu, de aceea a adăugat la substantivul “surorile” adverbul pāsai,
care înseamnă la plural “toate” şi n-a folosit la substantivul “surorile” dualul, ca şi
cum Mântuitorul ar fi avut două surori.
Evangheliştii Marcu, Matei şi Luca ne relatează într-o altă ocazie cum
229
fraţii Domnului Isus au venit împreună cu mama lor ca să-L vadă pe Mântuitorul
şi să vorbească cu El. Evanghelistul Marcu a scris: “Atunci au venit mama şi
fraţii Lui şi, stând afară, au trimis să-L cheme” (3:31). Evanghelistul Matei a zis:
“Pe când vorbea încă Isus mulţimilor, iată că mama şi fraţii Lui stăteau afară şi
căutau să vorbească cu El” (12:46). Şi Evanghelistul Luca a spus: “Mama şi fraţii
lui Isus au venit la El, dar nu puteau să-I vorbească din cauza mulţimii (20).
Cineva I-a spus: «Mamă-Ta şi fraţii Tăi stau afară şi vor să Te vadă»” (8:29-20).
Când evanghelistul Marcu şi-a scris Evanghelia, prin anii 55 sau 56, Iacov,
fratele Domnului, se afla printre fruntaşii Bisericii, dar chiar şi Iosif, care se
numea şi Iose, era bine cunoscut de toată frăţietatea. Acesta a fost motivul pentru
care Evanghelistul Marcu, atunci când a prezentat femeile care au stat lângă
crucea Mântuitorului a scris: “Acolo erau şi nişte femei, care priveau de departe.
Printre ele erau Maria Magdalena; Maria, mama lui Iacov cel mic şi a lui Iose, şi
Salome” (15:40). Aici, Evanghelistul Marcu, numind-o pe Maria, mama lui Iacov
şi a lui Iose, ne-a arătat în modul cel mai clar că ea le-a fost mamă, ca şi
Domnului Isus şi nu mătuşă.
Evanghelistul Ioan a amintit de două ori pe fraţii Mântuitorului: o dată când au
fost cu Domnul Isus şi cu mama lor la nunta din Cana Galileii, scriind: “După
aceea (Isus) S-a coborât la Capernaum împreună cu mama, fraţii şi ucenicii Lui
(2:12); şi a doua oară i-a amintit atunci când L-au îndemnat pe Domnul Isus să
meargă la Ierusalim, cu ocazia sărbătorii Corturilor. El a scris:
“…Sărbătoarea…Corturilor era aproape. (3) Fraţii Lui I-au zis: «Pleacă de aici
şi du-Te în Iudea, ca să vadă şi ucenicii Tăi lucrările pe care le faci» (10). După
ce s-au urcat fraţii Lui la sărbătoare, S-a urcat şi El, dar nu pe faţă, ci cam pe
ascuns” (7:2-3,10).
Cartea Faptele Apostolilor ne arată cum după învierea Domnului Isus toţi
fraţii Lui au crezut în El şi cum ei s-au apropiat de cele două grupuri intime ale
Mântuitorului: de grupul apostolilor şi de grupul femeilor. Doctorul Luca a scris:
“Toţi aceştia (apostolii) perseverau într-un gând în rugăciune şi în cereri,
împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus şi cu fraţii Lui” (1:14). Doctorul
Luca l-a mai menţionat pe Iacov, fratele Domnului, în această carte în 12:17 şi în
15:13.
Apostolul Pavel ne-a vorbit şi El despre fraţii Domnului şi ne-a arătat cum
erau în cercul apostolilor şi cum ei au jucat un mare rol în sânul Bisericii,
îndeosebi Iacov. Apostolul Pavel a scris în epistola sa către Galateni: “Dar n-am
văzut pe nici unul dintre apostoli, decât pe Iacov, fratele Domnului” (1:19) şi
“…Iacov, Chifa şi Ioan, care sunt priviţi ca stâlpi…“ (2:9). Apostolul Pavel a
mai amintit pe fraţii Domnului şi în 1 Corinteni 9:5 şi în 15:7.
f) A şasea dovadă biblică pe care o aduc Bisericile Evanghelice ca să arate
că Maria era căsătorită cu Iosif şi că au avut copii împreună este o concepţie
puternică a evreilor pe care o aveau cu privire la Mesia,şi anume că naşterea şi
230
creşterea Lui vor fi tăinuite de Dumnezeu în aşa fel încât nimeni nu-L va
cunoaşte nici chiar părinţii Lui şi că El va apare dintr-o dată când va fi în
floarea vârstei şi nimeni nu va şti de unde.34
Evanghelistul Ioan s-a referit la această concepţie atunci când ne-a redat
cuvintele mulţimii din curtea Templului, scriind: “…Noi ştim de unde este omul
acesta; însă când va veni Cristosul, nimeni nu va şti de unde este“ (7:27).
Evangheliştii ne arată că unul dintre cele mai mari motive pentru care
evreii s-au poticnit şi n-au putut să creadă în Domnul Isus era fiindcă L-au
cunoscut pe El încă de mic, pe părinţii şi pe fraţii Lui. Evanghelistul Matei a scris:
“Oare nu este El Fiul tâmplarului? Nu este Maria mama Lui? Şi Iacov, Iosif,
Simon şi Iuda, nu sunt ei fraţii Lui? (56) Şi surorile Lui, nu sunt toate printre
noi?” (13:55-56). Evanghelistul Marcu a zis: “Când a venit ziua Sabatului, a
început să înveţe mulţimea în sinagogă. Mulţi, când Îl auzeau, se mirau şi ziceau:
«De unde are El aceste lucruri? Ce fel de înţelepciune este aceasta, care I-a fost
dată? Şi cum se fac astfel de minuni prin mâinile Lui? (3) Nu este acesta
tâmplarul, fiul Mariei, fratele lui Iacov, al lui Iose, al lui Iuda şi al lui Simon? Şi
nu sunt surorile Lui aici între noi?» şi găseau o pricină de poticnire în El” (6:2-
3). Şi Evanghelistul Ioan a citat pe evrei spunând după ce Domnul Isus a înmulţit
cinci pâini şi doi peşti şi a săturat cu ele 5.000 de bărbaţi fără femei şi copii. El a
scris: “Iudeii murmurau împotriva Lui, pentru că zisese: «Eu sunt pâinea care s-a
coborât din cer» (42). Şi ziceau: «Oare nu este acesta Isus fiul lui Iosif, pe al
cărui tată şi mamă îi cunoaştem? Cum, dar, zice El: 'Eu M-am coborât din
cer?’»“ (6:41-42).
g) A şaptea dovadă biblică pe care o aduc Bisericile Evanghelice ca să
arate că Maria era căsătorită cu Iosif şi că au avut copii împreună, sunt străbunii
lui Iosif din genealogia Evanghelistului Matei, aşa după cum am văzut când am
tratat studiul intitulat Dificultăţile genealogiilor ( I, 26). Dacă Iosif, care era pe
linia regală de succedare, nu era soţul real al Mariei, Domnul Isus nu putea să fie
Fiul lui David şi de drept în vederea moştenirii tronului; şi ca atare, după Vechiul
Testament şi legea lui Israel, El nu putea să fie Împăratul acestui popor al lui
Dumnezeu. Iar prin faptul că Noul Testament afirmă că El era Fiul lui David şi de
drept prin Iosif şi de fapt prin Maria, aceasta ne arată clar că Maria era cu adevărat
soţia acestui descendent al lui David.
h) Şi a opta dovadă biblică ce stă la baza Bisericilor Evanghelice şi care
atestă că Maria n-a rămas pururea fecioară, ci după ce L-a născut pe Domnul Isus
a mai avut şi alţi copii, este adevărul naşterii ei naturale. Noul Testament,
accentuând asupra naturii divine şi umane ale Domnului Isus, a scos în evidenţă
atât conceperea Lui supranaturală prin Duhul Sfânt, cât şi naşterea Lui firească.
Evanghelistul Luca, care a fost în acelaşi timp şi medic, a scris: “S-a împlinit
vremea când trebuia să nască Maria” (2:6). Aceasta înseamnă că sarcina şi
naşterea Fecioarei Maria au fost naturale. L.E. Porter a zis că opinia Bisericilor
231
Tradiţionale potrivit căreia Maria a rămas pururea fecioară şi după naşterea
Mântuitorului nu poate fi susţinută nici filozofic, nici teologic, nici fiziologic, nici
ştiinţific şi nici biblic.35 Subiectul acesta a fost studiat de cei mai mari cercetători
şi comentatori, ca: J.N. Geldenhuys, H. Balmforth, Vincent Taylor, E.J.
Rawlinson ş.a. care au afirmat că această concepţie, că Maria a rămas pururea
fecioară, este una dintre dogmele cele mai exagerate şi iraţionale ale Bisericilor
Tradiţionale.36
Toate aceste dovezi pe care le-am amintit au determinat pe mulţi
cercetători ai Bibliei ca să susţină cu tărie că Maria n-a rămas pururea fecioară, ci
ea după ce L-a născut pe Mântuitorul, a mai avut şi alţi copii. Adevărul acesta l-a
apărat mai întâi Tertulian şi mulţi alţi teologi la sfârşitul secolului al II-lea şi
începutul celui de-al III-lea 37 ; apoi, l-au apărat, aşa după cum am văzut,
Helvidius şi mulţi alţi iubitori ai adevărului din secolul al IV-lea; şi, în cele din
urmă s-a ridicat şi s-a angajat în decursul celor două milenii o altă pleiadă de
apărători ai acestui adevăr biblic ca să-l susţină până la triumful lui final şi total.
__________________________________
2. Op. cit.
3. Rawlinson, E.J., Christ in the Gospels, p. 23.
4. Carmus, L., La vie de J. Christ, Vol. II, p. 166 ;
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică,Vol. V, p. 28.
5. Harrison, E.F., Viaţa lui Cristos, p. 62.
Diamandi, S., Isus Mântuitorul, Vol. I, p. 467.
6. Harrison, E.F., Viaţa lui Cristos, p. 62 ;
7. Bunaciu, I., Explicarea Evangheliilor, p. 37.
9. Op. cit;
Dalman, G., Jesus – Jeshua, pp. 11 – 14.
11. Diamandi, S., Isus Mântuitorul, Vol. I, p. 468.
12. Renan, E., Viaţa lui Isus, p. 8.
14. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, pp. 20 – 21.
15. Carmus, L., La vie de J. Christ, Vol. II, p. 166;
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 21.
17. Lightfoot, J.B., Galatians, p. 272.
18. Beaslay-Murray, G.R., The Book of Revelation, p. 198.
20. Beaslay-Murray, G.R., The Book of Revelation, p. 198.
232
21. Hendriksen, W., More than Conquerors, p. 163.
26. Morris, L., The Book of Revelation, p. 171.
27. Barclay, W., The Revelation of John, Vol. II, p. 107.
30. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, pp. 18 – 19.
31. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 130;
32. Op. cit.
36. Geldenhuys, J.N., Commentary on the Gospel of Luke, p. 107;
Balmforth, H., St. Luke, pp. 111 – 112;
Taylor, V., The according to St. Luke, p. 112;
Rawlinson, E.J., Christ in the Gospels, p. 23.
233
30. IMNUL MĂRIRII AL FECIOAREI MARIA
Luca 1 : 39 - 56
39. Maria s-a ridicat chiar în zilele acelea şi a plecat în grabă spre munţi,
într-o cetate a lui Iuda.
40. A intrat în casa Iui Zaharia şi a urat de bine Elisabetei.
41. Cum a auzit Elisabeta urarea Mariei, i-a săltat pruncul în pântece şi
Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt.
42. Ea a strigat cu glas tare: “Binecuvântată eşti tu între femei şi
binecuvântat este rodul pântecului tău.
43. Cum mi-a fost dat mie să vină la mine mama Domnului meu?
44. Fiindcă, iată, cum mi-a ajuns la urechi glasul urării tale, mi-a săltat
pruncul în pântece de bucurie.
45. Ferice de aceea care a crezut; pentru că lucrurile care i-au fost spuse
din partea Domnului se vor împlini“.
46. Şi Maria a zis: “Sufletul meu măreşte pe Domnul
47. şi mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu,
48. pentru că a privit spre starea smerită a roabei Sale. Căci iată că de
acum încolo toate generaţiile mă vor numi fericită,
49. pentru că Cel Atotputernic a făcut lucruri mari pentru mine. Numele
Lui este sfânt
50. şi îndurarea Lui se întinde din generaţie în generaţie peste cei ce se
tem de El.
51. El a arătat putere cu braţul Lui; a risipit gândurile pe care le aveau
cei mândri în inima lor.
52. I-a răsturnat pe cei puternici de pe tronurile lor şi i-a înălţat pe cei
smeriţi.
53. Pe cei flămânzi i-a săturat de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară
cu mâinile goale.
54. A venit în ajutorul robului său Israel, căci Şi-a adus aminte de
îndurarea Sa,
55. cum promisese părinţilor noştri - faţă de Avraam şi sămânţa Iui în
veac”.
56. Maria a rămas împreună cu Elisabeta cam trei luni. Apoi s-a întors
acasă.
Acest text, care ne vorbeşte despre Imnul măririi al fecioarei Maria, ne

arată două Iucruri: un moment covârşitor din vizita Fecioarei Maria la Elisabeta şi
conţinutul imnului ei.
234
I. MOMENTUL CEL COVÂRŞITOR DIN VIZITA FECIOAREI MARIA
LA ELISABETA
Fecioara Maria a meditat foarte mult la cuvintele arhangheluIui Gavril. Ea
a ştiut că el nu i-a amintit despre însărcinarea Elisabetei la voia întâmplării; a ştiut
cu siguranţă că dacă Fiul ei va fi Mesia cel promis, atunci şi fiul Elisabetei va fi
Ilie, crainicul şi înainte mergătorul lui Mesia; şi ea a ştiut şi aceea că numai ei va
putea să-i destăinuie vestea intimă şi măreaţă pe care i-a adus-o îngerul. Maria a
rămas foarte mişcată de cuvintele arhanghelului Gavril, dar ea n-a avut cui să le
împărtăşească. Oare cine era în stare s-o înţeleagă? Ea s-a gândit că numai
Elisabeta, rudenia ei care a trecut printr-o experienţă similară o va putea înţelege.
Evanghelistul Luca ne-a spus că toate acestea au determinat-o pe fecioara Maria
să meargă la Elisabeta ca să i le împărtăşească. El a scris: “Maria s-a ridicat chiar
în zilele acelea şi a plecat în grabă spre munţi, într-o cetate a lui Iuda” (v.39).
Elisabeta era mătuşa Mariei, sora tatălui ei. Ştim lucrul acesta din
genealogia Mântuitorului. Când am tratat studiul intitulat Dificultăţile
genealogiilor (Vol.I,Stud.26), am văzut că tatăl Mariei se numea Eli şi că potrivit
obiceiului evreiesc, în cele mai multe cazuri, noul născut primea numele unei rude
apropiate. Iar în cazul fraţilor, adeseori li se dădeau nume asemănătoare, dealtfel
ca şi la noi. Dacă băieţaşul se numea Viorel, fetiţei i se punea numele Viorica.
Astfel, dacă tatăl Mariei se numea Eli, nume care înseamnă în limba aramaică
“Dumnezeul meu”, mătuşa ei se numea Elisabeta, “Dumnezeu este jurământul
meu”.
Unii cercetători sunt de părere că părinţii lui Ioan Botezătorul au locuit în
Ani-Carim, vechiul Carem (Iosua 15:59) care era situat cale de două ore de
Ierusalim.1 Alţii opinează că ei au locuit la Iuta, despre care a zis Iosif Flavius că
era un sat preoţesc, aşezat la sudul Hebronului.2 Dar cei mai mulţi dintre
comentatori susţin că preotul Zaharia şi soţia lui Elisabeta au locuit la Hebron.
Aceştia înclină spre Hebron din trei motive: pentru că în Talmudul evreiesc scrie
că Hebronul era un oraş preoţesc; pentru că el era aşezat pe coasta nordică a
muntelui Hebron; şi fiindcă Evanghelistul Luca ne face precizarea că localitatea în
care locuiau Zaharia şi Elisabeta era un oraş de munte, ori Hebronul era un oraş de
munte.3
Distanţa dintre Nazaret şi Hebron era între 160 şi 180 km4 pe care fecioara
Maria a parcurs-o pe jos.
Fecioara Maria a fost prima fiinţă de pe pământ care L-a avut pe Cristos şi
care a observat că din ea emana ceva cu totul deosebit. Când a ajuns la Elisabeta şi
a salutat-o, Elisabeta a experimentat ceva cu totul nou şi unic. Evanghelistul Luca
a zis: “Cum a auzit Elisabeta urarea Mariei, i-a săltat pruncul în pântece şi
Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt” (v.41). De aici, Elisabeta a înţeles că dacă
ea avea în pântecul ei pe înainte mergătorul lui Mesia, atunci cea care stătea
235
înaintea ei Îl avea chiar pe Fiul lui Dumnezeu. Acesta a fost motivul pentru care
ea a exclamat cu mare entuziasm: “Binecuvântată eşti tu între femei şi
binecuvântat este rodul pântecului tău. (43) Cum mi-a fost dat mie să vină la mine
mama Domnului meu? (44) Fiindcă, iată, cum mi-a ajuns la urechi glasul urării
tale, mi-a săltat pruncul în pântece de bucurie” (v.42-44). Cât de receptivă a fost
neprihănita Elisabeta! Deşi, când a ajuns în contact cu Domnul Isus, El de abia
fusese conceput în pântecul fecioarei Maria şi ea totuşi L-a simţit.
Câmpul în terase de lângă Hebron
Acesta a fost momentul binecuvântat când S-a întâlnit de prima dată Mesia cel
promis cu înainte mergătorul Său,când Ioan Botezătorul s-a umplut de Duhul
Sfânt încă din pântecele maicii sale! (Luca 1:15). Şi când fecioara Maria, deşi nu
era nici poet şi nici compozitor, şi a izbucnit într-o cântare supremă cunoscută sub
numele de Imnul măririi al fecioarei Maria care a exprimat cea mai mare bucurie
care a ieşit vreodată dintr-un piept omenesc, pe care îl cânta cu atâta ardoare
pentru că i s-a dat marele har ca să fie mama Fiului lui Dumnezeu 5 În limba
aramaică se trecea uşor de la proză la poezie şi de la vorbire obişnuită la melodie. 6
Evanghelistul Luca a scris: “Şi Maria a zis: «Sufletul meu măreşte pe Domnul
(47) şi mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu, (48) pentru că a privit
spre starea smerită a roabei Sale. Căci iată că de acum încolo toate generaţiile
mă vor numi fericită (49) pentru că Cel Atotputernic a făcut Iucruri mari pentru
mine. Numele Lui este sfânt (50) şi îndurarea Lui se întinde din generaţie în
236
generaţie peste cei ce se tem de El»” (v.46-50). Ne pare rău că nu putem şti şi
melodia acestui imn.
Şi în al doilea rând, textul pe care îl studiem ne arată
II. COŢINUTUL ACESTUI IMN MĂREŢ

În urma mesajului arhanghelului Gavril, fecioara Maria a început să se
interiorizeze şi să mediteze foarte mult asupra cuvintelor Iui şi a promsiunilor lui
Dumnezeu din Vechiul Testament care urmau să se împlinească prin Fiul ei. Din
acest imn descoperim două lucruri:
1. Că în Domnul Isus urmau să existe trei revoluţii mari şi îndelungate.
Fecioara Maria a ştiut că în Împărăţia Fiului ei nu vor intra oamenii
mândrii, lacomi şi hrăpăreţi. Unii critici răutăcioşi, ignoranţi şi străini de cauză, au
îndrăznit să spună că creştinisnul este stupefiantul care ţine poporul în stare de
adormire 7 Pe când, adevărul este cu totul altul: creştinismul este forţa cea mai
revoluţionară. Jones Stanley a spus că Imnul măririi al fecioarei Maria,
constituie documentul cei mai revoluţionar din istoria lumii. 8
a) Prima revoluţie a lui Cristos este o revoluţie spirituală. Fecioara Maria
a zis: “El a arătat putere cu braţul Lui; a risipit gândurile pe care le aveau cei
mândri în inima lor” (v.51). Adevăratul creştinism este sfârşitul mândriei, pentru
că un om care îşi pune viaţa alături de viaţa lui Cristos, îi este ruşine de sine şi
astfel lichidează cu mândria şi aroganţa.
Scriitorul 0. Henry ne istoriseşte despre un tânăr care era îndrăgostit de o fată
şi cum între timp a devenit hoţ de buzunare. Acesta, într-o zi, a scos din buzunarul
unei doamne bătrâne portofelul cu o mare iscusinţă şi a fost foarte mândru de
reuşita lui. Dar tocmai în momentul acela trecuse fata cu care el discuta. Din faţa
ei radiau seninătatea şi inocenţa. Când a zărit-o, a roşit, şi-a lipit capul de un
suport rece de fier pe care era suspendată o lampă, pentru că atunci a reuşit să-şi
vadă de prima dată toată ticăloşia în faţa ei angelică şi a început să plângă şi să
zică: “Doamne, mai bine să mor decât să mai rămân în halul acesta”. Acum n-a
mai fost mândru de reuşita lui.
Cu atât mai mult, noi reuşim să ne vedem aşa cum suntem în chipul lui
Cristos. Numai El ne poate elibera de toată mândria şi aroganţa. Revoluţia
spirituală a început de mult. Cel ce se crede mândru, drept şi bun, când se vede în
lumina vieţii şi a crucii lui Cristos, i se umple faţa de ruşine. Cristos este etalonul
nostru care ne arată cum suntem şi cum ar trebui să fim. El stârneşte în noi mereu
o revoluţie spirituală. Moto-ul creştin este:” Nu te mândri pentru că n-ai cu ce,
deoarece nu eşti decât un biet păcătos şi o mână de ţărână, dar nici nu dispera
fiindcă eşti o creatură minunată a lui Dumnezeu pentru care Şi-a dat viaţa Fiul
Său ca să-ţi devină Mântuitor!”
b) A doua revoluţie este o revoluţie socială. Fecioara Maria a continuat să zică
în imnul ei măreţ şi adânc: “I-a răsturnat pe cei puternici de pe tronurile lor şi i-a
237
înălţat pe cei smeriţi“ (v. 52). Adevăratul creştinism trebuie să pună capăt tuturor
titlurilor şi etichetelor lumii. Era un mare învăţat în Evul Mediu cu numele
Muretes care a vrut să trăiască sărac. Acesta, într-una din călătoriile lui, s-a
îmbolnăvit într-un oraş italian şi cineva l-a dus la spital ca pe un om al nimănui.
Medicii, fără să le treacă prin minte că ar putea să-i înţeleagă, au discutat între ei
de cazul lui în limba latină, în limbajul lor medical înalt. Ei au fost de părere ca
să-l folosească pentru experienţa lor medicală deoarece era un om sărac şi un biet
călător din lumea largă. La un moment dat, el privindu-i în faţă, le-a răspuns în
limbajul lor înalt: “Nu numiţi pe nimeni neînsemnat pentru care a murit un Fiu de
Dumnezeu” 9 O dată ce am înţeles că Domnul Isus a venit pe pământ şi a murit
pentru întreg neamul omenesc, nimeni n-are voie să spună despre semenul său că
este fără nici o valoare. Numai în Cristos s-au dus toate gradele şi rangurile
sociale şi numai în El noi am devenit cu toţii fraţi.
c) Şi a treia revoluţie este revoluţia economică. Fecioara Maria a spus în
încheiere în imnul ei: “Pe cei săraci i-a săturat de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a
scos afară cu mâinile goale” (v.53). Societatea creştină n-are voie să fie o
societate hrăpăreaţă şi lacomă care să adune pentru sine cât mai mult, în timp ce
semenii ei duc lipsă sau n-au ce mânca.
Câţi nu se văd că sunt cu mâinile goale la sfârşitul vieţii! Şi câţi apoi nu se
vor vedea cu mâinile goale la sfârşitul lumii când toate lucrurile de pe pământ vor
dispare. Atunci va rămâne un singur lucru: Împărăţia lui Cristos, cu toate bunurile
ei supreme. Cristos îi va respinge pe toţi aceia care n-au vrut să-L accepte pe El ca
Domn şi Mântuitor şi le va închide uşa în faţă pentru veci de veci.
Creştinismul a început ca o adevărată revoluţie. El a început ca o revoluţie
personală şi, o dată cu extinderea lui, a continuat şi ca o revoluţie generală şi
universală. Prin secolul al III-lea, când creştinii nu erau decât un mic mănunchi
format mai mult din sclavi, Origen, marele apologet creştin, a spus lui Celsus,
care era un mare adversar al creştinismului, următoarele cuvinte: ”Creştinismul
este destinat să-şi aibă într-o zi supremaţia, pentru că el cuprinde cu adevărul lui
tot mai multe suflete” 10 Şi lucrul acesta, dovedindu-se adevărat, s-a împlinit.
Astăzi creştinismul s-a extins şi a cuprins aproape lumea întreagă, şi el continuă
încă să-şi facă efectul aproape în fiecare suflet şi în fiecare parte a lumii.
2. Şi, al doilea lucru pe care îl descoperim din cântarea fecioarei Maria
este că a fi un ales al lui Dumnezeu înseamnă în acelaşi timp glorie şi cruce.
Evanghelistul Luca a scris: “Maria a zis: «Sufletul meu măreşte pe
Domnul ( 47) şi mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu»” (v.46-47).
Comentatorul W.R.F. Browning a zis că nimeni de pe Pământ n-a dispus de o
glorie, bucurie şi fericire aşa de mare ca Fecioara Maria care L-a născut pe
Mântuitorul lumii 11 Ea a spus în imnul ei: “Toate generaţiile mă vor numi
fericită” (v.48). Şi totodată nimeni n-a avut parte de o durere mai mare în suflet şi
de o sabie înfiptă mai adânc în inimă ca ea atunci când a trebuit să-şi privească
238
dumnezeiescul ei Fiu cum atârna şi murea pe cruce. A fi un ales al lui Dumnezeu
înseamnă adeseori coroană şi cruce, şi numai în final înseamnă coroană şi glorie.
Adevărul este că Dumnezeu nu alege pe nimeni pentru o anumită slujbă, pentru
tihnă şi comoditate, ci pentru trudă, oboseală şi chiar sacrificiu. Paradoxul
binecuvântării de pe pământ este că Dumnezeu oferă unei persoane bucurie şi
fericire, dar în acelaşi timp şi luptă şi cruce.
__________________________________
1. Didon, P., Jesus Christ, Vol. Il, p. 419.
2. Josenhus, F., Antiquities XV. 55; XXI. 16;
Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, vol. I, p. 97;
3. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, vol. I, p. 97.
4. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 17;
5. Plummer, A., The Gospel according to St. Luke, p. 30.
8. Op. cit.
9. Op. cit. p. 16.
10. Origen, Against Celsus 4,7.
11. Browing, W.R.F., St. Luke, pp. 41 – 42.
239
31. IMNUL BINECUVÂNTĂRII AL LUI ZAHARIA
Luca 1 : 57 - 80
57. Elisabetei i s-a împlinit vremea să nască şi a născut un fiu.

58. Vecinii şi rudele ei au auzit că Domnul a arătat mare îndurare faţă de
ea şi se bucurau împreună cu ea.
59. În ziua a opta, au venit să circumcidă pruncul şi au vrut să-i pună
numele Zaharia, după numele tatălui său.
60. Dar mama lui a luat cuvântul şi a zis: “Nu, ci se va numi Ioan“.
61. Ei i-au zis: “Nimeni din rudeniile tale nu poartă numele acesta”.
62. Şi au început să facă semne tatălui său, ca să ştie cum ar vrea să-i
pună numele.
63. Zaharia a cerut o tăbliţă de scris şi a scris, zicând: “Numele lui este
Ioan“. Şi toţi s-au mirat.
64. În clipa aceea i s-a deschis gura, i s-a dezlegat limba, şi el vorbea şi Îl
binecuvânta pe Dumnezeu.
65. Pe toţi vecinii i-a apucat frica; şi în toată regiunea aceea muntoasă a
Iudeii se vorbea despre toate aceste lucruri.
66. Toţi cei ce le auzeau Ie păstrau în inima lor şi ziceau: “Oare ce va fi
pruncul acesta?” Şi mâna Domnului era într-adevăr cu el.
67. Zaharia, tatăl lui, s-a umplut de Duhul Sfânt, a profeţit şi a zis:
68. “Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel, pentru că a cercetat
şi a răscumpărat pe poporul Său.
69. Şi ne-a ridicat o mântuire putemică în casa robului său David,
70. cum vestise prin gura sfinţilor Săi profeţi, care au fost din vechime -
71. mântuire de vrăjmaşii noştri şi din mâna tuturor celor care ne urăsc!
72. Astfel Îşi arată El îndurarea faţă de părinţii noştri şi Îşi aduce aminte
de legământul Lui cel sfânt,
73. potrivit jurământului prin care Se jurase părintelui nostru Avraam,
74. că, după ce ne va scăpa din mâna vrăjmaşilor noştri, ne va permite să-
I slujim făra frică,
75. trăind înaintea Lui în sfinţenie şi dreptate în toate zilele vieţii noastre.
76. Şi tu, pruncule, vei fi numit profet al Celui Preaînalt. Căci vei merge
înaintea Domnului ca să pregăteşti căile Lui
77. şi să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii, care stă în iertarea
păcatelor lui;
78. datorită marii îndurări a Dumnezeului nostru, în urma căreia ne-a
cercetat Soarele care răsare din înălţime,
79. ca să-i lumineze pe cei ce zac în întunericul şi în umbra morţii şi să ne
îndrepte picioarele pe calea păcii!”
240
80. Iar pruncul creştea şi se întărea în duh. Si a stat în locuri pustii până
în ziua arătării lui înaintea lui Israel.
Acest studiu, intitulat Imnul binecuvântării al lui Zaharia, ne arată două

lucruri: evenimentele familiale şi conţinutul acestui imn.
I. EVENIMENTELE FAMILIALE
Textul citit ne scoate în evidenţă că în sânul familiei lui Zaharia erau două
evenimente mari: naşterea lui Ioan Botezătorul şi circumciderea lui.
1. Să aruncăm mai întâi o scurtă privire asupra naşterii lui Ioan
Botezătorul.
Evanghelistul Luca a scris: “Elisabetei i s-a împlinit vremea să nască şi a
născut un fiu. (58) Vecinii şi rudele ei au auzit că Domnul a arătat mare îndurare
faţă de ea şi se bucurau împreună cu ea” (v.57-58). În Israel, naşterea unui copil
era o ocazie de mare bucurie, îndeosebi când noul născut a fost de parte
bărbătească. Când se apropia timpul naşterii pentru o femeie, muzicanţii şi
prietenii familiei se adunau lângă casă şi aşteptau anunţarea naşterii. În cazul când
noul născut era un băieţaş, ei izbucneau în cântece şi muzică şi era o bucurie
universală. Iar în cazul când noul născut era o fetiţă nu se scotea nici un sunet de
veselie, ci toată asistenţa era într-o stare de resemnare, întristare şi părere de rău.
Pe timpul acela era un proverb care zicea: “Naşterea unui băieţaş aduce o
bucurie universală, iar naşterea unei fetiţe produce o întristare generală” .1
Astfel, în casa neprihănitului Zaharia era o bucurie triplă: era naşterea unei
femei sterpe şi înaintată în vărstă, era naşterea unui copil de parte bărbătească şi a
fost naşterea chiar a lui Ilie, înainte mergătorul lui Mesia.
2. Şi al doilea eveniment familial a fost circumciderea şi punerea
numelui.
Evanghelistul Luca a scris: “În ziua a opta, au venit să circumcidă pruncul
şi au vrut să-i pună numele Zaharia, după numele tatălui său” (v.59). În ziua a
opta băieţaşii se circumcideau şi li se punea numele, iar fetiţelor li se dădea
numele de abia în a treizecea zi.
În Israel, numele era descriptiv 2 Uneori el descria împrejurarea naşterii, ca
în cazul lui Esau şi al lui Iacov (Gen. 25:25-26); altă dată el descria copilul, cum
era cazul lui Laban care înseamnă “blond”; altă dată descria starea părinţilor, atât
Saul cât şi Samuel înseamnă “cerut”; altă dată descria credinţa părinţilor: Ilie
înseamnă “Iehova este Dumnezeul meu” şi altă dată copilul primea numele
părinţilor.
Elisabeta voia să pună numele noului ei născut Ioan, aşa după cum
spusese îngerul lui Zaharia (Luca 1:13), însă vecinii şi rudele i se împotriveau şi
cereau să-i pună numele Zaharia, după tatăl lui. Mama copilului le-a zis că aşa i-a
241
poruncit soţul pentru că acesta era numele pe care i l-a dat Dumnezeu prin
arhanghelul Gavril, dar vecinii şi rudele tot nu voiau să cedeze; şi ca să se
convingă, l-au întrebat pe Zaharia prin semne. Bătrânul preot a luat o tabliţă şi a
scris: “Numele lui este Ioan” (v.63).
Numele Ioan este o forma simplă a evreiescului Iehohanan şi înseamnă

“darul lui Iehova” sau “Dumnezeu este plin de har”. Acesta era numele pe care i
l-a pus Dumnezeu prin arhanghelul Gavril şi Zaharia n-a vrut să se abată de la
cuvântul Celui Preaînalt. Evanghelistul Luca ne-a spus că atunci când Zaharia a
scris pe tabliţă: “Numele lui este Ioan”, îndată i s-a dezlegat limba şi el a început
să vorbească.
În acesl moment, preotul Zaharia, asemenea fecioarei Maria, a izbucnit
într-un imn măreţ pe care-l cânta cu mare entuziasm în auzul vecinilor şi al
rudelor adunaţi cu ocazia acestui act familial. După cântare el a început să le
istorisească cum i s-a arătat arhanghelul Gavril în Templu; cum acest arhanghel i-
a spus că soţia lui îl va naşte pe Ilie, înainte mergătorul lui Mesia; cum, fiindu-i
greu să-l creadă pe înger, i-a cerut un semn; cum îngerul i-a dat semnul muţeniei;
şi cum în acel moment al împlinirii acestei promisiuni mari a lui Dumnezeu, i s-a
dezlegat limba după cuvântul arhanghelului Gavril. Evanghelistul Luca ne-a
relatat că toţi vecinii şi toate rudele lui Zaharia, care l-au ascultat, au rămas atât de
242
uimiţi de cele întâmplate încât au răspândit toate aceste lucruri prin tot ţinutul
Iudeii. El a scris: “Pe toţi vecinii i-a apucat frica; şi în toată regiunea aceea
muntoasă a Iudeii se vorbea despre toate aceste lucruri” (v.65).
Ne putem imagina cu cât mai uimită a rămas fecioara Maria la toate
acestea, pentru că ea le-a înţeles mai bine ca oricare altul! Aceasta era cauza
pentru care Evanghelistul Luca ne-a spus că ea a trebuit să rămână la Elisabeta
până la acest eveniment familial! El a scris: “Maria a rămas împreună cu
Elisabeta cam trei luni. Apoi, s-a întors acasă” (1:56). Evanghelistul Luca a
primit toate aceste informaţii chiar din gura Mariei.
Şi, al doilea lucru pe care ni-l arată textul citit este
II. CONŢINUTUL ACESTUI IMN MĂREŢ AL LUI ZAHARIA

Acest imn ne scoate în evidenţă misiunea înainte mergătorului lui Mesia,
cât şi misiunea Fiului lui Dumnezeu.
1. Să luăm mai întâi misiunea Iui Ioan Botezătorul.
Ioan Botezătorul a avut o misiune specială. El a trebuit să pregătească
calea Fiului lui Dumnezeu. Zaharia a spus în imnul său: “Şi tu, pruncule, vei fi
numit profet al Celui Preaînalt. Căci vei merge înaintea Domnului ca să
pregăteşti căile Lui“ (v.76). Când vom studia începutul misiunii lui Ioan
Botezătorul, ne vom ocupa mai îndeaproape de “pregătirea acestei căi”, dar
deocamdată îi vom explica numai însemnătatea.
În Israel, pe timpul Mântuitorului, drumurile erau foarte rele. Pe timp
frumos era un praf atât de mare încât acoperea Iaba picioarelor, iar când ploua se
făcea un noroi îngrozitor; şi îndată ce noroiul se usca, drumurile se făceau foarte
zgrunţuroase. Astfel, când un împărat urma să se deplaseze cu trăsura, cetăţenii
trebuiau să-i netezească drumul.3 Preotul Zaharia a spus în imnul său în sens
figurativ că Mesia sta gata să apară ca un Împărat suprem şi că drumul dinaintea
Lui era foarte zgrunţuros. Astfel, el, adresându-se micului Ioan de opt zile, i-a
spus cu alte cuvinte: “Tu, pruncule, ai misiunea aceasta grea să netezeşti drumul
zgrunţuros dinaintea lui Mesia!” Părerile preconcepute ale evreilor şi împietrirea
inimii lor au fost acel drum greu şi de nestrăbătut dinaintea lui Cristos. Este foarte
înteresant, evreii se considerau poporul sfânt al lui Dumnezeu, fiii lui Avraam, fiii
legământului şi fiii Împărăţiei lui Dumnezeu. Pe când, realitatea a fost alta, că
tocmai ei erau drumul zgrunţuros dinaintea lui Mesia cel promis. Acesta a fost
motivul pentru care Ioan Botezătorul a primit misiunea ca să-i pregătească pe ei
mai întâi pentru Mântuitorul lumii. Pentru care el a căutat să-i convingă că şi ei
erau păcătoşi, şi că şi ei aveau nevoie de mântuire! Acesta a fost motivul pentru
care el i-a chemat şi pe ei la pocăinţă! Şi aceasta era cauza pentru care el a primit
porunca de la Dumnezeu ca să-i boteze şi pe ei ca pe nişte păcătoşi cu botezul
pocăinţei, al iertării şi al legământului cu Dumnezeu, pe care ei îl administrau
păgânilor atunci când se converteau la iudaism.
243
2. Am văzut care a fost misiunea lui Ioan Botezătorul, acum să vedem ce
ne spune neprihănitul Zaharia în imnul său despre misiunea Domnului Isus.
El ne arată că Fiul lui Dumnezeu a avut cea mai mare şi cea mai grea
misiune:ca să ridice pe pământ o mântuire puternică. Evanghelistul Luca l-a
citat pe neprihănitul Zaharia, spunând în imnul său: “Şi ne-a ridicat o mântuire
puternică în casa robului Său David” (v.69). Acelaşi lucru i-a spus îngerul Gavril
şi lui losif: “Ea va naşte un Fiu şi-I vei pune numele lsus, pentru că El va mântui
poporul Lui de păcatele sale” (Matei 1:21). Domnul lsus nu S-a întrupat ca să
fie un împărat pământesc cum Îl visau evreii, ca să-i elibereze de vrăjmaşii lor, ci
El S-a născut ca să ne devină Mântuitor, cu scopul de a ne mântui de păcate. Când
o naţiune este subjugată sau în stare de război, aşa cum era Israelul subjugat de
Imperiul Roman, i se pare că izbăvirea de vrăjmaşi este lucrul cel mai important;
şi totuşi mântuirea de păcate este cu mult mai mare decât izbăvirea de vrăjmaşi,
pentru că păcatul are urmări cu mult mai grave decât robia oricărui imperiu de pe
pământ.
Păcatul este cel mai groaznic lucru din lume. Iacob Boehme a zis: “Dacă
toţi arborii ar fi condeie, dacă toate ramurile ar sluji tuturor acestor condeie ca
peniţe, dacă pământul întreg ar deveni carte şi dacă toate apele s-ar transforma
în cerneală, tot n-ar ajunge pentru a se scrie toate relele pe care le-a pricinuit
păcatul” 4 Un proverb arab spune mai departe: “Păcatul are cinci degete: cu
două ne astupă urechile ca să nu auzim cu ele Cuvântul lui Dumnezeu cu privire
la consecinţa lui, cu alte două ne acoperă ochii ca să nu vedem încotro ne duce şi
pe al cincilea ni-l pune la gură, făcându-ne să-l urmăm fără murmur” 5 Am văzut
că misiunea lui Ioan Botezătorul a fost ca să ne pregătească pe noi pentru
mântuire, să ne facă conştienţi că suntem nişte păcătoşi pierduţi şi că avem mare
nevoie de un Mântuitor, lucrarea pe care o face astăzi Duhul Sfânt şi mesagerii
Evangheliei lui Cristos. Iar misiunea Fiului lui Dumnezeu a fost ca să pregătească
mântuirea pentru noi. Neprihănitul Zaharia ne-a spus că Fiul Celui Preaînalt este
singurul care ne-a ridicat pe pământ o mântuire puternică şi că noi avem cu toţii
numai în El acest dar suprem.
Nimic nu este mai de preţ ca mântuirea câştigată prin jertfa de pe cruce a
Fiului lui Dumnezeu, pentru că are în viaţa omului multe efecte. Numai ea poate
îndrepta optica strâmbă a păcătosului. Cineva a zis că mintea păcătosului este
asemenea unei oglinzi strâmbe care deformează realitatea. Un om păcătos nu
poate gândi drept, oricât de puternică ar fi mintea lui. Cu cât cineva este mai
păcătos cu atât mintea lui gândeşte mai fals. Numai mântuirea ne eliberează de o
inimă împărţită şi ne face să devenim o personalitate unită care vrea un singur
lucru. Numai ea ne eliberează de duşmănie, de prejudecăţi şi de porniri păcătoase.
Numai prin ea încetează toate conflictele lăuntrice şi veşnica şovăială între cele
două căi. Numai cel mântuit nu-şi mai pierde energia sufletească în remuşcări,
ură, îndoială şi îngrijorări. Numai el devine spiritual şi are fericirea să guste din
244
viaţa veşnică, începând chiar de aici şi de acum. Numai el reuşeşte să scape de
pierzarea veşnică. Şi numai el este chemat să devină fiul lui Dumnezeu şi fiul
eternităţii.
Odată un indian a fost întrebat ce l-a determinat ca să se încreştineze? El a
răspuns prin următoarea demonstrare simbolică. A făcut mai întâi din nişte
beţişoare un cerc, apoi a pus în mijlocul lui un vierme şi, în cele din urmă a dat
foc lemnelor. Viermele se zvărcolea şi căuta o cale de ieşire, dar orice încercare îi
era zadarnică. Şi după ce a scos viermele din cerc şi l-a pus în siguranţă, a declarat
solemn: “Aşa era şi sufletul meu. Oricât aş fi încercat să ies din focul pierzării,
nu reuşeam, dar numai Fiul lui Dumnezeu m-a salvat”.6
În încheiere, dreptul Zaharia a spus că lumea noastră a devenit o lume a
unui întuneric beznă în care domnesc numai umbrele groase ale morţii şi nu există
nici o licărire de speranţă. Într-o asemenea lume cufundată cu totul în ignoranţă,
păcat şi moarte a apărut Mântuitorul întocmai ca un Soare etern ca să ne aducă
lumină în negură şi viaţă în moarte. Evanghelistul Luca l-a citat pe Zaharia
zicând: “Datorită marii îndurări a Dumnezeului nostru, în urma căreia ne-a
cercetat Soarele care răsare din înălţime, (79). ca să-i lumineze pe cei ce zac în
întunericul şi în umbra morţii” (v.78-79).
__________________________________
2. Op. cit.
3. Op. cit. pp. 18 – 19.
4. Wurmbrand, R., Viaţa lui Isus, (o lucrare dactilografiată).
5. Op. cit.
6. Op. cit.
245
32. VISUL LUI IOSIF
Matei 1 : 18 - 25
18. Iar naşterea lui Isus Cristos a fost aşa: Maria, mama Lui, era logodită
cu Iosif şi înainte ca să locuiască ei împreună, ea s-a aflat însărcinată de la
Duhul Sfânt.
19. Iosif, soţul ei, era un om drept şi nu voia s-o facă de ruşine înaintea
lumii; de aceea şi-a pus de gând să se despartă de ea în linişte.
20. Dar pe când se gândea el la aceste lucruri, i-a apărut în vis un înger
al Domnului şi i-a zis “Iosife, fiul lui David, nu te teme s-o iei la tine pe
Maria,soţia ta, căci ce s-a conceput în ea este de la Duhul Sfânt.
21. Ea va naşte un Fiu şi-I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui
pe poporul Lui de păcatele sale”.
22. Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce vestise
Domnul prin profetul, care zice:
23. “Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un Fiu şi-I vor pune numele
Emanuel, care tradus înseamnă: “Dumnezeu este cu noi”.
24. Când s-a trezit Iosif din somn, a făcut cum îi poruncise îngerul
Domnului şi a luat-o la el pe soţia sa.
25. Dar nu s-a unit cu ea pânâ ce a născut un Fiu. Şi el I-a pus numele
Isus.
H.L. Ellison, ca şi alţi comentatori, ne spun că Evanghelistul Matei ne-a

redat acest text sub prisma lui losif şi a informaţiilor care s-au obţinut din partea
lui 1 Din acest text vom ţine două studii intitulate Visul lui Iosif şi Naşterea din
fecioară.
În primul studiu, intitulat Visul lui Iosif, ne vom ocupa de trei lucruri:
treptele căsătoriei evreieşti, frământările lui Iosif şi misterul visului.
I. TREPTELE CĂSĂTORIEI EVREIEŞTI

Din relatarea Evanghelistului Marcu pe care ne-a făcut-o atunci când
Domnul Isus Şi-a proclamat mesianismul în sinagoga din Nazaret la începutul
misiunii Sale şi când concetăţenii Lui I-au înşirat pe toţi membrii din familie şi au
zis: “Nu este acesta tâmplarul, fiul Mariei, fratele lui Iacov, al lui Iose, al lui Iuda
şi al lui Simon? Şi nu sunt surorile Lui aici între noi?” (6:3) reiese, cât şi din alte
locuri din Evanghelii, că Iosif era deja mort atunci când a avut loc acest
eveniment, de aceea nazarenenii nu i-au amintit numele. Evanghelistul Matei, care
a scris al doilea Evanghelia după Evanghelistul Marcu, aşa după cum am văzut
când am tratat studiul intitulat Evangheliile sinoptice (Vol.I,Stud.1), a amintit
246
numele lui Iosif când a redat acelaşi eveniment, dar nu pentru că el trăia, ci ca să
înlocuiască numele Domnului Isus de tâmplarul cu fiul tâmplarului, pentru că
Evanghelistul Matei n-a putut să atribuie Fiului lui Dumnezeu o ocupaţie atât de
modestă, aşa după cum am văzut când am tratat studiul intitulat Evanghelia după
Marcu (Vol.I,Stud.3).
Când am abordat studiul intitulat Vestirea naşterii Fiului lui Dumnezeu
(Vol.I,Stud.29), am văzut că Ieronim şi alţi teologi din Biserica Primară au
susţinut că Cleopa, care a mers cu încă un ucenic spre Emaus şi cărora li S-a arătat
Domnul Isus după înviere, era frate cu Iosif. Lucrul acesta este posibil, pentru că
numai aşa se explică faptul că soţia lui a stat lângă crucea Domnului împreună cu
mama Mântuitorului, cu Salome care era sora mamei Domnului şi Maria
Magdalena. Evanghelistul Ioan a scris: “Lângă crucea lui Isus stătea mama Lui şi
sora mamei Lui (adică Salome), Maria, soţia lui Clopa şi Maria Magdalena”
(19:25).
Unii cercetători sunt de părere că Evanghelistul Matei a obţinut aceste
informaţii intime cu visul şi frământările lui Iosif de la Cleopa, fratele lui; alţii
opinează că el le-ar fi obţinut de la mama Domnului; şi alţii susţin că
Evanghelistul Matei ar fi luat aceste informaţii şi de la Cleopa şi de la mama
Domnului.
Pe mulţi îi derutează problema căsătoriei poporului evreu pe care o găsim
şi în acest text. De prima dată ni se spune că Iosif era logodnicul Mariei, ca apoi
să aflăm că ea se numea soţia lui şi cum el se gândea să divorţeze de ea pe ascuns.
Nouă ni se pare că acest pasaj ne vorbeşte despre nişte lucruri foarte ciudate, pe
când el ne prezintă o procedură cu totul normală a căsătoriei evreieşti.
Căsătoria evreiască avea următoarele trei trepte:
1. Prima treaptă era angajamentul.
Evreii au considerat căsătoria ca un lucru sacru şi foarte serios, de aceea ei
au recurs la prima treaptă, care se numea angajament, ca prin această treaptă
tinerii să evite a se căsători după pasiunea firii. Angajamentul îl făceau părinţii
sau un anumit om din cetate care se ocupa în mod special de această problemă.
Părinţii băieţaşilor se duceau la părinţii fetiţelor pe când erau încă mici, chiar şi de
câteva luni şi-i angajau pe unii pentru alţii în vederea căsătoriei. Când copilaşii
creşteau mai mărişori, de vreo 4, 5 ani, părinţii le făceau cunoscut, spunându-le:
“Beniamin, ştii că Kişabotami este angajata ta! Şi tu Kişabotami, ştii că
Beneamin este angajatul tău!” De acum ei erau îndemnaţi să se împrietenească şi
să se joace împreună. Şi când se rugau, erau învăţaţi să se roage unul pentru altul.
Ei se considerau şi se tratau ca fraţi. Angajamentul a jucat un mare rol la
cultivarea dragostei sufleteşti a celor doi soţi şi i-a ferit să se căsătorească după
pasiunea firii.2
2. A doua treaptă a căsătoriei evreieşti era logodna.
Logodna vine de la evrei. Dacă a existat angajamentiul a trebuit să existe
247
şi logodna. Logodna era un act familial foarte solemn în care tânăra pereche
ratifica angajamentul încheiat de către părinţi. În cazul când unul dintre cei doi
tineri nu voia să se căsătorească cu cel angajat, el a putut să desfacă angajamentul
şi să nu intre în a doua treaptă care era logodna, ceea ce s-e întâmpla rar de tot.
Partea cea mai solemnă a actului de logodnă era ratificarea angajamentului.
Tânăra pereche mai întâi mulţumea lui Dumnezeu şi apoi persoanei care i-a
angajat unul pentru altul. După aceea declarau verbal înaintea unei asistenţe
formate din rude, prieteni şi vecini că ei sunt de acord cu angajamentul încheiat de
către părinţi şi promiteau înaintea lui Dumnezeu că vor să intre în a doua treaptă a
căsătoriei care era logodna. Darea acestui cuvânt solemn de la logodnă era un act
de o legătură absolută, de aceea logodna nu se mai putea desface decât o dată cu
divorţul sau moartea. Acesta era motivul pentru care cei doi logodiţi erau
consideraţi, trataţi şi numiţi de lege ca soţ şi soţie, deşi ei nu locuiau încă
împreună. Logodna a durat un an. În legea evreiască se găsea adeseori o expresie
foarte ciudată: fecioară văduvă, pentru că o fată al cărei logodnic a murit în
timpul anului de logodnă purta acest nume.3
Acesta a fost motivul pentru care Maria era considerată şi numită în ochii
legii “soţia lui Iosif”! Şi aceasta a fost cauza pentru care Iosif n-a putut să desfacă
logodna decât prin divorţ! Este foarte înteresant că atunci când îngerul a spus lui
Iosif: “Iosife, fiul lui David, nu te teme să o iei la tine pe Maria, soţia ta” (v.20),
i-a vorbit în termenii legii şi a obiceiurilor evreieşti, ceea ce înseamnă că îngerii
cunosc chiar şi legile, obiceiurile şi relaţiiie noastre omeneşti.
3. Şi a treia treaptă a căsătoriei evreieşti era nunta. Căsătoria propriu zisă
se încheia numai la sfârşitul anului de logodnă cu o mare festivitate şi solemnitate
care se numea nunta.
În al doilea rând, textul pe care îl studiem ne arată
II. FRĂMÂNTĂRILE LUI IOSIF

După legea evreiască, logodnicul nu era considerat numai ca soţ al
logodnicei lui, ci chiar şi ca stăpânul ei. Astfel, Maria nu putea să plece la mătuşa
ei tocmai în Iudea, la o distanţă de 170 km şi să rămână acolo timp de trei luni
fără permisiunea lui. Iosif era un tânăr foarte bun şi neprihănit, el a împlinit
dorinţa Mariei fără să fi ştiut de ce s-a dus la Elisabeta.
În sfârşit, anul de logodnă aproape a trecut şi el o aştepta cu mare
nerăbdare ca să se înapoieze din Iudea. Dar, spre marea lui uimire, ce i s-a dat să
vadă? Când a zărit-o de prima dată, a văzut-o că era însărcinată şi a rămas foarte
şocat. Nu-i venea să creadă ochilor ceea ce vedea, pentru că nu putea să pună la
îndoială cinstea şi neprihănirea ei; şi totuşi ea era însărcinată. De acum, înaintea
lui au stat trei posibilităţi:
1. Prima posibilitate era ca s-o denunţe ca o logodnică infidelă.
Denunţul în asemenea cazuri era chiar obligatoriu. A o denunţa nu
248
însemna numai a o face de ruşine înaintea lumii, ci potrivit legii lui Moise din
Deuteronom 22:23 - 24 însemna chiar uciderea ei cu pietre. Pe vremea Domnului
Isus o logodnică necredincioasă se executa prin a o pune într-un bălegar până la
gemunchi şi a o gâtui cu o pânză albă trasă din două părţi 4 Iosif cel neprihănit n-a
putut să recurgă la aşa ceva.
2. A doua posibilitate era ca să divorţeze de ea.
Divorţul consta în a-i da un certificat de despărţire poruncit de lege
(Deut.21:1) semnat de doi martori şi adeseori fără a se explica motivul
despărţirii.5
3. Şi a treia soluţie a fost ca s-o ia în căsătorie aşa cum era.
Evanghelistul Matei ne-a spus că Iosif a înclinat spre a doua soluţie: ca să
divorţeze de Maria fără să arate motivul. El a scris: “Iosif, soţul ei, era un om
drept şi nu voia s-o facă de ruşine înaintea lumii; de aceea şi-a pus în gând să se
despartă de ea în linişte” (v.19).
Fecioara Maria n-a spus nimic lui Iosif despre mesajul arhanghelului
Gavril şi conceperea ei miraculoasă, pentru că a ştiut că nu o va putea întelege. Ea
a putut să-i dovedească cu mărturia unchiului ei Zaharia şi a mătuşii ei Elisabeta,
dar a ştiut că el totuşi se va îndoi. Fecioara Maria a destăinuit misterul conceperii
ei Evanghelistului Luca de abia după învierea Mântuitorului, când nimeni n-a mai
putut să se îndoiască de natura Lui divină. Tot ce putea ea să facă atunci pentru
Iosif era să se roage şi să lase totul pe seama lui Dumnezeu, fiindcă numai El
putea să-i arate adevărul.
III . MISTERUL VISULUI

Într-o seară, când Iosif s-a culcat şi încă se frământa şi oscila între ultimele
două soluţii: să divorţeze de Maria ori s-o ia în căsătorie aşa cum era, a adormit
frînt. Peste noapte, l-a întâmpinat în vis un înger şi i-a explicat situaţia Mariei.
Evanghelistul Matei a scris: “Dar pe când se gândea el la aceste lucruri, i-a
apărut în vis un înger al Domnului şi i-a zis: «Iosife, fiul lui David, nu te teme s-o
iei la tine pe Maria, soţia ta, căci ce s-a conceput în ea este de la Duhul Sfânt.
(21) Ea va naşte un Fiu şi-I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe
poporul Lui de păcatele sale»” (v.20-21).
Evanghelistul Matei ne-a spus un lucru foarte interesant: că îngerul
Domnului n-a intrat în contact cu Iosif când era treaz, ci în vis. De aici ni se ridică
o întrebare foarte mare, şi anume: acesta era un contact real dintre înger şi Iosif
sau numai o simplă imagine a unui vis?
Ca să putem înţelege problema visului şi această întrevedere a lui Iosif cu
îngerul Domnului, trebuie să cunoaştem mai întâi măcar una dintre atribuţiile
sufletului, şi anume pe cea a creării facultăţilor.
Oamenii de ştiinţă ne spun că animalele nu visează, şi că ele nu visează
249
fiindcă percep instinctiv mediul din jurul lor prin principiul vital. Fenomenul
visului ne arată că omul, spre deosebire de lumea animală, percepe şi cu ajutorul
sufletului; şi că la el, facultatea văzului nu o creează numai principiul vital, ci şi
sufletul. Noi cu toţii avem această experienţă că atunci când se produce prin somn
decuplarea dintre suflet şi principiul vital, după un anumit nivel, omul tresare uşor
şi apoi îşi pierde orice simţ. Poţi să te tot apropii de un om când doarme şi să-i
vorbeşti, el nu te aude şi nu te vede chiar dacă are ochii deschişi. Dar în schimb, în
vis el vede, aude şi este conştient de sine. De aici învăţăm că omul nu vede cu
ochiul fizic şi nu aude cu urechea fizică, ci el vede cu ochiul sufletului şi aude cu
urechea sufletului. Când omul este treaz, ochiul nu este altceva pentru el decât un
geam prin care priveşte ochiul sufletului; iar când doarme, el vede şi aude direct
cu ochiul şi urechea sufletului fără intermediul organelor fizice.
Problema bolii somnambulismului ne arată mai clar lucrul acesta. Un
lunatic se poate urca în starea lui de somn pe anumite înâlţimi pe care n-ar fi în
stare să se urce şi să meargă niciodată când este treaz. Se ştie că lunaticii nu văd
cu ochii fizici pentru că dorm. Dacă s-ar trezi pe anumite înălţimi, şi-ar pierde
echilibrul, ar cădea şi ar muri. Întrebarea care se pune este: Dacă ei nu văd cu
ochii fizici atunci cu ce văd şi cu ce întreţin legătura cu mediul ambiant? De aici,
de asemenea învăţăm că ochii sufletului lor întreţin direct legătura cu lumea
materială fără ochii fizici. Credem că acesta este unul dintre motivele pentru care
Biblia numeşte sufletul “omul lăuntric” (Rom. 7:22;2 Cor. 4:16;Efes.3:16).
În vis, ca şi în cazul când omul este treaz, revelaţia lui Dumnezeu poate fi
completă deoarece, în amândouă cazurile, sufletul omului este în contact real cu
solii revelaţiei lui Dumnezeu. Iosif, în vis, era tot aşa de conştient de întrevederea
lui cu îngerul Domnului ca şi când ar fi fost treaz. Îngerul, ca şi spirit, trebuia să
se adreseze sufletului lui Iosif indiferent dacă dormea sau era treaz.
Acesta este motivul pentru care Dumnezeu ne arată în Sfintele Scripturi că
El poate să ni Se reveleze în vis tot aşa de bine ca şi atunci când suntem treji! Ba
chiar şi mai clar, deoarece în vis noi suntem cu mult mai perceptibili şi dispunem
de stări şi sentimente cu mult mai înalte decât atunci când suntem treji. Lucrul
acesta este în cea mai mare concordanţă cu ceea ce ne declară misionarii că cei
mai mulţi oameni nu se pocăiesc prin predici, ci prin vise; şi cu ceea ce au spus
rabinii că cei ce n-au visuri bune n-au nici o relaţie cu Dumnezeu.
Filozoful Heraclit a zis: “Când suntem treji trăim într-o lume comună, iar
când dormim ne coborâm fiecare în lumea noastră proprie”.5 Noi cu toţii avem
această experienţă că ceea ce ne obsedează când suntem treji, aceea ne obsedează
şi în vis. Vegherea pe care o avem asupra păcatului când suntem treji, aceeaşi
veghere o avem şi în vis. Cât cedăm unei ispite când suntem treji, atât îi cedăm şi
în vis, totul depinde de tăria şi de starea sufletului. Iată de ce un copil aI lui
Dumnezeu care este sfânt când este treaz, el este tot aşa de sfânt şi în vis. Aşa
după cum el întreţine relaţia cu Dumnezeu când este treaz, aceeaşi relaţie o
250
întreţine şi în vis. Şi după cum Dumnezeu ni Se descoperă prin Duhul Sfânt când
suntem treji, în aceeaşi măsură ni se revelează şi în vis, pentru că sufletul nostru
este tot aşa de conştient şi perceptibil în vis ca şi atunci când suntem treji.
Dar, poate va spune cineva: dacă aşa stau lucrurile, atunci de ce visăm
adeseori ceea ce nu ne-a trecut niciodată prin minte când eram treji? Răspunsul
este: pentru că visul nu este altceva decât gândul sufletului în imagini şi că
sufletul este treaz, conştient şi perceptibil tot timpul. Aşa după cum atunci când
suntem treji ne vin gânduri ne mai avute, tot aşa şi în vis ne apar imagini ne mai
întâlnite.
Evanghelistul Matei ne-a spus, în încheiere, că această întrevedere a
îngerului cu Iosif în vis a fost eficientă. El a scris: “Când s-a trezit Iosif din somn,
a făcut cum îi poruncise îngerul Domnului şi a luat-o la el pe soţia sa” (v.24).
__________________________________
2. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. I, pp. 18 – 19.
3. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. I, p. 19;
Ellison, H.L., Matthew, p. 1122;
Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 15;
Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 41.
Wurmbrand, R., Viaţa lui Isus (o lucrare dactilografiată).
251
33. NAŞTEREA DIN FECIOARĂ
Matei 1 : 18 – 25; Luca 1 : 34 – 35
II
În al doilea studiu din acest text, intitulat Naşterea Din Fecioară, ne vom
ocupa de două lucruri: de faptul că intrarea în lume a Fiului lui Dumnezeu a fost
cu totul deosebită şi unică faţă de a noastră şi că la naşterea Lui a luat parte chiar
şi Duhul Sfânt într-un mod special.
I. INTRAREA DOMNULUI ISUS ÎN LUME A FOST CU TOTUL

