Dragomir Stancu-Studii Asupra Evangheliilor Vol. 9

Editura CETATE DEVA
2011
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
STANCU, DRAGOMIR
Studii asupra Evangheliilor/ Dragomir Stancu.- Deva :
Cetate Deva, 2008-
vol.
ISBN 978-973-1855-09-7
Vol. 9: - 2011. – ISBN 978-606-8205-13-7
226.07
Culegere text: Marioara Bogdan

Prepress: Şipoş Mioara
Tipar executat sub comanda

nr. 104 / 2 Mai 2011
Tipografia Grafica Plus SRL Deva

Tel/Fax: 0254-219008, 229890
E-mail:office@graficaplus.ro
www.graficaplus.ro
STUDII ASUPRA
EVANGHELIILOR
Moto, IX
Datoria unei biserici este să Ultimele şi cele mai

cunoască cele patru mari patru zile din
Evanghelii, să li se viaţa umană a
conformeze, pentru că Mântuitorului:
numai prin ele, ea reuşeşte Joi Îşi pregătea
să-L descopere pe Cristos
apostolii pentru
ca Domn şi Mântuitor, şi
marea tragedie,
Vineri a fost judecat
primește prin jertfa Lui
şi răstignit,
viaţa şi fericirea eternă.
Sâmbătă a zăcut în
Tot astfel şi datoria unei mormânt şi
naţiuni este să cunoască Duminică, Fiul lui
cele patru Evanghelii, Dumnezeu a înviat.
fiindcă Fiul lui Dumnezeu
ne-a oferit în trei ani de
slujire mai multă lumină
decât a reuşit omenirea
s-o acumuleze în milenii
întregi de civilizaţie.
Stancu Dragomir
Sunt recunoscător următorilor fraţi pastori care m-au ajutat în
această lucrare grea prin încurajări şi prin faptul că mi-au împrumutat
din comentariile lor de care aveam nevoie, fie asupra Evangheliilor, fie
asupra Apocalipsei: Fratelui Truţa Ioan, pastorul Bisericii Speranţa din
Arad; Cure Simion care a plecat din Arad în Statele Unite ale Americii;
Drăgoi Cornel tot din Arad şi care, de asemenea a plecat în SUA;
Mânzat Ştefan care a plecat din Biserica Aradul Nou în Australia; Riviş
Tipei Pavel, pastor la Arad şi preşedinte al Cultului Penticostal; Talpoş
Vasile, rectorul Universităţii Baptiste din Bucureşti; Crişan Gavril,
pastor la Făget care locuieşte acum în Australia; Lăpugean Ioan, pastor
la Făget; Câmpean Ioan, pastor la Ploieşti; David Nicola, pastorul
bisericii din Lugoj; Tuţac Laurenţiu, senior, pastor la Coştei, cât şi lui
Tuţac Ionel, junior şi pastor tot la Lugoj; pastorului Clintoc Viorel care a
plecat din Beiuş în SUA; pastorului Giura Ioan din Aiud; medicului
Negrulescu Ioan din Deva; profesorului de limba engleză Lepădătoni
Tiberiu; doctoriţei Gui Dorina din Oradea stabilită în SUA; bibliotecarei
Facultăţii de Medicină din Cluj, Şerbănescu Elisabeta; Andreea Derţa din
Târgu Mureş; Botoroagă Ioan şi Mariana din Austria; Ovidiu Cetean din
Deva; Bogdan Maria din Deva; Bogoiu Mircea și Corina din Deva; Matia
David și Susana din Deva; Raich Robert din Simeria; Faur Iosua din
Turda şi altora.
Din partea Preşedintelui Cultului Creştin Baptist
cest comentariu asupra celor patru Evanghelii şi Apocalipsei
A este scris sub formă de studii şi cuprinde în total 12 volume,

este documentat şi complex. El este util pentru toate
categoriile de oameni: pastori şi colaboratori ai acestora,
credincioşi şi necredincioşi. Limbajul lui este simplu şi adecvat
maselor largi, iar stilul lui este uşor de asimilat, cald şi atractiv.
Eu îl cunosc pe autor, nu numai pentru că am fost preşedinte al
Cultului Baptist, dar şi fiindcă suntem prieteni. Fratele Dragomir a
fost pastor la Arad, cartierul Gai. El a făcut naveta de la Deva la Arad,
o distanţă de 150 km timp de 13 ani. De mai multe ori am intervenit la
autorităţi ca să-i acorde intrarea în oraş, numai că orice încercare a fost
zadarnică. Astfel, fratele Dragomir a trebuit să se transfere la Aiud.
În ce priveşte lucrarea fratelui Dragomir, tot ce am putut să fac
pentru ea într-un regim ateist, a fost ca să-i aprob xeroxarea primelor
trei volume din Studii asupra Evangheliilor în 80 de exemplare pentru
uz intern ca s-o putem avea pentru seminarişti şi pastori.
Volumele acestea, scrise atât de meticulos şi documentat, arată
cât de asiduă şi îndelungată a fost munca autorului. Dar, mulţumim
Domnului că a sosit timpul ca fratele Dragomir să se bucure de rodul
muncii lui şi, împreună cu el, toţi aceia care vor citi această lucrare sau
vor asculta predici rostite din ea.
Dacă comentariile asupra celor patru Evanghelii acoperă un
mare gol în ce priveşte cunoaşterea acestora, atunci cu atât mai mult,
comentariile asupra Apocalipsei ne sunt mai necesare fiindcă sunt
clare şi documentate. Ele sunt în cea mai mare concordanţă cu
învăţătura noastră. Eu le apreciez foarte mult şi le recomand tuturor
celor ce-L iubesc pe Domnul Isus, vor să meargă pe urma paşilor Lui
şi-L aşteaptă să vină.
Mihai Huşanu
Președinte între anii 1984-1988
Prezentare,
din partea lui Pavel R. Tipei, președinte al Cultului Creștin
Penticostal și profesor la Facultatea Penticostală din Arad
ă bucur că am onoarea să fac prezentarea acestei lucrări
M vaste, intitulată Studii asupra Evangheliilor în nouă volume

și Studii asupra Apocalipsei în trei volume, a pastorului
Stancu Dragomir care a pastorit biserica din Arad Gai și a
muncit aproape 50 de ani la realizarea acestor cărți.
Aceste comentarii, care sunt scrise în formă de studii sunt foarte
documentate, deoarece au la bază informațiile celor mai documentați
comentatori, provenind din diferite confesiuni; faptul acesta ni-l
demonstrează însăși bibliografia și referințele bibliografice. Valoarea
acestei lucrări constă și în faptul că ea reconstituie fiecare text din cele
patru Evanghelii și Apocalipsa din toate punctele de vedere: istoric,
geografic, bibliologic etc; cât și ordinea evenimentelor care s-au
succedat în viața Mântuitorului.
Comentariile asupra Evangheliilor sunt deosebit de importante,
dar și mai necesare ne sunt comentariile asupra Apocalipsei, fiindcă
acestea sunt foarte documentate și fiindcă Apocalipsa a început să fie
Cartea vremii noastre.
Nu numai Cultul Creștin Baptist se bucură de această lucrare, ci
și pastorii și credincioșii din Cultul nostru Penticostal. Am achiziționat
aceste comentarii și pentru Biblioteca facultății noastre de teologie
penticostale din Arad, considerându-le strict necesare.
Mulțumim Domnului că i-a pus la inimă fratelui Dragomir să
scrie această lucrare atât de complexă și de documentată, și că l-a
ajutat mai mult de 40 de ani să o termine, pentru ca noi, la fel ca mulți
alții, să ne bucurăm de ea.
Recomand tuturor acelor care doresc să cunoască mai bine viața
și învățătura Mântuitorului din cele patru Evanghelii și Apocalipsa, să
citească aceste comentarii și să răspândească și altora lumina din ele.
Pavel R. Tipei
CUVÂNT ÎNAINTE
m avut o mare dorinţă să cunosc îndeaproape viaţa şi
A învăţătura Fiului lui Dumnezeu din cele patru Evanghelii, cât

şi Apocalipsa. Pentru a-mi realiza această dorinţă a trebuit să
cercetez mai mult de patruzeci de ani cele mai bune
comentarii. După ce am pătruns în tezaurul şi misterul vieţii şi al
învăţăturii Mântuitorului, cât şi în cel al Apocalipsei, Duhul Sfânt mi-
a sădit în inimă şi o altă dorinţă: să scriu aceste două lucrări intitulate
Studii asupra Evangheliilor şi Studii asupra Apocalipsei, care se
cuprind în douăsprezece volume, fiecare volum având circa 400 de
pagini: nouă asupra celor patru Evanghelii şi alte trei asupra
Apocalipsei.
Primele patru volume din Evanghelii, fratele Ieremia
Hodoroabă le-a transmis la postul de radio Monte Carlo atât el
personal, cât şi prin colaboratorii lui. Iar, după revoluţie am continuat
să le transmit şi la postul de radio teritorial din Târgu Mureş care s-a
extins pe cinci judeţe. Acesta este motivul pentru care am compus
aceste lucrări în aşa fel, încât să poată fi citite direct şi la radio.
Primele trei Evanghelii se numesc Evangheliile Sinoptice.
Cuvântul sinoptic înseamnă în limba greacă “a vedea împreună".
Ceea ce ne arată că un anumit text dintr-o asemenea Evanghelie,
atinge numai o anumită latură din ceea ce a făcut sau a zis
Mântuitorul; şi că de abia toate trei Evangheliile Sinoptice, la un loc,
ne oferă tabloul întreg cu toate detaliile lui. Acesta este motivul
pentru care am făcut în prezenta lucrare armonizarea textelor după
lucrările intitulate A Harmony of the Gospels a lui A.T. Robertson, E.
Robinson, G.W. Clark, E.J. Goodspeed şi The Westminster
Dictionary of the Bible a lui J.D. Davis.
Apoi, un alt lucru de bază pe care am dorit să-l ating în această
lucrare este să redau în ordine evenimentele care s-au succedat în viaţa
Mântuitorului, pentru că numai studiindu-I viaţa şi învăţătura în raport
cu depănarea firului ei, aşa cum ne-o redau cele patru Evanghelii şi,
având în vedere circumstanţele în care Se afla Fiul lui Dumnezeu,
putem să înţelegem cu mult mai bine viaţa şi învăţătura Lui sublimă.
Acesta este unul dintre motivele pentru care se recomandă
cititorilor să citească la rând studiile acestor volume şi volumele
acestor lucrări. Şi, un alt motiv pentru care se recomandă cititorilor să
studieze la rând aceste lucrări, constă în faptul că ele sunt scrise în aşa
fel, încât studiile lor se completează şi se explică progresiv unele pe
altele.
Ţinta mea în acestă lucrare este să vin în ajutorul tuturor celor
care vor ajunge în contact cu ea, ca cei care nu L-au cunoscut pe Fiul
lui Dumnezeu, să-L cunoască şi să-L accepte ca Mântuitorul lor
personal. Iar, cei care L-au cunoscut, să-L cunoască mai bine, să-L
iubească mai mult şi să-L urmeze mai îndeaproape.
Dacă am ajuns în acestă lucrare la o lumină oarecare asupra
vieţii şi a învăţăturii Mântuitorului, se datorează foarte mult faptului
că mulţi dintre cei mai mari comentatori de-a lungul celor douăzeci de
secole şi-au dedicat toată viaţa studierii, meditaţiei şi rugăciunii.
Astfel, ei au aşternut în comentariile lor tot ce Duhul Sfânt a oferit
minţii şi sufletului lor uman şi ei au putut să-L înţeleagă.
Asupra celor patru Evanghelii s-a scris foarte mult, îndeosebi
asupra Evangheliei după Ioan. Redăm aici comentariile cele mai
importante care stau la baza acestei lucrări:
Comentariile asupra Evangheliei după Matei

Comentariul Internaţional de critică al lui W.C. Allen, care
este mai mult pentru teologi decât pentru cititorii de rând. Explicarea
Testamentului grecesc al lui A.B. Bruce, care este o lucrare plină de
lumină. Comentariul Biblic Internaţional al lui F.F. Bruce care este
documentar. Comentariul lui A.H. MacNeil, care este alcătuit pe baza
textului grecesc şi este unul dintre cele mai bune comentarii.
Comentariul asupra Evangheliei după Matei şi Comentariul
Internaţional de critică asupra Evangheliei după Luca de Alfred
Plummer, care sunt de mare ajutor. Comentariul lui T.H. Robinson,
care este de o mare însemnătate. Comentariul lui J. Moffatt asupra
celor patru Evanghelii care, de asemenea este de mare însemnătate.
Comentariul lui C.G. Montefiore asupra celor trei Evanghelii
Sinoptice, care este unul dintre cele mai importante comentarii, numai
că uneori este tulburător. El era un evreu liberal, de aceea şi
comentariul lui este foarte interesant. Comentariul lui William Barclay
asupra celor patru Evanghelii, care este nou şi documentar.
Comentariul lui J.C. Ryle asupra celor patru Evanghelii. Comentariul
lui D.B.J. Campbell asupra Evangheliilor Sinnoptice. Comentariul lui
A. Edersheim asupra celor patru Evanghelii. Comentariul lui A.P.
Lopuhin și altele.
Comentariile asupra Evangheliei după Marcu

Comentariul Internaţional de critică al lui Ezra P. Gould, care
este de mare importanţă. Comentariul lui A.E.J. Rawlinson, care este
unul dintre cele mai bune comentarii englezeşti. Comentariul lui
Harvie Branscomb, care este foarte voluminos. El este mai degrabă
pentru seminarii şi colegii, decât pentru cititorii de rând. Comentariul
lui H.B. Swete, care a fost scris pe baza textului grecesc şi publicat în
anul 1898. El este unul dintre cele mai mari comentarii din toate
timpurile şi este încă indispensabil. Comentariul lui Vicent Taylor,
care este cel mai monumental comentariu pentru seminarii şi colegii.
El a fost publicat în anul 1952. Comentariul lui R.H. Lightfoot, care
este o lucrare nouă. El este mai degrabă pentru seminarii şi colegii,
decât pentru cititorii de rând. Comentariul lui Austin Farren care, de
asemenea este o lucrare nouă şi este mai degrabă pentru seminarii şi
colegii, decât pentru cititorii de rând. Comentariul lui William
Hendriksen și altele.
Comentariile asupra Evangheliei după Luca

Comentariul lui I.M. Creed, care a fost scris pe baza textului
grecesc. Comentariul lui H. Balmforth, care este un comentariu
excelent. Comentariul lui Macmilan, care a fost scris pe baza textului
grecesc. Comentariul lui W. Manson, care este un comentariu
excepțional. Comentariul teologului elveţian Fridric Louis Godet în
două volume. Comentariul pentru profesori și studenți asupra
Evangheliilor Sinoptice al lui D.B.J. Campbell. Comentariul lui A.
Edersheim asupra celor patru Evanghelii și altele.
Comentariile asupra Evangheliei după Ioan

Comentariul lui G.H. Macgregor, care este de mare
însemnătate. Comentariul lui B.F. Westcott, care este un comentariu
voluminos şi bun. El a fost scris pe baza textului grecesc.
Comentariul Internaţional de critică al lui J.H. Bernard, care este
foarte valoros. Explicarea Testamentului grecesc de Marck Dods,
care este plină de lumină. Comentariul lui Fredric L. Godet, care este
cel mai renumit dintre comentariile mai vechi. Comentariul lui C.K.
Barrett, care este cel mai apreciat şi util pentru seminariile din lumea
întreagă. Comentariul lui E.F. Scott, care este un comentariu excelent.
Comentariul lui R.H. Strachan, care este de o mare valoare.
Comentariul lui W.F. Howard, care este un comentariu excepţional.
Comentariul lui C.H. Dodd, care este un comentariu plin de lumină.
Comentariul lui B. Basil Redlich, care este un comentariu de mare
însemnătate. Comentariul lui F.F. Bruce, care este documentar.
Comentariul lui W. Hendriksen, care este plin de lumină şi devoţiune
și altele.
În aceste nouă volume scrise asupra celor patru Evanghelii, am
consultat peste o sută de comentatori, dintre care cei mai mulţi erau
profesori și doctori în teologie.
Noi vom studia Evangheliile şi Apocalipsa după traducerea
revizuită a lui D. Cornilescu. Dar, ca să putem pătrunde cât mai mult
în adevăratul înţeles al Cuvântului lui Dumnezeu, a trebuit să mă
folosesc de următoarele versiuni ale Bibliei: Standardul Nou
American (New American Standard Bible), Versiunea Autorizată a
lui King James (Autorised King James Version), Versiunea
Internaţională Nouă (New International Version), Versiunea
Standardul Revizuit (Revised Standard Version), Versiunea Curentă
(New Life Version) şi Versiunea lui James Moffatt (James Moffatt
Version), care sunt traducerile englezeşti şi americane; de versiunea
lui Martin Luther din limba germană, de versiunea rusească şi de
textul grecesc Nestle.
Când am început să scriu această lucrare, nu se zărea nici o
licărire de speranţă pentru a o tipări. De abia când am ajuns la
jumătatea volumului cinci şi s-au revărsat zorile libertăţii după căderea
comunismului ateu, am început să zăresc o asemenea speranţă.
Volumul nouă l-am terminat în mai 2011.
Autor
1. ARESTAREA DOMNULUI ISUS (I)
Marcu 14 : 43 - 52
43 Şi îndată, pe când vorbea El încă, a venit Iuda, unul din cei
doisprezece, şi împreună cu el a venit o mulţime de oameni cu săbii şi
cu ciomege, trimişi de preoţii cei mai de seamă, de experţii Legii şi de
conducătorii poporului.
44 Vânzătorul le dăduse semnul acesta: "Pe care-L voi săruta,
Acela este; să-L prindeţi şi să-L duceţi sub pază."
45 Când a venit Iuda, s-a apropiat îndată de Isus şi I-a zis:
''Învăţătorule!" Şi L-a sărutat mult.
46 Atunci oamenii aceia au pus mâna pe Isus şi L-au prins.
47 Unul din cei ce stăteau lângă El a scos sabia, l-a lovit pe
robul marelui preot şi i-a tăiat urechea.
48 Isus a luat cuvântul şi le-a zis: “Aţi ieşit ca după un tâlhar,
cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi.
49 În toate zilele am fost cu voi şi învăţam pe oameni în
Templu, şi nu M-aţi prins. Dar toate aceste lucruri s-au întâmplat ca
să se împlinească Scripturile.''
50 Atunci toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit.
51 După El mergea un tânăr care n-avea pe trup decât o
învelitoare de pânză de in. Au pus mâna pe el,
52 dar el şi-a lăsat învelitoarea şi a fugit în pielea goală.
Matei 26 : 47 - 56
47 Pe când vorbea El încă, iată că vine Iuda, unul din cei
doisprezece, cu o mulţime mare, cu săbii şi cu ciomege, trimişi de
preoţii cei mai de seamă şi de conducătorii poporului.
48 Vânzătorul le dăduse semnul acesta: “Pe care-L voi săruta
eu, Acela este; să puneţi mâna pe El!"
49 Îndată, Iuda s-a apropiat de Isus şi I-a zis: "Plecăciune,
Învăţătorule!" Şi L-a sărutat.
50 Isus i-a zis: "Prietene, ce ai venit să faci, fă!" Atunci
oamenii aceia s-au apropiat, au pus mâinile pe Isus şi L-au prins.
51 Unul din cei care erau cu Isus a întins mâna, a scos sabia, l-
a lovit pe robul marelui preot şi i-a tăiat urechea.
52 Atunci Isus i-a zis: "Pune-ţi sabia la locul ei; căci toţi cei
care scot sabia, de sabie vor pieri.
53 Crezi că n-aş putea să-L rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune
îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?
54 Dar atunci cum se vor împlini Scripturile, care zic că aşa
trebuie să se întâmple?"
55 În clipa aceea, Isus a zis mulţimii: "Aţi ieşit ca după un
tâlhar, cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi. În fiecare zi stăteam
în mijlocul vostru şi învăţam mulţimile în Templu, şi n-aţi pus mâna
pe Mine.
56 Dar toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească
cele scrise prin profeţi." Atunci toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit.
Luca 22 : 47 - 53
47 Pe când vorbea El încă, iată că a venit o mulţime şi cel care
se numea Iuda, unul din cei doisprezece, mergea în fruntea lor. El s-a
apropiat de Isus ca să-L sărute.
48 Şi Isus i-a zis: “Iudo, cu o sărutare Îl vinzi tu pe Fiul
omului?"
49 Cei care erau cu Isus au văzut ce urma să se întâmple şi au
zis: "Doamne, să lovim cu sabia?"
50 Şi unul din ei l-a lovit pe robul marelui preot şi i-a tăiat
urechea dreaptă.
51 Dar Isus a luat cuvântul şi a zis: "Lăsaţi-i! Până aici!" Şi S-
a atins de urechea omului aceluia şi l-a vindecat.
52 Isus le-a zis apoi preoţilor celor mai de seamă,
comandanţilor gărzii Templului şi conducătorilor poporului, care
veniseră împotriva Lui: "Aţi ieşit după Mine ca după un tâlhar, cu
săbii şi cu ciomege?
53 În toate zilele eram cu voi în Templu şi n-aţi pus mâna pe
Mine. Dar acesta este ceasul vostru şi autoritatea întunericului."
Ioan 18 : 2 - 12
2 Iuda, vânzătorul, ştia şi el locul acela, pentru că Isus de
multe ori Se adunase acolo cu ucenicii Lui.
3 Iuda, deci, a luat cohorta soldaţilor şi gărzile trimise de
preoţii cei mai de seamă şi de farisei şi a venit acolo cu felinare, cu
făclii şi cu arme.
4 Isus, care ştia tot ce avea să I se întâmple, a mers spre ei şi i-
a întrebat: "Pe cine căutaţi?"
5 Ei I-au răspuns: "Pe Isus din Nazaret!" Isus le-a zis: "Eu
sunt!" Iuda, vânzătorul, era şi el cu ei.
6 Când le-a zis Isus: "Eu sunt", ei s-au dat înapoi şi au căzut
jos la pământ.
7 El i-a întrebat din nou: "Pe cine căutaţi?" "Pe Isus din
Nazaret", I-au zis ei.
8 Isus a răspuns: "V-am spus că Eu sunt. Deci, dacă Mă
căutaţi pe Mine, lăsaţi-i pe aceştia să se ducă."
9 A zis lucrul acesta ca să se împlinească cuvântul pe care îl
spusese: "N-am pierdut pe niciunul din aceia pe care Mi i-ai dat."
10 Simon Petru, care avea o sabie, a scos-o, l-a lovit pe robul
marelui preot şi i-a tăiat urechea dreaptă. Robul acela se numea
Malhu.
11 Isus a zis lui Petru: "Pune-ţi sabia în teacă. Nu voi bea
paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?"
12 Cohorta soldaţilor, căpitanul lor şi gărzile iudeilor, L-au
prins, deci, pe Isus şi L-au legat.
Armonizat
1 Iuda, vânzătorul, ştia şi el locul acela, pentru că Isus de
multe ori Se adunase acolo cu ucenicii Lui. (Io.v.2)
2 El, unul din cei doisprezece, /a luat cohorta soldaţilor şi
gărzile trimise de preoţii cei mai de seamă, (Io.v.3)/ de experţii legii şi
de conducătorii poporului; (Mc.v.43)
3 și, mergând în fruntea (Lc.v.47) acestei mari mulţimi
înarmate cu săbii şi cu ciomege /şi echipate cu felinare şi cu făclii,
(Io.v.3)/ a sosit în grădină pe când Isus încă vorbea ucenicilor.
(Mt.v.47)
4 Vânzătorul le dăduse semnul acesta: "Pe care-L voi săruta,
Acela este; să-L prindeţi şi să-L duceţi sub pază." (Mc.v.44)
5 Îndată, Iuda s-a apropiat de Isus şi I-a zis: "Plecăciune,
Învăţătorule!" (Mt.v.49) Şi L-a sărutat mult. (Mc.v.45)
6 Isus i-a zis: "Prietene, ce ai venit să faci, fă! (Mt.v. 50) Cu o
sărutare Îl vinzi tu pe Fiul omului?" (Lc.v.48)
7 Isus, care știa tot ce avea să I se întâmple, a mers spre ei și i-
a întrebat: ”Pe cine cătați?” (Io.4)
8 Ei I-au răspuns: ”Pe Isus din Nazaret!” Isus le-a zis: ”Eu
sunt!” (Io.v.5)
9 Când le-a zis Isus: ”Eu sunt” ei s-au dat înapoi și au căzut
jos la pământ. (Io.v.6)
10 El i-a întrebat din nou: ”Pe cine căutați?” ”Pe Isus din
Nazaret”, I-au zis ei. (Io.v.7)
11 Isus a răspuns: ”V-am spus că Eu sunt. Deci, dacă Mă
căutați pe Mine, lăsați-i pe aceștia să se ducă.” (Io.v.8)
12 A zis lucrul acesta ca să se împlineacă cuvântul pe care îl
spusese: ”N-am pierdut pe niciunul din aceia pe care Mi i-ai dat.”
(Io.v.9)
13 Atunci oamenii aceia s-au apropiat, au pus mâinile pe Isus
şi L-au prins. (Mt.v.50)
14 Cei care erau cu Isus au văzut ce urma să se întâmple şi au
zis: "Doamne, să lovim cu sabia?" (Lc.v.49)
15 Unul din cei ce stăteau lângă El (Mc.v.47) Simon Petru,
care avea o sabie, a scos-o, l-a lovit pe robul marelui preot şi i-a tăiat
urechea dreaptă. Robul acela se numea Malhu. (Io.v.10)
16 Isus a zis lui Petru: "Puneţi sabia în teacă; /căci toţi cei
care scot sabia, de sabie vor pieri. (Mt.v.52)/ Nu voi bea paharul pe
care Mi l-a dat Tatăl să-l beau? (Io.v.11)
17 Crezi că n-aş putea să-L rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune
îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?
(Mt.v.53 )
18 Dar atunci, cum se vor împlini Scripturile, care zic că aşa
trebuie să se întâmple?" (Mt.v.54)
19 Isus a luat cuvântul şi a zis: "Lăsaţi-i! Până aici!" Şi S-a
atins de urechea omului aceluia şi l-a vindecat. (Lc.v.51)
20 În clipa aceea, Isus a zis mulţimii, /preoţilor celor mai de
seamă, comandanţilor gărzii Templului şi conducătorilor poporului,
care veniseră împotriva Lui: "Aţi ieşit după Mine ca după un tâlhar,
cu săbii şi cu ciomege, (Mc.v.52)/ ca să Mă prindeţi? (Mt.v.55)
21 În fiecare zi stăteam în mijlocul vostru şi învăţam mulţimile
în Templu, şi n-aţi pus mâna pe Mine. (Mt.v.55) Dar acesta este
ceasul vostru şi autoritatea întunericului. (Lc.v.53)
22 Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească
cele scrise prin profeţi. Atunci toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit.
(Mt.v.56)
23 Cohorta soldaţilor, căpitanul lor şi gărzile iudeilor, L-au
prins, deci, pe Isus şi L-au legat. (Io.v.12)
24 După El mergea un tânăr care n-avea pe trup decât o
învelitoare de pânză de in. Au pus mâna pe el, (Mc.v.51)
25 dar el și-a lăsat învelitoarea şi a fugit în pielea goală.
(Mc.v.52)
Vânzarea trădătorului printr-un sărut şi arestarea Mântuitorului,

s-au inclus şi ele în paharul plin şi amar pe care Fiul lui Dumnezeu
trebuia să-l bea până la fund.
Din acest text lung intitulat Arestarea Domnului Isus, vom
ţine două studii cu aceeaşi temă. În primul studiu ne vom ocupa de trei
lucruri: participarea armatei romane la arestarea Mântuitorului,
hotărârea Marelui Sanhedrin ca Mântuitorul să fie răstignit la Paşte
şi problema tânărului misterios învelit cu un cearșaf de in.
Să luăm mai întâi
I. PARTICIPAREA ARMATEI ROMANE LA

ARESTAREA MÂNTUITORULUI
Pe tema, dacă a luat parte sau nu şi armata romană la
arestarea Domnului Isus, s-a creat una dintre cele mai mari
controverse între comentatori. Toţi comentatorii au vrut să cunoască
şi acest adevăr, ca să poată interpreta textul citat cât mai corect.
Următorii teologi de renume ca Th. Keim, A. Neumann, W. Schmith,
cât şi jurişti de seamă, precum T. Mommsen, R.V. Mayer, F. Doerr
etc, opinează că armata romană n-a luat parte la arestarea
Mântuitorului, pe motivul că Marele Sanhedrin nu avea nevoie de ea
pentru a-şi duce la îndeplinire un mandat de arestare1. Iar, alţi teologi
de renume mondial şi mai mulţi la număr ca M. Goguel, P. Winter,
E.G. Laino, R. Asmis etc; cercetători, precum F. Strauss şi E. Renan;
şi jurişti ca Th. Innitzer, L.Cl. Fillion, L. Kastner, T. Pegues etc, susţin
cu tărie că armata romană a luat parte la arestarea Domnului Isus 2.
Toţi aceştia, cât şi mulţi alţii aduc multe argumente că armata romană
a participat la arestarea Mântuitorului, aşa cum vom vedea în acest
studiu.
Din relatările Evanghelistului Ioan când a scris în versetul 3
“Iuda, deci, a luat cohorta soldaţilor şi gărzile trimise de preoţii cei
mai de seamă şi de farisei…” şi în versetul 12 "Cohorta soldaţilor,
căpitanul lor şi gărzile iudeilor, L-au prins, deci, pe Isus şi L-au
legat," avem trei dovezi care ne arată că la arestarea Domnului Isus a
luat parte şi armata romană. Prima dovadă este că pe Domnul Isus L-
au arestat două unităţi militare: una care se numea “cohorta” şi alta
care se numea “gărzile Templului" 3. A doua dovadă este că prima
unitate se numea în textul grecesc "speira", care este echivalentul
latinescului cohors pentru “cohorta romană” 4. Şi a treia dovadă este
numirea comandantului cohortei, pe care a menţionat-o
Evanghelistul Ioan în textul grecesc prin termenul de chiliarh.
Chiliarhul este echivalentul latinescului tribunus, care înseamnă
"comandantul cohortei romane".5
Cohorta era formată din 1.000 de ostaşi, din care 600 făceau
parte din infanterie, 240 din cavalerie şi 160 din alte specialităţi.
Termenul "cohorta" se folosea în general la cei 600 de infanterişti 6. O
legiune care conţinea 6.000 de ostaşi, era formată din 6 cohorte 7. În
cazul unei intervenţii militare, nu conducea niciodată un sutaş, ci de
fiecare dată unul dintre cei şase tribuni pe care îi avea legiunea 8. Iată
din ce cauză, în textul citat apare cuvântul grecesc chiliarh!
În fortăreaţa Antonia, care era situată în unghiul de nord-vest al
Templului, se afla o cohortă compusă din 1.000 de ostaşi pe care o
conducea un tribun 9.
La Paşte, atunci când veneau la Ierusalim mulţi pelerini din
întreg Israelul, cât şi din multe alte ţări în care evreii erau răspândiţi,
Pilat aducea întotdeauna şi altă armată din Cezareea Maritimă în care
îşi avea reşedinţa, pentru a preîntâmpina orice pericol 10.
Mandatul de arestare al Domnului Isus, l-a emis Marele
Sanhedrin, în frunte cu marele preot Caiafa 11; numai că, jurisdicţia
evreiască nu avea dreptul asupra pedepsei capitale. Acesta era motivul
pentru care gărzile Templului atunci când L-au arestat pe Mântuitorul,
nu aveau la ele săbii, ci ciomege 12.
Domnul Isus a devenit pentru Pilat cea mai grea problemă
fiindcă, pe de o parte, popularitatea Mântuitorului a crescut tot mai
mult; iar, pe de altă parte autorităţile evreieşti erau tot mai pornite
împotriva Lui. Procuratorului roman îi era frică, să nu se producă o
încăierare sângeroasă între oamenii Marelui Sanhedrin şi simpatizanţii
Domnului Isus şi, cu atât mai mult la Paşte când Ierusalimul era ticsit
de pelerini 13.
Era o înţelegere între Marele Sanhedrin şi autorităţile romane
ca, atunci când era ameninţată ordinea publică, autorităţile evreieşti
să informeze puterea romană. În acest scop, spunea comentatorul
german Th. Zahn, Marele Sanhedrin a cerut guvernatorului roman să
le autorizeze arestarea Domnului Isus, pe care ei Îl considerau foarte
periculos, în special la acest Paşte, şi să le asigure protecţia cu
armata romană. Astfel, autorităţile evreieşti, înduplecându-l pe Pilat,
au obţinut de la el cele două lucruri pe care i le-au solicitat 14. Juristul
L. Kastner, cât şi comentatorul W. Hendriksen, au spus că dacă Pilat
n-ar fi pus la dispoziţia arestării Mântuitorului o cohortă de ostaşi,
autoritățile evreieşti n-ar fi avut curaj să-L aresteze. Ei s-ar fi temut
că vestea arestării Domnului Isus s-ar fi răspândit rapid; că
simpatizanţii Lui, care creşteau la număr tot mai mult, L-ar fi scos din
mâinile lor şi, astfel ar fi atras asupra lor cea mai mare nenorocire 15.
Comentatorul evreu A. Edersheim a spus că, armata romană nu
putea să ia parte la arestarea Mântuitorului fără ordinul
procuratorului Pontius Pilat; şi că acest ordin, a tulburat-o pe soţia
acestui guvernator atât de puternic, încât a avut peste noapte un mare
coşmar în somn 16. Alți doi comentatori
de renume mondial, francezul J.
Lagrange din Paris şi germanul P.
Dausch din Bonn, arată că soldaţii
romani au avut numai un rol pasiv, mai
ales că iniţiativa arestării Domnului
Isus nu era a romanilor, ci a evreilor. Ei
s-au limitat numai la menţinerea ordinii
şi ca o rezervă care să intervină numai
în caz de nevoie 17.
Edersheim, A.
Comentatorii A. Edersheim şi
F.W. Farrar, cât şi mulţi alţii opinează
că este posibil ca autorităţile evreieşti
să nu fi luat de la Pilat cohorta întreagă
de 600 de ostaşi pentru arestarea
Domnului Isus 18. Iar, alţi comentatori
mai mulți la număr spun că, ţinându-se
cont de frica pe care o avea Marele
Sanhedrin de Domnul Isus, nu este de
mirare să fi cerut de la Pilat cohorta
întreagă. Chiar dacă ar fi fost mai puţini Lagrange, J.
de 600 de ostaşi, totuşi era aproape o
armată întreagă. Dar, pe lângă oastea
aceasta, mai erau şi gărzile Templului.
Numărul acesta mare de ostaşi şi de
gardieni, ne arată cât de frică le era
evreilor şi romanilor de Domnul Isus! 19
În al doilea rând, ne vom ocupa
de
II. HOTĂRÂREA Farrar, F. W.

MARELUI SANHEDRIN
CA MÂNTUITORUL SĂ FIE RĂSTIGNIT LA
PAŞTE
Când am tratat studiul intitulat Condamnarea Domnului Isus
la moarte, (Vol.VI, Stud.46) am văzut că, cu 14 zile înainte de ultimul
Paşte din viaţa Lui umană, Mântuitorul l-a înviat pe Lazăr şi că
imediat, a doua zi, acest for suprem al naţiunii evreieşti, întrunindu-se,
a emis împotriva Domnului Isus mandat de arestare. Acesta a fost
motivul pentru care Domnul Isus S-a retras într-un loc muntos de
lângă cetatea Efraim pentru 4, 5 zile. Evanghelistul Ioan i-a citat pe
sinedrişti spunând la această întrunire rapidă: "Atunci preoţii cei mai
de seamă şi fariseii au adunat Sinedriul şi au zis: «Ce vom face?
Omul acesta face multe minuni. (48) Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede
în El...» (53) Din ziua aceea au hotărât să-L omoare. (54) De aceea,
Isus nu mai umbla pe faţă printre iudei, ci a plecat de acolo în
regiunea de lângă pustie, într-o cetate numită Efraim, şi a rămas
acolo împreună cu ucenicii Săi." (11:47-48, 53-54)
Apoi, când am tratat studiul intitulat Isus Nazarineanul în
centrul atenţiei, (Vol.VII,Stud.3) am văzut că sâmbăta, cu şase zile
înainte de Paşte, când pelerinii au început să se adune în curţile
Templului, auzind de emiterea mandatului de arestare a Domnului
Isus, se întrebau unii pe alţii dacă va veni şi El la acest Paşte.
Evanghelistul Ioan i-a redat pe aceşti pelerini zicând: "Ei Îl căutau pe
Isus şi vorbeau unii cu alţii în Templu: «Ce credeţi? Nu va veni la
sărbătoare?»" (57) Iar preoţii cei mai de seamă şi fariseii
porunciseră că, dacă va şti cineva unde este, să le dea de ştire ca să-
L prindă... (10) Preoţii cei mai de seamă au hotărât să-l omoare şi pe
Lazăr, (11) căci din cauza lui mulţi iudei plecau de la ei şi credeau în
Isus." (11:56-57,10-11)
Când am tratat studiul intitulat Începutul ultimului act al celei
mai tragice drame, (Vol.VII, Stud.51) am văzut cum, după ce
Domnul Isus ca Mesia, intrase triumfător în Ierusalim în cele mai
mari aclamații ale poporului, Marele Sanhedrin, în frunte cu marele
preot Caiafa, au luat marţi seara hotărârea fermă, să nu-L aresteze în
timpul sărbătorii, ci să-L prindă pe ascuns după Paşte. Evanghelistul
Matei a scris: "Atunci preoţii cei mai de seamă, cărturarii şi
conducătorii poporului s-au adunat în curtea marelui preot care se
numea Caiafa (4) şi s-au sfătuit împreună cum să-L prindă pe Isus
prin viclenie şi să-L omoare. (5) Dar ziceau: «Nu în timpul
sărbătorii, ca să nu se facă tulburare în mulţime.»" (26:3-5)
Când am abordat tot tema Începutul ultimului act al celei mai
tragice drame din acelaşi volum, dar în schimb studiul 52, ne-am
informat că tot marţi seara, când sinedriştii erau încă întruniţi în curtea
marelui preot Caiafa, a apărut şi Iuda cu scopul să-L dea pe Domnul
Isus în mâinile lor, fapt care i-a bucurat foarte mult. Evanghelistul
Luca a scris: "Iuda s-a dus, ca să se înţeleagă cu preoţii cei mai de
seamă şi cu comandanţii gărzilor Templului cum să-L dea (pe Isus)
în mâinile lor. (5) Ei s-au bucurat şi au fost de acord să-i dea bani.
(6) După ce le-a promis că li-L va da în mâini, Iuda căuta un prilej
potrivit să-L dea pe Isus în mâinile lor, fără ştirea mulţimii." (21:4-6)
Iuda a găsit repede ocazia potrivită pentru arestarea
dumnezeiescului său Învăţător. Aceasta ocazie era: fie în Camera de
Sus, unde Mântuitorul luase Cina Pascală cu ucenicii, fie în grădina
Gheţimanii. Iuda a părăsit Camera de Sus cu vreo 4, 5 ore înainte de
arestarea Domnului Isus, ducându-se la palatul marelui preot ca să
conducă pe vrăjmaşii Fiului lui Dumnezeu la locul arestării.20
Se vede că Marele Sanhedrin s-a întrunit de urgenţă chiar în
timpul Cinei Mielului Pascal, care se ţinea de la ora 6 seara la 12.
Acest for suprem era format din preoţii cei mai de seamă, cărturari şi
conducătorii poporului. Dar, au fost convocaţi şi căpitanii gărzilor
Templului, care se numeau în limba aramaică sagan 21.
Autorităţile evreieşti de abia aşteptau să scape de Domnul Isus,
fiind îngrozite de Mântuitorul, în special pentru că au eşuat de fiecare
dată atunci când au vrut să-L prindă; pentru că a intrat triumfător şi
cu mare procesiune în Ierusalim în calitate de Mesia; şi fiindcă a
curăţat Templul, alungând din el pe toţi negustorii şi schimbătorii de
bani 22. Acum, Iuda le oferea marea şansă a arestării Mântuitorului
într-un loc singuratic, în afara oraşului şi în timpul nopţii. În aceste
momente, autorităţile evreieşti şi-au îndreptat toată atenţia spre Iuda
23
.
Această ofertă a lui Iuda, a schimbat hotărârea Marelui
Sanhedrin de a-L aresta pe Domnul Isus după sărbătoare, hotărând să
pună mâna pe El cât mai repede, chiar în prima zi de Paşte.
Sinedriştii, în aceste 4, 5 ore au acţionat foarte rapid, au adunat
gărzile Templului şi au reuşit să ia chiar şi cohorta romană de la
Pilat. Evanghelistul Luca ne informează că în mulţimea cea mare care
s-a dus să-L aresteze pe Domnul Isus, erau şi preoţii cei mai de seamă,
căpeteniile celor 24 de grupări ale preoţilor. Evanghelistul amintit a
scris: "...Cel care se numea Iuda, unul din cei doisprezece, mergea în
fruntea lor,” ceea ce înseamnă că acest trădător era ghidul lor 24.
Şi, în al treilea rând, ne vom ocupa în acest studiu de
III. PROBLEMA TÂNĂRULUI MISTERIOS

ÎNVELIT CU UN CEARȘAF DE IN
Evanghelistul Marcu a scris: “După El mergea un tânăr care
n-avea pe trup decât o învelitoare de pânză de in. Au pus mâna pe el,
(52) dar el şi-a lăsat învelitoarea şi a fugit în pielea goală." (v.51-52)
Ieronim care a trăit între anii 346-420, a fost educat la Roma și
era cel mai mare dintre teologii latini, a locuit mulţi ani în Betleem şi
a tradus Biblia în limba latină numită Vulgata. El a fost primul care l-
a identificat pe Evanghelistul Marcu ca fiind Ioan Marcu din Cartea
Faptele Apostolilor și că era fiul acelei doamne înstărite din Ierusalim
care se numea Maria, în a cărei casă se aduna Prima Biserică 25.
Evanghelistul Luca a scris în Faptele Apostolilor: "Petru era păzit în
închisoare şi Biserica nu înceta să înalţe rugăciuni către Dumnezeu
pentru el... (12) După ce şi-a dat bine seama de cele întâmplate, s-a
îndreptat spre casa Mariei, mama lui Ioan, zis şi Marcu, unde erau
adunaţi mulţi laolaltă şi se rugau.” (12:5,12) Astfel, Ieronim a
identificat Biserica din Ierusalim din casa Mariei cu acea casă în care
era Camera de Sus, în care Mântuitorul a mâncat cu apostolii Cina
Pascală şi a instituit Cina Domnului.
Aproape toţi comentatorii de renume mondial ca E.P. Gould,
A.T. Robertson, A.E.J. Rawlinson, A. Edersheim, W. Barclay, W.
Hendriksen, D.B.J. Campbell, S.S. Short, F.W. Farrar etc, fiind în
concordanţă cu Ieronim, spun că tânărul enigmatic din aceste două
versete era Evanghelistul Marcu 26. Ştiind lucrul acesta, problema ne
devine clară că acest tânăr misterios care se afla în grădina
Gheţimanii atunci când Mântuitorul a fost arestat şi, care nu făcea
parte din grupul celor unsprezece apostoli, dar nici din mulţimea cea
mare care a venit să-L aresteze pe Domnul Isus, nu era altul decât
Evanghelistul Marcu în a cărui casă, Fiul lui Dumnezeu a instituit
Cina Domnului. Aşa se explică faptul că atunci când Iuda a venit cu
cohorta romană şi cu gărzile Templului ca să-L aresteze pe Domnul
Isus, după ce Mântuitorul deja plecase în grădina Gheţimanii,
Evanghelistul Marcu, auzind zgomot, s-a trezit și, neavând timp să se
îmbrace, a fugit învelit într-un cearșaf, aşa cum obişnuiau să doarmă
evreii, ca să-L anunţe pe Domnul Isus că Îl caută armata romană şi
gărzile Templului pentru a-L aresta 27.
Detaliul că, acest tânăr era învelit cu un cearșaf de “in”, ne
arată că părinţii lui erau bogaţi, pentru că materialul de “in” îl
posedau oamenii cei mai înstăriţi. Asemenea haine de “in” purta şi
bogatul nemilostiv din parabola Mântuitorului, care n-a avut milă de
săracul Lazăr. Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând:
“Era un om bogat care se îmbrăca în purpură şi in subţire...” (16:19)
Dacă nu era Marcu acel tânăr şi nu era el autorul Evangheliei
care îi poartă numele, atunci noi n-am fi avut rugăciunea
Mântuitorului din grădina Gheţimanii, aşa cum am văzut în studiul
precedent din volumul VIII, pentru că Domnul Isus era în grădina
Gheţimanii numai cu ucenicii care dormeau cu toţii şi care nu L-au
auzit când S-a rugat 28.
Când am tratat primele cinci studii în volumul întâi, am văzut
că Marcu şi-a redactat primul Evanghelia şi că evangheliştii Matei şi
Luca, au folosit în Evangheliile lor aproape tot materialul din
Evanghelia după Marcu. Este interesant că, nici unul din aceşti doi
evanghelişti n-a încorporat aceste două versete în Evanghelia pe care a
redactat-o. Lucrul acesta ne arată că aceste două versete conţin
experienţa porsonală a Evanghelistului Marcu. El nu putea să uite
niciodată acea noapte. În modestia lui, nu putea să scrie: "Eu eram
acel tânăr." Dar, în schimb a redat aceste două versete în Evanghelie,
ca să spună indirect celor ce pot citi printre rânduri: "Eu am fost acela
care a trecut prin acea experienţă de neuitat când eram tânăr."
Aceasta a fost un fel de iscălitură a Evanghelistului Marcu ca autor al
Evangheliei! 29
1. Keim, Th., Geschichte Jesu von Nazara, p. 314;

Naumann, Jesu ver er geschichtlich war, p. 178;
Schmidt, W., Die Geschichte Jesu, p. 167;
Mommsen, T., Römisches Strafrecht, p. 240, n. 2;
Mayer, R.V., Der Prozess Jesu, p. 273, nota 7;
Doerr, F., Der Prozess Jesu, p. 19.
2. Goguel, M., The Life of Jesus, p. 44;
Winter, F., On the Trial of Jesus, p. 44;
Laino, E.G., Das Leben Jesu auf Grundlage des vornehmsten
Gebots, Vol. V, p. 22;
Asmis, R., Das Leben Jesu, p. 615;
Strauss, F., Das Leben Jesu kritisch bearbeitet, ed. III, p. 121;
Strauss, F., Vie de Jésus, Vol. II, p. 209;
Renan, E., Vie de Jésus, p. 225;
Innitzer, Th., Kurzgefasster Kommentar zur Leidens und
Verklärungsgeschich Jesu Christi, p. 135;
Fillion, L.Cl., Vie de N.S. Jesus Christ, Vol. III, p. 409;
Kastner, L., Jesus von Pilatus, p. 11;
Pegues, T., Jesus Christ dans l’Evangile, II, 379.
3. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 596.
4. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 848;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 340.
5. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 385;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 329.
6. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 260.
7. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 594;
Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 849.
8. Op. cit. p. 848.
9. Op. cit. p. 847;
10. Josephus, F., Antiquities XVIII,1v, 3; XX, v, 3;
Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 848;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 377.
11. Renan, L., Viaţa lui Isus, p. 245 - 246.
12. Josephus, F., Wars, 4. 4. 6;
13. Diamandi, S., Patimile, Moartea, Învierea, Vol. III, p. 193.
14. Zahn,Th., John the Apostle, p. 68;
Harrison, E.F., Viaţa lui Cristos, p. 206;
15. Kastner, L., Jesus vor Pilatus, p. 12 - 13.
16. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 848.
17. Lagrange, J., Evangile selon Saint Jean, ed. a 5-a, p. 455;
Dausch, P., Die drei älteren Evangelien, ed. a 3-a, p. 327.
19. Barclay, W., The Gospel of John, VoI. II, p. 260.
20. Short, S.S., Mark, p. 1177.
21. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p.387.
22. Harrison, E.F., Viaţa lui Cristos, p. 206.
23. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 285;
Harrison, E.F., Viaţa lui Cristos, p. 206.
24. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 340.
25. Carson, D.A., Moo, D.J., Morris, L., An Introduction to the New
Testament, p. 93.
26. Gould, E.P., The Gospel according to St. Mark, p. 276;
Robertson, A.T., Word Pictures in the New Testament, Vol. I, p.
386;
Rawlinson, A.E.J., St. Mark, p. 215 – 216.
27. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 348;
Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 122.
28. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 348.
29. Op. cit. p. 347 – 348;
Short, S.S., Mark, p. 1156.
2. ARESTAREA DOMNULUI ISUS (II)
Marcu 14 : 43 – 52; Matei 26 : 47 - 56; Luca 22 : 47 - 53;
Ioan 18 : 2 – 12
În al doilea studiu din acest text intitulat tot Arestarea

Domnului Isus, ne vom ocupa de alte patru lucruri: predarea
Mântuitorului de bunăvoie, sărutul lui Iuda, rezistenţa Apostolului
Petru şi risipirea ucenicilor.
În al patrulea rând, ne vom ocupa din acest text de
IV. PREDAREA MÂNTUITORULUI DE BUNĂVOIE

Evanghelistul Matei a scris: "Pe când vorbea Isus încă, iată că
vine Iuda, unul din cei doisprezece, cu o mulţime mare, cu săbii şi cu
ciomege...” (v.47) Şi Evanghelistul Ioan spune: “Iuda, deci, a luat
cohorta soldaţilor şi gărzile trimise de preoţii cei mai de seamă şi de
farisei şi a venit acolo cu felinare, cu făclii şi cu arme.” (v.3)
Mulţimile care au venit să-L aresteze pe Domnul Isus aveau cu ele
arme şi torţe, crezând că aceste lucruri le vor fi necesare. Ele au luat şi
torţe pe care le purtau pe nişte beţe deasupra capului, deși în timpul
Paştelor luna era plină și lumina aproape ca ziua. Sinedriştii şi gărzile
lor erau siguri că Domnul Isus se va ascunde prin crăpăturile stâncilor
de pe coastele Muntelui Măslinilor, de aceea considerau că aveau
nevoie de torţe şi de felinare. Ce paradox şi ce orbire! Ei Îl căutau cu
torţe şi felinare pe Cel care era Lumina lumii! Şi cât erau de stăpâniţi
de Diavol, de-a reuşit Cel Rău să le sădească în suflet dorinţa de a-L
ucide pe Domnul Păcii, dacă nu pe cruce atunci măcar cu săbii şi
ciomege!1 Numai că, toată precauţia mulţimilor înarmate le era
zadarnică. Când Iuda a condus cohorta ostaşilor romani şi gărzile
Marelui Sanhedrin în grădina Gheţimanii, toţi aceştia au rămas uimiţi
când au văzut cum această grădină care era înconjurată cu un zid de
piatră şi avea o poartă, ca aproape toate celelalte grădini de pe această
coastă a Muntelui Măslinilor, poarta ei nu numai că nu era încuiată,
dar nu era nici măcar închisă 2.
În aceste
momente dramatice,
Domnul Isus ieşind din
umbra măslinilor şi,
păşind la lumina
torţelor celor care au
venit să-L aresteze, a
întrebat mulţimea calm
şi maiestuos: "Pe cine
căutaţi?" Evanghelistul
Ioan a scris: "Isus, care
ştia tot ce avea să I se
întâmple, a mers spre ei
şi i-a întrebat: «Pe cine
căutaţi?»" (v.4)
Cohorta romană şi
gărzile Marelui
Sanhedrin, ne spune
Prinderea Domnului Isus
Evanghelistul Ioan,
rămânând uimite de seninătatea Domnului Isus care I se citea pe faţă
şi de calmul cu care i-a întrebat, de abia au putut să-I răspundă: "Pe
Isus din Nazaret!" (v.5)
În momentul când gărzile Marelui Sanhedrin I-au răspuns că
ele Îl caută pe Isus din Nazaret, Mântuitorul le-a zis mai calm şi mai
maiestuos: "Eu sunt". Evanghelistul Ioan a scris: "Când le-a zis Isus:
«Eu sunt», ei s-au dat înapoi şi au căzut jos la pământ." (v.6)
Cuvintele Domnului Isus: "Eu sunt", au două semnificaţii:
a) Prima semnificaţie a acestor cuvinte din textul grecesc egō
eimi este "Eu sunt Acela pe care-L căutaţi" 3. Aceste cuvinte: "Dacă
Mă căutaţi pe Mine: «Eu sunt Acela»", i-au surprins şi năucit pe toţi
aceia care le-au auzit, gândind că Acela pe care ei Îl căutau să-L
aresteze şi despre care credeau că Se va ascunde prin peşterile şi
crepăturile stâncilor, tocmai El acum stă înaintea lor calm fi liniştit,
dar totodată şi cu o mare îndrâzneală şi autoritate, şi chiar El
personal Se prezintă că este Acela pe care ei Îl caută să-L aresteze 4.
Ce scenă! Domnul Isus, deşi era singur şi ne înarmat, iar ei
erau poate în jur de o mie de inși înărmaţi, totuşi atunci când El a zis:
"Eu sunt Acela pe care-L căutaţi," ei au dat cu toţii înapoi şi au
căzut la pământ 5. Mântuitorul i-a făcut să cadă la pământ, pentru a-i
determina să înţeleagă că nu puteau să-L aresteze fără voia Lui 6.
Domnul Isus a putut să nu meargă la Ierusalim la acest Paşte; a putut
să nu intre în opoziţie cu autorităţile ecleziastice evreieşti, dar El,
intenţionat S-a lăsat în mâinile lor. Chiar şi acum în grădina
Gheţimani la arestare, El a putut să-Şi nimicească vrăjmaşii. La
fiecare pas din ultimele Lui zile, Mântuitorul arăta tot mai clar că era
gata să-Şi dea viaţa şi că nimeni nu I-o putea lua cu forţa, ci El singur
urma să Şi-o dea pentru noi 7. Mântuitorul ştia că, dacă nu accepta
crucea şi nu Se lăsa în mâinile gărzilor Templului, nu-Şi atingea ţinta.
El S-a pregătit în grădina Gheţimani pentru a face voia Tatălui în
vederea arestării şi a răstignirii, de aceea aştepta aceste evenimente
mari şi grele cu multă linişte şi pace 8.
Când am tratat studiul intitulat Interzicerea răzbunării, (Vol.
III, Stud.33) am văzut că Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul
Isus în textul grecesc, nu spunând: "Dacă cineva vrea să-ţi ia cămaşa,
lasă-i şi haina" (5:40), ci: "Dacă cineva vrea să-ţi ia cămasa, dă-i şi
haina." Fiul lui Dumnezeu n-a predicat o rezistenţă pasivă, ci alta
activă, la un nivel cu mult mai înalt. Apoi, El n-a zis: "Dacă te loveşte
cineva peste obrazul drept, lasă-l să te lovească şi peste cel stâng," ci:
“întoarce-i tu singur şi celălalt obraz." (Matei 5:39) Şi, în cele din
urmă, El n-a spus: "Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă,
permite-i să te ducă şi a doua milă," ci: "mergi tu de bunăvoie şi a
doua milă." (Matei 5:41) Obrazul întors, cămașa oferită ca adaos la
haină şi a merge a doua milă de bunăvoie schimbă lucrurile total. Ele
nu sunt altceva, decât crearea unui alt câmp de luptă a unei alte
Împărăţii, după o altă strategie şi cu armele noi ale dragostei.
Comentatorii W. Barclay şi Alexander Bruce, au zis că atunci
când Domnul Isus, păşind înaintea mulţimilor care au venit să-L
aresteze în grădina Gheţimanii şi, întâmpinându-le pe acest teren nou
şi cu aceste arme superioare, le-a întrebat: “Pe cine căutaţi? Dacă Mă
căutaţi pe Mine, Eu sunt.” Mulțimile, ne spune Evanghelistul Ioan
când au auzit aceste cuvinte, fiind năucite şi dezorientate, “s-au dat
înapoi şi au căzut la pământ.” 9
b) Şi a doua semnificaţie a cuvintelor greceşti egō eimi "Eu
sunt", este cu privire la divinitatea Domnului Isus. Când Mântuitorul
Şi-a atribuit Numele lui Dumnezeu din Vechiul Testament, spunând
calm şi liniştit: "Eu sunt", declarând în felul acesta că era Dumnezeul
cel adevărat al lui Israel, aceste cuvinte erau mai puternice decât un
trăsnet, pentru că erau cuvintele lui Dumnezeu Creatorul. Totodată,
credem că în acel moment se vedea pe faţa Lui o aureolă cerească. La
toate acestea adversarii Lui, fiind copleşiţi de frică, s-au retras înapoi
şi au căzut la pământ. 10
După ce toţi au căzut jos, Evanghelistul Ioan a scris în
continuare: "Isus i-a întrebat din nou: «Pe cine căutati?» «Pe Isus din
Nazaret», I-au zis ei. (8) Isus a răspuns: «V-am spus că Eu sunt. Deci,
dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi-i pe aceştia să se ducă». (9) A zis
lucrul acesta ca să se împlinească cuvântul pe care îl spusese: «N-am
pierdut pe nici unul din aceia pe care Mi i-ai dat».” (v.7-9) În aceste
trei versete, Domnul Isus Şi-a arătat dragostea Sa protectoare faţă de
ucenici, chiar şi în momentul arestării Lui. Mântuitorul era mai
preocupat de pericolul ucenicilor, decât de pericolul în care Se afla El
11
. Comentatorii W.F. Howard, W. Hendriksen, R.C.H. Lenski,
Calvin, Luther, Stalker, Evans etc, spun că Domnul Isus a procedat
astfel, ca să-i salveze pe ucenici de un mare pericol fiindcă ştia că ei,
nefiind pregătiţi atunci pentru torturi şi chiar pentru moarte, n-a vrut
să-i piardă. Şi, cu atât mai mult, El a dorit să-i pregătească şi în
continuare prin învierea şi înălţarea Sa la cer, în vederea lucrării Lui
pentru care i-a ales.12 Domnul Isus ştia mai dinainte că ucenicii Lui
vor fi ameninţaţi de acest mare pericol, de aceea El S-a rugat pentru ei
în Camera de Sus atunci când a zis: "Când eram cu ei în lume, îi
păzeam Eu în Numele Tău. Eu i-am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat
şi nici unul din ei n-a pierit, în afară de fiul pierzării, ca să se
împlinească Scriptura." (Ioan 17:12) 13.
În al cincilea rând, ne vom ocupa din acest text de
V. SĂRUTUL LUI IUDA

Evangheliştii Marcu, Matei şi Luca au scris, îi cităm armonizat:
4 Vânzătorul le dăduse semnul acesta: "Pe care-L voi
săruta, Acela este; să-L prindeţi şi să-L duceţi sub pază."
(Mc.v.44)
5 Îndată, Iuda s-a apropiat de Isus şi I-a zis:
"Plecăciune, Învăţătorule!" (Mt.v.49) Şi L-a sărutat mult.
(Mc.v.45)
6 Isus i-a zis: "Prietene, ce ai venit să faci, fă! (Mt.v.
50) Cu o sărutare Îl vinzi tu pe Fiul omului?" (Lc.v.48)
Iuda a ales pentru trădarea Fiului lui Dumnezeu cele mai sfinte
lucruri: timpul cel mai sfânt - noaptea Paştelor, când se mânca Mielul
Pascal; locul cel mai sfânt - grădina Gheţimanii, în care Mântuitorul
S-a rugat până la cea mai mare agonie; şi simbolul cel mai sacru –
sărutul, care este semnul dragostei 14.
Comentatorii C.H. Dodd, F.W. Farrar, J.P. Lange, H. Alford şi
alţii, au spus că sărutul, semnul lui Iuda nu mai era necesar, pentru că
Domnul Isus S-a predat singur şi că S-a oferit personal pentru a fi
arestat15.
După ce Domnul Isus a zis cu privire la ucenici: "Dacă Mă
căutaţi pe Mine, lăsaţi-i pe aceştia să se ducă," (Ioan v.8) Iuda a păşit
înaintea Lui ca să-L sărute. În ţările din Estul antic era un obicei
universal, de altfel ca şi la noi, atunci când prietenii se întâlneau se
salutau unul pe altul cu un sărut. (Exod 18:7) 16 Numai că, sărutul lui
Iuda nu făcea parte din acest obicei general, ci din un altul special. Era
un obicei de politeţe, de respect şi de afecţiune care se practica între
discipoli şi rabini, că atunci când un discipol se întâlnea cu rabinul lui
iubit, să-i pună mâna dreaptă pe umărul stâng şi mâna stângă pe
umărul drept, să-l sărute şi să-i spună: "Şalom aleco, rabbi!", "Pace
ţie, învăţătorule!” Cu un astfel de sărut, Iuda L-a salutat şi L-a
întâmpinat pe Domnul Isus.17
Atunci când Iuda a folosit verbul "a săruta", spunând
gardienilor Marelui Sanhedrin: "Pe care-L voi săruta, Acela este; să-L
prindeţi şi să-L duceţi sub pază,” (Marcu.v.44) Evanghelistul Marcu a
întrebuinţat în textul grecesc cuvântul “philei" care se folosea pentru
un sărut obişnuit. Iar, când Iuda s-a apropiat de Domnul Isus şi I-a zis:
"Plecăciune, Învăţătorule!" şi "L-a sărutat mult," Evanghelistul
Marcu a întrebuinţat în versetul 45 din texul grecesc termenul
"kataphilein", care se folosea pentru sărutul unei dragoste mari şi
însemna că Iuda L-a sărutat pe Domnul Isus lung, repetat, înfocat şi
demonstrativ. Semnul trădătorului nu era un sărut simplu al unui salut
de respect, ci era sărutul unei dragoste intense. Acesta era cel mai
îngrozitor şi teribil lucru pe care l-a putut spune Evanghelia lui
Cristos cu privire la un om pervertit; şi, în special în legătură cu
unul care făcea parte din cei doisprezece ucenici ai Lui! 18
Nu autorităţile evreieşti i-au cerut lui Iuda acest semn al
sărutului pentru identificarea Domnului Isus, fiindcă gărzile
Templului care trebuiau să-L aresteze Îl cunoşteau, ci acest trădător l-a
oferit, pentru că el avea nevoie de un asemenea semn. Gărzile Marelui
Sanhedrin L-au văzut mereu pe Domnul Isus în curţile Templului, în
special în ultimile zile când a intrat triumfător în Ierusalim; când,
alugându-i pe vânzătorii de animale şi pe schimbătorii de bani, a
curăţat Casa lui Dumnezeu şi, când a predicat mulţimilor 19.
Comentatorul A. Edersheim a spus că Iuda a avut nevoie de acest
sărut înfocat al dragostei, pentru a-L înşela cu el pe Domnul Isus şi pe
apostoli, că el a venit să-Şi anunțe Învăţătorul că se apropie gărzile
Marelui Sanhedrin şi cohorta romană, dar n-a reuşit să ajungă mai
repede decât odată cu ele 20.
Domnul Isus, deşi ştia că Iuda s-a apropiat de El, nu ca să-L
sărute cu sărutul dragostei, ci dimpotrivă cu sărutul trădării, totuşi l-a
lăsat să-L sărute cu acest sărut care era cel mai ruşinos şi teribil din
istoria lumii.
După ce Iuda L-a sărutat pe Domnul Isus mult, înfocat şi
demonstrativ, Mântuitorul i-a spus solemn, folosind unul dintre cele
mai duioase cuvinte din lume pe acela de "prieten”: "Prietene, ce ai
venit să faci fă!” (Matei v.50)21 Comentatorii din Biserica Primară,
Ioan Gură de Aur, Teofilact şi Ieronim, cât şi Eftimie Zigaben din
secolul al XII-lea, au spus că în această propoziţie exclamativă,
Domnul Isus i-a zis lui Iuda cu alte cuvinte: "Iudo, dă-ţi masca jos şi
fă ce ai venit să faci, comite cea mai mare crimă din istoria lumii!”
Aceste cuvinte pe care Mântuitorul i le-a spus lui Iuda: "Prietene, ce
ai venit să faci, fă!" erau prima săgeată de moarte care i s-a înfipt în
inimă 22. Şi a doua săgeată de moarte înfiptă în inima lui Iuda era
întrebarea pe care i-a pus-o Mântuitorul cu o durere infinit de mare
în suflet: "Iudo, cu o sărutare Îl vinzi tu pe Fiul omului?" (Luca v.48)
Când am tratat studiul intitulat
Începutul ultimului act al celei mai tragice
drame, (Vol.VII,Stud.52) ne-am informat că
cel mai verosimil motiv pentru care Iuda L-a
vândut pe Domnul Isus era, nu ca să moară
ci, autoapărându-Se, să-Şi distrugă vrăjmaşii
mai repede. Iar, în caz că Se va lăsa să
moară, după cum le prezisese de mai multe
Ioan Gură de Aur ori, să încaseze de la vrăjmaşii Mântuitorului
nişte bani şi să se dea bine pe lângă ei. Când
Iuda a văzut că lupta era înverşunată între Marele Sanhedrin şi
dumnezeiescul lui Învăţător şi, când nu ştia încotro va înclina balanţa,
el a recurs la strategia trădării ca, în caz că va câştiga bătălia Domnul
Isus, Mântuitorul, în final, bătându-l pe umăr să-i spună înaintea
celorlalţi ucenici:
"Bravo ţie Iudo,
dacă tu nu acţionai
cu înţelepciune, Eu
nu Mi-aş fi
spulberat vrăjmaşii
cu un ceas mai
devreme şi, încă n-
aş fi dotat Israelul
cu putere şi cu
glorie!" Iar, dacă
răstignirea
Domnului Isus era
inevitabilă, aşa cum
El îi înştiinţase de
mai multe ori,
atunci de ce el,
Iuda să nu tragă
anumite foloase şi
să nu-şi salveze
viaţa? Atunci când
Iuda Îl săruta pe
Domnul Isus mult,
Iuda îl sărută pe Domnul Isus
cu foc şi demonstrativ, el încă credea că Mântuitorul îşi va nimici
vrăjmaşii în mod miraculos, mai ales după ce îi pusese la pământ
înainte cu câteva minute 23.
Este curios că Iuda a dispărut de pe scenă din acest moment al
sărutării Domnului Isus. El nu apare nici măcar ca martor împotriva
Domnului Isus la judecată. Tot ce ni se mai istoriseşte despre el este
sinuciderea lui. Motivul dispariției ne ajută să înțelegem că atunci
când Iuda, văzând că s-a înşelat în speculaţiile lui, a avut remuşcări
teribile, s-a dus mai întâi la preoţii cei mai de seamă şi le-a aruncat
înapoi banii lor blestemaţi şi, apoi s-a spânzurat, prăbuşindu-se astfel
în infern pentru totdeauna 24. Să ferească Dumnezeu pe oricine de-a
se înşela să facă speculaţii cu privire la Domnul Isus, pentru că se
afundă în cel mai mare dezastru!
În al şaselea rând, ne vom ocupa din acest text de
VI. REZISTENŢA APOSTOLULUI PETRU

După ce Iuda L-a sărutat pe Domnul Isus, câţiva dintre gardieni
care erau mai servili Marelui Sanhedrin, au înaintat spre Mântuitorul
şi au pus mâinile pe El. Evanghelistul Matei a scris: "Atunci oamenii
aceia s-au apropiat, au pus mâinile pe Isus şi L-au prins." (v.50)
Cităm armonizat acest moment dramatic al arestării Mântuitorului, în
care El şi ucenicii erau înconjuraţi din toate părţile de gărzile Marelui
Sanhedrin:
14 Cei care erau cu Isus au văzut ce urma să se
întâmple şi au zis: "Doamne, să lovim cu sabia?" (Lc.v.49)
15 Unul din cei ce stăteau lângă El, (Mc.v.47) Simon
Petru, care avea o sabie, a scos-o, l-a lovit pe robul marelui
preot şi i-a tăiat urechea dreaptă. Robul acela se numea
Malhu. (Io.v.10)
16 Isus a zis lui Petru: "Puneţi sabia în teacă; /căci toţi
cei care scot sabia, de sabie vor pieri. (Mt.v.52)/ Nu voi bea
paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau? (Io.v.11)
17 Crezi că n-aş putea să-L rog pe Tatăl Meu, care Mi-
ar pune îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni
de îngeri? (Mt.v.53)
18 Dar atunci, cum se vor împlini Scripturile, care zic
că aşa trebuie să se întâmple?" (Mt.v.54)
Înainte ca să comentăm aceste versete, vom face două explicaţii
scurte. Prima explicaţie răspunde la întrebarea: cum de avea Apostolul
Petru sabia la el? În textul grecesc scrie makaira care înseamnă "cuţit
mare pentru înjunghierea animalelor de jertfă" şi "sabie scurtă”. Iar,
"sabia mare şi lată'' se numea în limba greacă romphaia. Ioan Gură
de Aur, cât şi comentatorii moderni, explică astfel sabia Apostolului
Petru că ea nu era nici măcar o sabie scurtă, ci doar un cutit mare de
care avea nevoie joi pentru înjunghierea mielului pascal 25. Şi a doua
explicaţie răspunde la întrebarea: cine este ucenicul care a tăiat
urechea robului marelui preot? Observăm că, Evangheliile Sinoptice
nu menţionează numele ucenicului care a tăiat urechea robului marelui
preot, ci numai faptul în sine. Motivul acestei omiteri se datora
faptului că Evangheliile Sinoptice, fiind scrise timpuriu pe când
Apostolul Petru încă trăia, ele îi tăinuiau numele ca să nu-l pună în
pericol. Iar, când Apostolul Ioan şi-a redactat Evanghelia în jurul
anului 98, Apostolul Petru nu mai trăia ca Evanghelistul Ioan să fie
Apostolul Petru taie urechea gardianului Malhu

precaut pentru a nu-l pune pe Apostolul Petru în pericol 26.
Apostolul Petru, când a văzut cum dumnezeiescul său Învăţător
şi micul Lui grup erau înconjuraţi din toate părțile de gardieni înarmaţi
cu ciomege, L-a întrebat pe Domnul Isus: "Doamne, să lovim cu
sabia?" (Luca v.49) El, cu temperamentul lui impulsiv şi iute, a şi tăiat
urechea dreaptă a lui Malhu care se afla aproape de el, fără să aştepte
răspunsul Mântuitorului. Apostolul Petru a vrut să-i taie capul, dar n-a
reuşit 27. El încă credea că Mesia nu putea să moară. Scena căderii la
pământ a gardienilor Marelui Sanhedrin şi a ostaşilor romani, l-a
încurajat ca el de unul singur să lupte împotriva a sute de oameni
înarmaţi nu numai cu toiege, dar şi cu săbii. Aici vedem că Apostolul
Petru avea un curaj extraordinar de mare 28. El a vrut să se ţină de
cuvânt când a promis dumnezeiescului său Învăţător în Camera de Sus
în urmă cu vreo 5,6 ore, spunând: "Doamne, cu Tine sunt gata să merg
chiar şi în închisoare şi la moarte." (Luca 22:33)
Prin cuvintele adresate Apostolului Petru: "Pune-ţi sabia în
teacă!" Mântuitorul Şi-a arătat grandoarea comportamentului şi a
învăţăturii Lui faţă de cei ce au venit să-L aresteze. Dacă El se
răzbuna sau chiar Se apăra, atunci S-ar fi asemănat cu noi. Şi dacă ar
fi întors vrăjmaşilor lovitură pentru lovitură, ea era o lovitură de
moarte dată Evangheliei Lui. Fiul lui Dumnezeu, în Predica de pe
munte, Şi-a expus învăţătura care stă la baza Împărăţiei Cerurilor şi,
Şi-a demonstrat-o în mod practic în grădina Gheţimani şi pe un alt
munte numit Golgota. Domnul Isus ştia că scoaterea sabiei nu poate
aduce altceva, decât tot scoaterea sabiei. Evreii, care s-au împotrivit
Mântuitorului prin violenţă şi se lăudau că îşi vor muia săbiile în
sângele romanilor, au avut parte în anul 70 de sabie şi de cea mai mare
violenţă, când Ierusalimul a fost distrus în întregime; şi când din patru
milioane de evrei, cât avea atunci Israelul, aproape două milioane au
pierit în modul cel mai tragic 29. Când Domnul Isus i-a zis Apostolului
Petru: "Pune-ţi sabia la locul ei; căci toţi cei care scot sabia, de sabie
vor pieri," (Matei v.52) i-a spus cu alte cuvinte: "Petre, adevărat îţi
spun că toţi care trăiesc după legea talionului şi scot sabia, de sabie
vor pieri, pentru că această lege nu diminuiază răzbunarea, ci
dimpotrivă o amplifică şi o intensifică până la crimele cele mai mari
şi la războaiele cele mai crude şi sângeroase."
Domnul Isus când i-a zis Apostolului Petru: "Nu voi bea
paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?" (Ioan v.11) i-a arătat că
arestarea şi răstignirea Sa erau paharul pe care Tatăl I l-a dat să-l
bea. Aceasta era voia Tatălui ca să-l bea în vederea mântuirii
neamului omenesc şi că El voia să asculte de Tatăl. Dacă voia Tatălui
era ca Fiul Său să nu sufere moartea de cruce, I-ar fi pus la dispoziție
12 legiuni de îngeri, ca să-L scape de gărzile Marelui Sanhedrin şi de
cohorta ostaşilor romani. O legiune avea 6.000 de ostași.
Douăsprezece legiuni însumează 72.000 de îngeri împotriva unui
număr de 1.000 de oameni înarmaţi cu săbii şi ciomege. Evanghelistul
Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând Apostolului Petru: “Crezi că
n-aş putea să-L rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune îndată la
îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? (54) Dar
atunci cum se vor împlini Scripturile, care zic că aşa trebuie să se
întâmple?" (v.53-54) Aici nu este vorba despre un anumit citat din
Biblie, ci de Biblia întreagă 30.
Următorul verset: "Isus a luat cuvântul şi a zis: «Lăsaţi-i! Până
aici!» Şi S-a atins de urechea omului acestuia şi l-a vindecat," (Luca
v.51) este unul dintre cele mai grele versete din Evanghelii pe care
comentatorii îl explică în trei feluri:
a) Unii cred că Domnul Isus a adresat cuvintele: "Lăsaţi-i!
Până aici!" gardienilor Marelui Sanhedrin cu privire la ucenici, care
înseamnă cu alte cuvinte: "Suferiţi-i" şi "Lăsaţi-i să plece!” Aceasta
este explicaţia comentatorilor: Whitby, Scott, Henry etc.31
b) Alţii cred că Domnul Isus a adresat aceste cuvinte: "Lăsaţi-i!
Până aici!" ucenicilor ca să se retragă din luptă, spunându-le cu alte
cuvinte: “Îngăduiţi-le să Mă ia! Permiteţi-le să pună mâinile pe Mine!
Nu-i opriţi! Lăsaţi-i să Mă ia, pentru că aceasta este voia lui
Dumnezeu." Aceasta este explicaţia comentatorilor: Calvin, Brentius,
Gerhard, Bengel, Major, Olshausen, Burgon etc.32
c) Şi, alţii cred că Mântuitorul a adresat aceste cuvinte: "Lăsaţi-
i! Până aici!" tot gardienilor Marelui Sanhedrin în legătură cu cazul
lui Malhu, care înseamnă cu alte cuvinte: "Permiteţi-Mi să-i pun
urechia înainte ca să Mă legaţi! Lăsaţi-Mă să-i lipesc urechea, să
repar acest lucru rău pe care l-a făcut unul dintre ucenicii Mei într-un
mement de pripeală şi de necugetare! Şi iertaţi acest singur caz de
împotrivire!" Acesta este punctul de vedere al comentatorilor:
Bullinger, Barradius, Doddridge, Clarke, Alford etc. 33
Comentatorul J.C. Ryle a concluzionat că primele două opinii
sunt în concordanţă cu relatarea evangheliştilor: Marcu, Matei şi Ioan.
Iar, a treia explicaţie care, fiind în concordanţă cu detaliile lipirii la loc
a urechii tăiate a lui Malhu şi cu exclamațiile Domnului Isus: "Lăsaţi-
i! Până aici” care se află numai în Evanghelia după Luca, este cea mai
verosimilă 34.
După ce Domnul Isus a zis gardienilor: "Lăsaţi-i! Până aici!”
S-a aplecat, a luat urechea tăiată de jos şi, aplicând legea dragostei, i-a
lipit-o la loc în mod miraculos și cu multă delicateţe. Comentatorul
J.C. Ryle a zis că, această minune pe care a făcut-o Fiul lui
Dumnezeu unui vrăjmaş, fără să I-o ceară şi fără să creadă în El, ne
uimeşte35. Robert Mayer, obsearvă că Domnul
Isus l-a oprit pe Apostolul Petru să lovească
cu sabia şi i-a pus urechea lui Malhu, ca acest
apostol să nu fie sancţionat pentru că s-a
împotrivit cu violenţă unui mandat de
arestare.
Apoi, Domnul Isus, întorcându-Se spre
preoţii cei mai de seamă care erau şi ei de faţă,
spre ofiţerii gardienilor şi spre cohorta
romană, i-a întrebat, reproşându-le de ce au
ieşit la El ca la un tâlhar. Oare n-a învăţat El Ryle, J. C.
mulţimile zilele trecute în curtea cea mare a
Templului şi, de ce nu L-au arestat atunci? Evangheliştii Matei şi Luca
au scris, îi cităm armonizat:
(20) În clipa aceea, Isus a zis mulţimii, /preoţilor celor
mai de seamă, comandanţilor gărzii Templului şi
conducătorilor poporului, care veniseră împotriva Lui: "Aţi
ieşit după Mine ca după un tâlhar, cu săbii şi cu ciomege,
(Mc.v.52)/ ca să Mă prindeţi? (Mt.v.55)
(21) În fiecare zi stăteam în mijlocul vostru şi învăţam
mulţimile în Templu, şi n-aţi pus mâna pe Mine. (Mt.v.55) Dar
acesta este ceasul vostru şi autoritatea întunericului. (Lc.v.53)
Mântuitorul a spus lucrul acesta tuturor celor care au venit să-L
aresteze, ca ei să nu fie în necunoştinţă că El ştia că se temeau de
popor şi că, de aceea L-au arestat noaptea şi în secret 36.
"Ceasul întunericului", în care vrăjmaşii Mântuitorului au
triumfat şi de care ei se bucurau, după hotărârea şi atotştiinţa lui
Dumnezeu era scurt. După trecerea acestui ceas, Diavolul şi toată
autoritatea întunericului, nu vor putea să depăşească limita permisiunii
lui Dumnezeu. Ei au triumfat numai pentru un ceas, dar înfrângerea
lor urma să fie veşnică, lucru pe care ei nu-l ştiau37.
Faptul că acest miracol al dragostei pe care l-a arătat Domnul
Isus prin punerea urechii unui vrăjmaş, n-a avut nici un efect asupra
mulţimii care a venit să-L aresteze, ne arată cât de răutăcioasă şi de
împietrită era ea38.
Şi, al şaptelea lucru, de care ne vom ocupa din acest text este
VII. RISIPIREA UCENICILOR

Domnul Isus a zis Apostolului Petru şi celorlalţi apostoli:
”«Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească cele scrise
prin profeţi.» Atunci toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit." (Mt.v.56)
Când au înţeles ucenicii că Domnul Isus totuşi va fi cordamnat la
moarte, i-a cuprins frica, au rămas foarte dezorientaţi şi au fugit 39. În
acest moment s-a împlinit ce a prezis Mântuitorul atunci când a spus
ucenicilor în Ioan
16:32 "...Veţi fi
risipiţi fiecare la
ale lui şi pe Mine
Mă veţi lăsa
singur," şi ce a
prevestit El când a
zis în Marcu 14:27,
citându-l pe
Prorocul Zaharia:
"Voi bate Păstorul
şi oile vor fi
risipite." (Zaharia
13:7) Ucenicii au
Antolinez, José (1639-1766) fugit cu toţii şi L-
Arestarea Domnului Isus
au lăsat pe Domnul Isus singur în mijlocul vrăjmaşilor. Fiul lui
Dumnezeu a fost arestat singur, a suferit singur şi Şi-a dat viaţa pe
cruce pentru noi toţi tot singur, cu scopul să ne mântuiască şi să nu ne
lase niciodată singuri 40.
Textul se încheie cu cuvintele: "Ceata ostaşilor, căpitanul lor
şi gărzile iudeilor, au prins deci pe Isus, şi L-au legat." (Ioan v,12)
Gărzile Marelui Sanhedrin, după ce au legat mâinile Mântuitorului la
spate, înconjurându-L cu şiruri compacte şi întărite de cohorta
romană, L-au dus la fostul mare preot Ana de la care a preluat această
funcţie înaltă Caiafa, ginerele lui 41.
Pe
Apostolul Petru a
început să-l mustre
conştiinţa pentru că
el, după ce-I
promisese
Domnului Isus că
nu-L va părăsi
niciodată, ci va
merge cu El la
închisoare şi la
moarte, acum L-a
abandonat
împreună cu toţi
ceilalţi ucenici ca Apostolul Petru, după ce-şi părăsise şi el Învăţătorul în grădina
să-şi scape viaţa. Gheţimani, totuşi s-a întors plângând ca să-L urmeze pe calea
crucii.
Faptul acesta l-a A. Dietrich
făcut să se întoarcă înapoi şi, strecurându-se printre mulţime, să-L
urmeze pe dumnezeiescul lui Învăţător împreună cu Evanghelistul
Ioan 42.
Autorităţile ecleziastice evreieşti în loc să fi urat bun venit lui
Mesia cel promis şi mult aşteptat, ele dimpotrivă L-au arestat şi L-au
dus să-L condamne la moarte.

2. Farrar, F,W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 540.
5. Op. cit.;
6. Halley, H.H., Manual Biblic, p. 548.
9. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 164 – 166;
Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 465.
10. Davies, W.W., Invitation to the New Testament, p. 394;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 333;
12. Howard, W.F., The Interpreter’s Bible, p. 758;
13. Ellis, D.J., John, p. 1259.
14. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 379.
15. Dodd, C.H., The Interpretation of the Fourth Gospel, p. 432;
16. Ryle, J.C., Matthew, p. 367.
18. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 345 – 346;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 370.
19. Op. cit.
22, Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 848;
Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 618.
23. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 370 - 371.
24. Op. cit. p. 371;
Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 329 - 330.
25. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 619 - 620.
26. Ryle, J.C., Luke, Vol. II, p. 433;
27. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 620.
28. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 262 – 263;
29. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 388.
31. Ryle, J.C., Luke, Vol. II, p. 434.
32. Op. cit.
33. Op. cit.;
35. Op. cit.
36. Porter, L.E., Luke, p. 1224.
37. Ryle, J.C., Luke, Vol. II, p. 434 - 435.
38. Op. cit. p. 434.
39. Ryle, J.C., Matthew, p. 370;
Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 386.
40. Hendriksen, W., The Gospel of Mark , p. 606.
41. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, VoI. II, p. 305.
42. Harrison, E.F., Viaţa lui Cristos, p. 208;
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 552.
3. INTEROGAREA DOMNULUI ISUS DE CĂTRE ANA
Ioan 18 : 13 - 14, 19 - 24
13 L-au dus întâi la Ana, căci el era socrul lui Caiafa, care era
mare preot în anul acela.
14 Şi Caiafa era cel care dăduse iudeilor sfatul acesta: "Este
de folos să moară un singur om pentru popor."
…………………………………………………………………………
19 Marele Preot L-a întrebat pe Isus despre ucenicii Lui şi
despre învăţătura Lui.
20 Isus i-a răspuns: "Eu am vorbit lumii pe faţă; totdeauna am
învăţat mulţimile în sinagogă şi în Templu, unde se adună toţi iudeii şi
n-am spus nimic în ascuns.
21 Pentru ce Mă întrebi pe Mine? întreabă-i pe cei care M-au
auzit despre ce le-am vorbit; iată, aceia ştiu ce am spus."
22 La auzul acestor cuvinte, unul din gărzile care stăteau
acolo, I-a dat o palmă lui Isus şi I-a zis: "Aşa răspunzi marelui
preot?”
23 Isus i-a răspuns: "Dacă am vorbit rău, arată ce am spus
rău; dar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi?''
24 Ana L-a trimis legat la marele preot Caiafa.
Numai Evanghelistul Ioan ne relatează că Mântuitorul a fost

dus mai întâi înaintea lui Ana.
Din acest text intitulat Interogarea Domnului Isus de către
Ana, ne vom ocupa de patru lucruri: opiniile cu privire la această
interogare, Ana şi familia lui, răzbunarea lui Ana şi felul în care a
avut loc această interogare.

I. OPINIILE ÎN LEGĂTURĂ CU INTEROGAREA
DE CĂTRE ANA
Evanghelistul Ioan a scris în legătură cu interogarea
Mântuitorului de către Ana următoarele cuvinte: "L-au dus întâi la
Ana, căci el era socrul lui Caiafa, care era mare preot în anul acela."
(v.13)
Comentatorii A. Edersheim, F.W. Farrar, M. Dods, A. Sizoo,
W. Hendriksen, cât şi mulţi alţii, ne spun că Ana şi Caiafa locuiau în
acelaşi palat 1.
Comentatorul evreu A. Edersheim, ne spune că pe poarta pe
care a ieşit Domnul Isus cu ucenicii spre grădina Gheţimani, pe
aceeaşi poartă, cohorta L-a adus în oraş după ce L-a arestat, pentru că
bine cunoscutul palat al marelui preot care era în Cetatea de Sus, se
afla aproape de casa părintească a Evanghelistului Marcu, în care
Mântuitorul luase Cina Pascală şi instituise Cina Domnului 2. Ajunşi
cu cohorta la palatul marilor preoţi, ostaşii romani s-au retras în
fortăreaţa Antonia, iar gardienii au intrat în curte 3.
Versiunea Sinaiticus Siriacă minusculară 225, care
armonizează Evangheliile Sinoptice cu Evanghelia după Ioan, a
schimbat ordinea textului din Evanghelia după Ioan pe care îl studiem
astfel: 13,24,14-15,19-23,16-18,25. După această variantă, Domnul
Isus a fost interogat de la versetul 15 la 27 de către Caiafa şi nu de
către Ana. Tot această variantă redă şi lepădarea Apostolului Petru
cursiv şi fără întrerupere. Codexul grecesc 225 din anul 1192, de
asemenea rearanjează textul pe care îl studiem în felul următor:
versetele 13a,24,13b-23,25. Martin Luther, cât şi alţi comentatori
susţin că primul copist care a aşezat versetul 24 după versetul 13, l-a
redat în ordinea lui corectă din acest text. Numai că, pentru cei mai
mulţi dintre comentatori această explicaţie nu este deloc
convingătoare 4.
Dr. F.W. Grosheide, autorul uneia dintre cele mai bune lucrări
asupra Evangheliei după Ioan, cât şi Dr. evreu A. Edersheim care era
un alt comentator mare, au susţinut cu tărie că Domnul Isus de la
versetul 19 la 23 nu era interogat de Ana, ci de Caiafa, pentru că
accentul cade în text pe marele preot Caiafa şi nu pe Ana, care atunci
nu mai avea funcţia de mare preot 5. Această opinie are două lacune
mari. Prima lacună este că acestor doi mari comentatori le-a scăpat din
vedere că marii preoţi îşi păstrau acest titlu de ”mare preot” şi după
ce nu mai aveau această funcţie. Şi a doua lacună mai mare a acestei
opinii este că ea se află în cea mai mare contradicţie cu versetul 24 în
care scrie: "Ana L-a trimis legat la marele preot Caiafa,” şi nu:
“Caiafa L-a trimis la Caiafa," pentru că ar fi absurd 6. Deşi aceşti doi
mari comentatori au adus un aport însemnat la explicarea
Evangheliilor, totuşi acum în acest text ei sunt depăşiţi de alţii.
În al doilea rând, ne vom ocupa de
II. ANA ŞI FAMILIA LUI

Numele Ana sau Hananiah, aşa cum este în limba ebraică,
înseamnă "Iehova este graţios".7 Acest mare preot era de origine din
Alexandria. El a fost invitat să vină din Egipt împreună cu familia lui
de către Irod cel Mare 8.
Comentatorul german E. Schürer, ne relatează conform
istoricului evreu Iosif Flavius şi Talmudului, că Ana a fost numit în
funcţia de mare preot de către legatul Siriei Quirinius sub împăratul
August în anul 6 după Cristos şi că a îndeplinit această funcţie timp de
9 ani, respectiv până în anul 15 când l-a demis procuratorul Iudeii
Valerius Gratus pe timpul împăratului Tiberiu 9.
În legea evreiască, marele preot era numit în această funcţie pe
toată viaţa. Iar, sub stăpânirea romană, marii preoți, mituind pe
procuratorii romani, se schimbau foarte des 10. Aşa se explică faptul
că pe durata Templului lui Zorubabel şi al lui Irod de 420 de ani, au
slujit mai mult de 300 de mari preoţi, în comparaţie cu durata
Templului lui Solomon de 410 ani, în care au slujit numai 18 mari
preoţi 11. Predecesorul lui Pilat, Valerius Gratus a schimbat în timp de
11 ani, cinci mari preoţi: pe Ana, Ismail ben Fabie, Eleazar ben
Hanan, Simon ben Camit şi Caiafa 12. După Ana a intrat în pontificat
Ismail ben Fabie în anul 16; apoi a continuat să ocupe pe rând funcţia
aceasta înaltă familia lui Ana aproape fără întrerupere timp de 50 de
ani, patru fii, un ginere şi un nepot: fiul lui Eleazar; primul fiu
Eleazar (17), ginerele Caiafa (18-36), alți trei fii: Ionatan (36), Teofil
(37), Matia (42-43) şi nepotul Ana (63) care l-a ucis pe Iacov, fratele
Domnului Isus 13. Faptul că marele preot Caiafa s-a menţinut cel mai
mult în această funcţie înaltă, timp de 18 ani, ne arată că el a cooperat
bine cu Pilat 14.
Această schimbare rapidă a marilor preoţi de către procuratorul
roman Valerius Gratus, care a avut loc într-o perioadă de 11 ani între
Ana şi Caiafa, i-a ridicat mult prestigiul lui Ana înaintea poporului
evreu 15. Dar, erau încă trei motive pentru care Ana era onorat de
poporul evreu ca mare preot adevărat: faptul că era socrul marelui
preot Caiafa; că era conducătorul partidei saducheilor, care era o
partidă a aristocraţilor 16 şi că era, aşa cum explica Ewald: Ab-Ben-
Din, Nasi şi Șahan - al doilea membru din Marele Sanhedrin după
marele preot 17. Aceasta era cauza pentru care Evanghelistul Luca l-a
aşezat pe Ana chiar şi înaintea lui Caiafa, atât în Evanghelie cât şi în
Cartea Faptele Apostolilor: "...În zilele marilor preoţi Ana şi Caiafa,
Cuvântul lui Dumnezeu i-a vorbit lui Ioan, fiul lui Zaharia în pustie."
(3:2) şi "...Marele preot Ana, Caiafa, Ioan, Alexandru şi toţi care se
trăgeau din familia marilor preoţi" (4:6) Cercetătorul E. Renan, spune
că marele preot Caiafa îl consulta pe Ana în probleme grele 18. Iar, A.
Edersheim a zis că nimeni nu era mai influent şi mai bine cunoscut în
istoria contemporană evreiască ca Ana 19.
În al treilea rând, ne vom ocupa de
III. RĂZBUNAREA LUI ANA

Comentatorul F.W. Farrar şi juristul L.Cl. Fillion, ne
informează că unul dintre fiii lui Ana era conducătorul gărzilor
Marelui Sanhedrin şi că el L-a dus pe Mântuitorul mai întâi la Ana,
pentru că Ana era Şahan haccanim, “conducătorul partidei
saducheilor”, care era o partidă de aristocraţi pe care el, Ana a
întemeiat-o 20.
Ana era un om foarte arogant, ambiţios şi bogat. El, adunând
averi colosale prin exploatarea nemiloasă a închinătorilor de la
templu, era privit ca cel mai lacom şi notoriu om datorită modului în
care s-a îmbogăţit 21.
Când am tratat studiul intitulat Curăţarea Templului,
(Vol.VII,Stud.7) am văzut că era o taxă anuală pentru Templu de
jumătate de şechel, pe care trebuia s-o plătească fiecare evreu de parte
bărbătească care a împlinit vârsta de 19 ani 22. Cea mai mare parte a
acestui impozit se plătea la Ierusalim cu ocazia sărbătorii Paştelor
când veneau pelerinii din toate părţile lumii, pentru că ei, o dată cu
închinarea la templu, doreau să plătească şi taxa pentru Casa lui
Dumnezeu. Acești evrei, care erau împrăştiaţi printre toate popoarele
lumii, veneau cu tot felul de monede, pe care schimbătorii de bani
trebuiau să le transforme în monede sacre pentru templu de jumătate
de şechel 23.
Jumătate de şechel echivala cu câştigul a două zile de muncă
24
. Schimbarea monedelor în jumătate de şechel costa un maal. Patru
maali echivalau cu câştigul unei zile de lucru. Aceasta înseamnă că
schimbătorii de bani câştigau pentru familia lui Ana aproape 13% sau,
la fiecare doi şecheli o sumă care echivala cu câştigul unei zile de
lucru, ceea ce ne arată că era un comision foarte mare. Ba mai mult,
dacă o monedă depăşea jumătate de şechel, schimbătorii de bani luau
încă un maal. Câştigul lui Ana prin schimbătorii de bani era fantastic
25
.
Dar, pe lângă schimbătorii de bani mai erau în Curtea
Neamurilor şi vânzătorii de boi, oi şi porumbei. Cu ocazia sărbătorii
Paştelor se sacrificau multe animale. Aproape fiecare închinător din
Israel aducea o jertfă la Templu; şi, cu atât mai mult, pelerinii care
veneau de la mari depărtări ca să se închine la Casa lui Dumnezeu,
doreau să aducă un animal ca jertfă de mulţumire Celui Preaînalt 26.
Acest comerţ din Curtea Neamurilor era controlat de avarul
Ana prin saduchei, fără a cărui aprobare şi umplere de pungă nu se
făcea nimic 27. Acest comerţ a adus lui Ana şi Caiafa câştiguri enorme,
dar şi preoţilor celor mai de seamă 28. Toate boxele cu vite din Curtea
Neamurilor aparţineau familiei lui Ana şi se numeau Bazarul lui Ana
29
.
Animalele de jertfă trebuiau să fie fără cusur. În scopul acesta
autorităţile ecleziastice au numit inspectori care să verifice animalele
pentru jertfă. Taxa unei verificări era tot de un maal ca şi comisionul
pentru schimbarea unei jumătăţi de şechel. Închinătorii erau şantajaţi
să cumpere animalele de la boxele lui Ana, chiar dacă erau de 20 de
ori mai scumpe decât animalele care se vindeau afară din templu.
Inspectorii urmăreau cu tot dinadinsul să găsească un cusur animalelor
cumpărate afară din templu cu scopul de-a le respinge. Astfel, atât
teama ca animalele închinătorilor să nu fie respinse, cât şi faptul că
închinătorii le aveau chiar la locul de sacrificiu şi nu trebuiau să le
aducă din altă parte, îi determina să accepte preţul vânzătorilor lui Ana
30
.
Fiecărui închinător i se permitea să aducă un animal ca jertfă pe
care voia el fie un bou, fie o oaie, fie o pereche de porumbei etc. Dar,
cei mai mulţi fiind săraci, preferau să aducă o pereche de porumbei.
Vânzătorii de porumbei erau cei mai răi. O pereche de porumbei costa
afară din templu ceva mai mult de un sfert de şechel care echivala cu
câştigul unei zile de lucru. Iar, vânzătorii din templu luau de la
închinători pentru o pereche de porumbei aproape 6 şecheli, ceea ce
înseamnă de 25 de ori mai mult. Dar, pe lângă această sumă,
cumpărătorii de porumbei mai plăteau şi inspectorilor pentru
verificare doi maali, ca nu cumva porumbeii să aibă vreun cusur şi
astfel jertfa lor să fie respinsă de Dumnezeu 31.
Pe Domnul Isus L-a durut foarte tare faptul că, pelerinii care
au venit la Ierusalim de la mari depărtări ca să se închine, au fost
exploataţi atât de crud şi fără ruşine de marii preoţi Ana şi Caiafa.
Nimeni nu era atât de urât ca Ana pentru lăcomia lui de avar.
Chiar şi în Talmud scrie: "Vai casei lui Ana! Vai şarpelui şuierător!”
Ana sâsâia ca un şarpe seducător pentru a fi mituit şi ca oamenii să-l
îmbogăţească tot mai mult 32.
Acum vedem de ce acest şarpe lacom şi răzbunător a aranjat
ca Domnul Isus să fie adus mai întâi la el; de ce a dorit mult ca
Mântuitorul să-i cadă în mâini; şi din ce cauză a vrut, cu tot
dinadinsul ca el să-L confrunte pe Fiul lui Dumnezeu în primul
interogatoriu! 33 Am văzut că erau la mijloc cele trei cauze majore a
răzbunării lui Ana. Prima cauză era că atunci când Domnul Isus a
alungat din templu vânzătorii de animale şi schimbătorii de bani şi a
zis că autorităţile ecleziastice au făcut din Casa lui Dumnezeu o
peşteră de tâlhari, i-a lovit pe Ana şi pe Caiafa tocmai acolo unde-i
durea cel mai mult: în afacerile şi veniturile lor cele mai mari care
erau ilegale şi ruşinoase 34. A doua cauză a răzbunării lui Ana pe
Domnul Isus a fost că el era conducătorul partidei saducheilor care,
fiind o partidă aristocratică şi preoţească, era cea mai puternică şi
cea mai influentă. Şi a treia cauză majoră pentru care Mântuitorul a
fost dus mai întâi înaintea lui Ana ca el să-L ancheteze era că, în
spatele tronului se afla acest pontif bătrân care conducea totul.
Ginerele lui, Caiafa nu avea de făcut altceva decât să execute tot ce-i
ordona socrul lui 35. Adevărul este că, Ana era instigatorul şi autorul
moral a mişcării contra Mântuitorului.
Şi, în al patrulea rând, ne vom ocupa de
IV. FELUL ÎN CARE A AVUT LOC ACEASTĂ

INTEROGARE
Evanghelistul Ioan a scris: "L-au dus întâi la Ana, căci el era
socrul lui Caiafa, care era mare preot în anul acela." (v,13)
Faptul că Evanghelistul Ioan ne prezintă această relatare, ne
arată că el însuşi era martorul ei ocular 36. Comentatorul J. Lagrange a
spus că acest interogatoriu al Mântuitorului a avut loc înaintea lui
Ana, pentru că ginerele lui, Caiafa a vrut să-i satisfacă dorinţa 37.
Juristul L. Kastner spune că Ana şi Caiafa locuiau în acelaşi palat şi că
acest interogatoriu al Domnului Isus înaintea lui Ana, a avut loc
înainte de-a începe procesul oficial condus de marele preot Caiafa. Iar,
juristul Theodor Innitzer zice că, Ana chiar dacă n-ar fi locuit în
acelaşi palat cu Caiafa, putea fi şi el prezent în palatul marelui preot şi
să-L interogheze pe Domnul Isus în această clădire 38.
Evanghelistul Ioan ne relatează scriind: ”Marele preot L-a
întrebat pe Isus despre ucenicii Lui şi despre învăţătura Lui.” (v.19).
Comentatorul elveţian Theodor Keim ne spune că, din acest
interogatoriu al Domnului Isus condus de Ana, se vede că substratul
politic, înscenarea odioasă şi tot ce urma să se întâmple ulterior
Mântuitorului, erau opera acestui mare preot bătrân 39. Ana vedea în
activitatea Mântuitorului o mişcare cu caracter subversiv ce punea în
pericol legea strămoşească, tradiţia şi ordinea ecleziastică. Dar, ce
era mai grav, că el a folosit pretextul ca nu cumva romanii, profitând
de agitaţia mesianică provocată de Domnul Isus, să retragă şi acea
mică autonomie de care se bucura poporul evreu sau chiar să
distrugă Israelul 40. Caiafa a luat această idee de la Ana cu care L-a
condamnat pe Domnul Isus la moarte, în urmă cu două săptămâni şi I-
a emis mandatul de arestare, aşa cum am văzut în volumul VI, studiul
46, de aceea Evanghelistul Ioan a amintit-o și în această interogare
condusă de Ana. El a scris în versetul 14 "Şi Caiafa era cel care
dăduse iudeilor sfatul acesta: «Este de folos să moară un singur om
pentru popor.»" Ana, ca un mare strateg politic, ferindu-se să-L acuze
pe Domnul Isus direct, Îi cerea să Se dezvinovăţească în legătură cu
învăţătura şi mulţimea care Îl urma 41. Din această întrebare, rezultă că
Ana era autorul moral care a pus la cale uciderea Domnului Isus. El,
suspectându-L pe Mântuitorul de acţiuni subversive, a vrut să afle
ceva despre învăţătura şi numărul urmaşilor Lui pentru a şti cum să
acţioneze 42.
Ana a crezut că Îl va determina cumva pe Domnul Isus să
recunoască ceva sau să-I smulgă vreun cuvânt din gură de care să se
folosească împotriva Lui la judecată, dar a rămas dezamăgit 43.
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus, răspunzându-i lui Ana:
"Eu am vorbit lumii pe faţă; totdeauna am învăţat mulţimile în
sinagogă şi în Templu, unde se adună toţi iudeii, şi n-am spus nimic în
ascuns." (v.20) Acest răspuns magistral care era de o logică
desăvârşită şi de o frumuseţe dialectică de neîntrecut, nu numai că l-a
dezarmat pe agresor şi l-a făcut să-şi dea seama de josnicia lui, dar
era şi în aşa fel, încât el nu putea să tragă nici o concluzie
defavorabilă Mântuitorului 44. Era ca şi când Domnul Isus ar fi zis cu
alte cuvinte: "Pe Mine nu Mă caracterizează lucrurile făcute în miez
de noapte şi nici n-am ce ascunde de nimeni", aşa cum făceau Ana,
Caiafa şi Marele Sanhedrin 45.
Iar, în a doua parte a răspunsului Său, când Domnul Isus l-a
întrebat pe Ana: "Pentru ce Mă întrebi pe Mine? întreabă-i pe cei care
M-au auzit despre ce le-am vorbit; iată, aceia ştiu ce am spus," (v.21)
a scos în evidenţă că el era un judecător nedrept, care nu respecta
legea care cerea ca judecata să fie deschisă, ţinută ziua şi cu martori ai
apărării; și nu noaptea, tainic, fără martori ai apărării şi cu gărzile
înarmate 46.
Interogarea Domnului Isus înaintea lui Ana era o bătaie de joc a
justiţiei şi din alt punct de vedere. În legea evreiască, interogarea de
acuzare a inculpatului de către preşedinte era strict interzisă.
Maimonides, marele învăţat evreu din Evul Mediu, a scris: “Legea
noastră nu pedepseşte pe nimeni la moarte din propia lui mărturie."
Ana a violat principiul justiţiei iudaice atunci când L-a interogat pe
Domnul Isus. Acesta era motivul pentru care Domnul Isus i-a zis:
"Pentru ce Mă întrebi pe Miine? Întreabă-i pe cei care M-au auzit
despre ce le-am vorbit..." (v.21) Mântuitorul când a spus lui Ana
lucrul acesta, i-a zis cu alte cuvinte: "Informează-te despre Mine pe
cale legală: prin audierea martorilor şi nu Mă interoga pe Mine, că
n-ai dreptul să faci lucrul acesta." 47
Evanghelistul
Ioan a scris în
continuare: "La auzul
acestor cuvinte, unul
din gărzile care
stăteau acolo I-a dat
o palmă lui Isus şi I-
a zis: «Aşa răspunzi
marelui preot?»"
(v.22) Acest răspuns
i-a înfuriat atât de
tare pe gardieni, încât
unul din ofiţeri,
lovindu-L pe
Mântuitorul peste
obraz, I-a zis: ”Așa
răspunzi marelui
preot?” Ceea ce
înseamnă cu alte
Cristos înaintea marelui preot Ana. cuvinte: "Tu-l înveţi
Gerrit von Honthorst (1590-1656)
pe marele preot cum
să conducă o şedinţă de judecată!” 48
Aceasta era prima palmă care I s-a dat Fiului lui Dumnezeu, la
care îngerii au privit uimiți, văzând cum Domnul gloriei a suportat-o
cu o smerenie infinit de mare şi nobilă 49. La această lovitură, Fiul lui
Dumnezeu fără să murmure şi fără să Se folosească de puterea Sa
divină, a răspuns cu un ton liniştit cu scopul de-al convinge pe ofiţer
că n-a făcut un lucru bun 50. Evanghelistul Ioan L-a citat pe
Mântuitorul, zicând gardianului care L-a lovit: "Dacă am vorbit rău,
arată ce am spus rău: dar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi?" (v.23)
Ceea ce înseamnă cu alte cuvinte: "Dacă am arătat o ilegalitate că
martorii nu sunt audiaţi, de ce Mă baţi?" 51
Domnul Isus este judecat de marele preot Ana
În final, textul se încheie cu cuvintele: "Ana L-a trimis legat la

marele preot Caiafa." (v.24) Deşi Ana era autorul principal al
condamnării Domnului Isus la moarte totuşi, aşa cum am văzut în
acest studiu el, ne având competenţa oficială pentru a-I pronunţa
sentinţa, L-a trimis legat la marele preot Caiafa.

Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 340, 542;
Dods, M., The Gospel of St. John, p. 848;
Sizoo, A., Uit De Wereld van het Nieuwe Testament, p. 81 – 82;
3. Op. cit. p. 852;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 392 - 393.
4. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 344;
Ellis, D.J., John, p. 1259.
5. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 385 - 386.
6. Op. cit. p. 386.
7. Op. cit. p. 387.
8. Farrar, F.F., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 342.
9. Schürer, E., Geschichte des jüdischen Volkes in Zeitalter Jesu
Christi, VoI. II, p. 217;
Josephus, F., Antiquities of the Jews, XVIII, ii.2; XX, ix, 1, 2;
Talmud, Tractate Pesachim, on the Paschal Feast, 57a;
10. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 264;
11. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică. Vol. V, p. 155.
12. Farrar, F.F., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 522;
13. Farrar, F.F., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 541 – 542;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 343;
Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 264.
15. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 116;
16. Josephus, F., Antiquities of the Jews, XVII. 2.2;
Renan, E., Viaţa lui Isus, p. 224.
17. Farrar, F.F., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 176, 542.
18. Renan, E., Viaţa lui Isus, p. 224.
20. Farrar, F.F., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 341, 542;
Fillion, L.Cl., Vie de N.S. Jesus Christ, Vol. II, p. 417.
22. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 269 - 270.
24. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 109.
25. Op. cit. p. 110.
27. Harrison, F.F., Viaţa lui Cristos, p.175.
30. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 110 – 111;
Bunaciu, I., Explicarea Evangheliilor, p. 334.
33. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 346;
35. Op. cit. p. 263.
37. Lagrange, J., Evangile selon Saint Marc, p. 463.
38. Innitzer, Th., Kurzgefasster Kommentar zur Leidens und
Verklärungsgeschichte Jesu Christi, p. 146.
39. Keim, Th., Geschichte Jesu von Nazara, p. 316.
41. Op. cit. p. 203.
44. Diamandi, S., Patimile, Moartea, Învierea, Vol. III, p. 204, 210.
45. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 347.
46. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 553.
48. Op. cit.;
4. PROCESUL DOMNULUI ISUS CONDUS DE MARELE

SANHEDRIN DUPĂ MIEZUL NOPŢII (I)
Marcu 14 : 53, 55 - 65
53 Pe Isus L-au dus la marele preot, unde s-au adunat toţi
preoţii cei mai de seamă, conducătorii poporului şi experţii Legii.
…………………………………………………………………………
55 Preoţii cei mai de seamă şi tot Sinedriul căutau vreo
mărturie împotriva lui Isus ca să-L omoare; dar nu găseau nici una.
56 Pentru că mulţi făceau mărturisiri mincinoase împotriva
Lui, dar mărturisirile lor nu se potriveau.
57 Unii s-au ridicat şi au făcut o mărturisire mincinoasă
împotriva Lui şi au zis:
58 "Noi L-am auzit zicând «Eu voi strica Templul acesta făcut
de mâini omeneşti şi în trei zile voi ridica un altul, care nu va fi făcut
de mâini omeneşti.»
59 Nici chiar în privinţa aceasta nu se potrivea mărturisirea
lor.
60 Atunci marele preot s-a ridicat în picioare în mijlocul
adunării, L-a întrebat pe Isus şi I-a zis: "Nu răspunzi nimic? Ce
mărturisesc oamenii aceştia împotriva Ta?"
61 Isus tăcea şi nu răspundea nimic. Marele preot L-a întrebat
iarăşi şi I-a zis: "Eşti Tu, Cristosul, Fiul Celui binecuvântat?"
62 "Da, sunt," i-a răspuns Isus. "Şi Îl veţi vedea pe Fiul omului
şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului."
63 Atunci marele preot şi-a rupt hainele şi a zis: "Ce nevoie
mai avem de martori?
64 Aţi auzit blasfemia. Ce părere aveţi? Toţi L-au condamnat
să fie pedepsit cu moartea.
65 Şi unii au început să-L scuipe, să-I acopere faţa, să-L bată
cu pumnii şi să-I zică: ”Profeţeşte!” iar gărzile L-au primit în palme.
Matei 26 : 57, 59 - 68
57 Cei care L-au prins pe Isus, L-au dus la marele preot
Caiafa, unde erau adunaţi experţii Legii şi conducătorii poporului.
…………………………………………………………………………
59 Preoţii cei mai de seamă, conducătorii poporului şi tot
Sinedriul căutau vreo mărturie mincinoasă împotriva lui Isus ca să-L
poată omorî.
60 Dar n-au găsit nici una, deşi s-au înfăţişat mulţi martori
mincinoşi. La urmă au venit doi
61 şi au spus: "Omul acesta a zis «Eu pot să stric Templul lui
Dumnezeu şi să-l zidesc iarăşi în trei zile.»
62 Marele preot s-a ridicat în picioare şi I-a zis: "Nu răspunzi
nimic? Ce mărturisesc aceştia împotriva Ta?"
63 Isus tăcea. Şi marele preot a luat cuvântul şi I-a zis: "Te jur,
pe Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă eşti Cristosul, Fiul lui
Dumnezeu."
64 "Da", i-a răspuns Isus, "sunt! Ba mai mult, vă spun că de
acum încolo Îl veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui
Dumnezeu şi venind pe norii cerului."
65 Atunci marele preot şi-a rupt hainele şi a zis: "Blasfemie!
Ce nevoie mai avem de martori? Iată că acum aţi auzit blasfemia Lui.
66 Ce credeţi?" Ei au răspuns: "Este vinovat! Să fie pedepsit
cu moartea."
67 Atunci L-au scuipat în faţă, L-au bătut cu pumnii şi L-au
pălmuit,
68 zicând: "Cristoase, profeţeşte-ne - cine Te-a lovit?"
Luca 22 : 54, 63 - 65
54 După ce au pus mâna pe Isus, L-au dus şi L-au introdus în
casa marelui preot.
…………………………………………………………………
63 Oamenii care Îl păzeau pe Isus Îl batjocoreau şi-L băteau.
64 L-au legat la ochi, Îl loveau peste faţă şi-L întrebau zicând:
"Profeţeşte, cine Te-a lovit?"
65 Şi rosteau împotriva Lui multe alte bajocuri.
Armonizat
1 Cei care L-au prins pe Isus, L-au dus /în casa marelui preot
(Lc.v.54)/ Caiafa, (Mt.v.57) unde s-au adunat toţi preoţii cei mai de
seamă, conducătorii poporului şi experţii Legii. (Mc.v.53)
2 Preoţii cei mai de seamă, conducătorii poporului şi tot
Sinedriul căutau vrero mărturie mincinoasă împotriva lui Isus ca să-L
poată omorî; (Mt.v.59) dar nu găseau nici una. (Mc.v.55)
3 Mulţi martori mincinoşi s-au înfăţişat (Mt.v.60) ca să facă
mărturisiri mincinoase împotriva Lui, dar mărturisirile lor nu se
potriveau. (Mc.v.56)
4 La urmă au venit doi. (Mt.v.60) Unul dintre ei a spus: "Omul
acesta a zis: «Eu pot să stric Templul lui Dumnezeu şi să-l zidesc
iarăşi în trei zile.» (Mt.v.61)
5 Iar altul a zis: "Noi L-am auzit spunând: «Eu voi strica
Templul acesta, făcut de mâini omeneşti, şi în trei zile voi ridica un
altul, care nu va fi făcut de mâini omeneşti.» (Mc.v.58)
6 Nici chiar în privinţa aceasta nu se potrivea mărturisirea lor.
(Mc.v.59)
7 Atunci marele preot s-a ridicat în picioare în mijlocul
adunării, L-a întrebat pe Isus şi I-a zis: "Nu răspunzi nimic? Ce
mărturisesc oamenii aceştia împotriva Ta?" (Mc.v.60)
8 Isus tăcea şi nu răspundea nimic. Marele preot L-a întrebat
iarăşi şi I-a zis: (Mc.v.61) "Te jur, pe Dumnezeul cel viu, să ne spui
dacă eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu." (Mt.v.63)
9 "Da, sunt," i-a răspuns Isus. (Mc.v.62 ) "Ba mai mult, vă
spun că de acum încolo Îl veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta
puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului." (Mt.v.64)
10 Atunci marele preot şi-a rupt hainele şi a zis: "Blasfemie!
Ce nevoie mai avem de martori? Iată că acum aţi auzit blasfemia Lui.
(Mt.v.65)
11 Ce părere aveţi?" (Mc.v.64) Ei au răspuns /cu toţii:
(Mc.v.64)/ "Este vinovat! Să fie pedepsit cu moartea." (Mt.v.66)
12 Atunci L-au scuipat în faţă, şi, (Mt.v.67) legându-L la ochi,
au început să-L bată cu pumnii şi să-I zică: (Mc.v.65)
13 "Cristoase, profeţeşte-ne - cine Te-a lovit?" (Mt.v.68) Iar
gărzile L-au primit în palme. (Mc.v.65)
14 Oamenii care Îl păzeau pe Isus, de asemenea Îl batjocoreau
şi-L băteau. (Lc.v.63)
15 L-au legat la ochi, Îl loveau peste faţă şi-L întrebau zicând:
"Profeţeşte, cine Te-a lovit?" (Lc.v.64)
16 Şi rosteau împotriva Lui multe alte batjocuri. (Lc.v.65)
Marea zi a ispăşirii a sosit, când adevăratul Miel Pascal trebuia

să fie jertfit 1. Procesul Domnului Isus a avut trei părţi: prima parte pe
care o descrie acest text, a avut loc după miezul nopţii și a fost
condusă de Marele Sanhedrin în palatul marelui preot; a doua parte a
avut loc dimineaţa, condusă tot de Marele Sanhedrin şi tot în palatul
marelui preot; şi a treia parte care a fost cea mai lungă, a condus-o
procuratorul Pilat 2.
Din acest text lung vom ţine trei studii cu aceeaşi temă
Procesul Domnului Isus condus de Marele Sanhedrin după miezul
nopţii. În primul studiu care este introductiv, ne vom ocupa de patru
lucruri: caracterul întrunirii Marelui Sanhedrin după miezul nopţii,
componenţa Marelui Sanhedrin, competenţa acestuia şi legalitatea
aparentă a acestui proces.
I. CARACTERUL ÎNTRUNIRII MARELUI

SANHEDRIN DUPĂ MIEZUL NOPŢII
Mulţi au pus următoarea întrebare: întrunirea Marelui
Sanhedrin în timpul nopţii a fost un proces sau numai o examinare
prealabilă în vederea formulării vinei Mântuitorului? Unii cred că
numai o anumită parte a Marelui Sanhedrin s-a întrunit după arestarea
Mântuitorului pentru a scoate ceva din gura Lui şi a-I stabili vina şi
că, numai dimineaţa a avut loc o întrunire oficială a acestui
Tribunal Suprem şi procesul Domnului Isus 3. Iar, alţii susţin cu tărie
că după acest miez de noapte s-a întrunit întreg sanhedrinul şi că a
avut loc procesul Mântuitorului, pentru că Evangheliştii Marcu şi
Matei ne arată că s-a adunat întreg sanhedrinul, cât şi faptul că au
fost audiaţi şi martorii, ceea ce ne indică clar că după acest miez de
noapte a avut loc procesul Mântuitorului şi nu o examinare
prealabilă în vederea stabilirii vinei Lui 4. Evanghelistul Marcu a
scris: "Preoţii cei mai de seamă şi tot Sinedriul căutau vreo mărturie
împotriva lui Isus ca să-L omoare; dar nu găseau nici una. (56)
Pentru că mulţi făceau mărturisiri mincinoase împotriva Lui, dar
mărturisirile lor nu se potriveau. (57) Unii s-au ridicat şi au făcut o
mărturisire mincinoasă împotriva Lui şi au zis: (58) «Noi L-am auzit
zicând: „Eu voi strica Templul acesta făcut de mâini omeneşti şi în trei
zile voi ridica un altul, care nu va fi făcut de mâini omeneşti.‟» (59)
Nici chiar în privinţa aceasta nu se potrivea mărturisirea lor.” (v.55 -
59) Şi Evanghelistul Matei, de asemenea a consemnat: “Preoţii cei
mai de seamă, conducătorii poporului şi tot Sinedriul căutau vreo
mărturie mincinoasă împotriva lui Isus ca să-L poată omorî. (60) Dar
n-au găsit nici una, deşi s-au înfăţişat mulţi martori mincinoşi. La
urmă au venit doi (61) şi au spus: «Omul acesta a zis: „Eu pot să stric
Templul lui Dumnezeu şi să-l zidesc iarăşi în trei zile‟.»” (v.59-61)
Noi alegem această explicaţie pentru că o considerăm că este mai
verosimilă şi chiar autentică.
II. COMPONENŢA MARELUI SANHEDRIN

Marele Sanhedrin era nu numai Forul Suprem, ci şi Curtea
Supremă a lui Israel. El era compus din 71 de membri: 2 președinți
din care unul era marele preot, 23 dintre preoţii cei mai de seamă din
partida saducheilor, 23 de cărturari sau experţi ai Legii din partida
fariseilor și 23 de bătrâni sau conducători ai poporului dintre
preşedinţii sinagogilor 5. Marele preot prezida această Curte Supremă
care judeca numai procese importante atât religioase, cât şi civile 6.
Această curte juridică se aşeza în forma unui semicerc ca toţi
membrii să se poată vedea unii pe alţii 7. În sala Marelui Sanhedrin
aveau acces şi studenţii rabinilor. Lor li se permitea să vorbească în
timpul procesului numai în folosul inculpatului, dar nu şi împotriva
lui 8. Membrii sanhedrinului care lipseau puteau fi înlocuiți cu
persoane din rândul acestor studenţi 9.
Din cuvintele Evanghelistului Marcu când a scris: "Preoţii cei
mai de seamă şi tot Sinedriul căutau vreo mărturie împotriva lui Isus
ca să-L omoare... " (v.55) şi din cuvintele Evanghelistului Matei când
a spus: "Preoţii cei mai de seamă, conducătorii poporului şi tot
Sinedriul căutau vreo mărturie mincinoasă împotriva lui Isus ca să-L
poată omorî," (v.59) ni se pare că sintagma tot Sinedriul ne scoate în
evidenţă că toţi sinedriştii erau prezenţi în această noapte la procesul
Mântuitorului, numai că această sintagmă are o altă însemnătate.
Comentatorul A. Edersheim a explicat că această sintagmă nu are
înţelesul îngust al cuvântului că toți sinedriştii care formau această
Curte Supremă erau prezenţi, ci are însemnătate largă că dintre
sinedriştii prezenţi la procesul Mântuitorului toţi căutau mărturii
mincinoase împotriva Lui 10.
Este adevărat că, nu se ştie numărul sinedriştilor din partida
fariseilor și din cea a conducătorilor poporului care au luat parte la
procesul Mântuitorului, dar în schimb se ştie numărul sinedriştilor din
partida saducheilor. Evanghelistul Marcu a scris: "Pe Isus L-au dus la
marele preot, unde s-au adunat toţi preoţii cei mai de seamă,
conducătorii poporului şi experţii Legii.” (v.53) Evanghelistul Marcu
ca să scoată în evidenţă acest adevăr a făcut două lucruri: i-a pus mai
întâi pe preoţii cei mai de seamă înaintea conducătorilor poporului şi
a experţilor Legii şi apoi a adăugat înaintea cuvintelor ”preoții cei
mai de seamă” adverbul “toţi”. De aici ştim că au luat parte la
procesul Mântuitorului toţi cei 23 de sinedrişti care făceau parte din
preoţii cei mai de seamă, cât şi cei doi preşedinţi care erau mari
preoţi: Ana şi Caiafa care, de regulă erau tot din partea saducheilor.
Se crede că din cei 70 de sinedrişti nici jumătate nu erau prezenţi.
Aceasta înseamnă că la acest proces nocturn al Mântuitorului au luat
parte puţini experţi ai Legii şi conducători ai poporului 11.
Comentatorii şi juriştii care au studiat îndeaproape procesul
Mântuitorului spun că marii preoţi Ana şi Caiafa, sub pretextul grabei,
au ticluit în aşa fel lucrurile ca să nu i-a parte la acest proces
simpatizanţii Domnului Isus şi bărbaţii cei mai proeminenţi dintre
farisei care erau experți ai legii ca: Nicodim, Iosif din Arimateea,
Gamaliel care era nepotul lui Hilel şi alţii 12.
Profesorul de drept F. Doerr de la Universitatea din München,
cât şi comentatorii F.W. Farrar şi W. Barclay, ne spun că numărul
minim a unei şedinţe legale a Marelui Sanhedrin din cei 70 de membri
era de 23 de membri. Pentru achitare se cerea votul cel puţin jumătate
plus unu din totalul celor prezenţi, iar pentru condamnare se cerea
votul cel puţin jumătate plus doi 13.
Faptul că nu s-a găsit nici o voce în apărarea Mântuitorului din
partea celor prezenţi, ne arată servilismul degradant al sinedriştilor
faţă de marii preoţi Ana şi Caiafa.
III. COMPETENŢA MARELUI SANHEDRIN

Avem informaţii în Evanghelii, cât şi în istorie care atestă că
Marele Sanhedrin nu avea competenţa condamnării la moarte. În
Evanghelii avem un singur verset care ne arată că această Curte
Supremă a evreilor nu avea dreptul asupra pedepsei capitale.
Evanghelistul Ioan a scris: "Atunci Pilat le-a zis: «Luaţi-L voi şi
judecaţi-L după legea voastră.» «Nouă nu ne este permis de Lege să
omorâm pe nimeni.» i-au zis iudeii." (18:31) În istorie găsim alte
două informaţii. În Talmudul Israelian scrie: ”Cu 40 de ani înainte de
distrugerea Ierusalimului din anul 70, romanii ne-au luat dreptul să
pronunţăm sentinţa capitală." 14 Şi a doua informaţie istorică o avem
în legătură cu incidentul morţii lui Iacov, fratele Domnului Isus în
intervalul dintre decesul procuratorului roman Festus şi a sosirii la
Ierusalim a succesorului său Albinus, când marele preot Ananus,
profitând de această ocazie, a convocat de urgenţă Marele Sanhedrin
pentru a-l condamna la moarte pe Iacov şi pe alţi creştini fără să aibe
aprobarea procuratorului roman, fapt pentru care regele Agripa l-a
demis din funcţie. Istoricul evreu Iosif Flavius a scris: "Ananus a
întrunit Sanhedrinul şi l-a condamnat la moarte pe Iacov, fratele lui
Isus, supranumit Cristos şi pe alţi creştini prin lapidare." 15
În schimb sunt şi alte informaţii biblice, cât şi istorice care ne
arată că Marele Sanhedrin avea competenţa condamnării la moarte.
Evanghelistul Marcu scrie în textul pe care îl studiem: "Preoţii cei mai
de seamă, şi tot Sinedriul căutau vreo mărturie împotriva lui Isus ca
să-L omoare..." (v.55) Şi Evanghelistul Matei, de asemenea spune:
"Preoţii cei mai de seamă, conducătorii poporului şi tot Sinedriul
căutau vreo mărturie mincinoasă împotriva lui Isus ca să-L poată
omorî." (v.59) Una dintre informaţiile istorice ne arată că şi un roman
care trecea bariera ce separa în Templu Curtea Neamurilor de cea a
israeliților era pasibil de condamnare la moarte de către Marele
Sanhedrin. La această condamnare s-a referit istoricul evreu Iosif
Flavius atunci când l-a citat pe generalul roman Titus, spunând
evreilor în timpul asedierii Ierusalirnului următoarele cuvinte: "Oare,
nu v-am permis noi să daţi morţii pe oricine, chiar şi pe un roman?"
16
Şi o altă informaţie istorică este o scrisoare a istoricului evreu Mara
ben Sarapion, pe care a trimis-o fiului său cu puţin timp după căderea
Ierusalimului în anul 70 după Cristos. Acest istoric, după ce a amintit
greşeala pe care au comis-o atenienii cu Socrate şi locuitorii oraşului
Samos cu Pitagora, a scris: "Ce altceva au câştigat evreii prin
executarea înţeleptului lor, Mesia-Împăratul, afară de faptul că şi-au
distrus ţara, că au fost masacraţi şi izgoniţi din patria lor, şi că acum
trăiesc împrăştiaţi printre multe popoare?" 17
Cunoaşterea competenţei Marelui Sanhedrin cu privire la
pedepsirea capitală este de o importanţă crucială în procesul
Mântuitorului. Dar, cum putem înţelege noi aceste două adevăruri
paradoxale şi contradictorii pe care le-am amintit? Răspunsul este: cu
ajutorul altor informaţii pe care le găsim în Evanghelii şi anume că
Marele Sanhedrin avea competenţa condamnării la moarte numai în
probleme majore: religioase, politice şi sociale. Dar, chiar şi în aceste
cazuri i se cerea să aibă aprobarea din partea puterii romane.
Marele Sanhedrin avea dreptul să formuleze un cap de acuzare pentru
o pedeapsă capitală, dar nu s-o şi execute fără verificarea şi
aprobarea procuratorului roman 18. Acesta a fost motivul pentru care
Curtea Supremă a evreilor, după ce a formulat împotriva Domnului
Isus două capete de acuzare: unul religios de blasfemie, ca justificare
pentru evrei şi altul politic de Mesia-Împăratul, ca justificare pentru
romani, a trebuit să-L ducă înaintea lui Pilat pentru a le aproba
sentinţa şi executarea!
Ne surprinde faptul că şi unii oameni mari ca Charles
Guignebert, Maurice Goguel şi alţii, fără să cunoască adevărul au
afirmat că Marele Sanhedrin nu s-a făcut părtaş la răstignirea Fiului
lui Durnnezeu 19. Dacă Marele Sanhedrin şi poporul evreu nu s-ar fi
făcut cu mult mai vinovaţi de răstignirea Mântuitorului decât Pilat, n-
am fi găsit scrise versete ca cele spuse de Apostolul Petru poporului
evreu la sărbătoarea Rusaliilor: "Pe Omul acesta, dat în mâinile
voastre, după sfatul hotărât şi după ştiinţa, mai dinainte a lui
Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât, prin mâna celor
fărădelege." (Fapte 2:23) "Să ştie bine, dar, toată casa lui Israel că
Dumnezeu a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus, pe care L-aţi
răstignit voi." (Fapte 2:36) "L-aţi omorât pe Domnul vieţii, pe care
Dumnezeu L-a înviat din morţi; noi suntem martori ai Lui." (Fapte
3:15) Apostolul Petru după ce l-a vindecat pe ologul de la Poarta
Frumoasă şi a fost dus la Marele Sanhedrin, a spus înaintea acestei
Curţi Supreme: "S-o ştiţi toţi şi s-o ştie tot poporul lui Israel! Omul
acesta se înfăţişează înaintea voastră pe deplin sănătos în Numele lui
Isus Cristos din Nazaret, pe care voi L-aţi râstignit, dar pe care
Dumnezeu L-a înviat din morţi.”(Fapte 4:10) Ştefan a spus poporului
evreu care urma să-l ucidă cu pietre: “Pe care din profeţi nu i-au
persecutat părinţii voştri? I-au omorât pe cei care vesteau mai
dinainte venirea Celui Drept, pe care L-aţi vândut acum şi L-aţi
omorât." (Fapte 7:52) Şi Apostolul Pavel, de asemenea a scris
bisericii din Tesalonic: "Iudeii aceştia L-au omorât pe Domnul Isus
şi pe profeţi, pe noi ne-au persecutat; nu-I plac lui Dumnezeu şi sunt
vrăjmaşi tuturor oamenilor." (1 Tes.2:15)
IV. LEGALITATEA APARENTĂ A PROCESULUI

MÂNTUITORULUI
Cercetătorul O. Chwolson a emis o ipoteză interesantă că,
procesul Mântuitorului s-ar fi ţinut după legea saducheilor care era în
vigoare până în anii 55-60 după Cristos şi era foarte aspră, şi nu după
legea fariseilor pe care o găsim în Mişna şi era cu mult mai blândă.
Acest drept penal pe care îl găsim în Mişna redactată în secolul al
doilea, conţine multe reguli de o mare înţelepciune care au intrat în
patrimoniul multor naţiuni civilizate 20. Chiar dacă s-a aplicat la
procesul Mântuitorului procedura din codul penal al saducheilor
totuşi, aşa cum spun mulţi jurişti şi comentatori, trebuie să fi fost şi în
el multe reguli din Mişna, pentru că această carte sacră a evreilor nu
era altceva, decât codificarea tuturor legismelor care erau predate pe
cale orală secole întregi.
După tratatul intitulat Sanhedrinul din Mişna, Marele
Sanhedrin a încălcat următoarele şapte reguli de procedură juridică:
a) Prima regulă pe care a violat-o Marele Sanhedrin spunea că,
procesele trebuiau să se ţină la lumina zilei şi nicidecum noaptea. În
cazul că procesul se prelungea mult, sentinţa de achitare se putea
pronunţa noaptea 21. Or, textul citat ne arată că Domnul Isus a fost
judecat după miezul nopţii între orele 1-3.
b) A doua regulă pe care a violat-o Marele Sanhedrin spunea
că, sentinţa capitală se pronunţă numai a doua zi. Verdictul de
achitare se dădea în aceeaşi zi, iar cel de condamnare se rostea
numai a doua zi. Trebuia să treacă o noapte de odihnă ca judecătorii
să-şi schimbe starea sufletească care se creează în timpul dezbaterii și
să aibă vreme pentru a reflecta în linişte, ca nu cumva să se fi comis
vreo greşeală 22. Sentinţa de achitare o scria un grefier, iar pe cea de
condamnare o consemna alt grefier 23. Domnul Isus, deşi a fost
condamnat la moarte, totuşi verdictul I s-a dat în aceeaşi zi.
c) A treia regulă pe care a violat-o Marele Sanhedrin preciza
că, toţi sinedriştii trebuiau să pronunţe verdictul individual, de la cel
mai tânăr la cel mai în vârstă. Se proceda astfel, ca tinerii să nu fie
influenţaţi de vârstnici 24. Evanghelistul Marcu ne arată că sinedriştii,
fiind influenţaţi de marele preot Caiafa, au votat cu toţii în bloc. El a
scris: "Toţi L-au condamnat să fie pedepsit cu moartea." (v.64) Ceea
ce înseamnă că toţi sinedriştii au exprimat sentinţa împotriva
Mântuitorului deodată.
d) A patra regulă pe care a violat-o Marele Sanherdin preciza
că, sentinţa, tortura şi execuţia nu se puteau efectua în aceeaşi zi.
Cu o zi înainte de tortură şi de execuţie, judecătorii trebuiau să
postească o zi întreagă 25. Or, noi citim în toate patru Evangheliile că
Mântuitorului I s-a pronunţat sentinţa în aceeaşi zi și în acea zi a fost
și torturat şi răstignit.
e) A cincea regulă pe care a violat-o Marele Sanherdin spunea
că, această Curte Supremă nu putea să aibă o dezbatere
judecătorească într-o zi de sărbătoare și nici chiar în ajunul ei 26.
Totuşi, Marele Sanhedrin L-a judecat pe Domnul Isus la Paşte, care
era una dintre cele mai mari şi sacre sărbători şi, totodată el L-a
judecat pe Mântuitorul chiar și în ajunul Sabatului.
f) A şasea regulă pe care a violat-o Marele Sanhedrin preciza
că, această Curte Supremă nu putea să aibă o dezbatere
judecătorească în altă parte, decât în clădirea ei oficială. Locul
oficial de judectă al Marelui Sanhedrin în care se putea da o sentinţă
Una dintre clădirile Curţii Supreme care se numea Beth-Midrash şi se afla lângă zidul templului
este indicată la cifra patru.
capitală era Lishkath - hanazzit, “Palatul Tribunalului” în care era
Lishkath ha Garith, “Sala Pietrelor Cioplite” 27. lsmail ben Iose,
autorul tratatului "Seder Olam" din Mişna, a spus că înainte cu 40 de
ani de distrugerea Ierusalimului din anul 70, Curtea Supremă a fost
scoasă din palatul ei oficial Lishkath - hanazzit, “Palatul
Tribunalului” şi a fost mutată în Hamuiot. Aceasta a fost prima
mutare a Tribunalului Suprem de care se aminteşte în tratatul Raş
Haşana 31 din Mişna 28. Curtea Supremă s-a mutat din palatul ei
oficial care era în incinta Templului, pentru că Ana şi fiii lui au
transformat această clădire în boxele lor comerciale 29. Încă patru
clădiri numite Hamuiot, prin care s-a perindat Curtea Supremă au fost
transformate în prăvăliile marelui preot Ana, a fiilor lui şi a ginerelui
său Caiafa în care se vindeau porumbeii 30. O altă clădire în care s-a
mutat Curtea Supremă şi
Ierusalimul în perioada Noului Testament
se puteau judeca cazuri grave chiar şi în zile de sărbătoare se numea

Beth-Midrash. Această clădire era lângă zidul Templului 31.
Comentatorii R.H. Lightfoot şi Th. Keim, ne spun că o altă sală în
care se aduna Curtea Supremă într-o perioadă scurtă de timp, era în
sinagoga Templului care era construită de-a lungul zidului între
Curtea Neamurilor şi cea a Femeilor 32. Şi tot comentatorul Th. Keim,
ne arată că o altă clădire în care s-a mutat Curtea Supremă a lui Israel,
era un edificiu aproape de palatul marilor preoţi Ana şi Caiafa 33.
Am văzut că Ismail ben Iose a scris în Mişna că, înainte cu 40
de ani de distrugerea Ierusalirnului din anul 70, marii preoţi Ana şi
Caiafa au scos Curtea Supremă din palatul ei oficial Lishkath-
hanazzit care era în incinta Templului. Aceasta înseamnă că ei au
făcut lucrul acesta în anul 30. Or, tocmai în acest an, Fiul lui
Dumnezeu a fost judecat şi răstignit. Se crede că atunci când a fost
judecat Domnul Isus, Curtea Supremă se aduna încă în palatul ei din
Templu. Atunci, de ce Marele Sanhedrin nu L-a judecat pe
Mântuitorul în această clădire oficială din Templu? Răspunsul este,
aşa cum a explicat comentatorul evreu A. Edersheim, că în noaptea
Mielului Pascal se deschideau porţile Templului la ora 12 şi astfel,
Casa lui Dumnezeu se umplea de localnici, cât şi de pelerini din
Israel şi din alte ţări. Lui Ana şi Caiafa le era frică să-L judece pe
Domnul Isus în palatul oficial al Curţii Supreme din Templu, ca să nu
se răscoale mulţimile împotriva lor. Acesta era motivul pentru care,
încălcându-se şi această regulă, Mântuitorul n-a fost judecat în palatul
oficial al Curţii Supreme, ci în palatul particular al celor mai mari
vrăjmași ai Lui: Ana şi Caiafa!
g) Şi al şaptelea lucru, care era principiul fundamental al
Mişnei în legătură cu procedura penală, pe care l-a încălcat Marele
Sanhedrin atunci când L-a judecat pe Mântuitorul a fost,
conştiincioziatea şi obiectivitatea. Acționarea sinedriștilor cu patimă
și cu mare grabă, ne arată lipsa lor de conştiinciozitate şi obiectivitate.
Ei, în timp de 12 ore, L-au arestat pe Mântuitorul, L-au judecat, au
obţinut de la Pilat confirmarea sentinţei, L-au răstignit şi L-au
înmormântat. Toate acestea au fost terminate, cel târziu înainte de-a
începe Sabatul la ora şase seara. Ana şi Caiafa s-au grăbit să termine
procesul Domnului Isus pe care l-au început după miezul nopţii,
pentru a-L putea duce pe Mântuitorul la Pilat înainte ca mulţimile să
audă dimineaţa că ei L-au condamnat la moarte. Aceşti doi mari
preoţi au luat toate măsurile de precauţie, pentru a preîntâmpina o
răscoală împotriva lor din partea galileenilor şi a tuturor
simpatizanţilor Domnului Isus, care credeau că era un mare Proroc
sau chiar Mesia.
Toate aceste şapte ilegalităţi cu privire la procesul
Mântuitorului: ţinerea lui noaptea, pronunţarea sentinţei în ziua
judecăţii, darea votului în comun şi nu individual, executarea sentinţei
în ziua judecăţii, ţinerea procesului într-o zi de sărbătoare, întrunirea
Curţii Supreme într-o casă particulară şi nu în clădirea ei oficială, şi
rapiditatea cu care s-a ţinut, puteau să devină legale numai dacă era
la mijloc cea mai mare crimă: blasfemia la adresa lui Dumnezeu 34.
Marele preot Caiafa, în iscusinţa lui a reuşit să scoată din gura
Domnului Isus, după părerea lui o asemenea blasfemie, pentru a putea
declara procesul Domnului Isus legal şi pentru a-L condamna la
moarte. Procesul Mântuitorului părea sinedriştilor legal şi obiectiv,
dar, în realitate el era ilegal, atât în formele lui procedurale şi, cu mult
mai mult prin faptul că Domnul Isus era Fiul lui Dumnezeu cu
adevărat şi nu era la mijloc o blasfemie, aşa cum credeau ei.
Sinedriştii, crezând că Domnul Isus era un Mesia fals şi că a
rostit o blasfemie, şi-au justificat încălcarea tuturor regulilor
procedurale şi pronunţarea votului lor de condamnare la moarte după
marele sfat pe care li l-au dat Ana şi Caiafa, atunci când au spus că
este mai bine să moară un singur om pentru popor, decât să piară tot
poporul. (Ioan 18:14) Juristul R. Mayer a avut dreptate atunci când a
zis că, procesul Mântuitorului care era conceput şi condus de către
marii preoţi Ana şi Caiafa, a fost dus la îndeplinire printr-un grup de
preoţi aristocraţi, fanatici, slugarnici și răutăcioşi 35.
La Marele Sanhedrin, care era instanţa supremă, nu exista
recurs. Astfel, pentru încălcările grave pe care această Curte Supremă
le-a comis în procesul Mântuitorului, urma ca balanţa ei strâmbă s-o
îndrepte mai întâi istoria iluminată de Duhul Sfânt şi apoi justiţia
divină prin Însăşi Acela pe care ea L-a condamnat la moarte în
modul cel mai nedrept şi crud.

Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 340, 541.
4. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 390;
5. Berclay, W., The Gospel of Mark, p. 349;
Godet, F., A Commentary on the Gospel of St. Luke, Vol. I, p. 415
– 416;
Diamandi, S., Patimile, Moartea, Învierea, Vol. III, p. 208.
6. Berclay, W., The Gospel of Luke, p. 287;
7. Berclay, W., The Gospel of Mark, p. 349.
8. Op. cit;
9. Berclay, W., The Gospel of Mark, p. 349.
12. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 855 – 856.13.
13. Doerr, F., Der Prozess Jesu, p.34, nota 45;
14. Talmud, tratatul Sanhedrin I,18a,41;
15. Josephus, F., Antiquities XX, 9.1;
Kastner, L., Jesus vor Pilatus, p. 12 – 13.
16. Josephus, Jewish Wars, VI, 2.4;
Burkill,T.A., The Competence of the Sanhedrin, p. 80 – 96;
17. Blinzler, J., The Trail of Jesus, p. 36, 38.
Berclay, W., The Gospel of Mark, p. 349.
21. Talmud, tratatul Sanhedrin IV, 1.32 a;
22. Berclay, W., The Gospel of Mark, p. 350;
Berclay, W., The Gospel of Luke, p. 288.
23. Mayer, R., Der Prozess Jesu, p. 275.
Berclay, W., The Gospel of Mark, p. 350.
25. Ginzburg, tratatul Sanhedrin, Kutto’s Bible Cycio;
Keim, Th., Geschichte Jesu von Nazara, Vol. III, p. 345 – 346;
Ryle, J.C., Luke, Vol. II, p. 446.
26. Mişna, tratatul Sanhedrin IV, 1; Babha K. 113a.
27. Op. cit. p. 856;
28. Mişna, tratatul Zaro 8b şi Rash Hashana 31;
Juster, J., Les Juifs dans l’empire romain, II, 133, n. 1;
30. Mişna, tratatul Zaro 8b şi Rash Hashana 31;
31. Op. cit. p. 349.
32. Op. cit. p. 545.
33. Keim, Th., Geschichte Jesu von Nazara, Vol. III, p. 352.
34. Sanhedrin 11.4; Tosephta Sanhedrin 10, 116; Kidd 40a;
Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 857 - 858.
SANHEDRIN DUPĂ MIEZUL NOPŢII (II)
Marcu 14 : 53, 55 - 65; Matei 26 : 57, 59 - 68; Luca 22 : 54, 63 – 65
Din acest text intitulat tot Procesul Domnului Isus condus de

Marele Sanhedrin după miezul nopţii, ne vom ocupa de al cincilea
lucru
V. ASCULTAREA MARTORILOR
Istoricul evreu, Iosif Flavius, cât şi comentatorii Th. Keim, A.
Edersheim şi W. Barclay, ne relatează că membrii Marelui Sanhendrin
care constituiau Curtea Supremă a lui Israel, şedeau pe divanuri
aşezate în formă de semicerc pentru a se putea vedea unii pe alţii.
Marele preot Caiafa, în calitate de nasi, ”prinţ" sau "preşedinte al
Curţii Supreme", aşa cum se numea în limba aramaică, prezida ședința
șezând pe un piedestal în centrul semicercului. La dreapta lui avea pe
ab-beth-din, "părintele Curţii Supreme", iar la stânga lui era hacam,
”înţeleptul Curţii Supreme”, Cei trei formau consiliul Curţii Supreme.
Acuzatul era pus înaintea marelui preot. La cele două capete ale
semicercului se aflau doi grefieri: unul care scria învinuirile şi altul
care consemna dovezile de nevinovăţie. În spatele semicercului şedeau
câteva rânduri de studenţi ai rabinilor. Ei aveau dreptul să vorbească
numai în apărarea inculpatului. În studiul trecut am văzut că membrii
Sanhedrinului care lipseau, puteau fi înlocuiți cu persoane din rândul
acestor studenţi. În spatele inculpatului stăteau câţiva gardieni: unii ca
să cheme martorii şi alţii, având în mâini frânghii şi curele, stăteau
gata să împlinească hotărârea judecătorească 1.
Ne putem imagina cum la începutul procesului când L-au adus
pe Mântuitorul înaintea acestei instanţe, toţi sinedriştii erau numai
ochi şi urechi; nu voiau să le scape nici un amănunt; Îl măsurau cu cea
mai mare atenţie din creştet până în tălpi; Îi cercetau cu minuţiozitate
orice trăsătură; Îi cântăreau în balanţa priceperii lor fiecare gest; şi Îl
filau cu priviri iscoditoare şi răutăcioase; în schimb, Domnul Isus îi
înfrunta cu demnitate 2.
Evangheliştii Marcu şi Matei ne-au scris următoarele lucruri în
legătură cu martorii, îi cităm armonizat:
(2) Preoţii cei mai de seamă, conducătorii poporului şi
tot Sinedriul căutau vreo mărturie mincinoasă împotriva lui
Isus ca să-L poată omorî; (Mt.v.59) dar nu găseau nici una.
(Mc.v.55)
(3) Mulţi martori mincinoşi s-au înfăţişat (Mt.v.60) ca
să facă mărturisiri mincinoase împotriva Lui, dar mărturisirile
lor nu se potriveau. (Mc.v.56)
(4) La urmă au venit doi. (Mt.v.60) Unul dintre ei a
spus: "Omul acesta a zis: «Eu pot să stric Templul lui
Dumnezeu şi să-l zidesc iarăşi în trei zile.» (Mt.v.61)
(5) Iar altul a zis: "Noi L-am auzit spunând: «Eu voi
strica Templul acesta, făcut de mâini omeneşti, şi în trei zile voi
ridica un altul, care nu va fi făcut de mâini omeneşti.»
(Mc.v.58)
(6) Nici chiar în privinţa aceasta nu se potrivea
mărturisirea lor. (Mc.v.59)
Duschak, cât şi alţi cercetători ne informează că procesul
Domnului Isus, după dreptul penal ebraic trebuia să înceapă cu
chemarea şi ascultarea martorilor acuzării 3. Acuzarea, conform legii
lui Moise trebuia să fie sprijinită cel puţin pe declaraţia a doi
martori. (Deut. 17:6;19:15)
Căutarea martorilor mincinoşi, ne arată că această formalitate
palidă a procedurii penale aplicată Mântuitorului, era departe de o
procedură legală. Juriştii R. Mayer şi Th. Innitzer, emit ipoteza
mituirii martorilor care, ca şi Iuda s-au lăsat seduşi de sinedrişti 4. Iar,
comentatorul G.C. Morgan a conceput o altă opinie mai verosimilă,
anume că Ana şi Caiafa au pregătit doi
martori care erau puţin reduşi mental, pe care
ei i-au învăţat ce să spună, dar care, în
incapacitatea lor se contraziceau 5.
Martorii trebuiau examinați separat şi
ei nu aveau voie să fie în contact unul cu altul
înainte de a-şi depune mărturia 6. Preşedintele
instanţei, conform tratatelor Sanhedrinul şi
Gemara din Talmud şi Mişna, ne spun Lopuhin, A. P.
comentatorii A. Edersheim, D.B.J. Campbell, A.P. Lopuhin şi W.
Barclay, avea obligaţia să pună în vedere martorilor că trebuie să
spună numai adevărul și să-i avertizeze că legea îi va pedepsi aspru și,
cu atât mai mult în cazul unui proces cu pedeapsa capitală. Tot potrivit
Talmudului şi Mişnei, marele preot care conducea procesul era obligat
să amintească martorilor, să nu uite nimic din ceea ce se poate spune
în folosul inculpatului, pentru că nimic nu este mai important şi mai
valoros ca viaţa omului 7. W. Barclay ne spune că marele preot,
conform Talmudului şi Mişnei trebuia să spună martorilor următoarele
cuvinte: "Martore, nu uita că dacă depui o mărturie mincinoasă sub
influenţa mitei, acea mită te va costa viaţa; deoarece, potrivit poruncii
a noua din Decalog, preţul vieţii lui va cere şi viaţa ta." 8 Caiafa n-a
făcut nici unul dintre aceste lucruri.
Dreptul talmudic, după cum ne arată juristul F. Doerr şi
comentatorul A. Edersheim, cerea ca martorii să spună tot adevărul cu
cea mai mare conştiinciozitate; pretindea ca declaraţiile lor să nu se
contrazică nici în cele mai mici amănunte; şi îi obliga ca, descriind
împrejurarea, să indice cu precizie ziua şi chiar ora în care s-a săvârşit
fapta comisă 9. Declaraţiile martorilor erau valabile numai dacă erau în
concordanţă până la cele mai mici detalii; iar, dacă erau în
discordanţă, procesul se anula 10.
În cazul în care un inculpat era condamnat la moarte în urma
unor mărturii mincinoase şi, în care aceste mărturii mincinoase se
descopereau mai târziu, acestor martori li se aplica aceeaşi pedeapsă
capitală pe baza celei de-a noua porunci din Decalog: "Să nu
mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău" (Exod 20:16) şi
conform legii talionului: "Să n-ai nici o milă, ci să ceri: «viaţă pentru
viaţă, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior
pentru picior.»" (Deut.19.21) Aceste reguli atât de aspre pentru
martori şi blânde pentru inculpat se cereau pentru că dreptul ebraic nu
atribuia importanţă mărturisirii inculpatului.
Profesorul de drept Robert Mayer, ne arată că două din
întrebările principale pe care trebuia să le pună preşedintele
tribunalului martorilor în legătură cu rostirea unei blasfemii erau: "Aţi
avertizat voi pe inculpat de fapta lui? Şi după ce l-aţi avertizat a mai
continuat să rostească acea blasfemie?" Inculpatul era condamnat la
moarte numai dacă martorii răspundeau că ei sau altcineva l-au
avertizat şi că el a continuat să blasfemieze şi după avertizare. Intenţia
criminală a unui asemenea inculpat se vedea numai după atenţionare,
fiind posibil că el nu cunoştea legea sau era inconştient de ceea ce
spunea.
Se ridică o mare întrebare: oare, cum de au găsit sinedriştii
mulţi martori ai acuzării atât de repede, respectiv la ora unu după ce
Mântuitorul a fost arestat cu câteva minute după miezul nopţii?
Răspunsul ne apare clar că aceşti martori mincinoşi erau pregătiţi şi că
ei în acea grabă au fost anunţaţi să vină la proces. Fariseii aveau
martorii lor cu privire la faptul că Domnul Isus le-a încălcat legismele
şi datinile strămoşeşti; iar, saducheii aveau şi ei pregătiţi martorii lor
în legătură cu faptul când Domnul Isus a alungat vânzătorii din
templu și a numit Casa lui Dumnezeu “peşteră de tâlhari". Aceste
mărturii n-au fost luate în considerare din două motive: pentru că
martorii se contraziceau şi fiindcă saducheii erau împotriva
legismelor şi a datinilor strămoşeşti, pe care le susţineau şi le
propagau fariseii; și fariseilor, care îi urau de moarte pe saduchei, le-
a plăcut că Domnul Isus, prin curăţarea Casei lui Dumnezeu, a lovit
în afacerile murdare ale saducheilor. Pentru încălcarea Sabatului de
către Domnul Isus, care era o acuzaţie comună a fariseilor, a
saducheilor şi a conducătorilor poporului, erau cei mai mulţi martori
ai acuzării. Numai că această acuzaţie era cea mai delicată şi dificilă,
fiindcă violarea Sabatului era strâns legată de minunile Mântuitorului
din care se vedea divinitatea Lui, de aceea şi discordanţa martorilor
era mare 11. În final, Ana şi Caiafa aveau şi ei doi martori pregătiţi.
Evangheliştii Marcu şi Matei ne scot în evidenţă numai depoziţia
acestor martori că Domnul Isus a făcut o ameninţare la adresa
Templului, fapt care era foarte grav, pentru că Templul era simbolul
religiei evreieşti şi centrul lor naţional de reverenţă şi închinare.
Astfel, a huli cineva Templul lui Dumnezeu era după legea
evreiască, a-L blasfemia pe Însuşi Dumnezeu; şi a-L blasfemia pe
Dumnezeu era o crimă care se pedepsea cu moartea 12.
Când am tratat studiul intitulat Curăţarea Templului
(Vol.VII,Stud.9), am văzut că la întrebarea pusă de un vrăjmaş al
Domnului Isus care dispunea de o mare autoritate ecleziastică: "Prin
ce semn ne arăţi că ai putere să faci astfel de lucruri?" referindu-se la
intrarea triumfală a Mântuitorului în Ierusalim şi la izgonirea
vânzătorilor din templu, Fiul lui Dumnezeu i-a răspuns: "Stricaţi
Templul acesta şi în trei zile îl voi ridica." (Ioan 2:19) Cu ocazia
acestei întrebări, Fiul lui Dumnezeu i-a confruntat din nou pe
conducătorii poporului evreu cu semnul Lui suprem pe care l-a numit
"semnul Prorocului Iona", aşa cum am văzut când am tratat studiul
intitulat Un singur semn (Vol.IV,Stud.12). Aceste cuvinte care aveau
o însemnătate figurativă şi adâncă, nu numai poporul nu le-a înţeles,
dar nici chiar ucenicii nu le-au priceput la început 13.
Comentatorul F.W. Gingrich, ne spune că verbul lusate din
textul grecesc: “Stricaţi Templul acesta şi (Eu) în trei zile îl voi
ridica” este ambiguu şi că el se poate interpreta în două feluri: atât în
ce priveşte distrugerea templului, cât şi în ideea nimicirii trupului
Domnului Isus 14. Martorii mincinoşi, luând aceste cuvinte figurative
adânci ale Fiului lui Dumnezeu în mod literal, le-au interpretat greşit.
Evanghelistul Matei l-a redat pe un martor mincinos, citându-L pe
Domnul Isus: "Eu pot să stric Templul lui Dumnezeu şi să-l zidesc
iarăşi în trei zile." (v.61)
Evanghelistul Matei a luat din cuvântul ambiguu lusate
însemnătatea distrugerii templului. Din darea de seamă a
Evanghelistului Marcu cu privire la martorii acuzării împotriva
Domnului Isus, găsim următoarele cuvinte sugestive şi iluminatoare:
“Noi L-am auzit zicând: «Eu voi strica Templul acesta, făcut de mâini
omeneşti şi în trei zile voi ridica altul, care nu va fi făcut de mâini
omeneşti.»”(v.58) 15 Comentatorul Ernest Lohmeyer a zis că Domnul
Isus s-a folosit de prezicerea Prorocului Ieremia din 7:11, fiindcă prin
acest proroc, Dumnezeu a înştiinţat poporul evreu că îi va distruge
Templul din Ierusalim, aşa cum i-a distrus şi Sanctuarul din Şilo. Tot
astfel, nici izgonirea vânzătorilor de animale şi a schimbătorilor de
bani din Casa lui Dumnezeu, n-a avut rolul de remediere a situaţiei, ci
dimpotrivă prin ea, Domnul Isus a arătat că templul, devenind o
peşteră de tâlhari, urma să fie sortit nimicirii 16.
Domnul Isus, în atotştiinţa Lui de Dumnezeu a făcut cunoscut
autorităţilor ecleziastice evreieşti că sfârşitul templului se apropia şi
că era inevitabil. Erau două motive pentru care templul urma să fie
distrus: că autorităţile ecleziastice evreieşti, prin hoţia şi lăcomia lor
de îmbogăţire, au contribuit într-o mare măsură la distrugerea lui; și
al doilea motiv a fost că, Mântuitorul a venit să pună capăt templului
din Ierusalim şi să ridice un alt Templu: Biserica Sa nu numai pentru
poporul evreu, dar şi pentru toate naţiunile pământului. Această
declarație a Domnului Isus, ne spune Evanghelistul Marcu, au avut-o
în minte martorii acuzării împotriva Lui, dar căreea ei i-au dat o altă
interpretare tendenţioasă atunci când L-au redat pe Mântuitorul
zicând: "Eu voi strica Templul acesta, făcut de mâini omeneşti şi în
trei zile voi ridica un altul, care nu va fi făcut de mâini omeneşti."
(v.58)
Evanghelistul Ioan a luat a doua însemnătate a cuvântului
ambiguu lusate, pe cea a nimicirii trupului Domnului Isus. El a scris:
"Dar Isus le vorbea despre Templul trupului Său. (22) Tocmai de
aceea, când a înviat din morţi, ucenicii Lui şi-au adus aminte că le
spusese cuvintele acestea; şi au crezut Scriptura şi cuvintele pe care
le spusese Isus." (Ioan 2:21-22) Aceste două versete nu sunt altceva,
decât explicaţia versetului 19 "Stricaţi templul acesta şi în trei zile îl
voi ridica," pe care a făcut-o Apostolul Ioan atunci când a scris
Evanghelia în jurul anului 98. El, după 70 de ani de gândire şi
iluminare primită de la Duhul Sfânt, a înţeles perfect şi a doua
însemnătate a cuvântului ambiguu lusate, și a văzut cum cuvintele
Domnului Isus din versetul 19 s-au împlinit cu cea mai mare
exactitate 17.
Comentatorul Alan Cole, referindu-se la afirmaţia Domnului
Isus când a zis: "Dar Eu vă spun că este Unul mai mare decât
Templu,” (Matei 12:6) a explicat că atunci când Mântuitorul a rostit
aceste cuvinte fariseilor, le-a arătat că în El locuia şi se manifesta
toată plinătatea Tatălui şi nu într-o mică măsură cum se manifesta
prin Templu 18. Comentatorul W. Hendriksen, explicând versetele 21
şi 23 din Evanghelia după Ioan, capitolul 2, care sunt comentariul
versetului 19, a spus că dacă preoţii cei mai de seamă, în frunte cu
marii preoţi Ana şi Caiafa, au stricat cu hoţia şi cu răutatea lor
templul lui Dumnezeu, tot ei urmau să distrugă şi Templul trupului lui
Cristos, chiar dacă au văzut cum se manifesta în El prezenţa şi
puterea lui Dumnezeu într-o măsură cu mult mai mare decât în
templu. Şi, cu atât mai mult, dacă aceste autorităţi ecleziastice
unelteau şi chiar urmăreau să-L răstignească pe Fiul lui Dumnezeu,
atunci cum puteau ele să spere că Dumnezeu va locui în peştera lor de
tâlhari şi criminali? Iată de ce Domnul Isus le-a zis că preoţii cei mai
de seamă şi marii preoţi Ana şi Caiafa sunt distrugătorii celor două
Temple! Şi tot W. Hendriksen a zis că atunci când Domnul Isus i-a
avertizat în versetul 19 pe sinedrişti şi pe toţi oponenţii Lui, le-a spus
cu alte cuvinte: "Chiar dacă voi, evreii, prin răutatea voastră Îmi veţi
distruge Templul trupului, totuşi îl voi ridica din nou prin înviere! Şi
chiar dacă veţi distruge templul din Ierusalim, Eu voi ridica un alt
Templu: Biserica Mea." 19
Iar, W. Barclay, explicând şi el versetele 21 şi 22 din
Evanghelia după Ioan care erau un comentariu al versetului 19, a zis
că Apostolul Ioan a văzut în afirmaţia Domnului Isus prezicerea
învierii Sale şi că Mântuitorul prin această prezicere, ne-a arătat că
pământul întreg nu putea să devină Templul lui Dumnezeu, până când
El va fi eliberat de trupul material pentru a putea fi prezent
pretutindeni şi până la sfârşitul lumii. Apostolul Ioan a explicat că
numai prezenţa lui Cristos cel înviat, a transformat pământul întreg în
Templul lui Dumnezeu. El ne-a explicat că atunci când ucenicii şi-au
adus aminte de cuvintele Mântuitorului, pe care le-a spus vrăjmaşilor
Lui de moarte în versetul 19 "Stricaţi Templul acesta şi în trei zile îl
voi ridica," legându-le de minunea învierii Sale, ei au pătruns în
adâncimea acestei preziceri şi au înţeles-o. 20
Aceşti doi martori care se contraziceau erau falşi. Or, pentru
pronunţarea unei sentinţe de condamnare la moarte, era nevoie de o
concordanţă perfectă a martorilor. Şi apoi, la un verdict cu pedeapsa
capitală, nu se putea ajunge printr-o interpretare forţată a unor
cuvinte simbolice, înţelese greşit şi răstălmăcite tendenţios din partea
martorilor.
Comentatorii Th. Keim şi E.B. Harrison, cred că Ana şi Caiafa
au luat acest cap de acuzare până când au găsit un alt cap de acuzare,
pentru că depoziţiile acestor doi martori cu privire la dărâmarea
templului nu erau considerate de aceşti mari preoţi suficiente pentru a
obţine confirmarea unei sentinţe de condamnare la moarte din partea
lui Pilat21.
Domnul Isus nu avea un avocat al apărării, nici măcar din
oficiu. Dar, mai grav era că El nu avea nici chiar martori ai apărarii
22
. În nici o lege omenească nu s-a admis vreodată ca cineva să fie
judecat la moarte fără să i se garanteze măcar o minimă apărare. Dacă
marele preot şi Curtea Supremă căutau martori ai acuzării şi încă
"martori mincinoşi", atunci de ce n-au acceptat ei să ia parte la
procesul Domnului Isus şi martori ai apărării care dădeau, aşa cum
am văzut mai înainte, un maximum de garanţie apărării inculpatului,
pentru că apărarea pe care și-o făcea inculpatul singur nu era luată în
considerare. Faptul că nu s-a dat posibilitatea martorilor apărării să-L
apere pe Domnul Isus, constituie o gravă violare a legii ebraice de
procedură penală.
Unii au formulat teza că, la procesul Mântuitorului nu erau
martori ai apărării pentru că El, ne având nevoie de ei, nu i-a cerut de
la instanţă. Aceştia, susţinându-şi teza cu "tăcerea" Domnului Isus,
argumentează spunând: "Dacă nici Miântuitorul, personal nu S-a
apărat, atunci cu atât mai puţin, El nu avea nevoie de apărarea
martorilor." Această opinie nu stă în picioare din două motive: pentru
că audierea martorilor apărării era obligatorie şi, fiindcă Mântuitorul
i-a spus lui Ana atunci când acesta L-a judecat, interogându-L:
"Pentru ce Mă întrebi pe Mine? întreabă-i pe cei care M-au auzit
despre ce le-am vorbit; iată, aceştia ştiu ce am spus." (Ioan 18:21)
Prin această întrebare pe care a pus-o lui Ana, Domnul Isus a scos în
evidenţă că acest mare preot era un judecător nedrept, care nu respecta
legea care cerea ca judecata să fie deschisă, ţinută ziua şi cu martori
ai apărării; şi nu noaptea, tainic şi numai cu martori ai acuzării.
Alţii au explicat că la procesul Mântuitorului n-au existat
martori ai apărării, pentru că în acele împrejurări n-au putut fi găsiţi.
Ucenicii, speriaţi de arestarea dumnezeiescului lor Învăţător, au fugit
și s-au împrăştiat, iar, Apostolul Petru care L-a urmat pe Domnul Isus
până în curtea marelui preot, s-a lepădat de trei ori de Mântuitorul.
Adevăratul motiv pentru care n-au fost martorii apărării la
procesul Domnului Isus era că, această Curte Supremă a procedat în
aşa fel ca să nu fie. Este adevărat că, deşi procesul Mântuitorului nu
s-a ţinut cu uşile închise, totuşi el a avut loc după miezul nopţii, în
secret şi în palatul particular al marelui preot care era cel mai mare
vrăjmaş al Domnului Isus, pentru ca simpatizanţii Mântuitorului să nu
ştie şi să nu aibă acces. Chiar înainte de proces cu cinci luni, când
Domnul Isus l-a vindecat pe orbul din naştere la sărbătoarea Înnoirii
Templului, Marele Sanhedrin a căutat să îndepărteze martorii
apărării prin ameninţări. Evanghelistul Ioan a scris: "... Căci iudeii
hotărâseră acum că dacă va mărtursi cineva că Isus este Cristosul să
fie dat afară din sinagogă". (9:22) Un proces plănuit înainte, cu o
sentinţă pronunţată cu 14 zile înainte de-a avea loc acest ultim proces
(Ioan 11:45-54), cu o instanţă convocată în grabă după miezul nopţii,
cu o procedură rapidă – terminată înainte de răsăritul soarelui, cu o
sală plină de sinedriști ostili inculpatului și slugarnici marelui preot,
nu putea oferi nici o şansă ascultării martorilor apărării. Acesta a
fost un alt mare motiv pentru care Caiafa, în executarea planului său a
trecut repede la o strategie specială care era interogarea Domnului
Isus, pentru a termina procesul cât mai repede. El ştia că, amânând
pronunţarea sentinţei, s-ar fi găsit martori ai apărării, dacă nu alţii
atunci cel puţin ucenicii Domnului Isus, în special Apostolii: Petru şi
Ioan care erau în palat, sau unii dintre bolnavii pe care i-a vindecat
Mântuitorul. Unul dintre cei mai mari martori care ar fi pledat în
favoarea Mântuitorului putea fi Lazăr, prietenul Lui care era Membru
în Marele Sanhedrin, aşa cum am văzut în studiul intitulat Învierea lui
Lazăr (Vol.VI,Stud.43) şi care locuia în Betania la o distanţă de 3 km
de Ierusalim 23.
Procedura penală ebraică dădea importanţă atât de mare
apărării, încât chiar şi în momentul în care condamnatul era dus spre
locul de execuţie, se puteau asculta martorii apărării. Condamnatul la
moarte era însoţit de un crainic care arăta poporului, pentru ce
infracţiune acesta se făcea vinovat, striga numele martorilor acuzării şi
chema pe cei care aveau dovezi în favoarea condamnatului să se
prezinte pentru a fi ascultați. În cazul în care se găseau martori ai
apărării, aceștia se ascultau şi, trecându-se la revizuirea procesului,
condamnatul putea fi eliberat.
În legătură cu procesul şi răstignirea Domnului Isus a fost
născocit în Talmud un basm evreiesc, care a mers până la cea mai
mare neruşinare: că timp de 40 de zile, de la pronunţarea sentinţei şi
până la condamnarea Mântuitorului la moarte, un crainic anunţa
mereu, dacă exista vreun martor care Îi putea dovedi nevinovăţia, să se
prezinte pentru a-L apăra. Dar, nu s-a găsit nimeni nici chiar când L-
au dus la locul de executie. Juristul H. Grätz, cât şi comentatorii F.W.
Farrar şi A.P. Lopuhin, ne spun că justificarea aceasta postumă printr-
un text din Talmud, lasă să se întrevadă că şi autorul ei a căutat să
şteargă grozava încălcare a legii de către Marele Sanhedrin prin
judecarea pripită, violarea tuturor formelor procedurale şi fără
ascultarea martorilor apărării, care constituia partea cea mai
esenţială într-un proces din codul legii penale ebraice 24.
1. Josephus, F., Jewish Wars IV,5.4;

Keim,Th., Geschichte Jesu von Nazara, Vol. III, p. 328;
2. Diamandi, S., Patimile, Moartea, Învierea, Vol. III, p. 210 – 211.
3. Duschak, Das mozaisch talmudische strafrecht, p. 41, 60.
5. Morgan, G.C., The Gospel according to Mark, p. 308.
Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p.124;
9. Doerr, F., Der Prozess Jesu, p. 27, nota 3;
Talmud, tratatul Rosh hash.2.6;
Taylor, V., The Gospel according to St. Mark, p. 565.
12. Doerr, F., Der Prozess Jesu, p. 30;
Renan, E., Viaţa lui Isus, p. 227;
13. Riddle, D.W., Hutson, H.H., New Testament Life and Literature,
p. 192 – 193.
14. Gingrich, F.W., Ambiguity of Word Meaning of John’s Gospel,
p. 77.
16. Lohmeyer, E., Lord of the Temple, p. 38 – 39.
18. Cole, A., The New Temple, p. 12.
19. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 125.
21. Keim, Th., Geschichte Jesu von Nazara, p. 318;
22. Op. cit.
23. Grätz, H., Geschichte der Juden, p. 242;
SANHEDRIN DUPĂ MIEZUL NOPŢII (III)
Marcu 14 : 53, 55 - 65; Matei 26 : 57, 59 - 68; Luca 22 : 54, 63 - 65
Din același text vom ţine şi al treilea studiu, intitulat tot

Procesul Domnului Isus condus de Marele Sanhedrin după miezul
nopţii, în care ne vom ocupa de alte cinci lucruri: tăcerea Domnului
Isus, interogarea Lui de marele preot, declaraţia Lui, acuzarea Lui de
blasfemie şi, batjocorirea şi bătaia primită după proces de la
sinedrişti şi gardieni.
Al şaselea lucru, de care ne vom ocupa din textul citat este,
VI. TĂCEREA DOMNULUI ISUS

Evanghelistul Marcu a scris: "Atunci marele preot s-a ridicat în
picioare în mijlocul adunării, L-a întrebat pe Isus şi I-a zis: «Nu
răspunzi nimic? Ce mărturisesc oamenii aceştia împotriva Ta?» (61)
Isus tăcea şi nu răspundea nimic." (v.60-61)
Planul lui Caiafa era ca să-L convingă pe Domnul Isus prin
ascultarea martorilor acuzării că El, hulind împotriva templului, a
violat grav religia mozaică care după lege era o crimă condamnabilă la
moarte 1. Mântuitorul, deşi îi auzea pe martori cum, acuzându-L, se
contraziceau, totuşi în loc să se dezvinovăţească îi asculta în tăcere,
calm, maiestuos şi fără să-Şi deschidă gura 2. Fiul lui Dumnezeu, nu
numai că a refuzat să Se apere la acuzaţia incriminată, dar i-a lăsat
pe judecători să facă cu El ce voiau 3. Mărturisirile martorilor care se
contraziceau, vorbeau de la sine atât de sonor nu numai că erau false,
dar şi că judecătorii erau nedrepţi. Acesta era un alt motiv pentru
care Domnul Isus tăcea, ştiind că tot ce ar fi spus acestor judecători
nedrepţi în apărarea Sa, ar fi fost zadarnic 4.
Această tăcere măreaţă îi puse pe judecători pe gânduri şi îi
tulbură puternic, în special pe Caiafa 5. Marele preot care prezida
Curtea Supremă, văzând că ascultarea martorilor nu şi-a atins scopul
dorit de el şi, fiind cuprins de frică şi furie, şi-a schimbat strategia. El,
sărind de pe scaunul lui confortabil şi, păşind înaintea Domnului Isus,
L-a întrebat: ce înseamnă tăcerea aceasta? Recunoaşterea vinei? Nu
ai nimic de spus în apărarea Ta? Ne putem imagina cu ce gesturi şi cu
ce voce a exclamat el: "Nu răspunzi nimic? Ce mărturisesc oamenii
aceştia împotriva Ta?" (Mc.v.60) Nici la aceste întrebări ale marelui
preot, Mântuitorul n-a scos măcar un singur cuvânt. Evanghelistul
Marcu a scris în continuare: "Isus tăcea şi nu răspundea nimic...,"
(v.61) 6 Caiafa spera că prin aceste întrebări directe puse
Mântuitorului, va obţine ceea ce nu reuşise până în acel moment. În
zadar marele preot încerca să-L provoace pe Domnul Isus să
vorbească. Toţi sinedriştii care erau prezenţi, au rămas uimiţi de
această atitudine a Domnului Isus. Ei se aşteptau la un proces
spectaculos, în care Mântuitorul va recurge la miracole şi la acte de
mari pledoarii, pentru a-Şi demonstra calitatea şi puterea de Mesia de
care se făcea multă vâlvă 7.
Mântuitorul n-a scos nici un cuvânt din gură, nici chiar la
aceste întrebări ale marelui preot. El a procedat astfel cel puţin din trei
motive majore. Pentru că nu recunoștea demnitatea şi legalitatea
acestei Curţi Supreme cu privire la procesul Lui, fiindcă ştia că ea,
judecându-L în lipsa Lui, I-a pronunţat sentinţa încă înainte cu 14 zile
cu ocazia învierii lui Lazăr. Hotărârea aceasta era o violare gravă a
legii, în special din partea Tribunalului Suprem al lui Israel, care se
credea că era poporul lui Dumnezeu. În acel proces Caiafa, formulând
verdictul Mântuitorului, a spus membrilor instanţei supreme: ''…Este
în folosul vostru să moară un singur om pentru popor şi să nu piară
tot poporul." (Ioan 11:50) Ceea ce înseamnă, după cum motiva acest
mare preot că Domnul Isus, punând în pericol religia şi naţiunea lor,
trebuia să moară, cu scopul ca acestea să fie salvate. Din toate acestea
rezultă că procesul care se ţinea, nu era altceva decât nişte pretinse
formalităţi procedurale sau un mijloc prin care Ana, Caiafa şi Curtea
Supremă, voiau să-şi ducă sentinţa la îndeplinire pe care au dat-o
împotriva Mântuitorului după învierea lui Lazăr 8. Al doilea motiv
pentru care Domnul Isus tăcea şi nu răspundea la întrebările lui Caiafa
era, din lipsă de obiectivitate a acestei Curţi Supreme şi, în special a
acestui mare preot care o prezida. La ce bunăvoinţă S-a putut aştepta
Domnul Isus din partea unui preşedinte al tribunalului, care I-a ticluit
înainte întreg procesul? Şi la ce imparţialitate putea spera
Mântuitorul din partea lui Caiafa, când acest mare preot a căutat el
personal martori ai acuzării? Fiul lui Dumnezeu ştia că procesul Lui
era lipsit de orice obiectivitate prin faptul că tocmai vrăjmaşii Lui de
moarte Îi erau judecători şi, în special Caiafa care prezida instanţa.
Acesta era un alt motiv mare pentru care Domnul Isus a refuzat să
vorbească 9. Şi al treilea motiv mare pentru care Mântuitorul tăcea şi
nu răspundea nimic la întrebările lui Caiafa era, că cel care prezida
şedinţa n-avea voie să pună inculpatului întrebări directe şi de
acuzare. Potrivit codului ebraic, nici un inculpat nu putea fi interogat
şi constrâns să răspundă la unele întrebări din partea preşedintelui
tribunalului care îl învinuiau 10.
Această tăcere în toate trei cazurile, era mai eficientă şi mai
elocventă decât cea mai reuşită pledoarie şi era un rechizitoriu aspru
la adresa completului de judecată, în special la adresa marelui preot
care prezida Curtea Supremă 11. La această tăcere s-a referit Prorocul
Isaia atunci când a fost inspirat să scrie: "Când a fost chinuit şi
asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie
şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura." (53:7) 12
Al şaptelea lucru, de care ne vom ocupa din acest text este
VII. INTEROGAREA MÂNTUITORULUI DE

MARELE PREOT
Evangheliştii Marcu şi Matei au scris, îi cităm armonizat:
"Marele preot L-a întrebat iarăşi şi I-a zis: (Mc.v.61) «Te jur, pe
Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă eşti Cristosul, Fiul lui
Dumnezeu.»" (Mt.v.63)
Caiafa, deşi era confruntat cu tăcerea Domnului Isus, totuşi el,
nelăsându-se dezarmat, şi-a dezvăluit renumitele sale talente în
vederea atingerii ţintei pe care o urmărea cu tot dinadinsul 13. Domnul
Isus prin tăcere îşi striga nevinovăţia, dar Caiafa trebuia să-I smulgă
din gură o blasfemie pentru a termina odată procesul care a luat un
aspect nefavorabil lui. Cum ar fi putut el justifica arestarea Domnului
Isus şi graba cu care au fost adunaţi sinedriştii într-o şedinţă după
miezul nopţii pentru a judeca un proces de o importanţă capitală? O
achitare în astfel de împrejurări, ar fi fost compromiţătoare pentru el.
De aceea, el trebuia să scoată din gura Domnului Isus, cu tot
dinadinsul o blasfemie care era o crimă pedepsibilă cu moartea.
Caiafa pentru aşi atinge, cu siguranţă ţinta dorită, trebuia să
facă mai întâi legătură între declaraţiile martorilor referitoare la
stricarea templului vechi de către Mesia şi între prezicerea Prorocului
Zaharia cu privire la ridicarea unui templu nou tot de către Mesia
atunci când acest proroc a zis: "Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Iată
că un om, al cărui nume este Odrasla, va odrăsli din locul Lui şi va
zidi Templul Domnului. (13) Da, El va zidi Templul Domnului, va
purta podoabă împărătească, va şedea şi va stăpâni pe scaunul Lui de
domnie...»" (6:12-13) şi apoi, punându-I Domnului Isus întrebarea
cea mai iscusită şi, provocându-L să vorbească, voia să-şi atingă prin
răspunsul Mântuitorului pe care urma să i-l dea scopul lui mult dorit.
Caiafa, nu numai că şi-a legat întrebarea de depoziţia martorilor, dar
şi-a şi îmbrăcat-o în forma unei conjuraţii sacramentale la care orice
inculpat, oricine ar fi fost el, era obligat să răspundă fiindcă se invoca
Numele Dumnezeului Celui Viu 14. Această întrebare capitală era
pusă şi cu scopul de-a împinge toate lucrurile spre un sfârşit rapid al
procesului, fapt pe care Domnul Isus îl ştia.15
Comentatorii W. Barclay şi H.L. Ellison, cât şi juriştii L.Cl.
Fillion şi Th. Innitzer, ne informează că legea interzicea, cu
desăvârşire preşedintelui Curţii Supeme să pună inculpatului
întrebări în defavoare; şi, cu atât mai mult, era interzis ca
preşedintele Curţii Supreme să pună inculpatului întrebări de acuzare
sub formă de jurământ pe Numele Dumnezeului Celui Viu. Formula de
conjuraţie pe Numele Dumnezeului Celui Viu se adresa în proces
numai martorilor. Acelaşi lucru ni-l arată şi Mişna 16.
Cu toate acestea marele preot Caiafa, L-a întrebat pe
Mântuitorul în cea mai solemnă manieră sub formă de jurământ pe
Numele Dumnezeului Celui Viu, să-i spună dacă El era Mesia cel
promis şi adevărat 17.
Al optulea lucru, de care ne vom ocupa din acest text este

VIII. DECLARAŢIA MÂNTUITORULUI
Evangheliştii Marcu şi Matei L-au redat pe Mântuitorul
spunând, îi cităm armonizat: “Da, sunt;" i-a răspuns Isus. (Mc.v.62)
"Ba mai mult, vă spun că de acum încolo Îl veţi vedea pe Fiul omului
şezând la dreapta puterii lui Dumnezea şi venind pe norii cerului."
(Mt.v.64)
Când marele preot şi-a lansat direct întrebarea capitală
Domnului Isus sub formă de jurământ: “Te jur, pe Dumnezeul cel viu,
să ne spui dacă eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu," (Mt.v.63) în
procesul Mântuitorului s-a creat momentul crucial şi suprem. Credem
că, aşa cum zicea W. Barclay: "Întreg Universul şi toţi îngerii din cer
şi-au oprit respiraţia în aşteptarea răspunsului Fiului lui Dumnezeu."
Dacă Domnul Isus spunea "nu sunt", cauza Lui cădea din proces şi El
scăpa, pentru că nu puteau să-I aducă nici un alt cap de acuzare. Iar, pe
de altă parte, dacă zicea "da, sunt", El singur Îşi semna sentinţa de
condamnare la moarte. Totuşi Mântuitorul n-a şovăit să răspundă:
"Da, sunt.” 18
Dacă şi până acum sinedriştii de abia îşi stăpâneau furia,
aşteptând cu ochii holbaţi un răspuns din gura Domnului Isus, acum
cu atât mai mult ei aşteptau un răspuns din partea Lui, după ce marele
preot I-a pus această întrebare sub formă de jurământ. Dacă
Mântuitorul a tăcut până la acest moment, El acum când este somat şi
se pune în discuţie chemarea Lui mesianică în mod oficial în faţa celui
mai înalt for al poporului evreu, răspunde în modul cel mai clar şi
solemn că este Mesia cel promis, deşi ştia că acest răspuns va
constitui pentru El capul de acuzare pe care îl vor lua vrăjmaşii Lui
pentru a-L condemna la moarte 19.
Observăm cum Evangheliştii Marcu şi Matei ne scot în
evidenţă că Mântuitorul, în răspunsul pe care l-a dat, n-a întrebuinţat
un simplu “da", ci "da sunt" de la "da, Eu sunt”, arătând astfel celui
mai înalt for al lui Israel că El este Mesia deopotrivă cu Dumnezeu.
Dumnezeu, Iehova Se numea pe Sine ca Dumnezeu adevărat în
Deuteronom 32:39 şi Isaia 43:10;48:12 cu ajutorul sintagmei ebraice
Ani Hu, “Eu sunt”. Acesta era motivul pentru care evreii au vrut să-L
ucidă pe Domnul Isus cu pietre la sărbătoarea Corturilor atunci când
a zis: "Adevărat, adevărat vă spun că mai înainte ca să se nască
Avraam sunt Eu,” (Ioan 8:58) fiindcă S-a făcut deopotrivă cu
Dumnezeu folosind prezentul veşnic "Eu sunt”. 20 Acest răspuns pe
care l-a dat Domnul Isus marelui preot, cât şi întregii Curţi Supreme
era pentru toţi mai puternic decât un bubuit de tunet şi, totuşi nimeni
dintre ei nu l-a auzit, aşa cum nu-l aud evreii nici acum, cât și cea mai
mare parte a lumii 21.
Domnul Isus nu numai că a zis: "Da, Eu sunt", dar a continuat
chiar să declare: "Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veţi vedea
pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe
norii cerului.” (Mt.v.64) Mântuitorul a vorbit lui Caiafa şi întregului
tribunal în termenii mesianici pe care i-au întrebuinţat, atât Prorocul
Daniel în 7:13-14, cât şi împăratul David în psalmul 110:1 cu privire
la înălţarea Lui la cer, revenirea Lui şi judecata de apoi 22. Domnul
Isus, uitându-Se pe unde şi prin ce va trece în istorie, Şi-a văzut mai
întâi răstignirea şi apoi învierea, înălţarea la cer, încoronarea la
dreapta Tatălui, reîntoarcerea după un interval lung de timp cu mare
putere şi glorie pe norii cerului şi judecata de apoi când El, în calitate
de Judecător Suprem îi va judeca pe Ana, pe Caiafa şi întreaga Curte
care L-au condamnat pe nedrept la cea mai violentă moarte.
Mântuitorul Şi-a prevenit vrăjmaşii în modul cel mai solemn şi, în
acelaşi timp aspru 23. Sintagma simbolică “norii cerului" este identică
în Biblie cu judecata finală când Dumnezeu va pedepsi pe cei răi 24.
Caiafa, cât şi întreg Sanhedrinul, nu numai că nu s-au deranjat să
cerceteze învăţătura şi lucrările Domnului Isus, dar ei nu erau
interesaţi nici chiar acum la judecată ca, testând afirmaţia Lui, să
vadă dacă era Mesia cel promis, ci dimpotrivă L-au condamnat la
moarte 25. Crucea, deşi Îi stătea Domnului Isus în faţă, totuşi El a
continuat să spună chiar şi vrăjmaşilor că Lui Îi stătea înainte un mare
triumf.
Al nouălea lucru, de care ne vom ocupa din acest text este
IX. ACUZAREA DOMNULUI ISUS DE BLASFEMIE

(10) Atunci marele preot şi-a rupt hainele şi a zis:
«Blasfemie! Ce nevoie mai avem de martori? Iată că acum aţi
auzit blasfemia Lui. (Mt.v.65)
(11) Ce
părere aveţi?»
(Mc.v.64) Ei au
răspuns /cu toţii:
(Mc.v.64)/ «Este
vinovat! Să fie
pedepsit cu
moartea.»"
(Mt.v.66)
Profesorul de drept
R. Mayer, a zis că
sfâşierea celor două Marele preot îşi sfâşâie veşmântul
veşminte la piept: exterior
şi interior în aşa fel încât ruptura să nu poată fi reparată, era un gest al
unei supărări mari atunci când era la mijloc un lucru extraordinar de
grav ca ruperea de inimă în urma morţii unui copil, a unui părinte sau
a unei alte rude apropiate; şi al durerii la auzul unei blasfemii sau la
văzul arderii unei copii a legii 26. Conform Talmudului, marelui preot
îi era îngăduit să-şi rupă veşmântul numai atunci când auzea rostindu-
se o blasfemie la adresa lui Dumnezeu. (Lev.10:6;21:10) 27
Marele preot ardea de mânie împotriva Domnului Isus în
timpul procesului. Iar acum, când Mântuitorul a declarat deschis în
auzul întregii Curţi că El era Mesia: Dumnezeu-Fiul şi că va reveni pe
norii cerului în calitate de Judecător suprem, Caiafa jubila de bucurie
pentru că, în sfârşit a avut fericirea să-L audă blesfemiind, fiindcă
blasfemia era cea mai mare crimă care se condamna cu cea mai
violentă moarte.
F. Strauss, I. Salvador şi W. Hendriksen, au spus că atunci când
Caiafa a strigat: "A blasfemiat! Iată că acum aţi auzit blasfemia Lui!"
(Mt.v.65) el a dat cuvântului blasfemie cel mai grav înţeles că Domnul
Isus a pretins în mod fals prerogativele lui Dumnezeu care este unul
singur şi de natură spirituală şi, atribuindu-Și prerogativele lui
Dumnezeu, S-a făcut vinovat de cea mai mare blasfemie, pentru că L-
a încarnat în El pe Cel care este unul singur şi spiritual 28. Atunci
când marele preot, jucând teatru şi-a rupt amândouă veşmintele la
piept şi a strigat: "Blasfemie!" a făcut patru lucruri: primul, că îşi
manifesta durerea şi scârba faţă de o asemenea blasfemie; al doilea,
arăta că în ce-l privea pe el, a luat o hotărâre cuvenită faţă de
inculpat 29 ; al treilea, îi provoca prin gestul acesta al ruperii
veşmintelor şi pe toţi sinedriştii prezenţi, ca şi ei să ia o asemenea
hotărâre fermă şi imediată împotriva blasfemiei pe care au auzit-o; și
al patrulea lucru este, ca şi ei cu toţii să i se alăture în vederea
pronunţării unei sentinţe rapide şi capitale. Toate aceste patru lucruri
se includ în următoarele cuvinte ale lui Caiafa: "Atunci marele preot
şi-a rupt hainele şi a zis: «Blasfemie! Ce nevoie mai avem de
martori? Iată că acum aţi auzit blasfemia Lui.»” (Mt.v.65)
În final, când marele preot a întrebat Curtea Supremă în
legătură cu blasfemia pe care ei o atribuiau Domnului Isus: “Ce
părere aveţi?" (Mc.v.64) Ei au răspuns cu toţii: (Mc.v.64) “Este
vinovat! Să fie pedepsit cu moartea!" (Mt.v.66) Cuvintele pe care le-
au rostit toţi sinedriştii, care erau de faţă într-un singur glas: "Este
vinovat! Să fie pedepsit cu moartea!" nu erau altceva, decât sentinţa
pe care I-au dat-o cu toţii Domnului Isus în comun 30.
Astfel, Marele Sanhedrin în frunte cu Ana şi Caiafa, şi-au atins
ţinta. Ei, găsindu-I Domnului Isus o vină pedepsibilă cu moartea, I-au
dat cu toţii verdictul. De acum, nimeni şi nimic nu-L mai putea scăpa
de suferinţa şi agonia morţii de cruce. Ceea ce urma nu era decât o
simplă formalitate.
Şi, al zecelea lucru, de care ne vom ocupa din acest text este
X. BATJOCORIREA ŞI BĂTAIA DOMNULUI ISUS

PRIMITĂ DUPĂ PROCES DE LA SINEDRIŞTI ŞI
GARDIENI
Toţi trei evangheliştii sinoptici au scris, îi cităm armonizat:
(12) Atunci L-au scuipat în faţă, şi, (Mt.v.67) legându-L
la ochi, au început să-L bată cu pumnii şi să-I zică: (Mc.v.65)
(13) «Cristoase, profeţeşte-ne - cine Te-a lovit?»
(Mt.v.68) Iar gărzile L-au primit în palme." (Mc.v.65)
Acest text pe care îl studiem, ne arată cât de mult a îndurat
Mântuitorul din partea Marelui Sanhedrin care L-a judecat pe
nedrept, L-a batjocorit şi L-a bătut 31.
Este un tablou îngrozitor să vezi mâinile Domnului Isus
atotbinefăcătoare şi atotputernice legate. El care, cu cuvântul
atotputerii Sale a potolit vântul şi marea, şi a înviat chiar şi morţii,
putea să-Şi rupă lanţurile şi să-Şi spulbere vrăjmaşii. Dar, infinit mai
mult a vrut să bea paharul suferinţei pentru noi pe care I l-a dat
Tatăl, decât să scape din mâinile lui Ana şi Caiafa 32.
Din relatarea Evanghelistului Matei, când a scris: "Şi unii au
început să-L scuipe, să-I acopere faţa, să-L bată cu pumnii şi să-I
zică: «Profeţeşte!» Iar gărzile L-au primit în palme," (v.65) se
evidențiază trei lucruri: că scena aceasta a avut loc după terminarea
procesului; că ea s-a petrecut în sala în care s-a ţinut procesul; şi că
la acest spectacol au luat parte, nu numai gardienii care L-au arestat,
dar chiar şi "unii" dintre "sinedrişti", respectiv unii dintre preoţii cei
mai de seamă, pentru că aproape numai ei au luat parte la acest proces
al Mântuitorului, aşa cum am văzut în penultimul studiu.
În acest text asistăm la cea mai înjositoare şi înfioratoare
scenă, când chiar şi judecătorii după pronunţarea sentinţei,
deslănţuindu-şi toată patima şi ura, s-au coborât la instincte mai
sadice şi mai turbate decât ale fiarelor pentru a-şi insulta şi scuipa
victima în faţă care, fiind legată la mâini, era fără apărare şi legată
la ochi pentru a o putea bate mai cu dispreţ şi mai violent cu palmele
şi cu pumnii peste obraz 33.
Preoţii cei mai de seamă au născocit chiar şi un fel de distracţie
pe seama suferinţei Fiului lui Dumnezeu. Ei, legându-L la ochi şi,
întrebându-L ironic: "Cristoase, profeţeşte-ne, cine Te-a lovit?” se
amuzau ca la cel mai mare spectacol. Ei nu bănuiau că tot ce făceau în
ascuns cu ocazia procesului Domnului Isus, urma să iasă la lumină şi
să fie cântărit de istorie spre gloria Fiului lui Dumnezeu, pentru că
prin tot ce a suferit a vrut să fie Mântuitorul lumii 34.
După ce sinedriştii şi-au bătut astfel joc de Domnul Isus, L-au
încredinţat gardienilor ca să-L ţină în camera de siguranţă până
dimineaţa, respectiv de la ora 3 la 6 35. Evanghelistul Luca a scris:
"Oamenii care Îl păzeau pe Isus Îl batjocoreau şi-L băteau (64) L-au
legat la ochi, Îl loveau peste faţă şi-L întrebau zicând: «Profeţeşte,
cine Te-a lovit?» (65) Şi rosteu împotriva Lui multe alte batjocuri."
(v.63-65)
Aici în
camera de siguranţă,
gardienii, văzând şi
învăţând de la
sinedrişti, Îl
maltratau la fel pe
Domnul Isus: Îi
vorbeau vulgar și-L
batjocoreau în tot
felul; legându-L la
ochi, Îi cereau să
profeţească cine L-a
lovit şi Îl loveau cu
pumnii. Însăşi
blândeţea, tăcerea,
măreţia şi
nevinovăţia Lui, îi
făceau pe aceşti
Gardienii îl batjocoreau şi-L loveau peste obraz pe Domnul Isus. torţionari să fie mai
A. Dhuck, Muzeul din München cruzi cu El. Istoricul
evreu Iosif Flavius,
ne relatează că toate acestea I s-au aplicat Domnului Isus sub îngrijirea
unui fiu al marelui preot Ana, care era comandantul gărzilor 36. Aşa I-
au trecut Fiului lui Dumnezeu cele trei ceasuri negre şi grele până
dimineaţa: cu ochii legaţi, cu mâinile răsucite la spate şi primind
multe lovituri! Cu toate acestea, El n-a murmurat şi nu S-a apărat, ci a
băut în tăcere şi răbdare paharul amar pe care I l-a dat Tatăl.
Toţi participanţii au plecat acasă de la acest proces memorial cu
conştiinţa satisfăcută că şi-au îndeplinit datoria de buni israeliţi. Lor,
nici prin gând nu le-a trecut că urma să vină o zi când istoria va judeca
cu totul altfel fapta lor şi că îi va condamna aspru şi pentru totdeauna.
Ei n-au bănuit că istoria întreagă, cât şi inima şi conştiinţa fiecărui om
urma să decidă şi să răspundă în continuare dacă Domnul Isus era un
hulitor de Dumnezeu sau Fiul Celui Preaînalt? Dacă El era ce
lsraelul a zis: un hulitor de Dumnezeu, fapt pentru care această
naţiune L-a condamnat la moarte de cruce sau, dacă era Fiul lui
Dumnezeu şi Mântuitorul neamului omenesc, așa cum au
demonstrat şi au dovedit evenimentele cruciale şi ulterioare
judecăţii: învierea şi înălţarea Sa la cer. 37
1. Renan, E., Viaţa lui Isus, p. 246 - 247.

3. Renan, E., Viaţa lui Isus, p. 248;
Diamandi, S., Patimile, Moarte, Învierea, Vol. III, p. 221.
6. Op. cit. p. 353;
7. Diamandi, S., Patimile, Moarte, Învierea, Vol. III, p. 221.
Dalman, G., Jesus-Jeshua, p. 98 – 100;
Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospel, p. 125;
Renan, E., Viaţa lui Isus, p. 248 - 249.
15. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 349 - 350.
16. Op. cit. p. 350;
Ellison, H.L., Matthew, p. 1150;
Fillion, L.C., Vie de N.S. Jesus Christ, Vol. III, p. 423;
Innitzer, Th., Kurzgefasster Kommentar zur Leidens und
Verklärungsgeschichte Jesu Christi, p. 158.
18. Op. cit. p. 560;
20. Op. cit. p. 214;
Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospel, p. 125.
Ryle, JC., Matthew, p. 372.
25. Short, S.S., Mark, p. 1178.
26. Mayer, R., Der Prozess Jesu, p. 417, nota 18;
Talmud, tratatul Sanhedrin VII.
27. Josephus, F., Jewish Wars, II, 15.4;
Strack unt Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament aus
Talmud und Midrasch, Vol. I, p. 1007 f.
36. Josephus, F., Jewish Wars, IV, 5.3;
37. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 861 - 862.
7. TĂGĂDUIREA APOSTOLULUI PETRU
Marcu 14 : 54, 66 - 72
54 Petru L-a urmat de departe până în curtea marelui preot; s-
a aşezat jos împreună cu gărzile şi se încălzea la para focului.
…………………………………………………………………………
66 Pe când stătea Petru jos în curte, a venit una din slujnicele
marelui preot.
67 Când l-a văzut pe Petru încălzindu-se, s-a uitat ţintă la el şi
i-a zis: "Şi tu erai cu Isus din Nazaret?”
68 El s-a lepădat şi a zis: “Nu ştiu, nici nu înţeleg ce vrei să
zici." Apoi, a ieşit în portic. Şi a cântat cocoşul.
69 Când l-a văzut slujnica, a început iarăşi să spună celor ce
stăteau acolo: "Acesta este unul dintre oamenii aceia."
70 Şi el s-a lepădat din nou. După puţină vreme, cei care
stăteau acolo i-au zis iarăşi lui Petru: "Nu mai încape îndoială că eşti
unul din oamenii aceia; căci eşti galilean şi vorbirea ta seamănă cu a
lor."
71 Atunci el a început să se blesteme şi să se jure, zicând: "Nu-
L cunosc pe omul acesta despre care vorbeşti!"
72 Îndată a cântat cocoşul a doua oară. Şi Petru şi-a adus
aminte de cuvântul pe care i-l spusese Isus: "Înainte ca să cânte
cocoşul de două ori, te vei lepăda de Mine de trei ori." Şi, gândindu-
se la acest lucru, a început să plângă.
Matei 26 : 58, 69 - 75
58 Petru L-a urmat de departe până la curtea marelui preot,
apoi a intrat înăuntru şi s-a aşezat împreună cu gărzile, ca să vadă
sfârşitul.
-------------------------------------------------------------------------------------
---
69 Petru, însă, stătea afară în curte. O slujnică a venit la el şi
i-a zis: "Şi tu erai cu Isus Galileanul!"
70 Dar el s-a lepădat înaintea tuturor şi i-a zis: "Nu ştiu ce vrei
să zici."
71 Când a ieşit în portic, l-a văzut o altă slujnică şi le-a zis
celor de acolo: “Şi acesta era cu Isus din Nazaret.”
72 El s-a lepădat iarăşi, cu un jurământ, şi a zis: “Nu-L cunosc
pe omul acesta!”
73 Peste puţin, cei care stăteau acolo s-au apropiat şi i-au zis
lui Petru: "Nu mai încape îndoială că şi tu eşti unul din oamenii
aceia, căci şi vorba te trădează.”
74 Atunci el a început să se blesteme şi să se jure, zicând: “Nu-
L cunosc pe omul acesta!" În clipa aceea a cântat cocoşul
75 şi Petru şi-a adus aminte de cuvântul pe care i-l spusese
Isus: “Înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori."
Atunci a ieşit afară şi a plâns cu amar.
Luca 22 : 54 - 62
54 ... Petru mergea după El de departe.
55 Au aprins un foc în mijlocul curţii şi s-au aşezat jos. Petru
s-a aşezat şi el printre ei.
56 O slujnică l-a văzut cum şedea la para focului, s-a uitat
ţintă la el şi i-a zis: “Şi omul acesta era cu El."
57 Dar Petru s-a lepădat şi a zis: "Femeie, nu-L cunosc."
58 Peste puţin, l-a văzut un altul şi i-a zis: "Şi tu eşti unul din
oamenii aceia.” Iar Petru a zis: "Omule, nu sunt dintre ei."
59 Cam după un ceas, un altul întărea acelaşi lucru şi zicea:
"Nu mai încape îndoială că şi omul acesta era cu El, căci este
galilean."
60 Petru a răspuns: "Omule, nu ştiu ce zici. ” Chiar în clipa
aceia, pe când vorbea el încă, a cântat cocoşul.
61 Domnul S-a întors şi S-a uitat ţintă la Petru. Şi Petru şi-a
adus aminte de cuvântul pe care i-l spusese Domnul: "Înainte ca să
cânte cocoşul te vei lepăda de Mine de trei ori."
62 Şi a ieşit afară şi a plâns cu amar.
Ioan 18 : 15 – 18, 25 - 27
15 Simon Petru mergea după Isus; tot aşa a făcut şi un alt
ucenic. Ucenicul acesta era cunoscut de marele preot şi a intrat cu
Isus în curtea marelui preot.
16 Petru, însă, a rămas afară la uşă. Celălalt ucenic, care era
cunoscut marelui preot, a ieşit afară, a vorbit cu femeia de la poartă
şi l-a introdus pe Petru înăuntru.
17 Atunci slujnica, femeia de la poartă, i-a zis lui Petru: "Nu
cumva şi tu eşti unul din ucenicii omului acestuia?" "Nu sunt”, a
răspuns el.
18 Robii şi gărzile care erau acolo făcuseră un foc de cărbuni,
căci era frig: şi se încălzeau. Petru stătea şi el cu ei şi se încălzea.
-------------------------------------------------------------------------------------
---
25 Simon Petru stătea acolo şi se încălzea. Ei i-au zis: "Nu
cumva eşti şi tu unul din ucenicii Lui?" El s-a lepădat şi a zis: "Nu
sunt."
26 Unul din robii marelui preot, rudă cu acela căruia îi tăiase
Petru urechea, a zis: "Nu te-am văzut eu cu El în grădină?"
27 Petru iar s-a lepădat. Şi îndată a cântat cocoşul.
Armonizat
1 Sirnon Petru /L-a urmat pe Isus de departe până în curtea
marelui preot; (Mc.v.54)/ tot aşa a făcut şi un alt ucenic. Ucenicul
acesta era cunoscut de marele preot şi a intrat cu Isus în curtea
Marelui preot. (Io.v.15)
2 Petru, însă, a rămas afară la uşă. Celălalt ucenic, care era
cunoscut marelui preot, a ieşit afară, a vorbit cu femeia de la poartă
şi l-a introdus pe Petru înăuntru. (Io.v.16)
3 Robii şi gardienii care erau acolo făcuseră un foc de cărbuni
/în mijlocul curţii (Mc.v.55)/ căci era frig: și se încălzeau. Petru
stătea şi el cu ei şi se încălzea (Io.v.10) la para focului, (Mc.v.54) ca
să vadă sfârşitul. (Mt.v.58)
4 Pe când stătea Petru jos în curte, a venit una din slujnicele
marelui preot (Lc.v.66) care era portăreasă, /s-a uitat ţintă la el şi l-a
întrebat: (Mc.v.67)/ "Nu cumva şi tu eşti unul din ucenicii omului
acestuia?" (Io.v.17)
5 El s-a lepădat înaintea tuturor şi i-a zis: (Mt.v.70) "Nu ştiu,
nici nu înţeleg ce vrei să zici." (Mc.v.68) Dar portăreasa i-a zis: "Şi tu
erai cu Isus din Nazaret!" (Mc.v.67)
6 Când a ieşit în portic, l-a văzut o altă slujnică şi, le-a zis
celor care se încălzeau la foc: "Şi acesta era cu Isus din Nazaret."
(Mt.v.71)
7 Petru s-a lepădat iarăşi cu un jurământ, şi a zis: "Nu-L
cunosc pe omul acesta!" (Mt.v.72)
8 Cam după un ceas, (Lc.v.59) cei care stăteau acolo i-au spus
din nou lui Petru: "Nu mai încape îndoială că şi tu eşti unul din
oamenii aceia; căci eşti galilean (Mc.v.70) şi vorba te trădează."
(Mt.v.73)
9 Unul din robii marelui preot, rudă cu acela căruia îi tăiase
Petru urechea i-a zis: "Nu te-am văzut eu cu El în grădină?” (Io.v.26)
10 Atunci Petru a început să se blesteme şi să se jure zicând:
''Nu-L cunosc pe omul acesta despre care vorbeşti!” (Mc.v.71)
11 Chiar în clipa aceia, pe când vorbea el încă a cântat
cocoşul. (Lc.v..60)
12 Domnul S-a întors şi S-a uitat ţintă la Petru. (Lc.v.61) Şi
Petru şi-a adus aminte de cuvântul pe care i-l spusese Isus: "Înainte
ca să cânte cocoşul de două ori, te vei lepăda de Mine de trei ori."
(Mc.v.72)
13 Atunci Petru a ieşit afară şi a plans cu amar. (Mt.v.75)
Din acest text intitulat Tăgăduirea Apostolului Petru, ne vom

ocupa de patru lucruri: sintagma "celălalt ucenic”, curajul Apostolului
Petru, cele trei negări şi lecţia căderii şi a pocăinţei Apostolului
Petru.
I. SINTAGMA “CELĂLALT UCENIC”

Evangheliştii Marcu şi Ioan au scris, îi cităm armonizat:
(1) Simon Petru /L-a urmat pe Isus de departe până în
curtea marelui preot; (Mc.v.54)/ tot aşa a făcut şi un alt
ucenic. Ucenicul acesta era cunoscut de marele preot şi a
intrat cu Isus în curtea Marelui preot. (Io.v.15)
(2) Petru, însă, a rămas afară la uşă. Celălalt ucenic,
care era cunoscut marelui preot, a ieşit afară, a vorbit cu
femeia de la poartă şi l-a introdus pe Petru înăuntru. (Io.v.16)
Pentru a înţelege sintagma “celălalt ucenic” din acest text,
trebuie să ştim mai întâi cine era acest ucenic care, fiind cunoscut
marelui preot, nu numai că a avut acces cu gardienii în palatul
marilor preoţi Ana şi Caiafa, dar a intervenit înaintea portăresei ca
să-l lase pe Apostolul Petru să intre în curte. În legătură cu sintagma
"celălalt ucenic" s-au făcut multe speculaţii. Unii au zis că era
Nicodim sau Iosif din Arimateea care, fiind membrii Marelui
Sanhedrin, amândoi erau bine cunoscuţi marelui preot. Alţii au spus că
era Iuda, pentru că şi el, venind mereu în acest palat ca să-L trădeze pe
Domnul Isus, era cunoscut atât de către marele preot, cât şi de
portăreasă. Această opinie nu stă în picioare, pentru că Apostolul
Petru nu mai avea nimic de-a face cu trădătorul dumnezeiescului său
Învăţător. Toţi comentatorii din toate veacurile şi cu renume mondial,
susţin cu tărie că acest ucenic care era cunoscut marelui preot şi a
intervenit înaintea portăresei ca să-l lase şi pe Apostolul Petru să intre
în curte era Apostolul Ioan 1.
Al doilea lucru pe care trebuie să-l cunoaştem dacă vrem să
înţelegem sintagma “celălalt ucenic” din acest text este, cum de
Apostolul Ioan, ca un simplu pescar din Galileea, era cunoscut
marelui preot? De-a lungul celor două milenii de creştinisrn s-au dat
următoarele două explicaţii majore cu privire la această problemă:
a) Prima explicaţie a dat-o un comentator al Evangheliei după
Ioan din Biserica Primară cu numele de Polycrates. El a spus un lucru
curios despre Apostolul Ioan: că se trăgea din familia marelui preot
Caiafa după tată; că era un preot; şi că purta un brâu îngust de aur
numit "petalos" şi "ziz” pe care scria "Sfinţiţi-L pe Dumnezeu",
inscripţie pe care o purta şi marele preot pe frunte 2. Cuvântul
gnōstos "cunascut", din textul grecesc sugerează o cunoştinţă de rudă
apropiată sau de prieten intim. Dacă Apostolul Ioan era rudă cu
marele preot Caiafa, chiar mai îndepărtată, atunci acest ucenic al
Domnului Isus făcea parte din topul societăţii înalte. Este posibil ca
acesta să fi fost motivul pentru care el a putut să intre în curtea
palatului marilor preoţi Ana şi Caiafa şi chiar în sala de judecată, şi a
putut să-l ajute şi pe Apostolul Petru să intre în curte 3. Apostolul
Ioan care a fost admis în sala de judecată fără nici un risc, a văzut cu
ochii lui şi a auzit cu urechile sale întreg procesul Domnului Isus pe
care ni l-a redat cu mare interes în Evanghelie. Şi tot el a fost
singurul dintre apostoli care a stat la poalele crucii şi a văzut toată
agonia Mântuitorului şi a auzit tot ce a spus pe cruce înainte de a
muri 4.
b) Şi a doua explicaţie majoră, mai uşor acceptată, ne-a dat-o
Nonnus din Egipt în jurul anilor 400 după Cristos care era un mare
comentator. El a zis, potrivit textului din Marcu 1:20 că tatăl
Apostolului Ioan era un pescar renumit care, având mulţi pescari
angajaţi, s-a ocupat cu vânzarea peştelui sărat şi că a aprovizionat
familia marelui preot 5. Această opinie au îmbrăţişat-o cei mai mulţi
comentatori din toate timpurile, pe motiv că una dintre ocupaţiile de
bază a galileenilor era industrializarea peştelui sărat care era un
aliment principal nu numai în Galileea, dar şi în Ierusalim. După
această explicaţie, Apostolul Ioan a fost cunoscut marelui preot ca un
tânăr pescar de pe lacul Ghenazaret 6.
Cercetătorul H.V. Morton ne spune că şi astăzi se află lângă o
mică cofetărie arabă anumite pietre şi arcade care făceau parte cândva
dintr-o biserică creştină. Franciscanii cred că acea biserică veche era
situată pe fosta vatră a casei lui Zebedei, tatăl Apostolului Ioan. Ei
susţin că tatăl Apostolului Ioan, nu numai că se ocupa cu
industrializarea şi vânzarea peştelui sărat în Galileea, dar că eI avea un
magazin şi în Ierusalim şi că aproviziona şi casa lui Caiafa. După
opinia franciscanilor, acesta era adevăratul motiv pentru care
Apostolul Ioan era cunoscut de întreaga curte a marelui preot şi a
putut să-l ajute pe Apostolul Petru să intre în curte! 7
II. CURAJUL APOSTOLULUI PETRU

Nici un om n-a fost și nu este tratat de predicatori şi de
comentatori atât de nedrept ca Apostolul Petru. El este mereu acuzat
pe baza acestui text că era un laş şi un fricos; pe când, adevărul este că
el a dispus de cel mai mare curaj 8.
O curte orientală a oamenilor bogaţi.
O astfel de curte era şi în palatal lui Caiafa în care a fost judecat Mântuitorul.
Apostolul Petru a scos sabia cu un mare curaj în gradina

Gheţimanii împotriva cohortei. El a tăiat urechea lui Malhu şi era gata
să ţină piept singur împotriva unei mulţimi de sute de oameni.
Ceialalţi ucenici L-au părăsit pe Domnul Isus şi au fugit, cu excepţia
Apostolului Ioan. Dar, Apostolul Petru, ţinându-se de cuvânt, a vrut
să-L urmeze pe Mântuitorul până la capăt, chiar şi după ce
dumnezeiescul său Învăţător a fost arestat. El era un om foarte
curajos.
Pentru a cunoaşte mai
bine curajul Apostolului Petru,
vom descrie pe scurt palatul lui
Ana şi Caiafa. Juristul L.Cl.
Fillion, informează că palatul
acestor mari preoţi era construit
pe panta colinei Sion 9.
Comentatorul evreu A.
Edersheim, ne informează şi el
că palatul acestor doi mari
preoţi, fiind construit pe panta
O altă curte a oamenilor bogaţi din Israel
acelei coline, avea două curţi: asemănătoare cu a lui Caiafa
una exterioară şi inferioară,
şi alta interioară şi
10
superioară . Comentatorii
Parkhurst, J.C. Ryle, W.
Barclay, F.W. Farrar, W.
Hendriksen şi A. Lopuhin,
spun că palatul marilor
preoţi Ana şi Caiafa era
construit în jurul unei curţi
interioare şi superioare care
era pătrată, aşa cum se
construiau palatele omenilor
bogaţi din Orient. În şirul
pătrat de edificii al palatului
erau o mulţime de camere şi
săli orientate spre o curte
deschisă şi pavată, înaintea
cărora se întindea o galerie
cu calonade şi arcade.
Uneori, ca în cazul palatului
lui Ana şi Caiafa, curtea era
Portăreasa îl suspectează pe Apostolul Petru mai joasă decât camerele din
jurul ei. La lucrul acesta s-a
referit Evanghelistul Marcu când a scris: "Pe când stătea Petru jos în
curte." (v.66) Sala în care L-au judecat pe Domnul Isus se numea în
Orient muc'ad, "sala din faţă deschisă". Este posibil ca din această
sală, Domnul Isus să fi văzut şi auzit ce se întâmpla în curte. Curtea
exterioară şi inferioară era împrejmuită cu un zid. În ea se intra printr-
o poartă încadrată într-un portic în care era încorporată cămăruţa
portăresei. În curtea interioară şi superioară se intra printr-un alt
portic, pe care îl amintesc în text Evangheliştii Marcu în versetul 68 şi
Matei în versetul 71 11.
Apostolul Petru care a scos sabia împotriva cohortei la
arestarea Mântuitorului şi a tăiat urechea gardianului Malhu, în
momentul în care a intrat în curtea palatului marilor preoţi Ana şi
Caiafa şi s-a aşezat jos lângă gardieni ca să se încălzească cu ei la foc
era, ca şi când ar fi intrat în vizuina unei haite de lupi sau în bârlogul
unor lei înfomeţaţi 12.
III. CELE TREI NEGĂRI ALE APOSTOLULUI

PETRU
A. În legătură cu prima negare avem următoarele informaţii:
Iosif Flavius spune, aşa cum scrie şi în Septuaginta că femeile erau
portărese, în special fetele ca Roda la casa părintească a
Evanghelistului Marcu din Fapte 12:13 13. Datoria portăresei era şi de-
a lua seama la anumiţi oameni străini şi suspecţi 14. Portăreasa l-a
suspectat pe Apostolul Petru, de aceea nu l-a lăsat să intre înăuntru;
dar, la intervenţia Apostolului Ioan, i-a dat voie să intre. Toţi ştiau că
Apostolul Ioan era ucenicul Domnului Isus: marele preot, gardienii,
portăreasa şi Malhu, aşa cum am văzut mai înainte în acest studiu. De
la gestul acestei intervenţii, portăreasa ştia cu siguranţă că şi
Apostolul Petru era unul din ucenicii Domnului Isus 15.
Cu toate că în Israel, clima, în general este caldă, totuşi aerul
după miezul nopţii în sezonul Paştelor este aspru şi rece 16. Acesta
este motivul pentru care Evangheliştii Luca şi Ioan au scris, îi cităm
armonizat: "Robii şi gardienii care erau acolo făcuseră un foc de
cărbuni /în mijlocul curţii (Lc.v.55)/ căci era frig: şi se încălzeau.
Petru stătea şi el cu ei şi se încălzea." (Io.v.18)
Portăreasa îl urmărea pe Apostolul Petru cu privirea pentru că i
se părea suspect din două motive: că nu s-a dus cu Apostolul Ioan în
sala de judecată, ci a rămas singur într-un ungher sub portic; şi, cu
toate că în lăuntrul lui era tulburat, căuta să apară liniştit. Ea îndată
ce a deschis uşa şi a pornit spre el, el deja intrase în curtea interioară şi
se aşezase la foc în mijlocul gardienilor ca să se dezmorţească puţin
pentru că îl răzbise frigul17. Cuvintele “printre ei” din Luca versetul
55 "Petru s-a aşezat printre ei" înseamnă în textul grecesc "în
mijlocul lor", respectiv în mijlocul gardienilor 18.
Cuvântul "foc” din Evanghelia după Luca, versetul 56 diferă de
cuvântul “foc" din versetul 55 din aceeaşi Evanghelie. În versetul 56
cuvântul "foc" pe care D. Cornilescu l-a tradus prin "para focului",
înseamnă în textul grecesc "lumina focului." Evanghelistul Luca când
a scris în versetul 56 în legătură cu portăreasa şi cu focul la care se
încălzea Apostolul Petru: "...L-a văzut cum şedea la para (lumina)
focului," a scos în evidenţă că ea, nu numai că ştia că acest om suspect
era un ucenic al inculpatului care stătea înaintea marelui preot, dar
că acum, recunoscându-l că şi el făcea parte din ucenicii lui Isus din
Nazaret, a conchis că era unul dintre cei mai zeloşi şi proeminenţi
urmaşi ai Lui 19. Toate acestea, au determinat-o pe portăreasă ca mai
întâi să-l fixeze cu privirea pe Apostolul Petru şi apoi, păşind mai
aproape spre el, să-i zică cu un ton ridicat şi dispreţuitor: “Şi tu erai
cu Isus din Nazaret!" (Mc.v.67) 20 Evangheliştii Marcu, Luca şi Ioan
ne-au redat acest tablou întreg când au scris, îi cităm armonizat: "Pe
când stătea Petru jos în curte, a venit una din slujnicele marelui preot
(Lc.v.66) care era portăreasă, /s-a uitat ţintă la el şi l-a întrebat:
(Mc.v.67)\ «Nu cumva şi tu eşti unul din ucenicii omului acestuia?»"
(Io.v.17) Apoi, întorcându-se spre gardieni care stăteau în jurul
focului, îl pâra pe Apostolul Petru la aceștia şi-i răscula împotriva lui,
zicând: “Şi omul acesta era cu El.” (Lc.v.56)
La toate aceste divulgări şi acuzaţii înaintea gardienilor din
partea portăresei, Apostolul Petru, negând acum prima dată că era
ucenicul Domnului Isus, a răspuns fetei cu aerul cel mai mirat de pe
lume pentru a o face să creadă că el nici nu înţelegea ce voia să-i
spună 21. Evangheliştii Marcu şi Matei au scris, îi cităm armonizat: "El
s-a lepădat înaintea tuturor şi i-a zis: (Mt.v.70) «Nu ştiu, nici nu
înţeleg ce vrei să zici.»” (Mc.v.68)
După aceste cuvinte, Apostolul Petru s-a dus în porticul pavat
cu marmură care despărţea cele două curţi 22. El s-a retras în portic, nu
pentru că voia să iasă din curte, ci ca să nu fie prins. Un om fricos ar fi
încercat să fugă, dar nu Apostolul Petru. El n-a plecat de la foc pentru
aşi salva viaţa, ci dimpotrivă pentru a nu fi fugărit de gardienii din
curte. Dragostea faţă de Mântuitorul şi curajul, l-au făcut pe
Apostolul Petru să rămână cu El în curte până la capăt 23.
Manuscrisele cele mai importante, ca şi versiunile Bibliei cele
mai bune: Versiunea Standardul Revizuit (Revised Standard
Version), Versiunea Internaţională Nouă (New International
Version), Standardul American Nou (New American Standard) etc,
nu menţionează cântatul cocoşului în Marcu versetul 68 "Apoi a ieşit
în portic. Şi a cântat cocoşul," pentru că primul cântat al cocoşului nu
era altceva, decât un semnal dat de o trâmbiţă de la garnizoana
romană din turnul Antonia la ora 12 la miezul nopţii, când Domnul
Isus era încă în Grădina Gheţimanii 24, aşa cum vom vedea mai târziu
în acest studiu.
Primele două negări ale Apostolului Petru au avut loc pe când
Domnul Isus era judecat de către marele preot Ana. 25
B. În legătură cu a doua negare a Apostolului Petru,
Evanghelistul Matei a scris: "Când a ieşit în portic, l-a văzut o altă
slujnică şi le-a zis celor care se încălzeau la foc: «Şi acesta era cu
Isus din Nazaret.» (72) Petru s-a lepădat iarăşi cu un jurământ şi a
zis: «Nu-L cunosc pe omul acesta!»" (v.71-72)
Unora li se pare din Marcu versetele 66, 67 şi 69 că era o
singură slujitoare la primele două negări. Iar alţii, potrivit versetului
71 din Matei unde scrie: "Când a ieşit în portic, l-a văzut o altă
slujitoare," sunt siguri că erau două slujitoare: una care era
portăreasă, şi cealaltă la care nu se menţionează ocupaţia, ci scrie
numai că era o fată. Dar, chiar şi Evanghelistul Marcu ne arată că
erau două slujitoare, pentru că el a folosit substantivul slujitoare la
plural, scriind: "Pe când stătea Petru jos în curte, a venit una din
slujitoarele marelui preot. (v.66) 26
Prima fată care era portăreasă, a informat-o pe a doua fată în
legătură cu Apostolul Petru şi i-a cerut să-l urmărească şi ea. Aceasta,
după ce l-a văzut pe Apostolul Petru în portic, s-a apropiat de gardieni
care erau adunaţi în jurul focului şi le-a spus cu privire la Apostolul
Petru: "Şi acesta era cu Isus din Nazaret.” (Mt.v.71) 27 La această
divulgare, Apostolul Petru, potrivit firii lui sensibile şi schimbătoare
iarăşi, căzând sub influenţa momentului, a negat că-L cunoaşte pe
Domnul Isus. El acum chiar se jurase că nu-L cunoştea pe Domnul
Isus, pentru că a considerat că minciuna în acel moment, chiar şi sub
formă de jurământ, îi era mai necesară ca oricând altădată 28. Faptul că
Apostolul Petru a negat din nou că era ucenicul Domnului Isus şi încă
sub formă de jurământ, ne arată că el se afla într-un pericol mai mare
decât la prima tăgăduire. Evanghelistul Luca ne informează că după
această fată, au început să-l divulge pe Apostolul Petru şi gardienii,
unul după altul că era ucenicul Domnului Isus. Evanghelistul Luca a
scris: "Peste puţin, l-a văzat un altul şi i-a zis: «Şi tu eşti unul din
oamenii aceia.»” Iar Petru i-a zis: «Omule, nu sunt dintre ei.»” (v.58)
Evanghelistul Luca ne spune că aproape un ceas au durat aceste
divulgări şi acuzaţii între a doua şi a treia negare a Apstolului Petru 29.
Apostolul Petru, deşi a şezut mult la acest foc cu gardienii care îl
divulgau, îl ameninţau şi îşi băteau joc de el, timp de aproape un ceas,
totuşi el n-a vrut să părăsească curtea în care se afla dumnezeiescul
său Învăţător. Aici se vede din nou marele curaj al Apostolului Petru!
C. Şi pentru a treia negare a Apostolului Petru că era
ucenicul Domnului Isus avem cele mai multe afirmaţii. A treia
negare din Evangheliile Sinoptice este identică cu a doua negare din
Evanghelia după Ioan, pentru că Evanghelistul Ioan menţionează
numai două negări şi nu trei. Această negare a avut loc atunci când
Domnul Isus era judecat înaintea lui Caiafa 30. La a treia negare, de
asemenea i s-au adus Apostolului Petru multe divulgări şi acuzaţii,
care mai de care mai grave. Toţi trei evangheliştii sinoptici au scris, îi
cităm armonizat: “Cam după un ceas, (Lc.v.59) cei care stăteau acolo
i-au spus din nou lui Petru: «Nu mai încape îndoială că şi tu eşti unul
din oamenii aceia; căci eşti galilean (Mc.v.70) şi vorba te trădează.»"
(Mt.v.73)
Îngrămădindu-se tot mai mulţi servitori şi gardieni în jurul
Apostolului Petru, unii îi spuneau că ştiau că era ucenicul Domnului
Isus pentru că l-au văzut cu El; iar, alţii îi ziceau că şi vorba îl dădea
de gol că era urmaşul lui Isus din Nazaretul Galileii. Galileenii
pronunţau pe “r" din gât şi aveau un accent neplăcut. Datorită acestui
fapt, galileenilor nu li se permitea să rostească benedicţia la un
serviciu în sinagogă 31.
Evanghelistul Ioan a zis că cea mai mare divulgare care i s-a
adus Apostolului Petru, era din partea unui gardian care era rudă cu
Malhu, căruia Apostolul Petru îi tăiase urechea. Evanghelistul Ioan a
scris: "Unul din robii marelui preot, rudă cu acela căruia îi tăiase
Petru urechea i-a zis: «Nu te-am văzut eu cu El în grădină?»"
(v.26) Evanghelistul Ioan l-a cunoscut pe Malhu, cât şi pe ruda lui
Malhu, şi ştia că şi această rudă a lui Malhu a fost în grădina
Gheţimanii la arestarea Domnului Isus 32.
La această divulgare care era cea mai gravă, Apostolul Petru nu
numai că s-a jurat, dar chiar s-a şi blestemat. Evanghelistul Marcu a
scris: "Atunci Petru a început să se blesteme şi să se jure, zicând:
«Nu-L cunosc pe omul acesta despre care vorbeşti!»" (v.71)
Apostolul Petru n-a blestemat Numele Domnului Isus, ci s-a jurat și s-
a blestemat pe el însuşi că spune adevărul. Apostolul Petru n-a vrut să
părăsească curtea nici chiar acum 33.
Apostolul Petru, deşi de multe ori a fost divulgat şi ameninţat;
şi cu toate că de trei ori a negat că era ucenicul Domnului Isus, totuşi
el n-a vrut, cu nici un chip, să părăsească curtea în care se afla
dumnezeiescul lui Învăţător. Numai dragostea cea mare pe care o
avea faţă de Domnul Isus, cât şi curajul de care dispunea, l-au făcut
să intre în curtea palatului marilor preoţi Ana şi Caiafa şi să
rămână în ea până la sfârsit 34.
Toţi trei evangheliştii sinoptici ne informează că, chiar în
momentul în care Apostolul Petru se jura şi se blestema a cântat
cocoşul. Evanghelistul Luca scrie: "Chiar în clipa aceea, pe când
vorbea el încă, a cântat cocoşul." (v.60) Comentatorii A. Edersheim şi
W. Barclay, ne spun că potrivit legii rabinilor, în Ierusalim s-a interzis
ţinerea păsărilor de curte, ca să nu pângărească sfânta cetate
conform Leviticului 35. După toţi cercetătorii, casa marelui preot era în
centrul Ierusalimiului. Or, se ştie că în centrul Sfintei Cetăţi, cu atât
mai mult nu puteau fi ţinute păsări de curte 36. Apoi, evreii considerau
cocoşul necurat, pentru că lui îi place să scormonească în gunoi 37.
Noaptea romană era împărţită în patru străji: de la 6 seara la 9,
de la 9 la 12, de la 12 la 3 şi de la 3 la 6 dimineaţa. Când garda se
schimba la Fortăreaţa Antonia suna trâmbiţa la orele 9, 12, 3 şi 6, care
trâmbiţă se numea în limba latină gallicinium şi în limba greacă
alektorophōnia, care înseamnă în amândouă limbile "cântatul
cocoşului". Se știe că Domnul Isus era judecat între orele 1 şi 3 după
miezul nopţii spre vineri 38. Apoi, se mai ştie că trâmbiţa care suna la
ora 3 după miezul nopţii, se numea în mod special "cântatul
cocoşului", după care au primit această denumire şi celelalte trâmbiţe
39
.
Când sunetul trâmbiţei a atins urechile Apostolului Petru în
liniştea nopţii, el şi-a adus aminte de cuvintele Domnului Isus pe care
i le spusese în Camera de Sus în urmă cu vreo 5-6 ore: "Adevărat îţi
spun că tu, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoşul, te
vei lepăda de Mine de trei ori.” (Mt.26:34) Amintirea acestor cuvinte,
i-a sfâşiat inima de durere.
În momentul când Apostolul Petru nega cu jurăminte şi
blesteme că nu-L cunoştea pe Domnul Isus şi când trâmbiţa începuse
să sune peste cetatea adâncită în tăcerea nopţii, chiar atunci şi
Mântuitorul, trecând prin curte și întorcându-Se, Se uita ţintă la
Apostolul Petru. Evangheliştii Marcu şi Luca au scris, îi cităm
armonizat: "Domnul S-a întors şi S-a uitat ţintă la Petru. (Lc.v.61) Şi
Petru şi-a adus aminte de cuvântul pe care i-l spusese Isus: «Înainte
ca să cânte cocoşul de două ori, te vei lepăda de Mine de trei ori.»"
(Mc.v.72)
Comentatorul A. Sizoo a zis că nu se poate şti, dacă sala în care
era judecat Domnul Isus a fost un fel de galerie din care s-a putut
vedea şi auzi tot ce se întâmpla în curte 40. Tot astfel și comentatorul
A. Edersheim a spus că, întrucât nu sunt indicaţii în text că Domnul
Isus ar fi traversat curtea legat la mâini pentru a fi dus într-o cameră
de siguranță până la începerea procesului din şedinţa de dimineaţă, se
crede că Mântuitorul Se afla într-o poziţie în sala de judecată din care
l-a văzut pe Apostolul Petru stând la foc şi l-a auzit jurându-se şi
blestemându-se că nu-L cunoştea, pentru că el se jura şi se blestema
tare de se auzea de la distanţă 41. Domnul Isus, uitându-Se ţintă la
Apostolul Petru, îi vorbea cu privirea care îi pătrundea în adâncul
inimii 42.
Iar, alţi comentatori opinează că, deși nu este menţionată în text
trecerea Domnului Isus prin curte, totuşi este imposibil ca gardienii
să-L fi ţinut în sala de judecată trei ore şi să nu fi traversat cu El
curtea spre o încăpere de siguranţă în care să-L ţină sub pază până
dimineaţa.
Evanghelistul
Luca ne scoate în
evidenţă că în viaţa
Apostolului Petru au
avut loc trei evenimente
mari deodată:
blestemarea sa, sunarea
trâmbiței și pivirea
Fiului lui Dumnezeu.
Chiar în momentul
când Apostolul Petru se
jura şi se blestema că
nu-L cunoştea pe
Domnul Isus a sunat şi Apostolul Petru se leapădă de Domnul Isus
trâmbiţa amintindu-i de
căderea pe care i-a prevestit-o dumnezeiescul lui Învăţător; şi că
chiar în acel moment Mântuitorul, traversând curtea și auzindu-l, Şi-
a întors faţa Sa învinețită şi înegrită de bătăi şi S-a uitat ţintă la el cu
ochii Lui care exprimau multă tristeţe, duioşie şi milă 43. Durerea pe
care I-a creat-o Apostolul Petru prin lepădarea sa, pentru Domnul Isus
a fost cu mult mai mare decât toată suferinţa pe care I-au produs-o
vrăjmaşii. Când privirea Apostolului Petru s-a încrucişat cu privirea
Domnului Isus şi când Apostolul Petru a citit în ochii Mântuitorului,
infinita Lui durere, tristeţe şi milă, mai îndată voia să-l înghită
pământul de ruşine şi de remuşcare decât să vadă în ochii
dumnezeiescului său Învăţător durerea pe care I-a creat-o prin
lepădarea lui 44.
Cuvintele: "Domnul S-a întors şi S-a uitat ţintă la Petru,"
(Lc.v.61) ne ating puternic. Ele sunt foarte profunde. Mântuitorul,
deşi era înconjurat de oameni setoşi de sânge care Îl insultau și-L
băteau de moarte, totuşi a găsit timp să încurajeze şi să ridice un
ucenic care a căzut în ispită. Dacă inima Mântuitorului era atât de
generoasă chiar şi în acele momente când era judecat şi bătut, atunci
ne putem imagina cu cât este El mai generos acum când se află în
glorie şi mijloceşte la dreapta Tatălui pentru noi! 45
Când Apostolul Petru auzise sunetul trâmbiţei, când văzuse
cum Domnul Isus Se uita ţintă la el cu ochii plini de durere şi iertare,
Lepădarea Apostolului Petru
când îşi adusese aminte de prevenirea Mântuitorului pe care i-a făcut-

o în Camera de Sus şi când înțelesese cât de tare a căzut, se simţea
atins până în adâncul inimii, a ieşit afară şi a plâns cu amar 46.
Evanghelistul Matei a scris: "Atunci Petru a ieşit afară şi a plâns cu
amar." (v.75)
Apostolul Petru, având remuşcări puternice, a părăsit în grabă
palatul şi a vărsat multe lacrimi. Tot dragostea faţă de Domnul Isus l-
a scos acum afară din curte în toiul nopţii ca, plângându-și cu amar
păcatul şi pocăindu-se, să primească iertare 47. El a ieşit din curte,
dar nu cum a ieşit Iuda din Camera de Sus prăbuşindu-se în infern, ci
aşa cum a observat J.P. Lange când a zis că Apostolul Petru a ieșit din
curte plângând și pocăindu-se și, astfel s-a făcut vrednic “să
întâmpine mai întâi aurora Dimineţii Învierii şi apoi Viaţa Eternă
din Împărăţia Cerească a dumnezeiescului său Învăţător.” 48
Este adevărat că Apostolul Petru a căzut într-o mare ispită, dar
el a căzut într-o ispită în care poate să cadă numai unul care are un
curaj extraordinar de mare şi nu un laş. Numai acela ar avea dreptul
să-l critice pe Apostolul Petru care, trecând printr-o situaţie
asemănătoare, ar fi rămas în picioare. Este mai bine să nu
întreprindem un act de vitejie decât, întreprinzându-l, să falimentăm
49
.
IV. LECŢIA CĂDERII ŞI A POCĂINŢEI

APOSTOLULUI PETRU
Acest text care scoate în evidenţă cel mai clar caracterul
Apostolului Petru, ne arată trei lucruri despre felul de-a fi al acestui
ucenic al Domnului Isus:
a) Primul lucru este aşa cum ni-l descriu psihologii moderni că,
Apostolul Petru era o fire impulsivă care mai întâi acţiona şi apoi
gândea. Apostolul Petru nu acţiona ca un om visător, ci ca unul care
era mereu fermecat de dumnezeiescul său Învăţător. El, pe lângă că
acţiona fără să judece, se lăsa și condus de
instinctul inimii care, pe de o parte îl ajuta
să iubeaseă mult, iar pe de altă parte îl
făcea să cadă.
b) Al doilea lucru este că,
Apostolul Petru, acţionând la impuls,
adeseori falimenta şi îi părea rău.
Domnul Isus ne-a învăţat mereu că omul
trebuie mai întâi să chibzuiască bine
asupra unui lucru şi numai după aceea să Papias, ucenicul Apostolului
Ioan şi episcopul bisericii din
acţioneze. (Luca 9:57-58; Matei 16:24-25) Ieropolis
Mulţi creştini falimentează fiindcă
acţionează sub impulsul momentului şi fără să gândească.
c) Şi al treilea lucru este că, Apostolul Petru n-a falimentat
niciodată final, pentru că el în momentul falimentării a alergat de
fiecare dată la Cristos. Acest lucru era minunat referitor la Apostolul
Petru că el ori de câte ori a căzut s-a ridicat din nou.
Pe adevăratul Petru ni-l redau următoarele tablouri din textele
care îl arată când era în Camera de Sus, cum spunea că era gata să
meargă cu Domnul Isus la închisoare şi chiar la moarte; când era în
grădina Gheţimanii, cum a scos sabia şi era gata să-Şi apere singur
Învăţătorul cu preţul vieţii; şi când L-a urmat pe Domnul Isus după
arestare, cum n-a vrut să-L lase singur să intre în palatul marilor
preoți Ana și Caiafa. Iar, în incidentul din curtea marilor preoţi Ana
şi Caiafa în care a avut loc lepădarea lui de Domnul Isus, nu era
adevăratul Petru. Tocmai lucrul acesta ni l-a scos în evidenţă
Mântuitorul că El vede omul real dincolo de toate falimentele lui şi că
îl iubeşte pentru ceea ce el este în realitate şi nu-l abandonează din
cauza unor alunecări.
Domnul Isus, cunoscând felul de-a fi al Apostolului Petru, cât
și suferința Lui prin care El, Mântuitorul urma să treacă în acea
noapte a arestării și a judecății, a făcut două lucruri: pe de o parte i-a
prevenit şi i-a sfătuit pe toţi ucenicii să vegheze şi, în mod special pe
Apostolul Petru; iar, pe de altă parte a zis fruntaşilor cohortei şi
gărzilor evreieşti care au venit să-L aresteze: "Dacă Mă căutaţi pe
Mine, lăsaţi-i pe aceştia să se ducă.” (Ioan 18:8) Dacă Apostolul
Petru L-ar fi ascultat pe Domnul Isus, n-ar fi intrat în curtea marelui
Teatrul din Ieropolis din timpul Bisericii Primare

preot şi n-ar fi ajuns să se încălzească la fcaul vrăjmaşilor de moarte
a dumnezeiecului său Învăţător care i-au întins cele mai periculoase
şi alunecoase curse.
Acesta este un text care ne arată o mare umilinţă a unui om
mândru. Căderea Apostolului Petru a fost un semnal puternic de
alarmă pentru întreaga Biserică şi o mare lecţie pentru protecţia a
miliarde de suflete ca să nu ajungă prin alunecare la pierzarea
veşnică 50. John Calvin, descriind căderea Apostolului Petru, a spus:
"Căderea Apostolului Petru, pe de o parte este imaginea naturii
noastre decăzute; iar, pe de altă parte pocăinţa lui este un exemplu
suprem şi de neuitat al bunătăţii, al milei şi al iertării divine.” 51
Acest episod dramatic din viaţa Apostolului Petru, a contribuit
într-o mare măsură la întărirea relaţiei lui cu Domnul Isus, la
cristalizarea credinţei lui în Mântuitorul și i-a dublat zelul faţă de
Fiul lui Dumnezeu52.
Nimeni nu poate să citească acest text, fără să fie impresionat
de marea onestitate a Noului Testament. Dacă era vreodată un incident
care trebuia să fie trecut sub tăcere, atunci acesta era de aşteptat să fie
acela. Papias, care a trăit între anii 70-155, a fost ucenicul
Evanghelistului Ioan și a devenit episcopul bisericii din Ieropolis, o
cetate care era situată la 9 km de Laodiceea, ne spune că Evanghelia
după Marcu este o acumulare a materialului din predicile Apostolului
Petru. Aceasta înseamnă că noi posedăm istorisirea lepădării
Apostolului Petru de Domnul Isus chiar din propria lui gură.
Apostolul Petru n-a căutat să ascundă acest incident, care este şi el o
parte esenţială din Evanghelia lui Cristos. Apostolul Petru când ne-a
redat detaliat acest incident, ne-a spus cu alte cuvinte: "Iată ce am
făcut eu: m-am lepădat de Mântuitorul chiar atunci când era în cele
mai grele momente din viaţă şi, totuşi El m-a iubit, m-a iertat şi m-a
folosit în lucrarea Lui; şi El procedează la fel cu toţi aceia care se
pocăiesc şi se întorc la El." Apostolul Petru a mărturisit oamenilor
ruşinosul lui păcat ca ei să vadă în pocăința lui gloria iertării lui
Cristos şi dragostea Sa infinită. Evanghelistul Matei care a scris al
doilea Evanghelia şi a urmat naraţiunea Evanghelistului Marcu, n-a
redat acest incident în detalii vii ca Evanghelistul Marcu 53.
Evanghelistului Ioan i-a părut rău că portăreasa n-a vrut să-l
lase şi pe Apostolul Petru să intre în palat. El, apreciind tăria
caracterului prietenului său şi loialitatea lui faţă de dumnezeiescul lor
Învăţător, a intervenit înaintea portăresei ca să-l lase şi pe el să intre
înăuntru 54. Dar, după ce Apostolul Petru s-a lepădat de Domnul Isus,
Apostolul Ioan s-a simţit vinovat şi el de căderea Apostolului Petru
prin faptul că a intervenit înaintea portăresei ca să-i dea voie să intre
înăuntru. Apostolul Ioan a vrut ca cititorii Evangheliei lui Cristos să
cunoască adevărul că şi el a contribuit la ruşinea căderii Apostolului
Petru prin faptul că a intervenit înaintea portăresei. Acesta este
motivul pentru care şi el a redat în Evanghelie incidentul căderii
Apostolului Petru cu detaliul intervenirii lui înaintea portăresei, ca
ruşinea lepădării Apostolului Petru de Domnul Isus să cadă şi asupra
lui 55.
1. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 266 - 267.

2. Op. cit. p. 267.
3. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 344 - 345.
4. Bruce, A.B., The training of the Twelve, p. 483 - 484.
6. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 268;
7. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 268;
Neirynck, F., The Other Disciple, p. 335 – 364;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 344, 356.
9. Fillion, L.Cl., Vie de S. Jesus Christ, Vol. III, p. 416.
Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoIl. II, p. 382;
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 617;
12. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoIl. II, p. 382.
13. Josephus, F., Antiquities, 7.2.1;
Septuaginta 2 Sam. 4:5;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 392;
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 617.
Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 268.
24. Taylor, V., The Gospel according to St. Mark, p. 574;
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 618 – 619;
26. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 619 - 620.
28. Op. cit. p. 358.
29. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 855, 862;
30. Op. cit.
31. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoIl. II, p. 382;
34. Op. cit.
35. Talmud, tratatul Babha K. 7.7;
40. Sizoo, A., Uit De wereld van het Nieuwe Testsanent Kampen, p.
82;
41. Ryle, J.C., Luke, Vol. II, p. 440 – 441;
42. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 282.
46. Campbell, M., The Gospel according to St. Mark, p. 312.
48. Lange, J.P., Commentary on the Holy Scriptures, Vol. VI, p.
319;
51. Bunaciu, I., Explicarea Evangheliilor, p. 336.
SANHEDRIN DIMINEAŢA
Marcu 15 : 1a
1 Dimineaţa, preoţii cei mai de seamă au ţinut imediat sfat cu
conducătorii poporului, experţii Legii şi tot Sinedriul...
Matei 27 : 1
1 Când s-a făcut zi, toţi preoţii cei mai de seamă şi
conducătorii poporului au ţinut sfat împotriva lui Isus ca să-L
omoare.
Luca 22 : 66 - 71
66 Când s-a făcut zi, conducătorii poporului, preoţii cei mai de
seamă şi experţii Legii s-au adunat împreună şi L-au adus pe Isus în
Sinedriul lor. Ei I-au zis:
67 "Dacă eşti Tu Cristosul, spune-ne!" Isus le-a răspuns:
"Dacă vă voi spune, nu veţi crede
68 şi dacă vă voi întreba, nu-Mi veţi răspunde, nici nu-Mi veţi
da drumul.
69 De acum încolo, Fiul omului va şedea la dreapta puterii lui
Dumnezeu.”
70 Toţi au zis: "Eşti Tu, dar, Fiul lui Dumnezeu?" Şi El le-a
răspuns: "Aşa cum o spuneţi: «Da, sunt.»"
71 Atunci ei au zis: "Ce nevoie mai avem de mărturie? Noi
înşine am auzit-o din gura Lui."
Armonizat
1 Când s-a făcut zi, /preoţii cei mai de seamă au ţinut imediat
sfat cu conducătorii poporului, experţii Legii şi tot Sinedriul (Mc.v.1)/
împotriva lui Isus ca să-L omoare. (Mt.v.1)
2 Ei L-au adus pe Isus în Sinedriul lor şi I-au zis: (Lc.v.66)
«Dacă eşti Tu Cristosul, spune-ne!» Isus le-a răspuns: «Dacă vă voi
spune, nu veţi crede (Lc.v.67)
3 şi dacă vă voi întreba, nu-Mi veţi răspunde, nici nu-Mi veţi
da drumul. (Lc.v.68)
4 De acum încolo, Fiul omului va şedea la dreapta puterii lui
Dumnezeu.» (Lc.v.69)
5 Toţi au zis: «Eşti Tu, dar, Fiul lui Dumnezeu?» Şi El le-a
răspuns: «Aşa cum o spuneţi: 'Da, sunt'» (Lc.v.70)
6 Atunci ei au zis: «Ce nevoie mai avem de mărturie? Noi
înşine am auzit-o din gura Lui.» (Lc.v.71)
Din acest text intitulat Procesul Domnului Isus condus de

Marele Sanhedrin dimineaţa, ne vom ocupa de două lucruri:
autenticitatea şedinţei ținute dimineața şi scopurile pe care ea
urmărea să le atingă.
I. AUTENTICITATEA ŞEDINŢEI ȚINUTE

DIMINEAȚA
Comentatorii Poole, Doddrige şi H. Alford, cât şi juristul V.
Fillion, spun că a existat o singură şedinţă în care a fost judecat
Domnul Isus şi nu două, pentru că în cazul procesului Mântuitorului
efectuat de către Marele Sanhedrin ca şi Curte Supremă la care nu
exista recurs, procedura ascultării martorilor, a interogării şi a
declaraţiei inculpatului, cât şi a pronunţării sentinţei, nu se puteau
repeta de două ori 1. Comentatorul W. Hendriksen, cât şi juristul T.
Pégues spun că întrunirea care a avut loc noaptea în palatul particular
al lui Caiafa şi la care s-a dat un verdict comun şi nu individual, nu era
o şedinţă juridică oficială şi legală, de aceea a trebuit să se repete toată
procedura la şedinţa care s-a ţinut dimineaţa şi era legală 2.
Mulţi alţi comentatori ca Gerhard, W. Scott, J.W. Burgon, R.
Stier şi J.C. Ryle, ne aduc cea mai satisfăcătore explicaţie că Marele
Sanhedrin, după ce L-a examinat şi L-a condamnat o dată pe Domnul
Isus la moarte în timpul nopţii, s-a întrunit şi dimineaţa într-o altă
şedinţă tot atât de oficială în care L-a examinat şi I-a pronunţat din
nou sentinţa la moarte, aşa cum ne relatează Evanghelistul Luca în
acest text când a scris: "Când s-a făcut zi, conducătorii poporului,
preoţii cei mai de seamă şi experţii Legii s-au adunat împreună şi L-
au adus pe Isus în Sinedriul lor,” (v. 60) ca şi Evangheliştii Marcu şi
Matei. Evanghelistul Marcu a scris: "Dimineaţa, preoţii cei mai de
seamă au ţinut imediat sfat cu conducătorii poporului, experţii Legii
şi tot Sinedriul..." (v.1) Şi Evanghelistul Matei, de asemenea a spus:
"Când s-a făcut zi, toţi preoţii cei mai de seamă şi conducătorii
poporului au ţinut sfat împotriva lui Isus ca să-L omoare." (v.1) 3
Evangheliştii Marcu şi Matei ne informează că, în momentul în
care Domnul Isus a declarat în şedinţa care s-a ţinut după miezul
nopţii în urma ascultării martorilor şi a interogării Lui că era Fiul lui
Dumnezeu, marele preot Caiafa care prezida şedinţa a cerut
sinedriştilor să pronunţe atunci sentinţa condamnării la moarte
împotriva Domnului Isus. Dacă nu s-ar fi pronunţat atunci verdictul
condamnării capitale împotriva Mântuitorului, gardienii care L-au
arestat, cât şi sinedriştii, oricât de porniţi erau împotriva Lui, nu şi-ar
fi putut permite să lege un inculpat la ochi şi, bătându-şi joc de El, să-
L scuipe în faţă şi să-L bată cu pumnii peste obraz înainte de-a I se fi
dat sentinţa 4. În şedinţa care s-a ţinut dimineaţa, sentinţa s-a pronunţat
oficial în urma declaraţiei pe care a repetat-o Domnul Isus, aşa cum
vom vedea în continuare în acest studiu.
La evrei, ca şi la romani, ziua era de 12 ore de la răsăritul la
apusul soarelui. Lungimea orelor varia după durata zilei din
anotimpurile anului care în Israel nu difereau mult unele de altele.
Vara când ziua era cea mai lungă avea 14 ore şi 12 minute; iarna cand
ziua era cea mai scurtă avea 9 ore şi 48 minute; iar primăvara pe
timpul Paştelor, zilele şi nopţile fiind egale, soarele răsărea dimineaţa
la ora 6 şi apunea seara tot la ora 6 5.
De la revărsarea zorilor, aşa cum prevedea legea orală, o curte
juridică se putea întruni într-o şedinţă de lucru 6. Aceasta înseamnă că
şedinţa care s-a ţinut dimineaţa a putut să înceapă chiar înainte de ora
6 şi să se termine înainte de ora 7 7.
Intenţia Marelui Sanhedrin era, să-L ducă pe Domnul Isus
înaintea lui Pilat cât mai repede, de aceea el a început şedinţa înainte
de ora 6 şi a terminat-o înainte de ora 7. Această şedinţă poate că n-a
durat nici un ceas. Sinedriştii s-au grăbit să-L dea pe Domnul Isus în
mâinile procuratorului roman înainte ca mulţimile din Ierusalim să
audă că El a fost arestat, de teamă ca nu cumva simpatizanţii
Mântuitorului să organizeze o revoltă împotriva lor 8. Tot, datorită
acestei frici, sinedriştii arestându-L pe Domnul Isus, L-au judecat
noaptea. Dar ei, neputând să-l scoale pe Pilat ca să le confirme
sentinţa de condamnare la moarte noaptea, au urgentat lucrurile cât
mai mult, deoarece ştiau că amânarea aprobării sentinţei
condamnării la moarte a Domnului Isus de către Pilat, îi punea într-
un mare pericol 9. Şi un alt motiv pentru care sinedriştii s-au grăbit
să-L ducă pe Domnul Isus cât mai repede înaintea lui Pilat şi să obţină
de la el viza condamnării Lui la moarte era că, orice lucrare trebuia să
înceteze o dată cu începerea Sabatului. Aceasta înseamnă că până la
ora 6 seara când începea Sabatul, Domnul Isus trebuia judecat
înaintea lui Pilat, răstignit şi înmormântat.10
Locul în care s-a ţinut procesul Domnului Isus dimineaţa de
către Marele Sanhedrin a fost controversat 11. Comentatorul F.W.
Farrar şi juristul T. Pégues, ne spun că această şedinţă s-a putut ţine
numai în palatul ei oficial numit Lishkath ha Gazzith, care înseamnă
"Palatul Pietrelor Cioplite". Acest palat se afla în sud-estul curţii
Templului, pentru că potrivit Mişnei, Marele Sanhedrin nu putea
pronunţa sentinţa capitală în nici o altă curte, decât în palatul ei oficial
din curtea Templuiui12.
Comentatorul F.W. Farrar, susţine mai departe potrivit
tratatului "Zaro" din Mişna şi afirmaţiei lui Ismail ben Iose, autorul
tratatului "Seder Olam" tot din Mişna că dacă Marele Sanhedrin deja
şi-a mutat sediul din Lishkath-hanazzit, "Palatul tribunalului” în
Hamuioth care era un alt magazin al lui Ana şi a familiei lui situat tot
în Templu, atunci această şedinţă care s-a ţinut dimineaţa a avut loc în
sala unui alt magazin al lui Ana din Templu care se numea tot
Hamuioth 13. Comentatorul F.W. Farrar a recurs şi la această opinie
pentru că Ismail ben Iose, autorul tratatului "Seder Olam" din Mişna,
a spus că înainte cu 40 de ani de distrugerea Ierusalimului din anul
70, Curtea Supremă a fost scoasă din palatul ei oficial Lishkath-
hanazzit şi mutată în Hamuioth. Or, anul al 40-lea înainte de-a cădea
Ierusalimul în anul 70, era tocmai anul 30 în care Mântuitorul a fost
judecat şi răstignit 14.
Comentatorii A. Edersheim şi W. Barclay, susţin cu tărie că și
dimineaţa, Marele Sanhedrin s-a întrunit tot în palatul marelui preot
Caiafa, pentru că Templul fiind ticsit de localnici şi de pelerini încă
de la ora 12 când îşi deschidea porţile în noaptea Mielului Pascal,
aşa cum am văzut în studiul intitulat Procesul Domnului Isus condus
de Marele Sanhedrin după miezul nopţii (Vol.IX,Stud.4), i-a fost
frică să treacă cu Domnul Isus legat prin curţile Templului pentru
a-L judeca în sala oficială 15.
Şi, în al doilea rând, ne vom ocupa de
II. SCOPURILE PE CARE LE URMĂREA MARELE

SANHEDRIN SĂ LE ATINGĂ ÎN ACEASTĂ
ŞEDINŢĂ
Marele Sanhedrin a urmărit să atingă trei scopuri:
1. Primul scop era, să stabileaseă un cap de acuzare politic în
procesul Domnului Isus.
Juristul H. Regnault a spus că în şedinţa de noapte, desbătându-
se problema vinei Domnului Isus, s-a hotărât condamnarea Lui
pentru o crimă religioasă; iar, în cea de dimineaţă care a avut un
caracter formal, Marele Sanhedrin I-a stabilit un cap de acuzare
politic, pe care urma să-l susţină înaintea lui Pilat 16. Explicaţia
originală a lui H. Regnault are suport în text, deoarece Evangheliştii
Marcu şi Matei ne amintesc de un sfat pe care l-au ţinut preoţii cei mai
de seamă cu bătrânii şi cu cărturarii dimineața şi că numai după aceea
L-au adus pe Mântuitorul în mijlocul întregului Sanhedrin tot
dimineața. Evanghelistul Marcu a scris: “Dimineaţa, preoţii cei mai
de seamă au ţinut imediat sfat cu conducătorii poporului, experţii
Legii şi tot Sinedriul... " (v.1)
Acelaşi lucru l-a spus şi profesorul de drept F. Doerr de la
Universitatea din München, că şedinţa aceasta de dimineaţă se poate
interpreta din punct de vedere juridic că sinedriştii au urmat o regulă
procedurală, conform căreia între desbatere şi pronunţarea sentinţei,
trebuia să treacă un timp oarecare, după care s-a ţinut acest sfat în
legătură cu formularea unui cap de acuzare politic, pe care Marele
Sanhedrin urma să-l susţină înaintea procuratorului roman 17.
Pentru Caiafa, faptul că Domnul Isus a recunoscut că era
Mesia, avea o importanţă capitală. El a vrut să ofere procuratorului
roman o coloratură politică a acestui termen de împărat. Această
schimbare a capului de acuzare adus înaintea lui Pilat din unul
religios în altul politic, lasă să se înţeleagă că sinedriştii s-au înţeles
asupra acestei schimbări şi au ajuns la un acord perfect între ei.
Guvernul Roman nu era interesat în blasfemii religioase, aşa
cum pe nedrept L-au acuzat evreii pe Domnul Isus. Dar, dacă cineva
se considera pretendent la coroana mesianică şi îşi atribuia titlul de
Mesia ca împărat politic, acela se făcea vinovat de cea mai mare
crimă politică săvârşită împotriva Statului Roman 18. Aceasta a fost
cea mai gravă învinuire pe care Marele Sanhedrin I-a adus-o
Domnului Isus înaintea procuratorului roman! Acesta a fost motivul
pentru care Pilat L-a întrebat pe Mântuitorul: "Eşti Tu Împăratul
iudeilor?" (Matei 27:11) Şi aceasta a fost cauza pentru care soldaţii
romani după terminarea procesului, îmbrâcandu-L pe Domnul Isus
într-o haină de purpură, punându-I o cunună de spini pe cap, dându-I
ca sceptru o trestie în mâna dreaptă, îngenunchiau înaintea Lui şi,
batjocurindu-L, Îi ziceau: "Plecăciune, Împăratul iudeilor!" (Matei
27:28-29)
Comentatorul evreu A. Edersheim, ne informează că Marele
Sahedrin şi-a pierdut prerogativa de Jus gladii, “dreptul asupra vieţii
şi a morţii" cu 40 de ani înainte de distrugerea Ierusalimului din anul
70 19. Acesta este motivul pentru care în anul 30 când a avut loc
procesul Mântuitorului, Marele Sanhedrin nu avea voie să-L execute
pe Domnul Isus fără aprobarea puterii romane! 20 Este adevărat că nici
chiar procuratorul Ponţiu Pilat nu era împuternicit ca legat imperial
de-a dispune de viaţa şi de moartea oamenilor care aveau cetăţenia
romană. Dar, Domnul Isus, ne fiind cetăţean roman, autorizaţia
procuratorului Pilat ajungea pentru a-I aplica pedeapsa capitală 21.
2. Al doilea scop pe care l-a urmărit Marele Sanhedrin era, de-a
da procesului ținut împotriva Domnului Isus o aparenţă legală în
vederea obţinerii vizei din partea lui Pilat.
Toată procedura juridică din această sesiune de dimineaţă s-a
ţinut numai ca să mascheze ilegalitatea sesiunii care s-a ţinut după
miezul nopţii şi să dea o aparenţă de legalitate unui proces care s-a
ţinut noaptea, cu mare rapiditate şi s-a terminat cu o condamnare la
moarte 22.
Comentatorii D.B.J. Campbell şi L.E. Porter, cât şi juristul L.
Fillion, ne spun că judecata din timpul nopţii era legală numai în
cazuri speciale şi dacă se mai ţinea o sesiune dimineaţa 23.
Adevărul că, procesul Mântuitorului a fost un fapt unic în
istoria lumii se vede, atât din neascultarea martorilor apărării şi
gestul regizării perfecte a sfâşierii veşmintelor de către marele preot,
ca semn că Domnul Isus se făcea vinovat de cea mai mare blasfemie
înaintea lui Dumnezeu, cât şi din atitudinea de o maiestate divină a
Mântuitorului pe care o avea faţă de judecătorii Lui nedrepţi înaintea
cărora a preferat mai degrabă să tacă decât să Se apere.
Indiscutabil că procuratorul roman care era abilitat să confirme
sau să infirme executarea unei sentinţe, trebuia să revizuiască
legalitatea procesului venit din partea Marelui Sanhedrin. Este
adevărat că, deşi nu rezultă de nicăeri că s-ar fi consemnat în vreun
proces verbal mersul dezbaterilor şi, cu toate că Pilat nu efectua
cenzurarea formalităţilor procedurale, totuşi el verifica legalitatea
fiecărui proces cu pedeapsa capitală.
3. Şi al treilea scop pe care l-a urmărit Marele Sanhedrin să-l
atingă în această şedinţă era, de a-L determina pe Domnul Isus să-Şi
repete declaraţia că era Mesia. Toţi trei evangheliştii sinoptici L-au
redat pe Domnul Isus spunând, îi cităm armonizat:
(1) Când s-a făcut zi, /preoţii cei mai de seamă au ţinut
imediat sfat cu conducătorii poporului, experţii Legii şi tot
Sinedriul (Mc.v.1)/ împotriva lui Isus ca să-L omoare. (Mt.v.1)
(2) Ei L-au adus pe Isus în Sinedriul lor şi I-au zis:
(Lc.v.66) «Dacă eşti Tu Cristosul, spune-ne!» (Lc.v.67)
Marele preot I-a pus Domnului Isus aceleaşi întrebări, pentru că
a vrut să vadă dacă ele stăteau în picioare şi, totodată să audă şi acei
sinedrişti care erau absenţi la şedinţa care s-a ţinut după miezul
nopţii 24. Mântuitorul nu numai că a recunoscut tot ce a spus în
şedinţa trecută înaintea Curţii Supreme, dar chiar Şi-a repetat
declaraţia.
Acum sosise momentul crucial şi final, Domnul Isus, vrând ca
judecătorii Lui falşi să-I termine odată procesul, le-a zis cu o
demnitate şi solemnitate mesianică: "Dacă vă voi spune, nu veţi crede
(68) şi dacă vă voi întreba, nu-Mi veţi răspunde." (Lc.v.67-68) Ceea
ce înseamnă parafrazat: "Dacă v-am spus în prima şedinţă că sunt
Fiul lui Dumnezeu şi nu M-aţi crezut, atunci de ce Mă întrebaţi din
nou? Eu ştiu că voi nu veţi crede că sunt Fiul lui Dumnezeu nici din
a doua Mea declaraţie." 25
Comentatorii Ryle, Major, Pellican şi Gill, spun că aceste
cuvinte pe care le-a rostit Mântuitorul au următoarele patru
semnificaţii adânci:
a) Comentatorul J.C. Ryle a zis că atunci când Mântuitorul a
spus: "Dacă vă voi întreba," S-a referit la procesul care s-a ţinut după
miezul nopţii când a pus judecătorilor întrebări şi ei nu I-au răspuns 26.
b) Comentatorul Major a explicat că atunci când Domnul Isus a
zis marelui preot şi tuturor sinedriştilor: "Dacă vă voi întreba, nu-Mi
veţi răspunde," le-a spus cu alte cuvinte: "Dacă Eu v-am demonstrat
de multe ori că sunt Mesia, atunci de ce Mă mai întrebaţi?” 27
c) Comentatorul Pellican a explicat că atunci când Domnul Isus
a zis judecătorilor Curţii Supreme: "Dacă vă voi întreba, nu-Mi veţi
răspunde," le-a spus cu alte cuvinte: "Dacă Eu nu v-aş fi explicat ce
fel de Mesia este promis în Sfintele Scripturi şi nu v-aş fi oferit destule
semne că Eu sunt Acela, voi aţi fi putut să nu-Mi daţi nici un răspuns.
Dar acum, Eu am făcut toate acestea de aceea voi nu aveţi nici un
cuvânt de dezvinovăţire!" 28
d) Şi comentatarul Gill a explicat că atunci când Domnul Isus a
zis lui Caiafa şi tuturor sinedriştilor: "Dacă vă voi întreba, nu-Mi veţi
răspunde," le-a spus cu alte cuvinte: "Dacă v-am cerut un răspuns la
dovezile Mele pe care vi le-am adus cu privire la mesianismul Meu şi
am dorit să ştiu opinia voastră în legătură cu problema aceasta, voi
nu numai că nu Mi-aţi dat nici un răspuns, dar M-aţi şi arestat şi vreţi
să-Mi luaţi viaţa." 29
Domnul Isus acum când Şi-a atribuit pentru ultima dată titlul de
Fiul omului când era pe pământ şi a zis judecătorilor Lui care Îi
dispreţuiau umilinţa umanităţii şi căutau să scoată de la El din nou o
declaraţie că era Mesia, aşa cum L-a citat Evanghelistul Luca
spunând: "De acum încolo, Fiul omului va şedea la dreapta puterii
lui Dumnezeu," (v.69) nu numai că le-a declarat din nou că era Mesia,
dar totodată le-a şi spus că îndată după ce Îl vor ucide, ocupând cea
mai onorabilă poziţie din cer, Se va aşeza pe Tronul măririi chiar la
dreapta Tatălui 30. Apostolul Pavel, referindu-se şi el mai întâi la
judecata şi răstignirea Domnului Isus şi apoi la învierea şi înălţarea
Lui la cer, a scris în Epistola sa către Evrei: "...Pentru bucuria care-I
era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi stă la dreapta
Tronului lui Dumnezeu." (12:2)
Ca această Curte Supremă a lui Israel să ia act şi să nu aibă nici
un cuvânt de dezvinovăţire că n-a ştiut că Domnul Isus era Fiul lui
Dumnezeu, Mântuitorul a afirmat în modul cel mai solemn şi în aşa
fel ca să-L audă cu toţii: "De acum încolo, Fiul omului va şedea la
dreapta puterii lui Dumnezeu." (Lc.v.69)
La sesiunea după miezul nopţii numai Caiafa L-a întrebat pe
Domnul Isus după ce a declarat că este Fiul lui Dumnezeu: "Eşti Tu,
Cristosul, Fiul Celui binecuvântat?" (Marcu 14:61 ) Iar acum în
această sesiune de dimineaţă, Evanghelistul Luca ne spune că toţi
sinedriştii, sculându-se de pe scaune, L-au întrebat surprinşi: "Eşti Tu,
dar, Fiul lui Dumnezeu?" (Lc.v.70) La care întrebare Domnul Isus le-
a răspuns clar, solemn şi cu preţul vieţii ca ei să ia act cu toţii: "Aşa
cum o spuneţi: «Da, sunt.»" (Lc.v.70) Astfel, au spus comentatorii A.
Plummer, R.C.H. Lenski şi N. Geldenhuys, marele preot Caiafa şi-a
atins scopul în această sesiune care s-a ţinut dimineaţa 31.
Marii preoţi Ana şi Caiafa, cât şi sinedriştii lor servili erau surzi
la aceste declaraţii supreme ale Mântuitorului. Nici o instanţă n-a fost
atât de surdă şi de oarbă din punct de vedere moral și spiritual ca
această Curte Supremă a lui Israel 32.
Se crede că Domnul Isus a fost bătut şi după această sesiune
finală a Marelui Sanhedrin 33. De la palatul marelui preot L-au dus pe
Domnul Isus legat ca pe un făcător de rele înaintea lui Pilat cu o
acuzaţie politică şi nu religioasă.
Comentatorul J.P. Lange a spus: ”Aşa L-au primit evreii pe
Mesia lor promis şi aşteptat de sute şi chiar mii de ani. Ei pentru
respingerea și răstignirea Lui au trebuit să suporte ruşinea, ocara şi
suferinţa din partea lumii întregi tot mii de ani! 34 Judecata lumii şi
tribunalul istoriei, cât şi judecata finală şi divină nu vor ierta niciodată
autorităţile ecleziastice evreieşti pentru tot ce au făcut cu Fiul lui
Dumnezeu. Evreii nu pot spune niciodată că străbunii lor nu L-au
răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Astfel, nici ei n-au nici un cuvânt de
dezvinovăţire dacă nu-L vor accepta pe Cristos ca Domn şi Mântuitor
35
.

