Dragomir Stancu-Studii Asupra Apocalipsei Vol. 1

Studii asupra
Apocalipsei
Volumul I
Capitolele 1-3
Pastor
Stancu Dragomir
EDITURA CETATE DEVA

2009
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
STANCU, DRAGOMIR
Studii asupra Apocalipsei/Dragomir Stancu.-Ed. a 2-a,
rev. - Deva : Cetate Deva, 2009-
2 vol.
ISBN 978-973-1855-54-7
Vol. 1 : capitolele 1-3. - 2009. - Bibliogr.-
ISBN 978-973-1855-55-4
228.07
Culegere text: Mărioara Bogdan

Tehnoredactare şi prepress: Mioara Şipoş
Tipar executat sub comanda

nr. 1104/28.05.09
Tipografia Grafica Plus SRL Deva

Tel/Fax: 0254 219 008, 229 890
E-mail: office@graficaplus.ro
www.graficapls.ro
Moto

Lumea, ca şi istoria ei, se află pe un
drum care duce undeva. Apocalipsa,
ultima carte a lui Dumnezeu din Biblie,
ne arată tocmai lucrul acesta unde
duce acest drum şi cât este de aproape
eternitatea, pentru unii cu fericirea ei
şi pentru alţii cu chinul şi remuşcarea
ei. Studierea acestei cărţi a sfârşitului
şi a destinului neamului omenesc ne
aduce lumină asupra acestor lucruri
şi ne ajută să le înţelegem.
Stancu Dragomir
Sunt recunoscător următorilor fraţi pastori care m-au ajutat în

această lucrare grea prin încurajări şi prin faptul că mi-au împrumutat
comentariile lor de care aveam nevoie, fie aspra Evangheliilor, fie asupra
Apocalipsei: Truţa Ioan, pastorul Bisericii „Speranţa” din Arad; Cure
Simion, care a plecat din Arad în Statele Unite ale Americii; Drăgoi
Cornel, tot din Arad şi care, de asemenea, a plecat în SUA; Mânzat
Ştefan, care a plecat din Biserica Aradul Nou în Australia; Riviş Tipei
Pavel, pastor la Arad şi preşedinte al Cultului Penticostal; Talpoş Vasile,
rectorul Universităţii Baptiste din Bucureşti; Crişan Gavril, pastor
la Făget, care locuieşte acum în Australia; Lăpugean Ioan, pastor la
Făget; Câmpean Ioan, pastor la Ploieşti; David Nicola, pastorul bisericii
din Lugoj; Tuţac Laurenţiu, senior, pastor la Coştei, cât şi lui Tuţac
Ionel, junior şi pastor tot la Lugoj; pastorului Clintoc Viorel care a
plecat din Beiuş în SUA; pastorului Giura Ioan din Aiud; doctorului
Negrulescu Ioan din Deva; profesorului de limba engleză Lepădătoni
Tiberiu; doctoriţei Gui Dorina din Oradea, stabilită în SUA; bibliotecarei
Facultăţii de Medicină din Cluj, Şerbănescu Elisabeta; Andreea Derţa
din Târgu Mureş, Botoroagă Ioan şi Mariana din Australia şi altora.
Acest comentariu asupra celor patru Evanghelii şi Apocalipsei,
care este scris sub formă de studii şi cuprinde în total 12 volume,
este documentar şi complex. El este util pentru toate categoriile de
oameni: pastori şi colaboratorii acestora, credincioşi şi necredincioşi.
Limbajul lui este simplu şi adecvat maselor largi, iar stilul lui este uşor
de asimilat, cald şi atractiv.
Îl cunosc pe autor, nu numai pentru că am fost preşedinte al
cultului, dar şi fiindcă suntem prieteni. Fratele Dragomir a fost pastor
la Arad, cartierul Gai. El a făcut naveta de la Deva la Arad zece ani, o
distanţă de 150 km. De mai multe ori am intervenit la autorităţi să-
i acorde intrarea în oraş, numai că orice încercare a fost zadarnică.
Astfel, fratele Dragomir a trebuit să se transfere la Aiud.
În ce priveşte lucrarea fratelui Dragomir, tot ce am putut să fac
pentru ea într-un regim ateist a fost să-i aprob xeroxarea primelor trei
volume din Evanghelii în 80 exemplare pentru uz intern, ca s-o putem
avea pentru seminarişti şi pastori.
Volumele acestea, scrise atât de meticulos şi documentat, arată
cât de asiduă şi îndelungată a fost munca autorului. Dar, mulţumim
Domnului că a sosit timpul ca fratele Dragomir să se bucure de rodul
muncii lui şi, împreună cu el, toţi aceia care vor citi această lucrare sau
vor asculta predici rostite din ea.
Dacă comentariile asupra celor patru Evanghelii acoperă un
mare gol în ce priveşte cunoaşterea acestora, atunci cu atât mai mult
comentariile asupra Apocalipsei ne sunt mai necesare, fiindcă sunt
foarte clare şi documentate. Ele sunt în cea mai mare concordanţă cu
învăţătura noastră. Eu le apreciez foarte mult şi le recomand tuturor
celor ce-L iubesc pe Domnul Isus, vor să meargă pe urma paşilor Lui
şi-L aşteaptă să vină.
Huşanu Mihai
CUVÂNT ÎNAINTE
Am avut o mare dorinţă, să cunosc îndeaproape atât viaţa

şi învăţătura Fiului lui Dumnezeu din cele patru Evanghelii, cât şi
Apocalipsa. Pentru a-mi realiza această dorinţă a trebuit să cercetez
mai mult de 40 de ani cele mai bune comentarii. Şi după ce am pătruns
atât în tezaurul şi misterul vieţii şi al învăţăturii Mântuitorului, cât şi în
cel al Apocalipsei, Duhul Sfânt mi-a sădit în inimă şi o altă dorinţă: să
scriu această lucrare intitulată Studii asupra Evangheliilor şi Studii
asupra Apocalipsei, care se cuprinde în 12 volume, fiecare având de
la 350 la 500 de pagini: nouă asupra celor patru Evanghelii şi alte trei
asupra Apocalipsei.
Primele patru Evanghelii, pastorul Ieremia Hodoroabă le-a
transmis la postul de radio Monte Carlo, prin colaboratorii lui. După
revoluţie, am continuat să le transmit şi la postul teritorial din Târgu
Mureş, care se extinde pe cinci judeţe. Acesta este motivul pentru care
am compus această lucrare în aşa fel încât să poată fi citită direct şi la
radio.
Când am început să scriu această lucrare nu se zărea nici o licărire
de speranţă pentru a o tipări. De abia când am ajuns la jumătatea
volumului V din cele patru Evanghelii şi s-au revărsat zorile libertăţii
după căderea comunismului ateu, am început să am o asemenea
speranţă.
Deşi am intenţionat să termin mai întâi cele nouă volume asupta
Evangheliilor, a trebuit totuşi să le întrerup la jumătatea volumului V
şi să încep să comentez Apocalipsa. Este adevărat că, în urmă cu câţiva
ani au început să apară în ţară tot felul de învăţături eronate, cele
mai multe fiind luate din interpretările greşite ale Apocalipsei; aceste
curente ne-au invadat şi mai mult după revoluţie, prin intrarea în ţară
a tot felul de cărţi.
Sunt mulţi cărora le place să citească Apocalipsa, dar, izbindu-
se de probleme grele, s-au lăsat păgubaşi. Cele mai multe voci au
recunoscut că Apocalipsa este cea mai grea şi neînţeleasă carte din
Biblie. Un comentator disperat a exclamat: “Sunt o mulţime de enigme în
Studii asupra Apocalipsei - Volumul I
Apocalipsa!” Chiar şi Martin Luther a refuzat să comenteze Apocalipsa,

spunând numai că şi ea face parte din Noul Testament ca şi celelalte
cărţi.
Iată câteva lucruri de care se izbeşte un cercetător al Noului
Testament când se decide să studieze Apocalipsa: i se pare că păşeşte
într-o lume stranie a îngerilor şi a demonilor, a mieilor şi a leilor, a
cailor şi balaurilor; că are de-a face cu nişte scene foarte bizare ca:
ruperea sigiliilor, sunarea din trâmbiţe şi vărsarea potirelor pe pământ;
ieşirea unei fiare îngrozitoare din mare cu şapte capete şi zece coarne,
şi ridicarea unei alte fiare din pământ, cu coarne de miel şi glas de
balaur; sunt tunete, fulgere şi grindină; foc, sânge şi fum. Toate acestea
prezintă un orar ceresc ciudat şi îşi dezvăluie imaginile misterioase
pentru fiecare într-un anumit fel.
De aici, unii au tras concluzia şi au zis că Apocalipsa nu este
inspirată ca celelalte cărţi ale Bibliei, ci doar “un tumult de piese religioase
pline de fantezie”1 Spre exemplu, Zwingli s-a împotrivit Apocalipsei. “Cu
Apocalipsa”, a zis el, “noi nu ne preocupăm, pentru că ea nu este o carte
biblică … Ea n-a fost adusă de spiritul lui Ioan. Eu resping mărturia ei”2.
Pe când adevărul este altul: că ea face parte din cărţile canonice ale
Noului Testament şi că a fost recunoscută de cei mai vechi teologi şi
scriitori creştini, precum Clement Romanul, Pastorul Hermas, Papias,
Iustin Martirul, Tertulian şi alţii.
Alţii au căzut în altă extremă: au căutat să impresioneze pe
oameni, prin expunerea cu dibăcie a anumitor pasaje ca să spună
ceea ce ele nu conţin. Şi alţii au scos prin interpretări greşite, anumite
doctrine eronate.
Noi respingem cu fermitate toate aceste opinii şi atitudini greşite
cu privire la Apocalipsa şi, dimpotrivă, afirmăm că ea este inspirată
ca toate celelalte cărţi din Noul Testament; că este cea mai frumoasă
carte din Biblie; că este Cuvântul final al lui Dumnezeu; că şi ea este
inteligibilă ca şi celelalte cărţi ale Bibliei.
Eu m-am ferit de comentatorii subiectivi şi imaginari şi am căutat
să consult cât mai mulţi comentatori obiectivi şi documentari.
Dacă am ajuns în această lucrare la o lumină oarecare asupra
Apocalipsei, se datorează foarte mult următoarelor comentarii:
Comentariul Internaţional de Critică, în două volume, a lui R.H.
Charles care, fiind o adevărată mină de aur, este necesar fiecărui
cercetător al Apocalipsei. Comentariul lui H.B. Swete, în care se
combină educaţia şi devoţiunea. Comentariul lui I.T. Beckwith, care
este de mare importanţă. Comentarul lui F.J. Hort care, deşi a rămas
neterminat, este foarte valoros. Comentarul lui Macmilan, care este
6
Stancu Dragomir
foarte bun. Explicarea Testamentului Grecesc al lui James Moffatt

