Dragomir Stancu-Studii Asupra Evangheliilor Vol. 8

Editura CETATE DEVA
2011
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
STANCU, DRAGOMIR
Studii asupra Evangheliilor/ Dragomir Stancu.- Deva
:
Cetate Deva, 2008-
vol.
ISBN 978-973-1855-09-7
Vol. 8: - 2011. – ISBN 978-606-8205-11-3
Culegere text: Marioara Bogdan

Prepress: Şipoş Mioara
Tipar executat sub comanda

nr. 71 / 15 martie 2011
Tipografia Grafica Plus SRL Deva

Tel/Fax: 0254-219008, 229890
E-mail:office@graficaplus.ro
www.graficaplus.ro
STUDII ASUPRA
EVANGHELIILOR
Moto,
VIII
Datoria unei biserici este să Ultimele şi cele mai

cunoască cele patru mari patru zile din viaţa
Evanghelii, să li se umană a Mântuitorului:
conformeze, pentru că
Joi Îşi pregătea apostolii
pentru marea tragedie,
numai prin ele, ea reuşeşte
Vineri a fost judecat şi
să-L descopere pe Cristos răstignit,
ca Domn şi Mântuitor, şi Sâmbătă a zăcut în
primește prin jertfa Lui mormânt şi Duminică,
Fiul lui Dumnezeu a
viaţa şi fericirea eternă.
înviat.
Tot astfel şi datoria unei
naţiuni este să cunoască
cele patru Evanghelii,
fiindcă Fiul lui Dumnezeu
ne-a oferit în trei ani de
slujire mai multă lumină
decât a reuşit omenirea s-
o acumuleze în milenii
întregi de civilizaţie.
Stancu Dragomir
Sunt recunoscător următorilor fraţi pastori care m-au ajutat în această
lucrare grea, prin încurajări şi prin faptul că mi-au împrumutat din
comentariile lor de care aveam nevoie, fie asupra Evangheliilor, fie
asupra Apocalipsei: Fratelui Truţa Ioan, pastorul Bisericii ”Speranţa”
din Arad; Cure Simion, care a plecat din Arad în Statele Unite ale
Americii; Drăgoi Cornel, tot din Arad şi care, de asemenea a plecat în
SUA; Mânzat Ştefan, care a plecat din Biserica ”Aradul Nou” în
Australia; Riviş Tipei Pavel, pastor la Arad şi preşedinte al Cultului
Penticostal; Talpoş Vasile, rectorul Universităţii Baptiste din Bucureşti;
Crişan Gavril, pastor la Făget, care locuieşte acum în Australia;
Lăpugean Ioan, pastor la Făget; Câmpean Ioan, pastor la Ploieşti; David
Nicola, pastorul bisericii din Lugoj; Tuţac Laurenţiu, senior, pastor la
Coştei, cât şi lui Tuţac Ionel, junior pastor tot la Lugoj; pastorului
Clintoc Viorel, care a plecat din Beiuş în SUA; pastorului Giura Ioan din
Aiud; doctorului Negrulescu Ioan din Deva; profesorului de limba engleză
Lepădătoni Tiberiu; doctoriţei Gui Dorina din Oradea, stabilită în SUA;
bibliotecarei Facultăţii de Medicină din Cluj, Şerbănescu Elisabeta;
Andreea Derţa din Târgu Mureş; Botoroagă Ioan şi Mariana din Austria;
Ceteanu Ovidiu din Deva; Bogdan Maria din Deva; Bogoiu Mircea și
Corina din Deva; Matia David și Susana din Deva; Raich Robert din
Simeia și altora.
DIN PARTEA FOSTULUI PREȘEDINTE AL CULTULUI
CREŞTIN BAPTIST
cest comentariu asupra celor patru Evanghelii şi asupra

A Apocalipsei este scris sub formă de studii şi cuprinde în total 12
volume este documentat şi complex. El este util pentru toate
categoriile de oameni: pastori şi colaboratori ai acestora, credincioşi şi
necredincioşi. Limbajul lui este simplu şi adecvat maselor largi. Iar
stilul lui este uşor de asimilat, cald şi atractiv.
Eu îl cunosc pe autor, nu numai pentru că am fost preşedinte al
Cultului Baptist, dar şi fiindcă suntem prieteni. Fratele Dragomir a
fost pastor la Arad, cartierul Gai. El a făcut naveta de la Deva la Arad,
o distanţă de 150 km, timp de 13 ani. De mai multe ori am intervenit
la autorităţi ca să-i acorde intrarea în oraş, numai că orice încercare a
fost zadarnică. Astfel, fratele Dragomir a trebuit să se transfere la
Aiud.
În ce priveşte lucrarea fratelui Dragomir, tot ce am putut să fac
pentru ea într-un regim ateist, a fost să-i aprob xeroxarea primelor trei
volume din Studii asupra Evangheliilor, în 80 de exemplare pentru
uz intern, să le putem avea pentru seminarişti şi pastori.
Volumele acestea, scrise atât de meticulos şi documentat, arată
cât de asiduă şi îndelungată a fost munca autorului. Dar, mulţumim
Domnului că a sosit timpul ca fratele Dragomir să se bucure de rodul
muncii lui şi, împreună cu el, toţi aceia care vor citi această lucrare sau
vor asculta predici rostite din ea.
Dacă comentariile asupra celor patru Evanghelii acoperă un
mare gol în ce priveşte cunoaşterea acestora, atunci, cu atât mai mult,
comentariile asupra Apocalipsei ne sunt mai necesare, fiindcă sunt
clare şi documentate. Ele sunt în cea mai mare concordanţă cu
învăţătura noastră. Eu le apreciez foarte mult şi le recomand tuturor
celor ce-L iubesc pe Domnul Isus, vor să meargă pe urma paşilor Lui
şi-L aşteaptă să vină.
Mihai Huşanu
preşedinte între anii 1984 - 1988
Prezentare,
din partea lui Pavel R. Tipei, Preşedinte al Cultului Creştin
Penticostal şi profesor la Facultatea Penticostală din Arad.
ă bucur că am onoarea să fac prezentarea acestei lucrări vaste,
M intitulată Studii asupra Evangheliilor în nouă volume şi Studii
asupra Apocalipsei în trei volume, a pastorului Stancu
Dragomir, care a pastorit biserica din Arad Gai şi a muncit aproape 50
de ani la realizarea acestor cărți.
Aceste comentarii, care sunt scrise în forma de studii, sunt foarte
documentate, deoarece au la bază informațiile celor mai documentați
comentatori, provenind din diferite confesiuni; faptul acesta ni-l
demonstrează însăşi bibliografia şi referințele bibliografice. Valoarea
acestei lucrări constă şi în faptul că ea reconstituie fiecare text din cele
patru Evanghelii şi Apocalipsa din toate punctele de vedere: istoric,
geografic, bibliologic etc, cât şi ordinea evenimentelor care s-au
succedat în viața Mântuitorului.
Comentariile asupra Evangheliilor sunt deosebit de importante,
dar şi mai necesare ne sunt comentariile asupra Apocalipsei, fiindcă
acestea sunt foarte docmentate şi fiindcă Apocalipsa a început să fie
Cartea vremii noastre.
Nu numai Cultul Creştin Baptist se bucură de această lucrare,
ci şi credincioşii din Cultul nostru Penticostal. Am achiziționat aceste
comentarii şi pentru Biblioteca facultății noastre de teologie
pentecostale din Arad, considerându-le strict necesare.
Mulțumim Domnului că i-a pus la inimă fratelui Dragomir să
scrie această lucrare atât de complexă şi de documentată, şi că i-a
ajutat mai mult de 40 de ani s-o termine, pentru ca noi, la fel ca mulți
alții, să ne bucurăm de ea.
Recomand tuturor acelor care doresc să cunoască mai bine
viaţa şi învăţătura Mântuitorului din cele patru Evanghelii şi
Apocalipsa, să citească aceste comentarii şi să răspândească şi
altora lumina din ele.
Arad 2010,
Pavel R. Tipei
CUVÂNT ÎNAINTE
m avut o mare dorinţă să cunosc îndeaproape viaţa şi

A învăţătura Fiului lui Dumnezeu din cele patru Evanghelii, cât
şi Apocalipsa. Pentru a-mi realiza această dorinţă a trebuit să
cercetez mai mult de patruzeci de ani cele mai bune comentarii. După
ce am pătruns în tezaurul şi misterul vieţii şi al învăţăturii
Mântuitorului, cât şi în cel al Apocalipsei, Duhul Sfânt mi-a sădit în
inimă şi o altă dorinţă: să scriu aceste două lucrări intitulate Studii
asupra Evangheliilor şi Studii asupra Apocalipsei, care se cuprind în
douăsprezece volume, fiecare volum având având circa 400 de pagini:
nouă volume asupra celor patru Evanghelii şi alte trei asupra
Apocalipsei.
Primele patru volume din Evanghelii, fratele Ieremia
Hodoroabă le-a transmis la postul de radio Monte Carlo atât el
personal, cât şi prin colaboratorii lui. Iar, după revoluţie, am continuat
să le transmit şi la postul de radio teritorial din Târgu Mureş, care s-a
extins pe cinci judeţe. Acesta este motivul pentru care am compus
aceste lucrări în aşa fel, încât să poată fi citite direct şi la radio.
Primele trei Evanghelii se numesc Evangheliile Sinoptice.
Cuvântul sinoptic înseamnă în limba greacă “a vedea împreună".
Ceea ce ne arată că un anumit text, dintr-o asemenea Evanghelie,
atinge numai o anumită latură din ceea ce a făcut sau a zis
Mântuitorul; şi că de abia toate trei Evangheliile Sinoptice la un loc,
ne oferă tabloul întreg cu toate detaliile lui. Acesta este motivul pentru
care am făcut în prezenta lucrare armonizarea textelor după lucrările
intitulate A Harmony of the Gospels a lui A.T. Robertson, E.
Robinson, G.W. Clark, E.J. Goodspeed şi The Westminster
Dictionary of the Bible a lui J.D. Davis.
Apoi, un alt lucru de bază, pe care am dorit să-l ating în această
lucrare este să redau în ordine evenimentele care s-au succedat în viaţa
Mântuitorului, pentru că, numai studiindu-I viaţa şi învăţătura, în
raport cu depănarea firului ei, aşa cum ne-o redau cele patru
Evanghelii şi, având în vedere circumstanţele în care Se afla Fiul lui
Dumnezeu, putem să înţelegem cu mult mai bine viaţa şi învăţătura
Lui sublimă.
Acesta este unul din motivele pentru care se recomandă
cititorilor, să citească la rând studiile acestor volume şi volumele
acestor lucrări. Şi, un alt motiv pentru care se recomandă cititorilor să
studieze la rând aceste lucrări, constă în faptul că ele sunt scrise în aşa
fel, încât studiile lor se completează şi se explică progresiv unele pe
altele.
Ţinta mea, în acestă lucrare este să vin în ajutorul tuturor celor
care vor ajunge în contact cu ea, ca cei care nu L-au cunoscut pe Fiul
lui Dumnezeu, să-L cunoască şi să-L accepte ca Mântuitorul lor
personal, iar cei care L-au cunoscut, să-L cunoască mai bine, să-L
iubească mai mult şi să-L urmeze mai îndeaproape.
Dacă am ajuns în acestă lucrare la o lumină oarecare asupra
vieţii şi a învăţăturii Mântuitorului, se datorează foarte mult faptului
că mulţi dintre cei mai mari comentatori de-a lungul celor douăzeci de
secole şi-au dedicat toată viaţa studierii, meditaţiei şi rugăciunii.
Astfel, ei au aşternut în comentariile lor tot ce Duhul Sfânt a oferit
minţii şi sufletului lor uman şi ei au putut să-L înţeleagă.
Asupra celor patru Evanghelii s-a scris foarte mult, îndeosebi
asupra Evangheliei după Ioan. Redăm aici comentariile cele mai
importante care stau la baza acestei lucrări:
Comentariile asupra Evangheliei după Matei

Comentariul Internaţional de critică al lui W.C. Allen, care
este mai mult pentru teologi decât pentru cititorii de rând. Explicarea
Testamentului grecesc al lui A.B. Bruce, care este o lucrare plină de
lumină. Comentariul Biblic Internaţional al lui F.F. Bruce care este
documentar. Comentariul lui A.H. MacNeil care este alcătuit pe baza
textului grecesc şi este unul dintre cele mai bune comentarii.
Comentariul asupra Evangheliei după Matei şi Comentariul
Internaţional de critică asupra Evangheliei după Luca de Alfred
Plummer, care sunt de mare ajutor. Comentariul lui T.H. Robinson,
care este de o mare însemnătate. Comentariul lui J. Moffatt asupra
celor patru Evanghelii care, de asemenea este de mare însemnătate.
Comentariul lui C.G. Montefiore asupra celor trei Evanghelii
Sinoptice, care este unul dintre cele mai importante comentarii, numai
că uneori este foarte tulburător. El era un evreu liberal, de aceea şi
comentariul lui este foarte interesant. Comentariul lui William Barclay
asupra celor patru Evanghelii care este nou şi documentar.
Comentariul lui J.C. Ryle asupra celor patru Evanghelii. Comentariul
lui D.B.J. Campbell asupra Evangheliilor Sinnoptice. Comentariul lui
A. Edersheim asupra celor patru Evanghelii. Comentariul lui A.P.
Lopuhin și altele.
Comentariile asupra Evangheliei după Marcu
Comentariul Internaţional de critică al lui Ezra P. Gould, care
este de mare importanţă. Comentariul lui A.E.J. Rawlinson, care este
unul dintre cele mai bune comentarii englezeşti. Comentariul lui
Harvie Branscomb care este foarte voluminos. El este mai degrabă
pentru seminarii şi colegii decât pentru cititorii de rând. Comentariul
lui H.B. Swete, care a fost scris pe baza textului grecesc şi publicat în
anul 1898. El este unul dintre cele mai mari comentarii din toate
timpurile şi este încă indispensabil. Comentariul lui Vicent Taylor,
care este cel mai monumental comentariu pentru seminarii şi colegii.
El a fost publicat în anul 1952. Comentariul lui R.H. Lightfoot care
este o lucrare nouă. El este mai degrabă pentru seminarii şi colegii
decât pentru cititorii de rând. Comentariul lui Austin Farren care, de
asemenea este o lucrare nouă şi mai degrabă pentru seminarii şi
colegii decât pentru cititorii de rând. Comentariul lui William
Hendriksen și altele.
Comentariile asupra Evangheliei după Luca
Comentariul lui I.M. Creed, care a fost scris pe baza textului
grecesc. Comentariul lui H. Balmforth, care este un comentariu
excelent. Comentariul lui Macmilan, care a fost scris pe baza textului
grecesc. Comentariul lui W. Manson, care este un comentariu
excepțional. Comentariul teologului elveţian Fridric Louis Godet în
două volume. Comentariul pentru profesori și studenți asupra
Evanghliilor Sinoptice al lui D.B.J. Campbell. Comntariul lui A.
Edersheim asupra celor patru Evanghelii și altele.
Comentariile asupra Evangheliei după Ioan

Comentariul lui G.H. Macgregor, care este de mare
însemnătate. Comentariul lui B.F. Westcott care este un comentariu
voluminos şi bun. El a fost scris pe baza textului grecesc.
Comentariul Internaţional de critică al lui J.H. Bernard, care este
foarte valoros. Explicarea Testamentului grecesc de Marck Dods,
care este plină de lumină. Comentariul lui Fredric L. Godet care este
cel mai renumit dintre comentariile mai vechi. Comentariul lui C.K.
Barrett, care este cel mai apreciat şi util pentru seminariile din lumea
întreagă. Comentariul lui E.F. Scott, care este un comentariu excelent.
Comentariul lui R.H. Strachan, care este de o mare valoare.
Comentariul lui W.F. Howard, care este un comentariu excepţional.
Comentariul lui C.H. Dodd, care este un comentariu plin de lumină.
Comentariul lui B. Basil Redlich, care este un comentariu de mare
însemnătate. Comentariul lui F.F. Bruce, care este documentar.
Comentariul lui W. Hendriksen, care este plin de lumină şi devoţiune,
și altele.
În aceste nouă volume, scrise asupra celor patru Evanghelii, am
consultat peste o sută de comentatori, dintre care cei mai mulţi erau
doctori şi profesori în teologie.
Noi vom studia Evangheliile şi Apocalipsa după traducerea
revizuită a lui D. Cornilescu. Dar, ca să putem pătrunde cât mai mult
în adevăratul înţeles al Cuvântului lui Dumnezeu, a trebuit să mă
folosesc de următoarele versiuni ale Bibliei: Standardul Nou
American (New American Standard Bible), Versiunea Autorizată a
lui King James (Autorised King James Version), Versiunea
Internaţională Nouă (New International Version), Versiunea
Standardul Revizuit (Revised Standard Version), Versiunea Curentă
(New Life Version) şi Versiunea lui James Moffatt (James Moffatt
Version), care sunt traducerile englezeşti şi americane; de versiunea
lui Martin Luther din limba germană, de versiunea rusească şi de
textul grecesc Nestle.
Când am început să scriu această lucrare nu se zărea nici o
licărire de speranţă pentru a o tipări. De abia când am ajuns la
jumătatea volumului cinci şi s-au revărsat zorile libertăţii după căderea
comunismului ateu, am început să zăresc o asemenea speranţă.
Volumul opt l-am terminat în octombrie 2007.
Autor
1. PREGĂTIREA PENTRU SĂRBĂTOAREA PAŞTELOR
Marcu 14 : 12 – 16
12 În ziua dintâi a sărbătorii Azimilor, când jertfeau Paştele,
ucenicii lui Isus I-au zis: „Unde vrei să ne ducem să-Ţi pregătim ca
să mănânci Paştele?”
13 El i-a trimis pe doi din ucenicii Săi și le-a zis: „Duceţi-vă în
cetate; acolo veţi întâlni un om ducând un ulcior cu apă; mergeţi
după el.
14 Unde va intra el, spuneţi stăpânului casei: «Învăţătorul
zice: ‚Unde este camera de oaspeţi, în care să mănânc Paştele cu
ucenicii Mei?‟»
15 Şi vă va arăta o cameră mare de sus, aşternută gata: acolo
să pregătiţi Paştele pentru noi.”
16 Ucenicii au plecat, au ajuns în cetate şi au găsit aşa cum le
spusese El; şi au pregătit Paştele.
Matei 26 : 17 – 19
17 În ziua dintâi a sărbătorii Azimilor, ucenicii au venit la Isus
şi I-au zis: „Unde vrei să-Ţi pregătim să mănânci Paştele?”
18 El le-a răspuns: „Duceţi-vă în cutare cetate la cutare om şi
spuneţi-i: „Învăţătorul zice: «Vremea Mea este aproape; voi face
Paştele cu ucenicii Mei în casa ta.»”
19 Ucenicii au făcut cum le poruncise Isus şi au pregătit
Paştele.
Luca 22 : 7 – 13
7 Ziua sărbătorii Azimilor în care trebuiau jertfite Paştele a
venit.
8 Şi Isus i-a trimis pe Petru şi pe Ioan şi le-a zis: „Duceţi-vă şi
pregătiţi-ne Paştele, ca să mâncăm.”
9 „Unde vrei să-l pregătim?” L-au întrebat ei.
10 El le-a răspuns: „Iată, când veţi intra în cetate, vă va ieşi
înainte un om ducând un ulcior cu apă; mergeţi după el în casa în
care va intra
11 şi spuneţi stăpânului casei: „Învăţătorul îţi zice: «Unde este
camera de oaspeţi în care să mănânc Paştele cu ucenicii Mei?»
12 Şi vă va arăta o cameră mare de sus, aşternută gata: acolo
să pregătiţi Paştele.
13 Ei au plecat şi au găsit aşa cum le spusese El. Şi au pregătit
Paştele.
Armonizat
1 În ziua dintâi a sărbătorii Azimilor, când jertfeau Paştele,
(Mc.v.12) ucenicii au venit la Isus şi I-au zis: „Unde vrei să-Ţi
pregătim să mănânci Paştele?” (Mt.v.17)
2 El i-a trimis /pe Petru şi pe Ioan şi le-a zis: (Lc.v.8)/
„Duceţi-vă în cetate; acolo veţi întâlni un om ducând un ulcior cu
apă; mergeţi după el. (Mc.v.13)
3 Unde va intra el, spuneţi stăpânului casei: (Mc.v.14)
«Învăţătorul zice: ‚Vremea Mea este aproape; voi face Paştele cu
ucenicii Mei în casa ta. (Mt.v.18) Unde este camera de oaspeţi?‟»
(Lc.v.11)
4 Şi vă va arăta o cameră mare de sus, aşternută gata: acolo să
pregătiţi Paştele pentru noi.” (Mc.v.15)
5 Ucenicii au plecat, (Mc.v.16) au găsit aşa cum le spusese El
şi au pregătit Paştele. (Lc.v.13)
Este interesant şi semnificativ faptul că, Fiul lui Dumnezeu a

fost răstignit chiar la Paşte, care era sărbătoarea cea mai sacră a lui
Israel, chiar în capitala acestui popor, care se pretindea că era poporul
Celui Preaînalt şi chiar atunci când Ierusalimul era ticsit de pelerini
evrei, veniţi din toate părţile lumii.
În acest text intitulat Pregătirea pentru Sărbătoarea Paştelor,
ne vom ocupa de patru lucruri: însemnătatea sărbătorii, identificarea
proprietarului casei în care s-a ţinut Cina Pascală şi s-a instituit Cina
Domnului, lucrurile pregătite şi sacrificarea mieilor în curtea
Templului.
Să luăm mai întâi
I. ÎNSEMNĂTATEA SĂRBĂTORII
Evanghelistul Matei a scris: „În ziua dintâi a sărbătorii
Azimilor, ucenicii au venit la Isus şi I-au zis: «Unde vrei să-Ţi
pregătim să mănânci Paştele?»” (v.17)
Sărbătoarea Azimilor, nu era una şi aceeaşi cu Sărbătoarea
Paştelor, ci erau două sărbători diferite, care se celebrau în aceeaşi
seară de 14 Nisan. Sărbătoarea Azimilor, care era mai mică şi cădea în
13 Nisan, se ţinea în seara Pascală împreună cu Sărbătoarea
Paştelor, pentru că era sezonul lucrului şi fiindcă Sărbătoarea Paştelor
era o sărbătoare mare care dura 7 zile şi în care nu se lucra1.
În Sărbătoarea Azimilor, pe data de 14 Nisan, respectiv joi în
anul răstâgnirii Mântuitorului, evreii făceau dimineaţa două lucruri:
înlăturau din case până şi cea din urmă rămăşiţă de aluat dospit şi
pregăteau azima. Capii caselor practicau atunci ceremonialul căutării
aluatului vechi. Ei aprindeau o candelă şi căutau cu ea solemn în
fiecare colţişor şi crăpătură, ca nu cumva să rămână undeva o
firimitură de pâine dospită. Acest ceremonial al curăţării aluatului
dospit, cât şi întreaga sărbătoare a azimilor, comemora evenimentul
cel mai mare din istoria lui Israel: eliberarea lui din robia egipteană.
El avea în vedere acel moment, când israeliţii au plecat din Egipt, atât
de repede, încât nu era timp nici măcar să li se dospească aluatul.
(Exod 12:3) La primul Paşte, care s-a ţinut în Egipt, s-a folosit azima
fiindcă ea, cocându-se repede, evreii au putut-o mânca şi porni la
drum. Azima amintea evreilor de acea noapte, când ei au fost eliberaţi
rapid din robia egipteană. Apoi, după concepţia evreilor, aluatul
dospit era simbolul coruperii şi al stricăciunii, fiindcă ei asemănau
aluatul, prin fermentarea lui, cu putrefacţia şi stricăciunea. Înainte ca
stăpânii caselor să înceapă ceremonialul căutării aluatului dospit,
rosteau următoarea rugăciune: „Binecuvântat să fii Tu, Iehova,
Dumnezeul nostru, Împăratul Universului, care ne-ai sfinţit prin
poruncile Tale şi ai poruncit să dăm afară aluatul vechi.” Şi, la
sfârşitul căutării, stăpânul casei zicea în rugăciune: „Tot aluatul care a
mai rămas, nevăzându-l, să fie considerat ca un fir de praf sau, chiar
nul.” 2
Sărbătoarea Paştelor arăta o altă parte, mai importantă decât
Sărbătoarea Azimilor, care a avut loc tot la eliberarea poporului evreu
din robia egipteană şi anume: Mielul Pascal, după care a primit
numele de Sărbătoarea Paștelor. Când Dumnezeu a lovit ţara
Egiptului cu ultima plagă, care era cea mai grea dintre cele zece,
secerând prin îngerul morţii pe
toţi întâii născuţi de parte
bărbătească ai egiptenilor,
faraon s-a văzut obligat să lase
poporul evreu să plece. Pentru
ca îngerul nimicitor să nu
lovească și pe evrei, Moise a
poruncit ca fiecare familie de
evrei, să înjunghie un miel şi
cu sângele lui să ungă uşciorii
uşii, ca atunci când va trece
îngerul morţii şi va vedea pe
uşciorii uşii sânge de miel, să
nu intre în acea casă ci,
Ungerea uşciorilor uşii cu sângele mielului pascal

trecând mai departe, să cruţe viaţa copiilor lor. Mielul Pascal
constituia centrul acestei sărbători. (Exod 12:21-23) Acesta era
motivul pentru care ea a primit numele de Paşte, de la evreiescul
pasha, „a trece” de la trecerea îngerului morţii. Paştele se celebra cu
cea mai mare sfinţire şi curăţie de inimă, de aceea, în întreaga lui
durată de 7 zile, nu se putea mânca pâinea, decât azima şi în fiecare
dimineaţă a celor 7 zile, se aducea ca jertfă de curăţare, prin ardere de
tot: un ied, un berbec, doi junci şi şapte miei.3
Ne dăm seama, cât de vie era acea imagine în mintea Fiului lui
Dumnezeu, atunci când S-a aşezat la masă ca să celebreze pentru
ultima dată această sărbătoare, ştiind că El era adevăratul Miel Pascal,
al cărui sânge urma să fie vărsat după 15 ore, pentru iertarea,
curățarea şi mântuirea tuturor oamenilor care vor crede în El!
După lege, mielul pascal se putea mânca numai în curţile
Templului. Dar, mai târziu, când mulţi pelerini veneau să celebreze
Paştele la Ierusalim, lucrul acesta a devenit imposibil. Rabinii au
acceptat ca mielul pascal să se poată mânca şi în afara templului şi,
chiar dincolo de zidurile Ierusalimului, deoarece această capitală
devenea neîncăpătoare pentru mulţimea pelerinilor evrei care veneau,
nu numai din întreg Israelul, dar şi din multe alte ţări în care erau
împrăştiaţi. Acesta era motivul pentru care rabinii au stabilit: ca şi alte
sate din jurul Ierusalimului, precum Betania şi Betfaghe, să slujească
pelerinilor în scopuri religioase.4
Prin faptul că Betania, în care se afla Domnul Isus în zilele de
miercuri şi joi, aşa cum reiese din text, era considerată ca loc legal de
şedere şi celebrare a sărbătorii Paştelui, asemenea Ierusalimului,
ucenicii L-au întrebat pe Mântuitorul, având în vedere aceste două
localităţi: „Unde vrei să-Ţi pregătim să mănânci Paştele?”
(Mt.v.17),5 Fiul lui Dumnezeu le-a răspuns: „Duceţi-vă în cetate,”
(Mt,v,18) ceea ce înseamnă la Ierusalim.
Istoricul evreu, Iosif Flavius, ne realatează că la fiecare Paşte se
sacrificau peste 250.000 de miei şi că, veneau la Ierusalim de la două
milioane şi jumătate la trei milioane de pelerini.6
Pelerinii când mergeau spre Ierusalim cântau psalmii 120-134,
care se numeau Psalmi de rang. Iar, atunci când pelerinii ajungeau la
capătul călătoriei şi începeau să urce colina Templului, cântau
psalmul22.7
În al doilea rând, ne vom ocupa de
II. IDENTIFICAREA PROPRIETARULUI CASEI ÎN
CARE S-A ŢINUT CINA PASCALĂ ŞI S-A
INSTITUIT CINA DOMNULUI
Evangheliştii sinoptici L-au redat pe Domnul Isus spunând, îi
cităm armonizat:
2 El i-a trimis /pe Petru şi pe Ioan şi le-a zis: (Lc.v.8)/
„Duceţi-vă în cetate; acolo veţi întâlni un om ducând un ulcior cu
apă; mergeţi după el. (Mc.v.13)
3 Unde va intra el, spuneţi stăpânului casei: (Mc.v.14)
«Învăţătorul zice: ‚Vremea Mea este aproape; voi face Paştele cu
ucenicii Mei în casa ta. (Mt.v.18) Unde este camera de oaspeţi?‟»
(Lc.v.11)
4 Şi vă va arăta o cameră mare de sus, aşternută gata: acolo să
pregătiţi Paştele pentru noi.” (Mc.v.15)
Unul, dintre lucrurile cele mai mari, care a caracterizat viaţa
umană a Domnului Isus era, că a înfruntat moartea cu un calm
desăvârşit şi cu o pace sufletească perfectă, deşi ştia că răstignirea
cea crudă Îi era foarte aproape, doar peste 15 ore. Faptul acesta îl
observăm în versetele citate din organizarea pe care a făcut-o cu o
delicateţe desăvârşită în legătură cu Masa Pascală şi instituirea Cinei
Domnului.8
Când ucenicii L-au întrebat pe Domnul Isus, unde voia să I se
pregătească Paştele, El, trimiţându-i pe Petru şi pe Ioan la Ierusalim,
le-a zis: „Duceţi-vă în cetate; acolo veţi întâlni un om ducând un
ulcior cu apă; mergeţi după el. (14) Unde va intra el, spuneţi
stăpânului casei: «Învăţătorul zice: ,Unde este camera de oaspeţi, în
care să mănânc Paştele cu ucenicii Mei?‟»” (Mc.v.13-14) Toţi
comentatorii văd în omul cu ulciorul un semn uşor de-a identifica
casa, în care Domnul Isus urma să ia Masa Pascală şi să instituie Cina
Domnului. În Israel, căratul apei de către un bărbat, era un lucru
neobişnuit, pentru că în Orientul întreg numai femeile aveau datoria să
aprovizioneze casa cu apă. Dacă cineva ar fi văzut un bărbat, ducând
un ulcior cu apă, l-ar fi luat în derâdere şi bătaie de joc.9
Comentatorii explică semnul cu ulciorul în două feluri. Unii
spun că Domnul Isus n-a lăsat problema Mesei Pascale şi a Cinei
Domnului până la ultimul moment, ci ar fi aranjat dinainte cu un
prieten din Ierusalim să celebreze Cina Pascală în casa lui. Apoi, tot
aceşti comentatori zic că, Domnul Isus ar fi stabilit cu proprietarul
casei două semne, cu scopul să ascundă de Iuda cu ajutorul lor locul în
care urma să celebreze Cina Pascală, pentru a nu fi arestat în timpul ei:
unul era semnul trimiterii unui slujitor după apă cu un ulcior la un
anumit izvor şi la un anumit timp; şi un alt semn ar fi fost următoarea
parolă: „Învăţătorul zice: «Vremea Mea este aproape.»” (Mt.v.18)
Tot aceşti comentatori spun că, în acest scop, Domnul Isus nici n-a dat
ucenicilor numele proprietarului casei pentru a nu-l afla Iuda.10
Interpretarea aceasta nu este verosimilă, pentru că Domnul Isus nu
avea nevoie de nici o parolă, de care se folosesc numai ofiţerii
superiori în timpul războaielor.11
Alţi comentatori explică cuvintele: omul cu ulciorul, ca un
semn al atotştiinţei Domnului Isus şi al puterii Lui de-a conduce
oamenii care se lasă călăuziţi de El. Ucenicii, Petru şi Ioan, pe care i-
a trimis Mântuitorul, I-au văzut din nou atotştiinţa de Dumnezeu că El
cunoştea toate lucrurile, până la cele mai mici detalii, chiar şi pe cele
din viitor. Ei au rămas uimiţi când l-au întâlnit pe omul cu ulciorul şi
când, luându-se după el, au văzut marea cameră de sus mobilată şi
pregătită pentru Cina Pascală. Ei au rămas, cu atât mai uimiţi, când
au înţeles că dumnezeiescul lor Învăţător, a pus în mintea
proprietarului casei gândul ca, nu numai să-şi trimită servitorul după
apă, în ciuda obiceiului, dar să-l trimită exact chiar la locul şi timpul
potrivit pentru a se putea
întâlni cu el; şi că Domnul
Isus a condus mintea acestui
proprietar, ca să nu-şi
închirieze camera până în
ultimul moment când avea El
nevoie de ea, cu toate că
Ierusalimul era ticsit şi mulţi
aveau nevoie de o asemenea
cameră. Apostolii, Petru şi
Ioan, văzând atotştiinţa
dumnezeiescului lor Învăţător,
s-au mirat, dar, totodată s-au
umplut și de întristare, pentru
că această cunoaştere
dinainte, le garanta că şi
prezicerea crucificării Lui
Coenaculum. Camera unei clădiri mari de pe
Muntele Sionului, în care se crede că Mântuitorul urma să se împlinească cu cea
a instituit Cina Domnului. mai mare exactitate.12
Aproape, toţi
comentatorii de renume
mondial ca A. Edersheim, W.
Barclay, A.T. Robertson, W.
Hendriksen, D.B.J. Campbell,
Coenaculum. Camera de sus.

S.S. Short, F.W. Farrar şi
Coenaculum. Camera de sus.

mulţi alţii spun că, proprietarul casei, în care Domnul Isus a mâncat
ultimul miel pascal şi a instituit Cina Domnlui, era tatăl
Evanghelistului Marcu.13 Iar, alţi comentatori n-au putut să spună
altceva, decât ce a zis Th. Zahn: „Eu nu vreau să afirm că omul cu
ulciorul era un slujitor al tatălui Evanghelistului Marcu, dar nici nu
vreau să infirm lucrul acesta.” 14
Casele evreieşti, cele mai bune şi mai mari, erau cu etaj. În
camerele de sus se urca pe nişte trepte exterioare, pentru a nu fi
deranjate camerele
de jos. Camerele de
sus, aveau mai
multe întrebuinţări:
în ele proprietarul
îşi primea
musafirii; ele se
închiriau rabinilor,
în care aceștia
obișnuiau să predea
legea ucenicilor; Schiţa cu Ierusalimul şi împrejurul lui în timpul Domnului Isus.
ele erau și un fel de
ospătării pentru pelerini, contra cost, în care se afla întreg mobilierul
şi toate lucrurile
necesare pentru
celebrarea Paştelui.
Acesta era motivul
pentru care ucenicii
n-au cerut de la
proprietar camera
de sus, ci doar au
întrebat: „Unde
este camera de
oaspeţi?”
(Mc.v.14)15
Casa
părintească a
Evanghelistului
Marcu se numea în
Cartea Faptele
Apostolilor 12:12
Casa Mariei,
pentru că atunci
tatăl
Evanghelistului
Marcu nu mai era în viaţă. Această casă, cunoscută cu numele
Coenaculum, a avut marele privilegiu să ofere ospitalitate Fiului lui
Dumnezeu, ca în ea Mântuitorul să instituie Cina Domnului, în ea să-
Şi ţină ultimul Său discurs din Ioan capitolele 14-17, în ea să Se
arate apostolilor după înviere, în ea să Se coboare Duhul Sfânt la
Rusalii asupra apostolilor şi în ea să se adune prima Biserică din
istoria neamului omenesc.16
Un alt argument, că proprietarul acestei case era tatăl
Evanghelistului Marcu este detaliul acelui tânăr care a alergat învelit
într-un cearșaf, ca să-L anunţe pe Domnul Isus în grădina Gheţimanii,
înainte de-a fi sosit Iuda cu cohorta. (Marcu 14:51-52) Explicaţia
acestui incident este că Iuda, ştiind în ce casă a mâncat Domnul Isus
ultimul Miel Pascal, s-a dus mai întâi acolo să-L caute. Iar,
Evanghelistul Marcu, trezindu-se din somn la zgomotul cohortei, n-a
avut timp să se îmbrace, ci aşa gol cum era şi cum evreii obişniuau să
doarmă acoperiţi numai cu un cearșaf, a fugit repede să-L anunţe pe
Domnul Isus.17
În al treilea rând, ne vom ocupa de
III. LUCRURILE PE CARE LE-AU PREGĂTIT CEI DOI
UCENICI, PETRU ŞI IOAN, PENTRU CELEBRAREA
CINEI MIELULUI PASCAL
Evangheliştii Marcu şi Luca L-au redat pe Domnul Isus
spunând, îi cităm armonizat:
(4) Şi vă va arăta o cameră mare de sus, aşternută gata: acolo
să pregătiţi Paştele pentru noi.” (Mc.v.15)
(5) Ucenicii au plecat, (Mc.v.16) au găsit aşa cum le spusese
El şi au pregătit Paştele.” (Lc.v.13)
De joi dimineaţa şi
până seara la ora şase, pe
lângă curăţarea casei de
aluatul vechi şi coacerea
azimilor, pe care le-a făcut
proprietarul casei, cei doi
ucenici, Petru şi Ioan,
trebuiau să pregătească
următoarele patru lucruri
pentru Cina Mielului Pascal Curmale
pe care, de asemenea, credem
că le-a procurat proprietarul casei, aşa cum presupun comentatorii A.
Edersheim şi W. Barclay:
a) Primul lucru era o cupă cu apă sărată, care aducea aminte
celor ce luau parte la Cina Pascală de lacrimile pe care le vărsau
străbunii lor în robia din
Egipt şi de apele sărate ale
Mării Roşii prin care au
trecut într-un mod
miraculos.
b) Al doilea lucru
era, un mănunchi de
ierburi amare, compus din
hrean, cicoare, andivă,
lăptucă şi altele, care le
aduceau aminte de
amărăciunea sclaviei din
Rodii Egipt şi de ramura de isop
cu care străbunii lor ungeau
usciorii uşii cu sângele mielului pascal.
c) Al treilea lucru era, pasta charosheth, care era un amestec
de mere, curmale, rodii şi nuci. Această pastă îi făcea să nu uite
niciodată de huma din care străbunii lor făceau cărămidă în Egipt.
Iar, scorţişoara pe care o puneau în pastă, le reamintea de paiele cu
care străbunii lor ardeau cărămida.
d) Şi al patrulea lucru îl constituiau, cele patru cupe de vin.
Fiecare din aceste cupe conţinea un sfert de litru dintr-o amestecătură
de două părţi de vin şi una de apă, urmând să fie băute la masă în
diferite rânduri, amintind cele patru promisiuni din Exod 6:6-7. Prima
promisiune era: „Vă voi izbăvi din muncile cu care vă apasă
Egiptenii;” a doua: „Vă voi izbăvi din robia lor;” a treia: „Vă voi
scăpa cu braţul întins;” şi a patra: „Vă voi lua ca popor al Meu.”18
Fiecare detaliu de la Cina Pascală vorbea despre ziua cea mare,
când Dumnezeu a eliberat poporul evreu din robia egipteană. Dar,
punctul culminant a constat în faptul că, la această cină S-a aşezat şi
Acela care, fiind adevăratul Miel Pascal, urma să fie sacrificat pentru
mântuirea neamului omenesc.
Şi, în al patrulea rând, ne vom ocupa de
IV. SACRIFICAREA MIEILOR ÎN CURTEA
TEMPLULUI
În după-amiaza zilei de joi, 14 Nisan de la ora 3 la 6, preoţii
sunau de trei ori cu câte trei trâmbiţe, anunţând începerea sacrificării
mieilor: la ora 3, la ora 4 şi la ora 5, după care intra câte o serie de
închinători în curtea preoţilor. Când primii trei preoţi sunau din
trâmbiţe la ora 3, se deschidea poarta cea mare a lui Nicanor, care era
între Curtea Femeilor şi cea a Bărbaţilor, cât şi alte porţi spre Curtea
Preoţilor.19
Fiecare închinător îşi înjunghia mielul, care trebuia să fie de un
an, fără cusur și de parte bărbătească.20 Între închinători şi altarul cel
mare, erau două şiruri lungi de preoţi îmbrăcaţi în veşminte albe care,
ţinând la gâtul fiecărui miel câte un vas de aur sau de argint, îi lua
sângele, înmânând vasul de la un preot la altul, până ce ultimul preot
îl vărsa într-un orificiu sub altar şi îl înapoia gol, tot de la un preot la
altul, pentru a-l umple din nou cu sânge. De la altar, sângele se
scurgea printr-un canal în pârâul Chedron.21
În timp ce se sacrificau mieii şi leviţii cântau halelul, respectiv
psalmii 113 la 118, reamintim că toţi închinătorii cântau numai primul
verset din fiecare psalm al halelului şi următorul refren:
„Salvează-ne acum, Te implorăm, Doamne,
O Doamne, Te implorăm, trimite-ne acum prosperitatea.
Binecuvântat să fie Cel care vine în Numele Domnului!” (Ps.
118:26)
Şi apostolii, Petru şi Ioan, au repetat aceste cuvinte
semnificative. Ştim că în mintea lor a reapărut în acele momente,
imaginea Intrării Triumfale a dumnezeiescului lor Învăţător în
Ierusalim, care a avut loc în urmă cu patru zile, când Israelul L-a
salutat pe Domnul Isus cu aceste cuvinte, recunoscând că El era Mesia
care a venit în numele Domnului.22 Ne dăm seama, cât de emoţionaţi
erau apostolii, Petru şi Ioan şi, câte gânduri şi sentimente de bucurie
şi, în acelaşi timp de întristare, au trecut prin mintea şi inima lor,
neştiind încă, dacă Învăţătorul lor va împărăţi pe pământ, după cum
credeau evreii, sau va fi răstignit, aşa cum le spunea El!
După sacrificarea mieilor, preoţii îi desfăceau, le luau
măruntaiele şi grăsimea pentru jertfă; iar restul mielului, îl înapoiau
închinătorilor.23 Preoţii cereau pentru sacrificarea unui miel un sfert de
dinar, ceea ce echivala cu patru ore de muncă.24
Apoi, mielul, fie că se ducea şi se frigea acasă, fie că se frigea
în curtea Templului, unde erau pregătite mii de cuptoare în acest
scop.25 Prin gura şi întreg trupul mielului, se trecea o rudă de rodie şi,
astfel se punea deasupra unui jăratic făcut pe pământ.26
Se crede că apostolii, Petru şi Ioan, s-au dus la Templu încă de
la ora unu şi jumătate după-masă, pentru verificarea mielului de către
preoţii din comisia de examinare, aşa cum cerea legea, pentru a putea
intra în prima dintre cele trei serii, respectiv la ora trei, cu scopul de a
avea timp să meargă la Betania unde era Domnul Isus şi ucenicii.27
1. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 322;

Morris, L., The Gospel According to Luke, p. 302-304.
2. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 322.
3. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 375.
4. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 805;
Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 324;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 285.
7. Op. cit. p. 324.
8. MacDonald, W., Comentar la Noul Testament, p. 120.
11. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p.
591.
12. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 810.
13. Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 116;
Short, S.S., Mark, p. 1176.
14. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 567.
15. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 807-808;
Dalman, G., Sacred Sites and Ways, p. 281;
Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 276.
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 286-287;
Halley, H.H., Manual Biblic, p. 546.
18. Op. cit. p. 811;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 375-376.
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 121.
Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 332-333;
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 449.
22. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 810-811.
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 72.
Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 333.
2. SPĂLAREA PICIOARELOR (I)
Luca 22 : 24 – 30
24 Între apostoli s-a iscat şi o ceartă, ca să ştie care din ei va fi
considerat cel mai mare.
25 Isus le-a zis: „Împăraţii naţiunilor domnesc peste ele; şi
celor care le stăpânesc li se dă numele de binefăcători.
26 Voi să nu fiţi aşa. Ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel
mai mic; şi cel care conduce ca cel care slujeşte.
27 Căci care este mai mare: cine stă la masă sau cine slujeşte
la masă? Şi Eu totuşi, sunt în mijlocul vostru ca cel care slujeşte la
masă.
28 Voi sunteţi aceia care aţi rămas necontenit cu Mine în
încercările Mele.
29 De aceea vă pregătesc Împărăţia, după cum Tatăl Meu Mi-a
pregătit-o Mie,
30 ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea în Împărăţia Mea şi să
şedeţi pe tronuri ca să judecaţi cele douăsprezece seminţii ale lui
Israel.”
Ioan 13 : 1 – 17
1 Înainte de sărbătoarea Paştelor, Isus, ca Cel care ştia că I-a
sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl, şi fiindcă îi iubea pe
ai Săi care erau în lume, i-a iubit până la capăt.
2 În timpul cinei, după ce Diavolul pusese în inima lui Iuda
Iscarioteanul, fiul lui Simon, gândul să-L vândă,
3 Isus, fiindcă ştia că Tatăl Îi dăduse toate lucrurile în mâini,
că de la Dumnezeu a venit şi la Dumnezeu Se duce,
4 S-a ridicat de la masă, S-a dezbrăcat de hainele Lui, a luat
un ştergar şi S-a încins cu el.
5 Apoi a turnat apă într-un lighean şi a început să spele
picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins.
6 A venit, deci, la Simon Petru. Şi Petru I-a zis: „Doamne, Tu
să-mi speli mie picioarele?”
7 Drept răspuns, Isus i-a zis: „Ce fac Eu, tu nu înţelegi acum,
dar vei pricepe după aceea.”
8 Petru I-a zis: „Niciodată nu-mi vei spăla picioarele!” Isus i-
a răspuns: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine.”
9 „Doamne,” I-a zis Simon Petru, „nu numai picioarele, dar şi
mâinile şi capul!”
10 Isus i-a zis: „Cine s-a scăldat n-are nevoie să-şi spele decât
picioarele ca să fie curat de tot; şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi.”
11 Căci îl cunoştea pe cel care urma să-L vândă; de aceea a
zis: „Nu sunteţi toţi curaţi.”
12 După ce le-a spălat picioarele, Şi-a luat hainele, S-a aşezat
iarăşi la masă şi le-a zis: „Înţelegeţi voi ce v-am făcut Eu?”
13 Voi Mă numiţi Învăţătorul şi Domnul vostru şi bine ziceţi,
căci sunt.
14 Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat
picioarele şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora.
15 Pentru că Eu v-am dat un exemplu, ca şi voi să faceţi cum
am făcut Eu.
16 Adevărat, adevărat vă spun că sclavul nu este mai mare
decât stăpânul său, nici apostolul mai mare decât cel care l-a trimis.
17 Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceţi.
În capitolele: 14 din Evanghelia după Marcu, 26 din
Evanghelia după Matei, 22 din Evanghelia după Luca şi de la 13 la 17
din Evanghelia după Ioan, avem privilegiul să-L vedem pe Domnul
Isus stând în mijlocul ucenicilor, să vedem scenele de la spălarea
picioarelor, Cina Mielului Pascal şi Cina Domnului, şi să auzim
ultimele Lui cuvinte de despărţire.1
Scena spălării picioarelor a pătruns adânc în memoria
Evanghelistului Ioan, de aceea el, ca un martor ocular, n-a putut să n-o
consemneze în Evanghelie.2 Omenirea îi este recunoscătoare
Evanghelistului Ioan în veci, pentru că a avut grijă să consemneze în
Evanghelie acest episod care este de o mare valoare.3 Din acest text
vom ţine două studii cu aceeaşi temă Spălarea picioarelor. În primul
studiu ne vom ocupa de două lucruri: de spălarea picioarelor şi de
împotrivirea Apostolului Petru.
I. SPĂLAREA PICIOARELOR
Înainte ca soarele să apună, Mântuitorul mergea pentru ultima
dată cu ucenicii pe vechea Lui cale de la Betania spre Ierusalim, care
trecea peste Muntele Măslinilor. Şi, probabil, când soarele apunea, El
cobora de pe acest munte în capitala lui Israel, care se îmbrăcase în
straie de sărbătoare, ticsită de pelerini şi împodobită cu multe flori de
primăvară.4
Seara, când primele trei stele deveneau vizibile pe bolta cerului,
trei preoţi anunţau de pe colina Templului cu trei suntete din trâmbiţe
de argint începerea Cinei Pascale.5
Ucenicii se ceartă pentru întâietate.
Unii comentatori sunt de părere că, între ucenici a reînceput

vechea ceartă cu privire la ocuparea primelor locuri din Împărăţia lui
Mesia, după ce Mântuitorul a rostit în timpul Cinei Domnului
cuvintele: „Vă spun că nu voi mai bea de acum încolo din rodul viţei,
până când va veni Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 22:18), pentru că
Mântuitorul le-a trezit cu aceste cuvinte dorința după tronuri în
împărăţia Sa mesianică, pe care ei o aveau potrivit concepţiei lor de
evrei.6 Această opinie nu stă în picioare, pentru că Domnul Isus a
rostit aceste cuvinte în timpul mesei mai târziu, or, spălarea
picioarelor a avut loc la începutul Cinei Mielului Pascal.
Din aceste două texte: a Evanghelistului Luca şi a
Evanghelistului Ioan, noi putem reconstitui scenariul Spălării
picioarelor până la cele mai mici detalii. Aceşti doi evanghelişti ne
scot în evidenţă unul din cele mai tragice lucruri din Evanghelii: că
ucenicii s-au certat pentru întâietate, când dumnezeiescul lor
Învăţător a luat cu ei ultima masă, înainte cu vreo 6 ore de-a fi arestat
în Grădina Gheţimanii şi înainte cu vreo 15 ore de a fi răstignit.7
Evanghelistul Luca a scris: „Între apostoli s-a iscat şi o ceartă, ca să
ştie care din ei va fi considerat cel mai mare.” (v.24)
Când am tratat studiul intitulat Chemarea la virtuţile unui
copilaş (Vol.V,Stud.27), am văzut că toţi trei evangheliştii sinoptici
ne-au arătat că, între ucenici a mai fost o asemenea ceartă pentru
întâietate. (Marcu 9:33-35; Matei 18:1-4 şi Luca 9:46-48) Faptul că,
ucenicii s-au certat, care să fie cel mai mare și acum la ultima masă,
ne arată că ei nu s-au debarasat încă de concepţia evreiască cu privire
la împărăţia unui mesia politic, care era așteptat să domnească pe
pământ, ci erau victimele unor prejudecăţi evreieşti şi robi ai
instinctului de întâietate şi dominaţie. Celebrul psihiatru Sigmund
Freud a zis că, toate acţiunile omului sunt provocate de dorinţa de a fi
mare. Acelaşi lucru, dar, în alte cuvinte, l-a exprimat şi filozoful
american John Dewey atunci când a zis: „Mobilul cel mai puternic al
naturii umane este «dorinţa de-a fi important.»” Prea puţini oameni
rezistă acestei pasiuni ale instinctului de-a fi mare.8
Comentatorii, în frunte cu Nebe, Leidensgesch şi Calvin,
atribuie apostolilor Petru și Ioan această ceartă pentru primul loc la
Ultima Cină Pascală, aşa cum reiese din aceste două texte, îndeosebi
din detaliile textului din Evanghelia după Ioan.9
Când am tratat studiul intitulat Cererea fiilor lui Zebedei,
(Vol.VI,Stud.49), am văzut că apostolii şi, în mod special, Iacov şi
Ioan, aveau ambiţia să ocupe ei primele locuri în împărăţia mesianică
a Domnului Isus. Evanghelistul Marcu a scris: „Fiii lui Zebedei: Iacov
şi Ioan, au venit la Isus şi I-au zis: «Învăţătorule, am vrea să ne faci
ce-Ţi vom cere: (37) Dă-ne să şedem unul la dreapta Ta şi altul la
stânga Ta, când vei fi îmbrăcat în gloria Ta.‟» ... (41) Cei zece, când
au auzit lucrul acesta, au început să se mânie pe Iacov şi Ioan.”
(Marcu 10:35,37,41) Iar, în detaliile acestui text din Evanghelia după
Ioan, vedem din nou cum Apostolul Ioan a persistat să ocupe el primul
loc în împărăţia mesianică a Domnului Isus, dar nici Apostolul Petru
nu s-a lăsat ca să-l depăşească Apostolul Ioan.
Toţi ucenicii ştiau că, această ultimă Cină urma să fie
semnificativă şi chiar decisivă, atât pentru viitorul dumnezeiescului
lor Învăţător, cât şi pentru al lor; şi, ei mai credeau ferm, că ocuparea
noilor funcţii în împărăţia Sa, va depinde de ordinea în care se vor
aşeza la această masă,10 pentru că ordinea locurilor de onoare de la
această masă, va determina poziţia lor în împărăţia mesianică a
dumnezeiescului lor Învăţător.
Ca să putem înţelege cearta ucenicilor pentru primele locuri de
la această masă, trebuie să ştim mai întâi, cum era masa şi care erau
locurile de cea mai mare onoare.
În Răsărit, mesele erau ovale, pătrate şi mai ales,
dreptunghiulare. În Talmud scrie că masa ucenicilor era
dreptunghiulară şi că avea o faţă de masă care îi acoperea două părţi,
iar pe a treia parte care era neacoperită, se puneau vasele cu
mâncare.11
La evrei, la ospțe și la sărbători,
aranjarea locurilor la masă era stabilită astfel:
stăpânul ocupa locul din centrul mesei, la
dreapta lui şedea musafirul de onoare, la stânga
lui şedea al doilea musafir în ordinea
importanței şi aşa mai departe12.
În textul din Evanghelia după Ioan, aşa
cum reiese, Apostolul Ioan s-a grăbit să ocupe
el locul din dreapta Domnului Isus, iar locul
din stânga Mântuitorului, l-a ocupat Iacov,
fratele lui Ioan, aşa cum ei doreau şi visau mult
să ocupe aceste două locuri. Dar, nici
Apostolul Petru nu s-a lăsat mai prejos. Se
Tricliniu cu canapele de o presupune că, Apostolul Petru l-a aşezat pe
singură persoană. Andrei, fratele lui la dreapta Fiului lui
A. Masa; B. Canapele; Dumnezeu, în centrul celeilalte părţi ale mesei,
C. Perniţe în care
omesenii se rezemau în
pentru că Andrei era unul dintre primii doi
colţul stâng ucenici, care L-au urmat pe dumnezeiescul
Învăţător împreună cu Apostolul Ioan. (Ioan
1:4) Iar, Apostolul Petru s-a aşezat la stânga
Domnului Isus, ştiind că Andrei, fratele lui, neavând ambiţia primului
loc, îi va ceda lui acest favor, aşa cum am văzut în studiul intitulat Alţi
doi ucenici. (Vol.II,Stud.11) Şi, toţi ceilalţi apostoli se grăbeau şi se
întreceau să ocupe un loc cât mai bun la această masă. Observăm că,
ambiţia apostolilor după locul dintâi şi după locurile cele mai bune era
atât de mare, încât n-au
aşteptat ca Domnul Isus să
li le ofere, ci ei singuri se
grăbeau să le ocupe şi chiar
se certau pentru ele.
Apostolul Ioan aştepta, ca Domnul Isus să vină şi să Se aşeze între el
şi fratele lui, Iacov. Apostolul Petru, aştepta şi el, ca dumnezeiescul
lui Învăţător să Se aşeze între el şi fratele lui, Andrei. Din text se vede
că, Mântuitorul S-a aşezat în centrul mesei, în partea în care se afla
Apostolul Ioan, aşa cum vom vedea mai amănunţit, când vom trata
studiul intitulat Ultimul apel de întoarcere adresat lui Iuda.
(Vol.VIII,Stud.4)
Pe timpul Domnului Isus, oamenii purtau sandale simple.
Datorită faptului că în Israel, drumurile nu erau pavate, era praf foarte
mult în zilele frumoase şi calde, iar când ploua era mult noroi. Acesta
era unul din motivele, pentru care evreii trebuiau să-şi spele picioarele
când intrau în casă; şi, cu atât mai mult, când intrau în casa altuia. Un
alt motiv, pentru care evreii practicau obiceiul spălării picioarelor era,
că în mijlocul tuturor camerelor din case, era fie un covor, fie o pânză
groasă, fie chiar o rogojină, care trebuiau să fie curate, pentru că ei
stăteau pe ele atunci când se rugau. Era obiceiul ca sclavii sau
servitorii să spele picioarele musafirilor 13. Ucenicii, nevând servitori
sau robi, ei singuri trebuiau să-şi spele picioarele, ca să nu
murdărească covorul scump al proprietarului. Numai că, ei nu aveau
timp să-şi spele picioarele, pentru că se grăbeau să ocupe locurile
mai bune la masă. Ucenicii rabinilor îşi slujeau învăţătorii pe rând 14;
pe când, nici unul dintre apostoli, nu s-a gândit să spele picioarele
Domnului Isus şi, cu atât mai puţin, umilindu-se, să spele picioarele
confraţilor lui.
În Camera de Sus era totul pregătit, era un lighean de aramă
care se găsea întotdeauna în fiecare casă; era apă într-un vas mare; era
şi un prosop mare de baie, ce stătea în văzul tuturor, care se numea în
limba ebraică luntith 15. Domnul Isus a aşteptat puţin şi, după ce s-au
aşezat toţi apostolii la masă, ridicându-Se calm şi misterios de la masă
și, dezbrăcându-Se de veşmântul exterior, S-a încins cu ştergarul care
stătea în faţa ucenicilor, a luat ligheanul şi a început să spele, în
tăcere, picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ștergarul cu care era
încins.
Lecţia aceasta era atât de mare şi de importantă, încât Domnul
Isus n-a vrut s-o predea ucenicilor pe cale orală, ci a recurs la o
acţiune simbolică şi dramatică, pentru a le-o întipări mai adânc în
memorie, atât lor, cât şi tuturor generaţiilor de pe pământ 16.
Evangheliile ne arată că, Dascălul ceresc S-a folosit de acţiunea
simbolică şi dramatică de şase ori: când S-a botezat, când a intrat
triumfător în Ierusalim călare pe un asin, când a alungat din
Templu cu un bici pe vânzătorii de animale, când a blestemat
smochinul care s-a uscat, și acum când a spălat picioarele
apostolilor şi când a instituit Cina Domnului.
Dacă Domnul Isus ar fi stabilit, în mod real, ca Apostolul Petru
să fie conducătorul apostolilor, atunci n-ar fi existat între apostoli
această ceartă, care s-a repetat de câteva ori 17. Atunci, de unde au luat
teologii romano-catolici, dogma cu privire la primatul Apostolului
Petru și ideea primatului papal?
În Evanghelii sunt câteva texte care ne dezvăluie perfect
caracterul şi dragostea de oameni a Domnului Isus, aşa cum este şi
acest incident al spălării picioarelor. Fiul lui Dumnezeu, deşi ştia că în
cel mai scurt timp Îl aştepta Tronul Lui etern, totuşi El a spălat
picioarele ucenicilor. Numai dragostea poate să atingă asemenea
extreme. Spre exemplu, să luăm o mică analogie din viaţa noastră
umană: când ni se îmbolnăveşte cineva din familie şi se află într-un
mare pericol, suntem în stare să facem cel mai slugarnic serviciu,
numai ca să-l putem ajuta 18. Mântuitorul, cu toate că era în
cunoştinţă de cauză că Iuda Îl va trăda, totuşi El nu l-a urât, ci
dimpotrivă l-a iubit mai mult şi a căutat, cu tot dinadinsul, să-l
salveze. La Domnul Isus descoperim acest lucru uimitor: că oamenii,
cu cât Îl întristează mai tare, cu atât El îi iubeşte mai mult. Iuda, deşi
L-a trădat pe Domnul Isus în modul cel mai tragic, totuşi Fiul lui
Dumnezeu i-a acordat lui Iuda o dragoste deosebită. Acesta a fost
motivul pentru care Mântuitorul i-a spălat picioarele lui Iuda şi, plin
de dragoste, i-a făcut un apel de întoarcere de pe calea lui 19, aşa cum
vom vedea când vom trata studiul intitulat Ultimul apel de întoarcere
adresat lui Iuda. (Vol.VIII,Stud.4) Sintagma grecească eis telos,
„până la capăt”, din Evanghelia după Ioan versetul 1 „i-a iubit până
la capăt”, are două înţelesuri, „până la sfârşit” şi „în mod
desăvârşit”, „absolut” 20.
Ţinând cont de tot ce am spus până acum, observăm cât de clar
ne sună primele cinci versete din Evanghelia după Ioan:
(1) Înainte de sărbătoarea Paştelor, Isus, ca Cel care ştia că I-
a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl, şi fiindcă îi iubea
pe ai Săi care erau în lume, i-a iubit până la capăt.
(2) În timpul cinei, după ce Diavolul pusese în inima lui Iuda
Iscarioteanul, fiul lui Simon, gândul să-L vândă,
(3) Isus, fiindcă ştia că Tatăl Îi dăduse toate lucrurile în mâini,
că de la Dumnezeu a venit şi la Dumnezeu Se duce,
(4) S-a ridicat de la masă, S-a dezbrăcat de hainele Lui, a luat
un ştergar şi S-a încins cu el.
(5) Apoi a turnat apă într-un lighean şi a început să spele
picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins.”
Şi, în al doilea rând, ne vom ocupa în acest studiu de
II. ÎMPOTRIVIREA APOSTOLULUI PETRU CA
DOMNUL ISUS SĂ-I SPELE PICIOARELE
Spălarea picioarelor şi Cina Domnului, erau altfel de cum le
cunoaştem noi din tabloul lui Leonardo-da-Vinci şi din tablourile altor
pictori 21.
Evreii nu şedeau la masă, ci stăteau întinşi pe nişte canapele
joase şi, uneori de o singură persoană, rezemându-se în cotul stâng de
o pernă şi având mâna dreaptă liberă pentru a putea mânca, iar
picioarele le aveau întinse în afara canapelei 22. Acest obicei de-a sta
întinşi pe nişte canapele joase în jurul unor mese scunde şi solide,
evreii l-au împrumutat de la romani; iar romanii, la rândul lor, l-au
luat de la cartaginezii învinşi de ei în secolul al II-lea înainte de
Cristos 23.
Ucenicii s-au simţit, nu numai ruşinaţi, dar şi foarte uimiţi,
când L-au văzut pe Domnul Isus, dezbrăcându-Se de veşmântul
exterior, încingându-Se cu ştergarul care se afla agăţat în cameră
deasupra ligheanului, turnând apă în lighean şi, începând să le spele
picioarele. Se crede că, Mântuitorul a început să spele mai întâi
picioarele Apostolului Petru, deoarece canapeaua lui era la începutul
şirului de canapele care se aflau în jurul mesei 24.
Evanghelistul Ioan a scris: „A venit, deci, la Simon Petru. Şi
Petru I-a zis: «Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?»” (v.6)
Apostolul Petru era şocat de acest gest al Fiului lui Dumnezeu că a
luat rolul unui rob. Reverenţa Apostolului Petru era atât de mare faţă
de dumnezeiescul său Învăţător, încât el nu putea să conceapă ca
Domnul Isus să-i spele lui picioarele. Acesta era motivul pentru care
Apostolul Petru I s-a împotrivit categoric 25.
La această împotrivire, Mântuitorul i-a răspuns Apostolului
Petru blând şi duios: „Ce fac Eu, tu nu înţelegi acum, dar vei pricepe
după aceea.” (Io.v.7) Dar, Apostolul Petru, rămânând tot mai ferm pe
poziţia lui, a răspuns Domnului Isus: „Niciodată nu-mi vei spăla
picioarele!” (Io.v.8)
Acest
răspuns al
Apostolului
Petru, L-a
determinat pe
Fiul lui
Dumnezeu să-
Şi schimbe
tonul Lui blând
şi duios în altul
aspru şi
Pictat de Ford Madox Browne. Domnul Isus spală picioarele Apostolului Petru.
ameninţător, spunându-i Apostolului Petru: „Dacă nu te spăl Eu, nu
vei avea parte deloc cu Mine.” (Io.v.8) Ceea ce înseamnă cu alte
cuvinte: „Dacă Eu nu Mă fac un Rob adevărat, nu Mă umilesc şi nu-ţi
slujesc până la moarte de cruce, nu te pot spăla de păcate şi nu te pot
face un urmaş autentic; şi dacă Eu nu te curăţ de păcate şi tu nu-Mi
vei fi un urmaş adevărat, nu vei avea parte cu Mine în Împărăţia
cerurilor.” 26
Apostolul Petru trecea adeseori de la o extremă la alta.
Evangheliile ni-l arată ca pe un om, care oscila mereu ca o pendulă de
la o extremă la alta 27. El, în urmă cu câteva momente a spus:
„Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?” şi „Niciodată nu-mi vei
spăla picioarele!” Iar acum, atingând cealaltă extremă zice: „Doamne,
nu numai picioarele, dar şi mâinile şi capul!” (Io.v.9) La aceste
cuvinte, Domnul Isus îi răspunde: „«Cine s-a scăldat n-are nevoie să-
şi spele decât picioarele ca să fie curat de tot; şi voi sunteţi curaţi, dar
nu toţi.» (11) Căci îl cunoştea pe cel care urma să-L vândă; de aceea
a zis: «Nu sunteţi toţi curaţi.»” (Io.v.11-12)
Domnul Isus spală picioarele Apostolului Petru.
Versetul 10, care este foarte important: „Cine s-a scăldat n-are
nevoie să-şi spele decât picioarele ca să fie curat de tot,” este
considerat de către comentatori ca fiind foarte greu 28.
Când am tratat studiul intitulat Nunta din Cana,
(Vol.II,Stud.13), am văzut că Evanghelia după Ioan tratează
concomitent două adevăruri: unul literal şi istoric, de suprafaţă, pe
care îl poate înţelege oricine; şi altul figurativ şi permanent, cu o
însemnătate adâncă şi bogată, pe care reuşesc să-l descopere numai cei
mai ageri la minte și însetaţi după el.
Versetul 10 figurează în manuscrise în două feluri: în unele
dintre cele mai importante şi timpurii şi, mai ales, în majoritatea
manuscriselor de mai târziu, scrie: „Cine s-a scăldat n-are nevoie să-
şi spele decât picioarele ca să fie curat de tot.” Iar, în alte manuscrise
ca în Codexul Sinaiticus, în multe texte latine vechi, în Vulgata şi în
unele texte greceşti cunoscute lui Origen, scrie: „Cine s-a scăldat n-
are nevoie să se spele pentru a fi curat.” 29 Se crede că în unul din
manuscrisele timpurii, s-au omis cuvintele „decât picioarele”, după
care au fost copiate greşit şi alte manuscrise de mai târziu, și nu că au
fost adăugate aceste cuvinte în unul din manuscrisele mai timpurii,
copiindu-le şi alte manuscrise de mai târziu. Două lucruri ne ajută să
credem că aceste cuvinte sunt autentice: pentru că ele figurează în
papirusul 66, care este cunoscut ca unul dintre cele mai vechi
manuscrise şi fiindcă toţi bibliologii le-au trecut în versiunile şi în
traducerile Bibliei 30.
Baia este simbolul curăţării, iar curăţarea sufletului se face
numai prin credinţă în jertfa Mântuitorului. Datorită acestui fapt, baia
mai simbolizează şi ”botezul adulţilor”, iar botezul adulţilor, care se
practica în Biserica Primară, exterioriza curăţarea inimii, care deja se
săvârşise prin pocăinţă în jertfa Fiului lui Dumnezeu. Acesta este
motivul pentru care Apostolul Petru a definit botezul în Întâia sa
Epistolă ca fiind „mărturia unui cuget curat” (3:21) în urma acestei
curăţări, ce se săvârşeşte în viaţa celui care se botează! Şi aceasta este
cauza pentru care şi Apocalipsa, îi arată pe cei care şi-au spălat haina
sufletului în sângele Mielului lui Dumnezeu, că sunt îmbrăcaţi în
hainele albe ale purităţii şi stau înaintea Tronului lui Dumnezeu!
(7:9,13-14) În primele secole, botezul era considerat ca o baie de
curăţare prin pocăinţă şi credinţă în jertfa Mântuitorului, fără de care
nimeni nu putea să intre în Biserica lui Cristos 31.
Există o deosebire între baie şi lighean. În Israel, cât şi în
Orientul întreg, era un obicei ca oamenii să facă baie de sărbători sau
înainte de-a lua parte la banchete. Iar, când intrau în sala de ospăț nu
mai trebuiau să se scalde din nou, ci numai să-şi spele picioarele 32.
Prin baie, care semnifică botezul, am intrat în Biserica lui
Cristos şi am ajuns la curăţarea sufletului, la mântuire şi la naştere din
nou, de aceea baia, respectiv botezul, nu se mai repetă. Însă, lucrul de
care avem mereu nevoie este ligheanul, care simbolizează ”curăţarea
noastră zilnică de orice întinăciune”, după ce am intrat în Biserică şi
am devenit copii ai lui Dumnezeu, pentru că multe lucruri murdare și
mult praf se lipesc de picioarele noastre, pe care trebuie să le
eliminăm prin pocăinţă, aşa cum spălăm cu apă picioarele de praf 33.
1. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 341.

2. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II. p. 230.
3. Diamandi, S., Patimile, Moartea, Învierea, Vol. III, p. 162.
5. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 805, 813.
7. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 278.
8. Diamandi, S., Patimile, Moartea, Învierea, Vol. III, p. 156 -
158.
10. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 279;
11. Talmud B. Bathr 57 b;
12. Op. cit.
13. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 160 – 161;
14. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 160.
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II. p. 228;
16. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 161;
17. Ryle, J.C., Luke, Vol. II, p. 407.
18. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 159 - 160.
19. Op. cit. p. 160 – 161;
Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 342.
20. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 178.
21. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 287.
Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 168.
25. Op. cit.
27. Op. cit. p. 349;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II. p. 232.
30. Op. cit.
32. Op. cit. p. 164;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 282;
3. SPĂLAREA PICIOARELOR (II)
Luca 22 : 24 – 30; Ioan 13 : 1 - 17
În al doilea studiu din acest text intitulat tot Spălarea

picioarelor, ne vom ocupa de alte trei lucruri: de nepriceperea
însemnătăţii spălării picioarelor, de priceperea spălării acestora şi de
răsplata practicării acestui act.
În al treilea rând, ne vom ocupa din acest text de
III. NEPRICEPEREA ÎNSEMNĂTĂŢII SPĂLĂRII
PICIOARELOR
Evanghelistul Ioan a scris: „(Isus) după ce le-a spălat
picioarele, Şi-a luat hainele, S-a aşezat iarăşi la masă şi le-a zis:
«Înţelegeţi voi ce v-am făcut Eu?...»”
Când am tratat studiul intitulat Nunta din Cana,
(Vol.II,Stud.13), am văzut că Apostolul Ioan ne-a prezentat în multe
texte din Evanghelie, ca şi în acesta adevărul cu două înţelesuri: unul
literal şi istoric, de suprafață, pe care îl poate înţelege oricine; şi altul
figurativ şi permanent, cu o însemnătate adâncă şi bogată, pe care
reuşesc să-l descopere numai cei mai ageri la minte și însetaţi după
el. Dacă adevărul figurativ, pe care îl întâlnim mereu în Evanghelia
după Ioan ne este greu, atunci cu cât este mai greu cel din versetul 7,
în care Domnul Isus a zis Apostolului Petru: „Ce fac Eu, tu nu înţelegi
acum.” Nu numai Apostolul Petru, n-a înţeles atunci însemnătatea
spălării picioarelor, dar nici ceilalţi apostoli. Motivul pentru care
apostolii nu puteau să înţeleagă însemnătatea spălării picioarelor era,
că ei atunci nu aveau alt fond pentru această acţiune simbolică a
Mântuitorului, decât fondul obiceiului şi al tradiţiei din acel timp. La
fel şi astăzi, tuturor celor ce le lipseşte fondul cel nou al Mântuitorului
cu privire la spălarea picioarelor şi, care cred că acest act al spălării
picioarelor apostolilor de către Domnul Isus, nu era altceva decât un
ceremonial, pe care şi noi trebuie să-l practicăm ca semn al smereniei,
greşesc grav.
Din cuvintele Mântuitorului când a zis apostolilor: „Deci, dacă
Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele şi voi sunteţi
datori să vă spălaţi picioarele unii altora. (15) Pentru că Eu v-am dat
un exemplu, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu,” (Io.v.14-15) mulţi
prelaţi ai bisericilor tradiţionale, mulţi credincioşi din diferite
confesiuni creştine şi, chiar mulţi împăraţi, au practicat şi mai practică
acest ceremonial al spălării picioarelor, ca simbol al smereniei şi al
slujirii.1
Spălarea picioarelor era practicată în Joia Mare de către
Biserica Primară pe timpul lui Augustin, era recomandată clerului de
către Bernard în predicile sale, era practicată de Biserica Anglicană şi
de Moravieni, de unii dintre baptişti, de adventişti şi, cu precădere
astăzi de către Cultul Penticostal 2.
Papa obişnuieşte să practice şi astăzi, o dată pe an, spălarea
simbolică şi ceremonială a picioarelor la doisprezece bătrâni săraci.
Dar, Martin Luther l-a sfătuit pe suveranul pontif, să-i conducă pe cei
doisprezece bătrâni la baia curăţitoare a lui Cristos, pe care o face
oamenilor păcătoşi prin jertfa Sa pentru că, le-ar face un bine mult mai
mare 3. Comentatorul J.C. Ryle a zis că este absurd să compari
practica anuală a papei, de-a spăla în public picioarele la doisprezece
oameni bătrâni şi săraci, cu slujirea la care se referă şi o cere
Mântuitorul 4. Martin Luther, cât şi urmaşii lui, au condamnat spălarea
ceremonială a picioarelor ca, fiind un act papal de corupere 5.
Împăraţii din Austria, Rusia, Spania, Portugalia şi Bavaria, de
asemenea au spălat picioarele celor săraci 6.
Unul, dintre cele mai obişnuite şi comune titluri, care se dădeau
împăraţilor din Răsărit era acesta, pe care ni-l arată cuvântul din textul
grecesc de Euergetes, care înseamnă „binefăcător” 7. Unul dintre
aceştia era şi Ptolemeu, împăratul Egiptului 8. Pe monedele împăraţilor
sirieni, de ademenea scria Binefăcătorul 9. Împăraţii purtau acest titlu
de binefăcători, dar, în realitate, ei erau nişte tirani cruzi.
Comentatorul V. Taylor, ne arată că în context, acest titlu al
împăraţilor de „Binefăcători”, apare ca o ironie fină, pe care a făcut-o
Domnul Isus la adresa acestor despoţi, pentru că ei se urcau pe tron
numai ca să domnească şi nu să slujească 10. Fiul lui Dumnezeu atunci
când a zis: „Împăraţii naţiunilor domnesc peste ele; şi celor care le
stăpânesc li se dă numele de binefăcători,” (Lc.v.25) ne arată că nu
împăraţii acestei lumi, ci credincioşii care se includ în Împărăţia Lui şi
slujesc semenilor lor, primesc de la El acest titlu în mod real 11.
Mântuitorul n-a cerut ucenicilor şi nici tuturor creştinilor, să-şi
spele picioarele unii altora, într-o formă rituală şi ceremonială în
cadrul unui serviciu divin. Biserica Apostolică n-a practicat aşa ceva,
precum nici Domnul Isus atunci când a spălat picioarele apostolilor, n-
a oficiat un ritual sau o ceremonie religioasă, ci S-a folosit de această
acțiune simbolică, pentru a ne preda cu ajutorul ei marea lecţie a
slujirii semenilor noştri 12.
În al patrulea rând, ne vom ocupa din acest text de
IV. PRICEPEREA ÎNSEMNĂTĂŢII SPĂLĂRII
PICIOARELOR
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând
Apostolului Petru: „Ce fac Eu, tu nu înţelegi acum, dar vei pricepe
după aceea.” (v.7)
Nici un text nu se poate înţelege fără context, nici un scenariu
nu se poate înţelege fără fundal şi nici un tablou nu se poate înţelege
fără fondul lui. Contextul întregului text al spălării picioarelor, îl
constituie sintagma „după aceea”. Întregul scenariu al acţiunii
simbolice a spălării picioarelor, îl creează sintagma „după aceea”. Și
tot această sintagmă creează şi fondul tabloului spălării picioarelor.
Mântuitorul când a zis Apostolului Petru: „Ce fac Eu, tu nu înţelegi
acum, dar vei pricepe după aceea,” înseamnă cu alte cuvinte: „Tu nu
înţelegi acum, că acţiunea simbolică a spălării picioarelor, însemană
umilinţa şi slujirea Mea până la moarte de cruce pentru curăţarea
voastră de orice păcat şi a tuturor păcătoşilor care cred în Mine 13.
Dar, vei pricepe de ce Eu Mă angajez la o asemenea slujire, numai
după ce voi învia, Mă voi înălţa la cer şi Mă voi aşeza pe Tronul
măririi lui Dumnezeu. Şi tu nu înţelegi acum de ce v-am spus că,
«Dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele şi voi
sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. (15) Pentru că Eu v-
am dat un exemplu, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu.» (Io.v.14-15)
Dar veţi pricepe, de ce vă chem şi pe voi la o curăţare totală, la o
umilinţă desăvârşită şi la o slujire până la moarte de cruce, numai
după ce veţi ajunge la cunoştinţa, că şi voi veţi învia, vă veţi înălţa la
cer şi veţi avea parte de Mine şi de răsplata Mea, aşa cum veţi avea
mai întâi parte de slujirea şi suferinţa Mea.”
După ce Apostolul Petru a înţeles că, acţiunea simbolică a
spălării picioarelor însemna slujirea Domnului Isus până la moartea
Sa de cruce pentru curăţarea de păcate a tuturor oamenilor care
cred în El; şi, după ce el, L-a văzut pe dumnezeiescul său Învăţător,
cum a înviat şi S-a înălţat la cer, numai atunci I-a înţeles slujirea
până la moarte de cruce și a învăţat marea lecţie pe care ne-a predat-
o prin această acţiune simbolică a spălării picioarelor şi, de abia
atunci I-a răspuns la această invitaţie, de-a sluji semenilor şi de a-L
urma pe El chiar şi pe calea crucii, pentru că şi el voia să învieze, să
se înalțe la cer şi să fie răsplătit de dumnezeiescul lui Învăţător.
Dar, nu numai apostolii, Petru şi Ioan, care se certaseră pentru
primul loc, au înţeles după moartea, învierea şi înălţarea la cer a
Domnului Isus, adâncimea însemnătăţii spălării picioarelor şi au
ales şi ei, ca dumnezeiescul lor Învăţător, umilinţa şi slujirea până la
moarte de cruce, ci şi toţi ceilalţi apostoli, care şi ei s-au certat
pentru locuri mai bune.
Apostolul Petru a fost martirizat la Roma în anul 64, atunci
când Nero a incendiat Eterna Cetate şi a aruncat vina pe creştini.
Clement de Alexandria şi Eusebiu, istoricul bisericesc, ne-au relatat că
acest mare apostol a suferit martirajul împreună cu soţia lui. El a avut
o încercare îngrozitoare, pentru că mai întâi, ea a fost martirizată. Iar
el, văzând suferinţa ei, ca s-o întărească i-a zis: „Adu-ţi aminte de
suferinţa de pe cruce a Domnului nostru pentru noi!” 14
Apostolul Andrei, fratele Apostolului Petru, aşa cum ne
istoriseşte scriitorul creştin Ieronim, în una dintre cărţile lui intitulată
De Viris Illustribus, a fost răstignit pe o cruce în formă de X de către
guvernatorul Ahaiei, care era o regiune a Greciei de astăzi 15.
Apostolul Ioan, după ce a stat exilat în insula Patmos timp de
14 ani, de asemenea a adormit demn în martiraj, aşa cum a relatat
Papias în a doua sa carte intitulată Minunile Domnului, care a fost
unul dintre ucenicii Apostolului Ioan 16.
Apostolul Iacov, fratele Apostolului Ioan, a fost primul dintre
cei doisprezece apostoli care a fost martirizat. Pe el l-a ucis cu sabia
Irod Agripa I în anul 44, eveniment pe care l-a consemnat
Evanghelistul Luca în Cartea Faptele Apostolilor 12:2 17. Domnul Isus
când a zis lui Iacov şi Ioan, atunci când I-au cerut să le acorde favorul
de-a sta unul la dreapta, iar altul la stânga Lui în împărăţia Sa
mesianică: „Este adevărat că paharul pe care-l voi bea Eu îl veţi bea
şi voi, şi cu botezul cu care voi fi botezat Eu veţi fi botezaţi şi voi,”
(Marcu 10:39) El deja i-a văzut anticipat, mai întâi, slujind până la
moarte de cruce şi, apoi, domnind împreună cu El în gloria Sa
cerească. Şi Salome, mama lor, de asemenea a ajuns să-i vadă pe
amândoi la Tronul măririi lui Cristos, dar într-o altă Împărăţie, care
era cerească şi eternă, şi infinit mai mare şi mai minunată, decât
împărăţia lui Israel de pe pământ pe care ei o visau.
Apostolul Filip a murit ca martir în oraşul Ieropolis din Asia
Mică, care era aproape de Laodicea din Apocalipsa 18.
Apostolul Toma a fost martirizat în India 19.
Apostolul Matei a fost ars pe rug în Etiopia 20. Despre felul
morţii celorlalţi apostoli, nu se ştie nimic sigur, fiindcă nu avem la
bază decât nişte legende.
Mântuitorul când a zis: „Dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul
vostru, v-am spălat picioarele şi voi sunteţi datori să vă spălaţi
picioarele unii altora. (15) Pentru că Eu v-am dat un exemplu, ca şi
voi să faceţi cum am făcut Eu,” (Io.v.14-15) nu i-a chemat numai pe
apostoli la spălarea picioarelor, ci şi pe toţi creştinii, pentru că fără
slujire şi fără cruce nu-i cunună.
În lume a fost şi este întotdeauna mult de lucru, mai ales, în
domeniul spiritual şi, acest volum mare de lucru are două cauze: că
prea mulţi sunt aceia care caută locurile dintâi şi doresc să
domnească şi, că sunt prea puţini lucrători care, descoperind marea
motivaţie a slujirii, se avântă în lucrarea lui Dumnezeu până la
sacrificiu. Este un lucru regretabil, când şi în biserică sunt oameni,
care caută un loc de frunte şi care chiar se mânie când nu li se oferă
un asemenea loc. Dar, cel mai dureros lucru este, când cei care se
pretind că sunt slujitori ai lui Dumnezeu, caută locurile dintâi şi
doresc să domnească.
Noi învăţăm din viaţa Domnului Isus adevărul că El, care era
cel mai aproape de Tatăl era, totodată şi cel mai aproape de oameni
şi, mai ales, de aceia care se aflau în diferite necazuri. Apoi, Domnul
Isus ne-a învăţat în parabola cu Samariteanul milostiv, că cel care se
află cel mai aproape de oameni, în special, când trec prin necazuri,
este cel mai aproape de Dumnezeu. George Potter, care a părăsit
renumita biserică Sfântul Crisostom din Peckham şi a fondat
fraternitatea „Sfânta Cruce”, ale cărei semne distinctive erau
ligheanul şi prosopul, punând accent pe slujire a zis: „Noi trebuie,
mai întâi, să ne mulţumim cu poalele Muntelui Schimbării la Faţă şi
aici să slujim semenilor noştri, şi numai după aceea, vom avea harul
să ajungem sus la vârf, pentru a vedea gloria lui Cristos.” Şi, tot
Potter a mai spus că, adevăratul serviciu nu este cel liturgic şi
ceremonial, ci a ne sluji semenii flămânzi şi însetaţi cu pâine şi cu
Evanghelia.
Înaintea lui Dumnezeu există un singur fel de mărire: acela de-
a sluji semenilor. Dacă cineva doreşte să fie primul, acela trebuie să
slujească tuturor, pentru că Domnul Isus a zis: „Nici Fiul omului n-a
venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca
răscumpărare pentru mulţi.” (Matei 20:28)
Misionarul, Stanley Jones, povestea că în India era o statuie a
unui conducător britanic, care ţinea într-o mână un stilou şi în cealaltă
o sabie şi pe statuie scria: „Vreţi să fiţi guvernaţi cu sabia sau cu
pana?” Indienii erau înfuriați atât de tare, încât acea statuie trebuia să
fie păzită zi şi noapte pentru a nu fi dărâmată. Autorităţile au schimbat
ceva mai târziu inscripţia de pe statuie astfel: „V-am slujit cu pana şi
cu sabia.” Şi statuia n-a mai fost ameninţată să fie dărâmată. Lumea
permite să fie condusă numai de către aceia care îi slujesc.
Dacă slujitorii lui Dumnezeu caută întâietate şi doresc să
domnească, şi nu să slujească semenilor până la sacrificiu, ei sunt
priviţi chiar şi de lume ca nişte oameni falşi şi, cu atât mai mult, de o
biserică spirituală. De asemenea şi o biserică şi, chiar creştinismul
întreg, încetează să mai fie bisrică și creștinism, dacă nu practică
marea lecţie a slujirii, pe care ne-a predat-o Domnul Isus în acest text
prin acţiunea simbolică a spălării picioarelor 21.
Şi, în al cincilea rând, ne vom ocupa din acest text de
V. RĂSPLATA PRACTICĂRII SPĂLĂRII
PICIOARELOR
De câtă delicateţe a dispus Domnul Isus în această
împrejurare, ca şi în multe altele, când i-a lăudat pe ucenici că au
rămas cu El în încercările prin care a trecut, tocmai la câteva
momente după ce ei se certaseră şi, înainte cu vreo şase ore de a-L
părăsi şi de-a fugi de lângă El! Cu toate aceste cusururi şi carenţe,
Fiul lui Dumnezeu le-a adus elogii, fiindcă ştia că în adâncul inimii
lor, ei Îl iubeau, că suferiseră ocări din cauza Lui şi că urmau să se
pună în slujba Lui şi a neamului omenesc cu preţul vieţii.
În urma spălării picioarelor, care era o acţiune simbolică a
slujirii Domnului Isus până la moarte de cruce şi, apoi a chemării
apostolilor, ca şi ei să-şi slujească semenii până la cele mai mari
sacrificii, Fiul lui Dumnezeu le-a promis apostolilor, că El nu le va
rămâne dator, aşa cum nici Tatăl, după ce L-a trimis pe El ca să
slujească lumii, nu-I va fi dator; şi că, aşa cum Tatăl a avut pentru
slujirea Lui până la moarte de cruce: o Împărăţie, un Tron şi o
Coroană, tot aşa şi lor, pe care urma să-i trimită să slujească cu
preţul vieţii celor pierduți, El le va ofri: o Împărăţie, un Tron şi o
Coroană eternă. Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus
spunând: „Voi sunteţi aceia care aţi rămas necontenit cu Mine în
încercările Mele. (29) De aceea vă pregătesc Împărăţia, după cum
Tatăl Meu Mi-a pregătit-o Mie, (30) ca să mâncaţi şi să beţi la masa
Mea în Împărăţia Mea şi să şedeţi pe tronuri ca să judecaţi cele
douăsprezece seminţii ale lui Israel.” (Lc.v.28-30)
Cuvintele: „Ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea în Împărăţia
Mea,” (Lc.v.30) pot fi înţelese în două feluri: că se referă literal la
Nunta Mielului, după ce Mireasa Lui se va pregăti, (Apoc.19:7-9)
eveniment despre care Mântuitorul ne-a vorbit în Parabola celor zece
fecioare în Matei, capitolul 25 şi cu ocazia instituirii Cinei Domnului
(Matei 26:29). Şi al doilea înţeles al acestei mese din Împărăţia lui
Dumnezeu poate fi figurativ şi înseamnă satisfacerea completă a
tuturor dorinţelor de care se vor bucura sfinţii în glorie 22.
Iar, în legătură cu detaliul: „Să şedeţi pe tronuri ca să judecaţi
cele douăsprezece seminţii ale lui Israel,” (Lc.v.30) comentatorii şi
exegeţii au emis următoarele patru opinii:
a) Unii sunt de părere că aceste tronuri ne arată că, apostolii
vor guverna Noul Israel împreună cu Cristos, după revenirea Sa şi
restaurarea acestei naţiuni 23.
b) Alţii opinează că aceste tronuri ne arată că, apostolii vor fi
în sens literal asesorii lui Cristos la judecata finală, aşa cum a scris
Apostolul Pavel corintenilor: „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?”
(3) „Nu ştiţi că noi îi vom judeca pe îngeri?” (1 Cor.6:2-3) 24
c) Alţii cred, împreună cu Gualter, că aceste tronuri pe care
vor şedea cei doisprezece apostoli, îi arată că ei se vor ridica la
judecata finală alături de niniveni şi de împărăteasa din Şeba, ca să
condamne cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, fiindcă n-au
crezut în Evanghelia lui Cristos 25.
d) Şi alţii susţin, împreună cu Brentius, că Evanghelia pe care
au predicat-o, îi va dota pe apostoli în ziua de apoi cu calitatea de-a fi
judecători, nu numai peste Israel, dar chiar şi peste Biserică, şi peste
toate naţiunile de pe glob 26.
Episcopul Smalridge a zis: „Oricare ar fi explicaţia noastră în
legătură cu aceste tronuri, de un singur lucru putem fi siguri că, ele
sunt metafore ale gloriei apostolilor, care ne arată că ei vor fi cei mai
onoraţi dintre toţi creştinii.” 27 Mede, de asemenea a zis: „Oricare ar
fi explicaţia pe care o dăm cu privire la însemnătatea acestor tronuri,
un singur lucru este clar, că apostoliilor li s-a promis o treaptă a
gloriei mai înaltă, decât celorlalţi creştini, fiindcă răsplata lor va fi
unică şi, fiindcă cele douăsprezece tronuri sunt în funcţie de numărul
lor, de care nu poate beneficia nimeni decât ei.” 28 Şi, deasupra a
toate, se mai spune în Apocalipsa, că pe cele douăsprezece pietre
fundamentale ale Cetăţii de Aur, sunt scrise douăsprezece nume ale
celor doisprezece apostoli ai Mielului. (21:14)
Când am tratat studiul intitulat Tânărul bogat,
(Vol.VI,Stud.40), am văzut că Domnul Isus a mai făcut apostolilor
această promisiune atunci când le-a zis: „Adevărat vă spun că atunci
când va sta Fiul omului pe tronul măririi Sale, la înnoirea tuturor
lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe douăsprezece
tronuri şi veţi judeca cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.” (Matei
19:28) Pentru a înţelege această mare promisiune, trebuie să
cunoaştem mai întâi fondurile pe care Mântuitorul a făcut-o. Dascălul
ceresc a făcut această promisiune apostolilor pe trei fonduri
progresive:
a) Primul fond era, felul de guvernare al Marelui Imperiu
Roman. Împăratul etern a promis apostolilor solemn că, dacă ei vor
lua parte la campania Lui, ca nişte ostaşi la lupta unui împărat, se vor
bucura, cu siguranţă şi de biruința Lui; şi dacă ei erau gata să poarte
crucea pentru El, atunci urmau să poarte şi coroana.29 Mântuitorul a
vorbit aici pe fondul împăraţilor din Orient, în general; şi pe fondul
felului de guvernare a Împeriului Roman, în mod special. Se ştie că
împăraţii din Răsărit, cât şi împăraţii romani, aveau şi funcţia de
judecători. Ei, când stăteau pe tron şi ascultau plângerile supuşilor sau
judecau anumiţi infractori, erau ajutaţi de asesori, care stăteau lângă
ei.30
b) Al doilea fond progresiv era, visul apostolilor. Apostolii
credeau puternic, că aşa cum cei doisprezece patriarhi au fondat
Vechiul Israel, tot aşa şi ei, fiind în număr de doisprezece, vor
întemeia Noul Israel, care va fi cel mai mare imperiu sau stat federal.
Iar, pe ei se visau guvernatori ai acestor federaţii.31
c) Şi al treilea fond progresiv era, o concepţie a rabinilor care
se numea „înnoirea tuturor lucrurilor”. Rabinul Jehuda a învăţat
poporul evreu că istoria va dura 4.000 de ani, respectiv până pe
timpul lui, pentru că el trăia pe la sfârşitul acestor ani; că Mesia va
împărăţi tot 4.000 de ani; şi că, după domnia lui Mesia de 4.000 de
ani, urma să aibă loc distrugerea lumii vechi şi crearea unei lumi noi.
Aceste lucruri se găsesc scrise în literatura evreiască din perioada
intertestamentală: cartea lui Enoh 91:16-17, cartea lui Ezra 7:28 şi în
Talmud, tratatul Sanhedrin 97b 32. Rabinul Jehuda a făcut această
explicaţie pe baza prezicerii Prorocului Daniel cu cele 70 de
săptămâni, atunci când acest proroc a scris: „Şaptezeci de săptămâni
au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale sfinte...
până la ispăşirea păcatelor... până la aducerea neprihănirii veşnice,
până la pecetluirea vedeniei şi a prorociei, şi până la ungerea
Sfântului sfinţilor.” (9:24) Pe baza versetului 6 din capitolul 4 a cărţii
lui Ezechiel, în care găsim scris: „Îţi pun o zi pentru fiecare an”,
rabinii au interpretat că o zi din cele 70 de săptămâni este egală cu un
an. Prorocul Daniel ne arată, mai departe, că numărarea celor 70 de
săptămâni (7+62+1) începe de la darea decretului pentru reconstruirea
Ierusalimului. El a scris: „Să ştii dar, şi să înţelegi, că de la darea
poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul, la
Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de 62 de
săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic... (27) El va face
un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână...” (9:25-27)
Cărturarii au calculat numai 69 de săptămâni, de la emiterea decretului
pentru zidirea din nou a Ierusalimului şi până la venirea lui Mesia,
pentru că în a 70-a săptămână, când Mesia urma să facă un legământ
veşnic cu mulţi, El deja avea să fie descoperit înaintea lui Israel.
Astfel, celor 69 de săptămâni ori 7 ani, le corespund 483 de ani.
Împăratul Artaxerxe a decretat reconstruirea Ierusalimului în al 7-lea
an al domniei lui, respectiv în anul 296 al erei romane sau anul 457
înainte de Cristos. (Ezra 7:7) Astfel, dacă adunăm la anul 296 al erei
romane, când s-a dat decretul pentru rezidirea Ierusalimului, cei 483
de ani care trebuiau să treacă de la acest eveniment şi până la venirea
lui Mesia, ne iese exact anul 779 al erei romane, sau anul 26 după
calendarul lui Dionysius, sau anul 33 după naşterea reală a
Mântuitorului. Or, tocmai acesta a fost anul în care Fiul lui
Dumnezeu Şi-a început misiunea şi în care Ioan Botezătorul L-a
proclamat înaintea lui Israel ca Mesia cel promis.
Ucenicii credeau că Domnul Isus era Mesia, pentru că Îi
vedeau de multe ori divinitatea, însă credinţa lor în El, era după
concepţia lor de evrei. Ei credeau mai mult decât oricare alt evreu că,
Mesia a venit în persoana dumnezeiescului lor Învăţător după cei
4.000 de ani; că o dată cu venirea Lui, va începe să domnească pe
pământ 4.000 de ani; şi că, după domnia Lui de 4.000 de ani,
Dumnezeu va distruge lumea veche şi va crea un cer nou şi un pământ
nou, care vor fi cu mult mai minunate şi vor dăinui veşnic. Dar, lucrul
acesta îl credeau, nu numai ucenicii, ci şi toţi evreii din Biserica
Primară. Ei Îl aşteptau pe Domnul Isus să revină şi să-Şi înceapă
împărăţia mesianică de 4.000 de ani, după explicaţia rabinului Jehuda.
Iar, după împărăţia Sa mesianică, să judece lumea, s-o distrugă şi să
creeze alta nouă. Ei susţineau lucrul acesta cu tărie pe baza textului
din Isaia 65:17 33.
Mântuitorul, vorbind apostolilor pe aceste trei fonduri
progresive şi în termenii concepţiilor lor, i-a încurajat şi i-a ajutat să
înţeleagă mai târziu această promisiune în înţelesul ei real.34 Domnul
Isus, când a făcut apostolilor această promisiune, S-a referit la poziţia
lor înaltă pe care urmau s-o aibă, mai întâi, pe pământ în întreaga eră
creştină şi, apoi în cer. Cele douăsprezece tronuri de domnie şi de
judecată, simbolizează că ei urmau să aibă o autoritate absolută în
mateie de credință, în întreaga lume şi în toate veacurile, pentru că
Împăratul etern le-a încredinţat lor cheile Împărăţiei lui Dumnezeu,
ca să încuie şi să descuie cu ele; şi ce aveau ei să încuie sau să
descuie, urma să fie încuiat sau descuiat şi în cer.35 Deşi promisiunea
aceasta a Mântuitorului s-a împlinit cu cea mai mare exactitate din
punct de vedere spiritual, totuşi unii dintre teologi şi comentatori
susţin că, Domnul Isus S-ar fi referit la restaurarea împărăţiei lui
Israel, în sens literal, şi că cei doisprezece apostoli vor guverna de pe
douăsprezece tronuri peste un imperiu evreiesc foarte mare. Dar,
apostolii au ocupat primul loc, nu numai pe pământ din punct de
vedere spiritual, ci şi în cer. Apocalipsa, aşa cum am amintit, ne arată
clar acest adevăr. Şederea celor doisprezece apostoli pe scaune de
domnie în cer înaintea Tronului măririi lui Cristos, demonstrează
anticipat în modul cel mai elocvent, că pământul şi toate corpurile
cereşti deja au fost distruse; că Cristos a judecat, nu numai Israelul,
dar chiar și lumea întreagă, asistat de apostoli şi de toţi sfinţii, în
ideea că ei au putut să-L asculte şi să-I fie credincioşi, iar restul lumii
nu; şi că Biserica pe care ei au întemeiat-o, a ajuns în Creaţia cea
mai minunată şi nouă pentru ea. Acesta este motivul, pentru care
apostolii figurează în Cetatea de Aur, ca douăsprezece pietre
fundamentale pe care scrie numele lor! Şi aceasta este cauza, pentru
care Împăratul etern i-a aşezat înaintea Tronului măririi Sale pe
douăsprezece scaune de domnie! Astfel, promisiunea
dumnezeiescului lor Învăţător, de-a şedea în Cetatea de Aur pe
douăsprezece tronuri, s-a împlinit cu cea mai mare exactitate.
În slujirea lui Cristos până la moarte de cruce, apostolii aveau
garanţia învierii, înălţării la cer şi a încoronării Lui; dar, totodată şi
marele exemplu, dacă şi ei se vor decide să slujească semenilor până
la cele mai mari sacrificii, atunci şi ei vor învia, se vor înălţa la cer şi
se vor aşeza pe tronuri eterne. Acesta a fost motivul, pentru care
dumnezeiescul lor Învăţător Şi-a încheiat această acţiune simbolică a
spălării picioarelor cu cuvintele: „Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de
voi dacă le faceţi!” (Io.v.17)