Fillion, L.Cl., Vie de N.S. Jésus Christ, Vol. IV, p. 433.
Pégues, T., Jesus Christ dans l'Evangile, Vol. II, p. 294.
4. Op. cit.
7. Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 126;
Ryle, J.C., Luke, Vol. II, p. 446;
Doerr, F., Der Prozess Jesu, p. 43.
11. Greydanus, S., Het Heilig Evangelie naar de Beschrijving van
Lukas, Vol. II, p. 1106.
12. Mişna, tratatul “Ab Zaro” 8 b;
Pégues, T., Jesus Christ dans l'Evangile, Vol. II, p. 294.
Mişna, tratatul “Ab Zaro” 8 b şi “Rash Hashana” 31.
Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 287 - 288.
16. Regnault, H., Une province procuratorienne au dèbut de
l'empire romain. Le proces de Jésus Christ, p.
117.
17. Doerr, F., Der Prozess Jesu, p.43.
18. Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 126.
19. Edersheim,A., Jesus The Messiah, p. 858.
20. Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p.123;
21. Renan, E., Viaţa lui Isus, p. 249 - 250.
23. Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p.123;
Porter, L.E., Luke, p. 1224;
Fillion, L.Cl., Vie de N.S. Jésus Christ, Vol. IV, p. 433.
24. Ryle,J.C., Luke, Vol. II, p. 445.
25. Op. cit. p. 446.
26. Op. cit.
27. Op. cit.
28. Op. cit.
29. Op. cit.
30. Ryle,J.C., Luke, Vol. II, p. 443, 447;
Porter, L.E., Luke, p. 1224.
31. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 606 – 607;
34. Lange, J.P., Commentary on the Holy Scriptures, Vol. IV, p.
309;
9. PROCESUL DOMNULUI ISUS CONDUS DE PILAT
Cele patru Evanghelii ne arată că procesul Mântuitorului a fost

evenimentul cel mai viu şi dramatic din istoria lumii.
În acest studiu introductiv Procesul Domnului Isus condus de
Pilat, ne vom ocupa de patru lucruri: incorectitudinea judecătorului,
locul unde s-a ţinut, ziua în care a avut loc şi ora în care s-a dat
sentinţa.
I. INCORECTITUDINEA JUDECĂTORULUI
În întreg procesul, Pilat este de neînţeles. Se vede că acest
procurator roman n-a vrut să-L condamne pe Domnul Isus la moarte.
El, fiind adânc impresionat de Mântuitorul şi, ştiind că toate acuzaţiile
evreilor erau false, n-a vrut să compromită justiţia marelui imperiu
care era gloria Romei. Acesta a fost motivul pentru care Pilat a refuzat
de cinci ori să-L condamne la moarte pe Domnul Isus. Cele patru
Evanghelii ne scot în evidenţă că evreii îl constrângeau pe Pilat ca să-
L răstignească pe Mântuitorul. Dar, cum puteau ei ca naţiune
subjugată să oblige un guvernator roman cu experienţă să condamne
un nevinovat la moarte? Răspunsul este că evreii l-au şantajat pe Pilat
prin faptul că în jurisdicţia romană, provinciile din marele imperiu
aveau dreptul să-şi reclame guvernatorii pentru abateri la Roma1. Noi
putem înţelege neobiectivitatea lui Pilat în procesul Mântuitorului
numai atunci când îl cunoaştem din relatările marelui învăţat evreu
Filo din Alexandria, a istoricilor Iosif Flavius şi Tacitus, şi din
relatările istoricului bisericesc Eusebiu 2.
Provinciile
romane erau
împărţite în două:
provincii în care
erau tulburări și se
aflau trupe romane.
Acestea erau sub
controlul direct al
Cezarului; şi
provincii pașnice
în care nu erau
trupe romane.
Amfiteatrul roman din Cazareea Maritimă
Acestea erau
controlate de Senat. Israelul făcea parte din prima categorie.
Provinciile mari ca Siria erau guvernate de un proconsul sau legat. Iar,
cele mici ca Iudeea erau guvernate de un procurator.
Procuratorul comanda armata, exercita justiţia şi supraveghea
birul. Lui i se interzicea, cu desăvârşire să primească daruri și mită 3.
Pilat a fost numit în funcţia de procurator prin influenţa lui
Seneca.4 El a prestat această funcţie timp de 27 de ani, dintre care
ultimii 9 ani i-a prestat numai în Iudeea. Pilat, datorită capacităţii sale
a urcat multe trepte ale carierei militare, până când a ajuns un
comandant bun, un guvernator cu experienţă şi un administrator
admirabil 5.
Israelul, în special Iudeea în care se includea Ierusalimul ca
centrul religiei
evreiești, era greu
de guvernat de
către un procurator
roman. Vom aduce
în privinţa aceasta
următoarele patru
exemple:
a)
Steagurile romane
aveau la vârf
busturi mici de
Câmpia Seron, ruinele Cezareii Maritime la nord muntele Carmel
metal ale Cezarului sau mici vulturi ca emblemă a Imperiului Roman.
Legea evreiască interzicea confecţionarea oricăror statuete şi, în mod
special ele cezarilor care erau consideraţi în acel timp ca fiind zei.
Procuratorii care îşi aveau sediul în Cezareea Maritimă, de
fiecare dată când veneau la Ierusalim cu ocazia sărbătorilor se
deplasau cu un detaşament de soldaţi. Toţi aceştia, fiind prudenţi,
înainte de-a intra în Sfânta Cetate ordonau ostaşilor să dea busturile
jos de pe steaguri, cunoscând concepţiile stricte ale evreilor pe care
le-am amintit.
Pilat, însă, când a vizitat chiar prima dată Ierusalimul, s-a decis
să fie primul care să lucreze în Iudeea cu mână de fier. El, luând cu
sine din Cezareea vulturi de argint, busturi pe steaguri şi alte
simboluri romane, a intrat cu ele noaptea în Sfânta Cetate şi chiar a
înălţat aceste simboluri pe palatul lui pretorial și pe pereţii Fortăreţei
Antonia în care avea un sfert din armată. Dimineaţa când locuitorii
Ierusalimului au văzut cum steagurile idolatre cu chipul Cezarului şi
vulturii atârnau chiar în faţa Templului, au rămas uluiţi de acest mare
sacrilegiu pe care un procurator roman a îndrăznit să-l aducă la
adresa religiei lor. Pilat a fost implorat să îndepărteze idolii din Sfânta
Cetate, dar el nu voia să audă aşa ceva, pentru că a considerat această
cerere a poporului ca o ofensă la adresa Cezarului.
În scurt timp, circa 5.000 de iudei neînarmaţi au parcurs o
distanţă de vreo 90 km de la Ierusalim la Cezareea Maritimă, pentru a-
l implora pe Pilat să înceteze cu această ofensă provocatoare. Timp de
cinci zile şi cinei nopţi acei iudei cădeau cu feţele la pământ înaintea
pretoriului şi-l implorau pe Pilat să scoată idolii din Ierusalim. De abia
în a şasea zi, procuratorul roman a spus acelor iudei să meargă la
amfiteatru unde, înconjurându-i cu armata care avea săbiile scoase, i-a
ameninţat că dacă nu vor înceta o dată cu cererea lor îi va masacra pe
toţi chiar acolo şi chiar atunci. Evreii, dezvelindu-și toţi gâtul, au zis
soldaţilor mai bine să li se taie capul decât să permită unor păgâni să
le calce legea. Pilat s-a temut să ordone ca mulţimea neînarmată să fie
masacrată. În final, Pilat în faţa acestui gest eroic a fost nevoit nu
numai să cedeze, dar să şi satisfacă pretenţia evreilor. Astfel,
autoritatea lui a fost înfrântă 6.
b) Pilat, supărat pentru înfrângerea sa din partea supuşilor, s-a
hotărât să aducă din Cezareea câteva scuturi de aur cu portretul şi cu
inscripţii pe care el i le-a dedicat lui Tiberiu, cu ocazia depunerii
jurământului înaintea acestui imperator şi să le atârne noaptea pe
palatul lui din Ierusalim în care îşi avea reşedinţa în timpul
sărbătorilor.
Dimineaţa când locuitorii Cetăţii Sfinte au văzut cum pe palatul
lui Pilat atârnau portretele gravate ale cezarului, s-au îngrozit la văzul
acestui sacrilegiu, pentru că Legea lor interzicea expunerea în oraş a
oricărui tablou. Ierusalimul întreg s-a tulburat la această gravă
profanare pe care procuratorul roman a îndrăznit s-o facă, fiindcă în
acel timp unii dintre cezari se dădeau drept zei. Filo din Alexandria
relata că evreii, implorându-l pe Pilat, îi spuneau: ”Încetează să mai
faci tulburare. Violările legii pe care le faci tu nu aduc cinste
Imperatorului. Noi ştim că lui Tiberiu îi place ca şi legile noastre să
fie respectate. Iar, dacă tu ai un decret nou, spune-ne cum glăsuieşte,
ca să trimitem la Măria sa o delegaţie.” Pilat, fiind acum sigur de
triumf asupra supuşilor săi, era de neînduplecat. Evreii l-au reclamat la
Cezar pentru abaterea aceasta, după care Tiberiu i-a făcut observaţie şi
i-a ordonat să dea scuturile jos de pe pretoriu și să le ducă la Cezareea
în templul lui August. Pilat a fost învins şi de data aceasta de supuşii
lui 7.
c) Al treilea incident a avut loc atunci când Pilat a făcut un
apeduct nou. Ierusalimul a suferit continuu din cauză că nu avea apă
suficientă. Pilat s-a hotărât să construiască un apeduct nou lung de 37
km şi o cisternă nouă în Iazurile lui Solomon. Chiar şi Templul avea
nevoie de mai multă apă pentru spălarea jertfelor. Pentru acest
apeduct, Pilat a luat banii din vistieria Templului la care contribuiau
toţi evreii din imperiu. El nu s-a atins de banii care erau destinaţi
pentru jertfe, nici de aceia care se numeau korban, "consacraţi lui
Dumnezeu". Apeductul acesta a fost dus până la bazinul Siloam.
Nenorocirea care s-a întâmplat la Siloam prin căderea unui turn şi
omorârea a 18 oameni, rabinii au atribuit-o mâniei lui Dumnezeu
pentru întrebuinţarea tezaurului Templului în scopuri administrative
şi civile (Luca 13:1-4).
Preoţii au prezentat poporului acest gest al lui Pilat ca un mare
sacrilegiu: că un procurator păgân s-a atins de tezaurul Templuiui.
La această veste că tezaurul sacru al Templului a fost jefuit de un
procurator păgân în scopuri administrative şi publice s-a agitat întreg
Ierusalimul.
Pilat, auzind tot ce s-a întâmplat, s-a pregătit să contracareze
orice ripostă din partea poporului. El a ordonat ostaşilor să se îmbrace
în haine de iudei, să ascundă ciomegele, pumnalele şi săbiile în
mânecă, să se amestece cu mulţimea, să înceapă ofensiva la semnalul
lui, să lovească cu ciomege şi pumnale şi, numai în caz de forţă
majoră să întrebuinţeze săbiile. Ideea lui Pilat a fost ca ostaşii să
atace mai întâi pe agitatori, cu scopul de-a împrăştia mulţimile. Astfel,
într-o zi după ce Pilat a venit din Cezareea, mulţimile de ordinea
miilor s-au adunat înaintea
pretoriului vociferând.
Procuratorul, ieşind din pretoriu
şi, urcându-se pe bemă, a
încercat să-i liniştească pe
iudei. Dar, pentru că mulţimile
au refuzat să se împrăştie,
procuratorul a făcut semn
soldaţilor ca să-şi
îndeplinească misiunea. Ostaşii
i-au atacat pe instigatori cu cea
mai mare furie. Mulţi au fost
ucişi şi răniţi, atât cei ce au fost
vinovaţi, cât şi cei ce au fost
nevinovaţi. Se produsese o
tulburare atât de mare, încât o
Pumnale romane altă parte însemnată a fost
strivită sub picioarele mulţimii
îngrozite care o luase la fugă pentru a-şi salva viaţa 8.
d) Şi, al patrulea incident a avut loc în Samaria în anul 35 după
Cristos, respectiv cu cinci ani după învierea şi înălţarea Domnului Isus
la cer. Un impostor, probabil Simon Magul a convocat poporul pe
muntele Gherazim sub pretextul de a-i arăta chivotul legământului și
vasele sfinte de la Templu pe care le-a ascuns Prorocul Ieremia. După
concepţia evreilor şi a samaritenilor, găsirea chivotului şi a vaselor
sfinte de la Templu era strâns legată de venirea lui Mesia 9. Deşi Pilat
a interzis samaritenilor să meargă pe muntele Gherazim unde ţinea
discursuri acel profet mincinos, totuşi, spre nenorocirea lor, ei s-au
dus într-un număr foarte mare şi chiar înarmaţi. Samaritenii, fiind
atacați de trupele romane, au opus o mică rezistență după care au fost
masacrați.
În urma acestui masacru, samaritenii l-au reclamat pe Pilat la
Vitelius, legatul Siriei care, fiindu-i superior, i-a ordonat să se întoarcă
la Roma şi să-şi justifice fapta înaintea Cezarului pentru că Pilat
depindea direct de Cezar şi nu de Senat. Pe când Pilat era în drum spre
Roma, Tiberiu murise şi, astfel fostul procurator al Iudeii, al Samariei
şi al Idumeii a scăpat fără să fie judecat. Dar în schimb, el a fost
demis din funcţie de către Caius, pentru că Roma nu permitea
dezordinea în marele ei imperiu. De la această demitere, Pilat a
dispărut din istorie 10. Eusebiu, istoricul bisericesc ne relatează după
anumite surse ale tradiţiei că Pilat ar fi fost exilat la Viena, unde a și
decedat şi că ar fi fost înmormântat într-un munte aproape de acest
oraş care a primit numele de Muntele lui Pilat 11.
Pilat, fiind favoritul lui Seian, datora mult acestui ministru care,
fiind şi el la rândul lui favoritul lui Tiberiu, ţinea în mâna sa imperiul
întreg care se afla sub acest Cezar. Seian care, fiind sub graţia şi
protecţia lui Tiberiu, era foarte bogat şi ambiţios. Tot astfel şi Pilat,
care şi el la rândul lui fiind sub graţia şi protecţia lui Seian şi îl imita
în toate, era un Seian în miniatură în ce priveşte ambiţia politică şi
lăcomia de îmbogăţire tot mai mare 12.
Filo din Alexandria a scris în lucrarea sa intitulată De
legationem ad Caium că Agripa I care era conteporan cu Pilat, l-a
informat pe imperatorul Caligula cu privire la Pilat, cum acest
procurator s-ar fi lăsat mituit de cărturari cu
30 de talanţi pentru a pronunţa pedeapsa
capitală împotriva Domnului Isus, deşi
Mântuitorul i-a vindecat soţia muribundă. Se
vede că mituirea aceasta era o simplă
înscenare, pentru că ea nu se observă în
atitudinea pe care a avut-o Pilat în timpul
procesului. Şi tot Filo din Alexandria spunea
că Pilat, lăsându-se mituit, vindea multe
procese pe bani; că, făcând abuz de putere,
condamna pe mulţi evrei la moarte fără să-i Filo din Alexandria
judece; că evreii îl ameninţau mereu că îl vor reclama la Cezar; şi că el
se temea că ei într-o zi vor trimite la Roma o delegaţie ca să-l pârască
la imperator pentru corupția, jaful, cruzimea şi toate crimele pe care
le-a făcut 13.
În cazul procesului Domnului Isus, Pilat a vrut să-L judece pe
Mântuitorul după dreptate, dar n-a putut pentru că evreii îl şantajau
din cauza trecutului lui, ameninţându-l că îl vor reclama la Cezar
pentru toate fărădelegile pe care le avea la activ, cât şi pentru
achitarea Domnului Isus care, după cum Îl acuzau ei, S-a făcut pe
Sine Împărat. Evanghelistul Ioan a scris: ”Dacă Îi vei da drumul
Omului acestuia, nu ești prieten cu Cezarul.” (Io.v.12) În ziua în care
era judecat Domnul Isus, Ierusalimul s-a ridicat din nou împotriva lui
Pilat şi, profitând de abaterile lui grave, l-au constrâns să-L
răstignească pe Domnul Isus. Pilat datorită trecutului lui, n-a putut să
înfrunte pe evrei, de teamă să nu fie înlăturat din funcție sau chiar
condamnat la moarte. Astfel, trecutul lui a sacrificat justiţia şi, el de
teamă de-a nu-şi periclita cariera şi chiar viaţa, L-a dat pe Domnul
Isus pe mâna evreilor pentru a fi răstignit, deşi ştia că era nevinovat.
Tradiţia spune pe baza unor legende că soţia lui Pilat, care se
numea Claudia Procula şi chiar şi Pilat, s-au creştinat. Lucrul acesta,
despre care au relatat Origen, Gură de Aur şi Ilarie, se păstrează în
Istoria Bisericească a lui Nechifor I,30. În Evanghelia apocrifă a lui
Nicodim, soţia lui Pilat este numită tot Procula şi se spune că ar fi
trecut la religia iudaică. Abisinia, cât şi Biserica Grecească i-au aşezat
pe Pilat şi pe soţia lui chiar şi în numărul sfinţilor, care sunt
comemoraţi pe data de 27 octombrie 14.
Cei care o numesc pe soţia lui Pilat Claudia, spun că ea ar fi
fost fiica cea mai mică a Iuliei, fiica lui Cezar August. Pilat,
căsătorindu-se cu ea, a intrat în familia împărătească, fapt care i-a
oferit perspective de-a se ridica în societatea de atunci 15.
II. LOCUL ÎN CARE S-A ŢINUT PROCESUL

DOMNULUI ISUS
În ce priveşte identificarea locului în care s-a ţinut procesul
Mântuitorului avem două surse:
a) Prima
sursă este termenul
pretoriu în textul
grecesc din Ioan
18:28 "L-au adus
pe Isus de la
Caiafa în sala de
judecată
(pretoriu); era
dimineaţa. Ei n-au
intrat în sala de
judecată (pretoriu),
ca să nu devină
necuraţi şi să poată
mânca Paştele." Și
tot din Ioan 19:9 "A
intrat iarăşi în sala
de judecată
(pretoriu) şi L-a
întrebat: «De unde
eşti?...»” Pretoriu
era “reşedinţa
guvernatorului
Ierusalimul – palatal Irod – pretorium şi Gabata
roman într-o
provincie". Pilat, ca şi toţi procuratorii romani anteriori şi posteriori
lui, îşi avea pretoriul principal în Cezareea Maritimă, în palatul
construit de Irod cel Mare 16. Iar, atunci când mergea la Ierusalim cu
ocazia sărbătorilor, ne spune istoricul evreu Iosif Flavius, cât şi
comentatorii A. Edersheim şi F.W. Farrar, el mai avea în această
cetate încă două pretorii construite tot de Irod cel Mare după o mare
artă arhitecturală: un alt Palat al lui Irod şi Fortăreaţa Antonia 17.
b) Şi a doua sursă, sunt cuvintele originale: grecescul
Litostrotos şi evreiescul Gabata tot din Ioan 19:13 "Când a auzit Pilat
aceste cuvinte, L-a scos pe Isus afară; şi s-a aşezat pe scaunul de
judecător, în locul numit Pardosit cu pietre, iar evreieşte Gabata.”
Juristul F. Doerr,
cât şi comentatorii
Frederick Bruce, D.J. Ellis
şi A. Lopuhin, ne
informează că tribunalele
romanilor erau
transportabile în diferite
spaţii mari ca piaţa,
amfiteatrul etc. Prin
aşezarea scaunului de
Fotoliu de şezut roman judecător în aceste locuri,
acestea primeau
denumirea în limba greacă bēma, care înseamnă "tribunal oficial din
Macheta fortăreţei Antonia cu patru turnuri mari, construită de Irod cel Mare în anul
36 î. Cr. În onoarea lui Marcus Antonius, prietenul lui
Se păstrează zarurile similar ale ostaşilor cu care ar fi tras la sorţi pentru veşmântul
Mântuitorului
care se putea pronunţa o sentinţă legală.” 18

Dar, în mod special, guvernatorii romani obişnuiau să
construiască înaintea pretoriului lor o platformă de marmură de
diferite culori pe o pardoseală cu pietre şi să aşeze pe ea scaunul lor
de judecător. Aceste platforme înalte erau cele mai solemne bēme
atunci când ei judecau sub cerul liber. Cu câteva trepte mai jos de la
picioarele procuratorului, şedeau consilierii şi grefierii. Istoricul
roman Suetonius, relatează că procuratorii romani dădeau o mare
importanţă acestor platforme magnifice 19.
Franciscanii spun că Pilat avea în Fortăreaţa Antonia câteva
camere şi că a considerat că era bine să stea în mijlocul armatei în
timpul acestui Paşte. Astfel, franciscanii, cât şi mulţi alți comentatori
cred că procesul Mântuitorului a avut
loc în această fortăreaţă situată în
colţul din nord-vestul Templului, pentru
că şi ea se numea pretoriu și fiindcă era
sediul armatei romane care se afla în
Ierusalim 20. Acesta este locul
tradiţional, despre care mulţi cred că
aici s-a ţinut procesul Mântuitorului.
Iar, de la arcada "Iată Omul", toţi
aceştia cred că a început Via Dolorosa,
Pe o piatră a pardoselei din Gabata
"Calea durerii" şi că s-a terminat în se văd semne de la jocurile cu
zaruri ale ostaşilor romani.
Gabota (locul pardosit cu piatră) din Fortăreaţa Antonia, în care unii presupun că
Domnul Isus ar fi fost judecat de Pilat
locul în care este construită
Biserica Sfântului Mormânt
21
.
Excavările efectuate
în timpul nostru modern au
descoperit o porţiune de
pavaj roman cu pietre mari
cu care se presupune că ar fi
fost pardosită curtea
Fortăreţei Antonia, care era
puțin mai jos de locul în
care se afla arcada Ecce
Homo, ''Iată Omul” şi
Mănăstirea "Doamna
22
noastră Sion".
Arcada de la Fortăreaţa Antonia, cunsocută sub
numele de “Ecce Homo” – “Iată Omul”, ridicată pe Această opinie că
pavajul de pe care Pilat ar fi rostit aceste cuvinte. procesul Domnului Isus ar fi
Astăzi, arcada mai mare, respectiv din mijloc,
acoperă parţial “Via Dolorosa” – “Calea avut loc în Fortăreaţa
Suferinţei”
Antonia nu are dovezi
temeinice. Este adevărat că
şi Fortăreaţa Antonia era
pretoriul procuratorului
roman în Ierusalim, dar nu
al lui personal, ci al armatei
lui care se afla în Sfânta
Cetate în mod permanent.
Apoi şi argumentul acestei
opinii este şubred că Pilat
ar fi avut în Fortăreaţa
Antonia rezervate câteva
camere şi că el ar fi
considerat că era mai bine
să stea în mijlocul armatei
în timpul acelui Paşte decât
în Palatul lui Irod.
Netemeinicia acestui
argument reiese din faptul Arcada “Iată Omul” de unde se presupune că ar fi
că se ştie că procuratorii început “Calea Suferinţei”
romani, de fiecare dată
când veneau la Ierusalim cu ocazia sărbătorilor, erau însoţiţi de alţi o
mie de ostaşi care erau cazaţi în Palatul lui Irod. Dar, nici chiar
descoperirea arheologică nu este în favoarea acestei opinii, pentru că
arheologii n-au descoperit plăci de marmură din care să se fi construit
o platformă – bemă pe care să se fi ţinut procese, ci doar nişte pietre
mari de pavaj roman din curtea Fortăreţei Antonia 23.
Comentatorii cei mai mulţi, documentaţi, obiectivi şi cu
renume mondial ca A. Edersheim, E. Schürer, W. Barclay, F.W.
Farrar, D.J. Ellis şi mulţi alţii, susţin cu tărie că procesul Domnului
Isus a avut loc înaintea Palatului lui Irod 24. Toţi aceştia au la bază
următoarele şase dovezi:
a) Prima dovadă este că, aşa au relatat şi scriitorii evrei de pe
la sfârşitul secolului întâi, ca eruditul Filo din Alexandria şi istoricul
Iosif Flavius, că atunci când venea Pilat cu soţia lui la Ierusalim, el
ca şi toţi ceilalţi procuratori romani locuiau în Palatul lui Irod 25.
b) A doua dovadă este
că, atunci când Quirinius l-
a instalat pe Caponius,
primul procurator roman
peste Iudeea, Samaria şi
Idumeea, l-a investit în
această funcţie în Palatul
lui Irod, care de atunci,
primind numele de Pretoriu,
a devenit reşedinţa
procuratorilor romani când
se aflau la Ierusalim 26.
c) A treia dovadă este
că, Filo din Alexandria care
a trăit în secolul întâi, cât şi
mulţi alţi comentatori
moderni, ne informează că
Mănăstirea Surorilor Sionului. Astăzi arcada mai
mică “Ecce Homo” din partea stângă este inclusă acest palat era construit pe
în capela “Ecce Homo”, aflată în Mănăstirea colina Sion lângă zidul de
Sionului
vest şi aproape de poarta
Iafa 27. Acest adevăr că Mântuitorul a fost judecat înaintea Palatului
lui Irod şi că Palatul lui Irod era pe colina Sion, ni-l scoate în
evidenţă şi Evanghelistul Marcu prin verbul "a urca", atunci când a
scris în legătură cu procesul Domnului Isus: “Mulţimea s-a urcat şi a
început să-i ceară lui Pilat să le dea ceea ce obişnuia să le dea
întotdeauna." (v.15:8) Evanghelistul Marcu a folosit verbul "a urca"
din două motive: ca un termen de politeţe şi onoare faţă de un palat
regal, aşa cum se obişnuia la poporul evreu şi, pentru că acest palat se
afla pe colina Sion.
d) A patra dovadă consta în faptul, aşa cum ne relatează juristul
L. Kastner că, pe această colină se arăta pelerinilor stâlpul de
biciuire al Mântuitorului până în anul 333.
e) A cincea dovadă este că, acest palat regal era cel mai
potrivit pentru reşedinţa unui procurator roman. Acest edificiu era
atât de frumos şi de magnific, încât Iosif Flavius îl admira şi îl descria
cu mare entuziasm. El avea două aripi mari de marmură albă de pe
care se deschidea o panoramă minunată asupra Ierusalimului. Curtea
lui era împodobită cu portice
sculptate, cu coloane de
marmură de diferite culori şi
pardosită cu mozaicuri. Pe
din afară avea turle şi
acoperişuri sclipitoare de
diferite culori. Iar, înăuntru
avea săli mari şi luxoase
pentru sute de oaspeţi, care
erau împodobite cu mobilă
foarte scumpă şi cu vase de
aur şi argint 28.
f) Și a şasea dovadă
care arată că procesul
Mântuitorului a avut loc
înaintea Palatului lui Irod și
este cea mai mare sunt
Schiţa Ierusalimului – Muntele Sion
Machetă: Palatul lui Irod cel Mare

cuvintele “locul Pardosit cu pietre", care sunt traduse din grecescul
Litostroton şi din evreiescul Gabata din Evanghelia după Ioan 19:13.
Juristul F. Doerr şi comentatorul evreu A. Edersheim, ne relatează că
Evanghelistul Ioan arată cu precizie locul în care se afla bema, unde
a fost judecat Mântuitorul. Procuratorilor romani le plăcea ca
scaunele lor de judecată să fie puse pe platforme înalte. Se crede că
potrivit cu luxul palatului, postamentul - bēmă, care era făcut din
marmură de diferite culori strălucea şi era extraordinar de frumos.
Scaunul judecătorului de pe bemă era de obicei din fildeş. Cuvântul
evreiesc gabata înseamnă "rotund şi înalt". Comentatorul evreu A.
Edersheim, ne spune că de pe postamentul "gabata" se vedea întreg
oraşul 29.
III. ZIUA ÎN CARE A AVUT LOC PROCESUL

MÂNTUITORULUI
Evanghelistul Ioan ne-a redat data răstignirii Mântuitorului cu
o zi înainte de Paşte. El a scris: "Ei n-au intrat în sala de judecată, ca
să nu devină necuraţi şi să poată mânca Paştele." (18:28) şi
"Pilat...L-a scos pe Isus afară; şi s-a aşezat pe scaunul de judecător,
în locul numit «Pardosit cu pietre», iar evreieşte: «Gabata». (14) Era
ziua Pregătirii Paştelor, cam pe la ceasul al şaselea. Pilat le-a zis
iudeilor: «Iată Împăratul vostru!»" (19:13-14) În timp ce
Evangheliştii Sinoptici ne-au arătat că Domnul Isus a luat Paştele şi că
a fost răstignit în prima zi de Paşte. Evanghelistul Luca a scris: "Când
a sosit ceasul, Isus S-a aşezat la masă cu cei doisprezece apostoli (15)
El le-a zis: «Am dorit mult să mănânc Paştele acesta cu voi înainte
de suferinţa Mea.»” (22:14-15) Or, se ştie că Paştele se mânca în seara
care preceda prima zi a sărbătorii, respectiv joi seara 14 Nisan şi că
prima zi de Paşte era vineri 15 Nisan.
Această contradicţie aparentă, comentatorii o explică în două
feluri:
a) Comentatorii A. Edersheim, R.C.H. Lenski, N. Geldenhuys
şi W. Hendriksen, spun că termenul "paşte" are două înţelesuri: Cina
Pascală şi întreaga sărbătoare a Paştelor de şapte zile. Evanghelistul
Ioan s-a referit la întreaga sărbătoare a Paştelor de şapte zile. Astfel,
cuvintele "a mânca Paştele" nu înseamnă aici "a mânca Cina Pascală
din ajunul Paştelui", ci "a lua Masa Pascală din toate cele şapte zile
ale sărbătorii, în special pe cea de seară”. După această explicaţie,
sinedriştii n-au intrat în Pretoriu ca să nu se pângărească, pentru a
putea mânca Cina Pascală din prima zi a Paştelui 30.
Apoi, cuvintele: "Era ziua Pregătirii Paştelor", ne spune
comentatorul W. Hendriksen, nu înseamnă pregătirea pentru Paşte, ci
că era Vinerea din Săptămâna Paştelor. Evanghelistul Ioan ne spune
la fel, ca şi Evangheliştii Siroptici că sentinţa şi crucificarea au avut
loc în prima zi de Paşte, respectiv vineri în ziua Pregatirii pentru
marele Sabat din timpul celor şapte zile de Paşte 31.
b) Şi, a doua explicaţie a acestei contradicţii aparente, care este
în mai mare concordanţă cu textul şi mai verosimilă, a dat-o Dr. H.
Mulder. Acest comentator spune că sinedriştii care erau ocupaţi cu
arestarea şi judecata Domnului Isus, n-au avut timp să mănânce
Mielul Pascal joi seara, pentru că l-au aşteptat pe Iuda ca să ia parte cu
ei la arestarea Domnului Isus (Luca 22:53). Apoi, judecata
Mântuitorului le-a luat mult din timp, aproape toată noaptea, pentru că
ei au vrut, cu tot dinadinsul să scape de Domnul Isus (Ioan 11:50). Şi,
în cele din urmă, Vineri dimineaţa ei L-au dus pe Mântuitorul la Pilat
şi, pentru a nu se pângări n-au intrat în Pretoriul unui păgân. Numai
după ce L-au pironit pe Domnul Isus pe cruce, ei au putut să meargă
acasă liniștiţi şi să mănânce Mielul Pascal, pentru că Cina Pascală
putea fi amânată 32.
Astfel, şi Evanghelistul Ioan este în concordanţă cu
Evangheliştii Sinoptici, arătându-ne că Domnul Isus a fost crucificat
în prima zi de Paşte, respectiv Vineri 15 Nisan 33.
IV. ORA ÎN CARE I S-A DAT DOMNULUI ISUS

SENTINȚA
Aici se pare că ne izbim de o altă mare contradicţie.
Evanghelistul Marcu scrie: "Când L-au răstignit, era ceasul al
treilea." (15:25) Pe când, Evanghelistul Ioan spune: " Pilat...L-a scos
pe Isus afară; şi s-a aşezat pe scaunul de judecător, în locul numit
«Pardosit cu pietre», iar evreieşte: «Gabata». (14) Era ziua Pregătirii
Paştelor, cam pe la ceasul al şaselea. Pilat le-a zis iudeilor: «Iată
Împăratul vostru!»" (19:13-14)
Romanii, grecii şi evreii aveau orarul zilei de 12 ore: de la
răsăritul la apusul soarelui 34. La aceste trei popoare, ceasurile
începeau să se numere de la ora 6 dimineaţa la 6 seara. Astfel, ora 6
era zero: primul ceas al zilei după numărătoarea evreilor echivala cu
ora 7 la noi; al treilea ceas pe care îl menţionează Evanghelistul Marcu
echivalează cu ora 9 la noi; şi al şaselea ceas pe care îl aminteşte
Evanghelistul Ioan echivalează cu ora 12.
Contradicţia aparentă între Evangheliştii Marcu şi Ioan se
explică astfel. Evanghelistul Marcu ne-a arătat că Pilat a pronunţat
sentinţa împotriva Domnului Isus la ora 9 dimineaţa. Iar,
Evanghelistul Ioan atunci când a vorbit despre ceasul al şaselea după
orarul evreiesc, care înseamnă după orarul nostru ora 12, a avut în
minte altceva, decât să ne indice ora sentinţei. Conform tratatului
Pesāhim 5.1 din Mişna, atunci când Paştele cădea în ajunul
Sabatului, animalele pentru jertfa de seară se sacrificau cu două ore
mai devreme, respectiv la ora 12 şi apoi se înjunghia Mielul Pascal
35
. Astfel, când Evanghelistul Ioan a scos în evidenţă că Pilat I-a dat
Domnului Isus sentinţa Vineri la ora 9 în ajunul Sabatului care era
prima zi a Paştelor aproape de amiază când se înjunghiau animalele
de jertfă şi mieii pascali, ne-a arătat că atunci I-a sosit Fiului lui
Dumnezeu, nu numai Ziua supremă a ajunului Sabatului din
Săptămâna Paştelor, dar chiar şi ceasul al şaselea metaforic şi
Suprem după orarul poporului evreu şi al doisprezecelea după orarul
nostru, când El, adevăratul Miel Pascal urma să fie sacrificat pe
cruce pentru răscumpărarea neamului omenesc 36.

Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 276 – 277.
2. Philo, De Legationem ad Caium 38;
Josephus, F., Antiquities XVIII. 55 – 64; 85 – 99;
Josephus, F., The Jewish Wars II. 169 – 177;
Tacitus, Annals XV. Xliv;
Eusebius, Ecclesiastical Histiry I. ix,x; II. ii, vii.
3. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 277 – 278.
6. Josephus, F., Antiquities XVIII.3.2; 5.1;
Josephus, F., The Jewish Wars II, 2 – 3, 11;
Philo, De Legationem ad Caium 103 – 135;
Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 279;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 374 - 375.
8. Josephus, F., Antiquities XVIII.3, 1 – 2;
Josephus, F., The Jewish Wars II, 9, 2– 4;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 372 – 374;
9. Ewald, Geschichte Israel, V, 171.
10. Josephus, F., Antiquities XVIII, 4.1;
Salvador, J., Dominion Romanie I, 438;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 394 – 397;
11. Op. cit. p. 551.
12. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 118, 566;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 395 - 396.
14. Op. cit. p. 397;
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 395 - 396.
15. Bunaciu, I., Explicarea Evangheliilor, Vol. V, p. 588.
17. Josephus, F., The Jewish Wars II, 14.8;
Ellis, D.J., John, p. 1260;
19. Suetonius, Julius Caezar 46;
20. Dodd, C.H., Historical Tradition in the Fourth Gospel, p. 108;
22. Vincent, L.H., Le lithostrate evangelique, p. 513 – 530;
Vincent, L.H., L’Antonia et Pretorie, p. 83 – 113;
Dodd, C.H., Historical Tradition in the Fourth Gospel, p. 108;
23. Benoit, P., Praetorium, Lothostroton and Gabbatha, p. 167 –
188;
Schürer, E., Geschichte des judischen Volkes in Zeitalter Jesu
Christi, I, 457;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 375 – 377;
25. Josephus, F., The Jewish Wars II, 14.8.
27. Philo, De Legationem ad Caium 1095 – 1105;
28. Josephus, F., The Jewish Wars II, 14.8; V, 4.8; XV, 5;
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 568 - 569.
Lenski, R.C.H., The Interpretation of St. John’s Gospel, 18 : 28;
Guldenhuys, N., Commentary on the Gospel of Luke, p. 649 –
670;
31. Op. cit. p. 420.
32. Op. cit. p. 403.
33. Op. cit. p. 401.
35. Op. cit. p. 831.
36. Op. cit. p. 365, 381.
10. ESCHIVAREA LUI PILAT DE A-L JUDECA PE
DOMNUL ISUS
(Prima încercare de a-L salva pe Mântuitorul)
Marcu 15 : 1 - 5
1 …După ce L-au legat pe Isus, L-au dus şi L-au dat în mâinile
lui Pilat.
2 Pilat L-a întrebat: "Eşti Tu Împăratul iudeilor?" "Da, sunt,"
i-a răspuns Isus.
3 Preoţii cei mai de seamă Îl învinuiau de multe lucruri.
4 Pilat L-a întrebat din nou: "Nu răspanzi nimic? Uite de câte
lucruri Te învinuiesc ei!
5 Isus n-a mai dat nici un răspuns, lucru care l-a mirat pe
Pilat.
Matei 27 : 2, 11 - 14
2 După ce L-au legat, L-au dus şi L-au dat pe mâna
guvernatorului Pilat din Pont.
-------------------------------------------------------------------------------------
---
11 Isus S-a înfăţişat înaintea guvernatorului. Guvernatorul L-a
întrebat: "Eşti Tu Împăratul iudeilor?" "Da," i-a răspuns Isus, "sunt".
12 Dar n-a răspuns nimic la învinuirile preoţilor celor mai de
seamă şi ale conducătorilor poporului.
13 Atunci Pilat I-a zis: "N-auzi de câte lucruri Te învinuiesc
ei?"
14 Isus nu i-a răspuns la nici un cuvânt, aşa că se mira foarte
mult guvernatorul.
Luca 23 : 1 - 5
1 S-au ridicat toţi şi L-au dus pe Isus înaintea lui Pilat.
2 Şi au început să-L învinuiască şi să zică: "Pe omul acesta l-
am găsit stârnind poporul nostru la răscoală, oprind a plăti impozit
Cezarului şi zicând că El este Cristosul, Împăratul.
3 Pilat L-a întrebat: "Eşti Tu Împăratul iudeilor?" "Da,” l-a
răspuns Isus, “sunt."
4 Pilat a zis preoţilor celor mai de seamă şi mulţimii: "Eu nu
găsesc nici o vină în Omul acesta."
5 Dar ei insistau şi mai mult şi ziceau: "Stârneşte poporul şi
învaţă oamenii prin toată Iudeea, din Galileea, unde a început, până
aici."
Ioan 18 : 28 - 38
28 L-au adus pe Isus de la Caiafa în sala de judecată; era
dimineaţă. Ei n-au intrat în sala de judecată, ca să nu devină necuraţi
şi să poată mânca Paştele.
29 Pilat, deci, a ieşit afară la ei şi le-a zis: "Ce vină aduceţi
împotriva Omului acestuia?"
30 Drept răspuns, ei i-au zis: "Dacă n-ar fi fost un făcător de
rele, nu L-am fi dat noi în mâinile tale."
31 Atunci Pilat le-a zis: "Luaţi-L voi şi judecaţi-L după legea
voastră." "Nouă nu ne este permis de lege să omorâm pe nimeni" i-au
zis iudeii.
32 Aceasta s-a întâmplat ca să se împlinească cuvântul prin
care arătase Isus cu ce moarte urma să moară.
33 Pilat a intrat iarăşi în sala de judecată. L-a chemat pe Isus
şi I-a zis: "Eşti Tu Împăratul iudeilor?"
34 Isus i-a răspuns: "De la tine însuţi zici lucrul acesta sau ţi l-
au spus alţii despre Mine?"
35 Pilat a răsnuns: "Eu sunt iudeu? Naţiunea Ta şi preoţii cei
mai de seamă Te-au dat în mâna mea: ce ai făcut?"
36 "Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta," a răspuns Isus.
"Dacă ar fi Împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi
luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor; dar acum, Împărăţia Mea
nu este de aici."
37 "Atunci un Împărat tot eşti!" I-a zis Pilat. "Da," a răspuns
Isus. "Eu sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut, şi am venit în
lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr
ascultă glasul Meu."
38 Pilat i-a zis: "Ce este adevărul?" După ce a spus aceste
cuvinte, a ieşit afară la iudei şi le-a zis: "Eu nu găsesc nici o vină în
El."
Armonizat
1 S-au ridicat toţi şi, (Lc.v.1) după ce L-au legat, /L-au adus pe
Isus de la Caiafa în sala de judecată (Io.v.28)/ ca să-L dea pe mâna
guvernatorului Pilat din Pont. (Mt.v.2)
2 Era dimineaţă. Ei n-au intrat în sala de judecată, ca să nu
devină necuraţi şi să poată mânca Paştele. (Io.v.28)
3 Pilat, deci, a ieşit afară la ei şi le-a zis: "Ce vină aduceţi
împotriva Omului acestuia?" (Io.v.29)
4 Drept răspuns, ei i-au zis: "Dacă n-ar fi fost un făcător de
rele, nu L-am fi dat noi în mâinile tale.” (Io.v.30)
5 Atunci Pilat le-a zis: "Luaţi-L voi şi judecaţi-L dapă legea
voastră." "Nouă nu ne este permis de lege să omorâm pe nimeni", i-au
zis iudeii. (Io.v.31)
6 Aceasta s-a întâmplat ca să se împlinească cuvântul prin
care arătase Isus cu ce moarte urma să moară. (Io.v.32)
7 Preoţii cei mai de seamă Îl învinuiau pe Isus de multe lucruri
(Mc.v.3), zicând: "Pe omul acesta l-am găsit stârnind poporul nostru
la răscoală, oprind a plăti impozit Cezarului şi zicând că El este
Cristosul, Împăratul." (Lc.v.2)
8 Dar Isus n-a răspuns nimic la învinuirile preoţilor celor mai
de seamă şi ale conducătorilor poporului, (Mt.v.12) lucru care l-a
mirat pe Pilat. (Mc.v.5)
9 Atunci Pilat I-a zis: "N-auzi de câte lucruri Te învinuiesc ei?"
(Mt.v.13)
10 Isus nu i-a răspuns la nici un cuvânt, aşa că se mira foarte
mult guvernatorul. (Mt.v.14)
11 Pilat a intrat iarăşi în sala de judecată. L-a chemat pe Isus
şi I-a zis: "Eşti Tu Împăratul iudeilor?" (Io.v.33)
12 Isus i-a răspuns: "De la tine însuţi zici lucrul acesta sau ţi l-
au spus alţii despre Mine?" (Io.v.34)
13 Pilat a răspuns: "Eu sunt iudeu? Naţiunea Ta şi preoţii cei
mai de seamă Te-au dat în mâna mea: ce ai făcut?" (Io.v.35)
14 "Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta," a răspuns Isus.
"Dacă ar fi Împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi
luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor; dar acum, Împărăţia Mea
nu este de aici." (Io.v.36)
15 "Atunci un Împărat tot eşti?" I-a zis Pilat: "Da", a răspuns
Isus. "Eu sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în
lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr
ascultă glasul Meu." (Io.v.37)
16 Pilat I-a zis: "Ce este adevărul?" După ce a spus aceste
cuvinte, a ieşit afară (Io.v.38) şi a zis preoţilor celor mai de seamă şi
mulţimii: "Eu nu găsesc nici o vină în Omul acesta." (Lc.v.4)
17 Dar ei insistau şi mai mult şi ziceau: "Stârneşte poporul şi
învaţă oamenii prin toată Iudeea, din Galileea, unde a început, până
aici." (Lc.v.5)
Din acest text intitulat Eschivarea lui Pilat de a-L judeca pe

Domnul Isus, ne vom ocupa de cinci lucruri: deschiderea procesului,
acuzarea Domnului Isus de către sinedrişti, tăcerea Mântuitorului,
interogarea Lui de către Pilat şi prima declaraţie a nevinovăţiei
Mântuitorului rostită de către acest procurator roman.
I. DESCHIDEREA PROCESULUI
Evangheliştii Matei, Luca şi Ioan au scris, îi cităm armonizat:
"S-au ridicat toţi și, (Lc.v.1) după ce L-au legat, /L-au adus pe Isus
de la Caiafa în sala de judecată (Io.v.28)/ ca să-L dea pe mâna
guvernatorului Pilat din Pont. " (Mt.v.2)
Pentru a-l impresiona pe Pilat, cu scopul de-a nu-L achita pe
Domnul Isus, gărzile Marelui Sanhedrin I-au legat mâinile la spate şi,
probabil I-au pus şi o funie la gât pentru a-L avea în mai mare
siguranţă.1
Dimineaţa, înainte de ora şapte aproape toţi sinedriştii, în frunte
cu Ana şi Caiafa porniră de la Palatul acestor doi mari preoţi spre
grandiosul Palat al lui Irod într-o procesiune solemnă, pentru că de la
ora şapte procuratorul roman începea de obicei să judece procese
criminale 2.
În Răsărit, oamenii se sculau dimineaţa îndată ce începea să se
lumineze de ziuă. Astfel, la ora şapte, străzile Ierusalimului erau pline
de oameni. Vestea că Domnul Isus fusese condamnat la moarte de
către Marele Sanhedrin după miezul nopţii şi că acum urma să fie
judecat de către Pilat, s-a răspândit pretutindeni ca un fulger prin
Ierusalimul ticsit de pelerini care, în urmă cu cinci zile când a intrat
triumfător în Sfânta Cetate L-au aclamat ca Mesia cel promis.
Evanghelistul Ioan a scris: "L-au adus pe Isus de la Caiafa în
sala de judecată; era dimineaţă. Ei n-au intrat în sala de judecată, ca
să nu devină necuraţi şi să poată mânca Paştele." (v.28)
Comentatorul A. Edersheim ne spune că potrivit cărţii Leviticul, dacă
cineva intra în casa unui neevreu, devenea necurat o zi până seara la
ora şase când începea la evrei o zi nouă. Iar, dacă în casa acelui
păgân era un idol, evreul era necurat şapte zile. Din text reiese că
sinedriştii aveau în minte chipul de zeu al Cezarului din sala de
judecată, de aceea n-au intrat în Pretoriu, ca să nu se spurce şi să
poată mânca Paştele 3. Evanghelistul Ioan spunea ironic că preoţii cei
mai de seamă, Îl urau atât de mult pe Fiul lui Dumnezeu, încât au
pierdut simţul proporţiei. Ei n-au intrat în sala de judecată din
pretoriul unui procurator păgân, ca să nu se spurce la văzul imaginii
lui Tiberiu şi cu scopul de-a putea mânca cina mielului pascal, dar
lor nu le era frică să se pângărească cu cea mai mare crimă, punând
la cale răstignirea Fiului lui Dumnezeu 4.
Sinedriștii n-au intrat în sala de judecată şi din alt motiv. Ei
erau siguri că, dacă procesul se va ţine sub cerul liber, se vor aduna
mari mulţimi pe care ei le vor manevra în favoarea lor 5.
Întrucât sinedriştii n-au intrat în Pretoriu, L-au încredinţat pe
Domnul Isus unui ofiţer roman ca să-L ducă la Pilat în sala de
judecată. Procuratorul roman, respectând religia evreiască, a ieşit cu
Domnul Isus din luxosul său palat și, urcându-se pe magnifica bemă
construită din marmură de diferite culori, s-a aşezat pe scaunul său de
judecător, poate pe tronul de aur al lui Arhelau fiul lui Irod cel Mare
pentru a-L judeca pe Mântuitorul 6.
Evanghelistul Ioan a scris: "Pilat, deci, a ieşit afară la ei şi le-a
zis: «Ce vină aduceţi împotriva Omului acestuia?»" (v.29) Când
Pilat a văzut de pe bemă întreaga ierarhie de aristocraţi luxoşi şi
marea mulţime sub razele vii ale soarelui de dimineaţă a primăverii
orientale şi când, arătând spre Domnul Isus care stătea blând şi măreţ
în mijlocul acuzatorilor Lui răutăcioşi, a deschis procesul cu
următoarea întrebare procedurală pe care a adresat-o acuzatorilor şi,
în special lui Caiafa: “Ce vină aduceţi împotriva Omului acestuia?"
(v.29) Aceasta, nu era numai o întrebare procedurală de deschidere la
care unul dintre acuzatorii principali trebuia să aducă învinuirea
împotriva Inculpatului, dar, aşa cum ne spune juristul H. Regnault,
era şi o întrebare prin care procuratorul roman arăta că el nu le va
confirma sentinţa fără revizuirea procesului şi repetarea dezbaterii în
care Învinuitul se putea apăra şi chiar primi verdictul de achitare 7.
Răspunsul pe care l-a dat Caiafa lui Pilat a fost autoritar şi
obraznic: "Dacă n-ar fi fost un făcător de rele, nu L-am fi dat noi pe
mâinile tale.” (Io.v.30) Caiafa, cât şi sinedriul întreg, au fost foarte
indignaţi de această întrebare a lui Pilat. Ei şi-au dat seama că urma să
le fie foarte greu să obţină de la el confirmarea pedepsei capitale.
Pilat când a zis sinedriştilor: "Luaţi-L voi şi judecaţi-L după
legea voastră," (Io.v.5) a încercat prima dată să se eschiveze de la
procesul Domnului Isus, spunându-le cu alte cuvinte: ”Eu n-am
competenţa de-a intra în neînţelegerea voastră religioasă şi de-a
judeca un asemenea caz.” Ba mai mult, procuratorul roman ştia că ei
rostiseră deja sentinţa capitală împotriva Domnului Isus şi acum
aveau nevoie doar de aprobarea acestei sentinţe. Pilat, nu numai că n-
a vrut să le aprobe sentinţa, dar chiar s-a eschivat de a-L judeca și el
pe Mântuitorul, vrând astfel să-L salveze de la moarte prin faptul că
Marele Sanhedrin nu avea competenţa pedepsei capitale. Acesta a fost
motivul pentru care acest procurator a zis sinedriştilor: "Luaţi-L voi şi
judecaţi-L după legea voastră."
La cuvintele de eschivare ale lui Pilat, sinedriştii au răspuns
acestui procurator roman: "Nouă nu ne este permis de lege să omorâm
pe nimeni." (Io.v.5) Ceea ce înseamnă cu alte cuvinte: "Pilate, tu ştii
bine că noi nu suntem o naţiune independentă, ci ocupată de voi
romanii. Astfel, voi romanii ne-aţi răpit dreptul de-a condamna pe
criminalii noştri la moarte. Or, Omul acesta este vrednic de moarte şi
El trebuie executat."
În cazul în care Pilat ar fi aprobat sentinţa sinedriştilor, Domnul
Isus ar fi fost ucis cu pietre potrivit legii din Levitic 24:16. Iar în cazul
că Pilat nu le-a aprobat această sentinţă şi că sinedriştii l-au constrâns
ca să-L judece el pe Mântuitorul împotriva voinţei lui şi să-L
condamne la moarte, Fiul lui Dumnezeu trebuia să fie executat prin
răstignire, fapt pe care El îl ştia dinainte (Ioan 3:14;8:28, Matei 10:38
etc.) şi la care s-a referit Evanghelistul Ioan în acest text când a scris:
"Aceasta s-a întâmplat ca să se împlinească cuvântul prin care
arătase Isus cu ce moarte urma să moară." (Io.v.32)
II. ACUZAREA DOMNULUI ISUS DE CĂTRE

SINEDRIŞTI
Evangheliştii Marcu şi Luca au scris, îi cităm armonizat:
"Preoţii cei mai de seamă Îl învinuiau pe Isus de multe lucruri,
(Mc.v.3) zicând: «Pe Omul acesta L-am găsit stârnind poporul
nostru la răscoală, oprind a plăti impozit Cezarului şi zicând că El
este Cristosul, Împăratul.»" (Lc.v.2)
Preoţii cei mai de seamă erau saduchei şi aristocraţi. Astfel, ei
în calitate de aristocraţi au studiat foarte mult problema răstignirii
Domnului Isus. Ei au condus răstignirea Mântuitorului cu cea mai
mare iscusinţă, ca nu cumva ea să producă o tulburare în popor şi
astfel ei să-şi piardă puterea, confortul şi bogăţia 8. Preoţii au
prevăzut toate lucrurile dinainte, de aceea schimbau mereu strategia.
Acum capul de acuzare înaintea unui procurator păgân nu mai era unul
religios, pentru că ştiau că nu va avea nici un efect asupra lui, ci unul
politic.
Nimic nu ne arată mai clar răutatea şi ura pe care le aveau
preoţii cei mai de seamă faţă de Domnul Isus, ca învinuirile pe care I
le-au adus. Ei, în iscusinţa lor, au născocit şi au ticluit împotriva
Domnului Isus trei acuzaţii politice care aveau legătură cu cariera
unui procurator roman, pentru că ştiau că numai astfel Pilat va
acţiona 9. Aceste trei acuzaţii pe care le-a adus marele preot Caiafa
înaintea lui Pilat împotriva Domnului Isus şi pe care le susţineau toţi
sinedriştii prezenţi, erau mari minciuni cu care i-a înzestrat Diavolul,
despre care Mântuitorul ne-a spus că este "Tatăl minciunii”. (Ioan
8:44)
Evanghelistul Marcu ne spune că sinedriştii Îl învinuiau pe
Domnul Isus înaintea lui Pilat “de multe lucruri". (v.3) Iar,
Evanghelistul Luca ne-a scos în evidenţă din aceste “multe lucruri"
numai următoarele trei care erau mai importante:
a) Primul lucru era că, aţâţa poporul la răscoală. Evanghelistul
Luca l-a citat pe Caiafa zicând: "Pe Omul acesta L-am găsit stârnind
poporul nostru la răscoală..." (v 2) Juristul Marquardt arată că marele
preot pe de o parte, cunoscându-i pe iudei ca un popor dârz şi
recalcitrant în care clocotea nemulţumirea faţă de stăpânirea romană,
lucru pe care îl ştia şi Roma, de aceea Eterna Cetate a pus la dispoziţia
procuratorului roman a acestei provinci o legiune de ostaşi. Iar, pe de
altă parte Caiafa, ştiind că Pilat care avea răspunderea conducerii
acestei provincii răzvrătite nu putea să lase nepedepsit pe un
revoluţionar care avea mare influenţă asupra maselor şi uneltea
împotriva siguranţei statului. Acesta era motivul pentru care Calafa L-
a învinuit pe Domnul Isus înaintea lui Pilat că aţâţa poporul la
răscoală!
Pilat era un procurator roman cu experienţă. El, cunoscându-l
pe Caiafa, ştia că era un mare preot şiret şi mincinos, de aceea nu i-a
luat în considerare această înscenare împotriva Domnului Isus. Acest
guvernator roman Îl avea de mult pe Domnul Isus în supraveghere
prin agenţii lui şi era convins că Mântuitorul nu constituia nici un
pericol pentru Statul Roman şi el ştia că autorităţile ecleziastice Îl
invidiau şi-L urau pe Domnul Isus pentru succesul şi popularitatea
Lui.
b) Al doilea lucru era că, învăţa poporul să nu plătească bir
pentru Cezar, subminând astfel prosperitatea imperiului.
Evanghelistul Luca l-a citat pe Caiafa zicând: "Pe Omul acesta L-am
găsit...oprind (poporul) a plăti impozit Cezarului.” (v.2) A doua
învinuire era mai iscusită decât prima. Ea, după părerea lui Caiafa şi a
tuturor sinedriştilor care erau de faţă, trebuia să producă un efect
puternic asupra lui Pilat care avea mai întâi datoria să administreze în
provincie birul şi să-l verse în tezaurul Cezarului. Procuratorul roman
şi-a dat seama de netemeinicia şi a acestei învinuiri. El ştia că
sinedriştii care se sustrăgeau pe toate căile de-a plăti bir Cezarului,
nu-L acuzau pe Domnul Isus în mod sincer nici în această privinţă. Şi
această înscenare era pentru Pilat evidentă, de aceea nici ei nu i-a dat
nici o importanţă în tot timpul procesului.
Pilat a supravegheat activitatea Domnului Isus, în special în
ultimul timp. Chiar în urmă cu trei zile, agenţii lui l-au informat cum
preoţii cei mai de seamă au pus la cale pe farisei şi pe irodieni, ca să-I
întindă Domnului Isus o cursă în legătură cu această problemă,
întrebându-L: “Se cuvine să plătim impozit Cezarului sau nu?" (Luca
20:22) şi cum El a dat un răspuns magistral la această întrebare:
"Daţi, dar, Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al
lui Dumnezeu." (Luca 22:25)
c) Şi al treilea lucru era că, Şi-a atribuit titlul de Împărat,
ameninţând astfel puterea şi poziţia Cezarului. Evanghelistul Luca l-
a citat pe Caiafa zicând: "Pe Omul acesta L-am găsit ... zicând că El
este Cristosul, Împăratul.” (v.2) Învinuirea că Domnul Isus S-a numit
pe Sine împăratul iudeilor însemna uzurparea puterii Cezarului,
pentru că numai Cezarul putea să numească regi. Ofensa era şi mai
mare atunci când pretendentul la tron avea simpatizanţi. Or, primirea
mesianică de care S-a bucurat Domnul Isus la Ierusalim în Duminica
Foriilor, era un argument bun pentru Caiafa împotriva Mântuitorului
10
.
Pilat cunoştea aşteptările mesianice ale poporului evreu. El
asista zilnic la rezistenţa acestui popor, pe care-l putea stăpâni cu greu
şi care avea o singură speranţă: Mesia eliberatorul de sub jugul
roman. Atunci când Caiafa declara că Domnul Isus Se consideră şi Se
comportă ca Mesia, era normal ca Pilat să-I aplice textele legii
romane cu privire la înalta trădare. A se numi cineva "Împăratul
iudeilor'', constituia una dintre cele mai mari crime politice după
legea romană pentru că era considerat duşman intern al statului.
Problema se complica pentru Pilat şi prin faptul că Tiberiu era un
imperator suspicios care executa chiar şi persoanele cele mai
marcante pentru orice bănuială. Acesta era motivul pentru care
procuratorul roman a luat în considerare numai această învinuire!
III. TĂCEREA DOMNULUI ISUS

Evangheliştii Marcu şi Matei au scris, îi cităm armonizat: "Dar
Isus n-a răspuns nimic la învinuirile preoţilor celor mai de seamă şi
ale conducătorilor poporului (Mt.v.12), lucru care l-a mirat pe
Pilat." (Mc.v.5 )
Domnul Isus a tăcut de patru ori. El n-a deschis gura înaintea
lui Caiafa (Marcu 14:60-61), înaintea lui Pilat (Marcu 15:4-5),
înaintea lui Irod (Luca 23:9) şi din nou înaintea lui Pilat (Ioan 19:9).
Sunt momente când şi tăcerea este un răspuras şi când ea
vorbeşte mai tare decât cuvintele. Adeseori tăcerea exprimă ce
cuvintele nu sunt în stare să redea 11.
De ce Domnul Isus a tăcut? Sunt cel puţin următoarele trei
răspunsuri:
a) Primul răspuns este că El a tăcut din cauza inimii rănite.
Când inima este rănită puternic, ea adeseori nu îşi exteriorizează
durerea prin explodări, proteste şi cuvinte de furie, ci şi-o exprimă
printr-o tăcere 12.
b) Al doilea răspuns este că Domnul Isus a tăcut din cauza
tragediei mari în care se afla. Mântuitorul Se afla într-un moment în
care nu mai era nimic de spus. Ura evreilor era o cortină de oţel prin
care nu se putea trece; şi frica lui Pilat de sinedrişti şi de marea
mulţime a poporului evreu era o barieră care nu se putea rupe. Este
un lucru teribil atunci când cineva ajunge într-o stare în care nici
chiar Mântuitorul nu mai are de spus nimic, pentru că ştie că totul
este zadarnic. Ferească-ne Dumnezeu de aşa ceva! 13
c) Şi al treilea răspuns este că Domnul Isus a tăcut din cauza că,
adevărul odată cunoscut, oamenii trebuie să-l accepte şi să
capituleze înaintea lui. Oare, Caiafa şi toţi sinedriştii nu ştiau şi nu
aveau dovezi suficiente că Domnul Isus era Mesia? Şi nu ştiau ei că
minţeau şi că se împotriveau adevărului? Şi Pilat, nu ştia că Domnul
Isus era nevinovat? Faţă de asemenea oameni, Mântuitorul tace şi nu
are nici un cuvânt de zis14.
Procuratorul roman se mira mult de trei lucruri: de liniştea şi de
echilibrul lăuntric de care dispunea Domnul Isus în mijlocul unei
mulţimi agitate şi la auzul celor mai încriminatorii învinuiri; de faptul
că tăcea şi nu Se apăra. Dar, cel mai mult îl uimea ciudata şi ne mai
experimentata stare că nu el, judecătorul Îl judeca pe Inculpat, ci
dimpotrivă simţea că Inculpatul îl judeca pe el. Evanghelistul Matei a
scos în evidenţă lucrul acesta atunci când a scris: "Atunci Pilat I-a zis:
«N-auzi de câte lucruri Te învinuiesc ei?» (14) Isus nu i-a răspuns la
nici un cuvânt, aşa că se mira foarte mult guvernatorul." (v.13-14)
Dacă noi numai citind aceste cuvinte vedem maiestatea Domnului
Isus, atunci cu cât mai mult Pilat care se afla înaintea Fiului lui
Dumnezeu, Îi simţea divinitatea, gloria şi puterea. Acest guvernator
roman putea să trateze pe evrei cu dispreţ şi aroganţă, dar el nu putea
să facă lucrul acesta şi cu Domnul Isus, pentru că el se vedea stângaci,
mic şi fără putere înaintea Fiului lui Dumnezeu 15.
În al patrulea rând, ne vom ocupa de
IV. INTEROGAREA DOMNULUI ISUS DE CĂTRE

PILAT
Procedura romană, spre deosebire de cea evreiască, privea
interogarea inculpatului ca fiind o probă mai eficientă decât audierea
martorilor. Dacă acuzatul îşi recunoştea vina nu mai era nevoie de
ascultarea martorilor. Din cauza marii discordanţe care era între
învinuirea foarte gravă pe care o aduceau acuzatorii împotriva
Domnului Isus şi liniştea şi tăcerea Lui de care dispunea şi Îi scoteau
în evidenţă nevinovația și demnitatea divină, Pilat s-a retras numai cu
El în Pretoriu pentru a-L cerceta îndeaproape. Pentru prima dată,
Mântuitorul a intrat într-un palat regal şi a păşit în încăperile
domneşti care aveau podele de agate şi lazur, aurării strălucitoare,
sculpturi în lemn de cedru şi picturi celebre pe pereţi şi pe plafoane
16
.
Se crede că Pilat a vorbit cu Domnul Isus în limba greacă,
pentru că atunci această limbă era foarte răspândită 17.
Evanghelistul Ioan a scris: "Pilat a intrat iarăşi în sala de
judecată. L-a chemat pe Isus şi I-a zis: «Eşti Tu Împăratul iudeilor?»
(34) Isus i-a răspuns: «De la tine însuţi zici lucrul acesta sau ţi l-au
spus alţii despre Mine?» (35) Pilat a răspuns: «Eu sunt iudeu?
Naţiunea Ta şi preoţii cei mai de seamă Te-au dat în mâna mea: ce ai
făcut?»" (v.33-35) La prima întrebare a lui Pilat: "Eşti Tu Împăratul
iudeilor?" (Io.v.33) Domnul Isus era precaut. El n-a zis nici "da", nici
"nu", ci i-a răspuns cu o demnitate blândă printr-o altă întrebare: "De
la tine însuţi zici lucrul acesta sau ţi l-au spus alţii despre Mine?"
(Io.v.34) Ceea ce înseamnă cu alte cuvinte: "Din cercetările tale
personale şi obiective Îmi pui această întrebare în calitate de
procurator roman, că M-aş fi proclamat rege şi că aş fi încercat să
subminez Imperiul Cezarului? Sau Îmi pui această întrebare pentru
că evreii Îmi aduc această acuzaţie? Ei, interpretează greşit
afirmaţiile Mele şi Mă acuză pe nedrept că sunt un revoluţionar
politic." 18
La aceste cuvinte ale Mântuitorului, Pilat răspunde: "Eu sunt
iudeu? Naţiunea Ta şi preoţii cei mai de seamă Te-au dat în mâna
mea: ce ai făcut?" (Io.v.35) Prin acest răspuns, Pilat I-a arătat
Domnului Isus, mai întâi că el în calitate de magistrat roman, judecă o
cauză evreiască după învinuirea pe care I-o aduc preoţii cei mai de
seamă, dar cu care el nu are nimic comun şi, apoi L-a întrebat pe
Domnul Isus: ”Ce ai făcut?” Ceea ce înseamnă parafrazat: "Ce ai
putut să le faci de sunt atât de porniţi împotriva Ta?" La care
întrebare credem că Mântuitorul i-o fi răspuns lui Pilat: "Eu n-am
oferit oamenilor prin învățătura și miracolele Mele altceva decât
milă, bunătate şi dragoste." 19
Ca Domnul Isus să-l informeze pe Pilat ce fel de Împărat este,
i-a arătat mai întâi felul Împărăţiei Lui, zicând: "Împărăţia Mea nu
este din lumea aceasta. Dacă ar fi Împărăţia Mea din lumea aceasta,
slujitorii Mei ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor; dar
acum, Împărăţia Mea nu este de aici." (Io.v.36) Când Mântuitorul a
făcut suprema afirmaţie: "Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta,"
i-a arătat lui Pilat că nici El – Mântuitorul, nu este din lumea
aceasta, că El a venit dintr-o lume cerească, mai întâi ca să ne
reveleze acea lume şi, apoi să pregătească pentru ea pe toți aceia
care aveau să creadă în El şi să-L accepte ca Împărat 20. Dacă
Împărăţia Lui era din lumea aceasta, a continuat să-i spună
Mântuitorul lui Pilat, ar fi aranjat dinainte ca simpatizanţii Lui să-i
împiedice pe sinedrişti să-L aresteze.
Pilat nu avea nici o îndoială cu privire la natura cerească a
Împărăţiei Domnului Isus, dar el a vrut să audă o asemenea
afirmaţie din gura Mântuitorului că era Împărat Etern 21. Acesta era
motivul pentru care Pilat L-a întrebat pe Domnul Isus: "Atunci un
Împărat tot eşti!" «Da», a răspuns Isus «Eu sunt Împărat»."
(Io.v.16) Pe judecătorul roman l-a uimit această declaraţie pe care i-a
făcut-o Domnul Isus şi curajul pe care l-a avut atunci când a depus o
asemenea mărturie 22. După această declaraţie, Mântuitorul a
continuat să spună, precizând că El nu era împăratul iudeilor din
punct de vedere politic: "...Eu pentru aceasta M-am născut şi am
venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din
adevăr ascultă glasul Meu." (Io.v.37)
Două lucruri l-au convins pe Pilat că Domnul Isus nu era un
rege politic, aşa cum Îl învinuiau sinedriştii: felul cum se prezenta şi
cum pleda înaintea lui la proces şi, activitatea pe care a avut-o:
Mântuitorul i-a spus lui Pilat că scopul venirii Lui în lume era
să mărturisească despre adevăr: să spună oamenilor adevărul despre
Dumnezeu, adevărul despre o altă lume care este Împărăţia Lui,
adevărul despre ei înşişi, adevărul despre viaţă şi marea realitate că
toţi care iubesc adevărul ascultă de El. O asemenea Împărăţie care
cuprinde pe toţi oamenii de pe pământ care iubesc adevărul, nu este o
împărăţie mesianică evreiască; şi un asemenea Împărat, nu este
numai un Împărat al iudeilor. Această declaraţie a Domnului Isus, a
risipit orice îndoială a lui Pilat că El ar fi fost un rege răzvrătit al
iudeilor. Procuratorul roman L-a luat pe Domnul Isus, în cel mai rău
caz ca pe un visător nevinovat, înzestrat cu un suflet mare care în felul
filozofilor greci, era preocupat de rezolvarea problemelor grele în
legătură cu adevărul 23.
Una dintre cele mai mari dovezi din activitatea Domnului Isus
care l-a convins pe Pilat că Mântuitorul nu era un rege al iudeilor, a
fost faptul că atunci când evreii voiau să-L facă împărat cu forţa, El a
refuzat (Ioan 6:15). Apoi, o altă dovadă era că a interzis ucenicilor să
lupte pentru El atunci când a fost arestat în grădina Gheţimani (Ioan
18:36). Pe Pilat l-au mulţumit aceste explicaţii. Probabil că el
verificase acest lucru din raportul pe care îl primise de la
comandantul cohortei 24.
Pilat, având de-a face prea puţin cu adevărul şi, crezând că
adevărul este un mister, a pus Domnului Isus întrebarea: "Ce este
adevărul?:" (Io.v.38) El n-a bănuit că i-a fost dat să vadă cu ochii lui,
nu numai pe Martorul Adevărului, dar chiar şi Adevărul Întrupat.
Dar, fiind sceptic că Arestatul dinaintea lui îi poate da răspuns, a ieşit
afară fără să aştepte să primească răspunsul şi să cunoască Adevărul
şi pe Acela în care era întrupat întreg Adevărul şi pe care el Îl
judeca 25.
Şi, în al cincilea rând, ne vom ocupa de
V. PRIMA DECLARAŢIE A NEVINOVĂŢIEI
MÂNTUITORULUI ROSTITĂ DE CĂTRE
PROCURATORUL ROMAN
Evangheliştii Luca şi Ioan au scris, îi cităm armonizat:
(16) "...După ce a spus aceste cuvinte, a ieşit afară
(Io.v.38) şi a zis preoţilor celor mai de seamă şi mulţimii: «Eu
nu găsesc nici o vină în Omul acesta.»" (Lc.v.4)
(17) Dar ei insistau şi mai mult şi ziceau: «Stârneşte
poporul şi învaţă oamenii prin toată Iudeea, din Galileea, unde
a început, până aici.»" (Lc.v.5)
Domnul Isus este judecat de Pilat
După interogatoriu, Pilat fiind convins de nevinovăţia

Domnului Isus, a ieşit afară din Pretoriu şi, urcându-se pe bemă, a
rostit formula sentinţei de achitare în două limbi, mai întâi în limba
latină: "Non liquent", "Este nevinovat" şi apoi în limba ebraică. După
care procuratorul roman, parafrazând această sentinţă, a zis: "Eu nu
găsesc nici o vină în Omul acesta!" (Lc.v.4) Ne putem imagina cât
de tare i-a surprins şi i-a înfuriat pe sinedrişti şi mulţimile această
sentinţă, pentru că ei se aşteptau ca Pilat să pronunţe verdictul
condamnării la moarte împotriva Domnului Isus. La strigătele şi
vociferările puternice ale mulţimilor agitate, Pilat nu ştia ce să facă
şi cum să procedeze. El nu voia să se pună rău cu evreii pe care îi ştia
foarte periculoşi, dar nici împlinindu-le dorinţa, să-L dea pe Dommul
Isus în gura acestei haite de lupi înfometaţi 26. Cuvintele din
următorul verset care redau strigătele mulţimilor agitate şi ale
sinedriştilor ce se auzeau din ce în ce tot mai tare: "Stârneşte poporul
şi învaţă oamenii prin toată Iudeea, din Galileea, unde a început,
până aici," (Lc.v.5) le înţelegem mai bine din alte versiuni ale Bibliei
şi după o mică parafrazare: "Amăgitorul acesta instigă poporul cu
învăţătura Lui prin toată Iudeea, din Galileea, unde a început, până
aici." În aceste strigăte era un cuvânt care, sunându-i lui Pilat la
urechi ca o muzică plăcută, i-a atras atenţia în mod deosebit şi,
cuvântul acesta era Galileea pe care atunci când l-a auzit, a crezut că a
găsit pentru Domnul Isus o portiţă de scăpare. Procuratorul roman,
folosindu-se de faptul că Inculpatul era din Galileea, că această
regiune era locul principal al activităţii Inculpatului şi că ea făcea
parte din jurisdicţia lui Irod Antipa care se afla atunci în Ierusalim cu
ocazia Paştelui, L-a trimis să-L judece acest tetrarh 27.

3. Op. cit.
5. Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 274.
7. Op. cit. p. 380;
12. Op. cit.
13. Op. cit.
17. Dalman, G., Sacred Sites and Ways, p. 6, 57 – 58;
Dalman, G., Jesus – Jeshua, p. 6 ;
Olmstead, A.T., Jesus in the Light of History, p. 1 – 27.
MacDonald, W., Comentar la Noul Testament, p. 379.
19. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, VoI. II, p. 383 – 384;
21. Op. cit.
Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 284 – 285;
Dodd, C.H., The Interpretation of the Fourth Gospel, p. 427;
Diamandi, S., Patimile, Moartea, Învierea, Vol. III, p. 252 - 253.
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, VoI. II, p. 384;
11. DOMNUL ISUS ÎNAINTEA LUI IROD ANTIPA
(A doua încercare a lui Pilat de a-L salva pe Mântuitorul)
Luca 23 : 6 - 12
6 Când a auzit Pilat de Galilea, a întrebat dacă omul acesta
este galilean.
7 Şi când a aflat că este de sub autoritatea lui Irod, L-a trimis
la Irod, care se afla şi el în Ierusalim în zilele acelea.
8 Irod, când L-a văzut pe Isus, s-a bucurat foarte mult, căci de
mult dorea să-L vadă, din cauza celor auzite despre El; şi spera să-L
vadă făcând vreo minune.
9 I-a pus multe întrebări, dar Isus nu i-a răspuns nimic.
10 Preoţii cei mai de seamă şi experţii Legii stăteau acolo şi-L
învinuiau cu înfocare.
11 Irod, cu soldaţii lui de pază, se purta cu El cu dispreţ şi,
după ce şi-a bătut joc de El şi L-a îmbrăcat cu o haină strălucitoare,
L-a trimis înapoi la Pilat.
12 În ziua aceea, Irod şi Pilat s-au împrietenit unul cu altul,
căci erau învrăjbiţi între ei mai înainte.
Din acest text intitulat Domnul Isus înaintea lui Irod Antipa,
ne vom ocupa de cinci lucruri: trimiterea Domnului Isus la Irod,
strategia lui Irod, tăcerea Domnului Isus, batjocorirea Domnului Isus
şi împăcarea lui Pilat cu Irod.
I. TRIMITEREA DOMNULUI ISUS LA IROD

ANTIPA
Evanghelistul Luca a scris:
(6) "Când a auzit Pilat de Galileea, a întrebat dacă omul
acesta este galilean.
(7) Şi când a aflat că este de sub autoritatea lui Irod, L-a
trimis la Irod, care se afla şi el în Ierusalim în zilele acelea.” (v.6-7)
Pilat, fiind şantajat de sinedrişti şi, temându-se de ei să nu-l
reclame la Tiberiu pentru abaterile lui grave din trecut, nu putea să-L
judece pe Domnul Isus după dreptate şi, cu atât mai puţin, să-I dea
sentinţa de achitare, deşi era convins că Mântuitorul era nevinovat,
aşa cum am văzut în ultimele două studii. Acesta a fost motivul pentru
care el L-a trimis pe Domnul Isus la Irod, sperând ca măcar acest
tetrarh al Galileii să-L salveze.
În studiul precedent am văzut că autorităţile ecleziastice
evreieşti l-au informat pe Pilat că Domnul Isus era galilean şi, prin
această informare, au vrut să-I agraveze învinuirea, pe care I-au adus-
o în textul anterior, pentru că Galileea, fiind numită "doica
răsculătorilor", era vestită în tulburări şi răscoale 1.
Tot în studiul precedent, am văzut că Pilat, în calitate de
procurator roman, vrând să se eschiveze de a-L judeca pe Domnul
Isus, şi-a invocat incompetenţa de-a judeca un caz religios evreiesc,
deşi avea această competenţă, fiindcă el trebuia să confirme sau să
infirme chiar şi o asemenea sentinţă a Marelui Sanhedrin, fără de
care inculpatul nu putea fi ucis cu pietre, aşa cum cerea legea
evreiască. Iar acum în acest text, Pilat procedează la fel. El, folosindu-
se şi de pretextul incompetenţei teritoriale, încearcă din nou să se
eschiveze de a-L judeca pe Domnul Isus, cu toate că avea şi
competenţa teritorială, pentru că infracţiunea se comisese pe
teritoriul jurisdicţiei lui.
Competenţa lui Irod Antipa care era tetrarhul Galileii, se baza
pe faptul că Domnul Isus, fiind galilean, Şi-a început activitatea şi ar
fi săvârşit infracţiunea în teritoriul jurisdicției lui, aşa cum Îl acuzau
sinedriştii.
Irod Antipa care îşi avea resedinţa în oraşul Tiberiada, pe
malul de sud-vest al Mării Galileii, atunci când se afla în Ierusalim cu
ocazia sărbătorilor, locuia în vechiul palat regal al macabeilor şi al
asmoneilor, care era aproape de palatul marilor preoţi Ana și Caiafa
2
.
II. STRATEGIA LUI IROD
Evanghelistul Luca a scris: "Irod, când L-a văzut pe Isus, s-a
bucurat foarte mult căci de mult dorea să-L vadă, din cauza celor
auzite despre El; şi spera să-L vadă făcând vreo minune." (v.8)
Irod Antipa, nu l-a putut niciodată uita pe Ioan Botezătorul, pe
care îl decapitase și nici mărturia lui. Uciderea lui Ioan Botezătorul, i-
a tăiat orice poftă să se mai joace cu viaţa unui trimis al lui
Dumnezeu şi, în special cu viaţa unui asemenea trimis al lui
Dumnezeu care era în centrul atenţiei publice. Lui i-a fost frică să mai
repete o asemenea crimă, fiindcă ştia că atunci când s-a atins de viaţa
lui Ioan Botezătorul, nu numai că şi-a pierdut popularitatea, dar că a
fost chiar şi urât şi insultat atât de galileenii lui, cât şi de întreg
Israelul. Uciderea lui Ioan Botezătorul, l-a învăţat pe Irod să fie mai
prevăzător şi să nu se atingă şi de viaţa Domnului Isus, care avea
mulţi simpatizanţi nu numai în Galileea, teritoriul lui, dar chiar şi în
întreg Israelul 3.
Viclean şi calculat, Irod dându-şi seama, pe de o parte de
nevinovăţia Domnului Isus şi reacția simpatizanților față de
condamnarea Lui la moarte; iar, pe de altă parte, nevrând să se pună
rău nici cu Marele Sanhedrin, care punea la cale condamnarea
Domnului Isus la moarte, a recurs la o stratagemă iscusită: de-a arăta
că el refuză să ia în serios întreaga problemă a Domnului Isus, atât
calitatea Sa de Mesia, cât şi judecarea Lui. În vederea acestui fapt,
Irod a creat un scenariu ironic că dorea să-L vadă pe Domnul Isus
făcând vreo minune, cu scopul de a se amuza. Adevărul este că, Irod
numai se făcea că nu-L lua pe Domnul Isus în serios, dar realitatea
era că el nu L-a luat în serios pe Fiul lui Dumnezeu, aşa cum nu l-a
luat în serios nici pe Ioan Botezătorul 4. Spre deosebire de Irod, mulţi
alţii zic că ei Îl iau pe Domnul Isus în serios, dar, în realitate nici ei
nu-L iau în serios.
Evanghelistul Luca ne arată că Irod de mult căuta să-L vadă pe
Domnul Isus, dar acum această dorinţă i-a împlinit-o Pilat. lrod
Antipa, fiind un om desfrânat care trăia într-un adulter scârbos cu
soţia fratelui său, nu dorea să-L vadă pe Mântuitorul fiindcă avea
nevoie de El din punct de vedere spiritual, ci doar pentru minunile
Lui, cu scopul de-a se amuza la ele ca la un mare spectacol 5. Pentru
Irod, Domnul Isus nu era Altcineva, decât Făcătorul a celor mai mari
şi miraculoase spectacole şi nu Dumnezeu căruia I se cuvenea
reverenţa şi supunerea. Epictetus, renumitul filozof grec al stoicilor
din secolul întâi, se plângea că oamenii care veneau la el din toate
părţile, nu veneau ca să-i asculte învăţătura, ci să-l vadă pe el de
parcă era o mare vedetă 6.
Irod auzise despre minunile Domnului Isus, pentru că
Mântuitorul petrecuse cel mai mult timp în Galileea şi făcea în ea cele
mai multe minuni. Dar, este posibil că Irod să fi auzit de multe ori
despre Domnul Isus şi despre minunile Lui şi de la Cuza,
administratorul lui a cărui soţie, care se numea Ioana, era una dintre
femeile care Îl urmau pe Mântuitorul (Luca 8:3) 7.
Irod spera că Domnul Isus din respect pentru titlul lui de
tetrarh al Galileii şi al Pereii, îi va satisface dorinţa de a-i arăta măcar
o singură minune 8. Mântuitorul, deşi ştia că dacă va face o minune
extraordinară, spectaculoasă şi captivantă înaintea lui Irod, acea
minune putea să-I salveze viaţa, totuşi n-a vrut să facă o asemenea
minune, pentru că El n-a venit să amuze cu ele curţile regale 9.
III. TĂCEREA DOMNULUI ISUS

(9) “I-a pus multe întrebări, dar Isus nu i-a răspuns nimic.
(10) Preoţii cei mai de seamă şi experţii Legii stăteau acolo şi-
L învinuiau cu înfocare." (v.9-10)
Mântuitorul, nu numai că nu împlineşte dorinţa judecătorului
Său de-a vedea măcar o singură minune, dar îl şi tratează cu tăcere ca
şi pe ceilalți doi judeoători ai Lui: Caiafa şi Pilat10.
În zadar încerca Irod să-L determine pe Domnul Isus să
vorbească, punându-I tot felul de întrebări. Mântuitorul pe lângă că nu
i-a arătat nici o minune, n-a vrut să-i spună nici măcar un singur
cuvânt cu toată insistenţa lui 11.
De ce Domnul Isus a găsit de cuviinţă să tacă şi să nu-i spună
lui Irod nici un cuvânt? Erau cel puţin trei motive:
a) Primul motiv era că, acest tetrarh viclean, deşi a auzit
adevărul cu privire la Domnul Isus chiar din gura lui Ioan
Botezătorul, totuşi nu numai că nu l-a ascultat, dar l-a și decapitat
pe acest mesager mare a lui Dumnezeu, care avea misiunea de-a
proclama înaintea lui Israel şi chiar a lumii întregi că Domnul Isus
era Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul neamului omenesc 12.
b) Al doilea motiv era că, acest tetrarh a vrut să-L scoată din
teritoriul lui printr-o stratagemă, trimiţându-i pe farisei la El cu
ameninţarea că Irod voia să-L omoare. La care stratagemă,
Mântuitorul a răspuns trimişilor lui Irod: “Duceţi-vă şi spuneţi vulpii
aceleia: «Iată că scot demoni şi săvârşesc vindecări astăzi şi mâine,
iar a treia zi voi termina.»" (Luca 13:32)
c) Şi, a treia cauză pentru care Mântuitorul a tăcut a fost că,
acest tetrarh trăia în desfrâu, alungând-o pe soţia lui şi, luând-o de
nevastă pe Irodiada, soţia fratelui său Filip care locuia la Roma.
(Marcu 6:17;Matei 14:3;Luca 3:19)
Preoţii cei mai de seamă şi cărturarii care constituiau partea de
acuzare a Domnului Isus înaintea lui Irod, profitând că Mântuitorul
tăcea, Îl pârau şi-L învinuiau înaintea acestui tetrarh cu și mai mare
înverşunare.
IV. BATJOCORIREA DOMNULUI ISUS

Evanghelistul Luca a scris: "Irod, cu soldaţii lui de pază, se
purta cu El cu dispreţ şi, după ce şi-a bătut joc de El şi L-a îmbrăcat
cu o haină strălucitoare, L-a trimis înapoi la Pilat." (v.11)
Irod, răzbunându-se pe Domnul Isus pentru că nu i-a împlinit
dorinţa: de a-i arăta măcar o singură minune şi pentru că l-a tratat cu
tăcere, L-a dat pe mâna ostaşilor ca să-şi bată joc de El în ideea
pretenţiei Lui de-a fi Mesia 13.
Garda lui Irod era formată din soldaţii proveniţi din Tracia,
Galia şi Germania 14. El, fiind înconjurat ca un tetrarh de o gardă
puternică, se considera că era un om important şi în siguranţă. Acest
tetrarh credea că putea trăi bine şi fără Domnul Isus, de aceea şi-a
permis să se răzbune, dându-L pe mâna soldaţilor să-şi bată joc de
El. Adevărul este că Domnul Isus este cea mai importantă Fiinţă din
întreg Universul şi că optica lui Irod era cea mai denaturată atunci
când s-a decis să-şi bată joc de Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul
lumii 15.
Unii comentatori opinează că haina strălucitoare, cu care L-a
îmbrăcat Irod pe Domnul Isus şi L-a trimis înapoi la Pilat, era o haină
albă şi veche de mare preot de pe timpul Macabeilor 16. Iar, alţi
comentatori susţin cu tărie că Mântuitorul a fost îmbrăcat cu o haină
de împărat roşie de purpură fastuoasă şi strălucitoare; şi că Irod L-a
îmbrăcat cu o asemenea haină ca să-și bată joc de Domnul Isus pentru
că zicea că era Mesia-Împăratul 17. Comentatorul evreu A.
Edersheim a spus că, deşi este imposibil să putem afirma, cu siguranţă
că veşmântui în care a fost îmbrăcat Mântuitorul era alb de mare preot
sau roşu de împărat, totuşi balanţa înclină spre veşmântul roşu 18,
pentru că aşa cum zicea comentatorul german Haneberg este sigur că
în vechiul palat regal în care locuia Irod Antipa atunci când se afla la
Ierusalim în timpul sărbătorilor, nu erau veşminte de mari preoţi ci
de împărați 19.
Pentru a mări efectul teatral al răzbunării sale, Irod L-a trimis
pe Domnul Isus din nou lui Pilat îmbrăcat cu o haină roşie şi
strălucitoare de împărat, dându-i astfel să înţeleagă că el nu-L ia în
serios pe Mântuitorul. Soarele deja ridicându-se, razele lui dădeau o
deosebită strălucire hainei de purpură a dumnezeiescului Arestat în
timp ce sinedriştii, însoţiţi de mulţime, Îl conduceau pe Domnul Isus
de la Irod la Pilat.
Nici tetrarhul Galileii n-a găsit Domnului Isus nici o vină. Dacă
Irod L-ar fi găsit vinovat pe Mântuitorul, nimic nu l-ar fi oprit să
confirme el sentinţa Marelui Sanhedrin şi să fi avut el marea ocazie
care era avid după popularitate, să satisfacă dorinţa preoţilor celor
mai de seamă. Astfel, Fiul lui Dumnezeu urma să fie răstignit fără
vină.
Şi, în al cincilea rând, textul citat ne arată
V. ÎMPĂCAREA LUI PILAT CU IROD

Evanghelistul Luca a scris: "În ziua aceea, Irod și Pilat s-au
împrietenit unul cu altul, căci erau învrăjbiţi între ei mai înainte."
(v.12)
La începutul acestui studiu am văzut că Pilat, fiind şantajat de
sinedrişti şi, temându-se de ei ca să nu-l reclame la Tiberiu pentru
abaterile lui grave din trecut, nu putea să-L judece pe Domnul Isus
după dreptate şi, cu atât mai puţin, să-I pronunțe sentinţa de
achitare, deşi era convins că Mântuitorul era nevinovat. Acesta a
fost motivul pentru care L-a trimis pe Domnul Isus ca să-l judece Irod
sub pretextul că Mântuitorul, fiind din Galileea, el nu avea competenţa
teritorială, sperând ca măcar acest tetrarh al Galileii să-L salveze pe
Domnul Isus.
Şi un alt motiv pentru care Pilat L-a trimis pe Domnul Isus la
Irod era, pentru a-i arăta o atenţie specială prin acest gest de
curtoazie.
Comentatorii spun că, deşi nu se cunosc exact cauzele pentru
care Pilat şi Irod Antipa se duşmăneau 20, totuşi se presupun
următoarele două:
a) Prima cauză a fost că, Pilat ar fi ucis nişte galileeni la
poarta Templului care erau din teritoriul lui Irod 21.
b) Şi a doua cauză, se presupune că au fost scuturile cu chipul
Cezarului Tiberiu pe care le-a pus Pilat pe palatul lui din Ierusalim,
gest pentru care au protestat şi toţi ceilalți fii ai lui Irod cel Mare:
Filip, Vaetul şi Fazail. Faptul că Tiberiu le-a dat lor nu numai câştig
de cauză, dar chiar şi că l-a văzut pe Irod Antipa mai bun decât pe
Pilat din cauza tatălui său Irod cel Mare, cezarul amintit i-a învrăjbit
pe aceşti doi guvernatori care acum s-au împăcat 22.

Farrar,F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 385.
3. Diamandi, S., Patimile, Moartea, Învierea, Vol. III, p. 263, 266.
9. Harrison, E.F., Viaţa lui Cristos, p. 217 - 218.
13. Diamandi, S., Patimile, Moartea, Învierea, Vol. III, p. 265;
19. Haneberg: Die relig. Alterth. Der Bibel, 554;
12. DOMNUL ISUS SAU BARABA
(A treia încercare a lui Pilat de a-L salva pe Mântuitorul)
Marcu 15 : 6 - 15a
6 La fiecare sărbătoare a Paştelor, Pilat elibera din închisare
câte un prizonier pe care îl cereau ei.
7 În închisoare era unul numit Baraba, închis împreună cu
complicii lui din cauza unui omor pe care-l comiseseră într-o
răscoală.
8 Mulţimea s-a urcat şi a început să-i ceară lui Pilat să le dea
ceea ce obişnuia să le dea întotdeauna.
9 Pilat le-a răspuns: "Vreţi să vi-L eliberez pe Împăratul
iudeilor?
10 Căci pricepuse că preoţii cei mai de seamă din invidie Îl
dădusesă în mâna lui.
11 Dar preoţii cei mai de seamă au stârnit mulţimea să-i ceară
lui Pilat să îl elibereze mai bine pe Baraba.
12 Pilat a luat din nou cuvântul şi le-a zis: "Dar ce vreţi să fac
cu Acela pe care-L numiţi Împăratul iudeilor?"
13 Ei au strigat din nou: "Răstigneşte-L!"
14 "Dar ce rău a făcut?" le-a zis Pilat. Însă ei au început să
strige şi mai tare: "Răstigneste-L!"
15 Pilat a vrut să facă pe placul mulţimii şi l-a eliberat pe
Baraba…
Matei 27 : 15 - 26a
15 La fiecare sărbătoare a Paştelor, guvernatorul avea
obiceiul să elibereze un prizonier pe care-l voiau ei.
16 Pe atunci aveau un prizonier vestit, numit Baraba.
17 Când erau adunaţi la un loc, Pilat le-a zis: "Pe cine vreţi să
vi-l eliberez? Pe Baraba sau pe Isus, care se numeşte Cristos?"
18 Căci ştia că din invidie Îl dăduseră pe Isus în mâinile lui.
19 Pe când stătea Pilat pe scaun la judecată, soţia lui a trimis
să-i spună: "Să n-ai nimic de-a face cu dreptul acesta; căci azi am
suferit mult în vis din cauza lui.
20 Preoţii cei mai de seamă şi conducătorii poporului au
convins mulţimea să-l ceară pe Baraba, iar pe Isus să-L omoare.
21 Guvernatorul a laut cuvântul şi le-a zis: "Pe care din cei doi
vreţi să vi-l eliberez?" Pe Baraba, au răspuns ei.
22 Pilat le-a zis: "Dar ce să fac cu Isus, care se numeşte
Cristos?" "Să fie răstignit!" i-au răspuns cu toţi.
23 Guvernatorul a zis: "Dar ce rău a făcut?" şi au început să
strige şi mai tare: "Să fie răstignit!"
24 Când a văzut Pilat că n-ajunge la nici un rezultat, ci că se
face mai multă agitaţie, a luat apă, şi-a spălat mâinile înaintea
poporului şi a zis: "Eu sunt nevinovat de sângele dreptului acestuia.
Treaba voastră!"
25 Şi tot poporul a răspuns: "Sângele Lui să fie asupra noastră
şi asupra copiilor noştri."
26 Atunci Pilat l-a eliberat pe Baraba...
Luca 23 : 13 - 15, 17 - 21, 24 - 25

13 Pilat i-a strâns pe preoţii cei mai de seamă, pe conducătorii
poporului şi poporul
14 şi le-a zis: "Mi L-aţi adus înainte pe Omul acesta ca pe unul
care stârneşte poporul la răscoală. Şi iată că, după ce L-am cercetat
cu atenţie înaintea voastră, nu L-am găsit vinovat de nici unul din
lucrurile de care-L acuzaţi.
15 Nici Irod nu I-a găsit nici o vină, căci ni L-a trimis înapoi."
-------------------------------------------------------------------------------------
---
17 La fiecare sărbătoare a Paştelor, Pilat trebuia să le
elibereze câte un prizonier.
18 Ei au strigat cu toţii într-un glas: "La moarte cu Omul
acesta şi eliberează-ni-l pe Baraba!"
19 Baraba fusese aruncat în închisoare pentru o răscoală care
avusese loc în cetate şi pentru un omor.
20 Pilat le-a vorbit din nou, cu gând să-I dea drumul lui Isus.
21 Dar ei au strigat: "Răstigneşte-L, răstigneşte-L! "
-------------------------------------------------------------------------------------
---
24 Pilat a·hotărât să li se împlinească cererea.
25 Le-a eliberat pe cel ce fusese aruncat în închisoare pentru
răscoală şi omor şi pe care-l cereau ei; iar pe Isus L-a dat în mâinile
lor, ca să facă ce vor cu El.
Ioan 18 : 39 - 40
39 Dar, fiindcă voi aveţi obicei să vă eliberez pe cineva de
paşte, vreţi să vi-L eliberez pe Împăratul iudeilor?"
40 Atunci toţi au strigat din nou: "Nu pe El, ci pe Beraba!" Şi
Baraba era un tâlhar.
Armonizat
1 Pilat i-a strâns pe preoţii cei mai de seamă, pe conducătorii
poporului şi poporul (Lc.v.13)
2 şi le-a zis: "Mi L-aţi adus înainte pe Omul acesta ca pe unul
care stârneşte poporul la răscoală. Şi iată că, după ce L-am cercetat
cu atenţie înaintea voastră, nu L-am găsit vinovat de nici unul din
lucrurile de care-L acuzaţi. (Lc.v.14)
3 Nici Irod nu I-a găsit nici o vină, căci ni L-a trimis înapoi.
(Lc.v.15)
4 Mulţimile s-au urcat şi au început să-i ceară lui Pilat să le
dea ce obişnuia să le dea întotdeauna. (Mc.v.8)
5 La fiecare sărbătoare a Paştelor, Pilat trebuia să le elibereze
câte un prizonier (Lc.v.17) pe care-l voiau ei. (Mt.v.15)
6 Pe atunci aveau un prizonier vestit, numit Baraba, (Mt.v.16)
închis împreună cu complicii lui din cauza unui omor pe care-l
comiseseră într-o răscoală. (Mc.v.7)
7 Pilat le-a zis: /"Pe care din cei doi vreţi să vi-l eliberez?
(Mt.v.21)/ Pe Baraba sau pe Isus, care se numeşte Cristos? (Mt.v.17)
8 Vreţi să vi-L eliberez pe Împăratul iudeilor?" (Io.v.39) Căci
ştia că (Mt.v.18) preoţii cei mai de seamă din invidie Îl dăduseră în
mâna lui. (Mc.v.10)
9 Pe când stătea Pilat pe scaun la judecată, soţia lui a trimis
să-i spună: "Să n-ai nimic de-a face cu dreptul acesta; căci azi am
suferit mult în vis din cauza lui (Mt.v.19)
10 Preoţii cei mai de seamă şi cărturarii au convins mulţimea
(Mt.v.20) să-i ceară lui Pilat să îl elibereze mai bine pe Baraba.
(Mc.v.11)
11 Pilat a luat din nou cuvântul şi le-a zis: "Dar ce vreţi să fac
cu (Mc.v.12) Isus, care se numeşte Cristos?" "Să fie răstignit!" i-au
răspuns cu toţii. (Mt.v.22)
12 Guvernatorul a zis: "Dar ce rău a făcut?" (Mt.v.23) Ei au
strigat cu toţii într-un glas: "La moarte cu Omul acesta şi eliberează-
ni-l pe Baraba." (Lc.v.18)
13 Când a văzut Pilat că n-ajunge la nici un rezultat, ci că se
face mai multă agitaţie, a luat apă, şi-a spălat mâinile înaintea
poporului şi a zis: "Eu sunt nevinovat de sângele dreptului acestuia.
Treaba voastră!" (Mt.v.24)
14 Şi tot poporul a răspuns: "Sângele Lui să fie asupra noastră
şi asupra copiilor noştri." (Mt.v.25)
15 Pilat le-a vorbit din nou, cu gând să-I dea drumul lui Isus.
(Mc.v.20)
16 Dar ei au strigat: "Răstigneşte-L, răstigneşte-L! " (Lc.v.21)
17 Pilat a vrut să facă pe placul mulţimii. (Mc.v.15) Le-a
eliberat pe cel ce fusese aruncat în închisoare pentru răscoală şi omor
şi pe care-l cereau ei; iar pe Isus L-a dat în mâinile lor, ca să facă ce
vor cu El. (Lc.v.25)
Acest text intitulat Domnul Isus sau Baraba, ne arată cinci
lucruri: declararea nevinovăţiei Domnului Isus de către Pilat, obiceiul
graţierii, alegerea între Domnul Isus şi Baraba, perseverența lui
Pilat şi cedarea acestui procurator roman.

I. DECLARAREA NEVINOVĂŢIEI DOMNULUI
ISUS DE CĂTRE PILAT
(13) "Pilat i-a strâns pe preoţii cei mai de seamă, pe
conducătorii poporului şi poporul
(14) şi le-a zis: «Mi L-aţi adus înainte pe Omul acesta ca pe
unul care stârneşte poporul la răscoală. Şi iată că, după ce L-am
cercetat înaintea voastră, nu L-am găsit vinovat de nici unul din
lucrurile de care-L acuzaţi.
(15) Nici Irod nu I-a găsit nici o vină, căci ni L-a trimis
înapoi.»" (v.13-15)
Domnul Isus este adus din nou înaintea lui Pilat. Procuratorul
roman, văzându-L pe Mântuitorul îmbrăcat într-o haină de împărat în
semn de batjocură, a înţeles că nici Irod nu L-a găsit vinovat. Pilat a
conchis: dacă Irod care era evreu de acelaşi neam cu sinedriştii, n-a
vrut să-şi asume răspunderea pentru a-L condamna pe Domnul Isus,
atunci de ce să-L condamne el? Pentru a da satisfacţie sinedriştilor
furioşi şi plini de patimă; şi, în acelaşi timp, pentru a salva şi un
nevinovat de pedeapsa capitală, procuratorul roman trebuia să
găsească o soluţie care să mulţumească amândouă părţile.
Procuratorul roman, prin urcarea lui pe bemă a adunat din nou
în jurul lui sinedriştii şi mulţimile, cărora le-a spus solemn că ei Îl
acuză pe Pârât de tulburare şi de înaltă trădare, dar el în calitate de
guvernator roman, după o cercetare atentă, nu L-a găsit pe Acuzat
vinovat de crimele de care a fost învinuit; că L-a trimis la Irod şi că
şi acest tetrarh evreu a ajuns la aceeaşi convingere, că Inculpatul n-a
săvârşit nici o crimă pentru a fi condamnat 1.
În al doilea rând, acest text ne arată
II. OBICEIUL GRAŢIERII

Toţi trei evangheliştii sinoptici scriu, îi cităm armonizat:
(4) "Mulţimile s-au urcat şi au început să-i ceară lui
Pilat să le dea ce obişnuia să le dea întotdeauna. (Mc.v.8)
(5) La fiecare sărbătoare a Paştelor, Pilat trebuia să le
elibereze câte un prizonier (Lc.v.17) pe care-l voiau ei.
(Mt.v.15)
(6) Pe atunci aveau un prizonier vestit, numit Baraba,
(Mt.v.16) închis împreună cu complicii lui din cauza unui omor
pe care-l comiseseră într-o răscoală." (Mc.v.7)
Era obiceiul ca guvernatorul roman să elibereze un prizonier
iudeu de sărbătoarea Paştelui. Juriştii, cât şi comentatorii ne spun că
acest obicei îl practicau romanii cu ocazia unor sărbători și prin
luarea unei hotărări de către Senat. Gestul acesta nobil nu echivala,
în întregime cu graţierea modernă, ci avea numai însemnătatea
stingerii procesului. Baraba n-a fost judecat, pe când cei doi tâlhari
care erau răstigniţi împreună cu Domnul Isus fuseseră judecaţi şi urma
numai să fie executaţi. Faţă de ei nu se mai putea aplica stingerea
procesului. Şi evreii aveau acest obicei, pe care îl practicau regii
hasmonei şi irozi, iar Pilat l-a preluat atât de la romani, cât şi de la
evrei 2.
Mai târziu această practică s-a răspândit şi în Creştinism în
Imperiul Roman cu ocazia Sărbătorii Învierii Domnului Isus. Astfel,
printr-un decret dat în anul 370 s-au eliberat toţi întemniţaţii, cu
excepţia celor ce s-au făcut vinovaţi din punct de vedere politic, de
crime, vrăjitorie, magie şi adulter 3.
Evanghelistul Ioan scrie în textul grecesc că Baraba era lēstēs,
“brigand" şi "tâlhar de drumul mare". Acest termen grecesc ne arată,
aproape sigur că Baraba era zelot, un naţionalist fanatic.
El era unul dintre acei tâlhari războinici care bântuiau pe
drumul dintre Ierihon şi Ierusalim. Pe aceştia i-a avut în vedere
Domnul Isus atunci când a spus parabola Samariteanului milostiv.
Evanghelistul Matei îl numeşte pe Baraba ''un prizonier vestit", ceea
ce înseamnă că el era conducătorul tâlharilor. Aceşti tâlhari zeloţi
care se jurau că vor descotorosi Israelul de romani, erau priviţi de
poporul evreu ca eroii naţiunii. Despre Baraba ni se spune în text că
el, luând parte cu puțin timp în urmă la o răscoală sângeroasă care
avusese loc în Ierusalim, îşi aştepta procesul în închisoare împreună
cu complicii lui 4.
Unii comentatori spun că numele Baraba înseamnă "fiul
tatălui". Iar, alţi comentatori sunt de părere că aba, a doua parte a
acestui nume înseamnă titlul pe care îl purtau rabinii cei mai mari. De
aici, aceşti comentatori presupun că Baraba, poate era fiul unei familii
distinse, dar care a devenit tâlhar 5.
Evangheliştii Matei şi Ioan ne spun că, Pilat a luat iniţiativa
de-a cere graţierea unui prizonier. Evanghelistul Matei a scris: "La
fiecare sărbătoare a Paştelor, guvernatorul avea obiceiul să
elibereze un prizonier pe care-l voiau ei ...(17) Pilat le-a zis: «Pe cine
vreţi să vi-l eliberez? Pe Baraba sau pe Isus, care se numeşte
Cristos?»" (v.15,17) Şi Evanghelistul Ioan l-a citat pe Pilat spunând
iudeilor: "Dar, fiindcă voi aveţi obicei să vă eliberez pe cineva de
Paşte, vreţi să vi-L eliberez pe Împăratul iudeilor?" (v.39) Pe când
Evangheliştii Marcu şi Luca ne arată că poporul îi cerea lui Pilat
eliberarea unui prizonier. Evanghelistul Marcu a scris: "Mulţimea s-a
urcat şi a început să-i ceară lui Pilat să le dea ceea ce obişnuia să le
dea întotdeauna." (v.8) şi Evanghelistul Luca a zis: ''La fiecare
sărbătoare a Paştelui, Pilat trebuia să le elibereze câte un prizonier."
(v.17) Din aceste paralele ale textelor celor patru Evanghelii reiese că
cerinţa graţierii i-a făcut-o inițial poporul lui Pilat şi că procuratorul
roman numai în urma acestei cerinţe a invitat mulţimea să ceară
graţierea unuia dintre cei doi: a Domnului Isus sau a lui Baraba 6.
După relatarea Evanghelistului Marcu se pare că acea parte a mulţimii
care se urcase la palatul lui Pilat după ce Domnul Isus se înapoiase
de la Irod, îl susţinea pe Baraba şi că ea îndată ce a ajuns la bemă i-
a cerut lui Pilat să graţieze pe cineva de acest Paşte 7.
În manuscrisele vechi greceşti, cât şi în cele sirosinaitice şi
armene, numele Domnului Isus nu era Isus din Nazaret, ci Isus
Baraba, “Fiul Tatălui” 8. Origen care a trăit în secolui al III-lea şi era
din Alexandria, a găsit numele Domnului Isus de Baraba în Matei
27:17 unde scrie: "...Pilat le-a zis: «Pe cine vreţi să vi-l eliberez? Pe
Baraba sau pe Baraba care se numeşte Cristos?»" Ieronim din
secolui al IV-lea care a trăit în Roma, ca şi alţi comentatori din
timpurile noastre moderne ne spun că era o mare coincidenţă între
numele Domnului Isus şi al lui Baraba. Baraba se numea Isus Bar-
Aba, "Isus Fiul Rabinului" şi Domnul se numea Isus Bar-Aba, "Isus
Fiul Tatălui". Origen, găsind Numele Domnului Isus de Baraba în
mai multe manuscrise a spus că, Numele Lui nu poate să-l poarte un
criminal şi, cu atât mai puţin, Fiul lui Durnnezeu nu poate să poarte
numele unui criminal 9. Întrucât şi manuscrisele importante folosesc
Numele Domnului Isus de Baraba, acest nume de Isus Baraba îl
acceptă versiunea Biblia Englezească Nouă (New English Bible) şi
comentatorii de renume mondial: F.B.S. Diglot, J. Schniewind, A.H.
M'Neile, F.V.
Filson, R.V.G. Tasker etc.10
În al treilea rând, acest text ne arată
III. ALEGEREA ÎNTRE DOMNUL ISUS ŞI BARABA

Evangheliştii Marcu, Matei şi Ioan scriu, îi cităm armonizat:
(7) Pilat le-a zis: /"Pe care din cei doi vreţi să vi-l
eliberez? (Mt.v.21)/ Pe Baraba sau pe Isus, care se numeşte
Cristos? (Mt.v.17)
(8) Vreţi să vi-L eliberez pe Împăratul iudeilor?"
(Io.v.39) Căci ştia că (Mt.v.18) preoţii cei mai de seamă din
invidie Îl dăduseră în mâna lui. (Mc.v.10)
Din detaliul Evanghelistului Matei când a scris: "Pe care din
cei doi să vi-l eliberez?" reiese că şi Baraba a fost adus şi pus sus pe
bemă alături de Domnul Isus 11. Pilat, punându-l pe Baraba alături de
Domnul Isus era sigur, cel puţin din două motive că mulţimea nu va
alege un criminal, ci pe Domnul Isus, de aceea a continuat să zică
mulţimii: “Vreţi să vi-L eliberez pe Împăratul iudeilor?” (Io.v.39)
a) Primul motiv din care procuratorul roman ştia că mulţimea
va cere graţierea Domnului Isus era că, ea nu cunoștea faptul că
sinedriştii L-au dat în mâinile lui din invidie. Evangheliştii Marcu şi
Matei au scris, îi cităm armonizat: “...Căci (Pilat) ştia că (Mt.v.18)
preoţii cei mai de seamă din invidie Îl dăduseră în mâna lui.”
(Mc.v.10) Faptul că Pilat ştia că, adevăratul motiv pentru care
autorităţile ecleziastice evreieşti L-au dat pe Domnul Isus în mâinile
lui era invidia, ne scoate în evidenţă că acest procurator roman
cunoştea dinainte persoana şi activitatea Mântuitorului, ca şi
raporturile dintre Fiul lui Dumnezeu şi Marele Sanhedrin; şi, Pilat
ştia că, tocmai influenţa, faima şi popularitatea de care se bucura
Mântuitorul datorită învăţăturii şi puterii Sale divine de-a face
minuni, i-a făcut pe aceşti acuzatori răutăcioşi să-L invidieze 12.
Astfel, Pilat ştiind că toate acuzaţiile aduse împotriva Domnului Isus
se datorau invidiei sinedriştilor, credea ferm că poporul va cere
graţierea Mântuitorului.
b) Şi al doilea motiv era că, Mântuitorul avea mulţi
simpatizanţi. Procuratorul roman, ştiind că o mare parte din
mulţimile care Îl aclamase pe Domnul Isus cu entuziasm în urmă cu
cinci zile când a intrat cu procesiune în Ierusalim să Se proclame ca
Mesia şi striga: "Binecuvântat este Împăratul care vine în Numele
Domnului!” (Luca 19:18), se afla acum în mulţimea dinaintea lui şi el
miza că acea mulțime, cu atât mai mult va cere graţierea Domnului
Isus şi va da tonul ca şi toţi ceilalţi din mulţime să facă acelaşi lucru.
Acesta era motivul pentru care Pilat provoca mulțimile să ceară
graţierea Domnului Isus, spunându-le: "Vreţi să vi-L eliberez pe
Împăratul iudeilor?” (Io.v.39)13
Evangheliştii Marcu şi Matei au scris în continuare, îi cităm
armonizat:
(9) “Pe când stătea Pilat pe scaun la judecată, soţia lui
a trimis să-i spună: «Să n-ai nimic de-a face cu dreptul acesta;
căci azi am suferit mult în vis din cauza Lui.» (Mt.v.19)
(10) Preoţii cei mai de seamă şi cărturarii au convins
mulţimea (Mt.v.20) să-i ceară lui Pilat să îl elibereze mai bine
pe Baraba.” (Mc.v.11)
Tocmai în acele momente când Pilat întreba mulţimile: "Pe
care din cei doi vreţi să vi-l eliberez? (Mt.v.21) Pe Baraba sau pe
Isus, care se numeşte Cristos? (Mt.v.17) Vreţi să vi-L eliberez pe
Împăratul iudeilor?" (Io.v.39) soţia lui Pilat, în urma coşmarului pe
care l-a avut în vis din cauza arestării şi a judecării Domnului Isus,
trimisese un sol la soţul ei să-i spună: "Să n-ai nimic de-a face cu
dreptul acesta; căci azi am suferit mult în vis din cauza Lui."
(Mt.v.19) Preoții cei mai de seamă și cărturarii, profitând de acele
momente în care procuratorul roman era ocupat cu mesajul soției lui,
repede au înduplecat masele să ceară graţierea lui Baraba, sfătuindu-
le: ”Dacă vreți să faceți o faptă bună atunci cereți graţierea lui
Baraba, pentru că el s-a ridicat ca un mare patriot împotriva
romanilor şi a jugului lor greu de păgâni; şi că el ca un adevărat
zelot a luptat pentru Legea noastră strămoşească. Pe când, Acest
Galilean S-a lepădat de Legea noastră; a căcat Sabatul; a prevestit
dărâmarea Templului; a violat ritualurile şi obiceiurile noastre sfinte;
a hulit pe cei mai râvnitori păzitori ai tradiţiei: pe farisei şi pe
cărturari; atribuindu-Şi titlul de Fiul lui Dumnezeu, S-a făcut
vinovat de cel mai mare sacrilegiu; şi, în final, a uneltit împotriva
credinţei noastre moştenită de la părinţi” 14. După ce Pilat terminase
scurta convorbire cu solul soţiei lui, a pus mulţimii aceeaşi întrebare.
Evanghelistul Matei a scris: "Guvernatorul a luat cuvântul şi le-a zis:
«Pe care din cei doi vreţi să vi-l eliberez?»” (Mt.v.21) Aproape toată
mulţimea striga: "Pe Baraba! Pe Baraba!" (Mt.v.21) şi aproape toate
mâinile arătau spre Baraba, pentru că Baraba se bucura de simpatia
compatrioţilor lui. Este adevărat că unii ar fi dorit să ceară eliberarea
Domnului Isus, dar le era frică de preoţii cei mai de seamă şi de
mulţimea înfuriată 15. Mulţimea l-a ales pe Baraba fiindcă vedea în el
un erou naţional, că a îndrăznit să ia parte la o răscoală în care,
probabil omorâse câţiva ostaşi romani. Pe când, Domnul Isus nu
schiţase nici o mişcare împotriva Romei 16.
Oare, să-i fi scăpat lui Pilat din vedere că şi Baraba era un
personaj important din punct de vedere politic pentru că poporul
evreu îl considera ca erou naţional? Credem că el a avut în vedere
lucrul acesta, dar nu şi-a putut imagina că sinedriştii care Îl învinuiau
pe Domnul Isus de răscoală, tocmai ei să aibă curajul să îndemne
mulţimea să ceară eliberarea unui om care se făcuse, cu adevărat
vinovat de răscoală; şi nu şi-a putut închipui că mulţimea va
îndrăzni să ceară graţierea unui răsculator împotriva Romei 17.
Poporul evreu atunci când a avut de ales între Fiul lui
Dumnezeu şi omul fărădelegii, l-a preferat pe omul fărădelegii; şi
între Domnul păcii şi omul vărsării de sânge, l-a preferat pe omul
vărsării de sânge 18.
Este un fapt tragic că poporul evreu l-a preferat pe Baraba şi
nu pe Domnul Isus. Dar, mai tragic este că, preferinţa evreilor este şi
preferinţa istoriei. Oamenii din toate veacurile, au ales calea lui
Baraba şi au refuzat-o pe cea a Domnului Isus. Din cauza aceasta, în
ultimii 3.000 de ani ai istoriei, au fost numai 130 de ani în care nu
era război niciunde pe glob19.
Unii din comentatorii Bisericii Primare au zis că visul soţiei lui
Pilat a fost de la Diavolul, pentru că, dacă solul care a venit din partea
soţiei lui nu-l ţinea de vorbă, sinedriştii n-ar fi avut timp să înduplece
mulţimile ca să ceară graţierea lui Baraba. Pe când, alţi comentatori
tot din Biserica Primară ca: Origen, Atanasie cel Mare, Gură de Aur,
Teofilact, Epifanie, Zaharia, Augustin etc, cât şi juriştii şi comentatorii
din timpurile noastre moderne, au spus că visul soţiei lui Pilat era de
la Dumnezeu, pentru că ea chiar dacă nu trimitea un sol la soţul ei,
partea de acuzare avea dreptul să ceară o mică pauză în care putea
să înduplece mulţimile tot aşa de favorabil pentru Baraba 20.
În al patrulea rând, acest text ne arată
IV. PERSEVERENȚA LUI PILAT

Evangheliştii Marcu şi Matei au scris, îi cităm armonizat: "Pilat
a luat din nou cuvântul şi le-a zis: «Dar ce vreţi să fac cu (Mc.v.12)
Isus care se numeşte Cristos?» «Să fie răstignit!» i-au răspuns cu
toții." (Mt.v.22)
Când a auzit Pilat că tot poporul care era adunat înaintea lui
cerea eliberarea lui Baraba, a rămas atât de şocat încât, pierzându-şi
firea, a cerut sfat de la mulţime. Evangheliştii Marcu şi Matei l-au
redat pe Pilat întrebând mulţimea: "Dar ce vreţi să fac cu (Mc.v.12)
Isus care se numeşte Cristos?" (Mt.v.22) Procuratorul roman,
pierzându-şi firea la cererea poporului, nu şi-a dat seama că
eliberarea lui Baraba, nu implica neapărat condamnarea Domnului
Isus 21.
Prin această întrebare pe care Pilat a pus-o poporului, a comis
două mari greşeli. Prima greşeală era că a dat mulţimii ocazie să-i dea
un răspuns de-al ei 22. Şi a doua, că a folosit în ea titlul Domnului Isus
de Cristos, ceea ce înseamnă “Mesia - Împăratul”. Este adevărat că
procuratorul roman a folosit acest titlu de Mesia - Împăratul, pentru că
acesta era capul de acuzare pe care l-au adus sinedriştii Domnului
Isus şi, deoarece cu acest titlu de "Fiul lui David” şi "Împăratul lui
Israel", L-au întâmpinat mulţimile în urmă cu cinci zile când a intrat
cu procesiune în Ierusalim. Dar, sinedriştii, cât şi poporul evreu care
se aflau de faţă, au crezut că Pilat a folosit acest titlu ironic, ca să-și
bată joc de ei că Inculpatul le era Împărat 23. Procuratorul roman nu
şi-a dat seama că prin această întrebare şi, în special cu titlul de
Mesia din ea n-a făcut altceva, decât să irite mai tare pe evrei
împatriva Domnului Isus 24. La această întrebare a lui Pilat, poporul a
răspuns pentru prima dată: "Răstigneşte-L!" Oribila cerere a
răstignirii Domnului Isus a venit prima dată din partea preoţilor
celor mai de seamă pe care a susţinut-o întreg poporul care era de
față 25. Evanghelistul Matei i-a citat zicând: "«Să fie răstignit!» i-au
răspuns cu toţii." (v.22)
Aproape toţi din această mulţime I-au urat Domnului Isus bun
venit şi L-au salutat cu osanale cu mare entuziasm în calitate de "Fiul
lui David" şi "Împăratul lui Israel" în urmă cu cinci zile când,
intrând în Ierusalim cu procesiune, S-a proclamat ca Mesia cel
Promis. Dar acum, tot aceştia cereau cu toţii să fie răstignit şi nu se
auzea din partea nimănui nici măcar un singur cuvânt de apărare 26.
Cum se explică această mare schimbare? Comentatorii au răspuns că
ea s-a datorat a şase cauze:
a) Prima cauză era că, unii din mulţime şi-au schimbat
atitudinea faţă de Domnul Isus după ce au văzut ce s-a întâmplat cu
El: cum a fost arestat, cum Marele Sanhedrin L-a condamnat la
moarte şi cum L-a dat în mâinile lui Pilat 27.
b) A doua cauză era: nestatornicia minţii şi a inimii
mulțimilor28.
c) A treia cauză era, că preoţii cei mai de seamă şi cărturarii
au exercitat presiune asupra mulțimii ca să-l aleagă pe Baraba 29.
d) A patra cauză a fost că, Mântuitorul nu era acel Mesia pe
care mulțimea Îl dorea şi Îl aştepta 30.
e) A cincea cauză era că, mulțimea nu cunoştea Sfintele
Scripturi, care spuneau că Mesia va fi acea Piatră pe care o vor
lepăda zidarii, dar care totuşi va fi pusă în capul unghiului clădirii
(Ps.118:22-23) şi că El va fi străpuns pentru păcatele noastre, aşa
cum a prezis Profetul Isaia în capitolui 53 31.
f) Şi a şasea cauză era că, mulțimea nu ştia că Marele
Sanherdin atunci când L-a judecat pe Mântuitorul, şi-a călcat
propria lui Lege 32.
Procuratorul roman, perseverând încă în a-L apăra pe Domnul
Isus, a pus sinedriştilor şi mulţimii următoarea întrebare. Evangheliştii
Matei şi Luca au scris, îi cităm armonizat: "Guvernatorul a zis: «Dar
ce rău a făcut?» (Mt.v.23) Ei au strigat cu toţii într-un glas: «La
moarte cu Omul acesta şi eliberează-ni-l pe Baraba!»" (Lc.v.18)
Pilat, care nu găsea Domnului Isus nici o vină, a cerut părţii de
acuzare să aducă împotriva Inculpatului o învinuire gravă pentru
pedeapsa capitală prin răstignire şi s-o dovedească. Această întrebare
a lui Pilat a rămas, nu numai fără răspuns, dar a fost şi înăbuşită de
strigătele mulţimii 33.
Ura îl poate denatura pe om în aşa fel, încât să-şi piardă
facultăţile unui om normal de-a judeca drept, de-a fi milos şi de-a
avea bunul simţ. Evreii L-au urât pe Domnul Isus cu o ură crescândă,
până când a atins cotele cele mai periculoase. Evanghelistul Luca ne
prezinţă un tablou teribil, arătându-ne, cum evreii au ieşit complet din
fire şi erau cuprinşi de o mare isterie: "Ei au strigat cu toţii într-un
glas: «La moarte cu Omul acesta şi eliberează-ni-l pe Baraba!»"
(v.18) Strigau întruna şi din ce în ce tot mai tare ca nişte lupi
înfometaţi, cu feţe sluţite, tropăind din picioare şi dând din mâini 34.
Şi, în al cincilea rând, acest text ne arată
V. CEDAREA LUI PILAT

Evanghelistul Matei a scris: "Când a văzut Pilat că n-ajunge la
nici un rezultat, ci că se face mai multă agitaţie, a luat apă, şi-a
spălat mâinile înaintea poporului şi a zis: «Eu sunt nevinovat de
sângele dreptului acestuia. Treaba voastră!»" (v.24)
Juristul L. Kastner, cât şi comentatorul evreu A. Edersheim, au
spus că acest gest simbolic al spălării mâinilor îl practicau nu numai
evreii, ci şi grecii şi romanii. El nu avea însemnătatea din Deuteronom
21:6, ci ideea arătării nevinovăţiei din 2 Samuel 3:28 şi din psalmii
26:6 şi 73:13 35. Gestul spălării mâinilor de către Pilat era o acţiune
simbolică tragică şi dramatică 36.
Nici chiar în timpul strigătelor asurzitoare ale mulţimii ce
creşteau încontinuu şi prevesteau izbucnirea unor acte de violenţă,
procuratorul roman cu simţul lui de dreptate, nu putea fi de acord
cu nici un chip cu răstignirea ilegală a Domnului Isus 37.
Magistratul roman, în aceste momente foarte tensionate, a trimis pe
cineva de pe bemă să-i aducă un lighean cu apă. Se crede că în
momentul în care i s-a adus lui Pilat apa şi, el a început să-şi spele
mâinile, s-a făcut o mare tăcere, pentru că mulţimile erau curioase
să vadă ce urma să se întâmple 38.
Ca poporul să se liniştească, Pilat arăta prin această acţiune
simbolică trei lucruri: primul, că el va confirma sentinţa Marelui
Sanhedrin, dar aceasta numai la insistenţa şi la presiunea acestui
for şi a mulţimii; al doilea, ca evreii să ştie că el, judecătorul roman
nu ia parte la această eroare juridică; şi al treilea lucru este, ca
întreaga istorie şi toţi aceia care urmau să creadă în Domnul Isus să
ia act că Mântuitorul era nevinovat 39.
După ce Pilat şi-a spălat mâinile înaintea poporului, a rostit
memorabilele cuvinte: "Eu sunt nevinovat de sângele dreptului
acestuia. Treaba voastră!»" (Mt.v.24) Numai că toată apa din lume n-
a fost în stare să-l spele pe Pilat pentru felul în care a condus
procesul Mântuitorului 40. Pilat încerca să fugă de marea răspundere
a condamnării Domnului Isus la moarte de cruce. Este o legendă care
spune că Pilat a ieşit de trei ori din mormânt ca să-şi spele mâinile.
Responsabilitatea este un lucru de care omul nu poate fugi niciodată.
Pilat n-a putut să zică: “Eu îmi spăl mâinile de răspurderea mea,"
pentru că responsabilitatea este un lucru de care nu poate scăpa
nimeni 41.
La cuvintele lui Pilat când a zis poporului evreu: "Eu sunt
nevinovat de sângele dreptului acestuia. Treaba voastră!" (Mt.v.24)
"Tot poporul a răspuns: «Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra
copiilor noştri.»" (Mt.v.25) Evreii au spus aceste cuvinte în ideea că,
dacă Cristos va fi răstignit, ei îşi vor asuma toată răspunderea
înaintea lui Dumnezeu ca sângele Lui să cadă asupra lor şi a
copiilor lor. Strigătul acesta era cel mai oribil, dezgustător şi
memorabil din istoria lumii. Ieronim a zis: "Frumoasă moştenire au
lăsat evreii copiilor lor." 42
Sângele lui Cristos a început să cadă asupra evreilor după 35 de
ani, respectiv în anul 65 atunci când potrivit istoricului evreu Iosif
Flavius, iudeii s-au răsculat împotriva procuratorului Florus. După
acea insurecţie, furiosul guvernator a pronunţat sentinţa chiar în acest
loc în care evreii cereau răstignirea Mântuitorului, ca 3.600 de iudei
să fie expuşi mai întâi biciuirii şi apoi răstignirii în jurul Pretoriului
printre care erau şi mulţi oameni proeminenţi 43.
În anul 68, aşa cum a istorisit Iosif Flavius în legătură cu fiul
marelui preot Ana, cu numele tot Ana şi cu funcţia tot de mare preot, a
fost târât pe străzi de către zeloţi şi de o mulţime înfuriată până la
locul de execuţie, în care a fost biciuit atât de tare, încât i s-a sfâşiat
carnea până la oase 44.
Generalul Titus a ordonat în ultima parte a celor trei ani şi
jumătate de asediere a Ierusalimului, respectiv 68-70 ca în fiecare zi
să fie prinşi câte 500 de iudei, biciuiţi şi răstigniţi în afara zidurilor
Ierusalimului. Atunci, după mărturia istoricului Iosif Flavius: “Nu mai
ajungea locul pentru cruci şi crucile pentru trupuri.” 45
Şi mulţi alţii dintre cei care au strigat: "Răstigneşte-L!
Răstigneşte-L!" au avut parte de grozava pieire la căderea
Ierusalimului în anul 70 care, fiind atât de sângeroasă și crudă,
încât a rămas fără egal în istorie 46.
Apoi, aproape în fiecare secol şi în fiecare ţară, copiii lui Israel
au suferit în fel şi chip - de la ghetouri la pogromuri, şi de la lagăre
de condamnare la camere de gazare. Evreii vor continua să rămână
sub blestem până când vor recunoaşte că L-au răstignit pe Fiul lui
Dumnezeu şi se vor întoarce la El prin pocăinţă 47.
Este adevărat că Pilat a mai încercat să-L scape pe Domnul
Isus, dar totul a fost zadarnic. Evanghelistul Luca a scris: "Pilat le-a
vorbit din nou, cu gând să-I dea drumul lui Isus. (21) Dar ei au
strigat: «Răstigneşte-L, Răstigneşte-L!»" (v.20-21)
În final, textul se încheie cu cuvintele, îi cităm armonizat pe
Evangheliştii Marcu şi Luca: "Pilat a vrut să facă pe placul mulţimii.
(Mc.v.15) Le-a eliberat pe cel ce fusese aruncat în închisoare pentru
răscoală şi omor şi pe care-l cereau ei; iar pe Isus L-a dat în mâinile
lor, ca să facă ce vor cu El." (Lc.v.25)
Pilat, vrând să facă pe placul poporului, a cedat. El a considerat
că era mai bine să cedeze înaintea evreilor pe care filozoful roman
Seneca i-a numit: "Poporul cel mai criminal şi blestemat", decât să-L
elibereze pe Domnul Isus 48.
Pilat a încălcat grav justiţia romană. El a eliberat un criminal şi
a răstignit un Nevinovat. Este adevărat că acest procurator roman, L-
ar fi eliberat pe Domnul Isus şi lucrul acesta ar fi însemnat: triumful
dreptăţii şi al milei asupra invidiei şi a cruzimii autorităţilor
ecleziastice evreieşti, care erau pătrunse până în măduva oaselor de
răutate şi viclenie. Numai că lui Pilat care era şantajat de evrei, îi era
frică de ameninţarea lor cu răscoală şi reclamarea lui la Cezar. El
şi-a adus aminte de răcnetele lor revoluţionare din Cezareea
Maritimă, în urma cărora a trebuit să cedeze, fapt care l-a făcut să
cedeze şi acum.
Baraba era primul favorizat în urma faptului că Mântuitorul a
acceptat moartea de cruce. John Oxenham a scris o carte în legătură
cu Baraba în tablouri imaginare. Acest autor l-a redat pe Baraba cum
nu s-a putut gândi niciodată că va fi eliberat; cum în urma eliberării, s-
a dus să vadă sfârşitul Domnului Isus; cum L-a văzut ducându-Şi
crucea și murind pe cruce; şi, în final cum a strigat către Mântuitorul
cu cea mai mare recunoştinţă, spunându-I: "Eu trebuia să duc această
cruce şi nu Tu şi, eu trebuiam să mor pe ea şi nu Tu. Tu m-ai salvat pe
mine!” 49
1. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 386 – 387.
5. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II. p. 399.
9. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 390, 549;
Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 128;
10. Ellison, H.L., Matthew, p. 1151.
Short, S.S., Mark, p. 1178;
13. Ellison, H.L., Matthew, p. 1151;
14. Op. cit. p. 576;
19. Op. cit. p. 358;
Ellison, H.L., Matthew, p. 1151.
Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 357.
30. Op. cit.
31. Op. cit. p. 639.
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II. p. 400.
40. MacDonald, W., Comentar la Noul Testament, p. 126.
41. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II. p. 399 - 400.
43. Josephus, F., The Jewish Wars, XIV, 8. 9;
45. Josephus, F., The Jewish Wars, VII, 6. 4;
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 588, 595;
48. Augustin, De Civitate Dei VI, 11;
13. BICIUIREA DOMNULUI ISUS
(A patra încercare a lui Pilat de a-L salva pe Domnul Isus)
Marcu 15 : 15 - 19
15 ...Iar pe Isus, după ce a pus să-L bată cu nuiele, L-a dat să
fie răstignit.
16 Soldaţii L-au adus pe Isus în curte, adică în pretoriu, şi au
adunat acolo toată cohorta soldaţilor.
17 L-au îmbrăcat într-o haină de purpură, au împletit o
coroană de spini şi I-au pus-o pe cap.
18 Apoi au început să-I ureze şi să zică: «Plecăciune,
Împăratul iudeilor!»
19 Şi-L loveau în cap cu o trestie, Îl scuipau, îngenuncheau şi I
se închinau.
Matei 27 : 26 - 30
26... Iar pe Isus, după ce a pus să-L bată cu nuiele, L-a dat în
mâinile lor, ca să fie răstignit.
27 Soldaţii guvernatorului L-au dus pe Isus în pretoriu, şi au
adunat în jurul Lui toată cohorta soldaţilor.
28 L-au dezbrăcat de hainele Lui şi L-au îmbrăcat cu o haină
stacojie.
29 Au împletit o coroană de spini pe care I-au pus-o pe cap şi
I-au pus o trestie în mâna dreaptă. Apoi îngenuncheau înaintea Lui,
îşi băteau joc de El şi ziceau: «Plecăciune, Îpăratul iudeilor!»
30 şi scuipau asupra Lui, şi luau trestia şi-L băteau în cap.
Luca 23 : 15 - 16, 22
15 ...Omul acesta n-a făcut nimic vredinic de moarte.
16 Eu deci, după ce voi pune să-L biciuiască, Îi voi da drumul.
-------------------------------------------------------------------------------------
---
22 Pilat le-a zis pentru a treia oară: "Dar ce rău a făcut? Eu n-
am găsit nici o vină de moarte în El. Aşa că, după ce voi pune să-L
biciuiască, Îi voi da drumul."
Ioan 19 : 1 - 7
1 Atunci Pilat L-a luat pe Isus şi a pus să-L biciuiască.
2 Soldaţii au împletit o coroană de spini, I-au pus-o pe cap şi
L-au îmbrăcat cu o haină de purpură.
3 Apoi s-au apropiat de El şi ziceau: "Plecăciune, Împăratul
iudeilor!" Şi-I dădeau palme.
4 Pilat a ieşit iarăşi afară şi le-a zis iudeilor: "Iată că vi-L
aduc afară, ca să ştiţi că nu găsesc nici o vină în El."
5 Isus a ieşit, deci, afară purtând coroana de spini şi haina de
purpură. "Iată Omul!" le-a zis Pilat.
6 Când L-au văzut preoţii cei mai de seamă şi gărzile, au
început să strige: "Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!" "Luaţi-L voi şi
răstigniţi-L," le-a zis Pilat, "căci eu nu găsesc nici o vină în El."
7 Iudeii i-au răspuns: "Noi avem o Lege şi după Legea aceasta,
El trebuie să moară, pentru că S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu."
Armonizat
1 Pilat le-a zis pentru a treia oară: "Dar ce rău a făcut?" Eu n-
am găsit nici o vină de moarte în El. Aşa că, după ce voi pune să-L
biciuiască, Îi voi da drumul!" (Lc.v.22)
2 Atunci Pilat L-a luat pe Isus şi a pus să-L biciuisecă. (Io.v.1)
3 Soldaţii guvernatorului /L-au adus pe Isus în curte, adică în
pretoriu, (Mc.v.16)/ şi au adunat în jurul Lui toată cohorta soldaţilor.
(Mt.v.27)
4 L-au dezbrăcat de hainele Lui şi (Mt.v.28) L-au îmbrăcat
într-o haină de purpură. (Mc.v.17)
5 Au împletit o coroană da spini pe care I-au pus-o pe cap şi I-
au pus o trestie în mâna dreapă. (Mt.v.29)
6 Apoi se apropiau de El, (Io.v.3) îngenuncheau înaintea Lui,
îşi băteau joc de El şi, (Mt.v.29) urându-I, Îi ziceau: "Plecăciune,
Împăratul iudeilor!" (Mc.v.18)
7 Şi-L loveau în cap cu o trestie, /Îi dădeau palme (Io.v.3)/ şi-L
scuipau. (Mc.v.19)
8 Pilat a ieşit iarăşi afară şi le-a zis iudeilor: "Iată că vi-L
aduc afară, ca să ştiţi că nu găsesc nici o vină în El." (Io.v.4)
9 Isus a ieşit, deci, afară purtând coroana de spini şi haina de
purpură. "Iată Omul!" le-a zis Pilat. (Io.v.5)
10 Când L-au văzut preoţii cei mai de seamă şi gărzile, au
început să strige: "Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!" Luaţi-L voi şi
răstigniţi-L," le-a zis Pilat, "căci eu nu găsesc nici o vină în El."
(Io.v.6)
11 Iudeii i-au răspuns: "Noi avem o Lege şi după Legea
aceasta, El trebuie să moară, pentru că S-a făcut pe Sine Fiul lui
Dumnezeu." (Io.v.7)
Acest text intitulat Biciuirea Domnului Isus, ne scoate în

evidenţă trei lucruri: supunerea Mântuitorului la această tortură
ordonată de Pilat, batjocura din partea ostaşilor şi provocarea milei
de către Pilat.
I. SUPUNEREA MÂNTUITORULUI LA BICIUIRE