care, de asemenea, este de mare valoare. Toate acestea sunt alcătuite
pe baza textului grecesc. Comentariul lui W.H. Simcox, care a fost redat
pentru şcoli şi colegii. Comentariul lui Martin Kiddle. Lucrarea intitulată
Cartea Apocalipsei a lui E.F. Scott. Comentariul lui R.C. Trench
asupra celor şapte biserici. Comentariul lui John Stott, de asemenea
asupra celor şapte biserici. Comentariul lui Thomas S. Kepler care este
foarte bun. Lucrarea intitulată Cartea descoperirii a lui M.R. Newbolt.
Comentariul lui William Barclay, în două volume. Lucrarea intitulată
Renaşterea imaginilor, a lui Austin Farrer care este foarte importantă,
numai că uneori este mai grea decât Apocalipsa. Comentariul intitulat
Mai mult decât Biruitori, al lui William Hendriksen. Comentariul
lui R.C.H. Lenski. Comentariul lui W. Milligan. Comentariul lui B.B.
Warfield. Comentariul lui G.R. Beasley-Murray. Comentariul lui J.F.
Walvoord. Comentariul lui J.A. Seiss ş.a.m.d.
Pentru aceste trei volume asupra Apocalipsei am consultat peste
o sută de comentatori, dintre care cei mai mulţi erau doctori şi profesori
în teologie.
Mulţi din aceşti autori au luat informaţii, începând de la
comentatorii Bisericii Primare şi până la cei mai actuali. Primul
comentariu pe care îl avem asupra Apocalipsei este a lui Iustin Martirul,
care datează de la jumătatea secolului al II-lea3; al doilea, al lui Irineu,
care a fost scris pe la sfârşitul secolului al II-lea. Irineu a fost ucenicul lui
Policarp, episcopul de Smirna, iar Policarp, la rândul lui, a fost ucenicul
Apostolului Ioan, autorul Apocalipsei4. Apoi, ne-au făcut comentarii
explicative asupra Apocalipsei Ciprian şi Ipolit. Un comentariu care
s-a bucurat de o largă răspândire a fost al lui Victorinus, martirizat în
anul 3045. Un alt comentariu renumit a fost al lui Andrei din secolul al
VI-lea, iar în secolul al XII-lea, Ioachim de Flore a scris un comentariu
care a avut influenţă mai multe secole6.
Noi vom studia Evangheliile şi Apocalipsa, după traducerea
revizuită a lui D. Cornilescu, iar pentru a pătrunde în înţelesul cât
mai exact al Cuvântului lui Dumnezeu m-am folosit de următoarele
versiuni ale Bibliei: New American Standard Bible (Standardul Nou
American), Autorised King James Version (Versiunea Autorizată),
New International Version (Versiunea Internaţională Nouă), Revised
Standard Version (Versiunea Standardul Revizuit), New Life Version
(Versiunea Curentă Nouă) şi James Moffatt (Versiunea lui James
Moffatt), care sunt traduceri englezeşti şi americane; de versiunea lui
Martin Luther, în limba germană; de versiunea rusească a Bibliei; şi de
textul grecesc Nestle.
7
_____________________
1. Barclay, W., The Revelation of John, Vol. I., p. 1.
2. Op. cit.
Thiessen, H.C. Introduction to the New Testament, p. 319.
3. Barclay, W., The Revelation of John, Vol. I., p. 3-7.
4. Op. cit.
5. Op. cit.
6. Op. cit.
8
1. AUTORUL CĂRŢII
În primul studiu ne vom ocupa de autorul cărţii. Autorul cărţii

Apocalipsa a precizat de patru ori că se numeşte “Ioan”. El a zis:
“Trimiţând prin îngerul Său la robul Său Ioan” (1:1). De asemenea, el
a declarat despre sine că era părtaş la persecuţie: “Eu, Ioan, fratele
vostru, care sunt părtaş cu voi la necaz, la Împărăţie şi la răbdare în
Isus Cristos” (1 :9). Ba mai mult, a văzut şi a auzit personal tot ce i-a
revelat Dumnezeu şi el a scris în Apocalipsa: “Eu Ioan, am auzit şi am
văzut lucrurile acestea” (22:8). Şi în final, el a trimis Apocalipsa celor
şapte biserici din Asia Mică: “Ioan, către cele şapte biserici, care sunt în
Asia”. (1 :4).
Deşi cele mai multe voci au afirmat că Apostolul Ioan a fost
autorul Apocalipsei, au existat totuşi teologi care au tăgăduit lucrul
acesta; unii dintre ei făcând parte chiar din Biserica Primară.
Să luăm mai întâi,
I. ARGUMENTELE CELOR CE NEAGĂ CĂ APOSTOLUL IOAN A
FOST AUTORUL APOCALIPSEI
Aceştia au adus trei argumente. Primul lor argument a fost
1. Menţionarea numelui Ioan în carte.
Ei au adus două obiecţii cu privire la menţionarea numelui
“Ioan” în carte. Prima obiecţie era că, dacă autorul Apocalipsei, care şi-
a menţionat numele în carte, ar fi fost unul şi acelaşi cu autorul celei
de-a Patra Evanghelii şi al celor trei epistole, atunci el ar fi trebuit să-şi
treacă numele şi în celelalte cărţi. Dar fiindcă în ultima carte a Noului
Testament este menţionat numele autorului şi în celelalte nu, aceasta
înseamnă că ele n-au fost scrise toate de una şi aceeaşi persoană.
A doua obiecţie a fost că dacă “ucenicul iubit” ar fi scris Apocalipsa,
el ar fi făcut cunoscut cititorilor şi calitatea lui de apostol, ori dimpotrivă,
autorul Apocalipsei a folosit termenul general de “rob”. El a scris:
“Trimiţând-o prin îngerul Său la robul Său Ioan” (1:1).
De aici unii au emis opinia că autorul Apocalipsei ar fi fost bătrânul
Ioan1 despre care Papias a afirmat că ar fi fost caligraful Evangheliei
şi al celor trei epistole ale Apostolului Ioan şi despre care am vorbit în
studiul intitulat Autorul celei de-a patra Evanghelii (Vol.I,Stud.7)2.
Al doilea argument al celor ce tăgăduiesc că Apostolul Ioan a fost
autorul Apocalipsei este:
9
2. Deosebirea de stil şi de ton care există între a Patra

Evanghelie, cele trei epistole şi Apocalipsa.
În a Patra Evanghelie, ideile curg liniştit; pe când, în cele trei
epistole, ele sunt redate brusc şi în aşa fel încăt nimeni nu ştie ce
urmează. Evanghelia ne vorbeşte cu patos despre dragostea lui
Dumnezeu, în timp ce epistolele scot în evidenţă rigiditatea justiţiei
divine. Evanghelia accentuează asupra interiorului fiinţei umane, pe
când epistolele se ocupă de acţiunile ei exterioare. Evanghelia a fost
scrisă într-o greacă frumoasă, în vreme ce epistolele au fost redactate
într-o greacă necizelată şi ebraicizată3. Ceea ce deosebeşte Apocalipsa
cel mai mult de a Patra Evanghelie şi de epistole, sunt unele expresii
tari şi solegisme - cuvinte unice4.
Şi al treilea argument este:
3. Diferenţa doctrinară dintre Evanghelie, epistole şi
Apocalipsa.
Aceştia spun că în Evanghelie există un spirit larg şi universal,
pe când în epistole avem un spirit îngust şi evreiesc. Evanghelia învaţă
că mântuirea se primeşte prin har, în timp ce epistolele şi Apocalipsa
promovează ideea că ea se câştigă prin fapte bune5. Ioan Teologul a
scris în Apocalipsa în legătură cu înveşmântarea Bisericii în haina albă
a purităţii: “Şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat.
- (Inul subţire reprezintă faptele drepte ale sfinţilor)” (19:8).
Dar unul din motivele cele mai importante pentru care Dionisie
(250 d.Cr.), conducătorul şcolii celei mari din Alexandria a tăgăduit că
Apostolul Ioan a scris Apocalipsa a fost că, numai ea vorbeşte despre
mileniu, în capitolul 206. Eusebiu, istoricul bisericesc din secolul al
IV-lea, a spus că Dionisie a preluat acest punct de vedere de la Papias,
anume că nu Apostolul Ioan a fost autorul Apocalipsei, ci un alt Ioan7.
De aici, unii comentatori ai Apocalipsei, ca W. Bousset, A.
Harnack, H.J. Holtzmann, J. Moffatt şi alţii, au susţinut că Apostolul
Ioan a scris numai cele trei epistole şi au negat că el a fost autorul
Apocalipsei şi chiar şi al celei de-a Patra Evanghelii.
Şcoala din Tübingen a emis o altă variantă. Ea a acceptat
autoritatea şi spiritul Apostolului Ioan asupra Apocalipsei, dar a
susţinut că scribul ei a fost bătrânul Ioan din Efes, ca în cazul scrierii
Evangheliei.
Unii cercetători scriu în comentariile lor că Dionisie nu s-a
împiedicat aşa de mult de cele trei obiecţii amintite, că ele ar fi fost
temeinice, aşa cum vom vedea în continuare în acest studiu; şi că el
n-a acceptat punctul de vedere al lui Papias din convingere, ci fiindcă
era împotriva mileniului, pe care chiliaştii8 l-au putut susţine numai
10
Stancu Dragomir
cu Apocalipsa. El a fost atât de tare împotriva mileniului, încât era în

stare mai degrabă să nege că Apocalipsa a fost adusă de spiritul unui
apostol, decât să accepte mileniul, fiindcă a ştiut că nu este un adevăr
biblic că Mesia Se va coborî din nou pe pământ să domnească în chip
pământesc o mie de ani, aşa cum credeau evreii9.
Acum să luăm
II. ARGUMENTELE CARE DOVEDESC CĂ APOSTOLUL IOAN A
FOST AUTORUL APOCALIPSEI.
Dacă cei ce neagă că Apostolul Ioan a scris Apocalipsa găsesc trei
obiecţii neîntemeiate; atunci cei ce cred că el a fost autorul ei,descoperă
în ea şase argumente sigure.
Primul argument este:
1. Numele autorului.
Am văzut că Apostolul Ioan şi-a menţionat numele de patru
ori în Apocalipsa. Studiind în profunzime prima obiecţie a celor ce
tăgăduiesc că Apostolul Ioan a scris Apocalipsa, vom vedea că aceasta
îşi are neajunsurile ei. Dacă autorul celei de-a Patra Evanghelii şi a
celor trei epistole nu şi-a trecut numele în aceste cărţi, aceasta nu
înseamnă ca el să nu-l menţioneze nici în Apocalipsa. Şi dacă cercetăm
mai îndeaproape a doua obiecţie care se află tot în primul argument
al celor ce susţin că nu Apostolul Ioan a fost autorul Apocalipsei, vom
vedea că şi ea are lacunele ei, şi anume că autorul Apocalipsei n-a
folosit termenul larg de “rob” ca să arate că el n-a fost apostol, ci el nu
şi-a atribuit titlul de apostol din două motive: că numele lui era foarte
cunoscut de toate bisericile din Asia Mică şi fără această precizare şi că
el a scris Apocalipsa în calitate de vizionar.
Al doilea argument constă în faptul că:
2. El a fost un evreu.
Deşi autorul Apocalipsei a folosit limba greacă atât de vie şi
elegantă, el a făcut totuşi anumite greşeli gramaticale: de morfologie
şi de sintaxă; ceea ce ne arată că autorul ei n-a făcut şcoala în limba
greacă, ci a fost evreu.
Al treilea argument este:
3. Stilul ei.
Este foarte interesant că între Apocalipsa şi a Patra Evanghelie,
găsim atât deosebiri stilistice cât şi asemănări. Deosebirea de stil se
datorează următoarelor două cauze. Prima cauză este, aşa cum am
văzut când am tratat studiul intitulat Autorul celei de-a patra Evanghelii
(Vol.I,Stud.7), că Apostolul Ioan a fost asistat atunci când a scris
Evanghelia, de bătrânii din Efes; că Apostolul Ioan a dictat-o şi că
prezbiterul Ioan a scris-o, iar absenţa acestora de pe insula Patmos, a
11
influenţat gramatica şi stilul Apocalipsei 10.