2. Tschackert, P., Foot-Washing (Encyclopedia), Vol. IV, p.
339 – 340;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 236.
3. Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 200.
339 – 340;
339 – 340;
10. Taylor, W., The Gospel according to St. Mark, p. 443;
13. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 281, 283, 295.
14. Clement de Alexandria, Stromateis 7.6.
15. Tischendorf, Acta Apostolorum Apocripha, p. x1, 105.
16. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 6;
Short, S.S., Mark, p. 1171.
17. Popovici, A., Primii patru Apostoli, p. 77.
18. Bunaciu, I., Explicarea Evangheliilor, p. 102;
19. Op. cit.
20. Workman, H.B., Persecution in the Early Church, p. 347;
Canfield, L.H., The Early Persecution of the Christians,
p. 317.
23. Op. cit. p. 408 – 409.
24. Op. cit. p. 408.
25. Op. cit.
26. Op. cit.
27. Op. cit. p. 409.
28. Op. cit.
29. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 242 – 243.
30. Bunaciu, I., Explicarea Evangheliilor, p. 278.
33. Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 95.
35. Op. cit.
4. ULTIMUL APEL DE ÎNTOARCERE ADRESAT LUI
IUDA
Marcu 14 : 17 – 21
17 Seara, Isus a venit cu cei doisprezece.
18 Pe când şedeau la masă şi mâncau, Isus a zis: „Adevărat vă
spun că unul din voi, care mănâncă cu Mine, Mă va vinde.”
19 Ei au început să se întristeze şi să-I zică unul după altul:
„Nu cumva sunt eu?”
20 „Este unul din cei doisprezece,” le-a răspuns El; şi anume,
cel care întinde mâna cu Mine în farfurie.
21 Fiul omului, negreşit, Se duce, după cum este scris despre
El. Dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul omului! Mai bine
ar fi fost pentru el să nu se fi născut.”
Matei 26 : 20 – 25
20 Seara, Isus S-a aşezat la masă cu cei doisprezece ucenici ai
Săi.
21 Pe când mâncau, El a zis: „Adevărat vă spun că unul din
voi Mă va vinde.”
22 Ei s-au întristat foarte mult şi au început să-I zică unul după
altul: „Nu cumva sunt eu, Doamne?”
23 Drept răspuns, El le-a zis: „Cel care a întins cu Mine mâna
în farfurie, acela Mă va vinde.
24 Negreşit, Fiul omului Se duce, după cum este scris despre
El. Dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul omului! Mai bine
ar fi fost pentru el să nu se fi născut!”
25 Iuda, vânzătorul, a luat cuvântul, şi I-a zis: „Nu cumva sunt
eu, Învăţătorule?” „Da”, i-a răspuns Isus, „tu eşti!”
Luca 22 : 21 – 23
21 „Dar iată că mâna vânzătorului Meu este cu Mine la masa
aceasta.
22 Negreşit, Fiul omului Se duce, după cum este destinat. Dar
vai de omul acela prin care este vândut El!”
23 Şi au început să se întrebe unii pe alţii cine din ei să fie
acela care va face lucrul acesta.
Ioan 13 : 18 - 30
18 Nu vorbesc despre voi toţi; îi cunosc pe aceia pe care i-am
ales. Dar trebuie să se împlinească Sriptura, care zice: „Cel care
mănâncă pâine cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea.”
19 Vă spun lucrul acesta de pe acum, înainte ca să se întâmple,
pentru ca atunci când se va întâmpla să credeţi că Eu sunt.
20 Adevărat, adevărat vă spun că cine primeşte pe acela pe
care-l trimit Eu, pe Mine Mă primeşte; şi cine Mă primeşte pe Mine, Îl
primeşte pe Cel care M-a trimis pe Mine.”
21 După ce a spus aceste cuvinte, Isus S-a tulburat în duhul
Lui, a mărturisit şi a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că unul din voi
Mă va vinde.”
22 Ucenicii se uitau unii la alţii şi nu înţelegeau despre cine
vorbeşte.
23 Unul din ucenici, acela pe care-l iubea Isus, stătea la masă
culcat pe sânul lui Isus.
24 Simon Petru i-a făcut semn să întrebe cine este acela despre
care vorbea Isus.
25 Şi ucenicul acela s-a rezemat pe pieptul lui Isus şi I-a zis:
„Doamne, cine este?”
26 Isus a răspuns: „Acela, căruia îi voi întinde bucăţica şi i-o
voi da.” Şi a întins o bucăţică şi i-a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon
Iscarioteanul.
27 Cum a fost dată bucăţica, a intrat Satan în Iuda. Isus i-a zis:
„Ce ai să faci, fă repede.”
28 Dar nimeni din cei care şedeau la masă n-a înţeles pentru
ce îi zisese aceste cuvinte.
29 Unii credeau că, de vreme ce Iuda avea punga, Isus voia să-
i spună: „Cumpără ce ne trebuie pentru sărbătoare”, sau îi poruncea
să dea ceva săracilor.
30 Iuda, după ce a luat bucăţica, a ieşit afară în grabă. Era
noapte.
Armonizat
1 Pe când şedeau la masă şi mâncau, Isus a zis: (Mc.v.18)
„Iată că mâna vânzătorului Meu este cu Mine la masa aceasta.
(Lc.v.21)
2 Negreşit, Fiul omului Se duce, după cum este destinat. Dar
vai de omul acela prin care este vândut El! (Lc.v.22) Mai bine ar fi
fost pentru el să nu se fi născut. (Mc.v.21)
3 Nu vorbesc despre voi toţi; îi cunosc pe aceia pe care i-am
ales. Dar trebuie să se împlinească Sriptura, care zice: „«Cel care
mănâncă pâine cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea.» (Io.v.18)
4 Vă spun lucrul acesta de pe acum, înainte ca să se întâmple,
pentru ca atunci când se va întâmpla să credeţi că Eu sunt. (Io.v.19)
5 Adevărat, adevărat vă spun că cine primeşte pe acela pe
care-l trimit Eu, pe Mine Mă primeşte; şi cine Mă primeşte pe Mine, Îl
primeşte pe Cel care M-a trimis pe Mine.” (Io.v.20)
6 După ce a spus aceste cuvinte, Isus S-a tulburat în duhul Lui,
a mărturisit şi a zis: (Io.v.21) „Adevărat vă spun că unul din voi, care
mănâncă cu Mine, Mă va vinde.” (Mc.v.18)
7 Ucenicii se uitau unii la alţii şi nu înţelegeau despre cine
vorbeşte. (Io.v.22)
8 Ei s-au întristat foarte mult şi au început să-I zică unul după
altul: „Nu cumva sunt eu, Doamne?” (Mt.v.22) şi au început să se
întrebe unii pe alţii cine din ei să fie acela care va face lucrul acesta.
(Lc.v.23)
9 Drept răspuns, El le-a zis: (Mt.v.23) „Este unul din cei
doisprezece şi anume, cel care întinde mâna cu Mine în farfurie.”
(Mc.v.20)
10 Iuda, vânzătorul, a luat cuvântul, şi I-a zis: „Nu cumva sunt
eu, Învăţătorule?” „Da”, i-a răspuns Isus, „tu eşti!” (Mc.v.25)
11 Unul din ucenici, acela pe care-l iubea Isus, stătea la masă
culcat pe sânul lui Isus.(Io.v.23)
12 Simon Petru i-a făcut semn să întrebe cine este acela despre
care vorbea Isus. (Io.v.24)
13 Şi ucenicul acela s-a rezemat pe pieptul lui Isus şi I-a zis:
„Doamne, cine este?” (Io.v.25)
14 Isus a răspuns: „Acela, căruia îi voi întinde bucăţica şi i-o
voi da.” Şi a întins o bucăţică şi i-a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon
Iscarioteanul. (Io.v.26)
15 Cum a fost dată bucăţica, a intrat Satan în Iuda. Isus i-a zis:
„Ce ai să faci, fă repede.” (Io.v.27)
16 Dar nimeni din cei care şedeau la masă n-a înţeles pentru
ce îi zisese aceste cuvinte. (Io.v.28)
17 Unii credeau că, de vreme ce Iuda avea punga, Isus voia să-
i spună: „Cumpără ce ne trebuie pentru sărbătoare”, sau îi poruncea
să dea ceva săracilor. (Io.v.29)
18 Iuda, după ce a luat bucăţica, a ieşit afară în grabă. Era
noapte. (Io.v.30)
În această scenă, vedem cea mai tragică dramă în rolul

trădării pe care Iuda l-a jucat până la capăt.
Acest text intitulat Ultimul apel de întoarcere adresat lui Iuda,
ne arată trei lucruri: tulburarea Domnului Isus, apelul dragostei şi
respingerea ultimei şanse.
I. TULBURAREA DOMNULUI ISUS
Evangheliştii: Marcu, Luca şi Ioan au scris, îi cităm armonizat:
(1) Pe când şedeau la masă şi mâncau, Isus a zis:
(Mc.v.18) „Iată că mâna vânzătorului Meu este cu Mine la masa
aceasta. (Lc.v.21)
(2) Negreşit, Fiul omului Se duce, după cum este destinat. Dar
vai de omul acela prin care este vândut El! (Lc.v.22) Mai bine ar fi
fost pentru el să nu se fi născut. (Mc.v.21)
(3) Nu vorbesc despre voi toţi; îi cunosc pe aceia pe care i-am
ales. Dar trebuie să se împlinească Sriptura, care zice: „«Cel care
mănâncă pâine cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea.»” (Io.v.18)
Cina cea de taină, pictată de Leonardo da Vinci.

În Est a mânca pâinea împreună cu cineva era semnul prieteniei
şi un act de loialitate. Aceste cuvinte din psalmul 41:9, care arată o
mare durere sufletească, le avea Domnul Isus tot timpul în minte,
pentru că El avea o mare rană în inimă din cauză că, tocmai unul din
apostolii pe care El i-a ales, s-a lăsat sedus de Diavol ca să-L trădeze 1.
În versetul 19 din Evanghelia după Ioan: „Vă spun lucrul
acesta de pe acum, înainte ca să se întâmple, pentru ca atunci când se
va întâmpla să credeţi că Eu sunt,” Domnul Isus, atribuindu-Şi
Numele ani hu, „Eu sunt Cel ce sunt”, aşa cum figurează Numele lui
Dumnezeu în textul ebraic al Vechiului Testament (Isaia 41:4;43:10-
13) şi egō eimi, aşa cum este redat Numele lui Dumnezeu în
Septuaginta, versiunea grecească a Vechiului Testament, le-a reamintit
apostolilor că El este deopotrivă cu Tatăl care L-a trimis 2. Iar, când a
zis apostolilor în versetul 20 „Adevărat, adevărat vă spun că cine
primeşte pe acela pe care-l trimit Eu, pe Mine Mă primeşte; şi cine
Mă primeşte pe Mine, Îl primeşte pe Cel care M-a trimis pe Mine,” le-
a arătat că El, în atotoştiinţa Sa de Dumnezeu, Se încredea în ei ca
trimişi ai Lui şi, ştia că ei, ca reprezentanţi ai Lui şi ai Tatălui, Îi vor
duce lucrarea la bun sfârşit în ciuda umilinţei, a suferinţei şi a morţii
Sale de cruce şi, în ciuda faptului că ei în acele momente Îl vor părăsi.
Şi creştinii, ca niște ambasadori, asemeni apostolilor Îl reprezintă pe
Cristos şi Împărăţia Lui. Noi vorbim în Numele lui Cristos şi acţionăm
în Numele Lui 3.
Fiul lui Dumnezeu S-a tulburat la Cina Pascală până în
adâncul sufletului din două motive. Primul motiv era, că unul din
ucenicii Lui pe care El i-a ales ca să-I continue lucrarea, urma să-L
trădeze 4. Şi al doilea motiv, că acest ucenic era un actor perfect şi un
ipocrit desăvârşit. Iuda, deşi Îl vânduse pe Domnul Isus, totuşi a venit
între apostoli şi s-a aşezat la masă, ca şi când nu s-ar fi întâmplat
nimic. El stătea la masă cu un surâs pe faţă şi cu păcatul trădării în
inimă. Iuda avea purtarea unui sfânt şi prefăcătoria unui diavol. El
trebuie să fi jucat tot timpul actele dragostei, ale evlaviei, ale
loialităţii şi ale devoţiunii, cu care îi înşela pe toţi apostolii, afară de
Domnul Isus, pentru că de ochii Mântuitorului nu putea să ascundă
nimic. 5
Evangheliştii Marcu şi Ioan au scris, îi cităm armonizat: „După
ce a spus aceste cuvinte, Isus S-a tulburat în duhul Lui, a mărturisit şi
a zis: (Io.v.21) «Adevărat vă spun că unul din voi, care mănâncă cu
Mine, Mă va vinde.»” (Mc.v.18) La acest anunţ direct şi făcut în auzul
tuturor, care i-a şocat pe apostoli şi i-a lovit ca un trăznet,6 fiecare din
ei a început timid, cu o voce tremurândă și cu fața palidă, să-Și întrebe
Învăţătorul: „Nu cumva sunt eu, Doamne?” 7 Toţi patru evangheliştii
au scris, îi cităm armonizat:
(7) Ucenicii se uitau unii la alţii şi nu înţelegeau despre cine
vorbeşte. (Io.v.22)
(8) Ei s-au întristat foarte mult
şi au început să-I zică unul după
altul: „Nu cumva sunt eu, Doamne?”
(Mt.v.22) şi au început să se întrebe
unii pe alţii cine din ei să fie acela
care va face lucrul acesta. (Lc.v.23)
(9) Drept răspuns, El le-a zis:
(Mt.v.23) «Este unul din cei
doisprezece şi anume, cel care întinde
mâna cu Mine în farfurie.»”
(Mc.v.20)
Cina Domnului.
Acest răspuns nu viza o anumită persoană, ci avea un înţeles
larg: de unu care mânca cu Domnul Isus din aceeaşi farfurie, pentru că
în Orient toţi comesenii mâncau dintr-un singur vas8.
II. APELUL DRAGOSTEI
Atitudinea Domnului Isus faţă de trădarea lui Iuda, era cea mai
adâncă minune a providenţei lui Dumnezeu, prin faptul că i-a acordat
har și îndurare, dar, respingându-le, au căzut asupra lui: judecata şi
condamnarea. Fiul lui Dumnezeu, în ascultarea şi în supunerea Sa
desăvârşită faţă de voia Tatălui, l-a suportat pe Iuda cu cea mai
mare răbdare şi i-a acordat toate şansele dragostei şi ale harului
divin 9.
Aici putem vedea cel mai bine, metoda Domnului Isus pe care
o foloseşte cu privire la cei păcătoşi. El nu l-a obligat pe Iuda să
renunţe la planul lui de trădare, nici n-a făcut uz de puterea Lui divină
pentru a-l nimici, ci doar i-a făcut un apel plin de dragoste şi de
bunătate până la capăt, ca să renunţe la hotărârea pe care a luat-o.
Iuda a putut să renunţe la planul trădării şi tot el, avea şi libertatea să
ignore şi să respingă apelul dumnezeiescului său Învăţător.
Mântuitorul i-a respectat libertatea de voinţă 10.
Fiul lui Dumnezeu, în apelul Său final, pe care i l-a adresat lui
Iuda, i-a arătat patru gesturi mari ale dragostei pe care o avea încă faţă
de el:
a) Primul gest al dragostei era, spălarea picioarelor. Asupra
acestui gest nu vom insista din lipsă de spaţiu, deoarece l-am amintit
în ultimele două studii. Un singur lucru asupra căruia vom reflecta
puţin în legătură cu spălarea picioarelor este: oare s-a putut îndoi Iuda
de atotştiinţa dumnezeiescului său Învăţător după atâtea minuni pe
care le-a văzut în legătură cu atotştiinţa Sa divină? În mod sigur, nu.
Iuda, deşi era sigur că Domnul Isus ştia că el avea în inimă planul
trădării şi, cu toate că vedea cum Mântuitorul îi spăla picioarele şi
cum încă îl iubea, totuşi el n-a renunţat la planul lui. Mântuitorul,
prin acest gest al spălării picioarelor lui Iuda, îi arăta că El îl iubește și
vrea să-i slujească și lui până la moarte de cruce, pentru a-i oferi și lui
iertare de păcate prin pocăință și credință în jertfa Lui.
b) Al doilea gest al dragostei era, oferirea unui loc de onoare.
La primul Paşte în Egipt, masa se lua, stând în picioare ca semn al
robiei şi al plecării din această ţară în mare grabă (Exod 12:1). Iar, în
Israel, potrivit regulamentului din Talmud, ne spune rabinul
Maimonide care s-a creştinat, că evreii stăteau la masa pascală întinşi
pe nişte canapele, ca semn că erau liberi şi aveau o casă şi o ţară
proprie 11.
Comentatorii A. Edersheim, W. Barclay, F.W. Farrar, W.
Hendriksen, cât şi mulţi alţii, ne spun că ordinea apostolilor la această
masă Pascală ca, de altfel şi la Cina Domnului, era următoarea: locul
de onoare era cel din centrul mesei, pe care l-a ocupat Mântuitorul.
Apostolul Ioan stătea întins în partea dreaptă a Domnului Isus. Aşa se
explică faptul că el, fiind rezemat în cotul stâng, putea să stea tot
timpul rezemat pe pieptul Fiului lui Dumnezeu. Iuda se afla în stânga
Mântuitorului. Astfel, Domnul Isus, întorcându-Şi capul spre Iuda,
putea să vorbească cu el în şoaptă fără să-i audă cineva, nici chiar
Ioan. Iar, locul Apostolului Petru era, chiar vizavi de Apostolul Ioan.
Ei, amândoi, stăteau la începutul celor două rânduri de canapele, de
unde începea fața de masă care acoperea două părți ale acesteea.
Aceste locuri erau cele mai potrivite pentru a putea face semne fără să
fie observaţi de cineva 12.
Înainte de-a începe Cina Pascală, Domnul Isus l-a invitat pe
Iuda să ocupe un loc de cinste, chiar lângă El. Acesta era un alt gest
al dragostei Fiului lui Dumnezeu şi un alt apel de întoarcere pentru
Iuda 13.
c) Al treilea gest al dragostei era, tăinuirea numelui lui Iuda
de-a nu-l descoperii apostolii. Evanghelistul Matei a scris: „Iuda,
vânzătorul, a luat cuvântul, şi I-a zis: «Nu cumva sunt eu,
Învăţătorule?» «Da», i-a răspuns Isus, «tu eşti!»” (v.25) În urma
tuturor celorlalţi apostoli, care L-au întrebat pe Mântuitorul unul după
altul: „Nu cumva sunt eu, Doamne?” comentatorii A. Edersheim şi S.
Diamandi, ne spun că Iuda, ca să nu se dea de gol prin tăcere înaintea
apostolilor, probabil în timpul unui zgomot, făcându-se că îşi muia
bucăţica de pâine în farfurie, s-a rezemat uşurel de mâna stângă a
Domnului Isus şi L-a întrebat încet la ureche, pentru a fi văzut de toţi
că Îl întreabă şi el: „Nu cumva sunt eu, Învăţătorule?” 14 La această
întrebare a lui Iuda în şoaptă, Domnul Isus i-a răspuns tot în şoaptă:
„Da, tu eşti!” pentru a nu-L auzi nici un apostol, nici chiar Ioan. Prin
acest răspuns în şoaptă, Mântuitorul i-a arătat lui Iuda că El, deşi ştia
ce avea Iuda de gând să facă, totuşi nu voia să-l divulge, ci încă
aştepta ca el să-şi vină în fire şi să se întoarcă 15. Iuda, păzindu-se să
nu fie văzut şi bănuit de nimeni, a făcut totul în secret, reușind să
ascundă trădarea de ucenici, dar nu putea s-o tăinuiască de Domnul
Isus, care ne vede şi ne ştie toate secretele şi tainele inimii 16.
d) Şi al patrulea gest de dragoste și înaltă onore era că, Domnul
Isus a oferit prima bucățică de azimă lui Iuda. Mântuitorul, în
calitate, nu numai de Stăpânul mesei, dar şi al Universului întreg, a
luat prima bucățică de azimă, a muiat-o în fărfurie și i-a dat-o lui Iuda.
Evanghelistul Ioan a scris: „Unul din ucenici, acela pe care-l iubea
Isus, stătea la masă culcat pe sânul lui Isus. (24) Simon Petru i-a
făcut semn să întrebe cine este acela despre care vorbea Isus. (25) Şi
ucenicul acela s-a rezemat pe pieptul lui Isus şi I-a zis: «Doamne,
cine este?» (26) Isus a răspuns: «Acela, căruia îi voi întinde bucăţica
şi i-o voi da.» Şi a întins o bucăţică şi i-a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon
Iscarioteanul.” (v.23-26)
Numele Evanghelistului Ioan de ”Ucenicul pe care îl iubea
Isus”, apare în Evanghelia după Ioan de patru ori. Prima dată apare
aici în Camera de Sus; a doua oară apare când Domnul Isus era pe
cruce (19:26); a treia oară, când mergea cu Apostolul Petru la
mormântul gol (20:2); și a patra oară apare, când era la Marea
Tiberiadei, după ce Mântuitorul a înviat şi S-a arătat la şapte apostoli
(21:20). Apostolul Ioan era cel mai tânăr dintre ucenici. Din cauza
vârstei lui fragede, a firii contemplative şi visătoare, a minunatelor
însuşiri sufleteşti cu care era înzestrat din belşug şi, a dragostei lui
fără margini, pe care o avea faţă de dumnezeiescul său Învăţător, pe
el îl iubea Mântuitorul cel mai mult dintre apostoli 17.
Apostolul Petru, care stătea vizavi de Apostolul Ioan, punându-
și mâna discret la gură spre ucenici, i-a făcut semn prin mișcarea
buzelor să întrebe pe Învățătorul: cine este? Domnul Isus i-a răspuns
în şoaptă, pentru a nu fi auzit de alţi apostoli decât de Apostolul Ioan:
„Acela căruia îi voi întinde bucăţica şi i-o voi da.” (Io.v.26) 18
Nu numai în Orientul antic se obişnuia, ca stăpânul unei mese
festive să moaie câte o bucăţică de pâine în mâncare şi s-o dea
oaspeţilor ca semn de o deosebită cinste şi afecţiune, dar şi în timpul
nostru modern.19 T.E. Lawrence ne relatează cum odată, când el a
şezut cu arabii într-un cort, a văzut cum şeful lor rupea câte o bucăţică
de carne de oaie şi o dădea comesenilor.20 Comentatorul A. Edersheim
ne spune, cu atât mai mult evreii practicau acest obicei, în special, la
Cina Pascală. Când stăpânul oferea unui comesean prima bucăţică
muiată în pastă, aceasta constituia partea principală a ritualului la o
Cină Pascală. Pe fondul acestui obicei, Domnul Isus i-a dat prima
bucăţică lui Iuda, ca oaspetelui celui mai de bază şi nu Apostolului
Iubirii, care Îi stătea în partea dreaptă. Apoi, a dat câte o bucăţică la
toți ceilalţi apostoli. Prima bucăţică de pâine s-a putut da, fără a se ţine
cont de ordinea locurilor la masă 21. Prin faptul că Domnul Isus a dat
prima bucățică lui Iuda, nimeni dintre ucenci n-a putut bănui că el a
putut fi trădătorul, nici chiar atunci când Mântuitorul i-a zis: ”Ce ai să
faci, fă repede.” (v.27)
Unii interpretază greşit, oferirea de către Domnul Isus a unei
bucăţele de pânie muiate lui Iuda, ca şi când acesta ar fi fost semnul
divulgării lui şi nu gestul afecţiunii. De aici descoperim că, dragostea
divină a Domnului Isus faţă de cei ce se găsesc cel mai aproape de
infern este infinit mai mare, decât
dragostea unui părinte faţă de un
copil care se află într-un mare
pericol.
Aici vedem cea mai tragică
dramă, pe care Iuda a jucat-o până la
capăt, pentru că n-a vrut să capituleze
înaintea Fiului lui Dumnezeu, nici
chiar la acest ultim și mare gest al
dragostei, al bunătăţii şi al milei
Mântuitorului.
Şi, în al treilea rând, ne vom
ocupa de
III. RESPINGEREA
ULTIMEI ŞANSE DE Apostolul Ioan stă culcat la pieptul
CĂTRE IUDA Domnului Isus
Evanghelistul Ioan a scris:
„Cum a fost dată bucăţica, a intrat Satan în Iuda. Isus i-a zis: «Ce ai
să faci, fă repede.»” (v.27)
Numai după ce Iuda a respins şi ultimul apel al dragostei
Mântuitorului, Diavolul i-a luat sufletul în stăpânire în întregime,
făcându-l cea mai bună şi cea mai oarbă unealtă în mâna lui şi, în
acelaşi timp, una cu el şi în ce priveşte soarta 22.
Domnul Isus știa că acum I-a sosit ceasul să meargă la cruce și
a mers hotărât, ca să arate apostolilor că dorea să asculte de voia
Tatălui şi că era gata să-Şi dea viaţa pentru mântuirea neamului
omenesc 23. Împlinirea planului de răscumpărare, urma să-L coste
scump pe Dumnezeu-Tatăl: chiar viaţa Singurului şi Preaiubitului Său
Fiu. Mântuitorul, ştiind lucrul acesta, arăta apostolilor că El nu va fi o
victimă prinsă în păienjenişul unor împrejurări din care nu poate
scăpa, ci acceptă de bunăvoie jertfirea Lui pe cruce. Când Mântuitorul
a spus lui Iuda în auzul apostolilor: „Ce ai să faci, fă repede”, i-a zis
cu alte cuvinte: „Ce ai să faci, fă repede, pentru că Eu accept de
bunăvoie să-Mi dau viaţa şi, chiar sunt pregătit să plătesc acest mare
preț de răscumpărare.” Domnul Isus a zis lucrul acesta, ca apostolii
să-şi aducă aminte atunci când El va fi răstignit.24 Dar, Mântuitorul
când i-a zis lui Iuda: „Ce ai să faci, fă repede,” i-a spus şi în ideea:
„Grăbeşte-te şi isprăveşte ce ţi-ai propus! Joacă-ţi rolul până la capăt
împreună cu cărturarii, fariseii şi preoţii cei mai de seamă, şi jertfiţi-
Mă de Paşte ca pe adevăratul Miel Pascal!” 25
Evanghelistul Ioan a scris în continuare: „Dar nimeni din cei
care şedeau la masă n-a înţeles pentru ce îi zisese aceste cuvinte: «Ce
ai să faci, fă repede.» (29) Unii credeau că, de vreme ce Iuda avea
punga, Isus voia să-i spună: «Cumpără ce ne trebuie pentru
sărbătoare», sau îi poruncea să dea ceva săracilor.” (v.27-29) Am
văzut mai înainte în acest studiu, că tot ce a vorbit Domnul Isus cu
Apostolul Ioan, n-a auzit nimeni, până nici Iuda; şi că tot ce a vorbit
cu Iuda, de asemenea n-a auzit nimeni, până nici Apostolul Ioan,
pentru că Mântuitorul a vorbit cu ei separat şi în şoaptă, tocmai ca să
nu audă şi alţii. Iar acum, când Domnul Isus i-a zis lui Iuda: „Ce ai să
faci, fă repede,” a rostit aceste cuvinte tare, de aceea L-au auzit toţi
apostolii. Dar, în schimb, nimeni dintre ei nu L-au înţeles, pentru că le
lipsea contextul pe care îl ştia numai Iuda 26. Evanghelistul Ioan ne
spune că, nimeni dintre apostoli nu L-au înţeles pe Domnul Isus ce a
zis, de aceea au dedus cu toţii că, de vreme ce Iuda era casier,
Mântuitorul i-ar fi spus, să cumpere ceva pentru sărbătoare. Dar, nici
lucrul acesta nu-l puteau înţelge, pentru că în această noapte, toate
magazinele erau închise în Ierusalim şi atunci, de unde putea Iuda să
cumpere ceva pentru sărbătoare? 27 Apoi, gândul le-a zburat la săraci
că Domnul Isus l-ar fi trimis pe Iuda să dea ceva săracilor, aşa cum se
obişnuia să se facă de sărbători. Din text reiese că, apostolii nu puteau
bănui niciodată că Iuda ar fi fost în stare să fie acel trădător despre
care le vorbea Domnul Isus, pentru că el părea un apostol deosebit şi
era tratat întotdeauna cu respect şi afecţiune, și că lui i-a oferit
Mântuitorul prima bucățică. Dacă apostolii ştiau că Iuda era
trădătorul, aşa apostoli cum erau, îndeosebi Simon Zilotul, mai
degrabă l-ar fi ucis, decât să-l fi lăsat să plece ca să-şi atingă scopul 28.
În final, textul se încheie cu cuvintele: „Iuda, după ce a luat
bucăţica, a ieşit afară în grabă. Era noapte.” (Io.v.30) Apostolul Ioan
întrebuinţa mereu în Evanghelie cuvântul întuneric, ca să descrie cu el
„viaţa fără de Cristos”. El, în naraţiunea lui dramatică a scris că atunci
când Iuda „a ieşit afară în grabă, era noapte.” Ceea ce înseamnă, că
era noapte în cetate şi că era noapte în inima lui Iuda. Iuda avea în
suflet întunericul trădării dumnezeiescului său Învăţător, de aceea avea
nevoie şi de întunericul nopţii, pentru a putea acţiona împreună cu
autorităţile ecleziastice evreieşti împotriva Aceluia care era Lumina
lumii, atunci când toată cetatea era adâncită în somn 29. Există mai
multe feluri de păcate. Dar, păcatul cel mai grav şi oribil este acela
pe care îl face omul premeditat, intenţionat şi cu sânge rece, după ce
respinge toate apelurile dragostei lui Cristos. Acesta era păcatul lui
Iuda, care a respins şi ultimul apel pe care i l-a făcut Mântuitorul, nu
numai prin cuvinte şi gesturi ale dragostei, dar şi prin privirea Lui
senină! 30
Eftimie Zigaben din secolul al XI-lea a spus că Iuda, nu L-a
vândut pe Domnul Isus pentru că aşa era scris în Sfintele Scripturi, ci
Dumnezeu, aşa a scris în Sfintele Scripturi fiindcă, în atotştiinţa Lui,
ştia că Iuda urma să-L trădeze pe Mântuitorul 31. Unul dintre
comentatorii moderni, cu numele J.C. Ryle a zis că, cunoşterea lui
Dumnezeu dinainte nu anulează responsabilitatea omului şi nu-i
justifică sau scuză păcatele. Nimic nu se poate întâmpla în cer sau pe
pământ, fără ca Dumnezeu să ştie şi să accepte. Dar, pentru aceasta,
oamenii sunt trataţi ca fiinţe libere şi responsabile pentru tot ce fac 32.

Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 165 – 166.
8. Op. cit. p. 296.
11. Maimonide, Pesach, 10,1;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 536;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 368;
Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 168, 170;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 287 – 288;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 245 – 246.
Diamandi, S., Patimile, Moartea, Învierea, Vol. III, p.
164.
15. Op. cit.
17. Diamandi, S., Patimile, Moartea, Învierea, Vol. III, p.
164.
18. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 246 –
247;
165.
22. Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 202;
23. Op. cit. p. 250.
25. Op. cit. p. 170.
26. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 248.
27. Op. cit. p. 249;
Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 168, 170.
29. Op. cit. p. 85;
596.
5. CINA DOMNULUI (I)
Marcu 14 : 22 – 25
22 Pe când mâncau, Isus a luat o pâine şi, după ce a
bincuvântat, a frânt-o şi le-a dat-o, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta
este trupul Meu.”
23 Apoi a luat un pahar şi, după ce I-a mulţumit lui Dumnezeu,
li l-a dat şi au băut toţi din el.
24 Şi le-a zis: „Acesta este sângele Meu, sângele legământului
celui nou, care se varsă pentru mulţi.
25 Adevărat vă spun că de acum încolo nu voi mai bea din
rodul viţei, până în ziua când îl voi bea nou în Împărăţia lui
Dumnezeu.”
Matei 26 : 26 – 29
26 Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine şi, după ce a
binecuvântat, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor, zicând: „Luaţi şi
mâncaţi: acesta este trupul Meu.”
l-a dat ucenicilor, zicând: „Beţi toţi din el,
28 căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui
nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor.
29 Vă spun că de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al
viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatălui
Meu.”
Luca 22 : 14 – 20
14 Când a sosit ceasul, Isus S-a aşezat la masă cu cei
doisprezece apostoli.
15 El le-a zis: „Am dorit mult să mănânc Paştele acesta cu voi
înainte de suferinţa Mea;
16 căci vă spun că de acum încolo nu le voi mai mânca, până
la împlinirea lor în Împărăţia lui Dumnezeu.”
17 Şi a luat şi un pahar, I-a mulţumit lui Dumnezeu şi a zis:
„Luaţi paharul acesta şi împărţiţi-l între voi;
18 pentru că vă spun că nu voi mai bea de acum încolo din
rodul viţei, până când va veni Împărăţia lui Dumnezeu.”
19 Apoi a luat pâine şi, după ce I-a mulţumit lui Dumnezeu, a
frânt-o şi le-a dat-o zicând: „Acesta este trupul Meu, care se dă
pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre amintirea Mea.”
20 Tot astfel, după ce au mâncat, a luat paharul şi li l-a dat,
zicând: „Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele Meu,
care se varsă pentru voi.”
Armonizat
1 Când a sosit ceasul, Isus S-a aşezat la masă cu cei
doisprezece apostoli. (Lc.v.14)
2 El le-a zis: „Am dorit mult să mănânc Paştele acesta cu voi
înainte de suferinţa Mea.” (Lc.v.15)
3 Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine şi, după ce a
binecuvântat, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor, zicând: „Luaţi şi
mâncaţi: acesta este trupul Meu, (Mt.v.26) care se dă pentru voi; să
faceţi lucrul acesta spre amintirea Mea; (Lc.v.19)
4 căci vă spun că de acum încolo nu le voi mai mânca, până la
împlinirea lor în Împărăţia lui Dumnezeu. (Lc.v.16)
l-a dat ucenicilor, zicând: „Beţi toţi din el, (Mt.v.27)
6 căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui
nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor. (Mt.v.28)
7 Adevărat vă spun că de acum încolo nu voi mai bea din
(Mc.v.25) acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în
Împărăţia Tatălui Meu.” (Mt.v.29)
Ca să putem înţelege bine marele act al Cinei Domnului,

trebuie să ţinem cont de toate lucrurile care au avut loc în timpul ei şi
să le urmărim cu ochii memoriei noastre 1.
Din acest text vom ține două studii cu aceeași temă Cina
Domnului. În primul studiu ne vom ocupa de trei lucruri: ordinea în
care se ţinea Cina Pascală; opinia unor comentatori că Cina
Domnului s-ar fi ţinut în cadrul Cinei Pascale; şi opinia altor
comentatori că Cina Domnului s-a ţinut separat de Cina Pascală.
I. ORDINEA ÎN CARE SE ŢINEA CINA PASCALĂ
Cina Pascală o conducea capul familiei cu toată solemnitatea.
În cazul Cinei Pascale din acest text, o conducea Domnul Isus.
Cărturarii, prescriind ritualul după care se ţinea Cina Pascală, au
inclus următoarele 17 detalii, care aminteau ziua cea mare în care
Dumnezeu a eliberat poporul evreu din robia egipteană:
(1) Primul detaliu era, citirea psalmului 10. Cina Pascală
începea cu acest psalm: „Pentru ce stai aşa departe, Doamne? Pentru
ce Te ascunzi la vreme de necaz?” (v.1) 2
(2) Al doilea detaliu era, consumarea vinului din prima cupă.
La Masa Pascală se obișnuia să se bea patru cupe cu vin. Fiecare
dintre aceste cupe conţinea un sfert de litru de vin roşu, amestecat
două părţi vin şi o parte apă. Prima cupă se numea kiddush, care
înseamnă „santificare”, „separare”, „sfinţenie”. Acesta era actul
care deosebea Masa Pascală de toate celelalte mese. Capul familiei,
mai întâi, rostea o rugăciune asupra acestei cupe şi, apoi fiecare dintre
comeseni, punându-şi din ea puţin vin în ceşcuţa lui, îl binecuvânta şi-
l bea 3.
(3) Al treilea detaliu era, prima spălare a mâinilor. Toţi
comesenii trebuiau să-şi spele mâinile după o prescripţie a cărturarilor,
despre care ne-am informat în studiul intitulat Religia exterioară şi
cea interioară. (Vol.IV,Stud.15) Se crede că Domnul Isus la acest
moment din Cina Pascală S-a tulburat în duhul Lui din cauza trădării
lui Iuda, a prezenţei acestui vânzător, a apropierii agoniei din Grădina
Gheţimanii, a lepădării Apostolului Petru şi a răstignirii, care urma să
aibă loc peste vreo 15 ore4.
(4) Al patrulea detaliu era, gustarea a câtorva fire de pătrunjel
sau de lăptucă muiate într-un vas cu apă sărată. Pătrunjelul
reprezenta isopul cu care s-au uns usciorii caselor evreilor cu sângele
mielului pascal, iar apa sărată, le aducea aminte de lacrimile pe care le
vărsau străbunii lor în robia egipteană şi de apele sărate ale Mării
Roşii prin care ei au trecut într-un mod miraculos 5.
(5) Al cincilea detaliu era,
binecuvântarea şi frângerea azimilor.
Pentru frângerea pâinilor nedospite se
rostea una dintre aceste două rugăciuni:
„Binecuvântat să fii Tu, Doamne,
Dumnezeul nostru, Împăratul
Universului, care ai creat pământul.” Pâinea şi vinul de la Cina Domnului
Ori: „Binecuvântat eşti Tu, Tatăl nostru
din cer, care ne dai astăzi pâinea cea de toate zilele.” Pe masă erau
puse trei pâini rotunde și nedospite. Azima din mijloc care se lua, se
frângea şi se punea într-o farfurie, se numea Aphiqomon, „pâinea
frântă”. Comesenii o mâncau acum numai pe ea. Ea aducea evreilor
aminte de pâinea amară, pe care o mâncau străbunii lor în Egipt şi,
frângerea ei, le amintea că în robie nu aveau pâine întreagă, decât coji.
La frângerea acestei pâini, familia zicea: „Aceasta este pâinea cea
amară pe care străbunii noştri au mâncat-o în Egipt. Oricui îi este
foame şi vrea să mănânce, să vină şi să ţină Paştele cu noi.” Evreii
împrăştiaţi prin alte ţări, adăugau şi următoarele cuvinte: „Anul acesta
celebrăm Paştele aici, iar anul viitor îl vom ţine în Israel. Acesta este
anul de robie, iar anul următor va fi anul eliberării.” 6
(6) Al şaselea detaliu era, consumarea vinului din a doua
cupă. A doua cupă se numea Haggadah, care înseamnă „cupa
explicării”. Cel mai tânăr dintre copii întreba pe tatăl lui, potrivit cu
textul din Exod 12:26: „De ce această noapte se deosebeşte de alte
nopţi?” La care întrebare, tatăl îi explica întreaga istorie a poporului
evreu, cum Dumnezeu i-a eliberat pe străbunii lor din robia egipteană,
cum i-a trecut prin Marea Roşie în mod miraculos şi din ce cauză ei
celebrează Paştele 7.
(7) Al şaptelea detaliu era, cântatul primei părţi ale halelului,
respectiv psalmii 113 şi 114. Psalmii 113 – 118 sunt cunoscuţi sub
numele de Hallel, care înseamnă în limba ebraică „lauda lui
Dumnezeu”. Toţi aceşti psalmi sunt psalmii laudei lui Dumnezeu, pe
care îi învăţau copiii pe de rost încă de mici 8.
(8) Al optulea detaliu era, a doua spălare a mâinilor în vederea
pregătirii pentru masă 9.
(9) Al nouălea detaliu era, următoarea rugăciune pentru
pâine: „Binecuvântat să fii Tu, Doamne, care faci să crească
vegetaţia pe pământ. Binecuvântat să fii Tu, Dumnezeule, care ne-ai
sfinţit prin poruncile Tale şi ne-ai adunat să mâncăm acest Paşte.”
După această rugăciune erau distribuite bucăţele de pâine nedospită în
mod egal şi, comesenii începeau să le consume 10.
(10) Al zecelea detaliu era, consumarea unor ierburi amare şi
a pastei de fructe. Capul familiei, mai întâi, binecuvânta nişte
mănunchiuri mici de ierburi amare, formate din cicoare, andivă şi
lăptucă, şi le împărţea tuturor comesenilor, apoi fiecare îşi muia
mănunchiul într-o pastă şi-l mânca. După consumarea acestor ierburi
amare, se puneau între două bucăţele de azimă, feliuţe de ridichi
amare şi puţin hrean, care se muiau şi ele în pastă şi se mâncau.
Aceste bucăţele de azimă cu ridichi amare şi hrean între ele, se
numeau „pâinea muiată”, iar pasta în care se muia această pâine, se
numea charoseth, ea se compunea din nuci, rodii, mere, migdale,
smochine, curmale, stafide şi miere, și se fierbea în vin. Într-o astfel
de pastă îşi muiau pâinea Domnul Isus, Iuda şi apostolii (Marcu
14:20). Mănunchiul de ierburi amare, aducea aminte evreilor de
amărăciunea sclaviei din Egipt a străbunilor lor şi de ramura de isop,
cu care ei îşi ungeau uşciorii caselor cu sângele mielului pascal. Pasta
charoseth, în care se punea şi scorţişoară, le amintea de trei lucruri: de
huma din care străbunii lor făceau cărămidă în Egipt, de paiele cu
care ei ardeau cărămida şi de fructele frumoase şi plăcute pe care
Dumnezeu li le-a dat în Ţara Promisă 11.
(11) Al unsprezecelea detaliu era, masa propriu-zisă. Acum se
tăia şi se mânca carnea de miel împreună cu azima. Mielul se mânca
în amintirea mielului pascal, cu a cărui sânge se ungeau uşciorii
caselor atunci când Dumnezeu a lovit Egiptul cu moartea întâilor
născuţi. (Exod 13-13) Şi azima se consuma în amintirea plecării
rapide din Egipt, când nu era timp nici măcar pentru dospirea
aluatului. Trebuia consumată toată pâinea frântă, întreg mielul fript
ca, de altfel şi toate celelalte mâncăruri care erau puse pe masă 12.
(12) Al doisprezecelea detaliu era, a treia spălare a mâinilor
13
.
(13) Al treisprezecelea detaliu era, rugăciunea de mulţumire,
care conţinea şi o cerere ca să vină Ilie, crainicul lui Mesia pentru a-I
anunţa venirea 14.
(14) Al patrusprezecelea detaliu era, consumarea vinului din a
treia cupă. Această cupă se numea „cupa mulţumirii”. Capul familiei
rostea următoarea rugăciune asupra acestei cupe: „Binecuvântat eşti
Tu, Iehova, Dumnezeul nostru, care ai creat rodul viţei”.15
(15) Al cincisprezecelea detaliu era, cântatul celei de-a doua
părţi ale halelului, respectiv psalmii 115-118 16.
(16) Al şaisprezecelea detaliu era, consumarea vinului şi din a
patra cupă. În timp ce se bea această cupă, se cânta psalmul 136, care
era halelul cel mare 17.
(17) Şi, în final, Cina Pascală se termina la miezul nopţii cu al
şaptesprezecelea detaliu, format din următoarele două rugăciuni
scurte: „Toate lucrările Tale, Te laudă, Domane, Dumnezeul nostru.
Şi toţi sfinţii Tăi, cărora le-ai făcut bine, Te laudă. Toată casa lui
Israel Îţi cântă cu bucurie, Te laudă şi Te glorifică. Este bine să Te
lăudăm şi să cântăm Numelui Tău, pentru că din veşnicie în veşnicie
Tu eşti Dumnezeu.” Şi a doua rugăciune era: „Orice suflare şi tot ce
este viu să laude Numele Tău, Domane, Dumnezeul nostru. Duhul
oricărui trup să Te glorifice, Dumnezeule, Împăratul nostru, pentru că
din veşnicie în veşnicie Tu eşti Dumnezeu şi, afară de Tine nu este un
alt Împărat şi Răscumpărător”.18
II. OPINIA UNOR COMENTATORI CĂ CINA
DOMNULUI S-AR FI ŢINUT ÎN CADRUL CINEI
PASCALE
Paştele era cea mai mare sărbătoare naţională şi religioasă a
evreilor, de aceea „serviciul lui ceremonial”, care se ţinea la Cina
Pascală şi se numea chagigah, era sacru şi solemn 19.
Sunt câteva detalii similare între Cina Pascală, care se numea
Chaburah şi Cina Domnului, din care motiv, unii au conchis că Cina
Domnului s-ar fi ţinut în cadrul Cinei Pascale 20. Aceștia aduc
următoarele cinci argumente:
(1) Primul argument este că, paharul pe care l-a binecuvântat
Domnul Isus şi l-a împărţit între apostoli atunci când a instituit Cina
Domnului, nu numai că s-ar fi asemănat cu cele patru cupe cu vin
roşu din detaliile 2, 6, 14 şi 16 de la Cina Pascală, peste care capul
familiei rostea rugăciunea care se numea Kiddush, „sfinţirea cupei”,
dar chiar ar fi fost unul și același cu una din aceste cupe 21.
(2) Al doilea argument este că, Evanghelistul Luca atunci când
a scris în versetul 17 din textul citat: „Şi a luat şi un pahar, I-a
mulţumit lui Dumnezeu şi a zis: «Luaţi paharul acesta şi împărţiţi-l
între voi,»” s-ar fi referit la a doua cupă, numită Haggadah, „cupa
explicării”, care se bea după ce capul familiei istorisea din Cartea
Exod, capitolele 12 şi 13, cum Dumnezeu a eliberat poporul evreu din
robia egipteană şi cum l-a trecut Marea Roşie într-un mod miraculos
22
.
(3) Al treilea argument este că, Apostolul Pavel atunci când a
scris în Întâia sa Epistolă către Corinteni: „Paharul binecuvântat, pe
care-l binecuvântăm, nu este el părtăşia cu sângele lui Cristos?” (1
Cor.10:16), s-ar fi referit la a treia cupă care se numea Cos ha-beraha,
„cupa binecuvântării” 23.
(4) Al patrulea argument este că, paharul Domnului Isus pe
care l-a binecuvântat la Cina Domnului, ar fi fost identic cu a patra
cupă de la Cina Pascală, deoarece această cupă se lua la sfârşitul
Cinei Pascale, în timp ce se cânta halelul cel mare, care era psalmul
136. După opinia celor ce susţin că Domnul Isus ar fi instituit Cina
Domnului în cadrul Cinei Pascale, a patra cupă și cântatul halelului
celui mare, ar fi identice cu paharul pe care l-a dat Mântuitorul ca să-
l împartă apostolii între ei şi cu cântarea de laudă, pe care o amintesc
evangheliştii Marcu şi Matei atunci când au scris: „După ce au
cântat cântările de laudă, au ieşit în Muntele Măslinilor.” (Marcu
14:26; Matei 26:30) 24
(5) Şi al cincilea argument este că, Mântuitorul a instituit Cina
Domnului cu azimă şi nu cu pâine. Aceştia explică pe baza celui de-
al cincilea detaliu din ordinea după care se ţinea ritualul Cinei Pascale,
că Domnul Isus ar fi instituit Cina Domnului cu azima din mijloc,
dintre cele trei pâini rotunde şi nedospite, care se frângea atunci, se
punea într-o farfurie şi se numea Aphiqomon, „pâinea frântă” și că
ar fi dat din această azimă câte o bucăţică la fiecare apostol. Acești
comentatori susţin că evangheliştii Matei şi Marcu, atunci când au
scris: „Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine ..,” (Mt.v.26 şi
Mc.v.22) s-ar fi referit la această pâine nedospită din mijloc 25. Ei
explică, mai departe, că în timpul sărbătorii pascale, care dura şapte
zile, nu exista pâine dospită în nici o casă din Israel.
Pe baza acestor cinci argumente, J. Jeremias, cât şi alţi
comentatori, şi-au exprimat convingerea că Domnul Isus a instituit
Cina Domnului în cadrul Cinei Pascale 26. Pe când, H. Balmforth,
C.H. Dodd, cât şi mulţi alţi comentatori de renume mondial, care şi ei
s-au ocupat îndeaproape de această problemă grea, nu s-au putut
pronunţa că Domnul Isus ar fi instituit Cina Domnlui în cadrul Cinei
Pascale, ci dimpotrivă, au înclinat să creadă că Mântuitorul a ţinut
Cina Domnului separat de Cina Pascală 27.
Şi, în al treilea rând, ne vom ocupa de
III. OPINIA ALTOR COMENTATORI CĂ CINA
DOMNULUI S-A ŢINUT SEPARAT DE CINA
PASCALĂ
Comentatorii care cred cu tărie că, Mântuitorul a instituit Cina
Domnului separat de Cina Pascală, aduc următoarele şase argumente:
(1) Primul argument este că, Cina Pascală era o masă reală în
care mielul pascal trebuia mâncat întreg ca, de altfel şi celelalte
mâncăruri trebuiau toate consumate. Nimic nu era voie să rămână
după Cina Pascală. Pe când, Cina Domnului era o masă simbolică, la
care se mânca numai o bucăţică de pâine şi se bea doar o singură
înghiţitură de vin 28.
(2) Al doilea argument este că, la Cina Pascală erau patru
cupe, de vreme ce, la Cina Domnului era o singură cupă.
(3) Al treilea argument este că, la Cina Pascală, capul familiei
nu făcea altceva, decât rostea o scurtă rugăciune asupra celor patru
cupe, după care fiecare comesean îşi punea din ele puţin vin în ceşcuţa
lui şi, după ce îl binecuvânta, îl bea, aşa cum ne-am informat în al
doilea detaliu din ordinea în care se ţinea ritualul Cinei Pascale. Pe
când, paharul pe care Domnul Isus l-a dat apostolilor ca să-l împartă
între ei, El personal l-a umplut şi l-a binecuvântat 29.
(4) Al patrulea argument, ni-l oferă cuvântul artos din textul
grecesc, care înseamnă „pâine”. Cei ce susţin că Cina Domnului ar fi
fost instituită în cadrul Cinei Pascale, oricât de mult ar argumenta pe
baza celui de-al cincilea detaliu din ordinea după care se ţinea ritualul
Cinei Pascale că, Mântuitorul ar fi folosit la Cina Domnului azima şi
nu pâinea, nu reuşesc să ne dovedească lucrul acesta. Toţi trei
evangheliştii sinoptici ne arată clar că, Domnul Isus a instituit Cina
Domnului cu artos, „pâine” şi nu cu azimos, „azimă”. Evanghelistul
Marcu a scris: „Pe când mâncau, Isus a luat o pâine ...” (v.22)
Evanghelistul Matei, de asemenea a scris: „Pe când mâncau ei, Isus a
luat o pâine...” (v.26) Evanghelistul Luca, a consemnat la fel: „Apoi a
luat o pâine...” (v.19) Apostolul Pavel, atunci când a scris corintenilor
în Întâia sa Epistolă despre Cina Domnului, de asemenea a folosit în
textul grecesc cuvântul artos. El a scris: „Căci am primit de la
Domnul ce v-am învăţat, şi anume că Domnul Isus, în noaptea în care
a fost vândut, a luat o pâine.” (1 Cor.11:23) Dar, există și un alt lucru
mai interesant, că Evanghelistul Luca, ca un martor ocular, a folosit
cuvântul artos şi în textul în care Domnul Isus a mers după înviere cu
doi ucenici la Emaus, respectiv cu el (Luca) şi cu Cleopa. El a scris:
„Pe când şedea la masă cu ei, a luat pâinea şi, după ce a rostit
binecuvântarea, a frânt-o şi le-a dat-o.” (Luca 24:30) Deşi, nimeni nu
poate explica, de unde a avut Domnul Isus pâine dospită în timpul
săptămânii pascale, totuşi adevărul este că El a frânt o pâine şi nu o
azimă 30. Un alt lucru, tot aşa de interesant şi de important este că, în
traducerea ebraică a Noului Testament, în toate aceste locuri pe care
le-am amintit, nu scrie cuvântul maţa, „azima” , ci tot „pâine” 31.
Una dintre problemele care a scindat creştinismul în două, în anul
1054, a fost şi aceasta: că Biserica din Apus oficia Cina Domnului cu
azimă, iar Biserica din Răsărit, o oficia cu pâine dospită 32. Deşi unora
le vine greu să creadă că Domnul Isus a folosit la Cina Domnului,
pâine şi nu azimă, şi vin fermentat, pentru că pe timpul acela nu era
vin nefermentat, totuşi acesta este adevărul 33.
(5) Al cincilea argument este că, Iuda n-a luat parte la Cina
Domnului, ci numai la cea pascală. Cei ce cred că Mântuitorul a
instituit Cina Domnului în cadrul Cinei Pascale, interpretează greşit
următoarele cuvinte ale Fiului lui Dumnezeu, pe care le-a spus la Cina
Pascală: „Dar iată că mâna vânzătorului Meu este cu Mine la masa
aceasta.” (Luca 22:21) Aceştia susţin din acest verset al
Evanghelistului Luca că Iuda a luat parte la Cina Domnului, în mod
sigur. Conchiderea aceasta pe care o fac, cu precădere comentatorii
romano-catolici este greşită 34. Chiar şi vestitul teolog şi comentator
din Biserica Primară, Ioan Gură de Aur, ca şi mulţi alţi exegeţi din
acel timp, au căzut în această greşeală 35. Din cuvintele Mântuitorului,
pe care le-a spus apostolilor în Camera de Sus la Cina Domnului:
„Beţi toţi din el (pahar),” (Mt.v.27) este absurd de presupus că în acea
cameră se mai afla Iuda şi că ar fi luat şi el Cina Domnului. Doar,
Evanghelistul Ioan ne arată clar că, după ce Iuda luase bucăţica pe
care i-o întinsese Domnul Isus la Cina Pascală, a ieşit afară.
Evanghelistul Ioan a scris: „Iuda, după ce a luat bucăţica, a ieşit afară
în grabă. Era noapte.” (13:30) Ilarie, cât şi mulţi alți comentatori şi
exegeţi din Biserica Primară; și, cu atât mai mulți, dintre comentatori
și exegeți din timpul modern, susţin cu tărie că Iuda, ieşind afară şi,
nefiind de faţă când Domnul Isus a instituit Cina Domnului, n-a luat
acest simbol sacru36.
(6) Şi al şaselea argument este că, Evangheliile Sinoptice care
ne vorbesc despre Cina Domnului, nu ne fac nici o referire la Cina
Pascală 37. Acest adevăr este foarte mare şi semnificativ, pentru că el
ne prezintă încheierea unui Legământ Vechi şi deschiderea unui alt
Legământ Nou. Timp de 14 secole, Paştele erau un indicator spre
Adevăratul Miel Pascal. Mântuitorul, mai întâi, a înlocuit Cina
Pascală din Vechiul Legământ cu Cina Sa proprie în Noul Legământ
şi, apoi, ca un Miel Pascal adevărat, a acceptat înjunghierea 38. Peste
câteva ore, vechea sacrificare a mieilor pascali urma să înceteze şi, în
schimb, trebuia să fie înălţat pe cruce Adevăratul Miel Pascal 39. În
sensul acesta Origen, marele teolog din secolul al treilea a spus că, noi
creştinii avem în Cristos un Paşte Nou, care se deosebeşte
fundamental de Paştele vechi evreiesc 40. Numai în ideea unui
Legământ Nou şi a unui Paşte Nou, noi putem înţelege problema
misterioasă a pâinii de la Cina Domnului. Pâinea de la Cina
Domnului este un adevărat mister, care ne vorbeşte despre un mare
miracol. Nimeni nu poate răspunde la întrebarea, de unde a avut
Mântuitorul pâinea dospită atunci când a instituit Cina Domnului?
Proprietarul casei, cu Camera de sus, nu avea pâine dospită, în mod
sigur, pentru că a trebuit să-şi cureţe casa, chiar şi de cea din urmă
firimitură ca, de altfel toţi evreii. Şi nimeni în Israel, nu avea pâine
dospită în timpul Paştelor pentru că, potrivit concepţiei legii
ceremoniale a Vechiului Legământ, ar fi pângărit această sărbătoare
sacră. Numai Fiul lui Dumnezeu, care urma să deschidă prin jertfa Sa
Noul Legământ, avea o asemenea pâine pe care a pregătit-o pentru
simbolul acestui mare act. Oare, nu era cel mai logic lucru din lume
ca Cel care făcea atâtea minuni, să fi făcut o pâine în mod miraculos,
aşa cum a înmulţit cele cinci pâini şi doi peşti, de s-au săturat cinci mii
de bărbaţi fără femei şi copii? Poate că şi la acest caz, s-a referit
Evanghelistul Ioan atunci când a scris: „Mai sunt multe alte lucruri pe
care le-a făcut Isus, care, dacă s-ar fi scris cu amănuntul, cred că nici
chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărţile care s-ar fi scris.”
(21:25) Sau, poate că Domnul Isus a zis unui apostol, la care era
provizia cu merinde, să-I păstreze o pâine, pentru că avea nevoie de ea
şi să intre cu ea în camera în care urma să ia Paştele, deşi lucrul acesta
era o încălcare gravă a tradiţiei evreieşti şi a legii ceremoniale în
legătură cu Paştele. Apostolii, deși erau obişnuiţi cu violarea anumitor
legisme ale cărturarilor şi a legii ceremoniale de către Domnul Isus, ca
spălarea mâinilor, ţinerea postului în anumite zile ale săptămânii,
încetarea tuturor lucrărilor în zile de sabat şi multe altele de felul
acesta, totuşi acest apostol cu merindea, a rămas uimit de această
cerinţă a Mântuitorului. El, deși era uimit și nu înțelegea, totuşi I-o fi
păstrat o pâine. Noi am prezentat numai două posibilităţi, dar credem
că Fiul lui Dumnezeu avea şi alte varinate.
Se crede că Mântuitorul n-a celebrat Cina Pascală după toate
cele 17 detalii ale ei, pentru că avea de făcut şi alte lucrări, cu mult
mai importante, ca spălarea picioarelor, instituirea Cinei Domnului şi
să ţină discursul cel lung de rămas bun, care este redat în Evanghelia
după Ioan, capitolele 14-17 şi, fiindcă Cina Pascală se putea mânca
numai până la miezul nopţii 41.

3. Op. cit. p. 809, 811, 817;
Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 334, 337;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 376;
Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 120.
Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 334, 337.
6. Op. cit. p. 337.
7. Op. cit. p. 337 – 338;
Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 822.
10. Op. cit.;
11. Op. cit. p. 809, 811, 824;
Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 334, 338;
Diamandi, S., Patimile, Moartea, Învierea, Vol. III, p. 153
– 154.
14. Op. cit.
16. Op. cit.;
18. Op. cit. p. 338 – 339;
19. Op. cit. p. 809.
20. Op. cit. p. 820;
21. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 300;
22. Ellison, H.L., Matthew, p. 1148.
Ellison, H.L., Matthew, p. 1149;
24. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 378;
26. Jeremias, J., The Eucharistic Words of Jesus, p. 14.
27. Balmforth, H., St. Luke, p. 261 – 265;
Dodd, C.H., Intrepretation of the Fourth Gospel, p. 401;
Ellis, D.J., John, p. 1253.
600.
31. Op. cit.
33. MacDonald, W., Comentar la Noul Testament, p. 120 –
121.
598.
36. Op. cit.
38. Halley, H.H., Manual Biblic, p. 448.
39. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 572 – 573.
572.
6. CINA DOMNULUI (II)
Marcu 14 : 22 – 25; Matei 26 : 26 – 33; Luca 22 : 14 – 20
Este interesant că, Fiul lui Dumnezeu Şi-a început lucrarea cu

un mare simbol: botezul; şi Şi-a terminat lucrarea cu un alt mare
simbol: Cina Domnului 1. Apoi, tot aşa de ineresant şi de semnificativ
este şi fapul că, El ne-a poruncit şi nouă să practicăm aceste două
simboluri.
În al doilea studiu din acest text intitulat tot Cina Domnului, ne
vom ocupa de alte trei lucruri: opiniile cu privire la pâine şi la vin,
efectele jertfei Fiului lui Dumnezeu şi cerinţele Lui.
IV. OPINIILE CU PRIVIRE LA PÂINE ŞI LA VIN
Evangheliştii Matei şi Luca L-au redat pe Domnul Isus zicând,
îi cităm armonizat:
(2) El le-a zis: «Am dorit mult să mănânc Paştele acesta cu voi
înainte de suferinţa Mea.» (Lc.v.15)
(3) Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine şi, după ce a
binecuvântat, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor, zicând: «Luaţi şi
mâncaţi: acesta este trupul Meu, (Mt.v.26) care se dă pentru voi; să
faceţi lucrul acesta spre amintirea Mea;» (Lc.v.19)
(4) căci vă spun că de acum încolo nu le voi mai mânca, până
la împlinirea lor în Împărăţia lui Dumnezeu. (Lc.v.16)
(5) Apoi a luat un pahar şi, după ce I-a mulţumit lui Dumnezeu,
l-a dat ucenicilor, zicând: «Beţi toţi din el, (Mt.v.27)
(6) căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui
nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor.»” (Mt.v.28)
Limbajul Cinei Domnului pare misterios şi imposibil de înţeles,
îndeosebi de către omul modern. Acesta este motivul pentru care
cuvintele „trupul” şi „sângele” Domnului Isus din ea, au divizat
creştinismul în două şi au făcut să se scrie volume întregi de
controverse pe această temă 2.
Cuvintele pe care le-a zis Domnul Isus în limba aramaică: „den
ha gufi” şi care sunt traduse în textul pe care îl studiem „acesta este
trupul Meu”, înseamnă „acesta sunt Eu Însumi, cu adevărat”.
Romano-Catolicii susţin că aceste cuvinte pe care le-a spus
Mântuitorul înseamnă „acesta este trupul Meu real”.3
De aici, Romano-Catolicii au scos doctrina transsubstanţierii,
explicând că la Cina Domnului, pâinea, încetând să mai fie pâine, se
transformă în trupul glorificat al Mântuitorului, iar, vinul se
transformă şi el în sângele Domnului. Ei îşi argumentează această
explicaţie cu cuvintele Mântuitorului, pe care le-a spus în Evanghelia
după Ioan 6:48-58 „Eu sunt pâinea vieţii...(51)...care s-a coborât din
cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi etern; şi pâinea
pe care o voi da Eu este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa
lumii...(53)...Adevărat, adevărat vă spun că dacă nu mâncaţi trupul
Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă.
(54) Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa
eternă...(55) Căci trupul Meu este cu adevărat o harană şi sângele
Meu este cu adevărat o băutură.” 4 Când am tratat aceste versete în
studiile intitulate Cristos, Pâinea Vieţii, (Vol.V,Stud.7,8 şi 9), am
văzut că el n-are semnificaţia unui literalism dur şi şocant, ca noi să
mâncăm trupul Domnului Isus şi să-I bem sângele în mod real. Evreii,
ca şi arabii, foloseau un limbaj viu. Mântuitorul când a zis să-I
mâncăm trupul şi să-I bem sângele, ne-a spus cu alte cuvinte, să ne
hrănim sufletul cu umanitatea şi viaţa Lui, pe care a trăit-o pe pământ
şi a jertfit-o pe lemnul crucii pentru mântuirea noastră. Doctrina
catolică şi ortodoxă a transsubstaţierii era străină Biasericii Primare.
Ea a apărut abia în Evul Mediu.5
Martin Luther, negând autenticitatea doctrinei catolice şi
ortodoxe a transsubstanţierii, respectiv a prefacerii pâinii şi vinului în
trupul şi în sângele Mântuitorului, a înlocuit-o cu o altă doctrină
numită a consubstanţierii. El a susţinut că pâinea şi vinul nu se prefac
în trupul şi în sângele Domnului Isus, ci că substanţa trupului
glorificat al lui Cristos pătrunde în aceste două elemente şi se uneşte
cu ele. Luther a pus întrebarea: „Ce sunt pâinea şi vinul la Cina
Domnului?” La care întrebare tot el a răspuns: „Sunt trupul real al lui
Cristos şi, în acelaşi timp, elemente reale. Dar, cum se realizează
această întrepătrundere, noi nu putem înţelege.” 6
Calvin, un alt mare teolog şi comentator reformat, a adus o altă
explicaţie. El a susţinut prezenţa spirituală a lui Cristos la Cină,
spunând că în momentul în care credincioşii gustă la Cină din pâine
şi din vin, ei intră cu Cristos într-o părtăşie atât de mare şi reală,
încât sufletul lor primeşte, prin credinţă, toate binecuvântările vieţii
veşnice, pe care El ni le-a câştigat prin jertfa Sa 7.
Zwingly, un alt reformator şi mare teolog, a susţinut că pâniea
şi vinul la Cina Domnului sunt două simboluri, pe care ni le-a lăsat
Mântuitorul, cu scopul de-a ne aduce aminte de trupul Său frânt şi de
sângele Lui vărsat pentru noi pe lemnul crucii de pe Golgota 8.
Neoprotestanţii au ales explicaţia lui Zwingley ca, fiind autentică.
Aceasta era și explicaţia Bisericii Primare şi a primului mileniu 9.
Comentatorii: Watson, Bishop Law şi J.C. Ryle, spun că în
limba aramaică, în care Domnul Isus a istituit Cina Domnului, nu
existau cuvinte pentru termenii noştri „a simboliza”, „a reprezenta”
şi „a semnifica”. Limbile: ebraică, aramaică şi siriacă, neavând aceste
verbe, întrebuinţau în locul lor verbul „a fi” la timpul prezent „este”
şi „sunt”. Lucrul acesta îl întâlnim mereu în Biblie. Spre exemplu, în
loc de: „Cele şapte stele reprezintă îngerii celor şapte Biserici” și
„Cele şapte sfeşnice simbolizează şapte Biserici”, scrie: „Cele şapte
stele sunt îngerii celor şapte Biserici” și „Cele şapte sfeşnice sunt
şapte Biserici”. (Apoc.1:20)10 Astfel, când Domnul Isus a zis, ţinând
în mână mai întâi o pâine şi apoi un pahar: „Acesta este trupul Meu”
şi „Acesta este sângele Meu”, aceste cuvinte erau inteligibile pentru
urechile şi mintea apostolilor, fiindcă ei le înţelegeau uşor şi exact
cum trebuia, că „pâinea” simboliza „trupul” Domnului Isus şi că
”vinul” din pahar reprezenta „sângele” Lui. Aceeaşi explicaţie a dat-
o şi Origen în Biserica Primartă, spunând: „Nu pâinea văzută, pe care
o ţinea Mântuitorul în mână, a numit-o trupul Lui, pentru că ea
numai reprezenta trupul Lui; şi nici paharul arătat, pe care îl avea în
mână, nu era sângele Lui, fiindcă şi el numai simboliza sângele
Domnului Isus.” 11
Când am tratat studiul intitulat Intrarea triumfală a Domnului
Isus în Ierusalim, (Vol.VII,Stud.4), am văzut că atunci când prorocii
voiau să imprime un mesaj divin mai uşor şi mai adânc în memoria
poporului, ei se foloseau de o anumită metodă de expunere, care se
numea acţiunea simbolică şi dramatică. Un asemenea mesaj, care se
prezenta în forma unui tablou real, nu numai că se imprima mai uşor şi
mai adânc în memoria oamenilor, dar nici nu se putea uita. Cuvintele
auzite se uită uşor; pe când, imaginea văzută rămâne adânc imprimată
în memorie. Să luăm două exemple. Înainte ca împăratul Ieroboam să
urce pe tron, Prorocul Ahia i-a prezis viitorul printr-o acţiune
simbolică şi dramatică. El, îmbrăcându-se într-un veşmânt nou, s-a
dus înaintea lui Ieroboam şi şi-a rupt acel veşmânt în douăsprezece
bucăţi. Zece bucăţi le-a dat lui Ieroboam şi două le-a ţinut el. Prin
acest gest, el arăta împăratului că zece seminţii ale lui Israel, îi vor
aparţine lui şi numai două îi vor rămâne credincioase lui Roboam. (1
Împ.11:29-32) Şi, al doilea exemplu este că atunci când Dumnezeu a
făcut cunoscut prin Prorocul Ieremia, că Israelul va fi cucerit de către
Babilon, în ciuda optimismului poporului, prorocul amintit a făcut
nişte juguri şi le-a trimis la Edom, Moab, Amon, Tir şi Sidon. Iar, un
jug l-a pus pe grumazul lui, ca să-l vadă cu toţii. El, prin acest gest
arăta că toate acele popoare urmau să aibă parte de robie. (Ier.27:1-
6)12
Evangheliile ne arată că și Domnul Isus S-a folosit de acţiunea
simbolică şi dramatică de şase ori: prima dată, când S-a botezat; a
doua oară, când a intrat triumfător în Ierusalim călare pe un asin; a
treia oară, când a alungat din Templu vânzătorii de animale cu un
bici; a patra oară, când a blestemat smochinul care s-a uscat; a cincea
oară, când a spălat picioarele apostolilor; şi a şasea oară acum, când a
instituit Cina Domnului.
Fiul lui Dumnezeu
avea de spus apostolilor, ca
ultim cuvânt la această
Ultimă Cină Pascală un
lucru atât de mare, adânc şi
important, încât nu voia să
li-l predea pe cale orală, ci
a recurs la această metodă
de acţiune simbolică şi
dramatică, pentru a-l
întipări adânc în memorie Cina Domnului
atât lor, cât şi tuturor
generaţiilor pământului. Dascălul ceresc a arătat apostolilor prin
acţiunea Sa simbolică şi dramatică pe fondul Cinei Pascale, pe care ei
o aniversau în amintirea eliberării naţiunii lor din robia egipteană şi a
Cina Domnului
protecţiei lui Dumnezeu prin sângele mieilor pascali, cel mai mare și
uimitor lucru, că El era Adevăratul Miel Pascal, care urma să fie
sacrificat pentru protecţia de mânia lui Dumnezeu a întregului neam
omenesc care a păcătuit şi pentru mântuirea oricărei fiinţe umane de
pe pământ, care crede în El şi-L acceptă ca Domn şi Mântuitor. Fiul
lui Dumnezeu, când a luat o pâine în mână şi o arăta apostolilor,
zicând: „Acesta este trupul Meu”, le-a spus cu alte cuvinte: „Uitaţi-vă
la pâinea aceasta şi vedeţi cum ea se frânge, tot aşa se va frânge şi
trupul Meu pe cruce pentru voi.” Şi, poate că, în timp ce turna vinul
încet și demonstrativ într-o cupă, a zis: „Priviţi şi vinul acesta roşu
cum se varsă, aşa se va
vărsa şi sângele Meu
pe lemnul crucii pentru
păcatele voastre şi ale
întregului neam
omenesc.” 13
Comentatorul
Alexander Bruce a zis
că, Mântuitorul atunci
când a instituit Cina
Domnului prin această
acţiune simbolică pe
fondul următoarelor
cuvinte: „Am dorit mult
să mănânc Paştele
acesta cu voi înainte de
suferinţa Mea,” ne-a
arătat că această
acţiune simbolică şi
dramatică este actul cel
mai important cu
Cina Domnului privire la doctrina
jertfei ispăşitoare a
Fiului lui Dumnezeu 14.
Detaliile din această acţiune simbolică şi dramatică: „Acesta
este trupul Meu, care se dă pentru voi” şi „Acest pahar este
legământul cel nou, făcut în sângele Meu, care se varsă pentru voi”
(Lc.v.19-20), ne scot în evidenţă valoarea infinită a jertfei supreme a
Mântuitorului, pe care a acceptat-o pentru noi. Fiul lui Dumnezeu
când a zis: „Trupul Meu care se dă pentru voi” şi „Sângele Meu care
se varsă pentru voi”, ne-a spus cu alte cuvinte: „Să nu credeţi că Eu
sunt o victimă prinsă în păienjenişul unor împrejurări fatale din care
nu pot ieşi, ci, dimpotrivă, să ştiţi că Eu am ales calea crucii, că
accept răstignirea pentru voi, fiindcă numai prin cruce Îmi voi
atinge scopul final al lucrării Mele.” 15
În al cincilea rând, ne vom ocupa din acest text de
V. EFECTELE JERTFEI FIULUI LUI DUMNEZEU
Domnul Isus ne arată în acest text că, jerfa Sa de pe cruce are
două efecte mari:
1. Primul efect este că, ea ne-a deschis un nou legământ.
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus zicând: „Acesta este
sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru
mulţi, spre iertarea păcatelor.” (v.28) Cuvintele „pentru mulţi”, fac
aluzie la Cartea Prorocului Isaia, capitolul 53, versetul 12 în care
scrie: „...S-a dat pe Sine Însuşi la moarte, şi a fost pus în numărul
celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora...” 16 Şi
Evanghelistul Luca L-a redat pe Mântuitorul spunând: „Acest pahar
este legământul cel nou, făcut în sângele Meu, care se varsă pentru
voi.” (v.20)
Sintagma „legământul cel nou” este un cuvânt cheie, cu care
Mântuitorul ne descuie tezaurul valorii Sale, a jertfei Sale şi a
învăţăturii Sale, cu privire la jerfa şi Legământul Lui cel Nou. Fiul lui
Dumnezeu, vorbind apostolilor, ca unor evrei despre Adevăratul şi
Singurul Legământ al omului cu Dumnezeu, a întrebuinţat sintagma
Noul Legământ, vizavi de un Legământ Vechi pe care l-a făcut
Dumnezeu cu poporul evreu pe Muntele Sinai prin Moise. (Exod
24:1-8) Cuvântul legământ, înseamnă o convenţie pe care o fac doi
oameni între ei, cu scopul de-a intra într-o anumită relaţie sau, o
convenţie pe care o fac două naţiuni între ele. Dar, legământul, despre
care ne vorbeşte Fiul lui Dumnezeu în acţiunea Sa simbolică şi
dramatică, nu este o simplă înţelegere între doi oameni sau două
naţiuni în vederea unei relaţii oarecare, ci este un legământ, pe care
Fiul lui Dumnezeu urma să-l facă prin jerfa Sa de pe Golgota între
om şi Tatăl Său ceresc 17.
Dumnezeu a făcut, mai întâi, un legământ cu poporul evreu, pe
care l-a condiţionat de păzirea Legii Lui şi la care Israelul s-a angajat.
Numai că, Israelul a călcat Legea lui Dumnezeu şi astfel, Cel Preaînalt
şi Atotdrept, a rupt Legământul Lui cu acest popor. În zadar evreii
voiau să refacă legământul lor cu Dumnezeu prin a-I oferi jertfe în
vederea ispăşirii păcatelor, lucrul acesta era imposibil 18.
Fiul lui Dumnezeu a inaugurat Noul Legământ în Camera de
Sus, acum când a instituit Cina Domnului printr-o acţiune simbolică şi
dramatică. El, acum când ridicând şi arătând cupa, a zis apostolilor:
„Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele Meu, care se
varsă pentru voi,” (Lc.v.20) a spus cu alte cuvinte: „Eu, prin jertfa
Mea de pe cruce, urmează să vă deschid Noul Legământ cu
Dumnezeu. Este adevărat că voi, fiind păcătoşi, sunteţi sub osânda
lui Dumnezeu. Dar Eu Îmi voi da viaţa pentru voi, cât şi pentru întreg
neamul omenesc, nu numai ca să vă împac cu Cel Preaînalt şi
Atotsfânt, dar chiar să vă deschid şi un Legământ Nou cu El, de cea
mai strânsă relaţie, făcându-L pe Cel Preaînalt să devină Tatăl
vostru, iar pe voi copiii Lui. Eu, prin sângele Meu vărsat pe cruce, vă
voi arăta cât de mult vă iubeşte şi vă doreşte Dumnezeu. Dar, în
acelaşi timp, vă voi arăta şi cât de păcătoşi sunteţi, încât păcatele
voastre nu puteau fi ispăşite altfel, decât prin jertfa Mea.” 19
Mântuitorul a inaugurat Noul Legământ în Camera de Sus, şi
l-a sigilat şi ratificat pe Golgota. Acesta era motivul că El acum, când
a instituit Cina Domnului în Camera de Sus, a numit paharul cu vinul
roşu, care simboliza sângele Lui vărsat pe lemnul crucii, „Paharul
Legământului celui Nou!” 20.
2. Şi al doilea mare efect al jertfei Mântuitorului, pe care ni-l
arată în acest text este că, ea ne-a oferit marea şansă de-a intra în
Împărăţia lui Dumnezeu şi în marea Lui familie.
Noi vedem aici că Domnul Isus, deşi sta gata să plece spre
Grădina Gheţimanii, urmând să fie judecat de Marele Sanhedrin şi
apoi să Se îndrepte spre cruce, totuşi El gândea în termenii Împărăţiei
Sale şi era optimist. Pentru El crucea, nu era înfrângere, ci dimpotrivă
era calea care ducea spre Tronul Lui Etern.
Cristos, Împăratul Etern, coborând la noi, a extins Împărăţia
lui Dumnezeu şi pe pământ. Biserica Lui, pe care a întemeiat-o prin
jertfa Sa, este o parte a Împărăţiei lui Dumnezeu care se află pe
pământ. Domnul Isus a făcut două mari promisiuni celor ce cred în El
şi pe care El i-a inclus în marea familie a lui Dumnezeu: că vor lua
parte cu El la masă, atât în Împărăţia Sa de pe pământ, cât şi în
Împărăţia Sa din cer.
a) Mântuitorul atunci când S-a referit la luarea mesei în
familia Sa de pe pământ, a zis: „Am dorit mult să mănânc Paştele
acesta cu voi înainte de suferinţa Mea; (16) căci vă spun că de acum
încolo nu le voi mai mânca, până la împlinirea lor în Împărăţia lui
Dumnezeu.” (Lc.v.15-16) Aceasta înseamnă că în dispensaţia Bisericii
de pe pământ, chiar Fiul lui Dumnezeu va fi Mielul ei Pascal şi
Protectorul ei de păcat şi de infern, prin vărsarea sângelui Său pe
lemnul crucii 21. Mântuitorul când a zis: „Vă spun că de acum încolo
nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu
voi nou în Împărăţia Tatălui Meu,” (Mt.v.29) de asemenea ne-a arătat
că urma să ia masa cu Biserica Sa aici pe pământ. Cuvintele „acest
rod al viţei”, ne arată că, deşi Fiul lui Dumnezeu este în gloria cerului,
totuşi El este părtaş cu noi la Cina Domnului şi că El, văzându-ne pe
noi care suntem „rodul muncii sufletului Lui”, cum ne apropiem de
trupul şi de sângele Lui, ”Se înviorează în duhul Său”, aşa cum ne
spune Prorocul Isaia în 53:11. În sensul acesta, Calvin avea dreptate
atunci când a zis că, Cina Domnului înseamnă părtăşia lui Cristos cu
Biserica şi a Bisericii cu El, pentru că Mântuitorul este prezent, în
mod special, la acest act sacru al Bisericii 22.
b) Cina Domnului, pe care Fiul lui Dumnezeu a instituit-o pe
pământ, este nu numai prototipul unei mese festive, la care Biserica ia
parte împreună cu El aici şi acum, ci ea este şi prototipul celei mai
mari şi glorioase reuniuni, când toţi copiii lui Dumnezeu se vor aşeza
la marele şi eternul ospăţ, care va avea loc chiar în Casa Tatălui lor
ceresc. De abia atunci vom înţelege pe deplin valoarea infinită a
jertfei Mântuitorului când o vom celebra etern 23.
Şi, în al şaselea rând, ne vom ocupa din acest text de
VI. CERINŢELE MÂNTUITORULUI
Fiul lui Dumnezeu a cerut Bisericii două lucruri cu privire la
Cina Domnului:
1. Primul lucru este, s-o practice până la revenirea Sa.
Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând
apostolilor: „Să faceţi lucrul acesta spre amintirea Mea.” (v.19)
Fiul lui Dumnezeu ştia cât de repede uită omul. Grecii ziceau
că mintea omului este ca o tăbliţă, iar timpul este ca un burete care
şterge tot ce se imprimă pe această tăbliţă. În scopul acesta,
Mântuitorul, predând Cina Domnului printr-o acţiune simbolică şi
dramatică, a oferit-o ca cel mai mare monument, pentru a nu o uita
neamul omenesc niciodată. Şi tot, în scopul acesta, Mântuitorul ne-a
poruncit şi nouă, ca s-o practicăm tot prin această acţiune simbolică şi
dramatică, pentru a fi vizibilă şi tangibilă 24. Domnul Isus îi învaţă pe
creştini, nu numai să se adune la biserică, dar să se şi împărtăşească
cu trupul şi cu sângele Lui. El zice la fiecare creştin în parte: „Vino în
Casa Mea şi, împărtăşeşte-te cu toţi creştinii Mei, cu o bucăţică de
pâine şi cu o înghiţitură de vin, care simbolizează trupul şi sângele
Meu. Fă lucrul acesta, în amintirea suferinţelor şi a morţii Mele pe
cruce pentru ispăşirea păcatelor tale.” Domnul Isus când a zis: „Luaţi
şi mâncaţi” şi „Beţi toţi din el,” ne-a spus cu alte cuvinte: „Ţineţi
jertfa Mea proaspătă în memoria voastră, reflectaţi mereu asupra ei
şi hrăniţi-vă sufletul încontinuu cu umanitatea şi moartea Mea pe
cruce pentru mântuirea voastră” 25. Mântuitorul a cerut tuturor
credincioşilor Lui autentici, să-şi aţintească privirea spre Calvar, ca să
vadă cel mai mare eveniment din istoria lumii: cum a murit Fiul lui
Dumnezeu pe cruce; ce au ştiut să facă oamenii cu El şi aceasta, chiar
în numele religiei: să-L răstignească şi încă între doi tâlhari; să nu uite
niciodată cum, cu toate acestea, El i-a iertat, pentru că n-a venit să-i
condamne pentru păcatele lor, ci dimpotrivă să-i mântuiască; şi
credincioşii să păstreze veșnic vii aceste lucruri în memorie, dar, nu
numai pentru ei, ci să le amintească mereu şi altora până la a doua Sa
venire 26.
2. Şi al doilea lucru, pe care l-a cerut Mântuitorul Bisericii în
legătură cu Cina Domnului este, ca s-o ţină în cea mai mare sfinţenie
şi curăţie de inimă. Biserica Primară, care păstra credinţa curată, lua
Cina Domnului cu sfinţenie şi curăţie de inimă. Într-o carte a ei,
intitulată Constituţia apostolică, scrie că la începutul Cinei Domnului,
diaconii bisericilor trebuiau să zică: „Dintre toţi cei ce sunt prezenţi
aici: să nu ia Cina Domnului cei ce sunt sub catechism; cei ce nu sunt
încă membrii bisericii, ci numai ascultători; și să nu ia Cina
Domnului necredincioşii şi ereticii.” Apoi, într-o altă carte numită
Didache, respectiv „Învăţătura celor doisprezece apostoli”, care a
fost scrisă în jurul anilor 100 şi era prima lucrare, care se ocupa de
orânduiala Bisericii, scrie: „Nimeni, afară de cei botezaţi, să nu
mănânce trupul Domnului şi să nu bea sângele Lui, pe considerentul
că Mântuitorul a zis: «Să nu daţi câinilor lucrurile sfinte.»” (Matei
7:6) Tertulian se plângea că ereticii acceptau să ia Cina Domnului tot
felul de oameni, chiar şi păgânii. Acest
apologet creştin a concluzionat,
spunând: „Ei aruncă ce este sfânt
câinilor şi mărgăritarele înaintea
porcilor.” 27
Apostolul Pavel a scris în Întâia
sa Epistolă către Corinteni: „...Oricine
mănâncă pâinea aceasta sau bea
paharul Domnului în chip nevrednic, va
fi vinovat de trupul şi sângele
Domnului. (28) Fiecare să se cerceteze,
dar, pe sine însuşi, şi aşa să mănânce
din pâinea aceasta şi să bea din paharul
Cupa din Antiohia. Vedere din faţă, acesta. (29) Căci cine mănâncă şi bea,
arătându-l pe Domnul Isus în
centru, iar mai jos pe apostolii îşi mănâncă şi bea propria lui
Petru şi Pavel condamnare, dacă nu deosebeşte trupul
Domnului.” (1 Cor.11:27-29) Comentatorul F.C. Burkitt a zis că, nu
este nimic mai grav şi mai condamnabil ca atunci când cineva, nefiind
demn, se împărtăşeşte cu trupul şi cu sângele Domnului Isus 28. Ioan
Gură de Aur a învăţat pe credincioşi, ca înainte de-a lua Cina
Domnului fiecare să se cerceteze; iar, după cercetare, să rostească
următoarea rugăciune: „Doamne Isuse, Tu care eşti iubitor de oameni,
iartă-mi, Te rog, toate păcatele şi greşelile pe care le-am comis cu
fapta, vorba sau chiar cu gândul, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, cu voie
sau fără voie, ca să mă pot apropia fără vină şi remuşcare de trupul
Tău preacurat şi de sângele Tău atotsfânt.” La fel şi Ioan Damaschin
a îndemnat credincioşii, ca înainte de-a se împărtăşi, să se cerceteze şi,
apoi să rostească următoarea rugăciune: „Doamne Isuse, Tu care eşti
singurul care ai putere să ierţi păcatele, iartă-mi, Te rog, toate
păcatele pe care le-am făcut cu ştiinţă sau fără ştiinţă şi, permite-mi
să mă împărtăşesc cu trupul Tău preacurat şi cu sângele Tău
atotsfânt, spre o sfinţire mai mare şi nu spre condamnare.”
În anul 1910 s-a găsit printre ruinele unei catedrale din
Antiohia o cupă, despre care se crede că ar fi fost cupa pe care a
folosit-o Domnul Isus atunci când a instituit Cina Domnului. Această
cupă, care era din argint, avea ca înveliş o altă cupă tot din argint. Pe
cupa din exterior, erau sculptate douăsprezece figuri de oameni,
respectiv Domnul Isus şi apostolii. Cupa din exterior, era făcută pentru
a o proteja pe cea din interior, ca obiect sacru, vechi și preţios. Arta şi
lucrarea cupei interioare este considerată a fi din secolul întâi.
Evanghelistul Marcu a vizitat frecvent Antiohia. Se ştie că, după
căderea Ierusalimului, Antiohia a devenit centrul creştinismului. Se
vede că această cupă a fost dusă şi păstrată într-o biserică din Antiohia
unde, după distrugerea bisericii, a rămas îngropată în ruine. Această
cupă se află în proprietatea domnului Fahim Kouchakji din New York,
prin a cărui bunăvoinţă s-a obţinut această fotografie 29.
Cetatea Aniohia, unde credincioşii au fost numiţi pentru prima oară creştini.