Evangheliştii Luca şi Ioan scriu, îi cităm armonizat:
(1) Pilat le-a zis pentru a treia oară: "Dar ce rău a
făcut?" Eu n-am găsit nici o vină de moarte în El. Aşa că, după
ce voi pune să-L biciuiască, Îi voi da drumul!" (Lc.v.22)
(2) Atunci Pilat L-a luat pe Isus şi a pus să-L biciuisecă.
(Io.v.1)
În ultima parte a textului precedent, când Pilat şi-a spălat
mâinile şi a zis: "...Eu sunt nevinovat de sângele dreptului acestuia.
Treaba voastră!" (Mt.v.24) am văzut că el a arătat sinedriştilor prin
aceste cuvinte că le va confirma sentinţa condamnării Domnului Isus
la moarte de cruce, dar aceasta numai la insistenţa şi presiunea lor
şi a poporului; şi că ei să ia act că el, judecătorul roman nu ia parte
la această eroare juridică. Apoi, am mai văzut tot în textul precedent
cum Pilat, cedând înaintea sinedriştilor şi poporului, a făcut pe placul
evreilor: l-a eliberat pe Baraba, iar pe Domnul Isus "L-a dat în
mâinile lor, ca să facă ce vor cu El." (Lc.v.25;Mc.v.15)
Pilat, deşi a cedat în favoarea evreilor înainte cu câteva minute,
totuşi acum a descoperit a patra încercare de a-L salva pe Domnul
Isus, de aceea a zis: “Dar ce rău a făcut? Eu n-am găsit nici o vină de
moarte în El. Aşa că, după ce voi pune să-L biciuiască, Îi voi da
drumul." (Lc.v.22)
Pilat, deși cunoştea tenacitatea poporului evreu care ştia să-şi
ducă planurile la îndeplinire chiar cu preţul vieţii, totuși a recurs la a
patra încercare de a-L salva pe Domnul Isus prin tranzacţie. Se pune
o întrebare din punct de vedere juridic. De ce a făcut Pilat această
propunere, când el în calitate de procurator roman şi trimis al
Cezarului avea dreptul asupra vieţii şi a morţii supuşilor săi şi nu
trebuia să dea socoteală decât Cezarului? Un procurator roman nu
avea nevoie să propună tranzacţii atâta timp cât avea dreptul să
condamne la moarte sau să achite. Răspunsul care s-a dat la această
întrebare este că, Pilat se ştia şantajat de către sinedrişti datorită
incidentelor pe care le-a avut cu poporul evreu, aşa cum am văzut
când am tratat studiul intitulat Procesul Domnului Isus condus de
Pilat. (Vol.IX,Stud.8)
Pilat, vrând pe de o parte să-L salveze pe Domnul Isus de la
răstignire; iar, pe de altă parte, să scape şi el de răzbunarea lui Ana, a
lui Caiafa şi a întregului sanhedrin, a recurs la tranzacţia biciuirii,
dar n-a reuşit, pentru că nimeni nu poate să facă tranzacţie între
Cristos şi vrăjmaşii Lui 1. Acest guvernator roman, în loc să se
folosească de autoritatea de care dispunea ca să-L salveze pe
Domnul Isus de la moarte, el a recurs la artificii şi abilităţi.
Aplicarea pedepsei unui nevinovat este un act de nedreptate.
De ce Pilat a ordonat ca Domnul Isus să fie biciuit? Răspunsul este că
protecţia legii romane nu cuprindea şi pe oamenii din provincii care
nu aveau cetăţenia romană 2.
În textul grecesc există un cuvânt
în care se află toată tragedia din acest
pasaj şi acest cuvânt este phragello, ”a
biciui”.3 Toate traducerile şi versiunile
Bibliei ca Versiunea Internatională
Nouă (New International Version),
Versiunea Standardul Revizuit (Revised
Standard Version), Standardul Nou
American (New American Standard),
Versiunea Autorizată a lui King James
(Autorised King James Version),
Versiunea lui James Moffatt (James
Moffatt Version) etc, au tradus acest
cuvânt ”a biciui". Numai D. Cornilescu
a tradus în Biblia noastră românească în
Marcu versetul 15 şi în Matei versetul 26
"a bate cu nuiele”. Iar în Luca, versetele
16 şi 22, cât şi în Ioan versetul 1 a tradus
Bicele romane
acest verb simplu “a bate”. Biciuirea şi
crucificarea, ne spun istoricii Tacitus şi
Iosif Flavius, filozoful Cicero, cât şi comentatorul A. Edersheim, erau
cele mai teribile metode de
tortură, care nu se aplicau
cetăţenilor romani, decât în
anumite cazuri cu totul
grave. Aceste metode de
tortură se aplicau numai
sclavilor și tâlharilor de
drumul mare din provincii
4
.
Evanghelistul Ioan ne
scoate în evidenţă că
Domnul Isus n-a fost dat în
mâinile ostaşilor romani ca
să fie biciuit după
pronunţarea sentinţei de-a fi
Bicele romane
crucificat, ci înaintea ei 5.
Istoricul Mommsen, cât şi juriştii şi comentatorii ne spun că în
dreptul penal roman erau trei feluri de biciuiri: biciuirea care era
legată de răstignire şi era premergătoare acesteia; biciuirea care se
executa ca o sancţiune independentă de o altă pedeapsă şi; biciuirea
ca mijloc de interogare. La acest ultim fel de biciuire, judecătorul
asista și aţâţa pe călăi, zicând: "Dă-i!" până când victima îşi
recunoştea vina 6.
Biciuirea Domnului Isus era de-al doilea fel, prin care se
executa o pedeapsă ca fiind independentă de alte pedepse. În dreptul
roman era următorul principiu: "Non bis in idem," “Pentru aceeaşi
faptă nu se dă şi a doua pedeapsă." Astfel, când Pilat a ordonat
biciuirea, el a făcut lucrul acesta pentru a evita a doua sentinţă a
crucificării 7. În zadar au fost toate încercările lui Pilat pentru că el, pe
lângă că era obligat de evrei să-L răstignească pe Domnul Isus, era
constrâns să-L biciuiască chiar şi a doua oară, pentru că răstignirea
era legată de biciuire.
Comentatorii A. Edersheim şi Frederick Bruce ne spun că
biciuirea care era independentă de răstignire, nu era chiar aşa de
crudă ca biciuirea premergătoare răstignirii 8.
Biciuirea se executa în faţa mulţimii, probabil de către patru
ostaşi. Acesta este motivul pentru care Evanghelistul Matei scrie că
ostaşii, numai după ce L-au biciuit pe Domnul Isus, L-au dus în
pretoriu ca să-şi bată joc de El (v.26-27), folosind în textul grecesc
adverbul tote, “apoi", "după aceea" 9.
Bicele romane erau de trei feluri. Toate trei felurile aveau un
mâner scurt de lemn. Primul fel de bici avea una, trei sau chiar mai
multe curele de piele, pe care erau înserate bucăţele ascuţite fie de
plumb, fie de fier, fie de oase 10. Al doilea fel de bici avea trei sau mai
multe curele care, având la capete cârlige, rupeau carnea 11. Şi al
treilea fel de bici era făcut din lănţişoare de fier 12.
Juriştii spun că judecătorul nu ordona numărul loviturilor.
Călăii care executau biciuirea puteau aplica lovituri victimei câte
voiau ei 13.
Biciuirea era tortura cea mai oribilă, fiindcă ea se aplica
victimei fără milă. Comandantul căruia i s-a încredinţat biciuirea, L-a
dezbrăcat pe Domnul Isus de haina de împărat, cu care L-a îmbrăcat
Irod, I-a legat mâinile de un stâlp în aşa fel, încât să stea aplecat cu
spatele îndoit şi cu pielea întinsă. Această poziţie a corpului era cea
mai potrivită pentru biciuire, ca biciul să poată lovi spirarea cât mai
eficient. În general, la patru ostaşi li se încredinţa biciuirea, care se
schimbau între ei. Câte doi ostaşi biciuiau victima deodată. Unul o
biciuia pe o parte a spinării, iar altul o lovea pe cealaltă parte a
spinării. Uneori o loveau peste piept, peste obraz şi chiar peste ochi
14
.
Biciul cu o curea, cu trei curele sau chiar cu mai multe, pe care
erau înserate bucăţele ascuţite de plumb, de fier sau de oase, încreţea
pielea victimei, îi sfâşia carnea şi îi provoca scurgeri de sânge. Biciul
cu lănţişorul de metal, îi brăzda spinarea şi pieptul, îi sfâşia în bucăţi
carnea şi îi provoca şiroaie de sânge. Şi biciul cu mai multe curele
care avea cârlige la capete, îi rupea carnea în aşa fel, încât uneori i
se vedeau organele interne. De cele mai multe ori, spatele victimei se
transforma într-o rană mare care sângera. În timpul biciuirii, victima
se zbătea şi se zvârcolea în cele mai grele şi cumplite chinuri 15.
Istoricul bisericesc, Eusebiu din Cezareea Maritimă, a relatat că la
asemenea biciuiri care se aplicau martirilor în Smirna, li se
desprindeau muşchii şi chiar măruntaiele din trup 16.
Biciuirea era o tortură atât de insuportabilă, încât unele victime
mureau în timpul efectuării ei înainte ca să li se scurgă sângele, iar
alte victime leşinau şi, când uneori se trezeau simţeau o durere
îngrozitoare 17.
Ostaşii, maltratând în Domnul Isus pe Împăratul iudeilor, Îl
biciuiau pe Mântuitorul cu multă cruzime, dispreţ şi amuzare. După
biciuire, Domnul Isus era plin de răni şi chiar cu carnea ruptă. Iată ce
au făcut evreii, Pilat şi ostaşii cu Mântuitorul! Şi, iată din ce cauză,
Fiul lui Dumnezeu n-a putut să-Şi ducă crucea de a trebuit să-L ajute
Simon din Cirena! 18
Înaintea acestui teribil tablou al biciuirii stăm înmărmuriţi.
Unii condamnați în timpul acestei torturi, se zbăteau şi se zvârcoleau
de durere; Mântuitorul nostru drag, a suportat-o liniştit şi tăcut 19.
Aşa s-a împlinit prezicerea Profetului Isaia pe care a făcut-o inspirat
de Duhul lui Dumnezeu cu vreo 700 de ani înainte de-a fi fost biciuit
şi răstignit Fiul lui Dumnezeu! "Dar El era străpuns pentru păcatele
noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă
pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. (6) Noi
rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar
Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.”
(53:5-6)
După biciuire, Domnul Isus a fost îmbrăcat cu hainele Lui şi
dus de ostaşi în curtea pretoriului pentru a-şi bate jac de El 20.
În al doilea rând, textul citat ne scoate în evidenţă
II. BATJOCURA DIN PARTEA OSTAŞILOR

"Soldaţii guvernatorului /L-au adus pe Isus în curte, adică în pretoriu,
(Mc.v.16)/ şi au adunat în jurul Lui toată cohorta soldaţilor."
(Mt.v.27)
Domnul Isus, ne dormind toată noaptea, era foarte obosit. El a
fost luat noaptea din grădina Gheţimanii şi dus la judecată înaintea
Marelui Sanhedrin, apoi a fost dus înaintea lui Pilat şi, în cele din
urmă a fost biciuit crud. Iar acum, după toate acestea s-a adunat în
jurul Lui cohorta întreagă de ostași romani ca să-şi bată joc de El 21.
Comentatorii E. Schürer şi W. Barclay, ne spun că pe timpul
şederii în Ierusalim, atât Pilat, cât şi detaşamentul care era corpul lui
de gardă sau trupele lui auxiliare, îşi aveau sediul în Pretoriu. Acest
detaşament avea 600 de ostași și se numea în limba latină cohortă, iar
în textul grecesc speira 22.
Ne cutremurăm când ne găndim, ce au făcut ostaşii cu Domnul
Isus! Aceşti ostaşi, fiind recrutaţi de pe toată întinderea marelui
imperiu şi, neavând sediu în Ierusalim, ci în Cezareea Maritimă, nu
ştiau cine era Domnul Isus, de aceea s-au dedat la cele mai mari
batjocuri. Pe ei Domnul Isus îi suporta cel mai uşor pentru că, ne fiind
în cunoştiinţă de cauză, El nu era în ochii lor altcineva decât un
amăgitor din Galileea care se făcea pe Sine împărat şi urma să fie
răstignit 23. După biciuirea Împăratului Iudeilor, aşa cum Îl ştiau
ostaşii, urma încoronarea Lui. Cohorta L-a condus pe Împăratul
Iudeilor, ca şi gardă de onoare într-o coloană de 600 de ostaşi în
Palatul Regal, respectiv în curtea Pretoriului24.
Comentatorul R.C.H. Lenski, cât şi juriştii ne spun că nu Pilat
a ordonat ostaşilor ca să-şi bată joc de Domnul Isus, încoronându-L,
ci numai i-a tolerat. Dar, pe urmă s-a folosit de această batjocură,
pentru a schimba părerea poporului 25.
Ostaşii L-au dezbrăcat pe Domnul Isus de hainele Lui pline de
sânge şi L-au îmbrăcat într-o haină de împărat din garderoba
pretoriului în semn de batjocură. Evangheliştii Marcu şi Matei au
scris, îi cităm armonizat: "L-au dezbrăcat de hainele Lui (Mt.v.28) şi
L-au îmbrăcat într-o haină de purpură." (Mc.v.17) Acesta era un
veşmânt roşu care, încheindu-se cu un nasture pe umărul drept,
acoperea partea stângă a trupului împăraţilor romani şi macedoneni
până la genunchi 26. Evangheliştii Marcu şi Ioan spun că ostaşii L-au
îmbrăcat pe Domnnul Isus cu o haină de purpură, iar Evanghelistul
Matei ne arată în versetul 28 că acea haină era stacojie. Purpura, cât
şi stacojiul erau de culoare roşie. Purpura era un roşu mai închis, iar
stacojiul era un roşu mai aprins.
După ce L-au îmbrăcat pe Domnul Isus cu o haină de împărat,
(v.29) I-au pus şi o coroană pe cap. Evanghelistul Matei a scris: "Au
împletit o coroană de spini pe care I-au pus-o pe cap." (v.29)
Coroana de spini simboliza în batjocură, încoronarea împăratului şi,
totodată laurul triumfului în urma câştigării unui război 27.
Mântuitorul a purtat coroana de spini, ca noi să purtăm
coroana gloriei şi a vieţii. (Apoc.2:10) 28
Nu se ştie din ce fel de spini era cununa Domnului Isus. Unii
sunt de părere că ea era făcută din spinii care aveau multe ace
înţepătoare, pe care arabii îi numesc nava sau pinca. Alţii opinează că
era făcută din spinii rhamus paliurus. Alţii cred că era făcută din
spinii palinrus shrub. Cercetătorul H.B.Tristram spune că era făcută
din spinii nuble, care creşteau lângă zidurile Ierusalimului. Şi cei mai
mulţi susţin că ea era împletită din spinii numiți Spina Christi 29.
Poate că la început, ostaşii au intenţionat numai să-şi bată joc
de Domnul Isus prin încoronare; dar, îndată ei I-au produs şi dureri
mari, apăsându-I cununa de spini pe cap în așa fel, încât spinii Îl
înţepau şi făceau să I se prelingă sângele pe faţă şi pe gât 30.
Evanghelistul Matei ne informează că ostaşii I-au dat
Domnului Isus şi o trestie în mână, ca sceptru de împărat. El a scris:
"···Și I-au pus o trestie în mâna dreaptă." (v.29) Ei nu ştiau că Cel
care ţinea trestia, era chiar Împăratul Etern al Cerului şi al
întregului Univers 31.
Evangheliştii Marcu,
Matei şi Ioan au scris, îi
cităm armonizat:
(6) Apoi se
apropiau de El,
(Io.v.3)
îngenuncheau
înaintea Lui, îşi
băteau joc de El şi,
(Mt.v.29) urându-I,
Îi ziceau: Cununa de spini pe capul Domnului Isus
"Plecăciune,
Împăratul iudeilor!" (Mc.v.18)
(7) Şi-L loveau în cap cu o trestie, /Îi dădeau palme
(Io.v.3)/ şi-L scuipau. (Mc.v.19)
E. Renan era de părere că ostaşii, după ce L-au îmbrăcat pe
Domnul Isus în haina de purpură, I-au pus pe cap cununa de spini și
I-au dat în mâna dreaptă o
trestie drept sceptru de
împărat, L-au scos din
curtea pretoriului şi L-au
dus pe tribună ca să-şi bată
joc de El înaintea
poporului, ceea ce este
după context puţin probabil
32
. Comentatorul Th. Keim
ne prezintă și el întreaga
scenă cu batjocorirea
Domnului Isus de către
ostaşi 33.
Ostaşii, fiind dintr-o
provincie romană, probabil
erau sirieni despre care
zicea istoricul evreu Iosif
Flavius că erau cei mai
ostili evreilor34. Aceşti
ostaşi romani de origine Ostaşii romani Îl batjocoreau şi-L loveau cu trestia
pe Domnul Isus
sirieni care puteau conversa cu Domnul Isus în limba aramaică, şi-au
arătat tot dispreţul şi şi-au
manifestat toată ura pe
care le aveau faţă de
poporul evreu şi
conducătorii lui,
maltratându-L pe
Mântuitorul ca rege al
lor35.
Ei oficiau în bătaie
de joc, ceremonialul
încoronării Împăratului
Iudeilor 36. Unii, defilând
unul după altul,
îngenuncheau înaintea Lui
şi-I spuneau: “Plecăciune,
Împăratul iudeilor.” Iar
alţii, aducând omagiu care
se cuvenea unui asemenea
Ostaşii români, batjocorindu-L pe Domnul Isus, I-au
dat în mâna dreaptă o trestie, drept sceptru de impărat. rege, Îl scuipau, Îl băteau
cu trestia peste cap şi-L
pălmuiau. Ostaşii îşi băteau joc de Domnul Isus că era împărat, fără
să fi bănuit că această batjocură era un adevăr dramatic:
Mântuitorul chiar era Împăratul Etern al Cerului şi al întregului
Univers 37.
La toate acestea, Domnul Isus răbda şi tăcea. Tăcerea Lui era
semnul că El se lăsa în voia Tatălui şi că Îi împlinea opera după
planul şi hotărârea Sa. Prin tot ce trecea, nimic nu era în stare să-I
provoace nici măcar un singur oftat. El nu Se ruga de călăi ca să fie
mai indulgenţi, ci tăcea și răbda 38.
Şi, în al treilea rând, acest text ne scoate în evidenţă
III. PROVOCAREA MILEI DE CĂTRE PILAT

Evanghelistul Ioan a scris:
(4) "Pilat a ieşit iarăşi afară şi le-a zis iudeilor: «Iată că vi-L
aduc afară, ca să ştiţi că nu găsesc nici o vină în El.»
(5) Isus a ieşit, deci, afară purtând coroana de spini şi haina
de purpură. «Iată Omul!» le-a zis Pilat." (v.4-5)
Ieşind din pretoriu şi, ocupându-şi locul pe bemă, Pilat porunci
ca Acuzatul să fie adus din curtea pretoriului 39. Când Domnul Isus
stătea alături de procuratorul roman pe minunata bemă deasupra
mulţimii cu haina de purpură plină de sânge care I se scurgea din
răni şi picura pe marmura fină şi strălucitoare, cu cununa de spini
care Îi era înfiptă pe cap şi făcea să I se prelingă sângele pe faţă
picătură după picătură, Mântuitorul, deși era înjosit în modul cel mai
cumplit, totuși Lui chiar şi atunci I se vedea pe faţă şi în ochi toată
liniştea, nobleţea şi demnitatea Sa divină 40. Pilat, fiind uimit de
maiestatea şi calmul Domnului Isus sub cununa de spini, i se părea că
pe capul Mântuitorului era o diademă de lauri şi că haina Lui de
purpură era cel mai frumos veşmânt de sub soare 41.
Toate acestea l-au
făcut pe Pilat ca,
adunându-şi toată bărbăţia,
să repete mai întâi sentinţa
de achitare declarând:
"Iată că vi-L aduc afară,
ca să ştiţi că nu găsesc
nici o vină în El" (Io.v.4),
apoi, arătând spre Domnul
Isus, să exclame solemn în
limba latină cele mai
magnifice şi memorabile
cuvinte: "Ecce Homo!"
"Iată Omul!" care au
umplut de entuziasm
miliarde de oameni de-a
lungul celor două milenii Încoronarea Fiului lui Dumnezeu cu o cunună de spini
42
.
Comentatorii au descoperit în sintagma dramatică a lui Pilat:
"Iată Omul!" patru înţelesuri: două în sensul îngust al cuvântului care
aveau în vedere mai mult mulţimea dinaintea lui; şi alte două în
înţelesul larg şi universal al cuvântului.
a) Primul inţeles
îngust al cuvântului este
apelul milei. Atunci când
Pilat L-a înfăţişat pe
Domnul Isus înaintea
mulţimii într-o haină de
batjocură şi, purtând o
cunună de spini; când
invita mulţimea să
privească la El; şi, în
special când a rostit sobru
şi duios sintagma: "Iată
Omul!" spera că va trezi
starea emotivă a inimii
poporului şi că îi va
înduioşa sufletul 43.
Pilat când a
Pilat exclamă solemn în limba latină, cele mai
magnifice şi memorabile cuvinte “Ecce Homo!” -“Iată exclamat sintagma: "Iată
Omul!” Omul!" pe fundalul
tabloului Domnului Isus
îmbrăcat într-o haină de
batjocură şi cu faţa
însângerată de cununa de
spini, era ca şi când ar fi
spus parafrazat: "Priviţi
această Fiinţă umană
care-I numai răni, sânge şi
vânătăi! Uitaţi-vă cum Îi
picură sângele de sub
cununa de spini, strop
după strop şi cum,
prelingându-I-se sângele
din răni, I se încheagă jos
pe marmură. Este pedepsit
prea aspru şi peste orice
măsură. Orice pedeapsă
în plus ar însemna o mare
Domnul Isus în urma bătăii de către ostaşii romani
nedreptate. Oare nu-I ajunge această pedeapsă? Îi mai lipseşte şi
alta? Gândiţi-vă că şi El este om ca noi. Oare nu merită şi El milă de
la noi?"44
b) Şi al doilea înţeles îngust din sintagma "Iată Omul!" este că,
acel Inculpat care era atât de zdrobit şi de epuizat nu constituia nici
un pericol pentru nimeni.
a) Primul înţeles larg al sintagmei "Iată Omul!” este că, în
Mântuitorul suntem confruntaţi cu toţii cu Omul perfect care avea
nu numai ideal perfect, dar şi un curaj perfect şi fără egal în lume 45.
b) Şi al doilea înţeles larg al sintagmei "Iată Omul!” este că, în
Inculpatul pe care Îl judeca Pilat suntem confruntaţi cu Omul de
cea mai mare însemnătate, pe care Biblia Îl numeşte "Fiul omului"
și "Fiul lui Dumnezeu" 46.
Biciuirea n-a atins ţinta dorită de Pilat. Ea n-a înduioşat inimile
evreilor, pentru că ele erau mai tari decât o stâncă de granit ci,
dimpotrivă i-a infuriat mai tare 47. Evanghelistul Ioan a scris: "Când
L-au văzut preoţii cei mai de seamă şi gărzile, au început să strige:
«Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!» «Luaţi-L voi şi răstigniţi-L,» le-a
zis Pilat, «căci, eu nu găsesc nici o vină în El.»” (v.6) Procuratorul
roman a crezut că acuzatorii Domnului Isus vor fi mulţumiţi cu
pedeapsa cea mare a biciuirii pe care I-a aplicat-o. Dar, a rămas
uimit şi dezamăgit când a văzut că preoţii lui Israel erau mai cruzi
decât ostaşii romani care au învăţat pe câmpul de luptă să verse
sânge ca apa 48.
Cuvintele pe care le-a adresat Pilat sinedriştilor şi gărzilor lor:
"Luaţi-L voi şi răstigniţi-L, căci eu nu găsesc nici o vină în El,” (v.6)
ne arată trei lucruri:
a) Primul, starea sufletească în care se afla acest guvernator
roman, după ce a încercat de câteva ori să schimbe hotărârea
evreilor de-a cere condamnarea Domnului Isus la moarte şi ei au
respins toate aceste încercări.
b) Al doilea lucru este că, acest guvernator roman n-a vrut
să-L răstianească pe Domnul Isus. Iar, dacă ei totuşi voiau să-L
răstignească, el le spunea că erau liberi s-o facă, dar fără aprobarea
lui, ci pe răspunderea lor. Procuratorul roman când a zis sinedriștilor
și gărzilor: ”Luați-L voi și răstigniți-L, căci eu nu găsesc nici o vină
în El,” a avut în vedere faptul că ei nu aveau dreptul să pronunţe şi să
execute o pedeapsă capitală 49.
c) Şi al treilea lucru este că, în conformitate cu legea romană
după care judeca Pilat, dacă cuiva i s-a aplicat o pedeapsă pentru o
vină oarecare cum era aceasta a biciuirii, nu se putea da
inculpatului încă o pedeapsă pentru aceeaşi vină 50. Acesta era
motivul principal pentru care procuratorul roman a rostit cuvintele
amintite.
La această afirmaţie categorică pe care a făcut-o Pilat că el nu-
L va supune pe Inculpat la a doua pedeapsă pentru aceeaşi faptă,
respectiv la cea a răstignirii, sinedriştii i-au răspuns, aşa cum îi
citează Evanghelistul Ioan: "Iudeii i-au răspuns: «Noi avem o Lege şi
după Legea aceasta, El trebuie să moară, pentru că S-a făcut pe
Sine Fiul lui Dumnezeu.»" (v.7) Acuzatorii, văzând că n-au reuşit să
demonstreze că Domnul Isus se făcea vinovat din punct de vedere
politic, ei acum I-au adus şi o acuzaţie religioasă. Pilat a observat
chiar de la început manevra şi tactica sinedriştiior. El ştia că ei, care
până ieri erau cei mai înfocaţi naţionalişti ce voiau să scuture jugul
opresiunii romane, nu se puteau transforma dintr-o dată în acuzatori
oneşti a unui conaţional, a cărui moarte o cereau fiindcă ameninţa
Statul Roman. Sinedriştii şi, în special marele preot, erau mari
maeştri ai strategiei şi ai diplomaţiei, lucrul acesta l-au dovedit prin
înscenarea și regizarea procesului Mântuitorului.
Când sinedriştii au spus lui Pilat: "Noi avem o Lege şi după
Legea aceasta El trebuie să moară, pentru că S-a făcut pe Sine Fiul
lui Dumnezeu,” s-au referit, atât la obligaţia pe care o aveau
procuratorii în Iudeea de-a impune acestei provincii respectarea legii
romane, cât şi la datoria procuratorilor de-a respecta şi ei legea
religiei evreilor. Acuzaţia că Domnul Isus era împăratul evreilor, era
o ofensă capitală adusă legii romane; iar, acuzaţia că El era Fiul lui
Dumnezeu, era o ofensă capitală adusă legii evreieşti 51. Astfel, când
sinedriştii i-au spus lui Pilat că după Legea lor, Domnul Isus trebuie
să moară pentru că S-a făcut pe Sine Fiul lui Durnnezeu, i-au cerut
să le respecte libertatea religioasă ca pe o datorie sacră, fiindcă
lucrul acesta îl pretindea şi Cezarul 52. Autorităţile romane au făcut
evreilor o concesie specială, permiţându-le să execute pedeapsa
capitală împotriva violatorilor curţilor Templuiui, chiar dacă aceştia
erau cetăţeni romani 53. Acesta era motivul pentru care Evanghelistul
Marcu ne arată că Domnul Isus a fost dus mai întâi înaintea Marelui
Sanhedrin, cu scopul ca acest for suprem să-L condamne fiindcă a
insultat Templul. (Marcu 14:57-59) 54
Pilat ştia că în conformitate cu voinţa Cezarului, legile sacre
ale evreilor trebuiau respectate şi că lui Tiberiu nu-i plăcea să fie
violată vreo lege evreiască. 55 Preoţii cei mai de seamă îi spuneau lui
Pilat că religia lor era în pericol, dacă Inculpatul nu va fi pedepsit cu
moartea. Astfel, dacă procuratorul roman nu L-ar fi condamnat pe
Domnul Isus la moarte prin crucificare, i s-ar fi imputat că era de
acord cu încălcarea religiei evreieşti prin blasfemia comisă de
Domnul Isus 56.
Domnul Isus când a afirmat că era ''Fiul lui Dumnezeu", evreii
L-au acuzat că S-a făcut vinovat de cea mai mare blasfemie. Numai
că, întrebarea care se pune este: oare afirmaţia aceasta pe care a
făcut-o Domnul Isus era o blasfemie sau cel mai glorios adevăr?
Mântuitorul ne-a demonstrat prin învierea şi înălţarea Sa la cer că
această afirmaţie pe care a făcut-o nu era o blasfemie, aşa cum
ziceau evreii, ci dimpotrivă era cel mai mare şi glorios adevăr.

4. Tacitus, Annales IV, 27;
Josephus, F., The Jewish Wars, II, 14. 9;
Cicero, In Verrem Actio V, 62;
Edersheim, A., Jesus The Messiah, p.873.
5. Op. cit.;
6. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 392, 395;
Lopuhin, A.P, Istoria Biblică, VoI. V, p. 581.
8. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p.873;
Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 656;
Staneschi, J., Exegeza după Ioan, p. 280.
Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 358,
11. Cicero, In Verrem Actio V, 54;
Horaţiu, Sat. I, 3;
14. Cicero, In Verrem Actio V, 54;
Horaţiu, Sat. I, 3;
15. Josephus, F., The Jewish Wars, II, 14, 8 – 9; V, 11. 1;
Eusebius, Ecclesiestical History, IV, 15. 4;
16. Eusebius, Ecclesiestical History, IV, 15.
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 400;
Lopuhin, A.P, Istoria Biblică, VoI. V, p. 580.
Staneschi, J., Exegeza după Ioan, p. 280.
21. Ryle, J.C., Matthew, p. 389 - 390.
22. Schürer, E., Geschichte des judischen Volkes im Zeitalter Jesu
Christi, I,457;
23. Op. cit.
25. Lenski, R.C.H., Interpretation of St. John's Gospel, p. 1226 -
1228.
26. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p.394;
27. Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p.129.
29. Tristram, H.B., Natural history, p. 420;
33. Keim, Th., Geschichte Jesu von Nazara, XII, p. 393 - 394.
34. Josephus, F., Antiquities, XIX, 9. 1.
36. Op. cit. p. 359.
38. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 581 - 582.
39. Op. cit. p. 585.
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p.395.
41. Halley,H.H., Manual Biblic, p. 481;
44. Op. cit.;
Diamandi, S., Patimile, Moartea, Învierea, Vol. III, p. 274;
47. Dods, M., The Gospel of John, Vol. II, p. 307.
49. Op. cit.
53. Josephus, F., The Jewish Wars, VI, 124 – 126.
Tacitus, Annales, I, 9.
14. FRICA LUI PILAT DE MISTERIOSUL MESIA
(A cincea încercare a lui Pilat de a-L salva pe Mântuitorul)
Marcu 15 : 15
15 Pilat a vrut să facă pe placul mulţimii şi l-a eliberat pe
Baraba, iar pe Isus, după ce a pus să-L biciuiască, L-a dat să fie
răstignit.
Matei 27 : 26 b
26 ...Pe Isus, după ce a pus să-L biciuiască, L-a dat în mâinile
lor, ca să fie răstignit.
Luca 23 : 23
23 Dar ei strigau în gura mare şi cereau insistent să fie
răstignit. Şi strigătele lor şi ale preoţilor celor mai de seamă au biruit.
Ioan 19 : 8 - 16
8 Când a auzit Pilat aceste cuvinte, i-a fost şi mai mare frică.
9 A intrat iarăşi în sala de judecată şi L-a întrebat pe Isus: "De
unde eşti Tu?" Dar El nu i-a dat nici un răspuns.
10 Pilat I-a zis: "Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am autoritate
să Te răstignesc şi am autoritate să-ţi dau drumul!"
11 "N-ai avea nici o autoritate asupra Mea", i-a răspuns Isus,
"dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus. De aceea, cine Mă dă în mâinile tale
are un mai mare păcat."
12 De atunci Pilat căuta să-I dea drumul. Dar iudeii strigau:
"Dacă-I dai drumul Omului acestuia, nu eşti prieten cu Cezarul.
Oricine se face pe sine împărat este împotriva Cezarului."
13 Când a auzit Pilat aceste cuvinte, L-a scos pe Isus afară; şi
s-a aşezat pe scaunul de judecător, în locul numit Pardosit cu pietre,
iar evreieşte Gabata.
14 Era ziua Pregătirii Paştelor, cam pe la ceasul al şaselea.
Pilat le-a zis iudeilor: "Iată Împăratul vostru!"
15 Dar ei au strigat: "Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!" "Să-L
răstignesc pe Împăratul vostru?" le-a zis Pilat. Preoţii cei mai de
seamă au răspuns: "Noi n-avem alt împărat decât pe Cezar!"
16 Atunci L-a dat în mâinile lor ca să fie răstignit. L-au luat
deci pe Isus şi L-au dus să-L răstignească.
Armonizat
1 Când a auzit Pilat aceste cuvinte, i-a fost şi mai mare frică.
(Io.v.8)
2 A intrat iarăşi în sala de judecată şi L-a întrebat pe Isus: "De
unde eşti Tu?" Dar El nu i-a dat nici un răspuns. (Io.v.9)
3 Pilat I-a zis: “Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am autoritate să
Te răstignesc şi am autoritate să-Ţi dau drumul!" (Io.v.10)
4 "N-ai avea nici o autoritate asupra Mea", i-a răspuns Isus,
"dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus. De aceea, cine Mă dă în mâinile tale
are un mai mare păcat." (Io.v.11)
5 De atunci Pilat căuta să-I dea drumul. Dar iudeii strigau:
"Dacă-I dai drumul Omului acestuia, nu eşti prieten cu Cezarul.
Oricine se face pe sine împărat este împotriva Cezarului." (Io.v.12)
6 Când a auzit Pilat aceste cuvinte, L-a scos pe Isus afară; şi s-
a aşezat pe scaunul de judecător, în locul numit Pardosit cu pietre, iar
evreieşte Gabata. (Io.v.13)
7 Era ziua Pregătirii Paştelor, cam pe la ceasul al şaselea.
Pilat le-a zis iudeilor: "Iată Împăratul vostru!" (Io.v.14)
8 Dar ei au strigat: "Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!" "Să-L
răstignesc pe Împăratul vostru?" le-a zis Pilat. Preoţii cei mai de
seamă au răspuns: "Noi n-avem alt împărat decât pe Cezar!" (Io.v.14)
9 Strigătele lor şi ale preoţilor celor mai de seamă au biruit.
(Lc.23) Pilat a vrut să facă pe placul mulţimii. (Mc.v.15) Atunci L-a
dat (pe Isus) în mâinile lor ca să fie răstignit. (Io.v.16)
10 Pe Isus, după ce a pus să-L biciuiască, L-a dat să fie
răstignit. (Mc.v.15 )
11 L-au luat deci pe Isus şi L-au dus să-L răstignească.
(Io.v.16)
În al şaselea studiu în legătură cu procesul Mântuitorului

condus de procuratorul roman, intitulat Frica lui Pilat de misteriosul
Mesia, ne vom ocupa de cinci lucruri: a doua interogare a Domnului
Isus, ameninţarea lui Pilat de către sinedrişti, lupta sufletească a lui
Pilat înaintea deciderii finale, darea verdictului răstignirii şi a doua
biciuire.
I. A DOUA INTEROGARE A DOMNULUI ISUS

Versetul 8 din Evanghelia după Ioan pe care îl găsim în acest
studiu: “Când a auzit Pilat aceste cuvinte, i-a fost şi mai mare frică,"
are legătură cu versetul 7 din aceeaşi Evanghelie asupra căruia am
reflectat în studiul precedent: "Iudeii i-au răspuns «Noi avem o Lege
şi după Legea aceasta, El trebuie să moară, pentru că S-a făcut pe
Sine Fiul lui Dumnezeu.»" Aceste două detalii: "...(lui Pilat) i-a fost
şi mai mare frică” şi "pentru că (Isus) S-a făcut pe Sine Fiul lui
Dumnezeu," ne scot în evidenţă o frică nouă şi "mai mare" care are
legătură cu alte temeri precedente din timpul procesului.
Schimbarea capului de acuzare din unul politic în altul religios,
cerea un interogatoriu nou. Astfel, Pilat L-a luat pe Domnul Isus şi a
intrat cu El pentru a doua oară în sala de judecată din pretoriu.
Evanghelistul Ioan a scris: "A intrat în sala de judecată şi L-a întrebat
pe Isus: «De unde eşti Tu?» Dar El nu i-a dat nici un răspuns." (v.9)
Pilat, ca un magistrat cult, ştia că şi scriitorii, poeţii şi istoricii
lor romani ca Tacitus, Suetonius şi Virgilius, au informat lumea de
atunci că urma să Se arate în Israel un Om neobişnuit care avea să
cucerească lumea întreagă 1. Şi, cu atât mai mult el ştia lucrul acesta
pentru că, fiind guvernatorul Iudeii, l-a auzit de mai multe ori din gura
evreilor.
Pilat era convins şi avea toate dovezile acestei convingeri că, în
Inculpatul pe care sinedriştii Îl învinuiau de cea mai mare blasfemie
că se făcea pe Sine Fiul lui Dumnezeu și pe care el Îl judeca, era
confruntat cu o Ființă divină întrupată 2. Tertulian, apologetul creştin
din Biserica Primară a observat că atunci când Pilat era singur cu
Mântuitorul în sala de judecată din pretoriu și când L-a întrebat cu o
voce tremurândă de frică instinctivă şi sacră: “De unde eşti Tu?" a
devenit aproape creştin 3. El nu avea în minte provenienţa Domnului
Isus din lumea aceasta, pentru că ştia că era din Nazaretul Galileii, de
aceea L-a trimis să-L judece Irod, tetrarhul Galileii, ci avea în vedere
originea Lui divină. Întrebarea aceasta, pe care Pilat a pus-o Domnului
Isus, ne arată că el era sigur că Mântuitorul era o Fiinţă Divină care a
venit din cer 4.
Pilat aştepta cu nerăbdare un răspuns la întrebarea lui: "De
unde eşti Tu?" Dar, Domnul Isus nu i-a dat răspuns decât prin tăcere
5
. Aici este un alt tablou teribil al tăcerii Domnului Isus. Uneori ni se
întâmplă că nu mai avem ce discuta cu o anumită persoană; că între
noi şi ea, ne mai fiind nici o cauză comună, nu mai avem nimic de zis;
şi când noi nu o mai înţelegem pe ea, dar nici ea pe noi, lucrul acesta
se întâmplă când oamenii au mentalităţi diferite. La primul
interogatoriu, Domnul Isus i-a răspuns lui Pilat; pe când la acest
interogatoriu El a tăcut. Nimic nu poate fi mai tragic ca atunci când ne
închidem faţă de Mântuitorul şi când El nu ne mai vorbeşte 6. De ce să
mai răspundă Domnul Isus la întrebările lui Pilat, când acest
procurator roman era convins de nevinovaţia Lui? Știa că era
Împărat şi că Împărăţia Lui nu era din lumea aceasta, aşa cum i-a
spus la primul interogatoriu. Mântuitorul vorbise numai atât cât
trebuia, ca procuratorul roman să respingă învinuirile neadevărate
ale evreilor şi să stabilească adevărul 7.
Atunci când strigătele mulţimii înfuriate se auzeau ca nişte
valuri puternice ce lovesc un mal stâncos, ca Pilat să-l elibereze pe
Baraba, iar pe Domnul Isus să-L răstignească; şi, când Mântuitorul
stătea liniştit, maiestuos şi fără să scoată măcar un singur cuvânt din
gură, acest guvernator roman, mirându-se mult cum de Lui nu-I era
frică de moarte, a înţeles că El era un Împărat și că Împărăţia Lui nu
era din lumea aceasta. Aceasta era împrejurarea în care Domnul Isus
i-a vorbit lui Pilat la primul interogatoriu despre Împărăţia Sa cerească
8
. Iar acum, la al doilea interogatoriu, această tăcere a Domnului Isus
faţă de Pilat, l-a făcut pe acest guvernator să se supere pe Mântuitorul
şi, în mândria lui să-I spună: "Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am
autoritate să Te răstignesc şi am autoritate să-Ţi dau drumul!"
(Io.v.10) Pilat numai o dată a recurs la ameninţare, dar şi această
ameninţare era mai mult o prevenire pentru a-L determina pe Domnul
Isus să vorbească 9.
La aceste cuvinte arogante ale lui Pilat, Domnul Isus i-a
răspuns calm, solemn şi, în acelaşi timp prompt: "N-ai avea nici o
autoritate asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus. De aceea,
cine Mă dă în mâinile tale are un mai mare păcat." (Io.v.11) Este un
lucru foarte important şi măreţ în legătură cu întreaga relatare a
răstignirii Mântuitorului şi, anume că El de la început şi până la
sfârşit, nu era prins într-un păienjeniş de împrejurări din care nu putea
să scape sau asupra cărora să nu aibă control. Aici ni se istorisește
cum viaţa Lui întreagă şi, în mod special ultimile zile ale vieţii Lui
erau o procesiune triumfătoare spre ţelul final şi suprem al Crucii 10.
Totul l-a impresionat profund pe Pilat: înfăţişarea Domnului
Isus, cuvintele Lui, întregul Său fel de-a fi şi de-a prezenta lucrurile.
Dar ce lucru grav a fost că el, Pilat a falimentat cu privire la
autoritatea care i s-a încredinţat, fapt pentru care urma să răspundă
înaintea lui Dumnezeu pentru felul în care a exercitat-o! Vina lui Pilat
a fost că el, omul legii n-a apărat dreptatea cu autoritatea care i s-a
dat, ci lăsându-se prins în nişte curse ale trecutului, din conducătorul
evreilor a ajuns supusul lor. Domnului Isus I-a părut rău pentru starea
jalnică în care a ajuns Pilat 11. Pilat se simţea el judecat de către
Inculpatul său. Procuratorul roman recunoştea în adâncul inimii lui
adevărul acestor cuvinte şi superioritatea Domnului Isus faţă de el şi,
văzând în Domnul Isus cum este bunătatea şi cât de frumoasă este
virtutea, îşi dădea seama cât de mare îi era căderea. Pilat, deşi se
simțea osândit în fața Mântuitorului, totuși nu s-a supărat, ci
dimpotrivă se vedea tot mai atras de El 12.
La a doua venire a lui Cristos, Caiafa va fi judecat cu mult mai
aspru decât Pilat. Pilat va fi judecat pentru că, lasându-se corupt, n-a
putut să judece după dreptate. Iar, Caiafa va fi judecat pentru felul în
care şi-a exercitat autoritatea, pentru abuzul de care s-a făcut
vinovat în funcţia sa înaltă de mare preot şi, fiindcă l-a şantajat şi a
exercitat presiune asupra acestui procurator roman pentru a-L
răstigni pe Fiul lui Dumnezeu 13.
II. AMENINŢAREA LUI PILAT DE CĂTRE

SINEDRIŞTI
Evanghelistul Ioan a scris: "De atunci Pilat căuta să-I dea
drumul. Dar iudeii strigau: «Dacă-I dai drumul Omului acestuia, nu
eşti prieten cu Cezarul. Oricine se face pe sine împărat este
împotriva Cezarului.»" (Io.v.12)
Văzând acuzatorii că Pilat voia să-L elibereze pe Domnul Isus,
deşi L-au învinuit pentru crima politică şi pentru cea religioasă, ei trec
acum la ultimul atac: la ameninţarea cu denunţul la Imperator.
Sinedriştii ştiau că pe procuratorul Pilat care era corupt şi pe care l-au
umilit de câteva ori, vor reuşi să-l pună la punct şi de data aceasta. Ei
erau siguri că el nu va îndrăzni să le stea împotrivă pentru că se temea
de Cezar 14.
Cuvintele acestea: "Dacă-I dai drumul Omului acestuia, nu eşti
prieten cu Cezarul," l-au străpuns pe Pilat ca o săgeată. Cercetătorii
L. Stauffer şi A. Deissmann, ne informează că sintagma latină amicus
Caesaris, "prietenul Cezarului" era un titlu de onoare care a devenit
oficial pe timpul lui Vespasian, respectiv la vreo 40 de ani după
procesul Mântuitorului, care se atribuia senatorilor, cavalerilor şi
administratorilor loiali. Aceia care deţineau acest titlu, îşi aveau
asigurată o carieră strălucită; iar, cei ce pierdeau acest titlu, aveau
urmări grave şi chiar fatale15. Sinedriştii ştiau că acest titlu îl purtau şi
procuratorii care erau credincioşi Cezarului.
Prima parte a ameninţării: "Dacă-I dai drumul Omului
acestuia, nu eşti prieten cu Cezarul," era gravă, iar a doua parte a
acestei ameninţări: "Oricine se face pe sine împărat este împotriva
Cezarului," era cu mult mai gravă. Raţionamentul acestei ameninţări
era, că cine se făcea pe sine împărat era un răzvrătit împotriva
Cezarului; că oricine arăta bunăvoinţă unui asemenea rebel, de
asemenea era împotriva Cezarului; şi, cu atât mai mult, dacă un
prieten al Cezarului îl susţinea pe un asemenea rebel, era declarat un
mare vrăjmaş al Imperatorului 16.
Pilat ştia că o învinuire de felul acesta formulată cu iscusinţă de
sinedrişti, putea să-i fie fatală 17. Apoi, acest procurator roman, ştiind
şi faptul că Tiberiu avea un caracter dificil şi foarte suspicios, se
temea ca nu cumva sinedriştii să-i facă un raport la Roma şi astfel
Tiberiu să trimită o inspecţie la faţa locului care să-i descopere toate
fărădelegile pe care le-a făcut 18. Istoricii: Iosif Flavius, Suetonius şi
Tacitus, cât şi marele cărturar evreu Filo din Alexandria, ne
informează că Tiberiu, în suspiciunile lui a executat pe mulţi
demnitari însemnaţi pentru orice bănuială şi că el l-a ucis chiar şi pe
prietenul său Aelius Seianus în anul 31 o dată ce i-a căzut din graţie
şi nu mai avea încredere în el 19.
III. LUPTA SUFLETEASCĂ A LUI PILAT

ÎNAINTEA DECIDERII FINALE
(13) “Când a auzit Pilat aceste cuvinte, L-a scos pe Isus afară;
şi s-a aşezat pe scaunul de judecător, în locul numit Pardosit cu
pietre, iar evreieşte Gabata.
(14) Era ziua Pregătirii Paştelor, cam pe la ceasul al şaselea.
Pilat le-a zis iudeilor: «Iată împăratul vostru!»" (v.13-14)
Cuvintele pe care le-a adresat Pilat evreilor: "Iată Împăratul
vostru!" sunt grele de interpretat. Comentatorii le interpretează în
următoarele două feluri:
a) Unii interpretează că, Pilat, fiind lovit chiar în locul cel mai
vulnerabil, a cedat de teamă ca sinedriştii să nu-l reclame la Cezar.
Aceştia spun că Pilat înainte de-a se da bătut şi de-a pronunţa sentinţa,
răzbunându-se și ironizându-i pe sinedrişti şi pe toţi evreii, voia să le
dea înapoi o lovitură pentru lovitura primită prin ameninţare. În
scopul acesta el, arătând cu mâna spre Domnul Isus care era îmbrăcat
cu o haină veche de purpură şi avea pe cap o cunună de spini, a
exclamat: "Iată Împăratul vostru!" Prin aceste cuvinte, după explicaţia
acestor comentatori, Pilat îşi bătea joc de Israel, invitându-l să accepte
acest împărat, pentru că un asemenea popor merită un asemenea
Împărat 20.
b) Și alţi comentatori interpretează această exclamaţie a lui
Pilat: "Iată Împăratul vostru!" pe trei fonduri: pe fondul afirmaţiei
sinedriştilor când au zis: "Noi avem o Lege şi după Legea aceasta, El
trebuie să moară, pentru că S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu,"
(Ioan 19:7) aşa cum am văzut în studiul precedent; pe fondul realităţii
că Pilat L-a cunoscut pe Domnul Isus ca fiind Mesia cel misterios al
evreilor, aşa cum am văzut în prima parte a acestui studiu; şi pe
fondul ameninţării lui Pilat de către sinedrişti când i-au spus: "Dacă
dai drumul Omului acestuia, nu eşti prieten cu Cezarul. Oricine se
face pe Sine împărat este împotriva Cezarului," (v.12) aşa cum am
văzut în a doua parte a acestui studiu. Din exclamaţia aceasta făcută pe
cele trei fonduri se vede marea luptă sufletească a lui Pilat înaintea
deciderii lui finale.
Această acuzaţie religioasă adusă din partea sinedriştilor când
au zis: "Noi avem o Lege şi după Legea aceasta, El trebuie să moară,
pentru ca S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu," i-a dat lui Pilat mult
de gândit. El, făcând legătură cu ceea ce i-a spus Mântuitorul la
primul interogatoriu că este un Împărat şi că Împărăţia Lui nu este din
lumea aceasta, cu minunile Lui pe care le-a făcut şi cu intrarea Sa
triumfală în Ierusalim când S-a proclamat ca Mesia, a crezut că
Domnul Isus era nu un Mesia - împărat politic, ci un Mesia -
Împărat care reprezenta o lume cerească.
Adevărul acesta l-a făcut pe Pilat să treacă prin cea mai mare
luptă sufletească. El pe de o parte, ştiind că Domnul Isus era un
Împărat ceresc; iar pe de altă parte, fiind ameninţat de sinedriști cu
divulgarea lui înaintea Cezarului dacă nu le aprobă răstignirea
Domnului Isus, trebuia să decidă între viaţa lui şi viaţa Mântuitorului.
Această luptă suflatească a lui Pilat înaintea deciderii lui finale,
l-a făcut să-L prezinte pe Domnul Isus evreilor ca pe Mesia lor
adevărat arătând cu mâna spre El şi exclamând: “Iată Împăratul
vostru!" 21 Acesta era ultimul ceas metaforic în care chiar guvernatorul
roman, scoţându-L pe Fiul lui Dumnezeu pentru a treia oară pe bemă,
îi îndemna pe evrei să-L accepte ca Mesia.
Acum a sosit momentul suprem când procuratorul roman s-a
aşezat pe scaunul de judecător pentru a da Mielului lui Dumnezeu
sentinţa de-a fi sacrificat pentru răscumpărarea neamului omenesc 22.
Evanghelistul Ioan când a vorbit despre ceasul al şaselea după orarul
evreiesc, care înseamnă după orarul nostru ora 12, aşa cum am văzut
în studiul intitulat Procesul Domnului Isus condus de Pilat
(Vol.IX,Stud.9), el a avut în minte altceva decât să indice ora
sentinţei. Conform tratatului Pesāhin 5.1 din Mişna, atunci când
Paştele cădea în ajunul Sabatului, animalele pentru jertfa de seară se
sacrificau cu două ore mai devreme, respectiv la ora 12 şi apoi se
înjunghia Mielul Pascal 23. Astfel, când Evanghelistul Ioan a scris că
Pilat I-a dat Domnului Isus sentinţa la ora 12 în ajunul Sabatului
care era prima zi a Paştelor aproape de amează când se înjunghiau
animalele pentru jertfă şi mieii pascali, ne-a arătat că exact atunci I-a
sosit Fiului lui Dumnezeu nu numai Ziua Supremă a ajunului
Sabatului din Săptămâna Paştelor, dar chiar şi Ceasul al Şaselea
metaforic şi Suprem după orarul poporului evreu şi al 12-lea după
orarul nostru când adevăratul Miel Pascal urma să fie sacrificat pe
cruce 24.
IV. DAREA VERDICTULUI RĂSTIGNIRII

Evanghelistul Ioan a scris: "Dar ei au strigat: «Ia-L, ia-L,
răstigneşte-L!» «Să-L răstignesc pe Împăratul vostru?» le-a zis Pilat.
Preoţii cei mai de seamă au răspuns: «Noi n-avem alt împărat decât
pe Cezar!»" (v.15)
Când Pilat, arătând cu mâna spre Domnul Isus şi exclamând:
"Iată Împăratul vostru!" i-a invitat pe evrei să-L accepte pe
Mântuitorul ca pe Mesia lor adevărat. Ei, respingându-L chiar şi
acum în ceasul al 12-lea, au strigat cu toţii cu cea mai mare
înverşunare: "Ia-L, Ia-L, răstigneşte-L!" (Io.v.15) La care cuvinte,
procuratorul roman îi întreabă mirat: "Să-L răstignesc pe Împăratul
vostru?" (Io.v.15) 25
Marele Sanhedrin, cât şi întreg poporul evreu, în dorinţa lor de
a-L răstigni pe Domnul Isus şi de-a scăpa de El, erau gata să-şi calce
chiar şi crezul lor religios cel mai fundamental cu care se mândreau
de-a lungul istoriei lor 26. Atunci când Pilat i-a întrebat pe evrei
surprins: "Să-L răstignesc pe Împăratul vostru?" (Io.v.15) ei i-au dat
cel mai uimitor răspuns: "Noi n-avem alt înpărat decât pe Cezar!"
(Io.v.15) Evanghelistul Ioan ne scoate în evidenţă că acest răspuns,
care era cea mai mare apostazie din toate timpurile, l-au dat chiar
preoţii cei mai de seamă, prin care Israelul a abzis la poziţia lui
unică de a-L avea pe Dumnezeu ca singurul lui Împărat, aşa cum a
zis Samuel poporului evreu. (1Sam.8:7;12:12) 27
Pilat a fost informat că atunci când romanii au venit prima dată
în Israel şi au făcut recensemânt pentru a stabili taxa pe care evreii
trebuiau s-o plătească ca popor supus, ei s-au răsculat energic în
ideea că fiind popor ales, Îl aveau numai pe Dumnezeu ca singurul
lor Împărat şi că se cuvenea să I se dea numai Lui zeciuiala 28.
Această întorsătură şi cea mai bruscă schimbare din istoria lui
Israel, la care Pilat nu s-a putut aştepta niciodată, trebuie să-i fi tăiat
respiraţia că evreii care mărturiseau că erau singurul popor ales al
lui Dumnezeu şi că Dumnezeu este singurul lor Împărat, să facă o
asemenea declaraţie că Cezarul era singurul lor împărat pe care îl
recunoşteau şi că binele şi fericirea lor depindeau de colaborarea lor
cu el 29.
Pilat, deşi a declarat de cinci ori public că nu găsea nici o vină
în Domnul Isus, totuşi, în final, a trebuit să cedeze la insistenţa şi
strigătele mulţimii. Evangheliştii Marcu, Luca şi Ioan au scris, îi cităm
armonizat:
(9) "Strigătele lor şi ale preoţilor celor mai de seamă au biruit.
(Lc.v.23) Pilat a vrut să facă pe placul mulţimii. (Mc.v.15) Atunci L-a
dat în mâinile lor ca să fie răstignit " (Io.v.16)
Acest procuratar roman, fiind prins în mreaja fărădelegii lui
din trecut, a trebuit să cedeze înaintea evreilor înfuriaţi pentru a nu-l
denunţa la suspiciosul Tiberiu şi a nu se declanşa o răscoală.
Formula sacramentală a sentinţei condamnării la moarte prin
crucificare era tipică. Pilat, mai întâi a pronunţat următoarele patru
cuvinte care au făcut să se cutremure o lume întreagă de nedreptatea
pe care o conţineau: "Condemno, ibis in crucem", “Este condamnat
la moarte de cruce". Apoi a zis: "Illum duci ad crucem placet",
"Sentinţa este că acest om poate fi dus la crucificare." Şi, în cele din
urmă procuratorul roman a spus: "I, miles, expedi crucem", “Ostaşi,
mergeţi şi pregătiţi crucea.” 30 După legea romană, sentinţele trebuiau
totdeauna făcute în scris şi întărite cu iscălitură 31. Istoricul roman
Tacitus, vorbind despre cunoaşterea lumii păgâne în legătură cu
Domnul Isus şi răstignirea Lui a scris următoarele cuvinte: "Cristos a
fost răstignit de către Ponţiu Pilat sub domnia lui Tiberiu." 32
Era obiceiul la romani să se amintească motivul pentru care o
persoană era executată. Astfel, tăbliţa pusă sus pe cruce din ordinul lui
Pilat Îl identifica nu numai pe Mântuitorul, ci arăta totodată şi
motivul pentru care El a fost răstignit. Acum Pilat a avut de spus
evreilor şi lumii întregi ultimul cuvânt în legătură cu Domnul Isus, că
El era Împăratul evreilor, tocmai ceea ce ei negaseră în timpul
procesului 33.
V. A DOUA BICIUlRE A DOMNULUI ISUS
Evanghelistul Marcu a scris: "...Pe Isus, după ce a pus să-L
biciuiască, L-a dat să fie răstignit." (v.15 )
După sentinţă, Domnul Isus a fost dat din nou în mâinile
ostaşilor pentru a fi biciuit până se pregătea crucea 34. Istoricii,
filozofii şi scriitorii antici: Iosif Flavius, Cicero şi Seneca, ne
informează că după legea romană, biciuirea preceda întotdeauna
răstignirea cu scopul de-a grăbi decesul celor crucificaţi 35.
Evangheliştii ne-au prezentat la un loc amândouă biciuirile, cât şi
amândouă batjocuri ale Domnului Isus de către ostaşi. Dar tot ei, ne-
au oferit şi unele detalii ca să ne arate că erau la mijloc două biciuiri şi
două batjocuri. În studiul precedent am văzut că prima biciuire care
era independentă de răstignire era executată înaintea mulţimii. Acesta
este motivul pentru care Evanghelistul Matei, folosind în textul
grecesc adverbul tote, "apoi", "după aceea", ne-a informat că ostaşii
numai după ce L-au biciuit pe Domnul Isus, L-au dus în pretoriu ca
să-şi bată joc de El. Evanghelistul Matei a scris: "Atunci Pilat l-a
eliberat pe Baraba; iar pe Isus, după ce L-a biciuit, L-a da în mâinile
lor... (27) Soldaţii guvernatorului L-au dus pe Isus în pretoriu, şi au
adunat în jurul Lui toată cohorta soldaţilor." (Mt.27:26-27) De
vreme ce Eanghelistul Marcu, nefolosind în textul grecesc adverbul
tote, "apoi", "după aceea", ne arată că a doua biciuire a avut loc în
pretoriu și în vederea răstignirii şi nu înaintea mulţimii. El a scris în
textul grecesc: "Pilat, vrând să facă pe placul mulţimii, l-a eliberat pe
Baraba, iar pe Isus L-a dat să fie biciuit în vederea răstignirii. (16)
Ostaşii L-au adus pe Isus în curtea pretoriului..." (Mc.v.15-16)
În curtea pretoriului se aflau toate uneltele de biciuire: stâlpul
de tortură și tot felul de bice. 36 Ostaşii L-au torturat acum pe Domnul
Isus chiar mai crud decât la prima biciuire. Loviturile de bice Îi
încreţeau pielea şi Îi smulgeau fâşii de carne. Sângele Lui nobil Îi
curgea şiroaie din trup 37.
Istoricul roman Tacitus, spunea că la romani jignirile, ocările şi
bătaia de joc totdeauna precedau torturii 38. Şi la a doua batjocorire a
Domnului Isus s-au adunat toţi ostaşii pentru a se amuza de El,
respectiv o cohortă întreagă care se compunea din 600 de ostaşi.
Aceşti ostaşi, probabil că erau recrutaţi din provincia Siria. Sirienii,
care îi urau pe evrei cel mai mult, puteau conversa cu Domnul Isus în
limba aramaică. Ne putem imagina cum aceşti ostaşi maltratau în
Domnul Isus pe împăratul evreilor cu cel mai mare dispreţ 39.
Din detaliile evangheliştilor, cât şi din informaţiile istoricilor şi
juriştilor ştim că Domnul Isus a fost supus la două biciuiri şi la două
batjocoriri. Ordinea primei biciuiri era: mai întâi biciuirea şi apoi
batjocorirea, de aceea înainte de-a începe biciuirea, ostaşii L-au
dezbrăcat de haina de împărat cu care L-a îmbrăcat Irod şi numai
după biciuire şi-au bătut joc de El; L-au îmbrăcat cu o altă haină de
împărat şi I-au pus o cunună de spini pe cap cu care Pilat, urcându-L
pe Domnul Isus pe bemă şi, înfăţişându-L înaintea mulţimii, a zis:
"Iată Omul!" ca să stârnească milă în sufletul poporului. Iar, ordinea
celei de-a doua biciuiri era tocmai invers: mai întâi batjocorirea şi
apoi biciuirea. Ostaşii mai întâi L-au batjocorit pe Domnul Isus
pentru că S-a făcut pe Sine Împăratul iudeilor pe când era încă
îmbrăcat în haina de purpură şi avea pe cap cununa de spini; apoi,
dezbrăcându-L de această haină de împărat, L-au biciuit; şi numai
după biciuire, L-au îmbrăcat cu hainele Lui şi L-au dus să-L
răstignească. Exemplul Domnului Isus care a fost condamnat şi
executat pe nedrept la moarte de cruce, a mângâiat multe suflete
desnădăjduite şi nedreptăţite de justiţii prea aspre și false. Câţi
inculpaţi n-au fost condamnaţi la moarte în scurgerea celor două
milenii de justiţii care nu-i înțelegeau? Câte erori juridice ireparabile
nu s-au săvârşit în numele unei pretinse dreptăţi? Omenirea n-ar fi
putut suporta consecinţele acestor judecăţi, dacă n-ar fi simțit
mângâierea din exemplul suferinţei Mântuitorului.
1. Tacitus, Annales, V, 3.13;

Suetonius, Vespasian, IV,5;
Barclay,W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 27.
2. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, VoI. V, p. 584.
3. Tertulian, Apology, 21;
4. Barclay, W., The Gospel John, Vol. II, p. 282;
6. Barclay, W., The Gospel John, Vol. II, p. 286.
9. Barclay, W., The Gospel John, Vol. II, p. 285.
10. Op. cit. p. 286.
11. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 418 – 419;
12. Op. cit.;
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, VoI. V, p. 585.
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 418 – 419.
14. Harrison, F.F., Viaţa lui Cristos, p. 219.
15. Stauffer, E., Jesus and His Story, p. 133;
Deissmann, A., Light From the Ancient East, p. 373 – 378;
Cambell, D.B.J., The Synopţic Gospels, p. 128.
19. Josephus, F., Antiquities, XVIII, 18l1;
Suetonius, Tiberius 58;
Tacitus, Annales, III, 38 ; V, 6 – 9;
Philo, De Legationem ad Caium, 159 – 161;
22. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, pp. 283, 287;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p.365;
24. Op. cit. p. 365, 381.
26. Holland, H.S., The Philosophy of Faith and the Fourth Gospel,
p. 192.
27. Barrett, K., The Gospel according to St. John, p. 454;
Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 75 – 276.
28. Op. cit. p. 276.
29. Op. cit.;
30. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 358 – 359;
32. Tacitus, Annales, XV, 44;
Barclay,W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 400 - 401.
35. Josephus, F., The Jewish Wars, II, 14. 9;
Cicero, In Verrem Actio V, 63; Liv. X. 9;
Seneca XII, 3;
Diamandi, S., Patimile, Moartea, Învierea, Vol. VIII, p. 272.
38. Tacitus, Annales, XV. 44.
15. SINUCIDEREA LUI IUDA
Matei 27 : 3 - 10
3 Atunci Iuda, vânzătorul, când a văzut că Isus a fost

condamnat la moarte, i-a părut rău, a dus înapoi cei treizeci de
arginţi, i-a dat preoţilor celor mai de seamă şi conducătorilor
poporului
4 şi le-a zis: "Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat”.
"Ce ne pasă nouă?" i-au răspuns ei. "Treaba ta."
5 Iuda a aruncat arginţii în Templu şi s-a dus şi s-a spânzurat.
6 Preoţii cei mai de seamă au strâns arginţii şi au zis: "Nu este
permis să-i punem în vistieria Templului, fiindcă sunt preţ de sânge."
7 Şi după ce s-au sfătuit, au cumpărat cu banii aceia "Ţarina
olarului", ca loc pentru înmormântarea străinilor.
8 Iată de ce ţarina aceea este numită până în ziua de azi:
"Ţarina sângelui".
9 Atunci s-a împlinit ce fusese vestit prin profetul Ieremia, care
zice: "Au luat cei treizeci de arginţi, preţul celui preţuit, pe care l-au
preţuit unii din fiii lui Israel,
10 şi i-au dat pe Ţarina olarului, după cum îmi poruncise
Domnul.”
În acest text avem ultimul act al tragediei lui Iuda în toată

cruzimea lui. Iuda acum a văzut marea dramă a operei lui de trădare.
În acest studiu intitulat Sinuciderea lui Iuda, ne vom ocupa de
patru lucruri: remuşcarea acestui trădător, aruncarea arginţilor în
Templu, felul sinuciderii şi investirea arginţilor în "Ţarina sângelui".
I. REMUŞCAREA LUI IUDA

Evanghelistul Matei a scris: "Atunci Iuda, vânzătorul, când a
văzut că Isus a fost condamnat la moarte i-a părut rău..." (v.3).
Când am tratat studiul intitulat Începutul ultimului act al celei
mai tragice drame (Vol.VII,Stud.52), am văzut că atunci când lupta
era înverşunată între Marele Sanhedrin şi Domnul Isus şi când Iuda
nu ştia încotro va înclina balanţa, el a recurs la strategia trădării ca în
caz că Mântuitorul va câştiga bătălia, el să-I forţeze mâna prin
vânzare ca, salvându-Şi viaţa cu puterea Sa miraculoasă, să-Și
distrugă vrăjmașii cu un ceas mai devreme: pe Ana, pe Caiafa şi pe
romani şi, astfel să-Şi proclame Împărăţia Sa mesianică. Iar, dacă
răstignirea Mântuitorului era inevitabilă, aşa cum Fiul lui Dumnezeu
îi înştiinţase de mai multe ori şi că vrăjmaşii Lui vor câştiga lupta,
atunci de ce el, Iuda să nu tragă anumite foloase şi să-şi salveze
viaţa?
Evanghelistul Matei când a scris următoarele cuvinte după
sentința pe care I-a dat-o Marele Sanhedrin Domnului Isus și înainte
de-a prezenta procesul Mântuitorului condus de Pilat: "Atunci Iuda,
vânzătorul, când a văzut că Isus a fost condamnat la moarte i-a
părut rău...", el n-a legat timpul sinuciderii lui Iuda de sentinţa pe
care I-a dat-o Marele Sanhedrin, ci numai ne-a scos în evidenţă că
de atunci a început să-l mustre conştiinţa pe Iuda şi să se ducă o
luptă puternică în sufletul lui 1.
Cei mai mulţi dintre comentatori pe care i-am consultat, cred că
Iuda a asistat la întreg procesul Mântuitorului care s-a ţinut înaintea
lui Ana, Caiafa, Pilat, Irod şi din nou înaintea lui Pilat, pentru că el a
avut acces în sala de judecată a marilor preoţi Ana şi Caiafa 2. El,
urmărind mersul procesului, se aştepta din moment în moment ca
dumnezeiescul său Învăţător să intervină într-un mod miraculos
pentru a Se autosalva şi a-şi îngenunchia vrăjmaşii. Dar, iată că
Marele Sanhedrin I-a pronunţat verdictul condamnării la moarte şi
Domnul Isus tot n-a intervenit şi nu S-a autosalvat. Iuda era livid de
chinul lăuntric şi de remuşcări, pentru că a început să-şi vadă tot mai
clar rezultatul operei de trădare 3.
La procesul Domnului Isus înaintea lui Pilat, Iuda auzea cum
mulţimile strigau, cerând procuratorului roman: "Răstigneşte-L,
răstigneşte-L!" vedea cum călăii îi biciuiau Învăţătorul şi auzea
loviturile bicelor. După biciuire, Iuda Îl vedea pe Domnul Isus pe
bemă încă blând şi senin sub cununa de spini 4. Sentinţa crucificării
pe care I-a dat-o Pilat Mântuitorului în auzul a sute de mii de oameni,
l-a tulburat puternic pe Iuda 5.
Se crede că Iuda a asistat, nu numai la procesul Domnului Isus,
dar şi la răstignirea Lui. Deşi Mântuitorul suferea cumplit pe cruce,
totuşi Iuda încă spera că El se va autosalva, că Îşi va distruge
vrăjmaşii şi că Îşi va întemeia Împărăţia Sa mesianică. Dar, când
Domnul Isus a murit pe cruce la ora trei şi Iuda nu mai avea nici o
nădejde a autosalvării Mântuitorului, atunci l-a covârşit cea mai mare
remuşcare 6.
După răstignirea Mântuitorului, câte amintiri nu se perindau în
sufletul lui Iuda! El îşi aducea aminte cum altădată sorbea cuvintele
dumnezeiescului său Învăţător, cum Îi contempla chipul şi cum se
adăpa din izvorul nesecat al înţelepciunii Lui. În deosebi, îl obsedau
ultimile momente şi ultimile scene: cum ochii Domnului Isus
pătrundeau în adâncul fiinţei lui; cum, citind în gândurile lui, S-a ferit
să-l mustre, ci S-a mulţumit numai să-i arate că nu era străin de
planul trădării lui şi că îl compătimea; cum, în loc să-Şi fi întors faţa
cu dispreţ de la el, i-a spălat picioarele; cum l-a întâmpinat cu cel mai
duios cuvânt, spunându-i: "Prietene" atunci când, apropiindu-se de El,
i-a dat sărutul trădării; şi cum îi răsunau în urechi cuvintele
Mântuitorului, pe care i le-a spus în urmă cu vreo 18 ore în Camera de
Sus: "Adevărat vă spun că unul din voi Mă va vinde." (Matei 26:21)
şi: "...Vai de omul acela prin care este vândut Fiul omului! Mai bine
ar fi fost pentru el să nu se fi născut." (Matei 26:24) Toate aceste
lucruri s-au întipărit în inima lui Iuda cu litere de foc şi-l ardeau
puternic în suflet. Iuda era convins, nu numai de divinitatea Domnului
Isus, dar şi de faptul că Mântuitorul era Omul cel mai bun, cel mai
pur şi desăvârşit. Şi el pe un asemenea Om şi Dumnezeu, trădându-L,
L-a dat pentru a fi răstignit 7.
Iuda nu s-a pocăit, ci numai s-a "căit", "i-a părut rău", "a
regretat". În textul grecesc scrie pentru remuşcarea lui Iuda
metamelomai, care înseamnă "a se căi" şi nu metanoeō, "a se pocăi".
8
Comentatorii A. Edersheim, F.W. Farrar şi mulţi alţii, spun că

dacă Iuda ar fi căzut în genunchi înaintea Mântuitorului când atârna
pe cruce şi L-ar fi implorat după ce S-a rugat pentru toţi vrăjmaşii Săi
care au luat parte la răstignirea Lui: "Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce
fac!...” (Luca 23:34) spunându-I: "Mântuitorule, Te rog, iertă-mă şi
pe mine ucenicul Tău, Iuda Trădătorul!" Fiul lui Dumnezeu l-ar fi
iertat, cu siguranţă şi pe el 9.
II. ARUNCAREA ARGINŢILOR ÎN TEMPLU

Evanghelistul Matei a scris: "...(Iuda) a dus înapoi cei treizeci
de arginţi, i-a dat preoţilor celor mai de seamă şi conducătorilor
poporului (4) şi le-a zis: «Am păcătuit, căci am vândut sânge
nevinovat.» «Ce ne pasă nouă?» i-au răspuns ei. «Treaba ta.» (5)
Iuda a aruncat arginţii în Templu..." (v.3-5)
Arginţii luaţi pentru trădarea Fiului lui Dumnezeu, torturau şi
ei conştiinţa lui Iuda. Sunt mulţi care cred că dacă vor câştiga un
anumit lucru prin mijloace necinstite şi păcătoase vor fi fericiţi. Numai
că adevărul este că acei oameni ajung să urască acel lucru şi să
dorească să scape de el. Ei, chiar dacă reuşesc să se debaraseze de acel
lucru, nu reuşesc să scape de remuşcare. Iuda este cel mai mare
exemplu în privinţa aceasta. Cei 30 de arginţi pe care i-a câştigat Iuda
prin vânzarea Fiului lui Dumnezeu, îi apăsau greu pe suflet şi îi
totrurau puternic conştiinţa. Acesta era motivul pentru care el voia să
scape de ei cu tot dinadinsul 10.
Pentru a-şi mai potoli focul remuşcării care îl mistuia, Iuda
căuta să scape cât mai repede de arginţi. Unii cred că el a vrut să-i dea
arginţii înapoi lui Caiafa încă atunci când se afla înaintea pretoriului
lui Pilat sau când Domnul Isus era în drum spre Golgota ducându-Şi
crucea, dar Caiafa n-a vrut să-i primească 11.
Evanghelistul Matei ne arată că Iuda s-a descotorosit de punga
cu arginţii de abia după moartea Mântuitorului pe cruce, când
preoţii cei mai de seamă s-au întors în Templu ca să-şi facă slujba.
El a scris: "...(Iuda) a dus înapoi cei treizeci de arginţi, i-a dat
preoţilor celor mai de seamă şi conducătorilor poporului (5)
...aruncându-i în Templu..." (v.3,5) În textul grecesc nu scrie că Iuda
a aruncat arginţii în hieron, “una dintre cele patru curţi ale
Templului”, ci în naos, care înseamnă "Sanctuar" sau "Templu
propriu zis".12 De aici se ridică întrebarea, cum a putut Iuda să intre în
Templu, respectiv în Sanctuar când în acest loc sfânt aveau acces
numai preoţii? Răspunsul l-au dat Th. Zahn, cât şi alţi comentatori,
explicând că cuvântul naos nu are în acest text înțelesul de Sanctuar,
ci figurativ de complexul întreg al Templului. Acest înţeles larg al
cuvântului naos, ”Templu” se găseşte adeseori şi în scrierile lui Iosif
Flavius 13.
Fericitul Augustin a explicat că Iuda a dus arginţii în Templu
după ora trei, îndată ce Mântuitorul decedase pe cruce şi când
preoţii s-au dus la Templu ca să slajească 14.
Iuda trecuse prin Curtea Neamurilor, prin Curtea Femeilor, prin
Curtea Bărbaţilor şi când a ajuns la bariera Curţii Preoţilor, a trebuit
să se oprească, pentru că dincolo de această barieră nu avea voie să
treacă. El a chemat la barieră pe preoții cei mai de seamă ca să le
dea înapoi arginţii, dar ei nevrând să-i primească, el i-a aruncat cu
mânie în curtea lor 15 şi le-a zis: “Am păcătuit, căci am vândut sânge
nevinovat." (v.4) Ceea ce înseamnă parafrazat: "Vă dau înapoi
arginţii voştri, dar daţi-mi-L şi voi pe Învăţătorul şi pacea în suflet!”
La aceste cuvinte, prin care Iuda îşi arăta focul lăuntric care-l mistuia,
preoţii cei mai de seamă i-au răspuns: "Ce ne pasă nouă! Treaba ta."
(v.4) Din aceste cuvinte se vede că preoţii s-au folosit de Iuda până
când L-a dat pe Mântuitorul în mâinile lor; iar după aceea, el a pierdut
pentru ei orice valoare şi însemnătate.
III. FELUL SINUCIDERII LUI IUDA

Evanghelistul Matei a scris despre Iuda: "...Și s-a dus şi s-a
spânzurat." (v.5)
Când s-a sinucis Iuda, în Vinerea răstignirii sau cu câteva zile
mai târziu? Răspunsul la această întrebare nu este uşor. Totuşi se
presupune că Iuda, ne mai putând să se suporte pe sine din cauza
coşmarului teribil al remuşcării, s-a sinucis în ziua de Vineri îndată
ce Mântuitorul murise pe cruce 16. Comentatorul A. Edersheim este
de părere că Iuda, imediat după ce aruncase arginţii preoţilor celor
mai de seamă în Templu, s-a dus în Valea Hinom care se afla în
partea de sud a Ierusalisnului şi s-a spânzurat 17.
Valea Hinom
Sinuciderea rapidă a lui Iuda ne arată, cât de teribilă şi de

insuportabilă era remuşcarea lui, pentru că vânzarea lui L-a dus pe
Mântuitorul la suferinţa cea mai crudă a morţii de cruce. Iuda, de
abia acum şi-a dat seama, cât de mare era păcatul lui, dar el n-a mai
Sinuciderea lui Iuda
putut să întoarcă ceasul înapoi ca să repare ce a făcut 18.

Papias care a trăit între anii 70-155 după Cristos şi era unul
dintre ucenicii Apostoluiui Ioan, a scris că pe timpul lui circula
printre creştini o variantă ciudată a felului morţii lui Iuda, că el s-ar
fi îmbolnăvit de lepra elefanţilor de care, umflându-se foarte tare, a
trecut peste el o căruţă şi i-a vărsat toate măruntaiele. Felul acesta al
morţii lui Iuda pe care l-a născocit tradiţia, n-are nimic de-a face cu
relatarea Evanghelistului Matei care ne spune că Iuda s-a spânzurat 19.
La prima vedere ni se pare că există o contradicţie între
Evanghelistul Matei şi Cartea Faptele Apostolilor în legătură cu felul
sinuciderii lui Iuda. Evanghelistul Matei scrie în acest text: "Iuda a
aruncat arginţii în Templu şi s-a dus şi s-a spânzurat." (v.5) Pe când,
Evanghelistul Luca spune în Cartea Faptele Apostolilor: "Omul acesta
a dobândit un ogor cu plata nelegiuirii lui, a căzut cu capul în jos, a
plesnit în două prin mijloc şi i s-au vărsat toate măruntaiele. (19)
Lucrul acesta a ajuns aşa de cunoscut de toţi locuitorii din Ierusalim,
încât ogorul acela a fost numit în limba lor «Acheldama» adică:
«Ogorul sângelui.»” (v.18-19)
Alţi tradiţionalişti au născocit o altă variantă a felului morţii lui
Iuda. Ei au spus că Iuda s-a spânzurat în Ierusalim de un arbore ciung,
urât şi fără frunze care se numea "arborele lui Iuda", arătând multor
oameni curioşi şi creduli acest arbore 20.
Noi reuşim să cunoaştem felul sinuciderii lui Iuda numai dacă
ţinem cont de amândouă relatările Noului Testament. Am văzut că
Evanghelistul Matei ne-a informat că Iuda s-a spânzurat. Din relatarea
Evanghelistului Luca pe care o avem în Cartea Faptele Apostolilor,
reiese că Iuda a căzut cu capul în jos, a plenit în două prin mijloc și
astfel s-au vărsat din el toate măruntaiele 21. Comentatorii A.
Edersheim, F.W. Farrar, A.P. Lopuhin şi W. MacDonald, ne spun că
dacă punem în concordanţă aceste două texte, ajungem la concluzia că
Iuda s-a spânzurat într-un copac de pe dealul unei văi adânci şi fie că
prin ruperea funiei sau a ramurei pomului, el ori a căzut din înălţime
direct în vale şi, plesnindu-i pântecele, i s-au vărsat toate
măruntaiele"; ori prin cădere, rostogolindu-se peste stânci ascuţite,
i-au plesnit pântecele şi i s-au vărsat măruntaiele22.
Iuda a respins învățătura Domnului Isus când spunea mereu
ucenicilor că cine îşi iubeşte viaţa o va pierde şi că cine îşi va pierde
viaţa pentru El o va câştiga. Acest ucenic, dimpotrivă prin trădarea
Mântuitorului voia să-şi salveze viaţa, numai că s-a înşelat grav. El
şi-a pierdut nu numai viaţa aceasta prin sinucidere, dar chiar şi pe
cea viitoare şi veşnică. El, dorind să trăiască în lumea aceasta o viaţă
mai bună şi mai uşoară, L-a vândut pe Domnul Isus şi n-a vrut să
accepte o moarte de martir ca ceilalţi apostoli. Numai că el, pe lângă
că s-a sinucis și a rămas cel mai negru om în istorie, şi-a pierdut şi
cununa gloriei de martir și a ajuns în infern pentru veci de veci 23.
IV. INVESTIREA ARGINŢILOR ÎN “ŢARINA

SÂNGELUI”
Evanghelistul Matei a scris: "Preoţii cei mai de seamă au
strâns arginţii şi au zis: «Nu este permis să-i punem în vistieria
Templui, fiindcă sunt preţ de sânge.» (7) Şi după ce s-au sfătuit, au
cumpărat cu banii aceia «Ţarina olarului», ca loc pentru
înmormântarea străinilor. (8) Iată de ce ţarina aceea este numită
până în ziua de azi: «Ţarina sângelui»” (v.7-8)
Preoţii cei mai de seamă n-au pus cei treizeci de arginţi în
vistieria Templuiui, ca să nu pângărească cu ei Casa lui Dumnezeu.
Ei se arătau că erau atenţi cu privire la păstrarea sfinţeniei Casei lui
Dumnezeu, pe când în realitate, ei erau criminalii cei mai cruzi ai
Fiului lui Dumnezeu, deoarece ei i-au oferit lui Iuda cei 30 de arginţi
ca să li-L dea pe Domnul Isus în mâini. Pe ei nu-i mustra conştiinţa
deloc că, răstignindu-L pe Fiul lui Dumnezeu, au săvârşit cel mai
mare sacrilegiu 24. Aceşti preoţi s-au înţeles între ei să cumpere cu cei
30 de arginţi Ţarina Olarului ca loc pentru înmormântarea păgânilor
necuraţi, fără să ştie că prin această înţelegere au împlinit un detaliu
din prezicerile profeţilor Ieremia şi Zaharia cu privire la vânzarea
Domnului Isus. Această Ţarină a Olarului se afla dincolo de Valea
Chedron, pe coasta de nord a dealului ”Sfatul Rău”. Ea era un teren
cleios cu multe stânci care era bun pentru morminte şi pentru făcut
oale 25.
Ţarina Olarului a costat mai mult de 30 de arginţi. La restul
sumei au adăugat sinedriştii pentru a o putea cumpăra 26.
Locuitorii Ierusalimului numeau această ţarină în limba
aramaică Haqal Dema, “Ţarina Sângelui", pentru că a fost cumpărată
cu banii câştigați în urma vărsării sângelui Domnului Isus 27. Papias,
ucenicul Apostoluiui Ioan, ne spune că locul acesta era considerat ca
fiind necurat şi blestemat şi că pe oamenii care treceau pe lângă el îi
apuca groaza 28. Sinedriştii n-au bănuit atunci când au cumpărat
terenul acesta că el va rămâne Ţarina Sângelui şi din alt motiv, că
hoardele de neevrei care urmau să le invadeze ţara şi să le scalde
vatra sacră a Ierusalimului în sânge vor fi înmormântate aici 29.
Următoarele versete 9 şi 10 din acest text: "Atunci s-a împlinit
ce fusese vestit prin profetul Ieremia, care zice: «Au luat cei treizeci
de arginţi, preţul celui preţuit, pe care l-au preţuit unii din fiii lui
Israel. (10) şi i-au dat pe Ţarina olarului, după cum poruncise
Domnul.»" au dat comentatorilor mult de lucru, pentru că ele nu se
găsesc în cartea lui Ieremia, ci în a lui Zaharia 11:12-13. Prorocul
Zaharia a scris în aceste două versete: "Eu le-am zis: «Dacă găsiţi cu
cale, daţi-Mi plata; dacă nu, nu Mi-o daţi!» Şi Mi-au cântărit, ca
plată, treizeci de arginţi. (13) Dar Domnul Mi-a zis: «Aruncă
olarului preţul acesta scump, cu care M-au preţuit!» Şi am luat cei
treizeci de arginţi, şi i-am aruncat în Casa Domnului pentru olar."
În aceste două versete scrie că Prorocul Zaharia a luat asupra sa
sarcina de-a fi păstorul lui Israel şi că acest popor ales al lui
Dumnezeu i-a dat ca plată pentru slujirea lui: 30 de arginţi pe care i-a
dat olarului. Acest proroc a spus ironic că Israelul i-a dat o plată
bună: 30 de arginţi, pe care i-a folosit pentru lucruri de mică
importanţă 30.
Evanghelistul Matei ne spune pe fondul acestui tablou din
Vechiul Testament că aşa cum Prorocul Zaharia în calitate de păstorul
lui Israel, a primit o plată prea mică pe care a dat-o olarului pentru
lucruri de mică importanţă, tot cu o asemenea sumă de 30 de arginţi,
L-au răsplătit şi "unii dintre fiii lui Israel" pe Fiul lui Dumnezeu,
respectiv: Ana, Caiafa şi sinedriştii. Această sumă a fost dată şi ea tot
pentru lucruri de mică importanţă: Ţarina Olarului, pentru a se
împlini şi acest detaliu din viaţa Mântuitorului pe care l-au prezis
profeţii Vechiului Testament 31.
Dar, Evanghelistul Matei a văzut în cei 30 de arginţi pe care i-a
primit Iuda de la preoţii cei mai de seamă şi s-a cumpărat cu ei Ţarina
Olarului, împlinirea încă a unui detaliu din prezicerea Profetului
Zaharia care era cu privire la Iuda și anume, dacă Profetul Zaharia n-a
găsit nici o satisfacţie în plata sa de 30 de arginţi pe care "i-a aruncat
în Casa Domnului pentru olar”, atunci cu atât mai puţin Iuda n-a găsit
nici o mulţumire în cei 30 de arginţi pentru că şi el, aruncându-i în
Templu pentru Țarina Olarului, nu s-a folosit de ei nici măcar ca
Prorocul Zaharia32.
În legătură cu greşeala aparentă a Evanghelistului Matei din
acest text s-au emis următoarele cinci opini:
a) Unii cred că Evanghelistul Matei a scris cuvântul simplu
"profet" fără să-i menţioneze numele şi că numele "Ieremia" l-a
adăugat un copist. În favoarea acestei opinii este adusă versiunea
siriacă a Bibliei care este una dintre cele mai vechi versiuni și în care
scrie simplu "profet". În versiunea persană, de asemenea nu scrie
numele lui Ieremia, ci numai cuvântul simplu ”profet”. 33
b) Alţii cred că Evanghelistul Matei a folosit sintagma
"Profetul Zaharia" şi că unul dintre copişti a schimbat numele lui
Zaharia cu cel de Ieremia. În sprijinul acestei opinii este adusă
inversarea literei "Z” de la Zaharia cu "I" de la Ieremia din
manuscrise greceşti: Zou-aria cu Iou-remia 34.
c) Alţi comentatori ca J.C. Ryle şi W. Barclay sunt de părere că
Evanghelistul Matei ar fi greşit, pentru că era posibil să fi citat aceste
două versete din memorie şi astfel în loc să le fi atribuit profetului
Zaharia, el le-a atribuit greşit profetului Ieremia 35.
d) Alţi comentatori ca Origen din Biserica Primară, au fost de
părere că Evanghelistul Matei a luat acest citat dintr-o operă
necunoscută a Prorocului Ieremia. Ieronim, un alt teolog şi cercetător
mare din Biserica Primară, a relatat că el a citit într-o carte ebraică
cum că a existat o carte apocrifă a lui Ieremia 36.
e) Şi mulţi alţi comentatori susţin cu tărie că, totuşi
Evanghelistul Matei a menţionat în acest text numele Profetului
Ieremia. Toţi aceştia explică astfel că, numele Profetului Ieremia
figura primul pe sulul cărţilor profetice şi nu a Profetului Isaia ca
acum; că numele lui reprezenta cărţile profetice şi că după numele
lui se numea şi cartea Profetului Zaharia. Această ordine veche a
cărţilor profetice se păstrează în numeroase manuscrise ebraice şi în
tradiţia talmudică. Evanghelistul Matei atunci când a menţionat în
acest text numele Profetului Ieremia a făcut lucrul acesta din două
motive. Primul motiv era că a luat ideea sintagmei "Ţarina Olaralui"
din cartea Profetului Ieremia care se află în capitolul 18 şi a fost
rostită cu circa o sută de ani înainte de-a fi trăit Profetul Zaharia. Şi
al doilea motiv a fost că şi Cartea Profetului Zaharia figura pe sulul
cărţilor profetice pe care le reprezenta Profetul Ieremia. Aceasta era
şi explicaţia lui Ieronim care a trăit pe la sfârşitul secolului al IV-lea şi
la începutul celui de-al V-lea şi a lui Eftimie Zigaben care a trăit în
secolul al XII-lea 37.

3. Op. cit.;
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 592;
7. Op. cit. p. 240 – 241;
8. Op. cit.;
14. Op. cit. p. 644.
Ellison, H.L., Matthew, p. 1150;
19. Hofmann, Leben Jesu, p. 353;
Cramer, The Acts of the Apostles, p. 12;
20. Op. cit. p. 369 – 370.
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 593 – 594;
23. Barclay, W., Matthew, Vol. Il, p. 373.
26. Op. cit. p. 644.
28. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 370, 547.
30. CampbelI, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 126 - 127.
32. CampbelI, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 127.
34. Op. cit.
35. Op. cit.;
37. Williams, A.L., Christian Evidences for jewish People, Vol. II, p.
50 – 55;
Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 645 –
646;
16. RĂSTIGNIREA FIULUI LUI DUMNEZEU (I)
Marcu 15 : 21 - 23
21 L-au obligat să ducă crucea lui Isus pe un trecător care se
întorcea de la câmp, numit Simon din Cirena, tatăl lui Alexandru şi al
lui Ruf.
22 Şi L-au adus pe Isus la locul numit Golgota, care tradus
înseamnă: Locul Craniului.
23 I-au dat să bea vin amestecat cu smirnă, dar El nu l-a luat.
Matei 27 : 32 - 34
32 Pe când ieşeau afară din cetate, au întâlnit pe un om din
Cirena numit Simon şi l-au obligat să ducă crucea lui Isus.
33 Când au ajuns la un loc numit Golgota, care înseamna:
LocuI Craniului,
34 I-au dat să bea vin amestecat cu fiere; dar, când l-a gustat,
n-a vrut să bea.
Luca 23 : 26 - 33
26 Pe când Îl duceau să-L răstignească, au pus mâna pe un
anume Simon din Cirena, care se întorcea de la câmp şi i-au pus
crucea în spinare ca s-o ducă după Isus.
27 În urma lui Isus mergea o mare mulţime de bărbaţi şi de
femei, care se tânguiau, se băteau în piept şi se boceau după El.
28 Isus S-a întors spre ele şi a zis: "Fiice ale Ierusalimului, nu
Mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi înşivă şi pe copiii voştri.
29 Căci, iată vor veni zile când se va zice: "Ferice de cele
sterpe, ferice de pântecele care n-au născut şi de pieptul care n-a
alăptat!”
30 Atunci vor începe să zică munţilor: "Cădeţi peste noi!" şi
dealurilor: "Acoperiţi-ne! "
31 Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va
face celui uscat?"
32 Împreună cu El duceau şi doi făcători de rele, care trebuiau
omorâţi împreună cu Isus.
33 Când au ajuns la locul, numit Craniul, L-au răstignit acolo,
pe El şi pe făcătorii de rele: unul la dreapta şi altul la stânga.
Ioan 19 : 17 - 18
17 Isus, ducându-Şi crucea, a ajuns la locul zis al Craniului,
care în evreieşte se numeşte Golgota.
18 Acolo a fost răstignit; şi impreună cu El, au fost răstigniţi
alţi doi, unul de o parte şi altul de alta, iar Isus la mijloc.
Armonizat
1 Pe Isus, care Îşi purta crucea (Io.v.17), Îl duceau să-L
răstignească (Lc.v.26).
2 În urma Lui mergea o mare mulţime. FemeiIe se tânguiau, se
băteau în piept şi se boceau după El (Lc.v.27).
3 Isus S-a întors spre ele şi le-a zis: „Fiice ale Ierusalimului,
nu Mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi înşivă şi pe copiii voştri
(Lc.v.28).
4 Căci, iată vor veni zile când se va zice: «Ferice de cele
sterpe, ferice de pântecele care n-au născut şi de pieptul care n-a
alăptat!» (Lc.v.29)
5 Atunci vor începe să zică munţilor: «Cădeţi peste noi!» Şi
dealurilor: «Acoperiţi-ne!» (Lc.v.30)
6 Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face
celui uscat?” (Lc.v.31)
7 Împreună cu El duceau pe doi făcători de rele, care trebuiau
omorâţi împreună cu Isus (Lc.v.32).
8 Pe când ieşeau afară din cetate, au întâlnit (Mt.v.32) un
trecător care se întorcea de la câmp, numit Simon din Cirena, tatăl lui
Alexandru şi al lui Ruf, (Mc.v.21)
9 şi, punându-i crucea în spinare, l-au obligat (Mt.v.32) s-o
ducă după Isus (Lc.v.26).
10 Când au ajuns la locul numit (Lc.v.33) evreieşte Golgota
(Io.v.17), care înseamnă: Locul Craniului (Mc.v.21), L-au răstignit
acolo pe El şi pe făcătorii de rele: pe unul la dreapta, pe altul la
stânga (Lc.v.33), iar pe Isus la mijloc (Io.v.18).
11 I-au dat să bea vin amestecat cu smirnă (Mc.v.23); dar,
când l-a gustat, n-a vrut să bea (Mt.v.34).
Drumul Mântuitorului spre Golgota, cât şi suferinţa şi măreţia
Sa de pe cruce ne cutremură şi ne uimesc. Ele constitute cea mai
mare dramă care a avut loc în istoria neamului omenesc. Noi, nişte
simpli muritori, nu suntem în stare să descriem niciodată îndeajuns
patimile Fiului lui Dumnezeu în toată agonia şi, în acelaşi timp în
toată mareţia lor. Dar, nici nu este nevoie, pentru că ele se subînţeleg
din cele patru Evanghelii. Tot ce putem face noi, aşa cum spunea W.
Barclay, este să reconstituim fondul ca tabloul răstignirii Fiului lui
Dumnezeu să apară cât mai clar 1.
Din acest text intitulat Răstignirea Fiului lui Dumnezeu, ne
vom ocupa de cinci lucruri: drumul spre Golgota, tânguirea şi bocetul
femeilor, purtarea crucii Domnului Isus de către Simon din Cirena,
locul de execuţie şi respingerea Mântuitorului de-a bea băuturi de
amorţire a durerii.
I. DRUMUL SPRE GOLGOTA

Evangheliştii Luca şi Ioan au scris, îi cităm armonizat: "Pe
Isus, care Îşi purta crucea (Io.v.17), ÎI duceau să-L răstignească
(Lc.v.26). În urma Lui mergea o mare mulţime.” (Lc.v.27)
Conform dreptului roman, executarea se făcea imediat după
pronunţarea sentinţei și în public. Apel nu exista decât pentru
cetăţenii romani 2.
Evanghelistul Luca scrie: „Împreună cu El duceau şi doi
făcători de rele, care trebuiau omorâţi împreună cu Isus.” (v.32)
Ostaşii, după ce pregătiseră crucile, le-au pus pe umerii Domnului Isus
şi a celor doi tâlhari. Comentatorii Th. Keim şi A. Edersheim opinează
că procesiunea care s-a pus în mişcare de la palatul lui Irod spre
Golgota, nu era însoțită de cohorta întreagă, ci doar de un
manipulus, care se forma din 120 de ostaşi sau chiar de o unturia,
care era de 60 de ostaşi 3.
Cortegiul s-a compus din soldaţi romani, gărzile templului,
preoţii cei mai de seamă, cărturari şi o mare mulţime de oameni
curioşi, care voiau să vadă cum moare Isus din Nazaret 4.
După lege, cel condamnat trebuia să-şi poarte crucea pe care
urma să fie răstignit 5. Cei trei: Domnul Isus şi cei doi tâlhari care
urmau să fie executaţi, erau puşi fiecare în mijlocul a patru ostaşi
care stăteau în patru colţuri 6. Înaintea celor trei grupe de câte patru
ostaşi în mijlocul cărora se afIa câte un condamnat purtându-şi crucea,
mergeau trei sutaşi ducând fiecare o tăbliţă albă, pe care scria vina
criminalului care se afla în urma lui. În cele mai multe cazuri, această
tăbliţă o purta un crainic care prezenta vina condamnatului sau,
chiar condamnatul
o purta, atârnându-
i-se de gât. Tăbliţa,
în cele din urmă, se
fixa pe cruce 7.
După lege,
condamnatul era
purtat spre locul de
execuţie pe drumul
cel mai lung şi pe
străzi cât mai multe
şi populate. Lucrul
acesta se făcea din
două motive: ca să
fie văzut de cât mai
mulţi, cu scopul de
a-i preveni pe
oameni, arătându-le
care este soarta
unui asemenea
infractor; și de-a i Domnul Isus purtându-Şi crucea
se mai crea
condamnatului posibilitatea găsirii unui martor al apărării. După
legea iudaică, dacă se găsea cineva care să depună o mărturie în
favoarea condamnatului, procesiunea se oprea ca acesta să fie
ascultat. În scopul acesta, un crainic al Marelui Sanhedrin mergea
înaintea celor trei condamnaţi şi striga: "Dacă vreţi să dovediţi
nevinovăţia acestor inculpaţi, strigaţi! strigaţi!" 8 Dar, când Domnul
Isus era în drum spre Golgota, nu şi-a ridicat glasul nici un martor ca
să-L apere, nici chiar Iosif din Arimatea şi Nicodim şi, nici măcar
ucenicii: Petru sau Ioan. Tăcerea aceasta pare de necrezut, dacă ne
gândim la entuziasmul cu care a fost întâmpinat Domnul Isus la
lerusalim în Duminica Floriilor. Și acesta a fost unul din motive
pentru care Mântuitorul a plâns în urmă cu cinci zile când a fost primit
cu osanale, pentru că ştia că unii cu mare frică, iar alţii cu nepăsare Îl
vor conduce pe drumul Calvarului 9.
II. TÂNGUIREA ŞI BOCETUL FEMEILOR

Evanghelistul Luca a scris: "Femeile se tânguiau, se băteau în
piept şi se boceau după Isus." (v.27)
Via Dolorosa, ”Calea Patimilor”, pe care tradiţia a indicat-o că
era de la Fortăreaţa Antonia la Biserica Sfântului Mormânt, unde s-
a presupus că era Golgota, este
amintită de abia din secolul al
XIV-lea 10. Adevărata Via
Dolorosa, aşa cum vom vedea,
era pe ruta de la palatul lui
Irod, unde s-a ţinut procesul
Mântuitorului, la poarta de
nord a cetăţii, numită "Poarta
Sfântului Ştefan” care ducea
spre adevărata Golgotă.
Această rută, trecând pe lângă
Templu şi prin Poarta Sfântului
Ştefan, ducea spre Damasc 11.
Comentatorul evreu A.
Ierusalimul în timpul Domnului Isus
Edersheim spune că numărul
mulţimii care Îl urma pe Domnul Isus, a crescut de la Templu şi mai
mult. Mulţimile care cumpărau atunci în bazarele şi în piaţa cea mare a
Templului s-au ataşat procesiunii, în special femeile pentru că ele,
simpatizându-L pe Domnul Isus, erau foarte mişcate de faptul că El
ducându-Și crucea, cădea mereu sub greutatea ei 12.
Scena aceasta, ne spune
Evanghelistul Luca, le-a făcut
pe multe femei să se tânguiască,
să se bată în piept şi să se
bocească după Domnul Isus. La
care Mântuitorul, întorcându-Se
spre ele, le-a zis: "Fiice ale
Ierusalimului, nu Mă plângeţi
pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi
înşivă şi pe copiii voştri. (3)
Căci, iată vor veni zile când se
va zice: «Ferice de cele sterpe, Ierusalimul
ferice de pântecele care n-au
născut şi de pieptul care n-a alăptat!»” (Lc.v.28-29) Comentatorii
J.C. Ryle şi W. Barclay, ne spun că aceste cuvinte au sunat foarte grav
în urechile femeilor evreice. În Iudeea era o mare tragedie atunci când
o femeie nu avea copii, fapt pentru care soţul avea motiv să divorţeze
de ea. Aceste cuvinte erau profetice, prin care Domnul Isus spunea
femeilor care Îl conduceau plângând spre Golgota, că urma să vină
timpul când femeile sterpe se vor bucura pentru că n-au adus copii pe
lume. După 40 de ani, respectiv în anul 70, această ultimă prezicere a
Mântuitorului s-a împlinit cu cea mai mare exactitate. Atunci
Domnul Isus fiind istovit de putere în urma celor două biciuiri, cădea mereu sub greutatea crucii
Ierusalimul a fost asediat de
oştile romane sub generalul
Titus! Toţi locuitorii lui au
suferit foarte mult de foame!
Mamele îşi vedeau copiii cum
le mureau în braţe de foame
şi, tot atunci aşa cum s-a
raportat, unele dintre ele şi-au
mâncat propriii copii de
foame!13
Unii comentatori sunt
de părere că atunci când
Domnul Isus a zis femeilor;
"Atunci vor începe să zică
munţilor: «Cădeţi peste noi!»
Şi dealurilor: «Acoperiţi-ne!»”
(Lc.v.30) a avut în vedere
Raffael. Femeile văzându-L pe Domnul Isus cum
îşi ducea crucea şi cum cădea sub greutatea ei, Îl peşterile şi scobiturile din
plângeau şi-L boceau. stânci care se aflau sub oraşul
Ierusalim şi în care mulţi evrei
se refugiau în timpuri de asediere 14. Iar, alţi comentatori cred că
aceste cuvinte erau niște expresii figurative care, semnificând mizerie,
durere şi disperare, s-au împlinit cu cea mai mare exactitate la
asedierea Ierusalimului 15.
Şi, epigrama pe care Domnul Isus a rostit-o în continuare
femeilor: "Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va
face celui uscat?" (Lc.v.31) comentatorii, de asemenea o interpretează
în două feluri: Comentatorul A. Edersheim este de părere că ”pomul
verde" reprezintă Israelul, iar "pomul uscat” îi simbolizează pe
vrăjmaşii Domnului Isus care L-au răstignit 16. De vreme ce
comentatorii J .C. Ryle, E.F. Harrison, cât şi mulţi alţii, susţin că
"pomul verde" Îl reprezintă pe Mântuitorul, iar "pomul uscat"
semnifică Israelul care L-a respins pe Fiul lui Dumnezeu şi pe Tatăl
care L-a trimis 17.
Dar, această avertizare pe care a făcut-o Domnul Isus femeilor
are şi un înţeles larg şi general că, după un timp de desfătări,
indiferenţă şi necredinţă va urma judecata finală şi groaznică a lui
Dumnezeu 18.
III. PURTAREA CRUCII DOMNULUI ISUS DE

CĂTRE SIMON DIN CIRENA
Evangheliștii Marcu, Matei și Luca au scris, îi cităm armonizat:
(8) Pe când ieşeau afară din cetate, au întâlnit (Mt.v.32)
un trecător care se întorcea de la câmp, numit Simon din
Cirena, tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf, (Mc.v.21)
(9) şi, punându-i crucea în spinare, l-au obligat
(Mt.v.32) s-o ducă după Isus (Lc.v.26).
Ne aducem aminte că Domnul Isus, fiind arestat în noaptea de
joi spre vineri, era nedormit şi nemâncat. Apoi, ne mai amintim că El
a fost biciuit crud de două ori. Acestea erau motivele pentru care El,
nu putea să-Şi ducă crucea ca cei doi tâlhari, pentru că Îl lăsa
puterea, ameţea şi adeseori cădea. O tradiţie spune că Domnul Isus
fiind istovit, a căzut de trei ori pe drum sub crucea grea 19. Iar, o altă
tradiţie pusă în gura Iui Simon din Cirena zice că MântuitoruI, căzând
sub cruce pe Via Dolorosa, "Calea Suferinţei”, a făcut cinci opriri 20.
Comentatorul J. Taylor ne relatează că ostaşii Îl forţau pe Domnul Isus
să-Şi ducă crucea, biciuindu-L 21. Fiul lui Dumnezeu Şi-a dus crucea
cu mare chin până la poarta zidului cetăţii. Dar, dincolo de zidul
cetăţii nu mai putea s-o ducă.
Sutaşul, căruia îi era încredinţată executarea, se temea ca
Domnul Isus să nu moară pe drum. El, într-o asemenea situaţie, ştia
ce avea de făcut într-o ţară ocupată. S-a uitat în jur şi, văzându-l pe
Simon din Cirena, poate pentru că era mai aproape de Domnul Isus şi-
L privea cu compasiune, i-a pus uşor latul sabiei pe umăr, semnul că
unui individ dintr-o ţară ocupată i se dădea o anumită sarcină 22.
Astfel, Simon a fost obligat să ducă crucea Mântuitorului.
Simon era un evreu elenist din oraşul Cirena, actualul Tripoli,
situat în nordul Africii pe un platou la 15 km de Marea Mediterană,
unde este Libia de astăzi în vestul Egiptului 23. În Cirena era o mare
colonie de evrei care veneau să se închine la Ierusalim cu ocazia
marilor sărbătorilori, aşa cum găsim în Cartea FapteIe Apostolilor
2:10 24. Evreii erau atât de mulţi în Cirena, încât au construit o
sinagogă în Ierusalim, în care se adunau atunci când veneau la
sărbători pentru că ei, fiind grecizaţi, nu cunoşteau limba aramaică
(Fapte 6:9) 25. Poate că Simon era membru al acestei sinagogi a
comunităţii evreieşti din Cirena care se afla la Ierusalim 26.
Evanghelistul Marcu când a scris: ”L-au obligat să ducă crucea
lui Isus pe un trecător care se întorcea de la câmp, numit Simon din
Cirena, tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf," (v.21) nu se înţelege că
Simon venea de la munca câmpului, ci din direcţia câmpului, aşa cum
sună în textul grecesc 27. Comentatorul Wieseler a zis că, rar se
întâmplă ca cineva să se întoarcă de la munca câmpului la ora nouă
dimineaţa 28. Iar, comentatorul evreu A. Edersheim ne informează că,
pelerinii veneau la Ierusalim cu ocazia Paştelui într-un număr atât de
mare, încât legea a trebuit să prescrie că ei puteau să locuiască în
timpul sărbătorii şi în alte localităţi care se aflau până la 22 km
depărtare de Ierusalim; şi că Simon atunci când se întorcea de pe
câmp în cetate venea dintr-o asemenea localitate 29.
Simon din Cirena Îl ajută pe Domnul Isus să-Şi ducă

crucea
Se ştie că
Evanghelistul
Marcu şi-a dedicat
Evanghelia
Bisericii din
Roma. El când a
scris în acest text
despre Simon: ”L-
au obligat să ducă
crucea lui Isus pe
un trecător care se
întorcea de la
câmp, numit
Simon din Cirena, Altă imagine cu Simon din Cirena, cum Îl ajuta pe Mântuitorul să-
tatăl lui Şi ducă crucea
Alexandru şi al
lui Ruf," (v.21) a menţionat că "Simon era tatăl lui Alexandru şi al lui
Ruf”, ceea ce înseamnă că Biserica din Roma îl cunoştea bine pe
Alexandru şi pe Ruf şi că Simon era tatăl lor 30. Faptul că fiii lui
Simon erau bine cunoscuţi Bisericii din Roma, se vede şi din salutul
Apostolului Pavel pe care l-a făcut la sfârşitul Epistolei către Romani.
El a scris: "Transmiteţi salutări lui Ruf, cel ales în Domnul, şi mamei
lui, care s-a arătat a fi şi mama mea.” (16:13) Ruf era un creştin ales
şi distins în biserică. Iar, mama lui, îi era atât de dragă şi preţioasă
Apostolului Pavel, încât o numea ca fiind şi mama lui în Domnul 31.
Apoi, în Fapte 13:1 găsim o listă întreagă cu slujitorii distinşi ai lui
Cristos în Biserica din Antiohia, pe care Apostolul Pavel şi Barnaba i-
au trimis ca misionari între neamuri. Numele unuia dintre aceştia era
Simon. Evanghelistul Luca a scris în Cartea Faptele Apostolilor: "În
Biserica din Antiohia erau nişte profeţi şi învăţători: Barnaba;
Simon, numit Niger; Luciu din Cirena; Manaen, care fusese crescut
împreună cu tetrarhul Irod, şi Saul." (13:1) Simon era numit şi Niger,
fiindcă era un nume obişnuit pentru un om cu pielea negricioasă care
provenea din Africa 32.
Din toate aceste texte reiese că Simon, ducând crucea Domnului
Isus, văzând suferinţa Lui pe Calvar, cât şi fenomenele care au avut
loc atunci şi, auzind cele şapte ziceri ale Mântuitorului pe care le-a
rostit pe cruce, a devenit creştin; că L-a mărturisit pe Cristos în
Cirena, de aceea s-au întors la Domnul mulţi din această localitate;
că s-a mutat cu familia la Roma, cu scopul de a-L mărturisi pe
Cristos şi acolo; şi că atât el, cât şi familia lui întreagă au devenit
foarte iubiţi în Biserilca din Roma 33.
Zidul Ierusalimului în timpul Domnului Isus
IV. LOCUL DE EXECUŢIE

Evanghelişltii Marcu, Luca şi Ioan au scris, îi cităm armonizat:
"Când au ajuns la locul numit (Lc.v.33) evreieşte Golgota (Io.v.17),
care înseamnă: Locul Craniului (Mc.v.21), L-au răstignit acolo pe
El şi pe făcătorii de rele: pe unul la dreapta, pe altul la stânga
(Lc.v.3), iar pe Isus la mijloc (Io.v.18)."
În Ierusalim, locul de execuţie se numea în limba aramaică
gulgata, în limba ebraică gulgoleth şi grecizat Golgota. În limba
greacă Golgota se numea Kranion şi în limba latină Calvaria, care în
toate patru limbile înseamnă "craniu" 34.
Mai întâi să vedem ce ne spun Evangheliile despre acest loc de
execuţie. Ele ne spun patru lucruri: primul lucru este că Golgota era
"în afara porţii cetăţii". Evanghelistul Matei a scris: "Pe când ieşeau
afară din cetate, au întâlnit pe un om din Cirena numit Simon şi l-au
obligat să ducă crucea lui Isus.” (v.32) Apostolul Pavel, de asemenea
a scris în Epistola sa către Evrei: "De aceea şi Isus, ca să sfinţească
poporul cu sângele Său, a suferit dincolo de poartă.” (13:12); al
doilea lucru este că ea era ”aproape de cetate”. Evanghelistul Ioan a
scris: "Mulţi iudei au citit această însemnare, pentru că locul unde
fusese răstignit Isus era aproape de cetate..." (v.20); al treilea lucru
este că ”aproape de Golgota se aflau grădini cu morminte săpate în
stânci”. Evanghelistul Ioan a scris: ”În locul unde fusese răstignit Isus
era o grădină; şi în grădină era un mormânt nou, în care nu mai
fusese pus nimeni." (19:41); și al patrulea lucru este că Golgota se afla
”aproape de un drum principal”. Evanghelistul Marcu a scris:
"Trecătorii îşi băteau joc de El, dădeau din cap şi ziceau: «Uă! Tu,
care strici Templul şi-l zideşti la loc în trei zile.»” (15:29) 35
La marea întrebare, unde era Golgota? s-au dat în decursul celor
doua milenii două răspunsuri:
1. Unii comentatori din Biserica Primară au opinat că, Golgota
era în afara porţii zidului de vest a cetăţii.
Prin pedeapsa exemplară a răstignirii, autorităţile romane
căutau să prevină poporul prin atragerea atenţiei unui public cât mai
mare, în care scop ele îi crucificau pe criminali în centrele oraşelor
36
. În schimb, după legea evreiască, răstignirea, ca şi alte execuţii,
erau interzise să se efectueze în interiorul Ierusalimului, deoarece el
fiind considerat oraş sfânt, nu era permis să fie mânjit de sângele
criminalilor. Acesta era motivul pentru care crucificarea Domnului
Isus, cât şi a celor doi tâlhari, trebuiau să fie efectuate în afara
zidurilor cetăţii 37.
Se ştie că primul zid al Ierusalimului a fost dărâmat cu mult
timp înainte de-a fi fost răstignit Domnul Isus şi că Mântuitorul a fost
scos spre locul de execuţie pe una din porţile celui de-al doilea zid.
Tradiţia a presupus că Golgota era în partea de vest a Ierusalimului
vizavi de Templu, în care se află astăzi Biserica Sfântului Mormânt
38
. Exploratorii şi comentatorii L.E. Cox Evans, K.M. Kenyon, U.
Lux, G.W. Elderkin, A. Van Deursen, A. Parrot 39, F.F.Bruce şi H.L.
Ellison 40, ne informează prin excavări arheologice recente că al
doilea zid de vest al Ierusalimului era şi el construit tot pe locul în
care se afIa primul zid şi că numai al treilea zid, care a început să se
construiască de abia la 23 de ani după răstignirea Mântuitorului,
era scos cu mult mai în afară în partea de vest a cetăți. Astfel, cei ce
îmbrăţişează această opinie, susţin cu atât mai mult după aceste
descoperiri arheologice că Golgota se afla în exteriorul celui de-al
doilea zid de vest, aşa cum scrie Evanghelistul Matei în versetul 32 şi
ea se include în interiorul numai a celui de-al treilea zid care urma să
se construiască după două - trei decenii 41.
Conform unei legende şi a tradiției timpurii, se spune că acest
loc care se afla în exteriorul celui de-al doilea zid de vest al
Ierusalimului se numea Locul Craniului, fiindcă acolo ar fi fost
înmormântat Adam 42. Comentatorii: Cornelius à Lapide, J.C. Ryle şi
W. Hendriksen, ne spun că această legendă s-a găsit la Origen,
Tertulian, Atanasie, Epifaniu, Augustin, Ciril şi alţii, pe care ei au
crezut-o şi că de aici s-a conceput ideea că acesta era şi locul
execuţiei criminalilor 43. Ieronim, care a trăit tot în acel timp şi era cel
mai învăţat dintre teologii latini, nici nu voia să audă de această
legendă 44.
Tradiţia din secolul al IV-Iea spune: clădirea cea mare a
Bisericii Sfântului Mormânt include în una din camerele ei locul
răstignirii şi în altă cameră mormântul în care Iosif din Arimatea a
pus trupul Mântuitorului 45. A. Edersheim, cât şi mulţi alţi
comentatori au spus că, deşi al doilea zid de vest al Ierusalimului se
afIa pe locul primului zid, totuşi sunt multe motive pentru care noi
trebuie să abandonăm acest loc tradiţional ca fiind locuI răstignirii
Mîntuitorului 46, aşa cum vom vedea în continuare în acest studiu, cât
şi în al patrulea studiu pe care urmează să-l tratăm.
Dacă avem în vedere că oştile romane au stat înaintea zidului
Ierusalimului trei ani și jumătate și au distrus totul din jurul lui; apoi
că ele au ras această cetate din temelie în anul 70; şi, cu atât mai
muIt, dacă ţinem cont şi că împăratul Hadrian, începând din anul 135
a construit pe locul Ierusalimului o cetate nouă lui Aelia Capitolina,
nu ne vom mira de ce ni se arată astăzi două Golgote.
Eusebiu, născut în Cezareea
Maritimă în anul 264, este cel mai
timpuriu istoric care ne-a furnizat
informaţii pe această temă. EI ne-a
relatat că împăratul Hadrian a îngropat
mormântul Domnului Isus sub templul
zeiţei Afrodita, numită la romani Venus
47
. Apoi, tot Eusebiu ne istoriseşte că
împăratul Constantin, demolând templul
zeiței Venus, a construit Biserica
Sfântului Mormânt 48.
Istoricul evreu Iosif Flavius care
a trăit între anii 37-100 d.Cr., ţinând
cont că locul de execuţie era în
exteriorul celui de-al doilea zid de nord
şi nu de vest, a explicat că mormântul
Domnului Isus nu se afIa în exteriorul
celui de-al doilea zid de vest, ci la sudul
locului de execuţie, respectiv al
Golgotei 49. Aceeaşi explicaţie a dat-o şi
marele comentator şi cercetător evreu A.
Edersheim, spunând că templul zeiţei
Venus era la vestul grotei Prorocului
Ieremia, care se afIa în locul de
execuţie din nordul celui de-al doilea
zid şi că nu mormântul din vestul
zidului, ci cel din nordul acestuia este Venus
50
cel mai sfânt loc de pe pământ .
2. Alţi cercetători susţin cu tărie că, Golgota se afla în afara
porţii zidului de nord al Ierusalimului.
Otto Thenius, susţinut de Furrer, a fost primul care a sugerat
ideea în anul 1849 că acea colină care se înalță deasupra Grotei
Prorocului Ieremia era Golgota 51. Iar, în anul 1881, Generalul
Christian Gordon a fost primul care, găsind mormântul Domnului
Isus, a descoperit şi Golgota la o distanţă de mai bine de jumătate de
kilometru în nord-est de presupusa Golgotă, identificată cu Biserica
Poarta Damascului din Ierusalim, numită “Poarta Sfântului Ştefan”
Sfântului Mormânt care se afla în exteriorul celui de-al doilea zid de

nord-vest al Ierusalimului 52.
Calvarul lui Gordon, în care se afla Grota Prorocului Ieremia
este la o distanţă de 220 m nord de la Poarta Damascului 53.
Șoseaua principală de nord, care trecea prin Poarta Sfântului
Ştefan şi ducea spre Damasc, era aproape de Calvarul lui Gordon54.
Noua suburbie
Bezetha s-a extins în
acel timp în afara
celui de-al doilea zid,
în care se aflau vii şi
grădini cu morminte
tăiate în stânci 55.
Golgota. Acest deal seamănă cu un craniu uman, motiv pentru

care Charles Gordon a presupus că el era Golgota din
Evanghelii
Ieronim, Beda,
Jansenius şi alţii
susţin că Golgota era
locuI unde,
executându-se
criminalii, se vedeau
adeseori osemintele
56
şi craniile .
Conform tradiţiei
evreieşti moderne,
criminalii se
57
executau aici .
Poarta de nord care
ducea spre Damasc şi
se numea Poarta
Golgota
Sfântului Ştefan, a
primit acest nume fiindcă
acest martir al lui
Cristos, a fost scos pe ea
spre locul de execuţie şi
ucis cu pietre 58. Şi sunt
izvoare care atestă că, tot
aici au fost răstigniţi de
către procuratorul Varus
2.000 de rebeli 59. Dar,
tradiţia evreiască
localizează şi Grota
Prorocului Ieremia de
Beth ha Segilah, "locul
uciderii cu pietre", care
era la o distanţă de două
– trei minute de șoseaua
principală care ducea
spre Damasc 60.
Locul de execuţie
se mai numea și Golgota,
fiindcă ea era o colină
Golgota
stâncoasă şi pleşuvă de vreo 10 m înălţime, aflată chiar deasupra
Grotei Prorocului Ieremia, care avea forma unui craniu 61. Forma
rotundă a Golgotei cu două scobituri şi cu depresiuni bruşte îi dă, cu
atât mai mult înfăţişarea unui craniu 62.
Deşi Golgota nu-i decât o colină mică, totuşi ea domina oraşul.
De pe ea, Domnul Isus a putut să vadă Templul la o distanţă de
jumătate de kilometru; palatul lui Irod unde a fost judecat, la o
depărtare de 1 kilometru; drumul durerii, pe care l-a parcurs cu
crucea în spate; şi tot de pe Calvar a putut să cuprindă întreaga zare
63
.
Acesta este locul cel mai sacru de pe pământ, în care s-a
consumat prin suferinţa crucificării Mântuitorului cea mai sublimă şi
cea mai mişcătoare dramă; și tot acesta este și locul în care El a fost
înmormântat, din care a înviat şi spre care sunt atraşi vizitatorii
evanghelici din toate părţile lumii, începând chiar din momentul
descoperirii lui! 64.
V. RESPINGEREA MÂNTUITORULUI DE-A BEA

BĂUTURI DE AMORŢIRE A DURERII
Evangheliştii Marcu şi Matei au scris, îi cităm armonizat: "I-au
dat să bea vin amestecat cu smirnă (Mc.v.23); dar, când l-a gustat, n-
a vrut să bea (Mt.v.34).”
După ce convoiul ajungea la Golgota, condamnatului i se
dădeau câteva înghiţituri de băutură pentru amorţirea durerii, fiindcă
răstignirea era atât de grea, încât victima leşina de durere.
Evanghelistul Marcu spune că acea băutură era "vin amestecat cu
smirnă" (v.23). Iar, Evanghelistul Matei zice că ea era "vin amestecat
cu fiere." (v.34) Această băutură se numea vin narcotic. Ea era foarte
aromată, foarte concentrată şi în acelaşi timp foarte amară, prin
faptul că se punea în ea şi puţină smirnă. Acest vin narcotic se dădea
condamnatului dintr-un sentiment de milă pentru a-i amorţi nervii, a-i
atenua durerea şi a-i îngreuia mintea 65. Un grup de femei din
Ierusalim bogate şi evlavioase, obişnuiau să vină la fiecare crucificat
ca să-i ofere acest vin narcotic ca act al milei şi al binefacerii 66. Pe
lângă scriitorii romani: Pliniu şi Seneca şi, un scriitor evreu a scris
următoarele cuvinte în legătură cu vinul narcotic şi unele doamne
bogate şi evlavioase din Ierusalim: "Când cineva era dus să fie
răstignit, femeile bogate din Ierusalim obişnuiau să-i dea să bea un
grăunte de tămâie pe care îl dizolvau într-o cupă cu vin ca să-i
amorţească durerea." 67
Femeile amintite făceau gestul acesta pe baza versetului 6 din
Proverbe, capitolul 31 în care scrie: "Daţi băuturi tari celui ce piere."
68
Când nu venea nici o doamnă cu această băutură, atunci ea se
cumpăra din fondurile casieriei publice 69.
O astfel de cupă I s-a oferit Domnului Isus, dar El a refuzat s-o
bea cel puţin din două motive: pentru că El a acceptat paharul întreg
şi nediluat al suferinţei şi al agoniei, pe care I l-a dat Tatăl să-l bea
pentru ispăşirea tuturor păcatelor neamului omenesc 70; și pentru că
El voia să sufere şi să întâmpine moartea cu o minte limpede şi clară.
Dacă Fiul lui Dumnezeu ar fi acceptat vinul narcotic, El n-ar fi putut
oferi pe cruce neamului omenesc cele şapte ziceri, care sunt de o
valoare supremă din punct de vedere spiritual 71.