A doua cauză se datorează atât emoţiilor prin care a trecut când
a fost răpit în duh (1:10) şi a intrat în lumea transcedentului, cât şi
faptului că el a primit revelaţia Apocalipsei în limba ebraică, în care s-a
exprimat de copil11. Cercetătorii zic că pe Ioan Teologul nu l-a interesat
aşa de mult gramatica şi stilul cât conţinutul. Şi cu toate acestea, ei
continuă să spună că stilul Apocalipsei este de nedepăşit 12.
Dar nu numai deosebirile de stil dintre Apocalipsa şi a Patra
Evanghelie sunt izbitoare, ci şi asemănările. Sunt foarte multe asemănări
de expresii şi de construcţii gramaticale, ca de exemplu: “La început era
Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu”
(Ioan1:1) şi “Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este:
Cuvântul lui Dumnezeu” (Apoc.19:13). “A doua zi, Ioan a văzut pe Isus
venind la el, şi a zis: «Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul
lumii” (Ioan 1:29) şi “La mijloc, între scaunul de domnie şi cele patru
făpturi vii, şi între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel, Părea
junghiat” (Apoc.5:6) etc.
Al patrulea argument care ne arată că Apostolul Ioan a fost
autorul Apocalipsei este:
4. Unitatea doctrinară care există între Apocalipsa şi celelalte
cărţi pe care el le-a scris.
Faptul că numai în Apocalipsa scrie despre mileniu nu înseamnă
că nu există o concordanţă între doctrinele fundamentale din Apocalipsa
şi din celelalte cărţi scrise de Apostolul Ioan13. Evanghelia Îl numeşte
pe Domnul Isus Miel. Apostolul Ioan a scris: “A doua zi, Ioan a văzut
pe Isus venind la el şi a zis: «Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică
păcatul lumii.»” (1:29). Apocalipsa, de asemenea Îl numeşte pe Fiul lui
Dumnezeu de 29 de ori Miel. Evanghelia şi epistolele folosesc titlul
Domnului Isus de Logos sau “Cuvântul lui Dumnezeu” (Ioan 1:1). La
fel şi Apocalipsa întrebuinţează acest titlu (19:3). Evanghelia arată că
Domnul Isus a existat din eternitate (1:1), la fel şi Apocalipsa arată
acest lucru (22:13; 5:12-13). Evanghelia atribuie mântuirea, harului
lui Dumnezeu şi sângelui lui Cristos: “Adevărat, adevărat vă spun
că cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţă
eternă şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5:24)
şi “A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el şi a zis: «Iată Mielul lui
Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.»” (1:29). Apocalipsa ne arată
şi ea, că mântuirea există numai prin harul lui Dumnezeu şi prin
jertfa Fiului Său: “Şi strigau cu glas tare şi ziceau: «Mântuirea este
a Dumnezeului nostru care şade pe scaunul de domnie şi a Mielului!»
(7:10) şi “Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi
12
Stancu Dragomir
le-au albit în sângele Mielului” (7:14).

Al cincilea argument care ne arată că Apostolul Ioan a fost autorul
Apocalipsei este:
5. Mulţimea citatelor din Vechiul Testament.
În Apocalipsa sunt 245 de citate care fac aluzie la Vechiul
Testament. Aceste citate sunt luate din 20 de cărţi: din cărţile Prorocilor:
lsaia, Daniel, Ezechiel, Psalmi, Exod, leremia, Zaharia etc. Apoi,
autorul ultimei cărţi din Biblie, a luat foarte multe citate din literatura
apocaliptică, scrisă în perioada intertestamentală. Toate acestea ne
arată că autorul Apocalipsei a fost un evreu, care era un bun cunoscător
al Vechiului Testament şi al literaturii apocaliptice14.
Şi al şaselea argument este:
6. Că aşa au crezut şi teologii din Biserica Primară.
Biserica Primară a atribuit aproape unanim Apostolului Ioan
calitatea de autor al Apocalipsei. Aceasta a fost convingerea lui lustin
Martirul (140 d.Cr.), care a trăit o parte destul de lungă a vieţii la Efes;
a lui Irineu (180), care era ucenicul lui Policarp, iar Policarp, la rândul
lui, a fost ucenicul Apostolului Ioan15; a lui Clement de Alexandria
(200); a lui Tertulian de Cartagina (220); a lui Origen de Alexandria
(223)16; a lui Hipolit (240)17; şi a lui Victorinus (304), care a scris primul
comentariu asupra Apocalipsei18.
Dacă, la toate aceste argumente adăugăm faptul că acest Ioan,
care a fost un evreu din Israel, care a locuit în Efes şi a fost exilat pe
insula Patmos din cauza mărturiei lui Cristos; şi că prima scrisoare
dintre cele şapte, a adresat-o bisericii din Efes, reiese clar că autorul
Apocalipsei a fost Apostolul Ioan, pe care l-a numit cea de-a Patra
Evanghelie “ucenicul pe care-l iubea Isus” (19:2,6).
13
_____________________
1. Walvoord, J.F., The Revelation of Jesus Christ, p. 12.
2. Dragomir, S., Studii asupra Evangheliilor, Vol. I, st. 7.
3. Eusebius, Ecclesiastical History, VI, 25.
4. Gloag, P.J., lntroduction to the Johannine Writings, p. 301.
5. Beyschlag, W., New Testament Teology, II, p. 362.
7. Hendriksen, W., More then Conquerors, p. 11.
Lenski, R.C.H., Interpretation of St.John’s Revelation, p. 8.
8. Chilioi înseamnă în limba greacă “mia”.
9. Stonehouse, N.B., The Apocalypse in the Ancient Church, p.151.
10. Pieters, A., The Lamb, the Woman, and the Dragon, p. 18.
Robertson, A.T., Word Pictures, VI, p. 274.
11. Robertson, A.T., The Minister and His Greek New Testament, p.
113.
12. Swete, H.B., The Apocalypse of Saint John, p. 120.
13. Op. cit. p. 121-125.
Gebhardt, H., The Doctrine of the Apocalypse, p. 304.
Stevens, G.B., The Theology of the New Testament, p. 536-547.
14. Barclay, W., The Revelation of John, I, p. 12.
15. Stronehouse, N.B., The Apocalypse in the Ancient Church, p.
153.
16. Thiessen, H.C., Introduction to the New Testament, p. 317-318.
17. Hippolytus, Treatise on Christ and Antichrist, sect. 36-43.
Ante-Nicene Fathers, V, p. 251-253.
14
2. DATA, DESTINATARUL, SCOPUL ŞI TEMA CĂRŢII
În studiul trecut ne-am documentat că Apostolul Ioan a fost

autorul Apocalipsei, iar acum ne vom ocupa de data, destinatarul,
scopul şi tema cărţii.
I. DATA APOCALIPSEI.
În ce priveşte timpul scrierii, comentatorii Apocalipsei au adus
două date: prima este,
1. Anul 68 după Cristos
Cei ce susţin această dată, au adus următoarele patru
argumente:
a) Că data scrierii Apocalipsei era timpurie, de aceea Apostolul
Ioan n-a ştiut încă bine limba greacă şi a făcut anumite greşeli
gramaticale.
b) Că Apostolul Ioan a scris Apocalipsa înainte de distrugerea
Ierusalimului din anul 70, de aceea el a făcut aluzie la Templu atunci
când i s-a spus în revelaţie: “Scoală-te şi măsoară Templul lui Dumnezeu.”
(11:1).
c) Că Papias, care a trăit între anii 70-155, a afirmat că Apostolul
Ioan a murit înainte de distrugerea Ierusalimului din anul 701.
d) Şi că pe timpul acela domnea încă prigonitorul Nero (54-68).
Această părere a fost susţinută de Westcott, Lightfoot, Hort,
Salmon şi alţii2.
Toate aceste argumente cad. Primele două: că Apostolul Ioan
a scris Apocalipsa timpuriu, înainte de distrugerea Ierusalimului din
anul 70 şi că datorită acestui fapt el n-a reuşit să înveţe încă bine limba
greacă, sunt banale şi imaginare. Al treilea argument, anume că Papias
a zis că Apostolul Ioan a murit înainte de anul 70, nu este întemeiat,
fiindcă Papias n-a cunoscut personal ce a afirmat. Şi al patrulea
argument, că atunci domnea încă Nero, îşi are şi el neajunsurile lui,
pentru că persecuţia lui Nero împotriva creştinilor a avut loc numai la
Roma, nu şi în provinciile imperiului3.
A doua dată care a fost luată pentru scrierea Apocalipsei este:
2. Anul 95 după Cristos
Cei mai mulţi teologi şi comentatori au fixat data scrierii Apocalipsei
în anul 95. Unii dintre aceştia erau din Biserica Primară: Clement
15
de Alexandria, Eusebiu, Irineu, iar alţii fac parte din comentatorii