2. Ryle, J.C., Matthew, p. 355, 357.
Ryle, J.C., Luke, Vol. II, p. 401.
601.
Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p.
601.
8. Op. cit.
601.
10. Watson, Matthew, p. 386;
Ryle, J.C., Matthew, p. 355 – 356;
601.
13. Op. cit.;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 377.
14. Bruce, A.B., The Training of the Twelve., p. 356.
15. Op. cit. p. 356 – 357.
20. Ryle, J.C., Luke, Vol. II, p. 401;
Bruce, A.B., The Training of the Twelve., p. 357.
21. Op. cit.
25. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 574;
27. Tertulian, De Praescriptione 41;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 270.
29. Halley, H.H., Manual Biblic, p. 448 – 450.
7. ÎNCEPUTUL ULTIMULUI DISCURS AL FIULUI LUI
DUMNEZEU
Marcu 14 : 26 – 31
26 După ce au cântat cântările de laudă, au ieşit în Muntele
Măslinilor.
27 Isus le-a zis: „În noaptea aceasta toţi veţi avea un prilej de
poticnire, pentru că este scris: «Voi bate Păstorul şi oile vor fi
risipite.»
28 Dar, după ce voi învia, voi merge înaintea voastră în
Galilea.”
29 Petru I-a zis: „Chiar dacă toţi ar avea un prilej de
poticnire, eu nu voi avea.”
30 Şi Isus i-a zis: „Adevărat îţi spun că astăzi, chiar în noaptea
aceasta, înainte ca să cânte cocoşul de două ori, te vei lepăda de
Mine de trei ori.”
31 Dar Petru I-a zis şi cu mai multă tărie: „Chiar dacă ar
trebui să mor împreună cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine.” Şi toţi
ceilalţi au spus acelaşi lucru.
Matei 26 : 30 – 35
30 După ce au cântat cântarea, au ieşit în Muntele Măslinilor.
31 Atunci Isus le-a zis: „În noaptea aceasta toţi veţi găsi în
Mine o pricină de poticnire; căci este scris: «Voi bate Păstorul şi oile
turmei vor fi risipite.»
Galilea.”
33 Petru a luat cuvântul şi I-a zis: „Chiar dacă toţi ar găsi în
Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină
de poticnire.”
34 „Adevărat îţi spun”, i-a zis Isus, „că tu, chiar în noaptea
aceasta, înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei
ori.”
35 Petru I-a răspuns: „Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, tot
nu mă voi lepăda de Tine.” Şi toţi ucenicii au spus acelaşi lucru.
Luca 22 : 31 - 38
31 Domnul a zis: „Simone, Simone, Satan v-a cerut să vă
cearnă ca grâul.
32 Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa
ta; şi după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să îi întăreşti pe fraţii tăi.”
33 „Doamne”, I-a zis Petru, „cu Tine sunt gata să merg chiar
şi în închisoare şi la moarte.”
34 Şi Isus i-a zis: „Petre, îţi spun că nu va cânta astăzi cocoşul
până te vei lepăda de trei ori că nu Mă cunoşti.”
35 Apoi le-a mai zis: „Când v-am trimis fără pungă, fără
traistă şi fără încălţăminte, aţi dus voi lipsă de ceva?” „De nimic”, I-
au răspuns ei.
36 Şi El le-a zis: „Acum, dimpotrivă, cine are o pungă s-o ia;
cine are o traistă, de asemenea s-o ia; și cine n-are sabie să-şi vândă
haina şi să-şi cumpere sabie.
37 Căci vă spun că trebuie să se împlinească cu Mine aceste
cuvinte scrise: «El a fost pus în numărul celor fărădelege.» Şi
lucrurile privitoare la Mine sunt gata să se împlinească.”
38 „Doamne”, I-au zis ei, „iată aici două săbii.” Şi El le-a zis:
„Destul!”
Ioan 13 : 31 - 38
31 După ce a ieşit Iuda, Isus a zis: „Acum, Fiul omului a fost
glorificat şi Dumnezeu a fost glorificat în El.
32 Dacă Dumnezeu a fost glorificat în El, şi Dumnezeu Îl va
glorifica în El Însuşi şi-L va glorifica îndată.
33 Copilaşilor, mai sunt puţin cu voi. Mă veţi căuta şi, cum le-
am spus iudeilor că unde Mă duc Eu, ei nu pot veni, tot aşa vă spun şi
vouă acum.
34 Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am
iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.
35 Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă
veţi avea dragoste unii pentru alţii.”
36 „Doamne”, I-a zis Simon Petru, „unde Te duci?” Isus i-a
răspuns: „Tu nu poţi veni acum după Mine, unde Mă duc Eu; dar mai
târziu vei veni.”
37 „Doamne”, I-a zis Petru, „de ce nu pot veni după Tine
acum? Eu îmi voi da viaţa pentru Tine.”
38 Isus i-a răspuns: „Îţi vei da viaţa pentru Mine? Adevărat,
adevărat îţi spun că nu va cânta cocoşul, până te vei lepăda de Mine
de trei ori.”
Armonizat
1 După ce a ieşit Iuda, Isus a zis: „Acum, Fiul omului a fost
glorificat şi Dumnezeu a fost glorificat în El. (Io.v.31)
2 Dacă Dumnezeu a fost glorificat în El, şi Dumnezeu Îl va
glorifica în El Însuşi şi-L va glorifica îndată. (Io.v.32)
3 Copilaşilor, mai sunt puţin cu voi. Mă veţi căuta şi, cum le-
am spus iudeilor că unde Mă duc Eu, ei nu pot veni, tot aşa vă spun şi
vouă acum. (Io.v.33)
4 Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am
iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. (Io.v.34)
5 Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă
veţi avea dragoste unii pentru alţii.” (Io.v.35)
6 „Doamne”, I-a zis Simon Petru, „unde Te duci?” Isus i-a
răspuns: „Tu nu poţi veni acum după Mine, unde Mă duc Eu; dar mai
târziu vei veni.” (Io.v.36)
7 „Doamne”, I-a zis Petru, „de ce nu pot veni după Tine
acum? Eu îmi voi da viaţa pentru Tine.” (Io.v.37)
8 Isus i-a răspuns: „Îţi vei da viaţa pentru Mine? Adevărat,
de trei ori.” (Io.v.38) Simone, Simone, Satan v-a cerut să vă cearnă
ca grâul. (Lc.v.31)
9 Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa
(Lc.v.32)
10 Atunci Isus le-a zis: „În noaptea aceasta toţi veţi găsi în
Mine o pricină de poticnire; căci este scris: «Voi bate Păstorul şi oile
turmei vor fi risipite.» (Mt.v.31)
Galilea.” (Mt.v.32)
12 Petru a luat cuvântul şi I-a zis: „Chiar dacă toţi ar găsi în
Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină
de poticnire. (Mt.v.33) Cu Tine sunt gata să merg chiar şi în
închisoare şi la moarte.” (Lc.v.33)
13 „Petre, (Lc.v.34) adevărat, adevărat îţi spun (Io.v.38) că tu,
chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoşul (Mt.v.34) de
două ori, te vei lepăda de trei ori (Mc.v.30) că nu Mă cunoşti.”
(Lc.v.34)
14 Dar Petru I-a zis şi cu mai multă tărie: „Chiar dacă ar
trebui să mor împreună cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine.” Şi toţi
ceilalţi (Mc.v.31) ucenici au spus acelaşi lucru. (Mt.v.35)
15 Apoi le-a mai zis: „Când v-am trimis fără pungă, fără
traistă şi fără încălţăminte, aţi dus voi lipsă de ceva?” „De nimic”, I-
au răspuns ei. (Lc.v.35)
16 Şi El le-a zis: „Acum, dimpotrivă, cine are o pungă s-o ia;
cine are o traistă, de asemenea s-o ia; ci cine n-are sabie să-şi vândă
haina şi să-şi cumpere sabie. (Lc.v.36)
17 Căci vă spun că trebuie să se împlinească cu Mine aceste
cuvinte scrise: «El a fost pus în numărul celor fărădelege.» Şi
lucrurile privitoare la Mine sunt gata să se împlinească.” (Lc.v.37)
18 „Doamne”, I-au zis ei, „iată aici două săbii.” Şi El le-a zis:
„Destul!” (Lc.38)
19 După ce au cântat cântările de laudă, au ieşit în Muntele
Măslinilor. (Mc.v.26)
În acest text
vedem un lucru
uimitor în legătură
cu Domnul Isus că
El, nu numai că ştia
tot ce-I stătea
înainte: trădarea lui
Iuda, lepădarea
Apostolului Petru,
arestarea, judecarea
Lui de către
autorităţile
ecleziastice evreieşti,
judecarea Lui de
către Pilat, biciuirea
cea crudă şi agonia
crucificării, dar că El
S-a pregătit să le
accepte şi să le
întâmpine pe toate
acestea, în modul cel
mai eroic, cunoscând
Discursul după Cina Domnului şi efectul jertfei Sale
supreme.
În acest discurs lung de rămas bun, cuprins în patru capitole din
Evanghelia după Ioan, de la 14 la 17, pe care l-a ţinut în Camera de
Sus, numai în prezenţa apostolilor, Fiul lui Dumnezeu Îşi descărca
inima înaintea lor şi, în acelaşi timp, îi pregătea şi îi întărea pentru
marele eveniment al răstignirii Lui.
În acest text intitulat Începutul ultimului discurs al Fiului lui
Dumnezeu, ne vom ocupa de trei lucruri: descoperirea gloriei Lui,
înştiinţarea lepădării apostolilor şi prezicerea greutăţilor de care ei
urmau să aibă parte.
I. DESCOPERIREA GLORIEI FIULUI LUI DUMNEZEU
Evanghelistul Ioan a scris: „După ce a ieşit Iuda, Isus a zis:
«Acum, Fiul omului a fost glorificat şi Dumnezeu a fost glorificat în
El. (32) Dacă Dumnezeu a fost glorificat în El, şi Dumnezeu Îl va
glorifica în El Însuşi şi-L va glorifica îndată.»” (v.31-32)
După plecarea lui Iuda, crucea Îi era sigură şi foarte aproape
Domnului Isus, de aceea a început să-i pregătească pe apostoli în
vederea despărţirii.
Cuvintele din versetul 32 „Dacă Dumnezeu a fost glorificat în
El,” lipsesc din Papirusul 66 şi din alte papirusuri timpurii, dar în
schimb, ele apar în multe alte manuscrise de mai târziu ca, de altfel şi
în toate traducerile şi versiunile Bibliei 1.
Fiul lui Dumnezeu a declarat solemn de mai multe ori, că
moartea Lui pe cruce n-a însemnat triumful vrăjmaşilor Săi asupra
Lui, ci împlinirea celui mai mare şi glorios plan, pe care îl avea Tatăl
cu privire la neamul omenesc 2.
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând de două
ori cuvintele: „Dacă Dumnezeu a fost glorificat în (Fiul omului)”: o
dată în versetul 31 şi a doua oară în versetul 32. Numai ascultarea
Fiului lui Dumnezeu de voia Tatălui până la moarte de cruce, a reuşit
să ne coboare pe pământ toată gloria Celui Preaînalt 3. Întruparea
Fiului lui Dumnezeu, în general, cât şi suferinţa şi moartea Sa de
cruce, în mod special, erau încoronarea revelaţiei și a gloriei
Părintelui nostru Etern. Suprema glorie a Tatălui, pe care ne-a
revelat-o Mântuitorul pe cruce, era gloria dragostei Lui. Sus pe
Calvar, Fiul lui Dumnezeu ne-a revelat, în mod desăvârşit,
atotsfinţenia Celui Preaînalt, care nu poate să treacă cu vederea
păcatul. Acolo ne-a revelat în mod desăvârşit atotdragostea Tatălui
Ceresc, care nu doreşte pierzarea nici unui păcătos. Acolo ne-a
revelat, în mod desăvârşit, atotdreptatea lui Dumnezeu. Şi, tot sus pe
Golgota, Mântuitorul ne-a descoperit, în mod perfect, prin jertfa Sa
de pe cruce şi cum Părintele etern, ca un Dumnezeu Atotsfânt,
Atotiubitor şi Atotdrept, ardea în dragostea Sa de durere pentru cei
pierduţi şi le dorea mântuirea. Jertfa Fiului lui Dumnezeu pe lemnul
crucii, era exteriorizarea acestui foc din inima Tatălui Ceresc, care
ardea pentru cei pierduţi. Acest foc care era în inima Tatălui Ceresc,
L-au determinat pe Fiul lui Dumnezeu să Se încarce cu păcatele
lumii întregi şi să le ispăşească pe cruce 4.
Fiul lui Dumnezeu a spus de două ori în aceste două versete, că
El urma să-L glorifice pe Tatăl prin cruce şi că Tatăl urma să-L
glorifice pe El tot prin cruce. Cea mai mare glorie este aceea care vine
din sacrificiu. În medicină, numai aceia rămân neuitaţi, care îşi dau
viaţa pentru a face ca boala şi durerea altora să înceteze. În momentul
când Iuda a ieşit afară, pentru a-L trăda şi a-L aresta pe Fiul lui
Dumnezeu împreună cu gardienii Marelui Sanhedrin şi cohorta
romană și, când Fiul lui Dumnezeu a acceptat această trădare şi
arestare, El deja a văzut, cum prin moartea Sa pe cruce, Îl va glorifica
pe Tatăl și cum Tatăl Îl va glorifica pe El. Mântuitorul, văzând că I se
apropia această glorificare a zis: „Acum, Fiul omului a fost glorificat
şi Dumnezeu a fost glorificat în El. (32) Dacă Dumnezeu a fost
glorificat în El, şi Dumnezeu Îl va glorifica în El Însuşi şi-L va
glorifica îndată.” (Io.v.31-32) Crucea, nu numai că releva în modul
cel mai maiestuos gloria lui Dumnezeu-Tatăl şi lui Dumnezeu-Fiul,
dar garanta totodată și învierea Mântuitorului, înălţarea Sa la cer,
încoronarea Sa, mântuirea neamului omenesc și revenirea Lui în
glorie. Atunci lumea întreagă va vedea gloria Aceluia care a acceptat
să fie batjocorit, încoronat cu o cunună de spini, biciuit şi, în final,
răstignit pentru ea 5.
Fiul lui Dumnezeu, ştiind că după câteva ore, se va despărţi de
ucenici, le-a zis: „Copilaşilor, mai sunt puţin cu voi. Mă veţi căuta şi,
cum le-am spus iudeilor că unde Mă duc Eu, ei nu pot veni, tot aşa vă
spun şi vouă acum.” (Io.v.33) Acesta este singurul loc în Evanghelii,
în care Domnul Isus i-a numit pe ucenici copilaşi. În limba greacă,
diminutivul teknia, se folosea pentru expresia noastră „dragii mei
copilaşi”. Cu acest diminutiv se adresează părinţii copiilor, în ultimele
lor cuvinte înainte de-a muri, pronunţându-l pe un ton diuos şi
mângâietor. Ne putem imagina, cu cât mai afectuos şi pe un ton mai
duios şi mângâietor, i-a numit Fiul lui Dumnezeu pe ucenici „dragii
Mei copilaşi”, acum, în ultimele ore înainte de-a se despărţi de ei 6.
Comentatorul A. Edersheim a zis că, Domnul Isus atunci când a
spus: „Mă veţi căuta şi nu Mă veţi găsi,” S-a referit, în special, la
timpul dintre crucificarea şi învierea Lui şi, în mod general, la întreaga
perioadă de la înălţarea Sa la cer şi până la revenirea Lui 7. Apostolul
Petru, neînţelegând cuvintele: „Unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni,”
L-a întrebat pe Domnul Isus: „Doamne, de ce nu pot veni după Tine
acum? (Io.v.37) Unde Te duci?” Isus I-a răspuns: „Tu nu poţi veni
acum după Mine, unde Mă duc Eu; dar mai târziu vei veni.” (Io.v.36)
Fiul lui Dumnezeu urma să plece prin moarte de cruce la Tatăl şi
Apostolul Petru nu L-a putut urma atunci din două motive: că nu i-a
sosit încă un asemenea ceas şi, pentru că el nu era încă pregătit din
punct de vedere spiritual. Dar, mai târziu Apostolul Petru, urmându-L
pe Domnul Isus pe calea crucii şi, trecând prin martiraj, a ajuns şi el
înaintea Tronului Măririi Tatălui Ceresc şi a dumnezeiescului său
Învăţător 8.
Fiul lui Dumnezeu, descoperind apostolilor gloria dragostei
Sale, le-a spus înainte de-a Se despărţi de ei: “Vă dau o poruncă nouă:
Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii
pe alţii. (35) Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei,
dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” (Io.v.34-35) Ceea ce
înseamnă cu alte cuvinte: “Eu plec şi vă las, ca zestre, exemplul
dragostei Mele, în ea veţi găsi mângâiere şi, tot prin ea veţi avea
succes în lucrare. Modelul dragostei Mele vă este foarte necesar, atât
vouă, cât şi lumii întregi, de aceea vă dau această singură poruncă,
care este o poruncă nouă: «Iubiţi-vă unii pe alţii cum v-am iubit
Eu.»” Cum a spus Mântuitorul că această poruncă este nouă, când
Dumnezeu a mai dat această poruncă poporului evreu atunci când i-a
zis prin Moise: „Să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi”? (Deut.6:5;
Levit.19:18) În textul grecesc scrie pentru adverbul „nou” kainos,
care arată că un lucru este nu numai nou, dar şi de altă calitate, aşa
cum n-a mai existat niciodată 9. Domnul Isus când a poruncit
apostolilor şi tuturor creştinilor, să ne iubim unii pe alţii aşa cum ne-a
iubit El, ne-a spus să ne iubim cu felul dragostei Lui, care este plină
de abnegaţie. Chiar şi în cea mai nobilă dragoste umană este egoism.
Numai Domnul Isus a făcut totul de dragul nostru şi nimic pentru El
10
. El ne-a poruncit să ne iubim fraţii şi pe toţi oamenii, chiar şi atunci
când au defecte. Mântuitorul era zilnic cu ucenicii. El, deşi îi cunoştea
aşa de bine, totuși îi iubea cu toate defectele lor. Şi El, cunoaşte lumea
cu toate cusururile, metehnele şi păcatele ei, și totuşi o iubeşte şi
doreşte s-o mântuiască 11. Mântuitorul ne porunceşte să ne iubim unii
pe alţii cu o dragoste iertătoare. Chiar dacă apostolii s-au lepădat de
Domnul Isus şi aceasta, tocmai atunci când avea cea mai mare nevoie
de ei, totuşi El i-a iertat. Nu există nici un păcat în viaţa oamenilor, pe
care Mântuitorul să nu fie în stare să-l ierte, dacă ei îl recunosc şi se
pocăiesc de el. Dragostea care nu învaţă să ierte, se ofileşte şi moare
12
. Dar, Mântuitorul ne porunceşte să ne iubim unii pe alţii şi cu o
dragoste jertfitoare. Dragostea jertfitoare L-a dus pe Fiul lui
Dumnezeu până la moarte de cruce şi, tot ea ne-a devenit şi cea mai
mare zestre şi binefacere care a mântuit lumea. Aceasta este
dragostea cea nouă, pe care ne-a poruncit-o Mântuitorul s-o avem
unii faţă de alţii, cea care are cele patru calităţi amintite. Această
dragoste, Fiul lui Dumnezeu ne-a adus-o pe pământ. El era modelul
ei. Apostolii şi toţi creştinii autentici din Biserica Primară, I-au
împlinit această poruncă şi I-au urmat exemplul 13. Comentatorul F.F.
Bruce a zis: „Numai atunci când creştinii sunt marcaţi cu această
dragoste, lumea îi cunoaşte că sunt urmaşi autentici ai lui Cristos.” 14
Tertulian, apologetul creştin, a declarat în jurul anilor 200 înaintea
păgânilor următorul lucru, pe care ei l-au văzut şi l-au recunoscut:
„Vedeţi cum creştinii se iubesc unii pe alţii, încât sunt gata să-şi dea
chiar şi viaţa unii pentru alţii!” 15
În al doilea rând, ne vom ocupa din acest text de
II. ÎNŞTIINŢAREA LEPĂDĂRII APOSTOLILOR
Evangheliştii Luca şi Ioan, au redat dialogul dintre Domnul
Isus şi Apostolul Petru, îi cităm armonizat:
(7) „Doamne”, I-a zis Petru, „de ce nu pot veni după Tine
acum? Eu îmi voi da viaţa pentru Tine.” (Io.v.37)
(8) Isus i-a răspuns: „Îţi vei da viaţa pentru Mine? Adevărat,
de trei ori.” (Io.v.38) Simone, Simone, Satan v-a cerut să vă cearnă
ca grâul. (Lc.v.31)
(9) Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa
(Lc.v.32)
Domnul Isus, prin repetarea duioasă a numelui: „Simone,
Simone”, îi arăta solemn Apostolului Petru că urma să-i spună un
lucru de o mare importanţă 16. Şi acest lucru era înştiinţarea că Satan a
cerut să-i cearnă ca grâul pe toţi apostolii; şi că el (Petru), chiar în
noaptea aceea când căuta întâietatea şi mărirea, va fi în cel mai mare
pericol de cădere 17. Tot atunci, Domnul Isus îi învăţa pe apostoli că
Diavolul este limitat, prin faptul că el nu poate să facă nimic fără
permisiunea lui Dumnezeu. Dar, cu toate acestea, Domnul Isus, ştiind
că Diavolul va acţiona puternic în noaptea aceea împotriva lor, i-a
informat că El S-a rugat pentru ei, în special, pentru Apostolul Petru.
Comentatorul R.H. Lightfoot a zis: „Ce avantaj mare era pentru
Apostolul Petru că Fiul lui Dumnezeu S-a rugat la Tatăl, în mod
special pentru credinţa lui, ca să nu se piardă în acea noapte a
cernerii!” 18 Domnul Isus a zis Apostolului Petru: „Eu M-am rugat
pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta.” Rugăciunea de mijlocire a
Fiului lui Dumnezeu pentru credinţa Apostolului Petru era, ca ea să nu
falimenteze, chiar dacă uneori era mai mică. Din acest text vedem că
ţinta Diavolului este să ne distrugă credinţa 19.
Comentatorii Romano-Catolici, Maldonatus, Cornelius à
Lapide şi Stella, au încercat să interpreteze acest verset în ideea că,
credinţa Apostolului Petru era de neînfrânt pentru că la baza ei se afla
rugăciunea de mijlocire a Fiului lui Dumnezeu; şi că datorită acestui
fapt, Biserica Romano-Catolică, care se află pe temelia credinţei
Apostolului Petru, nu se va prăbuşi niciodată, spre deosebire de multe
alte biserici mari care s-au prăbuşit, aşa cum erau bisericile din
Alexandria, Constantinopol şi Antiohia 20. Comentatorul Wordsworth,
explicând această interpretare greşită, a zis: „Dacă Domnul Isus S-a
rugat numai pentru credinţa Apostolului Petru şi a episcopilor care s-
au succedat la Biserica din Roma, atunci aceşti interpreţi trebuie să
accepte şi cealaltă parte a versetului, că şi episcopii Romei s-au
lepădat de Cristos, aşa cum s-a lepădat Apostolul Petru, de aceea şi ei
aveau nevoie cu toţii de rugăciunea de mijlocire a Domnului Isus.” 21
Domnul Isus când a zis Apostolului Petru: „Şi după ce te vei
întoarce la Dumnezeu, să îi întăreşti pe fraţii tăi,” (Lc.v.32) i-a spus
cu alte cuvinte: „Este adevărat că tu te vei lepăda de Mine şi vei vărsa
multe lacrimi amare. Dar tu, totuşi te vei ridica şi vei întări chiar şi pe
ceilalţi apostoli.” 22 Fiul lui Dumnezeu l-a cunoscut pe Apostolul
Petru, nu numai ca pe un laş care s-a lepădat de El, dar şi ca pe un
erou, care a acceptat să meargă pe drumul cel roşu al martirajului. Era
măreţia Fiului lui Dumnezeu că vedea un erou chiar şi în unul care s-a
lepădat de El, pentru că El ne vede nu numai la prezent, ci totodată şi
la viitor; şi nu numai ce suntem, dar şi ce putem deveni, dacă ne lăsăm
transformaţi de El 23. Din următoarele cuvinte pe care le-a rostit
Mântuitorul: „În noaptea aceasta, toţi veţi găsi în Mine o pricină de
poticnire; căci este scris: «Voi bate Păstorul şi oile turmei vor fi
risipite.» (Zaharia 13:7) (32) Dar, după ce voi învia, voi merge
înaintea voastră în Galileea” (Mt.v.31-32), observăm că El vedea
întotdeauna dincolo de cruce, ştia că va învia și că îi va întâlni pe
apostoli din nou în Galileea.
La afirmaţia Domnului Isus, pe care a făcut-o că în noaptea
aceea toţi apostolii vor găsi în El o pricină de poticnire, Apostolul
Petru a luat cuvântul şi I-a declarat solemn dumnezeiescului său
Învăţător, spunându-I: „Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de
poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire.
(Mt.v.33) Cu Tine sunt gata să merg chiar şi în închisoare şi la
moarte.” (Lc.v.33) Apostolul Petru s-a supărat că Domnul Isus l-a
crezut slab şi laş. Astfel, sigur pe sine şi impulsiv ca întotdeauna, Îl
întrerupe pe Fiul lui Dumnezeu ca să-L asigure, că alţii s-ar putea să-L
părăsească, dar el unul, niciodată. Mântuitorul, corectând adverbul
„niciodată” al Apostolului Petru, l-a înlocuit cu precizarea Sa că,
„chiar în noaptea aceea, înainte de-a cânta cocoşul de două ori,
Apostolul Petru se va lepăda de El de trei ori că, nici măcar nu-L
cunoaşte.” 24 Apostolul Petru a fost ispitit să creadă că el era cu mult
mai puternic decât cum îl cunoştea Domnul Isus, de aceea i se părea
că Domnul Isus nu-l cunoştea aşa cum era el în realitate şi nu ştia
îndeajuns cât de mult Îl iubea. Acesta a fost motivul pentru care
Apostolul Petru a zis Domnului Isus: „Cu Tine sunt gata să merg
chiar şi în închisoare şi la moarte.” (Lc.v.33) Apostolul Petru nu ştia
cât de subtil lucrează Diavolul, cum Ispititorul îl atacă pe om tocmai
în punctul în care i se pare că este cel mai tare şi sigur pe sine, fiindcă
omul tocmai în acel punct nu veghează şi nu este pregătit pentru a se
apăra 25.
În următorul verset, în care toţi patru evangheliştii Îl citează pe
Domnul Isus, spunând Apostolului Petru: „Petre, (Lc.v.34) adevărat,
adevărat îţi spun (Io.v.38) că tu, chiar în noaptea aceasta, înainte ca
să cânte cocoşul (Mt.v.34) de două ori, te vei lepăda de Mine de trei
ori (Mc.v.30) că nu Mă cunoşti,” (Lc.v.34) Mântuitorul i se adresează
Apostolului Petru într-un mod unic, foarte solemn, într-o manieră
impresionantă şi cu mare precizie. Comentatorul Burgon a spus că
acesta este singurul loc în Evanghelii, în care Domnul Isus i se
adresează lui Simon cu numele de Petru după ce i-a dat acest nume.
Pronunţându-i numele de Petru, care înseamnă „stâncă”, Domnul
Isus îi amintea că el era o stâncă şi îi prezicea că slăbiciunea lui se va
transforma în tăria unei stânci, care va întări şi pe ceilalţi apostoli 26.
Prevestirea lepădării de Domnul Isus a Apostolului Petru la cântatul
cocoşului, urma să aibă un ecou puternic în sufletul acestui apostol.
Aceste cuvinte l-au obsedat pe Apostolul Petru, tot timpul, cât a trăit şi
l-au făcut să verse multe și amare lacrimi de căinţă 27 „Cântatul
cocoşului”, a zis comentatorul W. Barclay, „era un clopoţel prin care
Domnul Isus îl chema pe Apostolul Petru la pocăinţă şi întoarcere la
El.” 28
Romanii şi evreii au împărţit noaptea în patru străji: de la 6 la 9,
de la 9 la 12, de la 12 la 3 şi de la 3 la 6 dimineaţa. Toţi comentatorii
ca W. Barclay, F.F. Bruce, W. Hendriksen, D.B.J. Campbell, cât şi
mulţi alţii, numesc cântatul cocoşului, „semnalul dat de garnizoana
romană atunci când se schimbau gărzile noaptea” 29. Din cuvintele
Domnului Isus, pe care le-a adresat Apostolului Petru şi le-a
consemnat Evanghelistul Marcu: „Adevărat îţi spun că astăzi, chiar în
noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoşul de două ori, te vei
lepăda de Mine de trei ori,” (v.30) se vede că Mântuitorul l-a prevenit
pe Apostolul Petru, că se va lepăda de El înainte de ora 3 după
miezul nopții, când garnizoana romană şi-a dat al doilea semnal la
schimbarea gărzii. Se crede că Mântuitorul l-a prevenit pe Apostolul
Petru după ora 9, pentru că până la ora 12, Fiul lui Dumnezeu a ţinut
discursul cel lung din Evanghelia după Ioan, capitolele 14, 15, 16 şi
17. Iar, când garnizoana romană a dat al doilea semnal la ora 3,
Apostolul Petru deja se lepădase de trei ori de Domnul Isus că nu-L
cunoştea.30
Domnul Isus, deşi ştia că ucenicii vor fugi ca să-şi scape viaţa
şi că Îl vor abandona în momentele cele mai tragice, când avea cea
mai mare nevoie de prieteni, totuşi El nu i-a mustrat, nici nu le-a zis că
erau nişte laşi şi trestii frânte, ci îi iubea şi ştia că şi ei Îl iubeau pe El.
El cunoştea slăbiciunea noastră omenească şi ştia şi obiceiul
Apostolului Petru că el vorbea mai mult cu inima decât cu mintea 31.
Care era diferenţa dintre păcatul lui Iuda şi al Apostolului
Petru? Iuda L-a trădat pe Domnul Isus premeditat şi cu sânge rece, şi
a respins intenţionat şi ultimul apel de întoarcere, pe care i l-a făcut
Mântuitorul cu toată căldura inimii; pe când, Apostolul Petru n-a
intenţionat să se lepede de Domnul Isus, ci a acţionat într-un moment
de strâmtorare şi slăbiciune şi, totuşi a regretat o viaţă întreagă.
Acesta a fost motivul pentru care numele lui Iuda a devenit cel mai
negru şi urât; în timp ce, Apostolul Petru este foarte iubit 32.
Comentatorul W. Barclay a spus: „Numai acela îl poate condamna pe
Apostolul Petru, care este în stare să spună că el n-a avut niciodată o
abatere.” Este adevărat că, Apostolul Petru a căzut, dar el L-a iubit pe
Domnul Isus atât de mult, încât iar s-a ridicat 33.
Şi, în al treilea rând, din acest text ne vom ocupa de
III. PREZICEREA GREUTĂŢILOR DE CARE URMAU
SĂ AIBĂ PARTE APOSTOLII
Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând: „Apoi
le-a mai zis: «Când v-am trimis fără pungă, fără traistă şi fără
încălţăminte, aţi dus voi lipsă de ceva?» «De nimic», I-au răspuns ei.
(36) Şi El le-a zis: «Acum, dimpotrivă, cine are o pungă s-o ia; cine
are o traistă, de asemenea s-o ia; și cine n-are sabie să-şi vândă
haina şi să-şi cumpere sabie.»” (v.35-36) Cuvintele: punga, traista şi
sandalele, erau o expresie simbolică şi proverbială, care semnifica
grija lui Cristos faţă de ucenicii pe care i-a trimis în misiune 34. Toma
de Aquino a zis că, atunci când Domnul Isus Şi-a trimis ucenicii să
misioneze în Galileea, le-a spus să nu ia cu ei nici punga, nici traista şi
nici sandalele, (Marcu 6:8-9) pentru că evreii obişnuiau să îngrijească
de învăţătorii lor, aşa cum am văzut în studiul intitulat Instrucţiunile
Împăratului date mesagerilor. (Vol.IV,Stud.50) Iar, atunci când
Domnul Isus i-a trimis pe apostoli să misioneze la neevrei, unde nu
era acest obicei, El le-a spus să ia cu ei punga şi traista. Comentatorii
din întrega eră creştină, începând cu Ieronim, Augustin şi Teofilact din
Biserica Primară şi, până la cei mai recenți, ne spun că aceasta este o
poruncă permanentă a Mântuitorului cu privire la trimiterea
vestitorilor Evangheliei în lucrarea Sa 35.
Comentatorul catolic Lange, a interpretat astfel cuvintele
Domnului Isus când a zis în acest text: „Cine n-are sabie să-şi vândă
haina şi să-şi cumpere sabie,” că ar fi recomandat apostolilor şi
creştinilor să folosească arme de apărare în cazul că cineva îi atacă,
dar nu și în scopuri ofensive 36. Aceste cuvinte sunt foarte grele
pentru omul modern, dar ele erau o expresie simplă pentru oamenii
din Răsăritul antic, care erau obişnuiţi cu un limbaj viu. Această
expresie nu face nici o aluzie la un incident cu arme, ci avea înţelesul
că pe ucenici îi aştepta un pericol iminent. Versetele 35 şi 36 din
Evanghelia după Luca, cât şi versetul 37 în care scrie: „Căci vă spun
că trebuie să se împlinească cu Mine aceste cuvinte scrise: «El a fost
pus în numărul celor fărădelege.» Şi lucrurile privitoare la Mine sunt
gata să se împlinească.” Domnul Isus când a zis lucrul acesta, a spus
cu alte cuvinte: „Când M-aţi avut cu voi, v-aţi îngrijit de ceva, sau aţi
dus lipsă de vreun lucru? Dar acum, iată că pericolul care Mă
vizează pe Mine, vă va afecta şi pe voi, și este foarte aproape.” 37
Auzind ucenicii de sabie, au zis: „Doamne, iată aici două săbii.”
(Lc.v.38) Cum de au avut ucenicii cu ei două săbii? Evreii din întreg
Israelul obişnuiau, în general, iar galileenii obişnuiau, în mod special
să poarte săbii în călătorie, mai ales la un drum lung şi periculos 38.
Ucenicii au luat cu ei aceste arme pentru a se apăra cu ele în caz de
nevoie. Domnul Isus, pronunţând cuvântul „sabie”, ucenicii au
îndrăznit să-I spună că aveau la ei două săbii şi că erau gata să
înfrunte cu ele orice pericol. Ioan Gură de Aur susţinea că cele două
săbii erau cuţite pentru înjunghierea Mielului Pascal, pe care apostolii
Petru şi Ioan le aveau la ei 39. Lucrul acesta era posibil, pentru că în
textul grecesc scrie machaira, care înseamnă „cuţit mare pentru
înjunghierea animalelor pentru jertfă”. Septuaginta, versiunea
grecească a Vechiului Testament, ne arată că Avraam cu un asemenea
cuţit era să-l înjunghie pe Isaac pentru a-l aduce ca jertfă
(Gen.22:6,10)40. Comentatorii Romano-Catolici: Maldonatus şi
Cornelius a Lapide, au interpretat aceste două săbii că reprezintă
puterea religioasă şi cea politică a Bisericii din Roma. Chiar şi Stella,
comentatorul spaniol Romano- Catolic s-a ruşinat de o asemenea
interpretare 41.
Când ucenicii au zis: „Doamne, iată aici două săbii” şi când
Domnul Isus a răspuns: „Destul!” unii interpretează cuvântul „destul”
ca o ironie din partea Mântuitorului, ca şi când ar fi zis ironic: „Da,
într-adevăr, aceste două săbii sunt suficiente pentru apărare!” 42
Opinia generală a celor mai buni comentatori este că ucenicii,
neînţelgând bine însemnătatea cuvintelor Domnului Isus şi, crezând că
El le vorbea despre sabie în sens literal, Mântuitorul, observând lucrul
acesta şi, dorind să schimbe subiectul, le-a zis „destul”, ceea ce
înseamnă cu alte cuvinte: „Am acordat destul spaţiu acestei probleme
din timpul nostru preţios, pe care voi o veţi înţelege mai târziu. Să
schimbăm subiectul.” 43
Textul pe care îl studiem se încheie cu cuvintele: „După ce au
cântat cântările de laudă, au ieşit în Muntele Măslinilor.” (Mc.v.26)
Evanghelistul Marcu când a scris aceste cuvinte, s-a referit la halel,
psalmii 113-118, care se cântau la Cina Pascală. Iar, Evanghelistul
Matei când a scris: „După ce au cântat cântarea, au ieşit în Muntele
Măslinilor,” (v.30) a făcut precizarea că au cântat „Halelul cel mare”,
psalmul 136 cu care se încheia Cina Pascală 44. Evangheliştii Sinoptici
au încheiat Cina Pascală cu cântarea de laudă din psalmul 136 şi au
continuat să ne relateze rugăciunea şi arestarea Domnului Isus în
Grădina Gheţimanii, pentru că ei nu ne-au redat discursul cel lung de
rămas bun al Mântuitorului, ca Evanghelistul Ioan în capitolele 14 -17.
Despre Domnul Isus citim în Evanghelii că El adeseori Se ruga,
dar nu găsim niciodată scris că El ar fi cântat. Iustin Martirul, care era
ucenicul Evanghelistului Ioan, a spus că şi Mântuitorul a cântat
împreună cu apostolii Cântarea de laudă din psalmul 136 45.
Cina Pascală se ţinea până la ora 12. La ora 12 se deschideau
porţile Templului ca să intre în el mulțimea închinătorilor.46 Sub
Caponie, primul procurator roman, samaritenii au profanat Templul
din Ierusalim, strecurându-se în el pe furiş în seara de Paşte, aruncând
prin curţile lui oase de oameni morţi. Autorităţile evreieşti, plângându-
se la procuratorul Caponie, acesta se mărgini să le răspundă doar atât:
”Păziți-vă voi Templul.” 47 De atunci Templul se deschidea numai de
la ora 12. Când a avut loc acest incident, Domnul Isus avea 15 ani 48.
4. Op. cit. p. 172 – 173;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 291 – 292;
MacDonald, W., Comentar la Noul Testament, p. 361.
6. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 293;
Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 379;
9. Trench, R.C., Synonyms of the New Testament, p. 219 –
225;
11. Op. cit. p. 174 – 175.
12. Op. cit. p. 175.
14. Tertullian, Apology 39.7;
17. Op. cit.
18. Op. cit. p. 414 – 415.
19. Op. cit. p. 415.
20. Op. cit.
21. Op. cit. 415 – 416.
25. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 281 – 282;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 380.
174.
29. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 380;
30. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 256;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 295.
31. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 379 –
380;
32. Op. cit. p. 175 – 176.
38. Op. cit. p. 419.
39. Op. cit.
40. Plummer, A., The Book of Revelation, p. 185.
42. Op. cit.
43. Op. cit.
45. Triphon 106;
607.
46. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 73.
47. Tacitus, Annales, Vol. II, p. 42.
48. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 115.
8. CASA TATĂLUI CERESC
Ioan 14 : 1 – 6
1 Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi

credinţă în Mine.
2 În Casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-
aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc.
3 Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi
întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi.
4 Ştiţi unde Mă duc şi ştiţi şi calea într-acolo.
5 „Doamne”, I-a zis Toma, „nu ştim unde Te duci; cum putem
să ştim calea într-acolo?”
6 Isus i-a zis: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine
la Tatăl decât prin Mine.”
Capitolele 14, 15, 16 şi 17 din Evanghelia după Ioan, care

conţin ultimul discurs al Domnului Isus pe care l-a ţinut în Camera de
Sus, după ce a instituit Cina Domnului, sunt cele mai duioase cuvinte
din întreaga Biblie. Ele conţin promisiuni, mângâieri, îndemnuri şi
mijlocire1.
Capitolul 14, numit capitolul mângâierii şi al promisiunii, este
cel mai iubit din Sfintele Scripturi. În momentul plecării noastre din
lumea aceasta, acest capitol ne întăreşte, ne umple de lumină şi ne
pregăteşte pentru Casa Tatălui ceresc 2.
Din acest text intitulat Casa Tatălui Ceresc, ne vom ocupa de
două lucruri: promisiunea acestei Case facută de Fiul lui Dumnezeu şi
felul în care se poate ajunge la ea.
I. PROMISIUNEA CASEI TATĂLUI CERESC FĂCUTĂ
DE FIUL LUI DUMNEZEU
Există o strânsă legătură între capitolele 13 și 14 din
Evanghelia după Ioan. Pentru ucenicii Domnului Isus dintr-o dată
totul s-a întunecat și s-a năruit. Doar, mai înainte cu trei-patru ore, tot
în această Cameră de Sus și la această masă, Domnl Isus, tulburându-
Se a zis, așa cum ne relatează Evanghelistul Ioan: ”Isus S-a tulburat
în duhul Lui, a mărturisit și a zis: «Adevărat, adevărat vă spun că
unul din voi Mă va vinde.»” (13:21) Și: ”Copilașilor, mai sunt puțin
cu voi. Mă veți căuta și, cum le-am spus iudeilor că unde Mă duc Eu,
ei nu pot veni, tot așa vă spun și vouă acum.” (13:33) Apostolii au
rămas foarte șocați când L-au auzit pe Domnul Isus zicând că îi va
părăsi. Credem că în aceste momente, inima Mântuitorului a sângerat
de durere mai mult pentru apostoli decât la gândul suferinței și al
morții Lui de cruce. Ca o mângâiere și încurajare, înainte de-a fi
arestat în noaptea aceasta și apoi a doua zi de-a fi judecat, biciuit și
răstignit, a spus ucenicilor: ”Să nu vi se tulbure inima. Aveți credință
în Dumnezeu și aveți credință în Mine.” (v.1) Prin aceste cuvinte,
Mântuitorul nu le-a spus să nu se întristeze, ci să nu se tulbure și să nu
cadă în disperare, pentru că toate acele lucruri care aveau să se abată
asupra Lui, urmau să se transforme pentru ei în bunuri supreme 3.
Pentru a înţelege acest text trebuie să-i cunoaştem mai întâi
fondul. Când am tratat al treilea studiu din acest volum intitulat
Spălarea picioarelor, am văzut că rabinul Jehuda a învăţat poporul
evreu că istoria va dura 4.000 de ani; că Mesia va împărăţi tot 4.000
de ani; şi că după domnia lui Mesia de 4.000 de ani, urmau să aibă
loc distrugerea lumii vechi şi crearea unei alte lumi noi. Aceste
lucruri se găsesc scrise în literatura evreiască din perioada
intertestamentală: cartea lui Enoh 91:16-17, cartea lui Ezra 7:28 şi în
Talmud, tratatul Sanhedrin 97b 4.
Ucenicii credeau că Domnul Isus era Mesia, pentru că Îi vedeau
de multe ori divinitatea, numai că credinţa lor în El, era după
concepţia lor de evrei. Ei credeau mai mult ca oricare alt evreu, că
Mesia a venit în persoana dumnezeiescului lor Învăţător după cei
4.000 de ani; că o dată cu venirea Lui, va începe să domnească pe
pământ 4.000 de ani; şi că după domnia Lui de 4.000 de ani,
Dumnezeu va distruge lumea veche şi va crea un cer nou şi un pământ
nou care vor dăinui veşnic. Apoi, ucenicii mai credeau ca toţi evreii,
aşa cum scrie în Talmud, că atât în împărăţia mesianică de 4.000 de
ani, cât şi pe pământul nou vor exista locuri pentru oameni de diferite
ranguri şi grade de fericire, după bunătatea şi credincioşia lor din
epoca păcatului şi a suferinţei 5. Apostolii credeau puternic că ei vor
ocupa locurile de cel mai înalt rang, atât în împărăţia lui Mesia de
4.000 de ani, cât şi pe noul pământ.
Dar acum, iată că apostolii au căzut în cea mai mare
disperare: Mesia, cum a venit şi Şi-a demonstrat divinitatea, le-a spus
că îi va părăsi şi că Se va duce într-un loc în care ei nu pot veni. Ba
mai mult, că autorităţile ecleziastice evreieşti Îl vor alunga din
Templu, care era Casa lui Dumnezeu, că Îl vor elimina din religia lor
și chiar de pe pământ. Astfel, El Se va reîntoarce în Patria Sa
cerească şi că prin moartea, învierea şi înălţarea Sa la cer, Se va
duce ca să le pregătească şi lor un loc în Casa Tatălui Său 6. Această
învăţătură a Domnului Isus era atât de nouă şi se deoasebea atât de
radical de concepţiile lor, încât pur şi simplu i-a şocat. Apostolii, de
acum ştiau că El nu va întemeia nici o împărăţie de 4.000 de ani pe
pământ ca să domnească cu ei şi că nu va crea nici un pământ nou
pentru nimeni.
Domnul Isus a zis ucenicilor de câteva ori că va muri, dar de ei
ca evrei nu prindea lucrul acesta. Acum însă, după instituirea Cinei
Domnului în Camera de Sus, cu vreo 10-11 ore înainte de-a avea loc
scena Golgotei, Mântuitorul, spunând ucenicilor în modul cel mai
solemn că va fi răstignit, ei au luat în serios această afirmație. Nimeni
de pe pământ n-a fost tulburat vreodată atât de tare ca apostolii la
această declarație a Domnului Isus pentru că ei, ca cei mai buni
urmași ai Lui și-au văzut năruite toate visurile: de-a domni pe pământ
4.000 de ani în împărăția Sa mesianică și apoi de-a domni cu El o
veșnicie pe un pământ recreat.
La această declarație, ucenicii nu numai că s-au tulburat tare,
dar și-au pierdut chiar și toată crdința în Dumnezeu și în Domnul
Isus. Ei acum nu mai credeau nici în Dumnezeu și nici în Domnul Isus
ca Mesia. Acesta a fost motivul pentru care Mântuitorul le-a zis: ”Să
nu vi se tulbure inima. Aveți credință în Dumnezeu și aveți credință în
Mine.” (v.1) În textul grecesc scrie la modul imperativ: ”Continuați
să credeți în Dumezeu și continuați să credeți în Mine.” Ceea ce
înseamnă parafrazat: ”Continuați să credeți în Dumnezeu și continuați
să credeți în Mine chiar și atunci când Mă veți vedea pe cruce și în
mormânt, fiindcă Eu, Domnul vieții și Părintele veșniciei le accept pe
amândouă cu scopul suprem: de-a vă pregăti pentru o altă lume
cerească și eternă, chiar pentru Casa Tatălui.” 7
Cum a putut Domnul Isus să spună ucenicilor într-o asemenea
împrejurare să nu li se tulbure inima și cum ne spune și nouă în lumea
aceasta a problemelor să nu ni se tulbure inima când avem o mie de
motive să cădem în disperare? La această întrebare, răspunsul este
unul singur: promisiunea Lui supremă care este Casa Tatălui. 8
Acesta este unul dintre cele mai valoroase și importante texte
din cele patru Evanghelii, în care Fiul lui Dumnezeu a făcut neamului
omenesc o promisiune nouă și supremă. Comentatorul A. Edersheim
ne spune că Dascălul divin ne-a adus în acest text o învățătură nouă:
că vom moșteni Casa Tatălui etern din cer și a infirmat că vom
moșteni, după concepția evreiască, un pământ nou după ce acesta va
fi distrus 9. Niciodată filozoful: geniul grecesc; savantul; până nici V.
Testament n-au putut să conceapă că omul va ajunge în cer. Învățătura
aceasta nouă ne-a adus-o numai Fiul lui Dumnezeu.
Concepţia evreiască, cu privire la domnia lui Mesia timp de
4.000 de ani, de care nu se puteau debarasa, era foarte puternică și
pentru evreii creştinaţi. Ei Îl aşteptau pe Domnul Isus să revină şi să-
Şi înceapă împărăţia mesianică de 4.000 de ani; iar, după această
împărăţie de 4.000 de ani, să judece lumea, s-o distrugă şi să creeze
alta nouă. Aceștia susţineau lucrul acesta cu tărie pe baza textului din
Isaia 65:17 10. În Biserica Primară era o mare confuzie pe tema
aceasta. Chiar și unii dintre creştini neevrei Îl aşteptau pe Domnul Isus
să revină pe pământ ca să domnească 4.000 de ani în calitate de Mesia,
din punct de vedere material şi politic. Iar alţi creştini, văzând că şi
neevreii Îl respingeau pe Mântuitorul şi că îi persecutau pe urmașii lui
Cristos, Îl aşteptau pe Domnul Isus să vină a doua oară, începând chiar
de la sfârşitul secolului întâi, ca să judece lumea şi să distrugă
pământul, iar pe ei să-i ducă în cer în locul pe care li l-a pregătit.
În textul grecesc scrie pentru cuvântul „locaşuri”, monai: „În
Casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri.” Substantivul monai este
ambiguu, el înseamnă „locaşuri”, dar şi „etape”, „sfere cereşti” 11.
Cei mai mari gânditori din Biserica Primară au luat înţelesul
cuvântului monai ca „etape” şi „sfere cereşti”. Ei au explicat că aici
Casa Tatălui înseamnă „cerul cel mai înalt” şi că în drum spre ea
sunt multe „sfere cereşti” spre clase şi ranguri din ce în ce tot mai
măreţe şi glorioase 12. Aceasta era şi opinia lui Origen. Acest mare
teolog din Biserica Primară susținea că atunci când omul moare,
sufletul lui merge într-un loc numit paradis, care este pe pământ şi
unde primeşte educaţia necesară, după care se înalţă spre Casa
Tatălui, trecând prin multe „sfere”, pe care creştinii le numeau
„ceruri”, până când, în final se ajunge în Casa Tatălui, aşa cum am
văzut în studiul intitulat Promisiunea biruitorilor din lucrarea Studii
asupra Apocalipsei (Vol.I,Stud.22) O asemenea opinie au îmbrăţişat-
o: Ciprian, Irineu şi clement de Alexandria 13. Irineu, interpretând
grăunţele din cele trei spice de grâu din Matei 13:8, care au adus un
spic 100 de boabe, a spus că unii creștini se vor învrednici să treacă
prin toate sferele cereşti, până când vor ajunge în Cetatea de Aur şi în
prezenţa lui Dumnezeu. Apostolul Pavel, pe acest fond şi în termenii
acestei concepţii a scris următoarele cuvinte: „ ...Avem un Mare Preot
însemnat, care a străbătut cerurile – pe Isus, Fiul lui Dumnezeu.”
(Evrei 4:14)14 Răsplata, pe etape, după această concepţie se face pe
măsura pregătirii sufletului. Gloria din prezenţa lui Dumnezeu este
atât de mare, încât întrece orice imaginaţie. Dacă am intra dintr-o
dată în prezenţa lui Dumnezeu, fără să ne pregătim din treaptă în
treaptă de slavă, n-am putea să suportăm gloria supremă care se află
în prezenţa Tatălui ceresc 15.
Cei mai mulţi teologi şi comentatori, de-a lungul erei creştine,
au luat amândouă înţelesurile cuvântului grecesc ambiguu monai şi de
„locuinţe” şi de „sfere cereşti”. Toţi aceştia identifică Casa cea mare
a Tatălui cu Noul Ierusalim din Apocalipsa, respectiv Capitala
cerurilor şi Cetatea de Aur (Cap.21 şi 22). Întreg Oraşul de Aur se
numeşte Casa lui Dumnezeu în care fiecare copil al Tatălui ceresc îşi
are domiciliul etern şi propriul său palat, aşa cum am văzut în studiile
intitulate Ierusalimul Ceresc (Vol.III,Stud.44,45,46) şi Paradisul
Ceresc (Vol.III,Stud.47) din lucrarea Studii asupra Apocalipsei 16. Pe
pământ mulţi oameni nu-şi au casă proprie şi nu puţini dintre aceştia,
nu au nici chiar unde-şi pleca capul. Fiul lui Dumnezeu ne spune că
aşa ceva nu se va întâmpla niciodată în Casa Tatălui, pentru că ea este
tot aşa de mare ca inima Lui. Dascălul ceresc Şi-a învăţat ucenicii că
oamenii îi pot alunga şi pe ei, aşa cum L-au alungat pe El, dar să nu le
fie frică, pentru că ei îşi au locuinţa în Casa Tatălui lor din cer, care
este un palat mare în Oraşul de Aur 17.
Este adevărat că, Cetatea de aur este un loc prea glorios şi
strălucitor, în care noi n-am putea rezista dacă am fi duşi în ea direct şi
fără să fim pregătiţi treptat. Şi, cu atât mai puţin, n-am putea intra în
prezența lui Dumnezeu fără o pregătire şi o adaptare treptată. Noul
Testament ne arată că, până vom ajunge la gloria finală din Casa
Tatălui Ceresc trebuie să trecem prin trei etape mari:
a) Prima etapă este includerea în Împărăţia lui Cristos de pe
pământ. Când am tratat studiul intitulat Vindecarea unui orb din
Betsaida (Vol.V,Stud.18), am văzut cum Dascălul Ceresc a dat lumină
acestui nevăzător din naştere nu dintr-o dată, ci treptat. Evanghelistul
Marcu a scris: „Isus l-a luat pe orb de mână şi l-a scos afară din sat;
apoi i-a pus salivă pe ochi. Şi-a pus mâinile peste el şi l-a întrebat:
«Vezi ceva?» (24) El s-a uitat şi a zis: «Văd nişte oameni umblând,
dar mi se par ca nişte copaci.»” (8:23-24) Orbul nu putea să cunoască
altfel lucrurile din jurul lui decât cu simţul pipăitului. Cât de redusă
era cunoaşterea lui! În momentul când Mântuitorul S-a atins de ochii
lui, el a început să zărească prima dată lumina, fiinţa umană şi creaţia.
El, deşi nu vedea încă clar, totuşi simţea că a intrat într-o lume nouă şi
cu mult mai minunată. Când Domnul Isus l-a întrebat pe orbul
vindecat: „Ce vezi?” El, în acea clipă se uita la ucenici cum se mişcau
în spaţiu, de aceea I-a răspuns Domnului Isus plin de uimire şi, în
acelaşi timp de nedumerire: „Văd nişte oameni umblând, dar mi se
par ca nişte copaci.” Şi prima etapă a văzului a umplut viaţa orbului
de farmec, cu toate că nu vedea lucrurile încă clar. Dacă Dascălul
ceresc i-a deschis ochii orbului din naştere treptat, ca să nu-l uluiască
lucrurile de pe pământ, atunci cu atât mai mult, El nu ne deschide
ochii sufletului dintr-o dată. Dacă ne-ar deschide ochii sufletului
brusc şi am vedea dintr-o dată cu mintea noastră mărginită toată
frumuseţea lumii cerşti, am rămâne uluiţi şi n-am putea rezista la o
glorie atât de mare. Acesta este motivul pentru care Mântuitorul ne
deschide ochii minţii şi a sufletului în etape!
b) A doua etapă mare prin care vom trece, ca să putem ajunge
la gloria finală din Casa Tatălui Ceresc este intrarea în prezenţa Sa
după deces. Ioan Teologul a scris în Apocalipsa: „După aceea m-am
uitat, şi iată că era o mare mulţime, pe care nu putea s-o numere
nimeni, din fiecare naţiune, din fiecare seminţie, din fiecare popor şi
din fiecare limbă, care stătea în picioare înaintea tronului şi înaintea
Mielului, îmbrăcaţi în haine albe...(13) Şi unul dintre bătrâni a luat
cuvântul şi mi-a zis: «Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine
sunt oare? Şi de unde au venit?» (14) «Doamne», i-am răspuns eu,
«Tu ştii». Şi el mi-a zis: «Aceştia vin din necazul cel mare: ei şi-au
spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului. (15) Pentru aceasta
stau ei înaintea tronului lui Dumnezeu...»” (7:9,13-15) Dacă optica
denaturată a orbului vindecat din prima etapă era departe de realităţile
lumii noastre materiale, aşa cum scrie Evanghelistul Marcu în textul
amintit „oamenii erau ca pomii” şi „copacii umblau”, atunci cu atât
mai mult, chiar şi creștinii cei mai spirituali şi cei mai luminaţi, văd
realităţile cereşti cu mult mai confuz, decât a văzut orbul vindecat
lucrurile materiale. Chiar şi aceşti credincioși, ne spune Mântuitorul
în sens figurativ, văd realităţile cereşti „umblând ca pomii”, deoarece
prima vedere nu este altceva decât o vedere pregătitoare pentru o altă
treaptă de urcare.
c) Şi a treia etapă mare prin care vom trece, ca să putem ajunge
la gloria finală din Casa Tatălui Ceresc este transformarea trupurilor
noastre după revenirea lui Cristos, învierea morţilor şi judecata de
apoi în trupuri cereşti şi proslăvite. În vremelnicie noi pătrundem
numai într-o mică măsură în cunoaşterea realităţilor cereşti şi ale
adevărurilor eterne. Dacă L-am contempla pe Domnul Isus o sută de
ani, o mie de ani sau, chiar un milion de ani, nu L-am cunoaşte nici în
cea mai mică parte, în comparaţie cu valoarea şi frumuseţea Lui
infinită. Dar, nici chiar în a doua etapă când vom ajunge în Casa
Tatălui Ceresc după deces, nu vom pătrunde în toată gloria şi
frumuseţea realităţilor cereşti. Numai când Domnul Isus S-a atins de
ochii orbului a doua oară şi i-a spus să se uite ţintă, acesta a putut să
vadă toate lucrurile desluşit. Evanghelistul Marcu a scris: „Isus i-a pus
din nou mâinile pe ochi; i-a cerut să se uite ţintă şi când s-a uitat, a
fost vindecat şi a văzut toate lucrurile clar.” (8:25) Tot astfel stau
lucrurile şi cu ochii minţii noastre. Numai după ce Mântuitorul, la
revenirea Lui ne va transforma trupul material şi pământesc într-un
trup ceresc şi proslăvit, vom vedea toate lucrurile din cer aşa cum
sunt. Atunci şi noi când ne vom uita „ţintă” la Domnul Isus şi la
Dumnezeu-Tatăl, Îi vom vedea în toată infinitatea dragostei, a
sfinţeniei şi a gloriei Lor.
Al doilea înţeles al cuvântului grecesc ambiguu monai ne arată
nu numai că noi ne vom pregăti pentru Cetatea de Aur şi prezenţa
Tatălui ceresc din treaptă în treaptă, ci ne indică și un alt lucru cu mult
mai minunat, că nu numai Cetatea de Aur face parte din Casa Tatălui,
dar şi o infinitate de ceruri; şi că El a promis celor mântuiţi, ca unor fii
şi fiice, nu numai Cetatea Sa de Aur cu o infinitate de palate, dar şi
toate cerurile, în numărul lor infinit de mare. Acesta este motivul
pentru care Dumnezeu ne-a promis în Evanghelii, nu numai Împărăţia
cerului, dar şi Împărăţia cerurilor! Şi aceasta este cauza pentru care
Cristos cel înviat a promis celor răscumpăraţi în Apocalipsa că El îi va
plimba prin toate cerurile. Ioan Teologul a scris: „...Și-L urmează pe
miel oriunde merge El... (Apoc.14:4)
Mântuitorul când ne-a informat despre aceste lucruri, ni le-a
spus ca unul care le cunoşea şi nu ca unul care emitea doar nişte
ipoteze şi presupuneri, aşa cum făcea Socrate şi alţi filozofi, de aceea
El a zis: „Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus.” (v.2) Fiul lui Dumnezeu era
un conducător foarte onest. El a spus urmaşilor Lui dinainte şi deschis,
că pe ei îi aşteptau persecuţiile şi crucea (Matei 10:16-22;16:24); dar
tot El, le-a promis şi gloria din Casa Tatălui Său Ceresc. Aşa că,
nimeni nu va putea să spună că n-a ştiut aceste lucruri dinainte 18.
Comentatorul Alexander Bruce a zis că Mântuitorul, ca unul care Şi-a
luat responsabilitatea să ceară oamenilor să renunţe la lumea aceasta
în schimbul celei viitoare şi să-şi sacrifice viaţa aceasta vremelnică de
dragul celei eterne a ştiut, cu siguranţă ce a făcut 19.
Pregătirea noastră pentru Casa Tatălui Cersec şi, pregătirea
locuinţelor din Casa Lui pentru noi chiar de către Tatăl, ne spune
comentatorul A. Deissmann, ne aduc multă mângâiere în suflet; şi, în
mod special, ele au adus multă consolare, speranţă şi tărie în inimile
martirilor înainte de-a fi executaţi 20.
Şi, în al doilea rând, textul citat ne arată
II. FELUL ÎN CARE SE POATE AJUNGE ÎN CASA
TATĂLUI CERESC
apostolilor: „Ştiţi unde Mă duc şi ştiţi şi calea într-acolo. (5)
«Doamne», I-a zis Toma, «nu ştim unde Te duci; cum putem să ştim
calea într-acolo?» (6) Isus i-a zis: «Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.
Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.»” (v.4-6)
În Papirusul 66, ca şi în alte manuscrise de mai târziu, scrie
întreg versetul 4: „Ştiţi unde Mă duc şi ştiţi şi calea într-acolo.” Iar, în
Pictura realizată de Leonardo da Vinci, Cina Domnului
prima recopiere a Papirusului 66 scrie prescurtat numai: „Ştiţi unde

Mă duc.” 21 Acesta este motivul pentru care în următoarele versiuni
ale Bibliei scrie numai „Ştiţi unde Mă duc:” Versiunea Internaţională
Nouă (New International Version), Versiunea Standardul Revizuit
(Revised Standard Version), Standardul Nou American (New
American Standard Bible), Versiunea lui James Moffatt etc. Iar, în
alte versiuni şi traduceri ale Bibliei scrie versetul întreg ca în:
Versiunea Autorizată a lui King James (Autorised King James
Version), Biblia în limba germană tradusă de Martin Luther, Biblia în
limba rusă etc.
În versetul 4: „Ştiţi unde Mă duc şi ştiţi şi calea într-acolo,”
care este un verset admirabil şi adânc, Mântuitorul a indicat
apostolilor ţinta spre Casa Tatălui, cât şi mijlocul prin care se poate
atinge această ţintă 22.
Printre ucenici era şi Toma, care nu putea să spună niciodată că
înţelegea un anumit lucru, atâta timp cât nu-l pricepea. Leonardo Da
Vinci l-a pus pe Apostolul Toma în tabloul lui cu Cina Domnului
aproape de Domnul Isus, devotat şi în acelaşi timp descurajat. Marele
pictor l-a redat pe Apostolul Toma ca pe o persoană emotivă, cu
degetul ridicat aproape de faţa dumnezeiescului său Învăţător şi,
întrebând: „Doamne, vreau să ştiu sigur, nu cumva sunt eu?” 23 Tot
aşa şi acum, Apostolul Toma, vrând să fie sigur şi, făcându-se
purtătorul de cuvânt al ucenicilor, a zis Domnului Isus: „Doamne, nu
ştim unde Te duci; cum putem să ştim calea într-acolo?” (v.5)
Comentatorii C.H. Dodd, A. Edersheim şi W. Hendriksen ne spun că,
obiecţia Apostolului Toma era: dacă apostolii nu ştiau destinaţia sau
ţinta Domnului Isus, atunci cum puteau să-I cunoască calea? 24 Astfel,
Apostolul Toma, prin nepriceperea şi întrebarea lui L-a provocat pe
dumnezeiescul său Învăţător, să facă una dintre cele mai mari
declaraţii: că El este Calea, Adevărul şi Viaţa 25.
Această declaraţie pe care a făcut-o Domnul Isus Apostolului
Toma: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” este foarte mare, dar ea, era
cu mult mai mare pentru un evreu. Dascălul Ceresc, luând trei
adevăruri mari din Vechiul Testament, a afirmat că ele îşi găsesc
adevărata şi deplina lor însemnătate în El. Vechiul Testament ne
vorbeşte foarte mult despre calea lui Dumnezeu (Deut.5:32-33;
PPs.27:11), adevărul lui Dumnezeu şi viaţa 26.
Noul Testament ni-L prezintă pe Domnul Isus ca Înainte-
mergătorul urmaşilor Săi. În textul grecesc scrie în Evrei 6:20 pentru
cuvântul înainte-mergător prodromos. Portul din Alexandria era foarte
greu pentru navigat. Când se apropia de port o corabie mare cu
cereale, trebuia să i se trimită înainte o barcă ca ghid, pentru a fi
pilotată printr-un canal îngust. Pilotul care conducea această corabie,
cu cea mai mare siguranţă se numea prodromos. Aşa ceva a făcut şi
Mântuitorul. El a venit să ne conducă, cu cea mai mare siguranţă spre
portul Eternităţii 27.
Putem ilustra şi altfel afirmaţia Domnului Isus pe care a făcut-o
atunci când a zis: „Eu sunt Calea.” Să presupunem că am întreba pe
cineva de o stradă oarecare într-un oraş mare şi necunoscut, şi că
acesta ne-ar răspunde: „Luaţi prima stradă la dreapta şi a doua la
stânga. Traversaţi piaţa şi treceţi pe lângă o biserică. Apoi, luaţi a
treia stradă la dreapta. Mai apoi, traversaţi şoseaua şi luaţi a doua
stradă la stânga. Şi, în cele din urmă, luaţi din nou a treia stradă la
stânga şi a doua la dreapta.” Nu ştim dacă cineva ar găsi adresa pe
care o caută după o asemenea îndrumare. Dar, dacă persoana întrebată
va zice: „Veniţi cu mine. Eu merg chiar acolo.” În acest caz, persoana
respectivă ne devine calea şi noi nu ne putem greşi ţinta. Aceasta este
ce ne-a zis Domnul Isus că El, fiindu-ne Calea, ne conduce zilnic şi cu
cea mai mare siguranţă spre Casa Tatălui Cersc dacă Îl urmăm pe El!
28
„Eu sunt” este o sintagmă care se repetă de şapte ori în

Evanghelia după Ioan (6:48; 8:12; 10:9; 10:11; 11:25; 15:1), care Îl
identifică pe Domnul Isus ca fiind Dumnezeu deopotrivă cu Tatăl.
Fiecare denumire din afirmaţia Domnului Isus pe care a făcut-o atunci
când a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” este precedată în textul
grecesc de articolul hotărât, ceea ce ne arată că El Însuşi este Calea,
Adevărul şi Viaţa 29. Mântuitorul este singura Cale pe care omul poate
să ajungă la Casa Tatălui Ceresc. O altă cale nu există pentru nimeni
30
. Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus zicând: „Eu sunt
calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”
(v.6) Mântuitorul când a zis apostolilor: „Ştiţi unde Mă duc şi ştiţi şi
calea într-acolo,” le-a spus cu alte cuvinte: “Voi cunoaşteţi Calea
fiindcă ea v-a fost revelată clar. Ba mai mult, pentru că aţi văzut-o cu
ochii voştri. Eu sunt Calea. Şi, dacă Mă cunoaşteţi pe Mine în
calitate de Cale, atunci ştiţi şi ţinta unde duce această Cale: spre
Casa Tatălui.” 31
Mulţi oameni spun adevărul, dar nimeni n-a fost vreodată
adevărul întruchipat. Acesta este un lucru atotimportant cu privire la
adevăr. Un academician sau un om de ştiinţă atunci când predau
anumite adevăruri, caracterul lor nu le afectează mesajul. Dar, spre
deosebire de aceştia, dacă un om imoral predă adevărul moralei,
caracterul lui are o mare importanţă pentru că, de altfel ar fi în
contradicţie cu ceea ce învaţă pe alţii. Adevărul moralei şi, cu atât mai
mult, adevărul spiritual nu pot fi predate numai pe calea orală, ci ele
trebuie să fie transmise şi prin comportament. Mulţi profesori pot
spune: „Eu predau adevărul.” Dar, numai Fiul lui Dumnezeu a fost în
stare să afirme: „Eu sunt Adevărul Întrupat fiindcă numai în Mine, tot
adevărul moralei, adevărul spiritual şi oricare alt adevăr îşi găsesc
deplina lor însemnătate şi realizare.” 32
Dar, Fiul lui Dumnezeu era nu numai întruparea adevărului
moralei şi al adevărului spiritual, ci şi întruparea adevărului întreg al
lui Dumnezeu. Întreg Adevărul din cer şi de pe pământ erau întrupate
în persoana lui Cristos. Pilat L-a întrebat pe Domnul Isus atunci când
L-a judecat: „Ce este adevărul?” Iar, în acest text pe care îl studiem,
Fiul lui Dumnezeu a răspuns: „Eu sunt Adevărul.” 33
Un romancier a pus în gura unui personaj îndrăgostit să zică:
„Eu niciodată n-am ştiut ce este viaţa până n-am văzut-o în ochii tăi.”
Dragostea l-a dotat pe acel îndrăgostit din roman să vadă frumuseţea
vieţii în ochii unei persoane. Tot astfel şi pe noi, numai dragostea faţă
de Mântuitorul ne înzestrează cu o capacitate infinit de mare de-a
pătrunde în frumuseţea şi în valoarea vieţii lui Dumnezeu care este
însăşi Viaţa şi Izvorul vieţii 34.
Domnul Isus era, nu numai Calea spre Dumnezeu, dar şi
Adevărul lui Dumnezeu şi însăşi Viaţa Celui Preaînalt pe care a
coborât-o în Persoana Lui pe pământ 35. Comentatorul W.
Hendriksen a spus că Dascălul divin a formulat cu cele trei noţiuni pe
care le studiem un singur concept, spunând cu alte cuvinte: „Eu sunt
Calea, pentru că tot Eu sunt Adevărul şi Viaţa.” 36 Fără Cristos n-ar fi
existat pentru om nici Calea spre Dumnezeu, nici Adevărul despre
Dumnezeu şi nici Viaţa eternă. Comentatorul T. Kempis a spus că
atunci când Domnul Isus a declarat apostolilor: „Eu sunt Calea,
Adevărul şi Viaţa,” le-a zis cu alte cuvinte: „Eu sunt Calea pe care
trebuie s-o urmaţi, Adevărul pe care trebuie să-l credeţi şi Viaţa la
care sunteţi chemaţi ca să vă bucuraţi o veşnicie întreagă, dacă Mă
urmaţi pe Mine şi credeţi în Mine cu adevărat.” 37

2. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II. p. 262;
3. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II. p. 262 - 263.
4. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p.711;
Beasley-Murray, G.R., The Book of Revelation, .288.
5. Talmud, Tratatul Babha Mets, 83b, aliniatul 13;
Edersheim, A., Jesus The Messiah, p.830;
Barclay,W.,The Gospel of John, Vol.II, p. 178.
6. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 829-830;
Ellis, D.J., The Synoptic Gospels, p.95.
7. Ginrich, F.W., Ambiguity of Word Meaning in John’s
Gospel, p. 77;
12. Op. cit.
Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 829;
Cyprian, De Disciplina et Habitu Virginus;
Ireneus, Hoeres, v.36;
15. Op. cit.
16. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 382 – 384;
18. Op. cit. p. 180.
20. Deissmann, A., Light from the Ancient East, p. 177 – 178;
22. Diamandi, S., Activitatea şi Învăţătura, Vol. II, p. 200 –
201.
24. Dodd, C.H., The Interpretation of the Fourth Gospel, p.
412;
26. Op. cit. p. 182 – 183.
27. Op. cit. p. 180 – 181.
26. Op. cit. p. 183.
37. Kempis, T., The Imitation of Christ, p. 56.
9. DIVINITATEA DOMNULUI ISUS
Ioan 14 : 7 – 14
7 “Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, L-aţi fi cunoscut şi pe Tatăl