2. Tacitus, Annales, 3.51.
4. Diamandi, S., Patimile, Moartea, Învierea, Vol. III, p. 279;
6. Op. cit.;
7. Talmud, Sanh.6.2;
Barclay,W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 403.
13. Ryle, J.C., Luke, Vol. II, p. 461 – 462;
17. Ryle, J .C., Luke, Vol. II, p. 466;
Harrison, E.F., Viaţa lui Crjstos, p. 226.
21. Taylor, Jer., Life of Christ, Vol. III, xv,2.
22. Barclay, W ., The Gospel of Mark, p. 36.
24. Hendriksen. W., The Gospel of Mark, p. 648.
25. Short, S.S., Mark, p. 1178;
29. Op. cit.
Barclay, W., The Gospel Luke, p. 295.
Bruce, F.F, The Gospel of John, p. 367.
36. Diamandi, S., Patimile, Moartea, Învierea, Vol. III, p. 287 - 288.
39. Evans, L.E. Cox., Palestine Exploration Quarterly, p. 112 – 136;
Kenyon M. Kathleen., Jerusalem: Excavation 3000 years of
Historv, p. 146 – 156;
Lux, U., Vorläufiger Berich über die Ausgrabungen unter der
Erlöserkirche im Muristan in der Altstadt van
Jerusalem, p. 185 -201;
Lux, U., Jerusalem: Quartier du Mauristen, p. 577;
Elderkin, V. George., Archaeological Paper, VII: Golgothe,
Kraneion and the Holy Sepulchre, Springfield,
Mass, p. 99;
Deursen A. Van., Bijbles Beeld Woordenboek, p. 72 – 73;
Parrot, A., Golgotha and the Church of the Holy Sepulchre, p.
301.
42. Barclay,W., The Gospel of John, Vol. II, p. 292;
Ellis, D.J., John, p.1261.
47. Eusebius, Life of Constantine 3.26,28.
48. Davis, D.J., The Westminster Dictionary of Bible, p. 86;
Wilkinson, J., The Tomb of Christ, p. 83 – 97;
Couasnon, C., The Church of the Holy Sepulchre, Jerusalem, p.
273.
49. Josephus, F., Jewish Wars V.4.2;
Davis, D.J., The Westminster Dictionary of Bible, p. 86.
51. Furrer, Wander. d. Palëst, p. 70.
Halley, H.H., Manual Biblic, p. 552.
53. Davis, D.J., The Westminster Dictionary of Bible, p. 86.
57. Davis, D.J., The Westminster Dictionary of Bible, p. 86.
Halley, H.H., Manual Biblic, p. 481 - 482.
64. Dicţionar Biblic, Oradea, p. 697;
Turner, G.A., Historical Geography of the Holy Land, p. 336;
Mulder, H., Spoorzaeker, p. 157;
Grollenberg, L.H., Atlas af the Bible, map 33, p.115;
Dalman, G., Sacred Sites and Ways, Cap. 21.
65. Talmud, Sanhedrin 43 a;
Barclay, W., The Gospel Luke, p. 297;
Renan, E., Viaţa lui Isus, p. 265 - 266.
66. Pliniu, XX.18;
Seneca, Epistulae Morale sad Lucillium, p. 81;
68. Short, S.S., Mark, p. 1179.
71. Barclay, W., The Gospel Luke, p. 297;
17. RĂSTIGNIREA FIULUI LUI DUMNEZEU (II)
Marcu 15: 24 - 32
24 După ce L-au răstignit, I-au împărţit hainele între ei,

trăgând la sorţi, ca să ştie ce să ia fiecare.
25 Când L-au răstignit, era ceasul al treilea.
26 Deasupra Lui era scrisă vina Lui: ”Împăratul iudeilor."
27 Împreună cu El au răstignit doi tâlhari: unul la dreapta şi
altul la stânga Lui.
28 Astfel s-a împlinit Scriptura, care zice: ”A fost pus în
numărul celor fărădelege."
29 Trecătorii îşi băteau joc de El, dădeau din cap şi ziceau
”Uă! Tu, care strici Templul şi-l zideşti la loc în trei zile,
30 mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi coboară-Te de pe cruce!”
31 Tot astfel şi preoţii cei mai de seamă, împreună cu experţii
Legii îşi băteau joc de El între ei şi ziceau: "Pe alţii i-a mântuit, şi pe
Sine Însuşi nu Se poate mântui!
32 Cristosul, Împăratul lui Israel, să Se coboare acum de pe
cruce, ca să vedem şi să credem!" Cei răstigniţi împreună cu El, de
asemenea îşi băteau joc de El.
Matei 27: 35 - 44
35 După ce L-au răstignit, I-au împărţit hainele între ei
trăgând la sorţi, pentru ca să se împlinească ce fusese vestit prin
profetul, care zice: "Şi-au împărţit hainele Mele între ei şi pentru
cămaşa Mea au tras la sorţi."
36 Apoi au şezut jos şi-L păzeau.
37 Şi I-au scris deasupra capului vina: ”Acesta este Isus,
Împăratul iudeilor."
38 Împreună cu El au fost răstigniţi doi tâlhari: unul la
dreapta şi altul la stânga Lui.
39 Trecătorii îşi băteau joc de El, dădeau din cap
40 şi ziceau: "Tu, care strici Templul şi-l zideşti la loc în trei
zile, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi! Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu,
coboară-Te de pe cruce!"
41 Preoţii cei mai de seamă, împreună cu experţii Legii şi
conducătorii poporului îşi băteau şi ei joc de El şi ziceau:
42 ”Pe alţii i-a mântuit, dar pe Sine nu se poate mântui! Dacă
este El Împăratul lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce şi vom
crede în El!
43 S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum Dumnezeu,
dacă-L iubeşte. Căci a zis: «Eu sunt Fiul lui Dumnezeu!»”
44 Tâlharii care erau răstigniţi împreună cu El, Îi aruncau
aceleaşi cuvinte de batjocură.
Luca 23: 34b - 38

34 ...Ei și-au împărţit hainele Lui între ei, trăgând la sorţi.
35 Mulţimea stătea acolo şi privea. Conducătorii poporului îşi
băteau joc de Isus şi ziceau: "Pe alţii i-a mântuit; să Se mântuiască pe
Sine Însuşi, dacă este El Cristosul, Alesul lui Dumnezeu."
36 Soldaţii, de asemenea, îşi băteau joc de El; se apropiau, Îi
dădeau oţet
37 şi-I ziceau: "Dacă eşti Tu Regele iudeilor, mântuieşte-Te pe
Tine Însuţi!”
38 Deasupra Lui era scris cu litere greceşti, latineşti şi
evreieşti: "Acesta este Împăratul iudeilor."
Ioan 19: 19 - 24
19 Pilat a scris o însemnare, pe care a pus-o deasupra crucii; şi
era scris: "Isus din Nazaret, Împăratul iudeilor."
20 Mulţi din iudei au citit această însemnare, pentru că locul
unde fusese răstignit Isus era aproape de cetate; era scrisă în
evreieşte, latineşte şi greceşte.
21 Preoţii cei mai de seamă ai iudeilor i-au zis lui Pilat: "Nu
scrie: «Împăratul iudeilor», ci scrie că El a zis: ”Eu sunt Împăratul
iudeilor."
22 "Ce am scris, am scris", a răspuns Pilat.
23 Soldaţii, după ce L-au răstignit pe Isus, I-au luat hainele şi
le-au făcut patru părţi, câte o parte pentru fiecare soldat. I-au luat şi
cămaşa care n-avea nici o cusătură, ci era dintr-o singură ţesătură de
sus până jos.
24 Şi au zis între ei: "Să n-o sfâşiem, ci să tragem la sorţi a cui
să fie.” Aceasta s-a întâmplat ca să se împlinească Scriptura, care
zice: "Şi-au împărţit hainele Mele între ei şi pentru cămaşa Mea au
tras la sorţi." Iată ce au făcut soldaţii.
Armonizat
1 Când L-au răstignit, era ceasul al treilea (Mc.v.25).
2 Împreună cu El au fost răstigniţi doi tâlhari: unul la dreapta
şi altul la stânga Lui (Mc.v.27).
3 Astfel s-a împlinit Scriptura, care zice: ”A fost pus în
numărul celor fărădelege." (Mc.v.28)
4 Pilat a scris o însemnare /cu vina Lui (Mc.v.26)/ pe care a
pus-o deasupra crucii; şi era scris: ”Isus din Nazaret, Împăratul
iudeilor." (Io.v.19)
5 Mulţi din iudei au citit această însemnare, pentru că locul
unde fusese răstignit Isus era aproape de cetate; era scrisă în
evreieşte, latineşte şi greceşte (Io.v.20).
6 Preoţii cei mai de seamă ai iudeilor i-au zis lui Pilat: "Nu
scrie: «Împăratul iudeilor», ci scrie că El a zis: «Eu sunt Împăratul
iudeilor.»” (Io.v.21)
7 ”Ce am scris, am scris”, a răspuns Pilat (Io.v.22).
8 Soldaţii, după ce L-au răstignit pe Isus, I-au luat hainele şi
le-au făcut patru părţi, câte o parte pentru fiecare soldat. I-au luat şi
cămaşa care n-avea nici o cusătură, ci era dintr-o singură ţesătură de
sus până jos (Io.v.23).
9 Ei au zis între ei: "Să n-o sfâşiem, ci să tragem la sorţi a cui
să fie." Aceasta s-a întâmplat ca să se împlinească Scriptura, care
zice /prin profetul: "Şi-au împărţit hainele Mele între ei şi pentru
cămaşa Mea au tras la sorţi." (Mt.v.35)/ Iată ce au făcut soldaţii
(lo.v.24).
10 Apoi au şezut jos şi-L păzeau (Mt.v.36).
11 Mulţimea stătea acolo şi privea (Lc.v.35).Trecătorii îşi
băteau joc de El, dădeau din cap şi ziceau: "Uă! Tu, care strici
Templul şi-l zideşti la loc în trei zile (Mc.v.29),
12 mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi coboară-Te de pe cruce
(Mc.v.30), dacă eşti Fiul lui Dumnezeu!" (Mt.v.39)
13 Tot astfel şi preoţii cei mai de seamă, împreună cu experţii
Legii /şi conducătorii poporului (Mt.v.41)/ îşi băteau joc de El între ei
şi ziceau: "Pe alţii i-a mântuit, şi pe Sine Însuşi nu Se poate mântui!
(Mc.v.31)
14 Dacă este El Cristosul, Alesul lui Dumnezeu (Lc.v.35) şi
Împăratul lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, ca să vedem
(Mc.v.32) şi vom crede în El!" (Mt.v.42)
15 S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum Dumnezeu,
dacă-L iubeşte. Căci a zis: «Eu sunt Fiul lui Dumnezeu!»” (Mt.v.43)
16 Soldaţii, de asemenea, îşi băteau joc de El, se apropiau, Îi
dădeau oţet (Lc.v.36)
17 şi-I ziceau: "Dacă eşti Tu Regele iudeilor, mântuieşte-Te pe
Tine Însuţi!" (Lc.v.37)
18 Tâlharii care erau răstigniţi împreună cu El, Îi aruncau
aceleaşi cuvinte de batjocură (Mt.v.44).
Din acest text intitulat tot Răstignirea Fiului lui Dumnezeu, ne

vom ocupa de patru lucruri: felul în care se efectua răstignirea, tăbliţa
cu inscripţia de pe cruce, împărţirea hainelor Domnului Isus între
ostaşi şi batjocorirea Fiului lui Dumnezeu din partea spectatorilor.
I. FELUL ÎN CARE SE EFECTUA RĂSTIGNIREA

Evanghelistul Marcu a scris:
(25) ”Când L-au răstignit, era ceasul al treilea.
(27) Împreună cu El au fost răstigniţi doi tâlhari: unul la
dreapta şi altul la stânga Lui.
(28) Astfel s-a împlinit Scriptura, care zice: «A fost pus în
numărul celor fărădelege.»" (v.25,27-28)
Răstignirea era de origine persană. Perşii credeau că pământul,
aparţinând zeului Ormuzd, era sfânt şi ca să nu-l profaneze cu
trupurile criminalilor, trebuia să-i ridice pe criminali pe cruce şi să-i
lase pe ea în seama vulturilor şi a ciorilor. Din Persia, răstignirea a
trecut în Africa de Nord, respectiv în Cartagina; din Cartagina la
romani; apoi a trecut în Fenicia atunci când Alexandru cel Mare a
aplicat această pedeapsă exemplară la două mii de locuitori rebeli ai
Tirului 1.
Se foloseau trei feluri de cruci: crucea în formă de ”X”, numită
"Crucea Apostolului Andrei”; crucea în formă de ”T”; şi "Crucea
Latină" care era cea mai obişnuită, numită immissa. Comentatorul
F.W. Farrar ne-a informat că pentru crucea în formă de "T” au opinat
Tertulian 2, Epistola lui Barnaba 3, Sepp şi alţii 4. Iar, comentatorul A.
Edersheim ne arată că Crucea Latină, care era cea mai obişnuită şi se
numea immissa este acceptată universal de comentatori din toate
timpurile şi, în special de către aceia care au trăit cel mai aproape de
acel timp ca: Iustin Martirul, numit şi Iustin Filozoful; Irineu şi aliţii
5
. Noi credem că Domnul Isus a fost răstignit pe acest ultim fel de
cruce, pentru că Evanghelistul Ioan a scris că deasupra capului
Mântuitorului era pusă pe cruce o tăbliţă cu inscripţia vinei Lui 6.
Uneori criminalii purtau numai partea orizontală a crucii care
se numea patibulum, având mâinile întinse şi legate de ea. De vreme
ce partea verticală era deja înfiptă în pământ. Iar, alteori criminalii
purtau crucea întreagă. Noi credem că Domnul Isus a purtat crucea
întreagă şi nu numai o parte din ea. Acesta era unul din motive pentru
care El cădea sub greutatea ei 7.
Crucea nu era aşa de înaltă cum o prezintă pictorii. Picioarele
criminalilor erau deasupra pamântului de la 20 la 70 cm. Aşa se
explică faptul că s-a putut comunica cu Domnul Isus când era pe
cruce aproape gură către gură şi că I S-a putut da un burete înmuiat
în oţet cu o ramură de isop, care nu avea mai mult de 70-90 cm, aşa
cum scrie Evanghelistul Ioan în 19:29 8.
Juristul F. Doerr şi comentatorul F.W. Farrar, ne informează că
atunci când condamnatul ajungea la locul crucificării mai întâi era
dezbrăcat de toate hainele lui 9. Scriitorii din Biserica Primară:
Atanasie cel Mare, Ambrosie, Augustin şi alţii, au crezut că Domnul
Isus a fost răstignit complet gol 10. J.C. Ryle, ca şi alţi comentatori
moderni, de asemenea cred că Domnul Isus a fost răstignit cu totul gol
şi că astfel s-a împlinit psalmul 22:17-18 în mod literal: ”Ei, însă,
pândesc şi Mă privesc; (18) îşi împart hainele Mele între ei, şi trag la
sorţi pentru cămaşa Mea." 11 lar, alţi comentatori ca W. Barclay şi
E.F. Harrison sunt de părere că romanii, din dorinţa lor de-a nu jigni
sentimentul evreilor, probabil că au permis ca ostaşii să acopere
copsele victimelor cu un şorţuleţ 12.
Se ştie că la romani, soldaţilor li se încredinţa executarea
răstignirii13. Lor li se ordona, aşa cum zicea juristul F. Doerr şi
comentatorul Frederick Bruce, să execute crucificarea în două feluri:
uneori numai prin legarea de cruce a mâinilor şi a picioarelor
condamnatului cu chingi de piele şi, alteori prin pironire.
Evanghelistul Ioan atunci când a întrebuinţat după învierea Domnului
Isus sintagma "semnul cuielor” în 20:25, ne-a scos în evidenţă că
Mântuitorul a fost pironit pe cruce şi nu legat 14. Dar, nici crucificarea
numai prin legarea mâinilor şi a picioarelor nu era mai uşoară decât
pironirea, pentru că frânghia care fixa braţele celui suferind de
partea orizontală a crucii îi ţinea gâtul înţepenit 15.
Mai întâi se întindeau mâinile pe cruce şi se legau, apoi se bătea
în mijlocul palmelor deschise câte un cui gros cu un ciocan greu, ca
pironul trecând prin ele, să intre în lemn. Prima dată se străpungea
mâna dreaptă, apoi mâna stângă 16. Mâinile Mântuitorului care n-au
făcut altceva, decât să mângâie pe cei întristaţi şi să tămăduiască pe
cei bolnavi, în acele momente cumplite, au fost străpunse cu piroane
pentru păcatele noastre.
Juristul F. Doerr, cât şi comentatorii W. Barclay şi E. Renan, ne
informează că uneori picioarele se legau numai de partea verticală a
crucii, iar, alteori se pironeau şi ele 17. Noi ştim din psalmul 22 care
este un psalm mesianic, că şi picioarele Mântuitorului au fost
străpunse. Psalmistul David, fiind inspirat de Duhul lui Dumnezeu, a
prezis punând în gura Domnului Isus următoarele cuvinte: ”Căci nişte
câini Mă înconjoară, o ceată de nelegiuiţi dau târcoale împrejurul
Meu, Mi-au străpuns mâinile şi picioarele." (Ps.22:16)
Comentatorii A. Edersheim şi F.W. Farrar ne informează că,
uneori se pironeau separat picioarele prin călcâi, fiecare călcâi al
piciorului cu câte un cui. lar, alteori se pironeau laolaltă amândouă
călcâiele picioarelor cu un singur cui mare. N-avem informaţii pentru
a şti, dacă picioarele Mântuitorului au fost pironite separat sau
amândouă pironite laolaltă cu un singur cui 18.
Comentatorul A.P. Lopuhin spune că, uneori răstignirea pe cruce
se efectua de către un singur soldat. Acesta pironea întâi mâna
dreaptă şi piciorul drept al criminalului, apoi îi pironea mâna stângă
şi piciorul stâng. Iar, alteori îi pironeau pe criminali toţi patru ostaşii
deodată: fiecare câte o mână sau câte un picior 19. Nici aceasta nu se
ştie, dacă pe Domnul Isus L-a pironit pe cruce un singur ostaş sau toţi
patru deodată. Răstignitul îndura cea mai insuportabilă durere atunci
când i se străpungeau mâinile şi picioarele 20.
După examinarea anatomică efectuată asupra multor oseminte
a celor crucificaţi din acel timp, care au fost găsite într-un deal numit
Giv'at ha-Mivtar din nordul Ierusalimului, s-au descoperit în anul
1968 multe palme şi călcâie perforate de câte un singur cui 21.
A. Edersheim, J.C. Ryle, S.S. Short, E. Renan şi mulţi alţi
comentatori ne spun că, uneori se ordona celor patru ostaşi cu
misiunea executării să pună crucea jos, să aşeze pe condamnat
deasupra ei şi numai după ce-i bat cuie în mâini şi în picioare s-o
înalţe. Iar alteori, întâi era ţintuită crucea în pământ, apoi
condamnatul era pironit pe ea. Nu se ştie, nici dacă Domnul Isus a
fost bătut întâi în cuie jos şi apoi I s-a ridicat crucea sau dacă întâi I-
au înfipt crucea în pieptul colinei şi apoi L-au pironit pe ea. 22 Dacă
Mântuitorul întâi a fost bătut în cuie jos şi apoi I s-a înfipt crucea în
pământ, în cazul acesta ridicarea şi clătinarea crucii, I-au produs
cele mai insuportabile dureri, chiar dacă I s-ar fi legat braţele cu o
frânghie de partea orizontală a crucii înainte de înălţare şi după
înălţare I s-ar fi dezlegat, aşa cum uneori se obişnuia 23.
Ca mâinile şi picioarele să nu se spintece din cauza greutăţii
trupului care se ţinea în cele patru cuie, era fixat un suport în poziţia
verticală, numit în limba latină sedecula, poziţionat între picioarele
victimei pentru a se sprijini de el. Acest suport se punea, nu ca să
uşureze durerea condamnatului, ci dimpotrivă pentru a-i prelungi
viaţa şi agonia. Un alt suport de reazem nu exista sub pioioare, aşa
cum îl prezintă pictorii 24.
Scriitorul roman Cicero şi scriitorul evreu Klausner, cât şi
istoricul roman Tacitus, au descris crucificarea ca cel mai crud mijloc
de executare. Acesta era motivul pentru care romanii nu îl aplicau
compatrioţilor lor, decât robilor, rebelilor şi criminalilor notorii 25.
Deşi este imposibil să cunoaştem în întregime cât a suferit
Mântuitorul pentru noi, fiindcă nimeni nu poate să descrie în cuvinte
suferinţa răstignirii Lui, totuşi scriitorul evreu Klausner şi
comentatorul francez Albert Réville, cât şi mulţi alţi comentatori ca
W. Barclay, E.F. Harrison, W. Hendriksen, S. Diamandi, F.W. Farrar
şi E. Renan, au încercat să facă acest lucru.
Toţi aceştia descriu astfel suferinţa răstignirii şi, în mod special
suferinţa răstignirii Fiului lui Dumnezeu care, aşa cum spunea
comentatorul Albert Réville, întrunea în sine tot ce chinul şi moartea
pot oferi mai violent şi de nesuportat: durerea cumplită a respingerii
Lui de poporul evreu; durerea călcării demnităţii Lui în picioare;
durerea ocării din partea poporului; sentimentul ruşinii că era
aproape gol sau chiar gol; durerea fizică care creştea până când nu o
mai putea suporta; durerea din cauza ţânţarilor şi a muştelor care se
adunau pe trupul Lui gol, Îl pişcau şi roiau pe pielea Lui sfâşiată şi
însângerată de biciuire fără a Se putea apăra; durerea că stătea cu
trupul gol şi nemişcat în bătaia arşiţei soarelui de amiază din Orient;
chinul provocat de setea cumplită; fixarea în cuie care nu-I permitea
să facă nici o mişcare; apăsarea greutății trupului asupra cuielor de
la picioare care Îi provocau cea mai mare durere. Rănile de la mâini
şi de la picioare I se inflamau în jurul cuielor şi Îl dureau tot mai tare.
Arterele şi venele I se întindeau şi se umflau din cauza năvălirii
sângelui, mai ales cele de la cap şi de la stomac care Îi produceau
dureri de nesuportat. Din cauza poziției anormale de pe cruce,
sângele I se îngrămădea la cap, la plămâni şi la inimă, producându-I
tulburări groaznice în circulaţie, dureri de cap, amețeală şi palpitaţii
la inimă. Răstignirea Îi provoca chin lung şi progresiv, până când
ajungea în cea mai mare agonie. Înlănţuirea tuturor acestor suferinţe,
îi făcea pe mulţi crucificaţi să-i implore pe călăi, să le pună capăt
acelor zile de chin insuportabile, pentru că unii dintre ei atârnau pe
cruce până la 7-8 zile 26.
II. TĂBLIŢA CU INSCRIPŢIA DE PE CRUCE

Evangheliştii Marcu şi Ioan au scris, îi cităm armonizat: ”Pilat
a scris o însemnare /cu vina Lui, (Mc.v.26)/ pe care a pus-o deasupra
crucii; şi era scris: ”Isus din Nazaret, Împăratul iudeilor." (Io.v.19)
Vineri dimineaţa la ora nouă, pe Golgota erau înălţate trei
cruci: două cu cei doi tâlhari care probabil erau complicii lui Baraba 27
şi una a Domnului Isus, care era la mijloc şi se crede că era mai înaltă
decât a celor doi tâlhari 28.
Pilat a înălţat crucea Domnului Isus în mijlocul celor doi tâlhari
bine cunoscuţi, ca să arate evreilor că răstignirea Mântuitorului era
opera lor: că ei şi-au pus Împăratul – care era chiar Mesia pe cruce
între cei mai mari criminali. Biblia ne arată că Fiul lui Dumnezeu a
acceptat locul şi poziţia aceasta: pe cruce şi între tâlhari ca cea mai
mare cinste, fiindcă erau simbolul slujirii și împlinirii întregii Lui vieţi
care "A venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:10),
care era Prietenul vameşilor şi al păcătoşilor (Matei 11:19) şi pentru
că așa s-a împlinit prezicerea Profetului Isaia când a scris: "(El) a fost
pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele
multora..." (53:12) 29
Fiul lui Dumnezeu atârnând pe cruce în agonia suferinţei

Ostaşii, îndată
după ce L-au pironit pe
Domnul Isus şi I-au
înălţat crucea, I-au pus
deasupra capului acea
tăbliţă albă cu litere
negre, pe care cineva
care mergea înaintea
Lui sau chiar El o purta
atârnată de gât pe
străzi spre locul de
execuție 30.
Evangheliştii
Luca şi Ioan ne
informează că această
inscripţie de pe tăbliţă
era scrisă în trei limbi:
aramaică, latină şi
greacă. Evanghelistul
Ioan a scris: ”Mulţi din
iudei au citit această
Maria, mama Mântuitorului, văzându-Şi Fiul cum
însemnare, pentru că atârna pe cruce în agonia suferinţei a leşinat.
locul unde fusese
răstignit Isus era aproape de cetate; era scrisă în evreieşte, latineşte
şi greceşte.” (v.20) Ea a fost redactată în aceste trei limbi cu scopul
de-a o putea citi toţi din mulţime. În limba aramaică, pentru că ea se
vorbea atunci în Israel şi fiindcă Domnul Isus era judecat ca un evreu.
În limba latină, pe care o cunoșteau ostașii, pentru că ea era limba
oficială a Imperiului Roman, în care procuratorul L-a judecat pe
Mântuitorul și I-a dat sentinţa. Şi în limba greacă care, fiind comună,
se vorbea în toate provinciile din Estul Marelui Imperiu şi pe care o
cunoşteau toţi pelerinii străini, care au venit la Ierusalim ca să se
închine la Templu cu ocazia Paştelor 31.
Fiul lui Dumnezeu răstignit între doi tâlhari
Conţinutul inscripţiei de pe tăbliţă diferă la evanghelişti.

Evanghelistul Marcu scrie simplu: "Împăratul iudeilor” (v.26);
Evanghelistul Matei dezvoltă acest conţinut: ”Acesta este Isus,
Împăratul iudeilor" (v.37); Evanghelistul Luca îl prezintă aproape ca
Evanghelistul Matei: "Acesta este Împăratul iudeilor" (v.38).
Evanghelistul Marcu şi-a redactat Evanghelia romanilor,
Evanghelistul Matei evreilor şi Evanghelistul Luca grecilor. Ei au
menţionat numai fondul şi esenţa acestei inscripţii. Iar, Evanghelistul
Ioan care a scris Evanghelia ultimul şi a văzut că Evangheliştii
Sinoptici au prezentat numai fondul şi esenţa acestei inscripţii, el ca
un martor ocular a scris exact ce era pe acea tăbliţă: "Isus din
Nazaret, Împăratul iudeilor.” (v.19) 32
Pilat atunci când a scris pe tăbliţă: "Isus din Nazaret,
Împăratul iudeilor", a făcut în acelaşi timp trei lucruri: îi învinuia pe
evrei înaintea mulţimii care era adunată din toate părţile lumii de
atunci că înălţarea Domnului Isus pe cruce între criminali era opera
lor, pentru că ei l-au obligat să-I dea această sentinţă; că el,
procuratorul roman încă o dată arăta nevinovăţia Mântuitorului; şi
că depunea ultima mărturie că Fiul lui Dumnezeu era Împăratul lor
şi Mesia adevărat, dar pe care ei L-au răstignit.
Din cuvintele Evanghelistului Ioan când a scris: "Preoţii cei
mai de seamă ai iudeilor i-au zis lui Pilat: «Nu scrie: 'Împăratul
iudeilor', ci scrie că El a zis: «Eu sunt Împăiratul iudeilor,'»" (v.21)
rezultă că atunci când aceşti preoţi au văzut crucea Domnului Isus că
era mai înaltă decât a celor doi tâlhari şi că Pilat a pus deasupra
capului Mântuitorului tăbliţa cu inscripţia: "Isus din Nazaret,
Împăratul iudeilor", au înţeles că procuratorul roman Îl proclama pe
Domnul Isus înaintea mulţimii adunate din toate părţile lumii că era
Împăratul lor şi Mesia cel adevărat, fapt care i-a supărat foarte tare
33
.
Preoţii cei mai de seamă au trimis de la Calvar o delegaţie la
Pilat, pentru a-l implora să facă măcar această modificare, scriind că
Domnul Isus a zis: "Eu sunt Împăratul iudeilor", lucru pe care Pilat a
refuzat să-l facă. El a răspuns acestei delegaţii hotărât: "Ce am scris,
am scris." (v.22) Cu puţin timp înainte Pilat a şovăit, neştiind ce să
facă cu Domnul Isus: să-L răstignească sau să-I dea drumul. Iar
acum, el era mai tare decât diamantul, n-a mai vrut să cedeze înaintea
evreilor nici în cea mai mică măsură, pentru că ei l-au şantajat cu
privire la răstignirea Mântuitorului 34.
Această inscripţie a fost inspirată. Dumnezeu a scris-o prin
Pilat, pentru că Domnul Isus era, cu adevărat Împărat şi că El avea o
Împărăţie. Prin această inscripţie, Dumnezeu a vrut ca toţi evreii să
ştie că Domnul Isus a murit ca Împărat. Dar, nu numai ei să ştie
lucrul acesta, ci şi toate generaţiile pământului 35.
III. ÎMPĂRŢIREA HAINELOR DOMNULUI ISUS

ÎNTRE OSTAŞI
Evangheliştii Matei şi Ioan au scris, îi cităm armonizat:
(8) ”Soldaţii, după ce L-au răstignit pe Isus, I-au luat
hainele şi le-au făcut patru părţi, câte o parte pentru fiecare
soldat. I-au luat şi cămaşa care n-avea nici o cusătură, ci era
dintr-o singură ţesătură de sus până jos (Io.v.23).
(9) Ei au zis între ei: «Să n-o sfâşiem, ci să tragem la
sorţi a cui să fie.» Aceasta s-a întâmplat ca să se împlinească
Scriptura, care zice /prin profetul: «Şi-au împărţit hainele
Mele între ei şi pentru cămaşa Mea au tras la sorţi.»
(Mt.v.35)/ Iată ce au făcut soldaţii (lo.v.24).
(10) Apoi au şezut jos şi-L păzeau (Mt.v.36).
Fiecare evreu purta cinci articole de îmbrăcăminte: tunică sau
veşmânt interior; veşmânt exterior; turbanul care era un fel de
căciulă; brâu sau cingătoare şi sandale. Ultimele patru articoIe erau
de aceeaşi valoare, iar veşmântul interior era mai valoros decât toate
celelalte patru articole la un loc 36. Aceste cinci articole de
îmbrăcăminte aparţineau, ca şi câştig celor patru ostaşi cărora le era
încredinţată executarea răstignirii. Pe ultimele patru, ostașii le-au
împărţit între ei, iar pentru veşmântul interior, ne spune Evanghelistul
Ioan, ei au tras la sorţi 37. Edersheim, Ulpianus şi Lopuhin, ne spun că
pe timpul Domnului Isus era acest obicei, dar mai târziu el a fost
interzis 38.
Evanghelistul Ioan ne spune că veşmântul interior al
Domnului Isus era ţesut într-o singură bucată şi că era făcut fără nici
o cusătură. Dacă ostaşii îl tăiau în patru bucăţi şi îl împărţeau între ei,
nu-l putea folosi nici care. Acesta era motivul pentru care ei au trebuit
să tragă la sorţi pentru el ca să vadă al cui va fi.
Este o legendă care spune că însăşi Maria, mama Lui, I-a ţesut
Mântuitorului acest veşmânt cu cea mai mare bucurie înainte ca El
să-Şi fi început misiunea, aşa cum obişnuiau mamele evreice să
procedeze în acel timp 39.
Aici avem un tablou îngrozitor: ostaşii trăgeau la sorţi la
umbra crucii pentru veşmântul Fiului lui Dumnezeu fără să le pese şi
să simtă că El suferea şi pentru ei şi că le făcea şi lor ultimul apel
prin agonia crucii. Dar, nu numai ostaşii erau indiferenţi la suferinţa
lui Cristos, ci şi aproape întreaga lume. Nu există nici o tragedie aşa
de mare, ca indiferenţa celor mai mulţi oameni faţă de acest apel de
pe Golgota, pe care ni l-a făcut Fiul lui Dumnezeu prin jertfa Sa
supremă şi prin dragostea Sa infinită 40.
Ştim că multe referinţe ale Evanghelistului Ioan au câte două
înţelesuri: unul literal şi la suprafaţă şi altul figurativ şi adânc. O
asemenea însemnătate ambiguă o avem şi aici. El când ne prezintă
veşmântul interior al Domnului Isus, nu ne descrie numai ce fel de
haină purta Domnul Isus, ci ne scoate în evidenţă că acel veşmânt era
de Mare Preot. În scrierile lui Iosif Flavius, Filo de Alexandria şi în
Talmud, cât şi în Exod 38:31 găsim că marele preot purta un
asemenea veşmânt 41. Misiunea marelui preot era să facă legătura
între om şi Dumnezeu. Domnul Isus era singurul Preot adevărat, care
ne-a deschis calea spre prezenţa lui Dumnezeu prin jertfa Sa de pe
cruce.
În manuscrisele mai vechi pe care le-a întrebuinţat versiunea
englezească a Bibliei New International Version, (Versiunea
Internaţională Nouă) nu se face nici o referire la psalmul 22:18 în
Matei versetul 35, ci numai în Ioan versetul 24. Acest adaus în
Evanghelia după Matei i-a făcut pe mulţi sceptici şi critici răutăcioşi,
să tragă o concluzie greşită că multe detalii din Evanghelii cu privire
la Domnul Isus sunt inventate după prezicerile profeţilor din Vechiul
Testament 42. Evanghelistul Ioan a găsit, cu adevărat împlinirea
profeţiei din psalmul 22:18 în detaliul tragerii la sorţi pentru
veşmântul interior al Domnului Isus, aşa cum şi Evangheliştii
Sinoptici au găsit în viaţa Mântuitorului împlinirea multor preziceri
din Vechiul Testament.
Evanghelistul Matei ne arată că ostaşii după ce au terminat cu
împărţirea hainelor Domnului Isus între ei, s-au aşezat jos şi-L
supravegheau până când a murit. El a scris: ”Apoi au şezut jos şi-L
păzeau." (Mt.v.36)
IV. BATJOCORIREA FIULUI LUI DUMNEZEU DIN

PARTEA SPECTATORILOR
Ultimele versete din acest text ne descriu că Domnul Isus în
timp ce atârna pe cruce, era batjocorit de patru feluri de oameni:
Primii care au apărut pe scenă şi-L batjocoreau pe Fiul lui
Dumnezeu erau trecătorii.
Toți trei evangheliştii sinoptici au scris, îi cităm armonizat:
(11) ”Mulţimea stătea acolo şi privea
(Lc.v.35).Trecătorii îşi băteau joc de El, dădeau din cap şi
ziceau: «Uă! Tu, care strici Templul şi-l zideşti la loc în trei
zile (Mc.v.29),
(12) mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi coboară-Te de pe
cruce (Mc.v.30), dacă eşti Fiul lui Dumnezeu!»" (Mt.v.39)
În studiul precedent am văzut că lângă Golgota trecea şoseaua
principală care ducea spre Damasc, capitala Siriei. Apoi, mai
observăm din aceste două versete armonizate din cele trei Evanghelii
Sinoptice că sinedriştii au răspândit prin mulţimile de pelerini, care s-
au adunat la Ierusalim cu ocazia sărbătorii Paştelor, motivele
răstignirii Domnului Isus pe care le-au născocit şi I le-au adus ei.
Unul dintre aceste motive era şi faptul că El a uneltit împotriva
Templului, zicând că îl va strica şi că va ridica un alt Templu în trei
zile 43. Aşa se explică ura trecătorilor pe care o aveau faţă de
Mântuitorul şi motivul pentru care ei se opreau din drumul lor, se
apropiau de crucea Lui, dădeau din cap şi-I ziceau: "Uă! Tu, care
strici Templul şi-l zideşti la loc în trei zile.” (Mc.v.29)
Aceşti trecători îşi ziceau: "Dacă omul acesta care făcea multe
minuni, are o asemenea putere să strice Templul şi să construiască un
alt Templu în trei zile atunci, negreşit El Se poate coborî de pe cruce."
Pe ei nu-i mişca deloc scena Golgotei, ci doreau să vadă un spectacol
senzaţional, chiar şi în momentul când Mântuitorul suferea cumplit pe
cruce. Ei ziceau: ”Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de
pe cruce!" (Mt.v.40) 44
Apoi, au ieşit sinedriștii pe scenă şi L-au batjocorit pe Domnul
Isus în timp ce El atârna pe cruce. Toţi trei evangheliştii sinoptici au
scris, îi cităm armonizat:
(13) Tot astfel şi preoţii cei mai de seamă, împreună cu
experţii Legii /şi conducătorii poporului (Mt.v.41)/ îşi băteau
joc de El între ei şi ziceau: «Pe alţii i-a mântuit, şi pe Sine
Însuşi nu Se poate mântui! (Mc.v.31)
(14) Dacă este El Cristosul, Alesul lui Dumnezeu
(Lc.v.35) şi Împăratul lui Israel, să Se coboare acum de pe
cruce, ca să vedem (Mc.v.32) şi vom crede în El! (Mt.v.42)
(15) S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum
Dumnezeu, dacă-L iubeşte. Căci a zis: ‟Eu sunt Fiul lui
Dumnezeu!‟»” (Mt.v.43)
Cu câtă ciudă şi ură urmăreau sinedriştii succesul şi
popularitatea Domnului Isus! Şi de câte ori s-au văzut neputincioşi
înaintea Lui! Pentru ei, Domnul Isus era un om care a venit cu idei
noi, un nonconformist şi chiar un mare hulitor. În acele momente,
după optica lor, El primea o răsplată binemeritată pentru faptele Lui.
Ei erau mulţumiţi şi chiar foarte încântaţi când L-au văzut înfrânt;
fapt pentru care acum îşi băteau joc de El şi ziceau unii către alţii:
"Pe alţii i-a mântuit, şi pe Sine Însuşi nu Se poate mântui!" (Mc.v.31)
Sinedriştii nu negau minunile Domnului Isus pe care le-a făcut în
folosul altora, dar în schimb, I le-au atribuit Diavolului (Marcu 3:22).
Concluzia lor era că Diavolul nu era acum capabil să-L mai ajute, ori
n-a vrut. Iar, cât despre Domnul Isus ei credeau că El nu Se putea
autosalva 45.
Observăm că toată batjocura trecătorilor, a sinedriştilor, a
ostaşilor şi a tâlharilor se învârtea în jurul unui singur lucru că,
Domnul Isus care afirma mereu că era Fiul lui Dumnezeu acum a
ajuns să fie pironit pe cruce 46. Sinedriştii vorbind tare între ei în auzul
Mântuitorului, Îi ziceau indirect şi în bătaie de joc, îi cităm armonizat
pe toţi trei evangheliştii sinoptici: "Dacă este El Cristosul, Alesul lui
Dumnezeu (Lc.v.35) şi Împăratul lui Israel, să Se coboare acum de
pe cruce, ca să vedem (Mc.v.32) şi vom crede în El! (Mt.v.42)
Fondatorul şi generalul Armatei Mântuirii, William Booth a zis
că, Domnul Isus nu S-a coborât de pe cruce ca să putem crede noi în
El 47. Evreii au dorit să-L vadă pe Dumnezeu în putere prin miracole;
pe când Mântuitorul ni L-a arătat pe Dumnezeu în iubirea Sa
jertfitoare 48. Sinedriştii nu ştiau că o asemenea demonstraţie ar fi
făcut imposibilă mântuirea neamului omenesc şi că puterea dragostei
faţă de păcătoşi Îl ţinea pe cruce 49. Dacă Domnul Isus ar fi refuzat
crucea, aceasta ar fi însemnat că în dragostea lui Dumnezeu ar fi
existat o limită şi că dincolo de această limită ea n-ar fi putut să
treacă. Dar, prin faptul că Fiul lui Dumnezeu a mers până la capătul
drumului pe care I l-a trasat Tatăl, El a vrut să încheie cu moartea
Sa de cruce, ca să ne arate că în dragostea lui Dumnezeu nu exista
nici o limită 50.
Dacă Mântuitorul S-ar fi dat jos de pe cruce, această minune ar
fi fost cu mult mai mică decât miracolul învierii Lui. Ieronim a zis:
”Dacă sinedriştii n-au crezut în Domnul Isus nici chiar după învierea
Sa din morţi şi înălţarea Sa la cer, atunci cu atât mai puţin n-ar fi
crezut în El dacă S-ar fi coborât de pe cruce.” 51
Sinedriştii când au spus: ”S-a încrezut în Dumnezeu: să-L
scape acum Dumnezeu, dacă-L iubeşte. Căci a zis: «Eu sunt Fiul lui
Dumnezeu!»" (Mt.v.43) au afirmat un adevăr, pentru că viaţa întreagă
a Domnului Isus era o mărturie a încrederii Lui în Tatăl. Numai că ei
erau ironici în aceste cuvinte, vrând să arate contrariul că El nu S-a
încrezut, cu adevărat în Dumnezeu. Dacă Se încredea, cu adevărat în
Dumnezeu, Dumnezeu nu permitea să termine atât de tragic 52.
Apoi, au ieşit pe scenă şi L-au batjocorit pe Fiul lui Dumnezeu
soldaţii. Evanghelistul Luca a scris: "Soldaţii, de asemenea, îşi băteau
joc de El; se apropiau, Îi dădeau oţet (37) şi-I ziceau: «Dacă eşti Tu
Regele iudeilor, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi!»" (v.36-37)
Băutura la care se referă aici Evanghelistul Luca se numea în
limba latină posca. Ea se prepara din apă, oţet şi ouă. Pe ea o foloseau
soldaţii romani pentru potolirea setei 53. Ostaşii îşi băteau joc de
Domnul Isus în două feluri: mai întâi, ştiind că Îi era sete, Îi apropiau
posca de gură, făcându-se că-I dădeau să bea, dar în schimb I-o
trăgeau înapoi; și apoi Îi ziceau şi ei, dacă este un Rege care a făcut
multe minuni să Se coboare de pe cruce.
În cele din urmă, au ieșit pe scenă şi L-au batjocorit pe Fiul lui
Dumnezeu chiar şi tâlharii care erau pironiţi pe cruce. Evanghelistul
Matei a scris: ”Tâlharii care erau răstigniţi împreună eu El, Îi
aruncau aceleaşi cuvinte de batjocură." (Mt.v.44)
În legătură cu batjocorirea tâlharilor sunt două explicaţii, pentru
că sunt posibile două variante:
Ciprian, Ciril din Ierusalim, Ambrosie, Ieronim şi Augustin, toți
din Biserica Primară, cât şi Maldonatus, Gregory, Leo, Lange, Mayer,
Scott şi Doddrige, dintre comentatorii moderni sunt de părere că
numai unul dintre cei doi tâlhari răstigniţi a repetat asupra Domnului
Isus batjocurile auzite de la trecători, sinedrişti şi ostaşi, dar că
Evanghelişltii Marcu şi Matei care nu ne amintesc nimic despre
pocăinţa tâlharului din dreapta Domnului Isus, au întrebuinţat
cuvântul ”tâlhar" la plural, ca să arate că batjocurile se auzeau, nu
numai din gura trecătorilor, a sinedriştilor şi a ostaşilor, ci chiar şi din
gura acelora care erau pironiţi pe cruce împreună cu El 54.
Iar, Atanasie, Origen, Hilarie, Gură de Aur şi Teofilact, toți din
Biserica Primară; Eftimie Zigaben din secolul al XII-Iea, cât şi J.C.
Ryle şi mulţi alţi comentatori moderni, susţin că la început amândoi
tâlharii îşi băteau joc de Domnul Isus. Dar, mai târziu când unul din
ei a văzut răbdarea şi seninătatea Mântuitorului şi, cu atât mat mult,
când a auzit cum Fiul lui Dumnezeu Se ruga pentru iertarea
vrăjmaşilor Lui, i-a părut rău că şi-a bătut joc de Mântuitorul, a
crezut în El, s-a pocăit, l-a mustrat pe celalalt tâlhar şi, în final a
rostit următoarea rugăciune pe care o menţionează Evanghelistul
Luca: ”Doamne, adu-ţi aminte de mine când vei veni în Împărăţia
Ta!" (23:42) 55

2. Tertulian, Adv. Jud.10 - 11.
3. Epistola lui Barnaba V.15.
4. Sepp, Leben Christi, VI.115;
5. Iustin Martirul, Dialog cu iudeul Trifon 89.
6. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 876 – 877;
16. Op.cit. p. 880;
21. Tzaferis, V., Jewish Tombs at.and near Giv'at ha-Mivtar,
Jerusalim, p. 18 – 32;
Naveh, J., The Ossuary Inscription from Giv' at ha-Mivtar, p. 33
– 37;
Hass, N., Anthropological Observations on the Skeleţal Remains
from Giv'at ha-Mivtar, p. 38 – 59;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 367 – 368.
Ryle,J.C., Matthew, p. 390;
Short, S.S., Mark, p. 1179;
24. Taylor, Jer, Life of Christ, Vol. III, Cap. XV, 2;
Renan, E., Viaţa lui Isus, p. 266;
25. Cicero, Verrine Orations 5. 64;
26. Réville, A., Jésus de Nazareţh, II, p.405;
Barbet, P., Passion of Our Lord Jesus Christ, p. 327;
Hengel, M., Crucifixion, p. 124 – 146;
37. Op. cit.;
38. Ulpianus, Diget XLVIII, 20, 6;
40. Op. cit. p. 295 - 296.
41. Josephus, F., Antiquities III, vii, 161;
Philo, On Flight and Finding, p. 110 – 112;
The Talmudic Tractate Yoma 71 b, on the Day of Atonement.
45. Handriksen, W., The Gospel of Mark, p. 656.
47. Op. cit.
48. Op. cit.
52. Bunaciu, I., Explicarea Evangheliilor, p. 350 – 351.
Lange, J.P., Leben Jesu, Vol. V, p. 398;
18. PRIMELE TREI ZICERI ALE DOMNULUI ISUS DE
PE CRUCE
Marcu 15 : 40 - 41
40 Acolo erau şi nişte femei, care priveau de departe. Printre
ele erau Maria Magdalena; Maria, mama lui Iacov cel mic şi a lui
Iose; şi Salome,
41 care, pe când era El în Galilea, mergeau după El şi-I
slujeau; şi multe alte femei, care se urcaseră împreună cu El în
Ierusalim.
Matei 27 : 55 - 56
55 Acolo erau şi multe femei care priveau de departe; ele ÎI
urmaseră pe Isus din Galilea, ca să-I slujească.
56 Între ele era Maria Magdalena; Maria, mama lui Iacov şi a
lui Iose; şi mama fiilor lui Zebedei.
Luca 23 : 34, 39 - 43, 49

34 Isus zicea: ”Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac! ..."
…………………………………………………………………………
39 Unul din tâlharii răstigniţi ÎI batjocorea şi zicea: "Nu eşti
Tu Cristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi mântuieşte-ne şi pe noi.
40 Dar celălalt l-a înfruntat şi i-a zis: "Nu te temi tu de
Dumnezeu, tu, care eşti sub aceeaşi condamnare?
41 Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru
fărădelegile noastre; dar Omul acesta n-a făcut nici un rău.
42 Şi I-a zis lui Isus: "Doamne, adu-ţi aminte de mine când vei
veni în Împărăţia Ta!"
43 Isus i-a răspuns: " Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine
în Rai."
…………………………………………………………………………
49 Toţi cunoscuţii lui Isus şi femeile, care-L însoţiseră din
Galilea, stăteau deoparte şi se uitau la cele ce se petreceau.
Ioan 19 : 25 - 27
25 Lângă crucea lui Isus, stătea mama Lui şi sora mamei Lui;
Maria, soţia lui Clopa şi Maria Magdalena.
26 Când a văzut-o Isus pe mama Sa şi lângă ea pe ucenicul pe
care-l iubea, a zis mamei Sale: "Femeie, iată fiuI tău!"
27 Apoi a zis ucenicului: ”Iată mama ta!” Şi din ceasul acela
ucenicul a luat-o la el acasă.
Armonizat
1 Isus zicea: ”Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!" (Lc.v.34)
2 Unul din tâlharii răstigniţi ÎI batjocorea şi zicea: "Nu eşti Tu
Cristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi mântuieşte-ne şi pe noi.
(Lc.v.39)
3 Dar celălalt I-a înfruntat şi i-a zis: "Nu te temi tu de
Dumnezeu, tu, care eşti sub aceeaşi condamnare? (Lc.v.40)
4 Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru
fărădelegile noastre; dar Omul acesta n-a făcut nici un rău. (Lc.v.41)
5 Şi I-a zis lui Isus: "Doamne, adu-ţi aminte de mine când vei
veni în Împărăţia Ta!" (Lc.v.42)
6 Isus i-a răspuns: " Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine
în Rai." (Lc.v.43)
7 Toţi cunoscuţii lui Isus şi femeile, care-L însoţiseră din
Galilea, stăteau deoparte şi se uitau la cele ce se petreceau. (Lc.v.49)
8 Acolo erau şi nişte femei, care priveau de departe (Mc.v.40).
9 (Ele) când era El în Galilea, mergeau după El şi-I slujeau; şi
multe alte femei, care se urcaseră împreună cu El în Ierusalim.
(Mc.v.41)
10 Lângă crucea lui Isus, stătea mama Lui (Io.v.25); Salome
(Mc.v.40), sora mamei Lui (Io.v.25) (care era) mama fiilor lui
Zebedei (Mt.v.56); Maria, soţia lui Clopa (Io.v.25) (care era) mama
lui Iacov şi a lui Iose (Mt.v.56); şi Maria Magdalena (Io.v.25).
11 Când a văzut-o Isus pe mama Sa şi lângă ea pe ucenicul pe
care-l iubea, a zis mamei Sale: "Femeie, iată fiul tău!" (Io.v.26)
12 Apoi a zis ucenicului: ”Iată mama ta!” Şi din ceasul acela
ucenicul a luat-o la el acasă. (Io.v.2)
Când citim istorisirea răstignirii ni se pare că Domnul Isus a
stat puţin pe cruce, dar a atârnat pe ea şase ore privind mulţimea în
timp ce I se scurgea sângele din mâini şi din picioare 1. Evanghelistul
Marcu ne scoate în evidenţă că Mântuitorul a fost răstignit de la ceasul
al treilea până la ceasul al nouălea, respectiv de la ora nouă dimineaţa
la ora trei după-masa. El a scris: ”Când L-au răstignit, era ceasul al
treilea.” (15:25) "Şi în ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare:
«Eloi, Eloi, lama sabactani,» care tradus înseamnă: «Dumnezeul
Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?» (34) ...şi şi-a dat
duhul.” (15:34,37) În acest interval de şase ore, Domnul Isus a rostit
pe cruce șapte ziceri.
Din acest text intitulat Primele trei ziceri ale Domnului Isus de
pe cruce, ne vom ocupa de zicerile: "Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!"
"Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în Rai" şi "Femeie, iată fiul
tău!" şi "Iată mama ta!"
Să luăm mai întâi zicerea:
I. "TATĂ, IARTĂ-I, CĂCI NU ŞTIU CE FAC!

(Lc.v.34)
Domnul Isus a zis multe lucruri minunate, dar parcă acestea pe
care le-a spus pe cruce sunt cele mai minunate 2. Ceea ce ne mişcă
puternic şi ne copleşeşte este măreţia Mântuitorului chiar şi în
suferinţă. Cele şapte ziceri pe care le-a rostit Mântuitorul în agonia Sa
pe cruce, le păstrăm ca pe cele mai mari nestemate ale tezaurului
spiritual 3. Mila, bunătatea şi iertarea străluceau maiestuos în ochii
blânzi ai Fiului lui Dumnezeu 4.
În această rugăciune: "Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!"
Domnul Isus i-a cuprins pe toţi care au contribuit la răstignirea Lui: pe
marii preoţi Ana şi Caiafa, pe preoţii cei mai de seamă, pe sinedrişti,
pe Iuda, pe Pilat, pe Irod, pe ostaşii romani, gărzile Templului şi
mulţimile care au strigat în timpul procesului: "Răstigneşte-L,
răstigneşte-L!" (Luca 23:21)
Comentatorul G.C. Morgan a spus că în sufletul Mântuitorului
nu exista nici cel mai mic resentiment sau mânie şi nici o dorinţă de
răzbunare împotriva acelora care L-au răstignit 5. Chiar şi atunci
când era pe cruce în cele mai groaznice chinuri, El n-a uitat că a venit
nu să condamne lumea, ci s-o mântuiască. Conştiinţa misiunii şi a
bunătăţii Lui, L-au făcut să-Şi înăbuşe orice pornire pe care o are
omul în trup de carne şi să ţâşnească din sufletul Lui această
rugăciune 6.
Domnul Isus a rostit cuvintele: "Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce
fac!" dintr-o mare înţelegere a oamenilor şi din suprema Sa
înţelepciune, care au străbătut cele două mileni şi au uimit lumea 7.
Această rugăciune scoate în evidenţă atât de maiestuos divinitatea
Mântuitorului, pe care nu o putea rosti decât Dumnezeu-Fiul către
Dumnezeu-Tatăl 8.
Cuvintele pe care le-a rostit Domnul Isus: ”Tată, iartă-i, căci
nu știu ce fac,” înseamnă cu alte cuvinte: ”Tată, Eu am coborât pe
pământ în calitate de Mântuitor, de aceea am acceptat agonia
crucificării. Acum ard în focul suferinței pentru ispășirea păcatelor
tuturor oamenilor, fie ele cât de multe și mari. Accept să ard în acest
foc cumplit al suferinței și pentru păcatul lui Caiafa, lui Pilat și lui
Iuda, fiindcă nu vreau să-i prindă judecata de apoi și flăcările
infernului veșnic nici chiar pe ei. În scopul acesta, Tată, Te rog,
acorde-le și lor prin jertfa Mea șansa pocăinței spre iertarea
păcatelor.” Aici vedem infinita dragoste, milă și bunătate a
Mântuitorului, dar totodată și dreptatea și sfințenia lui Dumnezeu.
Când Domnul Isus a folosit în rugăciune detaliul ”căci nu ştiu
ce fac”: "Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!" El a avut în vedere
ignoranţa celor care au contribuit la răstignirea Lui, vizavi de faptul
că ceea ce se întâmpla atunci pe cruce avea de-a face cu atitudinea lui
Dumnezeu faţă de păcătoşi 9. Sterie Diamandi zicea că ignoranţa
oamenilor este atât de mare, încât rari sunt aceia care ştiu ce fac. Marii
preoţi Ana şi Caiafa, preoţii cei mai de seamă, restul sinedriştilor,
Iuda, ostaşii romani şi mulţimea evreilor nu ştiau că ei Îl crucificau pe
Însuşi Dumnezeu-Fiul. Apostolul Petru a spus evreilor în predica sa de
la Rusalii: "Ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai marii voştri."
(Fapte 3:17) Apostolul Pavel, de asemenea a scris corintenilor:
"(Înţelepciunea) pe care n-a cunoscut-o nici unul din înţelepţii
veacului acestuia; căci dacă ar fi cunoscut-o, nu L-ar fi răstignit pe
Domnul gloriei." (1Cor.2:8)
Rugăciunea Mântuitorului pentru iertarea celor care din cauza
ignoranței lor L-au răstignit, nu le-a scuzat crima, nu i-a scutit de
vinovăţie şi nu le-a înlăturat penalitatea divină, ci numai le-a oferit
şansa iertării prin credinţă şi pocăinţă. În scopul acesta urma să li se
predice şi lor Evanghelia pentru a-L cunoaşte cu adevărat pe
Cristos, a crede în El, a se pocăi şi a fi iertaţi 10.
Când am tratat studiul intitulat Ultimul apel de întoarcere
adresat lui Iuda (Vol.VIII, Stud.4), am văzut că acest trădător după ce
a respins ultimile patru gesturi ale dragostei Domnului Isus prin care i-
a făcut ultimul apel de întoarcere de pe calea trădării, a intrat Diavolul
în el. Evanghelistul Ioan a scris: ”Cum i-a fost dată bucățica, a intrat
Satan în Iuda.” (13:27) Iar acum când Mântuitorul a zis pe cruce:
”Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!” (Lc.23:34) a oferit șansa supremă
tuuror păcătoșilor, chiar și celor care erau stăpâniți de Cel Rău ca
Iuda, Ana, Caiafa și mulți alții pentru că Fiul lui Dumnezeu, biruindu-
l pe Diavol pe cruce, îi poate elibera de el și pe aceștia și, ispășind
păcatele lumii întregi, îi poate curăța de orice păcat și pe ei.
În urma acestei rugăciuni a Mântuitorului de pe cruce, dacă
Iuda se arunca în genunchi înaintea Fiului lui Dumnezeu şi-I zicea:
"Învăţătorule, m-am înşelat grav atunci când Te-am trădat, îmi pare
foarte rău, mă poţi ierta şi pe mine?” Învăţătorul i-ar fi răspuns:
"Iudo, Eu M-am rugat şi pentru tine când am zis: «Tată, iartă-i, căci
nu ştiu ce fac!»" Dacă Iuda venea la Cristos şi se pocăia, Mântuitorul
l-ar fi iertat chiar şi pe el pentru că şi el, în ignoranţa lui s-a înşelat în
nişte speculaţii omeneşti atunci când L-a vândut.
Domnul Isus ne-a învăţat în Predica de pe Munte să ne iubim şi
să ne iertăm vrăjmaşii. Iar acum, ne-a dat pe cruce un exemplu
practic. El a mijlocit în rugăciune pentru Ana şi Caiafa şi pentru
sinedriştii care L-au judecat şi L-au dat pe mâna lui Pilat; pentru Pilat
care I-a dat sentinţa crucificării; pentru soldaţii care L-au biciuit fără
milă; pentru Iuda care L-a vândut; pentru întreaga naţiune evreiască
care, lăsându-se înduplecată de preoţi, a strigat: "Răstigneşte-L!
Răstigneşte-L"; şi pentru toţi oamenii din toate timpurile, fiindcă şi cu
păcatele lor El era încărcat atunci când era răstignit pe cruce 11. Nimic
nu este mai minunat şi mai de dorit ca iubirea şi iertarea creştină.
Când Ştefan a fost ucis cu pietre, el a îngenuncheat şi s-a rugat pentru
vrăjmaşi, zicând cu glas tare: "Doamne, nu le ţine în seamă păcatul
acesta!" (Fapte 7:60)
Marcus Aurelius, un imperator roman şi un stoic sfânt care a
domnit între anii 161-180 d. Cr., obişnuia să-și zică în fiecare
dimineaţă: "Astăzi, tu vei întâlni tot felul de oameni neplăcuţi care te
vor supăra şi chiar te vor insulta. Dar tu nu poţi fi ca ei, pentru că ştii
mai mult şi eşti un om în care locuieşte Duhul lui Dumnezeu.” Cu
atât mai mult un creştin, nu poate să fie ca alţi oameni care n-au
Duhul lui Dumnezeu. Alţii pot să păcătuiască, în ignoranţa lor şi să
aibă un duh de neiertare, dar nu un copil al lui Dumnezeu. Noi care
suntem creştini şi ştim mai mult, trebuie să ne iubim şi să ne iertăm
semenii ca și Cristos. Când duhul de neiertare vrea să ne abată din
nou inima la duşmănie şi ură, să ne întoarcem privirea spre Calvar şi
să-L ascultăm din nou pe Mântuitorul cum Se ruga pentru vrăjmaşii
Lui care L-au răstignit, zicând: "Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!"
Acesta era şi sfatul şi îndemnul Apostolului Pavel atunci când a zis:
”Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul,
cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Cristos.” (Efes.4:32) 12
În al doilea rând, ne vom ocupa de a doua zicere pe care
Mântuitorul a adresat-o tâlharului de pe cruce:
II. ”ADEVĂRAT ÎŢI SPUN CĂ ASTĂZl VEl FI CU

MINE ÎN RAl” (Lc.v.43)
(39) Unul din tâlharii răstigniţi ÎI batjocorea şi zicea:
«Nu eşti Tu Cristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi
mântuieşte-ne şi pe noi.»
(40) Dar celălalt I-a înfruntat şi i-a zis: «Nu te temi tu
de Dumnezeu, tu, care eşti sub aceeaşi condamnare?
(41) Pentru noi este drept, căci primim răsplata
cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar Omul acesta n-a
făcut nici un rău.»
(42) Şi I-a zis lui Isus: «Doamne, adu-ţi aminte de mine
când vei veni în Împărăţia Ta!»
(43) Isus i-a răspuns: «Adevărat îţi spun că astăzi vei fi
cu Mine în Rai.»"
În studiul trecut am văzut că amândoi tâlharii L-au batjocorit
pe Domnul Isus. Iar, acum observăm că unul din ei a început să
creadă în Mântuitorul. Oare, ce l-a determinat pe el să creadă şi să se
pocăiască? Mai întâi să observăm credinţa acestui tâlhar care s-a
pocăit că era extraordinar de mare. El a început să creadă în Domnul
Isus în momentul cel mai nepotrivit, tocmai atunci când toţi Îl
batjocoreau, când aproape nimeni nu mai credea că El era Mesia şi
când aproape întreg Israelul se bucura de răstignirea Lui 13. Eftimie
Zigaben care a trăit în secolul al XII-lea, a crezut că tâlharul pocăit L-
a auzit pe Domnul Isus atunci când a răspuns lui Pilat că El este un
Împărat şi că Împărăţia Lui nu este din lumea aceasta. Această
opinie este greşită, pentru că Domnul Isus a spus lucrul acesta atunci
când Se afla în sala de interogatoriu numai cu procuratorul roman
14
. Comentatorul Suarez F.W. Grosheide, a crezut că tâlharul pocăit
L-a auzit pe Domnul Isus predicând şi L-a văzut facând minuni. Iar,
Teofilact din Biserica Primară, cât şi comentatorii moderni ca J.C.
Ryle, F.W. Farrar, E.F. Harrison şi alţii, cred că acest tâlhar şi-a
schimbat atitudinea faţă de Mântuitorul şi că a fost străpuns în inimă,
atunci când L-a auzit rugându-Se pentru iertarea vrăjmaşilor care
L-au răstignit, cât şi datorită răbdării Lui în tăcere, a seninătăţii şi a
unei aureole luminoase pe care o vedea emanând din faţa Lui 15.
Pocăinţa acestui tâlhar se vede din faptul că l-a certat pe
celălalt tâlhar care a continuat să-şi bată joc de Domnul Isus 16.
Evanghelistul Luca a scris: "Unul din tâlharii răstigniţi Îl batjocorea
şi zicea: «Nu eşti Tu Cristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi
mântuieşte-ne şi pe noi.» (40) Dar celălalt l-a înfruntat şi i-a zis: «Nu
te temi tu de Dumnezeu, tu, care eşti sub aceeaşi condamnare? (41)
Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru
fărădelegile noastre; dar Omul acesta n-a făcut nici un rău.»”
(Lc.39-41)
Din credinţa şi pocăinţa acestui tâlhar se vede că la mântuire
se ajunge numai prin aceste două calități. Acest tâlhar, deşi nu se
botezase şi nu luase Cina Domnului, totuşi a fost mântuit 17.
Mântuirea nu constă în a face anumite lucruri, ci în har; iar harul se
obţine prin credinţă şi pocăinţă. Tâlharul n-a făcut nimic, pentru că el
era pironit pe cruce de mâini şi de picioare. Dar el prin credinţă şi
pocăinţă a beneficiat de harul infinit al lui Cristos 18. Heinsius a
remarcat că, Cristos n-a făcut niciodată un miracol atât de mare ca
acesta: că pe un tâlhar atât de mare care s-a pocăit, l-a mântuit așa
de repede şi i-a asigurat Raiul 19. Inspirat de această mântuire a
tâlharului, Crisostom, numit și Ioan Gură de Aur a zis: ”Vă pot arăta
un om care prin credinţă şi pocăinţă, fără fapte a ajuns în Cer; dar,
fără credinţă şi pocăinţă nu vă pot arăta pe nimeni că a ajuns în
Rai.” 20
Comentatorii A. Edersheim, J.C. Ryle, R.H, Lightfoot şi A.J.
Bengel, au spus că din rugăciunea tâlharului pocăit adresată
Domnului Isus când a zis: "Doamne, adu-Ţi aminte de mine când vei
veni în Împărăţia Ta!” (Lc.v.42) se vede credinţa lui pe care o avea cu
privire la Cristos şi la natura Împărăţiei Sale și că ea se deosebea
fundamental de credinţa evreilor şi chiar de credinţa ucenicilor 21.
Ca să putem înţelege valoarea răspunsului Mântuitorului la
rugăciunea tâlharului pocăit când a zis: "Adevărat îţi spun că astăzi
vei fi cu Mine în Rai,” (Lc.v.43) trebuie să cunoaştem mai întâi două
fonduri pe care El i-a făcut această promisiune supremă: fondul că El,
în calitate de Fiul lui Dumnezeu era Singurul şi Adevăratul preot
care, spre deosebire de toţi ceilalţi preoţi era, în acelaşi timp Preot şi
Mielul lui Dumnezeu de jertfă care urma să ridice păcatul lumii, aşa
cum spunea Ioan Botezătorul atunci când ÎI proclama înaintea lui
Israel şi înaintea lumii întregi şi, fondul cuvântului "paradis".
Cuvintele, cheie din această promisiune a Mântuitorului sunt:
”astăzi", "cu Mine" şi ”în Rai". Tâlharului când s-a rugat ca Domnul
Isus să-Şi aducă aminte de el atunci când va veni în Împărăţia Sa,
Mântuitorul i-a răspuns solemn: "Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu
Mine în Rai.” Cuvântul "astăzi" înseamnă chiar acea zi în care
Dumnezeu-Fiul i-a iertat păcatele și i-a deschis Cerul, el urma să
ajungă în Rai şi nu peste câteva zile sau peste câţiva ani. Ce iuţeală!
Aici vedem cât de aproape este odihna şi gloria de credinciosul
muribund şi că nu există nici un purgatoriu, aşa cum îşi închipuie
unii oameni 22. Detaliul "cu Mine" ne scoate în evidenţă că esenţa
bucuriei noastre din cer va fi părtăşia veşnică cu Mântuitorul. Ce
companie! 23 Şi cuvântul "Rai" înseamnă fericire şi glorie cu
Dumnezeu-Tatăl şi cu Dumnezeu-Fiul în Casa lor Eternă.
Când am tratat studiul intitulat Isus, Adevăratul Preot
(Vol.I,Stud.48), am văzut ce înseamnă cuvântul preot, ”cel care are
acces la prezenţa lui Dumnezeu" şi "cel care deschide și altora calea
spre prezenţa lui Dumnezeu." Nimeni de pe pământ şi nici chiar din
cer nu putea să devină pentru noi un Preot adevărat, deschizându-ne
calea spre prezenţa lui Dumnezeu, afară de Mântuitorul. Deschiderea
căii spre prezenţa lui Dumnezeu era atât de grea chiar şi pentru Cel
Preaînalt, încât a trebuit să-L coste chiar şi pe El viaţa Singurului și
Preaiubitului Său Fiu. Acesta era motivul pentru care Dumnezeu a
confirmat această funcţie a Fiului Său de Preot Adevărat prin ruperea
catapetesmei numai după ce Mântuitorul Și-a dat viața pe cruce.
Ca să ne poată pregăti pentru prezenţa lui Dumnezeu, Domnul
Isus a trebuit să ne curețe de păcat; şi, un alt mijloc pentru iertarea
păcatului nostru nu l-a putut găsi nici chiar Dumnezeu, decât prin
jertfa de pe Golgota a Fiului Său Preaiubit. Numai după ce Domnul
Isus a murit pe cruce, catapeteasma de la Sfânta Sfintelor s-a rupt în
două între cei doi heruvimi brodaţi cu fire de aur și Dumnezeu ne-a
transmis minunea harului divin: că s-a deschis şi pentru om calea
spre prezenţa lui Dumnezeu şi spre lumea heruvimilor şi a
serafimilor. (Matei 27:50-51)
În momentul când Dumnezeu-Fiul murea pe cruce, Dumnezeu-
Tatăl demonstra prin ruperea catapetesmei că atunci s-a deschis şi
pentru om calea spre prezenţa lui Dumnezeu din cer. Ce moment
suprem şi ce har dumnezeiesc! Tâlharul din dreapta, la ultima
intervenţie şi la ultimul apel al Duhului Sfânt, mai întâi a descoperit
că Domnul Isus era Dumnezeu şi că El Însuşi era Împăratul Etern al
Cerului şi apoi a fost inspirat să spună Domnului Isus cu o mare
îndrăzneală: "Doamne, adu-Ţi aminte de mine când vei veni în
Împărăţia Ta!” Ceea ce înseamnă parafrazat: "Doamne, eu ştiu că Tu
faci parte dintr-o Împărăţie unde nu există suferinţa şi moartea; ştiu
că Tu eşti Împăratul acelei Împărăţii; şi ştiu şi aceea că numai Tu îmi
înţelegi durerea şi mă poţi ajuta. Este adevărat că eu sunt un mare
păcătos şi nu merit să-mi îndrept ruga spre Tine, dar mă folosesc de
marea şansă pe care o am că Tu, tovarăşul meu de cruce eşti
singurul în care pot spera.” Dumnezeu-Fiul, tocmai în acele
momente culminante şi supreme, proclama fericit de pe cruce
deschiderea căii spre prezenţa lui Dumnezeu şi răspundea solemn
acestui tâlhar: "Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în Rai."
Comentatorii Brentius şi J.C. Ryle, ne spun că sintagma
Domnuli Isus ”adevărat îți spun” din cuvintele: ”Adevărat îţi spun că
astăzi vei fi cu Mine în Rai", arată că Mântuitorul avea autoritate de-a
mântui sufletul tâlharului pocăit şi de a-i garanta Raiul şi că,
autoritatea aceasta consta în jertfa Lui de pe cruce 24.
În această promisiune pe care i-a făcut-o Domnul Isus
tâlharului de pe cruce, nu numai că a identificat Raiul cu Cerul, dar
chiar ni l-a şi definit. În textul grecesc scrie paradisos. Cuvântul pari-
daiza este de origine persană şi înseamnă "gradină împrejmuită cu
zid.” 25 Când am tratat studiul intitulat Promisiunea Biruitorilor
(Vol.I,Stud.22) în lucrarea Studii asupra Apocalipsei, ne-am informat
că filozoful Xenofon (430-355 î.Cr.) a introdus acest cuvânt în limba
greacă şi a scris mult despre paradis. Acest discipol al lui Socrate ca,
de altfel şi istoricul Herodot şi scriitorul Diodorus, au spus că
împăraţii persani s-au bucurat de cea mai mare glorie şi că gloria lor
n-a constat atât de mult în palat, cât într-o grădină parc. Paradisul
era o grădină plăcută dotată cu tot felul de pomi frumoşi, împodobită
cu spaţii verzi şi cu diferite flori mirositoare şi multicolore. Când
Xenofon i-a descris pe împăraţii persani, a zis: "Unde locuieşte marele
împărat, acolo este paradisul împodobit cu tot ce poate da solul mai
frumos şi mai bun." 26
Definiţia paradisului persan era: "Locul suprem în care trăia
împăratul, în care erau plantaţi pomii cei mai buni la gust şi cei mai
frumoşi la privit şi, în care erau sădite florile cele mai frumoase şi
mai parfumate ca să-i slujească drept deliciu."
Când un împărat persan dorea să cinstească pe cineva pentru o
mare faptă, îl poftea în grădină, se plimba cu el şi-i zicea să culeagă
fructe din cei mai buni pomi şi să rupă cele mai frumoase şi mai
mirositoare flori 27.
Septuaginta, traducerea grecească a Vechiului Testament de
către cei 70 de cărturari din secolul al III-lea înainte de Cristos, a
preluat acest cuvânt de la Xenofon şi l-a întrebuinţat pentru grădina
regală şi, în special pentru grădina Edenului.
Mântuitorul, la rândul Lui a luat acest cuvânt
din Septuaginta şi, cu ajutorul lui a făcut
tâlharului de pe cruce cea mai mare
promisiune și în modul cel mai definit și
anume: chiar în acea zi îl va duce în Paradis.
Domnul Isus a definit prin cuvântul paradis atât
Cerul, cât şi Casa şi Grădina Celui Preaînalt
cu Pomul Vieţii şi cu Râul Vieţii. El a zis că
Împăratul Etern locuieşte într-un loc suprem
Xenofon
care este dotat cu cele mai frumoase lucruri din cer 28.
Astfel, când Mântuitorul i-a zis tâlharului de pe cruce:
"Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în Rai," i-a spus cu alte
cuvinte: ”Eu am realizat pe pământ cea mai mare şi cea mai grea
lucrare: am câştigat pentru om mântuirea cu preţul vieţii Mele.
Astăzi, Împăratul cel Mare şi Etern Mă cheamă la El ca să Mă
onoreze, poftindu-Mă în grădină şi plimbându-Se cu Mine. Dar nu voi
merge singur, ci te voi lua şi pe tine. AstfeI, cinstea Mea va fi şi
cinstea ta; şi răsplata Mea va fi şi răsplata ta."
Dacă tâlharul şi-a neglijat sufletul toată viaţa el, trezindu-se la
realitate, n-a vrut să-l neglijeze şi în ultimul moment. Aici vedem
caracterul de neschimbat al pocăinţei. Acest tâlhar, deşi s-a pocăit în
ultimul moment, totuşi el a fost salvat; şi ca el au fost mântuite
milioane de suflete în ultimul ceas 29. Din acest text învăţăm că
niciodată nu este prea târziu să ne întoarcem la Cristos. Sunt alte
lucruri despre care putem spune: "Timpul pentru aceasta a trecut. Eu
sunt prea bătrân sau prea bolnav pentru lucrul acesta." Dar noi nu
putem zice aşa ceva când este vorba despre mântuirea sufletului. Până
când inima omului încă mai bate, el este invitat să vină la Cristos.
Adevărul este că până când omul mai are viaţă, există şi speranţă 30.
Istorisirea pocăinţei tâlharului de pe cruce este scrisă în
Evanghelia după Luca cu litere de aur. Comentatorul german G.
Steimberg a spus: "Dacă mergi să spui unui moribund care luptă cu
suferința morții despre mântuire, s-ar putea să nu te înțeleagă. Dar,
dacă-i aminteşti despre pocăinţa tâlharului de pe cruce şi îi citeşti
promisiunea Domnului Isus când i-a zis: ”Adevărat îţi spun că astăzi
vei fi cu Mine în Rai,” vei vedea cum i se luminează ochii şi i se
umple sufletul de încredere şi mângâiere.” Milioane de suflete vor
mulţumi lui Dumnezeu în eternitate pentru această istorisire a
tâlharului de pe cruce, pe care Evanghelistul Luca a fost inspirit de
Duhul Sfânt s-o consemneze în Evanghelie pentru că ea a contribuit la
mântuirea lor 31.
Mântuitorul care murea pe cruce pentru mântuirea neamului
omenesc, Se afla între doi tâlhari. Cu toate că şi tâlharul din stânga
era foarte aproape de El şi avea aceeaşi şansă ca și tâlharul din
dreapta, dar pentru că nu s-a folosit de ea, a rămas pierdut pentru
totdeauna. Să ne verificăm: noi în ce parte a crucii Mântuitorului ne
aflăm, la dreapta Lui ca tâlharul pocăit care a ajuns în Rai? Sau la
stânga Lui ca tâlharul care era indiferent față de jertfa Mântuioruli și
s-a prăbușit în infern?
Şi, în al treilea rând, ne vom ocupa de a treia zicere a Domnului
Isus pe care a adresat-o mamei Lui și ucenicului Ioan:
III. "FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU!" (Io.v.26) și "IATĂ

MAMA TA!" (Io.v.27)
(7) Toţi cunoscuţii lui Isus şi femeile, care-L însoţiseră
din Galilea, stăteau deoparte şi se uitau la cele ce se petreceau.
(Lc.v.49)
(8) Acolo erau şi nişte femei, care priveau de
departe.(Mc.v.40)
(9) (Ele) când era El în Galilea, mergeau după El şi-I
slujeau; şi multe alte femei, care se urcaseră împreună cu El în
Ierusalim. (Mc.v.41)
(10) Lângă crucea lui Isus, stătea mama Lui (Io.v.25);
/Salome, (Mc.v.40)/ sora mamei Lui (Io.v.25) (care era) mama
fiilor lui Zebedei (Mt.v.56); Maria, soția lui Clopa (Io.v.25)
(care era) mama lui Iacov și a lui Iose (Mt.v.56); și Maria
Magdalena. (Io.v.25)
(11) Când a văzut-o Isus pe mama Sa și lângă ea pe
ucenicul pe care-l iubea, a zis mamei Sale: ”Femeie, iată fiul
tău!” (Io.v.26)
(12) Apoi a zis ucenicului: ”Iată mama ta!” Și din
ceasul acela ucenicul a luat-o la el acasă. (Io.v.27)
Domnul Isus n-a rămas chiar singur. Este adevărat că la cruce,
dintre cei unsprezece ucenici se afla numai Apostolul Ioan, pentru că
toţi ceilalţi L-au părăsit şi au fugit. Dar, în schimb se găsea şi un grup
de femei deosebite. Toată cinstea li se cuvine acestor femei pentru
curajul şi dragostea lor. Ele strălucesc pe paginile Evangheliei lui
Cristos 32. Toate aceste femei priveau la cruce dezorientate şi cu
inimile sfâşiate de durere şi aşteptau să vadă sfârşitul Domnului
Isus.
Unii comentatori spun că femeilor, spre deosebire de bărbaţi,
nu le era frică să stea lângă crucea Domnului Isus, deşi erau ucenicele
Lui pentru că după lege, prezenţa lor în public nu avea nici o
importanţă 33. Este adevărat că, poziţia femeilor în public era fără
importanţă în Israel şi că nimeni nu ţinea cont de ele. Numai că era un
lucru foarte riscant să însoţeşti la cruce în calitate de uceniţă și să
arăți dragoste și devoțiune unui criminal care era considerat un
eretic periculos 34. Prezența femeilor la cruce arată că ele Îl iubeau
pe Domnul Isus atât de mult, încât nu-L puteau părăsi niciodată şi
fiindcă dragostea adevărată izgoneşte orice frică 35.
Evangheliştii Marcu şi Matei, ne relatează că aceste femei
stăteau la o distanţă oarecare de crucea Domnului Isus. Evanghelistul
Matei a scris: ”Acolo erau şi multe femei care priveau de departe.”
(v.55) Ele, uitându-se încontinuu la El, Îi mângâiau sufletul cu
privirile lor 36.
Evangheliştii: Marcu, Matei şi Ioan ne arată că patru femei
distinse stăteau aproape de cruce 37. Îi cităm armonizat:
(10) "Lângă crucea lui Isus, stătea mama Lui (Io.v.25);
Salome (Mc.v.40), /sora mamei Lui (Io.v.25)/ (care era) mama fiilor
lui Zebedei (Mt.v.56); Maria, soţia lui Clopa (Io.v.25) (care era)
mama lui Iacov şi a lui Iose (Mt.v.56); şi Maria Magdalena."
(Io.v.25)
Prima dintre aceste femei celebre era Maria, mama Domnului
Isus. Evanghelistul Ioan a scris: "Lângă crucea lui Isus, stătea mama
Lui..." (v.25) Prezenţa Mariei, ca mamă era cel mai natural lucru din
lume. Domnul Isus a putut fi în ochii legii şi a vrăjmaşilor Lui un
criminal, dar El era Fiul ei Preaiubit. Poetul Kipling a scris în una din
poeziile lui:
”Dacă aş sta spânzurat pe
vârf de munte,
Mama mea; O, mama
mea! încă m-ar iubi.
--------------------------------
--Dacă aş fi înecat în cea
mai adâncă mare,
Mama mea; O, mama mea,
ar vărsa lacrimi pentru
mine." 38
Acum s-au împlinit
pentru mama
Mântuitorului, cuvintele
bătrânului Simeon pe care
le-a rostit cu ocazia
binecuvântării Fiului ei,
spunându-i: "Sufletul tău
va fi străpuns de o sabie,
ca să se descopere
gândurile multor inimi."
(Luca 2:35) Acum când ea
Femeile Îl privesc pe Domnul Isus pe cruce
îşi privea Fiul pe cruce în
agonie, această sabie
prezisă de bătrânul Simeon îi străpungea inima.
A doua femeie distinsă care stătea lângă crucea Mântuitorului
era Salome. Evanghelistul Ioan a scris: "Lângă crucea lui Isus, stătea
mama Lui şi sora mamei Lui..." (v.25) F.W. Grosheide şi W. Barclay,
cât şi mulţi alţi comentatori ne spun că Salome era foarte cunoscută,
de aceea evangheliştii o prezintă în acest text paralel în trei feluri:
Evanghelistul Marcu o menţionează cu numele ei de Salome, el scrie:
"Acolo erau şi nişte femei, care priveau de departe. Printre ele erau
Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov cel mic şi a lui Iose, şi
Salome.” (v.40) Evanghelistul Matei o menţionează ca fiind mama
fiilor lui Zebedei, respectiv a apostolilor Iacov şi Ioan, el scrie: "Între
ele era Maria Magdalena; Maria, mama lui Iacov şi a lui lose; şi
mama fiilor lui Zebedei." (v.56) Iar, Evanghelistul Ioan o numeşte,
aşa cum am văzut sora mamei Mântuitorului. Astfel, "Salome",
"mama fiilor lui Zebedei"
şi "sora mamei Domnului
Isus" sunt una şi aceeaşi
persoană 39.
A treia femeie
distinsă care stătea lângă
crucea Mântuitorului era
Maria, soţia lui Clopa.
"Lângă crucea lui Isus,
stătea mama Lui și sora
mamei Lui; Maria, soţia
lui Clopa…” (v.25)
Evangheliştii Marcu şi
Matei ne arată în acest text
paralel că Maria, soţia lui
Clopa era mama lui Iacov
Domnul Isus rosteşte de pe cruce a treia zicere
şi a lui Iose. Evanghelistul adresând-o Mamei Sale: “Femeie, iată Fiul tău!” şi
Marcu scrie: "Printre ele Evanghelistului Ioan: “Iată Mama ta!”
era Maria Magdalena;
Maria mama lui Iacov cel mic şi a lui Iose, şi Salome." (v.40)
Scriitorul creştin Hegesippus din secolul al patrulea şi istoricul
bisericesc Eusebiu tot din secolul al patrulea, cât şi A. Edersheim din
timpul nostru modern, ne spun că Clopa care se numea şi Alfeu era
fratele lui Iosif tâmplarul, soţul Mariei, mama Domnului Isus. Astfel,
Maria, soţia lui Clopa era mătuşa Mântuitorului. Soţii: Maria şi
Clopa aveau trei fii care erau ucenicii Domnului Isus: Iacov cel mic,
supranumit Lebaeus; Iuda supranumit lose şi Tadeu; şi Simon
supranumit Zelotul şi Cananitul.40
Şi a patra femeie distinsă pe care o arată Evanghelistul Ioan că
stătea lângă crucea Mântuitorului era Maria Magdalena.
Evanghelistul Ioan a scris: "Lângă crucea lui Isus, stătea mama Lui şi
sora mamei Lui; Maria, soţia lui Clopa, şi Maria Magdalena." (v.25)
Tot ce ştim despre Maria Magdalena este că Domnul Isus a alungat
din ea şapte demoni (Marcu 16:9; Luca 8:2). Maria Magdalena n-a
putut să uite niciodată ce i-a făcut Mântuitorul; cum El, în dragostea
Lui, schimbându-i viaţa, a mântuit-o.
Domnul Isus, văzând-o pe mama Lui stând lângă Apostolul
Ioan, a suferit foarte mult pentru ea, fiindcă ştia că şi ea suferea
foarte mult pentru El. Evanghelistul Ioan a scris: "Când a văzut-o
Isus pe mama Sa şi lângă ea pe ucenicul pe care-l iubea, a zis mamei
Sale: «Femeie, iată fiul tău!» (27) Apoi a zis ucenicului: «Iată mama
ta!» Şi din ceasul acela, ucenicul a luat-o la el acasă." (v.26-27)
Domnul Isus când a zis mamei Lui: "Femeie, iată fiul tău!" şi
Evanghelistului Ioan: ”Iată mama ta!” fiindu-I mâinile pironite de
cruce, n-a putut să arate altfel decât prin aplecarea capului.
În acest pasaj este unul dintre cele mai iubite lucruri din
Evanghelie şi infinit de mişcător că Domnul Isus, nici chiar în agonia
crucii şi în momentul de cosmică bătălie când mântuirea lumii
atârna în balanţă, nu putea să-Şi uite datoria de fiu pe care o avea
faţă de mamă, nici din punct de vedere material și, cu mult mai mult
din punct de vedere spiritual, încredințând-o Apostolului Ioan 41.
De ce Domnul Isus a numit-o pe Maria "femeie" şi nu "mamă"?
La această întrebare s-au dat două explicaţii:
Prima explicaţie este: fie că El, având în minte înţelesul
general al acestui cuvânt, n-a vrut s-o expună la pericol numind-o
mamă în auzul vrăjmaşilor Săi 42, fie că, pronunţându-i numele de
"mamă", n-a vrut ca sabia prezisă de bătrânul Simeon să i se înfigă
mai adânc în suflet 43. Cei care explică astfel cuvântul "femeie",
susţin că Domnul Isus atunci când a zis mamei Lui "Femeie, iată fiul
tău!" şi lui Ioan: ”Iată mama ta!” a vrut să-Şi încredinţeze mama în
grija Apostolului Ioan şi aceasta din cinci motive: pentru că fraţii Lui
încă nu credeau în El; pentru că Apostolul Ioan era vărul Domnului
Isus, mamele lor erau surori, aşa cum am văzut mai înainte; pentru că
Apostolul Ioan, având o casă şi în Ierusalim, Domnul Isus voia ca ea
să rămână în Ierusalim cu apostolii; pentru că Domnul Isus l-a iubit
pe Apostolul Ioan cel mai mult; şi fiindcă Domnul Isus voia ca ei să se
consoleze unul pe altul 44. Comentatorul D.J. Ellis a spus, poate că
Domnul Isus Şi-a încredinţat mama în grija Apostolului Ioan numai
până la convertirea fraţilor Lui, ca să nu stea în mediul lor de
necredincioşi 45. Iar, comentatorul Frederick Bruce a zis că este
posibil că Domnul Isus Şi-a încredinţat mama în acele momente grele
în grija Apostolului Ioan, pentru că fraţii Lui nu erau atunci la
Ierusalim 46.
Şi a doua explicaţie la întrebarea, de ce Domnul Isus a numit-o
pe Maria ”femeie” şi nu "mamă" este că El a avut în vedere
însemnătatea specială a cuvântului "femeie". Cuvântul "femeie", în
limba română sună nepoliticos. Mântuitorul a folosit acest termen şi la
nunta din Cana Galileii atunci când a transformat apa în vin (Ioan
2:4). La Homer, acest cuvânt era un titlu foarte mare prin care
Odisseus se adresa Penelopei, soţia lui mult iubită. El era un titlu de o
înaltă conduită prin care August,
imperatorul roman s-a adresat
Cleopatrei, faimoasa regină a
Egiptului 47. Acesta nu era un
cuvânt nepoliticos, ci dimpotrivă
un titlu de cea mai înaltă
consideraţie pentru care noi nu
avem echivalent în limba română.
Domnul Isus a oferit
mamei Lui titlul de "Femeie” cu
majusculă, ceea ce înseamnă
Adevărata Femeie, etalonul
femeilor şi Regina femeilor. Am
văzut că şi Pilat a oferit Domnului
Isus titlul de Om cu majusculă
atunci când a zis: "Iată Omul!"
(Ioan 19:5)
Teologii romano-catolici
spun că atunci când Domnul Isus
a zis mamei Lui: "Femeie, iată
fiul tău!" şi Apostolului Ioan:
”Iată mama ta!” i-a oferit ei Domnul Isus Îşi încredinţează pe cruce
48 mama în grija Apostolului Ioan. A. Dietrich.
locul cel mai înalt în Biserică . Muzeul din Berlin
Domnul Isus ştia că mama
Lui şi Apostolul Ioan, fiind cele mai înalte elite din punct de vedere
spiritual, voia ca ele să fie împreună. Noi credem că atunci când
Mântuitorul a rostit aceste cuvinte, n-a avut în vedere întâietatea
mamei Lui în Biserică şi că El n-a avut în minte așa de mult nici
încredinţarea mamei Lui în grija Apostolului Ioan din punct de vedere
material, cât urmărea un țel cu mult mai măreţ şi mai important: ca
ei să fie împreună pentru creşterea Apostolului Ioan. Când Domnul
Isus a oferit mamei Lui înaltul titlu de ”Femeie” şi i-a spus: "Femeie,
iată fiul tău!" i-a zis cu alte cuvinte: ”Regina femeilor, ție căreia ţi-a
fost dat marele har ca să-L cunoşti cel mai bine pe dumnezeiescul
tău Fiu, ţi-l încredinţez ca fiu şi pe Ioan ucenicul Meu, ca să-l creşti
și tu.” Iar, când i-a spus Apostolului Ioan ”Iată mama ta!” i-a zis cu
alte cuvinte: ”Şi tu, Ioane, ucenicul Meu, ia-o pe mama Mea ca pe
mama ta.”
Noi credem că ei discutau ore întregi în fiecare zi despre
Domnul Isus, despre învățătura Lui, despre lucrările Lui şi despre
Împărăţia Sa. Se ştie că aceste două elite spirituale au rămas împreună
până când una dintre ele, mama Mântuitorului a plecat la cele veşnice
când era în Efes, aşa cum a relatat istoricul bisericesc Eusebiu 49. Dacă
Apostolul Ioan a ajuns la o mare lumină spirituală, s-a datorat şi
mamei Mântuitorului pentru că ea a trăit cel mai mult cu Fiul ei şi
L-a cunoscut cel mai bine.

4. Farrar, F.V., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 417.
5. Morgan, G.C., The Gospel According to Luke, p. 269.
7. Op. cit. p. 301.
8. Op. cit.
11. Op. cit.
13. Harrison,E.F., Viaţa lui Cristos, p. 230 - 231.
15. Op. cit. p. 470, 475;
17. Erdman, C.R., The Gospel of Luke, p. 217 - 218.
19. Op. cit. p. 473, 477.
20. Op. cit. p. 477.
23. Erdman, C.R., The Gospel of Luke, p. 217 - 218.
25. Beasley-Murray, G.R., The Book of Revelation, p. 80;
Strack-Bellerbeck, IV, part 2, Excursus of Sheol, p. 1118.
26. Barclay, W., The Revelation of John, Vol. I, p. 70;
Ryle, J .C., Luke, Vol. II, p. 477.
27. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 299 - 300.
29. Op. cit. p. 471 - 472.
34. Op. cit. p. 297 - 298.
39. Grosheide, F.W., Het Heilig Evangelie Volgens Johanes, Vol. II,
p. 499 – 501;
40. Hegesippus in Eusebiu, Ecclesiastical History, 3.11; 4.22;
Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 888 - 889.
45. Ellis, D.J., John, p. 1261.
46. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 371, 381 - 382.
47. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 97 - 98.
48. Feuillet, L’Apocalypse, p. 97;
Beasley-Murray, G.R., The Book of Revelation, p. 198.
49. Op. cit. p. 73;
Barclay, W., The Revelation of John, Vol. I, p. 60.
19. ULTIMELE PATRU ZICERI ALE MÂNTUITORULUI
DE PE CRUCE ŞI EVENIMENTELE ÎNSOŢITOARE
Marcu 15 : 33 - 39
33 La ceasul al şaselea s-a făcut întuneric peste toată ţara,
până la ceasul al nouălea.
34 Şi în ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: "Eloi,
Eloi, lama sabactani", care tradus înseamnă: "Dumnezeul Meu,
Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”
35 Unii din cei care stăteau acolo, când L-au auzit, ziceau:
”Iată, îl cheamă pe Ilie!"
36 Şi unul din ei a alergat şi a umplut un burete cu oţet, l-a pus
într-o trestie şi I-a dat să bea, zicând: ”Lăsaţi să vedem dacă va veni
Ilie să-L coboare de pe cruce!"
37 Dar Isus a scos un strigăt puternic şi Şi-a dat duhul.
38 Perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două de sus până
jos.
39 Sutaşul care stătea în faţa lui Isus, când a văzut că Şi-a dat
astfel duhul, a zis: "Cu adevărat, omul acesta era Fiul lui
Dumnezeu!”
Matei 27 : 45 - 54
45 De la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea s-a făcut
întuneric peste toată ţara.
46 Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: ”Eli,
Eli, lama sabactani?" adică: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu,
pentru ce M-ai părăsit?”
47 Unii din cei care stăteau acolo, când au auzit aceste
cuvinte, au zis: "Strigă pe Ilie!"
48 Şi îndată, unul din ei a alergat să aducă un burete, l-a
umplut cu oţet, l-a pus într-o trestie şi I-a dat să bea.
49 Dar ceilalţi ziceau: "Lasă-L, să vedem dacă va veni Ilie să-
L mântuiască.”
50 Isus a strigat iarăşi cu glas tare şi Şi-a dat duhul.
51 Şi îndată perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două,
de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat,
52 mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor care
muriseră au înviat.
53 Şi au ieşit din morminte, după învierea Lui, au intrat în
sfânta cetate şi s-au arătat multora.
54 Sutaşul şi cei care Îl păzeau pe Isus împreună cu el, când au
văzut cutremurul de pământ şi cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte
tare şi au zis: ”Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui
Dumnezeu!”
Luca 23 : 44 - 49
44 Era cam pe la ceasul al şaselea. Şi s-a făcut întuneric peste
toată ţara, până la ceasul al nouălea.
45 Soarele s-a întunecat şi perdeaua dinăuntrul Templului s-a
rupt prin mijloc.
46 Isus a strigat cu glas tare: ”Tată, în mâinile Tale Îmi
încredinţez duhul!" Şi când a zis aceste cuvinte Şi-a dat duhul.
47 Sutaşul, când a văzut ce se întâmplase, L-a glorificat pe
Dumnezeu şi a zis: "Cu adevărat, Omul acesta era drept!”
48 Şi tot poporul care venise la priveliştea aceea, când a văzut
cele întâmplate, s-a întors bătându-se în piept.
49 Toţi cunoscuţii lui Isus şi femeile care-L însoţiseră din
Galilea stăteau deoparte şi se uitau la cele ce se petreceau.
Ioan 19 : 28 - 30
28 După aceea, Isus care ştia că acum totul s-a sfârşit, ca să se
împlinească Scriptura, a zis: "Mi-e sete.”
29 Acolo era un vas plin cu oţet. Soldaţii au pus într-o ramură
de isop un burete plin cu oţet şi I l-au dus la gură.
30 Când a luat Isus oţetul, a zis: "S-a terminat!" Apoi Şi-a plecat
capul şi Şi-a dat duhul.
Armonizat
1 De la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea s-a făcut
întuneric peste toată ţara (Mt.v.45).
2 Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: "Eli,
Eli, lama sabactani?" adică: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu,
pentru ce M-ai părăsit?" (Mt.v.46)
3 Unii din cei care stăteau acolo, când au auzit aceste cuvinte
(Mt.v.47), ziceau: "lată, îl cheamă pe Ilie!" (Mc.v.35)
4 Şi îndată, unul din ei a alergat să aducă un burete, l-a umplut
cu oţet, l-a pus într-o trestie şi I-a dat să bea (Mt.v.48).
5 Dar ceilalţi ziceau: "Lasă-L (Mt.v.49), să vedem dacă va veni
llie să-L coboare de pe cruce!" (Mc.v.36)
6 Isus, care ştia că acum totul s-a sfârşit, ca să împlinească
Scriptura, a zis: "Mi-e sete." (Io.v.28)
7 Acolo era un vas plin cu oţet. Soldaţii au pus într-o ramură
de isop un burete plin cu oţet şi I l-au dus la gură (Io.v.29) .
8 Când a luat Isus oţetul, /a scos un strigat puternic: (Mc.
v.37)/ "S-a terminat!" (Io.v.30)
9 Isus a strigat iarăşi cu glas tare; (Mt.v.50) Tată, în mâinile
Tale Îmi încredințez duhul!" (Lc.v.46) Apoi Şi-a plecat capul şi Şi-a
dat duhul (Io.v.30).
10 Şi îndată /perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt prin
mjloc (Lc.v.45)/ de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-
au despicat (Mt.v.51),
11 mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor care
muriseră au înviat (Mt.v.52).
12 Ei au ieşit din morminte, după învierea Lui, au intrat în
sfânta cetate şi s-au arătat multora (Mt.v.53).
13 Sutaşul care stătea în faţa lui Isus, când a văzut că Şi-a dat
astfel duhul, /L-a glorificat pe Dumnezeu şi a zis: (Lc.v.47)/ Cu
adevărat, Omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!" (Mc.v.39)
14 Şi ostaşii care Îl păzeau pe Isus împreună cu sutaşul, când
au văzut cutremurul de pământ şi cele întâmplate, s-au înfricoşat
foarte tare şi au zis la fel: ”Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui
Dumnezeu!” (Mt.v.54)
15 Şi tot poporul care venise la priveliştea aceea, când a văzut
cele întâmplate, s-a întors bătându-se în piept (Lc.v.48).
16 Toţi cunoscuţii lui Isus şi femeile care-L însoţiseră din
Galilea stăteau deoparte şi se uitau la cele ce se petreceau (Lc.v.49) .
Din acest text intitulat Ultimele patru ziceri ale Mântuitorului
de pe cruce şi evenimentele însoţitoare, ne vom ocupa de nouă
lucruri: de întunericul de trei ore; zicerea "Dumnezeul Meu,
Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” zicerea ”Mi-e sete";
zicerea ”S-a terminat!”; zicerea "Tată, în mâinile Tale Îmi
încredinţez duhul!” ruperea catapetesmei; cutremurul de pământ;
învierea morţilor; şi mărturisirea sutaşului şi a ostaşilor.
1. ÎNTUNERICUL DE TREI ORE

Evanghelistul Matei a scris: ”De la ceasul al şaselea până la
ceasul al nouălea s-a făcut întuneric peste toată ţara." (v.45)
”De la ceasul al şaselea la ceasul al nouălea”, înseamnă după
orarul nostru de la doisprezece la amiază la trei după-masă. Acest
mare întuneric care a durat trei ore, s-a lăsat dintr-o dată şi tocmai
atunci când soarele strălucea cel mai puternic.
Despre acest întuneric s-a scris mult. Toţi trei evangheliştii
sinoptici au întrebuinţat sintagma grecească largă olen ten gen care
are trei înţelesuri: ”toată regiunea”, "toată ţara" şi ”tot pământul” 1.
Origen din Biserica Primară, era de părere că acest întuneric a cuprins
numai Iudeea, aşa cum şi celelalte fenomene din timpul patimilor
Domnului Isus au avut loc numai în Ierusalim, capitala Iudeii 2.
Comentatorii din Evul Mediu: Luther şi Calvin, cât şi comentatorii din
timpurile noastre moderne: Zahn şi Ridderbos, au luat sintagma
grecească olen ten gen după al doilea ei înţeles de "toată ţara", pe
motivul că Israelul întreg L-a respins pe Cristos - Lumina lumii, de
aceea Dumnezeu i-a arătat anticipat prin intunericul cel mare care l-a
cuprins în întregime că, dacă nu se va întoarce la Cristos pe care L-a
răstignit, îl va prinde judecata şi mânia lui Dumnezeu din ziua de apoi
când soarele se va întuneca din nou 3. Iar A. Edersheim, cât şi mulţi
alţi comentatori au luat al treilea inţeles al sintagmei olen ten gen pe
acela că întunericul a cuprins toată lumea şi nu numai Iudeea şi
întreg Israelul 4.
Unii au identificat acest întuneric cu o anumită furtună numită
siroco negru cu nisip care s-ar fi dezlănţuit din pustiu 5.
Origen a explicat acest întuneric prin apariţia celor mai negrii
nori care, mai întâi au apărut deasupra Ierusalimului şi apoi s-au
răspândit şi asupra Iudeii întregi 6.
Apologetul creştin Tertulian, ne relatează că acest întuneric a
figurat în analele publice. Iar, alt apologet creştin cu numele Lucian, a
scris necreştinilor în apologia sa următoarele cuvinte: "Citiţi propriile
voastre anale şi veţi găsi că pe timpul lui Pilat atunci când Cristos a
suferit pe cruce, întunericul a luat locul luminii în plină zi.” 7
Istoricul bisericesc Eusebiu, pentru a confirma acest întuneric a
recurs la scriitorii necreştini: istoricul ThalIa şi cronicarul Phlegon,
care amândoi trăind în secolul al doilea, relatau că în anul 29 după
Cristos s-a lăsat un întuneric atât de mare chiar la amiază, încât s-au
văzut strălucind stelele pe cer în Israel şi în Egipt 8. A. Edersheim, cât
şi alţi comentatori spun că eclipsa menţionată de istoricul ThalIa şi de
cronicarul Phlegon, nu era una şi aceeaşi cu fenomenul întunericului
din Evangheliile Sinoptice din două motive: pentru că eclipsa de soare
amintită de ThalIa şi Phlegon, nu putea să dureze timp de trei ore, cât
a durat fenomenul întunericului din Evanghelii; şi fiindcă după
calculele astronomice ale lui Idler şi ale lui Wurm, eclipsa menţionată
de Thalla şi Phlegon a avut loc în 24 noembrie anul 29, or Domnul
Isus a fost răstignit în 7 aprilie anul 30 9 .
Provenienţa acestui întuneric nu s-a explicat niciodată până
acum din punct de vedere ştiinţific, dar nici nu se poate spera că
cineva o va explica pentru că evangheliştii, nefiind oameni de ştiinţă,
nu ne-au oferit nici o informaţie cu privire la natura acestui întuneric;
şi fiindcă se ştie sigur că acest întuneric nu era o eclipsă astronomică,
pentru că în timpul sărbătorii Paştelor luna era de fiecare dată plină
10
.
Cei mai mulţi comentatori ca A. Edersheim, W. Barclay, J.C.
Ryle și W. Hendriksen, susţin cu tărie că acest fenomen mare al
întunericului era supranatural 11. Dacă Dumnezeu a arătat semne mari
în văzul lui Israel când i-a dat Legea pe muntele Sinai, atunci cu atât
mai mult i-a arătat acest întuneric în miez de zi când Dumnezeu –
Gustav Doré. Întunericul de trei ore.

Tatăl Şi-a oferit Fiul ca jertfă pe cruce pentru păcatul lumii. În felul
acesta, Cel Preaînalt i-a atras atenţia lui Israel, cât şi lumii întregi că
El ne-a deschis o dispensaţie nouă. Dacă Dumnezeu a procedat în
felul amintit când a dat poporului evreu Legea, atunci cu atât mai mult
El a procedat astfel acum, când ne-a oferit Evanghelia, arătându-ne
că Cel care făcea această lucrare supremă pe Calvar prin Fiul Său
este Însuşi Dumnezeu-Creatorul, care poate suspenda oricând legile
naturii cum vrea şi să schimbe cadrul creaţiei tot aşa de uşor ca
atunci când a chemat-o la existenţă 12.
Comentatorii A. Edersheim, W. Barclay şi S.S. Short, ne spun
că întunecarea pământului la răstignirea Mântuitorului ne arată două
lucruri: că nici chiar soarele şi natura nu puteau să privească şi să
suporte ceea ce au făcut oamenii cu Fiul lui Dumnezeu şi că acest
întuneric prevestea consecinţa şi nenorocirea tuturor acelora care au
contribuit prin păcatele lor la răstignirea Lui şi n-au vrut să-L
accepte ca Mântuitor, care nenorocire va avea loc la a doua Sa
venire în calitate de Judecător atunci când soarele se va întuneca
din nou 13.
2. A PATRA ZICERE A DOMNULUI ISUS DE PE

CRUCE ”DUMNEZEUL MEU, DUMNEZEUL MEU,
PENTRU CE M-AI PĂRĂSIT?”
Evanghelistul Matei a scris: ”Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a
strigat cu glas tare: «Eli, Eli, lama sabactani?» adică: «Dumnezeul
Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?»” (Mt.v.46)
În timpul acestor trei ore de la 12 la 3 după-masă, Domnul Isus
a atârnat pe cruce în întuneric, în tăcere şi în cea mai mare agonie.
Iar, pe la sfârşitul acestor trei ore când chinurile Lui au atins punctul
culminant, în special chinul părăsirii Lui de către Tatăl, a exclamat,
aşa cum zicea M.J. Lagrange, cu cea mai mare putere, în modul cel
mai duios şi în cuvintele cele mai amare din Evanghelie:
"Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit!” 14 Fiul
lui Dumnezeu a exprimat prin aceste cuvinte toată profunzimea
suferinţei Lui. Înaintea acestei exclamaţii misterioase în a cărei înţeles
nu i-a fost dat omului să pătrundă niciodată pe deplin, trebuie să ne
plecăm cu reverenţă şi să ne mulţumim în a o înţelege chiar şi în cea
mai mică măsură 15.
Probabil că întunericul arăta retragerea lui Dumnezeu-Tatăl de
la Dumnezeu-Fiul în momentul când Dumnezeu-Fiul S-a făcut păcat
pentru noi (2 Cor.5:21). De aici învăţăm că Dumnezeu este atât de
sfânt, încât El nu se poate asocia niciodată cu păcatul, nici atunci
când păcatul a ajuns asupra Fiului Său Preaiubit, deşi nu era al Lui;
şi nici chiar în momentul când Fiul Său era în agonia crucificării şi
avea cea mai mare nevoie de ajutorul Lui de Tată 16.
În aceste ore, Fiul lui Dumnezeu a trecut prin cea mai grea
experienţă din viaţă. El care era fără păcat, S-a încărcat cu toate
păcatele lumii. Şi El care n-a cunoscut consecinţa nici unui păcat,
acum simţea consecinţa tuturor păcatelor cu care era încărcat, care
L-au despărţit mai întâi de Tatăl şi apoi Îi mistuiau sufletul pe cruce
în cea mai mare suferinţă. Noi nu putem pătrunde niciodată
îndeajuns în misterul suferinţei Mântuitorului de pe cruce 17.
Comentatotii V. Taylor şi W. Barclay, au spus că suferinţa Fiului lui
Dumnezeu pe care a exteriorizat-o prin cuvintele exclamate cu cea
mai mare duioşie şi durere: ”Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu,
pentru ce M-ai parăsit", arată că suferinţa şi amărăciunea
abandonării Lui de către Tatăl, I-au fost cu mult mai grele şi mai
chinuitoare decât durerea fizică de pe cruce 18.
Deşi Domnul Isus era pironit pe cruce şi Dumnezeu L-a părăsit
şi aceasta chiar în cele mai grele momente, totuşi El n-a disperat
pentru că Îl cunoștea pe Tatăl şi avea încredere desăvârşită în El, fapt
pentru care a continuat să-I ducă planul de mântuire până la capăt
suferind cumplit în suflet şi în trup 19.
Cine poate să înţeleagă, cât de tare apăsa povara păcatelor
lumii asupra sufletului şi a trupului Mântuitorului? 20 Cine ştie, cât de
aspră era judecata şi mânia dreptăţii lui Dumnezeu îndreptate
împotriva tuturor păcatelor lumii care erau concentrate asupra
Mielului lui Dumnezeu? Şi, cu atât mai mult cine poate să înţeleagă,
cât de grea I-a fost substituirea şi ispăşirea fiecărui păcat a fiecărui
pământean până când a satisfăcut toate cerinţele neprihănirii și ale
dreptății lui Dumnezeu şi ne-a pus într-o stare după voia Celui
Preaînalt? (Isaia 32:11) 21.
Este adevărat că, nu vom şti niciodată cât de mult a suferit
Mântuitorul pentru noi. Tot ce ştim este că El prin suferinţa şi agonia
Lui de pe cruce, în special în ultimele trei ore de întuneric, a plătit
întreg preţul răscumpărării noastre (Evrei 9:12; Ioan 10:17-18) 22. S-
a zis că nici chiar cei care vor ajunge în iad nu vor şti îndeajuns cât
de mult a suferit Cristos pentru noi, fiindcă atunci când era pe cruce,
în special în ultimele trei ore de întuneric, toată suferința din iad pe
care o meritau toţi oamenii din toate generaţiile pământului s-a
comprimat în trupul și sufletul Lui 23. Chiar Fiul lui Dumnezeu care
a coborât din gloria infinită a cerului şi din cea mai mare intimitate
cu Tatăl (Ioan 1:1;17:5), a acceptat pentru noi întreg infernul de pe
cruce cu scopul de-a ne curăţa de toate păcatele şi de-a ne înzestra
cu viaţa veşnică.
V. Taylor, cât şi mulţi alţi comentatori spun că Domnul Isus,
deşi vorbea limba aramaică, totuşi a strigat pe cruce în limba ebraică;
”Eli, Eli, lama sabactani?" (Mt. v.46) de aceea cei care vorbeau limba
aramaică au confundat cuvântul "Eli” cu "Elijah", "Ilie” 24.
Evangheliştii Marcu şi Matei au scris, îi cităm armonizat: "Unii din
cei care stăteau acolo, când au auzit aceste cuvinte (Mt.v.47), ziceau:
«Iată, îl cheamă pe Ilie!»” (Mc.v.35)
Evangheliştii Marcu şi Matei au scris în continuare, îi cităm
armonizat:
(4) Şi îndată, unul din ei a alergat să aducă un burete, l-
a umplut cu oţet, l-a pus într-o trestie şi I-a dat să bea
(Mt.v.48).
(5) Dar ceilalţi ziceau: "Lasă-L (Mt. v .49), să vedem
dacă va veni Ilie să-L coboare de pe cruce!" (Mc.v.36)
”Oţetul" era băutura ostaşilor cu care îşi potoleau setea în
timpul serviciului. Această băutură care se numea în limba latină
posca se prepara din apă, oţet şi ouă 25. Poate unuia dintre ostaşi,
fiindu-i milă, a îmbibat un burete în poscă vrând să-l ducă Domnului
Isus la gură. Dar, un alt ostaş l-a oprit, zicându-i: "Lasă-L, să vedem
dacă va veni Ilie să-L coboare de pe cruce!” În Talmud scrie că atunci
când evreii ajungeau în anumite pericole şi necazuri, obişnuiau să-l
cheme pe Ilie să-i ajute. Iar, ostaşii credeau că Domnul Isus îl striga pe
Helie ca să-L scape. Helie, fiind zeul soarelui, era unul dintre cei mai
mari zei ai păgânilor 26.
3. A CINCEA ZICERE A DOMNULUI ISUS DE PE

CRUCE "MI-E SETE”
Evanghelistul Ioan a scris: ”După aceea, Isus care ştia că acum
totul s-a sfârşit, ca să împlinească Scriptura, a zis: «Mi-e sete.»”
(v.28)
Domnul Isus a zis cu un glas înăbuşit de suferinţă: ”Mi-e sete.”
Pe lângă alte dureri cumplite, se ştie că şi o sete teribilă îi tortura pe
cei răstigniţi, în special sub arşiţa dogoritoare a soarelui de amiază
din Orient care îi deshidrata 27. Ce paradox, Dătătorul Apei Vieţii este
ars de sete! (Ioan 4.10;7:37) El a vrut să sufere această sete
mistuitoare, pentru a ne deveni Izvorul veşnic al Apei Vieţii 28.
Se ştie că atunci când Evanghelistul Ioan a scris Evanghelia în
anul 97 sau 98, era un curent de gândire religios și filozofic care se
numea gnosticism. Susținătorii acestei concepții credeau că spiritul
este bun, iar materia este rea; şi că Dumnezeu, fiind un spirit pur, nu
putea să ia un trup material pentru că S-ar pângări. Acesta era
motivul pentru care gnosticii tăgăduiau că Mântuitorul avea trup real.
Ei credeau că Domnul Isus a luat un trup aparent, asemenea unei
fantome, care atunci când umbla pe pământ nu lăsa urme. Aşa au
explicat ei că Domnul Isus a umblat pe apă fără să Se afunde.
Gnosticii mai susţineau că Domnul Isus, ca Spirit pur, nu putea să
sufere. Astfel, ei au explicat că El a trecut prin întreaga scenă a
răstignirii fără să simtă durerea în mod real. Când gnosticii susțineau
o asemenea concepție şi învăţau şi pe alţii, ei credeau că Îl onorau pe
Domnul Isus; numai că realitatea era că ei se făceau vinovaţi de cea
mai mare erezie: de erezia tăgăduirii umanităţii adevărate a
Domnului Isus. Acesta era unul dintre motivele pentru care
Evanghelistul Ioan, ca un martor ocular, mărturisea că Mântuitorul
era o fiinţă umană adevărată care a îndurat în mod real setea
mistuitoare şi toată suferinţa răstignirii 29.
Evanghelistul Ioan a scris în continuare în legătură cu însetarea
Domnului Isus: "Acolo era un vas plin cu oţet. Soldaţii au pus într-o
ramură de isop un burete plin cu oţet şi I l-au dus la gură.” (v.28) În
secolul al XI-lea s-a descoperit într-un manuscris minuscular grecesc
”476” termenul hyssō, ”suliţă" că buretele era pus pe o suliţă. Această
părere a susţinut-o în comentariul lui mai întâi Ioachim care a trăit în
secolul al XVI-lea, apoi au mai susţinut-o: Sylburg, Beza, Boisius,
Cobet, Dalman şi Howard. Dar, chiar şi unele dintre versiunile Bibliei
au luat această variantă că un ostaş a atârnat buretele pe o suliţă ca
New English Bible, versiunea Bibliei lui Moffatt, a lui Goodspeed,
Rieu, Phillips, Kingsley Williams şi The Basic Bible. Asupra acestei
probleme: dacă buretele a atârnat pe vârful unei suliţe sau a unei
ramuri de isop s-a scris foarte mult. G.D. Kilpatrick, W. Barclay, cât
şi mulţi alţi comentatori, au spus că varianta suliţei este imposibilă şi
cu mult mai grea decât cea a ramurii de isop care figurează în toate
manuscrisele 30.
Evangheliştii Marcu şi Matei au menţionat "trestia" ca un
termen larg (Marcu 15:36;Matei 27:48); pe când Evanghelistul Ioan,
ca un martor ocular, a precizat că ostaşii au luat o ramură de isop
care, probabil se găsea chiar lângă cruce. În penultimul studiu ne-am
informat că, crucea Domnului Isus era mai înaltă decât a celor doi
tâlhari şi că picioarele criminalilor erau deasupra pământului de la 20
la 70 cm. Astfel, lungimea unei ramuri de isop de 70-90 cm era
suficientă ca să ajungă la gura Domnului Isus cu buretele îmbibat cu
poscă 31.
Isopul se folosea în Vechiul Testament în ceremonialul Paştelui
(Exod 12:12) şi în ritualul purificării (Numeri 19:6,18; Ps.51:7). Ne
aducem aminte cum la primul Paşte când îngerul morţii umbla în acea
noapte prin întreg Egiptul, ca să lovească cu moartea pe fiecare întâi
născut de parte bărbătească, cum israeliţii înjunghiau câte un miel şi
cu isop stropeau cu sângele lui uşciorii caselor înainte de-a trece
îngerul morţii. Moise a scris în Exod: ”Să luaţi apoi un mănunchi de
isop, să-l muiaţi în sângele din strachină şi să ungeţi pragul de sus şi
cei doi stâlpi ai uşii cu sângele din strachină." (12:22) Isopul amintea
evreilor ”salvarea poporului lui Dumnezeu prin sângele mielului
pascal.” Pentru Evanghelistul Ioan, asocierea pe Golgota a ramurii
de isop cu Adevăratul Miel Pascal, constituia Adevăratul Paşte când
Mielul Pascal al lui Dumnezeu era jertfit pentru mântuirea
neamului omenesc 32. Acesta era motivul pentru care Evanghelistul
Ioan a făcut precizarea că în vârful unei ramuri de isop, ostaşii au pus
un burete îmbibat cu poscă ca să potolească setea Domnului Isus!
Comentatorii F.W. Farrar şi D.B.J. Campbell sunt de părere că
”buretele” era un fel de dop care se punea la gura vasului 33.
Am văzut mai înainte în acest studiu că băutura despre care este
vorba aici se numea în limba latină posca şi că ea se prepara cu apă,
oţet şi ouă. Domnul Isus ştia că după şase ore de suferinţă pe cruce I
se apropia rapid sfârşitul. În scopul acesta El dorea să-Şi potolească
setea, pentru a putea rosti tare a şasea zicere 34. Din text reiese că
sutaşul care era un om bun, a acceptat ca unul dintre ostaşi să-I ducă
buretele plin de poscă la buzele fripte de sete şi să-I dea să bea 35.
4. A ŞASEA ZICERE A DOMNULUI ISUS DE PE

CRUCE ”S-A TERMINAT"
Evangheliştii Marcu şi Ioan au scris, îi cităm armonizat: ”Când
a luat Isus oţetul, /a scos un strigăt puternic: (Mc.v.37)/ «S-a
terminat!»” (Io.v.30)
Acest text paralel ne arată patru lucruri în legătură cu a şasea
zicere a Domnului Isus de pe cruce:
a) Primul lucru este că, Mântuiltorul avea nevoie de o voce
puternică pentru a rosti a şasea zicere. În vederea acestui fapt, El a
spus în a cincea zicere: "Mi-e sete!"
b) Al doilea lucru este că, toţi trei evangheliştii sinoptici ne
scot în evidenţă cu ce fel de strigăt a rostit Fiul lui Dumnezeu
această zicere. Evanghelistul Marcu a scris: "Dar Isus a scos un
strigăt puternic.” (v.37) Evanghelistul Matei a zis: ”Isus a strigat cu
glas tare." (v.50) Şi Evanghelistul Luca a spus la fel: "Isus a strigat cu
glas tare.” (v.46)
c) Al treilea lucru este conţinutul acestui strigăt. Evanghelistul
Ioan identifică ”Strigătul cel puternic” cu sintagma "S-a terminat!"
(v.30) care este a șasea zicere a Mântuitorului de pe cruce 36.
d) Şi al patrulea lucru pe care ni-l arată acest text paralel cu
privire la a şasea zicere a Mântuitorului de pe cruce este însemnătatea
ei. Domnul Isus a exclamat a șasea zicere în limba aramaică printr-un
singur cuvânt și textul grecesc o redă tot printr-un singur cuvânt, prin
cuvântul "tetelestai" care derivă de la verbul "teleō", ”a atinge
ţinta”, ”a atinge scopul”. Această zicere era un strigăt puternic de
biruinţă şi de bucurie înainte de a-Şi fi dat Mântuitorul sufletul, pentru
că prin suferinţa Sa cumplită de pe cruce, El Şi-a atins scopul în
lucrarea Sa infinit de mare şi de grea pe care I-a dat-o Tatăl s-o facă:
lucrarea de-a satisface dreptatea lui Dumnezeu (Rom. 3:26), de-a
răscumpăra neamul omenesc şi de-a dota pe toţi credincioşii cu
viaţa veşnică în Împărăţia cerurilor (Ioan 17:4) 37. Mântuitorul când
a strigat pe cruce cu glas tare: "S-a terminat!" a spus cu alte cuvinte:
"Scopul suprem este atins și suferința Mea a luat sfârșit!”
În al cincilea rând, ne vom ocupa de
5. A ŞAPTEA ZICERE A DOMNULUI ISUS DE PE

CRUCE ”TATĂ, ÎN MÂINILE TALE ÎMI
ÎNCREDINŢEZ DUHUL!”
Evangheliştii Matei, Luca şi Ioan au scris, îi cităm armonizat:
”Isus a strigat iarăşi cu glas tare; (Mt.v.50) «Tată, în mâinile Tale
Îmi încredintez duhul!» (Lc.v.46) Apoi Şi-a plecat capul şi Şi-a dat
duhul." (Io.v.30)
Comentatorul H. Gollwitzer a spus că cuvântul ”Tată” pe care
l-a rostit Fiul lui Dumnezeu în această ultimă zicere de pe cruce:
"Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” exprimă cea mai mare
intimitate, încredere şi consimţire cu voia Lui care I-a permis să
moară pe cruce în cea mai mare agonie 38. Mamele evreice îşi învăţau
copiii că înainte să adoarmă seara, să rostească în rugaciune psalmul
31:5 "În mâinile Tale îmi încredinţez duhul!” Cu aceste cuvinte,
Domnul Isus a adormit pe cruce pe braţele Tatălui Său Ceresc
întocmai ca un copil 39.
Evanghelistul Ioan când a întrebuinţat verbul "a pleca capul” în
cuvintele: ”Apoi Şi-a plecat capul şi Şi-a dat duhul" (v.30), a folosit
acest verb ca pentru a pleca capul pe o pernă mulţumit că Şi-a
încheiat cu bine ziua vieţii Lui umane. Așa a adormit Mântuitorul, ca
apoi urmând să Se trezească pentru a Se bucura de rodul muncii 40.
La a şasea zicere, respectiv la strigarea cea puternică de mare
bucurie şi triumf: "S-a terminat!” Domnului Isus I s-au rupt câteva
vase ale inimii, aşa cum vom vedea în studiul următor, și când
încetase să-I răsune glasul la a şaptea zicere: ”«Tată, în mâinile Tale
Îmi încredintez duhul!» Şi-a plecat capul şi a adormit." 41
În al şaselea rând, ne vom ocupa de
6. RUPEREA CATAPETESMEI
Evangheliştii Matei şi Luca au scris, îi cităm armanizat: ”Şi
îndată, /perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt prin mijloc (Lc.v.45)/
de sus până jos." (Mt.v.51)
Între Sanctuar şi Sfânta Sfintelor era o perdea mare care,
acoperind Sfânta Sfintelor, arăta că dincolo de această catapeteasmă
locuia Duhul lui Dumnezeu şi că nu putea să pătrundă în Sfânta
Sfintelor nimeni altul afară de Marele Preot şi aceasta numai o
singură dată pe an în Ziua Ispăşirii (Exod 26:31-33;Lev.Cap.16).
Iosif Flavius, cât şi comentatorul evreu A. Edersheim ne descriu
această catapeteasmă din Templul Iui Irod că avea 20 m Iungime şi 10
m lăţime şi că era foarte groasă și grea. Pentru a o putea deplasa era
nevoie de 300 de preoţi 42.
Evanghelistul Matei când a scris în acest text: "Isus a strigat
iarăşi cu glas tare şi Şi-a dat duhul. (51) Şi îndată perdeaua
dinăuntrul TempluIui s-a rupt în două de sus până jos..." (v.50-51), a
precizat că această catapeteasmă s-a rupt chiar în momentul când
Mântuitorul murea pe cruce, respectiv la ora trei după-masa, când
preotul cu resortul tămâierii a intrat în Sanctuar ca să tămâieze
înaintea acestei catapetesme, pentru a fi primită jertfa de seară. Acest
preot a rămas îngrozit când a văzut minunea aceasta. El, cât şi toţi
aceia care au văzut această minune, erau siguri că această
catapeteasmă s-a rupt miraculos chiar de mâna lui Dumnezeu care Îşi
manifesta prezenţa în Sfânta Sfintelor 43.
Comentatorii Doddridge şi J.C. Ryle, spun că această zi era
cea mai mare şi semnificativă din istoria lumii, care trebuie să-l fi
îngrozit cel mai mult pe Caiafa în calitate de mare preot prin
fenomenele ei şi, cu atât mai muIt prin semnificaţia acestor
fenomene 44.
Dumnezeu a arătat prin spintecarea catapetesmei două lucruri:
Primul lucru era că El prin jertfa Fiului Său de pe cruce şi
ruperea catapetesmei, demonstara încheierea vechii dispensaţii a
Legii mozaice şi a ceremonialelor de la Templu 45. Evenimentul
ruperii catapetesmei celei mari de la Sfânta Sfintelor era atât de mare
şi de important, încât chiar şi istoricii Tacitus şi Iosif Flavius l-au
consemnat în analele istoriei. Dar, nici Talmudul evreiesc n-a putut să
treacă sub tăcere acest mare eveniment. Toţi aceştia, cât şi Ieronim,
istoricul bisericesc din Biserica Primară, ne spune comentatorul evreu
A. Edersheim, au înţeles că ruperea catapetesmei arăta distrugerea
Templului 46. Talmudul, cât şi Iosif Flavius, ne spun că misterul a
continuat să se extindă în cursul aceluiaşi an şi asupra luminii
Sfeşnicului de aur care s-a stins miraculos, cât şi asupra porţilor
mari de la Templu care s-au deschis singure tot în mod miraculos 47.
Şi al doilea lucru pe care l-a arătat Dumnezeu prin jertfa Fiului
Său de pe cruce şi ruperea catapetesmei era, proclamarea deschiderii
unei noi dispensaţii. Noua dispensaţie este era revelaţiei. Ruperea
catapetesmei mari şi groase simbolizează mai întâi că Cristos a
îndepărtat pentru om prin jertfa Sa de pe cruce vălul întunericului şi
al misterului cu privire la Dumnezeu. Evanghelia este revelarea
acestui mister. Cristos prin jertfa Sa de pe cruce, a dat la o parte
catapeteasma cea mare şi groasă care Îl ascundea pe Dumnezeu de
oameni şi chiar de poporul evreu. Acum oamenii pot să nu mai
bâjbâie în părerile lor preconcepute cu privire la Dumnezeu şi la o
altă lume eternă 48. Dar, noua dispensaţie este şi era deschiderii căii
spre prezenţa lui Dumnezeu din cer pentru toţi aceia care cred în
Cristos şi se pocăiesc. Aceasta reprezintă ruperea catapetesmei în
două între cei doi heruvimi brodaţi cu fire de aur şi orientaţi unul
către altul, că prin jertfa lui Cristos s-a deschis şi pentru om calea
spre lumea heruvimilor şi a serafimilor (Evrei 10:19-20) 49.
În al şaptelea rând, ne vom ocupa de
7. CUTREMURUL DE PĂMÂNT.
Evanghelistul Matei a scris: ”Şi îndată...pământul s-a
cutremurat şi stâncile s-au despicat." (v.51)
Aşa cum întunericul de trei ore şi ruperea catapetesmei n-au
fost fenomene naturale, tot aşa se crede că nici acest cutremur nu era
natural 50. Evanghelistul Matei ne arată că "îndată" ce Domnul Isus
Şi-a dat duhul pe cruce, s-a rupt catapeteasma de la Templu; şi că
"îndată" ce s-a rupt catapeteasma, s-a produs un cutremur de pământ
atât de mare, încât s-au despicat chiar şi unele stânci 51.
De la ora 12 la amiază când s-a lăsat întunericul şi până la ora
trei după-masă, toţi aceia care şi-au bătut joc de Domnul Isus au fost
cuprinşi de o mare panică şi groază. Iar acum, la ora trei, nu numai
întunericul le era îngroşat pe cer, dar şi pământul li se clătina sub
picioare 52.
Pentru crima pe care au făcut-o evreii, până şi natura
neînsufleţită s-a tulburat: soarele s-a întunecat, pământul s-a
cutremurat, stâncile s-au despicat şi catapeteasma cea mare şi groasă
din Templu s-a rupt. De la toate aceste fenomene, chiar şi vrăjmaşii
Domnului Isus au trebuit să constate: ori că Cel care murise pe cruce
a declanşat toate aceste fenomene, ori că Dumnezeu confirma prin
ele că Acela pe care ei L-au răstignit era cu adevărat Fiul Său, aşa
cum Mântuitorul adeseori le spusese 53.
În al optulea rând, ne vom ocupa de
8. ÎNVIEREA MORŢILOR
Evanghelistul Matei a scris: ”Mormintele s-au deschis şi multe
trupuri ale sfinţilor care muriseră au înviat. (53) Ei au ieşit din
mormânt după învierea Lui, au intrat în sfânta cetate şi s-au arătat
multora." (v.52-53)
Şi această înviere a morţilor face parte tot din istorisirea
lucrurilor uimitoare care au avut loc la moartea Domnului Isus pe
cruce. Dacă toate celelalte fenomene din text au un înţeles
supranatural şi totuşi literal, aceasta înseamnă că şi învierea morţilor
era tot un fenomen supranatural cu un înţeles literal. Dacă şi
despicarea stâncilor în timpul cutremurului şi deschiderea
mormintelor săpate în ele erau mari miracole, atunci cu cât mai mare
era miracolul învierii morţilor din morminte? De aici putem vedea că
moartea Mântuitorului pe cruce avea de-a face nu numai cu lumea
noastră materială, ci şi cu lumea de dincolo de mormânt.
Acest miracol al învierii morţilor din Evanghelia după Matei este
unic în felul lui în Noul Testament. Nu avem nici o paralelă de felul
acesta în întreaga Biblie şi în toate scrierile evreieşti care să ne ajute să
înţelegem acest miracol. Dar, ce este mai interesant că şi
Evanghelistul Matei era rezervat în a ni-l prezenta mai detaliat şi mai
clar, de unde se vede că nici el n-a înţeles atunci când a scris ce s-a
întâmplat 54.
Cine erau aceşti sfinţi? Se presupune că ei au făcut parte dintre
aceia care au crezut în Domnul Isus, care au locuit în Ierusalim și în
jurul lui şi, că au murit înainte de patimile Lui 55.
Evanghelistul Matei face precizarea că aceşti morţi au înviat în
momentul morţii Mântuitorului şi că numai atunci când Fiul lui
Dumnezeu a înviat, ei s-au arătat în Ierusalim, ceea ce înseamnă că
Mântuitorul prin moartea Lui a înfrânt moartea acestor credincioşi şi
i-a înviat 56. Se crede că aceşti credincioşi care au înviat în momentul
morţii Mântuitorului, n-au mai murit ca aceia pe care i-a înviat în
timpul slujirii Lui pe pământ, ci atunci când Domnul Isus S-a înălţat
la cer şi ei au fost transformaţi în trupuri proslăvite și s-au înălța la
cer 57.
Şi, în al nouălea rând, ne vom ocupa de
9. MĂRTURISIREA SUTAŞULUI ŞI A OSTAŞILOR

"Sutaşul care stătea în faţa lui Isus, când a văzut că Şi-a dat astfel
duhul, /L-a glorificat pe Dumnezeu şi a zis: (Lc.v.47)/ «Cu adevărat,
Omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!»" (Mc.v.39)
Sutaşul sub a cărui comandă s-a efectuat răstignirea Domnului
Isus, i-a auzit pe conducătorii evreilor cum ÎI acuzau că S-a făcut pe
Sine Fiul lui Dumnezeu (Matei 27 :43). Dar acum el, văzând cum
natura a reacţionat la suferinţa şi la moartea Mântuitorului prin
întunecarea soarelui timp de trei ore, cutremurul de pământ şi
despicarea stâncilor; auzind cele şapte ziceri ale Mântuitorului de pe
cruce; şi fiind foarte mişcat de toate acestea, a exclamat cu cea mai
mare convingere: "Cu adevărat, Omul acesta era Fiul lui
Dumnezeu!” (Mc.v.39) 58
Domnul Isus atunci când a zis: "După ce voi fi înălţat de pe
pământ, îi voi atrage la Mine pe toţi oamenii," (Ioan 12:32) a prezis
puterea de atragere a jertfei Lui de pe cruce. Sutaşul a fost după
tâlharul pocăit, al doilea fruct al crucii lui Cristos 59.
Se crede că acest sutaş a devenit creştin 60. Tradiţia zice că el se
numea Longin, că L-a predicat pe Cristos în patria sa, Capadocia care
era în estul Asiei Mici şi că a fost martirizat 61. Dar, jertfa
Mântuitorului de pe cruce i-a atras şi pe ostaşii care erau cu sutaș,
respectiv pe lângă cei patru ostaşi cărora le era încredinţată efectuarea
răstignirii și un detaşament de 60 de ostaşi, aşa cum zic unii, sau de
120 de ostaşi, așa cum spun alţii care erau tot sub comanda acestui
sutaș 62. Evanghelistul Matei a scris: "Şi ostaşii care ÎI păzeau pe Isus
împreună cu sutaşul, când au văzut cutremurul de pământ şi cele
întâmplate, s-au înfricoşat foarte tare şi au zis la fel: «Cu adevărat,
Omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!»" (Mt.v.54). După întunericul
cel mare de trei ore, cutremurul de pământ şi despicarea stâncilor, cât
şi după cele şapte ziceri ale Domnului Isus de pe cruce, nu numai
tâlharul de pe cruce, sutaşul şi ostaşii, ci chiar şi întreaga mulţime
care a cerut să fie răstignit, schimbandu-şi mentalitatea, a plecat de
la Calvar deprimată, regretând şi bătându-se în piept pentru faptul
că a cerut să fie răstignit 63. Evanghelistul Luca a scris: ”Şi tot
poporul care venise la priveliştea aceea, când a văzut cele
întâmplate, s-a întors bătându-se în piept." (v.48)
Crucea lui Cristos era scena celei mai mari drame din istoria
omenirii. Înţeleptul francez E. Renan a zis: ”Într-o privinţă, cei mai
mari oameni ai unei naţiuni sunt aceia pe care ea îi condamnă la
moarte.” 64 Iar, genialul scriitor francez J.J. Rousseau, făcând
comparaţie între moartea lui Socrate şi a Domnului Isus, a zis: "Dacă
viaţa şi moartea lui Socrate, erau ale unui înţelept, atunci viața şi
moartea Mântuitorului, erau ale unui Dumnezeu.” 65 Dacă
Mântuitorul a acceptat moartea cea mai oribilă, ruşinoasă şi crudă, El
a făcut lucrul acesta cu cel mai mare şi înţelept scop: ca să ne ofere
nouă viaţa veşnică, fericită şi glorioasă 66. Cel care pătrunde în jertfa
Mântuitorului de pe cruce nu-L mai consideră pe Dumnezeu că este
departe, că pământul este numai un firicel de nisip aruncat în
albastrul infinit al cerurilor şi pe sine că este un atom de nimic
aruncat din întâmplare între miliarde de fiinţe, ci exclamă cu cea mai
mare bucurie, fericire şi siguranţă: "Dumnezeu este Tatăl meu şi
Împărăţia şi Casa Lui sunt şi Împărăţia şi Casa mea!" 67
Crucea Domnului Isus n-a găsit-o nimeni, aşa cum se lăudau și
se mai laudă unii, deoarece iudeii obişinuiau să ardă crucile în urma
răstignirii 68.

2. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p . 665.
MacDonald, VI., Comentar la Noul Testament, p. 278.
6. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p . 665.
Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 666;
10. Op. cit.;
11. Edersheim,A., Jesus The Messiah, p. 890.
12. Ryle, J.C., Luke, Vol. II, p. 479, 482.
Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 300;
Ryle, J.C., Matthew, p. 394;
16. Halley, H.H., Manual Biblic, p. 524;
Diamandi, S., Patimile, Moartea, Învierea, Vol. III, p. 303, 309.
Goodspeed, E.J., ProbIems of New Testament Translation, p.
115 – 116;
Field, F., Notes on the Translation of the New Testament, p. 106.
31. Tristram, H.B., Natural History of the Bible, Vol. I, p. 457;
32. Op. cit.;
Ryle, J.C., Matthew, p. 395.
38. Gollwitzer, H., The Dying and Living Lord, p. 81;
Porter, L.E., Luke, p. 1225.
39. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 301 - 302.
42. Josephus, F., Jewish Wars V. 212 - 214;
45. Ryle,J .C., Matthew, p. 396 – 397;
46. Tacitus, Annale V.13;
Josephus, F., Jewish Wars VI.5.3;
Talmud, Jer. Yoma 43 c; 39 b;
47. Op. cit.
Ryle,J.C., Matthew, p. 397.
Porter, L.E., Luke, p.1226.
50. Lopuhin, A.P ., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 668 -
669.
52. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 421, 425.
53. Porter, L.E., Luke, p. 1225;
Lopuhin, A.P., Istoria Biblica, Vol. V, p. 606.
Edersheim, A., Jesus The Messiah, p.895.
57. Lopuhin, A.F., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 669.
62. Op. cit.;
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 667 .
68. Otto, Lexicon. Rabb la cuvântul ”cruce";
20. ÎNMORMÂNTAREA DOMNULUI ISUS
Marcu 15 : 42 - 47
42 Când s-a înserat - fiindcă era ziua Pregătirii, adică ziua de
dinaintea Sabatului -
43 a venit losif din Arimatea, un membru cu vază al
Sinedriului, care aştepta şi el Împărăţia Iui Dumnezeu. El a îndrăznit
să se ducă la Pilat ca să ceară trupul lui Isus.
44 Pilat s-a mirat că murise aşa de repede; l-a chemat pe sutaş
şi l-a întrebat dacă a murit de mult.
45 După ce s-a încredinţat de la sutaş că a murit, i-a dăruit lui
Iosif trupul.
46 Şi Iosif a cumpărat o pânză subţire de in, L-a dat jos pe Isus
de pe cruce, L-a înfăşurat în pânza de in şi L-a pus într-un mormânt
săpat în stâncă. Apoi a prăvălit o piatra la uşa mormântului.
47 Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iose, se uitau unde-L
puneau.
Matei 27 : 57 - 66
57 Spre seară, a venit un om bogat din Arimatea, numit Iosif,
care era şi el ucenic al lui Isus.
58 El s-a dus la Pilat şi a cerut trupul lui Isus. Pilat a poruncit
să i-l dea.
59 Iosif a luat trupul, L-a înfăşurat într-o pânză de in curat
60 şi L-a pus într-un mormânt nou al lui însuşi, pe care-l
săpase în stâncă. Apoi a rostogolit o piatră mare la uşa mormântului
şi a plecat.
61 Maria Magdalena şi cealaltă Marie erau acolo şi stăteau în
faţa mormântului.
62 A doua zi care vine după ziua Pregătirii, preoţii cei mai de
seamă şi fariseii s-au dus împreună la Pilat
63 şi i-au zis: "Domnule, ne-am adus aminte că înşelătorul
acela, pe când era încă în viaţă, a zis: «După trei zile voi învia.»
64 Dă poruncă, dar, ca mormântul să fie păzit bine până a
treia zi, ca nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea să-I fure trupul şi
să spună poporului: «A înviat din morţi!» Atunci înşelăciunea aceasta
din urmă ar fi mai rea decât cea dintâi.”
65 Pilat le-a zis: "Aveţi o strajă; duceţi-vă şi păziţi cum
puteţi.”
66 Ei au plecat şi au întărit mormântul, sigilând piatra şi
punând straja.
Luca 23 : 50 - 56
50 Era un consilier al Sinedriului, numit Iosif, om bun şi
evlavios,
51 care nu luase parte la sfatul şi hotărârea celorlalţi. El era
din Arimatea, o cetate a iudeilor şi aştepta şi el Împărăţia lui
Dumnezeu.
52 Omul acesta s-a dus la Pilat şi i-a cerut trupul lui Isus.
53 L-a dat jos de pe cruce, L-a înfăşurat într-o pânză de in şi
L-a pus într-un mormânt nou, săpat în piatră, în care nu mai fusese
pus nimeni.
54 Era ziua Pregătirii şi începea ziua Sabatului.
55 Femeile care veniseră cu Isus din Galilea l-au însoţit pe
losif; au văzut mormântul şi felul cum a fost pus trupul lui Isus în el,
56 s-au întors şi au pregătit miresme şi miruri. Apoi, în ziua
Sabatului, s-au odihnit după Lege.
Ioan 19 : 31 - 42
31 De frică să nu rămână trupurile pe cruce în timpul
Sabatului - căci era ziua Pregătirii şi ziua aceea de Sabat era o zi
mare - iudeii l-au rugat pe Pilat să zdrobească fIuiereIe picioarelor
celor răstigniţi şi să fie luaţi de pe cruce.
32 Soldaţii au venit deci şi au zdrobit fluierele picioarelor celui
dintâi, apoi pe ale celuilalt, care fusese răstignit împreună cu El.
33 Când au venit la Isus şi au văzut că murise, nu I-au zdrobit
fluierele picioarelor,
34 ci unul din soldaţi I-a străpuns coasta cu o suliţă; şi îndată
a ieşit din ea sânge şi apă.
35 Faptul acesta este adeverit de cel care l-a văzut; mărturia
lui este adevărată şi el ştie că spune adevărul, pentru ca şi voi să
credeţi.
36 Aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească Scriptura
care zice: "Nici unul din oasele Lui nu va fi sfărâmat."
37 Şi în altă parte, Scriptura mai zice: "Vor vedea pe cine au
străpuns."
38 După aceea, Iosif din Arimatea, care era ucenic al lui Isus,
dar pe ascuns, de frica iudeilor, l-a rugat pe Pilat să-i dea voie să ia
trupul lui Isus de pe cruce. Pilat i-a dat voie. El a venit, deci, şi a luat
trupul lui Isus.
39 Nicodim, care la început se dusese la Isus noaptea, a venit şi
el şi a adus o amestecătură de aproape o sută de litri de smirnă şi de
aloe.
40 Au luat, deci, trupul lui Isus şi l-au înfăşurat în fâşii de
pânză de in cu miresme, după cum au obicei iudeii să îngroape.
41 În locul unde fusese răstignit Isus era o grădină; şi în
grădină era un mormânt, în care nu mai fusese pus nimeni.
42 Din cauză că era ziua Pregătirii iudeilor, pentru că,
mormântul era aproape, L-au pus acolo pe Isus.
Armonizat
1 De frică să nu rămână trupurile pe cruce în timpul Sabatului
- căci era ziua Pregătirii şi ziua aceea de Sabat era o zi mare - iudeii
l-au rugat pe Pilat să zdrobească fIuiereIe picioarelor celor răstigniţi
şi să fie luaţi de pe cruce. (Io.v.31)
2 Soldaţii au venit deci şi au zdrobit fluierele picioarelor celui
dintâi, apoi pe ale celuilalt, care fusese răstignit împreună cu El.
(Io.v.32)
3 Când au venit la Isus şi au văzut că murise, nu I-au zdrobit
fluierele picioarelor, (Io.v.33)
4 ci unul din soldați I-a străpuns coasta cu o suliţă; şi îndată a
ieşit din ea sânge şi apă. (Io.v.34)
5 Faptul acesta este adeverit de cel care l-a văzut; mărturia lui
este adevărată şi el ştie că spune adevărul, pentru ca şi voi să credeţi.
(Io.v.35)
6 Aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească Scriptura
care zice: "Nici unul din oasele Lui nu va fi sfărâmat." (Io.v.36)
7 Şi în altă parte, Scriptura mai zice: "Vor vedea pe cine au
străpuns." (Io.v.37)
8 Spre seară, a venit /Iosif din Arimatea, un membru cu vază al
Sanhedrinului (Mc.v.43)/, om bogat (Mt.v.57), bun şi evlavios
(Lc.v.50),
9 care aştepta Împărăţia lui Dumnezeu şi nu luase parte la
sfatul şi hotărârea celorlalţi (Lc.v.51). El era ucenic al lui Isus, dar
pe ascuns, de frica iudeilor (Io.v.38).
10 Omul acesta (Lc.v.52) a îndrăznit să se ducă la Pilat ca să
ceară trupul lui Isus (Mc.v.43) de pe cruce (Io.v.38).
11 Pilat s-a mirat că murise aşa de repede; l-a chemat pe sutaş
şi l-a întrebat dacă a murit de mult (Mc.v.44).
12 După ce s-a încredinţat de la sutaş că a murit (Mc.v.45),
Pilat a poruncit să i-l dea (Mt.v.58).
13 Iosif a cumpărat o pânză subţire de in şi L-a luat jos pe Isus
de pe cruce (Mc.v.46).
14 Nicodim, care la început se dusese la Isus noaptea, a venit şi
el şi a adus o amestecătură de aproape o sută de litri de smirnă şi de
aloe (Io.v.39).
15 Au luat deci trupul lui Isus şi l-au înfăşurat în fâşii de pânză
de in /curat (Mt.v.59)/ cu miresme, după cum au obicei iudeii să
îngroape (Io.v.40).
16 În locul unde fusese răstignit Isus era o grădină; şi în
grădină era un mormânt nou, /pe care Iosif îl săpase în stâncă pentru
sine (Mt.v.60)/ şi în care nu fusese pus nimeni (Io.v.41).
17 Din cauză că era ziua Pregătirii iudeilor /şi începea ziua
Sabatului (Lc.v.54)/ și, pentru că mormântul era aproape, L-au pus
acolo pe Isus (Io.v.42).
18 Apoi au rostogolit o piatră mare la uşa mormântului şi au
plecat (Mt.v.60) .
19 Maria Magdalena şi Maria, mama lui lose /erau acolo,
stăteau în faţa mormântului (Mt.v.61)/ şi se uitau unde-L puneau
(Mc.v.47).
20 Aceste femei care venisera cu Isus din Galilea, l-au însoţit
pe losif; au văzut mormântul şi felul cum a fost pus trupul lui Isus în el
(Lc.v.55),
21 s-au întors şi au pregătit miresme şi miruri. Apoi, în ziua
Sabatului, s-au odihnit după Lege (Lc.v.56).
22 A doua zi care vine după ziua Pregătirii, preoţii cei mai de
seamă şi fariseii s-au dus împreună la Pilat (Mt.v.62)
23 şi i-au zis: "Domnule, ne-am adus aminte că înşelătorul
acela, pe când era încă în viaţă, a zis: «După trei zile voi învia.»
(Mt.v.63)
24 Dă poruncă, dar, ca mormântul să fie păzit bine până a
treia zi, ca nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea să-I fure trupul şi
să spună poporului: «A înviat din morţi!» Atunci înşelăciunea aceasta
din urmă ar fi mai rea decât cea dintâi.” (Mt.v.64)
25 Pilat le-a zis: "Aveţi o strajă; duceţi-vă şi păziţi cum
puteţi.” (Mt.v.65)
26 Ei au plecat şi au întărit mormântul, sigilând piatra şi
punând straja. (Mt.v.66)
Din acest text intitulat Înmormântarea Domnului Isus, ne vom

ocupa de trei lucruri: dovedirea morţii Lui, felul înmormântării şi
sigilarea mormântului.
I. DOVEDIREA MORŢII DOMNULUl ISUS

Evanghelistul Ioan a scris: ”De frică să nu rămână trupurile pe
cruce în timpul Sabatului - căci era ziua Pregătirii şi ziua aceea de
Sabat era o zi mare - iudeii l-au rugat pe Pilat să zdrobească fIuiereIe
picioarelor celor răstigniţi şi să fie luaţi de pe cruce.” (v .31) .
Vineri la ora trei după-masă, Domnul Isus Şi-a dat duhul.
Ceasurile de la trei la şase, se numeau ziua Pregătirii fiind ajunul
Sabatului. La ora şase începea Sabatul şi atunci trebuia să înceteze
orice lucrare. Astfel, timpul acţiunii era foarte scurt 1.
După legea romană, trupurile criminalilor răstigniţi nu se
înmormântau, ci erau lăsate pe cruce pradă vulturilor, ciorilor şi
câinilor. Iar, după legea evreiască potrivit textului din Deuteronom
21:22-23 şi Mişnei, trupurile lor trebuiau luate de pe cruce şi
înmormântate până la răsăritul soarelui, pentru a nu se pângări cu
ele pământul Ţării Sfinte; şi, cu atât mai mult era interzis, ca trupurile
lor să atârne pe cruce în ziua Sabatului şi, în special în Sabatul
Pascal 2. Sanhedrinul era obligat să aibă loc de înmormântare pentru
criminali şi aceasta din două motive: fiindcă aceştia nu puteau fi puşi
lângă părinţii lor şi pentru că nici un os nu era permis să fie lăsat sau
văzut undeva neîngropat pe teritoriul Ţării Sfinte 3.
Comentatorii A. Edersheim şi W. Barclay, ne spun că atunci
când se voia grăbirea decesului celor răstigniţi, se aplica o metodă
groaznică: li se zdrobeau fluierele picioarelor cu un ciocan mare
până când mureau 4.
Sinedriştii, în special Caiafa au căutat să mărească suferinţa
Mântuitorului prin zdrobirea fluierelor picioarelor cu ocazia
apropierii Sabatului. Acest mare preot a trimis o delegaţie la Pilat să-i
ceară aprobarea zdrobirii fluierelor picioarelor Domnului Isus, cât şi
a celor doi tâlhari 5. Procuratorul roman a aprobat această cerere,
pentru că ea era, nu numai în favoarea soldaţilor romani, cărora le
era încredinţată efectuarea şi supravegherea răstignirii până la
decesul Domnului Isus şi a celor doi tâlhari, dar chiar şi în favoarea
celor trei crucificaţi, ca să nu sufere agonia răstignirii care putea să
dureze până la 7-8 zile 6. Opinia comună a cercetătorilor este că prin
zdrobirea fluierelor picioarelor, se grăbea moartea prin asfixiere 7.
Evanghelistul Ioan a scris: ”Soldaţii au venit deci şi au zdrobit
fluierele picioarelor celui dintâi, apoi pe ale celuilalt, care fusese
răstignit împreună cu El. (33) Când au venit la Isus şi au văzut că
murise, nu I-au zdrobit fluierele picioarelor.” (v.32-33)
Mielului Pascal din Exod 12:4, Numeri 9:12 şi Psalmul 34:20
nu era permis să i se zdrobească nici un os. Evanghelistul Ioan când a
văzut că Domnul Isus murise, fără să I se zdrobească fluierele
picioarelor, a înţeles că Mântuitorul a împlinit şi acest detaliu din
Sfintele Scripturi că Lui, adevăratul Miel Pascal care Şi-a dat viaţa
pentru răscumpărarea neamului omenesc nu I S-a zdrobit nici un os 8.
Evanghelistul Ioan a scris: ”Aceste lucruri s-au întâmplat ca să se
împlinească Scriptura care zice: «Nici unul din oasele Lui nu va fi
sfărâmat.»" (v.36)
Unul dintre ostaşi, ca să fie sigur că Domnul Isus a murit şi că
n-a intrat în somn letargic, aşa cum uneori se întâmpla ca unii să fie
coborâţi de pe cruce şi să revină la viaţă, I-a înfipt o sabie numită
hasta în coastă ca test al morţii. Acest ostaş a făcut lucrul acesta
pentru că atât el, cât şi ceilalţi ostaşi cărora li s-a încredinţat
răstignirea şi supravegherea, erau pedepsiţi aspru în caz că cel
crucificat scăpa cumva viu 9. Evanghelistul Ioan a scris: "Unul din
soldaţi I-a străpuns coasta cu o suliţă; şi îndată a ieşit din ea sânge şi
apă.” (v.34)
Evanghelistul Ioan era de faţă atunci când unul dintre ostaşi a
străpuns coasta Domnului Isus, de aceea el a garantat ca un martor
ocular şi onest acest adevăr, scriind: ”Faptul acesta este adeverit de
cel care l-a văzut; mărturia lui este adevărată şi el ştie că spune
adevărul, pentru ca şi voi să credeţi." (v.35)10 Evanghelistul Ioan
atunci când a scris ca un martor ocular că un ostaş a străpuns cu o
sabie coasta Domnului Isus şi că din ea a ieşit sânge şi apă, a adus
două dovezi:
Prima era, dovada umanităţii Domnului Isus. El a arătat
gnosticilor şi, în special gnosticilor docheţi că Mântuitorul era un om
adevărat care avea un trup real şi nu aparent, asemenea unei fantome
11
.
Şi a doua era, dovedirea morţii Mântuitorului. Străpungerea
coastei cu o sabie care a rupt diafragma inimii Domnului Isus a fost
garanţia morţii Lui. Mântuitorul chiar dacă n-ar fi murit până atunci,
această străpungere I-ar fi cauzat decesul cu siguranţă. Această
străpungere a coastei Domnului Isus, care i-a convins pe ostaşi să
creadă că El a murit cu adevărat, a închis gura tuturor
născocitorilor răutăcioşi care ziceau că Mântuitorul n-ar fi murit în
realitate şi că învierea Lui n-ar fi fost reală12.
Evanghelistul Ioan a acordat străpungerii coastei Mântuitorului
cu sabia o deosebită atenţie. El a văzut în această străpungere a coastei
împlinirea prezicerii lui Zaharia când acest profet a scris: "Atunci...îşi
vor întoarce priviriIe spre Mine, pe care L-au străpuns. ÎI vor plânge
cum plânge cineva pe singurul lui fiu, şi-L vor plânge amarnic."
(12:10) Acesta a fost motivul pentru care Evanghelistul Ioan a scris:
"Şi în altă parte, Scriptura zice: «Vor vedea pe Cine au străpuns.»"
(v. 37) şi în Apocalipsa: ”Iată că El vine pe nori şi orice ochi Îl vor
vedea; şi cei care L-au străpuns…” (1:7). Și Domnul Isus când a
vorbit despre împlinirea acestei preziceri a Profetului Zaharia în Matei
24:30 a zis: ”Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate
seminţiile pământului se vor boci şi Îl vor vedea pe Fiul omului
venind pe norii cerului cu putere şi cu glorie.” Amândoi: atât Domnul
Isus, cât și Evanghelistul Ioan s-au referit în aceste versete la a doua
venire a Mântuitorului 13.
De la străpungerea coastei se ştie cauza morţii Domnului Isus,
care era plesnirea inimii Lui în urma biciuirii, a agoniei răstignirii şi
a durerii sufleteşti în urma abandonării Lui de către Tatăl. Multe
persoane competente în medicină spun că inima Domnului Isus a
plesnit din cauza presiunii sângelui, a spargerii unor vase şi a ruperii
unor ţesuturi ale ei în urma unor dureri mari. Dacă inima
Mântuitorului nu plesnea din cauza suferinţei fizice şi sufleteşti, nu se
putea explica scurgerea sângelui din inimă în pericard (membrana în
care sta atârnată), aşa cum ne relatează Evanghelistul Ioan 14.
Simpson şi alţi medici de renume care au scris către Dr. Hann,
cât şi comentatorii A. Edersheim şi F.W. Farrar, spun că sângele care,
curgând din inimă şi, amestecându-se cu serul apos din pericard, nu s-
a coagulat încă ca la toţi ceilalţi oameni morţi şi că acest fenomen
are loc numai în cazul unei persoane răstignite care moare din cauza
plesnirii inimii 15.
Sângele și apa care au curs din coasta Mântuitorului, reprezintă
cele două simboluri mari ale Bisericii: sângele de la Cina Domnului şi
apa de la botez. Atât sângele Domnului Isus (Evrei 9:22), cât şi apa
botezului (Ioan 4:14;7:38;1 Ioan 5:6) sunt simbolul curăţării prin
harul lui Dumnezeu în jertfa lui Cristos şi al unui legământ nou cu
Dumnezeu 16.
II. FELUL ÎNMORMÂNTĂRII DOMNULUI ISUS

S-ar putea, ca și de la Iosif din Arimateea și de la Nicodim să
avem informaţiile cu privire la procesul Domnului Isus condus de
Marele Sanhedrin, pe care ei nefiind de față, le-au obținut de la colegii
lor, pentru că aceste informaţii trebuie să fi venit din partea unor
membri ai acestui for suprem 17.
Evanghelistul Marcu a scris: "Când s-a înserat...(43) a venit
Iosif din Arimatea..." (v.42-43) Evreii aveau două seri (Exod 12:6).
Prima seară începea de la ora trei după-masă şi a doua seară începea
de la ora şase. Iosif, ca evreu, nu putea să meargă la Pilat în a doua
seară, respectiv după ora şase 18.
Iosif locuia în Ierusalim, iar localitatea lui de origine era
Arimateea. Nu se ştie din care Arimatee era: Arimateea din seminţia
lui Beniamin care purta şi numele vechi de Rama, situată în nord de
Ierusalim la o distanță de două ore şi era locul de naştere a lui Samuel
(1 Sam.1:19); sau Arimateea din seminţia lui Efraim, situată în nord
vest de Ierusalim la 32 km şi la est de Iope la 23 km 19.
Evangheliştii Marcu, Luca şi Ioan ne-au scos în evidenţă
următoarele trei lucruri despre Iosif din Arimateea:
a) Primul lucru este că, el era un ucenic al Domnului Isus în
secret care aştepta Împărăţia lui Dumnezeu. Evangheliştii Luca şi
Ioan au scris, îi cităm armonizat: ”El era ucenic al lui Isus, dar pe
ascuns, de frica iudeilor, (Io.v.38) care aştepta Împărăţia lui
Dumnezeu…” (Lc.v.51) 20 Iosif din Arimateea credea în Domnul Isus
din cauza minunilor pe care le făcea şi aştepta Împărăţia spirituală a
lui Dumnezeu ca bătrânul Simeon şi prorociţa Ana (Matei 11:4-6)
b) Al doilea lucru este că, el în calitate de sinedrist n-a luat
parte la procesul Mântuitorului. Evanghelistul Luca a scris:
”(Iosif)…nu luase parte la sfatul şi hotărârea celorlalţi." (v.51) Unii
spun că, dacă Iosif şi Nicodim erau ucenicii Domnului Isus în secret,
credeau în El şi Îl iubeau, atunci de ce nu I-au luat apărarea la proces
sau să fi spus măcar un singur cuvânt în favoarea Lui, pentru că
atunci când era în viaţă, loialitatea faţă de El valora mai mult decât un
mormânt nou săpat în stâncă, giulgiul şi toate miresmele din lume
acum când era mort. Adevărul este: mai bine să oferim omului o
floare cât trăieşte, decât să-i aducem toate cununile din lume când este
mort; şi mai bine este să-l onorăm cu un cuvânt de dragoste,
mulţumire şi apreciere când este în viaţă, decât să-i aducem multe
elogii după ce a murit 21. Dacă Iosif din Arimateea era la anumite
sfaturi ale Sanhedrinului sau la procesul Mântuitorului, el poate I-ar fi
luat apărarea, numai că Evanghelistul Luca ne scoate în evidenţă că
Iosif ”nu luase parte nici la sfatul şi nici la hotărârea celorlalţi
sinedrişti”, (v.51) ca, de altfel, nici Nicodim. Când am tratat studiul
intitulat Procesul Domnului Isus condus de Marele Sanhedrin după
miezul nopţii (Vol.IX,Stud.4), ne-am informat că marele preot Caiafa
a adunat Marele Sanhedrin la el acasă după miezul nopții şi că nu i-a
convocat pe toţi sinedriştii, ci numai pe aceia pe care îi ştia servili lui
şi cu aceştia el se sfătuia şi L-a judecat pe Mântuitorul 22.
c) Şi al treilea lucru pe care l-au scos în evidenţă evangheliştii
Marcu, Luca şi Ioan este curajul lui Iosif din Arimateea. Îi cităm
armonizat pe toți trei: ”Omul acesta (Lc.v.52) a îndrăznit să se ducă
la Pilat să ceară trupul lui Isus (Mc.v.43) de pe cruce (lo.v.38).”
Evanghelistul Marcu când a scris: ”A îndrăznit să se ducă la Pilat să
ceară trupul lui Isus,” ne scoate în evidenţă că Iosif când a cerut de la
Pilat trupul Domnului Isus pentru a-l înmormânta, era un act de mare
curaj. Ne putem imagina cât de şocaţi au rămas sinedriştii atunci
când au auzit că un distins membru de-al lor a luat o poziţie de
ataşament faţă de Acela pe care ei L-au răstignit 23. Iosif, procedând
astfel, s-a separat pentru totdeauna de mai marii zilei şi reprezentanţii
puterii şi, s-a expus celui mai mare pericol: de-a fi dat afară din
Sanhedrin, de-a fi excomunicat din sinagogă (Ioan 7:13;9:22;20:19)
şi de-a fi persecutat toată viaţa 24.
Aşa cum am văzut şi în studiul precedent, Mântuitorul ştia că
atunci când va fi înălţat pe cruce va atrage la Sine ca un magnet pe
toţi oamenii (Ioan 12:22); că numai prin cruce îi va transforma din
nişte oameni şovăielnici şi laşi, în urmaşi adevăraţi şi curajoşi. N-a
trecut nici o oră de când Domnul Isus a murit pe cruce şi prezicerea
Lui s-a împlinit 25. Ţintuirea Mântuitorului pe cruce, chipul Lui cu
fruntea încoronată cu cununa de spini şi, în special cuvintele pe care
le-a rostit de pe cruce, cât şi evenimentele miraculoase care I-au
însoţit răstignirea, au avut un mare efect asupra lui Iosif din
Arimateea. Numai harul lui Dumnezeu prin jertfa lui Cristos, îl poate
schimba pe orice om 26. De acum Iosif din Arimateea nu mai era un
ucenic în secret, ci a îndrăznit să-şi mărturisească dragostea pe care
o avea faţă de Mântuitorul. El a îndrăznit să-şi arate reverenţa chiar şi
faţă de trupul mort al dumnezeiescului său Învăţător, prin
înmormântarea pe care I-a făcut-o în mormântul lui nou săpat în
stâncă 27. Cei doisprezece ucenici L-au mărturisit pe Domnul Isus
atunci când era în viaţă şi făcea minuni, iar când era arestat, judecat
şi răstignit L-au părăsit. Dar, spre deosebire de ei, Iosif din Arimateea
credea în Cristos, Îl mărturisea deschis prin înmormântarea pe care
I-o făcea şi se expunea la cel mal mare pericol chiar și pentru trupul
neînsuflețit al Domnului Isus 28. Iosif acum când Mântuitorul atârna pe
cruce mort, era gata să-şi piardă pentru El rangul, averea şi poziţia
pe care o ocupa în Marele Sanhedrin şi în înalta societate evreiască
29
. Numai harul lui Dumnezeu prin atârnarea Fiului Său pe cruce
pentru păcătoși, a putut să facă această schimbare în viaţa lui Iosif din
Arimateea.
Iosif, ca membru al Marelui Sanhedrin, a avut acces la Pilat. Pe
procuratorul roman l-a impresionat mult cererea pe care i-a făcut-o 30.
Conform legii romane, trupurile criminalilor se puteau da ca să fie
înmormântate, dar numai familiei şi numai trupurile acelor criminali
care nu erau executaţi pentru răscoală. Este interesant că, deşi Iosif
din Arimateea nu era rudă cu Domnul Isus şi, cu toate că Mântuitorul
era învinuit şi executat ca un răsculător, totuşi Pilat i-a aprobat
cererea lui Iosif cel puţin din trei motive: din respectul pe care îl avea
faţă de Domnul Isus, din respectul pe îl avea faţă de Iosif din
Arimateea şi pentru că era convins că Mântuitorul nu S-a făcut
vinovat de răscoală, aşa cum Îl acuzau vrăjmaşii 31. Nimeni dintre
rudele sau prietenii Domnului Isus nu avea poziţie înaltă, ca să-I
ceară de la Pilat trupul. Rudele şi prietenii Lui, fiind din Galileea, pe
lângă că nu posedau nici un mormânt în Ierusalim, ei erau şi săraci
pentru a-I cumpăra un mormânt şi a-I face înmormântare. Dar, în
schimb au intervenit doi sinedrişti care erau foarte bogaţi şi cu mare
vază: Iosif şi Nicodim. Aceştia I-au făcut o înmormântare ca unui
Împărat32.
Pe Pilat l-a impresionat mult şi moartea rapidă a Domnului
Isus. Nu-i venea să creadă că Mâtuitorul a murit după şase ore, de
vreme ce alţi răstigniţi sufereau pe cruce până la 7-8 ziIe. După ce s-a
asigurat prin sutaş că Domnul Isus a murit cu adevărat, i-a dat lui Iosif
trupul Mântuitorului 33. Evangheliştii Marcu şi Matei au scris, îi cităm
armonizat:
(11) ”Pilat s-a mirat că murise aşa de repede; l-a
chemat pe sutaş şi l-a întrebat dacă a murit de mult. (Mc.v.44)
(12) După ce s-a încredinţat de la sutaş că a murit,
(Mc.v.45) Pilat a poruncit să i-l dea. (Mt.v.58)”
Un alt membru de vază al
Marelui Sanhedrin care a luat
parte la înmormântarea trupului
Domnului Isus alături de Iosif
din Arimateea, era Nicodim, un
cărturar distins. Nicodim este
menţionat în Evanghelia după
Ioan de trei ori. El este amintit
mai întâi la prima vizită a
Domnului Isus la Ierusalim
atunci când L-a vizitat pe
Mântuitorul noaptea (Ioan
Cap.3). A doua oară, Nicodim
este amintit în Ioan 7:50-51
atunci când Domnul Isus a fost
contestat de Marele Sanhedrin şi
Peter Paul Rubens. Luarea trupului Domnului
Isus de pe cruce.
când Nicodim a pledat ca
Mântuitorul să fie audiat după
dreptate de către acest for suprem, eveniment care a avut loc înainte
cu şase luni de-a fi fost răstignit Fiul lui Dumnezeu. Şi a treia oară,
Nicodim apare în acest text alături de Iosif din Arimateea cu ocazia
înmormântării Domnului Isus. Evanghelistul Ioan a scris: "Nicodim,
care la început se dusese la Isus noaptea, a venit şi el şi a adus o
amestecătură de aproape o sută de litri de smirnă şi de aloe.” (v.39)
Nicodim a adus această cantitate de smirnă şi aloe ajutat de
servitori 34. Smirna
era o răşină extrasă
din arbuşti
mirositori numiţi
Balsamodendron
care creşteau în
Arabia şi Etiopia.
Iar, aloea se scotea
din pomi mari,
preţioşi şi mirositori
numiţi Agallocha
Mama Mântuitorului contemplându-şi Fiul mort
din care se făcea
mobila. Din aceste
două feluri de pomi
răşinoşi se făcea
parfumul, cât şi
pudra parfumată 35.
Cuvântul
litra, deşi uneori se
folosea în limba
greacă şi pentru
suma de 100 de
dinari, totuşi el
avea de cele mai
multe ori
însemnătatea de
unitate de măsură
pentru greutate. În
acest text, cuvântul
litra are
însemnătatea de
greutate şi nu de
bani. Din acest
înţeles ambiguu al
cuvântului litra, noi
putem ştii chiar şi
preţul pe care îl Peter Paul Rubens.
avea această Coborârea trupului Domnului Isus de pe cruce
cantitate adusă de
Nicodim. 100 de litrii ori 100 de dinari un litru, însumează 10.000 de
dinari. Iar, 1 dinar era câştigul maxim al unui muncitor pentru o zi de
lucru 36. Versiunea englezească a Bibliei New International Version
(Versiunea Internaţională Nouă) redă cele 100 de litrii în 75 de
pounds, respectiv în 45 kg. Această cantitate era probabil sub formă
de pudră şi nu de lichid 37.
Iosif din Arimateea, pe lângă că a oferit pentru înmormântarea
trupului Domnului Isus un mormânt nou săpat în stâncă, a cumpărat şi
un giulgiu lung şi lat de in curat care, fiind importat din India, era
foarte scump 38.
Evanghelistul
Marcu a scris:
"Iosif a cumpărat o
pânză subiţire de in
şi L-a dat jos pe
Isus de pe cruce.”
(v.46)
Evreii nu
practicau
îmbălsămarea ca
egiptenii. Ei nu
scoteau din mort
organele interne şi
creierul, nu aşezau
mortul timp de 50
de zile în substanţe
chimice şi nu-i
umpleau trupul cu
miresme.
Îmbălsămarea
egipteană conserva
Iosif din Arimateea şi Nicodim asistă la coborârea trupului
morţii în mumii; pe
Domnului Isus de pe cruce când, procedura
iudaică era un ritual
frumos, care se efectua imediat după deces şi avea efect până la
intrarea trupului în putrefacţie 39. Evangheliştii Matei şi Ioan au scris,
îi cităm armonizat: "Au luat deci trupul lui Isus şi l-au înfăşurat în
fâşii de pânză de in /curat (Mt.v.59)/ cu miresme, după cum au
obicei iudeii să îngroape.” (Io.v.40)
Evreii credeau că mortul merge în Șehol în veşmântul cu care
este înmormântat şi că tot în acela va învia. Acesta era motivul pentru
care oamenii se înmormântau în veșmintele cele mai frumoase şi
scumpe. Gamaliel II, care trăise pe la sfârşitul secolului I şi la
începutul celui de-al II-lea pentru a combate această concepţie şi
practică greşită, a lăsat testament ca să fie înmormântat într-un
veşmânt simplu şi obișnuit 40.
Iosif din Arimateea şi Nicodim asistă luând parte la inmormântarea Domnului Isus
Cu multă grijă şi pietate, Iosif şi Nicodim înfăşurau trupul

Domnului Isus cu fâșii de in subiţire şi curat, presărând peste fiecare
fâşie câte un strat de pudră mirositoare pentru a se impregna cu ea 41.
La înmormântarea oamenilor bogaţi se întrebuinţau foarte
multe miresme. Spre exemplu, la înmormântarea lui Irod cel Mare au
transportat miresme 500 de persoane. Cu o parte din aceste miresme
se îmbiba trupul mortului. Cu o altă parte mare se tămâia pentru a se
crea miros plăcut. La înmormântarea lui Gamaliel II s-au tămâiat 40
kg de miresme. Şi cu o altă parte mare de miresme se împodobea
camera mortuară 42.
Evangheliştii Matei, Luca şi Ioan au scris în continuare, îi cităm
armonizat:
(16) ”În locul unde fusese răstignit Isus era o grădină; şi
în grădină era un mormânt nou, /pe care Iosif îl săpase în
stâncă pentru sine (Mt.v.60)/ şi în care nu fusese pus nimeni
(Io.v.41).
(17) Din cauză că era ziua Pregătirii iudeilor /şi începea
ziua Sabatului (Lc.v.54)/ și, pentru că mormântul era aproape,
L-au pus acolo pe Isus (Io.v.42).
(18) Apoi au rostogolit o piatră mare la uşa
mormântului şi au plecat (Mt.v.60) .
Am văzut că după legea romană, trupurile criminalilor nu erau
înmormântate, ci erau lăsate să fie mâncate de vulturi, de ciori şi de
câini. Ba mai mult, vrăjmaşii Mântuitorului, aşa cum obişnuiau să
procedeze cu criminalii cei mai notorii, plănuiseră să-I arunce trupul
în Valea Hinom ca să fie mistuit de flăcările ce ardeau gunoaiele şi
mortăciunile din Ierusalim şi din jurul lui. Dar, Dumnezeu a intervenit
prin Iosif din Arimateea şi Nicodim. Astfel, planul lor fiind zădărnicit,
trupul Mântuitorului a fost salvat de o umilinţă atât de mare 43.
Profetul Isaia a prezis acest plan al vrăjmaşilor Domnului Isus cu
şapte secole înainte ca Mântuitorul să fi fost răstignit atunci când a
scris: ”Groapa Lui a fost pusă între cei răi, şi mormântul Lui la un loc
cu cel bogat...” (53:9) Următoarele versiuni ale Bibliei traduc acest
verset mai clar: Versiunea lui James Moffatt; versiunea Standardul
Nou American, "New American Standard"; Biblia în limba rusă şi
Biblia în limba sârbă: "Îi plănuiseră mormântul între criminali, dar
El a fost înmormântat ca cei mai bogaţi..."
Iosif din Arimateea a aşezat trupul Domnului Isus într-un
mormânt nou săpat în stâncă, pe care l-a pregătit pentru sine şi n-a fost
pus în el încă nimeni. Acest sinedrist a rămas renumit pentru
totdeanua, fiindcă L-a preţuit mult pe Domnul Isus şi L-a înmormântat
în mormântul pe care l-a pregătit pentru sine. La gura unui asemenea
mormânt se aşeza în cant, de-a lungul unui canal o piatră mare şi
rotundă, mai mare decât piatra morii 44.
Toţi trei evangheliştii sinoptici au scris mai departe, îi cităm
armonizat:
(19) ”Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iose /erau
acolo, stăteau în faţa mormântului (Mt.v.61)/ şi se uitau unde-L
puneau (Mc.v.47).
(20) Aceste femei care veniseră cu Isus din Galileea, L-
au însoţit pe Iosif; au văzut mormântul şi felul cum a fost pus
trupul lui Isus în el (Lc.v.55),
(21) s-au întors şi au pregătit miresme şi miruri. Apoi, în
ziua Sabatului, s-au odihnit după Lege (Lc.v.56)”.
Nimeni dintre ucenici n-a luat parte la înmormântarea
Domnului Isus, probabil nici Apostolul Ioan. El, poate a trebuit să se
retragă acasă cu mama Mântuitorului pentru a o consola. Numai
Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iacov şi Iose care era soţia lui
Cleopa, numit şi Alfeu (Matei 10:3)45, au luat parte la înmormântarea
Mântuitorului. Toată admiraţia pentru aceste două Marii! Ele au
plecat ultimele de la mormânt şi au venit primele la el în dimineaţa
învierii. Ele s-au calificat ca martori nu numai ai morţii şi ai învierii
Domnului Isus, dar şi ai înmormântării Lui 46. Aceste femei după ce
au văzut unde L-au pus pe Domnul Isus, s-au întors în cetate şi I-au
pregătit miresme. Iar, vineri după ora şase seara când începea Sabatul
şi când trebuia să înceteze orice acţiune, s-au odihnit şi ele.
Şi, în al treilea rând, ne vom ocupa de
III. SIGILAREA MORMÂNTULUI

Evanghelistul Matei a scris:
(62) ”A doua zi care vine după ziua Pregătirii, preoţii
cei mai de seamă şi fariseii s-au dus împreună la Pilat
(63) şi i-au zis: "Domnule, ne-am adus aminte că
înşelătorul acela, pe când era încă în viaţă, a zis: «După trei
zile voi învia.»
(64) Dă poruncă, dar, ca mormântul să fie păzit bine
până a treia zi, ca nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea să-I
fure trupul şi să spună poporului: «A înviat din morţi!» Atunci
înşelăciunea aceasta din urmă ar fi mai rea decât cea dintâi.”
Sigilarea mormântului ne arată cel mai curios lucru că
vrăjmaşii Mântuitorului, aducându-și aminte ce El a spus, că în a treia
zi va învia, nu puteau dormi nici chiar atunci când era în mormânt şi
nu se puteau odihni nici în ziua Sabatului, ci violând chiar şi legile lor
cele mai sacre, au trebuit să meargă la Pilat pentru a lua toate măsurile
împotriva învierii Lui și a-L elimina cu desăvârşire de pe scena lumii
47
.
Marele preot a convocat
Sanhedrinul chiar în Sabatul Pascal
pentru a trimite o delegaţie la Pilat
în vederea sigilării mormântului.
Sinedriştii puteau păzi mormântul şi
cu gărzile Templului, dar ei preferau
să ceară procuratorului roman o
Schiţa mormântului Domnului Isus
gardă, fiindcă executarea Domnului
Isus a aparţinut romanilor şi pentru că ei aveau nevoie de
autoritatea romană. Sigilarea mormântului, era cea mai sigură
măsură pe care o puteau lua sinedriştii, ca nimeni să nu
îndrăznească să
rupă sigiliile
autorităţii
romane, pentru
care era
pedeapsa cu
moartea 48.
Pilat când
a zis sinedriştilor:
”Aveţi o strajă;
duceţi-vă şi păziţi
cum puteţi"
(Mt.v.65), le-a
Foto Matson.
spus cu alte
Interiorul mormântului cuvinte cu o mare
ironie: ”Vă dau o
strajă. Luaţi-o şi ţineţi-L bine în mormânt ca nu cumva să învie!" 49
Straja pe care au luat-
o sinedriştii de la
procuratorul roman, a sigilat
mai întâi piatra de la uşa
mormântului care se fixa
într-o scobitură şi apoi a
păzit bine mormântul 50.
”Ei au plecat (de la Pilat) şi
au întărit mormântul,
sigilând piatra şi punând
Interiorul mormântului Domnului Isus straja.” (v.66)
Autorităţile
ecleziastice evreieşti n-au înţeles că, nu exista mormânt în toată lumea
care să-L fi putut ţine să nu învie Domnul Vieţii (Fapte 3:15) şi
Părintele
Veşniciilor (Isaia
9:6). Toate
măsurile pe care
le-au luat
vrăjmaşii
Mântuitorului
împotriva învierii
Lui: sigilarea şi
păzirea
mormântului, n-au
făcut altceva,
decât să
strălucească mai
maiestuos
adevărul şi gloria
învierii Lui 51.
Generalul
Christian Gordon
a găsit în anul
1881 la poalele
colinei Golgota în
Mormântul Domnului Isus descoperit de generalul Charles Gordon
partea de vest o grădină cu mici urme de dărâmături. El a pus o
echipă să sape şi la un metru şi jumătate sub depuneri, a descoperit un
mormânt din timpul romanilor săpat într-o stâncă cu un hol exterior
mare. Mormântul, cu holul lui exterior este de 4,2m lungime, 3m
lăţime şi 2,3m înălţime. Când intri, la dreapta se găsesc două locuri
pentru morţi: unul spre zidul din faţă şi altul spre zidul din spate. Cele
două locuri pentru morţi sunt ridicate ca postament mai sus decât
podeaua holului din interior care se află între ele. Locul din faţă pare
să fi rămas neterminat. Există indicii după care numai locul din spate
a fost ocupat fără semnele putrezirii. La dreapta uşii se află un
gemuleţ prin
care lumina
soarelui cade
în zori pe
locul
52
ocupat .
La
aceste
informaţii se
adaugă şi
altele care
sunt tot aşa
de valoroase.
Potrivit
istoricului
bisericesc
Eusebiu,
împăratul
roman
Hadrian, în
persecuţia sa
dezlănţuită
împotriva
creştinilor a
construit în
anul 135 un
templu în
Tot mormântul Domnului Isus
Mormântul Domnului Isus
cinstea lui Venus peste mormântul în care fusese îngropat Domnul

Isus. Constantin, primul împărat creştin a distrus acest templu în anul
330. Generalul Gordon a găsit între dărâmăturile acestui mormânt o
piatră de pe altarul lui Venus. El a descoperit şi urme ale unei clădiri
ce fusese ridicată deasupra mormântului. Deasupra intrării acelei
clădiri erau două anticamere specifice templelor lui Venus. Într-o boltă
învecinată s-a găsit o piatră funerară cu inscripţia: ”Îngropat lângă
Domnul.” 53
Ciril din Ierusalim ne-a relatat în jurul anilor 380 că el a văzut
cu ochii lui acest mormânt al Domnului Isus, specificând că antreul lui
a fost desfiinţat de arhitecţii lui
Constantin cel Mare din motive de
simetrie. Mormântul Mântuitorului a
fost avariat grav în decursul secolelor
de către mahomedani. Iar, mai târziu a
fost reconstruit în spiritul scenelor
biblice 54.
Ciril de Ierusalim
2. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 293, 303;
3. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 293, 303.
Dodd, C.H., The Interpretation of the Fourth Gospel, p. 428.
13. Op. cit.;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 377 - 378.
15. Hann, Last Day of Our Lord’s Passion, p. 333 – 343;
16. Op. cit.;
19. Josephus, F., Antiquities 8,12.3;
23. Op. cit.
32. Barclay, W ., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 410;
Ellis, D.J., John, p. 1261;
Dicţionar Biblic, Oradea, p. 695.
42. Josephus, F., Antiquities 8.3;15.57-61; 17.199;
Dicţionar Biblic, Oradea, p. 699.
44. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 304 – 305;
49. Barclay, W ., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 413 – 414;
50. Barclay, W ., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 414;
51. Unger, M.F., Unger’s Bible Handbook, p. 491.
53. Op. cit.
PARTEA A XVII-A
ÎNVIEREA, ARĂTAREA ŞI ÎNĂLŢAREA

DOMNULUI ISUS LA CER
21. PRIMA ARĂTARE A LUI CRISTOS CEL ÎNVIAT

(Arătatea înaintea Mariei Magdalena)
Marcu 16 : 9 - 11
9 Isus, după ce a înviat, în dimineaţa zilei dintâi a săptămânii, S-
a arătat mai întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni.
10 Ea s-a dus şi a dat de ştire celor ce fuseseră împreună cu El,
care plângeau şi se boceau.
11 Când au auzit ei că este viu şi că a fost văzut de ea, n-au
crezut-o.
Matei 28 : 1 - 4
1 La sfârşitul zilei Sabatului, când începea să se lumineze
înspre ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena şi cealaltă Marie
au venit să vadă mormântul.
2 Şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ; căci un
înger al Domnului s-a coborât din cer, a venit şi a rostogolit piatra de
la uşa mormântului şi s-a aşezat pe ea.
3 Înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca
zăpada.
4 Străjerii au tremurat de frica lui şi au rămas ca nişte morţi.
Luca 24 : 12
12 Dar Petru s-a ridicat şi a fugit la mormânt. S-a aplecat şi s-
a uitat înăuntru, dar n-a văzut decât fâşiile de pânză care stăteau pe
pământ; apoi a plecat acasă, mirat de cele întâmplate.
Ioan 20 : 1 - 18
1. În ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena s-a dus dis-
de-dimineaţă la mormânt; pe când era încă întuneric, şi a văzut că
piatra fusese luată de pe mormânt.
2 A alergat la Simon Petru şi la celălalt ucenic, pe care-l iubea
Isus, şi le-a zis: “L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştiu unde L-
au pus.”
3 Petru şi celălalt ucenic au ieşit şi au plecat spre mormânt.
4 Au început să alerge amândoi împreună. Dar celălalt ucenic
alerga mai repede decât Petru şi a ajuns cel dintâi la mormânt.
5 S-a aplecat şi s-a uitat înăuntru, a văzut fâşiile de pânză jos,
dar n-a intrat.
6 Simon Petru, care venea după el, a ajuns şi el, a intrat în
mormânt şi a văzut fâşiile de pânză jos.
7 Iar ştergarul care fusese pus pe capul lui Isus nu era cu
fâşiiIe de pânză, ci făcut sul şi pus într-un alt loc singur.
8 Atunci celălalt ucenic, care ajunsese cel dintai la mormânt, a
intrat şi el; şi a văzut şi a crezut.
9 Căci tot nu pricepeau că, după Scriptură, Isus trebuia să
învieze din morţi.
10 Apoi ucenicii s-au întors acasă.
11 Dar Maria stătea afară lângă mormânt şi plângea. Pe când
plângea, s-a aplecat să se uite în mormânt.
12 Şi a văzut doi îngeri în alb şezând în locul unde fusese
culcat trupul lui Isus: unul la cap şi altul la picioare.
13 ”Femeie,” i-au zis ei, ”pentru ce plângi?” Ea le-a răspuns:
”Pentru că L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus.”
14 După ce a zis aceste cuvinte, s-a întors şi L-a văzut pe Isus
stând acolo în picioare; dar nu ştia că este Isus.
15 “Femeie,” i-a zis Isus, “de ce plângi?” Pe cine cauţi?” Ea
a crezut că este grădinarul şi i-a zis: “Domnule, dacă L-ai luat,
spune-mi unde L-ai pus şi mă voi duce să-L iau.”
16 Isus i-a zis: “Marie!” Ea s-a întors şi I-a zis în evreieşte:
”Rabuni!” adică: “Învăţătorule!”
17 ”Nu Mă ţine,” i-a zis Isus; ”căci încă nu M-am urcat la
Tatăl Meu. Ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă urc la Tatăl Meu şi
Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.”
18 Maria Magdalena s-a dus şi le-a vestit ucenicilor că L-a
văzut pe Domnul şi că i-a spus aceste lucruri.
Armonizat
1 La sfârşitul zilei Sabatului, când începea să se lumineze
înspre ziua dintâi a săptămânii, (Mt.v.1)
2 iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ; căci un înger
al Domnului s-a coborât din cer, a venit şi a rostogolit piatra de la
uşa mormântului şi s-a aşezat pe ea. (Mt.v.2)
3 Înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca
zăpada. (Mt.v.3)
4 Străjerii au tremurat de frica lui şi au rămas ca nişte morţi.
(Mt.v.4)
5 În ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena s-a dus dis-de-
dimineaţă la mormânt; pe când era încă întuneric, şi a văzut că piatra
fusese luată de pe mormânt. (Io.v.1)
6 A alergat la Simon Petru şi la celălalt ucenic, pe care-l iubea
Isus, şi le-a zis: “L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştiu unde L-
au pus.” (Io.v.2)
7 Petru şi celălalt ucenic au ieşit şi au plecat spre mormânt.
(Io.v.3)
8 Au început să alerge amândoi împreună. Dar celălalt ucenic
alerga mai repede decât Petru şi a ajuns cel dintâi la mormânt.
(Io.v.4)
9 S-a aplecat şi s-a uitat înăuntru, a văzut fâşiile de pânză jos,
dar n-a intrat. (Io.v.5)
10 Simon Petru, care venea după el, a ajuns şi el, a intrat în
mormânt şi a văzut fâşiile de pânză jos. (Io.v.6)
11 Iar ştergarul care fusese pus pe capul lui Isus nu era cu
fâşiiIe de pânză, ci făcut sul şi pus într-un alt loc singur. (Io.v.7)
12 Atunci celălalt ucenic, care ajunsese cel dintâi la mormânt,
a intrat şi el; şi a văzut şi a crezut. (Io.v.8)
13 Căci tot nu pricepeau că, după Scriptură, Isus trebuia să
învieze din morţi. (Io.v.9)
14 Apoi ucenicii s-au întors acasă. (Io.v.10)
15 Dar Maria stătea afară lângă mormânt şi plângea. Pe când
plângea, s-a aplecat să se uite în mormânt. (Io.v.11)
16 Şi a văzut doi îngeri în alb şezând în locul unde fusese
culcat trupul lui Isus: unul la cap şi altul la picioare. (Io.v.12)
17 ”Femeie,” i-au zis ei, ”pentru ce plângi?” Ea le-a răspuns:
”Pentru că L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus.”
(Io.v.13)
18 După ce a zis aceste cuvinte, s-a întors şi L-a văzut pe Isus
stând acolo în picioare; dar nu ştia că este Isus. (Io.v.14)
19 “Femeie,” i-a zis Isus, “de ce plângi?” Pe cine cauţi?” Ea
a crezut că este grădinarul şi i-a zis: “Domnule, dacă L-ai luat,
spune-mi unde L-ai pus şi mă voi duce să-L iau.” (Io.v.15)
20 Isus i-a zis: “Marie!” Ea s-a întors şi I-a zis în evreieşte:
”Rabuni!” adică: “Învăţătorule!” (Io.v.16)
21 ”Nu Mă ţine,” i-a zis Isus; ”căci încă nu M-am urcat la
Tatăl Meu. Ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă urc la Tatăl Meu şi
Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” (Io.v.17)
22 Isus, după ce a înviat, în dimineaţa zilei dintâi a săptămânii,
S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte
demoni. (Mc.v.9)
23 Ea s-a dus şi a dat de ştire celor ce fuseseră împreună cu El,
care plângeau şi se boceau, (Mc.v.10) că L-a văzut pe Domnul şi că i-
a spus aceste lucruri. (Io.v.18)
24 Când au auzit ei că este viu şi că a fost văzut de ea, n-au
crezut-o. (Mc.v.11)
Cineva a numit acest text "cea mai frumoasă scenă din toată
literatura lumii.” 1 Ziua neagră de Vineri a crucificării a trecut; a
trecut şi ziua Sabatului evreiesc în care Fiul Iui Dumnezeu S-a odihnit
obosit în mormânt; şi acum s-au revărsat zorile Duminicii a primei
zile a unei săptămâni noi și a unei dispensații noi când Domnul Vieţii
a înviat din morţi. 2
Acest text intitulat Prima arătare a lui Cristos cel Înviat –
Arătarea înaintea Mariei Magdalena, ne arată patru lucruri:
rostogolirea pietrei de la uşa mormântului de către un înger, venirea
Mariei Magdalena la mormânt, alergarea Apostolilor Petru şi Ioan la
mormântul gol şi arătarea Domnului Isus înaintea Mariei Magdalena.
I. ROSTOGOLIREA PIETREI DE LA UŞA

MORMÂNTULUI DE CĂTRE UN ÎNGER
(1) La sfârşitul zilei Sabatului, când începea să se
lumineze înspre ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena şi
cealaltă Marie au venit să vadă mormântul.
(2) Şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ;
căci un înger al Domnului s-a coborât din cer, a venit şi a
rostogolit piatra de la uşa mormântului şi s-a aşezat pe ea.
(3) Înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui
albă ca zăpada.
(4) Străjerii au tremurat de frica lui şi au rămas ca nişte
morţi. (v.1-4)
Când Domnul Vieţii a înviat, s-a produs un cutremur de pământ
mare şi miraculos 3. Am văzut în repetate rânduri că anticii obişnuiau
să sape morminte în stânci şi să pună la intrare într-o scobitură o piatră
rotundă, mai mare decât este o piatră de moară 4. Un înger din care
emanau raze de lumină a rupt sigiliile, a rostogolit piatra de la uşa
mormântului şi s-a aşezat pe ea. În textul grecesc al Noului Testement,
apare numai aici cuvântul eidea pentru strălucirea acestui înger
întocmai ca un fulger 5. Străjerii romani când au văzut acest înger
strălucitor cum a rupt sigiliile, a rostogolit piatra şi s-a aşezat pe ea
au leşinat de frică.
Piatra de la unul dintre morminte de pe timpul Domnului Isus

Să nu
credem că
Domnul Isus
nu era în stare
să dea la o
parte piatra de
pe uşa
mormântului,
de a rostogolit-
o un înger.
Ioan Gură de
Aur şi Eftimie
Zigaben au
spus că Cristos
cel Înviat a
putut să dea
piatra la o
parte sau chiar
să iasă din
mormânt, aşa
cum a trecut
prin uşile Străjerii romani când au văzut îngerul rostogolind piatra şi pe Cristos
încuiate la a cel înviat ieşind din mormânt au leşinat de frică
cincea arătare.
(Ioan 20:19) 6
Comentatorii W. Hendriksen şi A.P. Lopuhin, ne spun că
îngerul a rupt sigiliile şi a rostogolit piatra de pe uşa mormântului din
patru motive: a) să arate că Fiul lui Dumnezeu a învins mormântul; b)
ca Petru şi Ioan să poata intra în el; e) ca fiecare să poată vedea că
mormântul era gol; d) şi fiindcă femeile nu erau în stare să dea piatra
la o parte 7.
Evanghelistul Ioan ne arată că Maria Magdalena a venit prima
la mormânt, înaintea celorlalte femei şi înaintea apostolilor Petru şi
Ioan. Ea când a ajuns la mormânt, îngerul deja rostogolise piatra și a
plecat. Dacă aşa stau lucrurile, atunci de unde avem informaţia ruperii
sigiliilor şi a rostogolirii pietrei de către un înger strălucitor? Este
greu de admis că nimeni dintre străjeri, chiar fiind cumpăraţi de preoții
cei mai de seamă, să nu fi mărturisit mai târziu adevărul pe care l-au
văzut 8.
În al doilea rând, textul citat ne arată
II. VENIREA MARIEI MAGDALENA LA

MORMÂNT
Evanghelistul Ioan a scris: “În ziua dintâi a săptămânii, Maria
Magdalena s-a dus dis-de-dimineaţă la mormânt; pe când era încă
întuneric, şi a văzut că piatra fusese luată de pe mormânt.” (v.1)
Maria Magdalena, în nerăbdarea ei, a venit prima la mormânt.
În textul grecesc pentru cuvântul nostru “dis-de-dimineaţă” scrie prōi,
care înseamnă a patra strajă, “de la ora 3 la 6 dimineaţa”. Ea a sosit la
mormânt la începutul celei de-a patra straje când se revărsau zorile 9.
Maria Magdalena a rămas foarte surprinsă când a văzut că
piatra era rostogolită de pe uşa mormântului. Pe atunci se credea că
erau unele spirite care mâncau morţii şi prădau mormintele. Dar,
Maria Magdalena înclina, ne spune Evanghelistul Ioan să creadă că
evreii, nefiind mulţumiţi numai că L-au răstignit, au vrut să se răzbune
şi pe trupul Lui10.
Evanghelistul Ioan a scris în continuare în legătură cu Maria
Magdalena: “A alergat la Simon Petru şi la celălalt ucenic, pe care-l
iubea Isus, şi le-a zis: «L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştiu
unde L-au pus.»” (v.2)
Alarmată de cele văzute, Maria Magdalena alergă într-un suflet
să comunice vestea celor doi ucenici: Petru şi Ioan, care erau
consideraţi ca fiind conducătorii grupului de ucenici 11. Este
interesant că, Apostolul Petru era încă cunoscut ca şi conducătorul
grupului de ucenici, deşi el s-a lepădat de Domnul Isus de trei ori în
curtea marelui preot în urmă cu trei zile. Ucenicii l-au acceptat pe
Apostolul Petru ca şi conducător chiar şi după căderea lui 12. Maria
este cel mai mare exemplu de dragoste uimitoare și extraordinare,
care iubea şi credea chiar dacă nu putea să înţeleagă; o astfel de
dragoste şi credinţă se transformă întotdeauna în glorie 13.
În al treilea rând, textul citat ne arată
III. ALERGAREA APOSTOLILOR PETRU ŞI IOAN LA
MORMÂNTUL GOL
(3) “Petru şi celălalt ucenic au ieşit şi au plecat spre
mormânt.
(4) Au început să alerge amândoi împreună. Dar
celălalt ucenic alerga mai repede decât Petru şi a ajuns cel
dintâi la mormânt.” (v.3-4)
Se crede că Apostolii Petru şi Ioan se aflau în locuri diferite, că
Maria Magdalena s-a dus mai întâi la Apostolul Petru şi apoi amândoi
s-au dus la Apostolul Ioan acasă. Aici avem un tablou viu al emoţiei
lor. Apostolii Petru şi Ioan au pornit mergând, apoi au continuat
alergând şi, în cele din urmă s-au luat la întrecere. Apostolul Ioan,
fiind mai tânăr, l-a întrecut pe Apostolul Petru şi a ajuns primul la
mormânt. El, “aplecându-se şi, uitându-se înăuntru, a văzut fâşiile de
pânză jos," dar, din reverență “n-a intrat în mormânt." (lo.v.5) 14 Pe
când, Apostolul Petru care a sosit după Apostolul Ioan, a intrat în
mormânt.
Evanghelistul
Ioan a scris:
“Simon Petru,
care venea
după el, a
ajuns şi el, a
intrat şi a
văzut fâşiile de
pânză jos. (7)
Iar ştergarul
care fusese pus
pe capul lui
Isus nu era cu
fâşiile de
pânză, ci făcut
sul şi pus într-
un alt loc
singur." (v.6-
7)
Evangh
elistul Ioan a
Apostolii Petru şi Ioan aleargă la mormântul gol scris în
continuare despre sine:
(8) Atunci celălalt ucenic, care ajunsese cel dintâi la
mormânt, a intrat şi el; şi a văzut şi a crezut.
(9) Căci tot nu pricepeau că, după Scriptură, Isus
trebuia să învieze din morţi.
(10) Apoi ucenicii s-au întors acasă.
Domnul Isus a aranjat toate lucrurile, într-o aşa manieră, încât
atunci când Apostolii Petru şi Ioan urmau să intre în mormânt şi aveau
să vadă fâşiile, să creadă că el a înviat potrivit prezicerii Lui şi a
Sfintelor Scripturi în care scrie: “Căci nu vei lăsa sufletul Meu în
locuinţa morţilor şi nu vei îngădui ca Preaiubitul Tău să vadă
putrezirea.” (Ps.16:10) “Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat şi
durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este
pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. (5) Dar El era străpuns pentru
păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care
ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin răniIe Lui suntem tămăduiţi.”
(Is.53:4-5) şi “Groapa Lui a fost pusă între cei răi şi mormântul Lui la
un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârşise nici o nelegiuire şi nu se
găsise nici un vicleşug în gura Lui.” (Is.53:9) 15 Apostolului Ioan i-a
atras mai întâi atenţia ordinea perfectă din mormânt, cum fâşiile de
pânză nu erau deranjate şi mototolite 16; apoi i-a dat mult de gândit
ştergarul făcut sul şi pus în locul unde stătea capul Domnului Isus,
care arăta că Mântuitorul n-a plecat grăbit; şi, în cele din urmă, pe
Apostolul Ioan l-a uimit cel mai mult felul în care se afla giulgiul.
Textul grecesc ne arată că fâşiile de pânză au rămas în poziţia lor
iniţială ca şi când trupul Mântuitorului s-ar fi evaporat 17.
Toate aceste dovezi au fost suficiente pentru ucenicul iubit să
înţeleagă că Domnul Isus a înviat și că trupul Lui n-a fost furat 18.
Dragostea a jucat un rol extraordinar de mare în acest text.
Maria, care L-a iubit cel mai mult pe Domnul Isus, a venit prima la
mormânt și prima L-a văzut înviat; şi Ioan, ucenicul pe care-l iubea
Mântuitorul cel mai mult şi care şi el, la rândul lui, L-a iubit cel mai
mult pe Fiul lui Dumnezeu dintre apostoli, era al doilea care a ajuns
la mormânt după Maria Magdalena și primul dintre ucenici care a
crezut în învierea Învăţătorului lui înainte ca să-L fi văzut înviat.
Dragostea l-a dotat cu abilitatea să citească toate semnele din
mormântul gol şi să le înţeleagă. Este legea vieţii că omul poate
interpreta corect ideea unei persoane numai dacă o simpatizează.
Nici cea mai celebră lucrare nu poate avea influenţă asupra unui om
care nu-i iubeşte autorul sau compozitorul. Un dirijor de cor sau de
orchestră care iubeşte mult compozitorul, îi va interpreta cât mai bine
bucata. Dragostea este cel mai bun interpret. Ea poate să înţeleagă
adevărul chiar şi atunci când intelectul bâjbâie. Astfel, numai
dragostea l-a ajutat pe Apostolul Ioan să înţeleagă toate lucrurile pe
care Domnul Isus le-a aranjat în mormânt, cu scopul ca el să creadă
că dumnezeiescul lui Învăţător a înviat 19.
Şi, în al patrulea rând, acest text ne scoate în evidenţă
IV. ARĂTAREA DOMNULUI ISUS ÎNAINTEA

MARIEI MAGDALENA
(11) “Dar Maria stătea afară lângă mormânt şi plângea.
Pe când plângea, s-a aplecat să se uite în mormânt.
(12) Şi a văzut doi îngeri în alb şezând în locul unde
fusese culcat trupul lui Isus: unul la cap şi altul la picioare.”
(v.11-12)
Nimeni nu L-a iubit vreodată pe Domnul Isus mai mult ca
Maria Magdalena. Evanghelistul Luca ne spune că Mântuitorul a scos
din ea şapte demoni. Fiul lui Dumnezeu a făcut pentru Maria
Magdalena ce nimeni n-a fost în stare să facă şi ea n-a putut să uite
lucrul acesta niciodată. Întreaga naraţiune este plină de dragostea
Mariei. Ea a dus mesajul Apostolilor Petru şi Ioan şi, acum s-a întors
din nou la mormânt după ce aceşti doi apostoli plecaseră. Ea fiind
femeie n-a putut alerga ca ei, de aceea a ajuns mai târziu la mormânt
20
.
Maria s-a aplecat spre mormântul gol plângând. Ea când şi-a
îndreptat privirea în mormânt, a văzut doi îngeri în veşminte albe care
au întrebat-o: “Femeie, de ce plângi? (Io.v.13) Sufletul ei era atât de
întristat şi îndurerat, încât ea nu s-a speriat când a văzut aceşti îngeri
şi nici n-a tresărit măcar 21. Întrebarea îngerului: “Femeie, de ce
plângi?” are înțelsul: “Pe cine cauţi şi de ce plângi când este timpul
bucuriei şi nu a lacrimilor şi când Domnul tău a înviat?” 22 Într-o
Împărăţie perfectă este şi o armonie perfectă. Îngerii au întrebat-o pe
Maria exact ceea ce urma s-o întrebe şi Domnul Isus: “Femeie, de ce
plângi? Pe cine cauţi?” (Io.v.13) 23 La întrebarea îngerului, Maria a
răspuns: ”Pentru că L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au
pus.” (Io.v.13)
Evanghelistul Ioan a scris în continuare: “Maria după ce a zis
aceste cuvinte, s-a întors şi L-a văzut pe Isus stând acolo în picioare;
dar nu ştia că este Isus.” (Io.v.14) În acest verset, verbul ”a se
întoarce” joacă un mare rol. Maria, uitându-se încontinuu în mormânt,
dintr-o dată s-a întors. Comentatorul W. Hendriksen a spus că ea s-a
întors din trei motive: primul motiv era că Domnul Isus, apărând
dintr-o dată în spatele ei, îngerii pe care ea i-a văzut au început să I
se închine cu mare reverență şi ea s-a întors să vadă cui I se închinau
îngerii; al doilea motiv era că Maria a auzit în spatele ei paşii cuiva
care se apropiau de ea; şi al treilea motiv a fost că îngerii îndată au
dispărut 24.
În momentul în care Maria s-a întors, Persoana dinaintea ei a
întrebat-o: “Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?” (Io.v.15) Observăm
că Domnul Isus n-a întrebat-o “ce cauţi?“ ci “pe cine cauţi?“ Deşi
Maria a răspuns îngerilor că ea Îl căuta pe Domnul, totuşi ea nu-L
căuta pe El, ci trupul Lui 25.
Evanghelistul Ioan ne relatează mai departe, scriind: "Ea a
crezut că este grădinarul şi I-a zis: «Domnule, dacă L-ai luat, spune-
mi unde L-ai pus şi mă voi duce să-L iau.»“ (lo.v.15) Maria, cum de
nu L-a recunoscut pe Domnul Isus? La această întrebare, comentatorii
au dat următoarele două răspunsuri:
a) Primul răspuns este că, ea nu L-a recunoscut datorită
lacrimilor. Lacrimile Mariei erau semnul dragostei mari faţă de
Domnul Isus, din cauza cărora ea era împiedecată să-L vadă desluşit.
Lacrimile Mariei au atins inima Mântuitorului, fapt pentru care El a
vrut s-o mângâie prin arătarea Lui 26. În întreaga conversaţie cu
Domnul Isus, ea îşi arăta dragostea faţă de Mântuitorul crezând că
era grădinarul lui Iosif din Arimateea. Maria I-a zis: “Domnule, dacă
L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus.” Ea niciodată nu menţiona numele
Domnului Isus, crezând că toţi ştiau pe Cine avea în minte. Mintea ei
era atât de plină de Domnul Isus, încât nu avea nevoie de nimic
altceva. "Spune-mi,” a zis ea în continuare grădinarului "şi eu mă voi
duce să-L iau.” 27
Când pierdem pe cineva din familie, adeseori lacrimile ne
întunecă privirea, deşi nu este logic să plângem pentru un copil al lui
Dumnezeu care, după o alergare şi o viaţă plină de zbucium, a adormit
în Domnul. Este adevărat că vărsarea lacrimilor pentru cineva care ne-
a fost drag, din alt punct de vedere este un lucru natural şi inevitabil,
dar totuşi nu trebuie să permitem ca ele să ne orbească ochii pentru a
nu vedea gloria cerului şi viaţa eternă. Să nu ne pironim privirea spre
mormânt, pentru că mormântul ne întunecă privirea, ci să ne uităm
spre cer. Cineva a zis că, funeraliile n-au nimic comun cu cel care a
plecat din mijlocul nostru. Adeseori se întâmplă când membrii
familiei, văzându-şi pe cei dragi cum se coboară în mormânt, să zică
sfâşietor: "Adio, mamă sau tată! fiule sau fiică! frate sau soră!”
Acesta este sfârşitul acelora care îşi aţintesc privirea numai spre
mormânt, dar nu și spre Cristos şi viaţa eternă pe care El ne-a
câştigat-o!
b) Şi al doilea răspuns pe care l-au dat comentatorii în legătură
cu întrebarea: Maria cum de nu L-a recunoscut pe Domnul Isus? Este
că ea era îndreptată cu faţa spre mormânt. Maria, crezând că acea
Persoană care i s-a adresat, era grădinarul lui losif din Arimateea,
singurul la care ea s-a aşteptat să fie, L-a privit puţin cu ochii scăldaţi
în lacrimi şi apoi din nou şi-a îndreptat faţa spre mormânt, pentru că
nu putea să-şi ia privirea de pe el. Maria, ca să-L vadă şi să-L
recunoască pe Cristos cel Înviat, trebuia să-şi ia ochii de pe mormânt.
Tot astfel şi noi, pentru a vedea unde sunt dragii noştri care au adormit
în Domnul, trebuie să ne luăm ochii de pe mormânt şi să ne ridicăm
privirea spre cer, locul în care se află Mântuitorul cu ai Săi 28.
Maria crezând că era grădinarul, că L-a luat pe Domnul Isus şi
că L-a pus în alt loc, i-a zis: “Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde
L-ai pus şi mă voi duce să-L iau.” (lo.v.5) 29 Dorinţa ei era una
singură: să-şi plângă dragostea - trupul mort al Domnului Isus 30.
Versetele 16 şi 17 din Evanghelia după Ioan conţin momentul
suprem al dramei: "Isus i-a zis: «Marie!» Ea s-a întors şi I-a spus în
evreieşte: «Rabuni!» adică: «Învăţătorule!» (17) «Nu Mă ţine,» i-a zis
Isus; «căci încă nu M-am urcat la Tatăl Meu. Ci du-te la fraţii Mei şi
spune-le că Mă urc la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi
Dumnezeul vostru.»”
Ca Maria să-L recunoască, Domnul Isus i-a pronunţat numele
în limba ei aramaică cu un ton de o infinită tandreţe, duioşie şi
căldură sufletească “Miriam!“ Când uceniţa uimită şi-a auzit numele
totul i s-a schimbat. Ea şi-a luat repede ochii plânşi de pe mormânt, i-
a îndreptat spre Cristos cel Înviat şi a exclamat cu cel mai mare
entuziasm şi reverenţă, tot în limba aramaică pe care o vorbeau
galileenii: "Rabboni!“ care înseamnă “Domnul meu şi Învăţătorul
meu!“ 31 Titlul de “rabbuni“ în forma ebraică era dat numai la câţiva
rabini: lui Şamai, Hilel, Gamaliel I şi Gamaliel II 32. Evanghelistul
Ioan care a luat această istorisire dramatică şi de neuitat chiar din
gura Mariei Magdalena, ne-a redat-o şi nouă în Evanghelie tot în
formă dramatică 33.
În momentul când Maria L-a recunoscut pe Domnul Isus mai
întâi I s-a închinat, arucându-I-se la picioare şi apoi L-a apucat de
poala hainei, ca semn că nu-L va mai pierde niciodată. La care gest,
Mântuitorul i-a zis: "Nu Mă ţine, căci încă nu M-am urcat la Tatăl
Meu." Unii comentatori ca D.B.J. Campbell, dorind să ştie, unde era
Domnul Isus în restul timpului de 40 de zile când nu Se afla cu
ucenicii, au emis o ipoteză că S-ar fi înălţat la cer imediat după ce a
înviat şi că din cauza aceasta El a zis Mariei: "Nu Mă ţine, căci încă
nu M-am urcat la Tatăl Meu." După opinia acestora, Cristos cel Înviat
Se urca mereu la cer şi Se cobora pe pământ în timpul celor 40 de zile
de arătare. Conform acestei opinii, ultima înălţare a Domnului Isus la
cer după cele 40 de zile de arătare era cea mai dramatică din tranziţia
de la cele pământeşti la cele cereşti 34.
Iar, alţi comentatori ca W. Barclay și W. Hendriksen, susţin cu
tărie că cuvintele rostite de Cristos cel Înviat: “Nu Mă ţine, căci încă
nu M-am urcat la Tatăl Meu. Ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă
urc la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul
vostru,” înseamnă cu alte cuvinte: “Nu este timp să stăm de vorbă
numai noi doi, ci du-te şi spune ucenicilor Mei care plâng şi se bocesc
că am înviat şi că Mă duc la Tatăl în cer. Eu ştiu că tu doreşti să fii
tot timpul cu Mine, dar trebuie să aştepţi până când Mă voi urca la
Tatăl şi atunci vom fi o veşnicie întreagă împreună.” 35 Această
explicaţie este autentică, pentru că este în concordanţă cu contextul.
Domn
ul Isus a
folosit în
acest text
prima dată
pentru
ucenici
sintagma
”fraţii Mei”
şi a legat-o
de alte patru
Ion Bruegel I (1568-1625) şi Hendrick van Balen (1575-1632) sintagme:
Cristos cel Înviat Se arată Mariei Magdalena
”Tatăl Meu”
şi ”Tatăl vostru”, şi ”Dumnezeul Meu” şi ”Dumnezeul vostru” în
versetul 17 din Evanghelia după Ioan: ”Ci du-te la fraţii Mei şi spune-
le că Mă urc la
Tatăl Meu şi
Tatăl vostru,
la Dumnezeul
Meu şi
Dumnezeul
vostru.”
Domnul Isus
care este Fiul
lui Dumnezeu
prin natură
divină,
triumfând prin
jertfa şi
învierea Sa
asupra
păcatului, a
morţii şi a
infernului, ne-
a făcut şi pe
noi copiii lui Correggio. De la expoziţia I. Laurent
Maria Magdalena se aruncă să cuprindă picioarele Domnului Isus după
Dumnezeu înviere, ca semn că L-a găsit din nou
prin adopţie şi fraţii Lui. Acesta este motivul pentru care și Apostolul
Pavel a fost inspirat să scrie în Epistola sa către Evrei: “Căci Cel care
sfinţeşte şi cei care sunt sfinţiţi sunt dintr-unul. De aceea, Lui nu-I
este ruşine să-i numească fraţi.” (2:11) 36
În încheierea acestui text, Evanghelistul Marcu a scris: “Isus,
după ce a înviat, în dimineaţa zilei dintâi a săptămânii, S-a arătat mai
întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni.” (v.9) Pentru
că pocăinţa Mariei Magdalena din care Domnul Isus scosese şapte
demoni, era cea mai mare şi radicală, mai mare chiar şi decât
pocăinţa Apostolului Petru, pe ea Fiul lui Dumnezeu a învrednicit-o
de cinstea: de-a i se arăta ei prima dată după înviere chiar şi
înaintea apostolilor 37.
Şi tot în încheiere, Evangheliştii Marcu şi Ioan au scris, îi cităm
armonizat:
(23) “Ea s-a dus şi a dat de ştire celor ce fuseseră
împreună cu
El, care
plângeau şi se
boceau,
(Mc.v.10) că
L-a văzut pe
Domnul şi că
i-a spus aceste
lucruri.
(Io.v.18)
(24)
Când au auzit
ei că este viu şi
că a fost văzut
de ea, n-au
crezut-o.“
(Mc.v.11)
Maria
Magdalena
după ce L-a
văzut prima pe
Maria Magdalena Îl apucă pe Cristos cel Înviat de poala hainei
ca semn că nu-L va mai pierde niciodată
Domnul Isus
înviat, s-a dus la toți apostoli care plângeau şi se boceau cu cel mai
frumos mesaj că dumnezeiescul lor Învăţător a înviat. Acest mesaj era
atât de surprinzător şi de mare pentru apostoli, încât nu-l puteau crede.
Aceste cuvinte cu privire la învierea Mântuitorului, au rămas ca nişte
bubuituri puternice ale căror ecouri au străbătut mileniile şi s-au
întipărit adânc şi de neşters în sufletele a miliarde de oameni din toate
națiunile 38.

2. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 488.
4. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p ,309 .
5. Lopuhin, A.P., Comentar Ia Evanghelia după Matei, p. 678 - 679
.
6. Op. cit. p. 677.
Lopuhin, A.P., Comentar Ia Evanghelia după Matei, p. 678.
8. Op. cit.
10. Op. cit.
13. Op. cit. p. 309.
Harrison, E.F., Viaţa lui Cristos, p. 242 .
18. Ellis, D.J., John, p. 1262.
20. Op. cit. p. 312;
21. Op. cit. p. 453.
22. Op. cit.
23. Op. cit. p. 454.
24. Op. cit. p. 453.
25. Op. cit. p. 454.
28. Op. cit. p. 313;
34. Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 142 - 143.
36. Op. cit. p. 456.
37. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 497;
38. Op. cit. p. 446;
22. A DOUA ARĂTARE A LUI CRISTOS CEL ÎNVIAT
(Arătarea înaintea celorlalte femei)
Marcu 16 : 1 – 8
1 După ce a trecut ziua Sabatului, Maria Magdalena, Maria,
mama lui Iacov şi Salome, au cumpărat miresme, ca să se ducă să
ungă trupul lui Isus.
2 În ziua dintâi a săptămânii s-au dus la mormânt dis-de-
dimineaţă, pe când răsărea soarele.
3 Femeile ziceau una către alta: ”Cine ne va răsturna piatra
de la uşa mormântului?”
4 Şi când şi-au ridicat ochii, au văzut că piatra care era foarte
mare, fusese răsturnată.
5 Au intrat în mormânt, au văzut un tinerel şezând la dreapta,
îmbrăcat într-un veşmânt alb şi s-au înspăimântat.
6 El le-a zis: ”Nu vă temeţi! Îl căutaţi pe Isus din Nazaret, care
a fost răstignit: a înviat, nu este aici; iată locul unde Îl puseseră.
7 Dar, duceţi-vă şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru, că merge
înaintea voastră în Galilea: acolo Îl veţi vedea, cum v-a spus.”
8 Ele au ieşit afară din mormânt şi au luat-o la fugă, pentru că
erau cuprinse de cutremur şi spaimă. Şi n-au spus nimănui nimic, căci
se temeau.
Matei 28 : 5 – 15
5 Dar îngerul a luat cuvântul şi le-a zis femeilor: ”Nu vă
temeţi, căci eu ştiu că voi Îl căutaţi pe Isus care a fost răstignit.
6 Nu este aici; a înviat, după cum zisese. Veniţi să vedeţi locul
unde zăcea Domnul;
7 şi duceţi-vă repede să spuneţi ucenicilor Lui că a înviat
dintre cei morţi. Iată că El merge înaintea voastră în Galilea; acolo Îl
veţi vedea. Iată că v-am spus lucrul acesta.”
8 Ele au plecat repede de la mormânt, cu frică şi cu mare
bucurie şi au alergat să dea de veste ucenicilor Lui.
9 Dar iată că le-a întâmpinat Isus şi le-a zis: ”Bucuraţi-vă!”
Ele s-au apropiat să-I cuprindă picioarele şi I s-au închinat.
10 Atunci Isus le-a zis: ”Nu vă temeţi; duceţi-vă şi spuneţi
fraţilor Mei să meargă în Galilea: acolo Mă vor vedea.”
11 Pe când se duceau ele, au intrat în cetate unii din străjeri şi
au dat de veste preoţilor celor mai de seamă toate cele întâmplate.
12 Aceştia s-au adunat împreună cu conducătorii poporului, au
ţinut sfat, au dat soldaţilor mulţi bani
13 şi le-au zis: ”Spuneţi aşa: «Ucenicii Lui au venit noaptea,
pe când dormeam noi, şi L-au furat.»
14 Şi dacă va ajunge lucrul acesta la urechile guvernatorului,
îl vom potoli noi şi vă vom scăpa de grijă.”
15 Soldaţii au luat banii şi au făcut cum i-au învăţat. Şi s-a
răspândit zvonul acesta printre iudei până în ziua de astăzi.
Luca 24 : 1 – 11
1 În ziua dintâi a săptămânii, femeile acestea şi altele
împreună cu ele, au venit la mormânt dis-de-dimineaţă şi au adus
miresmele pe care le pregătiseră.
2 Au găsit piatra răsturnată de pe mormânt,
3 au intrat înăuntru şi n-au găsit trupul Domnului Isus.
4 Fiindcă nu ştiau ce să creadă, iată că li s-au arătat doi
bărbaţi îmbrăcaţi în haine strălucitoare.
5 Îngrozite, femeile şi-au aplecat feţele la pământ. Dar ei le-au
zis: ”Pentru ce căutaţi între cei morţi pe Cel care este viu?
6 Nu este aici, ci a înviat. Aduceţi-vă aminte ce v-a spus pe
când era încă în Galilea,
7 căci zicea că Fiul omului trebuie să fie dat în mâinile
păcătoşilor, să fie răstignit şi a treia zi să învieze.”
8 Şi ele şi-au adus aminte de cuvintele lui Isus.
9 La întoarcerea lor de la mormânt, au povestit toate aceste
lucruri celor unsprezece şi tuturor celorlalţi.
10 Cele care au spus aceste lucruri apostolilor erau: Maria
Magdalena; Ioana; Maria, mama lui Iacov; şi celelalte, care erau
împreună cu ele.
11 Cuvintele acestea li se păreau apostolilor basme şi nu le
credeau.
Armonizat
1 După ce a trecut ziua Sabatului, Maria Magdalena, Maria,
mama lui Iacov, Salome, /şi altele împreună cu ele, (Lc.v.1)/ au
cumpărat miresme, ca să se ducă să ungă trupul lui Isus. (Mc.v.1)
2 În ziua dintâi a săptămânii s-au dus la mormânt dis-de-
dimineaţă, pe când răsărea soarele. (Mc.v.2)
3 Femeile ziceau una către alta: ”Cine ne va răsturna piatra
de la uşa mormântului?” (Mc.v.3)
4 Şi când şi-au ridicat ochii, au văzut că piatra care era foarte
mare, fusese răsturnată. (Mc.v.4)
5 Au intrat înăuntru şi n-au găsit trupul Domnului Isus.
(Lc.v.3)
6 Fiindcă nu ştiau ce să creadă, iată că li s-au arătat doi
bărbaţi îmbrăcaţi în haine strălucitoare. (Lc.v.4)
7 Îngrozite, femeile şi-au aplecat feţele la pământ. (Lc.v.5) Dar
unul dintre aceşti doi tinerei, care şedea la dreapta lor şi era
îmbrăcat în veşminte albe, (Mc.v.5)
8 le-a zis: ”Nu vă temeţi, căci ştiu că voi Îl căutaţi pe Isus /din
Nazaret (Mc.v.6)/ care a fost răstignit. (Mt.v.5)
9 Nu este aici; a înviat, după cum zisese. Veniţi să vedeţi unde
zăcea Domnul; (Mt.v.6) iată locul unde Îl puseseră.” (Mc.v.6)
10 Pentru ce căutaţi între cei morţi pe Cel care este viu?
(Lc.v.5)
11 Aduceţi-vă aminte ce v-a spus pe când era încă în Galilea,
(Lc.v.6)
12 când zicea că Fiul omului trebuie să fie dat în mâinile
păcătoşilor, să fie răstignit şi a treia zi să învieze.” (Lc.v.7)
13 Şi ele şi-au adus aminte de cuvintele lui Isus. (Lc.v.8)
14 ”Dar, duceţi-vă /repede (Mt.v.7)/ şi spuneţi ucenicilor Lui,
şi lui Petru, că /a înviat dintre cei morţi (Mt.v.7)/ şi că merge înaintea
voastră în Galilea: acolo Îl veţi vedea, cum v-a spus. (Mc.v.7) Iată că
v-am spus lucrul acesta.” (Mt.v.7)
15 Ele au ieşit afară din mormânt, /au plecat repede de la
mormânt, cu frică şi cu mare bucurie şi au alergat să dea de veste
ucenicilor Lui. (Mt.v.8)/ Pe drum n-au spus nimănui nimic, căci se
temeau. (Mc.v.8)
16 Dar, iată că le-a întâmpinat Isus şi le-a zis: ”Bucuraţi-vă!”
Ele s-au apropiat să-I cuprindă picioarele şi I s-au închinat. (Mt.v.9)
17 Atunci Isus le-a zis: ”Nu vă temeţi; duceţi-vă şi spuneţi
fraţilor Mei să meargă în Galilea: acolo Mă vor vedea.” (Mt.v.10)
18 La întoarcerea lor de la mormânt, au povestit toate aceste
lucruri celor unsprezece şi tuturor celorlalţi. (Lc.v.9)
19 Cele care au spus aceste lucruri apostolilor erau: Maria
Magdalena; Ioana; Maria, mama lui Iacov; şi celelalte, care erau
împreună cu ele. (Lc.v.10)
20 Cuvintele acestea li se păreau apostolilor basme şi nu le
credeau. (Lc.v.11)
21 Pe când se duceau ele, au intrat în cetate unii din străjeri şi
au dat de veste preoţilor celor mai de seamă toate cele întâmplate.
(Mt.v.11)
22 Aceştia s-au adunat împreună cu conducătorii poporului, au
ţinut sfat, au dat soldaţilor mulţi bani (Mt.v.12)
23 şi le-au zis: ”Spuneţi aşa: «Ucenicii Lui au venit noaptea,
pe când dormeam noi, şi L-au furat.» (Mt.v.13)
24 Şi dacă va ajunge lucrul acesta la urechile guvernatorului,
îl vom potoli noi şi vă vom scăpa de grijă.” (Mt.v.14)
25 Soldaţii au luat banii şi au făcut cum i-au învăţat. Şi s-a
răspândit zvonul acesta printre iudei până în ziua de astăzi. (Mt.v.15)
Din acest text intitulat A doua arătare a lui Cristos cel Înviat -
Arătarea înaintea celorlalte femei, ne vom ocupa de patru lucruri:
femeile la mormântul gol, arătarea îngerilor, arătarea Domnului Isus
şi mituirea străjerilor.
I. FEMEILE LA MORMÂNTUL GOL

(1) După ce a trecut ziua Sabatului, Maria Magdalena,
Maria, mama lui Iacov, Salome, /şi altele împreună cu ele,
(Lc.v.1)/ au cumpărat miresme, ca să se ducă să ungă trupul
lui Isus. (Mc.v.1)
(2) În ziua dintâi a săptămânii s-au dus la mormânt
dis-de-dimineaţă, pe când răsărea soarele. (Mc.v.2)
În Israel, familia mergea la mormântul celui iubit în primele
trei zile pentru următoarele trei motive: primul motiv era că, în Orient,
morţii se înmormântau în ziua decesului; al doilea motiv era, pentru a
se asigura că cel iubit care decedase, era mort în realitate prin faptul
că începea să intre în putrefacţie;1 şi al treilea motiv a fost că, evreii
credeau că în primele trei zile, sufletul mortului se afla în jurul
trupului şi că în a treia zi, când trupul lui începea să-şi piardă forma
prin putrezire, îşi lua adio de la cei dragi 2. Acesta era motivul pentru
care fiecare mormânt trebuia să aibă o uşă.
Textul citat aminteşte mai întâi patru femei distinse: pe Maria
Magdalena; Maria, mama lui Iacov; Salome şi Ioana,
(Mc.v.10;Lc.v.10) apoi menţionează detaliul: ”şi altele împreună cu
ele.” (Lc.v.1,10) Deoarece a intervenit Sabatul, aceste femei n-au avut
timp să ungă trupul Domnului Isus cu miresme 3. Dar, îndată ce
Sabatul a luat sfârşit o dată cu apusul soarelui şi s-au deschis bazarele,
ele au cumpărat miresme pentru a se achita de ultima lor îndatorire
faţă de trupul şi sufletul Domnului Isus 4. Aceste femei au fost la
Calvar atunci când Domnul Isus a murit pe cruce; ele au luat parte la
înmormântarea Mântuitorului, care a avut loc în grădina lui Iosif din
Arimateea; şi acum, textul pe care îl studiem ne arată că tot ele,
înţelegându-se să ungă trupul Fiului lui Dumnezeu cu uleiuri şi
parfumuri, au stabilit să se întâlnească la poarta de nord a cetăţii la
”răsăritul soarelui”, pentru că au venit din diferite direcţii şi
mormântul Domnului Isus era la vreo 250 m de această poartă numită
Sfântul Ştefan 5.
Evanghelistul Marcu spune că pe acest drum scurt ”Femeile
ziceau una către alta: «Cine ne va răsturna piatra de la uşa
mormântului?»” (Mc.v.3) Ele ştiau că nu puteau să rostogolească
această piatră. Dar, din aceste cuvinte ale femeilor: ”Cine ne va
răsturna piatra de la uşa mormântului?” se vede şi faptul că ele nu
ştiau nimic de sigilarea mormântului şi de straja romană care era
pusă ca să păzească trupul Domnului Isus, pentru că preoţii cei mai de
seamă au rezolvat aceste probleme după înmormântarea
Mântuitorului, respectiv în ziua Sabatului 6. Numai că Evangheliştii
Marcu şi Luca ne arată un lucru foarte interesant şi surprinzător, îi
cităm armonizat:
(4) Când şi-au ridicat ochii, au văzut că piatra care era
foarte mare, fusese răsturnată. (Mc.v.4)
(5) Au intrat înăuntru şi n-au găsit trupul Domnului
Isus. (Lc.v.3)
II. ARĂTAREA ÎNGERILOR

(6) Fiindcă nu ştiau ce să creadă, iată că li s-au arătat
doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine strălucitoare. (Lc.v.4)
(7) Îngrozite, femeile şi-au aplecat feţele la pământ.
(Lc.v.5) Dar unul dintre aceşti doi tinerei, care şedea la
dreapta lor şi era îmbrăcat în veşminte albe, (Mc.v.5)
(8) le-a zis: ”Nu vă temeţi, căci ştiu că voi Îl căutaţi pe
Isus /din Nazaret (Mc.v.6)/ care a fost răstignit. (Mt.v.5)
(9) Nu este aici; a înviat, după cum zisese. Veniţi să
vedeţi unde zăcea Domnul; (Mt.v.6) iată locul unde Îl
puseseră.” (Mc.v.6)
În acest text ni se
pare că avem o
contradicţie, deoarece
Evangheliştii Marcu şi
Matei spun că femeile au
văzut un înger; pe când
Evangheloştii Luca şi Ioan
zic că ele au văzut doi
îngeri. Evanghelistul
Marcu scrie: ”Au intrat în
mormânt, au văzut un
tinerel şezând la dreapta,
îmbrăcat într-un veşmânt
alb…” (v.5) şi
Evanghelistul Matei, de
asemenea consemnează:
”Dar îngerul a luat
cuvântul şi le-a zis
femeilor: «Nu vă temeţi,
căci eu ştiu că voi Îl
căutaţi pe Isus care a fost
răstignit.»” (v.5) Iar, B. Plockhorrt. De la expoziţia din Fr. Hanfftgengl,
Evanghelistul Luca zice: Munchen.
”Fiindcă nu ştiau ce să Îngerul vesteşte femeilor învierea Domnului Isus
creadă, iată că li s-au

arătat doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine strălucitoare.” (v.4) şi
Evanghelistul Ioan spunea la fel în textul precedent: ”(Maria
Magdalena) a văzut doi îngeri în alb şezând în locul unde fusese
culcat trupul lui Isus: unul la cap şi altul la picioare.” (20:12)
Comentatorul L.E. Porter explică simplu această discordanţă aparentă.
El zice că atunci când evangheliştii ne arată numărul real al îngerilor
la mormânt, ne scot în evidenţă că erau doi. Iar, când ei ne indică o
anumită acţiune sau un mesaj la care se angaja numai unul dintre
aceşti doi îngeri, îl menţionau numai pe acesta7.
Comentatorul W. Hendriksen zice că îngerii au apărut în forma
şi maniera omenească şi că se exprimau în limba pământenilor,
pentru că acesta era singurul mod în care se puteau apropia de noi –
E. G. Pfannschmidt. De la expoziţia din Berlin.
Doi îngeri aduc femeilor mesajul învierii Mântuitorului.
oamenii 8. Şi tot W. Hendriksen ne spune că hainele albe şi

strălucitoare ale îngerilor simbolizau sfinţenia, bucuria, gloria şi
biruinţa, pentru că Mântuitorul ne-a câştigat şi nouă biruinţa vieţii
asupra morţii, a luminii asupra întunericului şi a harului asupra
păcatului 9.
Evangheliile ne istorisesc că îngerii şi-au făcut apariţia la
naşterea Mântuitorului, la ispitirea Lui în pustiul Iudeii când a postit
40 de zile și 40 de nopți, la agonia Lui din grădina Gheţimani, la
învierea şi la înălţarea Lui la cer. Prezenţa îngerilor la aceste cinci
evenimente mari din viaţa Mântuitorului, marchează faptul că prin
coborârea Fiului lui Dumnezeu pe pământ, ni s-a deschis o eră nouă,
care este era mântuirii 10.
Fiindcă femeile, văzând mormântul gol şi, neştiind ce să
creadă, li s-au arătat doi îngeri îmbrăcaţi în haine albe şi strălucitoare.
Ele, nu numai că au rămas îngrozite, dar şi-au aplecat şi feţele la
pământ de strălucirea şi de gloria acestor îngeri. Din detaliul
Evanghelistului Marcu din versetul 5 că cei doi îngeri stăteau la
”dreapta femeilor”, se vede că ele erau în holul cel mare al
mormântului, iar îngerii se aflau în holul cel mic care era situat între
cele două locuri pentru morţi, aşa cum ne-am informat în penultimul
studiu.
Datorită faptului că femeile erau foarte înspăimântate când i-au
văzut pe cei doi îngeri în toată strălucirea şi gloria lor, unul dintre ei
le-a zis, îi cităm armonizat pe evangheliştii Marcu şi Matei:
(8) ”Nu vă temeţi, căci ştiu că voi Îl căutaţi pe Isus
/din Nazaret (Mc.v.6)/ care a fost răstignit. (Mt.v.5)
(9) Nu este aici; a înviat, după cum zisese. Veniţi să
vedeţi unde zăcea Domnul; (Mt.v.6) iată locul unde Îl
puseseră.” (Mc.v.6)
Ioan Gură de Aur a zis că îngerul L-a numit pe Domnul Isus
”Cel Răstignit”, pentru că El în această calitate ne este Bunul cel mai
înalt şi infinit de mare 11. Ne putem imagina cât de mult s-au bucurat
femeile atunci când au auzit din gura îngerului cuvintele: ”Nu este
aici; a înviat, după cum zisese. Veniţi să vedeţi unde zăcea Domnul.”
(Mt.v.6) Iar, după ce îngerul le-a spus că locul în care zăcea Domnul
Isus era gol, a continuat să li-l arate zicând: ”Iată locul unde Îl
puseseră!” (Mc.v.6) Aceasta era a doua înştiinţare cu privire la
învierea Domnului Isus adusă tot de aceşti doi îngeri şi tot unor femei!
Aceste femei au vrut să-şi arate ultimul lor gest de dragoste faţă
de Domnul Isus prin ungerea trupului Lui cu mir în a treia zi şi să-și
ia un adio veşnic de la sufletul Lui. Acest gest ne arată că ele n-au luat
în serios cuvintele Mântuitorului atunci când le spunea în Galileea că
în a treia zi va învia 12. Îngerul, când a pus femeilor următoarea
întrebare care este foarte profundă, semnificativă şi formulată la
obiect, a avut în vedere aceste practici şi concepţii evreieşti amintite:
(5) ”Pentru ce căutaţi între cei morţi pe Cel care este
viu?
(6) Aduceţi-vă aminte ce v-a spus pe când era încă în
Galilea,
(7) când zicea că Fiul omului trebuie să fie dat în
mâinile păcătoşilor, să fie răstignit şi a treia zi să învieze.”
(8) Şi ele şi-au adus aminte de cuvintele lui Isus.”
(Lc.v.5-8)
Aceste cuvinte ale îngerului erau o dojană pentru femei, care ne
scot în evidenţă două lucruri: cât de atenţi erau îngerii în cer la tot ce
le spunea Fiul lui Dumnezeu oamenilor şi; cât de neatenţi şi de
indiferenţi erau faţă de cuvintele Lui chiar şi cei care Îl iubeau cel
mai mult dintre pământeni! Atunci când Fiul lui Dumnezeu spunea în
auzul femeilor şi a altor credincioşi din Galileea că El va fi dat în
mâinile păcătoşilor, că va fi răstignit şi că a treia zi va învia, toţi
îngerii din cer erau numai ochi şi urechi; pe când ele, cât şi alţi
credincioşi din Galileea nu aveau urechi pentru Fiul lui Dumnezeu, cu
toate că lor le vorbea.
Mântuitorul ştia că va fi răstignit Vineri, că legea nu permitea
nimănui în ziua Sabatului să meargă la mormântul unui om mort şi că
femeile urmau să vină la mormântul Lui a treia zi ca să-I ungă trupul
cu mir şi să-şi ia adio de la sufletul Lui, de aceea le spunea în Galileea
că în a treia zi va fi viu şi că ele n-au ce căuta cu parfumuri la
mormântul Lui. Dar, cu toate că Domnul Isus le-a prevenit, totuşi ele
Îl căutau pe Cel care era viu între cei morţi, fapt pentru care acum
îngerii le mustrau.
Întrebarea îngerului mesager pe care a pus-o femeilor: ”Pentru
ce căutaţi între cei morţi pe Cel care este viu?” este de o mare
importanţă. Sunt mulţi care Îl consideră pe Domnul Isus că era cel
mai mare şi cel mai influent om care a trăit cândva cea mai frumoasă
viaţă pe pământ. Lucrul acesta este adevărat. Numai că El, spre
deosebire de toate geniile şi de toţi eroii n-a aparţinut numai
trecutului, ci fiind viu în veci de veci, aparţine prezentului, cât şi
viitorului şi poate fi întâlnit întotdeauna 13.
Apoi, sunt mulţi alţii care, cunoscându-L pe Domnul Isus ca
fiind desăvârşit, văd în El un mare model şi un exemplu de urmat.
Este adevărat şi lucrul acesta. Dar, un model perfect pe care îl dorim şi
nu-l putem atinge, ne rupe inima şi ne poate deveni cel mai chinuitor
lucru din lume. De milenii, păsările sunt pentru oameni un exemplu de
zbor. Dar, pentru aceasta, nici chiar oamenii în timpurile noastre
moderne nu pot zbura, ci numai aparatele lor de zbor. La şcoală, copiii
încep să scrie după modelul învăţătorului; dacă nu reuşesc el îi ajută,
purtându-le mâna. Aşa procedează şi Domnul Isus cu noi. El ne este
nu numai un model, dar ne şi ajută ca să trăim după exemplul Lui.
Dacă noi am căuta pe Cel care este viu între cei morţi, am face cea
mai mare greşeală 14.
Evangheliştii Marcu şi Matei, redând ultimele cuvinte ale
îngerului mesager adresate tot femeilor au scris, îi cităm armonizat:
”Dar duceţi-vă /repede (Mt.v.7)/ şi spuneţi ucenicilor Lui, şi lui Petru,
că /a înviat dintre cei morţi (Mt.v.7)/ şi că merge înaintea voastră în
Galilea: acolo Îl veţi vedea, cum v-a spus. (Mc.v.7) Iată că v-am spus
lucrul acesta.” (Mt.v.7) Cuvintele îngerului ”şi lui Petru” din detaliul:
”Dar, duceţi-vă şi spuneţi ucenicilor Lui, şi lui Petru, că a înviat
dintre cei morţi,” fiind foarte semnificative, l-au mişcat puternic pe
Apostolul Petru. Ştim lucrul acesta din faptul că Evanghelistul Marcu,
fiind interpretul Apostolului Petru, numai el a redat aceste cuvinte
dintre toţi evangheliştii. Îngerul care a adus acest mesaj expres şi
special Apostolului Petru, era trimis chiar de Dumnezeu-Tatăl.
Aceasta înseamnă că nu numai pe Domnul Isus Îl durea chinul şi
remuşcarea Apostolului Petru în urma lepădării lui, ci şi pe
Dumnezeu-Tatăl, care și El dorea ca Apostolul Petru care zbura ca
un porumbel împreună cu Apostolul Ioan spre mormântul gol, să
devină acea stâncă despre care i-a spus Mântuitorul înainte de-a se
lepăda de El. Se presupune că o parte dintre apostoli erau în Betania,
dar în schimb nu se ştie unde se afla Apostolul Petru 15.
III. ARĂTAREA DOMNULUI ISUS

(15) Ele au ieşit afară din mormânt, /au plecat repede
de la mormânt, cu frică şi cu mare bucurie şi au alergat să dea
de veste ucenicilor Lui. (Mt.v.8)/ Pe drum n-au spus nimănui
nimic, căci se temeau. (Mc.v.8)
(16) Dar iată că le-a întâmpinat Isus şi le-a zis:
”Bucuraţi-vă!” Ele s-au apropiat să-I cuprindă picioarele şi I
s-au închinat. (Mt.v.9)
În momentul când îngerul şi-a terminat mesajul, femeile au
ieşit din mormânt şi pline de bucurie şi de frică au plecat să spună
ucenicilor ce le-a zis îngerul. Dar, pe drum n-au spus nimănui nimic
de frica iudeilor16. Am văzut în studiul precedent că Maria Magdalena
a avut privilegiul să fie prima căreia să i se transmită prin îngeri
mesajul învierii Domnului Isus şi tot ea să fie prima care să-L vadă pe
Mântuitorul înviat. Iar acum, observăm că şi celelalte femei au avut
privilegiul să fie pe locul doi cărora să li se transmită prin îngeri
mesajul învierii Mântuitorului şi tot ele să fie pe al doilea loc care să-
L vadă pe Fiul lui Dumnezeu înviat, chiar şi înaintea Apostolilor Petru
şi Ioan. Se crede că toate aceste femei au avut privilegiul acesta, ca
răsplată pentru slujirea unică a dragostei lor, în special Maria
Magdalena, fiindcă ele au fost la crucea şi la înmormântarea
Domnului Isus şi, acum tot ele au primit recompensa pentru dragostea
lor: ca să fie primele care să se bucure de învierea Mântuitorului 17.
Probabil, înainte ca femeile să intre în cetate pe poarta Sfântului
Ştefan, Domnul Isus li S-a arătat în modul cel mai surprinzător,
spunându-le: ”Bucuraţi-
vă!” Textul citat ne spune
că toate I s-au închinat şi
s-au apropiat să-I
îmbrăţişeze picioarele, ca
semn că n-ar fi vrut să se
despartă de El niciodată 18.
Cel care Îl întâlneşte pe
Cristos cel Înviat,
pătrunde într-o bucurie
atât de mare pe care
nimeni altul nu i-o poate
da19.
Observăm că
Domnul Isus după înviere
mereu îi numea pe ucenici
”fraţii Mei”. Evanghelistul
Matei a scris: ”Atunci Isus
le-a zis: «Nu vă temeţi;
duceţi-vă şi spuneţi
fraţilor Mei să meargă în
A. Noack. De la expoziţia din München.
Galilea: acolo Mă vor
Cristos cel înviat Se arată femeilor vedea.»” (v.10) După ce
femeile au descoprit
adevărul că Domnul Isus a înviat, prima lor datorie era: să-I
proclame învierea şi la alţii. Acesta era motivul pentru care
Mântuitorul le-a poruncit, zicând: ”Duceţi-vă şi spuneţi şi la alţii.” 20
Fericitul Augustin a remarcat că femeile erau primii predicatori ai
învierii Mântuitorului, care au fost trimise cu solia aceasta chiar şi
la apostoli21.
Evanghelistul Luca, arătându-ne mărturia femeilor, a scris:
(9) La întoarcerea lor de la mormânt, au povestit toate
aceste lucruri celor unsprezece şi tuturor celorlalţi.
(10) Cele care au spus aceste lucruri apostolilor erau:
Maria Magdalena; Ioana; Maria, mama lui Iacov; şi
celelalte, care erau împreună cu ele.
(11) Cuvintele acestea li se păreau apostolilor basme şi
nu le credeau. (v.9-11)
În ce priveşte lista femeilor observăm două lucruri: că Maria
Magdalena nu apare singură la prima arătate a Domnului Isus,
decât în Evanghelia după Ioan, fapt pentru care evangheliştii
sinoptici au trecut-o şi pe ea la a doua arătare, pentru că şi ea L-a
văzut pe Domnul Isus şi a mărturisit ucenicilor; și al doilea lucru pe
care îl observăm este că, deoarece Ioana nu figurează pe lista
Evanghelistului Marcu, a menţionat-o Evanghelistul Luca; dar în
schimb, de pe lista Evanghelistului Luca, lipseşte Salome pe care a
menţionat-o Evanghelistul Marcu.
Ucenicii au primit mesajul femeilor drept basm. Ei nu puteau să
creadă în învierea Domnului Isus, pentru că ea contrazicea legile firii
şi depăşea puterea lor de înţelegere. Învierea Învăţătorului lor era o
minune atât de mare şi de bună, încât li se părea că era imposibilă şi
de necrezut, deşi le stătea la baza acestui adevăr mormântul gol,
mărturia femeilor, arătarea şi mesajul îngerilor şi chiar arătarea şi
mesajul lui Cristos cel Înviat. Şovăirea şi necredinţa pot fi izgonite
din suflet numai dacă Îl luăm pe Fiul lui Dumnezeu pe Cuvânt 22.
Şi, în al patrulea rând, ne vom ocupa din acest text de
IV. MITUIREA STRĂJERILOR

Mântuitorul a zis în Camera de Sus cu trei zile înainte de-a
învia: ”Adevărat, adevărat vă spun că, voi veţi plânge şi vă veţi boci,
iar lumea se va bucura; vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va
preface în bucurie.” (Ioan 16:20) După ce a fost răstignit Domnul Isus
pe cruce și Iosif și Nicodim L-au înmormântat, sinedriştii I-au sigilat
cu satisfacție mormântul în ziua Sabatului, apoi seara s-au așezat în
pat, ca să se odihnească fără grijă după două nopţi nedormite. Iar,
ucenicii şi femeile credincioase, în zilele şi nopţile de Joi, Vineri şi
Sâmbătă plângeau şi se boceau. Numai că, din dimineaţa învierii,
lucrurile s-au inversat şi s-au schimbat radical. Acum Mântuitorul a
spus femeilor şi ucenicilor să se bucure; iar, vrăjmaşii Lui urmau să
aibă multă bătaie de cap.
Evanghelistul Matei a scris: ”Pe când se duceau ele, au intrat
în cetate unii din străjeri şi au dat de veste preoţilor celor mai de
seamă toate cele întâmplate.” (v.11) Articolul nehotărât ”unii”,
respectiv ”unii dintre străjeri care au intrat în cetate,” ne arată
indirect că erau şi alţi străjeri care n-au intrat în cetate. Din acest
verset se vede că o parte din străjeri s-a dus să raporteze autorităţilor
evreieşti cele petrecute, iar cealaltă parte a străjerilor a rămas în jurul
mormântului, neputând să-şi părăsească misiunea încredinţată până la
noi ordine 23. Nu se ştie cum de apostolii Petru şi Ioan, cât şi femeile
nu s-au întâlnit cu aceşti străjeri. Probabil că aceștia, fiind îngroziţi de
înger şi de strălucirea lui când a rupt sigiliile şi a rostogolit piatra de
pe uşa mormântului, s-au temut să stea în apropierea acestui loc în
care au văzut gloria şi puterea lui Dumnezeu.
Străjerii se temeau să nu fie traşi la răspundere pentru ceea ce li
s-a încredinţat și ei au fost incapabili să păzească. O asemenea faptă
se pedepsea cu moartea. Străjerii, nefiind vinovaţi într-o astfel de
situaţie, pentru ei putea să existe iertare. Unii din străjeri s-au dus
ruşinaţi la preoţii cei mai de seamă ca să le raporteze că, toate
eforturile lor au eşuat, că mormântul totuşi a rămas gol şi că ei n-au
nici o vină în toată treaba aceasta24.
Faptul că femeile, care s-au întors de la mormânt s-au întâlnit
cu străjerii în cetate înainte ca aceştia să se fi dus la unul dintre preoţii
cei mai de seamă ca să-i raporteze, ne arată că străjerii n-au îndrăznit
să trezească pe nici unul dintre sinedriști până la ora aceea 25.
Nu se ştie la a cărui poartă dintre sinedrişti au bătut străjerii;
sau că ei au tras chiar la palatul marelui preot. Tot ce se ştie este că
marele preot Caiafa a convocat de urgenţă Marele Sanhedrin.
(12) Aceştia s-au adunat împreună cu conducătorii
poporului, au ţinut sfat, au dat soldaţilor mulţi bani
(13) şi le-au zis: ”Spuneţi aşa: «Ucenicii Lui au venit
noaptea, pe când dormeam noi, şi L-au furat.»
(14) Şi dacă va ajunge lucrul acesta la urechile
guvernatorului, îl vom potoli noi şi vă vom scăpa de grijă.”
Se ştie că la şedinţa aceasta n-au fost convocaţi: Iosif din
Arimateea, Nicodim şi Gamaliel; dar, poate nici alţi sinedrişti ai Școlii
lui Hilel. Marele Sanhedrin a ajuns acum la cea mai mare disperare,
în special marele preot Caiafa. Cu ce groază îşi aduceau acum
sinedriștii aminte de prezicerile Domnului Isus cu privire la învierea
Lui care circulau în Israel: de semnul Prorocului Iona care, aşa cum
spunea Mântuitorul, va fi ultimul şi cel mai mare semn care le va fi
dat (Matei 12:39) şi de prezicerea Lui extraordinar de mare că prin
moartea şi învierea Lui va distruge Templul din Ierusalim şi că va
ridica în trei zile un alt Templu – Biserica Lui (Ioan 2:19-21) 26.
Sinedriştii puternici şi influenţi, în frunte cu marele preot Caiafa,
acum se temeau de mărturia unor străjeri care putea fi pentru ei
foarte periculoasă că Criminalul pe care ei L-au răstignit a înviat. Ei
îşi dădeau seama ce consecinţă putea să aibă lucrul acesta atunci
când îl va auzi poporul! 27
Marele Sanhedrin trebuia acum să stabilească ce avea de făcut.
El a recurs la mituirea străjerilor, ştiind că adevărul se poate
cumpăra şi vinde cel mai uşor cu bani. Preoții cei mai de seamă au
decis să-i cumpere pe aceşti ostaşi romani, aşa cum l-au corupt şi pe
Iuda cu bani în urmă cu patru zile 28. Astfel, sinedriştii i-au mituit pe
străjeri să spună că pe când ei dormeau, au venit ucenicii Domnului
Isus şi I-au furat trupul.
Sub legislaţia romană, dormitul în post se pedepsea cu
moartea. Apoi, o altă pedeapsă aspră se aplica şi celor care trădau
adevărul pentru mită, în special când era la mijloc o problemă
majoră. Pentru că străjerii erau expuşi la două pericole mari,
sinedriştii le-au dat mulţi bani 29. În nimic altceva din lume nu putem
vedea mai clar, cum banul şi aurul pot ucide conştiinţa şi sufletul ca în
cazul acestor străjeri. Deşi ei au văzut cu ochii lor cum Domnul Isus
a fost biciuit şi poate chiar şi răstignit; cum îngerul strălucitor a dat
piatra la o parte de pe mormânt; şi cum mormântul a rămas gol prin
învierea Mântuitorului şi nu că L-au furat ucenicii şi, totuşi aceşti
străjeri au fost în stare să nege acest adevăr divin, unic şi suprem
pentru bani.
Fiindcă cele două riscuri erau foarte mari, sinedriştii i-au
asigurat pe străjeri că în caz că va ajunge această mituire la urechile
procuratorului Pilat, ei vor putea să rezolve şi această problemă,
pentru că erau oameni puternici şi influenţi. Ba mai mult, le-au dat
de înţeles că dacă va fi cazul, vor fi în stare să-l mituiască şi pe el 30.
În final, străjerii au acceptat propunerea sinedriştilor.
Evanghelistul Matei a scris: ”Soldaţii au luat banii şi au făcut cum i-
au învăţat (preoții cei mai de seamă). Şi s-a răspândit zvonul acesta
printre iudei până în ziua de astăzi.” (v.15) Cuvintele ”până în ziua de
astăzi,” înseamnă până în ziua în care Evanghelistul Matei şi-a
redactat Evanghelia, respectiv până în anii 58-59. Iustin Martirul a
scris că, zvonul acesta că ucenicii au furat trupul Domnului Isus, s-a
răspândit până pe timpul lui, respectiv până când şi-a redactat lucrarea
”Dialogul cu Trifon” prin anii 140. Dar, ce este mai grav că minciuna
aceasta, se păstrează printre evrei până în vremurile noastre moderne
şi că a fost împrospătată în tratatul ”Toldoth – Iesu” din Talmud.
Chiar şi unii critici neevrei se folosesc de această minciună 31.
În zadar au încercat autorităţile evreieşti să aducă adevărul
învierii Fiului lui Dumnezeu la tăcere prin mituire, pentru că n-au
reuşit. Romanii aveau un proverb care zicea: ”Magna est veritas et
prevalebit.” ”Mare este adevărul şi el va prevala.” Învierea
Mântuitorului este un adevăr istoric și divin, pe care nici o uneltire a
oamenilor răi nu l-a putut elimina 32.
Comentatorii, începând din primele secole ca Ioan Gură de Aur
şi până la cei actuali, au combătut energic minciuna concepută şi
formulată de sinedrişti cu următoarele şase întrebări de cea mai mare
logică:
- Prima: cum ar fi putut ucenicii să rostogolească piatra cea
mare de pe uşa mormântului, fără să se trezească străjerii?
- A doua: cum de-a fost posibil ca toţi străjerii să adoarmă în
acelaşi timp?
- A treia: dacă străjerii au adormit, atunci de unde au ştiut ei că
ucenicii au furat trupul Domnului Isus?
- A patra: dacă era adevărat că ucenicii au furat trupul
Domnului Isus în timp ce străjerii dormeau, atunci sinedriştii de ce i-
au mituit pe străjeri şi nu i-au reclamat la Pilat?
- A cincea: dacă ucenicii au furat trupul Domnului Isus, atunci
cum au putut ei să-l scoată din fâşii, pentru că fâşiile au rămas în
forma lor iniţială, așa cum scrie în textul grecesc ca şi când trupul Lui
s-ar fi evaporat?
- Şi a şasea întrebare este: dacă ucenicii au furat trupul
Domnului Isus, atunci cum de-au avut timp să-I împăture ştergarul cu
care Îi fusese înfăşurat capul şi să-l pună în alt loc singur?
Din toate aceste întrebări reiese clar adevărul că, Mântuitorul a
înviat cu adevărat şi că nu I-a furat nimeni trupul, aşa cum au minţit
vrăjmaşii Lui 33.

