Dragomir Stancu-Studii Asupra Evangheliilor Vol. 3

STUDII ASUPRA EVANGHELIILOR
III
Trei luni din al doilea an de misiune al Mântuitorului, de la Paşte la Rusaliile

anului 35 după naşterea reală a Domnului Isus sau ale anului 28 după calendarul
lui Dionysius.
Pastor,
Dragomir Stancu
1
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
STANCU, DRAGOMIR
Studii asupra Evangheliilor/ Dragomir Stancu.-
Deva : Cetate Deva, 2008-
vol.
ISBN 978-973-1855-09-7
Vol. 3 - 2008. – ISBN 978-973-1855-17-2
26.07
2
Motto,
Datoria unei biserici este să cunoască cele

patru Evanghelii, să li se conformeze pentru că
numai aşa, va reuşi să-L descopere pe Cristos ca
Domn şi Mântuitor, şi să primească prin jertfa Lui
viaţa şi fericirea eternă.
Tot astfel şi datoria unei naţiuni este să
cunoască cele patru Evanghelii, fiindcă Fiul lui
Dumnezeu ne-a oferit în trei ani de slujire mai multă
lumină decât a reuşit omenirea s-o acumuleze în
milenii întregi de civilizaţie.
Dragomir Stancu
3
Sunt recunoscător următorilor fraţi pastori care m-au ajutat în această
lucrare grea prin încurajări şi prin faptul că mi-au împrumutat din comentariile lor
de care aveam nevoie fie asupra Evangheliilor, fie asupra Apocalipsei: Truţa Ioan,
pastorul Bisericii “ Speranţa” din Arad; Cure Simion, care m-a trimis la seminar
de la biserica din Reşiţa şi, în urmă a plecat din Arad în Statele Unite ale
Americii; Drăgoi Cornel, tot din Arad şi care, de asemenea, a plecat în SUA;
Mânzat Ştefan, care a plecat din Biserica Aradul Nou în Australia; Riviş Tipei
Pavel, pastor la Arad şi preşedinte al Cultului Penticostal; Talpoş Vasile, rectorul
Universităţii Baptiste din Bucureşti; Crişan Gavril, pastor la Făget, care locuieşte
acum în Australia; Lăpugean Ioan, pastor la Făget; Câmpean Ioan, pastor la
Ploieşti; David Nicola, pastorul bisericii din Lugoj; Tuţac Laurenţiu, senior,
pastor la Coştei, cât şi lui Tuţac Ionel, junior şi pastor tot la Lugoj; pastorului
Clintoc Viorel, care a plecat din Beiuş în SUA; pastorului Giura Ioan din Aiud;
doctorului Negrulescu Ioan din Deva; profesorului de limba engleză Lepădătoni
Tiberiu; doctoriţei Gui Dorina din Oradea, stabilită în SUA; bibliotecarei
Facultăţii de Medicină din Cluj, Şerbănescu Elisabeta; Derţa Andreea din Târgu
Mureş; Botoroagă Ioan şi Mariana din Austria; Ovidiu Cetean din Deva; Maria
Bogdan din Deva; Bogoiu Mircea şi Corina din Deva; Matia David şi Susana din
Deva; Raich Robert din Simeria şi altora.
4
DIN PARTEA PREŞEDINTELUI CULTULUI
Acest comentariu asupra celor patru Evanghelii şi Apocalipsei, care este

scris sub formă de studii şi cuprinde în total 12 volume este documentar şi
complex. El este util pentru toate categoriile de oameni: pastori şi colaboratorii
acestora, credincioşi şi necredincioşi. Limbajul lui este simplu şi adecvat maselor
largi. Iar stilul lui este uşor de asimilat, cald şi atractiv.
Eu îl cunosc pe autor, nu numai pentru că am fost preşedinte al Cultului
Baptist, dar şi fiindcă suntem prieteni. Fratele Dragomir a fost pastor la Arad,
cartierul Gai. El a făcut naveta de la Deva la Arad, o distanţă de 150 km, timp de
13 ani. De mai multe ori am intervenit la autorităţi ca să-i acorde intrarea în oraş,
numai că orice încercare a fost zadarnică. Astfel, fratele Dragomir a trebuit să se
transfere la Aiud.
În ce priveşte lucrarea fratelui Dragomir, tot ce am putut să fac pentru ea
într-un regim ateist a fost ca să-i aprob xeroxarea primelor trei volume din
Evanghelii în 80 de exemplare pentru uz intern, ca s-o putem avea pentru
seminarişti şi pastori.
Volumele acestea, scrise atât de meticulos şi documentat, arată cât de
asiduă şi îndelungată a fost munca autorului. Dar, mulţumim Domnului că a sosit
timpul ca fratele Dragomir să se bucure de rodul muncii lui şi, împreună cu el, toţi
aceia care vor citi această lucrare sau vor asculta predici rostite din ea.
Dacă comentariile asupra celor patru Evanghelii acoperă un mare gol în ce
priveşte cunoaşterea acestora, atunci cu atât mai mult comentariile asupra
Apocalipsei ne sunt mai necesare, fiindcă sunt clare şi documentate. Ele sunt în
cea mai mare concordanţă cu învăţătura noastră. Eu le apreciez foarte mult şi le
recomand tuturor celor ce-L iubesc pe Domnul Isus, vor să meargă pe urma
paşilor Lui şi-L aşteaptă să vină.
Huşanu Mihai
5
CUVÂNT ÎNAINTE
Am avut o mare dorinţă ca să cunosc îndeaproape viaţa şi învăţătura Fiului

lui Dumnezeu din cele patru Evanghelii, cât şi Apocalipsa. Pentru a-mi realiza
această dorinţă a trebuit să cercetez mai mult de patruzeci de ani cele mai bune
comentarii. După ce am pătruns în tezaurul şi misterul vieţii şi al învăţăturii
Mântuitorului, cât şi în cel al Apocalipsei, Duhul Sfânt mi-a sădit în inimă şi o
altă dorinţă: să scriu aceste două lucrări intitulate Studii asupra Evangheliillor şi
Studii asupra Apocalipsei, care se extind în douăsprezece volume: nouă asupra
celor patru Evanghelii şi trei asupra Apocalipsei, fiecare volum având circa 400 de
pagini.
Primele patru volume din Evanghelii, pastorul Ieremia Hodoroabă le-a
transmis la postul de radio Monte Carlo prin colaboratorii lui. Iar, după revoluţie,
am continuat să le transmit şi la postul de radio teritorial din Târgu Mureş care s-a
extins pe cinci judeţe. Acesta este motivul pentru care am compus aceste lucrări în
aşa fel, încât să poată fi citite direct şi la radio.
Primele trei Evanghelii se numesc Evangheliile Sinoptice. Cuvântul
sinoptic înseamnă în limba greacă “ a vedea împreună". Ceea ce ne arată că un
anumit text dintr-o asemenea Evanghelie, atinge numai o anumită latură din ceea
ce a făcut sau a zis Mântuitorul; şi că, de abia toate trei Evangheliile Sinoptice la
un loc, ne oferă tabloul întreg, cu toate detaliile lui. Acesta este motivul pentru
care am făcut în prezenta lucrare armonizarea textelor după lucrările intitulate A
Harmony of the Gospels a lui A.T. Robertson, E. Robinson, G.W. Clark, E.J.
Goodspeed şi The Westminster Dictionary of the Bible a lui J.D. Davis.
Apoi, un alt lucru de bază, pe care am dorit să-l ating în această lucrare
este, ca să redau în ordine evenimentele care s-au succedat în viaţa Mântuitorului,
pentru că numai studiindu-I viaţa şi învăţătura, în raport cu depănarea firului ei,
aşa cum ne-o redau cele patru Evanghelii şi, având în vedere circumstanţele în
care Se afla Fiul lui Dumnezeu, putem să înţelegem cu mult mai bine viaţa şi
învăţătura Lui sublimă.
Acesta este unul din motivele pentru care se recomandă cititorilor, să
citească la rând studiile acestor volume şi volumele acestor lucrări. Şi, un alt
motiv pentru care se recomandă cititorilor să studieze la rând aceste lucrări, constă
în faptul că ele sunt scrise în aşa fel, încât studiile lor se completează şi se explică
progresiv unele pe altele.
Ţinta mea, în acestă lucrare este să vin în ajutorul tuturor celor care vor
ajunge în contact cu ea, ca cei care nu L-au cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu, să-L
cunoască şi să-L accepte ca Mântuitorul lor personal. Iar cei care L-au cunoscut,
să-L cunoască mai bine, să-L iubească mai mult şi să-L urmeze mai îndeaproape.
6
Dacă am ajuns în acestă lucrare la o lumină oarecare asupra vieţii şi a
învăţăturii Mântuitorului, se datorează foarte mult faptului că mulţi din cei mai
mari comentatori, de-a lungul celor douăzeci de secole şi-au dedicat toată viaţa
studierii, meditaţiei şi rugăciunii. Astfel, ei au aşternut în comentariile lor tot ce
Duhul Sfânt a oferit minţii şi sufletului lor uman şi ei au putut să-L înţeleagă.
Asupra celor patru Evanghelii s-a scris foarte mult, îndeosebi asupra
Evangheliei după Ioan. Redăm aici comentariile cele mai importante care stau la
baza acestei lucrări:
Comentariile asupra Evangheliei după Matei
Comentariul Internaţional de critică al lui W.C. Allen, care este mai mult
pentru teologi decât pentru cititorul de rând. ExplicareaTestamentului grecesc al
lui Alexander Bruce, care este o lucrare plină de lumină. Comentariul Biblic
Internaţional al lui Frederik Bruce care este documentar. Comentariul lui A.H.
MacNeil, care este alcătuit pe baza textului grecesc şi este unul dintre cele mai
bune comentarii. Comentariul asupra Evangheliei după Matei şi Comentariul
Internaţional de critică asupra Evangheliei după Luca, ale lui Alfred Plummer,
care sunt de mare ajutor. Comentariul lui T.H. Robinson, care este de o mare
însemnătate. Comentariul lui J. Moffatt asupra celor patru Evanghelii care, de
asemenea, este de mare însemnătate. Comentariul lui C.G. Montefiore asupra
celor trei Evanghelii Sinoptice, care este unul dintre cele mai importante
comentarii, numai că uneori este foarte tulburător. El era un evreu liberal, de
aceea şi comentariul lui este foarte interesant. Comentariul lui William Barclay
asupra celor patru Evanghelii care este nou şi documentar. Comentariul lui J.C.
Ryle asupra celor patru Evanghelii. Comentariul lui D.B.J. Campbell asupra
Evangheliilor Sinoptice. Comentariul lui A. Edersheim asupra celor patru
Evanghelii. Comentariul lui A.P. Lopuhin şi altele.
Comentariile asupra Evangheliei după Marcu
Comentariul Internaţional de critică al lui Ezra P. Gould, care este de

mare importanţă. Comentariul lui A.E.J. Rawlinson, care este unul dintre cele mai
bune comentarii englezeşti. Comentariul lui Harvie Branscomb care este foarte
voluminos. El este mai degrabă pentru seminarii şi colegii, decât pentru cititorii de
rând. Comentariul lui H.B. Swete, care a fost scris pe baza textului grecesc şi a
fost publicat în anul 1898. El este unul dintre cele mai mari comentarii din toate
timpurile şi este încă indispensabil. Comentariul lui Vicent Taylor, care este cel
mai monumental comentariu pentru seminarii şi colegii. El a fost publicat în anul
1952. Comentariul lui R.H. Lightfoot care este o lucrare nouă. El este mai degrabă
pentru seminarii şi colegii, decât pentru cititorii de rând. Comentariul lui Austin
7
Farren care, de asemenea, este o lucrare nouă şi mai degrabă pentru seminarii şi
colegii decât pentru cititorii de rând. Comentariul lui William Hendriksen şi
altele.
Comentariile asupra Evangheliei după Luca
Comentariul lui I.M. Creed, care a fost scris după textul grecesc.
Comentariul lui H. Balmforth, care este un comentariu excelent. Comentariul lui
Macmillan, care a fost scris pe baza textului grecesc. Comentariul lui Clarendon,
care este un comentariu excepţional. Comentariul lui W. Manson, care este un
comentariu excelent. Comentariul teologului elveţian Fridric Louis Godet în două
volume.Comentariul pentu profesori şi studenţi asupra Evanghelilor Sinoptice al
lui D.B.J Campbell. Comentariul lui A. Edersheim asupra celor patru Evanghelii
şi altele.
Comentariile asupra Evangheliei după Ioan
Comentariile lui G.H. Macgregor, care este de mare însemnătate.

Comentariul lui B.F. Westcott, care este un comentariu voluminos şi bun. El a fost
scris după textul grecesc. Comentariul Internaţional de critică al lui J.H. Bernard
care este foarte valoros. Explicarea Testamentului grecesc de Marck Dods, care
este plină de lumină. Comentariul lui Fredric L. Godet care este cel mai renumit
dintre comentariile mai vechi. Comentariul lui C.K. Barrett, care este cel mai
apreciat şi util pentru seminariile din lumea întreagă. Comentariul lui E.F. Scott,
care este un comentariu excelent. Comentariul lui R.H. Strachan, care este de o
mare valoare. Comentariul lui W.F. Howard, care este un comentariu excepţional.
Comentariul lui C.H. Dodd, care este un comentariu plin de lumină. Comentariul
lui B. Basil Redlich, care este un comentariu de mare însemnătate. Comentariul
lui Frederik Bruce, care este documentar. Comentariul lui W. Hendriksen, care
este plin de lumină şi devoţiune, şi altele.
În aceste nouă volume asupra celor patru Evanghelii am consultat peste o
sută de comentatori, dintre care cei mai mulţi erau doctori şi profesori în teologie.
Noi vom studia Evangheliile şi Apocalipsa după versiunea revizuită a lui
D. Cornilescu. Dar, ca să putem pătrunde în adevăratul înţeles al Cuvântului lui
Dumnezeu, a trebuit să mă folosesc de următoarele versiuni ale Bibliei:
Standardul Nou American (New American Standard Bible), Versiunea
Autorizată a lui James King (Autorised King James Version), Versiunea
Internaţională Nouă (New International Version), Versiunea Standardul
Revizuit (Revised Standard Version), Versiunea Curentă (New Life Version) şi
Versiunea lui James Moffatt (James Moffatt Version), care sunt traducerile
8
englezeşti şi americane, de versiunea lui Martin Luther, din limba germană, de
versiunea rusească şi de textul grecesc Nestle.
Când am început să scriu această lucrare nu se zărea nici o licărire de
speranţă pentru a o tipări. De abia când am ajuns la jumătatea volumului cinci şi s-
au revărsat zorile libertăţii după căderea comunismului ateu, am început să zăresc
o asemenea speranţă.
Volumul trei l-am terminat în aprilie 1985.
Autor
9
PARTEA X
AL DOILEA PAŞTE
10
1. VINDECAREA PARALITICULUI
Ioan 5 : 1 – 9
1 După aceea era o sărbătoare a iudeilor şi Isus S-a urcat la Ierusalim.

2 În Ierusalim, lângă Poarta Oilor, este o scăldătoare numită în evreieşte
Betesda, care are cinci pridvoare..
3 În pridvoarele acestea zăceau o mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi şi
paralitici, care aşteptau mişcarea apei.
4 Căci un înger al Domnului se cobora din când în când în scăldătoare şi
tulbura apa. Şi cel dintâi, care se cobora în ea după tulburarea apei, se făcea
sănătos, orice boală ar fi avut.
5 Acolo se afla un om bolnav de treizeci şi opt de ani.
6 Isus, când l-a văzut zăcând, şi fiindcă ştia că este bolnav de multă
vreme, i-a zis: “Vrei să te faci sănătos?”
7 “Doamne”, I-a răspuns bolnavul, “n-am pe nimeni să mă bage în
scăldătoare când se tulbură apa; şi până să mă duc eu, se coboară altul înaintea
mea.”
8 ”Scoală-te” i-a zis Isus, “ridică-ţi patul şi umblă.”
9 Îndată omul acela s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla. Ziua aceea
era o zi de Sabat.
Capitolul cinci din Evanghelia după Ioan ne vorbeşte despre vindecarea

unui paralitic din scăldătoarea Betesda şi ne redă un discurs lung al Mântuitorului
pe marginea acestei vindecări.
Acest text intitulat Vindecarea paraliticului, ne arată patru lucruri: Timpul
vindecării acestui bolnav, locul vindecării, felul cum lucrează Domnul Isus şi ce
va face El într-o zi.
Să luăm mai întâi
I. TIMPUL VINDECĂRII PARALITICULUI
Evanghelistul Ioan a scris: “După aceea era o sărbătoare a iudeilor şi Isus

S-a urcat la Ierusalim.” (v. 1).
Comentatorii ne spun că Evanghelistul Ioan deşi n-a numit această
sărbătoare, totuşi ea reiese din text. Dacă n-am şti ce sărbătoare este aceasta, n-am
putea înţelege pasajul citit în toată valoarea lui şi nici chiar întreg capitolul 5. Mai
întâi vom aminti pe scurt şase opinii emise de comentatori de-a lungul celor două
milenii în legătură cu această sărbătoare, cu ocazia căreia Domnul Isus a fost la
Ierusalim şi l-a tămăduit pe paraliticul din Betesda, şi apoi vom alege una dintre
11
ele pe care o considerăm că este autentică.
a) Prima opinie este că era sărbătoarea Purim. Această sărbătoare se ţinea
în luna martie, sau mai bine zis pe data de 14 şi 15 adar, în amintirea salvării
poporului evreu prin Estera, de planurile ucigaşe ale lui Haman (Estera 9:21). Cei
ce susţin această părere aduc drept argument versetul 4 din capitolul 6, unde scrie:
“Paştele, sărbătoarea iudeilor, erau aproape” 1. Neajunsul acestei opinii constă
în faptul că Purimul se celebra în sinagogile locale, în care se citea din cartea
Esterei şi nu se făcea pelerinaj la Ierusalim. Or, în textul nostru este vorba despre
o sărbătoare cu pelerinaj la Templu 2.
b) A doua opinie susţine că Domnul Isus l-a vindecat pe paralitic la
Betesda cu ocazia Rusaliilor, care se ţineau pe la sfârşitul lunii mai, pentru că la
această sărbătoare se făcea pelerinaj la Ierusalim 3.
c) A treia opinie susţine că Domnul Isus l-a vindecat pe paralitic cu ocazia
Sărbătorii Corturilor, care se celebra în luna octombrie şi cu ocazia căreia se
făcea pelerinaj la Templu 4.
d) A patra opinie susţine că Domnul Isus l-a vindecat pe paralitic la
sărbătoarea Înnoirii Templului, numită şi Sărbătoarea Dedicării, care se ţinea
în luna decembrie 5.
e) A cincea opinie susţine că Domnul Isus l-a vindecat pe paralitic cu
ocazia sărbătorii Anului Nou, numită şi Sărbătoarea Trâmbiţelor (Lev.23:23-
25). Aceasta este părerea comentatorilor: R.H. Lightfoot, B.F. Westcott, J. Rendel
Harris şi a Dr. Aileen Guilding. Toţi aceştia argumentează că este o asemănare
între tema discursurilor care se ţineau cu ocazia Sărbătorii Trâmbiţelor şi între
tema discursului Domnului Isus din capitolul 5 6. Nici această opinie nu este
verosimilă, pentru că nici la această sărbătoare nu se făcea pelerinaj la Ierusalim şi
fiindcă aceste discursuri se ţineau în sinagogi şi nu la Templu.
f) Şi a şasea explicaţie este că această sărbătoare, în care l-a tămăduit
Mântuitorul pe paralitic erau Paştele. Această explicaţie o susţin comentatorii şi
exegeţii: E. Robertson, W. Barclay, W. Hendriksen şi mulţi alţii. Aceştia aduc
următoarele patru argumente: Primul, că Paştele era una dintre cele trei mari
sărbători anuale, la care se făcea pelerinaj la Templu; şi că el era cea mai iubită
sărbătoare dintre acestea, la care venea cel mai mult popor la Ierusalim. Al doilea
argument este că, acesta era al doilea Paşte din cele patru prin care Evanghelistul
Ioan ne-a redat durata misiunii Mântuitorului. Primul Paşte a fost imediat după
nunta din Cana Galileii (2:13); al doilea a avut loc în acest text când Fiul lui
Dumnezeu l-a vindecat pe paraliticul de la scăldătoarea Betesda (5:1); al treilea a
fost în preajma săturării celor cinci mii de bărbaţi, fără femei şi copii (6:4); şi al
patrulea era în primăvara răstignirii Mântuitorului (11:55;12:1;13:1;19:14) 7.
Lucrul acesta este în cea mai mare concordanţă cu ceea ce am învăţat în studiul
intitulat Evanghelia cea deosebită (Vol.I,Stud.8). Al treilea argument este că,
aceasta a fost şi explicaţia lui Irineu, care a fost ucenicul lui Policarp, episcopul de
12
Smirna; iar Policarp, la rândul lui, a fost ucenicul Apostolului Ioan 8. Şi, al
patrulea argument este că, sărbătoarea Paştelor se află în cea mai mare
concordanţă atât cu contextul textului, cât şi cu contextul întregului capitol 5, aşa
după cum vom vedea în acest studiu şi în studiile următoare.
Sabatul dinaintea Paştelor era considerat ca fiind cel mai mare sabat din
an. Toţi evreii care veneau la Ierusalim cu ocazia Paştelor, doreau să facă acest
sabat la Templu. Aceasta era cauza pentru care pasajul citit ne arată că Ierusalimul
era tixit de lume în acea zi de sabat!
În al doilea rând, textul pe care îl studiem ne arată
II. LOCUL VINDECĂRII PARALITICULUI
Evanghelistul Ioan a scris: “În Ierusalim, lângă Poarta Oilor, este o

scăldătoare numită în evreieşte Betesda, care are cinci pridvoare. (3). În
pridvoarele acestea zăceau o mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi şi paralitici, care
aşteptau mişcarea apei. (4). Căci un înger al Domnului se cobora din când în
când în scăldătoare şi tulbura apa. Şi cel dintâi, care se cobora în ea după
tulburarea apei, se făcea sănătos, orice boală ar fi avut.” (v.2-4)
În ce priveşte locul vindecării acestui paralitic sunt două dificultăţi: a)
Prima dificultate constă în faptul că manuscrisele din primele secole ne prezintă
numele acestei scăldători în cinci feluri: Beth’eshdāh, Bethesda,
Beth’eshdāthain, Beth’sayda şi Beth-zatha. Şi pentru că în manuscrise sunt
aceste cinci denumiri, este normal ca ele să apară şi în traducerile Bibliei în toate
aceste feluri. b) Şi a doua dificultate constă în aceea că, a doua parte a versetului
3, cât şi versetul 4 din acest text, lipsesc din cele mai multe, cele mai bune şi cele
mai timpurii manuscrise 9. Aceste două versete sună astfel: “ ... Care aşteptau
mişcarea apei. (4). Căci un înger al Domnului se cobora din când în când în
scăldătoare şi tulbura apa. Şi cel dintâi, care se cobora în ea după tulburarea
apei, se făcea sănătos, orice boală ar fi avut.” (v.3-4) Atitudinea bibliologilor faţă
de aceste două versete este diferită: Unii nu le-au trecut deloc în Biblie, ca în
cazul unor versiuni ale Noului Testament în limba greacă şi în versiunea Biblia
nouă englezească (The New English Bible). Alţii le-au trecut în paranteză, ca în
cazul versiunilor englezeşti: Noul Testament în engleza modernă (The New
Testament in Modern English) a lui J.B. Philips şi Versiunea Bibliei lui James
Moffatt şi în traducerea Bibliei în limba germană de Martin Luther. Şi alţii le-au
redat chiar fără paranteză, ca în cazul versiunilor englezeşti: Versiunea
Internaţională Nouă (New International Version), Versiunea autorizată a lui
King James (Autorized King James Version), Versiunea Standardul Revizuit
(Revized Standard Version), Versiunea Curentă (New Life Version), Standardul
Nou American (New American Standard Bible) şi traducerea Bibliei în limba
rusă.
13
Prima dificultate nu este grea de explicat, pentru că s-au descoperit
suficiente informaţii şi dovezi.
Primul nume al scăldătorii în care l-a vindecat Domnul Isus pe paralitic a
fost Bethesda, care înseamnă “casa îndurării”. Unii spun că acest iaz s-a numit
astfel fiindcă aici s-a făcut un azil pentru bolnavi. Iar alţii zic că această
scăldătoare a primit numele în felul acesta, pentru că Dumnezeu Şi-a arătat aici
îndurarea într-un mod special 10.
Al doilea nume al acestei scăldători este Beth’eshdāh, care înseamnă “casa
revărsării” sau “locul şuvoiului”. Această denumire, care se afla în unele
manuscrise ale Evangheliei după Ioan, a fost confirmată de sulurile descoperite la
Qumran, de lângă Marea Mortă după anul 1950 în a treia peşteră 11.
Al treilea nume al acestei scăldători era Beth’eshdāthain. Acest nume s-a
găsit într-un alt sul care a fost descoperit tot la Qumran cu vreo zece ani mai târziu
după ce s-a găsit cuvântul Beth’eshadāh. Am văzut mai înainte în acest studiu că
cuvântul Beth’eshdāh, înseamnă “casa revărsării” sau “locul şuvoiului”. Iar
sufixul thain, adăugat la cuvântul Beth’eshdāh, arată dualul acestui iaz 12.
Al patrulea nume al acestei scăldători era Beth’sayda, care înseamnă “iaz”
sau “locul pescuitului”. Cercetătorii în domeniu ne spun că un pelerin dintr-o
localitate numită Bordeux, care a vizitat Ierusalimul în anul 333 după Cristos, a
zis că în această cetate era o pereche de iazuri cu cinci pridvoare, care se numea
Betsaida. Această mărturie a fost confirmată de către arheologii care au excavat
acest iaz în anul 1888 şi i-au descoperit zidul lui despărţitor şi cele cinci pridvoare
13
. Acelaşi lucru ni l-a spus şi Eusebiu, istoricul creştin în jurul anului 300, că pe
timpul lui erau cele două iazuri; că în unul se colecta apa de poaie, iar în celălalt
se aduna apa roşie din nişte izvoare 14.
Şi, al cincilea nume al acestei scăldători în care l-a vindecat Domnul Isus
pe paralitic, era un cuvânt imprecis Beth-zatha, care poate era Bezatha. Iosif
Flavius a spus că el a cunoscut cuvântul Bezatha şi că acesta era numele
cartierului în care se afla şi iazul Betesda 15.
Am văzut că toate aceste cinci denumiri se referă la unul şi acelaşi bazin,
care avea 50 m lungime şi 15 m lăţime şi era despărţit în două printr-un zid de
piatră gros de 1,5 m. În despărţitura bazinului, în care se colecta apa de la ploaie,
se scăldau oile care erau destinate pentru jertfă 16. Poarta Oilor se afla în partea
de nord-est a Templului. Prin ea se intra în curtea Templului din Valea Chedron.
Ea se numea astfel, fiindcă prin ea se aduceau oile şi mieii pentru jertfă. De la
această poartă a oilor şi până la scăldătoarea Betesda era o distanţă de 100m 17.
A doua dificultate pe care am amintit-o mai înainte este cu mult mai grea
şi anume: Cum de au fost omise versetele 3 şi 4 din multe manuscrise bune, dacă
ele au făcut parte din textul original al Evanghelistului Ioan? Apoi, cum de s-au
păstrat ele în alte manuscrise bune? Şi, în final, cum de le-au inclus bibliologii în
traducerile şi versiunile cele mai bune ale Bibliei chiar fără paranteză? La aceste
14
trei întrebări există un singur răspuns: că unii copişti şi chiar unii teologi, nu
numai că au pus aceste două versete sub semnul întrebării, dar le-au considerat că
erau chiar nişte exagerări şi adăugiri ale copiştilor. Acesta a fost motivul pentru
care unii copişti şi unii bibliologi le-au eliminat din Evanghelie. Alţi copişti şi
bibliologi, care le-au tolerat, le-au pus în paranteză. Şi alţi scribi şi bibliologi au
crezut puternic că şi aceste două versete fac parte din original, de aceea le-au
copiat cu grijă şi le-au transmis posterităţii fără paranteză.
Ierusalimul din timpul Noului Testament
15
Mulţi creştini erau ispitiţi să nu creadă în aceste două versete, începând cu
cei din Biserica Primară şi până la cei din zilele noastre. Această necredinţă se
datorează faptului că ei au interpretat şi interpretează greşit trei detalii din aceste
două versete. Primul, că ei cred că apa avea proprietăţi curative; şi cu atât mai
mult, că ea avea puterea vindecătoare când veneau jeturi puternice din adâncimea
pământului şi o tulburau. Arheologul Robinson a spus că această apă conţinea fier
şi era alcalină 18. Al doilea, că tulburarea apei nu era supranaturală, ci naturală.
Arheologul amintit a zis că el a văzut cum această apă izvora încet; şi cum, dintr-o
dată izvoarele ei ţâşneau atât de puternic, încât apa ei roşie creştea în 5 minute
jumătate de metru într-un bazin care avea 25 m lungime şi 15 m lăţime 19. Şi, al
treilea detaliu, pe care mulţi îl interpretează greşit este că după tulburarea apei,
când era roşie şi avea cea mai mare putere curativă, nu se vindeca numai unul,
care se arunca primul în ea, ci şi alţii, care se coborau după el 20. Dar, pe lângă
cele trei interpretări greşite, creştinii de azi sunt ispitiţi să creadă eronat şi al
patrulea lucru, că tot ce a scris Evanghelistul Ioan în aceste două versete în
legătură cu apa curativă şi cu modul cum ea vindeca pe cei bolnavi, nu era
convingerea lui, ci concepţia poporului pe care el numai a reprodus-o. 21.
Dar, în schimb, au fost şi sunt mulţi credincioşi care interpretează aceste
trei detalii corect şi cred puternic în ele: Primul, chiar dacă apa Betesdei avea
anumite proprietăţi curative şi putea să vindece unele boli, ea nu putea să
tămăduiască toate bolile, afară de cazul când o tulbura un înger al Domnului. Ea,
atunci vindeca, ne spune textul citit, chiar şi pe “orbi, şchiopi şi paralitici”
(v.3) 22. Al doilea, că tulburarea apei putea să fie şi naturală, dar ea nu putea să
vindece orice boală, afară de cazul când o mişca un înger al Domnului. Paraliticul
a crezut în puterea vindecătoare a apei numai atunci când o tulbura îngerul 23. Şi,
al treilea detaliu al acestor două versete, pe care l-au crezut şi îl cred puternic
copiii lui Dumnezeu este că atunci când se cobora un înger şi tulbura apa, nu se
vindeca decât acela care intra primul în ea. Câţi bolnavi nu se coborau în apă după
ce o tulbura îngerul, dar nu se vindecau, decât cel ce intra primul în ea. Paraliticul
din text ştia lucrul acesta, de aceea a spus Domnului Isus: “ ...N-am pe nimeni să
mă bage în scăldătoare când se tulbură apa; şi până să mă duc eu, se coboară
altul înaintea mea.” (v.7) 24
Copiii lui Dumnezeu nu pot ca să nu creadă şi în aceste două versete care
ne vorbesc despre intervenţia unui înger în vederea tulburării scăldătorii Betesda.
Oare nu scrie în Noul Testament că pe timpul Domnului Isus, îngerii îşi
îndeplineau mereu anumite sarcini? Dacă nu credem în lucrarea acestui înger de la
scăldătoarea Betesda, atunci nu putem crede nici în misiunea altor îngeri care I-au
slujit Domnului Isus cu mâncarea după ce a postit 40 de zile şi 40 de nopţi (Matei
4:11) şi nici în intervenţia îngerului care L-a întărit pe Mântuitorul în grădina
Gheţimanii, după ce a ajuns într-un chin de moarte (Luca 22:43) etc.
16
Bazinul Betesda
17
Bazinul Betesda
18
Bazinul Betesda
19
Bazinul Betesda
Noi putem avea cea mai mare încredere în aceste două versete care sunt
trecute în multe traduceri şi versiuni ale Bibliei, care au figurat în multe
20
manuscrise ale Bisericii Primare şi care au fost cunoscute şi crezute de mulţi
credincioşi din acea vreme, aşa cum ne-a relatat Tertulian în jurul anului 200, că şi
el a cunoscut aceste două versete şi a crezut în ele 25. Acelaşi lucru ni l-a arătat şi
o frescă decolorată de scurgerea aproape a două milenii, care reprezenta un înger
cum tulbura apa în scăldătoarea Betesda. Acest tablou s-a descoperit în Biserica
Sfânta Ana sub straturi de zugrăveală, cu ocazia unei reparaţii, a edificiului care
era foarte aproape de scăldătoarea Betesda 26. De aici le-a venit ideea la arheologi
să excaveze iazul Betesda.
Pasajul pe care îl studiem ne arată cum Domnul Isus S-a îndreptat mai
întâi spre cei bolnavi din scăldătoarea Betesda, cărora le-a mai rămas o singură
licărire de speranţă: un ajutor din afară.
Am văzut că Betesda înseamnă în limba ebraică “ casa îndurării”, pentru
că Dumnezeu, în îndurarea Sa, trimitea la anumite intervale neregulate câte un
înger să mişte apa, ca cel care se cobora primul după tulburarea ei, să se facă
sănătos de orice boală ar fi suferit.
În jurul Betesdei, ne spune textul citit, erau cinci pridvoare pline cu tot
felul de bolnavi, printre care Mântuitorul a văzut un paralitic vrednic de toată
mila. Acesta, timp de 38 de ani a fost măcinat de boală, a ajuns fără vlagă şi atât
de incapabil, încât nu putea să fie niciodată primul când se tulbura apa.
Domnul Isus, care este întotdeauna prietenul celor fără ajutor, S-a
îndreptat mai întâi spre el şi i-a pus cea mai îmbucurătoare întrebare: “ Vrei să te
faci sănătos?” (v.6)
În al treilea rând, pasajul citit ne arată
III. FELUL CUM LUCREAZĂ FIUL LUI DUMNEZEU
În această minune descoperim cel mai bine felul în care lucrează

Mântuitorul.
1. Domnul Isus a pus paraliticului mai întâi o întrebare: El i-a zis: “Vrei
să te faci sănătos?” (v.7) Această întrebare a Mântuitorului ni se pare la prima
vedere că este lipsită de logică. Cum a putut Fiul lui Dumnezeu să pună
paraliticului o astfel de întrebare, când acesta stătea de ani de zile în pridvoarele
Betesdei şi aştepta tulburarea apei? În orice caz, Domnul Isus care era
întruchiparea înţelepciunii lui Dumnezeu n-a greşit, ci a ştiut ce a zis. El a urmărit
prin această întrebare trei lucruri:
a) Primul, dacă paraliticul avea o dorinţă intensă după vindecare. Fiul lui
Dumnezeu ştia că sunt atâţia handicapaţi care preferă mai degrabă infirmitatea
decât să poarte povara unui om sănătos. Şi câţi apoi, se simt mai bine să stea în
boala a tot felul de păcate, care îi roade întocmai ca o cangrenă, decât să vină la El
şi la salvarea Lui eternă.
b) Al doilea lucru pe care îl urmărea Domnul Isus prin întrebarea pe care a
21
pus-o paraliticului, era ca el să-şi exprime dorinţa după vindecare. Mântuitorul n-
a vindecat şi n-a mântuit pe nimeni cu forţa. El întotdeauna a apelat la voinţa
oamenilor şi a aşteptat ca ei să-şi exprime dorinţa după ele.
c) Şi al treilea lucru pe care îl urmărea Fiul lui Dumnezeu prin această
întrebare era, să trezească paraliticului ultima licărire de speranţă 27. La câţi
boala nu le-a distrus şi ultima licărire de speranţă după vindecare? Şi apoi, la câţi
păcatul nu le-a răpit orice nădejde de mântuire, eternitate şi glorie?
La întrebarea Mântuitorului: “Vrei să te faci sănătos?” paraliticul a
răspuns: “Doamne, n-am pe nimeni să mă bage în scăldătoare când se tulbură
apa; şi până să mă duc eu, se coboară altul înaintea mea.” (v.7) Ceea ce
înseamnă cu alte cuvinte: “Doamne, sunt 38 de ani de când sunt bolnav şi medicii
nu m-au putut vindeca, dar nici aici n-am pe nimeni care să mă bage primul în
scăldătoare când o tulbură un înger al Domnului, şi cu toate acestea, eu stau aici
şi aştept mereu tulburarea apei, pentru că doresc cu tot dinadinsul să mă fac
sănătos.”
Cristos, ne întreabă şi astăzi prin Duhul Sfânt: “Vrei să scapi de povara
păcatelor? Doreşti mântuirea sufletului tău?” Dacă suntem mulţumiţi de starea
noastră şi dacă dorim să rămânem aşa cum suntem, El ne respectă libertatea de
voinţă şi nu ne obligă să-L aceptăm ca Mântuitor; dar,în schimb, atunci nu vom
ajunge nciodată la transformarea vieţii. Dorinţa după o viaţă nouă trebuie să
răbufnească mai întâi din inimile noastre.
Am văzut că lucru de bază ca să ajungem la tămăduirea trupului sau la
mântuirea sufletului, este de a avea o dorinţă intensă după ele.
2. Iar, în al doilea rând, observăm că Mântuitorul a dat paraliticului trei
porunci.
Şi poruncile Domnului Isus ni se par, la prima vedere, că sunt lipsite de
logică. Dar, dacă le studiem îndeaproape, descoperim că aveau o mare logică şi că
El urmărea prin ele trei lucruri:
a) Prima poruncă pe care Domnul Isus a dat-o paraliticului a fost:
“Scoală-te!” (v.8) Cum a putut Mântuitorul să spună paraliticului să se scoale?
Oare nu ştia că el era un paralitic care nu se putea ridica? Porunca Lui: “Scoală-
te!” înseamnă cu alte cuvinte: “Încordează-ţi toate puterile! Fă un efort mare şi
Eu voi interveni numai de acolo de unde tu nu vei putea!”
De aici învăţăm, că puterea lui Dumnezeu nu se dispensează de efortul
omului şi că puterea lui Cristos nu începe decât de la limita de unde omul nu
poate.
b) A doua poruncă pe care a dat-o Domnul Isus paraliticului a fost:
“Ridică-ţi patul!” (v.8) Cum a putut Fiul lui Dumnezeu să spună unui paralirtic să
se dispenseze de patul în care zăcea de 38 de ani? Faptul acesta înseamnă ca şi
când i-ar fi zis Mântuitorul: “Încearcă imposibilul!”
Grecescul krabbatos, înseamnă “saltea de paie” 28. Paraliticul a putut să
22
spună întristat: “Doamne, cum aş putea să mă dispensez de salteaua mea când
este atâta amar de timp de când mă folosesc de ea şi când nu găsesc nimic mai
dulce în slăbănogia mea ca această saltea!”
Domnul Isus îl vindecă pe paralitic

Câţi nu se pot bucura de mântuirea sufletului, pentru că le vine prea greu
sau chiar imposibil ca să renunţe la salteaua slăbănogiei, a plăcerilor şi păcatelor
în care se simt aşa de bine!
c) Şi a treia poruncă pe care a dat-o Mântuitorul paraliticului a fost:
“Umblă!” (v.8) Sau cu alte cuvinte: “Du-te acasă, împlineşte-ţi viaţa şi
realizează-ţi dorinţele!”
Textul citit ne arată cum paraliticul, care a dorit să fie vindecat cu tot
dinadinsul, în momentul când a început să execute aceste trei porunci ale Fiului
lui Dumnezeu: să-şi încordeze puterea, să-şi ridice salteaua şi să umble, a simţit
cum a trecut prin el ceva ca un curent şi cum îndată s-a făcut sănătos pe deplin.
Astfel, el s-a sculat, şi-a pus salteaua pe umăr şi a pornit acasă.
Tot astfel stau lucrurile şi cu noi. Câte patimi nu ne-au înfrânt! Dar când
avem o dorinţă intensă ca să scăpăm de ele, când suntem îndemnaţi să facem un
efort şi când puterea lui Cristos ne stă la dispoziţie, numai atunci orice imposibil
se transformă în posibil.
23
Şi, în al patrulea rând, textul citit ne dezvăluie
IV. CE VA FACE CU NOI FIUL LUI DUMNEZEU ÎNTR-O ZI
Evanghelistul Ioan a găsit o adevărată delectare în a ne confrunta în fiecare

minune a Domnului Isus cu eternitatea. La el o minune era mai mult decât un fapt
istoric. Acesta este motivul pentru care în Evanghelia după Ioan, minunile au câte
două înţelesuri: unul literal la suprafaţă; şi altul, figurativ şi adânc. Şi aceasta este
cauza pentru care el obişnuia să ne redea adevărul etern şi figurativ pe fondul
celui literal şi istoric.
1. Evanghelistul Ioan ne-a arătat mai întâi că Betesda era o mică imagine
a lumii noastre înfrânte de puterea păcatului şi a morţii.
Israelul urma să devină ţara Fiului lui Dumnezeu, şi Dumnezeu în vederea
acestui fapt a creat Betesda, această scăldătoare unică în felul ei.
Cele cinci pridvoare ale ei tixite de orbi, şchiopi şi paralitici care aşteptau
tulburarea apei, erau o mică umbră a unei lumi orbite, ologite şi secătuite de orice
vlagă care gemea, se svârcolea sub povara păcatului şi a morţii, şi-şi pironea
privirea spre un Salvator din afară 29.
Pământul nostru este pentru mulţi şi astăzi o Betesdă mare şi după ce
Mântuitorul a venit. Câţi orbi sunt încă în lume care nu văd lumina lui Cristos?
Câţi ologi sunt care nu umblă pe calea Lui? Şi apoi, câţi uscaţi sunt încă pe care
păcatul îi stoarce de orice vlagă spirituală? Da, literalmente, pământul a devenit
o Betesdă mare, un loc unde sunt tot felul de bolnavi şi suferinzi.
Am văzut că Betesda înseamnă Casa îndurării, pentru că acolo se cobora
un înger al Domnului şi atingea apa pentru cei ce aşteptau cu tot dinadinsul un
ajutor din afară.
Tot astfel şi pământul întreg a devenit o Betesdă, o Casă mare a îndurării
lui Dumnezeu, fiindcă pe el S-a coborât Fiul lui Dumnezeu ca să mântuiască pe
toţi aceia care îşi îndreaptă privirea spre El. Ce privilegiu mare are pământul
nostru bântuit de tot felul de rele, ca să devină Casa îndurării lui Dumnezeu
pentru care a intervenit Cel Preaînalt chiar prin Preaiubitul Său Fiu.
Apa, în textul pe care îl studiem este sinbolul suferinţei. Apocalipsa ne
spune că suferinţa este de la Diavol. Balaurul a aruncat din gura lui blestemată apa
întocmai ca un fluviu ca să înece orice creatură a lui Dumnezeu prin tot felul de
boli, necazuri şi suferinţe (Apoc.12:15). Psalmistul David a spus în Psalmul 124
că suferinţa adeseori ne depăşeşte şi ne înfrânge întocmai ca nişte ape mari. El a
scris: “De n-ar fi fost Dumnezeu de partea noastră, (4) ne-ar fi înecat apele, ar fi
trecut râurile peste sufletul nostru; (5) ar fi trecut peste sufletul nostru valurile
năprasnice” (v.1,4-5).
Prin acest tablou măreţ al Betesdei, Dumnezeu ne-a deschis o ferestruică
spre viitor ca să ne arate ce va face El pentru noi într-o bună zi prin Preaiubitul
24
Său Fiu 30.
Dacă îngerul Domnului, demonstra vizibil că el printr-o simplă atingere a
apei, avea putere să vindece orice boală a celor ce aşteptau un ajutor din afară şi se
coborau primii în ea, atunci, cu cât mai mult, Mântuitorul se va atinge într-o zi
binecuvântată de toate bolile, necazurile şi suferinţele noastre, pentru că ne-am
pironit ochii spre El din această Betesdă mare a pământului şi că numai atunci le
va îndepărta de la noi pentru veci de veci.
1. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 188;

Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 79.
2. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 189;
3. Op. cit. P. 188;
4. Op. Cit;
5. Op. Cit;
6. Guilding, A., The Fourth Gospel and Jawish Worship, p. 70-91;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 121;
Harris, J.R., Side-lights on New Testament Research, p. 37-78;
Ellis, D.J., John (IBC), p. 1241;
7. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 188.
8. Op. cit. P. 189.
9. Robertson, A.T., An Introduction to the Textual Criticism of the New
Testament, p. 154, 183, 209; Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p.
190.
10. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 278-279;
Ellis, D.J., John (IBC), p. 1241;
Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 177-178.
11. Ellis, D.J., John (IBC), p. 1241.
12. 3 Qumran 15, column 11, line 12;
Allegro, J.M., The Treasure of the Copper Scroll, p. 51, 165;
Milik, J.T., Discoverries in the Judean Desert, III, p. 214, 271, 297.
13. Avi-Yonah, M., Excavations in Jerusalem-Rewiew and Evaluation, in
Jerusalem Revealed, p. 21, 24;
Wilkinson, J., Jerusalem as Jesus knew it, p. 95-104;
Westcott, B.F., The Gospel According to St. John, p. 143.
14. Anderson, Reconery of Jerusalem, p. 196;
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 278-279.
15. Ellis, D.J., John (IBC), p. 1241.
16. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 278-279.
18. Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 79;
19. Op. cit.
25
21. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 122.
22. Westcott, B.F., The Gospel According to St. John, p. 143;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 190.
23. Dodd, C.H., The Interpretation of the Fourth Gospel, p. 320.
24. Op. cit.
25. Tertulian, On Baptism V;
26. Jeremias, J., Die Wiederentdekung von Bethesda, p. 196;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 190;
Davis, J.D., The Westminster Dictionary of the Bible, p. 69.
27. Dodd, C.H., The Interpretation of the Fourth Gospel, p. 320.
29. Robertson, A.T., An Introduction to the Textual Criticism of the New
Testament, p. 154, 183, 209.
26
2. ATACUL AUTORITĂŢILOR EVREIEŞTI ÎMPOTRIVA DOMNULUI
ISUS
Ioan 5 : 10 – 20; 7 : 19 – 24
10 Iudeii ziceau, deci, celui ce fusese vindecat: “Este ziua Sabatului; şi

nu-ţi este permis să-ţi ridici patul.”
11 El le-a răspuns: “Cel care m-a făcut sănătos mi-a zis: “Ridică-ţi patul
şi umblă.”
12 Ei l-au întrebat: “Cine este omul acela care ţi-a zis: “Ridică-ţi patul şi
umblă?”
13 Dar cel vindecat nu ştia cine este, căci Isus Se făcuse nevăzut din
mulţimea care era în locul acela.
14 După aceea, Isus l-a găsit în Templu şi i-a zis: “Iată că te-ai făcut
sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău.”
15 Omul acela s-a dus şi le-a spus iudeilor că Isus este Acela care-l făcuse
sănătos.
16 Din cauza aceasta, iudeii au început să-L urmărească pe Isus şi căutau
să-L omoare, fiindcă făcea aceste lucruri în ziua Sabatului.
17 Dar Isus le-a răspuns: “Tatăl Meu lucrează până acum şi Eu de
asemenea lucrez.”
18 Tocmai de aceea căutau şi mai mult iudeii să-L omoare, nu numai
fiindcă dezlega ziua Sabatului, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său
şi Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu.
19 Isus a luat din nou cuvântul şi le-a zis: ”Adevărat, adevărat vă spun că
Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând şi tot
ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai.
20 Căci Tatăl Îl iubeşte pe Fiul şi-I arată tot ce face; şi-I va arăta lucrări
mai mari decât acestea, ca voi să vă miraţi.
21 (19) Oare nu v-a dat Moise Legea? Totuşi nimeni din voi nu o ţine. De
ce căutaţi să Mă omorâţi?”
22 (20) Mulţimea I-a răspuns: “Ai demon. Cine caută să Te omoare?”
23 (21) Drept răspuns, Isus le-a zis: “O lucrare am făcut şi toţi vă miraţi
de ea.
24 (22) Moise v-a dat porunca privitoare la circumciziune – nu că ea vine
de la Moise, ci de la patriarhi – şi voi îl circumcideţi pe om în ziua Sabatului.
25 (23) Dacă un om primeşte circumcizia în ziua Sabatului, ca să nu se
calce Legea lui Moise, de ce turbaţi de mânie împotriva Mea, pentru că am
vindecat un om întreg în ziua Sabartului?
26 (24) Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi după dreptate.”
27
Acest pasaj care ne vorbeşte despre Atacul autorităţilor evreieşti
împotriva Domnului Isus, ne arată două lucruri: acuzarea autorităţilor evreieşti şi
apărarea Mântuitorului.
Înainte ca să intrăm în conţinutul acestui text, trebuie să menţionăm că în
capitolul şapte din Evanghelia după Ioan sunt câteva versete care sunt puse greşit.
Ele n-au nici o legătură cu contextul capitolului respectiv. Nu ştim cum au ajuns
acolo. Experţii Noului Testament ne spun că ele aparţin capitolului cinci; că
versetele de la 19 la 24, din capitolul şapte, continuă de la versetul 20 din pasajul
citit. Iar versetele de la 15 la 18, tot din capitolul şapte, continuă de la versetul 47,
capitolul cinci 1. Şi într-adevăr, amândouă aceste grupuri de versete, îşi au
adevăratele lor locuri şi adevărata lor însemnătate în aranjamentul amintit.
I. ACUZAREA AUTORITĂŢILOR EVREIEŞTI
Frederik Bruce, ca şi alţi comentatori, a zis că Domnul Isus a făcut această

minune în ziua Sabatului şi că a dat naştere la o mare controversă, cu scopul de-a
atrage atenţia conducătorilor religioşi şi de a face publicitate maximă misiunii
Sale mesianice. El Şi-a creat prin această minune o ocazie bună de a Se descoperii
în capitala lui Israel, cine era şi care era scopul venirii Lui în lumea noastră. Atât
lucrările Domnului Isus, cât şi felul în care Îsi dezvăluia mesianismul, au
determinat pe Marele Sanhedrin ca să-L condamne la moarte, hotărâre pe care au
reuşit s-o aducă la îndeplinire abia după doi ani 2.
În acest text, ca şi în întreagă Evanghelia după Ioan, cuvântul iudei
înseamnă: adversarii lui Cristos. Şi în această noţiune largă se includ: sinedriştii,
cărturarii, preoţii cei mai de seamă şi fariseii 3.
Autorităţile ecleziastice evreieşti au observat că lumea a început să alerge
spre scăldătoarea Betesda şi când s-au dus să vadă ce s-a întâmplat acolo, l-au
văzut pe paralitic cum a început să-şi ducă salteaua. Ele, în loc să se fi bucurat de
vindecarea lui, mai degrabă i-au spus plini de mânie: “Este ziua Sabatului; şi nu-ţi
este permis să-ţi ridici patul. (11) El le-a răspuns: «Cel care m-a făcut sănătos
mi-a zis: Ridică-ţi patul şi umblă.’» (12) Ei l-au întrebat: «Cine este omul acela
care ţi-a zis: Ridică-ţi patul şi umblă?’»“ (v.10-13) Paraliticul s-a întors să li-L
arate pe Domnul Isus, dar Mântuitorul, ne spune Evanghelistul Ioan, deja plecase
“din mulţimea care era în locul acela.” (v.13) Astfel, l-au luat pe paralitic şi l-au
dus la anchetă.
Faptul că paraliticul vindecat şi-a pus salteaua pe umeri în ziua Sabatului,
era un lucru foarte grav după legea cărturarilor. Legea lui Dumnezeu din Vechiul
Testament a constat din nişte principii largi pe care omul trebuia să le ţină. Dar
cărturarii, de-a lungul secolelor, au transformat acele principii în mii de legisme
28
mici şi mărunte. Legea a zis simplu, că Sabatul trebuie să difere de celelalte zile şi
că în el omul nu poate să facă nici o lucrare. Dar cărturarii au definit ce fel de
lucrare poate fi făcută şi ce fel de lucrare nu poate fi făcută. Ei au clasificat 39 de
lucrări interzise în ziua Sabatului, şi una dintre acestea, era şi purtarea poverilor 3.
Cărturarii au stabilit legismele lor cu privire la purtarea poverilor din ziua
Sabatului din două pasaje: Ieremia 17:19-27 unde scrie: “Aşa mi-a vorbit Domnul:
... (21) Să nu purtaţi nici o povară în ziua Sabatului, şi să n-o aduceţi înăuntru pe
porţile Ierusalimului. (22) Să nu scoateţi din casele voastre nici o povară în ziua
Sabatului, şi să nu faceţi nici o lucrare, ci sfinţiţi ziua Sabatului, cum am poruncit
părinţiilor voştri”; şi Neemia 13:15-19. Neemia s-a plâns că negoţul şi toate
celelalte munci se făceau în ziua Sabatului ca în celelalte zile. El a scris: “Pe
vremea aceasta am văzut în Iuda nişte oameni călcând la teasc în ziua Sabatului,
aducând snopi, încărcând magarii cu vin, struguri şi smochine, şi cu tot felul de
lucruri, şi aducându-le la Ierusalim în ziua Sabatului. Şi i-am mustrat pe mai
marii lui Iuda, şi le-am zis: «Ce însemnează această faptă rea pe care o faceţi,
pângărind ziua Sabatului?...” (19) Apoi am poruncit să se închidă porţile
Ierusalimului înainte de Sabat, de îndată ce le va ajunge umbra, şi să nu se
deschidă decât după Sabat. Şi am pus câţiva din slujitorii mei la porţi, să
oprească intrarea sarcinilor de mărfuri în ziua Sabatului.”
Prorocul Ieremia, cât şi Neemia, s-au referit la faptul cel grav al purtării
sarcinilor şi al mărfurilor în ziua Sabatului. Pe când, cărturarii de pe timpul
Domnului Isus, au interzis chiar şi purtarea unui picior de lemn, a unei broşe şi al
unui ac. Pentru ei, toate aceste lucruri de nimic, erau o problemă de viaţă şi de
moarte.
Sabatul şi-a pierdut pe timpul Mântuitorului caracterul lui înalt de odihnă
şi de închinare înaintea lui Dumnezeu, deoarece cărturarii l-au transformat într-o
zi de robie prin imensitatea legismelor lor: ce anume trebuie să facă omul şi ce nu
trebuie să facă; ce fel de doctorie poate să ia şi ce fel de doctorie nu poate să ia; ce
fel de sarcină poate să poarte şi ce fel de sarcină nu are voie să poarte etc.
Ne putem imagina, ce sacrilegiu mare era pentru cărturari şi farisei că
paraliticul îşi ducea salteaua pe umeri în Şabat Hanadol, aşa cum obişnuiau ei să
numească Sabatul dinaintea Paştelui, care era considerat cel mai mare Sabat din
an!
Legea cărturarilor glăsuia: “Dacă cineva cară ceva în ziua Sabatului dintr-
un loc public la o casă particulară în mod intenţionat”, aşa cum era cazul acestui
paralitic, “ este pasibil să fie condamnat la moarte prin lovirea cu pietre” 5.
Textul citit ne arată că paraliticul a căutat să argumenteze că el n-a călcat
Sabatul în mod intenţionat, ci şi-a luat salteaua pentru că aşa i-a spus Cel care l-a
vindecat. Aceasta nu înseamnă că el Îl pâra pe Domnul Isus sau că voia să-L bage
în încurcătură, ci numai ca să demonstreze că nu era la mijloc iniţiativa şi intenţia
lui.
29
Autorităţile ecleziastice evreieşti, fără îndoială, ştiau cine era Cel care l-a
vindecat pe paralitic, deşi paraliticul nu-L cunoştea pe Domnul Isus; şi nimeni
dintre cei care L-au văzut şi L-au auzit pe Mântuitorul, n-au vrut să le spună.
După acest interogatoriu, autorităţile ecleziastice evreieşti, l-au trimis pe
paralitic sub urmărire ca să-L caute pe Cel care l-a vindecat.
Mântuitorul, ca unul care ştia totul; şi în ce fel de ispită se afla paraliticul,
i-a spus îndată după ce l-a zărit în curtea cea mare a Templului: “ Iată că te-ai
făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai
rău.” (v.14)
Unii zic că boala paraliticului s-a datorat păcatului lui şi că din cauza
aceasta Domnul Isus i-a zis cuvintele pe care le-am amintit mai înainte 6.
Comentatorul F.W. Grosheide a spus că atunci când Domnul Isus a zis
paraliticului vindecat “să nu păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău”, nu
s-a referit deloc la păcatele lui din trecut, ci la felul vieţii lui de după vindecare ca
să nu ajungă la pedeapsa veşnică 7.
Paraliticul, recunoscându-L pe Domnul Isus că El era Acela care îl
vindecase şi-i zisese: “Ridicăţi patul şi umblă”, s-a dus la autorităţi şi le-a spus:
“Cel care este înconjurat de mulţime şi îi vorbeşte, mi-a zis: «Ridică-ţi patul şi
umblă»“
Autorităţile ecleziastice evreieşti au intrat la Mântuitorul în curte şi I-au
adus trei acuzaţii, cu gândul ca să-L omoare: Prima, că l-a vindecat pe paralitic în
ziua Sabatului, ceea ce era după legea lor strict interzis. A doua, că a poruncit
paraliticului să-şi ducă patul în ziua Sabatului. Şi a treia, că amândouă aceste
încălcări ale legii le-a făcut în mod intenţionat.
Nu numai cărturarii şi fariseii s-au poticnit în această lucrare de vindecare
în ziua Sabatului, ci şi tot poporul. De aceea ea s-a răspândit ca un fulger prin
întreaga curte a Templului. Verbul “a dezlega ziua Sabatului” din versetul 18 este
trecut în limba greacă la timpul imperfect. Or, imperfectul nu arată o singură
lucrare care a avut loc la timpul trecut, ci o acţiune care s-a repetat de mai multe
ori 8. Ceea ce înseamnă că autorităţile evreieşti L-au învinuit pe Domnul Isus că
El obişnuia să le încalce mereu legismele. În cele patru Evanghelii sunt
menţionate şapte minuni de vindecare, pe care Domnul Isus le-a făcut în ziua
Sabatului: Trei dintre acestea deja le-am studiat: prima, vindecarea omului
stăpânit de demoni în sinagoga din Capernaum (Marcu 1:21-27); a doua,
vindecarea soacrei Apostolului Petru (Marcu 1:29-31); şi a treia, vindecarea
paraliticului din textul citit. Şi alte patru vindecări din ziua Sabatului, pe care
urmează să le studiem în viitor sunt: prima,vindecarea omului cu mâna uscată
(Marcu 3:1-6); a doua, vindecarea femeii gârbove (Luca 13:10-17); a treia,
vindecarea omului care suferea de hidropizie (Luca 14:1-6) şi a patra, vindecarea
orbului din naştere (Ioan 9:1-14).
Şi în al doilea rând, textul citit ne arată
30
II. APĂRAREA MÂNTUITORULUI
Aproape toţi comentatorii spun că această dispută a avut loc în curtea

Neamurilor 9.
Domnul Isus, în cuvântul Său de apărare, a adus două argumente:
1. Primul argument a fost că El, fiind într-o relaţie perfectă cu Tatăl, nu
putea să nu facă ce L-a văzut pe El făcând.
Mântuitorul a zis: “Tatăl Meu lucrează până acum şi Eu de asemenea
lucrez.” (v.17) Cu aceste cuvinte, Fiul lui Dumnezeu a dat o lovitură de moarte
legismelor cărturarilor. Filo de Alexandria, care s-a născut în anul 30 după
Cristos, a zis că Domnul Isus ne-a spus în acest verset că aşa cum focul nu poate
să înceteze ca să nu ardă şi zăpada să nu fie rece, tot astfel nici Dumnezeu nu
poate ca să nu lucreze 10. Mântuitorul când a spus: “Tatăl Meu lucrează până
acum şi Eu de asemenea lucrez”, a zis cu alte cuvinte mai marilor poporului
evreu: “Nu spuneţi voi că vântul, ploaia şi zăpada vin de la Dumnezeu? Şi aşa
este. Şi acum, dacă plouă şi ninge în ziua Sabatului, ca şi în celelalte zile; dacă
soarele luminează, vântul suflă şi râurile curg, aceasta înseamnă că Tatăl Meu
lucrează şi în zilele de Sabat.”
Este adevărat că Dumnezeu a terminat lucrarea de creaţie în şase zile şi că
în a şaptea zi S-a odihnit, dar El continuă să facă lucrarea de întreţinere a creaţiei.
Astfel, Domnul Isus a zis:” Tatăl Meu lucrează până acum şi Eu de asemenea
lucrez”, a spus autorităţilor evreieşti cu alte cuvinte: “Aşa după cum Tatăl Meu nu
poate să înceteze măcar într-o singură zi să-Şi arate dragostea, grija şi mila faţă
de om prin tot felul de lucrări, tot astfel nici Eu nu pot să nu fac aceste lucrări şi
în ziua Sabatului 11.
Acesta a fost motivul pentru care Mântuitorul a făcut cele mai multe
minuni în ziua Sabatului. El sfinţea cu adevărat Sabatul şi Se odihnea în el atunci
când îi dezlega pe bieţii oameni din lanţurile Diavolului 12, ca în cazul omului
stăpânit de demoni pe care l-a vindecat în sinagoga din Capernaum, sau a femeii
gârbove pe care Satan a ţinut-o legată timp de 18 ani; şi când îi elibera de bolile
lor, ca în cazul soacrei Apostolului Petru, a omului cu mâna uscată, a bolnavului
de hidropizie, a orbului din naştere şi a paraliticului din textul pe care îl studiem.
Şi astăzi harul lui Cristos când este mai mare, dacă nu Duminica, când oamenii se
odihnesc de munca lor şi se închină în casa lui Dumnezeu?
De aici învăţăm, că omul trebuie să fie ajutat tot timpul în nevoile lui, că
nu există nici o îndatorire mai înaltă ca alinarea durerilor lui, că nici o zi nu are
dreptul să ne împiedice de la o asemenea lucrare, şi cu atât mai puţin, una sfântă;
şi că ajutorul şi compasiunea noastră, trebuie să fie ca ajutorul şi compasiunea lui
Dumnezeu: fără întrerupere şi fără sfârşit. Alte lucrări pot înceta, dar lucrarea
milei, a compasiunii şi ajutorului nu pot înceta niciodată.
Preoţii cei mai de seamă, cărturarii şi toţi care erau de faţă în curtea
31
Templului, când L-au auzit pe Domnul Isus afirmând că Dumnezeu este Tatăl Lui
şi că Se făcea deopotrivă cu El, au rămas şocaţi şi s-au scandalizat foarte tare 13.
Astfel, ei voiau cu atât mai mult ca să-L ucidă. Evanghelistul Ioan a scris:
“Tocmai de aceea căutau şi mai mult iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă
dezlega ziua Sabatului, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său şi Se
făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu.” (v.18)
Mântuitorul a luat din nou cuvântul şi le-a zis: “Adevărat, adevărat vă
spun că Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce-L vede pe Tatăl
făcând şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai.” (v.19) Prin aceste cuvinte,
Domnul Isus a scos în evidenţă trei lucruri despre relaţia Lui cu Tatăl:
a) Primul lucru este că relaţia Lui cu Tatăl se bazează pe armonia
dorinţelor. Mântuitorul, mai întâi a făcut cunoscut autorităţilor ecleziastice
evreieşti că El era Fiul lui Dumnezeu de aceeaşi esenţă, substanţă şi natură cu
Tatăl şi apoi le-a spus că ei trebuiau să-L înţeleagă că El nu putea să facă nimic de
la Sine ce nu se includea în dorinţa şi plăcerea Tatălui; şi că El nu putea să lucreze
altceva şi altfel decât cum Îl vedea pe Tatăl făcând 14.
Acesta este primul motiv pentru care noi putem vedea numai în Domnul
Isus cum este Dumnezeu.
b) Al doilea lucru pe care l-a scos Domnul Isus în evidenţă în legătură cu
relaţia Sa cu Tatăl este că ea se bazează pe dragoste 14. Între Dumnezeu-Fiul şi
Dumnezeu-Tatăl există o dragoste desăvârşită care formează o unitate completă.
Aceasta este singura unitate la care putem folosi fără să greşim expresiile: “ Două
minţi cu un singur gând” şi “ Două inimi cu o singură bătaie”. Mântuitorul când
a spus: “ Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce-L vede pe Tatăl
făcând”, a zis evreilor cu alte cuvinte: “ Eu Îl iubesc pe Tatăl atât de mult, încât
n-aş putea să fac niciodată ce Lui nu-I place sau ce nu L-am văzut pe El făcând.”
Acesta este al doilea motiv pentru care noi reuşim să vedem numai în
Dumnezeu-Fiul cum este Dumnezeu-Tatăl.
c) Şi al treilea lucru pe care l-a scos Mântuitorul în evidenţă, în ce priveşte
relaţia Sa cu Tatăl este că ea se bazează pe egalitate 15. Domnul Isus a zis: “Ce
face Tatăl, face şi Fiul întocmai.” (v.19) A-L vedea pe Fiul în acţiune, însemnă
a-L vedea pe Tatăl în acţiune; şi a-L vedea pe Tatăl în acţiune, însemna a-L vedea
pe Fiul în acţiune. Domnul Isus a spus autorităţilor evreieşţi că toate lucrările pe
care le face Tatăl, le face şi El întocmai.
Şi aceasta era a treia cauză pentru care locuia în Dumnezeu-Fiul toată
plinătatea lui Dumnezeu-Tatăl, tot ce Cel Preaînalt era şi putea să facă.
De abia acum înţelegem versetul 20 şi vedem cât de frumos sună: “Căci
Tatăl iubeşte pe Fiul şi-I arată tot ce face; şi-I va arăta lucrări mai mari decât
acestea, ca voi să vă miraţi.” (v.20)
2. Şi al doilea argument al Domnului Isus cu privire la vindecarea
paraliticului în ziua Sabatului a fost că ecleziasticii evrei erau departe de
32
Dumnezeu, de aceea nu-I cunoşteau voia.
Moise a scris: “Şase zile să lucrezi, şi să faci toate treburile. (14) Dar ziua
a şaptea este ziua de odihnă a Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o
lucrare în ea.” (Deut.5:13-14) Şi tot Moise a spus: “ În ziua a opta, copilul să fie
tăiat împrejur.” (Lev.12:3) În Mişna, care era o carte sacră evreiască, scrie că
băieţaşii se circumcid în a opta zi, chiar dacă a opta zi era Sabatul 16. Rabi Jose a
zis: “Mare este circumcizia. Ea se ridică chiar şi deasupra legii Sabatului.”
Acest citat se află în Mişna 17. Iar, comentatorul A. Edersheim a spus că
circumcizia era atât de mare la evrei, încât băieţaşii care mureau la naştere sau
înainte de a împlini opt zile, în a opta zi trebuiau dezgropaţi şi tăiaţi împrejur 18.
Cărturarii au definit toate lucrările care erau intezise şi care erau admise în
ziua Sabatului şi le-au codificat în Mişna. Lucrarea de asistenţă sanitară se acorda
numai în cazul când viaţa cuiva se afla în pericol şi cu scopul de a nu i se agrava
starea sănătăţii, dar nicidecum să i se facă mai bine.
Fiul lui Dumnezeu când a spus adversarilor Săi: “Moise v-a dat porunca
privitoare la circumcizie – nu că ea vine de la Moise, ci de la patriarhi – şi voi
circumcideţi pe om în ziua Sabatului”, (v.24) i-a pus într-o mare dilemă. El le-a
zis cu alte cuvinte: “Moise v-a dat porunca tăierii împrejur, şi voi ca s-o ţineţi,
călcaţi ziua Sabatului, pentru că a opta zi cădea adeseori în ziua Sabatului. Şi tot
Moise a zis că în ziua Sabatului să nu se facă nici o lucrare, or, tăierea împrejur
este o lucrare. Ba, mai mult, voi aţi definit toate lucrările cu scopul ca să le
eliminaţi din ziua Sabatului, până şi vindecarea omului, cu excepţia dacă viaţa
cuiva era în pericol. Şi acum, vă întreb: Oare circumcizia nu este o lucrare
sanitară? Şi încă o lucrare care se poate amâna până a doua zi. Atunci voi de ce
pângăriţi cu ea decalogul?”
Dar, ce a fost mai grav, aşa cum a spus şi rabinul Eleazar ben Azaria prin
anul 100 după Cristos în comentariul lui Mekhilta asupra cărţii Exod 31:13, că
tăierea împrejur era un fel de mutilare, fiindcă prin ea se lua ceva din trupul creat
de Dumnezeu 19. Astfel, când Mântuitorul a zis: “Dacă un om primeşte
circumcizia în ziua Sabatului, ca să nu se calce Legea lui Moise, de ce turbaţi de
mânie împotriva Mea, pentru că am vindecat un om întreg în ziua Sabatului?”
(v.2 A spus cu alte cuvinte autorităţilor ecleziastice evreieşti: “Dacă voi practicaţi
circumcizia copilaşilor chiar şi în ziua Sabatului, care este o mutilare, atunci,
cum Mă puteţi condamna pe Mine care am vindecat un om? Ce este mai legal să
faci în ziua Sabatului, să mutilezi un om sau să-l faci întreg?” 20
După Domnul Isus, ei, practicând circumcizia în ziua Sabatului, nu
împlineau Legea lui Moise, ci dimpotrivă, pângăreau Sabatul. De aceea le-a spus:
“Oare nu v-a dat Moise Legea? Totuşi nimeni dintre voi nu o ţine.” (v.21)
Mântuitorul le-a zis aceste cuvinte pentru că ştia că ei, deşi spuneau că nu este
nimic mai sacru decât Tora, totuşi iubeau mai mult legismele lor decât Legea lui
Moise; şi că de dragul legismelor lor, ei călcau Legea lui Moise 21.
33
Când Mântuitorul a zis autorităţilor evreieşti: “De ce căutaţi să Mă
omorâţi?” (v.21), unii din mulţime I-au răspuns: “Ai demon. Cine caută să Te
omoare?” (v.22). Poporul n-a înţeles ura turbată a autorităţilor ecleziastice
evreieşti împotriva Mântuitorului şi cum acestea Îi urzeau moartea, pentru că l-a
vindecat pe paralitic.
Cât de mică şi obscură era Legea! Cât de înguşti erau experţii ei! Şi cât de
măreaţă şi neînţeleasă era lucrarea lui Cristos! Toate acestea L-au făcut pe
Domnul Isus să exclame în auzul celor prezenţi din curtea Templului, referindu-
Se la vindecarea paraliticului din Betesda: “O lucrare am făcut şi toţi vă miraţi de
ea!” (v.23) 22 Experţii Legii se mirau, de ce Mântuitorul a călcat Legea lui Moise
pentru a-L vindeca pe acest paralitic?Iar noi astăzi ne mirăm, cu atât mai mult, de
ce ei L-au condamnat pe Domnul Isus şi I-au urzit moartea pentru această facere
de bine?
Acest argument că autorităţile evreieşti erau departe de Dumnezeu,deacea
nu I-au înţeles voia, a fost un argument extrem de iscusit şi redat într-un mod
foarte grijuliu. Aici vedem cum Mântuitorul a întâmpinat pe cei mai înţelepţi
oameni ai timpului pe propriul lor teren şi i-a învins cu propriile lor arme.
Domnul Isus, deşi ştia tot ce nutreau vrăjmaşii Lui împotriva Sa; şi tot ce
urma să facă cu El, totuşi le-a spus tot adevărul despre Sine, şi aceasta oricât avea
să-L coste. Pentru Mântuitorul era cu mult mai important de-a rămâne ferm pe
poziţie înaintea lui Dumnezeu, decât să Se lase intimidat de adversarii Săi şi de
frica morţii. Este adevărat, că El ştia tot ce-L aştepta, dar era sigur că viitorul Lui
era în mâinile lui Dumnezeu şi nu în ale oamenilor.
1. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 238 – 239.

2. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 176;
Halley, H.H., Manual Biblic, p. 537.
3. Josephus, F., Jewish War I, 110; Antiquities XIII, 288 – 298.
4. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 182;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 125.
5. Mishnah, tractate Shabbāth 7.2;
Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 182;
6. Grosheide, F.W., Het Heilig Evangelie Volgens Johannes, Vol. II, p. 352 –
353;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 123, 126, 195.
7. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 123, 126.
8. Op. cit. P. 126.
10. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 183.
11. Philo, On the Cherubim 26;
34
Ryle, J.C., John, p. 59.
13. Dodd, C.H., Historical Tradition in the Fourth Gospel, p. 386.
15. Op. cit.
Philo, Questions and Answers, (on Gen.9:6) citat din Eusebius, Preparation
7.30
16. Mishnah, tractate Shabbāth 18.1; 19.2.
17. Mishnah, tractate Nedarîm 3.11;
18. Edersheim, A., The Life and Times of Jesus the Messiah, p. 694.
19. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 177;
Op. cit.
20. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 14.
21. Op. cit. Vol. I, p. 213.
22. Op. cit. Vol. II, p. 13.
35
3. FIUL LUI DUMNEZEU SE DESCOPERĂ
AUTORITĂŢILOR EVREIEŞTI
Ioan 5 : 21 – 29
I
21 Într-adevăr, cum Tatăl înviază morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă

viaţă cui vrea.
22 Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului,
23 pentru ca toţi să-L cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu
cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl, care L-a trimis.
24 Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în
Cel ce M-a trimis are viaţa eternă şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la
viaţă.
25 Adevărat, adevărat vă spun că vine ceasul, şi acum a şi venit, când cei
morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei care-L vor asculta vor învia.
26 Căci după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă
viaţa în Sine.
27 Şi I-a dat autoritate să judece, întrucât este Fiu al omului.
28 Nu vă miraţi de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toţi cei din
morminte vor auzi glasul Lui
29 şi vor ieşi afară din ele. Cei care au făcut binele vor învia pentru viaţă,
iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată.
Din acest text vom ţine două studii cu aceeaşi temă: Fiul lui Dumnezeu
Se descoperă autorităţilor evreieşti. În primul studiu ne vom ocupa de faptul că
Domnul Isus S-a numit pe Sine Fiul omului şi Domnul vieţii; şi în al doilea studiu
ne vom ocupa de faptul că El S-a numit Domnul învierii şi Judecătorul Suprem.
Când studiem un pasaj ca acesta, trebuie să vedem cum a sunat el pentru
cei ce l-au auzit prima dată. Evreii aveau teologia lor şi literatura lor religioasă,
care se deosebeau fundamental de teologia noastră creştină.
Cunoscând fondul teologic evreiesc şi citind acest discurs al Domnului
Isus cu mintea unui evreu, ne putem da seama ce discurs uimitor era el.
Mântuitorul a expus mai întâi în acest discurs toate concepţiile pe care le aveau
evreii cu privire la prerogativele lui Mesia, şi numai după aceea le-a declarat
solemn că El era acel Mesia promis.
Înţelegând acest text după fondul de gândire evreiesc, acest discurs al
Mântuitorului ne va deveni un act de o valoare supremă, pe care El ni l-a oferit cu
36
un curaj eroic şi unic. Domnul Isus, deşi ştia că discursul pe care urma să-l
rostească, va suna pentru autorităţile ecleziastice evreieşti ca cea mai mare
blasfemie, El totuşi a găsit de bine ca să le pună prin auzirea aceasta între două
alternative: ori să-L accepte ca pe Fiul lui Dumnezeu, ori să-L învinuiască de cea
mai mare blasfemie şi să-L condamne la moarte.
În acest text, Fiul lui Dumnezeu S-a descoperit autorităţilor evreieşti mai
întâi că
I. EL ERA FIUL OMULUI
Mântuitorul vorbind despre Sine a zis: “Şi I-a dat autoritate să judece,
întrucât este Fiu al omului.” (v.27)
Filozoful evreu, Martin Buber a zis că Domnul Isus, în calitate de Fiul lui
Dumnezeu, era de aceeaşi natură, substanţă şi esenţă cu Tatăl; şi că El era într-o
unitate atât de mare cu Cel Preaînalt, încât a fost Singurul care S-a putut raporta la
Fiinţa cea supremă, infinită şi absolută de la egal la egal cu pronumele personale
Eu şi Tu, în sensul cel mai strict al cuvântului 1. Şi acest Fiu al lui Dumnezeu, care
se afla în cea mai mare intimitate şi egalitate cu Tatăl, a binevoit să Se facă Fiu al
omului.
Domnului Isus I-a plăcut foarte mult să Se numească Fiul omului. Acesta
era motivul pentru care El Şi-a atribuit cel mai mult acest nume! Şi aceasta este
cauza pentru care cele patru Evanghelii I-au menţionat mereu acest titlu. Titlul
Fiul omului îl găsim în Evanghelia după Marcu de 14 ori, în Evanghelia după
Matei de 31 de ori, în Evanghelia după Luca de 25 de ori şi în Evanghelia după
Ioan de 13 ori.
Acest titlu provine din cartea lui Daniel. Prorocul Daniel a scris pe timpul
captivităţii babiloniene. El a redat patru imperii mari ale lumii antice sub imaginea
unor fiare fioroase: Fiara care se asemăna cu un leu şi avea aripi de vultur,
reprezenta Imperiul Asirian (7:4), care a stăpânit lumea timp de 300 de ani, de la
900 la 600 înainte de Cristos. Fiara care se asemăna cu un urs, reprezenta Imperiul
Medo-Babilonean, care a stăpânit lumea 70 de ani, de la 606 la 536 înainte de
Cristos. Fiara care avea trei rânduri de dinţi (7:5), patru capete şi patru aripi, şi se
asemăna cu un leopard (7:6), reprezenta Imperiul Persan. Ea a stăpânit lumea timp
de 200 de ani, de la 536 la 330. Şi fiara cea mai înspăimântătoare şi puternică,
care avea zece coarne şi dinţi de fier şi care mânca, sfărâma şi călca în picioare tot
ce mai rămăsese de la celelalte fiare (7:7), simboliza Imperiul lui Alexandru
Macedon, care a stăpânit lumea tot 200 de ani, de la 330 la 146 înainte de
Cristos 2. Prorocul Daniel a văzut în viziunea lui că toate imperiile care nu vor
înţelege poporul lui Dumnezeu şi vor fi crude cu el, într-o zi vor înceta; că va
apare un trimis al cerului care va deveni Fiu al omului; şi că numai El va aduce
pentru om o epocă de aur, când nu va mai fi brutalitate, silnicie şi încleştare, ci
37
numai pace, bucurie şi prosperitate. Astfel, pentru evrei, Fiul omului care urma să
aducă o epocă de aur, însemna venirea lui Mesia cel promis 3.
Între Vechiul şi Noul Testament, s-a scris multă literatură, care s-a ocupat
de acea epocă de aur. Una dintre acele cărţi care avea o mare influenţă era Cartea
lui Enoh. Ea reda meru un campion divin, numit Fiul omului, care urma să se
coboare din cer şi să-Şi înceapă Împărăţia pe pământ.
Imperiul Asirian
38
39
40
41
Astfel, când Domnul Isus Şi-a atribuit titlul de Fiul omului, n-a făcut altceva decât
a afirmat că El era Mesia cel promis.
Apoi, Prorocul Isaia a fost inspirat să ne spună că atunci când Mesia Îşi va
începe epoca de aur, va tămădui pe toţi bolnavii şi suferinzii. El a scris: “Atunci se
vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; (6) atunci şchiopul
va sări ca un cerb şi limba mutului va cânta de bucurie.” (35:5-6) Mântuitorul a
demonstrat prin vindecarea paraliticului, cât şi prin toţi bolnavii pe care i-a
tămăduit că El era acel Fiu al omului care trebuia să vină şi că acea epocă de aur a
început.
Şi în al doilea rând, Domnul Isus S-a descoperit autorităţilor ecleziastice
evreieşti că era
II. DOMNUL VIEŢII
Mântuitorul a zis: “Într-adevăr, după cum Tatăl înviază morţii şi le dă

viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea.” (26) “Căci după cum Tatăl are viaţa în
Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine.” (v.21,26)
Versetul 26 este un verset de bază pentru martorii lui Iehova, cu care ei
combat divinitatea lui Cristos şi susţin că El n-a fost de aceeaşi substanţă, esenţă
şi natură cu Dumnezeu-Tatăl. După interpretarea lor, Domnul Isus n-a avut viaţa
în Sine de la început, ci Dumnezeu I-a dat-o ulterior ca unui Creator-Agent, în
vederea transmiterii acesteia. Interpretarea aceasta este greşită, pentru că ea nu
este în concordanţă cu tema Mântuitorului pe care o trata în text.
Comentatorul W.F. Howard a spus că rabinii au afirmat pe baza Vechiului
Testament că Dumnezeu Îl va înzestra pe Mesia cu toate prerogativele Sale
absolute, şi că unul dintre acestea este de-a avea în Sine viaţa divină şi de a fi
Domnul şi Dătătorul vieţii 4.
Când am abordat studiul intitulat Cuvântul cel etern (Vol.I,Stud.13), am
văzut că Domnul Isus era Dumnezeu de aceeaşi natură, substanţă şi esenţă cu
Tatăl; şi că El, în calitate de Dumnezeu etern, înainte de orice început deja era.
Aceasta înseamnă că n-a existat nici un timp ca Domnul Isus, în calitate de
Dumnezeu adevărat şi etern, să nu fi avut în Sine viaţa divină.
Astfel, când Domnul Isus S-a descoperit evreilor, le-a spus în discurs pe
fondul concepţiilor lor pe care le aveau cu privire la Mesia că El era Dumnezeu;
că Tatăl L-a înzestrat cu o viaţă de Dumnezeu şi că El avea în Sine o asemenea
viaţă.
Deci după cum am văzut, acest text nu întăreşte deloc aberaţia iehoviştilor,
care zic că Domnul Isus era numai un Creator-Agent al vieţii. Ci dimpotrivă,
adevărul este altul, că şi acest verset este în cea mai mare concordanţă cu prologul
Evangheliei după Ioan şi cu întreaga Evanghelie a acestui apostol mare, care ni L-
a arătat pe Domnul Isus ca pe Dumnezeul adevărat care a creat întreaga zidire şi
42
este şi Dumnezeu-Creator al vieţii.
Domnul Isus a declarat în acest pasaj un lucru foarte mare, că El fiind
Dumnezeu, avea viaţa în Sine şi că o putea da cui voia. Prin această prerogativă,
Mântuitorul ne-a făcut cunoscut că El ne-a adus epoca Sa de aur, care a început
aici pe pământ şi va continua în cer pentru veci de veci; şi că, o dată cu începerea
ei, El ne poate înzestra cu o viaţă de aceeaşi calitate cu a lui Dumnezeu.
În limba greacă există un cuvânt care Îl descrie pe Dumnezeu într-un mod
special, şi acest cuvânt este adjectivul aionios, care arată că numai Dumnezeu este
etern. Aionios arată atât longevitatea veşnică a vieţii lui Dumnezeu, cât şi calitatea
ei. Evanghelistul Ioan a numit viaţa veşnică în acest text zōe aionios, care
înseamnă “viaţa asemenea vieţii lui Dumnezeu, atât în ce priveşte calitatea, cât şi
în ce priveşte longevitatea”. Deci, viaţa eternă pe care ne-a promis-o Mântuitorul
este însăşi viaţa pe care o trăieşte Dumnezeu. Mântuitorul a zis: “Adevărat,
adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are
viaţa eternă şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” (v.24)
Expresia “Adevărat, adevărat vă spun”, avea între altele şi scopul de-a
atrage atenţia ascultătorilor sau a cititorilor la ceea ce urma să fie rostit, ca fiind de
o mare importanţă 5.
Viaţa eternă, ca şi epoca de aur, începe anticipat în vremelnicie ca un mic
pregust şi continuă în veşnicie ca cel mai binecuvântat dar. Vom aduce un singur
exemplu: Domnul Isus a zis într-o lume plină de frământări şi necazuri: “Vă las
pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima,
nici să nu vi se înspăimânte.” (Ioan 14:27) Pacea pe care ne-o dă Domnul Isus,
lumea nu ne-o poate da, dar nici nu ne-o poate lua. Nimic din lume nu ne poate
afecta această pace, chiar dacă totul din jurul nostru se năruie: tinereţea şi
sănătatea, ba chiar şi trupul; copilul lui Dumnezeu tot nu-şi pierde pacea,
seninătatea şi bucuria, pentru că el a început să trăiască încă de pe pământ, aşa
cum a zis Evanghelistul Ioan zoe aionios, “felul vieţii lui Dumnezeu”. El gustă
încă de acum din pacea cea veşnică a lui Dumnezeu, de aceea moartea şi
mormântul nu i-o pot răpi, pentru că el ştie că de abia dincolo de cortina ei neagră,
va intra în prezenţa Tatălui său ceresc şi în starea culminantă a felului vieţii Lui
veşnice şi fericite.
Ce înseamnă aceste cuvinte supreme ale Fiului lui Dumnezeu, pe care le-a
rostit cu un mare accent, că numai cei ce ascultă cuvintele Lui şi cred în Cel ce
L-a trimis au viaţa veşnică? A crede în Domnul Isus înseamnă trei lucruri: Primul,
a veni la El şi a ne uita la El până când ne convingem că El este Fiul lui
Dumnezeu, în care locuieşte plinătatea Celui Preaînalt. Al doilea, după ce Îl
descoperim cine este, a ne încrede cu tot dinadinsul în El, cuvântul Lui este
cuvântul lui Dumnezeu. Şi al treilea, fiind ferm convinşi că cuvântul Lui este
cuvântul lui Dumnezeu, a ne supune şi a asculta întocmai de El. Cel ce are
credinţa că Domnul Isus este Fiul lui Dumnezeu, că cuvântul Lui este cuvântul lui
43
Dumnezeu şi ascultă de El, acela nu poate să nu-L accepte în viaţă ca Domn şi
Mântuitor. Şi cine Îl primeşte pe Cel care a venit în numele Tatălui, acela Îl
primeşte şi pe Cel care L-a trimis.
Şi acum, cel care L-a primit pe Dumnezeu în viaţă, nu poate ca să nu guste
şi din viaţa Lui. Nimeni nu poate să spună că trăieşte cu adevărat, până nu
pătrunde în viaţa lui, Domnul vieţii.
Când intrăm într-un domeniu mare, ca cel al muzicii, al literaturii, al artei
sau al turismului, obişnuim să spunem că ni s-a deschis un orizont nou, că lumea a
început să ne apară cu totul altfel. Dacă aceste opere omeneşti au darul ca să ne
trezească viaţa şi să-i dea un sens nou, atunci, cu cât mai radicală este
transformarea vieţii noastre, când ne întâlnim cu Dumnezeu-Creatorul şi
Mântuitorul! Numai atunci când Dumnezeu pătrunde în viaţa noastră, începem să
trăim cu adevărat şi să intrăm în trei relaţii noi: Prima, relaţie este cu
Dumnezeu.Starea de înstrăinare de El, este inlocuită de intimitatea cu El, iar frica
este înlocuită de dragoste. A doua relaţie este cu semenii. Ura este inlocuită de
dragoste, egoismul de altruism şi răutatea de bunătate. Şi a treia relaţie nouă în
care intrăm este relaţia cu noi înşine. Slăbiciunea ne este inlocuită cu putere,
dezamăgirea cu realizare şi neliniştea cu pace.
Despre prea puţini se poate spune că trăiesc cu adevărat. Cei mai mulţi
există numai din punct de vedere fizic, dar nu trăiesc.
1. Buber, M., I and Thou, p. 66;

2. Barclay, W., The Revelation of John, Vol. II, p. 88.
3. Barcly, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 186.
4. Howard, W.F., Christianity According to St. John, p. 106 – 128.
5. Bunaciu, I., Explicarea Evangheliilor, p. 89.
44
4. FIUL LUI DUMNEZEU SE DESCOPERĂ AUTORITĂŢILOR
EVREIEŞTI
Ioan 5 : 21 – 29
II
În al doilea studiu din acest text, intitulat tot Fiul lui Dumnezeu se
descoperă autorităţilor evreieşti, ne vom ocupa de alte două prerogative mari ale
Domnului Isus că: El este Domnul învierii şi Judecătorul Suprem al judecăţii de
apoi.
În al treilea rând, Domnul Isus S-a descoperit în acest text autorităţilor
evreieşti că
III. EL ESTE DOMNUL ÎNVIERII
Unii susţin că în Evanghelia după Ioan nu există nici o referinţă cu privire

la lucrurile de apoi. Lucrul acesta nu este adevărat. Sunt multe pasaje care ne
arată tocmai contrariul, precum 6:39-40, 44, 54; 11:24; 12:48; 14:3, 28; 15:18;
16:1, 19 etc. 1
Evreii au crezut că învierea morţilor este una dintre cele mai mari
prerogative de care dispune numai Dumnezeu. Lucrul acesta se vede foarte clar în
Vechiul Testament, cât şi în una dintre cele 18 rugăciuni mari pe care le rostea
poporul în sinagogă, numită Amidah 2.
Rabinii au învăţat poporul pe baza textului din Cartea Prorocului Isaia
26:19-20 că atunci când va veni Mesia şi va începe epoca de aur, Dumnezeu Îl va
înzestra cu prerogativa Sa de a învia morţii 3. Prorocul Isaia a scris: “Să învieze
dar morţii Tăi! Să se scoale trupurile mele moarte! – Treziţi-vă şi săriţi de
bucurie, cei ce locuiţi în ţărână! Căci roua Ta este o rouă dătătoare de viaţă, şi
pământul va scoate iarăşi afară pe cei morţi.” (20) “ Du-te, poporul meu, intră în
odaia ta şi încuie uşa după tine; ascunde-te câteva clipe, până va trece mânia!”
Rabinii mai ziceau că Mesia va învia la începutul domniei Sale pe toţi
evreii (Ezech.37:13) 4 şi că pe cei care s-au împrăştiat şi au murit prin alte ţări, îi
va aduna pe muntele Măslinilor, pe cale subterană, ca să ia parte şi ei la învierea
drepţilor 5.
Comentatorul Frederik Bruce, a zis că atunci când Mântuitorul a afirmat în
acest text că este Domnul învierii, n-a spus că El este un simplu instrument al
învierii în mâna lui Dumnezeu ca prorocii Ilie şi Elisei, ci S-a descoperit
autorităţilor ecleziastice evreieşti pe fondul concepţiilor lor că El, fiind Mesia,
deţine prerogativa învierii morţilor din epoca de aur şi prerogativa de a înzestra pe
cei neprihăniţi cu viaţa veşnică, aşa cum am văzut în studiul trecut 6. Domnul Isus
45
a zis: “ Într-adevăr, după cum Tatăl înviază morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă
viaţă cui vrea.” (v.21) Acesta a fost motivul pentru care Mântuitorul a înviat pe
anumiţi morţi, ca să demonstreze evreilor pe fondul concepţiei lor, că El era Mesia
cel promis şi că epoca Lui de aur a început!
Fiul lui Dumnezeu ne-a făcut cunoscut în acest text că El are două calităţi
în ce priveşte învierea morţilor: să ne învieze sufletul din moartea spirituală şi
trupul din moartea fizică 7.
1. Învierea sufletului din moartea spirituală
A fi un cadavru spiritual, înseamnă a ne pierde total relaţia cu Dumnezeu.
Omul, prin înstrăinare de Dumnezeu şi trăire în păcat, îşi pierde orice percepere
faţă de Creatorul său şi orice simţ de nevoie după El. Dar totodată, el îşi pierde şi
adevărata ţintă şi calitate a vieţii.
Iar învierea spirituală se produce atunci când Dumnezeu Îşi caută prin
Cristos copiii pierduţi şi când aceştia răspund chemării Lui. Domnul Isus a zis:
“Adevărat, adevărat vă spun că vine ceasul, şi acum a şi venit, când cei morţi vor
auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei care-l vor asculta vor învia.” (v.25) A-L
asculta şi a-L primi pe Cristos ca Domn şi Mântuitor, înseamnă a-L asculta şi a-L
primi şi pe Cel care L-a trimis; şi a-L primi pe Cel care L-a trimis, înseamnă a
învia din moartea spirituală.Aceasta este învierea spirituală şi acestea sunt cele
două ceasuri binecuvântate contopite unul într-altul în epoca de aur a Fiului lui
Dumnezeu, când gustăm eternitatea în vremelnicie şi când simţim dulceaţa vieţii
eterne încă într-o lume înfrântă şi coruptă! Comentatorul W. Hendriksen a spus că
prima înviere, care este învierea spirituală, începe pe pământ şi îşi atinge punctul
culminant cu Cristos în cer 8.
A doua funcţie a Fiului lui Dumnezeu în calitate de Domnul învierii este
2. Învierea trupului din moartea fizică.
Domnul Isus, vorbind despre Sine că este Domn al învierii, a zis: “Nu vă
miraţi de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi
glasul Lui, (29) şi vor ieşi afară din ele. Cei care au făcut binele vor învia pentru
viaţă, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată.” (v.28-29)
Marele reformator şi teolog, J. Calvin, a zis că în aceste două versete este
vorba despre învierea fizică; de această înviere vor avea parte chiar şi cei devoraţi
de fiare şi mistuiţi de flăcările focului; şi că atunci toţi vom fi judecaţi 9.
În anul 190 după Cristos, imperatorul roman, Antonius, a chemat doi
rabini şi i-a întrebat: “De ce noi romanii şi grecii credem că sufletul de abia
aşteaptă să scape de cătuşele trupului ca să-şi urmeze destinul cel bun, pe când
voi evreii spuneţi că există o înviere a trupului?” Şi unul dintre ei, cu numele
Iuda, i-a răspuns printr-o parabolă, aşa cum obişnuiau să vorbească rabinii. El i-a
zis: “Era un împărat care, iubind foarte mult pomii, a găsit un pomişor de o mare
raritate şi l-a plantat în grădină. Când pomişorul a ajuns aproape de coacere,
46
împăratul, văzând cât de frumoase şi de atrăgătoare erau fructele lui, s-a gândit:
«Ce fel de grădinar aş putea să-mi angajez care să nu se lase ispitit ca să le
culeagă?» În cele din urmă şi-a zis: «Ştiu ce am să fac. Am să angajez un orb,
care să nu le vadă; şi un olog, care să nu le poată ajunge. Astfel şi grădina va fi
păzită şi fructele din pomişor vor rămâne neatinse.»
În sfârşit, găsind asemenea grădinari, le-a spus: «Puteţi mânca din toţi
pomii din grădină, dar de pomişorii din mijlocul ei, să nu vă atingeţi. » Numai că
într-o zi, ologul cum se tot târa de la un pom la altul, a zărit cele două fructe, l-a
chemat pe orb şi i-a zis: «Eu văd nişte fructe într-un pomişor aşa de frumoase
cum n-am mai întâlnit, le-aş rupe, dar nu pot să ajung la ele. » «Şi eu le-aş
culege», a zis orbul «numai că nu le văd.» Pe când se frământau ei ce ar putea să
facă pentru a reuşi să le rupă, la olog i-a venit o idee şi a spus orbului: «Vrei ca
noi doi să facem un om întreg: tu să-mi dai picioarele tale şi eu să-ţi dau ochii
mei? Apleacă-te şi ia-mă pe umeri şi vom reuşi să le rupem.»
A doua zi, fiind ziua de naştere a împărătesei, împăratul a vrut să-i facă o
surpriză, a intrat în grădină ca să culeagă cele două fructe. Dar ce i s-a dat să
vadă, că nu mai era nici unul. A chemat pe grădinari şi i-a întrebat: «Care dintre
voi s-a atins de fructele pomişorului?» Orbul i-a răspuns: «Maiestate, eu nici nu
le-am văzut ca să le poftesc, dar să le mai culeg.» «Măria ta», începu-se şi ologul
să se dezvinovăţească «nu cumva vrei să spui că eu le-am rupt, cum aş fi putut să
ajung la ele?»
Şi acum, «Maiestate», l-a întrebat rabinul pe imperator «ce va face
împăratul celor doi grădinari?» Antonius, care avea o minte foarte ageră, i-a
răspuns: «Îl va pune pe olog pe umerii orbului şi-i va judeca aspru.» «Drept, ai
judecat», îi spuse rabinul. Apoi, a continuat să-i zică: «Ce crezi, Măria ta, că
trupul care a împins sufletul în tot felul de păcate şi i-a întunecat destinul, va
scăpa de pedeapsa judecăţii atotdrepte a lui Dumnezeu? O, nu. Iată de ce va
trebui să existe o înviere a trupului!»“ 10
Cu atât mai mult, Mântuitorul ne învaţă că va fi o înviere a celor drepţi şi a
celor nedrepţi. Câţi martiri n-au suferit şi n-au gemut în trupurile lor în fel şi chip
din cauza pregătirii şi înfrumuseţării sufletului lor! Oare poate justiţia divină să nu
ia în considerare toate acestea? O, nu. Iată din ce cauză ne-a spus Fiul lui
Dumnezeu că El, într-o zi binecuvântată, ne va aduce sufletul înapoi şi că ne va
învia trupul în care am trăit 11. Iar după judecată ne va răsplăti şi trupul: îl va
transforma într-un trup ceresc, asemenea slavei Sale! Acesta este motivul pentru
care Dascălul divin ne-a învăţat că vor trebui să învieze şi trupurile acelora care
şi-au împins sufletele la pierzare, ca soarta sufletelor lor să fie şi soarta trupurilor
lor. El a zis: “Temeţi-vă mai degrabă de Cel care poate să piardă şi sufletul şi
trupul în iad.” (Matei 10:28)
Şi, în al patrulea rând, Domnul Isus S-a descoperit în acest text
autorităţilor evreieşti că El va fi
47
IV. JUDECĂTORUL SUPREM AL JUDECĂŢII DE APOI
Prerogativa de Judecător a avut-o în Vechiul Testament numai Dumnezeu.

Moise a scris în Deuteronom: “Judecata este a lui Dumnezeu” (1:17) Dar mai
târziu, rabinii au învăţat poporul în cărţile apocrife: cartea lui Enoh şi Apocalipsa
lui Baruh, că această prerogativă de-a judeca, o va da Dumnezeu lui Mesia atunci
când va aduce epoca cea nouă 12.
Astfel, Mântuitorul a spus autorităţilor ecleziastice evreieşti pe fondul
teologiei lor, că El va fi Marele Judecător 13. Domnul Isus a zis: “Tatăl nu judecă
pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului. (27) Şi I-a dat autoritate să judece,
întrucât este Fiu al omului.” (v.22,27)
Cel mai greu lucru pentru un pământean este ca să exercite o judecată
dreaptă asupra semenului său. Dacă ne-am cerceta şi am fi sinceri, am observa că
sunt multe cauze care ne împiedică să rostim o judecată dreaptă. O judecată este
incorectă atunci când este la mijloc un orgoliu; când suntem subiectivi; când
suntem orbiţi de păreri preconcepute; când judecăm după dreptatea proprie; când
suntem influenţaţi de invidie sau ură; când ne bazăm pe păreri şi închipuiri şi nu
pe realitate; când nu avem la bază tot adevărul şi când nu cunoaştem toate
circumstanţele prin care a trecut cel în cauză şi ce anume l-a determinat să facă un
lucru oarecare. Aceasta înseamnă că nimeni nu poate să rostească o judecată
dreaptă decât Dumnezeu, pentru că numai El este drept şi numai El cunoaşte tot
adevărul despre noi, toate pornirile noastre, ispitele şi împrejurările prin care
trecem.
Apocalipsa ne spune că Domnul Isus, în calitate de Marele Judecător,
deţine toate faptele noastre. Ioan Teologul a scris: “Apoi, am văzut un tron mare şi
alb şi pe Cel care stătea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a
mai găsit loc pentru ele. (12) Şi i-am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în
picioare înaintea tronului. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă
carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele
ce erau scrise în cărţile acelea.” (20:11-12)
După cum instanţa omenească are nevoie de dosare, probe şi piese, tot
astfel şi Marele Judecător va avea cărţile Lui de judecată. Biblia ne spune că Fiul
lui Dumnezeu, ieri ne-a fost Creator, astăzi ne este Mântuitor şi mâine ne va fi
Judecător. El, în calitate de Judecător Suprem de la sfârşitul lumii, a deschis chiar
de la începutul creaţiei nişte cărţi în care să ne imprimăm viaţa.
Prima carte după care vom fi judecaţi este cartea imaginilor. Oamenii de
ştiinţă au descoperit undele electromagnetice care transmit informaţia, dar ei n-au
pătruns încă în toate tainele acestei cărţi, cum ea ne imprimă fiecare pas şi orice
mişcare pe care le facem în spaţiu. După acest principiu funcţionează televizorul.
A doua carte după care vom fi judecaţi este cartea undelor. Când Marele
Creator a intrat în creaţie ne-a zis: “Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da
48
socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit. (37) Căci din
cuvintele tale vei fi scos fără vină şi din cuvintele tale vei fi condamnat.” (Matei
12:36-37) Câţi n-au ignorat aceste cuvinte ale Mântuitorului, spunând: “ Este
imposibil ca Dumnezeu să ţină cont de toate cuvintele. Cum, El n-are altceva de
făcut, decât să fie atent la fiecare om ce spune şi să ţină minte toate cuvintele
lumii?” Dar Fiul Celui Preaînalt a ştiut ce a zis.
Oamenii de ştiinţă spun că fiecare om îşi are unda lui pe care o imprimă ca
pe o bandă de magnetofon de la leagăn şi până la mormânt. Noi murim, dar toate
cuvintele noastre rămân vii şi se conservă în cartea undelor. După acest principiu
funcţionează, în parte, radioul şi magnetofonul.
La această carte s-ar fi referit Prorocul Zaharia, pe care a văzut-o zburând
ca un sul deasupra lumii şi în care erau înregistrate numai blesteme (5:2-3).
Şi a treia carte după care v-om fi judecaţi este cartea gândurilor sau
cartea intenţiilor. Oamenii de ştiinţă ne spun că, creierul omenesc este ca un
clişeu imens, în care se imprimă toate imaginile din spaţiu pe care le vedem şi
toate imaginile gândurilor şi ale intenţiilor noastre. Aşa se explică faptul că,
întotdeauna pe pelicula ochilor celor morţi rămâne ultima imagine care s-a
imprimat pe clişeul creierului şi care se poate transpune pe un ecran mare.
Şi câte alte cărţi, de felul acesta, nu va mai fi având Domnul Isus după
care ne va judeca!
Oare, cum ne vom simţi atunci când vom sta înaintea tronului de judecată
mare şi alb al lui Cristos, când ni se vor deschide toate aceste cărţi în faţa tuturor
îngerilor care vor veni cu Domnul Isus din cer şi în faţa tuturor oamenilor care au
trăit cândva pe pământ, şi când ne vom vedea şi auzi încă o dată viaţa noastră
întreagă ca într-un film? Noi, care adeseori căutăm să ne ascundem păcatele chiar
şi de propriul nostru cuget, cum ne vom simţi atunci când ni se vor dezvălui toate
păcatele înaintea cerului şi înaintea pământului? Atunci când conştiinţa noastră
întreagă se va trezi, oare nu ne va fi ruşine de toate păcatele noastre? Câţi nu vor
izbucni în hohote de plâns atunci când se vor auzi înaintea Celui Atotmare şi
Atotglorios, cum L-au blestemat şi L-au înjurat în modul cel mai scârbos! La câţi
nu le va crăpa obrazul de ruşine, când se vor vedea înaintea Celui Atotsfânt
îmbrăcaţi într-o ţinută uşuratică şi având feţele sluţite în fel şi chip. Şi, câţi apoi,
nu vor rămâne îngroziţi, când li se vor scoate la iveală toate gândurile şi intenţiile
lor păcătoase! Atunci nimeni nu va mai spune că n-are păcat, sau că păcatul nu
înseamnă pentru el nimic.
Nimeni nu ştie încă îndeajuns, ce putere mare are păcatul. El ne-a distrus
trupul şi ne-a ruinat sufletul. El ne-a adus moartea şi ne-a despărţit de Creatorul
nostru. Şi de el, nimeni nu ne-a putut scăpa, decât Mântuitorul cu preţul vieţii Lui.
Domnul Isus a fost singurul care a putut să afirme în lumea noastră: “ Dar, ca să
ştiţi că Fiul omului are autoritate pe pământ să ierte păcatele!” (Matei 9:6)
Dacă venim la Fiul Celui Preaînalt cu recunoştinţă şi-I mărturisim Lui
49
toate păcatele noastre, cu cea mai mare durere şi părere de rău, spunându-I:
“Mântuitorule iubit, eu ştiu că pentru păcatele mele Tu ai suferit moarte de cruce.
Iartă-mi, Te rog, acest păcat care mă chinuie, care-mi toturează conştiinţa şi care
mă roade la inimă.” Domnul Isus este singurul în tot Universul, care ne poate
şterge pe loc şi pentru totdeauna toate păcatele din conştiinţa noastră, din cartea
imaginilor, din cartea undelor, din cartea gândurilor şi din toate celelalte cărţi care
vor fi existând, ca şi când n-am fi păcătuit niciodată.
Mântuitorul ne-a spus că tot ce ni se va întâmpla după înviere este strâns
legat de felul cum ne trăim viaţa aici şi de faptul cum căutăm sau nu să intrăm în
relaţie cu Dumnezeu. Pentru că tot ce facem aici pe pământ este o imprimare a
destinului nostru veşnic fie pentru osânda şi ocara veşnică, fie pentru dobândirea
cununii. Şi de faptul, dacă am intrat sau nu în relaţie cu Dumnezeu aici pe pământ,
va depinde dacă vom intra sau nu în prezenţa Sa slăvită din cer.
Nu Domnul Isus îi va arunca pe cei păcătoşi în iazul cu foc după judecată,
ci ei când Îl vor vedea în toată gloria şi sfinţenia Sa, îşi vor zice: “Iată cine a
murit pentru ispăşirea păcatelor mele şi eu I-am întors spatele. Doamne, Tu eşti
atât de sfânt, iar eu sunt atât de negru, încât nu pot să stau înaintea Ta! Ia-mă, Te
rog, şi aruncă-mă în iadul cel mai adânc!” Dacă un om vinovat nu se poate uita
nici chiar în ochii senini ai semenului său împotriva căruia a păcătuit, ci mai bine
îl ocoleşte, atunci, cum ar putea să reziste cel păcătos înaintea atotsfinţeniei lui
Dumnezeu? Dar Mielul divin va răspunde fiecăruia dintre aceştia: “Cum aş putea
să te arunc în infern, când Eu Mi-am dat viaţa tocmai ca să nu ajungi în el?”
Apoi, întinzându-Şi mâna spre mama, fratele sau vecinul nostru, va continua să ne
spună: “Îmi pare rău că prin neascultarea ta, nu eşti şi tu ca acest răscumpărat al
Meu plin de glorie. Îmi pare rău că nu mai pot face nimic pentru tine şi că va
trebui să te ascunzi departe de faţa Mea.”
Domnul Isus era singurul în toată zidirea lui Dumnezeu, care a fost în
acelaşi timp Fiul omului şi Fiul lui Dumnezeu. El a venit la noi ca să ne cureţe de
păcat şi să ne pună în relaţie cu Cel Preaînalt. Iar, prin faptul că Îi vom rămâne
credincioşi în ciuda ispitelor şi încercărilor de tot felul, ne va răsplăti după
judecată cu însuşi felul gloriei Lui, pentru că El este etalonul după care vom fi
pregătiţi ca să putem intra în prezenţa slăvită a lui Dumnezeu. Acesta este motivul
pentru care Apostolul Pavel a scris în Epistola sa către Filipeni: “El va schimba
trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului gloriei Sale.” (3:21) Şi
aceasta este cauza pentru care şi Apostolul Ioan a zis în întâia sa Epistolă: “Ştim
că atunci când se va arăta El, vom fi ca El.” (3:2)
1. Howard, W.P., Christianity According to St. John, p. 106 – 128;

2. Singer, S., The Autorised Daily Prayer Book, p. 44.
3. Hendriksen, W., Lectures on the Last Things, p. 31 – 49.
50
4. Ellis, D.J., John, p. 1242.
5. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 69.
8. Op. cit. p. 201.
9. Calvin, J., Lectures on the Last Things, p. 31 – 49.
10. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 85 – 86.
11. Hendriksen, W., More than Conquerors, p. 231 – 232;
Ryle, J.C., Expository Thoughts on the Gospels – John, p. 63.
12. Enoh 69:26-27; 1:5-7;
Apocalipsa lui Baruh 51:1-4;
13. Hendriksen, W., Lectures on the Last Things, p. 26, 33 – 34.
51
5. MARTORII FIULUI LUI DUMNEZEU
Ioan 5 : 30 – 47; 7 : 15 – 18
I
30 Eu nu pot face nimic de la Mine Însumi: judec după cum aud; şi

judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui,
care M-a trimis.
31 Dacă Eu mărturisesc despre Mine Însumi, mărturia Mea nu este
adevărată.
32 Este un Altul care mărturiseşte despre Mine şi ştiu că mărturisirea pe
care o face El despre Mine este adevărată.
33 Voi aţi trimis la Ioan şi el a mărturisit pentru adevăr.
34 Nu că mărturia pe care o primesc Eu vine de la un om; dar spun
lucrurile acestea pentru ca să fiţi mântuiţi.
35 Ioan era lumina care este aprinsă şi luminează, şi voi aţi vrut să vă
veseliţi o vreme la lumina lui.
36 Dar Eu am o mărturie mai mare decât a lui Ioan; căci lucrările pe care
Mi le-a dat Tatăl să le fac, tocmai lucrările acestea pe care le fac Eu mărturisesc
despre Mine că Tatăl M-a trimis.
37 Şi Tatăl, care M-a trimis, a mărturisit El Însuşi despre Mine. Voi nu
I-aţi auzit niciodată glasul, nu I-aţi văzut deloc faţa
38 Şi Cuvântul Lui nu rămâne în voi, pentru că nu credeţi în Acela pe care
L-a trimis El.
39 Cercetaţi Scripturile, deoarece consideraţi că în ele aveţi viaţa eternă,
dar tocmai ele mărturisesc despre Mine.
40 Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!
41 Eu nu umblu după gloria care vine de la oameni.
42 Dar ştiu că n-aveţi în voi dragoste de Dumnezeu.
43 Eu am venit în numele Tatălui Meu şi nu Mă primiţi; dacă va veni un
altul în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi.
44 Cum puteţi crede voi, care umblaţi după gloria pe care v-o daţi unii
altora şi nu căutaţi gloria care vine de la singurul Dumnezeu?
45 Să nu credeţi că vă voi învinui înaintea Tatălui; este cine să vă
învinuiască: Moise, în care v-aţi pus speranţa.
46 Căci, dacă l-aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că el a
scris despre Mine.
47 Dar dacă nu credeţi cele scise de el, cum veţi crede cuvintele Mele?”
48 (15) Iudeii se mirau şi ziceau: “ Cum are omul acesta învăţătură, căci
n-a învăţat niciodată?”
49 (16) Isus le-a răspuns: “ Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui care
52
M-a trimis pe Mine.
50 (17) Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă
învăţătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine.
51 (18) Cine vorbeşte de la sine, caută gloria lui însuşi; dar cine caută
gloria Celui care L-a trimis, acela este adevărat şi în el nu este neadevăr.”
Sunt două principii universale ale legii omeneşti pe care le găsim în

Sfintele Scripturi: “ Că mărturia unui singur om nu este suficientă” (Deut.17:6;
Matei 18:16; 2 Cor.13:1; 1 Tim.5:19) şi “Nimeni nu poate depune mărturie în
favoarea lui ”. Mishna, o carte evreiască sacră zice: “Un om nu este de crezare
când vorbeşte despre sine.” 1 Iar Demosthenes, marele orator grec, a stabilit
următorul principiu în justiţie că “ Legea nu permite nimănui să mărturisească în
favoarea lui” 2.
Astfel, Domnul Isus atunci când S-a descoperit autorităţilor evreieşti că
era Mesia cel promis care va învia morţii, va judeca lumea şi va înzestra pe cei
credincioşi cu viaţa veşnică, le-a cunoscut reacţia. El a ştiut ce gânduri nutreau ei
în inimile lor: că pretenţiile şi afirmaţiile Lui erau prea mari şi exagerate; şi că
mărturia Lui pe care a depus-o despre Sine nu era valabilă.
De aici învăţăm un lucru foarte mare. Comentatorii J.M. Boice şi A.A.
Trites au zis că Mântuitorul putea să spună adversarilor Săi: “Eu sunt Fiul lui
Dumnezeu şi pe Mine nu Mă puteţi încadra în nişte principii omeneşti care au în
vedere nesinceritatea şi falsitatea. Cuvintele Mele sunt cuvintele lui Dumnezeu
care n-au nevoie să se sprijine pe nimeni.” 3 Iar W.A. Curtis a spus că atunci când
Domnul Isus a zis: “Nu că mărturia pe care o primesc Eu vine de la om; dar spun
lucrurile acestea pentru ca să fiţi mântuiţi” şi “ Eu nu umblu după gloria care
vine de la oameni” (v.34,41), nu S-a contrazis cu ei, ci le-a spus cu alte cuvinte:
“Eu nu caut să ies deaupra, nu urmăresc să vă aduc la tăcere şi nu vreau să vă
arăt cât sunt de înţelept ca să câştig de la voi aplauze, ci doresc un singur lucru:
mântuirea sufletului vostru şi aceasta fiindcă vă iubesc.” 4
Când ne contrazicem cu semenii noştri, ce urmărim de la ei? Dorim noi să-
i ajutăm atâta timp cât îi supărăm prin răfuiala noastră? Sau vrem să-i săturăm
până la gât cu părerile noastre?
Cristos, ca să-Şi ajute adversarii, a trecut pe terenul lor şi le-a vorbit pe
fondul principiilor şi a concepţiilor lor. El le-a spus mai întâi: “Dacă Eu
mărturisesc despre Mine Însumi, mărturia Mea nu este adevărată” (v.31) şi apoi,
le-a adus patru martori care mărturiseau despre El şi despre prerogativele Lui
divine.
Când am tratat studiul intitulat Martorii lui Cristos (Vol.I,Stud.18), am
văzut că în Evanghelia după Ioan, cuvântul martor este o noţiune de bază pe care
o întâlnim de 47 de ori şi că Evanghelistul Ioan ne arată că sunt opt martori de
valoare supremă care mărturisesc despre Domnul Isus. În acest text Evanghelistul
53
Ioan ne scoate în evidenţă patru dintre aceşti opt martori ai Mântuitorului.
Din acest text vom ţine două studii pe aceeaşi temă Martorii Fiului lui
Dumnezeu.
În acest studiu ne vom ocupa de trei martori ai Domnului Isus: Dumnezeu,
Ioan Botezătorul şi lucrările Sale; şi în studiul următor ne vom ocupa de al
patrulea martor, care sunt Sfintele Scripturi.
Domnul Isus L-a luat, ca primul martor pe
I. DUMNEZEU
El a zis: “Este un Altul care mărturiseşte despre Mine şi ştiu că

mărturisirea pe care o face El despre Mine este adevărată... (37)... şi Tatăl, care
M-a trimis, a mărturisit El Însuşi despre Mine. Voi nu I-aţi auzit niciodată glasul
şi nu I-aţi văzut deloc faţa.” (v.32,37)
Mântuitorul ştia că Tatăl depune o mărturie în inima fiecărui om despre El.
Lucrul acesta este o experienţă universală că fiecare dintre noi simte că există în
interiorul său un glas care ne confruntă cu Domnul Isus 5. Teologul Tyrrell a spus:
“Lumea nu poate fugi niciodată de Cristos cel crucificat, pentru că există în noi o
mărturie interioară care întotdeauna când încercăm să-L uităm, ea ne întoarce
privirea înapoi spre El.” 6
Filozofii stoici, studiind foarte mult problema convingerii, au descoperit că
această valoare umană nu vine de la raţiune, ci din afară 7.
Dascălul ceresc ne învaţă în acest text că lucrarea de convingere nu este
altceva decât mărturia Unuia pe care noi nu-L putem vedea, care ne asigură că El
este Fiul Lui şi Mântuitorul lumii. La această mărturie s-a referit Apostolul Ioan în
întâia sa Epistolă atunci când a zis: “ ... Mărturia lui Dumnezeu este mărturia pe
care a făcut-o El despre Fiul Său. (10) Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are
mărturia aceasta în el.” (5:9-10)
Domnul Isus l-a luat, ca al doilea martor pe
II. IOAN BOTEZĂTORUL
Mântuitorul când a zis: “Nu că mărturia pe care o primesc Eu vine de la

om” (v.34), a spus cu alte cuvinte: “Eu n-am nevoie de mărturia unui om ca să-Mi
sprijin calitatea de Mesia, dar dacă voi doriţi martori, atunci vă aduc martori de
o mare importanţă.” Apoi, a început să le spună: “Voi aţi trimis la Ioan şi el a
mărturisit pentru adevăr.” (v.33) Domnul Isus S-a referit aici la faptul că, atunci
când Marele Sanhedrin, care era forul suprem al lui Israel, a trimis o delegaţie la
Ioan Botezătorul,ca să-l întrebe cine era şi acest proroc mare a depus o mărturie
înaintea acelei delegaţii că el nu era Cristosul, ci a fost trimis numai ca să-L
prezinte pe Fiul lui Dumnezeu înaintea lumii (1:19-28) 8.
54
Mântuitorul a adus în acest text mari elogii lui Ioan Botezătorul prin cele
patru însuşiri ale luminii atunci când a zis: “Ioan era lumina care este aprinsă şi
luminează.” (v.35) Aşa cum lumina unei lămpi este împrumutată, tot aşa şi lumina
lui Ioan era de la Dumnezeu. Aşa cum din lumină emană căldura, tot aşa şi
mesajul lui Ioan era plin de înflăcărare. Aşa cum lumina slujeşte de călăuză, tot
aşa şi Ioan a căutat să îndrepte poporul evreu şi o lume întreagă spre Cristos. Aşa
cum lumina se consumă prin ardere, tot astfel, ne-a spus Fiul lui Dumnezeu că şi
Ioan Botezătorul şi-a dat viaţa în misiunea sa de martor.
Şi în cele din urmă, Domnul Isus a trecut brusc de la elogii aduse lui Ioan
Botezătorul la o dojană aspră îndreptată împotriva autorităţilor ecleziastice
evreieşti, spunându-le: “Şi voi aţi vrut să vă veseliţi o vreme la lumina lui.” (v.35)
Mântuitorul i-a mustrat fiindcă n-au luat în serios mesajul lui Ioan, fapt pentru
care nu s-au ales cu nimic din el. Ei se amuzau la predicile lui Ioan ca musculiţele
care se joacă în jurul unei lămpi. Mesajul lui Ioan Botezătorul îi gâdila la urechi
pentru că li se părea senzaţional; şi ori de câte ori nu le plăcea ceva din cuvântările
lui, îl abandonau.
Şi astăzi sunt mulţi dintre aceia care, asemănându-se cu acele autorităţi
evreieşti, se amuză la predică ca la un spectacol. Mesajul lui Dumnezeu nu este
ceva care să ne distreze, ci o solie pe care trebuie s-o primim cu umilinţă şi
pocăinţă.
Mântuitorul a luat, ca al treilea martor
III. LUCRĂRILE SALE
El a zis autorităţilor ecleziastice evreieşti: “Dar Eu am o mărturie mai

mare decât a lui Ioan; căci lucrările pe care Mi le-a dat Tatăl să le fac, tocmai
lucrările acestea pe care le fac Eu, mărturisesc despre Mine că Tatăl M-a trimis.”
(v.36)
Deşi Ioan Botezătorul a avut o mărturie specială: ca să-L proclame pe
Domnul Isus ca Mântuitor, totuşi Fiul lui Dumnezeu nu Şi-a sprijinit calităţile de
trimis al cerului şi Mântuitor al lumii numai pe mărturia lui, ci a depus o mărturie
personală, care era superioară mărturiei lui Ioan, şi aceasta era mărturia lucrării
Sale, în care s-a inclus şi vindecarea paraliticului din scăldătoarea Betesda 9.
Biblia ne spune că va exista o epocă de aur în care nu va mai fi boală şi
moarte, şi că Mântuitorul ca să ne arate că El era Acela care ne va aduce acea
epocă, ne-a demonstrat prin tot felul de vindecări că El este singurul care ne poate
ridica toate bolile şi neputinţele noastre. Iar, prin învierea anumitor morţi, şi cu
atât mai mult, prin învierea Sa, ne-a arătat că El are putere şi asupra morţii. Şi
dacă El avea autoritate asupra tuturor bolilor şi a morţii aceasta înseamnă că El era
Mesia cel promis. Şi dacă El era Mesia cel promis, înseamnă că zorile acelei epoci
eterne deja au început să se reverse 10.
55
Acesta era motivul, pentru care atunci când Ioan Botezătorul a trimis din
închisoare pe unii dintre ucenicii lui ca să-L întrebe pe Domnul Isus, dacă El era
acel Mesia care trebuia să vină sau să aştepte pe altul, Mântuitorul i-a depus
mărturia lucrării Sale. Evangheliştii Matei şi Luca au scris, îi cităm armonizat:
“Drept răspuns, Isus le-a zis: «Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce auziţi şi ce vedeţi:
(5) Orbii îşi primesc vederea, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi, surzii aud,
morţii înviază şi săracilor li se predică Evanghelia.»“ (Matei 11:4-5; Luca 7:22)

2. Op. cit.
3. Boice, J.M., Witness and Revelation in the Gospel of John, p. 58.
4. Trites, A.A., The New Testament Concept of Witness, p. 78 – 127.
5. Curtis, W.A., Jesus Christ the Teacher, p. 12.
8. Op. cit. p. 197.
9. Westcott, B.F., The Gospel According to St. John, p. 96.
11. Richardson, A., The Miracle-Stories of the Gospels, p. 48 – 49, 57.
56
6. MARTORII FIULUI LUI DUMNEZEU
Ioan 5 : 30 – 47; 7 : 15 - 18
II
În al doilea studiu din acest text intitulat tot Martorii Fiului lui
Dumnezeu, ne vom ocupa de al patrulea martor, care sunt
IV. SFINTELE SCRIPTURI
Mântuitorul a spus autorităţilor ecleziastice evreieşti: “Cercetaţi

Scripturile, deoarece consideraţi că în ele aveţi viaţa eternă, dar tocmai ele
mărturisesc despre Mine.” (v.39)
Acest verset lipseşte din unele manuscrise, dar în schimb, este atestat de
alte manuscrise: de papirusul Egerton 2, de manuscrise din latina veche şi din
siriaca veche 1.
Dumnezeu urma să-Şi trimită Fiul,în ce priveşte trupul, prin poporul evreu
şi în vederea acestui fapt, El a deschis revelaţia Vechiului Testament, I-a transmis
venirea prin proroci şi a sădit în sufletul evreilor multă dragoste faţă de Sfintele
Scripturi pentru ca, cercetându-le, să-L cunoască atunci când va veni şi să-L
accepte 2.
Dar, cel mai surprinzător şi uimitor lucru din lume a fost că atunci când
Mesia a venit, mai marii poporului evreu, care erau cei mai mari experţi ai
Vechiului Testament, nu numai că nu L-au cunoscut, dar L-au şi respins. Cum se
explică fenomenul acesta? Mântuitorul ne arată că au fost la mijloc patru cauze:
1. Prima cauză a constat în faptul că, ecleziasticii lui Israel n-au venit la
Sfintele Scripturi cu mintea deschisă.
Ei n-au citit Sfintele Scripturi ca să-L caute pe Dumnezeu, ci să-şi
găsească argumente în vederea susţinerii concepţiilor lor. Ei n-au luat o teologie
din Biblie, ci şi-au adus teologia lor la ea ca s-o poată susţine. Cărturarii, preoţii şi
fariseii nu s-au adus pe ei înşişi la Cartea lui Dumnezeu, ci au coborât-o pe ea la
ei. Şi ei n-au cercetat Sfintele Scripturi pentru că L-au iubit pe Durnnezeu, ci
fiindcă şi-au iubit ideile lor pe care le aveau cu privire la Marele Creator şi
Stăpânul Universului. Acesta a fost motivul pentru care Domnul Isus le-a zis:
"Dar ştiu că n-aveţi în voi dragoste de Dumnezeu.” (v.42)
2. A doua cauză care i-a împiedecat pe conducătorii poporului evreu ca să-
L cunoască şi să-L primească pe Domnul Isus, a fost faptul că ei au căutat să se
etaleze cu semenii lor.
Mântuitorul le-a spus: "Cum puteţi crede voi, care umblaţi după gloria pe
care v-o daţi unii altora şi nu căutaţi gloria care vine de la singurul Dumnezeu?”
57
(v.44)
Una dintre cele mai mari caracteristici a cărturarilor, a preoţilor şi a
fariseilor era că ei căutau lauda oamenilor. Ei se îmbrăcau în veşminte lungi ca să
difere de toţi, se rugau în aşa fel ca să fie văzuţi de cât mai mulţi, le plăcea să stea
în sinagogi în locuri de frunte şi doreau mult ca oamenii să le facă plecăciuni pe
stradă.
Etalarea cu semenii noştri este foarte periculoasă. Ea ne face să ne
comparăm cu cei din jurul nostru, să ne umplem cămara inimii cu autosatisfacţie,
să ne căutăm lauda de la oameni, să fim mulţumiţi de noi înşine şi să spunem cu
îngâmfare: eu sunt mai bun decât alţi oameni.
Cristos ne avertizează într-un mod foarte serios, să avem grijă că etalarea
cu semenii noştri, ne aduce autosatisfacţie; că autosatisfacţia, ne distruge simţul
nevoii de Dumnezeu; şi că pierderea simţului nevoii de Dumnezeu, ne duce la
pierzarea veşnică.
Acesta a fost motivul pentru care Mântuitorul ne-a spus să căutăm gloria
care vine de la Dumnezeu şi nu de la oameni. Şi dacă căutăm gloria care vine de
la Dumnezeu, n-avem voie să ne punem niciodată întrebarea: este cunoştinţa,
bunătatea şi neprihănirea mea mai mare decât a celorlalţi oameni pe care îi
cunosc? Ci trebuie să ne etalăm cu Dumnezeu şi etalându-ne cu Tatăl nostru
ceresc, trebuie să ne punem întrebarea: sunt eu tot aşa de sfânt, bun şi iertător ca
El?
3. A treia cauză care a împieadecat autorităţile ecleziastice evreieşti ca
să-L cunoască pe Domnul Isus şi să-L accepte ca Mântuitor era că, ei se
îndeletniceau cu Sfintele Scripturi fără să aibă simţul nevoii sufleteşti.
Cel care citeşte Biblia fără să aibă simţul nevoii sufleteşti, nu-i poate
înţelege niciodată însemnătatea. În momentul când ni se trezeşte simţul nevoii, ea
ne apare o Carte nouă. Episcopul anglican, Butler, când era pe patul de moarte a
fost foarte tulburat. Capelanul lui, văzând în ce fel de stare a ajuns, i-a zis duios:
"Ai uitat, domnul meu, că Cristos este un Mântuitor mare şi plin de bunătate ?".
"Dar cum aş putea să ştiu că El este şi Mântuitorul meu?” a întrebat episcopul.
"Doar scrie", a răspuns capelanul, “pe cel care vine la Mine nu-l voi alunga
afară.” (Ioan 6:37) “Eu am citit aceste cuvinte de sute de ori, dar niciodată n-am
pătruns în adevărata lor însemnătate. Acum le cred şi pot muri în pace.” 3 Numai
simţul nevoii după Cristos şi mântuirea sufletului ne descuie tezaurul, nu numai al
Sfintelor Scripturi,dar şi al Împărăţiei lui Dumnezeu.
4. Şi a patra cauză care a împiedecat autorităţile ecleziastice evreieşti ca
să-L cunoască şi să-L accepte pe Fiul lui Dumnezeu era, că ei au crezut că
Sfintele Scripturi au putere ca să le dea viaţa veşnică 4.
Cărturarii au învăţat poporul că Sfintele Scripturi sunt Cuvântul lui
Dumnezeu. Ei au spus: "Cel ce zice că Moise a scris de la sine în Lege măcar un
singur cuvânt, acela huleşte împotriva revelaţiei lui Dumnezeu.” 5 La evrei,
58
Sfintele Scripturi erau totul în toate. De aici ei au tras concluzia şi au zis: "Cei
care au primit Legea, au primit o dată cu ea şi viaţa veşnică” şi "Cei care ţin
Legea, au apucat coarda harului în amândouă lumi” 6.
Rabinii afirmau mereu în literatura lor că Legea este calea spre viaţa din
epoca de aur care vine. Unul dintre aforismele lui Hilel glăsuia: "Cu cât cineva
creşte în cunoaşterea Legii, cu atât se pregăteşte pentru epoca de aur care
vine.” 7 Creştinii formali, de asemenea cred că la mântuire se ajunge prin
sacramente şi alte forme exterioare ale religiei lor 8.
Domnul Isus, ca unul care cunoştea toate concepţiile cărturarilor, când a
spus: "Cercetaţi Scripturile, deoarece consideraţi că în ele aveţi viaţa eternă, dar
tocmai ele mărturisesc despre Mine” (v.39), le-a zis cu alte cuvinte: “Voi credeţi
că Sfintele Scripturi au menirea să vă dea viaţa veşnică. Dar Eu vă spun că
adevărata lor menire nu este ca să ofere cuiva viaţa veşnică, ci doar să îndrepte
privirea tuturor oamenilor spre Unul singur care poate să dăruiască orişicui
viaţa veşnică. Şi dacă le-aţi cerceta mai cu atenţie, aţi descoperi că ele
mărturisesc tocmai despre Mine că Eu sunt Acela pe care vi L-a promis Tatăl.” 9
După aceste cuvinte, Mântuitorul le-a făcut următorul apel: "Şi nu vreţi să veniţi
la Mine, ca să aveţi viaţa.” (v.40)
Marele pictor al şcolii flamande, Marinus van Reymersawaele, care a trăit
între anii 1497-1567, a redat un tablou celebru care îl reprezintă pe Ieronim din
secolul al patrulea cum, cugetând profund la bătrâneţe asupra vieţii, constată mai
întâi cu o mare durere că viaţa care i s-a consumat întocmai ca o lumânare, era pe
sfârşite şi că îl aştepta o moarte inevitabilă. Dar, cercetând Sfintele Scripturi, L-a
descoperit pe Cristos cel răstignit şi înviat şi în El viaţa eternă.
Moise a scris în Deuteronom despre Cristos următoarele cuvinte:
"Domnul, Dumnezeul tău, îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţi tăi, un proroc
ca mine: să ascultaţi de el!” (18:15) Dar nu numai Pentateuhul, ci chiar şi întreg
Vechiul Testament, ne vorbeşte despre venirea Domnului Isus şi despre felul în
care urma să sosească; şi cu toate acestea, mai marii poporului evreu nu L-au
cunoscut şi nu L-au primit.
Fiul lui Dumnezeu, ca unul care ştia că autorităţile ecleziastice evreieşti şi-
au pus toată speranţa în Legea lui Moise, iar pe El L-au respins, le-a spus că dacă
ar fi cunoscut însemnătatea scrierilor lui Moise şi ar fi crezut în ele, ar fi crezut şi
în El, pentru că ele mărturisesc despre El. El le-a zis: “Să nu credeţi că vă voi
învinui înaintea Tatălui; este cine să vă învinuiască: Moise, în care v-aţi pus
speranţa. (46) Căci, dacă aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că el
a scris despre Mine. (47) Dar dacă nu credeţi cele scrise de el cum veţi crede
cuvintele Mele?” (v.45-47) Prin aceste cuvinte, Domnul Isus le-a atras atenţia într-
un mod foarte serios, atunci lor şi astăzi nouă, că acei martori care astăzi ne
mărturisesc despre El, într-o zi îşi vor deschide gura împotriva noastră că ni L-au
făcut cunoscut, dar noi ne-am astupat urechile şi ne-am zăvorât inimile intenţionat
59
faţă de mărturia lor.
Ieronim
B. Lindars, ca şi alţi comentatori şi exegeţi, consideră că pasajul de la
versetul 15 la 24, din capitolul 7 din Evanghelia după Ioan, face parte din
discursul Domnului Isus pe care l-a ţinut în curtea Templului cu ocazia vindecării
paraliticului din scăldătoarea Betesda, pe care l-am încorporat în capitolul 5 după
versetul 47 10.
La felul acesta de interpretare a Sfintelor Scripturi de către Mântuitorul,
experţii Legii se întrebau nedumeriţi: "Cum are omul acesta învăţătură, căci n-a
învăţat niciodată?”(v.15) Numai un învăţător distins care a studiat într-o şcoală
rabinică, a avut dreptul să explice Sfintele Scripturi şi să vorbească din Lege 11. Şi
totuşi, iată aici un dulgher din Nazaretul Galileii, care n-a fost educat în nici o
şcoală, citează şi explică scrierile lui Moise mai bine decât oricare alt cărturar!
La această întrebare a cărturarilor, Mântuitorul n-a răspuns: "Eu n-am
nevoie de nici o şcoală. Eu sunt autodidact.” Şi El n-a zis: "Eu n-am primit
învăţătura şi înţelepciunea de la oameni, ci o am de la Mine.” Ci le-a spus: “Voi
Mă întrebaţi despre Învăţătorul Meu şi vreţi să ştiţi cu ce drept v-am spus aceste
lucruri. «Învăţătorul Meu şi autoritatea Mea este Dumnezeu.»“ Evanghelistul
Ioan a scris: “Isus le-a răspuns: «Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a
trimis.»“ (v. 16) Domnul Isus n-a pretins niciodată că era autodidact, ci a afirmat
60
de multe ori că învăţătura Lui era de la Tatăl 12.
De altfel şi capodoperele şi invenţiile omului sunt darul lui Dumnezeu
într-un fel oarecare. Nici un om distins n-a putut să pretindă vreodată că el a făcut
de la sine anumite descoperiri, ci a afirmat cu umilinţă şi recunoştinţă că
Dumnezeu i le-a revelat. Dacă ne glorificăm că noi am descoperit un lucru
oarecare neajutaţi de nimeni, atunci suntem nişte glorificatori de noi înşine şi mari
doritori de renume. Oamenii cu adevărat mari nu cred în puterea minţii, ci spun
că Dumnezeu le-a revelat toate descoperirile 13.
În încheiere, Fiul Celui Preaînalt le-a arătat autorităţilor ecleziastice
evreieşti, în ce a constat marea lor greşeală, de n-au reuşit să interpreteze corect
Sfintele Scripturi, să-L cunoască pe El şi pe Cel care L-a trimis. El le-a spus că
numai cel care "face voia lui Dumnezeu” poate să cunoască dacă învăţătura Lui
vine de la Tatăl. Acesta este un adevăr cheie cu care putem descuia nu numai
tezaurul cunoaşterii revelaţiei lui Dumnezeu ci şi, tezaurul altor domenii, pentru
că este un adevăr universal. Noi învăţăm foarte multe lucruri prin "a face". Spre
exemplu: un medic poate învăţa tehnica chirurgiei din cărţi şi să cunoască toată
teoria cum se operează, dar dacă nu va începe să înveţe prin a face operaţii, nu va
deveni un chirurg niciodată. Sau altcineva, poate să înveţe felul în care
funcţionează o maşină. El, teoretic poate să-i cunoască fiecare piesă, dar aceasta
nu-l face pe el mecanic, dacă nu începe să înveţe prin a face. Tot aşa stau lucrurile
şi cu cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Împărăţiei Lui. Dacă noi aşteptăm până vom
cunoaşte toate lucrurile despre Dumnezeu şi Împărăţia Lui, aceasta înseamnă că
nu vom porni niciodată în a-I face voia ; şi dacă nu-I facem voia, nu-L putem
cunoaşte niciodată nici pe El şi nici Împărăţia Lui. Dar dacă începem să-I facem
voia atât cât ştim, atunci El ne devine Împărat şi astfel, sufletul nostru se
transformă într-un mic teritoriu al Împărăţiei Lui şi noi putem gusta din tot
tezaurul Împărăţiei cerurilor: din pacea şi bucuria care există în ea, din adevărul ei
etern şi chiar din felul vieţii Celui Preaînalt.
Mai marii poporului evreu, ca de altfel aproape toţi oamenii, au dorit să
ştie mult despre Dumnezeu, dar voia n-au vrut să I-o facă. Acesta a fost unul
dintre cele mai mari motive pentru care preoţii cei mai de seamă, cărturarii şi
fariseii n-au reuşit să-L cunoască pe Dumnezeu şi cu atât mai puţin, să-L aibă ca
Domn. Şi aceasta a fost cauza pentru care Domnul Isus le-a zis: "Dacă vrea
cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la
Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine.” (v.17)
Pentru că Mântuitorul a fost acuzat că l-a vindecat pe paralitic din răutate,
cu scopul de-a dezlega ziua Sabatului, El a demonstrat autorităţilor ecleziastice
evreieşti că n-a fost la mijloc nici o rea-voinţă, ci a căutat să arate prin tot ce a
făcut, gloria lui Dumnezeu,cum este Tatăl şi ce fel de lucruri Îi plac. El a zis:
"Cine vorbeşte de la sine, caută gloria lui însuşi; dar cine caută gloria Celui care
L-a trimis acela este adevărat şi în el nu este neadevăr.” (v.18)
61
Fiul lui Dumnezeu a fost respins din Iudea fiindcă l-a vindecat pe
paraliticul din scăldătoarea Betesda şi pentru că S-a făcut deopotrivă cu Tatăl 14.
Mântuitorul când a zis: "Eu am venit în Numele Tatălui Meu şi nu Mă
primţi; dacă va veni un altul în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi” (v.43), S-
a referit la anumiţi cristoşi mincinoşi. Istoricul evreu, Iosif Flavius a relatat că
între anii 30 şi 70 după Cristos s-au ridicat mai mulţi mesia 15. Unul dintre aceştia
a fost Teuda; altul, Iuda Galileanul, care sunt amintiţi şi în Cartea Faptele
Apostolilor (5:36-37); şi altul, la care S-a referit Domnul Isus în mod special, a
fost Simeon ben Kosebah, care s-a declarat între anii 132-135 după Cristos că era
Fiul lui David şi a răsculat poporul împotriva Romei. Akiba, cel mai eminent
rabin din acel timp, l-a sprijinit mult pe Simeon ben Kosebah; l-a supranumit
Barkochba, "Fiul Stelei”, după prorocia lui Balaam care se află în Numeri 24:17,
unde este vorba despre ridicarea unei stele din Iacov; i-a urat bun venit în calitate
de mesia cel promis şi l-a aclamat mult 16.
1. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 135, 141.