DEOSEBITĂ ŞI UNICĂ FAŢĂ DE A NOASTRĂ
Pe la sfârşitul secolului întâi şi la începutul celui de al II-lea, printre
teologii de valoare ai Bisericii Primare erau şi următorii doi: Iustin Martirul (100-
167), care înainte de a se încreştina, fiind filozof, a cunoscut toată învăţătura
platonică, stoică şi pitagoreană, iar după ce L-a cunoscut pe Cristos a devenit un
mare apologet creştin; şi Ignaţius (67 – 110) care era ucenicul Apostolului Ioan şi
episcopul bisericii din Antiohia. Odată când imperatorul Traian se afla într-o
vizită în oraşul Antiohia, după ce a ordonat ca acest martor al lui Cristos să fie
arestat, chiar el personal a prezidat procesul şi l-a condamnat la moarte prin
aruncare la fiare în Roma. Ignaţius a dorit mult să aibă onoarea ca să fie martirizat
pentru Cristos. Aceşti doi teologi, cât şi alţii, au inclus adevărul naşterii din
fecioară ca o doctrină principală în credinţa creştină.1
În Biblie sunt cinci dovezi majore care ne arată că Fiul lui Dumnezeu a
fost născut de către o fecioară:
a) Prima dovadă sunt cuvintele arhanghelului Gavril când a zis fecioarei
Maria că Duhul Sfânt Îl va concepe pe Fiul lui Dumnezeu supranatural.2
Evanghelistul Luca a scris: “Maria a zis îngerului: «Cum se va face lucrul acesta,
fiindcă eu nu ştiu de bărbat?» (35). Îngerul i-a răspuns: «Duhul Sfânt Se va
coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se
va naşte din tine va fi numit Fiul lui Dumnezeu»“ (1:34-35).
b) A doua dovadă care ne arată că Fiul lui Dumezeu a fost născut de către
o fecioară sunt minunile şi învierea Lui.
Oare ce ne arată toate minunile din viaţa Mântuitorului, dacă nu faptul că
EI era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, că viaţa Lui era cel mai crucial şi
fenomenal eveniment din istoria neamului omenesc şi că El a fost cel mai deosebit
dintre toţi muritorii care au trăit cândva pe pământ?
Dintre toţi muritorii numai Cristos a înviat din mormânt. Această minune a
Domnului Isus a fost cea mai mare dintre toate miracolele pe care le-a făcut. Deşi
învierea Mântuitorului a fost cea mai mare minune, totuşi de ea nu s-a putut îndoi
252
nimeni dintre credincioşi, ci dimpotrivă, apostolii şi toţi creştinii au sustinut-o ca
un mare adevăr chiar cu preţul vieţii. După suferinţa, moartea şi învierea Sa,
Cristos a strălucit în aşa fel încât nimeni nu s-a putut îndoi de divinitatea Lui.
Învăţătura, minunile, şi cu atât mai mult învierea Domnului Isus, i-a obişnuit pe
apostoli şi pe toţi credincioşii cu supranaturalul într-atât, încât nimeni nu s-a putut
îndoi dintre ei de nici un miracol. Şi atunci cum ar fi putut apostolii, evangheliştii
şi toţi credincioşii să pună la îndoială declaraţia mamei Mântuitorului că ea L-a
conceput într-un mod miraculos?
Evangheliile ne spun că Domnul Isus a trăit o viaţă deosebită în
comparaţie cu toţi oamenii de pe pământ şi tot ele ne arată că şi ieşire a Lui din
lume a fost deosebită faţă de ieşirea tuturor celorlalţi oameni, că El n-a plecat din
lume prin moarte ca toţi muritorii, ci prin înviere şi înălţare la cer. Astfel, dacă El
a avut o viaţă deosebită în comparaţie cu toţi oamenii şi dacă a avut şi o ieşire
deosebită din lume, atunci cum să nu fie ceva cu totul normal ca să aibă şi o
intrare deosebită în lume.3 Oare cine poate nega învierea glorioasă a Mântuitorului
dintre cei morţi? Sau cine este în stare să tăgăduiască divinitatea Lui? Şi acum,
dacă Cristos a fost o persoană deosebită pentru care chiar şi minunile, lucrurile
supranaturale au devenit ceva cu totul normal şi natural şi dacă El a avut o ieşire
deosebită din Iume, atunci de ce să nu credem că a avut şi o intrare deosebită în
ea?4
c) A treia dovadă care ne arată că Fiul lui Dumnezeu a fost născut de către
o fecioară este că El a venit din cer de la Tatăl.5 Oare de ce unii critici moderni
tăgăduiesc realitatea naşterii din fecioară? De ce ei ridică obiecţiunea împotriva
acestui adevăr dumnezeiesc, când Cel Preaînalt ne-a demonstrat clar că Domnul
Isus era Fiul Său şi că El a venit din cer? Oare ce ne arată faptul că atât la vestirea
naşterii lui Ioan Botezătorul, înainte mergătorul lui Cristos, cât şi la vestirea
naşterii Mântuitorului, a luat parte chiar arhanghelul Gavril, căpetenia îngerilor
purtători de veşti? Şi ce ne scoate în evidenţă steaua magilor care a condus pe
aceşti învăţaţi ai Babilonului la Domnul Isus ca să I Se închine ca unui Împărat
când era încă un prunc, dacă nu faptul că Dumnezeu a demonstrat prin acest
fenomen că Mântuitorul a venit din cer şi că era Fiul Lui.
d) A patra dovadă care ne arată că Fiul lui Dumnezeu a fost născut de către
o fecioară sunt cuvintele mamei Mântuitorului. Oare nu mama Mântuitorului a
ştiut cel mai bine cum s-au petrecut lucrurile ca una care era în cauză?6
Evanghelistul Matei, cât şi Evanghelistul Luca ne-au spus că fecioara Maria L-a
conceput pe Domnul Isus fără un tată uman. Evanghelistul Luca, aşa după cum
deja am văzut când am tratat studiul intitulat Evanghelia după Luca
(Vol.I,Stud.5), a obţinut aceste informaţii intime cu privire la conceperea
Mântuitorului chiar din gura Mariei, mama Lui 7; iar Evanghelistul Matei Ie-a luat
din partea lui Iosif.
e) Şi a cincea dovadă care ne arată că Fiul lui Dumnezeu a fost născut de
253
către o fecioară sunt prorociile Vechiului Testament 8. Profetul Isaia a scris
următoarea prorocie: “Iată, fecioara va rămânea însărcinată, va naşte un fiu, şi-i
va pune numele Emanuel (care înseamnă Dumnezeu este cu noi)” (6:14).
Chiar şi Mahomed a crezut că fecioara Maria L-a conceput pe Domnul
Isus în mod miraculos, argumentând că Dumnezeu face tot ce vrea. El a fost atât
de impresionat de valoarea episodului care ne vorbeşte despre vestirea naşterii
Mântuitorului de către îngerul Gavril la fecioara Maria, încât a spus că această
istorisire este prea frumoasă ca să nu fie acceptată şi crezută.9
Şi acum să vedem în ce a constat deosebirea Domnului Isus cu privire la
naşterea sau în comparaţie cu a celorlalţi oameni? Iată ce ştim şi până unde
cunoaştem din acest mister de nepătruns al conceperii Mântuitorului! În ce
priveşte conceperea, există două deosebiri mari între noi, nişte simplii pământeni,
şi Domnul Isus. Prima deosebire este că la conceperea naturii umane a Domnului
Isus n-a luat parte nici un tată uman, ci numai fecioara Maria.10 EvangheIistul
Luca a scris că Maria l-a întrebat pe îngerul Gavril: “Cum se va face lucrul acesta,
fiindcă eu nu ştiu de bărbat” (1:34). Şi a doua deosebire este că la natura divină a
Mântuitorului a contribuit Duhul Sfânt. Noi ştim că părinţii contribuie nu numai la
natura fizică a copiilor lor, ci şi la cea spirituală. Acesta este motivul pentru care
viaţa spirituală a multora a ajuns ca o dâră slabă care abia se mai distinge. Faptul
acesta tragic îl cunoaştem aproape cu toţii, unii într-o măsură mai mică, iar alţii
într-o măsură mai mare, pentru că străbunii noştri s-au jucat cu păcatul încă din
negura istoriei. Numai la natura divină a Domnului Isus a luat parte Duhul Sfânt
într-un mod special.11 Arhanghelul Gavril a zis fecioarei Maria: “Duhul Sfânt Se
va coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea Sfântul care
se va naşte din tine va fi numit Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:35).
Şi, în al doilea rând, ne vom ocupa în acest studiu de
II. CONTRIBUŢIA DUHULUI SFÂNT LA CONCEPEREA DOMNULUI

ISUS
Dacă vom studia acest pasaj cu o minte proaspătă şi fără păreri
preconcepute, vom observa că el nu accentuează atât de mult asupra naşterii
Mântuitorului din fecioara Maria, cât asupra naşterii Lui de către Duhul Sfânt.
Îngerul Gavril a spus lui Iosif: “Ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt”
(Matei 1:18) şi ''ce s-a conceput în ea, este de la Duhul Sfânt” (Matei 1:20). Ca
să putem pricepe problema contribuţiei Duhului Sfânt la conceperea Domnului
Isus, trebuie să înţelegem mai întâi alte două lucruri: Primul lucru este că îngerul a
vorbit lui Iosif despre Duhul Sfânt în lumina şi în termenii teologiei Vechiului
Testament, singurul mijloc prin care Iosif l-a putut înţelege. Şi al doilea lucru este
că Evanghelistul Matei, la rândul lui, a transmis evreilor în Evanghelie acest
mesaj al îngerului în acelaşi fel, ceea ce înseamnă că şi ei au înţeles problema
contribuţiei Duhului Sfânt pe care o avea la conceperea Domnului Isus după
254
lumina pe care o aveau din Vechiul Testament în legătură cu Duhul Sfânt.
Dumnezeu a descoperit în Vechiul Testament că Duhul Sfânt are patru funcţii:
două cu privire la revelaţie că este Revelatorul adevărului lui Dumnezeu şi că îi
face pe oameni capabili să cunoască şi să înţeleagă adevărul Iui Dumnezeu atunci
când ajung în contact cu el; şi alte două funcţii în legătură cu creaţia: de-a crea şi
de-a recrea toate lucrurile.12
a) Prin prima funcţie a Duhului Sfânt, îngerul a spus lui Iosif că Domnul
Isus este Dumnezeu-Revelatorul.
Acesta a fost motivul pentru care la conceperea Aceluia care a urmat să
iasă de la Tatăl şi să ne aducă adevărul despe Cel Preaînalt şi despre noi înşine, a
trebuit să ia parte chiar Duhul Sfânt, Dumnezeu-Revelatorul! Noi numai în Cristos
reuşim să vedem cum este Dumnezeu şi care este atitudinea Lui faţă de noi.
Mântuitorul ne-a spus: “Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9).
b) Prin a doua funcţie a Duhului Sfânt, îngerul a spus Iui Iosif că Domnul
Isus este Dumnezeu-Iluminatorul.
Vechiul Testament ne arată că Duhul Sfânt n-a avut misiunea numai ca să
ne aducă adevărul lui Dumnezeu, ci ca să ne facă şi capabili să-l cunoaştem şi să-I
înţelegem atunci când ajungem în contact cu el. Aceasta înseamnă că Mântuitorul
urma să aibă şi misiunea de a ne deschide ochii minţii faţă de adevăr. Se spune
despre o doamnă care a cheltuit o sumă foarte mare de bani şi şi-a irosit jumătate
din viaţă ca să vadă cele mai mari galerii de artă ale lumii, că, la un moment dat s-
a întâlnit, obosită şi plictisită, cu cineva care avea o cunoştinţă vastă despre acest
bun al lumii. În prezenţa acelei persoane toate tablourile i-au devenit clare. “Eu
niciodată”, a zis ea acelei persoane în timp ce privea un tablou, “n-am înţeles
aceste tablouri până ce tu nu mi Ie-ai explicat”.13 Cu atât mai mult, când Fiul lui
Dumnezeu ne pătrunde în viaţă şi ne luminează, toate lucrurile ne apar cu totul
diferit şi numai atunci le vedem şi le înţelegem aşa cum sunt.
c) Prin a treia funcţie a Duhului Sfânt, îngerul a spus lui Iosif că Domnul
Isus este Dumnezeu-Creatorul şi Dătătorul vieţii.
Vechiul Testament ne arată mai departe că Dumnezeu a întreprins toată
Iucrarea de creaţie cu Domnul Isus şi cu Duhul Sfânt. Lor Li S-a adresat Cel
Preaînalt atunci când a spus în Geneza 1:26: “Să facem om după chipul Nostru,
după asemănarea Noastră”. Domnul Isus figura în lucrarea de creaţie sub
noţiunea Memra, “Cuvântul lui Dumnezeu”, şi Duhul Sfânt sub cuvântul Ruach,
”Suflarea lui Dumnezeu”. Psalmistul a zis: “Cerurile au fost făcute prin Cuvântul
Domnului, şi toată oştirea lor prin suflarea gurii Lui” (33:6). Iov, de asemerea a
spus: “Duhul lui Dumnezeu m-a făcut, şi suflarea Celui Atotputernic îmi dă viaţă”
(33:4). Am văzut că Duhul lui Dumnezeu este Creatorul lumii şi Dătătorul vieţii.
Astfel, îngerul a spus lui Iosif că la naşterea Iui Dumnezeu-Creatorul şi Dătătorul
vieţii a trebuit să ia parte Însuşi Dumnezeu-Creatorul şi Dătătorul vieţii. Aceasta
înseamnă că prin Cristos a intrat în lume Însuşi Creatorul ei şi Dătătorul vieţii.
255
Prin El a intrat în lume însăşi viaţa şi puterea lui Dumnezeu. Acea putere care a
transformat haosul primar în ordine a venit ca să aducă ordine şi în fiinţa noastră
haotică; şi acea putere care a suflat viaţă în ceea ce nu avea nici un fel de viaţă, a
venit ca să ne aducă un suflu nou în viaţa noastră anemică şi care este chiar pe
moarte. Putem spune că noi n-am trăit niciodată în mod real până când n-a intrat
Domnul Isus în viaţa noastră.
d) Şi prin a patra funcţie a Duhului Sfânt, îngerul a spus lui Iosif că
Mântuitorul este şi Dumnezeul-Recreării.
Vechiul Testament ne-a mai scos în evidenţă că Duhul Sfânt are şi
misiunea de a crea din nou viaţa şi toate lucrurile. Dumnezeu a descoperit acest
adevăr lui Ezechiel. El mai întâi a arătat acestui proroc o vale plină de oase uscate
şi apoi l-a întrebat: “«Fiul omului, vor putea oare oasele acestea să învieze?» Eu
am răspuns: «Doamne Dumnezeule, Tu ştii lucrul acesta!» (9) Şi El a zis:
«Duhule, vino din cele patru vănturi, suflă peste morţii aceştia, ca să învieze!»
(10) Şi a intrat duhul în ei, şi au înviat, şi au stat în picioare: era o oaste mare,
foarte mare la număr” (37:3,9-10).
Îngerul a spus lui Iosif că Sfântul care urma să se nască din această
concepere a Duhului Sfânt va fi Dumnezeu care va avea şi această calitate
supremă de a recrea tot ce a falimentat şi este pe moarte, că numai El ne va putea
recrea în prezent sufletul şi idealul apus, şi în viitor când va avea loc “înnoirea
tuturor lucrurilor” (Matei 19:29) ne va recrea şi trupul.
Acestea au fost cele patru motive pentru care a luat parte şi Duhul Sfânt la
conceperea Mântuitorului, fiindcă numai El a fost în acelaşi timp Dumnezeu
adevărat şi om adevărat!
__________________________________
1. Iustin, Martirul, Dialogue 85; Apology 31, 46;
Ignatius, Ephesians 18:2;
Harrinson, E.F., Viaţa lui Cristos, p. 41.
3. Rawlinson, E.J., Christ in the Gospels, p. 23.
4. Denney, J., Studies in Theology, p. 64.
5. Op.cit.
7. Ramsay, W., Was Christ Born at Bethlehem? Cap. 4.
8. Diarnandi, S., Isus Mântuitorul, Vol. I, p. 405.
9. Op. cit. p. 407, 417.
10. Machen, J.G., The Virgin Birth of Christ, p. 74.
11. Balmforth, H., St. Luke, pp. 111-118.
12. Barret, C.K., The Holy Spirit and the Gospel Tradition, pp. 5 – 24.
256
34. DATA NAŞTERII MÂNTUITORULUI
Luca 2 : 1 - 7
1. În vremea aceea a ieşit o poruncă de la Cezar August să se facă

recensământul tuturor oamenilor.
2. Recensământul aceasta s-a făcut întâia dată pe când era guvernator în
Siria Quirinius.
3. Toţi se duceau să se înscrie, fiecare în cetatea lui.
4. Iosif s-a urcat şi el din Galilea, din cetatea Nazaret, ca să se ducă în
Iudea, în cetatea lui David numită Betleem - pentru că era din casa şi din
seminţia lui David -
5. să se înscrie împreună cu Maria, logodnica Iui, care era îasărcinată.
6. Pe când erau ei acolo, s-a împlinit vremea când trebuia să nască
Maria.
7. Şi L-a născut pe Fiul ei cel întâi născut, L-a înfăşat în scutece şi L-a
culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei.
Din acest text vom ţine două studii intitulate Data naşterii Mântuitorului
şi Locul naşterii Fiului lui Dumnezeu.
Cunoaşterea datei naşterii Mântuitorului, aşa după cum vom vedea în
tratarea acestui studiu, ne este de o mare importanţă, dar se ridică marea întrebare:
putem şti noi această dată? Răspunsul este: da. Pentru anul şi luna naşterii
Domnului Isus avem date biblice, iar pentru ziua naşterii Lui nu avem decât o dată
probabilă.
I . ANUL NAŞTERII DOMNULUI ISUS

În ce priveşte anul naşterii Mântuitorului avem o sursă biblică precisă pe
care Evanghelistul Luca ne-a redat-o în acest text cu recensământul. Când am
tratat caracteristicile Evangheliei după Luca în studiul intitulat Evanghelia după
Luca (Vol.I,Stud.5), am văzut că eI a avut o grijă deosebită de partea istorică,
dând mereu faptelor descrise un cadru istoric. În acest text, Evanghelistul Luca
ne-a redat într-o formă foarte iscusită şi precisă anul naşterii Domnului Isus,
spunându-ne că El s-a născut pe timpul recensământului poruncit de către Cezarul
August pe când Quirinius era guvernatorul provinciei de Siria, în care s-au înclus
Israelul şi Egiptul.
Vom vedea că deşi Evanghelistul Luca ne-a redat anul naşterii Domnului
Isus cu cea mai mare precizie şi lux de amănunte, totuşi vrăjmaşii Evangheliei au
lansat tot felul de atacuri împotriva acestei surse, spunând: Cum a putut
Evanghelistul Luca să afirme că Domnul Isus S-a născut pe timpul
257
recensământului care s-a ţinut sub Quirinius când se ştie că acesta a devenit
proconsulul Siriei de abia din anul 6 după Cristos? Cu ce haz râdeau batjocoritorii
şi ce ocară aruncau ei asupra Evangheliei lui Cristos, spunând mai departe: Cum a
putut ea să afirme că Domnul Isus S-a născut pe timpul Iui Irod şi al lui Quirinius
când istoria ne arată că Irod ceI Mare a murit în anul 4 înainte de Cristos, iar
Quirinius a început să guverneze de abia din anul 6 după Cristos? Cum a putut El
să Se nască pe vremea amândurora când între ei a fost o diferenţă de zece ani?
Dar aceştia au adus şi alte obiecţii, şi anume că recensământul poruncit de
către imperatorul August n-a avut nimic de a face cu statul lui Irod cel Mare,
pentru că Israelul era atunci o împărăţie aliată Romei care nu-i plătea nici o taxă şi
că el a devenit o provincie romană cu obligaţia dărilor de abia din anul 6 după
Cristos.1 Ei au mai zis că recensământul, conform legii romane, se făcea la
domiciliu şi nu la locul de origine. În cazul acesta chiar dacă s-ar fi ţinut
recensământul în Israel, el n-ar fi avut nimic de a face cu deplasarea lui Iosif şi a
Mariei în Iudea şi cu mersul lor pe jos, cale de 150 kilometri pe timp de iarnă.
Aceşti batjocoritori în loc să fi căutat să cunoască adevărul, ei mai degrabă au
aruncat ocară asupra lui.
Irod cel Mare a fost numit rege al Iudeii de către senatul roman la
recomandarea lui Antoniu şi Octavius în anul 37 înainte de Cristos.2
Evreii plăteau romanilor bir încă din anul 64 înainte de Cristos, când
Ierusalimul a fost luat de către Pompei.3
Împărăţia lui Irod cel Mare s-a inclus în numărul de regna reddita, “a
regatelor clientelare”, a căror independenţă era relativă. Datorită acestui fapt, Irod
cel Mare nu avea voie să-şi imprime chipul pe monede de argint, de aceea în
regatul lui circulau monede de argint romane.4
Încă pe timpul lui Iulius Cesar, predecesorul lui August, s-au făcut aceste
statistici numite descripto orbis cu scopul ţinerii evidenţei populaţiei, a serviciului
militar şi a stabilirii taxelor de la care nimeni nu s-a putut sustrage.5
Chiar la începutul domniei lui August, anul 31 înainte de Cristos, Tiberiu a
citit în senat un document statistic scris chiar de mâna lui August, numit
Breviarium totius imperii, care urma să fie aplicat nu numai în imperiu, dar şi în
alte împărăţii aliate cum era şi împărăţia lui Irod cel Mare.6
Astfel, dacă Cezar August a ordonat lui Irod să facă recensământ în
împărăţia lui, acesta nu i s-a putut opune.
Conform legii romane, recensământul se făcea la domiciliu şi nu la locul
de origine.7 Egiptului şi Israelului li se cerea ca oamenii să se înregistreze în
localităţile lor strămoşeşti. W. Ramsay a zis că Roma cerea Egiptului să facă
lucrul acesta cu scopul de a împiedeca pe ţărani să se mute la oraşe fiindcă Egiptul
fiind bogat în grâne, aproviziona capitala Marelui Imperiu.8 Iar Wieseler a spus
că imperatorul a acordat evreilor această largheţe de a ţine recensământul conform
tradiţiei lor după triburi şi familii din două motive: ca să arate că el le respectă
258
independenţa şi ca să le îndulcească oarecum acest ordin care lovea puternic în
sentimentul lor naţional şi religios.9
Cezar August
Potrivit legii romane şi femeile din naţiunile cucerite plăteau taxe de

capitaţie. Ulpian a zis că în Siria, în care s-a inclus şi Israelul, bărbaţii plăteau
impozit de capitaţie de la vârsta de 14 la 60 de ani iar femeile de la 12 şi tot la 60
de ani.10
La recensământ se treceau numele, vârsta, profesia, numărul copiilor
pentru care se plătea impozit şi averea fiecărui cap de familie.11
Exploratorul W. Ramsay, în urma investigaţiilor pe care le-a făcut pe la
sfârşitul secolului trecut, cât şi pe baza altor informaţii pe care le-a adunat de la
alte descoperiri arheologice, ne-a adus dovezi foarte preţioase în legătură cu
recensământul de pe timpul lui Quirinius. care i-au convins chiar şi pe criticii
Wilcken, Grenfell şi Hunt.12
În Imperiul Roman s-au făcut recensăminte periodice din 14 în 14 ani.
Arheologia a descoperit în ruinele oraşelor şi ale satelor din Egipt foarte multe
documente ale acestor recensăminte, începând din anul 20 înainte de Cristos şi
până în anul 272 după Cristos, aşa după cum urmează: 34, 48, 62, 90, 104, 118,
132 şi 230. În acest ciclu periodic de recensăminte din 14 în 14 ani nu s-a găsit
nici cea mai mică neregulă, pentru că ele se ţineau cu cea mai mare stricteţe şi
259
corectitudine.13
Istoricul evreu, Iosif Flavius, ne vorbeşte despre un recensământ mai
timpuriu,decât cele amintite şi descoperite de arheologi, care s-a ţinut în anul 6
după Cristos sau anul 759 al erei romane, atunci când Quirinius era guvernator în
Siria.14 Acest recensământ l-a amintit şi Evanghelistul Luca în cartea Faptele
Apostolilor, atunci când l-a citat pe Gamaliel vorbind despre răscoala pe care a
făcut-o Iuda Galileanul cu ocazia acestui recensământ (Fapte 5:37).
Evanghelistul Luca ne spune în textul citit că Domnul Isus S-a născut la un
alt recensământ, poruncit tot de Octavian August, cu alţi 14 ani mai devreme.
Aceasta înseamnă în anul 8 înainte de Cristos, pentru că Evanghelistul Luca a
făcut precizarea că atunci Quirinius a fost guvernator în Siria “întâia dată” (v.2).
Tertulian a scris în apologia sa împotriva ereticului Marcion pe la sfârşitul
secolului al II-lea că Mântuitorul S-a născut pe timpul recensământului ţinut sub
Sentius Saturnius care a fost guvernatorul Siriei între anii 744 - 748 a erei romane
15
, ceea ce înseamnă după calendarul nostru creştin de la anul 11 la 7 înainte de
Cristos.
Unii au emis ipoteza că recensământul a început în Italia în anul 8 înainte
de Cristos, dar el s-a putut întinde pentru provincii un an şi chiar mai mult.
Tertulian a fost de părere că acest recensământ s-a tinut în Israel mai târziu cu un
an, iar W. Ramsay a susţinut că el s-a aplicat în Israel de abia după doi ani.16
John Stewart, cât şi mulţi alţi cercetători susţin că nu există nici un motiv
serios ca să credem că recensământul a întârziat un an sau doi până când a ajuns
să se ţină în Israel şi cu atât mai puţin, ca să negăm că Domnul Isus S-a născut în
anul 8 înaintea erei creştine.17
Cel mai bun argument că recensămintele nu se ţineau nici cu cea mai mică
întârziere în provincii este recensământul din anul 6 după Cristos. Istoricul evreu
Iosif Flavius, referindu-se la recensământul ţinut sub Quirinius în Siria, Israel şi
Egipt, n-a spus că el s-a aplicat în aceste ţări în anii 7 sau 8 sau chiar 9, ci a
precizat că acest recensământ s-a ţinut în iarna dintre anii 6 şi 7.18
Unii comentatori de renume mondial, ca A. Plummer, H. Balmforth, J.
Finegan s.a, au spus că Evanghlistul Luca a fost inspirat ca să lege naşterea
Mântuitorului de unul din recensăminte pentru că ele erau evenimentele cele mai
precise şi cele mai cunoscute din primele secole.19
Istoria atestă că Quirinius a devenit proconsulul Siriei din anul 4 după
Cristos şi că el, după depoziţia lui Arhelau, fiul şi succesorul lui Irod cel Mare, a
executat recensământul în anul 6 după Cristos.20 Şi apoi, istoricii Iosif Flavius şi
Tacitus, cât şi multe alte inscripţii de pe monede ne arată că Sentius Saturnius era
proconsulul Siriei de la anul 9 la 6 înainte de Cristos şi că Quintilius Varus a fost
din anul 6 înainte de Cristos şi până la moartea lui Irod.21
Cu toate acestea, surprinzător, s-au descoperit patru documente care ne
arată că Publius Sulpicius Quirinius a fost dregătorul Siriei de două ori:
260
a) Primul document este inscripţia Tibur, care a fost descoperită în anul
1764. Această inscripţie amintea un demnitar al cărui nume nu s-a putut descifra
datorită deteriorării, care a guvernat provincia Siria de două ori sub August şi care
a fost decorat în doi ani cu cinstea deosebită de a fi primit în Roma printr-o intrare
triumfală pentru biruinţele lui asupra unui trib barbar. Mai multe persoane cu
autoritate în materie de istorie şi epigrafie romană au fost de acord că acest
demnitar nu era altul decât Quirinius. Aceasta a fost şi opinia lui Mommsen şi a
lui Ramsay.22
b) Al doilea document este o inscripţie găsită Ia Roma în anul 1828, care
ne arată că Quirinius a fost guvematorul Siriei de două ori.23
c) Al treilea document ne arată cum marele explorator W. Ramsay, de
asemenea a descoperit după primul război mondial un monument la Antiohia
Pisidiei din Asia Mică şi nu departe de această localitate a găsit şi o altă
inscripţie. Amândouă aceste inscripţii au
fost gravate în onoarea unuia şi aceluiaşi ostaş despre care se spunea că a slujit ca
militar sub conducerea lui Quirinius. Pe aceste monumente scria că Quirinius a
fost conducător militar în timp ce Sentius Saturnius era guvernator civil, fapt pe
care îl confirmă şi istoria. Istoria ne relatează că Quirinius, în calitate de
conducător militar, a purtat un război împotriva homonadenilor din Sicilia, în anul
11 înainte de Cristos. Apoi, istoria ne mai arată că Quirinius a înfrânt şi o răscoală
care a avut loc la moartea lui Irod cel Mare despre care ne aminteşte şi Iosif
Flavius.24
Se presupune că Quirinius a avut o misiune specială în Siria: ca să apere
această provincie de invazia cumplitului trib al homonadenilor cu care a purtat
două războaie până l-a înfrânt în întregime: o dată în anul 11 înainte de Cristos şi
a doua oară în anul 6 tot înainte de Cristos.25
d) Iar despre al patrulea document ne vorbesc arheologii Mommsen,
Ramsay şi Roos. Ei ne spun că s-a descoperit în Tivoli o inscripţie care arată că
Quirinius a împărţit cu Sentius Saturnius şi cu Quintilius Varus chiar şi
prerogativele civile.26
Toate acestea sunt în concordanţă cu ceea ce a relatat istoricul Tacitus în
analele lui atunci când a zis că Quirinius a luat parte considerabilă la afacerile din
Est.27 Cercetătorul german Otto Gerlach a opinat că Sentius Saturnius şi Quintilius
Varus erau guvernatori politici şi militari, iar Quirinius era dregător administrativ
şi financiar.28 Quirinius nu i-a înlocuit pe Saturnius şi Varus, ci numai a împărţit
anumite prerogative cu ei ca, armata şi finanţele pentu că avea funcţia de Iegat
imperial al Siriei. Aceasta a fost cauza pentru care el a prezidat recensământuI şi
nu Sentius Saturnius.29 Aceste misiuni speciale pe care le avea Quirinius l-au
făcut să fie mai cunoscut decât un guvernator obişnuit.
De abia acum înţelegem de ce Evanghelistul Luca a făcut următoarea
precizare: “Recensământul acesta s-a făcut întâia dată pe când era guvernator în
261
Siria Quirinius” (v.2). El a făcut această precizare din două motive: Mai întâi ca
să arate că Quirinius a fost guvernatorul Siriei de două ori: o dată ca legat imperial
din anul 11 la 4 înainte de Cristos şi a doua oară ca proconsul din anul 6 după
Cristos. Şi al doilea motiv era ca să scoată în evidenţă că sub el s-au ţinut două
recensăminte: unul în anul 8 înainte de Cristos şi al doilea în anul 6 după Cristos.
De abia acum înţelegem cu ce scop înalt şi înţelept Evanghelistul Luca a legat
anul naşterii Domnului Isus de Quirinius. El a legat anul naşterii Mântuitorului de
numele lui Quirinius şi nu de al lui Sentius Saturnius, pentru că el a domnit de
două ori şi era mai cunoscut, şi fiindcă sub el s-au ţinut două recenseminte. Şi
Evanghelistul Luca a mai legat anul naşterii Domnului Isus şi de unul dintre cele
două recensăminte care s-au ţinut sub Quirinius pentru că acestea erau foarte
familiare în primele veacuri şi fiindcă ele se ţineau exact în perioada lor stabilită
de 14 ani.
Acum ne apare o altă dificultate şi anume: Cum a putut Evanghelistul
Luca să ne spună că naşterea reală a Mântuitorului a avut loc cu opt ani mai
devreme decât cea din calendar? Răspunsul la această întrebare este următorul:
Până în secolul al VI-lea anii s-au numărat de la fondarea Romei, iar în anul 526
împăratul roman Iustinian a însărcinat pe călugărul Dionysius Exiguus, numit şi
Denys cel Mic, să intocmească un calendar creştin de la naşterea Mântuitorului.
Dionysius în loc să fi luat, aşa după cum am văzut sursa precisă a
recensământului, el a luat o altă sursă aproximativă: că Ioan Botezătorul şi-a
început misiunea în al 15-lea an al domniei lui Tiberiu (Luca 3:1) şi că Domnul
Isus Şi-a început-o pe a Lui când a avut aproape 30 de ani (Luca 3:23). De aici
Dionysius a tras o concluzie simplă. El a luat anul 767 a erei romane sau anul 14
după Cristos când s-a urcat Tiberiu pe tron, la care a adăugat cei 15 ani de domnie
ai lui Tiberiu, amintiţi de Evanghelistul Luca şi i-a ieşit anul 782 a erei romane
sau anul 29 după Cristos, când Ioan Botezătorul şi-a început misiunea. Apoi, a
adăugat încă un an de la începutul misiunii lui Ioan la începutul misiunii
Domnului Isus şi astfel i-a ieşit anul 783 a erei romane când Mântuitorul Şi-a
început misiunea şi când avea aproape 30 de ani sau după cum el şi-a exprimat
părerea că Domnul Isus avea 29 de ani împliniţi. Şi în cele din urmă, Dionysius a
scos din anul 782 cei 29 de ani ai Mântuitorului şi i-a ieşit anul 754 ca an al
naşterii Lui.30
La prima vedere ni se pare că acest calcul al lui Dionysius este corect,
numai că vom vedea că este foarte greşit. Să vedem mai întâi ce ne spune istoria
despre anul morţii lui Irod cel Mare. Iosif Flavius ne relatează că Irod a murit la
Ierihon pe data de 13 martie, anul 750 al erei romane. Acest istoric a făcut
totodată şi o precizare, şi anume că tocmai în ziua morţii lui Irod era o eclipsă de
lună. Pe baza calculelor a eclipselor lunii, astronomii au ajuns exact la data morţii
lui Irod pe care a amintit-o istoricuul evreu.31 Şi acum, dacă după calculul lui
Dionysius, Domnul Isus s-ar fi născut în anul 754, iar după afirmaţia istoriei şi a
262
astronoiniei, Irod a murit în anul 750, aceasta ar fi însemnat că Irod cel Mare a
murit cu 4 ani înainte de a Se fi născut Domnul Isus. Atunci, cum a putut
Evanghelistul Matei să spună că Mântuitorul S-a născut pe timpul lui Irod? (Matei
2:1). Cine a greşit, istoria care a afirmat că Irod cel Mare a murit în anul 750? A
greşit Evanghelistul Luca care ne-a relatat că Domnul Isus S-a născut la primul
recensământ de sub Quirinius pe când trăia încă Irod cel Mare? Sau a greşit
Dionysius? Răspunsul este că a greşit acest călugăr. EI a greşit mai întâi că n-a
luat sursa recensământului în care EvanghelistuI Luca ne-a redat anul naşterii
Mântuitorului cu cea mai mare precizie.
Apoi, Dionysius a mai greşit şi prin faptul că chiar dacă a luat sursa
aproximativă n-a ţinut cont de o problemă istorică destul de importantă sau poate
nici n-a cunoscut-o şi anume: că Cezarul August l-a făcut pe Tiberiu coregent la
conducerea marelui imperiu în anul 764 a erei romane sau anul 11 după Cristos.
Este adevărat că Tiberiu a fost încoronat în anul 767 a erei romane sau anul 14
după Cristos, dar Evanghelistul Luca când a spus că Ioan Botezătorul şi-a început
misiunea în al 15-lea an al domniei lui Tiberiu, nu s-a referit la anul 14 când
Tiberiu s-a urcat pe tron şi a devenit cezar, ci la anul 11 când a început să
domnească ca şi coregent.32
Evanghelistul Luca când a spus că Mântuitorul a avut aproape 34 de ani
atunci când Şi-a început misiunea, n-a făcut nici o precizare asupra unei date,
pentru că a făcut o dată lucrul acesta, ci el a folosit adverbul osei care are în limba
greacă înţelesul de o aproximaţie largă în jurul cifrei rotunde de 30, ceea ce
înseamnă că atunci când Domnul Isus Şi-a început misiunea a avut cu câţiva ani
ori sub treizeci ori peste treizeci. Am văzut că Tiberiu a devenit coregent în anul
764 a erei romane sau în anul 11 după Cristos şi că Ioan Botezătorul şi-a început
misiunea în al 15-lea an al domniei Iui, ceea ce ne dă anul 779 a erei romane. Nici
această sursă aproximativă nu contrazice cu nimic fixarea anului naşterii
Mântuitorului cu recensământul din anul 8 înainte de Cristos, ci dimpotrivă este în
cea mai mare concordanţă cu ceea ce Evanghelistul Luca a stabilit o dată. Această
sursă aproximativă ne arată că Domnul Isus a avut în anul 779 a erei romane,
atunci când Ioan Botezătorul şi-a început misiunea, 32 de ani şi vreo 2-3 luni.
În concluzie, Dionysius a greşit anul naşterii Domnului Isus cu 8 ani. El, în
Ioc să fi Iuat anul 747 ca an al naşterii Mântuitorului, a luat anul 754.
În al doilea rând ne vom ocupa în acest studiu de
II. LUNA NAŞTERII DOMNULUI ISUS

Lura naşterii Mântuitorului o putem descoperii prin punerea în
concordanţă a două surse din Evanghelia după Luca: detaliul care ne spune că
Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul a făcut parte “din gruparea lui Abia” (1:5) şi
textul cu vestirea naşterii Fiului lui Dumnezeu de către arhanghelul Gavril.
263
Calendarul lui Era Anii reali
Dionysius romană
9
8___________ 747___ 1_______ recensământ naşterea Mântuitorului
7 748 2
6 749 3
5___________ 750___ 4_______ moartea lui Irod
4 751 5
3 752 6
2 753 7
1___________ 754 8_______ naşterea Mântuitorului după Dionysius
2 755 9
3 756 10
4 757 11
5 758 12
6___________ 759___ 13______ recensământ
7 760 14
8 761 15
9 762 16
10 763 17
11__________ 764___ 18______ Tiberiu coregent
12 765 19
13 766 20
14__________ 767___ 21______ Tiberiu cezar
15 768 22
16 769 23
17 770 24
18 771 25
19 772 26
20__________ 773___ 27 ______ recensământ
21 774 28
22 775 29
23 776 30
24 777 31
25______ 778___ 32______ Pilat
26______ 779___ 33______ începerea misiunii lui Ioan Botezătorul
27 780 34 şi a Mântuitorului
28 781 35
29 782 36
30_______ 783___ 37______ răstignirea la 37 de ani şi 5 luni
264
Detaliul că preotul Zaharia a făcut parte din gruparea lui Abia, ne este
cheia cu ajutorul căreia putem rezolva problema lunii în care S-a născut Domnul
Isus. În Israel, preoţii s-au împărţit în 24 de grupări care slujeau pe rând. O
grupare slujea de doua ori pe an câte o săptămână.33 Gruparea lui Abia era a opta.
Prima grupare începea să slujească de fiecare dată în prima săptămână a anului, a
doua grupare slujea în a doua săptămână şi aşa mai departe. La poporul evreu,
spre deosebire de calendarul nostru, anul nou nu începea iarna în luna ianuarie, ci
primăvara în luna Nisan. Iar luna Nisan începea o dată cu primul răsărit de lună de
la echinocţiul de primăvară. Faptul că anul evreiesc începea pe la sfârşitul lunii
noastre martie nu ni-l arată numai Iosif Flavius 34, ci şi Biblia. În Exod găsim scris
cu privire la înfiinţarea Sărbătorii Paştelor următoarele cuvinte: “Domnul a zis lui
Moise şi lui Aaron în ţara Egiptului (2). «Luna aceasta va fi pentru voi cea dintâi
lună; ea va fi pentru voi cea dintâi lună a anului»“ (12:1-2). Aceasta este cauza
pentru care în seara Paştelor din 14 Nisan, luna era întotdeauna plină (Ps.81:3-5).
Astfel, gruparea lui Abia cădea să slujească totdeauna în lunile mai şi octombrie.
Iar textul în care avem a doua sursă, ne arată trei lucruri: Primul, că atunci
când arhanghelul Gavril a vestit Mariei naşterea Domnului Isus, Elisabeta era
însărcinată în a şasea lună. Evanghelistul Luca l-a citat pe arhanghelul Gavril
spunând: “Iată, Elisabeta, rudenia ta, a conceput şi ea un fiu la bătrâneţe; şi ea,
căreia i se zicea stearpă, este acum în a şasea lună” (1:36). Al doilea lucru este,
cum Maria a plecat imediat după mesajul îngerului la Elisabeta. Evanghelistul
Luca a zis: “Maria s-a ridicat chiar în zilele acelea şi a plecat în grabă spre
munţi, într-o cetate a lui Iuda” (1:39). Şi al treilea lucru este că atunci când Maria
a ajuns la Elisabeta, Elisabeta era deja însărcinată. Evanghelistul Luca a mai
spus: “Elisabeta a strigat cu glas tare: «Binecuvântată eşti tu între femei şi
binecuvântat este rodul pântecului tău (43). Cum de mi-a fost dat să vină la mine
mama Domnului meu?»” (1:42-43).
Biserica Primară a luat pentru naşterea Domnului Isus, luna ianuarie. Ea a
explicat astfel: Că arhanghelul Gavril a vestit lui Zaharia naşterea lui Ioan
Botezătorul pe la sfârşitui lunii octombrie, pentru că de la 15 la 21 Tişri,
“octombrie” a fost sărbătoarea Corturilor când se făcea un mare pelerinaj la
Templu şi au trebuit să slujească toate 24 grupările, ori Evanghelistul Luca ne
spune clar că atunci când s-a arătat îngerul lui Zaharia a slujit numai gruparea lui
Abia. Apoi, Evanghelistul Luca ne-a spus că Zaharia s-a dus acasă numai după ce
i-a expirat săptămăna de serviciu, ceea ce înseamnă, aşa după cum ziceau unii
dintre teologii din Biserica Primară, că Elisabeta a rămas însărcinată în luna
noiembrie. Şi în luna aprilie, arhanghelul Gavril s-a arătat Mariei când Elisabeta
era în luna a şasea şi când Maria deja Îl concepuse pe Domnul Isus, şi din luna
aprilie până în ianuarie au trecut încă nouă luni, când S-a născut Fiul lui
Dumnezeu.
Alţi teologi din secolui al VI-lea au explicat că îngerul Gavril s-a arătat lui
265
Zaharia înainte de sărbătoarea Corturilor 35 şi că Elisabeta a rămas însărcinată pe
la sfârşitul lunii octombrie, pentru că Evanghelistul Luca a scris în textul grecesc:
”După acele zile, Elisabeta, nevasta lui a rămas însărcinată” (1:24); şi nu cum
este tradus în limaba română “peste câtva timp”. Şi în luna martie îngerul Gavril
s-a arătat Fecioarei Maria când Elisabeta era în a şasea lună şi când Maria L-a
conceput pe Domnul Isus. Şi din luna martie până în luna decembrie au trecut încă
nouă luni când S-a născut Mântuitorul lumii.
Naşterea Domnului Isus în luna decembrie a fost o altă împlinire mare a
visului poporului evreu şi a tradiţiei talmudice care zicea că Mesia se va naşte în
luna decembrie, deoarece în această lună Israelul a sărbătorit aproape două secole
eliberarea Cetăţii Sfinte de sub ocupaţia lui Antioh Epifan, împăratul Siriei şi
curăţirea Templului de marea profanare din partea acestuia. Acesta a fost motivul
pentru care mulţi dintre israeliţi, asemenea bătrânuiui Simeon şi a prorociţei Ana,
au aşteptat cu atât mai mult ivirea lui Mesia în această lună. Şi ce era mai
interesant, că Dumnezeu le-a trimis pe Fiul Său tocmai în luna pe care ei au visat-
o şi cu toate acestea ei nu L-au cunoscnt şi nu L-au primit.
Şi în al treilea rând ne vom ocupa pe scurt şi de
III. ZIUA NAŞTERII DOMNULUI ISUS

Biserica Primară a sărbătorit naşterea Mântuitorului pe data de 6 ianuarie.
Ea a ales această dată deoarece atunci se sărbătorea botezul Domnului Isus. Iar
botezul Mântuitorului ea l-a fixat la această dată pentru că a vrut să înlocuiască cu
el o sărbătoare egipteană a zeului Osiris.36
Cercetătorul Philip Schaff a spus că biserica din Roma a fost prima care a
sărbătorit naşterea Mântuitorului pe data de 25 decembrie pe la mijlocul secolului
al VI-lea.37 Ea a fixat această dată din două motive: în primul rând, fiindcă
poporul evreu a sărbătorit eliberarea Ierusalimului şi curăţirea Templului pe data
de 25 chislov sau decembrie, şi pentru că se crede, aşa după cum am văzut că
Dumnezeu a împlinit întocmai visul poporului Său şi aceasta nu numai în ce
priveşte luna naşterii Domnului Isus, ci chiar şi ziua. Şi în al doilea rând, biserica
din Roma cât şi alte biserici au ales această dată ca să înlocuiască cu ea două
sărbători păgâne: saturnalele romane care se ţineau în solstiţiul de iarnă ca simbol
al biruinţei luminii asupra întunericului şi o sărbătoare germană cu numele de
Iulfest în care se împodobeau casele cu brad şi se mâncau dulciuri.38
W.P. Armstrong opinează că sărbătoarea naşterii Mântuitorului la 6
ianuarie este posibil ca să dateze încă din secolul al II-lea.39
__________________________________
1. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, pp. 119 – 120.
2. Op. cit. p. 71;
Bunaciu, I., Explicarea Evangheliilor, p. 30.
266
4. Wieseler, Beiträge zur richtigen Würdingung der Evangelien, p. 53.
5. Op. cit. pp. 120 – 121;
Ramsay, W., Was Christ Born at Bethlehem? p. 132.
6. Tacitus, Annale, 1 – 11.
Suetonius, Octav, c. 27, 28, 101.
7. Op. cit.
8. Ramsay, W., The Bearing of Recent Discovery on the Trustworthiness of the
New Testament, p. 260.
9. Wieseler, Beiträge zur richtigen Würdingung der Evangelien, pp. 66 – 67.
Harrison, E.F., Viaţa lui Cristos, p. 40.
11. Op. cit. p. 119.
12. Moulton şi Mlligan, The Vocabulary of the Greek Testament, la cuvântul
apographē.
13. Ramsay, W., The Bearing of Recent Discovery on the Trustworthiness of
the New Testament, pp. 132, 222 – 300;
Barclay, W., The Gospel of Luke, pp. 20 – 21.
Popovici, P., Biblia este totuşi adevărată, p. 114.
14. Josephus, F., Antiquities XVIII, i. 1.
15. Tertulian, Adversus Marcion 19.
the New Testament, pp. 238 – 300 ;
Mihălcescu, I., Istoria religiilor lumii, p. 365 ;
17. Sewart, J., When Did Our Lord Actually Live? p. 24.
18. Josephus, F., Antiquities XVII, 13.5; War ii. 8, 1.
19. Plummer, A., The Gospel according to St. Luke, p. 48.
Balmforth, H., St. Luke, p. 125;
Finegan, J., Light from the Ancient Part, p. 258.
21. Josephus, F., Antiquities XVII, 5. 2;
Tacitus, History, 5. 9.
Ramsay, W., Was Christ Born at Bethlehem? pp. 227 - 228.
Craiger, S.L., Archaeology and The New Testament, p. 141.
the New Testament, pp. 284 – 292;
267
Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, pp. 126 – 127;
Josephus, F., Antiquities XVI, 9. 1, 2; Bell. Jud. 1. 27. 2.
25. Ramsay, W., Was Christ Born at Bethlehem? pp. 236 - 237.
26. Davis, J.D., The Westminster Dictionary of The Bible, p. 505.
27. Tacitus, Annale iii, 48.
28. Gerlach, O., Romische Statthalter in Syrien, p. 33.
29. Ramsay, W., Was Christ Born at Bethlehem? pp. 227 – 228;
Keim, Th., Geschichte Jesus, Vol. I, p. 402.
31. Josephus, F., Antiquities XVII, 17. 6.
33. Barclay, W., The Gospel of Luke, pp. 9 - 10.
34. Josephus, F., Antiquities III, 8, 4; 10, 5.
35. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 71;
Wieseler, Beiträge zur richtigen Würdingung der Evangelien, pp. 141 – 145.
36. Armstrong, W.P., Chronology of the New Testament, Vol. I, p. 646.
37. Schaff, P., History of the Christian Church, Vol. III, p. 395.
38. Balmforth, H., St. Luke, p. 128;
Schaff, P., History of the Christian Church, Vol. III, p. 395 ;
Wurmbrand, R., Viaţa lui Isus, (o lucrare dactilografiată).
39. Armstrong, W.P., Chronology of the New Testament, Vol. I, p. 646.
268
35. LOCUL NAŞTERII FIULUI LUI DUMNEZEU
Luca 2 : 4 - 7
II
4. Iosif s-a urcat şi el din Galilea, din cetatea Nazaret, ca să se ducâ în

Iudea, în cetatea lui David numită Betleem - pentru că era din casa şi seminţia lui
David -
5. să se înscrie împreună cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată.
6. Pe când erau ei acolo, s-a împlinit vremea când trebuia să nască
Maria.
7. Şi a născut pe Fiul ei ceI întâi născut, L-a înfăşat în scutece şi L-a
culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei.
În studiul precedent am tratat din acest text Data naşterii Mântuitorului,

iar acum vom aborda studiul intitulat Locul naşterii Fiului Iui Dumnezeu.
Evanghelistul Luca ne prezintă două locuri foarte interesante în care S-a născut
Fiul lui Dumnezeu: într-o cetate regală şi într-un grajd.
I. CETATEA BETLEEM
Cetatea în care S-a născut Mântuitorul se numeşte Betleemul Iudeii, spre
deosebire de o altă localitate cu numele Betleemul Galileii, care se afla în seminţia
lui Zabulon, aproape de lacul Galileii (Iosua 19:15).1
Dumnezeu a găsit cu cale ca preaiubitul Său Fiu să Se nască în Betleemul
Iudeii. El a zis prin prorocul Mica: “Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic
între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni
peste Israel, şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele
veşniciei” (5:2). Dumnezeu a spus că Fiul Său se va naşte în Betleem pentru că ea
a fost cetatea împăratului David.
Evanghelistul Luca ne-a arătat că intrarea Fiului lui Dumnezeu în lume a
fost cel mai crucial eveniment din istoria neamului omenesc. Acesta a fost unul
dintre motivele pentru care au trebuit să contribuie la acest eveniment şi cei mai
mari potentaţi ca August, fără ca acest geniu politic să fi bănuit măcar!
Recensământul ordonat de el a servit întocmai la împlinirea unui detaliu din
planul lui Dumnezeu: ca Fiul Său să se nască la Betleem. De aici învăţăm că
Dumnezeu Îşi duce planul întotdeauna la îndeplinire. Despre Cezar August se
spune că ar fi fost cel mai fericit om din lume care a dispus de cea mai mare
putere şi glorie. Şi totuşi, din ultimele lui cuvinte pe care le-a rostit înainte de a
muri, reiese cât de nefericit era. El a exclamat: “Comedia s-a sfârşit! Măcar s-o fi
jucat bine. Bateţi în palme!”.2
269
a)
b)
a) şi b) Betleemul, locul naşterii Mântuitorului
270
Întrucât Evanghelistul Luca ne vorbeşte în acest text despre călătoria
Mariei şi a lui Iosif în Betleem şi despre naşterea Domnului Isus acolo, dorim să
facem două descrieri scurte:
1. Prima descriere o vom face asupra călătoriei părinţilor sfinţi de la
Nazaret la Betleem.
Înainte ca să facem o călătorie scurtă cu părinţii sfinţi de la Nazaret la
Betleem, vrem să scoatem în evidenţă alte două lucruri care reies aşa de limpede
din pasajul citit: în primul este vorba despre o problemă dificilă în care s-a aflat
Fecioara Maria. Timpul naşterii i s-a apropiat şi ea aştepta cu mare bucurie şi
nerăbdare acel ceas binecuvântat. Numai că a apărut porunca recensământului ca
fiecare cetăţean să se înscrie în cetatea lui din care provenea. Astfel, Maria şi Iosif
au trebuit să se ducă Ia Betleem, cetatea străbunului lor David care era la o
distanţă de mai bine de 150 km.3 Era iarna şi drumul a fost foarte lung şi greu,
pentru că în Israel drumurile erau pline de noroi şi alunecuş. Maria a putut să
motiveze că ea de data aceasta nu poate să împlinească porunca cezarului, ba mai
mult, ea ştia că urma să-L nască pe Cristos şi trebuia să se păzească să nu se
expună lapoviţei şi ninsorii. De aici învăţăm că părinţii sfinţi n-au murmurat, ci s-
au supus poruncii cezarului şi supunându-se cerinţei lui, ei s-au supus fără să fi
bănuit, planului lui Dumnezeu. Şi al doilea lucru pe care dorim să-l amintim este
că Biblia o numeşte pe Maria tot logodnica lui Iosif. Evanghelistul Luca a zis: “Să
se înscrie împreună cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată” (v.5). Deşi ei
se căsătoriseră pentru că Evanghelistul Matei ne-a spus clar: “Când s-a trezit Iosif
din somn, a făcut cum îi poruncise îngerul Domnului şi a luat-o la el pe soţia sa.
(25). Dar nu s-a unuit cu ea pâna ce ea a născut un fiu” (1:24-25). Deşi Maria a
locuit la Iosif şi cu toate că din punct de vedere legal ea era soţia lui, Biblia totuşi
a numit-o logodnica lui, deoarece ea ne vorbeşte în termenii realităţii şi nu în
ficţiuni legale.
Acum să pornim la drum cu părinţii sfinţi spre cetatea străbunului lor
David. Între Galilea şi Iudea erau trei căi de comunicaţie: una în extrema de răsărit
a ţării şi trecea prin Valea Iordanului, alta în extrema de apus şi se întindea de-a
lungul ţărmului mării Mediterane şi a treia, centrală, care ducea peste coloana
vertebraIă a munţilor. Iosif şi Maria au ales a treia cale, fiindcă era mai scurtă şi
cu mult mai accesibilă iarna din pricina noroiului.
Drumul pe care ei au pornit trecea mai întâi prin câmpia bogată a
Ezdraelonului care pe atunci era plină de oraşe şi sate. Lăsând la stânga muntele
Taborului şi satele Nain şi Endor, drumul cotea spre nord şi ducea printre dealuri
spre Iezreel, capitala cea mândră de altădată a necredinciosului Ahab. Lângă
Iezreel se înălţau muntii Gilboa unde a pierit Saul într-un măcel cu filistenii. Apoi,
au ajuns la Dotanul cel bogat în păşuni unde a venit Iosif cândva să-şi caute fraţii
şi a căzut victimă vânzării lor. De aici drumul a început să urce în serpentine
printre livezi şi vii foarte bogate. Intrând pe meleagurile Samariei au ajuns
271
Cetatea lui David pe care Irod cel Mare
a reconstruit-o din temelii
înaintea grandiosului oraş Samaria, pe care nu de mult l-a reconstruit Irod şi i-a
pus numele Sebaste, în cinstea cezarului roman care este un cuvânt grecesc
pentru latinescul “August”. În continuare, drumul trecea pe lângă muntele
Gherizim, pe vârful căruia se vedeau ruinele templului samaritean. Întrucât
samaritenii nu ofereau evreilor ospitalitate, părinţii sfinţi au făcut un scurt popas
la fântana lui Iacov care a fost foarte aproape de Sihar. După ce au ieşit din
teritoriul Samariei şi au intrat în ţinutul Iudeii, au ajuns la Şilo unde a fost cândva
cortul întâlnirii şi unde evlavioasa Ana se ruga cu mare durere în suflet ca
Dumnezeu şă-i dăruiască un copil. Apoi, trecând prin “Valea Plângerii” amintită
în Psalmul 84:6 au ajuns la Betel. Aici între Betel şi Ai s-a aşezat Avraam de
prima dată pe vatra sacră a Israelului, şi-a întins cortul şi a zidit un altar
(Gen.12:8; 13:3). Aici Iacov a simţit prezenţa lui Dumnezeu şi i-a pus numele
Betel, “Casa lui Dumnezeu'' (Gen.28:17-19). Lăsând Betelul, au ajuns la Rama,
cetatea bocetului amarnic şi simbolic al Rahelei după copiii ei (Ier.31:15). De aici
au ajuns la Ierusalim, Cetatea Sfântă unde era Templul lui Dumnezeu. Poate au
făcut şi în el un scurt popas pentru că mai aveau de parcurs încă 10 km până la
Betleem.4 Pe când se apropiau de Betleem au văzut câmpiile lui unde altă dată
străbunul lor David păştea oile tatălui său. Apoi, au văzut la marginea drumului
stâlpul de aducere aminte pe care l-a ridicat Iacov la mormântul Rahelei (Gen.
48:7; 35:20). Şi în sfârşit, au ajuns la poarta cetăţii Betleemului unde era fântâna
272
lui David cu o apă foarte bună (2 Sam. 23:14-15).
Un cort de beduini aşezat lângâ Betleem
O, câte amintiri nu s-au perindat în mintea şi inima lor atunci când au