2. The Talmudic Tractate Moed Qatan, on Half-holidays 22 b;
The Midrash (or Commentary) Bereshith Rabba, on Genesis 100;
13. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 305 – 306.
14. Op. cit. p. 306 – 307.
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 452 - 453.
20. Op. cit.
24. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 686;
MacDonald, W., Comentar la Noul Testament, p. 131;
27. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 686 -
687.
28. Op. cit. p. 686.
31. Iustin Martirul, Dialogul cu Trifon, p. 108.
Eisenmenger, Endecktes Judenthum I, 189;
33. MacDonald, W., Comentar la Noul Testament, p. 131;
23. A TREIA ARĂTARE A LUI CRISTOS CEL ÎNVIAT
(Arătarea înaintea Apostolului Petru)
A treia arătare a Domnului Isus a fost înaintea Apostolului

Petru și este menţionată în două locuri: în Evanghelia după Luca şi în
Întâia Epistolă a Apostolului Pavel către Corinteni.
Evanghelistul Luca scrie că la întoarcerea celor doi ucenici de
la Emaus, cei unsprezece apostoli, cât şi alţi credincioşi care erau
adunaţi în Camera de Sus, au zis: ”A înviat Domnul cu adevărat şi i S-
a arătat lui Simon.” (24:34)
Apostolul Pavel, de asemenea a scris bisericii din Corint:
(3) V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi
eu, că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi;
(4) că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după
Scripturi;
(5) şi că S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece.
(1Cor.15:3-5)
Din aceste două texte paralele intitulate A treia arătare a lui
Cristos cel Înviat – Arătarea înaintea Apostolului Petru, ne vom
ocupa de două lucruri: de caracterul strict personal al acestei arătări
şi de începutul întemeierii Bisericii.
I. CARACTERUL STRICT PERSONAL AL

ARĂTĂRII DOMNULUI ISUS ÎNAINTEA
APOSTOLULUI PETRU
Comentatorii A.J. Bengel și A. Edersheim, ne spun că
Apostolului Petru i se părea că învierea Domnului Isus era o minune
prea mare şi prea bună ca s-o poată crede şi chiar imposibilă naturii
omeneşti, de aceea atunci când a alergat împreună cu Apostolul Ioan
la mormântul gol şi a văzut fâşiile de pânză, el n-a putut să creadă că
Domnul Isus a înviat; n-a putut s-o creadă nici pe Maria Magdalena
care îi spunea că a văzut doi îngeri, care îi ziceau că Domnul Isus a
înviat şi că L-a văzut chiar cu ochii ei pe Cristos cel Înviat; şi el n-a
putut să le creadă nici pe celelalte femei, cu toate că şi ele au văzut, nu
numai pe cei doi îngeri, dar chiar şi pe Fiul lui Dumnezeu înviat 1.
Comentatorii Alexander Bruce, W. Barclay, F.W. Farrar și E.F.
Harrison, spun că Mântuitorul a planificat această arătare pentru
Apostolul Petru, care avea un caracter strict personal, pentru că
păcatul, cât şi iertarea fiind probleme individuale, sunt secrete. W.
Barclay ne spune că acesta este motivul pentru care a treia arătare a
Domnului Isus după înviere este una dintre cele mai nedezvăluite
istorisiri din lume! Şi aceasta este cuza pentru care nici noi nu putem
prezenta felul în care S-a arătat Mântuitorul Apostolului Petru, decât
să privim această arătare vizavi de lepădarea Apostolului Petru de
Fiul lui Dumnezeu. Iertarea publică a Apostolului Petru, restaurarea şi
așezarea lui din nou în fruntea apostolilor, a avut loc la cea de-a
şaptea arătare a Mântuitorului la Marea Tiberiadei 2.
Când am tratat studiul intitulat Tăgăduirea Apostolului Petru
(Vol.IX,Stud.7), am văzut că acest apostol, în chinul remuşcării, n-a
putut uita cum atunci când trâmbiţa care se numea ”cântatul
cocoşului” răsuna în liniştea nopţii, el cu jurăminte şi blesteme nega
că-L cunoştea pe Domnul Isus; cum Mântuitorul chiar atunci,
întorcându-Se, s-a uitat ţintă la el (Luca 22:61); şi el şi-a adus aminte
de cuvintele Domnului Isus pe care i le-a spus în Camera de Sus
înainte cu vreo 5-6 ore: ”Adevărat îţi spun că tu, chiar în noaptea
aceasta, înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei
ori.” (Matei 26:34) Toate acestea i-au sfâşiat de durere inima
Apostolului Petru.
Evanghelistul Luca ne-a scos în evidenţă că tocmai în acel
moment fatal al lepădării, în viaţa Apostolului Petru au avut loc cele
trei mari evenimente menționate mai sus: lepădarea lui, privirea
Domnului Isus și avertizarea care i-a fost făcută înainte de-a se
întâmpla toate aceste lucruri 3.
Lepădarea Apostolului Petru a produs Domnului Isus o durere
cu mult mai mare decât suferinţa pe care I-au provocat-o vrăjmaşii.
Când privirea Apostolului Petru s-a încrucişat cu a Domnului Isus şi
când el a citit în ochii Mântuitorului infinita Lui durere, tristeţe şi
milă, mai îndată voia să-l înghită pământul de ruşine şi de
remuşcare, decât să vadă în ochii dumnezeiescului său Învăţător
durerea pe care I-a produs-o prin lepădarea lui 4.
Gestul că ”Domnul Isus S-a întors şi S-a uitat ţintă la el,”
(Luca 22:61) fiind profund și semnificativ, l-a atins puternic în suflet
pe Apostolul Petru. Mântuitorul, deşi era înconjurat de oameni setoşi
de sânge care Îl insultau şi Îl băteau de moarte, totuşi El a găsit timp
ca să încurajeze un ucenic care a căzut într-o ispită 5.
Apoi, când am tratat studiul intitulat Al doilea circuit al
Mântuitorului din Galileea (Vol.IV,Stud.1), am văzut că
Evanghelistul Luca ne-a spus că Maria Magdalena a fost o femeie
foarte păcătoasă din care Fiul lui Dumnezeu a scos şapte demoni.
Cifra şapte, respectiv şapte demoni, nu avea valoare numerică, ci
simbolică care arăta că ea a atins punctul culminant în ce priveşte
decăderea şi imoralitatea 6. El a scris: ”Maria, zisă Magdalena, din
care ieşiseră şapte demoni.” (8:2)
Despre Ioana, Evanghelistul Luca ne spune că ea era ”soţia lui
Cuza, ispravnicul lui Irod.” (8:3) În textul grecesc scrie epitropos,
”epitrop”. Un împărat avea pământ mult şi bogăţii multe şi, epitropul
era omul care chivernisea averea împăratului. Într-o ţară nu exista nici
un serviciu mai mare şi mai vrednic de cinste şi de încredere ca acesta
7
. Faptul că o găsim pe Ioana, o mare doamnă de la curtea regală într-o
prietenie intimă cu Maria Magdalena, o femeie cu un trecut ruşinos
este unul dintre cele mai uimitoare lucruri din lume şi mari miracole
ale lui Cristos.
Când studiem lista grupului de femei din Marcu 15:40,47;
16:1,9; Matei 27:56,61; 28:1 şi Luca 8:2; 24:10 observăm că Maria
Magdalena apare prima pe ea de fiecare dată, aşa cum și Apostolul
Petru apare primul pe lista ucenicilor tot de fiecare dată în Marcu
3:16-19; Matei 10:2-4; Luca 6:14-16; Ioan 21:2 şi Faptele Apostolilor
1:13 8.
Oare ce L-a determinat pe Domnul Isus să-i inspire pe scriitorii
Evangheliilor ca s-o pună pe Maria Magdalena prima pe lista
grupului de femei? După logica noastră, ea nu putea să figureze deloc
pe o asemenea listă a servilor lui Cristos; şi chiar dacă figura pe o
astfel de listă, ea trebuia pusă ultima şi nicidecum prima, fiindcă ea
pe lângă faptul că nu era o femeie cu vază, a fost şi o mare
păcătoasă din care Mântuitorul a scos şapte demoni.
După optica noastră, Ioana trebuia să fie prima pe listă, pentru
că ea era o mare doamnă de la curtea regală; ea a făcut cele mai mari
renunţări ca să-L poată urma pe Domnnul Isus; şi ea a oferit
Mântuitorului şi ucenicilor cele mai mari ajutoare materiale.
În ce a constat valoarea Mariei Magdalena? Ce a avut ea mai
mult şi mai de preţ decât celelalte femei, de-a iubit-o Fiul lui
Dumnezeu cel mai mult pe ea şi a pus-o prima pe listă? Acel ceva pe
care ea îl avea mai mult şi care avea cel mai mare preţ în ochii
Mântuitorului era, pocăinţa ei mare şi curată. După optica Fiului lui
Dumnezeu şi a cerului întreg, valoarea omului constă în felul
pocăinţei lui, cât este ea de mare şi de radicală.
Tot astfel şi Apostolul Petru, era primul pe lista ucenicilor,
pentru că, după ce se lepădase de Fiul lui Dumnezeu în curtea marelui
preot, pocăința lui a fost mai mare și mai radicală decât a celorlalți
apostoli.
Apostolul Petru, fiindcă era primul pe lista ucenicilor, Domnul
Isus i-a acordat cinstea, ca după înviere, lui să i Se arate mai întâi
dintre toţi apostolii.
Iar, Maria Magdalena, pentru că era prima pe lista grupului de
femei, Mântuitorul după înviere i-a oferit, nu numai onoarea să-L
vadă prima dintre toate femeile din grup, dar chiar şi dintre toţi
apostolii. Ceea ce înseamnă că pocăinţa ei a fost mai mare chiar şi
decât pocăinţa Apostolului Petru, de aceea Cristos cel Înviat i S-a
arătat ei, chiar şi înaintea Apostolului Petru.
Şi, în al doilea rând, ne vom ocupa din aceste două texte
paralele de
II. ÎNCEPUTUL ÎNTEMEIERII BISERICII

În prima zi a învierii Mântuitorului avem cele cinci elemente
care stau la baza Bisericii:
- Primul element este, prezenţa lui Cristos cel Înviat. Domnul
Isus a zis: "Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în NumeIe Meu,
sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Matei 18:20)
- Al doilea element este, prezenţa Duhului Sfânt. Tot
Duminica în prima zi a învierii Sale, atunci când Mântuitorul S-a
arătat celor unsprezece apostoli, a zis: ”Cum M-a trimis pe Mine
Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi. (22) După ce a spus aceste cuvinte, a
suflat peste ei şi le-a zis: «Luaţi Duh Sfânt!»” (Ioan 20:21-22)
- Al treilea element este, proclamarea morţii şi a învierii
Mântuitorului. Apostolul Pavel a scris bisericii din Corint: ”V-am
învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu, că Cristos a murit
pentru păcatele noastre, după Scripturi; (4) că a fost îngropat şi a
înviat a treia zi, după Scripturi.” (1Cor.15:3-4)
- Al patrulea element este, ziua Duminicii, respectiv ziua
învierii Mântuitorului.
- Şi al cincilea element este, strângerea credincioşilor la un
loc.
Sabatul, ziua morţii lui Cristos şi a vechii dispensaţii a luat
sfârşit; a apărut Duminica, ziua învierii Mântuitorului şi a noii
dispensaţii; şi acum Fiul lui Dumnezeu voia, mai întâi să-Şi arate
semnele cuielor de la mâini şi de la picioare apostolilor, apoi
apostolii, la rândul lor, împreună cu Biserica care urma să se
întărească la Rusalii, să proclame permanent prin Duhul Sfânt
moartea şi învierea Mântuitorului 9. Dar, Apostolul Petru se lepădase
de dumnezeiescul său Învăţător şi toţi ceilalţi apostoli Îl părăsiseră în
grădina Gheţimani atunci când a fost arestat, aşa cum le-a prezis
Domnul Isus Joi seara după ce instituise Cina Domnului, spunându-le:
”Iată că vine ceasul, şi acum a şi venit, când veţi fi risipiţi fiecare la
ale lui şi pe Mine Mă veţi lăsa singur…” (Ioan 16:32) şi aşa cum le-a
mai prevestit pe fondul prezicerii Profetului Zaharia: ”În noaptea
aceasta toţi veţi găsi în Mine o pricină de poticnire; căci este scris:
«Voi bate Păstorul şi oile turmei vor fi risipite.»” (Matei 26:31;
Zaharia 13:7)
Domnului Isus, în atotştiinţa Sa divină, nu-I era necunoscut
faptul că Apostolul Petru avea să se lepede de El, dar nici că acest
apostol urma să se întoarcă la Dumnezeu printr-o mare pocăinţă, de
aceea i-a prezis tot Joi seara după instituirea Cinei Domnului:
”Simone, Simone, Satan v-a cerut să vă cearnă ca grâul. (32) Dar Eu
M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi după ce te
vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi.” (Luca 22:31-32)
Pentru că pocăința Apostolului Petru era mai mare decât a
celorlalți apostoli și fiindcă el era conducătorul celor 12 apostoli,
Domnul Isus după înviere i s-a arătat lui înaintea celorlalţi apostoli,
ca prin iertare şi reabilitare, el să-şi reia rolul de conducător cu
scopul de a-şi aduna şi întări fraţii care urmau să fie primele pietre
vii în Biserica lui Cristos 10.
Ne imaginăm, cât de greu a fost pentru Apostolul Petru ca să-şi
adune fraţii împrăştiaţi şi disperaţi, care nu puteau crede în învierea
Domnului Isus, considerând-o că era o minune prea mare şi care erau
obsedaţi de frica autorităţilor evreieşti? Pe Apostolul Petru l-au ajutat
Maria Magdalena şi celelalte femei prin mărturia lor, fiindcă şi lor li
S-a arătat Domnul Isus înviat.
Credem că înaintea apostolilor întristați, disperați și înfricați cel
mai mare argument al Apostolului Petru, al Mariei Magdalena, cât şi
al celorlalte femei a fost mărturisirea lor plină de bucurie că L-au
văzut pe Domnul Isus înviat. Cine a putut să transforme întristarea și
lacrimile cele mai amare ale Mariei Magdalena şi ale Apostolului
Petru în cea mai mare bucurie și în cel mai mare entuziasm dacă nu
Cristos cel Înviat? Aproape toţi câţi au fost chemați, au acceptat
invitaţia Apostolului Petru, a Mariei Magdalena şi a celorlalte femei,
pentru că erau siguri că s-a întâmplat ceva cu ei, deşi nu puteau încă
să creadă în învierea Domnului Isus 11.
Evanghelistul Luca ne relatează că Apostolul Petru, Maria
Magdalena şi celelalte femei au reuşit să adune în Camera de Sus, nu
numai pe toţi apostolii afară de Toma, dar şi pe mulţi alţii dintre cei
care credeau în Domnul Isus. El a scris în legătură cu cei doi ucenici
care se întorceau de la Emaus: ”S-au ridicat chiar în ceasul acela, s-
au întors în Ierusalim şi i-au găsit pe cei unsprezece şi pe cei care
erau cu ei adunaţi la un loc.” (24:33) Probabil că au venit: Iosif din
Arimateea, Nicodim, Simon din Cirena, unii dintre cei 70 de ucenici,
femeile evlavioase şi fraţii: Lazăr, Maria şi Marta 12.
Când am tratat studiul intitulat Tăgăduirea Apostolului Petru
(Vol.IX,Stud.7), am văzut că pe adevăratul Petru ni-l redau
următoarele tablouri din textele care îl arată când era în Camera de
Sus în care spunea că era gata să meargă cu Domnul Isus în
închisoare şi chiar la moarte; când era în grădina Gheţimani în care a
scos sabia şi era gata să-Şi apere singur, cu prețul vieții Învăţătorul;
şi când, nevrând să-L lase singur pe Domnul Isus, L-a urmat şi după
arestare. Iar, în incidentul din curtea palatului marilor preoţi: Ana şi
Caiafa, în care a avut loc lepădarea lui de Domnul Isus, acela nu era
adevăratul Petru. Tocmai lucrul acesta ni-l scoate în evidenţă
Mântuitorul că, El vede omul real dincolo de toate falimentele lui şi că
îl iubeşte pentru ceea ce el este în realitate şi nu-l abandonează din
cauza unor alunecări.
Domnul Isus, cunoscând felul de-a fi al Apostolului Petru, cât
şi toate greutăţile şi necazurile prin care El, Mântuitorul urma să
treacă în acea noapte, a făcut două lucruri: pe de o parte, l-a prevenit
şi l-a sfătuit, în mod special pe acest apostol să vegheze; iar, pe de altă
parte, a zis fruntaşilor gărzilor templului care au venit să-L aresteze:
”Dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi-i pe aceştia să se ducă.” (Ioan 18:8)
Dacă Apostolul Petru L-ar fi ascultat pe Domnul Isus, n-ar fi intrat în
curtea marelui preot şi n-ar fi ajuns să se încălzească la focul
vrăjmaşilor de moarte ai dumnezeiescului său Învăţător care i-au
întins cursele cele mai alunecoase.
Căderea Apostolului Petru a fost un puternic semnal de
alarmă pentru întreaga Biserică şi o mare lecţie pentru protecţia a
miliarde de suflete, ca să nu ajungă prin alunecare la pierzare
veşnică 13.
Nimeni nu poate să citească istorisirea lepădării Apostolului
Petru de Domnul Isus, fără să fie impresionat de marea onestitate a
Noului Testament. Dacă a fost vreodată un incident care trebuia să fie
trecut sub tăcere, atunci acela era de aşteptat să fie acesta. Papias care
a trăit între anii 70-155 şi era ucenicul Apostolului Ioan, ne spune că
Evanghelia după Marcu nu este altceva decât o acumulare a
materialului din predicile Apostolului Petru. Astfel, stând lucrurile,
aceasta înseamnă că noi posedăm istorisirea lepădării Apostolului
Petru de Domnul Isus chiar din gura acestui apostol. Apostolul Petru
n-a vrut să ascundă acest incident, pentru că şi el este o parte esenţială
a Evangheliei lui Cristos. Apostolul Petru când a redat detaliat acest
incident, ne-a spus cu alte cuvinte: ”Iată ce am făcut eu! M-am
lepădat de Mântuitorul și am făcut lucrul acesta chiar atunci când era
în cele mai grele momente din viaţă şi, totuşi El m-a iubit, m-a iertat
şi m-a folosit în lucrarea Lui, şi Mântuitorul procedează la fel cu toţi
aceia care se pocăiesc şi se întorc la El.” Apostolul Petru a mărturisit
tuturor oamenilor ruşinosul lui păcat, ca şi ei să vadă în pocăința lui
gloria iertării lui Cristos şi dragostea Sa infinită. Evanghelistul
Matei, care a scris al doilea Evanghelia şi a urmat naraţiunea
Evanghelistului Marcu, n-a redat acest incident amănunţit şi în detalii
vii ca Evanghelistul Marcu 14.
Evanghelistului Ioan i-a părut rău că a intervenit înaintea
portăresei, ca să-l lase şi pe Apostolul Petru să intre în palat, motiv
pentru care şi el s-a simţit vinovat de căderea Apostolului Petru 15.
Apostolul Ioan a vrut ca cititorii Evangheliei lui Cristos să cunoască
adevărul că şi el a contribuit la căderea Apostolului Petru prin faptul
că a intervenit înaintea portăresei. Acesta a fost motivul pentru care şi
el a redat în Evanghelie incidentul căderii Apostolului Petru cu
detaliul intervenirii lui înaintea portăresei, ca ruşinea Apostolului
Petru să cadă şi asupra lui! 16

2. Bruce, A.B., The Trening of the Twelve, p. 498;
Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 310;
5. Campbell, M., The Gospel according to St. Mark, p. 312.
6. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p.
365.
8. Bruce, A.B., The Trening of the Twelve, p. 36.
10. Op. cit.
12. Op. cit. p. 908 – 909;
24. A PATRA ARĂTARE A LUI CRISTOS CEL ÎNVIAT
(Arătarea la cei doi ucenici care mergeau la Emaus)
Marcu 16 : 12 - 13
12 După aceea, S-a arătat într-alt chip la doi dintre ei, pe
drum, când se duceau la ţară.
13 Aceştia s-au dus de au spus lucrul acesta celorlalţi, dar nici
pe ei nu i-au crezut.
Luca 24 : 13 - 35
13 În aceeaşi zi, iată, doi ucenici se duceau spre un sat numit
Emaus, care era la o depărtare de şaizeci de stadii de Ierusalim,
14 şi vorbeau între ei despre tot ce se întâmplase.
15 Pe când vorbeau ei şi se întrebau, Isus S-a apropiat şi
mergea pe drum împreună cu ei.
16 Dar ochii lor erau împiedicaţi să-L cunoască.
17 El le-a zis: ”Ce cuvinte sunt acestea pe care le schimbaţi
între voi pe drum?” Şi ei s-au oprit, uitându-se trişti.
18 Drept răspuns, unul din ei, numit Cleopa, I-a zis: ”Tu eşti
singurul străin aici în Ierusalim, de nu ştii ce s-a întâmplat în el zilele
acestea?”
19 ”Ce?” i-a întrebat El. – Şi ei I-au răspuns: ”Ce s-a
întâmplat cu Isus din Nazaret, care era un profet puternic în fapte şi
în cuvinte înaintea lui Dumnezeu şi înaintea întregului popor.
20 Cum preoţii cei mai de seamă şi mai marii noştri L-au dat
să fie condamnat la moarte şi L-au răstignit.
21 Noi speram că El este Acela care va elibera pe Israel, dar,
cu toate acestea, iată că astăzi este a treia zi de când s-au întâmplat
aceste lucruri.
22 Ba încă nişte femei de-ale noastre ne-au pus în uimire: ele
s-au dus dis-de-dimineaţă la mormânt,
23 nu I-au găsit trupul şi au venit şi au spus că ar fi văzut şi o
vedenie de îngeri care ziceau că El este viu.
24 Unii din cei care erau cu noi s-au dus la mormânt şi au
găsit aşa cum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut.”
25 Atunci Isus le-a zis: ”O, nepricepuţilor şi înceţi cu inima,
când este vorba să credeţi tot ce au spus profeţii!
26 Nu trebuia să sufere Cristosul aceste lucruri şi să intre în
gloria Sa?”
27 Şi a început de la Moise şi de la toţi profeţii şi le-a explicat
în toate Scripturile ce era cu privire la El.
28 Când s-au apropiat de satul spre care mergeau, El S-a făcut
că vrea să meargă mai departe.
29 Dar ei au insistat de El şi au zis: ”Rămâi cu noi, căci este
spre seară şi ziua aproape a trecut.” Şi a intrat să rămână cu ei.
30 Pe când şedea Ia masă cu ei, a luat pâinea şi, după ce a
rostit binecuvântarea, a frânt-o şi le-a dat-o.
31 Atunci li s-au deschis ochii şi L-au cunoscut; dar El S-a
făcut nevăzut dinaintea lor.
32 Şi au zis unul către altul: "Nu ne ardea inima în noi când ne
vorbea pe drum şi ne deschidea Scripturile?”
33 S-au sculat chiar în ceasul acela, s-au întors în Ierusalim şi
au găsit pe cei unsprezece şi pe cei care erau cu ei adunaţi la un loc
34 şi zicând: ”A înviat Domnul cu adevărat şi S-a arătat lui
Simon.”
35 Şi au istorisit ce li se întâmplase pe drum şi cum L-au
cunoscut la frângerea pâinii.
Armonizat
1 După aceea, S-a arătat într-alt chip la doi dintre ei, pe drum,
când se duceau la ţară. (Mc.v.12)
2 În aceeaşi zi, iată, doi ucenici se duceau spre un sat numit
Emaus, care era la o depărtare de şaizeci de stadii de Ierusalim,
(Lc.v.13)
3 şi vorbeau între ei despre tot ce se întâmplase. (Lc.v.14)
4 Pe când vorbeau ei şi se întrebau, Isus S-a apropiat şi
mergea pe drum împreună cu ei. (Lc.v.15)
5 Dar ochii lor erau împiedicaţi să-L cunoască. (Lc.v.16)
6 El le-a zis: ”Ce cuvinte sunt acestea pe care le schimbaţi
între voi pe drum?” Şi ei s-au oprit, uitându-se trişti. (Lc.v.17)
7 Drept răspuns, unul din ei, numit Cleopa, I-a zis: ”Tu eşti
singurul străin aici în Ierusalim, de nu ştii ce s-a întâmplat în el zilele
acestea?” (Lc.v.18)
8 ”Ce?” i-a întrebat El. – Şi ei I-au răspuns: ”Ce s-a întâmplat
cu Isus din Nazaret, care era un profet puternic în fapte şi în cuvinte
înaintea lui Dumnezeu şi înaintea întregului popor. (Lc.v.19)
9 Cum preoţii cei mai de seamă şi mai marii noştri L-au dat să
fie condamnat la moarte şi L-au răstignit. (Lc.v.20)
10 Noi speram că El este Acela care va elibera pe Israel, dar,
cu toate acestea, iată că astăzi este a treia zi de când s-au întâmplat
aceste lucruri. (Lc.v.21)
11 Ba încă nişte femei de-ale noastre ne-au pus în uimire: ele
s-au dus dis-de-dimineaţă la mormânt, (Lc.v.22)
12 nu I-au găsit trupul şi au venit şi au spus că ar fi văzut şi o
vedenie de îngeri care ziceau că El este viu. (Lc.v.23)
13 Unii din cei care erau cu noi s-au dus la momânt şi au găsit
aşa cum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut.” (Lc.v.24)
14 Atunci Isus le-a zis: ”O, nepricepuţilor şi înceţi cu inima,
când este vorba să credeţi tot ce au spus profeţii! (Lc.v.25)
15 Nu trebuia să sufere Cristosul aceste lucruri şi să intre în
gloria Sa?” (Lc.v.26)
16 Şi a început de la Moise şi de la toţi profeţii şi le-a explicat
în toate Scripturile ce era cu privire la El. (Lc.v.27)
17 Când s-au apropiat de satul spre care mergeau, El S-a făcut
că vrea să meargă mai departe. (Lc.v.28)
18 Dar ei au insistat de El şi au zis: ”Rămâi cu noi, căci este
spre seară şi ziua aproape a trecut.” Şi a intrat să rămână cu ei.
(Lc.v.29)
19 Pe când şedea Ia masă cu ei, a luat pâinea şi, după ce a
rostit binecuvântarea, a frânt-o şi le-a dat-o. (Lc.v.30)
20 Atunci li s-au deschis ochii şi L-au cunoscut; dar El S-a
făcut nevăzut dinaintea lor. (Lc.v.31)
21 Şi au zis unul către altul: "Nu ne ardea inima în noi când ne
vorbea pe drum şi ne deschidea Scripturile?” (Lc.v.32)
22 S-au sculat chiar în ceasul acela, s-au întors în Ierusalim şi
au găsit pe cei unsprezece şi pe cei care erau cu ei adunaţi la un loc
(Lc.v.33)
23 şi zicând: ”A înviat Domnul cu adevărat şi S-a arătat lui
Simon.” (Lc.v.34)
24 Şi au istorisit ce li se întâmplase pe drum şi cum L-au
cunoscut la frângerea pâinii, (Lc.v.35) dar nici pe ei nu i-au crezut.
(Mc.v.13)
Această istorisire lungă și dramatică de 24 de versete intitulată

A patra arătare a lui Cristos cel Înviat – Arătarea la cei doi ucenici
care mergeau la Emaus are patru scene: cei doi ucenici care
călătoreau spre Emaus, apropierea unui necunoscut de ei,
descoperirea Domnului Isus la Emaus şi întoarcerea ucenicilor la
Ierusalim.
Să luăm mai întâi prima scenă:
I. PE CEI DOI UCENICI CARE CĂLĂTOREAU

SPRE EMAUS
(1) ”După aceea, S-a arătat într-alt chip la doi dintre ei,
pe drum, când se duceau la ţară. (Mc.v.12)
(2) În aceeaşi zi, iată, doi ucenici se duceau spre un sat
numit Emaus, care era la o depărtare de şaizeci de stadii de
Ierusalim.” (Lc.v.13)
Cuvintele "în aceeaşi zi” înseamnă tot Duminică, ziua învierii
şi prima zi a săptămânii.
Evanghelistul Luca ne identifică pe unul dintre cei doi ucenici.
El scrie în versetul 18 "…unul din ei, numit Cleopa…”
Comentatorii Th. Keim, L.E. Porter şi F.W. Farrar, ne spun că
Cleopa era un nume aramaic grecizat care înseamnă Alfeu 1. Iar, Alfeu
care era tatăl Apostolului Iacov cel Mic, ne informează scriitorul
creştin Hegesippus şi istoricul bisericesc Eusebiu care au trăit în
secolul al IV-lea, cât şi comentatorii din timpul modern: A.
Edersheim, F. Godet, Le Camus şi W. Hendriksen, era frate cu Iosif,
soţul Mariei, mama Domnului Isus, aşa cum am văzut şi în studiul
intitulat Primele trei ziceri ale Domnului Isus de pe cruce
(Vol.IX,Stud.18) 2. Clopa, fratele lui Iosif, a cărui soţie stătea lângă
crucea Domnului Isus cu Maria, mama Mântuitorului şi cu alte femei,
era una şi aceeaşi persoană cu Cleopa din textul pe care-l studiem.
Cleopa era în limba aramaică şi Clopa în ebraică.
Dar, celălalt ucenic cine era? Epifanus din Biserica Primară,
presupunea că era Natanael. Unul dintre marii comentatori moderni,
cu numele de R.H. Lightfoot zice: ”Mi se pare că celălalt ucenic era
Apostolul Petru care, auzind de la femei că Cristos cel Înviat urma să
meargă în Galileea, deja plecase spre acea regiune.” Amândouă
aceste opinii sunt neverosimile şi neautentice 3. Iar, alţi comentatori ca
Teofilact din Biserica Primară şi F. Godet, A. Edersheim, J.C. Ryle şi
S. Diamandi din timpul modern, susţin cu tărie că era Evanghelistul
Luca. Toţi aceştia, cât și mulți alții, spun că această naraţiune este
atât de vie, încât suntem obligaţi să conchidem că acela care ne-a
descris-o, nu era altul, decât un martor ocular, respectiv
Evanghelistul Luca 4. Dar, există şi o altă dovadă că al doilea ucenic
era Evanghelistul Luca. Dacă al doilea ucenic, nu era autorul
Evangheliei, Evanghelistul Luca i-ar fi amintit numele, cum l-a
amintit pe Cleopa. Dar, pentru că el era unul dintre cei doi ucenici, nu
şi-a menţionat numele. Un caracter slab şi lăudăros, ar fi putut să
spună: unul dintre cei doi ucenici eram eu şi chiar şi-ar fi trecut mai
întâi numele lui. Numai că Evanghelistul Luca n-a putut să facă așa
ceva.
Nu se ştie, dacă amândoi ucenicii locuiau în Emaus sau numai
Cleopa. Apoi, nu se ştie nici dacă clădirea în care au intrat cei doi
ucenici era o casă de locuit sau un han.
Iamnia în care Marele Sanhedrin a ţinuzt un conciliu împotriva creştinilor

Comentatorul L.E. Porter a spus că Emausul ne este unul
dintre cele mai iubite şi importante localităţi din Noul Testament,
pentru că Mântuitorul călătorind spre el, a vorbit despre misiunea,
moartea şi învierea Sa în lumina Vechiului Testament 5.
În scrierile evreieşti există informaţii care atestă că erau patru
Satul Emaus
localităţi cu numele Emaus. Două dintre ele erau mai aproape de
Ierusalim. Evanghelistul Luca ne ajută mult la identificarea Emausului
la care mergea împreună cu Cleopa, vizavi de celelalte trei Emausuri.
El ne-a arătat că de la Ierusalim şi până la Emausul la care mergeau ei
erau 60 de stadii. O stadie era de 185 m. Astfel, cele 60 de stadii
însumează 11 km. Unul dintre Emausuri care se mai numea Amvas-
Nicopolis, ”Izvoare termale” şi era situat la nord-vest se afla la 30 km
de Ierusalim 6. Este sigur că Evanghelistul Luca nu s-a referit nici la
acest Emaus. Iosif Flavius ne-a informat că Emausul care era cel mai
aproape de Ierusalim, se afla lângă Colonia militară romană – Amasa
care era situată tot la nord-vest de Ierusalim. Or, distanţa de la acest
Emaus, de lângă Colonia Amasa şi Ierusalim era exact de 60 de stadii,
respectiv 11 km 7.
Comentatorul evreu A. Edersheim ne descrie Colonia Amasa şi
Emausul ca o zonă deluroasă plină cu grădini de portocali, lămâi şi
mulţi alţi pomi fructiferi. În acea zi de primăvară în care mergeau
Luca şi Cleopa la Emaus, pomii erau înfloriţi. Lângă Emaus era şi o
vale peste care se întindea un pod 8.
Evanghelistul Luca a scris că cei doi ucenici vorbeau pe acest
drum între ei cu multă înflăcărare despre evenimentele cele mari care
au avut loc în acele zile.
A doua scenă este
II. APROPIEREA UNUI NECUNOSCUT DE CEI DOI

UCENICI
(15) Pe când vorbeau ei şi se întrebau, Isus S-a
apropiat şi mergea pe drum împreună cu ei.
(16) Dar ochii lor erau împiedicaţi să-L cunoască.
W. Barclay, cât și alți comentatori sunt de părere că unul din
motivele pentru care cei doi ucenici nu L-au cunoscut pe Domnul Isus
era că Emausul, fiind la nord-vest de Ierusalim și ei, călătorind după
amiază, soarele care era aproape de apus le lua vederea 9.
Cristos cel Înviat când S-a apropiat de aceşti doi ucenici
întristaţi şi disperaţi, i-a întrebat: ”Ce cuvinte sunt acestea pe care le
schimbaţi între voi?” (v.17) La care întrebare, ei mai întâi ”s-au oprit,
uitându-se trişti” (v.17) şi apoi unul dintre ei numit Cleopa, I-a
răspuns: ”Tu eşti singurul străin aici în Ierusalim, de nu ştii ce s-a
întâmplat în el zilele acestea?” (v.18) Mântuitorul, dorind ca Luca şi
Cleopa să vorbească în continuare, i-a întrebat: ”Ce?” Astfel, ei au
continuat să-I spună, așa cum ne relatează Evanghelistul Luca:
(19) ”Ce s-a întâmplat cu Isus din Nazaret, care era un
profet puternic în fapte şi în cuvinte înaintea lui Dumnezeu şi
înaintea întregului popor.
(20) Cum preoţii cei mai de seamă şi mai marii noştri L-
au dat să fie condamnat la moarte şi L-au răstignit.
(21) Noi speram că El este Acela care va elibera pe
Israel, dar, cu toate acestea, iată că astăzi este a treia zi de
când s-au întâmplat aceste lucruri.
(22) Ba încă nişte femei de-ale noastre ne-au pus în
uimire: ele s-au dus dis-de-dimineaţă la mormânt,
(23) nu I-au găsit trupul şi au venit şi au spus că ar fi
văzut şi o vedenie de îngeri care ziceau că El este viu.
(24) Unii din cei care erau cu noi s-au dus la mormânt şi
au găsit aşa cum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut.”
În aceste cuvinte ale lui Luca şi Cleopa, era concentrată toată
disperarea şi jalea din lume, în special când au zis: ”Noi speram că El
este Acela care va elibera pe Israel.” (v.21) Pentru ei toate lucrările
mari pe care le-a făcut Fiul lui Dumnezeu înaintea oamenilor, au
luat sfârşit în urmă cu două zile când a fost răstignit pe crucea de
ocară; iar, femeile când au adus vestea că mormântul este gol și că
ar fi văzut nişte îngeri care le-ar fi spus că Domnul Isus a înviat, i-a
pus în uimire, dar când apostolii: Petru şi Ioan s-au dus la mormânt
”pe El nu L-au văzut”.
Tot necazul era că Luca şi Cleopa aveau o concepţie greşită cu
privire la mesianismul Domnului Isus ca toţi evreii. Ei credeau că El
era Eliberatorul politic al lui Israel şi, având această credinţă, o dată
cu răstignirea Lui, li s-a năruit orice speranţă 10. Domnul Isus nu era
un Masia Eliberator pe care Îl visau evreii, ci un Mesia Mântuitor
care Şi-a dat viaţa pentru răscumpărarea neamului omenesc. El este
Domnul Vieţii şi Părintele Veşniciilor. Un romancier scrie cum un
tânăr a spus odată unei fete: ”Eu n-am ştiut ce înseamnă viaţa şi cât
este de frumoasă, până când am văzut-o în ochii tăi.” Acest lucru îl
putem spune în toată
puterea cuvântului
numai uitându-ne la
Domnul Isus şi Viaţa
Lui, indiferent în ce
situaţie ne-am afla 11.
Domnul Isus,
ascultându-i pe cei doi
ucenici şi, înţelegându-
le durerea şi
Porţiune din drumul roman ce conecta Emausul de Ierusalim disperarea izvorâte din
ignoranţă şi
necunoaşterea Lui, le-a spus:
(25) ”«O, nepricepuţilor şi înceţi cu inima, când este
vorba să credeţi tot ce au spus profeţii!
(26) Nu trebuia să sufere Cristosul aceste lucruri şi să
intre în gloria Sa?»
(27) Şi a început de la Moise şi de la toţi profeţii şi le-a
explicat în toate Scripturile ce era cu privire la El.” (v.25-27)
Embrionul unui sistem nou de credinţă se afla chiar în
Vechiul Testament.
Mântuitorul, prin
prezentarea multor
citate din aproape
întreg Vechiul
Testament, a dat vălul
la o parte pentru Luca
şi Cleopa, ca să-L
cunoască cu adevărat
Drumul care duce la Emaus este aproape de acest sat în lumina acestui
sistem nou de credinţă
12
cine este El . Credem că Mântuitorul li S-a descoperit cel puţin din
următoarele 19 citate:
1) Că El este
adevărata sămânţă a
femeii care a zdrobit
capul Şarpelui
(Gen.3:15).
2) El este
singurul prin care pot
fi binecuvântate toate
naţiunile pământului
(Gen.22:18).
3) Urmaşii Lui
vor fi numeroşi ca
stelele cerului şi
nisipul mării
(Gen.26:4;22:17).
4) El va fi un
Conducător de care
vor asculta toate
naţiunile (Gen.49:10).
5) Mielul pascal
nu era altceva decât
simbolul Lui (Exod Domnul Isus explică pe drum lui Luca şi Cleopa împlinirea
profeţiilor din V. Testament cu privire la moartea şi învierea
12). Lui
6) Şarpele de aramă pe care l-a înălţat Moise în pustie, de
asemenea nu era altceva decât simbolul răstignirii Lui pe cruce
(Num.21:9).
7) El era Acel Proroc Mare, pe care Dumnezeu L-a promis în
Vechiul Testament că Îl va trimite (Deut.18:15).
8) Învierea Lui a fost promisă în psalmul 15:10.
9) Suferinţa Lui de pe cruce a fost descrisă în psalmul 22.
10) El, pe lângă că era un descendent al lui David, era şi
Împărat Etern (Ps.131:11).
11) Naşterea Lui s-a săvârşit în mod miraculos printr-o
fecioară (Is.7:14).
12) Revelaţia Vechiului Testament I-a oferit numele Emanuel,
”Dumnezeu este cu noi” (Is.7:14).
13) El este Dumnezeu Tare, Părinte al Veşniciilor şi Domn al
Păcii (Is.9:6).
14) El este Păstorul cel Mare, Bun şi Adevărat care Şi-a dat
viaţa pentru oi (Is.40:11).
15) El a acceptat să pătimească de bunăvoie (Is.50:6).
16) Suferinţa Lui, cât şi scopul suferinţei Lui sunt descrise în
Cartea Prorocului Isaia, capitolul 53.
17) Anul naşterii Lui, cât şi moartea şi învierea Lui sunt
prezise cu cele 70 de săptămâni şi cu ultima săptămână din cele 70 de
săptămâni (Daniel 9:24-26).
18) Moartea şi învierea Lui au fost prezise cu cele trei zile şi
cu cele trei nopţi ale Prorocului Iona în pântecele peştelui (Iona 1:7).
19) Şi apariţia lui Ioan Botezătorul, Înainte-mergătorul lui
Mesia a fost prezisă de către Prorocul Maleahi 3:1.
Este foarte interesant că toate aceste prorocii pe care Domnul
Isus le cita lui Luca şi Cleopa s-au împlinit cu cea mai mare exactitate
sub ochii lor şi, totuşi ei nu L-au cunoscut că El în care ei credeau
era acel Mesia promis care trebuia să moară și să învieze.
A treia scenă este
III. DESCOPERIREA DOMNULUI ISUS LA EMAUS

(28) Când s-au apropiat de satul spre care mergeau, El
S-a făcut că vrea să meargă mai departe.
(29) Dar ei au insistat de El şi au zis: ”Rămâi cu noi,
căci este spre seară şi ziua aproape a trecut.” Şi a intrat să
rămână cu ei. (v.28-29)
Aici vedem cum Mântuitorul S-a făcut că merge mai departe.
El nu Se oferă nimănui cu forţa, ci aşteaptă să fie invitat. Printre
multe daruri mari, Dumnezeu l-a înzestrat pe om şi cu darul libertăţii
de voinţă. Astfel, noi avem libertatea aceasta: fie să-L invităm pe
Mântuitorul în viaţa noastră, fie să-L lăsăm să meargă mai departe 13.
Din cuvintele
Evanghelistului Luca:
”Pe când şedea Ia
masă cu ei, a luat
pâinea şi, după ce a
rostit binecuvântarea,
a frânt-o şi le-a dat-o,”
(v.30) mulţi cred că
Mântuitorul a dat celor
doi ucenici Cina
Domnului. Această
părere au îmbrăţişat-o
comentatorii din
Biserica Primară: Ioan
Gură de Aur, Augustin
şi Teofilact;
comentatorul din
timpul reformaţiei:
Beza; comentatorii
romano-catolici din
timpul modern:
Maldonatus, Cornelius Luca şi Cleopa I-au zis: “Rămâi cu noi, căci este spre seară
à Lapide, Barradius şi şi ziua aproape a trecut”. Luca 24:29
Bellarmine;
comentatorii protstanți ca Wordsword; şi comentatorii evanghelici 14.
Iar, cu mult mai mulţi, susţin cu tărie că aceasta nu era Cina
Domnului, atât dintre comentatorii catolici ca: Jansenius, Stella şi
Alford, cât şi anglicani ca W. Barclay şi comentatorii protestanţi şi
evanghelici 15. Toţi aceştia din urmă aduc următoarele trei argumente:
primul, că în text nu este menţionat deloc şi un pahar cu vin; al doilea,
că atunci când Domnul Isus a instituit Cina Domnului în Camera de
Sus a zis că El nu va mai bea din acest rod al viţei până în ziua când
îl va bea cu ei nou în Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 26:29); şi al
treilea argument este că evreii obişnuiau la fiecare masă să frângă
pâinea şi nu s-o taie cu cuţitul şi apoi tot la ei la fiecare masă se
începea cu o rugăciune de binecuvântare 16.
O altă ilustrată care reprezintă invitaţia
pe care I-au făcut-o Luca şi Cleopa Domnului Isus de-a rămâne cu ei.
Unii comentatori sunt de părere că Domnul Isus Şi-a atribuit

calitatea de stăpân al mesei atunci când a luat pâinea, a frânt-o, a rostit
binecuvântarea asupra ei şi a împărţit-o celor doi ucenici. Aceştia
explică cu acest gest al Mântuitorului că acea clădire în care El a intrat
cu Luca şi Cleopa, nu era o casă de locuit, ci un han în care ei au
intrat să rămână peste noapte 17.
Evanghelistul Luca ne scoate în evidenţă că cei doi ucenici L-
au recunoscut pe Domnul Isus la frângerea pâinii. El a scris: ”Atunci
li s-au deschis ochii şi L-au cunoscut; dar El S-a făcut nevăzut
dinaintea lor.” (v.31) H. Alford, J.C. Ryle, cât şi mulţi alţi
comentatori, spun că Luca şi Cleopa L-au recunoscut pe Domnul Isus
numai la frângerea pâinii, probabil că I-au văzut în mâini semnele
cuielor 18. Cât de ”împiedecaţi erau ochii lor!” Cât de surde erau
urechile lor pentru glasul Lui! Şi cât de ”înceţi erau cu inima!” Toate
acestea erau consecinţa părerii lor preconcepute şi a disperării lor.
Franciscanii au construit o biserică pe locul în care se crede că ar fi fost casa lui Cleopa
pe care I-au făcut-o Luca şi Cleopa Domnului Isus de-a rămâne cu ei.
În momentul când cei doi ucenici L-au recunoscut, Mântuitorul
a dispărut dinaintea lor în mod miraculos pentru că Şi-a atins ţinta.
După ce Domnul Isus S-a făcut nevăzut dinaintea lor,
Evanghelistul Luca ne spune că ei au zis unul către altul: "Nu ne
ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne deschidea
Scripturile?” (v.32) Comentatorul Alexander Bruce a zis că lui Luca
şi Cleopa le ardeau inimile pentru că au descoperit în Domnul Isus
Această pictură se află în biserica franciscană din Emaus, zugrăvindu-L pe Domnul Isus cum
stătea la masă cu cei doi ucenici şi frângea pâinea
un Mesia nou şi în Sfintele Scripturi ale Vechiului Testament o

lumină nouă 19.
Şi, a patra scenă a acestei istorisiri dramatice este
Caravaggio. Cristos cel înviat se descoperă lui Luca şi Cleopa la Emaus
IV. ÎNTOARCEREA CELOR DOI UCENICI LA

IERUSALIM
(33) S-au sculat chiar în ceasul acela, s-au întors în
Ierusalim şi au găsit pe cei unsprezece şi pe cei care erau cu ei
adunaţi la un loc
(34) şi zicând: ”A înviat Domnul cu adevărat şi S-a
arătat lui Simon.”
(35) Şi au istorisit ce li se întâmplase pe drum şi cum L-
au cunoscut la frângerea pâinii.
Luca şi Cleopa atunci când L-au recunoscut pe Domnul Isus şi
când au pătruns în adevăratul şi în noul Lui mesianism, au simţit o
bucurie nouă care era atât de mare, încât nu puteau s-o ţină numai
pentru ei şi să n-o împărtăşească şi la alţii. Acesta a fost motivul
pentru care cei doi ucenici, s-au întors la Ierusalim chiar în ceasul
acela şi au mers înapoi cale de două ore! 20
Comentatorii Doddridge şi Ryle explică astfel sintagma
”unsprezece apostoli”, că Evanghelistul Luca i-a numit pe cei
unsprezece apostoli cu denumirea iniţială de unsprezece, cu toate că
Apostolul Toma lipsea (Ioan 20:24) 21.
În studiul precedent am văzut că Apostolul Petru, Maria
Magdalena şi celelalte femei au reuşit să adune în Camera de Sus nu
numai pe toţi apostolii afară de Toma, dar şi pe mulţi alţii dintre cei
care credeau în Domnul Isus, de aceea Evanghelistul Luca a făcut
această precizare când a redat detaliul amintit în acest text: ”…Și au
găsit pe cei unsprezece şi pe cei care erau cu ei adunaţi la un loc.”
(v.33) Probabil că erau prezenţi: Iosif din Arimateea, Nicodim, Simon
din Cirena, unii din cei 70 de ucenici, femeile evlavioase şi fraţii:
Lazăr, Maria şi Marta 22.
În versetele 33 la 35 din Evanghelia după Luca, evenimentele
sunt comprimate, vii și dramatice. Evanghelistul Luca scrie: ”S-au
sculat chiar în ceasul acela, s-au întors în Ierusalim și au găsit pe cei
unsprezece și pe cei care erau cu ei adunați la un loc (34) și zicând: A
înviat Domnul cu
adevărat și S-a
arătat lui
Simon.” (35) Și
au istorisit ce li
se întâmplase pe
drum și cum L-
au cunoscut la
frângerea
pâinii.” Dintre
cei unsprezece
apostoli, Toma
lipsea, opt nu
credeau că Rembrandt von Rijn.
Cristos cel înviat se descoperă lui Luca şi Cleopa la Emaus
Domnul Isus a înviat; Ioan credea, deși încă nu L-a văzut pe Cristos
înviat decât mormântul gol și fâșiile de pânză; și Petru credea pentru
că el era primul dintre apostoli care L-a văzut pe Mântuitorul după
înviere. Din text reiese că Apostolul Petru mărturisea cu mare
entuziasm tuturor celor care erau adunați în Camera de Sus că
Domnul Isus i S-a arătat viu, dar nimeni nu-l credea afară de Ioan și
femeile cărora li Se descoperise Mântuitorul viu.
În momentul în care Luca şi Cleopa au intrat în sală şi, înainte
ca ei să împărtăşească celor adunaţi ce li s-a întâmplat pe drum şi cum
L-au cunoscut pe Domnul Isus la frângerea pâinii, se crede că
Apostolul Ioan era acela care, întrecându-i pe acești doi ucenici în
mărturisirea învierii Fiului lui Dumnezeu, le-a spus acestora cu cea
mai mare bucurie și cu cel mai mare entuziasm: ”A înviat Domnul
cu adevărat şi S-a arătat lui Simon.” (v.34) 23 Amândouă părţile
aveau aceeaşi bucurie, aceeaşi experienţă şi acelaşi mesaj. Creştinii
autentici au aceeaşi experienţă care este experienţa bucuriei învierii
Mântuitorului. Este gloria creştinilor că ei trăiesc în mijlocul unei
frăţietăţi care are aceeaşi bucurie, aceeaşi experienţă şi acelaşi
mesaj al învierii şi al gloriei Mântuitorului lor 24.
După aceste evenimente vii și dramatice, Evanghelistul Marcu
a adăugat în acest text paralel un lucru foarte dureros. El a scris:
”După aceea, S-a arătat într-alt chip la doi dintre ei, pe drum, când
se duceau la țară. (13) Aceștia s-au dus de au spus lucrul acesta
celorlalți, dar nici pe ei nu i-au crezut.” (v.12-13) Cei opt apostoli au
crezut în învierea Domnului Isus de abia la a cincea arătare a
Mântuitorului, așa cum vom vedea în studiul următor; iar Apostolul
Toma a crezut în învierea Domnului Isus numai la a șasea arătare,
respectiv după opt zile, pentru că lipsise din mijlocul apostolilor
Duminica când Mântuitorul S-a arătat celor zece apostoli care stăteau
cu ușile încuiate de frica iudeilor.

2. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p.
304 – 305;
Hegesippus în Eusebiu, Ecclesiastical History, 3.11; 4.22;
Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 888 – 889.
Ryle, J.C., Luke, Vol. II, p. 503 ;
6. Josephus, F., Jewish Wars, VI,6.6;
7. Josephus, F., Jewish Wars, VI,6.6;
10. Op. cit. p. 309;
16. Op. cit.;
17. Op. cit.
25. A CINCIA ARĂTARE A LUI CRISTOS CEL ÎNVIAT
(Arătarea înaintea apostolilor care stăteau cu uşile încuiate)
Marcu 16 : 14
14 În sfârşit, S-a arătat celor unsprezece, când şedeau la masă,
şi i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, pentru că nu-
i crezuseră pe cei ce-L văzuseră înviat.
Luca 24 : 36 - 49
36 Pe când vorbeau ei astfel, Însuşi Isus a stat în mijlocul lor şi
le-a zis: ”Pace vouă!”
37 Plini de frică şi de spaimă, ei credeau că văd un duh.
38 Dar El le-a zis: ”Pentru ce sunteţi tulburaţi? Şi de ce vi se
ridică astfel de gânduri în inimă?
39 Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele, Eu sunt; pipăiţi-Mă
şi vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu.”
40 (Şi după ce a zis aceste cuvinte, le-a arătat mâinile şi
picioarele Sale.)
41 Fiindcă ei, de bucurie, încă nu credeau şi se mirau, El le-a
zis: ”Aveţi aici ceva de mâncare?”
42 I-au dat o bucată de peşte fript şi un fagure de miere.
43 El le-a luat şi a mâncat înaintea lor.
44 Apoi le-a zis: "Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că
trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui
Moise, în Profeţi şi în Psalmi.”
45 Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile.
46 Şi le-a zis: ”Aşa este scris şi aşa trebuia să sufere Cristos şi
să învieze a treia zi dintre cei morţi.
47 Şi să se predice tuturor naţiunilor, în Numele Lui, pocăinţa
şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim.
48 Voi sunteţi martori ai acestor lucruri.
49 Şi iată că voi trimite peste voi promisiunea Tatălui Meu; dar
rămâneţi în cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus.”
Ioan 20 : 19 - 23
19 În seara aceleiaşi zile, cea dintâi a săptămânii, pe când
uşile locului unde erau adunaţi ucenicii erau încuiate de frica
iudeilor, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: ”Pace vouă!”
20 Şi după ce a zis aceste cuvinte, le-a arătat mâinile şi coasta
Sa. Ucenicii s-au bucurat când L-au văzut pe Domnul.
21 Isus le-a zis din nou: ”Pace vouă!” Cum M-a trimis pe Mine
Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.”
22 După aceste cuvinte, a suflat peste ei şi le-a zis: ”Luaţi Duh
Sfânt!
23 Celor cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor
cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.”
Armonizat
1 În seara aceleiaşi zile, cea dintâi a săptămânii, pe când uşile
locului unde erau adunaţi ucenicii erau încuiate de frica iudeilor, a
venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: ”Pace vouă!” (Io.v.19)
2 Plini de frică şi de spaimă, ei credeau că văd un duh.
(Lc.v.37)
3 Dar El le-a zis: ”Pentru ce sunteţi tulburaţi? Şi de ce vi se
ridică astfel de gânduri în inimă? (Lc.v.38)
4 Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele, Eu sunt; pipăiţi-Mă şi
vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu.”
(Lc.v.39)
5 Şi după ce a zis aceste cuvinte, le-a arătat mâinile,
/picioarele (Lc.v.40)/ şi coasta Sa. (Io.v.20)
6 Fiindcă ei, de bucurie, încă nu credeau şi se mirau, El le-a
zis: ”Aveţi aici ceva de mâncare?” (Lc.v.41)
7 I-au dat o bucată de peşte fript şi un fagure de miere.
(Lc.v.42)
8 El le-a luat şi a mâncat înaintea lor. (Lc.v.43)
9 Apoi le-a zis: "Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că
trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui
Moise, în Profeţi şi în Psalmi.” (Lc.v.44)
10 Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile.
(Lc.v.45)
11 Şi le-a zis: ”Aşa este scris şi aşa trebuia să sufere Cristos şi
să învieze a treia zi dintre cei morţi. (Lc.v.46)
12 Şi să se predice tuturor naţiunilor, în Numele Lui, pocăinţa
şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim. (Lc.v.47)
13 Voi sunteţi martori ai acestor lucruri. (Lc.v.48)
14 Şi iată că voi trimite peste voi promisiunea Tatălui Meu; dar
rămâneţi în cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus.” (Lc.v.49)
15 Isus le-a zis din nou: ”Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine
Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.” (Io.v.21)
16 După aceste cuvinte, a suflat peste ei şi le-a zis: ”Luaţi Duh
Sfânt! (Io.v.22)
17 Celor cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor
cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.” (Io.v.23)
În aceeaşi zi de Duminică, care a rămas de veşnică amintire,

Cristos cel Înviat S-a arătat pentru a cincia oară. El a planificat
această arătare, în special pentru apostoli care stăteau adunați în
Camera de Sus împreună cu alți simpatizanți ai Domnului Isus .
Din acest text intitulat A cincia arătare a lui Cristos cel Înviat
– Arătarea înaintea apostolilor care stăteau cu uşile încuiate, ne vom
ocupa de două lucruri: felul învierii Mântuitorului şi trimiterea
apostolilor în misiune.
I. FELUL ÎNVIERII MÂNTUITORULUI

Evanghelistul Ioan a scris: ”În seara aceleiaşi zile, cea dintâi a
săptămânii, pe când uşile locului unde erau adunaţi ucenicii erau
încuiate de frica iudeilor, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a
zis: «Pace vouă!»” (v.19)
Apostolii erau adunaţi în Camera de Sus în casa părintească a
Evanghelistului Marcu (Fapte 12:12) pe care o închiriase Domnul
Isus pentru Paşte 1. Autorităţile ştiau că Domnul Isus a închiriat
această Cameră de Sus şi că în ea se aflau ucenicii Lui. Ele ştiau
lucrul acesta de la Iuda, care a condus cohorta mai întâi la această
casă şi apoi în grădina Gheţimani ca să-L aresteze pe Mântuitorul.
Apostolilor le era frică de sinedrişti, în special de preoţii cei mai de
seamă. Ei tresăreau de frică la fiecare zgomot ce se auzea afară, la
gândul ca nu cumva să vină trimişii Marelui Sanhedrin şi să-i
aresteze şi pe ei 2. Acesta era motivul pentru care ei stăteau cu uşile
încuiate! În textul grecesc substantivul ”uşile” este la dual, ceea ce
înseamnă că nu numai poarta o ţineau încuiată, dar chiar şi uşa
Camerei de Sus 3.
Domnul Isus, deși a intrat la apostoli în cameră calm şi liniştit,
totuşi toţi care erau adunați s-au speriat fiindcă El a trecut în mod
miraculos prin uşile încuiate 4. Într-o asemenea atmosferă,
Mântuitorul i-a salutat cu salutul evreiesc ”Pace vouă!” care
niciodată nu s-a potrivit aşa de bine nimănui ca acum apostolilor.
Acest salut are două înţelesuri: ”Eliberare de tulburare şi de tot ce
este rău”, cât şi ”umplere cu tot ce este bun şi vine de la Dumnezeu”.
Fericitul Augustin susţine că acest salut era şi o reasigurare că în toate
împrejurările lor nu vor fi lipsiţi de pacea Lui pe care le-a promis-o
tot în această Cameră de Sus în urmă cu trei zile, respectiv Joi seara
când a zis: ”Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă
lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să se înspăimânte.” (Ioan 14:27)
5
Evreii credeau că în primele trei zile, sufletul mortului se află

în jurul trupului plutind în aer şi că în a treia zi, când trupul începea
să-şi piardă forma prin putrezire, sufletul îşi lua adio de la cei dragi
6
. Astfel, Evanghelistul Luca când a scris: ”Plini de frică şi de spaimă,
ei credeau că văd un duh,” (v.37) ne-a arătat că ceea ce vedeau
apostolii şi cei care erau cu ei, nu credeau că era Domnul Isus înviat,
ci duhul Lui în forma trupului, care a venit să-și ia adio de la ei, de
aceea a putut să treacă prin uşile încuiate. Cristos cel Înviat, ştiind ce
aveau ei în minte, i-a întrebat, îi cităm armonizat pe Evangheliştii
Luca şi Ioan, redându-L pe Domnul Isus:
(3) ”Pentru ce sunteţi tulburaţi? Şi de ce vi se ridică
astfel de gânduri în inimă? (Lc.v.38)
(4) Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele, Eu sunt;
pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase, cum
vedeţi că am Eu.” (Lc.v.39)
(5) Şi după ce a zis aceste cuvinte, le-a arătat mâinile,
/picioarele (Lc.v.40)/ şi coasta Sa. (Io.v.20)
Aceasta era cauza pentru care Domnul Isus i-a certat pentru
necredinţa şi împietrirea inimii lor. Evanghelistul Marcu a scris: ”…Și
i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, pentru că nu-i
crezuseră pe cei ce-L văzuseră înviat.” (v.14)
După ce apostolii şi toţi aceia care erau de faţă au văzut
semnele cuielor în mâinile şi în picioarele Domnului Isus; I-au văzut
cicatricea în coastă în urma străpungerii cu sabia unui ostaș roman;
şi I-au pipăit trupul să vadă dacă era din carne şi oase, s-au umplut
de bucurie, deocamdată numai în ideea că El, Cel Răstignit era, într-
adevăr dumnezeiescul lor Învăţător care acum li S-a arătat 7.
Apostolii şi toţi cei care erau prezenţi, fiind confruntaţi cu
adevărat cu dumnezeiescul lor Învăţător care a fost răstignit, s-au
bucurat; dar, totuşi ei încă nu puteau să creadă în învierea Lui,
pentru că L-au văzut cum a trecut prin uşile încuiate. Evanghelistul
Marcu când ne oferă detaliul: ”În sfârşit, S-a arătat celor unsprezece,
când şedeau la masă…” (v.14), ne scoate în evidenţă că apostolii şi
toţi ceilalţi erau adunaţi în timpul Cinei Pascale care se ţinea în toate
şapte seri ale sărbătorii Paştelui, când rudele şi prietenii obişnuiau să
ia cina împreună. Sub acest pretext apostolii şi ceilalţi credincioşi au
avut mai mare curaj să se adune împreună, pentru că nu era aşa de
bătător la ochi 8. Evanghelistul Luca a scris:
(41) Fiindcă ei, de bucurie, încă nu credeau şi se
mirau, El le-a zis: ”Aveţi aici ceva de mâncare?”
(42) I-au dat o bucată de peşte fript şi un fagure de
miere.
(43) El le-a luat şi a mâncat înaintea lor. (v.41-43)
După ce Domnul Isus a întărit prin faptul că a mâncat, că El
era cu adevărat şi că a înviat în carne şi în oase, ei s-au convins pe
deplin şi s-au bucurat mai mult, ştiind că un duh nu poate mânca 9.
De acum apostolii şi toţi aceia care erau prezenţi în Camera de
Sus, au crezut, cu adevărat în învierea Domnului Isus şi s-au bucurat
mult. Comentatorul A. Schlatter a spus că apostolii s-au bucurat, nu
numai că Domnul Isus a înviat şi că li S-a arătat, dar şi fiindcă El a
dat uitării toate greşelile lor din trecut 10.
Comentatorul J.C. Ryle spune că Bishop Browning a observat
că, Evanghelistul Ioan L-a numit pe Domnul Isus prima dată în acest
text ”Domn”, în ideea de Dumnezeu, Suveran şi Stăpânitor, şi că el
L-a numit astfel pe Domnul Isus în acest text, după ce Mântuitorul a
înviat şi S-a arătat ucenicilor ca Biruitor asupra morţii, a păcatului
şi a infernului, scriind: ”Ucenicii s-au bucurat când L-au văzut pe
Domnul” (v.20). Şi a doua oară, Evanghelistul Ioan L-a numit pe
Mântuitorul ”Domn” în textul următor, când Apostolul Toma,
convingându-se că dumnezeiescul lui Învăţător a înviat cu adevărat, a
exclamat: ”Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20:28) 11
Apostolii au văzut cu ochii lor cel mai mare şi cel mai valoros
adevăr: adevărul învierii Fiului lui Dumnezeu, dar pe care ei nu-l
puteau înţelege, fiindcă fiinţa dumnezeiescului lor Învăţător era de
nepătruns pentru ei. El le-a arătat trupul că era din carne şi oase. Dar
ei și-au pus întrebarea: dacă trupul Lui era din carne şi oase, atunci
cum de-a putut să treacă prin uşile încuiate? Iar, dacă ceea ce vedeau
ei era duhul Lui în forma trupului, atunci cum de Domnul Isus li Se
arăta mâncând, demonstrându-le în felul acesta că trupul Lui era din
carne şi oase? Apostolii nu puteau să înţeleagă acest adevăr mare şi
important, pentru că acest adevăr era atunci în stare de embrion, dar pe
care Duhul Sfânt urma să-l dezvolte mereu în mintea creştinilor de-a
lungul secolelor şi a mileniilor.
Oare, nici chiar după două mii de ani mintea iluminată de
Duhul Sfânt nu poate să înţeleagă în ce fel de trup a înviat
Mântuitorul? Unii înclină să creadă că Domnul Isus a înviat într-un
trup spiritual și proslăvit sau de substanţă divină, pentru că altfel El n-
ar fi putut să treacă prin uşile încuiate şi să apară şi să dispară dintr-o
dată 12.
În fragmentul ciudat din Clement de Alexandria la 1 Ioan 1:1
este o mică notă explicativă în care scrie că după înviere Evanghelistul
Ioan, atingându-se de trupul Domnului Isus, i-a trecut mâna prin El
pentru că nu avea trup material 13. Susţinătorii ideii că Domnul Isus a
înviat într-un trup de natură spirituală, au luat această variantă ca să
fie în concordanţă cu Apostolul Pavel atunci când a scris în Întâia sa
Epistolă către Corinteni: ”Este semănat trup firesc şi înviază trup
spiritual. Dacă există trup firesc, există şi un trup spiritual.”
(1Cor.15:44) Varianta că Domnul Isus a înviat într-un trup spiritual și
proslăvit sau de substanţă divină este lipsită de orice logică şi chiar o
mare absurditate. Adevărul și raţionamentul este că, dacă există
înviere, ea poate exista numai în cazul în care înviază ceea ce moare.
Cristos n-a murit într-un trup spiritual și proslăvit sau de substanţă
divină, ca acesta să învieze. Ci El a murit și a înviat într-un trup de
carne şi oase, de aceea a zis apostolilor: ”Uitaţi-vă la mâinile şi
picioarele Mele, Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are nici
carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu.” (Lc.v.39) Mântuitorul n-a dus
lumea în eroare, spunând că a înviat dacă n-ar fi înviat cu adevărat în
carne şi oase.
Adevărul este că Domnul Isus a înviat în carne şi oase, aşa cum
scria bisericii din Smirna, Ignaţiu care era ucenicul Apostolului Ioan și
episcop de Antiohia 14; adevăr pe care îl susţin cu tărie şi mulţi teologi
şi comentatori moderni documentaţi ca A. Edersheim, J.C. Ryle,
R.C.H. Lenski, W. Barclay, W. Hendriksen şi alţii 15. Toţi aceştia spun
că Domnul Isus poseda două naturi: una umană şi alta divină, atât
înainte de a muri cât şi după înviere, aşa cum a explicat şi sinodul de
la Chalcedon. Astfel, El aşa cum a mers pe apă ca pe uscat înainte de
a muri (Matei 14:25), tot aşa a trecut prin uşile încuiate şi după înviere
16
.
Numai că, adevărul cu privire la felul
învierii Mântuitorului are și o altă explicaţie şi
însemnătate cu mult mai profundă pe care o
găsim în următoarele cuvinte ale
Evanghelistului Ioan când a scris în legătură cu
Fiul lui Dumnezeu: ”În El era Viaţa, şi Viaţa
era lumina oamenilor.” (Ioan 1:4) Ni se pare,
aşa cum deja am amintit că există o mare Clement de Alexandria
discordanţă între învierea Domnului Isus într-un
trup de carne şi oase şi ceea ce scrie Apostolul Pavel în Întâia sa
Epistolă către Corinteni: ”Este semănat trup firesc şi înviază trup
spiritual. Dacă există trup firesc, există şi un trup spiritual.”
(1Cor.15:44) Apostolul Pavel n-a exclus aici faptul că Domnul Isus a
înviat într-un trup material şi că şi noi vom învia la fel. Când am tratat
studiul intitulat Cristos, Lumina lumii (Vol.I,Stud.16) și am pătruns
în esența acestui adevăr, am văzut că Viaţa Domnului Isus, slujind ca
lumină vieţii noastre, a trecut prin următoarele patru etape: prima
etapă este când omul există ca trup material şi suflet; a doua etapă
este când sufletul se desparte de trup după deces; a treia etapă este
când prin înviere, sufletul se uneşte din nou cu trupul; şi a patra etapă
este când după judecata de apoi, trupul se transformă într-un trup
ceresc şi proslăvit cu care se înalță la cer. Apostolul Pavel, trecând
direct de la prima la a patra etapă, el n-a negat etapele a doua şi a treia,
în care Noul Testament abundă, în special Evangheliile şi Apocalipsa,
care sunt cărţile cele mai doctrinare.
Comentatorii B.F. Westcott, E.F. Harrison şi M.E. Dahl, ne
arată că în etapa învierii va exista un alt cod de existență cu o altă
orânduire şi ordine a lui Dumnezeu 17. Comentatorii J.C. Ryle, D.B.J.
Campbell şi F.W. Farrar, ne spun că în orânduirea etapei învierii, deşi
vom fi în acelaşi trup material, totuşi vom fi guvernaţi de alte legi ca
Domnul Isus după înviere. Acesta este motivul pentru care revelaţia
Noului Testament ne spune că în acea etapă în care se va ţine judecata
de apoi noi vom sta în văzduh (1 Tes.4:13-17)18. Comentatorul E.F.
Harrison ne spune şi el inspirat de Duhul Sfânt că, acea etapă va fi de
tranziţie când vom aparţine şi noi ca Domnul Isus după înviere mai
mult cerului decât pământului 19.
După ce Domnul Isus i-a asigurat pe apostoli de învierea Lui,
le-a arătat că există o mare concordanţă între învierea Lui şi revelaţia
Vechiului Testament. El a zis apostolilor:
(44) "…Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că
trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în
Legea lui Moise, în Profeţi şi în Psalmi.”
(45) Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă
Scripturile.
(46) Şi le-a zis: ”Aşa este scris şi aşa trebuia să sufere
Cristos şi să învieze a treia zi dintre cei morţi.
(48) Voi sunteţi martori ai acestor lucruri.” (Lc.v.44-
46,48)
Şi, în al doilea rând, ne vom ocupa din acest text de
II. TRIMITEREA APOSTOLILOR ÎN MISIUNE

Evanghelistul Luca L-a redat pe Domnul Isus zicând: ”Şi să se
predice tuturor naţiunilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea
păcatelor, începând din Ierusalim.” (v.47)
Detaliul din acest verset ”începând din Ierusalim”, cât şi prima
zicere a Mântuitorului de pe cruce: ”Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!”
(Luca 23:34) ne deschid un geam spre inima Lui, să vedem cum
palpita plină de dragoste chiar şi pentru vrăjmaşii Lui care L-au
răstignit şi erau pe calea pierzării veşnice. La întrebarea care se
ridică, de ce Domnul Isus a zis ca apostolii să înceapă predicarea
Evangheliei pocăinţei şi a iertării păcatelor de la Ierusalim?
comentatorii Alexander Bruce şi J.C. Ryle au răspuns: fiindcă el era
oraşul cel mai păcătos care avea cea mai mare şi urgentă nevoie de
pocăinţă şi iertare. El era oraşul cel mai rău, arogant şi împietrit
atunci când Mântuitorul a plecat de pe pământ. Ierusalimul a ucis pe
toţi profeţii lui Dumnezeu şi a pus vârf la răutatea lui atunci când L-a
răstignit pe Fiul lui Dumnezeu; şi totuşi Mântuitorul, în mila Sa, Şi-a
trimis apostolii să-l cheme pe el mai întâi la pocăinţă şi iertare 20.
Evanghelizarea lumii urma să fie grea, în special a
Ierusalimului. Acesta a fost motivul pentru care Domnul Isus a spus
apostolilor, să rămână în cetate până la coborârea Duhului Sfânt în
Ziua Cincizecimii când urma să fie îmbrăcaţi cu o putere de sus.
Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând: ”Şi iată că voi
trimite peste voi promisiunea Tatălui Meu; dar rămâneţi în cetate
până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus.” (v.49)
Ne-am informat că în Camera de Sus erau nu numai apostolii,
ci şi alţi credincioşi care s-au adunat în prima zi a învierii
Mântuitorului și care urmau să formeze Prima Biserică. Astfel, când
Mântuitorul a zis din nou: ”Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine
Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi,” (Io.v.21) înseamnă că El i-a trimis
pe toţi care erau prezenţi să evanghelizeze lumea; că trimiterea
Bisericii întregi este o trimitere generală; iar trimiterea apostolilor,
pe care Mântuitorul i-a pregătit pentru această lucrare, era o
trimitere specială. Porunca lui Cristos cel Înviat este: ca toţi
credincioşii să cheme urgent lumea la pocăinţă şi iertare. Mântuitorul
nu Şi-a lăsat Biserica să stea pentru totdeauna în Camera de Sus, ci a
trimis-o în toată lumea ca să predice Evanghelia pocăinţei şi a
iertării păcatelor la orice făptură 21.
Am văzut că Cristos cel Răstignit şi Înviat a avut mare nevoie,
nu numai de apostoli, dar şi de întreaga Biserică pentru a chema
lumea la mântuire. Aceasta înseamnă exact ceea ce a spus Apostolul
Pavel mai târziu că Biserica ”este Trupul lui Cristos.”
(Efes.1:23;1Cor.12:12) Fiul lui Dumnezeu a venit cu un mesaj pentru
toţi oamenii de pe glob şi din toate timpurile. Dar acum El, stând gata
să plece la Tatăl, avea nevoie de Biserică pentru a-Şi transmite prin ea
mesajul. Biserica urma să fie gura Lui prin care să vorbească şi
picioarele Lui cu care să alerge prin toată lumea. Acesta a fost motivul
pentru care Mântuitorul Şi-a încredinţat mesajul mai întâi apostolilor
şi apoi prin ei Bisericii ca și ea să-L mărturisească. Cristos cel
Răstignit şi Înviat n-ar fi devenit niciodată Mântuitorul lumii, dacă
Biserica nu I-ar fi proclamat mesajul pe întreg pământul şi în toate
veacurile 22.
Evanghelistul Ioan a scris în continuare: ”După aceste cuvinte,
a suflat peste ei şi le-a zis: «Luaţi Duh Sfânt!»” (v.22) În textul
grecesc scrie pentru verbul ”a sufla” emphysaō pe care l-a întrebuinţat
Septuaginta traducerea grecească a Vechiului Testament în Geneza
2:7 unde scrie cum Dumnezeu a suflat în om pentru prima dată duh de
viaţă şi cum omul a devenit un suflet viu 23. Comentatorii H.B. Swete,
W. Barclay şi D.J. Ellis, ne spun că această ”suflare” este o metaforă
care ne arată că aşa cum Dumnezeu a suflat în Adam o suflare de
viaţă şi el a devenit un suflet viu, tot aşa şi Cristos cel Înviat atunci
când a suflat peste apostoli şi peste toţi ceilalţi care erau prezenţi şi
le-a zis: ”Luaţi Duh Sfânt!” ei din nişte oameni slabi şi fricoşi au
devenit cu toţii făpturi noi din punct de vedere spiritual 24. Iar,
comentatorul Alexander Bruce a zis că această suflare a
Mântuitorului asupra acelora care erau adunați în Camera de Sus,
era o mică anticipare a vâjâitului de vânt puternic a revărsării
Duhului Sfânt peste ei la Sărbătoarea Rusaliilor 25.
Atât de necesară este predicarea Evangheliei pocăinţei şi a
iertării de către oameni noi şi călăuziţi de Duhul Sfânt, încât
Mântuitorul a zis la încheiere: ”Celor cărora le veţi ierta păcatele,
vor fi iertate; şi celor cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.” (Io.v.23)
Domnul Isus n-a zis în acest verset că sunt unele feţe bisericeşti care
au această calitate mare şi specială: de-a ierta păcatele oamenilor,
pentru că această calitate o are numai Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-
Fiul și Dumnezeu-Duhul Sfânt prin jertfa Domnului Isus de pe cruce.
Coborârea Duhului Sfânt peste ucenici

Ca să putem înţelege acest verset trebuie să-l studiem cu mare
atenţie. Am văzut că nimeni nu ne poate ierta păcatele decât
Dumnezeu şi aceasta numai prin jertfa Fiului Său de pe cruce. Apoi,
am mai văzut că Biserica are o mare misiune: de-a proclama tuturor
naţiunilor Evanghelia pocăinţei şi a iertării păcatelor; şi că iertarea
de păcate constă în a crede în jertfa lui Cristos, în a ne recunoaşte
păcatele şi în a ne pocăi de ele. Mântuitorul a făcut totul în vederea
iertării păcatelor noastre. El Şi-a dat chiar viaţa în scopul acesta 26.
Astfel, Mântuitorul când a zis apostolilor şi tuturor celor care erau
adunați în Camera de Sus: ”Celor cărora le veţi ierta păcatele, vor fi
iertate; şi celor cărora le veţi ţine, vor fi ţinute,” le-a spus cu alte
cuvinte: ”De acum, iertarea lumii va depinde de predicarea
Evangheliei pe care v-am încredinţat-o. Celor cărora le veţi predica
Evanghelia pocăinţei şi a iertării păcatelor şi ei o vor crede, îşi vor
recunoaşte păcatele şi se vor pocăi de ele, vor fi iertaţi; iar, celor
cărora nu le veţi predica sau mărturisi Evanghelia pocăinţei şi a
iertării păcatelor şi ei nu vor crede, nu îşi vor recunoaşte păcatele şi
nu se vor pocăi, păcatele lor vor fi ţinute. Aşa că păcatele lor de
acum depind de voi, de faptul dacă le veţi predica Evanghelia
pocăinţei şi a iertării sau nu şi de atitudinea lor pe care o vor avea
faţă de această Evanghelie.” De aici vedem, cât de mare era
responsabilitatea apostolilor şi, totodată şi cât de mare este şi
responsabilitatea Bisericii în ce privește predicarea Evangheliei lui
Cristos!

2. Op. cit.;
The Midrash (or Commentary) Bereshith Rabba, on Genesis 100;
10. Schlatter, A., The Church in the New Testament Period, p. 7.
13. Keim, Th., Geschichte Jesu von Nazara, II, p. 568;
Lenski, R.C., The Interpretation of St. John’s Gospel, p. 1340.
17. Harrison, E.F., Viaţa lui Cristos, p. 244 – 245;
Dahl, M.E., The Resurrection of the Body, p. 81.
Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 137, 142;
20. Bruce, A.B., The Trening of the Twelve, p. 536;
24. Swete, H.B., The Holy Spirit in the New Testament, p. 164 – 168;
26. A ŞASEA ARĂTARE A LUI CRISTOS CEL ÎNVIAT
(Aratărea înaintea Apostolului Toma)
Ioan 20 : 24 - 29
24 Toma, zis Geamăn, unul din cei doisprezece, nu era cu ei
când a venit Isus.
25 Ceilalţi ucenici i-au zis, deci: ”L-am văzut pe Domnul!" Dar
el le-a răspuns: "Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi
dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu
voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.”
26 După opt zile, ucenicii lui Isus erau iarăşi în casă şi era şi
Toma împreună cu ei. Pe când erau uşile încuiate, a venit Isus, a stat
în mijloc şi le-a zis: ”Pace vouă.”
27 Apoi i-a zis lui Toma: "Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la
mâinile Mele; şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi
necredincios, ci credincios.”
28 Drept răspuns, Toma I-a zis: ”Domnul meu şi Dumnezeul
meu!”
29 ”Tomo”, i-a zis Isus, ”pentru că M-ai văzut, ai crezut.
Ferice de cei care n-au văzut şi au crezut.”
Acest text intitulat A şasea arătare a lui Cristos cel Înviat -

Arătarea înaintea Apostolului Toma, ne arată două lucruri: întristarea
şi bucuria Apostolului Toma.
I. ÎNTRISTAREA APOSTOLULUI TOMA

Cuvintele Domnului Isus pe care le-a rostit Joi seara în Camera
de Sus: ”Adevărat, adevărat vă spun, că voi veţi plânge şi vă veţi boci,
iar lumea se va bucura; vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va
preface în bucurie,” (Ioan 16:20) s-au împlinit în viaţa Apostolului
Toma într-o măsură mai mare decât a celorlalţi apostoli.
Apostolul Toma era sentimental şi pesimist, vedea toate
lucrurile în negru; în schimb, el nu era lipsit de curaj. Când Domnul
Isus a primit vestea că Lazăr, prietenul Lui era bolnav şi Şi-a propus
să meargă la Betania, reacţia Apostolului Toma era: ”Haideţi să
mergem şi noi să murim cu El!" (Ioan 11:16) Din aceste cuvinte ale
Apostolului Toma se vede, nu numai sentimentul şi pesimismul lui, ci
şi curajul pentru că, deşi autorităţile voiau să-L omoare pe Domnul
Isus la IerusaIim, el voia totuşi să meargă la Betania, care era
aproape de Ierusalim la vreo 3 km şi era gata să-şi dea viaţa
împreună cu Domnul Isus 1. Apoi, când Mântuitorul a zis ucenicilor
în Camera de Sus după ce a instituit Cina Domnului: ”Ştiţi unde Mă
duc şi ştiţi şi calea într-acolo," din răspunsul Apostolului Toma pe
care l-a dat: ”Doamne nu ştim unde Te duci, cum am putea să ştim
calea într-acolo?” (Ioan 14:4-5) se vede, de asemenea pesimismul lui.
Firea lui pesimistă şi melancolică, trebuie să fi fost motivul
pentru care Evanghelistul Ioan a scris: "Toma, zis Geamăn, unul din
cei doisprezece, nu era cu ei când a venit Isus" (v.24). Sunt unii
oameni care atunci când sunt trişti, se izolează de toţi semenii pentru
a-şi căuta mângâierea în singurătate 2. Apostolul Toma făcea parte
din această categorie 3. Răstignirea Domnului Isus i-a rănit şi frânt
inima atât de tare, încât el căuta să fie singur în durerea lui 4. Aşa se
explică faptul că a lipsit când Domnul Isus S-a arătat prima dată
apostolilor.
Apostolul Toma a făcut o mare greşeală atunci când a rupt
legătura cu apostolii şi s-a retras în singurătate. Numai el lipsea în
Prima Duminică Creştină, atunci când apostolii şi alţi credincioşi
erau adunaţi împreună, când li S-a arătat Cristos cel Înviat prima
dată. Este un mare privilegiu să te aduni cu cei credincioşi în Biserică,
pentru că Cristos, fiind prezent în Biserică, în ea Îl poţi întâlni într-un
mod special. Mântuitorul a zis: ”Căci acolo unde sunt doi sau trei
adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor." (Matei 18:20)
Or, Apostolul Toma, lipsind din mijlocul credincioşilor pe care i-a
adunat Apostolul Petru trimis de Cristos cel Înviat, a pierdut acest
mare privilegiu de a-L vedea şi el pe Domnul Isus înviat. De aici
învăţăm că oricine rupe relaţia cu alţi creştini şi nu se adună cu ei în
Biserică, pierde privilegiul de a-L întâlni pe Cristos şi de a-I simţi
prezenţa în Biserică, pe care a întemeiat-o prin moartea şi învierea
Sa 5.
După ce Domnul Isus S-a arătat apostolilor Duminica, în prima
zi a învierii, apostolii, căutându-l pe Apostolul Toma, când l-au găsit
i-au zis: ”L-am văzut pe Domnul!" Dar el le-a răspuns, aşa cum ne
relatează Evanghelistul Ioan în continuare: ”Dacă nu voi vedea în
mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în
semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi
crede.” (v.25) Apostolul Toma era un om sincer şi onest. El n-a putut
să spună ”cred” atâta timp cât nu credea; şi că înţelege de vreme ce
nu înţelegea 6.
Vestea că Domnul Isus a înviat, i se părea Apostolului Toma
prea mare ca să fie adevărată şi prea bună ca să fie crezută. El nu
era un sceptic, ci realist. Apostolii îl numeau raţionalist, pentru că el
întotdeauna voia să se convingă şi să fie sigur; iar mulţi alţii l-au
poreclit de-a lungul celor două milenii ”Toma necredinciosul" 7.
Apostolul Toma a zis apostolilor că el nu poate să creadă că Domnul
Isus a înviat din morţi, fără dovezi vizibile şi tangibile; fără ca el să
vadă în mâinile Lui semnul cuielor, fără să pună degetul în semnul
cuielor, fără să pună mâna în coasta Domnului Isus şi fără să se
convingă prin simţul pipăitului că trupul Lui era din carne şi oase.
Apostolul Toma atunci când a rostit aceste cuvinte, avea în
minte exact ce a fost și în mintea celorlalţi apostoli în urmă cu o
săptămână: crezul puternic al evreilor, pe care l-am amintit şi în alte
studii anterioare, că evreii credeau că în primele trei zile după deces,
sufletul mortului se afla în jurul trupului plutind în aer şi că în a treia
zi, când trupul începea să-şi piardă forma prin putrezire, sufletul îşi
lua adio de la cei dragi 8. Astfel, Apostolul Toma a spus apostolilor
pe fondul acestei concepţii evreieşti că, ceea ce ei au văzut în a treia
zi după decesul Domnului Isus, nu era altceva decât sufletul Lui în
forma trupului, dar nu El înviat. La care cuvinte, apostolii i-au
răspuns că exact aşa au crezut şi ei, dar Domnul Isus le-a arătat
semnele cuielor de la mâini şi de la picioare, şi cicatricea din coastă;
le-a spus să-L pipăie, pentru că un duh n-are carne şi oase aşa cum
avea El; şi chiar a mâncat înaintea ochilor lor. La toate acestea,
Apostolul Toma i-a întrebat: ”Dar voi L-aţi pipăit ca să vă convingeţi
că era în carne şi oase? Totul era numai o simplă aparenţă pentru că
era la mijloc a treia zi când sufletul Lui s-a arătat în forma trupului.
Dacă eram eu în locul vostru, nu mă mulţumeam să testez numai cu
simţul văzului, ci recurgeam şi la dovezi tangibile. De aceea, eu nu
voi crede că fostul nostru Învăţător a înviat până nu-L voi pipăi ca să
mă asigur că trupul Lui este din carne şi oase.”
Şi, al doilea lucru, pe care ni-l arată textul citat este
II. BUCURIA APOSTOLULUI TOMA

Evanghelistul Ioan scrie: ”După opt zile, ucenicii lui Isus erau
iarăşi în casă şi era şi Toma împreună cu ei. Pe când erau uşile
încuiate, a venit Isus, a stat în mijloc şi le-a zis: «Pace vouă!»” (v.26)
După opt zile apostolii s-au adunat din nou în Camera de Sus.
A opta zi era tot Duminica. Aceasta înseamnă că Duminica a devenit
pentru apostoli o zi sfântă în care ei se adunau împreună 9. Acum era
şi Apostolul Toma prezent. Pe când apostolii stăteau cu uşile încuiate
de frica autorităţilor evreieşti, Cristos cel Înviat din nou, trecând prin
uşile încuiate, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: ”Pace vouă!” De data
aceasta, toată atenţia Domnului Isus s-a îndreaptat asupra
Apostolului Toma. Se pare că această arătare, Domnul Isus a
programat-o expre pentru Apostolul Toma.
Domnul Isus, cunoscând inima Apostolului Toma, întristarea
lui, cât şi îndoiala lui, îl cheamă mai întâi la El, apoi, amintindu-i
ceea ce a spus celor zece apostoli și, repetându-i cele trei condiţii pe
care le pretindea de la El – Cristos cel Înviat pentru a putea crede în
învierea Lui, îl invită să-I testeze învierea, spunându-i: "Adu-ţi
degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele; adu-ţi mâna şi pune-o în
coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.” (v.37)10
La întrebarea: oare a acceptat Apostolul Toma invitaţia lui
Cristos cel Înviat, de a-I pune degetul în semnele cuielor şi mâna pe
cicatricea din coastă pentru a vedea dacă El era în realitate Cel care
a fost răstignit şi dacă trupul Lui era din carne şi oase? comentatorii
şi teologii au dat trei răspunsuri:
a) Unii ca să nu se obosească meditând şi studiind, au răspuns
că nu se poate ştii 11.
b) Alţii au răspuns că Apostolul Toma a ezitat să-L testeze pe
Domnul Isus cu degetele pentru a vedea dacă a înviat într-un trup de
carne şi oase, deşi Mântuitorul a trecut şi la această arătare prin
uşile încuiate. Aceştia susţin că îndoiala Apostolului Toma a dispărut,
pentru că nu mai era a treia zi după decesul Mântuitorului, ci a zecea
şi a opta după învierea Lui. El acum nu mai era ispitit să creadă după
concepţia poporului evreu că, ceea ce vedea nu era Cristos cel Înviat,
ci doar duhul Lui în forma trupului. Apostolul Toma, după ce L-a
văzut pe Domnul Isus cu ochii lui, I-a văzut rănile şi s-a convins că El
a înviat, nu numai că n-a vrut să-I pipăie trupul ca să vadă dacă era
din carne şi oase, dar chiar s-a şi ruşinat că a spus acest lucru
nechibzuit apostolilor 12.
c) Şi alţi comentatori şi teologi de renume mondial ca Alexander
Bruce, Frederick Bruce, C.K. Barrett şi W. Hendriksen, au răspuns:
chiar dacă Apostolul Toma ar fi ezitat să pună degetul în semnele
cuielor Domnului Isus şi mâna pe cicatricea din coasta Lui, Cristos
cel Înviat i-a pretins să facă acest lucru, pentru că El a vrut ca prin
degetul unui apostol necredincios să-L pipăie toată lumea şi,
pipăindu-L, să se convingă că El, Cel răstignit, a înviat în carne şi
oase. În scopul acesta, Domnul Isus a zis Apostolului Toma: "Adu-ţi
degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele; adu-ţi mâna şi pune-o în
coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.” 13 Noi credem că
acest ultim răspuns este nu numai cel mai verosimil, dar şi autentic.
Domnul Isus îl invită pe Apostolul Tomas să-I testeze învierea punând degetul în semnele cuielor
şi mâna în coasta Lui
O altă ilustrată, reprezentând invitaţia pe care i-a făcut-o Domnul Isus Apostolului Toma, de a-I
testa învierea prin punerea degetului în semnele cuielor şi a mâinii în coasta Lui
Comentatorii W. Hendriksen şi Alexander Bruce, ne spun că după

ce Apostolul Toma L-a văzut pe Domnul Isus, I-a văzut rănile, L-a
pipăit şi s-a convins că El a înviat cu adevărat, a exclamat cu lacrimi
și cu cea mai mare bucurie: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (v.28)
14
Comentatorul Alexander Bruce a zis în continuare că această
exclamaţie pe care a făcut-o Apostolul Toma: "Domnul meu şi
Dumnezeul meu!” este un limbaj cald şi pasionat al unui om care şi-a
schimbat convingerea în urma unei cercetări pe care a făcut-o
uitându-se cu ochii lui şi pipăind-o cu mâinile sale 15. Iar,
comentatorul Frederick Bruce a zis: "Este adevărat că Apostolul Toma
a fost mai încet în a crede în Cristos cel Înviat decât ceilalţi apostoli;
dar în schimb, el când a crezut, credinţa lui a fost mai înflăcărată şi
mai expresă decât o poate reda vreo limbă”.16 Comentatorii C.H.
Dodd şi W. Hendriksen, ne spun că Apostolul Toma, recunoscându-L
pe dumnezeiescul lui Învăţător şi exclamând: "Domnul meu şi
Dumnezeul meu!” şi-a afirmat credinţa lui nouă cu o convingere
absolută şi desăvârşită că Mântuitorul este Stăpânul întregului
Univers şi Dumnezeu. Aceasta era o declaraţie extraordinar de mare
pe care n-ar fi îndrăznit s-o facă nici un evreu 17. Şi alţi doi
comentatori mari C.K. Barrett şi F.F. Bruce, au zis că relatările
răstignirii şi ale învierii Mântuitorului ne sunt prezentate în așa fel, ca
să-I vedem gloria divinităţii şi, punând şi noi mâna în semnele cuielor
Lui cu ajutorul degetului Apostolului Toma, să exclamăm împreună cu
el "Domnul meu şi Dumnezeul meu!” 18
În încheiere, Evanghelistul Ioan L-a redat pe Mântuitorul
spunând în concluzie: ”Tomo, pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice
de cei care n-au văzut şi au crezut.” (v.29) Comentatorii Alexander
Bruce şi Frederick Bruce, au zis că Apostolul Toma nu se deosebea de
ceilalţi apostoli cu privire la necredinţa în învierea Domnului Isus,
pentru că şi ei erau înceţi când era vorba să creadă în învierea
Mântuitorului din mărturia pe care le-au adus-o femeile şi ApostoluI
Petru. Ba mai mult, ei au ezitat să creadă chiar şi ochilor lor atunci
când Domnul Isus Ii S-a arătat. Dacă ceilalţi apostoli au crezut cu o
săptămână mai devreme decât Apostolul Toma, s-a datorat faptului că
ei L-au văzut pe Domnul Isus înviat mai repede cu o săptămână decât
el 19. Domnul Isus când a zis Apostolului Toma: ”Tomo, pentru că M-
ai văzut, ai crezut,” i-a spus cu alte cuvinte: ”Tomo, tu, ca să poţi
crede în învierea Mea ai avut nevoie de ochi ca, văzându-Mi rănile, să
te convingi că Eu sunt Învăţătorul tău care a fost răstignit; şi ai mai
avut nevoie ca, punându-ţi degetul în semnele cuielor şi mâna în
coasta Mea, să te asiguri că am înviat cu adevărat. Dar, de acum
încolo, oamenii vor crede în învierea Mea fără să Mă vadă cu ochii
fizici şi fără să Mă pipăie cu degetul şi va fi ferice de ei.” 20
Când Domnul Isus a zis în versetul amintit următorul detaliu
foarte semnificativ şi important: "Ferice de cei care n-au văzut şi au
crezut," a spus cu alte cuvinte tuturor credincioşilor după era
apostolică: ”Este ferice nu numai de cei care au văzut şi au crezut,
dar este ferice şi de cei care n-au văzut şi au crezut, pentru că au
văzut și au crezut apostolii." Apostolii au văzut ca şi noi să putem
crede fără să vedem. Noi credem pe baza mărturiei lor 21. Noi putem
fi siguri de mărturia apostolilor pentru că ei mai întâi au văzut cu ochii
lor şi au cercetat în modul cel mai riguros şi numai după aceea au
crezut. Pe apostoli şi, în special pe Apostolul Toma nimic nu i-a putut
convinge că Domnul Isus a înviat, până când L-au văzut cu ochii şi L-
au pipăit cu mâinile că a înviat în carne şi oase 22. Cercetările
riguroase ale apostolilor, cât şi triumful lor asupra îndoielii, ne-au
adus şi nouă un mare serviciu: ca şi noi să putem crede şi să nu ne
îndoim niciodată 23.
Învierea Mântuitorului este cel mai mare semn al divinităţii
Sale şi al triumfului Său asupra păcatului, a morţii şi a infernului.
Acesta a fost motivul pentru care Domnul Isus a zis evreilor, aşa cum
L-a citat Evanghelistul Matei: ”O generaţie vicleană şi adulteră cere
un semn; dar nu i se va da alt semn decât semnul profetului Iona.
(40) Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele
peştelui celui mare, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi
în inima pământului.” (12:39-40) Acesta a fost semnul cel mai mare
şi final pe care Dumnezeu l-a oferit evreilor, apostolilor şi lumii
întregi fără de care n-am fi putut să vedem atât de clar divinitatea
Fiului lui Dumnezeu, n-am fi crezut în El şi nu L-am fi acceptat ca
Domn şi Mântuitor 24.
Pentru apostoli, credinţa trebuia să vină prin vedere şi
cercetare riguroasă ca, în schimb şi noi să putem crede prin mărturia
lor. Acesta a fost motivul pentru care Dumnezeu i-a inspirat pe
apostoli şi evanghelişti să scrie Evanghelia lui Cristos şi restul Noului
Testament! Şi aceasta era cauza pentru care Evanghelistul Ioan a fost
inspirat să scrie la sfârşitul Evangheliei pe care a redactat-o: "Dar
lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este
Cristosul, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţa în Numele
Lui.” (20:31) 25

2. Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 312 .
3. Bruce, F.F., Te Gospel of John, p. 393.
6. Op. cit.
The Midrash Bereshith Rabba, on Genesis 100;
13. Op. cit. p. 509.;
Barrett, C.K., Essays on John, p. 159 – 167;
14. Op. cit.;
Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 510.
15. Op. cit. p. 509.
17. Dodd, C.H., The Interpretation of the Fourth Gospel, p. 430;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol.I I, p. 465.
18. Barrett, C.K., Essays on John, p. 159 – 167;
23. Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 312 .
25. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 394 - 395.
27. A ŞAPTEA ARĂTARE A LUI CRISTOS CEL ÎNVIAT
(I)
(Arătarea la marea Tiberiadei)
Ioan 21 : 1 - 14
1 După aceea Isus S-a mai arătat ucenicilor Săi la marea
Tiberiadei. lată cum S-a arătat:
2 Simon Petru, Toma zis Geamăn, Natanael din Cana Galileii,
fiii lui Zebedei şi alţi doi din ucenicii lui Isus erau împreună.
3 Simon Petru le-a zis: "Mă duc să prind peşte." "Mergem şi
noi cu tine,” i-au zis ei. Au ieşit şi au intrat într-o corabie; şi n-au
prins nimic în noaptea aceea.
4 Dimineaţa, Isus stătea pe ţărm, dar ucenicii nu ştiau că este
Isus.
5 ”Copii,” le-a zis Isus, - ”aveţi ceva de mâncare?” Ei I-au
răspuns: ”Nu".
6 El le-a zis: ”Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corabiei şi
veţi găsi.” Au aruncat-o, deci, şi n-o mai puteau trage de mulţimea
peştilor.
7 Atunci ucenicul pe care-l iubea Isus, i-a zis lui Petru: "Este
Domnul!" Când a auzit Simon Petru că este Domnul, şi-a pus haina
pe el şi s-a încins, căci era dezbrăcat, şi s-a aruncat în mare.
8 Ceilalţi ucenici au venit cu corăbioara trăgând mreaja cu
peşti, pentru că nu erau departe de ţărm decât ca la doua sute de coţi.
9 Când s-au coborât pe ţărm, au văzut acolo jăratic de
cărbuni, peşte pus deasupra şi pâine.
10 Isus le-a zis: ”Aduceţi din peştii pe care i-aţi prins acum."
11 Simon Petru s-a urcat în corăbioară şi a tras mreaja la
ţărm, plină cu o sută cincizeci şi trei de peşti mari şi, deşii erau atâţia,
nu s-a rupt mreaja.
12 "Veniţi de prânziţi,” le-a zis Isus. Şi nici unul din ucenici nu
avea curajul să-L întrebe: "Cine eşti?” Căci ştiau că este Domnul.
13 Isus S-a apropiat, a luat pâinea şi le-a dat-o; tot aşa a făcut
şi cu peştele.
14 Aceasta era a treia oara când Se arăta Isus ucenicilor Săi
după ce înviase din morţi.
Din textul cel lung din Evanghelia după Ioan, capitolul 21

primele 24 de versete, vom ține două studii cu același titlu A şaptea
arătare a lui Cristos cel Înviat - Arătarea la marea Tiberiadei. În
primul studiu din prima parte a textului, ne vom ocupa de un singur
lucru de
I. FELUL ACESTEI ARĂTĂRI

Se pare că Evanghelia după Ioan se încheie cu versetele 30 şi
31 din capitolul 20: ”Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe
alte semne care nu sunt scrise în cartea aceasta. (31) Dar lucrurile
acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristosul,
Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui." 1 De aici
unii comentatori au tras concluzia că ultimul capitol 21 nu este altceva
decât un adaos care ne prezintă încă o dată arătarea Domnului Isus
după înviere, ne arată restaurarea Apostolului Petru şi poziţia lui
unică în Biserică; şi totodată ne clarifică afirmaţia Mântuitorului pe
care a făcut-o cu privire la viitorul Apostolului Petru, cât şi părerea
greşită a apostolilor şi a tuturor credincioşilor de atunci că
Apostolul Ioan va trăi până la revenirea Domnului Isus 2. C.K.
Barrett, E.C. Hoskyns şi mulţi alţi comentatori, sustin că şi capitolul
21 face parte integrală din Evanghelie şi că şi el a fost scris tot de
Evanghelistul Ioan cu excepţia versetului 24 în care scrie: ”Ucenicul
acesta este cel care adeverește aceste lucruri și care le-a scris. Și știm
că mărturia lui este adevărată.” 3 Pronumele personal ”noi", ne
arată că acest verset a fost scris de caligraful Evanghelistului Ioan și
alţi episcopi din cercul cel intim al Apostolului Ioan din Efes, care se
aflau lângă el atunci când a redactat Evanghelia, așa cum vom vedea
în următorul studiu.
Evanghelistul Ioan a scris la începutul acestui text pe care-l
studiem:
(1) După aceea Isus S-a mai arătat ucenicilor Săi la
marea Tiberiadei. Iată cum S-a arătat:
(2) Simon Petru, Toma zis Geamăn, Natanael din Cana
Galileii, fiii lui Zebedei şi alţi doi din ucenicii lui Isus erau
împreună.
(3) Simon Petru le-a zis: "Mă duc să prind peşte."
"Mergem şi noi cu tine,” i-au zis ei. Au ieşit şi au intrat într-o
corabie; şi n-au prins nimic în noaptea aceea.
Între cei şapte apostoli, probabil erau și Andrei şi Filip. Se
crede că toţi şapte erau pescari 4. Pe când toţi aceşti apostoli se aflau
împreună în Galileea, Apostolul Petru a spus într-o seară: ”Mă duc să
prind peşte," pentru că în sezonul cald cum era acesta între Paște și
Rusalii, peştii se puteau prinde numai noaptea când apa se răcorea şi
ei îşi căutau de mâncare. "Mergem şi noi cu tine," i-au spus ceilalţi
şase apostoli. Apostolul Petru este criticat de unii predicatori şi
comentatori că i-ar fi corupt şi pe ceilalţi apostoli ca, abandonandu-şi
misiunea la care au fast chemaţi de Domnul Isus, să-şi continue
vechea carieră de pescari pe marea Galileii pe care ei ca băștinași o
îndrăgeau foarte mult 5. Unul dintre aceştia era chiar și renumitul
comentator F.W. Grosheide. De vreme ce alţi comentatori tot de
renume mondial ca R.C. Lenski, consideră că această interpretare
este greşită şi chiar o calomnie adusă la adresa Apostolului Petru 6.
Diavolul, poate că a încercat să-i ispitească pe aceşti apostoli,
spunându-le: "Nu este mai bine să fiţi pescari decât apostoli? Care
este avantajul că Îl urmaţi pe Isus din Nazaret? La ce bun vă puteţi
aştepta când chiar şi Învăţătorul vostru va spus deschis că şi pe voi vă
aşteaptă aceeaşi soartă pe care a avut-o El: necazul şi suferinţa şi, în
sfarşit martirajul. Pe când aici în Galileea, voi puteţi cugeta și crede,
puteți să vă bucuraţi şi să fiţi scutiţi de multe necazuri şi pericole. De
ce să părăsiţi corăbiile şi mrejile care vă aduc o mare prosperitate?
Oare pescuitul în apele albastre ale mării Galileii nu vă satisface?”
Toate aceste tentaţii nu i-au putut corupe pe apostoli 7. Comentatorul
F.W. Farrar a explicat că apostolii au început sa lucreze în vechea lor
carieră, nu pentru că au abandonat chemarea dumnezeiescului lor
Învăţător, ci fiindcă banii din casa lor comună s-au terminat şi ei nu
aveau alte surse de trai decât pescuitul 8.
W.M. Thomson, în lucrarea sa ”Ţara Cărții”, descria o noapte
de pescuit de pe lacul Ghenazaret. El zicea că era o privelişte
minunată să vezi noaptea cum corabia pluteşte cu torţe aprinse pe
lacul cel neted şi strălucitor, cum pescarii îşi aruncă mrejile în apă,
cum îşi pironesc ochii la pradă şi cum îi vezi dimineaţa pe ţărm
uneori trişti şi obosiţi pentru că, deşi se trudeau toată noaptea, totuşi
nu prindeau nimic 9. Aşa erau şi cei şapte apostoli: obosiţi şi trişti
după ce s-au trudit o noapte întreagă şi totuşi n-au prins nimic.
Evanghelistul Ioan a scris în continuare:
(4) Dimineaţa, Isus stătea pe ţărm, dar ucenicii nu ştiau
că este Isus.
(5) ”Copii,” le-a zis Isus, - ”aveţi ceva de mâncare?” Ei
I-au răspuns: ”Nu".
(6) El le-a zis: ”Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a
corabiei şi veţi găsi.” Au aruncat-o, deci, şi n-o mai puteau
trage de mulţimea peştilor.
Comentatorii W. Barclay, Frederick Bruce şi W. Hendriksen,
spun că cei şapte apostoli poate că nu L-au cunoscut pe Domnul Isus,
pentru că zorile nu s-au revărsat încă bine şi că de la corabie şi până
la ţărm, ne spune Evanghelistul Ioan în versetul 3 erau 200 de coţi,
respectiv 95 metri.10 Dacă nu L-au cunoscut pe Domnul Isus prin
vedere, atunci cum de nu L-au cunoscut măcar după voce? Adevărul
este că, de fiecare dată când Domnul Isus a apărut după înviere
înaintea apostolilor, ei nu L-au cunoscut imediat. Acelaşi lucru s-a
întâmplat şi acum când S-a arătat apostolilor a treia oară.
Întrucât cei şapte apostoli, după o noapte întreagă de trudă, n-
au prins nimic şi după ce triști au răspuns la întrebarea Domnului Isus
că n-au nimic de mâncare, Mântuitorul S-a implicat în problema
hranei lor, arătându-le indirect prin acest gest ca şi când le-ar fi spus:
"Învăţaţi de la Mine lecţia aceasta pentru totdeauna. Eu, ajutându-vă,
vă voi spune unde să vă aruncaţi mreaja. Acum, aruncaţi mreaja în
partea dreaptă a corabiei.” Aceasta înseamnă că Cristos cel Înviat i-a
asigurat că El Se va implica în viitorul lor şi le va da lumină cum să
procedeze; iar lor nu le cerea altceva decât să acţioneze după
Cuvântul Lui. Aceeaşi lecţie le-a dat-o Mântuitorul şi în Evanghelia
după Luca 5:5, când la Cuvântul Lui au prins o altă mare mulţime de
peşti 11.
W.M. Thomson ne spune că, una din cele două metode
principale de prins peştele în marea Galileii era, procedeul aruncării
unei mreje numite "amphiblestorn", pe care o găsim în acest text.
Această mreajă era rotundă şi avea un diametru de la 3 la 4 m. Ea se
arunca cu mâna de pe ţărm sau din corabie cu o mare iscusinţă şi în
aşa fel ca, lărgindu-se în aer până la maximum circumferinţei, să-i
cadă plumbii de la margine deodată în apă şi, afundându-se în forma
unei umbrele, să încercuiască peştii. Iar, prin tragerea ei din apă,
frânghia de pe margine o
închidea ca să nu iasă peştii
12
.
Acest fel de pescuit se
practică şi astăzi. H.V.
Morton ne spune că el a
văzut doi pescari prinzând
peşti de pe ţărmul acestui lac.
Unul din ei intra mereu în
apă, îşi arunca mreaja în lac
şi golea peştii la mal; iar
celălalt îl dirija de pe mal,
spunându-i să arunce mreaja
când la dreapta, când la
stânga, pentru că apa lacului,
fiind limpede, se vedeau
peştii de pe mal. Era o
frumuseţe să vezi cum
aruncau pescarii mreaja în
lac şi cum ea cădea întinsă
Aruncarea mrejei amphiblestorn în Marea Galileii deodată în apă cu greutăţile
ei mici de plumb la margine
13
ridicând stropi şi făcând cerculețe . Tot astfel şi Domnul Isus, stând
pe ţărm şi văzând peştii, a spus apostolilor să arunce mreaja în partea
dreaptă a corabiei şi, aruncând-o, ne spune Evanghelistul Ioan: "N-o
mai puteau trage de mulţimea peştilor.” (v.6)
Când am tratat studiul intitulat Autorul celei de-a patra
Evanghelii (Vol.I,Stud.7), am văzut că atât caligraful, cât şi episcopii
din cercul cel intim al Apostolului Ioan au atribuit acestui apostol care
era foarte înaintat în vârstă titlul de "ucenicul pe care îl iubea Domnul
Isus," fără ca el să le fi cerut să facă acest lucru. Aşa se explică
următorul verset: ”Atunci ucenicul pe care-l iubea Isus, i-a zis lui
Petru: «Este Domnul!» Când a auzit Simon Petru că este Domnul, şi-
a pus haina pe el şi s-a încins, căci era dezbrăcat, şi s-a aruncat în
mare.” (v.7)
Apostolul Petru nu era ”dezbrăcat”, aşa cum scrie în traducerea
lui D. Cornilescu şi în alte traduceri, pentru că nopţile şi, în special
dimineţile erau foarte reci în Israel. Datorită acestui fapt, gărzile
templului au făcut foc noaptea în curtea marelui preot la procesul
Mântuitorului. În următoarele versiuni ale Bibliei englezeşti şi
americane: Versiunea Autorizată a lui King James "Autorised King
James Version", Versiunea Internaţională nouă, ”New International
Version”, Standardul Nou American ”New American Standard
Bible”, Noua traducere a lui James Moffatt ”A New Tranlation of
James Moffatt” şi Biblia englezească nouă ”The New English Bible”
nu apar aceste două detalii greşite ”şi-a pus haina pe el” şi ”căci era
dezbrăcat”. Este adevărat că, aceste două detalii greșite se găsesc în
multe manuscrise pentru că aşa le-au copiat scribii unii de la alţii, dar
ele nu se află în toate manuscrisele.
În manuscrisele cele mai bune, ca și în versiunile și traducerile
amintite, scrie: ”Atunci ucenicul pe care-l iubea Isus, i-a zis lui Petru:
„Este Domnul!” Când a auzit Simon Petru că este Domnul și-a încins
haina și s-a aruncat în mare.” (v.7) Apostolul Petru când și-a încins
haina de pescar și apoi s-a aruncat în mare ca să meargă la Domnul
Isus, a făcut lucrul acesta ca respect față de Domnul Isus, pentru că
salutul la evrei, fiind un act religios, nimeni nu avea voie să-și salute
semenul fără să fie îmbrăcat. 14
Evanghelistul Ioan a fost primul dintre apostoli care a crezut că
Domnul Isus a înviat văzând fâșiile de pânză în mormântul gol; și el a
fost primul care L-a recunoscut și acum pe Mântuitorul, pentru că era
cel mai perceptibil dintre apostoli. Iar, ApostoluI Petru a fost primul
care a intrat în mormântul gol al Domnului Isus; şi tot el a fost primul
care a ajuns și acum la Mântuitorul şi, căzând la picioarele Lui, nu
numai sălutându-L, dar şi închinându-I-se, fiindcă el era omul acţiunii.
Evanghelistul Ioan ne relatează mai departe scriind:
(8) Ceilalţi ucenici au venit cu corăbioara trăgând
mreaja cu peşti, pentru că nu erau departe de ţărm decât ca la
doua sute de coţi.
(9) Când s-au coborât pe ţărm, au văzut acolo jăratic de
cărbuni, peşte pus deasupra şi pâine.” (v.8-9)
Apostolul Ioan ne arată și aici că Domnul Isus a înviat în carne
şi oase, precizând că un duh nu putea să facă foc şi, cu atât mai puţin
să frigă peşte şi să-l împartă la apostoIi 15.
Evanghelistul Ioan a scris în continuare:
(10) Isus le-a zis: ”Aduceţi din peştii pe care i-aţi prins
acum."
(11) Simon Petru s-a urcat în corăbioară şi a tras
mreaja la ţărm, plină cu o sută cincizeci şi trei de peşti mari şi,
deşi erau atâţia, nu s-a rupt mreaja. (v.10-11)
În această arătare, Domnul Isus nu numai că i-a convins pe
apostoli încă o dată că a înviat într-un trup uman în care a trăit şi a
murit, dar i-a pregătit și pentru marea lor misiune: de-a fi pescari de
oameni, amintindu-le de încă o asemenea pescuire miraculoasă în
care i-a învăţat la fel, că succesul lor va consta numai în a acţiona
după Cuvântul Său 16.
Nu se știe dacă Domnul Isus a poruncit celor şapte apostoli să
numere peştii sau dacă apostolii, numărându-i din propria lor
iniţiativă pentru a-i împărţi, au găsit acest număr sugestiv şi simbolic
de 153 de peşti. În Evanghelia după Ioan fiecare lucru are şi o
însemnătate simbolică 17. S-au dat următoarele patru explicaţii iscusite
şi foarte interesante în legătură cu numărul de 153 de peşti prinşi în
mreaja apostolilor:
a) Prima explicaţie a dat-o Ciril din Alexandria, spunând că
numărul 153 este format din trei cifre sacre: din 100 care reprezintă
plinătatea neevreilor, care vor fi câştigaţi pentru Cristos, fiindcă 100
de oi formau o turmă întreagă (Matei 18:12) şi 100 de boabe în spic
simbolizează o recoltă maximă (Matei 13:8); din cifra 50 care
semnifică rămăşiţa lui Israel; şi din cifra 3 care reprezintă Sfânta
Treime 18.
b) A doua explicaţie a dat-o Fericitul Augustin, spunând că 10
este numărul Legii, pentru că erau 10 porunci; şi că 7 este numărul
Harului, fiindcă sunt 7 daruri ale Duhului Sfânt. Astfel, prin adunarea
cifrelor de la 1 la 17 (1+2+3...+17) se ajunge la numărul 153 care îi
simbolizează pe toţi aceia care vin la Cristos, fiind mişcați fie de
Lege, fie de Har 19.
c) A treia explicaţie au dat-o alţi cercetători, zicând că cifra 153
reprezintă numărul limbilor aflate în circulaţie pe timpul acela, cât
şi numărul raselor şi a triburilor existente atunci în lume 20.
d) Şi a patra explicaţie a dat-o Ieronim. Pe timpul acestui mare
teolog latin tot din Biserica Primară, zoologii greci spuneau că în toate
mările, lacurile şi râurile lumii erau 153 de specii de peşti. Astfel,
Ieronim a explicat că cei 153 de peşti mari simbolizează că năvodul
Împărăţiei lui Dumnezeu urma să cuprindă tot felul de oameni din
toate naţiunile pământului 21.
În marea Galileii, ne spune tot Ieronim care a locuit mult timp
în Israel în secolul al patrulea, erau 23 de specii de peşti 22.
Din text reiese că din fiecare specie de peşti dintre cele 23 care
se aflau în marea Galileii, a intrat în mreaja apostolilor câte un peşte
rege; şi că pe lângă aceştia, au intrat încă 130 de alţi peşti rege care
reprezentau alte soiuri de peşti din toate apele lumii. Aici avem un
lucru foarte interesant şi semnificativ că, Domnul Isus în calitate de
Dumnezeu Creator, a adunat pe toţi aceşti peşti mari într-un anumit
loc în mod miraculos; că El a spus apostolilor să arunce mreaja în
partea dreaptă a corabiei exact în locul în care se aflau aceşti peşti;
şi că acţionarea apostolilor după Cuvântul Mântuitorului a avut un
efect fenomenal şi extraordinar de mare.
Detaliul, ”deşi erau atâţia, nu s-a rupt mreaja” (v.11),
simbolizează Biserica lui Cristos care are chemarea să cuprindă în
sânul ei pe toţi oamenii din toate naţiunile şi generaţiile de pe
pământ. Braţul Bisericii este tot aşa de mare şi atotinclusiv ca şi
dragostea lui Dumnezeu arătată în Cristos 23.
Un alt detaliu foarte valoros tot din versetul 11, care ne arată
cum Apostolul Petru la porunca Mântuitorului, ”a tras mreaja la ţărm,
plină cu cei 153 de peşti mari”, simbolizează ajungerea Bisericii cu
cei răscumpărați la Limanul Etern al Împărăţiei Cerulrilor 24.
Biserica Primară a fost inspirată să ia din acest text preţios şi
semnificativ "peştele” ca simbol al creştinismului care formează
dctrina creștină, pentru că literele din care este compus cuvântul
”pește” în textul grecesc: ”ichthys” (i ch th y s) ”I” = Iēsous; ”Ch” =
Christos; ”Th” = Theou (Dumnezeu); ”Y” hyios (Fiu); ”S” = sōtēr
(Mântuitor), ”Iēsous Christos Theou hyios soter” = ”Isus Cristos Fiul
lui Dumnezeu este Mântuitorul ”.25
Evanghelistul Ioan Îl redă în continuare pe Domnul Isus
spunând apostolilor:
(12) "Veniţi de prânziţi.” Şi nici unul din ucenici nu
avea curajul să-L întrebe: "Cine eşti?” Căci ştiau că este
Domnul.
(13) Isus S-a apropiat, a luat pâinea şi le-a dat-o; tot
aşa a făcut şi cu peştele.
(14) Aceasta era a treia oară când Se arăta Isus
ucenicilor Săi după ce înviase din morţi. (v.12-14)
Invitarea la masă era un simbol prin care Cristos cel Înviat
arăta apostolilor să nu se îngrijoreze de cele pământeşti, asigurându-i
încă o dată că, dacă vor lucra mai întâi cu toată inima pentru
Împărăţia lui Dumnezeu, cele pământeşti li se vor da pe deasupra
(Matei 6:33) 26.
La dejun, Domnul Isus le-a dat apostolilor din peştele Lui pe
care l-a fript şi din pâinea Lui şi nu din peştii lor pe care i-au prins. El
a înmulţit miraculos peștele și pâinea, aducându-le aminte de
înmulţirea celor cinci pâini şi doi peşti cu care a săturat cinci mii de
bărbaţi fără femei şi copii 27.
Se crede că această pescuire miraculoasă era aproape de
Betsaida, cetatea apostolilor: Petru, Andrei şi Filip, şi de câmpia EI-
Batia care se afla la răsăritul lacului Ghenazaret, în care a avut loc
înmulţirea miraculoasă a celor cinci pâini şi doi peşti. Poate că
datorită şi acestui fapt, Domnul Isus înmulţind peştele şi pâinea Lui cu
care i-a săturat pe apostoli la acest dejun, a făcut legătura între cele
două miracole cu înmulţirea pâinii şi a peştelui.
Când apostolii luau masa cu Învăţătorul lor înviat pe ţărmul pe
care El a înmulţit cele cinci pâini şi doi peşti şi pe care ei şi-au
desfăşurat cariera lor de pescari, acum Îl contemplau şi Îi sorbeau
cu nesaţ fiecare cuvânt care Îi ieşea din gură. Numai Apostolul
Petru, la vederea focului cu cărbuni, îşi aducea aminte de un asemenea
foc la care se încălzea în curtea marelui preot atunci când s-a lepădat
de trei ori de dumnezeiescul său Învăţător.
3. Barrett, C.K.,The Gospel of John and Judaism, p. 317;
Dicţionar Biblic, Oradea, p. 587;
5. Bruce,A.B., The Training of the Twelve, p. 515;
7. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 515 - 516.
10. Op. cit. p. 327;
11. Ellis, D.J., John, p. 1263;
18. Op. cit. p. 329;
19. Augustine, Homilies on John, tractate 122;
21. Jeronim, Commentary on Ezekiel 47:6-12;
22. Op. cit.
23. Op. cit. p. 329 – 330.
24. Op. cit. p. 330.
28. A ŞAPTEA ARĂTARE A LUI CRISTOS CEL ÎNVIAT
(II)
(Arătarea la marea Tiberiadei)
Ioan 21 : 15 - 24
15 După ce au prânzit, Isus i-a zis lui Simon Petru: ”Simone,
fiul lui Iona. Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” "Da, Doamne,” I-
a răspuns Petru, ”ştii că Te iubesc.” Isus i-a zis: ”Paşte mieluşeii
Mei.”
16 I-a zis a doua oară: "Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?”
”Da, Doamne,” I-a răspuns Petru, ”ştii că Te iubesc.” Isus i-a zis:
"Paşte oiţele Mele."
17 A treia oară i-a zis Isus: "Simone, fiul lui Iona, Mă
iubeşti?” Petru s-a întristat că-i zisese a treia oara: "Mă iubeşti?” şi
I-a răspuns: ”Doamne, Tu toate le ştii, ştii că Te iubesc.” Isus i-a zis:
"Paşte oile Mele!
18 Adevărat, adevărat îţi spun că atunci când erai mai tânăr,
singur te încingeai şi te duceai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, îţi
vei întinde mâinile şi altul te va încinge şi te va duce unde nu vei
vrea.”
19 A zis lucrul acesta ca să arate cu ce fel de moarte Îl va
glorifica Petru pe Dumnezeu. Şi, după ce a vorbit astfel, i-a zis: ”Vino
după Mine."
20 Petru s-a întors şi a văzut venind după ei pe ucenicul pe
care-l iubea Isus, acela care, la cină, se rezemase pe pieptul lui Isus şi
zisese: "Doamne, cine este cel care Te va vinde?"
21 Petru s-a uitat la el, şi I-a zis lui Isus: "Doamne, dar cu
acesta ce va fi?”
22 Isus i-a răspuns: ”Dacă vreau ca el să rămână până voi
veni Eu ce-ţi pasă ţie? Tu vino după Mine!"
23 Din cauza aceasta a ieşit zvonul printre fraţi că ucenicul
acela nu va muri deloc. Însă Isus nu zisese lui Petru că nu va muri
deloc, ci: "Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ţi pasă
tie?"
24 Ucenicul acesta este cel care adevereşte aceste lucruri şi
care le-a scris. Şi ştim că mărturia lui este adevărată.
Din a doua parte a textului celui lung de 24 de versete din

Evanghelia după Ioan, capitolul 21 intitulată tot A şaptea arătare a lui
Cristos cel Înviat – Arătarea la marea Tiberiadei, ne vom ocupa de
II. SCOPUL ACESTEI ARĂTĂRI

(15) După ce au prânzit, Isus i-a zis lui Simon Petru:
”Simone, fiul lui Iona. Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?”
"Da, Doamne,” I-a răspuns Petru, ”ştii că Te iubesc.” Isus i-a
zis: ”Paşte mieluşeii Mei.”
(16) I-a zis a doua oară: "Simone, fiul lui Iona, Mă
iubeşti?” ”Da, Doamne,” I-a răspuns Petru, ”ştii că Te
iubesc.” Isus i-a zis: "Paşte oiţele Mele."
(17) A treia oară i-a zis Isus: "Simone, fiul lui Iona, Mă
iubeşti?” Petru s-a întristat că-i zisese a treia oara: "Mă
iubeşti?” şi I-a răspuns: ”Doamne, Tu toate le ştii, ştii că Te
iubesc.” Isus i-a zis: "Paşte oile Mele! (v.15-17)
După ce cei şapte apostoli s-au încălzit la foc şi s-au săturat,
Domnul Isus intrând în conversaţie cu Apostolul Petru, l-a întrebat de
trei ori în auzul tuturor: "Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?"
În textul grecesc sunt două cuvinte pentru verbul "a iubi":
”agapaō”, o dragoste înaltă, altruistă şi divină, şi ”phileō”, o
dragoste naturală şi firească de prieten sau de membru al familiei.
Pentru primele două întrebări ale Domnului Isus, Evanghelistul Ioan a
folosit verbul ”agapaō”; şi pentru a treia a întrebuinţat verbul
"phileō". Iar, pentru răspunsul Apostolului Petru, EvangheIistul Ioan a
folosit la toate trei întrebările verbul "phileō", pentru că în inima
Apostolului Petru, aşa cum spuneau comentatorii R.C. Trench şi B.P.
Westcott, producându-se încă procesul pocăinţei şi pulsând cu putere
dragostea "phileō", nu avea curajul să spună că Îl iubea pe Domnul
Isus cu dragostea "agape", pentru că se lepădase de El de trei ori 1.
Atunci când Domnul Isus l-a
întrebat pe Apostolul Petru:
”Simone, fiul lui Iona. Mă iubeşti tu
mai mult decât aceştia?” Pentru
Apostolul Petru această întrebare
era foarte mare şi grea care i s-a
întipărit adânc în suflet şi pe care
n-a putut s-o uite niciodată. Această
întrebare era ambiguă. Ea avea
înțelesul că Domnul Isus, arătând cu
mâna spre corăbii, mreje și peştii Trench R.C.
prinşi, l-a întrebat pe Apostolul
Petru: ”Simone, fiul lui Iona. Mă iubeşti tu mai mult decât acestea?”
Ceea ce înseamna cu alte cuvinte: "Simone, eşti gata să părăseşti toate
aceste lucruri care îţi asigură existenţa, prosperitatea şi o viaţă mai
uşoară şi să te dăruieşti pentru lucrarea Mea?” 2 Dar, această
întrebare avea în vedere, în mod special și înţelesul că Mântuitorul,
arătând și spre ceilalţi şase apostoli, l-a întrebat pe Apostolul Petru:
”Simone, fiul lui Iona. Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” Cu
această întrebare, Domnul Isus i-a adus aminte gingaş Apostolului
Petru de trei lucruri: primul era, prevenirea pe care a făcut-o
apostolilor Joi seara când le-a zis: ”În noaptea aceasta, toţi veţi găsi
în Mine o pricină de poticnire…” (Matei 26:31); al doilea lucru era,
răspunsul pe care Apostolul Petru l-a dat Domnului Isus, spunându-
I: ”Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată
nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire” (Matei 26:33); şi al treilea
lucru este că, Apostolul Petru totuşi s-a lepădat de Domnul Isus de
trei ori chiar în acea noapte. Dar, Mântuitorul i-a reamintit
Apostolului Petru că El tot atunci a promis apostolilor că după ce va
învia, va merge înaintea lor în Galileea (Matei 26: 32), iar acum îi
arăta că acea promisiune pe care a făcut-o apostolilor s-a împlinit şi că
în ea se includea şi reabilitarea lui 3.
Cuvintele "mai mult decât aceştia" din întrebarea Domnului Isus,
au fost o mare lecţie de smerenie pentru Apostolul Petru, de aceea el
nu îndrăznea să folosească cuvântul ”agapeō", ci a întrebuinţat pe cel
de "phileō” 4.
Pentru că Apostolul Petru s-a lepădat de Domnul Isus de trei
ori, Mântuitorul i-a dat ocazia prin această întrebare întreită să-şi
mărturisească dragostea pe care o avea faţă de El tot de trei ori.
Apostolul Petru era adânc mişcat de această atitudine şi procedură a
Mântuitorului 5.
Deşi a treia întrebare era cea mai dulce şi caldă, totuşi
Apostolul Petru s-a întristat, pentru că i se părea că Domnul Isus Se
îndoia că el Îl iubea. Acesta era motivul pentru care Apostolul Petru
atunci când I-a zis lui Cristos cel Înviat cu o voce tremurândă şi
aproape plângând: "Doamne, Tu toate le ştii,” I-a spus cu alte cuvinte:
"Doamne, Tu ştii că acum Te iubesc cum nu Te-am iubit niciodată şi
că sunt gata să-mi jertfesc bucuros chiar şi viaţa, numai să fiu
vrednic de dragostea Ta.” 6
Domnul Isus, cunoscând credinţa, dragostea şi devotamentul
Apostolului Petru pe care le avea faţă de El până la jertfirea de sine, i-
a spus în final: ”Paşte oile Mele” şi nu numai ”mieluşeii şi oiţele”.
Mântuitorul când a zis aceste cuvinte, n-a avut în minte ideea ca să-l
facă pe Apostolul Petru păstorul păstorilor. În teologia romano-
catolică, "mieii” sunt "membrii Bisericii”, "oile” sunt ”păstorii -
întreg corpul clerului”, iar ”papa” este ”păstorul cel mare al Bisericii
și al păstorilor” 7. Comentatorul W. Hendriksen spune că ”oile” sunt
adulţii, iar ”mieluşeii şi oiţele” sunt copiii şi adolescenţii care fac
parte cu toţii din Turma lui Cristos 8. Comentatorul Alexandru Bruce,
spre deosebire de primele două explicaţii, a zis că ”mieluşeii” sunt
începătorii şi cei mai slabi în credinţă care trebuie hrăniţi şi întăriţi;
”oițele” sunt credincioșii mai tărișori; ”oile” sunt credincioșii
autentici; și ”păstorii” sunt apostolii şi alţi vestitori ai Evangheliei.
Toate aceste lucruri se văd din cuvintele Domnului Isus atunci când i-
a spus Apostolului Petru: ”După ce te vei întoarce la Dumnezeu, să
întăreşti pe fraţii tăi.” (Luca 22:32) 9
Acum Apostolul Petru, încetând să creadă că era mai competent
decât alţii şi, mărturisindu-şi dragostea pe care o avea față de Domnul
Isus cu adevărat, era echipat spiritual pentru pastorat. Acesta era
motivul pentru care Mântuitorul i-a spus: ”Dacă Mă iubeşti, paşte oile
Mele! Pune-ţi viaţa în slujba Mea” 10 Nu era nici o cinste mai mare
ca aceasta pentru Apostolul Petru: de a-i încredinţa Mântuitorul
Turma înainte de-a pleca la Tatăl, Turmă pe care a câştigat-o prin
moartea Sa de cruce. Fiul lui Dumnezeu când a zis Apostolului Petru:
”Paște oile Mele!” care înseamnă cu alte cuvinte: ”Îţi încredințez ţie
Turma Mea! Paşte oile Mele! Fii tare! Fii erou! Fii o stâncă de
neclintit!" l-a consacrat în înalta sa funcţie şi i-a încredinţat
Biserica care urma să se dezvolte și să se întărească la Rusalii. 11 După
două - trei săptămâni, respectiv de la Rusalii, toţi apostolii au devenit
păstori îngrijind de Turma lui Cristos. Apostolul Petru care se
lepădase de Domnul Isus de trei ori în curtea marelui preot, la Rusalii
avea curajul să-L mărturisească pe Mântuitorul chiar și înaintea
Marelui Sanhedrin. El era atât de plin de Duhul Sfânt şi de
înţelepciune, încât toţi care îl ascultau pe el, auzeau însăşi cuvintele
lui Cristos 12.
Domnul Isus l-a reabilitat şi l-a restaurat pe Apostolul Petru în
public, arătând mai întâi că l-a iertat şi apoi că şi în grija lui Îşi
încredinţează Turma, ca şi în grija celorlalţi apostoli 13. Observăm,
chiar şi în ce fel l-a rechemat Domnul Isus pe Apostolul Petru în
apostolat şi în pastorat. Aici nu este la mijloc nici o cerere făcută de
Apostolul Petru ca Domnul Isus să-i permită să intre din nou în
apostolat şi în pastorat. Ci, dimpotrivă găsim că Mântuitorul personal
l-a chemat solemn ca să-I păstorească Turma 14.
Evanghelistul Ioan L-a redat în continuare pe Domnul Isus
spunând Apostolului Petru:
(18) Adevărat, adevărat îţi spun că atunci când erai mai
tânăr, singur te încingeai şi te duceai unde voiai; dar când vei
îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile şi altul te va încinge şi te va
duce unde nu vei vrea.”
(19) A zis lucrul acesta ca să arate cu ce fel de moarte Îl
va glorifica Petru pe Dumnezeu. Şi, după ce a vorbit astfel, i-a
zis: ”Vino după Mine." (v.18-19)
Detaliul "când vei îmbătrâni” se referă la martirajul
Apostolului Petru, care urma să aibă loc sub domnia lui Nero în anul
67 sau 68. Dacă Apostolul Petru avea în anul 30 când Domnul Isus S-
a înălţat la cer în jur de 35 de ani, atunci în anii 67 sau 68 când a fost
martirizat a avut vreo 73 15. Tertulian, apologetul creștin a scris în anul
212 următoarele cuvinte în legătură cu Apostolul Petru: "Nero a fost
primul care s-a mânjit cu sângele creştinilor la Roma. Atunci și
braţele lui Petru au fost întinse şi legate pe cruce cu funii.” 16
Eusebiu, istoricul bisericesc, cât şi Origen, apologetul creştin, de
asemenea când au scris în secolul al III-lea că Apostolul Petru a fost
răstignit, au adăugat şi detaliul că el a fost răstignit cu capul în jos la
cererea lui, pentru că nu se considera vrednic să fie crucificat cu
capul în sus ca Domnul lui.17 Eusebiu a luat această informaţie că
Apostolul Petru a fost răstignit cu capul în jos din cartea apocrifă
”Faptele lui Petru". Seneca, prim-ministrul lui Nero a atestat că uneori
criminalii se răstigneau cu capul în jos 18. Când Evanghelistul Ioan şi-
a redactat Evanghelia, Apostolul Petru deja a fost martirizat cu 30 de
Biserica Apostolului Petru construită ăe o stâncă ca symbol că lui i-a spus Mântuitorul că era
stânca pe care urma să-Şi întemeieze Biserica. Pe acest loc în care este construită această
biserică, Domnul Isus a zis Apostolului Petru după înviere: “Paşte oile Mele”
ani înainte.
Domnul Isus a zis Apostolului Petru, nu numai: ”Paşte oile
Mele!” dar şi: ”Urmează-Mă!”19 ceea ce înseamnă: ”Urmează-Mă în
slujire şi chiar în moarte de martir.” 20
De acum acest fiu al lui Iona nu mai era "Simon”, ci ”Petru",
”o stâncă de neclintit”. El la chemarea lui Cristos: "Vino după Mine!"
prefera mai bine să fie "un Petru” întemniţat şi martirizat pentru
Turma şi Evanghelia lui Cristos, decât să fie "un Simon" liber,
prosper şi în siguranţă21.
După ce Domnul Isus a zis Apostolului Petru: "Urmeaza-Mă",
Mântuitorul S-a ridicat din locul în care luaseră masa şi a făcut câţiva
paşi cu apostolii pe ţărm.
Când am tratat studiul intitulat Autorul celei de-a patra
Evanghelii în (Vol.I,Stud.7), am văzut că atât caligraful, cât şi
episcopii din cercul cel intim al Apostolului Ioan au atribuit acestui
Raffael. La întrebarea Domnului Isus pusă de trei ori: “Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?”
Apostolul Petru îngenunchind, Îi răspunde tot de trei ori: “Da, Doamne, ştii că te iubesc”
mare apostol şi înaintat în vârstă titlul de "ucenicul pe care-l iubea

Domnul Isus", fără ca Evangbelistul Ioan să le fi cerut să facă lucrul
acesta. Aşa se explică și următorul verset: "Petru s-a întors şi a văzut
venind după ei pe ucenicul pe care-l iubea Isus, acela care, la cină,
se rezemase pe pieptul lui Isus şi zisese: «Doamne, cine este cel care
Te va vinde?»" (v.20)
Apostolul Petru, întorcându-şi capul şi văzându-l pe Apostolul
Ioan, L-a întrebat pe Mântuitorul: "Doamne, dar cu acesta ce va fi?"
(v.21) pentru că era preocupat şi de viitorul acestui prieten apropiat al
lui, dacă va muri şi el ca martir sau va rămâne în viaţă până la
revenirea Domnului? 22
La această întrebare, Domnul Isus i-a răspuns Apostolului
Petru: "Dacă vreau ca el să rămână până voi veni, ce-ţi pasă ţie? Tu
vino după Mine!” (v.22) Mântuitorul îi spunea Apostolului Petru că El
avea cu Apostolul Ioan un alt plan pe care el (Petru) nu era necesar să-
l cunoască. 23
Apostolul Petru însă, ca şi ceilalţi apostoli, a înţeles din aceste
cuvinte cu totul altceva. I se părea că Apostolului Ioan i se oferea o
altă soartă fericită. El îşi aducea aminte de scena când mama
Evanghelistului Ioan, care era rudă cu Domnul Isus, Îi cerea
Mântuitorului ca cei doi fii ai ei: Iacov şi Ioan să stea pe scaunul de
domnie în noua Sa împărăţie, unul la dreapta şi altul la stânga Lui.
De aici Apostolul Petru, cât şi toţi ceilalţi apostoli îşi imaginau că
Apostolul Ioan va supravieţui până când va veni din nou
dumnezeiescul lor Învăţător şi va restaura împărăţia lui Israel.24
Evanghelistul Ioan şi-a redactat Evanghelia la vreo 70 de ani
după ce Domnul Isus a rostit aceste cuvinte; şi la vreo 30 de ani după
ce Apostolul Petru a fost martirizat. Această idee greşită, că Apostolul
Ioan nu va muri până va reveni Domnul Isus, fiind foarte iubită şi
potrivindu-se cu alte două concepţii eronate: că Domnul Isus urma să
vină cât de curand şi că atunci Îşi va întemeia împărăţia Sa mesianică
pe pământ, a fost foarte răspândită şi crezută, nu numai în Biserica
Apostolică, dar chiar şi în Biserica Primară. Acesta a fost motivul
pentru care Evanghelistul Ioan a vrut să corecteze această eroare
înainte de-a trece la cele veşnice, explicând: "Din cauza aceasta a ieşit
zvonul printre fraţi că ucenicul acela nu va muri deloc. Însă Isus nu
zisese lui Petru că nu va muri deloc, ci: «Dacă vreau ca el să rămână
până voi veni Eu, ce-ţi pasă tie?»" (v.23) 25. Această concepţie a fost
atât de puternică, încât a dăinuit până în secolul al cincilea. Augustin a
scris la începutul secolului al cincilea: ”Unii dintre creştini cred că
Apostolul Ioan este încă în viaţă şi că el stă în mormântul lui din Efes
mai mult adormit decât mort.” 26
În acest ultim text de la sfârşitul Evangheliei, Cristos cel Înviat
prezintă Bisericii două mari personaje: pe Apostolul Petru ca pe un
mare păstor al oilor, care urma să-şi dea viaţa pentru Turma
Domnului Isus; şi pe Apostolul Ioan ca pe un mare martor al
Mântuitorului, care urma să trăiască până la adânci bătrâneţe.
Cristos cel Înviat, ceea ce a avut de spus despre Apostolul Petru pe
ţărmul mării Galileii, a prezentat în Evanghelie prin Apostolul Ioan;
iar, ceea ce a avut de zis despre Apostolul Ioan, a prezentat tot în
Evanghelia după Ioan prin grupul de episcopi din Efes, care se aflau
lângă acest mare şi ultim apostol în timp ce-şi redacta Evanghelia
printr-un scrib, inspirându-i pe aceştia să dicteze scribului, zicând:
”Ucenicul acesta este cel care adevereşte aceste lucruri şi care le-a
scris. Şi ştim că mărturia lui este adevărată." (v.24)
Apostolul Ioan este cel mai mare martor al lui Cristos care a
putut să zică: "Eu am văzut aceste lucruri cu ochii mei şi le-am auzit
cu urechile mele, şi ştiu că ele sunt adevărate.” De aici creştinii din
Biseriea Primară ziceau că Apostolul Petru era cel mai mare păstor al
Turmei lui Cristos, că Apostolul Ioan era cel mai mare martor al lui
Cristos şi îvăţător al Bisericii şi că Apostolul Pavel era cel mai mare
misionar şi plantator de biserici. Este adevărat că, Apostolul Petru nu
era un mare gânditor ca Apostolul Ioan şi nu era un mare misionar ca
Apostolul Pavel, dar şi el a avut onoarea de-a fi un mare păstor al
oilor lui Cristos. Fiecare dintre aceşti trei apostoli era pe primul loc
într-un anumit domeniu pentru a-L servi pe Cristos şi Biserica Lui
după capacitatea şi talentul cu care erau înzestraţi şi nu pentru a fi
rivali unul altuia 27.
Se crede că Domnul Isus după ce S-a arătat celor şapte apostoli
pe ţărmul mării Galileii şi l-a restaurat pe Apostolul Petru, S-a făcut
nevăzut din nou dinaintea lor şi că ei s-au întors acasă fiecare cu câte
22 de peşti mari, cu exepţia unuia dintre ei care avea 23 de peşti.
1. Trench, R.C., Synonyms of the New Testament, XII, p. 40;

Westcott, B.F., The Gospel according to St. John, p. 303.
8. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 488 - 489.
9. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 518, 520.
10. Op. cit. p. 523;
Diamandi, S., Patimile, Moartea, Învierea, Vol. III, p. 361 - 362.
12. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 520 - 521.
16. Tertulian, Antidote for the Scorpion’s Sting XV;
Bernard, J.H., A Critical and Exegetical Commentary on the
Gospel according to St. John, p. 708 – 710;
17. Eusebius, The Ecclesiastical History, III, 1;
Origen, Against Celsus II, xlv;
18. Acts of Peter p. 37 – 39.
Seneca, Consolation to Marcia 20;
Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 524;
21. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 522 – 523;
24. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 525, 527.
26. Augustine, Homilies on the Gospel of John, p. 483, 715;
29. A OPTA ARĂTARE A LUI CRISTOS CEL ÎNVIAT (I)
(Arătarea la cei 500 de credincioşi)
Marcu 16 : 15 - 18
15 Apoi le-a zis: "Duceţi-vă în toată lumea şi predicaţi
Evanghelia la orice făptură.
16 Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va
crede, va fi condamnat.
17 Iată semnele care vor însoţi pe cei care vor crede: în
Numele Meu vor scoate demoni; vor vorbi în limbi noi;
18 vor lua în mâini şerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va
vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi şi bolnavii se vor
însănătoşa."
Matei 28 : 16 - 20
16 Cei unsprezece ucenici s-au dus în Galilea, în muntele unde
le poruncise Isus să meargă.
17 Când L-au văzut ei, I s-au închinat, dar unii s-au îndoit.
18 Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei şi le-a zis: "Toată
autoritatea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ.
19 Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în
Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.
20 Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu
sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.”
1 Corinteni 15 : 6
6 După aceea S-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată,
dintre care cei mai mulţi sunt încă în viaţă, iar unii au adormit.
Armonizat
1 După aceea S-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată,
dintre care cei mai mulţi sunt încă în viaţă, iar unii au adormit. (1
Cor.v.6)
2 Cei unsprezece ucenici s-au dus în Galilea, în muntele unde
le poruncise Isus să meargă. (Mt.v.16)
3 Când L-au văzut ei, I s-au închinat, dar unii s-au îndoit.
(Mt.v.17)
4 Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei şi le-a zis: "Toată
autoritatea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. (Mt.v.18)
5 Duceţi-vă în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la orice
făptură. (Mc.v.15)
6 şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în Numele
Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. (Mt.v.19)
7 Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va
crede, va fi condamnat. (Mc .v.16)
8 Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu
sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului! (Mt.v.20)
9 Iată semnele care vor însoţi pe cei care vor crede: în Numele
Meu vor scoate demoni; vor vorbi în limbi noi; (Mc.v.17)
10 vor lua în mâini şerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va
vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi şi bolnavii se vor
însănătoşa." (Mc.v.18)
Din acest text paralel vom ține două studii cu același titlu A
opta arătare a lui Cristos cel Înviat – Arătarea la cei 500 de
credincioşi. In primul studiu ne vom ocupa de două lucruri: de
problema încheierii Evangheliei după Marcu şi de felul arătării lui
Cristos cel Înviat la cei 500 de credincioşi.
I. PROBLEMA ÎNCHEIERII EVANGHELIEI DUPĂ

MARCU
Noi ne-am ocupat de această problemă şi în studiul intitulat
Evanghelia după Marcu (Vol.I,Stud.3), iar acum o vom trata mai pe
larg. Cercetătorii explică problema încheierii Evangheliei după Marcu
în trei feluri:
a) Unii cred că, Evanghelistul Marcu şi-a încheiat Evanghelia
cu versetul 8 din capitolul 16 şi că fragmentul de la versetul 9 la 20
este un adaos pe care nu l-a scris el. Comentatorii care susţin această
variantă sunt: Dr. N.B. Stonehouse, J.P. Gould, E. Lohmeyer, A.M.
Farrer, R.H. Lightfoot şi alţii 1.
b) Alţii cred că, Evanghelistul Marcu a scris şi fragmentul de
la versetul 9 la 20. Comentatorii care susţin acestă variantă sunt: J.W.
Burgon, R.C.H. Lenski, E.F. Hills şi alţii 2. Toţi aceştia îşi susţin
opinia prin faptul că şi acest fragment este inclus în unele manuscrise
3
.
c) Şi cei mai mulţi dintre cercetători cred că, Evanghelistul
Marcu n-a intenţionat să-şi termine Evanghelia la începutul
descrierii învierii Domnului Isus şi fără încheiere, dar s-a întâmplat
ceva: fie că a murit subit, fie că a fost martirizat, fie că s-ar fi rupt şi
pierdut capătul sulului şi, astfel un alt scriitor din Noul Testament i-
ar fi făcut încheierea pe baza relatărilor din celelalte Evanghelii.
Comentatorii care susţin această variantă sunt: Th. Zahn, V. Taylor,
A.T. Robertson, B.M. Metzger, D.A. Carson, D.J. Moo, L. Morris,
C.F.D. Moule şi mulţi alţii 4.
Mulţi cercetători observă că Evanghelia după Marcu se
termină brusc cu versetul 8 şi că subiectul textului până la versetul 8
este Maria Magdalena şi celelalte femei; iar de la versetul 9, Maria
Magdalena este introdusă din nou ca şi când n-ar fi fost menţionată
în versetul întâi. Detaliul din versetul 9 ”Isus, după ce a înviat în
dimineaţa zilei dintâi a săptămânii”, sună ciudat după versetul 2 ”în
ziua dintâi a săptămânii s-au dus la mormânt dis-de-dimineaţă.” 5
Apoi, experţii în limba greacă, spun că stilul fragmentului de la
versetul 9 la 20 diferă de cel al Evangheliei până la versetul 8 6.
În Evangheliarul armean din secolul al X-lea s-a găsit
următoarea explicaţie a prezbiterului Ariston, care a trăit la sfârşitul
secolului întâi şi la începutul celui de-al doilea şi despre care se crede
că el l-ar fi informat pe Papias cu privire la Domnul Isus înainte ca
Papias să devină ucenicul Apostolului Ioan. Ariston a scris: ”Ca
Evanghelia să capete o încheiere acceptabilă a fost adăugat un
rezumat al învierii.” 7 Acest fragment de la versetul 9 la 20 lipseşte
din multe manuscrise mai timpurii şi mai importante. El apare de abia
după anii 150 8.
Părinţii bisericeşti Clement din Alexandria şi Origen nu aveau
cunoştintă că exista acest fragment. Eusebiu, istoricul bisericesc a
spus în secolul al IV-lea că acest fragment lipsea din cele mai multe,
mai timpurii şi mai bune manuscrise. Ieronim, de asemenea a scris că
acest fragment lipsea aproape din toate copiile greceşti 9. Prin faptul
că acest fragment nu se găsea în cele mai bune manuscrise, el nu era
inclus nici în codicele cele mai timpurii şi mai bune: B şi A
(Vaticanus şi Sinaiticus); în codexul K (Bobbieniss) care era cel mai
bun şi mai vechi în limba latină; în Sinaitic Siriac şi în altele 10.
Un mare cercetător al Bibliei cu numele de Dr. Gregory a dat
cititorilor Evangheliei după Marcu următorul sfat: să citească acest
fragment de la versetul 9 la 20 cu multă plăcere şi să mulţumească lui
Dumnezeu pentru el, fiindcă şi el este inspirat de Duhul Sfânt tot aşa
de bine ca întreg Canonul Noului Testament 11.
Şi, al doilea lucru de care ne vom ocupa din acest text paralel
este
II. FELUL ARĂTĂRII LUI CRISTOS CEL ÎNVIAT

LA CEI 500 DE CREDINCIOŞI
Evanghelistul Matei a scris: "Cei unsprezece ucenici s-au dus
în Galilea, în muntele unde le poruncise Isus să meargă.” (v.16)
Am observat chiar şi până acum că Domnul Isus S-a arătat
după înviere apostolilor şi femeilor în locurile pe care El le iubea cel
mai mult: în Camera de Sus în care a instituit Cina Domnului și a
ţinut ultimul Său discurs; şi la ţărmul mării Galileii aproape de locul
în care a înmulţit cele cinci pâini şi doi peşti, cu care a săturat 5.000
de bărbaţi fără femei şi copii. Cu atât mai clar vom vedea lucrul
acesta în ultimile trei arătări că Mânuitorul S-a arătat apostolilor şi
altor credincioşi în locurile cele mai iubite şi dragi Lui.
Domnul Isus, pe lângă grupul apostolilor şi al femeilor a vrut să
Se arate şi la alţi credincioşi. În scopul acesta El a ales Galileea,
regiunea în care a slujit cel mai mult, a făcut cele mai multe minuni şi
în care cei mai mulţi oameni credeau în El 12.
Este adevărat că Evanghelistul Matei, deşi nu menţionează
numele muntelui pe care l-a ales Cristos cel Înviat pentru a opta Lui
arătare, totuşi comentatorii A. Edersheim, F.W. Farrar, S. Diamandi şi
mulţi alţii cred cu tărie că acesta era muntele Tabor, pe care
Mântuitorul l-a iubit cel mai mult, fiindcă pe el a ţinut Predica de pe
Munte, a rostit cele opt secrete ale fericirii și a ales pe cei 12 apostoli
13
.
Cristos cel Înviat a stabilit locul şi ziua şi, credem că El a
stabilit chiar şi ora arătării Lui pe acest munte. Pentru această arătare
n-au fost anunţaţi toţi credincioşii din Galileea, fiindcă erau prea
mulţi. Teofilact din Biserica Primară, cât şi F.W. Farrar şi mulţi alţi
comentatori din timpul nostru modern, cred că pentru această arătare a
Domnului Isus au fost anunţaţi mai întâi apostolii, apoi cei 70 de
ucenici şi, în cele din urmă cei 500 de credincioşi, ţinându-se cont de
detaliul că erau "peste 500 de fraţi.” (1 Cor.v.6) 14
Evangheliştii Marcu şi Matei îi menţionează numai pe apostoli
Muntele Tabor
la această arătare, fiindcă lor le-a dat Domnul Isus la această
întâlnire, în mod special marea însărcinare să meargă în toată lumea
şi să predice Evanghelia la orice făptură. Iar, Apostolul Pavel i-a
menţionat pe cei peste 500 de fraţi, pentru că tot atunci a avut loc şi o
mare întrunire de credincioşi.
Ne putem imagina, cu câtă bucurie şi emoţie mulţimea aceasta
aştepta sosirea şi arătarea lui Cristos cel înviat! Ce întâlnire mare şi
glorioasă a fost aceasta! În momentul când Mântuitorul a apărut
înaintea acestei mulţimi în splendoarea trupului Său înviat, ea I s-a
închinat îngenunchind întocmai ca înaintea lui Dumnezeu.
Evanghelistul Matei a scris: "Când L-au văzut ei, I s-au închinat, dar
unii s-au îndoit.” (v.17) Cei care s-au îndoit nu erau apostolii, pentru
că ei L-au văzut până acum deja de trei ori, ci numai câţiva din
mulţime care L-au văzut acum pe Domnul Isus prima dată înviat şi nu
le venea să creadă ochilor 15.
Credem că Cristos cel Înviat S-a aşezat exact pe locul în care a
ţinut Predica de pe Munte şi a vorbit mulţimilor în urmă cu doi ani.
Mulți dintre cei care erau adunați acum și au luat parte și la Predica de
pe Munte îşi aduceau aminte ce spunea Domnul Isus în discursurile
Lui de atunci, pe care le-a consemnat Evanghelistul Matei în
capitolele 5, 6 și 7:
-- ”Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia
cerurilor!” (Mt.5:3)
-- ”Ferice de cei care plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!”
(Mt.5:4)
-- ”Ferice de cei cu inima curată, căci ei, Îl vor vedea pe
Dumnezeu!” (Mt.5:8)
-- ”Ferice va fi de voi când din cauza Mea, oamenii vă vor
calomnia şi vă vor persecuta...” (Mt.5:11)
-- ”Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este
mare în ceruri..." (Mt.5:11-12)
Ceea ce le spunea Mântuitorul în Predica de pe Munte, acum
le-a realizat prin moartea şi învierea Sa, dar nu numai lor, ci şi nouă
ne-a oferit mijlocul curăţării inimii pentru a-L putea vedea pe
Dumnezeu în Împărăţia Sa cerească şi a avea parte de bucuria şi
fericirea Lui eternă.
Domnul Isus a zis apostolilor în Predica de pe Munte după ce i-
a ales pe acest munte: ”Voi sunteţi lumina lumii.” (Matei 5:14) şi ”Voi
sunteţi sarea pământului.” (Matei 5:13) Aici pe muntele Tabor,
Mântuitorul i-a ales pe apostoli şi a rostit aceste cuvinte. Iar acum, tot
pe acest munte, El le da şi marea însărcinare ca, evanghelizând
lumea, s-o câştige pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi pentru viaţa și
fericirea veşnică.
Această arătare a lui Cristos cel Înviat a avut mare efect asupra
acestei mulţimi de peste 500 de credincioşi și s-a imprimat adânc în
inima lor. Apostolul Pavel când a scris Întâia sa Epistolă către
Corinteni din oraşul Efes în jurul anului 55 atunci când se afla în a
treia sa călătorie misionară (1 Cor.16:8), spunea corintenilor că cei
mai mulţi dintre acei credincioşi erau încă în viaţă, pentru că n-a
trecut de atunci mai mult de 25 de ani. El a scris: "După aceea S-a
arătat la peste cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei mai mulţi
sunt încă în viaţă, iar unii au adormit.” (v.6)16 Apostolul Pavel când
a scris corintenilor acest verset, le-a spus cu alte cuvinte: ”Dacă vreţi
să vă informaţi de la martori oculari ai învierii lui Cristos, puteţi să
mergeţi la ei şi să-i întrebaţi, pentru că ei sunt aproape cu toţii în
viaţă.” 17
1. Stonehouse, N.B., The Witness of Matthew and Mark of Christ, p.