moderni: H. Alford, F. Godet, J. Moffatt, W. Ramsay, H. B. Swete, B.B.
Warfield.4.
Aceştia au adus următoarele nouă argumente:
1. Că în Apocalipsa 1:9 există dovada că Apostolul Ioan a fost
exilat pe insula Patmos “din cauza mărturiei lui Isus”.
2. Că exilarea a fost o metodă comună a justiţiei romane pe timpul
lui Domiţian5.
3. Că pe timpul lui Domiţian (81-96) s-a impus Cultul cezarului pe
tot cuprinsul lmperiului Roman, şi că guvernatorii provinciilor făceau
exces de zel în respectarea acestuia. Cultul acesta constituie cadrul
general al Apocalipsei, aşa cum vom vedea în studiul următor.
4. Că Victorinus a scris pe la sfârşitul secolului al II-lea următoarele
cuvinte în comentariul său asupra Apocalipsei: “Ioan a văzut aceste
lucruri pe insula Patmos, când a fost condamnat de împăratul Domiţian
şi a lucrat în mină” 6.
5. Că lrineu a afirmat în lucrarea sa intitulată Împotriva
Ereziilor, scrisă între ani 180-190 că Apostolul Ioan a scris Apocalipsa
pe la sfârşitul domniei lui Domiţian, că s-a întors la Efes după moartea
acestuia şi că a trăit până pe timpul lui Traian (98-117). Se presupune
că Irineu ar fi obţinut această informaţie de la Policarp, învăţătorul lui.
lar Policarp, care a fost la rândul lui ucenicul autorului Apocalipsei, ar
fi luat-o de la învăţătorul lui 7.
6. Că Eusebiu nu numai că a menţionat că Apostolul Ioan s-a
întors din Patmos, ci a precizat chiar şi data întoarcerii. El a spus că
Apostolul Ioan s-a întors de pe această insulă imediat după moartea lui
Domiţian, în anul 96 8.
7. Că Ieronim a precizat atât anul exilării, cât şi pe cel al eliberării.
El a scris: “Ioan a fost exilat pe insula Patmos în al 14-lea an după domnia
lui Nero. Iar după moartea lui Domiţian, senatul, care a cunoscut bine
cruzimea lui Domiţian, i-a anulat condamnarea. Astfel, Ioan s-a întors la
Efes pe timpul împăratului Nerva” 9. Or, se ştie că Nero a murit în anul
68, iar Domiţian a început să domnească în 81. Aceasta înseamnă că
Apostolul Ioan a fost exilat în anul 82 şi că a stat în Patmos până în 96,
timp de 14 ani.
8. Că în anul 95 persecuţia a atins apogeul şi urma să facă ravagii
încă mult timp, dacă Domiţian n-ar fi fost asasinat în 18 septembrie
anul 96, în modul cel mai crud10.
9. Al nouălea argument ne arată că această dată este în cea
mai mare concordanţă cu conţinutul cărţii: Apostolul Ioan a scris din
Patmos. Efesul deja şi-a pierdut dragostea dintâi (2:4). Sardesul era
16
Stancu Dragomir
mort (3:1). Laodiceea, care a fost distrusă de un cutremur de pământ pe

timpul lui Nero, era reconstruită şi se lăuda că era bogată (3:17). Fiara
cu şapte capete şi cu zece coarne a ieşit din mare (13:1). Unul dintre
cele şapte capete ale fiarei, care fusese rănit de moarte, s-a vindecat
(13:1,3). A doua fiară, cu două coarne şi cu glas de balaur, s-a ridicat
şi ea de mult din pământ (13:11). Multora dintre cei ce L-au mărturisit
pe Cristos şi nu s-au închinat fiarei şi icoanei ei, li s-a tăiat capul şi
sufletele lor erau sub altar (6:9; 20:4). Şi, în sfârşit, balaurul era deja
roşu de atâta sânge pe care l-a vărsat (12:3).
În al doilea rând, ne vom ocupa de
II. DESTINATARUL APOCALIPSEI.
Unii cred că Apocalipsa se ocupă cu prevestirea istoriei, că ea
prezice evenimente mari ca: războiul lui Napoleon, războiul european
din 1914-1918, războiul lui Hitler etc. Dar aceste interpretări, şi altele
de felul acesta, sunt greşite şi îi derutează pe foarte mulţi 11. Ce legătură
a avut suferinţa şi persecuţia creştinilor de pe timpul Apostolului Ioan,
cu prezicerea războaielor din Europa, care urmau să aibă loc după
două mii de ani?
Apocalipsa i-a avut în vedere pe credincioşii de pe timpul
Apostolului Ioan, cărora el le-a dedicat-o, precum şi împrejurările
în care ei se aflau. Ea era răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile şi
lacrimile creştinilor persecutaţi şi răspândiţi prin cetăţile Asiei Mici 12.
Apocalipsa, deşi se referă la timpul şi împrejurările prin care
au trecut credincioşii din secolul I, ea este totuşi valabilă şi pentru
credincioşii de astăzi, şi aceasta din cinci motive:
Primul, pentru că suferinţa la care era supusă Biserica Primară
este tipică persecuţiei pe care urmaşii adevăraţi ai lui Cristos aveau
s-o îndure în toate timpurile. Apostolul Pavel a scris în 2 Timotei 3:12
“De altfel, toţi cei care doresc să trăiască cu evlavie în Cristos Isus, vor
fi persecutaţi”.
Al doilea motiv este că multe preziceri în care cartea abundă,
ca cele referitoare la sigilii, trâmbiţe, potire etc. nu se puteau încadra
într-un timp scurt, ci urmau să aibă loc în scurgerea secolelor şi chiar
a mileniilor.
Al treilea motiv este că numărul şapte, care se referă la cele şapte
biserici din capitolele 2 şi 3, simbolizează completitudinea. Îndemnurile,
mângâierile şi avertismentele, adresate unei biserici locale din Asia
Mică, sunt valabile pentru Biserica lui Cristos din toate timpurile.
Al patrulea motiv este, că la sfârşitul fiecărei scrisori adresate
celor şapte biserici, scrie: “Cine are urechi, să asculte ce zice bisericilor
Duhul”. Aceasta înseamnă, că mesajul lui Dumnezeu adresat prin
17
Duhul Sfânt unei biserici locale din Asia Mică, nu era valabil numai
pentru ea, ci şi pentru toate bisericile lui Cristos din toate generaţiile.
Al cincilea motiv este că prin pana autorului Apocalipsei,
Dumnezeu numeşte fericiţi pe toţi aceia care citesc, ascultă şi împlinesc
lucrurile din ea, indiferent de limba pe care o vorbesc sau veacul în care
trăiesc. Ioan Teologul a scris: “Ferice de cine citeşte, şi de cei care ascultă
cuvintele acestei profeţii şi împlinesc lucrurile scrise în ea!” (1:2).
În al treilea rând, ne vom ocupa de
III. SCOPUL SCRIERII APOCALIPSEI.
Apocalipsa, prin limbajul ei figurativ şi prin scopul pe care îl
urmăreşte să-l atingă, depăşeşte în valoare şi frumuseţe orice carte din
toată literatura lumii. Ea îl arată mai întâi, pe Fiul omului umblând prin
mijlocul celor şapte sfeşnice de aur. (1:12-20) Apoi, ne prezintă marele
contrast dintre căderea Babilonului şi gloria Ierusalimului Ceresc.
(18:19; 21:22) Ne descrie Tronul lui Dumnezeu, fericirea, bucuria şi
frumuseţea din jurul lui. (4:2-5,14; 7:13-17) Şi, în cele din urmă, face
apel la prezent în vederea căutării biruitorilor pentru cetatea de aur 13.
Ce mângâiere şi ce pătrundere în viitor! Scopul cărţii Apocalipsa a
fost mângâierea Bisericii luptătoare împotriva forţelor Diavolului. Ţinta
ei era să asigure pe cei persecutaţi de biruinţa finală (15:2); să destăinuie
martirilor că sângele lor este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu; să
le promită că sângele lor va fi răzbunat (19:2) şi că Cristosul lor înviat
va guverna lumea în interesul Bisericii. Şi ultima promisiune pe care
a făcut-o Fiul lui Dumnezeu celor răscumpăraţi a fost: că va veni din
nou pentru a ne duce în cer la nunta Mielului, unde vom fi cu El pentru
totdeauna (Cap.21).
Când ne pironim privirea la a doua venire a lui Cristos, inima
ne saltă de bucurie şi ochii sufletului Îl şi zăresc, pentru că El a dat la
o parte prin Apocalipsa, norii de nepătruns ai viitorului, să-L putem
vedea venind în glorie pentru noi. Aşa se explică de ce, Biserica Primară
văzând din agonie peste negura vremii gloria revenirii lui Cristos, a
izbucnit în chemări, spunând: “Vino, Doamne Isuse!” (22:20).
În al patrulea rând, ne vom ocupa de
IV. TEMA APOCALIPSEI.
Tema cărţii este biruinţa lui Cristos şi a Bisericii Lui asupra lui
Satan, asupra tuturor demonilor şi asupra prigonitorilor. Apocalipsa
ne arată că lucrurile nu sunt întotdeauna aşa cum par. Bisericii numai
i s-a părut că fiara care a ieşit din Adânc, era biruitoare, dar adevărul a
fost altul. Ioan Teologul a scris în legătură cu cei doi martori următoarele
versete: “Când îşi vor termina mărturisirea lor, fiara care se ridică din
Adânc va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî. (8) Şi trupurile lor
18
Stancu Dragomir
moarte vor zăcea în piaţa cetăţii celei mari, care în sens spiritual se
numeşte Sodoma şi Egipt , unde a fost răstignit şi Domnul lor.(9) Şi oameni
din orice popor, din orice seminţie, de orice limbă şi de orice naţiune vor
sta trei zile şi jumătate şi vor privi trupurile lor moarte, şi nu vor da voie
ca trupurile lor moarte să fie puse în mormânt.(10) Şi locuitorii de pe
pământ se vor bucura şi vor râde de ei; şi îşi vor trimite daruri unii altora,
pentru că aceşti doi profeţi îi chinuiseră pe locuitorii pământului”. (11:7-
10) Această bucurie a fost prematură. Ea a fost bucuria şi credinţa
prigonitorilor. Numai că Ioan Teologul a scris mai departe: “Dar după
cele trei zile şi jumătate, duhul de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei şi
s-au ridicat în picioare, şi o mare frică a apucat pe cei care i-au văzut.
(12) Şi au auzit din cer un glas tare, care le zicea: «Urcaţi-vă aici!» Şi s-
au urcat într-un nor spre cer; iar vrăjmaşii lor i-au văzut... (15) Îngerul,
al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice,
care ziceau: «Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale
Cristosului Său. Şi El va împărăţii în vecii vecilor” (11:11-12,15).
Pretutindeni, în această carte minunată a profeţiei, Cristos este
redat ca Biruitor. El a biruit moartea, iadul, pe Diavolul, fiara, profetul
mincinos şi pe oamenii care s-au închinat fiarei. El este biruitor şi aşa
suntem şi noi prin El, chiar dacă ni se pare că suntem înfrânţi.
Spre exemplu, să ne uităm la marea mulţime a credincioşilor,
care ne sunt redaţi în capitolul 7. Hainele lor erau cândva murdare, dar
le-au spălat şi le-au albit în sângele Mielului. Ei erau în “necazul cel
mare”, dar au ieşit din el (7:14). Au fost ucişi, dar au înviat şi au stat
în picioare (11 :11). Au fost persecutaţi de Diavol, de fiară şi de profetul
mincinos, numai că în cele din urmă îi vedem biruitori, stând cu Mielul
pe muntele Sionului şi purtând pe frunte numele Lui şi al Tatălui Lui
(14:1) pentru că, în realitate, nu fiara i-a biruit pe ei, ci ei au biruit fiara
(15:2).
Lor numai li s-a părut că rugăciunile nu le erau ascultate când
strigau cu glas tare şi ziceau: “Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi
adevărat, întârzii să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor
pământului?” (6:10). Dar nu numai pedeapsa lui Dumnezeu din 8:3-
5 era răspunsul la rugăciunile martirilor atunci când a poruncit unui
înger să-şi umple cădelniţa cu foc de pe altar şi să arunce focul din ea
pe pământ, ci şi dăruirea cărţii Apocalipsa, care este cheia cu care Cel
Preaînalt ne-a descuiat misterele de nepătruns ale istoriei.
Lor numai li se părea că erau înfrânţi, dar, în realitate, ei erau
biruitori (5:10;20:4) şi urmau să moştenească chiar şi cerul în veci de
veci (22:5).
19
Dar ce s-a întâmplat cu aceia care au crezut că ei au biruit