trecut prin toate aceste Iocuri şi cetăţi sfinte! Mariei i se părea că fiecare loc sfânt,
fiecare cetate şi chiar fiecare ruină strămoşească o întreba cu evlavie: “Unde te
duci, Marie?” Ea de acum ştia unde mergea. Ea se ducea în Cetatea lui David ca
acolo să realizeze visul poporului evreu după Mesia cel mult aşteptat: să le nască
pe Mesia cel promis. Fecioara Maria chiar dacă n-a descoperit până atunci acest
detaliu că va trebui să-L nască pe Domnul Isus în Cetatea lui David, ea de acum
era sigură că Dumnezeu pentru aceasta a pus-o pe acest drum lung şi greu ca să-L
nască pe Mesia acolo.
2. Şi a doua descriere o vom face asupra Betleemului.
Betleemul era construit pe un deal cenuşiu de piatră de varr, care avea
foma unei şa. Străzile lui erau înguste şi priporoase.5 Înălţimea dealului pe care el
era construit a fost de 830 m. de la nivelul Mării Mediterane. De pe dealul
Betleemului se deschidea împrejur o panoramă foarte frumoasă de dealuri în
formă de amfiteatru. Pe unul dintre aceste dealuri, la o distanţă de 5 km spre
răsărit, se înălţa unul dintre faimoasele castele ale lui Irod. La o mare depărtare se
vedeau munţii purpurii ai Moabului, profilându-se peste Marea Moartă.6 La 22 km
273
în sud era HebronuI, casa lui Avraam, Isaac şi Iacov. La 16 km nord-est era
Ghibeon unde Iosua a oprit soarele. La 20 km spre vest era Sucot, unde David l-a
ucis pe Goliat. La 10 km spre nord era Ierusalimul, capitala lui David şi a lui
Solomon.
Numele Betleem înseamnă “Casa pâinii” pentru că el, deşi a fost situat
într-un loc muntos, totuşi era foarte fertil. Aici se făcea grâul, se cultivau viile şi
creşteau tot felul de pomi roditori ca: măslini, smochini, meri granaţi etc.7
Primăvara, când răsărea iarba şi înfloreau copacii şi plantele aromate, Betleemul şi
împrejurimile lui erau foarte pitoreşti.8
Betleemul a avut o istorie foarte lungă. În el a fost, aşa după cum am
văzut, mormântul Rahelei. În el a locuit Rut, străbuna lui David (Rut 2:1), de unde
îşi privea mereu patria natală, ţara Moabului. Dar deasupra a toate, el a fost
“Cetatea lui David” (1 Sam.16:1;17:12;20:6) şi “Casa pâinii” unde urma să Se
nască Cristos-Pâinea vieţii.
Şi, al doilea loc al naşterii Mântuitorului, ne spune textul citit, a fost
II. GRAJDUL
Naşterea Domnului Isus în Cetatea lui David ni se pare un lucru normal la
care ne-am putut aştepta cu toţii. Dar naşterea Lui într-un grajd a fost ceva ce ne
surprinde foarte mult şi la care nu s-a aşteptat nimeni, ca Fiul lui Dumnezeu să Se
nască într-un asemenea loc.
1. Să facem mai întâi o scurtă identificare a grajdului în care S-a născut
Domnul Isus.
Evanghelistul Luca a scris: “Şi L-a născut pe Fiul ei cel întâi născut, L-a
înfăşat în scutece şi L-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era
loc pentru ei” (v.7).Evanghelistul Luca a folosit în textul grecesc cuvântul
katalumna, care înseamnă “han”. În Betleem erau hanuri, pentru că în el călătorii
făceau ultimul popas şi se pregăteau să traverseze pustiul Iudeii. 9 D.B.J.
Campbell, ca şi alţi comentatori au spus că aceste case de poposire aveau
dormitoare comune mari şi că în ele erau prea puţine camere separate.10
Apoi, în Betleem, ca de altfel pretutindeni în Israel pe timpul acela, casele
aveau o singură cameră care era folosită ca bucătărie, dormitor şi ca adăpost
pentru vite. Membrii famiIiei întindeau seara rogojinile pe jos şi dormeau pe ele
îmbrăcaţi.11
Evanghelistul Luca, vorbind despre al doilea loc al naşterii Mântuitorului,
n-a întrebuinţat cuvinte greceşti definite de “iesle” sau “grajd”, ci a folosit pe cel
de fatne, care era un cuvânt larg şi însemna “locul unde mănâncă animalele”.
Este adevărat că acest cuvânt avea şi însemnătatea secundară de “iesle” şi “grajd”,
numai că însemnătatea lui principală era locul unde mănâncă animalele.
Evanghelistul Luca a folosit acest cuvânt cu un scop bine determinat. Explicaţia
este următoarea: În Israel, hanurile nu erau locuri de ospătare pentru călători
274
asemenea hotelurilor din timpul nostru. Ele nu ofereau călătorilor hrană. Tot ce a
putut hangiul să facă era să ofere adăpost călătorilor şi animalelor.12 Deoarece
hangiii nu aveau loc în casa de poposire pentru Iosif şi Maria, unul dintre aceştia
le-a adăpostit numai asinul şi i-a dat nutreţ, iar ei au trebuit să-şi caute un loc de
adăpost în cetatea tixită din cauza recensământului. Şi întrucât pentru ei nu era loc
nici în hanuri şi nici în casele oamenilor, au trebuit să se îndrepte spre grajdul
hanului şi să intre “în locul unde mănâncă animalele” lângă asinul lor. Numai aici
într-un grajd-peşteră, săpat în deal, a fost singurul loc unde fecioara Maria a putut
să-L nască pe Mântuitorul lumii.13
Comentatorul F. Godet a spus că în Est oamenii obişnuiau să facă în locuri
deluroase grajduri-peşteri.14 Atât scrierile apocrife, cât şi filozoful şi teologul
Iustin Martirul care s-a născut în Israel, cetatea Neapolis, vechiul Sihem, a afirmat
în dialogul lui cu iudeul Trifon, pe la mijlocul secolului al II-lea, că Domnul Isus
S-a născut într-un grajd-peşteră care se afla lângă Betleem.15 Acelaşi lucru l-a
susţinut şi Origen în secolul al III-lea. El a scris în apologia sa împotriva lui
Celsus: “La Betleem se poate vedea peştera în care S-a născut Domnul. Faptul
acesta este bine cunoscut în toată ţara, chiar şi pâgânii spun că în această
peşteră S-a născut Domnul”.16
Evanghelistul Luca a preluat de la mama Mântuitorului chiar şi detaliul
scutecelor şi ni l-a prezentat în Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu. B.S. Easton
explică în Enciclopedia biblică internaţională standard că scutecele copiilor din
Orient se compuneau dintr-o pânză pătrată şi câteva bandaje. Copilaşul era aşezat
pe această bucată de pânză în poziţia diagonală şi în felul acesta două colţuri îi
înfăşurau trupul, al treilea îi acoperea picioruşele şi al patrulea îi ajungea sub cap;
şi în cele din urmă, copilaşul era legat cu bandaje care fixau bucata de pânză şi nu
o lăsau să se mişte.17
2. Al doilea Iucru pe care îl descoperim în legătură cu al doilea loc al
naşterii Fiului lui Dumnezeu este renunţarea Lui la mărire şi glorie.
Acest text ne dezvăluie un lucru uimitor. Am văzut că nici chiar locuitorii
din Cetatea lui David n-au avut un alt loc pentru Fiul lui Dumnezeu decât grajdul
şi că Cel Preaînalt a acceptat acest loc. Acum, marea întrebare care se ridică este:
Oare de ce a acceptat Dumnezeu un asemenea loc pentru naşterea Fiului Său?
Faptul acesta trebuie să aibă o mare semnificaţie. Răspunsul este că Dumnezeu S-
a folosit de această stare de fapt ca să arate cât mai clar ceea ce se numeşte în
teologie chenoza cristică, “dezbrăcarea lui Cristos de prerogativele măririi şi ale
gloriei Sale”.
Ca să ne putem da seama câtuşi de puţin la ce fel de glorie a renunţat FiuI
Celui Preaînalt atunci când a acceptat să Se nască în grajd, dorim să-L descriem
numai într-o singură postură, şi anume de Creator.
Astronomii ne spun că există milioane de sori care umplu cu lumină,
putere şi viaţă spaţii nesfârşite, că pământul nu este altceva în Marele Univers
275
decât un fir de praf, că soarele nostru este de un milion de ori mai mare decât
pământul şi că el se roteşte în jurul axei sale o dată pe an şi că există câte un soare
care ca să se rotească o singură dată în jurul axei sale are nevoie de 2o de milioane
de ani omeneşti.18 Pe toate acestea le-a creat Fiul lui Dumnezeu, pentru că noi aşa
citim în Evanghelia după Ioan: “Toate Iucrurile au fost făcute prin El şi nimic din
ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (1:3). Oare cine poate să-şi dea seama la ce
fel de renunţare S-a angajat Fiul lui Dumnezeu care a creat întreg Universul,
Cerul, îngerii şi tot ce există în cer, atunci când a binevoit să Se facă o fiinţă atât
de mică, un om şi încă un om de jos care s-a născut într-un grajd!
Când stă omul să se gândească cât de mare şi glorios este Domnul Isus
numai sub postura Lui de Creator, mai întâi i se taie respiraţia şi îi îngheaţă
sângele în vene şi apoi se umple de încredere, nădejde şi putere: Cum El,
Creatorul Cel Mare, a intrat pentru noi în creaţie şi S-a coborât în locurile cele mai
de jos ale pământului, într-un grajd şi pe o cruce!
Era un om care a ţinut foarte mult la un câine, oriunde mergea îl lua cu el.
Odată, când a călătorit cu vaporul, i-a căzut câinele în mare. Repede s-a dus la
căpitan să-l roage să oprească vaporul. Acesta a considerat că nu se merită să
oprească vaporul pentru pierderea unui câine. Stăpânul animalului, văzând
atitudinea căpitanului, l-a întrebat îndată: “Dar dacă ar fi vorba despre un om ai
opri vaporul?” “Sigur că da”, îi răspunse căpitanul. Stăpânul animalului s-a şi
aruncat în apă. Căpitanul a oprit vaporul şi astfel au fost salvaţi şi omul şi câinele.
Exact aşa a făcut şi Fiul lui Dumnezeu. Noi, oamenii, prin păcatele noastre am
fost mai mult decât nişte pierduţi şi eram în acelaşi timp şi prea mici şi
neînsemnaţi. Au pierit atâtea specii, putea să piară şi neamul omenesc fără să se
oprească pentru aceasta Universul din mersul lui, dar S-a unit cu noi Cristos, de
aceea omul va fi salvat!
Ceva mai târziu, când oamenii şi-au dat seama cine era Acela care S-a
născut în acest grajd, au început să îndrăgească foarte mult acest loc. În anul 135
după Cristos, împăratul Adrian, în ciuda acestui fapt, a dedicat această peşteră ca
loc de cult pentru zeul Adonis.19
Eusebiu, istoricul bisericesc şi episcopul de Cezarea, care a trăit între anii
270 - 340 după Cristos, ne relatează că Elena, mama împăratului Constantin cel
Mare, a construit pe acest loc o biserică în anul 325. W. Barclay ne spune că
această biserică a fost construită într-un mod foarte interesant: Avea o uşă atât de
scundă, încât nu putea să treacă prin ea nici chiar un pitic fără să se aplece în semn
de reverenţă faţă de Cel care S-a născut în acest loc. Iar sub altarul ei înalt, era
acea peşteră-grajd în care S-a născut Mântuitorul, lungă de 13 şi lată de 4 m,
iluminată de 53 de candelabre de argint, şi pe a cărei pardoseală era o stea în jurul
căreia scria în limba latină cu litere de aur: “Aici S-a născut Isus Cristos de către
fecioara Maria”.20 În acest loc a petrecut Ieronim 30 de ani şi a tradus Biblia în
limba latină, cunoscută sub numele de Vulgata, la sfârşitul secolului al IV-lea.21
276
b)
a) c)
d)
277
a) Poarta umilinţei a Bisericii Naşterii din Betleem
b) Steaua de argint din grota naşterii cu inscripţia : “Hic De Virgine Maria
Jesus Christus Natus Est” –“Aici S-a născut Isus Cristos din fecioara Maria”
c)O parte din scările ce conduc la grota naşterii
d) Biserica Naşterii Mântuitorului de către fecioara Maria din Betleem
Împăratul Iustinian a modificat puţin această biserică în secolul al VI-lea,
care se păstrează şi astăzi.
Ce lucru mare I S-a întâmplat Fiului lui Dumnezeu, şi aceasta chiar în
Cetatea lui David! El a venit pentru locuitorii ei din cer şi ei n-au vrut să se
deranjeze pentru El nici chiar din pat. Nici chiar ai Săi n-au avut loc pentru El
decât într-un grajd şi pe o cruce. Aşa I S-a întâmplat atunci Domnului Isus şi aşa I
Se întâmplă şi astăzi. El caută încă un loc în inimile oamenilor, dar ei nu vor să I-l
ofere.
__________________________________
3. Barclay, W.80
4. , The Gospel of Luke, p. 21.
5. Op. cit. p. 32.
7. Op. cit.
13. Godet, F., A Commentary on the Gospel of St. Luke, Vol. I, pp. 129 – 130;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 24.
14. Godet, F., A Commentary on the Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 130.
15. Justin Martyr, Dialogue with Trypho, Cap. 78, 304;
16. Origen, Contra Celsus, Cap. I, 11, 51;
17. Orr, J., International Standard Bible Encyclopaedia, Vol. V, p. 2874.
18. Bernard-Bennett-Rice, New Handbook on the Heavens, p. 83;
Wurmbrand, R., Viaţa lui Isus (o lucrare dactilografiată).
20. Eusebius, Demonst, VII; Vita Constantinus, III, 41;
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 32;
278
36. NAŞTEREA FIULUI LUI DUMNEZEU
Luca 2 : 8 – 20
8. În regiunea aceea erau nişte păstori care stăteau afară în câmp şi

făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor.
9. Şi iată că un înger al Domnului s-a înfăţişat înaintea lor şi gloria
Domnului a strălucit împrejurul lor. Ei s-au înfricoşat foarte tare.
10. Dar îngerul le-a zis: “Nu vă temeţi căci vă aduc o veste bună care va
fi o mare bucurie pentru tot poporul:
11. astăzi în cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor, care este
Cristos Domnul.
12. lată semnul după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un prunc înfâşat în
scutece şi culcat într-o iesle”.
13. Şi deodată împreună cu îngerul s-a unit o mulţime de oaste cerească,
lăudând pe Dumnezeu şi zicând:
14. “Glorie lui Dumnezeu în locurile prea înalte şi pace pe pământ între
oamenii plăcuţi Lui”.
15. După ce au plecat îngerii de la ei ca să se întoarcă în cer, păstorii au
zis unii către alţii: “Haidem să mergem la Betleem şi să vedem ce ni s-a spus şi ce
ne-a făcut cunoscut Domnul”.
16. S-au dus în grabă şi au găsit pe Maria, pe Iosif şi Pruncul culcat în
iesle.
17. După ce L-au văzut, au istorisit ce li se spusese despre Prunc.
18. Toţi cei care i-au auzit, s-au mirat de cele ce spuneau păstorii.
19. Maria păstra toate cuvintele acelea şi se gândea la ele în inima ei.
20. Şi păstorii s-au întors glorificând şi lăudând pe Dumnezeu pentru
toate cele ce auziseră şi văzuseră, şi care erau întocmai cum li se spusese.
Înainte ca să citim acest pasaj atotsfânt trebuie să ne reculegem. Fericitul

Augustin a spus: “Cine vrea să înţeleagă acest text, acela trebuie să aibă mai
întâi evlavie şi pacea minţii, pentru că este vorba despre cel mai mare eveniment
din istoria lumii care a avut loc fără nici un cataclism. Iar versetele care ni-l
descriu sunt calme şi lipsite de ornament”.1
Noi n-am fi putut să ne aşteptăm niciodată ca să Se nască în lumea noastră
Fiul lui Dumnezeu, şi cu atât mai puţin într-un grajd. Se spune despre un împărat
care s-a supărat foarte tare pe curtenii lui fiindcă n-au vrut să se deplaseze ca să
vadă cum trăieşte poporul, aşa că a trebuit să coboare el personal la oameni.
Cineva i-a zis: “Măria ta, de ce nu-ţi asiguri securitatea, ci te expui unui pericol
atât de mare?” El i-a răspuns: “Eu nu-mi pot guverna ţara fără să ştiu cum
trăieşte poporul”. Tot astfel şi Fiul lui Dumnezeu a găsit cu cale să intre prin
279
naştere în viaţa noastră umană ca să ne simtă tot zbuciumul şi necazul de care
avem parte. N-a putut să existe pentru El o aplecare spre noi mai mare ca aceasta:
de a deveni un om şi de-a intra în viaţa noastră aspră şi grea de pământeni pentru a
ne putea înţelege şi veni în ajutor.
În acest text intitulat Naşterea Fiului lui Dumnezeu, Evanghelistul Luca
ne arată două lucruri foarte mari cu privire la naşterea Mântuitorului: că ea ne-a
realizat visul sufletului şi că ea a coborât corul îngeresc pe pământ.
I. NAŞTEREA DOMNULUI ISUS A REALIZAT VISUL SUFLETULUI

UMAN
Evanghelistul Luca ne-a redat această realizare a sufletului şi ne-a
exemplificat-o prin viaţa unor ciobani care erau cei mai amărâţi şi dispreţuiţi
oameni, pentru că ei erau bătuţi mai întâi de viscol şi de ploaie şi apoi de soartă.
Cine n-a auzit despre aceşti păstori? Şi cine n-a auzit despre mărturia lor pe care
au depus-o cu privire la naşterea Mântuitorului? Evanghelistul Luca ne-a spus că
el mai întâi a cercetat toate lucrurile de la originea lor şi apoi a găsit cu cale să ni
le scrie în şir unele după altele (1:3). El a luat această istorisire chiar din gura
acestor păstori care au dus o viaţă grea şi aspră, şi care au fost foarte dispreţuiţi de
semenii lor. Motivul pentru care semenii lor i-au dispreţuit cel mai mult era
fiindcă ei n-au putut să ţină prescripţiile cărturarilor în ordinea a mii de legisme,
ca spălarea mâinilor şi multe altele de felul acesta.
Sunt unii teologi care opinează că Domnul Isus nu S-a născut iarna, ci în
alt anotimp al anului. Ei au emis această ipoteză prin faptul că, în Israel, oile nu se
ţineau iarna sub cerul liber; şi cu atât mai puţin, în timpul nopţii. Cercetătorul G.
Dalman spune că iernile în Israel sunt blânde până la începutul lunii ianuarie, că
temperatura adeseori urcă la +5 şi chiar până la +7 grade, că pe câmpii iarba este
verde şi că uneori turmele rămâneau sub cerul liber şi peste noapte.2
Alfred Edersheim are la această problemă cea mai bună explicaţie: el a zis
că tumele de oi despre care ne vorbeşte textul pe care îi studiem nu erau altele
decât oile particulare ale autorităţilor de la Templu, care erau ţinute în cătunul
stânelor numit Migdal-Eder, aşa cum scrie în Mişna.3
Într-o carte evreiască sacră numită Mişna scrie că în acest cătun al
stânelor: Migdal-Eder, care se afla la o distanţă de 1,5 km de Betleem erau numai
turmele de oi ale preoţilor celor mai de seamă şi că în aceste câmpii mănoase ale
lui David nu aveau voie să păşuneze şi alte oi decât turmele Templului care erau
destinate pentru jertfă.4 O parte dintre mieii acestor turme se jertfeau zilnic la
Templu, unul dimineaţa şi altul seara. Iar o altă parte, cu mult mai mare, se
sacrificau la Paşte.
280
Un păstor pe dealurile din apropierea Betleemului
Acum să ne apropiem de noaptea cea sfântă şi liniştită din 25 decembrie şi

să aruncăm o scurtă privire asupra păstorilor de la cătunul stânelor : Migdal-Eder,
care vegheau în jurul turmelor lor. În timp ce câte un behăit slab al oilor sau un
dăngănit uşor de clopoţel întrerupea din când în când liniştea ce domnea asupra
câmpiei Betleemului, păstorii discutau între ei despre evenimentul din 25 Chislov,
“decembrie”, când Dumnezeu a eliberat Ierusalimul prin fraţii Macabei şi a curăţit
Templul de greaua profanare a lui Antioh Epifan. În această zi sacră, evreii
aşteptau să vină Mesia mai mult ca oricând altă dată. Deodată, în acea Iinişte
profundă apare un înger învăluit într-o lumină, cu vestea naşterii Fiului lui
Dumnezeu, spunând: “Nu vă temeţi căci vă aduc o veste bună care va fi o mare
bucurie pentru tot poporul. (11) Astăzi în cetatea lui David vi s-a născut un
Mântuitor, care este Cristos Domnul. (12) Iată semnul după care-L veţi cunoaşte:
veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle” (v.10-12). Păstorii,
îndată după ce au auzit acest mesaj al îngerului de care era legată realizarea
visului sufletului lor, au zis unii către alţii: “Haidem să mergem Ia Betleem, şi să
vedem ce ni s-a spus şi ce ne-a făcut cunoscut Domnul” (v.15) şi au pornit în
grabă spre această cetate a lui David. Când s-au apropiat de ea, au văzut că în
grajdul hanului licărea o lumină. Au intrat în el şi au găsit pe Maria, pe Iosif şi pe
Pruncul cel Sfânt.
Şi acum, cine poate să descrie de ce fel de bucurie şi entuziasm erau
cuprinşi păstorii atunci când L-au găsit pe Domnul Isus, întocmai aşa după cum le
spusese îngerul? Şi cine poate să zugrăvească ce au simţit ei în inimă în momentul
când L-au văzut pe Fiul lui Dumnezeu şi când priveau cu ochii realizarea visului
sufletului lor? Bucuria şi entuziasmul lor erau atât de mari încât după ce au
istorisit Mariei şi lui Iosif tot ce au auzit şi au văzut, credem că ei s-au apucat să
281
trezească pe toţi călătorii din hanuri şi pe toţi locuitorii Betleemului şi să le
vestească chiar în ceasul acela din noapte naşterea Fiului lui Dumnezeu. Aşa de
puternică era mărturia lor şi plină de influenţă asupra maselor încât Evanghelistul
Luca n-a putut să nu ne redea acest detaliu de mare importanţă atunci când a scris:
“Toţi cei care i-au auzit s-au mirat de cele ce spuneau păstorii” (v.18).
Pe această câmpie a Betleemului Un înger vesteste păstorilor naşterea

îngerii au vestit păstorilor nasterea mântuitorului
Domnului Isus
Evanghelistul Luca ne-a spus despre păstori că tocmai ei, care aveau parte
de o viaţă grea şi erau batjocoriţi de semeni că erau necuraţi şi păcătoşi, au avut
parte să audă mesajul îngerului că S-a născut Mesia cel promis şi mult aşteptat; că
ei, care au îngrijit cu mare evlavie de mieii Templului, au avut parte să-L vadă
primii pe Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii; şi ei, care L-au aşteptat
cel mai mult pe Mesia cel promis, au avut privilegiul ca să-şi realizeze primii
visul sufletului atunci când S-a coborât Fiul lui Dumnezeu pe pământ.
Şi, al doilea lucru mare, pe care ni l-a arătat Evanghelistul Luca, este că
II. NUMAI NAŞTEREA DOMNULUI ISUS A COBORÂT CORUL

ÎNGERESC PE PĂMÂNT
Evanghelistul Luca ne-a spus două lucruri în legătură cu acest cor îngeresc
care a cântat o singură dată în istoria neamului omenesc:
1. Că el era mai întâi etalonul gloriei Celui care S-a născut în grajd.
Biblia ne spune că urechea omenească a auzit numai de trei ori acest cor
282
ceresc: O dată l-a auzit prorocul Isaia în Vechiul Testament atunci când serafimii
stăteau în jurul tronului lui Dumnezeu şi-I cântau: “Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul
oştirilor!” (6:3). A doua oară l-a auzit Ioan Teologul în Apocalipsa atunci când
îngerii cântau înaintea scaunului de domnie al Celui Preaînalt şi ziceau fără
încetare: “Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era,
care este şi care vine!” (4:8). Şi a treia oară l-au auzit păstorii din Betleem. În
primul caz, urechea prorocului Isaia era exaltată printr-o vedenie. În al doilea caz,
urechea lui Ioan Teologul era exaltată printr-o stare de duh. În amândouă aceste
cazuri, atât prorocul Isaia, cât şi Ioan Teologul au auzit acest cor cântând în cer.
Iar în al treilea caz, spre deosebire de primele două, găsim scris că acest cor s-a
coborât pe pământ. Din conţinutul cântării lui, descoperim că acesta era corul
prezenţei lui Dumnezeu, al cărui misiune este să-I cânte în mod permanent. Şi mai
descoperim că el, privindu-L pe Cel Preaînalt în toată gloria şi sfinţenia Sa, n-ar
putea să înceteze niciodată să-I cânte: “Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul tuturor
oştilor cereşti!” Numai naşterea Fiului lui Dumnezeu a reuşit să coboare acest cor
pe pământ, ca să ne arate că Cel care S-a născut în grajd nu este altul decât
Dumnezeu-Creatorul care este deopotrivă cu Cel care şade pe scaunul de domnie
în cer.
Naşterea Domnului Isus de către fecioara Maria, pictat de Frederico

Barocii in sec.al XVI-lea (Prado, Madrid)
283
Ce li s-a dat acestor păstori să vadă este dincolo de orice imaginaţie. Ei
erau primii dintre pământeni care au avut parte să-i vadă pe îngerii prezenţei lui
Dumnezeu şi să-i audă cântând într-o formaţie de o dimensiune imensă, aşa după
cum ne-a arătat Evanghelistul Luca când a scris: “o mulţime de oaste cerească”
(v.13). Ne place să credem că unii dintre îngeri erau aproape de păstori, de vreme
ce alţii se pierdeau în zare, pe fondul unei lumini cereşti care emana din ei.
W. Barclay ne-a zis că pe timpul Domnului Isus era un obicei în Israel

foarte interesant şi chiar semnificativ. Când se apropia timpul naşterii pentru o
femeie, toţi muzicanţii şi toţi cântăreţii din cetate, trebuiau să se adune înaintea
casei ei şi să aştepte un semnal dinăuntru. Şi când li se comunica că noul născut
era de parte bărbătească, ei izbucneau în cântece şi muzică pentru a ura noului
născut bun venit pe lume. Aşa erau aşteptaţi şi întâmpinaţi fiii lui Israel.5 Dar unde
era urarea de bun venit a Israelului pentru Mesia cel promis? 0are unde era imnul
Iui de bucurie şi de întâmpinare atunci când S-a coborât pe pământ Fiul lui
Dumnezeu? De ce când S-a născut Domnul slavei au trebuit să amuţească chiar şi
aceste cântări şi această muzică? Acesta era un alt motiv pentru care a coborât
corul îngeresc pe pământ ca, etalând gloria lui Cristos, să ne arate că El dispunea
de toată mărirea şi strălucirea Tatălui.
2. Şi al doilea lucru pe care ni l-a scos în evidenţă Evanghelistul Luca în
legătură cu acest cor îngeresc este că el era şi etalonul bucuriei cereşti faţă de
marea realizare a neamului omenesc.
284
Cât de buni şi altruişti sunt îngerii! Dacă eram noi în locul lor şi am fi
văzut cum Fiul lui Dumnezeu ne-a părăsit şi cum cerurile, în urma plecării Lui, şi-
au pierdut o mare parte de farmec şi strălucire, ne-ar fi amuţit glasul, ne-ar fi
încetat cântarea de laudă pentru Cel Preaînalt şi am fi început să plângem şi să ne
tânguim. Dar îngerii n-au făcut aşa ceva, ci dimpotrivă, ei când au văzut ce a făcut
Mântuitorul pentru noi, au plecat imediat în urma Lui şi au intonat chiar înaintea
unor ciobani o cântare supremă şi unică în vederea deschiderii unei ere noi pe
pământ.
Acest cor ceresc a cuprins în imnul lui triumfal trei obiective mari: pe
Dumnezeu, cerul şi pământul. Ei au zis: “Glorie Iui Dumnezeu în Iocurile
preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui” (v.14). Ceea ce înseamnă
cu alte cuvinte: “Glorie lui Dumnezeu pentru planul Lui cel mare pe care L-a avut
cu privire la noi şi a început să-l ducă la îndeplinire prin Fiul Său! Cerurile
preaînalte Îi cântă şi-L preamăresc în vederea realizării acestui plan. Şi de acum,
pace ţie făptură trudită pe pământul zbuciumat!
Acesta era imnul pe care l-a cântat corul îngeresc, prin care cerurile
preaînalte au etalat gloria lui Cristos şi prin care oştile cereşti şi-au exprimat
bucuria când Domnul slavei S-a născut peatru noi în calitate de Mântuitor!
__________________________________
2. Dalman, G., Sacred Sites and Ways, pp. 48 – 49.
3. Edersaheim, A., The Life and Times of Jesus the Messiah, Vol. I, pp. 186 –
187;
Barclay, W., The Gospel of Luke, pp. 22-23.
4. Mişna V. Coşa VII, 7, 80;
Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 23.
5. Op. cit. p. 17.
285
37. ÎMPLINIREA A TREI CEREMONIALE SACRE
Luca 2 : 21 - 24
21. Când a venit ziua a opta în care trebuia circumcis Pruncul, I-au pus
numele Isus, nume care fusese spus de înger înainte ca să fi fost El conceput în
pântece.
22. Şi când s-au împlinit zilele pentru curăţirea lor, după Legea lui Moise,
Iosif şi Maria au adus Pruncul la Ierusalim ca să-L înfăţişeze înaintea Domnului -
23. după cum este scris în Legea Domnului: ”Orice întâi născut de parte
bărbătească va fi închinat Domnului”
24. şi ca să aducă jertfă o pereche de turturele sau doi pui de porumbei,
după cum este poruncit în Legea Domnului.
Acest text, intitulat Împlinirea a trei ceremoniale sacre prin care a trecut
Domnul Isus, ca de altfel orice băieţaş evreu, ne arată ceremonialul circumciderii,
al răscumpărării întâilor născuţi şi al înfăţişării înaintea lui Dumnezeu.
I. CEREMONIALUL CIRCUMCIDERII
Evanghelistul Luca a scris: “Când a venit ziua a opta în care trebuia
circumcis Pruncul” (v.21).
Textul citit ne spune două lucruri cu privire la circumcidere:
1. Primul lucru este că ea era semnul legământului între Dumnezeu şi
poporul evreu încheiat prin Avraam.
Moise a scris în Geneza: “Dumnezeu a zis lui Avraam: «Să păzeşti
legământul Meu, tu şi sămânţa ta după tine, din neam în neam. (10) Acesta este
legământul Meu pe care să-l păzeşti între Mine şi voi, şi sămânţa ta după tine: tot
ce este de parte bărbătească între voi să fie tăiat împrejur. )11) Să vă tăiaţi
împrejur în carnea prepuţului vostru: şi acesta să fie semnul legământului între
Mine şi voi. (12) La vârsta de opt zile, orice copil de parte bărbătească dintre voi
să fie tăiat împrejur, neam după neam: fie că este rob născut în casă, fie că este
cumpărat cu bani de la vreun străin, care nu face parte din neamul tău. (13) Va
trebui tăiat împrejur atât robul născut în casă, cât şi cel cumpărat cu bani; şi
astfel legământul Meu să fie întărit în carnea voastră ca un legământ veşnic,
(14) Un copil de parte bărbătească netăiat împrejur în carnea prepuţului lui, să
fie nimicit din mijlocul neamului său: a călcat legământul Meu»” (17:9-14).
Tăierea împrejur, numită şi circumciderea, a fost un act foarte sacru la
poporul evreu, deoarece el era simbolul unui legământ încheiat cu Dumnezeu prin
care noul născut intra ca membru în poporul ales al lui Dumnezeu. Rabinii au zis:
“Dacă un fiu al făgăduinţei nu se circumcide, el nu poate să devină un fiu al
286
legământului, ci rămâne un fiu al lui Belial”.1 Aceasta a fost cauza pentru care
ceremonialul tăierii împrejur a putut să aibe loc şi în ziua Sabatului.
Înainte ca să prezentăm acest act mare al circumciderii, dorim să facem o
mică precizare, şi anume că sfânta familie acum nu mai era în grajd, aşa cum îşi
imaginează mulţi. Iustin Martirul, care s-a născut în jurul anului 100, ne-a spus că
locuitorii Betleemului I-au oferit Domnului Isus o locuinţă corespunzătoare,
imediat după ce au auzit mărturia păstorilor.2
Actul circumciderii îl făcea tatăl noului născut în a opta zi, care era
considerat preotul familiei, aşa cum l-au practicat patriarhii: Avraam, Isaac şi
Iacov, iar în lipsa tatălui putea să-l îndeplinească orice alt israelit, chiar şi mama
băieţaşului (Exod 4:25).3 Circumciderea se oficia într-un cadru familial foarte
solemn, la care luau parte rudele apropiate şi prietenii intimi ai familiei. 4 Această
zi sacră era una dintre cele mai mari sărbători familiale. Nu ştim cine a luat parte
la acest act sfânt şi solemn al circumciderii Mântuitorului, fiindcă părinţii sfinţi au
fost departe de Nazaret, cetatea lor natală. Credem că au fost prezenţi părinţii lui
Ioan Botezătorul: Zaharia şi Elisabeta, care locuiau în Hebron, la o distanţă de 20-
25 km de Betleem. Iosif, în calitate de preot al familiei, a trebuit să rostească
următoarea rugăciune care a fost concepută expres pentru circumcidere:
“Binecuvântat să fie Iehova care a sfinţit pe robul Său încă din pântecele maicii
sale şi a scris Legea Sa pe trupul Lui. Preamărit să fie El pentru că însemnară pe
fiii Săi cu semnul legământului ca să le ofere binecuvântarea lui Dumnezeu
transmisă prin Avraam, părintele nostru”. Toţi cei ce luau parte la acest act
trebuiau să răspundă la această rugăciune de binecuvântare: ”amin”, iar după
rugăciune se cântau anumite versete din psalmi.5
În ce priveşte tăierea împrejur ni se pare că ne izbim de o mare dificultate. Pe
de o parte, avem afirmaţia istoricilor Herodot, Iosif Flavius şi Apion cum că şi
egiptenii, fenicienii, etiopenii, filistenii, edomiţii, amoniţii, moabiţii şi alte
popoare practicau acest act.6 Chiar şi Mahomed a legiferat mai târziu
circumciderea în Coran. Iar pe de altă parte, găsim scris în Biblie cum ea numea
toate naţiunile care nu făceau parte din poporul evreu “netăiate împrejur”. Oare
scriitorii Bibliei chiar nu cunoşteau acest adevăr că şi alte popoare se
circumcideau? Răspunsul la această întrebare este că Biblia n-a afirmat niciodată
că numai israeliţii se circumcideau, ci dimpotrivă, chiar şi ea ne arată că şi alte
popoare practicau aceat act. Noi citim în Cartea lui Ieremia următoarele cuvinte:
“Iată vin zilele, zice Domnul, când voi pedepsi pe toţi cei tăiaţi împrejur, care nu
sunt tăiaţi împrejur cu inima, (26) pe egipteni, pe iudei, pe edomiţi, pe moabiţi…
căci toate neamurile sunt netăiate împrejur, şi toată casa lui Israel are inima
netăiată imprejur” (9:25-26). Dacă scriitorii Bibliei au ştiut că şi alte popoare se
circumcideau, atunci de ce le-au numit adeseori “netăiate împrejur”? Biblia n-a
folosit acest cuvânt în sens propriu, ci figurativ. Ea nu ne spune că neevreii nu se
tăiau împrejur din punct de vedere sanitar, ci ne arată că circumciderea lor n-a fost
287
un act de legământ cu Dumnezeu şi astfel ele au rămas tot popoare păgâne şi
străine faţă de Cel Preaînalt.
Dumnezeu a spus că circumciderea fără sfinţenie n-are nici o valoare.
Moise L-a citat pe Dumnezeu spunând: “Să vă tăiaţi dar inima împrejur şi să nu
mai înţepeniţi gâtul” (Deut. 10:16). Şi Ieremia, de asemenea L-a citat pe
Dumnezeu zicând: “Tăiaţi-vă împrejur inimile … ca nu cumva să izbucnească
mânia Mea ca un foc!” (4:4). În sensul acesta şi Apostolul Pavel a spus că
adevăratul israelit nu este acela care poartă numai semnul legământului, dar în
realitate nu aparţine lui Dumnezeu cu omul ascuns al inimii. El a zis: “Iudeu nu
este acela care se arată pe din afară că este iudeu, şi circumciziune nu este aceea
care este pe din afară, în carne. (29) Ci iudeu este acela care este iudeu înăuntru
şi circumcidere este aceea a inimii, în duh, nu în literă; un astfel de iudeu îşi
primeşte lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu” (Rom.2:28-29).
Noi n-avem nevoie de circumciziune pentru că ea este simbolul
legământului lui Dumnezeu prin Avraam, ci de botez, care este simbolul unui alt
legământ cu Cel Preaînalt, cu mult mai mare, pe care-l încheiem prin moartea şi
învierea Fiului Său care este Mântuitorul lumii.
2. Al doilea lucru pe care ni-l arată textul citit în legătură în circumciderea
este că atunci se punea numele noului născut.
Evanghelistul Luca a scris: “Când a venit ziua a opta în care trebuia
circumcis Pruncul, I-au pus numele Isus, nume care fusese spus de înger înainte
ca să fi fost El conceput în pântece” (v.21). Dreptul de a alege un nume pentru
noul născut aparţinea tatălui. Este adevărat că toţi participanţii la această zi sacră
au putut să contribuie la căutarea numelui, dar consimţământul şi stabilirea lui
aparţinea tatălui.7
Iosif a pus Pruncului numele Isus pe care i l-a spus îngerul în vis.
Evanghelistul Matei l-a citat pe înger spunând: “Iosife, fiul lui David, nu te teme
să iei la tine pe Maria, soţia ta, căci ce s-a conceput în ea este de la Duhui Sfânt.
(21) Ea va naşte un Fiu, şi-I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe
poporul Lui de păcatele sale” (1:20-21). Numele Isus este o formă grecească
pentru evreiescul Ieshua care înseamnă “Iehova mântuieşte”, “Ienova salvează”.8
În vechime, aproape toate popoarele au crezut că numele unor personalităţi
eminente exprimau misiunea vieţii lor. Spre exemplu: numele “Alexandru cel
Mare” înseamnă “cel ce ocroteşte pe oameni”, şi menirea lui, ca împărat puternic,
a fost tocmai aceasta să ocrotească pe cei din împărăţia sa. Viaţa îi era realizarea
însemnătăţii numelui pe care îl purta. Cu atât mai mult, lucrul acesta îl găsim în
Biblie. Rabinul Eliazar a spus că Dumnezeu a dat nume la şapte persoane înainte
de a se naşte, care sunt consemnate în Biblie: lui Isaac, Ismael, Moise, Ioan,
Solomon, Ioan Botezătorul şi Isus, şi cum numele acestora a devenit misiunea şi
destinul vieţii lor.9 Spre exemplu: Ismael înseamnă “Dumnezeu aude”. Dumnezeu
i-a pus lui Ismael acest nume ca să arate că, deşi n-a fost fiul făgăduinţei, totuşi îl
288
va auzi atât pe el, cât şi pe urmaşii lui atunci când vor striga la El din strâmtorări
şi lucrul acesta s-a împlinit încă din copilăria lui. Ne aducem aminte că atunci
când Avraam a alungat-o pe Agar, mama copilului şi când Ismael era să moară de
sete în pustiu, Dumnezeu a auzit strigătul Agarei şi i-a dat apă. Isaac înseamnă
“Dumnezeu zâmbeşte neputinţei”. Dumnezeu a pus lui Isaac acest nume ca să
arate că atunci când este vorba despre împlinirea promisiunii Lui, El zâmbeşte
neputinţei omeneşti şi o transformă în putere. Chiar dacă Avraam, părintele celor
credincioşi şi Sara au râs de făgăduinţa lui Dumnezeu că vor avea un copil şi au
considerat-o imposibilă, pentru că Avraam avea 100 de ani şi Sara 90, Cel
Preaînalt a transformat acest imposibiI în posibil. Ioan înseamnă “darul lui
Dumnezeu” sau “Dumnezeu este plin de har”. Ioan Botezătorul a primit acest
nume de la Dumnezeu pentru că a fost dăruit lumii ca Ilie cel promis.
Numele Isus sau Ieshua, aşa cum este în limba ebraică, era atât de mare şi
de sfânt încât, ne spune Iosif de Niese, că au fost numai 20 de bărbaţi în tot
Israelul care s-au învrednicit să-l poarte.10 Moise, omul Iui Dumnezeu, a fost
primul care fusese inspirat să pună lui Hosea acest nume de Ieshua sau Iosua, aşa
cum este redat în Biblia noastră românească, pentru că el a urmat să conducă
poporul evreu în Ţara Făgăduinţei (Num.13:16). Un alt bărbat care a primit acest
nume a fost un arhiereu care a condus pe israeliţi spre Ţara Sfântă, când se
întorceau din captivitatea babiloneană etc.11
La Domnul Isus numele de Ieshua, spre deosebire de toţi ceialalţi care au
primit acest nume, nu are o însemnătate largă că există un Dumnezeu salvator care
îi scapă pe oameni din diferite necazuri, ci are înţelesul că El personal este
“Dumnezeu-Mântuitor”. Numele Isus, pe care l-a primit din partea Tatălui, este
un nume suprem, prin care Cel Preaînalt ne-a arătat că numai Cel care urma să
poarte acest nume ne va făuri o mântuire unică şi absolută, că numai El ne va
mântui de păcat şi pierzare şi că numai El ne va conduce spre Canaanul ceresc, şi
că El nu este altul decât Dumnezeu-Mântuitorul.
Al doilea ceremonial prin care a trecut Pruncul Isus a fost
II. CEL AL RĂSCUMPĂRĂRII NOILOR NĂSCUŢI

Evanghelistul Luca ne-a spus: “După cum este scris în Legea Domnului:
«Orice întâi născut de parte bărbătească va fi închinat Domnului»” (v.23). Acest
ceremonial se practica pe baza poruncii lui Dumnezeu pe care a dat-o lui Moise,
când a zis: “Să-Mi dai pe întâiul născut din fiii tăi” (Exod 22:29). Această lege a
fost ca o recunoştintă faţă de Dumnezeu pentru dăruirea copiilor. În dosul acestui
ceremonial a stat marea convingere că copiii sunt un dar mare din partea lui
Dumnezeu. Filozofii stoici obişnuiau să spună că Dumnezeu nu dăruieşte
părinţilor copii, ci numai li-i împrumută.12 Pentru nici un dar nu ne facem aşa de
răspunzători înaintea lui Dumnezeu ca pentru darul copiiIor.
Acest ceremonial, de asemenea a fost un act sacru şi solemn care se ţinea
289
tot în cadrul familiei. La acest ceremonial, tatăl mulţumea lui Dumnezeu cu o
deosebită recunoştinţă pentru noul lui născut pe care l-a primit din partea lui
Dumnezeu şi care era proprietatea lui Iehova. În mod normal, întâiul născut a
trebuit să fie consacrat ca preot, dar întrucât Dumnezeu a rânduit seminţia lui Levi
pentru preoţie, toţi întâii născuţi ale celor douăsprezece seminţii ale lui Israel au
primit dreptul de răscumpărare ca să nu slujească în calitate de preoţi.
Tatăl întâiului născut a trebuit să meargă la Templu în a 31-a zi după
naştere şi să plătească preoţilor 5 sicli, aproximativ salariul de pe o lună (Exod
13:2;Num. 8:15-16).13 Şi numai după întoarcerea lui de la Ierusalim a putut să ţină
acest ceremonial de răscumpărare, pentru că noi aşa citim în Numeri: “Să laşi să
se răscumpere întâii născuţi ai oamenilor, de la vârsta de o lună după preţuirea
ta, cu preţul de cinci sicli de argint, după siclul sfântului locaş, care este de
douăzeci de ghere” (Numeri 18:16).
Credem că Domnul Isus şi în privinţa aceasta nu la voia intâmplării a fost
290
întâiul născut al Mariei, care, aşa după cum am văzut, arată că era proprietatea lui
Dumnezeu. Ne putem imagina cu ce fel de sentiment şi emoţie s-o fi dus Iosif la
Templu ca să-L răscumpere pe Fiul lui Dumnezeu de la CeI Preaînalt ca să fie
proprietatea lui. El a plătit 5 sicli şi Fiul lui Dumnezeu a devenit al lui şi al Mariei.
Astfel s-au împlinit cuvintele·prorocului Isaia pe care le-a rostit în numele
neamului omenesc: “Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat” (9:6).
Dumnezeu ni L-a dat nouă prin naştere. El S-a născut pentru părinţii Lui, pentru
fraţii Lui şi pentru o lume întreagă. Adevărul este că Domnul Isus S-a dăruit în
întregime părinţilor şi fraţilor Lui şi le-a slujit până la vârsta de 33 de ani. Dar
Mântuitorul nu S-a dăruit numai părinţilor şi fraţilor Lui, ci şi tuturor oamenilor,
punându-Se cu totul în slujba lor. Numai Cel care era Fiul lui Dumnezeu a devenit
în toată puterea cuvântului şi Fiul omului, punându-Se în slujba noastră până la
moarte de cruce.
Şi, al treilea ceremonial prin care a trecut Pruncul Isus a fost
III. CEL AL ÎNFĂŢIŞĂRII ÎNAINTEA LUI DUMNEZEU ŞI AL

CURĂŢIRII MAMEI DUPĂ NAŞTERE
Evanghelistul Luca a scris: “Şi când s-au împlinit zilele pentru curăţirea
lor, după Legea lui Moise, Iosif şi Maria au adus Pruncul la Ierusalim ca să-L
înfăţişeze înaintea Domnului … (24) şi ca să aducă jertfă o pereche de turturele
sau doi pui de porumbei, după cum este poruncit în Legea Domnului” (v.22, 24).
Acest ceremonial s-a ţinut la Templu şi el a cuprins două părţi:
1. Prima parte era ritualul curăţirii mamei după naştere.
O mamă, după naşterea unui băieţaş, potrivit legii lui Moise, a fost
considerată necurată 7 zile faţă de casă şi 40 de zile faţă de Templu, iar după
naşterea unei fetiţe, era socotită necurată 14 zile faţă de casă şi 80 de zile faţă de
Templu (Lev.12:2-5). În ziua a 41-a, mama băieţaşului a trebuit să aducă la
Templu o jertfă pentru curăţirea ei: un miel sau o pereche de porumbei. Perechea
de porumbei sau de turturele se numea “jertfa celor săraci” (Lev.12:8).
Evanghelistul Luca ne-a spus că Maria, mama Domnului Isus, a adus jertfa celor
săraci. Aici putem vedea din nou că Mântuitorul a făcut parte dintr-o familie
săracă, ameninţată adeseori de nesiguranţa vieţii. De aceea, când trecem prin
anumite lipsuri, să ne aducem aminte că şi Fiul lui Dumnezeu a avut parte de
aceeaşi experienţă amară.
2. Şi a doua parte a acestui ceremonial a fost binecuvântarea.
Părinţii au trebuit să-l aducă pe noul născut la un preot care avea resortul
binecuvântării. Şi acesta, la rândul lui, a trebuit să-l înfăţişeze înaintea lui
Dumnezeu prin rostirea unei rugăciuni asupra lui, incredintându-l astfel lui
Dumnezeu, ca Cel Preaînalt să-i poarte de grijă.
__________________________________
1. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 24;
291
Godet, F., A Commentary on The Gospel of Luke, Vol. I, p. 108.
3. Macabei VI:10.
5. Op. Cit ;
Camus, Jesus Christ, Vol. I, p. 184.
6. Herodot II, 36 – 37; 104;
Josephus, F., Antiquities VIII. 10, 3;
Apion I, 22; 11, 13.
7. Lopuhin, A.P., Istorie Biblică, Vol. V, p. 36.
8. Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 15, 19;
Godet, F., A Commentary on The Gospel of Luke, Vol. I, p. 90.
9. Diarnandi, S., Isus Mântuitorul, Vol. I, p. 421.
11. Lopuhin, A.P., Istorie Biblică, Vol. V, p. 36.
12. Op. cit. p. 24.
292
38. IMNUL DE SLAVĂ AL LUI SIMEON
Luca 2 : 25 - 35
I
25. Şi iată că în Ierusalim era un om numit Simeon. Omul acesta ducea o

viaţă sfântă şi cu frica lui Dumnezeu. El aştepta mângâierea Iui Israel şi Duhul
Sfânt era peste el.
26. Duhul Sfânt îl înştiinţase că nu va muri înainte ca să-L vadă pe
Cristosul Domnului.
27. EI a venit în Templu, mânat de Duhul. Şi când L-au adus părinţii
înăuntru pe Pruncul Isus ca să împlineasaă cu privire la El ce poruncea Legea,
28. Simeon L-a luat în braţe, L-a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis:
29. “Acum, eliberează în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău.
30. Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta,
31. pe care ai pregătit-o să fie înaintea tuturor popoarelor,
32 lumina care să lumineze naţiunile şi gloria poporului Tău Israel“.
33. Tatăl şi mama Lui se mirau de lucrurile care se spuneau despre El.
34. Simeon i-a binecuvântat şi i-a zis Mariei, mama Lui: “Iată Copilul
acesta este destinat spre prăbuşirea şi ridicarea multora în Israel şi să fie un
semn care va stârni împotrivire.
35. Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie, ca să se descopere
gândurile multor inimi”.
Am văzut că Evanghelistul Luca ne-a redat până acum două imnuri: Imnul
măririi al Mariei, pe care l-a cântat fecioara Maria în momentul când Elisabeta a
descoperit că ea urma să devină mama Fiului lui Dumnezeu şi Imnul
binecuvântării al lui Zaharia, pe care I-a intonat acest preot cu ocazia naşterii
fiului său Ioan, pentru că urma să devină înainte mergătorul şi crainicul lui Mesia.
Iar în acest text, Evanghelistul Luca ne-a prezentat şi al treilea imn, cunoscut sub
denumirea de Imnul de slavă al lui Simeon, pe care acest preot bătrân l-a înălţat
în momentul când i s-a dat marele har ca să-L vadă şi să-L ia în braţe pe
Mântuitorul lumii.
Din acest pasaj vom ţine trei studii intitulate: Imnul de slavă al lui
Simeon, Un triumf suprem şi Gândurile inimii. În primul studiu intitulat Imnul
de slavă al lui Simeon ne vom ocupa de două lucruri: de un moment suprem din
viaţa bătrânului Simeon în care a rostit acest imn şi de valoarea conţinutului
acestui imn.
293
I. MOMENTUL SUPREM CÂND BĂTRÂNUL SIMEON A INTONAT
ACEST IMN DE SLAVĂ
N-a existat nici un evreu care să nu fi considerat naţiunea lui ca fiind
poporul ales al lui Dumnezeu. Datorită acestui fapt, cei mai mulţi dintre ei au visat
că naţiunea lor era destinată să stăpânească lumea şi, tot datorită acestui fapt,
Israelul L-a aşteptat pe Mesia ca pe un campion ceresc care mai întâi avea să-l
elibereze din mâna vrăjmaşilor şi apoi să-l ridice ca o împărăţie davidică
universală. Numai că Israel a trebuit să constate tocmai opusul, şi anume că istoria
lui era cea mai groaznică înşiruire a dezastrelor.
Dar în contrast cu aceste visuri ale majorităţii, erau în Israel şi câţiva
oameni care au fost cunoscuţi sub numele de “cei liniştiţi în ţară”, care n-au visat
nici o mărire pământească, ci au dus o viaţă sfântă, veghind şi aşteptându-L în
linişte şi răbdare pe Mesia cel promis în calitate de Mântuitor al sufletelor lor,
dintre aceştia au făcut parte şi bătrânul Simeon şi prorociţa Ana.
Bătrânul Simeon a fost în viaţă preot.1 Unii au înclinat să creadă că el ar fi
făcut parte dintre cei 70 de cărturari care au tradus Vechiul Testament în limba
greacă, cunoscut sub numele de Septuaginta. Tradiţionalişti, care susţin această
variantă, spun că lui i-a căzut să traducă cartea Prorocului Isaia şi că el s-a îndoit
cu privire la prezicerea lui Dumnezeu că Emanuel Se va naşte dintr-o fecioară
(7:14) şi datorită acestui fapt Dumnezeu i-a zis că nu va muri înainte ca să vadă cu
ochii lui împlinirea acestei prorocii. După aceşti tradiţionalişti, bătrânul Simeon a
trăit peste 300 de ani.2 Alţi tradiţionalişti spun că Simeon ar fi fost fiul lui Hilel şi
tatăl lui Gamaliel.3 Aceste afirmaţii sunt departe de adevăr, ele nu sunt decât nişte
speculaţii ale tradiţiei care n-au nimic de a face cu textul evanghelic.
Cărturarii au învăţat poporul că tot ce se ştie despre Mesia este că El Se se va
naşte în cetatea lui David, dar nimeni nu-L va cunoaşte, până nici părinţii, pentru
că Dumnezeu Îi va tăinui atât naşterea, cît şi creşterea. Aceşti dascăli ai lui Israel
au mai susţinut că Mesia va apărea dintr-o dată în Templu, când va fi în floarea
vârstei, şi nimeni nu va şti de unde. Ei şi-au formulat această concepţie pe baza
prorociei lui Maleahi, când a zis: “…Şi deodată va intra în Templul Său Domnul
pe care-L căutaţi: SoluI legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, - zice
Domnul oştirilor” (3:1). Evanghelistul Ioan s-a referit la această concepţie atunci
când ne-a redat cuvintele mulţimii din curtea Templului, scriind: “ … Noi ştim de
unde este omul acesta; însă când va veni Cristosul, nimeni nu va şti de unde
este” (7:27).4
Rabinii, ţinând cont de prorocia lui Maleahi, au explicat că profetul Daniel
n-a prezis cu cele 70 de săptânâni “anul naşterii lui Mesia”, ci “anul arătării Lui
înaintea lui Israel”, fapt cu care sunt de acord toţi teologii creştini.
Când am tratat studiul intitulat Vestirea naşterii lui Ioan Botezătorul
(Vol.I,Stud.28), am văzut că pe DomnuI Isus nu L-a aşteptat numai poporul evreu,
294
ci şi alte popoare, ca: romanii, grecii şi babilonienii, aşa după cum ne-au relatat
istoricii Iosif Flavius, Tacitus şi Suetonius.5 Domnul Isus a fost aşteptat să vină pe
timpul bătrânului Simeon pe baza prorociei lui Daniel cu cele 70 de săptămâni.
Prorocul Daniel a scris: “Şaptezeci de săptâmâni au fost hotărâte asupra
poporului tău şi asupra cetăţii tale sfinte până la ispăşirea păcatelor… până Ia
aducerea neprihănirii veşnice, până Ia pecetluirea vedeniei şi a prorociei şi până
la ungerea Sfântului sfinţilor” (9:24). Pe baza versetului 4:6 din cartea lui
Ezechiel, în care găsim scris: “Îţi pun o zi pentru fiecare an”, poporul a interpretat
că o zi din cele 70 de săptămâni este egală cu un an. Prorocul Daniel ne arată mai
departe că numărarea anilor începe de la darea decretului pentru reconstruirea
Ierusalimului. El a scris: “Să ştii dar, şi să înţelegi, că de la darea poruncii pentru
zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul, la Cârmuitorul, vor trece şapte
săptămâni; apoi timp de 62 săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou …
(26) După acele 62 săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. (27) El va
face un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână, dar la jumătatea
săptămânii va face să înceteze jertfa” (9:25-27). Cărturarii au calculat numai 69
de săptămâni de la emiterea decretului pentru zidirea din nou a Ierusalimului şi
până la venirea lui Mesia, pentru că în a 70-a săptămână când va face un
legământ trainic, El deja Se va descoperi înaintea lui Israel. Astfel, 69 săptămâni
înmulţite cu 7 zile fac tocmai 483 ani.
Numai că dificultatea a constat în faptul că atât cărturarul Ezra, cât şi
Neemia au scris că împăraţii persani au emis trei asemenea decrete: Primul decret
l-a dat împăratul Cir în primul an al domniei lui, ceea ce înseamnă anul 250 al erei
romane sau 536 înainte de Cristos, când s-a întors Zorobabel cu cele 42.000 de
iudei din captivitatea babiloneană (Ezra 1:1). Al doilea decret l-a dat împăratul
Artaxerxe în al 7-lea an al domniei lui, ceea ce înseamnă anul 296 al erei romane
sau 457 înainte de Cristos, când a venit din Babilon cărturarul Ezra cu cei aproape
două mii de bărbaţi care slujeau la Templu (Ezra 7:7). Şi al treilea decret l-a emis
tot împăratul Artaxerxe în al 20-lea an al domniei lui, ceea ce înseamnă anul 330
al erei romane sau 444 înainte de Cristos, când Neemia a venit în Iudea ca
guvernator însoţit de o oaste ca să reconstruiască zidurile Ierusalimului (Neemia
2:1).
Astfel, după interpretarea cărturarilor, dacă se adăugau cei 483 de ani la
anul 250 al erei romane, când s-a dat primul decret pentru reconstruirea
Ierusalimului, rezulta anul 733 al erei romane sau anul 13 înainte de Cristos, iar
dacă se adunau cei 483 de ani la anul 296, când s-a dat al doilea decret, rezulta
anul 779 al erei romane sau anul 26 după Cristos, după calendarul lui Dionysius 6,
sau anul 33 după data reală a naşteri Mântuitorului. Ori, tocmai acesta a fost anul
în care Fiul lui Dumnezeu Şi-a început misiunea şi când Ioan Botezătorul L-a
proclamat înaintea lui Israel ca Mesia cel promis.7
Am văzut că Domnul Isus n-a venit în anul 13 dată calculată după
295
emiterea primului decret, fapt care l-a făcut pe Simeon să se întristeze foarte tare,
pentru că era deja bătrân şi pentru că ştia că până la împlinirea termenului potrivit
celui de-al doilea decret mai erau 46 de ani, iar el nu credea că va mai trăi până
atunci. Numai că textul pe care îl studiem ne spune că Duhul Sfânt l-a asigurat că
nu va muri înainte ca să-L vadă pe Fiul lui Dumnezeu. Evanghelistul Luca a scris:
“Duhul Sfânt îl înştiinţase că nu va muri înainte ca să-L vadă pe Cristosul
Domnului” (v.26).
Dar ce era mai interesant şi emoţionant, a fost faptul că desi Mesia n-a
venit după împlinirea primului decret, totuşi pe cei supranumiţi “liniştiţi în ţară”
i-a cuprins o dorinţă deosebit de mare după venirea Mântuitorului. Evanghelistul
Luca ne-a spus că prorociţa Ana şi mulţi alţii s-au dus la Templu şi pur şi simplu
nu mai voiau să plece acasă până nu-L vor întâlni pe Domnul Isus. Atunci Duhul
Sfânt l-a trimis şi pe bătrânul Simeon la Casa lui Dumnezeu.
Ne place să credem că bătrânul Simeon s-ar fi dus la Templu şi el în
fiecare zi, ca prorociţa Ana şi alţii, dacă nu l-ar fi împiedecat bătrâneţea. Bătrânul
Simeon nu putea să înţeleagă de ce Duhul Sfânt i-a sădit în suflet această dorinţă
arzătoare de a-L vedea pe Fiul lui Dumnezeu şi după expirarea termenului
primului decret. Şi el nu putea să priceapă de ce Duhul lui Dumnezeu îl trimitea
acum la Templu ca să-L întâlnească pe Mântuitorul lumii? Înaintea lui stătea una
din două posibilităţi: ori că Mesia a venit în urmă cu 13 ani şi a zăbovit să Se arate
înaintea lui Israel, ori că va apare după al doilea decret şi că acum era un Nou
Născut. Bătrânul Simeon, înclinând spre a doua variantă a înţeles că Mântuitorul
Se va arăta înaintea lui Israel după împlinirea celui de-al doilea decret, iar acum El
va fi adus la Casa lui Dumnezeu cu ocazia actului binecuvântării. Acesta a fost
motivul pentru care Duhul Sfânt l-a mânat la Templu! Şi aceasta a fost cauza
pentru care el s-a dus la Casa lui Dumnezeu! Evanghelistul Luca a scris: “El a
venit în Templu, mânat de Duhul” (v.27).
În acel timp slujeau în Templu zilnic o mie de preoţi. Aceşti preoţi, la
începutul turei care dura o săptâmână, ca şi la începutul fiecărei zile, trăgeau la
sorţi pentru toate serviciile şi lucrările pe care trebuiau să le facă. Astfel, la unul i-
a căzut să ţină serviciul de binecuvântare a pruncilor. Acesta oficia actul de
binecuvântare în Curtea Femeilor de dimineaţa până seara, la care veneau mamele
cu noii născuţi din Israelul întreg. Bătrânul Simeon a venit la acest preot, şi în
calitate de preot pensionar l-a rugat să-i permită să ţină el în acea zi actul
binecuvântării, aşa după cum adeseori obişnuiau să procedeze preoţii pensionari,
pentru că ei prin pensionare nu-şi pierdeau calitatea de preot.
În acea dimineaţă când slujea bătrânul Simeon, după ce s-a terminat jertfa
de închinare şi au început să vină mamele cu copilaşii, el se uita cu atenţie la
fiecare nou născut. Deodată, când a intrat pe poarta Frumoasă o pereche tânără cu
un copilaş, bătrânul Simeon L-a recunoscut pe Domnul Isus. L-a luat în braţe şi,
fiind covârşit de o emoţie puternică, a început să-L slăvească pe Dumnezeu pentru
296
supremul moment când i s-a dat marele har să-L vadă pe Mântuitorul lumii. Ce a
simţit bătrânul Simeon în acel moment, când L-a ţinut în braţe pe Fiul lui
Dumnezeu, întrece orice imaginaţie! Evanghelistul Luca a scris că el în acea clipă
a izbucnit într-un imn de slavă şi a zis: “Acum, eliberează în pace pe robul Tău,
Stăpâne, după cuvântul Tău. (30) Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta, (31) pe
care ai pregătit-o să fie înaintea tuturor popoarelor, (32) lumina care să lumineze
naţiunile şi gloria poporului Tău Israel” (v.29-32). Ceea ce înseamnă cu alte
cuvinte: “Acum, Doamne, pot pleca liniştit la cele veşnice fiindcă a apărut Fiul
Tău în calitate de Mântuitor. Chiar ochii mei L-au văzut. El mi-a mântuit sufletul
şi mi-a deschis Împărăţia Ta. De acum, mă poţi chema la Tine pentru că m-ai
pregătit!”
Şi, al doilea lucru asupra căruia Evanghelistul Luca a accentuat în mod
deosebit atunci când a scris pasajul citit, a fost
II. VALOAREA CONŢINUTULUI ACESTUI IMN DE SLAVĂ

Întrucât acest imn este de o mare valoare vom ţine din el încă două studii,
iar acum nu vom face altceva decât vom expune pe scurt conţinutul lui în mod
general.
Evanghelistul Luca ne-a spus că atunci când bătrânul Simeon L-a luat în
braţe pe Domnul Isus a rostit două prorocii de o valoare supremă: Prima prorocie
o găsim în versetul 34, în care scrie: “Iată, Copilul acesta este destinat spre
prăbuşirea şi ridicarea multora în Israel şi să fie un semn care va stârni
împotrivire”. Şi a doua prorocie se află în versetul 35, pe care a adresat-o Mariei,
mama Mântuitorului, spunându-i: “Chiar sufletui tău va fi străpuns de o sabie, ca
să se descopere gândurile multor inimi”.
Oare ce l-a determinat pe Evanghelistul Luca ca să acorde acestor două
afirmaţii profetice o atenţie deosebită de le-a redat cu cea mai mare grijă şi
exactitate în Evanghelie? Răspunsul este pentru că el a văzut în ele o mare valoare
şi a vrut să le transmită nu numai generaţiei lui, ci şi posterităţii, ca să ne bucurăm
şi noi de ele şi, cu atât mai mult noi, care avem parte să le vedem împlinite
aproape în întregime.
În prima afirmaţie, bătrânul Simeon a fost inspirat să spună că Domnul
Isus va avea un triumf suprem numai în urma multor şi grele împotriviri, şi în a
doua afirmaţie ne-a scos în evidenţă marele adevăr că realizarea aspiraţiei inimii
umane va avea loc numai după ce vor fi străpunse alte inimi.
__________________________________
1. Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p.18.
3. Op. cit.
5. Josephus, War VI, v, 4;
297
Tacitus, History V,13;
Suetonius, Life of Vespasian IV, 5.
6. Bell, H., Daniel, p. 129.
7. Op. cit. pp. 31 – 37.
298
39. UN TRIUMF SUPREM
Luca 2 : 25 - 35
II
În al doilea studiu din acest text, intitulat Un triumf suprem, ne vom

ocupa de două lucruri: de marile împotriviri ale lumii faţă de Fiul lui Dumnezeu şi
de triumful Lui asupra ei.
I. MARILE IMPOTRIVIRI ALE LUMII FAŢĂ DE FIUL LUI DUMNEZEU