86 – 118;
Gould, S.P., The Gospel according to St. Mark, p. 301 – 304;
Lohmeyer, E., Das Evangelium des Markus, p. 356 – 360;
Farrer, A.M., The Glass of Vision, p. 136 – 146;
Lightfoot, R.H., The Gospel Message of St. Mark, p. 80 - 97, 106
– 116.
2. Burgon, J.W., The Twelve Verses of Mark, p. 314;
Lenski, R.C.H., Interpretation of St. Mark’s Gospel, p. 471 – 486;
Hills, E.F., The King James Defended, p. 102 - 113.
3. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 682 – 683;
4. Zahn, Th., Introduction to the New Testament, p. 479 – 480;
Taylor, V., The Gospel according to St. Mark, p. 609;
Robertson, A.T., Word Pictures, Vol. I, p. 402;
Metzger, B.M., The Text of the New Testament, p. 228;
Carson, D.A.,/Moo, D.J., / Morris, L., An Introduction to the New
Testament, 103.
6. Op. cit. p. 136;
Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 5;
7. Aebi, E., Scurtă introducere biblică, p. 138.
Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 370;
Carson, D.A.,/Moo, D.J., / Morris, L., An Introduction to the New
Testament, 103.
10. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 682 - 683.
11. Aebi, E., Scurtă introducere biblică, p. 138.
12. Short, S.S., Mark, p. 1180;
Lopuhin, A.F., Istoria Biblică, Vol. V, p. 619.
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 456 ;
16. Marsh, P.W., 1 Corinthians, p. 1348.
30. A OPTA ARĂTARE A LUI CRISTOS CEL ÎNVIAT (II)
(Arătarea la cei 500 de credincioşi)
Marcu 16 :15 - 18; Matei 28 : 16 - 20; 1 Corinteni 15 : 6

În al doilea studiu din acest text intitulat tot A opta arătare a
lui Cristos cel Înviat - Arătarea la cei 500 de credincioşi, ne vom
ocupa de alte trei lucruri: de marea însărcinare a apostolilor, de
semnele speciale care îi însoţeau pe apostoli şi pe alți credincioși care
aveau o credinţă autentică în Cristos şi de răspândirea apostolilor în
lume.
Al treilea lucru, de care ne vom ocupa din acest text paralel este
III. MAREA ÎNSĂRCINARE A APOSTOLILOR

Evanghelistul Matei a scris: "Isus S-a apropiat de ei, a vorbit
cu ei şi le-a zis: «Toată autoritatea Mi-a fost dată în cer şi pe
pământ.»” (v.18)
O asemenea afirmaţie, apostolii n-au auzit-o niciodată din gura
dumnezeiescului lor Învăţător. Este adevărat că ei L-au auzit pe
Domnul Isus spunând înainte de-a muri şi a învia că toate lucrurile I-
au fost date de către Tatăl. Dar ei ştiau că El avea această putere
numai pe pământ de-a face semne şi minuni, de-a vindeca, de-a alina
suferinţa oamenilor şi de-a restaura împărăţia lui Israel. Declaraţia
aceasta că I s-a "dat toată autoritatea în cer" era pentru ei un lucru
nou şi foarte uimitor 1. Afirmaţia aceasta că Acel Isus care a fost
răstignit pe pământ şi a înviat ”are toată autoritatea în cer”, pur şi
simplu ne uimeşte şi pe noi; şi cu atât mai mult ne uimeşte faptul că
toată autoritatea pe care El o are în cer, o are şi pe pământ.
Adevărul este că Dumnezeu-Fiul avea întotdeauna toată
autoritatea în cer şi pe pământ, numai că aici este verba despre o
autoritate nouă pe care Mântuitorul a primit-o în urma morţii şi a
învierii Sale: autoritatea de-a înzestra pe toţi oamenii care cred în El
și-L acceptă ca Domn și Mântuitor cu viaţa eternă în Împărăţia
Cerurilor.
Dumnezeu-Fiul Şi-a câştigat prin moartea şi învierea Sa toată
autoritatea în cer şi pe pământ. Cine i-a putut transforma pe apostoli
din nişte oameni laşi şi fricoşi, în eroii unei credinţe noi? Din
îndoielnici, în oameni care dispuneau de cea mai mare siguranţă? Şi
din nişte egoişti, în cei mai altruişti oameni care slujind semenilor,
erau gata oricând să-şi dea viaţa pentru ei? Dar, autoritatea lui
Cristos cel Înviat s-a manifestat, nu numai în viaţa apostolilor, ci şi în
viaţa tuturor credincioşilor autentici. Ea se manifestă şi astăzi în toţi
creştinii adevăraţi care sunt fiii Împărăţiei lui Dumnezeu 2.
În această arătare, Domnul Isus a dat apostolilor trei porunci:
--- Prima poruncă pe care le-a dat-o Cristos cel Înviat
apostolilor pe Muntele Tabor în auzul a cinci sute de credincioși a
fost: ”Duceţi-vă în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la orice
făptură.” (Mc.v.15) În textul grecesc verbul apostellō ”a trimite” are
însemnătatea specială ”a trimiterii apostolilor" 3. Cristos cel Înviat
atunci când a dat apostolilor această poruncă ca să meargă în toată
lumea şi să-I predice Evanghelia la orice făptură, Şi-a turnat întreg
Duhul în duhul apostolilor în care El Şi-a pus toată speranţa.
Această poruncă i-a uimit pe apostoli fiindcă ei, nu numai că nu s-au
putut aştepta niciodată la aşa ceva, dar se vedeau şi neputincioşi
pentru o asemenea lucrare.
La început, apostolii au pornit după Domnul Isus din spirit
naţional şi patriotic că El fiind Mesia, va întemeia un mare imperiu în
cadrul căruia ei vor ocupa funcţii înalte. Apoi, ei mai ştiau că religia
lor era o religie naţională și că nici chiar dumnezeiescul lor
Învăţător, nu S-a dus în nici o altă ţară ca să predice Evanghelia, ci a
predicat-o numai în Israel; atunci cum să-i trimită pe ei în toată
lumea ca să practice Evanghelia? Apostolii nu puteau să înţeleagă că
pe ei nişte pescari simpli din Galileea, să-i trimită să cucerească cu
Evanghelia Grecia care a dat naştere la atâţia filozofi; Roma de fier
care stăpânea aproape toată lumea de atunci; Egiptul care era încă
mândru şi luxos şi chiar toată lumea? 4
Cristos cel Înviat a promis apostolilor toată puterea de care
dispunea El în cer şi pe pământ și care este indispensabilă pentru
predicarea Evangheliei care este o lucrare grea, dar de o valoare
supremă 5.
Observăm că Fiul lui Dumnezeu n-a promis apostolilor toată
autoritatea Sa altfel, decât în dependenţă de El atunci când le-a zis:
"Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului!"
(Mt.v.20) Promisiunea prezenţei lui Cristos cel Înviat cu apostolii, în
Biserică şi cu slujitorii Lui, ne spune Sterie Diamandi ne arată că
Biserica îşi are originea, existenţa şi puterea în Persoana
Mântuitorului care este veşnic prezent în ea şi activ prin Duhul
Sfânt 6.
Comentatorul Alexander Bruce a zis că apostolii, fiind iniţiaiţi
în misterele Împărăţiei lui Dumnezeu, având putere de sus şi fiind
călăuziţi de Duhul harului, au predicat Evanghelia lui Cristos clar,
calmi, cu putere, cu demnitate şi cu mare succes 7.
--- A doua mare poruncă pe care a dat-o Cristos cel Înviat
apostolilor cu privire la aceia cărora, predicându-li-se Evanghelia au
crezut în El, era: ”Și faceţi ucenici din toate naţiunile." (Mt.v.19)
Această poruncă este identică cu cea din versetul 20 tot din
Evanghelia după Matei: ”Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am
poruncit.” A fi un ucenic al lui Cristos şi a împlini tot ce a zis El este
unul şi acelaşi lucru. Astfel, când Mântuitorul a dat apostolilor această
poruncă: "Faceţi ucenici din toate naţiunile” sau ”Învăţaţi-i să
păzească tot ce v-am poruncit”, le-a spus cu alte cuvinte: ”Pe aceia
cărora, predicându-li-se Evanghelia au crezut în Mine, învăţaţi-i să
păzească tot ce v-am poruncit, pentru că numai astfel pot deveni
ucenicii Mei şi creştini adevăraţi.”
--- Şi a treia mare poruncă pe care a dat-o Cristos cel Înviat
apostolilor cu privire la aceia care, fiind învăţaţi să păzească tot ce a
poruncit Mântuitorul și ajungând să fie creştini autentici era, să fie
botezaţi. Domnul Isus a zis apostolilor: "Și botezaţi-i în Numele
Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.” (Mt.v.19)
În textul grecesc scrie baptizō "a afunda", "a scufunda", ceea
ce înseamnă a boteza prin scufundare 8. Cei care cred în Cristos şi
au gustat din harul Lui, ei acceptă botezul ca sigiliul mântuirii 9.
Imediat după Rusalii, apostolii botezau pe cei care credeau în
Mântuitorul şi se pocăiau, ei îi botezau numai în Numele Domnului
Isus. Apostolul Petru a zis: "Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat
în Numele lui Isus Cristos." (Fapte 2:38; 8:16; 10:48) După scrierea
Evangheliei după Matei în anul 58 sau 59, Biserica Apostolică a
aplicat formula din acest text la oficierea botezului: "Botezându-i în
Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh." (Mt.v.19)10
Botezul se oficiază în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului
Duh, pentru că Sfânta Treime care a cooperat la crearea omului,
cooperează şi la mântuirea lui 11. Acesta este motivul pentru care toţi
cei ce cred în Fiul pe care L-a trimis Tatăl, se lasă călăuziţi de Duhul
Sfânt şi se botează în Numele Sfintei Treimi sunt mântuiţi, pentru că
aparţin Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt 12. Iar, toţi ceilalţi care nu cred
în Fiul şi nu vor să devină ai Tatălui, ai Fiului şi ai Duhului Sfânt
prin jertfa Mântuitorului, se condamnă singuri pentru veci de veci,
aşa cum scrie în Evanghelia după Marcu: "Cine va crede şi se va
boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi condamnat." (v.16)
Al patrulea lucru de care ne vom ocupa din acest text este cu
privire la
IV. SEMNELE SPECIALE CARE ÎI INSOŢEAU PE

APOSTOLI ŞI PE ALȚI CREDINCIOȘI CARE
AVEAU O CREDINŢĂ AUTENTICĂ ÎN CRISTOS
Cităm versetele 17 şi 18 din Evanghelia după Marcu:
(17) Iată semnele care vor însoţi pe cei care vor crede:
în Numele Meu vor scoate demoni; vor vorbi în limbi noi;
(18) vor lua în mâini şerpi; dacă vor bea ceva de
moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi şi
bolnavii se vor însănătoşa."
Aproape toate aceste semne se găsesc şi în Cartea Faptele
Apostolilor.
- Primul semn este alungarea demonilor în Numele Domnului
Isus pe care îl găsim în Fapte 8:7; 16:18; 19:11-16.
- Al doilea semn este vorbirea în limbi noi. Acest fenomen era
frecvent în Biserica Apostolică pe care îl găsim în Fapte 2:4-11;
10:46; 19:6 13.
- Al treilea semn este luarea şerpilor în mână. Apostolul Pavel
a pus mâna pe o viperă, dar el n-a făcut lucrul acesta intenţionat.
(Fapte 28: 5-6) 14.
- Al patrulea semn este consumarea otrăvii fără a suferi
efectele dăunătoare. Acest caz nu este consemnat în Cartea Faptele
Apostolilor, în schimb este atribuit Apostolilor Ioan şi Barnaba de
către istoricul bisericesc Eusebiu 15.
- Şi al cincilea semn este punerea mâinilor peste cei bolnavi în
scopul însănătoşirii pe care îl găsim frecvent în Cartea Faptele
Apostolilor 3:7; 19:11; 28:8-9.
Părinţii Bisericii Primare: Ioan Gură de Aur şi Augustin, cât şi
comentatorii din timpul modern: B.B. Warfield, Jonathan Edward,
Matthew Henry, George Whitefield, Charles H. Spurgeon, Robert L.
Dabnei, Abraham Kuyper, R.G.H. Lenski şi alţii, explică astfel
fenomenul acestor semne. Ei mai întâi citează textul din Evrei 2:3-4 în
care Apostolul Pavel scrie: ”Cum vom scăpa noi, dacă stăm
nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită
întâi de Domnul, ne-a fost mărturisită de cei care au auzit-o, (4) în
timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi diferite
minuni şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa?” şi
apoi toţi aceşti cercetători dovedesc pe baza textului amintit că
apostolii şi chiar alţi credincioşi din timpul apostolilor au primit
daruri speciale din partea Duhului Sfânt, cât şi puterea de-a face
semne şi minuni. Dar, o dată cu scrierea Evangheliilor, restul Noului
Testament şi, în special când s-a format Canonul Noului Testament,
aceste semne, minuni şi daruri speciale au încetat 16.
Astăzi nu mai este nevoie de aceste semne ca să putem crede
în Domnul Isus, pentru că avem Noul Testament. Cine nu crede în
Evanghelia lui Cristos, care este semnul suprem al morţii şi al
învierii Fiului lui Dumnezeu şi în restul Noului Testament, care este
comentariul inspirat al Evangheliei, acela nu va crede prin nici un alt
semn care i s-ar da. Chiar Mântuitorul personal a zis evreilor: "…O
generaţie vicleană şi adulteră cere un semn; dar nu i se va da alt
semn decât semnul profetului Iona. (40) Căci, după cum Iona a stat
trei zile şi trei nopţi în pântecele peştelui celui mare, tot aşa şi Fiul
omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului." (Matei 12:39-
40) Acesta este motivul pentru care aceste semne speciale nu mai sunt
promise în Evanghelii şi credincioşilor din marele spaţiu al erei
creştine, nici chiar darul de-a face vindecări miraculoase prin
”ungere cu ulei” (Iacov 5:14); şi cu atât mai puţin de-a vorbi în alte
limbi noi, de-a pune mâna pe vipere şi de-a bea otravă fără urmări
grave 17. Ziarele adeseori au raportat cum unii creştini cu o credinţă
înflăcărată, dar înţeleasă greşit, au luat în mână şerpi veninoşi şi au
băut otravă şi că de fiecare dată rezultatul a fost tragic 18.
Şi, al cincilea lucru de care ne vom ocupa este
V. RĂSPÂNDIREA APOSTOLILOR ÎN LUME

Dumnezeiescul Învăţător după ce Şi-a format apostolii timp de
trei ani și înainte de-a Se înălţa la cer le-a spus: "Duceţi-vă în toată
lumea şi predicaţi Evanghelia la orice făptură.” (Mc.v.15) şi
"Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate naţiunile.” (Mt.v.19)
Dorim să prezentăm pe scurt felul în care s-au răspândit
apostolii în lume şi cum au câştigat-o pentru Cristos.
1) Apostolul Petru a predicat Evanghelia mai întâi la Ierusalim
şi apoi, aşa cum ne relatează istoricul bisericesc Eusebiu, a predicat
Evanghelia şi evreilor împrăştiaţi în Pont, Galatia, Bitinia, Capadocia
şi Asia Mică 19. Clement din Alexandria şi Eusebiu, ne istorisesc că
Apostolul Petru a fost martirizat la Roma împreună cu soţia lui în
anul 64, atunci când Nero a incendiat Eterna Cetate şi a luat pe
creştini drept ţapi ispăşitori. După ce i s-a dat Apostolului Petru
sentinţa răstignirii, el a cerut să fie crucificat cu capul în jos, pentru
că, zicea el: nu sunt vrednic să fiu răstignit cu capul în sus ca
Învăţătorul meu 20.
2) În tradiţiile şi predaniile pe care le deţin catolicii se spune că
Apostolul Iacov, fratele Apostolului Ioan, a predicat Evanghelia cel
mai mult în Samaria şi Iudeea. Tot istoricii şi comentatorii catolici
susţin că Apostolul Iacov a predicat Evanghelia şi în Spania,
cunoscută atunci sub numele de Iberia 21. Apostolul Iacov a fost ucis
în public, cu sabia, de însuși Irod Agripa I în anul 44 (Fapte 12:12),
cu ocazia unei evanghelizări pe care acest apostol a organizat-o în
Ierusalim. Apostolul Iacov a fost primul martir dintre apostoli şi al
doilea după Ştefan.
3) Apostolul Ioan a predicat Evanghelia în Asia Mică, în
special în Efes. El a fost exilat pe insula Patmos de către Domiţian,
timp de 14 ani. Iar, pe timpul lui Traian, după mărturia lui Papias,
acest mare şi ultim apostol "a adormit în martiraj” în jurul anului
100, când avea vreo 97 de ani 22.
4) Despre Apostolul Andrei, fratele Apostolului Petru avem
cele mai multe informaţii. Eusebiu, istoricul bisericesc care a trăit în
secolul al patrulea a relatat că s-a transmis prin viu grai că Apostolul
Andrei a predicat Evanghelia în Şciţia, care se întindea în jurul Mării
Negre, începând din Dobrogea noastră, numită atunci Şciţia Minoră
şi până în Ucraina şi Rusia, numite Șciţia Majoră 23.
Profesorul I. Snamenski a consemnat în letopiseţul (cronica)
rusesc că Apostolul Andrei a adus creştinismul în Rusia. El a scris:
"Acest apostol, trecând cu predicarea Evangheliei prin Tracia, Şciţia
şi Sarmația, a ajuns până la Munţii Dniprului înainte de-a fi fost
construit Kievul.” 24
Într-o altă carte, scrisă în limba greacă, care se afla în biserica
din Patras, un oraş grecesc, numită "Acta et Martyrium S. Andreae
Apostolos la Migne”, scrie în volumul II: "Sfânta tradiţie spune că
Andrei a mers pe jos până în Munţii Caucaz (Georgia de astăzi) şi a
predicat poporului şcit până lângă Marea Caspică. Mai târziu a ajuns
în Bizanţ (Instambulul de astăzi din Turcia) unde a întemeiat biserici
şi a ordinat episcopi.” 25 În Bizanţ, în timp ce predica Evanghelia,
Apostolul Andrei a fost prins, bătut crud, împroşcat cu pietre şi
alungat din zonă 26. De la Bizanţ, Apostolul Andrei, trecând prin
Macedonia, Tracia şi golful Corintului, s-a dus în Ahaia (Grecia de
astăzi). Lucrul acesta l-au relatat Ieronim şi Theodoret care a slujit ca
episcop în Lyon, actuala Franţă de Sud între anii 174-18927. Apostolul
Andrei a fost răstignit în provincia Ahaia, oraşul Patras pe o cruce în
formă de X 28.
5) O tradiţie veche spune că Apostolul Filip, care purta ca şi
Apostolul Andrei nume grecesc, a lucrat ca misionar în Galia. Şi o altă
tradiţie susţine că el a lucrat şi în Frigia şi Asia Mică şi că a murit ca
martir în oraşul Ieropolis care era aproape de Efes 29.
6) Despre Apostolul Toma, ne spune Origen că a lucrat în
India, Persia, Media, Etiopia şi Parţia. Apostolul Toma, lucrând în
India, creştinilor din această ţară li s-a dat numele de "tomişti",
nume care se păstrează până în zilele noastre 30. Tradiţia zice că
Apostolul Toma a mai lucrat în Israel şi în Egipt şi că a fost
martirizat în India 31.
7) Tradiţia spune că Apostolul Bartolomeu numit şi Natanael a
predicat Evanghelia în Parţia 32.
8) Istoricul bisericesc Eusebiu, sprijinindu-se pe Clement din
Alexandria, a spus că Apostolul Matei a lucrat printre evrei. Iar, alţii
susţin că el a predicat şi în Arabia, Persia şi Etiopia şi că a murit ars
pe rug în Etiopia, aşa cum ne informează cercetătorii H.B. Workman
şi L.H. Canfield 33.
9) Despre Apostolul Iacov cel Mic, numit astfel pentru a se
deosebi de Apostolul Iacov, fratele Apostolului Ioan, se spune în
tradiţie că a lucrat în Israel şi în Egipt 34.
10) Despre Apostolul Simon Zelotul numit şi Caananitul, se
spune că a predicat Evanghelia în Egipt, Cirenaica, Libia şi în
Insulele Britanice. Toate aceste ţări din continentele Africa şi Europa
pretind că ele îi datorează lui încreştinarea 35.
11) În legătură cu Apostolul Tadeu, despre care zicea Fericitul
Augustin că avea trei nume: Tadeu, Iuda şi Levi, tradiţia spune că a
misionat în Siria, Arabia şi Mesopotamia 36.
12) Şi Apostolul Pavel a predicat Evanghelia în multe oraşe
din Asia Mică şi Grecia. El a fost decapitat la Roma în anul 67.
Prin anul 62, Apostolul Pavel a scris în Epistola sa către
Coloseni următoarele cuvinte: ”… Evanghelia...a fost predicată
oricărei fiinţe de sub cer...” (1:23) Ceea ce înseamnă că apostolii care
erau înzestraţi prin Duhul Sfânt cu zelul, puterea, înţelepciunea şi
dragostea divină, au reuşit să transmită Evanghelia lui Cristos în
toată lumea de atunci în timp de treizeci de ani şi s-o câştige pentru
Împărăţia lui Dumnezeu pentru veci de veci, deşi au făcut lucrarea
aceasta numai pe cale orală şi, cu toate că au fost persecutaţi şi în
final martirizaţi. De aici vedem că alegerea, formarea şi trimiterea
apostolilor de către dumnezeiescul lor Învăţător, a avut un efect
desăvârşit şi că El era un Strateg perfect în lucrarea Sa de mântuire
a neamului omenesc 37.

5. Bruce, A.B., The Training of Twelve, p. 537.
8. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 690 .
11. Ryle, J .C., Matthew, p. 413.
13. Op. cit. p. 136;
14. Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 136 .
16. Warfield, B.B., The Outlook, a Journal of The Reformed Fellow
Ship, Vol. XXIII, no. 10, p. 22 – 24;
Lenski, R.C.H., Interpretation of St. Mark’s Gospel, p. 483.
20. Clement de Alexandria, Stromateis 7, 6.
21. Popovici, A., Primii Patru Apostoli, p. 77 - 78.
22. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 6.
Popovici, A., Primii Patru Apostoli, p. 33.
25. Op. cit. p. 291;
Popovici, A., Primii Patru Apostoli, p. 33.
26. Op. cit.
27. Op. cit.
28. Davis, D.J., The Westminster Dictionary of the Bible, p. 28;
30. Bunaciu, I., Explicarea Evangheliilor, p. 102;
32. Op. cit.
33. Workman, H.B., Persecution in the Early Church, p. 525;
Canfield, L.H., The Early Persecution of the Christians, p. 194;
35. Diamandi, S., Activitatea şi Învăţarea, Vol. II, p. 67.
37. Bruce, A.B., The Training of Twelve, p. 537;
31. A NOUA ARĂTARE A LUI CRISTOS CEL ÎNVIAT
(Arătarea înaintea lui Iacov, fratele Domnului)
1 Corinteni 15 : 7
7 În urmă i S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor.
Ioan 20 : 30 - 31
30 Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne
care nu sunt scrise în cartea aceasta.
31 Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi
că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţa în
Numele Lui.
Ioan 21: 25
25 Mai sunt multe alte lucruri pe care le-a făcut Isus, care,
dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că nici chiar în lumea
aceasta n-ar fi putut încăpea cărţile care s-ar fi scris. Amin.
Armonizat
1 În urmă i S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor. (1
Cor.v.7)
2 Mai sunt multe alte lucruri pe care le-a făcut Isus, care, dacă
s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar
fi putut încăpea cărţile care s-ar fi scris. Amin.
(Io.21:25)
3 Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi
că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţa în
Numele Lui. (Io.20:31)
Din aceste texte paralele intitulate A noua arătare a lui Cristos

cel Înviat - Arătarea înaintea lui Iacov, fratele Domnului, ne vom
ocupa de patru lucruri: însemnătatea şi minunăţia acestei arătări,
marele efect al învierii Mântuitorului, imensitatea volumului
lucrărilor Fiului lui Dumnezeu şi atingerea scopului final şi glorios pe
care l-a urmărit El.
I. ÎNSEMNĂTATEA ŞI MINUNĂŢIA ACESTEI

ARĂTĂRI
Apostolul Pavel a scris în Întâia sa Epistolă către Corinteni: " În
urmă i S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor.” (15:7)
Acest Iacov nu era altul, decât fratele Domnului Isus care nu
credea în El, aşa cum nu credeau nici ceilalţi fraţi ai Lui.
Evanghelistul Ioan a scris: "Căci nici fraţii Lui nu credeau în El."
(7:5) Cum a putut Iacov şi ceilalţi fraţi ai Domnului Isus să nu creadă
în El, când ei L-au cunoscut cel mai bine în toată frumuseţea
caracterului şi a comportamentului Lui, când ei I-au văzut cel mai
clar divinitatea din minunile Lui? Să ne gândim numai la minunea pe
care a făcut-o Mântuitorul la nunta din Cana Galileii, la care erau
invitaţi şi ei atunci când, transformând apa în vin, Şi-a arătat gloria
divinității Lui.
Toţi evreii care credeau în Domnul Isus, erau convinși că El
era un Mesia politic care va restaura împărăţia lui Israel; până şi
apostolii aveau o asemenea convingere de care nu se puteau debarasa
nici chiar după învierea Mântuitorului. Era un lucru uimitor şi foarte
semnificativ că apostolii I-au pus Domnului Isus la a zecea și ultima
Sa arătare, următoarea întrebare pe care Evanghelistul Luca a
consemnat-o în Cartea Faptele Apostolilor 1:6: ”…Apostolii, pe când
erau strânşi L-au întrebat: «Doamne în vremea aceasta ai de gând să
aşezi din nou Împărăţia lui Israel?»” Or, fraţii Domnului Isus care Îl
cunoşteau cel mai bine, nu puteau să creadă niciodată că Isus, fratele
lor va nimici pe cineva şi, cu atât mai puţin pe toţi oamenii din toate
naţiunile, pe care evreii îi considerau vrăjmaşii lor şi că astfel El va
întemeia împărăţia davidică ca un mare imperiu. Este adevărat că,
Domnul Isus era pentru frații Lui un mister, despre care ei nu ştiau ce
să creadă şi cum să-I interpreteze puterea miraculoasă, dar aceasta
nu i-a putut determina să creadă că El era un Mesia politic al
naţiunii lor.
Această credinţă greşită pe care o aveau evreii că Domnul Isus
era un Mesia politic care le va distruge pe toţi vrăjmaşii şi că va
restaura împărăţia lui Israel, o avea Mântuitorul în minte când a zis
vizavi de arestarea, judecarea şi răstignirea Lui că atunci ei toţi vor
găsi ”o pricină de poticnire” că El nu era acela pe care îl visau ei:
biruitorul vrăjmaşilor lui Israel. Lucrul acesta ni l-a scos în evidenţă
şi Apostolul Pavel când a scris în Întâia sa Epistolă către Corinteni
1:23, că acesta era motivul pentru care crucea lui Cristos ”pentru
iudei era o pricină de poticnire şi pentru naţiuni o nebunie.”
A treia arătare a Domnului Isus, respectiv arătarea înaintea
Apostolului Petru, a opta arătare la peste 500 de credincioşi şi a
noua arătare înaintea lui lacov, fratele Mântuitorului nu se găsesc în
Evanghelii, ci ni le aminteşte numai Apostolul Pavel în Întâia sa
Epistolă către Corinteni şi aceasta numai în treacăt. El a scris bisericii
din Corint:
(3) „V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi
eu, că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi;
(4) că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după
Scripturi;
(5) şi că S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece.
(6) După aceea S-a arătat la peste cinci sute de fraţi
deodată, dintre care cei mai mulţi sunt încă în viaţă, iar unii au
adormit.
(7) În urmă S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor
apostolilor.” (15:3-7)
Am văzut că locul celei de-a opta arătări la peste 500 de
credincioşi deodată era în Galileea pe muntele Tabor, respectiv pe
Muntele Predicii de pe Munte. Iar acum observăm că a noua arătare a
avut loc tot în Galileea, respectiv în Capernaum la Domnul Isus
acasă, pentru că Iacov, fratele Mântuitorului locuia în această
localitate care era situată la vreo 25 km de muntele Tabor.
Din context reiese că Apostolii Iacov şi Ioan care erau verii lui
Iacov, fratele Domnului Isus şi locuiau şi ei în Capernaum, poate i-
au povestit cum Mântuitorul li S-a arătat în Ierusalim şi a mâncat cu
ei; la fel şi pe ţărmul mării Galileii a mâncat cu ei. Apoi, poate i-au
povestit şi alţi credincioşi care locuiau în Capernaum, după ce s-au
întors de pe muntele Tabor cum L-au văzut împreună cu alţi 500 de
credincioşi pe Domnul Isus înviat. Se vede că de la aceste mărturii s-a
aprins în sufletul lui Iacov o mare dorinţă ca să-L vadă şi el pe
Domnul Isus, fratele lui înviat.
Ieronim care a trăit pe la sfârşitul secolului al patrulea şi la
începutul celui de-al cincilea, ne spune că dorinţa lui Iacov era atât de
mare de-a i se arăta şi lui Domnul Isus, încât s-a jurat, aşa cum se
jurau evreii, că nu va mânca pâine şi nu va bea apă, până când Îl va
vedea și el pe Fratele lui înviat din morţi şi va lua masa cu El. Acest
mare învăţat latin care a tradus Biblia în limba latină cu numele
”Vulgata”, a spus mai departe că Domnul Isus, arătându-i-Se lui Iacov
în cel mai scurt timp şi, aducându-i pâine şi apă, i-a zis: ”Fratele meu,
mănâncă şi bea împreună cu Mine pentru că am înviat!” Ieronim a
găsit această descriere a felului arătării Domnului Isus fratelui Său
Iacov într-unul din fragmentele care se păstrau în Evanghelia după
Evrei, dar care nereuşind să între în Canonul Noului Testament, a
rămas ca o evanghelie apocrifă, deşi era una dintre cele mai timpurii
şi valoroase evanghelii 1.
Nu se ştie unde i S-a arătat Domnul Isus lui lacov, acasă când
era singur sau în altă parte a Capernaumului. Domnul Isus a vrut să
lase în urma plecării Lui la cer, casa părintească unită în credinţă.
Schimbarea lui Iacov a contribuit mult la schimbarea celorlalţi fraţi
şi surori. Aşa se explică faptul că îi găsim adunaţi şi pe ei în Camera
de Sus din Ierusalim împreună cu apostolii, Maria, mama Domnului şi
a lor, celelalte femei şi mulţi alţii în cele zece zile dintre înălţarea
Domnului Isus la cer şi coborârea Duhului Sfânt care, cu toţii formau
un număr aproape de 120 de persoane. Evanghelistul Luca a scris în
Cartea Faptele Apostolilor: ”Toţi aceştia perseverau într-un gând în
rugăciune şi în cereri, împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui
Isus şi cu fratii Lui. (15) ...numărul celor adunaţi era de aproape o
suta douăzeci…” (1:14-15)
Ieronim spune, conform Evangheliei după Evrei că Iacov,
fratele Domnului Isus a fost primul episcop al bisericii din Ierusalim
2
. Acelaşi lucru reiese şi din Cartea Faptele Apostolilor, cât şi din
Epistole că Iacov, fiind privit ca un stâlp al bisericii din Ierusalim, s-a
bucurat de o deosebită cinste. El este şi autorul Epistolei care-i
poartă numele.
Al doilea lucru, de care ne vom ocupa din acest text paralel este
II. MARELE EFECT AL ÎNVIERII
MÂNTUITORULUI
Comentatorul C.H. Dodd a zis că în cele zece arătări ale
Domnului Isus după înviere avem adevărul revelat de prima mână 3.
Învierea Domnului Isus a avut efect cel puţin asupra a nouă
mari domenii:
- Primul domeniu asupra căruia învierea Domnului Isus a avut
mare efect a fost, stabilirea adevărului. Dumnezeu, deşi validase
lucrarea Fiului Său prin faptele măreţe şi miracolele pe care
Mântuitorul le făcuse (Fapte 2:22), totuşi naţiunea evreiască, pe lângă
că L-a respins, L-a şi răstignit; motiv pentru care Cel Preaînalt a
făcut cea mai mare lucrare: Și-a înviat Fiul din morţi, lucrare prin
care a contramandat verdictul Marelui Sanhedrin şi al
reprezentantului puterii romane, Ponţiu Pilat 4.
- Al doilea domeniu asupra căruia învierea Domnului Isus a
avut mare efect a fost, scoaterea în evidenţă a divinităţii Lui, cât şi
calitatea Sa supremă de Singurul Mântuitor al neamului omenesc.
- Al treilea domeniu asupra căruia învierea Domnului Isus a
avut mare efect a fost, postulatul care era strict necesar al slujirii
Sale, cât şi al unui epilog natural, fără de care toată viaţa şi
activitatea Fiului lui Dumnezeu, începând de la iesle şi până la
cruce, n-ar străluci atât de maiestuos. Învierea pune pe fruntea
Mântuitorului nimbul gloriei divine 5.
- Al patrulea domeniu asupra căruia învierea Domnului Isus a
avut mare efect a fost, transformarea vieţii. În Vinerea Mare când
Domnul Isus a fost arestat, judecat şi răstignit, apostolii s-au
împrăştiat ca potârnichile. L-a renegat până şi Petru, apostolul cel
mai zelos şi inflăcărat. Apostolii au fost foarte întristaţi, disperaţi şi
fricoşi. Ce a putut să-i transforme pe ei din nişte oameni întristaţi,
disperaţi şi fricoşi, în cei mai bucuroși și plini de siguranţă,
îndrăzneţi şi gata oricând să înfrunte orice persecuţie şi să-şi dea
viaţa pentru Domnul lor, dacă nu învierea Lui? Și ce i-a făcut pe ei
din nişte iudei să devină creştini, dacă nu tot învierea
dumnezeiescului lor Învăţător? 6
- Al cincilea domeniu asupra căruia învierea Domnului Isus a
avut mare efect a fost, pecetluirea acestui adevăr cu însăşi viaţa
martorilor oculari. Nimănui nu-i este permis să pună la îndoială
mărturia apostolilor cu privire la învierea Mântuitorului atâta timp
cât ei au pecetluit acest adevăr cu însăşi preţul vieţii 7.
- Al şaselea domeniu asupra căruia învierea Domnului Isus are
mare efect constă în faptul că, ea constituie centrul şi baza credinţei
creştine. Învierea Mântuitorului care, fiind centrul şi baza credinţei
creştine, a fost atât de reală şi întemeiată pe adevăr, încât nimeni şi
nimic nu-i poate dăuna. Grecii ziceau că timpul şterge totul şi, totuşi
nici chiar timpul n-a fost în stare să şteargă acest adevăr din sufletul
şi din memoria oamenilor credincioşi în decursul celor două mii de
ani 8.
- Al şaptelea domeniu asupra căruia învierea Domnului Isus are
mare efect constă în faptul că, ea constituie temelia Bisericii. Unul,
dintre cele mai mari şi puternice argumente aduse în favoarea învierii
Domnului Isus este întemeierea şi dăinuirea Bisericii. Ucenicii prin
învierea Domnului Isus au devenit apostolii unei religii noi. Preoţii cei
mai de seamă au trebuit să constate că Biserica se dezvolta mereu sub
ochii lor prin predicarea lui Cristos cel Înviat. Ei au depus toate
eforturile pentru a-i opri creşterea, dar n-au reuşit. Chiar ei fuseseră
fără voia lor, martori ai mormântului gol. Succesul predicării
apostolilor a fost tocmai în locul unde Învăţătorul lor fusese răstignit,
unde se afla mormântul gol şi unde El se arătase după înviere.
Biserica, fiind întemeiată ca rod al morții și al învierii Domnului Isus,
dăinuie de milenii şi este mereu proaspătă şi roditoare 9.
- Al optulea domeniu asupra căruia învierea Domnului Isus a
avut mare efect a fost, luarea Duminicii ca zi de închinare. Credinţa
centrală care este învierea Mântuitorului şi pe care se întemeiază
Biserica, a luat ca zi sacră de închinare Duminica, pentru că Fiul lui
Dumnezeu a înviat în această zi. 10
- Şi al nouălea domeniu asupra căruia învierea Domnului Isus
are mare efect este, dezlegarea enigmei vieţii şi a morţii. După moarte
există înviere şi judecată; după judecată există pentru cei mântuiţi
bucurie şi fericire eternă; iar pentru cei nemântuiţi există după
judecată remuşcare şi chin veşnic 11.
Al treilea lucru de care ne vom ocupa din acest text paralel este
III. IMENSITATEA VOLUMULUI LUCRĂRILOR
FIULUI LUI DUMNEZEU
Evanghelistul Ioan a scris: "Mai sunt multe alte lucruri pe care
le-a făcut Isus, care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că nici
chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărţile care s-ar fi scris.
(v.25)
Scribul Codexului Sinaiticus a încheiat Evanghelia după Ioan
cu versetul 24 din capitolul 21 "Ucenicul acesta este cel care
adevereşte aceste lucruri şi care le-a scris, şi ştim că mărturia lui este
adevărată,” dar mai târziu a adăugat versetul 25 pe care îl studiem
acum, copiindu-l din alt manuscris mai timpuriu care conţinea şi
versetul 25 12.
Comentatorul W. Hendriksen ne spune că în acest verset de
încheiere avem o hiperbolă retorică, care ne arată semnificaţia
fiecărei lucrări pe care dragostea divină a Fiului lui Dumnezeu a
înfăptuit-o glorios 13. Este un adevăr literal că, dacă s-ar fi explicat
fiecare lucru n-ar fi încăput nici chiar în toată lumea aceasta finită,
ce a făcut dragostea infinită a Fiului lui Dumnezeu pentru noi 14.
Evanghelistul Ioan când a folosit sintagma ”aceste lucruri”, nu s-a
referit numai la acele lucrări ale Mântuitorului pe care el – Ioan le-a
consemnat în capitolul 21 şi în întreaga Evanghelie, dar şi la foarte
multe alte lucrări pe care le-a făcut Fiul lui Dumnezeu şi el nu le-a
menţionat în Evanghelie 15.
Evanghelistul Ioan a reflectat mult şi profund asupra splendorii
dumnezeiescului său Învăţător. Oricât de mult şi de bine L-am
cunoaşte pe Fiul lui Dumnezeu, totuşi nu putem cuprinde din El decât
cea mai mică părticică. Pământeanul este incapabil să-L cunoască pe
Fiul lui Dumnezeu în toată frumuseţea, splendoarea şi gloria Sa; şi
toate cărţile din lume sunt insuficiente ca să-L descrie aşa cum este
El. Acesta este motivul pentru care Evanghelistul Ioan îşi încheie
Evanghelia în modul cel mai frumos, arătându-ni-L pe Fiul lui
Dumnezeu cum a triumfat asupra păcatului şi a consecinţei
acestuia! Şi aceasta este cauza pentru care Mântuitorul ne-a oferit
harul Său infinit şi suprem! 16
Aşa şi-a încheiat Evanghelistul Ioan Evanghelia, descriindu-ne
viaţa Fiului lui Dumnezeu de pe pământ ca pe o mică şi scurtă privire
asupra ei, cum am lua o singură picătură dintr-un ocean nemărginit
17
.
Ţinând cont de acest adevăr al imensităţii volumului lucrărilor
Fiului lui Dumnezeu, înţelegem mai bine de ce Evanghelia după Ioan
este cea mai adâncă şi măreaţă carte din Biblie. Nu poţi să citeşti şi
să reciteşti Evanghelia după Ioan, fără să pătrunzi tot mai mult în
frumuseţea, splendoarea şi gloria Mântuitorului şi fără să te
îndrăgosteşti de El din ce în ce tot mai mult 18.
Şi, al patrulea lucru de care ne vom ocupa din acest text paralel
este
IV. ATINGEREA SCOPULUI FINAL ŞI GLORIOS

PE CARE L-A URMĂRIT FIUL LUI DUMNEZEU
Evanghelistul Ioan a scris: ”Dar lucrurile acestea au fost
scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui
Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui.” (v.31)
Am văzut mai înainte în acest studiu că nu toate minunile pe
care le-a făcut Domnul Isus, Evanghelistul Ioan, cât şi ceilalţi trei
evanghelişti sinoptici, le-au consemnat în Evanghelii, ci numai pe
acelea pe care Duhul Sfânt le-a selectat, pentru a se atinge cu
ajutorul lor scopul pe care îl urmărea revelaţia lui Dumnezeu: că
Domnul Isus era Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii şi că
oamenii, crezând în El, să aibă viaţa veşnică. Versetul 25 ne arată cel
mai clar scopul scrierii Evangheliei după Ioan. Aici vedem cel mai
bine că Evanghelia după Ioan nu este altceva, decât o mărturie sau o
proclamare oficială a Fiului lui Dumnezeu printr-un martor ocular,
inspirat de Duhul Sfânt şi ales pentru a fi un apostol 19.
Menirea supremă a Evangheliilor şi, în special a Evangheliei
după Ioan este: de-a ni-L prezenta pe Domnul Isus ca Dumnezeu-Fiu
şi Cuvânt Etern al Celui Preaînalt, făcut Om pentru mântuirea
neamului omenesc20.
Când am tratat studiul intitulat Creatorul Vieţii (Vol.I,Stud.15),
am văzut că profesorul de exegeză biblică de la Universitatea de
Manchester, Frederick Bruce a zis că în primele 18 versete din
prologul Evangheliei după Ioan apar cuvinte cheie care urmau să fie
tratate în cuprinsul cărţii cum sunt: viaţa, lumina, gloria, martorii etc.
21
Iar, profesorul C.K. Barrett a spus în comentariul lui: cuvântul viaţa
este una dintre cele mai mari teme pe care autorul Evangheliei a
enunţat-o în prolog, scriind: "În El era viaţa, şi viaţa era lumina
oamenilor,” (1:4) şi a tratat-o în cuprinsul lucrării 22.
Într-o bucată muzicală de valoare, compozitorul adeseori
începe cu enunţarea temei pe care urmează s-o redea în cuprinsul
lucrării. Exact aşa a făcut şi Evanghelistul Ioan aici. Tema lui de bază
pe care a tratat-o, era viaţa. El şi-a început Evanghelia, enunţând că
viaţa era în Domnul Isus; apoi, dezvoltându-şi Evanghelia, a folosit
cuvântul viaţa de 52 de ori 23 ; şi în cele din urmă, şi-a încheiat
Evanghelia, arătând scopul scrierii lui. El a zis: ”Dar lucrurile
acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristosul,
Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui.”
Cristos, după ce a creat viaţa, a trecut la întreţinerea ei, pentru
ca numai prin El, ea să-şi atingă scopul ei înalt pentru care a fost
creată. Numai că omul prin păcat, a rupt relaţia cu Creatorul Său şi,
astfel a pierdut adevărata ţintă şi calitate a vieţii. De aceea, omul
există numai din punct de vedere fizic, dar în realitate el nu-şi trăieşte
adevărata viaţă. Acesta este motivul pentru care el adeseori nu se
poate înţelege nici pe sine şi viaţa nu-i mai poate oferi nimic
satisfăcător. Până când omul nu-L acceptă pe Domnul Isus ca
Mântuitorul său personal, el nu poate să spună că trăieşte cu
adevărat.
Evanghelistul Ioan a întrebuinţat în Evanghelie cuvântul ”a
crede" de 70 de ori care înseamnă trei lucruri. Primul, convingerea
minţii că noi trebuie să venim la Domnul Isus şi să ne uităm bine la El
în tot ce a făcut şi în tot ce a spus şi este consemnat în sfintele
Evanghelii, până când ne vom convinge că El este Dumnezeu. Al
doilea lucru "a crede în Cristos" înseamnă încredere de neclintit că
tot ce a spus El este adevărat, fiindcă Cuvântul Lui este Cuvântul lui
Dumnezeu. Şi al treilea lucru "a crede în Cristos" înseamnă supunere
şi ascultare de Cuvântul Lui.
A avea o asemenea credinţă, înseamnă a-L avea pe Cristos; şi
a-L avea pe Cristos, înseamnă a înceta de-a mai exista numai din
punct de vedere fizic şi a începe de-a trăi viaţa în adevăratul ei
înţeles. Numai în Cristos cel Înviat care este Domnul Vieţii şi care a
binevoit să ne devină singurul Mântuitor putem ajunge la viaţa
adevărată, fericită şi veşnică 24.
Ernest Renan, cât şi mulţi alţi comentatori au zis că Evanghelia
după Ioan este cea mai profundă carte din lume. Este adevărat lucrul
acesta, pentru că ea ni-L prezintă cel mai clar pe Domnul Vieţii şi
pentru că viaţa numai în El şi prin El îşi poate atinge adevărata şi
infinita ei însemnătate şi valoare.
1. Ieronim, De Viris illustrious men 2;

Barclay, W., The Letters to the Corinthians, p. 161;
Bruce, F.F., 1&2 Corinthians, p. 141;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 456-457.
2. Ieronim, De Viris illustrious men 2;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 456-457.
3. Dodd, C.H., The Appearances of the Risen Christ, p. 115.
7. Op. cit. p. 333.
9. Op. cit.;
Harrison, E.F., Viaţa lui Cristos, p. 242,247;
12. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 410-411.
14. Op. cit.
15. Op. cit. p. 493.
20. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 324-325;
21. Op. cit. p. 18.
22. Barrett, C.K., The Prologue of St. John’s Gospel, p. 17- 48.
23. Aebi, E., Scurtă întroducere biblică, p. 153.
32. A ZECEA ARĂTARE A LUI CRISTOS CEL ÎNVIAT
(Arătarea când S-a înălţat la cer)
Marcu 16 : 19 - 20
19 Domnul Isus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer şi S-a
aşezat la dreapta lui Dumnezeu.
20 Iar ei au plecat şi au predicat pretutindeni. Domnul lucra
împreună cu ei şi întărea Cuvântul prin semnele care-i însoţeau.
Luca 24 : 50 - 53
50 El i-a dus afară până spre Betania. Şi-a ridicat mâinile şi i-
a binecuvântat.
51 Pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi a fost înălţat la
cer.
52 După ce I s-au închinat, ei s-au întors în Ierusalim cu o
mare bucurie.
53 Şi tot timpul stăteau în Templu şi Îl lăudau şi Îl
binecuvântau pe Dumnezeu. Amin.
Fapte 1 : 3 - 15
3 După suferinţa Lui li S-a înfăţişat viu prin multe dovezi,
arătându-li-Se deseori timp de patruzeci de zile şi vorbind cu ei
despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu.
4 Pe când Se afla cu ei, le-a poruncit să nu se depărteze de
Ierusalim, ci să aştepte acolo promisiunea Tatălui, pe care, le-a zis
El, ”a-ţi auzit-o de la Mine.
5 Căci Ioan a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veţi fi
botezaţi cu Duhul Sfânt."
6 Deci apostolii, pe când erau strânşi laolaltă, L-au întrebat:
"Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui
Israel?”
7 El le-a răspuns: ”Nu este treaba voastră să ştiţi vremuriIe
sau datele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub autoritatea Sa.
8 Ci voi veţi primi o putere când Se va coborî Duhul Sfânt
peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria
şi până la marginile pământului.”
9 După ce a spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la El, S-a
înălţat la cer şi un nor L-a ascuns din ochii lor.
10 Şi cum stăteau ei cu ochii pironiţi spre cer, pe când Se urca
El, iată că li s-au arătat doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb,
11 şi au zis: ”Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer?
Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în
acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.”
12 Atunci ei s-au întors în Ierusalim din muntele numit al
Măslinilor, care este aproape de Ierusalirn, cât un drum în ziua
Sabatului.
13 Când au ajuns acasă, s-au urcat în Camera de Sus, unde
stăteau de obicei. Erau: Petru, Iacov, Ioan, Andrei, Filip, Toma,
Bartolomeu, Matei, Iacov, fiul lui Alfeu, Simon Zilotul şi Iuda, fiuI lui
Iacov.
14 Toţi aceştia perseverau într-un gând în rugăciune şi în
cereri, împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii
Lui.
15 ...Numărul celor adunaţi laolaltă era de aproape o sută
douăzeci...
Armonizat
1 După suferinţa Lui li S-a înfăţişat viu prin multe dovezi,
arătându-li-Se deseori timp de patruzeci de zile şi vorbind cu ei
despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu. (Fp.v.3)
2 Pe când Se afla cu ei, le-a poruncit să nu se depărteze de
Ierusalim, ci să aştepte acolo promisiunea Tatălui, pe care, le-a zis
El, ”a-ţi auzit-o de la Mine. (Fp.v.4)
3 Căci Ioan a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veţi fi
botezaţi cu Duhul Sfânt." (Fp.v.5)
4 Deci apostolii, pe când erau strânşi laolaltă, L-au întrebat:
"Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui
Israel?” (Fp.v.6)
5 El le-a răspuns: ”Nu este treaba voastră să ştiţi vremuriIe
sau datele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub autoritatea Sa. (Fp.v.7)
6 Ci voi veţi primi o putere când Se va coborî Duhul Sfânt
peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria
şi până la marginile pământului.” (Fp.v.8)
7 El i-a dus afară spre Betania. Şi-a ridicat mâinile şi i-a
binecuvântat. (Lc.v.50)
8 După ce a spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la El /şi îi
binecuvânta (Lc.v .51)/, S-a înălţat la cer, un nor L-a ascuns din ochii
lor (Fp.v.9) şi S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu. (Mc.v.19)
9 Şi cum stăteau ei cu ochii pironiţi spre cer, pe când Se urca
El, iată că li s-au arătat doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb, (Fp.v.10)
10 şi au zis: ”Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer?
Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în
acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.” (Fp.v.11)
11 După ce I s-au închinat, ei s-au întors în Ierusalim cu o
mare bucurie (Lc.v.52) din muntele numit al Măslinilor, care este
aproape de Ierusalirn, cât un drum în ziua Sabatului. (Fp.v.12)
12 Când au ajuns acasă, s-au urcat în Camera de Sus, unde
stăteau de obicei. Erau: Petru, Iacov, Ioan, Andrei, Filip, Toma,
Bartolomeu, Matei, Iacov, fiul lui Alfeu, Simon Zilotul şi Iuda, fiuI lui
Iacov. (Fp.v.13)
13 Toţi aceştia perseverau într-un gând în rugăciune şi în
cereri, împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii
Lui. (Fp.v.14)
14 ...Numărul celor adunaţi laolaltă era de aproape o sută
douăzeci... (Fp.v.15)
15 Ei tot timpul stăteau în Templu, Îl lăudau şi Îl binecuvântau
pe Dumnezeu. (Lc.v.53)
16 Au plecat şi au predicat pretutindeni. Domnul lucra
împreună cu ei şi întărea Cuvântul prin semnele care-i insoţeau.
Amin. (Mc. v.20)
Înălţarea Domnului Isus la cer este un mister. Pe ea, deşi nu o

pot exprima şi descrie cuvintele noastre omeneşti, totuşi prezentarea ei
ne este strict necesară. Dacă arătările lui Cristos cel Înviat ar fi fost tot
mai rare, până când într-o zi ar fi încetat, lucrul acesta ar fi afectat
grav credinţa oamenilor în El. Dar, prin faptul că Domnul Isus într-o
zi S-a despărţit de apostoIi şi S-a înălţat la cer, El a devenit pentru ei,
cât şi pentru toţi credincioşii un Cristos ceresc 1.
Din acest ultim text din Evanghelii intitulat A zecea arătare a
lui Cristos cel Înviat - Arătarea când S-a înălţat la cer, ne vom ocupa
de trei lucruri: locul, felul şi efectul înălţării Domnului Isus la cer.
I. LOCUL ÎNĂLŢĂRII DOMNULUI ISUS LA CER

Evanghelistul Luca, pentru că tratează înălţarea Domnului Isus
la cer mai detaliat în Cartea Faptele Apostolilor, o prezintă mai scurt
în Evanghelie 2. În timpul celor 40 de zile de la învierea la înălţarea la
cer, Domnul Isus S-a arătat apostolilor şi multor altor credincioşi prin
multe dovezi şi a vorbit cu ei despre lucrurile privitoare la Împăirăţia
Iui Dumnezeu. În acest timp de 40 de zile ne-am informat din cele
patru Evanghelii că Cristos cel Înviat a fost văzut de nouă ori și că
înălţarea la cer era a zecea Lui arătare 3.
Domnul Isus, după ce S-a arătat lui Iacov, fratele Lui în
Galileea, a poruncit apostolilor să se adune la Ierusalim pentru a zecea
Lui arătare; şi să nu se depărteze de această capitală a lui Israel, ci să
aştepte în ea ”promisiunea Tatălui”. Mântuitorul le-a spus lucrul
acesta din patru motive: pentru că Ierusalimul era centrul religiei
mozaice; că în această capitală a poporului evreu El a fost răstignit;
că de lângă acest oraş, El urma să Se înalţe la cer; şi că tot în acest
oraş, Duhul Sfânt urma să Se coboare peste ei.
Domnul Isus S-a întâlnit cu apostolii la Ierusalim, poate şi cu
alţi credicioşi; după care întâlnire i-a scos afară din cetate pe drumul
care trecea pe lângă grădina Gheţimanii şi muntele Măslinilor şi
ducea spre Betania 4. Acesta era drumul gloriei, dar şi drumul
suferinţei Mântuitorului. Pe marginile acestui drum, cât şi pe
malurile pârâului Chedron, măslinii şi palmierii îşi clătinau trişti
crengile rupte din care poporul a tăiat ramuri pentru a le aşterne pe
cale înaintea Domnului Isus la intrarea Sa triumfală în Ierusalim. Şi
tot din aceşti pomi I-au făcut crucea 5.
Domnul Isus S-a înălţat la cer de pe muntele Măslinilor care se
afla între Ierusalim şi Betania, un sătuleţ în care locuiau: Maria, Marta
şi Lazăr, pe care îl înviase Mântuitorul în urmă cu două luni. Probabil
că erau şi aceşti trei fraţi acum când Fiul lui Dumnezeu S-a înălţat la
cer 6.
Sunt două detalii care ne precizează locul înălţării Domnului
Isus la cer: detaliul "El i-a dus afară până spre Betania...” (Lc.v.50) şi
detaliul: "Atunci ei s-au întors în Ierusalim din muntele numit al
Măslinilor, care este aproape de Ierusalim, cât un drum în ziua
Sabatului.” (Fp.v.12) Un drum în ziua Sabatului, conform Mişnei era
de 900 m.7 Or, aceasta era distanţa de la Ierusalim şi până la vârful
Înălţarea Domnului Isus la cer de pe Muntele Măslinilor
muntelui Măslinilor, locul din care Mântuitorul S-a înălţat la cer 8.

Muntele Măslinilor deschidea o panoramă fermecătoare. Sub
el se întindea Ierusalimul cu Templul lui măreţ. La apus se vedea în
depărtare Marea Mediterană albăstruie. La răsărit se vedea Betania,
satul în care locuiau fraţii: Maria, Marta şi Lazăr. Spre nord se vedea
Iordanul cu apele lui limpezi ca o panglică albastră şi se profilau
munţii Galileii în mijlocul cărora şi-au petrecut copilăria toţi
apostolii, ca şi dumnezeiescul lor Învăţător. Şi în partea de sud se
vedea Betleemul, locul naşterii Mântuitorului. Privirile apostolilor
alergau în toate părţile. Toate aceste tablouri au trezit multe amintiri
în sufletul apostolilor. Se crede că ei, fiind uimiţi de măreţia
peisajelor, aici s-au adresat dumnezeiescului lor Învăţător cu
întrebarea din care se vede cel mai trist lucru, că ei n-au înţeles
aproape nimic din toată slujirea şi jertfirea Lui pe cruce: "Doamne,
în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui Israel?”
(Fp.v.6) 9
Al doilea lucru de care ne vom ocupa din acest text paralel este
II. FELUL ÎNĂLŢĂRII DOMNULUI ISUS LA CER

Evangheliștii Marcu și Luca au scris, îi cităm armonizat:
(7) El i-a dus afară spre Betania. Şi-a ridicat mâinile şi
i-a binecuvântat. (Lc.v.50)
(8) După ce a spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la
El /şi îi binecuvânta (Lc.v.51)/, S-a înălţat la cer, un nor L-a
ascuns din ochii lor (Fp.v.9) şi S-a aşezat la dreapta lui
Dumnezeu. (Mc.v.19)
Comentatorul Alexander Bruce a zis că la înălţare, Domnul Isus
S-a despărţit de apostoli şi de alţi credincioşi în maniera cea mai
graţioasă şi blândă: El S-a ridicat de pe pământ prin atracţia cerului,
privindu-i în faţă şi, binecuvântându-i cu braţele întinse, fără să-i
sărute şi să le strângă mâna în semn de rămas bun 10.
Evanghelistul Luca ne arată că în timp ce-i binecuvânta,
ridicându-Şi mâinile, a început să Se înalţe la cer dinaintea ochilor lor
şi să se depărteze de ei 11. Mântuitorul Şi-a ridicat acele mâini ca să-Şi
binecuvânteze apostolii şi pe toţi credincioşii cu care, binecuvântând
cele cinci pâinişoare şi doi peştişori, a săturat 5.000 de bărbați fără
femei şi copii (Marcu 6:41); şi cu care îmbrăţişa copilaşii, le punea
peste ei şi îi binecuvânta (Marcu 10:16). Acum, aceleași mâini pe care
El le-a ridicat ca să-Şi binecuvânteze apostolii, pe toţi credincioşii care
erau de faţă şi întreaga omenire aveau semnele cuielor, care să ne
aducă aminte tot timpul că ele au fost străpunse pe cruce pentru
binecuvântarea noastră eternă 12.
Să nu uităm că Fiul lui Dumnezeu S-a înălțat la cer cu mâinile
care purtau semnele cuielor. Ce frumoase erau aceste senme în trupul
înviat al Domnului Isus! Dar, ele sunt mai frumoase în trupul
proslăvit cu care S-a înălţat la cer!
Învierea Domnului Isus, cât şi înălţarea Sa a cer, au înţelesuri
ambigue în Noul Testament că El Însuşi a avut puterea de-a învia și
de-a Se înălța la cer; şi că Tatăl L-a înviat şi L-a luat la cer.
Înţelesurile acestea ambigue ne arată că amândouă lucrările erau atât
ale Fiului, cât şi ale Tatălui 13. Ioan Gură de Aur a zis că norul era un
”car regal” sau în limbajul nostru modern ”un vehicul regal” pe care I
l-a trimis Tatăl ca să
Se întoarcă cu el la
cer 14.
În Biblie,
norul este simbolul
prezenţei misterioase
şi glorioase ale lui
Dumnezeu (Exod
19:9,16; 24:15,18;
33:9-10; 40:34-38).
Comentatorii A.
Edersheim şi J. Stott,
ne spun că norul
luminos care L-a
ascuns pe Domnul
Isus dinaintea ochilor
apostolilor, Îl
simboliza pe Tatăl
care a venit să-Şi
ducă Fiul Acasă 15.
Înălţarea Domnului Isus la cer
Comentatorii W. Neil
şi E.F. Harrison, ne spun că atunci când Domnul Isus S-a schimbat la
faţă şi L-a acoperit norul cel luminos (Matei 17:5), acel nor arăta
anticipat gloria Sa de care urma să aibă parte. Iar acum, când a sosit
timpul să Se întoarcă la cer şi când L-a acoperit norul cel luminos,
acea promisiune s-a împlinit, El a intrat în toată gloria Sa 16.
Comentatorul A. Edersheim a zis, dacă Fiul lui Dumnezeu a
intrat triumfător din Betania în Ierusalim pentru a fi răstignit, atunci
cu cât mai mult acum a intrat El triumfător şi vizibil în cer! 17
Evanghelistul Marcu, având în minte întrebarea pe care I-a pus-
o marele preot Domnului Isus la proces sub formă de jurământ
înaintea Marelui Sanhedrin dacă este El Cristosul, Fiul Dumnezeului
celui viu şi răspunsul Mântuitorului pe care i l-a dat lui Caiafa, zicând:
”Da, sunt! Ba mai mult, vă spun că de acum încolo Îl veţi vedea pe
Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe
norii cerului,” (Matei 26:64) a fost inspirat de Duhul Sfânt să scrie:
"Și S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu,” (Mc.v.19) pentru că acum
s-au împlinit aceste cuvinte pe care le-a spus Mântuitorul marelui
preot 18.
Şi, al treilea lucru de care ne vom ocupa din acest text paralel
este
III. EFECTUL ÎNĂLŢĂRII DOMNULUI ISUS LA

CER
Evanghelistul Luca a scris în Cartea Faptele Apostolilor: ”Şi
cum stăteau ei cu ochii pironiţi spre cer, pe când Se urca El, iată că li
s-au arătat doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb, (11) şi au zis: «Bărbaţi
galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care S-a înălţat
la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut
mergând la cer.»” (Fp.v.10-11)
Înălţarea Domnului Isus la cer a fost o încoronare a lucrării
Lui de pe pământ. Faptul că apostolii au rămas cu "ochii pironiţi spre
cer" din momentul înălţării Domnului Isus şi până la coborârea celor
doi îngeri care i-au întrebat: ”Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi
spre cer?" ne arată două lucruri: sfârşitul credinţei lor mozaice de
evrei şi începutul unei alte credinţe noi de creştini 19. Ei acum şi-au
ridicat prima dată ochii spre cer şi nu voiau să şi-i mai ia de la el.
Atunci pământeanul şi-a ridicat prima dată privirea spre cer.
Apostolii de abia după ce au văzut cum dumnezeiescul lor Învăţător a
înviat şi S-a înălţat la cer într-un trup ceresc şi proslăvit, au înţeles că
El nu mai aparţinea pământului, ci cerului.
De abia după învierea Domnului Isus, înălţarea Lui la cer şi
E. Gebhardt în muzeul din Berlin. Înălţarea la cer

coborârea Duhului Sfânt, apostolii au început să înţeleagă scopul
venirii dumnezeiescului lor Învăţător pe pământ şi a jertfirii Lui pe
cruce, cât şi natura Împărăţiei Sale 20, pentru că Fiul lui Dumnezeu
numai prin înlţarea la cer, Şi-a desăvârşit şi încoronat lucrarea. El,
prin naşterea Sa a coborât ca Dumnezeu la om, iar prin înălţarea Sa la
cer a ridicat pe om la Dumnezeu 21.
După înălţarea Domnului Isus, inimile credincioşilor privesc cu
încredere spre cer, pentru că acolo S-a dus Mântuitorul să ne
pregătească şi nouă un loc ca să fim şi noi cu El. Este cel mai preţios
lucru dintre toate să ştim că Îl avem pe Mântuitorul în cer care, în
calitate de Fiul lui Dumnezeu ne-a pregătit și pe noi pentru Împărăţia
cerurilor prin jertfa Sa de pe cruce 22.
Există o legătură strânsă între înălţarea Domnului Isus la cer şi
întoarcerea Lui. Dacă înălţarea la cer a Mântuitorului a fost vizibilă şi
dramatică, atunci cu cât mai vizibilă şi dramatică va fi revenirea Lui!
Şi dacă norul care L-a acoperit pe Fiul lui Dumnezeu era simbolul
gloriei Sale divine, atunci cu cât va fi mai strălucitor norul cu care Se
va întoarce în toată gloria Sa! Asemănarea și legătura care există
între înălţarea Mântuitorului la cer şi revenirea Lui, ne face să ne
ridicăm mereu privirea spre cer şi să-L aşteptăm să Se reîntoarcă 23.
Pentru apostoli a fost un privilegiu nespus de mare de-a avea
onoarea să-L conducă pe Împăratul gloriei pe drumul Lui către cer 24.
Evanghelistul Luca a scris: ”După ce I s-au închinat, ei s-au întors în
Ierusalim cu o mare bucurie.” (v.52) După înălţare, apostolii mai
întâi, aplecându-şi capetele, I s-au închinat şi apoi s-au întors la
Ierusalim cu o mare bucurie. Ei, la despărţire n-au rămas cu inimi
zdrobite şi sfâşiate, ca şi cum L-ar fi pierdut pe Domnul Isus, ci
dimpotrivă au fost cuprinşi de o mare bucurie, fiindcă li S-a dăruit
pentru veci de veci. Înălţarea Lui la cer nu era un apus de soare, ci
dimpotrivă un răsărit de Soare etern, dar nu numai pentru ei, ci şi
pentru toţi credincioşii Lui. Apostolii ştiau că ei de acum Îl aveau pe
dumnezeiescul lor Învăţător ca Domn şi Împărat Etern pentru veci de
veci şi nu-i va putea despărţi de El nimeni şi nimic, aşa cum a spus
Apostolul Pavel: ”Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici
viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de
acum, nici cele viitoare, (39) nici înălţimea, nici adâncimea, nici
altceva din toată creaţia, nu vor fi în stare să ne despartă de
dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Cristos, Domnul nostru.”
(Rom.8:38-39) 25
Comentatorul F.J.A. Hort a zis că înălţarea Domnului Isus la
cer a pregătit coborârea Duhului Sfânt şi nașterea Bisericii 26. În cele
zece zile de la înălţarea Domnului Isus la cer şi până la coborârea
Duhului Sfânt, apostolii s-au adunat în Camera de Sus împreună cu
Maria, mama Domnului Isus, cu frații Lui, cu celelalte femei şi cu alți
credincioși care au format cu toții un număr de aproape 120 de
persoane. De aici vedem că numai 120 de oameni au crezut în
Domnul Isus cu adevărat şi s-
au decis să-L urmeze. În Israel
erau atunci patru milioane de
evrei. Aceasta înseamnă că un
creştin era la 30.000 de
locuitori. Acestor 120 de
oameni, Domnul Isus le-a
spus să meargă să
evanghelizeze întreaga lume
şi au evanghelizat-o.
Comentatorul Howard
Marshall, ne informează că
după legea evreiască 120 de
persoane erau minimum care
se cerea pentru a se constitui
cu ele o comunitate cu un
consiliu propriu. Creştinii
erau destui pentru a forma o
comunitate nouă cu un Hort F. J. A.
consiliu propriu 27.
Este foarte interesant! Aici avem la începutul Bisericii un
număr infim şi simbolic, dar care a atins, în final numărul infinitului
de 144.000, aşa cum îl prezintă Apocalipsa în 7:4 şi 14:1. Când am
tratat studiile Privilegiații sigilării (Vol.II,Stud.21) și Identificarea
celor 144.000 de pe Muntele Sion (Vol.III,Stud.10) în lucrarea
intitulată Studii asupra Apocalipsei, am văzut că Cristos cel Înviat a
identificat Noul Ierusalim cu numărul 144.000. El, incluzând în acest
număr întreg poporul lui Dumnezeu, a arătat lui Ioan Teologul în
viziune că zidul care înconjura Cetatea de Aur avea 12 porți pe care
erau scrise numele celor 12 seminții ale Noului Israel și că pe temeliile
acestui zid erau scrise numele celor 12 apostoli, iar înălțimea zidului
era de 144 de coți. Astfel, cele 12 porți pe care sunt scrise numele
celor 12 seminții ale Noului Israel, înmulțite cu cele 12 temelii pe care
sunt scrise numele celor 12 apostoli, rezultă cei 144 de coți pe care îi
are zidul ce include în Cetatea de Aur pe toți răscumpărații lui
Dumnezeu. Apoi, dacă cei 144 de coți ai zidului sunt înmulțiți cu cifra
1.000 care, formându-se din 103 și, simbolizând sintagma
completitudinea completitudinii, se obține numărul 144.000 simbolul
infinitului, (Apoc.21:9-17) 28 care este identic cu ”mulțimea
îmbrăcată în haine albe pe care nu putea s-o numere nimeni.”
(Apoc.7:9)
”Acum, la încheierea acestor 12 volume: trei asupra
Apocalipsei și nouă asupra Evangheliilor, Dumnezeule: Tată, Fiu şi
Duh Sfânt, Ţie, care mi-ai pus pe inimă să scriu aceste două lucrări
care au cerut multă trudă timp de aproape 50 de ani, Îți mulțumesc cu
adâncă recunoștință pentru harul luminii călăuzitoare asupra
Cuvântului Tău, pentru sănătatea în duh și în trup pe care mi le-ai
dat pe tot parcursul acestei lucrări, ajutându-mă s-o termin la etatea
de 73 de ani.
Doamne, sunt copleșit de tot ce ești Tu. Te rog, binecuvintează
cu lumină și viață veșnică pe toți care vor citi și pe cei care vor auzi
explicații din aceste lucrări, ca ele să nu rămână zadarnice, ci să
aducă rod bogat pentru gloria Ta, Singurul vrednic de toată cinstea
și binecuvântarea, acum și în vecii vecilor! Amin.”
Tot ce este frumos și adevărat în aceste două lucrări, aparține
lui Dumnezeu. Iar, dacă veți găsi cusururi, acelea îmi aparțin.

4. Op. cit.
7. Stott, J.R.W., The Message of Acts, p. 46.
8. Trenchard, E.H., Acts, p. 1272;
Neil, W., The Acts of the Apostles, p. 67;
9. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 622 - 624.
13. Op. cit.
14. Chrysostom, Homily II, p. 14;
Stott, J.R.W., The Message of Acts, p. 46.
Stott, J.R.W., The Message of Acts, p. 506.
16. Neil, W., The Acts of the Apostles, p. 67;
Harrison, E.F., Viaţa lui Cristos, p. 259 - 260.
20. Halley, H.H., Manual Biblic, p. 436 – 437.
24. Op. cit. p. 260.
26. Hort, F.J.A., The New Testament in the Original Greek,
Apendice p. 73.
27. Marshall, I. Howard, The Acts of the Apostles, p. 52.
28. Stott, J.R.W., The Message of Acts, p. 52;
Barclay, W., The Revelation of John, Vol. II, pp. 24,110-111;
Wilcock, M., The Message of Revelation, p. 60;
Hendriksen, W., More than Conquerors, p. 111.
Israelul pe timpul Domnului Isus
BIBLIOGRAFIE
Asmis, Rudolf, Das Leben Jesu, Breslau, 1893.

Barbet, P., Passion of Our Lord Jesus Christ (Dublin, 1954).
Barclay, William,
-- The Gospel of Matthew, 2 vols.
-- The Gospel of Mark.
-- The Gospel of Luke.
-- The Gospel of John, 2 vols.
-- The Letters of the Corinthians.
-- The Revelation of John, 2 vols. (The Daily Study Bible),
Revised Edition, The Saint Andrew Press, Edinburgh (1958)
1965, 1977.
Barrett, C.K., The Gospel of John and Judaism, 1975.
-- Essays on John (London, 1982).
-- The Prologue of St. John’s Gospel.
Beasley-Murray, G.R., The Book of Revelation. (New Century Bible)
Louisvile, Kentucky, USA 1974.
Benoit, P., ”Praetorium, lithostroton and Gabbatha”, Jesus and
Gospel, Vol. I, (New York, 1973).
Bernard, J.H., A Critical and Exegetical Commentary on the Gospel
according to St. John, two volumes, in International
Critical Commentary, New York, 1929.
Blinzler, J., The Trail of Jesus, Westminster, Md.: Newman, 1959.
Bruce, A.B., The Training of the Twelve, Edition IV, Kregel
Publication, Grand Rapids, Michigan (1894) 1988.
Bruce, F. Frederik, The Gospel of John, Edinburgh, 1983.
-- 1 & 2 Corinthians. (The New Century Bible
Commentary, Eerdmans, Marshall, Morgan, Scott,
London, 1982.
Bunaciu, Ioan, Explicarea Evangheliilor, Bucureşti, 1981.
Burgon, J.W., The Twelve Verses of Mark, reprint Ann Arbor 1959.
Burkill, T.A., The Competence of the Sanhedrin. Vigiliae
Christianal, 10:2 (1956).
Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, London 1966, reprint 1981.
Campbell, Morgan, G.C., The Gospel according to St. Mark, New
York, 1927.
Carson, D.A., Moo, D.J., Morris, L., An Introduction to the New
Testament, Apollos, 38 De Montort Street, Leicester,
1992.
Cicero (Cicerone), Veriine Orations V, 54, 64.
Cole, R.A., The New Temple, London, Tyndale (1950).
Coüasnon, C., The Church of the Holy Sepulchre, Jerusalem
(Oxford, 1972).
Dahl, M.E., The Ressurection of the Body. London: SCM, 1962.
Dalman, G., Jesus-Jeshua, translated by Paul P. Lovertoff (1929).
-- Sacred Sites and Ways, London 1935.
Dausch, Petrus, Die drei älteren Evangelien, ed.III, Bonn 1923.
Davis, J.D., The Westminster Dictionary of Bible, London and New
York, 1944.
Deissmann, A., Light from the Ancient East (translated by L.R.M.
Strachan), New York 1922, 1927.
Deursen, A.Von, Bijbles Bleed Woordenboek, Kampen, 1947.
Diamandi, S., Patimile, Moartea, Învierea, Vol. III, (Fiul lui
Dumnezeu şi Fiul Omului). Editura Cartea
Românească, Bucureşti 1943.
Dicţionarul Biblic în 2 volume, Societatea Misionară Română, editura
„Cartea Creştină”, Oradea 1995.
Dodd, C.H., Historical Tradition in the Fourth Gospel, Cambridge
1963.
-- The Interpretation of the Fourth Gospel, University
Press, Cambridge 1953.
-- The Appearances of the Risen Christ (in More New
Testament Studies, Manchester, 1968).
Dods, M., The Gospel of St. John (in the Expositor’s Greek
Testament), Reprint Grand Rapids, Michigan, 1895, 2
vols.
Doerr, Friedrich, Der Prozess Jesu in rechtsgeschichtlicher
Beleuchtung, München 1920.
Duschak, Das mozaisch talmudishe strafrecht, Vien, 1869.
Edersheim, A., The Life and Times of Jesus the Messiah, New
Updated Edition, Copyright 1993 by Hendriksen
Publishers. Inc. ISBN, Forth Printing-Aprilie 1997.
Printed in USA, Reprinted London 1959.
Elderkin W. George, Archaeological Paper, VII: Golgotha, Kraneion
and the Holy Sepulchre, Springfield, Mass, 1954,
W.H.A.B.
Ellis, J.D., The Gospel of John, (The International Bible Commentary
by F.F. Bruce), USA Zondervan Publishing House, Grand
Rapids, Michigan 1986.
Ellison, H.L., The Gospel of Matthew, (The International Bible
Commentary by F.F. Bruce), USA Zondervan Publishing
House, Grand Rapids, Michigan 1986.
Erdman, R.C., The Gospel of Luke, Philadelphia. The Westminster
Press, 1921.
Evans, L.E.Cox, Palestine Exploration Quarterly, 1968.
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, traducere de I.P.S.
Nicodim, patriarhul României, editura şi tiparul Sfintei
Monastiri Neamţu 1945.
Farrer, A.M., The Glass of Vision, London, 1948.
Field, F., Notes on the Translation of the New Testament,
Cambridge, 1899.
Filligan, L.Cl., Vie de N.S. Jésus, 3 vol., Paris 1929.
Geldenhuys, J.N., Commentary on the Gospel of Luke, Grand
Rapids, NMichigan, 1951.
Gingrich, F.W., Ambiguity of Word Meaning in John’s Gospel,
CIW, 37 (1943 – 1944).
Godet, F.L., A Commentary on The St. Luke’s Gospel, 2 vols.
Translated from the Second French Edition, Edinburgh
(1864) 1887.
Goguel, M., The Life of Jesus, London 1933.
Gollwitzer, H., The Dying and Living Lord, London, 1960.
Goodspeed, E.J., Problems of the New Testament Translation,
Chicago 1945.
Gould, E.F., The Gospel According to St. Mark, (International
Critical Commentary), New York 1907.
Grätz, H., Geschichte der Juden, Leipzig, 1863.
Greydanus, S., Het Heilog Evangelie naar de Beschrijving von
Lukas (in Kommentaar op het Nieuwe Testament),
Amsterdam 1941, 2 vols.
Grollenberg, L.H., Atlas of the Bible, New York, 1956, map 33.
Grosheide, F.W., Het Heilig Evangelie Volgens Johannes,
Kommentaar op het Nieuwe Testament, Amsterdam
(1886) 1950, 2 vols.
Halley, H. Henry, Manual Biblic, Traduzcere din limba engleyă de
Doru Motz 1983. (Pocket Bible Handbook, Chicago 90,
Illinois 1948).
Harrison, E.F., Viaţa lui Cristos, Traducere din limba engleză: Doru
Motz 1980.
Hendriksen, W., The Gospel of Mark. (New Testament Commentary).
The Banner of Truth, Edinburgh, reprinted (1976) 1987.
-- The Gospel of John, 2 vols.
-- More than Conquerors, sixth edition, Grad Rapids,
Michigan (1952) 1982.
Hengel, M., Crucifixion (London, 1977).
Hills, E.F., The King James Defended, Des Moines, 1956.
Holland, H.S., The Philosophy of Faith and the Fourth Gospel,
1920.
Hort, F.J.A., The New Testament in the Original Greek, New York,
MacMillan, 1881.
Howard, W.F., Christianity according to St. John, (London, 1943).
-- The Interpreter ’s Bible, Vol. VIII.
Innitzer, Theodor, Kurzgefasster Kommentar zur Leidens und
Verklärungsgeschichte Jesus
Christ. Graz, 1925.
Josephus, F, Antiquities, Life, Jewish Wars. The Loeb Classical
Library has been consulted by W. Hendriksen
Juster, J., Les Juifs dans l’empire romain, II, 1914.
Kastner, L., Jesus vor Pilatus. Münster 1912.
Keim, T., Geschichte Jesu von Nazara, Vol. II, III, XII 1872, 1875,
Zürich (citate din Talmud).
Kenyon, M. Kathleen, Jerusalem: Excavation 3000 years of History
(London, 1967).
-- Digging Up Jerusalem (London, 1974).
Lagrange,J.M., Evangile selon Saint Marc, ed.V, Paris 1935.
Laino,E., Das Leben Jesu auf Grundlage des vornehmsten Gebots,
Stuttgart 1877.
Lange, J.P., D.D., Commentary on the Holy Scriptures. Vol. VI.
Edition Grand Rapids, Michigan (no date).
-- Leben Jesu, Vol. V.
Lenski, R.C.H., Interpretation of St. Mark’s and St. Luke’s Gospels,
Columbus Ohio (1931) 1934.
-- The Interpretation of St. John’s Gospel, Columbus,
Ohio 1931.
Lightfoot, R.H., The Gospel Message of St. Mark, Oxford:
Clarendon, 1950.
Lohmeyer, E., Das Evangelium des Markus (1937).
-- Lord of the Temple, Edinburgh: Oliver and Boyd 1961.
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V. Traducere de patriarhul
Nicodim, Bucureşti 1946.
-- Comentar la Evanghelia după Matei, Traducere de
patriarhul României: Nicodim,
Editura Episcopiei, Bucureşti 1948.
Lux, U., Vorläufiger Berich über die Ausgrabunden unter der
Erlöserkirche im Muristan in der Altstadt von
Jerusalem, YDPV 88 (1972).
-- Jerusalem: Quartier du Mauristen, RB 79 (1972).
MacDonald, W., Comentar la Noul Testament. (Biliever’s Bible
Commentary – New Testament,
Christliche Literatur – Vreibreitung 1989). Traducător Doru Motz
1998.
Marsh, P.W., 1 Corinthians, (in International Bible Commentary by
F.F. Bruce), USA Zondervan Publishing House, Grand
Rapids, Michigan, 1986.
Marshall, I. Howard, The Acts of Apostles: An Introduction and
Commentary. (in tyndale New Testament Commentaries
IVP, 1980.
Mayer, Robert, Der Prozess Jesu, in Archiv fur Kriminal-
Anthropologie und Kriminalistic. 20. Bd. 1905.
Metzger, B.M., The Text of the New Testament, Oxford, 1964.
Mommsen, T., Rőmisches Strafrecht, Leipzig 1899.
Morgan, G.C., The Gospel according to Mark, New York, 1927.
-- The Gospel according to Luke, New York, Fleming H.
Revell Co., 1931.
Mulder, H., Spoorzoeker in Bijbelse Landen. Combing Biblical
Lands, Amsterdam 1973.
Naumann, A., Jesus von er geschictlich war, Leipzig 1904.
Neil, W., The Acts of Apostles, (The New Century Bible
Commentary) Eerdmans, Grand Rapids, London, (1973)
1981.
Neirynck, F., The ”Other Disciple” in John 18:15-16, in Evangelica
(Leuven, 1982).
Olmstead, A.T., Jesus in the Light of History, New York, Scribners,
1942.
Parrot, A., Golgotha and the Church of the Holy Sepulchre (Eng.
trans. London, 1957).
Pégues, Thomas, Jésus Christ dans l’Evangile, Vol. II, Paris 1898.
Philo, De Legationem (Legatic) ad Caium 38; 103 – 135.
Porter, E.L., The Gospel of Luke, (The International Bible
Commentarz by F.F. Bruce), USA Zondervan Publishing
House, Grand Rapids, Michigan 1986.
Regnault, H., Une province procuratorienne au début de l’empire
romain. Le proces de Jésus Christ.
Rawlinson, A.E.J., St. Mark, London 1925.
Renan, Ernest, Viaţa lui Isus (Vie de Jésus, 1863), Editura AMB,
Bucureşti 1991.
Riddle, D.W., Hutson, H.H., New Testament Life and Literature,
Chicago, Vol. III, 1946.
Robertson, A.T., Word Pictures in the New Testament, Vol. I, V,
New York and London 1922, 1930.
Ryle, J.C., Matthew, (Expository on the Gospels).
-- Luke, 2 vols.
-- John, 3 vols, England, The Banner of Trust, Edinburgh
1985.
Schlatter, A., The Church in the New Testament Period (1955).
Schmidt,W., Die Geschicte Jesu, Freiburg 1899.
Schürer, E., History of the Jewish People in the Time of Jesus. (tr. of
Geschicte des jüdischen Volkes im Zeitalter Jesu Christi),
Leipzig 1901-1909, Edinburgh 1892-1901), vols 2.
Short, S.S., The Gospel of Mark, (The International Bible
Commentary by F.F. Bruce), The Banner of Truth Trust,
Edinburgh 1985.
Sizoo, A., Uit De Wereld van het Nieuwe Testament, Kempen,
(Second edition, 1948).
Staneschi, Jean, Exegeza Evangheliei după Ioan, Bucureşti 1953.
Stonehouse, B. Ned., The Witness of Matthew and Mark to Christ,
Philadelphia, 1944.
Stott, J.R.W., The Message of Acts. (The Bible Speaks Today),
Interversity Press 38 Leicester, LEI 7GP, England, 1990.
Strack, H.L., Billerbeck, P., Kommentar zum Neuen Testament aus
Talmud und Midrash, 5 vols, München, 1922-1928.
Strauss, F., Das Leben Jesu kritisch bearbeitet, ed. III, Tűbingen
1835; Vie de Jésus, tred. Littré, Paris 1839, 2 vols.
Swete, H.B., The Holy Spirit in the New Testament, London, 1909.
Taylor, Vincent, The Gospel according to St. Mark, (Macmillan New
Testament Commentaries), London 1953.
Trench, R.C., Synonyms of the New Testament, Grand Rapids,
Michigan (reprint) 1948 (London 1880).
Trenchard, E.H., Acts, (In The International Bible Commentary F.F.
Bruce), The Banner of Truth Trust, Edinburgh 1985.
Turner, G.A., Historical Geography of the Holy Land, Grand Rapids,
1973.
Tzaferis, V., Jewish Tombs at and near Giv’at ha-Mivtar, Jerusalem,
IEJ 20 (1970).
Vincent, L.H., L’Antonia et le Pretorie, Revue Biblique, XLII 1933.
-- Le lithostrate évangéliqué, RB 59 (1952).
Warfield, B.B., The Outlook, a Journal of the Reformed Fellow
Ship, published in Grand Rapids, Michigan, Oct. 1973
(Vol. XXIII).
Westcott, B.F., The Gospel according to St. John. (On the Greek
Text) Macmillan Commentary, London, 1896. Two
Volumes (John Murray, London 1908), 1859.
Wilcock, M., The Mesage of Revelation, Inter-Versity Press,
Leicester, England, 1975.
Wilkinson, J., The Thomb of Christ, Levant 4 (1972).
Williams, A.L., Christian Evidences for jewish People, Cambridge,
1911, London 1919, Vol. II.
Winter,P., On the Trial of Jesus, Berlin 1961.
Zahn, Th., Introduction to the New Testament, Leipzig 1908. (Engl.
tr. Edinburgh 1909).
-- John the Apostle, (in The New Schaff-Herzog Encyclopedia
of Religious Knowledge), Grand Rapids, Michigan 1950.
CUPRINS
PARTEA A XVI - A
ARESTAREA, JUDECAREA, RĂSTIGNIREA, MOARTEA ȘI

ÎNMORMÂNTAREA FIULUI LUI DUMNEZEU
TITLUL
TIMPUL LOCUL MARCU MATEI LUCA IOAN Pg.
STUDIULUI
37.783.
Cuvânt înainte 7
30 *
Joi 6 Apr Arestarea 14:43- 26:47- 22:47- 18:2-
1 Gheţimani
14 Nisan Domnului Isus (I) 52 56 53 12 12
2 Arestarea
26
” Domnului Isus (II) ” ” ” ” ”
Interogarea
Palatul lui
3 Domnului Isus de 13-14
Caiafa 42
către Ana 19-24
Procesul Domnului
Isus condus de
4
Marele Sanhedrin 53, 57, 54, 54
„
după miezul nopţii ” 55-65 59-68 63-65
(I)
Procesul Domnului
Isus condus de
5 „ Marele Sanhedrin „ „ „ „ 70
după miezul nopţii
(II)
Procesul Domnului
Isus condus de
6 „ Marele Sanhedrin „ „ „ „ 81
după miezul nopţii
(III)
15-
Tăgăduirea 54, 58,
7 „ „ 54-62 18, 93
Apostolului Petru 66-72 69-75
25-27
Vineri
Procesul Domnului
dimin.
Isus condus de
8 7 Apr. „ 15:1a 27:1 66-75 115
Marele Sanhedrin
15
dimineaţa
Nisan,
Procesul Domnului
9 „ Isus condus de Pretoriu 126
Pilat
Eschivarea lui
2,11-
10 „ Pilat de a-L judeca „ 1-5 23:1-5 28-38 147
14
pe Domnul Isus
Domnul Isus
11 „ înaintea lui Irod 6-12 163
Antipa
13-15,
Domnul Isus sau
12 „ Pretoriu 6-15 15-26 17-21, 39-40 172
Baraba
24-25
Biciuirea 15- 19:1-
13 „ „ 15-19 26-30 190
Domnului Isus 16,22 7
Frica lui Pilat de
14 „ „ 15:15 27:26b 23:23 8-16 209
misteriosul Mesia
Vineri
Sinuciderea lui În jurul
15 după 3-10 223
Iuda Ierusalimu
masă
Răstignirea Fiului
16 „ Golgota 21-23 32-34 26-33 17-18 236
lui Dumnezeu (I)
Răstignirea Fiului
17 „ „ 24-32 35-44 34-48 19-24 260
lui Dumnezeu (II)
Primele trei ziceri 34,39-
18 „ ale Domnului Isus „ 40-41 55-56 43, 25-27 281
de pe cruce 49
Ultimile patru
ziceri ale
Mântuitorului de
19 „ „ 33-39 45-54 44-49 28-30 301
pe cruce şi
evenimentele
însoţitoare
Aproape
Înmormântarea
20 „ de 42-47 57-66 50-56 31-42 323
Domnului Isus
Golgota
* Notă: Mai întâi sunt redați anii reali 37; la mijloc, ai erei romane
783; și la urmă, după calendarul
lui Dionysius 30.
PARTEA A XVII-A
ÎNVIEREA, ARĂTĂRILE ŞI ÎNĂLŢAREA DOMNULUI ISUS

LA CER
TITLUL MARC LUC

TIMPUL LOCUL MATEI IOAN Pg
STUDIULUI U A
Prima arătare a lui
Duminică La
Cristos cel Înviat 20:1-
21 17 Nisan mormânt 16:9-11 28:1-4 24:12 348
(Arătarea înaintea 18
9 Apr. ul gol
Mariei Magdalena)
A doua arătare a Între
lui Cristos cel Înviat mormânt
22 „ 1-8 5-15 1-11 365
(Arătarea înaintea şi
celorlalte femei) Ierusalim
A treia arătare a lui
Cristos cel Înviat
23 „ (Arătarea înaintea 12-13 34 383
Apostolului Petru) 1
Cor.15:3-5
A patra arătare a
lui Cristos cel Înviat
24 „ (Arătarea la cei doi În Emaus 13-35 392
ucenici care
mergeau la Emaus)
A cincea arătare a
lui Cristos cel Înviat În
25 „ (Arătarea înaintea Camera 14 36-49 19-23 411
apostolilor cu uşile de Sus
încuiate)
A şasea arătare a
Duminica lui Cristos cel Înviat
26 „ 24-29 424
opta zi (Arătarea înaintea
Apostolului Toma)
A şaptea arătare a
lui Cristos cel Înviat 21:1-
27 Mai Galilea 434
(Arătarea la Marea 14
Tiberiadei) (I)
A şaptea arătare a
28 „ „ 15-24 445
(Arătarea la Marea
Tiberiadei) (II)
A opta arătare a lui
Cristos cel Înviat 1
Muntele
29 „ Cor.15:6 (Arătarea 15-18 16-20 456
Tabor
înaintea celor 500
de credincioşi) (I)
A opta arătare a lui
Cristos cel Înviat 1
30 „ Cor.15:6 (Arătarea „ „ „ 464
înaintea celor 500
de credincioşi) (II)
A noua arătare a
20:30-
1 Cor.15:7 Capernau
31 „ 31 474
(Arătarea înaintea m
21:25
lui Iacov, fratele
Domnului)
A zecea arătare a
Muntele
32 Iunie (Arătarea când S-a 19-20 50-53 485
Măslinilor
înălţat la cer) Fapte
1:3-15
Bibliografie 502
EVANGHELIA DUPĂ MARCU
Cap Versete TITLUL STUDIULUI STUDIUL Pg.
Arestarea Domnului Isus (I)

14 43-52 1 12
Matei 26:47-56; Luca 22:47-53; Ioan 18:2-12
Arestarea Domnului Isus (II)
2 26
” Matei 26:47-56; Luca 22:47-53; Ioan 18:2-12
Procesul Domnului Isus condus de Marele
53,55-65 Sanhedrin după miezul nopţii (I) Matei 26:57,59- 4 54
68; Luca 22:54,63-65
„ Sanhedrin după miezul nopţii (II) Matei 26:57,59- 5 70
68; Luca 22:54,63-65
„ Sanhedrin după miezul nopţii (III) Matei 26:57,59- 6 81
68; Luca 22:54,63-65
Tăgăduirea Apostolului Petru
54,66-72 7 93
Matei 26:58,69-75; Luca 22:54-62; Ioan 18: 15-
18,25-27
1a Sanhedrin dimineaţa 8 115
Matei 27:1; Luca 22:66-71
Procesul Domnului Isus condus de Pilat 9 126
Eschivarea lui Pilat de a-L judeca pe Domnul Isus
1-5 10 147
Matei 27:2,11-14; Luca 23:1-5; Ioan 18:28-38
Domnul Isus sau Baraba
6-15 Matei 27:15-26; Luca 23:13-15,17-21; Ioan 18:39- 12 172
40
Biciuirea Domnului Isus
15-19 13 190
Matei 27:26-30; Luca 23:15-16,22; Ioan 19:1-7
Frica lui Pilat de misteriosul Mesia
15 14 209
15 Matei 27:26; Luca 23:23; Ioan 19:8-16
Răstignirea Fiului lui Dumnezeu (I)
21-23 16 236
Matei 27:32-34; Luca 23:26-33; Ioan 19:17-18
Răstignirea Fiului lui Dumnezeu (II)
24-32 17 260
Matei 27:35-44; Luca 23:34-38; Ioan 19:19-24
Primele trei ziceri ale Domnului Isus de pe cruce
40-41 Matei 27:55-56; Luca 23:34,39-43,49; Ioan 19:25- 18 281
27
Ultimile patru ziceri ale Mântuitorului de pe cruce
33-39 şi evenimentele însoţitoare 19 301
Matei 27:45-54; Luca 23:44-49; Ioan 19:28-30
Înmormântarea Domnului Isus
42-47 20 323
Matei 27:57-66; Luca 23:50-56; Ioan 19:31-42
Prima arătare a lui Cristos cel Înviat (Arătarea
9-11 înaintea Mariei Magdalena) Matei 28:1-4; Luca 21 348
24:12; Ioan 20:1-18
A doua arătare a lui Cristos cel Înviat (Arătarea
1-8 înaintea celorlalte femei) 22 365
Matei 28:5-15; Luca 24:1-11;
16
A treia arătare a lui Cristos cel Înviat (Arătarea
12-13 înaintea Apostolului Petru) 1 Cor.15:3-5 Luca 23 383
24:34
A cincea arătare a lui Cristos cel Înviat (Arătarea
14 înaintea apostolilor cu uşile încuiate) Luca 24:36- 25 411
49; Ioan 20:19-23
A opta arătare a lui Cristos cel Înviat 1 Cor.15:6
15-18 29 456
(Arătarea înaintea celor 500 de credincioşi) (I)
Matei 28:16-20
A opta arătare a lui Cristos cel Înviat 1 Cor.15:6
15-18 (Arătarea înaintea celor 500 de credincioşi) (II) 30 464
Matei 28:16-20
A zecea arătare a lui Cristos cel Înviat (Arătarea
19-20 32 485
când S-a înălţat la cer) Fapte 1:3-15; Luca 24:50-53
EVANGHELIA DUPĂ MATEI

47-56 1 12
Marcu 14:43-52; Luca 22:47-53; Ioan 18:2-12
” 2 26
Marcu 14:43-52; Luca 22:47-53; Ioan 18:2-12
57,59-68 Sanhedrin după miezul nopţii (I) Marcu 4 54
14:53,55-65; Luca 22:54,63-65
26
„ Sanhedrin după miezul nopţii (II) Matei 5 70
26:57,59-68; Luca 22:54,63-65
„ Sanhedrin după miezul nopţii (III) Matei 6 81
26:57,59-68; Luca 22:54,63-65
58,69-75 Marcu 14:54,66-72; Luca 22:54-62; Ioan 18: 7 93
15-18,25-27
27 1 Procesul Domnului Isus condus de Marele 8 115
Sanhedrin dimineaţa
Marcu 15:1; Luca 22:66-71
Eschivarea lui Pilat de a-L judeca pe Domnul
2,11-14 Isus 10 147
Marcu 15:1-5; Luca 23:1-5; Ioan 18:28-38
15-26 Marcu 15:6-15; Luca 23:13-15,17-21,24-25; 12 172
Ioan 18:39-40
26-30 Marcu 15:15-19; Luca 23:15-16,22; Ioan 19:1- 13 190
7
26b 14 209
Marcu 15:15; Luca 23:23; Ioan 19:8-16
3-10 Sinuciderea lui Iuda 15 223
32-34 16 236
Marcu 15:21-23; Luca 23:26-33; Ioan 19:17-18
35-44 17 260
Marcu 15:24-32; Luca 23:34-38; Ioan 19:19-24
Primele trei ziceri ale Domnului Isus de pe
cruce
55-56 18 281
Marcu 15:40-41; Luca 23:34,39-43,49; Ioan
19:25-27
Ultimile patru ziceri ale Mântuitorului de pe
45-54 cruce şi evenimentele însoţitoare 19 301
Marcu 15:33-39; Luca 23:44-49; Ioan 19:28-30
57-66 20 323
Marcu 15:42-47; Luca 23:50-56; Ioan 19:31-42
Prima arătare a lui Cristos cel Înviat
1-4 (Arătarea înaintea Mariei Magdalena) Marcu 21 348
16:9-11; Luca 24:12; Ioan 20:1-18
A doua arătare a lui Cristos cel Înviat
5-15 (Arătarea înaintea celorlalte femei) Marcu 22 365
28
16:1-8; Luca 24:1-11;
A opta arătare a lui Cristos cel Înviat
16-20 (Arătarea înaintea celor 500 de credincioşi) (I) 29 456
1 Cor.15:6; Marcu 16:15-18
A opta arătare a lui Cristos cel Înviat
16-20 (Arătarea înaintea celor 500 de credincioşi) 30 464
(II) 1 Cor.15:6; Marcu 16:15-18
EVANGHELIA DUPĂ LUCA

47-53 1 12
Marcu 14:43-52; Matei 26:47-56; Ioan 18:2-12
” 2 26
Marcu 14:43-52; Matei 26:47-56; Ioan 18:2-12
54,63-65 Sanhedrin după miezul nopţii (I) Marcu 4 54
14:53,55-65; Matei 26:57,59-68
„ Sanhedrin după miezul nopţii (II) Marcu 5 70
14:53,55-65; Matei 26:57,59-68
22
„ Sanhedrin după miezul nopţii (III) Marcu 6 81
14:53,55-65; Matei 26:57,59-68
54-62 Marcu 14:54,66-72; Matei 26:58,69-75; Ioan 7 93
18: 15-18,25-27
66-71 Sanhedrin dimineaţa 8 115
Marcu 15:1; Matei 27:1;
Isus
1-5 10 147
Marcu 15:1-5; Matei 27:2,11-14; Ioan 18:28-
38
6-12 Domnul Isus înaintea lui Irod Antipa 11 163
13-15, Domnul Isus sau Baraba
12 172
17-21,24-25 Marcu 15:6-15; Matei 27:15-26; Ioan 18:39-40
15-16,22 13 190
Marcu 15:15-19; Matei 27:26-30; Ioan 19:1-7
23 14 209
Marcu 15:15; Matei 27:26; Ioan 19:8-16
26-33 Marcu 15:21-23; Matei 27:32-34; Ioan 19:17- 16 236
18
23
34-38 Marcu 15:24-32; Matei 27:35-44; Ioan 19:19- 17 260
24
cruce
34,39-43,49 18 281
Marcu 15:40-41; Matei 27:55-56; Ioan 19:25-
27
cruce şi evenimentele însoţitoare
44-49 19 301
Marcu 15:33-39; Matei 27:45-54; Ioan 19:28-
30
50-56 Marcu 15:42-47; Matei 27:57-66; Ioan 19:31- 20 323
42
12 (Arătarea înaintea Mariei Magdalena) Marcu 21 348
16:9-11Matei 28:1-4; Ioan 20:1-18
A doua arătare a lui Cristos cel Înviat
1-11 (Arătarea înaintea celorlalte femei) 22 365
Marcu 16:1-8; Matei 28:5-15
24
A treia arătare a lui Cristos cel Înviat
34 (Arătarea înaintea Apostolului Petru) 1 23 383
Cor.15:3-5 Marcu 16:12-13
A patra arătare a lui Cristos cel Înviat
13-35 (Arătarea la cei doi ucenici care mergeau la 24 392
Emaus)
A cincea arătare a lui Cristos cel Înviat
36-49 (Arătarea înaintea apostolilor cu uşile 25 411
încuiate) Marcu 16:14; Ioan 20:19-23
A zecea arătare a lui Cristos cel Înviat
50-53 (Arătarea când S-a înălţat la cer) Fapte 1:3- 32 485
15; Marcu 16:19-20
EVANGHELIA DUPĂ IOAN

2-12 Marcu 14:43-52; Matei 26:47-56; Luca 22:47- 1 12
53
” Marcu 14:43-52; Matei 26:47-56; Luca 22:47- 2 26
53
13-14, 19-24 Inteogarea Domnului Isus de către Ana 3 42
18 15-18,25-27 Marcu 14:54,66-72; Matei 26:58,69-75; Luca 7 93
22:54-62
” Procesul Domnului Isus condus de Pilat 9 126
28-38 Isus 10 147
Marcu 15:1-5; Matei 27:2,11-14; Luca 23:1-5
39-40 Marcu 15:6-15; Matei 27:15-26; Luca 23:13- 12 172
15,17-21
1-7 Marcu 15:15-19; Matei 27:26-30; Luca 23:15- 13 190
19
16,22
8-16 Frica lui Pilat de misteriosul Mesia 14 209
Marcu 15:15; Mate 27:26; Luca 23:23
17-18 Marcu 15:21-23; Matei 27:32-34; Luca 23:26- 16 236
33
19-24 Marcu 15:24-32; Matei 27:35-44; Luca 23:34- 17 260
38
cruce
25-27 18 281
Marcu 15:40-41; Matei 27:55-56; Luca
23:34,39-43,49
cruce şi evenimentele însoţitoare
28-30 19 301
Marcu 15:33-39; Matei 27:45-54; Luca 23:44-
49
31-42 Marcu 15:42-47; Matei 27:57-66; Luca 23:50- 20 323
56
1-18 (Arătarea înaintea Mariei Magdalena) Marcu 21 348
16;9-11; Matei 28:1-4; Luca 24:12
A cincea arătare a lui Cristos cel Înviat
20
19-23 (Arătarea înaintea apostolilor cu uşile 25 411
încuiate) Marcu 16:14; Luca 24:36-49
A şasea arătarea a lui Cristos cel Înviat
24-29 26 424
(Arătarea înaintea Apostolului Toma
A şaptea arătare a lui Cristos cel Înviat
1-14 27 434
(Arătarea la Marea Tiberiadei) (I)
A şaptea arătare a lui Cristos cel Înviat
15-24 28 445
21 (Arătarea la Marea Tiberiadei) (II)
A noua arătare a lui Cristos cel Înviat
30-31
(Arătarea înaintea lui Iacov, fratele 31 474
25
Domnului) 1 Cor.15:7
Din partea Preşedintelui Cultului Creştin Baptist................................................................5
Prezentare, ........................................................................................................................6
din partea lui Pavel R. Tipei, președinte al Cultului Creștin Penticostal și profesor la
Facultatea Penticostală din Arad ........................................................................................6
CUVÂNT ÎNAINTE .........................................................................................................7
1. ARESTAREA DOMNULUI ISUS (I).......................................................................... 12
I. PARTICIPAREA ARMATEI ROMANE LA ARESTAREA MÂNTUITORULUI ... 16
II. HOTĂRÂREA MARELUI SANHEDRIN CA MÂNTUITORUL SĂ FIE
RĂSTIGNIT LA PAŞTE ............................................................................................. 19
III. PROBLEMA TÂNĂRULUI MISTERIOS ÎNVELIT CU UN CEARȘAF DE IN .... 21
2. ARESTAREA DOMNULUI ISUS (II) ........................................................................ 26
IV. PREDAREA MÂNTUITORULUI DE BUNĂVOIE .............................................. 26
V. SĂRUTUL LUI IUDA............................................................................................ 29
VI. REZISTENŢA APOSTOLULUI PETRU .............................................................. 33
VII. RISIPIREA UCENICILOR .................................................................................. 38
3. INTEROGAREA DOMNULUI ISUS DE CĂTRE ANA ............................................. 42
I. OPINIILE ÎN LEGĂTURĂ CU INTEROGAREA DE CĂTRE ANA ....................... 43
II. ANA ŞI FAMILIA LUI .......................................................................................... 44
III. RĂZBUNAREA LUI ANA ................................................................................... 45
IV. FELUL ÎN CARE A AVUT LOC ACEASTĂ INTEROGARE .............................. 48
4. PROCESUL DOMNULUI ISUS CONDUS DE MARELE SANHEDRIN DUPĂ
MIEZUL NOPŢII (I) ....................................................................................................... 53
I. CARACTERUL ÎNTRUNIRII MARELUI SANHEDRIN DUPĂ MIEZUL NOPŢII 57
II. COMPONENŢA MARELUI SANHEDRIN............................................................ 58
III. COMPETENŢA MARELUI SANHEDRIN ........................................................... 59
IV. LEGALITATEA APARENTĂ A PROCESULUI MÂNTUITORULUI ................. 62
MIEZUL NOPŢII (II) ..................................................................................................... 70
V. ASCULTAREA MARTORILOR ............................................................................ 70
MIEZUL NOPŢII (III) .................................................................................................... 81
VI. TĂCEREA DOMNULUI ISUS ............................................................................. 81
VII. INTEROGAREA MÂNTUITORULUI DE MARELE PREOT ............................. 83
VIII. DECLARAŢIA MÂNTUITORULUI .................................................................. 85
IX. ACUZAREA DOMNULUI ISUS DE BLASFEMIE .............................................. 86
X. BATJOCORIREA ŞI BĂTAIA DOMNULUI ISUS PRIMITĂ DUPĂ PROCES DE
LA SINEDRIŞTI ŞI GARDIENI ................................................................................. 88
7. TĂGĂDUIREA APOSTOLULUI PETRU................................................................... 93
I. SINTAGMA “CELĂLALT UCENIC” ..................................................................... 96
II. CURAJUL APOSTOLULUI PETRU ...................................................................... 98
III. CELE TREI NEGĂRI ALE APOSTOLULUI PETRU ......................................... 101
IV. LECŢIA CĂDERII ŞI A POCĂINŢEI APOSTOLULUI PETRU ......................... 109
8. PROCESUL DOMNULUI ISUS CONDUS DE MARELE SANHEDRIN DIMINEAŢA
..................................................................................................................................... 115
I. AUTENTICITATEA ŞEDINŢEI ȚINUTE DIMINEAȚA....................................... 116
II. SCOPURILE PE CARE LE URMĂREA MARELE SANHEDRIN SĂ LE ATINGĂ
ÎN ACEASTĂ ŞEDINŢĂ.......................................................................................... 119
9. PROCESUL DOMNULUI ISUS CONDUS DE PILAT ............................................. 126
I. INCORECTITUDINEA JUDECĂTORULUI ......................................................... 126
II. LOCUL ÎN CARE S-A ŢINUT PROCESUL DOMNULUI ISUS .......................... 132
III. ZIUA ÎN CARE A AVUT LOC PROCESUL MÂNTUITORULUI ...................... 141
IV. ORA ÎN CARE I S-A DAT DOMNULUI ISUS SENTINȚA ............................... 142
10. ESCHIVAREA LUI PILAT DE A-L JUDECA PE DOMNUL ISUS ........................ 146
I. DESCHIDEREA PROCESULUI............................................................................ 149
II. ACUZAREA DOMNULUI ISUS DE CĂTRE SINEDRIŞTI................................. 152
III. TĂCEREA DOMNULUI ISUS ........................................................................... 154
IV. INTEROGAREA DOMNULUI ISUS DE CĂTRE PILAT ................................... 156
V. PRIMA DECLARAŢIE A NEVINOVĂŢIEI MÂNTUITORULUI ROSTITĂ DE
CĂTRE PROCURATORUL ROMAN ...................................................................... 159
11. DOMNUL ISUS ÎNAINTEA LUI IROD ANTIPA .................................................. 163
I. TRIMITEREA DOMNULUI ISUS LA IROD ANTIPA ......................................... 163
II. STRATEGIA LUI IROD ...................................................................................... 166
III. TĂCEREA DOMNULUI ISUS ........................................................................... 167
IV. BATJOCORIREA DOMNULUI ISUS ................................................................ 168
V. ÎMPĂCAREA LUI PILAT CU IROD ................................................................... 169
12. DOMNUL ISUS SAU BARABA ............................................................................ 172
I. DECLARAREA NEVINOVĂŢIEI DOMNULUI ISUS DE CĂTRE PILAT ........... 176
II. OBICEIUL GRAŢIERII ....................................................................................... 176
III. ALEGEREA ÎNTRE DOMNUL ISUS ŞI BARABA ............................................ 179
IV. PERSEVERENȚA LUI PILAT ........................................................................... 182
V. CEDAREA LUI PILAT ........................................................................................ 184
13. BICIUIREA DOMNULUI ISUS.............................................................................. 190
I. SUPUNEREA MÂNTUITORULUI LA BICIUIRE ................................................ 192
II. BATJOCURA DIN PARTEA OSTAŞILOR........................................................ 197
III. PROVOCAREA MILEI DE CĂTRE PILAT ....................................................... 200
14. FRICA LUI PILAT DE MISTERIOSUL MESIA ..................................................... 209
I. A DOUA INTEROGARE A DOMNULUI ISUS .................................................... 211
II. AMENINŢAREA LUI PILAT DE CĂTRE SINEDRIŞTI ..................................... 213
III. LUPTA SUFLETEASCĂ A LUI PILAT ÎNAINTEA DECIDERII FINALE ........ 215
IV. DAREA VERDICTULUI RĂSTIGNIRII ............................................................ 217
V. A DOUA BICIUlRE A DOMNULUI ISUS .......................................................... 219
15. SINUCIDEREA LUI IUDA .................................................................................... 223
I. REMUŞCAREA LUI IUDA................................................................................... 223
II. ARUNCAREA ARGINŢILOR ÎN TEMPLU ........................................................ 226
III. FELUL SINUCIDERII LUI IUDA ...................................................................... 227
IV. INVESTIREA ARGINŢILOR ÎN “ŢARINA SÂNGELUI”.................................. 230
16. RĂSTIGNIREA FIULUI LUI DUMNEZEU (I) ....................................................... 236
I. DRUMUL SPRE GOLGOTA ................................................................................ 238
II. TÂNGUIREA ŞI BOCETUL FEMEILOR ............................................................ 240
III. PURTAREA CRUCII DOMNULUI ISUS DE CĂTRE SIMON DIN CIRENA .... 243
IV. LOCUL DE EXECUŢIE ..................................................................................... 246
V. RESPINGEREA MÂNTUITORULUI DE-A BEA BĂUTURI DE AMORŢIRE A
DURERII .................................................................................................................. 255
17. RĂSTIGNIREA FIULUI LUI DUMNEZEU (II) ..................................................... 260
I. FELUL ÎN CARE SE EFECTUA RĂSTIGNIREA ................................................. 263
II. TĂBLIŢA CU INSCRIPŢIA DE PE CRUCE ........................................................ 267
III. ÎMPĂRŢIREA HAINELOR DOMNULUI ISUS ÎNTRE OSTAŞI ....................... 271
IV. BATJOCORIREA FIULUI LUI DUMNEZEU DIN PARTEA SPECTATORILOR
................................................................................................................................. 273
18. PRIMELE TREI ZICERI ALE DOMNULUI ISUS DE PE CRUCE ......................... 280
I. "TATĂ, IARTĂ-I, CĂCI NU ŞTIU CE FAC! (Lc.v.34) ......................................... 282
II. ”ADEVĂRAT ÎŢI SPUN CĂ ASTĂZl VEl FI CU MINE ÎN RAl” (Lc.v.43) ........ 285
III. "FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU!" (Io.v.26) și "IATĂ MAMA TA!" (Io.v.27) ........... 291
19. ULTIMELE PATRU ZICERI ALE MÂNTUITORULUI DE PE CRUCE ŞI
EVENIMENTELE ÎNSOŢITOARE .............................................................................. 300
1. ÎNTUNERICUL DE TREI ORE ............................................................................ 303
2. A PATRA ZICERE A DOMNULUI ISUS DE PE CRUCE ”DUMNEZEUL MEU,
DUMNEZEUL MEU, PENTRU CE M-AI PĂRĂSIT?” ............................................ 306
3. A CINCEA ZICERE A DOMNULUI ISUS DE PE CRUCE "MI-E SETE” ............ 309
4. A ŞASEA ZICERE A DOMNULUI ISUS DE PE CRUCE ”S-A TERMINAT" ..... 311
5. A ŞAPTEA ZICERE A DOMNULUI ISUS DE PE CRUCE ”TATĂ, ÎN MÂINILE
TALE ÎMI ÎNCREDINŢEZ DUHUL!” ...................................................................... 312
6. RUPEREA CATAPETESMEI ............................................................................... 313
7. CUTREMURUL DE PĂMÂNT............................................................................. 314
8. ÎNVIEREA MORŢILOR ....................................................................................... 315
9. MĂRTURISIREA SUTAŞULUI ŞI A OSTAŞILOR ............................................. 316
20. ÎNMORMÂNTAREA DOMNULUI ISUS ............................................................... 321
I. DOVEDIREA MORŢII DOMNULUl ISUS ........................................................... 325
II. FELUL ÎNMORMÂNTĂRII DOMNULUI ISUS .................................................. 328
III. SIGILAREA MORMÂNTULUI .......................................................................... 337
21. PRIMA ARĂTARE A LUI CRISTOS CEL ÎNVIAT ............................................... 345
I. ROSTOGOLIREA PIETREI DE LA UŞA MORMÂNTULUI DE CĂTRE UN
ÎNGER...................................................................................................................... 349
II. VENIREA MARIEI MAGDALENA LA MORMÂNT .......................................... 352
IV. ARĂTAREA DOMNULUI ISUS ÎNAINTEA MARIEI MAGDALENA ............. 355
22. A DOUA ARĂTARE A LUI CRISTOS CEL ÎNVIAT ............................................ 363
I. FEMEILE LA MORMÂNTUL GOL ...................................................................... 366
II. ARĂTAREA ÎNGERILOR ................................................................................... 368
III. ARĂTAREA DOMNULUI ISUS ........................................................................ 373
IV. MITUIREA STRĂJERILOR ............................................................................... 375
23. A TREIA ARĂTARE A LUI CRISTOS CEL ÎNVIAT ............................................ 381
I. CARACTERUL STRICT PERSONAL AL ARĂTĂRII DOMNULUI ISUS
ÎNAINTEA APOSTOLULUI PETRU ....................................................................... 381
II. ÎNCEPUTUL ÎNTEMEIERII BISERICII .............................................................. 384
24. A PATRA ARĂTARE A LUI CRISTOS CEL ÎNVIAT ........................................... 390
I. PE CEI DOI UCENICI CARE CĂLĂTOREAU SPRE EMAUS ............................. 393
II. APROPIEREA UNUI NECUNOSCUT DE CEI DOI UCENICI ............................ 396
III. DESCOPERIREA DOMNULUI ISUS LA EMAUS ............................................ 400
IV. ÎNTOARCEREA CELOR DOI UCENICI LA IERUSALIM ................................ 405
25. A CINCIA ARĂTARE A LUI CRISTOS CEL ÎNVIAT .......................................... 409
I. FELUL ÎNVIERII MÂNTUITORULUI ................................................................. 411
II. TRIMITEREA APOSTOLILOR ÎN MISIUNE ..................................................... 416
26. A ŞASEA ARĂTARE A LUI CRISTOS CEL ÎNVIAT ........................................... 422
I. ÎNTRISTAREA APOSTOLULUI TOMA .............................................................. 422
II. BUCURIA APOSTOLULUI TOMA ..................................................................... 425
27. A ŞAPTEA ARĂTARE A LUI CRISTOS CEL ÎNVIAT (I) .................................... 431
I. FELUL ACESTEI ARĂTĂRI ................................................................................ 432
28. A ŞAPTEA ARĂTARE A LUI CRISTOS CEL ÎNVIAT (II) ................................... 442
II. SCOPUL ACESTEI ARĂTĂRI ............................................................................ 443
29. A OPTA ARĂTARE A LUI CRISTOS CEL ÎNVIAT (I) ......................................... 452
I. PROBLEMA ÎNCHEIERII EVANGHELIEI DUPĂ MARCU ................................ 453
II. FELUL ARĂTĂRII LUI CRISTOS CEL ÎNVIAT LA CEI 500 DE CREDINCIOŞI
................................................................................................................................. 455
30. A OPTA ARĂTARE A LUI CRISTOS CEL ÎNVIAT (II) ....................................... 460
III. MAREA ÎNSĂRCINARE A APOSTOLILOR ..................................................... 460
IV. SEMNELE SPECIALE CARE ÎI INSOŢEAU PE APOSTOLI ŞI PE ALȚI
CREDINCIOȘI CARE AVEAU O CREDINŢĂ AUTENTICĂ ÎN CRISTOS ............ 463
V. RĂSPÂNDIREA APOSTOLILOR ÎN LUME ....................................................... 465
31. A NOUA ARĂTARE A LUI CRISTOS CEL ÎNVIAT ............................................ 470
I. ÎNSEMNĂTATEA ŞI MINUNĂŢIA ACESTEI ARĂTĂRI ................................... 471
II. MARELE EFECT AL ÎNVIERII MÂNTUITORULUI .......................................... 474
III. IMENSITATEA VOLUMULUI LUCRĂRILOR FIULUI LUI DUMNEZEU ...... 476
IV. ATINGEREA SCOPULUI FINAL ŞI GLORIOS PE CARE L-A URMĂRIT FIUL
LUI DUMNEZEU ..................................................................................................... 477
32. A ZECEA ARĂTARE A LUI CRISTOS CEL ÎNVIAT ........................................... 481
I. LOCUL ÎNĂLŢĂRII DOMNULUI ISUS LA CER ................................................ 484
II. FELUL ÎNĂLŢĂRII DOMNULUI ISUS LA CER ................................................ 486
III. EFECTUL ÎNĂLŢĂRII DOMNULUI ISUS LA CER .......................................... 488
BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................... 498

Dragomir Stancu-Studii Asupra Evangheliilor Vol. 9

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dragomir Stancu-Studii Asupra Evangheliilor Vol. 9

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Editura CETATE DEVA

Culegere text: Marioara Bogdan

Tipar executat sub comanda

Tipografia Grafica Plus SRL Deva

Datoria unei biserici este să Ultimele şi cele mai

cest comentariu asupra celor patru Evanghelii şi Apocalipsei

A este scris sub formă de studii şi cuprinde în total 12 volume,

ă bucur că am onoarea să fac prezentarea acestei lucrări

M vaste, intitulată Studii asupra Evangheliilor în nouă volume

m avut o mare dorinţă să cunosc îndeaproape viaţa şi

A învăţătura Fiului lui Dumnezeu din cele patru Evanghelii, cât

Comentariile asupra Evangheliei după Matei

Comentariile asupra Evangheliei după Marcu

Comentariile asupra Evangheliei după Luca

Comentariile asupra Evangheliei după Ioan

Vânzarea trădătorului printr-un sărut şi arestarea Mântuitorului,

I. PARTICIPAREA ARMATEI ROMANE LA

II. HOTĂRÂREA Farrar, F. W.

III. PROBLEMA TÂNĂRULUI MISTERIOS

1. Keim, Th., Geschichte Jesu von Nazara, p. 314;

În al doilea studiu din acest text intitulat tot Arestarea

IV. PREDAREA MÂNTUITORULUI DE BUNĂVOIE

V. SĂRUTUL LUI IUDA

VI. REZISTENŢA APOSTOLULUI PETRU

Apostolul Petru taie urechea gardianului Malhu

VII. RISIPIREA UCENICILOR

1. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 378;

Numai Evanghelistul Ioan ne relatează că Mântuitorul a fost

Să luăm mai întâi

II. ANA ŞI FAMILIA LUI

III. RĂZBUNAREA LUI ANA

IV. FELUL ÎN CARE A AVUT LOC ACEASTĂ

În final, textul se încheie cu cuvintele: "Ana L-a trimis legat la

1. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 852;

4. PROCESUL DOMNULUI ISUS CONDUS DE MARELE

Marea zi a ispăşirii a sosit, când adevăratul Miel Pascal trebuia

I. CARACTERUL ÎNTRUNIRII MARELUI

II. COMPONENŢA MARELUI SANHEDRIN

III. COMPETENŢA MARELUI SANHEDRIN

IV. LEGALITATEA APARENTĂ A PROCESULUI

se puteau judeca cazuri grave chiar şi în zile de sărbătoare se numea

1. Ryle, J.C., Matthew, p. 371.

Din acest text intitulat tot Procesul Domnului Isus condus de

1. Josephus, F., Jewish Wars IV,5.4;

Din același text vom ţine şi al treilea studiu, intitulat tot

VI. TĂCEREA DOMNULUI ISUS

VII. INTEROGAREA MÂNTUITORULUI DE

Al optulea lucru, de care ne vom ocupa din acest text este

IX. ACUZAREA DOMNULUI ISUS DE BLASFEMIE

X. BATJOCORIREA ŞI BĂTAIA DOMNULUI ISUS

1. Renan, E., Viaţa lui Isus, p. 246 - 247.

Din acest text intitulat Tăgăduirea Apostolului Petru, ne vom

I. SINTAGMA “CELĂLALT UCENIC”

II. CURAJUL APOSTOLULUI PETRU

Apostolul Petru a scos sabia cu un mare curaj în gradina

III. CELE TREI NEGĂRI ALE APOSTOLULUI

când îşi adusese aminte de prevenirea Mântuitorului pe care i-a făcut-

IV. LECŢIA CĂDERII ŞI A POCĂINŢEI

Teatrul din Ieropolis din timpul Bisericii Primare

1. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 266 - 267.

Din acest text intitulat Procesul Domnului Isus condus de

I. AUTENTICITATEA ŞEDINŢEI ȚINUTE

II. SCOPURILE PE CARE LE URMĂREA MARELE