împreună cu Diavolul (12:3), cu fiara (13:1), cu profetul mincinos
(13:11) şi cu Babilonul (14:8)? Ei au fost înfrânţi. Babilonul a căzut
(18:2); iar fiara, profetul mincinos şi balaurul au fost aruncaţi în iazul
cu foc (19:20;20:10).
În concluzie, tema cărţii se vede cel mai clar în 17:14, unde Ioan
Teologul a scris: “Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru
că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi
şi credincioşi, care sunt cu El, de asemenea îi vor birui.”
_____________________
2. Swete, H.B., The Apocalypse of St.John, pp. 102-106.
3. Stott, J.R., What Christ Thinks of the Church, p. 8.
4. Berkhof, L., New Testament Introduction, p. 347.
5. Cowles, H., The Revelation of St John, p. 17.
6. Barclay, W., The Revelation of John, Vol. l, p. 14.
7. Irenaeus Against Heresies, III, iii, 4, Ante-Nicene Fathers I, 416,
559.
8. Eusebius Ecclesiastical History Ill, xx; The Fathers of the Church,
1, 168.
9. Barclay, W., The Revelation of John, Vol. l, p. 14,41.
10. Barclay, W., The Revelation of John, Vol. ll, p. 141.
11. Tenney, M.C., New Testament Survey, p. 387.
12. Hendriksen, W., More than Conquerors, p. 10.
13. Schumacher, H., The Revelation of John, p. 244.
20
3. CULTUL CEZARULUI
În studiul anterior, am văzut că Apocalipsa a fost scrisă pe

timpul lui Domiţian, în anul 95; că ea a fost destinată bisericilor din
Asia Mică; că a fost scrisă cu scopul de a-i mângâia şi de a-i întări
pe creştinii persecutaţi; şi că tema ei a fost biruinţa lui Cristos şi a
Bisericii Lui asupra lui Satan şi a aliaţilor săi. Iar acum, vom trata
una dintre cele mai importante probleme, intitulată Cultul cezarului,
fără de care n-am putea să înţelegem Apocalipsa. Ca să putem înţelege
problema Cultului cezarului, trebuie să cunoaştem următoarele cinci
lucruri: atitudinea Romei faţă de creştinism; felul cum a început Cultul
cezarului; atitudinea cezarilor faţă de zeificarea lor; Cultul cezarului
din timpul lui Domiţian, şi faptul că atunci creştinismul a fost în cea
mai grea situaţie.
I. ATITUDINEA ROMEI FAŢĂ DE CREŞTINISM.
În cartea Faptele Apostolilor sunt multe citate care fac aluzie
la Imperiul Roman şi din care reiese că Roma, nu avea o atitudine
ostilă faţă de creştinism, ci, dimpotrivă, se observă că tribunalul roman
constituia cel mai mare refugiu pentru misionarii creştini, pe care îi
scăpa întotdeauna de acuzaţia evreilor. Apostolul Pavel a fost ajutat
foarte mult de guvernul roman. ElI a apelat de multe ori la autorităţile
romane să-l scape de uneltirea evreilor. Când a fost întemniţat în
închisoarea din oraşul Filipi, a fost eliberat pe motivul că era cetăţean
roman (Fapte17:16,36-40). În Corint, Galion a refuzat să-l judece
din acelaşi motiv (Fapt.18:1-17). În Efes, autorităţile romane au fost
îngrijorate de situaţia marelui apostol şi căutau să-l scape (Fapt.19:31-
41) La Ierusalim, tribunalul roman l-a salvat, deşi acuzaţiile evreilor
erau foarte grave (Fapte 22:30-40). Când tribunalul roman din Ierusalim
a auzit că viaţa marelui apostol era în pericol, în timp ce se afla în drum
spre Cezarea, a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a-l salva (Fapte
23:12-31). Când Apostolul Pavel a căzut în mâinile justiţiei pătimaşe şi
nedrepte din Israel, el a cerut să fie judecat de cezar (Fapte 25:10-11).
Faţă de o asemenea stăpânire, Apostolul Pavel a avut o stimă
deosebită. Acesta a fost motivul pentru care i-a îndemnat pe creştini
să fie supuşi stăpânirii, fiindcă ea vine de la Dumnezeu. El a scris în
epistola sa către Romani: “Oricine să fie supus autorităţilor celor mai
21
înalte, căci nu este autoritate care să nu vină de la Dumnezeu”. (13:1)

De asemenea, Apostolul Pavel i-a îndemnat pe creştini să se şi roage
pentru stăpânirea romană. El a zis în întâia sa epistolă către Timotei: “Vă
îndemn, deci, înainte de toate, să faceţi rugăciuni... (2). pentru împărat şi
pentru toţi cei care sunt ridicaţi în funcţii înalte, ca să putem duce astfel o
viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi cu toată cinstea”. (1Tim.2:1-
2)
Apostolul Petru i-a sfătuit şi el pe credincioşi să fie cetăţeni loiali.
El a scris în întîia sa epistolă sobornicească: “Fiţi supuşi oricărei autorităţi
omeneşti, pentru Domnul: atât împăratului ca înalt stăpânitor, (14) cât şi
guvernatorilor... Daţi cinste împăratului”. (1 Petru 2:13-14,17)
În Apocalipsa, lucrurile au luat cu totul altă întorsătură. Cartea
aceasta nu aminteşte deloc numele Romei. Aici Roma era numită
“Babilonul cel mare”, “Mama dezmăţului” şi “Cetatea îmbătată de
sângele sfinţilor” (17:5-6). Pentru Apostolul Ioan, Roma nu era altceva
decât Anticristul, marele vrăjmaş al bisericii lui Cristos şi marele aliat
al Diavolului. Ea a dezlănţuit persecuţia cea mai crudă împotriva
creştinilor.
Oare de ce n-a menţionat Apocalipsa numele Romei? Motivul este
că Roma a instituit Cultul cezarului şi că acest Cult a vărsat sângele
martirilor lui Cristos ca apa, fapt care reiese foarte clar din această
ultimă carte a Bibliei.
II. FELUL CUM A ÎNCEPUT CULTUL CEZARULUI.
Cultul cezarului n-a fost impus de sus, ci a început de la popor.
La început s-a părut că Imperiul Roman era ceva divin. Roma a oferit
multor ţări o mare prosperitate şi pace. Cultul cezarului s-a dezvoltat,
încetul cu încetul, ca recunoştinţă faţă de Roma. Poporul din provincii
ştia că datora mult Romei.
Roma nu şi-a câştigat tot imperiul prin forţă, ci au fost cazuri
când unii împăraţi şi-au oferit singuri Romei împărăţiile lor, pentru
că avantajele pe care le-a adus Imperiul Roman erau foarte mari.
Când romanii luau în stăpânire o ţară, acolo începea să domnească
dreptatea. Justiţia romană era umană, apăra interesele poporului şi
era nepărtinitoare. “Atunci”, spunea Goodspeed: “Provinciile romane şi-
au găsit deplina siguranţă pentru meserii şi pentru tot felul de ocupaţii”1.
Dreptul roman ocrotea foarte mult familia. Poşta ajungea cu siguranţă
la destinaţie. Şoselele romane care traversau lumea au fost curăţate de
hoţi şi mările de piraţi. Viaţa fiecăruia era în siguranţă.
Toate aceste avantaje şi favoruri obţinute se numeau Paxa
romana “pacea romană”. În lume exista atunci un standard înalt de
22
Stancu Dragomir
viaţă fără precedent. Despre acest standard Virgilius a zis: “Roma şi-a
atins menirea”.2 lar Goodspeed a continuat să afirme: “Aceasta a fost
pacea romană: Provinciile trăiau în belşug, siguranţă şi linişte”.3
Cauza pentru care s-a înfiinţat Cultul cezarului era că Roma se
considera o împărăţie eternă, întinsă de la un capăt la altul al lumii: de
la râul Eufrat la Marea Britanie şi de la Dunăre la Africa de Nord.
Ea a avut în stăpânire multe ţări şi naţiuni, rase şi limbi, religii şi
obiceiuri. Problema pe care trebuia s-o rezolve Roma era: cum să aducă
acele popoare cu diferite practici şi crezuri, la o singură conştiinţă şi
să le sudeze laolaltă? Dar iată că poporul i-a sugerat ideea: să instituie
Cultul cezarului, fiindcă ea ştia că religia are o mare influenţă asupra
fiinţei umane. Mommsen a zis că Roma a atins acest obiectiv, pentru că,
Cultul cezarului a devenit cheia de boltă a unităţii marelui ei imperiu
4
. Nici o religie, în afară de creştinism, n-a putut să cuprindă toate
naţiunile şi toate rasele. Este foarte interesant, că Imperiul Roman,
deşi n-a avut o religie universală autentică, el a impus Cultul cezarului,
şi totuşi şi-a atins această ţintă. Atunci, cu atât mai mult, creştinismul
adevărat ar putea să înmănuncheze pe toţi oamenii lumii.
Cultul cezarului n-a început cu zeificarea cezarului, ci a Romei.
Oamenii din provincii, în recunoştinţa lor faţă de Eterna Cetate, au
crezut că ea era o zeiţă şi au început să-i invoce spiritul. Astfel, în anul
195 î. Cr., a fost construit în Smirna primul templu în cinstea zeiţei
Roma, spre care mulţi şi-au îndreptat atenţia.
Al doilea pas al zeificării cezarului a început cu 150 de ani mai
târziu. Oamenii aveau nevoie de un simbol. Ei şi-au pus întrebarea:
cine reprezintă Roma divină? Desigur că imperatorul, în care, după
cum credeau ei, era întruchipat spiritul Cetăţii Eterne. Deşi Cultul
cezarului n-a început cu zeificarea imperatorului, ci a Romei, el totuşi
l-a ridicat pe cezar, încetul cu încetul, la rangul divinităţii.
În anul 29 î. Cr., Cezar August împreună cu senatul, au aprobat
cu mare jenă construirea a patru temple în cinstea predecesorului său:
Iulius Cezar, pe baza unei cereri din partea poporului. Primul templu
a fost construit în Pergam, în acelaşi an; al doilea, în Efes; al treilea în
Nicea, în provincia Bitinia; şi al patrulea, în Nicomedia 5.
Cezarul August a fost indiferent dacă acest cult se menţinea sau
nu; şi nu după mult timp, a încercat chiar să-l interzică.
Dar ceva mai târziu, imperatorii au început să laude cetăţile
care se străduiau să construiască câte un templu în cinstea cezarului.
Astfel, încetul cu încetul, Cultul cezarului a început să se întărească.
Pe la jumătatea secolului I, acest cult s-a dezvoltat considerabil. Când
Apostolul Ioan a scris Apocalipsa, Cultul Cezarului a fost obligatoriu în
23
tot Imperiul Roman.