Meu. Şi de acum încolo Îl veţi cunoaşte; şi L-aţi şi văzut.”
8 “Doamne”, I-a zis Filip, “arată-ni-L pe Tatăl şi ne este de
ajuns.”
9 Isus i-a zis: “De atâta vreme sunt cu voi şi nu m-ai cunoscut,
Filipe? Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar:
«Arată-ni-L pe Tatăl?»
10 Nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine? Cuvintele
pe care vi le spun Eu nu le spun de la Mine; ci Tatăl care lucuieşte în
Mine, El face aceste lucrări ale Lui.
11 Credeţi-Mă că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine; credeţi
cel puţin pentru lucrările acestea.
12 Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine, va face şi
el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât
acestea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl;
13 şi orice veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl
să fie glorificat în Fiul.
14 Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face.
În acest text intitulat Divinitatea Domnului Isus, ne vom ocupa

de două lucruri: de faptul că Mântuitorul nu era un Dumnezeu
secundar şi de promisiunile pe care ni le-a făcut în calitate de
Dumnezeu adevărat.
Să luăm mai întâi faptul că
I. MÂNTUITORUL NU ERA UN DUMNEZEU
SECUNDAR
Fiul lui Dumnezeu Şi-a scos în evidență în acest text, adevărata
Sa divinitate şi egalitate cu Tatăl prin trei declaraţii progresive:
1. Prima declaraţie pe care a făcut-o Mântuitorul apostolilor în
Camera de Sus, cu scopul de-a le descoperi adevărata Sa divinitate şi
egalitate cu Tatăl era că, numai în El omul Îl poate cunoaşte pe
Dumnezeul cel transcendent.
apostolilor: “Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, L-aţi fi cunoscut şi pe
Tatăl Meu. Şi de acum încolo Îl veţi cunoaşte; şi L-aţi şi văzut.” (v.7)
În manuscrisele Sinaiticus, D. (Codexul Bezae Cambridge) şi
Papirusul 66 scrie: “Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, L-aţi fi cunoscut
şi pe Tatăl tot aşa de bine. Şi de acum încolo Îl veţi cunoaşte; şi L-aţi
şi văzut.” 1
Ucenicii, neacordând cuvintelor şi minunilor Domnului Isus
suficientă atenţie, nu L-au putut descoperi ca Dumnezeu-Fiul şi că
era Revelatorul perfect al Tatălui.2 În detaliul “Şi de acum încolo Îl
veţi cunoaşte; şi L-aţi şi văzut,” (v.7) Domnul Isus a arătat ucenicilor
că ei Îi vor descoperi adevărata Sa divinitate şi egalitate cu Tatăl
după învierea şi înălţarea Sa la cer.
La declaraţia Domnului Isus, Filip I-a zis: “Doamne, arată-ni-
L pe Tatăl şi ne este de ajuns.” (v.8) Oare Filip, nu ştia că un muritor
nu poate să vadă cu ochii fizici pe Cel Nevăzut şi că o fiinţă finită nu
poate să vadă pe Cel Infinit? 3 Filip ştia lucrul acesta. El dorea să-L
vadă pe Dumnezeu, nu pentru că se îndoia de existenţa Lui şi nici că ar
fi negat adevărul că Cel Preaînalt este o fiinţă spirituală şi invizibilă,
ci voia să vadă o teofanie – o mică manifestare a prezenţei lui
Dumnezeu, aşa cum L-au văzut Moise (Exod 24:9-11;33:11) şi Isaia
(65:1) în Vechiul Testament.4 Filip nu înţelegea în cei trei ani şi
jumătate de ucenicie, că el umblase cu Dumnezeu. Acesta era motivul
pentru care Domnul Isus i-a zis cu o mare durere sufletească: “De
atâta vreme sunt cu voi şi nu m-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut
pe Mine L-a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: «Arată-ni-L pe Tatăl?»”
(v.9) 5 Era foarte grav faptul că ucenicii, deşi umblaseră cu
Dumnezeu-Fiul timp de trei ani şi jumătate, totuşi ei n-au găsit în El
împlinirea fiinţei lor şi adevăratul sens al vieţii, de au căutat aceste
lucruri în afara Lui, ca şi când ele n-ar fi existat în El.6
În răspunsul pe care l-a dat lui Filip, Domnul Isus a afirmat
marele adevăr că Dumnezeu nu poate fi văzut altfel, decât prin
credinţă şi în mod spiritual, manifestându-Se în Fiul Său. Or, Filip
tocmai lucrul acesta nu l-a văzut.7 Domnul Isus i-a arătat lui Filip că
a-L cunoaşte pe Tatăl este unul şi acelaşi lucru cu a-L cunoaşte pe
Fiul.
Aceste cuvinte pe care le-a spus Mântuitorul pe fondul a tot ce
am văzut până acum: “Şi de acum încolo Îl veţi cunoaşte; şi L-aţi şi
văzut,” (v.7) i-au făcut pe ucenici să simtă mai târziu cerul foarte
aproape în jurul lor.8
2. A doua declaraţie pe care a făcut-o Mântuitorul apostolilor,
cu scopul de-a le descoperi adevărata Sa divinitate şi egalitate cu Tatăl
era că, numai în El omul Îl poate vedea pe Dumnezeul cel invizibil.
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând lui Filip:
“De atâta vreme sunt cu voi şi nu m-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a
văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: «Arată-ni-L pe
Tatăl?»” (v.9)
Pentru lumea antică această afirmaţie: “Cine M-a văzut pe Mine
L-a văzut pe Tatăl,” era unul dintre cele mai mari lucruri pe care l-a
zis vreodată Domnul Isus. La greci, cât şi la evrei, Dumnezeu era
considerat invizibil şi transcendent, că între Dumnezeu şi om este o
diferenţă şi o distanţă infinită.9 Dumnezeu i-a spus lui Moise: “Mă vei
vedea pe dinapoi; dar Faţa Mea nu se poate vedea.” (Exod 33:23) De
abia acum ne dăm seama, cât de surprinşi şi de uimiţi au rămas
apostolii la aceste cuvinte ale Domnului Isus când a zis: “Cine M-a
văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl!”
Deşi răspunsul, pe care l-a dat Mântuitorul apostolilor, la
întrebarea Apostolului Toma: “Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, L-aţi
fi cunoscut şi pe Tatăl Meu şi de acum încolo Îl veţi cunoaşte; şi L-aţi
şi văzut,” i se părea Apostolului Filip că era imposibil şi de necrezut,
totuşi I-a cerut Domnului Isus în numele apostolilor să li-L arate pe
Dumnezeu, spunându-I Mântuitorului: “Doamne, arată-ni-L pe Tatăl
şi ne este de ajuns.” (v.8) Această cerere trăda ignoranţa Apostolului
Filip, cât şi ignoranţa celorlalţi apostoli că ei, ne fiind atenţi la
învăţătura şi minunile Domnului Isus, n-au înţeles încă marele
adevăr, că El a venit în lume ca să-L reveleze pe Tatăl şi că Tatăl Se
manifesta în El în mod desăvârşit.10 Acesta a fost motivul pentru care
Mântuitorul l-a mustrat pe Apostolul Filip, spunându-i: “De atâta
vreme sunt cu voi şi nu m-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe
Mine L-a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: «Arată-ni-L pe Tatăl?»”
(v.9) Ucenicii nu L-au văzut şi nu L-au cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu
în felul în care El li se revela. Apostolii se asemănau cu un om care
poseda un mare tezaur, dar fără să-i cunoască valoarea. Ei se
obişnuiseră atât de mult cu învăţătura, parabolele, discursurile şi
minunile Mântuitorului, încât nu și-au dat seama de marea lor
importanţă pentru a vedea în ele puterea şi dragostea Dumnezeului
celui nevăzut.11
Adevărul, pe care îl repeta mereu Fiul lui Dumnezeu, că El era
trimis de Tatăl ca să-L reveleze prin cuvintele şi lucrările Lui, ne
arată nu numai revelaţia perfectă şi finală a Tatălui în El şi relaţia
desăvârşită dintre El şi Tatăl, dar şi egalitatea Lui cu Cel
Preaînalt.12 Astfel, a-L vedea pe Domnul Isus, însemna un lucru
extraordinar de mare: a-L vedea pe Dumnezeul cel invizibil; şi a-L
cunoaşte pe Domnul Isus, însemna un lucru infinit de mare: a-L
cunoaşte pe Dumnezeul cel invizibil şi transcendent.13 Evanghelistul
Ioan a scris în 1:18: “Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu,
singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut
cunoscut.” Apostolii erau primii care au început să-L cunoască pe
Dumnezeu în Fiul Său, fiindcă ei aveau acest mare privilegiu ca să
fie ucenicii Fiului lui Dumnezeu. Dar, ei n-au înţeles lucrul acesta la
început, că în Dascălul lor divin, Îl vedeau pe Dumnezeul cel invizibil
şi transcendent.14
3. Şi a treia declaraţie pe care a făcut-o Fiul lui Dumnezeu
apostolilor, cu scopul de-a le descoperi adevărata Sa divinitate şi
egalitate cu Tatăl era că, numai în El locuia toată plinătatea lui
Dumnezeu. Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând lui
Filip şi celorlalţi apostoli: "Nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este
în Mine? Cuvintele pe care vi le spun Eu nu le spun de la Mine; ci
Tatăl care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui. (11)
Credeţi-Mă că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine; credeţi cel
puţin pentru lucrările acestea.” (v.10-11)
În acest text este o problemă pe care evreii nu o puteau
înţelege. Ei erau mari monoteişti şi de neclintit. Credinţa creştină s-ar
afla într-un mare pericol, dacă L-am considera pe Domnul Isus, nu ca
Dumnezeu adevărat şi egal cu Tatăl, ci ca pe un Dumnezeu secundar
15
. Comentatorii de renume mondial şi de diferite confesiuni ca W.
Barclay, A. Edersheim, W. Hendriksen, J. Orr, H. Bavinck, L.
Berkhof, cât şi mulţi alţii, ne spun că cuvintele: “Eu sunt în Tatăl şi
Tatăl este în Mine” şi “Tatăl care locuieşte în Mine”, au adevăratul
lor înţeles numai prin faptul că Tatăl şi Fiul sunt de aceeaşi natură,
esenţă, substanţă şi voinţă, că amândoi posedă la fel toate atributele
divine şi că învăţătura şi lucrările Fiului erau manifestarea Tatălui
care locuia în Fiul 16. Noi nu putem înţelege integral acest adevar.
Nici un muritor nu înţelege pe pământ îndeajuns Dumnezeirea. Dacă
am pricepe Dumnezeirea deplin pe pământ, atunci ori Dumnezeu n-ar
mai fi Dumnezeu, ori noi am fi ca El!
Să luăm o mică analogie: W.M. Macgregor, care a fost
profesorul de teologie al lui W. Barclay și studentul lui Alexander
Bruce, a scris atât el, cât şi Dr. Lewis Muirhead despre Alexander
Bruce, care era un creştin model şi un mare profesor de teologie că în
el se vedeau: prezenţa, înţelepciunea, dragostea şi gloria lui Cristos 17.
Aşa ceva, dar într-o măsură infinit mai mare, se vedeau în Domnul
Isus mintea, puterea, gloria şi dragostea lui Dumnezeu, pentru că
Tatăl locuia în El şi El în Tatăl 18.
După această mare declaraţie pe care a făcut-o Domnul Isus:
"Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine" şi "Tatăl care locuieşte în
Mine," referindu-Se la învăţătura şi faptele Sale, care erau posibile
numai prin prezenţa Tatălui în EI, a continuat să spună lui Filip şi
celorlalţi apostoli: “Credeţi-Mă… cel puţin pentru lucrările acestea."
(v.11)19
Filozofii şi teologii au atribuit lui Dmnezeu titluri ca acestea:
Fiinţă Infinită şi Fiinţă Absolută. Este adevărat că Dumnezeu este o
Fiinţă Infinită şi Absolută, dar ce este cel mai interesant că, Domnul
Isus n-a scos din gură niciodată asemenea titluri ale lui Dumnezeu. El
ne-a învăţat în predicile şi în parabolele Sale, cât şi în rugăciunea
“Tatăl nostru” ca să-L numim pe Dumnezeu Tată. Acest titlu de
"Tată": "Tatăl Meu" şi “Tatăl vostru", abundă în Evanghelii. Numai
în acest text pe care îl studiem, Domnul Isus a folosit acest titlu al lui
Dumnezeu de Tată de 11 ori. Conform învăţăturii Domnului Isus,
Dumnezeu ne este cunoscut, cu adevărat numai atunci când Îl
cunoaştem ca Tată. Dacă nu-L cunoaştem pe Dumnezeu ca Tată
adevărat, El nu ne poate satisface pe deplin fiinţa noastră umană 20.
Evangheliştii Ioan şi Luca ni L-au arătat pe Dumnezeu cum a
luat parte, în Domnul Isus, în toate domeniile vieţii noastre umane 21.
Să luăm, spre exemplu numai
cinci domenii ale vieţii noastre
în care a intrat Dumnezeu prin
Fiul Său:
a) Primul exemplu este
că Dumnezeu a intrat prin Fiul
Său, în casele şi în familiile
noastre de rând. Chiar şi
Dumnezeu-Tatăl, fiind în
Dumnezeu-Fiul, S-a născut într-
o familie şi încă într-un grajd şi
S-a făcut un copilaş. În Cristos,
Dumnezeu a sfinţit şi a
binecuvântat încă o dată şi
pentru totdeauna familia,
naşterea şi copiii.22
b) Al doilea exemplu este William Barclay
că Dumnezeu, fiind în Domnul
Isus care era un Dulgher în Nazaretul Galileii, nu S-a ruşinat să ia
parte la munca noastră zilnică. Nu vom fi în stare să înţelegem şi să
ne minunăm niciodată îndeajuns de faptul că, Dumnezeu a luat parte
Ia munca noastră istovitoare şi că El o cunoaşte. În Vechiul
Testament, munca era o pedeapsă în urma păcatului. Moise a scris în
Cartea Geneza că Dumnezeu a zis lui Adam: "Cu sudoarea feţei îţi vei
mânca pâinea." (3:19) Pe când în Noul Testament, munca este
binecuvântată şi glorificată, pentru că a fost atinsă chiar de mâna lui
Dumnezeu 23.
c) Al treilea exemplu este că Dumnezeu, fiind în Domnul Isus,
care a avut parte de cea mai mare şi grea luptă a vieţii, a cunoscut şi
El lupta şi frământarea noastră. Noi oamenii, ne imaginăm că
Dumnezeu trăieşte în pace şi linişte, şi că El este în afara oricărei
tensiuni a lumii noastre. Numai că, Domnul Isus ne arată că şi
Dumnezeu trece prin lupta şi tensiunea în care ne aflăm noi. El nu
este ca un comandant care conduce lupta din spatele frontului, ci Se
află chiar în prima linie 24.
d) Al patrulea exemplu este că noi Îl vedem, în Domnul Isus pe
Dumnezeul iubirii. Când intră dragostea în viaţă, pătrunde şi
suferinţa. În Domnul Isus noi vedem preocuparea intensă a lui
Dumnezeu pentru oameni: cum El tânjeşte după ei, cum simte cu ei şi
cum pe El, dragostea faţă de ei, Îi mistuie inima de durere 25.
e) Şi al cincilea exemplu este că noi Îl vedem, în Domnul Isus
pe Dumnezeu pe cruce. Nu există nici un tablou în lume atât de mare
şi de semnificativ ca acesta. Este uşor să ni-L imaginăm pe Dumnezeu
cum îi condamnă pe oameni şi îi spulberă pe cei ce I se opun. Dar,
nimănui n-a putut să-i treacă prin minte vreodată, că Dumnezeu va
accepta să treacă, în Fiul Său prin durerea de cruce pentru noi şi
mântuirea noastră 26. Toate acestea, cât şi multe altele, le-a avut în
vedere Fiul lui Dumnezeu
atunci când a zis: “Cine M-a
văzut pe Mine L-a văzut pe
Tatăl." (v.9)
Şi, în al doilea rând, ne
vom ocupa de
II. PROMISIUNILE
PE CARE NI L-EA
FĂCUT
MÂNTUITORUL
ÎN CALITATE DE
Apostolul Pavel vindecă un orb din naştere la “Poarta

Frumoasă” a Templului, Fapte 3:1:16
DUMNEZEU
ADEVĂRAT
Domnul Isus nu S-a
mulţumit numai cu cele trei
mari declaraţii pe care le-a
făcut apostolilor: "Cine Mă
cunoaşte pe Mine, Îl
cunoaşte pe Tatăl,” “Cine
Mă vede pe Mine, ÎI vede pe
Tatăl” și “Eu sunt în Tatăl
Apostolul Petru vindecă bolnavii

şi Tatăl este în Mine," ci a continuat să-i convingă pe apostoli de
adevărata Sa divinitate şi egalitate cu Tatăl, când la despărţire le-a
făcut două promisiuni foarte mari 27. Aceste promisiuni sunt în aşa fel,
încât trebuie să le înţelegem bine însemnătatea, altfel riscăm să
râmânem dezamăgiţi 28.
1. Prima promisiune a Domnului Isus pe care a făcut-o
apostolilor este, că ei, cât şi toţi creştinii autentici, vor face lucrări
mai mari decât El.
Domnul Isus a zis: “Adevărat, adevărat vă spun că cine crede
în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele
şi mai mari decât acestea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl.” (v.12)
Domul
Isus când a
făcut această
promisiune S-a
referit la două
lucruri:
a) El S-
a referit mai
întâi la darul
vindecării.
Biserica
Apostolică a
primit acest
dar. Apostolul
Pavel a
enumerat și
darul
vindecării
printre darurile
pe care le-au
primit unii
creştini (1 Cor.
12 : 9, 20, 30).
Şi Iacov,
fratele
Apostolul Petru şi Barnaba predică Evanghelia şi vindecă bolnavii într-o Domnului Isus
Sinagogă din Iconia. Fapte 14:1-7
a îndemnat pe
prezbiterii Bisericii să se roage pentru cei bolnavi şi să-i ungă cu ulei.
(Iacov 5:14) Domnul Isus a mărit sfera vindecării celor bolnavi, de la
vindecările săvârșite de El la vindecările făcute de slujitorii Bisericii;
şi de la vindecările slujitorilor Bisericii la medicină, care este un
instrument al milei Lui. Astăzi, medicina, cu tehnica ei nouă face
adevărate minuni. Mulţi medici şi-au sacrificat şi îşi mai sacrifică, nu
numai timpul, dar chiar şi viaţa ca să descopere noi mijloace pentru a
vindeca şi a uşura durerea semenilor lor. Mulţi medici lucrează cu
mare dăruire de ei înșiși, pentru că Domnul vieţii şi al milei i-a
chemat la această lucrare. Domnul Isus este Acela care şopteşte prin
Duhul Sfânt medicilor, spunându-le: "Pe acest bolnav trebuie să-l
vindeci şi, acestui suferind trebuie să-i uşurezi durerea. Lucrul acesta
este datoria ta, să faci tot ce poţi şi să-i ajuţi."
b) Şi al doilea lucru pe care l-a avut în vedere Domnul Isus
atunci când a zis: "Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine,
va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai
mari decât acestea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl,” este răspândirea
Evangheliei. După vindecarea paraliticului din bazinul Betesda,
Domnul Isus a zis că Tatăl Îi va arăta lucrări mai mari decât
vindecarea bolnavilor. Evanghelistul Ioan L-a citat pe Mântuitorul
spunând: “Căci Tatăl Îl iubeşte pe Fiul şi-I arată tot ce face; şi-I va
arăta lucrări mai mari decât acestea, ca voi să vă miraţi.” (5:20) 30
Predicarea Evangheliei şi mântuirea sufletelor pierdute, sunt lucrări
cu mult mai mari şi mai importante decât minunile vindecării
trupurilor 31.
Erau trei
cauze pentru
care efectul
predicării
Evangheliei de
către apostoli,
a fost mai mare
decât efectul
predicării
Evangheliei de
Apostolul Petru o înviază pe Tabita. Fapte 9:40

către Domnul Isus:
a) Prima
cauză a fost că,
atunci când
Mântuitorul era în
trup, lucrarea Lui
se limita numai la
Casa lui Simon tăbăcarul din Iope, în care Apostolul Petru

proclama Evanghelia Sutaşului roman Corneliu şi arăta că
Dumnezeu a oferit-o şi neevreilor- Fapte cap.10
Israel, o ţară care, considerându-se sfântă şi a lui Dumnezeu, Îi era
ostilă şi, în special conducătorii ei religioşi. Domnul Isus n-a predicat
Evanghelia dincolo de graniţele Israelului şi n-a avut posibilitate să
intre în teritoriile altor popoare decăzute, aşa cum erau romanii şi
grecii. Pe când, apostolii au ieşit în largul lumii unde căsătoria era
redusă la zero, iar adulterul era la culme şi au câştigat-o pentru
Dumnezeu cu mesajul jertfei de pe cruce a lui Cristos 32.
b) A doua cauză pentru care efectul predicării Evangheliei de
către apostoli, urma să fie mai mare decât efectul predicării
Evangheliei de către Domnul Isus era, că ei care Îl mărturiseau pe
Cristos, Îl prezentau ca singurul Mântuitor al neamului omenesc şi
unicul Revelator al lui Dumnezeu, care era de aceeaşi natură,
esenţă şi substanţă cu Tatăl 33. În primele luni după răstignirea şi
învierea Mântuitorului, s-au convertit mai mulţi oameni la predicile
apostolilor, decât în timpul slujirii Domnului Isus din Galileea şi
Iudeea 34. Apostolul Petru a câştigat pentru Dumnezeu 3.000 de
suflete la o singură predică, la prima sărbătoare a Rusaliilor după
învierea şi înălţarea Domnului Isus la cer, şi coborârea Duhului Sfânt.
Iar, Apostolul Pavel şi mulţi alţi vestitori ai Evangheliei, cât şi
milioane de martiri, au câştigat pentru Cristos trei continente în timp
de trei secole.
c) Şi a treia cauză pentru care efectul predicării Evangheliei de
către apostoli, urma să fie mai mare decât efectul predicării
Evangheliei de către Domnul Isus era, că Mântuitorul urma să Se
înalţe la Tatăl. Domnul Isus a zis: "Adevărat, adevărat vă spun că
cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va
face altele şi mai mari decât acestea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl.”
(v.12) La baza acestor lucrări care erau "mai mari", se afla
răstignirea, învierea, înălţarea la cer şi întronarea lui Cristos, cât şi
relaţia tuturor credincioşilor cu Domnul şi Mântuitorul lor cel viu
care lucra prin ei. Când Domnul Isus era pe pământ, El avea două
limitări: una că era în trup material şi alta că Se afla într-o singură
ţărişoară care Îi era ostilă. Iar, atunci când Mântuitorul a înviat şi S-a
înălţat la cer, eliberându-Se de un trup limitat şi, ne mai fiind într-o
singură ţărişoară ostilă, El a putut să lucreze cu putere pretutindeni
35
. La care se adaugă și faptul că El Însuşi este Autorul convertirii
oamenilor, dar care Se foloseşte de mărturia celor mântuiţi care L-au
experimentat şi-L cunosc 36.
2. Şi a doua promisiune pe care a făcut-o Domnul Isus
apostolilor şi tuturor credincioşilor este, ascultarea rugăciunilor.
Mântuitorul a zis: "Şi orice veţi cere în Numele Meu, voi face,
pentru ca Tatăl să fie glorificat în Fiul. (14) Dacă veţi cere ceva în
Numele Meu, voi face." (v.13-14)
Domnul Isus n-a zis că toate rugăciunile ne vor fi ascultate, ci a
precizat că ne va răspunde numai la acele rugăciuni pe care le facem
în ''Numele Lui." Aceste rugăciuni nu sunt egoiste. Testul lor este:
"Pot eu să cer lucrul acesta în Numele Domnului Isus? Sau, la baza
rugăciunii mele se află dorința și chiar ambiția mea?” Nimeni nu se
poate ruga în Numele Domnului Isus pentru realizarea lui personală.
Rugăciunea care are la bază "Numele Domnului Isus” este în
concordanţă cu voia lui Dumnezeu, cu tot ce ne cere Mântuitorul şi
are în vedere Împărăţia şi gloria lui Dumnezeu 37.
Textul pe care îl studiem are un înţeles ambiguu cu privire la
Destinatarul rugăciunii. El ne arată că trebuie să ne rugăm lui
Dumnezeu-Tatăl, cât şi lui Dumnezeu-Fiul, pentru că Dumnezeu-
Fiul este deopotrivă cu Dumnezeu-Tatăl. Din îndemnul care se află
în context, ca să ne rugăm în Numele Domnului Isus, reiese că
trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu-Tatăl. Iar, în versetul 14 unde
scrie în versiunile englezeşti ale Bibliei: Versiunea Internaţională
Nouă, (New International Version), Standardul Nou American (New
American Standard), Versiunea lui James Moffatt, versiunea germană
a lui Martin Luther şi textul grecesc Nestle: “Dacă Îmi veţi cere ceva
în Numele Meu, voi face," ni se arată că noi trebuie să ne rugăm şi lui
Dumnezeu-Fiul.
Când ne adresăm rugăciunea lui Dumnezeu-Tatăl în Numele
Fiului, Tatăl ne-o împlineşte din două motive: primul motiv este că
relaţia Lui cu Fiul este atât de mare, încât El nu poate să respingă
niciodată o asemenea rugăciune; şi al doilea motiv este că Tatăl
consideră şi tratează o asemenea rugăciune ca şi când I-ar fi făcut-o
Fiul 38. A ne ruga lui Dumnezeu în Numele Fiului Său este un
privilegiu, o onoare şi un lucru infinit de mare. Iar, când ne adresăm
rugăciunea lui Dumnezeu-Fiul, sintagma “Numele Fiului", primeşte
însemnătatea ”unei invitaţii pe care ne-o face Dumnezeu-Fiul
personal, ca să venim cu rugăciunea noastră înaintea Lui.” Noi nu ne
apropiem de uşa cerului sau de Dumnezeu-Fiul neinvitaţi de El.
Mântuitorul, în calitate de Dumnezeu adevărat, nu numai că ne invită
să venim înaintea Tronului Său cu rugăciunile noastre, dar, adăugând
detaliul: "Dacă Îmi veţi cere ceva în Numele Meu, voi face," ne
promite şi ascultare 39.
Fiul lui Dumnezeu când a zis în încheiere: "Și orice veţi cere în
Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie glorificat în Fiul," ne-a
învăţat că noi cunoscându-L ca Dumnezeu adevărat, înălţarea
rugăciunilor noastre după revelaţia Sa şi voia lui Dumnezeu şi,
ascultarea lor, este cea mai mare realizare din partea Lui care Îi
aduce multă glorie Tatălui.
1. Ellis,D.J., John, p. 1254.
2. Hendriksen, W., The Gospel of John, VoI. II, p. 269.
4. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 269 - 270.
8. Op. cit.
10. Bruce,F.F., The Gospel of John, p. 299;
13. Bruce, F. F., The Gospel of John, p. 300.
14. Op. cit. p. 299.
15. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 188,
16. Op. cit.;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 271;
Orr, J., The Christian View of God and the World, p. 268;
Bavinck, H., The Doctrine of God, p. 155 – 334;
Berkhof, L., Systematic Theology, p. 82 - 99.
17. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 188 – 189.
18. Op. cit. p. 189.
19. Farrar, F.F., Viaţa lui Isus Cristos, VoI. II, p. 310;
Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 189 – 190.
22. Op. cit. p. 186.
23. Op. cit. p. 186 – 187.
24. Op. cit. p. 187.
25. Op. cit.
26. Op. cit.
Ellis, D.J., John, p. 1254 – 1255.
36. Hendriksen, W., The Gospel of John, VoI. II, p. 273;
Hendriksen, W., The Gospel of John, VoI. II, p. 274.
10. PROMISIUNEA MÂNGÂIETORULUI
Ioan 14 : 15 - 24
15 Dacă Mă iubiţi, veţi împlini poruncile Mele.

16 şi Eu Îl voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor
care să rămână cu voi etern;
17 şi anume, pe Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate
primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte, dar voi Îl cunoaşteţi, căci
rămâne cu voi şi va fi în voi.
18 Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi.
19 Peste puţină vreme, lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă
veţi vedea; pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi.
20 În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi
sunteţi în Mine şi că Eu sunt în voi.
21 Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi
cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu, Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta
lui.”
22 Iuda, nu Iscarioteanul, I-a zis: ”Doamne, cum se face că Te
vei arăta nouă şi nu lumii?”
23 Drept răspuns, Isus i-a zis: “Dacă Mă iubeşte cineva, va
păzi Cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom
locui împreună cu el.
24 Cine nu Mă iubeşte nu păzeşte cuvintele Mele. Şi Cuvântul
pe care-l auziţi nu este al Meu, ci al Tatălui, care M-a trimis.
În al treilea studiu din capitolul 14 din Evanghelia după Ioan
intitulat Promisiunea Mângâietorului, ne vom ocupa de două lucruri:
de identificarea cuvântului Paraklētos şi de faptul că Domnul Isus a
promis apostolilor şi tuturor credincioşilor că urma să li-L trimită pe
Mângâietorul.
I. IDENTIFICAREA CUVÂNTULUI PARAKLĒTOS
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând: "Eu Îl
voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor care să rămână cu
voi etern.” (v.16) Şi nu vă voi lăsa orfani…(v.18)
După ce Domnul Isus le-a făcut apostolilor cunoscut în Camera
de Sus, că pe El Îl aştepta tragedia răstignirii şi ei se umpluseră de
întristare, Mântuitorul a continuat să le facă una dintre cele mai mari
promisiuni: că li-L va trimite pe Mângâietorul, care promisiune le-a
adus multă mângâiere în suflet.
În textul grecesc scrie pentru cuvântul nostru “Mângâietor"
Paraklētos, care nu se poate traduce. Comentatorii C. Barrett şi W.
Barclay ne spun că grecii au folosit cuvântul paraklētos în
următoarele patru cazuri: primul, când un demnitar de la o curte
regală intervenea înaintea împăratului pentru cineva; al doilea, când
o persoană de la o curte juridică căuta să ajute pe cineva ca să nu-i
intre dosarul pe rol; al treilea, când un avocat apăra cauza grea a
cuiva; și al patrulea caz era, când un anumit expert sfătuia pe cineva
cum să iasă dintr-o mare încurcătură 1. Paraklētosul cunoştea
întotdeauna bine situaţia celui vinovat şi era omul care căuta să-l
ajute.
Vulgata, versiunea latină a Bibliei, a redat grecescul paraklētos
în echivalentul lui latin advocatus, "avocat", "apărător”, pentru că
atât termenul grecesc paraklētos, cât şi cel latin advocatus, se
întrebuinţau în justiţie 2. Comentatorul A. Edersheim înclină mai mult
spre acest termen de "avocat", “apărător", pentru că Duhul Sfânt ne
apără cauza înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor 3.
Wycliffe a tradus, primul, cuvântul de Mângâietor în versiunea
englezească a Bibliei. Apoi, Martin Luther, în versiunea germană a
Bibliei, Versiunea Autorizată a Bibliei englezeşti a lui King James,
versiunea rusească şi alte traduceri ale Bibliei. Acest titlu al Duhului
Sfânt de Mângâietor este destul de bun, pentru că Duhul Sfânt ne
mângâie atunci când suntem întristaţi. Dar şi acest titlu limitează
lucrarea Duhului Sfânt numai la consolare 4.
Versiunile englezeşti ale Bibliei a lui James Moffatt,
Standardul Nou American (New American Standard) şi Versiunea
Curentă (New Life Version), au tradus cuvântul grecesc paraklētos,
”ajutor”. Mântuitorul ştia că apostolii, cât şi toţi creştinii urmau să
treacă prin mari greutăţi, de aceea nu i-a lăsat singuri, ci i-a dotat cu
Duhul Sfânt. Numai Duhul Sfânt ne poate ajuta ca să ducem o viaţă
sfântă, să împlinim poruncile lui Cristos şi să trecem biruitori prin
necazuri şi greutăţi 5.
Şi alte versiuni englezeşti ale Bibliei ca Versiunea Standardul
Revizuit (Revised Standard Versian) şi Versiunea Internaţională
Nouă (New International Version), au tradus grecescul paraklētos
prin titlul de ”Sfătuitor”, pentru că Duhul Sfânt ne este un mare
Sfetnic şi Călăuzitor în tot ce trebuie să facem ca și copii ai lui
Dumnezeu 6.
Domnul Isus Îl numeşte pe Duhul Sfânt în versetul 17 “Duhul
adevărului", pentru că în El este personificat tot adevărul lui
Dumnezeu ca în Mântuitorul. Acesta este motivul pentru care Duhul
Sfânt ne călăuzeşte în tot adevărul, pe care ni l-a revelat şi ni l-a lăsat
Mântuitorul ca să-l urmăm. Acest titlu al Duhului Sfânt este în
concordanţă şi, chiar o paralelă a versetului 13 din capitolul 16, tot din
Evanghelia după Ioan, pe care Mântuitorul l-a rostit tot în Camera de
Sus şi anume: “Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, vă va
călăuzi în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce
va fi auzit şi vă va revela lucrurile viitoare." 7
Cea mai completă doctrină despre Duhul Sfânt şi lucrarea Lui,
o avem în următoarele cinci texte din Evanghelia după Ioan, capitolele
14,15 şi 16, pe care Mântuitorul le-a rostit în Camera de Sus. În
versetele 16-17 din textul pe care îl studiem, avem prima învăţătură
despre Duhul Sfânt. Iar, celelalte patru învăţături cu privire la Duhul
Sfânt le avem în 14:25, 15:26, 16:4-11 și 16:12-15. Aceste cinci
învăţături despre Duhul Sfânt, care sunt prezentate progresiv în
capitolele amintite din Evanghelia după Ioan, sunt răspândite peste tot
în cele patru Evanghelii şi în Cartea Faptele Apostolilor 8.
Comentatorii Alexander Bruce, C. Barrett, D.J. Ellis, Frederick Bruce,
W. Hendriksen, A. Deissmann şi E.J. Goodspeed, ne spun că toată
puterea, înţelepciunea şi dragostea lui Dumnezeu-Tatăl și lui
Dumnezeu-Fiul, lucrează şi se manifestă prin Acela care poartă acest
titlu mare de Paraklētos, care este o combinaţie a funcţiilor Lui de:
Mângâietor, Apărător, Ajutor, Sfătuitor, Călăuzitor, Învăţător,
Interpret, Martor, Revelator şi Acuzator. Duhul Sfânt ne convinge de
păcat, ne îndeamnă la pocăinţă, ne oferă pacea, ne ajută să
înţelegem adevărul lui Dumnezeu, ne inspiră, ne descoperă lucrurile
viitoare, ne poartă de grijă şi ne ajută să ajungem la salvarea eternă
9
.
Domnul Isus când a zis: "Eu Îl voi ruga pe Tatăl şi El vă va da
un alt Paraklētos…" (v.16), a făcut precizarea "un alt Paraklētos,"
ceea ce înseamnă că ucenicii au mai avut un Paraklētos care era Însuşi
Mântuitorul 10. Atunci când Domnul Isus era pe pământ, apostolii
aveau un Paraklētos care i-a condus, i-a apărat şi le-a explicat
adevărul. Dar El, în cele din urmă, S-a înălţat la cer 11. Cristos, venind
în Numele Tatălui ca primul Paraklētos, L-a reprezentat pe Tatăl. Iar,
Duhul Sfânt, venind în Numele Domnului Isus ca al doilea
Paraklētos, Îl reprezintă pe Mântuitorul care este în Tatăl. Astfel, al
doilea Paraklētos este trimis în Numele primului Paraklētos ca să-I
continue lucrarea 12.
Cuvântul “a ruga” din versetul 16 "Eu Îl voi ruga pe Tatăl şi
El vă va da un alt Paraklētos," pe care l-a întrebuinţat Domnul Isus,
nu are însemnătatea unei persoane inferioare, care se roagă unei alte
persoane superioare, ci are înţelesul că Mântuitorul a cerut Tatălui,
de la egal la egal, ca să trimită apostolilor şi tuturor credincioşilor un
alt Paraklētos 13.
Şi, în al doilea rând, ne vom ocupa în acest text de faptul că
II. DOMNUL ISUS A PROMIS APOSTOLILOR ŞI
TUTUROR CREDINCIOŞILOR CĂ URMA SĂ LI-L
TRIMITĂ PE MÂNGÂIETORUL
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând: "Eu Îl
voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor care să rămână cu
voi etern.” (v.16) și “Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi.”
(v.18)
Acum, pentru prima dată în Evanghelia după Ioan, Domnul
Isus spune ucenicilor că ei trebuie să aibă dragoste faţă de El 14.
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Mântuitorul spunând: "Dacă Mă iubiţi,
veţi împlini poruncile Mele.” (v.15) În acest text, cât şi în 15:14 este o
strânsă legătură între dragostea noastră faţă de Domnul Isus şi
ascultarea noastră faţă de toate poruncile Lui. Bucuria cunoaşterii
Mântuitorului în toată dragostea, gloria şi suveranitatea Sa, ne face
să împlinim toate poruncile Lui. (Ioan 8:51;13:34) 15
Domnul Isus ne învaţă în acest text că, singurul test al dragostei
noastre faţă de Dumnezeu este ascultarea. Fiul lui Dumnezeu, prin
ascultarea Sa totală faţă de Tatăl, până la moarte de cruce, a arătat
Tatălui cât de mult Îl iubea. Tot astfel şi noi numai prin ascultare de
Mântuitorul, Îi arătăm cât de mult Îl iubim. Comentatorul C.K. Barrett
a zis că Domnul Isus nu S-a referit la o dragoste sentimentală şi
emotivă, ci morală care constă în supunere şi ascultare. Noi ştim că,
dragostea adevărată se arată prin fapte. Sunt mulţi copii care spun
numai cu gura că îşi iubesc părinţii, dar, în schimb le produc multă
suferinţă şi rupere de inimă. Apoi, sunt mulţi soţi care zic că îşi iubesc
soţiile, şi sunt multe soţii care spun că îşi iubesc soţii, dar care produc
mult necaz şi durere unii altora. Dragostea adevărată se dovedeşte
prin supunere şi ascultare. Adevărul este că, dragostea reală este cel
mai rar lucru din lume 16.
Domnul Isus a promis în acest text patru lucruri mari, acelora
care Îl iubesc cu adevărat şi îşi dovedesc dragostea faţă de El prin
împlinirea poruncilor Lui:
1. Prima promisiune pe care a făcut-o Mântuitorul apostolilor şi
tuturor credincioşilor care Îl iubesc şi Îi împlinesc poruncile este că le
va trimite un alt Mângâietor.
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Dacă
Mă iubiţi, veţi împlini poruncile Mele. (16) şi Eu Îl voi ruga pe Tatăl
şi El vă va da un alt Mângâietor care să rămână cu voi etern; (17) şi
anume, pe Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru
că nu-L vede şi nu-L cunoaşte, dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu
voi şi va fi în voi.” (v.15-17) Comentatorul A.J. Bengel a remarcat
bine atunci când a zis că, deosebirea dintre credincioşi şi lume, constă
în perceperea Duhului Sfânt. Lumea nu-L primeşte pe Duhul Sfânt
fiindcă nu-L cunoaşte; şi nu-L cunoaşte, pentru că El Se manifestă şi
Se experimentează în interior şi în mod spiritual. Cuvintele "a nu-L
cunoaşte" şi “a nu-L primi" sunt înrudite în textul pe care îl studiem,
pentru că "a nu-L cunoaşte” este cauza realităţii că lumea "nu L-a
primit" şi "a nu-L primi" este cauza realitaţii că lumea "nu-L
cunoaşte".17 Comentatorul W. Barclay explică astfel motivul pentru
care lumea nu-L vede, nu-L cunoaşte şi nu-L primeşte pe Duhul
Sfânt. El spune că omul vede numai aceia în ce s-a pregătit şi este
capabil să vadă. Spre exemplu: un om de rând, dacă priveşte bolta
cerească într-o noapte înstelată, el nu vede altceva decât o mulţime de
puncte luminoase. Pe când un astronom, vede în acele puncte multe
lumi şi le va spune pe nume. Un profan nu vede pe câmp decât iarbă,
buruieni şi flori sălbatice; de vreme ce un botanist cunoaşte valoarea
fiecărei plante şi-i va spune pe nume. Şi un muzician, cunoaşte cu
mult mai mult valoarea unei simfonii, decât un alt om neiniţiat în acest
domeniu. Acesta este motivul pentru care numai apostolii şi cei
credincioşi, Îl cunosc pe Duhul Sfânt, pentru că numai ei, acceptându-
L și dându-I prioritate în viaţă, Îl experimentează 18.
2. A doua promisiune mare, pe care a făcut-o Domnul Isus
apostolilor şi tuturor credincioşilor este că, dacă Îl vor iubi şi Îi vor
împlini poruncile, El li Se va arăta personal.
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând: "Cine
are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte,
v-a fi iubit de Tatăl Meu, Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui.” (v.21) și
“Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi.” (v.18) Cuvântul
orphanus înseamnă în textul grecesc două lucruri: părăsirea copiilor
prin decesul părinţilor şi părăsirea învăţăceilor prin decesul
învăţătorului lor. Platon a zis că Socrate înainte de-a muri, a spus
discipolilor lui: "Voi veţi petrece restul vieţii părăsiţi ca nişte copii
fără tată, neştiind ce să faceţi." 19 Pe când, spre deosebire de Socrate
şi de toţi ceilalţi învăţători şi părinţi muritori, Domnul Isus a zis
ucenicilor Lui că El nu-i va părăsi, chiar dacă va muri, ci va veni
iarăşi la ei. Comentatorii W. Barclay, D.J. Ellis, W. Hendriksen, W.F.
Howard, F.F. Bruce şi alţii, ne spun că atunci când Domnul Isus a
promis apostolilor, spunându-le: "Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi
întoarce la voi," S-a referit la trei feluri de "întoarceri" şi "arătări”:
a) Primul fel de arătare al Domnului Isus după înviere a fost:
arătarea Lui în persoană. Mântuitorul înviind, a arătat apostolilor că
a biruit moartea, că nu va mai muri niciodată şi că va fi viu în vecii
vecilor. El atunci le-a deschis ochii să vadă şi mintea să înţeleagă, că
era Fiul lui Dumnezeu şi, tot atunci le-a transformat radical viaţa şi
le-a înflăcărat inima, devenind din nişte oameni fricoşi şi dezorientaţi,
martori ai învierii Lui, plini de curaj şi entuziasm 20. Iubirea şi
ascultarea ucenicilor de poruncile Lui, L-au făcut pe Cristos cel
înviat, să li se arate după înviere lor şi nu cărturarilor, fariseilor şi
iudeilor ostili 21.
b) Al doilea fel de arătare al Domnului Isus după înviere a fost:
arătarea Sa, în Duh, la Rusalii şi după această sărbătoare.
Cuvintele: "Peste puţină vreme, lumea nu Mă va mai vedea, dar voi
Mă veţi vedea, pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi," (v.19) înseamnă
că evreii aveau să-L mai vadă câteva ore până la răstignire, după care
ei urma să nu-L mai vadă. L-au văzut după înviere numai apostolii și
cei credincioși. Apoi, după înălțarea la cer, vederea Lui de către
apostoli și de către cei credincioși în decursul veacurilor urma să fie
prin credință și în Duhul Sfânt 22. Domnul Isus când a zis: “Dar voi
Mă veţi vedea; pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi," înseamnă că
apostolii şi toţi credincioşii urmau să fie vii din punct de vedere
spiritual, de aceea aveau să-L vadă pe Dumnezeu-Fiul, în
Dumnezeu-Duhul, prin manifestările Duhului Sfânt în viaţa lor 23.
Faptul că, Domnul Isus Se manifestă prin Duhul Sfânt în viaţa noastră
este unul dintre motivele majore, pentru care Mântuitorul ne-a spus
că nu ne va lăsa orfani 24. Apoi, când Mântuitorul a continuat să
spună: "În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi
sunteţi în Mine şi că Eu sunt în voi," (v.20) S-a referit la întoarcerea
Lui la Tatăl şi la trimiterea Duhului Sfânt, ca Duhul Sfânt să fie cu
apostolii şi în apostoli. Atunci, ei urmau să înveţe şi să cunoască din
propria lor experienţă, că dumnezeiescul lor Învăţător era în Tatăl, că
ei erau în Învăţătorul lor cel viu şi că Dascălul lor cel viu era în ei
25
. După învierea Domnului Isus, apostolii au înţeles mai bine ce i-a
invăţat El, că unirea Lui cu Tatăl se bazează pe dragoste şi că dovada
dragostei Lui era: de-a face voia Aceluia care L-a trimis 26. Apostolii
au învăţat de aici că, cu cât Îl iubeau mai mult pe dumnezeiescul lor
Învăţător înviat şi Îi împlineau poruncile, cu atât El li Se descoperea
prin Duhul Sfânt mai îndeaproape şi ei Îl cunoşteau mai bine 27.
c) Şi al treilea fel de arătare al Domnului Isus după înviere va
fi, la a doua Sa venire. Acest fel de arătare se vede din versetele 2 şi 3
din capitolul 14. Mântuitorul a zis în aceste versete: "În casa Tatălui
Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să
vă pregătesc un loc. (3) Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un
loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să
fiţi şi voi.” 28
3. A treia promisiune mare, pe care a făcut-o Domnul Isus
apostolilor şi tuturor credincioşilor că, dacă Îl vor iubi şi Îi vor împlini
poruncile este, că îi va iubi şi El pe ei, cât şi Tatăl. Evanghelistul Ioan
L-a citat pe Domnul Isus spunând: "Cine are poruncile Mele şi le
păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl
Meu. Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui." (v.21) și “Drept răspuns, Isus
i-a zis (lui Iuda Tadeu): «Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul
Meu şi Tatăl Meu îl va iubi.»" (v.23) Iubirea şi ascultarea noastră de
Domnul Isus, ne asigură şi ne face vrednici de dragostea Lui şi a
Tatălui. Este adevărat că, într-o anumită privinţă Fiul, cât şi Tatăl,
iubesc toată lumea. Dar Ei, au o dragoste specială faţă de cei ce-L
iubesc pe Fiul şi Îi păzesc poruncile. Iubirea Fiului şi a Tatălui, faţă de
cei ce păzesc poruncile Fiului, ca dovadă a dragostei lor adevărate faţă
de EI, vor fi şi garanţia protecţiei şi a salvării lor, atunci când Cristos
va veni pe norii cerului în calitate de Judecător Suprem şi când
pământul va arde 29.
4. Şi a patra promisiune, care este cea mai mare, pe care a
făcut-o Mântuitorul apostolilor şi tuturor credincioşilor că, dacă Îl vor
iubi şi Îi vor împlini poruncile este că, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, vor
locui în ei pe pământ şi că ei vor fi cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt în
cer. Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând: "Dacă Mă
iubeşte cineva, va păzi Cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom
veni la el şi vom locui împreună cu el.” (v.23) În acest text apare şi
un alt apostol, care se numea Iuda Tadeu. Fericitul Augustin din
Biserica Primară, precum şi comentatorii moderni ca Alexander Bruce
şi W. Hendriksen, ne spun că acest apostol purta trei nume: Iuda,
Tadeu şi Levi. Acesta este motivul pentru care acest apostol apare pe
lista apostolilor în trei feluri: a) În Evanghelia după Luca 6:16 şi în
Cartea Faptele Apostolilor 1:13, pe care a scris-o tot Evanghelistul
Luca, acest apostol apare în lista apostolilor pe locul unsprezece cu
numele de Iuda fiul lui Iacov. b) În Evanghelia după Marcu 3:18,
acest apostol apare pe lista apostolilor pe locul zece cu numele de
Tadeu. c) Şi în Evanghelia după Matei 10:3, ucenicul amintit apare pe
lista apostolilor tot pe locul zece, dar în schimb, cu două nume Levi şi
Tadeu. Cuvântul Tadeu înseamnă "inimosul" şi "curajosul" 30.
Când Mântuitorul a zis apostolilor: “Peste puţină vreme, lumea
nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea..." (v.19) și "...Cine Mă
iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu, Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui,"
(v.21) Iuda Tadeu, după cum zicea comentatorul german C.E.
Luthardt, credea că Învăţătorul lor urma să Se înalţe la cer pentru un
timp scurt şi că, la înapoiere nu Se va mai arăta lumii, ci numai lor.
Lui luda Tadeu, i se părea că Domnul Isus sucea acum lucrurile: că El
nu va mai veni în calitate de Mesia ca să-L vadă întreg Israelul, pentru
a restaura această ţară a lui Dumnezeu din punct de vedere politic,
administrativ şi militar. Întrebarea lui Iuda Tadeu, cât şi întrebările lui
Toma şi a lui Filip, pe care le-au pus mai înainte, ne arată sinceritatea
lor că ei nu-L înţelegeau pe Domnul Isus, dar care totuşi doreau să ştie
ce însemnătate aveau cuvintele Lui. Apostolul Iuda Tadeu nu
înţelegea, cum putea Domnul Isus să Se arate ucenicilor, fără să fie
văzut de lume; şi el nu pricepea că Mântuitorul se referea că Se va
arăta celor credincioşi într-o manieră spirituală 31. Acesta era
motivul pentru care Iuda Tadeu L-a întrebat pe Domnul Isus surprins:
“Doamne, cum se face că Te vei arăta nouă şi nu lumii?" (v.22)
La această întrebare a lui Iuda Tadeu, Domnul Isus a răspuns:
"Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va
iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el." (v.23)
Pronumele personal noi este în textul grecesc la plural şi nu la dual,
ceea ce înseamnă că Domnul Isus S-a referit la Dumnezeu-Tatăl,
Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Duhul Sfânt, şi nu numai la Dumnezeu-
Tatăl şi la Dumnezeu-Fiul. În acest verset sunt două feluri de relaţii:
relaţia dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, care este o unitate absolută,
pentru că Sfânta Treime este de aceeaşi natură, esenţă şi substanţă; şi
relaţia noastră cu Sfânta Treime ca fiinţe spirituale 32. Fericitul
Augustin învăţa din acest text pe credincioși cu privire la Paraklētos
că Duhul Sfânt este, aşa cum spunea el în limba latină vinculum
caritatis, “legătura dragostei", care leagă Sfânta Treime într-o unitate
strânsă şi absolută 33. Acest teolog a preluat o mare parte din acest
adevăr de la un alt teolog mare, cu numele de Marius Victorinus, care
a explicat în jurul anilor 300 după Cristos că Duhul Sfânt, fiind
principiul de unitate în Tatăl sau cuplul Trinităţii eterne, creează
cercul Fiinţei Trinitare 34. Am văzut până acum că Tatăl, Fiul şi
Duhul Sfânt sunt trei persoane de aceeaşi natură, esență și substanţă
divină şi că Tatăl şi Fiul se întâlnesc în Duhul Sfânt. Dar, ce ne
uimeşte pe noi cel mai mult este că Domnul Isus a vrut şi, chiar a
realizat prin jertfa Sa de pe cruce, ca Tatăl Lui să devină şi Tatăl
nostru. Astfel, dacă Îl iubim pe Domnul Isus şi Îi împlinim poruncile,
intrăm în cercul de unitate şi dragoste a Sfintei Treimi. Mântuitorul ne
spune în Numele Sfintei Treimi, că Sfânta Treime va veni la noi şi
va locui împreună cu noi 35.
Dar, la întrebarea Apostolului Iuda Tadeu: "Doamne, cum se
face că Te vei arăta nouă şi nu lumii?" răspunsul Domnului Isus:
“Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el," are şi o
însemnătate escatologică. Mântuitorul l-a asigurat pe Iuda Tadeu că
această arătare nu va fi simplă şi trecătoare, ci atotglorioasă şi eternă,
că el va locui cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi în cer 36. Fiul lui
Dumnezeu ne-a spus că şi noi, fraţii Lui, suntem chemaţi la Casa
Tatălui; că Tatăl ne va primi şi ne va îmbrăţişa grațios şi pe noi; şi că
şi noi ne vom bucura de dragostea Lui paternală şi eternă, tot aşa de
mult ca şi de a Fiului şi a Duhului Sfânt 37.
1. Barrett, C.K., The Holly Spirit and the Gospel Tradition, p.

25 – 45;
2. Ellis, D.J., John, p. 1255.
5. Op. cit.
6. Op. cit. p. 195.
9. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 404;
Ellis, D.J., John, p. 1255;
Deissmann, A., A Light from the Ancient East, p. 336;
Goodspeed, E.J., Problems of New Testament Translation,
p. 110 – 111.
12. Op. cit. p. 832.
19. Op. cit. p. 196.
20. Op. cit. p. 196 – 197;
Howard, W.F., Christianity according to St. John, p. 71 –
80;
25. Op. cit. p. 303 – 304.
26. Ellis, D.J., John, p. 1255.
277.
31. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 404 – 405;
Luthardt, C.E.,Das Johannes Evangelium, Vol. II, p. 313;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 282 - 283.
32. Op. cit. p. 280.
33. Augustine, On the Trinity 15.27.
34. Augustine, Against Arius I, 60;
36. Ellis, D.J., John, p. 1255.
11. TESTAMENTUL LUI CRISTOS
Ioan 14 : 25 – 31
25 V-am spus aceste lucruri cât mai sunt cu voi.

26 Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt pe care-L va trimite
Tatăl în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce
aminte de tot ce v-am spus Eu.
27 Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă
lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.
28 Aţi auzit că v-am spus: "Mă duc şi Mă voi întoarce la voi."
Dacă M-aţi iubi, v-aţi fi bucurat că v-am zis: "Mă duc la Tatăl," căci
Tatăl este mai mare decât Mine.
29 Şi v-am spus aceste lucruri acum, înainte ca să se întâmple;
pentru ca atunci când se vor întâmpla, să credeţi.
30 Nu voi mai vorbi mult cu voi; căci vine stăpânitorul lumii
acesteia. El n-are nimic în Mine,
31 dar vine, pentru ca lumea să ştie că Eu Îl iubesc pe Tatăl şi
că fac aşa cum Mi-a poruncit Tatăl. Ridicaţi-vă, haideţi să plecâm de
aici!
În acest text intitulat Testamentul lui Cristos, Mântuitorul a

făcut apostolilor şi tuturor credincioşilor un testament cu cinci comori
spirituale: de-a ajunge la cunoașterea adevărului Lui divin, de-a avea
pacea Lui, de-a ne bucura de adevărul că El S-a întors biruitor la
Casa Tatălui, de-a ne bucura de faptul că El l-a înfrânt pe
stăpânitorul lumii şi de-a cunoaşte marele adevăr că Mântuitorul Şi-a
dat viaţa pe cruce pentru a ne arăta că Îl iubea pe Tatăl şi că I-a
împlinit poruncile.
Să luăm mai întâi, prima comoară spirituală din testamentul
Mântuitorului:
I. COMOARA DE-A AJUNGE LA CUNOAȘTEREA
ADEVĂRULUI LUI SPIRITUAL
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând: “V-am
spus aceste lucruri cât mai sunt cu voi. (26) Dar Mângâietorul, adică
Duhul Sfânt pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, vă va învăţa
toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu." (v.25-
26)
Aşa cum un copil, care nu este matur, nu poate să intre după
decesul tatălui în moştenirea sa, tot aşa nici apostolii n-au putut să
intre în posesia tezaurului spiritual, decât după ce au ajuns, prin
Duhul Sfânt, la maturitate spirituală. În acest text, Domnul Isus ne-a
făcut, mai întâi testamentul cu cele cinci comori spirituale şi, apoi L-a
trimis pe Duhul Sfânt pentru a ne maturiza, ca să putem intra în
posesia acestor comori cereşti.
Câtă vreme era Domnul Isus cu ucenicii, i-a instruit El până la
o anumită limită, pentru că nu erau în stare să asimileze mai mult
adevăr. Lucrul acesta este menţionat de mai multe ori în Evanghelii,
că ucenicii nu puteau să înţeleagă mai mult din ceea ce a zis şi a făcut
Mântuitorul în timpul slujirii Lui pe pământ. (Ioan 2:22;12:16)1
Domnul Isus ne spune două lucruri despre Duhul Sfânt:
a) El, mai întâi ne informează că, Duhul Sfânt ne învaţă toate
lucrurile. Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus zicând: "...
Duhul Sfânt pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, vă va învăţa
toate lucrurile..." (v.26) Mântuitorul a prezentat, la mod embrionar,
întreaga Sa învăţătură pe care o găsim în Noul Testament, iar Duhul
Sfânt urma s-o dezvolte 2. Creştinul nu poate înceta niciodată să
primească lumina cunoaşterii de la Duhul Sfânt. Acela care crede că
nu mai are ce învăţa, nu cunoaşte nimic despre Duhul Sfânt și nici
viaţa de creştin. La maturitatea sa spirituală, creştinul trebuie să fie
un învăţător care să înveţe şi pe alţii, pentru că Duhul Sfânt îl învaţă
adevărurile adânci ale lui Dumnezeu. Nici un creştin nu poate să
spună că el cunoaşte tot adevărul 3. Un om al lui Dumnezeu a zis
odată: “Cine nu devine doctor în şcoala Duhului Sânt, acela n-a ajuns
departe în viaţa creştină” 4.
b) Şi al doilea lucru, pe care ni-l spune Domnul Isus despre
Duhul Sfânt este că, El ne aduce aminte de tot ce ne-a zis
Mântuitorul. Evanghelistul Ioan L-a citat pe Fiul lui Dumnezeu
spunând: “Duhul Sfânt pe care-L va trimite Tatăl, în Numele
Meu,…vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu." (v.26) Duhul
Sfânt îi ajută pe credincioşi să-şi reamintească tot ce ne-a spus
Mântuitorul. Aceasta înseamnă două lucruri: primul, că Duhul Sfânt
ne aduce aminte de tot ce a zis şi a făcut Fiul lui Dumnezeu; și al
doilea, că Duhul Sfânt ne face şi capabili să înţelegem ce a zis şi a
făcut Mântuitorul 5.
Atunci când suntem ispitiţi să facem un lucru care nu este după
voia lui Dumnezeu, Duhul Sfânt ne aduce aminte fie de un cuvânt al
Domnului Isus, fie de un tablou din viaţa Lui, fie de un gest al
dragostei Lui, lucruri pe care noi le-am admirat, poate chiar din
tinereţe. În momente de încercare, aceste lucruri care ne trec prin
minte ca un fulger, nu sunt altceva decât lucrarea Duhului Sfânt 6.
A doua comoară spirituală este
II. COMOARA DE-A AVEA PACEA DOMNULUI ISUS
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Mântuitorul spunând: "Vă las
pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se
tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.” (v.27)
La sfârşitul capitolului 14, Domnul Isus S-a întors din nou la
ceea ce a început în acest capitol când a zis: “Să nu vi se tulbure
inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine,” (14:1)
pentru că a văzut pe feţele apostolilor tulburarea inimii lor, în ciuda
faptului că le-a vorbit despre Casa Tatălui, care este tema celei mai
mari mângâieri 7. Acum, după atingerea scopului pe care îl urmărea în
discurs, referitor la divinitatea şi egalitatea Sa cu Tatăl şi relaţia Lui
cu apostolii prin Duhul Sfânt, Mântuitorul a putut să le transmită
vestea celei mai mari păci 8. Aceste cuvinte ale Mântuitorului: "Vă
las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se
tulbure inima, nici să nu se înspăimânte," au adus apostolilor mai
multă mângâiere decât tot ce le-a spus mai înainte.9 Ne putem
imagina, cum după aceste cuvinte pe care le-a rostit Fiul lui
Dumnezeu cu multă tandreţe şi duioşie, apostolii au început să
plângă. Lucru care era inevitabil şi bun pentru ei în acel moment,
fiindcă întristarea se vindecă prin lacrimi. Iar, dragostea şi simpatia
pe care le aveau faţă de dumnezeiescul lor Invăţător, le înduioşa
inimile şi, în acelaşi timp, li le mâgâia 10.
Conform însemnătăţii cuvântului ebraic shalōm, pe care l-a
întrebuinţat Domnul Isus şi, cu atât mai mult în lumina capitolului 14,
Fiul lui Dumnezeu le-a oferit această pace prin golirea inimii de
tulburare şi de sentimentul fricii şi, în acelaşi timp, prin umplerea ei
cu bunurile cele mai mari care sunt: mântuirea, deschiderea Casei
Eterne a Tatălui ceresc şi toate promisiunile Mântuitorului pe care li
le-a făcut în discursul Său din capitolul 14 11.
Domnul Isus ne spune că pacea pe care ne-o dă El, se
deosebeşte de pacea lumii. Pacea lumii, pe lângă că este falsă, este şi
trecătoare. Unii comentatori spun că lumea numai doreşte pacea, dar
ea nu o poate da nimănui 12. Lumea îi promite omului munţi de aur,
dar în schimb, nu-i poate da decât disperare şi un sfârşit tragic.
Prin întoarcerea Domnului Isus la Tatăl şi coborârea
Duhului Sfânt, Mântuitorul Şi-a desăvârşit lucrarea, de aceea a
putut să dea apostolilor şi tuturor credincioşilor pacea Lui 13. Pacea
pe care ne-o dă Mântuitorul este o pace a conştiinţei, care vine din
iertarea păcatelor prin jertfa Sa de pe cruce şi împăcarea noastră cu
Dumnezeu 14; o pace care este independentă de orice împrejurare şi
circumstanţă exterioară, care ne ţine inima departe de frică şi
îngrijorare 15; şi o pace pe care nu ne-o poate răpi nimeni şi nimic,
nici chiar întristarea, diferite pericole sau suferinţa 16.
Pacea pe care a oferit-o Domnul Isus apostolilor, era însăşi
pacea Lui. El le-a zis: “Vă las pacea, vă dau pacea Mea..." Ea era o
pace pe care El, nu numai că ne-a câştigat-o, dar a şi experimentat-o.
Mântuitorul a dispus de o pace desăvârşită în lume, în ciuda a tot felul
de lupte pe care le avea cu Diavolul şi cu vrăjmaşii Săi. Acesta era
motivul pentru care El a putut să-i asigure şi pe apostoli, că şi ei
puteau avea o asemenea pace chiar şi în necazuri, dacă vor avea
credinţă în El şi în Tatăl Lui 17.
A treia comoară spirituală este

III. COMOARA DE-A NE BUCURA DE FAPTUL CĂ
MÂNTUITORUL S-A ÎNTORS BIRUITOR LA CASA
TATĂLUI
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Mântuitorul zicând apostolilor:
"Aţi auzit că v-am spus: «Mă duc şi Mă voi întoarce la voi.» Dacă M-
aţi iubi, v-aţi fi bucurat că v-am zis: «Mă duc la Tatăl,» căci Tatăl
este mai mare decât Mine." (v.28)
Cine ajunge să înţeleagă adevărul întoarcerii Domnului Isus la
Casa Tatălui, acela intră în posesia celei de-a treia comori din
testamentul Lui, care este comoara bucuriei fiinţei umane. Când
Domnul Isus a zis apostolilor, tot în Camera de Sus, după ce instituise
Cina Domnului: "Copilaşilor, mai sunt puţin cu voi. Mă veţi căuta şi,
cum le-am spus iudeilor că unde Mă duc Eu, ei nu pot veni, tot aşa vă
spun şi vouă acum," (Ioan 13:33) ei s-au tulburat atât de tare, încât
nici chiar promisiunea Mântuitorului pe care le-a făcut-o atunci când
le-a spus: "Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi
aveţi credinţă în Mine. (2) În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri.
Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. (3)
Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă
voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi," (Ioan 14:1-3) n-a
fost în stare să le aducă mângâiere. Iar, în acest text, când
dumnezeiescul lor Învăţător a continuat să le spună: "Aţi auzit că v-am
spus: Mă duc şi Mă voi întoarce la voi.» Dacă M-aţi iubi, v-aţi fi
bucurat că v-am zis: «Mă duc la Tatăl,» căci Tatăl este mai mare
decât Mine,” i-a îndemnat să se bucure şi nicidecum să se întristeze,
fiindcă însemnătatea acestei afirmaţii era foarte mare atât pentru El,
cât şi pentru ei 18.
Cuvintele "dacă M-aţi iubi, v-aţi fi bucurat că v-am zis: «Mă
duc la Tatăl,»” înseamnă în acest context: pătrunderea apostolilor şi
a tuturor credincioşilor în mintea şi în inima Mântuitorului şi,
totodată înseamnă şi marea lor bucurie pentru că El, ajungând la Casa
Tatălui, a scăpat de lumea durerii şi, cu prețul vieții Şi-a atins ţinta,
care este mântuirea noastră, cât şi pregătirea Casei Tatălui ceresc
pentru noi 19. Dar, bucuria celor credincioşi, constă şi în faptul că
Dumnezeu-Fiul, după ce a triumfat, nu este numai cu Dumnezeu-Tatăl
în cer, ci este şi cu Dumnezeu-Duhul Sfânt pe pământ. Scopul
întoarcerii Lui pe pământ, în Duhul Sfânt, nu este numai ca să ne
ofere pacea Lui, dar şi să-Şi desăvârşească lucrarea şi s-o ducă la
bun sfârşit în fiecare credincios al Lui 20.
Prin faptul că unii interpretează greşit detaliul: “Căci Tatăl este
mai mare decât Mine," s-a creat cea mai mare controversă în doctrina
cristologică, între unii care susţin că Fiul este inferior Tatălui şi între
alţii care cred ferm că Fiul este deopotrivă cu Tatăl 21, aşa cum ne-am
informat în studiul intitulat Rostirea unei afirmaţii cu preţul vieţii
(VoI.VI,Stud.10) din Evanghelia după Ioan 10:30 "Eu şi Tatăl una
suntem," şi aşa cum am mai văzut şi în studiul intitulat Divinitatea
Domnului Isus (Vol.VIII, Stud.9). Vom vedea că, în realitate nu este
nici o contradicţie. Explicaţia este că, Dumnezeu-Tatăl nu este mai
mare decât Dumnezeu-Fiul, ci Dumnezeu-Tatăl era mai mare decât
Domnul Isus ca Om 22. Când Domnul Isus a zis: "Căci Tatăl este mai
mare decât Mine," a avut în vedere umanitatea şi moartea Sa de
cruce. El atunci când a spus: "Mă duc la Tatăl, căci Tatăl este mai
mare decât Mine," a arătat că răstignirea Sa era cea mai mare
realizare în planul Tatălui cu privire la om. El a zis cu alte cuvinte:
“Eu voi merge la Tatăl pe calea cea mai grea şi respingătoare pentru
carnea şi sângele fiinţei umane. Dar, întrucât ea este calea pe care
Mi-a stabilit-o El, lucrul acesta Îmi este suficient ca să Mă duc pe ea,
pentru că Tatăl este mai mare decât Mine." 23
A patra comoară spirituală este
IV. COMOARA DE-A NE BUCURA DE FAPTUL CĂ
FIUL LUI DUMNEZEU L-A ÎNFRÂNT PE
STĂPÂNITORUL LUMII
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus zicând: “Şi v-am
spus aceste lucruri acum, înainte ca să se întâmple, pentru ca atunci
când se vor întâmpla, să credeţi. (30) Nu voi mai vorbi mult cu voi;
căci vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine.” (v.29-
30)
Cine ajunge să cunoască faptul că Mântuitorul l-a înfrânt pe
stăpânitorul lumii, acela intră în posesia celei de-a patra comori din
testamentul Lui, care este o altă mare comoară a bucuriei fiinţei
umane, fiindcă înfrângerea Diavolului era atingerea unui alt scop
mare, pe care l-a urmărit Dumnezeu prin trimiterea Fiului Său pe
pământ.
Domnul Isus când a zis: "V-am spus aceste lucruri acum,
înainte ca să se întâmple, pentru ca atunci când se vor întâmpla, să
credeţi,” S-a referit la răstignirea, învierea, înălţarea Sa la cer şi la
coborârea Duhului Sfânt la Rusalii 24. Erau două motive pentru care
Mântuitorul i-a înştiinţat anticipat pe apostoli în legătură cu
evenimentele amintite: primul, că atunci când unele dintre ele urmau
să se întâmple, precum erau: arestarea, judecarea şi răstignirea Sa, ei
să nu se poticnească şi să nu se teamă; și al doilea motiv era că,
atunci când El va învia, Se va înălţa la cer şi Se va coborî Duhul
Sfânt, ei, aducându-şi aminte de înştiinţarea Lui anticipată, să creadă
că Învăţătorul lor care le-a spus aceste lucruri, era Dumnezeu. (Ioan
13:19) 25 Apostolii au înțeles deplina însemnătate a acestor cuvinte
după coborârea Duhului Sfânt. Atunci ei, bucurându-se de prezenţa
Domnului Isus, în Duhul Sfânt, au înţeles tot ce le-a spus și I-au putut
face lucrarea la care i-a chemat 26.
Foarte multe lucruri au avut loc în seara de joi în Camera de
Sus, timp de vreo 6 ore: spălarea picioarelor, Cina Pascală, prevenirea
lui Iuda, instituirea Cinei Domnului și înştiinţarea Apostolului Petru şi
a celorlalţi zece apostoli. Toate acestea le-a avut în minte Domnul
Isus, cât şi crucea care I se apropia atunci când a zis: "Nu voi mai
vorbi mult cu voi." (v.30) Mântuitorul, vorbind foarte mult în cadrul
evenimentelor amintite, nu I-a mai rămas timp decât să rostească
capitolele 15,16 şi 17 din ultimul Său discurs. Fiul lui Dumnezeu ştia
că pentru El timpul vorbelor aproape a trecut şi că I se apropia ceasul
ultimei confruntări cu Diavolul şi ceasul celei mai grele bătălii, pe
care urma s-o poarte împotriva tuturor forţelor întunericului 27.
Acesta a fost motivul pentru care Mântuitorul a continuat să spună tot
în versetul 30: "Căci vine stăpânitorul lumii acesteia."
Diavolul, i-a angajat în marea sa bătălie împotriva Fiului lui
Dumnezeu, pe Iuda care era unul din cei 12 apostoli, ostaşii romani,
gărzile templului şi pe membrii Marelui Sanhedrin. Toţi aceştia acum
se înarmau cu săbii şi toiege, şi pregăteau felinare şi torţe (Luca
22:52;Ioan 18:3), pentru a-L căuta cu ele ca pe un criminal periculos.
Diavolul, prin aceste unelte ale lui, voia să-L alunge pe Fiul lui
Dumnezeu din lume, ca să rămână el şi pe mai departe stăpânitorul
ei. Cristos, nu numai că nu S-a speriat de Diavol şi de cruce, dar era
gata să spună Tatălui şi tuturor îngerilor din cer: "Lăsaţi-l să vină.
Eu sunt pregătit să-l întâmpin, pentru că accept crucea de bunăvoie."
Mântuitorul n-a fugit de cruce, ci El personal a mers spre ea fiindcă
ştia, cu siguranţă că numai prin ea v-a împlini planul de mântuire al
Tatălui cu privire la neamul omenesc şi că îl va înfrânge pe Diavol 28.
De ce Diavolul turba de mânie împotriva Domnului Isus şi a
declanşat împotriva Lui cea mai crâncenă luptă? Răspunsul l-a dat
Însuşi Fiul lui Dumnezeu atunci când a spus tot în versetul 30, fiindcă
"El n-are, nimic în Mine." Ceea ce înseamnă că Ispititorul n-a putut
găsi în Domnul Isus nici cea mai mică vină, pentru a-L putea acuza şi
învinge 29. Faptul acesta I-a adus Domnului Isus multă linişte şi tărie
sufletească pentru a Se îndrepta spre cruce.
Şi, a cincea comoară spirituală din testamentul Domnului Isus
este
V. COMOARA CUNOAŞTERII MARELUI ADEVĂR CĂ
EL ŞI-A DAT VIAŢA PE CRUCE PENTRU A NE
ARĂTA CĂ ÎL IUBEA PE TATĂL ŞI CĂ I-A
ÎMPLINIT PORUNCA
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Dar
vine, pentru ca lumea să ştie că Eu Îl iubesc pe Tatăl şi că fac aşa
cum Mi-a poruncit Tatăl. Ridicaţi-vă, haideţi să plecăm de aici!"
(v.31)
Cine ajunge să cunoască marele adevăr că Fiul lui Dumnezeu
Şi-a dat viaţa pe cruce pentru a ne arăta că Îl iubea pe Tatăl şi că I-a
împlinit poruncile, acela intră în posesia celei de-a cincea comori
din testamentul Lui, care este comoara unei cunoaşteri mari.
La întrebarea: “De ce Domnul Isus S-a lăsat arestat de cohorta
Marelui Sanhedrin?” Răspunsul ni l-a dat chiar Mântuitorul în
versetul 31 atunci când a zis: "Pentru ca lumea să ştie că Eu Îl iubesc
pe Tatăl şi că fac aşa cum Mi-a poruncit Tatăl." Oamenii nu puteau
să vadă în răstignirea Domnului Isus, decât umilinţa şi ocara Lui, deşi
El arăta prin crucificare, dragostea Sa perfectă pe care o avea faţă de
Tatăl şi că împlinea în mod desăvârşit poruncile Tatălui, pe care I le-a
dat cu privire la răscumpărarea neamului omenesc. Crucea era
mijlocul cel mai glorios, prin care Fiul Iui Dumnezeu Şi-a arătat
ascultarea Sa desăvârşită faţă de planul de mântuire al Tatălui şi,
Şi-a demonstrat dragostea Sa infinită faţă de oameni şi de salvarea
lor eternă 30.
Cuvintele Domnului Isus pe care le-a zis apostolilor în versetul
31 "Ridicaţi-vă, haideţi să plecăm de aici!" sunt foarte grele de
interpretat. Ele ne dau de înţeles că Mântuitorul după ce le-a rostit, ar
fi părăsit imediat Camera de Sus în care se afla cu apostolii. Pe când,
tot Evanghelistul Ioan ne arată că Mântuitorul Şi-a continuat marele şi
ultimul Lui discurs din capitolele 15, 16 şi 17 tot în Camera de Sus şi
că, de abia după ce a rostit capitolul 17, a plecat cu apostolii spre
grădina Gheţimanii. Evanghelistul Ioan a scris la începutul capitolului
18 "După ce a rostit aceste cuvinte, Isus a plecat cu ucenicii Săi
dincolo de pârâul Chedron, unde era o grădină, în care a intrat El şi
ucenicii Lui.” (18:1) Din această problemă grea şi foarte
controversată, interpreţii au formulat următoarele nouă explicaţii:
a) Prima explicaţie pe care o susţin: comentatorul T. Nicklin şi
bibliologul J. Moffatt este că, unul dintre copiştii textului
Evangheliei după Ioan ar fi deplasat capitolele 15 şi 16. Conform
acestora, capitolul 15 care începe cu declaraţia Domnului Isus: "Eu
sunt adevărata viţă,” (15:3) Mântuitorui l-ar fi rostit în timpul
instituirii Cinei Domnului sau la scurt timp după acest act. Acesta este
motivul pentru care bibliologul J. Moffatt a rearanjat în versiunea
Bibliei englezeşti tradusă de el, capitolele 15 şi 16 după capitolul 13
şi, capitolul 14 după capitolele 15 şi 16. Obiecţia care se ridică
împotriva acestei opinii este că nimeai nu poate dovedi această
deplasare 31.
b) A doua explicaţie este că Domnul Isus atunci când a zis
apostolilor: "Ridicaţi-vă, haide-ţi să plecăm de aici!" le-ar fi spus cu
alte cuvinte: "Sculaţi-vă, să ieşim de la masă" şi nu din cameră.
Această interpretare nu poate fi justificată 32.
c) A treia explicaţie este că Domnul Isus atunci când a zis
apostolilor: “Ridicaţi-vă, haideţi să plecăm de aici!" ei ar fi ieşit
imediat din cameră şi că Mântuitorul ar fi rostit capitolele 15, 16 şi
17 în drum spre grădina Gheţimanii. Obiecţia care se ridică
împotriva acestei opinii este că nu găsim nicăieri o menţiune că
Domnul Isus S-ar fi oprit pe cale să Se roage 33.
d) A patra explieţie este că Domnul Isus atunci când a zis
apostolilor: "Ridicaţi-vă, haideţi să plecăm de aici!" n-ar fl ieşit
imediat din cameră, ci ar fi mai rămas puţin timp până când
Mântuitorul a rostit şi capitolele 15, 16 şi 17. Aceşti exegeţi
argumentau cu ceea ce ei numeau ”câteva minute” de rostire a
capitolelor 15, 16 şi 17, în comparaţie cu cele 5-6 ore cât a stat cu
ucenicii în Camera de Sus. Şi acestă opinie are lacunele ei 34.
e) A cincea explicaţie este că, un scrib ar fi copiat greşit textul
original al Evanghelistului Ioan. El în loc să fi scris: "Dar vine,
pentru ca lumea să ştie că Eu Îl iubesc pe Tatăl şi că fac aşa cum Mi-
a poruncit Tatăl. Eu Mă voi ridica şi voi pleca de aici,” a copiat: "Dar
vine, pentru ca lumea să ştie că Eu Îl iubesc pe Tatăl şi că fac aşa
cum Mi-a poruncit Tatăl. Ridicaţi-vă, haideţi să plecăm de aici!"
Obiecţia care se ridică împotriva acestei opinii este: dacă Domnul Isus
ar fi rostit în acest fel cuvintele: "Eu Mă voi ridica şi voi pleca de
aici," ele ar fi fost anormale şi lipsite de logică, fiindcă Mântuitorul
era în Camera de Sus cu ucenicii şi nu singur pentru a putea să spună:
"Eu Mă voi ridica şi voi pleca de aici." 35
f) A şasea explicaţie este că, la adevărul central al textului se
ajunge prin următoarea modificare a topicii şi a parafrazării acestui
verset mult comentat: "Să nu fugim, ci să-l întâmpinăm pe Diavol. Eu
nu fug pentru că vreau să arăt lumii că Îl iubesc pe Tatăl." Această
variantă conţine mult adevăr 36.
g) A şaptea explicaţie pe care o susţine comentatorul R.V.G.
Tasker este că detaliul: “Ridicaţi-vă, haideţi să plecăm de aici!" are o
însemnătate retorică, prin care Mântuitorul n-a cerut apostolilor să
facă nici o mişcare fizică în Camera de Sus 37. Această explicaţie are
neajunsurile ei.
h) A opta explicaţie pe care a conceput-o comentatorul C.H.
Dodd este că Domnul Isus a zis apostolilor: “Ridicaţi-vă, haideţi să
plecăm de aici!" în ideea că prin mişcare, mai întâi să-i învioreze şi,
apoi să le atragă atenţia spre ceea ce urma să le spună: că ei cu toţii
trebuie să-şi întâmpine vrăjmaşii 38. Şi această explicaţie conţine mult
adevăr.
i) Şi a noua explicaţie pe care a dat-o comentatorul Alexander
Bruce este că, Mântuitorul a poruncit apostolilor cu o voce fermă şi
hotărâtă, ca ei să se ridice cu toţii de pe canapelele pe care stăteau
întinşi şi să iasă de la masă pentru următoarele patru motive: primul,
că prin schimbarea poziţiei, ca de plecare să-i calmeze; al doilea, ca
prin ridicarea lor în picioare, să creeze o tranziţie de la prima la a
doua parte a discursului; al treilea, ca şi mişcare să contribuie la
schimbarea stării lor sufleteşti; și al patrulea motiv era, ca să-i
pregătească pentru a-L asculta şi în alt limbaj şi cu un alt ton.
Domnul Isus, schimbându-Şi tonul, din unul duios şi tandru obişnuit,
în altul aspru şi impunător şi, schimbându-Şi şi felul vorbirii Lui calde
de părinte, a atins nu numai nota dominantă, dar şi scopul. Prin aceste
mişcări şi gesturi, la care El a recurs, era ca şi când ar fi spus
apostolilor: “Să lăsăm limbajul de copii şi să folosim unul aspru.
Permiteţi-Mi acum să vă vorbesc puţin ca un Om care are de jucat un
rol important în lume. Ridicaţi-vă, lăsaţi-vă de tânguire şi ascultaţi
cuvintele de foc care au de-a face cu responsabilitatea, onoarea şi
poziţia voastră viitoare, care vă inspiră la entuziasm şi vă umple de
curaj şi de putere!” 39
Această ridicare de la masă ne pregăteşte şi pe noi, aşa cum i-a
pregătit pe apostoli, ca să ascultăm împreună cu ei şi a doua parte a
discursului de rămas bun al Fiului lui Dumnezeu, care a avut loc tot
joi seara în Camera de Sus.
Dintre aceste nouă explicaţii, noi o alegem pe ultima, pentru că
pe ea o considerăm că este cea mai bună şi chiar autentică.
1. Bruce, F.F., The Gospel of John, p.305.
4. Staneschi,J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 225.
5. Barclay, W., The Gospel of John, VoI. II, p. 199;
10. Op. cit.
17. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 407 - 408.
18. Op. cit. p. 408;
22. Barrett, C.K., Essays on John, p. 19 – 36;
26. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 832 - 833.
Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 406, 409;
31. Nicklin, T.A., A sugested Dislocation in the Text of St.
John XIV-XVI, p. 8;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 290 –
291;
33. Op. cit.
34. Op. cit. p. 291.
35. Op. cit. p. 290.
36. Op. cit. p. 289 – 290.
37. Tasker, R.V.G., The Gospel According to St. John, p. 170;
38. Dodd, C.H., Historical Tradition in the Fourth Gospel, p.
73.
12. ALEGORIA VIŢEI DE VIE
Ioan 15 : 1 - 11
1 Eu sunt adevărata viţă şi Tatăl Meu este vierul.