2. Hendriksen, W., Bible Survey, p. 79 - 130.
3. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 71.
5. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 134.
6. Barclay, W., The Gospel of John, VoI. I, p. 197.
7. Hillel, Pirqe ' Aboth 2.7;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 135, 141.
8. Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 88.
9. Ryle, J.C., Expositor Thoughts on the Gospels - John, p. 65.
10. Lindars, B., Behind the Fourth Gospel, p. 51.
Bruce,F.F., The Gospel of John, p.186.
11. Abrahams, I., Studies in Pharisaism and the Gospels, I, p. 13 – 17.
Montefiore, C.G., The Synoptic Gospels, Vol. I, p. 32 - 33.
12. Ioan 12:49; 14:10 etc.
13. BarcIay, W., The Gospel of John, VoI. I, p. 239 - 240.
15. Josephus, F., Antiquities 20.97-99,177-182.
Jewish War 2.258-265
16. Hendriksen, W., The Gospel of John, VoI. I, p. 210.
62
7. SPICELE DE GRÂU ŞI ZIUA SABATULUI
Marcu 2 : 23 – 28
23 S-a întâmplat că într-o zi de Sabat, Isus trecea prin lanurile de grâu.

Ucenicii Lui, pe când mergeau, au început să smulgă, spice de grâu.
24 Fariseii I-au zis: "Vezi, de ce fac ei ce nu este permis în ziua
Sabatului?"
25 Isus le-a răspuns: "Oare n-aţi citit niciodată ce a făcut David când a
fost în nevoie şi când a flămânzit el şi cei ce erau împreună cu el?
26 Cum a intrat în Casa lui Dumnezeu, în zilele marelui preot Abiatar, şi a
mâncat pâinile pentru punerea înaintea Domnului, pe care nu este permis să le
mănânce decât preoţii? Şi cum a dat din ele chiar şi celor ce erau cu el?”
27 Apoi le-a zis: "Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru
Sabat;.
28 aşa că Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului.”
Matei 12 : 1 - 8
1 În vremea aceea, Isus trecea prin lanurile de grâu într-o zi de Sabat.
Ucenicii Lui, care erau flâmânzi, au început să smulgă spice de grâu şi să le
mănânce.
2 Fariseii, când au văzut lucrul acesta, I-au zis: "Uite că ucenicii Tăi fac
ce nu este permis în ziua Sabatului."
3 Dar Isus le-a răspuns : "Oare n-aţi citit ce a făcut David când a
flămânzit el şi cei care erau împreună cu el?
4 Că a intrat în Casa lui Dumnezeu şi a mâncat pâinile pentru punerea
înaintea Domnului, pe care nu-i era permis să le mănânce nici lui, nici celor care
erau cu el, ci numai preoţilor?
5 Sau n-aţi citit în Lege că, în ziua de Sabat, preoţii calcă Sabatul în
Templu şi totuşi sunt nevinovaţi?
6 Dar Eu vă spun că aici este Unul mai mare decât Templul.
7 Dacă aţi fi ştiut ce înseamnă: "Milă vreau, iar nu jertfe", n-aţi fi
condamnat nişte nevinovaţi.
8 Căci Fiul omului este Domn şi al Sabatului.
Luca 6 : 1 - 5
1 Într-o zi de Sabat s-a întâmplat că Isus trecea prin lanurile de grâu.
Ucenicii Lui smulgeau spice de grâu, le frecau cu mâinile şi le mâncau.
2 Unii dintre farisei le-au zis: "De ce faceţi ce nu este permis în ziua
Sabatului?"
63
3 Isus le-a răspuns: "Oare n-aţi citit ce a făcut David când a flâmânzit el
şi cei ce erau împeună cu el?
4 Cum a intrat în Casa lui Dumnezeu, a luat pâinile pentru punerea
înaintea Domnului, a mâncat din ele şi a dat şi celor ce erau cu el, deşi nu era
permis să le manânce decât peoţii?”
5 Şi le zicea: "Fiul omului este Domn şi al Sabatului.”
Armonizat
1 În vremea aceea (Mt.v.1) s-a întâmplat că într-o zi de Sabat, Isus trecea
prin lanurile de grâu (Mc.v.23).
2 Ucenicii Lui, care erau flămânzi, au început să smulgă spice de grâu
(Mt.v.1), le frecau cu mâinile şi le mâncau (Lc.v.1).
3 Fariseii, când au văzut lucrul acesta (Mt.v.2), le-au spus: “Pentru ce
faceţi ce nu este permis în ziua Sabatului?” (Lc.v.2)
4 Apoi au zis lui Isus: "Uite că ucenicii Tăi fac ce nu este permis în ziua
Sabatului.” (Mt.v.2)
5 Dar Isus le-a răspuns: "Oare n-aţi citit /niciodată (Mc.v.25) / ce a făcut
David când a flămânzit el şi cei care erau împreun cu el? (Mt.v.3)
6 Cum a intrat în Casa lui Dumnezeu, în zilele marelui preot Abiatar, a
luat pâinile pentru punerea înaintea Domnului, a mâncat din ele şi a dat (Lc.v.4)
/ chiar şi celor ce erau cu el, (Mc.v.26)
7 deşi nu era permis să le mănânce (Lc.v.4) nici lui, nici celor care erau
cu el, ci numai preoţilor? (Mt.v.4)
8 Sau n-aţi citit în Lege că în ziua de Sabat, preoţii calcă Sabatul în
Templu şi totuşi sunt nevinovaţi? (Mt.v.5)
9 Dar Eu vă spun că aici este Unul mai mare decât Templul (Mt.v.6)
10 Dacă aţi fi ştiut ce înseamnă: "Milă vreau, iar nu jertfe”, n-aţi fi
condamnat nişte nevinovaţi (Mt.v.7)
11 Apoi le-a zis: "Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru
Sabat; (Mc.v.27)
12 aşa că Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului.” (Mc.v.28)
Acest text intitulat Spicele de grâu şi ziua Sabatului, ne arată două

lucruri: acuzarea autoritătrilor evreieşti adusă împotriva Domnului Isus şi apărarea
Mântuitorului.
I. ACUZAREA AUTORITĂŢILOR EVREIEŞTI ADUSĂ ÎMPOTRIVA

DOMNULUI ISUS
A.T. Robertson şi alţi comentatori cred că acest incident al Mântuitorului
64
cu fariseii a avut loc în Galilea, probabil când Se întorcea din Ierusalim după
sărbătoarea Paştelor 1. Toţi aceştia opinează că acest eveniment a avut loc în
primul sabat după Paşte, când pelerinii se repausau pe câmp şi nu puteau să
meargă o distanţă mai lungă de 900 m., cât permitea legea sabatului. Ei îşi susţin
această părere prin faptul că Domnul Isus nu era singur cu ucenicii prin lanurile de
grâu când aceştia rupeau spice şi le mâncau, ci erau în apropierea lor şi alţi
pelerini care se întorceau de la praznic 2.
Alţi comentatori sunt de acord cu prima opinie că acest eveniment a avut
loc în Galilea, dar ei nu sunt de acord că el s-a întâmplat în primul sabat după
Paşte, ci într-un alt sabat, puţin mai târziu, când se afla în drum spre o sinagogă
neidentificată 3.
Ucenicii rup spice de grâu

Noi alegem a doua variantă şi facem lucrul acesta din două motive: pentru
că ea este în concordanţă cu sezonul din text şi că este în armonie cu atitudinea pe
care o aveau autorităţile evreieşti faţă de Domnul Isus în acel timp.
Când am tratat studiul intitulat Trezirea din Samaria (Vol.II,Stud.27), am
văzut că în Israel erau două secerişuri pe an: secerişul orzului, care începea în
valea călduroasă a Iordanului în luna aprilie; şi secerişul grâului, care începea în
valea călduroasă a Iordanului în luna iunie şi se termina în Galilea şi în ţinutul
muntos al Samariei în luna iulie 4. Or în pasajul citit nu scrie că ucenicii au rupt
spice de orz, care se coceau în luna aprilie; ci este consemnat că ei au rupt spice
de grâu, cu care puteau să-şi potolească foamea chiar şi la sfârşitul lunii mai.
Dacă autorităţile evreieşti au început să-L urmărească pe Domnul Isus
după vindecarea primului paralitic, coborât prin acoperişul casei, atunci cu cât mai
65
mult, aceşti conducători religioşi L-au spionat în urma vindecarii celui de-al
doilea paralitic de la scăldătoarea Betesda. Ei au pus agenţi secreţi ca să-L
urmărească la fiecare pas. De acum, orice gest al Mântuitorului era urmărit de
ochii murdari şi răutăcioşi ai acestor agenţi.
În Israel, pe timpul Domnului Isus, lanurile de grâu, ca şi alte culturi erau
nişte fâşii lungi şi înguste printre care se întindeau poteci 5. Pe o asemenea cărare
din Galilea trecea Mântuitorul cu ucenicii într-o zi de Sabat pe când mergea la o
sinagogă oarecare.
Pasajul citit ne spune că ucenicilor, fiindu-le foame, rupeau spice de grâu
şi le mâncau. Fariseii au început mai întâi să-i acuze pe ei, zicându-le: "De ce
faceţi ce nu este permis în ziua Sabatului?” (Lc.v.2) Apoi, au continuat să-i
pârască la Domnul Isus, spunându-I: "Uite că ucenicii Tăi fac ce nu este permis în
ziua Sabatului.” (Mt.v.2) Şi în cele din urmă, să-L condamne şi pe Fiul lui
Dumnezeu că şi El se făcea vinovat de încălcarea ucenicilor, pentru că le permitea
să facă aşa ceva. Evanghelistul Marcu i-a citat pe farisei, spunându-I Domnului
Isus: "Vezi, de ce fac ei ce nu este permis în ziua Sabatului?” (v.24)
Aici nu este vorba că ucenicii au furat spicele de grâu, fiindcă Legea
îngăduia unui călător flămând să le rupă cu mâna. În Deuteronom scrie: "Dacă
intri în holdele aproapelui tău, vei putea să culegi spice cu mâna, dar secera în
holdele aproapelui tău să n-o pui.” (23:25)
După legea cărturarilor, vina ucenicilor a constat în faptul că ei au făcut
lucrul acesta în ziua Sabatului. Legea Sabatului a cărturarilor era foarte
complicată şi detaliată. Legea lui Moise a interzis simplu orice lucrare în ziua
Sabatului, dar cărturarii cei meticuloşi n-au fost mulţumiţi cu acea interdicţie largă
şi principială, ci ei au enumerat 39 de lucrări mari interzise în ziua Sabatului şi
între acestea erau şi seceratul, treieratul, vânturatul şi gătitul mâncării 6. Dar
cărturarii nu s-au oprit nici aici, ci au continuat să definească fiecare lucrare în
modul cel mai grijuliu şi detaliat. Să luăm, spre exemplu căratul poverilor. Ei au
definit că o sarcină din ziua Sabatului era legală având greutatea a două smochine
uscate şi cantitatea unei singure înghiţituri de apă. Apoi, au stabilit dacă o mamă
avea voie sau nu ca să-şi ridice copilul în timpul lui; dacă un idivid putea sau nu
să poarte un picior de lemn etc., până când au ajuns la un număr de sute de
legisme numai cu privire la Sabat 7.
Rabinul Maimonides, care s-a încreştinat, a zis că ucenicii pentru a-şi
potoli foamea prin ruperea spicelor, s-au făcut vinovaţi după prescripţia
Talmudului de patru infracţiuni grave: prin ruperea spicelor s-au făcut vinovaţi de
lucrarea de secerat; prin frecarea acestora în palmă, s-au făcut vinovaţi de treierat;
prin separarea plevei de boabe, s-au făcut vinovaţi de vânturat; şi prin întreg
procesul celor trei lucrări, s-au făcut vinovaţi de gătitul mâncării, pentru că orice
mâncare trebuia gătită cu o zi înainte de Sabat 8. Ucenicii, după legea rabinilor,
s-au făcut vinovaţi de un mare sacrilegiu care se condamna la moarte prin
66
împroşcare cu pietre, fiindcă în loc să fi răbdat foamea câteva ceasuri, ei mai
degrabă au violat legea Sabatului 9.
Un cârmaci evreu a refuzat să se atingă de cârmă în timpul unei mari
furtuni îndată ce apusese soarele şi începuse sabatul. El mai degrabă a preferat să
moară decât să calce Sabatul 10. Pe când, după concepţia fariseilor, ucenicii
Domnului Isus mai îndată au violat Sabatul decât să rabde puţin foamea.
Şi, în al doilea rând, textul citit ne arată
II. APĂRAREA MÂNTUITORULUI
Fără îndoială, fariseii se aşteptau ca Domnul Isus să-Şi certe ucenicii şi să-
i oprească pe loc. Dar, spre marea lor surprindere, El, dimpotrivă, i-a îndreptăţit şi
a dat încă o lovitură de moarte legismelor lor. Mântuitorul, întâmpinându-i pe
propriul lor teren, le-a adus trei argumente: unul din istoria lor mult iubită, altul
din Legea lor sacră şi al treilea din profeţiile lor de mare preţ.
1. În primul argument, Domnul Isus S-a referit la o faptă a lui David,
marele şi nemuritorul lor personaj istoric.
Toţi trei Evangheliştii sinoptici au scris că Domnul Isus a zis fariseilor. îi
cităm armonizat:
(5) "Oare n-aţi citit /niciodată (Mc.v.25) / ce a făcut David când a
flamânzit el şi cei care erau împreun cu el? (Mt.v.3)
(6) Cum a intrat în Casa lui Dumnezeu, în zilele marelui preot Abiatar, a
luat pâinile pentru punerea înaintea Domnului, a mâncat din ele şi a dat (Lc.v.4)
/ chiar şi celor ce erau cu el, (Mc.v.26)
(7) deşi nu era permis să le mănânce (Lc.v.4) nici lui, nici celor care erau
cu el, ci numai preoţilor? (Mt.v.4)
Marele preot care a dat împăratului David să mănânce pâinile care se
puneau înaintea Domnului în sanctuar, cât şi numele acestuia de Abiatar,
constituie o adevarată problemă care i-a împărţit pe comentatori în patru opinii:
a) Unii dintre comentatori ca, E.P Groenewald, sunt de părere că textul
ebraic din Vechiul Testament este confuz şi că afirmaţia Evanghelistului Marcu,
că acest mare preot s-a numit Abiatar s-a datorat acestei greşeli 11. Această
greşeală constă în faptul că în următoarele trei texte scrie că Ahimelec era fiul lui
Abiatar: “Ţadoc, fiul lui Ahitub, şi Ahimelec, fiul lui Abiatar, erau preoţi…” (2
Sam.8:17); “Ţadoc, fiul lui Ahitub, şi Abimelec, fiul lui Abiatar erau preoţi…” (1
Cron.18:16). Aici este o altă eroare făcută de un scrib. Acesta în loc de Ahimelec a
scris Abimelec 12. Şi "... Ahimelec, fiul lui Abiatar..., căpeteniile caselor părinteşti
ale preoţilor şi leviţilor.” (1 Cron.24:6) Pe când în 1 Samuel 22:20 scrie clar că
Ahimelec n-a fost fiul lui Abiatar, ci Abiatar era fiul lui Ahimelec, iar Ahimelec
era fiul lui Ahitub: "Un fiu al lui Ahimelec, fiul lui Ahitub, a scăpat. Numele lui
era, Abiatar. A fugit la David.”
67
b) Alţi comentatori opinează că Abiatar a avut un fiu care se numea
Ahimelec, după numele bunicului; că acest Ahimelec, bunic era mare preot mulţi
ani pe timpul domniei lui David (1 Sam.8:17; 1 Cron.24:3,6,31); şi că
Evanghelistul Marcu l-ar fi confundat pe acest Ahimelec bunic cu Abiatar 13.
Aceşti comentatori argumentează că cele patru menţionări ale numelui acestui fiu
al lui Abiatar sunt destul de convingătoare că ar fi putut să existe un mare preot cu
acest nume de Ahimelec pe timpul domniei lui David (1 Cron.18:16;24:3,6,31) şi
că aceste menţionări cu numele fiului lui Abiatar de Ahimelec figurează şi în
Septuaginta 14. Cu toate acestea nu se ştie cu certitudine dacă Abiatar a avut sau
nu un fiu cu numele de Ahimelec 15. Şi cu atât mai mult, este îndoielnic că
Ahimelec a putut să fie mare preot într-o perioadă din domnia lui David, deoarece
în tot timpul domniei lui David, Abiatar era mare preot.
c) Alţi comentatori susţin că este adevărat că şi Abiatar era preot, că şi el a
fost de faţă împreună cu tatăl său Ahimelec atunci când împăratul David s-a dus la
Nob şi a cerut de mâncare, şi că amândoi i-au dat pâinile din cortul întâlnirii care
erau puse înaintea Domnului. Dar aceştia susţin, aşa după cum scrie în 1 Samuel
21:1-6 că numai Ahimelec era atunci marele preot şi că el pe lângă pâinile care
erau puse înaintea Domnului, i-a dat lui David şi sabia lui Goliat, fapt care l-a
supărat foarte tare pe împăratul Saul şi l-a făcut să-l ucidă îndată pe Ahimelec, cât
şi toată casa sa preoţească. Abiatar era singurul supravieţuitor care a scăpat din
acest masacru şi a devenit mare preot (1 Sam.21:7;22:7-23). Acest masacru era
tema pe care o tratează Psalmul 52 16. Abiatar, care era mare preot pe timpul
domniei lui David, a adus chivotul de la Nob la Ierusalim; el era unul dintre
sfetnicii lui David (1 Cron.15:11;27:34); şi l-a sfârşitul domniei lui David, el a
conspirat pentru a-l face pe Adonaia împărat, şi astfel a fost destituit din funcţie
de către împăratul Solomon (1 Împ. cap. 1-2). Fie că Abiatar a avut un fiu cu
numele de Ahimelec, fie că n-a avut, această opinie susţine că cel care i-a dat lui
David din pâînile care erau puse înaintea Domnului atunci când i-a fost foame, nu
era nici Abiatar şi nici Ahimelec, fiul lui Abiatar, ci Ahimelec, tatăl lui Abiatar.
d) Şi a patra opinie susţine că şi Evanghelistul Marcu l-ar fi trecut în acest
pasaj pe Ahimelec, tatăl lui Abiatar şi nu pe Abiatar, pentru că Ahimelec figura ca
mare preot în textul ebraic din 1 Samuel 21:1-6 şi în Septuaginta şi nu Abiatar,
care devenise mare preot ceva mai târziu. Aceşti comentatori îşi susţin opinia cu
argumentul că în textul Evanghelistului Marcu se găseşte precizarea că cel care a
dat lui David din pâinile puse înaintea Domnului era mare preot. Or, Abiatar
atunci când a avut loc acest incident nu era mare preot. Faptul acesta i-a făcut pe
aceşti comentatori să tragă concluzia că unul dintre primii copişti, ar fi înlocuit
numele lui Ahimelec, care era mare preot la începutul domniei lui David cu
numele lui Abiatar, care a devenit mare preot după acest incident care a avut loc la
Nob 17. Noi luăm această variantă ca fiind autentică.
Ca să putem înţelege ce a făcut împăratul David într-o zi când îi era foame,
68
vom descrie mai întâi pâinile de care s-a atins. Aceste pâini ne sunt redate în
Leviticul 24:5-9. Ele erau aşezate în Locaşul cel Sfânt pe o masă poleită cu aur, în
două şiruri câte şase, câte una pentru fiecare seminţie. Ele erau făcute din floarea
făinii, cernută cel puţin de unsprezece ori. Ele trebuiau să stea permanent înaintea
Domnului ca o jertfă de mulţumire pentru pâinea cea de toate zilele. Ele se
înlocuiau în dimineaţa fiecărui Sabat şi nimeni nu avea voie să le mămânce decât
preoţii şi aceasta numai după înlocuirea lor cu altele proaspete.
Nob, o cetate mică din nord-estul Ierusalimului, care era un centru religios
Pe timpul Domnului Isus aceste pâini erau puse pe o masă masivă de aur
69
care avea 1 m lungime, 1/2m lăţime şi 30 cm înălţime 18.
Masa cu punerea pâinilor înaintea Domnului

Mântuitorul, aşa după cum deja am văzut până acum, S-a referit la pasajul
din 1 Samuel 21:1-6 în care ni se relatează cum David a fugit de Saul şi fiindu-i
foame, s-a dus la Nob, unde era cortul întâlnirii, ca să ceară de la marele preot să-i
dea ceva de mâncare, lui şi oamenilor care erau cu el. Şi cum marele preot,
neavând altceva decât pâinile pentru punerea înaintea Domnului, li le-a dat pe
acestea.
Domnul Isus, referindu-Se la acest incident, Şi-a întrebat adversarii: "Oare
n-aţi citit niciodată ce a făcut David când a flămânzit?” (Mc.v.25) Ceea ce
înseamnă cu alte cuvinte: “Cum a putut David, omul după inima lui Dumnezeu şi
împăratul cel mare al lui Israel, să violeze Legea într-un mod atât de grav? Şi
marele preot Ahimelec din acel timp, cum de s-a lăsat ispitit să facă o fărădelege
aşa de mare? Şi dacă ei au făcut un păcat atât de strigător la cer, atunci cum de
n-a avut nimeni curaj din poporul Domnului ca să-i mustre? Sau că aceşti doi
oameni erau ai lui Dumnezeu şi că Cel Preaînalt i-a inspirat în acel moment de
restrişte să procedeze ca atare şi că le-a trecut acea procedură în Sfintele
Scripturi ca o permisiune din partea Sa?” Prima variantă cade, deoarece Biblia ne
arată că atunci când împăratul David s-a făcut vinovat de un păcat, Prorocul Natan
l-a mustrat aspru (2 Sam.12:1-15). Fiul lui Dumnezeu, ca un adevărat interpret al
Sfintelor Scripturi, ne arată că a doua variantă era corectă că înaintea lui
Dumnezeu, cerinţa nevoii omeneşti are mai multă trecere decât toată Legea. Pe
fondul acestui fapt, El a rostit următoarele cuvinte nemuritoare “Sabatul a fost
făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat.” (Mc.v.27) Ceea ce înseamnă cu alte
cuvinte, că omul n-a fost creat ca să fie robul legilor sabatului; şi cu atât mai
puţin, al legismelor cărturarilor, ci sabatul a fost făcut pentru binele omului, ca
acesta să se repauseze şi să caute în această zi, mai multă părtăşie şi comuniune cu
70
Creatorul său 19.
Comentatorul J.C. Ryle a zis, câţi nu cred şi astăzi că dacă ţin Duminica,
merg la biserică şi păzesc toate practicile confesiunii lor, sunt plăcuţi lui
Dumnezeu! Este adevărat, că toate acestea îşi au valoarea şi locul lor, dar dacă ne
oprim numai la acestea şi uităm dragostea, mila şi slujirea semenilor, atunci
suntem într-un mare pericol, pentru că omul valorează înaintea lui Dumnezeu mai
mult decât toate sistemele, învăţăturile şi practicile noastre religioase 20.
În concluzie, Mântuitorul Şi-a întrebat adversarii după primul Său
argument de apărare, zicând: “Dacă nu s-a găsit nimeni din poporul Domnului ca
să-l mustre pe împăratul David atunci când a mâncat, într-o zi de restrişte, din
acele pâini sfinte, de care nu avea voie să se atingă nimeni decât preoţii, atunci
voi, de ce condamnaţi nişte nevinovaţi care au vrut să-şi potolească foamea prin
ruperea câtorva spice?”
După învăţătura Domnului Isus, pâinile pentru punerea înaintea Tatălui
Său, n-au fost niciodată atât de sfinte ca atunci când au potolit foamea lui David şi
a oamenilor lui. Tot astfel, nici Sabatul sau Duminica nu sunt niciodată aşa de
sacre, ca atunci când slujesc oamenilor ca şi comuniune cu Creatorul lor şi când
ne manifestăm în ele, mila şi bunătatea faţă de semenii noştri.
2. Al doilea argument pe care l-a adus Mântuitorul fariseilor a fost din
Legea cea sacră a Vechiului Testament la care ei ţineau foarte mult.
Domnul Isus a întrebat în continuare pe farisei: "Sau n-aţi citit în Lege că
în ziua de Sabat, preoţii calcă Sabatul în Templu şi totuşi sunt nevinovaţi?”
(Mt.v.5)
Ritualul de la Templu cerea întotdeauna să se facă anumite lucrări ca:
întreţinerea focului, înjunghierea animalelor, pregătirea acestora pentru jertfă,
ridicarea lor pe altar şi altele de felul acesta. Aceste lucrări creşteau încă o dată pe
atâta în ziua Sabatului, în comparaţie cu celelalte zile, deoarece atunci jertfa se
dubla (Num.28:9). Asemenea lucrări erau strict interzise în afara Templului în
ziua Sabatului, pentru că erau o violare a Legii. Pe când, preoţii puteau să facă
toate acestea în Templu şi nu se făceau vinovaţi de nici un fel de încălcare, fiindcă
Templul era considerat mai mare decât Sabatul, prin faptul că în el se slujea Unuia
care era mai mare decât Templul 21. Rabinul Maimonides a spus că chiar şi
cârturarii au afirmat că în Templu nu exista Sabat 22.
Ioan Gură de Aur a spus: "Dacă Dumnezeu a acceptat ca Legea Lui
ceremonială să fie călcată în locul cel mai sfânt, care este Casa Lui, de către
persoanele cele mai alese, care sunt preoţii şi în timpul cel mai sacru, care este
Sabatul, aceasta înseamnă că aici trebuie să fie un mare tâlc.” 23 Mulţumim
Domnului că această enigmă a fost dezlegată în decursul celor două milenii!
Domnul Isus a scos mai întâi în evidenţă problema permiterii călcării Legii
lui Dumnezeu în Templu, pe care poporul evreu o cunoştea foarte bine. Apoi, a
făcut una dintre cele mai mari afirmaţii cu care i-a uimit pe farisei, că El era mai
71
mare decât Templul. El a zis: "Dar Eu vă spun că aici este Unul mai mare decât
Templul.” (Mt.12:6) Ceea ce înseamnă că Mântuitorul a declarat pe fondul
teologiei lor că El nu era altul decât Dumnezeu, pentru că numai CeI Preaînalt era
mai mare decât Templul, care era considerat Casa Lui. Şi în cele din urmă,
Mântuitorul a continuat să le spună că, aşa cum Dumnezeu a dezlegat pe preoţi ca
să ţină Legea Sabatului în Templu, fiindcă a avut pentru ei o altă lucrare mai
mare, tot astfel şi El, în calitate de Dumnezeu, Şi-a dezlegat ucenicii şi toţi
urmaşii de toate legismele cărturarilor şi chiar de Legea lui Moise, pentru că le-a
încredinţat o altă lucrare cu mult mai măreaţă şi un alt standard de viaţă cu mult
mai înalt.
Ne putem imagina, cât de şocaţi au rămas fariseii la această declaraţie a
Mântuitorului când a spus deschis că El era mai mare decât Templul; că El Îşi
dezleagă ucenicii să ţină Legea; şi că El nu era altul decât Dumnezeu! Pentru ei n-
au putut să existe blasfemii mai mari la adresa lui Dumnezeu ca acestea 24.
Templul era cu mult mai mare decât ne putem noi imagina. S. Diamandi a
spus că Templul nu era pentru poporul evreu numai centrul vieţii religioase, dar şi
centrul vieţii comerciale, literare şi artistice; că în el se găseau: tribunalul,
academia, şcolile, banca, piaţa şi fortăreaţa întregului Israel 25.
După ce evreii s-au lepădat de Cristos, şi-au pierdut dreptul de popor al lui
Dumnezeu şi Templul lor şi-a pierdut calitatea de Casa Celui Preînalt. Astfel,
Domnul Isus, drept consecinţă i-a prezis dărâmarea, deşi părea o clădire veşnică.
Şi într-adevăr, în cel mai scurt timp, el s-a transformat într-un morman de
dărâmături. Iar astăzi n-a mai rămas din el decât o singură bucăţică din zidul
Curţii Neamurilor de lângă moscheia lui Omar, care este construită pe locul unde
era altă dată altarul pentru jertfă. 26
Au zburat anii, s-au scurs secole şi s-au încheiat chiar şi mileniile, şi
cuvintele Fiului Celui Preaînalt s-au dovedit întru totul adevărate. În timp ce din
Templul de la Ierusalim n-a rămas decât o singură bucăţică de ruină, nimbul
gloriei lui Cristos a continuat să crească în ciuda vrăjmaşilor Lui care s-au chinuit
din răsputeri secole de-a rândul să I-l întunece. Toate acestea ne arată cu
prisosinţă că afirmaţiile Sale n-au fost nişte blasfemii, cum credeau vrăjmaşii Lui,
ci cuvinte de Dumnezeu.
3. Şi al treilea argument pe care l-a adus Fiul lui Dumnezeu fariseilor a
fost, un apel din glasul profeţiei.
Cărturarii au învăţat poporul că Templul era mai mare decât Sabatul,
pentru că el era Casa lui Dumnezeu; că altarul era mai sfânt decât Templul, pentru
că pe el se aducea jertfa Celui Preaînalt; şi că darul sau jertfa de pe altar, era mai
sacră decât altarul, fiindcă ea se considera ca fiind a lui Dumnezeu (Matei 23:18-
19).
Mântuitorul când a citat cuvintele Prorocului Osea 6:6 "Milă voiesc, iar nu
jertfe", a spus fariseilor cu alte cuvinte: "Nu ziceţi voi că Templul este mai mare
72
decât Sabatul, că altarul este mai mare decât Templul şi că jertfa de pe altar este
mai mare decât altarul? Dar Eu vă spun că mila înaintea Tatălui Meu este cu
mult mai mare chiar şi decât jertfa. Arbitrul Lui final nu este Legea, ci mila şi
bunătatea. Mila nu este altceva decât dragostea Tatălui Meu în acţiune. Ea este
aceea pe care El o doreşte şi nu Legea şi jertfa. «Dacă aţi fi ştiut ce înseamnă:
‘Milă vreau, iar nu jertfe, n-aţi fi condamnat nişte nevinovaţi.»“ (Mt.v.7)
La toate aceste apeluri de trezire şi avertizare ale Fiului lui Dumnezeu, mai
marii poporului evreu şi-au închis ochii, şi-au astupat urechile şi şi-au zăvorât
inimile în mod intenţionat ca să nu-L audă, să nu-L înţeleagă şi să nu-L accepte.
1. Robertson, A.T., Harmony of the Gospels, p. 44.

2. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 320 - 321.
3. Op. cit. p. 325.
4. Hendriksen, W., The Gosgel of Mark, p. 104.
5. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 286.
6. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 69 – 70;
Robertson, A.T., The Pharisees and Jesus, p. 87 – 88;
Godet, F., A Commentary on The.Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 286;
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 105.
7. Barclay, W., The Gospel of John, VoI. I, p, 182.
8. Talmud, Vol. II, tratat Shabbat VII,2, p. 44;
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, VoI. V, p. 282;
Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 34.
10. Op. cit.
11. Groenewald, E.P., Die Evangelie volgens Markus, p. 65;
Lenski, R.C.H., Interpretation of St. Mark's Gospel, p. 81;
Taylor, V., The Gospel According to St. Mark, p. 217.
12. Davis, J.D., The Westminster Dictionary of the Bible, p. 8.
13. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St.Luke, Vol. I, p. 288.
14. Davis, J.D., The Westminster Dictionary of the Bible, p. 3, 16.
15. Dicţionar Biblic, Editura "Cartea Creştină” Oradea, p. 3.
16. Lenski, R.C.H., Interpretation of St. Mark's Gospel, p. 81;
Godet, F., A Commentary on The Gospel of St.Luke, Vol. I, p. 288.
17. Taylor, V., The Gospel According to St. Mark, p. 217.
19. Godet, F., A Commentary on The Gospel oi St. Luke, VoI. I, p. 290.
20. Ryle, J.C., Mark, p. 29.
21. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St.Luke, Vol. I, p. 288.
22. Maimonides, in Nork, Rabin Quellen, 70;
73
Lopuhin, AP., Istoria Biblică, Vol. V, p. 283.
23. Lopuhin, AP., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 323.
24. Chesterton, G.K., The Everlasting Man, p. 220 - 221.
25. Diamandi, S., Activitatea şi Învăţătura, VoI. II, p. 170.
74
8. VINDECAREA OMULUI CU MÂNA USCATĂ
Marcu 3 : 1 – 6
1 Isus a intrat din nou în sinagogă. Acolo se afla un om cu mâna uscată.

2 Ei Îl pândeau pe Isus să vadă dacă-l va vindeca în ziua Sabatului, ca să-
L poată învinui.
3 Şi Isus a zis omului care avea mâna uscată: "Scoală-te şi stai la mijloc!"
4 Apoi le-a zis: "Este permis în ziua Sabatului să faci bine sau să faci rău?
Să scapi viaţa cuiva sau s-o pierzi?” Dar ei tăceau.
5 Atunci, rotindu-Şi privirile cu mânie peste ei şi mâhnit de împietrirea
inimii lor, a zis omului: "Întinde-ţi mâna!” El a întins-o, şi mâna i s-a făcut
sănătoasă.
6 Fariseii au ieşit afară şi s-au sfătuit îndată cu irodienii cum să-L
omoare.
Matei 12 : 9 - 14
9 Isus a plecat de acolo şi a intrat în sinagogă.
10 Şi iată că în sinagogă era un om care avea o mână uscată. Ei, ca să-L
poată învinui pe Isus, L-au întrebat: “Este permis a vindeca în zilele de Sabat?"
11 El le-a răspuns: "Cine este omul acela dintre voi care, dacă are o oaie
şi-i cade într-o groapă în ziua Sabatului, să n-o apuce şi s-o scoată afară?
12 Cu cât mai de preţ este, deci, un om decât o oaie? De aceea este permis
a face bine în zilele de Sabat."
13 Atunci a zis omului aceluia: "Întinde-ţi mâna!” El a întins-o şi mâna s-
a făcut sănătoasă ca şi cealaltă.
14 Fariseii au ieşit afară şi s-au sfătuit cum să omoare pe Isus.
Luca 6 : 6 - 11
6 Într-o altă zi de Sabat s-a întâmplat că Isus a intrat în sinagogă şi învaţa
mulţimea. Acolo era un om care avea mâna dreaptă uscată.
7 Cărturarii şi fariseii Îl pândeau pe Isus să vadă dacă-l va vindeca în
ziua Sabatului, ca să aibă de ce să-L învinuiască.
8 Dar El le ştia gândurile şi a zis omului care avea mâna uscată: "Scoală-
te şi stai în mijloc.” El s-a ridicat şi a stat în picioare.
9 Şi Isus le-a zis: "Vă întreb: «Este permis în ziua Sabatului a face bine
ori a face rău? A scăpa o viaţă sau a o pierde?»”
10 Atunci Şi-a rotit privirile peste toţi şi a zis omului: "Întinde-ţi mâna!”
El a întins-o şi mâna i s-a făcut sănătoasă ca şi cealaltă.
11 Ei turbau de mânie şi s-au sfătuit ce ar putea să-I facă lui Isus.
75
Armonizat
1 Într-o altă zi de Sabat s-a întâmplat că Isus a intrat în sinagogă şi învaţa
mulţimea. Acolo era un om care avea mâna dreaptă uscată. (Lc.v.6)
2 Cărturarii şi fariseii Îl pândeau pe Isus să vadă dacă-l va vindeca în
ziua Sabatului, (Lc.v.7)
3 şi ca să aibă de ce să-L învinuiască. (Lc.v.7) L-au întrebat: “Este
permis a vindeca în zilele de Sabat?” (Mt.v.10)
4 El le-a răspuns: "Cine este omul acela dintre voi care, dacă are o oaie
şi-i cade într-o groapă în ziua Sabatului, să n-o apuce şi s-o scoată afară?
(Mt.v.11)
5 Cu cât mai de preţ este, deci, un om decât o oaie? (Mt.v.12)
6 Isus, ca unul care le cunoştea gândurile, a zis omului care avea mâna
uscată: "Scoală-te şi stai în mijloc.” El s-a ridicat şi a stat în picioare. (Lc.v.8)
7 Apoi i-a întrebat: "Este permis în ziua Sabatului să faci bine sau să faci
rău? Să scapi viaţa cuiva sau s-o pierzi?” Dar ei tăceau.(Mc.v.4)
8 Atunci, rotindu-Şi privirile cu mânie peste ei şi mâhnit de împietrirea
inimii lor, (Mc.v.5) a zis omului aceluia: "Întinde-ţi mâna!” El a întins-o şi ea s-a
făcut sănătoasă ca şi cealaltă. (Mt.v.13)
9 Ei turbau de mânie (Lc.v.11), au ieşit afară şi s-au sfătuit îndată cu
irodienii (Mc.v.6) cum să omoare pe Isus. (Mt.v.14)
Acest text care ne vorbeşte despre Vindecarea omului cu mâna uscată, ne

scoate în evidenţă două lucruri: ostilitatea autorităţilor evreieşti şi curajul eroic al
Mântuitorului.
I. OSTILITATEA AUTORTĂŢILOR EVREIEŞTI
Pasajul citit ne descrie unul dintre cele mai mari şi crude momente din
viaţa Mântuitorului. El ne relatează pe de o parte cum autorităţile ecleziastice
evreieşti erau gata nu numai ca să-L spioneze, dar să şi acţioneze împotriva Lui,
iar pe de altă parte, ne scoate în evidenţă cum Domnul Isus le călca legea în mod
intenţionat şi în public, fapt pentru care ele au convocat de urgenţă curtea juridică
cu gând ca să-L extermine.
Nu vom putea înţelege această ostilitate a autorităţilor ecleziastice evreieşti
împotriva Mântuitorului, până nu vom cunoaşte mai întâi atitudinea lor faţă de
Lege. Evreii au luat Legea atât de serios, încât erau gata mai de grabă să moară
pentru ea, decât s-o calce.
Istoricul evreu, Iosif Flavius ne spune că întrucât cărturarii au prescris la
început că apărarea în caz de război era legală, s-a ridicat obiecţiunea că dacă se
76
accepta această toleranţă, atunci Legea Sabatului nu se păzea în mod desăvârşit.
Astfel, evreii erau gata să renunţe chiar şi la apărare 1.
Cărturarii şi fariseii pândesc pe Domnul Isus

Prin anii 170 înainte de Cristos, atunci când unii dintre evrei s-au refugiat
prin peşteri pe timpul răscoalei lui Iuda Macabeul, Antioh Epifan, împăratul
Siriei, a trimis un detaşament ca să-i atace 2. Deoarece acea ofensivă era într-o zi
de Sabat, evreii au refuzat să se apere. Ei, în acele momente când erau masacraţi
cu sabia în modul cel mai crud aproape o mie de bărbaţi, femei şi copii
nevinovaţi, au exclamat: “Mai bine să murim în inocenţă decât să călcăm Legea
Sabatului. Cerul şi pământul sunt martori împotriva voastră că ne-aţi expus
morţii într-un mod atât de mişelesc!” 3
În anul 64 înainte de Cristos, Pompei, generalul roman, ştiind că evreii s-
au refugiat în Templu, fortăreaţa lor şi că ei nu depuneau nici un fel de rezistenţă
de apărare în ziua Sabatului, ca să poată pătrunde în cetate, a ridicat o movilă de
pământ peste zidul cetăţii; şi evreii pur şi simplu stăteau şi se uitau, fără să-i
împiedice. Ei, mai de grabă s-au lăsat asediaţi decât să calce Legea Sabatului 4.
Şi în al treilea exemplu, Iosif Flavius l-a citat pe istoricul grec
Agatharchides, cum Ptolemeu Lagos, generalul lui Alexandru cel Mare, a asediat
Ierusalimul în jurul anului 300 înainte de Cristos. Agatharchides a scris: "Există
un popor, numit evreu, care locuieşte într-una dintre cele mai întărite cetăţi, care
se cheamă Ierusalim. El ţine sâmbăta, în care nu face nici un fel de lucrare şi nici
un fel de uz cu armata... Când Ptolemeu, fiul lui Lagos a intrat într-o zi de
77
sambătă cu armata în cetate, acesta în loc s-o apere, mai de grabă s-a supus unui
domnitor crud.” 5
Am adus aceste trei cazuri istorice ca să vedem, până unde au ajuns
cărturarii şi fariseii în bigotismul şi rigiditatea lor şi până unde au împins ei
naţiunea evreiască în ce priveşte ţinerea Legii Sabatului. De abia acum înţelegem,
de ce au reacţionat atât de energic împotriva Domnului Isus când le călca legea.
Textul citit ne arată concomitent trei lucruri: Pe de o parte că în sinagogă
era un om cu mâna uscată. Evanghelistul Luca a scris: "Acolo era un om care
avea mâna dreaptă uscată.” (v.6) Pe de altă parte, cum Mântuitorul stătea în faţă
şi învăţa poporul. Evanghelistul Luca a zis în continuare: “Isus a intrat în
sinagogă şi învăţa mulţimea.” (v.6). Şi al treilea lucru pe care tot Evanghelistul
Luca ni l-a relatat, cum autorităţile evreieşti Îl spionau. El a spus: "Cărturarii şi
fariseii Îl pândeau pe Isus să vadă dacă-l va vindeca în ziua Sabatului, ca să aibă
de ce să-L învinuiască.” (v.7)
Cărturii şi fariseii când l-au văzut pe omul cu mâna uscată, ştiau că
Mântuitorul îl va vindeca, de aceea au început să-L urmărească îndeaproape şi să
fie atenţi la fiecire cuvânt şi la fiecare gest al Lui. Ei erau cu ochii în patru şi la
Domnul Isus şi la acel om. Ei ştiau, că dacă nu-l va vindeca printr-un cuvânt sau
printr-un gest mai greu de înţeles de popor, atunci îl va tămădui la ieşirea din
sinagogă printr-o simplă atingere. Dar ei doreau, ne spune textul citit, să-l vindece
în sinagogă în faţa martorilor, ca să-L poată învinui 6.
Printre evangheliile apocrife, era şi Evanghelia după Evrei, despre care
ne-a amintit şi Ieronim în jurul anului 400. Această evanghelie, care era dedicată
evreilor, şi-a pierdut locul din Noul Testament pentru câteva fragmente, deşi era
una dintre evangheliile cele mai timpurii. Ea ne relatează că omul cu mâna uscată
era zidar şi cum el, la un moment dat, a început să-L implore pe Domnul Isus în
sinagogă ca să-l vindece, zicându-I: "Doamne, eu eram zidar şi îmi câştigam
pâinea numai cu mâinile. Te rog, vindecă-mi mâna, pentru că mi-e ruşine să
cerşesc!”7
Evanghelistul Matei când a scris: "... Ei, ca să-L poată învinui pe Isus, L-
au întrebat: «Este permis a vindeca în zilele de Sabat?»“ (v.18), face să se
înţeleagă că acele iscoade ale Mântuitorului s-au folosit de această rugăminte
mişcătoare a omului cu mâna uscată, cu scopul de a-L provoca pe Domnul Isus ca
să-l vindece. De aceea L-au întrebat : " Este permis a vindeca în zilele de Sabat ?
" Cea ce înseamnă cu alte cuvinte: “ Nu auzi ce-ţi cere omul acesta? Ce zici, are
cineva dreptul să vindece în ziua Sabatului?”
Fiul lui Dumnezeu, ca unul care le cunoştea legea din toate unghiurile, ştia
că a vindeca era o lucrare; şi că în zilele de Sabat era interzisă orice lucrare, până
şi vizita la un bolnav şi consolarea acestuia, aşa cum cerea şcoala cea strictă şi
severă a lui Şamai şi cum era scris în Talmud 8. Domnul Isus ştia şi aceea că în
afară de cazul când viaţa cuiva era în pericol, vindecarea era strict interzisă 9. Spre
78
exemplu: Dacă a căzut un zid peste cineva, s-a putut constata dacă era mort sau
nu. În cazul că era rănit grav, i s-a putut da primul ajutor. Dacă i s-a rupt un
mădular fără să-i fie viaţa în pericol, i s-a putut aplica un pansament, dar fără
doctorie; numai ca să nu i se facă mai rău, dar nicidecum mai bine. Iar dacă era
mort, trebuia lăsat acolo până în ziua următoare 10. Numai că viaţa acestui om din
sinagogă care avea mâna uscată, ne fiind în pericol, el putea să aştepte după
vindecare până în a doua zi.
Mântuitorul, care era întruchiparea înţelepciunii desăvârşite a lui
Dumnezeu, ştia că aceşti interpreţi iscusiţi ai Legii voiau să-L bage cu acea
întrebare într-o dilemă grea în care: ori să le accepte legea în auzul mulţimii, ori în
caz contrar, dacă o va sfida şi îl va vindeca pe omul cu mâna uscată, să-L
învinuiască de încălcarea Legii Sabatului şi să-L condamne la moarte.
Fiul lui Dumnezeu, în marea Sa înţelepciune, le-a închis gura pe propriul
lor teren. El i-a întrebat: "Cine este omul acela dintre voi care, dacă are o oaie şi-i
cade într-o groapă în ziua Sabatului, să n-o apuce şi s-o scoată afară?” (Mt.v.11)
Acesta era singurul caz care era prevăzut de lege pentru ajutorarea unui animal, pe
baza unui text din Proverbele lui Solomon 11. Solomon a scris în Proverbe: "Cel
neprihănit se îndură de vite.” (12:10) Dacă un animal a căzut într-o groapă, legea
permitea să fie scos din ea în ziua Sabatului. Iar dacă scoaterea lui nu era posibilă
să fie efectuată în grabă din lipsă de mijloace, atunci legea îngăduia să i se ducă
hrana acolo, fără să se considere căratul poverii ca o încălcare a Sabatului.
Aceasta era toată asistenţa care s-a putut acorda unui animal! 12
Domnul Isus a atins aici mai întâi următoarea problemă: Dacă un
asemenea act de grijă şi de milă faţă de o oaie, care leza Legea Sabatului cu două
lucrări: scoaterea ei din groapă şi căratul mâncării era totuşi legal, înseamnă că
Legea adevărată a Sabatului permite un gest nobil chiar şi faţă de un animal, şi
atunci, cu atât mai mult, cum să nu permită ea un asemenea gest faţă de un om?
Apoi, Domnul Isus a continuat să spună adversarilor Lui foarte solemn şi cu mare
accent: “ Cu cât mai de preţ este un om decât o oaie? De aceea este permis a face
bine în zilele de Sabat.” (Mt.v.12) Aceste cuvinte i-au şocat pe experţii legii şi au
umplut sinagoga de uimire. Astfel, dilema iscoadelor Mântuitorului nu şi-a atins
ţinta. Domnul Isus nici nu le-a aprobat legismele şi nici nu L-au putut învinui din
răspunsul pe care li l-a dat.
Şi, în al doilea rând, textul citit ne scoate în evidenţă
II. CURAJUL EROIC AL MÂNTUITORULUI
Faptul că Domnul Isus a intrat în acea sinagogă, că a vindecat pe omul cu

mâna uscată şi cu atât mai mult, aşa după cum vom vedea, că a lovit în legea
cărturarilor şi a fariseilor, a constituit pentru El actul de cel mai mare curaj.
Mântuitorul Şi-a refuzat siguranţa şi a acceptat un mare risc. El ştia că în acea
79
sinagogă va da faţă cu agenţii Marelui Sanhedrin; că acolo erau şi alţi vrăjmaşi de-
ai Lui; că ei Îi urzeau moartea; că ei îşi vor uni toate eforturile împotriva Lui şi cu
toate acestea, El n-a şovăit să intre înăuntru.
În sinagogă era întotdeauna câte un împuternicit din partea Marelui
Sanhedrin, pentru că una dintre marile îndatoriri ale acestui for suprem, era să
vegheze asupra Legii, ca nu cumva să se strecoare vreun eretic sau proroc
mincinos, cum obişnuiau ei să spună la învăţătorii falşi, şi să ducă poporul în
rătăcire 13.
Dar, de data aceasta, printre fariseii care obişnuiau să şadă pe primele
scaune ale sinagogii, nu era numai un singur agent al Sanhedrinului, ci mai mulţi.
Dacă aceştia I-au întins cursa Domnului Isus înainte de-a le răspunde la întrebare,
atunci, cu atât mai mult, ei au nutrit gânduri rele împotriva Lui după ce le-a sfidat
legea în public.
Textul citit ne arată că Mântuitorul, ca unul care ştia tot ce se petrecea în
mintea vrăjmaşilor Lui înainte de a intra în polemică cu ei, a creat un moment
psihologic. Evanghelistul Luca a scris: "Dar El le ştia gândurile şi a zis omului
care avea mâna uscată: «Scoală-te şi stai la mijloc». El s-a sculat şi a stat în
picioare”. (v.8) Fiul lui Dumnezeu a spus omului cu mâna uscată să stea în mijloc
din două motive: ca să-l vadă toţi din sinagogă şi, văzându-l toţi, să le trezească
mila faţă de un om nenorocit care a fost atins de o infirmitate. Apoi, a pus prima
întrebare experţilor legii pe fondul acestui moment psihologic, prin care a scos Ia
iveală religia lor. El i-a întrebat: "Este permis în ziua Sabatului să faci bine?”
(Mc.v:4) Ei s-au văzut puşi într-o mare dilemă, pentru că I-au înţeles întrebarea.
Ei nu puteau să spună că este permis să faci bine în ziua Sabatului, fiindcă ştiau că
Domnul Isus Se referea la vindecarea acestui om din faţă. Ei îşi dădeau seama că
dacă răspundeau că este îngăduit să faci bine în ziua Sabatului, loveau singuri în
legea lor. Iar, dacă spuneau că nu este îngăduit să faci bine în ziua Sabatului, îşi
compromiteau legea pentru că, ce fel de lege este aceea care nu permite omului să
facă un lucru bun într-o zi sacră ?
A doua parte a acestei întrebări era mai iscusită. Cităm din nou întrebarea
întreagă: "Este permis în ziua Sabatului să faci bine sau să faci rău?” (Mc.v.4)
Raţionamentul acestei întrebări este următorul: Care lege îi permite omului să facă
rău? Acea lege n-ar fi bună de nimic, ci chiar foarte rea. Prin această întrebare,
Mântuitorul a spus vrăşmaşilor Săi cu alte cuvinte: "Dacă o lege nu permite
omului să facă un lucru bun, atunci ea îl împinge să facă un lucru rău. Dacă ea
nu-ţi acceptă să-ţi vindeci semenul într-o zi de Sabat, atunci te obligă să-l laşi
acolo bolnav; şi aceasta înseamnă că ea este o lege care îţi îngăduie şi chiar te
obligă să faci un lucru rău.” 14
Şi acum, îi întreba Fiul lui Dumnezeu pe cărturari şi farisei: “ După legea
voastră, ce este îngăduit în ziua Sabatului: să faci bine sau să faci rău?” Dar ei,
ne spune textul citit nu scoteau un singur cuvânt.
80
Domnul Isus nu i-a lăsat aici, ci le-a pus încă o întrebare, prin care a vrut
să-i scoată în evidenţă şi pe ei înaintea poporului. A treia întrebare pe care le-a
pus-o Domnul Isus era: "Este permis în ziua Sabatului … să scapi viaţa cuiva sau
s-o pierzi?” (Mc.4) Cu această întrebare, Mântuitorul a pătruns până la ei acasă.
Cărturarii au mers atât de departe cu legismele lor, încât au interzis poporului
chiar să se gândească în ziua Sabatului la o lucrare oarecare. Într-o carte de-a lor,
sacră, intitulată Cartea Jubileelor, scrie în capitolul 50 următoarele cuvinte:
"Oricine face anumite planuri în ziua Sabatului să călătorească undeva, să
cumpere sau să vândă ceva etc, se face vinovat de încălcarea legii Sabatului.” Pe
când ei, ne spune Domnul Isus, puteau să facă planuri cum să-L omoare şi
aceasta, nu numai într-o zi sacră, dar chiar şi într-un loc sfânt, cum era acela al
sinagogii? 15 "Răspundeţi-Mi", le-a zis Mântuitorul, demascându-i, "cum este
drept în ziua Sabatului să scapi viaţa cuiva sau s-o pierzi? Cine calcă şi cine ţine
Legea lui Dumnezeu? Cel care caută să salveze viaţa cuiva sau cel care caută s-o
piardă?” Care din sinagogă nu înţelegea că Domnul Isus se referea la Sine şi la
adversarii Lui: cum El căuta să ajute oamenii şi cum ei, vrăjmaşii Lui, Îi urzeau
pentru aceasta moartea?
Pe Fiul lui Dumnezeu L-a durut foarte mult faptul că El i-a confruntat pe
cărturari şi pe farisei cu starea lor deznădăjduit de rea şi pe ei nimic nu-i mişca.
Astfel, după ce Mântuitorul Şi-a rotit mai întâi privirea plină de durere şi mânie
sacră asupra lor, dar nu pentru că Îl urau pe El, ci fiindcă nu aveau milă de oameni
nenorociţi şi din cauza împietririi inimii lor faţă de Dumnezeu, a zis acestui om
infirm care stătea în faţa Lui şi înaintea întregii sinagogi: “ Întinde-ţi mâna!”
(Mt.v.13) Şi omul acesta, la cuvântul Domnului Isus, a încercat imposibilul ca
să-şi întindă mâna uscată. Şi îndată, ne spune textul citit, ea s-a făcut sănătoasă,
pentru că de acolo de unde puterea lui a încetat, a continuat puterea lui Cristos, şi
astfel imposibilul lui s-a transformat în atotposibilul Fiului lui Dumnezeu. Mâna
lui care era subţire, rece şi uscată ca o iască, ne spune Evanghelistul Luca în
calitate de medic "s-a făcut sănătoasă ca şi cealaltă.” (v.10)
Un mare om de ştiinţă a zis odată: “ Deosebirea dintre greu şi imposibil
constă numai în faptul că imposibilul ne dă mai mult de lucru.” Iar un mare teolog
a spus "Pentru un creştin care s-a unit cu Cristos, cuvântul imposibil trebuie să
dispară din vocabularul lui.” Medicul creştin Paul Tournier care a scris Cartea
Cazurilor, în care a trecut cazurile cele mai importante şi interesante din domeniul
medical, a afirmat: "Dacă medicina a trecut de limita posibilului, se datorează
faptului că ea este un instrument al milei lui Dumnezeu faţă de cei suferinzi.” 16
Mantuitorul n-a redat acestui om numai sănătatea, dar şi capacitatea de a
munci. Din textul grecesc reiese că el nu s-a născut aşa, ci mâna i s-a uscat pe
parcurs prin îmbolnăvire sau accident 17. Apoi, textul citit ne redă şi detaliul că
mâna lui dreaptă s-a uscat. Cel care nu poate munci este numai jumătate de om. În
muncă, omul găseşte satisfacţie şi se regăseşte. Trândăvia de ani de zile este mai
81
grea decât boala. Prin muncă chiar şi necazul îşi pierde din amărăciune.
Şi un alt lucru pe care l-a redat Domnul Isus acestui om handicapat a fost
autorespectul. Putem adăuga ca o fericire nouă: "Ferice de acela căruia i se dă
înapoi autorespectul.” Bolnavul sau invalidul, după ce este pus din nou pe cele
doua picioare sau i se oferă încă o dată două mâini ca să facă faţă vieţii şi să nu
mai depindă de alţii, este cu adevărat un om nou şi fericit.
În urma vindecării acestui om, cărturarii şi fariseii şi-au dat singuri masca
la o parte şi şi-au arătat adevăratul portret al sufletului. Evangheliştii sinoptici au
scris, îi cităm armonizat: “ Ei turbau de mânie (Lc.v.11) Au ieşit afară şi s-au
sfătuit îndată cu irodienii (Mc.v.6) cum să omoare pe Isus.” (Mt.v.14) Nici unul
dintre evanghelişti nu ne indică cetatea acestei sinagogi în care a avut loc această
vindecare. În legătură cu această problemă s-au emis doua opinii: una care susţine
că această sinagogă se afla aproape de Tiberiada, capitala Galileii, deoarece în ea
erau şi irodienii, demnitarii din curtea lui Irod 18. Şi o altă opinie, care susţine că
această sinagogă se afla într-un alt oraş important din Galilea, în care erau partide
mai puternice ale fariseilor şi ale irodienilor. Unii sunt de părere că această
vindecare a avut loc chiar într-o sinagogă din Tiberiada 19.
Aici putem vedea cel mai bine reacţia şi caracterul cărturarilor şi a
fariseilor. Cărturarii şi fariseii i-au urât foarte mult pe irodieni, fiindcă irodienii
cooperau cu romanii şi nu le ţineau legismele 20. Dar, întrucât aici era Unul care
dispunea de o mare autoritate şi le viola legea în public, cărturarii şi fariseii erau
gata să se unească cu irodienii ca să-L poată termina pe Domnul Isus. Cărturarii,
fariseii şi irodienii au urzit moartea Mântuitorului pentru violarea legii Sabatului,
care potrivit textelor din Exod 31:14 şi Numeri 15:32-36, se pedepsea prin
uciderea cu pietre 21.
Ruinele unei sinagogi de pe timpul Mântuitorului
82
Într-un sens, ura şi persecuţia se pot transforma în cea mai mare faimă şi
favor pentru cel prigonit, deoarece ele nu arată întotdeauna că cel persecutat este
periculos, cum îl pictează vrăjmaşii, ci o forţă efectivă. Tocmai măsura cea mai
severă pe care au luat-o autorităţile evreieşti împotriva Mântuitorului, ne arată ce
fel de influenţă avea El asupra maselor!
Cărturarii şi fariseii şi-au iubit mai mult sistemele de învăţătură decât pe
semeni şi chiar decât pe Dumnezeu. Ei erau în stare să lovească în tot ce li se
părea că le leza concepţiile, fie sănătatea cuiva, fie vieţi de oameni cât de multe şi
fie chiar viaţa Fiului lui Dumnezeu. De aici ne vine şi nouă un mare avertisment,
să avem grijă că există un mare pericol care este veşnic prezent şi anurne: că
loialitatea exagerată faţă de un anumit sistem, ne determină întotdeauna să ne
îndreptăm arma împotriva semenilor noştri şi chiar împotriva lui Dumnezeu. Să
avem grijă că un sistem sau o practică religioasă nu sunt totul! Câţi nu cred că a fi
plăcut lui Dumnezeu înseamnă să mergi la biserică în mod regulat, să citeşti
Biblia zilnic, să te rogi de fiecare dată când mânănci, când te culci, când te scoli
etc. Dar toate acestea nu valorează nimic, dacă suntem surzi la apelul celor ce au
nevoie de ajutorul nostru şi orbi la lacrimile celor ce cer consolare de la noi.
Fiul Celui Preaînalt ne învaţă că noi nu vom fi judecaţi sau răsplătiţi după
numărul serviciilor religioase pe care le-am frecventat, nici după faptul de câte ori
am citit Biblia şi nici chiar după numărul orelor pe care le-am petrecut în
rugăciune, ci numai după intensitatea dragostei pe care am avut-o faţă de semenii
noştri şi faţă de Dumnezeu, şi în raport cu numărul oamenilor pe care i-am ajutat
în nevoile şi necazurile lor.
Mântuitorul care S-a identificat cu cei lipsiţi şi obidiţi, şi a consimţit cu ei,
ne-a atenţionat că El ne va judeca după atitudinea pe care am avut-o faţă de
aceştia. El a zis că va spune în ziua judecăţii celor din stânga Lui: "Duceţi-vă de la
Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit pentru Diavol şi
îngerilor lui! (42) Căci am fost flămând şi nu Mi-aţi dat să mănânc; Mi-a fost sete
şi nu Mi-aţi dat să beau; (43) am fost străin şi nu M-aţi primit, am fost gol şi nu
M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în închisoare şi n-aţi venit la Mine.” (44)
Atunci Îi vor răspunde şi ei: «Doamne, când Te-am văzut flămând sau fiindu-Ţi
sete, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în închisoare şi nu Ţi-am slujit?” Şi EI,
drept răspuns, le va zice: «Adevărat vă spun că ori de câte ori n-aţi făcut aceste
lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi
făcut.»“ (Matei 25:41-45)
Pentru Domnul Isus, religia a însemnat dragostea în acţiune. Pentru El, cel
mai important lucru nu erau sistemele şi practicile religioase, ci faptul de a
răspunde pe loc la strigătul nevoii omeneşti. Aceasta a fost cauza, ne spune textul
citit că Mântuitorul chiar dacă a cunoscut toată ostilitatea autorităţilor evreieşti
îndreptată împotriva Lui; chiar dacă a ştiut ce însemnă a le viola legea; şi chiar
dacă a avut în vedere că ei Îl spionau să vadă dacă îl v-a vindeca pe acest om cu
83
mâna uscată, El totuşi n-a putut ca să nu intervină pe loc la cerinţa acestui om
infirm. Dragostea Lui în acţiune nu se potrivea deloc cu sistemul de învăţătură al
cărturarilor care accepta mai bucuros suferinţa semenilor decât să sacrifice unele
detalii din concepţia lor 22.
1. Josephus, F., Antiquities 14.2.

2. 1 Macabei 2 : 31 - 38
3. Op. cit.
4. Josephus, F., Antiquities 14.4.
5. Josephus, F., Against to Apion 1.22.
6. Manson, T.W., Judaism and Christianity, p.130.
7. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 72;
Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 293.
8. Talmud, Schabbat 12.1;
Godet, F., A Comentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 291;
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, VoI. V, p. 284.
9. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 291;
10. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 67.
11. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 89 - 90.
12. Buxtorf, De Synagoga Yudaica, p. 352 - 355.
13. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 66 - 67.
14. Manson, T.W., Judaism and Christianity, VoI. III, p. 130.
15. Ryle, J.C., Mark, p. 31.
16. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 34.
17. Swete, H.B., The Gospel according to St. Mark, p. 50;
Taylor, W., The Gospel according to St. Mark, p. 221;
Robertson, A.T., Word pictures in the New Testament, Vol. I, p. 275.
19. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 325.
20. Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 35.
22. Cairns, D.S., The Faith That Rebels, p. 47.
84
9. EMITEREA UNEI CIRCULARE
Marcu 3 : 7 – 12
7 Isus S-a dus cu ucenicii Săi la mare. După El a mers o mare mulţime de
oameni din Galilea; şi o altă mare mulţime de oameni din Iudea,
8 din Ierusalim, din Idumea, de dincolo de Iordan şi din jurul Tirului şi
Sidonului, când a auzit ce făcea a venit la El.
9 Isus a poruncit ucenicilor să-I ţină la îndemână o corăbioară, ca să nu
fie îmbulzit de mulţime.
10 Căci El vindeca pe mulţi şi de aceea toţi cei ce aveau boli se
înghesuiau spre El, ca să se atingă de El.
11 Duhurile necurate, când Îl vedeau, cădeau la pământ înaintea Lui şi
strigau: "Tu eşti Fiul lui Dumnezeu."
12 Dar El le poruncea îndată şi în mod categoric să nu-L facă cunoscut.
Matei 12 : 15 - 21
15 Dar Isus, ca unul care ştia lucrul acesta, a plecat de acolo. După El au
mers mulţimi mari de oameni. El i-a vindecat pe toţi bolnavii
16 şi le-a poruncit în mod categoric să nu-L facă cunoscut,
17 ca să se împlinească ce fusese vestit prin profetul Isaia, care zice:
18 "Iată Robul Meu pe care L-am ales, Preaiubitul Meu în care sufletul
Meu îşi găseşte plăcerea. Voi pune Duhul Meu peste El şi va vesti naţiunilor
judecata.
19 El nu Se va lua la ceartă, nici nu va striga. Şi nimeni nu-I va auzi
glasul pe străzi.
20 Nu va frânge o trestie ruptă şi nici nu va stinge un fitil care fumegă,
până va face să biruie judecata.
21 Şi naţiunile vor spera în Numele Lui.”
Armonizat
1 Isus, ca unul care ştia lucrul acesta, a plecat de acolo (Mt.v.15) şi S-a
dus cu ucenicii Săi la mare (Mc.v.7).
2 După El a mers o mare mulţime de oameni din Galilea ; şi o altă mare
mulţime de oameni din Iudea, ( Mc.v.7) din Idumea, de dincolo de Iordan şi din
jurul Tirului şi Sidonului, când a auzit tot ce făcea, a venit la El (Mc.v.8).
3 Isus a poruncit ucenicilor să-I ţină la îndemână o corăbioară, ca să nu
fie îmbulzit de mulţime. (Mc.v.9)
4 Căci El vindeca pe mulţi şi de aceea toţi cei ce aveau boli se înghesuiau
spre El, ca să se atingă de El (Mc.v.10).
85
5 Duhurile necurate, când Îl vedeau, cădeau la pământ înaintea Lui şi
strigau: "Tu eşti Fiul lui Dumnezeu.” (Mc.v.11)
6 Dar El le poruncea îndată şi în mod categoric să nu-L facă cunoscut
(Mc.v.12).
7 (Toate acestea s-au întâmplat) ca să se împlinească ce fusese vestit prin
profetul Isaia, care zice: (Mt.v.17)
8 "Iată Robul Meu pe care L-am ales, Preaiubitul Meu în care sufletul
Meu îşi găseşte plăcerea. Voi pune Duhul Meu peste El şi va vesti naţiunilor
judecata. (Mt.v.18)
9 El nu Se va lua la ceartă, nici nu va striga. Şi nimeni nu-I va auzi glasul
pe străzi. (Mt.v.19)
10 Nu va frânge o trestie ruptă şi nici nu va stinge un fitil care fumegă,
până va face să biruie judecata. (Mt.v.20)
11 Şi mulţimile vor spera în Numele Lui.” (Mt.v.21)
Acest text intitulat Emiterea unei circulare, ne scoate în evidenţă trei

lucruri: fondul teribil pe care el a fost scris, caracterul înalt al Domnului Isus şi
marele triumf al Mântuitorului.
I. FONDUL TERIBIL PE CARE A FOST SCRIS TEXTUL CITIT
Evangheliştii Marcu şi Matei, care au redat acest pasaj, ne-au arătat că el a

avut loc imediat după vindecarea omului cu mâna uscată. Acesta a fost motivul
pentru care Evanghelistul Marcu a scris: "Isus S-a dus cu ucenicii Săi la mare.”
(v.7) Iar Evanghelistul Matei, referindu-se la intenţia cărturarilor, a fariseilor şi a
irodienilor de a-L omorî pe Mântuitorul, a făcut precizarea cu următorul detaliu de
legătură: "Dar Isus, ca unul care ştia lucrul acesta, a plecat de acolo...” (v.15)
Când am studiat textul precedent, am văzut că în acea sinagogă în care era
omul cu mâna uscată, erau şi agenţii Marelui Sanhedrin care Îl urmăreau pe
Domnul Isus să vadă dacă îl va vindeca în ziua Sabatului ca să-L poată învinui.
Dar Mântuitorul, care le cunoştea intenţia şi gândul inimii nu numai că l-a
vindecat, aşa cum am văzut, dar chiar le-a şi condamant în public legismele sucite
şi înguste ale religiei lor.
De aici reiese clar că acei agenţi au făcut un raport Marelui Sanhedrin
împotriva Domnului Isus, în urma căruia acest for suprem al naţiunii evreieşti a
emis o circulară către toate sinagogile din Israel, în care L-au declarat pe
Mântuitorul ca un eretic periculos şi un mare încălcător al Legii. Au interzis
tuturor fruntaşilor sinagogilor să-I mai dea cuvânt în public şi au oprit pe oameni
să treacă de partea Lui sub pedeapsa excluderii din sinagogă 1.
Darea afară din sinagogă nu era ca o simplă excludere dintr-o biserică
86
creştină, ci avea consecinţe foarte grave. Încălcătorul circularei era adus în
sinagogă, unde era dezbrăcat până la brâu şi bătut cu nuiele în faţa tuturor şi în
modul cel mai drastic. Acea tortură depăşea adeseori biciuirea romană 2.
Această circulară a lăsat urme adânci în cele patru Evanghelii. La ea s-a
referit Mântuitorul când a zis: "Păziţi-vă de oameni; căci vă vor da în judecata
soboarelor şi vă vor bate în sinagogile lor.” (Matei 10:17) La ea s-a referit
Evanghelistul Ioan când a scris: "Totuşi, chiar dintre conducători, mulţi au crezut
în El, dar de frica fariseilor nu-L mărturiseau pe faţă, ca să nu fie daţi afară din
sinagogă.” (12:42) Şi pe ea au avut-o în vedere părinţii orbului din naştere atunci
când au spus Marelui Sanhedrin ca să nu-i ancheteze pe ei, ci să-l întrebe numai
pe fiul lor, fiindcă era major. Evanghelistul Ioan a scris: "Părinţii au zis aceste
lucruri pentru că se temeau de iudei, căci iudeii hotărâseră acum că dacă va
mărturisi cineva că Isus este Cristosul să fie dat afară din sinagogă.” (9:22)
Doamne, ce ni s-a dat să auzim, că ecleziasticii mari, în orbirea lor, L-au declarat
eretic chiar şi pe Dumnezeu şi I-au închis uşa bisericii în faţă!
Evangheliile ne arată că Fiul lui Dumnezeu n~a mai intrat în nici o
sinagogă aproape un an; că El de acum predica numai sub cerul liber; şi că
amvonul Lui era fie o barcă, fie un povârniş de munte 3. Acesta a fost motivul
pentru care Evanghelistul Marcu a scris: "Isus S-a dus cu ucenicii Săi la mare!”
(v.7)
În al doilea rând, textul pe care îl studiem ne scoate în evidenţă
II. CARACTERUL ÎNALT AL DOMNULUI ISUS
Fiului lui Dumnezeu I s-a făcut cea mai mare nedreptate. Chiar Lui, în
calitate de Dumnezeu, oamenii I-au închis uşa bisericii în faţă. Faptul acesta era
pentru El atât de mare, grav şi dureros încât Dumnezeu-Tatăl n-a putut ca să nu-l
prevestească în Vechiul Testament înainte cu vreo şapte sute de ani.
În acest text, Matei, evanghelistul profeţiilor ne arată că, acum s-a împlinit
ce a prezis Dumnezeu în cartea Prorocului Isaia, când ecleziasticii L-au alungat pe
Domnul Isus din sinagogi, unde oamenii se rugau şi ascultau cuvântul Tatălui Său.
El nu s-a luat la ceartă cu ei şi nici nu şi-a ridicat glasul pe stradă împotriva lor, ci
S-a supus. Evanghelistul Matei, citându-l pe Prorocul Isaia a scris: “ El nu se va
lua la ceartă, nici nu va striga. Şi nimeni nu-I va auzi glasul pe străzi.” (v.19)
Mântuitorul S-a supus nu pentru că Îi era frică de moarte, doar El ştia ce-L
aştepta, ci motivul supunerii Lui era că Tatăl I-a încredinţat o lucrare supremă şi
El voia s-o ducă la bun sfârşit.
Evanghelistul Matei ne-a mai scos în evidenţă declaraţia lui Dumnezeu pe
care a făcut-o tot în cartea Prorocului Isaia, că El L-a ales pentru această lucrare
grea şi supremă chiar pe Preaiubitul Său Fiu şi L-a numit Robul Lui, datorită
lucrării şi ascultării Sale desăvârşite. Evanghelistul Matei L-a citat pe
87
Dumnezeu spunând: “Iată Robul Meu pe care L-am ales, Preaiubitul Meu în care
sufletul Meu îşi găseşte plăcerea.” (v.18) Evanghelistul Matei a văzut în
atitudinea pe care a avut-o Domnul Isus faţă de alungarea Sa din sinagogă, unul
dintre cele mai mari acte de supunere faţă de voia lui Dumnezeu, în care I se
vedea în modul cel mai clar calitatea Sa de Rob.
Aici se vede cel mai bine caracterul înalt al Mântuitorului, fapt pentru care
Cel Preaînalt L-a numit "Preaiubitul Său" în care sufletul Lui Îşi găseşte toată
plăcerea.
De aici învăţăm, că Fiul lui Dumnezeu n-a căutat să câştige nici o bătălie
prin ceartă, conflicte şi război de cuvinte, ci numai prin dragoste, răbdare şi
strânsă legătură cu Tatăl. Metoda urii, a conflictelor şi a ostilităţii, o adoptă
adeseori politicienii şi ideologii, dar nu şi urmaşii lui Cristos. Ura şi cearta
creştinilor, şi cu atât mai mult a teologilor, sunt cele mai mari tragedii ale Bisericii
lui Cristos. Iar pacea şi înţelegerea, sunt cele mai înalte şi nobile trăsături ale ei.
Să nu uităm niciodată că Domnul Isus, marea noastră Căpetenie, nu S-a
luat la ceartă, n-a strigat şi nimeni nu I-a auzit vreodată glasul pe stradă!
Evanghelistul Matei ne arată că Mântuitorul ne-a descoperit "Judecata cea
minunată a lui Dumnezeu", cu care s-a împlinit şi un alt detaliu de mare valoare
din cartea Prorocului Isaia. El l-a citat pe Prorocul Isaia spunând: “ ... Voi pune
Duhul Meu peste El şi va vesti naţiunilor judecata (21) Şi naţiunile vor spera în
Numele Lui.” (Mt.v.12,21; Is.42:1)
Unii interpreţi explică termenul judecata din versetul 18 în sensul “ legii
drepte”; Alţii, în sensul “ învăţăturii adevărate”; şi alţii îl explică în ideea “
comportamentului bun”. Este adevărat că grecescul krisis, cât şi evreiescul mişpat,
au şi aceste înţelesuri. Numai că atunci când aceste cuvinte se foloseau în legătură
cu “ mila”, “ credinţa” şi “ dragostea”, aşa cum este cazul cu termenul mişpat în
textul ebraic din cartea Prorocului Isaia; şi cum este cazul cu termenul krisis din
textul grecesc din Septuaginta, aceste două cuvinte au înţelesul de “ mare
înţelepciune”, “ plan bun” şi “ dreptate” 4.
Domnul Isus a învăţat adeseori pe apostoli şi mulţimile că Dumnezeu a
conceput un plan foarte mare şi înţelept pentru oameni; că El a venit în vederea
împlinirii acestui plan; şi că este gata să îndure totul până când va face să biruie
acea judecată a lui Dumnezeu, care este mântuirea “ neamului omenesc”.
Apoi, trestia ruptă, simbolizează “ inima sfâşiată şi zdrobită”. Iar fitilul
care fumegă semnifică “ simţul vinei păcătousului şi tendinţa lui de întoarcere la
Dumnezeu”.5
Astfel, când Evanghelistul Matei l-a citat pe Prorocul Isaia, vorbind în
numele lui Dumnezeu cu privire la Domnul Isus: "... Voi pune Duhul Meu peste El
şi va vesti naţiunilor judecata. (20). Nu va frânge o trestie ruptă şi nici nu va
stinge un fitil care fumegă, până va face să biruie judecata. (21) Şi naţiunile vor
spera în Numele Lui” (v,12,20-2I), a spus că Mântuitorul va vesti în aşa fel
88
judecata sau planul de mântuire a lui Dumnezeu, încât toţi îl vor înţelege şi că
nimeni nu se va poticni în El. Cu ce exactitate s-a împlinit şi această prezicere a
Prorocului Isaia că Domnul Isus este ”Biruitorul judecăţii lui Dumnezeu”, în ciuda
a tot felul de greutăţi prin care a trecut şi că în El vor spera toate generaţile
pământului!
Şi, în al treilea rând, pasajul citit ne arată
III. MARELE TRIUMF AL MÂNTUITORULUI
Textul pe care îl studiem ne arată că Domnul Isus tocmai atunci când era
persecutat şi când autorităţile I-au urzit moartea, El a triumfat cel mai mult asupra
a trei domenii mari:
1. Primul domeniu era inimile oamenilor.
Deşi autorităţile ecleziastice evreieşti au vrut să taie Mântuitorului
posibilitatea să intre în contact cu masele de oameni atunci când L-au scos din
sinagogi, noi, totuşi citim surprinşi în acest text că, tocmai atunci oamenii alergau
la El din toate părţile, mai mult ca oricând şi au rămas cu El săptâmâni întregi.
Evanghelistul Marcu a scris: "După El a mers o mare mulţime de oameni din
Galilea; şi o altă mare mulţime de oameni din Iudea (8) din, Ierusalim, din
Idumea, de dincolo de Iordan şi din jurul Tirului şi al Sidonului.” (v.7-8)
Evanghelistul Marcu ne informează că Domnul Isus se afla pe malul Mării
Galileii, la vechiul Său loc de propovăduire de lângă Capernaum, cetatea Sa de
reşedinţă. Spre acest loc au început să alerge mulţimile din toate părţile: O mare
mulţime a venit din Galilea, care era o regiune de lângă Marea Galileii. O altă
mare mulţime a venit din Iudea, o regiune din vestul Mării Moarte, care era la o
distanţă de cca 150 km. O altă mulţime a venit din Ierusalim, capitala Israelului,
care era în Iudea la o distanţă de mai bine de 100 km. O altă mulţime a venit din
Idumea, regatul antic al lui Edom care era în sudul îndepărtat la peste 200 km.
Acest ţinut, ne spune Iosif Flavius, l-a cucerit Ioan Hircan la sfârşitul secolului al
II-lea înainte de Cristos şi că l-a obligat să ţină legea lui Moise 6. O altă mulţime a
venit de dincolo de Iordan, regiune care se întindea la răsăritul Iordanului de la
Macaerus, partea cea mai sudică şi până la Pela, partea cea mai nordică. Acest
ţinut era pustiu şi accidentat, dar avea şi porţiuni de şes productive în tot felul de
produse agricole 7. Şi o altă mulţime a venit din jurul Feniciei, care se întindea de-
a lungul Mării Mediterane, la o depărtare de vreo 50 km, în nord-vest şi în care se
includeau şi cetăţile Tirul şi Sidonul. 8
Oare, ce a determinat aceste mulţimi ca să parcurgă distanţe de zeci şi sute
de kilometri pe jos, dacă nu marea înrâurire pe care o avea Fiul lui Dumnezeu
asupra inimilor şi a sufletelor oamenilor?
2. Al doilea domeniu asupra căruia Domnul Isus a triumfat în acele
momente grele era bolile oamenilor.
89
Evanghelistul Marcu ne-a redat tabloul Fiului lui Dumnezeu cu aceste
mulţimi de pe malul Mării Galileii în aşa fel încât nu-l putem uita niciodată;
deoarece, cu cât îl contemplăm mai mult, cu atât ne devine mai viu şi măreţ. El
ne-a arătat cum în jurul Mântuitorului era o mulţime imensă, care dorind să-L
vadă şi să-L audă mai bine, Îl îmbulzea şi Îl împingea spre apă. Iar bolnavii care
încercau să se strecoare printre mulţime ca să se atingă de El pentru a fi vindecaţi,
Îl îmbulzeau mai tare, încât a trebuit să spună ucenicilor să-I pună la dispoziţie o
corăbioară. Pe Marea Galileii se aflau două feluri de corăbii: corăbii mari în care
încăpea o încărcătură de la 6 la 10 tone şi corăbioare 9. Aici este vorba despre o
corăbioară. Evanghelistul Marcu a scris: "Isus a poruncit ucenicilor să-I ţină la
îndemână o corăbioară, ca să nu fie îmbulzit de mulţime. (10) Căci El vindeca pe
mulţi şi de aceea toţi cei ce aveau boli se înghesuiau spre El, ca să se atingă de
El.” (v.9-10)
Evanghelistul Matei a zis că Domnul Isus a vindecat pe toţi bolnavii care
erau acolo, scriind: “ El a tămăduit pe toţi bolnavii.” (v.15)
De aici învăţăm că ceea ce primim de la Dumnezeu nu ne poate lua
nimeni.
3. Şi al treilea domeniu asupra căruia Mântuitorul a triumfat era duhurile
necurate.
Dar, ce a fost mai mişcător, ne spune Evanghelistul Marcu, era faptul că
duhurile necurate care erau în oameni nu mai puteau să reziste înaintea Domnului
Isus, ci îngrozite cădeau la pământ şi strigau: "Tu eşti Fiul lui Dumnezeu.”
Cei doi evanghelişti: Marcu şi Matei, ne spun că Mântuitorul n-a dat voie
de data aceasta ca să-L mărturisească nimeni: nici bolnavii vindecaţi şi cu atât mai
puţin demonii.
Evanghelistul Matei a scris în legătură cu interdicţia mărturisirii celor
vindecaţi: “ ... El i-a vindecat pe toţi bolnavii (16) şi le-a poruncit în mod
categoric să nu-L facă cunoscut.” (v.15-16) Şi Evanghelistul Marcu a scris cu
privire la interdicţia mărturisirii demonilor: “ Duhurile necurate, când Îl vedeau,
cădeau la pământ înaintea Lui şi strigau: «Tu eşti Fiul lui Dumnezeu.” (12) Dar
El le poruncea îndată şi în mod categoric să nu-L facă cunoscut.” (v.11-12)
Domnul Isus a interzis celor vindecaţi ca să-L mărturisească din trei
motive: Primul, fiindcă poporul evreu avea o concepţie foarte greşită despre
Mesia. Pentru evreii de pe timpul Mântuitorului, Mesia n-a însemnat altceva decât
un campion divin care nu avea altă menire decât să nimicească Imperiul Roman şi
să-i pună pe ei în fruntea popoarelor. Al doilea, fiindcă masele erau atunci foarte
agitate şi nemulţumite din cauza expulzării Domnului Isus din sinagogi. Şi aI
treilea motiv era, pentru că mulţimile au privit pe conducătorii lor ca pe nişte
cooperatori ai guvernului roman.
Şi Domnul Isus a interzis demonilor ca să-L mărturisească din două
motive: Primul motiv a fost, că Persoana şi lucrarea Lui erau sfinte şi că El nu
90
avea nevoie de mărturia duhurilor necurate 10. Şi al doilea motiv era că Fiul lui
Dumnezeu ştia că demonii sunt răutăcioşi şi că ei voiau să exploateze concepţia
greşită a evreilor pe care o aveau cu privire la Fiul lui Dumnezeu, cu scopul de a-i
răscula împotriva romanilor şi de-a fi nimiciţi cu desăvârşire de acest imperiu. 11
Dacă Mântuitorul ar fi permis în acele zile ca demonii şi cei vindecaţi să-L
mărturisească, mărturia lor ar fi sunat în urechile mulţimilor inflamabile astfel:
''Ce mai aşteptaţi, nu vedeţi că Mesia a venit? Nu vă ajung atâtea semne şi
minuni? Nu vedeţi că până şi duhurile necurate vi-L fac cunoscut şi voi staţi cu
mâinile încrucişate! Nu vedeţi cum mai marii voştri cooperează cu păgânii şi au
început să-şi bată joc de El? Puneţi mâna pe ei şi veţi vedea puterea lui Mesia!”
Domnul Isus ştia că duhurile rele, nu cu gânduri curate au început să-L
mărturisească, de aceea le-a oprit să vorbească; şi ca să nu exploateze şi mărturia
celor vindecaţi, i-a oprit şi pe aceştia. Evanghelistul Marcu, cât şi Evanghelistul
Matei ne-au scris: "Dar El le poruncea îndată şi în mod categoric să nu-L facă
cunoscut.” (Mc.v.12 şi Mt.v.16)
1. MacNeil, A.H., The Gospel according to St. Matthew, p. 197.

2. Robinson, T.H., The Gospel of Matthew, p. 193.
3. Allen, W.C., St. Matthew, p. 131.
5. Op. cit. p. 330.
6. Josephus, F., Antiquities XII.257.
7. Josephus, F., Jewish War III, 44 - 47.
9. Op. cit. p. 120.
10. Op. cit. p. 121.
11. Op. cit.
91
PARTEA XI
ALEGEREA CELOR DOISPREZECE APOSTOLI

şi
PREDICA DE PE MUNTE
92
10. ALEGEREA CELOR DOISPREZECE APOSTOLI
Marcu 3 : 13 – 19
13 În urmă, Isus S-a urcat pe munte; a chemat la El pe cine a vrut şi ei au
venit la El.
14 A ales dintre ei doisprezece, ca să-i aibă cu Sine şi să-i trimită să
predice.
15 Le-a dat şi autoritate să vindece bolile şi să scoată demonii.
16 Iată pe cei doisprezece pe care i-a ales: Simon, căruia i-a pus numele
Petru;
17 Iacov, fiul lui Zebedei, şi Ioan, fratele lui Iacov, cărora le-a pus numele
Boanerghes, care înseamnă: "Fiii tunetului";
18 Andrei; Filip; Bartolomeu; Matei; Toma; Iacov, fiul lui Alfeu; Tadeu;
Simon Cananitul,
19 şi Iuda Iscarioteanul, care L-a şi vândut.
Matei 10 : 2 - 4
2 Iată numele celor doisprezece apostoli: Cei dintâi, Simon, zis Petru, şi
Andrei, fratele lui; Iacov, fiul lui Zebedei, şi Ioan, fratele lui;
3 Filip şi Bartolomeu; Toma şi Matei, vameşul; Iacov, fiul lui Alfeu şi
Levi, zis şi Tadeu;
4 Simon Cananitul şi Iuda Iscarioteanul, cel care L-a vândut pe Isus.
Luca 6 : 12 - 16
12 În zilele acelea, Isus S-a dus în munte să Se roage şi a petrecut toată
noaptea în rugăciune către Dumnezeu.
13 Când s-a făcut zi, i-a chemat pe ucenicii Săi şi a ales dintre ei
doisprezece pe care i-a numit apostoli, şi anume:
14 Pe Simon, pe care l-a numit şi Petru; pe Andrei, fratele lui; pe Iacov;
pe Ioan; pe Filip; pe Bartolomeu;
15 pe Matei; pe Toma; pe Iacov, fiul lui Alfeu; pe Simon, numit Zilotul;
16 pe Iuda, fiul lui Iacov; şi pe Iuda Iscarioteanul, care s-a făcut vânzător.
Armonizat
1 În zilele acelea /Isus S-a urcat pe munte (Mc.v.13)/să Se roage şi a
petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu (Lc.v.12).
2 Când s-a făcut zi (Lc.v.13), a chemat la El pe cine a vrut şi ei au venit la
El (Lc.v.13) ;
3 a ales dintre ei doisprezece (Lc.v.13), ca să-i aibă cu Sine şi să-i trimită
93
să predice (Mc.v.14).
4 Le-a dat şi autoritate să vindece bolile şi să scoată demonii, (Mc.v.15)
5 Iată numele celor doisprezece (Mt.v.2) pe care i-a numit apostoli
(Lc.v.13):
6 Cel dintâi, Simon; /pe care l-a numit şi Petru (Lc.v.14)/ şi Andrei,
fratele lui (Mt.v.2);
7 Iacov, fiul lui Zebedei, şi Ioan, fratele lui Iacov, cărora le-a pus numele
Boanerghes, care tradus înseamnă: "Fiii tunetului” (Mc.v.17);
8 Filip şi Bartolomeu; Toma şi Matei vameşul; Iacov, fiul lui Alfeu
(Mt.v.3), Simon Cananitul, (Mc.v.18) numit şi Zilotul (Lc.v.15);
9 Levi, zis şi Tadeu (Mt.v.3) sau Iuda, fiul lui Iacov; şi Iuda Iscarioteanul
(Lc.v.16), care L-a şi vândut (Mc.v.19).
În acest studiu intitulat Alegerea celor doisprezece Apostoli, ne vom

ocupa de trei lucruri: oamenii pe care i-a ales Fiul lui Dumnezeu, modul alegerii şi
scopul alegerii.
Mântuitorul deja trecuse prin câteva etape mari din viaţă: prin etapa
botezului, când Şi-a acceptat marea şi greaua Sa misiune; etapa ispitirii, când Şi-a
ales metoda crucii; etapa predicării Împărăţiei lui Dumnezeu şi a manifestării
puterii şi divinităţii Sale prin minuni; etapa creşterii opoziţiei din partea
autorităţilor evreieşti împotriva Lui; şi acum a ajuns la etapa alegerii celor
doisprezece apostoli.
Teologii cei mai de seamă, în frunte cu Ieronim din secolul al IV-lea care a
stat mulţi ani în Israel, ne spun că Domnul Isus Şi-a ales ucenicii şi că a rostit
Predica de pe munte pe muntele Tabor; ceea ce este, aşa cum vom vedea, în cea
mai mare concordanţă cu detaliile evenimentului şi cu platourile acestui munte 1.
Muntele Tabor
94
Muntele Tabor
I. OAMENII PE CARE I-A ALES FIUL LUI DUMNEZEU
Textul citit ne arată patru lucruri în legătură cu oamenii pe care i-a ales
Domnul Isus:
1. El ne spune mai întâi că ei erau oameni de rând.
După standardul lumii, ucenicii Domnului Isus n-au avut un calificativ
deosebit. Ei nu erau nici bogaţi, nu aveau nici pregătire academică şi nici poziţie
socială înaltă, ci erau nişte oameni de rând. Este foarte interesant că Mântuitorul
n-a avut nevoie de oameni extraordinari ca să facă cu ei lucruri extraordinare. El a
văzut în fiecare om nu numai ce era, dar şi ce putea să facă din el. Domnul Isus
n-a ales pe ucenici aşa de mult pentru ceea ce erau, cât pentru ce urmau să devină
prin puterea Lui transformatoare. De aceea, nimeni să nu spună că nu are ce-I
oferi. Mântuitorul poate lua şi folosi pe oamenii cei mai simpli pentru lucrările
95
Lui cele mai măreţe.
Fiul lui Dumnezeu, prin alegerea celor doisprezece oameni simpli, a spus
lumii indirect: "Daţi-Mi doisprezece oameni de rând din mijlocul vostru, dar care
să Mi se dăruiască în întregime şi Eu voi schimba cu ei lumea.” De aici învăţăm,
că lucrarea lui Cristos nu este dată în mâinile unor oameni pe care lumea îi
consideră mari, ci ea a fost, este şi va fi încredinţată în mâinile oamenilor simpli
care L-au acceptat ca Domn şi Mântuitor şi I-au oferit Lui viaţa 2.
2. Al doilea lucru pe care ni-l arată textul în legătură cu oamenii pe care i-a
ales Domnul Isus este că grupul lor era compus din cel mai ciudat amestec.
În grupul ucenicilor întâlnim cele mai mari extreme. Spre exemplu:
ucenicul Matei era vameş. Or, vameşii erau colectori de impozite pentru romani.
Ei erau priviţi ca nişte trădători ai neamuluil lor pentru anumite favoruri. Simon
cananitul, pe care Evanghelistul Luca l-a numit Simon Zelotul era un zilot. Or,
zeiloţii, ne spune Iosif Flavius, erau un partid naţional foarte înfocat dintre cele
cinci partide evreieşti existente în acel timp. Aceştia erau gata oricând să-şi dea
viaţa pentru patrie şi să verse şiroaie de sânge în lupta pentru eliberare şi libertate.
Ei au refuzat, în mod categoric, să atribuie unui pământean titlul de împărat. Ei s-
au jurat că vor asasina pe orice trădător al neamului lor şi pe orice demnitar roman
care le va cădea în mâini. Ei erau cei mai mari patrioţi ai naţiunii evreieşti şi cei
mai mari natrionalişti dintre toţi naţionaliştii lumii 3. Astfel, dacă Simon Zelotul,
l-ar fi întâlnit undeva pe Matei vameşul înainte ca să fi ajuns ei în grupul
ucenicilor Fiului lui Dumnezeu, l-ar fi răpus pe loc 4. Faptul că ucenicii: Matei
vameşul şi Simon Zelotul au putut trăi împreună şi în pace, era unul dintre cele
mai mari miracole ale lui Cristos, care arată că mileniul spiritual a început, de
aceea, lupul a putut locui împreună cu mielul fără să-l sfâşie, aşa cum a prezis
profetul Isaia (11:6-9) 5.
Lupul locuieşte împreună cu mielul
96
De aici învăţăm, că numai în Domnul Isus ne putem rezolva problema
vieţuirii noastre împreună: în familie, în biserică, în naţiune şi în lume.
Creştinismul a început prin a demonstra că părţile cele mai diverse şi extremele
cele mai mari pot trăi împreună, pentru că nu se poate ca cei ce-L iubesc pe
Cristos să nu se iubească şi ei unii pe alţii, şi să nu trăiască împreună şi în pace.
Toate religiile false i-au divizat pe oameni în fel şi chip, dar numai religia
lui Cristos reuşeşte să-i înmănuncheze cu toată diversitatea lor de cultură, de stare
socială, de stare materială, de modul de a vedea, de felul de a fi şi de zone ale
lumii în care ei trăiesc.
3. Al treilea lucru pe care ni-l arată textul în legătură cu oamenii pe care i-
a ales Domnul Isus este că ei erau oamenii curajului.
Este interesant să observăm, când Şi-a ales Domnul Isus ucenicii ca să-L
urmeze. El nu i-a chemat în zile cu soare, ci într-un timp de fulgere, tunete şi
trăsnete. El i-a ales tocmai atunci când autorităţile ecleziastice evreieşti L-au
înfierat ca pe un eretic periculos, care voia să le strice legea; când au emis o
circulară împotriva Lui şi L-au alungat din sinagogi; atunci când turbau de mânie
împotriva Lui şi-I urzeau moartea; când şi El a început să le calce legea în mod
intenţionat şi în public, şi să-i demaşte înaintea poporului. El i-a ales tocmai când
opoziţia creştea şi ei vedeau cum se contura înainte un conflict mare şi inevitabil,
şi cum El păşea hotărât spre acea bătălie. Nici un grup de pe pământ n-a avut ochii
mai deschişi şi nu şi-a văzut pericolul în faţă mai clar ca ucenicii Mântuitorului, şi
totuşi acceptându-I alegerea, I S-au ataşat. Oare ce ne arată lucrul acesta, dacă nu
curajul lor eroic! 6
De aici descoperim că ucenicii L-au cunoscut bine pe Fiul lui Dumnezeu şi
că ei au văzut în El o valoare infinită, de aceea I-au răspuns pe loc chemării şi nu
le-a fost frică să spună lumii că ei Îi aparţineau Lui, că Îl iubeau şi că Îl urmau.
4. Şi al patrulea lucru pe care ni-l dezvăluie pasajul citit în legătură cu
oamenii pe care I-a ales Mântuitorul este numărul lor.
Schleiermacher şi încă câţiva comentatori consideră că numărul ucenicilor
de doisprezece, pe care toţi trei evangheliştii sinoptici îl menţionează de patru ori
în Evanghelii este întâmplător 7. Pe când, cei mai mulţi comentatori ca, Th. Keim,
Alexander Bruce, F. Godet, W. Hendriksen, W. Barclay etc, susţin cu tărie că
acest număr este foarte semnificativ, prin care Domnul Isus ne-a arătat că El era
Acel Mesia promis care urma să vină pe pământ ca să câştige un popor şi să
întemeieze o Împărăţie 8. Această Împărăţie se numeşte Noul Israel, Israelul
Spiritual sau Biserica lui Cristos. Numărul doisprezece simbolizează doisprezece
patriarhi şi douăsprezece seminţii care au format vechiul Israel. Iar numărul
doisprezece apostoli, reprezintă întemeierea Noului Popor al lui Dumnezeu, a
Israelului Spiritual sau a Bisericii lui Cristos, care urma să cuprindă în sânul ei pe
oameni din toate naţiunile pământului fie evrei, fie neevrei. 9 Lucrul acesta se
vede şi din faptul că Domnul Isus a mai ales 70 de ucenici. Cei 70 de ucenici
97
simbolizau pe cei 70 de bătrâni pe care îi avea Moise la conducerea poporului
evreu şi pe cei 70 de membri pe care îi avea Marele Sanhedrin, forul suprem al lui
Israel.
Domnul Isus îşi alege ucenicii

În al doilea rând, textul pe care îl studiem ne dezvăluie
II. MODUL ALEGERII
În ce priveşte modul alegerii, Domnul Isus a folosit trei metode:

1. Prima metodă a alegerii era selecţia sau alegerea propriu-zisă.
Evanghelistul Luca a scris: "... Şi a ales dintre ei doisprezece". (v.13)
Evanghelistul Luca ne arată că într-o seară după ce Mântuitorul a dat
drumul mulţimilor, a oprit la Sine pe toţi ucenicii Lui. Domnul Isus avea mulţi
ucenici nu numai 12 sau 70, ci poate de ordinul miilor şi chiar a zecilor de mii.
Toţi aceştia, ne-au spus Evangheliştii Marcu şi Luca, erau acum pe un platou. Iar
Mântuitorul înainte de a face alegerea, S-a urcat pe munte şi a petrecut acolo în
rugăciune. Pentru El alegerea celor doisprezece ucenici era una dintre cele mai
mari şi importante probleme pe care voia s-o rezolve împreună cu Tatăl 10.
Evanghelistul Luca a scris: "În zilele acelea, Isus S-a dus în munte să Se roage şi
a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu.” (6:12)
De pe acest munte pe care Se ruga Mântuitorul, ne spune A.P. Lopuhin, se
98
vedea noaptea în apa limpede a Mării Galileii, cerul înstelat ca într-o oglindă,
pentru că ea se afla în partea de răsărit a muntelui Tabor numai la vreo 15 km.11
Dimineaţa, ne spune Evanghelistul Luca în continuare, Fiul lui Dumnezeu
S-a coborât la mulţimea ucenicilor care erau înconjuraţi de alte mulţimi imense,
deoarece unii dintre acele mulţimi imense dormiseră pe coastele muntelui, aşa
cum obişnuiau evreii să înnopteze vara. Iar alţii, dintre acele mulţimi imense, deja
începuseră să vină cu grămada la El. Şi aici sus pe muntele Tabor, Domnul Isus a
ales pe cei doisprezece ucenici 12. Evanghelistul Luca a scris: "Când s-a făcut zi, i-
a chemat pe ucenicii Săi şi a ales dintre ei doisprezece.” (6:13)
2. A doua metodă pe care a folosit-o Domnul Isus în ce priveşte modul
alegerii era răspunsul la chemare.
Evanghelistul Marcu a scris: "...A chemat la El pe cine a vrut şi ei au venit
la EI.” (v.13) Fiul lui Dumnezeu după ce i-a ales pe cei doisprezece ucenici, ei L-
au urmat de bunăvoie. El a făcut un apel cald sufletului lor şi ei erau liberi fie să
accepte sau să respingă chemarea. Numai că Evanghelistul Marcu ne-a spus că ei
cu toţii I-au acceptat-o cu bucurie.
3. Şi a treia metodă pe care a întrebuinţat-o Mântuitorul în legătură cu
modul alegerii a fost instalarea în funcţie.
Evanghelistul Marcu a zis în continuare· "A ales dintre ei doisprezece.”
(v.14) În textul grecesc scrie poiein care înseamnă “ a ordina", "a instala” sau “ a
numi într-o funcţie". Textul citit ne arată că Fiul lui Dumnezeu, în calitate de
Împărat etern, îndată ce ucenicii au răspuns chemării Lui, i-a instalat în înalta
funcţie de ucenici şi viitorii apostoli.
Şi în al treilea rând, textul nostru ne dezvăluie
III. SCOPUL ALEGERII
Când cineva urmează să facă o lucrare oarecare, trebuie mai întâi să aleagă
personalul, pentru că de alegerea acestuia va depinde în mare parte succesul acelei
lucrări. Aşa a procedat şi Domnul Isus. El Şi-a ales oamenii de bază care să-L
ajute în timpul cât era pe pământ şi apoi să-I continue lucrarea şi după ce Se va
întoarce în cer.
Evangheliştii Marcu şi Luca ne arată că Domnul Isus Şi-a ales ucenicii din
cinci motive:
1. Primul motiv era ca să fie cu El. Evanghelistul Marcu a scris: “ A ales
dintre ei doisprezece, ca să-i aibă cu Sine.” (v.14)
Pe timpul acela, rabinii cei mai de seamă şi filozofii cei mai mari,
obişnuiau să fie însoţiţi de discipoli pretutindeni. Tot astfel şi Domnul Isus a ales
pe cei doisprezece ucenici ca să-i aibă cu Sine tot timpul, pentru a imprima în
sufletul lor viaţa şi învăţătura Lui. Pe timpul acela nu era ziarul nici radioul şi cu
atât mai puţin televizorul; şi ca Mântuitorul să-Şi răspândească mesajul şi să-l
99
transmită posterităţii, a găsit cu cale să-l imprime în fiinţa lor ca în nişte cărţi vii,
ca atunci când ei vor ieşi din prezenţa Lui, să-l poată răspândi până la marginiile
pământului şi sfârşitul lumii. Mulţimile puteau veni la Domnul Isus ca să-L vadă
şi să-L asculte, şi ele erau libere să se întoarcă acasă oricând. Ele puteau veni la El
într-o zi şi în alta nu, dar ei trebuiau să rămână cu El tot timpul 13. Alţii puteau,
într-un sens, să şovăiască în convingerea, comportamentul şi ataşamentul lor faţă
de El, dar ei nu. Ei trebuiau să-şi identifice viaţa cu a Lui 14.
Odată Alexandru Whyte a predicat foarte puternic şi mişcător, şi la
terminarea serviciului, unul dintre prietenii lui i-a zis: "Tu ai predicat astăzi ca şi
când ai fi ieşit direct din prezenţa lui Crlstos.” Şi Whyte i-a răspuns: “ Aşa s-a şi
întâmplat.” Apostolii, dacă n-ar fi trăit cu Cristos, n-ar fi ieşit din prezenţa Lui şi
nu şi-ar fi identificat viaţa cu a Sa, ei n-ar fi avut niciodată o influenţă atât de mare
asupra lumii.
2. Al doilea motiv pentru care Domnul Isus Şi-a ales ucenicii era ca să
înveţe de la El.
Cuvântul ucenic înseamnă “ cel ce învaţă”. Ucenicii erau aceia care au
învăţat cel mai mult de la Fiul lui Dumnezeu. Şi ei, numai după ce au studiat la
picioarele Lui ani de zile şi au învăţat tainele Împarăţiei lui Dumnezeu, au fost
trimişi în largul lumii ca să predice. 16 Tot astfel şi un creştin adevărat, îşi dedică
toată viaţa studierii cu scopul ca să-L cunoască pe dumnezeiescul său Mântuitor
tot mai mult. În cartea, Faptele Apostolilor, cuvântul ucenici figurează de 31 de
ori. Şi el are în toate cazurile două înţelesuri: membru al comunităţii creştine şi cel
ce învaţă de la apostoli 17.
3. Al treilea motiv pentru care Fiul lui Dumnezeu Şi-a ales ucenicii era ca
să-i facă apostoli. Evanghelistul Luca a scris: “ Când s-a făcut zi, i-a chemat pe
ucenicii Săi şi a ales dintre ei doisprezece pe care i-a numit apostoli.” (v.13)
În textul grecesc scrie apostolos care înseamnă “ sol”, “ reprezentant”, “
ambasador”, “ trimis” 18. Ucenicii au fost chemaţi pentru a fi reprezentanţii sau
ambasadorii Fiului lui Dumnezeu.
Evangheliştii Marcu, Matei şi Ioan, au folosit în Evangheliile lor o singură
dată cuvântul “ apostol” (Ioan 13:16). Iar Evanghelistul Luca a întrebuinţat acest
cuvânt de şapte ori 19 (6:13,18;10:10;11:49;17:5;22:14;24:10). Comentatorul A.J
Bengel a spus că evangheliştii au folosit în Evanghelii foarte rar cuvântul apostol,
îndeosebi Marcu şi Ioan, pentru că ei nu erau încă apostoli, ci numai ucenici. Iar
după pogorârea Duhului Sfânt, cei doisprezece nu s-au mai numit niciodată în
cartea Faptele apostolilor ucenici, ci întotdeauna apostoli 20.
Unei fetiţe i s-a predat la şcoala duminicală lecţia despre ucenicii
Domnului Isus. Ea era micuţă şi n-a reţinut cuvântul ucenic. Când a ajuns acasă a
început să spună părinţilor că ea a învăţat despre mostrele lui Isus. Ambasadorul,
deşi locuieşte într-o ţară străină, el vorbeşte în numele ţării lui pe care o
reprezintă. El este mostra supremă a ţării sale. Ucenicii erau ambasadorii
100
dumnezeiescului lor Învăţător. Ei au ieşit din prezenţa Lui şi au demonstrat în
mod practic, prin viaţa şi comportamentul lor, că ei reprezintă Împărăţia şi
Maiestatea Împăratului etern şi că au o misiune specială ca să-I continue lucrarea
21
.
Tot astfel, fiecare creştin trebuie să fie un mic ambasador al lui Cristos
care să arate prin viaţa sa că, el face parte din Împărăţia Fiului lui Dumnezeu încă
de acum, şi să demonstreze în mod practic semenilor săi cum este viaţa în
Împărăţia Lui.
4. Al patrulea motiv pentru care Fiul lui Dumnezeu Şi-a ales ucenicii era
ca să-i facă mesagerii Lui. Evanghelistul Marcu a scris: “ A ales dintre ei
doisprezece, ca să-i aibă cu Sine şi să-i trimită să predice.” (v.14)
Grecescul kerussein, “ a predica” vine de la substantivul kerux care
înseamnă “ crainic” sau “ mesagerul unui împărat”. Ucenicii urmau să devină
mesagerii Fiului lui Dumnezeu, de aceea ei au trebuit să înceapă cu prezenţa Lui,
ca EI mai întâi să le încredinţeze mesajul şi apoi ei să-l transmită lumii. Astfel,
mesajul apostolilor nu era de origine omenească, ci dumnezeiască, care avea în
sine sigiliul siguranţei, a autenticităţii şi a autorităţii divine.
5. Şi a cincea cauză pentru care Mântuitorul Şi-a ales ucenicii a fost ca
să-i înzestreze cu putere. Evanghelistul Marcu a scris: “ Le-a dat şi autoritate să
vindece bolile şi să scoată demonii.” (v.15)
Pentru că apostolii erau oamenii prezenţei Fiului lui Dumnezeu, pentru că
ei şi-au identificat viaţa cu a Lui şi fiindcă Mântuitorul le-a încredinţat o misiune
specială, El i-a înzestrat cu putere asupra tuturor bolilor, asupra tuturor demonilor
şi chiar asupra morţii; dar, totodată, i-a dotat şi cu înţelepciune, ca ei să-şi
folosească această putere aşa cum a întrebuinţat-o El 22.
În cele din urmă, ni se ridică o întrebare: De ce Vechiul Testament
vorbeşte foarte mult despre patriarhi, pe când Noul Testament nu-i aminteşte
aproape deloc pe apostoli? Răspunsul l-a dat comentatorul A. Plummer. El a zis: “
În Noul Testament nu lucrătorii sunt glorificaţi, ci lucrarea lor.”23 Deşi noi ştim
foarte puţin despre apostoli, totuşi Noul Testament n-a putut ca să nu ne facă
cunoscut aportul pe care l-au avut în Biserica lui Cristos. El ne spune în
Apocalipsa că întreagada_ Cetate de Aur a lui Dumnezeu din ceruri este zidită pe
temelia celor doisprezece apostoli 24. Ioan Teologul a scris: “ Zidul cetăţii avea
douăsprezece temelii şi pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor doisprezece
apostoli ai Mielului.”(21:14)
Fiul lui Dumnezeu n-a greşit atunci când i-a ales pe cei doisprezece
oameni simpli ca să fie cele douăsprezece pietre fundamentale ale Bisericii
Lui, fiindcă a ştiut ce va reuşi să facă din ei, şi că ei vor fi cea mai bună
temelie pe care EI să-Şi întemeieze Biserica.
Dacă cineva doreşte să ştie ce înseamnă a fi un ucenic adevărat, atunci
acela trebuie să-şi aducă aminte de primii ucenici şi să înveţe de la ei.
101
2. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 35;
3. Josephus, F., Antiquities 8,1.6.
4. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 201.
6. Latham, H., Pastor Pastorum, p. 242.
7. Keim, Th., Geschichte Jesu von Nazara, Vol. II, p. 304;
Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 32.
8. Op. cit.
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 124;
Campbell, D.B,J., The Synoptic Gospels, p. 36.
13.Rengstorf, K.H., Theological Dictionary of the New Testament, Vol. IV,
p.144, 447.
14. Manson, T.W., The Teaching of Jesus, p. 98;
Robertson, A.T., Epochs in the Life of Jesus, p. 98 – 119.
15. Harrison, E., Viaţa lui Cristos, p. 154.
16. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 495.
17. Harrison, E., Viaţa lui Cristos, p. 154 ;
Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 269.
Campbell, D.B,J., The Synoptic Gospels, p. 36.
20. Op. cit.
21. Ryle, J.C., Mark, p. 34.
22. Fairbairn, A.M., Studies in the Life of Christ, p. 130 – 148.
23. Plummer, A., An Exegetical Commentary on the Gospel According to St.
Matthew, p. 173;
24. Schmidt, K.L., The Church, p. 5.
102
11. EFECTUL RUGĂCIUNII LUI CRISTOS ASUPRA
PREDICII DE PE MUNTE
Luca 6:17-19
17 S-a coborât împreună cu ei şi S-a oprit într-un podiş unde se aflau

mulţi ucenici de-ai Lui, şi o mare mulţirne de oameni, care veniseră din toată
Iudea, din Ierusalim şi de pe lângă marea Tirului şi a Sidonului, ca să-L asculte şi
să fie vindecaţi de bolile lor.
18 Cei chinuiţi de duhurile necurate erau vindecaţi.
19 Şi tot poporul căuta să se atingă de El, pentru că din El ieşea o putere
care-i vindeca pe toţi.
În studiul trecut am învăţat că Mântuitorul înainte ca să aleagă pe cei

doisprezece ucenici şi înainte ca să rostească Predica de pe munte, S-a urcat pe
munte şi S-a rugat toată noaptea. Evanghelistul Luca a scris: "În zilele acelea, Isus
S-a dus în munte să Se roage şi a petrecut toată noaptea în rugăciune către
Dumnezeu. (13) Când s-a făcut zi, i-a chemat pe ucenicii Săi şi a ales dintre ei
doisprezece…” (v.12-13)
Acest text intitulat Efectul rugăciunii lui Cristos asupra Predicii de pe
munte, ne arată că rugăciunea Fiului lui Dumnezeu a avut cel puţin patru efecte
mari: Primul efect, aşa cum am văzut în studiul trecut, I-a adus lumină în vederea
alegerii ucenicilor. Pentru Domnul Isus, alegerea celor doisprezece apostoli era
una dintre cele mai mari şi importante probleme, de aceea El a vrut s-o rezolve
împreună cu Tatăl; şi fiindcă a rezolvat-o împreună cu Tatăl, El n-a greşit atunci
când a ales pe cei doisprezece oameni simpli ca să devină cele douăsprezece pietre
fundamentale pe care urma să-Şi întemeieze Biserica. Şi alte trei efecte mari ale
rugăciunii Mântuitorului, care a precedat noaptea alegerii ucenicilor şi începutul
Predicii de pe munte, au pregătit întreaga atmosferă a Predicii de pe munte, prin
faptul că au atras la munte toată mulţimea ucenicilor, mari mulţimi de ascultători
şi L-a dotat pe Domnul Isus cu o mare putere.
I. EFECTUL ATRAGERII MULTOR UCENICI AI LUI LA MUNTE
Unii tradiţionalişti spun că, acest munte pe care Domnul Isus a rostit
Predica de pe munte se numeşte Coarnele Hatiniene, care se află la o distanţă de
două ceasuri de Tiberiada, capitala Galileii 1. Ieronim, cel mai educat om dintre
103
teologii latini, care a trăit mulţi ani în Betleem şi a tradus Biblia în limba latină,
numită Vulgata, a spus în jurul anului 400 că Domnul Isus Şi-a ales ucenicii şi a
rostit Predica de pe munte pe muntele Tabor 2. Dar nu numai Ieronim a numit
muntele Tabor, "Muntele alegerii ucenicilor” şi "Muntele predicii de pe munte",
ci şi alţi comentatori şi teologi. Exegetul catolic, Cornelie Lapid, numeşte muntele
Tabor, "Muntele lui Cristos” 3.
Muntele Tabor, pe care Domnul Isus a rostit Predica de pe Munte

De pe muntele Tabor se deschidea o panoramă minunată şi se vedea toată
Galileia. La răsărit, atrăgea privirea Marea Galileii cu apa ei albastră şi cu oraşele
care o înconjurau. Iar spre nord, se înălţa la o mare distanţă muntele Hermon, al
cărui vârf era acoperit veşnic cu zapadă 4. Cercetătorii ne spun că în Israel nu era
nicăieri un munte pe care să fi fost un loc aşa de bun pentru propovăduire la un
auditoriu atât de mare ca pe platoul muntelui Tabor.
În multe versiuni şi traduceri ale Bibliei, ca în Versiunea Autorizată a lui
King James (Autorised King James Version), Versiunea Curentă (New Live
Version), în versiunea germană a lui Martin Luther etc, nu scrie ca în Biblia
noastră românească tradusă de D. Cornilescu: "S-a coborât împreună cu ei şi S-a
oprit într-un podiş unde se aflau mai mulţi ucenici de-ai Lui, şi o mare mulţime de
oameni…” (v.17), ci: "S-a coborât împreună cu ei şi S-a oprit într-o câmpie unde
se aflau mai mulţi ucenici de-ai Lui, şi o mare mulţime de oameni…"Iar în
Evanghelia după Matei scrie: "Când a văzut Isus noroadele, S-a urcat pe munte
… ” (5:1) Pe baza acestui dezacord aparent dintre Evangheliştii Luca şi Matei,
comentatorii şi teologii s-au împărţit în două opinii: în opinia care crede că, erau
două discursuri mari şi cu aceleaşi teme: unul pe care Mântuitorul L-a rostit pe
munte şi altul pe care l-a ţinut într-o câmpie; şi în opinia care susţine cu tărie că a
fost un singur discurs lung de câteva zile, care se numeşte Predica de pe munte.
Augustin, marele teolog al Bisericii Primare, care a trăit între anii 354-430,
cât şi alţi teologi ai Bisericii Latine, au susţinut că erau două discursuri mari şi
104
similare 5. J.P. Lange, un mare comentator catolic, de asemenea a fost de părere că
erau două discursuri: unul pe munte, adresat ucenicilor; şi altul, la poalele acestui
munte, adresat mulţimilor 6. Th. Keim, la fel a spus că erau două discursuri lungi:
unul adresat mulţimilor în jurul Paştelor (Mt.6:19-34; 7:7-11 etc.) şi altul adresat
mulţimilor în jurul Rusaliilor 7. Chiar şi unii comentatori moderni ca, L.E. Porter,
H.L Ellison şi alţii, nu exclud posibilitatea că erau două discursuri similare 8.
Ritschl şi Hotzmann au emis o altă părere, că Domnul Isus a adresat
discursul de pe munte numai ucenicilor, iar discursul pe care l-a ţinut în câmpie,
l-a adresat şi în auzul mulţimilor 9.
Toate aceste opinii au neajunsurile lor. Comentatorul F. Godet a zis că
F.C. Baur a fost primul care a descoperit în jurul anului 1.800 că Evanghelistul
Luca a coborât discursul Mântuitorului de pe munte pe un platou şi că el a făcut
lucrul acesta din două motive: Primul, pentru că Evanghelistul Marcu a zis că
Domnul Isus S-a rugat pe munte în noaptea care a precedat alegerea ucenicilor şi
Predica de pe munte. El a scris: “ Isus S-a urcat pe munte; a chemat la El pe cine
a vrut şi ei au venit la El” (3:13). Şi al doilea motiv este, că şi Evanghelistul Matei
a spus că Fiul lui Dumnezeu S-a urcat pe munte atunci când a rostit marele Lui
discurs. El, de asemenea a scris: “ Când a văzut Isus mulţimile, S-a urcat pe
munte...” (5:1) 10.
Explicaţia este următoarea: Dimineaţa când Mântuitorul a terminat
rugăciunea, El S-a coborât pe un platou pe care stătea mulţimea ucenicilor şi se
ruga, a ales cinci dintre aceştia pentru că deja avea şapte şi i-a urcat cu El pe
munte cu cei şapte. Comentatorul F.C. Baur a explicat că atunci când Domnul Isus
a început să coboare cu primii şapte ucenici spre mulţimea ucenicilor de pe podiş,
mulţimile de oameni de la poalele muntelui, zărindu-L, au început să urce spre El
şi au ajuns înaintea Lui pe platoul unde era mulţimea ucenicilor 11. Evanghelistul
Luca a scris: “ S-a coborât împreună cu ei şi S-a oprit într-un podiş unde se aflau
mulţi ucenici de-ai Lui, şi o mare mulţime de oameni, care veniseră din toată
Iudea, din Ierusalim şi de pe lângă marea Tirului şi a Sidonului...” (v.17).
Evanghelistul Luca ne spune în textul grecesc că Domnul Isus S-a întâlnit
cu mulţimea ucenicilor şi cu mulţimile de oameni pe topos pedinos, care înseamnă
“ loc neted cu înclinaţie”12. Versiunile şi traducerile Bibliei: Versiunea Standardul
Revizuit (Revised Standard Version), Standardul Nou American (New American
Standard), Versiunea Internaţională Nouă (New International Version) şi
traducerea în limba rusă, au redat grecescul topos pedinos "podiş", "platou", "loc
neted” şi nu câmpie.
De aici se vede clar că Domnul Isus n-a rostit două discursuri lungi: unul
pe munte, mulţimii ucenicilor; şi altul într-o câmpie, mulţimilor de oameni. Ci
unul singur, pe care l-a rostit pe munte şi mulţimii ucenicilor şi mulţimilor de
oameni, pentru că erau cu toţii adunaţi împreună. Acest discurs se numeşte
Predica de pe munte.
105
Este adevărat că Domnul Isus S~a întâlnit cu mulţimea ucenicilor şi cu
mulţimile de oameni într-un podiş cu o pantă dulce, dar aceasta nu înseamnă că El
a ţinut Predica de pe munte aici. Avem tot temeiul ca să credem în precizarea pe
care a făcut-o Evanghelistul Matei când a zis că Mântuitorul a rostit discursul Său
lung pe vârful muntelui; şi avem acest temei din două motive: datorită numărului
imens de oameni şi datorită felului acestui munte. Numai aici mulţimile cele mari
au putut să încapă împrejurul muntelui; şi numai în acest loc, ele toate au putut să-
L vadă şi să-L audă.
Când Mântuitorul se ruga pe vârful acestui munte toată noaptea pentru
alegerea ucenicilor şi pentru evanghelizarea pe care voia s-o facă cu această
ocazie, Dumnezeu I-a ascultat rugăciunea. Luca, Evanghelistul rugăciunilor
Domnului Isus, a scris că Dumnezeu I-a ascultat rugăciunea şi că rugăciunea Lui a
avut un mare efect. Dumnezeu a atras pe platoul muntelui toată mulţimea
ucenicilor, ca Mântuitorul să aibă de unde să aleagă încă cinci ucenici. Astfel,
Mântuitorul i-a ales pe Toma; Iacov, fiul lui Alfeu; Simon Zilotul; Tadeu; şi Iuda
Iscariotul.
Al doilea efect mare al rugăciunii Mântuitorului era
II. ATRAGEREA UNEI MULŢIMI IMENSE DE ASCULTĂTORI
Evanghelistul Luca a scris: “ S-a coborât împreună cu ei şi S-a oprit într-

un podiş unde se aflau mulţi ucenici de-ai Lui, şi o mare mulţime de oameni, care
veniseră din toată Iudea, din Ierusalim şi de pe lângă marea Tirului şi a
Sidonului, ca să-L asculte şi să fie vindecaţi de bolile lor.” (v.17)
Între acest text şi textul pe care l-am tratat în penultimul studiu, intitulat
Emiterea unei circulare, există o paralelă atât între mulţimile care veneau la
Domnul Isus şi locurile de unde erau, cât şi între lucrările Mântuitorului de-a
predica, de-a vindeca şi de-a alunga demonii. Ceea ce ne arată că Fiul lui
Dumnezeu făcea mereu aceste lucrări şi că oamenii veneau încontinuu la El atât
din aceleaşi localităţi, cât şi din altele.
Spre deosebire de Evangheliştii Marcu şi Matei din penultimul studiu,
Evanghelistul Luca ne spune trei lucruri noi în acest text: Primul, că acum
mulţimile n-au venit la Domnul Isus numai pentru că autorităţile ecleziastice
evreieşti L-au expulzat din sinagogi, ci şi fiindcă se simţeau atrase de Dumnezeu.
Al doilea, că ele au văzut şi au auzit cum din Domnul Isus ieşea o putere. Şi al
treilea lucru nou pe care îl găsim în acest text în comparaţie cu pasajul din
penultimul studiu este că, Mântuitorul acum a recurs şi la un alt tip de amvon: un
vârf de munte, spre deosebire de o barcă de pe malul Mării Galileii.
În penultimul text, intitulat Emiterea unei circulare, am văzut că Domnul
Isus a triumfat asupra inimilor oamenilor tocmai atunci când mai marii poporului
evreu Îi urzeau moartea. Deşi autorităţile evreieşti au vrut să taie Mântuitorului
106
posibilitatea ca să intre în contact cu masele de oameni, atunci când L-au alungat
din sinagogi, totuşi noi citim surprinşi în Evanghelia după Marcu următoarele
cuvinte: “ După El a mers o mare mulţime de oameni din Galilea ; şi o altă
mulţime de oameni din Iudea, (8) din Ierusalim, din Idumea, de dincolo de Iordan
şi din jurul Tirului şi Sidonului.” (3:7-8)
Distanţa de la Capernaum, o cetate de lângă Marea Galileii şi reşedinţa
Mântuitorului, în care El a predicat şi până în Iudea era de cca 150 km; până la
Ierusalim era mai bine de 100 km; până la Idumea era peste 200 km; şi până în
teritoriile Tirului şi Sidonului, ale Feniciei era de vreo 50 km.
Oare, ce a determinat aceste mulţimi ca, parcurgând distanţe de zeci şi sute
de kilometri pe jos, să-L asculte pe Domnul Isus predicând, dacă nu faptul că s-au
simţit atrase de El, deşi autorităţile ecleziastice evreieşti L-au alungat din
sinagogi!
Şi cu atât mai mult, mulţimile care au venit pe muntele Tabor, s-au simţit
atrase de Domnul Isus, nu numai pentru că mai marii poporului Îl persecutau, dar
şi fiindcă Dumnezeu le atrăgea, ca răspuns la rugăciunile Fiului Său; şi pentru că
acele mulţimi au văzut şi au auzit cum din El ieşea o putere. Acesta a fost motivul,
ne-a spus Evanghelistul Luca, pentru care a ieşit la Domnul Isus toată Iudea, deşi
ea Îi fusese ostilă; Ierusalimul, care Îi era mai ostil; şi chiar teritoriile străine, cum
erau cele ale Tirului şi Sidonului din Fenicia. Evanghelistul Luca a scris: “ S-a
coborât ... într-un podiş unde se afla ... o mare mulţime de oameni, care veniseră
din toată Iudea, din Ierusalim şi de pe lângă marea Tirului şi a Sidonului, ca să-L
asculte şi să fie vindecaţi de bolile lor.” (v.17) Dacă chiar şi din aceste regiuni
ostile şi străine au venit atât de mulţi la Domnul Isus pe muntele Tabor, atunci, ne
putem imagina, cu cât mai mulţi au venit la El din Galilea şi din alte regiuni ale
Israelului care Îl simpatizau.
Şi al treilea efect mare al rugăciunii Fiului lui Dumnezeu a fost
III. DOTAREA LUI CU O PUTERE
Evanghelistul Luca a scris: "... O mare mulţime de oameni, care veniseră

din toată Iudea, din Ierusalim şi de pe lângă marea Tirului şi a Sidonului, ca să-L
asculte şi să fie vindecaţi de bolile lor. (18) Cei chinuiţi de duhuri necurate erau
vindecaţi. (19) Şi tot poporul căuta să se atingă de El, pentru că din El ieşea o
putere care-i vindeca pe toţi” (v.17-19)
La nici un orator de pe pământ, oamenii n-au alergat zeci şi sute de
kilometrii pe jos ca la Domnul Isus. Câţi dintre pretinşii mari dascăli ai lumii nu s-
au străduit să adune mulţimile în săli pompoase, dar n-au reuşit. Pe când,
Mântuitorul a putut să adune mulţimile din toate părţile ţării şi chiar din ţările
vecine, şi nu în săli luxoase, ci pe munţi şi pe ţărmul mării. Domnul Isus a
reuşit să adune mulţimile, fiindcă ele au observat că El dispunea de două feluri de
107
puteri: o putere pe care o găsim menţionată în acest text şi o altă putere pe care am
întălnit-o când am tratat sudiul intitulat Fiul lui Dumnezeu în sinagoga din
Capernaum (Vol.II,Stud.36), care apare mereu şi în Predica de pe munte.
Puterea pe care o avea Domnul Isus şi despre care ne-am informat în
studiul amintit Fiul lui Dumnezeu în sinagoga din Capernaum, se numeşte în
limba greacă exousia, care înseamnă "autoritate”. Evanghelistul Marcu a scris:
"Oamenii erau uimiţi de învăţătura Lui, căci îi învăţa ca unul care are autoritate,
nu cum îi învăţau cărturarii.” (1:22)
Oamenii care erau adunaţi în sinagoga din Capernaum erau uimiţi de felul
în care vorbea Domnul Isus. Ei ziceau că Mântuitorul nu învăţa ca experţii Legii,
ci El vorbea ca unul care avea autoritate. În ce a constat această deosebire dintre
învăţătura Mântuitorului şi cea a cărturarilor? Când cărturarii învăţau poporul, ei
întotdeauna căutau să-şi sprijine aproape fiecare afirmaţie pe anumite citate din
Sfintele Scripturi sau pe anumiţi predecesori de seamă. Cărturarii nu aveau
autoritate. Ei apelau întotdeauna la o autoritate delegată şi ei nu-şi spuneau nici
chiar propria lor părere. Autoritatea Domnului Isus era pentru ei ceva cu totul nou,
deoarece El îi învăţa cu o autoritate personală. El nu avea nevoie ca să-Şi sprijine
cuvântările pe nici o autoritate delegată, ci vorbea cu o independenţă totală. În
cuvântările Lui se auzeau mereu cuvinte ca acestea: "S-a zis, … dar eu vă spun”
(Matei capitolul 5). Între infinita Sa siguranţă, în legătură cu ceea ce spunea, şi
citatele grijulii ale cărturarilor, era cel mai mare contrast. Accentul autorităţii
Mântuitorului care răsuna mereu în discursurile Sale, îi uimea pe ascultătorii Lui.
Era normal ca Mântuitorul să aibă o asemenea autoritate, pentru că El era
Dumnezeu atotştiutor şi fiindcă cunoaşterea dă întotdeauna naştere la autoritate.
Marele auditoriu de pe muntele Tabor era confruntat, în Cristos, cu însuşi
autoritatea lui Dumnezeu.
Şi a doua putere de care dispunea Domnul Isus şi care se adăuga la prima
numită exousia, era puterea dynamis. În textul pe care îl studiem scrie pentru
cuvântul “ putere” grecescul dynamis, care înseamnă “ putere”, “ tărie”, “ forţă''.
Evanghelistul Luca a scris: "Şi tot poporul căuta să se atingă de El, pentru că din
El ieşea o putere care-i vindeca pe toţi. (v.19)
Ca să înţelegem al doilea fel de putere a Domnului Isus, trebuie să
cunoaştem mai întâi alte două lucruri de bază din viaţa Lui: Primul lucru este ceea
ce se numeşte în teologie chenoza cristică, "dezbrăcarea lui Cristos de
prerogativele Sale divine” ca: gloria, puterea, mărirea etc. Când Mântuitorul S-a
rugat în grădina Gheţimanii la sfârşitul vieţii Sale umane, a zis: "Şi acum Tată,
glorifică-Mă la Tine Însuţi cu gloria pe care o aveam la Tine înainte de a fi
Iumea.” (Ioan 17:5) Şi al doilea lucru pe care trebuie să-l cunoaştem ca să putem
înţelege al doilea fel de putere a Domnului Isus este conştienţa Lui faţă de
originea Sa divină. Cele patru Evanghelii insistă să ne arate că ceea ce a mai
rămas Fiului lui Dumnezeu dinainte de întrupare era conştienţa Lui eternă.
108
Evanghelistul Luca ne-a arătat în episodul pierderii copilului Isus în Templul din
Ierusalim, că această conştienţă I S-a trezit la etatea de 12 ani, atunci când a
început să Şi-L amintească pe Dumnezeu şi locul de unde a venit; şi când a
început să-L numească pe Cel Preaînalt Tatăl Său şi Templul, Casa Tatălui Său.
De acum Îl vedem, cum El era conştient mereu de Locul din care a venit şi de
lucrarea pentru care a fost trimis ca s-o facă. El zicea: “ M-am coborât din cer ca
să fac nu voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis.” (Ioan 6:38)
Acum, întrebarea care se pune este: Dacă Fiul lui Dumnezeu S-a dezbrăcat
la întrupare de prerogativele Sale divine, atunci de unde avea El acea putere
despre care ne vorbesc Evangheliile ? Răspunsul ni-l dă a doua referinţă pe care
am amintit-o mai înainte, şi anume: conştienţa Sa; că El era conştient de locul din
care a venit şi de lucrarea pentru care a fost trimis; şi fiindcă El ştia că pentru a-Şi
putea duce această lucrare la bun sfârşit, avea nevoie de ajutorul Tatălui. Acesta
este motivul pentru care noi citim în Evanghelii, cum El se retrăgea mereu în
locuri singuratice şi petrecea în prezenţa Tatălui ore întregi şi chiar nopţi întregi.
Domnul Isus se încărca cu puterea lui Dumnezeu prin rugăciune. Evanghelistul
Luca ne spune cum o femeie care, având o hemoragie timp de 12 ani, s-a atins de
Domnul Isus într-o mulţime, cum ea s-a vindecat îndată şi cum Mântuitorul a
întrebat: “ Cine s-a atins de Mine? … (46) căci am simţit că a ieşit din Mine o
putere.” (8:45-46)
Domnul Isus ştia că înainte de-a întâmpina pe oameni în nevoile şi
lipsurile lor, trebuia să petreacă cu Tatăl în rugăciune ore şi chiar nopţi întregi, ca
să Se încarce cu putere, pentru că El întotdeauna când învăţa sau vindeca,
consuma o mare doză din această putere pe care o acumula 14. Când am tratat
studiul intitulat Secretul succesului Domnului Isus (Vol.II,Stud.40), am văzut că
Mântuitorul a consumat o doză mare din această putere în sinagoga din
Capernaum prin propovăduire şi alungare a demonilor. La amează a consumat o
altă doză de putere la vindecarea soacrei Apostolului Petru. După-masă, când
evreii obişnuiau să se odihnească în ziua sabatului, El din nou Şi-a încordat
mintea şi a stat la dispoziţia celor care au dorit să intre în curtea Apostolului Petru,
ca să asculte perlele învăţăturii Lui. Şi după apusul soarelui, când a vindecat pe
toţi bolnavii şi îndrăciţii din cetate, El a cheltuit din nou o altă parte mare din
puterea pe care o acumulase de la Tatăl. (Marcu 1:35-39;Luca 4:42-44)
În penultimul studiu am văzut cum toţi bolnavii care se aflau pe malul
Mării Galileii printre mulţimile cele mari care veniseră din Galilea, Iudea,
Ierusalim, Idumea, de dincolo de Iordan şi din jurul Tirului şi Sidonului, (Marcu
4:7-8) se strecurau printre aceste mulţimi ca să se atingă de Domnul Isus pentru a
fi vindecaţi. Evanghelistul Marcu a scris: "... El îi vindeca pe mulţi şi de aceea toţi
cei care aveau boli se înghesuiau spre El ca să se atingă de El.” (3:10)
Evanghelistul Matei, de asemenea, referindu-se la aceşti bolnavi care se aflau
printre mulţimile de pe malul Mării Galileii a scris: "El i-a vindecat pe toţi
109
bolnavii.” (12:15)
Şi Evanghelistul Luca ne spune la fel în textul pe care îl studiem, cum toţi
bolnavii care au venit pe muntele Tabor, căutau să se atingă de Domnul Isus şi
cum Mântuitorul i-a vindecat pe toţi. Evanghelistul Luca a scris: "Şi tot poporul
căuta să se atingă de El, pentru că din El ieşea o putere care îi vindeca pe toţi.”
(v.19)
Cine îşi poate imagina, câţi bolnavi erau adunaţi aici, care au venit aproape
din toată ţara şi chiar din ţările vecine, şi puterea pe care o acumulase Fiul lui
Dumnezeu de la Tatăl, i-a vindecat pe toţi! Evanghelistul Luca a spus că
Mântuitorul a fost singurul care a coborât toată puterea lui Dumnezeu în lucrările
Lui. El a scris: "Iar puterea Domnului era cu El ca să vindece.” (5:17)
Oamenii stăpâniţi de duhurile rele, au observat că numai această putere de
care dispunea Mântuitorul, le putea sfărâma toate cătuşele răutăţii şi ale
fărădelegii, şi că le putea rupe toate lanţurile viciilor şi ale patimilor în care erau şi
să-i elibereze. Acesta era motivul pentru care ei alergau la Mântuitorul din toate
părţile! Evanghelistul Marcu a scris în textul din penultimul studiu: "Duhurile
necurate, când Îl vedeau, cădeau la pământ înaintea Lui şi strigau: «Tu eşti Fiul
lui Dumnezeu.»“ (3:11) Şi Evanghelistul Luca a scris în textul citit: "Cei chinuiţi
de duhuri necurate erau vindecaţi.” (v.18)