III. ATITUDINEA CEZARILOR FAŢĂ DE ZEIFICAREA LOR, ÎN
ORDINEA SUCCESIUNII LOR.
După cum deja am văzut, primul
imperator a fost Cezar August (31
î.Cr.-14 d.Cr.). El a aprobat cultul lui
Iulius Cezar, marele său predecesor,
dar numai în provinciile care nu
aveau cetăţenia romană; iar acelora
care aveau cetăţenia romană, nu le
permitea să-l venereze. August n-a
impus provinciilor Cultul cezarului,
ci a acceptat numai ca acestea să-l
venereze pe Iulius Cezar dacă voiau 6.
Al doilea cezar în ordine
cronologică a fost Tiberiu (14-36).
Acesta a considerat că zeificarea
lui era o ofensă la adresa zeilor, că
era jignitor ca o fiinţă muritoare să
fie ridicată la rangul de divinitate.
La întronarea lui, Cultul cezarului
era deja puternic. El n-a putut să-l Statuia lui August
interzică, ci (Ausgustus Gaius Iulius Caesar
Octavianus)
a oprit doar
construirea templelor şi numirea preoţilor
pentru cultul său 7.
Al treilea cezar a
fost Caligula (36-41).
Caligula, care a fost
un epileptic, a luat
problema divinităţii
sale foarte în serios. El
a pretins cu fermitate
să fie onorat ca zeu
Tiberius şi a poruncit să i se
construiască temple
pe întreg cuprinsul imperiului, impunându-le
chiar şi evreilor să-l venereze ca dumnezeu.
În general, Roma i-a scutit pe evrei de
la Cultul cezarului, ştiind că nu i-ar fi putut Caligula
24
Imperiul Roman în secolul I î. Cr.
25
Stancu Dragomir
determina să se închine şi altor dumnezei, chiar dacă i-ar fi ameninţat

cu moartea. De asemenea, evreii au fost scutiţi şi de la serviciul
militar, datorită respectării sabatului şi a legii lor stricte cu privire la
unele mâncăruri; dar, în schimbul acestor privilegii, ei plăteau o taxă
specială.
Caligula însă, n-a vrut să ţină cont
de toate acestea. Iosif Flavius a scris în
Antichităţile evreieşti, că acest imperator a
vrut să-şi introducă chipul şi în Templul
din Ierusalim, ca să i se inchine şi evreii.
Deşi consilierii lui l-au implorat să nu
facă aşa ceva, pentru că ştiau că evreii vor
protesta energic şi că se va vărsa mult
sânge, el totuşi n-a vrut să asculte, ci a
ordonat să se intervină cu trupe în vederea
înăbuşirii revoltei, dar, din fericire, a Claudius
fost ucis înainte ca trupele să ajungă la
Ierusalim. În cazul în care Caligula nu
murea şi intervenea armata, ar fi urmat o vărsare de sânge cum rar se
întâmplă în istorie 8.
Al patrulea cezar a fost
Claudiu (41-54). Acest cezar
a schimbat complet politica
nebunului Caligula. El a trimis
o scrisoare guvernatorului
provinciei Egipt prin care se
oferea unui milion de evrei din
Alexandria, libertatea de a se
închina numai Dumnezeului lor,
care refuzaseră să-l venereze pe
Caligula. Claudiu a scris printre
altele: “Eu nu accept numirea
preoţilor şi construirea templelor
pentru cultul meu, fiindcă nu vreau
să lupt împotriva contemporanilor
mei. Eu aprob exercitarea tuturor
religiilor şi nu permit ca religia
cuiva să fie lezată de cultul meu” 9.
Claudiu a căutat mai degrabă să
Nero slăbească Cultul cezarului, decât
să-l încurajeze.
26
Stancu Dragomir
Al cincilea cezar a fost Nero (54-68).

Nero n-a luat în serios divinitatea lui şi n-
a insistat asupra Cultului cezarului. Este
adevărat că el i-a persecutat pe creştini,
dar nu din cauză că aceştia n-au vrut să-
l venereze ca pe un dumnezeu, ci fiindcă,
privindu-i ca pe nişte evrei răzvrătiţi, i-a
folosit drept ţap ispăşitor pentru incendierea
Romei, căreia el îi dăduse foc 10.
Cezarii, al şaselea, al şaptelea şi al
optulea, au fost Galba, Otto şi Vitelius (68-
69). După moartea lui Nero s-au succedat
într-un interval scurt de timp, respectiv 18
luni, toţi aceşti trei imperatori. Pe vremea
lor, Cultul cezarului a fost neglijat, dar Vespasianus
pentru aceasta el totuşi a funcţionat.
Al nouălea cezar a fost Vespasian
(69-79). Acest cezar a fost un conducător
bun şi înţelept. El nu şi-a impus cultul,
dar nici n-a căutat să-l oprească.
Al zecelea cezar a fost Titus (79-81).
Şi acest împărat a continuat, în ce priveşte
Cultul cezarului, aceeaşi politică precum
înaintaşul lui.
Al unsprezecelea cezar a fost
Domiţian (81-96). Domiţian a fost cel mai
rău dintre toţi cezarii. El a luat problema
Cultului său
în modul cel
mai serios şi
l-a impus în
Titus întreg imperiul.
Deosebirea dintre
Caligula şi el, a constat în faptul că epilepticul
Caligula a fost un diavol nebun, pe când
Domiţian era un diavol iscusit.
E. Stauffer a scris în lucrarea sa
intitulată Cristos şi cezarii, că Domiţian, a
fost primul cezar care a înţeles că în spatele
“mişcării creştine” era o figură enigmatică ce
ameninţa gloria imperatorilor 11. Acesta a fost Domitianus
27
adevăratul motiv pentru care el şi-a atribuit toate prerogativele lui

Dumnezeu şi le-a impus şi creştinilor să-l venereze! Şi aceasta a fost
adevărata cauză pentru care el i-a provocat pe creştini şi I-a declarat
război lui Cristos!
Când Domiţian a început să domnească, şi-a luat înapoi soţia, de
care divorţase, şi a anunţat că urma să-şi primească divinitatea. El a
aşteptat să-i apară cununile de aur ale lui Jupiter, Juno şi Minerva, cu
chipurile lor pe ele, în timp ce preotul lui Jupiter stătea lângă el.
Când Domiţian intra împreună cu soţia lui în anumite localuri
publice, cum ar fi teatrul, amfiteatrul etc., el pretindea ca toţi să se
ridice în picioare şi să-i aducă următoarele aclamaţii: “Toată gloria să
fie dumnezeului nostru şi a soţiei maiestăţii sale. Bunul destin să vă
însoţească” 12.
El a declarat că era dumnezeu şi a adus la cunoştinţa tuturor
proconsulilor de provincii că atât anunţurile, cât şi decretele
guvernamentale trebuiau să înceapă cu: “Dumnezul nostru Domiţian
ordonă” 13. Şi oricine dorea să i se adreseze, fie în scris, fie verbal,
trebuia să înceapă cu titlul “Dumnezeul nostru Domiţian…”
Domiţian i-a persecutat mai întâi pe cei ce nu voiau să se închine
înaintea zeilor, declarându-i atei. Apoi a început să-i prigonească pe
evrei şi pe creştini fiindcă n-au vrut să-l venereze şi pe el ca dumnezeu 14.
Al doisprezecelea imperator a fost Nerva (96-98). Nerva a abrogat
codul penal al lui Domiţian şi a oprit persecuţia.
În al patrulea rând, ne vom ocupa de
IV. CULTUL CEZARULUI ÎN TIMPUL LUI DOMIŢIAN.
Domiţian a elaborat o lege care îl obliga pe fiecare cetăţean din
marele imperiu să meargă la templu o dată pe an, să ardă tămâie
înaintea statuii lui, care era de cinci ori mai mare decât el însuşi, să se
închine înaintea acesteia şi să zică “cezarul este dumnezeu”.
Închinătorii erau trecuţi într-un registru şi li se elibera o adeverinţă
cu care dovedeau că s-au achitat de porunca imperatorului. Redăm
aici conţinulul unei asemenea adeverinţe: “Către prezidiul de închinare.
Numiţii Aiac şi Hera cu copiii noştri, născuţi în Inares, satul Theoxenis,
cu domiciliul în satul Tehodelphia. Noi întotdeauna ne-am închinat în
templul dumnezeului nostru cezar. Şi acum ne-am închinat în prezenţa
dumneavoastră, conform regulamentului. Am făcut şi petrecerea în
cinstea închinării şi ne-am îmfruptat din mâncărurile sacre. Vă rugăm
să ne eliberaţi această adeverinţă care să confirme închinarea noastră”.
Comisia: “Noi reprezentanţii împăratului, Serenos şi Hermes am văzut
închinăciunea lor”. Semnătura şi data 15.
28
Stancu Dragomir
Fiecare cetăţean din marele imperiu era obligat să îndeplinească