Evanghelistul Luca a scris: “Simeon i-a binecuvântat şi a zis Mariei, mama
Lui: «Iată, Copilul acesta este destinat spre prăbuşirea şi ridicarea multora în
Israel şi să fie un semn care va stârni împotrivire»” (v.34).
Vom împărţi împotrivirea lumii faţă de Domnul Isus în trei părţi:
împotrivirea evreilor, împotrivirea lumii greco-latine şi impotrivirea lumii
moderne:
1. În prima parte se înclude împotrivirea evreilor.
Când citim cele patru Evanghelii, observăm că, la început, poporul evreu
s-a simţit foarte atras de minunile Mântuitorului; ca apoi, ceva mai târziu, să
descoperim că tocmai învăţătura Lui sublimă pe care S-a străduit să i-o
împărtăşească a început să-l îndepărteze încetul cu încetul de Domnul Isus. Ce s-a
întâmplat? Chiar de la capul locului a început să se împlinească prorocia
bătrânului Simeon.
Poporul evreu s-a împărţit în cinci partide şi fiecare dintre ele a reacţionat
puternic împotriva Domnului Isus. Să le luăm pe rând şi să vedem în ce a constat
această împotrivire:
a) Prima partidă erau irodienii. Această partidă era în Galilea şi Perea. Aceste
două ţinuturi şi-au păstrat încă autonomia pe vremea Mântuitorului în timp ce
Iudea şi-a pierdut-o pe a ei datorită unei răscoale organizate de Iuda Gaulomitul.
Irod Antipa a organizat această partidă care, veghind, să menţină ordinea ca nu
cumva să se creeze vreo răscoală şi astfel să-şi piardă şi ea autonomia. Membri
acestei partide au fost foarte privilegiaţi, erau nobilii, demnitarii şi favorizaţii
Galileii 1 Toţi aceştia nu aveau nici o afinitate faţă de Domnul Isus, ci dimpotrivă,
au văzut în El un agitator periculos care le ameninţa poziţia şi le tulbura tihna.
b) A doua partidă erau zeloţii. Zeloţii au fost nişte patrioţi înflăcăraţi şi
naţionalişti fanatici. Ei erau într-o ură de moarte cu irodienii, fiindcă irodienii s-au
pus în slujba păgânului Irod, care era jumătate edomit şi care coopera cu romanii.
Ei au duşmănit şi pe saduchei pentru că şi aceştia se dădeau bine pe lângă romani.
Zeloţii n-au putut să se împace cu gândul că ei, ca popor al lui Dumnezeu, să fie
stăpâniţi de un guvern păgân. Ei se considerau drept partizani ai eliberării
299
poporului lui Iehova. Ei cutreierau mereu Israelul ca să trezească conştiinţa
adormită a poporului şi să recruteze luptători împotriva stăpânirii romane. Unul
dintre ei cu numele de Iuda Galileanul din oraşul Gamala a lansat umătoarea
lozincă: “Dumnezeu este singurul stăpân. Moartea nu înseamnă nimic, libertatea
este totul!”.2
Era normal ca zeloţii să fie dezamăgiţi de Domnul Isus şi să nu vadă în El
decât un semn care le stârnea împotrivire pentru că ei au aşteptat un campion
politic şi naţional care să le rupă lanţul robiei, pe când Mântuitorul a venit cu o
învăţătură nouă, şi încă cu ce fel de învăţătură; opusă aşteptării lor! El spunea:
“Iubiţi-i pe vrăjmaşii voştri” (Matei 5:44) şi “Daţi dar Cezarului ce este al
Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Matei 22:21). Ei n-au avut
nevoie de o altă învăţătură, doar aveau Legea lui Moise pe care o considerau
desăvârşită. Ei s-au aşteptat din partea Domnului Isus, în calitate de Mesia, ca să
înceapă o ofensivă împotriva romanilor.
c) A treia partidă erau saducheii. Numele de saducheu derivă de la
evreiescul taddichi şi de la echivalentul lui grecesc sedec care înseamnă
“dreptate”, pentru că ei se considerau drepţi.3 Saducheii şi fariseii erau două
partide mari între care, de asemenea, era o ură de moarte. Clerul înalt şi aproape
toată nobilimea s-au format din saduchei. Saducheii au căutat să se pună bine cu
autorităţile romane ca să le câştige încrederea şi favorul. Ei au fost foarte
diplomaţi: cu cât erau mai sceptici faţă de religie cu atât se arătau mai fanatici faţă
de formele ei exterioare. Ei au redus aproape întreaga religie iudaică la Templu şi
la îndatoriri faţă de acesta. Ei, ca tagmă preoţească, au fost nişte conservatori în
materie de religie pentru menţinerea favorurilor; pe când, în ce priveşte
comportamentul, erau mari liberali. Pe ei nu i-a interesat adâncirea Sfintelor
Scripturi. Ei au râs de farisei, fiindcă aceştia le cercetau îndeaproape şi credeau în
suflet şi în viaţa viitoare.
Era normal ca Fiul lui Dumnezeu să fie pentru saduchei un semn de
împotrivire fiindcă ei nu credeau nici în Mesia, nici în suflet şi, cu atât mai puţin
în Împărăţia cerurilor, pe care o predica El. Pentru ei, Domnul Isus n-a însemnat
decât deranj, încurcătură şi ameninţare de poziţie.
d) A patra partidă erau fariseii. Partida fariseilor avea un caracter religios
şi naţional. La început, scopul lor era să cureţe Israelul după întoarcerea lui din
captivitatea babiloneană de toate învăţăturile şi obiceiurile pe care le-a adus de
acolo şi apoi să-l păzească pe viitor de orice influenţă străină. Ei au considerat că
n-a existat un alt mijloc mai bun pentru a ocroti Israelul de influenţe străine ca
acela de a-l împrejmui, ca pe o adevărată “Vie a lui Iehova”, cu gardul legilor lui
Moise. Acesta a fost motivul pentru care studierea Legii lui Moise a devenit
ocupaţia lor de bază! Ei au fost încredinţaţi că Tora lor cuprinde întreg adevărul
lui Dumnezeu, de aceea au considerat că îndeletnicirea cu ea este mai de preţ
decât toate comorile lumii.
300
Fariseii aşteptau cu mare însetare venirea lui Mesia şi îl visau pe Mesia ca
pe un campion ceresc care va elibera Israelul de sub stăpânirea romană şi îl va
pune în fruntea tuturor popoarelor. Ei cultivau cu multă râvnă acest ideal în sânul
poporului şi ziceau că este cu neputinţă ca să nu se împlinească această
promisiune a lui Iehova făcută prin proroci. Acesta a fost motivul pentru care ei s-
au ferit ca să nu facă nici un fel de compromis cu guvernul roman pentru anumite
privilegii.4
Fariseii au pus mare preţ pe adâncirea Sfintelor Scripturi. Aceasta era
cauza pentru care ei au dat naştere la cei mai mari rabini, ca: Şamai, Hilel,
Gamaliel, Apostolul Pavel şi alţii. Fariseii s-au bucurat de cea mai mare vază în
ochii poporului. Ei erau priviţi ca elita intelectuală şi religioasă a lui Israel.
Pentru farisei, Mântuitorul a fost semnul care a stârnit cea mai mare
împotrivire. Ei au zis că numai Israelul este poporul ales al lui Dumnezeu, că
Iehova numai cu el a încheiat un legământ, şi numai lui i-a promis moştenirea
pământului şi o epocă de aur în istoria lumii. Pentru ei, Mesia n-a avut o altă
menire decăt să-i elibereze de sub romani şi să le ofere acea epocă de prosperitate
şi supremaţie. Acesta a fost motivul pentru care ei au vrut să-L facă pe Domnul
Isus împărat cu forţa după miracolul săturării a 5000 de bărbaţi, cu cinci pâini şi
doi peşti, fără femei şi copii ; iar faptul că El le-a respins această intenţie, a fost
pentru ei un semn care le-a stârnit o mare împotrivire. Un alt semn care le-a stârnit
împotrivirea era că ei aşteptau o epocă de aur mesianică pământească, iar El le
predica o Împărăţie cerească. Şi un alt semn mare care le-a stârnit împotrivirea era
că El le călca legea prin faptul că vindeca pe oameni în ziua sabatului.
Evanghelistul Ioan i-a citat pe farisei, spunând: “Omul acesta nu vine de la
Dumnezeu, pentru că nu ţine Sabatul” (9:16).
Fariseii au rămas foarte şocaţi de faptul că ei au găsit în Domnul Isus tocmai
opusul a ceea ce visau : ei au aşteptat de la El una şi când colo El le oferea alta.
Acesta a fost motivul pentru care ei L-au declarat pe Domnul Isus în termenii
concepţiei lor “un samaritean păcătos” şi I-au atribuit puterea divină de a face
minuni lui Beelzebul, prinţul demonilor. Şi astfel s-au lepădat de El, spunând cu
aroganţă: “Ştim că Dumnezeu i-a vorbit lui Moise, dar acesta nu ştim de unde
este” (Ioan 9:29).
e) Şi a cincea partidă au fost eseneii. Eseneilor le era interzisă societatea
femeilor, dar în schimb le era permisă căsătoria.5 Eseneii ţineau cu stricteţe toate
prescripţiile legii, nu puneau în gură nici o picătură de vin sau de vreo altă băutură
alcoolică, purtau haine albe ca simbol al sfinţeniei, posteau foarte mult şi păzeau
riguros multe reguli de igienă. Cei mai mulţi dintre ei erau celibatari, trăiau din
produsul muncii şi aveau toate bunurile în comun. Nu exista nici un sclav în
rândurile lor şi erau o societate care interzicea orice îndeletnicire cu negustoria.
Iosif Flavius a scris despre ei următoarele cuvinte: “Eseneii erau de o moralitate
exemplară. Ei se străduiau să înăbuşe orice pasiune şi orice pornire de mânie ...
301
Cuvântul lor avea mai multă greutate decât un jurământ.. ”.6 Numărul eseneilor
era în jur de patru mii. Cei mai mulţi dintre ei locuiau lângă marea Moarta în
ţinutul Enghedii.7
Chiar şi această partidă mică a găsit în Domnul Isus un semn de
împotrivire ; în timp ce eseneii fugeau de lume, retrăgându-se în singuratate,
Mântuitorul a trăit în mijlocul oamenilor şi în vâltoarea vieţii. Fiul lui Dumnezeu
n-a dispreţuit pe păcătoşi şi El n-a avut repulsie faţă de ei ca eseneii, ci
dimpotrivă, Îi era milă de ei şi-i compătimea. El n-a aruncat cu pietre asupra
aceluia care a căzut sub povara păcatului, ci mai degrabă S-a aplecat să-l ridice.
Eseneii au recomandat celibatul, iar Fiul lui Dumnezeu a luat parte la nunta din
Cana Galileii şi a binecuvântat căsătoria.8
Saducheii şi fariseii, irodienii şi zeloţii, toţi Îl duşmăneau de moarte pe
Fiul lui Dumnezeu. Ei au uitat pentru un moment de toate conflictele dintre ei ca
să creeze un front comun împotriva Lui. Această coaliţie a tuturor partidelor lui
Israel ne arată că Mântuitorul se afla la polul opus faţă de tot ce aşteptau ele de la
El.
Toate aceste partide cu răspundere naţională şi religioasă au ajuns la un
acord comun: să-L aducă la tăcere şi inactivitate pe Dulgherul din Nazaretul
Galileii ca să nu le mai calce legea şi să nu le mai strice cu învăţătura Lui buna lor
orânduială stabilită de veacuri. Iar marele preot Caiafa, care purta destinul
întregului popor, calculând preţul din balanţa Dulgherului şi pericolul pe care El,
după părerea lor, îl crease, a găsit cu cale să facă următoarea declaraţie pe care ne-
a redat-o Evanghelistul Ioan când a scris: “Caiafa, care era mare preot în anul
acela, le-a zis: «Voi nu ştiţi nimic; (50) oare nu vă gândiţi că este în folosul
vostru să moară un singur om pentru popor şi să nu piară tot poporul?»” (11:49-
50). El a trebuit să găsească o vină comună împotriva Mântuitorului pe care s-o
accepte toate partidele şi a formulat-o pe aceea când Domnul Isus a zis că este
deopotrivă cu Tatăl. Evanghelistul Ioan a scris: “Tocmai de aceea căutau şi mai
mult iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua Sabatului, dar şi pentru
că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său şi Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu”
(5:18). Pentru poporul evreu n-a putut să existe o crimă mai monstruoasă ca aceea
de a se face cineva deopotrivă cu Iehova. Pentru evrei, Dumnezeu era unic şi
transcendent. El era pentru ei atât de mare încât nu îndrăzneau să-I rostească nici
chiar Numele sau să-I imagineze chipul! Mulţi dintre ei ar fi preferat mai degrabă
să fie martirizaţi în modul cel mai crud decât să zeifice pe cineva, fie împărat, fie
chiar Moise!
În sfârşit, după ce L-au condamnat pe Domnul Isus la moarte şi El atârna pe
cruce, cele cinci partide au găsit încă un semn de împotrivire. EIe au pus problema
următoare: dacă El era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, atunci cum de putea Cel
Atotputernic, care n-a îngăduit nici chiar jertfirea lui Isaac, să privească cu
nepăsare la El când era la discreţia vrăjmaşilor şi când ei L-au ţintuit în cuie şi să
302
nu intervină? Sau cum El, făcătorul de minuni care a uimit Israelul întreg şi care a
afirmat cu emfază că a venit să mântuiască lumea, acum nu era în stare să Se
salveze nici pe Sine Însuşi? Unde era puterea Lui dumnezeiască de care s-a făcut
atâta caz? Şi unde erau legiunile Sale de îngeri ca să-L scape? Pironirea
Mântuitorului pe cruce a fost semnul care a stârnit cea mai mare împotrivire a lui
Israel faţă de El, cu care a căutat să-I combată divinitatea.
Numai că Golgota a deschis zări nebănuite de nimeni. Domnul Slavei Şi-a
arătat gloria de abia dincolo de mormânt. Crucea a revelat omenirii un Cristos cu
totul glorios. Numai ea a reuşit să transforme pe ucenici din oameni de rând şi
pescari simpli în nişte apostoli ai unei credinţe noi. În loc să se fi risipit pe la
casele lor, ei, dimpotrivă, au pornit să cucerească lumea. Nici un pericol n-a fost
în stare să-i oprească şi să-i intimideze. Conducătorii poporului evreu au rămas
năuciţi când au văzut că lucrurile au luat o altă întorsătură. Ei au crezut că prin
răstignirea lui Cristos vor curma răul de la rădăcină, numai că învierea Lui a
deschis alte orizonturi şi a oferit mişcării creştine un impuls şi un avânt fără
seamăn. Autorităţile religioase evreieşti s-au scandalizat de acum şi mai tare
fiindcă Dulgherul din Nazaretul Galileii, pe care ei L-au răstignit, a fost luat drept
ca Fiu de Dumnezeu; şi au crezut că lor le stătea în datorie să combată şi această
molimă, dar nici o prigoană n-a fost în stare să împiedice răspândirea
creştinismului şi să astupe gura apostolilor şi a creştinilor de a nu mărturisi despre
învierea Mântuitorului.·Au zburat anii, au trecut douăzeci de secole şi s-au
încheiat chiar şi două milenii şi evreii nu încetează nici astăzi să se împotrivească
Iui Cristos Bruitorul!
2. În a doua parte a lumii de împotrivitori ai lui Cristos s-a înclus Iumea
greco-latină.
a) Din Israel, creştinismul a trecut triumfător în Grecia. La început totul
părea protivnic. Ce izbândă putea să aibă creştinismul în această ţară care era în
fruntea civilizaţiei şi a culturii, şi care a uimit lumea cu atâţia filozofi de
neîntrecut? Atenienii nu erau dispuşi să se entuziasmeze de noutăţile venite din
Israel. Ce putea să le ofere Galilea şi poporul evreu, când ei aveau atâţia învăţători
de seamă? Dar, încetul cu încetul, creştinismul a prins rădăcini adânci şi-n cetăţile
greceşti, pentru că tocmai elenismul a creat mediul cel mai prielnic pentru
învăţătura lui Cristos.
b) CetăţiIe romane păreau un teren şi mai greu pentru creştinism, fiindcă
cetăţeanul roman zeifica statul. El era încredinţat că societatea se poate menţine şi
dezvolta numai în cadrul statului. Imperiul cel falnic şi puternic se sprijinea pe
forţa legiunilor, şi atunci cum au îndrăznit creştinii să vorbească la asemenea
oameni care erau deprinşi să lupte şi să cucerească, despre Înmpărăţia cerurilor şi
despre iubirea vrăjmaşilor? Şi cum de au avut ei curaj ca în locul cezarului să-L
venereze pe Dulgherul din Nazaretul Galileii? Aceasta a fost cauza pentru care
învăţătura nouă a creştinilor nici n-a fost luată în seamă la început, ci era privită
303
doar ca o sectă evreiască care s-a părut că nu va avea nici un ecou în lumea
romană.
Dar, încetul cu încetul, creştinismul şi-a înfipt rădăcini adânci şi în lumea
romană. Când guvernul roman şi-a dat seama de existenţa lui şi de forţa sa de
expansiune, a reacţionat puternic. Celsus şi Porphiriu au căutat să-l ponegrească în
scrierile lor în fel şi chip, şi cu tot felul de argumente. Autorităţile romane au luat
toate măsurile necesare pentru stoparea şi ştergerea creştinismului. Ele au crezut
că-l vor putea îneca în valuri de sânge. Imperatorul Iulian Apostatul s-a crezut şi
el predestinat ca să desfinţeze creştinismul. Tradiţionalist şi admirator al culturii
greco-latine, el a văzut în religia cea nouă un pericol de dezintegrare a statului,
fapt pentru care s-a folosit de tot felul de mijloace care i-au stat la îndemână ca să
şteargă, după părerea lui, o sectă evreiască, numai că toată strădania lui era
zadarnică. Până la urmă a fost nevoit să se declare infrânt, exclamând cu
amărăciune: “M-ai învins, Galileene!” Aceasta a fost şi este soarta tuturor celor ce
se încumetă să îndrepte armele împotriva lui Cristos Biruitorul.
3. Şi în a treia parte a lumii de împotrivitori ai lui Cristos intră lumea
modernă.
Lui Cristos I se împotriveşte astăzi păcătosul, pentru că îi place să trăiască
în păcat; şi tot Lui I se împotriveşte şi cel ce se consideră bun, de aceea n-are
nevoie de El. Lui I se împotriveşte omul cult, ca să nu se compromită înaintea
semenilor; şi tot Lui I se împotriveşte şi cel neştiutor, luându-se după cei mai
mulţi. Lui I se împotriveşte tânărul, considerînd că l-ar putea încurca în formarea
carierei; şi tot Lui I se împotriveşte şi cel bătrân, motivând că pentru el de acum
este prea târziu. Toate aceste impotriviri ale lumii noastre moderne au un singur
fond comun: indiferenţa faţă de Fiul lui Dumnezeu şi faţă de destinul lor veşnic.
Numai că bătrânul Simeon ne-a spus în afirmaţia lui profetică că nimeni nu
poate să stea nepăsător faţă de Isus Cristos, pentru că în El nu există neutralitate.
Înaintea Lui ori capitulăm, ori trebuie să-I declărăm război. El ne-a zis: “Iată,
Copilul acesta este destinat spre prăbuşirea şi ridicarea multora … şi să fie un
semn care va stârni împotrivire” (v.4). Şi tragedia consta în faptul că cei mai
mulţi, în ignoranţa şi în aroganţa lor, I se împotrivesc, iar această împotrivire le
aduce o prăbuşire finală şi totală. Când un om este confruntat cu dragostea şi
jertfa lui Cristos şi răspunde dragostei Lui, el este “ridicat” sau salvat de la
pierzarea veşnică, iar dacă rămâne rece faţă de acest Salvator unic şi suprem, el
singur se afundă în cel mai mare dezastru prezent şi viitor.
Şi, al doilea lucru de care ne vom ocupa în acest studiu pe scurt este
II. MARELE TRIUMF AL DOMNULUI ISUS ASUPRA LUMII

Fiul lui Dumnezeu Şi-a asemănat Biserica cu un grăunte de muştar care
urma să aibă un punct de plecare foarte mic, dar încetul cu încetul, avea să atingă
dimensiuni nebănuite de nimeni. Şi istoria n-are decât să confirme că lucrul acesta
304
s-a împlinit cu cea mai mare exactitate: că Biserica lui Cristos s-a dezvoltat,
încetul cu încetul, până când a ajuns la proporţii necunoscute şi nebănuite de
nimeni. Nici o minte sănătoasă nu-şi poate închipui că o astfel de instiţuţie, care a
păşit mereu înainte în ciuda tuturor opoziţiilor şi un asemenea edificiu care a
rezistat cu nepăsare împotriva tuturor şuvoaielor şi a uraganelor, declanşate de tot
felul de imperatori şi împăraţi pătimaşi, să nu fi avut o temelie fără seamăn şi să
nu fi dispus de o forţă unică ce a susţinut-o. Isus Cristos este acea stâncă de granit
pe care ea este întemeiată şi tot El este acea forţă care o sustine, de aceea nimeni
şi nimic n-a putut s-o înfrângă.
Cele două milenii ne-au demonstrat cu prisosinţă că înţeleptul Gamaliel a
avut dreptate atunci când a dat Marelui Sanhedrin umătorul sfat: “Bărbaţi
israeliţi, luaţi seama bine la ce aveţi de gând să le faceţi oamenilor acestora ..
(38) Eu vă spun: «Nu-i mai necăjiţi pe oamenii aceştia, ci lăsaţi-i în pace! Dacă
încercarea sau Iucrarea aceasta este de la oameni se va nimici; (39) dar dacă
este de Ia Dumnezeu, n-o veţi putea nimici. Să nu vă treziţi că Iuptaţi împotriva
lui Dumnezeu»“ (Fapte 5:35, 38-39).
Evanghelia Împărăţiei lui Cristos se aseamănă cu steaua polară. Printre
stelele fără număr care strălucesc pe bolta cerească există numai una care serveşte
oamenilor ca punct de orientare şi aceasta este steaua polară. Înainte de a fi
descoperit Tirul şi Sidonul această stea, marinarii au trebuit să navigheze numai
pe malul mării Mediterene şi de fiecare dată când se însera, trebuiau să-şi tragă
corăbiile la ţărm. Numai marinarii Tirului şi ai Sidonului puteau să navigheze spre
limanul dorit prin mijlocul mării chiar şi în timpul nopţii, fiindcă pe ei îi călăuzea
steaua polară. Tot astfel, printre tot felul de concepţii şi învăţături ce au strălucit şi
strălucesc pe firmamentul de gândire şi orientare, există o singură Stea Polară care
îl călăuzeşte pe om spre limanul glorios şi etern şi această stea este Evanghelia lui
Cristos.
Se poate, ca din când în când norii trecători să întunece vremelnic Steaua
polară a Evangheliei şi unele firi slabe să creadă că ea a apus pentru totdeauna. 0,
nu, este o greşeală enormă, pentru că nu-i la mijloc decât o eclipsă momentană. La
prima adiere, norii se vor împrăştia şi Steaua Polară a Evangheliei se va ivi iarăşi
pe orizont mai frumoasă şi mai strălucitoare.
O, voi călători, care căutaţi Limanul Etern, alungaţi din suflet orice teamă
şi tresăltaţi de bucurie, pentru că, aşa după cum nu există putere în lume care să
smulgă steaua polară de pe cer, cu atât mai puţin nu este forţă care să stingă
Steaua Polară a Evangheliei lui Cristos! Mai degrabă s-ar prăbuşi pământul decât
să dispară Steaua Polară a învăţăturii lui Cristos pe care a aprins-o de milenii!
Am văzut cu câtă precizie s-au împlinit cuvintele profetice ale bătrânului
Simeon cu privire la multele şi grelele împotriviri ale lumii noastre faţă de Fiul lui
Dumnezeu şi cu privire la marele Lui triumf asupra ei. Dacă nimeni nu poate să
bănuiască triumful Mântuitorului din punct de vedere al dimensiunii şi al
305
rezistenţei Bisericii Sale pe pământ, atunci cine este în stare să-şi imagineze de ce
fel de triumf Se va bucura Cristos când Îşi va duce Biserica în gloria cereacă şi
înaintea Tatălui, ca să petreacă împreună cu ea şi ea împreună cu El o veşnicie
întreagă !
__________________________________
2. Josephus, F., Antiquities XVIII. 1, 6.
4. Finkelstein, L., The Pharisees, Vol. I, p. 79.
7. Josephus, F., Antiquities XIII, 6, 9; Philo 876.
306
40. GÂNDURILE INIMII
Luca 2 : 25 - 35
III
Şi, în al treilea studiu din textul citit, intitulat Gândurile inimii, ne vom
ocupa de două lucruri: de străpungerea inimii şi de descoperirea gândurilor ei.
I. STRĂPUNGEREA INIMII
Evangihelistul Luca a scris: “Simeon …i-a zis Mariei, mama Lui … (35)
Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie, ca să se descopere gândurlie multor
inimi” (v.34-35).
Când vom trata studiul intitulat Fericirea celor cu inima curată
(Vol.III,Stud.18), vom vedea că inima este sinonimă în Biblie cu sufletul, de
aceea ei i se atribuie un rol spiritual şi nu fiziologic.
La prima vedere ni se pare că bătrânul Simeon a rostit asupra Mariei mai
degrabă un blestem decât o binecuvântare, şi totuşi nu era un blestem, ci o
binecuvântare mare, dar o binecuvântare de altă natură. Evanghelistul Luca ne-a
spus că Maria obişnuia să păstreze în inimă tot ce auzea despre Domnul Isus şi să
se gândească în inima ei. El a scris: “Maria păstra toate cuvintele acelea şi se
gândea la ele în inima ei” (2:19).
Cuvintele pe care le-a adresat bătrânul Simeon, mamei Domnului Isus i se
păreau că erau în contradicţie cu ceea ce i-a spus arhanghelul Gavril.
Evanghelistul Luca a scris: “Îngerul a intrat la ea şi i-a zis: «Plecăciune ţie, căria
ţi s-a făcut mare har; Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei!»”
(1:28). Din aceste cuvinte, fecioara Maria şi-a făcut cele mai mari şi îndrăzneţe
visuri. Evanghelistul Luca a scris în continuare cum fecioara Maria a zis: “… Iată
că de acum încolo toate generaţiile mă vor numi fericită, (49) pentru că Cel
Atotputemic a făcut lucruri mari pentru mine” (1:48-49). Numai că prorocia cea
ciudată şi neînţeleasă a bătrânului Simeon a început s-o frământe şi s-o
neliniştească foarte mult.
a) De prima dată, ea a crezut că această prorocie i s-a împlinit atunci când L-a
pierdut pe Domnul Isus la vărsta de 12 ani, cu ocazia unui Paşte. Evanghelistul
Luca a scris: “Apoi, după ce au trecut zilele sărbătorii, pe când se întorceau ei
acasă, băiatul Isus a rămas în Ierusalim. Părinţii Lui n-au observat lucrul acesta.
(44) Au crezut că este cu tovarăşii lor de călătorie şi au mers cale de o zi şi L-au
căutat printre rudele şi cunoscuţii lor. (45) Dar nu L-au găsit şi s-au întors la
Ierusalim să-L caute” (2:43-45). Maria s-a gândit în iniama ei şi şi-o fi zis:
“Aceasta este sabia pe care mi-a prezis-o bătrânul Simeon! Numai că L-a furat
cineva şi L-or fi văndut ca sclav în Egipt. Ah, Fiul meu este acum rob în Egipt” Pe
307
vremea aceea erau aşa zişii hrăpăreţi, care furau chiar şi oamenii mari şi îi vindeau
ca sclavi, şi cu atât mai mult se furau copiii. Prin ce a trecut Maria până când L-a
găsit pe Domnul Isus, numai Dumnezeu ştie! Dar, în sfârşit, Evanghelistul Luca
ne-a spus: “După trei zile L-au găsit în Templu, şezând în mijlocul învăţătorilor,
ascultându-i şi punându-le întrebări” (2:46). Ne place să credem că Maria, după
ce L-a găsit pe Domnul Isus, L-o fi strâns de mână şi şi-o fi zis: “Dacă nu L-am
pierdut acum, n-am să-L mai pierd niciodată“.
b) Apoi, după ce Mântuitorul S-a mutat cu mama şi fraţii Lui la
Capernaum, a făcut o vizită surorilor Lui la Nazaret care au rămas acolo prin
căsătorie. În această vizită, ne-a spus Evanghelistul Luca, s-a întâmplat un lucru
foarte interesan. El a scris următoarele cuvinte: “A intrat în sinagogă, S-a ridicat
să citească (17) şi I S-a dat cartea profetului Isaia. Când a deschis-o, a dat peste
locul unde era scris: (18) «Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să
vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să-i vindec pe cei cu inima zdrobită, să
vestesc prizonierilor de război eliberarea şi orbilor primirea vederii; să dau
drumul celor apăsaţi, (19) şi să vestesc anul de îndurare al Domnului» (20). În
urmă, a închis cartea, a dat-o înapoi îngrijitorului şi S-a aşezat jos. Toţi cei ce se
aflau în sinagogă aveau privirile pironite spre El. (21) Atunci a început să le
spună: «Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură pe care le-aţi auzit.»”
(4:17-21)
Domnul Isus a declarat aici solemn şi într-un mod deschis că El era Mesia
cel promis. Maria, când a auzit cum El a afirmat în public despre Sine că este
Mesia, a rămas foarte uimită şi entuziasmată, în timp ce mulţi dintre nazarineni
s-au scandalizat, considerând lucrul acesta o blasfemie la adresa lui Dumnezeu.
Evanghelistul Marcu ne-a redat şi el acest moment dramatic atunci când a scris
cum cei ce erau în sinagogă se mirau de cele auzite şi se întrebau nedumeriţi unii
pe alţii, zicând: “«Nu este acesta tâmplarul, fiul Mariei, fratele lui Iacov, al lui
Iose, al lui Iuda şi al lui Simon? Şi nu sunt surorile Lui aici printre noi?» Şi
găseau o pricină de poticnire în El” (6:3). Iar Evanghelistul Luca ne-a relatat mai
departe acest eveniment, scriind: “L-au scos afară din cetate şi L-au dus până pe
creasta muntelui pe care era zidită cetatea lor, ca să-L arunce jos în prăpastie”
(4:29)
Parcă o vedem pe Maria cum alerga în urma Fiului ei cu inima sfâşiată,
zicându-şi: “Aceasta este sabia pe care mi-a prezis-o bătrânul Simeon. Ah, dacă-
L vor arunca de pe acea creastă nu va rămâne din El decât bucăţi de carne!” Ea
nu s-a urcat chiar până sus fiindcă nu putea să vadă cum Îl vor arunca în prăpastie,
ci s-o fi aşezat undeva jos, cu inima zdrobită, ca să-şi verse focul. Numai că
Evanghelistul Luca ne-a spus în continuare: “Dar Isus a trecut prin mijlocul lor şi
a plecat de acolo” (4:30). Cum S-a strecurat şi cum a scăpat din mijlocul lor? Nu
ştim. Dar una ştim că El era Fiul lui Dumnezeu şi că nu Îi sosise încă un asemenea
ceas.
308
Ne place să credem că Domnul Isus, ca unul care ştia toate lucrurile, S-o fi
dus la Maria, unde şedea şi se bocea disperată cu faţa în palme, şi, punându-şi
mâna Sa gingaşă pe umerii ei i-o fi zis: “Mamă, de ce plângi? Doar nu ţi-ai
pierdut credinţa? Chiar dacă toţi oamenii din lume n-ar mai crede în Mine, tu n-
ai voie să te îndoieşti, pentru că tu ştii cel mai bine cine sunt!” Maria a crezut că
dacă nu L-a pierdut acum, nu-L va pierde niciodată.
c) Dar peste un timp oarecare atunci când era la Ierusalim cu ocazia
ultimului Paşte a Fiului ei, o fi venit la ea vineri dimineaţa unul dintre ucenicii Lui
şi i-ar fi spus: “O, sfântă mamă, Isus, Fiul tău, este arestat”. La vestea aceasta, ea
i-ar fi răspuns calmă şi liniştită: “Nu mi-e frică, Fiul meu este de neînvins. El S-a
lăsat numai aşa ca să vadă până unde vor să ajungă vrăjmaşii Lui. Doar într-o
clipă îi poate face să îngenuncheze înaintea Lui”. “0, neprihănită mamă”, o fi
continuat ucenicul să-i zică, “chiar dacă va scăpa, numai de n-ar fi fost biciuit
atât de crud“. La auzul acestor cuvinte, Maria s-a dus să-şi vadă Fiul. El stătea
legat înaintea lui Pilat. Ea a înţeles din proces că mai marii poporului, cât şi toată
mulţimea lui Israel cereau să fie condamnat la moarte pentru că S-a făcut
deopotrivă cu Dumnezeu. Toată lumea era agitată, numai Maria stătea liniştită,
fiindcă ştia că Fiul ei era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Ea se aştepta ca El să
intervină din moment în moment şi să le demonstreze puterea Lui divină.
Procesul a luat sfârşit cu sentinţa răstignirii. Pe când Îl duceau spre locul
de execuţie, cuvintele bătrânului Simeon au început să-i apară din nou în mod
involuntar şi ea iarăşi a început să-şi zică: ''Nu cumva acum urmează să se
împlinească prorocia lui Simeon? Oare nu cumva răstignirea Fiului meu să fie
acea sabie care îmi va străpunge inima?” Cu toate că aceste cuvinte îi răsunau aşa
de puternic în urechi, totuşi ea aştepta ca El să-Şi arate o dată dumnezeirea. Dar,
iată-i că au ajuns cu El la Golgota. Aici, întinzându-L pe cruce şi, străpungându-I
mâinile L-au înălţat deasupra mulţimii. De acum, sabia începea să se înfigă în
inima Mariei, dar ea tot nu se lăsa, ci aştepta în orice moment ca EI să intervină şi
să Se coboare de pe cruce. Dar, când colo, într-un târziu, ce i s-a dat să audă? În
loc ca să Se coboare de pe cruce şi să scape de suferinţă şi de ocară, El a exclamat
cele mai grele şi amare cuvinte din Univers: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu,
pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46). La auzul acestor cuvinte neaşteptate de
ea, sabia prezisă de bătrânul Simeon i-a strâpuns inima în modul cel mai dureros,
făcând-o să exclame în adâncul fiinţei ei cele mai amare cuvinte: “Cum, Fiul meu,
oamenii Te răstignesc şi Tu declari cu gura Ta că şi Dumnezeu Te-a părăsit ?”
Aceasta a fost ceva la ce ea nu s-a putut aştepta niciodată şi care i-a luat orice
nădejde.
Şi, al doilea lucru pe care bătrânul Simeon ni l-a scos în evidenţă prin
afirmaţia lui profetică este
309
II. DESCOPERIREA GÂNDURILOR INIMII
Este foarte interesant, prorocia lui Simeon nu s-a terminat cu străpungerea
inimii, ci ea a continuat să ne spună că tocmai ceea ce a străpuns inima mamei
Mântuitorului, aceea urma să descopere gândurile inimii tuturor celor ce aveau să
creadă în El.
Am văzut cum crucea era cea mai grea şi cea mai amară pentru Fiul lui
Dumnezeu, fiindcă Golgota a fost singurul loc şi unicul moment unde şi când El
S-a încărcat cu păcatele lumii, şi tot ea era singurul loc şi unicul moment unde şi
când Dumnezeu a trebuit să-L părăsească chiar şi pe El din cauza păcatelor
noastre pe care le-a luat asupra Sa. Acesta a fost locul cel mai sinistru şi
momentul cel mai tragic care au străpuns inima Mariei, mama Lui, şi cu atât mai
mult, inima lui Dumnezeu şi inimile tuturor fiinţelor din cer. Aici putem vedea cel
mai bine grozăvia păcatului şi totodată cum Dumnezeu este atât de sfânt, şi cum
păcatul este atât de oribil încât Cel Atotsfânt nu l-a putut suporta nici chiar atunci
când era la mijloc preaiubitul Său Fiu. Dumnezeu-Tatăl a trebuit să-L părăsească
chiar şi pe El în cele mai grele momente, deşi acele păcate cu care Se încărcase nu
erau ale Lui.
Dar, bătrânul Simeon a văzut mai departe că tot Golgota era şi cel mai
măreţ loc de pe pământ şi chiar din cer, pentru că numai ea a fost singurul loc şi
unicul moment unde, şi când, Mântuitorul a plătit preţul răscumpărării noastre ; că
numai ea a fost singurul loc şi unicul moment unde şi când Tatăl ceresc a putut să
ne îmbrăţişeze din nou şi să ne arate cum Îi pulsează inima pentru noi ; şi că
numai ea a fost singurul loc şi unicul moment unde şi când Cel Preaînalt ne-a
deschis o ferestruică spre alte zări, ca să putem privi şi noi spre ele. Cât de clar a
văzut bătrânul Simeon crucea de pe Calvar! Şi cât de bine a pătruns el în efectul
ei: că numai ea ne poate descoperi gândurile tainice ale inimii!
O, voi fiinţe cugetătoare, bătute ca nişte trestii de vânt şi de furtună, care
încercaţi să vă potoliţi setea după absolut şi foamea după infinit în filozofie, artă şi
ştiinţă. ridicaţi-vă privirea spre Acela care a murit pe Calvar şi veţi vedea că
numai de crucea Lui este legată în mod indisolubil structura organică a sufletului
nostru, fiindcă ceea ce este aerul pentru plămâni, lumina pentru ochi şi apa pentru
sete, aceea este crucea Lui pentru sufletul nostru. Fiul lui Dumnezeu, numai prin
crucea Lui ne oferă iertare de păcate, împăcare cu Cel Preaînalt şi ne sădeşte în
inimă noi aspiraţii şi noi orizonturi, şi tot prin crucea Lui de pe Golgota ni le va
realiza pe toate.
Aceasta este prorocia bătrânului Simeon despre crucea Fiului lui
Dumnezeu de pe Calvar care s-a împlinit cu cea mai mare exactitate! Şi acesta
este singurul mijloc al descoperirii gândurilor inimilor noastre care se pot realiza
numai prin crucea Mântuitorului nostru drag!
310
41. O BĂTRÂNICĂ IUBITĂ
Luca 2 : 36 - 38
36. Mai era acolo şi o profetesă Ana, fata lui Fanuel, din seminţia lui
Aşer. Ea era foarte înaintată în vârstă şi trăise cu soţul ei şapte ani după fecioria
ei.
37. Rămasă văduvă şi fiind în vârstă de optzeci şi patru de ani, Ana nu se
depărta de Templu şi zi şi noapte Îi slujea lui Dumnezeu cu post şi cu rugăciuni.
38. A venit şi ea în acelaşi ceas şi a început să-L laude pe Dumnezeu şi să
vorbească despre Isus tuturor celor care aşteptau mântuirea Ierusalimului.
În acest text, intitulat O bătrânică iubită, Evanghelistul Luca ne-a scos în

evidenţă că au fost patru cauze care au contribuit la înfrumuseţarea vieţii
prorociţei Ana şi care au ajutat-o să ducă o viaţă model: că ea nu s-a lăsat înfrântă
în lupta vieţii, că n-a încetat să spere în Dumnezeu, că n-a încetat să se închine lui
Dumnezeu şi că n-a putut ca să nu se achite şi de marea însărcinare a mărturisirii.
1. Să luăm mai întâi prima cauză care a contribuit la înfrumuseţarea vieţii
prorociţei Ana şi care a ajutat-o să ducă o viaţă model, şi anume faptul că ea nu s-
a lăsat înfrântă în lupta vieţii.
Evanghelistul Luca ne-a arătat că prorociţa Ana a rămas văduvă de tânără.
El a scris: “Şi trăise cu soţul ei şapte ani după fecioria ei” (v.36). Ca văduvă, ea a
cunoscut lupta şi greul vieţii. Greutăţile şi necazurile au darul să ne scoată dintr-o
viaţă mediocră şi să ne arunce între două altemative: ori să devenim mai răi, ori să
ne facem mai buni. Ele ne creează un mediu în care ori ne mărim amărăciunea şi
ne răsculăm împotriva lui Dumnezeu, ori ne facem mai blânzi, mai răbdători şi
mai încrezători în El; ori ne ruinăm credinţa, ori ne facem mai credincioşi şi mai
tari în nădejde. Aici totul depinde de faptul dacă Îl cunoaştem sau nu pe
Dumnezeu şi de felul cum Îl cunoaştem. Faptul că prorociţa Ana a rezistat în
lupta vieţii şi a rămas credincioasă, ne arată că relaţia ei cu Dumnezeu a fost bună,
de aceea greutăţile şi necazurile n-au fost pentru ea altceva decât ceea ce este
focul pentru aur, ca să-i facă viaţa mai frumoasă şi mai preţioasă.
2. A doua cauză care a contribuit la înfrumuseţarea vieţii prorociţei Ana şi
care a ajutat-o să ducă o viaţă model a fost că ea n-a încetat să spere în
Dumnezeu.
Evanghelistul Luca ne-a arătat că ea a fost foarte înaintată în vârstă. El a
scris: “Ea era foarte înaintată în vârstă … (37). de optzeci şi patru de ani” (v.36-
37).
Foarte mulţi comentatori şi exegeţi au pus întrebarea, dacă cei 84 de ani
scot în evidenţă vârsta prorociţei Ana sau de când a rămas văduvă? Diglot a spus
că în limba greacă cei 84 de ani pot insemna şi etatea şi timpul văduviei ei. 1
311
Acesta este motivul pentru care chiar şi versiunile cele mai mari şi cele mai bune
ale Bibliei au tradus acest verset diferit. Spre exemplu: Versiursea Autorizată
englezească a lui King James, Versiunea Curentă Nouă (New Life Version) şi
traducerea rusească au luat varianta că Evanghelistul Luca, atunci când a folosit
cei 84 de ani, a avut în vedere timpul văduviei prorociţei Ana. Iar versiunile:
Standardul Nou American, Versiunea Standardul Revizuit şi Versiunea
Internaţională Nouă au luat varianta că Evanghelistul Luca s-ar fi referit la vârsta
ei. Cei mai mulţi dintre exegeţi şi comentatori, folosindu-se de detaliul: “Ea era
foarte înaintată în vârstă”, înclină spre prima variantă, şi anume că cei 84 de ani
se referă la timpul văduviei ei. Comentatorul F. Godet a explicat că dacă prorociţa
Ana s-a căsătorit la 19 ani şi dacă adunăm la 19 ani de feciorie alţi 7 ani de
căsătorie, plus cei 84 de văduvie, aceasta înseamnă că ea a atins etatea de 110 ani
şi că de aceea Evanghelistul Luca a folosit detaliul: “Ea era foarte înaintată în
vărstă”.2
Bătrâneţea are darul de a ne răpi tot ce ne este mai drag. Ea ne jefuieşte de
vlagă şi ne ofileşte ca pe o floare. Ea ne uzează trupul şi ne stinge în durere
scânteia vieţii, încetul cu încetul. Şi atunci, cum să nu ne ucidă o dată cu viaţa şi
nădejdea? Şi acum, din nou, depinde foarte mult de faptul dacă credem sau nu în
Dumnezeu şi de felul cum Îl cunoaştem. Dacă nu credem în El sau Îl considerăm
departe de noi, atunci bătrâneţea ne spulberă orice speranţă. Iar dacă credem că El
există şi că ne este aproape, ba mai mult, cârma vieţii noastre este chiar în mâiniie
Lui şi că El este capabil ca să ne treacă teferi prin bătrâneţe şi moarte, atunci nici
chiar bătrâneţea şi moartea nu ne pot spulbera nădejdea. Acesta a fost motivul
pentru care Evanghelistul Luca ne-a spus că prorociţa Ana nu şi-a pierdut speranţa
şi pacea din suflet, nici chiar la “vârsta ei foarte înaintată”, pentru că L-a simţit
pe Dumnezeu foarte aproape de ea. Nimeni nu se poate bucura de o viaţă mai
frumoasă şi mai preţioasă ca acela pe care nu-l tulbură nici bătrâneţea şi nici chiar
moartea. La o asemenea viaţă, ne-a spus Evanghelistul Luca, a ajuns prorociţa
Ana.
3. A treia cauză care a contribuit la înfrumuseţarea vieţii prorociţei Ana şi
care a ajutat-o să ducă o viaţă model a fost că ea n-a încetat să se închine lui
Dumnezeu.
Evanghelistul Luca ne-a scos în evidenţă că prorociţa Ana a luat parte la
două feluri de închinări: la închinarea comună de la Templu şi la închinarea din
cămăruţa ei, fiindcă amândouă erau pentru ea de mare valoare.
a) În ce priveşte închinarea de Ia Templu, Evanghelistul Luca a scris:
“Rămasă văduvă şi fiind în vârstă de optzeci şi patru de ani (sau chiar de 110 ani,
aşa după cum am văzut), Ana nu se depărta de Templu” (v.37). Aceasta înseamnă
că ea a petrecut toată viaţa în Casa lui Dumnezeu, cu poporul Lui. Apoi,
Evanghelistul Luca, redându-ne detaliul că prorociţa Ana era “din seminţia Iui
Aşer” (v.36), poate a vrut să ne arate că ea s-a mutat din Galilea la Ierusalim, ca să
312
fie aproape de Templu, pentru că teritoriul seminţiei lui Aşer era în Galilea. Şi, în
cele din urmă, Evanghelistul Luca a accentuat şi asupra faptului că nici chiar
greutăţile din văduvia ei n-au putut s-o împiedice ca să nu se închine în Casa lui
Dumnezeu. Ba mai mult, nici chiar bătrâneţea ei înaintată nu i-a putut fi un
obstacol pentru aceasta, ci ea se ducea chiar şi la acea vârstă la Casa Domnului ca
să se închine.
b) Iar în legătură cu închinarea din odăiţa ei, Evanghelistul Luca ne-a
spus că ea se ruga neîncetat. El a scris: “Ana zi şi noapte slujea Iui Dumnezeu cu
post şi cu rugăciuni” (v.37). Prorociţa Ana a descoperit în viaţa ei două secrete
mari: că relaţia cu Dumnezeu se poate întreţine cel mai bine prin rugăciune şi că
cel mai bine Îi putem sluji Domnului prin post şi rugăciune. Dorim să învăţăm
lucrul acesta de la prorociţa Ana, ca să ne punem mai mult ruga şi postul nostru în
sluijba lui Dumnezeu, atât pentru noi, cât şi pentru semenii noştri.
Acum înţelegem de ce prorociţa Ana nu s-a lăsat înfrântă în lupta vieţii şi
din ce cauză bătrâneţea n-a reuşit să-i spulbere nădejdea: pentru că ea în fiecare zi
era în contact cu Dumnezeu. Să avem grijă să nu ne lipsim singuri de acest mare
bun al relaţiei noastre cu Dumnezeu prin rugăciune, fiindcă rugăciunea este unul
dintre cele mai bune mijloace care ne umple viaţa de putere şi frumuseţe. Noi ştim
ce i s-a întâmplat lui Moise pe munte atunci când a petrecut mai mult timp cu
Dumnezeu: cum a început să-i strălucească faţa. Cu cât avem mai multă relaţie cu
Dumnezeu prin rugăciune, cu atât viaţa ne devine mai frumoasă.
4. Şi a patra cauză care a contribuit la înfrumuseţarea vieţii prorociţei Ana
şi care a ajutat-o să ducă o viaţă model, a fost că ea n-a putut ca să nu se achite şi
de marea însărcinare a mărturisirii.
Am văzut că şi prorociţa Ana a făcut parte dintre “cei liniştiţi în ţară” şi că,
şi pe ea a covârşit-o un sentiment de aşteptare după Mesia, asemenea bătrânului
Simeon, aşa după cum am văzut când am tratat studiul intitulat Imnul de slavă al
lui Simeon (Vol.I,Stud.38). Ea, de acum venea la Templu cu un scop dublu: nu
numai ca să se închine lui Dumnezeu, dar şi să-L aştepte pe Mesia cel promis. Şi
ea era la Templu în acel ceas binecuvăntat, când L-au adus părinţii pe Domnul
Isus ca să-L înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu. Şi ea L-a cunoscut pe Fiul Celui
Preaînalt îndată ce ei au intrat cu El pe poarta Frumoasă din Curtea Femeilor; şi ea
L-a mărturisit pe Mântuitorul lumii înaintea mulţimii din Templu, pentru că noi
aşa citim: “A venit şi ea în acelaşi ceas şi a început să-L laude pe Dumnezeu, şi să
vorbească despre Isus tuturor celor care aşteptau mântuirea Ierusalimului”
(v.38). Prorociţa Ana, asemenea bătrânului Simeon, mai întâi a început să-L laude
pe Dumnezeu pentru supremul moment când i s-a dat marele har ca să-L vadă şi
să-L întâmpine pe Mântuitorul lumii, apoi, s-a apucat să-L mărturisească şi altora
cine era El şi cu ce scop S-a născut. Evanghelistul Luca ne-a spus că prorociţa
Ana a fost atât de pătrunsă de această însărcinare divină a mărturisirii, încât a
început să spună despre naşterea Domnului Isus în calitate de Mântuitor tuturor
313
oamenilor cu care ajungea în contact. El a scris: “A început să vorbească despre
Isus tuturor celor care aşteptau mântuirea Ierusalimului” (v.38). Slujba cea mai
măreaţă de pe pământ, care face viaţa cea mai preţioasă este aceea de a-L
mărturisi pe Domnul Isus ca Mântuitor al lumii înaintea celor pierduţi. Prorociţa
Ana, ne-a spus Evanghelistul Luca, s-a achitat întocmai şi de această îndatorire.
În concluzie, Evanghelistul Luca ne-a prezentat-o pe prorociţa Ana ca pe o
bătrânică iubită pentru că ea nu s-a lăsat înfrântă în lupta vieţii, pentru că
nădejdea ei n-a reuşit s-o spulbere nici bătrâneţea şi nici chiar mormântul, pentru
că ea a ajuns într-o legătură strânsă cu Dumnezeu prin rugăciune, şi fiindcă ea L-a
mărturisit pe Domnul Isus ca Mântuitorul lumii. Cine are o asemenea viaţă, acela
este de o mare valoare înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.
__________________________________
1. Diglot, BFBS, p. 9.
2. Godet, F., A Commetary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 143.
314
42. MAGII DE LA RĂSĂRIT
Matei 2 : 1 - 12
1. După ce S-a născut Isus în Betleemul din Iudea, în zilele tetrarhului

Irod, iată că au venit nişte magi din răsărit la Ierusalim
2. şi au întrebat: “Unde este Împăratul de curând născut al iudeilor?
Fiindcă I-am văzut steaua în răsărit şi am venit să ne închinăm Lui”.
3. Când a auzit tetrarhul Irod acest lucru s-a tulburat mult; şi tot
Ierusalimul s-a tulburat împreună cu el.
4. A adunat pe toţi preoţii cei mai de seamă şi pe cărturarii poporului şi a
căutat să afle de la ei unde trebuia să Se nască Cristosul.
5. “În Betleemul din Iudea”, i-au răspuns ei, “ căci iată ce a fost scris
prin profetul:
6. «Şi tu, Betleeme, ţara lui Iuda, nu eşti nicidecum cea mai neînsemnată
dintre conducătorii lui Iuda; căci din tine va ieşi un Conducător, care va fi
Păstorul poporului Meu Israel»“.
7. Atunci Irod i-a chemat în ascuns pe magi şi a aflat întocmai de la ei
vremea în care se arătase steaua.
8. Apoi i-a trimis la Betleem şi le-a zis: “Duceţi-vă de căutaţi cu atenţie
Pruncul şi, când Îl veţi găsi daţi-mi şi mie de ştire, ca să vin şi eu să mă închin
Lui”.
9. După ce l-au ascultat pe tetrarh, magii au plecat. Şi iată că steaua pe
care o văzuseră în răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi s-a oprit
deasupra locului unde era Pruncul.
10. Când au văzut ei steaua, n-au mai putut de bucurie.
11. Au intrat în casă, au văzut Pruncul cu Maria, mama Lui, s-au aruncat
cu faţa la pământ şi I s-au închinat; apoi şi-au deschis vistieriile şi I-au adus
daruri: aur, tămâie şi smirnă.
12. Apoi, au fost înştiinţaţi de Dumnezeu în vis să nu mai dea pe la Irod şi
s-au întors în ţara lor pe un alt drum.
Acest text este foarte concentrat şi adânc, de aceea vom ţine din el cinci
studii intitulate: Magii de la Răsărit, Steaua magilor, Tulburarea lui Irod,
Sosirea Celui Promis şi Isus, adevăratul Preot.
În primul studiu, intitulat Magii de la Răsărit, ne vom ocupa de trei
lucruri: identificarea magilor, ocupaţia lor şi de locul de unde au venit.
I. IDENTIFICAREA MAGILOR
Toate informaţiile pe care le posedăm în legătură cu magii ne parvin de la
315
istoricul grec Herodot şi de la unele inscripţii cuneiforme asiro-babiloniene,
descoperite şi descifrate de germanul T. Zahn la începutul secolului XX.
Herodot ne spune că magii au fost unul dintre cele şase triburi ale Mediei,
că ei au fost erudiţii castei preoţeşti a marii religii persane zoroastriale şi că acest
trib preoţesc era în Imperiul Persan ceea ce au fost leviţii pentru poporul evreu.1
În antichitate au fost două feluri de magi: magi originali şi magi generali.
Magii originali erau, aşa după cum am văzut, cea mai înaltă elită a preoţilor care
făceau parte din unul dintre cele şase triburi ale Mediei. Iar magii generali erau
toţi astrologii şi ghicitorii din acea vreme.2
Al doilea lucru asupra căruia vom reflecta în acest studiu este
II. OCUPAŢIA MAGILOR

Am văzut că ocupaţia de bază a magilor originali era preoţia. Ei erau
consideraţi ca nişte mediatori între Dumnezeu şi om. Dar, pe lângă aceasta, ne
spune Herodot, unii dintre ei s-au dedicat astrologiei, alţii astronomiei, alţii
filozofiei, alţii medicinii, alţii ştiinţelor naturale şi alţii tâlcuirii viselor.3 Noi ne
vom ocupa numai de primele două feluri de magi: de magi-astrologi şi de magii-
astronomi.
1. Magii-astrologi erau de două feluri: magii-astrologi originali şi magii-
astrologi generali.
a) Magii-astrologi originali făceau parte, aşa după cum am văzut, din unul
dintre cele şase triburi ale Mediei, care se ocupau cu astrologia. Ei au crezut că pot
prezice viitorul după anumite planete. Diodor Sicilianul a spus că magii-astrologi
originali au observat că toate stelele au circuit fix, pe când cele cinci planete
cunoscute de ei atunci şi anume, Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn, îşi
urmează alte cursuri printre ele. Astfel, ei au crezut că planetele au menirea să
prezică voia şi planul lui Dumnezeu, fapt pentru care ei le numeau profetese care
prevestesc toate evenimentele de pe pământ, ca: sănătatea sau boala, pacea sau
războiul, belşugul sau seceta, moartea sau viaţa pentru împăraţi şi popoare etc.4
Apoi, magii-astrologi originali au mai crezut că destinul omului depinde
de poziţia anumitor planete sub care el se naşte. Ei au căutat să anticipeze cât de
fericit sau nenorocit va fi omul în viaţă după planeta sub care se naşte, să prezică
cum va fi recolta după planeta sub care s-a semănat şi să prevestească care va fi
rezultatul unui război după planeta sub care pleacă două popoare la luptă.5
Magii-astrologi originali s-au bucurat de mare faimă atât înaintea
împăraţilor cât şi înaintea oamenilor simpli, pentru că prezicerile lor uneori s-au
împlinit.
b) Iar în ce priveşte magii-astrologi generali, aceştia au preluat astrologia
de la magii-astrologi originali şi au răspândit-o în Arabia, Caldea, Roma, Egipt,
Fenicia, Israel etc.
Eruditul T. Zahn a descifrat unele dintre scrierile magilor-astrologi
316
generali din Ninive şi Babilon. Una dintre aceste scrieri avea următorul conţinut:
“Când o planetă are cornul în partea stângă, va fi eclipsă peste Agara (Agara era
Fenicia şi Israelul). Când leul este întunecat, comerţul Agarei va întâmpina
greutăţi. Când Venera se arată în Fecioară, recolta Agarei va fi bună. Când
Jupiter intră în mijlocul lunii, în Agara va fi secetă. Când Saturnul, planeta
Agarei, devine tulbure, este rău pentru Agara fiindcă va fi invadată”.6
Cercetătorii în domeniu ne spun că faraonii au construit piramidele din
Egipt după poziţia anumitor stele, iar istoria ne relatează că şi Iulius Cezar, care a
fost unul dintre cei mai mari imperatori romani, s-a lăsat condus de magi-astrologi
generali, pe care romanii îi numeau auguri. În Roma antică era un departament
de auguri de o înaltă consideraţie. Chiar şi marele orator Cicero făcea parte din
consiliul acestui departament.7
Evreii, de asemenea au pus mare accent pe astrologie. Ei au scris în
Talmud următorul lucru: “Data naşterii n-are nici o importanţă, ci numai planeta
sub care ea are loc. Cei care se nasc sub Mercur, au memorie puternică; cei care
se nasc sub Marte sunt fericiţi ; cei care se nasc sub lună sunt slabi şi
nestatornici ; şi cei care se nasc sub Jupiter sunt drepţi”.8 Iosif Flavius a dat o
importanţă deosebită faptului că înainte de căderea Ierusalimului, a strălucit
deasupra lui o stea în forma unei săbii, timp de un an, care îi prevestea
distrugerea.9
Dar, încetul cu încetul, magii-astrologi generali au început să-şi piardă
renumele, fiindcă mulţi dintre ei au început să se ocupe cu ghicitul din cărţi şi din
palme, cu vrăjitoria şi cu tot felul de şarlatanii. Simon Magul şi Elima vrăjitorul
din cartea Faptele Apostolilor au făcut parte dintre aceştia (8:9;13:6,8).
2. Despre magii-astronomi cunoaştem următoarele lucruri: că ei au fost
cei mai apreciaţi şi că s-au bucurat de o mare stimă pe timpul următoarelor patru
imperii: babilonean, persan, al lui Alexandru cel Mare şi pe timpul Imperiului
Part.
Magii-astronomi se numărau printre oamenii cei mai de vază ai unui
împărat, începând încă cu Imperiul Babilonean din secolul al VII-lea înainte de
Cristos. Prorocul Ieremia a scris: “Nebuzaradan, căpetenia străjerilor,
Nebuşazban, căpetenia famenilor dregători, Nergal-Şareţer, căpetenia magilor, şi
toate căpeteniile împăratului Babilonului, Nebucadneţar” (39:13).
Istoricul Herodot ne relatează că magii-astronomi au venit în Babilon,
deoarece nicăieri cerul nu era aşa de senin ca aici ; şi pentru că, niciunde nu se
vedeau stelele atât de clar şi de fermecător ca în acest loc. Acesta a fost motivul
pentru care babilonienii au adorat aşa de mult stelele! Apoi, acest părinte al
istoriei ne mai spune că nicăieri nu s-au urmărit stelele cerului mai îndeaproape ca
aici, fapt pe care îl confirmă şi arheologia. Nu de mult, arheologii au descoperit în
aria Babilonului antic mai multe dărâmături ale observatoarelor astronomice ale
magilor, care au fost instalate în nişte construcţii imense numite zigurate.10
317
Un zigurat
Magii-astronomi au observat cum stelele îşi urmează cursul lor de

neschimbat, cum se încadrează într-o ordine desăvârşită a Universului şi cum
totuşi ele întrerup din când în când această ordine într-un mod foarte ciudat.
Astfel, ei au crezut că Dumnezeu întrerupe puţin această ordine perfectă a
Universului ca semn că are de transmis anumite lucruri de o importanţă supremă.
Aceasta a fost cauza pentru care ei s-au dedicat astronomiei ca să poată descifra
acele mesaje ale lui Dumnezeu!
Dacă magilor-astrologi le plăcea să se numească cititori în stele, deşi ei s-
au ocupat numai de planetele din sistemul nostru solar, atunci cu cât mai mult le-a
plăcut magilor-astronomi să poarte această denumire! Magii-astronomi au
considerat Universul ca fiind cea mai mare operă a lui Dumnezeu. Când citim
opera cuiva într-o carte, noi întâlnim în acea carte mintea, inima şi chiar felul de a
fi al autorului ei. Magii erau nişte înţelepţi atât de mari încât ei nu mai aveau
nevoie să citească în cărţi, opera oamenilor, ci pe ei i-a preocupat o singură carte:
Cartea Universului, în care au căutat să întâlnească mintea, inima şi planul
Autorului ei mare.
Născocirea că magii erau împăraţi, cât şi cea că aceşti împăraţi erau trei la
număr şi că se numeau: Baltazar, Caspar (sau Iaspar), şi Melhior îi aparţine lui
Beda, care a trăit în secolul al VII-lea.Acest comentator a spus că erau trei
împăraţi după cele trei daruri pe care le-au adus magii Domnului Isus: aur, smirnă
şi tămâie, după numărul persoanelor din Sfânta Treime şi după cele trei popoare
care se trăgeau din fiii lui Noe: Sem, Ham şi Iafet (Gen. 6:10), reprezentând
fiecare împărat pe una dintre aceste trei rase umane.11
Şi, al treilea lucru de care ne vom ocupa pe scurt este
318
III. LOCUL DE UNDE AU VENIT MAGII
Magii din textul citit, aşa după cum am văzut, nu erau nişte magi vrăjitori
sau amăgitori de care lumea antică era plină şi nici trei crai pe care i-a născocit
Beda, aşa după cum am văzut mai înainte şi pe care îi susţine tradiţia, ci ei au fost
magi-astronomi originali din Media care s-au mutat în Babilon. Ei au venit la
Pruncul Isus, din Babilon, care a făcut atunci parte din marele Imperiu Part. Acolo
era leagănul neamului omenesc, patria lui Avraam, ţara captivităţii evreilor, ţara
lui Daniel, care a prorocit cu cele şaptezeci de săptămâni timpul venirii Fiului lui
Dumnezeu. Şi acolo a trăit şi Balaam, vestitul mag care a prorocit despre
Mântuitorul următoarele cuvinte: “ÎI văd, dar nu acum. Îl privesc, dar nu de
aproape. O stea răsare din Iacov; un toiag de cârmuire se ridică din Israel”
(Numeri 24:17).
Prorocul Balaam vedea o stea

cum răsare din Iacov
319
__________________________________
1. Herodot 1:101,132; VII, 43;
Diodor Sicilianul II,30;
2. Op. cit.
3. Herodot I,107,120; VII, 19,37,113.
5. Op. cit.
6. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 49 – 50.
7. Lindsey, H., Carson, C.C., The Last Great Planet: Earth, pp. 1 – 2.
8. Geikie, Life of Christ, Vol. I, p. 145.
9. Josephus, F., Antiquities VI. 5, 3.
10. Lindsey, H., Carson, C.C., The Last Great Planet: Earth, p. 1
320
43. STEAUA MAGILOR
Matei 2 : 1 - 12
II
În al doilea studiu din acest text, ne vom ocupa de Steaua magilor. Chiar
din primele secole s-a ridicat marea întrebare şi care n-a încetat de atunci să se
pună: ce fel de stea a fost steaua magilor? A fost un fenomen astronomic sau a
fost o stea supranaturală? La această întrebare s-au dat de-a lungul celor două
milenii trei răspunsuri: răspunsul că a fost un fenomen astronomic, răspunsul că a
fost o stea supranaturală şi răspunsul că a fost o stea miraculoasă şi totuşi
naturală.
Să luăm mai întâi răspunsul că a fost
I. UN FENOMEN ASTRONOMIC
Anticii legau apariţia anumitor stele de naşterea unor personalităţi mari. În
literatura milenară a lumii găsim scris că o stea a apărut la naşterea lui Alexandru
cel Mare şi că la naşterea cezarului August a apărut o altă stea. În scrierile
evreieşti, de asemenea există o relatare că şi la naşterea lui Avraam s-a arătat o
stea.1 Prorocul Balaam a prezis că şi la naşterea lui Mesia se va arăta o stea
(Numeri 24:17). Un rebel care a condus o revoltă evreiască împotriva romanilor în
anul 131 după Cristos, crezând că era Mesia, s-a numit Bar-Kohba, “Fiul-stelei”.2
Cei care susţin opinia fenomenului astronomic aduc următoarele şase
ipoteze:
1. Prima ipoteză este că a fost o stea “nova”.
Stelele nova sunt nişte stele variabile care cresc prin explozie brusc,
atingând o luminozitate extraordinar de mare şi apoi ajung din nou la starea Ior
iniţială. Astronomii ne spun că în galaxia Calea Laptelui explodează anual în jur
de treizeci de asemenea stele, devenind mai strălucitoare de zece mii de ori ca în
starea lor inţială.
2. A doua ipoteză este cometa lui Hally.
Origen din Biserica Primară, cât şi alţi comentatori moderni au emis opinia
că magii au văzut o cometă fiindcă acestea erau foarte luminoase, aveau o
traiectorie ciudată şi adeseori apăreau şi dispăreau, şi pentru că anticii credeau că
ele prevesteau atât catastrofe, cât şi naşterea unor bărbaţi de seamă.3
Noi vom reda toate datele din acest studiu după naşterea reală a
Mântuitorului şi nu după calendarul lui Dionysius care a greşit data naşterii
Domnului Isus cu 8 ani calendaristici, punând-o mai târziu.
Astronomul Hally a opinat că în anul 11 înainte de Cristos a apărut o
cometă care a răspândit o·strălucire extraordinară pe bolta cerului şi că această
cometă a putut să fie steaua magilor care le arăta că urma să Se nască Fiul lui
321
Dumnezeu.4
3. A treia ipoteză este cometa lui Pingre.
Alţi astronomi în frunte cu Pingre au zis că în anul 4 înainte de Cristos, în
luna februarie s-a arătat o altă cometă foarte strălucitoare care a putut să fie steaua
magilor.5
4. A patra ipoteză este steaua lui Humbold.
Humbold, renumitul autor al cărţii Cosmosul, a găsit în tăbliţele
astronomice ale chinezilor o menţiune despre o stea foarte strălucitoare care a
apărut cu doi ani înainte de a Se naşte Domnul Isus. După părerea astronomului
amintit această stea a putut fi steaua magilor.6
5. A cincea ipoteză este că a fost un fenomen astronomic foarte
neobişnuit.
În prima zi a lunii egiptene mesori, anul 3 după Cristos, s-a arătat un tip de
stea de o strălucire extraordinară care s-a ridicat în mod spiral în partea de răsărit a
soarelui. Pentru astrologi, a fost foarte semnificativ că această stea s-a arătat chiar
în prima zi a lunii mesori, care arăta “naşterea unui prinţ”. Pentru ei o asemenea
stea a însemnat în mod neîndoios naşterea unui împărat mare.7
6. Şi a şasea ipoteză este "conjuncţia planetară” a lui Kepler.
Părintele astronomiei, Johann Kepler, a emis cea mai interesantă ipoteză
asupra căreia vom insista cel mai mult. El a văzut în anul 1603 după Cristos un
fenomen planetar foarte interesant şi neobişnuit. Atunci a avut loc pe bolta cerului
una dintre cele mai rare şi strălucitoare apropieri de planete care s-a putut vedea
vreodată. El a văzut trei conjuncţii planetare în sistemul nostru solar: Prima
conjuncţie a văzut-o în luna decembrie, anul 1603, între Jupiter şi Saturn, a doua a
văzut-o în luna martie, anul 1604, tot între cele două planete, şi a treia a văzut-o în
10 octombrie, tot în anul 1604 şi tot între cele două planete, dar la care conjuncţie
s-a alăturat şi planeta Marte. Cele trei planete s-au contopit într-una singură şi au
format din punct de vedere optic o stea nouă de o strălucire extraordinar de mare
şi cu totul neobişnită.
În timp ce Kepler privea emoţionat şi consternat acest fenomen ceresc, gândul
lui a zburat la steaua magilor şi imediat i-a venit ideea: “Nu cumva aşa era şi
steaua magilor?” Numai decât s-a apucat de calcule astronomice şi, spre marea
lui surprindere, a descoperit că o asemenea combinaţie planetară se repetă la
fiecare 800 de ani şi că tocmai aşa ceva au văzut şi magii în anul 747 a erei
romane, când, aşa după cum am văzut în studiul intitulat Data naşterii
Mântuitorului (Vol.I,Stud.34), a avut loc recensământul şi S-a născut Fiul lui
Dumnezeu. Două conjuncţii au fost între Jupiter şi Saturn şi la a treia conjuncţie s-
a adăugat şi planeta Marte. Fenomenul acesta a fost foarte neobişnuit şi prezenta o
privelişte foarte strălucitoare pe fondul cerului de noapte. Era normal ca un
asemenea fenomen de o mare raritate în configuraţia cerului să fi fost foarte
edificator pentru magi, care erau mari cercetători şi admiratori ai tainelor
322
astronomice. După explicaţia lui Kepler, magii au văzut prima conjuncţie pe data
de 21 mai şi au ajuns la Ierusalim în decembrie, când a avut loc ultima conjuncţie
pe care au văzut-o ‘’deasupra locului unde era pruncul.’’ (v.9).8
Calculele lui Kepler au fost verificate şi acceptate de cei mai mari
astronomi, ca: Schubert din Petrograd Idler şi Encke din Berlin, Pfapffe, precum
şi de Pritchard de la observatorul din Greenwitch, care s-au pronunţat că erau cu
totul de acord atât cu calculele lui Kepler, cât şi cu fenomenele cereşti pe care le-a
văzut şi le-a explicat.9
Cercetătorul Bernard Ramm ne-a spus ceva foarte interesant, şi anume că
şi astrologii evrei au cunoscut acest fenomen al conjuncţiilor planetare din
sistemul solar, pe care ei îl urmăreau cu tot interesul şi ziceau că el a avut loc şi
când s-a născut Moise, în jurul anului 1600 înainte de Cristos şi că un asemenea
fenomen urma să se repete şi la naşterea lui Mesia.10
Opinia lui Kepler pare a fi cea mai întemeiată dintre toate ipotezele care
susţin că steaua magilor ar fi fost un fenomen astronomic, de aceea ea este
acceptată de cei mai mulţi.
Numai că textul citit din Evanghelia după Matei ne arată că steaua magilor
n-a fost una şi aceeaşi cu conjuncţia lui Kepler. Datorită acestui fapt alţi
comentatori şi cercetători au văzut că steaua magilor era mai mult decât un
fenomen astronomic sau o conjuncţie planetară care se repetă la fiecare 800 de
ani. Astfel, ei au recurs la un alt răspuns şi anume că steaua magilor a fost
II. O STEA SUPRANATURALĂ