3. Op. cit.
5. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, VoI. I, p. 294 - 296.
6. Lange, J.P., Leben Jesu, Vol. II, p. 567 – 570;
Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, VoI. I, p. 295.
7. Op. cit. p. 309.
8. Porter, L.E., Luke (IBC), p. 1197;
Ellison, H.L., Matthew (IBC), p. 1124.
9. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, VoI. I, p. 305.
10. Baur, F.C., Die Evangelien, p. 457;
11. Op. cit.
12. Op. cit. p. 295, 307.
13. Barcay, W., The Gospel of Mark, p. 32.
14. Op. cit. p. 41.
110
12. PREDICA DE PE MUNTE
Matei 5 : 1 – 2
1 Când a văzut Isus mulţimile, S-a urcat pe munte, şi după ce a şezut jos,
ucenicii Lui s-au apropiat de El.
2 Apoi a început să vorbească şi să-i înveţe astfel:
Începând cu acest studiu vom intra în Predica de pe munte. În acest studiu

întroductiv vom învăţa patru lucruri despre Predica de pe munte: că ea era un
rezumat al învăţăturii Fiului lui Dumnezeu, o predică oficială, o predică de
instalare a apostolilor şi o predică de o valoare supremă.
Să luăm mai întâi faptul că Predica de pe munte era
I. UN REZUMAT AL ÎNVĂŢĂTURII MÂNTUITORULUI
Sunt două dovezi care ne arată că Predica de pe munte era un rezumat al

învăţăturii Fiului lui Dumnezeu :
1. Prima dovadă este verbul ”a învăţa” din textul grecesc.
În textul grecesc scrie: "Şi-a deschis gura şi i-a învăţat.” Verbul "i-a
învăţat” este în limba greacă la timpul trecut şi modul imperfect. Or, imperfectul
descrie o acţiune continuă în trecut.
Evanghelistul Matei când a trecut verbul "a învăţa” la timpul trecut şi
modul imperfect, ne-a arătat că Predica de pe munte n-a fost o cuvântare pe care
Fiul lui Dumnezeu a rostit-o numai într-un anumit timp şi într-o anumită ocazie, ci
ea era miezul sau esenţa din tot ce El obişnuia să-i înveţe pe ucenici.
2. Şi a doua dovadă că Predica de pe munte era un rezumat al învăţăturii
Domnului Isus o găsim în conţinutul ei.
Predica de pe munte cuprinde în Evanghelia după Matei trei capitole: 5, 6
şi 7 sau 107 versete. Tot materialul acesta se divizează în trei părţi :
Prima, 44 de versete care nu sunt în nici o altă Evanghelie, decât în
Predica de pe munte din Evanghelia după Matei.
A doua, 29 de versete care sunt în Predica de pe munte din Evanghelia
după Luca (6:20-49).
Şi a treia, 34 de versete care sunt împrăştiate în tot cuprinsul Evangheliei
după Luca, după cum urmează:
- În pilda cu lumina 8:16 ……………………………………... 1 v.
- În rugăciunea Tatăl nostru din 11:1-4 ……………………… 4 v.
- În îndemnul: bate, cere şi caută 11:9-13 ……………………. 5 v.
- În învăţătura: ochiul este lumina trupului 11:34 …………… 1v.
111
- În învăţătura despre îngrijorări 12:21-34 …………………… 14 v.
- În sfatul împăcării 12:58-59 .………………………………... 2 v.
- În învăţătura cu poarta cea strâmtă 13:24-25 ………………. 2 v.
- În parabola cu sarea 14: 34-35 ……………………………... 2 v.
- În exemplul: nimeni nu poate sluji la doi stăpâni 16:13 ……. 1 v.
- În învăţătura cu privire la împlinirea Legii 16:17 …………... 1 v.
- Şi în problema despărţirii în căsătorie 11:18 ………………. 1 v.
În total sunt 34 de versete
Aici întâlnim trei lucruri de bază din ceea ce am învăţat atunci când am
tratat studiul intitulat Evanghelia după Matei (Vol.I,Stud.4). Primul, că
Evanghelia după Matei este o Evanghelie a învăţăturii Domnului Isus. Al doilea,
că Evanghelistul Matei era un mare sistematizator. Şi al treilea, că el a împărţit
învăţătura Mântuitorului în cinci tematici mari şi că Predica de pe munte sau
Legea Împărăţiei lui Dumnezeu este prima Lui tematică, în care a inclus toate
cerinţele şi normele care stau la baza Împărăţiei lui Dumnezeu şi pe care ni le cere
Mântuitorul. Iar Evanghelistul Luca, ca să păstreze ordinea evenimentelor din
viaţa Domnului Isus pe care a stabilit-o Evanghelistul Marcu, a aşezat textele
respective la locul lor.
Astfel, Predica de pe munte nu era o simplă predică pe care Fiul lui
Dumnezeu a rostit-o o singură dată, ci ea este un rezumat şi un etalon al
învăţăturii Lui. Faptul acesta l-au susţinut mulţi teologi şi comentatori în decursul
celor două milenii, începând cu Papias care a trăit între anii 70-155 1 şi până la cei
actuali.
Se presupune că după alegerea celor doisprezece ucenici, Mântuitorul i-a
urcat pe munte pentru aproximativ o săptămână şi că aici i-a învăţat. Iar Predica
de pe munte nu este altceva decât rezumatul acelei învăţături, la care
Evanghelistul Matei a adăugat cele 34 de versete pe care le găsim în întreg
cuprinsul Evangheliei după Luca.
În al doilea rând, aceste două versete ne arată că Predica de pe munte a
fost
II. DE O OFICIALITATE DIVINĂ
Evanghelistul Matei ne-a arătat mai întâi că atunci când Domnul Isus a
văzut în acea dimineaţă pe care am amintit-o în studiul trecut, cum oamenii au
început să alerge la El, S-a urcat cu cei doisprezece ucenici pe muntele Tabor ca
să-i înveţe atât pe ei, cât şi mulţimile. Am văzut în studiul trecut că Mântuitorul a
învăţat mulţimile pe muntele Tabor, fiindcă nu era nicăieri în Israel un loc aşa de
potrivit pentru un auditoriu atât de mare, ca acest munte, pe care Ieronim, cât şi
alţi teologi nu-l numeau numai Muntele alegerii ucenicilor, ci şi Muntele
112
Predicii de pe munte 2.
Evanghelistul Matei când a scris: "Când a văzut Isus mulţimile, S-a urcat
pe munte”, ne-a redat următorul detaliu care este de o mare importanţă "şi după ce
a şezut jos…a început să vorbească.” (v.1-2)
Fericitul Augustin, care a trăit la sfârşitul secolului al IV-lea şi la începutul
celui de-al V-lea, cât şi alţi teologi, ne-au informat că pe timpul Domnului Isus,
atunci când un rabin învăţa poporul, îl învăţa stând în picioare sau plimbându-se.
Iar când voia să rostească o cuvântare oficială, el trebuia să se aşeze pe un scaun 3.
Noi citim în Evanghelii că Mântuitorul, de asemenea obişnuia să
vorbească mulţimilor stând in picioare şi plimbându-Se. Evanghelistul Ioan a
scris: "În ziua de pe urmă care era ziua cea mare a sărbătorii, Isus a stătut în
pcioare şi a strigat: « Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea.»“ (7:37)
Astfel, când dumnezeiescul nostru Învăţător S-a aşezat pe pământ sau pe o piatră,
a arătat ucenicilor şi mulţimii că urma să-Şi expună învăţătura cea mai esenţială şi
centrală, şi să-Şi rostească Predica cea mai oficială din toată zidirea, de o
oficialitate divină şi eternă. Dar aceasta nu înseamnă că Domnul Isus a predicat tot
timpul şezând.
Domnul Isus rosteşte Predica de pe munte
113
Predica de pe munte
În al treilea rând, aceste două versete ne arată că Predica de pe munte a
fost
III. O PREDICĂ DE INSTALARE IN FUNCŢIE A APOSTOLILOR
Comentatorul Th. Keim a spus că alegerea celor doisprezece ucenici a avut

loc după Predica de pe munte. Lucrul acesta este în discordanţă cu multe texte din
această predică mare a Dascălului nostru divin 4.
În istorisirea cu botezul, Evanghelistul Matei ne-a arătat că atunci a bătut
gongul ca Mântuitorul să-Şi înceapă marea Sa lucrare. În istorisirea cu ispitirea,
Evanghelistul Matei ne-a arătat că Domnul Isus Şi-a ales ca metodă de lucru:
114
crucea. În istorisirea alegerii ucenicilor, ne-a arătat cum Fiul lui Dumnezeu Şi-a
ales urmaşi care să-I continue lucrarea. Şi în Predica de pe munte, tot acest
evanghelist ne-a scos în evidenţă cum Fiul Celui Preaînalt, îi instruia şi îi instala
pe ucenici în înalta lor funcţie.
Acesta a fost motivul pentru care accentul Fiului lui Dumnezeu cădea
mereu pe pronumele personal "voi": "Voi sunteţi sarea pământului!” (Matei 5:13)
"Voi sunteţi lumina lumii!” (Matei 5:14) “ Voi sunteţi o cetate aşezată pe munte!”
(Matei 5:14); şi pe cuvintele: "S-a zis celor din vechime ... dar Eu vă spun.”
(Matei 5:21-22)
Cei mai mari teologi numesc Predica de pe munte Hirotonisirea sau
Ordinarea ucenicilor, iar învăţătura Mântuitorului din cadrul acestui act, o
numesc Rezumatul doctrinei lui Cristos sau Magna Carta a Împărăţiei lui
Dumnezeu 5. Acest act îl putem asemăna în timpul nostru modern, într-o măsură
oarecare, cu o cuvântare de la deschiderea unui an universitar. Numai că Dascălul
ceresc Şi-a ales ucenicii o singură dată şi urma să-i pregătească cu o învăţătură pe
care ei aveau s-o transmită lumii întregi şi tuturor generaţiilor.
Toţi teologii recunosc că în Predica de pe munte avem miezul şi esenţa
învăţăturii Mântuitorului, adresată celor doisprezece apostoli. 6
Şi în al patrulea rând, aceste două versete ne arată că
IV. PREDICA DE PE MUNTE ESTE DE O VALOARE SUPREMĂ
Evanghelistul Matei ne-a redat toată valoarea Predicii de pe munte prin

detaliul cel viu care se află în textul grecesc: "Şi a deschis gura”. În limba greacă
scrie: “Şi-a deschis gura şi a început să-i înveţe.” Sintagma grecească: “ Şi-a
deschis gura”, nu era o expresie decorativă a cuvântului “ a vorbi”, ci ea se folosea
în următoarele trei cazuri:
Primul, când cineva făcea o afirmaţie solemnă şi de mare valoare.
Al doilea, când cineva îşi deschidea inima larg la o afirmaţie şi îşi golea
tot sufletul.
Şi al treilea caz, când cel care învăţa, dădea la o parte orice barieră care era
între el şi cei care-l ascultau 7.
Evanghelistul Matei ne-a arătat prin această expresie, că atunci când
Mântuitorul a rostit Predica de pe munte, Şi-a deschis toată fiinţa, a dat la o parte
orice barieră care era între om şi Dumnezeu, şi a oferit neamului omenesc cel mai
valoros tezaur al învăţăturii Lui 8.
Acesta este motivul pentru care toţi teologii spun că Predica de pe munte
este cu mult mai mare decât o putem imagina!
Mulţi comentatori au zis că frumuseţea şi valoarea învăţăturii
Mântuitorului din Predica de pe munte, nu poate fi egalată cu nici o capodoperă
din toată literatura lumii 9. E. Renan a spus că toate secolele au trebuit să
115
recunoască acest adevăr, că nimeni nu L-a egalat pe Dulgherul din Nazaretul
Galileii şi că Predica de pe munte este şi rămâne de neîntrecut 10. Iar Giovani
Papini n-a exagerat când a afirmat: "Dacă s-ar coborî un înger din cer şi ne-ar
întreba, ce avem mai valoros în casele noastre, nu i-am arăta maşinile noastre şi
nici un alt lucru, fie el cât de preţios, ci Predica de pe munte care este şi va
rămâne pentru totdeauna o perlă de neegalat a lui Cristos.” 11

2. Robertson, A.T., The Gospel of Matthew, p. 29;
3. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 87;
Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 105;
Spurgeon, H., The Gospel of Matthew, p. 29.
6. Op. cit.
7. Op. cit. p. 86.
8. Henry, M., The Gospel of Matthew (BPC), p. 29.
9. Halley, H.H., Manual Biblic, p. 500.
10. Renan, E., Viaţa lui Isus, p. 279, 285.
11. Papinni, G., Histoire du Christ, p. 39-74 ;
Diamandi, S., Activitatea şi învăţătura, Vol. II, p. 379.
116
13. FERICIREA CELOR SĂRACI
Matei 5 : 3
3 Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!
Luca 6 : 20, 24
20 Atunci Isus Şi-a ridicat ochii spre ucenicii Săi şi a zis: "Ferice de voi,
care sunteţi săraci, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este a voastră!
24 Dar vai de voi, bogaţilor, pentru că voi v-aţi primit aici mângâierea!
Armonizat
1 Atunci Isus Şi-a ridicat ochii spre ucenicii Săi şi a zis: (Lc.v.20)
2 Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor! (Mt.v.3)
3 Dar vai de voi, bogaţilor, pentru că voi v-aţi primit aici mângâierea!
(Lc.v.24)
Mântuitorul, după ce a ajuns pe munte cu o parte din popor şi Şi-a aruncat

privirea în vale, a văzut cum mulţimile care-L urmau din toate părţile Israelului
veneau spre El cu cea mai mare însetare. Cu ce putea El să le întâmpine, dacă nu
cu problema cea mai esenţială care este fericirea, subiectul care a frământat
neamul omenesc încă din faşă! Şi ce dorea El să imprime mai întâi în sufletul
ucenicilor, dacă nu dezlegarea enigmei fericirii, ca apoi ei s-o transmită la întreg
neamul omenesc?
Discursul pe care Domnul Isus urma să-l ţină nu era un discurs academic,
rostit de dragul de-a aborda o anumită temă, ci era cel mai aproape de sufletul şi
viaţa oamenilor.
Unii cercetători zic că în primele 12 versete din Predica de pe munte sunt
nouă fericiri, după numărul cuvântului “ ferice”. Iar alţi cercetători, cu mult mai
mulţi la număr, care consideră versetele 11 şi 12 ca o prelungire a versetului 10,
spun că sunt opt 1.
Evanghelistul Matei ne-a spus că după ce poporul s-a adunat în jurul
Mântuitorului, "ucenicii s-au apropiat de El” şi El, "aşezându-Se jos şi
deschizându-Şi gura", a început să dezvăluie misterul fericirii. (Matei v.1-2)
Isus din Nazaretul Galileii era singurul care a cunoscut adevărata fericire,
şi El ne-a spus în Predica de pe munte, că sunt opt secrete care stau la baza ei.
În acest text, FiuI lui Dumnezeu ne-a vorbit despre primul secret al
fericirii, intitulat Fericirea celor săraci, în care ne-a arătat trei lucruri: natura
fericirii, denaturarea standardului vieţii şi modul prin care se ajunge la acest secret
al fericirii.
117
Să luâm mai întâi
I. NATURA FERICIRII
Elena sau greaca veche, era o floare desăvârşită a limbii umane. Ea avea
patru cuvinte definite pentru cuvântul nostru larg "fericire": Era cuvântul eutukes
care echivalează cu englezescul hăppiness şi înseamnă "fericit din întâmplare” 2.
Spre exemplu: dacă cineva este bogat, sănătos, tânăr, frumos etc. Era cuvântul
olbios care echivalează cu rusescul sciastlivost şi înseamnă "fericit prin cinste".
Spre exemplu: dacă cineva este medic, profesor sau inginer; sau dacă are o poziţie
socială înaltă; ori are un alt renume mare încât oamenii, luându-şi pălăria din cap,
i se pleacă, aceasta îl unge la inimă şi-l face să se simtă fericit. Acest cuvânt nu se
găseşte niciodată în Noul Testament 3. Era cuvântul eudaimon care înseamnă “
fericit prin petreceri, distracţii şi plăceri". Şi a fost cuvântul makarios, pe care l-a
descris filozoful Aristotel, cât şi toţi clasicii greci ca "o fericire divină, care n-are
la bază circumstanţe omeneşti” 4. Religiile păgâne atribuiau această fericire zeilor,
cât şi oamenilor după moarte, în special celor care îşi dădeau viaţa într-un mod
eroic pentru o cauză măreaţă 5.
Şi acum, pe care dintre aceste patru cuvinte l-au folosit Evangheliştii
Matei şi Luca pentru cele opt secrete ale fericirii abordate de Mântuitorului? Ei au
întrebuinţat cuvântul makarios, care era un termen consacrat pentru fericirea
eternă.
Faptul că Mântuitorul ne-a chemat la o fericire divină este foarte
semnificativ. Aceasta înseamnă că edificiul fericirii noastre umane este şubred şi
că îi stă în faţă o prăbuşire capitală. Spre exemplu: presupunem că cineva este
tânăr şi frumos, dar este sărac. Acum s-a îmbogăţit, dar în schimb, a îmbătrânit şi
şi-a pierdut tinereţea şi frumuseţea. Altcineva este frumos şi educat, dar şi-a
pierdut sănătatea etc. În cele din urmă, noi descoperim că ceea ce ni se pare
fericire nu este decât iluzie, deşertăciune şi un balon de spumă care dispare. Tot ce
avem frumos şi bun, pământul ne ia: tinereţea, sănătatea, bogăţia şi renumele, ba
chiar şi trupul. Şi atunci, cum terminăm, fericiţi sau nenorociţi? În veselie sau în
durere? Cântând sau cu ochii în lacrimi?
Câţi n-au crezut că dacă vor avea toate bunurile lumii acesteia vor fi
fericiţi, dar s-au înşelat. Cineva a zis: "Dacă aş avea bani şi siguranţă de la
leagăn şi până la mormânt, aş fi cu adevărat fericit.” Dar tot el a exclamat ceva
mai târziu: "M-am înşelat amarnic!” O stea de cinematograf din Statele Unite ale
Americii a spus: "Am avere, popularitate şi frumuseţe. Se zice că aş fi cea mai
frumoasă şi fericită femeie din lume, şi cu toate acestea sunt adânc nefericită!"
Acesta este motivul pentru care a venit Fiul lui Dumnezeu ca să ne ofere o
fericire de altă natură, care ne poate aduce bucurie chiar şi în lacrimi, lumină în
întuneric şi nădejde în deznădejde. Această fericire începe aici şi continuă în
118
veşnicie, şi pe ea nu ne-o poate răpi nimeni şi nimic. Ea ne rămâne chiar şi atunci
când pământul ne ia tot ce avem, chiar şi trupul. Mântuitorul ne-a spus, în lumea
aceasta a întristării şi a zbuciumului: "Vă las pacea; vă dau pacea Mea. Nu v-o
dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte” (Ioan
14:27) şi "nimeni nu vă va răpi bucuria voastră” (Ioan 16:22).
În al doilea rând, Domnul Isus ne arată în acest pasaj
II. DENATURAREA STANDARDULUI VIEŢII NOASTRE
Comentatorul G.K. Chesterton ne spune că atunci când Mântuitorul a zis

în Predica de pe munte: "Ferice de cei săraci” (Matei 5:3) şi ” vai de cei bogaţi”
(Luca 6:24), "ferice de cei ce plâng” (Matei 5:4) şi "vai de cei ce râd” (Luca
6:25), “ ferice de cei flămânzi şi însetaţi” (Matei 5 :6) şi “ vai de cei sătui” (Luca
6:25) şi “ ferice de cei persecutaţi” (Matei 5:11-12) şi "vai de aceia pe care
oamenii îi vorbesc de bine” (Luca 6:26), ni se pare că a întors toate standardele
lumii cu capul în jos, pentru faptul că a văzut un mare vai asupra acelora pe care
lumea îi consideră fericiţi, şi El declară fericiţi, tocmai pe aceia pe care ea îi
numeşte nenorociţi 6.
Şi acum, care este adevărul, optica Fiului lui Dumnezeu era denaturată sau
lumea este pe dos? Să încercăm să privim lumea noastră după optica
Mântuitorului numai din două puncte de vedere: sub prisma fericirii pământeşti şi
a celei divine, şi sub prisma scării valorilor şi vom vedea, că El a întors totul de pe
dos, şi le-a aşezat în poziţia normală.
Cheia dezlegării misterului o avem în cuvintele: “ Voi v-aţi primit aici
mângâierea” (Lc.v.24). În textul grcesc nu scrie cuvântul mângâiere, ci apecho,
care înseamnă “plata”: voi v-aţi primit aici plata. Apecho are înţelesul de
“lichidare”, “plată întreagă” şi nu avans 7.
Noi ştim că bogaţia este una dintre condiţiile de bază ale fericirii, că ea
este de la Dumnezeu şi că El a creat toate bunurile din lume în scopul acesta.
Atunci, de ce Fiul lui Dumnezeu a văzut în ea una dintre cele mai mari piedici
împotriva fericirii eterne? Cauza nu este că ea nu-i bună, ci noi am decăzut şi nu-i
cunoaştem locul pe scara valorilor. Noi o exaltăm adeseori mai presus de orice
altă valoare, chiar şi mai presus de noi înşine, şi astfel ea ne devine un mijloc de
prăbuşire.
În cazul nostru, Dascălul divin ne învaţă că pe cei mai mulţi, nu lucrurile
rele îi împiedică să accepte pe cele supreme, ci cele bune; că oamenii, în miopia
lor, sunt ispitiţi să renunţe la fericirea eternă şi absolută, pentru cea relativă şi de o
clipă.
Domnul Isus când a zis: "Ferice de voi, care sunteţi săraci, pentru că
Împărăţia lui Dumnezeu este a voastră” (Luca v.20) şi "vai de voi bogaţilor,
pentru că voi v-aţi primit aici plata'' (Luca v.24), a spus celor bogaţi cu alte
119
cuvinte: "Dacă voi v-aţi pus la inimă şi v-aţi incordat toată puterea ca să
agonisiţi anumite valori din lumea aceasta, voi Ie veţi obţine şi vă veţi bucura
acum de eIe. Numai că aceasta va fi tot ce veţi avea şi nimic mai mult. Iar dacă vă
veţi pune la inimă şi vă veţi încorda toată puterea ca să faceţi voia Tatălui Meu,
voi nu numai că nu veţi putea să vă bucuraţi de toate standardele lumii, ci chiar
va trebui să treceţi prin tot felul de greutăţi, dar, în schimb, răsplata voastră va fi
mare şi veşnică în cer. Şi acum, calculaţi bine preţul. Cum este mai bine, să vă
lăsaţi orbiţi de o fericire prezentă, limitată şi de o scurtă durată şi să pierdeţi, în
schimb, tezaurul ceresc şi veşnic? Sau să alegeţi fericirea eternă chiar dacă va
trebui să vă sacrificaţi pentru aceasta standardele şi valorile voastre
vremelnice?"
Prin faptul că Mântuitorul ne îndeamnă să alegem fericirea viitoare în
schimbul celei prezente, ne arată că El a întors lumea din nou de pe dos pe faţă ; şi
că a început să ne toarne în suflet încă de pe acum, din fericirea eternă în
schimbul celei pământeşti, spunându-ne: "Gustaţi din aceasta şi nu vă fie frică că
fericirea voastră vremelnică va trebui să apună, pentru că pe voi vă aşteaptă o
altă fericire absolută şi eternă.”
Şi în al treilea rând, Domnul Isus ne arată în acest text
III. MODUL PRIN CARE SE AJUNGE LA ACEST SECRET AL

FERICIRII
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Ferice de cei

săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!” (v.3)
În limba greacă erau două cuvinte pentru cuvântul nostru “sărac“: penia,
care arăta că un anumit om nu avea nimic în plus care să-i depăşească nevoile
stricte ale vieţii; şi ptōcheia, care arăta o sărăcie lucie, când omul nu avea absolut
nimic. Evangheliştii Matei şi Luca n-au folosit aici cuvântul penia, ci pe ceI de
ptōcheia, care înseamnă sărăcie lucie 8.
Apoi, un alt lucru de bază pe care trebuie să-l cunoaştem în vederea
descoperirii modului prin care putem ajunge la acest secret al fericirii, sunt
următoarele patru etape, prin care a trecut cuvântul “sărac”, în Vechiul Testament:
La început a avut însemnătatea de sărac propriu zis.
În a doua etapă, a avut însemnătatea de cel părăsit, pentru că neavând nici
o influenţă şi nici o autoritate din cauza sărăciei, şi oamenii îi întorceau spatele.
În a treia etapă, a avut însemnătatea de cel asuprit, deoarece, neavând nici
o putere, semenii îl călcau în picioare.
Şi în a patra etapă, a avut însemnătatea de cel ce se încrede puternic în
Domnul 9.
Săracul mai întâi îşi pierde bunurile materiale; apoi îşi pierde prietenii şi
societatea; mai apoi, semenii încep să-l calce în picioare; şi în cele din urmă, ce-i
120
mai ramâne? Ori să se prăbuşească, ori să-şi ridice ochii spre cer şi să-L implore
pe Dumnezeu ca să intervină El în viaţa lui. Astfel, Biblia ne spune că mulţi săraci
îşi deschid sufletul şi-L primesc pe Dumnezeu.
Iată de ce noi citim în Psalmul 34:6 "Când strigă cel nenorocit, Domnul
aude.” În textul ebraic, cât şi în cel grecesc din Septuaginta scrie: "Când strigă cel
sărac, Domnul aude.” Aici cuvântul "sărac” nu are înţelesul unui om oarecare
care este lipsit de bunurile materiale şi nu are nimic comun cu Dumnezeu, ci are
înţelesul unui sărac care L-a primit pe Dumnezeu în viaţă şi se încrede puternic în
El.
Evanghelistul Matei ne-a precizat, mai departe, că numai aceia ating
primul secret al fericirii, care sunt săraci "în duh". Duhul nostru este nemuritor,
imaterial şi nelimitat; şi el, ca şi trupul, ca să fie fericit are nevoie de anumite
lucruri care să corespundă cu natura lui. Astfel, însetarea noastră lăuntrică nu este
altceva decât, tânjirea sufletului după acele lucruri.
Şi în cele din urmă, Fiul lui Dumnezeu ne-a spus că "Împărăţia cerurilor”
este numai a acelora care sunt “ săraci în duh”. Fericitul Augustin, cât şi alţi
comentatori şi teologi ca D.B. Campbell, spun că expresia “ cei săraci în duh” se
referă la cei ce sunt conştienţi de sărăcia lor spirituală lucie, spre deosebire de alţii
care îşi închipuie că stau bine sufleteşte 10.
Comentatorul Weizsäcker a spus că Predica de pe munte este una dintre
cele mai mari proclamări ale Împărăţiei lui Dumnezeu de către Domnul Isus, pe
care a făcut-o ucenicilor şi mulţimilor pe muntele Tabor; şi prin ei, întregii
lumi 11.
Ce este Împărăţia lui Dumnezeu? Domnul Isus ne-a definit Împărăţia lui
Dumnezeu în rugăciunea Tatăl nostru. El ne-a redat rugăciunea "Tatăl nostru" în
cea mai înaltă formă a poeziei ebraice. Poezia ebraică s-a deosebit fundamental
de-a noastră modernă. Ea obişnuia să spună acelaşi lucru de două ori. În primul
vers îl enunţa şi în al doilea îl explica. El a zis în primul vers enunţiativ: "Vină
Îrnpărăţia Ta” şi în cel explicativ: "Facă-Se voia Ta, precum în cer şi pe
pământ". (Matei 6:10) Astfel, Împărăţia lui Dumnezeu este o societate cerească
care trăieşte întocmai după voia lui Dumnezeu. Iar, Împărăţia lui Dumnezeu de
pe pământ este tot o societate care trăieşte după voia lui Dumnezeu ca cea din
cer.
Deci, Împărăţia lui Dumnezeu din cer este locul unde se face voia lui
Dumnezeu în mod desăvârşit. Şi acum să ne gândim puţin, cum poate fi acolo
unde Dumnezeu este totul în toţi? Ce fel de fiinţe sunt acelea care nu pot ieşi
niciodată din voia Lui? Ce loc suprem este acolo unde trăiesc asemenea fiinţe? Şi
ce stare culminantă este acolo?
În concluzie, unind toate detaliile amintite până acum, ajungem la
adevăratul înţeles a ceea ce ne-a spus Mântuitorul. El când a zis: "Ferice de cei
săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!” ne-a spus cu alte cuvinte:
121
"Ferice de aceia care îşi dau seama de sărăcia lucie a sufletului şi-L acceptă pe
Dumnezeu în viaţă, singurul care corespunde cu năzuinţele duhului omenesc.
Pentru că numai primindu-L pe Dumnezeu şi făcându-I voia, ei au marele
privilegiu ca să se înfrupte, încă de pe acum, din tot tezaurul prezent şi viitor al
Împărăţiei Lui!"
Acesta, ne spune dumnezeiescul nostru Învăţător, este primul secret al
fericirii makarios, secretul de a-L întrona pe Dumnezeu în viaţă ca Împărat,
de-a intra în Împărăţia Lui şi de-a ne bucura chiar de acum de toate comorile
ei!

2. Günther, A., Ausführliches Historisch-Kritisches Wörterbuch der
Griechischen Lehn- und Fremdwörter, p. 468;
4. Op. cit.
5. Curtius, G., Griechischen Etymologie, p. 374 - 375.
7. Hermann, M., Taschenwörterbuch der griechischen und deutschen Sprache,
p. 194, 277.
10.Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 186.
11.Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 312;
12.Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 90.
13.Op. cit. p. 91.
14.Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 38.
15.Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 308
122
14. FERICIREA CELOR CARE PLÂNG
Matei 5 : 4
4 Ferice de cei care plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!
Luca 6:21 b, 25 b
21 Ferice de voi care plângeţi acum, pentru că voi veţi râde !
25 Vai de voi, care râdeţi acum, pentru că voi veţi plânge şi vă veţi boci!
Armonizat
1 Ferice de cei care plâng, căci ei vor fi mângâiaţi (Mt:v.4) şi vor râde!
(Lc.v.21)
2 Dar vai de voi, care râdeţi acum, pentru că voi veţi plânge şi vă veţi
boci! (Lc.v.25)
În unele codice, versetele 4 şi 5 din Evanghelia după Matei sunt schimbate

între ele. Această schimbare era cunoscută încă din secolul al II-lea. După prima
fericire a celor săraci în duh, la Tischendorf şi în Vulgata, urmează fericirea celor
blânzi. Dar, în schimb, în alte codice mai importante, ca Sinaiticus şi în multe alte
manuscrise Unciale, după fericirea celor săraci urmează fericirea celor ce plâng 1.
Noi alegem a doua ordine a acestor două fericiri care se află în codexul Sinaiticus,
în alte codice şi în multe alte manuscrise Unciale sau Majusculare; şi aşa cum se
găseşte în Biblia noastră românească tradusă de D. Cornilescu şi în toate
traducerile şi versiunile noastre moderne.
În studiul trecut am descoperit primul secret al fericirii, secretul de a-L
întrona pe Dumnezeu în viaţă ca Împărat, singurul mijloc prin care putem câştiga
Împărăţia cerurilor. Iar în al doilea studiu intitulat Fericirea celor ce plâng, vom
trata al doilea secret al fericirii, secretul de a ne câştiga împărăţia fiinţei noastre.
În acest studiu ne vom ocupa de trei lucruri: vom încerca să identificăm
fiinţa umană, vom studia cauzele lacrimilor şi vom reflecta asupra efectelor
acestora.
Să luăm mai intâi
I. IDENTIFICAREA FIINŢEI UMANE
Cine este omul? La această întrebare n-a reuşit să răspundă încă nici un
muritor, pentru că omul este cu mult mai mare decât cum a ajuns mintea lui ca să
se poată înţelege şi defini pe sine.
Astăzi, oamenii de ştiinţă ne spun, că în tot Sistemul Solar nu există viaţă
123
decât pe pământ. Iar Biblia afirmă că Dumnezeu a creat Sistemul Solar de dragul
omului ca să-i slujească, pentru că omul este coroana creaţiei.
Ba mai mult, tot oamenii de ştiinţă continuă să spună, că şi cel mai
neînsemnat individ, este cu mult mai complex decât Universul întreg, şi că omul
este un Univers foarte ingenios în miniatură.
Învăţaţii cei mari, zic că omul a reuşit să cuprindă din Univers cu ajutorul
aparatelor sale ultramoderne, o distanţă de peste două sute de miliarde ani-lumină.
Dar câtă întindere ne-a mai rămas din el nesesizată? La această întrebare nu poate
să răspundă nimeni.
Dar, Omul nu este un Univers orb şi mort care se conduce mecanic după
anumite legi, ci el este un Univers viu care percepe şi este conştient de sine.
Ce Univers minunat este Omul numai din punct de vedere material, dar cu
cât mai măreţ este spiritul cu facultăţile lui rupt din Dumnezeu!
Ceea ce a descoperit astăzi savantul despre Om şi Univers este în cea mai
mare concordanţă cu definiţia de ieri a teologului, despre Dumnezeu. Una dintre
cele mai bune definiţii despre Dumnezeu este aceasta: “ Dumnezeu este singura
Fiinţă care este suficientă prin Sinea Ei.” Dacă, în afară de Dumnezeu nu exista
nici Universul, nici o fiinţă cerească şi nici o altă existenţă, persoana Lui rămânea
tot neştirbită.
Omul, într-adevăr, este o împărăţie mare şi minunată, pe care el nici nu o
poate bănui măcar. Acesta este încă unul dintre motivele pentru care Sfintele
Scripturi ne spun că el a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu!
În al doilea rând, ne vom ocupa de
II. CAUZELE LACRIMILOR
Întrebarea cea mare care se ridică este: De ce omul, fiinţa aceasta atât de
minunată, care a fost creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, plânge,
oftează şi se boceşte? Oare, ce s-a întâmplat în împărăţia ei?
Suntem conştienţi de faptul că, cu cât căutăm să cunoaştem şi să
descoperim mai mult, cu atât ne dăm seama că suntem mai mici şi ştim mai puţin.
Cu cât căutăm să fim mai asiguraţi din punct de vedere material, cu atât ne
plictisim mai mult. Cu cât ne dăm frâu liber la distracţii şi plăceri, cu atât ne
simţim mai nesatisfăcuţi şi mai nemulţumiţi. Şi cu cât căutăm să ne asigurăm mai
mult viaţa, cu atât ne vedem mai ameninţaţi şi disperaţi.
Ne simţim atacaţi în trup şi răniţi în suflet. Oricine ar căuta să ne
consoleze cu filozofia lui deşartă, nu reuşeşte decât să ne agraveze durerea.
Reuşim să râdem numai pentru că alţii ne determină. Râdem împreună, dar când
plângem, plângem singuri.
Fiecare dintre noi atunci când se coboară în teritoriul fiinţei lui, vede nişte
ruine îngrozitoare şi simte un foc care îl mistuie; şi faptul acesta ne transformă
124
viaţa într-o noapte a groazei şi într-o beznă a deznădejdii, care ne face să plângem
şi să ne bocim.
Din ce cauză sunt toate acestea? Oare, ce s-a întâmplat înăuntrul fiinţei
noastre? Răspunsul este unul singur: că teritoriul ei a fost invadat, cu o mare
iscusinţă, de către o fiinţă răuvoitoare şi noi i-am dat voie, ne-am acomodat cu ea
şi am luat multe din ale ei, şi această fiinţă, este Diavolul.
Şi, în al treilea rând, vom reflecta
III. EFECTELE LACRIMILOR
Fiul lui Dumnezeu când a zis: “ Ferice de cei ce plâng", ni se pare că a

făcut una dintre cele mai ciudate afirmaţii; şi cu atât mai ciudată ne va apare ea,
când vom pătrunde în adevăratul ei înţeles. Dar, în schimb, cu cât vom pătrunde în
înţelesul ei tainic şi adânc, cu atât vom vedea mai clar, că El a făcut una dintre
cele mai mari declaraţii.
Cuvântul pendos din textul grecesc înseamnă "a se boci”. El se folosea
pentru o bocire amară în urma unui mort mult iubit 2. Septuaginta, versiunea
grecească a Vechiului Testament, a folosit acest termen, pentru bocirea lui Iacov,
când a crezut că Iosif, fiul lui mult iubit era mort. (Gen.37:34) Acest bocet a fost
definit în limba greacă, ca o durere care îl înfrânge pe om în aşa fel, încât nu o
poate ascunde. El nu era o simplă întristare, ci o sfâşiere puternică de inimă, care
varsă şiroaie de lacrimi 3.
Aici este cu adevărat o fericire uimitoare! Mântuitorul a zis. “ Ferice de
cel care se boceşte ca în urma unui mort mult iubit!”
Lacrimile au trei efecte mari:
1. Primul efect al lor este că ele ne confruntă cel mai bine cu realitatea.
Domnul Isus era cel mai mare realist. El a dorit să ne arate starea de fapt a
omenirii. El, în calitate de Fiul lui Dumnezeu, cunoştea natura umană mai bine ca
oricare psiholog. El ştia că atunci când omului îi merge bine, când este încântat şi
furat de un lucru de nimic, îşi trăieşte viaţa foarte superficial. Iar atunci când îi
merge rău, când trece prin diferite greutăţi, este împins spre adâncimea ei.
Mântuitorul când a zis: “ Ferice de cel care se boceşte ca în urma unui
mort mult iubit!”, ne-a spus cu alte cuvinte: "Opriţi toate spectacolele. Puneţi
capăt tuturor artificiilor vieţii. Coborâţi în voi înşivă. Priviţi cu toată seriozitatea
realitatea crudă din împărăţia lăuntrului vostru şi izbucniţi în cele mai amare
bocete!"
Numai atunci când ne coborâm în noi înşine, reuşim să ne vedem nu cum
ni se pare, ci aşa cum suntem: în toată ruinarea noastră.
Fiul lui Dumnezeu ne spune că reuşesc să râdă numai cei ce evadează din
ei înşişi. Acestora, El le zice în Evanghelia după Luca versetul 25: “Vai de voi,
care râdeţi acum, pentru că voi veţi plânge şi vă veţi boci!”
125
2. Al doilea efect al lacrimilor este că ele ne oferă cel mai bun mijloc al
trezirii la realitate.
Dumnezeu, în mila Sa, a găsit cu cale ca să transforme lacrimile, în cel
mai bun mijloc al trezirii noastre la realitate. Ele sunt ultimul sol al Lui prin care
ne vorbeşte.
Sunt anumite lucruri pe care numai lacrimile şi realitatea crudă reuşesc să
ni le descopere. Spre exemplu: nimeni şi nimic nu ne poate arăta mai bine
bunătatea prietenilor adevăraţi, ca momentele cele mai grele din viaţă.
Lacrimile au darul ca să ne aşeze înaintea unui lucru şi să ne trezească la
realitate.
Astfel, Domnul lsus, după fondul acestui efect al lacrimilor ne--a arătat că
numai după ce ne coborâm în noi înşine, reuşim să vedem toate ravagiile din
Universul fiinţei noastre, tot ce a făcut cu noi Satan şi cât de groaznic este păcatul.
Numai că dezastrul în care am ajuns este cu mult mai mare decât îl poate
cuprinde chiar şi o optică ajutată de lacrimi. Ca să-l putem înţelege în toată
grozăvia lui prezentă şi viitoare, ni s-a oferit încă un fond al lacrimilor şi al
durerilor celor mai cumplite, şi acestea sunt bocetele şi moartea de cruce ale
Fiului lui Dumnezeu.
Când privim din ruinele fiinţei noastre, cu ochii scăldaţi în lacrimi, la
crucea lui Cristos, ni se deschid ochii brusc şi zicem cu o lumină dumnezeiască:
"Aceasta este ceea ce poate să facă păcatul, să zdrobească cea mai iubită Fiinţă
din întreg Universul şi chiar din tot Cerul, şi să sfâşie chiar şi inima Celui
Preaînalt!"
Una dintre funcţiile Crucii Fiului lui Dumnezeu, este să ne deschidă ochii
spre grozăvia păcatului.
Numai după ce suntem confruntaţi cu adâncul fiinţei noastre şi ne trezim la
realitate, ne apare simţul păcatului. De abia atunci ne dăm seama cât suntem de
pierduţi şi de neputincioşi pentru a ne salva. De abia atunci ne pare rău că ne-am
jucat cu păcatul, că din cauza noastră a trebuit să moară Fiul lui Dumnezeu şi că
am rănit atât de grav inima Celui Preaînalt. Şi de abia atunci începem să izbucnim
în cel mai amar şi disperat bocet!
3. Dar, dumnezeiescul nostru Învăţător ne spune mai departe în Predica de
pe munte, că lacrimile au şi al treilea efect, efectul unui apel de întoarcere la
Dumnezeu.
Lacrimile sunt pentru suflet ceea ce este durerea pentru trup: un simptom
care ne arată că împărăţia fiinţei noastre se află într-un mare pericol. Acesta este
motivul pentru care ele ne înzestrează cu capacitatea de-a înţelege apelul jertfei lui
Cristos, aşa cum trupul înfometat şi însetat face apel pâinii şi apei. Acesta este
motivul pentru care Mântuitorul ne atenţionează într-un mod deosebit în acest
text, să avem grijă ca nu cumva Diavolul să ne distrugă acest simptom, prin tot
felul de artificii ale vieţii ! Aceasta este cauza pentru care El ne scoate în evidenţă
126
valoarea acestui simptom, fiindcă numai lacrimile ne ajută să ne ridicăm privirea
din ruinele fiinţei noastre, spre Crucea lui Cristos, să vedem cum El moare pentru
noi, să vedem dragostea lui Dumnezeu, să vedem salvarea lui Dumnezeu, să
vedem cum Cel Preaînalt ne-a deschis o cale spre Sine şi să simţim cum El ne face
prin jertfa Fiului Său un apel de întoarcere la braţele Sale de Tată!
Francis di Assisi, plângându-şi păcatele

Domnul Isus ne-a arătat că singura cale care duce la mângâiere şi la
bucurie este calea lacrimilor, pentru că numai ele ne determină să ne coborâm în
noi înşine, să ne trezim la realitate şi să ne întoarcem la Dumnezeu. Toate aceste
lucruri pe care le-am văzut, L-au determinat pe Fiul lui Dumnezeu ca să ne spună:
"Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!” şi “ Ferice de voi, care plângeţi
acum, pentru că voi veţi râde!”
Am văzut că primul secret al fericirii este secretul de-a câştiga Împărăţia
cerurilor, iar al doilea secret al ei, este secretul de-a câştiga împărăţia fiinţei
noastre şi de-a o încadra în Împărăţia lui Dumnezeu.

127
15. FERICIREA CELOR BLÂNZI
Matei 5 : 5
5 Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!
În penultimul studiu am învăţat despre primul secret al fericirii, secretul de

a-L întrona pe Dumnezeu în viaţă ca Împărat, singurul mijloc prin care putem
câştiga Împărăţia cerurilor. În ultimul studiu am învăţat despre al doilea secret al
fericirii, secretul de-a ne câştiga împărăţia lăuntrului nostru şi de a o încadra în
împăraţia lui Dumnezeu. Şi în acest studiu, intitulat Fericirea celor blânzi, ne
vom ocupa de al treilea secret al fericirii, secretul de-a moşteni pământul.
Mântuitorul ne-a arătat în acest verset scurt trei lucruri: că blândeţea este
singurul mijloc prin care putem câştiga toate bunurile pământeşti, că ea este
singura cale prin care putem revoluţiona şi cuceri lumea, şi că ea este unicul
remediu de supravieţuire a lumii.
Să luăm mai întâi faptul că
I. BLÂNDEŢEA ESTE SINGURUL MIJLOC PRIN CARE PUTEM

CÂŞTIGA TOATE BUNURILE PĂMÂNTEŞTI
Înainte ca să intrăm în conţinutul acestui studiu, menţionăm că

substantivul "pământul” din versetul citit este articulat în textul grecesc, ca şi în
traducerea noastră românească şi alte versiuni ale Bibliei, ceea ce nu ne permite să
credem că aici este vorba despre un alt pământ. Nici despre un pământ nou din
viitor şi nici despre o lume cerească, pentru că articolul hotărât indică, în mod
special în limba greacă, însemnătatea pământului actual pe care noi trăim 1.
Apoi, mai menţionăm că Domnul Isus a rostit Predica de pe munte în
limba aramaică şi că Evangheliştii Matei şi Luca au redat-o în Evangheliile lor în
limba greacă. Evanghelistul Matei a folosit ca echivalent pentru al treilea secret al
fericirii, cuvântul praotes, care înseamnă "a îmblânzi” sau "a domestici” un
animal, ceea ce ni se pare în cazul nostru foarte ciudat 2.
Cuvintele "a îmblânzi' şi "a demestici” ne arată că teritoriul fiinţei noastre
este invadat de o persoană străină şi ostilă, căreia ne-am adaptat într-atât, încât nu
mai suntem în firea noastră, ci în a ei.
Stanley Jones a povestit, că atunci când era în India ca misionar, în
apropierea lui era un copil care a trăit cu lupii de la doi la unsprezece ani. Datorită
faptului că mergea şi fugea în patru labe, genunchii i s-au lărgit şi întărit. El
mânca numai hrană crudă şi când a fost supus unei diete civilizate, s-a îmbolnăvit
de dizenterie şi a murit 3.
128
Dacă omul se adaptează aşa de repede lumii animale, din punct de vedere
fizic, atunci cu cât mai uşor el se adaptează, din punct de vedere spiritual Celui
Rău în care zace de milenii! Dovada cea mai elocventă că ne-am adaptat Celui
Rău este că ne-am obişnuit cu un mod de viaţă foarte rău şi dăunător!
În penultimul studiu, Fiul lui Dumnezeu ne-a învăţat, că prin descoperirea
sărăciei lucii a sufletului nostru, ne câştigăm Împărăţia cerurilor; în studiul trecut
ne-a învăţat că prin lacrimi şi bocete, ne câştigăm împărâţia lăuntrului nostru; iar
în acest studiu ne îndeamnă să câştigăm şi împărăţia din jurul nostru, prin
debarasarea de firea blestemată a lui Satan.
Mântuitorul când a zis: "Ferice de cei blânzi, căci ei vor moştenii
pământul", ne-a spus cu alte cuvinte: "Ferice de acela care, după ce l-am eliberat
de Satan, se dezbracă îndată de toată firea pe care a moştenit-o şi care nu se mai
lasă niciodată stăpânit de el. Un asemenea om este un adevărat împărat pe
pământ, care domneşte el peste toate lucrurile şi nu Diavolul peste el."
Domnul Isus eliberează pe oameni de demoni

În al doilea rând, Domnul Isus ne arată că
II. BLÂNDEŢEA ESTE SINGURA CALE PRIN CARE PUTEM

REVOLUŢIONA ŞI CUCERI LUMEA
Cuvântul praotes are încă o însemnătate, pe care o găsim la filozoful

Aristotel. Metoda lui Aristotel era de a defini fiecare virtute cu ajutorul a două
extreme: pe de o parte era extrema excesului şi pe de altă parte era extrema lipsei,
iar între ele oscila virtutea. Aristotel a numit o asemenea virtute mediul fericit.
129
Spre exemplu: o extremă este risipa şi o altă extremă este zgârcenia, iar între ele
oscila scala mediului fericit sau omul generos. Aristotel a pus într-o extremă
cuvântul orgilotes care înseamnă "mânie excesivă” şi într-o altă extremă cuvântul
aorgesia care înseamnă "lipsa oricărei mânii", iar între ele a aşezat cuvântul
praotes ca mediul fericit 4.
Acest cuvânt grecesc, praotes, ne arată că atunci când Domnul Isus a zis:
“Ferice de cei blânzi“ a spus cu alte cuvinte: “Ferice de cei care se mânie
întotdeauna şi în modul cel mai excesiv pe drept, şi care nu se supără niciodată,
nici chiar în cea mai mică masură pe nedrept.”
Dacă luăm cele două înţelesuri ale cuvăntului praotes şi le punem laolaltă,
ajungem exact la ceea ce ne-a învăţat Domnul Isus. El ne-a zis că mediul fericit al
blândeţii noastre trebuie să atingă amândouă extremele, dar vom şti să ne
încadrăm corect pe scala lui, numai atunci când suntem dezbrăcaţi de firea Celui
Rău.
Arta unei vieţi adevărate nu se învaţă de la muritori, ci numai de la Fiul lui
Dumnezeu. El a zis: "Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci
Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre”
(Matei 11:29)
Noi n-avem voie să ne mâniem niciodată, nici chiar în cea mai mică
măsură, pentru o insultă sau o nedreptate care ni se fac nouă personal. Mântuitorul
în asemenea cazuri tăcea. Dar întotdeauna trebuie să ne mistuie un foc sacru al
altruismului când altcineva este insultat, nedreptăţit sau asuprit. Noi citim în
Evanghelia după Ioan că atunci când negustorii au făcut comerţ în Curtea
Neamurilor şi i-au împiedicat pe neevrei să se închine lui Dumnezeu, Domnul
Isus a făcut un bici din funii, şi alungându-i afară, a zis: “ Râvna pentru Casa
Tatălui Meu Mă mistuie.” (2:13)
Mânia egoistă este un păcat, iar flacăra altruistă este întotdeauna o virtute
înaltă şi una dintre cele mai mari forţe din lume, îndreptată împotriva răului.
Faptul că Domnul Isus a recomandat ucenicilor ca blândeţea lor să
oscileze până la cele mai mari limite, ne arată că în lume sunt probleme grele care
ne confruntă în fel şi chip, şi că El le-a cunoscut tăria, şi repulsia faţă de păcat. Iar,
prin faptul că ei au păşit în largul lumii cu cea mai excesivă mistuire în suflet şi că
au reuşit s-o revoluţioneze şi s-o cucerească fără nici o violenţă, ne arată că ei au
înţeles bine valoarea perlelor învăţăturii dumnezeiescului lor Dascăl.
Fiul lui Dumnezeu ştia că numai aceia care sunt în stare să se învingă şi să
se stăpânească pe ei înşişi, au dreptul să stăpânească şi pe alţii; şi numai cei care
se ştiu conduce pe ei înşişi, au dreptul să conducă şi pe alţii.
Şi în al treilea rând, Mântuitorul ne învaţă că
130
III. BLÂNDEŢEA ESTE SINGURUL REMEDIU DE SUPRAVIEŢUIRE A
LUMII
Există o fabulă care spune că toţi câinii erau cândva lupi ; că într-o zi, un
lup, învârtindu-se mereu pe lângă un om, i-a zis că va lepăda tot egoismul lui
sălbatic şi că va deveni un câine blând şi altruist; că dintr-o dată el s-a transformat
într-un câine; şi că de atunci şi până astăzi, lupii răi şi fioroşi sunt tot mai rari, în
timp ce câinii blânzi, moştenesc din ce în ce tot mai mult pământul.
Domnul Isus ne-a avertizat, spunându-ne: să avem grijă, că prin
îndepărtarea de Creatorul nostru, ne vom pierde asemănarea cu EI, şi vom
pătrunde tot mai adânc în firea lui Satan; şi cu cât vom pătrunde mai adânc în firea
lui Satan, cu atât vom fi mai egoişti şi mai cruzi; şi cu cât vom fi mai egoişti şi
mai cruzi, cu atât vom pierde mai repede pământul.
Oare, ce ne arată astăzi perfecţionarea armamentului celui mai sofisticat şi
distrugător, dacă nu faptul că noi nu suntem îmblânziţi şi domesticiţi, ci suntem în
firea Celui Rău!
Unii au încercat să rezolve problemele personale sau naţionale prin forţă,
dar s-au înşelat. Ascultaţi-l pe filozoful german F. Nietzsche ce a spus: "Afirmă-
te, Nu-ţi pese de nimeni decât de tine. Singurul viciu este slăbiciunea şi unica
virtute este tăria. Fii tare, fii supraom. Lumea este a ta dacă o poţi cuceri.” 5
Numai că el a murit într-un ospiciu de nebuni, iar generaţia aceea de oameni care
l-a urmat, a ajuns la infernul celui de-al doilea război mondial.
Sau unde este falnicul Imperiu Roman care stăpânea cele trei continente
cunoscute pe vremea aceea: Africa, Asia şi Europa? Şi unde sunt toate imperiile
lumii din istorie care s-au bazat pe puterea armei?
Numai Fiul lui Dumnezeu are singura soluţie pentru cucerirea, stăpânirea
şi menţinerea lumii, şi pentru rezolvarea tuturor problemelor ei grele. Această
soluţie este: izbăvirea de sub dominaţia lui Satan şi o intrare sub domnia lui
Cristos, care ne face capabili să fim blânzi, altruişti şi plini de dragoste faţa de
semeni.
Rămânerea lumii în firea lui Satan şi cu atât mai mult, adâncirea ei în
egoismul, ura şi răutatea lui, ne poate aduce în orice moment cea mai mare
tragedie. Chiar şi Alexandru Macedon, cel mai mare şi semeţ împărat din istoria
lumii, când şi-a pierdut odată controlul într-o furie, a străpuns cu suliţa pe cel mai
bun prieten al lui 6.
În acest verset, Mântuitorul atenţionează în mod expres lumea noastră
modernă care se laudă că a cucerit Universul, că este robită de Cel Rău, şi că
numai dacă va ieşi din firea lui şi va fi blândă, va mai supravieţui. Iar, dacă va
rămâne şi pe mai departe în firea lui de egoism, violenţă şi cruzime, şi dacă îşi va
pierde într-o zi controlul, se va transforma în cel mai mare dezastru şi infern.
O pasăre se bătea odată cu imaginea ei din oglindă, şi la un moment dat s-a
131
oprit şi a auzit afară o chemare. Ea a părăsit lupta şi a zburat.
Alexandru Macedon
Alexandru cel Mare sculptat în piatră în secolul doi înainte de Cristos
132
Tot astfel, Fiul lui Dumnezeu, văzând cum oamenii se luptau între ei
zadarnic şi cu cea mai mare nechibzuinţă milenii întregi, a venit la noi şi ne-a
făcut un apel în Predica de pe munte, ca să părăsim lupta. Şi acum, totul depinde
de noi, dacă-L vom asculta şi vom fi blânzi şi altruişti, vom mai moşteni
pământul; iar dacă nu-L vom asculta şi vom fi egoişti şi cruzi, îl vom pierde.
Acesta este al treilea secret al fericirii, secretul de-a moşteni pământul
atât din punct de vedere individual, cât şi colectiv!
Numai asemenea fiinţe umane, ne-a spus Mântuitorul, care câştigă
lumea de sus, lumea dinăuntrul lor şi pe cea din jurul lor şi se integrează
perfect în ele, încep să guste din adevărata fericire!
1. MacNeile, A.H., The Gospel according to St. Matthew, p. 317.

2. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 113 ;
Vine, W.E., Expository Dictionary of Biblical Words, p. 401.
3. Jones, S., Predica de pe munte, tradusă de Iosif Ţon (dactilografiată).
5. Jones, S., Predica de pe munte, tradusă de Iosif Ţon (dactilografiată).
133
16. FERICIREA CELOR FLĂMÂNZI ŞI ÎNSETAŢI
Matei 5 : 6
6 Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după dreptate, căci ei vor fi săturaţi!
Luca 6:21 a, 25 a
21 Ferice de voi, care sunteţi flămânzi acum, pentru că voi veţi fi săturaţi!
25 Vai de voi, care sunteţi sătui acum! Pentru că voi veţi flămânzi!
Armonizat
1 Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după dreptate, căci ei vor fi săturaţi!
(Mt.v.6)
2 Dar vai de voi, care sunteţi sătui acum! Pentru că voi veţi flămânzi!
(Lc.v.25)
Potolirea setei
Am văzut că primele trei secrete ale fericirii makarios, au de-a face cu
câştigarea celor trei împărăţii: a Împărăţiei de sus, a împărăţiei dinăuntrul nostru şi
a celei din jurul nostru. Iar de acum vom vedea că prin integrarea noastră în ele,
câştigăm cinci calităţi noi, care sunt alte cinci secrete ale fericirii divine.
În acest studiu întitulat Fericirea celor flămânzi şi însetaţi, ne vom ocupa
de prima calitate a celor ce sunt integraţi în cele trei împărăţii. Ea este calitatea de-
a flămânzi şi de-a înseta după sfinţenie, în care constă al patrulea secret al fericirii.
134
Mântuitorul ne-a arătat trei lucruri despre Fericirea celor flămânzi şi însetaţi:
intensitatea, obiectul şi efectul foamei şi setei.
I. INTENSITATEA ÎNFOMETĂRII ŞI A ÎNSETĂRII
Deşi cuvintele au un înţeles general, pentru că sunt legate de viaţa şi

experienţa noastră comună, totuşi ele pot avea şi o însemnătate mai puţin
generală, deoarece joacă un mare rol atât locul şi timpul, cât şi persoana care le-a
rostit sau scris. Adeseori se întâmplă că cei ce aud sau citesc un cuvânt, îl înţeleg
diferit faţă de cei ce-l pronunţă sau scriu. Tocmai cuvintele "a flămânzii” şi "a
înseta” din textul citit, sunt două cazuri mari de felul acesta.
Este adevărat că Imperiul Roman a ridicat standardul vieţii materiale cel
mai mult din istoria lumii, dar aceasta nu înseamnă că atunci nu erau săraci. Când
Mântuitorul a rostit aceste cuvinte, erau săraci şi încă săraci de o sărăcie lucie,
pentru că pe timpul acela era o mare diferenţă de clasă socială.
Un arendaş sau argat de rând, care nu avea avere şi nici o altă sursă de trai,
nu putea să prospere niciodată cu salariul lui, ci de abia îşi întreţinea familia. În
cel mai bun caz, el consuma carne o dată pe săptămână şi adeseori nu era departe
de înfometare 1. Cu atât mai mult, un neputincios sau altul care avea familia mare,
erau nişte muritori de foame. Acesta a fost motivul pentru care Noul Testament a
pus un mare accent pe ajutorarea celor săraci!
Cazul însetării era mai grav. Astăzi la mulţi când le este sete, sucesc
robinetul şi le vine apa în casă, rece şi curată, şi îndată şi-o potolesc. Pe când, în
Israel şi în ţările din jur, unde apa era o adevărată problemă, lucrurile au stat cu
totul altfel.
Vara, adeseori sufla simunul, un vânt cald şi purtător de nisip, specific
locului. Când cineva se afla într-o călătorie, îndeosebi prin locuri pustii, nu putea
să facă altceva decât să-şi învelească capul deşi era foarte cald şi să-şi întoarcă
mereu spatele la vârtejurile de nisip, care îi umpleau nările şi gâtul. Dogoarea
soarelui, cât şi nisipul care-l sufoca, făceau să simtă o sete mistuitoare 2.
Astfel, flămândul din acest text nu era un flămând pretenţios, care îşi putea
potoli foamea cu orice până se termina mâncarea, ci era un înfometat de moarte.
Şi însetatul din acest text, nu era un însetat care îşi putea stâmpăra setea cu o
ceaşcă de ceai, cafea sau lapte, ci era un însetat de moarte. Mântuitorul ne învaţă
în acest secret al fericirii că, cei ce sunt integraţi în cele trei împărăţii, flămânzesc
şi însetează tot aşa de intens, ca un muritor de foame după mâncare şi ca un
muritor de sete după apă.
În al doilea rând, Domnul Isus ne dezvăluie în acest pasaj
135
II. OBIECTUL ACESTEI ÎNFOMETĂRI ŞI ÎNSETĂRI
Omul se naşte cu anumite înclinaţii, şi neglijând una dintre acestea, el

rămâne neîmplinit.
Antropologii şi psihologii de renume mondial ca, C.G. Yung, ne spun că
una dintre înclinaţiile omului cu care se naşte este că el simte o sete tainică spre
"un dincolo” şi o tendinţă de-a comunica cu "Cineva” a cărui existenţă o percepe
intuitiv; şi că acela care neglijează aceste aspiraţii, simte un gol lăuntric şi o mare
neîmplinire 3.
Prof. Evans Pritchard, şeful catedrei de antropologie de la Universitatea
din Oxford a afirmat: "Au existat societăţi omeneşti cărora le-a lipsit ştiinţa, arta
sau filozofia; dar n-a existat niciodată o societate fără credinţă în Dumnezeu.
Faptul că, credinţa a fost un factor permanent în toată istoria omenirii, ne arată
că ea face parte integrantă din structura noastră umană. " 4
Ba, mai mult, chiar şi cei mai decăzuţi oameni sunt vizaţi de Dumnezeu, în
fel şi chip. Robert Louis Stevenson a spus: "Chiar şi cei ce s-au prăbuşit pe cale,
se simt cercetaţi de Dumnezeu fie în colibe umile, fie chiar pe eşafod." 5 Iar
renumitul legist, Norman Birkett a declarat: "Am observat că şi în cei mai mari
criminali există ceva de neatins din Dumnezeu." 6 Adevărul este, aşa după cum a
zis cineva într-o formă poetică: "Omul oricât ar fi de afundat în noroi, el nu poate
uita în întregime de stele."
Este foarte interesant, unii însetează după Dumnezeu, pentru că au nevoie
de ajutorul Lui. Alţii însetează după El, pentru că ştiu că numai în El îşi pot potoli
foamea după absolut şi setea după infinit. Şi alţii Îi răspund chemării, fiindcă El le
face apel ca să nu piară. Dar niciunul dintre aceştia nu însetează după sfinţenia lui
Dumnezeu.
Sfinţenia, ne spune Fiul lui Dumnezeu, este obiectul după care flămânzesc
şi însetează numai cei ce sunt integraţi în cele trei împărăţii. Numai cei ce au
pătruns şi au gustat din puritatea şi sfinţenia Împărăţiei de sus; numai cei ce au
împărăţia lăuntrului, eliberată de Satan; numai cei ce reuşesc să domnească în
împărăţia din jurul lor, prin faptul că au scăpat de firea lui Beelzebul pe care o
moşteniseră. Numai aceştia înfometează şi însetează după sfinţenie, tot aşa de
intens ca un muritor de foame după mâncare şi ca un muritor de sete după apă.
Ba, mai mult, Evanghelistul Matei n-a trecut substantivul dreptate la cazul
genitiv, aşa cum cerea regula gramaticală grecească, ci la acuzativ, ceea ce era
neobişnuit. El a făcut lucrul acesta fiindcă genitivul elen se numea genitivul
parţialitaţii, iar acuzativul, acuzativul totalităţii. 7 Spre exemplu: a mânca pâine la
genitiv, însemna a mânca numai o parte din ea; şi a bea apă la genitiv, însemna a
bea o anumită cantitate dintr-o cană. Pe când, a mânca pâine la acuzativ, însemna
a mânca pâinea întreagă; şi a bea apa la acuzativ, însemna a bea cana întreagă.
Faptul că Evanghelistul Matei a trecut cuvântul dreptate la cazul acuzativ,
136
ne arată că cel ce este integrat în cele trei împărăţii, înfometează şi însetează după
toată neprihănirea lui Dumnezeu, tot aşa de intens ca un muritor de foame după
pâine şi ca un muritor de sete după apă.
Şi în al treilea rând, Mântuitorul ne arată
III. EFECTUL ACESTEI ÎNFOMETĂRI ŞI ÎNSETĂRI
Cât de minunată este Predica de pe munte! În ea, Fiul lui Dumnezeu a

binevoit ca să ne confrunte cu cele trei lumi. Când ne-a pus faţă în faţă cu lumea
de sus şi ne-a arătat armonia, sfinţenia şi gloria de acolo, ne-am văzut duhul într-o
sărăcie lucie, şi El ne-a spus: "Ferice de voi!” Când ne-a pus faţă în faţă cu lumea
dinăuntrul nostru şi am văzut, ca niciodată, toate ravagiile din ea, am izbucnit în
cele mai disperate bocete şi El ne-a spus: "Ferice de voi!” Şi când ne-a pus faţă în
faţă cu lumea din jurul nostru, am văzut-o toată denaturată şi în firea Celui Rău, şi
El ne-a a zis: "Ferice de voi!"
Aceste cuvinte: "Ferice de voi!" repetate de trei ori de către Fiul Celui
Preaînalt, sunt preludiul unei fericiri care este în Împărăţia cerească şi pe care
duhul nostru a început s-o dorească şi vrea s-o coboare în împărăţia dinăuntru şi în
cea din jurul nostru.
Acesta este motivul pentru care Mântuitorul a spus că cel care este integrat
în cele trei împărăţii, înfometează şi însetează după toată neprihănirea lui
Dumnezeu din cer, ca un muritor de foame după mâncare şi ca un muritor de sete
după apă!
Şi acum, întrebarea cea mare care se ridică este: Oare îşi va putea împlini
această dorinţă? La această întrebare a răspuns chiar Mântuitorul, când a zis:
"Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!”
Aşa cum Dumnezeu n-a sădit în noi setea fizică, ca să ne biciuiască cu ea,
tot aşa, El nu ne-a sădit în suflet o foame şi o sete după toată neprihănirea, ca prin
ele să ne chinuiască. El nu doreşte numai să înfometăm şi să însetăm după ea şi
niciodată să nu o realizăm, ci dimpotrivă, aşa cum El are apă pentru setea noastră
fizică, tot aşa ne va sătura şi cu toată neprihănirea Sa.
Este adevărat, că noi avem o anumită împlinire şi săturare la această foame
şi sete, chiar aici şi acum. Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând:
"Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (17:21) Aşa se
explică faptul că în momentul când Îl întronăm pe Dumnezeu în viaţă şi-I facem
voia, sufletul nostru devine un mic teritoriu al Împărăţiei Lui şi, astfel noi
începem să ne înfruptăm cu tot ce este Cel Preaînalt şi cu tot ce are în Împărăţia
Sa.
Numai că Mântuitorul ne-a spus în acest text, că foamea şi setea cea
intensă după toată sfinţenia, nu o vom satisface niciodată complet aici pe pământ,
ci numai în cer, unde ea există în toată desăvârşirea şi completitudinea ei, şi unde
137
Cel Atotsfânt va fi totul în toţi. De abia atunci şi acolo ne vom sătura pe deplin cu
toată sfinţenia şi gloria Tatălui nostru ceresc.
Aceasta este prima calitate a celor ce sunt integraţi în cele trei împărăţii,
calitatea de-a flămânzi şi a înseta intens după toată neprihănirea lui
Dumnezeu! Şi acesta este al patrulea secret al fericirii, secretul de-a ne îmfrupta
cu toată sfinţenia lui Dumnezeu începând chiar de aici şi de acum!

2. Op. cit.
3. Popovici, P., Dumnezeu există.
4. Op. cit.
6. Op. cit.
7. Op. cit. p. 101.
138
17. FERICIREA CELOR MILOSTIVI
Matei 5 : 7
7 Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!
În acest studiu vom vorbi despre al cincilea secret al fericirii sau despre a
doua calitate a celor ce sunt integraţi în cele trei împărăţii, intitulată Fericirea
celor milostivi, în care Mântuitorul ne arată trei lucruri: felul milei, efectul ei şi
răsplata ei.
I. FELUL MILEI
Este foarte interesant, Domnul Isus după ce ne-a transmis a patra fericire,
Fericirea celor flamânzi şi însetaţi după neprihănire, a continuat cu Fericirea
celor milostivi.
Aici descoperim nu numai însemnătatea învăţăturii Fiului lui Dumnezeu,
ci Îi prindem chiar şi firul gândirii şi bătaia inimii. Mântuitorul când a zis: "Ferice
de cei flămânzi şi însetaţi după dreptate, căci ei vor fi săturaţi”, a ştiut că, spre
deosebire de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, sunt atâţia care însetează
după fărădelege, şi că sfârşitul lor va fi tragic. De aceea a continuat să spună:
”Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!” Ceea ce înseamnă cu alte
cuvinte: "Ferice de aceia cărora le este milă de asemenea oameni şi care se pun
în slujba lor, fiindcă numai la aşa urmaşi, Tatăl Meu Îşi va arăta mila!”
Când am tratat studiul intitulat Evanghelia după Matei (Vol.I,Stud.4), am
văzut că Evanghelistul Matei şi-a dedicat Evanghelia evreilor. Acesta este motivul
pentru care se crede că el a scris Evanghelia mai întâi în limba ebraică şi apoi a
redactat-o în limba greacă, fapt cu care sunt de acord aproape toţi teologii. Dacă
lucrul acesta era adevărat, înseamnă că Evanghelistul Matei a folosit în textul
ebraic al Evangheliei cuvântul chesedţ, care era foarte semnificativ în vocabularul
lumii Vechiului Testament. Menţionăm că acest cuvânt numai figura în această
limbă, dar niciodată nu şi-a atins adevărata lui însemnătate, decât în Domnul Isus.
Acest cuvânt nu se poate traduce în altă limbă. El arăta, nu numai un
sentiment de părere de rău faţă de o persoană care se afla în necaz, dar era definit
şi ca o capacitate nouă cu ajutorul căreia pătrundem în interiorul unei persoane,
şi identificându-ne cu ea, gândim cu mintea ei şi simţim cu sentimentele ei 1.
Se spune că Victoria, regina Angliei, obişnuia să meargă la o prietenă de-a
ei. Ori de câte ori ea intra pe uşă, prietena ei căuta să ia o poziţie şi o ţinută cât
mai cuviincioasă, aşa cum se cade să stai înaintea unui împărat. Într-o zi, după ce
139
murise soţul acestei prietene, regina i-a spus: "Draga mea, de ce te pui mereu în
alertă? Eu nu vin la tine ca o regină, ci ca o prietenă ca să te consolez în urma
pierderii soţului.” 2
Aceasta este o mică imagine a ceea ce a făcut Fiul lui Dumnezeu pentru
noi. El n-a venit la noi ca Dumnezeu, în maiestatea şi gloria Sa, ci ca un om, ba
mai mult, ca un prieten. El a vrut să pătrundă în fiinţa noastră, să Se uite la toate
lucrurile din viaţa noastră cu ochii noştri, să simtă cu sentimentele noastre şi să
gândească cu mintea noastră. Şi El a făcut toate acestea cu scopul ca să ne
înţeleagă şi să ne vină în ajutor.
Venirea Fiului lui Dumnezeu, într-un trup de om, este un act şi un
exemplu suprem al milei faţă de noi!
Pe când, în contrast cu această milă, avem în Evanghelia după Luca un
tablou care ne arată că nici chiar cei ce L-au iubit pe Domnul Isus cel mai mult, n-
au avut acest fel de milă, nici măcar faţă de El şi cu atât mai puţin faţă de alţii.
Marta ne este un mare exemplu în privinţa aceasta.
Când Mântuitorul era odată în drum spre Ierusalim şi trecea prin Betania,
tot ce dorea El de la casa Martei era, să-I ofere linişte, în marea Lui încordare şi
tensiune, deoarece crucea Îi stătea în faţă şi El mai avea doar trei luni până la
răstignire.
Marta Îl iubea mult. El îi era cel mai distins oaspete şi ea se grăbea să-I
gătească cea mai bună mâncare. Numai că ea nu ştia că Lui nu-I ardea deloc de
mâncare, şi cu atât mai puţin de mâncări alese; şi că fiecare zgomot al vaselor a
tigăilor, erau o tortură pentru nervii Lui încordaţi.
Greşeala Martei era că ea nu căuta să pătrundă în viaţa Domnului Isus ca
să-L înţeleagă, ci căuta să-şi arate bunătatea. (Luca 10:30-42)
Aproape nimic n-a dispărut mai mult din natura umană ca această milă.
Câţi nici nu o bănuie măcar! Iar alţii care o cunosc, le vine prea greu să se aplece
spre semenul lor ca să-l înţeleagă şi cu atât mai puţin, identificându-se cu el, să
vadă şi să simtă ce vede şi simte el! Şi câţi apoi, nu vor să se deranjeze ca să-şi
înţeleagă nici chiar soţia sau soţul, copiii sau părinţii şi cu atât mai puţin pe cei din
jur! Oamenii nu vor nici măcar să coboare în viaţa altora, dar să le mai slujească?
Or, această milă, nu este altceva decât dragostea lui Dumnezeu în acţiune, care
merge până la ceI mai mare sacrificiu, aşa cum ne-a demonstrat Domnul Isus prin
moartea Sa de pe cruce.
În al doilea rând, Domnul Isus ne-a arătat în acest verset
II. EFECTUL MILEI
Mântuitorul, ca unul care a coborât din Împărăţia de sus, care percepea

cerul înăuntrul Lui şi pe care Diavolul n-a reuşit să-L înşele cu nimic în împărăţia
din jurul Lui, simţea tot timpul în sufletul Său această milă mistuitoare.
140
Evangheliile ne arată că Lui I-a fost milă de oameni, nu numai din punct
de vedere spiritual, dar şi fizic. EI n-a despărţit cele spirituale de cele materiale,
aşa cum nu se poate despărţi sufletul de trup şi omul să trăiască.
Lui I-a fost milă când oameii nu aveau ce mânca. Evanghelistul Matei a
scris: „Isus i-a chemat pe ucenicii Săi şi le-a zis: «Mi-este milă de mulţimea
aceasta; căci iată că de trei zile aşteaptă lângă Mine şi n-au ce mănca. Nu vreau
să le dau drumul flămânzi, ca nu cumva să leşine de foame pe drum.»" (15:32) şi
înmulţind şapte pâini şi puţini peştişori, a săturat patru mii de bărbaţi fără femei şi
copii.
Se spune despre un copil din Anglia, cu numele Shaftesbury că a văzut
într-o zi funeraliile unui cerşetor. Sicriul i-a fost ca o ladă şi era împins pe un
cărucior de către patru oameni beţi care glumeau, se înjurau şi cântau tot felul de
cântece care provocau repulsie. La un moment dat, le-a căzut sicriul şi s-a deschis.
Unii dintre oameni care au văzut scena aceasta, au luat toată afacerea ca o glumă.
Alţii au rămas dezamăgiţi. Câţiva au dat din umeri, ca şi când ar fi vrut să zică
prin gestul acesta că ei nu aveau nimic a face în toată treaba aceasta. Dar tânărul
Shaftesbury şi-a zis: "Când voi creşte mare, voi fi gata să-mi dau chiar şi viaţa ca
să nu mai văd, întâmplându-se asemenea lucruri." 3 Astfel, el şi-a dedicat viaţa,
îngrijind de alţii. El, poate a făcut pentru cei săraci şi obidiţi mai mult decât o
reformă socială.
Marele preşedinte al Statelor Unite, Abraham Lincoln a spus: "Mi-e milă
de omul care nu simte nimic când aproapele său este biciuit."
Cristos când a afirmat: "Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi" (Matei 26:11),
a spus că omul sărac are nevoie de milă. El a ştiut că în ciuda tuturor sistemelor
lumii de tot felul, oricât de bune urmau să fie unele, totuşi săraci vor exista mereu.
Chiar şi astăzi, în era noastră electronică, suferă de foame mai mult de jumătate
din populaţia lumii.
Mântuitorul ştia că oamenii vor avea nevoie de milă până la a doua Sa
venire. Au nevoie de milă cei lipsiţi de pâine, orfanii care nu ştiu de dragostea
părintească, văduvele fără sprijin, bătrânii care sunt sub povara anilor, bolnavii
care gem în suferinţă şi cei nedreptăţiţi şi asupriţi.
Dacă Fiului lui Dumnezeu Îi era milă de noi, din cauza necazurilor şi a
greutăţilor noastre de o clipă, atunci, cu atât mai mult, Evangheliile insistă să ne
arate că Lui Îi era milă de noi, ca să nu ajungem în chinul cel veşnic.
Când cărturarii şi fariseii I-au adus odată o femeie prinsă în adulter, ca s-o
condamne la moarte, El, aţintindu-Şi privirea în adâncul fiinţei ei, i-a văzut toate
păcatele şi urmarea acestora. Dar, în acelaşi timp, a zărit în ea şi un erou adormit,
pe care numai El îl putea trezi. I S-a făcut milă de ea şi a salvat-o (Ioan 8:1-11). Şi
când vrăjmaşii L-au ţintuit pe cruce şi-L baţjcureau, El S-a rugat pentru ei,
zicând: “Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23:34). Mântuitorul, în mila Sa,
căuta să salveze chiar şi pe cei ce-L răstigneau şi mai aveau un singur pas până la
141
prăbuşirea veşnică.
Pentru Fiul lui Dumnezeu, mila era cea mai înaltă şi necesară virtute.de pe
pământ, de aceea a spus cărturarilor şi fariseilor: "Învăţaţi ce înseamnă milă
voiesc, iar nu jertfă.” (Matei 9:13)
Tot astfel, şi cei ce sunt integraţi în cele trei împărăţii, sunt înzestraţi cu
această calitate a milei, pentru că ei, pe de o parte simt cerul înăuntrul lor, iar pe
de altă parte cunosc toată consecinţa păcatului, prezentă şi viitoare. Acesta este
motivul pentru care un părinte vrea să-şi câştige copiIul cu tot dinadinsul pentru
Cristos. Şi aceasta l-a determinat pe marele predicator scoţian, John Knox, să zică
adeseori în rugăciunile lui: “Doamne, dă-mi Scoţia sau ia-mi viaţa!" Pe acest
mare om al lui Dumnezeu îl mistuia mila. El nu putea să trăiască în linişte atâta
timp cât ştia că Scoţia era pierdută.
Şi în al treilea rând, Mântuitorul ne-a arătat în acest verset
III. MAREA RĂSPLATĂ A MILEI
Când am studiat în textul trecut prima calitate a celor ce sunt integraţi în

cele trei împărăţii, am văzut că Mântuitorul ne-a spus că noi aici şi acum numai
însetăm după toată sfinţenia lui Dumnezeu, dar nu o putem realiza, ca să avem
parte de cer cu ajutorul ei. Iar, în a doua calitate a celor ce sunt integraţi în cele
trei împărăţii din acest verset, Fiul lui Dumnezeu ne arată că Cel Preaînalt ne-a
deschis o singură uşă spre gloria eternă: uşa milei.
În Evanghelia după Matei, Dascălul divin ne-a redat un tablou în care ne-a
arătat cum un slujbaş împărătesc a reuşit să scape de pedeapsă numai prin uşa
milei, dar fiindcă n-a vrut să acorde, la rândul lui milă semenului său, i s-a închis
această uşă pentru totdeauna (18:23-35).
Învăţătorul ceresc ne-a prezentat parabola aceasta într-un mod foarte
dramatic. El a zis că un slujbaş împărătesc datora zece mii de talanţi unui împărat
mare. Era o sumă colosală. Dacă bugetul anual al Galileii, pe timpul
Mântuitorului era de 300 de talanţi; şi al Iudeii, al Samariei şi al Idumeii la un loc,
era de 600 de talanţi 4, atunci ne putem imagina ce sumă mare era cei zece mii de
talanţi! Un comentator cu numele de A.R.S. Kennedy, pentru a exemplifica cei
zece mii de talanţi, i-a transformat în monede englezeşti de câte 6 pence. Câştigul
de pe o zi de lucru, pe timpul Domnului Isus, era de 8 pence. Astfel, A.R.S.
Kennedy a explicat că dacă o armată de 8.000 de ostaşi ar transporta aceşti bani,
fiecare ostaş ar purta o greutate de 27 kg şi că această coloană, formată de câte doi
ostaşi, ar atinge o lungime de 7,5 km 5.
Mântuitorul ne-a spus, că slujbaşul acesta împărătesc nu avea cu ce plăti,
şi împăratul a poruncit să-l vândă pe el, nevasta, copiii şi tot ce avea şi să i se
plătească datoria. Dar slujbaşul acesta s-a aruncat la pământ înaintea împăratului
şi-l implora, zicându-i: „Maiestate, mai lasă-mi puţin timp şi-ţi voi plăti tot.”
142
Domnul lsus ne-a zis că împăratului i s-a făcut milă de el şi i-a iertat toată datoria
(Matei 18:26-27).
Acest slujbaş când a ieşit afară, a continuat să ne spună Mântuitorul, a
întâlnit pe unul dintre colegii lui de slujbă care îi datora o sută de dinari, care era
câştigul muncii de pe patru luni sau o sumă de peste 500.000 de ori mai mică
decât datoria care i s-a iertat lui. A pus mâna pe datornicul lui, îl strângea de gât
şi-i zicea: "Plăteşte-mi ce-mi eşti dator. "Acesta, de asemenea s-a aruncat la
pământ înaintea Lui şi-l ruga zicând: "Mai lasă-mi puţin timp şi-ţi voi plăti.”
(Matei 18:29) Dar slujbaşul împăratului n-a vrut să aibă milă de datornicul lui, ci
l-a aruncat în temniţă până va plăti datoria.
Când au văzut colegii lui de serviciu ce atitudine a avut faţă de semenul
său, au raportat împăratului, care l-a chemat la el şi i-a zis: "Slujbaş viclean! Eu
ţi-am iertat toată datoria fiindcă m-ai rugat. (33) Oare nu se cuvenea să ai şi tu
milă de colegul tău, cum am avut eu milă de tine?" Şi împăratul, mâniindu-se, l-a
aruncat în închisoare până când va plăti toată datoria (Matei 18:32-33).
Cifrele au în Biblie semnificaţia lor. Zece este simbolul totalităţii şi al
completitudinii. Mântuitorul a ridicat cifra de zece la puterea a patra: 10 x 10 =
100; 100 x 10 = 1.000 şi 1.000 x 10 = 10.000, ceea ce înseamnă totalitatea
totalităţii 6.
Prin această cifră, Fiul lui Dumnezeu ne-a arătat că nimeni dintre
pământeni n-ar fi fost în stare să plătească preţul infinit al răscumpărării şi al
intrării sale în gloria Celui Preaînalt, orice ar fi încercat să facă. Numai mila lui
Dumnezeu, ne-a deschis în prezent calea spre El şi spre mântuire; iar în viitor,
calea spre gloria Lui eternă.
În încheiere, Mântuitorul ne-a spus ca un mare avertisment, că numai cei
ce sunt integraţi în cele trei împărăţii şi practică această calitate a milei, vor intra
pe uşa milei lui Dumnezeu în gloria cerească. Iar cei ce nu au milă faţă de semenii
lor vor fi alungaţi dinaintea Lui pentru totdeauna. El ne-a zis că va spune în ziua
judecăţii celor din stânga Lui: "«Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel
veşnic, care a fost pregătit pentru Diavol şi îngerii lui! (42) Căci am fost flămând
şi nu Mi-aţi dat să mănânc; Mi-a fost sete şi nu Mi-aţi dat să beau; (43) am fost
străin şi nu M-aţi primit; am fost gol şi nu M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în
închisoare şi n-aţi venit pe Ia Mine.» (44) Atunci Îi vor răspunde şi ei: «Doamne,
când Te-am văzut noi flămând sau fiindu-Ţi sete, sau străin, sau gol, sau bolnav,
sau în închisoare şi nu Ţi-am slujit?» (45) Şi El, drept răspuns, le va zice:
«Adevărat vă spun că ori de câte ori n-aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti
foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut.»" (Matei 25:41-45)
Aceasta este a doua calitate a celor ce sunt integraţi în cele trei împărăţii,
calitatea de-a avea milă faţă de semeni, începând cu lucrurile cele mai mici şi
mărunte, şi până la cele majore şi capitale, care este câştigarea lor pentru
Cristos! Şi acesta este al cincilea secret al fericirii, secretul de-a intra cu ei pe
143
poarta milei şi a îndurării lui Dumnezeu în gloria eternă!

2. Op. cit. p. 105.
3. Op. cit. p. 94.
5. Op. cit.
6. Hendriksen, W., More than Conquerors, p. 111.
Wilcock, M., The Message of Revelation, p. 60.
144
18. FERICIREA CELOR CU INIMA CURATĂ
Matei 5 : 8
8 Ferice de cei cu inima curată, căci ei Îl vor vedea pe Dumnezeu!
Din acest verset intitulat Fericirea celor cu inima curată, care ne vorbeşte
despre al şaselea secret al fericirii sau despre a treia calitate a celor ce sunt
integraţi în cele trei împărăţii: în Împărăţia de sus, în împărăţia dinăuntrul nostru
şi în cea din jurul nostru, ne vom ocupa de trei lucruri: identificarea inimii,
problema curăţării acesteia şi de promisiunea pe care a făcut-o Domnul Isus celor
cu inima curată.
Să luăm mai ntâi
I. IDENTIFICAREA INIMII
În versetul citit ni se pare că suntem pe câmpul celor mai grele bătălii

pentru că, pe de o parte scrie în Sfintele Scripturi că inima este centrul vieţii
intelectuale, morale şi religioase ; că ea este locaşul sentimentului, al voinţei şi al
dorinţelor; şi că ea este sediul conştiinţei, al emoţiilor şi al tuturor stărilor. Iar pe
de altă parte, unii critici răutăcioşi ridică obiecţiunea, cum poate Biblia să afirme
că inima este centrul vieţii intelectuale, morale şi religioase, când s-a descoperit
prin transplantarea acesteia că un om deşi poartă inima altuia, el totuşi dispune de
aceeaşi capacitate intelectuală şi de aceeaşi moralitate pe care le-a avut şi mai
înainte? Şi unui credincios chiar dacă i s-a transplantat o inimă de ateu, el totuşi
crede. Sau invers, unui ateu chiar dacă i s-a pus o inimă de creştin, el totuşi nu
crede. Cum poate Biblia să zică că inima este locaşul sentimentului, al voinţei şi al
dorinţelor când s-a descoperit că omul cu inima transplantată iubeşte tot ce a iubit
şi mai înainte şi doreşte tot ce a dorit şi cu inima originală? Şi cum poate ea să
spună că inima este sediul conştiinţei, al emoţiilor şi al tuturor stărilor când s-a
descoperit că ceea ce l-a torturat pe om înainte de transplant, aceea îl torturează şi
după el, că inima inlocuită nu generează o altă stare emotivă şi nu schimbă deloc
felul bucuriei?
Răspunsul la această obiecţiune este că în Biblie, inima şi sufletul sunt
două cuvinte sinonime. Inima este un termen popular, iar sufletul este un termen
teologic.
Uneori s-a crezut că intestinele sunt locaşul emoţiilor, iar rinichii sunt
locaşul voinţei 1. Acesta a fost motivul pentru care Dumnezeu a spus în termenii
acestei concepţii omeneşti: "…Tot lăuntrul Mi se mişcă de milă!" (Osea 11:8) În
textul ebraic scrie: "Toate intestinele Mi se mişcă de milă!" Şi aceasta a fost cauza
145
pentru care Domnul Isus a zis în Apocalipsa pe fondul acestei concepţii în
legătură cu rinichii: "Eu sunt Cel care cercetez rinichii şi inima!" (2:23)
Deşi psihologia evreiască a avut o mică oscilaţie, ea totuşi a atribuit toate
facultăţile inimii 2. Pe când, în realitate, după cum vom vedea, ele apărţin
sufletului. Înainte ca să arătăm că toate facultăţile inimii sunt aceleaşi cu ale
sufletului, dorim să remarcăm că scriitorii Sfintelor Scripturi n-au făcut nici o
distincţie între sufletul şi duhul omului, deoarece pentru ei amândouă aceste
noţiuni, de asemenea erau sinonime.
Inima ca centrul vieţii intelectuale: Moise s-a rugat, zicând: „Învaţă-ne
ca să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!” (Psalmul
90:12) Şi Domnul Isus a zis: „Din inimă ies gândurile rele.” (Matei 15:19)
Duhul ca centrul vieţii intelectuale: „Îmi cade duhul pe gânduri.”
(Psalmul 77:6) „Tatăl gloriei, să vă dea un duh de înţelepciune.” (Efeseni 1:17)
Inima ca centrul vieţii morale: „Oricine se uită la o femeie ca s-o
poftească a şi comis adulter cu ea în inima lui.” (Matei 5:28) Şi „Dumnezeu i-a
lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimii lor.” (Romani 1:24)
Duhul ca centrul vieţii morale: „Să ne curăţăm de orice întinăciune a
cărnii şi a duhului.” (2 Corinteni 7:1)
Inima ca centrul vieţii religioase: „Inima mea strigă către Dumnezeul
cel viu!” (Psalmul 84:2) „Căci prin credinţă din inimă se primeşte neprihănirea.”
(Romani 10:10)
Sufletul ca centrul vieţii religioase: „Sufletul meu însetează după
Dumnezeu.” (Psalmul 42:5) „Îmi suspină sufletul după Tine.” (Psalmul 143:6)
Sufletul ca locaşul sentimentului: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău
... cu tot sufletul tău.” (Deut. 6:5) „Iată Robul Meu pe cate L-am ales, Preaiubitul
Meu în care sufletul Meu îşi găseşte plăcerea.” (Matei 12:18)
Inima ca locaşul voinţei şi al dorinţelor: „El îţi va da tot ce-ţi doreşte
inima.” (Psalmul 37:4)
Duhul sau sufletul ca locaşul voinţei şi al dorinţelor: „Duhul, în adevăr,
este plin de înflăcărare, dar carnea este neputinciosă.” (Matei 26:41) „Sufletul
meu suspină şi tânjeşte de dor după curţile Domnului.” (Psalmul 84:2)
Inima ca sediul conştiinţei: „Toată inima suferă de moarte.” (Isaia 1:5)
Sufletul ca sediul conştiinţei: „Dar voi veţi striga de durerea pe care o
veţi avea în suflet.” (Isaia 65:14)
Inima ca sediul emoţiilor: „Să nu vi se tulbure inima.” (Ioan 14:1)
Duhul sau sufletul ca sediul emoţiilor: „Isus S-a înfiorat în duhul Lui şi
S-a tulburat.” (Ioan 11:33) „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte.”
(Matei 26:38)
Şi inima ca sediul tuturor stărilor: „Învăţăturile Tale sunt bucuria inimii
mele.” (Psalmul 119:111)
Duhul sau sufletul ca sediul tuturor stărilor: „Fecioara Maria a zis: «Mi
146
se bucură duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu.»” (Luca 1:47) „Pentru ce te
mâhneşti, suflete, şi gemi înăuntrul meu?” (Psalmul 42:5)
Acesta este motivul pentru care Biblia a folosit adeseori aceşti doi termeni
sinonimi: inima şi sufletul în stilul ei şi în accentuarea lucrurilor de o mare
importanţă! Moise a scris în Deuteronom: „Îl vei găsi (pe Dumnezeu), dacă-L vei
căuta din toată inima ta şi din tot sufletul tău.” (4:29) Şi doctorul Luca, de
asemenea a scris în Faptele Apostolilor: „Mulţimea celor care crezuseră era o
inimă şi un suflet.” (4:32)
Şi aceasta este cauza pentru care întâlnim mereu cei doi termeni în poezia
ebraică. Primul vers al poeziei ebraice, aşa cum am mai văzut este o afirmaţie, iar
al doilea este întotdeauna o explicaţie sau o amplificare a celui dintâi. Spre
exemplu: primul vers afirmativ din Isaia 57:15 foloseşte termenul teologic „să
înviorez duhurile smerite” şi al doilea explicitiv foloseşte pe ceI popular „şi să
îmbărbătez inimile zdrobite.” În primul vers afirmativ din Ezechiel 36 :26 scrie:
„vă voi da o inimă nouă”, iar în al doilea explicativ zice: „şi voi pune în voi un
duh nou.”
Aceasta este identificarea inimii! Şi acesta este răspunsul la obiecţiunea
vrăjmaşilor Evangheliei lui Cristos: că inima şi sufletul sunt în Biblie doi termeni
sinonimi!
În al doilea rând, Domnul Isus ne-a scos în evidenţa în acest verset
II. PROBLEMA CURĂŢĂRII INIMII
Rabinii aveau două istorioare foarte frumoase pe care le-au formulat după
obiceiul nunţilor împăraţilor orientali şi care au circulat foarte mult pe timpul
Mântuitorului 3.
În Orient se obişnuia ca împăratul să ofere veşminte celor invitaţi la
diferite ospeţe 4.
Apoi, celor invitaţi nu li se spunea niciodată data ospăţului nunţii. Este
adevarat că în Israel, nunţile se ţineau miercurea, şi că se ştia că ele erau de regulă
în prima miercuri după expirarea anului de logodnă, însă mirele putea să întârzie
până la şapte zile de la miercurea respectivă. Astfel, când solii veneau a doua oară
ca să cheme pe cei poftiţi, invitaţii trebuiau să fie îmbrăcaţi în veşmântul
împăratului 5.
În prima istorioară ni se spune că unii dintre invitaţii împăratului s-au
îmbrăcat în haine de nuntă, s-au apropiat de uşă şi aşteptau ca în orice moment să
apară solii celei de-a doua chemări. Ei ştiau că după poftirea lor nu va mai fi timp
pentru pregătire. Iar alţii, neputând să conceapă că nu va mai fi timp ca să se spele
şi îmbrace, zidarul a plecat la var, vopsitorul la vopsea şi fierarul la cărbuni. Dar,
dintr-o dată au fost chemaţi la ospăţ, Cei ce erau gata s-au dus şi s-au bucurat, iar
147
aceia care nu s-au pregătit au pierdut marele privilegiu pentru totdeauna.
Şi în a doua istorioară se zice că atunci când au primit cei invitaţi
veşmintele de la trimişii împăratului, unii le-au păstrat cu cea mai mare grijă, iar
alţii s-au încumetat să lucreze în ele şi le-au pătat. După ospăţul nunţii, împăratul
şi-a cerut hainele înapoi, cei dintâi i le-au dat curate şi el le-a pus în garderobă şi
le-a zis să meargă în pace. Iar când i-au înapoiat veşmintele cei ce le-au murdărit,
el le-a dat nălbitorilor ca să le cureţe şi pe ei i-a aruncat în închisoare 6.
Rabinii au învăţat poporul cu ajutorul acestor două istorioare, că omul
trebuie să-şi înapoieze sufletul lui Dumnezeu în puritatea sa originală, iar cei ce l-
au pătat vor fi pedepsiţi aspru.
Mântuitorul a spus în Evanghelia după Matei 22:1-14 că Împărăţia
cerurilor se aseamănă cu un împărat care a făcut nuntă fiului său şi a trimis pe
robii săi să cheme pe cei poftiţi ; şi cum, în cele din urmă, când împăratul a intrat
să-şi vadă oaspeţii, a zărit un om care nu avea haină de nuntă. A poruncit să i se
lege mâinile şi picioarele şi să fie aruncat în întunericul de afară unde va fi plânsul
şi scrâşnirea dinţilor. Fiul lui Dumnezeu când a formulat această parabolă pe
fondul celor două istorioare rabinice, a spus evreilor că pe El L-a trimis Tatăl prin
întrupare ca să ne facă invitaţia pentru gloria eternă şi să ne ofere haina cu care să
ne îmbrăcăm; iar când va veni a doua oară, ca să ne poftească la acea bucurie,
sufletul nostru trebuie să fie înveşmântat pentru prezenţa lui Dumnezeu în haina
purităţii.
Fiul Celui Preaînalt ne-a spus solemn şi cu mare accent în această
parabolă, că totul va depinde de felul cum ne va surprinde revenirea Lui sau de
felul cum ne vom găsi în momentul trecerii din viaţa aceasta la cele veşnice: cu
sufletul curat sau murdar? În sensul acesta El ne-a spus în Apocalipsa: “Ferice de
cei care îşi spală hainele ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în
cetate” (22:14) şi “Cei ce vor birui vor fi îmbrăcaţi în haine albe… (5) Ei vor
umbla împreună cu Mine... fiindcă sunt vrednici." (Apoc.3:4-5)
Şi în al treilea rând, acest verset ne arată
III. PROMISIUNEA PE CARE A FĂCUT-O DOMNUL ISUS CELOR CU

INIMA CURATĂ
Pentru cuvântul nostru “curat“ scrie în textul grecesc kataros care are două
înţelesuri „neamestec” şi „curat” 7.
Mântuitorul ne-a promis prin cuvântul kataros că Îl vom vedea pe
Dumnezeu în patru feluri: în trei feluri Îl vom vedea pe pământ şi în al patrulea fel
Îl vom vedea în cer.
1. Primul fel este că Îl vom vedea pe Dumnezeu în fiinţa noastră. Domnul
Isus ne învaţă că cei ce au inima curată Îl văd pe Dumnezeu în ei înşişi.
148
O lăptăreasă dacă punea în lapte puţină apă, grecii ziceau că laptele ei nu
era kataros, sau dacă aurul conţinea şi alte aliaje, ei spuneau că acel aur nu era
kataros.
După acest înţeles, dacă ne arătăm generozitatea faţă de cineva sau dacă
facem o anumită lucrare în biserică 99% spre gloria lui Dumnezeu şi zidirea celor
prezenţi şi numai 1% ca să ne arătăm neprihănirea, talentul sau înţelepciunea,
inima nu ne este kataros. Dacă frecventăm biserica 99% ca să ne închinăm Celui
Preaînalt şi să ascultăm cuvântul Lui şi numai 1% ca să nu zică cei din jurul
nostru că noi lipsim de la Casa lui Dumnezeu, inima noastră nu este kataros. Sau
dacă citim Biblia 99% ca să vedem ce ne spune Dumnezeu şi numai 1% ca să
arătăm la oameni cât de bine o cunoaştem, inima noastră nu este kataros.
Cineva i-a spus odată lui John Bunyan la sfârşitul unui serviciu de
evanghelizare: „Ai predicat minunat în seara aceasta ca niciodată!” El mai întâi
s-a întristat şi apoi i-a zis: „Şi Diavolul mi-a spus lucrul acesta pe când încă
coboram de la amvon.” 8
Antropologii, psihologii şi juriştii ne spun că în fiecare om există un
amestec ciudat între nobleţe şi răutate, şi între tărie şi slabiciune. Totul depinde de
procentaj. Ei spun că şi cei mai mari criminali au momente de bunătate şi că cei
mai buni oameni au momente de răutate.
Acest amestec care există şi în viaţa celor mai decăzuţi oameni se
datorează faptului că şi lor le-au mai rămas nişte urme din ceea ce le-a sădit
Dumnezeu în suflet, şi că şi pe ei El îi vizează în fel şi chip. Iar, amestecul care
există în viaţa oamenilor celor mai buni, morali şi religioşi, se datorează faptului
că Diavolul îi ţine şi pe ei încătuşaţi în firea lui, într-un mod foarte iscusit, şi îi
înşală cu însăşi bunătatea şi concepţiile lor pe care ei le consideră bune.
Mântuitorul ne spune în acest secret al fericirii că reuşesc să scape de acest
amestec ciudat numai cei care, fiind integraţi în cele trei împărăţii, au izbutit să se
debaraseze de firea lui Satan.
Oare, cum se explică faptul că prima calitate a celor ce sunt integraţi în
cele trei împărăţii este aceea de-a flămânzi şi de-a înseta intens după toată
neprihănirea lui Dumnezeu, dacă Mântuitorul nu ne-ar fi dezbrăcat de firea lui
Satan? Cum se explică faptul că a doua calitate a celor ce sunt integraţi în cele trei
împărăţii, este calitatea milei faţă de aceia pe care Diavolul îi ţine în cătuşele lui,
dacă Domnul Isus n-ar fi coborât Împărăţia lui Dumnezeu în lăuntrul lor, cu noul
ei mod de viaţă? Şi care este dezlegarea enigmei că a treia calitate a celor ce sunt
integraţi în cele trei împărăţii, este calitatea unui neamestec, dacă nu faptul că Fiul
lui Dumnezeu Şi-a arătat puterea domniei Lui în sufletele lor?
Am văzut mai întâi că toate facultăţile şi însuşirile omului provin de la
suflet, şi că sufletul ne patronează fiinţa. Apoi, am mai văzut că sufletul celor
nemântuiţi este un mic teritoriu al lui Satan, iar al celor răscumpăraţi este un
teritoriu al Împărăţiei lui Dumnezeu. Astfel, numai ce Stăpânul ne sădeşte în
149
suflet, sufletul aceea doreşte şi ce sufletul doreşte, el aceea ne ordonă să facem.
Şi acum, dacă în sufletul nostru este numai lumină din lumina lui
Dumnezeu şi nici o dâră de întuneric a Celui Rău, numai dragoste din dragostea
Părintelui iubirii şi nici o urmă din ura lui Satan, numai dorinţă după sfinţenia
Celui Atotsfânt şi repulsie faţă de păcat, numai pace din pacea Celui Preaînalt şi
nici o tulburare din cauza păcatului, şi numai bucurie din bucuria Părintelui
fericirii şi nici un geamăt din pricina fărădelegii, atunci cum să nu-L vedem pe
Dumnezeu împărăţind în toată gloria Lui înăuntrul fiinţei noastre după ce ne-a
eliberat de Diavolul, ne-a curăţat inima de tot ce era păcat şi ne-a înveşmântat în
haina cea albă a purităţii?
2. Al doilea fel în care Îl văd pe Dumnezeu cei ce au inima curată este în
creaţie.
Mântuitorul ne spune că cei care au inima curată Îl văd pe Dumnezeu
pretutindeni şi în toate. Un om de rând dacă priveşte bolta cerească într-o noapte
înstelată, el nu vede altceva decât o mulţime de puncte luminoase. Pe când, un
astronom, vede în acele puncte multe lumi şi le spune pe nume. Un profan, nu
vede pe câmp decât iarbă, buruieni şi flori sălbatice. Pe când, un botanist cunoaşte
valoarea fiecărei plante şi îi spune pe nume.
Păcătosul nu vede în gingăşia şi frumuseţea florilor nimic altceva decât
câteva elemente chimice şi câteva legi de creştere ale lor. Şi în norii dantelaţi şi
rumeni ai apusului de soare, el nu vede altceva decât nişte vapori de apă care se
ridică datorită unor legi fizice. Pe când, omul cu inima curată, Îl poate vedea pe
Dumnezeu pretutindeni şi în toate: într-un apus de soare, în zborul unei insecte
minunat pictată de El şi în cerul înstelat.
Cauza pentru care păcătoşii nu-L pot vedea pe Dumnezeu nu este în
intelectul lor, nici în felul lor de-a fi sau de-a privi lucrurile, ci în faptul că ei sunt
pervertiţi de păcat şi că păcatul le-a stricat sufletul.
3. Al treilea fel în care Îl văd pe Dumnezeu cei ce au inima curată, aici pe
pământ este în revelaţie.
Una dintre misiunile cele mai mari ale dumnezeiescului nostru Învăţător
era ca să ni-L descopere pe Cel Preaînalt în toată complexitatea şi gloria Sa, prin
orice cuvânt pe care l-a rostit, prin orice gest pe care l-a făcut şi prin orice acţiune
pe care a întreprins-o. Acesta a fost motivul pentru care El a spus lui Filip: "De
atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine L-a
văzut pe Tatăl, Cum zici tu dar: «Arată-ni-L pe Tatăl?»" (Ioan 14:9)
Sus pe Golgota, ne spune Prorocul Isaia, Fiul lui Dumnezeu Şi-a
desăvârşit misiunea descoperirii Părintelui nostru ceresc. Prorocul Isaia a scris:
"Pe muntele acesta, înlătură mahrama care acopere toate popoarele şi
învelitoarea care înfăşură toate neamurile." (25:7) Pe Golgota, Mielul divin ne-a
câştigat mijlocul curăţării de păcate prin sângele Său vărsat pe lemnul crucii, şi tot
acolo, El ni L-a arătat pe Dumnezeu în modul cel mai clar, în toată dragostea,
150
sfinţenia şi gloria Sa.
Dascălul ceresc ne învaţă în acest secret al fericirii, că nimeni nu-L poate
vedea pe Dumnezeu, până nici în revelaţie, dacă nu-şi curăţă mai întâi sufletul în
sângele Său pe care l-a vărsat pe lemnul crucii! Apostolul Pavel, lucrul acesta l-a
avut în vedere atunci când a scris corintenilor: "Dar ori de câte ori vreunul se
întoarce la Domnul, vălul este luat." (2 Cor. 3:16)
4. Şi al patrulea fel, în care Îl vor vedea pe Dumnezeu cei cu inima curată,
spre deosebire de primele trei feluri, este în mod real: faţă în faţă 9.
Ca să putem înţelege mai bine ce ne-a învăţat Mântuitorul când a zis în
acest verset: "Ferice de cei cu inima curată, căci ei Îl vor vedea pe Dumnezeu",
trebuie să mai cunoaştem deosebirea care există între iertare, curăţare şi sfinţenie.
Iertarea este anularea penalităţii păcatului. Ea ne înlătură numai starea de
drept. Pe când, curăţarea ne înlătură pe cea de fapt. Spre exemplu: O mamă a dat
fetiţei ei o rochiţă nouă şi i-a spus să aibă grijă ca să n-o păteze. Fetiţa însă cum a
ieşit afară, a căzut într-o baltă şi a murdărit-o. Ea s-a dus acasă plângând şi a zis:
"Mămico, te rog, iartă-mă că mi-am murdărit rochiţa!" Mămica a iertat-o şi n-a
pedepsit-o, dar pentru aceasta rochiţa a rămas tot murdară. Numai când mămica a
spălat rochiţa, ea a devenit curată.
Una este a fi iertat şi alta este a fi curat. Şi tot astfel, una înseamnă a fi
curat şi cu totul alta înseamnă a fi sfânt. Sfinţenia începe cu realitatea curăţării şi
continuă pâna la atingerea neprihănirii întregi a lui Dumnezeu, aşa cum am văzut
când am tratat studiul intitulat Fericirea celor flămânzi şi însetaţi
(Vol.III,Stud.16).
Domnul Isus n-a legat al şaselea secret al fericirii: de a-L vedea pe
Dumnezeu, de iertarea păcatelor, pentru că ar fi fost insuficient; dar nici de
atingerea întregii sfinţenii a Părintelui ceresc, fiindcă ar fi prea mult, ci El l-a legat
de curăţare.
Sus pe Calvar, Fiul lui Dumnezeu a satisfăcut toate atributele Celui
Preaînalt în vederea mântuiriii noastre. Dumnezeu, în atotsfinţenia Sa nu Se putea
asocia cu păcatul. El, în atotdragostea Sa voia să ne îmbrăţişeze, dar nu putea
pentru că Se pângărea. Aceasta L-a determinat pe Mielul divin să Se încarce pe
Golgota cu toate păcatele şi fărădelegile noastre şi să le topească în furnalul
suferinţei Sale. Acolo El a satisfăcut pe deplin atributele: atotsfinţeniei,
atotdragostei şi atotodreptăţii lui Dumnezeu. Şi numai acolo El ne-a câştigat
singurul mijloc al curăţării inimii de orice păcat şi ne-a oferit al şaselea secret al
fericirii, de a vedea faţa Celui Preaînalt.
Ioan Teologul ne-a arătat în Apocalipsa tabloul prezenţei lui Dumnezeu,
scriind: „Şi iată că în cer era pus un tron şi pe tronul acesta stătea Cineva. (3) Cel
care stătea pe el, avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu; şi tronul era
înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere.” (4:2-3)
Când am abordat studiul intitulat Legământul lui Dumnezeu
151
(Vol.II,Stud.21), am văzut că Platon a spus că în antichitate erau trei nestemate
supreme: iaspisul, sardiul şi smaraldul. Iaspisul era un cristal translucid care radia
în general o lumină albă aproape orbitoare. El se asemăna, întrucâtva ca strălucire
puternică, cu diamantul de astăzi atunci când este scăldat în lumina soarelui.
Sardiul era de culoarea sângelui. El se asemăna foarte mult cu carminul nostru
modern. Şi smaraldul, aşa după cum ni l-a descris Pliniu, era cel mai verde dintre
toate pietrele preţioase 10.
Apoi, când am învăţat însemnătatea culorilor curcubeului, tot în studiul
amintit Legământul lui Dumnezeu, am văzut că culoarea albă este simbolul
sfinţeniei, culoarea roşie este simbolul dragostei şi culoarea verde este simbolul
graţiei.
Astfel, Ioan Teologul, arătându-ne strălucirea şi frumuseţea lui Dumnezeu,
ne-a spus că tot ce este Cel Preaînalt, se exteriorizează pe faţa Lui. Dacă din iaspis
emană o lumină albă care ne ia privirea şi dacă din sardiu radiază o strălucire roşie
aproape orbitoare, atunci cu cât mai mult din Cel Preaînalt se exteriorizează
atotsfinţenia şi atotdragostea Sa!
Şi acum, ne putem imagina câtuşi de puţin, dacă luminile care emană din
pietre scumpe ne umplu de farmec, atunci cu cât mai mult ne vor umple de
deliciu etern atotsfinţenia şi atotdragostea lui Dumnezeu care radiază din El!
Aceste două lumini formează acel curcubeu de sardiu verzui care cuprinde cerul
întreg şi-l inundă cu graţie, pentru că sfinţenia şi dragostea lui Dumnezeu umplu
toate fiinţele din el.
Iată de ce Mielul lui Dumnezeu ne-a învăţat, că numai cei ce îşi curăţă
sufletul în sângele Lui, Îl vor vedea pe Cel Preaînalt în toată gloria Sa! Şi iată din
ce cauză El ne-a spus că numai fiii Împărăţiei Lui se vor învrednici să-L vadă pe
Cel Atotsfânt şi pe Părintele iubirii faţă în faţă. Numai atunci ne vom sătura pe
deplin toată fiinţa şi nu vom mai dori nimic altceva!
Aceasta este a treia calitate a celor ce sunt integraţi în cele trei împărăţii:
calitatea de-a avea sufletul curat! Şi acesta este al şaselea secret al fericirii:
secretul de a-L vedea pe Dumnezeu acum în noi înşine, în creaţie în revelaţie, şi în
viitor faţă în faţă!
La acest moment suprem: de a-L vedea pe Dumnezeu faţă în faţă s-a
referit Fericitul Augustin când a exclamat: "Sufletele noastre sunt făcute pentru
Tine, Dumnezeule, şi ele nu găsesc pace până nu se vor odihni din nou la Tine!"
1. Barclay, W., The Revelation of John, Vol. I, p. 132:

Beasley-Murray, G.R., The Book of Revelation, p. 92.
2. Barclay, W., The Revelation of John, Vol. I, p. 132.
3. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 294 - 299.
4. Op. cit.
5. Op. cit.
152
6. Montefiore, C.G., Some Elements of the Religious Teaching of Jesus, p. 10.
7. Matthew Henry, The Bethany Parallel Commentary, p. 32.
9. Matthew Henry, The Bethany Parallel Commentary, p. 33.
10. Barclay, W., The Revelation of John, Vol. I, p. 253.
153
19. FERICIREA FĂCĂTORILOR DE PACE
Matei 5 : 9
9. Ferice de făcătorii de pace căci ei vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu!
În acest studiu vom vorbi despre al şaptelea secret al fericirii sau despre a
patra calitate a celor ce sunt integraţi în cele trei împărăţii: în Împărăţia de sus, în
împărăţia dinăuntrul nostru şi în cea din jurul nostru, intitulată Fericirea
făcătorilor de pace.
În acest verset, Mântuitorul ne arată două lucruri despre a patra calitate a
celor ce sunt integraţi în cele trei împărăţii: că ei se pun în slujba supremă a păcii
şi că ei vor fi înzestraţi cu cea mai înaltă cinste: de-a se numi fiii lui Dumnezeu.
Să luăm mai întâi, faptul că cei ce sunt integraţi în cele trei împărăţii
I. SE PUN ÎN SLUJBA SUPREMĂ A PĂCII
Domnul Isus după ce ne-a prezentat a şasea fericire, Fericirea celor cu

inima curată, a continuat imediat cu Fericirea făcătorilor de pace. Aici prindem
din nou, ca şi în al cincilea secret al fericirii, nu numai firul gândirii
Mântuitorului, dar chiar şi palpitaţia inimii cu care ne vorbea.
Unul dintre teologii bisericii Primare, cu numele de Teofilact, a spus că
făcătorii de pace din această fericire sunt aceia care, trăind ei în pace, fac pace
între semenii lor când sunt certaţi şi se pun în slujba împăcării oamenilor cu
Dumnezeu prin vestirea Evangheliei, aşa cum şi Cristos ne-a împăcat pe noi cu
Tatăl 1.
Iar Ioan Crisostom, numit şi Gură de Aur, un alt mare teolog şi
comentator, care a trăit în a doua jumătate a secolului al IV-lea, a spus că făcătorii
de pace din această fericire sunt aceia care se aseamănă cu Fiul lui Dumnezeu şi Îl
imită în Marea Sa lucrare de-a împăca şi ei oamenii cu Tatăl ceresc; şi că datorită
acestui fapt, Cel Preaînalt îi va înzestra şi pe ei cu cinstea de-a se numi ca Domnul
Isus fiii Lui 2. Aceste doua explicaţii au fost apreciate de comentatorii din toate
veacurile ca fiind autentice, îndeosebi explicaţia lui Ioan Gură de Aur.
Fiul Celui Preaînalt când a spus: “Ferice de cei cu inima curată, căci ei Il
vor vedea pe Dumnezeu”, a ştiut pe câţi nu i-a pângărit Diavolul şi îi ţine legaţi în
lanţurile a tot felul de patimi şi fărădelegi! Câţi nu simt în sinea lor un război
intern! Şi câţi apoi, nu sunt ameninţaţi ca să nu vadă niciodată faţa lui Dumnezeu
şi să nu guste din fericirea Lui! Toate acestea, cât şi multe altele, L-au determinat
să zică în continuare: "Ferice de făcătorii de pace, căci ei vor fi numiţi fii ai lui
Dumnezeu!" Ceea ce înseamnă că Mântuitorul a spus cu alte cuvinte: "Ferice de
cei ce se pun în slujba eliberării prizonierilor lui Satan, fiindcă numai ei vor fi fiii
154
lui Dumnezeu şi fraţii Mei!"
Domnul Isus când a rostit Predica de pe munte în limba aramaică, a folosit
pentru cuvântul „pace” pe cel de şalom. Cuvântul şalom în limba aramaică, cât şi
în cea ebraică, din care derivă limba aramaică, avea două înţelesuri: unul a golirii
de tot ce este rău şi satanic în noi, şi altul a umplerii cu tot ce este bun şi
dumnezeiesc. Şalom, nu înseamnă numai lipsa tulburării şi a luptei lăuntrice ci şi,
dotarea cu binele cel mai înalt 3.
În Orient atunci când un om saluta pe cineva cu cuvântul şalom, el nu-i
dorea numai eliberarea de lucrurile rele, ci şi înzestrarea cu cele bune 4.
Când am studiat a treia fericire, Fericirea celor blânzi (Vol.III,Stud.15),
am văzut că cuvântul praotes din care s-a tradus românescul „blând” în versetul
„Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul”, înseamnă „a îmblânzi” sau „a
domesticii” un animal. Lucrul acesta ne arată că teritoriul fiinţei noastre a fost
invadat de o persoană străină şi ostilă care a transformat lumea în împărăţia ei şi
că o ţine în prinzonierat de milenii.
Aceasta este cauza pentru care ne-am adaptat lui Satan într-atât, încât nu
mai suntem în firea noastră proprie, ci în a lui şi ne-am obişnuit cu un mod de
viaţă atât de rău şi dăunător. La faptul acesta s-a referit Apostolul Ioan atunci când
a zis în întâia sa epistolă, cităm în traducerea veche a lui D. Cornilescu: „...Toată
lumea zace în cel rău.” (5:19) Iar în traducerea revizuită a lui Cornilescu scrie:
„...Toată lumea este sub controlul Celui Rău.”
Însemnătatea negativă a cuvântului şalom o avem în Satan. El ne-a adus
nemulţumirea şi tulburarea în suflet, de aceea suntem în luptă cu noi înşine, în
luptă cu semenii noştri până la războaie mondiale; şi ce este mai grav,suntem în
luptă chiar şi împotriva lui Dumnezeu.
Iar însemnătatea pozitivă a cuvântului şalom o avem în Cristos. Prorocul
Isaia a fost inspirat să ne spună în 9 :6 că Acela care urma să devină pentru noi
Domn al păcii, nu era altul decât Părintele veşniciilor.
Când Îl acceptăm pe Cristos ca Domn şi Mântuitor, El ne eliberează din
împărăţia Diavolului şi ne transferă în Împărăţia Sa, care este Împărăţia păcii.
Mântuitorul când a zis: "Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum
o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să vi se înspăimânte," (Ioan 14:27) ne-
a arătat prin cuvântul şalom, că în Împărăţia Sa sunt bunuri supreme, pe care
lumea nici nu ni le poate da şi nici nu ni le poate lua.
Când inima noastră devine un mic teritoriu al Împărăţiei lui Cristos, nu
numai că încetează conflictele noastre lăuntrice şi noi putem spune ca Apostolul
Pavel: "Eu însumi nu mă mai judec pe mine, (4) căci n-am nimic împotriva mea”,
(1 Cor. 4:3-4) nu numai că ne încetează ura şi lupta împotriva semenilor noştri şi
nu numai că ne încetează revolta împotriva lui Dumnezeu, dar şi simţim că
pătrunde în sufletul nostru ceva nou şi suprem, ne mai experimentat. La această
stare înaltă se ajunge pentru că o dată cu coborârea Împărăţiei lui Dumnezeu în
155
viaţa noastră, sufletul nostru gustă încă de pe acum din toate bunurile cereşti
pezente şi viitoare.
Acesta este motivul pentru care Apostolul Pavel a scris în Epistola sa către
Filipeni următoarele cuvinte: "Pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere."
(4:7)
Nimic nu este mai măreţ ca slujba acestei păci, pentru că ea era şi este una
dintre misiunile cele mai mari ale Fiului lui Dumnezeu; şi fiindcă ea este a patra
calitate a celor ce sunt integraţi în cele trei împărăţii şi al şaptelea secret al
fericirii. Sfintele Scripturi ne spun în 2 Corinteni 5:19 "Dumnezeu era în Cristos,
împăcând lumea cu Sine… şi ne-a încredinţat şi nouă predicarea acestei
împăcări." Evanghelia lui Cristos pe care Mântuitorul ne-a poruncit s-o predicăm,
Biblia i-a dat între alte nume şi numele de Evanghelia Împărăţiei şi Evanghelia
păcii. Evanghelistul Matei a scris: „Isus străbătea toată Galilea ... predicând
Evanghelia Împărăţiei.” (4:23) Şi Apostolul Pavel a spus în Efeseni: „Având
picioarele încălţate cu pasiunea Evangheliei păcii.” (6:15) Ea se numeşte astfel,
fiindcă ne descoperă o Fiinţă dumnezeiască care are o Împărăţie cu o asemenea
pace.
Sfintele Scripturi ne arată că făcătorii de pace îşi îndeplinesc înalta lor
slujbă atunci când îndrumă pe oameni la Cristos, fiindcă numai El are o Împărăţie
în care există o pace adevărată; findcă numai El îi poate salva de Diavol; fiindcă
numai El îi poate elibera din lupta cu ei înşişi, din lupta cu semenii lor şi din lupta
cu Dumnezeu; şi pentru că numai ei reuşesc să guste încă de acum din toate
bunurile Împărăţiei cereşti. Din acest verset descoperim marele adevăr că pâna
când omul nu vine la Cristos, până nu renunţă la firea sălbatică a lui Satan şi
până nu se înfruptă cu bunurile din Împărăţia lui Dumnezeu, nu găseşte
pace.
Şi în al doilea rând, Domnul Isus ne arată în acest verset că
II. FĂCĂTORII DE PACE VOR FI ÎNZESTRAŢI CU CEA MAI ÎNALTĂ

CINSTE: DE A SE NUMI FIII LUI DUMNEZEU
Când am tratat studiul intitulat Copiii lui Dumnezeu (Vol.I,Stud.21), am

văzut că nu toţi oamenii sunt copiii Lui, deşi într-un sens aşa ni se pare, pentru că
toţi Îi datorează Lui existenţa şi deoarece El este Creatorul şi Susţinătorul tuturor.
Evanghelistul Ioan ne spune că nu Dumnezeu îi abandonează şi îi
dezmoşteneşte pe cei păcătoşi, ci ei, întorcându-I spatele şi ne vrând să-L
recunoască, se exclud singuri dinaintea Lui. Evanghelistul Ioan ne-a spus, mai
departe, că Dumnezeu nu numai că Îşi caută prin Cristos copiii pierduţi, dar El I-a
dat Domnului Isus, pe lângă alte misiuni, şi această misiune supremă: de-a ne
renaşte prin jertfa Sa, deoarece prin căderea în păcat noi am ajuns la o ruinare
156
totală. Este adevărat că Cel Preaînalt ne-a rupt din Sine prin creaţie, numai că la
naşterea noastră prin jertfa preaiubitului Său Fiu, El ne-a rupt din Sine cu mult
mai mult. Această rupere din Sine nu este decât renaşterea unor fii de Dumnezeu.
Evanghelistul Ioan când a spus: "Dar tuturor celor care L-au primit, adică
celor care cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu;
(13) născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din
Dumnezeu," (1:12-13) ne-a arătat cum se săvârşeşte înfierea copiilor lui
Dumnezeu. El ne-a spus că naşterea din Dumnezeu se deosebeşte fundamental de
cea firească, că la ea nu poate contribui nimeni cu nimic, până nici cel în cauză
care doreşte cu tot dinadinsul lucrul acesta. Naşterea din nou se face în mod total
din Dumnezeu, fără nici o contribuţie a omului. El singur ne înzestrează cu
această calitate şi ne-o dă de gata.
Între umanitate şi divinitate este o distanţă infinită. Omul poate să ajungă
la această calitate de-a fi un copil al lui Dumnezeu, numai atunci când Cel
Preaînalt îi deschide uşa spre Sine. Să luăm o mică analogie: Un om de jos nu se
poate apropia nici chiar de un împărat pământesc, nici măcar să-i ceară prietenia şi
cu atât mai puţin, ca să i-o ofere. Dacă totuşi există o asemenea prietenie, ea se
datorează în întregime împăratului.
Aşa stau lucrurile între noi şi Dumnezeu. Nu noi am putut să intrăm în
relaţie şi prietenie cu Cel Preaînalt, prin dorinţa, iscusinţa sau bunătatea noastră,
pentru că noi suntem omaneni şi El este Dumnezeu. Noi am putut să intrăm în
această relaţie cu Dumnezeu numai atunci când El, în harul Lui, a binevoit să ne
deschidă uşa spre Sine. Evanghelistul Ioan ne-a spus că Dumnezeu, în dragostea
Sa cea mare, ne-a deschis această uşă şi că ne-a oferit prietenia şi chiar calitatea
supremă de a-I fi copii.
Şi tot atunci, când am tratat studiul intitulat Copiii lui Dumnezeu, am
văzut că Cel Preaînalt a oferit acest drept tuturor oamenilor, dar depinde foarte
mult şi de atitudinea noastră pe care o avem faţă de acest privilegiu. Noi trebuie să
fim foarte înţelepţi şi să dăm toată atenţia cuvenită acestui drept dumnezeiesc, să-l
acceptăm, altfel, îl vom pierde şi vom regreta pentru el o veşnicie întreagă.
Am văzut cum se săvârşeşte înfierea copiilor lui Dumnezeu şi cum am
devenit fraţii Domnului Isus. Apostolul Pavel ne-a spus: "Însuşi Duhul adevereşte
împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu." (Romani 8:16)
Acelaşi lucru a zis şi Apostolul Ioan: "Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl; să ne
numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem! Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a
cunoscut nici pe El. (2) Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu şi ce
vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca EI
pentru că Îl vom vedea aşa cum este." (1 Ioan 3:1-2)
Şi acum, fiind copii ai lui Dumnezeu, Domnul Isus, Fratele nostru mai
mare, ne cheamă la lucru împreună cu El. Cu ce putem contribui noi la opera Lui
măreaţă de înfiere a copiilor lui Dumnezeu? Noi nu putem face nimic altceva,
157
decât să spunem oamenilor vestea cea mai bună, că s-a deschis o uşă spre Cel
Preaînalt; că Domnul Isus a fost Acela care ne-a deschis-o prin jertfa Sa; şi că noi
am intrat prin ea şi am devenit copiii lui Dumnezeu.
Lucrarea noastră primordială este numai atât: ca să-i îndrumăm pe oameni
la Cristos, şi lucrarea lor, este să-L accepte. Iar Mântuitorul este Acela care le
deschide uşa, le săvârşeşte înfierea şi le oferă pacea.
Prorocul Isaia a spus în capitolul 53 cu versetul 5, că pedeapsa care ne dă
pacea a căzut toată numai asupra Lui. Şi totuşi El vrea, să ne aducem şi noi micul
aport la opera Sa măreaţă de înfiere a copiilor lui Dumnezeu, pentru că doreşte să
ne facă, la răsplată, deopotrivă cu El.
Este adevărat că Dumnezeu vrea să nască din nou pe toţi oamenii, prin
jertfa preaiubitului Său Fiu, numai că Mântuitorul ne spune că sunt prea puţini
înţelepţi, care ştiu să apuce acest drept divin; şi că sunt şi mai puţini aceia care,
după ce l-au apucat, s-au pus în slujba fiilor lui Dumnezeu, care este slujba
împăcării oamenilor cu Tatăl ceresc 5.
Acesta este motivul pentru care dumnezeiescul nostru Învăţător, ne-a făcut
cunoscut, că împăcarea oamenilor cu Dumnezeu este a patra calitate a celor ce
sunt integraţi în cele trei împărăţii, care ne duce la al şaptelea secret al fericirii,
secretul de-a ne numi fiii Celui Preaînalt, în adevăratul înţeles al cuvântului! Şi
aceasta este cauza pentru care Mântuitorul ne îndeamnă ca să ne punem în slujba
împăcării celor pierduţi, cu Dumnezeu, dacă dorim să fim copiii Celui Preaînalt şi
fraţii Lui în gloria cerească şi eternă!
La această glorie, pe care o are Dumnezeu pentru cei renăscuţi, prin jertfa
preaiubitului Său Fiu şi la care vrea să ne ducă Mântuitorul, s-a referit Apostolul
Pavel atunci când a scris în Epistola sa către Evrei: "Care voia să ducă pe mulţi fii
la glorie!" (2:10) La această glorie s-a mai referit el şi atunci când ne-a spus în
Epistola sa către Romani că deosebirea dintre Domnul Isus şi noi va consta numai
în faptuI că El va fi ''Cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi!" (8:29) Această slavă
a avut-o în vedere şi Apostolul Ioan atunci când a scris în întâia sa Epistolă: "Dar
ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El!" (3;2)
Aceasta este a patra calitate a celor ce sunt integraţi în cele trei împărăţii,
calitatea de-a ne pune în slujba supremă a păcii! Şi acesta este al şaptelea
secret al fericirii, secretul de-a fi înzestraţi cu cea mai mare cinste, cu însăşi
cinstea de-a ne numi fiii lui Dumnezeu şi fraţii Domnului Isus pentru veci de
veci!