2 Orice mlădiţă care este în Mine şi n-aduce rod, El o taie şi
orice mlădiţă care aduce rod o curăţeşte, ca să aducă şi mai mult rod.
3 Acum voi sunteţi curaţi din cauza cuvântului pe care vi l-am
spus.
4 Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa
nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi
nu puteţi aduce rod, dacă nu rămâneţi în Mine.
5 Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în
cine rămân Eu aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face
nimic.
6 Dacă nu rămâne cineva în Mine este aruncat afară, ca
mlădiţa neroditoare, şi se usucă; apoi mlădiţele uscate sunt strânse,
aruncate în foc şi ard.
7 Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele,
cereţi orice veţi vrea şi vi se va da.
8 Dacă aduceţi mult rod, prin aceasta Tatăl Meu va fi
glorificat; şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei.
9 Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi.
Rămâne-ţi în dragostea Mea.
10 Dacă împliniţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea
Mea, după cum şi Eu am împlinit poruncile Tatălui Meu şi rămân în
dragostea Lui.
11 V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână
în voi, şi bucuria voastră să fie deplină.
Comentatorii William Sanday, Alexander Bruce, Frederick

Bruce, cât şi alţii, ne spun că în acest text avem de-a face cu o alegorie
foarte frumoasă 1.
J. Pickl, cât şi alţi comentatori au presupus, aşa cum am văzut
în studiul precedent, că ultimul verset din capitolul 14 “Ridicaţi-vă,
haideţi să plecăm de aici!” (v.31) s-ar referi la plecarea Domnului
Isus cu ucenicii spre grădina Ghețimanii şi că Mântuitorul ar fi rostit
această alegorie, fie văzând cele două viţe mari de aur sculptate pe ușa
în două canaturi de la intrarea principală în Sanctuar, fie lângă viţa de
aur cu ciorchini de înălţimea unui om, donată de Irod cel Mare, care se
afla aproape de uşa Sfântului Lăcaş 2. Această opinie, care nu este
decât o imaginaţie, nu stă în picioare. În studiul precedent ne-am
informat că sunt dovezi care ne arată că Domnul Isus Şi-a continuat şi
a doua parte a discursului tot în Camera de Sus.
În acest text intitulat Alegoria viţei de vie, ne vom ocupa de
patru lucruri: Cristos, adevărata Viţă; marele îndemn al Fiului lui
Dumnezeu; mlădiţele neroditoare şi soarta lor; şi binecuvântările
mlădiţelor roditoare.
Să luăm, mai întâi
I. CRISTOS, ADEVĂRATA VIŢĂ
Israeliţii cultivau viţa de vie pretutindeni: o ridicau prin curţi pe
stâlpi şi o întindeau pe prăjini, o căţărau în jurul caselor şi a uşilor.
Dar, în mod special o
cultivau pe locuri
deluroase în formă de
terase. Viţa de vie era o
plantă gingaşă care
pretindea să fie îngrijită cu
multă atenţie. Pământul
trebuia săpat bine şi să fie
perfect curat. Viţa,
crescând mult, trebuia
tăiată. Mlădiţele ei
atingeau 4 m lungime. O
viţă tânără, deşi nu rodea
decât după trei ani, totuşi
trebuia tăiată în fiecare an.
Când era matură, se Viţa de vie în Israel ridicată pe stâlpi şi întinsă pe prăjini.
tăia în luna decembrie sau ianuarie. Erau două feluri de mlădiţe:
roditoare şi neroditoare. Cele neroditoare se tăiau nemilos, pentru a nu
consuma fără rost seva viţei. Viţa nu putea să rodească fără să fie
tăiate mlădiţele neroditeare 3.
Viţa de vie era foarte roditoare în Israel. Datorită
productivității ei, Domnul Isus a luat-o ca metaforă, pentru a ilustra
cu ajutorul ei rodul muncii Lui 4. Şi, tot datorită rodului abundent al
viţei de vie, poporul evreu trebuia să aducă o dată pe an o parte din
lemnul ei la Templu, pentru a-l arde pe altarul de jertfă ca mulţumire
lui Dumnezeu 5.
Datorită faptului că viţa de vie era o plantă nobilă şi rodului ei
abundent, prorocii erau inspiraţi s-o ia ca simbol al Israelului 6.
Prorocul Isaia a numit Israelul via lui Dumnezeu. El a scris: "Via
Domnului oştirilor este casa lui Israel, şi bărbaţii lui Iuda sunt viţa pe
care o iubea ...” (5:7) Un alt mesaj al lui Dumnezeu, pe care l-a
adresat poporului evreu
prin Prorocul Ieremia
era: ''Te sădisem ca o
vie minunată şi de cel
mai bun soi..." (2:21) Şi
Asaf a fost inspirat să
compună următoarea
cântare în psalmul 80:
"Tu ai adus o vie din
Egipt…(9)...şi ea a dat
rădăcini şi a umplut
ţara. (10) Munţii erau
acoperiţi de umbra ei, şi
ramurile ei erau ca nişte
cedri ai lui Dumnezeu.
(11) Îşi întindea
mlădiţele până la mare,
şi lăstarii până la Râu."
(v.8-1l). Viţa de vie în Israel.
Acesta era
motivul pentru care pe timpul macabeilor, se imprima pe monedele
evreieşti emblema viţei de vie! 7 Şi aceasta era cauza pentru care Irod
cel Mare, a donat pentru Templu o viţă mare de aur de înălţimea unui
om şi a aşezat-o înaintea naosului, care era una dintre marile glorii ale
Templului! Pentru un evreu, cea mai mare onoare era atunci când
primea o viţă de aur sau un strugure de aur 8.
Este curios şi, chiar foarte interesant că prorocii n-au
întrebuinţat în Vechlul Testament niciodată simbolul viţei de vie
pentru Israel, fără să arate că
această viţă a devenit sălbatică
şi fără rod. (Psalmul
80:8,14;128:3; Isaia 5:1-7;
Ieremia 2:21; Ezechiel
15;517:8;19:10; Osea 10:1; Ioel
2:22; Zaharia 8:12; Maleahi
3:11)
Domnul Isus S-a numit în
alegorie ''adevărata Viţă",
spunând:, "Eu sunt adevărata
Viţă..." (v.1) Evanghelistul Ioan
a întrebuinţat în textul grecesc
cuvântul alēthinos, care
înseamnă viţă "adevărată",
“Eu sunt adevărata viţă …” Ioan 15:1

"reală", "autentică", spre deosebire de Israel, care era o viţă "falsă”,
“sălbatică” şi “neroditoare”. Fiul lui Dumnezeu când a zis
ucenicilor: “Eu sunt adevărata Viţă şi, Tatăl Meu este Vierul,” le-a
spus cu alte cuvinte: “Voi credeţi că dacă faceţi parte din poporul
evreu, sunteţi mlădiţe în adevărata viţă a lui Dumnezeu? O, nu. Eu vă
spun că naţiunea voastră a devenit o viţă sălbatică, aşa cum v-a făcut
cunoscut Dumnezeu prin proroci. Eu sunt adevărata Viţă. Voi nu
puteţi fi salvaţi prin faptul că faceţi parte din poporul evreu, ci numai
dacă sunteţi mlădiţele Mele şi rămâneţi în Mine, pentru că Eu sunt
singura şi adevărata Viţă a lui Dumnezeu." Fiul lui Dumnezeu a
afirmat aici cu tărie că, nu faptul de-a fi cineva evreu este un mijloc de
salvare, ci numai de-a crede în El şi de a-L accepta ca Mântuitor,
pentru că El este singurul mijloc de salvare 9.
În acea noapte sacră de Joi, care era cea mai sacră dintre toate
nopţile de pe pământ, Domnul Isus Şi-a întors privirea, mai întâi
înapoi la toate experienţele Lui avute cu ucenicii, începând din
prima zi când i-a ales şi, apoi Și-a întors privirea și spre un alt
început, când a creat lumea împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt și
când S-au decis să-i aleagă, şi numai după aceea le-a zis: "Eu sunt
adevărata Viţă, Tatăl Meu este Vierul şi voi sunteţi mlădiţele." (v.1,5)
Când Domnul Isus a zis aceste lcruri, a avut în minte forma aramaică a
verbului ”a fi”: "Eu sunt", "Tatăl Meu este” şi "voi sunteţi” în loc de:
viţa Mă semnifică pe Mine; vierul îl simbolizează pe Tatăl; şi
mlădiţele vă reprezintă pe voi. Fiul lui Dumnezeu a folosit această
formă aramaică, cu scopul de-a arăta cu ajutorul ei că El, Tatăl şi ei,
se raportează între ei exact așa cum se raportează vierul cu viţa de vie
şi mlădiţele, şi viţa şi mlădiţele între ele 10.
Tatăl ceresc, prin trimiterea Fiului Său în lume, L-a plantat pe
pământ ca o Viţă nouă. Iar, Fiul Său, ca o Viţă nouă şi adevărată, a
produs unsprezece mlădiţe. Acum, slujirea Fiului lui Dumnezeu a
ajuns la sfârşit, urmând ca mlădiţele să-I continue lucrarea şi să
aducă rod. Astfel, apostolii trebuiau să ocupe locul la care au fost
chemaţi, pentru care erau pregătiţi şi să joace un rol atât de mare în
lume în Numele Domnului Isus şi cu ajutorul Lui şi a Duhului Sfânt,
încât să lase o marcă permanentă în istoria ei 11.
Prin afirmaţia: "Eu sunt Viţa şi voi sunteţi mlădiţele," Domnul
Isus le-a explicat ucenicilor de ce El i-a îndemnat să fie roditori,
pentru că ei erau mijlocul prin care El urma să-Şi aducă rodul
întocmai ca o viţă cu ajutorul mlădiţelor; şi fiindcă El i-a ales pe ei ca
să-i umple cu lumina adevărului şi cu puterea harului Său divin,
aşa cum viţa îşi umple mlădiţele cu sevă pentru a putea face
struguri. Dorinţa inimii Mântuitorului ca Viţă, cât şi dorinţa lui
Dumnezeu ca Vier, era ca apostolii să aducă rod cât mai mult şi de
calitate cât mai bună 12. Roadele, cât mai multe şi cât mai bune, pe
care le cereau de la apostoli, atât Domnul Isus ca Viţă, cât şi
Dumnezeu în calitate de Vier, erau întemeierea Bisericii, care urma
să dăinuie până la sfârşitul lumii, convertirea oamenilor la Cristos şi
câştigarea lor pentru Împărăţia lui Dumnezeu 13.
Dacă apostolii falimentau, lumea putea să zică: "Dumnezeu a
plantat o Viţă care n-a adus rod; şi acea Viţă pe care El a plantat-o,
n-a produs mlădiţe care să aducă recoltă.” Numai că Vierul divin a
plantat Viţa cea mai bună şi cea mai nobilă, care a produs mlădiţe
bune; iar, mlădiţele au adus mult rod şi bun.
Al doilea lucru, de care ne vom ocupa din acest text este
II. MARELE ÎNDEMN AL FIULUI LUI DUMNEZEU
Domnul Isus a zis apostolilor: "Rămâneţi în Mine şi Eu voi
rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă
nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduce rod, dacă nu
rămâneţi în Mine. (5) Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne
în Mine şi în cine rămân Eu aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine
nu puteţi face nimic." (v.4-5)
Capitolul 14 din Evanghelia după Ioan este capitolul
mângâierii, al 15-lea este capitolul îndemnului, al 16-lea este
capitolul promisiunii şi, în al 17-lea avem rugăciunea de mijlocire a
Mântuitorului 14.
Îndemnul cel mare pe care l-a făcut Fiul lui Dumnezeu
apostolilor şi tuturor urmaşilor Lui atunci când sta gata să plece de pe
pământ era: "Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămâne în voi." (v.4) Această
rămânere în Cristos şi unire cu El, ne spune comentatorul A.
Edersheim este corporală, vitală şi efectivă, ca rămânerea mlădiţelor
în viţă şi unirea lor cu ea, şi ca rămânerea viţei în mlădiţe şi unirea ei
cu ele 15. Aceste cuvinte ale Mântuitorului: "Rămâneţi în Mine şi Eu
voi rămâne în voi," ne spune comentatorul Alexander Bruce, ne mai
arată şi dependenţa totală a apostolilor şi a tuturor credincişilor de
Domnul lor, aşa cum depind mlădiţele de structura viţei, de la care
primesc seva şi vitalitatea pentru a putea aduce rod. Dar, a rămâne în
Cristos mai înseamnă şi a rămâne în învăţătura şi în adevărul Lui. Iar,
a rămâne ferm în învăţătura şi în adevărul lui Cristos, implică şi a fi
plin de Duhul Sfânt care este Duhul adevărului şi al puterii 16.
Secretul succesului lui Cristos a constat în relaţia Lui cu Tatăl.
El se retrăgea mereu în singurătate pentru a Se întâlni cu Tatăl.
Domnul Isus petrecea mereu în rugăciune cu Tatăl. Tot așa şi noi,
trebuie să fim în legătură cu Mântuitorul. Dar, cum putem să
rămânem în El şi să fim mereu în prezenţa Lui? Să luăm o mică
analogie. Robertson de Brighton era unul dintre cei mai mari şi sfinţi
predicatori, în a cărui faţă se vedeau mereu chipul şi gloria lui Cristos.
Un negustor care îl iubea foarte mult pe Robertson, îi ţinea portretul
într-o cameră, pentru că portretul lui îl inspira mult la o viaţă de
sfinţenie atunci când îl privea. El, ori de câte ori se simţea ispitit,
fugea repede în cameră şi se uita la faţa angelică a lui Robertson şi
astfel biruia ispita 17. Dacă şi prezenţa unui copil al lui Dumnezeu ne
ajută la sfinţire şi rodire, atunci cu atât mai mult, prezenţa şi
rămânerea noastră în Cristos, ne umple de sfinţenie, putere şi roadă!
Noi suntem în prezenţa Domnului Isus şi în relaţie cu El, atunci când
medităm la tot ce ne-a zis şi a făcut şi, în mod special când ne rugăm.
Să nu fie nici o zi în care să nu ne gândim la El şi să nu ne rugăm Lui.
Numai atunci când suntem în prezenţa Domnului Isus şi rămânem în
El, ne umplem de sfinţenia, lumina şi puterea Lui, şi aducem roade
pentru Vierul ceresc, fiindcă despărţiţi de Viţa divină nu putem face
nimic.
Comentatorii A. Edersheim şi W. Hendriksen, ne spun că aşa
cum viţa creează în structura ei două feluri de uniri: unirea ei cu
mlădiţele şi unirea mlădiţelor între ele, tot aşa şi Cristos Se uneşte cu
toţi credincioşii din Biserica Sa, indiferent de confesiune şi îi uneşte
pe toţi credincioşii unii cu alţii. Biserica numai dacă rămâne în
Cristos, care este adevărata Viţă, îşi găseşte unitatea şi puterea în El,
şi reuşeşte să aducă mult rod 18. Karl Marx, făcând şi el teologia, a
scris în secolul al XVII-lea în una din lucrările lui cele mai timpurii,
care era un eseu următoarele cuvinte: "Unirea credincioşilor cu
Cristos conform textului din Ioan 15:1-14, arată baza şi esenţa
Bisericii, absolut necesară şi efectivă, nu numai pentru Biserică, dar
chiar şi pentru întreaga lume." 19 Marx numai după aceea,
răzvrătindu-se împotriva Domnului Isus, a devenit un mare Anticrist şi
a dus o mare parte a lumii în rătăcire.
În al treilea rând, ne vom ocupa din acest text de
III. MLĂDIŢELE NERODITOARE ŞI SOARTA LOR
Domnul Isus a zis: "Orice mlădiţă care este în Mine şi n-aduce
rod, El o taie…(6) Dacă nu rămâne cineva în Mine este aruncat afară
ca mlădiţele neroditoare, şi se usucă; apoi mlădiţele uscate sunt
strânse, aruncate în foc şi ard." (v.2,6)
Unele mlădiţe, deşi sunt în viţă şi au seva acesteia, ca şi unele
ramuri, deşi sunt legate organic de tulpina pomului şi au şi ele seva
acestuia, totuşi nu aduc rod 20. Este o mare tragedie, că sunt mulţi
dintre aceia care îşi zic creştini şi care sunt în Cristos ca mlădiţele
neroditoare în viţă şi, totuşi nu aduc rod. Fiul lui Dumnezeu ştia că şi
în El, care era adevărata Viţă, urmau să fie două feluri de mlădiţe:
roditoare şi neroditoare. El ştia că aşa cum sunt mlădiţe care, deşi sunt
în viţă şi se hrănesc cu seva acesteia, totuşi nu sunt roditoare, tot aşa
sunt mulți credincioși care, lăsându-se tentaţi de multe lucruri din
lumea aceasta, vor fi împidicaţi să aducă rod. Unii nu sunt roditori
fiindcă nu fac voia Domnului, ci fac ce le place lor; alţii nu sunt
roditori fiindcă atunci când ajung în faţa greutăţilor, dau înapoi; alţii
nu ajung roditori, fiindcă se îngrijorează mult de viaţa aceasta; alţii nu
sunt roditori, fiindcă se lasă prinşi în cursa îmbogăţirii; şi mulți nu
ajung la rod, pentru că se lasă ispitiţi de pofta cărnii şi de alte păcate
21
.
A. Edersheim, cât şi mulţi alţi comentatori, spun că metafora
mlădiţei neroditoare, îi reprezintă pe mulţi creştini care sunt botezaţi şi
chiar născuţi din nou, dar care n-aduc rod 22.
Un comentator calvinist, cu numele de Jonathan Edwards a dat
cea mai frumoasă explicaţie, atunci când a asemănat pe toţi creştinii
botezaţi şi născuţi din nou, cu florile unui pom de primăvară care,
nerămânând toate în pom, nu ajung să devină fructe coapte 23.
Dar ce este mai tragic, că metafora mlădiţelor neroditoare nu se
aplică numai crestinilor ca persoane, ci şi bisericilor şi chiar
confesiunilor creştine. Cristos a spus după învierea Sa bisericii din
Sardes: "...Ştiu fapteIe tale, că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti
mort. (2) Veghează şi întărește ce rămâne, care e pe moarte...(4)
Totuşi, ai în Sardes câteva nume care nu şi-au pătat hainele…"
(Apoc.3:1-2,4) Biserica din Sardes, oricât de afectată era de păcat,
totuşi observăm că erau în ea câţiva creştini care nu şi-au pângărit
sufletul cu păcatele de care ea se făcea vinovată. De aici învăţăm că,
deşi această metafară a mlădiţelor neroditoare se aplică şi bisericilor şi
chiar confesiunilor, totuşi există în fiecare biserică, şi cu atât mai mult,
în fiecare confesiune şi suflete care, nefiind afectate de păcatul
colectivităţii, aduc roade 24.
Domnul Isus ne face în versetul 2 cea mai mare avertizare,
spunându-ne că dacă cineva este în El, acela trebuie să aducă rod.
Iar, dacă nu aduce rod, El îl elimină prin tăiere. Fiul lui Dumnezeu a
zis: “Orice mlădiţă care este în Mine şi n-aduce rod, El o taie…"
Dascălul ceresc ne învaţă că soarta mlădiţelor neroditoare este cea mai
tragică. Ele sunt tăiate şi aruncate în foc. Mlădiţele neroditoare nu
sunt bune de nimic altceva, decât pentru foc 25.
Mântuitorul ne conştientizează, mai departe în versetul 6 că cei
care nu aduc rod, se află pe calea celui mai mare dezastru, ca să
exclame cândva cel mai amar şi disperat vai: "Vai de mine, căci sunt
fără rod şi că de acum urmează să fiu tăiat şi aruncat în focul cel
veşnic ca mlădiţele neroditoare!" Această avertizare a avut-o în
vedere Fiul lui Dumnezeu atunci când a zis: “Dacă nu rămâne cineva
în Mine, este aruncat afară ca mlădiţele neroditoare, şi se usucă; apoi
mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc şi ard.” (v.6)
Şi, în al patrulea rând, ne vom ocupa din acest text de
IV. BINECUVÂNTĂRILE MLĂDIŢELOR RODITOARE
Comentatorii A.T. Robertson, W. Hendriksen şi D.J. Ellis, ne
spun că pâinea şi rodul viţei, nu numai că se aflau pe masă când
Domnul Isus a rostit această alegorie, dar că există şi o mare legătură
între metafora rodului viţei de la Cina Domnului, care simboliza
sângele Mântuitorului vărsat pe lemnul crucii pentru noi şi metafora
viţei din această alegorie, în care Fiul lui Dumnezeu, spunând: "Eu
sunt adevărata Viţă, iar voi sunteţi mlădiţele," i-a inclus pe apostoli şi
pe toţi credincioşii prin jertfa Sa în Noul Israel 26.
Domnul Isus ne-a arătat prin metafara mlădiţelor roditoare că
apostolii şi toţi credincioşii, urmau să aibă parte de cinci binecuvântări
mari:
a) Prima binecuvântare, pe care urmau s-o aibă apostolii şi toţi
credincioşii care sunt redaţi prin metafora mlădiţelor roditoare este că,
ei aduc mult rod. Domnul Isus a zis apostolilor: “…Și orice mlădiţă
care aduce rod o curăţeşte, ca să aducă şi mai mult rod." (v.2)
În textul grecesc pentru mlădiţele neroditoare este întrebuinţat
verbul aires, care înseamnă “a înlătura mlădiţele din viţă prin tăiere”;
iar pentru mlădiţele roditoare este folosit verbul grecesc kathairei,
care înseamnă "a curăţa mlădiţele." 27 În alegorie, Vierul are multă
grijă de mlădiţe ca ele să aducă rod. El elimină mlădiţele neroditoare
din viţă prin tăiere, iar pe cele roditoare El le curăţă, ca să aducă mai
mult rod. Observăm că, dacă dorim ca mlădiţele să fie roditoare, ele pe
lângă faptul că trebuie să îndeplinească condiţia vitală: de-a rămâne în
viţă, au nevoie şi de curăţare, pentru a aduce și mai mult rod 28. Dacă
şi mlădiţele viţei de vie, trebuie să fie curăţate de insecte dăunatoare,
de mucegai şi de ciuperci, ca să fie roditoare, atunci cu atât mai mult,
creştinii au nevoie de curăţare de orice păcat, fie el cât de mic, pentru
a putea să aducă mult rod. Rodul, pe care Mântuitorul ni-l pretinde
este predicarea Evangheliei şi chemarea sufletelor la Împărăţia lui
Dumnezeu. Iar, cele două condiţii pentru a putea câştiga multe suflete
pentru Cristos şi Împărăţia Sa sunt: rămânerea în El şi a avea o viaţă
sfântă 29.
Evanghelia lui Cristos a schimbat lumea, iar apostolii care au
rămas în dumnezeiescul lor Învăţător, întocmai ca mlădiţele în viţă
şi I-au predicat Evanghelia, au devenit ctitorii unei lumi noi 30.
Credincioşii adevăraţi, spre deosebire de cei falşi, ne sunt prezentaţi
prin mlădiţe roditoare, care rămân tot timpul în viţă, aduc mult rod
şi nu pier niciodată 31.
b) A doua binecuvântare, pe care urmau s-o aibă apostolii şi toţi
credincioşii, care sunt redaţi prin metafora mlădiţelor roditoare este că,
ei rămân veşnic în dragostea lui Cristos. Domnul Isus a zis
apostolilor: "Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe
voi. Rămâneţi în dragostea Mea. (10) Dacă împliniţi poruncile Mele,
veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am împlinit poruncile
Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui." (v.9-10)
Dragostea pe care o are Domnul Isus faţă de aceia care rămân
în El şi aduc rod, este aceeaşi cu dragostea pe care o are Tatăl faţă
de El. Când citim aceste cuvinte, nu putem să nu ne prosternem
înaintea Domnului Isus cu cea mai mare reverenţă, mulţumire şi
recunoştinţă, pentru că El are faţă de noi o dragoste atât de intensă,
adâncă şi nemărginită, întocmai cum este dragostea Tatălui faţă de
El. Aceasta este dragostea Mântuitorului, pe care o are faţă de cei ce
rămân în El şi aduc rod. În această dragoste, ne îndeamnă El să
rămânem etern.
Mântuitorul ne explică în versetul 10, că noi putem rămâne
etern în această dragoste a Lui, numai dacă Îi împlinim poruncile,
respectiv dacă rămânem în El şi aducem rod, aşa cum şi El a
împlinit poruncile Tatălui şi a rămas în dragostea Lui 32.
c) A treia binecuvântare, pe care urmau s-o aibă apostolii şi toţi
rugăciunile lor sunt ascultate. Domnul Isus a zis: "Dacă rămâneţi în
Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi
se va da." (v.7) Comentatorii B.F. Westcott, A.J. Bengel şi A.
Edersheim, obsearvă că ascultarea rugăciunii este condiţionată de
rămânerea în Cristos şi aducerea roadelor 33. Iar, comentatorul W.
Hendriksen, spune că cel care este în Cristos, nu poate să ceară
niciodată ceea ce nu-I place lui Dumnezeu, ci va cere întotdeauna
ceea ce este în concordanță cu voia Celui Preaînalt şi cu tot ce ne-a
învăţat Mântuitorul cu privire la ascultarea rugăciunii. Un
asemenea credincios care este în Cristos, aduce rod şi spune de
fiecare dată lui Dumnezeu în rugăciune, îndemnat de Duhul Sfânt:
"Facă-se nu voia mea, ci a Ta," primeşte întotdeauna lucrul cerut 34.
d) A patra binecuvântare, pe care urmau s-o aibă apostlii şi toţi
ei aduc glorie lui Durnnezeu. Domnul Isus a zis: "Dacă aduceţi mult
rod, prin aceasta Tatăl Meu va fi glorificat; şi voi veţi fi astfel
ucenicii Mei." (v.8) Când am tratat studiul intitulat Divinitatea
Domnului Isus, (VoI.VIII,Stud.9) am văzut din Ioan 14:13 că
Dumnezeu este glorificat prin ascultarea rugăciunilor care sunt
rostite în Numele Domnului Isus. Iar, în acest text, Mântuitorul ne
învaţă că Cel Preaînalt este glorificat şi atunci când aducem mult rod.
Comentatorul Alexander Bruce a zis că, gloria lui Dumnezeu a
constat în faptul că apostolii, având chemarea de-a fi fondatorii
Bisericii şi, aducând mult rod prin predicarea Evangheliei, au
întemeiat Biserica lui Cristos, de care a depins mult onoarea lui
Dumnezeu. Vierul divin, în scopul acesta Şi-a plantat Viţa Sa aleasă
pe pământ. Ne putem imagina, cât de onorat şi glorificat Se simţea
Vierul divin, atunci când mlădiţele Fiului Său au adus mult rod şi I-
au întemeiat Biserica! Dacă apostolii nu aduceau mult rod şi nu
întemeiau Biserica, nu numai că onoarea şi gloria lui Dumnezeu
erau în joc, dar chiar şi jertfa Fiului Său de pe cruce, ar fi rămas
zadarnică 35.
Acum Dumnezeu a încredinţat această lucrare, de-a câştiga
suflete pierdute pentru Împărăţia Sa cerească prin predicarea
Evangheliei Fiului Său, la milioane de oameni. Nici astăzi nu există
pentru Dumnezeu o onoare şi o glorie mai mare ca atunci când noi,
predicând Evanghelia, oamenii se întorc la Cristos, singurul lor
Mântuitor şi când chiar şi păcătoşii cei mai notorii se pocăiesc şi
devin copiii lui Dumnezeu prin jertfa de pe cruce a preaiubitulai
Său Fiu.
e) Şi a cincea binecuvântare mare, pe care urmau s-o aibă
apostolii şi toţi creştinii, care sunt redaţi prin metafora mlădiţelor
roditoare este că, ei rămân în bucuria veşnică şi desăvârşită a
Domnului Isus. Mântuitorul a zis: "V-am spus aceste lucruri, pentru
ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină."
(v.11) În studiul precedent am văzut că Domnul Isus a oferit
apostolilor şi tuturor credincioşilor pacea Lui. Apoi, am văzut mai
înainte tot în acest text, că El le-a oferit dragostea Lui. Iar, acum
vedem că Mântuitorul le-a promis şi bucuria Lui. Bucuria Domnului
Isus urma să rămână în viaţa apostolilor, pentru că inimile lor erau
foarte tulburate şi întristate; şi ea urma să pătrundă în sufletele lor,
chiar dacă nu erau încă formaţi de Duhul Sfânt ca să aducă rod. Fiul
lui Dumnezeu a oferit apostolilor bucuria Lui anticipat, care era
completă şi desăvârşită, nu pentru ceea ce ei erau, ci pentru ceea ce
El ştia că ei urmau să devină şi să facă. Dacă apostolii n-ar fi adus
mult rod, Domnul Isus ca Viţă, cât şi Tatăl ca Vier, S-ar fi întristat.
Dar, Mântuitorul, ştiind că apostelii vor aduce mult rod, i-a dotat
dinainte cu bucuria Lui, pe care o avea cu privire la aducerea
rodului lor şi atingerea ţintei Lui 36. Noi, creştinii, chiar dacă nu
putem aduce atâta rod, cât au adus apostolii, totuşi Mântuitorul ne-a
dat şi nouă bucuria Lui, care este bucuria mântuirii şi a faptului că
noi ne aflăm pe calea vieţii şi a fericirii eterne, cu toate că această
cale este adeseori grea. Un creştin trist şi posomorât este în
discordanţă cu bucuria unui copil autentic al lui Dumnezeu. Tristeţea
şi melancolia credincioşilor dăunează mult creştinismului 37.
1. Sanday, Fourth Gospel, p. 231 ;

2. Pickl, J., The Messiah, p. 180;
Ryle, J.C., Luke, Vol. II, p. 359;
Josephus, F., Jewish Wars 5.210;
Josephus, F., Antiquities 15.395;
Tacitus, Histories 5.5;
Mishnah, tractate Middoth 3.8.
9. Op. cit. p. 201 – 202.
11. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 411, 414.
12. Op. cit. p. 410, 413 – 414.
13. Op. cit. p. 417, 419.
16. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 414 – 415.
18. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 833 – 834;
19. Marx, K., Engels, F., Collected Works, Vol. I, p. 636 –
639;
Grosheide, F.W., Het Heilig Evangelie Volgens Johannes,
Vol. II, p. 335.
24. Op. cit. p. 415.
25. Op. cit. p. 417;
26. Robertson, A.T., Word Pictures in the New Testament,
Vol. V, p. 257;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 294, 296;
30. Diamandi, S., Activitatea şi Învăţătura, Vol. II, p. 203.
36. Op. cit. p. 420 – 421;
13. VIAŢA ALEŞILOR LUI CRISTOS
Ioan 15 : 12 - 17
12 Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii cum v-

am iubit Eu.
13 Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru
prietenii săi.
14 Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu.
15 Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face
stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut
tot ce am auzit de la Tatăl Meu.
16 Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am
destinat să mergeţi şi să aduceţi rod, şi rodul vostru să rămână,
pentru ca orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea.
17 Vă poruncesc aceste lucruri, ca să vă iubiţi unii pe alţii.
Comentatorul W. Barclay a zis că, cuvintele centrale ale acestui

text sunt acelea, când Domnul Isus a afirmat că nu ucenicii L-au ales
pe El, ci El i-a ales pe ei şi pe noi toţi, prin harul şi îndurarea Sa 1.
Acest text intitulat Viaţa aleşilor lui Cristos, ne prezintă şase
lucruri pentru care ne-a ales Domnul Isus: ca să avem dragoste unii
faţă de alţii, să-I fim prieteni, să-I fim parteneri, să-I fim mesageri, să-
I fim ambasadori şi să facem parte din marea Sa familie.
Să luăm mai întâi faptul că, Mântuitorul ne-a ales
I. CA SĂ AVEM DRAGOSTE UNII FAŢĂ DE ALŢII
După ce Domnul Isus ne-a învăţat că El este Viţa, iar noi
suntem mlădiţele şi ne-a spus să rămânem în El, aşa cum rămân
mlădiţele în viţă pentru a putea aduce rod, a trecut la o poruncă
nouă, a dragostei. Mântuitorul cu această poruncă a început textul pe
care îl studiem, zicând: “Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii
pe alţii cum v-am iubit Eu. (13) Nu este mai mare dragoste decât să-
şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi,” (v.12-13) şi, tot cu această
poruncă a dragostei, El a încheiat acest text, spunând: “Vă poruncesc
aceste lucruri, ca sa vă iubiţi unii pe alţii.” (v.17)
Noi suntem chemaţi la dragoste, ca să ne iubim unii pe alţii.
Creştinul este trimis în lume ca să-şi arate dragostea faţă de semeni.
În aceste versete, Domnul Isus Şi-a arătat marea Sa cerinţă şi
pretenţie, de-a ne iubi semenii, pentru că unul din lucrurile cele mai
necesare, pe care le doreşte omul în mod instinctiv este dragostea.
Sunt mulţi care spun de la amvon numai altora, să-şi iubească
semenii, dar care nu împlinesc această poruncă pe care ne-a dat-o
Domnul Isus. Mântuitorul însă, înainte de-a ne fi dat această poruncă,
El, mai întâi a împlinit-o 2.
Fiul lui Dumnezeu când a folosit detaliul “cum v-am iubit Eu”,
spunând: "Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii cum v-
am iubit Eu,” ne-a arătat, mai întâi felul şi mărimea dragostei Lui şi
a Tatălui, care sunt mai presus de orice fel şi de orice măsură a
dragostei şi, apoi a continuat să zică: "Nu este mai mare dragoste
decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi." (v.12-13)
Dragostea de Tată, L-a făcut pe Dumnezeu să trimită pe singurul Său
Fiu să caute cu prețul vieții și să mântuiască tot ce era pierdut (Luca
19:10). Iar, Fiul lui Dumnezeu ne-a iubit în acelaşi fel şi cu aceeaşi
măsură, în care şi cu care ne-a iubit şi Tatăl ceresc, de aceea El în
acele ceasuri grele, când Se afla în preajma răstignirii, a acceptat
moartea de cruce pentru mântuirea noastră. Acesta este felul şi,
totodată aceasta este şi măsura dragostei Tatălui, ca Vier şi a Fiului,
ca Viţă; şi tot aceasta trebuie să fie şi măsura dragostei noastre ca
mlădiţe, dacă vrem să rămânem în Viţă şi să aducem rod în lumea
aceasta, în care oamenii se pierd cu miliardele. Dragostea jertifitoare
a Tatălui, a Fiului şi a multor răscumpăraţi, care au rămas în Cristos
şi în dragostea Lui, au câştigat o mare parte a lumii pentru Împărăţia
Cerurilor şi, această dragoste sacră, continuă și acum să-și facă
lucrarea. Ea este porunca expresă a Mântuitorului, când a zis: "Vă
poruncesc aceste lucruri, ca să vă iubiţi unii pe alţii.” Această
dragoste, creând o relaţie nouă între oameni, a schimbat lumea. Dacă
mulţi creştini de astăzi, nu se mai pot iubi unii pe alţii, este cel mai
trist şi dureros lucru, care ne arată că ei nu sunt în Cristos şi în
dragostea Lui. Tertulian, apologetul creştin din Biserica Primară, a
mărturisit cum lumea păgână a rămas uimită, când a văzut cum
creştinii se iubeau unii pe alţii 3. Cu aceste două lucruri: dragostea pe
care o aveau creştinii unii față de alţii şi felul în care căutau să
câştige pe cei pierduţi pentru Cristos, chiar şi cu preţul vieţii,
Biserica Apostolică şi cea Primară, schimbând lumea păgână, au
adus mult rod pentru Vierul Ceresc.
Al doilea lucru, pentru care ne-a ales Domnul Isus este
II. CA SĂ-I FlM PRIETENI
Mântuitorul a zis: “Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă
poruncesc Eu." (v.14) Fiul lui Dumnezeu ne cheamă să-I fim prieteni.
El a zis ucenicilor că nu i-a chemat să-I fie robi, ci prieteni. Ucenicii
când au auzit lucrul acesta, l-au înţeles perfect de bine. Ei ştiau bine şi
ce însemna cinstea cea mare, de-a fi cineva robul lui Cristos şi, cu atât
mai mult, ei cunoşteau şi ce însemna onoarea cu mult mai mare, de a-I
fi prieten. Titlul din textul grecesc doūlos, "rob", de-a fi cineva robul
lui Dumnezeu, era un titlu de mare onoare. Biblia a atribuit acest titlu
de rob lui Avraam (Gen.26:24), Moise (Exod
14:31;Deut.34:5;Ps.105:26), Iosua (Iosua 24:29), Iacov (Isaia 44:1-2),
David (1 Împ.8:56;Ps.89:20), Ilie (2 Împ.21:10), apostolilor (Fi.1.1;Tit
1:1) şi tuturor creştinilor autentici. (Efes.6:6) Numai că, Domnul Isus
a zis ucenicilor: "Eu am pentru voi un titlu cu mult mai mare: de
prieteni. Voi nu-Mi sunteţi robi, ci prieteni." Acest titlu de-a fi cineva
prietenul lui Dumnezeu, era atât de mare şi de nou, încât nimeni nu
l-a folosit şi nu l-a auzit până la venirea Mântuitorului. Prin acest
titlu, Domnul Isus a oferit apostolilor intimitatea cu Dumnezeu,
lucrul care era imposibil înainte de-a fi venit El pe pământ. Este
adevărat că Avraam era numit în Vechiul Testament prietenul lui
Dumnezeu, (Isaia 41:8) numai că în cazul lui, acest titlu avea o altă
însemnătate, faţă de ceea ce ne învaţă Domnul Isus în acest text 4.
La curtea imperatorilor romani, cât şi la curtea împăraţilor din
Răsărit, era un obicei interesant care ne ajută să înţelegem acest titlu
de prieteni. La aceste curţi erau câţiva oameni selectaţi, care se
numeau prietenii împăratului. Aceşti prieteni aveau acces înaintea
împăratului și aveau chiar dreptul să intre în camera lui dimineaţa, ca
să discute cu el înainte ca să ordone anumite lucruri generalilor şi altor
demnitari de stat. Prietenii împăratului, fiind cei mai apropiaţi de el,
aveau dreptul să intre în prezenţa lui tot timpul 5.
Fiul lui Dumnezeu ne-a numit prietenii Lui şi ai Tatălui, prin
care titlu ne-a învăţat că Dumnezeu nu ne este îndepărtat, că noi
suntem în relaţie cu Cel Preaînalt, nu ca nişte sclavi care n-au dreptul
să intre întotdeauna în prezenţa stăpânului lor; şi nici ca alţi oameni
liberi care, aflându-se într-o mulţime şi, având ocazia să-l vadă pe
împârat trecând, n-au voie nici măcar să se apropie de el, pentru că ar
fi arestaţi şi condamnaţi pe loc. Domnul Isus ne-a arătat în acest text
un lucru uimitor şi extraordinar de mare: că El ne oferă intimitatea
cu Dumnezeu, că Cel Preaînalt nu ne mai este străin şi îndepărtat, ci
prietenul cel mai apropiat şi chiar Tată 6.
E.J. Goodspeed, cât şi mulţi alţi comentatori şi bibliologi susţin
că, cuvântul doūlos, "rob" din textul grecesc este cu mult mai corect
pentru a fi tradus prin termenul de “rob" decât prin cel de "slujitor" 7.
Domnul Isus când a zis: "Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi
ce vă poruncesc Eu,” ne-a spus că noi dovedim că suntem prietenii
Lui, numai dacă ne iubim unii pe alţii şi împlinim toate celelalte
porunci pe care ni le-a dat 8.
Comentatorul F.F. Bruce a zis că, din cuvintele: “Nu vă mai
numesc robi" (v.15), reiese că Domnul Isus a început să-i trateze pe
ucenici ca prieteni după ce instituise Cina Domnului în Camera de
Sus şi S-a decis să-Şi dea viaţa pentru noi ca preţ de răscumpărare 9.
Comentatorul W. Hendriksen, de asemenea a spus că, acesta era
motivul pentru care Mântuitorul, ne mai putând să folosească de
atunci pentru ucenici termenul de
"robi", l-a înlocuit cu cel de "prieteni”
10
.
Fiul lui Dumnezeu nu era
mulţumit cu o ascultare servilă de rob
din partea apostolilor şi a tuturor
credincioşilor, ci El dorea o ascultare a
dragostei, care este o ascultare din
partea prietenilor Lui 11. David
Livingstone, care era misionar în Africa
în secolul al XIX-lea, vizitând odată o
piaţă de sclavi, a văzut cum înaintea
unui sclav tânăr şi inteligent, se
adunaseră mai mulţi cumpărători şi, cum
David Livingstone acest sclav citea psihologic trist
caracterul tuturor celor care doreau să-i
devină stăpâni. Livingstone, pătrunzând în durerea sufletească a
acestui tănâr, a oferit stăpânului lui o sumă mai mare de bani decât
ceilalţi cumpărători, după care a spus sclavului: "Eşti liber!" Sclavul,
fiind foarte surprins şi mişcat de aceste cuvinte, a spus noului său
stăpân: “Aşa ceva nu se poate, pentru că tu ai plătit un preţ mare
pentru mine." Livingstone a explicat sclavului, spunându-i: "Eu nu te-
am cumpărat, ci te-am răscumpărat. Du-te cu Dumnezeu. Eşti liber!"
La care cuvinte, sclavul a răspuns noului său stăpân: “Permite-mi, te
rog, să fiu robul tău de bunăvoie, pentru că eu vreau să fiu al tău
toată viaţa.” Livingstone, fiind uimit de aceste cuvinte, a răspuns
acestui tănâr: "Eu te accept să fi al meu, dar nu ca pe un sclav, ci ca
pe un prieten şi frate.”12 John Wesley, la scurt timp după ce s-a
convertit, şi-a schimbat credinţa de rob slugarnic şi fără plăcere, în
cea de prieten şi de fiu plin de dragoste 13. Cristos ne este un Prieten
suprem și fidel cu care avem zilnic relaţie, noi Îi împărtăşim toate
problemele şi necazurile noastre şi El ne ajută.
Al treilea lucru, pentru care ne-a ales Domnul Isus este
III. CA SĂ-I FIM PARTENERI
Sclavul era definit în legea grecească ca o unealtă vie. Stăpânul
nu-l lua niciodată în considerare. Sclavul nu avea altă datorie, decât să
execute tot ce-i ordona stăpânul, fără nici o explicaţie prealabilă.
Domnul Isus când a zis apostolilor şi tuturor credincioşilor: "Voi
sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu. (15) Nu vă mai
numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am
numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la
Tatăl Meu," (v.14-15) a spus cu alte cuvinte: “Voi nu-Mi mai sunteţi
robi, ci prieteni, pentru că Eu v-am făcut cunoscut totul, nu numai ce
fac Eu, dar şi tot ce Mi-a spus Tatăl ca să vă revelez.” Domnul Isus
ne-a acordat marea cinste, de-a ne face partenerii Lui în marea Sa
lucrare. El ne-a descoperit planurile şi ţinta Lui care sunt: de-a mântui
lumea şi de-a o conduce spre Împărăţia lui Dumnezeu. Iar, noi putem,
fie să acceptăm, fie să respingem acest parteneriat la marea Sa
lucrare. 14
Domnul Isus, după ce Şi-a instruit ucenicii pentru parteneriat,
le-a zis: “Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am
destinat să mergeţi şi să aduceţi rod, şi rodul vostru să rămână..."
(v.16) Prin aceste cuvinte, Fiul lui Dumnezeu a arătat apostolilor că El
le-a acordat cel mai mare privilegiu atunci când i-a pregătit şi i-a
chemat la parteneriatul Lui. El, ridicându-i din obscuritate şi
anonimat, i-a făcut să fie lumina lumii, precum şi El, Partenerul şi
Prietenul lor, pe care ei Îl reprezentau, era Lumina lumii. 15
Al patrulea lucru, pentru care ne-a ales Domnul Isus este
IV. CA SĂ-I FIM MESAGERI
Mântuitorul, atunci când Şi-a înălţat ucenicii la rangul şi
demnitatea de apostoli şi prieteni, le-a zis: "Nu vă mai numesc robi,
pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni,
pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu."
(v.15) 16 Ucenicii erau, mai întâi în şcoala Domnului Isus şi, numai
după ce au intrat în posesia tezaurului învăţăturii Lui, i-a trimis ca
mesageri şi purtători ai Cuvântului Său. Fiul lui Dumnezeu Şi-a
dezvăluit apostolilor motivele pentru care era trimis pe pământ, pentru
care urma să-Şi dea viaţa, să plece de pe pământ, să Se coboare Duhul
Sfânt şi, pentru care El urmează să Se întoarcă din nou la noi; le-a
explicat cum oamenii pot fi mântuiţi; şi, în final le-a arătat care erau
atribuţiile lor în urma înălţării Lui la cer 17.
Domnul Isus când a zis apostolilor înainte cu câteva ore de a-Şi
da viaţa ca jertfă pentru mântuirea neamului omenesc: "Nu voi M-aţi
ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am destinat să mergeţi şi să
aduceţi rod, şi rodul vostru să rămână..." (v.16), i-a mai conştientizat
asupra marii lor îndatoriri de-a aduce rod, pentru că El i-a onorat cu
chemarea de a-I fi mesageri18.
Suntem, cu totul de acord cu explicaţia pe care a dat-o
comentatorul olandez F.W. Grosheide că această alegere, la care se
referă Mântuitorul, nu se limitează numai la o anumită funcţie de
apostol şi, cu atât mai puţin de preot sau pastor, ci ea are în vedere pe
fiecare creştin, pentru că toţi credincioşii sunt chemaţi să aducă rod
19
. Fiecare credincios are datoria sacră ca, trăindu-şi viaţa de creştin
şi, mărturisindu-L pe Cristos, să câştige suflete pierdute pentru
Împărăţia lui Dumnezeu.20 Apostolii, cât şi toţi credincioşii din
Biserica Primară, trăind o viaţă creştină autentică şi, mărturisindu-L
pe Cristos chiar şi cu preţul vieţii, au adus mult rod.
Al cincilea lucru, pentru care ne-a ales Domnul Isus este
V. CA SĂ-I FIM AMBASADORI
Domnul Isus Şi-a ales ucenicii, mai întâi ca, avându-i tot timpul
cu El, să-i înveţe (Marcu 3:14) şi, apoi să-i trimită în marea Sa
lucrare. Cuvântul apostol, cât şi cel de ambasador înseamnă "trimis”.
Fiul lui Dumnezeu, după ce Şi-a instruit ucenicii şi i-a făcut prieteni,
i-a trimis în misiunea Sa ca apostoli şi ambasadori ca, reprezentându-
L pe El, să-I facă lucrarea 21.
Domnul Isus când a zis apostolilor şi tuturor
credincioşilor: "···Eu v-am ales pe voi şi v-am destinat să mergeţi şi
să aduceţi rod," (v.16) ne-a arătat că El ne-a trimis în lume ca pe nişte
reprezentanţi şi misionari ai Lui şi nu să trăim izolaţi de oameni, aşa
cum fac călugării. Când era chemat un cavaler la curtea regală pe
timpul Domnului Isus sau, astăzi un ambasador, el nu era chemat ca
să petreacă la ospeţe cavalereşti, ci să zică împăratului: “Trimite-mă
cu însărcinarea ta, fie ea cât de grea!" Tot astfel şi Mântuitorul, mai
întâi ne-a chemat la El ca să rămânem în El şi, apoi ne-a trimis pe toţi
în lume, ca să luminăm cu viaţa noastră, să-L mărturisim pe El şi să-i
chemăm pe oameni la mântuire şi la viaţa veşnică 22.
Şi, al şaselea lucru, pentru care ne-a ales Mântuitorul este
VI. CA SĂ FACEM PARTE DIN MAREA SA FAMILIE
Din marea familie a Mântuitorului, fac parte toţi creştinii
autentici care sunt răscumpăraţi prin jertfa Sa. Marea familie a lui
Cristos este cea mai privilegiată. Unul din marile privilegii este şi
ascultarea rugăciunii de fiecare dată. Mântuitorul a promis tuturor
copiilor din marea Lui familie, zicând: ”...Pentru ca orice veți cere de
la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea.” (v.16) Dar, ca rugăciunile lor
să fie ascultate, Domnul Isus le cere să împlineacă următoarele patru
condiții:
a) Prima condiţie care se cere ca rugăciunea să ne fie ascultată
şi pe care o îndeplinesc numai membrii marii familii a Mântuitorului
este că, ea trebuie făcută cu credinţă. Iacov, fratele Domnului Isus a
scris inspirat de Duhul Sfânt: “Rugăciunea făcută cu credinţă îl va
mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va însănătoşi; şi dacă a făcut
păcate, îi vor fi iertate." (Iacov 5:15) Rugăciunea ca să fie ascultată,
copilul lui Dumnezeu trebuie să creadă puternic în atotdragostea, în
atotbunătatea şi în atotputerea Tatălui său ceresc 23.
b) A doua condiţie care se cere ca rugăciunea să ne fie
ascultată este că, ea trebuie făcută în Numele Domnului Isus.
Mântuitorul a zis în versetul 16 "...Pentru ca orice ve-ţi cere de la
Tatăl, în Numele Meu, să vă dea." Noi nu ne putem ruga în Numele
Domnului Isus pentru lucrurile cu care El nu este de acord 24.
Comentatorul Fredrick Bruce a explicat că, a ne ruga în Numele
Domnului Isus înseamnă, ca şi când Mântuitorul S-ar ruga cu
mintea, inima şi gura noastră.25
c) A treia condiţie care se cere ca rugăciunea să ne fie ascultată
este că, în ea trebuie să se cuprindă de fiecare dată cuvintele: “facă-
se voia Ta!” În orice rugăciune, nu dorinţa omului este pe primul loc,
ci voia lui Dumnezeu. Când cerem lui Dumnezeu un anumit lucru,
trebuie să ştim că noi nu cunoaştem bine voia Lui în legătură cu acel
lucru; şi cu atât mai mult, trebuie să înţelegem că Dumnezeu nu-Şi
schimbă voia după dorinţa noastră. Acesta este motivul pentru care
atunci când suntem în prezenţa lui Dumnezeu trebuie, mai întâi să-I
cunoaștem voia în ceea ce-I cerem şi, acceptându-I voia, să zicem de
fiecare dată "Facă-se voia Ta." 26 Mesagerii și trimișii lui Cristos în
lucrarea Sa, ştiu că voia şi dorinţa Tatălui lor ceresc este ca ei să
aducă mult rod. Domnul Isus ne învaţă în acest text că nu este
suficient numai să luminăm calea celor din jur cu viaţa noastră de
creştini şi să-L mărturisim, ci trebuie să ne şi rugăm lui Dumnezeu, ca
să ne ajute să aducem rod în lucrarea la care ne-a chemat, fiindcă o
asemenea rugăciune, fiind după voia Lui, este ascultată. Acesta este
motivul pentru care creştinii autentici, se roagă în Numele Domnului
Isus ca Dumnezeu să-i facă roditori pentru meritele jertfei Fiului Său
de pe cruce 27.
d) Şi a patra condiţie care se cere ca rugăciunea să ne fie
ascultată este că, ea nu poate fi egoistă. Domnul Isus a zis: “Vă mai
spun, iarăşi, că dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un
lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri.” (Matei
18:19) Creştinii autentici care sunt trimişi în lume să lumineze cu viaţa
lor, să-L mărturisească pe Cristos şi să aducă rod, se unesc în cea
mai altruistă rugăciune, în care aduc înaintea lui Dumnezeu suflete
pierdute, ca Cel Preaînalt să le mântuiască prin jertfa Fiului Său. O
mare ispită poate fi chiar şi în rugăciune, atunci când excludem din ea
pe semenii noştri pierduţi, care au mare nevoie de mântuirea
sufletului şi ne rugăm pentru lucruri egoiste şi chiar pentru ambiţiile
noastre 28.

2. Op. cit. p.207.
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 305, 308 -
309, 316;
5. Op. cit. p. 208.
6. Op. cit.
7. Goodspeed, E.J., Problems of New Testament Translation,
p.139 – 141;
8. MacDonald, W., Comentar la Noul Testament, p. 368;
Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 229.
11. Op. cit. p. 307.
13. Wesley, J., Journal, p. 76;
16. Op. cit.;
19. Grosheide, F.W., Het Heilig Evangelie Volgens Johannes,
p. 352 – 353.
21. Ellis, D.J., John, p. 1256.
23. Op. cit. p. 209 – 210.
24. Op. cit. p. 210.
14. URA LUMII (I)
Ioan 15 : 18 - 27
18 Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea

voastră.
19 Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar pentru
că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de
aceea vă urăşte lumea.
20 Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: "Robul
nu este mai mare decât stăpânul său." Dacă M-au persecutat pe Mine,
şi pe voi vă vor persecuta; dacă au împlinit cuvântul Meu, şi pe al
vostru îl vor împlini.
21 Dar vă vor face toate aceste lucruri pentru Numele Meu,
pentru că ei nu cunosc pe Cel care M-a trimis.
22 Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, n-ar avea păcat, dar
acum n-au nici o dezvinovăţire pentru păcatul lor.
23 Cine Mă urăşte pe Mine, Îl urăşte şi pe Tatăl Meu.
24 Dacă n-aş fi făcut între ei lucrări pe care nimeni altul nu le-
a făcut, n-ar avea păcat; dar acum le-au şi văzut şi M-au urât şi pe
Mine, şi pe Tatăl Meu.
25 Dar lucrul acesta s-a întâmplat ca să se împlinească
cuvântul scris în Legea lor: "M-au urât fără temei."
26 Când va veni Mângâietorul pe care-L voi trimite de la Tatăl,
adică Duhul adevărului care vine de la Tatăl, El va mărturisi despre
Mine.
27 Şi voi, de asemenea, veţi mărturisi, pentru că aţi fost cu
Mine de la început.
De la datoria apostolilor, Domnul Isus a trecut în cuvântarea Sa

la persecuţia lor şi a tuturor creştinilor din primele secole 1.
Din acest text vom ţine două studii: unul intitulat Ura lumii şi
celălalt Persecuţia lumii. În primul studiu Ura lumii, ne vom ocupa
de două lucruri: ura lumii faţă de Domnul Isus şi ura lumii faţă de
urmaşii Lui.
I. URA LUMII FAŢĂ DE DOMNUL ISUS
Mântuitorul a zis apostolilor: "Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că
pe Mine M-a urât înaintea voastră." (v.18)
Comentatorii W. Barclay şi W. Hendriksen, spun că Domnul
Isus a definit lumea în Evanghelia după Ioan, ca un domeniu în care
se află o societate fără Dumnezeu 2. Iar, Alexander Bruce, numeşte
lumea ca cel mai mare opozant al lui Cristos, însuşi Anticristul 3.
După vreo 2-3 ore, Mântuitorul urma să fie victima ostilităţii lumii,
începând cu arestarea Sa în grădina Gheţimanii şi până la moartea
Lui pe lemnul crucii. Cercetătorii spun că, evreii erau mai răi decât
păgânii şi că Domnul Isus a definit lumea după răutatea şi necredinţa
evreilor din Iudeea, în care chiar El personal a lucrat. Ei, pe lângă că
L-au urât şi respins, L-au şi învinuit şi răstignit fără temei. Pentru
toate acestea, El le-a spus aticipat, că au comis un păcat grav, pentru
care nu puteau să aibă nici un cuvânt de dezvinovăţire 4. Era tragic şi
cel mai dureros lucru, ca însăși naţiunea evreiască să reprezinte
lumea întreagă în răutatea şi necredinţa ei. Nimeni n-a putut să aibă o
capacitate diabolică atât de mare, de-a urî ca poporul evreu din
primele două secole. Istoricul roman, Tacitus a zis că evreii urau
întreg neamul omenesc şi îi erau ostili. Domnul Isus ne-a scos în
evidenţă în acest text că Lui şi apostolilor Săi, li s-a dat, în mod
special să fie urâţi şi persecutaţi de acest popor crud şi fără milă 5.
Comentatorii C. Westcott şi A. Edersheim, au spus că Fiul lui
Dumnezeu ne-a dezvăluit în acest text că evreii Îl urau de moarte şi-I
pregăteau crucea, pentru că El vorbea cu o putere şi cu o înţelepciune
divină şi fiindcă făcea lucrări unice, pe care nu le putea face nimeni
altul de pe pământ 6. Mântuitorul a zis apostolilor: "Dacă n-aş fi venit
şi nu le-aş fi vorbit, n-ar avea păcat; dar acum n-au nici o
dezvinovăţire pentru păcatul lor... (24) Şi dacă n-aş fi făcut între ei
lucrări pe care nimeni nu le-a făcut, n-ar avea păcat." (v.22,24)
Domnul Isus n-a zis aici, dacă n-ar fi venit pe pământ, oamenii nu s-
ar fi făcut vinovaţi de păcatele pe care Ie-au săvârşit, ci El,
comparându-le toate celelalte păcate pe care le-au comis cu acest
păcat groaznic al urii faţă de El şi al respingerii Lui, le-a spus că toate
celelalte păcate pe care le-au făcut, erau egale cu zero în comparaţie
cu acest păcat suprem şi de neiertat al urii şi al respingerii, de care ei
s-au făcut vinovaţi.
Împăratul David s-a plâns de două ori în psalmi, zicând: "Să nu
se bucure de mine cei ce pe nedrept îmi sunt vrăjmaşi...(Ps. 35:19) şi:
"Cei ce mă urăsc fără temei sunt mai mulţi decât perii capului meu.”
(Ps.69:4) În amândoi aceşti psalmi şi, cu atât mai mult în psalmul 69
care este un psalm mesianic, împăratul David s-a plâns că vrăjmaşii
lui îl tratau greşit şi că îl urau fără temei. Cu atât mai mult, Domnul
Isus când a zis apostolilor: “Dar lucrul acesta s-a întâmplat ca să se
împlinească cuvântul scris în Legea lor: «M-au urât făra temei»”
(v.25), a arătat că aceia pe care El i-a iubit şi a venit să-i mântuiască
cu preţul vieţii, L-au urât de moarte şi L-au respins, în ciuda
învăţăturii Lui pline de putere şi de har, şi a minunilor Lui prin care
Şi-a manifestat dragostea şi gloria Sa divină. Cuvintele "Legea lor"
din versetul 25, respectiv "Legea vrăjmaşilor de moarte ai
Mântuitorului,” ne arată că Fiul lui Dumnezeu ştia că ei cunoşteau
Sfintele Scripturi şi că le recunoşteau autoritatea divină 7.
Evreii credeau că Dumnezeu era Tatăl lor, (Ioan 8:41) iar
despre Domnul Isus ziceau că era stăpânit de un demon. (Ioan 8:48)
Ei pretindeau că Îl iubeau pe Dumnezeu, deşi Îl urau pe Fiul Său.
Numai că, adevărul este că Tatăl şi Fiul, fiind de aceeaşi natură,
substanță și esenţă sunt una: aşa cum le-a spus Mântuitorul la
sărbătoarea Înnoirii Templului. (Ioan 10:30) Evreii susţin şi astăzi că
Îl iubesc pe Dumnezeu, cu toate că Îl urăsc pe Fiul Său. Cei care
dispreţuiesc sângele legământului celui nou şi ispăşitor al Fiului lui
Dumnezeu şi Îi resping jertfa substitutivă, nu-L pot iubi nici pe Tatăl
Lui! 8 Domnul Isus, când a zis apostolilor în Camera de Sus: "Cine Mă
urăşte pe Mine Îl urăşte şi pe Tatăl Meu. (24) Dacă n-aş fi făcut între
ei lucrări pe care nimeni altul nu le-a făcut, n-ar avea păcat; dar
acum le-au şi văzut şi M-au urât şi pe Mine, şi pe Tatăl Meu," (v.23-
24) i-a învăţat că ura evreilor pe care o aveau faţă de El, s-a răsfrânt şi
asupra lui Dumnezeu şi aceasta din trei motive: primul motiv era că
Tatăl L-a trimis; al doilea motiv era că El şi Tatăl, fiind de aceeaşi
natură, substanță și esenţă sunt una; și al treilea motiv era că Tatăl,
fiind în Fiul şi, manifestându-Se în Fiul, Fiul L-a reprezentat pe
Tatăl. Numai că evreii, închizând ochii intenţionat la această realitate
şi, nerealizând lucrul acesta, deşi Domnul Isus li l-a făcut cunoscut de
mai multe ori, s-au făcut vinovaţi de acest păcat teribil al urii şi al
respingerii, nu numai faţă de Domnul Isus, dar şi faţă de Dumnezeu
9
. Această ură îndreptată împotriva Domnului Isus şi împotriva lui
Dumnezeu, era un păcat de neiertat pentru că, refuzând să-L
cunoască pe Mântuitorul, nu numai că nu L-au cunoscut nici pe
Dumnezeu, dar L-au şi respins atât pe Dumnezeu-Fiul, cât şi pe
Dumnezeu-Tatăl. Israeliții nu pot avea nici o scuză pentru acest păcat
groaznic şi de neiertat al urii şi al respingerii, pe care l-au avut atât
faţă de Domnul Isus, cât şi faţă de Dumnezeu, după ce L-au auzit pe
Mântuitorul tot ce i-a învăţat şi I-au văzut toate minunile pe care le-a
făcut în mijlocul lor 10. Domnul Isus a zis, Îl cităm parafrazat: "Dacă
n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit … şi n-aş fi făcut între ei lucrări pe
care nimeni altul nu le-a făcut, n-ar avea păcat; dar acum n-au nici
o dezvinovăţire pentru păcatul lor, fiindcă deşi au auzit şi au văzut tot
ce le-am zis şi am făcut, totuşi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl
Meu." (v.22,24)
Domnul Isus a zis mereu în Evanghelii că privilegiul şi
responsabilitatea merg întotdeauna mână în mână. Nici un privilegiu
n-a fost mai mare vreodată ca acela pe care îl aveau evreii: de a-L
asculta pe Domnul Isus predicând şi de a-L vedea făcând minuni.
Înainte de-a veni Domnul Isus pe pământ, oamenii nu aveau suprema
oportunitate ca să-L cunoască pe Cel Preaînalt în mod real. Numai
după venirea Domnului Isus, ei au auzit glasul lui Dumnezeu şi I-au
văzut felul vieţii în Persoana Fiului Său care era deopotrivă cu
Tatăl. Acesta este motivul pentru care Evangheliile Sinoptice repetă
mereu marele adevăr că, generaţia la care a venit Fiul lui Dumnezeu
avea cel mai mare privilegiu, dar totodată şi cea mai mare
responsabilitate în comparaţie cu generaţiile precedente, pentru că
generaţiile precedente nu I-au auzit învăţătura şi nu I-au văzut
lucrările ca şi contemporanii Lui. Contemporanii Domnului Isus care
au refuzat să-I asculte învăţătura şi să dea importanţă minunilor
Lui, urmează să fie pedepsiţi în ziua judecăţii cu mult mai aspru decât
cetăţile păgâne, care s-au făcut vinovate de păcatele cele mai grave şi
oribile, aşa cum erau păcatele locuitorilor din Sodoma. (Matei 11:23)
Ninivenii, folosindu-se de şansa predicării lui Iona şi, pocăindu-se, au
scăpat de osânda lui Dumnezeu. (Luca 11:31) Dar evreii, având un
privilegiu infinit mai mare decât ninivenii pentru că erau confruntaţi
cu Însuşi Fiul lui Dumnezeu, totuşi ei rămân sub osândă pentru că nu
numai că n-au vrut să se pocăiască, dar, urându-L şi, respingându-L,
L-au şi răstignit 11.
Dar, acea generaţie de evrei, L-a persecutat pe Fiul lui
Dumnezeu nu numai când era pe pământ, ci a continuat să-L
persecute şi după ce S-a înălţat la cer prin persecutarea apostolilor și
a tuturor credincioşilor. Când Saul din Tars se afla pe drumul
Damascului şi când Cristos cel Înviat l-a strigat pe nume: “Saule,
Saule, pentru ce Mă persecuţi?” (Fapte 9:4; 26:14) i-a arătat că el, ca
și mulți alți evrei, au continuat să-L persecute şi în cer prin
persecuţia urmaşilor Lui 12.
Şi, în al doilea rând, ne vom ocupa în acest sudiu de
II. URA LUMII FAŢĂ DE URMAŞII LUI CRISTOS
Domnul Isus a zis în acest text apostolilor şi tuturor creștinilor
că lumea îi va urî şi pe ei din patru motive:
a) Primul motiv este, că ei Îi aparţin lui Cristos pe care lumea
Îl urăşte. Domnul Isus a zis apostolilor: “Aduceţi-vă atninte de
cuvântul pe care vi l-am spus: «Robul nu este mai mare decât
stăpânul său.» Dacă M-au persecutat pe Mine, şi pe voi vă vor
persecuta; dacă au împlinit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor
împlini. (v.20) Aceste cuvinte sunt repetate în Ioan 13:16 şi în Matei
10:24. Domnul Isus a zis apostolilor şi tuturor creştinilor, faptul că
urmau să fie urâţi din cauza Lui, va fi semnul că ei Îi vor aparţine Lui
13
.
b) Al doilea motiv este, că urmașii lui Cristos nu mai fac parte
din lume. Mântuitorul a spus apostolilor: “Dacă aţi fi din lume, lumea
ar iubi ce este al ei; dar pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu
v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea." (v.19)
Pentru Domnul Isus, lumea şi Biserica sunt două entităţi diferite între
care nu este nici o legătură 14. Acesta este motivul pentru care unirea
credincioşilor cu Cristos şi rămânerea lor în El, înseamnă pentru ei
separare de lume. Iar, pentru că ei nu mai aparţin lumii, ci lui Cristos,
lumea îi respinge şi îi urăşte 15. Sadhu Sundar Sing, supranumit
apostolul Indiei, asemănând Biserica cu o corabie, a spus că este
normal ca Biserica să fie în lume ca o corabie pe întinsul mării, dar în
schimb, ar fi extrem de periculos din punct de vedere spiritual, dacă
lumea ar pătrunde în Biserică ca apa mării în corabie, producând un
naufragiu sigur.
c) Al treilea motiv este, că urmașii lui Cristos, ne aparţinând
lumii, diferă de ea. Lumea întotdeauna suspectează pe cei care se
deosebesc de ea. Faptul acesta se vede chiar şi în lucrurile cele mai
mici. Atunci când Jonas Hunway a inventat umbrela în Anglia şi când
a mers cu ea prima dată pe stradă, a fost împroşcat cu pietre şi cu tot
felul de lucruri pentru a-l murdări 16. Lumii îi place ca toţi oamenii să
se conformeze unui anumit model. Lucrul acesta îl găsim chiar şi în
lumea animală. Dacă o găină care se deosebeşte prin diferite semne
este pusă între alte găini care sunt de acelaşi fel, toate găinile care sunt
de acelaşi fel o vor bate pe cea care diferă de ele până când o vor
omorî 17. Oricine nu se conformează tiparului sau modelului lumii în
ce priveşte îmbrăcămintea, concepţiile, obiceiurile şi deprinderile ei,
este suspectat, privit ca un excentric şi urât. Numai că, creştinii
autentici care Ii aparţin lui Cristos şi care vor să se asemene Lui,
trebuie să aibă curaj să difere cu întreg comportamentul de lume18.
d) Şi al patrulea motiv, pentru care lumea îi urăşte pe urmaşii
lui Cristos este, deoarece comportamentul lor este o mare
condamnare pentru ea. Lumea îi urăşte şi chiar îi persecută aspru pe
aceia, a căror viaţă este o condamnare pentru ea. Lucrul acesta se
întâmpla chiar şi în antichitate în lumea păgână. Unul dintre
exemplele clasice era exilarea lui Aristide din Atena, care era
supranumit Aristide cel drept. Când unul dintre autorii exilării lui
Aristide a fost întrebat de către cineva, de ce a votat ca acest om drept
să fie exilat, acesta a răspuns: "Pentru că pe mine mă supără
întotdeauna când aud acest cuvânt «drept», atribuindu-se unui om." 19
Acesta a fost motivul pentru care oamenii l-au omorât şi pe Socrate.
Semenii îl numeau pe Socrate "tăun", aceasta era o musculiţă care
înţepa vitele şi oamenii. Semeni îi mai spuneau lui Socrate şi
''sâcâitorul lumii”, pentru că el îi îndemna pe oameni să fie drepţi şi
virtuoşi; fapt pentru care a fost nu numai urât, dar şi condamnat la
moarte prin otrăvire 20. Este periculos să practici standardul de
conduită al lui Cristos care este diametral opus standardului lumii.
Or, creştinii autentici sunt chemaţi să practice tocmai acest standard
care este o condamnare pentru lumea care zace în întuneric şi în Cel
Rău.

2. Barclay, W., The Gospel of John. Vol. II, p. 216;
5. Op. cit. p. 428 – 429.
12. Op. cit. p. 313.
13. Op. cit;
15. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 833, 835.
17. Op. cit. p. 217.
18. Op. cit. p. 216 – 217;
Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 424 – 425;
20. Op. cit.
15. PERSECUŢIA LUMII (II)
Ioan 15 : 18 - 27
În al doilea studiu din acest text intitulat Persecuţia lumii, ne

vom ocupa de alte trei lucruri: persecuţia urmaşilor lui Cristos de
către lume, mărturisirea Duhului Sfânt şi mărturisirea urmaşilor lui
Cristos.
In al treilea rând, ne vom ocupa din acest text de
III. PERSECUŢIA URMAŞILOR LUI CRISTOS DE
CĂTRE LUME
Domnul Isus a zis apostolilor: "...Dacă M-au persecutat pe
Mine, şi pe voi vă vor persecuta; dacă au împlinit cuvântul Meu, şi pe
al vostru îl vor împlini. (21) Dar vă vor face toate aceste lucruri
pentru Numele Meu, pentru că ei nu cunosc pe Cel care M-a trimis.“
(v.20-21)
Numele lui Cristos înseamnă Însuşi Cristos aşa cum este El
revelat în Noul Testament. Domnul Isus după ce a plecat de pe pământ
a rămas Numele Lui, atât în revelaţia Noului Testament, cât şi în
viaţa urmaşilor Săi. Lumea, urând Numele Domnului Isus, i-a
persecutat pe creştini pentru că Îi proclamau Numele 1. Lucrul acesta
se vede în Cartea Faptele Apostolilor. Doctorul Luca a scris în această
carte în legătură cu persecuţia apostolilor de către Marele Sanhedrin:
“Şi după ce i-au chemat (pe Petru şi Ioan), le-au poruncit să nu mai
vorbească cu nici un chip, nici să nu-i mai înveţe pe oameni în
Numele lui Isus." (Fapte 4:18)
Numele Domnului Isus este cel mai minunat şi glorios Nume.
Acest Nume ne deschide porţile cerului atunci când ne rugăm (Ioan
14:13-14) şi, tot prin meritele şi jertfa Aceluia care poartă acest
Nume, ne-a fost trimis Duhul Sfânt 2. Apostolii şi toţi creştinii,
mârturisindu-L pe Cristos, erau gata oricând să-şi dea viaţa de dragul
Lui şi a Numelui Său. Acesta este motivul pentru care ne-a rămas
marele şi cunoscutul dicton din primele secole: "Sângele martirilor
este sămânţa creştinilor." Prin faptul că creştinii sufereau bucuroşi şi,
chiar îşi dădeau viaţa de dragul lui Cristos, Biserica creştea şi
numărul celor mântuiţi se multiplica. Nimic n-a putut să aducă
creştinilor din Biserica Primară o mângâiere şi o siguranţă atât de
mare ca faptul că, ei Îl urmau pe Cristos chiar şi pe calea crucii, că
erau persecutaţi pentru Numele Lui, pentru mântuirea celor pierduţi
şi de dragul Împărăţiei Cerurilor 3.
Nu este de mirare că creştinii erau atât de urâţi şi de persecutaţi
din Biserica Apostolică şi din cea Primară pentru că, pe lângă cele
patru motive pe care ni le-a spus Mântuitorul şi le-am amintit în
studiul trecut: că ei Îi aparţineau Lui, pe care lumea Îl ura; că ei nu
făceau parte din lume; că se deosebeau de lume; şi deoarece
comportamentul lor era o condamnare pentru lume, s-a mai adăugat şi
faptul că evreii aduceau tot felul de calomnii împotriva creştinilor,
care erau răspândite şi crezute de masele largi. Evreii au adus multe
calomnii şi acuzaţii împotriva creştinilor la urechile imperatorilor prin
anumite persoane apropiate acestora. Să luăm două cazuri: pe actorul
favorit al lui Nero, Aliturus şi pe împărăteasa lui prostituată, Popeea
care erau mari aderenţi ai credinţei evreieşti 4. Vom aminti numai
patru din aceste denigrări:
a) Prima denigrare a fost că, creștinii erau canibali. Vrăjmaşii
Bisericii Primare au născocit această calomnie din următoarele cuvinte
ale Mântuitorului pe care credincioşii le citau la serviciul de la Cina
Domnului: “Luaţi şi mâncaţi; acesta este trupul Meu." și, "Beţi toţi
din el, căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui
nou." (Matei 26:26-28) Nu este greu de înţeles că masele largi şi
ignorante, care erau pregătite să-şi aplece urechile spre tot ce se
zvonea mai rău despre creştini să creadă aceste calomnii şi, crezându-
le, să se dezguste mai tare de creştini. Astfel, când oamenii vedeau un
creştin ziceau unii către alţii: “Iată un canibal care mănâncă oamenii
şi le bea sângele!” 5
b) A doua denigrare a fost că, creștini erau incendiatori.
Această calomnie a fost ticluită datorită faptului că creştinii predicau
că va fi un sfârşit al lumii prin foc. Denigratorii au luat această
învăţătură a Domnului Isus şi i-au dat o interpretare politică şi
revoluţionară. Aşa se explică faptul că atunci când imperatorul Nero a
dat foc Romei, i-a luat pe creştini drept ţap ispăşitor 6.
c) A treia denigrare a fost că, creștinii practicau imoralitatea
în comun. Calomniatorii au lansat această denigrare împotriva
creştinilor, fiindcă ei ţineau săptămânal agape, “cina iubirii". Când
primii creştini se întâlneau unii cu alţii, ei se sărutau cu sărutul păcii.
Nu era greu, ca denigratorii să răspândească peste tot că acea masă a
dragostei, creştinii o practicau cu scopul desfrâului în comun şi că
sărutul păcii nu era altceva, decât semnul acelei imoralităţi 7.
d) Şi a patra calomnie a fost că, creștinii erau distrugători de
familii. Adevărul este, aşa cum spunea Mântuitorul că El n-a venit să
aducă pacea pe pământ, ci sabia. Evanghelistul Matei L-a citat pe
Domnul Isus zicând: "Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe
pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia.” (10:34) De multe ori se
întâmpla atunci când unul dintre soţi se creştina, iar celălalt nu; sau
când copiii se creştinau şi părinţii nu, să se destrame căsătoriile şi
familiile. La această destrămare a familiilor se ajungea mereu, fiindcă
primii creştini Îl iubeau mai mult pe Cristos decât pe cei mai dragi şi
apropiaţi din casă 8. Datorită acestor calomnii, cât şi a multor altor de
felul acesta, literatura păgână îi acuza pe creştini că urau neamul
omenesc 9.
Guvernul roman, de asemenea ura şi persecuta pe creştini,
pentru că îi considera că nu erau cetăţeni loiali. Imperiul Roman era
foarte mare. El, întinzându-se de la râul Eufrat la Marea Britanie şi de
la Dunăre la Africa de Nord, a cuprins multe ţări cu tot felul de
popoare. Roma, având în stâpânire multe ţări şi naţiuni, rase şi limbi,
religii şi obiceiuri, trebuia să rezolve una dintre cele mai mari
problme: să aducă acele popoare cu diferite practici şi crezuri la o
singură conştiiţă şi să le sudeze laolaltă. Dar, neştiind cum să
procedeze, i-a venit ideea de la popor: să înfiinţeze Cultul Cezarului,
fiindcă ştia că religia are mare influenţă asupra fiinţei umane.
Mommsen a zis că Roma a atins acest obiectiv prin infiinţarea
Cultului Cezarului, deşi acest cult nu era o religie autentică şi
universală 10.
Când am tratat studiul intitulat Cultul Cezarului (Vol.I,Stud.3)
în lucrarea Studii asupra Apocalipsei, ne-am informat că acest cult n-
a fost impus de sus, ci a început de la popor. Poporul credea că
Imperiul Roman era ceva divin, pentru că Roma a oferit tuturor ţărilor
din marele ei imperiu o mare prosperitate şi pace. Cultul Cezarului s-a
dezvoltat încetul cu încetul ca recunoştinţă faţă de Roma, fiindcă
poporul din provincii ştia că datora mult Romei. Când romanii luau în
stăpânire o ţară, acolo începea să domnească dreptatea. Justiţia romană
era umană, ea apăra interesele poporului şi era nepărtinitoare.
"Atunci", spunea Goodspeed “provinciile romane îşi găseau deplina
siguranţă pentru meserii şi tot felul de ocupaţii.” 11 Dreptul roman
ocrotea foarte mult familia. Poşta ajungea cu siguranţă la destinaţie.
Şoselele romane, care traversau lumea, erau curăţate de hoţi şi mările
de piraţi. Viaţa fiecăruia era în siguranţă. Acest standard înalt de viaţă,
fără precedent se numea Paxa romana, "pacea romană”, despre care
a zis Virgilius: “Roma şi-a atins menirea.” 12 Iar, Goodspeed a
continuat să spună şi el: "Aceasta era pacea romană. Provinciile
trăiau în belşug, siguranţă şi linişte.” 13
Cultul Cezarului n-a început cu zeificarea
imperatorului, ci a Romei. Oamenii din provincii, în recunoştinţa lor
faţă de Eterna Cetate, crezând că ea era o zeiţă, au început să-i invoce
spiritul. Astfel, în anul 195 înainte de Cristos a fost construit în
Smirna primul templu în cinstea zeiţei Roma. Al doilea pas al Cultului
Cezarului era zeificarea imperatorului, care a început cu 150 de ani
mai târziu. Oamenii, având nevoie de un simbol şi-au pus întrebarea:
“Cine reprezintă Roma divină?” Desigur că, răspunsul era:
“Imperatorul” în care, după cum credeau ei era întruchipat spiritul
Cetăţii Eterne. Deşi Cultul Cezarului n-a început cu zeificarea
imperatorului, ci a Romei, totuşi el l-a ridicat pe cezar, încetul cu
încetul la rangul divinităţii. În anul 29 înainte de Cristos, Cezar
August împreună cu senatul, au aprobat cu mare jenă construirea a
patru temple în cinstea predecesorului său Iulius Cezar pe baza unei
cereri din partea poporului. Primul templu a fost construit în Pergam
în acelaşi an; al doilea în Efes; al treilea în Niceea, care era în
provincia Bitinia; şi al patrulea în Nicomedia 14. Pe la jumătatea
secolului întâi, Cultul Cezarului s-a dezvoltat considerabil. Când
Apostolul Ioan a scris Apocalipsa pe timpul lui Domiţian în anul 95,
acest cult era obligatoriu în tot Imperiul Roman. Atunci fiecare
cetăţean din marele imperiu, trebuia să meargă la templul cezarului o
dată pe an, să ardă puţină tămâie înaintea chipului de zeu al cezarului
şi să zică: "Cezarul este Dumnezeu!” Închinătorul, făcând lucrul
acesta, arăta că era loial cezarului. După ce cetăţenii din Imperiul
Roman se închinau în templu chipului de zeu al cezarului şi primeau
un certificat, puteau venera pe oricare alt zeu doreau. Numai că,
creştinii nu puteau nici măcar să intre în templul cezarului și, cu atât
mai puțin să ardă tămâie înaintea chipului lui de zeu şi să zică:
"Cezarul este Dumnezeu!” fiindcă Cristos era singurul lor
Dumnezeu care făcea parte din Fiinţa Trinitară. Acesta era motivul
pentru care cezarii, în special Domițian îi priveau pe creştini neloiali
şi periculoşi! Aceasta era și cauza pentru care Domiţian a dezlănţuit
împotriva lor cea mai crudă persecuţie! În acel timp, creştinismul era
nu numai ilegal, dar şi persecutat crud. Magistraţii, tot ce trebuiau să
cunoască, nu era crima de care s-ar fi făcut vinovaţi creştinii, ci numai
faptul dacă ei erau sau nu creştini. Nu avea nici o importanţă dacă
creştinii erau cetăţenii cei mai buni şi cei mai folositori societăţii,
atâta timp cât ei nu ardeau tămâie înaintea chipului de zeu al
imperatorului şi nu ziceau că Cezarul este Dumnezeu. Singura vină
pentru care urmaşii lui Cristos trebuiau să moară era că ei nu puteau să
intre în templul cezarului şi să zică "Cezarul este Dumnezeu!" 15
Mântuitorul când a zis apostolilor: "...Dacă M-au persecutat pe
Mine, şi pe voi vă vor persecuta. (21) Dar vă vor face toate aceste
lucruri pentru Numele Meu..." (v.20-21), nu S-a referit numai la
aceste persecuţii din secolul întâi, care s-au împlinit cu cea mai mare
exactitate pe timpul apostolilor şi, în special când Apostolul Ioan a
scris Apocalipsa, ci şi la altele care urmau să aibă loc în primele
secole şi chiar să se extindă într-o măsură mai mică aproape în
întreaga eră crştină.
IV. MĂRTURISIREA DUHULUI SFÂNT
Domnul Isus a zis apostolilor: “Când va veni Mângâietorul pe
care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului care vine de la
Tatăl, El va mărturisi despre Mine." (v.26)
Toţi comentatorii ca A. Edersheim, Alexander Bruce, W.
Barclay, Frederick Bruce, W. Hendriksen, cât şi mulţi alţii, spun că
există o mare legătură între prevestirea persecuţiei pe care a făcut-o
Domnul Isus şi promisiunea coborârii Duhului Sfânt. Lucrul acesta îl
vedem mai clar atât în Evangheliile Sinoptice, cât şi în Cartea Faptele
Apostolilor că Duhul Sfânt urma să-i încurajeze și să-i facă pe
urmașii lui Cristos capabili să-L mărturisească şi în persecuţie.
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând ucenicilor:
"Dar, când vă vor da în mâna lor, să nu vă îngrijoraţi, gândindu-vă
cum sau ce veţi spune; căci ce veţi avea de spus vă va fi dat chiar în
ceasul acela." (10:19) Un alt exemplu îl avem în Cartea Faptele
Apostolilor 5:32 atunci când Apostolul Petru şi ceilalţi apostoli erau
duşi înaintea Marelui Sanhedrin şi când se apărau înaintea marelui
preot, proclamând învierea şi întronarea Domnului Isus în cer, zicând:
“Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca și Duhul Sfânt, pe care L-
a dat Dumnezeu celor care ascultă de El." Aici mărturisirea pe care a
depus-o Duhul Sfânt şi mărturisirea pe care au făcut-o apostolii este
una şi aceeaşi 16. Lucrarea Mântuitorului nu s-a terminat cu
răstignirea Lui şi cu persecuţia apostolilor, ci a continuat cu
înălţarea Domnului Isus la cer, aşezarea Lui pe Tron, trimiterea
Duhului Sfânt şi a apostolilor 17. Acesta era motivul pentru care
Domnul Isus, vorbind apostolilor despre ura şi persecuţia lumii
împotriva Lui şi împotriva lor, le-a amintit de promisiunea coborârii
Duhului Sfânt pe care le-a făcut-o în Ioan 14:16-17,26! 18
Ne putem imagina cum atunci când Domnul Isus i-a înştiinţat
pe apostoli că pe El lumea Îl va răstigni, iar pe ei îi va urî şi îi va
persecuta, la ceea ce ei nu s-au putut aştepta niciodată, cât de şocaţi şi
de consternaţi au rămas! Acesta a fost motivul pentru care Domnul
Isus ca să-i consoleze, le-a vorbit despre coborârea şi mărturisirea
Duhului Sfânt! Fiul lui Dumnezeu ştia că nu ura, dispreţul din partea
lumii şi răstignirea Lui pe cruce vor avea ultimul cuvânt de zis ci,
învierea, înălţarea la cer şi aşezarea Sa pe Tronul măririi lui
Dumnezeu, cât şi trimiterea Duhului Sfânt 19. Prin mărturisirea
Duhului Sfânt şi a urmaşilor Săi, Domnul Isus urma să-Şi facă
ultima Sa lucrare pentru lumea pierdută.
Pe tema purcederii Duhului Sfânt şi a trimiterii Lui de
către Tatăl sau de către Fiul, s-a creat în lumea teologilor o mare
controversă. Unii teologi, bazaţi pe versetul 26 pe care îl studiem
acum: “Când va veni Mângâietorul pe care-L voi trimite de la Tatăl,
adică Duhul adevărului care vine de la Tatăl, El va mărturisi despre
Mine", cât şi pe versetul 33 din Cartea Faptele Apostolilor, capitolul 2
“Şi acum, o dată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi a primit
de la Tatăl promisiunea Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi,”
cred cu tărie că Domnul Isus L-a trimis pe Duhul Sfânt. Iar, alţi
teologi întemeiaţi şi ei pe Ioan 14:16 în care scrie: "Şi Eu (Isus) Îl voi
ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor…” şi întemeiați tot pe
Ioan 14:26 unde Domnul Isus zice: "Dar Mângâietorul, adică Duhul
Sfânt pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate
lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am învăţat Eu," susţin şi ei
cu tărie că Tatăl L-a trimis pe Duhul Sfânt fiindcă purcede din El 20.
Cei care susţin că Tatăl L-a trimis pe Duhul Sfânt fiindcă Duhul Sfânt
purcede din Tatăl, explică versetul 26 din capitolul 15, pe care îl
studiem acum în lumina versetelor 16 şi 26 din Ioan capitolul 14,
spunând că este adevărat că Fiul L-a trimis pe Duhul Sfânt, dar El L-a
trimis de la Tatăl, de aceea Fiul a zis: “Eu Îl voi ruga pe Tatăl şi El vă
va da un alt Mângâietor…” (Ioan 14:16) şi “…Duhul Sfânt pe care-
L va trimite Tatăl, în Numele Meu …” (Ioan 14:26), aceşti teologi
susţin că versetul 26 din capitolul 15, ne scoate în evidenţă că Fiul
numai a intervenit înaintea Tatălui în vederea trimiterii Duhului Sfânt,
aşa cum scrie şi în versiunea noastră românească nerevizuită tradusă
de D. Cornilescu, pentru că El purcede numai din Tatăl 21. Iar, cei care
cred că Fiul L-a trimis pe Duhul Sfânt, aşa cum scrie tot în versetul
26 din textul pe care îl studiem acum: “Când va veni Mângâietorul pe
care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului care vine de la
Tatăl, El va mărturisi despre Mine", explică astfel cuvintele “pe care-
L voi trimite de la Tatăl” şi "care vine de la Tatăl” că Fiul, fiind încă
pe pământ într-un trup material şi limitat, a adăugat detaliile: “pe care-
L voi trimite de la Tatăl” şi “care vine de la Tatăl”, ca să scoată în
evidenţă, atât divinitatea Duhului Sfânt, cât şi divinitatea Sa. Oare,
cine altul putea să-L trimită pe Dumnezeu-Duhul Sfânt decât
Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul? Aici avem o altă dovadă a
divinităţii Domnului Isus şi a egalităţii Lui cu Tatăl 22.
Aceasta a fost şi a mai rămas una dintre marile dispute între
Bisericile de Răsărit şi de Apus. Biserica de Răsărit a hotărât în
credeul ei la conciliul care s-a ţinut la Constantinopol în anul 381 că
Duhul Sfânt purcede numai din Tatăl. Pe când, Biserica de Apus
crede ferm că Duhul Sfânt purcede şi din Tatăl şi din Fiul, prin faptul
că El a fost trimis, atât de către Tatăl cât şi de către Fiul 23.
Verbul "a purcede” din traducerea nerevizuită a lui D.
Cornilescu: "…Duhul adevărului care purcede de la Tatăl,” nu are
însemnătate metafizică în ideea că El a provenit sau că a fost născut
din Tatăl, aşa cum nici Domnul Isus n-a fost Fiul lui Dumnezeu în
ideea naşterii sau a provenienţei. Dacă Domnul Isus S-ar fi născut
din Tatăl, aceasta ar fi însemnat că era un timp în care El nu exista;
şi dacă era un timp în care El nu exista, nefiind din veşnicie în
veşnicie, atunci nu era Dumnezeu adevărat. Este adevărat că,
Domnul lsus era Fiul lui Dumnezeu, dar numai în ideea că El era de
aceiaşi natură, esenţă şi substanţă cu Tatăl. Tot astfel, nici Duhul
Sfânt care face parte din Sfânta Treime, n-a provenit din Tatăl, în
ideea unei naşteri, ci în ideea ”unei veniri" şi "trimiteri de la Tatăl”,
că El a venit de la Tatăl şi că Tatăl L-a trimis 24.
Dicţionarul Explicativ al limbii române arată că verbul a
purcede înseamnă "a proveni", "a lua naştere" şi că el derivă de la
latinescul procedere. Iar, verbul latin procedere înseamnă "a ieşi”, "a
apărea".
Comentatorul Alexander Bruce crede că atunci când Domnul
Isus a rostit aceste cuvinte: “Când va veni Mângâietorul pe care-L voi
trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului care vine de la Tatăl, El
va mărturisi despre Mine," Îi străluceau ochii de bucurie în acea
atmosferă de mare întristare, pentru că ele Îi aduceau multă
mângâiere 25. Motivul acestei mângâieri era că numai Duhul Sfânt
care, fiind de aceeaşi natură, esenţă şi substanţă cu Tatăl şi cu Fiul
şi, care Îl cunoştea în mod desăvârşit şi era într-o relaţie strânsă şi
perfectă cu El putea să-I continue lucrarea 26.
Lucrarea Duhului Sfânt, de a-L mărturisi pe Domnul Isus este
una dintre misiunile Lui de bază. El nu îndreaptă atenţia oamenilor
niciodată spre Sine, ci întotdeauna spre Mântuitorul. Apostolul Ioan,
meditând timp de 70 de ani asupra lucrării şi învăţăturii Domnului
Isus înainte de -a scrie Evanghelia, a experimentat mărturisirea
Duhului Sfânt, pe care a făcut-o în viaţa lui în legătură cu lucrarea,
învăţătura şi divinitatea Mântuitorului, de aceea ne-a oferit o
Evanghelie pur spirituală. Acesta a fost motivul pentru care cele două
mărturisiri: mărturisirea Duhului Sfânt despre Domnul Isus şi
mărturisirea credincioşilor, în special a apostolilor au fost
încontinuu în mintea şi în inima Apostolului Ioan, fapt care se observă
mereu în Evanghelia pe care a scris-o 27.
Despre mărturisirea Domnului Isus făcută de Duhul Sfânt, noi
ne vom ocupa mai pe larg în studiile următoare pe care le vom ţine din
capitolul 16 din Evanghelia după Ioan. Dar, deocamdată în lipsă de
spaţiu, spunem doar atât că atunci când cineva ne vorbeşte despre o
lucrare sau despre o învăţătură a Domnului Isus, sau ne prezintă un
tablou din viaţa Lui, Duhul Sfânt este Acela care ne confirmă în
adâncul fiinţei noastre şi ne face să simţim în suflet că acel tablou
sau acel adevăr sunt, cu adevărat ale Fiului lui Dumnezeu. Duhul
Sfânt ne ajută să-L cunoaştem pe Domnul Isus şi să-I percepem
înţelepciunea şi puterea divină. Şi, tot Duhul Sfânt este Acela care ne
mişcă inima şi ne îndeamnă să credem în Cristos şi să răspundem
chemării Lui de Mântuitor 28.
Şi, în al cincilea rând, ne vom ocupa din acest text de
V. MĂRTURISIREA URMAŞILOR LUI CRISTOS
Domnul Isus a zis apostolilor: "Şi voi, de asemenea veţi
mărturisi, pentru că aţi fost cu Mine de la început." (v.27)
Până acum am văzut că Dumnezeu-Tatăl, cât şi Dumnezeu-Fiul
I-au încredinţat, mai întâi lui Dumnezeu-Duhul Sfânt lucrarea de a-L
mărturisi pe Domnul Isus. Iar, acum vedem cum Domnul Isus a
ordonat şi oamenilor, respectiv tuturor urmaşilor Lui, în special
apostolilor să facă această lucrare, atunci când le-a zis: "Şi voi, de
asemenea veţi mărturisi, pentru că aţi fost cu Mine de la început."
Prin această poruncă, Domnul Isus le-a arătat apostolilor ce atitudine
vor trebui să aibă faţă de lumea cea ostilă, care urma să-i urască şi să-i
persecute: să-L mărturisească pe Cristos aşa cum face şi Duhul Sfânt.
Acesta trebuie să fie răspunsul lor la ura şi perscuţia lumii 29.
Comentatorii Hofmann, A.B. Bruce, E.J. Goodspeed şi W.
Hendriksen, au luat verbul “a mărturisi” pe care l-a întrebuinţat
Domnul Isus la modul imperativ ca o poruncă, spunând apostolilor şi
tuturor urmaşilor Lui: "Mărturisiţi-Mă!” Ceea ce înseamnă: “Spuneţi
lumii cine sunt Eu!" 30
Comentatorul A. Edersheim a spus că toţi urmaşii lui Cristos, în
special aposţolii urmau să aibă misiunea de a-L mărturisi pe Domnul
Isus în lumina şi cu puterea primită de la Duhul Sfânt. Acesta era
motivul pentru care Duhul Sfânt S-a coborât la Rusalii peste apostoli
în simbolul unor limbi ca de foc, ca ei să-L mărturisească pe Domnul
Isus cu o mare putere şi înţelepciune! 31
Apostolii pentru a fi martori buni ai lui Cristos, trebuiau să
împlinească următoarele trei condiţii:
a) Prima condiţie era ca ei, fiind permanent în prezenţa
Domnului Isus, să-L cunoască bine din tot ce a spus şi a făcut. Când
am tratat studiul intitulat Alegerea celor doisprezece apostoli (VoI.III,
Stud.10), am văzut că Domnul Isus a ales pe cei doisprezece ucenici
ca să-i aibă cu El. Evanghelistul Marcu a scris: "A ales dintre ei
doisprezece, ca să-i aibă cu Sine." (3:14) Mulţimile care veneau la
Domnul Isus să-L vadă şi să-L asculte, erau libere să plece de la El
oricând voiau; pe când, ucenicii trebuiau să rămână cu El tot timpul,
pentru ca dumnezeiescul lor Învăţător să-Şi imprime în fiinţa lor ca în
nişte cărţi vii viaţa, lucrarea şi învăţătura Lui. El i-a calificat pentru
a-I fi martori, de aceea i-a ales să fie cu El de la începutul misiunii Lui
publice, ca să-I vadă toate lucrările şi să-I audă toate învăţăturile 32.
Un martor adevărat este acela care are de spus tot ce a văzut, a
auzit şi a experimentat el personal.
b) A doua condiţie pe care trebuie s-o îndeplinească un martor
este, să aibă convingerea lui interioară. Convingerea interioară a
unui martor are un mare efect şi credibilitate într-o mărturie pe care o
depune. În mod normal, un om nu începe să spună niciodată despre un
lucru, chiar dacă el personal l-a văzut sau l-a auzit, până nu se
convinge mai întâi în interiorul lui dacă acel lucru este sau nu
adevărat 33. Apostolii, chiar dacă erau cu Domnul Isus trei ani şi
jumătate şi I-au văzut toate minunile pe care le-a făcut şi I-au auzit
toată învăţătura, totuşi ei n-au fost încă calificați de către Fiul lui
Dumnezeu de a-I fi martari până n-a murit pe cruce, a înviat, S-a
înălţat la cer şi S-a coborât Duhul Sfânt. Numai după ce Duhul Sfânt
i-a convins în interiorul lor pe baza a tot ce au văzut şi au auzit că
Învăţătorul lor este Dumnezeu-Fiul şi le-a sigilat această convingere
a divinităţii Lui în suflet cu sigiliul siguranţei Lui, atunci Dascălul
lor ceresc le-a dat calificarea şi autoritatea Sa divină, de a-I fi
martori autentici. Tot astfel, şi oricare creştin de rând, până nu are
această convingere în suflet că Domnul Isus este Fiul lui Dumnezeu
şi Mântuitorul lui personal, el nu poate fi un martor al lui Cristos.
c) Şi a treia condiţie pe care trebuie s-o îndeplinească un martor
este, de a-şi exterioriza convingerea lăuntrică şi altora. Acela care
știe adevărul, dar nu-l face cunoscut şi la alţii nu este un martor.
Martor este numai acela care după ce cunoaşte un adevăr, îl spune şi
la alţii 34. Să ne imaginăm ce tragedie ar fi fost, dacă Dumnezeu-
Duhul Sfânt care Îl cunoaşte pe Dumnezeu-Fiul în mod desăvârşit,
nu L-ar fi mărturisit în sufletul apostolilor şi astăzi în interiorul
nostru că Domnul Isus, fiind Dumnezeu adevărat, ne este singurul
Mântuitor? Şi apoi să ne imaginăm ce tragedie ar fi fost, dacă
apostolii care L-au cunoscut pe Domnul Isus cel mai bine nu L-ar fi
mărturisit lumii, temându-se de ostilitatea ei? Suntem convinşi că
aceeaşi tragedie se poate întâmpla acum, în ciuda faptului că
apostolii L-au mărturisit pe Domnul Isus şi că Duhul Sfânt Îl
mărturiseşte încă, dacă creştinii care au convingerea interioară că
Domnul Isus este Mântuitorul lor şi poate fi şi Mântuitorul lumii
întregi, totuşi nu-L mărturisesc semenilor lor.
Mărturisirea pe care a adus-o Domnul Isus în lume prin
învăţătura Lui nu poate înceta niciodată. Acesta este motivul pentru
care a preluat-o Duhul Sfânt şi, tot aceasta este şi cauza pentru care
Mântuitorul a încredinţat-o apostolilor şi tuturor creştinilor 35.
Această mărturisire pe care urma s-o facă Duhul Sfânt, I-a adus
Domnului Isus multă mângăiere când era în Camera de Sus, după ce
instituise Cina Domnului, deşi ştia că peste vreo zece ore urma să fie
răstignit şi, tot cu această mărturisire a Duhului Sfânt, Mântuitorul
voia să-i mângâie şi să-i încurajeze şi pe apostoli în acele ceasuri
grele, cât şi în tot timpul mărturisirii lor într-o lume ostilă 36.
Mărturisirea Duhului Sfânt pe care o face în sufletele oamenilor este
supremă, pentru că numai El Îl cunoaşte pe Cristos în toată gloria Sa,
numai El ne ajută să vedem chipul Domnului Isus prin credință şi să-
I înţelegem învăţătura şi lucrarea Sa divină. Dar, Domnul Isus a avut
nevoie şi de mărturisirea apostolilor şi a tuturor creştinilor 37. Acesta
este motivul pentru care a fi un creştin înseamnă a fi și un martor! Iar,
a fi un martor al Lui Cristos înseamnă un mare privilegiu, dar totodată
şi o mare responsabilitate.