Ioan Gură de Aur, cât şi Biserica Primară au susţinut că steaua magilor era
supranaturală.11 Dar, nu numai Biserica Primară a susţinut această variantă, ci şi
mulţi alţi teologi şi comentatori de-a lungul celor două milenii şi până la cei mai
actuali ca Morisson şi mulţi alţii.12
Cei ce susţin această opinie aduc două argumente: unul raţional şi altul
biblic:
a) Cei ce aduc argumentul raţional zic că Dumnezeu a pus la dispoziţia
intrării Fiului Său în lume o stea supranaturală ca să arate prin luminozitatea ei că
a avut loc în istoria lumii un eveniment unic şi suprem. Ei susţin că dacă acea stea
nu era un fenomen supranatural, ea n-ar· fi stârnit în sufletul magilor un efect şi un
interes aşa de mare după Noul Născut.
b) Şi cei ce aduc argumentul biblic susţin cu versetul 9 că steaua s-a mişcat
într-un mod miraculos pentru a călăuzi pe magi spre Noul Născut . Evanghelistul
Matei a scris· “Şi iată că steaua pe care o văzuseră în răsărit mergea înaintea
lor, până ce a venit şi s-a oprit deasupra locului unde era Pruncul “ (v.9).
Comentatorii şi exegeţii care resping această variantă că steaua magilor era
supranaturală aduc următoarele trei obiecţii:
a) Prima obiecţie este că niciunde nu scrie că steaua magiIor a fost de o
323
luminozitate mare, ci dimpotrivă, din text reiese că în timp ce magii erau adânc
consternaţi, masele largi n-au observat nimic, pentru că steaua nu avea nici
dimensiune mare şi nici strălucire deosebită, de aceea pe ea au sesizat-o numai
nişte astronomi. Acesta a fost motivul pentru care atunci când magii au văzut-o a
doua oară între Ierusalim şi Betleem ea n-a uimit deloc publicul, ci numai pe ei!
b) A doua obiecţie este că steaua magilor nu s-a mişcat, ci era o stea
fixă. Textul nu ne arată deloc că steaua ar fi fost o călăuză supranaturală pentru
magi. Dacă aceasta era misiunea ei, atunci magii n-ar fi avut nevoie de nici o
informaţie din partea lui Irod, a preoţilor şi a cărturarilor, ci ea i-ar fi condus direct
la Betleem, fără ca ei să fi ajuns în încurcătură cu Irod şi fără să se fi ajuns la
uciderea pruncilor.
Dar, atunci, cum se explică versetul 9 în care ni se spune că steaua pe care
au văzut-o magii în răsărit “mergea înaintea lor, până ce a venit şi s-a oprit
deasupra locului unde era Pruncul”? Tocmai acest verset ne arată că ea n-a fost o
stea supranaturală şi călăuzitoare. Dacă ea i-ar fi condus pe magi tot timpul
călătoriei, ei n-ar fi rămas surprinşi atunci când au văzut-o din nou.
c) Şi, a treia obiecţie ne spune că magii au văzut această stea de două ori:
o dată în răsărit înainte de plecare şi a doua oară între Ierusalim şi Betleem.
Evanghelistul Matei a scris: “După ce l-au ascultat pe tetrarh, magii au plecat. Şi
iată că steaua pe care o văzuseră în răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit
şi s-a oprit deasupra locului unde era Pruncul. (10).Când au văzut ei steaua, n-au
mai putut de bucurie” (v.9-10).
Ca să putem înţelege mişcarea stelei, trebuie să ştim mai întâi de ce li s-a
arătat steaua şi a doua oară între Ierusalim şi Betleem? Răspunsul este că această
arătare a fost o confirmare din partea lui Dumnezeu că Acela despre care i-au
informat preoţii şi Irod era Unul şi Acelaşi cu Acela pe care Îl căutau ei.
Evanghelistul Matei, ca să redea cât mai plastic starea culminantă în care
se aflau magii când au văzut steaua, a descris acele momente supreme în nişte
termeni vii şi poetici. Când mergem, ni se pare că şi luna merge împreună cu noi
şi când ne oprim, ni se pare că şi ea se opreşte. Nouă ni se pare că ea ne însoţeşte
pe noi.13 Astfel, Evanghelistul Matei ne-a spus pe fondul acestui fapt că steaua pe
care au văzut-o magii în răsărit mergea împreună cu ei şi se bucura împreună cu
ei, sau cu alte cuvinte, că ea n-a greşit, ci i-a condus exact la Acela pe care li L-a
prevestit în răsărit.
Şi acum, dacă steaua magilor n-a fost nici fenomen astronomic şi nici
supranatural, atunci ce fel de stea a putut fi? S-a dat şi al treilea răspuns care este
ceI mai interesant şi anume că ea a fost
III. O STEA MIRACULOASĂ ŞI TOTUŞI NATURALĂ
Este o singură sursă care ne ajută să descoperim ce fel de stea a fost steaua
magilor: sursa concordanţei dintre textul citit şi ocupaţia acestor astronomi
mari ai Bibliei.
324
Dumnezeu ne-a vorbit despre naşterea Fiului Său pe fondul şi în termenii a
ceea ce El era şi urma să devină pentru noi. Naşterea Fiului lui Dumnezeu era
fenomenul cel mai crucial din istoria neamului omenesc. Atunci, Cristos-Marele
Creator, care a întreprins întreaga lucrare de creaţie din Cer, de pe Pământ şi din
Univers, a binevoit să Se coboare pe pământ. care nu este altceva decât un fir de
praf în marele Univers. Astfel, textul care ne vorbeşte despre o asemenea naştere
unicat, nu ne permite să căutăm steaua magilor printre nişte fenomene
astronomice care se repetă după anumite intervale de timp sau printre nişte
miracole simple, ci el, aşa după cum vom vedea în următoarele studii, ne vorbeşte
despre o stea cu totul deosebită şi totuşi naturală.
Am văzut în studiul precedent că magii au considerat Universul ca fiind
cea mai mare operă a lui Dumnezeu în care Creatorul Îşi arată nu numai gloria şi
măreţia, aşa după cum a spus psalmistul când a scris: “Cerurile spun slava lui
Dumnezeu” (19:1), ci că el este şi asemenea unei cărţi în care Cel Preaînalt Îşi
imprimă bunătatea, dragostea şi chiar planurile Sale. Acesta este un adevăr atât de
mare pe care noi nu-l cunoaştem aproape deloc. Domnul Isus ne-a învăţat că
Dumnezeu ne înştiinţează mereu chiar şi în cărticica naturii din jurul nostru cu
privire la multe lucruri; şi că El ne va transmite în cartea naturii chiar şi timpul
sfârşitului lumii, prin anumite semne prevestitoare. Acesta a fost motivul pentru
care Dascălul ceresc, atrăgându-ne atenţia, ne-a sfătuit mereu să veghem, ca
atunci când acele semne vor apare noi să le înţelegem. Dacă noi ne-am pierdut
capacitatea de a percepe informaţiile lui Dumnezeu pe care ni le face chiar şi în
cărticica naturii din jurul nostru, atunci cum am putea să citim în Opera cea mare
a constelaţiei şi să-L înţelegem pe Dumnezeu la un nivel cu mult mai înalt? Dar
aceşti astronomi mari ai Bibliei au înţeles mesajul lui Dumnezeu, pe care L-a
transmis tuturor lumilor infinitului, că Marele Creator a intrat în creaţie.
În concluzie, am văzut că steaua magilor a fost o stea cu totul deosebită şi
totuşi naturală, dar aceasta nu înseamnă că Dumnezeu n-a vorbit despre naşterea
Fiului Său şi prin celelalte fenomene astronomice care, aşa după cum am văzut,
abundau în preajma naşterii Mântuitorului, îndeosebi prin conjuncţia lui Kepler!
__________________________________
2. Op. cit.
4. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. I, p. 26.
5. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, VoI. V, p. 45.
6. 0p. cit.
8. Edersheim, A., The Life and Times of Jesus The Messiah, Vol. I, p. 213;
Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 19;
Mihălcescu, I., Istoria Religiunilor lumii, p. 366.
325
9. Diamandi, S., Isus Mântuitorul, VoI. I, p. 413 ;
Popovici, P., Biblia este totuşi adevărată, p. 150.
10. Ramm, B., The Christian View of Science and Scripture, p. 166.
11. Lopuhin, A,P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 50.
12. Morisson, A Practical Commentary on the Gospel according to the
Matthew, p. 14.
326
44. TULBURAREA LUI IROD
Matei 2 : 1 - 12
III
În al treilea studiu din acest text, intitulat Tulburarea lui Irod, ne vom
ocupa de patru lucruri: caracterul lui Irod, atmosfera care domnea în Ierusalim
când au sosit magii, informaţiile de care Irod avea nevoie pentru a-şi îndeplini
planul şi atitudinea pe care o avea lumea faţă de Domnul Isus.
I. CARACTERUL LUI IROD

Irod cel Mare era jumătate evreu şi jumătate edomit. Tatăl lui era din
Idumea şi se numea Antipater; iar mama lui era arabă. El a fost încoronat ca rege
al Idumeii la Roma, în anul 40 înainte de Cristos.1 În caracterul lui Irod găsim cel
mai ciudat amestec. Structura lui era dominată de trei trăsături mari:
1. Prima trăsătură de caracter a lui Irod a fost generozitatea.
El a primit numele de Irod cel Mare, şi pe drept cuvânt a meritat acest
titlu, pentru că a fost singurul împărat al lui Israel care a menţinut pacea şi
ordinea. El a construit Templul din Ierusalim, care a fost una dintre minunile
lumii. În timpul unor greutăţi, el a iertat poporului impozitul, ca să-i fie mai uşor.
Iar în anul 25 înainte de Cristos, când a fost o foamete mare, el şi-a vândut
tezaurul ca să cumpere grâu la popor ca să nu moară de foame.2
Dacă acesta era Irod, atunci cum se explică cruzimea lui de mai târziu?
Răspunsul ni-l dă Apocalipsa, şi anume: Diavolul, numit şi balaurul, pentru a se
folosi de el în vederea atingerii planului lui cu privire la uciderea Pruncului Isus,
l-a transformat, încetul cu încetul, în cea mai crudă fiară. Ioan Teologul a scris:
“Când s-a văzut balaurul aruncat pe pământ, a început s-o urmărească pe femeia
care născuse copilul de parte bărbătească. (14) Şi cele două aripi ale vulturului
cel mare au fost date femeii, ca să zboare cu ele în pustie, în locul ei, unde este
hrănită o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi, departe de faţa şarpelui. (15)
Atunci şarpele a aruncat din gură apă ca un râu, după femeie, ca s-o ia râul. (16)
Dar pământul a dat ajutor femeii. Pământul şi-a deschis gura şi a înghiţit râul pe
care-l aruncase balaurul din gură” (Apoc. 12:13-16).
2. A doua trăsătură de caracter a lui Irod a fost suspiciunea. Diavolul a
reuşit mai întâi să sădească în sufletul lui Irod suspiciunea. Încetul cu încetul, Irod
a ajuns să aibă un defect teribiI în caracterul lui: să fie foarte suspicios. Şi cu cât
înainta în vârstă, cu atât era tot mai bănuitor.
3. Şi a treia trăsătură de caracter a lui Irod era cruzimea.
El era cunoscut ca “un criminal bătrân". Dacă suspecta pe cineva ca rival
sau că ar complota împotriva lui, îl extermina pe loc. El a ucis pe nevasta lui,
327
Mariamne; pe trei dintre fiii lui: Antipater, Alexandru şi Aristobulus, şi pe mulţi
alţii. Cezarul August a spus despre Irod că erau în mai mare siguranţă porcii lui
Irod decât copiii lui.3 Cruzimea şi ferocitatea caracterului ruinat al lui Irod au
întrecut orice măsură. Când Irod a avut 70 de ani şi când şi-a dat seama că va
trebui să moară, s-a retras în Ierihon, cel mai frumos şi iubit oraş din Israel, şi de
acolo a dat ordin să fie duşi la închisoare sub trâmbiţă cei mai distinşi bărbaţi din
Ierusalim iar în clipa morţii lui să fie executaţi ca să se verse lacrimi şi la moartea
Iui, pentru că ştia că nimeni nu va plânge pentru el. Numai că ordinul lui nu s-a
adus la îndeplinire după ce a murit.4
Al doilea lucru de care ne vom ocupa este
II. ATMOSFERA CARE A DOMNIT LA IERUSALIM ATUNCI CÂND AU

SOSIT MAGII CU VESTEA NAŞTERII UNUI ÎMPĂRAT
1. Ca să ne putem da seama ce fel de atmosferă au creat magii atunci când
au intrat în Ierusalim, vom reda mai întâi pe scurt ţinuta, numărul şi mesajul lor.
Magii erau oameni foarte mari. Ei, aşa după cum am văzut în penultimul
studiu, erau înţelepţii lumii antice şi sfetnicii împăraţilor. Ei purtau veşminte albe
şi foarte scumpe, aveau păr bogat şi coafat, care se ridica deasupra unor bonete pe
care le purtau, şi umblau cu nişte revere care le acopereau fălcile.
Magii de la răsărit
Magii nu erau nici în număr de trei, aşa cum zicea Beda în secolul al VII-
lea şi, aşa cum pretindea şi o legendă călugărească din secolul al IX-lea, şi nici în
328
număr de doisprezece, aşa cum arăta o altă legendă din primele veacuri. 5 Noi nu
ştim numărul lor, fiindcă Biblia nu ni-l arată, dar ştim că pentru ei era foarte
riscant să parcurgă o distanţă de cca. 1.500 km în care se încludea un pustiu vast,
bântuit de tot felul de hoţi şi de tâlhari. Ei poate au fost de ordinul a zeci de
persoane. Iar pentru siguranţă, poate aveau mai bine de o sută de însoţitori,
formând o caravană în toată puterea cuvăntului, aşa cum cerea o călătorie lungă pe
vremea aceea.
Parcă îi vedem pe locuitorii Ierusalimului cât de uimiţi erau când au văzut
pe magi intrând în cetate în ţinuta lor albă şi cum se întrebau îndată unii pe alţii:
“Oare cine sunt şi ce caută înţelepţii aceştia la noi?” Dar, spre marea lor
surprindere, ce li s-a dat să audă? Cum ei întrebau: “Unde este Împăratul de
curând născut al iudeilor?" (v.2). La această întrebare a magilor, evreii se adunau
tot mai mulţi în jurul lor. Cărturarii ştiau unde trebuia să Se nască Mesia, dar,
cunoscând cruzimea şi suspiciunea lui Irod, nu le-au răspuns nimic, ci i-au lăsat ca
ei singuri să se descurce cum Dumnezeu îi va ajuta. Credem însă că cineva dintre
conducătorii poporului a încercat să-i asigure pe magi spunându-le: “La noi nu s-a
născut nici un împărat”. La aceste cuvinte, magii au răspuns în auzul tuturor ; aşa
cum reiese din text “Noi nu vă întrebăm dacă S-a născut sau nu, ci unde este?
Fiindcă I-am văzut steaua. EI există undeva printre voi şi noi am venit să ne
închinăm Lui” (v.2).
2. Al doilea lucru pe care trebuie să-l ştim ca să putem cunoaşte ce
atmosferă domnea în Ierusalim este efectul pe care l-a avut mesajul magilor
asupra maselor.
Când am tratat studiul intitulat Un triumf suprem (Vol.I,Stud.39), am
văzut că poporul evreu a fost împărţit în cinci partide. Fariseii şi zeloţii, când au
văzut cu ce fel de siguranţă adevereau aceşti înţelepţi naşterea lui Mesia pe care ei
Îl aşteptau cu atâta ardoare şi mai ales atunci când au auzit că I-au văzut steaua, au
rămas foarte uimiţi, pentru că rabinii au explicat, pe baza prorociei lui Balaam din
Numeri 24:17, că la naşterea lui Mesia va apare la răsărit o stea miraculoasă.
Această învăţătură a prins rădăcini atât de adânci în inima poporului, încât atunci
când a apărut un mesia fals, pe timpul împăratului Adrian (117-118 d.Cr.), acesta
a luat numele de Bar-Kohba, “Fiul-stelei” ca să poată duce lumea în eroare.6
Saducheii n-au crezut în Mesia. Pentru ei, Mesia n-a însemnat nimic
altceva decât tulburarea tihnei şi ameninţarea poziţiei lor de aristocraţi şi nobili. Ei
au mai auzit asemenea zvonuri despre naşterea lui Mesia de la Zaharia, tatăl lui
Ioan Botezătorul, de la bătrânul Simeon şi de la păstori, dar nu şi de la nişte
înţelepţi cum erau magii. În timp ce fariseii şi zeloţii se bucurau şi răspândeau cu
mare entuziasm această veste, saducheii se îngrijorau foarte serios. În Ierusalim
era o atmosferă foarte grea: totul fierbea.
Credem că cineva dintre saducheii aristocraţi s-o fi dus la palatul regal ca
să raporteze lui Irod că au venit magii de la răsărit să se închine Noului Împărat al
329
iudeilor de curând născut. Vestea aceasta l-a lovit pe bătrânul monarh ca un
trăznet.
Iosif Flavius ne istoriseşte că nu cu mult timp înainte de a Se naşte
Domnul Isus, a fost în palatul lui Irod un mare complot. Fariseii, care erau într-un
număr de vreo 6.000, au refuzat să depună jurământul de supunere faţă de Irod,
afirmând pe faţă că, după hotărârea lui Dumnezeu, el va fi detronat cât de curând
împreună cu tot neamul lui, ca tronul să-l ocupe Mesia. Acest complot l-au
organizat fariseii şi damele de la curte prin eunucul Bagoa. El a fost înăbuşit cu
multă vărsare de sânge ca nimănui să nu-i mai treacă prin minte să-i ia tronul.7
Istoricul evreu, Iosif Flavius
Vestea naşterii Mântuitorului l-a adus pe Irod într-o stare aproape de

nebunie. Parcă îl vedem pe acest monarh bătrân cum stătea în mijlocul luxului şi a
strălucirii din palat urzind planuri negre împotriva Noului Născut şi izbucnind din
când în când în câte un monolog. El a fost omul care i-a urât pe toţi şi care era urât
de toţi. Irod ştia că toţi supuşii lui de abia aşteptau să scape de el şi el acum parcă
îi vedea pe zeloţi şi pe farisei cum aţâţau mulţimea împotriva Iui.
Evanghelistul Matei a scris în textul grecesc că toate acestea l-au făcut pe
330
Irod, cât şi întreg Ierusalimul să se “agite întocmai ca o mare” (v.3). Tulburarea
Ierusalimului s-a datorat tulburării lui Irod, pentru că toţi îl cunoşteau şi erau
îngroziţi de ceea ce putea să se întâmple.
Al treilea lucru de care ne vom ocupa sunt
III. ÎNFORMAŢIILE DE CARE IROD A AVUT NEVOIE PENTRU A-L

UCIDE PE DOMNUL ISUS
Irod, cunoscând atmosfera din popor s-a hotărât să-L extermine pe Noul
Împărat în taină. Pentru a-şi atinge acest plan criminal, el a avut nevoie de
următoarele două informaţii:
1. Prima informaţie era locul de naştere al Noului Împărat. Evanghelistul
Matei a scris: “A adunat pe toţi preoţii cei mai de seamă şi pe cărturarii
poporului şi a căutat să afle de la ei unde trebuia să Se nască Cristosul'' (v.4).
Irod a vrut să obţină această informaţie de la preoţii cei mai de seamă şi de la
cărturari. Înalta preoţime se limita numai la câteva familii selecte de aristocraţi din
partida saducheilor. Iar cărturarii au fost experţii Sfintelor Scripturi din partida
fariseilor. Astfel, Irod a convocat aristocraţia religioasă şi pe cei mai mari teologi
sau rabini din acel timp şi i-a întrebat: “Unde trebuia să Se nască Mesia, conform
Sfintelor Scripturi?” Ei i-au răspuns: “În Betleemul din Iudea” (v.5), citindu-i din
cartea prorocului Mica: “Şi tu, Betleeme, ţara Iui Iuda, nu eşti nicidecum cea mai
neînsemnată dintre căpeteniile lui Iuda; căci din tine va ieşi o Căpetenie, care va
fi Păstorul poporului Meu Israel” (5:2).
2. Şi a doua informaţie de care a avut nevoie Irod a fost timpul de naştere
al Noului Împărat.
Evanghelistul Matei a scris: “Atunci Irod i-a chemat în ascuns pe magi şi a
aflat întocmai de la ei vremea în care se arătase steaua” (v.7). Irod, ştiind că
magii nu-i vor da nici un fel de detaliu cu privire la Noul Impărat şi că nu se vor
întoarce pe la el, a căutat să afle de la ei măcar timpul arătării stelei, care
coincidea cu timpul naşterii Domnului Isus. El, în şiretenia lui, a reuşit să obţină
acest amănunt de la magi.
Irod a întins magilor o cursă foarte iscusită, spunându-le mai întâi: “Eu m-
am interesat despre locul naşterii lui Mesia. El S-a născut în Betleem, potrivit
Scrierilor noastre Sacre" şi apoi a continuat să le zică, aşa după cum ne-a relatat
Evanghelistul Matei: “Duceţi-vă şi căutaţi cu atenţie Pruncul şi când Îl veţi găsi,
daţi-mi şi mie de ştire, ca să vin şi eu să mă închin Lui“ (v.8). Irod a fost atât de
şiret şi de perfid, încât nici chiar aceşti înţelepţi mari n-au putut să observe că el a
uneltit împotriva Pruncului de a trebuit să intervină Dumnezeu printr-un vis ca să-
i informeze cu privire la răul pe care îl nutrea acest monarh bătrân în inima lui.
Şi, al patrulea lucru de care ne vom ocupa în acest studiu este
331
IV. ATITUDINEA PE CARE A AVUT-O ŞI O ARE LUMEA FAŢĂ DE
DOMNUL ISUS
În acest text putem observa cum Fiul lui Dumnezeu nici n-a apărut bine în
lume şi oamenii deja s-au împărţit, având trei atitudini diferite faţă de El:
1. Prima atitudine a fost atitudinea urii, a reacţiei şi a ostilităţii, ca în
cazul lui Irod.
Lui Irod i-a fost teamă ca nu cumva Dommul Isus să-i ameninţe poziţia şi
să-i ia tronul, deşi era bătrân. Acesta a fost motivul pentru care el, după primul lui
instinct, s-a hotărât să-L extermine. Şi astăzi sunt mulţi dintre aceştia, care Îl
resping pe Cristos şi s-ar bucura să scape de El, pentru că consideră că îi încurcă
să facă ce vor şi ce le place.
2. A doua atitudine a fost atitudinea indiferenţei faţă de Fiul lui
Dumnezeu şi a respingerii Lui, ca în cazul preoţilor.
Pe preoţi, Fiul lui Dumnezeu nu i-a mişcat deloc. Ei au fost aşa de
preocupaţi de ritualurile lor şi au fost pătrunşi atât de puternic de concepţiile lor
religioase, încât erau complet dezinteresaţi faţă de EI. Pentru ei, Mântuitorul nu
insemna absolut nimic. Şi astăzi sunt mulţi dintre aceştia, care sunt aşa de
preocupaţi de treburile şi afacerile lor, încât ei n-au timp pentru Domnul Isus. El
nu înseamnă nimic pentru ei.
3. Şi, a treia atitudine era atitudinea recunoştinţei faţă de venirea
Mântuitorului şi a primirii Lui, ca în cazul magilor.
Magii au dorit să vină la Fiul lui Dumnezeu şi să se prosternă la picioarele
Lui ca semn de mulţumire, recunoştinţă şi adoraţie, fiindcă ei au ştiut cel mai bine
cine era El şi cu ce scop a intrat în creaţie.
__________________________________
3. Op. cit. p. 29.
4. Op. cit.
5. Op. cit. p. 31.
6. Geikie, Life of Christ, Vol. I, p. 145.
7. Josephus, F., Antiquities, XVII. 2, 3, 8;
332
45. SOSIREA CELUI PROMIS
Matei 2 : 1 - 12
IV
În al patrulea studiu din textul cu magii, intitulat Sosirea Celui Promis, ne

vom ocupa de trei lucruri: aşteptarea lumii antice după un Salvator, marele anunţ
şi recunoaşterea magilor.
I. AŞTEPTAREA LUMII ANTICE DUPĂ UN SALVATOR

Este foarte interesant să observăm că în preajma venirii Fiului lui
Dumnezeu lumea antică era cuprinsă de un mare zel de aşteptare după un
Salvator. Ea a aşteptat mai mult ca oricând intervenţia lui Dumnezeu în istorie.
De aici învăţăm un lucru semnificativ, şi anume, cum Dumnezeu a sădit în
inima oamenilor un vis după un Salvator, cum El nu ne-a sădit acest vis, ca de
altfel şi altele, ca să ne biciuiască cu ele, ca noi numai să le dorim, dar El
niciodată să nu ni le împlinească. Ci dimpotrivă, El ne-a sădit anumite vise în
suflet ca noi să dorim cu tot dinadinsul ce El este gata să ne dăruiască. Aşa se
explică faptul că în preajma venirii Fiului lui Dumnezeu s-a aprins în sufletul
marilor iniţiaţi ai omenirii această dorinţă după un Salvator! Ba mai mult, acesta a
fost şi motivul pentru care ei au vestit lumii antice venirea unui trimis al
providenţei!
Lumea antică a devenit obosită, plictisită şi disperată. Ea se săturase de
zeii reci şi mincinoşi. După ce Dumnezeu a sădit în sufletul lumii antice visul
după un Salvator, pe ea a început s-o preocupe în mod serios această problemă.
Lumea a început să-L dorească, să-L aştepte şi să-L caute cu cea mai mare
însetare. Iată ce au declarat istoricii antici care au trăit în secolul întâi! Istoricul
roman Tacitus a scris: “Era o credinţă fermă că se va ridica din Est un
Conducător puternic care urma să vină din Iudea ca să dobândească o împărăţie
universală”.1 Un alt istoric roman cu numele de Suetonius a scris: "S-a răspândit
în tot orientul o credinţă puternică că a fost destinat să vină din Iudea un
Conducător care va domni peste lumea întreagă”.2 Şi istoricul evreu Iosif Flavius
a adeverit şi el acelaşi lucru atunci când a scris: “Evreii au crezut în acel timp că
se va ridica din ţara lor un Cârmuitor care va domni peste toată lumea”.3
Datorită acestui vis şi duh de aşteptare după un Mântuitor, poetul roman
Virgilius a crezut că poate cezarul August era acel mare om destinat pentru a fi
Mântuitorul lumii. Acesta a fost motivul pentru care el i-a dedicat imperatorului
August cel de-al patrulea elogiu, care era cunoscut ca elogiul lui Mesia, cu care l-a
salutat pe August în calitate de mântuitor al lumii!4 Şi ce a fost ceI mai
interesant, Virgilius l-a salutat pe cezarul August ca mântuitor al lumii chiar
333
atunci când S-a născut Fiul lui Dumnezeu, singurul şi adevăratul Mântuitor al
neamului omnesc!
Al doilea lucru de care ne vom ocupa în acest studiu este
II. MARELE ANUNŢ

Intrarea Domnului Isus în lume a fost un eveniment atât de mare şi crucial,
încât Dumnezeu a transmis-o în toate lumile infinitului. Ca să putem înţelege
problema aceasta, ne vom folosi de o mică analogie: în lumea noastră modernă se
obişnuieşte ca atunci când un preşedinte de stat, care este în centrul atenţiei
mondiale, se deplasează într-o altă ţară, toate ziarele lumii îi publică această vizită
pe prima pagină. Tot astfel şi Cel Preaînalt a transmis printr-o stea binecuvântată
în cartea Sa de fond a constelaţiei tuturor lumilor infinitului marea deplasare a
preaiubitului Său Fiu, cum El, în calitate de Marele Creator care a întreprins
întreaga lucrare de creaţie în care se include Cerul, Pământul şi Universul, a
binevoit să intre în creaţie în calitate de Mântuitor, să coboare pe pământ, care,
după cum ne spun astronomii, nu este decât un fir de praf în marele Univers.
În legătură cu marele anunţ al lui Dumnezeu, dorim să contemplăm două
lucruri:
1. Primul lucru este marea consternare a magilor.
Parcă îi vedem pe aceşti mari înţelepţi ai omenirii cum stăteau la
observatoarele lor astronomice şi citeau în Cartea Universului şi cum dintr-o dată,
când au zărit o stea şi i-au înţeles supremul mesaj pe care Cel Preaînalt îl
transmitea tuturor lumilor infinitului, au îngălbenit, li s-a tăiat respiraţia şi le-a
îngheţat sângele în vene. Ei au fost singurii dintre toţi pământenii care i-au înţeles
mesajul.
2. Şi al doilea lucru pe care dorim să-l contemplăm este deciderea magilor
de a se duce pentru a Se închina Noului Născut.
Magii, îndată după ce au văzut această stea şi i-au înţeles mesajul, s-au
hotărât să meargă la Noul Născut ca să I Se închine. Parcă îi vedem cum au plecat
degrabă acasă şi îi auzim cum a spus fiecare la soţia lui: "Draga mea, îţi aduc o
veste pe care n-a putut s-o viseze nici o fiinţă din cer şi de pe pământ. Azi noapte
a avut loc cel mai mare eveniment: Creatorul a intrat în creaţie prin naşterea
unui copilaş şi noi magii ne-am hotărât cu toţii să mergem ca să ne închinăm
Lui".
Ne place să ne imaginăm cum soţiile lor, în loc să fi crezut acest mesaj,
mai degrabă au crezut că ei şi-au pierdut minţile, pentru că aproape întotdeauna se
întâmplă că acela care este cu adevărat înţelept să fie considerat un ieşit din minţi,
fapt care ne arată că lumea noastră este pe dos faţă de cum s-ar fi cuvenit să fie.
Este uşor de imaginat cum soţiile au căutat să-i împiedice pe magi cu tot
dinadinsul ca să meargă la Noul Născut. Ele mai întâi le-ar fi spus: "Unde aţi
putea să vă duceţi ca să-L căutaţi în lumea aceasta mare?” Iar ei le-ar fi răspuns:
334
“Noi ştim unde să ne ducem, El S-a născut în ţara lui Daniel, omul care a avut
duhul lui Dumnezeu şi care I-a prezis timpul venirii cu cele 70 de săptămâni. Şi
aşa a prezis şi vestitul nostru mag, Balaam atunci când a zis: «Îl văd, dar nu
acum, Îl privesc, dar nu de aproape. O stea răsare din Iacov; un toiag de
cârmuire se ridică din Israel»" (Num. 24:17). Beroze a scris în legătură cu
credinţa Babilonului şi a Caldeii pe care o aveau în secolul al III-lea înainte de
Cristos cu privire la venirea Domnului Isus următoarele cuvinte: “Tot Răsăritul
ştia despre venirea lui Mesia, în general, iar BabiIonul ştia despre naşterea Lui în
mod special”.5
Ne place, apoi să ne imaginăm că atunci când au auzit nevestele magiIor
că era vorba despre Israel, i-ar fi întrebat: "Voi ştiţi unde-i Israelul? Nu ştiţi că
până acolo este o distanţă mai lungă de 1.500 km şi că drumul trece printr-un
pustiu foarte mare şi periculos?”
Şi, în final, ne place să credem că nevestele le-ar fi zis magilor: “Înţelegem
ca, riscând să faceţi acest drum foarte lung, dar nu acum când acel împărat mare
despre care vorbiţi voi nu este decât un Prunc şi nu vă poate spune nimic, ci
aşteptaţi până când creşte mai mare ca să puteţi sta de vorbă cu El".
La toate acestea, parcă i-am auzi pe magi cum au răspuns fiecare la soţia
lui: "Draga mea, dacă ai ştii tu cine s-a coborât pe pământ n-ai căuta să mă
opreşti. O, drumul acesta este prea scurt şi prea uşor ca să-l parcurgem pentru
El; şi chiar dacă nu ne poate spune nici un cuvănt, nouă ne ajunge numai să ne
prosternem înaintea Lui şi ne vom răcori sufletul".
Şi, al treilea lucru de care ne vom ocupa în acest studiu este
III. RECUNOAŞTEREA MAGILOR

Magii L-au cunoscut pe Domnul Isus cel mai bine dintre toţi pământenii,
cine era şi cu ce scop a venit, şi Iucrul acesta îl vedem din darurile pe care I le-au
adus atunci când au venit ca să I Se închine. Nu ştim şi, chiar dacă am şti, n-am
putea să descriem ce au simţit magii atunci în suflet când L-au văzut pe Fiul lui
Dumnezeu şi cu ce sete I s-au închinat. Dar una ştim, că Evanghelistul Matei
atunci când a redat tabloul închinării magilor, ne-a arătat că ei erau în cea mai
înaltă stare de reverenţă şi de bucurie sufletească. El a scris: "Au intrat în casă, au
văzut Pruncul cu Maria, mama Lui, s-au aruncat cu faţa la pământ şi I s-au
închinat; apoi şi-au deschis vistieriile şi I-au adus daruri: aur, tămâie şi smimă”
(v.11).
Aceste trei daruri: aurul, tămâia şi smirna ne arată că magii L-au cunoscut
pe Fiul lui Dumnezeu sub trei oficii supreme:
1.Primul oficiu sub care L-au cunoscut magii pe Domnul Isus era cel de
Împărat Etern.
Aurul era darul pentru un împărat. Înţeleptul Seneca, ministrul lui Nero, a
spus că în Imperiul Part, de unde au venit magii, nimeni n-a putut să se apropie de
335
un împărat fără să-i aducă aur, fiindcă aurul era metalul împăratului.6 Pentru magi,
Domnul Isus era de o maiestate de nedescris. Să nu uităm că Mântuitorul este un
Împărat Etern. Iată de ce noi trebuie să ne prosternem înaintea Lui ca magii şi să
ne supunem Lui întru totul ca unui Dumnezeu adevărat!
Se spune că Nelson, marele amiral al Angliei a fost foarte vestit datorită
bunătăţii lui. După o victorie navală, i s-a adus amiralul inamic. Acesta auzind
despre faima bunătăţii lui îi intinse mâna. Nelson, fără să pregete, i-o strânse şi-i
spuse solemn: "Tu mi-ai întins mai întâi sabia şi apoi mâna, dar eu sunt gata să
ţi-o strâng chiar şi acum”. Aşa am făcut şi noi cu Fiul lui Dumnezeu. El
întotdeauna a fost Împărat Etern şi noi I-am întins sabia prin răzvrătirea şi păcatele
noastre, dar El, mai mult decât Nelson, n-a aşteptat ca noi să-I întindem mâna, ci
El întinzându-ne-o mai înainte nouă, a vrut să ni Se ofere ca Mântuitor cu preţul
vieţii.
2. Al doilea oficiu sub care L-au cunoscut magii pe Domnul Isus era cel de
Preot Adevărat.
Tămâia era darul pentru un preot. Preotul a folosit în Templu parfumul cel
plăcut al tămâii, atât pentru închinare cât şi pentru jertfă.
Cuvântul preot înseamnă “cel care are acces Ia prezenţa lui Dumnezeu” şi
“cel care deschide şi la alţii calea spre prezenţa lui Dumnezeu". În limba latină se
spune la preot pontifex, "constructor de poduri", pentru că preotul are menirea să
întindă un pod de legătură între om şi Dumnezeu. Magii ne-au spus că aceasta a
fost una dintre misiunile majore ale Fiului lui Dumnezeu. Ei l s-au închinat
Domnului Isus şi în calitate de Preot Adevărat, ca Unuia care a ieşit din prezenţa
lui Dumnezeu şi urma să Se întoarcă din nou în prezenţa lui Dumnezeu, şi ca
Unuia care urma să ne deschidă şi nouă calea spre prezenţa Celui Preaînalt.
3. Şi al treilea oficiu sub care L-au cunoscut magii pe Domnul Isus era cel
de Mântuitor Suprem.
Smirna se folosea pentru îmbălsămare, ea era darul unui mort care avea un
renume mare.7 Prin acest dar, magii au arătat că Cel Maiestuos la superlativ, care
a întreprins întreaga lucrare de Creaţie pe cea din Cer, de pe Pământ şi din întreg
Universul, a ieşit din prezenţa lui Dumnezeu, urmând să ne devină Mântuitor
Suprem cu preţul vieţii. Acesta a fost motivul pentru care ei s-au prăbuşit cu faţa
la pământ înaintea Lui cu cea mai mare reverenţă şi recunoştinţă şi I-au adus
anticipat şi smirna!
Şi, în sfârşit, textul se încheie cum magii ar fi dat pe la Irod ca să-i
împărtăşească bucuria şi să-i creeze şi lui marele privilegiu să vină la Mesia cel
promis şi să I Se închine, dacă Dumnezeu nu i-ar fi înştiinţat în vis că acest
monarh bătrîn făcea planuri criminale împotriva Noului Născut. Astfel, ei s-au
întors plini de bucurie şi fericire în ţara lor pe un alt drum. Evanghelistul Matei a
scris: “Apoi, au fost înştiinţaţi de Dumnezeu în vis să nu mai dea pe la Irod şi s-au
întors în ţara lor pe un alt drum” (v.12).
336
__________________________________
1. Tacitus, History V, 3, 13.
2. Suetonius, Life of Vespasian IV, 5.
3. Josephus, F., Jewish War, VI, v. 4.
7. Op. cit.
337
46. TEMPLUL LUI DUMNEZEU
I
În următoarele două studii, intitulate Templul lui Dumnezeu, dorim să
descriem Templul din Ierusalim pentru că, altfel n-am putea să înţelegem nici al
cincilea studiu din textul cu magii, intitulat Isus adevăratul Preot şi nici multe
alte lucruri din cele patru Evanghelii.
În primul studiu vom face trei lucruri: vom prezenta un scurt istoric asupra
Templului, îi vom descrie şirurile de edificii din curţi şi ne vom ocupa de curţile
lui.
Vom prezenta mai întâi
I. UN SCURT ISTORIC ASUPRA TEMPLULUI

Templul Iui Dumnezeu a fost construit atât după modelul cortului de
întâlnire pe care i l-a dat Dumnezeu lui Moise, cât şi după un plan special pe care i
l-a predat Dumnezeu lui David. Dumnezeu a spus lui Moise: “Cortul să-l faci
după chipul care ţi s-a arătat pe munte” (Exod 26: 30 şi Evrei 8:5). Iar în 1
Cronici citim următoarele cuvinte pe care Dumnezeu le-a pus în gura lui David cu
privire Ia Templu: “Toate lucrările izvodului acestuia, mi le-a făcut cunoscut
Domnul însemnându-le în scris cu mâna Lui” (28:19).
Casa lui Dumnezeu a fost construită şi dărâmată de trei ori:
1. Primul Templu a fost construit de către Solomon.
Împăratul David a adunat materialui necesar: aur, argint, pietre scumpe,
aramă şi fier. El a adunat 100.000 talanţi de aur şi 1.000.000 talanţi de argint (1
Cron.22:14) şi a mai adăugat de la el 3.000 talanţi de aur curat şi 7.000 talanţi de
argint curat (1 Cron. 29:3-4). Iar căpeteniile au mai adunat şi ele încă 5.000 de
talanţi de aur şi 10.000 talanţi de argint (1Cron.29:6-7). În total, David a pregătit
108.000 talanţi de aur şi 1.017.000 talanţi de argint.
Talanţii de aici nu sunt monede, ci talanţi greutate. Noi nu putem şti exact
ce cantitate de aur şi argint a adunat împăratul David pentru construirea
Templului, deoarece greutatea talantului oscila pe vremea aceea de la 35 la 60 kg
după ţări şi chiar regiuni. Dacă luăm greutatea lui minimă de 35 kg, aceasta
înseamnă, aşa după cum a estimat comentatorul J.K. Howard şi alţii, că David a
adunat 3.775 de tone aur şi 37.750 tone de argint, din care, aşa după cum am
văzut, numai el a contribuit cu 110 tone de aur şi 220 tone de argint.1
Aurul, argintul şi pietrele preţioase nu s-au adunat numai pentru
construirea Templului, ci o mare cantitate din ele a intrat în tezaurul lui. Deasupra
Sfintei Sfintelor era o încăpere mare care trebuia să fie întotdeauna plină. Această
încăpere se numea Încăperea Tezaurului Templului.
Apoi, la lemnul de construcţie pentru acest Templu au lucrat în munţii
Libanului 30.000 de persoane timp de o lună. La cioplirea pietrelor au lucrat
338
80.000 de cioplitori, iar la transportarea materialului au lucrat peste 70.000 de
muncitori (1 Împ. 5:15; 9:20-21; 2 Cron.2:2;17-18). Lucrarea a durat şapte ani şi
şase luni (1 Împ. 6:1,38).
Templul lui Solomon, pe lângă Sfintele Scripturi, a fost descris şi de
istoricul evreu Iosif Flavius, cât şi de istoricul grec Eupolem, ca una dintre cele
mai grandioase şi frumoase construcţii din lume care a adus evreilor un mare
renume.2
Templul lui Solomon a dăinuit aproape 400 de ani şi a fost prădat şi
încendiat de către Nebusaradan, generalul lui Nebucadneţar, împăratul
Babilonului, în anul 586 înainte de Cristos atunci când acesta a ocupat Ierusalimul
(2 Împ. 25:8-17).
2. Al doilea Templu a fost construit de către Zorobabel.
În anul 529 înainte de Cristos, Cir, împăratul perşilor, l-a înfrânt pe
Belşaţar, împăratul Babilonului şi i-a eliberat pe evrei din captivitatea babiloneană
(Ezra 1:1-6). El le-a dat înapoi obiectele sfinte de la templu care au mai rămas,
le-a aprobat construirea Templului şi le-a dat chiar şi ajutor (Ezra 1:7-11).
Templul lui Zorobabel a avut dimensiuni mai mari decât templul lui
Solomon, dar în schimb era inferior acestuia ca splendoare.
Antioh Epifan, împăratul seleucid, a profanat acest Templu în ultimul hal.
El a introdus în Sfânta Sfintelor o statuie a lui Jupiter; a ordonat să se jertfească în
el carne pe porc, ceea ce a însemnat pentru evrei o pângărire teribilă; şi deasupra a
toate, a transformat câteva încăperi din curţile lui în localuri de prostituţie publică.
Acest Templu a dăinuit 500 de ani.
3. Şi al treilea Templu a fost construit de către Irod.
În anul 37 înainte de Cristos, Irod a fost numit de către romani ca rege al
Idumeii, fapt care a indignat foarte tare pe evrei fiindcă el era jumătate edomit.
Astfel, ca Irod să câştige inima evreilor, s-a hotărât să le construiască Templul.
El mai întâi a procurat materialul şi în al 18-lea an al domniei lui, anul 19
înainte de Cristos, a adunat meseriaşii şi 10.000 de preoţi pricepuţi în arta
sculpturii lemnului şi cioplitul pietrelor şi astfel a început construirea Templului.3
Naosul sau edificiul principal a fost terminat într-un an şi jumătate. După
alţi opt ani au fost terminate şi cele două şiruri de edificii şi de abia după alţi 73 de
ani Templul a fost terminat în întregime. Iosif Flavius ne-a spus că el a fost gata
de abia în anul 64 după Cristos, pe timpul procuratorului Albinus.4 Astfel,
Templul lui Irod a fost construit timp de 83 de ani şi a fost terminat în întregime
cu şase ani înainte de dărâmarea lui. În Talmud scrie că el a fost distrus de către
romani în ziua a 9-a din luna a 5-a, anul 823 a erei romane, ceea ce înseamnă după
calendarul nostru creştin 4 august, anul 70.5
339
Templul lui Irod
Templul lui Irod (a doua variantă)
340
Templul lui Irod (a treia variantă)
1. Pridvoarele 6. Curtea Bărbaţilor

2. Curtea Neamurilor 7. Curtea Preoţilor
3. Zidul de oprelişte pentru neevrei 8. Altarul
4. Poarta frumoasă 9. Marea de aramă
5. Curtea Femeilor 10. Sfânta Sfintelor
Reconstituirea Templui lui Irod de către Muzeul Biblic din Amsterdam
Templul lui Irod ni l-a descris îndeaproape atât Iosif Flavius, cât şi Mişna
evreiască. Istoricul evreu ne spune că toate edificiile lui au fost construite în formă
de terase cu pietre albe şi încrustate cu podoabe de aur şi că el a concurat în
splendoare cu Templul lui Solomon.6
341
Templul lui Irod (a patra variantă)
În al doilea rând vom descrie
II. CELE DOUĂ ŞIRURI DE EDIFICII

Iosif Flavius ne-a istorisit că la cele trei sărbători mari, anuale: Paştele,
Rusaliile şi Sărbătoarea Corturilor, slujeau la Templu peste 20.000 de preoţi, plus
4.000 de portari, plus 4.000 de cântăreţi, plus muzicanţii şi plus alţi funcţionari.
Astfel, tot personalul care locuia în cele două şiruri de edificii cu ocazia celor trei
sărbători depăşea cifra de 30.000 de persoane.
1. Primul şir de edificii era cel pătrat.
Acest şir se întindea în partea exterioară a curţii Neamurilor de jur
împrejur, având fiecare latură, după unii comentatori 1,2 km, iar după istoricul
Iosif Flavius 1 km.7 El avea şase rânduri cu peste 800 de camere: trei etaje şi plus
un parter în partea exterioară şi două etaje în partea interioară deasupra a patru
pridvoare, însumând în total 5.040 de camere. Spre acest număr mare de camere
duceau 400 de scări.
Apoi, acest şir de edificii avea în partea de sud două porţi şi în partea de
vest alte patru.8 Trei dintre ele duceau în valea Tiropeană care era cu 75 m sub
nivelul vetrei Curţii Neamurilor ; şi a patra poartă care era principală şi care era
cea mai frumoasă, ducea spre un pod colosal care lega cetatea cu dealul
Templului.9 Acest pod era lung de 120 m şi lat de 18 m era situat în linie dreaptă
cu Pridvorul Regal. El a fost construit din pietre foarte mari până la 8 m lungime
şi avea arcade foarte frumoase la intervale de 14 m.
2. Şi al doilea şir de edificii era cel dreptunghiular.
Între curtea Neamurilor şi cele trei curţi ale israeliţilor: a Femeilor, a
Bărbaţilor şi a Preoţilor, se înălţa ca şi în celelalte două temple care au fost
342
distruse şi un alt şir masiv de edificii dreptunghiular, lung de la est la vest de 550
m şi lat de la nord la sud de 300 m. Acest şir de edificii avea, de asemenea alte
şase rânduri cu peste 300 de camere: trei etaje şi un parter spre Curtea Neamurilor,
şi două etaje spre Curtea Femeilor şi cea a Bărbaţilor deasupra altor colonade,
însumând alte 2.000 de camere. Spre aceste camere duceau, la fel alte 200 de
scări. Fiecare scară ducea la zece camere fără parter. În acest şir de edificii erau
diferite birouri, şcoli şi săli oficiale căptuşite cu scânduri de cedru şi poleite cu aur
şi argint. Aici era şi sala cea pompoasă şi ornamentată a Marelui Sanhedrin.10
Templul lui Irod (o altă variantă)
Acest şir, ne-a spus Iosif Flavius, părea o fortăreaţă de nepătruns.11 EI

avea 9 porţi: patru la nord, patru la sud şi una mai mare la est. Deasupra tuturor
acestor porţi era câte un turn.
Şi, în al treilea rând ne vom ocupa de
III. CURŢILE TEMPLULUI

Templul s-a împărţit în două părţi mari: hieron şi Naos. Hieron înseamnă
“curţile Templului” şi Naos “Templul propriu-zis” care era compus din “Locaşul
Sfânt” şi “Sfânta Sfintelor”. Noul Testament foloseşte cuvântul Naos pentru
“Templu” şi hieron pentru ”curţile templului”.
Templul lui Irod avea patru curţi:
1. Prima curte şi cea mai exterioară a Templului era a Neamurilor.
În această curte putea să intre oricine, şi evreii şi păgânii. Iosif Flavius a
zis că suprafaţa acestei curţi din Templul lui Irod a fost încă o dată cât era curtea
343
Neamurilor din Templul lui Zorobabel.12 Ea era pavată cu piatră ca celelalte curţi.
În curtea Neamurilor erau următoarele trei lucruri interesante:
a) Primul lucru, erau cele patru pridvoare. Am văzut că suprafaţa cea
mare a curţii Neamurilor avea de jur împrejur un şir pătrat de edificii. În partea
interioară a acestui şir erau patru pridvoare mari 13: trei, cu trei rânduri de
colonade şi unu, cu patru rânduri de colonade. Aceste colonade au fost făcute
dintr-un singur bloc de marmură albă de Corint, înalte de 12 m şi groase de 2 m în
diametru, pe care de abia puteau să le cuprindă trei oameni, ţinându-se de mână.
Pe aceste colonade se sprijinea un acoperiş lat de 40 m şi foarte frumos, care era
din lemn de cedru lustruit, gravat şi ornamentat pe alocuri cu aur.
Pridvoarele templului
Pridvorul lui Solomon era în partea de răsărit. El se numea astfel fiindcă se

credea că a rămas în el o parte din templul lui Solomon.14 Pridvorul Regal, care se
afla în partea de sud era cel mai frumos. El avea, aşa după cum am văzut, patru
rânduri de colonade: două rânduri cu câte 40 şi alte două cu câte 41, însumând în
total 162 de coloane.
Aceste pridvoare au fost construite pentru două scopuri: ca să slujească
neamurilor pentru meditaţie şi rugăciune, şi ca în ele rabinii să înveţe poporul. În
aceste pridvoare, rabinii obişnuiau să înveţe pe studenţii lor în cursul săptămânii,
plimbându-se. Numai capitalele din ţările cele mai vestite aveau asemenea
pridvoare pentru discursuri religioase şi filozofice, care slujeau de adăpost pe timp
de ploaie, de vânt şi de arşiţă.
b) Al doilea lucru interesant care se afla în curtea Neamurilor erau cele trei
bariere.
344
Între curtea Neamurilor şi cele trei ale israeliţilor: a Femeilor, a Bărbaţilor
şi a Preoţilor era un zid despărţitor numit prima barieră, el era un zid solid şi
scund de 1,5 m. Deasupra porţilor lui erau tăbliţe cu următoarea inscripţie în
limba latină, greacă şi ebraică: “Trecerea străinilor dincolo de acest zid se
pedepseşte cu moartea!”.15 Acest zid avea nouă porţi, care corespundeau cu cele
nouă porţi ale şirului dreptunghiular. În caz că cineva dintre neamuri scăpa la
prima barieră, se izbea de cele nouă porţi de intrare de la şirul dreptunghiular care
erau a doua barieră. Iar porţile de ieşire ale acestui şir dreptunghiular erau a treia
barieră. La aceste trei bariere, cât şi la altele, pe care urmează să le amintim,
vegheau zilnic 200 de portari; iar la cele trei sărbători mari anuale, vegheau 4.000
de portari.
c) Şi al treilea lucru care se afla în curtea Neanurilor erau treptele de
urcare. De la zidul primei bariere la vreo 10 m începeau să urce 33 de trepte la o
înălţime de 6,5 m şi din vărful celor 33 de trepte, la vreo 3-4 m începeau să urce
alte 12 trepte la o înălţime de 2,5 m care duceau spre cele nouă porţi de intrare ale
şirului dregtunghiular.
2. A doua curte a templului era a Femeilor.
Israeliţii aveau trei curţi: Curtea Femeilor, Curtea Bărbaţilor şi Curtea
Preoţilor. Curtea Femeilor era la răsărit, Curtea Bărbaţilor era la mijloc şi ea a fost
mai mare decât a femeilor, şi Curtea Preoţilor se afla la apus.
În Curtea Femeilor se putea intra pe trei porţi: pe una din sud, pe alta din
nord şi pe cea principală şi mai mare din est care se numea Poarta Frumoasă
(Fapte 3:2,10).
În curtea Femeilor era vistieria Templului cu cele 13 cutii pentru
strângerea darurilor care erau fixate pe pereţi şi aveau forma unor trompete. Partea
în care se puneau banii în acele vistierii-trompete era tot mai lată, iar spre pereţi
era îngustă.
3. A treia curte era a Bărbaţilor.
Între Curtea Femeilor şi cea a Bărbaţilor era un zid scund de 1,5 m făcut
din trei rânduri de piatră albă. În mijlocul acestui zid era un portal foarte mare şi
frumos în care se afla o poartă făcută din bronz de Corint, numită Poarta lui
Nicanor, pe care ca s-o închidă sau s-o deschidă trebuiau să ia parte 20 de
bărbaţi.16
Spre această poartă se înălţau din Curtea Femeilor 15 trepte în formă de
semicerc la o înălţime de 3 m. Pe aceste trepte cântau în jur de 300 cântăreţi
acompaniaţi adeseori de instrumente muzicale. De aici unii psalmi au primit
denumirea Psalmii Treptelor.
În Curtea Bărbaţilor se putea intra pe şapte porţi: pe trei din sud, pe trei din
nord şi pe una din est numită Poarta lui Nicanor.
4. Şi a patra curte era a Preoţilor.
Între Curtea Bărbaţilor şi cea a Preoţilor era, ca în celelalte două temple un
345
zid scund făcut din trei rânduri de piatră albă şi o grindă de cedru peste el (1 Împ.
6:36; 7:12). Această curte era cea mai apropiată de Naos.
În Curtea Preoţilor se aflau următorele patru feluri de unelte:
a) Prima unealtă era altarul de jertfă. În partea de răsărit a acestei curţi era
un altar de aramă colosal, care avea ca altarul lui Solomon 7 m înălţime şi 14
lăţime (1 Împ. 8:64; 2 Împ. 16:14; 2 Cron. 15:8). Acest altar avea un suport pătrat
zidit din trei trepte: prima treaptă avea 25 m lungime a doua 21,5 şi a treia 18.
Până la mijlocul lui urca în pantă o placă. Conform Mişnei, acest altar era căptuşit
cu aramă şi a fost zidit în interior cu pietre necioplite.
Se crede că acest altar a fost construit chiar pe stânca pe care Avraam era
să-l aducă ca jertfă pe Isaac.
b) A doua unealtă care se afla în Curtea Preoţilor era spălătorul cel mare
sau marea de aramă. Spălătorul din Cort a fost făcut la îndemnul lui Moise din
oglinzile femeilor.
Marea de aramă sprijinită de doisprezece boi
Marea de aramă din Templul lui Irod era turnată. Ea avea 2,5 m înălţime şi
un diametru de 5 m.
În Templul lui Solomon, marea de aramă avea ca suport 12 boi de aramă
turnaţi, orientaţi câte trei cu capetele spre cele patru puncte cardinale. Marea de
aramă a simbolizat curăţirea celor 12 seminţii ale lui Israel şi a servit preoţilor
346
pentru curăţire, pentru că înainte de a se apropia de altar, ei trebuiau să-şi spele
mâinile şi picioarele.
c) Al treilea fel de unelte care se află în Curtea Preoţilor erau cele zece
spălătoare mici. Acestea erau transportabile (1 Imp. 7:23-39) şi serveau preoţilor
pentru spălarea uneltelor de jertfă (2 Cron. 4:6).
d) Şi al patrulea fel de unelte care se aflau în Curtea Preoţilor erau mesele
de marmură. Aceste mese erau destul de numeroase şi ele slujeau preoţilor pentru
înjunghierea animalelor.
__________________________________
1. Howard, J.K., 1 and 2 Chronicles, (The International Bible Commentary, F.F.
Bruce), p.
455;
Dicţionarul Biblic, Oradea, SMR, p, 504-505.
2. Eusebiu, istoricul bisericesc din Cezarea l-a folosit îndeaproade pe Eupolem cu
privire la
Templul lui Solomon.
4. Josephus, Antiquities XV. 15, 5, 6; XX. 9, 7; Ioan 2:20.
5. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, VoI. I, p. 71.
6. Josephus, F., Antiquities XV, 11; Jewish War V. 5.
7. Josephus, F., Jewish War VI. 5,4;
Barclay, W. , The Gospel of Mack, p.272;
8. Josephus, F., Jewish War VI, 4, 1.
9. Josephus, F., Antiquities XII. 11, 5.
10. Josephus, F., Jewish War VI. 5, 2.
11. Op. cit VI. 4, 2.
12. Op. cit. I, 21, 1.
13. Josephus, F., Antiquities XVIII. 10, 2; Jewish War VI. 3, 2.
14. Josephus, F., Antiquities XX. 9, 7; Jewish War V. 1; Ioan 10:23; Fapte 3:11.
15. Josephus, F., Jewish War V. 5, 2; VI. 2, 4.
347
47 TEMPLUL LUI DUMNEZEU
II
În al doilea studiu, intitulat tot Templul lui Dumnezeu, vom face trei
descrieri: una asupra exteriorului Naosului, alta asupra interiorului lui, şi a treia
asupra Templului în general.
I. EXTERIORUL NAOSULUI
În legătură cu exteriorul Naosului vom prezenta patru lucruri:
1. Primul lucru sunt dimensiunile acestuia.
Naosul împreună cu camerele din jurul lui era lung de 62 m. În partea de
apus era lat de 44 m, iar în partea de răsărit, în care se încludeau şi cele două aripi
ale faţadei, era lat de 70 m. Naosul era înalt până la tavanul celor două sanctuare;
Locul Sfânt şi Sfânta Sfintelor de 20 m. Iar deasupra celor două sanctuare era o
mansardă care împreună cu acoperişul Naosului i-au mărit înălţimea cu încă 25 m,
făcându-l să atingă înălţimea de 45 m.
O reconstituire a templului lui Solomon din Muzeul Biblic din Amsterdam