2. Op. cit.
4. Op. cit.
5. Ryle, J.C., Matthew, p. 26.
158
20. FERICIREA CELOR PRIGONIŢI
Matei 5 : 10 - 12
10 Ferice de cei prigoniţi din cauza dreptăţii, căci a lor este Împărăţia
cerurilor!
11 Ferice va fi de voi când din cauza Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor
persecuta şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră!
12 Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în
ceruri; căci tot aşa i-au persecutat pe profeţii care au fost înainte de voi.
Luca 6 : 22 - 23, 26
22 Ferice de voi când oamenii vă vor urî, vă vor alunga dintre ei, vă vor
calomnia şi vor lepăda numele vostru ca ceva rău, din cauza Fiului omului!
23 Bucuraţi-vă în ziua aceea şi săltaţi de veselie, pentru că răsplata
voastră este mare în cer; căci tot aşa făceau părinţii lor cu profeţii.
26 Vai de voi când toţi oamenii vă vor vorbi de bine! Fiindcă tot aşa au
făcut părinţii lor cu profeţii mincinoşi!
Armonizat
1 Ferice de cei prigoniţi din cauza dreptăţii, căci a lor este Împărăţia
cerurilor! (Mt.v.10)
2 Ferice va fi de voi când din cauza Mea, (Mt.v.11) oamenii vă vor urî, vă
vor calomnia şi vă vor alunga dintre ei; (Lc.v.22)
3 când vor lepăda numele vostru ca ceva rău, (Lc.v.22) vă vor persecuta
şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! (Mt.v.11)
4 Bucuraţi-vă în ziua aceea şi săltaţi de veselie, (Lc.v.23) pentru că
răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa i-au persecutat pe profeţii care
au fost înainte de voi. (Mt.v.12)
5 Dar vai de voi când toţi oamenii vă vor vorbi de bine! Fiindcă tot aşa au
făcut părinţii lor cu profeţii mincinoşi! (Lc.v.26)
Când am ajuns la al şaptelea secret al fericirii, ni s-a părut că am atins

punctul ei culminant. Dar este interesant că Fiul lui Dumnezeu nu S-a oprit la
cifra şapte, simbolul desăvârşirii lucrurilor create. El, ca unul care cunoştea lumea
noastră şi ştia prin ce vor trece urmaşii Săi, n-a uitat să-i înzestreze cu încă o
calitate şi să le descopere încă un secret al fericirii, de care fericire vor avea parte
numai ei şi marele lor Mântuitor, spre deosebire de toate fiinţele cereşti 1. Această
calitate este de-a rămâne ferm pe poziţie chiar şi în cele mai grele încercări, şi
acest secret al fericirii este Fericirea celor prigoniţi.
În acest text intitulat Fericirea celor prigoniţi, Domnul lsus ne arată două
159
lucruri în legătură cu a cincea calitate a celor ce se integrează în cele trei
împărăţii: în Împărăţia de sus, în cea dinăuntrul nostru şi în cea din jurul nostru: că
ei rămân fermi pe poziţie şi că în cer, răsplata lor va fi supremă.
Să luăm mai întâi faptul că cei ce sunt integraţi în cele trei împărăţii
I. RĂMÂN FERMI PE POZIŢIE
În acest text vedem onestitatea Mântuitorului. Orice conducător ca să

atragă de partea sa aderenţi, le promite un viitor de aur şi le creează favoruri. Pe
când, Domnul Isus a zis urmaşilor Săi, că pe ei îi aştepta aici ura lumii, batjocura
şi chiar martirajul; şi că numai în cer urmau să fie încununaţi cu glorie şi răsplătiţi
infinit de mult pentru toată munca şi greutăţile lor.
Ne surprinde faptul, că Domnul Isus a zis că asemenea oameni care sunt
integraţi în cele trei împărăţii şi dispun de cele mai nobile calităţi din lume: de
calitatea neprihănirii, a milei, a inimii curate şi a păcii, vor fi persecutaţi în fel şi
chip? Răspunsul este că El ştia, că tocmai acestea vor fi adevărata cauză a
persecuţiei. Faptul acesta ne arată din nou ceea ce am văzut când am studiat
primul secret al fericirii, intitulat Fericirea celor săraci (Vol.II,Stud.13), că lumea
este pe dos.
Textul citit ne arată că Fiul lui Dumnezeu ne-a înzestrat cu calitatea de-a
rămâne fermi pe poziţie din şase motive:
1. Primul motiv este, ca să nu cădem atunci când lumea ne urăşte.
Domnul Isus ne-a zis: "Ferice de voi când oamenii vă vor urî." (Lc.v.22)
Sunt multe motive pentru care lumea ne urăşte. Vom arăta numai câteva
dintre ele:
Este interesant, chiar la început, când cineva se decide să-L urmeze pe
Cristos, în sufletul celor păcătoşi se produce o reacţie puternică, pentru că simt în
mod instinctiv că între ei şi cel ce se decide pentru Cristos se produce o despărţire
pentru totdeauna.
Un alt motiv pentru care urmaşii lui Cristos sunt urâţi, aşa cum am văzut
în al patrulea secret al fericirii, că ei, însetând după toată sfinţenia lui Dumnezeu
şi având o altă directivă în viaţă şi un alt comportament, sunt în mare discordanţă
cu directiva şi comportamentul celor ce nu-L au pe Cristos ca Domn şi Mântuitor.
Şi o altă cauză pentru care urmaşii lui Cristos sunt urâţi este, aşa cum am
văzut în al şaselea secret al fericirii, că ei, având o inimă curată, aceasta constitue
o flagelare pentru cugetul murdar al celor păcătoşi.
Un om plin de vicii, a zis odată lui Socrate, pe una din străzile Atenei: "Eu
te urăsc, fiindcă de fiecare dată când te întâlnesc trebuie să mă condamn de ce nu
sunt şi eu ca tine." 2
Celor păcătoşi le place să trăiască într-o lume în care toţi să fie ca ei, în
160
care să-şi dea frâu liber la toate fărădelegile şi în care nimeni să nu-i deranjeze.
Or, menirea celor milostivi şi a făcătorilor de pace este tocmai aceasta, să-şi
confrunte semenii cu starea lor, să le spună că drumul lor este greşit şi să-i
îndrume spre Cristos, fapt care îi tulbură şi supără foarte tare.
Iată de unde vine ura împotriva urmaşilor lui Cristos! Iată de ce
Mântuitorul ne zice "Ferice de voi când oamenii vă vor urî!" Şi iată din ce cauză
El ne-a înzestrat cu calitatea de-a rămâne fermi pe poziţie, ca să nu ne înfricăm de
ura lumii şi nici să nu dăm înapoi.
2. Al doilea motiv pentru care Fiul lui Dumnezeu ne-a înzestrat cu
calitatea de-a rămâne fermi pe poziţie este, ca să nu ne pierdem moralul la
mustrările lumii.
Domnul Isus ne-a zis: "Ferice va fi de voi când din cauza Mea, oamenii vă
vor ocărî." (Mt.v.11)
Mântuitorul a spus că ura celor păcătoşi urma să fie atât de mare împotriva
urmaşilor Săi încât ea adeseori avea să se manifeste prin tot felul de mustrări şi
ameninţiri. Câţi dintre copiii Domnului n-au fost ocărâţi şi batjocoriţi în public în
fel şi chip? Dar ei au rămas fermi pe poziţie.
3. Al treilea motiv pentru care Mântuitorul ne-a înzestrat cu calitatea de-a
rămâne fermi pe poziţie este, ca să nu ne descurajăm atunci când vom fi daţi
afară din servicii şi din alte funcţii.
Domnul Isus ne-a zis: "Ferice de voi când oamenii ... vă vor alunga afară
dintre ei." (Lc.v.22)
Câţi dintre copiii Domnului n-au fost daţi afară pentru Cristos, din
serviciu, din şcoli şi din diferite organizaţii în decursul celor două milenii? Dar ei
au rămas pe poziţie.
4. Al patrulea motiv pentru care Domnul Isus ne-a înzestrat cu calitatea
de-a rămâne fermi pe poziţie este, ca să nu ne pierdem echilibrul atunci când
semenii noştri se vor dezice de noi.
Mântuitorul ne-a spus: "Ferice de voi când oamenii ... vor lepăda numele
vostru ca ceva rău, din cauza Fiului omului!" (Lc.v.22)
Fiul lui Dumnezeu ne-a avertizat că oamenii pe lângă că ne vor alunga din
mijlocul lor, ei vor continua să lepede chiar şi numele nostru ca ceva rău. N-aţi
auzit când era amintit numele unui urmaş mai destoinic al lui Cristos chiar şi într-
un grup restrâns, cum îndată unii exclamau: "Fanaticul! Excentricul! Sectantul!"
Şi cu atât mai mult, numele unui asemenea copil al lui Dumnezeu era lepădat ca
ceva rău într-un public mare şi cu caracter oficial. Această lepădare generală a
numelui nostru, a determinat adeseori chiar şi pe prietenii şi rudele noastre, ca şi
ei să-l lepede ca ceva rău, pentru a nu atrage asupra lor vreo consecinţă. Dar
pentru aceasta urmaşii lui Cristos au rămas fermi pe poziţie chiar şi atunci.
5. Al cincilea motiv pentru care Fiul lui Dumnezeu ne-a înzestrat cu
calitatea de-a rămâne fermi pe poziţie este, ca să nu disperăm atunci când
161
vrăjmaşii Lui vor lansa împotriva noaştră tot felul de calomnii şi acuzaţii.
Domnul Isus ne-a zis: "Ferice va fi de voi când din cauza Mea, oamenii...
vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră!” (Mt.v.11)
Dumnezeiescul nostru Învăţător ne-a spus că după lepădarea numelui
nostru înaintea oamenilor, oamenii păcatului vor născoci tot felul de calomnii şi
acuzaţii împotriva noastră şi lucrul acesta s-a împlinit cu cea mai mare exactitate,
începând chiar din secolul întâi.
Vom aminti numai patru dintre ele, care erau cele mai răspândite în
primele secole:
a) Prima calomnie care s-a adus împotriva creştinilor a fost că ei erau
canibali. Vrajmaşii Bisericii Primare au născocit această denigrare din
următoarele cuvinte ale Mântuitorului, pe care credincioşii le citeau la serviciul de
la Cina Domnului: „Luaţi şi mâncaţi; acesta este trupul Meu.” Şi „Beţi toţi din el,
căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou.” (Matei 26:26-28)
Astfel, când oamenii vedeau un creştin ziceau unii către alţii: „Iată un canibal
care mănâncă oamenii şi le bea sângele!” 3
b) A doua calomnie a fost că creştinii erau incendiatori. Această calomnie
a fost ticluită prin faptul că ei predicau că va fi un sfârşit al lumii prin foc 4.
Denigratorii au luat această învăţătură a Domnului Isus şi i-au dat o interpretare
politică. Aşa se explică faptul că atunci când imperatorul Nero a dat foc Romei, el
a aruncat vina pe creştini 5.
c) A treia calomnie a fost că creştinii erau atei, fiindcă ei nu credeau în zei.
Ori de câte ori lucrurile mergeau rău, izbucnea câte o epidemie, era secetă sau
ploua prea mult, denigratorii îi acuzau pe creştini înaintea maselor, că din cauza
lor erau toate acestea, pentru că ei nu voiau să venereze zeii şi că zeii s-au supărat
şi nu voiau să le mai ajute naţiunea 6.
d) Şi a patra denigrare a fost că creştinii nu erau loiali cezarului, pentru că
nu voiau să intre în templele cultului cezarului şi închinându-se chipului lui, să
zică: "Cezarul este Dumnezeu!" 7
6. Şi al şaselea motiv pentru care Fiul lui Dumnezeu ne-a dotat cu calitatea
de-a rămâne fermi pe poziţie este, ca să nu ne lepădăm de El atunci când suntem
persecutaţi.
Domnul Isus ne-a zis: „Ferice va fi de voi când din cauza Mea, oamenii vă
vor persecuta.” (Mt.v.11)
Mântuitorul ne-a spus că după calomnie, vrăjmaşii urmaşilor Săi vor trece
la persecuţie, care este ultima şi cea mai înverşunată treaptă a urii.
Ioan Teologul ne-a arătat în Apocalipsa, capitolul 12, că nu calomniile şi
acuzaţiile amintite erau adevărata cauză a persecuţiei Imperiului Roman, ci
balaurul roşu era autorul ei. El ne-a spus că pasiunea Diavolului de-a vărsa
sângele sfinţilor a devenit pasiunea Romei. El a scris: "Şi am văzut-o pe femeia
aceasta îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele martirilor lui Isus." (17:6)
162
Apostolul Ioan ne-a spus că Roma îşi potolea setea urii împotriva
creştinilor prin cele mai crude martiraje, intocmai ca un beţiv la un chef de vin; şi
cum ea îşi găsea cea mai mare satisfacţie atunci când îi vedea pe creştini cum se
zvârcoleau în spasmele morţii.
Apocalipsa ne spune că Biserica Primară a rămas fermă pe poziţie chiar şi
în martirajul cel mai crud şi că a ieşit biruitoare.
Arderea martirilor
Martirajul lui Sebastian
163
Arenele romane
Şi în al doilea rând, Domnul Isus ne-a arătat în acest text
II. RĂSPLATA CELOR CE RĂMÂN FERMI PE POZIŢIE
Cine n-a auzit despre martirajul creştinilor, cum erau sfâşiaţi de lei în
arenele romane sau arşi pe rug? Dar au fost şi alte metode de execuţie, chiar si mai
crude decât aceasta: Îi pironeau pe cruce. Îi omorau biciuindu-i. Îi lăsau să moară
prin înfometare în temniţe reci şi întunecoase. Îi întindeau pe scări cu scripeţi
încetul cu încetul, până când li se desfăceau încheieturile. Îi jupuiau de vii şi
puneau pe ei sare. Îi îmbrăcau în piei de fiare sălbatice şi îi vânau cu câini până îi
rupeau în bucăţi. Îi aşezau pe scaune de fier înroşite. Îi aruncau în cazane cu apă,
cu ulei sau cu smoală în clocot. Le rupeau obrajii şi carnea cu piepteni de lână. Le
smulgeau carnea cu cleştele înroşit. Le aplicau farfurii de aramă înroşite pe părţi
sensibile ale trupului până când mureau. Le ardeau mâinile şi picioarele, în timp
ce apa rece curgea pe ei ca să le lungească agonia. Le smulgeau mâinile de la
umăr şi le turnau plumb topit care le trecea prin trup şuierând. Nero obişnuia,
ungându-i cu smoală, aşezându-i pe stâlpii din jurul grădinii lui şi, dându-le foc,
să se amuze de ei cum se zvârcoleau în durerile şi spasmele morţii8.
164
Suferinţa mucenicilor lui Cristos întrece orice închipuire! Oare ce i-a
determinat pe ei, să accepte toate aceste dureri şi să le suporte cu cel mai mare
curaj, înscriind în istorie actul de cel mai mare eroism, dacă nu răsplata eternă
care le surâdea?
Dar, lucrul care ni se pare cel mai greu de înţeles este: cum a putut
Domnul Isus să spună la astfel de oameni ca ei să se bucure în asemenea
momente? El a zis: "Bucuraţi-vă şi săltaţi de veselie!" (Lc.v.23) Mântuitorul le-a
spus lucrul acesta, pentru că a ştiut că ei vor vedea în martiraj patru glorii:
1. Prima glorie pe care au văzut-o mucenicii lui Cristos în martiraj era
gloria demonstrării loialităţii lor faţă de El.
Întotdeauna când creştinii sunt chemaţi să sufere pentru Mântuitorul lor,
faptul acesta este pentru ei un moment crucial din timp şi eternitate, deoarece în
viaţa lor se produce un lucru extraordinar de mare: o ciocnire între duhul lumii şi
Cristos, şi ei trebuie să facă marea alegere. Acesta este motivul pentru care
martirajul lor se transformă într-o dramă divină pe care o joacă înaintea îngerilor
şi înaintea oamenilor, demonstrându-le în mod practic, cât de loiali Îi sunt lui
Cristos şi cât de mult Îl iubesc!
Când magistratul roman a acordat lui Policarp, episcopul de Smirna ca să
aleagă între cezar şi Cristos şi între viaţă şi moarte, acest ucenic al Apostolului
Ioan a răspuns: "Sunt 86 de ani de când Îl slujesc pe Cristos şi nu mi-a făcut nici
un rău, decât bine; şi atunci, cum aş putea să-L blestem pe Domnul meu care m-a
mântuit?"
Când oamenii cărora le era încredinţată execuţia au început să-l lege pe
Policarp de stâlp, el le-a zis: "Nu mă legaţi, pentru că Cel care mi-a dat puterea
să accept focul, îmi v-a da şi tăria ca să stau nemişcat în flăcările lui." Şi o dată
cu izbucnirea focului, a început şi rugăciunea lui Policarp, mai fierbinte decât
flăcările rugului, spunând : "O, Dumnezeule, atotputernic! Tatăl preaiubitului Tău
Fiu, Isus Cristos, prin care noi Te-am cunoscut. Eu Te binecuvântez pentru că mi-
ai prilejuit această zi şi această oră ca să am parte de paharul lui Cristos, să
intru în numărul martirilor, să am parte de învierea drepţilor şi de viaţa veşnică.
Îţi mulţumesc că ai îngăduit chiar astăzi să ajung la Tine, în locul pe care ni L-ai
promis şi ni L-ai pregătit prin preaiubitul Tău Fiu, Isus Cristos..."
Chinul lui Policarp era cumplit, fiindcă sufla vântul şi dădea flăcările la o
parte, lungindu-i agonia, până când un ostaş i-a pus capăt suferinţei,
străpungându-l cu sabia 9.
2. A doua glorie pe care au văzut-o mucenicii lui Cristos în martiraj era
gloria păşirii lor pe calea cea mai grea.
Mântuitorul a asemănat calea martirilor cu cea a prorocilor, deoarece toţi
prorocii lui Israel au fost persecutaţi în fel şi chip.
Apostolul Pavel ne-a arătat în Epistola sa către Evrei, prin ce au trecut
înaintaşii credinţei din Vechiul şi Noul Testament. El a scris: "Alţii au suferit
165
batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare; (37) au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu
ferestrăul, chinuiţi, au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în
piei de capre, lipsiţi de toate, persecutaţi, chinuiţi, (38) ei, de care lumea nu era
vrednică - au rătăcit prin pustiuri, prin munţi prin peşteri şi prin crăpăturile
pământului." (11 :36-38)
Gestul martirilor de a accepta suferinţa cea mai crudă, era ca şi când şi-ar
fi întors capul să ne spună cu cel mai mare entuziasm: "Fraţilor, noi mergem pe
calea cea mai îngustă şi grea, pe care au trecut toţi prorocii şi cei mai mulţi
sfinţi!"
3. A treia glorie pe care au văzut-o mucenicii lui Cristos în martiraj, era
gloria uşurării căii urmaşilor lor.
A accepta suferinţa unei persecuţii a însemnat întotdeauna a uşura calea
altora. Dacă Biserica lui Cristos se bucură astăzi de libertate şi dacă ea Îl poate
mărturisi acum pe Mântuitorul ei şi altora, aceasta se datorează celor mulţi care au
plătit scump acest preţ.
4. Şi a patra glorie pe care au văzut-o mucenicii lui Cristos în martiraj, a
fost gloria răsplătirii lor.
Mântuitorul ştia, aşa cum am văzut în primele şapte secrete ale fericirii, că
dacă recunoaşterea sărăciei lucii a sufletului, ne duce la secretul câştigării
Împărăţiei de sus, dacă bocetul ne duce la secretul câştigării împărăţiei din
lăuntrul nostru, dacă dezbrăcarea de firea lui Satan ne duce la secretul câştigării
împărăţiei din jurul nostru, dacă neprihănirea ne duce la secretul săturării eterne,
dacă mila ne duce la secretul deschiderii uşii cereşti, dacă sufletul curat ne duce la
secretul vederii lui Dumnezeu şi dacă punerea noastra în slujba păcii ne duce la
secretul de-a deveni fiii Celui Preaînalt, atunci, El ştia şi că a rămâne fermi pe
poziţie, în ciuda persecuţiei, ne va duce la secretul răsplătirii cereşti.
Era de mult un obicei: oamenii întindeau între turnurile unui castel nişte
corzi care formau aşa numita harpă eoliană. Când era timpul frumos şi liniştit, nu
se auzea nimic, dar când mugea furtuna, acestă harpă scotea, suspinând, o melodie
de toată frumuseţea 10.
Aşa cum harpa eoliană transforma furia furtunii într-o melodie de
neîntrecut, tot aşa, ne spune Fiul lui Dumnezeu şi persecuţia ne transformă
suferinţa într-o răsplată eternă.
Aceasta i-a făcut pe martiri ca să-şi vadă gloria cerească încă din agonia
suferinţei. Aceasta l-a făcut pe Ştefan să zică atunci când prigonitorii îl loveau cu
pietre: "Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul lui Dumnezeu stând în picioare la
dreapta lui Dumnezeu!" (Fapte 7:56). Şi aceasta i-a determinat pe mucenicii lui
Cristos să păşească spre arene cu lei şi ruguri, cântând şi exclamând în spasmele
morţii, cuvintele cele mai celebre: "Crucea Stăpânului meu, fl binecuvântată!"
"Zgomotul lanţurilor mele îmi va suna în veci ca cea mai melodioasă muzică!"
"Eu nu-mi pierd viaţa, ci numai o schimb cu aceea pe care o zăresc!" şi "Iată
166
cununa!" 11
Arenele romane tixite de zeci şi sute de mii de spectatori, au asistat cu
adevărat la cele mai mari şi emoţionante spectacole, care pe unii îi amuzau, iar pe
alţii îi determinau să-L accepte pe Cristos ca Domn şi Mântuitor. De aici ne-a
rămas marele dicton: "Sângele martirilor este sămânţa creştinilor."
Stanley Jones a povestit că a văzut odată în munţii Himalaia, un vultur
prins de furtună. El s-a aşteptat ca furia furtunii să-l trântească la pământ. Însă
vulturul şi-a potrivit aripile în aşa fel încât furtuna, izbindu-le, l-a ridicat deasupra
primejdiei. Lui nu-i place furtuna, dar nici nu fuge de ea. El o întrebuinţează
numai ca să-l înalţe deasupra ei, în slavă.
Tot astfel şi persecuţia, ne înalţă la cea mai mare fericire, de care nici chiar
îngerii nu vor avea parte, la răsplătire eternă, în urma unui martiraj pentru Cristos.
Aceasta este a cincea şi ultima calitate a celor ce sunt întegraţi în cele trei
împărăţii: calitatea de-a rămâne fermi pe poziţie, indiferent cât de mare şi grea
este crucea! Şi acesta este al optulea şi ultimul secret al fericirii: secretul răsplătirii
eterne!
Pe aceştia, ne spune Apocalipsa, Ioan Teologul îi contempla şi nu ştia cine
erau. El a cunoscut heruvimi şi serafimi, dar nu ştia cine era mulţimea aceea care,
îmbrăcată în haine albe întrecea orice frumuseţe din cer; şi nu putea să înţeleagă
de unde a venit, doar nu există un alt cer superior aceluia pe care i-a fost dat să-l
vadă!
Şi pe când el încă îi privea cu uimire şi contemplare, o fiinţă de mare vază
dintre cei 24 de bătrâni, l-a întrebat: "Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe,
cine sunt oare ? Şi de unde au venit? (14) «Doarnne», i-am răspuns eu «Tu ştii».
Şi el mi-a zis: «Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au
albit în sângele Mielului.»" (7:13-14)
Poate mulţi, întristându-se, vor zice că ei n-au parte de martiraj ca să
atingă al optulea secret al fericirii. Numai că adevărul este altul, că nu există nici
un creştin fără cruce, fără să fie "o jertfă vie" (Rom.12:1) şi fără ca lumea aceasta
care zace în Cel Rău să nu-i creeze adeseori momente de martiraj. Apostolul Pavel
a avut în vedere toate acestea când a fost inspirat să scrie în a doua sa Epistolă
către Corinteni: "Căci întristările noastre de o clipă lucrează pentru noi tot mai
mult o greutate eternă de glorie!" (4 :17)
Acestea sunt cele opt secrete ale fericirii divine: În prezent suntem
integraţi în cele trei împărăţii: în Împărăţia de sus, în împărăţia dinăuntrul nostru
şi în cea din jurul nostru; şi în viitor vom intra pe poarta cerului, Îl vom vedea pe
Dumnezeu, vom fi chiar fiii Lui, vom atinge toată sfinţenia şi gloria Celui
Preaînalt, şi vom primi răsplata veşnică.

2. Allen, W., St. Matthew, p. 98.
167
4. Op. cit.
5. Op. cit.
6. Robertson, T.H., The Gospel of Matthew, p. 139.
8. Op. cit. p. 112.
9. Arnold, E., The Early Christians, p. 66 – 71.
10. Jones, S., Predica de pe munte (o lucrare dactilografiată, tradusă de Iosif
Ţon)
11. Frend, W.H.C., Martyrdom and Persecution in the Early Church, p. 204.
168
21. SAREA PĂMÂNTULUI
Matei 5 : 13
13 Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce
îşi va primi iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să
fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.
În acest verset intitulat Sarea pământului, Mântuitorul face trei lucruri:

depune una dintre cele mai mari declaraţii, ne arată una dintre cele mai mari
meniri ale apostolilor şi ale tuturor urmaşilor Săi, şi rosteşte una dintre cele mai
mari avertizări.
I. MAREA DECLARAŢIE A FIULUI LUI DUMNEZEU
El a zis apostolilor: "Voi sunteţi sarea pământului."

Anticii aveau o concepţie despre sare diferită de a noastră. Romanii aveau
un adagiu latin care glăsuia: "Nil utilius sole et sale." -"Nimic nu este mai folositor
ca soarele şi sarea." 1 Homer a numit sarea în limba greacă theion, "substaţă
divină" 2. Iar lui Platon îi plăcea s-o numească theophiles soma, "substanţă iubită
de Dumnezeu" 3.
Mântuitorul când a zis ucenicilor în auzul mulţimii de pe munte: "Voi
sunteţi sarea pământului", i-a dotat cu cea mai înaltă menire din lume, cu însăşi
calităţile sării pe care ascultătorii Lui le cunoşteau foarte bine 4.
Această declaraţie a Domnului Isus pe care a făcut-o unui grup de foşti
pescari dintr-un colţ îndepărtat al lumii că ei erau sarea pământului, i-a uimit nu
numai pe ei, dar chiar şi întreg neamul omenesc.
Mântuitorul ştia nu numai că numele lor urma să fie cunoscut în toată
lumea, dar El era, în acelaşi timp şi sigur că ei aveau să devină pentru întreg
neamul omenesc şi de-a lungul tuturor veacurilor, tot aşa de necesari şi preţioşi ca
sarea 5.
Oare, ce L-a determinat pe Fiul lui Dumnezeu să facă această declaraţie
uimitoare, dacă nu faptul că El ştia că ei urmau să descopere neamului omenesc
secretul fericirii?
Această afirmaţie a Mântuitorului pe care a făcut-o în termenii cei mai
largi şi universali atunci când a zis ucenicilor: "Voi sunteţi sarea pământului", a
sunat pentru lumea noastră mai maiestuos decât o muzică cosmică. Şi după două
mii de ani, noi suntem martori şi putem confirma că ceea ce a declarat aici Fiul lui
Dumnezeu cu privire la apostoli, s-a împlinit cu cea mai mare exactitate.
169
În al doilea rând, Mântuitorul ne arată în acest verset
I. MAREA MENIRE A APOSTOLILOR ŞI A TUTUROR URMAŞILOR

SĂI
Pe timpul Domnului isus, oamenii când pronunţau cuvântul sare, aveau în

minte trei calităţi ale ei:
1. Prima calitate a sării era puterea de a purifica.
Sarea a fost luată ca simbol al purificării, mai întâi, datorită locului de
unde se scotea. Romanii spuneau că sarea este cea mai curată dintre toate lucrurile
de pe pământ, pentru că ea provine de la cele mai curate surse: soare şi mare 6.
Aceasta a fost cauza pentru care sarea era prima ofrandă care se aducea
zeilor ca jertfă. Chiar şi toate celelalte jertfe trebuiau să fie drese cu sare, fapt pe
care îl găsim şi în Vechiul Testament cu privire la jertfele poporului evreu 7.
Sadhu Sundar Singh, a povestit odată, când a făcut una dintre călătoriile
sale prin munţii Himmalaia, că a văzut un sat foarte murdar în jurul căruia erau
multe gunoaie care răspândeau un miros neplăcut. Când s-a întors după câteva
zile, acel loc s-a transformat într-un adevărat paradis, pentru că au înflorit pe el
cele mai frumoase şi mirositoare flori.
Când Mântuitorul a zis ucenicilor: "Voi sunteţi sarea pământului", le-a
spus cu alte cuvinte: "Lumea este plină de tot felul de păcate şi fărădelegi, dar Eu
vă încredinţez vouă slujba curăţării şi a purificării ei!"
Aceasta este una dintre cele mai mari meniri ale Bisericii lui Cristos: de a
lucra la sfinţirea oamenilor.
În Apocalipsa găsim un tablou suprem cu prvire la finalul lucrării
apostolilor, în care Ioan Teologul ne arată o cetate de aur cu dimensiuni colosale.
Zidul cetăţii are douăsprezece temelii pe care sunt scrise numele celor doisprezece
apostoli, ceea ce înseamnă că toţi care se află în interiorul ei, au intrat fiind
curăţaţi prin cuvântul apostolilor care făceau lucrarea lui Cristos de purificare.
Apostolul Ioan a scris: "Zidul cetăţii avea douăsprezece temelii şi pe ele erau cele
douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului." (Apoc.21:14)
2. A doua calitate a sării era puterea de a conserva.
În lumea antică sarea era cel mai bun şi comun conservant. Ea s-a folosit
pentru păstrarea lucrurilor de stricăciune şi putrefacţie 8. Plutarh a exprimat lucrul
acesta într-un mod foarte ciudat. El a zis: "Carnea este o parte a unui trup mort.
Dacă o lăsăm după procesul ei prin care trece, se alterează; iar dacă o sărăm, se
păstrează proaspătă ca şi cum ar pătrunde în ea o viaţă nouă." 9
Mântuitorul ne arată în acest verset că păcatul alterează lumea şi că o
împinge spre un sfârşit tragic. Acesta a fost unul dintre cele mai mari motive
pentru care Fiul lui Dumnezeu Şi-a ales ucenicii şi a zidit pe temelia lor de granit
170
Biserica, făcându-i o adevărată sare pentru lumea noastră ca s-o păstreze de
stricăciunea păcatului şi de consecinţa lui prezentă şi viitoare!
La această menire înaltă a urmaşilor lui Cristos s-a referit Stanley Jones
atunci când a rostit următoarele cuvinte, care sunt una dintre cele mai mari
afirmaţii din lume: "Ceea ce este sufletul pentru trup, aceea este creştinismul
pentru lume. Luaţi sufletul, şi trupul rămâne o carapace în descompunere. Ţineţi-l
acolo, şi trupul va fi un organism minunat" 10.
Dar nu numai apostolii erau sarea părnântului, ci şi fiecare membru al
Bisericii lui Cristos sau fiecare urmaş al Lui, este un drob de sare pentru
conservarea lumii. Câţi nu se reţin de la cuvinte murdare sau gesturi urâte când
este de faţă un copil al lui Dumnezeu!
Un copil al Domnului trebuie să fie un adevărat antiseptic în locul unde se
află, care să împiedice orice stricăciune a păcatului.
3. Şi a treia calitate pe care o are sarea şi anticii o cunoşteau, este
capacitatea de-a da gust.
Mâncarea fără sare n-are gust, este searbădă şi chiar rea. Omul şi-a pierdut
farmecul vieţii pe care îl caută în zadar în toate lucrurile de pe pământ şi fără de
care viaţa lui n-are nici un sens. Într-o asemenea lume, Mântuitorul a zis celor
doisprezece întemeietori ai Bisericii: "Voi sunteţi sarea pământului" sau cu alte
cuvinte: "Voi sunteţi pentru viaţă, ceea ce este sarea pentru mâncare!" Fiul lui
Dumnezeu a spus că, creştinismul are cea mai înaltă menire din lume: ca să dea
gust vieţii 11.
Chiar şi adversarul creştinismului, Swinburne, a trebuit să recunoască în
final lucrul acesta atunci când a exclamat: "Ai triumfat Galileene. Lumea îşi
trăieşte Gloria prin suflarea Ta!” 12 Numai în Cristos, copiii lui Dumnezeu au
descoperit strălucirea pierdută a vieţii, de aceea ei sunt întotdeauna senini şi
voioşi. Ei nu-şi pierd pacea, seninătatea şi bucuria, nici chiar atunci când totul din
jurul lor se năruie, deoarece, ei văd în Domnul lor şi în acele momente tragice,
lumină şi nădejde.
Nimeni şi nimic nu ne poate lua gustul vieţii pe care ni l-a oferit
Mântuitorul prin Evanghelia Sa, predicată şi scrisă de apostoli.
Şi în al treilea rând, Domnul Isus ne-a făcut în acest verset şi
II. O MARE AVERTIZARE
El ne-a spus: "Dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va primi iarăşi
puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie aruncată afară şi
călcată în picioare de oameni."
Rabinul evreu, Ieshua ben Hanania când a fost întrebat odată de înţelepţii
atenieni: "Dacă sarea îşi va pierde gustul, prin ce îl va primi iarăşi?" El le-a
171
răspuns: "Sarea nu-şi poate pierde niciodată puterea de a săra."13 Acelaşi lucru îl
spune astăzi şi ştiinţa.
Şi totuşi, Fiul lui Dumnezeu a cunoscut o asemenea tragedie că sarea îşi
poate pierde gustul. În Israel exista un fel de sare care îşi putea pierde gustul.
Cercetătorul Maundrell a zis că el a văzut o vale în care era o prăpastie formată
din cauza extragerii continue a sării. El, spărgând o bucăţică din acea sare şi
expunând-o la ploaie, soare şi aer, ea şi-a pierdut complet gustul, deşi avea
sclipirea şi particule de sare 14. În jurul Mării Moarte sunt asemenea dealuri
formate din stânci de sare. Cercetatorii Schottgen şi E.F. Bishop, ne mai spun că şi
din Marea Moartă se scotea acel fel de sare care avea unele elemente diferite faţă
de sarea noastră. E.F. Bishop ne explică în cartea sa intitulată Jesus of Palestine,
"Isus din Palestina" că pe timpul Mântuitorului, evreii făceau cuptoare de pâine în
curte, şi ca ele să ţină căldura, le puneau sub acoperiş un strat gros din acea sare
din Marea Moartă. După un timp oarecare, când acel strat îşi pierdea anumite
proprietăţi, în care consta puterea lui de-a săra şi de-a izola căldura, el se înlocuia
cu altul, iar cel vechi se arunca înaintea caselor unde toţi oamenii care treceau, îl
călcau în picioare 15.
Sarea din Marea Moartă

Şi tot cercetătorii Schottgen şi E.F. Bishop, continuă să explice că evreii
obişnuiau să scoată acea sare din Marea Moartă şi s-o împrăştie în jurul Templului
şi pe anumite pante din apropierea acestuia, ca preoţii şi poporul să poată umbla şi
pe timpul ploios 16.
Mântuitorul ne-a avertizat pe fondul acestui tablou cu "sarea aruncată afară
172
şi călcarea ei în picioare" că există o altă tragedie cu mult mai mare si anume:
Movile de sare cristalizată pe malul Mării Moarte

Dacă creştinii, care sunt singurii care au menirea aceasta a sării, de-a purifica
lumea, de-a o feri de orice stricăciune a păcatului şi de a-i da gustul vieţii, îşi pierd
puterea de-a săra, în veac nu o vor mai reprimi. Atunci ei vor fi pe calea celui mai
mare dezastru: să fie lepădaţi de Dumnezeu şi călcaţi în picioare de oameni.
Marea Moartă cu un conţinut foarte mare de sare ţine la suprafaţă trupul omului ca o plută
173
Marea Moartă
La fel şi lumea, care va fi lipsită atunci de orice puritate şi va căuta să-şi
satisfacă gustul vieţii prin tot felul de artificii şi fărădelegi, va fi în faţa celui mai
tragic sfârşit.
Biserica Primară a practicat, potrivit acestui text, un obicei foarte
interesant. Când un membru era exclus în urma unei abateri şi voia să fie reprimit,
el se culca pe pragul bisericii înainte de-a începe serviciul şi spunea tuturor celor
ce intrau înăuntru: "Călcaţi-mă în picioare, pentru că eu sunt acea sare care şi-a
pierdut gustul." 17
1. Barclay, W., The GospeI of Matthew, Vol. I, p. 119;

Pliny, Natural History, XXXI, 102.
3. Op. cit.
4. Arnold, E., Salt and Light: Talks and Writings on the Sermon on the Mount,
p. 59.
5. Tertulian, Against Marcian, 4.2;
Deissmann, A., Light from the Ancient East, p. 97.
6. Arnold, E., Salt and Light: Talks and Writings on the Sermon on the Mount,
p. 61.
7. Op. cit. p. 62.
9. Barclay, W., The GospeI of Matthew, Vol. I, p. 120.
10. Jones, S., Predica de pe munte, (o lucrare dactilografiată, tradusă de Iosif
174
Ţon).
12. Barclay, W., The GospeI of Matthew, Vol. I, p. 120.
13. Tzan, Th., Das Evangelium nach Matthäus, p. 198;
14. Ryle, J.C., Luke, p. 172.
15. Barclay, W., The GospeI of Matthew, Vol. I, p. 121;
Ryle, J.C., Luke, p. 172.
16. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 300;
17. Barclay, W., The GospeI of Matthew, Vol. I, p. 121 - 122.
175
22. LUMINA LUMII
Matei 5 : 14 – 16
14 Voi sunteţi lumina lumii. 0 cetate aşezată pe un munte nu poate să

rămână ascunsă.
15 Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic şi
ea luminează tuturor celor din casă.
16 Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă
faptele voastre bune şi să-L glorifice pe Tatăl vostru care este în ceruri.
Acest text ne vorbeşte despre Lumina lumii. El ne arată trei lucruri despre
apostoli în calitate de Lumina lumii: natura luminii lor, menirea luminii lor şi
efectul luminii lor.
I. NATURA LUMINII APOSTOLILOR
Mântuitorul când a zis ucenicilor Săi: "Voi sunteţi lumina lumii”, le-a adus
cele mai mari complimente şi elogii, care s-au putut oferi vreodată unor
pământeni 1.
Calitatea aceasta supremă de a fi lumina lumii, Îi aparţinea Fiului lui
Dumnezeu. El a spus în repetate rânduri despre Sine: „Eu sunt Lumina lumii."
(Ioan 8:12;9:5 ;12:35)
Evanghelistul Ioan n-a zis că Domnul Isus era o lumină oarecare a lumii
noastre, ci L-a numit Lumina alethinos (1:9) care înseamnă "Lumina lumii reale".
În limba greacă există două cuvinte asemănătoare între ele: alethes şi alethinos.
Alethes înseamnă "adevărat" în contrast cu "fals" şi alethinos înseamnă "real" în
contrast cu "ireal" sau cu "umbră". Lumina oamenilor poate fi alethes, adevărul
unui lucru oarecare din "lumea umbră"; dar nu poate fi niciodată alethinos,
"adevărul lumii reale", aşa cum obişnuia filozoful Platon să numească cerul.
Evanghelistul Ioan ne-a spus că Mântuitorul era singurul care, dispunând de
lumina alethinos, a venit din lumea reală ca să ne lumineze şi pe noi cu această
lumină.
Fericitul Augustin a spus că lumina lui Cristos este Lumen illuminans,
''Lumina care emană din El Însuşi". Iar lumina apostolilor era lumen illuminatum,
"lumina împrumutată" 2. Acesta a fost motivul pentru care Domnul Isus a
asemănat lumina apostolilor în versetul 15 cu o candelă. În textul grecesc scrie:
"Şi oamenii n-aprind candela ca s-o pună sub obroc..."
Aceeaşi explicaţie au dat-o şi rabinii cu privire la lumina lui Dumnezeu. Ei
176
au zis: "Ierusalimul este sfeşnicul lui Israel şi chiar al tuturor neamurilor. Iar
Dumnezeu este lumina sfeşnicului Ierusalimului." 3
Prin faptul că ucenicii au câştigat Împărăţia de sus, aşa cum am văzut când
am studiat cele opt secrete ale fericirii, Fiul lui Dumnezeu i-a dotat cu lumina
acestei Împărăţii; că au câştigat împărăţia dinăuntrul lor şi I s-au oferit, El i-a luat
în posesia Sa; că au câştigat împărăţia din jurul Ior, El le-a încredinţat pământul;
şi că ei au atins cele cinci calităţi ale unui suflet integrat în cele trei împărăţii:
calitatea însetării după sfinţenie, clitatea milei, a inimii curate, a păcii şi a
rămânerii pe poziţie, care sunt singurul remediu al triumfului omenirii şi unica
cale a fericirii ei, El i-a pus în slujba tuturor oamenilor, zicându-le: "Voi sunteţi
lumina lumii" (v.14)
Astfel, lumina apostolilor nu este adevărul unor anumite lucruri din lumea
noastră umbră, ca a oamenilor de ştiinţă; ci este adevărul despre Dumnezeu,
lumea eternă, destinul neamului omenesc şi mântuirea noastră, pe care ni l-a adus
Fiul lui Dumnezeu şi ni l-a transmis prin ei.
Şi într-adevăr, istoria ne este martoră că cei doisprezece apostoli sunt cel
mai binecuvântat far al lumii noastre, care răspândeşte încontinuu lumina lui
Cristos de două milenii; şi că aceste cuvinte pe care Mântuitorul le-a rostit, când a
zis: "Voi sunteţi lumina lumii", sunt cuvinte de Dumnezeu.
În al doilea rând, textul citit ne vorbeşte despre
II. MENIREA LUMINII APOSTOLILOR
Lumina apostolilor are trei misiuni mari şi Mântuitorul când le-a zis: "Voi
sunteţi lumina lumii", S-a referit la toate trei:
1. Prima misiune a luminii este ca să lumineze.
În Israel, pe timpul Domnului Isus, candelele erau în forma unor sosiere.
EIe se umpleau cu ulei şi aveau un fitil care ardea. Camerele erau întunecoase. Ele
aveau câte un singur gemuleţ rotund cu un diametru de circa jumătate de metru.
Astfel, seara sau când era cerul înnorat şi oamenii trebuiau să iasă afară pentru
mai mult timp, ei puneau candelele sub un obroc din pământ ars, făcut pentru
protecţie şi ca ele să ardă mai încet din lipsă de aer 4. Lumea de atunci proceda în
felul acesta fiindcă nu erau chibrituri şi nu era uşor să aprinzi o candelă.
Candelă orientală
177
Candele
În Grecia, obrocul se mai folosea şi ca unitate de măsură. El se numea în
limba latină modius şi era de 8,754 litri 5.
Mântuitorul a zis pe fondul acestui obicei, că menirea unei candele nu era
ca să stea sub obroc, ci în sfeşnic, pentru a lumina tuturor din casă. Tot astfel şi
lumina apostolilor, ca şi lumina Bisericii, este să slujească tuturor oamenilor.
Nu există nici un pământean care este fără Cristos, ca viaţa lui să nu
devină o negură a groazei şi o noapte a deznădejdii; o negură din care el personal
nu poate ieşi şi o noapte în care el nu poate primi nici o rază de lumină de nicăieri.
Pentru câţi viaţa nu înseamnă nimic? Câţi nu mai pot găsi nimic nici chiar în anii
tinereţii lor? La câţi pierderea anumitor bunuri materiale sau a unui titlu nu le-a
răpit toată pacea şi liniştea? L-a câţi pierderea sănătăţii nu le-a stins şi ultima
178
licărire de speranţă? Şi la câţi bătrâneţea nu le-a întunecat orice nădejde? O
Doamne, câţi nu-şi trăiesc viaţa în întunericul cel mai chinuitor care este cu mult
mai greu decât întunericul fizic!
Mântuitorul, ştiind că omul este capabil să înţeleagă lucruri adânci, a rostit
în Predica de pe munte multe lucruri înalte şi strict necesare; şi El, ştiind că dacă
nici menirea unei candele nu era ca să fie pusă sub obroc, ci să stea în sfeşnic şi să
lumineze tuturor din casă, atunci, cu atât mai mult, El ştia că ar fi fost cea mai
mare pierdere dacă apostolii ar fi ţinut Lumina Lui sub obroc. Acesta a fost
motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu a pus Lumina Lui în candela apostolilor; şi
candela apostolilor a asezat-o în sfeşnicul Bisericii, şi El a făcut toate acestea cu
scopul, ca Lumina Lui să fie răspândită în întreaga lume şi la toate generaţiile
pământului.
Este ciudat faptul că foarte mulţi dintre creştini nu trec astăzi cu mărturia
lor dincolo de uşa bisericii. Ei au uitat că Mântuitorul a făcut pe apostoli candela
Luminii Lui şi Biserica sfeşnicul Luminii Lui, şi că a spus apostolilor, cât şi
tuturor membrilor Bisericii Sale: "Voi sunteţi lumina lumii". Ei cred că Domnul
Isus a zis: "Voi sunteţi lumina bisericii. " Noi trebuie să-L mărturisim cu toţii pe
Cristos prin viul grai şi, totodata să fim tot aşa de sfinţi şi la locul de muncă şi în
societate ca la biserică, pentru că numai în felul acesta ne putem achita de marea
menire a răspândirii Luminii Fiului lui Dumnezeu.
2. A doua misiune a luminii este ca să călăuzească.
În porturi se văd întotdeauna faruri care semnalizează vapoarele să poată
naviga în siguranţă. Chiar şi pe străzi, dacă n-ar exista semafoare, ar fi un mare
dezastru. Lumina ne face calea clară şi sigură.
Biblia ne spune că viaţa neluminată şi necălăuzită de lumina Fiului lui
Dumnezeu, se află în cel mai mare pericol. Un om neluminat şi necălăuzit de
lumina lui Cristos nu ştie încotro merge şi ce fel de sfârşit tragic îl aşteaptă.
Acesta a fost motivul pentru care Mântuitorul a spus oamenilor de pe timpul Său:
"Lumina mai este puţină vreme în mijlocul vostru. Umblaţi ca unii care aveţi
lumina, ca să nu vă cuprindă intunericul. Cine umblă în întuneric nu ştie unde
merge." (Ioan 12:35)
Apostolii care au trăit cu Fiul lui Dumnezeu şi pe care El i-a pregătit
într-un mod special, ne sunt nişte lumini călăuzitoare. Îndrumarea lor ne este cea
mai bună şi sigură.
Evangheliile ne spun că apostolii, ca unii care au deţinut lumina lumii de
sus şi secretul fericirii, ne indrumă la Cristos şi prin El la viaţa eternă; şi aceasta
nu numai verbal, ci şi prin exemplul pe care ni l-au dat prin viaţa lor. Astfel, ei, nu
numai că ne-au transmis lumina lumii cereşti, dar s-au făcut chiar şi ghidul lumii
noastre spre lumea de sus, punându-se în fruntea coloanei, înfruntând toate
greutăţile şi chiar moartea.
3. Şi a treia misiune a luminii este să avertizeze.
179
Lumina ne previne atunci când avem în faţă un pericol. Dacă un om de
bine care vede pe semenul său mergând pe un drum greşit sau periculos, nu poate
ca să nu-l prevină, atunci, cu atât mai mult Cristos, Adevărata Lumină, care ştia că
noi ne-am îndreptat spre un dezastru veşnic, nu putea ca să nu ne avertizeze prin
apostoli, ca printr-un far puternic, că dacă vom continua să mergem pe drumul
păcatului, ne vom prăbuşi în mod sigur şi pentru totdeauna în iazul cu foc. Şi o
data cu avertizarea Mântuitorului prin apostoli şi prin cei credincioşi, toată
responsabilitatea cade celui înştiinţat.
Cristos ne-a oferit Lumina Lui de iluminare, călăuzire şi avertizare prin
candela apostolilor şi sfeşnicul Bisericii; şi acum, totul depinde de atitudinea
noastră pe care o avem faţă de această lumină: dacă o preţuim şi o acceptăm sau o
sfidăm şi o respingem!
Şi în al treilea rând, textul pe care îl studiem ne arată
III. EFECTUL LUMINII APOSTOLILOR
Mântuitorul ne-a spus că cele mai bune mărturii a ceea ce apostolii erau şi
a misiunii pe care ei o aveau, erau viaţa lor trăită, comportamentul şi lucrările lor.
Biblia ne spune că cei ce deţineau adevărul etern, au primit şi o putere de
sus. Este interesant şi foarte important că ucenicii, ca şi Dascălul lor divin, nu s-au
mulţumit să expună adevărul lui Dumnezeu numai prin cuvinte, ci ei l-au
transformat şi în fapte 6.
Prin faptul că Evanghelia apostolilor pe care ei o predicau, era Evanghelia
unei Împărăţii în care Diavolul n-are nici o putere şi în care nu există nici suferinţă
şi nici moarte; şi prin faptul că Cel care i-a chemat ca să-I continue lucrarea, avea
putere asupra lui Satan, asupra tuturor bolilor şi asupra morţii, i-a dotat şi pe ei cu
această putere divină de-a scoate din oameni duhurile rele, de a-i vindeca de tot
felul de boli şi chiar de-a învia morţii.
Mântuitorul ştia că toate acestea urmau să aibă un mare efect asupra
oamenilor, pentru că ele nu erau numai nişte acte măreţe care arătau înfrângerea
tuturor lucrurilor rele de pe pământ, dar şi nişte ferestruici deschise spre eternitate
prin care ei puteau zări gloria lumii de sus. Acesta a fost motivul pentru care
Domnul Isus a zis apostolilor: "Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea
oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să-L glorifice pe Tatăl vostru
care este în ceruri." (v.16)
În limba greacă sunt doi termeni pentru cuvântul nostru "bun": agathos şi
kalos. Kalos, spre deosebire de aghatos, înseamnă că un anumit lucru nu este
numai bun, dar şi atrăgător şi chiar fermecător. Evanghelistul Matei n-a folosit
aici cuvântul aghatos, ci pe cel de kalos. Ceea ce ne arată că lucrările apostolilor
erau pentru cei care le vedeau nu numai bune, dar şi foarte atrăgătoare şi
180
fermecătoare. Acesta a fost motivul pentru care oamenii Îl glorificau pe
Dumnezeu, fiindcă au văzut în lucrările apostolilor, lucrarea cea minunată a lui
Dumnezeu.
În concluzie, textul citit ridică următoarea întrebare: Cine poate să facă ce
au făcut apostolii? Nimeni, fiindcă nimănui nu i s-a încredinţat ceea ce li s-a
încredinţat lor şi fiindcă ei erau pietrele de granit pe care Fiul lui Dumnezeu Şi-a
întemeiat Biserica.
1. Goodspeed, E.J., Introduction to the NewTestament, p. 174.

4. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p.123.
6. Ryle, J.C., Matthew, p. 27 – 28.
.
181
23. CETATEA AŞEZATĂ PE MUNTE
Matei 5 : 14.
14 Voi sunteţi... o cetate aşezată pe un munte care nu poate să rămână

ascunsă.
În acest verset intitulat Cetatea aşezată pe munte, Mântuitorul a folosit

această metaforă petru a ne face să întelegem că noi, ca biserică, suntem asemeni
unei cetăţi: greu de construit, durabilă şi vizibilă de la mare distanţă.
Chiar din capul locului se ridică întrebarea: De ce Domnul Isus le-a spus
celor doisprezece apostoli că ei sunt o cetate aşezată pe munte? El le-a spus lucrul
acesta din mai multe motive, dar noi vom enumera numai patru: pentru că ei au
deţinut, aşa după cum am văzut nu de mult, secretele fericirii neamului omenesc,
că erau sarea pământului, că erau lumina lumii şi că au pus pe planeta noastră
bazele unei societăţi noi şi eterne.
I. GREUTATEA CONSTRUIRII UNEI CETĂŢI PE UN MUNTE
În limba română, cuvântul cetate are două înţelesuri: „fortăreaţă” şi „oraş”.

În textul grecesc nu scrie phroirion, „fortăreaţă”, ci polis care înseamnă „oraş”.
Unii comentatori zic că Domnul Isus ar fi vorbit despre Cetatea aşezată pe
munte, pe fondul cetăţii Safed care era construită pe vârful unui munte înalt de
900 m de la nivelul Mării Mediterane şi se vedea foarte bine de pe muntele Tabor,
pe care Mântuitorul ţinea Predica de pe munte 1.
Alţi comentatori spun că Domnul Isus a vorbit despre Cetatea aşezată pe
munte, pe fondul unei cetăţi cu numele de Bethulia care, fiind foarte aproape de
muntele Tabor, se vedea bine în partea de nord de unde Mântuitorul Îşi rostea
cuvântarea 2.
Şi alţi comentatori opinează că Mântuitorul n-a vorbit pe fondul niciunuia
dintre aceste două oraşe, ci Şi-a asemănat apostolii cu un alt oraş impropriu cu
mult mai mare şi pe un munte cu mult mai înalt. Chiar dacă şi primele două
variante sunt bune, noi totuşi o alegem pe a treia ca fiind autentică.
Fiul lui Dumnezeu când a zis întemeietorilor Bisericii Sale că ei erau o
cetate aşezată pe munte, le-a spus mai întâi că ei vor pune bazele celui mai greu
edificiu de pe pământ. Cât este de greu să construieşti doar o singură clădire pe
munte, să cari sus tot materialul, dar o cetate întreagă?
Apostolii aveau menirea să întemeieze cel mai mare şi cel mai greu
edificiu din lume. De aceea, dumnezeiescul lor Învăţător le-a spus că această
182
construcţie era aşezată pe un munte.
Şi într-adevăr, ei au întâmpinat cele mai mari greutăţi. Când am tratat
studiul intitulat Alţi doi ucenici (Vol.II,Stud.11), am văzut că în tradiţiile şi
predaniile, mai ales în cele deţinute de catolici, se susţine că Apostolul Iacov,
fratele Apostolului Ioan, a predicat Evanghelia cel mai mult în Samaria şi Iudeia.
Tot istoricii şi comentatorii catolici, susţin că Apostolul Iacov a lucrat şi în
Spania 3.
Unii comentatori spun că Apostolul Iacov era foarte talentat în predicarea
Evangheliei şi foarte activ în lucrarea lui Dumnezeu; şi că datorită acestui fapt,
Irod Agripa l-a ucis în public cu sabia 4.
Se crede că într-o întrunire de evanghelizare, pe care au organizat-o
Apostolii Petru şi Iacov la Ierusalim; şi la care a luat parte şi Irod Agripa,
Apostolul Iacov a fost ucis chiar de către acest împărat crud prin decapitire în anul
44, eveniment pe care l-a consemnat Evanghelistul Luca în cartea Faptele
Apostolilor 12:2. Doctorul Luca a scos în evidenţă în textul amintit şi faptul că
atunci când Irod a văzut cum poporul iudeu aplauda şi îi plăcea asmenea
spectacole, l-a arestat şi pe Apostolul Petru cu gândul să-l ucidă şi pe el.
Agrippa I
Era unul dintre prietenii apropiaţi ai lui August.
Cu banii săi a ridicat multe monumente frumoase la Roma.
Unii exegeţi cred că Apostolul Iacov trebuie să fi amintit în predică cum
Domnul Isus a fost râstignit de către poporul evreu, dar, fiind Fiul lui Dumnezeu,
a înviat; şi că faptul acesta l-ar fi lovit pe Irod ca un cuţit.
Iacov a fost primul martir dintre apostolii Domnului şi al doilea după
Ştefan, iar Ştefan a fost primul martir dintre toţi creştinii.
Apostolul Ioan, fratele Apostolului Iacov, a fost exilat pe insula Patmos de
183
către Domiţian, iar pe timpul lui Traian el a fost martirizat în jurul anului 100,
când avea vreo 97 de ani. Papias, ucenicul Apostolului Ioan, a scris în cea de-a
doua carte a sa intitulată Minunile Domnului, următoarele cuvinte: ”După
Domiţian, Nerva a domnit un an. El l-a eliberat pe Ioan de pe insula Patmos, care
era singurul supravieţuitor dintre cei doisprezece apostoli şi care după scrierea
Evangheliei, a adormit în martiraj.” 5 În afară de această sursă nu mai avem nici o
altă informaţie autentică în legătură cu felul martirajului Apostolului Ioan.
Împăratul Traian
Când Salome, mama celor doi apostoli: Iacov şi Ioan, a pledat înaintea
Domnului Isus ca aceşti doi fii ai ei să fie prim-miniştrii în împărăţia Lui
mesianică de pe pământ şi când Mântuitorul a răspuns acestor doi ucenici: ”Este
adevărat că veţi bea paharul Meu şi veţi fi botezaţi cu botezul cu care am să fiu
botezat Eu: dar onoarea de a şedea la dreapta şi la stânga Mea nu depinde de
Mine, ci este păstrată pentru aceia pentru care a fost pregătită de Tatăl Meu”
(Matei 20:23), El i-a văzut anticipat, mai întâi suferind pentru El pe pământ şi
apoi domnind împreună cu El în gloria cerească. Cartea Faptele Apostolilor, cât şi
Apocalipsa ne arată că n-a trecut mult timp, când Salome a ajuns să-l vadă mai
întâi pe Iacov şi apoi şi pe Ioan înaintea Tronului măririi lui Cristos, într-o altă
Împărăţie care era cerească şi eternă, şi infinit mai mare şi mai minunată decât
împărăţia lui Israel de pe pământ pe care ei o visau.
Când am abordat studiul intitulat Primii doi ucenici (Vol.II,Stud.10), am
văzut că Eusebiu, istoricul bisericesc care a trăit în secolul aI IV-lea, a relatat că s-
a transmis prin viu grai că Apostolul Andrei, fratele Apostolului Petru, a predicat
Evanghelia în Şciţia, care se întindea în jurul Mării Negre, începând din Dobrogea
noastră şi până în Ucraina şi Rusia 6.
Mai târziu, Apostolul Andrei a ajuns în Bizanţ, Istambulul de astăzi din
Turcia, unde a întemeiat biserici şi a ordinat episcopi 7. Aici, în timp ce predica
184
Evanghelia a fost prins, bătut crunt, împroşcat cu pietre şi alungat din zonă 8.
De la Bizanţ, Apostolul Andrei s-a dus în Achaia, Grecia de astăzi. Lucrul
acesta l-a relatat scriitorul creştin, Ieronim, în una din cărţile lui intitulată De Viris
Illustribus, cât şi Theodoret care a slujit ca episcop în Lyon, actuala Franţă de
sud, între anii 174-189 9. Aici Apostolul Andrei a predicat şi a convertit la
creştinism mult popor în jurul oraşului Patras. Printre aceia care L-au acceptat pe
Cristos, a fost şi soţia guvernatorului Aegeas. Fiindcă i s-a încreştinat soţia, acesta
a ordonat ca Apostolul Andrei să fie prins şi adus la el. Aegeas i-a cerut
Apostolului Andrei să se lepede de credinţa creştină. Pentru că Apostolul Andrei
n-a vrut să facă aşa ceva, guvernatorul amintit l-a condamnat la moarte prin
răstignire pe o cruce în formă de X. Apostolul Andrei n-a fost fixat pe cruce în
cuie, ci numai legat cu frânghii. El a stat pe cruce trei zile 10.
Apostolul Petru a fost martirizat la Roma în anul 64 atunci când Nero a
incendiat Cetatea Eternă şi a aruncat vina pe creştini. Când am tratat studiul
intitulat Vindecarea soacrei Apostolului Petru (Vol.II,Stud.38), am văzut că
Clement de Alexandria şi Eusebiu ne-au istorisit că Apostolul Petru a suferit
martirajul împreună cu soţia lui. El a avut o încercare îngrozitoare, pentru că mai
întâi ea a fost martirizată. Iar el, văzând suferinţa ei, ca s-o întărească i-a spus:
"Adu-ţi aminte de suferinţa de pe cruce a Domnului nostru pentru noi!” 11
O tradiţie veche spune că Apostolul Filip a lucrat ca misionar în Galia. Şi
o altă tradiţie susţine că el a lucrat şi în Frigia şi Asia Mică, şi că a murit ca martir
în oraşul Ieropolis din Asia Mică 12.
Tradiţia spune că Apostolul Toma a predicat Evanghelia mai întâi în
Palestina şi Egipt. Iar Origen ne relatează că el a lucrat şi în India, Persia, Media,
Etiopia şi Parţia. Creştinii vechi din India s-au numit tomişti, dar chiar şi cei din
zilele noastre se numesc creştinii lui Toma. Se spune că Toma a fost martirizat în
India 13.
Istoricul bisericesc Eusebiu, sprijinindu-se pe Clement de Alexandria, a
spus că Apostolul Matei a lucrat printre evrei. Iar alţii susţin că el a misionat şi în
Arabia, Persia şi Etiopia, şi că a fost martirizat prin ardere pe rug în Etiopia 14.
Apostolul Pavel a fost decapitat la Roma în anul 67 după cea de-a doua sa
întemniţare în această capitală a mareIui imperiu.
H.B. Workman, în lucrarea sa intitulată Persecution in the Early Church,
”Persecuţia Bisericii Primare” şi L.H. Canfield, în lucrarea lui The Early
Persecution of the Christians, "Primele persecuţii ale creştinilor”, cât şi alţi
scriitori au relatat în cărţile lor că despre felul morţii celorlalţi apostoli nu se ştie
nimic sigur, fiindcă nu avem la bază decât nişte legende 15.
Despre Apostolul Bartolomeu, numit şi Natanael, tradiţia spune că a
predicat în Parţia16.
Despre Apostolul Simon Zilotul, numit şi Cananitul, se spune că a
predicat în Egipt, Cirenaica, Libia şi în insulele Britanice. Toate aceste ţări pretind
185
că ele îi datorează lui încreştinarea 17.
Despre Apostolul Iacov cel Mic, numit astfel pentru a se deosebi de
Apostolul Iacov, fratele Apostolului Ioan, se spune în tradiţie că a lucrat în
Palestina şi Egipt 18. Despre el se crede că era văr cu Domnul Isus; că Alfeu, tatăl
lui era unul şi acelaşi cu Cleopa care a mers cu Evanghelistul Luca spre Emaus
după învierea Domnului Isus; şi că Cleopa era frate cu Iosif, tatăl adoptiv al
Mântuitorului. (Ioan 19:25) 19
Şi în legătură cu Apostolul Tadeu, despre care zicea Fericitul Augustin că
avea trei nume: Tadeu, Iuda şi Levi 20, tradiţia spune că a misionat în Siria, Arabia
şi Mesopotamia 21.
Pe lângă apostoli şi colaboratorii lor au îndurat tot felul de persecuţii.
Iacov, fratele Domnului, a căzut victimă unor evrei care s-au năpustit asupra lui
în momentul prielnic pentru ei, după moartea procuratorului Festus şi a preluării
guvernării de către succesorul său (Galateni 1:19). Iosif Flavius ne-a istorisit că
acest frate al Domnului Isus a fost ucis cu pietre în anul 62 împreună cu alţi câţiva
creştini 22. Ştefan, unul dintre cei şapte diaconi din Ierusalim a fost împroşcat cu
pietre. (Fapte 7 :51-60) Aristarh Macedoneanul, un colaborator al Apostolului
Pavel a fost decapitat. (Fapte 27:2) Iosif, numit şi Barsaba şi Iust, care a candidat
împreună cu Matia pentru locul de apostol din care a căzut Iuda, a fost ucis
împreună cu un nou convertit pe care-l câştigase pentru Cristos. (Fapte 1:23)
Anania din Damasc pe care îl înştiinţase Domnul printr-o vedenie în legătură cu
convertirea Apostolului Pavel şi care era trimis ca să-l ajute, a fost ucis în cetatea
sa. (Fapte 9:10-13) Erast, vistiernicul oraşului Corint a fost martirizat la Filipi.
(Rom.16:23) Lui Dionisie Areopagitul din Atena, i s-a tăiat capul cu sabia.
(Fapte 17:34) Şi Timotei, ucenicul preaiubit al Apostolului Pavel a fost bătut în
Efes cu nuiele până l-au omorât, cu ocazia unei serbări. Toate aceste informaţii cu
privire la colaboratorii apostolilor le găsim în lucrarea lui H.B. Workman
Persecution in the Early Church, ''Persecuţia Bisericii Primare”, în lucrarea lui
L.H. Canfield The Early Persecution of the Christians, "Primele persecuţii ale
creştinilor" şi în cartea lui P. Popovici Biblia este totuşi adevărată 23.
Dar nu numai apostolii şi colaboratorii lor au contribuit la aşezarea
Bisericii lui Cristos sus pe munte, ci şi toţi martirii din primele patru secole, şi
chiar toţi urmaşii Domnului Isus din cele două milenii.
Istoria ne arată că nici o organizaţie de pe pământ n-a îndurat atâtea
sacrificii ca Biserica lui Cristos, secole şi milenii întregi. Acesta a fost motivul
pentru care Fiul lui Dumnezeu ne-a spus că nici o instituţie din lume n-a fost
aşezată pe un munte atât de înalt ca ea.
Prin anul 62, Apostolul Pavel a afirmat în Epistola sa către Coloseni 1:23
că Evanghelia ”a fost predicată oricărei fiinţe de sub cer”. Ceea ce înseamnă că
apostolii, colaboratorii lor şi toţi creştinii, au reuşit să răspândească Evanghelia în
toată lumea antică în timp de 30 de ani; că ei au ajuns la această realizare ca să-L
186
mărturisească pe Cristos la fiecare fiinţă umană, pentru că erau cu toţii oricând
gata să-şi dea viaţa pentru El.
A doua caracteristică a unei cetăţi aşezate pe munte este
II. DURABILITATEA EI
Unei cetăţi aşezate pe munte nu-i pasă de şuvoaie şi nici de uragane.

Prin acest tablou, Fiul lui Dumnezeu ne spune că şi dacă vom vedea în
jurul nostru cum cresc şuvoaiele încercărilor şi vom auzi cum mugesc uraganele
persecuţiilor, să nu ne fie frică pentru că El, în calitate de Părintele veşniciilor ne-
a aşezat pe munte şi că Biserica Sa trebuie să dăinuiască până la sfârşitul lumii, ca
să cuprindă în sânul ei pe toţi oamenii care doresc mântuirea lui Dumnezeu de-a
de-a lungul mileniilor indiferent de limbă, naţiune sau rasă.
Mântuitorul a spus Apostolului Petru: "Tu eşti Petru şi pe această piatră
voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei Morţilor nu o vor birui.” (Matei 16:18)
Şi istoria este martoră, despre câte încercări şi prigoane s-au dezlănţuit împotriva
Bisericii de-a lungul celor douăzeci de secole şi ea a rămas neclintită.
Aceasta este dovada cea mai grăitoare care ne arată că Biserica este o
instituţie divină care a început aici şi va continua în gloria cerească pentru veci de
veci, şi pe care nu o va putea birui nici o putere omenească sau demonică.
Şi a treia caracteristică a unei cetăţi aşezate pe un munte este
III. VIZIBILITATEA EI
Mântuitorul când a zis: "O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână

ascunsă”, ne-a arătat că dacă menirea unei asemenea cetăţi este să fie văzută
permanent, atât ziua şi noaptea, înseamnă că nimeni şi nimic nu o poate ascunde,
şi că nici chiar întunericul nu o poate acoperi, fie mantia lui cât de neagră şi
groasă,pentru că lumina ei se vede tot mai clar şi la depărtări tot mai mari. Atunci,
cu atât mai mult, ne spune Fiul lui Dumnezeu că menirea Bisericii Sale este să fie
văzută de toţi oamenii de-a lungul tuturor veacurilor. Şi într-adevăr, nici o
organizaţie din lume n-a fost aşezată pe un munte atât de înalt ca Biserica lui
Cristos, pentru a atrage atenţia spre sine tuturor oamenilor de pe glob şi tuturor
generaţiilor.
Imperiul Roman a vrut s-o desfiinţeze chiar de la început prin tot felul de
persecuţii şi martiraje, dar a trebuit să constate tocmai contrariul: cu cât o
persecuţie era mai mare, cu atât Biserica creştea, se fortifica şi se înalţa tot mai
sus.
Iar alţii, ca în cazul regimului comunist, având experienţa mileniilor, au
recurs la o altă metodă: s-o ascundă, să tragă peste ea o cortină neagră. Ei au
187
încercat s-o acopere, să-i nege orice valoare şi chiar s-o denigreze în fel şi chip.
Dar n-au reuşit nici ei să-i dăuneze cu nimic, pentru că Fiul Celui Preaînalt n-a
aşezat-o pe munte numai ca să reziste, ci şi să fie văzută de toate generaţiile
pământului: El ne-a spus că nimeni şi nimic nu o poate desfiinţa şi nici ascunde.
Până acum am văzut cum accentul Mântuitorului a căzut asupra acelora care au
căutat să-I distrugă Biserica sau să-I nege existenţa. Iar acum, să aruncăm o scurtă
privire şi asupra atenţionării Bisericii.
Din cuvintele Domnului Isus când a zis: ”O cetate aşezată pe un munte nu
poate să rămână ascunsă", învăţăm că nici un creştin nu poate să rămână ascuns,
pentru că ori tăinuirea lui faţă de semeni îi distruge calitatea de urmaş al lui
Cristos, ori calitatea lui de urmaş al lui Cristos îi distruge lui tăinuirea. Tăinuirea
lui este în cea mai mare discordanţă cu ceea ce el este menit să fie, deoarece
Biserica este aşezată pe munte şi nu prin ascunzişuri.
Fiul lui Dumnezeu ne arată că nimeni nu are o menire mai înaltă decât
Biserica, de acaea El a aşezat-o pe munte ca să dăinuiasca până la sfârşitul
veacurilor şi să fie văzută de toţi oamenii, fiindcă numai ea deţine secretul fericirii
neamului omenesc, este sarea pământului şi lumina lumii, şi ne pregăteşte pentru
gloria cerească şi eternă.
1. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, VoI. V, p. 300.

3. Popovici, A., Primii patru Apostoli, p. 77 - 78.
4. Op. cit. p. 77.
5. Hendriksen, W., The Gospel,of John, p. 6.
6. Eusebiu, Ecclesiasţical History, III, 1;
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, VoI. V, p. 291;
Popovici, A., Primii patru Apostoli, p. 33.
7. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 291;
8. Op. cit.
9. Op. cit.
10. Tischendorf, Acta Apostolorum Apocripha, p. xl şi 105;
11. Clement de Alexandria, Stromateis 7, 6.
12. Bunaciu, I., Explicarea Evangheliilor, p. 102;
Halley, H.H., Manual Biblic, p. 466.
13. Op. cit;
Bunaciu, I., Explicarea Evangheliilor, p. 102.
14. Workman, H.B., Persecution in the Early Church;
Canfield, L.H., The Early Persecution of the Christians.
15. Popovici, P., Biblia este totuşi adevărată, p. 250 -251.
188
17. Diamandi, S., Activitatea şi Învăţătura, Vol. II, p. 67.
19. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 127;
Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, vol. I, p. 304-305.
22. Josephus, F., Antiquities XX, 9.1.
23. Popovici, P., Biblia este totuşi adevărată, p. 250 -251.
189
24. LEGEA CEA VEŞNICĂ
Matei 5 : 17 - 18
17 Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Profeţii; am venit nu să

stric, ci să împlinesc.
18 Căci adevărat vă spun; câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va
trece nici o iotă sau nici cea mai mică frântură de literă din Lege înainte ca să se
fi întâmplat toate lucrurile.
În aceste două versete, Mântuitorul ne vorbeşte despre Legea cea veşnică.

El ne arată aici două lucruri cu privire la Lege: ne-o identifică şi ne dezvăluie
esenţa ei.
I. IDENTIFICAREA LEGII
În afirmaţia pe care a făcut-o Domnul Isus când a zis: "Să nu credeţi că am

venit să stric Legea sau Profeţii; am venit nu să stric, ci să împlinesc.(18) Căci
adevărat vă spun; câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece nici o
iotă sau nici cea mai mică frântură de literă din Lege înainte ca să se fi întâmplat
toate lucrurile", ni se pare că ne izbim de una dintre cele mai mari contradicţii din
întreg Noul Testament. Aici El a făcut una dintre cele mai uimitoare declaraţii din
toată Predica de pe munte şi a vorbit despre Lege cu o reverenţă şi veneraţie cu
mult mai mare decât orice rabin 1.
Iar, pe de altă parte, citim în cele patru Evanghelii cum Mântuitorul călca
mereu legea în public şi în mod intenţionat,cum nu-Şi spăla mâinile după
prescripţiile legii, cum obişnuia să vindece bolnavii în ziua Sabatului, contrar
cerinţelor legii şi cum mai marii poporului evreu L-au condamnat la moarte ca pe
un infractor al legii. Şi mai citim în Epistola către Romani cum Pavel, marele
apostol al neamurilor a zis: "Cristos este sfârşitul Legii." (10 :4) Citatul este luat
din traducerea nerevizuită a lui D. Cornilescu.
De aici, unii teologi au tras concluzia şi au spus că Domnul Isus n-a putut
să zică aşa ceva despre lege, ci Evanghelistul Matei care şi-a dedicat Evanghelia
evreilor şi care era cel mai mare evreu dintre evanghelişti, a pus în gura
Mântuitorului aceste cuvinte ca să-i câştige pe evrei pentru Cristos. Oare acesta să
fie adevărul? Nu. Acest argument are multe neajunsuri.
Cea mai mare dovadă că Domnul Isus a rostit personal aceste cuvinte este că
nimeni n-a fost în stare să inventeze o asemenea formulă atât de măreaţă despre
Lege afară de El.
190
Ereticul Marcion a redat astfel versetul 17 "Ce credeţi că am venit să
împlinesc legea şi prorocii? Eu am venit s-o stric şi nu ca s-o împlinesc." 2
Cum se explică această contradicţie aparentă? Răspunsul este următorul:
Evreii au folosit cuvântul Tora, "Lege" pentru cinci lucruri: a) Decalog, cele
"Zece Porunci". b) Primele cinci cărţi ale Vechiului Testament", cunoscute sub
numele de Pentateuh, care înseamnă literal "cinci suluri". c) expresia Tora şi
Neviam, "Legea şi Prorocii" care înseamnă Vechiul Testament întreg. d) Mişna
care înseamnă "Legea orală" e) Şi Talmud care era comentariul legii orale 3.
Legea lui Moise era partea cea mai sacră din Vechiul Testament şi apoi cărţile
profetice 4.
Ce era legea orală? În Vechiul Testament găsim principii largi pe care
omul trebuia să le ia pentru sine şi să le aplice în viaţa lui sub călăuzirea Duhului
lui Dumnezeu. Dar mai târziu, aceste principii s-au părut cărturarilor insuficiente.
Ei au zis că Pentateuhul este cel mai sfânt lucru din lume, fiindcă el conţine Legea
lui Dumnezeu în care Cel Preaînalt a cerut omului tot ce trebuie să facă. Şi dacă
Legea este Cuvântul perfect şi complet al lui Dumnezeu, aceasta înseamnă, au zis
ei mai departe, că ea cuprinde tot ce trebuie omul să ştie să păzească. Ba mai mult,
că ea include în sine toate circumstanţele şi orice moment din viaţa fiecărui om.
Acesta a fost motivul pentru care au continuat cărturarii să spună că, dacă există în
Lege lucruri care par neclare sau sunt redate în cuvinte puţine, ele trebuie deduse
şi definite. Datorită acestui fapt, aceşti învăţători ai Legii, sacrificând secole
întregi, au transformat Legea Vechiului Tesament din principiile ei largi într-un
număr infinit de legisme, care să corespundă cu fiecare moment şi cu fiecare
împrejurare din viaţa fiecărui om. Cărturarii se numeau în limba ebraică soferimi,
"interpreţi ai Legii", în limba latină homines literati, "oamenii cărţii". Domnul
Isus i-a numit sofişti, "tâlcuitori ai legilor strămoşeşti". Cărturarilor li s-a dat şi
numele de rabini, care înseamnă "învăţători" 5.
Să luăm, spre exemplu un singur caz de transformare a Legii lui Moise în
legismele cărturarilor: este cazul interdicţiei lucrării în ziua Sabatului. Legea cerea
ca Sabatul să fie ţinut ca o zi sfântă în care să nu se facă nici o lucrare. Dar
cărturarii au definit ce fel de lucrare poate fi făcută şi ce fel de lucrare nu poate fi
făcută. Ei au clasificat 39 de lucrări interzise în ziua Sabatului 6. Dar ei nu s-au
oprit nici aici, ci au continuat să definească fiecare lucrare dintre acestea în modul
cel mai amănunţit. Să luăm, spre exemplu numai trei lucrări de felul acesta:
a) Primul exemplu este căratul unei poveri.
A purta o sarcină era o lucrare interzisă în ziua Sabatului. Cărturarii au
stabilit că o sarcină din ziua Sabatului era legală în greutatea unei smochine
uscate; vin, de o singură înghiţitură; lapte, de asemenea pentru o singură
înghiţitură; apă, cât ai putea să-ţi speli ochii; miere, cât ai unge o rană şi tot atâta
untdelemn; cerneală, numai pentru a scrie două litere; trestie din care să-ţi faci un
toc etc 7. Apoi, s-au pierdut ani de zile pentru a se stabili: dacă omul îşi putea sau
191
nu muta candela dintr-un loc într-altul în ziua Sabatului. Dacă un croitor putea sau
nu să aibă un ac în haină? Dacă o femeie putea sau nu să poarte o broşă? Dacă un
om care avea un picior de lemn, putea sau nu să umble cu el? Şi dacă o mamă
avea sau nu voie să-şi ridice copilul? 8
b) Al doilea exemplu era cel al scrierii.
A scrie era o lucrare interzisă în ziua sabatului. Astfel, cărturarii au trebuit
s-o definească şi pe ea. Ei au stabilit că era legal ca ornul să scrie cel mult două
litere, şi aceasta ori cu mâna dreaptă, ori cu stânga. Dacă cineva scria o literă cu
mâna dreaptă şi alta cu stânga, se făcea vinovat de încălcarea legii Sabatului. Dacă
le scria cu două felurI de cerneală sau în diferite limbi, de asemenea se făcea
vinovat. Dacă le scria cu cerneală cu vitriol, care lăsa semn permanent, se făcea
vinovat. Iar dacă le scria cu altceva care nu lăsa semn permanent, nu se făcea
vinovat. Dacă cineva scria două litere pe doi pereţi sau pe două table încât puteau
fi citite împreună, se făcea vinovat. Iar dacă altcineva scria două litere: una pe
pamânt şi alta pe peretele unei case sau pe două pagini diferite ale unei cărţi încât
nu puteau fi citite laolaltă, nu se făcea vinovat de încălcarea legii Sabatului 9.
c) Şi al treilea exemplu era legarea şi dezlegare nodurilor.
A lega sau a dezlega un nod era o altă lucrare interzisă în ziua Sabatului.
Întrucât cărturarii au clasificat că a lega sau a dezlega un nod era o lucrare
interzisă în ziua Sabatului, ei
au trebuit să definească ce fel de noduri se consideră păcat şi ce fel de noduri nu
se consideră păcat. Astfel, ei au stabilit că omul se făcea vinovat de o lucrare
numai când lega sau dezlega o funie indiferent pe ce. O vină o avea când o lega şi
o altă vină când o dezlega. Ei au zis că orice nod pe care omul îl putea lega sau
dezlega numai cu o mână nu era păcat, iar acela care nu-l putea lega sau dezlega
numai cu o mână era păcat.
Apoi, ei au mai stabilit că o femeie avea voie să-şi lege cozile, cingătoarea,
curelele încălţămintelor şi anumite petice pe gura vaselor.
Să presupunem că cineva trebuia să scoată apă în ziua Sabatului, dar nu
avea voie să lege ulciorul cu funie, pentru că lucrul acesta era fărădelege. În cazul
acesta, el îl lega cu cingătoarea femeii, deoarece a înnoda o cingătoare era o
lucrare legală şi astfel nu era păcat.
Cu ce fel de lucruri se ocupau cărturarii! Dar ce era mai grav, că aceste
legisme nu numai că au ajuns la importanţa celor zece porunci, ci chiar le-au
depăşit. Cărturarii propovăduiau că acestea erau o problemă de viaţă şi moarte de
care este legat destinul omului; că bunătatea şi neprihănirea fiecăruia depindea de
respectarea tuturor acestor legisme; şi că ele erau esenţa religiei lor şi a voii lui
Dumnezeu, care Îi plac Lui şi cu care ei Îi puteau sluji.
Această lege care era răspândită de către cărturari pe cale orală, generaţii
întregi, era rezumată şi codificată în jurul anului 250 după Cristos şi a primit
denumirea de Mişna sau “Legea scrisă” care conţine 63 de capitole mari.
192
Traducerea Mişnei are în limba engleză 800 de pagini. Iar ceva mai târziu,
specialiştii Mişnei au făcut comentarii explicative asupra ei, care sunt cunoscute
sub numele de Talmud. Talmudul de Ierusalim are 12 volume, iar cel babilonean
6010.
Şi în al doilea rând, Mântuitorul ne dezvăluie în acest text
II. ESENŢA LEGII
La ce fel de lege S-a referit Fiul lui Dumnezeu când a zis că El "n-a venit
să strice Legea şi Profeţii”, ci ca să “le împlinească?" Am văzut că "Legea şi
Profeţii" înseamnă Vechiul Testament întreg în care se includ “Cele zece
porunci”, “Legea Pentateuhului", "Cărţile profetice'' şi restul cărţiilor. Aceasta
vrea să spună că El a venit ca să ne arate adevărata însemnătate a Sfintelor
Scripturi şi să ne-o demonstreze în viaţa Lui.
Chiar şi în dosul legii orale, a stat marele principiu pe care cărturarii şi
fariseii l-au înţeles greşit: că omul trebuie să cunoască în toate lucrurile care este
"voia lui Dumnezeu” şi după ce o cunoaşte trebuie s-o facă. Cărturarii şi fariseii
căutau să cunoască "voia lui Dumnezeu'', şi cu atât mai mult, ei doreau "s-o
împlinească". Numai că ei, prin mulţimea legismelor lor, au greşit şi n-au reuşit să
descopere voia lui Dumnezeu.
Care este adevăratul principiu al Legii pe care a venit Domnul Isus ca să
ni-l arate şi să-l împlinească? Dacă luăm cele zece porunci din Exod 20:1-17 care
sunt miezul Vechiului Testament, le putem rezuma numai la două cuvinte:
reverenţă şi respect 11.
1. "Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine." – Reverenţă faţă de persoana
lui Dumnezeu care este unul singur.
2. "Să nu-ţi faci chip cioplit." – Reverenţă faţă de persoana lui Dumnezeu
care nu-Şi împarte gloria cu nimeni.
3. "Să nu iei în deşert Nunele Domnului, Dumnezeului Tău." – Reverenţă
faţă de Numele lui Dumnezeu.
4. "Adu-ţi aminte de ziua de odihnă." -Reverenţă faţă de ziua lui
Dumnezeu.
5. "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta." – Respect faţă de părinţi.
6. "Să nu ucizi." – Respect faţă de viaţa semenului nostru care a fost creat
după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
7. "Să nu preacurveşti." – Respect faţă de moralul şi sufletul semenului
nostru.
. 8. "Să nu furi." – Respect faţă de bunurile semenului nostru.
. 9. "Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău." – Respect faţă de
drepturile care se cuvin semenului nostru şi
193
10. "Să nu pofteşti casa aproapelui tău." – Respect faţă de casa semenului
nostru.
Acestea sunt cele două principii fundamentale din Decalog: reverenţă faţă
de Dumnezeu şi respect faţă de semenii noştri. Fără reverenţă faţă de Dumnezeu şi
respect faţă de semenii noştri nu există nici o lege umană şi divină. Pe aceste două
principii fundamentale se bazează toată Legea Vechiului Testament. Grecii, de
asemenea au zis: "Justiţia constă în a oferi lui Dumnezeu ce I Se cuvine şi
oamenilor ce le aparţine." 12
Aceste două principii: reverenţă faţă de Dumnezeu şi respect faţă de
oameni erau obiectivele de bază, pe care Fiul Celui Preaînalt a venit ca să le
împlinească. El n-a venit numai ca să ne înveţe cum trebuie să ne fie reverenţa
faţă de Dumnezeu şi cum trebuie să ne respectăm semenii, dar şi ca să ne arate ce
înseamnă a-I oferi lui Dumnezeu ce I Se cuvine şi oamenilor ce le aparţine.
Moise primeşte cele 10 porunci
194
Moise primeşte cele 10 porunci pe Muntele Sinai Tablele Legii
(Exod 20, Deuteronom 5)
Fiul lui Dumnezeu a venit ca să ne arate că reverenţa faţă de Dumnezeu nu
constă în împlinirea legismelor şi în aducerea jertfelor, ci în dragoste şi ascultare
faţă de El. Şi că respectul faţă de semenii noştri, de asemenea nu constă în litera
rece a legii, ci în milă şi dragoste.
Acesta este motivul pentru care Mântuitorul ne-a spus că reverenţa şi
respectul, care sunt esenţa Legii, nu vor trece niciodată, pentru că ele sunt baza
relaţiei omului cu Dumnezeu şi baza relaţiei cu semenii săi.
Aceste două principii fundamentale în care Domnul Isus a cuprins toată
Legea Vechiului Testament ni le-a redat în Evanghelii într-un singur cuvânt,
cuvântul dragoste: dragoste faţă de Dumnezeu şi dragoste faţă de oameni.
Evanghelistul Matei a scris: “... Un învăţător al Legii, ca să-L ispitească pe Isus,
I-a pus întrebarea următoare: (36) «Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă
din Lege?» (37) Isus i-a răspuns: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată
inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată mintea ta.» (38) «Aceasta este cea dintâi şi
cea mai mare poruncă.» (39) Iar a doua, asemenea ei, este: «Să iubeşti pe
aproapele tău ca pe tine însuţi.» (40) În aceste două porunci este cuprinsă toată
Legea şi Profeţii.“ (Matei 22:35-40 şi Marcu 12:28-34)
Mântuitorul când a zis: “Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau
Profeţii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. (18) Căci adevărat vă spun: câtă
vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece nici o iotă sau nici cea mai mică
frântură de literă din Lege înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile“, a expus
caracterul etern al Legii.
Iota era litera "i". Ea era cea mai mică dintre literile alfabetului ebraic.
195
Forma ei este asemenea unei virgule, aşezată în partea superioara a rândului. Şi
frânturile de litere sunt liniuţele mici care se puneau la capetele literelor 13. Iar
verbul katalysai pe care l-a tradus D. Cornilescu în Biblia noastră românească în
cel de “a strica“, înseamnă “a abroga", "a anula". Astfel, când Mântuitorul a spus
că El n-a venit să anuleze Legea şi Profeţii, ci să le împlinească, ne-a zis trei
lucruri : Primul, că El n-a venit să abroge Vechiul Testament, ci dimpotrivă să-l
împlinească. În ce priveşte Legea: să ne arate în viaţa Sa adevărata reverenţă faţă
de Dumnezeu şi adevăratul respect faţă de oameni. Iar în legătură cu Profeţii: să
ne demonstreze că în El s-au împlinit toate detaliile profeţiilor. Al doilea, că
Vechiul Testament este atât de sacru, încât el are un caracter etern, pentru că
Legea, aşa după cum am văzut că Domnul Isus a definit-o şi a cuprins-o mai întâi
în două cuvinte: reverenţă şi respect şi apoi într-un singur cuvânt: dragoste, ne
cere reverenţă şi dragoste faţă de Dumnezeu şi respect şi dragoste faţă de semeni.
Or, numai dragostea este veşnică. Apostolul Pavel a fost inspirat să scrie în
Epistola sa către Corinteni: “Dragostea nu va pieri niciodată.“ (1 Cor. 13 :8) Şi
al treilea lucru este că nici cea mai mică literă şi nici chiar cele mai neînsemnate
frânturi de la capetele literelor ale Vechiului Testarnent, care ne cheamă la
reverenţă şi la dragaste faţă de Dumnezeu, şi la respect şi dragoste faţă de semeni,
nu vor fi abrogate nici ele, niciodată.

3. Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 42;
6. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 69 – 70;
8. Op. cit.
9. Op. cit. p. 129.
10. Op. cit. p. 129 - 130.
11. Dodd, C.H., Gospel and Law, p. 196.
12. Mc.Neile, A.H., St. Matthew, p. 164.
196
25. EVANGHELIA ŞI LEGEA
Matei 5 : 19 – 20
19 Aşa că oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci şi va
învaţa pe oameni aşa va fi numit cel mai mic în Împăraţia cerurilor; dar oricine
le va împlini şi îi va învăţa pe alţii să le împlinească va fi numit mare în Împărăţia
cerurilor.
20 Căci vă spun că, dacă dreptatea voastră nu va întrece dreptatea
cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.
Aceste două versete care ne vorbesc despre Evanghelie şi Lege, ne arată

două lucruri: independenţa şi superioritatea Evangheliei faţă de Lege.
I. INDEPENEDENŢA EVANGHELIEI FAŢĂ DE LEGE
Versetul 19 rezolvă una dintre cele mai mari probleme. El răspunde la

întrebarea: dacă Evanghelia este dependentă sau independentă faţă de Lege? Unii
susţin pe baza lui: dependenţa Evangheliei faţă de Lege. Iar alţii susţin invers:
independenţa Evangheliei faţă de Lege.
Cei ce susţin dependenţa Evangheliei faţă de Lege aduc două argumente:
Primul, că Domnul Isus a rostit personal cuvintele din acest verset. Şi al doilea, că
El ne-a învăţat în acest verset că omul fară Lege poate să fie mântuit şi să devină
fiul Împărăţiei lui Dumnezeu, dar fără să atingă plinătatea şi desăvârşirea.
Evanghelistul Matei a scris: "Aşa că oricine va strica una din cele mai mici din
aceste porunci şi va învăţa pe oameni aşa va fi numit cel mai mic din Împărăţia
cerurilor; dar oricine le va împlini şi îi va învăţa pe alţii să le împlinească va fi
numit mare în Împărăţia cerurilor." (v.19)
Iar, cei ce susţin independenţa Evangheliei faţă de Lege aduc trei
argumente: Primul, că nu Domnul Isus a rostit aceste cuvinte care sunt în versetul
19, ci unul dintre primii copişti ai Evangheliei după Matei care era un evreu.
Datorită acestui fapt, versetul 19 nu apare în toate manuscrisele, ci numai în unele.
Acesta este motivul pentru care versiunea Bibliei lui Moffatt, ca şi altele, au trecut
acest verset în paranteză. Al doilea, că această concepţie a dependenţei
Evangheliei faţă de Lege este în discordanţă cu revelaţia Noului Testament.
Creştinii proveniţi dintre evrei n-au putut să conceapă că Evanghelia nu are nimic
de-a face cu Legea, deşi Domnul Isus a făcut cunoscut clar lucrul acesta când a
zis: "Legea şi Profeţii au ţinut până la Ioan, de atunci încoace Evanghelia
Împărăţiei lui Dumnezeu se predică: şi fiecare, ca să intre în ea, dă năvală.”
197
(Luca 16:16) Cartea Faptele Apostolilor şi Epistolele ne arată că mulţi dintre
creştini, care au provenit dintre evrei, au încercat să introducă în Biserică tăierea
împrejur şi alte învăţături şi practici din Lege, dar n-au reuşit, fiindcă apostolii au
fost pregătiţi de dumnezeiescul lor Învăţător ca să nu accepte nici un amestec al
Legii cu Evanghelia. Legea, cu lacunele ei, avea nevoie de revelaţia lui Cristos. Pe
când, Evanghelia cea desăvârşită, n-are nevoie de Lege. Şi al treilea argument este
că, tocmai în acest verset se află una dintre dovezile independenţei Evangheliei
faţă de Lege. Dacă apostolii şi toţi colaboratorii lor n-ar fi protestat cu cea mai
mare vehemenţă împotriva amestecului Legii cu Evanghelia, scribii evrei care au
copiat manuscrisul Evangheliei după Matei nu s-ar fi folosit de cuvintele
Domnului Isus pe care le-a rostit în versetul 18: „Adevărat vă spun; câtă vreme nu
va trece cerul şi pământul, nu va trece nici o iotă sau nici cea mai mică frântură
de literă din Lege înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile”; şi n-ar fi pus în
gura Mântuitorului concepţia lor pe care o aveau, că pentru desăvârşirea unui fiu
al Împărăţiei lui Dumnezeu sunt necesare toate detaliile Legii, aşa după cum o
găsim în versetul 19.
Comentatorul D.B.J. Campbell a zis că Legea, aşa după cum ne arată
Vechiul Testament, a fost dată poporului evreu de către Dumnezeu prin Moise, pe
muntele Sinai. Iar Evanghelistul Matei, ne spune în continuare comentatorul
amintit, care şi-a dedicat Evanghelia tot evreilor, ne arată că Dascălul ceresc a dat
o altă Lege pe un alt munte, supranumită Legea Împărăţiei lui Dumnezeu1.
Marele comentator elveţian F. Godet, a numit Predica de pe munte, rostită de Fiul
Celui Preaînalt apostolilor, pe care îi alesese de câteva zile şi îi instruia în auzul
unei mari mulţimi: promulgarea Legii noi 2.
Muntele Sinai
198
Muntele Sinai, unde Moise a primit cele 10 porunci (Exod 19:20)
Biblia se împarte în două părţi: Vechiul şi Noul Testament. Pentru
cuvântul nostru românesc testament scrie în textul grecesc diadheke, în textul latin
testamentum şi în cel slavon zavet. În toate aceste trei limbi, cuvântul testament
este definit ca “un angajament”, “o convenţie” sau o “alianţă” la care convin două
părţi contractante. (Exod 24:7; Ier.31:31; Matei 26:28;Marcu 14:24; Luca 22:20; 1
Cor. 11:25; 2 Cor. 3:6)3
Lumea Vechiului Testament a numit mai întâi “Decalogul” - Cele zece
porunci testament, apoi “Pentateuhul” - Cele cinci cărţi ale lui Moise şi în cele
din urmă, întreg Vechiul Testament. Tot astfel şi Biserica a numit cărţile inspirate
ale apostolilor: Evangheliile şi Epistolele – Noul testament, la sfârşitul secolului al
doilea şi la începutul celui de-al treilea. Lucrul acesta ni l-au relatat Clement din
Alexandria în jurul anului 180, Tertulian în jurul anului 220 şi Origen în jurul
anului 2604.
Cele 27 de cărţi pe care le conţine Noul Testament se numesc cărţile
canonice. Cuvântul canon a însemnat la inceput în limba greacă "trestie", apoi
"unitate de măsură" pentru lungime şi în cele din urmă "model de viaţă" (Gal.
6:16; 2 Cor.10:13-16) 5.
Teologii Bisericii Primare au cercetat fiecare carte, în sensul cel mai strict
al cuvântului, dacă era scrisă direct de apostoli şi de colaboratorii acestora, şi
numai aşa le-au inclus în Noul Testament. Şi această colecţie de cărţi inspirate de
Duhul lui Dumnezeu se numea canon, "cărţi etalon" sau "cărţi standard" 6.
Atanasie Alexandrinul a spus în anul 367 că cele 27 de cărţi conţin
revelaţia lui Dumnezeu în materie de credinţă şi că nimeni nu are voie să scoată
sau să adauge ceva la ele.Această convingere a lui Atanasie a fost acceptată mai
întâi de Biserica din Răsărit, apoi şi de cea din Apus. Astfel, canonul Noului
199
Testament a fost stabilit definitiv la cele trei sinoade care s-au ţinut în Africa: unul
în oraşul Ipon, în anul 393 şi alte două în oraşul Cartagina în anii 397 şi 419 7.
Cristos nu numai că n-a agreat iudaismul, dar n-a fost nici reformatorul
acestuia, aşa cum Socrate a fost reformatorul filozofiei, Aristotel reformatorul
ştiinţei şi Luther reformatorul catolicizmului, ci El a fost creatorul unei religii noi
şi desăvârşite.
Canonul sau "etalonul" religiei lui Cristos, care este un alt testament al lui
Dumnezeu cu omul, nu poate coexista cu Vechiul Testament, aşa cum nu pot fi
valabile deodată două testamente între aceleaşi persoane. Întotdeauna al doilea
testament îl anulează pe primul. Legământul lui Dumnezeu pe care l-a încheiat cu
întreg neamul omenesc prin Domnul Isus, n-are nimic de-a face cu alianţa pe care
a făcut-o Durnnezeu cu poporul evreu prin Avraam.
Astfel, desăvârşirea unui copil al lui Dumnezeu din noul legământ nu are
nimic comun cu Legea lui Moise din Vechiul Testament, aşa cum susţineau mulţi
creştini proveniţi dintre evrei, şi aşa după cum am văzut că un asemenea copist, cu
o astfel de concepţie, a încercat să falsifice etalonul învăţăturii Mântuitorului. Ci
adevărul este altul, aşa cum a argumentat Fericitul Augustin când, comentând
acest verset, a spus că Legea cea mică a lui Moise nu poate să facă pe nimeni
mare şi desăvârşit în Împărăţia lui Dumnezeu, ci numai învăţătura măreaţă a lui
Cristos şi puterea Sa transformatoare 8.
Şi în al doilea rând, Domnul Isus ne arată în aceste două versete
II. SUPERIORITATEA EVANGHELIEI FAŢĂ DE LEGE
Neprihănirea Evangheliei este cu mult mai mare decât cea a Legii, fiindcă
cerinţa Evangheliei este cu mult mai mare decât cerinţa Legii. Legea cerea omului
să-şi iubească aproapele şi să-şi urască vrăjmaşul. Aproapele era evreul şi numai
evreul, iar vrăjmaşul era neevreul. Împăratul David avea conştiinţa Legii şi el a
atins cel mai înalt standard al acesteia. Vechiul Testament ne spunea despre el că
era omul după inima lui Dumnezeu, (1 Sam.13 :14 ; Fapte 13 :22) şi cum el îl
iubea pe împăratul Saul pentru simplul fapt că era evreu, chiar dacă acesta căuta
să-i ia viaţa. Iar când era vorba despre neamuri, David a scris în Psalmul 118 de
trei ori: "În Numele Domnului, le tai în bucăţi" (v.10-12). Pe când un creştin dacă
nu împlineşte porunca lui Cristos: de a-şi iubi vrăjmaşii, nu poate să facă parte din
Împărăţia Sa. Mântuitorul a spus: "Aţi auzit că s-a zis: «Să-l iubeşti pe aproapele
tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.» (44) Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri,
binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc şi rugaţi-vă
pentru cei care vă persecută, (45) ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în
ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă
ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi." (Matei 5 :43-45) Iar, dacă un creştin
200
împlineşte această poruncă este cu mult mai sfânt decât toţi sfinţii din Vechiului
Testament care nu şi-au iubi vrăjmaşii.
Fiul lui Dumnezeu, ca unul care L-a cunoscut pe Tatăl şi ce aşteaptă El de
la noi, n-a pus în Evanghelie cerinţele lui Dumnezeu, ci dragostea Sa.
David îi cruţă viaţa lui Saul

Evreii Îl priveau pe Dumnezeu sub prisma Legii. Pentru ei, El era
Dumnezeul Legii, care-Şi impune legile şi-i pedepseşte îndată pe cei ce le calcă.
Ei Îl priveau pe Dumnezeu ca pe un Judecător suprem, iar pe oameni ca pe nişte
vinovaţi înaintea scaunului Lui de judecată. Şi ei, Îl mai considerau pe Dumnezeu
ca pe un Dumnezeu al cerinţelor care cere mereu jertfe şi daruri. Acesta a fost
motivul pentru care ei au crezut că infractorii Legii lui Dumnezeu, pentru a fi
iertaţi şi pentru a-I deveni din nou plăcuţi, trebuiau să se achite întocmai de aceste
cerinţe. Ei nu puteau să conceapă că Dumanezeu nu este judecător şi că El nu
aşteaptă jertfe şi, cu atât mai puţin, că El este un Tată plin de dragoste care nu
doreşte nimic altceva decât ca fiii Lui pierduţi să se întoarcă acasă.
Crucea lui Cristos este tabloul cel mai viu şi dramatic al dragostei lui
Dumnezeu de Tată, prin care Părintele ceresc ne arată cât de mult ne iubeşte şi ne
doreşte.
Dragostea este pentru Dumnezeu ceea ce este arcul pentru un ceas
mecanic. Când te uiţi la răutatea oamenilor, îţi vine să spui în mod instinctiv:
„Dacă aş fi eu în locul lui Dumnezeu i-aş nimici pe loc pe răii aceştia!" Iar alţii
înclină să creadă că Dumnezeu îi ajută pe oameni şi Îşi revarsă asupra lor tot felul
de binecuvântări, ca să-i poată avea şi pe mai departe sub stăpânirea Sa, cu dorinţa
de suveranitate şi putere. Numai că Mântuitorul ne arată în Evanghelie cel mai
uimitor lucru, anume că, Dumnezeu nu acţionează niciodată de dragul Său, ci,
201
întotdeauna de dragul nostru. Dacă Dumezeu ar acţiona de dragul Lui, ca să-Şi
apere onoarea şi să-Şi satisfacă dorinţa după putere şi mărire, de mult ar fi
transformat Universul în infern. Numai că esenţa fiinţei Lui este dragostea 9.
Dragostea este singura Sa satisfacţie. El este un Tată care nu poate fi fericit până
când copiii Lui pierduţi nu se întorc acasă. Acesta este motivul pentru care El nu-i
loveşte pe oameni, ci dimpotrivă, tânjeşte după ei, îi doreşte şi-i aşteaptă ca să se
întoarcă la El. Şi aceasta este, totodată şi cauza pentru care nu există nici un păcat
mai monstruos ca păcatul de-a desconsidera această dragoste, de-a o sfida şi de-a
astupa urechile în mod intenţionat la apelul ei. A păcătui împotriva dragostei a lui
Dumnezeu prin indiferenţă faţă de ea şi împotrivire a inimii, înseamnă a ne
exclude singuri dinaintea Lui pentru veci de veci.
Când am tratat studiul intitulat Identificarea lui Nicodim (Vol.II,Stud.16),
am văzut cum cărturarii s-au dedicat întru totul Legii şi cum ei au definit Legea şi
au transformat-o din principiile ei largi într-o infinitate de legisme, ca să fie ţinută
în toate detaliile ei. Şi tot în acel studiu ne-am informat că fariseii erau aceia care
au depus jurământ înaintea martorilor, că vor păzi cu stricteţe toate legismele
prescrise de cărturari, numai ca să fie neprihăniţi şi plăcuţi lui Dumnezeu.
Ce a vrut să ne spună Mântuitorul, când a zis: „Dacă dreptatea voastră nu
va întrece dreptatea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în
Împărăţia cerurilor ?”. (v.20) El ne-a arătat prin aceste cuvinte că preocuparea
cărturarilor şi a fariseilor, era preocuparea Legii; şi că ţinta şi dorinţa lor, era să
satisfacă toate cerinţele acesteia, cu scopul să placă lui Dumnezeu. Numai că
cerinţele Legii, pe lângă că erau departe de placul lui Dumnezeu, erau şi
limitative.
Cărturarii au transformat Legea în legisme în aşa fel, încât era cu putinţă
ca cineva s-o împlinească. La aceasta s-a referit Apostolul Pavel atunci când a
scris în Epistola sa către Filipeni: "Eu, care sunt circumcis a opta zi, din poporul
lui Israel, din seminţia lui Beniamin, evreu din evrei; în ce priveşte Legea,
fariseu; (6) în ce priveşte râvna, prigonitor al Bisericii; cu privire la neprihănirea
pe care o dă Legea, fără pată." (3:5-6) Astfel, cineva a putut să zică: "Eu am făcut
tot ce cere Legea. Eu m-am achitat de datorie. Eu sunt sfânt. De acum Legea
n-are ce să-mi mai pretindă!"
Dar, un creştin care trăieşte după legea dragostei nu poate să spună
niciodată aşa ceva, fiindcă datoria dragostei este infinit mai mare decât datoria
Legii. Dacă am oferi unui iubit soarele, luna şi stelele, am simţi că încă nu i-am
dat destul. Deoarece tot Universul este o ofertă prea mică pentru valoarea infinită
a dragostei chiar şi faţă de un pământean pe care îl iubim cu adevărat şi cu atât
mai puţin, pentru dragostea Celui Preaînalt pe care ne-a arătat-o prin jertfa
singurului Său Fiu.
Fericitul Augustin a rezumat toată teologia creştină într-o propoziţie
scurtă: “Iubeşte-L pe Dumnezeu şi fă ce-ţi place.” 10 Numai că cel ce pătrunde în
202
dragostea lui Dumnezeu şi răspunde cu dragoste la dragostea Lui, îşi armonizează
şi îşi identifică toate dorinţele cu voia Tatălui ceresc şi astfel neprihănirea Iui este
cu mult mai mare decât neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor.

4. Op. cit. p. 2.
5. Op. cit. p. 4.
6. Op. cit. p. 5.
7. Op. cit. p. 7 - 8.
8. Op. cit. p. 123.
9. McGinley, L.J., From-Criticism of the Synoptic Healing Narratives, p. 146.
10. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. I, p. 133;
Arnold, E., The Early Christians, p. 348 - 364.
203
26. UN DUMNEZEU ÎN ACŢIUNE
Matei 5 : 21 - 48
Înainte ca să împărţim această secţiune în detalii, vom ţine un studiu

general intitulat Un Dumnezeu în acţiune, deoarece ea este una dintre cele mai
importante părţi din Sfintele Scripturi care ne arată că a pătruns în lume o
autoritate nouă şi un standard nou.
I. AUTORITATEA CEA NOUĂ
Ca să ne putem da seama câtuşi de puţin, de ce fel de autoritate a dispus

Mântuitorul, atunci când a zis ucenicilor în auzul mulţimilor evreieşti de şase ori
în această secţiune: “S-a zis celor din vechime... dar Eu vă spun...”, trebuie să
cunoaştem mai întâi concepţia evreilor pe care o aveau cu privire la Lege
„Legea", a zis Aristeas “este sfântă şi ea a fost dată de Dumnezeu.” 1
“Numai Legea lui Moise", a spus Filo de Alexandria "este veşnică şi de
neschimbat.” 2 Rabinii au zis: "Cel care neagă Legea care este din cer n-are parte
de lumea viitoare." Ei au mai afirmat: "Chiar dacă cineva zice că Legea este de la
Dumnezeu, dar cu excepţia unor anumite lucruri mici pe care Moise le-ar fi spus
şi nu Dumnezeu cu gura Lui, acela va fi judecat pentru că a dispreţuit Cuvântul
Celui Preaînalt.” 3
Mântuitorul atunci când a rostit această secţiune în Predica de pe munte, a
vorbit cu o autoritate pe care nimeni n~a putut s-o viseze vreodată, nici măcar s-o
audă şi cu atât mai puţin să şi-o asume!
Dar, ce li s-a dat evreilor să audă, că Domnul Isus le cita Legea de şase ori
numai ca s-o contrazică şi s-o înlocuiască cu învăţătura Lui! El era singurul care
arăta cusururile celei mai sacre cărţi din lume şi o corecta.
Evanghelistul Matei a folosit pentru autoritatea Mântuitorului cuvântul
exousia, pe care grecii îl atribuiau unei persoane care “avea autoritatea de a
adăuga" sau “a scoate ceva din lege după cum voia” 4. Domnul lsus Şi-a atribuit
această autoritate chiar dacă evreii erau convinşi că Legea Vechiului Testament
este Cuvântul desăvârşit şi de neschimbat al lui Dumnezeu.
Nimeni n-a putut să audă cândva ce au auzit atunci mulţimile pe munte din
gura Mântuitorului. Toţi oratorii lui Israel aveau anumite expresii caracteristice în
cuvântările lor. Când cărturarii sau rabinii cei mai de seamă învăţau poporul, ei
întotdeauna căutau să sprijine aproape fiecare afirmaţie pe anumite citate din
Sfintele Scripturi sau pe anumiţi erudiţi din trecut. În discursurile lor se auzeau
mereu cuvinte ca acestea: "E o învăţătură care spune.." "S-a zis că...", "Domnul a
204
spus prin Moise sau prin prorocul cutare că…” Iar expresia caracteristică a unui
proroc era "Aşa zice Domnul” 5.
Cărturarii, cât şi prorocii, nu îndrăzneau nici măcar să-şi exprime părerea
şi cu atât mai puţin, să facă anumite afirmaţii. Ei, de fiecare dată, îşi exprimau
afirmaţiile printr-o autoritate delegată 6.
Ne putem imagina, cât de uimiţi au rămas ascultătorii Mântuitorului când
au văzut că El nu avea nevoie de nici o autoritate delegată, nici din partea altor
dascăli de seamă şi nici chiar din partea prorocilor; ci, cu o autoritate proprie de
Dumnezeu, El corecta ceea ce ei numeau Cuvântul perfect şi etern al lui
Dumnezeu, cu cuvintele pe care le repeta mereu “S-a zis celor din vechime.., dar
Eu vă spun..."
Dar, ce era mai surprinzător, a fost că Domnul Isus n-a făcut nici o
explicaţie prealabilă ca să Se justifice cu ce drept a făcut lucrul acesta, ci calm şi
liniştit El Îşi atribuia acest drept şi se folosea de el.
În orice sferă a vieţii, expertul dă naştere la autoritate. Se spune că atunci
când Toscanini se urca pe tribună, orchestranţii lui simţeau cum din el ieşea o
putere. La fel se zicea şi despre Wilfred Grenfell că toţi care ajungeau în contact
cu el, simţeau cum ieşea din el o putere 7. Despre prea puţini oameni se poate
spune aşa ceva. Şi cu atât mai mult, din Fiul lui Dumnezeu ieşea o putere cu mult
mai mare.
Când cineva este luat pe cuvânt fără să fie nevoie de explicaţii şi
argumente, faptul acesta se numeşte calitatea de expert. Astfel, Fiul lui Dumnezeu
era expertul suprem. El când vorbea, ascultătorii, în locul argumentului Lui uman,
simţeau că erau confruntaţi cu însăşi lumina şi puterea lui Dumnezeu, şi erau
siguri că afirmaţiile Lui pe care le făcea, erau glasul final al lui Dumnezeu 8.
Acum, ni se pare că ne izbim de o mare dificultate şi anume: Cum de-a
îndrăznit Domnul Isus să corecteze Legea lui Moise, când acesta a primit-o de la
Dumnezeu? Oare n-a fost ea Cuvântul desăvşit al Celui Preaînalt? Iată răspunsul:
Dumnezeu nu vorbeşte oamenilor decât în termenii concepţiilor lor. Când Cel
Preaînalt a vorbit prin Moise, atâta era limita acestuia de pricepere, şi atâta era şi
plafonul celorlalţi oameni de-a înţelege. Iar, când a venit la noi Mântuitorul, care
era ultima revelaţie a lui Dumnezeu, El, între altele, nu avea numai menirea ca să
ridice standardul revelaţiei la nivelul cel mai înait, dar şi să ne lărgească orizontul
priceperii.
Evangheliile ne arată că în viaţa Mântuitorului erau anumite momente
când se părea că se asemăna cu oamenii într-atât, încât le venea la mulţi să-I pună
mâna pe umăr şi să-I zică “Frate om". Iar, în această secţiune, ni se revelează că
deosebirea dintre Cel care a venit din cer şi pământeni era atât de mare, încât
aceştia nu numai că n-ar fi îndrăznit să-I pună mâna pe umăr, dar le şi venea să se
prosternă la picioarele Lui ca înaintea unui Dumnezeu. Şi noi avem nevoie tocmai
de un asemenea Mântuitor. Avem nevoie atât de Unul care să Se asemene cu noi,
205
cât şi de Unul şi Acelaşi care să Se deosebească de noi. El era ca noi, de aceea ne-
a înţeles şi ni S-a oferit ca exemplu; şi El se deosebeşte de noi, de aceea este
Răscumpărătorul nostru. Combinaţia celor două naturi ale Lui, a celei umane cu
cea divină, ne dau exact ceea e ne trebuie.
Şi a doua revelare din această secţiune, care ni-L arată pe Domnul Isus ca
Dumnezeu adevărat în acţiune este
II. STANDARDUL CEL NOU
Standardul cel nou era o altă mare surprindere a mulţimilor care erau
adunate pe muntele Tabor. Mântuitorul după ce a citat în această secţiune Legea
lui Moise de şase ori, tot de atâtea ori a corectat-o. El a spus: “Aţi auzit că s-a zis
celor din vechime: «Să nu ucizi; oricine va ucide, va cădea sub pedeapsa
judecăţii». (22) Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub
pedeapsa judecăţii şi oricine va zice fratelui său: «Prostule!» va cădea sub
pedeapsa Sinedriului; iar oricine-i va zice: «Nebunule!» va cădea sub pedeapsa
focului gheenei … (27) Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «Să nu comiţi
adulter!» (28) Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească a şi
comis adulter cu ea în inima lui … (31) S-a zis iarăşi: «Oricine îşi va lăsa soţia
să-i dea un certificat de despărţire». (32) Dar eu vă spun că oricine îşi va lăsa
soţia dintr-un alt motiv decât curvia, îi dă ocazia să comită adulter; şi cine o va
lua de soţie pe cea lăsată de soţul ei comite adulter. (33) Aţi mai auzit, iarăşi, că
s-a zis celor din vechime: «Să nu juri strâmb…» (34) Dar Eu vă spun: «Să nu
juraţi nicidecum …» (38) Aţi auzit că s-a zis: «Ochi pentru ochi şi dinte pentru
dinte.» (39) Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci oricui te
loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. (40) Oricui vrea să se judece
cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa … (43) Aţi auzit că s-a zis: «Să-l iubeşti
pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.» (44) Dar Eu vă spun: Iubiţi pe
vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă
urăsc şi rugaţi-vă pentru cei care vă asupresc şi vă persecută.” (Matei 5:21-22,
27-28, 31-34, 38-40, 43-44)
Fiul lui Dumnezeu ne-a spus că înaintea Celui Atotsfânt şi Atotdrept nu se
face vinovat numai cel care ucide, ci şi cel care se mânie pe semenul său; nu
numai cel care comite adulterul, ci şi cel care se uită la o femeie ca s-o poftească;
nu numai cel care jură strâmb, ci şi cel care jură pe drept; şi nu numai cel care-şi
urăşte semenul, ci şi cel care nu-şi iubeşte vrăjmaşul.
Aici este ceva cu totul nou. Mântuitorul ne învăţă că omul nu se face
vinovat numai atunci când comite crima, ci este suficient doar să gândească la o
crimă; şi că el nu se face vinovat de păcatul desfrâului numai când îl săvârşeşte, ci
chiar şi atunci când i se furişează în inimă o asemenea dorinţă.
206
Poate că noi n-am lovit niciodată pe nimeni, dar cine poate să spună că el
n-a dorit să lovească măcar o dată un om? Sau poate că noi n-am comis niciodată
desfrâul, dar cine poate să afirme că în înima lui n-a pătruns măcar o singură dată
un asemenea gând?
Fiul Celui Preaînalt ne-a învăţat că gândurile, dorinţele şi intenţiile noastre
sunt tot aşa de cântărite înaintea Celui Atotsfânt ca faptele. Acesta este motivul
pentru care noi nu vom fi judecaţi numai pentru fapte rele, ci şi pentru toate
dorinţele noastre păcătoase pe care n-am reuşit să le săvârşim.
După standardul lumii, omul este bun numai când nu face fapte rele,
deoarece ea nu poate să-i vadă decât acţiunile exterioare, dar nu şi ascunzişurile
inimii. Pe când, după standardul Fiului lui Dumnezeu, omul nu este bun până nu
lichidează cu desăvârşire nu numai toate faptele păcătoase, dar chiar şi toate
gândurile şi dorinţele care nu-I plac lui Dumnezeu.
Noi descoperim în această secţiune, cât şi în alte locuri din cele patru
Evanghelii, că Mântuitorul era mai preocupat de ceea ce este în inima omului
decât de faptele lui, pentru că în inimă este punctul de comandă.
Platon a asemănat omul cu o căruţă trasă de doi cai: unul blând, ascultător
şi supus oricând în frâu; iar celălalt sălbatic, rebel şi nesupus la nici o comandă.
Numele celui dintâi este aspiraţia sufletului şi a celuilalt pasiunea trupului 9. Aşa
se explică faptul că în interiorul fiecărui om se află un câmp de bătălie în care
luptă uriaşul firii pământeşti cu aspiraţiile sufletului.
Dar, Fiul lui Dumnezeu ne spune un lucru cu mult mai grav, în legătură cu
problema aceasta: că o parte a fiinţei noastre nu numai că nu ascultă niciodată de
Dumnezeu şi că este moartă faţă de El, ci chiar a şi trecut de partea Davolului şi
luptă şi ea împotriva celeilalte părţi.
Diavolul nu este mulţumit numai cu o singură parte a fiinţei noastre, ci
caută cu cea mai mare iscusinţă să pună mâna şi pe citadela sufletului. De aceea,
el ne vorbeşte în numele tuturor bunurilor din lume şi încearcă adeseori să ne
vorbească chiar şi în numele lui Dumnezeu în modul cel mai subtil, neobservat şi
plauzibil raţiunii noastre, până când, încetul cu încetul, pune stăpânire pe punctul
de comandă.
Prin faptul că noi ne permitem să trăim într-o mulţime de păcate mici şi
interioare, Fiul lui Dumnezeu a tras un semnal de alarmă ca să ne prevină, că
sufletul nostru este un teritoriu al lui Satan şi că Cel Rau s-a instalat la punctul de
comandă.
Domnul Isus când ne-a vorbit în legătură cu această problemă, El nu S-a
referit numai la om, din punct de vedere individual, ci şi la lume în general. Aşa
cum Diavolul îl atacă pe om mai întâi, dinăuntru şi apoi face cu el ce vrea, tot
astfel, după ce Diavolul reuşeşte să pună stăpânire pe interiorul celor mai mulţi
oameni, el continuă să-şi atingă toate planurile lui cu privire la pământul întreg.
Această secţiune care ne vorbeşte despre Dumnezeu în acţiune, ne arată
207
cum Fiul celui Preaînalt a intervenit, ne-a deschis ochii, ne-a arătat în ce situaţie
gravă ne-a târât Diavolul şi ni S-a oferit ca Mântuitor. Astfel, numai cei care Îl
primesc pe EI ca Mântuitor, ating cel mai înalt standard: standardul unei vieţi din
care lipsesc nu numai acţiunile exterioare ale păcatului, ci chiar şi gândurile,
dorinţele şi intenţiile interioare; şi standardul unei vieţi în care nu mai există lupte,
reacţii şi coşmare, ci numai pace şi bucurie pe care lumea nici nu ni le poate da
nici nu ni le poate lua.
Din aceste cuvinte: “S-a zis celor din vechime…, dar Eu vă spun…”, pe
care dumnezeiescul nostru Învăţător ni le-a repetat de şase ori în această secţiune,
în legătură cu standardul cel nou pe care El ni-l pretinde în Noul Testamant,
învăţăm că nouă nu ni se cere să ştim aşa de mult ce a spus Dumnezeu altora.
Trebuie să ne intereseze ce ne-a spus El nouă, fiindcă noi vom răspunde de ceea
ce Dumnezeu ne cere nouă prin singurul Lui Fiu, pe care ni L-a trimis din cer şi
nu de ceea ce a cerut cândva poporului evreu prin nişte pământeni, fie unul dintre
aceştia chiar Moise sau oricare alt proroc din Vechiul Testamant.

2. Op. cit.
3. Swete, H.B., Studies in the Teaching of Our Lord, p. 17-19;
Josephus, F., Against Apion 1:8.
5. Major, Manson and Wright, The Mission and Message of Jesus, p. 329;
Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 239.
6. Chesterton, G.K., The Everlasting Man, p. 220 – 221;
7. Montefiore, C.G., Some Elements of the Religious Teaching of Jesus,
p. 10, 85.
8. Swete, H.B., Studies in the Teaching of Our Lord, p. 17-19;
Klausner, J., Jesus of Nazareth, p. 369 – 376.
9. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 136 – 137.
208
27. INTERZICEREA MÂNIEI
Matei 5 : 21 – 22
I
21 Aţi auzit că s-a zis celor din vechime “Să nu ucizi; oricine va ucide, va
cădea sub pedeapsa judecăţii.”
22 Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub
pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său: “Prostule!” va cădea sub
pedeapsa Sinedriului; iar oricine-i va zice: “Nebunule'', va cădea sub pedeapsa
focului gheenei.
Acest text care este format din două versete şi intitulat Interzicerea
mâniei, ne arată că Fiul lui Dumnezeu a interzis mânia din trei motive: pentru că
ea este un păcat lăuntric, pentru că este un păcat care se amplifică foarte mult şi
fiindcă este un păcat care atrage în urma lui cele mai grave consecinţe.
Să luăm mai întâi faptul că Domnul Isus a interzis mânia pentru că ea este
I. UN PĂCAT LĂUNTRIC
Acesta este primul exemplu al standardului nou pe care ni l-a adus Fiul lui
Dumnezeu. A şasea poruncă din Decalog a interzis crima. Moise a scris: „Să nu
uciizi.” (Exod 20:13) Dar Mântuitorul ne interzice în Predica de pe munte chiar şi
mânia 1. El a zis: “Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «Să nu ucizi; oricine va
ucide, va cădea sub pedeapsa judecăţii.» (22) Dar Eu vă spun că oricine se mânie
pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său:
«Prostule!» va cădea sub pedeapsa Sinedriului; iar oricine-i va zice: «Nebunule»,
va cădea sub pedeapsa focului gheenei.” (v.21-22)
Comentatorii Grimm şi Cromer au spus că Mântuitorul a cuprins în
cuvântul frate pe toţi oamenii 2. Acest cuvânt se află în peste 150 de manuscrise,
faţă de cel de philous, care înseamnă „prieten” şi „semen”.3
Această afirmaţie a Domnului Isus pe care a făcut-o în Predica de pe
munte este atât de mare şi uimitoare, încât mulţi s-au îndoit că El a putut să spună
aşa ceva. Ieronim care a trăit între anii 346 şi 420, care era cel mai învăţat dintre
părinţii latini şi care a tradus Biblia în limba latină numită Vulgata, a spus că chiar
şi în unele codexuri apare în versetul 22 adausul "fără temei”: “Eu vă spun că
oricine se mânie pe fratele său fără temei, va cădea sub pedeapsa judecăţii."
Numai că teologul amintit a făcut următoarea precizare, că acest adaus apare
numai în unele codexuri, şi nu în cele mai bune.4 Origen, care a trăit între anii 185
şi 254, a spus că mulţi teologi pe timpul lui au crezut că aceste cuvinte „fără
209
temei”, au fost rostite chiar de gura Mântuitorului şi că ele nu erau adausul unui
scrib; şi că unii dintre aceştia au fost chiar Irineu şi Eusebiu: Irineu care a trăit
între anii 130 şi 200 şi a fost ucenicul lui Policarp şi al lui Papias şi Eusebiu care a
trăit între anii 264 şi 340 şi era părintele istoriei Biseicii. Pe lângă aceştia, erau şi
alţi teologi de mai târziu din Biserica Primară care au crezut că sintagma „fără
temei” a fost spusă de Domnul Isus, şi au susţinut că în anumite cazuri mânia era
permisă şi că nu era considerată păcat. Între aceştia erau: Ioan Crisostom,
supranumit Ioan Gură de Aur (345-407), Grigorie de Nissa, Eftimie Zigaben etc. 5
Dar, spre deosebire de aceştia, au fost alţi comentatori şi teologi ca: Origen,
Ieronim, Vasile cel Mare, Atanasie Alexandrinul etc, care au crezut şi au susţinut
cu putere că nu Mântuitorul a folosit sintagma fără temei, ci ea era un adaus al
copiştilor 6.
Faptul că în unele codexuri figurau cuvintele “fără temei”, iar în altele nu,
au determinat multe traduceri şi versiuni ale Bibliei să difere unele de altele în
legătură cu această sintagmă. Spre exemplu în Biblia englezească Versiunea
Autorizată a lui King James (Autorised King James Version) şi în traducerea
rusească, figurează sintagma fără temei. Pe când, în versiunile: Biblia
Englezească Nouă (New English Bible), Standardul Nou American (New
American Standard), Versiunea Internaţională Nouă (New International
Version), Versiunea Standardul Revizuit (Revised Standard Version) şi în
traducerea germană a lui Martin Luther, nu se află această sintagmă.
Reamintim că în manuscrisele cele mai timpurii şi importante nu există
cuvintele“fără temei”. Acesta este motivul pentru care acest adaus nu apare în
traducerile şi versiunile cele mai bune ale Bibliei. Mântuitorul n-a putut să spună
niciodată cuvintele: “Dacă te mâni pe fratele tău fără temei este păcat”, fiindcă
lucrul acesta ar fi fost în contradicţie cu ceea ce El ne-a învăţat atunci când a zis:
“Să nu vă împotriviţi celui carte vă face rău. Ci oricui te loveşte peste obrazul
drept, întoarce-i-l şi pe celălalt.” (Matei 5:39) 7
În greaca veche au existat doi termeni pentru cuvântul nostru "mânie":
thumos şi orge. Grecii au asemănat mânia thumos cu un foc care izbucnea dintr-o
dată ca din trestii uscate şi care se stingea tot aşa de repede. Ea este o mânie care
apare şi dispare repede. Iar orge este o mânie de lungă durată 8.
Şi acum, la care dintre aceste două mânii s-a referit Domnul Isus?
Evanghelistul Matei ne spune că Mântuitorul s-a referit la mânia de lungă durată,
de aceea Evanghelistul Matei a folosit verbul orgizestai.
Mântuitorul ne arată aici că mânia este un păcat interior cu care omul se
simte bine. Cercetătorii în domeniu ne spun că mânia de lungă durată nu vrea să
uite, că ea refuză pacea şi că umblă după răzbunare. Înţeleptul Seneca a numit
această mânie, un act de nebunie. Iar Cicero a zis: "Când mânia intră pe uşă, tot
ce este sfânt şi nobil iese afară.” 9
Domnul Isus ne învaţă că mânia este un păcat subtil şi teribil care ne
210
răscoală chiar şi împotriva celor mai dragi.
Prin faptul că ne permitem să trăim în acest păcat, Fiul lui Dumnezeu a
tras în aceste două versete un semnal de alarmă ca să ne atenţioneze că inima
noastră a devenit un teritoriu al lui Satan, că el, stricându-ne punctul de control, şi
instalându-se la punctul de comandă, ne stăpâneşte în modul cel mai strategic.
Acesta este motivul pentru care Dascălul divin ne învaţă că şi mânia are aceeaşi
consecinţă ca şi crima şi aceasta indiferent dacă ne mâniem cu temei sau fără
temei; tot aşa cum am ucide pe cineva cu motiv sau fără motiv!
În al doilea rând, Mântuitorul ne-a interzis mânia fiindcă ea este
II. UN PĂCAT CARE SE AMPLIFICĂ FOARTE MULT
Fiul lui Dumnezeu ne-a prezentat trei trepte de amplificare ale mâniei:
1. În prima ei treaptă, mânia se amplifică în interiorul nostru.
Mânia, în faza ei iniţială se acumulează şi se amplifică în interiorul fiinţei
noastre într-o perioadă de luni şi chiar de ani de zile.
2. În a doua ei treaptă, mânia se amplifică prin exteriorizare.
Ea acum păşeşte spre exterior ca cel mai ofensiv uriaş.
Domnul Isus ne-a redat a doua treaptă de amplificare a mâniei prin
cuvântul raca, pe care l-a tradus D. Cornilescu în Biblia noastră românească prin
cuvântul "prostule”. Domnul Isus a zis: “Dar Eu vă spun că … orcine va zice
fratelui său: «Prostule!» va cădea sub pedeapsa Sinedriului..” (v.22)
Ca să ajungem la adevărata însemnătate a cuvântului raca, vom prezenta
mai întâi următoarele şase informaţii pe care le-au adunat cercetătorii, cu privire
la acest cuvânt, de-a lungul celor două milenii:
a) Ioan Gură de Aur (345-407 d.Cr.) a opinat că, cuvântul raca provine din
limba siriacă şi are înţelesul pronumelui personal "tu”.10
b) Ieronim (346-420 d.Cr.) a spus că acest cuvânt este de origine ebraică şi
înseamnă "deşert'', "fără creier", "cap sec”. 11
c) Augustin a zis că cuvântul raca era mai mult o înşiruire de sunete,
scoase într-o mânie, decât un cuvânt cu o însemnătate oarecare.12
d) H. Lightfoot şi Moreson au spus că cuvântul raca se întrebuinţa în
cazuri extreme atunci când cineva, scuipându-şi semenul, îşi exprima cel mai
mare dispreţ împotriva lui. 13
e) Comentatorul LeCamus a adus ca informaţie, cazul unei prinţese evreice
care striga către soţul ei din cauză că se comporta rău cu ea: “Raca, eu sunt fiică
de împărat!" 14
f) Şi a şasea informaţie cu privire la cuvântul raca, o găsim la
comentatorul W. Barclay. Acest arhiepiscop anglican ne-a redat următoarea
poveste rabinică care a circulat foarte mult pe timpul Mântuitorului: Se spune că
211
era un rabin cu numele de Simon ben Eleazar care, când a ieşit odată din casa lui
luxoasă şi a început să respire aerul de superioritate că era un rabin vestit, că
cunoştinţele lui erau vaste şi că prea puţini oameni au ajuns la nivelul bunătăţii şi
al neprihănirii lui, a întâlnit un om palid şi supt de boală care l-a salutat. Şi cum
rabinul acesta, în loc să-i fi răspuns la salut, el, dimpotrivă i-a zis: “Tu, raca! Cât
eşti de hidos! Oare toţi oamenii din satul tău sunt tot aşa de uscaţi şi urâţi ca
tine?" "Aceasta eu nu o ştiu", i-a răspuns trecătorul. "Du-te şi întreabă-L pe
Creator de ce Îi este urâtă făptura?” 15
Această poveste ne arată că, cuvântul raca îl rosteau oamenii încrezuţi
care se considerau că erau cei mai buni, înţelepţi, înstăriţi, sănătoşi, frumoşi etc.
Din toate aceste informaţii reiese că, cuvântul raca era mai mult o întonaţie
a anumitor sunete care exprimau repulsia şi dispreţul unei persoane încrezute faţă
de semenul ei, decât cuvintele prostule, idiotule, cap sec. În cazul din textul
nostru, cuvântul raca înseamnă explodarea unui duh mânios prin aceste sunete de
repulsie şi sfidare care au înţelesul de idiot sau cap sec. Datorită faptului că
cuvântul raca care este, aşa după cum am văzut, mai mult o întonaţie decât
cuvântul "prostule”, el nu se poate traduce în nici o limbă. Aproape toate
traducerile şi versiunile Bibliei pe care le-am consultat, au redat acest cuvânt prin
termenii "prostule!" “idiotule!” şi "cap sec!”
Fiul lui Dumnezeu ne spune că cei ce se află pe a doua treaptă a păcatului
mâniei, practică acest păcat pentru că au devenit un teritoriu al lui Satan şi fiindcă
el le-a stricat punctul de control şi că li s-a instalat chiar şi la punctul de comandă,
de aceea ei nu văd nimic rău în mânie şi cât de tare îl doare pe un semen batjocorit
şi insultat.
3. Şi a treia treaptă de amplificare a păcatului mâniei este defăimarea.
Mântuitorul ne-a învăţat că a treia treaptă a mâniei este mai gravă decât
primele două. Evanghelistul Matei când a scris: “…Iar oricine-i va zice
«Nebunule!»…” (v.22), ne-a redat această treaptă prin cuvântul mōros. Cuvântul
mōros este de origine ebraică şi înseamnă “ateu”, “necredincios”, “păcătos”,
“răzvrătit”,”hulitor de Dumnezeu”. Acest cuvânt se află în psalmul 14:1, unde
psalmistul David a scris: “Nebunul zice în inima lui: «Nu este Dumnezeu!»”
Cuvântul mōros este tot un fel de “nebunie”, dar nu o nebunie din punct de vedere
mental, ci moral. A spune unui om mōros, însemna să-i arunci ocară asupra
caracterului şi să-i strici bunul nume 16.
Am văzut că raca era mai mult o exclamaţie de repulsie deacât un cuvânt
care se rostea direct unui semen duşmănit, la persoana a doua singular. Iar mōros
era un cuvânt de defăimare pe care îl putea spune cineva direct unui semen, cât şi
la alţi oameni despre acesta.
Domnul Isus ne arată că punctul culminant al mâniei este calomnia,
deoarece ea, dacă nu poate să ia locul crimei ca să-l ucidă pe cel care îl urăşte,
atunci măcar să-i distrugă bunul nume.
212
Şi în al treilea rând, Fiul lui Dumnezeu ne interzice mânia pentru că ea
este
III. UN PĂCAT CARE ATRAGE ÎN URMA LUI CELE MAI GRAVE

CONSECINŢE
Mântuitorul, ca să ne arate urmările crescânde ale mâniei, a folosit

următoarea gradaţie:
1. În prima treaptă, mânia care este încă interioară cade în competenţa
unei judecătorii.
Domnul Isus a zis: “Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va
cădea sub pedeapsa judecăţii...” (v.22)
Judecătoria era un consiliu care se compunea din aşa numiţii, bătrânii
cetăţii. Numărul acestora oscila de la trei membri la sate, care aveau sub 150 de
locuitori, la şapte membri în sate mai mari. Iosif Flavius a numit o asemenea
judecătorie de şapte membri, Tribunalul şeptenal. Doi dintre aceşti judecători
trebuiau să fie din seminţia lui Levi. Erau judecătorii formate din 13 judecători,
pentru oraşe mai mici; şi au fost judecătorii care erau formate din 23 de judecători
pentru oraşe mai mari. Toate acestea se numeau sinedriul sau sanhedrinul mic. 17
Aceste judecătorii aveau un caracter laic, cât şi religios. Dacă se ducea
cineva şi se plângea la o asemenea curte judecătorească că fratele, părintele sau
copilul lui era mânios pe el şi nu voia să vorbească, această judecătorie îl supunea
pe cel vinovat la o anumită pedeapsă şi-l obliga să restabilească relaţia.
2. A doua treaptă este că păcatul insultei intra adeseori în competenţa
Marelui Sanhedrin.
Mântuitorul a spus: “Şi oricine va zice fratelui său: «Raca!» “Prostule!”
va cădea sub pedeapsa Sinedriului…” (v.22)
Sinedriul, sau Marele Sanhedrin, era curtea supremă a evreilor care s-a
compus din 71 de membri şi funcţiona la Ierusalim. Dacă cineva insulta pe marele
preot, pe un rabin sau o altă personalitate eminentă, acela trebuia să cadă sub
pedeapsa tribunalului suprem 18. Dar înaintea lui Cristos şi oamenii cei mai
neînsemnaţi sunt de o valoare infinită şi nu numai marele preot şi rabinii.
Era un mare învăţat în Evul Mediu, cu numele Muretes, care voia să
trăiască sărac. Acesta s-a îmbolnăvit odată, în una din călătoriile lui, într-un oraş
italian şi cineva l-a dus la spital ca pe un om al nimănui. Medicii au discutat între
ei despre cazul lui, în limba latină. Lor nu le-a trecut prin minte că ar fi putut să-i
înţeleagă. Ei au fost de părere ca să-l folosească pentru experienţa medicală,
deoarece era sărac şi un călător din lumea largă. El, la un moment dat i-a privit fix
în ochi, şi apoi le-a răspuns în limbajul lor înalt: "Nu numiţi pe nimeni sărac şi
neînsemnat pentru care a murit Fiul lui Dumnezeu!”
213
O dată ce am înţeles că Domnul Isus a venit pe pământ şi că Şi-a dat viaţa
pentru întreg neamul omenesc, nimeni n-are voie să spună despre semenul său că
este fără nici o valoare; şi cu atât mai puţin, ca să-şi bată joc de el, pentru că prin
Cristos toţi oamnii au devenit fraţi. Un astfel de om, care îşi bate joc de semenul
său, ne spune Mântuitorul, este pasibil de o pedeapsă aspră din partea tribunalului
suprem.
Până acum am văzut, că mânia este un păcat condamnabil chiar şi de
justiţia umană, atunci, cu cât mai condamnabilă este ea de justiţia divină! Acesta
este motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu a recurs şi la a treia treaptă că
3. Defăimarea este pasibilă de pedeapsa cu focul gheenei.
Fiul lui Dumezeu a spus: ''Iar oricine-i va zice:«Nebunule!» va cădea sub
pedeapsa focului gheenei.” (v.22)
În traducerea nerevizuită a Bibliei lui D. Cornilescu scrie în versetul 22
focul gheenei. Gheena este un cuvânt cu o istorie lungă şi de o tristă amintire. Ea
înseamnă "Valea Hinom" care era la sud-vestul Ierusalimului. În 2 Cronici 28:3 ni
se spune că acolo împăratul Ahaz a înălţat chipul zeului Moloh şi-i ardea copii ca
jertfă. Iar în 2 Împăraţi 23:10 citim că Iosia, succesorul lui Ahaz a înlăturat cultul
lui Moloh şi a ordonat ca această vale să fie pentru totdeauna un loc blestemat.
Astfel, ea a ajuns locul în care se aruncau gunoaiele din Ierusalim, animalele
moarte şi trupurile criminalilor. Ea era un fel de crematoriu pentru gunoaiele
publice. Scopul aprinderii focului în această vale nu era numai ca să ardă
gunoaiele, ci să dispară şi mirosul. Focul ei care mocnea întruna şi ridica fum
gros şi negru, era un loc foarte sinistru, crea multă repulsie şi dădea un aspect de o
moarte cumplită: unde viermele nu murea şi focul nu se stingea. (Marcu
9:44) 19. Datorită acestui fapt, Gheena era identică în mintea poporului cu tot ce
era mai murdar şi blestemat şi că ea era locul unde se aruncau şi ardeau toate
lucrurile rele şi nefolositoare. Acesta era motivul pentru care gheena a devenit în
Evanghelii sinonimă cu iadul, locul unde viermele conştiinţei nu va înceta
niciodată să roadă şi focul remuşcării nu se va stinge în veci de veci.
În cartea lui Enoh, care a fost scrisă în perioada intertestamentală între anii
150 şi 100 înainte de Cristos, se găseşte concepţia iadului pe care o aveau evreii,
că va avea loc după învierea morţilor şi judecata finală. Evreii numeau iadul cel
veşnic în această carte Ge-Hinnon, “Valea Hinom". Pe fondul acestei concepţii, a
spus H.L. Ellison, Domnul Isus a numit iadul, focul gheenei. Evanghelistul Matei
a numit Valea Hinom în limba greacă Gheena.20
În acest text, Mântuitorul ne-a prevenit că unul dintre cele mai grave
lucruri din lume este ca cineva să strice bunul nume al fratelui său, să-i distrugă
reputaţia. Acesta este motivul pentru care nici o pedeapsă nu este mai aspră ca
pedeapsa defăimătorilor şi a calomniatorilor. Un asemenea păcat, ne spune Fiul
lui Dumnezeu, se pedepseşte în modul cel mai literal cu flăcările iadului.
În concluzie, Mântuitorul a zis în Predica de pe munte că după cum Legea
214
Valea Hinom
lui Moise condamnă păcatul crimei, în aceeaşi măsură şi El condamnă păcatul
mâniei, pentru că ea este, aşa după cum am văzut în acest studiu, un păcat intern
care se află sub controlul, comanda şi strategia lui Satan; pentru că este un păcat
care se amplifică cel mai mult; pentru că ea ucide mai multe nume bune decât
crima, trupurile; şi fiindcă ea duce mai mulţi oameni în focul gheenei decât crima,
aşa cum vom vedea în studiul următor.