5. Op. cit. p. 214 – 215;
Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 113.
6. Op. cit.;
7. Op. cit.
8. Op. cit. p. 215 - 216.
9. Tacitus, Annals 15. 44.5.
10. Barclay, W., The Revelation of John, Vol. I, p. 95.
11. Op. cit. p. 92.
12. Op. cit. p. 16.
13. Op. cit.
14. Op. cit. p. 17.
15. Barclay, W., The Gospel of John, VoI. II, p. 212 - 214.
19. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 427, 429 -
430.
20. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 315 - 316.
22. Op. cit.;
23. Bray, G., The Filioque Clause in History and Theology,
34;
24. Op. cit.
27. Barclay, W., The Gospel of John, VoI. II, p. 219.
28. Op. cit.
29. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 309, 314 -
315.
30. Hofmann, Schriftbeweis, 2te Hälfte, 2te Abtheilung, p. 19;
33. Barclay, W., The Gospel of John, VoI. II, p. 220.
34. Op. cit.
16. CHEMAREA LA CRUCE
Ioan 16 : 1 - 4
1 V-am spus aceste lucruri, pentru ca ele să nu fie

pentru voi un motiv de cădere.
2 Au să vă dea afară din sinagogi: ba încă va veni vremea când
oricine vă va ucide să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu.
3 Şi se vor purta astfel cu voi, pentru că nu L-au cunoscut nici
pe Tatăl, nici pe Mine.
4 V-am spus aceste lucruri pentru ca, atunci când le va veni
ceasul să se împlinească, să vă aduceţi aminte că vi le-am spus. Nu vi
le-am spus de la început, pentru că eram cu voi.
Există o mare legătură între Capitolele 14, 15 şi 16 din
Evanghelia după Ioan care ne redau discursul Mântuitorului din
Camera de Sus. Domnul Isus a reluat unele teme principale din
capitolele 14 şi 15 şi le-a explicat progresiv în capitolul 16. Un
asemenea caz avem şi în acest text introductiv. Am văzut că Domnul
Isus a încheiat capitolul 15 cu persecuţia urmaşilor Săi şi, acum El
începe capitolul 16 tot cu persecuţia lor şi le-o explică în mod
desăvârşit în lumina unei relaţii noi cu El și fondul morţii, învierii,
înălţării Lui la cer şi a coborârii Duhului Sfânt. În capitolul 16 avem
triumful apostolilor şi a tuturor credincioşilor cu ajutorul Sfintei
Treimi, pentru că Dumnezeu-Duhul Sfânt dovedeşte lumea vinovată
în ce priveşte păcatul (16:5) şi, tot El conduce Biserica în tot
adevărul; (16:13) Dumnezeu-Fiul ne mângâie (16:22); şi Dumnezeu-
Tatăl continuă să ne iubească (16:27) şi să ne protejeze în lupta
împotriva păcatului, a duhului lumii şi a Diavolului 1.
În acest text introductiv al capitolului 16 din Evanghelia după
Ioan intitulat Chemarea la cruce, Mântuitorul, ca Unul care Se afla pe
calea crucii şi, în acelaşi timp pe calea gloriei şi care Își chema
apostolii şi pe toţi urmaşii, mai întâi la cruce şi apoi la glorie, a făcut
trei lucruri: le-a prezis că vor fi persecutaţi, în special apostolii şi
creştinii din Biserica Primară; i-a înştiinţat pe creştinii proveniţi
dintre evrei că vor fi excomunicaţi din sinagogi; şi le-a mai făcut de
cunoscut că mulţi din ei vor fi ucişi ca fiind cei mai periculoşi eretici.
I. PREZICEREA DOMNULUI ISUS CĂ URMAŞII LUI
VOR FI PERSECUTAŢI, ÎN SPECIAL APOSTOLII
ŞI CREŞTINII DIN BISERICA PRIMARĂ
Mântuitorul a știut cum să procedeze cu urmaşii Săi. El când a
zis apostolilor: “V-am spus aceste lucruri, pentru ca ele să nu fie
pentru voi un motiv de cădere," (v.1) era ca şi când le-ar fi spus cu alte
cuvinte: "Eu vă dau cea mai grea sarcină din lume, care vă va sfâşia
inima şi vă va distruge trupul. Sunteţi voi destul de maturi ca s-o
acceptaţi?" Istoricii spun că atunci când Garibaldi a apărat Roma în
anul 1549 împotriva asedierii ei de către oştile franceze, a spus
soldaţilor lui: "Soldaţi, toate eforturile noastre împotriva forţelor
superioare ale cotropitorilor sunt aproape zadarnice. Eu n-am nimic
să vă ofer decât foame şi sete, greutăţi şi moarte; dar vă chem pe toţi
care vă iubiti patria să vă uniţi cu mine!" 2 La fel şi Spaniards când a
cucerit America de Sud, Pizarro, trăgând cu sabia o linie pe pământ a
zis: "Camarazi, de partea aceea este oboseală şi foame, zdrenţe şi
furtună, pericol şi moarte; iar, în partea aceasta este tihnă. Acolo este
Peru cu bogăţia lui; iar aici este Panama cu sărăcia ei. Alegeţi acum!
Cât despre mine, eu merg spre Sud.” S-a făcut o mare tăcere şi după o
scurtă şovăire, au păşit de partea lui Pizarro, mai întâi un pilot bătrân
şi 12 soldaţi şi, apoi mulţi alţii şi astfel a fost cucerit Peru 3. Cu atât
mai mult, când Cristos i-a chemat pe apostoli să aleagă, spunându-le:
“De o parte este tihna voastră şi pierzarea lumii întregi, iar de altă
parte este suferinţa şi moartea voastră de o clipă, dar totodată şi
câştigarea lumii pierdute pentru Dumnezeu, cât şi gloria voastră
eternă. Alegeţi acum, de care parte veţi trece!” Apostolii, alegând
bine, au răspuns chemării lui Cristos. Ei Şi-au urmat Învăţătorul,
mai întâi la cruce şi, apoi la glorie. Nici un creştin care a avut parte
de persecuţie, n-a putut să spună că el n-a ştiut ce urma să i se
întâmple, pentru că Domnul Isus Şi-a înștiințat urmaşii de mai multe
ori şi foarte clar. Evanghelistul Marcu L-a citat pe Domnul Isus
spunând: “...Vă vor da pe mâna judecătoriilor şi veţi fi bătuţi în
sinagogi; din cauza Mea veţi fi duşi înaintea guvernatorilor şi
înaintea împăraţilor, pentru ca să le slujiţi de mărturie... (13) Veţi fi
urâţi de toţi pentru Numele Meu; dar cine va răbda până la sfârşit va
fi mântuit.” (13:9,13; Matei 10:17-22;23:29; Luca 12:2-9,51-53) 4.
Când vrăjmaşii îl persecutau pe Tyndale şi chiar căutau să-i ia viaţa
pentru că a tradus Biblia în limba poporului, el a zis calm: “Eu
întotdeauna m-am aşteptat la aşa ceva.” 5
Domnul Isus, ştiind tot ce urma să se întâmple în viitor, a
urmărit prin înștiințarea făcută apostolilor cu privire la persecuţie trei
lucruri: primul, ca persecuția să nu-i surprindă 6 ; al doilea, ca să-i
pregătească pentru a o accepta. Dacă Domnul Isus nu-i înştiinţa,
apostolii puteau să zică atunci când ea a sosit: “De ce El nu ne-a făcut
de cunoscut şi nu ne-a pregătit pentru această persecuţie?” 7 Şi al
treilea lucru era, că atunci când persecuţia urma să apară, ei să nu se
poticnească şi să cadă. Dacă Mântuitorul nu-Şi înștiința apostolii cu
privire Ia persecuţie, ei poate s-ar fi poticnit şi ar fi rămas decepţionaţi
şi dezamăgiţi, şi ar fi fost ispitiți să creadă că El a scăpat din mâini
frânele Universului 8.
Domnul Isus, după ce le-a prezis apostolilor că lumea îi va trata
şi pe ei aşa cum L-a tratat pe El cu scopul de-a nu-i surprinde
persecuţia, a continuat să le spună că nu numai jertfirea Lui pe cruce
era aceptată şi inclusă în planul lui Dumnezeu, (Ioan 14:29) dar şi
persecuţia lor. Dumnezeu, incluzând în planul Lui persecuţia
apostolilor, în special și a Bisericii Primare, în mod general cu scopul
triumfului mântuirii neamului omenesc, apostolii nu aveau altă
alternativă decât s-o accepte. 9
Cristos ştia că există o strânsă legătură între glorie şi cruce, şi
cruce şi glorie. Adevărata glorie este gata întotdeauna să accepte
crucea; şi crucea duce întotdeauna la glorie. Acesta era motivul
pentru care Domnul gloriei a acceptat Crucea pentru noi; şi fiindcă
El a acceptat Crucea pentru noi, această Cruce L-a dus la o glorie
mai mare. Şi aceasta era şi cauza pentru care Cristos a acceptat
persecuţia şi pentru apostoli - prietenii Lui cei mai buni - ca un mare
privilegiu. Apostolii au pătruns în valoarea Crucii lui Cristos şi în
valoarea crucii lor pentru Mântuitorul. Ei erau bucuroşi că erau
prietenii Fiului lui Dumnezeu şi, dacă Fiul Iui Dumnezeu a acceptat
moartea de cruce pentru noi, deşi ne era infinit superior, atunci cu
atât mai mult, apostolii se simţeau îndatoraţi să accepte persecuţia
pentru Domnul lor şi lucrarea Lui de Mântuitor şi să considere
jertfa aceasta ca un mare privilegiu 10.
Ura lumii este foarte grea de suportat şi, cu atât mai mult
persecuţia. Şi, totuşi Domnul Isus a pretins apostolilor să le accepte pe
amândouă şi să le rabde, pentru că ele Îi erau necesare în lucrare. În
Biserica Primară, dacă un creştin încerca sau numai dorea să scape de
persecuţie, acela îşi arăta micimea credinţei lui în Cristos şi a
dragostei lui faţă de Mântuitorul şi lucrarea Sa. Iar, dacă altcineva era
gata să suporte totul pentru Cristos şi lucrarea Lui şi, chiar să-şi dea
viaţa, acela demonstra că era un creştin adevărat şi că ardea pentru
lucrarea Mântuitorului. Fără ură şi persecuţie din partea lumii şi,
fără acceptarea acestei cruci de dragul lui Cristos şi a lucrării Lui,
apostolii n-ar fi devenit atât de importanţi pentru lume şi istoria ei
11
.
Atunci când Apostolul Ioan a scris Apocalipsa şi Evanghelia,
Biserica deja trecuse prin câteva valuri de persecuţie, chiar şi prin
persecuţia lui Domiţian care era cea mai crudă şi, totuşi I-a rămas
credincioasă lui Cristos. Atunci fiecare creştin zicea în sinea lui, cât şi
unul către altul: “Dacă s-a împlinit această prezicere a Mântuitorului
cu privire la persecuţie, atunci, cu atât mai mult, se va împlini şi
prezicerea Lui în legătură cu triumful creştinismului pe pământ şi
promisiunea pe care ne-a făcut-o atunci când a zis că cei credincioşi
şi, cu atât mai mult martirii, vor moşteni gloria cerească.” 12
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus zicând: “V-am spus
aceste lucruri pentru ca, atunci când le va veni ceasul să se
împlinească, să vă aduceţi aminte că vi le-am spus…" (v.1)
Este adevărat că, chiar şi printre eroii Bisericii Primare erau
unii a căror credinţă nu era destul de mare ca să poată rezista la
persecuţie. Pliniu, guvernatorul Bitiniei a scris împăratului Traian care
a domnit între anii 98-117 o scrisoare cu urmatorul conţinut: "Unii au
încetat să mai fie creştini încă în urmă cu 20 de ani." Acesta era
motivul pentru care Apostolul Ioan a fost inspirat să-i treacă pe fricoşi
şi pe necredincioşi primii pe lista celor ce vor fi aruncaţi în iazul cu
foc. El a scris: “Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, urâcioşi,
ucigaşi, desfrânaţi, vrăjitori, închinători la idoli şi toţi mincinoşii,
partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea
a doua." (21:8) 13
În al doilea rând, în acest text,
II. DOMNUL ISUS I-A ÎNŞTIINŢAT PE APOSTOLI ŞI
PE CREŞTINII PROVENIŢI DINTRE EVREI CĂ
VOR FI EXCOMUNICAŢI DIN SINAGOGI
Mântuitorul a zis apostolilor: "Au să vă dea afară din
sinagogi..." (v.2)
Apostolii şi toţi creştinii proveniţi dintre evrei cunoşteau bine
decretul Marelui Sanhedrin la care s-a referit Evanghelistul Ioan în
9:22, atunci când a scris despre vindecarea orbului din naştere şi
ameninţarea acestuia cu excomunicarea din sinagogă: "… Iudeii
hotărâseră acum că, dacă va mărturisi cineva că Isus este Cristosul
să fie dat afară din sinagogă." şi în 12:42 unde, de asemenea a scris:
“Totuşi, chiar dintre conducători, mulţi au crezut în El, dar de frica
fariseilor nu-L mărturiseau pe faţă, ca să nu fie daţi afară din
sinagogă." Dar, apostolii care au mai rămas în viaţă, cât şi toţi
creştinii proveniţi dintre evrei au văzut la sfârşitul secolului întâi, când
Apostolul Ioan a scris Evanghelia în jurul anului 98, cum s-a împlinit
această prezicere cu cea mai mare exactitate cu privire la
excomunicarea lor din sinagogi, pe care a făcut-o Domnul Isus în anul
30, respectiv în urmă cu 68 de ani 14.
După distrugerea Ierusalimului din anul 70, Marele Sanhedrin
s-a reconstituit din nou cu aprobarea Romei. Un sinedrist cărturar, cu
numele Samuel a compus una dintre cele 18 fericiri, numite şi 18
binecuvântări, cu scopul de-a face imposibilă frecventarea creştinilor
evrei la închinare în sinagogi. Conciliul de la Jamnia din anul 85 a
introdus în liturghie această fericire care se numea Birkath ha-Minim.
Aceasta era o sintagmă din conţinutul uneia dintre cele 18
binecuvântări care trebuiau recitate de trei ori pe zi. În versiunea
Geniza, găsită în Cairo din Egipt, scrie: "Fie ca toţi nazarinenii
(creştinii) şi minimii (ereticii) să piară într-o clipă, să fie şterşi din
cartea vieţii şi să nu fie scrişi împreună cu cei neprihăniţi." La acest
conciliu s-a hotărât ca toţi creştinii să fie excomunicaţi din sinagogi 15.
Jamnia în care Marele Sanhedrin a ţinut un conciliu împotriva creştinilor.

Compunerea acestei cântări de cărturarul Samuel nu era o
binecuvântare, ci o blestemare a creştinilor. Includerea ei în liturghia
sinagogilor de către conciliul de la Jamnia era un nou val de
persecuţie împotriva creştinilor, declanşat din partea evreilor chiar şi
după căderea Ierusalimului, aşa cum am văzut şi când am tratat
studiile intitulate Evanghelia după Matei (VoI.I,Stud.4) şi Intervenţia
Mântuitorului. (Vol.VI, Stud.3)
Excomunicarea creştinilor evrei din sinagogă, pe care ei o
considerau că era Casa lui Dumnezeu, era pentru cei mai mulţi dintre
ei un lucru deosebit de grav, chiar cea mai mare nenorocire care li s-
a putut întâmpla vreodată. Ei, prin excomunicare nu îşi pierdeau
numai dreptul de-a se mai închina în Casa lui Dumnezeu, dar îşi
pierdeau şi toţi prietenii şi semenii, pentru că toţi trebuiau să le
întoarcă spatele şi să-i izoleze, ca ei să rămână singuri şi să nu mai
aibă nici măcar cu cine vorbi. Joan de Arc a zis odată într-un moment
critic: “Este mai bine să fii singur cu Dumnezeu decât înconjurat de
oameni şi de prieteni.” Creştinii evrei, pentru că au devenit prietenii
lui Cristos şi au intrat în societatea Lui, au trebuit să fie urâţi şi
persecutaţi de toţi semenii lor care nu-I aparţineau lui Dumnezeu şi
chiar despărțiți şi de locaşurile lor sacre16.
Comentatorul Alexander Bruce, cât şi alţi observatori au
caracterizat iudaismul din primele secole că era mai anticreştin, chiar
şi decât Imperiul Roman şi orice religie păgână de atunci. Acesta era
motivul pentru care el, nu numai că îi persecuta pe creştini, dar
instiga chiar şi autorităţile romane împotriva lor. Lucrul acesta se
vede clar şi în Cartea Faptele Apostolilor 17.
Şi, în al treilea rând, în acest text
III. MÂNTUITORUL ŞI-A ÎNŞTIINŢAT URMAŞII CĂ
MULȚI DINTRE EI VOR FI UCIŞI CA FIIND CEI
MAI PERICULOŞI ERETICI
Domnul Isus a zis apostolilor: "... Ba încă va veni vremea când
oricine vă va ucide să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu. (3) Şi
se vor purta astfel cu voi, pentru că nu L-au cunoscut nici pe Tatăl,
nici pe Mine." ( v.2-3 )
Lumea păgână, mai degrabă îi dispreţuia pe creştini decât să-i
urască şi, cu atât mai puţin să-i persecute. Grecii numai râdeau de ei,
iar romanii, îi tratau cu aroganţă şi indiferenţă şi, în cel mai rău caz,
intrau cu ei în opoziţii moderate; pe când evreii, îi urau de moarte, le
erau foarte ostili şi le vărsau sângele cu mare sete şi fără milă. Acesta
era unul dintre motivele pentru care Domnul Isus a zis evreilor la
Sărbătoarea Corturilor, când au vrut să-L omoare cu pietre: “Voi aveţi
de tată pe Diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la
început a fost ucigaş şi nu stă în adevăr..." (Ioan 8:44) 18 Ce struguri
ciudaţi au crescut în viţa cea nobilă a lui Israel pe care a plantat-o
Dumnezeu! Ţara cea Sfântă a lui Dumnezeu s-a transformat într-o
sinagogă a lui Satan. (Apoc.2:9) Ea a ajuns să urască de moarte
Biserica Fiului Său, s-o persecute în modul cel mai crud şi să atragă
asupra ei blestemul lumii întregi 19.
Cuvântul pe care l-a întrebuinţat Domnul Isus pentru slujbă
atunci când a zis: “... Ba încă v-a veni vremea când oricine vă va
ucide să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu," Evanghelistul Ioan
l-a redat în textul grecesc prin cel de latreia, care era un termen
consacrat pentru slujirea lui Dumnezeu la altar de către un preot 20.
Una dintre tragediile unei religii este atunci când ea,
persecutând pe alţii pe care îi consideră eretici, crede că îi slujeşte lui
Dumnezeu 21. Conform legii evreieşti orice evreu zelos putea să ucidă
oameni idolatrii şi eretici fără milă şi fără nici o răspundere înaintea
lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. În Talmud scrie că oricine varsă
sângele unui om idolatru sau unui eretic, aduce slujbă lui Dumnezeu.
Acesta era motivul pentru care nu numai zeloţii, dar şi mulţi alţi evrei
zeloşi credeau că crimele pe care le făceau, erau acceptate de
Dumnezeu ca nişte jertfe plăcute. Sinagogile îi apreciau şi îi lăudau
mult pe aceşti criminali religioşi 22.
Evreii urau cel mai mult credinţa creştină, de aceea voiau s-o
şteargă de pe pământ prin martiraje. Ei credeau că lucrul acesta era
plăcut lui Dumnezeu şi că era chiar una dintre cele mai mari slujbe cu
care Îl puteau onora. Raţionamentul evreilor era următorul: ei pe baza
concepţiilor lor pe care le susţineau cu tărie, ziceau: "Noi am învăţat
chiar din frageda copilărie că există un singur Dumnezeu adevărat şi
că noi trebuie să ne închinăm numai Lui. Atunci, de ce aceşti urmaşi
ai lui Isus Nazarineanul pretind că şi El este Dumnezeu? Aceasta este
o blasfemie, de aceea, potrivit legii noastre, noi trebuie să-i ucidem.”
23
Şi Saul din Tars era unul dintre aceşti mari prigonitori. El, în
râvna lui pentru lege credea că, persecutând Biserica lui Cristos,
slujea lui Dumnezeu. (Fapte 26:9-11;Filipeni 3:6) Numai că,
întâlnindu-se cu Cristos cel înviat, a fost transformat radical: dintr-un
vrăjmaş înverşunat al Evangheliei lui Cristos, într-un vestitor zelos al
ei şi, dintr-un prigonitor, într-un persecutat. El personal a declarat
înaintea lui Agripa, atunci când evreii l-au dus la acest rege ca să fie
judecat şi condamnat la moarte, spunând: “Şi eu, ce-i drept, credeam
că trebuie să fac multe Iucruri împotriva Numelui lui Isus din
Nazaret, (10) şi aşa am şi făcut în Ierusalim. Am aruncat în
închisoare mulţi sfinţi, căci am primit autoritatea aceasta de la
preoţii cei mai de seamă şi, când erau condamnaţi la moarte, îmi
dădeam şi eu votul împotriva lor. (11) I-am pedepsit adesea în toate
sinagogile şi îmi dădeam toată silinţa ca să-i fac să spună blasfemii.
În pornirea mea nebună împotriva lor, îi persecutam până şi în
cetăţile străine (12) În acest scop, m-am dus la Damasc, cu autoritate
şi învoire de la preoţii cei mai de seamă.” (Fapte 26:9-12)
De acest păcat grav: de-a persecuta în Numele lui Dumnezeu,
credincioşii de alte confesiuni în ideea că sunt eretici, s-a făcut
vinovat nu numai iudaismul, dar chiar şi unele culte creştine, lucru
care este cu mult mai tragic. Torturile şi schingiuirile inchiziţiei din
Spania au adus multă repulsie în sufletele oamenilar. Din anul 1481,
de la înfiinţarea inchiziţiei şi până în anul 1808 când ea a încetat, au
fost executaţi prin ardere pe rug şi alte metode crude 34.358 de
creştini. Catolicii spanioli care practicau inchiziţia erau siguri că ei
făceau o slujbă lui Dumnezeu prin torturarea şi executarea
ereticilor care nu voiau să le accepte concepţiile, despre care ei
credeau cu tărie că erau singura cale a lui Dumnezeu.
Catolicii spanioli credeau că, exercitând inchiziţia nu făceau
altceva, decât îi scăpau pe eretici de iad 24. Orice confesiune creştină
care Îl limitează pe Dumnezeu şi calea Lui, numai la ideile ei este
greşită. Ea nu-L cunoaşte pe Fiul lui Dumnezeu şi, cu atât mai puţin
pe Dumnezeu-Tatăl, de aceea crede că numai ea Îi aparţine Celui
Preaînalt şi ignoră alţi creştini din alte confesiuni.
Domnul Isus îi demască în acest text pe religioşii falşi, atât din
iudaism cât şi din alte confesiuni creştine, explicând că ei îi urăsc şi îi
persecută pe cei ce nu le acceptă ideile, pentru că nu-L cunosc nici pe
El şi, cu atât mai puţin pe Dumnezeu. Evanghelistul Ioan L-a citat pe
Domnul Isus spunând apostolilor: “…Ba încă va veni vremea când
oricine vă va ucide să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu. (3) Şi
se vor purta astfel cu voi, pentru că nu L-au cunoscut nici pe Tatăl,
nici pe Mine." (v.2-3) Evreii din timpul Domnului Isus, ca de altfel
aproape din toate timpurile, aveau un dumnezeu propriu despre care
credeau că îl cunoşteau şi că deţineau adevărul întreg despre el.
Acesta era motivul pentru care ei considerau că aveau datoria să-i
apere onoarea de oamenii idolatri şi eretici, urându-i, persecutându-i
şi chiar ucigându-i. Numai că, Mântuitorul ne-a spus un lucru
extraordinar de mare despre evreii religioşi, că ei nici nu-L cunoşteau
măcar pe Dumnezeul Cel adevărat, dar să-L mai aibă, pentru că
Dumnezeul Cel adevărat ni S-a revelat numai în Persoana
Singurului Său Fiu, pe care ei nu voiau nici măcar să-L cunoască
şi, cu atât mai puţin să-L accepte. (Ioan 1:10-11) 25
Ultima parte din versetul 4 a dat comentatorilor şi exegeţilor
mult de lucru. Cităm acest verset întreg: "V-am spus aceste lucruri
pentru ca, atunci când le va veni ceasul să se împlinească, să vă
aduceţi aminte că vi le-am spus. Nu vi le-am spus de la început,
pentru că eram cu voi." Subiectul sau ideea centrală a acestui verset
este sintagma “aceste lucruri” şi că această sintagmă "aceste lucruri"
înseamnă persecuţia despre care Domnul Isus a vorbit apostolilor
începând din 15:18 -16:4 26. Dificultatea constă în faptul că Domnul
Isus a zis: "Nu v-am spus (aceste lucruri, respectiv despre persecuţie)
de la început, pentru că eram cu voi."
Cuvintele "de la început" înseamnă de când Domnul Isus Şi-a
ales ucenicii şi îi avea cu El. Pe când, în realitate Mântuitorul a vorbit
despre persecuţie în Predica de pe munte în Matei 5:10-12 şi în Matei
10:16-39. Vrăjmaşii lui Cristos şi criticii răutăcioşi ai Evangheliei Lui
au spus că El S-a contrazis aici în mod sigur.
Comentatorul Alexander Bruce, ne spune că s-au dat în legătură
cu această problemă trei explicaţii:
a) Prima explicaţie este că, Evanghelistuil Matei atunci când a
redat subiectul Domnului Isus cu privire la persecuţie în capitolele 5 şi
10 nu l-a trecut în mod cronologic, ci l-a inclus în nişte tematici mari,
de aceea el este în discordanţă cu Evanghelia lui Ioan 27.
b) A doua explicaţie, ne spune Alexander Bruce a dat-o
comentatorul C.E. Luthardt care a zis că, deosebirea dintre cele două
preziceri cu privire la persecuţie: de la începutul şi până la sfârşitul
lucrării Mântuitorului, constă în neclaritatea primei preziceri. Fiul lui
Dumnezeu le-a vorbit apostolilor despre persecuţie la începutul şi în
timpul misiunii Lui în general şi foarte vag. Iar acum, la sfârşitul
misiunii Lui, explicând-o clar şi apostolii, înţelegându-L bine, i-a
impresionat foarte puternic 28.
c ) Şi a treia explicaţie au dat-o comentatorii R. Stier, A.B.
Bruce şi W. Hendriksen. Toţi aceştia spun că sintagma “aceste
lucruri” se referă, nu atât de mult la “persecuţie”, în sensul strict al
cuvântului, cât la originea sau la rădăcina ei ascunsă care a cauzat-o şi
că această origine nu era alta decât, uciderea urmaşilor lui Cristos ca
act de închinare sau jertfă plăcută adusă lui Dumnezeu, despre care
El nu le-a spus niciodată până acum 29.
Erau cel puţin patru motive pentru care Domnul Isus n-a zis
ucenicilor de la început că evreii îi vor urî şi îi vor persecuta în
Numele lui Dumnezeu, aducându-I o jertfă plăcută: a) fiindcă nu era
necesar; b) fiindcă El era cu ei; c) fiindcă atacurile mari erau
îndreptate împotriva Lui; d) şi pentru că atunci când atacul se
răsfrângea şi asupra lor, El, fiindu-le protector, îi apăra şi atrăgea
toate atacurile asupra Lui. El a făcut lucrul acesta şi atunci când, fiind
arestat în grădina Gheţimani a zis: “…Dacă Mă căutaţi pe Mine,
lăsaţi-i pe aceştia să se ducă." (Ioan 18:8) Iar, după crucificarea,
învierea şi înălţarea Lui la cer, Marele Sanhedrin urma să-i urmărească
şi să-i persecute pe ei. Cartea Faptele Apostolilor ne arată cum această
înștiințare din 15:18-16:4 s-a împlinit în toate detaliile ei 30.

3. Op. cit. p. 222 – 223.
4. Lindars, B., The Persecution of Christians in John 15:8-
16:4, p. 48 – 69;
5. Op. cit. p. 221.
8. Op. cit. p. 320;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 312, 320.
11. Op. cit.
15. Schechter, S., Geniza Specimens, p. 657;
Carson, D.A., Moo, D.J., Morris, L., An Introduction to
the New Testament, p. 77 – 78;
Carrol, K.L., The Fourth Gospel and the Exclusion of
Christians from Synagogue, p.
19 – 32;
19. Op. cit.
21. Op. cit. p. 222.
22. Phinehas’ Commentary on Numbers 25.13 Talmudic
Tractate on the Sanhedrin and
Criminal Jurisprudence, 81b;
The Midrash (or Commentary) Bemidhar Rabba, on
Numbers 21.4;
23. Op. cit. p. 321.
26. Op. cit. p. 322.
28. Op. cit.
29. Op. cit.;
30. Op. cit.;
17. LUCRAREA DUHULUI SFÂNT
Ioan 16 : 5 - 11
5 Acum Mă duc la Cel care M-a trimis; şi nimeni din voi nu Mă

întreabă: "Unde Te duci?"
6 Dar, pentru că v-am spus aceste lucruri, întristarea v-a
umplut inima.
7 Totuşi, vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc: căci,
dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă
duc, vi-L voi trimite.
8 Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte
păcatul, dreptatea şi judecata.
9 În ce priveşte păcatul: fiindcă ei nu cred în Mine;
10 în ce priveşte dreptatea: fiindcă Mă duc la Tatăl şi nu Mă
veţi mai vedea;
11 şi în ce priveşte judecata: fiindcă stăpânitorul lumii acesteia
este judecat.
Am văzut că ultimul text în care Domnul Isus vorbea

apostolilor despre uciderea lor şi a altor credincioşi de către poporul
evreu, pe care acest popor o considera ca o slujbă adusă lui
Dumnezeu, are o mare legătură cu alte texte care îl precedă şi în care
Mântuitorul îi înştiinţează pe apostoli că urmau să fie urâţi şi
persecutaşi de lume. Acum, de asemenea vom vedea că textul anterior,
care este un text introductiv al capitoiului 16 are o mare legătură şi cu
textul pe care l-am citat. Numai, ştiind aceste lucruri şi, ţinând cont de
ele, putem interpreta corect acest text pe care îl studiem.
Acest text intitulat Lucrarea Duhului Sfânt, ne arată cinci
lucruri: tăcerea apostolilor, trimiterea Duhului Sfânt, vinovăţia lumii,
dreptatea lui Dumnezeu şi judecata lui Dumnezeu.
I. TĂCEREA APOSTOLILOR
Domnul Isus a zis apostolilor tot în Camera de Sus: “Acum Mă
duc la Cel care M-a trimis; şi nimeni din voi nu Mă întreabă: «Unde
Te duci?» (6) Dar, pentru că v-am spus aceste lucruri, întristarea v-a
umplut inima.” (v.5-6)
Comentatorul H. Olshausen a spus că din textul citat reiese că,
după ce Domnul Isus a zis în textul precedent apostolilor: “Au să vă
dea afară din sinagogi; ba încă v-a veni vremea când oricine, vă va
ucide să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu" (16:2) şi a încheiat
cu cuvintele: "... Nu vi le-am spus de la început, pentru că eram cu
voi," a făcut o pauză în care s-a creat o mare tăcere 1.
Mântuitorul, vrând să pună capăt acestei tăceri a zis: “Acum Mă
duc la Cel care M-a trimis; şi nimeni din voi nu Mă întreabă: «Unde
Te duci?» (6) Dar, pentru că v-am spus aceste lucruri, întristarea v-a
umplut inima.” Cuvintele Domnului Isus: "Nimeni din voi nu Mă
întreabă: «Unde Te duci?»“ nu sunt în contradicţie cu întrebarea
Apostolului Petru pe care I-a pus-o Domnului Isus în urmă cu o oră
sau două tot în Camera de Sus: "Doamne, unde Te duci?” (Ioan
13:36) şi nici cu cuvintele Apostolului Toma când I-a zis în urmă doar
cu câteva zeci de minute: “Doamne, nu ştim unde Te duci," (Ioan
14:5) pentru că atunci când Mântuitorul a pus apostolilor această
întrebare, a avut în vedere tăcerea şi întristarea lor 2.
Domnul Isus a zis apostolilor că El va pleca din mijlocul lor şi
că ei în urma plecării Lui, vor fi urâţi şi persecutaţi de lume şi că
evreii chiar îi vor ucide şi, ucigându-i, vor crede că prin aceste crime
vor aduce lui Dumnezeu o slujbă plăcută. La toate acestea, apostolii
au rămas foarte întristaţi şi dezamăgiţi. Mântuitorul când a zis
apostolilor: “Acum Mă duc la Cel care M-a trimis; şi nimeni din voi
nu Mă întreabă: «Unde Te duci?»” i-a dojenit cu blândeţe pentru
tăcerea lor, spunându-le cu alte cuvinte: "Acum aveţi ocazia şi este
momentul să-Mi puneţi întrebări cu privire la plecarea Mea la Tatăl
şi ce înseamnă plecarea aceasta pentru Mine şi pentru voi. Dar, iată
că întristarea, umplându-vă inima, v-a descurajat în aşa fel, încât voi
care altă dată eraţi plini de întrebări şi eraţi curioşi să ştiţi unde Mă
duc, acum n-aveţi să-Mi puneţi nici o întrebare. Aş fi mulţumit să Mă
întrebaţi din nou, indiferent ce, numai să Mă întrebaţi ceva. Chiar şi
întrebările cele mai copilăreşti ar fi acum mai bune, decât această
tăcere grea şi chinuitoare a disperării." 3 Domnul Isus ştia că numai
promisiunea moştenirii Casei Tatălui din cer şi continuarea relaţiei
Lui cu apostolii din cer prin Duhul Sfânt, puteau să le alunge din
inimă orice tulburare şi întristare, de aceea le-a făcut în capitolele 14
şi 15 aceste două promisiuni mari. Apoi, Mântuitorul ştia că apostolii,
nedând suficientă atenţie acestor promisiuni, nu numai că nu le-au
înţeles, dar au şi continuat să rămână în cea mai mare întristare şi
disperare 4. Şi, în cele din urmă, Fiul lui Dumnezeu cunoştea şi
întrebarea tainică pe care o aveau în suflet şi care îi chinuia mult, dar
pe care n-ar fi îndrăznit să I-o pună niciodată. Această întrebare era:
"Doamne, de ce nu rămâi cu noi? Plecarea Ta pentru noi este cea mai
mare nenorocire. De când ne-ai spus că vei pleca la Tatăl şi că în
urma plecării Tale vom fi urâţi şi persecutaţi de lume şi, în special de
evrei, nu mai avem linişte.” 5 Această întrebare din sufletul
apostolilor, pe care numai Domnul Isus o înțelegea, L-a făcut să le
vorbească din nou despre trimiterea Duhului Sfânt în modul cel mai
explicit, apoi despre vinovăţia lumii şi dreptatea lui Dumnezeu şi, în
cele din urmă, despre judecata lui Dumnezeu.
În al doilea rând, textul citat ne arată
II. TRIMITEREA DUHULUI SFÂNT
Versetul 7 în care Domnul Isus a zis apostolilor: "Totuşi, vă
spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu,
Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite,”
(v.7) nu este altceva decât răspunsul Mântuitorului, pe care l-a dat la
întrebarea tainică a sufletului apostolilor, aşa cum am văzut mai
înainte în acest studiu.
Sunt multe motive pentru care plecarea Domnului Isus la Tatăl
ne este mai folositoare decât, dacă ar fi rămas cu noi şi încontinuare pe
pământ în trup. Vom lua numai 6 din ele:
a) Primul motiv este că, Domnul Isus S-a întors la Tatăl pe
ruta Crucii. Este adevărat că, Domnul Isus n-a explicat de ce Duhul
Sfânt n-a putut veni până când El S-a întors de pe pământ la Tatăl.
Dar, răspunsul ni l-a dat Duhul Sfânt în decursul celor două milenii.
Numai după ce Dumnezeu-Fiul Şi-a terminat lucrarea pe pământ şi S-
a întors la Tatăl pe ruta Crucii, plătind preţul răscumpărării
neamului omenesc, Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul ni L-au trimis
pe Dumnezeu-Duhul Sfânt, pentru a mărturisi în sufletul fiecărui
muritor această jertfă de răscumpărare a Mântuitorului 6.
b) Al doilea motiv constă în faptul că, venirea Duhului Sfânt
este o compensare mai mare, decât pierderea prezenţei vizibile a
Mântuitorului şi înseamnă în planul lui Dumnezeu un mare triumf
şi, nicidecum tragedie 7.
c) Al treilea motiv este că, Domnul Isus creează prin Duhul
Sfânt o relaţie cu urmaşii Săi cu mult mai strânsă şi mai reală, decât
o avea cu ei atunci când era în trup. Apostolii Îl simţeau pe Domnul
Isus mai aproape după ce S-a dus la Tatăl, decât atunci când era cu ei
în trup 8.
d) Al patrulea motiv este că, Duhul Sfânt urma să fie foarte
folositor apostolilor şi tuturor credincioşilor în lucrare. Duhul Sfânt
dă predicii putere şi atinge inimile şi minţile ascultătorilor. El îi
ajută pe ascultători să înţeleagă mesajul şi să-L accepte pe Cristos ca
Domn şi Mântuitor 9.
e) Al cincilea motiv este că, Mântuitorul cât era pe pământ,
fiind limitat în timp şi în spaţiu, nu putea să fie pretutindeni şi să
atingă mintea şi inima fiecărui om. Iar, după ce a înviat şi S-a dus la
Tatăl şi, apoi urma să Se întoarcă la noi prin Duhul Sfânt, ne mai
având nici o limitare, ne-a promis spunând: "…Şi iată Eu sunt cu voi
în toate zilele, până la sfârşitul veacului." (Matei 28:20)10
f) Şi al şaselea motiv care, fiind cel mai mare este că, Fiul lui
Dumnezeu, prin întoarcerea la Tatăl pe ruta Crucii, ne-a deschis
calea spre prezenţa Tatălui din cer şi spre Casa Sa Eternă 11.
În al treilea rând, textul citat ne arată
III. VINOVĂŢIA LUMII
Domnul Isus a zis apostoliior: "Şi când va veni El (Duhul
Sfânt), va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, dreptatea şi
judecata." (v.8)
În acest text avem cea mai mare dare de seamă în legătură cu
lucrarea Duhului Sfânt. Evanghelistul Ioan când ne-a redat învăţătura
Mântuitorului despre Duhul Sfânt, a întrebuinţat două cuvinte
greceşti: paraklētos, prin care ne-a arătat persoana Duhului Sfânt cine
este El şi, elegchein, prin care ne-a indicat lucrarea Duhului Sfânt.
Nici unul dintre aceste două cuvinte nu se pot traduce în limba
română, ne având echivalent în multe limbi.
Comentatorii C. Barrett şi W. Barclay, ne spun că grecii
foloseau cuvântul paraklētos în următoarele patru cazuri: primul, când
un demnitar de la o curte regală intervenea pentru cineva; al doilea,
când un magistrat de la o curte juridică căuta să ajute pe cineva să nu
intre pe rol pentru vina lui; al treilea, când un avocat apăra cauza
cuiva; şi al patrulea caz era, atunci când un anumit expert sfătuia pe
cineva cum să iasă dintr-o încurcătură 12. Paracletul cunoștea
întotdeauna bine situaţia celui vinovat şi era omul care căuta să-l
ajute, aşa cum am văzut şi când am tratat studiile intitulate Simbolul
botezului (VoI.II,Stud.5) şi Promisiunea Mântuitorului. ( Vol.VIII,
Stud.10)
Acum, dacă punem însemnătatea acestui cuvânt alături de
învăţătura Noului Testament cu privire la Duhul Sfânt, ne apare clar
faptul că Duhul Sfânt ne cunoaşte păcatele şi că El, spre deosebire de
toţi paracleții umani, cunoaşte tot adevărul despre noi, nu pentru că
noi I-l spunem, ci fiindcă El este singurul care poate să pătrundă în
toate gândurile minţii noastre şi în toate dorinţele inimii noastre.
Iar, verbul elegchō, din care s-a tradus românescul “a dovedi”:
"El va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, dreptatea şi
judecata," ne spun comentatorii C. Barrett, W. Barclay, A. Edersheim
şi R.C. Trench, se întrebuinţa pentru un interogatoriu contradictoriu
dintre procuror şi avocat sau, dintre procuror şi inculpat, până când
acesta din urmă îşi vedea şi recunoştea vina. Acest cuvânt avea două
semnificaţii: una de "mustrare" sau "condamnare” pentru răul pe care
inculpatul l-a făcut şi alta de "convingere'', ca acesta să-şi vadă şi să-
şi recunoască vina 13.
Astfel, Fiul lui Dumnezeu ne-a spus că Duhul Sfânt care ne
cunoaşte toate faptele, gândurile şi intenţiile, urma să facă în
conştiinţa fiecărui pământean un interogatoriu contradictoriu, până
când noi, cu toţii, trebuie să ne vedem şi să ne recunoaştem păcatele.
Prin predicarea Evangheliei, Duhul Sfânt ne dezvăluie păcatul, ne
trezeşte simţul vinei şi ne cheamă la credinţă şi la pocăinţă. La
această lucrare a Duhului Sfânt unii, capitulând, se întorc la
Dumnezeu, iar alţii, împietrindu-se, atrag singuri pedeapsa lui
Dumnezeu asupra lor şi îşi pecetluiesc destinul veşnic 14.
Comentatorul A. Edersheim ne spune că Domnul Isus, mai întâi
a scos în evidenţă trei etape sau dispensaţii mari din istoria vieţii Lui:
dispensaţia umanităţii Sale de pe pământ; dispensaţia domniei Sale
din cer în calitate de Mântuitor, după întoarcerea Lui la Tatăl; şi
dispensaţia domniei Sale după judecata finală şi, apoi a legat
vinovăţia lumii de toate aceste trei dispensaţii. Aceste trei teme mari:
vinovăţia lumii, dreptatea lui Dumnezeu şi judecata lui Dumnezeu,
care se includ în mărturisirea pe care o face Duhul Sfânt, apostolii şi
toți urmaşii lui Cristos au de-a face cu cele trei dispensații pe care le-
am amintit 15.
Domnul Isus, referindu-Se la prima Sa etapă: slujirea Lui pe
pământ, vizavi de vinovăţia lumii, a zis: "În ce priveşte păcatul:
fiindcă ei nu cred în Mine." Evreii care L-au răstignit pe Fiul lui
Dumnezeu reprezentau, în ura, răutatea şi cruzimea lor lumea întreagă.
Când evreii L-au răstignit pe Domnul Isus nu ştiau că s-au făcut
vinovaţi de cel mai grav păcat, ci credeau că au adus lui Dumnezeu o
slujbă plăcută. Însă Dumnezeu, dimpotrivă vedea altfel lucrurile.
După respingerea Domnului Isus de către evrei şi condamnarea Lui
la cea mai crudă moarte, Tatăl a urat Fiului Său bun venit Acasă de
pe ruta cea grea a Crucii şi L-a răsplătit pentru moartea Sa de
Cruce cu cea mai mare glorie, care este Coroana de Împarat Etern.
(Filipeni 2:9-11)16
Când Duhul Sfânt S-a coborât la Rusalii şi apostolii au început
să predice despre răstignirea Domnului Isus, mulţi evrei au fost
străpunși în inimă și, trezindu-li-se conştiinţa şi simţul vinei, au
recunoscut că s-au făcut vinovaţi de cea mai mare crimă din istoria
lumii, de aceea un mare număr dintre ei, respectiv aproape trei mii de
suflete, au strigat: "Fraţilor, ce să facem?” (Fapte 2:37) 17
Vina cea mai mare a lumii constă în păcatul necredinţei ei.
Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ în calitate de Mântuitor, în
vederea ispăşirii păcatelor neamului omenesc. Dar, evreii care
reprezentau lumea, deşi I-au văzut toate semnele şi minunile, totuşi L-
au condamnat la cea mai violentă moarte. Domnul Isus când a zis în
acest verset: "În ce priveşte păcatul: fiindcă ei nu cred în Mine", a
scos în evidenţă că necredinţa lumii în El, singurul ei Mântuitor este
un păcat suprem, care este mai mare chiar şi decât păcatul răstignirii
Lui de care ea s-a făcut vinovată 18.
În al patrulea rând, textul citat ne arată
IV. DREPTATEA LUI DUMNEZEU
Domnul Isus, după ce a scos în evidenţă a doua etapă sau
dispensaţie din istoria vieţii Lui: domnia Sa din cer în calitate de
Mântuitor în urma faptului că S-a înălţat la cer, a legat tema cea mare
a vinei lumii care constă în păcatul necredinţei ei de dreptatea lui
Dumnezeu. Această dreptate, Tatăl a arătat-o prin învierea,
înălţarea la cer şi domnia Fiului Său la dreapta Lui în calitate de
Mântuitor. Domnul Isus a zis: "În ce priveşte dreptatea: fiindcă Mă
duc la Tatăl şi nu Mă veţi mai vedea". (v.10)
Domnul Isus era Mesia cel adevărat, trimisul autentic al lui
Dumnezeu. El, deşi era drept şi lucrările Lui erau adevărate, totuşi
evreii L-au considerat că era fals, că făcea minuni cu ajutorul lui
Beelzebul, prinţul demonilor şi că ducea Israelul în rătăcire. Acesta a
fost motivul pentru care mai marii poporului evreu, învinuindu-L că
era un eretic periculos şi vrăjmaşul lui Dumnezeu, L-au condamnat la
moarte. Dar, în ce priveşte vinovăţia lumii şi nevinovăţia Domnului
Isus, Dumnezeu a avut de spus ultimul cuvânt şi nu evreii. El L-a
înviat pe Domnul Isus, L-a chemat Acasă prin înălţare vizibilă la cer,
I-a oferit Tronul măririi Sale ca să conducă lumea în calitate de
Mântuitor şi L-a trimis pe Duhul Sfânt ca să mărturisească pe
pământ că Cristos este adevăratul şi singurul Mântuitor.
Pe Domnul Isus, lumea L-a stigmatizat cu fierul roşu al
nedreptăţii, dar Tatăl I-a aplicat prin înviere şi înălţare la cer, nu
numai sigiliul aprobării Sale asupra vieţii şi învăţăturii Lui, ci şi
sigiliul dreptăţii divine. Învierea Domnului Isus şi întoarcerea Lui la
Tatăl, erau cea mai mare demonstrare a condamnării Lui nedrepte
din partea lumii, a nevinovăţiei Lui şi a dreptăţii Tatălui. Mântuitorul
a văzut anticipat toate aceste lucruri, de aceea S-a adresat lui
Dumnezeu în rugăciunea Lui de mijlocire din Ioan 17, numindu-L:
“Dreptule Tată!” (Ioan 17:25) 19
Şi acum, de unde vine această schimbare? Ce-i face pe oameni
să vadă că Isus din Nazaretul Galileii pe care evreii L-au răstignit
este Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii? Este un lucru uimitor,
că o mare parte a lumii îşi pune toată încrederea destinului ei veşnic
într-un evreu, pe care mai marii acestui popor L-au râstignit ca pe un
făcător de rele şi un eretic periculos. Cine îi convinge pe oameni,
timp de două mii de ani că acest evreu răstignit este Mântuitorul
lumii? Aceasta este lucrarea Duhului Sfânt, care Îl cunoaşte pe Fiul
lui Dumnezeu din Eternitate. El depune această mărturie în sufletul
fiecărui om că Isus pe care L-au răstignit evreii este Fiul lui
Dumnezeu şi Mântuitorul lumii 20.
Al doilea motiv din text, pentru care Duhul Sfânt dovedeşte
lumea foarte vinovată este că Domnul Isus, deşi este Mântuitorul ei
care Şi-a dat viaţa pentru ea, S-a înălţat la cer şi acolo domneşte în
calitate de Mântuitor; şi, cu toate că El împreună cu Tatăl, L-au
trimis pe Duhul Sfânt ca s-o convingă de acest adevăr divin, totuşi ea
persistă în necredinţă şi ignoră această dreptate a lui Dumnezeu: că
Domnul Isus este Mântuitorul ei. Adevărul acesta, Cel Preaînalt l-a
autentificat prin învierea şi înălţarea Domnului Isus la cer, şi prin
trimiterea Duhului Sfânt ca să adeverească această realitate în
sufletul fiecărui om şi să-l convingă de acest adevăr. Acesta este
motivul pentru care Domnul Isus a zis: "Când va veni Duhul Sfânt, va
dovedi lumea vinovată… în ce priveşte dreptatea: fiindcă Mă duc la
Tatăl, de aceea nu Mă va mai vedea."
Şi, în al cincilea rând, textul pe care îl studiem ne arată
V. JUDECATA LUI DUMNEZEU
Domnul Isus, după ce a scos în evidenţă şi a treia dispensaţie
din istoria vieţii Lui care este veşnică: domnia Sa eternă după
judecata de apoi, a legat tema cea mare a vinei lumii care constă în
păcatul necredinţei ei de judecata finală, zicând: “Şi în ce priveşte
judecata: fiindcă Stăpânitorul lumii acesteia este judecat. “ (v.11)
În spatele evreilor care n-au crezut în Domnul Isus și L-au
condamnat la moarte, era Diavolul, supranumit Stăpânitorul lumii
acesteia şi Vrăjmaşul suprem al Tatălui şi al Fiului. Mântuitorul l-a
numit pe Diavol de trei ori “Stăpânitorul lumii acesteia". Prima dată,
l-a numit în felul acesta marţi în Săptămâna Patimilor, atunci când
grecii Îl căutau pe Mântuitorul, dorind să-L vadă. Cu această ocazie,
Fiul lui Dumnezeu a zis mulţimilor adunate în curtea templului:
“Acum are loc judecata lumii acesteia, acum Stăpânitorul lumii
acesteia va fi aruncat afară." (Ioan 12:31) A doua oară, Domnul Isus
l-a numit pe Diavol "Stăpânitorul lumii acesteia'' în Camera de Sus
după ce instituise Cina Domnului și a spus apostolilor: "Nu voi mai
vorbi mult cu voi; căci vine Stăpânitorul lumii acesteia. El n-are
nimic în Mine.” (Ioan 14:30) Şi a treia oară, Domnul Isus l-a numit pe
Diavol "Stăpânitorul lumii acesteia" în versetul 11 din texul pe care îl
studiem acum, când a zis: “Şi în ce priveşte judecata: fiindcă
Stăpânitorul lumii acesteia este judecat.“ Mântuitorul, în preajma
răstignirii Sale a spus trei lucruri despre Stăpânitorul lumii acesteia.
Primul lucru este că Stăpânitorul lumii, cât şi lumea urmau să fie
judecaţi prin moartea, învierea şi înălţarea Sa la cer şi, prin
pogorârea Duhului Sfânt. Al doilea lucru este că, Stăpânitorul lumii
n-a găsit nici o vină în Domnul Isus pentru a-L putea condamna. Şi al
treilea lucru este că, Stăpânitorul lumii a fost "aruncat afară”, ceea
ce înseamnă că, pierzând lupta, a fost detronat. Din aceste trei
referinţe vedem că Domnul Isus ştia că în acele zile, Curtea Supremă
din cer urma să pronunţe sentinţa de condamnare împotriva lui
Satan, pentru că Diavolul, condamnându-L pe Domnul Isus la cruce,
fără să știe, s-a condamnat pe sine. Diavolul n-a bănuit că prin
Crucea lui Cristos, el va fi detronat și Fiul lui Dumnezeu va fi
încoronat. Domnul Isus, după ce S-a întors la cer prin moarte de
cruce şi înviere, S-a aşezat pe Tronul măririi la dreapta Tatălui. De
atunci Diavolul este înfrânt sau, în termenii Apocalipsei este legat. Şi,
tot de atunci, Duhul Sfânt ne convinge că noi avem de-a face cu un
vrăjmaş biruit care nu reuşeşte să-şi câştige aderenţi, decât cu
minciuni şi promisiuni false 21. În ziua judecăţii de apoi, această
sentinţă pe care i-a dat-o Curtea Supremă din cer Diavolului, va fi
cunoscută întregului Univers, după care Diavolul, aşa cum scrie în
Apocalipsa va fi aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde va fi
chinuit împreună cu toţi necredincioşii pentru veci de veci. (20:10).22
Şi al treilea motiv din text, pentru care Duhul Sfânt dovedeşte lumea
foarte vinovată este că Domnul Isus, deşi ne-a câştigat mântuirea cu
preţul vieţii, l-a înfrânt pe Diavol şi domneşte în cer în calitate de
Mântuitor; şi, cu toate că El, împreună cu Tatăl, L-a trimis pe Duhul
Sfânt ca să ne convingă că dacă persistăm în păcatul cel mare al
necredinţei, ne va prinde judecata de apoi, totuși lumea persistă în
necredință și ignoră judecata lui Dumnezeu. Oare cine ne covinge,
dacă nu Duhul Sfânt că ne stă înainte judecata de apoi, că va trebui
să ne înfăţişăm înaintea Judecătorului Suprem şi că ne va prinde
judecata finală, dacă nu credem în Domnul Isus şi nu-L acceptăm ca
Domn şi Mântuitor? 23
Duhul Sfânt, prin venirea Sa, a deschis o eră nouă pe pământ:
era Bisericii şi a predicării Evangheliei 24. Este interesant că, tot ce a
spus Mântuitorul în acest text despre lucrarea Duhului Sfânt şi cele
trei convingeri pe care Duhul Sfânt le creează în sufletele oamenilor,
le găsim în predica Apostolului Petru atunci când Duhul Sfânt S-a
coborât la Rusalii. Apostolul Petru i-a confruntat pe evrei, mai întâi cu
păcatul necredinţei care i-a dus la respingerea şi, chiar la răstignirea
lui Cristos. El a zis: "Pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după
sfatul hotârât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi
răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege." (Fapte 2:23)
Apoi, Apostolul Petru i-a confruntat pe evrei cu dreptatea lui Cristos,
spunând: “…Pe Isus din Nazaret, Om adeverit de Dumnezeu înaintea
voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere pe care le-
a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi.”
(Fapte 2:22) Şi, în cele din urmă, Apostolul Petru i-a confruntat pe
evrei şi cu judecata lui Dumnezeu, citând versetul întâi din Psalmul
lui David 110 "Domnul a zis Domnului meu: «Şezi la dreapta Mea,
până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale.»” (Fapte 2:34-
35) Efectul acestei predici a fost foarte mare. Doctorul Luca a scris în
continuare în Cartea Faptele Apostolilor: ”După ce au auzit aceste
cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă şi i-au zis lui Petru şi
celorlalţi apostoli: «Fraţilor, ce să facem?» (38) «Pocăiţi-vă,» le-a zis
Petru, «şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Cristos, spre
iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh.» (41)
Cei care au primit predica lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea la
numărul ucenicilor s-au adăugat aproape trei mii de suflete." (Fapte
2:37-38,41) 25
5. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 431 – 432.
7. Op. cit.;
9. Op. cit.;
Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 224;
12. Barrett, C., The Holy Spirit and the Gospel Tradition, p.
25 – 45;
13. Barrett, C., The Holy Spirit and the Gospel Tradition, p.
25 – 45;
Trench, R.C., Synonyms of the New Testament, p. 13 – 15.
18. Ellis, D.J., John, p. 1256.
22. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 319 – 320;
Ellis, D.J., John, p. 1256 - 1257.
18. PROBLEMA REVELAŢIEI
Ioan 16: 12 – 15
12 Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi

purta.
13 Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, vă va
călăuzi în tot adevărul: căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce
va fi auzit şi vă va revela lucrurile viitoare.
14 El Mă va glorifica, pentru că va lua din ce este al Meu şi vă
va revela.
15 Tot ce are Tatăl este al Meu; de aceea am zis că va lua din
ce este al Meu şi vă va revela.
În întreg Noul Testament nu există nici un pasaj, care să ne
vorbească atât de clar despre revelaţie ca acesta.
Acest text intitulat Problema revelației, ne arată două lucruri:
că revelaţia este un proces progresiv şi că Dumnezeu-Tatăl este sursa
ei.
Să luăm mai întâi faptul că
I. REVELAŢIA ESTE UN PROCES PROGRESIV
În timpul nopţii spre Vinerea Mare, după ce ucenicii se
certaseră cu ocazia spălării picioarelor înainte cu vreo patru ore, vrând
să ştie care dintre ei este mai mare şi, prin faptul că nu înţelegeau
ultimul discurs al Domnului Isus pe care îl ţinea în Camera de Sus
pentru că erau greoi la minte, Mântuitorul care ştia că peste câteva
minute va înceta să le mai vorbească, nu i-a mustrat, ci le-a spus cu
tandreţe: “Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi
purta.” (v.12) 1 O, câte lucruri nu avea Domnul Isus să le mai spună,
dar ei nu erau în stare să le înţeleagă!
Este interesant că, Domnul Isus Îl numeşte pe Duhul Sfânt
"Duhul adevărului". El a zis: “Când va veni Mângâietorul, Duhul
adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul…” (v.13) Aici ni se pare că
avem o contradicţie în acest text, cât şi în Ioan 14:26. Domnul Isus ne
învaţă în acest text că lucrarea cea mare a Duhului Sfânt este să aducă
oamenilor adevărul lui Dumnezeu 2. Pe când, în Ioan 14:6, tot
Mântuitorul atunci când a zis: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa," ne
învaţă că El, Fiul lui Dumnezeu era Revelatorul Tatălui, numindu-Se
chiar Adevărul întrupat, pentru că El ne-a adus revelaţia Tatălui pe
pământ.
Cum se explică această discordanţă aparentă? Este adevărat că,
Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ ca Revelatorul Tatălui, dar El
ne-a adus adevărul lui Dumnezeu numai la nivel embrionar, lăsând ca
după plecarea Lui, Duhul Sfânt să facă două lucrări: să lumineze
mintea oamenilor şi să dezvolte acest adevăr embrionar milenii
întregi.
Spre exemplu, Domnul Isus a luat în acest capitol pe care îl
studiem un singur adevăr din "tot adevărul”, care înseamnă întreaga
revelaţie a lui Dumnezeu şi anume, adevărul răscumpărării pe care ni
l-a dezvoltat cu ajutorul Duhului Sfânt dintr-un embrion într-un sistem
întreg de învăţătură, ca să putem înţelege că revelaţia lui Dumnezeu
este un proces progresiv 3.
Am văzut în studiul trecut că Duhul Sfânt n-a venit până când
Domnul Isus nu Şi-a dat viaţa, a înviat şi S-a înălţat la cer. Şi am mai
văzut că Fiul lui Dumnezeu numai după ce Şi-a terminat lucrarea pe
pământ şi S-a întors la Tatăl pe ruta Crucii, plătind preţul
răscumpărării neamului omenesc, Dumnezeu L-a trimis pe Duhul
Sfânt, mai întâi pentru a dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul,
dreptatea şi judecata şi, apoi pentru a mărturisi în sufletul fiecărui
muritor această jertfă a Mântuitorului. Iar, în acest text, Fiul lui
Dumnezeu ne-a arătat că după ce El urma să-Şi dea viaţa pe cruce ca
preţ de răscumpărare, să învieze şi să Se înalţe la Tatăl, Duhul
adevărului avea să aducă o mare schimbare în lume: să-i ajute pe
apostoli şi pe toţi credincioşii să înţeleagă adevărul lui Cristos pe
care urmau să-l mărturisească; şi pe cei necredincioşi să-i convingă
să-L accepte pe Domnul Isus ca Mântuitor 4. Numai după ce Fiul lui
Dumnezeu a murit pe cruce, a înviat şi S-a înalţat la dreapta Tatălui,
Duhul adevărului a luminat minţile oamenilor ca să înţeleagă că
Mântuitorul a binevoit să Se facă Om şi să sufere moarte de cruce
pentru ispăşirea păcatelor noastre, aşa cum a prezis Prorocul Isaia
înainte cu vreo 700 de ani când a zis: "Dar El era străpuns pentru
păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care
ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi."
(Is.53:5) Actul mântuirii şi al răscumpărării prin jertfa Fiului lui
Dumnezeu, avea nevoie de revelaţia Duhului Sfânt. Marea doctrină a
Crucii lui Cristos nu şi-ar fi atins niciodată scopul ei suprem, dacă
Duhul adevărului nu ne-ar fi luminat mintea ca s-o înţelegem
măcar în parte 5.
Erau multe lucruri pe care Domnul Isus nu putea să le spună
ucenicilor, fiindcă nu erau în stare să le înţeleagă. Orice învăţătură
trebuie să fie pe măsura acelora cărora li se predă, pentru a o putea
înţelege. Când învăţăm pe un copil algebra sau geometria, pornim cu
teoreme simple şi numai după aceea, continuăm treptat cu cele
avansate. În pedagogie, regula este ca profesorul să nu treacă la
probleme grele, până ce elevii sau studenţii nu și-au însuşit cunoştiinţe
mai uşoare, care îi vor ajuta să înţeleagă pe cele avansate de mai
târziu. Domnul Isus nu Şi-a îngreunat ucenicii cu învăţături grele, ci
le-a predat adevărul Lui divin progresiv după cum îl puteau asimila.
Acest principiu l-a folosit Dumnezeu şi în Vechiul Testamnet.
El nu i-a învăţat pe oamenii de atunci altfel, decât pe măsura
priceperii lor şi după nivelulul de cultură din acea vreme. Diferenţa
de cultură din acel timp, faţă de cultura noastră de acum este atât de
mare, încât unele părţi din Vechiul Testament, pur şi simplu ne
deranjează şi chiar ne fac să ne poticnim. Spre exemplu, în Vechiul
Testament sunt multe pasaje care ne vorbesc cum Dumnezeu a distrus
pe vrăjmaşii lui Israel împreună cu femei şi copii nevinovaţi. În dosul
acestor pasaje era concepţia lumii Vechiului Testament că, toate
religiile păgâne care erau false, trebuiau să fie distruse împreună cu
cei care le practicau. Iar Israelul, ca popor al lui Dumnezeu care se
închina la Dumnezeul cel viu şi adevărat, nu putea să dispară
niciodată. Evreii aveau marea convingere că religia lor care credea
într-un singur Dumnezeu viu şi adevărat, şi care era autentică, îi păzea
cu siguranţă de toate relele. Când a venit Domnul Isus, evreii se uitau
la El cu atenţie să vadă, dacă le va păstra religia cu sfinţenie şi va
converti la ea şi alte popoare. Lumea Vechiului Testament a înţeles
din revelaţia lui Dumnezeu numai o părticică, de aceea Cel Preaînalt
nu i-a descoperit mai mult, decât a fost în stare să priceapă 6.
Dar, revelaţia lui Dumnezeu n-a ajuns la sfârşit nici după ce a
venit Domnul Isus şi nici chiar după ce S-a coborât Duhul Sfânt.
Una dintre multele şi marile greşeli pe care noi oamenii le facem este
şi aceasta că, identificăm revelaţia lui Dumnezeu numai cu Biblia, ca
şi când atunci când a fost scrisă ultima carte a Noului Testament ar fi
încetat revelaţia lui Dumnezeu. Adevărul este că, atunci a luat sfârşit
numai revelaţia Domnului Isus, pe care El ne-a adus-o la nivel
embrionar şi se află scrisă în Noul Testament. Dar, în schimb
revelaţia Duhului Sfânt de dezvoltare a acestor embrioni din
învăţătura Fiului lui Dumnezeu nu va înceta niciodată, pentru că
adevărul lui Cristos este de esenţă divină şi fără limită. Astfel,
revelaţia Domnului Isus care este eternă, infinită şi absolută nu se
poate mărgini la o carte, fie ea chiar Biblia 7.
Nimeni n-a înţeles vreodată tot ce a spus sau a făcut
Mântuitorul; şi, cu atât mai puţin n-a pătruns în întregime în
misterul Fiinţei Lui. Acesta este motivul pentru care Duhul
adevărului, va continua să ni-L reveleze tot timpul pe Cristos,
învăţătura şi lucrările Lui.
Noi ştim că, Evangheliile Sinoptice au fost scrise între anii 55
şi 60, şi că ele au un caracter informaţional şi istoric după simpla
vedere şi auzire, aşa cum am văzut în studiile intitulate Evanghelia
după Marcu (Vol.I,Stud.2 şi 3), Evanghelia după Matei
(Vol.I,Stud.4) şi Evanghelia după Luca (Vol.I,Stud.5). Iar,
Evanghelia după Ioan a fost scrisă în anul 98, după ce Duhul
adevărului a dezvoltat Apostolului Ioan timp de 70 de ani învăţătura
şi lucrările Fiului lui Dumnezeu. Evanghelia după Ioan care se
deosebeşte de cele trei Evanghelii Sinoptice şi, fiind cea mai
spirituală, este unul dintre cele mai mari exemple a acestei promisiuni,
pe care a făcut-o Domnul Isus când a zis că Duhul Sfânt Îi va dezvolta
revelaţia în scurgerea vremii şi că El îi va ajuta pe apostoli şi pe toţi
credincioşii autentici ca s-o înţeleagă progresiv 8.
Şi, al doilea lucru, pe care ni-l arată textul citat este că
II. ÎN DUMNEZEU-TATĂL AVEM SURSA REVELAŢIEI
Domnul Isus a zis apostolilor: “Când va veni Mângâietorul,
Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul: căci El nu va vorbi
de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit… (14) ... pentru că va lua din ce
este al Meu şi vă va revela. (15) Tot ce are Tatăl este al Meu; de
aceea am zis că va lua din ce este al Meu şi vă va revela. (v.13-15)
Descoperirea adevărului divin nu este creaţia omului sau
procesul minţii lui, ci darul lui Dumnezeu. Mântuitorul ne-a spus de
mai multe ori în Evanghelia după Ioan şi, în mod deosebit în acest text
că revelaţia vine de la Dumnezeu-Tatăl, care este sursa întregului
adevăr divin, că El, Fiul lui Dumnezeu este aducătorul revelaţiei
Tatălui şi că Duhul Sfânt ne dezvoltă adevărul lui Dumnezeu şi ne
ajută să-l înţelegem. 9
Domnul Isus când a zis despre revelarea adevărului lui
Dumnezeu prin Duhul Sfânt: “…El nu va vorbi de la El, ci va vorbi
tot ce va fi auzit… (14) ... pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va
revela,” (v.13-15) ne-a arătat că El, Mântuitorul urma să-Şi continue
revelarea învăţăturilor şi a lucrărilor Lui prin Duhul Sfânt. Datorită
acestui fapt, Duhul Sfânt nu vorbeşte nimic de la Sine, ci El ia totul
din ce este al Domnului Isus şi ne şopteşte la urechea minţii şi a
inimii noastre numai ce aude de la Fiul lui Dumnezeu 10.
Iar, Mântuitorul când a spus despre revelarea adevărului lui
Dumnezeu prin El: “Tot ce are Tatăl este al Meu; de aceea am zis că
(Duhul Sfânt) va lua din ce este al Meu şi vă va revela,” (v.15) a
explicat apostolilor pentru ultima dată ceea ce El le-a zis adeseori că
le-a transmis cuvintele Tatălui care L-a trimis şi I le-a pus pe buze.
(Ioan 5:19,30:8:28;12:45) Evanghelistul Matei ne-a scos în evidenţă
lucrul acesta foarte clar atunci când L-a citat pe Domnul Isus spunând:
"Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu; şi nimeni nu-L
cunoaşte deplin pe Fiul, în afară de Tatăl; tot astfel, nimeni nu-L
cunoaşte deplin pe Tatăl, în afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să
i-L reveleze." (11:27)11
Din acest text învăţăm, cât de mare şi de importantă este
revelaţia la care a luat parte întreaga Sfântă Treime, ca noi s-o
putem avea, s-o putem înţelege şi să pătrundem în ea cât mai mult.
În legătură cu detaliul pe care Domnul Isus l-a spus apostolilor
cu privire la Duhul Sfânt: "Și vă va revela lucrurile viitoare," (v.13)
comentatorii D.J. Ellis şi W. Hendriksen au explicat că el are trei
semnificaţii: unul istoric, altul doctrinar şi al treilea escatologic,
pentru că Noul Testament conţine toate aceste trei mari revelaţii 12.
a) Domnul Isus i-a informat pe apostoli în legătură cu lucrurile
viitoare, mai întâi că El urma să reveleze prin Duhul Sfânt celor
credincioşi viitorul istoric, pentru a-i preveni şi încuraja; că se vor
ridica erezii, vor fi apostazii, va veni Anticristul şi că se vor dezlănţui
persecuţii împotriva lor 13.
b) A doua informare a Domnului Isus făcută apostolilor era că,
El urma să reveleze prin Duhul Sfânt doctrina Noului Testament
sau, adevărul divin din noua Sa dispensaţie. Verbul grecesc
anangelei, care figurează în detaliul “şi vă va revela lucrurile
viitoare” (v.13) este unul şi acelaşi cu verbul care se află în Ioan 4:25,
când samariteanca a zis Domnului Isus că atunci când va veni Mesia
“ne va spune toate lucrurile.” Samaritenii credeau că atunci când va
veni Mesia, va aduce întreaga revelaţie a lui Dumnezeu. Astfel,
Domnul Isus a zis apostolilor în acest detaliu că El va oferi Bisericii
Sale prin Duhul Sfânt întreaga revelaţie a lui Dumnezeu pentru toate
generaţiile de pe pământ 14. Comentatorul A. Edersheim, ne arată că
apostolii au fost inspiraţi de Duhul Sfânt să înlocuiască în Cartea
Fptele Apostolilor, perceptele vechii dispensaţii din Vechiul
Testament cu noua dispensaţie a Bisericii după revelaţia Domnului
Isus din Noul Testament 15. Duhul Sfânt care i-a călăuzit pe apostoli în
tot adevărul, i-a inspirat să scrie Noul Testament. Astfel, Noul
Testament fiind adăugat la Vechiul Testament, a încheiat revelaţia
scrisă pe care i-a dat-o Dumezeu omului 16. Dacă Duhul Sfânt i-a
călăuzit pe apostoli în tot adevărul şi i-a inspirat să scrie revelaţia
Noului Testament, aceasta înseamnă că Biblia este suficientă şi
unică în materie de credinţă. Prin faptul că Sfânta Scriptură este
revelaţia scrisă a lui Dumnezeu şi că Duhul Sfânt ne dezvoltă
adevărul din ea, care este la nivel de embrion şi ne ajută să-l
înţelegem din ce în ce tot mai bine, ea ne devine un tezaur spiritual tot
mai mare şi valoros 17.
c) Şi a treia informare a Domnului Isus făcută apostolilor cu
privire la lucrurile viitoare era că, El urma să reveleze prin Duhul
Sfânt adevărul escatologic. În Noul Testament sunt multe texte
escatologice care ne vorbesc despre a doua venire a lui Cristos,
sfârşitul lumii, învierea morţilor, judecata de apoi şi fericirea eternă
din Împărăţia cerurilor. Asemenea texte le avem, în mod special în
Evangheliile Sinoptice: Marcu capitolul 13, Matei capitolele 24 şi 25
şi Luca capitolul 21; în Evanghelia după Ioan capitolul 5 şi multe alte
pasaje; în epistolele 1 Corinteni 15; 2 Tesaloniceni şi altele. Dar, cele
mai multe texte escatologice sunt în Apocalipsa. Apocalipsa, deşi este
şi o carte istorică şi doctrinară, totuşi ea este cu precădere o carte
escatologică în care Apostolul Ioan ne descrie cerul pe care el l-a
văzut 18.
În cele din urmă, când Domnul Isus le-a prezentat apostolilor
detaliul că Duhul Sfânt Îl va proslăvi, spunând: ''El Mă va glorifica,"
le-a arătat că, aşa cum Fiul L-a glorificat pe Tatăl prin lucrările pe
care I le-a dat să le facă pe pământ (Ioan 7:18; 17:4), tot aşa şi Duhul
Sfănt urma să-L glorifice pe Fiul, atât persoana, cât şi învăţătura şi
lucrările Lui 19. În timp ce lumea Îl respingea pe Cristos şi Îi
persecuta Biserica, Duhul Sfânt, prin predicarea apostolilor și a
multor vestitori ai Evangheliei şi, prin mărturia tuturor credincioşilor,
Îşi făcea suprema misiune de glorificare a lui Cristos, scoţându-I în
evidenţă printre toate naţiunile pământului virtuţile, puterea,
sfinţenia şi dragostea jertfitoare pe care a arătat-o pentru noi pe
lemnul crucii. Duhul adevărului lua fiecare detaliu din învăţăturile şi
lucrările Fiului lu Dumnezeu şi le dezvolta. Tot ce a spus şi a făcut
Domnul Isus, erau teme mari ale învăţăturii Duhului Sfânt şi, în mod
deosebit tot ce a spus şi a făcut El cu privire la mântuirea noastră,
Duhul adevărului vestea tot timpul prin creştinii care se lăsau
călăuziţi de El 20. Această lucrare de glorificare a Tatălui de către
Fiul şi a Fiului de către Duhul Sfânt, ne arată că între Persoanele
Trinităţii există o relaţie eternă a dragostei, fapt pentru care fiecare
dintre Ele glorifică şi onorează pe celelalte două 21.
3. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 434.;
7. Op. cit., p. 227 - 228.
11. Op. cit., p. 320 – 321;
12. Ellis, D.J., John, p. 1257;
16. McDonald, W., Comentar la Noul Testament, p. 371.
19. MISTERUL CUVINTELOR “PESTE PUŢINĂ VREME”
Ioan 16:16 - 24
16 "Peste puţină vreme nu Mă veţi mai vedea, apoi iarăşi peste
puţină vreme Mă veţi vedea, pentru că Mă duc la Tatăl."
17 La auzul acestor cuvinte, unii din ucenicii Lui au zis între
ei: "Ce înseamnă cuvintele acestea: «Peste puţină vreme nu Mă veţi
mai vedea şi: Apoi iarăşi peste puţină vreme Mă veţi vedea?» Şi:
"Pentru că Mă duc la Tatăl?''
18 Ei ziceau deci: "Ce înseamnă aceasta: «Peste puţină
vreme?» Nu ştim ce vrea să spună.”
19 Isus a cunoscut că voiau să-L întrebe şi le-a zis: "Vă
întrebaţi între voi ce înseamnă cuvintele: «Peste puţină vreme nu Mă
veţi mai vedea» şi: "Apoi iarăşi peste puţină vreme Mă veţi vedea?"
20 Adevărat, adevărat vă spun că voi veţi plânge şi vă veţi
boci, iar lumea se va bucura; vă veţi întrista, dar întristarea voastră
se va preface în bucurie.
21 Femeia, când este în durerile naşterii, se întristează, pentru
că i-a sosit ceasul; dar după ce a născut pruncul, nu-şi mai aduce
aminte de suferinţă, de bucurie că s-a născut un om pe lume.
22 Tot aşa şi voi: acum sunteţi plini de întristare; dar Eu vă voi
vedea iarăşi, inima vi se va bucura şi nimeni nu vă va răpi bucuria
voastră.
23 În ziua aceea nu Mă veţi mai întreba de nimic. Adevărat,
adevărat vă spun că orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu vă va
da.
24 Până acum n-aţi cerut nimic în Numele Meu: cereţi şi veţi
primi, pentru ca bucuria voastră să fie deplină.
Crucea, despre care Domnul Isus Şi-a informat ucenicii