348
2. Al doilea lucru pe care dorim să-l prezentăm în legătură cu exteriorul
Naosului sunt odăile din jurul acestuia.
Toate trei templele au avut în jurul Naosului trei etaje cu camere pentru
locuirea preoţilor din săptămâna de serviciu.1 Iosif Flavius ne spune că fiecare etaj
avea 30 de camere 2, ceea ce însumează împreună cu parterul 120 de camere.
3. Al treilea lucru pe care dorim să-l prezentăm în legătură cu exteriorul
Naosului sunt zidurile acestuia.
Zidurile Naosului cât şi zidurile exterioare de la camerele preoţilor au fost
construite din blocuri albe şi foarte mari. I. Flavius ne spune că unele pietre din
unghiuri erau lungi de 14 m, înalte de 4 m şi late de 6 m, care cântăreau mai mult
de 100 tone o singură piatra 3. Cum au fost tăiate, transportate şi amplasate în zid
este un mister!
4. Şi al patrulea lucru pe care dorim să-l descriem cu privire la exteriorul
Naosului este holul faţadei.
Toate trei Naosurile aveau un hol în faţă în forma unui turn.
Holul templului lui Irod era lung de 7 m, lat de 35 şi înalt de 60 m 4. Holul
lui Solomon avea în faţă două coloane turnate din bronz, înalte de 12 m şi
împodobite cu modele foarte frumoase. Iar coloanele holului lui Irod erau înalte
de 35 m şi au fost, de asemenea din bronz turnat. Pe porticul lui, Irod a ridicat un
vultur celebru de aur care era emblema Imperiului Roman.5
Naosul a stat pe punctul cel mai înalt al colinei Moria. De la uşa lui
coborau spre curtea Preoţilor 12 trepte, însumând în total până la ieşirea din
Curtea Neamurilor 72 de trepte, ceea ce a dat o diferenţă de nivel de 14 m.
În al doilea rând vom descrie
II. INTERIORUL NAOSULUI

Naosul a fost construit după planul Cortului, dar cu dimensiuni duble, de
aceea el a avut aceeaşi mărime la toate trei templele: 30 m lungime, 10 m lăţime şi
15 m înălţime (1 Împ. 5:2). Singura deosebire a Naosului lui Irod faţă de celelalte
două a constat în faptuI că el în loc de 15 m înălţime avea 20 m.
Naosul era împărţit în două încăperi: în Locaşul Sfânt şi Sfânta Sfintelor.
Locaşul cel Sfânt era în partea de răsărit şi avea 20 m lungime, iar Sfânta Sfintelor
era la apus şi avea 10 m lungime.
1. Prima încăpere din interiorul Naosului pe care o vom descrie este
Locaşul cel Sfânt sau Sanctuarul.
În Sanctuar se intra printr-o uşă în două canaturi, înaltă de 12 m şi lată de
6, care sta veşnic deschisă în balamalele ei de aur. Această uşă era făcută din
chiparos şi a fost poleită cu aurul cel mai curat. Pe amândouă aripile ei era
sculptată câte o viţă de vie cu un strugure de înălţirmea unui om. Aceasta era cea
mai frumoasă sculptură din Templu.
Deasupra intrării în Locaşul Sfânt, atârnau două perdele mari de culoare
349
purpurie pe care erau brodate cu fire de aur, de asemenea două viţe de vie mari,
iar deasupra lor, în partea interioară, era o draperie albastră.
Toţi pereţii Locaşului Sfânt, împreună cu tavanul şi podeaua erau căptuşiţi
cu scânduri de cedru (1 Împ. 6:15) şi poleiţi cu aur.6 Pereţii, cât şi tavanul erau
ornamentaţi şi împodobiţi cu tot felul de sculpturi ca : heruvimi, ramuri de finic,
mere-granate şi flori.
Locaşul cel Sfânt avea ferestre cu zăbrele aproape de acoperş care se
îngustau spre exterior (1 Împ. 6:4).
În Locaşul Sfânt erau următoarele trei obiecte sfinte:
a) Primul obiect sfânt care se afla în sanctuar era altarul tamâierii. În
celelalte două temple, altarul tămâierii era făcut din lemn de cedru şi poleit cu
aur7, iar altarul tămâierii din templul lui Irod era din aur masiv.
Altarul tămâierii era aşezat în mijlocul Sfântului Locaş. Preotul ardea
tămâia pe el şi înălţa rugăciuni de mijlocire pentru popor. Tămâia amestecată cu
diferite aromate simboliza rugăciunea celor neprihăniţi care era cel mai plăcut
miros înaintea lui Dumnezeu (Ps. 14:2).
b) Al doilea obiect sfânt era masa pentru punerea pâinilor. Masa pentru
punerea pâinilor înaintea lui Dumnezeu a fost făcută din aur masiv.
În fiecare sâmbătă dimineaţa preoţii aşezau pe această masă 12 pâini în
două şiruri după cele 12 seminţii ale lui Israel. Aceste pâini se consumau la
sfârsitul săptămâni numai de către preoţi 8. În templui lui Solomon erau zece
asemenea mese.
Obiecte sacre: altarul de tămâiere, candelabrul cu şapte braţe

şi masa pentru pâinile puse înaintea lui Dumnezeu
Aceste pâini simbolizau mulţumirea poporului evreu faţă de grija lui

Dumnezeu, pentru că de la El vin: ploaia, lumina şi binecuvântarea prin care El
face să rodească pământul.
350
c) Şi al treilea obiect sfânt a fost candelabrul. Candelabrul, în toate trei
templele, ca şi în Cortul Întălnirii, era făcut din aur curat cu 7 braţe. Locul Iui a
fost înaintea mesei pentru punerea pâinilor.
În templul lui Solomon erau 10 candelabre de aur cu câte 7 braţe aşezate
câte cinci în ambele părţi ale Sfântului Locaş.
Ziua ardeau numai trei braţe, iar noaptea toate şapte. Lumina candelabrului
închipuia lumina divină care îi luminează pe oamenii întunericului. Untdelemnul
cu care se alimenta candelabrul Îl simboliza pe Duhul lui Dumnezeu care întreţine
lumina Celui Preaînalt în noi. Iar cele 7 braţe simbolizau că Dumnezeu îl va dota
pe om prin Fiul Său cu o lumină desăvârşită şi eternă, pentru că cifra 7 era
simbolul perfecţiunii.
În anul 70 după Cristos, atunci când armata romană a asediat Ierusalimul
şi a dat foc la Templu, numai candelabrul, masa pentru punerea pâinilor înaintea
Domnului şi încă câteva trâmbiţe au scăpat de încendiu şi au fost duse la Roma ca
trofee.
2. Şi a doua încăpere sacră din interiorul Naosului era Sfânta Sfintelor.
Sfânta Sfintelor se despărţea de Locaşul Sfânt printr-un perete făcut din
scânduri de cedru. Acest perete avea la mijloc o uşă mare de măslin în două
canaturi care stătea veşnic deschisâ în balamalele ei de aur. Cele două aripi ale ei,
erau ornamentate şi împodobite cu sculpturi încrustate cu mult aur ca: heruvimi,
palmieri şi flori.9
Deasupra intrării atârna o catapeteasmă mare şi purpurie care era dintr-o
singură bucată. Pe această perdea erau brodaţi cu fire de aur doi heruvimi orientaţi
unul spre altul şi cu aripile întinse.
Am văzut că înălţimea interiorului Naosului din primele două temple era
de 15 m. Iar înălţimea interiorului Naosului din templul lui Irod, spre deosebire de
primele două temple, a fost de 20 m. Sfânta Sfintelor avea în toate trei templele
forma unui cub perfect, fiecare latură a ei era de 10 m (1 Împ.6:16,20). În
încăperea deasupra Sfintei Sfintelor era tezaurul templului.
Sfânta Sfintelor era ornamentată şi împodobită cu cele mai frumoase
sculpturi încrustate cu cele mai mari cantităţi de aur curat ca : heruvimi, palmieri
şi flori.
Sfânta Sfintelor era fără geamuri, ea nu avea nici un fel de lumină, nici
naturală şi nici artificială, ci era întunecată complet, pentru că simboliza prezenţa
Dătătorului luminii care nu are nevoie de nici un fel de lumină, nici chiar de cea
creată şi, cu atât mai puţin de lumina artificială.
Nimeni nu avea voie să intre în Sfânta Sfintelor, fiindcă nu era vrednic de
prezenţa lui Dumnezeu. În ea avea acces numai Marele Preot şi aceasta nu
oricând, ci numai o dată pe an: în ziua Ispăşirii, când toată naţiunea se ruga şi
postea; şi când el se pregătea pentru aceasta în mod special. Dar, nici de data
aceasta, el nu putea să intre altfel decât cu faţa acoperită cu o năframă şi învăluit
351
într-un nor de fum de tămâie ca nu cumva să-L vadă pe Dumezeu şi să moară.
Dacă s-a întâmplat cumva ca un Mare Preot să între în Sfânta Sfintelor fără o
pregătire temeinică, acela trebuia să moară acolo.
În Sfânta Sfintelor se aflau două obiecte sfinte:
a) Primul obiect sfânt era chivotul mărturiei. Chivotul mărturiei era făcut
din lemn de salcâm şi era poleit cu aur, iar capacul lui a fost din aur masiv. În el
erau: tablele legii cu cele zece porunci, un vas de aur plin cu mană nealterată şi
toiagul lui Aaron care odrăslise şi era veşnic verde.
În chivotul mărturiei din templul lui Solomon erau numai tablele legii. În
el nu era nici farfuria cu mană şi nici toiagul lui Aaron (1 Împ. 8:9) şi totuşi
Dumnezeu Îşi manifesta prezenţa în el. Iar, Sfânta Sfintelor, atât din templul lui
Zorobabel cât şi cea din templul lui Irod, au rămas complet goale. În ele nu erau
nici heruvimii şi nici chivotul mărturiei, pentru că le distruseseră babilonienii
atunci când au prădat şi încendiat templul lui Solomon, şi totuşi Dumnezeu nu le-a
părăsit nici pe ele chiar dacă le lipseau acele obiecte sfinte care erau simbolul
prezenţei Sale.10
b) Şi al doilea obiect sacru care se afla în Sfânta Sfintelor erau heruvimii.
Deasupra chivotului din Cortul întălnirii erau doi heruvimi făcuţi din lemn de
salcâm şi poleiţi cu aur care stăteau îngenunchiaţi, cu feţele aplecate şi orientaţi
unul spre celălalt, în semn de adorare şi umbrind cu cele două perechi de aripi
tronul lui Dumnezeu care era deasupra chivotului.
În templul lui Solomon aceşti heruvimi erau făcuţi din lemn de măslin într-
o proporţie colosală şi au fost poleiţi cu aur. Amândoi aveau câte 5 m înălţime şi
două perechi de aripi. Fiecare aripă avea câte 2,5 m în lungime. Cu vărfurile unei
perechi de aripi fiecare dintre ei atingea câte un perete opus şi cu vărfurile
celeilalte perechi de aripi atingeau centrul camerei, umbrind tronul lui Dumnezeu
şi închinându-se înaintea Lui.11
Aceşti doi heruvimi simbolizau că Cel care locuieşte în ceruri în mijlocul
heruvimilor şi a serafimilor este prezent şi în locul acesta.
Şi, în al treilea rând vom face
III. O DESCRIERE GENRALĂ ASUPRA TEMPLULUI LUI IROD

Templul lui Irod era una dintre minunile lumii. El era construit pe vârful
colinei Moria. În loc de vârful dealului se înăltau clădirile lui masive care abundau
în marmură şi plăci de aur.
El era atât de luxos şi grandios încât atrăgea orice privire şi încânta orice
minte. El a fermecat pe ucenici atunci când au zis Domnului Isus uimiţi:
“Învăţătorule, uită-Te ce pietre şi ce ziduri!” (Marcu 13:1). El a impresionat pe
scriitorii romani şi greci; şi tot el l-a inspirat şi pe istoricui evreu I. Flavius ca să-l
treacă în analele istoriei. Iată cum l-a descris I. Flavius într-una din cărţile lui
intitulată Războaiele Evreieşti: “Templul lui Irod nu avea nici un neajuns, el
352
uimea orice minte şi surprindea orice ochi. Naosul era acoperit în întregime cu
plăci mari de aur. La răsăritul soarelui şi la prima lui înălţare, el îi reflecta
razele atât de fermecător şi puternic încât cei care-l priveau erau obligaţi să-şi ia
privirea de la el întocmai ca de la soare. El apărea de la distanţă, cu corpurile
lui, ca un munte acoperit cu zăpadă, pentru că părţile care nu conţineau aur
abundau în alb”.12 Aşa a apărut proverbul care zicea: “Cine n-a văzut templul lui
Irod, acela nu ştie ce-i frumosul”.13
Dar ce a fost mai interesant este că acest tablou viu şi grandios s-a
transformat brusc dintr-o glorie culminantă într-un mare dezastru, exact aşa după
cum a spus Mântuitorul. Am văzut că templul lui Irod a fost terminat în întregime
de abia în anul 64 după Cristos; şi că la şase ani după terminarea lui, respectiv
anul 70, ostaşii romani au pătruns în el şi fără să le fi ordonat generalul Titus,
incendiindu-l au ars tot ce era inflamabil.14 Iar după incendiere, i-au dărâmat şi
zidurile.15
Zidul plângerii
353
În partea de vest a zidului de la aria
Colţul de sud-vest al zidului de la aria templului, evreii deplâng şi astăzi
templului Zorobabel distrugerea din anul 70 după Cristos, îl
sărută şi se roagă
Din acest templu n-a mai rămas nimic altceva decât o singură bucăţică de
zid din aria curţii templului lui Zorobabel, care se află în zidul de vest al Curţii
Neamurilor şi se numeşte Zidul Plângerii La acest zid evreii vin şi astăzi din toate
părţile lumii unde sunt risipiţi, se ating de el, îl sărută şi îşi deplâng gloria apusă.
Astăzi pe locul Templului se înalţă moscheia lui Omar pe care au construit-o
arabii în secolul al şaptelea deasupra stâncii de pe care, aşa după cum credeau ei,
s-ar fi înălţat Mahomed la cer împreună cu îngerul Gavril. Mahomedani cred cu
tărie că atunci când profetul lor şi-a luat elan spre a se înălţa la cer, i-a rămas
imprimată pe stâncă urma piciorului.16 Evreii, de asemenea cred că altarul din
Curtea Preoţilor a fost construit chiar pe această stâncă pe care Avraam era să-l
aducă ca jertfă pe Isaac.
354
Domul Stâncii (Moscheea lui Omar)
__________________________________
1. 1 Împăraţi 6:5-10; Neemia 10· 37-39; 12:44; 13:14.
2. Josephus, F., Jewish War, VI. 4, 7.
3. Barclay, W., The GospeI of Mark, p. 308.
4. A se compara cu 1 Împăraţi 6:3 şi 2 Cronici 3:4.
5. Josephus, F., Antiquities XVII. 6,2,3; Jewish War, I. 33, 2, 3.
6. 1 Împăraţi 6:20, 22, 30; 2 Cronici 3:7.
7. 1 Împăraţi 6:20, 22; 7:48; 9:3-4.
8. 1 Samuel 1:6; Matei 12:37.
9. Josephus, F., Antiquities VII. 3,7; 1 Îpăraţi 6:16-32; 2 Cronici 3:14.
10. Tacitus, History V. 9; Cicero, Pro Flac. 28.
11. 1 Împăraţi 6:23-28; 2 Cronici 3:13.
355
12. Josephus, F., Jewish War V. 5.
14. Josephus, F., Antiquities VI. 3, 1; 4:5; 5, 1; 9, 2.
15. Josephus, F., Jewish War VII. 1, 1.
16. Harpur, J., Atlasul locurilor sacre, p. 38.
356
48. ISUS, ADVĂRATUL PREOT
Matei 2 : 1 – 12
V
Acesta este al cincilea studiu din textul cu magii, intitulat Isus, adevăratul
Preot, în care ne vom ocupa de două probleme mari şi surprinzătoare: de marea
afirmaţie a lui Dumnezeu pe care a făcut-o chiar prin Templu că El n-are pe
pământ nici un preot adevărat şi de marea Lui confirmare pe care a făcut-o prin
ruperea catapetesmei de la Sfânta Sfintelor că numai Fiul Său a devenit pe pământ
adevăratul Preot.
I. MAREA AFIRMAŢIE A LUI DUMNEZEU PE CARE A FĂCUT-O

CHIAR PRIN TEMPLU CĂ EL N-ARE PE PĂMÂNT NICI UN PREOT
ADEVĂRAT
Când am tratat ultimul studiu, intitulat Templul lui Dumnezeu, am văzut
că
1. Sfânta Sfintelor era simbolul umbrei prezenţei lui Dumnezeu de pe
pământ.
În Sfânta Sfintelor din Cortul Întâlnirii erau două obiecte sacre: heruvimii
înaripaţi şi chivotul mărturiei.
a) Heruvimii, din Sfânta Sfintelor erau emblema prezenţei lui Dumnezeu
şi arătau că Cel care locuieşte în cer şi Îşi are Tronul în mijlocul heruvimilor şi al
serafimilor, era prezent şi în Sfânta Sfintelor.
b) Iar chivotul mărturiei, în care erau tablele Legii, farfuria cu mana
nealterată pe care poporul evreu nu o putea păstra în pustie până a doua zi şi
toiagul lui Aaron, care odrăslise şi era veşnic verde, de asemenea mărturisea
prezenţa lui Dumnezeu în Sfănta Sfintelor.
Dorim să redăm marele tablou atunci când norul prezenţei lui Dumnezeu a
umplut Templul lui Solomon la inaugurare. Am văzut că împăratul Solomon a
făcut în Sfânta Sfintelor doi heruvimi mari după dimensiunile pe care le-a primit
tatăl său David de la Dumnezeu. Când a sosit momentul suprem ca leviţii să
transporte chivotul mărturiei din muntele Sion sau cetatea lui David şi să-l aşeze
sub aripile acestor heruvimi, preoţii, cântăreţii Templului şi muzicanţii
instrumentiştii, care stăteau în jurul altarului de jertfă şi aşteptau clipa fenomenală
ca leviţii să se apropie cu chivotul mărturiei de uşa cea mare a Naosului, au
izbucnit într-o cântare supremă, pe care a compus-o împăratul David în mod
special pentru acest moment crucial în Psalmul 24. Această cântare glăsuia:
“Porţi, ridicaţi-vă capetele;
ridicaţi-vă, porţi veşnice,
357
ca să intre Împăratul slavei! -”
O parte a acestui cor imens, preluând cântarea, întreba:
“Cine este acest Împărat al slavei ?” -
Iar cealaltă parte a corului răspundea:
“Domnul cel tare şi puternic,
Domnul cel viteaz în lupte”
Din nou toţi cântăreţii se uneau şi cântau împreună:
“Porţi, ridicaţi-vă capetele;
ridicaţi-vă porţi veşnice,
ca să intre Împăratul slavei! - “
Şi din nou o parte dintre corişti întreba:
“Cine este acest impărat aI slavei?”
Şi cealaltă parte a corului răspundea:
“Domnul oştirilor:
El este Împăratul slavei!” (Ps. 24:7-10).
Poporul evreu, în frunte cu împăratul Solomon,

inaugurează Templul de la Ierusalin
358
În momentul când chivotul mărturiei fusese aşezat sub aripile heruvimilor,
norul prezenţei lui Dumnezeu s-a coborât şi a umbrit tot Templul cu gloria Celui
Preaînalt şi un foc din cer a mistuit jertfa de pe altar (1 Împ. 8:10-11; 2 Cron.
6:12; 7:1).
Apoi, când am tratat penultimul studiu intitulat tot Templul lui
Dumnezeu, am văzut că
2. Templul a fost construit după planul lui Dumnezeu pe care i l-a
predat lui Moise şi lui David.
Dumnezeu a împărţit Templul în şase încăperi:
a) Prima încăpere era Curtea Neamurilor în care putea să intre oricine.
b) A doua încăpere era Curtea Femeilor în care puteau să intre numai
fiicele lui Israel.
c) A treia încăpere era Curtea Bărbaţilor în care puteau să intre numai fiii
lui Israel.
d ) A patra încăpere era Curtea Preoţilor în care aveau acces numai
preoţii.
e ) A cincea încăpere era Locaşul cel Sfânt în care aveau acces numai
aceia cărora le cădea sorţul ca sa facă anumite servicii în el.
f) Şi a şasea încăpere era Sfânta Sfintelor, care era umbra prezenţei lui
Dumnezeu de pe pământ şi în care nu avea voie să intre nimeni altul decât Marele
Preot.
Am văzut că pe zidurile despărţitoare dintre curţi erau nişte tăbliţe care
interziceau, cu pedeapsa capitală, trecerea dintr-o curte inferioară într-alta
superioară, pentru că faptul acesta se considera ca un act de profanare la adresa
Casei lui Dumnezeu. La toate porţile de acces vegheau câte 200 de portari, iar la
sărbătorile mari vegheau 4000 de portari. Cei din curtea Neamurilor nu puteau să
intre nici măcar în curţile israeliţilor şi cu atât mai puţin în Sfânta Sfintelor.
Neamurile nu puteau visa niciodată că ar fi posibil să intre cândva în Sfânta
Sfintelor. Ba mai mult, nici chiar israeliţilor nu le-a putut trece aşa ceva prin
minte. Dar, ce ne surprinde pe noi cel mai mult este faptul că nici chiar preoţii nu
aveau voie să intre în Sfânta Sfintelor. Când am tratat studiul intitulat Sosirea
Celui Promis (Vol.I, Stud.45), tot din acest text cu magii, am văzut că cuvântul
preot înseamă “cel ce are acces la prezenţa lui Dumnezeu”. Nu este nimic mai
surprinzător şi mai uimitor ca faptul că Dumnezeu ne arată chiar prin Templu că
nici preoţii n-au acces nici măcar la umbra prezenţei Sale de pe pământ, pentru că
ei nu sunt preoţi adevăraţi. Doamne, ce ni s-a dat să auzim: chiar Dumnezeu a
spus că El n-are nici un preot adevărat care să aibă acces măcar la Sfânta
Sfintelor, care nu este decât umbra prezenţei Sale de pe pământ!
Dar mai mult, Dumnezeu a afirmat prin Templu că nici chiar Marele Preot
nu este un preot adevărat, pentru că şi accesul lui era limitat chiar şi la umbra
prezenţei Celui Preaînalt. El nu putea să intre în Sfânta Sfintelor oricând, ci
359
numai o dată pe an şi aceasta, în ziua ispăşirii, atunci când toată naţiunea se ruga
şi postea şi când el se pregătea pentru aceasta într-un mod special. Iar dacă se
întâmpla ca un Mare Preot să între în Sfânta Sfintelor fără o pregătire temeinică, el
trebuia să moară acolo.
Am văzut că Dumnezeu a afirmat prin Templu că nimeni dintre muritori nu
este vrednic nici măcar de umbra prezenţei Sale de pe pământ. Dar a fi preot
adevărat înseamnă a avea acces nu numai la umbra prezenţei lui Dumnezeu de pe
pământ, ci chiar şi la prezenţa sa reală din cer, şi a duce şi pe alţii la prezenţa Lui.
Numai atunci când pătrundem în adevărata însemnătate a cuvântului preot,
rămânem uimiţi cum de au ştiut magii că pe pământul nostru S-a coborât Singurul
şi Adevăratul Preot care a ieşit din prezenţa lui Dumnezeu, care cât urma să stea
pe pământ avea să fie în mod permanent în prezenţa lui Dumnezeu, care urma să
Se întoarcă înapoi la prezenţa lui Dumnezeu din cer şi care avea menirea să
deschidă şi la alţii calea spre prezenţa Celui Preaînalt. Acesta era unul dintre
motivele pentru care magii au fost gata să parcurgă o distanţă de 1.500 km, călare
pe cămile, cu scopul de a se prosterne cu feţele la pâmânt înaintea Aceluia care
între alte calităţi o avea şi pe aceasta de a fi Adevăratul Preot, chiar dacă atunci nu
era decât un Pruncuşor!
Magii se închină Noului Născut
360
Şi, în al doilea rând, ne vom ocupa de
II. MAREA CONFIRMARE A LUI DUMNEZU PE CARE A FĂCUT-O

PRIN RUPEREA CATAPETESMEI DE LA SFÂNTA SFINTELOR CĂ
NUMAI CEL CE MUREA PE CRUCE ERA SINGURUL ŞI
ADEVĂRATUL PREOT
Evanghelistul Matei a scris: “Isus a strigat iarăşi cu glas tare şi Şi-a dat
Duhul. (51) Şi îndată perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două de sus până
jos” (27:50-51).
Dumnezeu ne-a arătat prin ruperea catapetesmei că Domnul Isus a devenit
Singurul şi Adevăratul Preot numai după ce a murit pe cruce. Acesta a fost
motivul pentru care Cel Preaînalt a confirmat această calitate a Fiului Său prin
ruperea perdelei numai după ce El Şi-a dat Duhul! Este adevărat că Mântuitorul
era Preot Adevărat şi până la răstignire, dar numai pentru El. El a ieşit de Ia
Dumnezeu şi putea oricând să Se întoarcă la prezenţa reală a Tatălui din cer. Apoi,
El era în continuu în prezenţa lui Dumnezeu şi când era pe pământ. Noi citim în
Sfintele Evanghelii cum Domnul Isus învăţa pe oameni ziua în Templu, iar nopţile
le petrecea în rugăciune (Luca 21:35). El n-a intrat în contact cu Dumnezeu numai
din când în când, ci a trăit în mod permanent în prezeţa Lui. Mântuitorul, cât era
în trup, a exaltat pământul şi a coborât cerul şi le-a unit în Sine. N-a existat nici
măcar un singur minut ca Domnul Isus să fi fost în prezenţa Tatălui şi ca Tatăl să
nu-L fi privit cu gingăşie. Dar, faptul de-a deveni Preot şi pentru alţii şi de a-i
duce la prezenţa lui Dumnezeu, a fost cel mai greu lucru chiar şi pentru Fiul lui
Dumnezeu. Nimeni din cer şi de pe pământ n-a fost în stare să devină pentru noi
un Preot Adevărat: ca să ne deschidă şi nouă calea spre prezenţa lui Dumnezeu.
Această lucrare era atât de grea chiar şi pentru Fiul lui Dumnezeu, încât a trebuit
să-L coste chiar şi pe El preţul vieţii. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu a
confirmat această calitate a Fiului Său prin ruperea catapetesmei numai după ce a
plătit acest preţ!
Domnul Isus, ca să ne poată pregăti pentru prezenţa lui Dumnezeu, a
trebuit să ne câştige mai întâi mijlocul iertării şi al curăţirii; şi că un alt mijloc
pentru ispăşirea păcatelor noastre nu l-a putut găsi nici chiar Dumnezeu decât prin
jertfa de pe Golgota a Fiului Său preaiubit. Şi numai după ce acest mijloc era atins
şi preţul lui a fost plătit, Dumnezeu ne-a transmis prin spintecarea catapetesmei
între cei doi heruvimi brodaţi cu fire de aur de la Sfânta Sfintelor minunea harului
divin: că s-a deschis şi pentru om calea spre prezenţa lui Dumnezeu din cer şi spre
lumea heruvimilor şi a serafimilor.
Numai prin jertfa Mântuitorului de pe cruce s-a deschis calea spre cele
două prezenţe ale lui Dumnezeu: spre umbra prezenţei Lui de pe pământ şi spre
prezenţa Sa reală din cer.
Domnul Isus a zis evreilor: “Eu pot să stric Templul lui Dumnezeu şi să-l
361
zidesc iarăşi în trei zile“ (Matei 26:61). Evanghelistul Ioan ne-a explicat aceste
cuvinte ale Mântuitorului, scriind:
“El le vorbea despre Templul trupului Său. (22) Tocmai de aceea, când a înviat
din morţi, ucenicii Lui şi-au adus aminte că le spusese cuvintele acestea” (2 :21-
22).
Am văzut că nimeni din nici o curte n-a avut acces în Sfânta Sfintelor. Templul
din Ierusalim nu putea să-l învrednicească pe om niciodată ca să intre nici măcar
în Sfânta Sfintelor, care era simbolul umbrei prezenţei lui Dumnezeu pe pământ,
pentru că el n-a avut această menire. Menirea Templului, dimpotrivă, a fost ca
prin el Dumnezeu să ne demonstreze ruinarea noastră totală: unde am ajuns şi
unde se cuvenea să fim. Mântuitorul, când a zis evreilor “Eu pot să stric Templul
lui Dumnezeu şi să-l zidesc iarăşi în trei zile“, ne-a spus cu alte cuvinte: “Templul
vostru, care nu vă poate ajuta să ajungeţi nici măcar în Sfânta Sfintelor, va lua
sfârşit. Şi Eu în trei zile, prin moartea şi învierea Mea, voi ridica un alt Templu,
Biserica Mea, care va avea acces nu numai la umbra prezenţei lui Dumnezeu de
pe pământ, ci chiar şi la prezenţa Sa reală şi slăvită din cer”. Acesta a fost
motivul pentru care Domnul Isus a declarat evreilor că El era mai mare decât
Templul. EI le-a zis: “Dar Eu vă spun că aici este Unul mai mare decât Templul”
(Matei 12:6).
Păcatul a creat o distanţă atât de mare între noi şi Dumnezeu, încât
niciodată n-am fi reuşit să ne apropiem de Cel Preaînalt. Dumnezeu, în
atotdragostea Sa, oricât de mult ar fi dorit să ne îmbrăţişeze, nu putea, pentru că
El, în acelaşi timp este şi atotsfânt, iar noi suntem păcătoşi. El nu Se poate asocia
cu păcatul fiindcă S-ar pângări. El poate îmbrăţişa numai pe aceia care trec pe la
Golgota şi se curăţă prin jertfa Fiului Său. În sensul acesta Mântuitorul a spus lui
Toma: “Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6). În sensul acesta şi
Apostolul Pavel a scris în epistola sa către Evrei: “Astfel dar, fraţilor, fiindcă prin
sângele Iui Isus avem o intrare liberă la locul preasfânt, (20) pe calea cea nouă
şi vie pe care ne-a deschis-o El prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său”
(10:19-20). Şi, tot în sensul acesta, Apostolul Pavel a continuat să facă cunoscut
mai departe evreilor: “… Avem un Mare Preot pus peste Casa lui Dumnezeu”
(Evrei 10:21). Astfel, noi avem numai prin Domnul Isus şi în Numele Lui acces la
umbra prezenţei lui Dumnezeu de pe pământ. Acesta este motivul pentru care
Mântuitorul ne-a învăţat că nimeni nu poate veni înaintea lui Dumnezeu în
rugăciune decât în Numele Lui.
Dar, Mântuitorul ne-a deschis calea şi spre prezenţa reală a lui Dumnezeu
din cer. În momentul când El murea pe cruce, Dumnezeu a demonstrat prin
sfâşierea catapetesmei în două de sus şi până jos, printre cei doi heruvimi brodaţi
cu fire de aur, că de atunci încolo s-a deschis şi pentru noi calea spre prezenţa lui
Dumnezeu din cer. Ce moment suprem şi ce har dumnezeiesc! Evangheliile ne
spun că în jurul crucii Iui Cristos mai erau înfipte în pieptul dealului încă două
362
cruci, pe care atârnau doi tâlhari. Unul dintre ei, la ultima intervenţie şi la ultimul
apel al Duhului Sfânt, mai întâi L-a descoperit pe Domnul Isus că făcea parte din
Împărăţia cerească şi chiar El era Împăratul acelei Împărăţii, şi apoi a fost inspirat
să-I spună cu cea mai mare îndrăzneală: “Doamne, eu ştiu că Tu faci parte dintr-o
Împărătie unde nu există suferinţa şi moartea, ştiu că Tu eşti Împăratul acelei
Împărăţii şi ştiu şi aceea, că numai Tu îmi înţelegi durerea şi mă poţi ajuta. Este
adevărat că eu sunt un mare păcătos şi nu merit să-mi îndrept ruga spre Tine, dar
mă folosesc de şansa supremă pe care o am că Tu, Tovarăşul meu de cruce eşti
singurul în care pot spera. De aceea, Te rog, adu-Ţi aminte de mine când vei veni
în Împărăţia Ta” (Luca 23:42).
Tâlharul de pe cruce, după termenii Templului, a fost în ultima curte, în
curtea celor mai mari păcătoşi. Doar el era un tâlhar şi n-ar fi putut să ajungă
niciodată nici chiar la umbra prezenţei Iui Dumnezeu din Sfânta Sfintelor, dar să
mai aibă parte de faţa slăvită a lui Dumnezeu din cer! Dar, tocmai în acele
momente culminante şi supreme, Fiul lui Dumnezeu proclama fericit de pe cruce
deschiderea căii spre prezenţa lui Dumnezeu şi răspundea solemn acestui tâlhar:
“Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în Rai” (Luca 23: 43). Acesta a fost
motivul pentru care Mântuitorul a promis tuturor mântuiţilor că îi va face preoţi!
Şi aceasta a fost cauza pentru care Ioan Teologul a scris în Apocalipsa: “… Ci vor
fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Cristos!” (20:6).
În încheiere, ne permitem să punem magilor o întrebare: ‘’ De unde aţi
ştiut voi, magi, să spuneţi anticipat că Pruncul care S-a născut la o mare
depărIare de voi, era Singurul şi Adevăratul Preot, înainte ca să fi confirmat
Dumnezeu lucrul acesta prin ruperea catapetesmei şi, cu toate că El a afirmat
prin Templu că nu există pe pământ nici un preot adevărat?’’ Răspunsul ferm al
magilor la această întrebare a fost: “Aşa ne-a spus steaua pe care am văzut-o : că
Cel care a intrat în creaţie era un Preot adevărat”. Confirmarea lui Dumnezeu
prin ruperea perdelei de la Sfânta Sfintelor, ne arată că magii au ştiut să citească
bine în Cartea cea măreaţă a constelaţiei şi că acea stea care le-a transmis acest
mesaj nu i-a înşelat.
Aceasta a fost predica lui Dumnezeu pe care a rostit-o printr-o stea şi prin
Templu : că Isus Cristos, Fiul Lui, Creatorul Cerului, al Pământului şi al
Universului, şi Împăratul Etern, a binevoit să ne devină Mântuitor prin Jertfa Sa
de pe cruce; şi că tot prin jertfa Sa de pe Calvar, ne-a devenit şi un Preot ca să ne
deschidă şi nouă calea spre prezenţa Tatălui Său ceresc şi spre lumea heruvimilor
şi a serafimilor!
363
49. PRUNCUL ISUS ÎN ŢARA EGIPTULUI
Matei 2 : 13 - 15
13. După ce au plecat magii, un înger al Domnului s-a arătat în vis lui
Iosif şi i-a zis: “Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui, fugi în Egipt şi râmâi acolo
până îţi voi spune eu; căci Irod va căuta Pruncul, ca să-L omoare.”
14. Iosif ş-a sculat, a luat Pruncul şi pe mama Lui, noaptea, şi a plecat în
Egipt.
15. Acolo a rămas până la moartea lui Irod, ca să se împlinească ce fusese
vestit de Domnul prin profetul care zice: “L-am chemat pe Fiul Meu din Egipt''
(Osea 11:1).
Un înger îl înştiinţează pe Iosif că Irod vrea să ia viaţa Pruncului Isus

şi porunceşte să fugă cu El în Egipt
Acest text, care ne vorbeşte despre Pruncul Isus în ţara Egiptului, ne arată
două lucruri: că şi Fiul Iui Dumnezeu a avut parte de Egipt, ţara refugiului, şi cu
atât mai mult El, fiind Fiul lui Dumnezeu adevărat ,a fost chemat tot din Egipt ca
să facă lucrarea Celui Preaînalt. Domnul Isus a fost identificat cu poporul evreu
care a fost primul fiu al lui Dumnezeu care a locuit tot în Egipt şi pe care l-a
chemat din această ţară.
Să luăm mai întâi faptul că şi
364
I. DOMNUL ISUS A AVUT PARTE DE EGIPT, ŢARA REFUGIULUI
Mântuitorul a avut parte pe pământ de o viaţă foarte grea şi aspră. Când
am tratat studiul intitulat Locul naşterii Fiului lui Dumnezeu (Vol.I,Stud.35), am
văzut că Domnul Isus S-a născut în grajd. Iar acum vedem că deşi El de abia Se
născuse, împăratul Irod a şi întins sabia împotriva Lui şi o ţară întreagă n-a fost în
stare să-L adăpostească şi să-L scape dar, în schimb, a intervenit Dumnezeu.
Evanghelistul Matei ne-a spus că un înger al Domnului s-a arătat lui Iosif în vis şi
i-a zis: “Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui, fugi în Egipt şi rămâi acolo până
îţi voi spune eu ; căci Irod va căuta Pruncul, ca să-L omoare. (14) Iosif s-a sculat,
a luat Pruncul şi pe mama Lui, noaptea, şi a plecat în Egipt” (v.13-14).
Fuga în Egipt
Sunt două legende foarte frumoase în legătură cu fuga familiei sfinte în Egipt,
care datează din primele secole. Prima se referă la tâlharul de pe cruce care s-a
pocăit. Ea ne spune că atunci când părinţii sfinţi erau în drum spre Egipt, i-a
urmărit o bandă de tâlhari. Unii din bandă au vrut să-i omoare, dar Dismas,
tâlharul care urma să se pocăiască mai târziu, când L-a văzut pe micuţul Isus cât
era de drăgălaş, i s-a făcut milă de El şi n-a lăsat să I se facă nici un rău şi, fiind
365
satisfăcut că a reuşit să-I salveze viaţa, L-a privit în faţă şi I-a zis: “O, Pruncuşor
minunat, dacă va apare o situaţie gravă în viaţa mea, adu-Ţi aminte de gestul
acesta pe care Ţi l-am făcut!” Apoi, legenda continuă să ne spună că Dismas s-a
întâlnit încă o dată cu Domnul Isus şi aceasta pe Golgota. Chiar dacă Dismas nu
L-a recunoscut pe Domnul Isus şi a uitat de ceasul acela, Fiul lui Dumnezeu l-a
cunoscut pe Dismas şi El n-a uitat acel gest. Dismas n-a ştiut că el, tâlharul, L-a
salvat chiar pe Mântuitorul lumii şi că urma să aibă ocazia să se întâlnească cu
Domnul Isus încă o dată şi acesta chiar pe cruce, în ceasul cel mai cumplit din
viaţa lui şi în momentul cel mai mare din viaţa Fiului lui Dumnezeu, tocmai
atunci când Fiul lui Dumnezeu suferea şi pentru păcatele celor mai mari criminali
şi le deschidea şi lor prin jertfa Sa calea spre prezenţa lui Dumnezeu şi uşa
Raiului. Evanghelistul Luca ne-a arătat că atunci când Dismas a zis Domnului
Isus: “Doamne, adu-Ţi aminte de mine când vei veni în Împărăţia Ta!”,
Mântuitorul i-a răspuns: “Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în Rai” (Luca
23:42-43).
Fuga în Egipt
Şi a doua legendă, de asemenea, ne arată familia sfântă în drum spre Egipt.

Ea ne spune cum într-o seară foarte rece, când Maria şi Iosif erau obosiţi şi căutau
să se refugieze peste noapte într-o peşteră, un păianjen, recunoscându-L pe Fiul
lui Dumnezeu, s-a gândit ce ar putea el să facă pentru Creatorul lui ca să nu-I fie
frig. El, îndată I-a ţesut o pânză la intrare în peşteră, singurul lucru pe care l-a
putut face. Dimineaţa, tocmai pe acolo au trecut câţiva ostaşi ai lui Irod, şi, văzând
la intrarea peşterii pânza de păianjen, şi-au zis unii la alţii că nu era nimeni în ea şi
366
n-au intrat înăuntru. Astfel, micuţul Isus a scăpat şi de data aceasta 2 Drumul de la
Betleem la Egipt se parcurgea în mod normal în cinci zile de mers pe jos. Israelul
se despărţea de Egipt printr-o graniţă naturală care se numea pârâul Egiptului
(Numeri 34:5). O dată ce au trecut acest pârâu, refugiul părinţilor Sfinţi le era în
siguranţă.
367
Fuga în Egipt
Egiptul era locul refugiului pentru toţi asupriţii şi prigoniţii din Israel,
începând cu timpurile cele mai străvechi. Aşa se explică faptul că pe vremea
Mântuitorului el era considerat al doilea Israel. Aproape în fiecare oraş erau
cartiere evreieşti. Numai în Alexandria locuiau peste un milion de evrei.3
În ce priveşte refugiul Domnului Isus în Egipt, vom scoate în evidenţâ
două lucruri:
1. Primul lucru este localitatea unde a locuit sfânta familie în această
ţară străină.
Mulţi comentatori susţin că familia sfântă ar fi locuit în oraşul Hieropolis
de unde a condus cândva Iosif această ţară după ce a fost vândut de fraţii lui
(Genesa 41:45). Acolo dăinuie şi astăzi doi sicomori mari sub umbra cărora ar fi
stat micuţul Isus.4 Sicomorii erau un soi de smochini foarte mari.
În Hieropolis, ca de altfel în toate celelalte oraşe din Egipt, grecii şi evreii
formau marea majoritate a populaţiei care invadase valea cea bogată a Nilului.
2. Al doilea lucru pe care îl vom scoate în evidenţă în legătură cu refugiul
Pruncului Isus în Egipt este ocupaţia lui Iosif pe care o avea în acestă ţară.
Comentatorul H.L. Ellison opinează că darul magilor a acoperit toate
nevoile familiei sfinte atunci când ea s-a refugiat în Egipt.5 Iar alţi comentatori
explică, în continuare, că este adevărat că familia sfântă avea surse de existenţă
într-o mare măsură din darurile magilor, dar pe lângă aceste surse, se crede că
Iosif s-ar fi angajat ca tâmplar într-un sindicat evreiesc, deoarece evreii erau
organizaţi în sindicate pentru a se asigura şi ajuta reciproc.
Egiptenii urau foarte mult pe evrei şi-i batjocureau în fel şi chip şi ziceau
că nu Moise i-a eliberat din Egipt, ci faraon i-a alungat de teamă ca să nu-i umple
ţara de lepră. Apoi, grecii din Egipt, de asemenea îi duşmăneau pe evrei, fiindcă ei
le erau rivali la comerţ şi industrie. Familia sfântă a stat în acest mediu aproape
doi ani.
Şi, al doilea lucru pe care ni-l arată Evanghelistul Matei în acest text este
că
II. CU ATÂT MAI MULT PRUNCUL ISUS, FIIND FIUL LUI

DUMNEZEU ADEVĂRAT,A FOST CHEMAT TOT DIN EGIPT CA SĂ
FACĂ LUCRAREA CELUI PREAÎNALT.
Evanghelistul Matei ne-a spus că în fuga părinţilor sfinţi cu Pruncul Isus în
Egipt s-a împlinit următoarea prorocie din Osea în care acest profet L-a redat pe
Dumnezeu zicând: “Când era tânăr Israel îl iubeam, şi am chemat pe fiul Meu
din Egipt” (11:1). La prima vedere ni se pare că acest verset nu ne spune nimic
despre Domnul Isus şi că el nu se referă deloc la fuga Lui în Egipt, ci ne vorbeşte
despre eliberarea poporului evreu din această ţară. Şi totuşi, vom vedea că
Evanghelistul Matei a găsit o prorocie mare în acest verset din Osea care s-a
368
împlinit în fuga Mântuitorului în Egipt.
“L-am chemat pe fiul meu din Egipt “
Dumnezeu i-a spus lui Osea, ca de altfel şi lui Moise că Israelul I-a fost un
fiu adevărat numai în tinereţea lui. Noi citim în Exod următoarele cuvinte:
“Domnul a zis lui Moise: «Tu vei zice lui Faraon: 'Aşa vorbeşte Domnul:
<Israelul este fiul Meu, întâiul Meu născut .> (23) Îţi spun: ‘Lasă pe fiul Meu să
plece, ca să-Mi slujească; dacă nu vrei să-l laşi să plece, voi ucide pe fiul tău, pe
întâiul tău născut» >’ “ (4:22-23). Chiar dacă faraon s-a împietrit şi n-a vrut să-l
lase să plece din Egipt, Dumnezeu totuşi l-a scos şi l-a dus în Canaan. De aici
Evanghelistul Matei s-a inspirat şi a găsit în fuga Mântuitorului în Egipt
împlinirea prorociei lui Osea, şi el a făcut lucrul acesta din două motive:
1. Primul motiv a fost pentru că Dumnezeu a avut numai în Egipt un fiu
adevărat.
Evanghelistul Matei, făcând o paralelă între Israel, primul fiu al lui
369
Dumnezeu şi Domnul Isus, al doilea Fiu al Lui, a zis: fiindcă primul fiu al lui
Dumnezeu a fost în Egipt, a trebuit să aibă parte de această ţară a refugiului şi al
doilea Fiu al Celui Preaînalt.
2. Şi al doilea motiv pentru care Evanghelistul Matei era inspirat ca să
găsească în fuga Domnului Isus în Egipt împlinirea prorociei lui Osea a fost
pentru că Dumnezeu a chemat din această ţară pe Israel, primul Său fiu, ca
să-I facă lucrarea pe care i-a încredinţat-o, atunci tot din această ţară Cel
Preaînalt L-a chemat şi pe Cristos, al doilea Lui Fiu, ca să-I facă cu atât mai
mult lucrarea.
Dumnezeu, când a chemat poporul Israel din Egipt ca să-I facă lucrarea,
acesta s-a dovedit nevrednic şi a murit în pustiu aproape în întregime. Iar când Cel
Preaînalt L-a chemat din Egipt pe Cristos, al doilea Lui Fiu ca să-I facă lucrarea,
El Şi-a dus-o la împlinire cu cea mai mare conştiinciozitate şi dăruire de Sine.
Evanghelistul Matei a văzut în prorocia lui Osea, marele adevăr, că Cel
Preaînalt a avut numai în Egipt un Fiu adevărat cu care urma să-Şi facă lucrarea şi
că acest Fiu nu era Israelul, aşa după cum i se părea acestui popor, ci Domnul
Isus, care a trebuit să aibă parte şi El de Egipt. Matei, Evanghelistul prorociilor, a
văzut în fuga Mântuitorului în Egipt, împlinirea întocmai a profeţiei lui Osea, şi
anume că Domnul Isus, în calitate de Fiu adevărat al lui Dumnezeu, a trebuit să
vină şi El din Egipt, ca să se împlinească şi acest detaliu în viaţa Lui şi că numai
după aceea urma să-Şi înceapă marea lucrare pentru care a fost trimis.
__________________________________
1. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, pp. 34-35.
2. Op. cit. p. 35.
3. Op. cit. p. 33.
370
50. MASACRAREA COPILAŞILOR
Matei 2 : 16 - 18
16. Atunci Irod, când a văzut că fusese înşelat de magi, s-a mâniat foarte
tare şi a trimis să omoare pe toţi pruncii de parte bărbătească de la doi ani în jos,
care erau în Betleem şi în toate împrejurimile lui, potrivit cu vremea pe care o
aflase întocmai de la magi.
17. Atunci S-a împlinit ce fusese vestit prin Ieremia, care zice:
18. “Un ţipăt s-a auzit în Rama, plângere şi bocet mult: Rahela îşi jelea
copiii şi nu voia să fie mângâiată, pentru că nu mai erau”.
Acest text care ne vorbeşte despre Masacrarea copilaşilor, ne arată două

lucruri: cruzimea lui Irod şi marea tragedie din Betleem şi din jurul lui.
I. CRUZIMEA LUI IROD

Unii critici neobiectivi şi răutăcioşi au ridicat obiecţia că masacrarea unor
copilaşi nevinovaţi este un act de o monstruozitate prea mare pentru a fi crezut.
Nu este deloc greu să credem această relatare a Evanghelistului Matei cu
privire la masacrarea copilaşilor dacă ţinem cont de mentalitatea unor împăraţi
tirani şi, cu atât mai mult dacă cunoaştem caracterul ruinat al lui Irod.
Istoria ne arată cu prisosinţă că împăraţii tirani n-au ţinut cont deloc de
viaţa umană atunci când era vorba de o suspiciune de-a lor. Ei erau în stare să
ucidă zeci şi sute de mii de oameni nevinovaţi fără să aibă nici cea mai mică
mustrare de conştiinţă. Pentru ei n-a existat etică de felul acesta: “Mai bine să
scape 99 de vinovaţi decât să moară un nevinovat”. Ei şi-au însuşit o optică
morală proprie care suna: “Decât să fie în pericol tronul sau viaţa mea de
împărat, mai bine să piară un număr oricât de mare de nevinovaţi”. Dictonul lor
de bază era: “Tronul nu se poate menţine decât exterminând pe toţi suspecţii”.
Când am tratat studiul intitulat Tulburarea lui Irod (Vol.I,Stud.44), am
văzut că acest împărat avea un caracter foarte slab şi bănuitor, şi că, datorită
acestui defect, El a ajuns să fie cunoscut în istorie ca unul dintre cei mai mari
criminali. El, în suspiciunea lui, a ucis treptat 300 de funcţionari superiori din
curtea regală; a omorât-o pe nevastă-sa, Mariamne, care se trăgea din familia
macabeilor; şi tot el şi-a ucis trei fii: pe Antipater, pe Alexandru şi pe
Aristobulus.1 Pe Antipater l-a ucis cu cinci zile înainte de a muri. Toate acestea,
cât şi multe altele, l-au făcut pe istoricul evreu Iosif Flavius să-l numească pe Irod
”monstrul fară milă”.
Oare ar fi fost de neconceput ca un asemenea împărat să acţioneze la
vestea că s-a născut un Prinţ pentru a deveni împăratul evreilor pe care ei Îl
371
aşteptau cu atâta însetare şi nerăbdare? Am văzut că Irod a avut de gând ca să-L
extermine pe Domnul Isus în ascuns pentru a nu se face tulburare în popor. Cu
scopul acesta el i-a chemat pe magi şi le-a spus să se intereseze unde trebuia să Se
nască Mesia. Şi tot cu gândul acesta el a zis magilor să meargă la Betleem şi să-L
caute cu atenţie pe Noul născut; şi după ce I se vor închina, să vină să-i spună şi
lui, ca să meargă şi el să I se închine. Irod era foarte prevăzător, el s-a gândit că în
cazul în care magii nu se vor întoarce pe la el, să scoată de la ei măcar anumite
detalii cu privire la Noul Împărat. Astfel, el a reuşit să afle de la ei timpul în care
li s-a arătat steaua, ceea ce corespundea cu timpul naşterii Mântuitorului, ca în caz
că ei nu vor da pe la el, să ştie cum să acţioneze.
Irod a aşteptat pe magi cu mare nerăbdare, dar ei fiind înştiiţaţi de
Dumnezeu în vis, n-au mai dat pe la el. Evanghelistul Matei a scris: “Atunci Irod,
când a văzut că fusese înşelat de magi, s-a mâniat foarte tare şi a trimis să-i
omoare pe toţi pruncii de parte bărbătească de la doi ani în jos, care erau în
Betleem şi în toate împrejurimile lui, potrivit cu vremea pe care o aflase întocmai
de la magi” (v.16).
În textul grecesc scrie: “Când Irod a văzut că magii şi-au bătut joc de eI,
s-a agitat ca o mare…”. Păcatul totdeauna denaturează optica omului. Faptul că
magii n-au dat pe la Irod n-a însemnat că ei şi-au bătut joc de el, ci că au ascultat
de îndrumarea lui Dumnezeu pe care El le-a dat-o.
Nimănui nu-i place să fie înşelat şi batjocurit, şi cu atât mai puţin unui
împărat. Pentru că Irod s-a agitat întocmai ca o mare înfuriată, el a poruncit să fie
masacraţi toţi copiii din Betleem şi din jurul lui până la doi ani.
Aici avem un tablou teribil al celor ce vor să-L elimine pe Cristos. Dacă
cineva vrea să-şi continue calea lui păcătoasă, acela vede în Fiul lui Dumnezeu un
vrăjmaş care a venit să-l încurce în viaţă şi astfel va lupta împotriva Lui şi a
urmaşilor Săi.
Alţi critici, tot neobiectivi şi răutăcioşi au adus o altă obiecţie, spunând că
dacă a avut loc acest măcel al copilaşilor, atunci de ce istoricul evreu Iosif Flavius
nu l-a trecut în analele istoriei? Faptul că acest caz n-a fost menţionat în istorie nu
înseamnă că el n-a avut loc. Spre exemplu: Istoricul Macaulay ne relatează în
scrierile lui că nici chiar Evelyn cel mai silitor şi voluminos istoric englez, n-a
menţionat deloc în dările lui de seamă marele masacru din Glencoe care a avut loc
pe vremea lui.2 Faptul că Evelyn, n-a menţionat acel masacru nu înseamnă că el
n-a avut loc. Tot astfel, nici faptul că Iosif Flavius n-a scris nimic despre masacrul
copilaşilar din Betleem şi din jurul lui, nu înseamnă că acest eveniment tragic n-a
existat. Ce logică denaturată au aceşti critici! Atunci când I. Flavius vorbea despre
anumite lucruri din Biblie, aceşti vrăjmaşi ai Evangheliei spuneau că lucrul
respectiv nu este adevărat fiindcă Flavius exagera. Iar în cazul când acest istoric
evreu nu amintea nimic despre un anumit lucru, aceştia ziceau că lucrul respectiv
nu era adevărat pentru că Flavius a tăcut.
372
În ce priveşte numărul exact al copilaşilor ucişi nu se poate şti, fiindcă nu ne-a
rămas nici un document autentic de la Biserica Primară. Pe tema aceasta s-au emis
două opinii: Unii zic că au fost masacraţi 14.000 de copilaşi.3 Biserica Ortodoxă
comemorează masacrarea acestui număr de copilaşi pe data de 29 decembrie.
Neajunsul acestei păreri constă în faptul că Evanghelistul Matei n-a zis că “Irod a
ucis pruncii din Ierusalim şi din jurul lui.” Dacă el menţiona Ierusalimul şi jurul
lui, atunci puteam să credem că în capitala lui Israel, care avea în acel timp între
70 şi 80 de mii de locuitori, 4 şi plus în toate localităţile din jurul ei, puteau să
existe 14.000 de prunci de parte bărbătească de la naştere la doi ani. Numai că
Evanghelistul Matei ne-a făcut precizarea că Irod a masacrat copilaşii “din
Betleem şi jurul lui”. De aici, mulţi cercetători şi comentatori au conceput
varianta că au putut fi înjunghiaţi aproximativ 350 de bebeluşi. Această apreciere
este cea mai apropiată de realitate deoarece ea este în concordanţă cu textul biblic
şi cu numărul locuitorilor care se afla în Betleem şi în jurul lui pe vremea aceea.
Comentatorul B.B. Warfield a spus că unul dintre marile motive pentru care
Domnul Isus a iubit foarte mult aceste fiinţe nevinovate, a fost fiindcă, El ştia că
Irod urma să ucidă multe dintre ele din cauza Lui.
Şi, al doilea lucru pe care ni-l arată Evanghelistul Matei în acest text este
II. MAREA TRAGEDIE DIN BETLEEM ŞI DIN JURUL LUI