această ceremonie. În caz contrar, trebuia să moară.
Cultul cezarului avea mai mult un caracter politic decât religios.
Cei ce refuzau să se închine chipului de zeu al cezarului nu erau priviţi
ca nişte încălcători ai unei credinţe religioase, ci erau acuzaţi că nu
erau loiali cezarului şi nu recunoşteau eternitatea Romei. Acesta a fost
motivul pentru care autorităţile romane îi pedepseau atât de aspru pe
cei ce nu voiau să spună că cezarul este dumnezeu!
În al cincilea rând, ne vom ocupa de faptul că
V. ATUNCI CREŞTINISMUL ERA ÎN CEA MAI GREA
SITUAŢIE.
În 13:6 ni se spune că fiara “şi-a deschis gura şi a început să
rostească blasfemii împotriva lui Dumnezeu”. Iar în 13:1 scrie că fiara
era plină cu nume de hulă. Aceasta înseamnă că pe lângă faptul că
Imperiul Roman era plin de zei, şi imperatorii au început să se numească
divus, “dumnezei”. Mulţi imperatori erau numiţi Soter, “Mântuitor”,
titlul de neegalat al lui Cristos. Dar numele cel mai comun pe care îl
purtau imperatorii era Dominus în limba latină şi Kyrios în limba greacă,
titlul care era atribuit atât lui Dumnezeu, cât şi lui Cristos de “Domn”,
“Dumnezeu”. Nero şi-a imprimat pe monede inscripţia “Mântuitorul
lumii”. Toate aceste titluri de Dumnezeu, Mântuitor şi Domn pe care
le-au adoptat imperatorii erau pentru creştini o blasfemie la adresa lui
Dumnezeu şi a lui Cristos. Imperatorii se mai numeau şi Augustus în
limba latină şi Sebastos în limba greacă, care înseamnă “cei ce pretind
să fie veneraţi”. Or, pentru creştini venerarea şi închinarea aparţin
numai lui Dumnezeu.
Puteau oare creştinii să atribuie cezarului titlul de Domn care
aparţinea Mântuitorului lor drag? Nicidecum. Pentru ei numai Cristos
era Domn şi nimeni altul. Au putut ei oare să se închine cezarului şi
să spună că el este dumnezeu? Nu. În consecinţă, ei erau puşi într-o
situaţie foarte grea, au fost prinşi între două posibilităţi: ori să spună
“cezarul este dumnezeu”, ori să moară. Deoarece creştinii au refuzat să
i se închine lui Domiţian, acest imperator crud i-a considerat nu eretici,
ci neloiali, şi i-a scos în afara legii. Din acel moment înaintea creştinilor
se contura o persecuţie crudă pe care o vedeau cu toţii foarte clar.
Toţi creştinii trăiau în marele imperiu şi ei trebuia acum să aleagă:
ori să-l recunoască pe Domiţian ca dumnezeu, ori să moară. Ce puteau
face creştinii în faţa acestei alternative? Ce speranţă mai puteau ei să
aibă când împotriva lor s-a ridicat Roma care stăpânea aproape toată
lumea de atunci, şi împotriva căreia nu se putea ridica nici o naţiune?
Ioan Teologul a scris în Apocalipsa: “Şi tot pământul se mira de fiară
29
(4) …şi zicea: «Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta
cu ea?»” (13:3-4). Cu toate acestea, creştinii L-au ales pe Cristos. Ei
au preferat mai degrabă să moară decât să hulească numele şi gloria
Mântuitorului lor, atribuindu-le unui muritor. Acesta era fondul teribil
al Cărţii Apocalipsa!
_____________________
1. Barclay, W., The Revelation of John, Vol. II, p. 92.
2. Op. cit. Vol. I, p. 16.
3. Op. cit.
4. Barclay, W., The Revelation of John, Vol. II, p. 95.
5. Op. cit. Vol. I, p. 17.
6. Op. cit. p. 18.
7. Op. cit.
8. Op. cit.
9. Op. cit.
10. Stauffer, E., Christ and Caesers, p. 150.
11. Op. cit.
12. Barclay, W., The Revelation of John, Vol. I, p. 19.
13. Op. cit.
14. Op. cit.
15. Op. cit. Vol. II, p. 95.
30
4. LITERATURA APOCALIPTICĂ
În studiul trecut ne-am ocupat de Cultul cezarului, care a

persecutat Biserica; iar acum vom trata studiul intitulat Literatura
apocaliptică, care circula pe timpul persecuţiilor.
Erau patru tipuri de literatură apocaliptică: literatura apocaliptică
a Vechiului Testament, literatura apocaliptică intertestamentală,
literatura apocaliptică pseudocreştină şi literatura apocaliptică a Noului
Testament.
În Vechiul Testament există o mulţime de texte ce aparţin acestui
gen de literatură. Sunt scrise în felul acesta chiar cărţi întregi, spre
exemplu: Ezechiel, Daniel, Isaia, Ioel etc.
În perioada dintre Vechiul şi Noul Testament, acest gen de
literatură a înflorit foarte mult. Unele din cărţile scrise pe timpul acela se
păstrează încă printre scrierile apocrife ca: Minunile lui Sibiline, Cartea
lui Enoh, Tainele lui Enoh, (40-50 d.Cr.), Testamentul celor doisprezece
Patriarhi (100 î.Cr.) 1, Apocalipsa lui Ezra numită şi A patra carte a lui
Ezra (sec.I d.Cr.), Apocalipsa lui Baruh 2 (scrisă după anul 70) etc.
Alte cărţi mai puţin importante ale literaturii interbiblice au
fost: Apocalipsa lui Adam, Apocalipsa lui Ilie, Apocalipsa lui Ţefania;
Testamentul lui Avraam, Testamentul lui Isaac, Testamentul lui Iacob
etc.3. Cei ce au scris aceste cărţi le-au atribuit marilor personaje ale
Vechiului Testament ca să aibă autoritate 4.
Din literatura apocaliptică pseudocreştină amintim Apocalipsa
lui Pavel, Apocalipsa lui Toma şi multe altele. Dar cea mai renumită
a fost Apocalipsa lui Petru, care a avut pentru puţin timp un mare
răsunet în sânul Bisericii Primare 5.
Apostolul Ioan nu s-a inspirat din aceste cărţi atunci când a scris
Apocalipsa, ci a primit întreaga sa revelaţie de la Cristos 6.
Marele cercetător şi comentator R.H. Charles a consacrat
acestui gen de literatură o lucrare în două volume intitulată Apocrifa şi
pseudopigrafia Vechiului Testament, pe care a publicat-o în anul 1958.
Această lucrare este indispensabilă în studiul Apocalipsei.
Apocalipsa noastră creştină a fost scrisă după modelul literaturii
apocaliptice a Vechiului Testament şi al literaturii apocalitice interbiblice.
Între Apocalipsa şi celelalte literaturi apocaliptice există o asemănare
31
nu numai în ce priveşte forma, ci şi conţinutul, şi aceasta până la cele

mai mici amănunte. Tot ce Dumnezeu ne-a făcut cunoscut în Vechiul
Testament, El a confirmat, a completat şi a desăvârşit în ultima carte a
Noului Testament.
Literatura apocaliptică se întrebuinţa în vremuri de persecuţie
şi de înfrângere; ea era în acelaşi timp descoperire şi tăinuire: o
descoperire pentru copiii lui Dumnezeu şi o tăinuire pentru prigonitori.
În perioada intertestamentală, spiritul acestei literaturi s-a dezvoltat
foarte mult, începând de la prigoana lui Antioh Epifan (167 î.Cr.) şi
până la nimicirea evreilor şi distrugerea naţiunii lor de către împăratul
Adrian (135 d.Cr.).
Toţi autorii acestui gen de literatură descriau amărăciunea şi greul
din epoca prezentă şi prevesteau intervenţia lui Dumnezeu în istorie
când va aduce un viitor glorios. Evreii n-au putut să uite niciodată că
erau poporul ales al lui Dumnezeu şi că Cel Preaînalt le-a promis pe
Mesia în care ei şi-au pus toată speranţa; că El va guverna lumea cu
un toiag de fier, iar ei vor avea supremaţia asupra tuturor naţiunilor
pământului (Isaia 11:1,10; Ezechiel 34:23; 37:24; Ieremia 23:5; 30:9;
Amos 9:11; Mica 5:2-4 etc). Dar în ciuda acestor promisiuni, istoria lor
a fost un şir lung de dezastre.
După moartea lui Solomon, împărăţia lui Israel s-a divizat între
Roboam şi leroboam. Împărăţia de nord, cu capitala în Samaria, a fost
cucerită de asirieni în sec.Vlll. î.Cr. şi astfel a dispărut pentru totdeauna
din istorie. Iar împărăţia de sud, cu capitala la Ierusalim, a fost şi ea
dusă în captivitatea babiloneană la sfârşitul secolului al VI-lea î.Cr.
Ceva mai târziu, lsraelul a fost subjugat de persani, apoi de greci şi, în
cele din urmă, de romani.
Fiindcă evreii erau ferm convinşi că sunt poporul lui Dumnezeu
şi nu se puteau îndoi de promisiunile Celui Preaînalt, în ciuda realităţii
crude cu care se confruntau, ei au descoperit în revelaţia Vechiului
Testament adevărul a două epoci: una prezentă şi grea şi alta viitoare şi
glorioasă când se vor împlini toate promisiunile lui Dumnezeu. Ba mai
mult, ei au descoperit că între aceste două epoci va fi o zi de groază, de
judecată şi de răzbunare, când Dumnezeu va înlocui epoca prezentă cu
cea viitoare şi de aur.
Toate cele patru feluri de literatură apocaliptică tratează păcatul
şi suferinţa din epoca prezentă, ne prezintă evenimentele îngrozitoare
din ziua cea mare a Domnului şi ne arată promisiunile lui Dumnezeu
cu privire la epoca viitoare.
Aproape toţi filozofii au spus că este greu să descoperi adevărul
şi, după ce l-ai descoperit, este cu mult mai greu să-l interpretezi
32
Stancu Dragomir
corect. Muritorul n-ar fi descoperit niciodată adevărul existenţei a două