3. Op. cit. p. 148.
4. Op. cit. p. 129.
5. Op. cit.
6. Op. cit.
8. Op. cit;
Trench, R.C., Synonyms of the New Testament, p. 130 – 134.
11. Op. cit;
Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 44;
Ellison, H.L., Matthew, p. 1124 b.
13. Op. cit;
Lightfoot, R.H., Horae hebr, II, 1091.
215
14. Le camus, II, p. 13.
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 302.
16. Ellison, H.L., Matthew, p. 1124 b;
Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 44;
Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 44.
18. Lightfoot, R.H., The John’s Gospel, p. 264;
Ellison, H.L., Matthew, p. 1124 b.
20. Ellison, H.L., Matthew, p. 1124 b;
Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 44 -45.
216
28. INTERZICEREA MÂNIEI
II
Matei 5 : 23 - 26
23 Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar şi acolo îţi aduci aminte că fratele
tău are ceva împotriva ta,
24 lasă-ţi darul acolo înaintea altarului şi du-te întâi să te împaci cu
fratele tău; apoi vino să-ţi aduci darul.
25 Caută să te împaci repede cu reclamantul tău, câtă vreme eşti cu el pe
drum: ca nu cumva reclamantul să te dea pe mâna judecătorului, judecătorul să
te dea pe mâna gardianului şi să fii aruncat în închisoare.
26 Adevărat îţi spun că nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti cel din urmă
bănuţ.
Luca 12 : 58 - 59
58 Când te duci cu reclamantul tău înaintea judecătorului, pe drum caută
să scapi de el; ca nu cumva să te târască înaintea judecătorului, judecatorul să te
dea pe mâna gardianului şi gardianul să te arunce în închisoare.
59 Îţi spun că nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti cel mai de pe urmă
bănuţ.
Armonizat
1 Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar şi acolo iţi aduci aminte că fratele
tău are ceva împotriva ta, (Mt.v.23)
2 Iasă-ţi darul acolo înaintea altarului şi du-te întâi să te împaci cu fratele
tău; apoi vino să-ţi aduci darul. (Mt.v.24)
3 Când te duci cu reclamantul tău înaintea judecătorului, (Lc.v.58) caută
să te împaci repede cu reclamantul tău, câtă vreme eşti cu el pe drum: (Mt.v.25)
4 ca nu cumva să te târască înaintea judecătorului, judecatorul să te dea
pe mâna gardianului şi gardianul să te arunce în închisoare. (Lc.v.58)
5 Adevărat îţi spun că nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti cel din urmă
bănuţ.(Mt.v.26)
Acesta este al doilea studiu despre Interzicerea mâniei. Textul citit ne

arată alte două motive mari pentru care Mântuitorul a interzis mânia: fiindcă ea ne
ridică o barieră de netrecut între noi şi Dumnezeu şi fiindcă ea ne deschide o cale
largă spre pierzarea veşnică.
217
I. MÂNIA NE RIDICĂ O BARIERĂ DE NETRECUT ÎNTRE NOI ŞI
DUMNEZEU
Domnul Isus când a arătat mulţimilor, sus pe munte, că mânia ridică o

barieră de netrecut între om şi Dumnezeu, pentru a fi înţeles cât mai bine, le-a
vorbit pe fondul aducerii jertfei, lucrul pe care ele îl cunoşteau foarte bine.
Teologia Vechiului Testament învăţa că dacă un om a săvârşit un păcat
oarecare, păcatul respectiv a rupt orice relaţie între el şi Dumnezeu. Iar jertfa avea
menirea să restabilească acea relaţie. Teologia Vechiului Testament a explicat mai
departe că jertfa era eficientă numai în cazul când cineva a păcătuit, alunecând
cumva sau pierzându-şi autocontrolul. Iar dacă a păcătuit intenţionat, atunci jertfa
nu avea nici un efect.
Şi în cele din urmă, ca jertfa să fie eficientă, teologia Vechiului Testament
a stabilit că cel care a comis un păcat trebuie să se pocăiască şi să-şi mărturisească
păcatul săvârşit. Iar, în pocăinţă se includea şi efortul lui de-a repara pe cât posibil
toate urmările păcatului comis.
Ziua Răscumpărării era pentru poporul evreu cea mai mare zi din an. Ea
se ţinea pentru răscumpărarea păcatelor întregii naţiuni. Atunci se aduceau jertfe
pentru iertarea păcatelor. Dar evreii ştiau că şi Ziua Răscumpărării avea limitele
ei, că şi jertfele aduse în timpul ei erau zadarnice pentru cei ce nu se împăcau mai
întâi cu semenii lor. Talmudul zice: “În Ziua Răscumpărării sunt iertate numai
păcatele dintre om şi Dumnezeu, dar nu şi păcatele dintre om şi om, până când
aceştia nu-şi rezolvă divergenţele.” 1
Relaţia dintre om şi Dumnezeu nu putea fi restaurată până când nu se
refăcea legătura dintre om şi om. Spre exemplu: Dacă cineva aducea o jertfă în
urma unui furt, jertfa aceea nu avea nici un efect, dacă respectivul nu înapoia
păgubaşului lucrul furat sau îl despăgubea. Dacă se descoperea că el nu s-a
împăcat cu aproapele său, atunci jertfa lui era respinsă ca fiind necurată şi se ardea
afară din Templu.
Pentru evrei era foarte clar că omul trebuia să facă tot ce-i stătea în putinţă
ca să pună toate lucrurile la punct înainte de a fi reabilitat de Dumnezeu.
Într-un anumit sens, jertfa era o substituire. Simbolul substituirii a constat
în gestul că închinătorul îşi punea mâna pe capul animalului, îl apăsa ca semn că
îşi transfera vina asupra lui şi rostea următoarea rugăciune: "Doamne, eu am
păcătuit. Eu am făcut această ticăloşie (specificând-o...). Dar acum mă întorc la
Tine cu pocăinţă. Te implor, acoperă-mi fărădelegea pe care am făcut-o, cu
această jertfă.” 2
Tabloul pe care l-a redat Mântuitorul în acest pasaj este foarte viu.
Închinătorul când intra în Templu, trecea prin curtea Neamurilor, curtea Femeilor
şi curtea Bărbaţilor, şi când ajungea înaintea curţii Preoţilor trebuia să se oprească,
218
pentru că un laic nu avea voie să intre în ea. Acolo, în faţa unui preot, care mai
întâi avea misiunea să-l examineze şi apoi să-i ia animalul, el trebuia să-i
mărturisească păcatul pentru care îşi sacrifica dobitocul şi să-i prezinte problema
relaţiei lui cu semenii. Dacă, totuşi i-a scăpat ceva şi acolo îşi aducea aminte că
cineva mai avea ceva împotriva lui, trebuia să meargă şi să rezolve acea problemă.
Şi numai, după ce s-a împăcat cu aproapele lui, preotul îi aducea din nou animalul
la barieră ca să-i pună mâinile pe cap şi să-şi rostească rugăciunea de substituire.
Jertfirea unui viţel pentru ispăşirea păcatelor

Mântuitorul când a zis: "Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar şi acolo îţi
aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, (24) lasă-ţi darul acolo înaintea
altarului şi du-te întâi, să te împaci cu fratele tău; apoi vino să-ţi aduci darul,”
(Mt.v.23-24) ne-a arătat că relaţia noastră cu Dumnezeu este strâns legată de
relaţia noastră cu semenii; şi că tot ce ne desparte de oameni, aceea ne desparte şi
de Dumnezeu.
Adverbul kakei, „acolo”, din cuvintele ”şi acolo îţi aduci aminte”, lipseşte
din peste 50 de manuscrise. Dar, în schimb, se află în alte papirusuri şi manuscrise
cu mult mai numeroase, chiar şi în codexul Sinaiticus care datează din secolul al
IV-lea, pe care l-a descoperit Tischendorf în anul 1856 3.
Am văzut că Domnul Isus a scos în evidenţă, cât de grav era faptul chiar şi
în Vechiul Testament, când cineva cerea iertare lui Dumnezeu prin sacrificarea
animalelor şi nu era în relaţie bună cu semenii lui. Atunci, cu atât mai mult,
Mântuitorul ne învaţă în acest text, că este cu mult mai grav când cerem de la
Dumnezeu un anumit lucru în Numele Jertfei Sale şi noi trăim în ură şi mânie cu
aceia pentru care El Şi-a dat viaţa!
Fiul lui Dumnezeu ne învaţă în Predica de pe munte că există multe
bariere pe care le-a aşezat Diavolul între om şi Dumnezeu, dar cea mai mare şi de
netrecut între ele este mânia de care lumea, familie şi ce este mai grav, chiar şi
219
bisericile sunt pline.
Oare cum se poate apropia de Dumnezeu un asemenea om care ţine mânie
pe fratele său luni şi chiar ani de zile? Acestuia, calea spre Cel Atotsfânt îi este
închisă, tot atâta timp, cât durează mânia lui şi şansa iertării Celui Preaînalt îi este
respinsă tot atâta vreme şi lui nu-i pasă. Aceasta este consecinţa păcatului mâniei
şi noi ne mai mirăm de ce rugăciunile noastre nu sunt ascultate?
Mântuitorul ne învaţă în acest text: să ne suspendăm toate rugăciunile până
nu ne pocăim de păcatul mâniei, pentru că orice rugăciune este zadarnică atâta
timp cât urâm pe semenul nostru şi numai după pocăinţă vom vedea îndurarea lui
Dumnezeu ca Tată!
La această învăţătură a Mântuitorului, Ioan Gură de Aur a exclamat: “O,
bunătate şi iubire nemărginită faţă de semeni! Fiul lui Dumnezeu ne porunceşte
să ne întrerupem chiar şi închinarea înaintea Tatălui, numai ca să ne împăcăm cu
semenul nostru, fiindcă împăcarea cu aproapele nostru este mai plăcută
Părintelui ceresc decât închinarea.” 4
Şi al doilea motiv pentru care Domnul Isus interzice mânia este
II. FIINDCĂ EA NE DESCHIDE O CALE LARGĂ SPRE PIERZAREA

VEŞNICĂ
Unii critici răutăcioşi au obiectat: Cum a putut Domnul Isus să spună că

reclamantul şi pârâtul mergeau împreună spre tribunal, când niciodată nu s-a putut
întâmpla aşa ceva? Într-adevăr, tabloul pe care ni-l prezintă aici Fiul lui
Dumnezeu cu cei doi adversari în drum spre judecătorie, ni se pare foarte ciudat şi
chiar imposibil. Numai că el era un tablou real, pentru că în lumea antică nu era
neobişnuit să vezi aşa ceva.
În legea grecească era o procedură penală de arestare, numită apagōgē,
care înseamnă "arestare rapidă", în care reclamantul personal aresta pe pârât şi-l
ducea la tribunal. Acest fel de arestare se aplica atunci când reclamantul îl prindea
pe pârât asupra faptului şi putea dovedi 5.
La romani această arestare se aplica atunci când cineva a descoperit un
exilat evadat sau pe un altul care exercita dreptul de cetăţean roman şi nu-l avea 6.
Iar, la evrei, această procedură se aplica atunci când judecătoria stabilea
pârâtului să restituie reclamantului o anumită sumă în rate sau integral şi când
acesta nu voia s-o plătească. În cazul acesta, reclamantul avea dreptul să-l ducă pe
pârât cu forţa la judecătorie unde se ţinea evidenţa sumei şi să-l oblige ca să i-o
plătească 7.
În tabloul pârâţilor care mergeau împreună spre judecătorie cu reclamanţii
lor, nu ne surprind aşa de mult pârâţii care au evadat din exil; nici cei ce erau
prinşi că exercitau dreptul de cetăţeni romani, fiindcă ei nu se puteau opune; nici
220
chiar cei ce au furat, deoarece reclamanţii lor se îndurau de ei, numai dacă voiau;
cât ne surprinde faptul că au acceptat să meargă pe acest drum pârâţii care aveau
de plătit anumite datorii!
Un asemenea pârât, ne spune Mântuitorul, putea să se împace cu
reclamantul lui pe drum şi să se întoarcă înapoi, pentru că de el depindea. Ba mai
mult, el ştia şi consecinţa, ce însemna că instanţa să-i stabilească o anumită sumă
şi el să n-o achite, ci să fie târât din nou la judecată. Şi el cunoştea chiar şi legea,
că judecătorul care-i avea evidenţa datoriei, se va uita dacă a achitat-o. Iar, în caz
contrar, îl va arunca în închisoare până o va plăti în întregime. Şi cu toate acestea,
pârâtul din text n-a vrut să se împace cu reclamantul lui, ci, mai degrabă a
continuat să meargă cu el la judecată.
Oare nu era unul dintre cele mai înţelepte lucruri din lume, ne spune Ful
lui Dumnezeu, ca acest pârât să se fi împăcat cu reclamantuI lui pe drum şi să nu
fi ajuns în închisoare unde trebuia să stea până când va achita cel din urmă bănuţ?
Pe timpul Mântuitorului circulaiu în Israel tot felul de monede. În textul
grecesc pentru “cel din urmă bănuţ” scrie “cel din urmă quadrans”. Quadransul
era cea mai mică monedă romană din marele imperiu. El era de 64 de ori mai mic
decât dinarul de atunci. Iar câştigul unui muncitor pe o zi de lucru era de un
dinar 8.
Mântuitorul aseamănă mânia cu drumul acestui om spre judecată,
închisoare şi ruinare totală. El a văzut în drumul mâniei trei tragedii mari: că este
cel mai lung, cel mai larg şi cel mai periculos.
a) Nici un drum nu este atât de lung ca drumul mâniei. Mânia ţine ani de
zile şi uneori se transmite chiar şi generaţiilor următoare.
b) Apoi, nici un drum nu este atât de larg pe care merge atâta lume ca
drumul mâniei. Ne surprinde foarte mult ce ne spune Domnul Isus în acest pasaj
despre păcatul mâniei. El ne arată că Diavolul a reuşit mai întâi să interpună prin
mânie, bariera de netrecut între noi şi Dumnezeu şi apoi, tot prin ea, să ne
deschidă dumul cel mai larg spre pierzarea veşnică.
c) Şi în cele din urmă, Fiul lui Dumnezeu ne previne, arătându-ne că nici
un drum nu se termină mai tragic ca drumul mâniei. Omul din text se afla pe cel
mai periculos drum: pe drumul judecăţii, al întemniţării şi al ruinării; şi totuşi, el
mai avea o singură şansă: şansa împăcării, dar nu voia să se folosească de această
şansă, fapt pentru care a sfârşit tragic.
Oare de ce acest pârât nu s-a împăcat cu reclamantul lui pe drum?
Răspunsul este unul singur: nu pentru că n-a putut să achite suma, ci fiindcă i s-a
părut prea greu să plătească preţul umilinţei, de a-şi recunoaşte vina şi de a cere
iertare. Se vede că el ardea de mânie împotriva reclamantului său, de aceea nu
voia să-i restituie banii nici la început. Dar şi acum, deşi mergea din nou la
judecată şi ştia ce-l aştepta, totuşi lui i se părea că preţul împăcării îi era cu mult
mai mare decât cel al întemniţării şi al ruinării.
221
Tot astfel, ne spune dumnezeiescul nostru Învăţător, că toţi aceia care
trăiesc în păcatul mâniei, merg de ani de zile pe drumul judecăţii de apoi şi al
infernului şi nu se trezesc, deşi ştiu că iadul este cu mult mai cumplit decât
închisoarea pârâtului din text şi că din el, spre deosebire de omul acesta, nu numai
că nu vor ieşi până nu vor plăti şi ultimul bănuţ, ci nu vor scăpa niciodată.
Dar, ce moment binecuvântat şi ce har dumnezeiesc! Mântuitorul ne
întâmpină în acest pasaj pe drumul vieţii şi ne face un apel călduros să plătim
preţul pe care ni-l cere împăcarea, fie el cât de mare, numai să scăpăm de păcatul
mâniei. Fiul lui Dumnezeu când a zis: “Caută să te împaci repede cu reclamantul
tău, câtă vreme eşti cu el pe drum; ca nu cumva reclamantul să te dea pe mâna
gardianului şi să fii aruncat în închisoare. (26) Adevărat îţi spun că nu vei ieşi de
acolo până nu vei plăti cel din urmă bănuţ”, ne-a spus cu alte cuvinte: “Voi care
vă aflaţi pe drumul cel lung şi larg al mâniei şi mergeţi spre judecata de apoi şi
infern, veniţi-vă odată în fire, împăcaţi-vă cu semenii voştri şi întoarceţi-vă
înapoi!”
Toţi aceia care desconsideră acest apel al Fiului lui Dumnezeu şi nu vor să
asculte de sfatul Lui, vor avea parte de un sfârşit cu mult mai tragic decât pârâtul
din text.

2. Dodd, C.H., Gospel and Law, p. 178.
4. Op. cit.
6. Op. cit.
7. Op. cit. p. 145.
222
29. INTERZICEREA POFTEI
Matei 5 : 27 – 30
27 Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: “Să nu comiţi adulter.”
28 Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească a şi
comis adulter cu ea în inima lui.
29 Deci, dacă ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi
aruncă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale şi
să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.
30 Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, tai-o şi arunc-o de
la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie
aruncat tot trupul în gheenă.
În acest text intitulat Interzicerea poftei, Mântuitorul ne dezvăluie trei

lucruri în legătură cu acest păcat: standardul Lui nou, capcana poftei şi modul în
care putem ieşi din această capcană.
I. STANDARDUL NOU AL MÂNTUITORULUI
Evanghelistul Matei L-a citat pe Fiul lui Dumnezeu spunând: " Aţi auzit că
s-a zis celor din vechime: «Să nu comiţi adulter.» (28) Dar Eu vă spun că oricine
se uită la o femeie ca s-o poftească a şi comis adulter cu ea în inima lui”.
Moise a scris în a şaptea poruncă: “Să nu preacurveşti"' (Exod 20:14 şi
Deut. 5:17). În textul ebraic este folosit cuvântul naah, pe care Septuaginta l-a
tradus cu grecescul moikeia. Evreiescul naah înseamnă toate felurile de
desfrânare: cu cei căsătoriţi, cu cei necăsătoriţi şi cu văduve. Cuvântul moikeia are
în versiunea grecească a Vechiului Testament aceeaşi însemnătate cu evreiescul
naah 1.
În limba greacă sunt două cuvinte pentru desfrâu: moikeia şi porneia.
Moikeia are înţelesul în limba greacă de desfrâu cu o femeie căsătorită. Iar
porneia are înţelesul de desfrâu cu o văduvă şi cu fată necăsătorită. În textul citit
scrie cuvântul moikeia. Este adevărat că în limba greacă sunt două cuvinte pentru
desfrâu şi că aşa cum am văzut şi cum a spus şi Teofilact în primele secole că
moikeia avea chiar şi atunci înţelesul de desfrâu cu o femeie căsătorită, şi că,
porneia avea înţelesul de desfâu cu o văduvă sau cu o fată necăsătorită. Dar, cu
toate acestea, moikeia din textul citit are aceeaşi însemnătate cu moikeia din
Septuaginta, pentru că Domnul Isus a vorbit în Predica de pe munte despre păcatul
naah din Legea lui Moise care are, aşa cum am văzut înţelesul de tot felul de
223
desfrânări şi pe care Evanghelistul Matei l-a tradus ca şi Septuaginta prin cuvântul
moikeia 2.
Am făcut această precizare ca să scoatem în evidenţă cât mai clar, că
înaintea Domnului Isus, toate felurile de desfrânări sunt tot aşa de grave şi
condamnabile ca adulterul.
Moise a spus în cartea Leviticul 20:10 că dacă cineva preacurveşte va fi
pedepsit cu moartea. Pe când, Domnul Isus a zis că dacă cineva numai se uită la o
femeie ca s-o poftească, fie ea căsătorită, fie fată necăsătorită, fie văduvă, a şi
preacurvit cu ea în inima lui, şi că se face astfel vinovat de cea mai mare
pedeapsă, care este focul gheenei. El nu ne interzice numai acţiunea şi nu ne
condamnă numai fapta săvârsită ca Legea Vechiului Testament, ci ne face
cunoscut că Cel Atotsfânt ne interzice chiar şi gândurile, dorinţele şi intenţiile
unui asemenea păcat; şi, totodată, Mântuitorul ne avertizează că Cel Atotdrept ne
va pedepsi chiar şi pentru păcatul unei asemenea pofte, cu flăcările unui foc
veşnic 3.
Religiile neamului omenesc au avut în decursul istoriei patru atitudini cu
privire la desfrâu: a) Unele religii păgâne nu numai că au promovat desfrâul, dar l-
au ridicat chiar la rang de închinare în cinstea procreării, aşa cum era cazul
cultelor zeiţelor Afrodita, Diana etc. b) Religia mozaică interzicea numai
comiterea desfrâului, dar nu şi asemenea gânduri şi dorinţe din inimă. c)
Mahomedanismul, de asemenea interzicea săvârşirea desfrâului, dar, în schimb,
cultiva asemenea dorinţe şi pofte în inimă şi le ridica chiar la rang de religie. d) Şi
a patra atitudine, cu prvire la desfrâu, este atitudinea religiei lui Cristos.
Mântuitorul, nu numai că a interzis cu desăvârşire comiterea desfrâului, dar El a
interzis chiar şi orice dorinţă şi orice gând tainic al acestuia în inimă.
Să luăm spre exemplu, doi fondatori ai religiilor: pe Mahomed şi pe
Cristos şi să-i studiem sub prisma acestui subiect.
Mahomed, ca să scape de sărăcie, s-a căsătorit cu o văduvă bogată numită
Kadidja, care era mai în vârstă decât el cu aproape 20 de ani şi a fost căsătorită
încă de două ori.
În timpul vieţii sale, Mahomed a avut 14 soţii şi 11 concubine. Odată când
acest întemeietor al mahomedanismului era la Medina şi a văzut acolo o fetiţă care
stătea lângă tatăl ei, Abu Bek şi de abia împlinise 6 ani, a poftit-o; şi când fetiţa
aceasta avea aproape 9 ani, el a luat-o în căsătorie. Fără scrupule, Mahomed nu s-a
dat în lături să ia de soţie pe nevasta unui fiu de-al lui adoptiv.
Rob al plăcerilor, a avut grijă să scrie în Coran un pasaj care să-i acorde
privilegiul de a se bucura de toate femeile pe care ar putea să le poftească în viaţă.
În timp ce restul credincioşilor nu aveau voie să aibă mai mult de patru soţii.
Mahomed a scris în Coran, capitolul 33, că Alah i-ar fi spus următoarele
cuvinte: “Profetule! Îţi este îngăduit să-ţi iei de soţii dintre toate femeile, sclavele,
fiicele unchilor şi ale mătuşilor tale după mamă şi tată... Aceasta este o
224
prerogativă care ţi se acordă faţă de ceilalţi credincioşi. Să nu te temi să te
foloseşti de drepturile tale. Dumnezeu este îngăduitor şi milostiv. Tu poţi să
primeşti în aşternutul tău pe orice femeie pe care o doreşti ori de câte ori o
pofteşti.”
Nesătul de pofte, a dorit să le prelungească şi dincolo de mormânt. El a
conceput raiul ceresc ca un loc feeric, unde credinciosul se bucură de cele mai
mari plăceri şi petreceri. Şi-a imaginat că în paradis vor fi grădini fermecătoare,
pline de adolescente de o frumuseţe de nedescris şi veşnic tinere, care vor sta
mereu la indemâna bărbaţilor 4.
Ce deosebire mare era între Mahomed, fondatorul mahomedanismului şi
Cristos cel Răstignit, fondatorul creştinismului!
Cristos care a binecuvântat căsătoria la nunta din Cana Galileii (Ioan 2:1-
12) şi copiii cum cititm în Evangheliile după Marcu (10:13-16), Matei (19:13-15)
şi Luca (18:15-17), a rămas cast toată viaţa. În prezenţa Lui, chiar şi cele mai
pătimaşe femei şi-au pierdut orice poftă de desfrâu şi s-au spiritualizat. Aşa s-a
întâmplat cu Maria Magdalena (Luca 8:2), Maria, sora lui Lazăr (Luca 7:36-50) şi
cu alte femei. Domnul Isus a văzut în femei, surori şi nu instrumente de plăceri.
Puritatea şi conştiinţa misiunii Sale, L-au ferit cu desăvârşire chiar şi de orice
gând a unei asemenea dorinţe păcătoase 5.
Al doilea lucru pe care ni-l dezvăluie Domnul Isus în acest pasaj este
II. CAPCANA POFTEI
Fiul lui Dumnezeu când a zis: "Dar Eu vă spun că oricine se uită la o

femeie ca s-o poftească a şi comis adulter cu ea în inima lui", (v.28) ne-a spus un
lucru foarte surprinzator că, chiar propriii noştri ochi ne-au devenit o cursă a
poftei.
Arhiepiscopul anglican C.R. Trench, unul dintre predecesorii lui W.
Barclay, a dat cea mai bună explicaţie cuvintelor "te face să cazi în păcat". În
texul grecesc pentru aceste cuvinte scrie skandalon, care înseamnă “cursă” sau
“capcană”. Astfel, după explicaţia comentatorului Trench, Mântuitorul a zis:
“Dacă ochiul tău cel drept îţi devine o capcană.” 6
Cărturarii, de asemenea au descoperit că ochii ne-au devenit o mare
unealtă a păcatului. Ei au zis: “Vai de acela care îşi urmează ochii, pentru că ei
sunt foarte pofticioşi.” 7 Datorită acestui fapt, ei au interzis orice privire îndreptată
spre o femeie. Cărturarii, cât şi fariseii umblau cu ochii aplecaţi, ca nu cumva să
dea din întâmplare cu privirea de vreo femeie. Iar fariseii numiţi kizai "farisei
vânătăi", când zăreau o femeie, apropiindu-se de ei, închideau repede ochii ca nu
cumva s-o vadă, şi astfel se loveau adeseori cu capul de zid, fapt pentru care se şi
numeau "farisei vânătăi”.8
225
Gamaliel, nepotul lui Hillel, era un spirit mai liberal. El privea femeile,
chiar şi femeile păgâne. După învierea Domnului Isus şi înălţarea Sa la cer, acest
rabin mare al lui Israel avea idei moderate faţă de creştinism. Apostolul Pavel a
studiat în şcoala lui 9.
Deosebirea dintre Domnul Isus şi cărturari, în ce priveşte această atitudine
faţă de femei, a constat în faptul că aceştia au interzis până şi priviri simple şi
întâmplătoare îndreptate spre o femeie. Pe când, Mântuitorul condamnă numai pe
aceia care se uită dinadins la o femeie ca s-o poftească.
La prima vedere ni se pare că aceste cuvinte ale Mântuitorului sunt
incredibile. Cum a putut El să spună că ochii ne-au devenit o cursă atât de
periculoasă, care ne pune în joc destinul veşnic, când ei ne sunt cei mai buni
prieteni care nu ne înşală niciodată? Şi, cum a putut El să afirme că ei sunt plini de
dorinţe păcătoase, când ei n-au altă menire decât să ne arate calea şi toate lucrurile
minunate pe care le-a creat Dumnezeu?
Când am studiat al şaselea secret al fericirii, intitulat Fericirea celor cu
inima curată (Vol.III,Stud.18), am văzut că inima este identică în Biblie cu
sufletul; că toate facultăţile şi atributele care aparţin sufletului, le are şi inima; că
ea este centrul vieţii morale, intelectuale şi religioase; că ea este locaşul voinţei, al
sentimentului şi al dorinţelor etc. Şi atunci, cum a putut Domnul Isus să spună că
ochii sunt pofticioşi, când inima este locaşul dorinţei?
Apoi, când am tratat tot al şaselea secret al fericirii, am văzut că Domnul
Isus fiind întruchiparea înţelepciunii desăvârşite a lui Dumnezeu, a ştiut că inima
este centrul dorinţei. Şi acum, întrebarea care se ridică este: Dacă El a ştiut că
inima este centrul tuturor dorinţelor, atunci de ce a zis că ochii sunt pofticioşi?
Iată răspunsul şi dezlegarea enigmei!
Mântuitorul când a spus: "Că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească a
şi comis adulter cu ea în inima lui," a afirmat un lucru foarte mare. El n-a zis că
ochii poftesc, ci pofta care se află în ei nu este altceva, decât nada sau momeala
inimii. Iar acea inimă care intinde propriilor ei ochi o asemenea capcană este un
teritoriu al lui Satan.
Rămânem uluiţi când ne gândim: Cât de mult am decăzut şi ce lovitură de
graţie ne-a dat Diavolul dinăuntru. Fiul lui Dumnezeu când a continuat să zică "a
şi comis adulter cu ea în inima lui", ne-a dezvăluit că o asemenea inimă care
prinde în cursa ochilor, ca victimă, propriul ei trup pe care-l patronează, ea este
autoarea adulterului şi în ea se săvârşeşte desfrâul, pentru că Diavolul este
stăpânul ei.
Este foarte interesant că Satan care n-are pofta desfrâului, dar care,
urmărind lumea în punctul ei mai slab, acolo i-a dat una dintre cele mai mari
lovituri. Aşa se explică faptul că el a sădit adânc în sufletul omenesc acest păcat,
de care se face vinovat şi copilul şi moşneagul.
Într-o lume plină de păcate sunt multe lucruri ispititoare pentru inima
226
omului, dar cele mai condamnabile dintre acestea şi, care sunt proiectate în mod
special ca să ne trezeasca dorinţe păcătoase, sunt romanele imorale, dansurile,
tablourile pornografice sau semi pornografice şi filmele imorale sau semi imorale
de la televiziune.
Şi, al treilea lucru pe care ni-l dezvăluie Mântuitorul în acest text este
III. MODUL ÎN CARE PUTEM IEŞI DIN ACEASTĂ CAPCANĂ
Domnul Isus ne-a făcut cunoscut că singurul mijloc prin care putem scăpa
de păcatul poftei este intervenţia chirurgicală de-a extirpa mădularul care ne duce
la acest păcat. Fiul lui Dumnezeu a zis "Deci, dacă ochiul tău cel drept te face să
cazi în păcat, scoate-l şi aruncă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară
unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.” (v.29)
Unii filantropi înduioşaţi de soarta oamenilor au zis că acest remediu
recomandat de Domnul Isus este foarte barbar, deoarece el împinge lumea în
pericolul automutilării. Aceştia nu înţeleg marele accent al Mântuitorului şi
gravitatea acestui păcat. Când viaţa unui om este în pericol din cauza unui
mădular, medicul adeseori recurge la amputarea acestuia, pentru că altfel, caritatea
sau mila lui ar deveni o crimă. Şi, cu atât mai mult, ne spune Fiul lui Dumnezeu,
când ne este în joc veşnicia şi ne ameninţă flăcările infernului, din cauză că un
mădular s-a pus în slujba Celui Rău, este de o mie de ori în folosul nostru să
eliminăm acel mădular din trup decât să ne fie aruncat tot trupul în focul gheenei.
Mântuitorul a mers atât de departe în gravitatea acestei probleme, încât a
subliniat că dacă ochiul nostru drept, sau mâna noastră dreaptă ne fac ca să cădem
în păcat, este mai bine să le extirpăm decât să ajungem în focul gheenei. Credem
că explicaţia filozofului Aristotel este cea mai bună atunci când a zis: “După
natură mădularul drept este întotdeauna mai bun decât cel stâng.” 10
Am văzut că Fiul lui Dumnezeu ne-a arătat că ochii sunt cursa poftei.
Astfel, ca El să atragă atenţia ascultătorilor şi să le imprime adânc în suflet
învăţătura Lui, a folosit metafora scoaterii ochiului drept. Aşa că scoaterea acestui
ochi înseamnă înlăturarea cursei poftei. Deci, cu alte cuvinte, Mântuitorul ne-a
învăţat să ne scoatem cu tot dinadinsul capcana poftei din ochi.
Dar, întrebarea cea mare care se pune este: cum putem face lucrul acesta?
Sfântul Antonie, ca de altfel, toţi călugării din Biserica Primară, pentru a scăpa de
pofta trupului şi de toate gândurile păcătoase, li s-au împotrivit cu cea mai mare
repulsie, spunându-şi: "Eu nu vreau să mă mai gândesc la cutare sau cutare lucru
şi le resping categoric din viaţa mea.” Numai că ei au trebuit să constate că,
tocmai atunci acele gânduri şi dorinţe se amplificau şi se intensificau tot mai mult
şi că ei nu reuşeau să scape de ele. Sfântul Antonie ne este un mare exemplu în
privinţa aceasta. El s-a dus într-un pustiu din Egipt ca să trăiască în singurătate şi
227
să se gândească numai la Dumnezeu. Acolo a postit, a dormit foarte puţin şi şi-a
torturat mereu trupul. El a trăit acolo în asemenea condiţii 35 de ani, şi în tot acest
timp a fost într-o mare bătălie cu Ispititorul.
Biografia lui ne spune că Diavolul mai întâi a căutat să-l scoată din
disciplină şi să-l trimită acasă, aducându-i mereu aminte de bogăţia, mâncărurile
alese şi de soru-sa care a rămas fără sprijin. Apoi, o altă bătălie o purta cu
Diavolul, pentru că îi aducea în inimă tot felul de pofte şi gânduri păcătoase. Şi, în
sfârşit, într-o noapte, Satan a luat forma unei femei şi a imitat-o întocmai ca să-l
poată ispiti.
O astfel de luptă a purtat sfântul Antonie timp de 35 de ani 11. Adevărul
este, că dacă cineva a încercat să scape de păcat, atunci sfântul Antonie era acela.
Şi, cu toate acestea, el s-a întors acasă din pustiu tot aşa de păcătos cum era şi
atunci când s-a retras în pustietate.
Unde a greşit sfântul Antonie? Din păcate, faptul că omul gândeşte ce n-ar
vrea să gândească şi doreşte ce n-ar vrea să dorească, a devenit o lege universală
şi inevitabilă a naturii umane. Inima omului n-a fost creată ca din ea să iasă
gânduri şi dorinţe păcătoase. Acest lucru se întâmplă, totusi, datorită faptului că
Cel Rău a reuşit să pună stăpânire pe inima omului şi tragicul adevăr este că nici
un om prin proprile puteri nu le poate opri.
Am văzut că ochii ne-au devenit cursa inimii fiindcă şi inima, la rândul ei,
a devenit cursa lui Satan. Şi dacă inima, care este sinonimă cu sufletul şi este
centrul tuturor facultăţilor morale, intelectuale şi religioase, ne-a devenit o
capcană, atunci cine i se poate împotrivi?
Dar a apărut Fiul Celui Preaînalt, care a făcut în lumea noastră cea mai
mare afirmaţie: "Toată autoritatea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ.” (Matei
28:18) Mântuitorul este singurul care are putere şi asupra lui Satan, care îi poate
lua înapoi teritoriul inimii noastre şi care este în acelaşi timp şi unicul Chirurg
care ne poate, nu numai extirpa cursa poftei din ochi, ci chiar să ne schimbe şi
optica.
Când am tratat studiul intitulat Fericirea celor cu inima curată
(Vol.III,Stud.18), am văzut că numai Cristos ne poate curăţa inima de orice păcat
şi că numai ea, în calitate de centrul tuturor făcultăţilor morale, intelectuale şi
religioase, ne poate genera gânduri curate şi dorinţe sfinte.
Aşa după cum Diavolul sădeşte în inima unui adept a lui gânduri murdare
şi pofte păcătoase şi acesta nu poate simţi altceva decât ceea ce îi este dat, tot
astfel şi Fiul lui Dumnezeu atunci când ne pătrunde în viaţă, ne sădeşte în suflet
tot tezaurul Împărăţiei Sale; şi noi, la fel, nu putem dori altceva decât ceea ce ni s-
a oferit. Astfel, numai o inima curată nu ne mai întinde curse, ci dimpotrivă, ne
generează tot ce este sfânt şi nobil. Aşa se explică faptul că pentru cei curaţi toate
lucrurile sunt curate. Pe când, cei cu inima pângărită, oriunde s-ar uita şi orice ar
vedea, ei nu găsesc altceva decât ce le stârneşte gânduri şi pofte păcătoase.
228
Nimic nu este mai nobil şi mai valoros ca puritatea inimii. Barrie,
renumitul scriitor pentru copii, l-a redat pe Peter Pan zburând. Copiii, fiind foarte
încântaţi de această reuşită, au încercat să zboare şi ei când de pe podea şi când de
pe pat, dar n-au reuşit. În cele din urmă, unul dintre ei l-a întrebat pe Peter: "Tu
cum de poţi să zbori?" Şi Peter i-a răspuns: "Numai cel ce gândeşte frumos
reuşeşte să zboare, pentru că numai gândurile frumoase îl înaripează şi îl înalţă
pe om.”
Diavolul vine adeseori chiar la copiii Domnului cu gânduri păcătoase şi cu
tot felul de îmbieri. Martin Luther aseamăna aceste gânduri cu păsările. El a zis:
"Este adevărat că nu putem opri păsările să zboare deasupra capului nostru, dar
putem să le oprim să-şi facă cuib pe el.”
În concluzie, a putut Mântuitorul să nu condamne pofta ochilor, când ea
este o cursă a propriei noastre inimi? Şi a putut El oare, să nu condamne o astfel
de inimă, care pe lângă că a devenit un teritoriu al lui Satan, s-a pus şi în slujba
lui, devenindu-ne cel mai mare mijloc de cădere? Iată de ce Fiul lui Dumnezeu a
pus păcatul poftei alături de păcatul desfrâului şi a zis că soarta acestui păcat
interior este aceeaşi cu soarta desfrâului – focul gheenei! Iată de ce Mântuitorul
vrea să ne elibereze inima de sub dominaţia Diavolului! Şi, iată din ce cauză El ne
recomandă să extirpăm cu tot dinadinsul asemenea ochi, prin curăţarea inimii,
dacă dorim să scăpăm de flăcările infernului şi să avem parte de fericirea şi gloria
eternă!
Acesta, ne-a spus Fiul lui Dumnezeu, este păcatul poftei! Acesta este
pericolul lui! Şi acesta este singurul remediu prin care putem scăpa de el. Şi acum,
totul depinde de atitudinea noastră: dacă vom veni la Domnul Isus care este
singurul Mântuitor, care are putere asupra Diavolului şi care ne poate extirpa
cursa poftei din ochi prin curăţarea inimii.

2. Op. cit.
4. Diamandi, S., Activitatea şi învăţătura (Isus Mântuitorul), Vol. II, p. 269 –
272.
5. Op. cit. p. 272 – 273.
Trench, C.R., Pilde, p. 89.
8. Montefiore, C.G., The Synoptic Gospels, Vol. I, p. 379.
9. Renan, E., Viaţa lui Isus, p. 152.
229
30. INTERZICEREA DIVORŢULUI
Matei 5 : 31 - 32
I
31 S-a zis iarăşi: “Oricine îşi va lăsa soţia să-i dea un certificat de
despărţire.”
32 Dar Eu vă spun că oricine îşi va lăsa soţia dintr-un alt motiv decât
curvia îi dă ocazia să comită adulter; şi cine o va lua de soţie pe cea lăsată de
soţul ei comite adulter.
Din aceste două versete vom ţine două studii pe tema, Interzicerea
divorţului.
Nici un cititor din secolul XXI nu poate să înţeleagă îndeajuns aceste
cuvinte ale Fiului lui Dumnezeu, dacă nu cunoaşte mai întâi fondurile pe care El
le-a rostit. Domnul Isus a rostit acest pasaj în Predica de pe munte cu privire la
interzicerea divorţului pe nişte fonduri foarte tragice: pe fondul divorţului lumii
evreieşti, pe fondul divorţului lumii greceşti şi pe fondul divorţului lumii romane.
În acest studiu ne vom ocupa numai de
I. FONDUL DIVORŢULUI LUMII EVREIEŞTI
Cu privire la fondul divorţului lumii evreieşti ne vom ocupa de două

lucruri:
1. Primul lucru este că nici o naţiune n-a avut vreodată vederi mai mari
şi idealuri mai înalte despre căsătorie ca poporul evreu.
Este interesant, aşa după cum vom vedea în aceste două studii, că
niciodată căminul n-a fost şi nu este mai ameninţat de naufragiu ca la prima şi la a
doua venire a lui Cristos.
Rabinii au învăţat poporul următoarele trei lucruri cu privire la căsătorie:
a) Primul: Că ea este o datorie sfântă în vederea procreării. Ei au zis:
“Căsătoria este o datorie sacră pe care trebuie s-o îndeplinească fiecare adult din
poporul Domnului. A rămâne necăsătorit după 20 de ani, înseamnă a încălca
porunca lui Dumnezeu când a spus: «Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi
supuneţi-l»” (Geneza 1:28) 1
Dascălii lui Israel au continuat să explice, că dacă cineva refuza să se
căsătorească sau să aibă copii, acela împuţina chipul lui Dumnezeu şi îşi omora
perpetuarea urmaşilor 2.
Un evreu nu putea să amâne căsătoria sau să renunţe la ea decât cu un
singur motiv: dacă se dedica în întregime studierii Legii 3.
230
b) Un alt lucru asupra căruia au insistat rabinii şi pe care voiau să-l
graveze adânc în inima poporului în legătură cu căsătoria era că fidelitatea este
singura temelie a căminului. "Castitatea'', au zis ei "este una dintre cele mai
mari virtuţi." Şi de aici ei au emis următoarele dictonuri foarte frumoase:
"Dumnezeu rabdă orice păcat, deşi cu greu. Dar numai desfrâul nu-l poate suferi
deloc.” “Orice evreu trebuie mai de grabă să-şi dea viaţa decât să comită
idolatria, crima şi desfrâul.” Şi “Necastitatea este unul dintre cele mai mari
păcate care ne desparte de gloria lui Dumnezeu pentru totdeauna". 4
Evreii au pus un mare accent pe puritatea familială. Nimeni nu avea voie
să ia în căsătorie nevasta altuia. Dacă cineva nu-şi găsea soţia fecioară la căsătorie
şi putea dovedi, ea trebuia să fie omorâtă cu pietre; şi dacă era fiică de preot,
trebuia arsă de vie. Iar dacă soţul o acuza pe nedrept, trebuia să ramână cu ea; şi în
cazul acesta nu putea să divorţeze de ea niciodată, decât dacă ea se făcea vinovată
de desfrâu. Şi dacă tatăl ei nu voia să i-o mai lase, în cazul acesta el trebuia să
primească 40 de lovituri şi să plătească fostului socru 50 de siclii care echivalau
cu câştigul muncii unui om de aproape un an.
c) Şi, al treilea lucru cu care rabinii au îndoctrinat poporul evreu cu privire
la căsătorie era că divorţul este o mare urâciune înaintea lui Dumnezeu. Ei au
formulat această învăţătură în doctrina lor fundamentală despre căsătorie pe baza
cuvintelor lui Dumnezeu pe care le-a spus prin Prorocul Maleahi: "Eu urăsc
despărţirea în căsătorie.” (2:16) Rabinii au răspândit următorul dicton foarte
frumos împotriva divorţului: "Orice altar plânge şi suspină când un om tânăr se
desparte de soţia lui.” 5
După legea cărturarilor, divorţul era obligatoriu în două cazuri: când
intervenea adulterul şi când unul dintre soţi nu putea să aibă copii, pentru că
scopul căsătoriei era procrearea. Dacă partenerii nu aveau copii timp de zece ani,
ei trebuiau să divorţeze şi fiecare dintre ei să se recăsătorească cu altcineva 6.
Afară de cele două cazuri, cei doi soţi nu aveau voie să divorţeze nici chiar
atunci când unul dintre ei se îmbolnăvea mental, pentru că cel sănătos trebuia să
îngrijească de cel bolnav.
2. Şi, al doilea lucru pe care îl vom studia cu privire la fondul divorţului
lumii evreieşti este că idealul căsătoriei poporului evreu n-a mers mână în
mână cu realitatea.
Erau trei cauze care au viciat relaţia familială la evrei:
a) Prima cauză a fost o interpretare greşită a Legii lui Moise cu privire la
divorţ. Moise a scris în Deuteronom: "Când cineva îşi va lua o nevastă şi se va
însura cu ea, şi s-ar întâmpla ca ea să nu mai aibă trecere înaintea Iui, pentru că
a descoperit ceva ruşinos în ea, să-i scrie o carte de despărţire, după ce i-o va da
în mână, să-i dea drumul din casa lui.” (24:1) Acest verset a încântat foarte mult
pe evrei, fiindcă au găsit în el legea divorţului.
La baza tuturor explicaţiilor şi a tuturor interpretărilor Legii mozaice au
231
stat doi mari dascăli ai lui Israel: Şamai şi Hillel. Şamai era un conservator foarte
strict. Acesta a explicat că sintagma “ceva ruşinos”, înseamnă adulterul şi numai
adulterul. El a zis: "Poate să aibă cineva o soţie mai rea decât Izabela, soţia lui
Ahab, dar dacă nu se face vinovată de desfrâu, soţul ei n-are voie să divorţeze de
ea." La Şamai, divorţul era posibil numai în cazul adulterului 7.
Iar Hilel, care era unchiul lui Gamaliel, la ale cărui picioare a studiat
Apostolul Pavel 8 şi care era foarte bătrân în anii copilăriei Mântuitorului, a fost
un mare liberal. El, interpretând acest verset în modul cel mai larg posibil, a spus
că sintagma lui Moise “ceva ruşinos” înseamnă: “Dacă soţia cuiva a pus prea
multă sare în mâncare şi a stricat-o; dacă torcea în stradă; dacă ieşea în public
cu capul descoperit sau cu părul despletit; dacă mergea sau vorbea cu bărbaţi pe
stradă: dacă vorbea nerespectuos sau dispreţuitor cu părinţii soţului; dacă era o
femeie certăreaţă şi i se auzea glasul pe uliţă; dacă era stingheră sau
respingătoare, pentru toate acestea soţul putea să divorţeze de ea.” 9
Un oarecare Rabi Akiba, care a trăit la sfârşitul secolului întâi şi la
începutul celui de-al doilea, a mers mai departe. Pentru el, cuvintele “dacă s-ar
întâmpla ca ea să nu mai aibă trecere înaintea lui”, au însemnat că dacă un bărbat
a găsit o femeie mai frumoasă şi mai atrăgătoare decât soţia lui, el putea să
divorţeze de ea şi s-o ia pe aceea 10.
Este uşor să vedem care erudit dintre aceştia avea mai multă influenţă,
pentru că ştim că omul după natura lui decăzută înclină mai repede spre rău decât
spre bine. Tragedia a constat în faptul că interpretarea şi explicaţia lui Hilel şi,
chiar a lui Rabi Akiba, au predominat.
b) A doua cauză care a contribuit la distrugerea familiei evreieşti a fost că
femeia era foarte dispreţuită. Evreii mulţumeau lui Dumnezeu în fiecare
dimineaţă fiindcă nu i-a făcut "un păgân, un rob sau o femeie” 11.
Femeia nu era considerată de lege ca o persoană, ci ca un obiect oarecare.
Ea era privită ca o posesiune a soţului, de aceea trebuia să stea la dispoziţia lui, iar
el putea să facă cu ea tot ce voia 12.
Un bărbat putea să divorţeze de soţia lui pentru orice motiv, şi chiar fără
nici un motiv. Pe când o femeie nu avea voie să se despartă de soţul ei decât în
următoarele şapte cazuri excepţionale: a) Dacă a părăsit religia mozaică. b ) Dacă
intenţiona să părăsească Ţara Sfântă. c) Dacă s-a îmbolnăvit de lepră. d) Dacă s-a
atins de o fecioară. e) Dacă a început să profeseze meseria de tăbăcar şi se adunau
câinii f) Dacă avea anumite cusururi care făceau ca relaţia de căsătorie să fie
imposibilă. g) Dacă şi-a acuzat soţia la căsătorie pe nedrept de necinste 13.
După lege, iniţiativa divorţului trebuia să fie a soţului şi numai a lui. Un
bărbat putea să divorţeze de soţia lui fără consimţământul ei şi pentru orice motiv
şi, aşa după cum am văzut, chiar şi fără nici un motiv. Pe când, o femeie nu avea
voie să divorţeze de soţul ei fără consimţământul lui, adeseori nici chiar în cele
şapte cazuri amintite, fiindcă legea cărturarilor spunea: “Femeia nu poate divorţa
232
fără voia soţului, dar un bărbat poate divorţa chiar şi fără voia soţiei lui.” 14
Abandonul era strict interzis la poporul evreu. Dacă o femeie îşi părăsea
soţul, ea se pedepsea cu moartea, chiar şi pe baza mărturiei a unui singur
martor 15.
c) Şi a treia cauză care a contribuit la destrămarea căsătoriei evreieşti a fost
că procedura divorţului era foarte simplă. Tot ce cerea Legea mozaică de la cel ce
voia să divorţeze de soţia lui, era să-i scrie un certificat de despărţire şi să i-l
înmâneze în prezenţa a doi martori. Iată cum glăsuia un asemenea certificat de
despărţire: “Acesta îţi este certificatul de despărţire prin care te eliberez să te
căsătoreşti cu cine vrei.” 16
Tocmai pe timpul Mântuitorului s-a declanşat o adevărată avalanşă în ce
priveşte divorţul, fapt care i-a determinat pe cărturari să-şi îmbunătăţească
procedura. Ei au numit în fiecare cetate câte un rabin care să redacteze
certificatele de despărţire şi să le înmâneze unei comisii formate din trei rabini
care, la rândul ei, le trimitea unui funcţionar din cadrul Marelui Sanhedrin pentru
a fi luate în evidenţă. Dar, nici de data aceasta, legea nu era interesată de motivele
divorţului. Redăm conţinutul unui asemenea certificat de despărţire: “Numărul
curent. Data. Numele solicitantului divorţului... Domiciluul… Fiul lui… De bună
voie şi nesilit de nimeni eliberez pe... fiica lui... care mi-a fost soţie până în
prezent. Ea este liberă să se căsătorească cu cine vrea. Acesta îmi este certificatul
de despărţire conform Legii lui Moise şi a lui Israel. Semnătura solicitantului.
Semnătura rabinului redactor. Semnătura celor trei membri ai comisiei şi viza
funcţionarului de lângă Marele Sanhedrin.” 17
Dar pentru aceasta, marea avalanşă a divorţului nu numai că n-a încetat, ci
dimpotrivă a continuat să crească. Despărţirea în căsătorie a devenit o tragedie
comună. Un singur lucru care îi mai împiedeca pe evrei să nu divorţeze era că,
trebuiau să înapoieze soţiei zestrea. Numai în cazul în care o soţie se făcea
vinovată de adulter, soţul ei avea dreptul ca să nu i-o mai dea. Fetele evreice, pur
şi simplu nu voiau să se mai căsătorească, fiindcă poziţia femeii era în cea mai
mare nesiguranţă.
Pe un asemenea fond, Fiul lui Dumnezeu a rostit în Predica de pe munte
aceste două versete pe care le studiem: “S-a zis iarăşi: «Oricine îşi va lăsa soţia
să-i dea un certificat de despărţire.» (32) Dar Eu vă spun că oricine îşi va lăsa
soţia dintr-un alt motiv decât curvia îi dă ocazia să comită adulter; şi cine o va
lua de soţie pe cea lăsată de soţul ei comite adulter.” (v.31-32)
Am văzut că evreii se lăudau că ei ţineau căsătoria în curăţie şi că nu trăiau
în desfrâu. Pe când, în realitate, ei se făceau vinovaţi de desfrâul cel mai rafinat,
pentru că ei mai întâi divorţau şi apoi trăiau în desfrâu. Mântuitorul când a rostit
versetele amintite, a spus evreilor cu alte cuvinte: "Voi evrei, care vă lăudaţi cu
castitatea în căsătorie, nu vedeţi că aţi ajuns în ultimul hal al imoralităţii cu
Legea lui Moise în mână? Oare nu vă faceţi voi vinovaţi de păcatul desfrâului
233
atunci când, divorţând de soţiile voastre, trăiţi cu alte femei şi pe nevestele
voastre le împingeţi ca să-şi schimbe bărbaţii? Nu preacurviţi voi când luaţi de
soţie o astfel de femeie? Şi oare, nu vă faceţi voi vinovaţi de un mare sacrilegiu
atunci când stricaţi unitatea cea mai sacră şi intimă pe care a instituit-o
Dumnezeu? Eu nu numai că intezic divorţul, dar şi afirm cu tărie, că cel care
divorţează se face vinovat de un păcat triplu al imoralităţii pentru că,
despărţindu-se de soţia lui şi luând pe alta, comite adulter; pentru că o împinge şi
pe ea la desfrâu; şi fiindcă ia o asemenea soţie”.
Evanghelistul Luca a scos în evidenţă mai clar această idee a Domnului
Isus atunci când Mântuitorul a zis: “Oricine îşi lasă soţia şi ia pe alta de soţie
comite adulter; şi cine ia de soţie pe cea lăsată de bărbatul ei, comite adulter.”
(16:18)
Dar, evreii n-au vrut să se pocăiască de acest păcat dezastruos. Faptul
acesta era un alt motiv mare pentru care ei au fost asediaţi de oştile romane şi
şterşi ca stat pentru două milenii, nu mai târziu de 40 de ani după ce Mântuitorul a
rostit aceste cuvinte. Adevărul este, aşa după cum a spus marele istoric Froude:
“Istoria întreagă este o demonstraţie practică a legii morale în acţiune şi că
există un Dumnezeu care, în providenţa Sa o controlează şi pedepseşte răul.” Iar
dramaturgul englez, George Bernard Show a zis că decăderea morală merge mână
în mână cu prăbuşirea naţională.
Pentru că poporul evreu n-a vrut să accepte apelul lui Cristos, pe care i l-a
făcut în Predica de pe munte, s-a afundat în cel mai mare dezastru prezent şi
viitor.
Aici Domnul Isus a demascat imoralitatea evreilor şi a interzis divorţul, iar
în textele din Evanghelia după Marcu 10:2-12 şi în cea după Matei 19:3-12 El ne-
a explicat problema divorţului.

2. Op. cit.
3. Op. cit.
4. Op. cit.
5. Op. cit.
6. Op. cit.
7. Moore, G.F., Judaism, Vol. I, p. 79.
8. Hillel şi Simion erau fraţi. Gamaliel a fost fiul lui Simion.
Lightfoot, R.H., St. Matthew’s Gospel, Vol. II, p. 120 – 123;
10. Ellison, H.L., Matthew, p. 1125 a.
12. Op. cit.
234
13. Op. cit.
14. Op. cit;
Josephus, F., Antiquities, IV, viii.23.
16. Op. cit.
17. Op. cit. p. 152.
235
31. INTERZICEREA DIVORŢULUI
Matei 5 : 31 - 32
II
În al doilea studiu din acest text, intitulat tot Interzicerea divorţului, ne

vom ocupa de alte două fonduri tragice pe care a rostit Fiul lui Dumnezeu aceste
două versete în Predica de pe munte: de fondul divorţului lumii greceşti şi de
fondul divorţului lumii romane.
I. FONDUL DIVORŢULUI LUMII GRECEŞTI
Erau trei cauze care au contribuit la distrugerea căminului lumii greceşti:

1. Prima cauză era desfrâul.
Prostituţia era o parte principală a licenţei vieţii poporului grec. Grecii nu
vedeau nici un rău într-o relaţie în afara căsătoriei, ci dimpotrivă ceva normal.
Demonstene a stabilit pentru greci ca o regulă de viaţă când a zis: “Noi avem
curtezane de dragul plăcerii, concubine de dragul convieţuirii zilnice şi soţii cu
scopul de a avea cu ele copii legitimi şi un paznic credincios la toate afacerile
noastre gospodăreşti.” 1
Odată când Verus, părtaşul lui Marcus Aurelius la puterea Imperiului
Roman, a fost blamat de soţia lui pentru că era în relaţie cu alte femei, el i-a
răspuns că ea trebuia să ştie că numele de soţie era un titlu de demnitate, dar nu şi
de plăceri.
În Grecia, prostituţia a atins culmile cele mai înalte. Templul zeiţei
Afrodita din Corint a dat un mare ton la degradarea şi ruinarea poporului grec din
punct de vedere moral. La acest templu slujeau o mie de preotese care erau nişte
curtezane sacre. Ele ieşeau seara pe străzi şi se desfrânau în public. Pe tema
aceasta s-a făcut un proverb care zice "Nici un bărbat nu îndrăzneşte să meargă
pe străzile Corintului.” 2
Nimeni nu-şi poate imagina până unde a ajuns poporul grec prin acest
amestec între prostituţie şi religie. Solon a fost primul care şi-a permis să
introducă prosituţia în Atena. El a ridicat case publice de prostituţie şi temple noi
de această practică imorală în cinstea Afroditei, zeiţa dragostei şi a procreării 3 şi
nimeni n-a văzut nici un lucru rău în toate acestea.
În Grecia a dispărut cu desăvârşire fidelitatea în căsătorie.
2. A doua cauză care a cotribuit la distrugerea căminului lumii greceşti era
izolarea femeii.
Grecii aveau o părere foarte greşită despre căsătorie. Ei credeau că o soţie
236
cinstită şi de bine trebuia să trăiască izolată; că ea nu avea voie să ia parte la viaţa
publică; că nu putea să apară niciodată pe stradă singură; şi că nu putea nici chiar
să mănânce cănd erau şi alţi bărbaţi la masă.
Solon
Femeile de clasă socială înaltă, aveau apartamente proprii în care nu avea
voie să intre nimeni decât soţii lor. Scopul acestor apartamente era, aşa cum
spunea Xenofon, “ca ele să fie văzute, auzite şi întrebate cât mai puţin”. În sensul
acesta Socrate a zis: “Cui împărtăşeşti tu problemele cele mai serioase dacă nu
soţiei tale? Şi cu cine stai de vorbă cel mai puţin dacă nu tot cu ea?" 4
Grecii îşi ţineau soţiile acasă în cea mai mare izolare ca să le crească copiii
legitimi şi le cereau puritate completă. În timp ce ei îşi permiteau să trăiască în cea
mai mare imoralitate.
Afrodita
237
Dar, în cel mai scurt timp, soţiile celor mai mari şi celebrii bărbaţi s-au
organizat într-o asociaţie de femei şi au protestat energic împotriva izolării.
Numele acestei asociaţii era Hetairai, care înseamnă “prietene” sau “curtezane".
Acestea, după ce au scăpat de izolare, au concurat cu bărbaţii în prostituţie şi chiar
i-au depăşit. Thais a ajuns hetaira lui Alexandru cel Mare. După moartea lui, ea
s-a căsătorit cu Ptolemeu şi a devenit mama familiei regale din Egipt. Aspasia era
hetaira lui Pericle, care era cel mai mare actor şi orator din Atena. Se spune că ea
l-ar fi învăţat pe Pericle oratoria şi că i-ar fi scris discursurile pe care le rostea.
Leontina era hetaira renumitului filozof Epicur. Şi Diotima era hetaira lui Socrate
(5)
.
Pericle Demostene
Nouă, astăzi ni se pare un lucru foarte ciudat că în Grecia antică chiar şi
cei mai celebrii bărbaţi ca filozoful Socrate aveau curtezane şi concubine! Dar
aceasta ne arată cel mai clar până unde a ajuns căminul în Grecia înainte de-a veni
Mântuitorul.
3. Şi, a treia cauză care a contribuit la ruinarea căminului în lumea
grecească era că divorţul nu avea nici o procedură legală.
Divorţul era considerat la greci ca un capriciu, de aceea nu i s-a acordat
nici o procedură legală. Tot ce trebuia să facă un bărbat care voia să divorţeze de
soţia lui, era să se despartă de ea în prezenţa a doi martori.
Un singur lucru care îl împiedeca pe un grec ca să nu divorţeze de soţia
lui, era că trebuia să-i înapoieze toată zestrea.
Şi, al treilea fond pe care Domnul Isus a rostit aceste două versete din
Predica de pe munte: “S-a zis iarăşi: «Oricine îşi va lăsa soţia să-i dea un
certificat de despărţie.» (32) Dar Eu vă spun că oricine îşi va lăsa soţia dintr-un
238
alt motiv decât curvia îi dă ocazia să comită adulter; şi cine o va lua de soţie pe
cea lăsată de soţul ei comite adulter” (v.31-32) este
II. FONDUL DIVORŢULUI LUMII ROMANE
În lumea romană totul se baza pe cămin, religie şi societate. Datorită

acestui fapt, calitatea de tată era cea mai înaltă calitate. Tatăl s-a bucurat de o
mare demnitate şi putere. Statul roman se baza pe ceea ce se numea patria
potestas, "puterea taţilor”. Tatăl avea putere absolută în familie. Un fiu nu se
putea considera major atâta timp cât îi trăia tatăl. Numai taţii puteau să ocupe cele
două locuri de consuli care se alegeau anual şi deţineau puterea executivă în
Roma; şi numai ei aveau voie să ocupe şi alte locuri înalte în aparatul de stat 6.
Matroanele, soţiile aristocraţilor romani, nu erau izolate ca ale grecilor, ci
ele luau parte la viaţa publică deplină şi se bucurau de multă cinste 7.
Pentru romani casa era totul. Un mare jurist roman cu numele Modestinus
a zis: “Căsătoria este o unitate încheiată pe toată viaţa şi ea se bucură de toate
drepturile şi favorurile umane şi divine”.8
Cei necăsătoriţi trebuiau să plătească o taxă specială şi ei nu aveau dreptul
să intre în moştenire. Legea a venit foarte mult în ajutorul părinţilor, fiindcă
poporul roman avea o concepţie greşită în legătură cu copiii. La romani, faptul de-
a avea cineva copii, se considera o mare nenorocire.
Romanii condamnau prostituţia. Pentru ei desfrâul era o mare ruşine. Spre
exemplu, un magistrat roman care a fost găsit odată într-o casă de proastă
reputaţie, a fost urmărit penal şi condamnat.
Atât de înalt era standardul căsătoriei la romani, încât timp de 500 de ani
nu era măcar un singur divorţ. De abia în anul 234 înainte de Cristos, a fost
raportat primul caz de divorţ al unui oarecare Spurius Carvilius Ruga, pe motivul
că soţia lui era stearpă şi el dorea să aibă copii cu tot dinadinsul 9.
În antichitate obişnuia să se spună că Roma a cucerit Grecia din punct de
vedere militar, iar Grecia a cucerit Roma din punct de vedere imoral. Acesta era
un mare adevăr. În secolul aI II-lea înainte de Cristos, imoralitatea grecilor a
început să se infiltreze în Imperiul Roman şi rezultatul a fost catastrofal. Istoricul
Lecky numea această contaminare “o erupţie de imoralitate şi de divorţuri”.10
La romani, divorţul a devenit în cel mai scurt timp tot aşa de frecvent şi
comun ca şi căsătoria. Înţeleptul Seneca a spus că femeile se căsătoreau ca să
divorţeze şi divorţau ca să se căsătorească; şi că ele nu-şi numărau anii după
numirea consulilor, ci după numele bărbaţilor. 11 Juvenal a zis că o femeie a
schimbat în cinci ani opt bărbaţi. Iar Ieronim a spus că în Roma era o femeie care
a fost căsătorită de 23 de ori şi că unul dintre bărbaţii ei era căsătorit de 21 de ori.
Chiar şi Cezar August a divorţat de soţia lui, Livia, pentru că era însărcinată.
239
Cicero, de asemenea a divorţat la bătrâneţe 12. Un orator oarecare cu numele de
Metillus Numidicus, a spus odată următorul lucru despre decăderea romanilor:
"Dacă romanii ar putea să aibă curtezane şi concubine fără să mai aibe şi soţii,
ar scăpa de necaz. Dar întrucât omenirea nu poate dăinui fără perpetuare, ei nu
se pot debarasa de ele.” 13
Apoi, au circulat tot felul de proverbe civice ca acesta: “Căsătoria aduce
numai două zile fericite în viaţă: ziua primei întâlniri şi ziua când soţul îşi
coboară soţia în mormânt.” 14
Romanii, nu numai că i-au ajuns pe greci în prostituţie şi divorţ, dar chiar
i-au şi întrecut.
Dar aceasta nu înseamnă că n-au existat şi oameni fideli în căsătorie.
Istoricul roman, Suetonius ne spune despre o anumită doamnă cu numele Malonia
care, mai degrabă a preferat să se sinucidă, decât să se supună la plăcerile
imperatorului Tiberiu 15. Este adevărat că dintre aceştia erau puţini, dar totuşi
existau.
Am văzut că la cele trei popoare, căsătoria era într-un adevărat naufragiu şi
pe cale de dispariţie. Ele au pornit pe un drum de pe care nu se mai puteau
întoarce şi nimeni nu era în stare să le mai ajute.
Mulţi oameni mari ca A.W. Varrell, au văzut în castitate un mare remediu
al civilizaţiei, iar în imoralitate o distrugere a oricărei bunăstări 16.
Dar, Fiul lui Dumnezeu ştia despre familie cu mult mai mult. El ştia că
dacă un om sau o naţiune îşi distruge viaţa de familie, acel om sau acea naţiune îşi
distruge bazele propriei sale existenţe. El ştia că dacă cineva păcătuieşte împotriva
căminului, acela îşi îndreaptă arma împotriva propriei lui fericiri prezente şi
viitoare. El ştia că viaţa conjugală nu este numai o unitate fizică, ci şi spirituală; şi
că ea nu este numai o responsabilitate cu caracter vremelnic, ci şi etern.
Mântuitorul ştia că cele trei naţiuni erau naţiuni de bază care întotdeauna au dat
ton în lumea antică, şi că ele urmau să fie nişte focare ale imoralităţii pentru întreg
globul pământesc care aveau să distrugă căminul-edificiul cel mai sacru,
important şi nobil. Şi El ştia şi aceea, că va trebui să le schimbe menirea, deoarece
creştinismul avea să se nască în leagănul iudaismului, să crească şi să se dezvolte
în lumea greco-romană şi, în final să cucerească restul lumii.
Toate acestea le avea Mântuitorul în minte atunci când a ajuns în Predica
de pe munte la tema interzicerilor, când Şi-a aruncat privirea la tragedia câminului
a celor trei naţiuni pe care le-am descris pe scurt, ca să avem şi noi o mică
imagine, şi când a spus ucenicilor în auzul mulţimilor: “S-a zis iarăşi: «Oricine îşi
va lăsa soţia să-i dea un certificat de despărţie.» (32) Dar Eu vă spun că oricine
îşi va lăsa soţia dintr-un alt motiv decât curvia îi dă ocazia să comită adulter; şi
cine o va lua de soţie pe cea lăsată de soţul ei comite adulter.” (v.31-32)
Apostolii, care au înţeles aceste cuvinte ale dumnezeiescului lor Învăţător,
le-au luat ca pe o perlă preţioasă şi le-au aplicat cu cea mai mare stricteţe la viaţa
240
lor şi a Bisericii. Astfel, când Biserica lui Cristos a pătruns în lumea greco-
romană, ea, aşa după cum a spus Mântuitorul, era o adevărată sare în mijlocul
unor naţiuni putrede de imoralitate. Creştinii erau singurii care aveau menirea să
salveze cele trei naţiuni de putrefacţie şi infern, şi să le ofere puritatea şi
adevăratul gust al vieţii.
Romanii şi grecii au rămas uimiţi de castitatea şi puritatea creştinilor. Şi ei
erau, cu atât mai uimiţi, când vedeau cu ce fel de seninătate mureau creştinii
pentru Cristos şi pentru modul lor de viaţă şi, astfel, au început să se încreştineze
în masă, deoarece şi ei doreau o asemenea viaţă.
Apoi, creştinismul, păşind în largul lumii, a cuprins aproape toate ţările de
pe glob. Şi astfel, aceste cuvinte ale Mântuitorului pe care le-a rostit în Predica de
pe munte şi care stau la baza Bisericii, au salvat nu numai familiile lumii greco-
romane, dar şi familiile lumii întregi în decursul celor două milenii care s-au
scurs.
Astăzi, lumea modernă a început să întoarcă spatele lui Cristos şi să-I
ignore învăţătura. Numai că se observă, tot mai clar şi marea tragedie: cu cât ne
îndepărtăm de Mântuitorul şi de învăţătura Lui, cu atât ne trăim viaţa mai uşuratic
şi ne ruinăm familia.
Ţările creştine au menirea de-a fi sarea pământului. Dar dacă ele, care sunt
singurele care au menirea de-a purifica lumea, de-a o feri de orice stricăciune a
păcatului şi de-a da gust vieţii, îşi pierd puterea de-a săra, atunci, ne spune
Mântuitorul, suntem pe calea celui mai mare pericol şi, chiar faţă în faţă cu cel
mai mare dezastru din punct de vedere moral şi spiritual, şi totodată şi înaintea
celui mai tragic sfârşit.

2. Op. cit. p. 154.
3. Op. cit.
4. Op. cit. p. 153.
5. Op. cit. p. 155.
6. Op. cit. p. 156.
7. Op. cit.
8. Op. cit.
9. Op. cit.
10. Op. cit. p. 157
11. Op. cit.
12. Op. cit.
13. Op. cit.
14. Op. cit.
15. Op. cit
16. Op. cit. p. 153.
241
32. INTERZICEREA JURĂMÂNTULUI
Matei 5 : 33 - 37
33 Aţi mai auzit iarăşi că s-a zis celor din vechime: "Să nu juri strâmb; ci
să împlineşti faţă de Domnul jurămintele tale."
34 Dar Eu vă spun: Să nu juraţi nicidecum, nici pe cer pentru că este
tronul de domnie al lui Dumnezeu;
35 nici pe pământ, pentru că este aşternutul picioarelor Lui; nici pe
Ierusalim, pentru că este cetatea marelui Împărat.
36 Să nu juri nici pe capul tău, căci nu poţi face un singur fir de păr alb
sau negru.
37 Felul vostru de vorbire să fie: "Da, da; nu, nu;" ce trece peste aceste
cuvinte vine de la Cel Rău.
Acest text ne vorbeşte despre Interzicerea jurământului. Mântuitorul

când ne-a spus să nu jurărn nicidecum, pentru că tot ce trece peste “da” şi "nu"
vine de la Cel Rău, ne-a cerut lucrul acesta din trei motive: fiindcă jurământul este
o operă a lui Satan, fiindcă el este o etichetă falsă a Celui Rău şi pentru că el este
o insultă la adresa naturii şi a caracterului lui Dumnezeu.
I. JURĂMÂNTUL ESTE O OPERĂ A LUI SATAN
Jurământul, ne spune Mântuitorul, are două cauze şi amândouă se

datorează Diavolului: ori că cel ce vorbeşte este stăpânit de Tatăl Minciunii şi de
aceea nu este crezut, şi astfel i se cere să jure; ori că cei care pretind ca semenii lor
să jure, trăiesc în păcatul minciunii şi de aceea nu pot crede nici pe alţii.
Conform învăţăturii Fiului lui Dumnezeu, jurământul este o demonstraţie
practică a lucrării Diavolului că el acţionează fie în fiinţa noastră, fie în lume sau
chiar în amândouă. Aşa se explică faptul că oamenii au început să se jure în fel şi
chip chiar din negura istoriei, că dacă nu spun adevărul să-i pedepsească zeii.
Evreii au împrumutat lucrul acesta de la religiile păgâne. Şi ca să nu comită şi
creştinii acest păcat, Domnul Isus a interzis jurământul în mod categoric.
Deşi Mântuitorul a interzis jurământul, ca fiind opera lui Satan, când a
spus în Predica de pe munte: “…S-a zis celor din vechime: «Să nu juri strâmb…»
Dar Eu vă spun: Să nu juraţi nicidecum”, totuşi unii dintre teologi n-au văzut în
jurământ nici un lucru rău. Pe tema jurământului s-au ridicat în decursul celor
două milenii cele mai mari controverse. Unii teologi au susţinut jurământul şi
chiar l-au recomandat. În timp ce alţi teologi au rămas fermi la interdicţia
242
categorică a Fiului lui Dumnezeu.
Este interesant să vedem când a început creştinismul să tolereze
jurământul şi chiar să-l încurajeze? Biserica Primară a interzis cu desăvârşire orice
fel de jurământ, şi cu toate că a avut mult de suferit din această cauză totuşi, toţi,
teologii ei s-au pronunţat în mod categoric împotriva lui ca:Iustin Martirul (100-
167 d.Cr.), Irineu (130-200), Clement de Alexandria (150-200), Origen (183-252),
Teofilact, Eusebiu (264-340), Ioan Gură de Aur (345-407), Fericitul Augustin
(354-430) şi mulţi alţii 1.
Iustin Martirul a scris în lucrarea sa de apologie următoarele cuvinte:
"Cristos ne-a poruncit să nu jurăm nicidecum, ci să spunem întotdeauna
adevărul." 2
Teofilact a scris: “Jurământul este o operă a Diavolului. Dar vor zice unii:
«De ce atunci l-a poruncit Moise?» Răspunsul este că pe timpul lui Moise,
jurământul era bun. Dar după ce a venit Cristos, jurământul a devenit un lucru
rău ca şi circumciderea, jertfirea animalelor şi altele. Jurământul s-a potrivit
pentru om numai pe vremea lui Moise, dar nu şi după ce a venit Mântuitorul, aşa
cum nu se potriveşte alăptarea la pieptul mamei pentru un om în toată firea.” 3
Ioan Gură de Aur care era episcop la Constantinopol în jurul anilor 400 a
spus, ca şi Teofilact, că jurământul era bun numai pentru cei din vechime, dar nu
şi pentru creştini, aşa cum nici laptele mamei nu este bun pentru un om matur, ci
numai pentru un sugar. Şi tot Ioan Gură de Aur a zis: “Când cineva ne obligă să
jurăm, noi ştim că frica de Dumnezeu este mai mare decât orice silire." 4
Eusebiu, istoricul Bisericii Primare, ne-a relatat cum cineva a cerut unui
creştin cu numele Vasilid să jure şi cum acesta, refuzând să jure, a declarat că este
creştin şi că unui creştin nu-i este permis să jure, fapt pentru care a fost denunţat,
întemniţat şi decapitat 5.
Şi Fericitul Augustin era tot aşa de categoric împotriva jurământului ca şi
Ioan Gură de Aur şi alţi teologi 6
Cezarii adeseori îi acuzau pe creştini că nu le erau loiali şi astfel îşi
întindeau Sabia împotriva lor, dar ei totuşi au rămas fermi la învăţătura
Mântuitorului. Comentatorul german Tolüc a zis că de abia din secolul al V-lea,
când creştinismul a devenit Biserică de stat, teologii au început să facă speculaţii
filozofice asupra cuvintelor Fiului lui Dumnezeu; şi, ca să facă concesie
împăraţilor, ei au introdus jurământul creştin pe care îl practică de-a lungul celor
două milenii împăraţii şi oamenii de rând, punând mâna pe Biblie sau pe inimă şi
jurând pe Numele lui Dumnezeu 7.
Ieronim (340-420 d.Cr.) era unul dintre cei mai mari susţinători ai
jurământului. El, explicând acest text, a zis că Domnul Isus nu ne-a oprit să nu ne
jurăm pe Dumnezeu, ci numai pe cer, pe pământ, pe capul nostru, pe viaţa noastră
etc. Şi a argumentat lucrul acesta cu Deuteronom capitolele 6 şi 7 unde Moise a
poruncit ca să ne jurăm numai pe Dumnezeu 8.
243
Susţinătorii jurământului au adus în favoarea acestuia următoarele patru
argumente:
Primul, că Dumnezeu S-a jurat în Vechiul Testament. Spre exemplu în
Ezechiel scrie: "Spune-le: «Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc
moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască»”. (33:11 şi
Evrei 6:13-18)
Al doilea, că şi Apostolul Pavel s-a jurat în Noul Testament atunci când a
scris în a doua sa Epistolă către Corinteni: “Îl iau pe Dumnezeu martor faţă de
sufletul meu că n-am mai venit până acum la Corint tocmai ca să vă cruţ.” (1:23)
Al treilea, că şi un înger puternic care avea deasupra capului un curcubeu,
a cărui faţă era ca soarele şi care ţinea în mână o cărticică deschisă, s-a jurat în
Apocalipsa. Ioan Teologul a scris: “Şi îngerul pe care-l văzusem stând în picioare
pe mare şi pe pământ, şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer (6) şi a jurat pe Cel care
este viu din eternitate în eternitate.” (10:5-6)
Şi, al patrulea argument pe care l-au adus susţinătorii jurământului este că
Domnul Isus a prezentat în acest pasaj numai un ideal înalt, dar pe care lumea nu-l
va putea atinge niciodată.
Adevărul este că, cei ce au adus aceste argumente nu sunt adevăraţi
teologi, ci aşa după cum am văzut, mai de grabă nişte linguşitori şi iubitori de
concesii. Dumnezeu nu S-a jurat niciodată, ci teologii Vechiului Testament care
au crezut că jurământul este un lucru bun, I l-au pus adeseori pe buze ca să-şi
întărească inspiraţia.
Pentru faptul că Dumnezeu nu Se jura, ci scriitorii Vechiului Testament I-
au pus jurământul pe buze, avem marea dovadă că nici un muritor nu I-a auzit
vreodată glasul. Chiar Mântuitorul a spus cu gura Lui: “Voi nu I-aţi auzit
niciodată glasul, nu I-aţi văzut deloc faţa.” (Ioan 5:37) Şi “Nimeni nu L-a văzut
vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a
făcut cunoscut.” (Ioan 1:18) Numai Fiul Celui Preaînalt care a stat o veşnicie
întreagă în cea mai mare intimitate cu Tatăl, I-a văzut faţa, I-a auzit glasul şi L-a
cunoscut.
Şi acum, dacă Mântuitorul era singurul care L-a cunoscut pe Dumnezeu,
care ne-a coborât glasul celui Preaînalt şi care a venit ca să ni-L arate pe Tatăl în
viaţa Sa, nu S-a jurat niciodată şi ne-a învăţat că jurământul este un păcat, atunci
cum am putea să concepem că Dumnezeu S-a jurat?
Şi dacă Dumnezeu nu S-a jurat şi scriitorii Vechiului Testament nu I-au
auzit niciodată glasul şi nu I-au văzut deloc faţa, atunci cum au putut ei să zică
adeseori: “Aşa vorbeşte Domnul", “Domnul mi-a vorbit faţă în faţă şi gură către
gură.” (Exod 33:10; Num.12:8) şi "am primit Legea din mâna lui Dumnezeu şi
scrisă cu degetul Lui?” (Deut.9:10) Răspunsul este că scriitorii Vechiului
Testament nu I-au auzit glasul şi nu I-au văzut faţa în sens literal. Acestea nu erau
decât nişte expresii ale vremii de atunci, pe care ei le foloseau pentru descoperirile
244
pe care le-au primit de la Dumnezeu şi de care erau siguri. Ei redând adevărul lui
Dumnezeu prin cuvintele lor şi pe fondul concepţiilor lor l-au pus în gura Celui
Preaînalt în această formă. Aceasta era singura cale pe care Dumnezeu vorbea
oamenilor în Vechiul Testament şi ei Il puteau înţelege întrucâtva.
Apoi, este adevărat că Apostolul Pavel s-a jurat. Dar, tot aşa de adevărat
este şi faptul că şi el era supus slăbiciunilor ca şi noi. Faptul că Apostolul Pavel s-
a jurat era un cusur şi nu o virtute. Biblia este o carte atât de sfântă, încât nu putea
să ascundă nici chiar păcatele celor mai mari personaje de pe paginile ei. Ea ne
arată că Apostolul Pavel era un mare bărbat al Noului Testament care a putut să
spună adeseori: "Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui
Cristos.” (1 Cor.11:1) “Eu însumi nu mă mai judec pe mine, (4) căci n-am nimic
împotriva mea.” (1 Cor.4:3-4) şi “Pot totul în Cristos care mă întăreşte.”
(Fil.4:13) Şi tot ea ne arată că şi în viaţa lui erau momente când a zis despre sine:
“… Cristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe cei păcătoşi dintre care cel
dintâi sunt eu.” (1 Tim.1:15) şi “O, nenorocitul de mine! Cine mă va scăpa de
acest trup de moarte?” (Rom.7:24) Numai Domnul Isus n-a avut nici cea mai
mică greşeală în tot ceea ce ne-a spus şi a făcut. Apostolul Pavel a scris despre
Domnul Isus în Epistola sa către Evrei: “Care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi
noi, dar fără păcat.” (4:15) Şi chiar Mântuitorul personal a întrebat pe cei care L-
au cunoscut: “Cine din voi poate dovedi că am păcătuit?” (Ioan 8:46)
Şi acum, cine a greşit, Domnul Isus care ne-a învăţat ca să nu jurăm
nicidecum sau Apostolul Pavel atunci când s-a jurat? Desigur că Apostolul Pavel.
Şi Apostolul Petru a avut o asemenea eclipsă în viaţă. El, deşi L-a auzit pe Fiul lui
Dumnezeu, spunând în Predica de pe Munte “să nu juraţi nicidecum”, totuşi s-a
jurat în curtea marelui preot atunci când Mântuitorul a fost arestat. Evanghelistul
Matei a scris: “Atunci el a început să se blesteme şi să se jure, zicând: «Nu-L
cunosc pe omul acesta!» În clipa aceea a cântat cocoşul." (26:73-74)
Apoi, când am tratat studiile Portretul lui Cristos cel glorificat
(Vol.I,Stud.15) şi Deschiderea uşii cerului (Vol.II,Stud.1) în lucrarea intitulată,
Studii asupra Apocalipsei, am văzut că exegeţii şi comentatorii acestei ultime
cărţi din Biblie ca: Ramsay, Hendriksen, Auberlen şi altii, ne spun că Ioan
Teologul n-a văzut cerul în natura şi forma lui reală, pentru că nu l-ar fi putut
percepe şi înţelege. Ci Dumnezeu, pe de o parte, prin răpire în duh, l-a exaltat la o
percepere maximă, iar pe de altă parte, prin viziune, a coborât realităţile cereşti la
nivelul puterii priceperii lui 9. Aşa se explică faptul că Ioan Teologul nu L-a văzut
pe Domnul Isus în Apocalipsa în natura şi în forma Lui reală, ci în imagini şi
simboluri convenţionale. Este absurd că Domnul Isus să fi avut în mod real forma
unui miel cu şapte coarne şi şapte ochi, aşa cum i S-a arătat în 5:6 etc. Tot astfel,
Ioan Teologul nu l-a văzut pe acest înger puternic în natura lui cerească şi nu i-a
auzit cuvintele lui reale cu care teologii amintiţi susţineau jurământul, ci el a văzut
o imagine cu simboluri convenţionale şi a auzit explicaţia acestei imagini pe care
245
a făcut-o în termenii şi pe fondul concepţiei lumii Vechiului Testament pe care o
avea cu privire la jurământ şi cu care cititorii Apocalipsei erau familiarizaţi.
Iar, la ultimul argument al acestor teologi care susţin jurământul,
răspundem că este adevărat că toată lumea nu va atinge niciodată acest ideal înalt
de a nu jura. Mântuitorul ştia lucrul acesta şi totuşi ni l-a pretins; şi dacă El ni l-a
pretins, aceasta înseamnă că dacă lumea nu vrea să accepte acest standard înalt,
atunci măcar cei ce vor să fie ai Lui trebuie să-l respecte.
În al doilea rând, Mântuitorul a interzis jurământul
II. FIINDCĂ EL ESTE O ETICHETĂ FALSĂ A DIAVOLULUI CARE

DUCE LUMEA NUMAI ÎN EROARE
Dascălul divin ne învaţă că adevărul nu se poate sprijini niciodată pe

jurământ, această etichetă falsă a lui Satan, fiindcă nu jurământul este garanţia
unei afirmaţii, ci caracterul unui copil al lui Dumnezeu. Mântuitorul ne
demonstrează cel mai bine lucrul acesta pe fondul jurământului poporului evreu.
Pentru evrei, Iehova fiind singurul Dumnezeu, El era atât de mare şi sfânt încât ei
se îngrozeau numai când trebuiau să-I pronunţe numele, dar să se mai jure pe El?
Şi, cu toate acestea, ne spune Fiul Celui Preaînalt, că şi la ei jurământul era cea
mai mare ducere în eroare fiindcă Diavolul, Tatăl Minciunii, era şi tatăl lor (Ioan
8:44).
Evreii au împărţit jurământul în două feluri: jurământul care se lega şi
jurământul care nu se lega. Jurământul care se lega de blestemul cerut, era
jurământul în care se lua numele lui Dumnezeu. Iar jurământul care nu se lega de
blestem, era jurământul în care se evita numele lui Dumnezeu şi se luau, în
schimb, alte nume ca: numele cerului, al pământului, al Ierusalimului etc. Spre
exemplu: “Să n-am parte de binecuvântarea cerului dacă…”. “Să nu mai calc
pământul dacă…”. “Să n-am parte de Sfânta cetate...”. Să nu văd mângâierea
lui Israel…”. Ceea ce înseamnă: "Să n-am parte de venirea lui Mesia”. “Pe capul
sau pe viaţa mea…”etc.10
De la regula amintită fac excepţie numai două cuvinte: aurul de la
Templu şi darul de pe altar, fiindcă atât aurul depozitat în încăperea cubică de
10m care se afla deasupra Sfintei Sfintelor (Vol.I,Stud.47), cât şi darul de pe altar,
erau considerate ca fiind ale lui Dumnezeu. Raţionamentul speculativ al acestei
învăţături evreieşti a constat în faptul că Dumnezeu era partener într-o tranzacţie
de jurământ numai atunci când I se lua numele. Iar dacă nu I se lua numele, El nu
avea nimic de-a face cu acel jurământ.
Cărturarii ştiau că atât ei, cât şi întreg poporul aveau buze necurate şi că
Dumnezeu în atotsfinţenia Sa era un foc mistuitor. Astfel, ca să nu-i prindă
blestemul cerut în jurământ, ei au recurs prin omiterea numelui Lui la ceea ce se
246
numea ştiinţa eschivării. Ei erau mari experţi ai acestei ştiinţe şi au învăţat şi
poporul această artă fină a eschivării. 11
Mântuitorul a condamnat aspru această practică, care nu era altceva decât
o etichetă falsă a lui Satan şi care ducea lumea numai în eroare. Evanghelistul
Matei a scris că Domnul Isus a spus acestor dascăli ai ştiinţei eschivării: “Vai de
voi, povăţuitori orbi, care ziceţi: «Dacă jură cineva pe Templu, nu este nimic; dar
dacă jură pe aurul Templului, este legat de jurământul lui.» (17) Nebuni şi orbi!
Ce este mai mare: aurul sau Templul, care sfinţeşte aurul? (18) «Dacă jură
cineva pe altar, nu este nimic, dar dacă jură pe darul de pe altar, este legat de
jurământul Iui.» (19) Nebuni şi orbi! Ce este mai mare: darul sau altarul, care
sfinţeşte darul? (20) Deci cine jură pe altar, jură pe el şi pe tot ce este deasupra
lui; (21) cine jură pe Templu, jură pe el şi pe Cel care locuieşte în el; (22) şi cine
jură pe cer, jură pe tronul lui Dumnezeu şi pe Cel care şade pe el.” (23:16-22)
Şi, în al treilea rând, Mântuitorul a interzis jurământul, cu glas de
Dumnezeu
III. PENTRU CĂ EL ESTE O INSULTĂ ADUSĂ LA ADRESA NATURII ŞI

A CARACTERULUI CELUI PREAÎNALT
Evreii nu se jurau pe numele lui Dumnezeu sau cu jurământul care se lega
fiindcă ei aveau o mare scuză: că Dumnezeu era atât de mare şi de sfânt, încât ei
nu aveau voie nici chiar să-I pronunţe numele decât în cazuri speciale, dar să se
mai jure pe numele Lui! În Exod 20:7 stă scris: “Să nu iei în deşert Numele
Domnului Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua
în deşert Numele Lui.” Acesta era motivul pentru care ei, aşa cum am văzut, au
recurs numai la jurământul care se făcea în numele cerului, al pământului, al
Ierusalimului, al Templului, al altarului, a propriei lor vieţi etc, pe care l-au numit
jurământul care nu se lega, şi şi-au ridicat eschivarea de la legarea blestemului la
un adevărat rang de ştiinţă, fiindcă credeau că teoria lor corespundea realităţii prin
faptul că au constatat din propria lor experienţă că, deşi au minţit când au jurat şi,
aceasta nu numai o dată, totuşi Dumnezeu nu i-a pedepsit.
Domnul Isus mai întâi a explicat că nu este adevărat că dacă cineva nu ia
numele lui Dumnezeu într-un jurământ, ci numai lucrurile pe care le-am amintit,
Cel Preaînalt nu are nimic de-a face cu acel jurâmânt. Fiul lui Dumnezeu ne-a
spus, Il redăm parafrazat: "Cum au putut cărturarii să afirme că numai aurul din
Templu şi darul de pe altar Îi aparţin lui Dumnezeu? Oare ei n-au ştiut că
Prorocul Isaia a numit cerul: scaunul lui Dumnezeu şi pământul: aşternutul
picioarelor Lui (66:1), că Psalmii au numit Ierusalimul: cetatea lui Dumnezeu
(45:2;87:3) şi că viaţa fiecăruia este în mâna lui Dumnezeu? Şi dacă au ştiut
toate acestea, atunci cum au putut ei să zică că dacă cineva nu ia numele Iui
Dumnezeu într-un jurământ, Dumnezeu este exclus din tranzacţiile acelui om?”
247
Fiul Celui Preaînalt ne învaţă că nimeni nu-L poate exclude sau include pe
Dumnezeu în sau din diferite compartimente ale vieţii când vrea şi cum vrea.
Pentru că El, care este pretutindeni este în tot parcursul vieţii noastre, nu ne aude
numai cuvintele pe care le rostim în numele Lui, dar chiar şi pe acelea pe care n-
am vrea să ajungă niciodată la urechile Sale.
Mântuitorul când ne-a arată că nepedepsirea la blesteme nu se datorează
faptului că cineva Îi include sau nu numele lui Dumnezeu în jurământul său, ci în
felul de-a fi al Celui Preaînalt. De aceea, El a continuat să afirme că nimeni nu
poate să facă cu jurământul său nici măcar “un singur fir de păr alb sau negru."
Aici Fiul lui Dumnezeu ne arată că Tatăl ceresc nu Se implica niciodată în
jurământul cuiva, fiindcă jurământul este în cea mai mare discordanţă cu natura şi
caracterul Lui; şi fiindcă el este una dintre cele mai mari blasfemii aduse la adresa
lui Dumnezeu, care Îl aşează pe Cel Atotsfânt în postul unui călău, ca atunci când
cineva se jură: "să-i sece ochii", “să-i cadă mâinile" sau “să nu-şi mai vadă
copiii”, Dumnezeu să şi execute. Acesta este un adevărat păgânism. Şi aceasta
este adevărata însemnătate a cuvintelor Mântuitorului când a zis: "Să nu juraţi
nicidecum” fiindcă jurământul vine de la CeI Rău şi pentru că el este una dintre
cele mai mari insulte adusă naturii şi caracterului Celui Preaînalt.
Teologul german Th. Zahn a zis că în Leviticul 19:12 se interzice numai
jurământul strâmb; pe când Domnul Isus a interzis orice jurământ: pe cel ce avea
la bază adevărul, cât şi pe cel ce avea la bază minciuna; pe cel ce se făcea în
numele lui Dumnezeu, cât şi pe cel ce includea în tranzacţia lui alte lucruri
valoroase ca: cerul, pământul, viaţa, ochii etc.12
În cadrul poporului evreu era o confesiune mică care se numea esenieni.
Aceştia au refuzat să jure în mod categoric. Istoricul evreu, Iosif Flavius a scris
despre ei următoarele cuvinte: "Esenienii sunt eminenţi, cuvântul lor are mai
multă greutate decât un jurământ. Ei cred că jurământul chiar în sine este mai
rău decât un jurâmânt strâmb, deoarece cel care nu poate fi crezut fără să se jure
deja este condamnat.” 13 Iar, în cadrul Bisericii creştine: Biserica Primară,
valdenzii, anabaptiştii, menoniţii şi quakerii, au refuzat să facă orice fel de
jurământ. 14
În încheiere, dorim să atingem problema cea gingaşă şi foarte
controversată, care se pare că există între cerinţa Mântuitorului când a zis "să nu
juraţi nicidecum” şi cerinţa oricărui stat. Dacă suntem obiectivi şi vom trata
problema aceasta într-un mod academic, vom vedea că nu este nici o contradicţie.
Am văzut că jurământul îşi are originea în religiile păgâne şi că cel care făcea un
asemenea jurământ se blestema ca să-l pedepsească zeii. Domnul Isus ne-a
interzis în mod categoric un astfel de jurământ pentru că lovea, aşa după cum am
văzut, în natura şi caracterul lui Dumnezeu. Pe când, jurământul de loialitate faţă
de patrie, sau un alt jurământ de felul acesta, este de o altă natură şi că el are o altă
substanţă. El nu are la bază deloc un caracter religios, ci altul laic. Şi subdstanţa
248
lui nu este blestemul ca al celui religios, ci o promisiune de loialitate faţă de
patrie. Dacă substanţa lui ar fi blestemul, autorităţile ar lăsa totul pe seama zeilor
sau a lui Dumnezeu. Dar, pentru că substanţa lui este un angajament solemn de
supunere faţă de stat, în cazul călcării acestuia, autorităţile sunt obligate ele să
pedepsească.
La aceasta s-a referit marele teolog şi comentator german Th. Zahn, care
era împotriva jurământului religios, atunci când a zis că numai nepriceperea
acestui text ne duce la ideea că Cristos ar fi interzis jurământul de loialitate faţă de
patrie şi jurămânuntul înaintea instanţelor judecătoreşti 15. Şi tot lucrul acesta l-a
avut în vedere şi martirul Apolonie (180-181 d.Cr.) atunci când a zis că
jurământul religios este o mare ruşine pentru un creştin, iar promisiunea de
loialitate pe care creştinul trebuie s-o facă cu un cuget curat este o datorie sacră 16.
Jurământul care se depune la armată nu este altceva decât o promisiune
solemnă de loialitate faţă de patrie. În cazul acesta, cuvântul jurământ îşi pierde
însemnătatea sa originală şi primeşte înţelesul de angajament solemn.
Tot astfel stau lucrurile şi cu instanţele judecătoreşti. Jurământul de la
tribunal nu este altceva decât un angajament solemn că vom spune adevărul.
Ştiind că jurământul laic nu este un păcat ca cel religios şi că el nu are nici
chiar înţelesul de jurământ, noi putem promite cu un cuget curat loialitate faţă de
o cerinţă bună a patriei şi că vom spune tot adevărul înaintea unei instanţe
judecătoreşti. Iar în toate celelalte cazuri da-ul nostru trebuie să fie da şi nu-ul, nu;
şi tot ce trece peste aceste cuvine vine de la Cel Rau.
1. Lopuhin, A.P., Comentari la Evanghelia după Matei, p. 141.

2. Iustin Martirul, Apology I, 16;
Lopuhin, A.P., Comentari la Evanghelia după Matei, p. 139.
3. Op. cit. p. 140.
4. Op. cit. p. 139 – 140.
5. Eusebius, Ecclesiastical History 1, 5;
Lopuhin, A.P., Comentari la Evanghelia după Matei, p. 139.
6. Op. cit. p. 140.
7. Tolüc, Bergpredigt, p. 284;
Lopuhin, A.P., Comentari la Evanghelia după Matei, p. 140 - 141.
8. Op. cit. p. 140.
9. Ramsay, W., Revelation, p. 225;
Hendriksen, W., More than Conquerors, p. 81;
Auberlen, C.A., The Prophecies of Daniel and the Revelation of St. John, p.
76.
11. Op. cit.
249
14. Lopuhin, A.P., Comentari la Evanghelia după Matei, p. 141;
16. Op. cit.
250
33. INTERZICEREA RĂZBUNĂRII
Matei 5 : 38 - 41
30 Aţi auzit că s-a zis: "Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte:"
39 Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău. Ci oricui
te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt.
40 Oricui vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina lasă-i şi cămaşa.
41 Dacă te obligă cineva să mergi cu el o milă, mergi cu el două.
Luca 6 : 29 - 30
29 Dacă te bate cineva peste un obraz, întoarce-i-l şi pe celălalt. Dacă îţi
ia cineva haina cu forţa, nu-l opri să-ţi ia şi cămaşa.
30 ... şi celui ce-ţi ia cu forţa ale tale, nu i le cere înapoi.
Armonizat
1 Aţi auzit că s-a zis: "Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte:"(Mt.v.38)
2 Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău. Ci oricui te
loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt. (Mt.v.39)
3 Oricui vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina (Mt.v.40) nu-l opri să-ţi
ia şi cămaşa. (Lc.v.29)
4 Dacă te obligă cineva să mergi cu el o milă, mergi cu el două. (Mt.v.41)
5 ... şi celui ce-ţi ia cu forţa ale tale, nu i le cere înapoi. (Lc.v.30)
Acest text intitulat Interzicerea răzbunării, ne arată două lucruri: cauzele

interzicerii răzbunării şi înlocuirea acesteia cu legea dragostei.
I. CAUZELE INTERZICERII RĂZBUNĂRII
Mântuitorul a interzis răzbunarea din două motive:

1. Primul motiv este că ea făcea parte din legea talionului.
Omenirea a fost şi este confruntată cu trei legi: legea junglei, legea
talionului şi legea dragostei.
Fiul lui Dumnezeu când a tratat subiectul Interzicerea răzbunării, a avut în
vedere în mod special legea talionului, cunoscută sub numele de “Legea lui
Hammurapi” şi “Legea lui Moise”. Hammurapi era împăratul Babilonului (1792-
1750 î.Cr.). Principiul acestei legi era: “Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”,
ceea ce înseamnă că dacă un om a cauzat cuiva o vătămare sau o stricăciune,
acelaşi lucru trebuie să i se aplice şi lui 1.
251
Legea talionului nu o practicau numai evreii, ci şi alte popoare antice. Ea
se găsea şi în legea lui Solon care a trăit in secolul al VI-lea înainte de Cristos şi în
cele 12 table de legi romane 2.
Moise care a trăit în jurul anilor 1.500 înainte de Cristos, a fost inspirat să
adopte în legea lui principiul lui Hammurapi. El a scris în Deuteronom: “Să n-ai
milă, ci să ceri: viaţă pentru viaţă, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână
pentru mână, picior pentru picior.” (19:21)
Legea talionului “ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” era superioară
legii junglei care cerea “viaţa unui om pentru un dinte”. Această lege din comuna
primitivă o găsim în Geneza atunci când Lemeh a zis: “Am omorât un om pentru
rana mea şi un tânăr pentru vânătăile mele. (24) Cain va fi răzbunat de şapte ori,
iar Lemeh de şaptezeci de ori câte şapte.” (Gen.4:23-24)
Legea talionului era începutul miIei. Scopul ei iniţial era limitarea
răzbunării. Specificul societăţii din triburi era duşmănia şi răzbunarea de moarte
faţă de un alt trib. Dacă cineva dintr-un trib vătăma pe un om din alt trib, atunci
tot tribul celui vătămat se năpustea împotriva tribului celui care a comis vătămarea
şi astfel se făceau multe crime. Ca triburile să fie cruţate, legea talionului cerea că
numai cel ce producea vătămarea să fie pedepsit; şi pedeapsa lui pentru a satisface
tribul celui vătămat trebuia să fie la fel cu vătămarea pe care el a pricinuit-o altuia.
Apoi, legea talionului nu se aplica în sens literal nici chiar într-o societate
semicivilizată. Justiţia evreiască a argumentat că nu era drept să scoţi un ochi bun
pentru altul rău. Ea a reevaluat vătămarea în bani în care se includeau: mădularul
deteriorat, suferinţa, tratamentul, timpul pierdut şi umilinţa suferită.
Legea talionului a prins în natura umană decăzută cele mai adânci
rădăcini. Ea, aşa după cum am văzut, dăinuie de 4.000 de ani. Unii au zis că la
temelia ei stă marele principiu, că Universul se bazează pe legi rigide care trebuie
respectate întocmai. Numai că Fiul Celui Preaînalt ne-a spus că la baza
Universului se află o altă lege: legea dragostei; că Dumnezeu Şi-a imprimat
pretutindeni şi în toate dragostea; şi că întreaga creaţie cântă sufletului nostru
simfonia iubirii Lui.
Este adevărat că legea talionului “ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte",
nu s-a aplicat niciodată în mod literal, că avea la bază într-o măsură oarecare mila,
şi că ea se părea experţilor legii ca fiind cea mai bună. Şi, cu toate acestea,
Mântuitorul a condamnat-o cu desăvârşire, pentru că răzbunarea oricât ar fi de
controlată şi restrânsă, ea n-are ce căuta în viaţa unui copil al lui Dumnezeu.
2. Şi, al doilea motiv pentru care Mântuitorul a interzis răzbunarea este că
ea se amplifică foarte mult.
Legea talionului are lacunele ei. Pe ea nu o interesează făptaşul, ci fapta.
Ea spune: atâta este infracţiunea, atâta este pedeapsa. O altă lacună a legii
talionului este că ea foloseşte arma infractorului. Şi un alt neajuns al ei este că ea
îl împinge pe om într-un cerc vicios, deoarece ura dă naştere la ură şi lovitura
252
provoacă o altă lovitură.
Mântuitorul ne arată că omului vechi care zace în Cel Rău, îi place legea
talionului. Numai că Domnul Isus a venit ca să aducă o altă făptură care să
trăiască după legea dragostei. Şi după cum Fiul lui Dumnezeu n-are nimic comun
cu Satan, tot aşa nici făptura cea nouă în Cristos, nu se simte deloc bine într-o fire
răzbunătoare şi setoasă după sânge, care vrea ochi pentru ochi şi dinte pentru
dinte. Răzbunarea face parte dintr-o lume robită şi decăzută a Diavolului care va
pieri pentru veci de veci. Un om se cunoaşte din ce fel de împărăţie face parte
după comportamentul lui, pentru că el trăieşte după felul cum este viaţa în acea
lume.
Când Apostolul Petru a tăiat urechea robului marelui preot în grădina
Gheţimanii, Mântuitorul i-a zis: “Pune-ţi sabia în teacă.” (Ioan 18:11) Ceea ce
înseamnă în termenii subiectului nostru: “Petre, adevărat îţi spun că toţi care
trăiesc după legea talionului şi scot sabia, de sabie vor pieri, pentru că această
lege nu diminuiază răzbunarea, ci dimpotrivă o amplifică şi o intensifică până la
cele mai mari crime.” Apoi, aplicând legea dragostei, S-a aplecat, a luat urechea
tăiată a lui Malhu şi a vindecat-o.
Chiar şi în versurile budiste scrie: “Învinge mânia cu mila; Învinge
nedreptatea cu dreptatea; Învinge pe omul rău cu bunătatea; Şi pe cel mincinos
cu adevărul.” 3
Acest pasaj din cele două Evanghelii: Matei şi Luca, abundă cel mai mult
în esenţa eticii unei lumi noi. În el avem caracteristica eticii creştine şi conduita
copiilor lui Dumnezeu care îi deosebeşte de ceilalţi oameni.4
Şi, în al doilea rând, textul citit ne arată
II. ÎNLOCUIREA RĂZBUNĂRII CU LEGEA DRAGOSTEI
În acest pasaj, Mânturtorul ne-a redat tabloul eticii creştine în trei imagini
vii:
1. Prima imagine este a loviturii peste obrazul drept şi a întoarcerii
celui stâng.
Domnul Isus a zis: "Dar Eu vă spun: «Să nu vă împotriviţi celui care vă
face rău. Ci oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt.»”
(Mt.v.39)
În această imagine, Mântuitorul ne arată că un copil al lui Dumnezeu nu se
poate răzbuna niciodată când cineva îl insultă.
A lua aceste trei imagini într-un literalism crud: a lovirii peste obrazul
drept şi a întoarcerii celui stâng, a luării hainei şi a dăruirii şi cămăşii şi a silirii
de-a merge o milă şi a mergerii de bunăvoie a celei de-a doua mile, înseamnă a
greşi în mod sigur. Iată de ce ne este necesar să cunoaştem adevărata însemnătate
253
a ceea ce ne-a spus Mântuitorul prin aceste trei imagini!
Fiul lui Dumnezeu ne vorbeşte pe fondul lovirii peste obrazul drept despre
o altă lovitură care se suportă mult mai greu. Nimeni nu poate lovi pe cineva cu
mâna dreaptă peste obrazul drept, decât cu dosul mâinii. Iar a lovi pe cineva cu
dosul mâinii, legea rabinlor a spus că este o mare insultă adusă la adresa celui
pălmuit. 5
Ni se întâmplă rar de tot sau chiar deloc, ca cineva să ne lovească peste
obraz în sens literar. Dar, în schimb, avem parte adeseori să fim pălmuiţi cu tot
felul de insulte şi denigrări.
Mântuitorului I s-au dat multe palme de felul acesta. Vom aminti numai
câteva dintre ele: O palmă I s-a dat atunci când a fost calomniat că era un băutor
de vin. O altă palmă I s-a dat când a fost calomniat că era ca vameşii şi păcătoşii,
pe motivul că El căuta să ajute chiar şi pe cei mai decăzuţi oameni. O altă palmă I
s-a dat când a fost calomniat că era un blasfemiator de Dumnezeu. O altă palmă I
s-a dat când a fost acuzat că era aliatul lui Beelzebul. Şi o altă palmă I s-a dat
atunci când era dus ca un infractor înaintea unui scaun de judeactă. Şi El, la nici
una dintre aceste lovituri strigătoare la cer nu S-a răzbunat, ci dimpotrivă, a întors
şi celălalt obraz.
Când Pilat Il judeca, se aştepta ca Domnul Isus să Se apere, fiindcă ştia că
evreii L-au dat în mâinile lui din invidie; şi Pilat ştia şi faptul că Mântuitorul avea
argumente împotriva acuzatorilor Lui. Dar, ce i s-a dat să vadă şi ce l-a surprins pe
acest dregător roman cel mai mult era că, Mântuitorul tăcea şi că El singur accepta
tot ce-i urzeau ei!
De ce Fiul lui Dumnezeu a tăcut la acuzaţiile vrăjmaşilor Săi? Dacă n-a
vrut să Se răzbune pe ei, atunci de ce măcar nu S-a apărat? Noi descoperim aici că
El nu numai că n-a vrut să Se apere, dar că Şi-a întors şi celălalt obraz ca să fie
chiar şi răstignit. Dacă El se răzbuna sau chiar se apăra, atunci S-ar fi asemănat cu
noi. Şi dacă ar fi întors vrăjmaşilor lovitură pentru lovitură, ea era o lovitură de
moarte dată propriei Sale Evanghelii, propriei Sale Împărăţii şi propriei Sale
Fiinţe dumnezeieşti.
Fiul lui Dumnezeu Şi-a expus învăţătura care stă la baza Împărăţiei
Cerurilor, în Predica de pe munte şi Şi-a demonstrat-o în modul cel mai practic pe
un alt munte numit Golgota.
Primii creştini, de asemenea, când au fost denigraţi în fel şi chip că erau
canibali, imorali şi incendiatori, nici ei nu s-au răzbunat, ci dimpotrivă erau gata
să întoarcă şi celălt obraz.
Astfel, atunci când Domnul Isus a zis urmaşilor Săi: “Oricui te loveşte
peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt”, le-a spus cu alte cuvinte: “Oricât
de grav te-ar insulta cineva, nu te răzbuna, ci dimpotrivă, suportă cu răbdare,
fiindcă tu faci parte dintr-o altă împărăţie în care domneşte legea dragostei!”
2. A doua imagine a eticii creştine este luarea hainei şi a dăruirii
254
cămăşii de bunăvoie.
Domnul Isus a zis: “Oricui vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-
i şi cămaşa.” (Mt.v.40)
Mântuitorul ne arată în această imagine că un copil al lui Dumnezeu nu se
poate răzbuna niciodată când cineva îi calcă drepturile.
Evreii aveau două feluri de veşminte lungi: veşmântul interior şi
veşmântul exterior. Veşmântul interior este tradus în Biblia noastră românească
cămaşă, iar veşmântul exterior haină. Veşmântul exterior, era mai gros iar
veşmântul interior era cu mult mai scump decât cel exterior. Aproape toţi evreii
aveau câte un singur veşmânt exterior, ca de altfel şi interior, pe care ziua îl
purtau, iar noaptea se acopereau cu el. Legea evreiască intezicea ca cineva să ia de
la semenul său acest veşmânt exterior 6. Moise a scris în Exod: "Dacă iei zălog
haina aproapelui tău, să i-o dai înapoi înainte de apusul soarelui, (27) căci este
singura lui învelitoare, este haina cu care îşi înveleşte trupul: cu ce are să se
culce?” (22:26-27) Nimeni nu avea voie să lase pe un evreu fără veşmântul
exterior fiindcă el îi era strict necesar.
Apoi, Evanghelistul Matei n-a scris în textul grecesc: “Dacă cineva vrea
să-ţi ia veşmântul exterior, lasă-i şi veşmântul interior.” Ci “Dacă cineva vrea să-
ţi ia veşmântul exterior, cea ce nici chiar legea nu permite nimănui să-ţi ia, dă-i
tu de bunăvoie chiar şi veşmântul interior, care este cu mult mai scump decât
veşmântul exterior.” Fiul lui Dumnezeu n-a predicat aici o rezistenţă pasivă, ci
alta activă, la un nivel cu mult mai înalt. EI n-a zis: “Dacă te loveşte cineva peste
obrazul drept, lasă-l să te lovească şi peste cel stâng”, ci “întoarce-i tu singur şi
celălalt obraz”. El n-a zis: “Dacă îţi ia cineva haina, lasă-l să-ţi ia şi cămaşa”, ci
“dă-i-o tu.” Şi El n-a spus: “Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă, permite-i
să te ducă şi a doua milă”, ci “mergi tu de bunăvoie şi a doua milă.” Aici,
obrazul întors, cămaşa oferită ca adaus la haină şi mersul celei de-a doua mile de
bunăvoie, schimbă lucrurile total. Ele nu sunt altceva decât crearea unui alt câmp
de luptă a unei alte Împărăţii, după o altă strategie şi cu alte arme noi, ale
dragostei.
Când Domnul Isus a întâmpinat cohorta care a venit sa-L aresteze în
grădina Gheţimanii, pe acest teren nou şi cu aceste arme noi, ea a rămas năucită şi
foarte dezorientată. El a păşit înaintea ei şi a întrebat-o: "Pe cine căutaţi?" Şi ea I-
a răspuns: "Pe Isus din Nazaret.” "Dacă Mă căutaţi pe Mine”, i-a zis Mântuitorul:
"Eu sunt. Mă ofer singur în mâinile voastre." Ei când au auzit aceste cuvinte, ne
spune Evanghelistul Ioan: “S-au dat înapoi şi au căzut jos la pământ. (7) El i-a
întrebat din nou: «Pe cine căutaţi?» «Pe Isus din Nazaret,» I-au zis ei. (8) Isus a
răspuns: «V-am spus că Eu sunt.»” (18:4-8)
Şi, când Fiul lui Dumnezeu l-a întâmpinat pe Pilat pe acest teren nou şi cu
aceste arme noi, renunţând de bunăvoie şi din dragoste pentru noi, la cel mai mare
drept care este viaţa, acest judecător roman, zărind gloria lumii din care
255
Mântuitorul făcea parte, I-a zis: “Atunci un Împărat tot eşti!” (Ioan 18:37) Nu
Pilat era acela care Îl judeca pe Domnul Isus, ci el se simţea judecat de
Mântuitorul. Acesta era motivul, ne-a spus Evanghelistul Ioan pentru care “lui
Pilat i-a fost şi mai mare frică.” (19:8)
Cristos, pe acest teren nou şi cu aceste arme noi, ale dragostei, a trezit
lumea din letargia ei spirituală şi a câştigat-o pentru Dumnezeu.
Astfel, Mântuitorul când a zis în Predica de pe munte: “Dacă cineva vrea
să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, dă-i şi cămaşa ”, ne-a spus cu alte cuvinte:
“Dacă cineva vrea să-ţi ia ceva cu forţa nu te răzbuna, ci dimpotrivă, dă-i tu de
bunăvoie chiar şi ce nu este de dat şi ce legea omenească nu permite nimănui să-
ţi ia. Pentru că tu, ca fiu al Împărăţiei dragostei, n-ai voie să te gândeşti
niciodată la drepturile sau paguba ta şi să te răzbuni. Ci întotdeauna trebuie să ai
în vedere îndatoririle şi responsabilitatea ta de copil al lui Dumnezeu, ca să-ţi
ajuţi şi să câştigi chiar şi pe cei mai mari vrăjmaşi pentru Împărăţia Tatălui tău
ceresc.” Creştinul este singurul care nu ţine cont de drepturile lui. Iar cel ce luptă
pentru drepturile lui, acela n-a cunoscut niciodată calea creştină.
3. Şi, a treia imagine a eticii creştine este silirea unei mile şi ducerea de
bunăvoie a celei de-a doua mile.
Domnul Isus a zis: ''Dacă te obligă cineva să mergi cu el o milă, mergi cu
el două." (Mt.v.41).
Mântuitorul ne arată în această imagine că un copil al Domnului nu se
poate răzbuna niciodată când cineva îl obligă să facă ceva ce lui nu-i place.
Aceasta este o imagine pe care omul modern o cunoaşte foarte puţin.
Verbul a obliga din versetul amintit are o istorie lungă. El a apărut în limbile:
ebraică, greacă şi latină de la substantivul persan aggareus care înseamnă
“curier” 7. Persanii aveau un sistem poştal unic pe care l-a introdus împăratul Cir
în secolul al VI-lea înainte de Cristos. Ei au divizat toate şoselele în stadii. După
un anumit număr de stadii, caii odihniţi tebuiau să preia transportul poştei. Dacă
cineva dintre slujbaşii poştei, din întâmplare lipsea, oricare altă persoană era
obligată să sature caii, să dea de mâncare curierului şi dacă era cazul, chiar să
ducă poşta o milă. Aggareus era un termen de constrângere, de a face omul ceea
ce nu-i place 8.
După comentatorul german H.J. Holtzmann, o milă era egală cu 1.000 m
sau cu cca 1.500 de paşi.9
Cuvântul aggareus se mai folosea şi atunci când o ţară ocupantă obliga pe
cetăţenii unei alte ţări să facă anumite servicii. În orice moment un evreu s-a putut
vedea atins de latul unei săbii pe umăr, în semn de supus; şi atunci el ştia că era
constrâns să facă un serviciu pentru romani, ca acela de-a căra armura etc. Lucrul
acesta s-a întâmplat lui Simon din Cirena atunci când a fost silit să ducă crucea
Mântuitorului. 10
Astfel, Domnul Isus când a zis: "Dacă te obligă cineva să mergi cu el o
256
milă, mergi cu el două”, ne-a spus cu alte cuvinte: “Dacă un vrăjmaş te obligă
să-i faci un anumit serviciu, tu ca un copil al lui Dumnezeu, fă-i nu numai cât ţi-a
zis, ci cu mult mai mult; şi munceşte nu cu ciudă şi amărăciune, ci cu bucurie şi
dragoste. Pentru că un fiu al Împărăţiei lui Dumnezeu nu se gândeşte niciodată să
facă ce-i place Iui, ci are în vedere întotdeauna datoria şi privilegiul de-a fi în
slujba altuia.” Creştinul care munceşte fără tragere de inimă sau neeficient, chiar
dacă cineva îl nedreptăţeşte, acela n-a ajuns niciodată la o viaţă de creştin, nici
măcar s-o înţeleagă.
Fiul lui Dumnezeu ne-a spus despre Sine că n-a venit să I se slujească, ci
El însuşi să slujească altora şi chiar să-Şi dea viaţa pentru noi (Matei 20:28).
Ioan Gură de Aur a găsit în acest text nouă trepte de urcare a creştinului
spre culmea virtuţii unui copil de Dumnezeu: prima treaptă este să nu ofensezi; a
doua, când cineva te-a ofensat, tu să nu-i faci la fel; a treia, în timpul ofensei stai
liniştit; a patra, acceptă să suporţi chiar şi mai multă durere de cât ţi-o
pricinuieşte asupritorul; a cincea, să oferi asupritorului chiar şi mai mult decât
vrea să-ţi ia; a şasea, să nu-l urăşti; a şaptea, chiar să-l iubeşti; a opta, să-i faci
bine; şi a noua, să te rogi pentru el.” 11

3. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 147 – 148.
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 404;
Ellison, H.L., Matthew (IBC), p. 1126;
7. Ellison, H.L., Matthew (IBC), p. 1126 a.
Herodot, History VIII, 98;
Josephus, F., Antiquities VIII, 2 – 3 ;
9. Op. cit.
257
34. PORUNCA DRAGOSTEI
Matei 5 : 43 – 48; 7 : 12
43 Aţi auzit că s-a zis: "Să iubeşti pe aproapele tău şi să-I urăşti pe
vrăjmaşul tău."
44 Dar Eu vă spun: Iubiţi-i pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi-i pe cei se
vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei care vă
asupresc şi vă persecută,
45 ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară
soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei
nedrepţi.
46 Dacă îi iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu
fac aşa şi vameşii?
47 Şi dacă îi îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru
neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel?
48 Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este
desăvârşit.
12 Tot ce vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în
aceasta este cuprinsă Legea şi profeţii.
Luca 6 : 27 – 28; 31 - 35
27 Dar Eu vă spun vouă care Mă ascultaţi: “Iubiţi-i pe vrăjmaşii voştri,
faceţi bine celor ce vă urăsc,
28 binecuvântaţi-i pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce se poartă
rău cu voi.
31 Ce vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel.
32 Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii
iubesc pe cei care-i iubesc pe ei.
33 Dacă faceţi bine celor ce vă fac bine, ce răsplată vi se cuvine? Şi
păcătoşii fac aşa.
34 Şi dacă daţi cu împrumut acelora de la care speraţi să luaţi înapoi, ce
răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să ia înapoi
întocmai.
35 Voi, însă, iubiţi-i pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut
fără să speraţi ceva în schimb. Şi răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fiii Celui
Preaînalt, căci El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi.
Armonizat
1 Aţi auzit că s-a zis: "Să iubeşti pe aproapele tău şi să-l urăşti pe
258
vrăjmaşul tău." (Mt.v.43)
2 Dar Eu vă spun vouă care Mă ascultaţi: “Iubiţi-i pe vrăjmaşii voştri,
faceţi bine celor ce vă urăsc, (Lc.v.27)
3 binecuvântaţi-i pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce se poartă
rău cu voi (Lc.v.28), vă asupresc şi vă persecută, (Mt.v.44)
4 ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară
soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei
nedrepţi. (Mt.v.45)
5 Tot ce vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în
aceasta este cuprinsă Legea şi profeţii. (Mt.v.12)
6 Dacă iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată aşteptaţi? Nu fac aşa şi
vameşii? (Mt.v.46) Şi păcătoşii iubesc pe cei care-i iubesc pe ei.(Lc.v.32)
păcătoşii fac aşa. (Lc.v.33)
8 Dacă îi îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru
neobişnuit faceţi? Oare pagânii nu fac la fel? (Mt.v.47)
întocmai.(Lc.v.34)
Preaînalt, căci El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi. (Lc.v.35)
11 Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este
desăvârşit. (Mt.v.48)
Acest text intitulat Porunca dragostei, ne arată două lucruri în legătură cu

dragostea creştină: natura ei şi motivele pentru care Mântuitorul ne-o porunceşte.
I. NATURA DRAGOSTEI CREŞTINE
Predica de pe munte are două puncte culminante: cele opt secrete ale
fericirii şi această poruncă a dragostei.
Domnul Isus a zis în Predica de pe munte: "Dar Eu vă spun vouă care Mă
ascultaţi: «Iubiţi-i pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc.» (Lcv.27 şi
Mt.v.44)
În limba greacă, în care s-a scris Noul Testament, erau patru termeni
pentru cuvântul nostru dragoste: a) Storgē, care se folosea pentru dragostea
familială. b) Eros, care se folosea pentru dragostea dintre un băiat şi o fată. Un
asemenea cuvânt nu este scris nicăieri în tot Noul Testament. c) Philia, care avea
259
o însemnătate largă. El se folosea atât pentru dragostea familială, cât şi pentru
dragostea dintre prieteni, şi în toate celelalte cazuri când erau la mijloc anumite
calităţi şi virtuţi. d) Şi agapē, pe care Noul Testament l-a întrebuinţat pentru
dragostea lui Dumnezeu. Cuvântul agapē arată natura dragostei lui Dumnezeu.
Dragostea agapē nu are în vedere niciodată ce face persoana iubită pentru sine. Ea
nu ţine cont dacă cel iubit o merită sau nu. Şi ea nu caută niciodată binele ei, ci
întotdeauna binele cel mai mare pentru cel iubit 1.
Şi acum, când Mântuitorul ne-a poruncit să ne iubim vrăjmaşii, care dintre
aceste patru cuvinte a întrebuinţat? Evangheliştii Matei şi Luca ne răspund în
modul cel mai surprinzător, că Fiul lui Dumnezeu a folosit cuvântul agapē. În
primele trei feluri de dragoste, omul nu trebuie să depună nici un efort, pentru că
el iubeşte de la sine. Pe când, în dragostea agapē nu există o legătură de sânge, ca
în cazul dragostei storgē; nici de instinct, ca în cazul dragostei eros; şi nici de
estetică, merite sau de alte calităţi, ca în cazul dragostei philia. Astfel, ni se pare
că noi nu putem iubi cu această dragoste nici pe aproapele nostru şi cu atât mai
puţin, pe un vrăjmaş care ne urăşte şi luptă împotriva noastră.
Dragostea agapē este de natură divină, de aceea numai cei care sunt smulşi
din împărăţia urii a Diavolului şi transferaţi în Împărăţia dragostei lui Cristos, îşi
pot iubi vrăjmaşii. Iubirea faţă de vrăjmaşi este cea mai înaltă culme a dragostei.
Ea întrece orice logică denaturată a muritorilor. Această dragoste, care stă la baza
învăţăturii Fiului lui Dumnezeu, face creştinismul să se deosebească fundamental
de toate concepţiile, filozofiile şi religiile lumii. Fericitul Augustin a zis: "Nimic
nu este mai vrednic de mirare ca iubirea faţă de vrăjmaşi.”
Adevăratul creştin nu poate să nu iubească, şi el nu are nici un motiv ca să
nu-şi arate dragostea chiar şi faţă de vrăjmaşi. Martirul Sextus a zis: “Nu
considera pe nimeni vrăjmaşul tău.” Iar înţeleptul Rafael a continuat să afirme:
“Nici chiar atunci să nu-ţi urăşti vrăjmaşul când te împiedică să faci fapte bune,
fiindcă nu există o faptă mai bună ca aceea când îţi dă ocazie ca să-i arăţi
dragoste." Nimeni nu trebuie să fie vrednic de mai multă compătimire din partea
noastră ca acela care ne urăşte. Dacă ne pare rău după un mădular care s-a
îmbolnăvit şi ne doare, atunci, cu atât mai mult, trebuie să ne fie milă de un astfel
de semen care este în mâinile Celui Rău şi de care Diavolul se foloseşte cum vrea.
Un proverb indian străvechi spunea: “Nu te mânia pe bastonul care te loveşte, ci
supără-te pe acela care îl mânuieşte,"
Mântuitorul, atunci când a interzis ura şi ne-a dat porunca dragostei faţă de
vrăjmaşi, ne-a arătat că aşa după cum cei ce sunt sub dominaţia lui Satan, nu pot
ca să nu urască pe copiii lui Dumnezeu, tot astfel, nici cei ce sunt în Împărăţia
dragostei Celui Preaînalt nu pot ca să nu iubească şi să nu le fie milă de aceia pe
care Diavolul îi ţine sub teroarea lui.
Şi, în al doilea rând, Domnul Isus ne arată în acest text
260
II. MOTIVELE PORUNCII DRAGOSTEI CREŞTINE
Sunt patru motive pentru care Domnul Isus ne-a dat porunca dragostei
agapē:
1. Primul motiv pentru care El ne-a poruncit să avem această dragoste este
că ea aparţine copiilor lui Dumnezeu. Mântuitorul a spus: "Aţi auzit că s-a zis:
«Să iubeşti pe aproapele tău şi să-I urăşti pe vrăjmaşul tău.» (44) Dar Eu vă
spun: «Iubiţi-i pe vrăjmaşii voştri… » (Mt.v.43-44)
La evrei, aproapele însemna “evreul” şi nicidecum altcineva care făcea
parte din alte naţiuni. Maimonides a zis: “Evreul dacă vedea pe un păgân căzând
în mare nu-l scotea, pentru că era scris: «Să sari în ajutorul aproapelui tău». Or,
păgânul nu este aproapele tău.” 2
Istoricul Tacitus a zis că evreii urau toate naţiunile păgâne şi că acestea,
cunoscându-le ura, îi duşmăneau pe ei 3. Chiar şi Comunitatea de la Qumran a urât
pe toţi neevreii. În manualul de disciplină al acestei comunităţi scrie următoarea
poruncă: ''Să iubeşti pe toţi aceia pe care i-a ales Dumnezeu şi să urăşti pe toţi fiii
întunericului pe care El i-a alungat.” 4
Cuvintele "binecuvântaţi-i pe cei care vă blestemă”, din Evanghelia după
Matei v. 44, nu se găsesc în codicile Sinaiticus şi Vaticanus; în Vulgata,
traducerea lui Ieronim şi în alte traduceri ale Bibliei în limba latină; în traducerea
lui Tischendorf etc. Dar, în schimb, s-au găsit în alte manuscrise, de aceea ele au
apărut la Ioan Gură de Aur, la mulţi alţi scriitori din Biserica Primară şi aproape în
toate manuscrisele cursive care au început să apară din secolul al VII-lea 5.
Cuvintele "faceţi bine celor care vă urăsc”, tot din Evanghelia după Matei
v.44, de asemenea, nu se găsesc în codicile Sinaiticus şi Vaticanus. Dar, în
schimb, s-au găsit în alte manuscrise, de aceea ele au apărut în Peşito, care era o
traducere a Bibliei în limba siriacă din secolul al II-lea; în Vulgata, versiunea
Bibliei în limba latină, pe care Ieronim a tradus-o la sfârşitul secolului al IV-lea; şi
aproape în toate manuscrisele cursive care, aşa după cum am văzut mai înainte, au
început să apară din secolul al şaptelea 6.
Şi cuvintele “rugaţi-vă pentru cei care vă asupresc şi vă persecută”, tot
din Evanghelia după Matei v.44, la fel lipsesc din codicile Sinaiticus şi Vaticanus.
Dar, în schimb, s-au găsit în alte manuscrise, de aceea şi ele au apărut în Peşito, în
multe citate ale scriitorilor din Biserica Primară şi în multe manuscrise cursive 7.
Toată cerinţa Domnului Isus se reduce la două porunci: dragoste faţă de
Dumnezeu şi dragoste faţă de om. Nu se poate concepe ca cineva să aibă dragoste
faţă de Dumnezeu şi să nu-şi iubească pe toţi semenii. Numai în măsura în care Îl
iubim pe Dumnezeu, îi iubim şi pe aceia pe care El i-a creat şi care simt, aspiră, şi
suferă ca noi.
Fiul Celui Preaînalt când a zis:“Iubiţi-i pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi-i
261
pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei
care vă asupresc şi vă persecută, (45) ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în
ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă
ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi." (Matei v.44-45) ne-a atras atenţia
asupra dragostei agapē a lui Dumnezeu, în acţiune. Aşa cum Tatăl ceresc face să
răsară soarele peste cei buni şi peste cei răi şi cum El dă ploaie peste cei drepţi şi
peste cei păcătoşi, tot aşa şi noi trebuie să-i iubim pe toţi oamenii. Chiar şi rabinul
Iosua ben Neemia atunci când a văzut acestă dragoste a lui Dumnezeu în acţiune,
a trebuit, recunoscând că Cel Preaînalt îi iubeşte nu numai pe ei, evreii, ci şi pe
neevrei, să zică: "N-aţi văzut cum a plouat peste holda lui “X” ca şi peste cea a
lui “Y”, deşi primul este un mare păcătos? Şi n-aţi observat cum soarele
luminează şi peste ţările păgâne ca şi peste Israel?" 8
Un alt rabin a zis într-o istorioară că atunci când egiptenii au fost înecaţi în
marea Roşie, îngerii au izbucnit într-un imn de laudă. Dar, Dumnezeu,
întrerupându-i brusc, le-a spus trist: "Cum de puteţi cânta înaintea Mea când se
distruge lucrarea mâinilor Mele!” 9 Dragostea lui Dumnezeu este în aşa fel, încât
El nu poate să găsească niciodată plăcere când una dintre creaturile Lui suferă.
Mântuitorul, după ce ne-a arătat cum dragostea lui Dumnezeu îmbrăţişează
pe toţi oamenii; pe cei păcătoşi care-I sfâşie inima, tot aşa de bine, ca şi pe cei
sfiinţi care Îi aduc bucurie, a continuat să ne spună: “Tot aşa şi voi, iubiţi-i pe
vrăjmaşii voştri (45) ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri.” (v.44-45)
Limba aramaică era foarte săracă în adjective. Datorită acestui fapt, evreii
au înlocuit adjectivele cu expresia "fiul lui..”. Spre exemplu: în loc de om paşnic
ei ziceau “fiul păcii”. Astfel expresia “ca sa fiţi fii ai lui Dumnezeu” are
însemnătatea ca să fiţi ca Dumnezeu. Iată de ce trebuie să avem şi noi dragostea
agapē ca să fim ca Dumnezeu! Şi dacă avem această dragoste şi suntem ca
Dumnezeu, atunci suntem cu adevărat copiii Celui Preaînalt.
Mântuitorul ne arată în acest punct culminant al Predicii de pe munte că
iubirea de vrăjmaşi este cea mai înaltă treaptă a dragostei şi că ea este certificatul
cu care putem dovedi că suntem copiii lui Dumnezeu.
2. Al doilea motiv pentru care Domnul Isus ne-a dat porunca dragostei
agapē este ca să facem lucruri neobişnuite.
Mântuitorul i-a întrebat pe ascultătorii Lui de pe munte, îi redăm
armonizat pe Evangheliştii Matei şi Luca citându-L pe Domnul Isus: “(11) Dacă
iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii?
(Mt.v.46) Şi păcătoşii iubesc pe cei care-i iubesc pe ei. (Lc.v.32) (7) Dacă faceţi
bine celor ce vă fac bine, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii fac aşa. (Lc.v.33)
(8) Dacă îi îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit
faceţi? Oare pagânii nu fac la fel? (Mt.v.47)(vs 6-8)
Oamenii caută să se etaleze unii cu alţii, dar Mântuitorul nouă nu ne
permite să ne etalăm cu nimeni dintre semenii noştri. El ne spune, că dacă facem
262
parte din Împărăţia dragostei lui Dumnezeu şi suntem copiii Celui Preaînalt,
atunci trebuie să ne etalăm numai cu Părintele iubirii, pentru că un copil al lui
Dumnezeu nu poate să nu iubească cum iubeşte Dumnezeu şi ce iubeşte El. Iată
de ce numai copiii lui Dumnezeu îşi iubesc vrăjmaşii! Iată de ce numai ei fac bine
celor ce le fac rău! Iată de ce numai ei binecuvântează pe cei care-i blestemă! Şi
iată din ce cauză numai ei se roagă pentru cei care-i persecută! Toate acestea îi
arată că ei se deosebesc fundamental de ceilalţi oameni, prin faptul că ei sunt fiii
Împărăţiei dragostei lui Dumnezeu şi copiii Celui Preaînalt 10.
Ceea ce face un fiu al Împărăţiei dragostei lui Cristos nu poate să facă
nimeni dintre fiii împărăţiei Celui Rău. Un copil al lui Dumnezeu nu poate ca să
nu-şi ajute vrăjmaşul. Şi dacă îl ajută, el nu poate ca să nu-l aducă înaintea lui
Dumnezeu în rugăciune. Şi dacă îl aduce în prezenţa Părintelui iubirii, el nu poate
să-l mai urască, fiindcă ura lui se transformă pe loc în dragoste.
3. Al treilea motiv pentru care dumnezeiescul nostru Învăţător ne-a dat
porunca dragostei agapē este ca să realizăm cea mai înaltă virtute din lume.
Domnul Isus a zis: „«Tot ce vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi
la fel», căci în aceasta este cuprinsă Legea şi Profeţii.” (Matei v.12 şi Luca v.31)
Himalaia din China este cel mai înalt munte de pe pământ; iar vârful lui
care se numeşte Everest, este cel mai înalt pisc de pe suprafaţa pământului.
Înălţimea lui este de 8.848 m. Ceea ce este piscul Everest al Muntelui Himalaia
faţă de ceilalti munţi, aceea este porunca dragostei agapē în comparaţie cu toate
celelalte virtuţi mari ale lumii. Ea este Everestul tuturor virtuţilor copiilor lui
Dumnezeu. Acesta este un alt motiv pentru care, porunca dragostei este
considerată una dintre cele două chei de boltă ale Predicii de pe munte!
Cei mai mari gânditori ai lumii au formulat următoarea regulă de aur:
„Ceea ce nu-ţi place, altuia nu-i face”, care la prima vedere ni se pare că ar fi o
paralelă la această formulă supremă a eticii rostită de Mântuitorul 11.
În secolul al VII-lea înainte de Cristos, Buda, fondatorul religiei budiste, a
spus: „Nu faceţi altora ceea ce n-aţi vrea să vă facă vouă alţii.” 12 În imnurile
budiste sunt şi următoarele versuri pe care le cântă indienii:
„Toţi oamenii tremură la pedeapsă
şi la toţi le este fică de moarte;
Pune-te în locul lor şi nu-i omorî,
fiindcă nu este nici un motiv pentru omor.
Toţi oamenii tremură la pedeapsă
şi la toţi viaţa le e dragă;
Pune-te în locul lor şi nu-i omorî,
fiindcă nu este nici un motiv pentru omor.” 13
Când Tsze-Kung l-a întrebat pe Confucius: „Există o formulă care poate
sluji ca şi conduită tuturor oamenilor?”, acest filozof ilustru şi mare moralist
chinez a răspuns cu 500 de ani înainte de Cristos: “Ce nu doreşti să ţi se facă ţie,
263
aceea nu fă nici tu altuia.” 14
Cercetătorul german Ewald a spus că şi filozoful Socrate a rostit o
asemenea regulă de aur cu 400 de ani înainte de Cristos. 15
Gibbon a relatat că această regulă de aur s-a găsit şi la filozoful Isocrate pe
care a rostit-o cu vreo 350 de ani înainte de Cristos.16
Diogen Laertiu a zis că odată când Aristotel a fost întrebat, cum trebuie să
ne comportăm cu alţii, acest filozof a răspuns cu vreo 340 de ani înainte de
Cristos: “Aşa cum am dori ca şi alţii să se comporte cu noi.” 17
Bătrânul Tobit, care a trăit în secolul al III-lea înainte de Cristos, a spus
fiului său Tobie: “Nu fă altora ceea ce n-ai vrea să ţi se facă ţie.” 18
În Israel erau doi dascăli mari: Şamai şi Hilel. Odată când unul dintre
neevrei s-a dus la Şamai şi i-a zis cu vreo 20 de ani înainte de a se naşte Domnul
Isus: “Sunt gata să mă convertesc la iudaism dacă îmi predai toată Legea cât stau
într-un picior". Şi Şamai l-a scos afară. Apoi, s-a dus la Hilel cu aceeaşi dorinţă şi
Hilel i-a zis: “«Ce urăşti tu nu fă altuia». Aceasta este toată Legea, iar restul este
numai comentriul ei. Du-te şi împlineşte-o.” 19
Această formulă de aur, a spus-o şi înţeleptul Seneca în jurul anilor 50
după Cristos 20.
Un evreu foarte învăţat cu numele de Filo de Alexandria, de asemenea a
zis: “Ce tu nu poţi suferi, nu fă la alţii.” 21
Şi stoicii, la fel au stabilit în sistemul lor filozofic aceasă regulă. Ei au
spus: “Ceea ce ţie nu-ţi place, aceea nu fă altuia.” 22
Toţi aceştia au formulat această regulă într-o formă negativă, numai
Domnul Isus ne-a predat-o intr-o formă pozitivă.
Această regulă concepută în forma ei negativă de către marii înţelepţi ai
lumii este mai mult un principiu juridic decât religios, pentru că ea cere omului
numai să nu facă altuia ceea ce lui nu-i place să i se facă. Este adevărat că, fără
acest principiu care serveşte ca normă de viaţă, relaţia socială ar fi imposibilă şi
omenirea n-ar putea să-şi continue existenţa. Şi, cu toate acestea, această regulă
are cusururile ei, pentru că ea fiind negativă, nu ne cere să facem nici un feI de
bine aproapelui nostru, ci doar să ne ferim ca să nu-i creăm vreun rău.
Pe când, regula de aur a Fiului lui Dumnezeu este pozitivă este şi
religioasă, fiindcă ea ne cere ca: “tot ce dorim să ne facă nouă oamenii, aceea
avem obligaţia sacră să le facem noi mai întâi lor. Această regulă de aur pe care a
formulat-o Mântuitorul nu este altceva decât dragostea agapē în acţiune, prin care
El cere tuturor fiilor Împărăţiei dragostei Sale să se pună cu totul în slujba
semenilor lor.
Întrucât lumea zace în Cel Rău, oamenii cei mai luminaţi, formulând
regula negativă, au trebuit să ceară ca legea să interzică tuturor fiilor împărăţiei
Diavolului: tot ce nu le place ca să li se facă lor, aceea să nu aibă nici ei voie să
facă la alţii. Iar, atunci când a venit la noi Fiul lui Dumnezeu, El ne-a adus o altă
264
lege şi o altă regulă: legea dragostei şi regula pozitivă. Astfel a poruncit tuturor
fiilor Împărăţiei dragostei Sale ca tot ce doresc să le facă lor alţii, aceea trebuie
să le facă ei mai întâi lor.
4. Şi, al patrulea motiv pentru care Mântuitorul ne-a dat porunca dragostei
agapē este ca să atingem desăvârşirea lui Dumnezeu.
Fiul lui Dumnezeu ne-a zis: "Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl
vostru cel ceresc este desăvârşit.” (Matei v.48)
Acesta este unul dintre cele mai grele versete din întreg Noul Testament,
pentru că ni se pare imposibil ca noi oamenii să atingem perfecţiunea lui
Dumnezeu. Cheia pentru dezlegarea acestei probleme ne-o oferă cuvântul teleios
din textul grecesc. Acest cuvânt înseamnă în limba greacă "a atinge ţelul în mod
perfect". Un lucru este teleios atunci când atinge scopul pentru care a fost făcut în
mod perfect. Fiul lui Dumnezeu ne arată prin acest cuvânt că omul devine
desăvârşit numai atunci când atinge scopul pentru care a fost creat. Dar putem şti
noi cu ce scop am fost creaţi? Da, putem şti. Dumnezeu nu ne-a lăsat în
necunoştinţă. El ne-a spus în Geneza 1:26, că ţinta creării noastre a fost să fim ca
El: “Apoi Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru şi după asemănarea
Noastră»"(Gen. 1:26)
Un om atinge desăvârşirea lui Dumnezeu numai atunci când are dragostea
agapē, când iubeşte pe oameni ca Dumnezeu şi când îi iartă ca El, indiferent dacă
îi sunt prieteni sau vrăjmaşi. Vrăjmaşii lui Cristos au putut să-L urască şi să-L
dispreţuiască, dar El nu putea decât să-i iubească.
Dacă vom atinge pe pământ perfecţiunea asemănării dragostei lui
Dumnezeu, atunci vom atinge şi în cer desăvarşirea chipului gloriei Sale.
Am văzut că scopul lui Dumnezeu atunci când ne-a creat a fost să fim ca
El. Iar acum, în Predica de pe munte, Mântuitorul ne învaţă să fim desăvârşiţi aşa
cum şi Tatăl nostru ceresc este desăvârşit.
Dacă toţi oamenii L-ar asculta pe Cristos şi s-ar iubi unii pe alţii cu
dragostea lui Dumnezeu, pământul s-ar transforma pe loc într-un adevărat rai.
Numai că, omului care zace în Cel Rău, îi place egoismul, ura şi cruzimea, de
aceea el nu vrea ca să-L asculte şi să-L urmeze pe Marele Mântuitor.
Stanley Jones ne povesteşte că în pădurile tropicale ale Indiei de est, există
o floare pe care dacă o iei singură, miroase urât; iar dacă o iei împreună cu alte
flori, miroase minunat. Pe când, dragostea agapē ar mirosi minunat: i-ar înfrăţi pe
toţi oamenii, i-ar face pe toţi fii de Dumnezeu şi i-ar ajuta să atingă chiar pe
pământ desăvârşirea asemănării cu Dumnezeu. Dar, chiar dacă cea mai mare parte
a lumii respinge pe Cristos şi rămâne şi pe mai departe în Cel Rău, totuşi
dragostea agapē va continua să miroase minunat chiar şi atunci pentru fiii
Împărăţiei Celui Preaînalt, fiindcă ea ne înzestrează nu numai cu perfecţiunea
asemănării lui Dumnezeu pe pământ, dar ne va dota şi cu desăvârşirea chipului
gloriei Sale în cer.
265
1. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 173 - 174.
2. Herzog, Realene cr. Nachster, X, 185;
Lightfoot, Hor. Hebr., II, 134;
3. Tacitus, History V, 8;
6. Op. cit.
7. Op. cit.
9. Op. cit.
11. Ellison, H.I, Matthew (IBC), p. 1129 a.
12. Lopuhin, a.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 215.
Diamandi, S., Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului, Vol. II, p. 249.
15. Ewald, Geschicte, IV, 270;
17. Op. cit.
18. Tobie 4:15.
Talmud Shabbath 31 a.
20. Lopuhin, a.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 215.
22. Op. cit.
266
35. RĂSPLATA CREŞTINĂ
lI
Matei 5 : 46 – 47
46 Dacă îi iubiţi numai pe cei care vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi?
Nu fac aşa şi vameşii?
neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel?
Luca 6 : 32 – 35
32 Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii
iubesc pe cei care-i iubesc pe ei.
păcătoşii fac aşa.
întocmai.
Preaînalt, căci El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi.
Armonizat
1 Dacă îi iubiţi numai pe cei care vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu
fac aşa şi vameşii? (Mt.v.46) Şi păcătoşii iubesc pe cei care-i iubesc pe ei.
(Lc.v.32)
păcătoşii fac aşa. (Lc.v.33)
neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel? (Mt.v.47)
4 Dacă daţi cu împrumut acelora de la care speraţi să luaţi înapoi, ce
întocmai. (Lc.v.34)
5 Voi, însă, iubiţi-i pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut fără
să speraţi ceva în schimb. Şi răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fiii Celui
Preaînalt, căci El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi. (Lc.v.35)
În al doilea studiu din acest text intitulat Răsplata creştină, ne vom ocupa
de trei lucruri: de existenţa, natura şi modul răsplătirii.
267
I. EXISTENŢA RĂSPLĂTIRII
Suntem obligaţi să ţinem un studiu ca acesta din două motive: pentru că el

ne este strict necesar şi fiindcă aici este locul lui. În textul din studiul trecut am
văzut că accentul Mântuitorului a căzut de patru ori pe răsplată. Domnul Isus a
zis:
„Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii
iubesc pe cei care-i iubesc pe ei. (33) Dacă faceţi bine celor ce vă fac bine, ce
răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii fac aşa. (34) Şi dacă daţi cu împrumut acelora
de la care speraţi să luaţi înapoi, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii dau cu
împrumut păcătoşilor, ca să ia înapoi întocmai. (35) Voi, însă, iubiţi-i pe
vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să speraţi ceva în schimb. Şi
răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fiii Celui Preaînalt.” (Luca 6:32-35)
Şi, în următoarele trei studii pe care le vom ţine cu privire la Adevărata
milostenie, Adevărata rugăciune şi Adevăratul post, vom vedea cum accentul
Domnului Isus va cădea de şapte ori tot pe răsplată. El a zis:
„Aveţi grijă să nu vă faceţi dărnicia înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de
ei, căci aşa nu veţi avea răsplată de la Tatăl vostru care este în ceruri. (2) Tu,
dar, când faci acte de binefacere, nu suna cu trâmbiţa înaintea ta, cum fac
făţarnicii în sinagogi şi pe străzi, pentru ca să fie lăudaţi de oameni. Adevărat vă
spun că şi-au luat răsplata.(3) Ci tu când faci acte de binefacere, să nu ştie
stânga ta ce face dreapta,(4) pentru ca binefacerea ta să fie făcută în ascuns; şi
Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.(5) Când vă rugaţi, să nu fiţi ca
făţarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile
străzilor, ca să fie văzuţi de oameni. Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata.(6)
Ci, tu, când te rogi, intră în cămăruţa ta, încuie-ţi uşa şi roagă-te Tatălui tău care
este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti...(16) Când postiţi,
să nu vă luaţi o înfăţişare posomorâtă ca făţarnicii, care îşi sluţesc feţele ca să le
arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata.(17) Ci, tu,
când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa,(18) ca să te arăţi că posteşti nu
oamenilor, ci Tatălui tău care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi
va răsplăti.” (Matei 6:1-6;16-18)
Multe voci s-au ridicat ca să afirme că nu există nici o răsplată, şi că ideea
aceasta trebuie să dispară din mintea oamenilor. Toţi aceştia susţin că însăşi
bunătatea este răsplata bunătăţii şi virtutea, răsplata virtuţii. Dar, ce este mai rău,
că sunt unii chiar şi dintre aşa zişi creştini care nu pot să creadă într-o răsplată
eternă. Cineva obişnuia să zică: „Dacă aş putea, aş arde toate bucuriile din cer cu
flăcările iadului, ca să nu mai existe bucurie în cer şi nici foc în iad, cu scopul ca
nimeni să nu facă binele de dragul raiului şi de frica iadului, ci toţi să facă binele
numai de dragul binelui.” 1
268
Deşi, la prima vedere, ni se pare că această concepţie este foarte bună şi
nobilă, totuşi ea este departe de realitate. Aceştia se pretind că sunt mai înţelepţi
decât Fiul lui Dumnezeu, care n-a şovăit să afirme că există o răsplată şi o
pedeapsă.
Sunt două argumente care ne arată că există o răsplată şi o pedeapsă:
1. Primul argument este pentru că aşa a afirmat dumnezeiescul nostru
Învăţător.
Accentul Mântuitorului, cu privire la răsplătire, n-a căzut numai în textul
nostru şi în textele după el, aşa cum am văzut mai înainte. Ci, dacă citim cu
atenţie cele patru Evanghelii, vom observa că ele sunt pline de asemenea afirmaţii.
Domnul Isus a zis celor persecutaţi din cauza numelui Său: „Bucuraţi-vă şi
veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri.” (Matei 5:12) El a spus
în Parabola talanţilor că cei care îşi vor îndeplini bine slujba, vor intra în bucuria
Stăpânului lor. Iar cei care nu vor face ce li s-a încredinţat, vor fi aruncaţi în
întunericul de afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. (Matei 25:14-30)
Mântuitorul ne-a spus că nici chiar cel care dă cuiva un singur pahar de apă în
numele Său, nu-şi va pierde răsplata. (Marcu 9:41) Şi tot El ne-a arătat în Parabola
judecăţii viitoare că celor care au slujit semenilor lor, Marele Judecător le va zice:
„Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu ca să moşteniţi Împărăţia care v-a fost
pregătită de la întemeierea lumii.” (Matei 25:34) Iar celor care au fost orbi şi
surzi la nevoile semenilor lor le va spune: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în
focul cel veşnic, care a fost pregătit pentru Diavol şi îngerii lui.” (Matei 25:41)
Şi dacă Fiul lui Dumnezeu care se numeşte Adevărul (Ioan 14:6) ne-a
învăţat aceste lucruri, atunci cine le poate tăgădui? Cei ce îndrăznesc să nege
adevărul Fiului Celui Preaînalt, îşi asumă cel mai mare risc.
2. Şi, al doilea argument, în legătură cu existenţa răsplătirii, îl avem în
confirmarea lăuntrului nostru.
Sunt trei lucruri care confirmă în noi că există o răsplată şi o pedeapsă:
a) Primul este logica care ne arată că fără răsplată şi fără pedeapsă n-am
avea motivaţia unui comportament virtuos. Omul, prin decăderea lui este
egocentric. El se simte bine atunci când apucă totul pentru sine şi nu lasă să-i
scape nici o şansă. Şi acum, întrebarea care se ridică este: Dacă n-ar exista
răsplata, atunci la ce ne-ar folosi altruismul jertfitor şi toată conduita creştină?
Dacă nu există răsplata, atunci unde este raţionamentul martirajului? Care
era motivaţia sacrificării vieţii martirilor şi a supunerii lor la metodele cele mai
crude de executare, dacă nu erau siguri de o altă viaţă şi de o răsplată eternă? Şi
atunci versete ca acestea n-ar avea nici o logică în Sfintele Scripturi: “... Oricine
îşi va pierde viaţa pentru Mine o va câştiga.” (Matei 16:25) Şi “…Fii credincios
până la moarte şi-ţi voi da coroana vieţii.” (Apoc.2:10)
b) Al doilea lucru care confirmă în noi că există o răsplată şi o pedeapsă
este cugetul nostru care ne asigură că este o dreptate şi că nu nedreptatea va
269
avea ultimul cuvânt. Oricât am încerca să ne înăbuşim conştiinţa, totuşi ea ne
arată că există o mare deosebire între bine şi rău; că există un Dumnezeu care nu
poate să vadă răul şi că va exista o vreme când Cel Atotdrept va pedepsi orice
fărădelege. Însuşi cugetul nostru nu ne permite să credem că lui Dumnezeu nu-I
pasă dacă oamenii sunt sfinţi sau păcătoşi, drepţi sau nedrepţi, buni sau cruzi; şi că
sfârşitul lor va fi la fel.
c) Şi, al treilea lucru care confirmă în noi că există o răsplată şi o pedeapsă
este raţiunea care ne garantează că dacă n-ar fi viaţa de apoi, atunci viaţa
actuală n-ar avea nici un sens. Poetul A.E. Housman a scris în una din poeziile
lui:
“Dimineaţa se iveşte din depărtare,
Soarele răsare şi eu astfel trebuie
Să mă spăl, îmbrac şi mănânc,
Să-mi văd de treabă, să umblu şi să gândesc,
Să muncesc din greu şi Dumnezeu ştie de ce.
Şi tot aşa mă spăl şi mă îmbrac,
Şi ce mi se oferă pentru toată truda mea?
De zeci de mii de ori fac aşa,
Şi acum le repet din nou pe toate
Şi mă întreb întruna, oare de ce?” 2
Însăşi raţiunea ne arată că dacă n-ar exista Dumnezeu şi dacă n-ar avea El
un scop bine definit pentru viaţa noastră, ea n-ar avea nici o însemnătate. Atunci
toate acţiunile şi eforturile noastre ar fi inutile şi ar merge aiuria, fluierând ca
vântul.
Numai că Fiul Celui Preaînalt ne spune că există un Dumnezeu, o dreptate
şi o viaţă veşnică; de aceea binele şi dragostea jertfitoare îşi au temeiul; nu
nedreptatea va avea ultimul cuvânt, ci dreptatea; şi viaţa noastră trudită are un
sens, pentru că ea se află pe un drum care duce undeva.
II. NATURA RĂSPLĂTIRII
Când Domnul Isus a vorbit despre răsplată, El nu ne-a indetificat-o şi

definit-o în termenii bunurilor materiale, ci în termenii bunurilor unei lumi
spirituale. Este adevărat că Vechiul Testament a legat răsplata de binecuvântările
materiale; că el a afirmat mereu că neprihănirea omului şi prosperitatea lui erau
strâns legate între ele; şi că el a insistat să spună că dacă cineva se îmbogăţea, îi
rodeau holdele şi avea copii, toate acestea erau cele mai bune dovezi că era un om
bun. Datorită acestui fapt, împăratul David a zis în Psalmul 37:25 „Am fost tânăr
şi am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmaşii lui
270
cerşindu-şi pâinea." Şi în Psalmul 91:7-10, de asemenea a scris: “O mie să cadă
alături de tine şi zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia. (8) Doar vei
privi cu ochii şi vei vedea răsplătirea celor răi. (9) Pentru că zici: «Domnul este
locul meu de adăpost!» şi faci din CeI Preaînalt turnul tău de scăpare, (10) de
aceea nici o nenorocire nu te va ajunge, nici o urgie nu se va apropia de cortul
tău.” Numai că Mântuitorul n-a putut să spună niciodată aşa ceva.
Unul dintre motivele pentru care a fost scrisă cartea lui Iov, era ca să
combată această concepţie greşită a evreilor că neprihănirea şi prosperitatea
omului merg mână în mână 3..
Când neprihânitul Iov a căzut într-o mare nenorocire, prietenii lui îl acuzau
că acea nenorocire, care s-a abătut asupra lui, s-a datorat unui păcat pe care l-a
comis. El, însă nega lucrul acesta cu cea mai mare vehemenţă. Elifaz îi argumenta
zicând: "Adu-ţi aminte, te rog: care nevinovat a pierit?” (4:7) Bildad i-a zis:
“Dacă eşti curat şi fără prihană, atunci negreşit, El (Dumnezeu) va veghea
asupra ta.” (8:6) Şi Ţofar, de asemenea i-a spus: "Tu zici: «Felul meu de a vedea
este drept şi sunt curat în ochii Celui Preaînalt.»- (5) A! de ar vrea Dumnezeu să
vorbească şi Şi-ar deschide buzele să-ţi răspundă, (6) şi de ţi-ar descoperi tainele
înţelepciunii Lui, ale înţelepciunii Lui nemărginite, ai vedea atunci că nu-ţi
răsplăteşte totuşi după fărădelegea ta.” (11:4-6)
Suferinţele lui Iov

Fiul lui Dumnezeu n-a promis niciodată urmaşilor Săi bunuri materiale, ci
dimpotrivă luptă, trudă şi chiar cruce. Răsplata Lui nu este de natură materială, ci
spirituală şi cerească.
271
Suferinţele lui Iov
Mântuitorul ne arată că răsplata cerească a copiilor lui Dumnezeu este atât
de mare şi în aşa fel, încât ei îi simt efectul chiar pe pâmânt. Şi acest efect nu este
altceva decât şi o răsplată prezentă. Vom prezenta ca exemplu numai două
crâmpeie ale răsplăţii eterne:
a) Primul crâmpei al răsplătirii prezente din cea eternă este bucuria. Totul
depinde dacă Cristos este Domnul nostru sau nu. Dacă El este Stăpânul nostru,
atunci Îi facem voia; şi dacă-I facem voia, atunci sufletul nostru este un mic
teritoriu al Împărăţiei Lui; şi dacă sufletul nostru este un mic teritoriu al
Împărăţiei lui Cristos, atunci noi gustăm încă de acum din toate bunurile cereşti şi
zărim toată gloria eternă. Aşa se explică faptul că numai cei care sunt ai
Mântuitorului, reuşesc să se bucure chiar şi atunci când îşi pierd din cauza Lui
averea sau poziţia, când se coboară în temniţă sau urcă pe eşafod. Nici un tezaur
material n-ar putea să ne aducă şi să ne menţină în suflet această bucurie ca şi
coroana vieţii, pe care ne-a promis-o Domnul Isus şi care ne surâde mereu.
Un mare cântăreţ care şi-a sacrificat cariera pentru că a vrut să placă
272
Domnului, a fost întrebat odată: "Cum ai putut să renunţi la un renume şi un
câştig aşa de mare?" Şi el a răspuns: "Ştiu că într-o zi va amuţi toată muzica lumii
şi eu vreau să intonez atunci un imn de glorie care nu va înceta niciodată, pentru
Mântuitorul meu.”
Cineva când a început să se îmfrupte din tezaurul Împărăţiei lui
Dumnezeu, a exclamat: “Ceaţa s-a dus, soarele s-a ivit şi eu de acum încep să
respir un alt aer.”
b) Şi al doilea crâmpei al răsplătirii prezente din cea eternă este imboldul
de-a ne avânta tot mai mult în acţiuni sfinte. Paradoxul vieţii creştinului este că el
se bucură cu mult mai mult când întreprinde alte eforturi, decât atunci când se
odihneşte în urma celor efectuate. El găseşte o plăcere cu mult mai mare în
osteneala pentru Cristos, decât în toată odihna şi plăcerea lumii.
Un mare comentator, care a depus o muncă intensă şi îndelungată de zeci
de ani, a fost întrebat odată: "De ce scrieţi atâtea cărţi, pentru că nici un scriitor
n-a fost recompensat cândva la justa lui valoare?" Şi el a răspuns: “Răsplata în
bani este egală cu zero în comparaţie cu satisfacţia pe care o am atunci când fac
ceva pentru Cristos şi pentru cei care vor citi aceste volume.”
La acest efect al răsplătirii eterne s-a referit Mântuitorul atunci când ne-a
spus Parabola talanţilor (Matei 25:4-30) şi Parabola polilor (Luca 19:11-18), în
care ne-a arătat că cu cât munca cuiva este mai asiduă şi randamentul mai
substanţial, cu atât şi satisfacţia lui este mai mare; şi cu cât cineva are ceva, cu atât
i se va da mai mult. Iar de la cel care nu are, i se va lua şi ceea ce i se pare că are.
Şi, în al treilea rând, ne vom ocupa de
III. MODUL ÎN CARE SE VA FACE RĂSPLATA CEREASCĂ
Mulţi cred că răsplata se va face după bilanţul faptelor. Greşeala acestora

constă în faptul că ei înlocuiesc dragostea lui Dumnezeu cu legea. După lege: cât
este meritul - atâta este şi răsplata.
Mântuitorul ne arată în Parabola lucrătorilor viei (Matei 20:1-16) că
răsplata eternă nu se va face după criteriul muncii prestate, ci după bunătatea şi
harul lui Dumnezeu. Lucrătorii viei n-au muncit la fel. Unii au lucrat
douăsprezece ore şi alţii un singur ceas. Dar plata au primit-o deopotrivă, fiecare
câte un dinar, ceea ce înseamnă câştigul maxim de pe o zi. Cel care a lucrat numai
o oră n-a meritat dinarul întreg. Stăpânul viei nu i l-a dat ca plată, ci ca un dar.
După legea dragostei, cu cât iubim pe cineva mai mult, cu atât ne dăm
seama că îi datorăm mai mult. Dacă am oferi celui iubit luna, soarele şi stelele, am
simţi că nu i-am dat încă destul. Cel care trăieşte după legea dragostei se simte
totdeauna sub datorie. Şi atunci, cu cât mai mult datorează dragostea noastră
dragostei lui Dumnezeu? Şi mai putem vorbi despre o răsplată din partea Lui?
273
Orice am face pentru Dumnezeu, în comparaţie cu cât a făcut El pentru
noi, ne simţim datori infinit de mult dragostei Lui. Noi nu merităm nici cea mai
mică plată din partea Lui. Şi, totuşi, Mântuitorul ne spune că Dumnezeu vrea să
ne răsplătească pentru tot ce facem pentru El, chiar şi pentru un pahar de apă pe
care îl dăm cuiva în numele Lui; şi că El nu ne va răsplăti după măsura meritelor
noastre, ci după mărimea dragostei Sale, pentru că meritele noastre ori cât de mari
ar fi, totuşi ele sunt prea mici în comparaţie cu imensitatea şi intensitatea dragostei
Sale.
Noul Testament ne revelează că dragostea lui Dumnezeu nu se poate
mulţumi până când nu-Şi va înzestra copiii cu plinătatea Sa de Tată, ca El să fie
totul în toţi. Apostolul Pavel a scris în Epistola sa către Efeseni: "Şi să cunoaşteţi
dragostea lui Cristos, care întrece orice cunoaştere, ca să ajungeţi plini de toată
plinătatea lui Dumnezeu.” (3:19)

2. Op. cit. p. 180.
3. Op. cit.
274
36 ADEVĂRATA MILOSTENIE
Matei 5 : 42; 6 : 1 - 4
42 Celui ce-ţi cere, dă-i; şi nu întoarce spatele celui care vrea să se

împrumute de la tine.
1 Aveţi grijă să nu vă faceţi dărnicia înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi
de ei, căci aşa nu veţi avea răsplată de la Tatăl vostru care este în ceruri.
2 Tu, dar, când faci acte de binefacere, nu suna cu trâmbiţa înaintea ta,
cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe străzi, pentru ca să fie lăudaţi de oameni.
Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata.
3 Ci tu, când faci acte de binefacere, să nu ştie stânga ta ce face dreapta,
4 pentru ca binefacerea ta să fie făcută în ascuns; şi Tatăl tău, care vede
în ascuns, îţi va răsplăti.
Luca 6 : 30 a; 34 -36
30 Oricui îţi cere, dă-i...
34 Şi dacă daţi cu împrumut acelora de Ia care speraţi să luaţi înapoi, ce
răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să ia inapoi
întocmai.
35 Voi însă,… daţi cu împrumut fără să speraţi ceva în schimb. Şi răsplata
voastră va fi mare.
36 Fiţi, dar, milostivi, cum şi Tatăl vostru este milostiv.
Armonizat
1 Oricui îţi cere, dă-i (Lc.v.30); şi nu întoarce spatele celui care vrea să se
împrumute de la tine. (Mt.v.42)
2 Şi dacă daţi cu împrumut acelora de Ia care speraţi să luaţi înapoi, ce
întocmai. (Lc.v.34)
3 Voi însă,… daţi cu împrumut fără să speraţi ceva în schimb. Şi răsplata
voastră va fi mare. (Lc.v.35)
4 Fiţi, dar, milostivi, cum şi Tatăl vostru este milostiv. (Lc.v.36)
5 Aveţi grijă să nu vă faceţi dărnicia înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi
de ei, căci aşa nu veţi avea răsplată de la Tatăl vostru care este în ceruri.
(Mt.v.1)
6 Tu, dar, când faci acte de binefacere, nu suna cu trâmbiţa înaintea ta,
cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe străzi, pentru ca să fie lăudaţi de oameni.
Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata. (Mt.v.2)
7 Ci tu, când faci acte de binefacere, să nu ştie stânga ta ce face dreapta,
275
(Mt.v.3) pentru ca binefacerea ta să fie făcută în ascuns; şi Tatăl tău, care vede
în ascuns, îţi va răsplăti. (Mt.v.4)
Mântuitorul ne vorbeşte în acest text despre Adevărata milostenie. El ne

arată trei lucruri cu privire la ea: standardul, identificarea şi răsplata ei.
I. STANDARDUL ADEVĂRATEI MILOSTENII
Cuvântul milostenie figurează în manuscrise în două feluri: în unele scrie

dikaiosynē, "dreptate", "neprihănire" şi în altele eleēmosynē, "milostenie”. În
codexul Vaticanus scrie dikaiosynē, "dreptate", "neprihănire". Acest termen l-au
acceptat teologii din Biserica Primară ca: Origen, Ilarie, Augustin şi mulţi alţii.
Ieronim a folosit acest cuvânt în versiunea sa a Bibliei, cunoscută sub numele de
Vulgata, pe care a tradus-o în limba latină în secolul al patrulea. Acest cuvânt l-a
întrebuinţat şi Teodor Beza în versiunea sa a Bibliei pe care a tipărit-o în anul
1565 în Geneva, care a stat la baza Versiunii Autorizate a lui King James, tipărită
în anul 1611. Iar alţi teologi, tot din Biserica Primară ca: Ioan Gură de Aur,
Teofilact etc, cât şi mulţi alţi teologi şi bibliologi moderni, au luat cuvântul
eleēmosynē, "milostenie”1.
Cum se explică această discordanţă a acestor două cuvinte care se găsesc
în manuscrisele din Evanghelia după Matei? Explicaţia este următoarea: În limba
Vechiului Testament figura cuvântul ebraic ţedaca, care avea două semnificaţii:
“dreptate” şi “milostenie”; Septuaginta a tradus acest cuvânt în secolul al III-lea
înainte de Cristos prin eleēmosynē, "milostenie” 2; Domnul Isus, predicând pe
muntele Tabor în limba aramaică, care era un derivat al limbii ebraice, a folosit
cuvântul ţedaca; şi Evanghelistul Matei, care şi-a redactat Evanghelia în limba
greacă şi a dedicat-o evreilor din diaspora care vorbeau greceşte, a redat şi el
cuvântul ebraic ţedaca în echivalentul lui eleēmosynē ca şi Septuaginta. Astfel,
unii dintre copiştii evrei, ştiind că Domnul Isus a folosit în Predica de pe munte
cuvântul ţedaca; că acest cuvânt avea însemnătatea de "dreptate” şi pe cea de
"neprihănire"; şi că la neprihănire se ajungea, după concepţia lor, aşa după cum
vom vedea, prin milostenie, au preferat să înlocuiască grecescul eleēmosynē cu cel
de dikaiosynē.
În lumea Vechiului Testament erau trei practici mari sau trei piloni pe care
se sprijinea religia iudaică: milostenia, rugăciunea şi postul, dar cea mai mare
dintre acestea era milostenia 3. Cât de mare şi de sacră era milostenia la evrei, se
poate vedea şi din faptul că ei foloseau, aşa după cum am văzut acelaşi cuvânt de
ţedaca atât pentru "milostenie", cât şi pentru “neprihănire"! Pentru poporul evreu
"a face milostenie” şi "a fi neprihănit" era unul şi acelaşi lucru. A da milostenie
276
însemna a câştiga merite înaintea lui Dumnezeu, însemna a te asigura de iertarea
păcatelor 4
Rabinii au creat multe maxime de felul acesta: "A face milostenie este cu
mult mai bine decât a stoca aurul.” 5 “Milostenia este mai mare chiar şi decât
jertfa.” Şi că “Cel care refuză să facă milostenie este la fel cu un idolatru." 6
Evreii şi-au întemeiat doctrina lor fundamentală cu privire la milostenie pe
baza textului din Deuteronom 15:1-11 "... (7) Dacă va fi la tine vreun sărac dintre
fraţii tăi... să nu-ţi împietreşti inima şi să nu-ţi închizi mâna înaintea fratelui tău
celui lipsit... (10)... să nu dai cu părere de rău în inimă; căci pentru aceasta te va
binecuvânta Domnul, Dumnezeul tău, în toate lucrările de care te vei apuca. (11)
Totdeauna vor fi săraci în ţară; de aceea îţi dau porunca aceasta: «Să-ţi deschizi
mâna faţă de fratele tău, faţă de sărac şi faţă de cel lipsit din ţara ta»”.
Porunca din legea lui Moise: ca în fiecare al şaptelea an să se ierte datoriile
celor săraci era, de asemenea un alt act mare al milosteniei. Numai că mulţi dintre
israeliţi atunci când se apropia acel an nu mai voiau să împrumute celor lipsiţi ca
să nu pagubească.
Am văzut cât de înalt era standardul milosteniei la poporul evreu. Dar,
Mântuitorul atunci când a zis în Predica de pe munte urmaşilor Săi: “Fiţi, dar,
milostivi, cum şi Tatăl vostru este milostiv” (Lc.v.36), a ridicat standardul
milosteniei pentru Biserica Sa cu mult mai mult decât cum era el în Israel.
Domnul Isus a zis ucenicilor pe fondul şi în termenii celor spuse până atunci cu
privire la dărnicia evreiască următoarele cuvinte: Îi cităm armonizat pe
evangheliştii Matei şi Luca:
(1) Oricui îţi cere, dă-i (Lc.v.30); şi nu întoarce spatele celui
care vrea să se împrumute de la tine. (Mt.v.42)
(2) Şi dacă daţi cu împrumut acelora de Ia care speraţi să luaţi
înapoi, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor,
ca să ia inapoi întocmai. (Lc.v.34)
(3) Voi însă,… daţi cu împrumut fără să speraţi ceva în schimb.
Şi răsplata voastră va fi mare. (Lc.v.35)
În al doilea rând
II. DOMNUL ISUS NE IDENTIFICĂ ADEVĂRATA MILOSTENIE
El ne învaţă că adevărata milostenie are trei caracteristici:

1. Prima caracteristică a adevăratei milostenii este ca ea să nu-şi caute
niciodată autoglorificarea.
În Talmud scrie că era un rabin care nevrând să facă de rusine pe cei
săraci, atârna la spate un sac deschis cu daruri din care cei lipsiţi puteau să ia fără
să fie văzuţi.7 Deşi rabinii învăţau poporul că darul trebuie oferit întotdeauna în
277
secret şi că, cel mai înalt mod de dăruire este atunci când dătătorul nu ştie cui
dăruieşte şi când primitorul nu ştie de la cine primeşte, totuşi rezultatul era invers.
Oamenii când făceau milostenie, dăruiau în aşa fel încât să li se vadă darul de cât
mai mulţi. Dar, ce era mai rău, că ei făceau milostenie mai mult ca să-şi mărească
faima decât să-şi ajute semenii. În timpul serviciului de sinagogă când se făcea
colecta pentru săraci, cei mai mulţi puneau banii în aşa fel ca să se vadă cât
dădeau.
J.J. Wetstein ne spune cum în Israel adeseori în seceta verii se, obişnuia să
se vândă apa; şi cum unii, ca să-şi atragă binecuvântarea asupra lor şi a familiei, se
duceau cu un însoţitor în piaţă şi strigau: “Însetaţilor, veniţi şi beţi apă în dar!”
După care însoţitorul zicea celor ce băuseră: “Binecuvântaţi pe cel care v-a dat să
beţi fără plată.”8
Erau mulţi dintre aceia, care dăruiau mai degrabă ca să-şi demonstreze
generozitatea şi să-şi mărească prestigiul, decât să ajute pe cei lipsiţi. Dacă se
întâmpla să nu fie nimeni care să-i cunoască sau măcar alţii să-i vadă, ei se
întristau şi îşi ziceau în ei înşişi “Mai bine era să nu fi dat”, pentru că scopul lor
nu era ca să-l ajute pe cel lipsit, ci să-şi mărească faima.9
Evreii erau ispitiţi ca să atragă atenţia semenilor asupra darului pe care îl
făceau din două motive: a) Fiindcă cărturarii îi învăţau că numai cei care sunt
generoşi cu cei lipsiţi, vor intra în lumea nouă atunci când va veni Mesia. b) Şi
pentru că ei prin facerea milosteniei voiau să arate semenilor lor cât erau de
cucernici şi cum ei aveau dreptul să moştenească împărăţia mesianică 10.
Fiul lui Dumnezeu ne învaţă că adevărata milostenie nu-şi caută niciodată
autoglorificarea; şi că cel care dăruieşte mai degrabă ca să-şi etaleze neprihănirea
decât să ajute pe un sărac este departe de-a fi un fiu al Împărăţiei dragostei lui
Dumnezeu. Ci, dimpotrivă, el face parte încă din împărăţia lui Lucifer cel mândru
şi arogant, de aceea prin tot ce face, caută să atragă privirea tuturor spre sine.
Acesta este motivul pentru care Mântuitorul, prevenindu-ne, a zis: “Aveţi
grijă să nu vă faceţi dărnicia înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei, căci aşa
nu veţi avea răsplată de la Tatăl vostru care este în ceruri. (2) Tu, dar, când faci
acte de binefacere, nu suna cu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi
şi pe străzi, pentru ca să fie lăudaţi de oameni. Adevărat vă spun că şi-au luat
răsplata. (3) Ci tu, când faci acte de binefacere, să nu ştie stânga ta ce face
dreapta, (4) pentru ca binefacerea ta să fie făcută în ascuns.” (Mt.v.1-4)
Unele versiuni ale Bibliei au tradus grecescul prosechete, “vedeţi”, iar
altele “aveţi grijă”. În vechime cu acest cuvânt se prevenea 11.
2. A doua caracteristică a adevăratei milostenii este că ea dăruieşte din
dragoste şi nu din obligaţie.
Mulţi dăruiesc nu pentru că doresc, ci fiindcă li se cere şi le este ruşine ca
să nu dea. Dar, Mântuitorul ne învaţă că un fiu al Împărăţiei dragostei lui
Dumnezeu nu dăruieşte niciodată din obligaţie, ci întotdeauna din dragoste, pentru
278
că eI vrea să fie tot aşa de miIostiv faţă de cei Iipsiţi ca şi Tatăl său ceresc.
Câţi dintre cei săraci nu-şi ridică zilnic privirea spre cer şi-L întreabă pe
Dumnezeu: “Doamne, unde Îţi este grija? Unde Îţi este dragostea? Şi unde Îţi este
mila faţă de mine?" Numai că Fiul Celui Preaînalt ne spune în acest pasaj un lucru
foarte mare: "Eu v-am încredinţat vouă pe cei săraci şi obidiţi, pentru că voi
sunteţi fiii Împărăţiei dragostei lui Dumnezeu, care nu aveţi numai menirea să le
dăruiţi din bunurile voastre, dar să le şi arătaţi dragostea şi mila lui Dumnezeu,
împrospătate în fiecare zi!"
Se spune despre un copil al lui Dumnezeu, cu numele de Dr. John, care şi-
a umplut casa cu oameni lipsiţi. Odată când cineva l-a întrebat: “Cum de poţi să
ţii atâţia săraci?” El a răspuns: ''Dar cine să-i îngrijească şi unde să meargă?”
Aceasta este adevărata milostenie care are la bază dragostea şi mila lui
Dumnezeu!
Apoi, un fiu al Împărăţiei dragostei şi al milei lui Dumnezeu nu dă
niciodată din bunurile sale cu nepăsare, fără să caute să smulgă pe cei nenorociţi
din păcatele şi viciile lor pentru că, altfel nu i-ar ajuta, ci dimpotrivă, i-ar împinge
la un rău mai mare.
3. Şi a treia caracteristică a adevăratei milostenii este că ea dăruieşte într-
o aşa manieră ca să nu umilească pe cel lipsit.
Am văzut că rabinii învăţau poporul că o dărnicie este ideală atunci când
dătătorul nu ştie cui dă şi când primitorul nu ştie de la cine primeşte. Ei au
conceput un obicei foarte frumos şi l-au legat de Casa lui Dumnezeu. În Templu
era o cameră care se numea Camera tăinuirii. Cei care doreau să dăruiască în
secret, duceau acolo bani, zestre pentru fete sărace, fără de care nu se puteau
căsători şi alte bunuri şi acolo se împărţeau 12.
Rabi Ismael a învăţat poporul că maniera dăruirii trebuia să corespundă
întotdeauna cu moralul primitorului. El a sugerat ideea că, dacă celor nevoiaşi le
este ruşine să ceară, atunci dătătorul trebuia să meargă la ei acasă şi să le spună:
“Fiul meu, poate tu ai nevoie de un împrumut?" Astfel, prestigiul celui sărac era
salvat. Un asemenea împrumut nu se primea înapoi niciodată pentru că el, de fapt
nu era împrumut, ci doar un dar 13.
Mântuitorul când a spus: "Voi, însă, … daţi cu împrumut fără să speraţi
ceva în schimb,” (Lc.v.35) ne-a învăţat în termenii obiceiului evreiesc, pe care l-
am amintit mai înainte, cu privire la milostenie că, dacă suntem fraţi adevăraţi cu
cei săraci şi dacă dorim să simţim cu ei, atunci trebuie să le dăruim după cea mai
înaltă manieră şi nu să-i umilim.
Şi, în al treilea rând, Domnul Isus ne arată în acest text
279
III. RĂSPLATA ADEVĂRATEI MILOSTENII
Mântuitorul împarte mai întâi milostenia în două: milostenia adevărată şi

cea falsă şi apoi ne arată răsplata amândurora.
Domnul Isus numeşte pe făcătorii de milostenie falsă, făţarnici. El a zis:
"Tu, dar, când faci acte de binefacere, nu suna cu trâmbiţa înaintea ta, cum fac
făţarnicii în sinagogi şi pe străzi, pentru ca să fie lăudaţi de oameni …” (Mt.v.2)
În textul grecesc scrie hypocrites; care este expresie metaforică şi înseamnă
“actor" sau "cel care joacă teatru" 14. Domnul Isus a numit astfel pe mulţi evrei,
fiindcă ei îşi transformau milostenia într-un act de teatru, pe care îl jucau înaintea
oamenilor ca să-şi etaleze neprihănirea şi să-şi mărească faima.
Apoi, Mântuitorul a continuat să ne spună că aceşti actori, deja şi-au luat
răsplata. El a zis: "Adevărat vă spun că ei şi-au luat răsplata” (Mt.v.2). În textul
grecesc scrie apecho care înseamnă “lichidarea” sau “plata întreagă”.15
Astfel, ipocriţii din textul pe care-l studiem sunt nişte oameni care numai
maschează că sunt ai lui Dumnezeu şi joacă teatru că ei fac milostenie. Pe când, în
realitate, ei nu fac parte dintre fiii Împărăţiei lui Dumnezeu şi milostenia lor nu
este a copiilor lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care Domnul Isus ne-a
zis că ei deja şi-au luat de la oameni toată plata aici şi acum, aşa că nu le-a mai
rămas de primit nimic de la Dumnezeu.
Pe când, fiii Împărăţiei lui Dumnezeu care, cunoscându-L pe Tatăl lor
ceresc şi care, ştiind că El S-a identificat, în dragostea Sa, cu cei săraci şi obidiţi,
ştiu că a deschide mâna faţă de un lipsit este cel mai mare privilegiu înaintea lui
Dumnezeu. Şi ei ştiu că a da ceva unui lipsit înseamnă, cu nimic mai puţin, decât
a-i da în contul lui Dumnezeu. De aceea, ei dăruiesc celor săraci în numele lui
Dumnezeu, cu cea mai mare dragoste, după cea mai înaltă manieră şi în cea mai
mare tăinuire.
Când am studiat al cincilea secret al fericirii din Predica de pe munte,
intitulat Fericirea celor milostivi (Vol.III,Stud.17), am văzut că Dumnezeu ne-a
deschis o singură uşă spre Sine, spre mântuire şi spre Împărăţia cerurilor, nu uşa
dreptăţii, nici a meritelor, pentru că nimeni n-ar fi fost în stare să intre pe ea, ci
uşa milei.
Acesta este motivul pentru care Mântuitorul ne spune în acest text din
Predica de pe munte că dacă vrem să intrăm pe această uşă, dacă vrem să fim fiii
lui Dumnezeu şi dacă dorim să avem parte de Împărăţia Lui cerească, atunci
trebuie să fim şi noi tot aşa de milostivi faţă de semenii noştri, cum şi Tatăl nostru
ceresc este milostiv faţă de noi, pentru că altfel ni se va închide această uşă pentru
totdeauna!
Fiul lui Dumnezeu ne-a spus în Parabola slujbaşului împărătesc
(Mt.18:23-35), cum acest slujbaş datora unui împărat mare, zece mii de talanţi,
280
care era o sumă colosală. Pentru că nu avea cu ce plăti, împăratul a poruncit să-l
vândă pe el, nevasta şi copiii şi tot ce avea, şi să i se plătească datoria. Dar acesta
s-a aruncat la pământ înaintea lui şi-l implora, zicându-i: “«Stăpâne, mai lasă-mă
puţin timp şi-ţi voi plăti tot.» Împăratului i s-a făcut milă şi i-a iertat toată
datoria.” (Matei 18:26-27)
El însă, când a ieşit afară, a întâlnit pe unul dintre colegii lui de serviciu
care îi datora o sută de dinari, care era câştigul muncii de pe patru luni sau o sumă
de 500.000 de ori mai mică decât datoria lui iertată. Îl strângea de gât şi-i zicea:
“Plăteşte-mi ce-mi eşti dator!” Acesta, de asemenea, s-a aruncat la pământ şi-l
ruga zicând: “Mai lasă-mi puţin timp şi-ţi voi plăti” (Matei 18:29), dar el n-a vrut,
ci l-a aruncat în temniţă până va plăti datoria.
Când au văzut colegii lui de serviciu ce fel de atitudine a avut faţă de
semenul său, au raportat împăratului care, chemându-l la el, i-a zis: “Slujitor
viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria fiindcă m-ai rugat. (33) Oare nu se cuvenea
să ai şi tu milă de colegul tău, cum am avut eu milă de tine?” (Matei 18:32-33). Şi
împăratul, mâniindu-se, l-a aruncat în temniţă până când va plăti tot ce datora.
Mântuitorul ne-a spus, ca un mare avertisment, că numai fiii Împărăţiei
dragostei Sale, care au milă faţă de semenii lor, vor intra pe uşa milei lui
Dumnezeu în gloria cerească pentru că, numai mila faţă de semeni ne-o consideră
drept neprihănire, pe motiv că numai în ea se include şi dragostea şi ascultarea
noastră faţă de Părintele Iubirii. Iar cei ce n-au milă faţă de aproapele lor, vor fi
alungaţi în ziua judecăţii dinaintea Lui pentru totdeauna. Acesta a fost motivul
pentru care Dascălul divin ne-a spus în Evanghelia după Matei 25:41-45 “Apoi va
zice celor de la stânga Lui: «Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel
veşnic, care a fost pregătit pentru Divol şi îngerii lui” (42) Căci am fost flămând
şi nu Mi-aţi dat să mănânc; Mi-a fost sete şi nu Mi-aţi dat să beau; (43) am fost
străin şi nu M-aţi prmit; am fost gol şi nu M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în
închisoare şi n-aţi vent pe la Mine.» (44) Atunci îi vor răspunde şi ei: «Doamne,
când Te-am văzut noi flămând sau fiindu-Ţi sete, sau străin, sau gol, sau bolnav,
sau în închisoare şi nu Ţi-am slujit?» (45) Şi El drept răspuns le va zice:
«Adevărat vă spun că ori de câte ori n-aţi făcut acest lucru unuia dintre aceşti
foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut.»”
1. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 16, 151.

2. Op. cit. p. 152.
7. Op. cit. p. 154.
281
9. Ryle, J.C., Matthew, p. 34 – 35.
13. Op. cit.
14. Campbell, D.B.J., Synoptic Gospels, p. 48.
282
37. ADEVĂRATA RUGĂCIUNE
Matei 6 : 5 – 8
5 Când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stând

în picioare în sinagogi şi la colţurile străzilor, ca să fie văzuţi de oameni.
Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata.
6 Ci tu, când te rogi, intră în cămăruţa ta, încuie-ţi uşa şi roagă-te Tatălui
tău care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.
7 Când vă rugaţi, să nu bolborosiţi aceleaşi cuvinte ca păgânii, cărora li
se pare că dacă spun o mulţime de cuvinte vor fi ascultaţi.
8 Să nu vă asemănaţi cu ei; căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie mai
înainte ca să-I cereţi voi.
Domnul Isus ne vorbeşte în acest text despre Adevărata rugăciune.

Unul dintre cele mai frumoase lucruri care s-a spus vreodată despre
rugăciunea familială este următoarea maximă rabinică: “Cei care se roagă în
sânul familiei îşi adăpostesc căminul cu un zid mai puternic decât oţelul.” 1
Mântuitorul ne spune că nici o naţiune n-a ridicat vreodată rugăciunea Ia
un ideal atât de înalt din punct de vedere teoretic ca poporul evreu, dar care nu i-a
atins niciodată ţelul. El ne arată că erau şapte cauze care i-au împiedecat pe evrei
ca să nu ajungă la adevărata rugăciune.
1. Prima cauză era că rugăciunile lor erau formale.
Legea cărturarilor a prescris că orice evreu trebuia să facă zilnic două
lucruri:
a) Să recite Şema care a constat din următoarele trei pasaje: Deuteronom
6:4-9; 11:13-21 şi Numeri 15:37-41. Şema a primit numele de la imperativul
“Ascultă Israele!” Ea trebuia să fie recitată de două ori pe zi: o dată dimineaţa
înainte de mâncare, de la revărsatul zorilor şi cel târziu până la ora nouă şi, a doua
oară seara, tot înainte de ora nouă.Dacă îl prindeau cumva pe un evreu ultimile
minute ale orei nouă dimineaţa sau ale orei nouă seara fără să fi rostit Şema,
trebuia să se oprească oriunde se afla: pe stradă, în piaţă etc. şi s-o rostească
acolo. 2
b) Şi al doilea lucru pe care evreii trebuiau să-l facă zilnic era, să recite
ceea ce ei numeau Şemoneh esreh, care înseamnă “optsprezece rugăciuni”.
Aceste rugăciuni erau un fel de rezumat care cuprindea aproape toate lucrurile din
viaţa omului. Ele constituiau şi partea cea mai esenţială a serviciului de la
sinagogă. 3
A cincea rugăciune avea următorul cuprins: “Adu-ne înapoi la Legea Ta, o
Dumnezeul nostru. Adu-ne înapoi la slujirea Ta, o Împărate. Adu-ne înapoi la
283
Tine printr-o pocăinţă adevărată. Lăudat să fii Tu, Doamne, care accepţi
pocăinţa noastră.” 4
Rugăciunea din odăiţă

Şi a douăsprezecea rugăciune glăsuia: "O Doamne, revarsă-Ţi mila peste
cei drepţi şi smeriţi, peste bătrânii poporului Tău Israel şi peste restul
învăţătorilor lui. Favorizează pe cei evlavioşi din mijlocul nostru şi pe noi toţi.
Răsplăteşte pe cei care se încred în Numele Tău şi fă ca sorţul nostru să cadă
printre cei care vor avea parte de lumea care vine, ca speranţa noastră să nu fie
zadarnică. Lăudat să fii Tu, Doamne, care eşti nădejdea şi siguranţa celor
credincioşi.”5
Aceste rugăciuni trebuiau rostite de trei ori pe zi: la ora 9 dirnineaţa, la 12
şi la 3 după-masă 6.
Dar, pe lângă Şema şi cele 18 rugăciuni, evreii trebuiau să mai înveţe pe de
rost şi rugăciuni pentru tot felul de ocazii: o rugăciune care se spunea înainte de
fiecare mâncare şi o altă rugăciune care se spunea, de asemenea, după fiecare
mâncare; o rugăciune când se culcau seara şi o altă rugăciune când se sculau
dimineaţa; o rugăciune când plecau de acasă şi o altă rugăciune când se întorceau.
Apoi erau rugăciuni de călătorie; rugăciuni când se revărsa lumina, când vedeau
focul, când se arăta fulgerul; erau rugăciuni la văzul lunii noi, a cometelor, a
furtunii, la văzul mării, a lacului, a răurilor; cu ocazia auzirii unor veşti bune, a
284
primirii unui dar, a inaugurării unei case sau a unei mobile noi; cu ocazia intrării
sau a ieşirii dintr-o cetate etc. Era o tendinţă ca fiecare întâmplare din viaţă să aibă
rugăciunea ei şi să fie adusă înaintea lui Dumnezeu. 7
Este adevărat că mulţi iubeau Şema şi cele 18 rugăciuni şi, că le rosteau cu
multă reverenţă, devoţiune şi dragoste. Dar, în schimb, erau mulţi şi dintre aceia,
care numai le mormăiau. Iar alţii le spuneau repede ca o morişcă şi în acelaşi
ritm.8
Mântuitorul a numit toate aceste rugăciuni, indiferent cum erau recitate,
bolboroseală şi rugăciuni formale, fiindcă ele nu izvorau din inimă, aşa cum
cerea starea sufletească, ci erau învăţate pe de rost, aşa cum cerea tradiţia şi
liturgia evreiască. Chiar şi rabinul Eliazar, având în vedere învăţarea rugăciunilor
pe de rost şi recitirea acestora, şi-a dat seama de pericolul formalismului. Acesta a
fost motivul pentru care el obişnuia să compună în fiecare zi o rugăciune nouă, ca
ele să fie mereu proaspete 9.
Unii erudiţi ne spun că memorizarea de milenii a Şemei, a celor 18
rugăciuni şi a multor altor rugăciuni pentru tot felul de ocazii, au avut un singur
lucru pozitiv pentru poporul evreu: i-au dezvoltat memoria şi l-au ajutat să devină
unul dintre cele mai înţelepte popoare din lume.
2. A doua cauză care i-a împiedecat pe evrei ca să nu ajungă la adevărata
rugăciune a fost că ei au inclus rugăciunea într-un anumit orar.
Evreii au stabilit un anumit orar pentru rugăciune. Orele de rugăciune erau
în al 3-lea, în al 6-lea şi în al 9-lea ceas din zi. Ceea ce înseamnă după orarul
nostru: 9 dimineaţa, 12 la amiază şi 3 după-masă. Ei oriunde se aflau la aceste ore
se rugau 10
Mântuitorul ne arată că aceasta era o altă greşeală: că ei se rugau fără
simţul nevoii, ci numai fiindcă a sosit ceasul rugăciunii.
Şi mahomedanii practică aceeaşi metodă pentru rugăciune şi folosesc
acelaşi orar. Se spune despre unul dintre ei că, în timp ce alerga după vrăjmaşul
lui ca să-l înjunghie cu cuţitul, geamia anunţa începerea ceasului de rugăciune. El
se oprise, îngenunchiase, îşi rostise rugăciunea, după care a continuat să-şi ajungă
vrăjmaşul ca să-i ia viaţa. 11
Fiul lui Dumnezeu a numit o asemenea rugăciune, bolboroseală şi
flecăreală, pentru că ea nu are nici un efect în viaţa omului.
Adevărata rugăciune, ne spune dumnezeiescul nostru Învăţător, răbufneşte
din suflet în momentul nevoii şi ea nu aşteaptă ca să se încadreze într-un anumit
orar.
3. A treia cauză care i-a împiedecat pe evrei ca să nu ajungă la adevărata
rugăciune a fost că ei au legat rugăciunea de anumite locuri sfinte.
Este adevărat că sunt anumite locuri unde ni se pare că Dumnezeu ne este
mai aproape. Aceasta i-a determinat pe rabini să înveţe poporul că rugăciunea este
mai eficientă dacă este rostită în Templu sau în sinagogă. Astfel, evreii obişnuiau
285
să meargă pentru ceasurile de rugăciune la Templu şi la sinagogi ca să se roage
acolo 12.
Mântuitorul ne previne că acesta este un alt pericol de a limita pe
Dumnezeu numai la anumite locuri. Pe când, adevărul este altul, că pământul
întreg este Templul Celui Preaînalt. Chiar şi unul dintre rabini a văzut pericolul
acesta de-a limita contactul dintre Dumnezeu şi om numai la Templu şi la
sinagogi. Astfel, acest rabin a spus: "Dumnezeu zice lui Israel: «Roagă-te în
sinagoga cetăţii tale. Iar dacă nu poţi, atunci roagă-te în câmp. Dacă nu poţi nici
acolo, atunci roagă-te în casa ta. Dacă nu poţi nici acolo, atunci roagă-te în patul
tău. Dacă nu poţi nici acolo, atunci roagă-te în gând şi fi liniştit.»”13
NouI Testament ne învaţă că există rugăciuni comune şi individuale. În
acest text, Domnul Isus ne vorbeste despre rugăciuni individuale. El ne arată că o
rugăciune individuală nu se rosteşte la Templu, nici la sinagogă şi nici la biserică,
ci într-o cămăruţă încuiată. Pentru că în cămăruţa noastră singuratică, Dumnezeu
ne este tot aşa de aproape ca şi într-un local dedicat numelui Său şi tixit de lume.
Domnul Isus ne-a zis: “Ci tu, când te rogi, intră în cămăruţa ta, încuie-ţi uşa şi
roagă-te Tatălui tău care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va
răsplăti.” (v.6)
Fiul lui Dumnezeu numeşte rugăciunile personale rostite în biserică,
bolboroseală şi rugăciuni în vânt, pentru că ele trebuie aduse în cămăruţe încuiate
şi numai înaintea lui Dumnezeu şi nu în auzul mulţimii 14.
Când omul stă de vorbă cu conştiinţa lui, trebuie să fie singur înaintea lui
Dumnezeu şi nestingherit de nimeni, pentru că numai în felul acesta el se ridică la
cele mai înalte culmi ale spiritualului, simte fiorul prezenţei Celui Preaînalt şi
sufletul lui intră în contact cu Dumnezeul cel etern şi infinit.
4. A patra cauză care i-a împiedecat pe evrei ca să nu ajungă la adevărata
rugăciune a fost că ei se rugau lung.
Poporul evreu avea tendinţa de-a se ruga lung. În Talmud scrie: "Dacă
rugăciunea este prelungită, ea nu va rămâne fără efect.”15 Rabinul Levi, de
asemenea, a spus: “Ori de câte ori un om neprihănit rosteşte o rugăciune lungă
este ascultat.”(16) Evreii se rugau lung, fiindcă ei credeau că dacă loveau de mai
multe ori la uşa îndurării lui Dumnezeu, Îl vor îndupleca pe Dumnezeu ca să-i
asculte.
Evreii au împrumutat această peactică de la neamuri. Popoarele păgâne
aveau peste 30.000 de zei. Ele credeau că zeii către care se rugau, poate erau
ocupaţi cu ascultarea rugăciunilor altor oameni sau erau angajaţi într-o discuţie cu
alţi zei. Pentru toate acestea, ele trebuiau să se roage lung şi să repete de multe ori
lucrurile pe care le cereau, până când zeul căruia se rugau va avea puţin răgaz ca
să le audă 17.
Mântuitorul când a zis: ''Când vă rugaţi, să nu bolborosiţi aceleaşi
cuvinte, ca păgânii, cărora li se pare că dacă spun o mulţime de cuvinte vor fi
286
ascultaţi. (8) Să nu vă asemănaţi cu ei,” (v.7-8) ne-a învăţat că şi rugăciunea
lungă este zadarnică şi un adevărat păgânism.
Dr. W.D Maxwell a zis: "Eficienţa rugăciunii nu se măsoară prin
lungimea, ci prin reverenţa şi fluienţa ei.” 18.
Chiar şi unul dintre rabini a văzut în rugăciuni lungi un pericol. El când a
comentat Eclesiastul 5:2 unde scrie: “Nu te grăbi să deschizi gura şi să nu-ţi
rostească inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu; căci Dumnezeu este în cer
şi tu pe pâmânt, de aceea să nu spui vorbe multe”, a zis că rugăciunea lungă este
interzisă de CeI Preaînalt.
Evreii au confundat evlavia şi devoţiunea cu un potop de cuvinte în
rugiciune.
Domnul Isus nu este împotriva rugăciunilor lungi. El a petrecut câteodată
toată noaptea în rugăciune şi a vorbit de multe ori despre marea nevoie de-a stărui
în rugăciune. El este împotriva cuvintelor multe şi fără rost în rugăciune.
Preafericitul Augustin a zis: “Este o mare deosebire între a spune multe lucruri în
rugăciune şi a ne ruga lung”. 19
5. A cincea cauză care i-a împiedecat pe evrei ca să ajungă la adevărata
rugăciune a fost că ei obişnuiau să repete rugăciunile.
Toate popoarele din Răsărit obişnuiau să repete rugăciunile până când
delirau 20. În 1 Împăraţi 10:26 citim cum prorocii lui Baal au strigat timp de
jumătate de zi: “O, Baal auzi-ne" şi în cartea Faptele Apostolilor 19:34 găsim
scris cum mulţimea din Efes a strigat două ore: ''Mare este Diana efesenilor”.
Mahomedanii, de asemenea repetă silabele lor sacre HE ore întregi, învârtindu-se
în cerc până când cad istoviţi în extaz 21. La o înmormântare musulmanii au strigat
de 3.000 de ori: ”Alah este dumnezeu!" 22
Evreii au luat şi acest obicei de la neamuri şi l-au practicat în următoarele
patru cazuri: a) Când repetau o cerere sau o parte din rugăciune. b) Când repetau
anumite formule pompoase şi ornamentate. c) Când repetau titlurile lui
Dumnezeu. Ei îngrămădeau toate adjectivele posibile pentru a oferi lui Dumnezeu
cât mai multe titluri. O rugăciune de felul acesta a început: “Binecuvântat, lăudat
şi glorificat; exaltat, preamărit şi onorat; preacinstit, proslăvit şi preasfinţit să fie
Numele Tău cel sacru, o Doamne al oştirilor…” O asemenea rugăciune a avut la
început 16 adjective. d) Şi al patrulea caz era atunci când repetau rugăciuni
întregi. Astfel, când rosteau Şema, adeseori o repetau până când cădeau în extaz;
sau când cântau Haleul, îl repetau până la delir.
Pentru cuvântul nostru “bolboroseală” este folosit grecescul battologia
care înseamnă “potop de cuvinte”, "vorbărie deşartă”. Unii exegeţi sunt de părere
că substantivul battologia din text derivă de la verbul battalageo, "a gângăvi” şi
că acest verb, la rândul lui, aşa cum spunea istoricul Herodot, a provenit de la
numele împăratului Cirenei care se numea Battos şi era gângav 23. Iar pentru
cuvintele “o mulţime de cuvinte” este întrebuinţat în textul grecesc cuvântul
287
phlyaria care, aşa cum a spus loan Gură de Aur înseamnă "fleacuri", “absurdităţi”
24
. Amândouă aceste cuvinte sunt sinonime în limba greacă şi înseamnă în textul
acestei limbi: “nu flecăriţi", "nu faceţi repetări inutile”.
O astfel de rugăciune care se repetă în întregime sau numai aumite părţi
din ea, Fiul lui Dumnezeu o numeşte bolboroseală şi o înşiruire de sunete
zadarnice. Versetul şapte: “Când vă rugaţi, să nu bolborosiţi aceleaşi cuvinte ca
păgânii, cărora li se pare că dacă spun o mulţime de cuvinte, vor fi ascultaţi”,
sună astfel în limba greacă: “Când vă rugaţi, nu flecăriţi ca păgânii, cărora li se
pare că dacă fac repetări inutile, vor fi ascultaţi.”
6. A şasea cauză care i-a împiedecat pe evrei ca să nu ajungă la adevărata
rugăciune a fost că ei au căutat prin rugăciunile lor aplauzele şi admiraţia de
la oameni."
Aproape toţi evreii se rugau în aşa fel ca să fie văzuţi de oameni. Ei se
rugau stând în picioare, cu mâinle întinse înainte, palmele îndreptate în sus şi cu
capul aplecat. 25Am văzut că ei se rugau la 9 dimineaţa, la 12 la amiază şi la 3
după-masă, oriunde se aflau. Cei mai mulţi potriveau în aşa fel lucrurile ca să fie
la acele ore de rugăciune pe la colţurile străzilor sau chiar în piaţă, pentru a fi
văzuţi de cât mai mulţi oameni, cu ce fel de devoţiune şi pioşenie se rugau. Alţii
se urcau pe treptele sinagogilor şi se rugau acolo, lung şi demonstrativ, ca toţi
oamenii să-i admire pentru evlavia lor.
Am văzut în studiul trecut că dacă Mântuitorul a condamnat aspru
făţărnicia în milostenie când a zis că; dacă cineva ajută pe un sărac, dar dacă face
lucrul acesta cu scopul ca să fie lăudat de oameni, aceasta îi va fi toată răsplata.
Atunci, cu cât mai aspru condamnă El în acest text, făţărnicia în rugăciune, când
oamenii, în loc să-şi vadă păcatele, să le mărturisească înaintea lui Dumnezeu, ei
preferă, mai degrabă, să folosească rugăciunea pentru a-şi arăta neprihănirea
înaintea semenilor! Acestora, de asemenea, Fiul lui Dumnezeu le-a spus că
rugăciunea lor n-a fost altceva înaintea Celui Preaînalt, decât bolboroseală şi o
înşiruire de sunete fară rost, ca a păgânilor.
Se spune că cineva a rostit odată o rugăciune în biserica din Boston atât de
elocventă şi ornamentată, încât toată asistenţa era mai preocupată de admiraţia ei,
decât să rămână în legătură cu Dumnezeu. Scopul acelei rugăciuni nu era să facă
legătura între oameni şi Dumnezeu, ci dimpotrivă, să-i desprindă de Tatăl ceresc
şi să aducă aplauze celui ce o rostea.
lată din ce cauză, Fiul lui Dumnezeu ne previne în Predica de pe munte: să
avem grijă când ne rugăm ca nu cumva să urmărim admiraţia şi aplauzele
oamenilor. El a zis: “Când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se
roage stând în pcioare în sinagogi şi la colţurile străzilor, ca să fie văzuţi de
oameni. Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata.” (v.5)
Ioan Gură de Aur a zis: “Să nu ne rugăm mişcându-ne trupul şi
gesticulând, ci prin buna dispoziţie a sufletului; şi nu prin zgomot şi manifestare,
288
ci cu bună-cuviinţă, frângere de inimă şi lacrimi neprefăcute.” 26
7. Şi, a şaptea cauză care a împiedecat poporul evreu ca să nu ajungă la
adevărata rugăciune a fost că a vrut să forţeze mâna lui Dumnezeu.
Dacă israeliţii se rugau mult şi lung, ei au făcut lucrul acesta pentru că,
credeau că cu cât cineva lovea de mai multe ori şi mai lung la uşa îndurării lui
Dumnezeu, cu atât Cel Preaînalt Se lăsa înduplecat şi era mai dispus să-l asculte.
Domnul Isus când a zis: “Să nu vă asemănaţi cu ei; căci Tatăl vostru ştie
de ce aveţi nevoie mai înainte ca să-I cereţi voi" (v.8), ne-a învăţat, că nimeni n-
are nevoie să-L înduplece pe Dumnezeu prin mulţimea sau lungimea rugăciunilor
sale, dar nici nu poate, oricât de atrăgătoare sau supărătoare ar fi ele. El a insistat
să ne arate că noi trebuie să venim înaintea lui Dumnezeu ca înaintea unui Tată
plin de dragoste care este, mai degrabă gata să ne asculte, decât suntem noi
dispuşi ca să ne rugăm; că El nu ne poate răspunde niciodată împotriva voii Sale,
oricât de mult am stărui noi în rugăciunile noastre. Voia Lui este întotdeauna în
concordanţă cu atotînţelepciunea Sa şi spre binele nostru; că noi trebuie să-I
spunem de fiecare dată când Îi cerem ceva “facă-Se voia Ta, şi nu a mea”. Trebuie
să fim conştienţi că El ne răspunde la rugăciunile noastre chiar şi atunci când ni se
pare că nu ne ascultă. Trebuie să ştim că nu există un răspuns mai minunat decât
acela, când nu El se coboară ca să ne satisfacă voia noastră mică, ci când El ne
cheamă pe noi ca să-I împlinim dorinţa Lui; şi să ştim, cu cât voia Lui este mai
grea pentru noi, cu atât şi răsplata ne va fi mai mare.
Ieronim, care a trăit în secolul al IV-lea, a spus că unii au creat din acest
verset o erezie, spunând că, dacă lui Dumnezeu Îi este cunoscut totul înainte de-a
ne ruga noi, atunci de ce să-I spunem sau să-I cerem noi anumite lucruri? La
această concepţie eronată, Ieronim, cât şi alţi teologi din Biserica Primară au
răspuns că, noi nu-L informăm pe Dumnezeu în rugăciunile noastre ca şi când El
n-ar şti, ci numai Îi spunem dorinţele şi nevoile noastre cu scopul de-a ne ajuta 27.

2. Op. cit. p. 192.
3. Op. cit.
4. Op. cit.
5. Op. cit. p. 193.
8. Loewe, H., Pharisaism, Judaism and Christianity, Vol. I, p. 105 – 190.
10. Op. cit.
11. Op. cit.
13. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 194 - 195.
289
21. Op. cit.
23. Op. cit. p. 125.
27. Op. cit. p. 164.
290
38. ADEVĂRATUL POST
Matei 6 : 16 – 18
16 Când postiţi, să nu vă luaţi o înfăţişare posomorâtă ca făţarnicii, care

îşi sluţesc feţele ca să le arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun că şi-au
luat răsplata.
17 Ci tu, când posteşti, unge-ţi capul şi spalăţi faţa,
18 ca să te arăţi că posteşti nu oamenilor, ci Tatălui tău care este în
ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.
Acest text care vorbeşte despre Adevăratul Post, ne arată două lucruri: că
postul nu şi-a atins în lumea Vechiului Testament aproape niciodată adevăratul
scop pentru care a fost predat şi că numai în Cristos, noi îi descoperim adevărata
interpretare şi valoare.
I. POSTUL NU ŞI-A ATINS ÎN LUMEA VECHIULUI TESTAMENT

APROAPE NICIODATĂ ADEVĂRATUL SCOP PENTRU CARE A FOST
PREDAT
Prin faptul că, aproape toate popoarele antice posteau, cât şi după felul în
care evreii practicau postul, mulţi şi-au pus întrebarea: “Oare chiar Dumnezeu să
fi inspirat postul în Vechiul Testament sau israeliţii l-au împrumutat de la
neamuri?" Este adevărat că, postul evreilor s-a asemănat foarte mult cu al
neamurilor, dar aceasta nu înseamnă că el este de origine păgână. Dacă am pune
aşa problema, atunci nici rugăciunea nu este de la Dumnezeu, pentru că şi neevreii
se rugau. Adevărul este că evreii n-au atins aproape niciodată scopul predării
postului de către Dumnezeu, pentru că ei l-au practicat ca celelalte popoare cu
care au ajuns în contact.
Postul evreiesc nu şi-a atins adevăratul lui scop fiindcă a avut la bază
următoarele zece roluri: patru laice şi şase religioase, deşi unele dintre ele erau
bune.
1. Vom aminti mai întâi rolurile cu caracter laic.
a) Primul rol laic al postului era că el avea la evrei un caracter sanitar.
Postul era bun în vederea sănătăţii, îndeosebi pentru cei supra-alimentaţi.
b) Al doilea rol laic al postului era că el avea la evrei un caracter moral de
autodisciplină, ca omul să fie stăpân pe sine şi nu să-l robească anumite
deprinderi rele. Adeseori se întâmplă că un anumit lucru sau o anumită plăcere,
291
robindu-ne, să ne devină o necesitate de care nu putem scăpa. Dar, postul ne poate
elibera de asemenea deprinderi şi obişnuinţe dăunătoare.
c) Al treilea rol laic al postului era că el se practica în vederea menţinerii
şi chiar a dezvoltării simţămintelor fizie şi spirituale. Orice obişnuinţă şi, cu atât
mai mult, orice exagerare, diminuează simţămintele, iar postul le menţine
proaspete şi noi.
d) Şi al patrulea rol laic al postului era că el se ţinea la evrei ca doliu. De
la ceasul morţii şi până la înmormântare, membrii familiei celui decedat nu aveau
vaie să mănânce carne şi să bea vin; ci dimpotrivă, în semn de durere şi mâhnire a
inimii, ei trebuiau să se aşeze pe podea şi să mănânce de pe un scaun ouă muiate
în cenuşă şi sare 1.
2. Şi acum vom aminti pe scurt şi rolul postului cu caracter religios.
a) Primul rol al postului religios era că el se ţinea la evrei ca un act al
pocăinţei în vederea iertării păcatelor atât individual,cât şi colectiv şi chiar
naţional. În Judecători 20:26 găsim scris cum întreaga naţiune a postit după
dezastrul războiului civil purtat între seminţiile lui Israel. În 1 Samuel 7:6, de
asemenea scrie, cum Samuel a cerut poporului să postească fiindcă s-a închinat la
Baal. Şi în cartea lui Neemia 9:1 găsim, la fel, cum Neemia a cerut ca poporul să
postească în urma abaterii lui şi să-şi mărturisească păcatele. Naţiunea evreiască a
postit mereu ca semn de pocăinţă înaintea lui Dumnezeu.
b) Al doilea rol al postului religios era că el se ţinea la evrei cu scopul
primirii unei descoperiri. În Exod 24:18 găsim scris că Moise a postit pe muntele
Sinai 40 de zile şi 40 de nopţi înainte de-a fi primit Legea. Şi în Daniel 9:3 citim,
cum Daniel a postit înainte de a fi primit Cuvântul lui Dumnezeu.
c) Al treilea rol al postului religios era că el se ţinea la evrei cu scopul de a
atrage atenţia lui Dumnezeu şi de a-I stârni mila spre cel ce-şi chinuia sufletul. În
Neemia 9:1 găsim scris, cum evreii posteau ca să stârnească mila lui Dumnezeu.
Ei, în acest scop, se îmbrăcau în saci şi îşi presărau ţărâna pe cap. În 2 Împăraţi
6:30 citim cum ei îşi rupeau hainele. Şi în 2 Samuel 12:16 ni se spune cum ei
stăteau întinşi la pământ.
Numirile pe care le-au dat evreii postului, ne arată că postul la ei era un act
al smereniei şi al zdrobirii inimii. Septuaginta a tradus aceste numiri evreieşti prin
cuvintele greceşti papeinoūn tēn phsychēn, "a smeri sufletul” 2.
Am văzut în studiul trecut că atunci când Mântuitorul a zis să nu ne
asemănăm cu păgânii, care cred că dacă bat cu rugăciunile lor de mai multe ori şi
mai lung la uşa îndurării lui Dumnezeu, Îl vor îndupleca mai uşor ca să-i asculte,
ne-a învăţat că nimeni nu-L poate îndupleca pe Cel Preaînalt prin mulţimea sau
lungimea rugăciunilor sale oricât de atrăgătoare sau supărătoare ar fi ele. Şi, am
mai văzut, cum Domnul Isus a insistat să ne arate că noi trebuie să venim
întotdeauna înaintea lui Dumnezeu ca înaintea unui Tată plin de dragoste care
este, mai degrabă gata să ne asculte, decât suntem noi dispuşi ca să ne rugăm.
292
Atunci, cu cât mai păgână este concepţia înduplecării lui Dumnezeu cu tot felul de
chinuri din posturi severe, ca şi când El n-ar vrea să ne asculte şi ar fi fără milă!
Fiul Iui Dumnezeu ne arată din nou în acest text că, nimeni şi nimic nu-L
poate îndupleca pe Dumnezeu ca să ne răspundă după plăcerea noastră, împotriva
voii Sale: nici rugăciunile lungi şi stăruitoare, şi nici chiar posturile multe, lungi şi
rigide.
Pentru Domnul Isus, Tatăl şi voia Tatălui erau totul. El ne-a învăţat că
numai, făcând voia lui Dumnezeu, sufletul nostru devine o mică părticică a
Împărăţiei Sale şi că, în Împărăţia lui Dumnezeu nu există nimic mai înalt şi mai
sublim ca voia Sa. Atunci, cum am putea noi să avem o altă dorinţă care să nu
corespundă voii Lui, atâta timp cât ştim că, voia Sa este întotdeauna în cea mai
mare concordanţă cu atotînţelepciunea Lui şi binele nostru!
Acesta este motivul pentru care un copil al lui Dumnezeu n-are voie să
forţeze mâna Tatălui ceresc prin rugăciune sau post, ci el trebuie întotdeauna să
spună “facă-se voia Ta - şi nu a mea!”
d) Al patrulea rol al postului religios era că el se ţinea la evrei ca să
dovedească lui Dumnezeu că pocăinţa celui care postea era reală. Este uşor de
observat că aici era un alt pericol. Cum, Dumnezeu nu ştia dacă pocăinţa cuiva era
adevărată sau falsă şi fără această dovadă a postului? Sau că această dovadă era o
demonstraţie a neprihănirii multor evrei înaintea oamenilor?
Posturile, în ce priveşte modul în care se ţineau, erau de patru feluri: totale,
parţiale, scurte şi lungi. În posturile totale nu se consuma nici un fel de mâncare şi
băutură. În posturile parţiale se consumau numai unele mâncăruri. Posturile scurte
ţineau o zi sau chiar câteva zile. Acestea erau totale. Iar posturile lungi durau ani
de zile, de aceea ele erau parţiale.
Într-o carte apocrifă intitulată Testamentul lui Ruben, scrie că Ruben a
postit şapte ani pentru că l-a vândut pe fratele său, Iosif; în care timp n-a băut vin,
n-a mâncat carne şi nici un alt fel de mâncare după poftă 3. Într-o altă carte
apocrifă intitulată Mărturia lui Simeon, scrie că Simeon, fratele lui Ruben şi-a
chinuit sufletul cu post pentru acelaşi motiv timp de doi ani 4. Şi într-o altă carte,
tot apocrifă, numită Testamentul lui Iuda, găsim scris că Iuda fiindcă a păcătuit cu
Tamar, de asemenea a postit mult timp la bătrâneţe, n-a băut vin, n-a mâncat carne
şi n-a vrut să ia parte la nici un fel de plăcere şi petrecere 5.
e) Al cincilea rol al postului religios era că el se ţinea pentru mărirea
meritelor înaintea lui Dumnezeu. Pe timpul Mântuitorului era un singur post
obligatoriu: postul din ziua lspăşirii (Levit. 16:29-31). Legea cărturarilor a
prescris că în ziua Ispăşiri era interzis mâncatul, băutul, mirositul, scăldatul,
ungerea cu ulei mirositor, purtatul sandalelor etc. Chiar şi copiii mici erau instruiţi
să postească în ziua Ispăşirii.
Prin faptul că, postul din ziua Ispăţirii era singurul care a fost obligatoriu
în cursul unui an, evreii evlavioşi au făcut uz de posturi voluntare. Ei au zis că nu
293
toţi israeliţii pot posti, de aceea s-au hotărât să postească în locul acestora, cu
scopul de a-şi mări meritele înaintea lui Dumnezeu 6.
f) Şi, ce a fost mai grav că, al şaselea rol al postului religios evreiesc era o
paradă jalnică a neprihănirii. Marea majoritate a poporului de rând şi, în special
fariseii, au postit ca să atragă atenţia oamenilor spre neprihănirea lor.
Evreii posteau de două ori pe săptămână: luni şi joi (Luca 18:12) 7. Într-un
tratat talmudic numit Taanit care înseamnă "post”, scrie că rabinii au ales aceste
zile fiindcă Moise s-a urcat pe muntele Sinai într-o joi atunci când a postit
patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi şi când a primit Legea, şi că s-a coborât într-
o luni 8. Şi ei au stabilit piaţa pe toată ţara, tot în zilele acestea. Nu este greu de
subînţeles cu ce scop au fixat ei piaţa în zilele de post.
Aceste zile erau însemnate şi pentru făţarnicii din provincie, dar ele erau,
cu atât mai importante pentru ipocriţii din Ierusalim. Atunci ei aveau cea mai bună
ocazie ca să–şi facă parada evlaviei înaintea mulţimilor.
Toţi aceşti făţarnici şi ipocriţi erau văzuţi pretutindeni pe străzi şi în pieţe
cum păşeau încet ca să arate că postesc, aveau feţe nespălate şi albite cu pudră ca
să pară palizi de posturi îndelungate, îşi zbârleau părul şi îl presărau cu cenuşă şi
se îmbrăcau în haine murdare şi zdrenţăroase. Adeseori nici cei care erau în
posturi de doliu nu arătau mai amărâţi ca ei 9.
Erau un fel de farisei cu numele nikfi, care înseamnă “fariseii cu picioarele
strâmbe”. Ei erau numiţi astfel fiindcă mergeau pe străzi, târându-şi picioarele şi,
izbindu-le de pietre 10.
De asemenea posturi, Mântuitorul a vrut să-Şi debaraseze urmaşii atunci
când ne-a predat adevăratul post. El ne-a zis: “Când postiţi, să nu vă luaţi o
înfâţişare posomorâtă ca făţarnicii, care îşi sluţesc feţele ca să se arate că
postesc. Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata. (17) Ci tu, când posteşti, ungeţi
capul şi spală-ţi faţa (18) ca să te arăţi că posteşti nu oamenilor, ci Tatălui tău,
care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.” (v.16-18)
Şi în al doilea rând,acest text ne arată că
II. NUMAI ÎN CRISTOS NOI DESCOPERIM ADEVĂRATA

INTERPRETARE ŞI VALOARE A POSTULUI
Postul conţine următoarele cinci elemente: timpul programat, faptul de-a

nu mânca, problema pentru care postim, rugăciunea şi rezolvarea problemei în
prezenţa lui Dumnezeu.
1. Am enunţat că primul element al postului este timpul programat. Este
adevărat că, Domnul Isus era împotriva felului în care evreii ţineau postul. Dar, în
schimb, El a fost de acord cu durata lui, de aceea n-a ridicat nici o obiecţiune
împotriva acestui element al postului. Postul pe care îl practica lumea Vechiului
294
Testamnet şi pe care ni l-a recomandat Mântuitorul era de 12 ore 11. Ziua la evrei
nu avea 24 de ore ca la noi, ci 12: de la ora 6 dimineaţa la 6 seara 12. Acesta a fost
motivul pentru care Domnul Isus a zis ucenicilor cu ocazia învierii lui Lazăr: "Nu
sunt douăsprezece ceasuri în zi?" (Ioan 11:9). Şi aceasta este cauza pentru care
noi citim în Biblie cum evreii numărau ceasurile zilei începând de la ora 6
dimineaţa. Ei spuneau la ora 7 "primul ceas”, la ora 9 "al treilea ceas” etc.
Din lipsă de ceas, poporul evreu postea de la răsăritul soarelui şi până la
apusul lui. Iar iarna, când nu era soarele, ei posteau de la revărsatul zorilor şi până
când începea să se însereze.
Acesta era motivul că atunci când cineva postea câte 24 de ore, se preciza
că a postit un număr de atâtea zile şi atâtea nopţi (Matei 4:2).
În cazuri speciale, postul putea să dureze mai multe zile, pentru că
importanţa şi imperiozitatea problemelor determina durata postului.
Iată de ce, primul lucru pe care trebuie să-l facem atunci când vrem să
postim este programarea unui anumit timp în care ni se cere să abandonăm toate
celelalte probleme, oricât ne-ar fi de importante şi să-l petrecem în prezenţa lui
Dumnezeu într-un mod deosebit!
În Apocalipsa 1:10 ni se spune că atunci când Ioan Teologul era exilat pe
insula Patmos, unde a muncit din greu la o carieră de piatră peste săptămână, el a
ales pentru post ziua duminicii, pentru că atunci nu se lucra. El a zis: "În ziua
Domnului eram în Duhul.”
2. Al doilea element al postului este faptul de-a nu mânca. Am văzut
până acum că Fiul lui Dumnezeu era împotriva chinuirii trupului şi a sufletului din
timpul postului şi că a fost de acord cu durata lui de 12 ore.
Primul element al postului, care este timpul programat pe o durată de 12
ore, este de o mare eficienţă asupra celui de-al doilea element de-a nu mânca. Iar
al doilea element de-a nu mânca, are o mare eficienţă asupra întregului post,
deoarece acest element contribuie foarte mult la stimularea facultăţilor mentale şi
spirituale: ca ele să ajungă la capicitatea lor maximă. De vreme ce un post lung
care ne produce foame şi istovire, ne împiedică luciditatea minţii şi a spiritului.
În timpul postului nu-i voie să ne fie foame, pentru că mintea şi sufletul
trebuie să ne fie foarte apte în vederea soluţionării problemei pe care o aducem
înaintea lui Dumnezeu. Noi citim despre Domnul Isus că El a flămânzit de abia
după cele 40 de zile de post.
3. Al treilea element al postului este problema pentru care postim. Am
văzut că evreii posteau luni şi joi, pentru că aşa le era obiceiul. Pe când, Domnul
Isus era împotriva unui asemenea post. El ne învaţă că nu obiceiul trebuie să ne
determine postul, ci postul nostru trebuie să fie determinat întotdeauna de o
problemă imperioasă care ne mistuie.
Aşa se explică faptul că atunci când ucenicii lui Ioan Botezătorul au văzut
că ucenicii Mântuitorului nu posteau luni şi joi, mirându-se mult, L-au întrebat pe
295
Domnul Isus: “De ce noi şi fariseii postim des, iar ucenicii Tăi nu postese deloc?”
(Matei 9:14)
4. Al patrulea element al postului este rugăciunea. Dacă primele trei
elemente sunt foarte importante pentru post, atunci cu atât mai necesară ne este
rugăciunea. Evreii obişnuiau să se roage în zilele de post la ora 12 la amiază, la 3
după-masă şi la 6 seara.
Noi trebuie să ne rugăm pentru problema pentru care postim tot timpul
postului şi să medităm asupra ei sub prisma luminii lui Dumnezeu, aşa cum a
făcut Mântuitorul în pustia Iudeii în timpul celor 40 de zile şi 40 de nopţi 13.
5. Şi, al cincilea element al postului este rezolvarea problemei în
prezenţa lui Dumnezeu. Mântuitorul ne învaţă în parabola Prietenului de la
miezul nopţii (Luca 11:5-13) şi în parabola Judecătorului nedrept (Luca 18:1-8),
cum Dumnezeu ne-a deschis prin rugăciune o uşă spre Sine. Iar în Ioan 14:13-14
Fiul lui Dumnezeu ne îndeamnă să intrăm pe această uşă în numele Lui, cu
problemele noastre, înaintea Tatălui ceresc.
Şi acum, dacă rugăciunea pe care o rostim în numele Mântuitorului, ne
este o uşă deschisă spre prezenţa Celui Preaînalt, atunci, cu atât mai mult,
Mântuitorul ne învaţă că Tatăl ceresc ne primeşte în prezenţa Sa. Postind, stabilim
un timp special pentru prezenţa Sa, abandonăm toate problemele noastre
vremelnice şi ne pregătim inima şi urechea sufletului pentru glasul Lui!
Mântuitorul ne-a dezvăluit nu numai în calitate de Dumnezeu atotştiutor,
dar şi din propriile Sale experienţe prin care a trecut, că postul este cel mai bun
mijloc prin care ne putem rezolva toate problemele, chiar şi pe cele mai grele, în
prezenţa lui Dumnezeu şi sub prisma luminii LUI. În rugăciunea din timpul
postului, Cel Preaînalt fie că ne dă lumină cum să scăpăm de acele probleme
grele, fie că ne dă putere ca să le suportăm şi înţelepciune să înţelegem de ce El ne
lasă să trecem prin asemenea încercări.
Dacă punem cele cinci elemente ale postului alături de scopul pentru care
el ne-a fost predat, îi vom descoperi atât însemnătatea cât şi adevărata lui valoare.
Odată când ucenicii n-au putut să scoată un demon dintr-un tânăr şi când
L-au întrebat pe Domnul Isus: „Noi de ce n-am putut să scoatem duhul acesta?”
Fiul lui Dumnezeu, scoţând în evidenţă scopul înalt al postului pentru care ni l-a
predat Cel Preaînalt, a răspuns: „Acest soi de demoni nu poate ieşi decât prin
rugăciune şi post.” (Marcu 9:28-29)
Am văzut că Mântuitorul ne-a învăţat cum Dumnezeu ne-a deschis prin
rugăciune o uşă spre Sine. De aceea Îl găsim, cum El petrecea mereu în prezenţa
Tatălui, rugându-Se. Iar, rugăciunea din timpul postului nu numai că ne deschide
uşa spre prezenţa lui Dumnezeu, dar ne pune chiar şi în contact cu Cel Preaînalt
într-un mod special. Iată de ce, când Beelzebul, împăratul demonilor, căuta să dea
Domnului Isus o lovitură de graţie, după cea mai înaltă strategie, Mântuitorul
recurgea la post, ca prin post să intre în contact cu toată puterea şi înţelepciunea
296
lui Dumnezeu!
Aceasta a fost cauza pentru care Domnul Isus a răspuns Diavolului atunci
când a vrut să-L ispitească prin transformarea pietrelor în pâine: "Să nu ispiteşti
pe Domnul, Dumnezeul tău.” (Luca 4:12) Mântuitorul a fost foarte atent cum
folosea minunile, ca nu cumva să-L ispitească pe Dumnezeu prin ele, folosindu-I
puterea în ceea ce Lui nu-I place.
Astfel, când Domnul Isus a vindecat pe acel tânăr stăpânit de un duh
necurat şi când ne-a atenţionat că în lume există multe soiuri de demoni, a răspuns
ucenicilor că în lume lucrează tot felul de demoni şi că ei n-au putut să alunge acel
demon pentru că n-au intrat în relaţie cu Dumnezeu într-o măsură suficientă.
În concluzie, când Dumnezeu ne-a predat postul, era ca şi când ne-ar fi
spus: “Opriţi-vă din goană şi acordaţi-Mi şi Mie un anumit timp din viaţa
voastră! Aduceţi-vă toate problemele voastre grele înaintea Mea! Deschideţi-vă
bine ochii şi urechile sufletului, şi pătrundeţi în numele Fiului Meu în Mine şi,
atunci veţi vedea cum neputinţa voastră se va transforma într-o putere
dumnezeiască, cum îmţelepciunea Mea vă va strălucii ca cea mai frumoasă
diademă şi cum în voia Mea vă veţi zări cea mai mare glorie!”

3. Testamentul lui Ruben 1 : 10.
4. Mărturia lui Simeon 3 : 4.
5. Testamentul lui Iuda 15 : 4.
Buxtorf, De Synagoga Judaica, c.xxx.
9. Robertson, A.T., The Farisees and Jesus, p. 317;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 235;
10. Renan, E., Viaţa lui Isus, p. 199 – 200.
12. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 58 - 59.
297
39. REGULILE DE AUR ALE COPIILOR LUI DUMNEZEU
Matei 7 : 1 - 5
1 Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.
2 Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi,
vi se va măsura.
3 De ce vezi tu aşchia din ochiul fratelui tău şi nu te uiţi cu atenţie la
bârna din ochiul tău?
4 Sau cum poţi zice fratelui tău: “Lasă-mă să scot aşchia din ochiul tău"
şi, când colo, tu ai o bârnă într-al tău?...
5 Făţarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea
limpede să scoţi aşchia din ochiul fratelui tău.
Luca 6 : 37 – 38, 41 - 42
37 Nu judecaţi, şi nu veţi fi judecaţi; nu condamnaţi, şi nu veţi fi
condamnaţi; iertaţi şi vi se va ierta.
38 Daţi, şi vi se va da; ba încă vi se va turna în sân o măsură bună,
îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra. Căci cu ce măsură veţi măsura,
cu aceeaşi vi se va măsura.
bârna din ochiul tău?
42 Sau cum poţi să zici fratelui tău: “Frate, lasă-mă să-ţi scot aşchia din
ochi" şi, când colo, tu nu vezi bârna din ochiul tău? Făţarnicule, scoate întâi
bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea clar să scoţi aşchia din ochiul fratelui
tău.
Armonizat
1 Nu judecaţi, şi nu veţi fi judecaţi; nu condamnaţi, şi nu veţi fi
condamnaţi; iertaţi şi vi se va ierta. (Lc.v.37)
2 Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi,
vi se va măsura. (Mt. v.2)
bârna din ochiul tău? (Mt.v.3)
4 Sau cum poţi să zici fratelui tău: “Frate, lasă-mă să-ţi scot aşchia din
ochi" şi, când colo, tu nu vezi bârna din ochiul tău? (Lc.v.42)
5 Făţarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea
limpede să scoţi aşchia din ochiul fratelui tău. (Mt.v.5)
6 Daţi, şi vi se va da; ba încă vi se va turna în sân o măsură bună,
298
îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra. Căci cu ce măsură veţi măsura,
cu aceeaşi vi se va măsura. (Lc.v.38)
Noi am citit dintr-un text lung numai şase versete. Din acest text lung
Matei 7:1-11,13-20 şi Luca 6:37-38, 41-44 vom ţine patru studii cu aceeaşi temă
Regulile de aur ale copiilor lui Dumnezeu.
În acest text lung găsim multe învăţături ale Mântuitorului care nu au nici
o legătură între ele. Unii comentatori opinează că el este epilogul Predicii de pe
munte 1. Iar alţi comentatori susţin că adevărul este altul. Aceştia spun că evreii
aveau metoda lor de-a predica. Rabinii au numit predica charaz, care înseamnă
"înşiruire de mărgele". Aceşti învăţători ai lui Israel au ajuns la concluzia că o
predică ca să cucerească şi să menţină atenţia unui public trebuia să cuprindă mai
multe teme, care se tratau pe scurt şi se trecea repede de la una la alta 2. Noi
considerăm că această explicaţie este autentică, de aceea o alegem pe ea.
Împăratul etern când Se apropia de sfârşitul Predicii de pe munte, care este
Legea sau Magna Carta a Împărăţiei Sale, şi voia să ofere urmaşilor Lui câteva
reguli de aur, a recurs la acest fel de predică care era foarte familiar marelui Său
auditoriu.
Astfel, următoarele şapte reguli de aur transmise celor care doreau să fie
fiii lui Dumnezeu, erau în mintea şi în inima ascultătorilor Dascălului ceresc ca
şapte dangăte plăcute ale unui clopoţel de argint care se auzeau răsunând în
predica Lui, charaz.
În acest studiu intitulat Regulile de aur ale copiilor lui Dumnezeu, ne
vom ocupa de primele două reguli ale creştinilor: că ei trebuie să renunţe la
judecată şi să aibă întotdeauna în vedere lipsurile şi necazurile semenilor lor.
Să luăm prima regulă de aur că
I. FIII ÎMPĂRĂŢIEI LUI DUMNEZEU TREBUIE SĂ RENUNŢE LA

JUDECATĂ
Evangheliştii Matei şi Luca, atunci când L-au citat pe Domnul Isus

spunând: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi,” (Mt.v.1; Lc.v.37) au folosit în textul
grecesc cuvântul krima, pe care clasicii l-au întrebuinţat rar. Acest cuvânt era un
termen juridic şi înseamnă „judecată”, „acuzaţie”, „condamnare”, „pedeapsă” 3.
Fără îndoială, Mântuitorul n-a avut în vedere aici pe judecătorii şi tribunalele
civile, ci judecata , în sensul cel mai larg al cuvântului 4.
Evanghelistul Matei ne spune că Dascălul divin numeşte pe un asemenea
judecător hypocrites care înseamnă „actor”, „cel care joacă teatru”. Mântuitorul îi
numeşte pe aceştia astfel, fiindcă prin judecăţile lor pe care le fac împotriva altora
maschează numai că sunt drepţi; pe când, ei, în realitate, sunt cu mult mai
299
pervertiţi decât aceia pe care îi condamnă.
Mulţi comentatori ca, A. Edersheim şi R.H. Lightfoot zic că Domnul Isus
a luat hiperbola cu aşchia şi bârna de la cărturari şi a spus cu ajutorul ei, că
judecătorii nu se uită la păcatele lor, ci numai la greşelile altora, de aceea ei nu se
condamnă pe ei înşişi, ci întotdeauna pe alţii 5.
În textul grecesc scrie cuvântul karphos, pe care Ieronim l-a tradus în

secolul al IV-lea în versiunea latină a Bibliei, numită Vulgata, festuca, "aşchiuţă".
Martin Luther l-a tradus în versiunea germană splitter, “ţăndărică” 6. Şi, în cele
mai multe versiuni englezeşti scrie chip care, de asemenea înseamnă "aşchiuţă" şi
“ţăndărică”. Domnul Isus a zis că cei care se fac vinovaţi de mai puţin păcat au în
ochi aşchiuţă, iar cei care se fac vinovaţi de păcate mai multe şi mai mari au în
ochi bârnă.
S. Diamandi, ca şi alţi comentatori au spus că, cu cât cineva este mai
păcătos şi are un nivel spiritual mai limitat, cu atât este mai îngăduitor cu el însuşi
şi mai aspru cu alţii; că el tocmai prin exigenţa lui faţă de alţii, îşi demonstrează
superioritatea care nu există; şi, cu cât altcineva este un spirit mai înalt, cu atât
este mai sever cu el însuşi şi mai indulgent cu alţii 7.
Cicero, marele orator roman a zis: "A vedea greşelile altora şi a nu lua în
considerare viciile propri este cel mai mare act al nebuniei.” 8
Hiperbola Mântuitorului a fost şi va rămâne nemuritoare atunci când a zis:
“De ce vezi tu aşchia din ochiul fratelui tău şi nu te uiţi cu atenţie la bârna din
ochiul tău? (4) Sau cum poţi zice fratelui tău: “Lasă-mă să scot aşchia din ochiul
tău" şi, când colo, tu ai o bârnă într-al tău?...(5) Făţarnicule, scoate întâi bârna
din ochiul tău şi atunci vei vedea limpede să scoţi aşchia din ochiul fratelui tău.
(Mt.v.3-5)
Fericitul Augustin a zis că Domnul Isus atunci când a interzis judecata
fiilor Împărăţiei Lui împotriva semenilor lor, a avut în vedere limitările omului
de-a cunoaşte atât adevărul întreg, cât şi schimbarea din viitor a aceluia pe care
noi îl condamnăm 9.
Justiţia era întotdeauna conştientă că cel mai greu lucru pentru un
pământean este ca să exercite o judecată dreaptă asupra aproapelui său. Acesta a
fost motivul pentru care ea a interzis judecătorilor multe lucruri şi le-a făcut o
sumedenie de recomandări: să nu fie subiectivi, să nu fie la mijloc un orgoliu; să
nu fie orbiţi de păreri preconcepute; să nu judece după dreptatea proprie; să nu se
lase influienţaţi de invidie sau ură; să nu se bazeze pe păreri şi închipuiri, ci pe
realitate; să aibă la bază tot adevărul şi să cunoască toate circumstanţele prin care
a trecut cel în cauză şi ce anume l-a determinat să facă lucrul respectiv.
Aceasta înseamnă, vorbind în termenii Mântuitorului din al treilea secret al
fericirii din Predica de pe munte, că judecătorul trebuie să se dezbrace de firea lui
Satan şi să se înveşmânteze cu cea a lui Cristos.
300
Se spune că atunci când grecii aveau procese grele, ei le ţineau la întuneric
ca judecătorul şi toată instanţa să nu fie influienţaţi de nimic, ci să judece după
dreptate 10.
Montaigne ne istoriseşte un caz groaznic. El ne spune că era un judecător
persan care, fiind sub influenţa unei mite, a dat un verdict nedrept. Când a auzit
împăratul Cambysses despre acest sacrilegiu, a ordonat ca, în urma executării,
acesta să fie jupuit şi pielea lui să stea întinsă pe scaunul de judecător, ca nimănui
dintre cei care vor şedea pe acest scaun căptuşit cu pielea lui, să nu-i mai treacă
prin minte să rostească asemenea sentinţe 11.
Pe baza a tot ce am spus până acum, ni se pare că numai cei care sunt
complet imparţiali, au dreptul să judece din punct de vedere juridic şi că, numai
fiii Împărăţiei lui Cristos, au dreptul să judece pe oricine din punet de vedere
spiritual. În primul caz este corect, justiţia are dreptul să condamne. Iar, în al
doilea caz, Mântuitorul interzice urmaşilor Săi cu desăvârşire judecata de
condamnare. El mai întâi a afirmat: “Nu judecaţi, şi nu veţi fi judecaţi; nu
condamnaţi, şi nu veţi fi condamnaţi; iertaţi şi vi se va ierta.” (Lc.v.37) şi apoi a
explicat că sfinţii Lui care au reuşit să-şi scoată bârna din ochi n-au altă menire
decât să-şi ajute semenii ca şi ei să scape de aşchia lor din ochi 12.
Ioan Gură de Aur şi-a pus întrebarea: "Nici pe cel care trăieşte în desfrâu
să nu-l judec?” Răspunsul pe care şi l-a dat tot el a fost: “Nici pe acesta noi n-
avem voie să-l condamnăm şi sa-l umilim, decât să-l îndreptăm. Nouă nu ne este
permis să ne comportăm cu el ca nişte vrăjmaşi: cu pedeapsă, ci ca nişte medici:
aplicându-i tratament.” 13
Astfel, judecata copiilor lui Dumnezeu nu este niciodată o judecată de
condamnare, ci întotdeauna o judecată de recuperare. Mântuitorul ne arată că noi
n-avem măcar un singur motiv ca să osândim pe cineva, în timp ce avem zeci de
motive ca să le întindem o mână de ajutor.
Dacă am studia cu atenţie pe fiecare om în parte, am observa că există în
toţi un amestec ciudat între un angelic şi un animalic şi, un procentaj între nobleţe
şi slăbiciune; că în interiorul fiecăruia se duce o luptă aprigă; şi că joacă un mare
rol în viaţa fiecăruia temperamentul, ereditatea, mediul în care trăieşte, educaţia şi
puterea lui faţă de ispită.
Atunci, de ce să condamnăm pe aceşţi prinzonieri ai lui Satan, când ei nu
pot face altceva decât ceea ce li se ordonă şi potrivit cu ceea ce ei sunt? În loc să-i
judecăm şi să-i osândim, ne spune dumnezeiescul nostru Învăţător, oare nu este
infinit mai bine ca să ne fie milă de ei şi să-i aducem la El în calitate de
Mântuitor? Numai atunci nu ne vom face vinovaţi de pierzarea sufletului lor şi
vom reuşi să scăpăm şi noi de judecata lui Dumnezeu din ziua de apoi.
În Apocalipsa 12:10 ni se spune că Diavolul este acuzatorul suprem.
Astfel, păcatul de-a judeca şi de-a condamna creaturile lui Dumnezeu este un
păcat satanic, pe care îl practică numai fiii Celui Rău.
301
A. Ederscheim, cât şi alţi comentatori au zis că, cuvintele Domnului Isus:
"Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. (2) Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi
judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura” (Matei v.1-2), au legătură cu
Parabola slujbaşului împărătesc din Matei 18:23-35 şi că ele se referă aici la
judecata finală 14.
Dascălul ceresc ne-a prezentat în parabola aminită un tablou foarte
dramatic. El a zis că un slujbaş împărătesc datora zece mii de talanţi unui împărat
mare, şi că ea era o sumă colosală. Dacă bugetul anual al Galileii pe vremea
Mântuitorului era de 300 de talanţi şi al Iudeii, al Samariei şi al Idumeii la un loc,
era de 600 de talanţi 15, atunci ne putem imagina ce sumă enormă erau cei zece
mii de talanţi!
Mântuitorul ne-a spus, pentru că slujbaşul acesta împărătesc n-avea cu ce
pIăti, împăiratul a poruncit să-l vândă pe el, soţia şi copiii şi, tot ce avea şi, să i se
plătească datoria. Dar, slujbaşul acesta s-a aruncat la pământ înaintea împăratului
şi-l implora, zicându-i: “Mai lasă-mi puţin timp şi-ţi voi plăti tot." Domnul Isus
ne-a zis că împăratului I s-a făcut milă de el şi i-a iertat toată datoria. (Matei
18:26-27)
Dar acest slujbaş, a continuat să ne spună Mântuitorul, când a ieşit afară a
întâlnit pe unul dintre colegii lui de serviciu care îi datora o sută de dinari, o sumă
de 500.000 de ori mai mică decât datoria care i s-a iertat lui. A pus mâna pe
datornicul lui, îI strângea de gât şi-i zicea: "Plăteşte-mi ce-mi eşti dator.” Acesta,
de asemenea s-a aruncat la pamânt şi-l ruga zicând: “Mai lasă-mi puţin timp şi-ţi
voi plăti tot.” (Matei 18:28-29) Dar slujbaşul împăratului n-a vrut să aibă milă de
datornicul lui, ci l-a aruncat în închisoare până va plăti datoria.,
Când au văzut colegii lui de serviciu ce atitudine a avut faţă de semenul
său, au raportat împăratului, care l-a chemat la el şi i-a zis: “Slujitor viclean! Eu ţi-
am iertat toată datoria fiindcă m-ai rugat. (33) Oare nu se cuvenea să ai şi tu
milă de colegul tău, cum am avut eu milă de tine?" Şi împăratul s-a mâniat şi l-a
aruncat în închisoare până va plăti toată datoria.” (Matei 18:32-33)
Şi, a doua regulă de aur a copiilor lui Dumnezeu din acest text este că
II. EI TREBUIE SĂ AIBĂ ÎNTOTDEAUNA ÎN VEDERE LIPSURILE ŞI

NECAZURILE SEMENILOR LOR
Am văzut în prima regulă de aur că Mântuitorul a încredinţat fiilor

Împărăţiei Sale problema spirituală a lumii, ca ei să răspundă de sufletele
oamenilor, până şi de cei mai păcătoşi. Iar, în această regulă de aur, El a pus pe
umerii lor şi problema greutăţilor şi a lipsurilor materiale a semenilor lor.
Am spus în urmă cu trei studii, când am vorbit despre Adevărata
milostenie, câţi dintre săraci nu-şi ridică zilnic privirea spre cer şi-L întreabă pe
302
Dumnezeu, zicând: “Doamne, unde Îţi este grija? Unde Îţi este dragostea? Şi
unde Îţi este mila faţă de mine?" Dar, Fiul Celui Preaînalt ne spune în această
regulă de aur a copiiilor lui Dumnezeu un lucru foarte mare: “Eu, mai întâi vouă
vi-i încredinţez pe cei săraci şi obidiţi şi apoi la restul lumii, pentru că voi sunteţi
fiii Împărăţiei dragostei lui Dumnezeu.”
Dacă cei care îşi zic creştini, ar renunţa la viciile fumatului şi
alcoolismului care le distrug sănătatea şi le strică sufletul şi, ar da aceşti bani la
cei lipsiţi, de mult n-ar fi existat în ţările creştine nici un sărac. Dar, din păcate,
astăzi numărul celor săraci a crescut mai mult ca oricând.
Spre deosebire însă, de creştini falşi şi de oameni cu inima rece, fiii
Împărăţiei lui Dumnezeu, cunoscându-L pe Tatăl lor ceresc şi, având în vedere că
El S-a identificat, în dragostea Sa cu cei săraci, ştiu că a deschide mâna faţă de un
lipsit este cel mai mare privilegiu înaintea lui Dumnezeu; şi că a oferi ceva unui
nevoiaş înseamnă, cu nimic mai puţin decât a-i da în contul lui Dumnezeu, de
aceea, ei dăruiesc celor săraci în numele lui Dumnezeu şi cu cea mai mare
bucurie.
Acesta a fost motivul pentru care Domnul Isus a continuat să ne spună în
acest text că Dumnezeu nu Se lasă îndatorat nimânui. El ne-a zis: “Daţi şi vi se va
da; ba încă vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clatinată, care se va
vărsa pe deasupra. Căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura."
(Luca 6:38)
Evreii purtau veşminte lungi şi erau incinşi la mijloc cu un brâu.
Veşmântul lung şi legat la mijloc, forma un fel de buzunar, mare pe care evreii îl
numeau sân. Ei obişnuiau să poarte în aceste sânuri tot felul de lucruri. Astfel,
expresia neobişnuită pentru noi “vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată,
clătinată şi care se vărsa pe deasupra”, înseamnă un dar mare şi supraabundent
din partea lui Dumnezeu 16.
Câţi dintre copiii Domnului n-au dat şi nu dăruiesc din sărăcia lor altora,
care sunt mai lipsiţi ca ei. Nici o cumpănă a dreptăţii de pe pământ nu este în stare
ca să le răsplătească îndeajuns, ne spune Mântuitorul, decât dreptatea divină! Iată
de ce ei vor fi răsplătiţi cu un dar suprem şi cu o supraabundenţă cerească!
Unul dintre aceste daruri supreme este: promovarea lor, în rândul drepţilor
şi al sfinţilor din cer, în urma judecăţii de apoi. Mântuitorul ne-a spus în
Evanghelia după Matei 25:31-40:
“(31) Când va veni Fiul omului în gloria Sa, cu toţi sfinţii îngeri,
va şedea pe tronul gloriei Sale. (32) Toate naţiunile lumii vor fi adunate
înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de
capre (33) şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui. (34)
Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: «Veniţi, binecuvântaţii
Tatălui Meu, ca să moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la
crearea lumii. (35) Căci am fost flămând şi Mi-aţi dat de mâncare; Mi-a
303
fost sete şi Mi-aţi dat să beau; am fost străin şi M-aţi primit; (36) am fost
gol şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în
închisoare şi aţi venit la Mine.» (37) Atunci cei drepţi Îi vor răspunde:
«Doamne, când Te-am văzut noi flămând şi Ţi-am dat să mănânci? Sau,
fiindu-Ţi sete, şi Ţi-am dat să bei? (38) Când Te-am văzut noi străin şi Te-
am primit? Sau gol şi Te-am îmbrăcat? (39) Când Te-am văzut noi bolnav
sau în închisoare şi am venit pe la Tine?» (40) Drept răspuns, Împăratul
le va zice: «Adevărat vă spun că ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri
unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.»”

4. Op. cit. p. 197.
5. Edersheim, A., The Life and Times of Jesus The Messiah, VoI. I, p. 678;
Lightfoot, R.H., Horae Hebr. Vol. II, p. 158 ;
7. Diamandi, S, Activitatea şi învăţătura, Vol. II, p. 450 – 451.
9. Op. cit. p. 196.
11. Op. cit.
12. Edersheim, A., The Life and Times of Jesus The Messiah, VoI. I, p. 678.
14. Edersheim, A., The Life and Times of Jesus The Messiah, VoI. I, p. 678;
Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 198, 201.
304
Matei 7 : 1 - 11, 13 - 20; Luca 6 : 37 - 44

II
Matei 7 : 1 - 6
6 Să nu daţi câinilor lucrurile sfinte şi să nu aruncaţi perlele voastre
înaintea porcilor ca nu cumva să le calce în picioare şi să se întoarcă să vă
sfâşie.
În al doilea studiu din acest text lung, intitulat tot Regulile de aur ale
copiilor lui Dumnezeu, ne vom ocupa de al treilea dangăt de clopoţel din predica
charaz sau de a treia regulă de aur a copiilor lui Dumnezeu care este că
III. EI TREBUIE SĂ DISPUNĂ DE MULTĂ ÎNŢELEPCIUNE ŞI

PRUDENŢĂ ÎN MĂRTURISIREA EVANGHELIEI
Mântuitorul ne-a spus: “Să nu daţi câinilor lucrurile sfinte şi să nu

aruncaţi perlele voastre înaintea porcilor ca nu cumva să le calce în picioare şi
să se întoarcă să vă sfâşie.” (Mt.v.6)
Acesta este unul dintre cele mai grele versete din Noul Testament, pentru
că sună foarte nepoliticos şi fiindcă ni se pare că este imposibil să-l înţelegem
corect.
Ori de câte ori citim acest verset ne întrebăm nedumeriţi: "Cum a putut
Domnul Isus, care era întruchiparea dragostei desăvârşite a lui Dumnezeu, să
numească pe unii oameni câini şi porci?” Şi: “Cum a putut El să ceară urmaşilor
Lui să-i excludă pe aceştia de la Evanghelia Împărăţiei Sale” ? Înainte ca să
răspundem la aceste întrebări, să studiem însemnătatea acestui verset.
Câinii şi porcii erau la poporul evreu cele mai necurate animale şi Domnul
Isus le-a luat tocmai pe ele în acest verset ca metafore. Ioan Gură de Aur, ca şi alţi
teologi din Biserica Primară, au explicat că porcii îi simbolizau pe ereticii care nu
recunoşteau divinitatea Domnului Isus, iar câini îi închipuiau pe păgâni. 1
Ieronim, care era unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii Latine din
secolul al IV-lea, a înţeles prin expresia “cele sfinte”, pâinea copiilor, că Domnul
Isus a zis că nu trebuie să luăm pâinea de la gura copiilor şi s-o aruncăm la câini 2.
Iar, în cartea Didache, numită şi Învăţătura celor 12 apostoli, care a fost redactată
în jurul anilor 100 după Cristos, scrie în capitolul 9 cu versetul 5 următoarele
cuvinte: “Numai cei botezaţi în numele Domnului au dreptul să ia parte la Cina
Domnului, pentru că la aceasta S-a referit Domnul atunci când a zis: «nu da-ţi
305
cele sfinte la câini.»” 3
Mântuitorul a ţinut Predica de pe munte în limba aramaică şi EI a rostit
acest verset în cea mai înaltă formă a poeziei aramaice 4.Caracteristica poeziei
ebraice sau a celei aramaice, care era un derivat al celei dintâi a fost paralelismul.
Aici găsim două paralelisme perfecte. Paralelismul principal: dintre cele două
versuri; şi paralelismul secundar: dintre elementele sau noţiunile celor două
versuri.
Să luăm mai întâi paralelismul principal. Primul vers al paralelismului
principal este afirmativ şi al doilea vers este întotdeauna amplificativ sau
explicativ. Primul vers afirmativ zice: “Să nu daţi câinilor lucrurile sfinte” şi al
doilea, amplificativ spune: “Să nu aruncaţi perlele voastre înaintea porcilor.”
Şi acum să luăm şi paraielismul secundar sau elementele celor două
versuri. În primul vers avem cuvintele: daţi, câinilor şi sfinte. Şi în al doilea:
aruncaţi, porcilor şi perle. Şi în limba română corespund paralelele daţi cu
aruncaţi, câinii cu porcii şi sfinte cu perle. Iar în limba aramaică aceste elemente
corespund cu mult mai bine, îndeosebi a treia pereche a paralelismului secundar
kadosh care înseamnă “sfânt” cu kadasha care are înţelesul “cercelul de aur în
râtul unui porc”. Şi, cu atât mai mult, era o asemănare perfectă între aceste două
cuvinte din punct de vedere scriptic, deoarece limba ebraică nu avea vocale, ci
numai consoane. Astfel, atât pentru cuvântul kadosh, cât şi pentru cel de kadasha,
consoanele, fiind aceleaşi, se scriau KDSH 5.
Apoi, la poporul evreu, cercelul de aur în râtul unui porc era o expresie
proverbială care se folosea pentru ceea ce era foarte nepotrivit, absurd şi ne la loc.
Această expresie se găseşte adeseori şi în Talmud 6.
Şi acum, găsind expresia cercelul de aur în râtul unui porc în al doilea
vers al poeziei ebraice şi, ştiind că acest vers explică întotdeauna pe primul,
ajungem exact la ceea ce a spus Mântuitorul. El ne-a zis că sunt unii oameni
pentru care mesajul Evangheliei nu se potriveşte, aşa cum nu se potriveşte cercelul
de aur în râtul unui porc.
Cel care a descoperit lucrul acesta şi a fost primul care a făcut această
explicaţie era comentatorul Cremer 7.
Deci, acum ştiind aceste lucruri, ni se ridică următoarea întrebare: Dar care
sunt acei oameni care nu sunt vrednici de mesajul lui Cristos şi cărora, ne-a spus
Mântuitorul să nu le vestim Evanghelia? Am văzut că primul vers aI poeziei
ebraice este afirmativ, care enunţă tema şi că al doilea vers este ampificativ care
explică primuI vers. Tema Fiului lui Dumnezeu din acest verset se referă la
lucrurile sfinte, care înseamnă “mesajul Evangheliei Împărăţiei Lui”. El ne spune
în primul vers: "Nu daţi lucrurile sfinte câinilor."
În Israel, câinele nu era un animal nobil ca la noi, ci dimpotrivă foarte
scârbos şi urât. Nimeni dintre evrei nu ţinea câinii acasă, nici chiar la stână. Ei nu
erau domestici, ci hoinăreau pe câmp şi umblau prin tot felul de gunoaie. Acesta a
306
fost motivul pentru care scrie în Apocalipsa 22:15 "Afară sunt câinii, vrăjitorii,
desfrânaţii, ucigişii etc.” Câinii simbolizeză pe cei mai mari păcătoşi care umblă
prin toate gunoaiele lumii 8.
Astfel, lucruriIe sfinte şi câinii sunt în cea mai mare antiteză şi dezacord.
Dacă dai unui câine străin o bucată de pâine, pe loc îl îmblânzeşti şi te
împrieteneşti cu el. Dar dacă arunci unui câine huiduit, înrăit şi flămând ce nu-i
place, îl provoci împotriva ta.
Iată de ce Domnul Isus ne spune în comentariul Său de la sfârşitul celor
două versuri, că un asemenea câine caută să se întoarcă la noi şi să ne rupă în
bucăţi!
Deci, aceia, cărora nu li se potriveşte Evanghelia lui Cristos, aşa cum nu se
potriveşte cercelul de aur în râtul unui porc; şi cărora, ne-a spus Mântuitorul ca să
nu le-o vestim, sunt acei oameni care se află în cea mai mare discordanţă cu
mesajul Evangheliei. Despre aceştia, ne spune Domnul Isus în comentariul Său
conclusiv din acest verset, că ei nu numai că nu primesc mesajul Evangheliei
Împărăţiei lui Dumnezeu, dar chiar îl profanează şi-l calcă în picioare. Ba mai
mult, că ei sunt gata în orice moment, chiar să se năpustească împotriva
mesagerilor Evangheliei şi să le facă cel mai mare rău.
Am văzut până acum, cine sunt câinii şi porcii din acest verset. Ei sunt
acei oameni pe care Diavolul i-a pervertit într-atât, încât nu numai că nu au nici o
afinitate faţă de Evanghelia răscumpărătoare a lui Cristos, dar chiar îşi găsesc
plăcerea ca s-o pângărească şi să se răscoale împotriva ei. Biblia ne spune că orice
om poate să ajungă ca un dobitoc sau chiar ca o fiară din Apocalipsa dacă se lasă
ca Diavolul să-i ia mintea.
Şi acum, ni se pare că ne izbim şi de a doua problemă grea pe care am
enunţat-o la început şi anume: Dacă Mântuitorul a interzis ucenicilor în această
regulă de aur ca să nu vestească Evanghelia la asemenea oameni, aceasta
înseamnă că El i-a exclus de la har şi de la mântuire, şi că le-a închis uşa
Împărăţiei cerurilor pentru totdeauna. Numai că nu acesta este adevărul, ci altul.
Aici nu este vorba despre excludere de la Evanghelie şi viaţă eternă pentru
nimeni, ci Fiul lui Dumnezeu Şi-a atenţionat urmaşii că ei se vor izbi de-a lungul
mileniilor de tot felul de oameni şi concepţii, şi că li se va cere multă prudenţă în
vederea mărturisirii Cuvântului Său 9. El ne-a spus cu alte cuvinte: "Când cuiva
nu-i place mesajul Evangheliei, când îşi bată joc de el, sau când se aprinde de
mânie împotriva voastră, încetaţi să i-l vestiţi, pentru că şi aşa nu-l primeşte, de
ce să fie blamat Cuvântul lui Dumnezeu şi de ce să riscaţi în zadar?" Aceasta nu
înseamnă exclusivism, şi nu este tot ce a spus Mântuitorul cu privire la asemenea
oameni. El ne-a zis în alte ocazii, că dacă cineva nu ne primeşte mesajul şi ne
persecută, atunci să continuăm să-i slujim cu viaţa noastră de creştini şi să ne
rugăm pentru el.
Adevărul este abstract şi o problemă de logică, dar în dosul lui este
307
realitatea. Spre exemplu, dacă n-ar exista soarele n-am putea să vorbim despre el
şi în miez de noapte.
Apoi, adevărul cel abstract este adeseori foarte greu de înţeles şi uneori
chiar imposibil. Pe când, realitatea o percepem foarte uşor, pentru că ea este
vizibilă şi demonstrabilă. Poţi să tot descri unui orb din naştere un apus frumos de
soare, el nu-i va putea imagina niciodată spendoarea. Dar dacă îl arăţi unui văzător
şi îi zici: "Uite ce apus minunat de soare!” Nu trebuie să-i faci nici o descriere şi
el va rămâne fermecat de frumuseţea lui.
Tot astfel, adevărul lui Cristos cu privire la mântuire şi la felul vieţii din
Împărăţia Sa este cel mai greu lucru pentru o minte întunecată de păcat. Numai că
la copiii lui Dumnezeu acest adevăr abstract se transformă într-o realitate vizibilă
şi demonstrabilă, aşa cum tot adevărul divin s-a făcut în Domnul Isus, trup. Acesta
a fost unul dintre motivele pentru care Mântuitorul a spus în Predica de pe munte:
“Voi sunteţi lumina lumii!” (Mt.v.5:14)
Câţi dintre cei ce au respins la început Evanghelia lui Cristos şi chiar s-au
răsculat împotriva vestitorilor ei, când au văzut cum în ei se reflectă viaţa din
Împărăţia lui Dumnezeu şi cum este acea viaţă, au capitulat şi L-au acceptat pe
Cristos ca Domn şi Mântuitor.
Aceasta îi determină pe creştinii din Africa să aplice una dintre cele mai
bune metode de evanghelizare. Ei obişnuiesc să mute două sau trei familii într-un
sat unde nu sunt creştini, ca să lumineze celor din jur cu viaţa lor şi întotdeauna
comportamentul lor frumos a avut un efect binecuvântat.