În Vechiul Testament era un tablou foarte sinistru care a prezentat
evenimentele cele mai tragice, şi acest tablou se numea “Bocetul Rahelei din
mormânt”. Rahela, soţia lui Iacov, a fost înmormântată chiar la graniţa seminţiei
fiului ei cel mai iubit, Beniamin, care era la o distanţă de 1,5 km de Betleem. În
Geneza găsim scris următarul lucru: “Rahela a murit şi a fost îngropată pe drumul
care duce la Efrata, sau Betleem” (35:19). Iar în 1 Samuel mai citim: “Mormântul
Rahelei este în hotarul lui Beniamin” (10:2).
Biblia a folosit acest tablou sinistru de două ori:
1. O dată în Vechiul Testament atunci când Prorocul Ieremia a prezis
exilarea poporului evreu în Babilon după ocuparea Ierusalimului de către
împăratul Nebucadneţar.5
Prorocul Ieremia a scris următoarele cuvinte: “Aşa vorbeşte Domnul: Un
ţipăt se aude Ia Rama, plângeri şi lacrimi amare: Rahela îşi plânge copiii; şi nu
vrea să se mângăie pentru copiii ei, căci nu mai sunt” (31:15).
În Israel erau şase localităţi cu numele de Rama 6 Şi acum, întrebarea care
se pune este: La care dintre acestea s-a referit Prorocul Ieremia atunci când a
vorbit despre exilarea poporului evreu în Babilon? Fireşte că Prorocul Ieremia a
avut în vedere acea Ramă în care el a fost întemniţat, de unde poporul a pornit
încolonat spre captivitate şi care a făcut parte din seminţia lui Beniamin, fiul
Rahelei. Acea Ramă era lângă Betel şi se afla la o distanţă de 8 km la nord de
Ierusalim (Iosua 18:25; Jud. 4:5; 19:13-14; Isaia 10:29).7
373
Prorocul Ieremia a prezis că tragedia va fi atât de mare atunci când va fi
dus poporul evreu în captivitate, încât a folosit acest tablou figurativ şi foarte
sinistru potivit căruia chiar şi Rahela se va scula din mormânt şi va plânge cu
amar după copiii fiului ei Beniamin.
2. Şi a doua oară Biblia a folosit acest tablou sinistru al sculării Rahelei
din mormânt şi al bocirii ei, în Noul Testament, atunci când Evanghelistul Matei
a redat marele masacru al copilaşilor.
Pentru Evanghelistul Matei, masacrul lui Irod a fost o tragedie atât de
mare încât el nu numai că l-a descris pe fondul tabloului sinistru al bocetului
Rahelei din Vechiul Testament, dar a vrut să ne arate că, primul tablou n-a fost
altceva decât o mică umbră slabă, a celui de-al doilea tablou care a fost cu mult
mai tragic şi care a avut loc tot în seminţia lui Beniamin.
Uciderea pruncilor
Rahela, acea mamă mare din Israel, care a fost înmormântată la un

kilometru şi jumătate de Betleem, atunci când a văzut cruzimea cea mare a lui
Irod care era fără egal în istorie, cum a trecut prin ascuţişul sabiei pe bebeluşii
nevinovaţi ai fiului ei cel mai iubit, Beniamin, pentru că S-a născut Mesia cel
374
promis şi mult aşteptat, s-a sculat din mormânt din nou şi s-a bocit fără potolire,
mai tare, şi mai cu amar.
Evanghelistul Matei ne-a arătat în acest tablou, că dacă Rahela s-a sculat o
dată din mormânt şi că s-a dus la Rama să plângă pe copiii lui Beniamin care au
fost duşi în captivitate şi iarăşi s-au întors, atunci cu atât mai mult, ea s-a sculat
din nou din mormânt la această tragedie ca să se bocească pentru copilaşii
nevinovaţi ai lui Beniamin pe care Irod i-a masacrat chiar lângă mormântul ei şi
care nu aveau să se mai întoarcă nicodată!
Mormântul Rahelei
Evanghelistul Matei a observat că Prorocul Ieremia a prezis pe fondul

primei bociri a Rahelei după copiii fiului ei Beniamin, o a doua bocire tot după
copiii fiului ei Beniamin, care i-a fost cu mult mai amară, pentru că ea nu s-a
plâns fără potolire pentru copiii lui Beniamin care au fost duşi în captivitate şi
iarăşi s-au întors, ci s-a bocit fără potolire pentru copilaşii nevinovaţi pe care Irod
i-a trecut prin ascuţişul sabiei şi care nu aveau să se mai întoarcă niciodată. El a
scris: "Atunci s-a împlinit ce fusese vestit prin profetul Ieremia, care zice: (18)
«Un ţipăt s-a auzit în Rama, plângere şi bocet mult: Rahela îşi jelea copiii şi nu
voia să fie mângâiată, pentru că nu mai erau»" (v.17-18).
375
__________________________________
1. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, pp. 36 - 37.
2. Op. cit. p. 37.
4. Jeremias, J., Jerusalim in the Time of Jesus, p. 83, n. 24.
5. Campbell, D.B., The Synoptic Gospels, p. 21.
7. Davis, J.D., The Westminster Dictionary of the Bible, p. 508;
Josephus, F., Antiquities VIII, 12, 3.
376
51. ÎNTOARCEREA FAMILIEI SFINTE LA NAZARET
Matei 2 : 19 – 23 Luca 2:39-40
19. După ce a murit Irod, un înger al Domnului s-a arătat în vis lui Iosif,
în Egipt,
20. şi i-a zis: “Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi du-te în ţara lui
Israel, căci au murit cei care căutau să ia viaţa Pruncului".
21. Iosif s-a sculat, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în ţara lui
Israel.
22. Dar când a auzit că în Iudea domneşte Arhelau în locul tatălui său
Irod, s-a temut să se ducă acolo; şi, fiind înştiinţat de Dumnezeu în vis, a plecat în
regiunea Galileii.
23. A venit aici şi a locuit într-o cetate numită Nazaret, ca să se
împlinească ce fusese vestit prin profeţi: că El va fi numit Nazarinean.
Luca 2 : 39 - 40
39. După ce au împlinit tot ce poruncea Legea Domnului, Iosif în şi Maria
s-au întors în Galilea, în cetatea lor Nazaret.
40. Iar Pruncul creştea şi Se întărea; era plin de înţelepciune şi harul lui
Dumnezeu era peste El.
În acest studiu, intitulat Întoarcerea familiei sfinte la Nazaret, ne vom

ocupa de trei lucruri: moartea lui Irod, stabilirea familiei sfinte în oraşul Nazaret şi
împlinirea prorociilor cu privire la această stabilire.
I . MOARTEA LUI IROD

Evanghelistul Matei a scris: “După ce a murit Irod, un înger al Domnului
s-a arătat în vis lui Iosif, în Egipt, (20) şi i-a zis: «Scoală-te, ia Pruncul şi pe
mama Lui şi du-te în ţara lui Israel, căci au murit cei care căutau să ia viaţa
Pruncului»” (v.19-20).
Ca să putem înţelege ce a vrut să ne spună Evanghelistul Matei în acest
text despre moartea lui Irod, trebuie să ştim mai întâi următoarele trei lucruri:
1. Primul lucru pe care trebuie să-l cunoaştem este anul morţii acestui
monarh crud.
Iosif Flavius ne spune că Irod a murit în Ierihon pe data de 13 martie, anul
750 al erei romane, la vârsta de 70 de ani, în al 40-lea an al domniei lui, de nişte
răni deschise şi foarte dureroase care miroseau urât şi făceau viermi; şi că trupul
lui, pe care mişunau viermii, răspândea în jur o duhoare atât de mare şi de
nesuportat, încât nimeni nu putea sta în apropierea sa.1 De multe ori a încercat
să-şi pună capăt zilelor prin sinucidere, dar a fost împiedicat.2 Înmormântarea lui
377
Irod cel Mare s-a făcut cu mare pompă şi paradă. Trupele i-au dat toate onorurile
regale. Pe cap avea coroana şi diadema. În mâna dreaptă i s-a pus sceptrul şi era
îmbrăcat într-o mantie de purpură. Odihnea pe un catafalc de aur şi împodobit cu
pietre scumpe. Când procesiunea funerară s-a pus în mişcare, fiii lui şi
numeroasele sale rude îi urmau primii sicriul, după care erau încolonate
regimentele lui iubite, corpul de gardă dăruit de August, regimentul tracic,
regimentul german şi regimentul de gali - toate acestea erau cu arme şi steaguri.
Cinci sute de robi şi libertini duceau ierburile mirositoare şi uleiurile pentru
înmormântare. Marea procesiune funerară, în sunetele de jale ale muzicii militare
şi ale bocitoarelor profesioniste, se mişca încet către noul castel al regelui numit
Irodium, care era la 15 km spre sud de Ierusalim.3
2. Al doilea lucru pe care trebuie să-l cunoaştem în legătură cu moartea lui
Irod, ca apoi să putem înţelege ce a vrut să ne spună Evanghelistul Matei în acest
text, este felul cum el şi-a împărţit împărăţia.
Harta cu Împărăţia lui Irod cel Mare
378
Irod cel Mare era văzut foarte bine de către Roma. Eterna Cetate avea
încredere în el, fapt pentru care i-a acordat titlul de împărat sau mai bine zis
tetrarh, care înseamnă împărat supus Imperiului Roman, ca să domnească peste
întreg Israelul. Irod însă, ştiind că cezarul nu va accepta pe nici unul dintre fiii lui
ca să moştenească titlul de împărat peste toată ţara, dar în schimb, va fi de acord
să le acorde titlul de etnarhi,” guvernatori peste câte o anumită parte a ţării,” şi-
a împărţit împărăţia între trei fii: lui Arhelau i-a dat Iudea, Samaria şi Idumea, lui
Antipa: Galilea şi lui Filip: Ituria şi Trahonita.4
3. Şi al treilea lucru pe care trebuie să-l ştim în legătură cu moarte a lui
Irod, ca să putem înţelege ce a vrut să ne arate Evanghelistul Matei în acest text,
este răutatea şi cruzimea lui Arhelau.
Am văzut că Irod cel Mare a dat Iudea lui Arhelau, în care s-a inclus şi
Betleemul.
Arhelau, după ce şi-a dezbrăcat hainele de doliu şi şi-a luat veşmântul de
împărat, s-a îndreptat spre Templu, unde a rostit o cuvântare de pe tronul său de
aur în care a făcut iudeilor mari promisiuni. După cuvântare, unii din popor i-au
cerut micşorarea impozitului, iar alţii au solicitat eliberarea celor întemniţaţi din
ultima răscoală. Spre seară, mulţimile s-au apropiat de porţile palatului lui şi au
început să plângă pe rabinii şi pe tinerii pe care Irod cel Mare i-a ucis cu sabia
pentru că au sfărâmat vulturul de aur care era deasupra Templului.5
Ba mai grav, poporul a început să ceară lui Arhelau să se răscoale
împotriva romanilor şi să-i izgonească din ţară. Toate încercările lui de-a linişti
poporul au fost zadarnice. Era în preajma Paştelor şi Ierusalimul a fost tixit de
pelerini. Arhelau a recurs la forţă, el a îndreptat armata spre mulţime, a masacrat
pe stradă 3.000 de oameni şi a izgonit pe pelerinii care se aflau în oraş 6 Arhelau,
încredinţându-şi împărăţia în grija lui Filip, a luat cu el pe Darido, pe Salomia şi
pe alţi membrii ai familiei şi a plecat cu ei la Roma. Numai că toţi aceştia,
urându-l pe el, s-au înţeles cu Antipa să nu pledeze în favoarea lui, căci şi el
venise la Roma pe ascuns. Între timp a sosit şi o delegaţie formată din 50 de iudei
ca să protesteze împotriva lui Arhelau şi să ceară împăratului să încludă Iudea în
provincia romană de Siria. Solia aceasta a fost primită cu mare entuziasm de
evreii din Roma, care în număr de 8.000 au însoţit această delegaţie la templul Iui
Apolo unde August le-a fixat o audienţă.7
Arhelau a prezentat cezarului testamentul făcut de Irod cel Mare şi i-a
oferit daruri din partea tatălui său: 10.000 de drahme, aur, argint, pietre preţioase
şi haine scumpe pentru soţia sa Iulia. Imperatorul, respectând testamentui lui Irod
cel Mare, i-a făcut etnarhi pe Arhelau, Filip şi Antipa, le-a întors suma enormă de
bani dăruită de tatăl lor şi a reţinut pentru sine numai câteva vase scumpe în
amintirea lui Irod cel Mare 8 Iudeii îl urau pe Arhelau, nu numai pentru că era cel
mai rău dintre fiii lui Irod şi ucidea pe cei mai distinşi bărbaţi 9, dar şi fiindcă
mama lui era samariteancă 10 Tirania lui Arhelau era atât de mare încât poporul
379
n-a putut să-l mai sufere. După 10 ani de domnie, unii dintre iudei au făcut o
plângere împotriva lui către imperatorul August şi acesta l-a întemniţat în Galia pe
malul Ronului, în sudul Franţei de astăzi, unde a şi murit.11 Astfel Iudea şi-a
pierdut pentru totdeauna autonomia, devenind o provincie romană. Lucrul acesta
s-a întâmplat atunci când Domnul Isus avea vreo 10 ani.
Din text reiese că Iosif a intenţionat să se stabilească în Betleem, cetatea
lui David, dar când a ajuns în Iudea şi a auzit despre cruzimea lui Arhelau, ne
spune Evanghelistul Matei, i-a fost frică să se stabilească în împărăţia lui.
Evanghelistul Matei scrie: “Dar când a auzit că în Iudea domneşte Arhelau în
Iocul tatălui său Irod, s-a temut să se ducă acolo" (v.22). Unii comentatori, ca
H.L. Ellison, au opinat că Iosif a vrut să se stabilească în Betleem fiindcă,
provenind din această cetate, ar fi avut aici o bucată de pământ.12 Iar alţi
comentatori, ca D.B.J. Campbell, E.F. Harrison ş.a., susţin că el a dorit să se
stabilească în Betleem fiindcă Betleemul era cetatea lui David, fiindcă Domnul
Isus S-a născut aici şi pentru că el era cu mult mai renumit decât Nazaretul, care
se afla în Galilea neamurilor.13
Al doilea lucru de care ne vom ocupa din acest text este
II. STABILIREA FAMILIEI SFINTE ÎN ORAŞUL NAZARET

Nimeni n-a putut să tăgăduiască puterea supranaturală a Domnului Isus.
Atât evreii, cât şi neamurile,ca să lovească în divinitatea Mântuitorului, au căutat
să dea puterii Lui miraculoase o altă interpretare. Evreii au atribuit puterea
miraculoasă a Domnului Isus lui Beelzebul, căpetenia demonilor, iar neamurile
I-au atribuit această putere ştiinţelor oculte.
Calomnia că Domnul Isus s-ar fi folosit de ştiinţe oculte au lansat-o mai
întâi romanii. Ei au zis că Mântuitorul ar fi locuit în Egipt, ţara vrăjitoriei, a
magiei şi a tot felul de ştiinţe oculte; şi că acolo S-ar fi iniţiat în toate acestea. Este
adevărat că Egiptul era foarte renumit în ştiinţe oculte, dar nu este adevărat că
Domnul Isus S-a iniţiat în ele şi că le-a practicat. În Talmudul evreiesc scrie: “În
lume sunt zece măsuri de vrăjitorie dintre care numai Egiptul deţine nouă”.14
Unul dintre aceşti vrăjmaşi ai lui Cristos a fost Celsus, din secolul al III-lea. El a
zis că Domnul Isus ar fi făcut o astfel de ucenicie la preoţii egipteni în templul din
Hieropolis. Acesta n-a lovit în istoricitatea Mântuitorului, aşa cum au făcut
vrăjmaşii Evangheliei lui Cristos nu de mult, pentru că pe timpul acela nimeni nu
s-a putut îndoi de adevărul istoricităţii Domnului Isus. Celsus a căutat să lovească
numai în divinitatea lui Cristos, spunând că El şi-ar fi însuşit o putere miraculoasă
prin ştiinţele oculte ale Egiptului, şi că s-ar fi folosit de ele în Israel pentru a Se
proclama ca Mesia al evreilor. Origen, marele apologet creştin, a combătut această
născocire a lui Celsus cu cea mai mică uşurinţă. 15
Iar alţi vrăjmaşi ai lui Cristos şi ai divinităţii Sale ca Nicolae Notowici, au
mers mai departe, Aceştia, în duşmănia şi răutatea lor, au zis că Domnul Isus s-ar
380
fi dus în India şi că acolo s-ar fi iniţiat în tainele ştiinţelor oculte.16 Numai că
budismul este diametral opus creştinismului. Idealul urmărit de Buda este
realizarea Nirvanei, care înseamnă “stingerea scânteii vieţii" sau “contopirea
vieţii cu neantul", pe când învăţătura de bază a lui Cristos este Viaţa veşnică.
Evanghelistul Matei ne-a arătat că îndată ce Irod a murit, un înger al
Domnului i-a spus lui Iosif în Egipt: “Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi du-
te în ţara lui Israel, căci au murit cei care căutau să ia viaţa Pruncului" (v.20).
Când am tratat studiul intitulat Data naşterii Mântuitorului
(Vol.I,Stud.34), am văzut că Domnul Isus S-a născut în anul 747 al erei romane,
luna decembrie şi că Irod cel Mare a murit în 13 martie, anul 750, ceea ce
înseamnă că Mântuitorul a avut la moartea lui Irod 2 ani şi trei luni. Evanghelistul
Matei ne-a precizat că îngerul Domnului l-a urgentat şi acum pe Iosif la
întoarcerea din Egipt ca şi la venire, spunându-i aceleaşi cuvinte: “Scoală-te, ia
Pruncul şi pe mama Lui şi du-te în ţara lui Israel” (v.20).
Iar Evanghelistul Luca, trecând direct de la ceremonialul înfăţişării
Pruncului Isus înaintea lui Dumnezeu, care s-a făcut în Templu (Vol.I,Stud.37) la
întoarcerea familiei sfinte la Nazaret, ne-a spus în acest text că Mântuitorul a
crescut în Nazaret. El a scris: “După ce au împlinit tot ce poruncea Legea
Domnului, Iosif şi Maria s-au întors în Galilea, în cetatea lor Nazaret. (40) Iar
Pruncul creştea şi Se întărea; era plin de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era
peste El” (v.39-44). Apoi, Evanghelistul Luca ne-a mai istorisit că Mântuitorul,
când a împlinit vârsta de 12 ani şi S-a dus la Templu, S-a dus la Ierusalim din
Nazaret şi S-a întors tot la Nazaret, deci nu S-a dus la Templu din Egipt şi nu S-a
întors de la Casa lui Dumnezeu în Egipt sau India.
Nazaretul, cetatea în care a crescut Domnul Isus
381
Şi acum, întrebarea care se pune este următoarea: Cum a putut Domnul
Isus să înveţe până la vârsta de doi ani şi trei luni toate ştiinţele oculte ale
Egiptului sau aIe Indiei? Evanghelistul Matei a fost inspirat să ne prezinte
întoarcerea timpurie a Micuţului Isus din Egipt ca şi când ar fi cunoscut dinainte
toate aceste atacuri absurde.
Nazaretul, cetatea în care a crescut Domnul Isus
Şi, al treilea lucru de care ne vom ocupa din acest text este
III. ÎMPLINIREA PROROCIILOR CU PRIVIRE LA STABILIREA

FIULUI LUI DUMNEZEU ÎN NAZARET
Evanghelistul Matei a scris: “A venit aici şi a locuit într-o cetate numită
Nazaret, ca să se împlinească ce fusese vestit prin profeţi că El va fi numit
Nazarinean" (v.23).
Este foarte interesant că nicăieri în tot Vechiul Testament nu este
menţionat nici măcar numele Nazaretului, şi cu atât mai puţin să scrie că Domnul
Isus va locui în el! Atunci cum a putut Evanghelistul Matei să spună că la
stabilirea Mântuitorului în Nazaret s-au împlinit mai multe prorocii din Vechiul
Testament?
La prima vedere ni se pare că aici Evanghelistul Matei a greşit în mod
sigur. Şi totuşi vom vedea că el n-a greşit deloc. Evanghelistul Matei a găsit în
382
Vechiul Testament mai multe prorocii cu privire la stabilirea Domnului Isus în
această cetate.
F.Godet, cât şi alţi comentatori ne-au făcut următoarea explicaţie foarte
interesantă. Ei au spus că numele Nazaret are din punct de vedere etimologic două
semnificaţii foarte interesante: "odraslă” sau “vlăstar” şi “cel sfânt”.17
Evanghelistul Matei a găsit în Sfintele Scripturi mai multe referinţe care
ne scot în evidenţă că Mesia cel promis va ieşi din tulpina lui David şi o asemenea
referinţă este şi Isaia 11: 1, în care scrie: "Apoi o Odraslă va ieşi din tulpina lui
Isai, şi un Vlăstar va da din rădăcinile lui." Ori Isai era tatăl lui David, iar
Domnul Isus era fiul lui David.
Iar a doua semnificaţie a cuvântului ebraic de nazaret este egală cu
grecescul hagios şi înseamnă "sfânt", în sensul “deosebit” 18 Evanghelistul
Matei, cunoscând etimologia acestui cuvânt, a observat că Nazaretul n-a primit
acest nume la voia întâmplării cu sute de ani înainte de a Se naşte Fiul lui
Dumnezeu, ci a primit acest nume cu un scop înalt: pentru că în el urma să
locuiască Odrasla lui David care n-a fost altul decât Fiul lui Dumnezeu care Se
deosebea de toţi oamenii de pe pământ şi de toţi îngerii din cer.
Şi acum, ştiind lucrul acesta, iată cât de frumos ne sună acest verset din
Evanghelia după Matei care pe lângă însemnătatea lui literală are şi o semnificaţie
figurativă foarte valoroasă, şi anume, că Cel care a locuit în această cetate n-a
purtat numele de Nazarinean numai pentru că a locuit în oraşul Nazaret, ci şi
fiindcă era Vlăstarul lui David care S-a deosebit de toţi pământenii şi chiar de toţi
îngerii din cer.
Evanghelistul Matei a observat că Domnul Isus n-a purtat numele de
Nazarinean după numele cetăţii, ci Nazaretul a primit acest nume după numele
Odraslei promise a lui Dumnezeu şi după numele Aceluia care Se deosebeşte de
toţi oamenii de pe pământ şi de toţi îngerii din cer. Acesta a fost motivul pentru
care Evanghelistului Matei i-a plăcut foarte mult să-L numească pe Mântuitorul
Nazarenean, scriind: “A venit aici şi a locuit într-o cetate numită Nazaret, ca să
se împlinească ce fusese vestit prin profeţi: că El va fi numit Nazarinean."
__________________________________
1. Short, A.R., The Bible and Modern Medicine, pp. 66 - 68.

Josephus, F., Antiquities XIV - XVII.
3. Op. cit. p. 84 - 85.
5. Josephus, F., Antiquities, XVII, 6,5.
6. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, pp. 85 - 86.
7. Josephus, F., Antiquities XVII. ii, 1,2.
8. JosephuaF , Antiquities XVIII, 8,1;
383
11. Op. cit. p. 96.
14. Barclay, W., The GospeI of Matthew, Vol. I, p. 38.
15. Origen, Contra Celsus, I, 38; II, 48 ;
Dodd, C.H., History and the Gospel, p. 14.
16. Diamandi, S., Isus Mântuitorul, Vol. I, p. 477, 479.
17. Godet, F., A Commentar on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 88.
384
52. OROLOGIUL DIVIN A ÎNCEPUT SĂ BATĂ PENTRU ISUS
Luca 2 : 41 - 52
41. Părinţii lui Isus se duceau la Ierusalim în fiecare an la sărbătoarea

Paştelor.
42. Când a fost El de doisprezece ani, au urcat la Ierusalim după obiceiul
sărbătorii.
43. Apoi, după ce au trecut zilele sărbătorii, pe când se întorceau acasă,
băiatul Isus a rămas în Ierusalim. Părinţii Lui n-au observat lucrul acesta.
44. Au crezut că este cu tovarăşii lor de călătorie; şi au mers cale de o zi
şi L-au căutat printre rudele şi cunoscuţii lor.
45. Dar nu L-au găsit şi s-au întors la Ierusalim să-L caute.
46. După trei zile, L-au găsit în Templu, şezând în mijlocul învăţătorilor,
ascultându-i şi punându-le întrebări.
47. Toţi care-L auzeau, rămâneau uimiţi de priceperea şi răspunsurile
Lui.
48. Când L-au văzut părinţii Lui au rămas înmărmuriţi şi mama Lui I-a
zis: “Fiule, pentru ce Te-ai purtat aşa cu noi? Iată că tatăl Tău şi eu Te-am
căutat cu îngrijorare.”
49. El le-a zis: “De ce M-aţi căutat? Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în
Casa Tatălui Meu?”
50. Dar ei n-au înţeles cuvintele Lui.
51. Apoi S-a coborât împreună cu ei, a sosit la Nazaret şi le era supus.
Mama Sa păstra toate cuvintele acestea în inima ei.
52. Şi Isus creştea în înţelepciune, în statură şi era tot mai plăcut înaintea
lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.
Acesta este unul dintre cele mai sfinte şi măreţe texte din Evanghelie. Atât
de mare şi sacru a fost acest episod în viaţa Mântuitorului încât Maria, mama Lui,
n-a putut să-l uite niciodată. Ea i l-a istorisit Evanghelistului Luca cu cea mai
mare căldură sufletească, iar Evanghelistul Luca a înţeles din această relatare că
atunci marele orologiu a început să bată pentru Domnul Isus, să-i trezească
conştienţa asupra originii Sale divine şi să-I vestească revărsarea zorilor unei zile
de lucru mari şi grele.
Evanghelistul Luca ne-a arătat că acest episod a avut loc în viaţa
Mântuitorului când era de doisprezece ani. Oare la voia întâmplării Evanghelistul
Luca a menţionat această vârstă? Nu. El a menţionat această vârstă pentru că ea
avea o mare însemnătate la poporul evreu.
În Israel, copiii erau cu mult mai precoce decât în vest, de accea când
împlineau vârsta de doisprezece ani se considerau majori, devenind fiii Legii.
385
“După împlinirea a doisprezece ani”, scrie în Talmud, “copilul devine major şi
este obligat să ţină Legea” 1 Între 12 şi 13 ani băieţii primeau instrucţiuni
speciale din partea rabinilor. De la 13 ani, băieţii aveau dreptul să citească de
prima dată Legea în sinagogă .2
Imediat după întoarcerea poporului evreu din captivitatea babiloneană,
legea a prescris că fiecare evreu adult de parte bărbătească cu domiciliul până la
30 de km de Ierusalim este obligat să ia parte la cele trei sărbători mari anuale:
Paşte, Rusaliile şi sărbătoarea Corturilor. Toţi ceilalţi evrei de parte bărbătească
din ţară care locuiau mai departe de 30 km trebuia să vină o dată pe an la una
dintre aceste trei sărbători. Iar evreilor care s-au împrăştiat în toate părţile lumii, li
se cerea să ia parte la una dintre aceste trei sărbători, măcar o singură dată în
viaţă.3 Desigur că toţi preferau să vină la sărbătoarea Paştelor, deoarece această
sărbătoare era considerată ca fiind cea mai mare şi sacră şi fiindcă ea se ţinea în
anotimpul cel mai frumos şi prielnic pentru călătorie. Paştele nu se ţinea nici în
căldura cea mai mare a verii, aşa cum era cazul Rusaliilor, şi nici în octombrie,
luna ploilor, aşa cum era cazul sărbătorii Corturilor.4
Paştele erau la evrei o sărbătoare atât de iubită, încât cu ocazia lui nu
veneau la Ierusalim numai cei obligaţi de lege, ci şi femeile. Evanghelistul Luca a
scris că şi Maria, mama Mântuitorului, “se ducea la Ierusalim în fiecare an la
sărbătoarea Paştelor” (v.41). Hilel, renumitul rabin care în anii copilăriei
Mântuitorului era foarte bătrân, a cerut ca şi femeile să facă pelerinaj la Templu
cel puţin o dată pe an şi în mod special la sărbătoarea Paştelor.5
În acest text, intitulat Orologiul divin a început să bată pentru Isus, ne
vom ocupa de trei lucruri: pierderea Domnului Isus, trezirea conştienţei asupra
originii Sale divine şi revărsarea zorilor unei zile de lucru mari şi grele.
I. PIERDEREA DOMNULUI ISUS

Distanţa dintre Ierusalim şi Nazaret era de cca. 150 km 6 E. Renan a zis că
pentru evrei nimic nu era mai solemn şi mai plin de farmec ca atunci când făceau
pelerinaj la Templu cu ocazia Paştelor şi când răsunau văile şi dealurile înflorite
de melodiile psalmilor zile întregi.7 După împlinirea vârstei de 12 ani, Mântuitorul
de abia a aşteptat să vină o dată sărbătoarea Paştelor ca să meargă şi El la
Ierusalim. Ne putem imagina cu ce bucurie Se ducea El la Templu şi cât de fericiţi
se simţeau părinţii Lui în această călătorie când au mers de prima dată cu Fiul lor
spre Casa lui Dumnezeu după ce împlinise majoratul!
Numai că Evanghelistui Luca a schimbat brusc acest episod aşa de vesel şi
fericit al familiei sfinte într-un tablou de jale şi de o mare frământare. El a scris:
“După ce au trecut ziiele sărbătorii, pe când se întorceau acasă, băiatul Isus a
rămas în Ierusalim. Părinţii Lui n-au observat lucrul acesta. (44) Au crezut că
este cu tovarăşii lor de calătorie şi au mers cale de o zi şi L-au căutat printre
386
rudele şi cunoscuţii lor. (45) Dar nu L-au găsit şi s-au întors la Ierusalim să-L
caute” (v.43-45).
Ca să putem înţelege această pierdere, trebuie mai întâi să cunoaştem cum
obişnuiau evreii să facă pelerinaj la Templu. Poporul evreu căuta să evite
societatea femeilor în public. El, când se ducea la Templu, nu putea să meargă
împreună cu femeile. Bărbaţii se înrolau în grupurile bărbaţilor şi femeile se
înrolau în grupurile femeilor. Iar când se întorceau de la praznic, cunoştinţele şi
rudele obişnuiau să stabilească mai întâi locul unde urmau să facă o tabără peste
noapte şi apoi îşi dădeau întâlnire acolo. Astfel, de prima dată plecau caravanele
femeilor şi apoi, peste un timp oarecare, porneau şi cele ale bărbaţilor.8 Exegeţii
spun că detaliul din versetul 42 "după obiceiul sărbătorilor", se referă la
caravanele pelerinajului.9 Maria, când a plecat cu unele dintre rudele şi
cunoştinţele ei, a crezut că Domnul Isus era undeva între tovarăşii lor de călătorie,
cu care s-au înţeles şi şi-au dat loc de întâlnire şi a mers liniştită cale de o zi,
zicându-şi că Fiul ei este vrednic de toată încrederea şi că este capabil să aibă grijă
de Sine. La fel şi Iosif când a plecat, a fost călăuzit de acelaşi gând. Ei s-au
aşteptat să-L vadă pe Domnul Isus la locul de întâlnire. Numai că Evanghelistul
Luca ne-a spus că atunci când toate rudele şi toţi cunoscuţii lor au ajuns seara la
acel loc de poposire, numai Fiul lor lipsea. Ei au început să întrebe pe toţi din
tabără despre El, dar nimeni n-a ştiut să le spună măcar un singur cuvânt.
Cât de amară şi de grea a fost acea noapte pentru Maria! Ea o fi crezut că
această pierdere era acea sabie pe care i-a prezis-o bătrânul Simeon la actul
binecuvântării (Vol.I,Stud.38) şi că ea şi-a pierdut Fiul pentru totdeauna, şi
aceasta chiar acum când Şi-a împlinit majoratul. Ce nu i-a fi trecut prin minte! Ea
s-a gândit: nu cumva L-a răpit cineva ca să-L ducă în Egipt şi să-L vândă ca rob,
pentru că pe vremea aceea se furau chiar şi oamenii mari şi se vindeau ca sclavi.
Unde ştia ea să-L caute atâta timp cât nu era printre rudele şi cunoscuţii lor şi
nimeni nu ştia nimic despre El. Evanghelistul Luca ne-a spus că părinţii Lui "s-au
întors la Ierusalim să-L caute" (v.45).
Credem că părinţii sfinţi s-au întors la Ierusalim chiar în noaptea aceea în
care lumina luna, fiindcă Paştele evreiesc cădea întotdeauna când luna era plină.
Dimineaţa, când au intrat în Templu, el era aproape gol, ne mai rămânând decât
cei aproape 1.000 de preoţi care slujeau, portarii şi alţii din personalul lui. Mai
întâi, L-au căutat în curtea cea mare a Neamurilor, sub cele patru pridvoare, apoi
în celelalte curţi unde avea voie să între şi, în cele din urmă, au început să întrebe
pe cei 200 de portari dacă au văzut cumva un băiat de vreo 12 ani. Credem că cei
mai mulţi dintre aceştia le-o fi răspuns: "Da, am văzut un băiat foarte simpatic şi
foarte curios care Se uita atent la toate lucrurile din Templu”. La aceste cuvinte,
inima Mariei s-a încălzit. “Dacă L-aţi văzut”, i-a întrebat ea, “spuneţi-mi unde ar
putea să fie?” "Numai prin Templu”, îi răspundeau ei. Templul era foarte mare,
unde ştiau ei să-L caute? În Templu, cu ocazia celor trei sărbători mari anuale,
387
numai cele 24 de cete de preoţi care slujeau se compuneau din peste 20.000 de
persoane, plus portarii la vreo 4.000, plus cântăreţii, plus muzicanţii şi alţii.
Astfel, numărul celor ce locuiau în Templu cu ocazia celor trei sărbători mari
anuale era în jur de 30.000, ori 30.000 de locuitori formează un oraş destul de
mare. Cât de multe încăperi avea Templul! O sută douăzeci de camere, ne-a spus
istoricul evreu Iosif Flavius erau numai în jurul Naosului, care a fost construit în
curtea Preoţilor. Aici nu avea voie să intre nimeni decât preoţii. Deci, băiatul Isus
n-a putut fi acolo. Alte 2.000 de camere erau în şirul dreptunghiular de edificii,
care era între curtea Neamurilor şi cea a Israeliţilor, lung de 550 m şi lat de 300, şi
alte 5.000 de camere erau în şirul cel patrat de edificii din curtea Neamurilor, aşa
după cum am văzut când am tratat studiul intitulat Templul lui Dumnezeu
(Vol.I,Stud.46).
Astfel, Maria şi Iosif au început să-L caute pe Domnul Isus în mod
minuţios, începând cu şirul pătrat din curtea Neamurilor care avea de jur împrejur
şase rânduri cu peste 800 de camere: trei etaje şi plus un parter în partea exterioară
şi două etaje în partea interioară deasupra colonadelor celor patru pridvoare,
însumând în total 5.000 de camere. Spre acest număr mare de camere duceau 400
de scări. S-a înserat şi Maria cu Iosif poate n-au ajuns să bată la fiecare uşă. Dar, o
dată cu înseratul zilei, ei au trebuit să părăsească Templul. În ziua următoare, au
început să-L caute pe Domnul Isus în şirul dreptunghiular de edificii care era între
curtea Neamurilor şi cea a Israeliţilor. Acesta, de asemenea avea de jur împrejur
şase rânduri cu peste 340 de camere: trei etaje şi plus un parter spre curtea
Neamurilor şi două etaje spre cea a Israeliţilor deasupra altor colonade. Spre
aceste camere duceau, la fel, alte 200 de scări. Fiecare scară ducea la 10 camere
fără parter. În şirul acesta de edificii, sfinţii părinţi au început să bată la fiecare uşă
cu mare emoţie şi strângere de inimă, fiindcă aici erau foarte multe încăperi cu
diferite birouri, şcoli şi săli oficiale căptuşite cu scânduri de cedru şi poleite cu
aur şi, pentru că aici era chiar şi sala cea pompoasă a Marelui Sanhedrin. Maria şi
Iosif, bătând din uşă în uşă, au ajuns să bată şi la uşa marilor rabini tocmai atunci
când erau adunaţi cu toţii şi, spre marea lor uimire şi bucurie, ei L-au găsit pe
Domnul Isus în mijlocul lor.
De abia acum înţelegem, de ce Evanghelistul Luca ne-a spus că sfinţii
părirţi L-au găsit pe Domnul Isus în Templu tocmai după trei zile de căutare. El a
scris: “După trei zile, L-au găsit în Templu, şezând în mijlocul învăţâtorilor,
ascultându-i şi punându-le întrebări” (v. 46).
Există şi o altă variantă pe care a conceput-o R.H. Lightfoot. Acest
comentator ne spune că în Talmud scrie că în Templu erau trei săli în care se
învaţa Legea prin întrebări: una în curtea Neamurilor, alta în curtea Bărbaţilor şi a
treia în curtea Preoţilor.10 În aceste săli, rabinii predau Legea prin întrebări la care
luau parte ucenicii lor şi toţi care doreau să cunoască Legea mai temeinic. Prin
această metodă rabinii, cât şi ucenicii lor, aveau oportunitatea să-şi arate
388
înţelepciunea. Josif Flavius a menţionat în autobiografia sa că şi el când era de 14
ani şi se afla în a doua sală din aceste trei, răspundea la multe întrebări pe care i le
puneau rabinii.11
Noi luăm prima variantă,anume că Domnul Isus a intrat în sala marilor rabini
şi înclinăm spre această opinie cel puţin din trei motive: a)Primul motiv era pentru
că în sala din curtea Preoţilor în care au predat rabinii cei mai renumiţi, Domnul
Isus nu avea acces; b)Al doilea motiv a fost pentru că atunci când Domnul Isus
era în miljocul învăţătorilor, au fost prezenţi şi rabinii cei mai mari. c) Şi al treilea
motiv era fiindcă atunci când băiatul Isus Se afla în mijlocul învăţătorilor, erau
adunaţi toţi rabinii şi n-au fost numai câţiva dintre ei. Aceasta înseamnă că
Domnul Isus Se afla în sala rabinilor şi nu în una din primele două în care au
predat Legea numai câţiva dintre rabini.
În al doilea rând, Evanghelistul Luca ne-a arătat în acest text că atunci
când Mântuitorul Şi-a împlinit vârsta de 12 ani orologiul divin
II. A ÎNCEPUT SĂ-I TREZEASCĂ CONŞTIENŢA ASUPRA ORIGINII

SALE DIVINE
Cine poate să înţeleagă ce s-a petrecut în sufletul Domnului Isus atunci
când a început să-Şi dea seama de prima dată cine era El? Şi cine poate să-şi
imagineze câtuşi de puţin ce fel de sentiment L-a copleşit în clipa când a început
să Şi-L amintească pe Tatăl Său ceresc şi locul de unde a venit? În textul citit noi
găsim amprente adânci ale acestui dor mare care L-a copleşit pe Domnul Isus de
prima dată după Tatăl Său, Casa Tatălui şi cer!
Mântuitorul nu Şi-a descoperit originea şi preexistenţa când era un prunc
în braţele mamei, ci Maria a istorisit Evanghelistului Luca că conştienţa Lui
divină I s-a trezit la această sărbătoare a Paştelor, atunci când S-a uitat la toate
lucrurile din Casa Tatălui Său de pe pământ care n-au fost altceva decât nişte
umbre care Îi arătau cine era El şi pentru ce a fost trimis. Pe Mântuitorul totul L-a
impresionat din Templu pentru că El, de acum a înţeles toate lucrurile mai bine ca
oricare altul.
Redăm numai cinci lucruri din Templu care trebuie să-L fi mişcat foarte
mult:
a) Primul lucru era frumuseţea şi măreţia Templului pe care poporul
evreu l-a zidit în Numele Tatălui Său.
b) Al doilea lucru care trebuie să fi avut o mare influenţă asupra Domnului
Isus era sacrificarea mieilor. În după masa zilei de 13 Nisan se sacrificau în
Templu cca 250.000 de miei.12 Şi Iosif a trebuit să ducă un miel la Templu ca să-
il înjunghie un preot. Pentru Domnul Isus, în calitate de adevăratul Miel al lui
Dumnezeu, sângele acestor miei nevinovaţi avea o gură care Îi spunea mult.
c) Al treilea lucru care trebuie să-L fi impresionat foarte mult pe
Mântuitorul era sunetul de trâmbţă care chema poporul în fiecare dimineaţă din
389
timpul sărbătorii la ceasul de rugăciune. Pentru ceasul acesta mare al rugăciunii
care începea o dată cu arătarea primelor raze ale soarelui, poporul lui Dumnezeu
venea din toate părţile lumii. 13
d) Al patrulea lucru care L-a impresionat foarte mult pe Domnul Isus erau
discursurile marilor rabini. În timpul celor şapte zile ale sărbătorii, rabinii cei
mai de seamă care făceau parte din Marele Sanhedrin obişnuiau să ţină în curtea
Neamurilor sub pridvorul lui Solomon sau cel regal câte un discurs teologic. 14
Din text reiese că pe băiatul Isus L-au impresionat atât de puternic aceste
discursuri încăt a dorit să aibă neapărat o întrevedere cu aceşti dascăli mari ai lui
Israel.
f) Şi al cincilea lucru care L-a mişcat cel mai puternic pe Băiatul Isus a
fost Sfânta Sfintelor. Ne putem imagina că atunci când I S-a trezit conştienţa
divină de prima dată asupra originii Sale cereşti şi L-a apucat un mare dor după
Tatăl Său ceresc, cu ce fel de sete S-a fi uitat spre Naos! El, a ştiut de acum cu
mult mai mult ce însemnătate avea Sfânta Sfintelor din cunoştinţa Lui
divină,decât din ce-a învăţat de la şcoli. O, Lui, ca şi Copil, I-ar fi ajuns ca să intre
măcar la umbra prezenţei Tatălui Său din Sfânta Sfintelor pentru a-Şi răcori
sufletul, dar cine a putut să-L înţeleagă şi să-I dea voie!
Gasirea Băiatului Isus în Templu
Această răscolire divină L-a împins pe El cel mai mult ca să discute cu dascălii cei
390
mai mari ai lui Israel. După ce sărbătoarea Paştelor a luat sfârşit şi rabinii s-au
retras în sala lor rabinică, El a intrat la ei. Aici erau întruniţi dascălii cei mai de
seamă ai lui Israel. Se crede că printre ei era şi blândul Hilel, unul dintre cei mai
vestiţi rabini din istoria lui Israel care era atunci foarte bătrân. Aici trebuie să fi
fost şi renumitul Gamaliel, nepotul lui Hilel. Apoi, trebuie să fi fost şi rabinul
Iohanan ben Zachai, un alt rabin vestit. Rabinul Buta, care s-a bucurat de o mare
stimă în erudiţia rabinică. Lui, Irod a ordonat să i se ia lumina ochilor. Rabinul
Sadoc, care a luat parte la răscoala lui Iuda Galileanul. Rabinul Nicodim, care a
venit la Domnul Isus noaptea. Rabinul Iosif din Arimatea, în mormântul căruia a
fost pus trupul Mântuitorului şi alţii. 15 Evanghelistul Luca ne-a spus că băiatul
Isus a şezut în mijlocul lor, îi asculta şi le punea întrebări. El a scris: "După trei
zile, L-au găsit în Templu, şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi
punându-le întrebări" (v.46) Nu ştim despre ce fel de probleme teologice au
discutat , dar una ştim că aceşti teologi mari ai vremii au rămas uimiţi de
înţelepciunea Lui. Evanghelistul Luca a scris: “Toţi care-L auzeau rămâneau
uimiţi de priceperea şi răspunsurile Lui” (v.47). Ne putem imagina cât de uimiţi
au rămas părinţii Mântuitorului atunci când L-au găsit în mijlocul acestor dascăli
renumiţi şi în toiul discuţiei! Evanghelistul Luca a scris: “Când L-au văzut
părinţii Lui au rămas înmărmuriţi” (v.48).
Evanghelistul Luca ne-a spus mai departe că Maria, după ce L-a găsit, I-a
făcut o mică dojană pentru frica şi neliniştea lor de părinţi, zicându-i: “Fiule,
pentru ce Te-ai purtat aşa cu noi? Iată că tatăl Tău şi eu Te-am căutat cu
îngrjorare” (v.48). La această mustrare a mamei,când I-a zis: "Tatăl tău şi eu Te-
am căutat cu îngrijorare”, băiatul Isus i-a răspuns cu o mare ardoare şi
expresivitate: “De ce M-aţi căutat? Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în Casa
Tatălui Meu? “(v.49).16 Acesta este un verset cheie din viaţa Mântuitorului care
ne arată când I S-a trezit conştienţa faţă de originea şi preexistenţa Sa divină, şi
când a declarat de prima dată că Dumnezeu este Tatăl Lui. Comentatorul F. Godet
a spus că în evanghelia apocrifă a lui Toma, pe care o amintea şi Irineu în secolul
al II-lea, scrie că la vârsta de 12 ani Domnului Isus I S-a trezit conştienţa divină şi
că El de atunci era atotştiutor (Toma 6:7,19).17 Acelaşi lucru îl susţin şi astăzi
mulţi teologi şi comentatori.18
Evanghelistul Luca, atunci când a scris: “Ei n-au înţeles cuvintele Lui”
(v.50), n-a spus că ei n-au înţeles afirmaţia Domnului Isus că El era Fiul lui
Dumnezeu, ci n-au priceput imediat argumentarea Lui teologică. Mântuitorul a
răspuns la reproşul mamei Sale cu alte cuvinte: “Mamă, oare nu spuneţi voi că
Templul este Casa lui Dumnezeu, şi aşa este. Mamă şi tată, de acum voi trebuie
să ştiţi că Eu sunt Fiul lui Dumnezeu, şi dacă Eu sunt Fiul lui Dumnezeu şi
Templul este Casa Lui, aceasta înseamnă că Eu eram acasă; Şi dacă eram acasă,
atunci de ce M-aţi căutat în altă parte?” 19 Această afirmaţie a Mântuitorului, că
Dumnezeu este Tatăl Lui, a adus părinţilor sfinţi multă bucurie şi nădejde
391
dumnezeiască!
Poate ei nu I-au zis Domnului Isus niciodată nimic despre naşterea Lui
miraculoasă, pentru că au vrut să vadă manifestările şi pornirile Lui. Şi acum ne
putem imagina cum s-au simţit ei când au auzit această declaraţie chiar din gura
Lui că era Fiul lui Dumnezeu, lucrul pe care El personal l-a descoperit în viaţa Sa.
Şi, în al treilea rând, Evanghelistul Luca ne-a arătat în pasajul citit că
atunci când Mântuitorul a împlinit 12 ani marele orologiu
III. I-A DAT SEMNALUL CĂ DE ACUM AU ÎNCEPUT SĂ I SE

REVERSE ZORILE UNEI ZILE DE LUCRU MARI ŞI GRELE
Când Domnul Isus a descoperit cine era, El n-a fost deloc mândru şi nu
Şi-a privit părinţii mai prejos. Evanghelistul Luca a scris: ”Şi le era supus”
(v.51).
Domnul Isus deşi Şi-a cunoscut originea divină, totuşi a fost supus
părinţilor. Faptul că El era Fiul lui Dumnezeu, L-a făcut să fie totodată şi un fiu
perfect al părinţilor Lui pământeşti. Mântuitorul, care era în acelaşi timp Fiul Iui
Dumnezeu, şi Fiul omului, a vrut să Se achite de toate îndatoririle Sale divine şi
umane cu cea mai mare fidelitate. Când Şi-a împlinit majoratul şi I S-a trezit
conştienţa asupra originii Sale divine, a înţeles că atunci I-a bătut gongul şi au
început să I Se reverse zorile unei zile de lucru lungi şi grele. El de la vârsta de 12
ani a pus mâna pe rindea, fiindcă avea încă patru frăţiori şi cel puţin trei surioare.
Apoi, în timpul cel mai scurt, când Iosif, tatăl Lui adoptiv, a murit, El a devenit
tâmplarul de bază al Nazaretului. Domnul Isus a muncit din greu ca să-Şi întreţină
mama, fraţii şi surorile până când au crescut mari. El din experienţa Lui proprie a
zis: “Cine este credincios în cele mai mici lucruri este credincios şi în cele mari şi
cine este nedrept în cele mai mici lucruri este nedrept şi în cele mari“ (Luca
16:10).
__________________________________
1. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 29ş;

Edersheim, A., The Life and Times of Jesus the Messiah, p. 235.
3. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 29;
După alţi comentatori, această diferenţă era de 22 de Km şi nu de 30 Km.
4. în Israel, la începutul lunii octombrie începeau ploile de toamnă
5. Godet, F., A CommenIary on The GospeI of St. Luke, Vol. I, p. 146.
6. Lopuhin, A., Istoria Biblică, Vol. V, p. 67.
8. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 29; Godet, F., A CommenIary on The
392
GospeI of St. Luke, Vol. I, p. 147.
9. Op. cit.
10. Lightfoot, R.H., The Luke's Gospel, p. 11, 46.
11. Godet, F., A CommenIary on The GospeI of St. Luke, Vol. I, pp. 147 - 148.
12. Josephus, F., Jewish War, VI. 9, 3;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 362.
14. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 362.
16. Godet, F., A CommenIary on The GospeI of St. Luke, Vol. I, p. 149.
17. Op. cit. p. 148.
19. Briggs, C.A., Commentary of St. Luke, p. 64.
393
53. MEDIUL ÎN CARE A CRESCUT ŞI A TRĂIT FIUL LUI DUMNEZEU
Matei 2 : 22 - 23
22. Dar când a auzit că în Iudea domneşte Arhelau în locul tatălui său
Irod, s-a temut să se ducă acolo; şi, fiind înştiintat de Dumnezeu în vis, a plecat în
regiunea Galileii.
23. A venit aici şi a locuit într-o cetate numită Nazaret, ca să se
împlinească ce fusese vestit prin profeţi: că El va fi numit Nazarinean .
Luca 2 : 39 - 40
39. După ce au împlinit tot ce poruncea Legea Domnului, Iosif şi Maria
s-au întors în Galilea în cetatea lor, Nazaret.
40. Iar Pruncul creştea şi se întărea; era plin de înţelepciune şi harui lui
Dumnezeu era peste El.
În acest studiu, intitulat Mediul în care a crescut şi a trăit Fiul lui

Dumnezeu, ne vom ocupa de patru lucruri: mediul ambiant, mediul educativ,
mediul rutier şi de mediul politic.
I . MEDIUL AMBIANT
Evanghelistul Matei ne-a spus că Dumnezeu l-a înştinţat pe Iosif în vis ca
să se stabilească în părţile Galileii, şi anume în cetatea Nazaret.
Trei lucruri au caracterizat mediul ambiant al Nazaretului:
1. Primul lucru era frumuseţea.
Între marea Mediterană şi râul Iordan se întindea vatra sacră a lui Israel, un
platou în pante dulci şi străbătut de văi, care pe timpul Mântuitorului era împărţit
în trei regiuni: Iudea, Samaria şi Galilea.
Nazaretul era situat într-unul dintre cele mai frumoase locuri din Galilea.
El era aşezat cu casele lui albe şi acoperişuri plane pe coasta de sud a unui deal
foarte pitoresc.1 Avea grădini împrejmuite cu nopalul ornamental roşu. Iar
livezile care-l înconjurau erau pline cu tot felul de pomi roditori, ca măslini, nuci,
smochini, rodii, portocali, cactuşi şi alţii. Fructele Galileii erau foarte lăudate
pentru gustul lor 2 Von Soden a spus: “Timp de două luni: martie şi aprilie,
câmpul Galileii era ca un covor de flori de o frăgezime şi de nişte culori fără
seamăn". Primăvara în Nazaret era o ambianţă de culori şi o mireasmă de
parfumuri de neîntrecut. 3
Scriitorii evrei au descris o zonă de 25 km ca cel mai frumos şi cel mai
fertil loc din Ţara Sfântă în care s-a inclus Seforisul şi Nazaretul. Această zonă l-a
inspirat pe Solomon când a compus Cântarea Cântărilor.4 Vieţuitoarele erau mici
şi foarte blânde. Turturelele erau subţiri şi iuţi. Mierlele erau albastre şi atât de
uşoare încât se aşezau pe anumite fire de iarbă fără ca acestea să se aplece.
394
Ciocârliile moţate intrau aproape sub picioarele călătorilor. Erau broaşte ţestoase
mici de pârâu care aveau ochi foarte ageri şi blânzi. Şi berzele erau atât de blânde
încât de abia se fereau din calea omului.5
Copilăria Domnului Isus
Antoniu Martirul a scris la sfârşitul secolului al VI-Iea că fântâna

Nazaretului de la care ducea şi Maria apă cu ulciorul pe umăr şi în jurul căreia era
atâta viaţă şi veselie, pe timpul lui era distrusă, jgheaburile ei erau crăpate şi în ea
nu se afla decât apă tulbure.6
Într-un asemenea cadru cosmologic Mântuitorul Şi-a trăit viaţa.
2. Al doilea lucru care a caracterizat mediul ambiant al Nazaretului era
fertilitatea.
Dealul pe care era construit Nazaretul a fost un deal vulcanic, lava care a ieşit
din adâncul pământului a făcut ca solul lui să fie de o fertilitate rară. De altfel,
Galilea întreagă era foarte fertilă. Iosif Flavius a descris Galilea ca pe o regiune
395
foarte roditoare.7 Pământul, cât şi clima lui blândă au contribuit foarte mult la
acea fertilitate. Datorită acestui fapt, câmpia Esdrelon, care se întindea de la râul
Iordan la marea Mediterană, se numea Ogorul Iui Dumnezeu. Pe timpul
Domnului Isus Galilea întreagă era acoperită cu lanuri, vii şi livezi.8 Dealurile ei,
de asemenea erau acoperite cu păşuni şi străbătute de multe turme de oi. Galilea
era bogată şi în râuri şi în izvoare limpezi .9
Nazarenenii, ca de altfel toţi galileenii, se ocupau cu agricultura,
viticultura, pomicultura, creşterea vitelor şi diferite meserii.10 Produsele Galileii
erau foarte căutate pe piaţa Israelului, concurând chiar şi cu produsele Egiptului.
Datorită pământului roditor, a climei ei aproape de o primăvară permanentă 11
şi a firii primitoare a locuitorilor, Galilea era o regiune foarte populată, având
potrivit relatării istoricului losif Flavius pe timpul Mântuitorului 15 cetăţi
fortificate şi 240 de oraşe. 12
Domnul Isus ca şi copil în atelierul de tâmplărie al tatălui Său

Tabloul pictat de Sir John Everett Millais
Numele de Galilea, Galil-ha-goim, înseamnă “ţinutul neamurilor". Ea era

numită astfel datorită amestecului cu neevrei. Populaţia acestei regiuni era foarte
împestriţată. Pe timpul Domnului Isus locuiau în Galilea foarte mulţi străini ca:
fenicieni, sirieni, arabi şi greci. Evreii s-au încuscrit cu mulţi dintre aceşti străini,
dintre care unii trecuseră la iudaism.13
396
Dealurile şi văile Galileii
Galilea cea fertilă, plină de văi şi dealuri
397
Din cauza acestui amestec, evreii din Galilea şi-au stricat limba. Şi aşa limba
aramaică ce se vorbea pe timpul Mântuitorului era un amestec între limbile
siriană, caldeană, greacă şi ebraică.
Câmpie înflorită din Galilea
Frumuseţea naturii de lângă Nazaret, din care Solomon s-a inspirat

atunci când a compus Cântarea Cântărilor
398
Fântâna fecioarei Maria din Nazaret
Dar galileenii îşi stricaseră cu atât mai mult limba, permiţând o nouă
invazie a limbilor străine în ce priveşte accentul şi fondul lor lexical. Datorită
faptului că ei îşi stricaseră limba şi se încruscriseră cu neamurile, evreii din Iudea
îi batjocureau în fel şi chip şi le spuneau că din Galilea nu poate ieşi nici un
proroc.
3. Şi al treilea lucru care a caracterizat mediul ambiant al Nazaretului era
panorama care se deschidea de pe dealul lui.
Coasta pe care a fost construit Nazaretul era la o înălţime de 370 m
altitudine de la nivelul Mării Mediterane, iar de la Nazaret până la vârful dealului
mai era încă o distanţă ce se putea parcurge în 10-15 minute.
De pe vărful acestui deal unde se simţea briza Mării Mediterane în mod
permanent, se deschidea un peisaj de nedescris. “În nici o ţară din lume”, zicea
criticul E. Renan, “munţii nu se întind aşa de armonios şi nu inspiră gânduri atât
de înalte ca munţii Galileii” .14 Iar Keim, spunea că, aşa după cum Israelul este
centrul pământului, tot aşa şi dealul Nazaretului este centrul Israelului cu peisajele
care se deschid de pe el.15
Spre est se vedea Marea Galileii la o distanţă de vreo 35 km, în toată
frumuseţea ei. Lângă Marea Galileii se vedea Tiberiada, grandioasa capitală a
Galileii şi oraşele: Horazin, Betsaida, Capernaum şi Magdala. La vreo 10 km de
Nazaret se vedea muntele Tabor cum îşi înălţa falnic fruntea încoronată cu
verdeaţă, unde Mântuitorul urma să-Şi rostească Predica de pe munte. Iar dincolo
de marea Galileii şi râul Iordan se înălţau dealurile Basan-Ghilead.16
Spre vest se deschidea o altă panoramă frumoasă: La o distanţă de vreo 40
km, se vedea Marea Mediterană şi câmpia cea bogată a Şaronului care se întindea
de-a lungul litoralului. La o distanţă de 16 km, se vedea muntele Carmel, unde Ilie
a pogorât foc din cer. Şi tot la o distantă de 16-17 km, de Nazaret, dar ceva mai
399
spre sud, se întindea câmpia Armaghedon, câmpul cu cele mai multe şi crâncene
lupte unde căzuse cândva şi evlaviosul Iosia, împăratul lui Iuda (2 Cron.35:22-
23).17
Spre nord se deschidea o altă panoramă frumoasă: În apropiere se vedeau
dealurile şi câmpiile pitoreşti acoperite cu multe cetăţi şi sate. La o distanţă de
vreo 5 km se vedea Gat-Hefer, locul de naştere a prorocului Iona, unde se crede că
este şi mormântul lui (2 Împ. 14:25). Lângă Gat-Hefer se vedea fosta capitală a
Iudeii, cetatea Seforis, şi satuI Cana,în care Mântuitorul urma să transforme apa în
vin la o nuntă. Iar în depărtare se profilau munţii Libanului şi Hermonul, al cărui
vârf era acoperit veşnic cu zăpadă (Ps. 89:12).18
Şi spre sud se deschidea o altă panoramă frumoasă: De pe dealul
Nazaretului se vedea câmpia cea bogată a Esdrelonului în întregime, care se
întindea de la râul Iordanului la marea Mediterană şi se apropia până la 3-4 km de
poalele acestui deal. La o distanţă de vreo 10 km era cetatea Endor, unde o
vrăjitoare a chemat duhul lui Samuel ca să vorbească cu Saul. La o distanţă de 12
km de Nazaret şi 3 spre apus de Endor se afla Nainul, unde Domnul Isus urma să
învieze pe fiul unei văduve. La vreo 14 km de Nazaret şi 2 spre apus de Nain era
situat Sunemul în care cândva prorocul Elisei s-a folosit de ospitalitatea văduvei
Sunamitei şi i-a înviat copilul (2 Imp. 4:1-25). Sunemul era şi satul lui Abisag,
care a fost cea mai frumoasă dintre fetele din regatul lui David. Şi tot la o distanţă
de 14-15 km de Nazaret şi mai spre apus de Sunem se vedea râul Kişon, unde s-a
purtat o mare bătălie între oştile lui Sisera şi ale lui Barac, şi unde Barac şi Debora
au supus pe cananiţi (Jud.5:15). La vreo 20 km de Nazaret în direcţia Sunemului
era Izreelul, capitala lui Ahab, lângă care era via lui Nabot. Aici Izabela, care a
dus poporul lui Dumnezeu la idolatrie, şi-a sfârşit viaţa tragic. Tot spre această
direcţie, cu 1 km mai departe, era izvorul lui Harod, unde Ghedeon şi-a testat
armata şi a pus pe fugă pe madianiţi cu cei 300 de viteji (Jud.7:1). La vreo 3 km
mai departe de izvorul lui Harod şi mai spre răsărit se vedea muntele Ghilboa,
înalt de 600 m de la nivelul Mării Mediterane. Aici împăratul Saul s-a luptat cu
filistenii şi a fost ucis el şi trei fii de-ai lui. Iar dincolo de toate acestea se vedea
Samaria.19
400
Nazaretul modern
Toate acestea, cât şi multe altele se vedeau din plin de pe vârful dealului
nazarinean. Acest loc frumos şi liniştit al naturii era foarte necesar şi prielnic
Fiului lui Dumnezeu pentru reculegere şi meditaţie. Ne putem imagina cum
Mântuitorul adeseori Se urca pe acest deal şi medita asupra chemării Sale şi a
lumii pe care El a creat-o!
II. MEDIUL EDUCATIV