îndureraţi Îi stătea înainte, doar peste câteva ore. Acest text ne arată că
Mântuitorul, în atotştiinţa Sa, deşi vedea cuiele care urmau să-I
străpungă mâinile şi picioarele şi, cu toate că auzea anticipat râsetele,
batjocurile şi insultele infernale ale autorităţilor ecleziastice evreieşti,
totuşi El, văzându-Şi efectul jertfei, a spus apostolilor acum pe la
sfârşitul acestui discurs lung din Camera de Sus ceea ce, de altfel
afirma şi în timpul cuvântării în 15:11 că El Îşi va atinge scopul şi că,
în final bucuria lor va fi deplină. (v.24)1
În acest text intitulat Misterul cuvintelor “peste puţină vreme”,
ne vom ocupa de trei lucruri: interpretarea, însemnătatea şi valoarea
lor.
I. INTERPRETAREA COMENTATORILOR ŞI A
EXEGEŢILOR
Dacă nici ucenicii nu ştiau ce înseamnă cuvintele: "Peste puţină
vreme nu Mă veţi mai vedea, apoi iarăşi peste puţină vreme Mă veţi
vedea,” (v,16) de se întrebau unii pe alţii, atunci cu atât mai mult,
aceste cuvinte, cât şi textul întreg se păreau de nepătruns
comentatorilor şi exegeţilor. Interpreţii au ridicat multe întrebări de
felul acesta: pe cine reprezintă mama în durerile naşterii din metaforă
pe Domnul Isus sau pe ucenici? Unii au răspuns că ea Îl reprezintă pe
Domnul Isus, fiindcă durerile naşterii ei s-ar referi la moartea Lui
ispăşitoare pentru mântuirea şi naşterea din nou a multor păcătoşi. Alţi
comentatori au zis că mama, în durerile naşterii Îl reprezintă tot pe
Domnul Isus şi că pruncul pe care ea urma să-l nască îi simboliza pe
apostoli, ca fiind pruncii Lui spirituali pe care urma să-i nască după
coborârea Duhului Sfânt. Apoi, ne spun comentatorii R. Stier, C.
Luthardt, J.P. Lange, H. Olshausen, H. Alford şi alţii, că unii interpreţi
opinează că bucuria apostolilor va începe de la învierea Domnului
Isus după ce ei Îl vor vedea din nou. Alţi interpreţi susţin că,
adevărata bucurie a întâlnirii apostolilor cu Domnul Isus şi a vederii
Lui pe care o are în vedere textul citat, era aceea de la Rusalii după
ce S-a coborât Duhul Sfânt. Şi, mulți alți interpreţi sunt de părere că
Domnul Isus S-ar fi referit la întâlnirea Lui cu apostolii la a doua Sa
venire când Îl vor vedea şi se vor bucura cu El în Împărăţia
cerurilor 2.
a) Comentatorii A.T. Robertson, C. Bouma, M. Dods şi mulţi
alţii, opinează că Domnul Isus s-ar fi referit la arătările Lui după
înviere şi la întâlnirea Lui cu apostolii timp de 40 de zile, de la
înviere și până la înălțarea Lui la cer 3.
b) Comentatorii C. Luthardt, W.F. Howard, W. Barclay şi alţii,
sunt de părere că Domnul Isus când a făcut această promisiune, ar fi
avut în minte a doua Sa venire, când va avea loc marea şi fericita Lui
reuniune cu toţi răscumpăraţii în Împărăţia Tatălui, pentru că numai
în cer, cunoscând totul şi având totul, nu vom mai întreba nimic şi nu
vom mai cere nimic în rugăciune 4. Comentatorul W. Barclay a adus
încă un argument în favoarea acestei opinii. El a zis că atunci când
Domnul Isus a promis apostolilor că Se va întâlni cu ei după înviere, a
avut în vedere o concepţie evreiască care era adânc întipărită în mintea
lor şi că le-a vorbit pe fondul ei. Evreii credeau că sunt două epoci:
una prezentă şi rea, şi alta viitoare şi de aur; şi că între cele două
epoci va fi o zi groaznică, o zi în care va veni Mesia ca să judece
lumea şi s-o distrugă. Apoi, numai după aceea va aduce o epocă de
aur, creând un cer nou şi un pământ nou. În Talmudul babilonian
scrie că evreii numeau acel timp teribil dintre cele două epoci
"chinurile naşterii din ziua cea groaznică a lui Mesia".5 Vechiul
Testament, cât şi literatura intertestamentală sunt pline de asemenea
tablouri. Prorocul Isaia a scris: “Iată, vine ziua Domnului, zi fără
milă, zi de mânie şi urgie aprinsă, care va preface tot pămânul în
pustiu şi va nimicii pe toţi păcătoşii de pe el.” (13:9) Prorocul Ioel a
zis: "Sunaţi din trâmbiţă în Sion! Sunaţi în gura mare pe muntele Meu
cel sfânt, ca să tremure toţi locuitorii ţarii. Căci vine ziua Domnului,
este aproape! - (2) O zi de întuneric şi negură mare, o zi de nori şi de
întuneric. Ca zorile dimineţii se întinde peste munţi un popor mare şi
puternic; cum n-a mai fost din veac, și nici în vremurile viitoare nu va
mai fi." (2:1-2) Şi, Apostolul Petru, de asemenea a scris în a Doua sa
Epistolă: "Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea,
cerurile vor trece cu trosnet, corpurile cereşti se vor topi de mare
căldură şi pământul cu tot ce este pe el, va arde.” (2 Petru 3:10)
c) Şi comentatorii Alexander Bruce, F.W. Grosheide, W.
Hendriksen, D.J. Ellis şi mulţi alţii susţin cu tărie că, Domnul Isus
atunci când a zis apostolilor că Îl vor vedea din nou după înviere, S-a
referit, în mod special la întreaga dispensaţie a Duhului Sfânt şi nu
numai la învierea Lui fizică şi la a doua Sa venire. Fiul lui
Dumnezeu atunci când a pronunţat cuvântul "zi” în versetul 23 "În
ziua aceea nu Mă veţi mai întreba de nimic,” n-a avut în vedere o zi
de 24 de ore, ci o perioadă lungă, respectiv întreaga dispensaţie a
Duhului Sfânt. 6
Când Domnul Isus a tratat această parte în discurs, El n-a avut
în vedere naşterea din nou a apostolilor şi nici a Bisericii, ci creşterea
lor spirituală în misterele creştine. 7
Evanghelistul Ioan când a redat cuvintele
dumnezeiescului său Învăţător: "Peste puţină vreme nu Mă veţi mai
vedea, apoi iarăşi peste puţină vreme Mă veţi vedea,” (v.16) a fost
inspirat să întrebuinţeze în textul grecesc două noţiuni pentru verbul
"a vedea”: theōreō, care se folosea mai mult pentru "vederea fizică"
în care mod, apostolii L-au văzut pe Domnul Isus înainte de-a fi fost
răstignit; şi oraō, care se folosea mai mult pentru “vederea mentală și
spirituală." Evanghelistul Ioan a întrebuinţat verbul oraō pentru
vederea Domnului Isus de către apostoli şi toţi credincioşii din timpul
dispensaţiei Duhului Sfânt. Apostolul amintit a folosit grecescul
theōreō pentru "vederea fizică'' în 2:23;6:2;7:3;9:8;10:12;20:6,12,14.
Iar, verbul oraō pentru "vederea mentală și spirituală" l-a întrebuinţat
în 1:39,51;3:36;11:40;19:37. Atunci când Mântuitorul S-a înălțat la
cer şi cu atât mai mult când a revenit prin Duhul Sfânt, apostolii nu
L-au mai văzut cu ochii fizici ca în Camera de Sus, ci L-au văzut cu
ochii sufletului în alt mod cu mult mai minunat, aşa cum nu putea
să-L redea nici un pictor. Acesta este numai unul dintre motivele
pentru care Fiul lui Dumnezeu a folosit în textul citat un limbaj viu! 8
II. ÎNSEMNĂTATEA CUVINTELOR “PESTE PUŢINĂ
VREME”
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând: "Peste
puţină vreme nu Mă veţi mai vedea, apoi iarăşi peste puţină vreme
Mă veţi vedea, pentru că Mă duc la Tatăl." (v.16)
Mai întâi amintim că detaliul din acest verset "pentru că Mă
duc la Tatăl," lipseşte din manuscrisele cele mai multe şi mai
timpurii,9 cât şi din traducerile şi versiunile cele mai multe ale Bibliei
ca: Versiunea Internaţională Nouă (New International Version),
Versiunea Standardul Revizuit (Revised Standard Version),
Standardul American Nou (New American Standard), O Nouă
Traducere a lui James Moffatt (A New Translation James Moffatt),
Versiunea Curentă Nouă (New Life Version), traducerea lui Martin
Luther în limba germană, traducerea Noului Testament în liniba rusă
din anul 1998 şi Textul Grecesc Nestle (Nestle Greek Text). Dar, în
schimb el se află în Versiunea Autorizată a lui King James
(Autorised King James Version), în traducerile Bibliei în limbile: rusă,
română şi sârbă şi, în Noul Testament german tradus de Franz
Schlachter. Se crede că unii copişti ai manuscriselor au luat acest
detaliu din versetul 17, pe care şi Evanghelistul Ioan l-a luat, la rândul
lui din discursul Domnului Isus pe care l-a ţinut Camera de Sus
(14:12,28 şi 10 16:5,10) şi l-a folosit în versetul 16 10.
Acum, când Domnul Isus era pe la sfârşitul discursului şi a
terminat tot ce a avut de zis în legătură cu Duhul Sfânt, a spus o
ghicitoare ca rămas bun: "Peste puţină vreme nu Mă veţi mai vedea,
apoi iarăşi peste puţină vreme Mă veţi vedea." Mântuitorul obişnuia
să folosească în cuvântările Lui ghicitori. El a spus şi ghicitoarea:
''Oricine va vrea să-şi scape viaţa o va pierde; dar oricine îşi va
pierde viaţa pentru Mine o va câştiga." (Matei 16:25) Aceste ghicitori
paradoxale sunt uşoare, ca toate ghicitorile dacă le deţinem cheia 11.
Pentru ucenici, care nu aveau atunci nici o viziune a bucuriei,
această ghicitoare: "Peste puţină vreme nu Mă veţi mai vedea, apoi
iarăşi peste puţină vreme Mă veţi vedea," pe lângă că era grea, li se
părea că se şi contrazicea. Ei au pus această ghicitoare alături de patru
afirmaţii pe care le-a făcut Domnul Isus în discursul Său din Camera
de Sus, când a zis că Se duce la Tatăl şi, în special alături de ultima
dintre ele, când a afirmat înainte cu câteva minute: "În ce priveşte
dreptatea: fiindcă Mă duc la Tatăl şi nu Mă veţi mai vedea." (16:10)
Astfel, punând ucenicii această ghicitoare a Domnului Isus în legătură
cu afirmaţia Sa că Se duce la Tatăl, li se părea că aceste două sintagme
identice: "Peste puţină vreme nu Mă veţi mai vedea, apoi iarăşi peste
puţină vreme Mă veţi vedea," se băteau cap în cap 12.
Evanghelistul Ioan ne-a redat acest tablou în culorile cele mai
vii, cum ucenicii se chinuiau să dezlege această ghicitoare enigmatică
şi ciudată, dar nu reuşeau; cum ei se întrebau în şoaptă unii pe alţii în
jurul Mântuitorului; şi cum doreau să-L întrebe pe Domnul Isus, dar
nu îndrăzneau 13. El a scris: “La auzul acestor cuvinte, unii din
ucenicii Lui au zis între ei: «Ce înseamnă cuvintele acestea: „Peste
puţină vreme nu Mă veţi mai vedea‟ şi: „Apoi iarăşi peste puţină
vreme Mă veţi vedea?‟ Şi: «Pentru că Mă duc la Tatăl?» (18) Ei
ziceau deci: «Ce înseamnă aceasta: „Peste puţină vreme?‟» Nu ştim
ce vrea să spună.” (v.17-18)
Domnul Isus care citea în ochii şi pe faţa apostolilor şi ştia că
ei nu cunoşteau răspunsul ghicitorii, ci doreau să-L întrebe pe El, dar
nu îndrăzneau; şi ca Unul care a pătruns nu numai în toate ungherele
ascunse ale minţii lor, dar chiar şi în tainele cele mai adânci ale inimii
lor, le-a zis cu tandreţe şi pe un ton domol 14. Evanghelistul Ioan L-a
citat pe Domnul Isus spunând: “Isus a cunoscut că voiau să-L întrebe
şi le-a zis: «Vă întrebaţi între voi ce înseamnă cuvintele: „Peste puţină
vreme nu Mă veţi mai vedea‟ şi: „Apoi iarăşi peste puţină vreme Mă
veţi vedea?‟ (20) Adevărat, adevărat vă spun că voi veţi plânge şi vă
veţi boci, iar lumea se va bucura; vă veţi întrista, dar întristarea
voastră se va preface în bucurie. (21) Femeia, când este în durerile
naşterii, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul; dar după ce a
născut pruncul, nu-şi mai aduce aminte de suferinţă, de bucurie că s-a
născut un om pe luume.»” (v.19-21) Domnul Isus, prin aceste cuvinte
nu le-a explicat ghicitoarea, ci numai le-a ușurat-o, lăsând ca ei singuri
să-i dezlege enigma. Ghicitoarea şi-a atins ţinta. Ea, făcându-i pe
apostoli curioşi, le-a trezit interesul ca să-L asculte cu mare atenţie pe
Domnul Isus ce a vrut să le spună. Astfel, apostolii, atât din aceste
cuvinte ale Domnului Isus, cât şi din experienţă proprie au înţeles mai
târziu însemnătatea acestei ghicitori 15.
Mântuitorul i-a ajutat pe apostoli să înţeleagă această ghicitoare
prin folosirea tabloului cu femeia în durerile naşterii. Prin prima
sintagmă "peste puţină vreme": "Peste puţină vreme nu Mă veţi mai
vedea,” Domnul Isus a arătat apostolilor moartea Sa de cruce, când ei
vor plânge şi se vor boci, iar lumea se va bucura. Şi prin a doua
sintagmă tot "peste puţină vreme": "Apoi iarăşi peste puţină vreme
Mă veţi vedea,” Mântuitorul indica apostolilor învierea Sa, înălţarea
la cer şi reîntoarcerea Lui prin Duhul Sfânt. Întristarea apostolilor
care era pentru puţin timp, s-a prefăcut în bucurie. Ea era întocmai ca
durerea naşterii unei mame care, transformându-se în cel mai scurt
timp în bucurie, nu-şi mai aduce aminte de suferinţă, pentru că
suferinţa ei fusese răsplaitită cu un prunc 16.
Acum este clar, că cele două sintagme identice “peste puţină
vreme": una din Ioan 14:19: “Peste puţină vreme lumea nu Mă va mai
vedea, dar voi Mă veţi vedea; pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi” şi
alta din acest text: "Peste puţină vreme nu Mă veţi mai vedea, apoi
iarăşi peste puţină vreme Mă veţi vedea,” (v.16) ne vorbesc
amândouă despre Duhul Sfânt. Aşa cum versetul 19 din capitolul 14
este precedat de Ioan 14:18 ''Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la
voi," care ne vorbeşte despre reîntoarcerea Domnului Isus prin Duhul
Sfânt, tot aşa şi versetul 16 din textul pe care îl studiem acum, este
precedat de două texte care ne vorbesc tot despre Duhul Sfânt. În
16:7-11 ni se vorbeşte despre lucrarea Duhului Sfânt în lume şi în
16:12-15 ne este descrisă lucrarea Duhului Sfânt în Biserică. Astfel,
concluzia este clară şi sigură că atunci când Fiul lui Dumnezeu a rostit
a doua sintagmă identică: "Apoi iarăşi peste puţină vreme Mă veţi
vedea,” El S-a referit la dispensaţia Duhului Sfânt 17.
Dispensaţia Duhului Sfânt este rezultatul crucificării, învierii
şi a înălţării Fiului lui Dumnezeu la Tatăl. Domnul Isus a zis:
"Totuşi, vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu
Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L
voi trimite." (Ioan 16:7) Mântuitorul a adus elogii dispensaţiei
Duhului Sfânt, în special pentru posibilitatea pătrunderii depline în
adevăr în era cea nouă a Duhului Sfânt. Când Mântuitorul a adus
elogii dispensației Duhului Sfânt, era ca şi când ar fi spus apostolilor
cu alte cuvinte: "Este bine pentru voi ca să Mă duc la Tatăl şi să revin
prin Duhul Sfânt fiindcă, dacă nu voi deveni invizibil din punct de
vedere fizic, nu voi fi vizibil din punct de vedere spiritual. Eu trebuie
să Mă retrag dinaintea ochilor voştri de carne, înainte ca să Mă
vedeţi cu ochii minţii voastre. Numai după ce voi intra în dispensaţia
Duhului Sfânt, voi Mă puteţi vedea într-o manieră cu totul diferită.”
18

III. VALOAREA CUVINTELOR “PESTE PUŢINĂ
VREME”
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Tot aşa
şi voi: acum sunteţi plini de întristare; dar Eu vă voi vedea iarăşi,
inima vi se va bucura şi nimeni nu vă va răpi bucuria voastră."
(v.22)
Domnul Isus a zis anticipat că atunci când va fi răstignit, lumea
rea, în special autorităţile ecleziastice evreieşti ostile, uitându-se la
El, vor jubila de bucurie. Numai că, bucuria lor că au scăpat de El va
fi prematură, pentru că El înviind, Se va întoarce la Tatăl. Pe când,
întristarea ucenicilor care era foarte chinuitoare, fiind legată de
pierderea grea a plecării Domnului Isus prin crucificare, urma să se
transforme prin învierea Lui şi coborârea Duhului Sfânt în cea mai
mare bucurie pe care nimeni şi nimic nu le-o putea răpi. Numai
învierea Mântuitorului şi coborârea Duhului Sfânt, au putut să-i facă
pe apostoli, nu numai să uite coşmarul din ceasurile grele din
preajma şi din timpul răstignirii Lui, dar chiar să-i prefacă în cei
mai bucuroși oameni. Fiul lui Dumnezeu a asemănat întristarea
apostolilor cu durerile naşterii unei mame, dar şi bucuria lor cu
bucuria ei când, privindu-şi copilul, îşi uită suferinţa.
Când Domnul Isus a zis apostolilor: "Și nimeni nu vă va răpi
bucuria voastră," înseamnă că bucuria creştină este completă, fără să-
i lipsească ceva care ne-ar putea tulbura; independentă pe care lumea
nu ne-o poate da, dar nici nu ne-o poate lua cu toate greutăţile şi
necazurile ei; şi veşnică, pentru că ne-a oferit-o Domnul Vieţii şi
Împăratul Etern prin Duhul Sfânt începând chiar de aici şi de acum.
Domnul Isus, vorbindu-ne în acest text despre bucurie, ne-a
arătat două dintre multe bucurii pe care ni le-a adus prin învierea Sa şi
coborârea Duhului Sfânt. Prima dintre aceste bucurii este, bucuria
lărgirii orizontului spiritual pentru a înţelege adevărul divin. El a
zis: “În ziua aceea nu Mă veţi mai întreba de nimic." (v.23) Cuvântul
''zi" nu are înţelesul literal de 24 de ore, ci figurativ a unei perioade
lungi, respectiv întreaga dispensaţie a Duhului Sfânt.
În textul grecesc este folosit verbul erōtaō, care însearmă "a
întreba pe cineva despre ceva.” 19 Ca să putem înţelege această
afirmaţie de mare valoare a Domnului Isus: "În ziua aceea nu Mă veţi
mai întreba de nimic," trebuie s-o studiem în lumina contextului,
respectiv în ideea versetului 19 în care se află acelaşi verb. Pentru că
apostolii voiau să-L întrebe pe Domnul Isus ce însemnătate avea
ghicitoarea, dar nu îndrăzneau, Mântuitorul le-a răspuns în versetul
19. Evanghelistul Ioan L-a citat pe Fiul lui Dumnezeu spunând
apostolilor: "Isus a cunoscut că voiau să-L întrebe şi le-a zis: «Vă
întrebaţi între voi ce înseamnă cuvmtele: 'Peste puţină vreme nu Mă
veţi mai vedea' şi: 'Apoi peste puţină vreme Mă veţi vedea?'»” Iar
acum în versetul 23 Dascălul Ceresc, spunând apostolilor: “În ziua
aceea nu Mă veţi mai întreba de nimic," le-a explicat că în dispensaţia
Duhului Sfânt, ei nu vor mai trăi în ignoranţă ca să fie nevoiţi să pună
întrebări, pentru că în era nouă a Duhului Sfânt, toate lucrurile
urmau să le devină clare. În noua dispensaţie, Cristos era prezent în
viaţa apostolilor prin Duhul Sfânt. Apostolii, fiind plini de Duhul
Sfânt erau, în acelaşi timp plini şi de Cristos; şi, fiind plini de Cristos
şi de Duhul Sfânt, pentru ei timpul întrebărilor a luat sfârşit şi a sosit
timpul răspunsurilor. O, ce zi luminoasă! Până la coborârea Duhului
Sfânt, Domnul Isus a vorbit apostolilor despre Tatăl în parabole, iar o
dată cu coborârea Duhului Sfânt, Fiul lui Dumnezeu le-a vorbit
despre Tatăl direct. Pentru apostoli, Dumnezeu şi Împărăţia
cerurilor, nu mai puteau să rămână nişte mistere, fiindcă lor
Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Duhul Sfânt, le-au descoperit tot
adevărul, pe care Dumnezeu-Tatăl a găsit cu cale să li-l reveleze 20.
După ce S-a coborât Duhul Sfânt, apostolii ştiau de ce a murit Domnul
Isus şi de ce jertfa Lui de pe cruce era atât de necesară pentru
mântuirea neamului omenesc. De acum, Apostolul Petru nu mai
trebuia să-L întrebe pe Domnul Isus: “Unde Te duci?" (Ioan 13:36)
Nici Toma să-I spună: “Doamne, nu ştim unde Te duci; cum putem să
ştim calea într-acolo?" (Ioan 14:5) Nici Iuda Tadeu să-L întrebe:
"Doamne, cum se face că Te vei arăta nouă şi nu lumii?" (Ioan 14:22)
Şi nici toţi apostolii să se întrebe unii pe alţii despre ghicitoarea
Domnului Isus: "Ce înseamnă cuvintele: «Peste puţină vreme nu Mă
veţi mai vedea» şi: "Apoi iarăşi peste puţină vreme Mă veţi vedea?"
(v.19)
Şi a doua bucurie pe care ne-a arătat-o Domnul Isus în acest
text este, bucuria ascultării rugăciunilor. Evanghelistul Ioan L-a citat
pe Domnul Isus spunând: “Adevărat, adevărat vă spun că orice veţi
cere de la Tatăl în Numele Meu vă va da. (24) Până acum n-aţi cerut
nimic în Numele Meu: cereţi şi veţi primi, pentru ca bucuria voastră
să fie deplină.” (v.23-24)
Domnul Isus Și-a învăţat apostolii să se roage lui Dumnezeu în
Numele Lui în dispensaţia Duhului Sfânt. Adresarea rugăciunii către
Dumnezeu în Numele Mântuitorului este un mare privilegiu, ce
aparţine noii dispensații în care au intrat apostolii după înălţarea
Fiului lui Dumnezeu la cer şi, totodată după reîntoarcerea Lui la noi
prin Duhul Sfânt. Mântuitorul i-a învăţat pe apostoli să se roage în
Numele Lui, numai după ce Şi-a terminat lucrarea şi a fost glorificat.
Rugăciunea adresată lui Dumnezeu în Numele Domnului Isus, are la
bază relaţia strânsă a credincioşilor cu Mântuitorul şi a locuirii lor
în El și a Lui în ei 21. Când încheiem rugăciunea, conchizând: “Toate
acestea, Tată, Îţi cerem în Numele Domnului Isus!” noi nu folosim o
formulă magică, ci avem în vedere meritele Mântuitorului şi
concordanţa noastră cu învăţătura și cerințele Lui 22. Adresarea
rugăciunii lui Dumnezeu în Numele Fiului Său care S-a înălţat la Tatăl
nu are înţelesul, cum cred unii că El intervine la Tatăl în favoarea
celor care se roagă în Numele Lui. Lucrul acesta reiese clar din
versetele 26 şi 27 din textul pe care urmează să-l studiem.
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând: "În ziua aceea,
veţi cere în Numele Meu şi-nu vă zic că Îl voi ruga pe Tatăl pentru
voi. (27) Căci Tatăl Însuşi vă iubeşte, pentru că M-aţi iubit şi aţi
crezut că am iesit de la Dumnezeu.” (16:26-27) 23
Când Domnul Isus a zis apostolilor: “Adevărat, adevărat vă
spun că orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu vă va da,” (v.23)
înseamnă că tot ce ei urmau să ceară în Numele Mântuitorului,
conform învăţăturii Lui şi a voii lui Dumnezeu, pe baza meritelor Lui
şi cu scopul mântuirii sufletelor pierdute aveau să primească 24. Şi
aceasta, mai înseamnă că apostolii aveau la dispoziţie toată puterea şi
înţelepciunea lui Dumnezeu pentru a face minuni, a vindeca bolnavii,
a predica şi a vesti lucrurile viitoare ale lui Dumnezeu 25.
În final, atunci când Mântuitorul a spus apostolilor: "Până
acum n-aţi cerut nimic în Numele Meu: cereţi şi veţi primi, pentru ca
bucuria voastră să fie deplină," (v.24) i-a atenţionat că atunci când Se
va înălța la Tatăl şi va reveni prin Duhul Sfânt totul se va schimba.
Atunci ei nu vor mai fi nişte prunci în credinţă ca să ceară lucruri de
nimic, ci vor avea maturitate spirituală. Acesta este motivul pentru
care Fiul lui Dumnezeu le-a spus să ceară lucruri mari pentru ei,
pentru Biserică şi pentru lume. Mântuitorul i-a învaţat pe apostoli în
acest text că atunci când li se va trezi şi mări simţul nevoii după
bogăţia harului lui Dumnezeu pentru ei, pentru Biserică şi pentru
lume să se roage, aşa cum i-a învăţat în Predica de pe munte şi să
zică: “Vie Împărăţia Ta” (Matei 6:10) cu o mare putere de înţelegere,
de convingere şi de răspândire a credinţei!" 26 Ținta apostolilor
persecutaţi era câştigarea sufletelor pierdute pentru Împărăţia lui
Dumnezeu. Cel Preaînalt, prin ascultarea rugăciunilor lor pe care le
adresau în Numele Domnului Isus, umplându-le cupa acestei bucurii
până sus, le-a împlinit exact ce le-a promis Mântuitorul când le-a zis:
"...Cereţi şi veţi primi, pentru ca bucuria voastră să fie deplină."
(v.24) 27
Aceasta este dezlegarea enigmei ghicitorii Domnului Isus!
Aceasta este însemnătatea acestui text! Şi aceasta este valoarea lui!

3. Robertson, A.T., Word Pictures, Vol. V, p. 269;
Bouma, C., Het Evangelie Johannes, p. 199;
Dods, M., The Expositor’s Bible, Vol. I, p. 836.
4. Luthardt, C., Commentary on the Gospel of St. John, Vol.
II, p. 348;
Howard, W.F., The Interpreter’s Bible, Vol. VIII, p. 734;
Babylonian Talmud, tractate Sanhedrin 98b.
6. Hendriksen, W., The Gospel of John, VoI. II, p. 331, 333 –
334;
VoI. II, p. 380 – 385.
8. Op. cit. p. 437;
9. Op. cit.
12. Op. cit. p. 437;
Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 437 – 438;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 321 – 322.
26. Op. cit. p. 441.
27. Op. cit. p. 442.
20. PERLELE DE LA ÎNCHEIEREA ULTIMULUI
DISCURS
DE RĂMAS BUN AL MÂNTUITORULUI
Ioan 16 : 25 – 33
25 V-am spus aceste lucruri în parabole. Vine ceasul când nu

vă voi mai vorbi în parabole, ci vă voi vorbi clar despre Tatăl.
26 În ziua aceea, veţi cere în Numele Meu şi nu vă zic că Îl voi
ruga pe Tatăl pentru voi.
27 Căci Tatăl Însuşi vă iubeşte, pentru că M-aţi iubit şi aţi
crezut că am ieşit de la Dumnezeu.
28 Am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume; acum las lumea şi
Mă duc la Tatăl."
29 Ucenicii Săi I-au zis: "Iată că acum vorbeşti clar şi nu spui
nici o parabolă.
30 Acum cunoaştem că ştii toate lucrurile şi n-ai nevoie să Te
întrebe cineva; de aceea credem că ai ieşit de la Dumnezeu.”
31 "Acum credeţi?" le-a răspuns Isus.
32 “Iată că vine ceasul şi a şi venit, când veţi fi risipiţi fiecare
la ale lui şi pe Mine Mă veţi lăsa singur; dar nu sunt singur, căci
Tatăl este cu Mine.
33 V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume
veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.”
Cu acest text, Domnul Isus Şi-a încheiat marele Său discurs de

rămas bun pe care l-a ţinut în Camera de Sus din casa părintească a
Evanghelistului Marcu.
În acest text intitulat Perlele de la încheierea ultimului discurs
de rămas bun al Mântuitorului, Fiul lui Dumnezeu a oferit
apostolilor patru perle: perla promisiunii că le va revela clar toate
lucrurile, în special pe Tatăl; perla promisiunii că ei vor avea o mare
trecere înaintea Tatălui în Numele Lui; perla revelării divinităţii Lui
din ultimele ore ale umanităţii Sale; şi perla promisiunii marelui Său
triumf.
I. PERLA PROMISIUNII CĂ FIUL LUI DUMNEZEU VA
REVELA APOSTOLILOR CLAR TOATE
LUCRURILE, ÎN SPECIAL PE TATĂL
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus zicând apostolilor:
“V-am spus aceste lucruri în parabole. Vine ceasul când nu vă voi mai
vorbi în parabole, ci vă voi vorbi clar despre Tatăl.” (v.25)
Pentru cuvântul "parabolă” din detaliul: "V-am spus aceste
lucruri în parabole,” scrie în textul grecesc paroimia. Când am tratat
studiul intitulat Păstorul cel Bun (VoI.VI,Stud.4), am văzut că
paroimia înseamnă în limba greacă "a vorbi de pe marginea
drumului." Această formă de vorbire este figurativă şi tainică pe care
omul nu o înţelege imediat, decât după câteva momente de meditaţie,
pentru că ea este o alternanţă între simbolism şi realitate la care i se
cere ascultătorului o mare atenţie. Parabola este o asemănare lărgită;
iar, paroimia ca şi alegoria sunt metafore lărgite. Dintre toţi
evangheliștii, numai Apostolul Ioan a folosit în Evanghelie paroimia;
dar, în schimb el n-a întrebuinţat nici o parabolă, în care Evangheliile
Sinoptice abundă 1.
Când Domnul Isus a folosit sintagma "aceste lucruri" în
detaliul: "V-am spus aceste lucruri în parabole (paroimii),” S-a referit
la toate metaforele pe care le-a întrebuinţat în discursul Său din
Camera de Sus, fie metafore într-o formă mai largă, ca în cazul viţei
de vie (15:1-8); fie metafore mai scurte precum sunt: Casa cu multe
locaşuri (14:1-3), Sfânta Treime locuind în credincios (14:23), femeia
în durerile naşterii (16:21) şi altele 2.
În acea noapte comemorativă în care Domnul Isus a zis
apostolilor în continuare în acelaşi verset: “Vine ceasul când nu vă voi
vorbi în parabole, ci vă voi vorbi clar despre Tatăl," a avut în vedere
reîntoarcerea Sa de la Tatăl în dispensaţia Duhului Sfânt, pentru a-
Şi continua revelaţia la un nivel cu mult mai înalt şi mai clar 3. Perla
acestei promisiuni a constat în faptul că Fiul lui Dumnezeu le-a
promis apostolilor, nu numai că le va dezvolta prin Duhul Sfânt
lucrurile pe care li le-a revelat la nivel embrionar, dar că li-L va arăta
chiar şi pe Tatăl cu mult mai clar, decât atunci când era cu ei în
trup. Acum urma să le împlinească dorinţa într-o măsură cu mult mai
mare, pe care au exprimat-o prin Apostolul Filip tot în Camera de Sus,
când acest apostol l-a rugat pe Fiul lui Dumnezeu, zicându-I:
“Doamne, arată-ni-L pe Tatăl şi ne este de ajuns.” (Ioan 14:8) 4.
Nimeni dintre muritori nu s-a bucurat de o revelaţie atât de mare din
partea Fiului lui Dumnezeu ca apostolii!
A doua perlă pe care a oferit-o Domnul Isus apostolilor era
II. PERLA PROMISIUNII CĂ EI URMAU SĂ AIBĂ O
MARE TRECERE ÎNAINTEA TATĂLUI ÎN NUMELE
LUI
apostolilor: “În ziua aceea, veţi cere în Numele Meu şi nu vă zic că Îl
voi ruga pe Tatăl pentru voi. (27) Căci Tatăl Însuşi vă iubeşte,
pentru că M-aţi iubit şi aţi crezut că am ieşit de la Dumnezeu.” (v.26-
27)
Domnul Isus când a zis apostolilor: "În ziua aceea, veţi cere în
Numele Meu,” i-a învăţat că în dispensaţia Duhului Sfânt nici o
rugăciune, nici chiar a lor, nu va avea acces înaintea lui Dumnezeu,
decât în Numele Lui şi prin mijlocirea Lui. Aceste două versete ne
arată că apostolii, deşi aveau un privilegiu special înaintea lui
Dumnezeu, totuşi nici ei nu puteau să facă această excepţie, pentru că
şi lor le-a spus Mântuitorul: “În ziua aceea, veţi cere în Numele
Meu.” 5
În aceste două versete, Fiul lui Dumnezeu a învățat pe apostoli
că în dispensația Duhului Sfânt, ei își vor aduce cauza înaintea lui
Dumnezeu în Numele Lui, fără ca El personal să intervină înaintea
Tatălui 6.
Domnul Isus când a zis apostolilor: “În ziua aceea, veţi cere în
Numele Meu şi nu vă zic că Îl voi ruga pe Tatăl pentru voi. (27) Căci
Tatăl Însuşi vă iubeşte, pentru că M-aţi iubit şi aţi crezut că am ieşit
de la Dumnezeu," le-a promis în această perlă că vor avea o mare
trecere înaintea lui Dumnezeu în Numele Lui, spunându-le cu alte
cuvinte: “În Era Duhului Sfânt, voi veţi avea o maturitate spirituală
atât de mare, încât tot ce veţi cere în Numele Meu veţi primi. Eu
atunci fiind cu voi şi, totodată cu Tatăl în cer, fără să intervin pentru
voi înaintea Lui măcar cu un singur cuvânt, El vă va asculta de
dragul Meu şi a tot ce am făcut pentru voi. Intervenţia Mea nu vă
este necesară, fiindcă Tatăl n-are nevoie de ea pentru a vă asculta,
din cauză că voi aţi fost cu Mine în toate încercările Mele, (Luca
22:28) M-aţi iubit şi aţi crezut în Mine chiar şi atunci când lumea M-a
respins ca pe un mare făcător de rele. Pentru toate acestea, Tatăl este
gata nu numai să vă asculte toate rugăciunile, dar să vă şi acorde o
dragoste specială, o graţie unică şi chiar să vă arate recunoştinţă." 7
A treia perlă pe care a oferit-o Domnul Isus apostolilor era
III. PERLA REVELĂRII DIVINITĂŢII LUI DIN
ULTIMELE ORE ALE UMANITĂŢII SALE
apostolilor: "Am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume; acum las lumea
şi Mă duc la Tatăl." (29) Ucenicii Săi I-au zis: «Iată că acum vorbeşti
clar şi nu spui nici o parabolă. (30) Acum cunoaştem că ştii toate
lucrurile şi n-ai nevoie să Te întrebe cineva; de aceea credem că ai
ieşit de la Dumnezeu.» (31) «Acum credeţi?»" le-a răspuns Isus.”
(v.25-31)
Comentatorul D.J. Ellis ne informează că versetul 27 “Căci
Tatăl Însuşi vă iubeşte, pentru că M-aţi iubit şi aţi crezut că am ieşit
de la Dumnezeu," este strâns legat de afirmaţia solemnă a Domnului
Isus pe care a făcut-o în versetul 28 la încheierea discursului şi,
totodată la sfârsitul vieţii Sale umane: “Am ieşit de la Tatăl şi am
venit în lume; acum las lumea şi Mă duc la Tatăl." 8 Când Mântuitorul
a declarat deschis apostolilor: “Eu am ieşit de la Tatăl şi am venit în
lume,” le-a arătat preexistenţa şi divinitatea Sa că, fiind Fiul Etern al
lui Dumnezeu de aceeaşi natură, esenţă şi substanţă cu Tatăl, era
deopotrivă cu El 9. Această primă parte a afirmaţiei Domnului Isus,
apostolii au înţeles-o şi au crezut-o, pentru că o priveau pe fondul
tuturor minunilor pe care El le-a făcut şi, în mod special pe fondul
versetelor 18 şi 19 care au fost rostite înainte cu câteva minute şi le-
am tratat în studiul precedent. În versetul 18 scrie cum ucenicii,
neînţelegând cuvintele dumnezeiescului lor Învăţător şi, neîndrăznind
să-L întrebe, se întrebau unii pe alţii: ''Ce înseamnă aceasta: «Peste
puţină vreme?» Nu ştim ce vrea să spună." Iar, în versetul 19 ni se
spune că Domnul Isus ştia, nu numai că apostolii voiau să-L întrebe şi
că nu îndrăzneau, dar că ştia chiar şi ce doreau să-L întrebe.
Evanghelistul Ioan a scris: "Isus a cunoscut că voiau să-L întrebe şi
le-a zis: «Vă întrebaţi între voi ce înseamnă cuvintele: 'Peste puţină
vreme nu Mă veţi mai vedea şi: Apoi iarăși peste puţină vreme Mă
veţi vedea?'»" Din aceste două versete, ucenicii au observat că
Învăţătorul lor cunoştea chiar şi întrebările ne exprimate ale
oamenilor şi chiar şi gândurile lor 10.
Când apostolii au zis Domnului Isus în textul pe care îl
studiem: "Iată că acum vorbeşti clar şi nu spui nici o parabolă. (30)
Acum cunoaştem că ştii toate lucrurile şi n-ai nevoie să Te întrebe
cineva; de aceea credem că ai ieşit de la Dumnezeu," I-au spus cu alte
cuvinte: "Acum ştim că Tu cunoşti toate lucrurile şi că n-ai nevoie să
Te întrebe cineva prin viu grai, pentru că Tu ştii chiar şi ce este în
mintea omului. Acum credem că Tu eşti Dumnezeu şi că ai ieşit de la
Tatăl, fiindcă numai Dumnezeu cunoaşte orice cuvânt înainte ca să
ajungă pe limbă, aşa cum a scris împăratul David în psalmul 139:4."
11
Cunoaşterea minţii şi a inimii omului de către Învăţătorul lor, i-a
convins pe apostoli că El era Dumnezeu care a ieşit de la Tatăl 12.
Domnul Isus, prin afirmaţia pe care a făcut-o apostolilor că a
ieşit de la Tatăl, cât şi prin omniştiinţa Lui, Şi-a arătat din nou gloria
şi strălucirea divinităţii Sale prin darea puţin la o parte a vălului
umanităţii. Aceasta era ultima mărturisire cu privire la divinitatea
Mântuitorului, pe care au făcut-o ucenicii înainte de răstignirea Lui.
Prima dată, a mărturisit divinitatea Domnului Isus Natanael atunci
când a zis: "Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui
Israel!” (Ioan 1:49) A doua oară, a mărturisit divinitatea Domnului
Isus Apostolul Petru atunci când a spus: "Tu eşti Cristosul, Fiul
Dumnezeului celui viu!" (Matei 16:16) A treia mărturisire a divinităţii
Domnului Isus este aceasta, pe care au făcut-o apostolii în acest text.
Şi a patra mărturisire a divinităţii Mântuitorului a făcut-o Apostolul
Toma după înviere, atunci când, văzându-L pe Cristos cel Înviat, a
exclamat: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20:28)13
Ucenicii când au zis Domnului Isus: "Iată că acum vorbeşti
clar şi nu spui nici o parabolă. (30) Acum cunoaştem că ştii toate
lucrurile şi n-ai nevoie să Te întrebe cineva; de aceea credem că ai
ieşit de la Durnnezeu," au crezut că acea vreme despre care le vorbea
Domnul Isus în versetele 16 şi 19 înainte cu câteva minute, asupra
cărora am reflectat în studiul precedent, în care vor cunoaşte toate
lucrurile, a sosit atunci 14. Domnul Isus nu i-a corectat, pentru că ştia
că a doua parte a afirmaţiei Lui din versetul 28 "...Acum las lumea şi
Mă duc la Tatăl,” nu o puteau înţelege încă. Dar, El ştia că ei nu I-au
înţeles suficient nici chiar prima parte din afirmaţie: "Am ieşit de la
Tatăl şi am venit în lume," de aceea le-a pus următoarea întrebare în
mod retoric: "Acum credeţi?" la care ei urmau să răspundă corect mai
târziu, după ce aveau să înţeleagă şi a doua parte.
Ucenicii nu puteau să înţeleagă că ieşirea Domnului Isus de la
Tatăl, implica şi întoarcerea Lui la El până când Mântuitorul a fost
crucificat, a înviat, S-a întors la Tatăl şi a revenit în Duh în dispensaţia
Duhului Sfânt 15. În această declaraţie: "Am ieşit de la Tatăl şi am
venit în lume; acum las lumea şi Mă duc la Tatăl," pe care Fiul lui
Dumnezeu a făcut-o în momentul cel mai potrivit şi unic, Şi-a schiţat
întreaga biografie a vieţii. Această declaraţie a Mântuitorului este
substanţa credinţei creştine 16. Mărturisirea pe care au făcut-o acum
apostolii că Domnul Isus era Dumnezeu, le-a rămas peste câteva ore
îndoielnică la nivelul subconştientului, până când El i-a asigurat prin
învierea, înălţarea Sa la cer şi coborârea Duhului Sfânt că era, cu
adevărat Dumnezeu care Şi-a dat viaţa pentru mântuirea neamului
omenesc 17.
Şi, a patra perlă, pe care a oferit-o Mântuitorul apostolilor la
încheierea discursului Său de rămas bun a fost
IV. PERLA INFORMĂRII ASUPRA MARELUI SĂU
TRIUMF
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus zicând: “Iată că
vine ceasul şi a şi venit, când veţi fi risipiţi fiecare la ale lui şi pe
Mine Mă veţi lăsa singur; dar nu sunt singur, căci Tatăl este cu Mine.
(33) V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi
avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” (v.32-33)
Comentatorul Alexander Bruce, a explicat că atunci când
Domnul Isus a zis: “Iată că vine ceasul şi a şi venit, când veţi fi risipiţi
fiecare la ale lui,” (v.32) a avut în vedere moartea Lui rapidă şi
nebănuită de apostoli care i-a eliberat de panică, aşa cum şi oile sunt
eliberate de panică atunci când sunt atacate dintr-o dată de lupi 18.
Domnul Isus era un mare realist. El a spus ucenicilor că ei, cu
toată credinţa şi dragostea lor pe care le aveau faţă de El, Îl vor părăsi
şi vor fugi ca să-şi scape viaţa şi aceasta, tocmai atunci când avea cea
mai mare nevoie de mângăierea lor: când urma să fie arestat, judecat
şi răstignit 19. Cât de puţin îşi cunoşteau ei propriile lor inimi! 20
Apostolul Petru, deja fusese prevenit de iminenta lui cădere, când
Mântuitorul i-a zis: “Adevărat îţi spun că astăzi, chiar în noaptea
aceasta, înainte să cânte cocoşul de două ori, te vei lepăda de Mine
de trei ori." (Marcu 14:30)
Mântuitorul când a zis, în continuare în versetul 32 “Iată că
vine ceasul şi a şi venit, când veţi fi risipiţi fiecare la ale lui şi pe
Mine Mă veţi lăsa singur; dar nu sunt singur, căci Tatăl este cu
Mine,” a avut în vedere părăsirea şi singurătatea Lui în ceasurile cele
mai grele ale suferinţei. El era lăsat singur de către toţi oamenii de
pe pământ, chiar şi de către toţi îngerii din cer şi aceasta, tocmai
atunci când suferinţa de cruce I se apropia. În acele ceasuri amare şi
negre din preajma crucificării, numai pe Tatăl Îl simţea că a rămas
lângă El, de aceea a continuat să zică în versetul amintit: “Dar nu
sunt singur, căci Tatăl este cu Mine." Nimic nu I-a fost mai greu şi
mai amar Fiului lui Dumnezeu ca atunci când, încărcându-Se cu
păcatele lumii întregi, a fost pironit pe cruce şi când, în final chiar şi
Tatăl a trebuit să-L abandoneze. Acesta a fost motivul pentru care
Mântuitorul a strigat pe cruce: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu,
pentru ce M-ai părăsit?" (Marcu 15:34) Fiul lui Dumnezeu n-a strigat
ca Tatăl să-L salveze de pe cruce, ci doar să fie alături de El şi să-L
simtă aproape în suferinţa Lui cumplită 21.
Domnul Isus, deşi ştia că ucenicii urmau să-L părăsească,
totuşi nu i-a certat, ci, dimpotrivă îi iubea şi i-a iertat. De aici învăţăm
că El iubeşte pe oameni aşa cum sunt, chiar şi în slăbiciunile şi cu
defectele lor. Dacă idolatrizăm pe cineva, crezând că este perfect, nu
numai că ne înşelăm, dar vom fi şi dezamăgiţi. Acesta este motivul
pentru care noi nu trebuie să ne iubim semenii ideal, ci real aşa cum
sunt 22. Dar, lucrul cel mai extraordinar pe care îl învăţăm de aici, este
nu numai că Domnul Isus îi iubeşte pe oameni chiar şi în slăbiciunile
şi în lipsurile lor, ci Se şi încrede în ei. Cel mai greu lucru din lume
este ca, după ce ne-am iertat semenii şi le-am trecut cu vederea
slăbiciunea, să avem încredere în ei. Când Domnul Isus a fost arestat
şi ucenicii au fugit şi L-au părăsit, El nu numai că i-a iertat, dar chiar
S-a încrezut în ei și i-a văzut biruitori 23.
Comentatorii D.J. Ellis şi A. Edersheim, ne spun că scopul
Domnului Isus în acest discurs, era nu numai să-i prevină pe ucenici
asupra tragediei răstignirii Sale care urma să aibă loc peste câteva ore,
ci să-i şi consoleze. Acesta a fost motivul pentru care Mântuitorul, nu
numai că Şi-a început discursul cu cuvintele: “Să nu vi se tulbure
inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu și aveţi credinţă în Mine," (14:1)
dar l-a şi încheiat cu cuvintele: “V-am spus aceste lucruri ca să aveţi
pace în Mine..." (v.33) 24
Comentatorul W. Hendriksen ne informează că sintagma
"aceste lucruri“ din detaliul versetului 33 "V-am spus aceste lucruri
ca să aveţi pace în Mine," se referă la tot ce a zis Mântuitorul
apostolilor în Camera de Sus în acea noapte comemorativă: că unul
dintre ei urma să-L vândă, Apostolul Petru avea să se lepede de El, că
ucenicii Îl vor părăsi cu toţii, lumea Îl va urî şi Îl va răstigni, apostolii
vor fi persecutaţi; şi că, având în vedere toate acestea, i-a informat
mai departe că era Dumnezeu, a ieşit de la Tatăl, va învia, Se va
întoarce la Tatăl, va reveni la ei în Duh în dispensaţia Duhului Sfânt
şi că atunci le va preface toată durerea şi întristarea în cea mai mare
bucurie 25. Dacă Domnul Isus nu i-ar fi înştiinţat pe ucenici că Îl vor
părăsi, îndeosebi pe Apostolul Petru că se va lepăda de El; ei mai
târziu, după învierea şi glorificarea Lui, dându-şi seama că L-au
abandonat şi că s-au lepădat de El, ar fi căzut în cea mai mare
disperare. Dar, înştiinţându-i dinainte, era ca şi cum le-ar fi zis: "Eu
ştiu ce urmează să vi se întâmple, de aceea vă spun dinainte: «Să nu
credeţi că voi lua în considerare fuga şi lepădarea voastră de Mine
pentru a vă salva viaţa ca act de neloialitate. Aceste lacune din viaţa
voastră nu-Mi vor răni inima şi nu-Mi vor micşora dragostea faţă de
voi. Când vă veţi aduce aminte de aceste întâmplări să nu vă întristaţi
şi, cu atât mai mult să nu disperaţi.»" Aceasta este mila şi iertarea
divină! Mântuitorul nu avea în vedere greşelile şi păcatele oamenilor
care Îl răneau pe El, ci tot ce urmărea El era ca cei care Îl făceau să
sufere să nu cadă în disperare şi să nu fie distruși de păcat. De
asemenea şi copiii lui Dumnezeu atunci când cineva îi vatămă, ei nu
se gândesc la durerea lor, ci au în vedere ca nu cumva greşiţii lor,
descurajându-se, să cadă din cauza remuşcării şi a părerii de rău 26.
Când Domnul Isus a continuat cu detaliul din acest ultim
verset: "În lume veţi avea necazuri, dar Eu am biruit lumea," i-a
înştiinţat şi la încheiere că, foarte curând şi ei vor fi persecutaţi. Dar,
mai întâi le-a atras privirea la biruinţa Lui. El le-a arătat cum lumea a
căutat să-I facă cel mai mare rău: să-L extermine prin moartea cea
mai violentă. Dar, lumea n-a reușit pentru că El, fiind Dumnezeu
invincibil, a înviat 27. Mântuitorul a arătat apostolilor că aşa cum El a
triumfat asupra lumii, tot aşa îi va ajuta şi pe ei să triumfe în cel mai
scurt timp asupra neamului omenesc 28. Fiul lui Dumnezeu a mers
liniştit spre Calvar, pentru că ştia că prin Cruce îl va înfrânge pe
Diavolul şi va triumfa asupra lumii. Tot astfel, Mântuitorul îi consola
pe apostoli, ca şi ei să aibă pace şi linişte înainte de persecuţie, cât şi
în toiul ei fiindcă prin El, biruinţa şi răsplata lor vor fi sigure şi mari
29
.
1. Hendriksen, W., The Gospel of John, VoI. II, p. 99 – 100;

3. Op. cit. p. 324 – 325;
4. Op. cit.
Meeter, H.H., The Heavenly Highpriesthood of Christ, p.
186;
Lenski, R.C.H., The Interpretation of St. John’s Gospel, p.
1082.
6. Barcaly, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 235.
Hendriksen, W., The Gospel of John, VoI. II, p. 337 - 338.
12. Barcaly, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 236;
14. Hendriksen, W., The Gospel of John, VoI. II, p. 339 - 340.
16. Op. cit. p. 444.
19. Barcaly, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 236;
23. Op. cit.
24. Ellis, D.J., John, p. 1257;
27. Op. cit.
21. RUGĂCIUNEA FIULUI LUI DUMNEZEU ÎN
CALITATE DE MARE PREOT
Ioan 17 : 1 - 5
1 După ce a vorbit astfel, Isus a ridicat ochii spre cer şi a zis:

"Tată, a sosit ceasul! Glorifică-L pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te
glorifice pe Tine,
2 după cum I-ai dat autoritate peste orice om ca să dea viaţa
eternă tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu.
3 Şi viaţa eternă este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul
Dumnezeu adevărat şi pe Cristos, pe care L-ai trimis Tu.
4 Eu Te-am glorificat pe pământ, am sfârşit lucrarea care Mi-
ai dat s-o fac.
5 Şi acum, Tată, glorifică-Mă la Tine Însuţi cu gloria pe care o
aveam la Tine înainte de a fi lumea.
Rugăciunea cu care Domnul Isus Şi-a încheiat marele Său

discurs de rămas bun din Camera de Sus este sublimă şi fără egal 1.
Mulţi dintre cei ce erau pe patul morţii, au rugat pe cei dragi din casă
să le citească această rugăciune a Mântuitorului cu glas tare. Unul
dintre aceştia era și John Knox. El, cerând soţiei să-i citească această
rugăciune în anul 1572, i-a spus: "Îmi arunc, mai întâi ancora nădejdii
în rugăciunea Mântuitorului din Ioan 17”. Ultimele cuvinte ale lui
Knox ne arată, cât de valoroasă îi era această rugăciune în lupta lui de
reformator al Bisericii lui Cristos 2.
Această rugăciune are un nume comun: "Rugăciunea Domnului
Isus ca Mare Preot”, pe care i-a dat-o prima dată teologul luteran
David Chytraeus (1530-1600) 3.
Acum intrăm cu cea mai mare reverenţă în capitolul 17,
supranumit Sanctuarul cel mai interior. Pentru prima dată ne este
îngăduit să auzim o rugăciune întreagă a Domnului Isus. În
rugăciunea “Tatăl nostru" din Matei 11:25-27 avem numai un mic
rezumat din rugăciunea Mântuitorului. Pe când, în capitolul 17 din
Evanghelia după Ioan avem o rugăciune întreagă a Fiului lui
Dumnezeu, o rugăciune de consacrare ca Mare Preot care urma să
Se jertfească pentru ispăşirea păcatelor, o rugăciune de mijlocire
pentru apostoli şi de mijlocire pentru Biserică. S-o ascultăm cu
reverenţă 4.
Această rugăciune a Mântuitorului cuprinde trei părţi:
consacrarea Sa ca Mare Preot (v.1-5), mijlocirea pentru apostoli
(v.6-19) şi mijlocirea pentru Biserică (v.20-26) 5.
Acest text care conţine prima parte a rugăciunii, intitulată
Rugăciunea Fiului lui Dumnezeu în calitate de Mare Preot, ne arată
trei lucruri: cererea Fiului lui Dumnezeu pentru glorificarea Lui de
către Tatăl, cererea Fiului lui Dumnezeu pentru glorificarea Tatălui
prin glorificarea Lui şi efectul glorificării Fiului lui Dumnezeu.
I. CEREREA FIULUI LUI DUMNEZEU PENTRU
GLORIFICAREA LUI DE CĂTRE TATĂL
Evanghelistul Ioan a scris: “După ce a vorbit astfel, Isus a
ridicat ochii spre cer şi a zis: «Tată, a sosit ceasul! Glorifică-L pe
Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te glorifice pe Tine.»” (v.1)
Detaliul "După ce (Isus) a vorbit astfel,” se referă la tot ce a
spus El ucenicilor în capitolele 13 la 16 în Camera de Sus, în special
în 16:33: "Eu am biruit lumea,” cu care Şi-a încheiat ultimul Său
discurs. Acest detaliu ne arată trei lucruri: că Mântuitorul Şi-a atins
ţinta în discursul pe care l-a ţinut ucenicilor, că există o legătură
strânsă între acest discurs şi rugăciunea cu care El l-a încheiat şi că
aproape toată învăţătura Lui din cele patru capitole este amintită şi
adusă înaintea Tatălui în această rugăciune 6.
Profeţii, cât și toţi evreii atunci când se rugau îşi întorceau faţa
spre templul din Ierusalim; pe când, Domnul Isus Şi-a ridicat ochii
spre cer către Tatăl. Faptul că Mântuitorul Şi-a ridicat ochii spre cer
când S-a rugat, nu este o dovadă că El era în grădina Gheţimani sub
cerul liber, aşa cum cred mulţi, pentru că această rugăciune se încheie
cu cuvintele: "După ce a rostit aceste cuvinte, Isus a plecat cu ucenicii
Săi dincolo de pârâul Chedron, unde era o grădină în care a intrat El
şi ucenicii Lui." (Ioan 18:1) Asupra acestui lucru ne-am informat în
studiul intitulat Testamentul lui Cristos (Vol.VIII, Stud.11).
Domnul Isus S-a rugat cu voce tare, cel puţin din două motive:
pentru consolarea apostolilor şi pentru ca rugăciunea să fie
consemnată în Evanghelie 7.
Mântuitorul L-a numit pe Dumnezeu "Tată" de şase ori în
această rugăciune. Sintagma "sosirea ceasului” din detaliul: "Tată, a
sosit ceasul!” este o altă expresie a Mântuitorului. Când am tratat
studiul intitulat Minunea din Cana (VoI.II,Stud.14), am văzut că Fiul
lui Dumnezeu a venit pe pământ cu un anumit scop şi pentru o
anumită lucrare. El nu Şi-a privit viaţa prin prisma dorinţelor, ci a
scopului pe care Dumnezeu a vrut să-l atingă prin trimiterea Lui în
lume; nici după schimbările şi variaţiile vremelniciei, ci după fondul
fix şi stabil al eternităţii. El ştia că toate lucrurile din viaţa Lui, vor
veni ferm şi fix la ceasul lor care era stabilit din eternitate. Acesta a
fost motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu ne-a vorbit mereu despre
ceasul Lui! Din context reiese că Domnul Isus S-a referit la încheierea
lucrării Sale de pe pământ: la răstignirea, învierea, înălţarea la cer şi
încoronarea Sa 8. El, adeseori zicea că nu I-a sosit încă ceasul; pe
când, acum a spus că I-a sosit ceasul. Plecarea lui Iuda cu scopul de-a
conduce cohorta pentru a-L aresta, era semnul sosirii ceasului
transformării suferinţei şi a morţii Lui de cruce în glorie, a triumfului
Său asupra Diavolului, a încetării vechii dispensaţii şi a începerii
noii dispensaţii a Duhului Sfânt. Acesta era ceasul pe care El îl
aştepta cu o mare însetare şi ardoare, pe care nu-l ştia nimeni decât
El şi Tatăl 9.
Domnul Isus când a zis în rugăciune în versetul 4 "Eu Te-am
glorificat pe pământ, am sfârșit lucrarea pe care Mi-ai dat s-o fac,"
cât şi în versetul 11 "Eu nu mai sunt în lume…", deja a acceptat
moartea Sa de cruce, de aceea a spus ca şi când răstignirea, învierea şi
înălţarea Lui la cer ar fi avut loc 10.
Fiul lui Dumnezeu când a spus Tatălui în rugăciune: “Eu Te-
am glorificat pe pământ,” S-a referit la glorificarea Lui prin
învăţătura, lucrările, minunile şi, în mod special că urma să-L
glorifice prin moartea Sa de cruce, când Îşi va termina lucrarea de
mântuire, pe care I-a încredinţat-o Tatăl ca s-o ducă la îndeplinire 11.
Răstignirea Fiului, I-a adus Tatălui cea mai mare glorie, prin faptul
că pe cruce I-a demonstrat dragostea, sfinţenia, înţelepciunea şi
dreptatea 12. Iar, când Fiul I-a zis Tatălui în rugăciune: "Am sfârşit
lucrarea pe care Mi-ai dat s-o fac," I-a declarat că este gata să
întreprindă şi cea mai grea lucrare pe care I-a încredinţat-o în vederea
mântuirii neamului omenesc, care era răstignirea Sa 13.
Fiul lui Dumnezeu, în calitate de Mare Preot sta gata să Se
depună ca jertfă de răscumpărare pe cel mai mare şi glorios Altar.
Dar, înainte de sacrificiu, El S-a pregătit prin această rugăciune pentru
agonia crucificării 14. Deşi ştia că, răstignirea era cel mai greu şi
dureros lucru din lume, totuşi a spus Tatălui în rugăciune: "Tată, a
sosit ceasul! Glorifică-L pe Fiul Tău.” (v.1) Mântuitorul a spus aceste
cuvinte, pentru că ştia că acceptarea crucii, atrăgea cea mai mare
glorie.
Când Fiul lui Dumnezeu a zis în rugăciune: "Tată, a sosit
ceasul! Glorifică-L pe Fiul Tău,” a spus cu alte cuvinte: "Tată, Tu ştii
cu câtă sete şi ardoare am aşteptat sosirea acestui ceas. Acum, Te
rog, condu-Mă Tu prin agonia cea mai grea a morţii de cruce, ca
Numele Tău să fie glorificat.” 15
Cristos ştia că în cruce era nu numai mijlocul mântuirii
neamului omenesc, ci şi mijlocul glorificării Lui. El ştia că Crucea, ca
un magnet urma să atragă la El pe mulţi oameni şi că tot ea Îi va fi
calea de înapoiere la Tatăl și la gloria eternă 16.
Cuvintele: "Glorifică-L pe Fiul Tău,” Domnul Isus le explică în
versetul 5 “Şi acum, Tată, glorifică-Mă la Tine Însuţi cu gloria pe
care o aveam la Tine înainte de a fi lumea." Fiul lui Dumnezeu, când
a rostit aceste cuvinte în rugăciune, era ca şi cum ar fi zis: “Tată, ia-
Mă din nou la Tine. Tânjesc după Tine şi după Casa Ta Eternă de la
care am plecat de mult. Transferă-Mă acum din lumea păcatului şi a
suferinţei, şi restaurează-Mă în strălucirea şi gloria pe care le aveam
împreună cu Tine înainte de-a Mă fi coborât pe pământ și de-a fi luat
trup de om.” 17
În al doilea rând, acest text ne arată
II. CEREREA FIULUI LUI DUMNEZEU PENTRU
GLORIFICAREA TATĂLUI PRIN GLORIFICAREA
LUI
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Fiul lui Dumnezeu spunând
Tatălui în rugăciune: "Tată, a sosit ceasul! Glorifică-L pe Fiul Tău,
ca şi Fiul Tău să Te glorifice pe Tine.“ (v.1)
Observăm, chiar din acest început al rugăciunii Fiului lui
Dumnezeu că adevăratul motiv al glorificării Lui, nu era glorificarea
Sa, ci glorificarea Tatălui. Fiul Şi-a dorit glorificarea mai mult cu
scopul de a-L putea glorifica pe Tatăl, de aceea a zis Tatălui în
rugăciune: "Tată, a sosit ceasul! Glorifică-L pe Fiul Tău, ca şi Fiul
Tău să Te glorifice pe Tine." Domnul Isus a zis ucenicilor în discursul
Său de rămas bun, că pentru ei era mai de folos ca El să meargă la
Tatăl, decât să rămână cu ei pe pământ. Evanghelistul Ioan L-a citat pe
Domnul Isus spunând în urmă cu câteva minute în Camera de Sus:
"Totuşi, vă spun adevărul: «Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu
Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni; dar dacă Mă duc, vi-L voi
trimite.»" (16:7) Tot astfel, I-a spus acum şi Tatălui în rugăciune:
"Tată, a sosit ceasul! Glorifică-L pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te
glorifice pe Tine." Ceea ce înseamnă parafrazat: “Tată, este mai de
folos pentru gloria Ta ca Eu să las pământul şi să vin la Tine, fiindcă
de acum înainte pot să Te glorific mai bine în cer, decât dacă aş mai
rămâne pe pământ. Tu M-ai trimis pe pământ să caut pe cei pierduți și
să mântuiesc neamul omenesc. Dar acum, trecând prin moarte de
cruce, a sosit timpul când Eu pot face cel mai bine această lucrare
fiind în cer. De aceea ia-Mă, Te rog, la Tronul Tău ca să-Mi fac
lucrarea de Mântuitor." 18
Am văzut mai înainte în acest studiu că gloria pentru care S-a
rugat Fiul şi a primit-o de la Tatăl, era gloria de care El S-a bucurat
în prezenţa Tatălui înainte de-a fi fost creată lumea. Numai că Tatăl
L-a înzestrat cu o glorie cu mult mai mare, decât o cerea sau o
avusese în cer. Tatăl a făcut lucrul acesta din cauza suferinţei şi a
morţii Sale de cruce, prin care a mântuit neamul omenesc. Această
glorie nouă și supremă, de care S-a învrednicit Fiul şi ştia că I-o va
da Tatăl în urma crucificării, a avut-o El în vedere atunci când a spus
ucenicilor tot în acest ultim discurs din Camera de Sus: “Dacă
Dumnezeu a fost glorificat în El, şi Dumnezeu Îl va glorifica în El
Însuşi şi-L va glorifica îndată." (Ioan 13:32) 19 Acelaşi lucru a fost
inspirat să-l spună şi Apostolul Pavel atunci când a scris în Epistola sa
către Filipeni despre Domnul Isus: ”...S-a smerit şi S-a făcut
ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. (9) De aceea şi
Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele care este mai
presus de orice nume (10) pentru ca în Numele lui Isus să se plece
orice genunchi ai celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ,
(11) şi orice limbă să mărturisească, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl,
că Isus Cristos este Domnul." (Fil.2:8-11) Fiul L-a glorificat pe Tatăl
pe pământ prin Cruce, iar în cer urma să-L glorifice în continuare,
atât prin Cruce, cât şi prin Coroană. Crucea şi Coroana Fiului
revelează, nu numai toată gloria Fiului, ci şi toată gloria Tatălui.
Crucea Fiului lui Dumnezeu de pe pământ, cât şi Coroana Lui din
cer, îi ajută pe oameni să fie siguri pe veci de dragostea Lui şi a
Tatălui 20.
Dacă Mântuitorul, ca mediator între Dumnezeu şi om, ne-a
revelat prin jertfa Sa de pe cruce, natura eternă şi de neschimbat a lui
Dumnezeu transcendent şi, ne-a deschis calea spre prezenţa Lui,
atunci cu atât mai mult, El mijloceşte acum înaintea Tatălui în cer şi
lucrează în inima oamenilor pe pământ prin Duhul Sfânt, ca ei să se
întoarcă la Dumnezeu şi să apuce salvarea şi fericirea eternă 21.
Apostolul Pavel, fiind inspirat de Duhul Sfânt tot în legătură cu
această mijlocire a Domnului Isus din cer, a scris următoarele cuvinte
în Epistola sa către Evrei: “De aceea şi poate să-i mântuiască în mod
desăvârşit pe cei care se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că
trăieşte etern ca să mijlocească pentru ei. (26) Şi tocmai un astfel de
Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de
păcătoşi şi înălţat mai presus de ceruri." (Evrei 7:25-26)
Persoanele Sfintei Treimi sunt egale şi Ele se glorifică Unele
pe Altele. În versetul întâi în care Fiul spune Tatălui: "Tată, a sosit
ceasul! Glorifică-L pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te glorifice pe
Tine," avem această glorificare a Sfintei Treimi. Iar, în versetul 5 în
care scrie: “Şi acum, Tată, glorifică-Mă la Tine Însuţi cu gloria pe
care o aveam la Tine înainte de a fi lumea,” Fiul, uitându-Se la gloria
şi bucuria Tatălui şi a Duhului Sfânt, cum stau înconjuraţi de cei
răscumpăraţi şi de îngeri, L-a rugat pe Tatăl să-L proslăvească şi pe El
cu gloria pe care o avea înainte de-a Se fi întrupat 22.
Lucrarea lui Cristos n-ar fi fost completă, dacă numai ne-ar fi
vorbit despre dragostea lui Dumnezeu şi nu ne-ar fi arătat-o prin
moartea Sa de cruce. Prin jertfa Sa de pe cruce, Fiul demonstra
dragostea Tatălui pe care o are faţă de oameni și-L glorifica. Iar, Tatăl
Îl glorifica pe Fiul, înviindu-L, înălţându-L la cer şi încoronându-L.
Şi, în final, Fiul a adus Tatălui în cer o glorie cu mult mai mare decât
pe pământ 23.
Şi, în al treilea rând, acest text ne arată
III. EFECTUL GLORIFICĂRII FIULUI LUI
DUMNEZEU
Evanhelistul Ioan L-a citat pe Fiul lui Dumnezeu spunând
Tatălui în rugăciune despre Sine: "După cum I-ai dat autoritate peste
orice om, ca să dea viaţa eternă tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu.
(3) Şi viaţa eternă este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul
Dumnezeu adevărat şi pe Cristos, pe care L-ai trimis Tu.” (v.2-3)
Detaliul "cum I-ai dat autoritate peste orice om,” (v.2) ne este
prezentat în termeni ebraici şi pe fondul concepţiei evreieşti pe care o
aveau despre Mesia 24. Pe fondul acestei concepţii şi a acestor termeni,
Dumnezeu I-a dat lui Mesia toată autoritatea asupra lumii. În
Evanghelia după Ioan 5:27, Dumnezeu I-a dat lui Mesia autoritatea
de-a fi Judecătorul lumii în ziua de apoi: “Şi I-a dat autoritate ca să
judece, întrucât este Fiu al omului.” În Evanghelia după Marcu 2:10,
Dumnezeu I-a dat lui Mesia autoritatea de-a fi Mântuitorul neamului
omenesc. Evanghelistul Marcu L-a citat pe Domnul Isus spunând unei
mari mulţimi de evrei, cu ocazia vindecării unui paralitic coborât prin
acoperișul casei: “Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are autoritate pe
pământ să ierte păcatele." Şi în versetul 2 din textul pe care îl studiem
acum, Dumnezeu L-a dotat pe Mesia şi cu autoritatea de-a da viaţa
eternă: "După cum I-ai dat autoritate peste orice om, ca să dea viaţa
eternă tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu." 25
Fiul lui Dumnezeu când a spus Tatălui în rugăciune: “Şi viaţa
eternă este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu
adevărat şi pe Cristos, pe care L-ai trimis Tu," I-a zis cu alte cuvinte:
“Tată, Tu ştii că viaţa eternă constă în a Te cunoaşte oamenii pe Tine
ca Tată şi pe Mine ca Mântuitor. Priveşte şi vezi cât de puţini au
această cunoştinţă. Lumea păgână care se închină la zei nu Te
cunoaşte, dar nici evreii care Mă resping pe Mine, nu Te cunosc. Aici
pe pământ, toate eforturile Mele de-a le aduce lumină, au prea puţin
efect. Acceptă-Mi să vin la Tine, ca din cer să-Mi fac lucrarea de
Mântuitor prin Duhul Sfânt." 26
Domnul Isus ne arată în aceste două versete trei lucruri:
definirea vieţii eterne, modul prin care se ajunge la ea şi minunăţia ei.
Mântuitorul ne spune mai întâi în Evanghelia după Ioan 6:51,
că El urma să Se dea pe Sine Însuşi pentru "viaţa lumii". Evanghelistul
Ioan L-a citat zicând: "...Și pâinea pe care o voi da Eu este trupul
Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii." "Viaţa" de aici înseamnă
viaţa adevărată. Iar, în versetele 2 şi 3 din textul pe care-l studiem,
Dascălul ceresc ne defineşte această viaţă adevărată prin sintagma
grecească zoe aiōnios 27. Versiunea Bibliei în limba română
nerevizuită a lui D. Cornilescu traduce această sintagmă "viaţa
veşnică". Iar, traducerea revizuită a Noului Testament a bibliologului
amintit, redă această sintagmă "viaţa eternă". Cuvântul aiōnios are în
limba greacă înţeles ambiguu, atât longevitatea veşnică a vieţii, cât și
calitatea ei. Sintagma grecească zoe aiōnios înseamnă "viaţa lui
Dumnezeu”, pe care El Însuşi o trăieşte. Dar, ce ne uimeşte cel mai
mult este că, Mântuitorul a întrebuinţat această sintagmă şi pentru
viaţa copiilor lui Dumnezeu, care începe aici şi acum şi continuă în
eternitate 28.
Comentatorul A. Edersheim, ne spune că unul dintre marile
motive pentru care Domnul Isus S-a rugat este ca, toţi care urmau să
creadă în El, să ajungă la viaţa eternă 29. Fiul lui Dumnezeu ne învaţă
că, la viaţa eternă se ajunge prin a-L cunoaşte pe Dumnezeu ca Tatăl
şi pe Fiul ca Mântuitor. El a spus Tatălui în rugăciune în versetul 3
”Şi viaţa eternă este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul
Dumnezeu adevărat şi pe Cristos, pe care L-ai trimis Tu.”
Cunoaşterea reciprocă între parteneri este cea mai apropiată şi intimă
de pe pământ. Soţul şi soţia nu sunt două persoane separate, ci sunt un
singur trup. Lucrul cel mai important într-o dragoste adevărată între
parteneri este intimitatea inimii, a minţii şi a sufletului lor. Cu atât mai
mult, a-L "cunoaşte" cineva pe Dumnezeu, nu înseamnă a-L cunoaşte
atât de mult intelectual, cât a avea cu El cea mai strânsă, personală şi
fericită relaţie, pentru că El fiind Tatăl nostru, ne este cea mai iubită
Fiinţă 30.
Detaliul Domnului Isus din rugăciune: "...Să Te cunoască pe
Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Cristos, pe care L-ai trimis
Tu,” ne arată că Dumnezeu, deşi este transcendent, totuşi Îl putem
cunoaşte prin revelarea Fiului care este deopotrivă cu Tatăl și pe
care Tatăl L-a trimis în acest scop. Acesta a fost motivul pentru care
Fiul lui Dumnezeu a putut să spună lui Filip: “Cine M-a văzut pe
Mine L-a văzut pe Tatăl!" (14:9) Şi aceasta este cauza pentru care
Mântuitorul a zis în rugăciune: "Şi viaţa eternă este aceasta: să Te
cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Cristos, pe care
L-ai trimis Tu!” 31

2. Bannatyne, R., Works, p. 643;
3. Op. cit.;
Ellis, D.J., John, p. 1257 – 1258.
6. Ellis, D.J., John, p. 1258;
8. Op. cit.
9. Ellis, D.J., John, p. 1258;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 348 – 349;
10. Op. cit.;
11. Ellis, D.J., John, p. 1258;
12. Ryle, J.C., John, Vol. III, p. 40 – 41.
15. Reuss, Theologie Chrestienn, Vol. II, p. 455;
16. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 239 – 240,
242.
21. Ellis, D.J., John, p. 1258;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 328 - 329.
25. Ellis, D.J., John, p. 1258.
31. Ellis, D.J., John, p. 1258;
22. MIJLOCIREA FIULUI LUI DUMNEZEU PENTRU
APOSTOLI
Ioan 17 : 6-19
6 Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat

din lume. Ai Tăi erau şi Tu Mi i-ai dat; şi ei au păzit Cuvântul Tău.
7 Acum au cunoscut că tot ce Mi-ai dat vine de la Tine.
8 Căci le-am dat cuvintele pe care Mi le-ai dat Tu. Ei le-au
primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că
Tu M-ai Trimis.
9 Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe
care Mi i-ai dat Tu; pentru că sunt ai Tăi -
10 tot ce este al Meu este al Tău şi ce este al Tău este al Meu -
şi Eu sunt glorificat în ei.
11 Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume şi Eu vin la Tine.
Sfinte Tată, păzeşte-i în Numele Tău pe aceia pe care Mi i-ai dat,
pentru ca ei să fie una, curn suntem şi noi una.
12 Când eram cu ei în lume, îi păzeam Eu în Numele Tău. Eu i-
am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat; şi nici unul din ei n-a pierit, în
afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.
13 Dar acum, Eu vin la Tine şi spun aceste lucruri pe când sunt
încă în lume, pentru ca să aibă în ei bucuria Mea deplină.
14 Le-am dat Cuvântul Tău şi lumea i-a urât, pentru că ei nu
sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume.
15 Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de Cel Rău.
16 Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lurne.
17 Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.
18 Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis Eu pe
ei în lume.
19 Şi Eu Însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin
adevăr.
În a doua parte a rugăciunii din Ioan 17 intitulată Mijlocirea
Fiului lui Dumnezeu pentru apostoli, Îl găsim pe Mântuitorul
mijlocind pentru patru lucruri: pentru cunoaşterea lui Dumnezeu de
către apostoli, pentru consacrarea lor, pentru unitatea lor şi pentru
păzirea lor de către Tatăl.
I. MIJLOCIREA DOMNULUI ISUS PENTRU
CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU DE CĂTRE
APOSTOLI
Tatălui în rugăciune cu privire la apostoli: "Am făcut cunoscut
Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume…" (v.6)
Comentatorul D.J. Ellis a observat că Domnul Isus, cunoscând
care erau lucrările prioritare în ochii lui Dumnezeu, le făcea mai întâi
pe ele. Acesta era motivul pentru care El, Îl revela ucenicilor mai întâi
pe Dumnezeu 1.
La evrei, Numele lui Dumnezeu repreznta "natura şi caracterul
Său", aşa cum ei Îl cunoşteau. Împăratul David a scris în psalmul 9:10
"Cei ce cunosc Numele Tău, se încred în Tine..." Tot împăratul David
a scris şi în psalmul 20:7 "Unii se bizuiesc pe carele lor, alţii pe caii
lor; dar noi ne bizuim pe Numele Domnului, Dumnezeului nostru.” În
amândoi aceşti psalmi, împăratul David n-a zis că cei care ştiu că
Dumnezeu se numeşte Iahve, se încred şi se bizuiesc pe El, ci cei care
cunosc natura şi caracterul lui Dumnezeu, îşi pun toată încrederea în
El 2. Evreii mai ziceau că Numele lui Dumnezeu de Iahve nu avea
voie să-l pronunţe niciodată gura omului, decât Marele Preot atunci
când intra în Sfânta Sfintelor. Cărturarii explicau că Numele lui
Dumnezeu de Iahve consta din patru litere sacre IHWH. În alfabetul
ebraic nu existau vocale. Ele se puneau, mai târziu, deasupra şi
dedesuptul consoanelor. Pentru Numele atotsacru a lui Dumnezeu,
format din cele patru consoane IHWH, se foloseau vocalele din
Numele lui Dumnezeu de Adonai care înseamnă Domnul. Cititorul
Vechiului Testament când citea Numele lui Dumnezeu, respectiv
tetragrama IHWH, el nu-L pronunţa niciodată Iahve, ci întotdeauna
Adonai 3.
Astfel, Domnul Isus când a zis lui Dumnezeu în rugăciune în
auzul apostolilor: "Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care
Mi i-ai dat din lume…”, a arătat că El este Singurul care le-a adus
învăţătura și adevărul lui Dumnezeu şi, le-a făcut cunoscut
lucrările, natura şi caracterul Celui Preaînalt, în special în Camera
de Sus, pe cruce, prin înălţarea Sa la cer, prin încoronarea Sa şi prin
trimiterea Duhului Sfânt. Suprema afirmaţie pe care a făcut-o
Mântuitorul tot în Camera de Sus era: "...Cine M-a văzut pe Mine L-a
văzut pe Tatăl..." (Ioan 14:9) 4 Numai Domnul Isus L-a adus atât de
aproape pe îndepărtatul şi invizibilul Dumnezeu, încât chiar şi cei mai
simpli oameni să-L poată vedea în El şi să-I poată pronunţa Numele
de Tată 5.
Fiul lui Dumnezeu atunci când a zis Tatălui în rugăciunea Sa de
mijlocire: “(Apostolii) pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau şi Tu
Mi i-ai dat," (v.6) a afirmat în auzul lor că ei erau ai Tatălui şi că
Tatăl după ce i-a ales în planul Lui înainte de crearea lumii, i-a
predestinat să-I fie ucenici 6. Iar, atunci când Fiul lui Dumnezeu a
spus Tatălui în rugăciune cu privire la apostoli: “…Ei au păzit
Cuvântul Tău. (7) Acum au cunoscut că tot ce Mi-ai dat vine de la
Tine. (8) Căci le-am dat cuvintele pe care Mi le-ai dat Tu. Ei le-au
primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că
Tu M-ai Trimis," (v.6-8) I-a mulţumit pentru ei şi a avut cea mai
mare încredere că împreună cu ei urma să schimbe lumea, în ciuda
faptului că s-au ridicat împotriva Lui, cât şi împotriva lor cei mai
mari oameni ai timpului 7. Ucenicii au triumfat în lucrarea lor, pentru
că ştiau că Învăţătorul lor era trimisul lui Dumnezeu; că în cuvintele
Lui ei au auzit Glasul lui Dumnezeu; că în faptele Lui au văzut
lucrările Celui Preaînalt; şi că El nu era altul, decât Dumnezeu-Fiul
care era deopotrivă cu Tatăl 8.
Al doilea lucru pentru care Fiul lui Dumnezeu a mijlocit
înaintea Tatălui pentru apostoli era
II. CONSACRAREA LOR
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând Tatălui în
rugăciune cu privire la apostoli: “Sfinţeşte-i prin adevărul Tău:
Cuvântul Tău este adevărul." (v.16)
Pentru verbul nostru "a se sfinţi” scrie în textul grecesc
hagiazein, care are două semnificaţii "a se consacra" şi "a avea
calităţile unui consacrat." Dacă cineva este consacrat lui Dumnezeu,
acela trebuie să aibă bunătatea, înţelepciunea şi sfinţenia Celui
Preaînalt, care îi sunt strict necesare în lucrare 9. Cuvintele Fiului lui
Dumezeu adresate Tatălui: "Sfinţeşte-i prin adevărul Tău," au
însemnătatea ca să-i sfinţească şi în continuare prin adevărul Său
revelat, cât şi semnificaţia de-a se consacra acestui adevăr, vestindu-l
chiar cu preţul vieţii 10.
Fiul lui Dumnezeu atunci când a spus Tatălui în rugăciune în
legătură cu ucenicii Lui: "Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-
am trimis şi Eu pe ei în lume,” (v.18) a vorbit anticipat ca şi când deja
Şi-ar fi dat viaţa pe cruce şi ar fi înviat. Fiul lui Dumnezeu a spus
Tatălui că aşa cum L-a trimis pe El Tatăl în lume, tot aşa îi trimite şi
El pe apostoli în lume, cu aceeaşi misiune, aceeaşi manieră şi
aceleaşi sacrificii, ca să-I continue lucrarea de răspândire a
Evangheliei care conține adevărul Tatălui pe care El li l-a predat 11.
Iar, atunci când Fiul lui Dumnezeu a spus Tatălui în rugăciune
în auzul apostolilor: "Şi Eu Însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie
sfinţiţi prin adevăr," (v.19) I-a zis cu alte cuvinte: "Eu M-am
consacrat slujind ucenicilor Mei şi învăţându-i tot adevărul Tău, ca şi
ei la rândul lor, să se consacre slujind semenilor. De aceea,
consacră-i şi pe ei prin adevărul Tău și pentru adevărul Tău." 12
Al treilea lucru, pentru care Fiul lui Dumnezeu a mijlocit
III. UNITATEA LOR
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând în
rugăciunea Sa de mijlocire: “… Sfinte Tată, păzeşte-i în Numele Tău
pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem şi
noi una.” (v.11)
Faptul că Fiul lui Dumnezeu a mijlocit înaintea Tatălui, ca
apostolii să fie uniţi şi încă într-o unitate desăvârşită, aşa cum există
ea între Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, ne arată că unitatea apostolilor era
unul dintre cele mai importante mijloace ale succesului lor 13. Acesta a
fost unul din motivele pentru care Fiul lui Dumnezeu a mijlocit
înaintea Tatălui, ca să-i păzească pe apostoli de Diavol, ca Cel Rău să
nu le distrugă unitatea. Unitatea apostolilor se baza pe următoarele
două porunci ale dumnezeiescului lor Învăţător: "...Rămâneţi în
dragostea Mea" (Ioan 15:9) şi: “Aceasta este porunca Mea: «să vă
iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu.»" (Ioan 15:12) Dacă apostolii nu
împlineau aceste două porunci ale Mântuitorului cu privire la dragoste
şi nu erau uniţi, n-ar fi triumfat în lucrarea adevărului Lui divin pe
care le-a încredinţat-o 14.
Şi, al patrulea lucru, pentru care Fiul lui Dumnezeu a mijlocit
IV. PĂZIREA LOR DE CĂTRE TATĂL
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Mântuitorul spunând Tatălui în
rugăciunea Sa de mijlocire pentru apostoli: “Pentru ei Mă rog. Nu Mă
rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că sunt
ai Tăi.” (v.9)
Faptul că Mântuitorul nu S-a rugat acum pentru lume, nu
înseamnă că El nu era interesat şi de ea. Fiul lui Dumnezeu a
intervenit înaintea Tatălui pentru apostoli din mai multe motive:
fiindcă ei erau ai Tatălui în mod special şi că Tatăl I i-a încredinţat;
fiindcă erau speranţa viitorului, fondatorii Bisericii şi misionarii
adevărului întregii lumi; şi pentru că mântuirea neamului omenesc
depindea de mărturisirea lor 15.
Când Domnul Isus a zis lui Dumnezeu în rugăciune în versetul
10 "Tot ce este al Meu este al Tău şi ce este al Tău este al Meu," a
făcut una dintre cele mai mari declaraţii din lume. Noi am putea să-I
spunem lui Dumnezeu: “Tot ce este al meu este al Tău." Dar, nimeni
de pe pământ n-ar putea să-I zică: "Tot ce este al Tău este al Meu,”
decât Fiul lui Dumnezeu care este deopotrivă cu Tatăl. Martin Luther
a zis: "Lucrul acesta uimitor nu l-a putut spune nici o creatură, în
afară de Fiul lui Dumnezeu." Domnul Isus în calitate de Dumnezeu-
Fiul, n-a redat niciodată atât de viu unitatea, unicitatea şi egalitatea
Sa cu Dumnezeu-Tatăl ca în această afirmaţie pe care a făcut-o acum
când a zis Tatălui: "Tot ce este al Meu este al Tău şi ce este al Tău
este al Meu." 16
Domnul Isus, ştiind că apostolii îşi vor îndeplini bine lucrarea
pe care le-a încredinţat-o, a spus tot în versetul 10 “…Și Eu sunt
glorificat în ei.”17 Atunci când Domnul Isus, în calitate de Dumnezeu-
Fiul a zis lui Dumnezeu-Tatăl: “Tot ce este al Meu este al Tău şi ce
este al Tău este al Meu – şi Eu sunt glorificat în ei,” I-a spus cu alte
cuvinte: “Apostolii Mei sunt şi apostolii Tăi, pentru că între Noi nu
este nici o deosebire între ce este al Meu şi ce este al Tău. Păzeşte-i,
Te rog pe apostolii Noştri, pentru că cauza Mea şi a Ta, Numele Meu
şi al Tău, învăţătura Mea şi a Ta, şi onoarea Mea şi a Ta, sunt în
mâinile lor. Dacă ar falimenta ei, atunci şi întreg planul Nostru de
mântuire s-ar nărui. De aceea, aşa cum ţii la onoarea Ta şi a Mea,
ţine, Te rog şi la onoarea apostolilor Noştri."18
Fiul lui Dumnezeu atunci când a spus Tatălui în rugăciune în
prima parte a versetului 11 "Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în
lume şi Eu vin la Tine," I-a vorbit anticipat, ca şi când ar fi fost deja
răstignit şi înviat şi, ar fi ajuns în cer 19. Iar, când a zis în a doua parte
a versetului 11 în legătură cu apostolii: "Sfinte Tată, păzeşte-i în
Numele Tău pe aceia pe care Mi-ai dat," folosind epitetul "Sfinte
Tată", a arătat apostolilor două lucruri prin atributul lui Dumnezeu de
"Sfânt", ne spune comentatorul W. MacDonald că Cel Preaînalt este
nespus de mare şi sus; şi prin Numele Lui de Tată, le-a indicat că
Dumnezeu, deşi este nespus de mare şi sus, totuşi El le este şi foarte
aproape 20. Şi al doilea lucru pe care l-a scos în evidenţă Domnul Isus
prin acest epitet, ne spune comentatorul Alexander Bruce este că
Dumnezeu care, fiind atotmare și atotsfânt, le pretindea apostolilor să
ţină credinţa curată şi viața neîntinată, pentru că ei erau sarea
pământului, care aveau marea menire de a-l păzi de orice stricăciune
21
. Apostolii urmau să invadeze teritoriul ostil al Diavolului, de aceea
Fiul lui Dumnezeu mijlocea înaintea Tatălui, ca să-i păzească în
Numele Lui din punct de vedere moral şi spiritual de orice stricăciune
a. păcatului 22. În Vechiul Testament, Numele lui Dumnezeu însemna,
nu numai natura şi caracterul Celui Preaînalt, dar şi puterea Lui.
Împăratul David a scris în psalmul 20:1 ”... Să te ocrotească Numele
Dumnezeului lui Iacov.” În psalmul 54:1 scrie: “Scapă-mă,
Dumnezeule prin Numele Tău.” Şi în Cartea Proverbelor, de
asemenea citim: “Numele Domnului este un turn tare.” (18:10)
Atunci când Fiul lui Dumnezeu spunea Tatălui în rugăciune
despre ucenici în versetul 12 “Când eram cu ei în lume, îi păzeam Eu
în Numele Tău. Eu i-am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat; şi nici unul
din ei n-a pierit, în afară de fiul pierzării, ca să se împlinească
Scriptura,” Îi arăta cu părere de rău că, deşi i-a păzit bine pe aceia pe
care I i-a dat, totuşi unul din ei a ajuns fiul pierzării ca să se
împlinească Sfintele Scripturi. Comentatorii: R.H. Lightfoot,
Frederick Bruce, Alexander Bruce, A. Edersheim, W. Barclay, W.
Hendriksen şi mulţi alţii, chiar şi John Calvin care susţinea
predestinaţia, spun că Iuda nu L-a vândut pe Domnul lsus pentru că
era la mijloc o soartă oarbă, ci fiindcă, lăsându-se ispitit de Diavol, el
a decis să-L trădeze, în ciuda faptului că Mântuitorul l-a prevenit în
Camera de Sus şi i-a făcut cele mai mari şi călduroase apeluri ale
dragostei de întoarcere de pe calea trădării. Este adevărat că trădarea
lui Iuda a fost inclusă în planul divin din eternitate şi în Sfintele
Scripturi, dar, aşa cum comentează frumos chiar şi John Calvin care
susţinea predestinaţia, că nici Dumnezeu şi nici Sfintele Scripturi nu
se fac vinovaţi de păcatul lui Iuda pentru că nu Dumnezeu şi Biblia l-
au obligat să-L vândă pe Fiul lui Dumnezeu, ci el a comis acest păcat
mare de bunăvoie 23.
Domnul Isus a prevenit pe apostoli înainte cu câteva ore în
Camera de Sus în legătură cu ura lumii şi persecuţia din partea ei,
spunându-le: "Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât
înaintea voastră. (19) Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei,
dar pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-arn ales din
mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea. (20) Aduceţi-vă aminte de
cuvântul pe care vi l-am spus: «Sclavul nu este mai mare decât
stăpânul său. Dacă M-au persecutat pe Mine, şi pe voi vă vor
persecuta; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor
împlini.»” (Ioan 15:18-20) Acum, Fiul lui Dumnezeu spune şi Tatălui
în rugăciune acelaşi lucru cu privire la ura lumii împotrva apostolilor
în versetul 14 “Le-am dat Cuvântul Tău şi lumea i-a urât, pentru că ei
nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume." Noţiunea
“Cuvântul" la singular din detaliul: " Le-am dat Cuvântul Tău,"
înseamnă suma tuturor învăţăturilor Domnului Isus din revelaţia
Tatălui, care învăţături sunt un dar inestimabil şi incalculabil de mare.
Prin faptul că apostolii nu erau din lumea aceasta, ca şi dumnezeiescul
lor Învăţător şi că misiunea lor era să vestească Cuvântul lui
Dumnezeu, lumea urma să le fie foarte ostilă 24. Acesta era motivul
pentru care Domnul Isus, intervenind pentru ei înaintea Tatălui în
rugăciunea Sa de mijlocire, a zis în versetul 15: "Nu Te rog să-i iei din
lume, ci să-i păzeşti de Cel Rău.”
Primul detaliu din versetul 15 "Nu Te rog să-i iei din lume”, ne
arată că Domnul Isus nu S-a rugat ca Tatăt să-i ia pe apostoli din
lume, să-i ducă în gloria cerului și să-i scape de greutăţi. Fiul lui
Dumnezeu putea să-i ducă pe apostoli în bucuria şi fericirea eternă
atunci când S-a înălţat la cer. Dar, în cazul acesta cum şi-ar fi făcut ei
lucrarea de apostoli, despre care Dascălul lor divin le spunea în
ultimul Său discurs din Camera de Sus: "Şi voi, deasemenea, veţi
mărturisi, pentru că aţi fost cu Mine de la început?" (Ioan 15:27)
Cum s-ar fi pocăit lumea? Şi cum ar fi putut ei să aibă parte de
coroana nevestejită a gloriei fără muncă, luptă şi biruinţă?25
Atunci când Domnul Isus a zis Tatălui în rugăciune cu privire
la apostoli în a doua parte a versetului 15 "...Ci să-i păzeşti de Cel
Rău,” reiese că El ştia că Diavolul este o persoană reală, care are o
mare putere de-a seduce pe oameni în păcat. Acesta este motivul
pentru care Mântuitorul l-a numit pe Satan de trei ori în această noapte
de Joi "Stăpânitorul lumii acesteia". (Ioan 12:31;14:30 şi 16:11)
Diavolul a reuşit să-l ispitească, ca să-L trădeze pe Fiul lui Dumnezeu,
chiar și pe Iuda, care era unul din cei doisprezece ucenici 26. Faptul că
Domnul Isus a intervenit pentru apostoli înaintea Tatălui în rugăciunea
Sa de mijlocire şi că Dumnezeu-Tatăl veghea, îi păzea şi îi atenționa
întotdeauna atunci când Cel Rău uneltea împotriva lor, era un lucru
foarte mare şi benefic pentru ei. Dar, Dumnezeu procedează la fel și
cu toţi credincioşii 27. Credem că era imposibil ca atunci când Domnul
Isus a zis Tatălui în rugăciune în auzul apostolilor: "...Ci să-i păzeşti
de Cel Rău," să nu fi avut în minte alegoria păzirii oilor de către
păstor, pe care a încheiat-o cu cuvintele: “Și nimeni nu le poate
smulge din mâna Tatălui Meu.” (Ioan 10:29) 28 Apostolii trebuiau să
rămână în adevăr şi în acelaşi timp şi în lume, în ciuda uneltirii
Diavolului şi a ostilităţii lumii. Ei au făcut lucrul acesta de dragul lui
Cristos şi a sufletelor pierdute cărora le slujeau 29.
Cu câteva ore mai devreme şi tot în seara de Joi, Domnul Isus a
zis apostolilor: "V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să
rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină.” (Ioan 15:11) Iar, în
final când Mântuitorul încheia această parte a rugăciunii de mijlocire
pentru apostoli, raporta Tatălui în auzul lor că le-a făcut promisiunea
amintită, zicându-I: "Dar acum, Eu vin la Tine şi spun aceste lucruri
pe când sunt încă în lume, pentru ca să aibă în ei bucuria Mea
deplină." (v.13) Această mare promisiune a bucuriei depline, pe care
Fiul lui Dumnezeu o numea “bucuria Mea deplină", făcând-o să fie și
a apostolilor şi, pledând pentru ea înaintea Tatălui în rugăciunea Sa de
mijlocire, era nu numai bucuria relaţiei de dragoste pe care o avea cu
Tatăl de la început, ci şi bucuria care avea să culmineze în urma jertfei
Sale de pe cruce şi a terminării lucrării Lui. Faptul că şi apostolii erau
chemaţi să facă aceeaşi lucrare cu preţul vieţii şi urmau s-o încheie cu
bine, Fiul lui Dumnezeu le-a promis și lor aceeaşi bucurie care Îl
aştepta pe El 30.
3. Op. cit. p. 246.
4. Op. cit.;
6. Op. cit. p. 247 – 248;
10. Ellis, D.J., John, p. 1258;
Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 457, 459.
12. Op. cit. p. 459;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 334 – 335;
Bavinck, H., The Doctrine of God, p. 317 – 321;
Berkhof, L., Systematic Theology, p. 83.
17. Op. cit.
23. Lightfoot, R.H., St. John’s Gospel, p. 301;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 332, 337;
Calvin, J., In Evangelium Ioannis Commentarii. English
translation, in Calvin’s Commentaries, p. 318 –
319.
30. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 332 - 333.
23. MIJLOCIREA FIULUI LUI DUMNEZEU PENTRU
BISERICĂ
Ioan 17 : 20 - 26
20 Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede

în Mine prin cuvântul lor.
21 Mă rog ca toţi să fie una cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în
Tine; ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai
trimis.
22 Eu le-am dat gloria pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să
fie una, cum şi Noi suntem una -
23 Eu în ei şi Tu în Mine - pentru ca ei să fie în chip desăvârşit
una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit cum M-ai
iubit pe Mine.
24 Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine
şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă gloria Mea, glorie pe care
Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de crearea lumii.
25 Dreptule Tată, lumea nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am
cunoscut şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis.
26 Eu le-arn făcut cunoscut Numele Tău şi Îl voi mai face
cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu
să fiu în ei.”
Mântuitorul a cuprins treptat în această rugăciune de mijlocire

întreaga istorie, până la sfârşitul lumii. El S-a rugat mai întâi pentru
Sine în vederea apropierii crucii, apoi pentru apostoli şi, în cele din
urmă, scrutând cu ochii minţii Biserica de-a lungul mileniilor, a
mijlocit și pentru ea1.
În al treilea studiu din rugăciunea de mijlocire a Fiului lui
Dumnezeu înaintea Tatălui din Evanghelia după Ioan capitolul 17,
intitulat Mijlocirea Fiului lui Dumnezeu pentru Biserică, ne vom
ocupa de trei lucruri: de rugăciunea pentru unitatea Bisericii, de
rugăciunea Sa pentru glorificarea Apostolilor şi a Bisericii, şi de
concluzii făcute asupra întregii rugăciuni din Ioan capitolul 17.
I. RUGĂCIUNEA DE MIJLOCIRE A DOMNULUI ISUS
PENTRU UNITATEA BISERICII
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Mântuitorul spunând Tatălui în
rugăciune: "Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor
crede în Mine prin cuvântul lor." (v.20)
În acest verset vedem încrederea Domnului Isus cu privire la
întemeierea Bisericii şi triumful ei în istoria neamului omenesc. El,
deşi ştia că ucenicii nu-L înţelegeau încă bine, că crucea Îi stătea în
faţă şi că doar peste un ceas Îl vor părăsi în grădina Gheţimani,
totuşi, având încredere că ei vor răspândi Evanghelia în toată lumea,
atât oral cât şi pe calea scrisului, S-a rugat pentru toţi care urmau să
creadă în El prin mărturisirea lor 2
Mântuitorul atunci când, mijlocind înaintea Tatălui pentru
Biserica Lui din toată lumea și din toate veacurile, a zis: “Mă rog ca
toţi să fie una…,” (v.21) a avut în vedere marile şi multele ei divizări
în confesiuni, crezuri, practici şi forme de organizare, care urmau s-o
compromită şi să dezbine pe credincioşi. Acesta era motivul pentru
care Mântuitorul a spus Tatălui în rugăciunea Sa de mijlocire cu multă
durere în suflet: “Mă rog ca toţi să fie una.” 3
Fiul lui Dumnezeu atunci când Se ruga pentru unitatea Bisericii
şi o chema la unitate, a avut în vedere modelul de unitate care există
între El şi Tatăl, zicând în rugăciune: “Mă rog ca toţi să fie una cum
Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi...”
(v.21) Comentatorii W. Hendriksen şi Alexander Bruce, numesc
unitatea aceasta a Bisericii, care este după modelul unităţii eterne
dintre Tatăl şi Fiul "unitatea copiilor lui Dumnezeu", pe care o pot
avea numai ei prin faptul că sunt născuţi din nou 4. Acelaşi lucru, l-a
spus şi comentatorul F.L. Godet atunci când a scris: "Ceea ce a
urmărit Dumnezeu prin trimiterea Fiului Său pe pământ, a fost ca să
formeze în omenire o familie de copii ai Lui, ca Domnul Isus.” 5
Comentatorii H. Scougal, Frederick Bruce şi W. Barclay,
numesc detaliul “ca şi ei să fie una în Noi”, tot din versetul 21
“detaliul relaţiei personale" şi a “unităţii dragostei". Textul vorbește
despre: unitatea individuală de creştin şi despre unitatea confesională
şi interconfesională. În acest verset este vorba de unitatea personală a
dragostei de frate în Cristos. Cuvintele “una în Noi” exprimă unitatea
dragostei care există etern între Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul.
Dacă Tatăl este în Fiul şi Fiul este în noi, aceasta înseamnă că şi
Tatăl este în noi cu dragostea Lui perfectă de Dumnezeu, manifestată
prin Duhul Sfânt. Acesta a fost motivul pentru care Domnul Isus a zis
tot în ultimul Său discurs din Camera de Sus: “Rămâneţi în Mine şi
Eu voi rămâne în voi.” (Ioan 15:4) Creştinii nu se vor închina
niciodată la fel în toate bisericile. Dar, cu toate aceste diferenţieri,
unitatea dragostei şi relaţia lor de fraţi în Cristos, nu au voie să fie
afectate 6.
Domnul Isus a numit “relaţia de frate în El” şi “unitatea
dragostei” unitatea gloriei. El a zis: "Eu le-am dat gloria pe care Mi-
ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi Noi suntem una - (23) Eu
în ei şi Tu în Mine.“ (v.22-23) Fiul lui Dumnezeu a numit marele
privilegiu pe care I l-a dat Tatăl de a-I manifesta dragostea pe
pământ: glorie. Tot astfel, ne-a spus Fiul lui Dumnezeu în acest verset
că aceeaşi şansă a gloriei, El ne-a oferit-o și nouă atunci când a zis:
"Eu le-am dat gloria pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una,
cum şi Noi suntem una - (23) Eu în ei şi Tu în Mine."
Dumnezeiescul nostru Învăţător a numit “unitatea noastră de frate în
El”: gloria manifestării dragostei Lui, a acelei glorii pe care El o
manifestă prin noi înaintea semenilor noştri 7.
Detaliul din versetul 23 “...Pentru ca ei să fie în chip desăvârşit
una..." este o paralelă a paroimiei Păstorului cu o singură turmă din
Ioan 10:16 “Va fi o Turmă şi un Păstor," care ne arată că Biserica,
deşi este formată din evrei şi din tot felul de naţiuni, totuşi ea trebuie
să fie o singură Turmă a lui Cristos 8. Această Turmă care este
Biserica lui Cristos, a văzut-o Ioan Teologul în Apocalipsa cum stătea
înaintea Tronului lui Dumnezeu atunci când a scris: “După aceea m-
am uitat, şi iată că era o mare mulţime, pe care nu putea s-o numere
nimeni, din fiecare naţiune, din fiecare seminţie, din fiecare popor şi
din fiecare limbă, care stătea în picioare înaintea Tronului şi înaintea
Mielului, îmbrăcaţi în haine albe şi cu ramuri de finic în mâini." (7:9)
Numai acei creștini care sunt credincioşi lui Cristos, sunt în El,
sunt uniţi şi înfrăţiţi unii cu alţii, atât confesional cât şi
interconfesional, formează Biserica adevărată.
Divizarea Bisericii în multe confesiuni este o mare tragedie,
fapt pentru care lumea nu i-a putut vedea niciodată adevărata ei
valoare. Divizarea în multe crezuri, forme şi practici, dăunează grav
creștinismului, împiedicând evanghelizarea lumii datorită rivalității
confesiunilor. Dar, mai grav este că divizarea Bisericii zădărniceşte
chiar rugăciunea de mijlocire a Fiului lui Dumnezeu. El S-a rugat
Tatălui ca toţi credincioşii să fie una în chip desăvârşit, aşa cum Tatăl
şi Fiul sunt una. Este foarte dureros că această rugăciune a Domnului
Isus cu privire la unitatea Bisericii este împiedecată de creştinii
formali, care iubesc mai mult ritualurile şi concepţiile lor decât pe
Mântuitorul şi pe fraţii lor 9.
Adevărul este că, creştinii nu vor fi niciodată una în forma lor
de închinare şi de organizare şi nici chiar în crezul lor 10. Aceeaşi
lumină a avut-o şi Apostolul Pavel atunci când a scris în Epistola sa
către Galateni: "Căci în Isus Cristos nici circumcizia, nici
necircumcizia n-au nici un preţ, ci credinţa care lucrează prin
dragoste." (5:6) Apostolul Pavel a avut în vedere, tot lucrul acesta şi
când a scris în Epistola către Filipeni: “Gândul acesta, dar, să ne
inspire pe toţi care suntem desăvârşiţi; şi dacă în vreo privinţă aveţi o
altă părere, Dumnezeu vă va lumina şi în această privinţă. (16) Dar
în lucrurile în care am ajuns de aceeaşi părere să umblăm la fel."
(3:15-16)
În unitatea Bisericii se află viaţa şi puterea divină, fapt pentru
care ea are două efecte mari, aşa cum a zis Domnul Isus de două ori în
rugăciunea Sa de mijlocire: "...Pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai
trimis,” (v.21) şi: "…Ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-
ai iubit cum M-ai iubit pe Mine.” (v.23) Miracolul unităţii apostolilor
se vede în Biserica lui Cristos din toate veacurile. Tot astfel şi unitatea
Bisericii ar putea să aibă aceste două efecte mari: să înfrăţească pe toţi
creştinii şi să aducă pe toți oamenii la cunoştinţa şi la dragostea lui
Dumnezeu 11. Lumea ar rămâne uimită de unitatea Bisericii, dacă ar
vedea că în locul egoismului și al urii, care sunt adânc înrădăcinate în
natura umană, ar exista în credincioși dragostea şi puterea vieţii
divine.
Este datoria sacră a fiecărui creştin autentic ca, lăsându-se atins
de rugăciunea de mijlocire a Mântuitorului pentru unitate, să dea la o
parte toate barierele pe care le-au ridicat conducătorii confesiunilor şi
pe care ei întârzie sau chiar refuză să le înlăture oficial 12.
În al doilea rând, acest text ne arată că
II. RUGĂCIUNEA DE MIJLOCIRE A
MÂNTUITORULUI ERA ŞI PENTRU
GLORIFICAREA APOSTOLILOR ŞI A BISERICII
Tatălui în rugăciune: “Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie
împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă gloria
Mea, glorie pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de
crearea lumii.” (v.24)
Comentatorii Alexander Bruce, Frederick Bruce şi W.
Hendriksen, spun că Numele afectuos de Tată cu care începe versetul
24, marchează începutul unui lucru nou şi final, pe care l-a adus Fiul
înaintea Tatălui în rugăciunea Sa de mijlocire pentru apostoli şi pentru
Biserică. Acum, Fiul lui Dumnezeu, la sfârşitul lucrării Sale Îşi aruncă
privirea în mod deosebit spre gloria eternă şi Se roagă, ca Apostolii şi
Biserica să primească răsplata în acel loc, pe care El l-a promis în Ioan
14:2-3 atunci când a zis: "În Casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri.
Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. (3)
Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă
voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi.” 13 Comentatorul
A.J. Bengel, explicând acest verset pe la începutul anilor 1700, a
exclamat: “O, cât de mare este creştinul şi cât de glorios este el!” 14
Acesta este un mare adevăr. Fiul lui Dumnezeu, nu numai că ne-a
promis Casa Tatălui, dar a şi mijlocit în rugăciune înaintea Lui, ca să-
I împlinească această dorinţă pentru care Şi-a dat viaţa.
Ca să putem înţelege însemnătatea acestei mari promisiuni,
trebuie să cunoaştem mai întâi ce a însemnat pentru Domnul Isus
cuvântul glorie. Pentru Fiul lui Dumnezeu, cuvântul “glorie” a
însemnat trei lucruri. Mai întâi a însemnat crucea. El ne-a spus la
începutul acestei rugăciuni din Ioan 17:1 că va fi "crucificat" şi că în
același timp va fi și glorificat, fiindcă El prin suferinţa Sa de pe cruce
avea onoarea să demonstreze dragostea infinită a Tatălui pe care o
are faţă de neamul omenesc 15. Al doilea înţeles pe care îl avea pentru
Fiul lui Dumnezeu cuvântul "glorie" era de-a face voia Tatălui. Şi al
treilea înţeles al cuvântului glorie era în ideea răsplătirii 16.
Observăm în acest verset că în el este vorba mai întâi despre
gloria lui Cristos şi, apoi despre gloria Apostolilor şi a Bisericii.
Mântuitorul Îşi numeşte Gloria pe care I-a dat-o Tatăl “gloria pe care
Mi-ai dat-o Tu.” Prin faptul că Fiul lui Dumnezeu a făcut voia
Tatălui în mod desăvârşit; I-a demonstrat prin răstignire dragostea
Sa infinită, pe care o are faţă de neamul omenesc; și Şi-a dat viaţa pe
lemnul crucii pentru mântuirea tuturor oamenilor care cred în El,
Tatăl L-a înzestrat cu cea mai mare glorie. Rămânem uimiţi când
înţelegem această rugăciune de mijlocire, pe care a rostit-o Fiul lui
Dumnezeu înaintea Tatălui pentru Biserică şi întemeietorii ei, atunci
când a zis: “Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu
Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă gloria Mea, glorie
pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de crearea
lumii.” Din această rugăciune a Fiului lui Dumnezeu vedem că, așa
cum El știa că Tatăl dorea ca Fiul Său să se întoarcă Acasă și să-L
vadă în toată gloria Sa în urma răstignirii Lui pentru mântuirea
neamului omenesc; tot așa și Mântuitorul dorea ca apostolii și toți
răscumpărații Lui să ajungă în Casa Tatălui și să-I vadă gloria cu
care L-a dotat Tatăl 17.
În textul grecesc pentru verbul "a vrea" din detaliul: “Tată,
vreau ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi aceia pe care
Mi i-ai dat Tu...," scrie delō care înseamnă “vreau", "doresc", “este
plăcerea Mea” ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi
aceia pe care Mi i-ai dat Tu.” 18 Este adevărat că ucenicii au văzut
gloria Domnului Isus şi atunci când era cu ei pe pământ: când S-a
schimbat la faţă pe muntele Hermon, când a înviat pe fiica lui Iair,
când a înmulţit cele cinci pâini şi doi peşti şi s-au săturat cinci mii de
bărbaţi fără femei şi copii, când a transformat apa în vin şi când a
mai făcut multe alte minuni. Evanghelistul Ioan a scris: "Şi Cuvântul
S-a făcut trup şi a locuit printre noi plin de har şi de adevăr. Şi noi
am privit gloria Lui, o glorie întocmai ca gloria singurului născut
din Tatăl." (1:14) Numai că, dorinţa arzătoare a Mântuitorului era,
ca să-Şi ducă şi Apostolii şi Biserica în Casa Tatălui, aşa cum a
promis apostolilor în Camera de Sus când le-a zis: "În Casa Tatălui
Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să
vă pregătesc un loc. (3) Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un
loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să
fiţi şi voi,” (Ioan 14:2-3). El voia, ca apostolii și toți credincioșii să
locuiască etern, chiar în prezenţa Tatălui şi acolo să le arate toată
gloria Sa.
În textul grecesc pentru verbul “a vedea” din detaliul “ca (ei)
să vadă gloria Mea,” scrie deorōsin, care înseamnă “a privi ţintă”, “a
pironi privirea”, “a se uita lung”, “a sta în contemplare” şi "a
rămâne uimit veşnic". Astfel, când Domnul Isus a zis: "Tată, vreau ca
acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai
dat Tu, ca să vadă gloria Mea, glorie pe care mi-ai dat-o Tu…," a
spus cu alte cuvinte: “Tată, doresc mult, ca acolo unde sunt Eu să fie
împreună cu Mine şi aceia pe care Mi I-ai dat Tu ca, contemplându-
Mă etern, să vadă că M-ai înzestrat cu însăşi gloria de care Te bucuri
Tu.” 19
III. CONCLUZII FĂCUTE ASUPRA ÎNTREGII
RUGĂCIUNI DIN IOAN CAPITOLUL 17
Tatălui în rugăciune: “Dreptule Tată, lumea nu Te-a cunoscut, dar Eu
Te-am cunoscut şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. (26) Eu le-
arn făcut cunoscut Numele Tău şi Îl voi mai face cunoscut, pentru ca
dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu să fiu în ei.” (v.25-
26)
Acum cererile s-au terminat. În aceste două versete conclusive,
Domnul Isus rezumă toată rugăciunea de mijlocire din Ioan capitolul
17. Şi, totodată în aceste două versete, Mântuitorul schimbă subiectul
de la viitorul îndepărtat, despre care vorbise apostolilor la prezent şi
revine la problema lor şi a Bisericii 20.
Domnul Isus a folosit Numele lui Dumnezeu prin titlul de
“Dreptule Tată”, ca să scoată în evidenţă că Dumnezeu Îi va apăra în
mod sigur şi cu dreptate, meritele Lui, ale apostolilor, cât şi ale
tuturor credincioşilor în vederea răsplătirii cuvenite 21.
După ce Fiul lui Dumnezeu a întrebuinţat Numele Tatălui prin
titlul de “Dreptule Tată”, I-a făcut trei declaraţii. Prima: “…Lumea nu
Te-a cunoscut,” (v.25) ceea ce înseamnă că lumea era în cea mai mare
ignoranţă în ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu. A doua: “...Dar Eu
Te-am cunoscut." (v.25) Cunoaşterea absolută a lui Dumnezeu şi
revelarea Lui, nu erau uşoare nici chiar pentru Domnul Isus, fiindcă
El a luat un trup limitat care era ca al nostru. Nu ne putem imagina
nici în cea mai mică măsură, cât Îi era de greu Domnului Isus să
demonstreze dragostea infinită a Tatălui într-un trup limitat şi într-o
lume rea şi egoistă, şi să-L mărturisească ca Tată într-o lume în care
oamenii neagă pe mii de căi Paternitatea lui Dumnezeu. Această
declaraţie pe care a făcut-o Domnul Isus Tatălui în rugăciune: "…Dar
Eu Te-am cunoscut” era, cu adevărat mare. Şi a treia declaraţie din
versetul 25 cu privire la apostoli era: “...Și aceştia au cunoscut că Tu
M-ai trimis.” Această cunoaştere este de mâna a doua. Apostolii L-au
cunoscut pe Tatăl prin trimiterea Fiului. Iar, cunoaşterea Tatălui de
către Domnul Isus este de prima mână 22.
Fiul lui Dumnezeu a încheiat rugăciunea de mijlocire cu
versetul 26, în care a spus Tatălui cu privire la apostoli: ”Eu le-am
făcut cunoscut Numele Tău şi Îl voi mai face cunoscut, pentru ca
dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu să fiu în ei”. În prima
parte a acestui verset, Domnul Isus a zis Tatălui că El le-a descoperit
apostolilor Numele Lui, ceea ce înseamnă natura şi felul Lui de-a fi; şi
că El le-a făcut această revelare prin lucrările pe care le-a săvârşit
înaintea lor, prin învăţătura pe care le-a dat-o şi prin viaţa pe care a
trăit-o. Iar, când a continuat cu detaliul "şi Îl voi mai face cunoscut,” a
spus că le va arăta apostolilor frumuseţea şi gloria naturii şi a
caracterului Tatălui mai mult şi cel mai clar, atunci când va fi
răstignit pe cruce 23.
Şi, în ultimele cuvinte din acest ultim verset: “...Pentru ca
dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu să fiu în ei,"
Mântuitorul a arătat Tatălui scopul suprem cu care El L-a revelat
apostolilor şi întregii omeniri, în special prin crucificare, ca lumea să
ştie că Cel care L-a trimis o iubeste cu aceeași dragoste infinită cu care
Îl iubește pe El. Acest adevăr că Dumnezeu-Tatăl ne iubeşte şi pe noi,
tot atât de mult ca pe Singurul Lui Fiu este atât de mare, încât ne
uimeşte. Acesta este motivul pentru care Mântuitorul a scos în
evidenţă încă o dată acest adevăr mare în textul pe care-l studiem,
atunci când a spus Tatălui în rugăciunea de mijlocire în versetul 23 cu
privire la cei credincioşi din Biserica Lui: “…Pentru ca ei să fie în
chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai
iubit cum M-ai iubit pe Mine.” 24
Mântuitorul atunci când a zis Tatălui în rugăciune: “...Pentru ca
dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu să fiu în ei," I-a
exprimat dorinţa Sa arzătoare că El doreşte ca această dragoste
infinită a Tatălui pe care o are faţă de El, să fie în apostoli şi în toţi
credincioşii din Biserica Lui, şi că El, de asemenea să fie cu această
dragoste în apostoli şi în toţi creştinii.
Domnul Isus atunci când Şi-a încheiat Evanghelia, Şi-a
încheiat-o cu această declaraţie supremă: “...Şi iată, că Eu sunt cu voi
în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” (Matei 28:20) Iar, când Şi-a
încheiat rugăciunea de mijlocire înaintea Tatălui, a încheiat-o cu
aceeași dorinţă supremă: “... Și Eu să fiu în ei.” Ceea ce înseamnă cu
alte cuvinte: "Şi Eu să fiu prin Duhul Sfânt în apostoli şi în toţi
credincioşii cu toată dragostea Mea şi a Tatălui Meu." 25
O dată cu terminarea acestei rugăciuni de mijlocire, credem că
Domnul Isus a cântat împeună cu apostolii psalmii 115-118, cu care se
încheia Cina Pascală la miezul nopţii, aşa cum scrie Evanghelistul
Marcu în 14:26 “După ce au cântat cântările de laudă, au ieşit în
Muntele Măslinilor." De la această rugăciune pe care a rostit-o în
Camera de Sus, Domnul Isus a mers direct în grădina Gheţimanii la
trădare și arestare, și apoi la judecată şi răstignire, unde a demonstrat
în mod desăvârşit dragostea şi gloria Tatălui. Este un lucru de o
valoare şi de o importanţă supremă, faptul că Mântuitorul a numit
aceste evenimente teribile înainte ca ele să fi avut loc, ca fiind gloria
Sa şi nu acte de umilinţă, nedreptate şi suferinţă, pentru că El vedea
în ele împlinirea planului lui Dumnezeu de-a mântui neamul
omenesc 26.
Martin, R.P., The Family and the Fellowship, p. 86 – 96.
5. Godet, F.L., A Commentary on the Gospel of St. John, Vol.
II, p. 345.
6. Scougal, H., The Life of God in the Soul of Man, p. 317;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 335 – 336.
8. Op. cit. p. 363.
9. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 252, 255.
11. Ellis, D.J., John, p. 1258.
15. Op. cit. p. 256 – 257.
16. Op. cit p. 257.
17. Op. cit. p. 257 – 258.
18. Bavinck, H., The Doctrine of God, p. 342;
Moulton, J.H., Milligan, G., The Vocabulary of the Greek
New Testament, p. 286;
p. 431.
25. Op. cit.
24. AGONIA MÂNTUITORULUI
Marcu 14 : 32 – 42
32 S-au dus apoi într-un loc îngrădit, numit Gheţimani. Şi Isus

le-a zis ucenicilor Săi: "Staţi aici până Mă voi ruga."
33 I-a luat cu El pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan şi a început să Se
înspăimânte şi să Se mâhnească foarte tare.
34 El le-a zis: “Sufletul Meu este cuprins de o întristare de
moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi!"
35 Apoi a mers puţin mai înainte, S-a aruncat la pământ şi S-a
rugat ca, dacă este cu putinţă, să treacă de la El ceasul acela.
36 El zicea: "Ava, adică: Tată - Ţie toate lucrurile îţi sunt cu
putinţă; îndepărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi, facă-se nu ce
vreau Eu, ci ce vrei Tu."
37 Şi a venit la ucenici, pe care i-a găsit dormind. Şi i-a zis lui
Petru: "Simone, tu dormi? Un ceas n-ai fost în stare să veghezi?
38 Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul este
plin de înflăcărare, dar trupul este neputincios."
39 S-a dus iarăşi şi S-a rugat zicând aceleaşi cuvinte.
40 Apoi S-a întors din nou şi i-a găsit dormind; pentru că li se
îngreuiaseră ochii de somn. Ei nu ştiau ce să-I răspundă.
41 În sfârşit, a venit şi a treia oară şi le-a zis: “Dormiţi de
acum şi odihniţi-vă! Destul! A venit ceasul! Iată că Fiul omului este
dat în mâinile păcătoşilor.
42 Ridicaţi-vă; haideţi să mergem; iată că se apropie
vânzătorul!"
Matei 26 : 36 - 46
36 Atunci Isus a venit cu ei într-un loc îngrădit, numit
Gheţimani, şi le-a zis ucenicilor: “Şedeţi aici până Mă voi duce acolo
să Mă rog."
37 I-a luat cu El pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zebedei şi a
început să Se întristeze şi să se mâhnească foarte tare.
38 Isus le-a zis atunci: "Sufletul Meu este cuprins de o
întristare de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi împreună cu Mine."
39 Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ şi
S-a rugat, zicând: "Tată, dacă este cu putinţă, îndepărtează de la
Mine paharul acesta! Totuși, nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu."
40 Apoi a venit la ucenici, i-a găsit dormind, şi i-a zis lui
Petru: "Ce, un ceas n-aţi putut să vegheaţi împreună cu Mine?!
41 Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul, într-
adevăr, este plin de înflăcărare, dar carnea este neputincioasă."
42 S-a îndepărtat a doua oară şi S-a rugat, zicând: "Tată, dacă
nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta fără să-l beau,
facă-se voia Ta!"
43 S-a întors iarăşi la ucenici şi i-a găsit dormind, pentru că li
se îngreuiaseră ochii de somn.
44 I-a lăsat din nou, S-a îndepărtat şi S-a rugat a treia oară
zicând aceleaşi cuvinte.
45 Apoi a venit la ucenici şi le-a zis: “Dormiţi de acum şi
odihniţi-vă? ... Iată că a venit ceasul ca Fiul omului să fie dat în
mâinile păcătoşilor.
46 Sculaţi-vă, haideţi să mergem; iată că se apropie
vânzătorul."
Luca 22 : 39 - 46
39 După ce a ieşit afară, S-a dus, ca de obicei, în Muntele
Măslinilor. Ucenicii Lui au mers după El.
40 Când a ajuns la locul acela, le-a zis: "Rugaţi-vă, ca să nu
cădeţi în ispită."
41 Apoi S-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră, a
îngenuncheat şi a început să Se roage,
42 zicând: "Tată, dacă vrei, îndepărtează paharul acesta de la
Mine! Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta."
43 Atunci I s-a arătat un înger din cer ca să-L întărească.
44 A ajuns într-un chin ca de moarte şi a început să Se roage şi
mai fierbinte: şi sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge
care cădeau la pământ.
45 După ce S-a rugat, S-a ridicat şi a venit la ucenici; i-a găsit
adormiţi de întristare
46 şi le-a zis: “Pentru ce dormiţi? Ridicaţi-vă şi rugaţi-vă, ca
să nu cădeţi în ispită."
Ioan 18 : 1
1 După ce a rostit aceste cuvinte, Isus a plecat cu ucenici Săi
dincolo de pârâul Chedron, unde era o grădină, în care a intrat El şi
ucenicii Lui.
Armonizat
1 După ce a rostit aceste cuvinte, Isus /S-a dus, ca de obicei, în
Muntele Măslinilor (Lc.v.39)/ dincolo de pârâul Chedron, unde era o
grădină (Io.v.1) îngrădită, numită Gheţimani. (Mc.v.32)
2 Ucenicii Lui au mers după El. (Lc.v.39) Când a ajuns la
locul acela, le-a zis: "Şedeţi aici până Mă voi duce acolo să Mă rog”
(Mt.v.36) şi: "Rugaţi-vă şi voi, ca să nu cădeţi în ispită." (Lc.v.40)
3 L-a luat cu El pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zebedei:
(Mt.v.37) Iacov şi Ioan şi a început să Se înspăimânte şi să Se
mâhnească foarte tare. (Mc.v.33)
4 Isus le-a zis atunci: "Sufletul Meu este cuprins de o în tristare
de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi împreună cu Mine.” (Mt.v.38)
5 Apoi a mers puţin mai înainte, (Mc.v.35) ca la o aruncătură
de piatră, (Lc.v.41) S-a aruncat /cu faţa la pământ (Mt.v.39)/ şi S-a
(Mc.v.35)
6 El zicea: "Ava, adică Tată: (Mc.v.36) dacă este cu putinţă,
îndepărtează de la Mine paharul acesta! (Mt.v.39) Totuşi, facă-se nu
voia Mea, ci a Ta." (Lc.v.42)
7 Apoi a venit la ucenici, i-a găsit dormind /de întristare
(Lc.v.45)/ şi i-a zis lui Petru: (Mt.v.40) “Simone, tu dormi? Un ceas
n-ai fost în stare să veghezi? (Mc.v.37) Pentru ce dormiţi (Lc.v.46) şi
nu vegheaţi împreună cu Mine? (Mt.v.40)
8 Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul, într-
adevăr, este plin de înflăcărare, (Mt.v.41) dar trupul este
neputincios." (Mc.v.38)
9 S-a dus iarăşi să Se roage. (Mc.v.39) Atunci I s-a arătat un
înger din cer ca să-L întărească. (Lc.v.43)
10 A ajuns într-un chin ca de moarte şi a început să Se roage şi
mai fierbinte, (Lc.v.44) zicând aceleași cuvinte: (Mc.v.39) ”Tată,
dacă nu se poate să se îndepărteze de la Mine paharul acesta fără să-l
beau, facă-se voia Ta!” (Mt.v.42)
11 Sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge care
cădeau la pământ. (Lc.v.44)
12. Apoi S-a întors din nou /la ucenici (Mt.v.43)/ și i-a
găsit dormind; pentru că li se îngreuiaseră ochii de somn. Ei nu știau
ce să-I răspundă. (Mc.v.40)
13 I-a lăsat din nou, S-a depărtat și S-a rugat a treia
oară zicând aceleași cuvinte. (Mt.v.44)
14 În sfârşit, a venit şi a treia oară (Mc.v.41) la ucenici
şi le-a zis: "Dormiţi de acum şi odihniţi-vă! ...Iată că a venit ceasul ca
Fiul omului să fie dat în mâinile păcătoşilor. (Mt.v.45)
15 Ridicaţi-vă; haideţi să mergem; iată că se apropie
vânzătorul!" (Lc.v.42)
Aproape toţi comentatorii au dat acestui text, titlul comun de
Agonia Mântuitorului. Ei s-au apropiat de el cu cea mai mare
reverenţă şi au spus că el este unul dintre cele mai sfinte şi adânci
texte din Biblie.
Din acest text intitulat Agonia Mântuitorului, ne vom ocupa de
trei lucruri: locul agoniei; misterul agoniei; şi problema îngerului şi a
picăturilor de sudoare amestecate cu sânge.

I. LOCUL
AGONIEI
Evangheliştii
Marcu, Luca şi Ioan au
scris, îi cităm armonizat:
“După ce a rostit aceste
cuvinte, Isus /S-a dus, ca
de obicei, în Muntele
Măslinilor (Lc.v.39)/
dincolo de pârâul
Chedron, unde era o
grădină (Io.v.1)
îngrădită, numită
Gheţimani.” (Mc.v.32)
Sunt două grădini
renumite în Biblie în care
s-a decis soarta omenirii:
Edenul, grădina desfătării
şi a bucuriei în care
Adam, primul om,
neascultând de
Dumnezeu a căzut în
păcat şi a adus suferinţa
şi moartea în lume; şi
Gheţimanii, grădina Pe această cărare abruptă a coborât Domnul Isus de pe
agoniei Fiului lui Muntele Sion când a mers spre Grădina Gheţimanii,
Dumnezeu în care după ce luase Cina Domnului în casa părintească a
Evanghelistului Marcu. Numai că atunci ea nu era
Mântuitorul, decizându- pietruită.
Se să asculte de Tatăl până la moarte de cruce, ne-a câştigat viaţa şi
fericirea eternă 1.
Acum, din Camera de Sus în care Mântuitorul a instituit Cina
Domnului, a ţinut marele Său discurs de rămas bun şi a rostit
rugăciunea de consacrare şi de mijlocire, scena trece în grădina
Gheţimanii, locul
marii Lui agonii.
Cina Pascală se
termina la miezul
nopţii, pentru că la
ora 12 se
deschideau porţile
Templului şi
mulţimile,
începând să
meargă la Casa lui
Dumnezeu,
inundau străzile 2.
Credem că
Domnul Isus a
plecat din Camera
de Sus înainte de
ora 12 cu câteva
Deplasările Domnului Isus în ultima noapte.
1. Casa părintească a Evanghelistului Marcu; 2. Grădina
minute. El,
Ghţimani; … 6. Golgota; 7. Mormântul Domnului Isus. mergând înaintea
ucenicilor tăcut şi
cu capul aplecat, a coborât de pe colina Sion pe o cărare abruptă, care
atunci nu era pavată şi nu avea nici trepte 3. Luna, care la ora aceea a
ajuns la punctul cel mai înalt de pe cer, atingând apogeul, lumina
aproape ca ziua, pentru că Paştele evreiesc cădea întotdeauna pe data
de 14 nisan după echinocţiul de primăvară când luna era plină. Când
Domnul Isus a coborât cu ucenicii la pârâul Chedron, apa lui era încă
roşie de sângele mieilor sacrificaţi la Templu. Se ştie că la fiecare
Paşte se înjunghiau peste 250.000 de miei. Sângele acestor miei se
vărsa pe altar, iar de la altar era un canal prin care sângele se scurgea
în pârâul Chedron. Acest sânge era pentru Mântuitorul un simbol care
Îi arata că El era adevăratul Miel al lui Dumnezeu care trebuia să fie
sacrificat pentru a ridica păcatul lumii 4.
Ierusalimul, fiind
construit pe un deal, spaţiul
lui era foarte limitat.
Acesta era motivul pentru
care în el nu existau grădini
5
. Şi un alt motiv pentru
care în Ierusalim nu puteau
să existe grădini era că
legea, declarându-l oraş
sfânt, interzicea îngrăşarea
solului cu gunoi de animale
ca să nu-l spurce 6. Astfel,
mulţi oameni bogaţi aveau
grădini pentru recreere pe
coastele Muntelui
Măslinilor. 7
Marele comentator
evreu A. Edersheim,
spunea că această grădină
care era un loc de
agrement liniștit de vară, Ierusalimul pe timpul Domnului Isus
avea numai 70 de metri pătraţi și
în ea erau diferiţi pomi 8. Nu se
ştie exact cine a oferit Domnului
Isus această grădină şi cheia porţii
ei, pentru a o folosi cu ucenicii
atunci când Se afla la Ierusalim 9.
Mulţi comentatori ca A.
Edersheim şi A.T. Robertson sunt
de părere că această grădină era a
tatălui Evanghelistului Marcu, ca
şi casa în care Domnul Isus
instituise Cina Domnului, de
aceea Evanghelistul Marcu a ştiut Ierusalimul Domnului Isus.
să vină repede în grădină la
Mântuitorul, ca să-L informeze că Iuda Îl căuta cu cohorta în casa lui
părintească pentru a-L aresta 10. Faptul că Iuda ştia unde să-L caute pe
Domnul Isus, ne arată că Mântuitorul obişnuia să Se retragă cu
ucenicii pentru rugăciune și meditație în această grădină liniştită 11.
Ierusalimul pe timpul Domnului Isus

Cuvântul ebraic geth-semane, “gheţimani” înseamnă “teasc de
stors ulei de măsline", pentru că pe acest munte care se numea
Muntele Măslinilor erau mulţi măslini. A. Edersheim crede că în
această grădină era şi o clădire mică în care se ţinea teascul de ulei 12.
Franciscanii spun că locul real al agoniei Mântuitorului se afla
acolo unde este grădina lor, tot aşa zic şi ruşii şi armenii 13.
Comentatorul A. Edersheim a afirmat că Biserica Primară spunea că
grădina Gheţimanii era în partea dreaptă a Bisericii ”Mormântul
Fecioarei” 14, care este în zona grădinii franciscanilor şi lângă
Biserica Tuturor Naţiunilor unde se află opt măslini seculari şi multe
stânci 15. Comentatorul F.W. Farrar, când a vizitat grădina Gheţimani
în anul 1870, a văzut aceşti
opt măslini seculari. Unul
dintre ei este cunoscut şi
astăzi sub denumirea de
"măslinul” sau ”martorul
agoniei Mântuitorului". 16
Comentatorii H. Mulder, A.
Edersheim, F.W. Farrar, W.
Hendriksen şi mulţi alţii, ne
spun că aceşti măslini nu pot
fi de pe timpul Domnului
Isus deoarece, potrivit
relatării istoricului evreu
Iosif Flavius, Titus a
ordonat după asedierea
Ierusalimului din anul 70, ca
toţi arborii din jurul
Ierusalimului să fie tăiaţi pe
o distanţă de 18 km şi că
romanii i-au tăiat timp de
douăzeci şi una de zile
pentru a-i folosi ca lemn de
construcţie 17.
Din toate aceste
informaiții conchidem că nu
putem şti exact nici chiar
locul în care se afla grădina
Gheţimani decât
aproximativ; şi, cu atât mai
puţin nu putem şti locul în
care Se afla Mântuitorul
atunci când era în agonie,
O stradă strâmtă din Vechiul Ierusalim

oricât de mult am dori să cunoaştem lucrul acesta 18.
II. MISTERUL AGONIEI
Toți trei Evangheliştii Sinoptici au scris, îi cităm armonizat:
(2) Ucenicii Lui au mers după El. (Lc.v.39) Când a ajuns la
locul acela, le-a zis: "Şedeţi aici până Mă voi duce acolo să Mă rog”
(Mt.v.36) şi: "Rugaţi-vă şi voi, ca
să nu cădeţi în ispită." (Lc.v.40)
(3) L-a luat cu El pe Petru
şi pe cei doi fii ai lui Zebedei:
(Mt.v.37) Iacov şi Ioan şi a
început să Se înspăimânte şi să Se
mâhnească foarte tare. (Mc.v.33)
(4) Isus le-a zis atunci:
"Sufletul Meu este cuprins de o
întristare de moarte; rămâneţi aici
şi vegheaţi împreună cu Mine.”
(Mt.v.38)
Când a ajuns în grădina
Gheţimani, Domnul Isus a avut
Teasc de stors măsline
nevoie în aceste momente grele de
tovărăşia lui Dumnezeu şi de tovărăşia oamenilor. Chiar dacă ucenicii
nu puteau să-L ajute cu nimic,
totuşi Domnul Isus dorea ca ei să
stea lângă El şi să vegheze
împreună cu El. Pe opt i-a lăsat
într-un loc aproape de intrarea în
grădină şi pe trei i-a luat ca să fie
mai aproape de El: pe Petru,
Iacov şi Ioan. Pe aceşti trei
Teasc de stors măsline

ucenici din cercul Său intim,
Mântuitorul i-a luat cu Sine în cele
două ocazii speciale: când S-a
schimbat la faţă pe Muntele
Hermon (Matei 17:1) şi când a
înviat-o pe fiica lui Iair (Marcu
5:37) ca să le arate divinitatea şi
gloria Sa. Acum i-a luat mai
aproape de El, ca să le arate mai
Măslini din Israel

clar și umanitatea şi suferința Lui 19.
Domnul Isus de fiecare dată S-a rugat singur. Chiar şi atunci
când era cu ucenicii, ei nu puteau să ia parte la viaţa Sa de rugăciune
20
. Comentatorul F.W. Farrar a spus că Mântuitorul S-a rugat singur în
grădina Gheţimani, pentru că nici un ochi omenesc nu trebuia să-I
vadă profunzimea suferinţei, decât numai de la o anumită distanţă şi
la lumina lunii umbrită de măslini
21
.
Când Domnul Isus i-a
îndemnat pe ucenici să se roage ca
să nu cadă în ispită, a avut în
vedere frica şi disperarea lor din
timpul arestării, judecăţii şi a
răstignirii, şi ca ei în acea panică
să nu se lepede de El sub
presiunea vrăjmaşilor Lui.
Unii comentatori cred că
Domnul Isus S-a rugat de trei ori
pentru unul și acelaşi lucru. 22 Iar,
alţi comentatori ca Alexander
Bruce, susţin că erau trei
rugăciuni care se deosebeau unele
de altele şi că, în toate trei
Mântuitorul a insistat pentru unul
şi acelaşi lucru: că în prima
rugăciune a cerut Tatălui ca să
Ramuri cu măsline verzi.
îndepărteze de la El paharul
suferinţei; în a doua rugăciune a arătat Tatălui că El acceptă paharul
suferinţei în toată amărăciunea lui; şi în a treia rugăciune,
Mântuitorul obţinând biruinţa, nu Se mai opunea voinţei Tatălui, ci
dimpotrivă I Se oferea ca jertfă de răscumpărare 23. Noi alegem
această variantă. Faptul că, Fiul lui Dumnezeu a pledat înaintea
Tatălui în rugăciune de trei ori, ne arată cât de amar Îi era acel pahar
care Îi stătea înainte şi de care El căuta să scape.
După ce Domnul Isus a zis apostolilor: Petru, Iacov şi Ioan:
Grădina Gheţimani în care este construită Biserica Tuturor Naţiunilor

"Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici şi
vegheaţi împreună cu Mine," (Mt.v.38) a rostit prima Sa rugăciune în
care a cerut Tatălui să îndepărteze de la El suferința răstignirii. Toți
Unul din măslinii milenari în Grădina Gheţimani
trei Evangheliștii Sinoptici au scris, îi cităm armonizat:

(5) Apoi a mers puţin mai înainte, (Mc.v.35) ca la o aruncătură
de piatră, (Lc.v.41) S-a aruncat /cu faţa la pământ (Mt.v.39)/ şi S-a
(Mc.v.35)
(6) El zicea: "Ava, adică Tată: (Mc.v.36) dacă este cu putinţă,
îndepărtează de la Mine paharul acesta! (Mt.v.39) Totuşi, facă-se nu
voia Mea, ci a Ta." (Lc.v.42)
Sintagmele metaforice "ceasul predestinat" şi "paharul
suferinţei", care au în textul citat una şi aceeaşi însemnătate, se referă
la agonia Mântuitorului din Gheţimani, cât şi la cea de pe cruce. Cei
trei apostoli: Petru, Iacov şi Ioan, Îl vedeau pe Domnul Isus la o
distanţă de vreo 5 - 10 m la lumina argintie a lunii umbrită de măslini
cum, rugându-Se pe genunchi, Se arunca cu faţa la pământ; şi Îl
auzeau cum gemea şi striga într-un chin şi într-o luptă de moarte.24
Cei unsprezece apostoli
nu ştiau că grădina Gheţimanii
era cel mai mare câmp de luptă
al Fiului lui Dumnezeu și că ei
asistau la cea mai grea luptă a
Învăţătorului lor. Domnul Isus,
deşi le vorbea mereu despre
cruce, ei uitau repede aceste
cuvinte. Pentru ei crucea era o
teorie, care nu avea nici cel mai
mic loc în inima lor de evrei şi
nu putea să prindă niciodată
rădăcini în mintea lor. Toate
acestea erau cauza pentru care
apostolii au adormit cu toţii:
trei într-o parte şi opt în altă
parte 25.
Domnul Isus S-a întors
de la rugăciune la cei trei
apostoli din cercul Lui intim, ca
măcar la ei să găsească puţin
Unul şi acelaşi măslin
sprijin şi compasiune
omenească, dar i-a găsit adormiți. Evangheliştii Sinoptici au scris, îi
cităm armonizat:
(7) Apoi a venit la ucenici, i-a găsit dormind /de întristare
(Lc.v.45)/ şi i-a zis lui Petru: (Mt.v.40) “Simone, tu dormi? Un ceas
n-ai fost în stare să veghezi? (Mc.v.37) Pentru ce dormiţi (Lc.v.46) şi
nu vegheaţi împreună cu Mine?! (Mt.v.40)
(8) Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul, într-
adevăr, este plin de înflăcărare, (Mt.v.41) dar trupul este
neputincios." (Mc.v.38)
Oare, cum Se
simţea Domnul Isus
în inima Lui în timp
ce Iuda, marii preoţi:
Ana şi Caiafa, şi
cohorta întreagă
vegheau şi se
pregăteau să
Unul şi acelaşi măslin

acţioneze împotriva Lui, iar ucenicii Săi dormeau! Chiar şi zelosul
Petru din grupul
intim al Domnului
Isus dormea.
Mântuitorul tot
singur trebuia să
lupte şi în această
ultimă bătălie cu
Diavolul, ca şi în
prima Sa bătălie pe
care a purtat-o cu
Ispititorul în pustiul
Iudeii. Ucenicii nici
măcar nu L-au
consolat 26.
Domnul Isus
când a zis ucenicilor:
"...Duhul este plin de
înflăcărare, dar
Grădina Gheţimani
trupul este
neputincios,”
(Mc.v.38) le-a îmbunătăţit
oarecum imaginea în urma
eşecului pe care l-au avut 27.
Iar, din cuvintele
Mântuitorului când a spus
Apostolului Petru: "Simone,
tu dormi? Un ceas n-ai fost
în stare să veghezi?" (Mc.v.
37), reiese că Fiul lui
Dumnezeu S-a rugat timp de
o oră până când i-a zis
Apostolului Petru aceste
cuvinte 28.
În a doua Sa
rugăciune în care agonia I-a
devenit tot mai intensă,
Mântuitorul a arătat Tatălui
că acceptă paharul suferinţei
cu întreg conţinutul lui
nespus de amar.
Evangheliştii Marcu şi Matei
au scris, îi cităm armonizat:
Grădina Gheţimani
"S-a dus iarăşi şi S-a rugat zicând aceleaşi cuvinte: (Mc. v.39) «Tată,
dacă nu se poate să se îndepărteze de la Mine paharul acesta fără să-l
beau, facă-se voia Ta!»"
(Mt.v.42)
Evanghelistul Luca ne
spune în 4:13 că, după ce
Diavolul L-a ispitit pe
Domnul Isus de trei ori în
pustiul Iudeii, a plecat de la
El "până la o vreme", ceea ce
înseamnă până când a găsit
un moment potrivit. Acum, Grădina Gheţimani
în această noapte a agoniei,
Ispititorul a găsit momentul cel mai potrivit ca să declanşeze
împotriva Mântuitorului lupta sa finală, decisivă şi cea mai crâncenă
pentru a-L abate de pe calea crucii 29.
Cuvântul agonie care este tradus în versetul 44 din Evanghelia
după Luca "chin de moarte" este de origine greacă. El include în sine
trei sensuri. Primul sens este "lupta cumplită a Domnului Isus pe care
o purta în suflet şi cu o frică maximă." Al doilea sens al cuvântului
grecesc agonie este “cunoaşterea a două extreme". În cazul Domnului
Isus înseamnă cunoaşterea perfectă a întregului conţinut din paharul
nespus de amar pe care urma să-l bea până la fund, dar totodată şi
cunoașterea
perfectă a efectului
răstignirii Sale. Şi
al treilea sens al
cuvântului grecesc
agonie este
"deciderea”.
Mântuitorul, privind
pe de o parte
paharul în toată
amărăciunea lui, iar
pe de altă parte,
văzând şi efectul
răstignirii Sale, care
era mântuirea lumii
şi câştigarea ei
pentru fericirea
eternă, trebuia să
decidă. Acest al
treilea sens,
Rugăciunea Domnului Isus în Grădina Gheţimani

deciderea care se baza pe primele două, Îi era extrem de greu, dar în
schimb pentru neamul omenesc era de o importanţă infinit de mare,
pentru că de această decidere a Domnului Isus atârna balanţa
mântuirii sau a pierzării fiinţei umane 30.
Agonia Mântuitorului este foarte adâncă şi misterioasă din care
nu putem înţelege multe lucruri 31. Marea întrebare care se ridică este:
”Domnul lsus S-a întristat de moarte, din cauza fricii sau a
suferinţei?” Noi ştim că mii de martiri care au ars pe rug sau au fost
răstigniţi pe cruce, nu numai că n-au gemut şi n-au strigat în agonia
suferinţei ca Domnul Isus în grădina Gheţimani, dar chiar au cântat
de bucurie. La această întrebare s-au dat trei răspunsuri. Primul
răspuns este că, suferinţa şi moartea Domnului Isus nu erau suferinţa
şi moartea unui simplu pământean, ci ale unui Dumnezeu-Om care,
începând din grădina Gheţimani şi până când Şi-a dat sufletul pe
cruce, S-a încărcat cu păcatele întregii lumi, pentru că El era
singurul Miel al lui Dumnezeu care putea să-i ridice păcatele şi să le
ispăşească, topindu-le în furnalul suferinţei Lui. Numai El şi Tatăl
ştiau cât de grele şi de amare erau păcatele lumii întregi 32. Al doilea
răspuns este că Domnul Isus, încărcându-Se cu păcatele lumii, trebuia
să suporte penalitatea tuturor păcatelor ei şi toată mânia dreptăţii
lui Dumnezeu 33. Şi al treilea răspuns este că, Domnul Isus a suportat
chinul fiecărui om pentru toate păcatele comise, ca nimeni să nu
ajungă în infern pentru a se chinui veșnic. Pe lângă această suferință
de neimaginat și Diavolul Îl chinuia cu ideea: să renunțe la cruce,
folosindu-Și puterea divină împotriva vrăjmașilor 34.
Mântuitorul atunci când a spus următoarele cuvine în a doua Sa
rugăciune: “Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul
acesta fără să-l beau, facă-se voia Ta!" (Mt.v.42) a repetat numai a
doua parte din ceea ce a spus în prima Sa rugăciune. Toţi trei
evangheliştii sinoptici L-au redat pe Domnul Isus spunând în prima Sa
rugăciune, îi cităm armonizat: "El zicea: «Ava, adică Tată: (Mc.v.36)
dacă este cu putinţă, îndepărtează de la Mine paharul acesta!
(Mt.v.39) Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta.»" (Lc.v.42)
Noi vedem în rugăciunea Domnului Isus din grădina Gheţimani
cel mai mare mister al credinţei creştine, că Mântuitorul avea două
naturi perfecte: una de Om adevărat şi alta de Dumnezeu adevărat.
Acesta era motivul pentru care El avea două voinţe: una umană şi alta
divină 35.
Am văzut mai înainte că în prima rugăciune din grădina
Gheţimani a predominat natura umană a Domnului Isus, pentru că El
avea şi voinţa de Om perfect. Acesta era motivul pentru care
Mântuitorul a zis în rugăciune: "Dacă este cu putinţă, îndepărtează de
la Mine paharul acesta!” (Mt.v.36) Ceea ce înseamnă cu alte cuvinte:
"Dacă există o altă cale prin care oamenii pot fi mântuiţi fără să fiu
biciuit şi răstignit, atunci descoperă-Mi acea cale şi îndepărtează de
la Mine pentru totdeauna crucea." În Gheţimani, ca şi pe cruce se
vedea cel mai clar adevărata umanitate a Domnului Isus.
Din a doua rugăciune a Domnului Isus din grădina Gheţimani,
vedem că El era şi Dumnezeu adevărat, a cărui voinţă era una cu
voința Tatălui ca, suferind şi murind pe cruce, să ispăşească păcatele
lumii 36. În această rugăciune, Mântuitorul având perfectă încredere
în ajutorul Tatălui, Şi-a supus natura şi voința umană naturii şi
voinței divine, spunând: “Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de
la Mine paharul acesta fără să-l beau, facă-se voia Ta!" (Mt.v.42)
Fiul lui Dumnezeu a îndrăznit să spună aceste cuvinte pentru că ştia,
cu siguranţă că dincolo de agonia şi moartea de cruce, Tatăl va sta cu
braţele deschise ca să-L salveze 37.
Când a venit Domnul Isus a doua oară de la rugăciune la
ucenici, biruinţa era aproape câştigată 38, iar pe ucenici i-a găsit din
nou dormind. Evangheliştii Marcu şi Matei au scris, îi cităm
armonizat: "Apoi S-a întors din nou /la ucenici (Mt.v.43)/ şi i-a găsit
dormind; pentru că li se îngreuiaseră ochii de somn. Ei nu ştiau ce să-
I răispundă.” (Mc.v.40)
Și în a treia rugăciune, Mântuitorul obţinând biruinţa totală, nu
Se mai opunea voinţei Tatălui, ci dimpotrivă I Se oferea ca jertfă de
răscumpărare pentru neamul omenesc 39. Evanghelistul Matei a scris:
"I-a lăsat din nou, S-a depărtat și S-a rugat a treia oară zicând
aceleaşi cuvinte. (45) Apoi a venit la ucenici și le-a zis: ”Dormiți de
acum și odihniți-vă!...Iată că a venit ceasul ca Fiul omului să fie dat
în mâinile păcătoșilor.” (v.44-45)
Și, în al treilea rând, ne vom ocupa de
III. PROBLEMA ÎNGERULUI ȘI A PICĂTURILOR DE
SUDOARE AMESTECATE CU SÂNGE
Evanghelistul Luca a scris: "Atunci s-a arătat un înger din cer
ca să-L întărească. (44) A ajuns într-un chin ca de moarte şi a început
să Se roage şi mai fierbinte: şi sudoarea I se făcuse ca nişte picături
mari de sânge care cădeau pe pământ.” (v.43-44)
Se crede că îgerul L-a întărit pe Domnul Isus în a doua
rugciune.
Versetele 43 şi 44 din Evanghelia după Luca cu privire la
coborârea unui înger din cer ca să-L întărească pe Domnul lsus şi cu
căderea picăturilor de sudoare amestecate cu sânge de pe faţa Lui, sunt
omise din unele codexuri şi manuscrise mai importante, precum
Codexul Vaticanus şi manuscrisele A, B şi H 40. Acesta este motivul
pentru care Versiunea Standardul Revizuit (Revised Standard
Version), n-a redat aceste două versete în traducerea ei; şi pentru care
textul grecesc Nestle le-a trecut în paranteză. Dar, în schimb, aceste
două versete din Evanghelia după Luca figurează în Codexul
Sinaiticus, ca şi în multe alte manuscrise41. Şi aceste două versete din
Evanghelia după Luca sunt tot aşa de inspirate ca şi întreaga
Evanghelie. Nu numai în acest text, Evanghelistul Luca a fost inspirat
să arate că îngerii erau prezenţi în jurul Mântuitorului, dar şi în
întreaga Evanghelie 42. Evanghelistul Luca nu ne-a redat rugăciunea
Domnului Isus din grădina Gheţimani de trei ori ca evangheliştii
Marcu şi Matei; dar în schimb, dând mai mare atenţie agoniei
Mântuitorului, ne-a scos-o mai clar în evidenţă prin căderea
picăturilor mari de sudoare amestecate cu sânge de pe faţa Lui şi
prin intervenţia unui înger pentru a-L întări 43. Evanghelistul Luca
știa acest detaliu cu îngerul de la Evanghelistul Marcu care, fiind
singur în grădina Ghețimani, a ascultat cele trei rugăciuni ale
Domnului Isus și a văzut îngerul care s-a coborât să-L întărească.
Evanghelistul Luca a adăugat detaliul cu îngerul şi cu stropii mari de
sudoare amestecaţi cu sânge ca să scoată în evidenţă mai profund
agonia Mântuitorului, despre care ne-au vorbit şi ceilalţi doi
evanghelişti: Marcu şi Matei 44. Acestea sunt numai câteva dintre
cauzele pentru care aproape toate versiunile şi traducerile Bibliei au
încorporat şi aceste două versete.
Comentatorii A. Edersheim şi J.C. RyIe, ne spun că atunci când
Domnul Isus Şi-a terminat rugăciunea, ucenicii au observat la lumina
Întărirea Domnului Isus de către un înger

lunii pe faţa Lui urme de sudoare amestecată cu sânge; şi, cu atât mai
clar ei au văzut acest fenomen pe fruntea şi pe obrajii Mântuitorului la
lumina torţelor atunci când a venit cohorta ca să-L aresteze. Dar,
ucenicii au văzut aceşti stropi mari de sudoare amestecaţi cu sânge şi
în locul în care a stat Mântuitorul pe genunchi şi S-a rugat cu faţa la
pământ 45. Evanghelistul Luca, în calitate de medic, ne-a scos în
evidenţă acest fenomen
întâlnit foarte rar. Cei
doi comentatori
amintiţi A. Edersheim
şi J.C. Ryle, cât şi alţi
doi: F.W. Farrar şi
D.B.J. Campbell, ne
informează că acest
fenomen patologic
neobişnuit este
cunoscut în medicină.
Explicaţia medicilor
este că o durere psihică
împreună cu o durere
fizică, ieșite din
comun, forţează
sângele să iasă prin
vasele capilare 46.
Comentatorul A.
Edersheim a spus că
nimeni dintre cei care
văd tabloul lui Carlo
Dolce nu poate uita
faţa Mântuitorului cu
stropi mari de sudoare
Întărirea Domnului Isus de către un înger
amestecaţi cu sânge,
care se văd la lumina lunii din tablou.
Dacă îngerii au venit la Domnul Isus când a fost ispitit de
Diavolul în pustiul Iudeii, aşa cum a scris Evanghelistul Marcu în
1:13, atunci cu atât mai mult, Dumnezeu a trimis un înger ca să-L
întărească pe Mântuitorul când a intrat în lupta Sa finală şi decisivă cu
Ispititorul în grădina Gheţimani 47.
Se ridică întrebarea, de unde avem noi această rugăciune a
Mântuitorului din grădina Gheţimani rostită în cele trei rânduri, de
vreme ce se ştie din text că apostolii: Petru, Iacov şi Ioan se aflau la o
distanţă de circa 5-10 m şi că ei adormiseră chiar de la prima
rugăciune? Comentatorii cei mai documentaţi ne explică, aşa cum
vom vedea în primul studiul din volumul următor că Marcu, autorul
Evangheliei care îi poartă numele, era acel tânăr misterios care nu
făcea parte nici dintre apostoli şi nici din cohorta care a venit să-L
aresteze pe Domnul Isus şi, totuşi se afla şi el în grădină. Dacă nu ar fi
fost Evanghelistul Marcu acel tânăr care avea pe trup o învelitoare de
pânză şi a fugit în pielea goală atunci când unul dintre gardienii
templului a vrut să pună mâna pe el, noi n-am fi avut rugăciunea
Mântuitorului din grădina Gheţimani. De la cei trei ucenici: Petru,
Iacov şi Ioan poate avem numai o parte din prima rugăciune şi de la
Evanghelistul Marcu avem toate cele trei rugăciuni.
După trei asalturi din partea Ispititorului în pustiul Iudeii,
Diavolul L-a lăsat pe Domnul Isus până la o vreme. Iar acum, după
alte trei bătălii purtate în grădina Gheţimani, Mântuitorul a câştigat
victoria deplină și definitivă asupra Diavolului 48.
Când a venit Domnul Isus a treia oară la ucenici, le-a zis:
«Dormiţi de acum şi odihniţi-vă!... Iată că a venit ceasul ca Fiul
omului să fie dat în mâinile păcătoşilor.»" (Mt.v.45) Ceea ce
înseamnă cu alte cuvinte: "Lupta din grădina Gheţirnani a luat sfârşit,
Mântuitorul a câştigat-o şi El de acum nu v-a mai tulbura somnul
ucenicilor, cerându-le să vegheze împreună cu El. Dar în schimb, nu-i
vor lăsa alţii ca să se odihnească: cohorta urma să apară pentru a-L
aresta pe Mântuitorul.” 49
Textul se încheie cu următoarele cuvinte ale Domnului Isus:
"Ridicaţi-vă; haideţi să mergem; iată că se apropie vânzătorul!”
(Mc.v.42) Mântuitorul a rostit aceste cuvinte în momentul în care a
zărit cohorta ieşind pe porţile cetăţii cu torţe aprinse, care se vedeau
venind spre grădina Gheţimani 50. Celsus, unul dintre marii filozofi
romani care denigra creştinismul, a citat aceste cuvinte ale
Mântuitorului: "Ridicaţi-vă; haideţi să mergem; iată că se apropie
vânzătorul!” ca argument că Domnul Isus a încercat să fugă 51. Numai
că adevărul este altul, că atunci când I-a sosit Domnului Isus acel ceas,
El nu S-a dat înlături, ci dimpotrivă, dispunând de cel mai mare curaj,
a spus ucenicilor cu alte cuvinte: “Să mergem să-i întâmpinăm.” 52
Grădina Gheţimani a fost locul de pregătire a Mântuitorului
pentru Calvar. Această rugăciune arzătoare făcută cu lacrimi, strigăte
şi mare durere a fost ascultată, ne-a spus Apostolul Pavel în Epistola
sa către Evrei, scriind: “El este Acela care, în zilele vieţii Sale
pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi
către Cel care putea să-L scape de la moarte şi fiind ascultat datorită
evlaviei Lui." (Evrei 5:7) Domnul Isus a îngenuncheat în rugăciune
înaintea lui Dumnezeu, ca să poată sta în picioare înaintea
vrăjmaşilor. De-a lungul celor 12 ore sfâşietoare de durere, care
aveau să treacă până când Domnul Isus urma să-Și dea Duhul pe
cruce, liniştea cea mare care era asupra Lui nu L-a părăsit deloc 53.
Liniştea, demnitatea şi măreţia Lui nemărginită cu care suporta fără
nici un strigăt de durere în timpul celor mai chinuitoare torturi, i-au
uimit chiar şi pe romani care erau cei mai cruzi dintre naţiuni şi le-a
provocat involuntar respect faţă de El. 54

2. Op. cit.;
Ellison, H.L., Matthew, p. 1.150.
3. Spuren, Gott gelebt, p. 206, 252;
4. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II. p. 259.
5. Op. cit. p. 384.
6. Barcaly, W., The Gospel of Mark, p. 343.
15. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II. p. 259 – 260;
Dicţionar Biblic, Oradea, p. 879.
16. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 319 – 320,
538.
17. Josephus, F., Jewish War VI, 5; V. 522 – 523;
Mulder, H., Snoorzoeker in Bijbelse Landen, (Combing
Biblical Lands), p. 121 – 122;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 538;
Harrison, E.F., Viaţa lui Cristos, p. 198.
23. Bruce, A.B., With Open Face, p. 294 – 295.
27. Harrison, E.F., Viaţa lui Cristos, p. 197.
28. Op. cit.
31. Ryle, J.C., Matthew, p. 361.
32. Op. cit. p. 362.
Ryle, J.C., Luke, Vol. II, p. 427 - 428.
39. Bruce, A.B., With Open Face, p. 295.
40. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 583 – 585;
43. Porter, L.E., Luke, p. 1224.
46. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 324;
47. Carter, T.T., The Passion and Temptation of Our Lord, p.
49.
Barcaly, W., The Gospel of Mark, p. 344.
53. Harrison, E.F., Viaţa lui Cristos, p. 203.
BIBLIOGRAFIE
Balmforth, H., St. Luke, Clarendon Bible (Oxford, 1930, 1935).

Bannatyne, Richard, Works, ed. D. Laing, VI, (Edinburgh, 1895).
Barclay, William, The Gospel of Matthew, The Daily Bible, Vol. II.
- The Gospel of Mark.
-The Gospel of John, Vol. I, II. Revised Edition, The
Saint Press, Edinburgh (1965) 1977.
- The Revelation of John, Vol. I, II, Edinburgh.
Barrett, C.K., The Holy Spirit and the Gospel Tradition, New York,
Macmillan, 1947.
- Essays on John (London, 1982).
Bavinck, H., The Doctrine of God (translated by W. Hendriksen),
Grand Rapids, Mich., 1951.
Bell, H., Daniel, Glasgow, 1982.
Berkhof, Louis, Systematic Teology, 4th edition, Grand Rapids, Mich.,
1949.
Bouma, C., Het Evangelie Naar Johannes (in Karte verklaring der
Heilige Schrift), Kampen,1927.
Bray, G., The Filioque Clause in History and Theology, Tyndale
Bulletin 34 (1983).
Bruce, B. Alexander, The Trening of the Twelve, Edition IV, Kregel
Publication, Grand Rapids, Michigan (1894) 1988.
- With Open Face, London, Hodder and Stoughton,
1896.
Bruce, F. Frederik, The Gospel of John, Edinburgh, 1983.
Banciu, Ioan, Explicarea Evangheliilor, Bucureşti, 1981.
Calvin, J., In Ewangelium Ioannis Commentarii, Berolini (apud
Guilelmum Thome), 1553;
English tranlation, in Calvin Commentaries, Grand Rapids 1948.
Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, London 1966, reprint 1981.
Carrol, K.L., The Fourth Gospel and the Exclusion of Christians
from the Synagogue, BJRL 40 (1957-1958).
Carson, D.A., Moo, D.J., Morris, L., An Introduction to the New
Testament, Apollos, 38 De Montort Street, Leicester,
1992.
Carter, T.T., The Passion and Temptation of Our Lord, London,
Joseph Masters, 1867.
Dalman, G., Sacred Sites and Ways, London 1935.
Dausch, Petrus, Die drei älteren Evangelien, ed. III,Bonn 1923
Deissmann, A., Light from the Ancient East (translated by L.R.M.
Strachan), New York (1922), 1927.
Diamandi, S., Activitatea şi Învăţătura, Vol. II.
- Patimile, Moartea, Învierea, Vol. III, (Fiul lui
Dumnezeu şi Fiul Omului). Editura Cartea
Românească, Bucureşti 1943.
Dicţionarul Biblic în 2 volume, Societatea Misionară Română, editura
„Cartea Creştină”, Oradea 1995.
Dodd, C.H., Historical Tradition in the Fourth Gospel, Cambridge
1963.
- The Interpretation of the Fourth Gospel, University
Press, Cambridge 1953.
Dods, M., The Gospel of St. John (in the Expositor’s Greek
Testament), Reprint Grand Rapids, Michigan, II, 1895.
Doerr, Friedrich, Der Prozess Jesu in rechtsgeschichtlicher
Beleuchtung, München 1920.
Edersheim, A., The Life and Times of Jesus the Messiah, New
Updated Edition, Copiright 1993 by Hendriksen
Publishers, Inc. ISBN, Forth Printing-Aprilie 1997.
Printed in USA, Reprinted London 1959.
Ellis, J.D., The Gospel of John, (The International Bible Commentary
by F.F. Bruce), USA Zondervan Publishing House,
Grand Rapids, Michigan 1986.
Ellison, H.L., The Gospel of Matthew, (The International Bible
Commentary by F.F. Bruce), USA Zondervan
Publishing House, Grand Rapids, Michigan 1986.
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, traducere de I.P.S.
Nicodim, patriarhul României, editura şi tiparul Sfintei
Monastiri Neamţu 1945.
Filligan, L.Cl., Vie de N.S. Jésus, 3 vol., Pais 1929.
Gingrich, F.W., Ambiguity of Word Meaning in John’s Gospel, CIW
37 1943 – 1944.
Godet, F.L., A Commentary on The Gospel of John, (Translated by
T. Dwight 2 vols., New York 1886.
Goodspeed, E.J., Problems of the New Testament Translation,
Chicago 1945.
Gould, E.F., The Gospel According to St. Mark, (International
Critical Commentary), New York 1907.
Kommentaar op het Nieuwe Testament, Amsterdam
(1886) 1950, 2 vols.
Halley, H. Henry, Manual Biblic, Traduzcere din limba engleyă de
Doru Motz 1983. (Pocket Bible Handbook, Chicago
90, Illinois 1948).
Harrison, E.F., Viaţa lui Cristos, Traducere din limba engleză: Doru
Motz 1980.
Hendriksen, W., The Gospel of Mark. (New Testament Commentary).
The Banner of Truth, Edinburgh, reprinted (1976)
1987.
- The Gospel of John, 2 vols.
Howard, W.F., Christianity according to St. John, (London, 1943).
- The Interpreter’s Bible, Vol. VIII.
Innitzer, Theodor, Kurzgefasster Kommentar zur Leidens und
Verklärungsgeschichte Jesus Christ. Graz 1925.
Jeremias, J., The Eucharistic Words of Jesus (1955).
Josephus, F., Antiquities, Life, Jewish War. The Loeb Classical
Library has been consulted by W. Hendriksen.
Kastner, L., Jesus vor Pilatus. Münster 1912.
Keim, T., Geschichte Jesu von Nazara, Vol. II, III, XII 1872, 1875,
Zürich (citate din Talmud).
Lagrange, J.M., Evangile selon Saint Marc, ed. V, Paris 1935.
- Evangile selon Saint Jean, ed. V, Paris 1936.
Lenski, R.C.H., The Interpretation of St. John’s Gospel, Columbus,
Ohio 1931, 686 p.
Lightfoot, R.H., The St. John’s Gospel – A Commentary. University
Press, Oxford (1956), 1961.
Lindars, B., Persecution of Christians in John 15 : 18 – 16 : 4 in
Suffering and Martyrdom in the New Testament, ed.
W. Horbury and B. McNeil, Cambridge 1981.
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, Traducere de Nicodim,
patriarhul României, Bucureşti 1946.
- Comentar la Evanghelia după Matei, Traducere de
patriarhul Nicodim, Editura Episcopiei, Bucureşti
1948.
Luthart, C.E., D.D. Das Johannes Evangelium, Vol. II –
Commentary on the Gospel of St. John, Two vols.
MacDonald, W., Comentar la Noul Testament. (Biliever’s Bible
Commentary – New Testament, Christliche Literatur –
Vreibreitung 1989). Traducător Doru Motz 1998.
Martin, R.P., The Family and the Fellowship, Exeter 1979.
Marx, K., Engels, F., Collected Works, Vol. I, London 1975.
Meeter, H.H., The Heavenly Highpriesthood of Christ, published in
Grand Rapids, Michigan.
Morris, Leon, The Gospel according to St. Luke. TNTC London
1974.
Moulton, J.H., Milligan, G., The Vocabulary of thee Greek New
Testament, New York 1945.
Mulder, H., Spoorzoeker in Bijbelse Landen. Combing Biblical
Lands, Amsterdam 1973.
Nicklin, T.A., A suggested Dislocation in the Text of St. John XIV –
XVI; ExT, 44 (May 1933).
Orr, J., The Christian View of God and the World, third edition, New
York 1897; fourth edition, New York 1922.
Pégues, Thomas, Jésus Christ dans l’Evangile, Vol. II, Paris 1898.
Phinehas (comentariul asupra cărţii numeri 25 : 13) Talmudic Tractate
Sanhedrin, on the Sanhedrin and Criminal
Jurisprudence 81.
Plummer, A., The Book of Revelation, (Pulpit Commentary).
Porter, E.L., The Gospel of Luke, (The International Bible
Commentarz by F.F. Bruce), USA Zondervan
Publishing House, Grand Rapids, Michigan 1986.
Rawlinson, A.E.J., St. Mark, London 1925.
Renan, Ernest, Viaţa lui Isus (Vie de Jesus, 1863), Editura AMB,
Bucureşti 1991.
Robertson, A.T., Word Pictures in the New Testament, Vol. I, V,
New York and London 1922, 1930.
Ryle, J.C., Matthew, (Expository on the Gospels).
- Luke, 2 vols.
- John, 3 vols, England, The Banner of Trust,
Edinburgh 1985.
Schechter, S., Geniza Specimens: Liturgy, Jawish Quarterly Review
10 (1898 – 1899).
Schmidt, W., Die Geschicte Jesu, Freiburg 1899.
Schürer, E., Geschicte des jüdischen Volkes im Zeitalter Jesus
Christi, ed. III, Vol. III, Leipzig 1898.
Scougal, H., The Life of God in the Soul of Man, 1677 (London:
Inter-Varsity Press, 1961).
Short, S.S., Mark, (The International Bible Commentary by F.F.
Bruce), The Banner of Truth Trust, Edinburgh 1985.
Staneschi, Jean, Exegeza Evangheliei după Ioan, Bucureşti 1953.
Strauss, F., Das Leben Jesu kritisch bearbeitet, ed. III, Tübingen
1835; Vie de Jésus, tred. Littré, Paris 1839, 2 vols.
Tasker, R.V.G., The Gospel according to St. John, TNTC London
1960.
Taylor, Vincent, The Gospel according to St. Mark, (Macmillan New
Testament Commentaries), London (1952) 1953.
Trench, R.C., Synonyms of the New Testament, Grand Rapids,
Michigan (reprint) 1948 (London 1880).
Tschackert, P., ”Foot-Washing” in The New Schaff-Herzog
Encyclopedia of Religious Knowledge, reprint, Grand
Rapids, Michigan 1950, Vol. IV.
Wesley, John, Jounal, London 1872.
Winter, P., On the Trial of Jesus, Berlin 1961.
Workman, H.B., Persecution of the Early Church: A chapter in the
History of Renunciacion, London, Charles H. Kelly,
1906, new Ed. 1960.
Zahn, Th., John the Apostle, (in The New Schaff-Herzog
Encyclopedia of Religious Knowledge), Grand Rapids,
Michigan 1950.
CUPRINS
TIMPUL TITLUL STUDIULUI LOCUL MARCU MATEI LUCA IOAN Pg.
37. 783.
Cuvânt înainte 7
30*
Joi 6
Pregătirea pentru 14:12- 26:17-
1 Apr. Ierusalim 22:7-13 11
Sărbătoarea Paştelor 16 19
14 Nisan
Spălarea picioarelor Camera de
2 „ 24-30 13:1-17 22
(I) Sus
Spălarea picioarelor
3 „ „ 24-30 13:1-17 33
(II)
Ultimul apel de
4 „ întoarcere adresat lui „ 17-21 20-25 21-23 18-30 43
Iuda
5 „ Cina Domnului (I) „ 22-25 26-29 14-20 54
6 „ Cina Domnului (II) „ 22-25 26-29 14-20 65
Începutul ultimului
7 „ discurs al Fiului lui „ 26-31 30-35 31-38 31-38 76
Dumnezeu
8 „ Casa Tatălui Ceresc „ 14:1-6 90
Divinitatea
9 „ „ 7-14 101
Domnului Isus
Promisiunea
10 „ „ 15-24 112
Mângâietorului
Testamentul lui
11 „ „ 25-31 121
Cristos
Alegoria viţei de vie
12 „ „ 15:1-11 131
şi a mlădiţelor ei
Viaţa aleşilor lui
13 „ „ 12-17 142
Cristos
14 „ Ura lumii (I) „ 18-27 150
TIMPUL TITLUL STUDIULUI LOCUL MARCU MATEI LUCA IOAN Pg.
15 „ Persecuţai lumii (II) „ 18-27 156

16 „ Chemarea la cruce „ 16:1-4 166
Lucrarea Duhului
17 „ „ 5:11 176
Sfânt
18 „ Problema revelaţiei „ 12-15 185
Misterul cuvintelor
19 „ „ 16-24 192
”peste puţină vreme”
Perlele de la
încheierea ultimului
20 „ „ 25-33 202
discurs de rămas bun
al Mântuitorului
Rugăciunea Fiului lui
21 „ Dumnezeu în calitate „ 17:1-5 210
de Mare Preot
Mijlocirea Fiului lui
22 „ Dumnezeu pentru „ 6-19 218
Apostoli
Mijlocirea Fiului lui
23 „ Dumnezeu pentru „ 20-26 226
Biserică
Joi Agonia
24 Gheţimani 32-42 36-46 39-46 18:1 235
noaptea Mântuitorului
* Notă: Mai întâi sunt redați anii reali 37; la mijloc, anii erei romane 783 ; și la urmă,
anii după calendarul lui Dionysius 30.
EVANGHELIA DUPĂ MARCU
Cap Versete TITLUL STUDIULUI STUDIUL Pg.
Pregătirea pentru Sărbătoarea Paştelor

12-16 1 11
Matei 26:17-19; Luca 22:7-13
Ultimul apel de întoarcere adresat lui Iuda
17-21 Matei 26:20-25; Luca 22:21-23; Ioan 4 43
13:18-30
Cina Domnului (I)
22-25 5 54
Matei 26:26-29; Luca 22:14-20
Cina Domnului (II)
14 22-25 6 65
Matei 26:26-29; Luca 22:14-20
Începutul ultimului discurs al Fiului lui
Dumnezeu
26-31 7 76
Matei 26:30-35; Luca 22:31-38; Ioan
13:31-38
Agonia Mântuitorului
32-42 Matei 26:36-46; Luca 22:39-46; Ioan 18:2- 24 235
12
EVANGHELIA DUPĂ MATEI

17-19 1 11
Marcu 14:12-16; Luca 22:7-13
20-25 Marcu 14:17-21; Luca 22:21-23; Ioan 4 43
13:18-30
Cina Domnului (I)
26-29 5 54
Marcu 14:22-25; Luca 22:14-20
26 Cina Domnului (II)
26-29 6 65
Marcu 14:22-25; Luca 22:14-20
Dumnezeu
30-35 7 76
Marcu 14:26-31; Luca 22:31-38; Ioan
13:31-38
36-46 24 235
Marcu 14:32-42; Luca 22:39-46; Ioan 18:1
EVANGHELIA DUPĂ LUCA

7-13 1 11
Marcu 14:12-16; Matei 26:17-19
Cina Domnului (I)
14-20 5 54
Marcu 14:22-25; Matei 26:26-29
Cina Domnului (II)
14-20 6 65
Marcu 14:22-25; Matei 26:26-29
21-23 Marcu 14:17-21; Matei 26:20-25; Ioan 4 43
13:18-30
22 Spălarea picioarelor (I)
24-30 2 21
Ioan 13:1-17
Spălarea picioarelor (II)
24-30 3 33
Ioan 13:1-17
Dumnezeu
31-38 7 76
Marcu 14:26-31; Matei 26:30-35; Ioan
13:31-38
39-46 24 235
Marcu 14:32-42; Matei 26:36-46; Ioan 18:1
EVANGHELIA DUPĂ IOAN
Spălarea picioarelor (I)

1-17 2 21
Luca 22:24-30
Spălarea picioarelor (II)
1-17 3 33
Luca 22:24-30
13 18-30 Marcu 14:17-21; Matei 26:20-25; Luca 22:21- 4 43
23
Dumnezeu
31-38 7 76
Marcu 14:26-31; Matei 26:30-35; Luca 22:31-
38
1-6 Casa Tatălui Ceresc 8 90
7-14 Divinitatea Domnului Isus 9 101
14
15-24 Promisiunea Mângâietorului 10 112
25-31 Testamentul lui Cristos 11 121
1-11 Alegoria viţei de vie şi a mlădiţelor ei 12 131
12-17 Viaţa aleşilor lui Cristos 13 142
15
18-27 Ura lumii (I) 14 150
18-27 Persecuţai lumii (II) 15 156
1-4 Chemarea la cruce 16 166
5-11 Lucrarea Duhului Sfânt 17 176
12-15 Problema revelaţiei 18 185
16
16-24 Misterul cuvintelor ”peste puţină vreme” 19 192
Perlele de la încheierea ultimului discurs de
25-33 20 202
rămas bun al Mântuitorului
Rugăciunea Fiului lui Dumnezeu în calitate de
1-5 21 210
Mare Preot
17
6-19 Mijlocirea Fiului lui Dumnezeu pentru Apostoli 22 218
20-26 Mijlocirea Fiului lui Dumnezeu pentru Biserică 23 226
18 1 Marcu 14:32-42; Matei 26:36-46; Luca 22:39- 24 235
46

Dragomir Stancu-Studii Asupra Evangheliilor Vol. 8

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dragomir Stancu-Studii Asupra Evangheliilor Vol. 8

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Editura CETATE DEVA

Culegere text: Marioara Bogdan

Tipar executat sub comanda

Tipografia Grafica Plus SRL Deva

Datoria unei biserici este să Ultimele şi cele mai

cest comentariu asupra celor patru Evanghelii şi asupra

m avut o mare dorinţă să cunosc îndeaproape viaţa şi

Comentariile asupra Evangheliei după Matei

Comentariile asupra Evangheliei după Ioan

Este interesant şi semnificativ faptul că, Fiul lui Dumnezeu a

Ungerea uşciorilor uşii cu sângele mielului pascal

Coenaculum. Camera de sus.

Coenaculum. Camera de sus.

1. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 322;

Unii comentatori sunt de părere că, între ucenici a reînceput

1. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 341.

În al doilea studiu din acest text intitulat tot Spălarea

1. Diamandi, S., Patimile, Moartea, Învierea, Vol. III, p. 162.

În această scenă, vedem cea mai tragică dramă în rolul

Cina cea de taină, pictată de Leonardo da Vinci.

1. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 335;

Ca să putem înţelege bine marele act al Cinei Domnului,

1. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 336.

Este interesant că, Fiul lui Dumnezeu Şi-a început lucrarea cu

1. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 814.

1 Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi

Capitolele 14, 15, 16 şi 17 din Evanghelia după Ioan, care

Pictura realizată de Leonardo da Vinci, Cina Domnului

prima recopiere a Papirusului 66 scrie prescurtat numai: „Ştiţi unde

„Eu sunt” este o sintagmă care se repetă de şapte ori în

1. Halley, H.H., Manual Biblic, p. 546.

7 “Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, L-aţi fi cunoscut şi pe Tatăl

În acest text intitulat Divinitatea Domnului Isus, ne vom ocupa

Apostolul Pavel vindecă un orb din naştere la “Poarta

Apostolul Petru vindecă bolnavii

Apostolul Petru o înviază pe Tabita. Fapte 9:40

Casa lui Simon tăbăcarul din Iope, în care Apostolul Petru

15 Dacă Mă iubiţi, veţi împlini poruncile Mele.

1. Barrett, C.K., The Holly Spirit and the Gospel Tradition, p.

25 V-am spus aceste lucruri cât mai sunt cu voi.

În acest text intitulat Testamentul lui Cristos, Mântuitorul a

A treia comoară spirituală este

1 Eu sunt adevărata viţă şi Tatăl Meu este vierul.

Comentatorii William Sanday, Alexander Bruce, Frederick

“Eu sunt adevărata viţă …” Ioan 15:1

1. Sanday, Fourth Gospel, p. 231 ;

12 Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii cum v-

Comentatorul W. Barclay a zis că, cuvintele centrale ale acestui

1. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 206.

18 Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea

De la datoria apostolilor, Domnul Isus a trecut în cuvântarea Sa

1. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 423.

În al doilea studiu din acest text intitulat Persecuţia lumii, ne

1. Hendriksen, W., The Gospel of John, VoI. II, p. 312.

1 V-am spus aceste lucruri, pentru ca ele să nu fie

Jamnia în care Marele Sanhedrin a ţinut un conciliu împotriva creştinilor.

1. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 836;

5 Acum Mă duc la Cel care M-a trimis; şi nimeni din voi nu Mă

Am văzut că ultimul text în care Domnul Isus vorbea

12 Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi

Crucea, despre care Domnul Isus Şi-a informat ucenicii

Şi, în al treilea rând, ne vom ocupa de

1. Hendriksen, W., The Gospel of John, VoI. II, p. 335.