2. Op. cit.
3. Op. cit.
4. Burney, C.F., The Poetry of Our Lord, p. 164.
6. Lightfoot, R.H., Horae. Hebr. Vol. II, p. 150.
8. Barclay, W., The Revelation of John, Vol. II, p. 227;
Beasley-Murrey, G.R., The Book of Revelation, p. 341.
308
III
Matei 7 : 7 - 11, 13 – 14
7 Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide.
8 Căci oricine cere primeşte; cine caută găseşte; şi celui care bate i se
deschide.
9 Cine este omul acela dintre voi care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i
dea o piatră?
10 Sau dacă-i cere un peşte, să-i dea un şarpe?
11 Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri,
cu cât mai mult Tatăl vostru care este în ceruri va da lucruri bune celor care I le
cer!
13 Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea
care duce la pierzare şi mulţi sunt cei care intră pe ea.
14 Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini
sunt cei care o găsesc.
În a treia pericopă din textul cel lung, intitulată tot Regulile de aur ale
copiilor lui Dumnezeu, avem alte două dangăte de clopoţel din predica charaz
sau alte două reguli de aur ale copiilor lui Dumnezeu: că ei trebuie să prindă
secretul rugăciunii şi să aleagă calea îngustă.
A patra regulă de aur a copiilor lui Dumnezeu este că
IV. EI TREBUIE SĂ PRINDĂ SECRETUL RUGĂCIUNII
Mântuitorul când a zis fiilor Împărăţiei Sale: “Cereţi, şi vi se va da; căutaţi

şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide. (8) Căci oricine cere primeşte; cine caută
găseşte; şi celui care bate i se deschide. (9) Cine este omul acela dintre voi care,
dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră? (10) Sau dacă-i cere un peşte, să-i
dea un şarpe? (11) Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune
copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru care este în ceruri va da lucruri bune
celor care I le cer!” (v.7-11) ne-a făcut cunoscut mai întâi că Dumnezeu ne este
Tată. Şi dacă Cel Preaînalt, care este atotdragoste şi atotbun, ne este Tată, aceasta
înseamnă că El este, cu mult mai bucuros să ne dea, decât suntem noi dispuţi să-I
cerem. Domnul Isus ne învaţă că, dacă un tată pământesc nu poate să nu asculte
cerinţele unui copil de-al lui, atunci cum ar putea Părintele ceresc să refuze să
asculte rugăciunile fiilor Lui şi ai Împărăţiei Sale?
Apoi, Fiul lui Dumnezeu ne arată că, Cel Preaînalt nu râde niciodată de
noi, nici chiar atunci când nu ştim ce să-I cerem. El ne-a adus trei exemple foarte
309
înţelepte: două în acest text şi unu în Luca 11:12, întrebându-ne: "Oare care este
acel tată, dacă fiul lui îi cere o pâine, el să-i dea o piatră? Dacă îi cere un peşte,
el să-i dea un şarpe? Şi dacă-i cere un ou, el să-i dea o scorpie?”
Fiecare, din aceste trei exemple, se asemănau foarte mult între ele ca
formă. Dr. John Davis ne spune în Dicţionarul său biblic de Westminster că
Israelul abunda în scorpioni, îndeosebi pustia Iudeii (Deut.8:15); şi că ei erau un
adevărat flagel pentru această ţară. Acest profesor în probleme Orientale,
aseamănă scorpionul din Israel întrucâtva cu racul de mare, descriindu-l că are
gheare cu care apucă lăcustele, gândacii etc; că are coadă lungă cu un ac, pe care o
ţine curbată peste spate şi înţeapă cu ea prada din gheare; şi că el are opt picioare
asemenea unui paianjen. Otrava scorpionului se află în ultima vertebră a cozii, pe
care o secretează în victimă. Experţii în materie ne spun că înţepătura scorpionului
produce cea mai mare durere şi că de ea rar care scapă ca să nu moară. Lungimea
scorpionilor din Israel atinge până la 20 cm. Dr. John Davis ne explică, mai
departe că, în Israel sunt opt specii de scorpioni; şi că există o specie de culoare
gălbui-pală, care atunci când se odihneşte şi ţine cleştele, coada şi picioarele
adunate, are exact forma şi nuanţa unui ou 1.
Scorpioni
Pietrele cele mici şi rotunde din pustia Iudeii sau de pe ţărmul Mării
310
Moarte aveau, de asemenea, exact forma şi culoarea unei pâinişoare evreieşti 2.
Şi şarpele, la fel, avea exact forma şi culoarea peştelui ţipar 3.
Pietrele în forma şi culoarea pâinilor

Astfel, Mântuitorul a pus întrebarea: “Poate un tată să râdă, şi să-şi bată
joc de nepriceperea copilului lui şi, cu atât mai mult, când acestuia îi este foame
şi îi cere de mâncare? Poate el să-i dea o piatră în loc de pâinişoară? Un şarpe
în loc de un ţipăruş uscat la soare? Şi o scorpie în loc de un ou?”
În mitologia grecească se spunea cum Aurora, zeiţa zorilor s-a îndrăgostit
de Tithonus, un tânăr muritor; şi cum ea, înfăţişându-se înaintea lui Zeus,
împăratul zeilor, i-a zis: "Doamne, am o singură dorinţă, te rog să mi-o
împlineşti: Fă ca Tithonus să trăiască veşnic". Zeus i-a răspuns: “Am să ţi-o
împlinesc, dar mai întâi vreau să te atenţionez: Tu ştii că zeii nu se pot despărţii
niciodată.” Ea, însă, n-a ştiut să-i mai ceară lui Zeus ca să-l facă pe Tithonus să
rămână veşnic tânăr. După un timp oarecare, Tithonus a început să îmbătrânească
şi a îmbătrânit din ce în ce tot mai mult şi nu putea să moară. Astfel, acea dorinţă
împlinită, a devenit pentru Aurora, zeiţa zorilor, cea mai mare nenorocire şi, acea
rugăciune ascultată, i s-a transformat în cea mai mare tragedie 4.
În loc de cuvintele “lucruri bune” din versetul 11 unde scire: “Deci, dacă
311
voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl
vostru care este în ceruri va da lucruri bune celor care I le cer” figurează în
unele manuscrise şi codice, titlul celei de-a Treia Persoane a Fiinţei Trinitare:
Duhul Sfânt; în alte manuscrise şi codice figurează numele Duhului Sfânt de
Duhul cel bun; şi în alte manuscrise şi codice se află sintagma “daruri bune”. În
Vulgata şi în alte 130 de versiuni latine ale Bibliei este redat numele Duhului
Sfânt în forma de “Duhul cel bun” 5. Oricare variantă am lua-o din aceste trei, ele
toate au acelaşi înţeles. Ştim lucrul acesta şi de la copişti. Dacă aceste trei variante
nu erau sinonime, scribii nu le-ar fi redat în copiile lor în felul acesta, în care se
găsesc şi în textul citit. Nimeni nu poate să ceară ''lucruri bune” de la Dumnezeu
fără să aibă lumină din partea Duhului Sfânt. A cere “lucruri bune” de la
Dumnezeu, înseamnă a avea Duhul Sfânt şi a fi iluminat de El; şi a avea Duhul
Sfânt şi a fi iluminat de El, înseamnă în acest verset a ajunge la un nivel înalt: de-a
cere de la Dumnezeu lucruri care sunt cu adevărat bune, aşa după cum vom vedea
şi în continuare în acest studiu.
În limba greacă sunt două feluri de imperative: aorist şi prezent.
Imperativul aorist defineşte şi precizează o poruncă. Spre exemplu, a spune la
aorist: “Închide uşa după tine!” înseamna a o închide acum şi atâta tot. Iar a zice
cuiva în limba greacă la imperativ prezent “Închide uşa după tine!” însemnă a o
închide de fiecare dată când intri pe ea.
Mântuitorul atunci când a zis fiilor Împărăţiei lui Dumnezeu: "Cereţi, şi vi
se va da; căutaţi, şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide”, n-a folosit imperativul
aorist ca ei să ceară, să caute şi să bată numai o singură dată sau într-o anumită
împrejurare. Ci a întrebuinţat imperativul prezent ca ei să continue să ceară de
fiecare dată când vor avea nevoie de ceva, şi de fiecare dată li se va da; ca ei să
continue să caute de fiecare dată când vor avea nevoie de un anumit lucru, şi de
fiecare dată vor găsi; şi ca ei să continue să bată de fiecare dată când vor avea
nevoie de un lucru oarecare, şi de fiecare dată li se va deschide.
Fiul Celui Preaînalt ne învaţă în acest text că Dumnezeu, în calitate de
Tată, ne ascultă întotdeauna rugăciunile, dar El nu poate să râdă niciodată de noi
prin împlinirea lor, dându-ne ceea ce noi adeseori îi cerem. De aceea, El ne
îndeamnă să venim mereu în prezenţa lui Dumnezeu cu rugăciunile noastre până
când, prin ajutorul Duhului Sfânt, urechea sufletului nostru se va acorda după
glasul Său; până când vom înţelege că El nu ne poate răspunde niciodată
împotriva voii Sale; până când vom pricepe că voia Sa este întotdeauna în cea mai
mare concordanţă cu atotînţelepciunea Lui şi binele nostru; până când ne vom
abandona toate dorinţele noastre care nu-I plac; şi pânâ când ne vom armoniza
voia noastră cu voia Lui. Până atunci nu vom şti să căutăm ceea ce ne lipseşte şi
nu vom şti să cerem de la El ceea ce avem nevoie şi El vrea să ne ofere. Numai
după ce vom deveni fiii Împărăţiei lui Dumnezeu şi-I vom face voia, de abia
atunci vom căuta exact ceea ce avem nevoie, vom bate exact la uşa care trebuie şi
312
vom cere exact ceea ce El vrea să ne dea!
Ioan Gură de Aur a zis: “Nu cere nimic lumesc, ci numai cele duhovniceşti
şi vei primi.” 6 Iar Fericitul Augustin a spus: “Împărăţia lui Dumnezeu este un
dar suprem pe care noi trebuie să i-l cerem; că ea este un tezaur ascuns, pe care
noi trebuie să-l căutăm; şi că, la porţile de perlă a cetăţii de aur din cer, noi
trebuie să batem dacă dorim ca să ni se deschidă.”7 Deşi aceşti doi mari teologi ai
Bisericii Primare au făcut aceste două precizări frumoase, aceasta nu înseamnă că
Mântuitorul a limitat rugăciunile noastre numai la cele spirituale şi că nu ne
îndeamnă să venim înaintea lui Durnnezeu şi cu alte lucruri de care avem nevoie.
Şi, a cincea regulă de aur a copiilor lui Dumnezeu, pe care o vom trata tot
în acest studiu este că
V. EI TREBUIE SĂ ALEAGĂ CALEA ÎNGUSTĂ
Este foarte semnificativ faptul că una dintre cele mai mari caracteristici ale
vieţii umane este că ea se află mereu la răspântii de drumuri şi că, omul aproape la
fiecare pas pe care îl face este confruntat cu o alegere, de care nu poate scăpa. El,
întodeauna trebuie să aleagă una din două căi.
Toţi oamenii mari, din toate domeniile, au îndemnat pe semenii lor să
aleagă calea îngustă. Spre exemplu, profesorii recomandă elevilor şi studenţilor
lor să aleagă calea cât mai grea şi lungă a învăţării şi le spun că, numai după aceea
se vor bucura de rodul muncii. Muzicienii îndeamnă pe discipolii lor să aleagă
calea cât mai grea şi lungă a exerciţiilor şi le promit că, numai după cele mai
riguroase şi perseverente exerciţii, ei vor putea executa cu cea mai mare uşurinţă
şi măiestrie bucăţile cele mai grele.
Întotdeauna a fost şi este o mare deosebire între o cale grea şi alta uşoară,
şi între o cale scurtă şi alta lungă. Calea măreţiei nu este niciodată uşoară şi scurtă,
ci ea este întotdeauna grea şi lungă. Mulţi dintre poeţi, scriitori şi artişti, ca să
ajungă la o capodoperă, au muncit adeseori zeci de ani la un singur volum de
carte, sau la o singură piesă de artă.
Calea uşoară este foarte atrăgătoare, de aceea ea este largă şi pe ea merg
cei mai mulţi. Dar, cu cât pare mai bună şi mai uşoară la început, cu atât va fi mai
rea şi mai grea la sfârşit. Iar, calea cea grea este dezgustătoare şi descurajatoare,
de aceea ea este îngustă şi pe ea merg cei mai puţini. Dar, cu cât este mai grea şi
mai neplăcută la început, cu atât va fi mai bună şi mai uşoară la sfârşit.
Biblia ne spune, că dacă există în viaţa omului o alegere permanentă între
două căi din punct de vedere material şi vremelnic, atunci, cu cât mai mult, există
o alegere între două căi din punct de vedere spiritual şi etern. Acesta este motivul
pentru care mulţi bărbaţi ai lui Dumnezeu au fost inspiraţi să facă apel oamenilor
în Sfintele Scripturi, să aleagă calea lui Dumnezeu!
313
Moise, robul lui Dumnezeu a zis poporului: "Iată, îţi pun azi înainte viaţa
şi binele, moartea şi răul. Dar dacă inima ta se va abate, dacă nu vei asculta…
(19) Iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte
viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi
sămânţa ta...” (Deut. 30:15-20) Iosua, de asemenea a zis poporului: "Alegeţi
astăzi cui vreţi să slujiţi...? Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji DomnuIui.”
(24:15) Şi Prorocul Ieremia a spus, la fel poporului evreu: “ Aşa vorbeşte Domnul:
“«Iată că vă pun înainte calea vieţii şi calea morţii.» ” (21:8)
John Oxenham a scris în una din poeziile sale următoarele versuri:
''Fiecărui om i se deschid două căi:
Una dreaptă şi alta a fărădelegii.
Sufletul nobil păşeşte pe cea bună,
Iar cel decăzut tinde spre cea răzleaţă.
Fiecărui om îi stă înainte
O cale a pierzării şi alta a vieţii.
Şi astfel, fiecare alege
Calea destinului său veşnic."
Faptul că Fiul Celui Preaînalt nu ne-a prezentat mai întâi calea şi apoi
poara, ci poarta şi apoi calea, este sugestiv şi semnificativ. Noi descoperim aici că
Predica de pe munte este o poartă de la care se deschide o cale îngustă care duce
la viaţa veşnică.
Când am tratat studiul intitulat Predica de pe munte (Vol.IlI,Stud.12), am
văzut că acest discurs lung al Domnului Isus nu este altceva decât Legea sau
Magna Carta Împărăţiei lui Dumnezeu, în care Mântuitorul a inclus toate cerinţele
şi normele care stau la baza Împărăţiei cerurilor şi pe care El ni le pretinde. Acesta
este motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu ne arată că, numai de la această poartă
ne-a întins o cale spre gloria eternă! Acesta este motivul pentru care noi trebuie să
cunoaştem bine Predica de pe munte! Şi aceasta este cauza pentru care noi,
intrând pe această poartă, trebuie să apucăm pe calea care porneşte de la ea, dacă
dorim să ajungem în viaţa şi gloria cerească!
Poarta cea strâmtă înseamnă învăţătura strictă a Mântuitorului pe care ne-a
predat-o în Predica de pe munte, de la care se întinde o cale de urmat, de
asemenea foarte îngustă, pe care nu are voie nimeni s-o lărgească cu concepţiile
sale şi cu modul lui de viaţă
Această poartă este atât de strâmtă, încât unui fiu al împărăţiei
întunericului îi este imposibil să treacă prin ea. Şi această cale este atât de îngustă,
încât este cu neputinţă ca un asemenea fiu care face parte din împărăţia Celui Rău
să meargă pe ea. Pe această poartă şi pe această cale reuşesc să intre şi să meargă
numai fiii Împărăţiei lui Dumnezeu care s-au dezbrăcat de firea Diavolului.
Fiul Celui Preaînalt ne spune că este adevărat că, poarta Lui este strâmtă şi
calea Lui este îngustă şi grea, dar ele duc la viaţa şi gloria eternă. Iar, poarta cea
314
largă şi calea cea lată, pe care merge aproape toată lumea sunt acum uşoare şi
plăcute, numai că eIe duc la pierzare.
Iată din ce cauză, Mântuitorul ne îndeamnă în această regulă de aur a
copiilor lui Dumnezeu, să alegem calea îngustă pe care ne-a deschis-o în Predica
de pe munte, spunându-ne: “Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta,
lată este calea care duce la pierzare şi mulţi sunt cei care intră pe ea. (14) Dar
strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei care o
găsesc.” (Mt.v.13-14)
1. Davis, J.D., The Westminster Dictionary of the Bible, p. 538 a;

BarcIay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 271.
2. Op. cit.
3. Op. cit.
4. Op. cit. p. 271 - 272.
6. Op. cit. p. 209.
315
IV
Matei 7 : 15 - 20
15 Feriţi-vă de profeţii mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi,
dar pe dinăuntru sunt nişte lupi răpitori.
16 Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini sau
smochine din mărăcini?
17 Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele.
18 Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face
roade bune.
19 Orice pom care nu face roade bune este tăiat şi aruncat în foc.
20 Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte.
Luca 6 : 39 - 40, 43 - 44
39 Le-a spus şi parabola următoare: “Oare poate un orb să călăuzească
pe un alt orb? Nu vor cădea amândoi în groapă?
40 Ucenicul nu este mai presus decât învăţătorul lui; dar orice ucenic
desăvârşit va fi ca învăţătorul lui.
43 Nu există nici un pom bun care să facă rod rău şi nici un pom rău care
să facă rod bun.
44 Căci orice om se cunoaşte după rodul lui. Nu se strâng smochine din
spini, nici nu se culeg struguri din mărăcini.
Armonizat
1 Feriţi-vă de profeţii mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar
pe dinăuntru sunt nişte lupi răpitori. (Mt.v.15)
2 Îi veţi cunoaşte după roadele lor. (Mt.v.16)
3 Le-a spus şi parabola următoare: “Oare poate un orb să călăuzească pe
un alt orb? Nu vor cădea amândoi în groapă? (Lc.v.39)
4 Ucenicul nu este mai presus decât învăţătorul lui; dar orice ucenic
desăvârşit va fi ca învăţătorul lui. (Lc.v.40)
5 Nu există nici un pom bun care să facă rod rău şi nici un pom rău care
să facă rod bun. (Lc.v.43)
6 Căci orice om se cunoaşte după rodul lui. (Lc.v.44) Oare culeg oamenii
struguri din spini sau smochine din mărăcini? (Mt.v.16)
7 Orice pom care nu face roade bune este tăiat şi aruncat în foc. (Mt.v.19)
Şi, în al patrulea studiu din ultima pericopă a acestui text lung, intitulată
316
tot Regulile de aur ale copiilor lui Dumnezeu, ne vom ocupa de ultimele două
dangăte de clopoţel din predica charaz sau ultimile două reguli de aur ale copiilor
lui Dumnezeu: că ei trebuie să se ferească de profeţi mincinoşi şi să dea dovadă în
viaţa lor că sunt fiii Împărăţieie Celui Preaînalt.
A şasea regulă de aur a copiilor lui Dumnezeu, aşa după cum deja am
amintit este că
VI. EI TREBUIE SĂ SE FEREASCĂ DE PROFEŢII MINCINOŞI
Mântuitorul a zis: “Feriţi-vă de profeţii mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi

în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt nişte lupi răpitori. (16) Îi veţi cunoaşte după
roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?”
(Mt.v.15-16)
Cine sunt aceşti profeţi mincinoşi pe care Domnul Isus îi demască înaintea
Bisericii de-a lungul mileniilor? Oare cine sunt aceşti lupi răpitori îmbrăcaţi în
piei de oi despre care ne spune Păstorul cel Mare şi Bun al oilor că sunt aşa de
periculoşi pentru turma Sa?
Unii din Biserica Primară au zis că aceştia erau învăţătorii ereticilor şi
chiar toţi ereticii. Alţii ca, Ioan Gură de Aur au spus că erau toţi şarlatanii care
duceau o viaţă nedemnă şi se acopereau cu masca virtuţii. Şi alţii ca, pastorul
Ermas, au afirmat că aceştia erau profeţii care spuneau despre ei că erau inspiraţi
de Dumnezeu ca profeţii din Vechiul Testament, numai că ei erau falşi. Pastorul
Ermas a atenţionat pe credincioşi cu privire la aceşti profeţi mincinoşi, scriind:
“Verificaţi-i pe aceia care zic despre ei că sunt profeţi inspiraţi de Dumnezeu mai
mult după faptele şi viaţa lor trăită decât după ceea ce ei spun.” 1 Noi alegem
această explicaţie a pastorului Ermas.
Fiul lui Dumnezeu a redat acest tablou pe un fond care era foarte cunoscut
şi familiar mulţimilor care-L ascultau. În Israel, păstoritul oilor era una dintre cele
mai mari ocupaţii a poporului evreu. Pretutindeni pe dealurile şi izlazurile
Israelului se puteau vedea ciobanii îmbrăcaţi în cojoace din pielea oilor cu lâna în
partea dinăuntru. Dar, o asemenea haină, făcută din pielea oilor, o putea purta şi
altcineva care nu era păstor 2.
Mai departe, în dezlegarea acestei probleme, noi citim în 2 Împăraţi 1:8 că
şi Prorocul Ilie avea un asemenea veşmânt. Şi de aici, mantaua din pielea oilor a
devenit veşmântul prorocilor, aşa după cum şi filozofii greci aveau uniforma lor.
Dumnezeu ne spune prin Prorocul Zaharia că nu toţi profeţii care purtau în Israel
un astfel de veşmânt erau proroci adevăraţi. Dar, mai mult decât atât, urma să vină
un timp mesianic în care toţi prorocii vor înceta. Prorocul Zaharia a scris: “În ziua
aceea, prorocii se vor ruşina fiecare de vedeniile lor când vor proroci, şi nu se
vor mai îmbrăca într-o manta de păr ca să mintă pe oameni.” (13:4)
317
Între Vechiul şi Noul Testament, Mântuitorul a pus multe pietre de hotar,
şi o asemenea interdicţie este şi aceasta, de-a nu pătrunde prorocii în Noul
Testament. Domnul Isus a zis: "Legea şi profeţii au ţinut până la Ioan; de atunci
încoace, Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu se predică şi fiecare, ca să intre în
ea, dă năvală.” (Luca 16:16)
Evreii au crezut foarte mult în proroci pe timpul Vechiului Testament, de
aceea le-a venit greu să se oprească din inerţia lor la acest hotar al Mântuitorului;
şi le era aproape imposibil ca să conceapă că prorocii nu-şi mai au loc în Biserica
lui Cristos.
Aşa se explică fapul că Apostolul Pavel, ca unul care a fost cărturar din
rândul fariseilor şi era bine îndoctrinat în iudaism; şi ca unul care nu luase parte la
Predica de pe munte, a aşezat pe proroci în Biserica lui Cristos pe al doilea loc
după apostoli. El a scris în 1 Corinteni: “Şi Dumnezeu a hotărât în Biserică mai
întâi, apostoli; în al doilea rând, profeţi; în al treilea rând, învăţători; …” (12:28)
Dar, în cel mai scurt timp şi el i-a declarat pe proroci, întocmai ca Domnul său
"lupi răpitori". Apostolul Pavel i-a sfătuit la Milet pe prezbiterii şi episcopii
bisericii din Efes să păzească bine turma lui Cristos de proroci. Doctorul Luca l-a
citat în cartea Faptele Apostolilor pe acest mare apostol al neamurilor spunând:
“Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor
cruţa turma; (30) şi se vor ridica din mijlocul vostru oameni care vor învăţa
lucruri dăunătoare, ca să-i tragă pe ucenici de partea lor." (20:29)
Aceşti profeţi s-au înmulţit într-un număr foarte mare în jurul anului 100,
fapt pentru care Apostolul Ioan a fost inspirat să scrie în întâia sa epistolă, tuturor
bisericilor următoarele cuvinte: “Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci
să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi
profeţi mincinoşi.” (4:1)
Cartea Didache, care se numea şi Învăţătura celor doisprezece apostoli,
era prima carte de orânduială a Bisericii Creştine, pe care a scris-o un autor
necunoscut şi care datează încă din jurul anului 100. Ea a consacrat problemei
profeţilor două capitole: 11 şi 12, în care ni se arată că ei erau nişte voiajori, fără
nici un domiciliu, care cutreierau mereu Israelul şi Asia Mică cu învăţătura şi
descoperirile lor. Ei s-au bucurat la început de o deosebită cinste. Apoi, încetul cu
încetul, şi-au pierdut toată încrederea. Şi, în cele din urmă, Biserica i-a testat şi i-a
declarat mincinoşi 3.
Mulţi iubitori de slavă deşartă, se dădeau în Biserica Primară profeţi,
fiindcă pentru lucrarea de profet nu se cerea nici o alegere din partea oamenilor.
Aceştia credeau că pe ei Dumnezeu îi numea direct şi că El îi pregătea personal,
de aceea ei se considerau că nu erau cu nimic mai puţin decât glasul sau trâmbiţa
Celui Preaînalt, prin care El comunica oamenilor şi-i instruia.
Pentru Domnul Isus, care era Dumnezeu adevărat şi atotştiutor, cuvântul
proroc era adeseori sinonim chiar şi în Veciul Testament cu “învăţător fals”,
318
fiindcă El ştia că lumea Vechiului Testament era plină de proroci mincinoşi. Şi
atunci, cu atât mai puţin, cine a putut să se declare proroc adevărat după ce El ne-a
adus toată revelaţia lui Dumnezeu?
Fiul lui Dumnezeu, când a zis aproape de sfârşitul Predicii de pe munte, în
a şasea regulă de aur a copiilor lui Dumnezeu: “Feriţi-vă de profeţii mincinoşi. Ei
vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt nişte lupi răpitori. (16)
Îi veţi cunoaşte după roadele lor”, (Mt.v.15-16) ne-a arătat mai întâi că revelaţia
Sa, fiind desăvârşită, este singura prin care ne-a deschis o poartă şi ne-a întins o
cale spre gloria eternă şi la care nu trebuie, dar nici nu poate să contribuie nimeni
cu nimic; şi apoi, ne-a atenţionat: să ne ferim de profeţi mincinoşi, ca să nu ne
deruteze de pe această cale pentru că ei numai se prefac că sunt de la Dumnezeu,
dar, în realitate nu sunt.
Mântuitorul când a pus întrebarea: “Oare poate un orb să călăuzească pe
un alt orb fără să cadă amândoi în groapă?” (Lc.v.39) ne-a arătat că toţi câţi nu
intră pe poarta învăţăturii Lui divine şi nu descoperă calea Lui îngustă sunt în cea
mai mare orbire, chiar dacă zic că sunt profeţi sau cei mai mari învăţaţi ai lumii; şi
că se vor prăbuşi, în mod sigur într-un abis, fie că ei călăuzesc, fie că se lasă
călăuziţi de alţi orbi.
Iar, când Fiul lui Dumnezeu a zis: “Ucenicul nu este mai presus decât
învăţătorul lui; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul lui,” (Lc.v.40) ne-
a învăţat două lucruri: Primul, dacă urmează cineva un învăţător fals, nu se va
putea ridica niciodată deasupra orbirii acestuia şi să scape de rătăcire, decât în
cazul că îl va părăsi. Şi al doilea, dacă Îl avem pe El ca Învăţător şi pătrundem în
adâncimile învăţăturii Lui, atunci nu-L vom abandona niciodată pentru a ne căuta
alte călăuze, ci dimpotrivă, ne vom strădui să devenim ca El.
Şi, a şaptea regulă de aur a copiilor lui Dumnezeu este că
VII. EI TREBUIE SĂ DEA DOVADĂ ÎN VIAŢA LOR CĂ SUNT FIII

ÎMPĂRĂŢIEI CELUI PREAÎNALT
Fiul lui Dumnezeu a asemănat oamenii cu pomii, dar nu în ceea ce priveşte

schimbarea naturii lor prin altoire, ci numai în legătură cu soiul lor. El a asemănat
pe profeţii mincinoşi şi oamenii păcătoşi cu pomii răi, iar pe fiii Împărăţiei Sale cu
pomii buni.
Unii cred că, aşa după cum pomul sălbatic se schimbă prin altoire, tot aşa
există şi pentru om anumite mijloace de transformare. Mulţi dintre cei care afirmă
că omul face parte din lumea animală, cred că el se poate schimba prin educaţie,
argumentând că dacă reuşim să îmblânzim un animal prin dresare, atunci, cu cât
mai uşor vom putea să-l transformăm pe om prin educaţie.
Se spune că unul dintre cei care susţin această teză, ca să demonstreze la o
319
masă rotundă, ce poate să facă educaţia cu omul, a dresat o pisică să meargă în
două labe şi i-a pus un şorţuleţ şi o boneţică de bucătar pe cap. Şi, în timp ce
pisica servea pe fiecare participant cu câte o cafeluţă cu multă îndemânare, acesta
a zis celor prezenţi cu o mare aroganţă: “Vedeţi ce poate să facă dresarea cu un
animal?" Susţinătorul tezei cu schimbarea omului prin educaţie, nici n-a terminat
bine ce a avut de spus, când cineva dintre opozanţi a dat drumul unui şoricel.
Pisica când a văzut şoricelul, a trântit ceşcuţa şi s-a luat după el. După această
experimentare, omul cu şoricelul a zis mai întâi adversarilor lui solemn: “Dar,
vedeţi cu mult mai clar, ce face firea animalului cu dresarea." Apoi, a continuat
să afirme pe fondul experimentării cu pisica şi şoricelul, că patima veche a omului
este cu mult mai puternică decât educaţia nouă.
Este adevărat că, o anumită ideologie produce un anumit tip de om, dar ea
nu-l poate schimba niciodată.
Fiul Celui Preaînalt ne-a demonstrat prin venirea Sa în lume, că pentru noi
n-a existat nici un mijloc de transformare decât prin jertfa Sa de pe Calvar.
Pomul îşi mai poate schimba firea lui sălbatică prin altoire, dar omul nu se
poate transforma niciodată, pentru că el este patronat de suflet şi, fiindcă Diavolul
a pătruns în citadela sufletului său şi că, s-a instalat la punctul de comandă. Aşa se
explică faptul că, ceea ce Satan ne sădeşte în suflet, sufletul aceea doreşte şi ce
sufletul doreşte, omul aceea trebuie să facă. Acesta este motivul pentru care
Mântuitorul a zis că Diavolul este stăpânitorul lumii! (Ioan 14:30); pentru care
Apostolul Ioan a scris în întâia sa epistolă că lumea zace în Cel Rău de milenii! (1
loan 5:19 ); şi pentru care omul nu este în firea lui proprie, ci în a Diavolului! Şi
aceasta este cauza pentru care Fiul lui Dumnezeu ne-a spus în Evanghelia după
Matei 12:29 că El mai întâi a intrat în împărăţia sau în Casa Celui Tare şi l-a legat
şi, apoi i-a jefuit casa. Noi eram în prizonieratul lui Beelzebul, împăratul
diavolilor. Dar, a venit peste el Unu mai tare, care are toată puterea sus în cer şi
jos pe pământ (Matei 28:18) şi ne-a tansferat în Împărăţia puterii şi a sfinţeniei
Sale. Acum avem un alt Stăpân şi, de acum ce Stăpânul nou ne sădeşte în suflet,
noi aceea dorim şi aceea facem. Aşa se explică adevărul divin pe care ni l-a spus
Apostolul Pavel în 2 Corinteni 5:17 că numai dacă este cineva în Cristos, devine o
făptură nouă.
În acest ultim sunet de clopţel de argint din penultimul text al Predicii de
pe munte, Mântuitorul ne spune că numai fiii Împărăţei Sale reuşesc să devină
creaturi noi, pentru că numai ei sunt copiii Celui Preaînalt. El ne arată că numai ei,
intrând pe poarta cea strâmtă a învăţăturii Lui, şi mergâd pe calea îngustă a voii
Sale, au cea mai mare menire pe pământ, ca să demonstreze lumii prin
comportamentul şi modul lor de viaţă, că poarta pe care ei au intrat şi calea pe
care ei merg sunt poarta şi calea copiilor lui Dumnezeu, poarta şi calea vieţii şi,
poarta şi calea gloriei cereşti; şi că, numai aşa vor reuşi să atragă şi pe alţii pe
această cale.
320
Cercetătorul Konrand Fürrer şi comentatorii William Barclay şi Fridric
Godet, ne spun că în Israel erau un fel de spini care aveau ciorchine cu boabe mici
şi negre, întocmai ca strugurii mărunţi. În această ţară, mai exista şi un soi de
scaieţi, al căror flori semănau întocmai cu smochinele 4.
Astfel, când Domnul Isus a întrebat: “Culeg oamenii struguri din spini sau
smochine din mărăcini?” (Mt.v.16), a spus cu alte cuvinte: “Oricât de mult se
aseamănă boabele spinilor cu strugurii sau florile scaieţilor cu smochinele, totuşi
oamenii nu le culeg, pentru că ele numai par a fi struguri şi smochine, dar, în
realitate nu sunt.”
Mântuitorul ne-a spus pe fondul celor două tablouri, că dacă oamenii nu
descoperă şi nu gustă în noi dulceaţa şi farmecul vieţii din Împărăţia lui
Dumnezeu, ei nu-L vor accepta pe Cristos şi nu se vor înrola pe calea Împărăţiei
Sale; şi că noi atunci nu suntem altceva decât o imitaţie a strugurilor din spini şi a
smochinelor din mărăcini.
1. Ermas, Mand. XI, 16;

3. Didache, cap. 11 – 12;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 283;
4. Fürrer, K., Die Bedeutung der biblischen Geographie für die biblische
Exegese, p. 34;
321
43. TEMELIA VIEŢII
Matei 7 : 21 - 29
21 Nu oricine-Mi zice: "Doamne, Doamne!" va intra în Împărăţia

cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu care este în ceruri.
22 Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: “Doamne, Doamne! N-am profeţit
noi în Numele Tău? N-am scos noi demoni în Numele Tău? Şi n-am făcut noi
multe minuni în Numele Tău?"
23 Atunci le voi spune curat: “Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă
de la Mine, voi toţi care aţi trăit fărădelege.”
24 De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face, îl voi
asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă.
25 A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa
aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă.
26 Însă oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le face, va fi asemănat
cu un om nechibzuit, care şi-a zidit casa pe nisip.
27 A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au izbit în casa
aceea: ea s-a prăbuşit, şi prăbuşirea i-a fost mare.”
28 După ce a sfârşit Isus cuvântările acestea, mulţimile au rămas uimite
de învăţătura Lui;
29 căci El îi învăţa ca unul care avea autoritate, nu cum îi învăţau
cărturarii lor.
Luca 6 : 46 - 49
46 De ce ziceţi: "Doamne, Doamne!" şi nu faceţi ce spun Eu?
47 Vă voi arăta cu cine se aseamănă orice om care vine la Mine, aude
cuvintele Mele şi le face.
48 Se aseamănă cu un om care, când a zidit o casă, a săpat adânc înainte
şi a aşezat temelia pe stâncă. A venit o revărsare de ape şi s-a năpustit şuvoiul
peste casa aceea, dar n-a putut s-o clatine, pentru că era zidită pe stâncă.
49 Dar cine aude şi nu face se aseamănă cu un om care a zidit o casă pe
pământ, fără temelie. Şi s-a năpustit şuvaiul asupra ei, ea s-a prăbuşit îndată şi
prăbuşirea acestei case a fost mare.
Armonizat
1 De ce ziceţi: "Doamne, Doamne!" şi nu faceţi ce spun Eu? (Lc.v.46)
2 Nu oricine-Mi zice: "Doamne, Doamne!" va intra în Împărăţia cerurilor,
ci cel care face voia Tatălui Meu care este în ceruri. (Mt.v.21)
3 Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: “Doamne, Doamne! N-am profeţit noi
322
în Numele Tău? N-am scos noi demoni în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe
minuni în Numele Tău?"(Mt-v-22)
4 Atunci le voi spune curat: “Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de
la Mine, voi toţi care aţi trăit fărădelege.”(Mt.v.23)
5 Vă voi arăta cu cine se aseamănă orice om care vine la Mine (Lc.v.47),
aude aceste cuvinte ale Mele şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care
şi-a zidit casa pe stâncă. (Mt.v.24)
6 A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa
aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă. (Mt.v.25)
7 Însă oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le face, va fi asemănat cu
un om nechibzuit, care şi-a zidit casa pe nisip. (Mt.v.26)
8 A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au izbit în casa
aceea: ea s-a prăbuşit, şi prăbuşirea i-a fost mare.” (Mt.v.27)
9 După ce a sfârşit Isus cuvântările acestea, mulţimile au rămas uimite de
învăţătura Lui; (Mt.v.28)
10 căci El îi învăţa ca unul care avea autoritate, nu cum îi învăţau
cărturarii lor. (Mt.v.29)
Acesta este un text de încheiere, cu care se termină Predica de pe munte şi

în care Mântuitorul ne vorbeşte despre Temelia vieţii. Acest pasaj este foarte mare
şi important, fiindcă în el Fiul lui Dumnezeu ne arată toată valoarea Predicii de pe
munte şi ne dezvăluie că Predica de pe munte este singura temelie a vieţii care va
împărţii lumea în două: în cei care o vor avea şi în cei care nu o vor avea pe ea ca
temelie a vieţii.
Să luăm mai întâi pe
I. CEI CARE VOR AVEA PREDICA DE PE MUNTE CA TEMELIE A

VIEŢII
Domnul Isus a zis: "De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi
le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă. (25) A
dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea
nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă. (Mt.v. 24-25)
Mântuitorul ne vorbeşte pe fondul casei zidite pe stâncă şi a celei zidite pe
nisip despre temelia unui alt edificiu de o valoare infinită, care este edificiul vieţii.
Un patron mare a spus odată unui tânăr sărac: “Eu aş vrea să schimb
bogăţia mea cu a ta." Tânărul, neputând să înţeleagă, a zâmbit la aceste cuvinte.
Dar, patronul a continuat să-i zică: “Tu nu ştii că eşti cu mult mai bogat decât
mine şi nu înţelegi că viaţa ta tânără care nu se poate evalua şi cumpăra cu bani,
preţuieşte cu mult mai mult decât toată averea mea!”
323
Apoi, se mai spune despre un multi-miliardar care, îmbolnăvindu-se de
cancer, a promis unui medic că-i va da tot ce avea numai să-i salveze viaţa.
Deşi omul îşi măsoară viaţa numai de la leagăn şi până la catafalc, totuşi el
ar fi în stare să dea pentru ea chiar şi lumea întregă dacă ar fi a lui. Numai că Fiul
lui Dumnezeu ne spune că viaţa noastră este de o existenţă veşnică, pentru că ea
îşi are originea în Cel Preaînalt; pentru că Domnul vieţii a suflat în noi un duh de
viaţă şi noi astfel am devenit un suflet pururi viu, fie că suntem în trup, fie că nu
mai suntem în trup; şi, fiindcă Părintele Etern ne-a creat după chipul şi
asemănarea Sa. Atunci, cu cât mai valoroasă ne este o asemenea viaţă! Acesta este
motivul pentru care Diavolul, în invidia şi răutatea sa, şi-a declanşat toate
şuvoaiele şi uraganele lui blestemate împotriva vieţii noastre veşnice, rupte din
Dumnezeu! Şi aceasta este cauza pentru care Mântuitorul a intervenit şi a oferit
vieţii noastre o temelie de granit, prin Predica de pe munte şi prin jertfa Lui de pe
cruce!
Faptul că vieţii noastre i se oferă o asemenea temelie este un lucru
extraordinar de mare! Fiul lui Dumnezeu ştia că împotriva vieţii noastre se
declanşează tot felul de şuvoaie. Dar, cele mai năprasnice vor fi: şuvoiul morţii,
şuvoiul cel mare de la sfârşitul lumii care ne va mătura totul de sub picioare şi
şuvoiul cel mai cumplit şi îngrozitor al judecăţii de apoi.
În aceste două imagini: a casei zidite pe stâncă şi a celei zidite pe nisip,
evangheliştii Matei şi Luca diferă puţin unul de altul şi este normal să fie aşa.
Când am tratat studiile intitulate Evanghelia după Matei (Vol.I,Stud.4) şi
Evanghelia după Luca (Vol.I,Stud.5), am văzut că Evanghelistul Matei şi-a
dedicat Evanghelia evreilor. Astfel, el a redat cuvintele Mântuitorului exact cum
le-a auzit, pentru că cititorii lui l-au înţeles. Pe când, Evanghelistul Luca, care şi-a
scris Evanghelia în greaca comună şi, a dedicat-o unor mase largi, a trebuit să
ofere celor două imagini un caracter general, pentru că cititorii lui nu cunoşteau
anumite amănunte din Israel.
În Israel, vara nu ploua aproape deloc, de aceea Biblia ne vorbeşte mereu
despre seceta verii. Iar, în septembrie începeau ploile de toamnă lungi şi
abundente, care continuau adeseori şi peste iarnă, sub formă de lapoviţă şi
ninsoare.
Apoi, prin mijlocul acestei ţări se întindea coloana vertebrală a munţilor
aproape, de la un capăt la altul. Astfel, toamna când începeau ploile, venau de sus
multe şuvoaie care măturau tot ce găseau în cale 1.
Vara, multe locuri de şes, erau foarte atrăgătoare pentru cei care doreau să
construiască o casă, fiindcă aveau materialul necesar la îndemână: nisip şi totul.
Unii nu bănuiau că putea să li se întâmple ceva 2. Constructorul înţelept din text, a
fugit de asemenea locuri. El, mai bine a preferat un loc înalt şi a dorit să-şi aşeze
casa pe o stâncă, chiar dacă era foarte greu să care materialul sus şi să taie în
stâncă, decât să se lase ispitit de vraja locului şi de uşurinţa lucrului, pentru că
324
dorea ca edificiul lui să fie durabil 3.
Revărsarea şuvoiului de pe munte

Domnul Isus ne spune că atunci când au venit ploile, s-au năpustit
şuvoaiele au suflat vânturile puternice de toamnă şi au izbit în casa aceea ''ea nu s-
a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă." (Mt.v.25)
Fiul lui Dumnezeu ne arată că, dacă omul acesta din parabolă, înainte ca să
înceapă să-şi construiască casa, s-a gândit la rezistenţa ei, de aceea a aşezat-o pe o
temelie foarte bună. Atunci, cu cât mai mult, un om cu adevărat înţelept care îşi
iubeşte viaţa, trebuie să privească în viitor şi să-şi aşeze acest edificiu de valoare
supremă pe temelia Predicii de pe munte, ca să poată rezista chiar şi la şuvoaiele
cele mai cumplite pe care le-am amintit mai înainte: şuvoiul morţii, şuvoiul
sfârşitului lumii şi şuvoiul judecăţii de apoi.
O dată ce ne-am câştigat, prin lacrimi de pocăinţă, mântuirea sufletului şi
l-am încadrat în Împărăţia lui Dumnezeu, nu ne pasă că şuvoiul morţii ne dezbracă
nemilos de trupul ros de bătrâneţe sau boală, deoarece ştim că Mântuitorul ne va
înzestra, în final, cu un trup ceresc şi asemenea gloriei Sale, aşa cum ne-a învăţat
în al doilea secret al fericirii din Predica de pe munte, care este Fericirea celor ce
plâng (Vol.III,Stud.14).
Când se va declanşa şuvoiul sfârşitului lumii şi când totul ni se va clătina
şi duce de sub picioare, numai fiii Împărăţiei cerurilor îşi vor ridica privirea în sus
şi vor zice: “Vino, Doamne Isuse!” Atunci izbăvirea lor se va apropia, fiindcă
numai ei, alegând calea îngustă care duce în sus, au vrut să devină cu tot
dinadinsul copiii lui Dumnezeu, aşa cum ne-a învăţat Mântuitorul în a cincea
regulă de aur a copiilor lui Dumnezeu din Predica de pe munte (Vol.III,Stud.41) şi
aşa cum ne-a învăţat El în al şaptelea secret al fericirii, intitulat Fericirea
făcătorilor de pace, tot din Predica de pe munte (Vol.III,Stud.19).
Şi, când se va năpusti şuvoiul cel mai năprasnic al judecăţii de apoi, numai
cei care s-au împăcat cu semenii lor pe drumul vieţii, aşa cum ne-a învăţat Fiul lui
Dumnezeu în Predica de pe munte atunci când ne-a interzis mânia
325
(Vol.III,Stud.28); numai cei care şi-au iubit vrăjmaşii şi s-au rugat pentru ei, aşa
cum ne-a învăţat Dascălul ceresc când ne-a dat porunca dragostei, tot în Predica
de pe munte (Vol.III,Stud.34); numai cei care n-au judecat şi osândit pe alţii, ci le-
au întins o mână de ajutor, aşa cum ne-a învăţat Mântuitorul în prima regulă de
aur a copiilor lui Dumnezeu, tot în Predica de pe munte (Vol.III.Stud.39); şi
numai cei care au primit iertarea de păcate şi au însetat intens după neprihănire,
aşa cum ne-a spus dumnezeiescul nostru Învăţător în al patrulea secret al fericirii,
intitulat Fericirea celor flămânzi şi înstaţi, tot în Predica de pe munte
(Vol.III,Stud.16). Numai aceştia vor sta atunci în picioare şi nu-i va afecta
judecata finală, ne-a spus la sfârşitul Predicii de pe munte, chiar Cel care este
Mântuitorul de astăzi şi Judecătorul suprem din ziua de apoi, pentru că numai ei,
întemeindu-şi edificiul vieţii pe Predica de pe munte, se află în siguranţă eternă.
Şi, în al doilea rând, textul citit ni-i arată pe
II. CEI CARE NU VOR AVEA PREDICA DE PE MUNTE CA TEMELIE A

VIEŢII
Domnul Isus ne-a arătat în acest text că EI ne-a spus în Predica de pe

munte tot ce a avut de zis cu privire la legile şi condiţiile intrării în Împărăţia lui
Dumnezeu, că discursurile Lui au fost discursuriIe lui Dumnezeu şi că El ne-a
învăţat voia Tatălui. Astfel, a împlini ce a zis Cristos în Predica de pe munte,
înseamnă a face voia lui Dumnezeu; şi a face voia Iui Dumnezeu, înseamnă a fi în
Împărăţia lui Dumnezeu; şi a fi în Împărăţia lui Dumnezeu acum, înseamnă a ne
asigura şi de Împărăţia Lui din cer.
Acesta a fost motivul pentru care Mântuitorul ne-a spus că, a avea Predica
de pe munte la temelia vieţii, înseamnă a fi în Împărăţia lui Dumnezeu în prezent
şi a ne asigura Împărăţia Sa în viitor. Iar, a nu avea la temelia vieţii Predica de pe
munte, înseamnă a fi departe de Cristos acum şi a nu avea parte niciodată de
Împărăţia Sa cerească. Ba, mai mult, înseamnă a fi în împărăţia Diavolului şi a fi
pierdut pentru veci de veci. Aceasta este cauza primordială pentru care
Mâniuitorul ne cere să avem la temelia vieţii Cuvântul Lui.
Dar, El ne arată mai departe că, nimic nu este mai greu pentru cei care nu
fac parte din Împărăţia Sa ca faptul de a-I face voia. Iată de ce mulţi, în loc să-şi
clădească edificiul vieţii pe temelia Cuvântului Domnului Isus, ei mai degrabă îşi
întemeiază viaţa pe alte lucruri care li se par bune!
Acesta este motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu a continuat să zică cu o
mare durere în suflet: "Însă oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le face, va
fi asemănat cu un om nechibzuit, care şi-a zidit casa pe nisip. (27) A dat ploaia,
au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea: ea s-a prăbuşit, şi
prăbuşirea i-a fost mare.” (Mt.v.26-27)
326
Constructorul nechibzuit şi-a zidit casa pe nisip. El a fost ispitit să facă
lucrul acesta din două motive: ca să evite munca multă şi grea, şi că nu prevedea
pericolul.
Acest om nechibzuit, care şi-a zidit casa pe nisip, reprezintă pe toţi aceia
care renunţă la bunurile viitoare pentru comoditatea şi plăcerea prezentă; şi pe toţi
aceia care, fiind neprevăzători, nu pot vedea lucrurile în lumina eternităţii, ci
numai în cea a momentului. Dar, nici sfârşitul cel tragic, n-a întârziat să vină.
Când casa de abia era gata, el s-a trezit că a zidit-o în mijlocul unui şuvoi furios
care a măturat-o şi aceasta, tocmai atunci când au început ploile, s-a apropiat iarna
şi el avea cea mai mare nevoie de ea.
Mântuitorul ne previne în acest text că mulţi dintre cei care îşi clădesc
edificiul vieţii pe nisip, se vor trezi că s-au înşelat, numai atunci când se vor vedea
luaţi de şuvoi. Câţi nu se trezesc numai în faţa morţii şi văd că s-au înşelat pentru
că şi-au zidit viaţa pe nisip, dar este prea târziu! Câţi nu se vor deştepta numai la
sfârşitul lumii, când toate lucrurile vor începe să li se clatine sub picioare şi se vor
boci cu amar! Şi, câţi apoi, nu se vor dezmeticii tocmai la judecata finală când, de
asemenea, va fi prea târziu!
Sintagma “în ziua aceea” din Mt.v.22: “Mulţi Îmi vor zice în ziua
aceea…” A.J. Bengel şi mulţi alţi comentatori zic că înseamnă ziua cea mare a
judecăţii de apoi 4. Iar comentatorii Th. Tzan şi H. Alford observă că la sfârşitul
Predicii de pe munte, Mântuitorul apare pe neobservate ca viitorul Judecător al
neamului omenesc 5. Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând:
“Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne! N-am profeţit noi în
Numele Tău? N-am scos noi demoni în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe
minuni în Numele Tău?» (23) Atunci le voi spune curat: «Niciodată nu v-am
cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care aţi trăit fărădelege.»” (v.22-23)
Mântuitorul ne arată în acest text numai o părticică din judecata de apoi,
când va judeca trei categorii de oameni, cărora li se părea că aveau la edificiul
vieţii o temelie bună.
Primii dintre aceştia, care vor fi puşi pe rol, sunt “profeţii mincinoşi”. Lor,
părându-li-se că aveau la temelia vieţii Cuvântul lui Dumnezeu, au rămas uluiţi
când au văzut cum s-a dezlănţuit judecata de apoi împotriva lor întocmai ca un
şuvoi ca să-i măture dinaintea Celui Atotmare şi Atotglorios pentru veci de veci.
Şi ei, surprinşi şi miraţi, ca să-L apuce şi să nu-L piardă pe Cristos, L-au întrebat
disperaţi: „Doamne, Doamne! N-am profeţit noi în Numele Tău?” Ceea ce
înseamnă cu alte cuvinte: “Doamne, nu ne recunoşti ca profeţi ai Tăi?” La care
cuvinte, Marele Judecător le-a răspuns, aşa cum L-a citat Evanghelistul Matei:
“Atunci le voi spune curat: «Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la
Mine, voi toţi care aţi trăit fărădelege.»” (v.22-23)
În Noul Testament grecesc sunt cinci termeni pentru cuvântul nostru
„păcat”: hamartia, care înseamnă „a scăpa ţinta”; parabasis, care înseamnă „a
327
trece peste linie”; paraptoma, care înseamnă „a aluneca”; opheilema, care
înseamnă „a nu te achita de datorie”; şi anomia, care înseamnă „a încălca legea
divină”.
Evanghelistul Matei, pentru a ne reda păcatul acestor trei categorii de
oameni despre care Domnul Isus a vorbit în limba aramaică, a folosit grecescul
anomia. Astfel, când Mântuitorul a spus: „Nu oricine-Mi zice: «Doamne,
Doamne!» va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu care
este în ceruri”, (Mt.v.21) a zis cu alte cuvinte acestor trei categorii de oameni:
“De ce-Mi spuneţi: «Doamne, Doamne!» Credeţi că dacă v-aţi oferit să-Mi fiţi
ceva ce Eu nu v-am cerut şi să faceţi ceva în Numele Meu ce Eu nu v-am zis, Mă
veţi determina să vă recunosc ca fiind ai Mei? Dacă Eu vă eram Domn şi Stăpân,
atunci de ce nu aţi ascultat ce v-am spus în Predica de pe munte? Şi de ce aţi
violat legile Împărăţiei Mele eterne? Niciodată nu v-am cunoscut, depărtaţi-vă de
la Mine!”
Clement Romanul, episcopul bisericii din Roma, de asemenea a scris în a
doua sa epistolă către biserica din Corint în anul 95 după Cristos că, în zadar Îl
numim pe Cristos ca Domn numai cu gura, dacă nu ne iubim unii pe alţii şi trăim
în păcat, pentru că El ne-a spus clar că nu oricine Îi zice: Doamne, Doamne! va fi
mântuit, dacă nu-I face voia 6.
După aceea, vor păşi înaintea Marelui Judecător exorciştii, cei care doreau
să se dedice cu tot dinadinsul eliberării semenilor lor de sub puterea demonilor.
Aceştia, de asemenea, ca să se apere şi să nu fie alungaţi dinaintea lui Cristos
pentru veci de veci, L-au întrebat şi ei disperaţi: „Doamne, Doamne! ... N-am scos
noi demoni în Numele Tău?” (Mt.v.22)
În antichitate, aproape toate popoarele aveau exorcişti. Doctorul Luca ne
spune în Cartea Faptele Apostolilor 19:13-17 că şi evreii aveau exorciştii lor.
Înainte de-a Se coborî Mântuitorul pe pământ, oamenii au căutat în mod disperat o
eliberare de sub puterea duhurilor rele şi Dumnezeu, în mila Lui, adeseori Ie-a
acordat-o prin exorcişti. Fiul lui Dumnezeu a cunoscut această realitate şi El a
ştiut, pe câţi nu i-a eliberat Tatăl Său de duhurile rele prin exorcişti, deşi aceştia
erau fiii vrăjmaşilor Lui de moarte. Acesta a fost motivul pentru care El a întrebat
odată pe cărturari: “Şi dacă Eu scot demoni cu Beelzebul, aşa cum Îl acuzau ei, fiii
voştri cu cine-i scot?” (Luca 11:19)
Ba, mai mult, chiar şi în Biserica Primară erau exorcişti. În anul 340 după
Cristos, Biserica Creştină a întemeiat ordinul exorciştilor 7.
Şi exorciştilor, Domnul Isus le-a răspuns: “Niciodată nu v-am cunoscut;
depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care aţi trăit fărădelege.” Cea ce înseamnă cu
alte cuvinte: “Niciodată nu v-am cunoscut nici pe voi ca fiind ai Mei, chiar dacă
aţi alungat duhurile necurate, fiindcă voi v-aţi bazat pe scoaterea demonilor şi nu
pe ceea ce v-am spus în Predica de pe munte. Depărtaţi-vă de la Mine pentru că
şi voi aţi călcat legea Împărăţiei Mele!”
328
Şi, în cele din urmă, vor apare înaintea scaunului de judecată “făcătorii de
minuni”. În antichitate, mulţi şi-au fondat credinţa pe minuni; datorită acestui fapt,
lumea de atunci era plină de miracole.
Biblia ne spune că în vechime se făceau multe minuni; că preoţii din Egipt
şi vrăjitorii lui faraon, făceau multe minuni; că în Israel, de asemenea, se făceau
multe minuni; şi că preoţii cultului cezarului, la fel, au făcut multe minuni.
Teologii Bisericii Primare n-au tăgăduit niciodată miracolele păgânilor. Odată
când Celsus, ideologul Imperiului Roman, în combaterea creştinismului, a
încercat să diminueze valoarea minunilor Mântuitorului cu tot felul de miracole,
pe care le făceau preoţii în numele lui Asclepius şi Apolo, Origen, marele
apologet creştin, n-a negat acea realitate a minunilor, ci doar a zis simplu:
„Miracolul vindecării îl pot face şi cei răi tot aşa de bine ca şi cei buni.” 8
Cristos, în calitate de Mare Judecător, ne spune că şi aceşti făcători de
minuni atunci când se vor vedea condamnaţi, Îl vor întreba şi ei năuciţi: „Doamne,
Doamne! ... N-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” (Mt.v.22) Dar El,
drept răspuns, le va zice: „Este adevărat că voi aţi făcut multe minuni, dar, cu
toate acestea, Eu nu vă recunosc ca fiind ai Mei, fiindcă v-aţi bazat pe miracole şi
nu pe împlinirea Cuvântului Meu din Predica de pe munte. Duceţi-vă de la Mine,
pentru că şi voi aţi violat legea Împărăţiei Mele.”
Dacă şi toţi aceştia au falimentat şi au căzut sub osânda lui Dumnezeu,
atunci cu cât suntem noi mai ameninţaţi, care suntem ispitiţi să ne clădim edificiul
vieţii numai pe bunurile materiale şi chiar pe lucrurile păcătoase?
Un rabin, care s-a încreştinat, a spus următoarea ilustraţie foarte sugestivă
şi cu mare tâlc. El a zis că era un tânăr care s-a hotărât să-L urmeze pe Domnul
Isus. Şi, odată când Mântuitorul Se afla numai cu acest tânăr pe un deal, i-a zis:
„Mi-e sete. Du-te, te rog în satul acela din vale şi adu-Mi puţină apă, dar să nu
stai mai mult de jumătate de ceas.” Tânărul a găsit acolo o fată foarte frumoasă, s-
a căsătorit cu ea, a făcut o nuntă ca-n poveşti, a avut copii şi s-a îmbogăţit foarte
mult. Şi, aproape când a îmbătrânit, a venit un şuvoi puternic, i-a şters casa şi i-a
măturat tot ce a avut: vitele, soţia şi copiii. Când s-a văzut singur, sărac şi bătrân,
şi-a adus aminte că Mântuitorul l-a trimis cândva după apă. Repede a luat apa şi s-
a dus la Domnul Isus. Mântuitorul, după ce a băut apă, i-a zis: „Îţi mulţumesc că
Mi-ai slujit, deşi cu întârziere, pentru că la ceasul Meu n-a trecut decât o oră.”
Fiul lui Dumnezeu ne atenţionează că, tragedia vieţii constă în faptul că,
omul se trezeşte că nu are temelie bună numai când trece peste el tăvălugul
greutăţilor. Dar există şi o altă tragedie cu mult mai mare: că vor fi şi alte şuvoaie,
când omul chiar dacă se va trezi şi va dori să-şi asigure veşnicia, va fi prea târziu.
Acesta este motivul pentru care dumnezeiescul nostru Învăţător ne previne în
acest text că, singura temelie a vieţii noastre este Cuvântul Evangheliei Sale; şi că
numai a face voia lui Dumnezeu acum, înseamnă a ne asigura viaţa veşnică. El a
zis: „Nu oricine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăţia cerurilor, ci
329
cel care face voia Tatălui Meu care este în ceruri.” (Mt.v.21)
Acest text se încheie ca, de altfel şi Predica de pe munte, cu impresia
mulţimilor care L-au ascultat pe Domnul Isus. Evanghelistul Matei ne arată că
marele auditoriu al Dascălului ceresc a rămas uimit atât de conţinutul învăţăturii
Lui, cât şi de puterea cu care vorbea, fiindcă El predica cu accentul, puterea şi
înţelepciunea de Dumnezeu. Evanghelistul Matei a scris: “După ce a sfârşit Isus
cuvântările acestea, mulţimile au rămas uimite de învăţătura Lui; (29) căci El îi
învăţa ca unul care avea autoritate, nu cum îi învăţau cărturarii lor.” (v.28-29)
Mulţi dintre cercetătorii şi comentatorii creştini, care au studiat Talmudul
evreiesc în care este expusă învăţătura cărturarilor şi a fariseilor, au rămas uimiţi
de marea deosebire care există între sărăcia conţinutului şi lipsa totală a duhului
de viaţă din această, zisă capodoperă a geniului evreiesc în materie de credinţă şi
între învăţătura Domnului Isus plină de viaţă şi de putere divină 9.
1. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 82 – 83.

2. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, VoI. I, p. 334.
3. Ryle, J.C., Luke, p. 100.
5. Op. cit.
6. Clement Romanul, 2 Corinteni IV, 1 - 4.
8. Origen, Against Celsus 3, 22.
330
44. VINDECAREA ROBULUI UNUI SUTAŞ
I
Matei 8 : 1, 5 - 13
1 Când S-a coborât Isus de pe munte, mulţimi mari au mers după El.
5 Pe când intra Isus în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, care-L
ruga
6 şi-I zicea: “Doamne, sclavul meu zace în casă paralizat şi se chinuie
cumplit.”
7 Isus i-a zis: “Voi veni să-l vindec.”
8 “Doamne”, a răspuns sutaşul, “nu sunt vrednic să intri sub acoperişul
meu; spune numai un cuvânt şi sclavul meu va fi vindecat.
9 Căci şi eu sunt om sub autoritate; am sub autoritatea mea soldaţi şi zic
unuia: “Du-te!” şi se duce; altuia: “Vino!” şi vine, iar sclavului meu: “Fă cutare
lucru!” şi-l face.
10 Când a auzit Isus aceste cuvinte, S-a mirat şi le-a zis celor care veneau
după El: “Adevărat vă spun că nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare.
11 Dar vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la
masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor.
12 Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde va fi
plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”
13 Apoi a zis sutaşului: “Du-te şi facă-ţi-se după credinţa ta.” Şi sclavul
lui s-a vindecat chiar în ceasul acela.
Luca 7 : 1 – 10
1 După ce a sfârşit de rostit toate aceste cuvântări înaintea mulţimii care-
L asculta, Isus a intrat în Capernaum.
2 Un sutaş avea un sclav la care ţinea mult şi care era bolnav pe moarte.
3 Fiindcă auzise vorbindu-se despre Isus, sutaşul a trimis la El pe nişte
conducători ai iudeilor ca să-L roage să vină să-l vindece pe sclavul lui.
4 Aceştia au venit la Isus, L-au rugat insistent şi au zis: “Merită să-i faci
acest bine;
5 căci iubeşte naţiunea noastră şi el ne-a zidit sinagoga.”
6 Isus a plecat cu ei; dar nu era departe de casă, când sutaşul a trimis la
El nişte prieteni să-I spună: “Doamne, nu Te mai osteni atâta, pentru că nu sunt
vrednic să intri sub acoperişul meu.
7 De aceea nici nu m-am considerat vrednic să vin eu însumi la Tine. Ci zi
un cuvânt şi sclavul meu va fi vindecat.
8 Căci şi eu, care sunt sub autoritatea altuia, am sub mine soldaţi. Şi zic
unuia: “Du-te!” şi se duce; altuia “Vino!” şi vine; şi sclavului meu: “Fă cutare
331
lucru!” şi-l face.”
9 Când a auzit Isus aceste cuvinte, S-a mirat de sutaş, S-a întors spre
mulţimea care mergea după El şi a zis: “Vă spun că nici chiar în Israel n-am
găsit o credinţă atât de mare.”
10 Când s-au întors acasă, trimişii l-au găsit sănătos pe sclavul care
fusese bolnav.
Armonizat
1 Isus, după ce a sfârşit de rostit toate aceste cuvântări înaintea mulţimii
care-I asculta, /S-a coborât de pe munte (Mt.v:1)/ şi a intrat în Capernaum
(Lc.v.1).
2 După El au mers mulţimi mari. (Mt.v.1)
3 Un sutaş avea un sclav la care ţinea foarte mult şi care era bolnav pe
moarte. (Lc.v.2)
4 Fiindcă auzise vorbindu-se despre Isus, sutaşul a trimis la el pe nişte
conducători ai iudeilor ca să-L roage să vină să-l vindece pe sclavul lui. (Lc.v.3)
5 Aceştia au venit la Isus /pe când intra în Capernaum (Mt.v.5)/, L-au
rugat insistent şi au zis (Lc.v.4):
6 "Doamne, sclavul ‘sutaşului’ zace în casă paralizat şi se chinuie
cumplit. ‘El ne-a trimis să Te rugăm să vi şi să i-l vindeci’.
7 Merită să-i faci acest bine; căci iubeşte naţiunea noastră şi el ne-a zidit
sinagoga.” (Lc.v.4-5)
8 Isus le-a zis: “Voi veni să-l vindec” (Mt.v.7) şi a plecat cu ei. (Lc.v.6)
9 Dar nu era departe de casă, când sutaşul a trimis la El nişte prieteni să-
I spună: “Doamne, nu Te mai osteni atâta, pentru că nu sunt vrednic să intri sub
acoperişul meu (Lc.v.6).
10 De aceea nici nu m-am considerat vrednic să vin eu însumi la Tine
(Lc.v.7). Ci zi numai un cuvânt şi robul meu va fi vindecat. (Mt.v.8)
11 Căci şi eu, care sunt sub autoritatea altuia, am sub mine soldaţi. Şi zic
unuia: “Du-te!” şi se duce; altuia “Vino!” şi vine; şi sclavului meu: “Fă cutare
lucru!” şi-l face.” (Lc.v.8)
12 Când a auzit Isus aceste cuvinte, S-a mirat de sutaş, S-a întors spre
mulţimea care mergea după El şi a zis: (Lc.v.9)
13 "Adevărat vă spun (Mt.v.10) că nici chiar în Israel n-am găsit o
credinţă atât de mare.” (Lc.v.9)
14 Dar vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la
masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor. (Mt.v.11)
15 Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde va fi
plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” (Mt.v.12)
16 Apoi a zis ‘celor trimişi’: Duceţi-vă, şi facă-se după credinţa ‘lui’ “. Şi
robul ‘sutaşului’ s-a tămăduit chiar în ceasul acela. (Mt.v.13)
332
17 Când s-au întors acasă, trimişii l-au găsit sănătos pe sclavul care
fusese bolnav. (Lc.v.10)
Din acest text vom ţine două studii cu aceeaşi temă Vindecarea robului
unui sutaş. În primul studiu ne vom ocupa de contradicţiile aparente dintre
Evangheliştii Matei şi Luca şi caracterul sutaşului.
I. CONTRADICŢIILE APARENTE DINTRE EVANGHELIŞTII MATEI ŞI

LUCA
Unii critici răutăcioşi au zis că în istorisirea acestei minuni sunt două

greşeli mari şi sigure: Una în ce priveşte ordinea de succedare a evenimentelor,
deoarece Evanghelistul Matei a legat încheierea Predicii de pe munte de Minunea
vindecării leprosului. El a scris: “Când S-a coborât Isus de pe munte, mulţimi
mari au mers după El. (2) Şi un lepros s-a apropiat de El.” (8:1-2) Iar
Evanghelistul Luca a legat încheierea Predicii de pe munte de Minunea vindecării
robului sutaşului. El a zis: “După ce a sfârşit de rostit toate aceste cuvântări
înaintea mulţimii care-L asculta, Isus a intrat în Capernaum. (2) Un sutaş avea
un sclav la care ţinea mult şi care era bolnav pe moarte. (v.1-2) Şi a doua
greşeală ar consta în faptul că Evanghelistul Matei a spus că sutaşul a venit
personal la Domnul Isus ca să-L roage să-i vindece robul. El a scris: "Pe când
intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş care-L ruga... " (v.5). Iar
Evanghelistul Luca ne arată că sutaşul a trimis pe alţii să-L cheme pe Domnul Isus
ca să-i tămăduiască robul. El a spus: “…Sutaşul a trimis la EI pe nişte
conducători ai iudeilor ca să-L roage să vină să-l vindece pe sclavul lui. (4)
Aceştia au venit la Isus şi L-au rugat…” (v.3-4)
Vom vedea şi acum, aşa după cum ne-am convins şi în alte cazuri că în
Evanghelii nu există nici o greşeală. Acolo unde ni se pare că ar fi greşeală este o
glorie, fiindcă, cu cât adâncim mai mult un anumit lucru, cu atât el străluceşte mai
puternic.
A. Am văzut că prima contradicţie aparentă dintre Evangheliştii Matei şi
Luca ar consta în ce priveşte locul pe care îl are această minune în ordinea de
succedare a evenimentelor.
Când am tratat studiile intitulate Evangheliile Sinoptice (Vol.I,Stud.1),
Evanghelia după Marcu (Vol.I,Stud.3), Evanghelia după Matei (Vol.I,Stud.4) şi
Evanghelia după Luca (Vol.I,Stud.5), am văzut că Evanghelistul Marcu ne-a
redat evenimentele din viaţa Mântuitorului într-o ordine cronologică perfectă şi
Evanghelistul Matei, cât şi Evanghelistul Luca, l-au urmat întotdeauna
îndeaproape pe Evanghelistul Marcu. Numai în cazuri excepţionale, ei au părăsit
333
ordinea Evanghelistului Marcu, şi aceasta, nu ca o contradicţie, ci numai în
vederea atingerii scopului pe care-l urmăreau în Evanghelie. Când Evanghelistul
Matei a schimbat puţin ordinea Evanghelistului Marcu, a rămas la ea
Evanghelistul Luca. Iar când a schimbat-o Evanghelistul Luca, a rămas la ea
Evanghelistul Matei. Întotdeauna unul dintre ei a păstrat ordinea cronologică a
Evanghelistului Marcu, aşa cum a aranjat-o el.
Apoi, am mai văzut în cele patru studii amintite că dacă Evanghelistul
Marcu ne-a redat evenimentele din viaţa Domnului Isus într-o ordine cronologică
perfectă; dacă Evanghelistul Luca şi-a scris Evanghelia în cel mai frumos stil şi
ne-a oferit cea mai frumoisă carte din lume care a descris viaţa Fiului lui
Dumnezeu; şi dacă Evanghelistul Ioan ne-a dăruit o operă pur divină, atunci şi
Evanghelistul Matei, care era un mare sistematizator, ne-a redat învăţătura
Mântuitorului în modul cel mai iscusit şi sistematic.
Evanghelistul Matei, dacă şi-a aşezat materialul într-o anumită ordine, el a
făcut lucrul acesta cu un scop înalt şi foarte înţelept. Aici avem unul dintre cele
mai mari cazuri. În Predica de pe munte, care cuprinde capitolele 5, 6 şi 7, el ne
oferă învăţătura Domnului Isus sau înţelepunea Lui divină. Iar în capitolul 8, el
inserează şapte minuni, prin care ne arată dragostea lui Dumnezeu în acţiune cu
cele şapte însuşiri ale ei 1
a) În Vindecarea leprosului (8:1-4), pe care am tratat-o în volumul II,
studiul 43, Evanghelistul Matei ne arată că dragostea lui Dumnezeu descoperită în
Cristos este atotcuprinzătoare. Mântuitorul S-a atins de un om de neatins.
Leproşii erau alungaţi din societate deoarece erau consideraţi ca nişte focare de
contaminare din punct de vedere sanitar şi ca o pângărire teribilă din punct de
vedere religios. După lege, nimeni nu avea voie nici să se apropie de ei, şi cu atât
mai puţin, ca să se atingă 2. Prin atingerea Domnului Isus de lepros, Evanghelistul
Matei ne arată că Fiul Celui Preaînalt, în dragostea şi mila Sa este gata oricând ca
să Se atingă de cei de neatins, să iubească pe cei de neiubit şi să ierte pe cei de
neiertat.
b) În Vindecarea robului sutaşului (v.5-13), pe care o tratăm acum,
Evanghelistul Matei ne arată că dragostea lui Dumnezeu este atotsalvatoare.
Domnul Isus a cuprins în dragostea Sa şi pe un păgân, despre care evreii ziceau că
neamurile n-au fost create pentru altceva, decât să slujească ca şi combustibil
pentru focul gheenei 3. Şi, cu atât mai mult, acest păgân era un sutaş dintr-o ţară
care i-a ocupat. După concepţia naţionaliştilor evrei, un asemenea om, trebuia
asasinat pe loc şi, nicidecum ajutat. Dar, accentul dragostei Fiului lui Dumnezeu
în acţiune, creşte treptat în această minune. Acest sutaş avea un sclav bolnav grav,
or sclavii nu erau văzuţi în ochii legii decât ca nişte unelte vii. Deşi era o mare
deosebire între un sclav şi un stăpân şi, între un evreu şi un neevreu, totuşi
dragostea atotsalvatoare a lui Dumnezeu, a ridicat şi pe aceştia la demnitatea
chemării la Împărăţia cerurilor.
334
c) În Minunea vindecării soacrei Apostolului Petru (v.14-15),pe care am
tratat-o în volumul II, studiul 38, Evanghelistul Matei ne-a arătat individualitatea
dragostei lui Dumnezeu, cum dragostea cea infinită a Celui Preaînalt care stă la
baza întregului Univers, s-a coborât prin Cristos într-o căsuţă umilă din Israel şi s-
a manifestat în toată puterea ei ca să scape o femeie bătrână de boală.
d) În Tabloul vindecărilor după un apus de soare (v.16-17), pe care am
tratat-o în volumul II, studiul 39, Evanghelistul Matei ne-a arătat universalitatea
dragostei lui Dumnezeu, cum dragostea Celui Preaînalt, arătată în Cristos, inunda
pe oricine care avea nevoie de ajutorul Lui. Mântuitorul a vindecat pe toţi care au
venit la El, indiferent de ce fel de boală au suferit.
e) Între cele şapte minuni se include şi Minunea capitulării unui cărturar
(v.18-22), pe care urmează s-o tratăm în volumul IV, studiul 38. Prin această
minune, Evanghelistul Matei ne-a redat perceptibilitatea dragostei lui Dumnezeu.
Cărturarii considerau că legea lor era deşăvârşită şi că ea era cel mai sfânt lucru
din lume, de aceea ei o iubeau atât de mult, încât nimeni şi nimic nu putea să-i
despartă de ea. Acest miracol a constat în faptul că, Domnul Isus deşi le
contrazicea şi călca legea, totuşi acest cărturar simţea că Mântuitorul îl iubea; că
nu-i era vrăjmaş, ci prieten; şi că vedea în El un Domn şi un Mântuitor care
strălucea şi nicidecum un adversar.
f) În Minunea potolirii furtunii (v.23-27), pe care deasemenea urmează s-o
tratăm în volumul IV, studiul 39, Evanghelistul Matei ne-a arătat că, dragostea lui
Dumnezeu este atotalinătoare pentru orice suflet zbuciumat.
g) Şi în Minunea vindecării îndrăcitului din Gherghesa (v.28-34), pe care
la fel urmează să o tratăm în volumul IV, studiul 40, Evanghelistul Matei ne-a
arătat intensitatea dragostei lui Dumnezeu, cum ea s-a coborât prin Isus din
Nazaretul Galileii chiar şi la un îndrăcit din morminte şi că, de acolo l-a salvat.
Aceasta este imaginea cea mai grăitoare a unei lumi moarte în păcat şi a dragostei
de Dumnezeu care s-a coborât pentru om chiar şi până la mormânt.
Şi acum, ştiind aceste lucruri, vedem că problema se dezleagă de la sine.
În ce priveşte Minunea vindecării leprosului, Evanghelistul Marcu a fixat-o în
Primul circuit al Mântuitorului din Galilea (Vol.II,Stud.42-43) şi Evanghelistul
Luca a rămas lângă el. Iar, în ce priveşte Minunea vindecării robului sutaşului,
Evanghelistul Luca a legat-o de încheierea Predicii de pe munte. Pe când
Evanghelistul Matei, ca un mare sistematizator, pentru a-şi atinge scopul scrierii, a
înmănunchiat-o atât pe ea cât şi vindecarea leprosului în cele şapte minuni din
capitolul opt.
B. Şi, a doua contradicţie aparentă din acest text constă în faptul că,
Evanghelistul Matei ne spune că sutaşul s-a dus personal la Domnul Isus ca
să-L roage să-i vindece robul, pe când Evanghelistul Luca ne zice că el a
trimis pe alţii să-L cheme.
Şi, această problemă se dezleagă de la sine ca şi prima, dacă ţinem cont de
335
scopul pe care îl urmăreau scriitorii Evangheliilor vizavi de destinatarii cărora
le-au dedicat.
În studiile pe care le-am amintit mai înainte, intitulate Evanghelia după
Matei (Vol.I,Stud.4) şi Evanghelia după Luca (Vol.I,Stud.5), ne-am mai informat
că Evanghelistul Matei şi-a dedicat Evanghelia evreilor şi că el nu era interesat
atât de mult de lucrările sau de minunile Domnului Isus, pentu că cititorii lui le
cunoşteau bine, cât era de preocupat de învăţătura Lui. Acesta a fost motivul
pentru care el obişnuia să redea evenimentele mai scurt şi să accentueze mai mult
asupra învăţăturii Mântuitorului. Iar Evanghelistul Luca, care şi-a dedicat
Evanghelia în greaca comună unor mase largi şi care, L-a descris pe Domnul Isus
ca pe Dumnezeul care S-a pus în slujba neamului omenesc, era foarte interesat de
evenimente. Apoi, cititorii Evanghelistului Luca n-au cunoscut obiceiurile
evreilor, ca cititorii Evanghelistului Matei, de aceea el a trebuit să insiste mai mult
asupra evenimentelor şi a obiceiurilor care se aflau la baza acelor evenimente.
Acesta a fost motivul pentru care Evanghelistul Luca ne-a redat acest
eveniment în toate detaliile lui. El, când a scris cum sutaşul a trimis la Mântuitorul
pe conducătorii cetăţii, a scos în evidenţă chiar şi atitudinea evreilor pe care o
aveau faţă de neamuri şi a prezentat minunea Domnului Isus pe fondul tuturor
lucrărilor amintite.
Pe când, Evanghelistul Matei, ca să redea pe scurt evenimentul, a omis în
mod intenţionat să prezinte cele două feluri de trimişi: pe conducătorii cetăţii şi pe
prietenii sutaşului, ci l-a pus pe sutaş în legătură directă cu Domnul Isus, fără
intermediul acestora, fiindcă şi aşa, cuvintele lui erau în gura lor. Adevărul este,
aşa cum spunea un adagiu latin: “Qui facit per alium, facit per se”, “Cine face
ceva prin alţii, face ca prin sine” 4. Apoi, Evanghelistul Matei, a subliniat şi el
minunea făcută de la distanţă, de Mântuitorul. Şi, în cele din urmă, Evanghelistul
Matei şi-a atins ţinta scrierii pe care o urmărea în acest text, redând pe fondul
acestei minuni şi a credinţei sutaşului învăţătura Fiului lui Dumnezeu.
Ioan Gură de Aur, Clement Alexandrinul şi Fericitul Augustin, au zis că a
fost şi o altă cauză pentru care Evanghelistul Matei i-a omis pe conducătorii cetăţii
şi l-a pus pe sutaş în legătură directă cu Domnul Isus şi anume: ca să scoată în
evidenţă mai clar credinţa acestui ofiţer roman 5.
Şi, în al doilea rând, ne vom ocupa de
II. CARACTERUL SUTAŞULUI
Este interesant că, toţi sutaşii care sunt amintiţi în Noul Testament, aveau
caractere frumoase: sutaşul care L-a recunoscut pe Domnul Isus că era Fiul lui
Dumnezeu atunci când era pe cruce (Matei 27:34); sutaşul Corneliu, care a fost
primul convertit dintre romani la Biserica Creştină (Fapte 10) 6 ; sutaşul, care l-a
336
salvat pe Apostolul Pavel de furia evreilor pe motivul că era cetăţean roman
(Fapte 22); şi sutaşul, care a informat autorităţile romane că, evreii au pus la cale
ca să-l omoare pe Apostolul Pavel, atunci când era pe drum între Ierusalim şi
Cezarea Maritimă, zădărnicindu-le astfel planul (Fapte 23). Iar, sutaşul din textul
pe care îl studiem, spre deosebire de toţi ceilalţi sutaşi, apare ca unul dintre cele
mai atrăgătoare caractere din întreg Noul Testament.
Sutaşul roman din Capenaum Îl roagă pe Domnul Isus să-i vindece sclavul
Sutaşul roman Corneliu
337
Pasajul citit, care scoate în evidenţă caracterul sutaşului, ne arată că două
lucruri mari au caracterizat viaţa acestui ofiţer roman:
1. Primul lucru era atitudinea pe care o avea faţă de robul său.
Unii comentatori ca, Bleek şi Holtzman opinează că bolnavul sutaşului nu
era un sclav, ci fiul lui. Aceştia argumentează cu faptul că, în versetul 6 din
Evanghelia după Matei scrie în textul grecesc cuvântul pais, „băiat”, care a putut
să însemne în limba greacă atât „băiat-rob”, cât şi „fiu”. Aceşti comentatori îşi
susţin opinia şi cu versetul 7 din Evanghelia după Luca, unde bolnavul sutaşului
este numit tot pais 7. Cei mai mulţi dintre comentatori nu iau în serios această
opinie, pentru că ea este departe de realitate. Aceştia din urmă, aduc şi ei, la
rândul lor două argumente: a) că în versetele 2, 3 şi 10 din Evanghelia după Luca,
scrie clar grecescul doūlos, care înseamnă „sclav”; b) şi că cuvântul „sclav” joacă
un rol mare în text, fără de care tabloul acestei minuni ale Domnului Isus n-ar fi
atât de viu şi de semnificativ, aşa după cum vom vedea în aceste două studii.
Evanghelistul Matei, cât şi Evanghelistul Luca, nu la voia întâmplării scot
în evidenţă că nu un membru din familia sutaşului s-a îmbolnăvit, ci sclavul lui,
pe care a dorit să-l salveze cu tot dinadinsul.
În ochii legii, sclavii nu erau consideraţi persoane, ci ca unelte vii. Varro,
un scriitor roman a spus că ţăranii, împărţind uneltele agricole în trei feluri, le-au
numit: unelte cuvântătoare, care erau „sclavii”; unelte necuvântătoare, care erau
„vitele”; şi unelte mute, care au fost „uneltele propriu zise”. Diferenţa dintre
sclavi, animale şi unelte, a constat numai în faptul că sclavii puteau să
vorbească 8.
Apoi, sclavii nu aveau nici un drept legal. Stăpânii lor erau liberi să facă
cu ei ce voiau, chiar să-i şi omoare. Gaius, legistul roman, a scris în lucrarea sa
juridică, intitulată Istituiri, următorul lucru: "Faptul că stăpânul posedă puterea
absolută asupra vieţii şi a morţii sclavului, a devenit o lege universală.” 9
Când sclavii îmbătrâneau, se îmbolnăveau şi nu se puteau vinde, stăpânii
lor obşuiau să-i alunge din casă pentru a muri în câmp ca nişte dobitoace 10.
Din toate acestea, filozoful Aristotel a afirmat: “Nu poate exista nimic
comun între un stapân şi un sclav.”11
Şi totuşi, între acest sutaş şi sclavul lui, era o mare legătură. Evanghelistul
Luca a scris: "Un sutaş avea un sclav la care ţinea foarte mult", deşi acesta “era
bolnav pe moarte". (v.2) Acest sutaş era un om extraordinar de bun. Bunătatea şi
dragostea lui, pe care le avea faţă de robul său, trebuie să-L fi mişcat puternic pe
Domnul Isus, fiindcă era ceva ieşit din comun şi la care nimeni nu se putea
aştepta. Prin faptul că sutaşul era aproape de sclavul lui; şi, cu atât mai mult, când
acesta era bolnav, a ajuns şi el să fie foarte aproape de inima Mântuitorului.
Comentatorul H. Alford, ţinând cont de 1 Macabei IX, 55-56, a zis că
boala acestui rob poate era teanus, pe care medicii de atunci o confundau cu
paralizia 12.
338
2. Şi, al doilea lucru care l-a caracterizat pe sutaş a fost dragostea sa faţă
de poporul evreu.
Faptul că un roman şi, cu atât mai mult, un sutaş a iubit pe evrei, era un
lucru extraordinar de mare şi, acesta din două motive: fiindcă evreii urau toate
naţiunile şi, cu atât mai mult puterea romană şi, fiindcă toţi romanii îi duşmăneau
pe ei 13. Şi, cu toate acestea, noi citim că fruntaşii cetăţii au spus Mântuitorului
despre sutaşul acesta:”Merită să-i faci acest bine, (5) căci iubeşte naţiunea
noastră şi el ne-a zidit sinagoga.” (Lc.v.4-5)
Iar, faptul că acest sutaş le-a zidit sinagoga, era un lucru mai mare. Este
adevărat că, mulţi dintre neamuri s-au săturat de muIţimea zeilor lor imaginari şi
inexistenţi, şi au acceptat doctrina evreiască despre existenţa unui singur
Dumnezeu real. Şi este adevărat apoi, că Cezar August a încurajat toate religiile
din Marele Imperiu şi a recomandat construirea chiar şi a sinagogilor, dar el a
făcut lucrul acesta din motive civice: ca să conducă poporul mai uşor. Gibbon a
zis: “ Toate religiile au fost considerate de popor egal de adevărate, de filozofi
egal de false şi de magistraţi egal de folositoare.” 14 Dar, sutaşul nostru nu şi-a
cheltuit o mare parte de avere sau chiar toată averea, ca să construiască sinagoga
din Capernaum din motive civice. Ci el a vrut să-I dedice această sinagogă lui
Dumnezeu, pentru că el credea cu tărie că există un singur Dumnezeu adevărat,
fără să fi bănuit că era singura fiinţă din tot Universul, care a construit o casă lui
Dumnezeu în modul cel mai real şi în sensul cel mai strict al cuvântului.
Sinagoga din Capernaum

Când am abordat studiul intitulat Mântuitorul la marea Ghenazaretului
339
(Vol.II,Stud.34), am văzut că Domnul Isus a părăsit Nazaretul şi Şi-a ales ca
reşedinţă Capernaumul. Aceasta este cauza pentru care Evanghelistul Matei a
numit Capernaumul Cetatea Mântuitorului în 9:1; şi aşa se explică faptul că,
sinagoga pe care a construit-o sutaşul, a devenit sinagoga Domnului Isus în care
El a predicat şi a făcut minuni.
Sinagoga din Caprnaum
Ruinele sinagogii din Caprnaum
În anul 1905, o expediţie germană a descoperit în vatra Capernaumului

ruinele unei sinagogi construită în secolul al IV-lea după Cristos, sub care era o
altă sinagogă despre care se crede că ar fi fost sinagoga sutaşului 15.
1. Caird, G.B., St. Luke, p. 193.

2. Ederscheim, A., The Life and Times of Jesus the Messiah, Vol. I, p. 492 -
495.
340
7. Godet, F., A Commentary on the Gospel of St. John, Vol. I, 337;
Porter, L.E., Luke, p. 1198.
11. Op. cit.
13. Ryle, J.C., Luke, p. 102.
15. Halley, H.H., Pocket Bible Handbook, p. 445;
Hendriksen, W., The Gospel of Luke, p. 75:
Blaiklock, E.M., Out of the Earth, p. 20.
341
45. VINDECAREA ROBULUI UNUI SUTAŞ
Matei 8 : 1, 5 – 13; Luca 7 : 1 – 10

II
În al doilea studiu din acest text intitulat tot Vindecarea robului unui
sutaş, ne vom ocupa de alte două lucruri: de credinţa sutaşului şi de ospăţul cel
mare din Împărăţia cerurilor.
III. CREDINŢA SUTAŞULUI
În textul grecesc din Evanghelia după Luca, la fel, ca în traducerea Bibliei

nerevizuită a lui D. Cornilescu şi multe alte Biblii, scrie în versetul 3 cuvântul
“bătrâni”: “…sutaşul a trimis la El (Isus) pe nişte bătrâni ai iudeilor, ca să-L
roage să vină să-l vindece pe sclavul lui.”
Într-o cetate evreiască, puterea locală o deţineau aşa numiţii, bătrânii
cetăţii. Aceştia erau un fel de comitet, în fruntea căruia se afla un preşedinte, care
avea funcţiile de mai marele sinagogii, primarul cetăţii şi preşedintele tribunalului.
O legiune romană avea 6.000 de ostaşi şi ea se diviza în 60 de centurioni.
Fiecare centurion era de 100 de ostaşi 1. În Capernaum era un centurion, în fruntea
căruia se afla sutaşul din textul pe care îl studiem.
În legătură cu acest sutaş unii spun că el ar fi fost evreu care era în slujba
lui Irod Antipa pentru că, potrivit relatării lui Iosif Flavius, erau în Israel evrei
care s-au angajat în armata romană, în schimbul unui salariu care era destul de
bun. Dar, tot istoricul evreu amintit a zis că, şi aceşti evrei erau tot aşa de
dispreţuiţi de poporul evreu ca şi vameşii, fiindcă s-au înrolat în armata
opresorilor lor 2. Iar, alţi comentatori ca, F. Godet, L.E. Porter etc, susţin cu tărie
că sutaşul din text era un ofiţer roman mai în vârstă, care după toată
probabilitatea, aşa cum susţine şi prima opinie, era în slujba lui Irod Antipa,
tetrarhul Galileii 3.
În urmă cu vreo două luni, sutaşul a asistat la una dintre cele mai mari
tragedii. Marele Sanhedrin, forul suprem al naţiunii evreieşti, a emis o circulară
împotriva Domnului Isus (Vol.I,Stud.9), în care L-a declarat eretic periculos şi a
ordonat tuturor fruntaşilor sinagogilor să nu-I mai dea cuvânt în public. Atunci
Iair, fruntaşul sinagogii din Capernaum (Marcu 5:22), I-a interzis Domnului Isus
să mai predice în sinagoga sutaşului. Dar, în schimb, sutaşul se interesa şi era la
curent cu tot ce făcea Mântuitorul. El auzise că, Domnul Isus Şi-a ales ucenicii şi
că, i-a instruit aproape până acum pe muntele Tabor, în auzul unei mari mulţimi
de oameni. Deşi mai marii poporului evreu L-au incriminat pe Mântuitorul că era
342
un eretic periculos, totuşi sutaşul a crezut intens că Domnul Isus era Dumnezeu, şi
el a crezut lucrul acesta cel puţin din trei motive: a) Pentru că a auzit chiar în
sinagoga lui, cum demonii L-au recunoscut ca fiind Fiul Celui Preaînalt, când au
strigat: “Ce avem noi de-a face cu Tine, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi?
Te ştiu cine eşti: Eşti Sfântul lui Dumnezeu!” (Marcu 1:24) b) Pentru că în
Capernaum, Domnul Isus l-a vindecat pe paraliticul coborât prin acoperişul casei,
căruia i-a zis cu un glas de Dumnezeu: “Fiule, păcatele îţi sunt iertate!” (Marcu
2:5) c) Şi fiindcă el a auzit cum Mântuitorul l-a vindecat pe fiul curteanului lui
Irod, care era tot din Capernaum, aşa cum am văzut în studiul intitulat Vindecarea
fiului unui curtean (Vol.II,Stud.33). Această vindecare l-a uimit pe sutaş cel mai
mult, pentru că Domnul Isus a făcut-o de la distanţă şi, fiindcă la baza ei a stat
Cuvântul de Dumnezeu.
Acest sutaş a dorit să meargă personal la Domnul Isus, ca să-L roage să-i
vindece sclavul, dar s-a simţit păcătos şi nedemn să apară înaintea Lui, fiindcă ştia
din legea evreiască că un păgân nu avea voie să se apropie nici chiar de un evreu
şi, atunci, cum putea el să se infăţişeze înaintea unui Dumnezeu atotsfînt? Aceasta
l-a determinat pe el să apeleze la bătrânii cetăţii, ca să meargă ei la Domnul Isus şi
să-L implore să vină să-i vindece robul 4.
Aceştia au apărut înaintea Mântuitorului, ne spune pasajul citit, în
momentul cel mai oportun, chiar atunci când intra în cetate cu o mare mulţime de
oameni. Fiul lui Dumnezeu care ştia totul despre sutaş, a răspuns pe loc chemării
conducătorilor cetăţii şi a pornit spre casa acestui ofiţer, în fruntea unei coloane
mari.
Ofiţerul roman, când a auzit că Fiul Celui Preaînalt se afla în drum spre
casa lui, s-a văzut într-o altă încurcătură, fiindcă ştia şi aceea, că legea evreiască
considera casele neamurilor necurate. (Fapte 10:28) Şi atunci, cum putea
Creatorul Universului să intre sub acoperişul lui? 5
El a auzit de la evrei că Dumnezeu a creat toată Zidirea cu Cuvântul
puterii Lui; că a zis numai un cuvânt şi totul s-a făcut. Şi el a auzit, cum
Mântuitorul l-a vindecat de la distanţă pe fiul curteanului lui Irod, prin Cuvântul
puterii Sale. De aici el a ştiut cu cea mai mare siguranţă, că noi am fost confruntaţi
în persoana Domnului Isus, cu însuşi Creatorul Universului.
Astfel, ne spune textul citit că, pe când Mântuitorul se apropia de casa
sutaşului, acesta a trimis la Domnul Isus pe nişte prieteni ai lui ca să-I spună. Îi
cităm pe Evangheliştii Matei şi Luca armonizat:
„(9) ... Doamne, nu Te mai osteni atâta, pentru că nu sunt vrednic
să intri sub acoperişul meu(Lc.v.6)
(10) De aceea nici nu m-am considerat vrednic să vin eu însumi la
Tine (Lc.v.7). Ci zi numai un cuvânt şi robul meu va fi vindecat. (Mt.v.8)
(11) Căci şi eu, care sunt sub autoritatea altuia, am sub mine
soldaţi. Şi zic unuia: “Du-te!” şi se duce; altuia “Vino!” şi vine; şi
343
sclavului meu: “Fă cutare lucru!” şi-l face.” (Lc.v.8) Ceea ce înseamnă
cu alte cuvinte:
“Doamne, eu ştiu că Tu eşti Dumnezeul cel adevărat, care a
întreprins lucrarea de creaţie! Şi ştiu că Tu ai autoritate supremă peste
toate lucrurile! De aceea, Te rog, zi numai un Cuvânt şi sclavul meu se
va vindeca!”
Pasajul ne spune mai departe. Îi cităm armonizat pe Evangheliştii Matei şi
Luca.
“(12) Când a auzit Isus aceste cuvinte, s-a mirat de sutaş, S-a întors
spre mulţimea care mergea după El şi a zis: (Lc.v.9)
(13) "Adevărat vă spun (Mt.v.10) că nici chiar în Israel n-am găsit
o credinţă atât de mare.” (Lc.v.9)
Apoi, intenţionând să facă şi această minune de la distanţă după dorinţa şi
credinţa sutaşului, a zis celor trimişi: „... Duceţi-vă şi facă-se după credinţa lui’”
(Mt.v.13) Şi sclavul sutaşului s-a vindecat în clipa aceea. Evanghelistul Matei a
scris: „Şi sclavul lui s-a vindecat chiar în ceasul acela.” (v.13) Iar, Evanghelistul
Luca a continuat să spună: „Când s-au întors acasă trimişii l-au găsit sănătos pe
sclavul care fusese bolnav.” (v.10)
Vindecarea de la distanţă este minunea minunilor. Ea ne arată că Cel care
a făcut-o nu era altul decât Dumnezeu. Este adevărat că, în antichitate mulţi au
făcut tot felul de minuni, dar toţi aceştia au reuşit să le facă numai atunci când
erau în contact cu bolnavii sau au dispus de alte medii. Nimeni însă n-a văzut şi n-
a auzit până atunci ca cineva să fi făcut o minune de la distanţă.
În istorie au fost semnalate două cazuri extrern de interesante: cazul lui
Emanuel Swedenborg, un mare om de ştiinţă suedez şi cazul poetului irlandez,
William Butter Yeats.
În anul 1759, Swedenborg era în oraşul Gotenborg şi a văzut cum a
izbucnit un mare incendiu în Stocolm, care era la o distanţă de 450 km. El a făcut
pe loc un raport cu privire la acel incendiu în care a scris: când şi unde a început,
numele proprietarului casei şi când s-a stins, şi l-a trimis autorităţilor Stocolmului.
Dar, nu numai în cazul acestui incendiu, ci şi în alte ocazii similare, declaraţiile lui
Swedenborg au corespuns întru-totul cu realitatea pâna la cele mai mici detalii6.
Iar, poetul Yeats povestea, cum adeseori obişnuia să se plimbe cu unchiul
lui prin apropierea oraşului Sligo. Lui Yeats îi plăcea să se coboare pe litoralul
mării, pe când unchiului lui îi plăcea să se urce pe dealuri. Şi, de fiecare dată, când
Yeats spunea unchiului său cu lux de amănunte, ce anume unchiul lui a văzut,
acesta rămânea uimit 7.
Profesorul J.B. Rhine de la Universitatea Duke din America, a explicat că
atât Swedenborg, cât şi Yeats, au reuşit să vadă de la distanţă prin intermediul
altor persoane. Aceste lucruri nu se pot demonstra încă ştiinţific 8.
Noi citim în Geneza că Dumnezeu ne-a creat după chipul şi asemănarea
344
Sa. Aceasta înseamnă, că El ne-a creat după asemănarea Sa şi în ce priveşte
contactul de la distanţă cu semenii noştri, din care nu ne-a rămas decât ici şi colo
ultimele dâre.
Faptul că Domnul Isus putea să vindece de la distanţă, este o mare dovadă
că El ne-a creat după chipul şi asemănarea Sa. Aceasta a fost cauza pentru care
sutaşul a crezut puternic în El.
Pentru sutaş, credinţa era un dar care ni se oferă aici şi acum, dar cu care
putem atinge obiectivul de dincolo şi de apoi, deoarece ea ne leagă de Creatorul
cel Mare care este în afara timpului şi a spaţiului şi pentru care timpul şi spaţiul nu
sunt nici o piedică.
Este adevărat că nu există nici o vindecare şi nici o mântuire fără un
contact direct. Sutaşul, deşi nu era înaintea Domnului Isus din punct de vedere
fizic, ci acasă, poate chiar pe genunchi şi, totuşi Mântuitorul i-a văzut credinţa, nu
numai din spusele trimişilor, ci şi pentru că El Şi-a aruncat o privire asupra lui, de
aceea a putut să-i spună şi lui personal: “Facă-ţi-se după credinţa ta.” (Mt.v.13)
Mântuitorul n-a vindecat sclavul sutaşului numai pentru că alţii I-au spus
ceva despre boala lui, au crezut în divinitatea Sa şi au intervenit pentru el, ci
fiindcă şi El personal i-a văzut suferinţa şi aşa a găsit de bine. Adevărul este că,
numai atunci când Cristos rosteşte celui bolnav un cuvânt direct, bolnavul se
vindecă şi păcătosul primeşte mântuire.
Mântuitorul este Dumnezeu adevărat, pentru care timpul şi spaţiul nu sunt
nici o piedică, ca să nu ne poată auzi, vedea şi veni în ajutor.
Şi, în al patrulea rând, textul pe care îl studiem ne arată
IV. OSPĂŢUL CEL MARE DIN ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR
Mântuitorul, ca Dumnezeu adevărat, aruncând o privire în viitor, a văzut o

îmensitate de neevrei care urmau să intre în Împărăţia Sa cerească. Dar, ca să nu
ofenseze pe evrei, El nu i-a redat pe aceştia direct, ci indirect şi, totuşi ferm. Ba
mai mult, Fiul lui Dumnezeu i-a avertizat pe evrei tot indirect şi, în acelaşi timp
categoric, zicând: "Dar vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor
sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor. (12) Iar fiii
Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea
dinţilor.” (Mt.v.11-12)
Fiul lui Dumnezeu a rostit aceste cuvinte pe două fonduri diferite: pe
fondul credinţei sutaşului şi pe fondul respingerii evreilor care I-au închis uşile
sinigogilor.
Îoan Gură de Aur a spus: “Fiindcă sutaşul s-a considerat nevrednic ca să-
L primească pe Fiul lui Dumnezeu în casa lui, Cristos i-a intrat în viaţă ca Domn
şi Mântuitor, şi i-a oferit Împărăţia Sa cerească, ca să aibă şi el cinstea să stea la
345
masă alături de Avraam, Isaac şi Iacov.” Iar Ederscheim a zis: “Cine se crede
nedemn de nici un favor al lui Dumnezeu, le va primi pe toate.” 9
Pe timpul Domnului Isus au circulat tot felul de cărţi apocrife, pe care
evreii le credeau inspirate. În aceste cărţi scria că atunci când va veni Mesia, va
face un mare ospăţ la care vor lua parte toţi evreii. “Atunci,” zice a 4-a carte a lui
Ezra “behemotul, cel mai mare animal al solului şi leviatanul, cel mai mare
animal al mării vor sluji ca hrană.” (6:52) 10 “Şi tot atunci,” a continuat să spună
şi a 2-a carte a lui Baruh “behemotul se va descoperi din locul lui şi leviatanul se
va ivi din mare, aceste două animale mari pe care, creându-le în a cincea zi, zice
Domnul, se vor păstra până la acel timp ca să vă servească ca hrană.” (29:4) 11
Evreii au crezut puternic în acest banchet mesianic şi, ei n-au putut să
accepte niciodată ideea că ar putea să aibă parte de el măcar unul dintre neamuri
12
. În cartea Psalmii lui Solomon scrie că: “Atunci toate neamurile vor fi nimicite
şi vor sta în întunericul gheenei.” (15:11) 13
Mântuitorul, mai întâi a întărit că este adevărat că va avea loc ospăţul Lui,
dar nu pe pământ şi cu îmbuibări de mâncare, ci în Împărăţia cerurilor pe care
Apocalipsa îl numeşte ospăţul nunţii Mielului şi despre care această ultimă carte a
Bibliei zice: “…Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!” (19:9) Apoi,
Domnul Isus a inversat lucrurile, că nu evreii vor avea parte de acest ospăţ, ci
neamurile, pentru că ele vor veni la El de-a lungul mileniilor şi de la marginile
pământului şi, se vor aşeza la masă cu patriarhii lor: Avraam, Isaac şi Iacov. Iar ei,
care se numeau fiii Împărăţiei, dar, care L-au respins pe El şi urmau să-L
răstignească, aveau să piardă acest drept şi să fie aruncaţi ei în întunericul de
afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.
În această afirmaţie “Dar vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la
apus şi vor sta la masă cu Avram, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor. (12) Iar
fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde va fi plânsul şi
scrâşnirea dinţilor,” (Mt.v.11-12) noi prindem nu numai adevătatul înţeles, dar
chiar şi pulsul inimii Mântuitorului, cu care vorbea. Pe Domnul Isus L-a durut tare
mult faptul că, evreii aveau ocazia să-L primească primii şi să aibă parte de
Împărăţia cerurilor, dar ei, respingându-L, şi-au pecetluit singuri destinul etern.
Astfel, Mântuitorul, ca să-i trezească la realitate, i-a confruntat cu
întunericul de afară, care le stâtea înainte şi despre care ei nu ştiau nimic.
Când am tratat studiile intitulate Evanghelia după Marcu (Vol.I,Stud.3) şi
Evanghelia după Matei (Vol.I,Stud.4), am văzut că Evanghelistul Matei nu era
atât de interesat de ceea ce a făcut Domnul Isus ca Evanghelistul Marcu, cât era
preocupat de ceea ce a spus. Datorită acestui fapt, Evanghelia după Matei este
cunoscută sub denumirea de Manualul învăţăturii Fiulul lui Dumnezeu.
Evanghelistul Matei era foarte atent cu privire la tot ce a spus Mântuitorul,
de aceea numai el ne-a oferit de trei ori sintagma întunericul de afară: o dată în
acest text, a doua oară în Parabola nunţii fiului de împărat (22:13) şi a treia oară
346
în Parabola talanţilor (25:30). Şi, tot Evanghelistul Matei, ne-a prezentat de patru
ori sintagma scrâşnirea dinţilor: de trei ori în textele amintite şi o dată în
parabola robului rău care n-a vegheat şi a fost tăiat în două. (24:51)
Sintagma skotos to ezoteron din textul grecesc, corespunde întocmai cu
sintagma românească, întunericul de afară. Acum ni se ridică întrebarea: ce este
întunericul de afară? Oare putem şti sau este o enigmă? Da, putem şti. Biblia este
atât de complexă şi desăvârşită, încât ea nu menţionează niciodată un anumit lucru
fără să ni-l identifice. Identificarea acestei sintagme o avem în însăşi Evanghelia
după Matei. Evanghelistul Matei ne-a arătat mai întâi că, Domnul Isus ori de câte
ori a folosit această sintagmă, a legat de ea şi cuvintele “scrâşnirea dinţilor”, ceea
ce ne arată că întunericul de afară va fi un loc de cea mai mare remuşcare. Apoi,
Evanghelistul Matei ne-a mai informat că, Mântuitorul ne-a învăţat în Parabola
nunţii fiului de împărat şi în Parabola talanţilor că, întunericul de afară va avea
loc după judecata finală. Şi, în cele din urmă, tot Evanghelistul Matei ne-a arătat
că, Fiul lui Dumnezeu a pus această sintagmă în textul pe care îl studiem acum
alături de Împărăţia cerurilor, ca să ne redea tabloul a celui mai mare contrast care
va exista între cele două lumi: între lumea îngerilor şi a celor mântuiţi de pe
pământ care vor ajunge în cer şi, între lumea demonilor şi a celor seduşi de ei.
Apocalipsa ne spune că în Împărăţia cerurilor nu va fi noapte niciodată şi
că acolo nu ne va lumina nici un fel de astru, ci însuşi Dumnezeu. Ioan Teologul a
scris: "Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea nevoie nici de lampă, nici de
lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina.” (22:5) Dar, chiar şi
noi, fiind copiii lui Dumnezeu şi, asemănându-ne cu El, vom străluci în oraşul de
aur în veci de veci.
Sintagma întunericul de afară trebuie să ne dea mult de gândit, pentru că
ea ne arată cel mai grav lucru: că mulţi dintre cei care sunt acum coroana creaţiei
lui Dumnezeu, vor fi izgoniţi în urma judecăţii de apoi, nu numai dinaintea feţei
lui Dumnezeu, dar chiar şi din creaţie. La toţi aceia, care I-au întors spatele lui
Dumnezeu şi au vrut să trăiască într-o lume fără El, Cel Preaînalt le va da o
sentinţă dreaptă, spunându-le: “V-aţi lepădat de Mine! Vă izgonesc nu numai
dinaintea Mea, dar şi din tot ce-Mi aparţine!”
Adeseori, cât este de greu chiar şi pe pământ, deşi pământul nu este
întunericul de afară, ci este încă plin de dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu.
Atunci, ne putem imagina, cum va fi în întunericul de afară, acolo unde ochii lui
Dumnezeu nu ne vor vedea niciodată şi unde dragostea, bunătatea şi mila Lui nu
se vor simţi în veci de veci.
Aceea va fi, cu adevărat, o lume a unui întuneric mare şi la propriu şi la
figurat, pentru că ea va fi în afară de Dumnezeu şi de toate lucrurile create de El,
unde vor bântui tot felul de spirite fără lumină.
Comentatorul A.J. Bengel, a spus că articolul hotărât grecesc care se află
înaintea cuvintelor plânsul şi scrâşnirea dinţilor, dă acestor substantive o
347
însemnătate concretă ca, de altfel şi în multe alte limbi; şi că această însemnătate
concretă ne uimeşte, fiindcă ea nu ne arată plânsul şi scrâşnirea dinţilor numai ca
nişte realităţi, dar şi faptul că acestea vor fi cu mult mai cumplite decât orice bocet
şi scrâşnire de dinţi de pe pământ 14.
Toate acestea, pe Iângă multe altele, ne arată că credinţa în Cristos şi
acceptarea Lui în viaţa noastră ca Domn şi Mântuitor este cel mai înţelept lucru
din lume şi singurul mijloc prin care putem fi salvaţi de lumea durerii cumplite şi
veşnice, şi prin care putem ajunge în lumea fericiri eterne. Sutaşul a avut această
credinţă, care era mai mare decât a oricărui evreu din timpul umanităţii Domnului
Isus, de aceea Mântuitorul mai întâi a zis evreilor care veneau după El: “Adevărat
vă spun că nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare” (Mt.v.10) şi, apoi a
arătat acestui sutaş anticipat Împărăţia Sa cerească, dar nu numai lui ci şi tuturor
celor care urmau să aibă o asemenea credinţă.

2. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 228 - 229.
3. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, VoI. I, p. 337;
Porter, L.E., Luke, p. 1190;
4. Ryle, J.C., Luke, p. 103.
5. Op. cit.
7. Op. cit.
8. Op. cit. p. 306.
10. 4 Ezra 6 : 52.
11. 2 Baruh 29 : 42
12. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, p. 242;
Lightfoot, R.H., St. Matthew’s Gospel, Vol. III, p. 265, 269.
13. Psalmii lui Solomon 15 : 11.
348
46. ÎNVIEREA FIULUI VĂDUVEI DIN NAIN
Luca 7 : 11 - 17
11 În ziua următoare, Isus Se ducea într-o cetate numită Nain. Împreună

cu El mergeau ucenicii Lui şi o mulţime mare.
12 Când S-a apropiat de poarta ceţăţii, iată că duceau la groapă pe un
mort, singurul fiu al mamei lui, care era văduvă; şi cu ea erau o mulţime de
oameni din cetate.
13 Domnul, a văzut-o, I S-a făcut milă de ea şi i-a zis: “Nu plânge!”
14 Apoi S-a apropiat şi S-a atins de raclă. Cei care o duceau s-au oprit. El
a zis: "Tinerelule, scoală-te îţi spun!”
15 Mortul s-a ridicat în capul oaselor şi a început să vorbească. Isus i l-a
dat înapoi mamei lui.
17 Vestea aceasta despre Isus s-a răspândit în toată Iudea şi prin toate
împrejurimile.
Acest text ne vorbeşte despre învierea fiului văduvei din Nain. În această
minune, Fiul lui Dumnezeu a atins gingaş, dar, în acelaşi timp, profund, cele mai
dominante note din întreg Universul: nota cea mai minoră a sfâşerii inimii
omeneşti, în urma morţii unui iubit, şi nota cea majoră, a triumfului vieţii asupra
morţii.
Acest pasaj este atât de mare şi genial, încât nu-l putem înţelege îndeajuns
fără ajutorul unui tablou suprem din Apocalipsa, în care Fiul Celui Preaînalt ni S-a
revelat ca Luceafărul strălucitor de dimineaţă pe fondul unei nopţi întunecoase.
Mântuitorul a zis: "Eu sunt…Luceafărul strălucitor de dimineaţă.” (Apoc.22:16)
Toată creaţia ne arată că tot ce există este făcut cu un scop bine definit,
până şi ultima buruiană. Din câte plante n-au descoperit medicii leac pentru tot
felul de boli? Tot astfel, Dumnezeu a creat şi Luceafărul cu un scop înalt.
Oamenii de ştiinţă ne spun că Luceafărul sau Venus, cum se numeşte el în
astronomie, are o temperatură de cca 4000 C şi că, pe el nu există nici un fel de
viaţă, ca de altfel, în tot Sistemul Solar. Iată din ce cauză, Biblia afirmă că,
Dumnezeu a creat Sistemul Solar numai de dragul nostru, ca să ne slujească! Dar,
Luceafărul, de ce l-a creat? A putut să existe Sistemul nostru Solar tot aşa de bine
şi fără el! Apocalipsa ne dezvăluie că Cel Preaînalt a creat Luceafărul ca să
reveleze pe fondul lui trei misiuni ale Fiului Său.
Luceafărul, care este al treilea corp ceresc, ca şi luminozitate după soare şi
lună. El are trei misiuni: să apară pe când este încă întuneric, să gonească primul
întunericul nopţii şi să prevestească ivirea unei zile inevitabile.
349
I. NOTA CEA MAI MINORĂ A SFÂŞIERII INIMII OMENEŞTI
CAUZATĂ DE MOARTE
Există multe feluri de negurii şi cu mult mai întunecoase decât bezna

nopţii: este întunericul ignoranţei, întunericul a tot felul de boli, când nu există
nici o licărire de speranţă. Dar cel mai mare este întunericul morţii.
Legea evreiască punea mare bază pe jelirea morţilor. Ea voia să
adâncească durerea, când moartea crudă răpea pe cineva şi, dorea să audă cu toţii,
ce fel de tragedie lăsa în urmă. În scopul acesta, ea a prescris trei practici care
figurează şi în Talmud: Prima practică era Sfâşierea veşmintelor. Toate rudele,
vecinii şi prietenii, îşi sfâşiau amândouă veşmintele la piept în partea dreaptă. Iar,
tatăl şi mama mortului, îşi rupeau veşmintele în partea stângă, chiar la inimă, ca să
arate că inima lor era sfâşiată de durere. Sfâşierea hainelor se făcea în public, spre
deosebire de femei, care îşi rupeau veşmântul interior în singurătate şi, întorceau
partea ruptă la spate, ca să nu li se vadă sânul gol. Iar, veşmântul exterior, îl
rupeau şi ele în public. A doua practică era Bocirea. Pe lângă familie, rude şi
prieteni, trebuiau să ia parte la bocirea mortului şi bocitoarele profesioniste. Şi, a
treia practică, era cântatul din flaut. Flautul cânta foarte mişcător. Legea evreiască
a prescris că şi la morţii cei mai săraci, trebuiau să ia parte la jelire cel puţin două
flaute şi o bocitoare 1.
În antichitate, peste tot se cânta cu flautul la mort şi la alte tragedii.
Înţeleptul Seneca a spus într-un mod poetic şi figurativ că, la funeraliile
imperatorului Claudiu au cântat flautele atât de tăios şi pătrunzător, încât Claudiu
mort fiind, a trebuit să plângă şi el. Legea romană a fixat că la un funerar, trebuiau
să ia parte cel puţin zece asemenea instrumente 2.
Legea evreiască a mai stabilit încă patru obiceiuri: a) În cazul morţii unui
tânăr care n-a fost căsătorit, la funeraliile lui, se obişnuia să se ţină o parte din
ritualul nunţii. b) În faţa cortegiului funebru, trebuiau să meargă bocitoarele şi
restul femeilor care voiau să ia parte la jelire. Toate erau îmbrăcate în doliu. Legea
cerea lucrul acesta, fiindcă prin femeie a intrat mai întâi păcatul în lume şi a adus
moartea. c) Când murea cineva într-un sat, nimeni nu avea voie să lucreze timp de
trei zile, nici chiar cei mai săraci. d) Şi nimeni nu avea voie să citească Sfintele
Scripturi în timpul celor trei zile. Iar familia şi cei care jeleau, nu aveau voie să
citească Sfintele Scripturi timp de 30 de zile, pentru că citirea Sfintelor Scripturi
le aducea mângâiere. Era permis să se citescă, în asemenea cazuri, numai în cartea
lui Iov, a lui Ieremia şi în cea a Plângerii lui Ieremia 3.
Evanghelistul Luca, ca să ne arate cât mai clar tragedia în care a ajuns
această femeie, ne prezintă patru detalii:Primul, că ea era o mamă şi că i-a murit
un copil. Al doilea, că era văduvă şi că numai Dumnzeu ştie cum l-a crescut. Al
treilea, că i-a fost singurul copil. Şi al patrulea, că el a murit în floarea vieţii. În
350
textul grecesc pentru cuvântul nostru “tinerelule” scrie neaniske, care înseamna
“fecior”. Evanghelistul Luca ne-a redat toate aceste detalii, când a scris: “Iată că
duceau la groapă pe un mort, singurul fiu al mamei lui, care era văduvă.”(v.12)
Şi, în al doilea rând,
II. MÂNTUITORUL A ATINS FIN, DAR ÎN ACELAŞI TIMP PROFUND

ŞI NOTA CEA MAJORĂ DIN ÎNTREG UNIVERSUL: A TRIUMFULUI
VIEŢII ASUPRA MORŢII
Istoricul evreu Iosif Flavius vorbea despre o cetate cu numele Nain care
era situată pe cealaltă parte a Iordanului, în sudul Pereei 4. De aici, cât şi din
versetul 17 în care Evanghelistul Luca a scris: “Vestea aceasta despre Isus s-a
răspândit în toata Iudea şi prin toate împrejurimile.” Th. Keim, cât şi alţi
comentatori, au tras concluzia că Evanghelistul Luca a plasat Nainul în Iudea 5.
Numai că adevărul este altul, aşa cum vom vedea, că în Israel erau cel puţin două
localităţi cu acest nume.
Cercetătorul J.A. Robinson a descoperit în timpurile noastre moderne un
cătun numit Nain, care se afla aproape de poalele muntelui Tabor şi la o distanţă
de vreo 35 de km în partea de sud-vest de Capernaum. Comentatorul F. Godet a
spus că această localitate o cunoşteau Eusebiu şi Ieronim în secolul al IV-lea, şi că
ei au identificat-o cu Nainul din textul citit. 6
Dacă Domnul Isus a înviat pe fiul acestei văduve în Nainul din Galilea,
atunci de ce Evanghelistul Luca a legat această minune de Iudea? Răspunsul este
următorul: pe timpul Mântuitorului cuvântul evrei era sinonim cu cel de iudei. Să
luăm numai două exemple: Pilat atunci când L-a judecat pe Domnul Isus nu L-a
numit Împăratul evreilor, ci Împăratul iudeilor. Evanghelistul Ioan l-a citat pe
acest procurator roman, întrebând poporul evreu: “Dar, fiindcă voi aveţi obicei să
vă eliberez pe cineva de Paşte, vreţi să vi-L eliberez pe Împăratul iudeilor?”
(18:39) Şi al doilea exemplu îl găsim în următoarele cuvinte ale Evanghelistului
Luca pe care le-a scris în textul cu vindecarea robului unui sutaş, din care am ţinut
ultimele două studii: “… Sutaşul a trirnis la El (Isus) pe nişte conducători ai
iudeilor ca să-L roage să vină să-l vindece pe sclavul lui.” (7:3) Deşi
Evanghelistul Luca ne arată clar în versetul întâi că Domnul Isus a vindecat pe
sclavul acestui sutaş în Capernaum şi că aceşti conducători erau conducătorii
cetăţii Capernaum care se afla în Galilea, el totuşi i-a numit conducători ai
iudeilor.
Versiunea englezească a Bibliei: Versiunea Internaţională Nouă (New
International Version), aduce următoarea explicaţie: cuvântul Iudea din versetul
17 nu are înţelesul de o anumită regiune în care locuiau numai iudei, descendenţii
351
lui Iuda, ci pe cel de ţara evreilor. Ea a tradus astfel acest verset: "Vestea despre
Isus s-a răspândit prin toată ţara evreilor şi în jurul ei.”
Nain înseamnă în limba ebraică ''Preafrumosul". El a primit acest nume
datorită aşezării sale geografice 7. El se afla la vreo 10 km în sud-vest de muntele
Tabor într-un loc pitoresc. Eusebiu, istoricul bisericesc şi Ieronim care au trăit
mult timp în Israel, au spus că Nainul era foarte aproape de Endor şi Sunem, unde
Prorocul Elisei a înviat pe fiul unei alte văduve (2 Împ.4:18-37); că Endorul se
afla la o distanţă de zece minute de Nain şi că pe drumul dintre aceste două cetăţi
erau nişte blocuri mari de stâncă în care erau tăiate morminte 8.
Nainul şi localităţile din jurul lui
Satul Nain
352
Satul Nain în care Domnul Isus a înviat pe fiul unei văduve
Nain. Situat la aproximativ 3 km sud de muntele Tabor.
În studiul trecut am văzut că Domnul Isus era în Capernaum. Iar, faptul că,
El a venit a doua zi în Nain este foarte semnificativ şi grăitor. Ce L-a determinat
353
Nain
Nain. În ilustrată se vede o bisericuţă franciscană

construită pe locul casei părinteşti a tânărului înviat.
354
pe Mântuitorul ca să Se îndrepte spre Nain şi să Se apropie de această cetate în
momentul cel mai oportun, chiar atunci când duceau la mormânt pe fiul acestei
văduve? Şi oare, din ce cauză, Fiul lui Dumnezeu a fost gata să parcurgă o
distanţă de 35 de km şi să-i pună la acest drum pe ucenici şi mulţimile care
mergeau după El dacă nu faptul că, în providenţa şi atotştiinţa Lui divină, ştia
dinainte tot ce urma să se întâmple în Nain. Sau poate că, tânărul din Nain nici nu
murise înainte ca să pornească Domnul Isus la drum, fiindcă în Israel
înmormântarea se făcea în ziua morţii. Toate acestea ne arată că, Domnul Isus
cunoştea tragedia din Nain, încă înainte de-a fi avut loc şi de-a fi pornit El la drum
pentru acel ceas. Evanghelistul Luca a scris: “În ziua următoare, Isus Se ducea
într-o cetate numită Nain. Împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi o mulţime
mare. (12) Când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată că duceau la groapă pe un
mort.” (v.11-12)
Racla nu era sicriu, pentru că în Orient nu se foloseau sicrie la
înmormântare, ci era un fel de postament care se făcea de obicei din nuiele
împletite pe un schelet de lemn. Morţii se îmbrăcau în hainele lor cele mai bune şi
se aşezau numai ei în mormânt fără raclă 9.
Acum, iată momentul dramatic! Pe când, Fiul lui Dumnezeu, Se apropia
cu o mare mulţime de cetate, o altă mulţime ieşea din ea în frunte cu o mamă
văduvă, care îşi conducea pe singurul ei fiu la mormânt. Rudele, prietenii şi toţi
care se alăturau acestei mame la jelirea fiului ei, aveau veşminte rupte la piept.
Bocitoarele se cântau în versuri, ţipau şi se tânguiau. Flautele răsunau tăios şi
sinistru. Iar, în fruntea cortegiului păşea această mamă văduvă cu cea mai
mistuitoare durere în suflet, ca să-şi înmormânteze singurul fiu. Ea plângea, se
bătea în piept şi îşi smulgea părul şi nimeni nu o putea mângâia.
Învierea fiului văduvei din Naun

Evanghelistul Luca ne-a spus că Mântuitorul când “a văzut-o, I S-a făcut
milă de ea şi i-a zis: «Nu plânge!»” (v.13) Iar, când a ajuns în dreptul raclei, S-a
355
Învierea fiului văduvei din Naun, pictură de Domenico Fiasella
Învierea fiului văduvei din Sarepta
356
Învierea fiului văduvei din Sarepta
oprit şi, atingând cu mâna racla, a arătat cu gestul acesta celor care o duceau, ca
s-o pună jos de pe umeri. Şi, o dată cu punerea raclei jos, s-a oprit întreg cortegiul.
Toată lumea se adunase în jurul Domnului Isus şi a raclei. Fiul lui Dumnezeu,
privindu-l ţintă pe mort, Şi-a deschis gura şi a zis: “Tinerelule, scoală-te îţi spun!”
(v.14) Toţi îşi pironiseră privirile spre mort. Nimeni cu clipea. Faţa mortului
începuse să-şi capete culoarea omului viu. Ochii începuseră şi ei să i se deschidă
şi numaidecât, ne spune Evanghelistul Luca: “Mortul s-a ridicat în capul oaselor
şi a început să vorbească.” (v.15)
După ce, Domnul vieţii, a scos pe acest tânăr din ghearele morţii,
Evanghelistul Luca ne-a prezentat cu o sensibilitate şi cu o delicateţe infinită
tabloul suprem, cum Mântuitorul “i l-a dat înapoi mamei lui.” (v.15) În acest
tablou, Evanghelistul Luca, cât şi tot poporul care era prezent, au văzut toată mila
şi compasiunea Fiului lui Dumnezeu pe care o avea faţă de această mamă şi, în
mod special atunci când ea şi-a îmbrăţişat din nou copilul, l-a apucat de mână şi l-
a dus acasă 10.
Într-o asemenea lume, în care moartea s-a lăsat ca cea mai mare beznă, ne
spune textul citit, a apărut Luceafărul strălucitor şi a înlăturat de prima dată
negura morţii din fiinţa unui tânăr. Evanghelistul Luca ne spune, în încheiere, că
toţi câţi erau la priveliştea aceasta de neimaginat, apucându-i o frică sacră, au
început să-L slăvească pe Dumnezeu. El a scris: “Toţi au fost cuprinşi de frică, Îl
357
glorificau pe Dumnezeu şi ziceau: «Un mare profet s-a ridicat între noi; şi
Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.»” (v.16)
Minunea aceasta era atât de mare şi uimitoare, încât vestea despre ea s-a
răspândit ca un fulger prin tot Israelul şi în toate ţările din jur. Cităm versetul 17
din versiunea englezească a Bibliei, Versiunea Internaţională Nouă (New
International Version): “Vestea despre Isus s-a răspândit prin toată ţara evreilor
şi jurul în ei.”
Comentatorii W.R.F. Browning, L.E. Porter, D.B.J. Campbell, F. Godet şi
alţii, au zis că atunci când Domnul Isus a înviat pe fiul văduvei din Nain, evreii şi-
au adus aminte de alte două învieri, a altor doi fii, care erau ale altor două mame
din Vechiul Testament: una pe care a făcut-o Prorocul Ilie în Sarepta Sidonului (1
Împ.17) şi alta pe care a făcut-o Prorocul Elisei în cetatea Sunem, când a înviat pe
fiul Sunamitei (2 Împ.4). Comentatorii amintiţi au spus, în continuare că evreii,
potrivit concepţiilor lor, credeau că înainte de a veni Mesia, unul dintre aceşti doi
proroci va învia, cu precădere Ilie 11. Astfel, ei când au zis: “Un mare profet s-a
ridicat între noi”, au crezut că Domnul Isus era un proroc de prim rang: Ilie cel
înviat sau Moise cel înviat şi că, datorită acestui fapt, El făcea asemenea minuni.
Numai că Domnul Isus, le arată prin această minune şi pe fondul unei alte
concepţii de-a lor, cu mult mai mult: că El nu era altul decât Mesia cel promis.
Când am tratat studiul intitulat FiuI lui Dumnezeu se descoperă autorităţilor
evreieşti (Vol.III,Stud.4), am văzut că evreii credeau că, învierea morţilor este una
dintre cele mai mari prerogative ale lui Dumnezeu, de care dispune numai El.
Rabinii au învăţat poporul pe baza textului din Cartea Prorocului Isaia 26:19-20
că, atunci când va veni Mesia şi va începe epoca Sa de aur, Dumnezeu Îl va
înzestra cu prerogativa Sa de-a învia morţii 12.
Comentatorul Frederik Bruce a zis că, atunci când Mântuitorul a afirmat
despre Sine că era Domnul Vieţii şi Domnul Învierii, El n-a spus că era un simplu
instrument al învierii în mâna lui Dumnezeu ca prorocii: Ilie şi Elisei, ci S-a
descoperit autorităţilor ecleziastice evreieşti pe fondul concepţiilor lor, că era
Mesia şi că El deţinea prerogativa învierii morţilor din epoca de aur 13.
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând: "În adevăr, după cum Tatăl
înviază morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea.” (5:21)
În concluzie, textul pe care îl studiem, rezolvă două dintre cele mai grele
probleme: ne aduce lumină în moarte şi ne arată înfrângerea ei. Omul, de când
este pe pământ, înaintea lui au stat două imagini şi nu ştia cu care dintre ele se
aseamănă: cu o liră, a cărei sunet dispare o dată cu deteriorarea ei, sau cu un
barcagiu care, atunci când ajunge cu barca Ia ţărm, îşi continuă călătoria? Aproape
toţi oamenii sunt ispitiţi să creadă că ei se aseamănă cu prima imagine, a lirei.
Aceasta este cauza pentru care omenirea este plină de luceferi de seară care
afirmă: "Cât va dura cerul albastru şi câmpiile verzi, nu va exista măcar o
singură dimineaţă fără seară.”
358
Este adevărat că în lumea noastră nu există nici o dimineaţă fără seară.
Însă există un singur Luceafăr strălucitor de dimineaţă, care ne-a demonstrat, pe
fondul analogiilor pământului şi ale Universului că “tot aşa este de adevărat că nu
există nici o seară fără dimineaţă.”
Domnul Isus când a zis: "Tinerelule, scoală-te îţi spun!” (v.14), ne-a arătat
că moartea este despărţirea sufletului de trup şi nicidecum distrugerea omului; că
omul, coroana creaţiei lui Dumnezeu şi fiinţa morală, intelectuală şi religioasă, nu
se aseamănă cu o liră, al cărei sunet dispare o dată cu deteriorarea ei, ci cu un
barcagiu care îşi continuă călătoria şi după ce barca îi ajunge la ţărm.
Şi, a doua întrebare, care se ridică şi pe care o rezolvă textul acesta este:
Dacă Domnul Isus a biruit moartea şi este plin de milă, atunci de ce o acceptă şi
chiar şi decesele cele mai tragice?
Stoicismul era cea mai însemnată şi răspândită credinţă din antichitate. El,
pentru a răspunde la întrebarea: Dacă Dumnezeu este bun, atunci de ce îngăduie
suferinţa? şi-a formulat doctrina lui fundamentală, cunoscută sub denumirea de
indiferenţa lui Dumnezeu. Dascălii stoici au susţinut că, Dumnezeu nu intervine la
suferinţa noastră din două motive: pentru că El, neexperimentând-o, nu ne poate
înţelege; şi pentru că El nu se poate lăsa influenţat de om. Stoicii au pornit de la
următorul raţionament: că cel care face pe cineva să se întristeze sau să se bucure
este superior aceluia pe care îl influenţează. Astfel, ei au continuat să afirme că,
nimeni nu se poate considera mai mare decât Dumnezeu ca să-L poată influenţa
14
. Spre deosebire de învăţătura stoicilor, mulţimile din text au rămas uimite când
au văzut cum FiuI lui Dumnezeu S-a lăsat influenţat şi, chiar foarte mişcat de
durerea unei mame care îşi conducea fiul la mormânt.
Explicaţia stoicilor a căzut. Cristos ne înţelege şi ne simte orice durere. Ba
mai mult, El este plin de milă şi ne poate ajuta în orice situaţie ne-am găsi. Atunci,
de ce nu intervine? Răspunsul este că El, în calitate de Luceafăr strălucitor de
dimineaţă are trei misiuni: Prima că, apărând în negura nopţii să ne arate lumina
în moarte, ca în cazul acestei învieri. A doua ca, risipind întunericul nopţii, să ne
arate că El este singurul care are putere asupra morţii. Şi a treia că, prevestind
ivirea unei zile inevitabile, să ne arate că întunericul morţii nu va avea loc în
eternitate.
Este adevărat că Evanghelistul Luca ne-a arătat în acest text ca, de altfel şi
ceialalţi evanghelişti sinoptici, că la baza multor minuni ale Mântuitorului se află
mila Sa. Numai că, Evanghelistul Ioan a continuat să ne explice că, minunile
Domnului Isus erau şi nişte acte unice, pe care acest evanghelist le numea semea,
care înseamnă literal "semne”, iar figurativ “ferestruici", prin care Mântuitorul ne
arăta cine era El, cum era lumea din care a venit şi ce va face El din noi într-o
bună zi.
Evanghelistul Ioan ne-a spus că atunci când Maria, mama Domnului Isus a
zis Mântuitorului în Cana Galileii, cu ocazia prefacerii apei în vin, ca una care a
359
cunoscut lipsurile şi sărăcia; şi în acelaşi timp, ca una care a avut adeseori
experienţa minunilor Lui în sânul familiei, "nu mai au vin'' (2:3) Mântuitorul i-a
răspuns: ''Femeie, ce am a face Eu cu tine? Nu Mi-a venit încă ceasul." (2:4) Ceea
ce înseamnă cu alte cuvinte: "Mamă, există o zi măreaţă care se numeşte «Ziua
înnoirii tuturor lucrurilor» (Matei 19:28) când voi transforma totul dintr-un
element într-altul şi pe voi dintr-un trup pământesc într-altul ceresc, dar nu Mi-a
sosit încă acel ceas binecuvântat. Tot ce pot face Eu acum este numai să vă
deschid o ferestruică spre acea zi şi să vă arăt un crâmpei din ea.”
Astfel, prefacerea apei în vin, a fost numai o mică imagine a unei mari
transformări care va avea loc în acea zi. Evanghelistul Ioan ne-a explicat că,
aceasta a fost cauza pentru care Fiul lui Dumnezeu a făcut după fiecare minune un
comentariu lung: După săturarea celor cinci mii de suflete fără femei şi copii, El a
zis: “Eu sunt pâinea vieţii” (Cap.6). Săturarea celor cinci mii de suflete fără femei
şi copii, a fost numai o mică imagine a ceea ce El va fi pentru noi şi cum ne va
sătura cândva fiinţa pe deplin. După vindecarea orbului din naştere, El a zis: "Eu
sunt lumina lumii'' (Cap.9). Misiunea Lui n-a fost să deschidă numai o singură
dată ochii unui orb. Această vindecare era, de asemenea, o mică ferestruică prin
care ne arăta ce va fi El pentru noi în lumea viitoire, că El ne va da din nou lumina
ochilor chiar dacă bătrâneţea şi ţărâna îi va întuneca. Şi după învierea lui Lazăr,
Domnul Isus a zis: “Eu sunt învierea şi viaţa” (Cap.11). Misiunea Mântuitorului,
de asemenea, n-a fost ca să învieze numai câteva persoane: pe Lazăr, pe fiul
văduvei din Nain, pe fiica lui Iair şi pe alte câteva persoane, pe care Evangheliile
le amintesc în treacăt. Ci acestea erau, la fel, nişte ferestruici prin care Fiul lui
Dumnezeu ne arăta ce va deveni El în acea zi pentru cei care vor avea parte de
lumea Lui eternă 15.
Adevărul învierii morţilor, pe care ni l-a demonstrat Fiul lui Dumnezeu în
acest pasaj, ne asigură că şi noi vom învia; că Îl vom vedea pe Mântuitorul aşa
cum este în toată gloria Sa; că îi vom vedea pe toţi iubiţii noştri care au plecat
înaintea noastră la Domnul. Învierea morţilor este una dintre cele mai mari
speranţe, care ne ţine ancora nădejdii chiar şi în cele mai tragice momente şi ne
face să privim spre ceruri. Avem această nădejde sau plângem îngroziţi în negura
suferinţei că se apropie solul morţii?
Să nu uităm că, Dumnezeu trimite zilnic lumina Luceafărului de dimineaţă
de la o depărtare de peste 42 de milioane de kilometri, ca să ne arate că noi avem
în Fiul Său, lumină în moarte şi biruinţa în moarte şi că, El ne va aduce o zi
strălucită când ne va oferi o lume în care nu va exista moarte în veci de veci.

Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 343 - 344.
360
Josephus, F., Jewish War IV, 9, 4.
6. Op. cit. p. 340.
11. Browning, W.R.F., St. Luke, p. 84;
Porter, L.E., Luke, p. 1199;
12. Hendriksen, W., Lectures on the Last Things, p. 31 – 49.
15. Lewis, C.S., Miracles, p. 169- 170.
361
47. SIGURANŢA LUI IOAN BOTEZĂTORUL
Matei 11 : 2 - 6
2 Ioan a auzit din închisoare despre lucrările lui Cristos
3 şi a trimis să-L întrebe prin ucenicii săi: "Tu eşti Acela care trebuia să
vină sau să aşteptăm pe altul?”
4 Drept răspuns, Isus le-a zis: "Duceţi-vă de spuneţi Lui Ioan ce auziţi şi
ce vedeţi:
5 Orbii îşi primesc vederea, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi, surzii
aud, morţii înviază şi săracilor li se predică Evanghelia.
6 Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire.
Luca 7 : 10 - 23
18 Ucenicii lui Ioan au dat de ştire învăţătorului lor despre toate aceste
lucruri.
19 Ioan a chemat doi dintre ucenicii săi şi i-a trimis la Isus să-L întrebe:
"Tu eşti Acela care trebuia să vină sau să aşteptăm pe altul?''
20 Aceştia, când s-au înfăţişat înaintea lui Isus, I-au zis: “Ioan
Botezătorul ne-a trimis la Tine să Te întrebăm: «Tu eşti Acela care trebuia să
vină sau să aşteptăm pe altul?»”
21 Chiar în clipa aceea, Isus i-a vindecat pe mulţi de boli, de chinuri, de
duhuri rele şi multor orbi le-a dăruit vederea.
22 Şi, drept răspuns, le-a zis: “Duceţi-vă şi spuneţi-i lui Ioan ce aţi văzut
şi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leprosii sunt curăţaţi, surzii aud, morţii înviază
şi săracilor li se predică Evanghelia. (Isaia 35:5-6)
23 Ferice de acela pentru care nu voi fi un prilej de poticnire.”
Armonizat
1 Ucenicii lui Ioan au dat de ştire învăţătorului lor despre toate aceste
lucruri. (Lc.v.18)
2 Astfel, când Ioan a auzit din închisoare despre lucrările lui Cristos,
(Mt.v.2)
3 A chemat doi dintre ucenicii săi şi i-a trimis la Isus să-L întrebe: "Tu eşti
Acela care trebuia să vină sau să aşteptăm pe altul?'' (Lc.v.19)
4 Aceştia, când s-au înfăţişat înaintea lui Isus, I-au zis: “Ioan Botezătorul
ne-a trimis la Tine să Te întrebăm: «Tu eşti Acela care trebuia să vină sau să
aşteptăm pe altul?»” (Lc.v.20)
5 Chiar în clipa aceea, Isus i-a vindecat pe mulţi de boli, de chinuri, de
duhuri rele şi multor orbi le-a dăruit vederea. (Lc.v.21)
6 Şi, drept răspuns, le-a zis: “Duceţi-vă şi spuneţi-i lui Ioan ce aţi văzut şi
362
auzit: (Lc.v.22)
7 Orbii îşi primesc vederea, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi, surzii
aud, morţii înviază şi săracilor li se predică Evanghelia. (Mt.v.5)
8 Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire.” (Mt.v.6)
Acest text care ne vorbeşte despre Siguranţa lui Ioan Botezătorul, ne

arată trei lucruri: locul în care el se afla, cauza pentru care şi-a trimis ucenicii la
Domnul Isus ca să-L întrebe dacă El era Acela care trebuia să vină şi răspunsul
Mântuitorului.
I. LOCUL ÎN CARE SE AFLA IOAN BOTEZĂTORUL
Evanghelistul Matei a scris. ''Ioan a auzit din închisoare despre lucrările

lui Cristos.” (v.2)
În timpul acesta, Domnul Isus se afla în toiul lucrării şi culmea
popularităţii. Ucenicii lui Ioan au auzit cum toată lumea vorbea despre ultimele
evenimente din viaţa Mântuitorului. Unii dintre ei, poate au fost chiar de faţă şi au
văzut cum El, aproximativ cu o lună în urmă, Şi-a ales doisprezece ucenici şi, cum
şase dintre ei, erau ucenicii învăţătorului lor; cum Mântuitorul i-a învăţat pe
muntele Tabor în prezenţa unei mari mulţimi; cum a vindecat de la distanţă pe
robul sutaşului din Capernaum; şi cum, în urmă cu câteva zile, l-a înviat pe fiul
văduvei din Nain. Toate acestea le-au creat în minte două imagini opuse şi foarte
contradictorii: o imagine a unui Mesia în plină activitate, care învăţa mulţimile,
vindeca de la distanţă şi învia morţii; şi o altă imagine, a unui înainte-mergător şi
proclamator de Mesia în închisoare pentru un act eroic al neprihănirii.
Cu aceste două imagini în suflet, ne-a spus Evanghelistul Luca, ei s-au dus
la Ioan în închisoare ca să-l informeze despre ultimile evenimente din viaţa
Mântuitorului. Evanghelistul Luca a scris: "Ucenicii lui Ioan i-au dat de ştire
învăţătorului lor despre toate aceste lucruri.” (v.18)
Conform relatării istoricului evreu, Iosif Flavius, Ioan Botezătorul a fost
întemniţat în fortăreaţa Machaerus care se afla lângă Marea Moartă 1, aşa cum ne-
am informat în studiul intitulat Întemniţarea lui Ioan Botezătorul (Vol.II,Stud.28).
Această fortăreaţă, în care era întemniţat Ioan Botezătorul a fost identificată în
anul 1806 2.
Deja a trecut un an de când Ioan Botezătorul, a fost întemniţat în fortăreaţa
Machaerus, din cauză că l-a mustrat pe Irod, tetrarhul Galileii, pentru că a luat
soţia fratelui său Filip şi a alungat-o pe a lui. Pentru orice om, aceasta ar fi fost o
soartă foarte tragică; şi, cu atât mai dramatică, era ea pentru Ioan Botezătorul. Lui
Ioan, ca om al naturii, care n-a locuit niciodată într-o casă, ci a trăit toată viaţa în
363
adierea vântului curat sub bolta nelimitată a cerului şi în spaţii largi de văi, dealuri
şi câmpii, i se părea că se sufoca între patru ziduri strâmte ale unui subsol
întunecos şi mucegăit.
Fortăreaţa Machaerus
În acea celulă subterană era un singur gemuleţ, care a fost plasat aproape
de tavan, ca cel întemniţat să nu ajungă la el pentru a putea privi afară. Pe cornişa
de piatră a acelui gemuleţ, au rămas tăiate două adâncituri de mâinile celor
întemniţaţi, care săreau zilnic ca să se prindă de ea pentru a putea vedea natura.
Credem că, cu atât mai mult, Ioan Botezătorul sărea ca să se prindă de acea
cornişă, pentru a putea privi, încă o dată cu un mare dor, munţii şi văile verzi pe
care adeseori le-a străbătut şi pe care ştia că nu le va mai vedea. Cele două
adâncituri în acea proeminenţă de piatră, făcute de mâinile celor întemniţaţi, sunt
doi martori ai chinului sufletesc a lui Ioan Botezătorul, marele om al naturii 3.
II. CAUZA PENTRU CARE IOAN BOTEZĂTORUL ŞI-A TRIMIS

UCENICII LA DOMNUL ISUS CA SĂ-L ÎNTREBE DACĂ EL ERA
ACELA CARE TREBUIA SĂ VINĂ
Evanghelistul Luca a scris: “Ioan a chemat doi dintre ucenicii săi şi i-a
trimis la Isus să-L întrebe: «Tu eşti Acela care trebuia să vină sau să aşteptăm pe
altul?»" (v.19 )
Această întrebare a frământat cele mai multe minţi. Foarte mulţi au rămas
364
surprinşi, de ce Ioan Botezătorul a pus Domnului Isus această întrebare? În
decursul celor două milenii s-au dat la această întrebare trei explicaţii:
a) Prima este explicaţia îndoielii lui Ioan. Unii exegeţi şi comentatori aduc
următoarea explicaţie, că Ioan având o concepţie tradiţională a evreilor cu privire
la mesianismul Domnului Isus, a crezut că El era acel mesia mult aşteptat ca să
nimicească cu un sceptru de fier pe toţi vrăjmaşii lui Israel; şi că El urma să aducă
o epocă de aur pe pământ în care nu vor mai exista lipsuri, boli si necazuri. Iar,
prin faptul că, soarta lui era tragică din cauză că se afla în închisoare şi nu vedea
nici o acţiune din partea Domnului Isus de a-l elibera, el s-a îndoit; şi astfel, a
trimis pe unii dintre ucenicii lui ca să-L întrebe pe Domnul Isus, dacă El era Acela
care trebuia să vină sau să aştepte pe altul? 4
b) A două explicaţie pe care au dat-o alţi exegeţi şi comentatori este că,
Ioan n-a pus această întrebare fiindcă s-a îndoit, ci pentru a-L determina pe
Domnul Isus ca să-Şi înceapă împărăţia mesianică cât mai repede. Această opinie
susţine, la fel ca prima, că Ioan Botezătorul a avut în minte tot concepţia evreiască
despre mesianismul Domnului Isus în sens pământesc. Aceştia spun că, Ioan s-a
aşteptat ca Domnul Isus să-i răspundă: “Armata Mea este încolonată. Cezarea,
sediul guvernului roman din Ţara sfântă stă gata să cadă. Mânia lui Dumnezeu s-
a aprins şi judecata Celui Preaînalt a şi început.” 5
Ioan îşi asigură ucenicii că Domnul Isus este Mesia
365
c) Şi, a treia explicaţie pe care au dat-o cei mai mulţi dintre exegeţi şi
comentatori este explicaţia siguranţei: că Ioan Botezătorul a fost sigur că Domnul
Isus era Mesia cel promis şi că el a vrut să-şi asigure cu această întrebare şi
ucenicii. Aceasta era explicaţia Bisericii din primele patru secole. Este adevărat că
au fost şi alte opinii în Biserica Primară, unele chiar foarte ciudate, ca aceea a lui
Tertulian, care a spus că Ioan Botezătorul a avut momente de slăbiciune, pentru că
l-a părăsit Duhul Sfânt, cu scopul de-a Se revărsa în întregime asupra Domnului
Isus 6. Dar, spre deosebire de o minoritate infimă, cei mai mulţi teologi ca: Ilarie,
Gură de Aur, Ieronim, Evtimie Zigaben, Teofilact şi alţii, au crezut cu tărie că,
Ioan Botezătorul n-a pus această întrebare Domnului Isus pentru sine, ci ca să
asigure cu răspunsul ei ucenicii. Primul care a dat această explicaţie a fost Ilarie.
Toţi aceştia au susţinut că Ioan Botezătorul, care a avut misiunea să-L proclame
pe Domnul Isus ca Mesia cel promis; şi să-L descrie ca Mielul lui Dumnezeu care,
prin jertfa Sa, urma să ridice păcatul lumii, nu s-a putut îndoi. Ei au explicat că,
aşa după cum Cristos a cerut să I Se arate locul unde era îngropat Lazăr, ca şi cum
n-ar fi ştiut, cu scopul că, venind cu El şi alţii şi, văzându-l pe mort înviat, să
creadă în divinitatea Sa. Tot astfel şi Ioan, şi-a trimis ucenicii la Fiul lui
Dumnezeu ca, confruntându-i cu El, să creadă şi ei în El 7.
Acest răspuns este autentic, pentru că el este în cea mai mare concordanţă
cu lumina pe care o avea Ioan Botezătorul în legătură cu mesianismul Domnului
Isus şi în cea mai mare concordanţă cu detaliile din text.
Faptul că, unii afirmă că Ioan s-a îndoit de autenticitatea mesianismului
Domnului Isus şi că ar fi avut la baza credinţei lui concepţia tradiţiei evreieşti cu
privire la mesianismul Fiului lui Dumnezeu, este în cea mai mare antiteză cu
pregătirea lui specială, pe care i-a făcut-o Cel Preaînalt în pustia Iudeii, în cea mai
mare contradicţie cu caracterul lui distins şi în cea mai mare discordanţă cu
relatarea Sfintelor Scripturi.
Cum au putut aceştia să spună că, Ioan Botezătorul a avut despre Domnul
Isus concepţia unui mesia-cuceritor, care îşi va strivi vrăjmaşii şi, nu credinţa
fermă într-un Mesia care urma să-Şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru
neamul omenesc, când Dumnezeu l-a învăţat în pustia Iudeii că Acela peste care
va vedea la botez pe Duhul Sfânt coborându-Se şi oprindu-Se este Mesia cel
adevărat? (Ioan 1:33)
La botez, numai Domnul Isus şi Ioan Botezătorul L-au văzut pe Duhul
Sfânt coborându-Se şi oprindu-Se peste Mântuitorul, nu şi mulţimile.
Biblia ne arată că Duhul Sfânt face parte din Sfânta Treime. Când am
tratat studiul intitulat Botezul MântuitoruIui (Vol.II,Stud.4), am văzut că Ioan
Botezătorul ştia că tabloul coborârii Duhului Sfânt asupra Mântuitorului nu arăta
coborârea Sa de prima dată peste Domnul Isus, ci îi demonstra dumnezeirea
Mântuitorului. Astfel, dacă Duhul Sfânt este Dumnezeu adevărat care face parte
din Sfânta Treime şi, dacă El S-a coborât peste Domnul Isus, aceasta înseamnă că
366
şi Mântuitorul era Dumnezeu şi că El, la fel, făcea parte din Sfânta Treime.
Duhul Sfânt n-are forma unui porumbel, aşa cum îşi închipuie mulţi.
Dumnezeu-Tatăl când a spus, uitându-Se la Dumnezeu-FiuI şi la Dumnezeu-
Duhul Sfânt: “Să facem omul după chipul şi asemănarea noastră”, (Gen.1:26) ne-
a arătat că Duhul Sfânt are acelaşi chip şi aceeaşi asemănare cu a Lui şi cu a
Fiului. Atunci, cum de L-a văzut Ioan Botezătorul pe Duhul Sfânt, coborându-Se
în imaginea unui porumbel? Răspunsul la această întrebare ne dezleagă una dintre
cele mai mari enigme din Biblie că, Cel Preaînalt i-a revelat lui Ioan Botezătorul
prin coborârea Duhului Sfânt, sub emblema de porumbel, că Mântuitorul va
atinge chiar şi în trup esenţa celor mai mari prerogative divine: a prerogativei
puterii şi a gloriei. El a arătat lui Ioan că Fiul Său, în atotînţelepciunea Sa, nu-Şi
va folosi atotputerea prin forţă, ci numai prin dragoste, pentru că porumbelul era
în antichitate mai întâi simbolul dragostei 8. Iată de ce atunci când Mântuitorul a
suferit pe cruce, El S-a rugat pentru cei care L-au răstignit, zicând: “Tată, iartă-i,
căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23:34) Lui I-a fost cu mult mai uşor ca să-Şi strivească
vrăjmaşii sau chiar să transforme Universul întreg în infern, decât să le arate
dragoste. Doar n-a trebuit să facă altceva, decât să zică un singur cuvânt şi, cu un
alt cuvânt să facă o altă creaţie cu mult mai minunată. Ce I-a fost Lui ceI mai
greu, nu era ca să-Şi arate atotputerea de Dumnezeu prin forţă, ci prin dragoste; şi
aceasta încă într-un trup limitat şi supus durerii.
Al doilea simbol pe care îl avea porumbelul în antichitate era blândeţea 9.
Dumnezeu i-a arătat lui Ioan prin acest simbol al porumbelului că Fiul Său, în
atotînţelepciunea Lui, nu-Şi va arăta atotgloria prin forţă, ci prin blândeţe. Să fii
Dumnezeu atotputernic şi într-un trup supus suferinţei şi, cineva să te aresteze pe
nedrept şi tu să stai blând; să te lovească cu pumnii şi tu să stai liniştit; şi să te
răstignească pe cruce şi tu să nu intervi. Iată din nou o putere care se ridică
deasupra oricărei puteri de pe pământ!
Al treilea simbol pe care îl avea porumbelul în antichitate era umilinţa 10.
Pentru oricine este uşor să-şi arate slava prin mândrie şi aroganţă. Numai că
Mântuitorul Şi-a arătat atotgloria în umilinţă în smerenie. Să fii Dumnezeu
atotglorios şi oamenii să te scuipe în faţă şi să te batjocurească în fel şi chip şi tu
să-i rabzi şi să nu le plăteşti cu aceeaşi monedă. Iată din nou o putere care se
ridică mai presus de orice fire omenească şi ne dezvăluie adevărata Lui glorie, pe
care n-a putut s-o umbrească câtuşi de puţin toată ocara şi ruşinea lumii noastre!
Apoi, tot în acel moment suprem al botezului, Evangheliile ne spun că s-au
deschis cerurile şi că Dumnezeu a vorbit din ele direct atât Domnului Isus, cât şi
lui Ioan. Domnului Isus I-a zis: "Tu eşti Fiul Meu preaiubit, în Tine Îmi găsesc
toată plăcerea Mea.” (Marcu 1:11) şi lui Ioan i-a spus:”Acesta este Fiul Meu
preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.” (Matei 3:17) Ce au văzut ochii sufletului
lui Ioan şi ce au auzit urechile duhului lui este mai presus de orice descriere
omenească!
367
Dumnezeu, când i-a spus lui Ioan: "Acesta este Fiul Meu prea iubit în care
Îmi găsesc plăcerea”, i-a vorbit în termenii Vechiului Testament. Acest mesaj al
lui Dumnezeu se compune din două texe: din Psalmul 2:7, în care scrie: “Domnul
Mi-a zis: «Tu eşti Fiul Meu!»” şi din Isaia 42:1, în care citim: “Iată Robul Meu pe
care-L sprijinesc, Alesul Meu în care Îşi găseşte plăcere sufletul Meu. Am pus
Duhul Meu peste El.” În prima parte a acestui mesaj, Dumnezeu i-a spus lui Ioan,
că Domnul Isus este Fiul Său preaiubit din cer şi, în acelaşi timp, Mesia cel
promis de pe pământ. Iar, în a doua parte, Cel Preaînalt i-a declarat lui Ioan că, Îşi
găseşte toată plăcerea în Fiul Său pentru că a acceptat să fie Acel Rob al
suferinţei, pe care El L-a descris în Cartea Prorocului Isaia şi al cărui portret
culminant ni l-a redat în capitolul 53.
Iată de unde ştia Ioan Botezătorul, cu cea mai mare siguranţă că, Domnul
Isus era Mielul lui Dumnezeu care urma să ridice păcatul lumii! Dacă el a ştiut, de
la coborârea Duhului Sfânt sub emblema de porumbel că, Donmnul Isus nu-Şi va
folosi puterea prin forţă, ci numai prin dragoste, blândeţe şi smerenie, atunci, cu
atât mai mult, el a ştiut că Mântuitorul, sub emblema de miel, nu numai că nu-Şi
va folosi atotputerea prin forţă, ci dimpotrivă, că Fiul Celui Preaînalt, în
atotdragostea Sa, va fi gata să plătească pentru răscumpărarea noastră chiar preţul
vieţii Lui de Dumnezeu.
Oare cine a avut menirea să-L cunoască cel mai bine pe Mesia, dacă nu
înaintemergătorul şi crainicul Lui, care trebuia să-L prezinte lumii? Acesta a fost
motivul pentru cere Ioan Botezătorul L-a prezentat pe Domnul Isus mulţimilor ca
pe Mielul lui Dumnezeu! Şi aceasta a fost cauza pentru care el, ori de câte ori Îl
vedea pe Domnul Isus, apărând în public, exclama: “Iată Mielul lui Dumnezeu
care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29)
Când am abordat studiul intitulat Primii doi ucenici (Vol.II,Stud.10), am
văzut că Ioan Botezătorul ştia să vorbească foarte bine şi că el stăpânea o logică
de neîntrecut. Când a sosit momentul să desprindă de el primii doi ucenici: pe
Ioan şi pe Andrei şi să-i îndrepte spre Domnul Isus, a stiut că ei erau foarte legaţi
de el şi că erau convinşi că el era un mare proroc care a ieşit de la Dumnezeu.
Poate că atunci când a început să le spună că, trebuie să-l lase pe el şi să-L urmeze
pe Domnul Isus, ei i-ar fi răspuns cu lacrimi în ochi: "Învăţătorule, nu stărui să te
lăsăm. Noi nu te vom părăsi niciodată!” El ştia că nu-i va putea desprinde de sine,
decât dacă le va oferi altceva cu mult mai de preţ. Acesta a fost motivul pentru
care el a folosit tabloul suprem de Mielul lui Dumnezeu şi le-a spus că ei din acel
moment trebuie să-l lase pe el şi să-L urmeze pe Domnul Isus, pentru că
Mântuitorul era acel Miel divin care urma să fie înjunghiat pentru păcatele lor şi a
întregii lumi şi că, numai prin sângele Lui ei puteau să aibă garanţia vieţii eterne.
Fapul că Apostolul Ioan era unul dintre cei doi ucenici, că a fost câştigat
pentru Cristos de către Ioan Botezătorul prin tabloul suprem de Mielul lui
Dumnezeu şi că Apostolul Ioan L-a cunoscut pe Mesia ca Miel divin, l-a făcut să
368
iubească cel mai mult acest titlu al Mântuitorului şi să-l folosească în Apocalipsa
de 29 de ori.
Versetul conclusiv, în care Mântuitorul a zis: "Ferice de acela pentru care
Eu nu voi fi un prilej de poticnire” (Mt.v.6), îl vizează în mod special pe Ioan
Botezătorul, apoi pe ucenicii lui Ioan şi, în cele din urmă pe toţi oamenii, pentru
că Ioan Botezătorul a fost al doilea om după Cristos care a înţeles adevăratul
mesianism al Mântuitorului.
Dacă Ioan voia să scape din închisoare şi, aceasta era voia lui Dumnezeu,
el ar fi apelat la Domnul Isus şi Domnul Isus Mântuitorul l-ar fi eliberat mai
miraculos, decât cum l-a eliberat îngerul pe Simon Petru, dintr-o altă închisoare şi
din mâinile unui alt Irod, aşa cum citim în Faptele Apostolilor capitolul 12. Dar,
Ioan Botezătorul, ca unul care ştia că şi-a terminat misiunea şi ştia ce-L aştepta şi
pe Mântuitorul la sfârşitul lucrării Lui, era gata să plătească orice preţ pentru
Domnul său, numai ca să-şi încheie bine lucrarea.
Mesianismul Domnului Isus era cea mai grea temă, pe care n-au înţeles-o
nici chiar ucenicii Mântuitorului, decât după învierea Lui. Acesta a fost motivul
pentru care Ioan Botezătorul n-a explicat-o ucenicilor lui, pentru că ştia că nu-l
vor înţelege. Ioan era foarte înţelept. El ştia că supremul argument cu privire la
Cristos nu este unul raţional, ci altul practic. Acesta a fost motivul pentru care el
n-a ţinut ucenicilor lui un discurs lung în legătură cu mesianismul Domnului Isus,
ci a trimis la Mântuitorul pe doi dintre ei, ca să aducă confraţilor lor în auzul lui,
vestea lucrării Mântuitorului din însăşi mâinile Lui şi mesajul Său din însăşi gura
Lui, şi numai după aceea, el urma să aibă un cuvânt pentru ei toţi.
III. RĂSPUNSUL MÂNTUITORULUI
Pasajul citit continuă să ne arate că exact atunci când s-au dus cei doi
ucenici la Domnul Isus, Mântuitorul era în toiul lucrării Sale mesianice.
Evanghelistul Luca a scris: “Aceştia, când s-au înfăţişat înaintea lui Isus, I-au zis:
«Ioan Botezătorul ne-a trimis la Tine să Te întrebăm: ‘Tu eşti Acela care trebuia
să vină sau să aşteptăm pe altul?’» v(21) Chiar în clipa aceea, Isus i-a vindecat
pe mulţi de boli, de chinuri, de duhuri rele şi multor orbi le-a dăruit vederea. (22)
Şi, drept răspuns, le-a zis: «Duceţi-vă şi spuneţi-i lui Ioan ce aţi văzut şi auzit:
orbii văd, şchiopii umblă, leprosii sunt curăţaţi, surzii aud, morţii înviază şi
săracilor li se predică Evanghelia. (23) Ferice de acela pentru care nu voi fi un
prilej de poticnire.»” (7:20-23)
Dumnezeu ne-a făcut cunoscut în Vechiul Testament că există două epoci:
una prezentă care este foarte rea şi vitregă pentru om şi alta viitoare în care nu va
mai exista lipsa, ura, războiul, boala şi moartea, ci numai bucuria şi fericirea.
369
Apoi, Dumnezeu a promis poporului evreu şi prin el, întregului neam omenesc că,
ne va trimite pe Fiul Său, în calitate de Mântuitor, care ne va aduce acea epocă de
aur. Este adevărat că, Dumnezeu n-a vorbit evreilor prin proroci despre aceste
probleme grele, decât în termenii speranţelor şi a visurilor lor privitoare la cele
materiale, pentru că acesta era singurul mijloc prin care ei Îl puteau înţelege
întrucâtva, rămânând însă, ca să le descopere mai îndeaproape prin Fiul Său.
Evreii aveau două concepţii foarte greşite cu privire la Mesia şi la epoca de
aur. Prima lor greşeală era că ei credeau că acea epocă va avea loc pe pământ.
Tocmai pe tema aceasta s-a creat cea mai mare controversă între cărturarii vremii
şi Domnul Isus. Mântuitorul predica o epocă de aur cerească, iar ei propovăduiau
şi aşteptau una pământească. Ei, în părerile lor preconcepute, n-au vrut să se lase
instruiţi de Fiul lui Dumnezeu. Şi a doua greşeală mare a evreilor a constat în
faptul că Dumnezeu, deşi le-a promis pe Mesia în epoca prezentă ca să-i
mântuiască de păcatele lor, ei Îl aşteptau să vină în cea viitoare ca să-i elibereze de
popoarele care îi asupreau şi să înceapă epoca de aur pe pământ.
Fiul lui Dumnezeu a arătat mai întâi celor doi ucenici ai lui Ioan, ce lucra
El: că vindeca bolnavii, dădea vedere orbilor, tămăduia leproşii, scotea din oameni
duhuri rele şi învia morţii. Şi apoi, Şi-a pus lucrarea vizavi de cele mai celebre
citate mesianice din Cartea Prorocului Isaia (25:6;35:5-6;61:1), care se refereau la
epoca de aur, când orbii îşi vor primi vederea, şchiopii vor umbla, leproşii vor fi
curăţaţi, surzii vor auzi şi săracilor li se va predica Evanghelia. Ceea ce înseamnă
că Mântuitorul le-a demonstrat practic prin săvârşirea acestor lucrări că, dacă El
făcea acele lucrări, aceasta însemna că El era Mesia cel promis.
Este adevărat că Domnul Isus n-a venit să aducă acum epoca de aur, ci
numai ca să ne pregătească pentru ea. De aceea, menirea Lui nu era să vindece
acum pe toţi bolnavii şi să înlăture toate relele. Acesta a fost un alt motiv pentru
care Mântuitorul a spus celor doi ucenici ai lui Ioan: “Ferice de acela pentru care
Eu nu voi fi un prilej de poticnire.” (Mt.v.6)
Am văzut în studiul trecut că minunile Mântuitorului nu erau numai acte
simple ale milei, ci şi nişte ferestruici prin care putem vedea cine era El, ce putea
să facă şi cum numai El ne va aduce epoca de aur a eternităţii în care nu va exista
nici un rău, ci numai bucurie şi fericire.
Domnul Isus când a zis ucenicilor lui Ioan: "Duceţi-vă şi spuneţi-i lui
Ioan ce aţi văzut şi auzit”, (Lc.v.22) a ştiut că ei nu i-au înţeles mesianismul şi
nici caracterul minunilor şi că numai Ioan, înţelegându-le pe amândouă, le va
explica. Dascălul ceresc, ca să ofere lui Ioan argumentul pentru marele şi greul
subiect al mesianismului Lui, a spus celor doi trimişi să-i prezinte minunile pe
care le-au văzut şi textele mesianice pe care El li le-a citat.
Lucrările pe care le-a făcut atunci Mântuitorul în Israel, le face şi astăzi pe
tărâm spiritual. Pe câţi orbi nu i-a vindecat El de-a lungul celor două milenii, care
nu vedeau nici adevărul cu privire la ei şi nici pe cel cu privire la Dumnezeu
370
despre ei şi despre Dumnezeu? Pe câţi ologi nu i-a tămăduit El, care nu puteau să
meargă pe calea Celui Preaînalt? Pe câţi surzi nu i-a făcut să audă vocea Părintelui
ceresc? Şi pe câţi morţi în păcat nu i-a înviat? Pe toţi aceştia, El i-a salvat de la
pierzare şi i-a pregătit pentru bucuria şi fericirea eternă, care vor avea loc în epoca
de aur din Împărăţia cerurilor.
De această siguranţă a mesianismului Domnului Isus, a dispus Ioan
Botezătorul şi, de această siguranţă, au nevoie toţi suferinzii şi descurajaţii lumii
că, Domnul Isus este Mesia cel promis, că există o epocă de aur cerească şi că El a
venit ca să ne pregătească în vederea ei!

Josephus, F., Antiquities XVIII, 5. 2.
Josephus, F., Antiquities 2,18; 5, 2.
8. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 187 – 188.
9. Op. cit. p. 188.
10. Op. cit.
371
48. ADMIRAŢIA LUI CRISTOS
Matei 11 : 7 – 11, 14 - 15
7 Pe când se duceau ei, Isus a început să le vorbească mulţimiIor despre

Ioan: "Ce aţi ieşit să vedeţi în pustie? O trestie clatinată de vânt?
8 Dacă nu, atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi?
Iată că cei care poartă haine moi sunt în casele împăraţilor.
9 Atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un profet? Da, vă spun, şi mai mult decât
un profet;
10 căci el este acela despre care s-a scris: “Iată, îl trimit înaintea feţei
Tale pe solul Meu care va pregăti calea înaintea Ta.”
11 Adevărat vă spun că, dintre cei năcuţi din femei, nu s-a ridicat nici
unul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi, cel mai mic în Împărăţia cerurilor
este mai mare decât el.
14 Şi, dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie care trebuia să vină.
15 Cine are urechi de auzit să audă.
Luca 7 : 24 - 28
24 După ce au plecat trimişii lui Ioan, Isus a început să spună mulţimilor
despre Ioan: “Ce a ţi ieşit să vedeţi în pustie? O trestie clătinată de vânt?
25 Atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată că cei
ce poartă haine moi şi cei ce trăiesc în desfătări sunt în casele împăraţilor.
un profet.
27 El este acela despre care este scris: “Iată, trimit pe solul Meu înaintea
Feţei Tale, care Îţi va pregăti calea înaintea Ta.” (Mal.3:1)
28 Vă spun că dintre cei născuţi din femei nu este nici unul mai mare
decât Ioan Botezătorul. Totuşi, cel mai mic în Împărăţia lui Dumnezeu este mai
mare decât el.
Armonizat
1 Pe când se duceau ei, Isus a început (Lc.v.24) să le vorbească
mulţimiIor despre Ioan: "Ce aţi ieşit să vedeţi în pustie? O trestie clatinată de
vânt? (Mt.v.7)
2 Dacă nu, atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi?
(Mt.v.8) Iată că cei ce poartă haine moi şi cei ce trăiesc în desfătări sunt în casele
împăraţilor. (Lc.v.25)
un profet; (Lc.v.26)
372
4 căci el este acela despre care s-a scris: (Mt.v.10) “Iată, trimit pe solul
Meu înaintea Feţei Tale, care Îţi va pregăti calea înaintea Ta.” (Lc.v.27)
5 Şi, dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie care trebuia să vină. (Mt.v.14)
6 Cine are urechi de auzit să audă. (Mt.v.15)
7 Adevărat vă spun că, dintre cei năcuţi din femei, nu s-a ridicat nici unul
mai mare decât Ioan Botezătorul. (Mt.v.11) Totuşi, cel mai mic în Împărăţia lui
Dumnezeu este mai mare decât el. (Lc.v.28)
În acest studiu intitulat Admiraţia lui Cristos, ne vom ocupa de două

lucruri: de admiraţia Mântuitorului faţă de Ioan Botezătorul şi de admiraţia
Mântuitorului faţă de fiii Împărăţiei Sale.
I. ADMIRAŢIA MÂNTUITORULUI FAŢĂ DE IOAN BOTEZĂTORUL
Erau şase lucruri care l-au caracterizat pe Ioan Botezătorul şi care L-au
determinat pe Fiul lui Dumnezeu ca să-l admire şi să-i aducă elogii înaintea
poporului evreu şi înaintea lumii întregi din toate generaţiile pământului.
1. Primul lucru care l-a caracterizat pe Ioan şi care L-a făcut pe Domnul
Isus să-l admire a fost că el nu era un om de rând.
Pasajul citit ne spune că după ce trimişii lui Ioan au plecat, Mântuitorul a
început să vorbească mulţimilor despre el şi să le întrebe: "Ce aţi ieşit să vedeţi în
pustie? O trestie clătinată de vânt?” (Lc.v.24)
De-a lungul malurilor Iordanului, în multe locuri, erau trestii. Trestia
clătinată de vânt era o expresie proverbială care însemna, ceva foarte obişnuit 1.
Pentru un israelit nu era nimic mai obişnuit ca trestiile de pe malurile Iordanului.
Astfel, când Domnul Isus a folosit această expresie metaforică de contrast şi a
întrebat mulţimile, de ce au alergat oemenii din toate părţile la Ioan în pustie, le-a
arătat că el nu era un om de rând, de aceea tot Israelul s-a simţit atras şi fermecat
de el.
Mulţi caută să atragă pe oameni prin clădiri mari şi, săli luxoase şi totuşi
nu reuşesc. Pe când, Ioan Botezătorul, deşi predica în pustie, totuşi la el se adunau
mulţimile din toate regiunile ţării, pentru că ştiau că el era un om cu totul deosebit
faţă de restul lumii.
2. Al doilea lucru care l-a caracterizat pe Ioan şi l-a făcut pe Fiul lui
Dumnezeu să-l admire a fost că el era un bărbat integru.
Trestia clătinată de vânt, avea în Israel încă o însemnătate proverbială: un
caracter slab care se îndoia 2. Astfel, când Mântuitorul a folosit aceeaşi expresie
metaforică de contrast şi a întrebat mulţimile adunate din jurul Lui: “Ce aţi ieşit să
vedeţi în pustie, o trestie clătinată de vânt?” le-a arătat că Ioan ştia ce voia, că el
373
îşi îndeplinea ferm slujba, că nu s-a dat înlături nici atunci când a trebuit să-l
mustre pe împăratul Irod, chiar dacă acesta l-a întemniţat şi l-a decapitat. Fiul lui
Dumnezeu a folosit acest proverb, ca să arate poporului evreu şi lumii întregi că
un asemenea Ioan era în temniţă şi nu o trestie care se îndoaie la bătaia vântului.
3. Al treilea lucru care l-a caracterizat pe Ioan şi L-a făcut pe Domnul Isus
să-l admire a fost că el nu era un om al concesiilor.
Evangheliştii Matei şi Luca au scris, îi citărn armonizat: “Dacă nu, atunci
ce aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi? (Mt.v.8) Iată că cei ce poartă
haine moi şi cei ce trăiesc în desfătări sunt în casele împăraţilor.”
Comentatorii şi exegeţii spun că Domnul Isus a repetat de trei ori
întrebarea: "Ce aţi ieşit să vedeţi în pustie?" ca să-Şi întărească cuvântarea cât mai
mult.
Cei ce purtau veşminte moi şi luxoase erau aceia care făceau concesii
împăraţilor şi aveau acces la curţile lor 3. Pe când Ioan, fiind solul lui Dumnezeu,
n-a cunoscut deloc această artă, de linguşire şi acest mijloc de oportunism, ci
dimpotrivă, el a urmat calea cea mai grea şi periculoasă a fidelităţii, de aceea, l-a
mustrat pe împăratul Irod pentru păcatele şi fărădelegile lui. Ioan, ca un adevărat
mesager al lui Dumnezeu a dus o viaţă foarte aspră. El şi-a început lucrarea în
pustiu şi şi-a terminat-o în închisoare.
4. Al patrulea lucru care l-a caracterizat pe Ioan şi L-a făcut pe
Mântuitorul ca să-l admire a fost că el era un mare profet al lui Dumnazeu.
Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând: ”Atunci ce aţi ieşit
să vedeţi? Un profet? Da, vă spun, şi mai mult decât un profet.” (v.26)
Profetul era transmiţătorul mesajului lui Dumnezeu. Noi citim în cartea
Prorocului Amos următoarele cuvinte: “Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-
Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi proroci.” (3:7) Astfel, profetul avea
întotdeauna adevărul lui Dumnezeu pe buze şi curajul Celui Preaînalt în inimă,
pentru a-l face cunoscut oamenilor, şi aşa a fost şi Ioan Botezătorul.
Fiul lui Dumnezeu, vorbind despre Ioan Botezătorul şi elogiindu-l înaintea
poporului, a spus că el era mai mare decât oricare alt profet. Mântuitorul a scos
lucrul acesta în evidenţă în mod deosebit atunci când a zis: “Da, vă spun, şi mai
mult decât un profet.” (Lc.v.26)
5. Al cincilea lucru care l-a caracterizat pe Ioan şi L-a făcut pe Domnul
Isus să-l admire a fost că el era Ilie cel promis.
Mântuitorul a zis că El şi Ioan Botezătorul erau aceia despre care a scris
prorocul Maleahi în 3:1 “Iată, trimit pe solul Meu înaintea Feţei Tale, care Îţi va
pregăti calea înaintea Ta.” (Lc.v.27) Acesta a fost motivul pentru care a continuat
să spună: “Şi, dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie care trebuia să vină. (15) Cine
are urechi de auzit să audă!” (Mt.v.14-15)
Prorocul Maleahi L-a citat pe Dumnezeu vorbind la persoana întâi cu
privire la Domnul Isus şi Ioan Botezătorul: “Iată, trimit pe solul Meu înaintea
374
Feţei Tale, care Îţi va pregăti calea înaintea Ta.” (3:1) Domnul Isus, în calitate de
Mesia, citând aceste cuvinte ale Tatălui, le-a redat poporului la persoana a doua.
Iar, Evangheliştii Matei şi Luca, le-au scris aşa cum le-a rostit Mântuitorul şi aşa
cum I le-a spus Tatăl în legătură cu Ioan Botezătorul: “Iată, îl trimit înaintea Feţei
Tale pe solul Meu care Îţi va pregăti calea înaintea Ta.” (Mt.v.10)
Evreii aveau următoarea credinţă fermă: Ei ziceau că înainte de-a apare
Mesia, se va întoarce Ilie pentru a-I anunţa venirea. Datorită acestui fapt, poporul
evreu obişnuia să păstreze la fiecare paşte un scaun liber pentru a-l ocupa Ilie 4.
Astfel, Mântuitorul, pentru a fi cât mai înţeles de ascultătorii Lui, le-a spus
în termenii concepţiilor lor că Ioan Botezătorul nu era altul decât Ilie cel promis
sau marele mesager al Celui Preaînalt, care a venit în duhul şi puterea lui Ilie, ca
să proclame venirea lui Mesia şi să-I pregătească calea. Domnul Isus a zis că
nimeni n-a putut să aibă o misiune mai mare ca Ioan Botezătorul.
6. Şi, al şaselea lucru care l-a caracterizat pe Ioan şi L-a determinat pe Fiul
lui Dumnezeu să-l admire şi să-i aducă elogii a fost că el era cel mai mare om
care s-a născut vreodată din femeie.
Mântuitorul a zis: „Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-
a ridicat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul.” (Mt.v.11)
Aceste şase caracteristici ale lui Ioan Botezătorul L-au determinat pe Fiul
lui Dumnezeu să afirme că, el era cea mai mare personalitate din istoria neamului
omenesc, aşa după cum vom vedea şi în continuare în acest studiu.
Şi, în al doilea rând, ne vom ocupa de
II. ADMIRAŢIA MÂNTUITORULUI FAŢĂ DE FIII ÎMPĂRĂŢIEI SALE
Evangheliştii Matei şi Luca L-au redat pe Domnul Isus spunând, îi cităm

armonizat: „Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a ridicat nici
unul mai mare decât Ioan Botezătorul. (Mt.v.11) Totuşi cel mai mic din Împărăţia
lui Dumnezeu este mai mare decât el.” (Lc.v.28)
Cum se explică aceste cuvinte ale Domnului Isus că cel mai mic din
Împărăţia lui Dumnezeu sau din Împărăţia cerurilor este mai mare decât Ioan
Botezătorul? În legătură cu această problemă s-au dat tot felul de explicaţii. Noi
vom aminti numai patru dintre ele, care sunt mai importante: a) Teologii din
Biserica Primară ca, Ioan Gură de Aur şi Teofilact au spus că aceste cuvinte „cel
mai mic din Împărăţia cerurilor”, se referă la etatea Domnului Isus, că El mai mic
decât Ioan Botezătorul ca vârstă; dar, în schimb, era mai mare decât Ioan din
punct de vedere spiritual 5. b) Teologii din Evul Mediu ca, Luther şi Melanchton,
au spus că prin propoziţia „cel mai mic din Împărăţia cerurilor”, se înţelege că,
deşi Ioan L-a umbrit pe Domnul Isus prin strălucire şi popularitate, totuşi
Mântuitorul era mai mare, pentru că El era de origine divină 6. c) Eftimie Zigaben,
375
un alt teolog care era din secolul al doisprezecelea, a opinat că atunci când
Domnul Isus a zis aceste cuvinte „cel mai mic din Împărăţia cerurilor este mai
mare decât Ioan”, ne-a arătat că El, era totuşi mai mare decât acest ultim proroc şi
că, a făcut lucrul acesta cu scopul ca oamenii să nu se ducă după Ioan, ci să vină la
El 7. d) Şi, teologii din timpurile moderne ca, A.J Bengel, susţin cu tărie că aceste
cuvinte, „cel mai mic din Împărăţia cerurilor”, îi vizează pe creştinii autentici
care, incluzându-se în Biserică, fac parte din Împărăţia lui Dumnezeu. A.J. Bengel
a explicat că, Ioan Botezătorul n-a făcut parte din Biserică, ci el a fost numai
înainte-mergătorul lui Mesia, care a întemeiat Biserica; şi că el, deşi era mai mare
decât toţi prorocii Vechiului Testament, totuşi nu s-a ridicat până la nivelul unui
membru al Bisericii lui Cristos. A.J. Bengel a zis că, Domnul Isus l-a calificat pe
Ioan ca fiind „maximus in minimo”, „cel mai mare dintre alţii mai mici”, respectiv
„cel mai mare dintre toţi oamenii din lumea Vechiului Testament”; iar, pe creştini
i-a calificat ca fiind „minimus in maximo”, „cei mai mici dintre alţii mai mari”.
Ceea ce înseamnă „Cei mai mici alţi creştini care sunt în Biserica lui Cristos”.
Astfel, comentatorul amintit a conchis că Mântuitorul atunci când a afirmat că, cel
mai mic din Împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decât Ioan, a spus cu alte
cuvinte că, creştinii care Îl urmează pe El şi fac parte din Biserica Sa, sunt mai
mari chiar şi decât Ioan Botezătorul 8.
Noi considerăm că această explicaţie este autentică, de aceea o alegem pe
ea. Această explicaţie o îmbrăţişează toţi teologii moderni, pentru că ea este în
concordanţă cu textul citit pe care îl explică cel mai bine.
Fiul lui Dumnezeu, de fiecare dată când aceşti experţi ai Legii greşeau, El
îi corecta; iar când ei ziceau bine, nu avea nimic de adăugat. Faptul că, Dascălul
divin n-a avut nimic de obiectat la această afirmaţie a cărturarilor, înseamnă că ea
era corectă.
Fiindcă rabinii au învăţat poporul că Prorocul Ilie era cea mai mare
personalitate din Vechiul Testament, Fiul lui Dumnezeu ne-a spus că Ioan
Botezătorul a venit în duhul şi în puterea lui Ilie. Iar prin faptul că Ioan a avut o
misiune specială: de-a fi înainte-mergătorul lui Mesia şi de a-L proclama pe
Domnul Isus ca Mesia cel promis, el a fost mai mare chiar şi decât Prorocul Ilie.
Acesta a fost motivul pentru care Mântuitorul a spus că Ioan era mai mare chiar şi
decât Prorocul Ilie! Şi aceasta a fost cauza pentru care Fiul Celui Preaînalt a
comparat pe fiii Împărăţiei Sale cu Ioan Botezătorul! 9
Între Ioan Botezătorul şi Fiul lui Dumnezeu este o linie care marchează
istoria lumii în două: în timpul înainte de Cristos şi în cel de după El. Ioan care
aparţinea lumii Vechiului Testamant, care era ultimul proroc, care era cel mai
aproape de linie şi care L-a proclamat pe Cristos ca Mântuitor al lumii, a avut
menirea de-a îndrepta privirea lumii spre Cel care urma să ne deschidă Împărăţia
lui Dumnezeu, dar de care el n-a avut parte 10. Acesta era motivul pentru care el îi
îndemna pe oameni şi le spunea: “Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este
376
aproape!” (Matei 3:2)
Acum ni se cere să facem două precizări: Prima, că Mântuitorul n-a spus
că Ioan nu va avea parte de Împărăţia Sa din cer. Şi a doua precizare este că
Evanghelistul Matei, ca unul care şi-a dedicat Evanghelia evreilor, potrivit
concepţiei şi a obiceiului pe care îl aveau aceştia, a evitat să folosească numele
atotsacru de Dumnezeu. Astfel, el a înlocuit sintagma “Împărăţia lui Dumnezeu”
cu cea de “Împărăţia cerurilor”, pentru că, în fond, este unul şi acelaşi lucru.
Şi, în final, să vedem ce îl face pe un fiu al Împărăţiei lui Cristos să fie mai
mare chiar şi decât cea mai mare personalitate din Vechiul Testament?
Dumnezeu a venit pe pământ în persoana lui Cristos şi o dată cu El, s-a
coborât şi o părticică din Împărăţia Sa cerească, de aceea viaţa n-a rămas aceeaşi.
Acesta este unul dintre cele mai mari şi preţioase adevăruri că, o dată cu Cristos, a
intrat în lume ceva cu totul nou şi în sens absolut. Aşa se explică faptul că cei
care-L primesc pe Cristos ca Domn şi Mântuitor, şi devin fiii Împărăţiei Lui, sunt
mai mari chiar şi decât Ioan Botezătorul şi mai fericiţi decât oricare alt personaj
din Vechiul Testament.
Fiii Împărăţiei lui Cristos sunt mai mari decât oricare alt personaj din
lumea Vechiului Testament din două motive: a) Primul, pentnu că ei deţin ultima
şi cea mai mare revelaţie a lui Dumnezeu. Nimeni dintre proroci n-a ajuns să vadă
şi să audă ce am văzut şi am auzit noi de la Domnul Isus; şi nimeni dintre ei n-a
reuşit să vadă cum este Dumnezeu şi cum este Împărăţia Sa cerească, aşa cum am
văzut noi prin moartea şi învierea Mântuitorului, fiindcă Fiul lui Dumnezeu este
singura revelaţie a Tatălui şi a lumii din care a venit. b) Şi al doilea motiv pentru
care fiii Împărăţiei lui Cristos sunt mai mari decât oricare alt personaj din lumea
Vechiului Testament este, că standardul lor de conduită este cu mult mai înalt
decât cum era în lumea Vechiului Testament. Mântuitorul a zis în Predica de pe
munte, care este Legea Împărăţiei Sale:
“(21) Aţi auzit că s-a zis celor din vechime «Să nu ucizi… » (22) Dar Eu
vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa
judecăţii…” (27) “Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «Să nu comiţi
adulter. » (28) Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o
poftească a şi comis adulter cu ea în inima lui..” (43) “Aţi auzit că s-a zis:
«Să iubeşti pe aproapele tău şi să-I urăşti pe vrăjmaşul tău. » (44) Dar Eu
vă spun: Iubiţi-i pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi-i pe cei care vă
blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei care vă
asupresc şi vă persecută. »” (Mt.5:21-44)
Împăratul David, sau oricare alt personaj mare din Vechiul Testament, a
putut să-şi urască şi să-şi blesteme vrăjmaşii, aşa cum găsim scris în psalmi. Dar
nici unul dintre cei care nu împlinesc tot ce a spus Cristos, nu poate să facă parte
din Împărăţia Lui, pentru că numai aceia care Îi fac voia şi Îl au ca Împărat sunt
fiii Împărăţiei Lui.
377
Toate acestea L-au făcut pe Mântuitorul să-Şi prelungească admiraţia, pe
care o avea faţă de Ioan şi să ne includă şi pe noi în ea şi, chiar să ne declare mai
mari şi mai privilegiaţi decât era înaintemergătorul şi crainicul Lui.
Am văzut că mărturia lui Cristos pe care o depune chiar şi înaintea
oamnenilor cu privire la cineva este foarte mare şi valoroasă. Numai că,
Mântuitorul a promis fiilor Împărăţiei Sale de mai multe ori că, El îi va mărturisi
şi în cer înaintea tuturor îngerilor şi, chiar înaintea Tatălui. Evanghelistul Matei
L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Pe oricine Mă va mărturisi înaintea
oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.” (10:32)
Evanghelistul Luca, de asemenea, L-a citat pe Domnul Isus spunând: “…Pe
oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor Îl va mărturisi şi Fiul omului înaintea
îngerilor lui Dumnezeu.” (12:8) Şi Ioan Teologul L-a citat, la fel, pe Cristos cel
glorificat zicând în Apocalipsa către biserica din Sardes: “Cel care va birui va fi
îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii şi
voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.” (3:5)

4. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 6
7. Op. cit.
8. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 306, 308.
10. Op. cit.
378
49. AVERTIZAREA DIN PARTEA MÂNTUITORULUI
Matei 11 : 12 - 19
12 Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia cerurilor se ia cu

năvală, şi cei care dau năvală pun mâna pe ea.
13 Căci până la Ioan au profeţit toţi profeţii şi Legea.
14 Şi, dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie care trebuia să vină.
15 Cine are urechi de auzit să audă.
16 Cu cine voi asemăna generaţia aceasta de oameni? Seamănă cu nişte
copilaşi, care şed în pieţe şi strigă la alţi copii:
17 "V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale şi nu v-aţi
tânguit.”
18 Căci a venit Ioan, nici mâncând, nici bând şi ei zic: “Are demon!”
19 A venit Fiul omului mâncând şi bând, şi ei zic: “Iată un om mâncăcios
şi băutor de vin, un prieten al vameşilor şi al păcătoşilor!” Totuşi, înţelepciunea
s-a dovedit dreaptă prin lucrările ei.
Luca 7 : 29 - 35
29 Şi toată mulţimea care l-a auzit şi chiar şi vameşii i-au dat dreptate lui
Dumnezeu, primind botezul lui Ioan;
30 dar fariseii şi învăţătorii Legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu
pentru ei, neprimind botezul lui.
31 Cu cine voi asemăna, dar, oamenii din generaţia aceasta? Şi cu cine
seamănă ei?
32 Seamănă cu nişte copii care stau în piaţă şi strigă unii către alţii: "V-
am cântat din fluier şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale şi n-aţi plâns."
33 Într-adevăr, a venit Ioan Botezătorul, nici mâncând pâine, nici bând
vin, şi ziceţi: “Are demon.”
34 A venit Fiul omului mâncând şi bând, şi ziceţi: “Iată un om mâncăcios
şi băutor de vin, un prieten al vameşilor şi al păcătoşilor.”
35 Totuşi înţelepciunea a fost găsită dreaptă de toţi copiii ei.
Armonizat
1 Şi toată mulţimea care l-a auzit pe Ioan şi chiar şi vameşii i-au dat
dreptate lui Dumnezeu, primind botezul lui ; (Lc.v.29)
2 dar fariseii şi învăţătorii Legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru
ei, neprimind botezul lui. (Lc.v.30)
3 Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia cerurilor se ia cu
năvală, şi cei care dau năvală pun mâna pe ea. (Mt.v.12)
379
4 Căci până la Ioan au profeţit toţi profeţii şi Legea. (Mt.v.13)
5 Şi, dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie care trebuia să vină. (Mt.v.14)
6 Cine are urechi de auzit să audă. (Mt.v.15)
7 Cu cine voi asemăna generaţia aceasta de oameni? (Mt.v.16)
8 Seamănă cu nişte copii care stau în piaţă şi strigă unii către alţii: "V-am
cântat din fluier şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale şi n-aţi plâns." (Lc.v.32)
9 Căci a venit Ioan, nici mâncând, nici bând şi ei zic: “Are demon!”
10 A venit Fiul omului mâncând şi bând, şi ei zic: “Iată un om mâncăcios
şi băutor de vin, un prieten al vameşilor şi al păcătoşilor!” (Mt.v.19)
11 Totuşi, înţelepciunea lui Dumnezeu s-a dovedit dreaptă prin lucrările
ei, (Mt.v.19) şi a fost găsită dreaptă de toţi copiii ei.” (Lc.v.35)
Acest text intitulat Avertizarea din partea Mântuitorului, ne arată patru

lucruri: cum Dumnezeu respectă libertatea de voinţă a omului, cum Diavolul ne-a
pervertit această libertate de voinţă, cum omul este pus înaintea celei mai mairi
alternative şi efectul mărturisirii Domnului Isus asupra Evanghelistulu Matei.
Să luăm mai întâi faptul
I. CUM DUMNEZEU RESPECTĂ LIBERTATEA DE VOINŢĂ A

OMULUI
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Totuşi

înţelepciunea s-a dovedit dreaptă prin lucrările ei.” (v.19) Iar Evanghelistul Luca
L-a citat pe Mântuitorul zicând: “Totuşi înţelepciunea a fost găsită dreaptă de toţi
copiii ei.” (v.35) Aici ni se pare că avem o contradicţie între Evangheliştii Matei şi
Luca. În textul Evanghelistului Matei se află cuvântul ergōn, “lucrare”; iar în
textul Evanghelistului Luca se găseşte cuvântul teknōn, “rob”, “copil”. Până în
secolul al IV-lea, cuvântul ergōn se găsea foarte rar în Evanghelia după Matei,
doar în câteva manuscrise şi în codexul Sinaiticus B. Iar, după secolul al IV-lea,
acest cuvânt era întrebuinţat în toate manuscrisele şi în toate codicile Evangheliei
după Matei. Teologul german Th. Zahn, a explicat că în textul aramaic, cuvintele
aved, “rob”, “copil” şi avoda, avad, “lucrare”, se asemănau între ele în scris, cât şi
în pronunţare. În limbile: ebraică şi aramaică, vocalele nu se scriau, cu excepţia
lui A când era la începutul cuvântului, ci se scriau numai consoanele. Astfel,
cuvântul scris AVD, însemna şi “copil” şi “lucrare”
Tischendorf, traducând versiunea Bibliei lui după codexul Sinaiticus B, a
folosit cuvântul ergōn, “lucrare", pe care H.J. Holtzmann l-a explicat că a avut în
text următoarea însemnătate: "Înţelepciuinea se cunoaşte după faptele ei.”
Această expresie are în cazul nostru însemnătatea că felul vieţii pe care l-a trait
380
Ioan Botezătorul, cât şi Domnul Isus, l-a putut justifica numai înţelepciunea
Aceluia care i-a trimis şi i-a condus 1.
Iar, Evanghelistul Luca când L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Totuşi
înţelepciunea a fost găsită dreaptă de toţi copiii ei”, a scos în evidenţă faptul că
toţi fiii Împărăţiei lui Dumnezeu, ai luminii şi ai înţelepciunii, au putut vedea
aşa de clar cum înţelepciunea lui Dumnezeu s-a manifestat în toată
frumuseţea ei în viaţa lui Ioan Botezătorul şi a Domnului Isus.
Înţelepciunea lui Dumnezeu a conceput planul de mântuire; ea l-a ales pe
Ioan ca să fie înainte-mergătorul şi crainicul Fiului Său; ea L-a ales chiar pe Fiul
Său ca să fie Mântuitorul lumii; şi tot ea i-a călăuzit tot timpul vieţii pe amândoi.
Fiul Celui Preaînalt ne-a spus în acest text, cum Dumnezeu-Tatăl a avut un
plan mare cu privire la neamul omenesc şi cum, în vederea realizării acestui plan
prin Fiul Său, l-a trimis pe Ioan Botezătorul ca înainte-mergător pentru a-I
proclama venirea. Iar, oamenii aveau libertatea fie să primească mesajul lui Ioan
şi să-L accepte pe Cristos ca Mântuitor, fie să respingă mesajul lui Ioan şi planul
mântuirii lui Dumnezeu, realizat prin Fiul Său. Mântuitorul ne-a atenţionat că
toată oferta lui Dumnezeu rămâne fără nici o valoare, dacă omul, în libertatea lui,
nu o acceptă 2. Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Şi toată
mulţimea care l-a auzit şi chiar şi vameşii i-au dat dreptate lui Dumnezeu,
primind botezul lui Ioan; (30) dar fariseii şi învăţătorii Legii au zădărnicit planul
lui Durnnezeu pentru ei, neprimind botezul lui.” (v.29-30)
În al doilea rând, textul citit ne arată
II. CUM DIAVOLUL NE-A PERVERTIT LIBERTATEA DE VOINŢĂ
Evangheliştii Matei şi Luca L-au citat pe Domnul Isus spunând, îi cităm

armonizat: “(7) Cu cine voi asemăna generaţia aceasta de oameni? (Mt.v.16) (8)
Seamănă cu nişte copii care stau în piaţă şi strigă unii către alţii: «V-am cântat din
fluier şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale şi n-aţi plâns.»" (Lc.v.32)Comentatorul F.
Godet a spus că, Domnul Isus poate a luat această ilustraţie din copilăria Lui, când
Se juca seara cu copiii în piaţa din Nazaret 3.
Mântuitorul a redat pervertirea liberului arbitru a oamnilor din generaţia
Lui, cât şi a tuturor oamenilor din toate generaţiile pământului în tabloul a două
grupuri de copii: Cum un grup zicea celuilalt: “Veniţi să ne jucăm de-a nunta”; şi
cum copiii din celălalt grup răspundeau: “Noi nu suntem dispuşi acum de nuntă”.
“Atunci” a zis mai departe primul grup “haideţi să cântăm cântece de
înmormântare.” Şi copiii din al doilea grup, au răspuns din nou: “Nouă nu ne arde
astăzi să cântăm cântece funebre.” Tot ce-i plăcea la un grup, îl displăcea la
celălalt grup4.
Acesta este tabloul pervertirii voinţei omului de către Cel Rău. Adevărul
381
este că ceea ce Diavolul, stăpânul omului, sădeşte în inimă omului şi îi dicteză,
inima aceea vrea şi aceea face. Astfel, Dumnezeu oricât ar insista să bată la
această citadelă a voinţei, ea nu I se deschide, dar nici El nu o forţează. Domnul
Isus a zis în această parabolă: “V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat; v-am cântat
de jale şi n-aţi plâns.” (Lc.v.32) Acesta a fost un adevăr tragic cu care
Mântuitorul a vizat pe oamenii din generaţia Lui, pe oamenii de-a lungul
mileniilor şi cu care, El ne vizează astăzi şi pe noi.
Domnul Isus ne-a arătat că atunci când a venit Ioan Botezătorul, omul pe
care Dumnezeu l-a pregătit în mod special şi l-a trimis, cărturarii şi fariseii au zis
că el era un excentric şi un pustnic rigid, care s-a izolat de societate, a renunţat la
bucuriile şi plăcerile vieţii şi că, îşi chinuia sufletul cu mâncările cele mai
modeste. Iar, când a venit El, asociindu-Se cu tot felul de oameni şi, luând parte la
necazurile şi bucuriile lor, aceştia şi-au bătut joc şi de El, spunând că nici El nu
era decât un iubitor de plăceri, un prieten al păcătoşilor şi unul căruia îi plăcea să
bea şi să mănânce.
Aceste obiecţii ale cărturarilor şi ale fariseilor, n-au fost numai o
dezaprobare a conduitei lui Ioan, dar chiar şi o acuzaţie adusă Domnului Isus, că
El era un băutor de vin. Numai că adevărul era altul. Dacă Ioan, în calitate de
înainte-mergătorul şi crainicul lui Cristos, a primit această lumină de la
Dumnezeu, ca să nu bea nici vin şi nici o altă băutură (Luca 1:15), atunci, cu atât
mai puţin, Domnul Isus n-a folosit nici un fel de alcool. Şi, de câte alte lucruri
L-au mai acuzat vrăjmaşii pe Domnul Isus pe nedrept! Evanghelistul Matei a
scris: “Căci a venit Ioan, nici mâncând, nici bând şi ei zic: «Are demon!»” (19) A
venit Fiul omului mâncând şi bând, şi ei zic: «Iată un om mâncăcios şi băutor de
vin, un prieten al vameşilor şi al păcătoşilor!»” (v.18-19)
Mântuitorul ne previne aici, într-un mod foarte serios, că un om cu o
voinţă pervertită, va găsi întotdeauna motive pentru a nu răspunde la chemarea lui
Dumnezeu şi a nu asculta de El, fiindcă Diavolul este stăpânul lui şi nu-i dă voie.
De aceea, până când omul nu este conştient de starea lui şi nu-şi întinde mâinile
spre Cristos, singurul Mântuitor, el nu poate fi izbăvit de Diavol şi de tot ce îi
dictează acest stăpân.
În al treilea rând, textul citit ne arată
III. CUM OMUL ESTE PUS ÎNAINTEA CELEI MAI MARI

ALTERNATIVE
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând: „Căci până la

Ioan au profeţit toţi profeţii şi Legea. (14) Şi, dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie
care trebuia să vină. (15) Cine are urechi de auzit să audă.” (v.13-15)
Domnul Isus n-a afirmat aici că Ioan Botezătorul era Ilie numai pentru că
382
el a venit în duhul şi în puterea acestui proroc mare al Vechiului Testament şi
pentru că predicile lui erau tot aşa de aspre şi mustrătoare ca ale lui Ilie. Este
adevărat că şi acestea erau două realităţi mari. Comentatorul H. Alford a zis că,
motivul cel mai mare pentru care Mântuitorul a spus că Ioan Botezătorul era Ilie, a
constat în faptul că dacă Ilie, înainte-mergătorul lui Mesia a venit şi, dacă el era
Ioan Botezătorul, aceasta înseamnă că şi Mesia cel promis a sosit şi chiar El era
Acela 5. La această afirmaţie, de o valoare supremă, pe care a făcut-o Mântuitorul
înaintea unei mari mulţimi care avea urechi şi nu auzea, şi avea ochi şi nu vedea,
El a adăugat expresia Sa nemuritoare pe care o repeta mereu, chiar şi după ce a
înviat: “Cine are urechi de auzit să audă!” (Mt.v.15)
Exegeţii spun că de la versetul 13 la 14 avem cea mai fină trecere de la un
verset la altul din întreg Noul Testament. Până la Ioan, toţi prorocii au privit în
viitor spre Mesia şi au profeţit. Iar de la versetul 14, Ioan, înainte-mergătorul lui
Cristos şi ultimul proroc şi-a încheiat misiunea, şi Cristos, începând-o pe a Lui, a
deschis o eră nouă: era deschiderii Împărăţiei cerurilor 6. Acesta a fost un alt
motiv mare pentru care Mântuitorul a exclamat: “Cine are urechi de auzit să
audă!”
Ne dăm seama, cât de imperios şi de accentuat a vorbit aici Domnul Isus;
şi, cu atât mai mult, când a ajuns la planul de mântuire al lui Dumnezeu, pe care
ştia că urma să-l realizeze prin jertfa Sa de pe cruce şi pe care oamenii îl pot
zădărnicii aşa de uşor prin libertatea lor de voinţă.
Am văzut că Mântuitorul, mai întâi ne-a făcut cunoscut în acest text că,
Dumnezeu are pentru noi un plan de mântuire, dar că există şi un vrăjmaş care
caută să ne pervertească libertatea de voinţă ca să nu ajungem la ea. Şi, apoi ne-a
atenţionat că, de acum totul depinde de voinţa noastră: ori să acceptăm mântuirea,
ori, ascultând de şoapta Celui Rău, s-o respingem.
Este adevărat că, Dumnezeu respectă libertatea de voinţă a omului, dar să
nu uităm că EI, în dragostea Lui, a cheltuit mult pentru mântuirea noastră. Dacă Îi
zădărnicim planul, Lui Îi sfâşiem inima, iar noi ne afundăm în cel mai mare
dezastru prezent şi viitor, şi aceasta pentru veci de veci.
Mântuitorul a tras în acest text mai multe semnale de alarmă, ca să nu ne
lăsăm amăgiţi de Diavolul ca fariseii şi cărturarii. Ei au putut să-l tot bârfească pe
Ioan, dar el, cu toate acestea, era înainte-mergătorul lui Mesia. Domnul Isus le-a
zis: “Şi, dacă vreţi să înţelegeţi el este Ilie care trebuia să vină.” (Mt.v.14) Apoi,
Fiul lui Dumnezeu când a continuat să spună: “Cine are urechi de auzit să audă”,
(Mt.v.15) a arătat, aşa după cum am văzut şi mai înainte că, dacă Ioan era Ilie cel
promis, aceasta înseamnă că şi Acela pe care el L-a proclamat înaintea lui Israel
că era Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii (Ioan 1:29), a fost Mesia cel
adevărat. Cărturarii şi fariseii au putut să-l dispreţuiască pe Ioan, dar, cu toate
acestea, el era trimisul lui Dumnezeu, care a făcut pe mulţi să creadă în Domnul
Isus şi să-L primească ca Domn şi Mântuitor. Şi, ei au putut să-L denigreze pe
383
Domnul Isus, dar El, totuşi era Mântuitorul neamului omenesc. La toate
calomniile şi acuzaţiile, pe care I le-au adus cărturarii şi fariseii Lui şi lui Ioan
Botezătorul, Mântuitorul le-a făcut marea şi decisiva afirmaţie: “Totuşi,
înţelepciunea lui Dumnezeu s-a dovedit dreaptă prin lucrările ei, (Mt.v.19) şi a
fost găsită dreaptă de toţi copiii ei.” (Lc.v.35)
Şi, în al patrulea rând, pasajul citit ne arată
IV. EFECTUL MĂRTURISIRII DOMNULUI ISUS ASUPRA

EVANGHELISTULUI MATEI
Mărturia pe care a depus-o Domnul Isus înaintea lui Israel cu privire la

Ioan Botezătorul, a avut asupra Evanghelistului Matei un efect atât de mare, încât
ea a răsunat în sufletul lui şi după 30 de ani. Acesta a fost motivul pentru care
Evanghelistul Matei atunci când şi-a scris Evanghelia în anul 58 sau 59 7, a redat
următorul comentariu: “Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia
cerurilor se ia cu năvală, şi cei care dau năvală pun mâna pe ea.” (v.12)
Acest comentariu ne arată că mărturia pe care a depus-o Fiul lui
Dumnezeu cu privire la Ioan, l-a edificat pe Evanghelistul Matei trei decenii. El
timp de 30 de ani exclama mereu în inima lui: "Este adevărat că Ioan Botezitorul
era Ilie cel promis şi înaintemergătorul Învăţătorului meu. Efectul lucrării sale,
întemniţarea lui de către Irod şi mărturia dumnezeiescului meu Dascăl sunt
garanţia acestui mare adevăr. Este adevărat că Învăţătorul meu este Fiul lui
Durnnezeu, Mântuitorul lumii şi Împăratul etern. Şi este adevărat că în Împărăţia
Lui se intră prin libera alegere, de aceea mulţi au năvălit să intre în ea din zilele
lui Ioan şi până acum, în ciuda persecuţiilor şi a tot felul de greutăţi. De vreme ce
alţii sunt indiferenţi faţă de Cristos şi de Împărăţia Lui şi, chiar Îi sunt ostili."
Un proverb străvechi zicea: "Poţi să duci calul la apă, dar nu-l poţi face
să bea.” 8 Fiul Celui Preaînalt ne-a arătat în acest text al avertizării că Dumnezeu-
Tatăl ne-a pregătit mântuirea, că El i-a plătit preţul, ne-a deschis uşa Împărăţiei şi
că numai El are putere asupra Diavolului. Dar, un singur lucru Dumnezeu nu-l
poate face: să decidă El în locul nostru. Noi trebuie să decidem între El şi Diavol;
şi între fericirea eternă şi pierzarea veşnică, de aceea toată responsabilitatea apasă
de acum numai asupra noastră şi a alegerii pe care o facem.
Dacă Domnul Isus a zis mulţimilor în acest text al privilegiului, al
responsabilităţii şi, în acelaşi timp, al avertizării că “IIie a venit, iar El, în calitate
de Mesia sta gata să deschidă uşa Împărăţiei lui Dumnezeu şi “Cine are urechi
de auzit să audă," atunci, cu atât mai mult Apostolul Matei a continuat să scrie în
Evanghelie după 30 de ani, inspirat de Duhul Sfant că: “Ioan a venit şi că şi-a
încheiat misiunea; că Fiul lui Dumnezeu a sosit şi El, şi că Şi-a dat viaţa ca preţ
de răscumpărare; că cerul este deschis; şi că de atunci Împărăţia lui Dumnezeu
384
se ia cu năvală şi că numai cei ce dau navală pun mâna pe ea. Cine are urechi de
auzit să audă.”
Am văzut că pe Evanghelistul Matei l-a mişcat foarte puternic mărturia pe
care a depus-o Domnul Isus cu privire la Ioan Botezătorul. Dar, credem că pe el,
cât şi pe ceilalţi apostoli, i-a mişcat mai tare promisiunea pe care le-a făcut-o
Mântuitorul, în ultimul text, cât şi în alte ocazii când le-a zis că dacă Îl vor
mărturisi pe El şi Evanghelia Împărăţiei Lui, atunci îi va mărturisi şi El pe ei în
cer înaintea tuturor îngerilor şi, chiar înaintea Tatălui. Evanghelistul Matei L-a
citat pe Domnul Isus spunând: "Pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl
voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în Ceruri.” (10:32)
Evanghelistul Luca, de asemenea, L-a citat pe Domnul Isus spunând: “… Pe
oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl va mărturisi şi Fiul omului
înaintea îngerilor lui Dumnezeu.” (12:8) Şi Ioan Teologul L-a citat, la fel, pe
Cristos cel glorificat, zicând în Apocalipsa către biserica din Sardes: “Cel care va
birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din
cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor
Lui.” (3:5)
Aceste promisiuni i-au inspirat nu numai pe apostoli, dar şi pe mulţi
creştini ca să-L mărturisească pe Cristos, indiferent cât era riscul de mare
Prin anul 62, la vreo 3 – 4 ani după ce Evanghelistul Matei şi-a redactat
Evanghelia, Apostolul Pavel a afirmat în Epistola sa către Coloseni 1:23 că
“Evanghelia pe care aţi auzit-o, a fost predicată oricărei fiinţe de sub cer.” Ceea
ce înseamnă că apostolii, colaboratorii lor şi toţi creştinii, au reuşit să
răspândească Evanghelia în toată lumea antică în timp de 30 de ani; şi că ei au
ajuns la această realizare a mărturisirii lui Cristos chiar cu preţul vieţii, numai ca
să-i mărturisească şi Mântuitorul pe ei înaintea îngerilor şi înaintea Tatălui.

2. Ryle, J.C., Luke, p. 114.
5. Op. cit.
6. Op. cit. p. 308.
7. Dragomir, S., Tezaurul Evangheliilor, Vol. I, studiul 4.
385
50. UNGEREA MÂNTUITORULUI CU MIR
Luca 7 : 36 – 50
I
36 Un fariseu L-a rugat pe Isus să mănânce la el. Isus a intrat în casa

fariseului şi S-a aşezat la masă.
37 Şi iată că o femeie păcătoasă din cetate a aflat că El era la masă în
casa fariseului: a adus un vas de alabastru cu parfum mirositor
38 şi stătea înapoi lângă picioarele lui Isus şi plângea. Apoi a început să-I
stropească picioarele cu lacrimile ei şi să I le şteargă cu părul capului ei; le săruta
mult şi le ungea cu mir.
39 Când a văzut lucrul acesta, fariseul care-L invitase şi-a zis: “Omul
acesta, dacă ar fi un profet, ar şti cine şi ce fel de femeie este cea care se atinge
de el: că este o păcătoasă.”
40 Isus a luat cuvântul şi i-a zis: “Simone, am să-ţi spun ceva.” “Spune,
Învăţătorule”, i-a răspuns el.
41 “Un cămătar avea doi datornici: unul îi era dator cu cinci sute de lei,
iar celălalt cu cincizeci.
42 Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi. Spune-mi, dar, care
dintre ei îl va iubi mai mult?”
43 Simon I-a răspuns: “Consider că acela căruia i-a iertat mai mult.”
Isus i-a zis: “Drept ai judecat.”
44 Apoi S-a întors spre femeie şi i-a zis lui Simon: “O vezi tu pe femeia
aceasta?” Am intrat în casa ta şi nu Mi-ai dat apă pentru spălat picioarele; dar
ea Mi-a stropit picioarele cu lacrimile ei şi Mi le-a şters cu părul capului ei.
45 Tu nu Mi-ai dat sărutarea; dar ea, de când am intrat, n-a încetat să-Mi
sărute picioarele.
46 Capul nu Mi l-ai uns cu ulei; dar ea Mi-a uns picioarele cu mir.
47 De aceea îţi spun: Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate; căci a iubit
mult. Dar cui i se iartă puţin, iubeste puţin.”
48 Apoi a zis femeii: “Iertate îţi sunt păcatele!”
49 Cei ce şedeau cu El la masă au început să zică între ei: “Cine este
acesta de iartă chiar şi păcatele?”
50 Dar Isus i-a zis femeii: “Credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace.”
Din acest text vom ţine două studii: unul intitulat Ungerea Mântuitorului
cu mir şi celălalt Deosebirea dintre un fariseu şi un copil al lui Dumnezeu.
În primul studiu, Ungerea Mântuitorului cu mir, ne vom ocupa de trei
lucruri: opiniile teologilor cu privire la această ungere, identificarea fariseului şi a
386
femeii, şi gradul de rudenie a acestora.
I. OPNIILE TEOLOGILOR CU PRIVIRE LA ACEASTĂ UNGERE A

DOMNULUI ISUS
Din textul pe care l-am citit, cât şi din textele: Marcu 14:3-9; Matei 26:6-
13 şi Ioan 12:1-8 care ne vorbesc despre ungerea cu mir a Mântuitorului, s-au
ridicat de-a lungul celor 20 de secole cele mai mari controverse.
Unii teologi ca: Origen, şi Teofilact din Biserica Primară, Zigaben din
secolul al doisprezecelea şi Calvin din Evul Mediu, au spus că au fost trei ungeri
şi că au luat parte la ele trei femei: că prima ungere, după relatarea
Evanghelistului Luca, a avut loc în casa lui Simon Fariseul la care a luat parte o
femeie păcătoasă; că a doua ungere a avut loc, după realatarea Evangheliştilor
Marcu şi Matei în casa lui Simon Leprosul, cu două zile înainte de Paşte la care,
luând parte o altă femei neidentificată, a uns capul Domnului Isus; şi că a treia
ungere a avut loc în casa lui Lazăr, cu şase zile înainte de Paşte, la care a luat
parte Maria, sora lui Lazăr şi a uns picioarele Mântuitorului. 1
Fericitul Augustin care a trăit între anii 354-430 după Cristos, cât şi mulţi
alţi comentatori moderni ca: F. Godet, H. Balmforth etc, au spus că au fost două
ungeri: una în Galilea, cetatea Capernaum sau Nain, pe care a consemnat-o
Evanghelistul Luca; şi alta în Iudea, satul Betania, în săptămâna patimilor
Mântuitorului, pe care au redat-o ceilalţi trei evanghelişti 2. Fericitul Augustin a
spus că femeia păcătoasă din Evanghelia după Luca era una, şi aceeaşi cu cea din
Ioan; şi că ea nu era alta decât Maria, sora lui Lazăr. Acest mare teolog din
Biserica Primară a explicat că ea L-a uns pe Domnul Isus de două ori: o dată în
Luca şi a doua oară în Marcu, Matei şi Ioan. Apoi, el a mai demonstrat că în
preajma răstignirii Mântuitorului n-au fost două ungeri: una cu şase zile înainte de
Paşte şi alta cu două zile înainte de această sărbătoare, ci una singură. Şi, în cele
din urmă, el a mai explicat că Evanghelistul Ioan a scris că Maria a uns picioarele
Domnului Isus din trei motive: a) ca să arate că există o mare legatură între cele
două ungeri; b) ca să identifice cu acest detaliu pe una şi aceeaşi femeie, care a
mai facut o dată gestul acesta în Evanghelia după Luca; c) şi fiindcă Evangheliştii
Marcu şi Matei au omis să scrie că Maria, la a doua ungere, a uns Domnului Isus
şi picioarele, ei au menţionat că ea I-a uns numai capul 3.
Şi, o altă pleiadă de exegeţi şi interpreţi au zis că era o singură ungere.
Toţi aceştia spun că există o mare similitudine între ungerea din Evanghelia după
Luca şi celelalte trei Evanghelii; şi că datorită acestei asemănări mari care există
în cele patru Evanghelii, Evanghelistul Luca n-a relatat ungerea care a avut loc în
săptămâna patimilor Mântuitorului. Tot din motivul acesta, au zis în continuare
387
susţinătorii acestei opinii că nici Evangheliştii Marcu, Matei şi Ioan n-au
menţionat în Evangheliile lor ungerea Mântuitorului pe care Evanghelistul Luca a
redat-o în timpul misiunii Domnului Isus din Galilea. De aici, aceşti comentatori
au tras concluzia că a existat o singură ungere pe care cei patru evanghelişti au
redat-o în împrejurari diferite, argumentând cu faptul că, în amândouă cazurile ea
a avut loc în casa unui om care se numaea Simon 4.
Apoi, în ce priveşte femeia care I-a uns Domnului Isus picioarele, unii
teologi din Biserica Primară ca, Ioan Gură de Aur şi Ieronim, au spus că erau
două. Gură de Aur a zis: “Femeia aceasta numai se pare a fi una şi aceeaşi la toţi
patru evangheliştii, dar, în realitate nu-i aşa. La Evangheliştii sinoptici, ea este
una şi aceeaşi; iar la Evanghelistul Ioan ea este alta şi anume: Maria, sora lui
Lazăr.” 5 Iar, Ieromin a afirmat simplu: “Nimeni să nu creadă că una şi aceeaşi
femeie a uns capul şi picioarele Mântuitorului.” 6
Spre deosebire de Ioan Gură de Aur şi Ieronim, mulţi alţi teologi din
Biserica Primară, cât şi cei din timpul modern, au spus că era o singură femeie
care L-a uns pe Domnul Isus cu mir. Unii comentatori din Biserica Primară, în
frunte cu Ieronim şi Clement de Alexandria, cât şi mulţi alţi exegeţi catolici de
mai târziu, au susţinut că această femeie era Maria Magdalena. Toţi aceştia au
simţit o reţinere ca s-o identifice pe Maria, sora lui Lazăr cu această femeie
păcătoasă din Evanghelia după Luca. Alţi interpreţi însă, dintre cei care opinează
că era o singură femeie care L-a uns pe Mântuitorul cu mir, susţin cu tărie că
această femeie nu era alta decât Maria, sora lui Lazăr. Iar, alţii dintre aceştia sunt
chiar de părere că Maria Magdalena şi Maria, sora lui Lazăr, erau una şi aceeaşi
persoană. 7
Şi, în legătură cu cetatea în care a avut loc ungerea Mântuitorului s-au
emis trei opinii: Cei care susţin că erau trei ungeri, opinează că una a avut loc în
Galilea, cetatea Capernaum sau în cetatea Nain şi, două în Iudea, satul Betania.
Alţii, dintre cei care susţin că erau două ungeri, opinează că una a avut loc în
Galilea, tot în cetatea Capernaum sau Nain (Luca 7:17) şi alta în Iudea, satul
Betania 8. Iar alţii, dintre cei care susţin tot această variantă că erau două ungeri,
cred cu tărie că amândouă ungerile au avut loc în Betania. Ei au certitudinea că
Domnul Isus a făcut o vizită la Ierusalim; şi că, potrivit cu această opinie, El S-a
dus şi la Betania, unde şi când a avut loc prima ungere. Iar la sfârşitul misiunii
Mântuitorului, a avut loc tot în această localitate şi a doua ungere9.
Noi alegem a doua variantă cu privire la numărul ungerilor Domnului Isus
cu mir, dar cu unele retuşări, fiindcă considerăm că ea este singura care are la bază
adevărul; şi noi respingem opinia că ar fi existat trei ungeri în trei case diferite:
una în casa lui Simon Fariseul, alta în casa lui Simon Leprosul şi a treia în casa lui
Lazăr, pentru că Simon Fariseul şi Simon Leprosul nu erau două persoane, ci una
şi aceeşi, aşa cum vom vedea în continuare în acest studiu. Şi totodată, noi
respingem şi opinia care susţine că era o singură ungere, fiindcă şi ea are lacunele
388
ei. Una dintre aceste lacune mari, aşa după cum am văzut, constă în faptul că
Evanghelistul Luca ne arată clar că ungerea despre care el ne vorbeşte, a avut loc
în timpul misiunii Domnului Isus din Galilea; de vreme ce, ungerea despre care ne
vorbesc Evangheliştii Marcu, Matei şi Ioan, a avut loc în ultima săptămână din
viaţa umană a Mântuitorului.
Iar, în ce priveşte numărul femeilor care L-au uns pe Domnul Isus cu mir,
noi alegem varianta că o singură femeie a făcut gestul acesta; şi că aceasta n-a fost
alta decât Maria, sora lui Lazăr. Noi credem că femeia păcătoasă din Evanghelia
după Luca, ca şi femeia din celelalte trei Evanghelii nu era Maria Mgdalena, ci
Maria, sora lui Lazăr, care este menţionată clar în Evanghelia după Ioan.
Şi, în legătură cu cetăţile în care a avut loc ungerea Domnului Isus, noi
alegem varianta că Mântuitorul a fost uns cu mir numai în Betania, în amândouă
cazurile. Susţinem lucrul acesta cu tărie pentru că, aşa cum vom vedea în
continuare în acest studiu, Domnul Isus a venit din Galilea în Ierusalim cu ocazia
Rusaliilor; şi că, potrivit cu această sărbătoare, Simon leprosul care era din
Betania, L-a invitat pe Mântuitorul să ia masa la el.
II. IDENTIFICAREA FARISEULUI ŞI A FEMEII
1. În legătură cu identificarea fariseului avem două detalii:

a) Primul detaliu este numele lui. Comentatorul H. Balmforth a zis că
numele lui Simon ne spune foarte mult 10. În toate cele patru texte pe care le-am
amintit la început există multe detalii comune, dar, în acelaşi timp, sunt şi unele
dezacorduri aparente. Evanghelistul Luca a scris: „Isus a luat cuvântul şi i-a zis:
«Simone, am să-ţi spun ceva.»” (v.40) Acest detaliu ne trimite la o altă ungere cu
mir din preajma răstignirii Mântuitorului, care a avut loc în casa aceluiaşi om
identificat cu acelaşi nume 11. Evanghelistul Marcu a zis: „Pe când stătea Isus la
masă, în Betania, în casa lui Simon leprosul, a venit o femeie care avea un vas de
alabastru cu mir de nard curat, foarte scump; după ce a spart vasul, a turnat
parfumul pe capul lui Isus.” (14:3) La Evanghelistul Luca, proprietarul casei în
care a avut loc ungerea cu mir, se numea Simon fariseul; la Evangheliştii Marcu şi
Matei, el se numea Simon leprosul; iar la Evanghelistul Ioan, numele lui nu este
amintit deloc, ci dimpotrivă, ni se pare că ungerea cu mir ar fi avut loc în casa lui
Lazăr, fratele Mariei şi al Martei.
La toate acestea se mai adaugă şi următoarea întrebare: De ce
Evanghelistul Luca, cel care a acordat femeilor o atenţie deosebită în Evanghelie,
aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat Evanghelia după Luca
(Vol.I,Stud.5), n-a specificat numele acestei femei, deşi ea era personjul principal,
ci a menţionat numai numele fariseului? Răspunsul este că el n-a făcut lucrul
389
acesta la voia întâmplării, ci cu un scop înţelept: ca să ne ofere cheia cu care să
putem descuia misterul identificării acestui fariseu.
b) Şi, al doilea detaliu, cu care putem identifica pe acest fariseu este
ciudata combinaţie care era între respectul lui faţă de Domnul Isus şi omiterea
anumitor maniere 12. Aceasta este o altă cheie cu care putem dezlega enigma
identificării acestui fariseu şi care ne va ajuta, aşa cum vom vedea în continuare în
acest studiu, cât şi în următorul, ca să ajungem la adevărata interpretare a acestui
text.
2. Iar, cu privire la identificarea femeii avem trei detalii:
Dacă citim cu atenţie cele patru texte amintite care ne vorbesc despre
ungerea cu mir, vom observa că Evangheliştii Marcu şi Matei sunt aproape
identici; că Evanghelistul Ioan ne informează că femeia care L-a uns pe Domnul
Isus cu mir nu era alta decât Maria, sora lui Lazăr; şi că Evanghelistul Luca diferă
oarecum de ceilalţi trei evanghelişti prin faptul că el o prezintă ca pe o mare
păcătoasă.
Cele două detalii amintite în legătură cu identificarea fariseului: numele lui
Simon şi ciudata combinaţie între respectul lui Simon faţă de Domnul Isus şi
omiterea anumitor maniere, ne-o identifică şi pe femeie de la sine 13, deoarece
aceste detalii leagă cele două ungeri şi ne arată că dacă Simon fariseul din
Evanghelia după Luca era unul şi acelaşi cu Simon leprosul din celelalte trei
Evanghelii, atunci şi femeia din pasajul pe care îl studiem este tot una şi aceeaşi
cu Maria, sora lui Lazăr din Evanghelia după Ioan şi cu femeia nenominalizată din
Evangheliile după Marcu şi Matei.
Şi, al treilea detaliu pe care, aşa cum am văzut că l-a explicat Fericitul
Augustin este ungerea picioarelor Domnului Isus. Augustin a spus că
Evanghelistul Ioan a scris că Maria, sora lui Lazăr a uns picioarele Mântuitorului
din trei motive: Primul, să arate că există o mare legătură între cele două ungeri.
Al doilea, ca să identifice cu această ungere a picioarelor Domnului Isus pe una şi
aceeaşi femeie, care a mai făcut o dată gestul acesta în Evanghelia după Luca. Şi
al treilea motiv pentru care Evanghelistul Ioan a folosit detaliul ungerii picioarelor
Mântuitorului a fost, că Evangheliştii Marcu şi Matei au omis să scrie că Maria la
a două ungere a stropit Fiului lui Dumnezeu şi picioarele, ei au menţionat că I-a
uns numai capul.
III. GRADUL DE RUDENIE AL FARISEULUI CU FEMEIA
Până acum am văzut că Simon fariseul era unul şi acelaşi cu Simon

leprosul din cele două ungeri; şi că femeia păcătoasă din Evanghelia după Luca
era una şi aceeaşi cu Maria, sora lui Lazăr. Iar acum, ca să putem înţelege textul
390
cât mai bine, dorim să ştim: nu cumva Simon fariseul şi femeia păcătoasă, pe care
îi găsim în amândouă ungerile, erau rude?
În privinţa aceasta avem două detalii în a doua ungere: unul la
Evanghelistul Ioan şi altul la Evangheliştii Marcu şi Matei. Evanghelistul Ioan nu
ne indică numele proprietarului casei în care a avut loc ungerea cu mir, ci numai
ne arată că printre cei care au luat parte la masă erau: Maria, Marta şi Lazăr; că
Marta slujea, Maria era aceea care L-a uns pe Domnul Isus cu mir şi că Lazăr era
unul dintre cei care şedeau la masă. Evanghelistul Ioan a scris: „Acolo I-au
pregătit o cină. Marta slujea, iar Lazăr era unul dintre cei care şedeau la masă
cu El. (3) Maria a luat un litru cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns
picioarele lui Isus şi I-a şters picioarele cu părul ei.” (12:2-3) Iar Evangheliştii
Marcu şi Matei ne arată două lucruri: Primul, că ungerea cu mir a avut loc în casa
lui Simon leprosul. Şi al doilea, că femeia care L-a uns pe Mântuitorul şi care, aşa
cum am văzut la Evanghelistul Ioan, nu era alta decât Maria, sora lui Lazăr, că a
venit acasă la Simon leprosul şi că acolo L-a uns pe Domnul Isus. Evanghelistul
Marcu a sris: „Pe când stătea Isus la masă, în Betania, în casa lui Simon leprosul,
a venit o femeie care avea un vas de alabastru cu mir de nard curat, foarte
scump; după ce a spart vasul, a turnat parfumul pe capul lui Isus.” (14:3)
Aceste două detalii din a doua ungere sunt în cea mai mare concordanţă cu
prima ungere pe care ne-a redat-o Evanghelistul Luca în acest text 14. El a scris:
“Un fariseu L-a rugat pe Isus să mănânce la el. Isus a intrat în casa fariseului şi
S-a aşezat la masă. (37) Şi iată că o femeie păcătoasă din cetate a aflat că El era
la masă în casa fariseului: a adus un vas de alabastru cu parfum mirositor.” (v.
36-37)
Acum, întrebarea care se ridică este: Cine este această femeie care a intrat
în casa lui Simon la această primă ungere din Evanghelia după Luca, în care sora
ei, la a doua ungere slujea şi fratele ei şedea la masă, dacă nu o rudă apropiată a
lui Simon? Teofilact ne spune că unii teologi din Biserica Primară l-au considerat
pe Simon tatăl acestor trei fraţi, alţii, soţul Martei şi alţii, unchi 15.
Prin faptul că Evangheliile ne redau aceşti trei fraţi mereu împreună şi încă
cu lux de amănunte: cum Marta slujea Mântuitorului şi Maria obişnuia să stea la
piciorele Lui (Luca 10:38-42), ne arată că ei locuiau în aceeaşi casă. Or, dacă
Simon era soţul Martei, ea trebuia să stea la el acasă şi nu putea să fie mereu cu
fraţii ei. Iar, dacă Simon era tatăl lor, atunci trebuiau să locuiască cu toţii în
aceeaşi casă şi nu trebuia, aşa cum ne arată Evanghelistul Matei în detaliul lui, că
femeia care L-a uns pe Domnul Isus să meargă la el acasă.
De aici reiese că surorile: Marta şi Maria nu erau căsătorite, de aceea
locuiau împreună în aceeaşi casă cu fratele lor Lazăr, fapt care este în cea mai
mare concordanţă cu ceea ce ne-am informat când am tratat studiul intitulat
Interzicerea divorţului (Vol.III,Stud.30). Pe timpul Mântuitorului s-a declanşat o
mare avalanşă în ce priveşte divorţul şi că desfacerea căsătoriei a devenit o
391
tragedie comună. Acesta era motivul pentru care fetele evreice pur şi simplu nu
voiau să se mai căsătorească.
Răspunsul, cel mai plauzibil, la această întrebare care s-a pus mai înainte
este: că Simon era unchiul Mariei, fapt cu care sunt de acord cei mai mulţi
comentatori.
În concluzie, dacă acceptăm că Simon fariseul era unchiul femeii
păcătoase care a uns picioarele Mântuitorului, atunci ni se pare că ne izbim de o
altă problemă grea şi anume: Cum a putut el să condamne în cugetul lui pe
nepoata sa înaintea Domnului Isus la prima ungere? Evanghelistul Luca a scris:
“Când a văzut lucrul acesta, fariseul care-L invitase şi-a zis: «Omul acesta, dacă
ar fi un profet, ar şti cine şi ce fel de femeie este cea care se atinge de el: că este o
păcătoasă.»” (v.39) Dar, tocmai faptul acesta ne scoate în evidenţă adevăratul
caracter de fariseu al lui Simon şi ne ajută să înţelegem textul de la prima ungere,
aşa cum vom vedea când vom trata studiul următor.
Toţi comentatorii care susţin că în casa lui Simon fariseul au avut loc
amândouă ungerile cu mir şi că Maria, sora lui Lazăr era acea femeie care L-a uns
pe Domnul Isus, ne spun că Simon s-a îmbolnăvit de lepră şi că în urma vindecării
lui de către Mântuitorul, a pregătit o masă la care Şi-a invitat Binefăcătorul. Dar,
aşa cum vom vedea în studiul următor, nici chiar tămăduirea de lepră nu l-a putut
determina pe Simon fariseul ca să capituleze înaintea Fiului lui Dumnezeu.
Când am abordat studiul intitulat Vindecarea robului unui sutaş
(Vol.III,Stud.44), am văzut cum Evanghelistul Matei ne-a arătat că una dintre cele
şapte minuni ale Mântuitorului din capitolul opt, este miracolul capitulării unui
cărturar. Dar, fariseii au capitulat mai greu, chiar şi de cât cărturarii, şi aceasta din
trei motive: Primul, pentru că ei au considerat că legea pe care au definit-o şi
prescris-o cărturarii din Vechiul Testament era desăvârşită şi cel mai sfânt lucru
din lume. Al doilea, pentru că ei s-au angajat de bunăvoie prin depunerea unui
jurământ că o vor ţine cu cea mai mare sfinţenie toată viaţa. Şi al treilea motiv era,
că ei au iubit această lege atât de mult, încât nimeni şi nimic nu-i putea despărţi de
ea 16. Toate acestea au constituit marele motiv pentru care fariseii au zis
gardienilor Templului atunci când aceştia au fost trimişi ca să-L aresteze pe
Domnul Isus, cuvintele scrise de Evanghelistul Ioan: “A crezut în El vreunul din
mai marii noştri sau din farisei?” (7:48) Şi aceasta a fost cauza pentru care
Evanghelistul Ioan a zis în continuare: “Totuşi, chiar dintre conducători, mulţi au
crezut în El, dar de frica fariseilor nu-L mărturiseau pe faţă, ca să nu fie daţi
afară din sinagogă.” (12:42)
Evangheliştii ne arată că Simon fariseul a capitulat de abia la învierea
nepotului său, Lazăr; şi că el, drept recunoştinţă, a oferit Domnului Isus încă o
masă, la care a avut loc şi a doua ungere cu mir. Astfel, Evangheliile ne scot în
evidenţă şi minunea capitulării unui fariseu şi încă a unui fariseu mare, aşa cum
vom vedea în studiul următor.
392
1. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 577 – 578;
Balmforth, H., St. Luke, p. 173.
3. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 577 – 578.
6. Op. cit.
10. Balmforth, H., St. Luke, p. 173.
11. Porter, E.M., Luke, p. 1199.
12. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 94 – 95.
13. Balmforth, H., St. Luke, p. 173.
14. Geldenhuys, J.N., Commentary on the Gospel of Luke, p. 236.
16. Finkel, A., The Pharisees and The Teacher of Nazareth, p. 48.
393
51. DEOSEBIREA DINTRE UN FARISEU ŞI UN COPIL
AL LUI DUMNEZEU
Luca 7 : 36 – 50
II
Al doilea studiu din acest text intitulat Deosebirea dintre un fariseu şi un

copil al lui Dumnezeu, ne prezintă portretul unui fariseu şi portretul unui copil al
lui Dumnezeu.
I. PORTRETUL UNUI FARISEU
Am văzut că Evanghelistul Luca, cât şi Evangheliştii Marcu şi Matei, au

fost inspiraţi să treacă în Evanghelii numele lui Simon în trei feluri: Cu numele
Simon, ei ne-au arătat că în casa uneia şi aceleaşi persone a avut loc ungerea
Mântuitorului cu mir. Iar cu numele Simon fariseul şi Simon leprosul,
Evanghelistul Luca, cât şi Evangheliştii Marcu şi Matei, ne-au redat caracterul lui
şi ne-au ajutat să înţelegem textul.
Evanghelistul Luca când l-a numit pe Simon: Simon fariseul, a scos în
evidenţă că el era un fariseu adevărat care trăia şi se comporta întocmai ca un
fariseu şi care era cunoscut de toţi din jur ca Simon fariseul.
Fariseii se bucurau de o mare cinste, pentru că ei erau consideraţi de popor
ca cei mai sfinţi oameni; şi, cu atât mai mult, credem că Simon fariseul se bucura
de o asemenea onoare.
Pentru Simon totul era roz şi numai soare, deoarece el se considera
neprihănit şi binecuvântat de Dumnezeu. El, ca unul care locuia în Betania, un sat
la vreo 3 km de Ierusalim şi era fariseu, obişnuia să meargă regulat la Templu şi
aceasta cu cea mai mare bucurie.
Dar, într-o zi, ce i s-a dat să vadă! El a observat că i-au ieşit pe corp nişte
pete simetrice mici şi decolorate. S-a dus la preoţi ca să-l examineze şi aceştia i-au
spus că avea un început de lepră. Întrucât lepra era o boală contagioasă şi
incurabilă, preoţii l-au obligat să părăsească familia şi societatea, şi să se retragă
în câmp.
De acum, totul s-a întunecat pentru Simon. Pe când se întorcea acasă ca
să-şi ia adio de la cei dragi, el a izbucnit în cele mai amare şi disperate hohote de
plâns, pe acel drum care îi era altădată plin de farmec. El îşi zicea: “Cum, eu
Simon fariseul sunt acum Simon leprosul? Doamne, dar care sunt păcatele
mele? Şi totuşi eu sunt un lepros!”
Când a ajuns acasă, el n-avea voie să intre înăuntru şi, cu atât mai puţin, să
394
se apropie de cineva, ci trebuia să se despartă de la distanţă şi pentru totdeauna, de
soţia si copiii lui.
Nu ştim cât timp a stat Simon pe câmp, pentru că lepra dura în medie 9
ani; dar era şi o altă variantă de lepră care atingea chiar şi 25 de ani, aşa cum am
văzut când am tratat studiul intitulat Flagelul leprei (Vol.II,Stud.42).
Din ante penultimul text, când Mântuitorul a spus trimişilor lui Ioan
Botezătorul: “Duceţi-vă şi spuneţi-i lui Ioan ce auziţi şi ce vedeţi: (5) Orbii îşi
primesc vederea, şchiopii unblă, leproşii sunt curăţaţi, surzii aud, morţii înviază
şi săracilor li se predică Evanghelia”, (Matei 11:4-5) reiese că Simon leprosul a
auzit de la cineva că Domnul Isus se afla într-o anumită cetate din Galilea şi că
acolo vindeca tot felul de bolnavi şi că, El curăţa chiar şi leproşii. La această
veste, el era gata să parcurgă, aşa cum era de bolnav şi neputincios, o distanţă în
jur de 100 km numai ca să fie curaţat de lepră.
Ne putem imagina că după ce Simon a fost vindecat, cu ce fel de bucurIe
se întorcea acasă! Şi apoi, ne putem închipui cum îşi zicea în sine sau chiar într-un
monolog: “Eu sunt în drum spre casă. Este un vis sau o realitate? Visezi tu oare,
soţia mea şi voi dragi copii că eu soţul tău şi tatăl vostru mă întorc iarăşi acasă
sănătos?”
Toată Betania a auzit despre vindecarea lui Simon leprosul.
La câteva zile după întoarcerea lui acasă, Fiul lui Dumnezeu a venit la
Ierusalim cu ocazia sărbătorii Rusaliilor. Simon, când a auzit că Mântuitorul se
afla la Templu, drept recunoştinţă, pentru că l-a vindecat, L-a invitat să vină cu
ucenicii la el ca să ia masa.
Simon, în calitate de fariseu, voia să fie corect faţă de binefăcătorul său, nu
ca cei nouă leproşi care nu s-au întors nici măcar să-I mulţumească Domnului Isus
(Luca 17:17).
Scena a avut loc în curtea lui Simon. Casele oamenilor bogaţi erau
construite cu multe corpuri de clădiri, împrejurul curţiilor pătrate, erau pomi şi
adeseori o fântână. Vara, când era cald, masa obişnuia să se servească în curte sub
umbra unei viţe de vie sau a unui smochin mare şi stufos numit sicomor; şi, cu
atât mai mult, ea se lua în curte când era invitat un rabin. Apoi, după ce rabinul
lua masa, se mai obişnuia să intre în curte toţi vecinii, rudele şi oricine voia să
asculte cuvintele învăţaturii pe care evreii le numeau perlele de înţelepciune care
ieşeau din gura rabinilor 1. Într-o asemenea curte, Mântuitorul a luat masa la
Simon. Şi, cu atât mai mult, credem că locuitorii Betaniei au venit să asculte
perlele învăţăturii Lui. Numai aşa se explică faptul că femeia păcătoasă a putut să
intre în casa unui fariseu.
Fiul lui Dumnezeu ne-a arătat în acest pasaj că între alte defecte, fariseii
aveau două defecte foarte mari care le-au schimonosit portretul sefletului:
a) Primul defect al fariseilor era atitudinea pe care o aveau faţă de
oamenii păcătoşi. Am văzut că femeia aceasta, deşi era nepoata lui Simon
395
fariseul, ea nu avea voie să intre niciodată în curtea lui. Ea a îndrăznit să intre
înăuntru numai pentru că acolo era Domnul Isus. Nu încape nici o îndoială că ea
L-a văzut adeseori pe Mântuitorul la Ierusalim şi L-a ascultat predicând; şi că ea
ştia cu siguranţă că El o va primi şi că o poate curăţa de păcate. Evanghelistul
Luca a scris: “Şi iată că o femeie păcătoasă din cetate a aflat că EI era la masă în
casa fariseului şi a intrat înăuntru.” (v.37)
Modelul caselor oamenilor bogaţi de pe timpul Domnului Isus
Modelul caselor oamenilor bogaţi din Israel
396
Casă de om bogat din Ierusalim
Câţi farisei nu există şi astăzi, care rup orice relaţie cu cei păcătoşi; ba mai
mult, ei rup orice legătură chiar şi cu cei din familie şi îi scot din casă!
b) Şi, al doilea defect mare care a sluţit chipul sufletului lui Simon era
cârtirea împotriva Fiului lui Dumnezeu atunci când Mântuitorul Îşi întindea
mâinile ca să primească un păcătos. Evanghelistul Luca a continuat să ne spună
că femeia după ce a intrat în curte şi a început să plângă la picioarele
Mântuitorului, să le şteargă cu părul ei şi să le ungă cu mir. Simon fariseul se uita
la lacrimile ei şi la toate gesturile acestea cu un dezgust rece şi îşi zicea în sine:
“Omul acesta, dacă ar fi un profet, ar şti cine şi ce fel de femeie este cea care se
atinge de El: că este o păcătoasă.” (v.39)
Fariseul, când a văzut cum Mântuitorul a acceptat ca femeia să se atingă
de El, a rămas foarte surprins, pentru că n-a putut să conceapă niciodată aşa ceva.
Gestul acesta l-a determinat pe Simon, ca mai degrabă să tăgăduiască Domnului
Isus calitatea de proroc, deşi a avut experienţa vindecării Lui, decât să renunţe la
concepţia lui de fariseu: că unui păcătos nu-i este permis ca să se atingă de un om
sfânt; şi, cu atât mai puţin, unei femei păcătoase.
Amândouă aceste mari cusururi care au denaturat sufletul fariseilor, au
izvorât din două surse: din automulţumirea pe care o aveau faţă de conduita lor şi
din marea lor satisfacţie pe care o aveau faţă de concepţiile lor.
Mulţumirea de sine este un păcat care îl ţine pe om departe de Dumnezeu.
Apostolul Pavel a spus despre sine în 1 Timotei 1:15 că cel mai mare dintre
păcătoşi “sunt eu”. Iar Francis de Assisi a zis: “Nicăieri nu există un păcătos mai
397
mizerabil şi vrednic de milă ca mine.”(2)
Adevărul este că numai păcătoşii cei mai notorii nu sunt conştienţi de
păcatul lor, de aceea ei sunt aroganţi. Iar cei care îşi dau seama de starea lor, sunt
smeriţi şi vin cu păcatele lor la Cristos.
Şi, al doilea portret din acest text este
II. PORTRETUL UNUI COPIL AL LUI DUMNEZEU

Pentru o evreică, să iasă pe stradă cu capul gol, era o mare ruşine. lar, ca să
apară în public cu părul despletit, era o ruşine cu atât mai oribilă. O fată îşi
acoperea capul în ziua nunţii şi de atunci nu mai apărea niciodată descoperită 3.
Faptul că, această femeie a venit la Domnul Isus cu părul desfăcut, arată două
lucruri: a) că pe ea a surprins-o vestea că Mântuitorul era în casa unchiului ei şi b)
că pentru ea Fiul lui Dumnezeu era totul.
Este seminificativ faptul că ea, ca să meargă cât mai repede la Domnul
Isus, n-a avut timp să-şi lege părul şi să-şi acopere capul sau chiar de bucurie a
uitat. Dar, în schimb, ea a avut timp şi n-a putut să uite să ia cu sine parfumul.
Putea s-o condamne toată lumea, dar ea ştia ce avea în suflet şi ce voia să facă!
Femeile bogate obişnuiau să poarte la gât o sticluţă cu esenţă de parfum
care mirosea puternic şi depăşea ca preţ multe bijuterii. Aceste sticluţe se
importau din India şi se numeau alabastru 4. Evanghelistul Luca a scris: “Şi iată
că o femeie păcătoasă din cetate a aflat că El era la masă în casa fariseului: a
adus un vas de alabastru cu parfum mirositor.” (v.37)
În Răsărit, musafirii nu şedeau pe scaune când mâncau, ci stăteau întinşi
pe nişte canapele, se rezemau de mese scunde în cotul stâng, iar mâna dreaptă o
aveau liberă pentru a putea mânca cu ea. Picioarele le aveau întinse înapoi şi, în
timpul mâncării nu aveau sandale în picioare 5. Evreii bogaţi, îndeosebi cei de la
oraşe, au luat acest obicei de la romani. 6
Evanghelistul Luca ne spune că femeia cum a intrat în curte şi L-a văzut
pe Domnul Isus, a început să plângă, a îngenuncheat la picioarele Lui, le stropea
cu lacrimi, le ştergea cu părul capului, le săruta mult şi le ungea cu mir. El a scris:
“Şi stătea înapoi lângă picioarele lui Isus şi plângea. Apoi a început să-I
stropească picioarle cu lacrimile ei şi să I le şteragă cu părul capului ei; le săruta
mult şi le ungea cu mir.” (v.38)
Din aceste gesturi se vedea întreg portretul sufletului ei. Din
îngenuncherea ei la picioarele Mântuitorului, i se vedea umilinţa. Din lacrimile ei
care picurau întruna pe picioarele Lui, i se vedea pocăinţa mai curată decât
cristalul, regretul din adâncul inimii pentru tot trecutul ei. Din sărutarea
picioarelor Lui, se vedea toată dragostea sufletului ei. Şi din ungerea lor cu mir, se
vedea toată recunoştinţa ei7.
Mântuitorul, ca unul care ştia ce se petrecea în sufletul lui Simon, cum el
398
cârtea şi îşi zicea: "De ce Acesta a acceptat ca păcătoasa să se atingă de El?” Şi,
ca unul care ştia că Simon Îi nega chiar şi calitatea de proroc din două motive: că
el credea că Domnul, nu cunoştea păcatele femeii şi prin faptul că îi permitea să se
atingă de El. Evanghelistul Luca a scris: “Când a văzut lucrul acesta, fariseul
care-L invitase şi-a zis: «Omul acesta, dacă ar fi un profet, ar şti cine şi ce fel de
femeie este cea care se atinge de El: că este o păcătoasă.»” (v.39)
Maria, sora lui Lazăr, la picioarele

La această reacţie a lui Simon, Fiul lui Dumnezeu i-a arătat acestui fariseu
două lucruri: Primul, că El era mai mult decât un proroc, chiar Dumnezeu; şi al
doilea lucru era, că El, în calitate de Dumnezeu, a cunoscut toate păcatele femeii,
că a pătruns chiar şi în gândurile tainice ale inimii lui şi că a iertat această femeie
fiindcă ea se pocăise cu adevărat. Evanhelistul Luca a scris că Domnul Isus a zis
lui Simon: “Simone, am să-ţi spun ceva.” «Spune, Învăţătorule,» i-a răspuns el.
(41) “« Un cămătar avea doi datornici: unul îi era dator cu cinci sute de lei, iar
celălalt cu cincizeci. (42) Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi.
Spune-Mi dar, care dintre ei îl va iubi mai mult?” » (43) Simon I-a răspuns:
399
«Consider că acela căruia i-a iertat mai mult». Isus i-a zis: “Drept ai judecat.”
(v.40-43)
În textul grecesc scrie cinci sute de dinari şi cincizeci de dinari. Cinci sute
de dinari era salarul unui muncivor de pe doi ani; iar, cincizeci de dinari era
salarul unui muncitor de pe două luni, pentru că un dinar era câştigul maxim al
unui muncitor de pe o zi de lucru. Şi, al doilea lucru pe care a dorit Domnul Isus
să-l facă era: să ia mahrama de pe ochii lui Simon pentru a-i putea arăta cele două
portrete: portretul sufletului lui şi portretul sufletului nepoatei lui.
Când un proprietar de seamă invita pe un musafir distins, codul manierelor
îl obliga să facă următoarele patru lucruri: Primul, să-i pună mâna pe umăr. Al
doilea, să-i dea sărutul păcii şi să zică “Pace ţie!” Al treilea, să-i spele picioarele
de praf, care era un semn de bun venit, pentru că în Israel se purtau sandale şi era
mult praf. Şi al patrulea, să-i pună câteva picături de ulei mirositor pe cap. O
asemenea parfumare obişnuia să se facă unui oaspete distins numai la ocazii
speciale, la sărbători mari şi în zile de festivitate (Ps.23:5)8. Toate aceste omiteri
ne arată, că invitaţia lui Simon era superficială şi că Mântuitorul nu avea nici un
preţ în ochii lui.
“Simone”, a continuat să-i spună Mântuitorul, întorcându-Se spre femeie
“vezi tu pe femeia aceasta?” Am intrat în casa ta şi nu Mi-ai dat apă pentru
spălat picioarele; dar ea Mi-a stropit picioarele cu lacrimile ei şi Mi le-a şters cu
părul capului ei. (45) Tu nu Mi-ai dat sărutarea; dar ea, de când am intrat, n-a
încetat să-Mi sărute picioarele. (46) Capul nu Mi l-ai uns cu ulei; dar ea Mi-a uns
picioarele cu mir. (47) De aceea îţi spun: Păcatele ei, care sunt multe, sunt
iertate; căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin, iubeste puţin.” (v.44-47)
Mântuitorul, deşi a dat la o parte învelitoarea de pe ochii lui Simon, ca să-
şi vadă adevărata stare; deşi i-a arătat că invitaţia pe care I-a făcut-o nu era decât
formală, pentru a-şi demonstra bunătatea înaintea oamenilor şi; cu toate că i-a scos
în evidenţă că, nici chiar această formalitate n-a putut s-o îndeplinească bine de
ochii celorlalţi farisei care erau de faţă, ca nu cumva aceştia să creadă că şi el I s-a
ataşat, totuşi Simon n-a văzut nimic din tot ce a făcut şi din tot ce i-a spus Fiul lui
Dumnezeu, pentru că i-au rămas solzii pe ochii sufletului şi păcatul neiertat.
Catolicii şi, chiar mulţi dintre protestanţi, interpretează greşit următoarele
cuvinte ale Mântuitorului pe care le-a spus lui Simon în legătură cu iertarea
femeii: “De aceea îţi spun: Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate: căci a iubit
mult. Dar cui i se iartă puţin, iubeşte puţin.” (v.47) Toţi aceştia cred că numai
celor ce li se iartă mult, Îl pot iubi mult pe Domnul Isus; iar celor ce li se iartă
puţin, Îl iubesc puţin. Şi aceştia mai susţin că, dacă Îl iubim pe Cristos mult, El ne
iartă mult; iar dacă Îl iubim puţin, ne iartă puţin9.
Mulţi cred că există o scală foarte mare a păcatelor, de la cele mai mici şi
până la cele mai mari, şi că iertarea acestor păcate, după mărimea lor, determină
cantitatea şi intensitatea dragostei celor iertaţi faţă de Domnul Isus. Numai că,
400
Mântuitorul nu este de acord cu această concepţie, fiindcă înaintea Lui şi cel mai
mic păcat poate fi tot aşa de fatal ca şi cel mai mare. Acesta este motivul pentru
care, pe El L-a costat acelaşi preţ suprem: viaţa Lui de Dumnezeu pentru toate
păcatele noastre fie mici, fie mari. Fie că omul se ineacă într-un bazin, fie că se
îneacă în ocean, moartea este aceeaşi, deşi diferenţa de apă este imensă. Tot astfel
şi infernul este acelaşi pentru toţi păcătoşii, indiferent de ce fel de păcat ne-am
făcut vinovaţi: desfrâul, crima sau minciuna. Ioan Teologul a scris în Apocalipsa:
“Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, urâcioşi, ucigaşi, desfrânaţi, vrăjitori,
închinători de idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul cu foc şi cu
pucioasă, adică moartea a două.” (21:8)
J.N. Geldenhuys, cât şi alţi comentatori care au explicat aceste cuvinte ale
Mântuitorului, au zis că este adevărat că o iertare sau o binefacere din partea
cuiva, cu cât este mai mare, cu atât ne face să-i fim mai recunoscători şi să-l
iubim mai mult. Numai că şi cel mai mic păcat pe care-l comitem, ne poate fi tot
atât de mare şi de fatal înaintea lui Dumnezeu ca şi cel mai mare şi ne poate
pecetlui destinul pentru veci de veci. Astfel, chiar şi iertarea unui păcat mic de
către Cristos, merită din partea noastră o recunoştinţă şi o dragoste infinită.
Şi, cu atât mai dăunătoare ne poate fi a doua concepţie: că dacă Îl iubim pe
Cristos mult, El ne iartă mult. Dragostea noastră în urma iertării şi a mântuirii este
gestul cel mai frumos şi natural înaintea lui Dumnezeu. Dar, în schimb, a ne folosi
de această dragoste cu scopul de-a trăi în păcat şi mai departe, în vederea altor
iertări, ar fi lucrul cel mai urât din partea noastră şi chiar un paradox care ar
demonstra contrariul, că noi nu-L iubim pe Cristos, de aceea nu-I facem voia10.
Domnul Isus când a zis cu glas de Dumnezeu către femeia care căuta în
mod intens mântuirea sufletului: “Iertate îţi sunt păcatele!” (v.48), Fariseii care
erau cu El la masă au început să murmure şi să zică între ei: “Cine este acesta de
iartă chiar şi păcatele?” (v.49) La cârtirea aceasta a fariseilor, Fiul lui Dumnezeu
a zis din nou femeii: “Credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace.” (v.50)
Aceasta era Maria, sora lui Lazăr, care a găsit ceva la picioarele
Mântuitorului, de aceea o vom găsi stând mereu la picioarele Lui şi ascultându-L
şi, de aceea o vom găsi încă o dată ungându-I picioarele, în preajma răstâgnirii;
dar nu numai picioarele, ci şi capul.
Şi, acesta era Simon leprosul, unchiul fraţilor: Maria, Marta şi Lazăr, care
n-a vrut să capituleze încă înaintea Mântuitorului, deşi l-a vindecat de o boală
incurabilă, deşi a văzut cum Domnul Isus a mântuit-o pe nepoată-sa şi, cu toate că
a auzit cum l-a înviat pe fiul văduvei din Nain cu acelaşi glas de Dumnezeu.
Simon fariseul a capitulat înaintea Mântuitorului după o luptă lăuntrică aprigă de
abia atunci când Fiul Celui Preaînalt l-a înviat pe Lazăr, nepotul lui, care deja
intrase în descompunere; şi când L-a invitat la a doua masă, care a avut loc cu şase
zile înainte de răstignire.
401
2. Op. cit. p. 95.
3. Op. cit.
4. Op. cit.
5. Op. cit. p. 94;
7. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. l, p. 359.
9. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. l, p. 360.
10. Geldenhuys, J.N., Commentary on the Gospel of Luke, p. 236.
402
403
Harta de pe timpul Domnului Isus
404
BIBLIOGRAFIE
Abrahams, Israel, Studies in Pharisaesm and the Gospels. First Series, 1917;
Second Series 1924. Cambridge University Press
Allegra, J.M., The Treasure of the Copper Scroll (Garden City, N.Y., 1960).
Allen, W.C., St. Matthew, (International Critical Commentary). Greek text.
London 1913.
Arnold, Eberhard,
The Early Christians, Baker Book House, Grad Rapids, Michigan, New
York 1979.
Salt and Light. Talks and Writings on the Sermon on the Mount, Rifton,
N.Y., The Plough Publishing House, 1967.
Avi-Yonah, M., Excavations in Jerusalem. Rewiew and Evaluation in Jerusalem
Revealed, ed. Y. Yadin, New Haven, London 1976.
Balmforth, H., St. Luke. Clarendon Bible, Oxford, 1930 School edition 1935.
Barclay, William,
The Gospel of Matthew - The Daily Study Bible, 2 vols.
The Gospel of Mark.
The Gospel of Luke.
The Gospel of John, 2 vols. Revised Edition, The Saint Andrew Press,
Edinburgh (1965) 1977.
The Revelation of John 2 vols, Edinburg 1965.
Beasley-Murray, G.R., The Book of Revelation (New Century Bible), Olophants,
Luisville, Ketucky, USA 1974.
Blaiklock, E.M., Out of the Earth, 1957.
Boice, J.M., Witness and Revelation in the Gospel of John, (Yondervan, Grad
Rapids, Michigan 1970.
Browning, W.R.F., St. Luke, (Torch Commentaries), London 1960.
Bruce, A.B., The Training of the Twelve, Edition IV, Kregel Publications, Grand
Rapids, Michigan 1988.
Bruce, F.F., The Gospel of John, Pickering Paperbacks, London 1983.
Buber, Martin, I and Thou, Edinburg 1937.
Bunaciu, I., Explicarea Evangheliilor, Bucureşti 1981.
Burney, C.F., The Poetry of Our Lord, Oxford, Clarendon Press, 1925.
Caird, G.B., St. Luke, Pelican Gospel Commentaries, Harmondsworth, Penguin,
1963.
Cairns, The Faith That Rebels, London: SCM, 1928.
Calvin, J., Lectures on the last Things, Grand Rapids, Michigan 1951.
Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, London, 1966, reprint 1981.
Canfield, L.H., The Early Persecution of the Christians, New York 1913.
405
Chesterton, G.K., The Everlasting Man, 1925.
Clement de Alexandria, Ante-Nicene Fathers, ten vols., reprint Grad Rapids,
1950.
Curtis, W.A., Jesus Christ the Teacher, London, Oxford, 1943.
Curtius, G., Griechischen Etymologie, Leipyig 1873.
Davis, J.D., The Westminster Dictionary on the Bible. London and New York,
1944.
Deissmann, A., Light from the Ancient East, translated by L.R. Strachan,
London, Hodder and Stoughton, 1910, New York 1927.
Diamandi, S.,
Activitatea şi Învăţătura, Vol. II, (Fiul lui Dumnezeu - Fiul Omului).
Editura Cartea Românească, Bucureşti 1942-1943.
Dicţionar Biblic, 2 vol., Societatea Misionară Română, editura Cartea
Creştină, Oradea 1995.
Dodd, C.H.,
Gospel and Law, Cambridge University Press, 1951.
Historical Tradition in the Fourth Gospel, University Press,
Cambridge 1963.
Interpretation of the Fourth Gospel, University Press, Cambridge 1953.
Edersheim, A., The Life and Times of Jesus The Messiah, 4th ed., vols. 2,
London (1886), reprinted London 1959.
Ellis, J.D., The Gospel of John, (The International Bible Commentary), USA
Zondervan Publishing House, Grand Rapids, Michigan, 1986.
Ellison, H.L., The Gospel of Matthew, (The International Bible Commentary),
USA Zondervan Publishing House, Grand Rapids, Michigan, 1986.
Eusebiu, Ecclesiastical History, Loeb Classical Library, New York (various
dates), for The Apostolic Fathers, Eusebius, Josephus, Philo, Pliny,
Plutarch, Strabo etc. These Volumes were consulted by W. Hendriksen.
Fairbairn, A.M., Studies in the Life of Christ, London, Hodder and Stoughton,
14th edition, 1907.
Finkel, A., The Pharisees and the Teacher of Nazareth, Leiden, Brill, 1964.
Frend, W.H.C., Martyrdom and Persecution in the Early Church, Garden City,
N. Y., Anchor Books, Doubleday and Company, Inc., 1967.
Geldenhuys, J.N., Commentary of the Gospel of Luke, (New London
Commentary) London, 1950.
Glubocovschi, N.N., Divorţul din cauza adulterului şi urmările lui după învîţătura
Mântuitorului, Petersburg 1895.
Godet, F., St. Luke. (A Commentary on The Gospels), Vol. I, Translated from the
Second French Edition by E.W. Shalders. A Fourth Edition, Edinburgh
(1864) 1887.
Goodspeed, E.J., An Introduction to the New Testament, Chicago 1937.
406
Graenewald, E.P., Die Evangelie volgens Markus (Kommentar op die Bybel,
Nuwe Testament, vol. II, Pretoria 1948.
Grosheide, F.W., Het Heilig Evangelie Volgens Johannes. Kommentaar op het
Nieuwe Testament, Ansterdam (1886) 1950.
Günther, Alexander, Ausfürliches Historisch-Kritisches Wörterbuch der
Grechischen Lehn- und Fremdwörter, Wien 1884.
Halley, H.H.,
Pocket Bible Handbook, Chicago, Illinois 1948.
Manual Biblic, Traducere din limba engleză de către Doru Motz 1983.
Harris, J.R., Side-lights on New Testament Research, London 1908.
Harrison, E., Viaţa lui Cristos. Traducere din limba engleză de către Doru Motz
1980.
Hendriksen, W.,
The Gospel of John, (New Testament Commentary). The Banner of
Truth, Edinburgh, Reprinted (1976) 1987.
Bible Survey, Grand Rapids, Michigan, third edition, 1961.
More than Conquerors, sixth edition, Grand Rapids, Michigan (1952)
1982.
Henry, Matthew, The Bethany Parallel Commentary, 1960. Jamieson/ Fausset/
Brown. Zondervan Publishing House, 1983.
Hermann Menge, Taschenwörterbuch der griechischen und deutschen Spache,
Berlin 1910.
Herodot, History. The Loeb Classical Library, New York, (various dates), has
been consulted by W. Hendriksen.
Howard, W.F., Christianity According to St. John, London 1943. Philadelphia
1964.
Iustin Martirul, Ante-Nicene Fathers, ten volumes, reprint Grand Rapids, 1950.
Jeremias, J., Die Wiederentdecung von Bethesda, Göttingen 1949.
Josephus, F., Jewish War, Antiquities, Against Apion. The Loeb Classical
Library has been consulted by W. Hendriksen.
Keim, Th., Geschichte Jesu von Nazara, 2 vol, Zürich, 1875.
Klausner, J., Jesus of Nazareth, (1925) London 1950.
Lange, J., Mark and John (in Commentary on the Holy Scriptures), edition Grand
Rapids, Michigan (no date).
Latham, H., Pastor Pastorum, Cambridge, Eng. Deighton Bell 1910.
Lenski, R.C.H., Interpretation of St. Mark's and St. Luke's Gospels, Columbus,
Ohio (1931), 1934.
Lewis, C.S., Miracles, New York, Macmillan, 1948.
Lightfoot, R.H.,
The John’s Gospel – A Commentary. University Press, Oxford (1956),
1961.
407
The Gospel Message of St. Mark, Oxford, Clarendon, 1950.
St. Matthew's Gospel, Oxford, 1947.
Lindars, B., Behind the Fourth Gospel, SPCK, London, 1971.
Loewe, Herbert, Pharisaism, Judaism and Christianity, Ed. W.O.E. Oesterley,
London, Sheldon, 1937. Vol. I.
Lopuhin, A.P.,
Istoria Biblică, Vol. V, Traducere de Nicodim, patriarhul României,
Bucureşti, 1946.
Comentar la Evanghelia după Matei, Traducere de Nicodim,
patriarhul României, Bucureşti, 1948.
MacGinley, L.J., Form-Criticism of the Synoptic Healing Narratives,
Woodstock, Md. Woodstock College Press, 1944.
MacNeil, A.H., The Gospel According to St. Matthew, Macmillan Commentary,
On the Greek Text, London, 1915.
Major, Manson and Wright, The Mission and Message of Jesus, 1938.
Manson, T.W.,
Judaism and Christianity, Vol. III, 1939.
The Teaching of Jesus, London, 1949.
Mayer, H.A.W., Critical and Exegetical Handbook to the Gospels of Mark and
Luke, Edinburgh (1631), 1880.
Milik, J.T., Discoverries in the Judean Desert, Vol. III, Oxford, 1962.
Montefiore, C.G.,
The Synoptic Gospels, London, Macmillan, Vol. I, 1927.
Some Elements of the Religious Teaching of Jesus, London, Macmillan,
1910.
Moore, G.F.,
Iudaism in the first Centuries of the Christian Era, Vol. III. Harvard and
Cambridge, (1927) 1932.
Iudaism, 2 vols., Cambridge, Mas., Harvard University Press, 1946.
Origen, Against Celsus, Ante-Nicene Fathers, ten volumes, reprint, Grand Rapids
1950.
Papini, G., Histoire du Christ, Paris 1922.
Philo, Questions and Answers, quoted by Eusebius „Preparation”.
On the Gherubim. The Loeb Classical Library from New York has been
consulted by W. Hendriksen.
Plummer, A., An Exegetical Commentary on the Gospel According to St.
Matthew, On the Greek text. Edinburg 1896. (Cambridge Greek Testament
for Schools and Colleges), Cambridge 1914.
Popovici, Petru, Dumnezeu există, 1985.
Porter, E.L., The Gospel of Luke. (The International Bible Commentary), USA
Zondervan Publishing House, Grand Rapids, Michigan, 1986.
408
Renan, Ernst, Viaţa lui Isus, Editura AMB, Bucureşti 1991.
Rengstorf, K,H., Theological Dictionary of the New Testament, Vol. IV, 1933.
Richardson, A., The Miracle – Stories of Gospels, London SCM, 1941.
Robertson, A.T.,
An Introduction to the Textual Criticism on the New Testament, New
York 1925.
Epochs in the Life of Jesus, New York, Scribners, 1920.
The Pharisees and Jesus, London, Duckworth, 1920.
Harmony of the Gospels, New York, 1930.
Word Pictures in the New Testament, Vol. I, New York and
London, 1930.
Ryle, J.C.,
The Gospel of Luke, Expository Thoughts on the Gospels. The Banner of
Truth Trust, Edinburgh, Edition 1985.
The Gospel of Mark England.
The Gospel of Matthew, England.
The Gospel of John, England.
Schmidt, K.L., The Church (1938). Eng. Trans., London 1950.
Short, S.S., The Gospel of Mark, (The International Bible Commentary) USA,
Zondervan Publishing House, Grand Rapids, Michigan 1986.
Singer, S., The Autorised Daily Prayer Book (London 1939).
Spurgeon, H., The Bethany Parallel Commentary, Jamieson/Fausset/Brown.
Yondervan Publishing House 1983.
Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, Bucureşti, 1953.
Stanley, J., Predica de pe Munte, traducere de Ţon Iosif, dactilografiată.
Suetonius, Life of Vespasian, Vol. VII.
Swete, H.B.,
The Gospel According to St. Mark, London, Macmillan
Commentary,(1898) 1913, Grand Rapids, 1956.
Studies in the Teaching of Our Lord, London, Hodder and Stoughton,
1903.
Tacitus,
Annals. For these The Loeb Classical Library from New York was
consulted by W. Hendriksen.
Talmud, The Babylonian (Translated by M.L. Rodkinson), Boston 1918,
London 1948.
Tasker, R.V.G., The Gospel According to St. Matthew, Tyndale New Testament
Commentaries, (Tyndale Press, London 1961).
Taylor, V., The Gospel According to St. Mark, Macmillan New Testament
Commentariers, London, 1953.
Tertulian, Against Marcion, On Baptism, Ante-Nicene Fathers, ten volumes,
409
reprint, Grand Rapids, 1950.
Trench, R.C.,
Synonysms of the New Tesatament, Edition Grand Rapids, 1948.
Parables, 2nd ed. (1888), 1948.
Trites, A.A., The New Testament Concept of Witness, Cambridge 1977.
Vine, W.E., The Gospel of John, (Oliphants, London 1948). The Bethany Parallel
Commentary, Jamieson/Fausset/Brown. Zondervan Publishing House,
1983.
Westcott, B.F., The Gospel According to St. John, (On the Greek Text)
Macmillan Commentary, London (1896). Two volumes (John Murray,
London 1908).1859.
Wilkinson, J., Jerusalem as Jesus knew it. London 1978.
Workman, H.B., Persecution in the Early Church: A chapter in the History of
Renunciacion, London, Charles H. Kelly, 1906, new Ed. 1960.
Zahn, Th., The Gospel of Matthew, Introduction to the New Testament, Leipzig,
1908. (Engl. tr., Edinburgh, 1909).
410

Dragomir Stancu-Studii Asupra Evangheliilor Vol. 3

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dragomir Stancu-Studii Asupra Evangheliilor Vol. 3

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

STUDII ASUPRA EVANGHELIILOR

Trei luni din al doilea an de misiune al Mântuitorului, de la Paşte la Rusaliile

Datoria unei biserici este să cunoască cele

Acest comentariu asupra celor patru Evanghelii şi Apocalipsei, care este

Am avut o mare dorinţă ca să cunosc îndeaproape viaţa şi învăţătura Fiului

Comentariile asupra Evangheliei după Matei

Comentariile asupra Evangheliei după Marcu

Comentariul Internaţional de critică al lui Ezra P. Gould, care este de

Comentariile asupra Evangheliei după Luca

Comentariile asupra Evangheliei după Ioan

Comentariile lui G.H. Macgregor, care este de mare însemnătate.

1 După aceea era o sărbătoare a iudeilor şi Isus S-a urcat la Ierusalim.

Capitolul cinci din Evanghelia după Ioan ne vorbeşte despre vindecarea

I. TIMPUL VINDECĂRII PARALITICULUI

Evanghelistul Ioan a scris: “După aceea era o sărbătoare a iudeilor şi Isus

II. LOCUL VINDECĂRII PARALITICULUI

Evanghelistul Ioan a scris: “În Ierusalim, lângă Poarta Oilor, este o

Ierusalimul din timpul Noului Testament

III. FELUL CUM LUCREAZĂ FIUL LUI DUMNEZEU

În această minune descoperim cel mai bine felul în care lucrează

Domnul Isus îl vindecă pe paralitic

IV. CE VA FACE CU NOI FIUL LUI DUMNEZEU ÎNTR-O ZI

Evanghelistul Ioan a găsit o adevărată delectare în a ne confrunta în fiecare

1. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 188;

10 Iudeii ziceau, deci, celui ce fusese vindecat: “Este ziua Sabatului; şi

I. ACUZAREA AUTORITĂŢILOR EVREIEŞTI

Frederik Bruce, ca şi alţi comentatori, a zis că Domnul Isus a făcut această

Aproape toţi comentatorii spun că această dispută a avut loc în curtea

1. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 238 – 239.

21 Într-adevăr, cum Tatăl înviază morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă

I. EL ERA FIUL OMULUI

II. DOMNUL VIEŢII

Mântuitorul a zis: “Într-adevăr, după cum Tatăl înviază morţii şi le dă

1. Buber, M., I and Thou, p. 66;

III. EL ESTE DOMNUL ÎNVIERII

Unii susţin că în Evanghelia după Ioan nu există nici o referinţă cu privire

Prerogativa de Judecător a avut-o în Vechiul Testament numai Dumnezeu.

1. Howard, W.P., Christianity According to St. John, p. 106 – 128;

30 Eu nu pot face nimic de la Mine Însumi: judec după cum aud; şi

Sunt două principii universale ale legii omeneşti pe care le găsim în

El a zis: “Este un Altul care mărturiseşte despre Mine şi ştiu că

II. IOAN BOTEZĂTORUL

Mântuitorul când a zis: “Nu că mărturia pe care o primesc Eu vine de la

III. LUCRĂRILE SALE

El a zis autorităţilor ecleziastice evreieşti: “Dar Eu am o mărturie mai

1. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 195.

IV. SFINTELE SCRIPTURI

Mântuitorul a spus autorităţilor ecleziastice evreieşti: “Cercetaţi

1. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 135, 141.

23 S-a întâmplat că într-o zi de Sabat, Isus trecea prin lanurile de grâu.

Acest text intitulat Spicele de grâu şi ziua Sabatului, ne arată două

I. ACUZAREA AUTORITĂŢILOR EVREIEŞTI ADUSĂ ÎMPOTRIVA

Ucenicii rup spice de grâu

II. APĂRAREA MÂNTUITORULUI

Masa cu punerea pâinilor înaintea Domnului

1. Robertson, A.T., Harmony of the Gospels, p. 44.

1 Isus a intrat din nou în sinagogă. Acolo se afla un om cu mâna uscată.

Acest text care ne vorbeşte despre Vindecarea omului cu mâna uscată, ne

I. OSTILITATEA AUTORTĂŢILOR EVREIEŞTI

Cărturarii şi fariseii pândesc pe Domnul Isus

II. CURAJUL EROIC AL MÂNTUITORULUI

Faptul că Domnul Isus a intrat în acea sinagogă, că a vindecat pe omul cu

Ruinele unei sinagogi de pe timpul Mântuitorului