Când a vorbit Domnul Isus în sinagoga din Nazaret, concetăţenii Lui s-au
întrebat miraţi zicând: “De unde are El aceste lucruri? Ce fel de înţelepciune este
aceasta care I-a fost dată?” (Marcu 6:2). Aceeaşi întrebare au pus-o şi iudeii la
Ierusalim, când Mântuitorul învăţa poporul în Templu, la sărbătoarea Corturilor.
Ei au zis: “Cum are omul acesta învăţătură, căci n-a învăţat niciodată?” (Ioan
7:15).
De aici, mulţi au tras concluzia, începând cu E. Renan şi sfârşind cu
profesorul de la Sorbona, Chales Guignebert, care a predat istoria creştinismului,
că Domnul Isus n-a învăţat carte decât în şcoala elementară.20
Potrivit poruncii lui Dumnezeu pe care a dat-o lui Moise când a zis: “Şi
poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta (7) şi să le
401
întipăreşti în mintea copiilor tăi şi a copiilor copiilor tăi” (Deut. 6:6-7), Legea a
insistat ca părinţii să dea copiilor măcar un minim de învăţătură.
Educaţia se făcea în Israel prin trei mijloace:
1. Primul mijloc era familia.
Rabinii cereau părinţilor să înveţe copii încă de la vârsta de 5 ani cele 10
porunci, anumite istorioare din Vechiul Testament, unele rugăciuni şi
ceremonialul de la Templu.
Credem că Maria şi Iosif şi-au dat tot interesul ca să-L înveţe pe Domnul
Isus Sfintele Scripturi încă din pruncia Lui cea mai fragedă, aşa după cum s-au
străduit să-l înveţe şi pe Timotei, bunică-sa Lois şi mamă-sa Eunice (2
Tim.1:5;3:15). George Herbert a zis: “O mamă bună preţuieşte mai mult decât o
sută de pedagogi”.21
2. Al doilea mijloc prin care se făcea educaţia în Israel era şcoala.
Un învăţător predă la elevi
La început şcolile au fost înfiinţate în Israel numai pentru educaţia copiilor

orfani fiindcă nu era cine să-i înveţe, dar încetul cu încetul, ele au primit un
caracter general. Pe timpul Mântuitorului, şcoala s-a bucurat de un loc înalt.22
Fiecare cetate sau sat a trebuit să aibă şcoală. Învăţătorul avea până la 25 de elevi.
Dacă erau 50, trebuia să fie doi învăţători. Iar dacă erau 40, atunci trebuia să fie un
402
învăţător şi un ajutor. Învăţătorul principal de obicei era hazanul, “fruntaşul
sinagogii”. Şcoala funcţiona pe lângă sinagogă şi în majoritatea cazurilor era
instalată în încinta sinagogii.23 Copiii şedeau în clasă pe pardoseală potrivit
vârstei, aşa după cum se obişnuia în Răsărit. Numai mai târziu s-au introdus
scaunele.24 Şcoala pe timpul Domnului Isus avea trei trepte: Prima treaptă era de
la clasa I-a la a IV-a; ea începea cu copiii de 6 ani. În această şcoală se învăţa
Vechiul Testament. Ea începea cu cartea Leviticul, trecea la restul Pentateuhului,
continua cu cărţile profetice şi se termina cu cărţile istorice şi poetice. Treapta a
doua era de la clasa a V-a la a IX-a; ea dura cinci ani de şcolarizare de la vârsta
de 11 la 15 ani. În această şcoală se învăţa Mişna sau ”Legea Orală”. Şi a treia
treaptă sau şcoala superioară care se mai numea şi Soferim, “academia
rabinilor”, dura şase ani. În această şcoală se preda Talmudul şi se învăţa
interpretarea Sfintelor Scripturi.25 În Nazaret n-a existat o asemenea şcoală.
Acesta era un alt motiv pentru care se spunea că din Nazaret nu putea ieşi nici un
proroc, fiindcă fără această şcoală nimeni nu putea să interpreteze Sfintele
Scripturi.
Sulurile legii
Este adevărat că nici una dintre aceste şcoli nu era obligatorie, şi cu toate
acestea s-a întâmplat rar de tot ca cineva să nu fi urmat măcar şcoala elementară
de patru clase, fiindcă în ea se învăţa Vechiul Testament şi pentru că poporul
403
evreu avea o conştiinţă foarte avansată faţă de Vechiul Testament. Primele două
trepte au început să devină obligatorii numai din anul 64 după Cristos. Unul dintre
cei mai mari rabini, fiind întrebat odată:” Când este bine să înveţe copiii evrei
înţelepciunea grecească ? “ a răspuns: “La orele când nu este nici zi şi nici
noapte, pentru că în Sfintele Scripturi scrie că ei trebuie să înveţe Legea
Domnului zi şi noapte".26
3. Şi al treilea mijloc prin care se făcea educaţia în Israel a fost sinagoga.
La evrei, sinagoga era un mijloc de educaţie mai bun chiar şi decât şcoala.
Sinagogile au început să ia fiinţă în captivitatea babiloneană în lipsa Templului,
iar după întoarcerea poporului evreu din Babilon, învăţatul Ezra a început să le
întemeieze şi în Israel. Ele erau foarte iubite şi binevenite la poporul evreu. Pe
timpul Domnului Isus ele erau răspândite pretutindeni. Chiar şi în Ierusalim erau
480 de sinagogi pentru că toţi evreii care s-au împrăştiat printre popoarele lumii,
au dorit să aibă acolo o sinagogă în care să se ţină serviciul în limba lor, atunci
când se adunau cu ocazia sărbătorilor. În Tiberiada, capitala Galileii, erau 13, în
Damasc erau 10 şi chiar şi în cele mai mici cătune a fost câte o sinagogă.27 Cât de
bine se simţea Băiatul Isus în sinagogă unde se citea Legea şi Prorocii şi unde se
ruga poporul! El nu putea să aibă toate sulurile Vechiului Testament fiindcă
părinţii Lui erau săraci şi sulurile care se scriau cu mâna erau foarte scumpe.
Sulurile Vechiului Testament întreg, reuşeau să le cumpere de abia cei mai bogaţi.
Ne place să credem că atunci când se citea Vechiul Testament la sinagogă sau la
şcoală, Băiatul Isus asculta cu cea mai mare atenţie şi însetare.
Unii comentatori sunt de părere că Domnul Isus n-a făcut decât primele
două trepte de şcoală existente în Nazaret, deoarece Iosif a murit timpuriu şi
Băiatul Isus n-a putut să meargă la şcoală într-alt oraş, pentru că trebuia să-şi ajute
mama la întreţinerea fraţiorilor Lui mai mici. Iar alţi comentatori şi teologi spun
că Mântuitorul ar fi terminat şi studiile superioare, argumentând cu faptul că El a
comentat şi a interpretat Vechiul Testament cu cea mai mare iscusinţă, că era la
curent cu cele mai mari controverse şi subtilităţi teologice, că a stăpânit stilul
biblic şi nuanţele ei cele mai fine şi cum El obişnuia să zică mereu ca un
cunoscător de elită al Sfintelor Scripturi: “Oare n-aţi citit…?”
Din întrebarea surprinzătoare a concetăţenilor Domnului Isus atunci când
au zis miraţi: “De unde are El aceste lucruri? Ce fel de înţelepciune este aceasta
care I-a fost dată?” (Marcu 6:2), reiese că El nu avea studii superioare deoarece
ei, care erau tot timpul cu El, ar fi ştiut că a urmat o şcoală superioară într-alt oraş,
pe când ei L-au văzut lucrând în atelierul Lui de tâmplărie încă de copil.
Însă, dacă n-a avut studii superioare, Domnul Isus nu înseamnă că El n-a
putut să ajungă la acea cunoştinţă perfectă a Sfinteîor Scripturi. Istoria ne arată că
geniile cele mai mari şi creatoare n-au avut totdeauna studiile academice ale
timpului în care au trăit. Dar Mântuitorul era mai mult decât un geniu, pentru că
El a fost de origine divină. Am văzut în studiul trecut că conştienţa Lui divină s-a
404
trezit la etatea de doisprezece ani, şi atunci ce rost mai avea să înveţe teologia de
la alţii? Este îndoielnic faptul că după ce I S-a trezit conştienţa divină la vârsta de
12 ani să fi terminat chiar şi clasa a VI-a.
În al treilea rând, ne vom ocupa în acest studiu de
III. MEDIUL RUTIER

Nazaretul n-a fost o cetate izolată undeva care să nu fi avut nici o atingere
cu viaţa şi evenimentele lumii de atunci. Prin el treceau două dintre cele mai mari
şi importante şosele din lume 28 : Prima era şoseaua care trecea prin Damasc şi
lega continentul Asiei şi al Europei cu cel al Africii. Israelul era un pământ-pod
prin care treceau cele trei continente. Această şosea era ruta cea mai principală
pentru caravanele lumii. Pe această şosea au trecut ismaeliţii în Egipt, atunci când
Iosif a fost văndut de către fraţii lui. Pe ea au curs legiunile lui Alexandru cel
Mare cu vreo trei secole înainte de Cristos. Şi tot pe ea a mărşăluit şi Napoleon cu
armata lui, cu 18 secole după Cristos.29 Şi a doua şosea principală care trecea prin
Nazaret era şoseaua care venea din Est şi ducea spre portul mediteranean din
Israel numit Acre. Aceasta era şoseaua frontierei de Est a marelui imperiu. Pe
această şosea treceau mereu legiunile romane şi caravanele cu tot felul de
mătăsuri şi mirodenii.30
Mântuitorul n-a crescut şi n-a trăit într-o localitate izolată, ci într-un oraş
pe unde treceau marginiile pământului. El a văzut pe aceste două şosele tot felul
de călători din toate naţiunile lumii de atunci şi a fost confruntat chiar din
copilărie cu scene care trebuie să-I fi vorbit adeseori despre o lume pentru
Dumnezeu.
Şi, în al patrulea rând, ne vom ocupa în acest studiu de
IV. MEDIUL POLITIC

Poporul evreu îşi pierduse independenţa politică şi se găsea sub stăpânirea
romană.
Roma, potrivit politicii ei înţelepte, a acordat Israelului o autonomie largă.
Ea s-a ferit să se implice în problemele lui religioase. Marele Sanhedrin funcţiona
sub conducerea Romei nestingherit.31 Autorităţile romane căutau să evite cu
multă grijă tot ce credeau că putea să-i deranjeze sau supere pe evrei. Astfel, ele
nu şi-au instalat nici chiar sediul şi garnizoana în Ierusalim. Pentru o mică
supraveghere a Templului şi a cetăţii sfinte, ele au construit pe colina Moria
Fortăreaţa Antonia, iar guvernul şi armata îşi aveau reşedinţa în Cezarea.32
Nimic însă nu se mişca în tot Israelul fără ştirea şi voia stăpânirii romane.
Irozii n-au fost altceva decât nişte funcţionari superiori care erau la discreţia
cezarului, de aceea ei îşi dădeau tot interesul să-i câştige încrederea şi graţia.
Marele preot, de asemenea se numea şi se menţinea tot cu sprijinul Romei.33
405
Tiberiada, capitala Galileii era construită între anii 18-22 d. Cr.
Irod Antipa i-a pus numele dupa imperatorul Tiberiu
Nu avem nici o informaţie că Domnul Isus să o fi vizitat vreodata
Antipa a început să conducă Galilea încă din anul 4 după data reală a
naşterii Mântuitorului, când avea 17 ani.34 La început Seforisul era capitala
Galileii pe care Irod Antipa l-a rezidit şi l-a întărit şi care se afla la 5-6 km de
Nazaret. Când Domnul Isus era de 11 ani, Iuda Galileanul a organizat o răscoalâ
împotriva armatei romane care se afla în acest oraş. Fiul lui Bar, proconsulul
provinciei de Siria a înfrânt această rascoală şi a ars Seforisul, iar Bar, proconsulul
Siriei, i-a răstignit pe răsculaţi şi pe toţi locuitorii acestui oraş i-a vândut ca robi,
aşa că Antipa a trebuit să restaureze Seforisul şi să-l populeze cu alţi locuitori.35
La un moment dat, lui Antipa a început să nu-i mai placă Seforisul ca şi capitală.
Astfel, el şi-a construit o capitală nouă pe litoralul mării Galileii aproape de nişte
izvoare termale. Acest oraş grandios a fost construit timp de 3-4 ani, de Ia anul 24
la 27 după data reală a naşterii Mântuitorului. La frumuseţea acestui oraş n-au
contribuit numai clădirile lui în stil roman, ci şi multe colonade greceşti şi statui
de marmură. Antipa, ca să-l măgulească pe cezarul Tiberiu, a pus numele la noua
sa capitală Tiberiada.36 Când s-au efectuat săpăturile pentru construirea oraşului,
s-au găsit urmele unui cimitir vechi, fapt pentru care rabinii, potrivit legii lor, au
declarat acel loc necurat şi au cerut tuturor evreilor să-l părăsească pentru a nu se
pângări. Numai că Antipa n-a vrut să renunţe la planul lui. Când au fost gata
câteva străzi, el a anunţat ca să se mute în ele cine voia, dar nimeni nu îndrăznea,
406
până nici robii, de a trebuit Irod Antipa să dea la început chiar şi robilor pe lângă
casă şi o grădină. Numai aşa a reuşit Irod Antipa să populeze noua capitală, 37
care se afla la o distanţă de 25 km de Nazaret.38
Tiberiada, capitala Galileii
Antipa şi-a petrecut timpul în reşedinţa lui din Tiberiada în trândăvie, lux
şi destrăbălare. El avea un caracter foarte slab, căci nu s-a dat înlături să se
căsătorească cu soţia fratelui său, care i-a fost în acelaşi timp şi nepoată, şi s-o
alunge pe a lui. Apoi, pentru a face pe placul Salomei, fiica nevestei lui Irodiada,
el a fost gata ca să-l decapiteze pe Ioan Botezătorul.
Tiberiada, capitala Galileii şi Marea Galileii
407
Tiberiada, capitala Galileii
Domnul Isus, ca unul care locuia în Galilea, era toată viaţa sub stăpânirea
acestui etnarh nul şi stricat până în măduva oaselor, în jurul căruia se îngrămădeau
tot felul de linguşitori ca să tragă anumite foloase.
În concluzie, Dumnezeu a găsit cu cale ca Fiul Său să locuiască în Nazaret
pentru că în el era cel mai frumos mediu ambiant în care putea să mediteze şi să
Se reculeagă, pentru că el era poarta lumii prin care treceau marginile pământului
şi fiindcă etnarhul cel şiret şi nul al Galileii, totuşi era mai bun decât etnarhul fiară
din Iudea. Toate acestea L-au determinat pe Cel Preaînalt să aleagă anticipat
această localitate şi să inspire pe anumiţi oameni ca să-i pună numele Nazaret,
fiindcă aşa după cum am văzut în penultimul studiu, în el urma să crească
“Odrasla lui David” şi să locuiască “Cel care S-a deosebit de toţi muritorii de pe
pământ şi îngerii din cer”.
408
__________________________________

2. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p.130.
3. Diamandi, S., Isus Mântuitorul, Vol. I, pp. 339 – 340;
Finegan, J., Light from the Ancient Part, p. 298;
Renan, E., Viaţa lui Isus, p. 33.
4. Lopuhin, A., Istoria Biblică, Vol. V, p.130.
5. Renan, E., Viaţa lui Isus, p. 33
6. Op. cit. p. 9.
7. Josephus, F., Jewish War, III. 3, 1.
8. Lopuhin, A.P., Istoria Blblică, Vol. V, p 130.
9. Renan, E., Viaţa lui Isus, p. 34 - 35.
12. Josephus, F., Jewish War, III. 3, 1.
13. Diarnandi, S., Isus Mântuitorul, Vol. I, p. 338 - 339.
14. Op. cit. p. 340 – 341;
Renan, E., Viaţa lui Isus, p. 10, 34.
15. Keim, Th., Geschichte Jesu, p. 321;
18. Finegan, J., Light from the Ancient Part, p. 298;
19. Harrison, E.F., Viaţa lui Cristos, pp. 60 - 61.
Lopuhin, A.P., Istoria Blblică, Vol. V, p. 132.
20. Guignebert, Ch., La Vie Cachee de Jesu, pp. 157 - 158.
21. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol.I, p. 60.
22. Lopuhin, A.P., Istoria Blblică, Vol. V, p. 60.
23. Op. Cit ;
25. Diamandi, S., Isus Mântuitorul, Vol. I, p. 482;
Lopuhin, A.P., Istoria Blblică, Vol. V, p. 60.
27. Lopuhin, A.P., Istoria Blblică, Vol. V, p. 62 - 63.
28. Dalman, G., Sacred Sities and Ways, ch. 3.
30. Op. cit. p. 39 - 40.
409
32. Op. cit.
33. Op. cit.
35. Josephus, F., Antiquities XVII, x, 9; XVIII, ii, 1.
36. Op. cit. XVII. 2, 3; XVIII. 2, 3;
Josephus, F., Jewish War, II. 9, 1; III, 10, 1;
Lopuhin, A.P., Istoria Blblică, Vol. V, p. 28, 127.
37. Op. cit. p. 127.
38. Op. cit. p. 128.
410
54. ISTORICITATEA ŞI ÎNFĂŢIŞAREA MÂNTUITORULUI
Un studiu ca acesta, intitulat Istoricitatea şi înfăţişarea Mântuitorului, ne

este necesar deoarece pe această temă s-au făcut tot felul de speculaţii şi născociri
care duc pe mulţi în eroare. Pentru a ne documenta şi în aceste două domenii, ne
vom folosi pe scurt de toate informaţiile care ne sunt strict necesare în legătură cu
acest subiect.
I. ISTORICITATEA DOMNULUI ISUS

Charles Guignebert, profesorul de la Sorbona de istoria creştinismului, a
spus că până în secolul al XVIII-lea nimănui nu i-a trecut prin minte ca să
tăgăduiască istoricitatea Mântuitorului. De abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea,
doi francezi: Volney şi Dupuis, au început să nege că Domnul Isus a trăit în
persoană şi să afirme că El n-a fost decât un mit asemenea multor mituri astrale
din Orient.1
E. Renan, B.H. Strauss şi alţii au propagat ideea că Domnul Isus a fost un
om adevărat care a impresionat atât de puternic pe contemporanii Lui cu viaţa,
învăţătura şi minunile Sale încât omenirea a început să-L divinizeze.2 Iar o altă
pleiadă de pretinşi învăţători ai lumii, ca: David Strauss, Bruno Bauer, P. Jensen,
J.M. Robertson, B. Smith, A. Drews, P.I. Couchoud, Kalthoff ş,a., au susţinut cu
tărie că Mântuitorul n-a existat niciodată ca om şi că El n-a fost decât un mit: un
zeu umanizat de mintea omului.
Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, Bruno Bauer şi-a propagat concepţiile
că Domnul Isus n-a existat niciodată cu adevărat, că El n-a fost decât produsul
imaginaţiei Bisericii, că Evangheliile au apărut de abia în secolul al doilea şi că
epistolele pauline n-au fost autentice.3
P. Jensen şi-a răspândit învăţătura pe tema aceasta în Germania, W.B.
Smith în America şi J.M. Robertson în Anglia. Acesta din urmă a susţinut că
mitul lui Cristos se asemăna cu miturile religiilor misterelor ale lumii greco-
romane.4
Un alt susţinător înverşunat al mitului Domnului Isus şi opozant aI
istoricităţii Mântuitorului a fost germanul Arthur Drews pe care l-au combătut cu
vehemenţă cărturarii de pe vremea lui ca: Julicher, J. Weiss, Von Soden şi alţii.5
La obiecţia acestor tăgăduitori ai istoricităţii Domnului Isus vom aduce
numai următoarele trei mărturii, dar ele sunt cu mult mai multe:
1. Prima este mărturia religiei poporului evreu.
În Talmudul evreiesc găsim două dovezi care ne arată că Domnul Isus a
existat ca om în istorie:
a) Prima dovadă este calomnia pe care au adus-o mai marii poporului
411
evreu, atât asupra Lui cât şi asupra mamei Lui.
Aceştia L-au numit pe Domnul Isus în Talmud Ben-Panthera, "FiuI
Panterei”.6 Evreii au născocit şi au umplut lumea că Maria a dat naştere
Domnului Isus cu un ostaş roman cu numele Panthera. Klausner a opinat că
vrăjmaşii Mântuitorului I-au pus acest nume, care înseamnă în Iimba greacă
“fecioară”, ca şi calomnie pentru că creştinii susţineau că Maria L-a născut pe
Domnul Isus în calitate de fecioară.7 A. Deissmann, care era un explorator şi în
acelaşi timp şi un comentator, a descoperit pe teritoriul Germaniei un monument
cu o inscripţie care data de pe timpul Imperiului Roman pe care figura o anumită
persoană cu un asemenea nume.8 Atât din explicaţia lui Klausner, cât şi din
descoperirea lui Deissmann vedem că denigratorii evrei au ştiut să ticluiască bine
acest nume atât ca semnificaţie, cât şi prin faptul că au existat persoane care au
purtat în mod real un asemenea nume
b) Şi a doua dovadă că Domnul Isus a existat ca persoană şi care se afla în
Talmudul babilonean este o altă calomnie: că El ar fi practicat magia, că ar fi
dus Israelul în rătăcire şi că ar fi răsculat poporul.
În capitolul “ Sanhedrinul “din Talmudul Babilonean scrie în prima
coloană din pagina 43: “Timp de patruzeci de zile un crainic a mers înaintea Iui
Isus din Nazaret, strigând cu glas tare: «Omul acesta trebuie omorât cu pietre
pentru că practica magia, ducea Israelul în rătăcire şi răscula poporul. Cine are
de zis ceva în apărarea lui să iasă în faţă şi să spună».Dar n-a ieşit nimeni în faţă
şi astfel el a fost răstignit în ajunul Paştelor".9
2. Al doilea argument al istoricităţii Mântuitorului este mărturia istoriei
evreieşti.
Istoricul evreu Iosif Flavius a scris la sfârşitul secolului întâi în una din
lucrările lui intitulate Antichităţi Iudaice două lucruri despre Domnul Isus din
care descoperim alte două dovezi care ne arată că Mântuitorul a existat ca om în
istorie:
a) Prima dovadă este următorul citat: “Tot în acest timp apăru Isus, un om
înţelept, dacă este îngăduit să-L numim om. Era un făcător de minuni şi un
învăţător de la care oamenii primeau cu bucurie adevărul. El a atras de partea Lui
mulţi evrei şi mulţi greci. Acesta a fost Mesia. Căpeteniile noastre L-au denunţat
la Pilat, iar acest procurator roman L-a răstignit pe cruce. Dar faptul acesta n-a
împiedicat pe cei care-L iubeau, ca să-L iubească în continuare pentru că El a
înviat a treia zi şi li S-a arătat viu, aşa după cum vestiseră prorocii atât despre
învierea Lui, cât şi despre alte lucruri minunate cu privire la El. Creştinii, care îşi
trag numele de la El, există şi astăzi".10
b) Şi a doua referinţă istorică care ne arată că Domnul Isus a existat ca
persoană este un alt citat din aceeaşi lucrare a Iui Iosif Flavius. Acest citat l-a
amintit şi Eusebiu, istoricul bisericesc, cât şi Origen, unul dintre apologeţii
creştini. Istoricul amintit a scris: “Marele preot Ana, folosindu-se de ocazia că
412
guvernatorul roman Festus a murit, iar Albinus, succesorul lui, era încă pe drum,
a întrunit sanhedrinul şi a adus înaintea acestuia pe Iacov, fratele lui Isus, care se
numea şi Cristos şi după ce L-a judecat pe el, cât şi pe alţii că au călcat Legea, a
ordonat să fie ucişi cu pietre".11
3. Şi al treilea argument al istoricităţii Mântuitorului este mărturia istoriei
romane.
Literatura latină antică ne-a adus patru dovezi care ne arată că Domnul
Isus era un personaj real care a trăit cândva în istorie şi că n-a fost un mit, cum
susţin unii.
a) Prima dovadă este scrisoarea lui Pliniu cel Tânăr, guvernatorul
Bitiniei, pe care a trimis-o împăratului Traian cerându-i sfatul în legătură cu
creştinii. În această scrisoare, care a fost redactată în anul 112, Pliniu a descris
mai întâi un serviciu divin creştin. El a scris: “Creştinii obişnuiesc să se adune
înainte de răsăritul soarelui. Ei cântă imnuri lui Isus Cristos ca unui Dumnezeu,
apoi promit că nu vor ucide, că nu vor fura, că nu se vor desfrâna şi că nu-L vor
tăgădui pe Cristos”. Apoi, Pliniu s-a mai plâns în această scrisoare că prin
încreştinarea oamenilor în masă, templele păgâne rămâneau goale şi că în multe
părţi, oamenii au încetat să mai aducă jertfe.12
b) A doua dovadă din istoria romană că Domnul Isus a trăit pe pământ în
mod real şi că n-a fost un mit este relatarea istoricului Tacitus (55 - 120 d.Cr.).
Istoricul amintit a relatat că Nero a încendiat Roma şi i-a luat pe creştini drept ţapi
ispăşitori. El a scris: “Spre a opri zvonul şi indignarea oamenilor, Nero a
descoperit pe cei vinovaţi şi i-a supus la cele mai mari chinuri. Aceştia erau
creştinii pe care toţi oamenii îi urau. Acest nume le vine de la Cristos care, pe
timpul domniei lui Tiberiu, procuratorul Ponţiu Pilat L-a osândit la moarte.
Pentru un moment această superstiţie a fost înăbuşită, dar a apărut din nou şi
aceasta nu numai în Iudea unde S-a născut, ci chiar şi în Roma, unde se adună
lucrurile cele mai ruşinoase şi oribile din lume".13
c) A treia dovadă din istoria romană că Domnul Isus a trăit cândva pe
pământ şi că nu era un mit este relatarea istoricului latin Suetonius (75-160
d.Cr.). Acesta a avut în lucrarea sa intitulată Viaţa celor 12 cezari două citate cu
privire la Cristos. În primul său citat a zis: “Claudiu a expulzat pe evrei din Roma
pentru că s-au lăsat duşi în eroare de învăţătura lui Cristos şi erau într-o
continuă agitaţie".14 Claudiu n-a ştiut că evreii nu-L agreiau pe Cristos şi că erau
în dispută cu creştinii tocmai din cauza Lui. Şi al doilea citat al lui Suetonius ne
arată cum Nero a pedepsit pe creştini pentru “superstiţii odioase" pe care le-au
luat de la Cristos.15
4. Şi a patra dovadă din istoria romană care ne arată că Domnul Isus n-a
fost un mit, ci o mare personalitate care a trăit cândva în istorie este atacul pe
care l-a declanşat ideologul roman Celsus împotriva creştinismului în secolul al
II-lea. Ideologul roman amintit a susţinut că Domnul Isus s-ar fi dus în Egipt şi că
413
S-ar fi iniţiat acolo în tainele ştiinţelor oculte, apoi, întorcându-Se în Israel, ar fi
înşelat pe oameni că era Mesia.16
Şi, în al doilea rând, ne vom ocupa de
II. ÎNFĂŢIŞAREA MÂNTUITORULUI

În legătură cu această problemă grea, vom prezenta două lucruri:
1. Primul lucru sunt opiniile faţă de felul chipului Domnului lsus.
Teologii din primele veacuri au emis două opinii cu privire la portretul
Mântuitorului:
a) Unii dintre ei au susţinut că Domnul Isus era lipsit de frumuseţe şi
strălucire. Printre aceştia erau: filozoful creştin Iustin Martirul, Irineu, Clement
de Alexandria, Origen, Tertulian ş.a.17 Aceştia au adus două argumente: Primul
lor argument a fost prezicerea Prorocului Isaia, când a spus: “El a crescut înaintea
Lui ca o 0draslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici
frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea
nimic care să ne placă. (3) Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi
obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El” (53:2-3).
Iar al doilea argument al acestor teologi de seamă ai Bisericii Primare a fost că
Mântuitorul nu atrăgea mulţimile la El prin farmecul frumuseţii fizice, ci prin
frumuseţea spiritului Său divin.18
b) Şi alţi teologi de renume din primele secole ca: Ioan Gură de Aur,
Ambrozie, Augustin, Ieronim ş.a., au susţinut tocmai invers că Domnul Isus era
cel mai frumos dintre oameni atât la înfăţişare cât şi în ce priveşte statura.19 Şi
aceştia au adus trei argumente: unul este din Psalmul 45:2, unde scrie: "Tu eşti
cel mai frumos dintre oameni şi harul este turnat pe buzele Tale”. Al doilea
argument aI acestora a fost că atunci când Prorocul Isaia a zis în capitolul 53 că
chipul Mântuitorului "n-avea nimic care să ne placă”, el s-a referit la înfăţişarea
Fiului Lui Dumnezeu din timpul arestării, judecăţii, biciuirii, ducerii la locul de
execuţie şi a răstignirii pe cruce. Şi al treilea argument al acestor teologi mari din
primele secole că Domnul Isus era cel mai frumos dintre oameni a fost că în jurul
Lui obişnuiau să se adune mereu copiii. Se ştie că aceste fiinţe nevinovate nu se
apropie decât de persoane care au înfăţişarea atrăgătoare. Copiii au o repulsie faţă
de persoane cu înfăţişare respingătoare.20 După discuţii lungi şi aprige care au
durat până în secolul al VI-lea, a triumfat punctul de vedere pe care l-au susţinut
Ioan Gură de Aur, Ambrozie, Augustin, Ieronim ş.a., şi anume că Domnul Isus era
cel mai frumos dintre oameni. Astfel, începând din secolul al VI-lea, toate
icoanele L-au reprezentat pe Cristos ca pe cel mai frumos şi prezentabil bărbat.21
2. A doua problemă mai dificilă pe care o vom trata este descrierea
chipului Domnului Isus şi redarea acestei înfăţişări în icoane.
Mulţi au descris chipul Domnului Isus. Noi nu ne vom ocupa decât de
două dintre aceste descrieri care au fost luate de biserici tradiţionale ca fiind cele
414
mai importante:
a) Cea mai veche descriere a chipului Domnului Isus datează din secolul
al IV-lea. Este vorba despre o scrisoare apocrifă şi neautentică atribuită lui
Publius Lentulus, un prieten al lui Pilat, pe care ar fi trimis-o senatului roman.
Redăm o parte din ea: "În vremea aceasta a apărut un om cu putere mare; numele
Lui este lsus ;ucenicii Lui ÎI numesc Fiul lui Dumnezeu. Este de talie mijlocie şi
bine proporţionat. Faţa Lui îţi inspiră în acelaşi timp iubire şi o teamă sacră.
Părul Lui, de culoarea alunelor coapte şi fără lucire, este despărţit în două în
creştetul capului, după obiceiul nazarenenilor, iar la nivelul umerilor este buclat
şi luceşte. Pletele I se lasă pe umeri. Are o frunte netedă şi senină, reliefată de
obraji frumoşi cu o uşoară îmbujorare. Privirea Îi este ingenioasă şi blândă.
Nasul şi gura nu-I au nici un cusur. Barba Îi este bogată, de culoarea părului şi
despărţită la mijloc. Are ochi vioi şi strălucitori. Este teribil când mustră pe
cineva, iar când învaţă şi îndeamnă este blând şi dulce la vorbă. Nimeni nu L-a
văzut vreodată răzând, ci adeseori plăngând. Este înalt, svelt şi drept. Mâinile Îi
sunt frumoase şi drepte. La vorbă este plăcut, cumpănit şi hotărât…“.22
Portretul lui Cristos pictat de

Leonardo da Vinci în secolul al-XVI-lea
415
b) Şi a doua descriere a chipului Mântuitorului pe care o vom lua ca o
mică informaţie este a unui istoric bisericesc din secolul al XIV-lea, cu numele
Nechifor, care a locuit în Constantinopol. Iconoclaştii Bisericii de Răsărit au
susţinut că acest portret al Domnului Isus redat de istoricul Nechifor este complet,
de aceea l-au luat ca etalon pentru toate icoanele de mai târziu care să reprezinte
chipul Mântuitorului. Acesta a scris: “Eu descriu exteriorul lui Cristos aşa cum
ne-a fost predat din vechime: Cristos era foarte frumos, era înalt de şapte palme.
Părul Lui era luminos, de culoare castanie, era destul de des şi se despărţea în
bucle. Sprâncenele Îi erau negre şi îmbinate. Din ochii Lui foarte frumoşi se
revărsa o lumină delicată aurie. Nasul Îi era proporţionat. Barba Lui plăcută n-
a fost prea lungă, pe când părul capului îl avea foarte lung, pentru că foarfeca nu
s-a atins niciodată de El, aşa după cum nu s-a atins de El nici o mână omenească
afară de mâna mamei Lui când era mic şi când se juca cu El. El era puţin curbat,
deşi era bine alcătuit. Culoarea pielii Lui se apropia de nuanţa grâului copt. Faţa
Lui era mai curând ovală decât rotundă. Ea, fiind puţin rumenă, se asemăna la
culoare cu faţa mamei Lui. Pe faţa Lui radiau demnitatea, înţelepciunea,
blândeţea şi o linişte adâncă a sufletului. În general, El se asemăna foarte mult
mamei Sale, preacurate".23
Bisericile tradiţionale au şi alte descrieri ale portretului Domnului Isus;
Una după care Mântuitorul era drept şi frumos, alta după care avea umeri adunaţi
şi era urât etc.24 Fericitul Augustin, care a trăit între anii 354 şi 430, a fost de
acord cu varianta că Domnul Isus era frumos şi că avea o voce plăcută şi puternică
de au putut să-L audă mari mulţimi. Dar în schimb, El a respins orice descriere a
înfăţişării Mântuitorului, considerându-le neautentice .25 Tradiţia catolică susţine
că chipul lui Cristos s-a imprimat pe năframa sfintei Veronica şi că această
năframă se păstrează la Roma.26 Dar care om cu minte sănătoasă poate să creadă
în verosimilitatea acestei năframe?
Ştim că Biserica Primară n-a acceptat nici o descriere a chipului
Mântuiorului ca fiind autentică; şi cu atât mai puţin, ea n-a acceptat şi n-a venerat
icoanele. Ci dimpotrivă, ea s-a temut ca nu cumva noii convertiţi de la păgâni,
care erau obişnuiţi să se închine la chipurile zeilor, să înceapă să venereze icoana
Domnului Isus şi astfel să cadă din nou în păcatul idolatriei. Acesta a fost motivul
că atunci când Constantina, sora lui Constantin cel Mare, l-a rugat pe Eusebiu, ca
să--i procure un chip autentic al Domnului Isus, acest istoric bisericesc i-a răspuns
că un asemenea chip nu există.27
Credem că Dumnezeu, în atotînţelepciunea Sa, a tăinuit chipul Fiului Său
faţă de posteritate. Dacă nu era acesta adevărul, Evangheliştii l-ar fi descris partea
exterioară şi pictorii din acel timp, care L-au văzut, i-ar fi redat portretul. Şi dacă
lucrul acesta s-ar fi întâmplat, lumea ar fi căzut în cea mai mare idolatrie. Deşi
oamenii sunt conştienţi că ceea ce venerează nu este chipul lui Cristos şi totuşi i se
închină. Dar dacă ne-ar fi rămas chipul real al lui Cristos, cu cât mai mare ar fi
416
idolatria? Cel Preaînalt a ştiut de ce a tăinuit chipul Fiului Său faţă de om, ca omul
să nu fie ispitit să alerge la un tablou fără viaţă sau la o statuie moartă şi să-L
neglijeze pe Cristos în calitate de Dumnezeu cel viu şi adevărat. Ci dimpotrivă, să
vină la Cristos, singurul Domn şi Mântuitor, care trăieşte şi care Şi-a oferit
prezenţa fiecărui pământean, până la sfârşitul lumii.
__________________________________
3. Harrison, E.F., Viaţa lui Cristos, p. 12-13.
4. Op. cit. p. 13.
5. Diamandi, S., Isus Mântuitorul, Vol. I, p. 16, 63 - 65, 77;
Soden, V., Hat Jesus gelebt? p. 68.
6. Talmudul de Ierusalim, Aboda Zora, p. 40, coloana a 4-a.
7. Klausner, J., Jesus of Nazareth, pp. 23 - 24.
8. Deissmann, A., Light from the Ancient East, Ed. 4, p. 74.
10. Josephus, F., Antiquities, XVIII, iii, 3 ;
Diarnandi, S., Isus Mântuitorul, Vol. I, p. 63 - 64.
11. Josephus, F., Antiquities XX. ix. 1;
Bunaciu, I., Explicarea Evangheliilor, p. 12.
12. Op. cit. p. 10.
McDowell, J., Mărturii care cer un verdict, p. 91;
Plinius Secundus, Epistole, X. 96.
13. Tacitus, Annals, XV, 44;
McDowell, J., Mărturii care cer un verdict, p. 90;
14. Suetonius, Life of Claudius XXV, 4.
16. Origen, Contra Celsus, i. 38.
18. Op. cit. p. 492.
19. Op. cit.
20. Op. cit. p. 497.
21. Op. cit. p. 492.
22. Op. cit. p. 494;
23. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 206-207.
417
BIBLIOGRAFIE
Albright, W.F., From The Stone Age to Christianity, Baltimore, 1940.

Albright, W.F., Mann, C.S., The Gospel of Matthew, AB 26 (Carden Sity, N.Y.:
,,,,,,,,Doubleday, 1981)
Ashby, G. Ernest, Colossians (The International Bible Commentary),1986, USA,
,,,,,,,,Zondervan Publishing House, Grand Rapids, Michigan.
Armstrong, W.P., Chronology of the New Testament (International Standard
,,,,,,,,Bible Encyclopaedia), VoI. I.
Augustine, Confessions. Ante-Nicene Fathers; ten volumes, reprint, Grand
,,,,,,,,Rapids, 1950.
Balmforth, H., St. Luke, (Clarendon Bible), Oxford (1930) 1935, School Edition.
Barclay, William, (The Daily Study Bible), Revised Edition, The Saint Andrew
,,,,,,,,Press, Edinburgh 1977.
- The Gospel of Matthew, 2 vols.
- The Gospel of Mark,
- The Gospel of Luke,
- The Gospel of John, 2 vols,
- The Revelation of John, 2 vols.
Barrett, C.K., Luke the Historian în Recent Study, (London, 1961).
- The Gospel According to Saint John, London (1955) 1978. On the
,,,,,,,,Greck text.
- The Prologue of St. John's Gospel (In New Testament Essays), London
,,,,,,,,1972.
- The Theological Vocabulary of the Fourth Gospel and the Gospel of
,,,,,,,,Truth (In the Essays on John, London, 1982).
- The Holy Spirit and Gospel Tradition, New York: Macmillan, 1947.
Bartler, J. Vernon, St. Mark (London: Thomas Nelson & Sons, n.d.).
Beare, W., The Gospel According to Matthew (Oxford: Backwell, 1981).
Beasley-Murray,G.R., The Book of Revelation (New Century Bible), Oliphants,
,,,,,,,,Louisvile, Kentucky, USA 1974.
Bell, Harry, Daniel, Glasgow, 1982.
Bernard, J.H., A Critical and Exegetical Commentary on the Gospel According
,,,,,,,,to St. John, 2 vols, Greek Text, New York 1929.
Black, M., An Aramaic Aproach to the Gospels and Acts, Ed. II, 1954.
Briggs, C.A., The Commentar of St. Luke (Intemational Critical Commentary,
,,,,,,,,1895).
Browning, W.R.F., St. Luke (Torch Commentaries) London 1960.
Bruce, F.F., The Gospel of John, London, Printed USA 1983.
- The Acts of the Apostles (London, Tyndale, 1951).
Bunaciu, Ioan, Explicarea Evangheliilor, Bucureşti 1981.
418
Burney, C.F., The Aramaic Origin of the Fourth Gospel, 0xford 1922.
Caiger, S.L., Archaelogy and the New Testament, Ed. II, 1948.
Caird, G.B., The Gospel of St. Luke (Harmondsworth: Penguin, 1963).
- Cronology of the New Testament (in Hasting's Dictionary Bible, 1899.
Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, London 1966, reprintea 1981.
Carson, D.A., Moo, J.Douglas, Morris, Leon, An Introduction to the New
,,,,,,,,Testament, Apollos, 38 De Montfort Street, Leicester 1992.
Chirgwin, A.M., The Bible în World Evangelism, 1954.
Clement de Alexandria, Ante Nicene Fathers, ten volumes, reprint Rapids, 1950.
Conzelmann, H., The Theology of St. Luke (London: Faber & Faber, 1960).
Creed, J.M., The Gospel Accordin to St. Luke (London: Macmillan, 1950).
Ciril de Ierusalim, Ante-Nicene Fathers, ten volumes, reprint Rapids, 1950.
Cullmann, Oscar, Peter: Disciple Apostol, Martyr, 2nd ed. (Philadelphia:
,,,,,,,,Westminster, 1962).
Dalman, G., Jesus-Jeshua (Studies în the Gospels), Ney York, 1929.
Dalman,G., Sacred Sites and Ways, London, (SPCK) 1935.
Darwin, C, Originea speciilor, Editura Academiei Române, 1957.
Davis, J.D., The Westminster Dictionary of the Bible, London and New York,
,,,,,,,,1944.
Davies, W.D. and Dale C. Allison, Jr., The Gospel According to Saint Matthew,
,,,,,,,,ICC 1 (Edinburgh: T. &T. Clark, 1988).
Denney, James, Studies în Theology, 1910.
Diarnandi, S., Isus Mântuitorul, VoI. I, 1942.
Dodd, C.H., The Interpretation of the Fourth Gospel, (Cambridge, 1953).
- The Framework of the Gospel Narative, Exp Tim 43 (1932).
- History and the Gospel, New York: Scribners, 1938.
- New Testament Studies, 1953.
Dods, M., The Gospel of St. John (in The Expository Greek Testament), Reprint
,,,,,,,,Grand Rapids, Michigan, 2 vols.
Edershem, Alfred, The Temple: Its Ministry and Service, London, (1874)
,,,,,,,,1908.
- The Life and Times of Jesus the Messiah, Ed. XVII, Vol. I, 1896, New
,,,,,,,,York 1897.
Ehrhardt, A., The Gospels în the Muratorian Fragment - în The Framework of
,,,,,,,,the New Testament Stories (Manchester, 1964).
Ellis, E.E., The Gospel of Luke, 1974.
Ellis, J. David, The Gospel of John, (The International Bible Commentary) USA
,,,,,,,,Zondervan Publishing House, Grand Rapids, Michigan, 1986.
Ellison, H.L., The Gospel of Matthew, (The International Bible Commentary),
,,,,,,,,USA Zondervan Publishing House,Grand Rapidas, Michigan, 1986.
Eşanu, V., Biogeneza, de la mit Ia ştiinţă, Editura Albatros, Bucureşti 1985.
419
Eusebius, Popular Ed., Baker, Grand Rapids, Michigan, 1974.
Finegan, J., Light from the Ancient Part, 1959.
Finkelstein, Louis, The Pharisees, 2 Vols, Philadelphia: Jewish Publication
,,,,,,,,Society of America, 1946.
Flamarion, C., Dumnezeu în Natură, Bucureşti 1938.
Geldenhuys, J.N, Commentary on the Gospel of Luke, NLC (London, 1950).
Glover,T.R., Cambridge Retrospect, (Cambridge 1943).
Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, 1887.
- A Commentary on The Gospel of St. John (translated by T. Dwight, 2
vols, New York 1886.
Goodenflugh, E.R., John A Primitive Gospel, (Jurnal of Biblical Literature) 1945.
Goodspeed, E.J., New Chapters in New Testament Study, New York, 1937.
Green, M., I Believe în the Holy Spirit (Hodder & Stoughton, revised edition,
,,,,,,,,1985.
Guignebert, Ch., La Vie Cachée de Jésus, Paris 1924.
Gundry H. Robert, Matthew: A Commentary on His Litera and Theological Art
,,,,,,,, (Grand Rapids: Eerdmans 1982.
Halley H. Henry, Manual Biblic, Traducere din Iimba engleză de către Doru
Motz 1983. Hamack, A., Date of the Acts and of Synoptic Gospels, 1911.
Harry, BeII, Daniel, Published by Gospel Tract Publication 48 York Street,
Glasgow 1982. Harris, E.N., Why John Wrote His Gospel WE 32 (1944).
Harris, R., The Origin of the Prologue to St. John's Gospel, Cambridge 1917.
Henderson, W.G., The Etical Idea of the World în John' s Gospel, Ph.D, to the
,,,,,,,,faculty of Southern Baptist Teological Seminary, Louisville, Kentucky,
,,,,,,,,1945.
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, The Banner of Truth Trust, London (1976)
,,,,,,,,1987.
- The Gospel of John, (1959) 1976.
- More than Conquerors, An Interpretation of the Book of Revelation,
,,,,,,,,London, 1982
- Bible Survey, Grand Rapids, Mich., third edition, 1953.
Hengel, Martin, Studies în the Gospel of Mark, (Philadelphia: Fortress, 1985).
Hipolit, Ante-Nicene Fathers, ten volumes, reprint Rapids, 1950.
Hoekema, A.A., Biblia şi Viitorul, Societatea Misionară Română, Wheaton,
,,,,,,,,Ilinois, USA, 1992.
Howard, J.K., 1 and 2 Chronicies, (The International Bible Commentary, F.F.
Bruce, Marshall Morgan and Scott Publication, England, 1986).
Howard, W.F., The Fourth Gospel in Recent Criticism and Interpretation,
,,,,,,,,London 1945.
- Christianity According to St. John, Philadelphia, 1946.
Hunter, A.M., Introducing the New Testament, 1954.
420
Irenaeus, Ante-Nicene Fathers, ten volumes, reprint Rapids, 1950.
Justin, Martyr, Ante-Nicene Fathers, ten volumes, reprint Rapids, 1950.
Jeremias, J., Jerusalim in the Time of Jesus, Eng. Tr., 1967.
Keim, Th., Das Leben Jesu, Zürich, 1875, Vol. I şi II.
Kelly, J.N.D., Early Christian Creeds, (London 1950).
Kürzinger, J., Das Papiaszeugnis und die Erstgestalt des Matthäusevangeliums,
,,,,,,,,BZ4, 1960.
Ladd, G.E., A Theology of the New Testment (Grand Rapids: Eerdmans, 1974.
Lenski, R.C.H. Interpretation of St John's Gospel, Columbus, Ohio, 1931.
Lightfoot, J.B., Biblical Essays, (Macmillan, London 1893).
- Saint Paul's Epistle to the Galatians, London, (1865) 1896.
Lightfoot, R.H., The Luke's Gospel.
Lindsey, Hal, Carlson, C.C., The Last Great Plannet: Earth, Ed. Zondervan,
,,,,,,,,1981.
Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, Traducere de patriarhul
,,,,,,,,Nicodim, Editura Episcopiei Bucureşti, 1948.
- Istoria Biblică, Vol. V, Traducere de Nicodim, patriarhul României,
,,,,,,,,Bucureşti,1946.
Machen, J.G., The Virgin Birth of Christ, New York , 1932.
Manson, T.W., The Sayings of Jesus, 1949.
Marshal, I. Howard, Luke: Historian and Theologian (Exeter: Paternoster, 1970.
McDowell, J., Mărturii care cer un verdict, Societatea Misionară Română,
,,,,,,,,Wheaton, Ilinois, SUA, 1992.
Metzger, B.M., A Textual Commentary on the Greek New Testament, Oxford,
,,,,,,,,1964.
Mihălcescu, Irineu, Istoria religiunilor lumii, Mitropolit al Moldovei şi Suciavei,
,,,,,,,,Bucureşti 1946.
Morison, A., Practical Commentary on The Gospel according to the Matthew,
,,,,,,,,ed 10-a, London, 1899.
,,,,,,,,Morris, L., The Gospel According to John, NICNT (Grand Rapids:
,,,,,,,,Eerdmans, 1971).
- The Book of Revelation (Tyndale New Testament Comentaries)
Reprinted, London, 1989.
Moulton şi Milligan, The Vocabular of the Greek Testament (1930).
Neil, S.C., The Interpretation on the New Testament, Oxford (1861) 1964.
Neil, W., The Acts of the Apostles (The New Century Bible Commentary, Wm.
,,,,,,,,B. Eerdmans Publ. Co., Grand Rapids, Marshall, Morgan & Scott Publ.,
,,,,,,,,LTD, London, 1981.
Origen, Ante-Nicene Fathers, ten volumes, reprint Rapids, 1950.
Orr, J., International Standard Bible Encyclopaedia, Vol. V, (1929)1939.
Pesch, R., Levi - Matthäus, ZNW 59 (1968).
421
Plummer, A., The Gospel according to St. Luke, (Intemational Critical
,,,,,,,,Commentary) Edinburgh, 1896, On the Greek Text.
Porter, E. Laurence, The Gospel of Luke (The International Bible Commentary)
,,,,,,,,USA, Zondervan Publishing House, Grand Rapids, Michigan, 1986.
Popovici, Petru, Biblia este totuşi adevărată Editura: Lumina Lumii.
Ramm, Bernard, The Christian View of Science and Scripture, Grand Rapids,
,,,,,,,,1966.
Ramsay, W.W., Luke the Physician;
- The Bearing of Recent Discovery on the Trustworthiness of the New
Testament, London: Hodder and Stoughton, 4th edition 1920.
- Was Christ Born at Bethlehem? London: Hodder and Stoughton, 2nd
edition, 1898.
Rawlinson, E.J., Christ in the Gospels, London, 1944.
Redlich, E.B., An Introduction to the Fourth Gospel, Longmas, London, 1939.
Richardson, Allen, The Miracle - Stories of the Gospels, London: 1941.
Robertson, A.T., The Pharisees and Jesus, New York, 1920.
- A Harmony of the Gospels for Students of the Life of Christ, New
York, 1922.
- Luke the Historian în Light of Research, New York, 1923.
- The Forth Gospel (in Word Pictures in the New Testament), New
York and London
1930.
- Grammar of the Greek New Testament in the Light of Historical
Research, New York, 1923.
Robinson, J.A.T., The New Look on the Fourth Gospel (in Twelve New
,,,,,,,,Testament Studies, (London, 1962).
- The Gospel and Epistles of John (Reading the New Testament) SCM
Press, London, 1976.
Ryle, J.C., Expository Thoughts on the Gospel's Luke, Evangelical Press,
,,,,,,,,England, 1985.
Schaff, P., History of the Christian Church, III, 1867.
Scott, EF, The Fourth Gospel, Its Purpose and Theology, Edinburgh, 1906.
- The Validity of the Gospel Record, New York: Scribners 1938.
Short, A. Rendle, The Bible and Modern Research (Londan 1931).
- The Bible and Modern Medicine, ed. IVF 1953.
Short, S. Stephen, The Gospel of Mark (The International Bible Comentary by
,,,,,,,,F.F. Bruce), USA, Zondervan Publishing House, Grand Rapids, Michigan
,,,,,,,,1986.
Slingerland, H.D., The Transjordanian Origin of St. Matthew' s Gospel, JSNT 3
,,,,,,,,1979.
Smith, Morton, The Secret Gospel: The Discovery and Interpretation of The
422
Secret Gospel, According to Mark (New York: Harper & Row, 1973.
Staneschi, Jean, Exegeza Evangheliei după Ioan, Bucureşti 1953.
Stewart, J., When Did Our Lord Actually Live? 1935.
Stonehouse, B. Ned, The Witness of Matthew and Mark to Christ, reprinted ed,
,,,,,,,,with The Witness of Luke în Christ, Grand Rapids: Baker 1979 (1944).
Stott, R.W., John, The Message of Acts (BST - The Bible Speaks Today, Inter -
,,,,,,,,Varsity Press 38, De Montfort Stree, Leicester LE1 7GP England, 990.
Strachan, R.H., The Fourth Evangelist, Dramatist or Historian? London, 1925.
Streeter, B.H., The Four Gospels, London: Macmillan, 1930 (1924).
Sundberg, A.O., Canon Muratory: A Fourth - Century List HTR 66 (1973).
Sweet, L.M., The Birth and Infancy of Jesus Christ, Philadelphia: Westminster,
,,,,,,,,1906.
Swete, H.B., The Gospel according to St. Mark, London, 1913, Grand Rapids,
,,,,,,,,1956.
Tasker, R.V.G., The Gospel according to St. Matthew, TNTC (London 1961).
Taylor, Vicent, The Gospels, 1930.
- Gospel According to St. Mark, 2nd ed. London, Macmillan, 1966.
- The according to St Luke,
- The Historical Evidence for the Virgin Birth, Oxford: Clarendon, 1920.
- Behand the Third GospeI, 1926.
- The Fourth Gospel and Some Recent Criticism, (in Contemporary
Thinking About Jesus (edited by T.S. Kepler) New York, Nashville
1944.
Temple, William, Readings in St. John's Gospel, London 1940 (1919).
Tertulian: Ante-Nicene Fathers, ten volumes, reprint: Rapids, 1950.
Thomson, G.s.S., The Praying Christ, 1959.
Toney, C.C., The Four Gospels, 2nd ed. (New York: Harper, 1947).
Turner, H.E.W., The Gospel According to St. Mark, 1928, Part IIl, Greek Text.
- The Tradition of Mark's Dependence upon Peter, Exp. Tim. 71 (1959-
,,,,,,,, 60).
Vine, W.E., An Expository Dictionary of New Testament Words, Thomas Nelson
,,,,,,,,Publishers, New York 1984.
Wenham, J.W., Gospels Origins, Trin J. 7 (1978).
Westcott, B.F., The Gospel according to St. John, London, 1880.
Williams, A.L., Christian Evidence for Jewis People, VoI. I, Cambridge, 1911,
,,,,,,,,London, 1919.
Wurmbrand, Richard, Viaţa lui Isus (O lucrare dactilografiată 1965).
Zahn, Th., John the Apostle, (in The New Schaff-Herzog Encyclopedia of
,,,,,,,,Religious Knowledge), Grand Rapids, Michigan, 1950.
423
CUPRINS
DATA SUBIECTUL STUDIULUI LOCUL MATEI LUCA IOAN Pag.
PARTEA I
AUTORII ŞI CARACTERISTICILE CELOR PATRU EVANGHELII
Cuvânt înainte 4
1 Evangheliile Sinoptice 8
2 Evanghelia după Marcu I 17
3 Evanghelia după Marcu II 28
4 Evanghelia după Matei 37
5 Evanghelia dup Luca 48
6 Autorul celei de a patra 64
Evanghelii I
7 Autorul celei de a patra 78
Evanghelii II
8 Evanghelia cea deosebită 90
9 Combaterea ereziilor 97
1 Fiul lui Dumnezeu după 106
0 fondul de gândire grecesc
PARTEA A II-A
PARTEA INTRODUCTIVĂ
11 O introducere minunată 1:1-4 113
12 Descoperirea şi 119
însemnătatea ideii de Logos
13 Cuvântul cel Etern 1:1-2 125
14 Creatorul tuturor lucrurilor 3 130
15 Creatorul vieţii 4 136
16 Cristos, Lumina Lumii 4 141
17 Invincibilitatea luminii lui 5 150
Cristos
18 Martorii lui Cristos 6-8 155
19 Lumina lui Cristos 9 160
20 Tragedia necunoaşterii lui 10- 165
Cristos 11
21 Copiii lui Dumnezeu 12- 169
13
22 Misterul întrupării 14 174
Cuvântului
23 Mărturia celor doi Ioani 15- 181
17
24 Cristos, singura revelaţie a 18 186
lui Dumnezeu
25 Genealogia Mântuitorului I 1:1-17 3:23-38 189
26 Dificultăţile genealogiilor II " " 196
27 Minunăţiile genealogiilor III " " 203
424
DATA SUBIECTUL STUDIULUI LOCUL MATEI LUCA IOAN Pag.
PARTEA A III-A
NAŞTEREA ŞI COPILĂRIA LUI IOAN BOTEZĂTORUL ŞI CEA A MÂNTUITORULUI
28 Oct.746 e.r. Vestirea naşterii lui Ioan Templu 1:5-25 211
Botezătorul
29 Mart.747 Vestirea naşterii Fiului lui Nazaret 26-38 219
e.r. Dumnezeu
30 Imnul măririi al fecioarei Maria Hebron 39-56 234
31 Iunie Imnul binecuvântării al lui " 57-80 240
Zaharia
32 Visul lui Iosif Nazaret 1:18-25 246
33 Decembrie Naşterea Fecioarei " 1:34- 252
35
34 Data naşterii Mântuitorului 2:1-7 257
35 Locul naşterii Fiului lui Betleem " 269
Dumnezeu
36 Naşterea Fiului lui Dumnezeu 8-20 279
37 Feb.2;748;7 Împlinirea a trei ceremoniale Betleem şi 21-24 286
sacre Templu
38 Imnul de slavă al lui Simeon I Templu 25-35 293
39 Un triumf suprem II " " 299
40 Gândurile inimii III " " 307
41 O bătrânică iubită " 36-38 311
42 2;748;7 Magii de Răsărit I 2:1-12 315
43 Steaua magilor II " 321
44 Tulburarea lui Irod III " 327
45 Sosirea Celui Promis IV " 333
46 Templul lui Dumnezeu I 338
47 Templul lui Dumnezeu II 348
48 Isus, Adevăratul Preot V " 357
49 2;748;7 Pruncul Isus în ţara Egiptului 13-15 364
50 Masacrarea copilaşilor 16-18 371
51 Întoarcerea familiei sfinte la 19-23 38-40 377
Nazaret
52 Apr.12;758; Orologul divin a început să Nazaret şi 41-52 385
4 bată pentru Isus Templu
53 Mediul în care a crescut şi a Nazaret 22-23 39-40 394
trăit Fiul lui Dumnezeu
54 Istoricitatea şi înfăţişarea 411
Mântuitorului
425
EVANGHELIA DUPĂ MATEI
CAP. VERSETE SUBIECTUL STUDIULUI Pag.
1 1 1-17 Genealogia Mântuitorului Luca 3:23-38 189

2 " Dificultăţile genealogiilor. Luca 3:23-38 196
3 " Minunăţiile genealogiilor. Luca 3:23-38 203
4 18-25 Visul lui Iosif 246
5 " Naşterea din Fecioară. Luca 1:34-35 252
6 2 1-12 Magii de la Răsărit 315
7 " Steaua magilor 321
8 " Tulburarea lui Irod 327
9 " Sosirea Celui Promis 333
10 " Isus, Adevăratul Preot 357
11 13-15 Pruncul Isus în ţara Egiptului 364
12 16-18 Masacrarea copilaşilor 371
13 19-23 Întoarcerea familiei sfinte la Nazaret. Luca 2:39-40 377
14 " Mediul în care a crescut şi a trăit Fiul lui Dumnezeu. 394
Luca 2:39-40
EVANGHELIA DUPĂ LUCA
1 1 1-4 O introducere minunată 113

2 5-25 Vestirea naşterii lui Ioan Botezătorul 211
3 26-38 Vestire naşterii Fiului lui Dumnezeu 219
4 34-35 Naşterea din Fecioară Matei 1:18-25 252
5 39-56 Imnul măririi al fecioarei Maria 234
6 57-80 Imnul binecuvântării al lui Zaharia 240
7 2 1-7 Data naşterii Mântuitorului 257
8 " Locul naşterii Fiului lui Dumnezeu 269
9 8-20 Naşterea Fiului lui Dumnezeu 279
10 21-24 Împlinirea a trei ceremoniale sacre 286
11 25-35 Imnul de slavă al lui Simeon 293
12 " Un triumf suprem 295
13 " Gândurile inimii 307
14 36-38 O bătrânică iubită 311
15 39-40 Întoarcerea familiei sfinte la Nazaret. Matei 2:19-23 377
16 " Mediul în care a crescut şi a trăit Fiul lui Dumnezeu. 394
Matei 2:22-23
17 41-52 Orologiul divin a început să bată pentru Isus 385
18 3 23-38 Genealogia Mântuitorului. Matei 1:1-17 189
19 " Dificultăţile genealogiilor. Matei 1:1-17 196
20 " Minunăţiile genealogiilor. Matei 1:1-17 203
426
EVANGHELIA DUPĂ IOAN
1 Descoperirea şi însemnătatea ideii de Logos 119

2 1 1-2 Cuvântul Cel Etern 125
3 3 Creatorul tuturor lucrurilor 130
4 4 Creatorul vieţii 136
5 " Cristos, Lumina Lumii 141
6 5 Invincibilitatea luminii lui Cristos 150
7 6-8 Martorii lui Cristos 155
8 9 Lumina lui Cristos 160
9 10-11 Tragedia necunoaşterii lui Cristos 165
10 12-13 Copiii lui Dumnezeu 169
11 14 Misterul întrupării Cuvântului 174
12 15-17 Mărturia celor doi Ioani 181
13 18 Cristos, singura revelaţie a lui Dumnezeu 186
427

Dragomir Stancu-Studii Asupra Evangheliilor Vol. 1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dragomir Stancu-Studii Asupra Evangheliilor Vol. 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

STUDII ASUPRA EVANGHELIILOR

De la naşterea şi copilăria lui Ioan Botezătorul şi a

Datoria unei biserici este să cunoască cele

Sunt recunoscător următorilor fraţi păstori care m-au ajutat în această

Acest comentariu asupra celor patru Evanghelii şi Apocalipsei, care este

Am avut o mare dorinţă ca să cunosc îndeaproape viaţa şi învăţătura Fiului

Comentariile asupra Evangheliei după Matei

Comentariile asupra Evangheliei după Marcu

Comentariile asupra Evangheliei după Ioan

AUTORII ŞI CARACTERISTICILE CELOR PATRU EVANGHELII

Înainte ca să intrăm în conţinutul Evangheliilor este necesar să le studiem

I. EVANGHELIA DUPĂ MARCU A FOST SURSA EVANGHELIILOR

II. EXISTENŢA ŞI A UNUI ALT MATERIAL ASEMĂNĂTOR

Ca să înţelegem cele patru Evanghelii cât mai bine este necesar să

I. AUTORUL EVANGHELIEI DUPĂ MARCU

Perga Pamfiliei (Faptele 13:13)

Unii teologi sunt de părere că Evanghelistul Marcu s-ar fi întors înapoi

II. DESTINATARUL EVANGHELIEI DUPĂ MARCU

III. LOCUL SCRIERII EVANGHELIEI DUPĂ MARCU

În al doilea studiu, cu aceeaşi temă Evanghelia după Marcu, ne vom

I. DATA SCRIERII EVANGHELIEI DUPĂ MARCU

III. PROBLEMA ÎNCHEIERII EVANGHELIEI DUPĂ MARU

În acest studiu intitulat Evanghelia după Matei, ne vom ocupa de cinci

I. AUTORUL EVANGHELIEI DUPĂ MATEI

II. DESTINATARUL EVANGHELIEI DUPĂ MATEI

Pentru faptul că Matei şi-a dedicat Evanghelia evreilor sunt următoarele

a) Că a scris-o în limba aramaică,limbă pe care o vorbeau evreii din

III. DATA SCRIERII EVANGHELIEI DUPĂ MATEI

IV. LOCUL SCRIERII EVANGHELIEI DUPĂ MATEI

V. CARACTERISTICILE EVANGHELIEI DUPĂ MATEI

În acest studiu intitulat Evanghelia după Luca, ne vom ocupa de cinci

III. LOCUL SCRIERII EVANGHELIEI DUPĂ LUCA

IV. DATA SCRIERII EVANGHELIEI DUPĂ LUCA

V. CARACTERISTICILE EVANGHELIEI DUPĂ LUCA

II. DOVEZILE DIN CONŢINUTUL CĂRŢII CARE NE ARATĂ CĂ

III. DOVEZILE DIN BISERICA PRIMARĂ CARE NE ARATĂ CĂ

II. FELUL ÎN CARE S-A SCRIS EVANGHELIA DUPĂ IOAN

III. DATA SCRIERII EVANGHELIEI DUPĂ IOAN

1. Dragomir, S., Studii asupra Evangheliei, VoI. I, studiul 30.

Casa mamei Mântuitorului care se află la câteva

Evanghelia după Ioan are trei caracteristici mari: ea este o Evanghelie

În acest studiu ne vom ocupa de a doua caracteristică a Evangheliei după

I. EREZIA EXALTĂRII LUI IOAN BOTEZĂTORUL

II. EREZIA GNOSTICILOR

În acest studiu ne vom ocupa de a treia caracteristică a Evangheliei după

II. ADEVĂRUL EXISTENŢEI A DOUĂ LUMI

1 Fiindcă mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre

Cu acest studiu intitulat 0 întroducere minunată, intrăm în partea

I. CĂ EVANGHELISTUL LUCA A FOST UN ISTORIC BlNE

II. NE-A ARĂTAT CĂ ŞI EL PERSONAL A FOST UN MARTOR

III. EL A FOST INSPIRAT DE DUHUL SFÂNT CA SĂ SCRIE

I. ÎNŢELESUL DE “CUVÂNT” OFERIT EVREILOR

II. ÎNŢELESUL “RAŢIUNII” SAU AL “IMPRIMĂRII MINŢII

1. La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era

Comentatorul David J. Ellis a spus că în nici un loc din Noul Testament nu

I. PREEXISTENŢA DOMNULUI ISUS

II. INTIMITATEA DOMNULUI ISUS CU DUMNEZEU

III. ASEMĂNAREA DOMNULUI ISUS CU DUMNEZEU

Acest verset ne vorbeşte despre Creatorul tuturor lucrurilor:

I. DOMNUL ISUS A CREAT CERUL ŞI TOATE LUCRURILE DIN EL

II. DOMNUL ISUS A CREAT UNIVERSUL

Sistemul nostru solar din micul pătrat de mai sus

Nici un savant nu ne poate spune cât este de vast Universul. Astronomii au