epoci, dacă Dumnezeu nu i l-ar fi revelat. Dumnezeu n-a descoperit
lumii Vechiului Testament adevărul întreg cu privire la cele două epoci,
pentru că a ştiut că nu-l va înţelege. Ca ea să poată înţelege problema
celor două epoci măcar într-o măsură oarecare, Dumnezeu i-a vorbit
în termenii lumii materiale şi a visului ei politic, ca şi cum un profesor
universitar ar încerca să se apropie de un copil de grădiniţă pentru a-i
descoperi nişte lucruri grele. Deşi Dumnezeu ştia că evreii vor interpreta
greşit acest adevăr, El li l-a dezvăluit totuşi, pentru că a vrut să le
aprindă în bezna epocii prezente o licărire de speranţă pentru epoca
viitoare.
Numai în Domnul Isus avem revelaţia perfectă a celor două epoci,
adevărata lor interpretare şi pregătirea noastră în vederea viitorului
glorios din cer.
Vom trata pe scurt evenimentele celor două epoci, cât şi ale zilei
Domnului.
Să luăm mai întâi
I. EVENIMENTELE DIN EPOCA PREZENTĂ.
Dumnezeu a revelat în Vechiul Testament multe lucruri care
urmează să se întâmple în epoca prezentă, dar evreii au acordat o mare
importanţă numai la următoarele trei:
1. Primul eveniment este înmulţirea fărădelegii.
Pe la sfârşitul primei epoci, păcatul, răul şi suferinţa se vor
înmulţi foarte mult.
2. Al doilea eveniment este ruperea relaţiilor dintre oameni.
Oamenii nu vor mai trăi în relaţii bune unii cu alţii. Ura şi
duşmănia vor domni pe pământ. Fiecare om va fi împotriva aproapelui
său. Fratele va da la moarte pe fratele său. Cinstea va fi înlocuită cu
ruşinea. Oamenii de condiţie inferioară vor deveni unelte ale invidiei şi
geloziei; şi oamenii agresivi vor asupri pe cei liniştiţi. Prorocul Zaharia
a scris: “În ziua aceea, Domnul va trimite o mare învălmăşeală în ei; unul
va apuca mâna altuia, şi vor ridica mâna unii asupra altora” (14:13). Şi
Enoh a spus: “Fratele va da la moarte pe fratele său. Părinţii vor omorî
pe copiii lor. Din zori şi până seara se vor masacra unii pe alţii”7.
3. Şi al treilea eveniment caracteristic pentru epoca prezentă
este întoarcerea evreilor în Ţara Sfântă. Evreii care sunt împrăştiaţi
printre popoare se vor întoarce din nou în Israel. Prorocul Isaia a zis:
“... Iar voi veţi fi strânşi unul câte unul, copii ai lui Israel”. (27:12) Şi
Baruch a scris: “Dealurile se vor apleca, văile se vor înălţa şi toţi pomii
se vor aduna ca să facă umbră când se vor înapoia fiii lui Israel” 8.
33

II. EVENIMENTELE DIN ZIUA DOMNULUI.
Cărturarii învăţau poporul evreu, conform literaturii apocaliptice
a Vechiului Testament că în “ziua Domnului” vor avea loc următoarele
şase evenimente:
1. Primul eveniment va fi venirea lui Ilie. Venirea lui Mesia va
fi precedată de apariţia lui llie, care urmează să-i pregătească drumul.
Dumnezeu a zis prin Prorocul Maleahi: “lată, vă voi trimite pe prorocul
Ilie înainte de a veni ziua Domnului, ziua cea mare şi înfricoşată”. (4:5-
6)
Conform concepţiei rabinilor, Ilie urma să anunţe venirea lui
Mesia de pe un deal din Israel, cu o voce de tunet, care se va auzi de la
un capăt la altul al pământului.
2. Al doilea eveniment este Venirea lui Mesia. După literatura
apocaliptică a Vechiului Testament, Mesia urma să aibă o natură divină
care să reprezinte o lume de putere şi slavă. Evreii Îl aşteptau pe Mesia
să vină cu un toiag de fier ca să nimicească mai întâi pe toţi vrăjmaşii
lui Israel şi apoi să le deschidă epoca de aur.
3. Al treilea eveniment este Necazul cel mare. Domnul Isus a
asemănat suferinţa din ziua cea mare cu chinurile naşterii (Ioan 16:21).
Prorocul Ţefania a scris: “Ziua cea mare a Domnului este aproape, este
aproape şi vine în graba mare! Da, este aproape ziua cea amarnică a
Domnului, şi viteazul ţipă cu amar (15). Ziua aceea este o zi de mânie, o
zi de necaz şi de groază, o zi de pustiire şi nimicire”. (1:14-15)
4. Al patrulea eveniment este Învierea morţilor. În legătură cu
învierea morţilor, Vechiul Testament are trei idei progresive, aşa cum
erau în stare oamenii din acea vreme să le înţeleagă: că vor învia numai
unii dintre fiii lui Israel, că va învia tot Israelui şi că vor învia chiar toţi
oamenii de pe glob. Prorocul Daniel a scris: “Mulţi din cei ce dorm în
ţărâna pământului se vor scula, unii pentru viaţă veşnică, şi alţii pentru
ocară şi ruşine veşnică” (12:2-3).
5. Al cincilea eveniment este Judecata lui Mesia. La sfârşitul
epocii prezente, toţi păcătoşii vor fi condamnaţi, şi nici unul din ei nu
va intra în epoca cea nouă. Prorocul Maleahi a zis: “Cine va putea să
sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne in picioare când Se va arăta
El? Căci El va fi ca focul topitorului şi ca leşia înălbitorului.(3) El va şedea,
va topi şi va curăţa argintul. Domnul va judeca lumea prin foc şi sabie”.
(3:2-3) Şi Profetul Isaia a spus: “Că iată, Domnul vine într-un foc şi carele
Lui sunt ca un vârtej; Îşi preface mânia într-un jăratic şi ameninţările în
flăcări de foc.(16) Căci cu foc Îşi aduce Domnul la îndeplinire judecăţile şi
cu sabia Lui pedepseşte pe oricine” (66:15-16).
34
Stancu Dragomir
6. Şi al şaselea eveniment va fi Nimicirea lumii vechi. Universul

va suferi mari tulburări. Soarele şi luna se vor întuneca şi nu va fi
nici zi, nici noapte; nici vară, nici iarnă. Cosmosul se va preface într-o
ruină şi se va dezintegra prin trăznete. Va fi o cădere îngrozitoare de
foc şi astfel toată creaţia va deveni o masă topită 9. Prorocul Isaia a
scris: “Căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va
întuneca la răsăritul lui, şi luna nu va mai lumina” (13:10). Şi Profetul
Ioel îl citează pe Dumnezeu spunând la fel: “Voi face să se vadă semne
în ceruri şi pe pământ: sânge, foc şi stâlpi de fum. (31). Soarele se va
preface în întuneric şi luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului,
ziua aceea mare şi înfricoşată” (2:30-31;3:15).
III. PROMISIUNILE LUI DUMNEZEU CU PRIVIRE LA EPOCA
DE AUR.
Dumnezeu a făcut nouă promisiuni în literatura apocaliptică a
Vechiului Testament cu privire la epoca de aur.
1. Prima promisiune este că această epocă va fi veşnică. Prorocul
Daniel a spus că ea va începe o dată cu venirea lui Mesia şi va dăinui
veşnic. El a scris: “Dar în vremea acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor
va ridica o împărăţie, care nu va fi nimicită niciodată şi care nu va trece
sub stăpânirea unul alt popor. Ea va sfărâma şi va nimici toate acele
împărăţii, şi ea însăşi va dăinui veşnic” (2:44;7:14,27).
2. A doua promisiune este că atunci nu va fi vrăjmăşie între evrei
şi neevrei. Evreii au crezut că la sfârşitul primei epoci, multe naţiuni
se vor îngrămădi în Israel ca să lupte împotriva lui. Numai că toate
acestea vor fi nimicite. Iar alte popoare se vor apleca înaintea lor şi-i vor
ruga să le înveţe să umble în calea Dumnezeului lor. Astfel, Dumnezeu
a spus evreilor pe fondul concepţiilor lor, că în epoca viitoare va înceta
pentru totdeauna vrăjmăşia neamurilor; că unele vor fi nimicite, iar
altele vor fi câştigate pentru Mesia. Prorocul Ezechiel a scris: “Vei cădea
pe munţii lui Israel, tu şi toate oştile tale şi popoarele care vor fi cu tine; te
voi da de mâncare păsărilor de pradă, tuturor celor ce au aripi şi fiarelor
câmpului. (5). Vei cădea pe faţa câmpului, căci Eu am vorbit, zice Domnul
Dumnezeu”. (29:4-5;28:14-29:16; Zaharia 14:1-11) Şi Prorocul Isaia a
zis: “... Popoarele acestea vor merge după tine, vor trece înlănţuite, se
vor închina înaintea ta şi-ţi vor zice rugându-te: «Numai la tine se află
Dumnezeu şi nu este alt Dumnezeu afară de El»” (45:14) şi “... Întoarceţi-
vă la Mine şi veţi fi mântuiţi toţi cei ce sunteţi la marginile pământului!
Căci Eu sunt Dumnezeu”. (Isaia 45:20).
3. A treia promisiune este că atunci poporul lui Dumnezeu
va fi reunit. Când Israelul a fost împărţit între Roboam şi leroboam,
35
Dumnezeu a promis că în epoca nouă nu va mai fi nici o dezbinare,

ci poporul Lui va fi un singur popor. Prorocul leremia a zis: “În zilele
acelea, casa lui Iuda va umbla cu casa lui Israel” (3:18). Prorocul Isaia
a spus: “Pizma lui Efraim va înceta... şi Iuda nu va mai fi vrăjmaş lui
Efraim” (11:13). Profetul Osea, de asemenea, scrie: “Atunci copiii lui
Iuda şi copiii lui Israel se vor strânge la un loc şi vor avea o singură
căpetenie” (1:11).
4. A patra promisiune este că atunci Dumnezeu va restaura
Ierusalimul. Prorocul Isaia îl citează pe Dumnezeu spunând cu privire
la Cetatea Sfântă: “Nenorocito, bătuto de furtună şi nemângâiato! lată,
îţi voi împodobi pietrele scumpe cu antimoniu şi-ţi voi da temelii de safir.
Îţi voi face crestele zidurilor de rubin, porţile de pietre scumpe şi tot ocolul
de nestemate.(13) Toţi fiii tăi vor fi ucenici ai Domnului” (54:11-13). Şi
Prorocul Hagai a scris despre Templul acestei cetăţi: “«Slava acestei
Case din urmă va fi mai mare decât a celei dintâi,» zice Domnul oştirilor,
«în locul acesta voi da pace» zice Domnul oştirilor” (2:9).
5. A cincia promisiune este că atunci va fi un mare belşug.
Prorocul Isaia a zis: “Atunci pustia se va preface în câmpie şi câmpia
va fi privită ca pădure” (32:15). Atunci, zice în continuare acelaşi
proroc: “Pustia şi ţara fără apă se vor bucura, pustietatea va înflori ca
trandafirul;(2) se vor acoperi cu flori, şi va sări de bucurie, cu cântece de
veselie şi strigăte de biruinţă”. (35:1-2). Şi tot atunci scrie, în încheiere,
profetul amintit despre poporul Sionului. “Dumnezeu va face pustia lui
ca un Rai şi pământul lui uscat ca o grădină a Domnului. Bucuria şi
veselia vor fi în mijlocul lui, mulţumiri şi cântări de laudă” (51:3).
6. A şasea promisiune este că atunci nu vor mai fi războaie.
Prorocul Isaia a scris: “Dumnezeu va hotărî între un mare număr de
popoare; aşa încât din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug, şi din suliţele
lor cosoare: nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia, şi nu
vor mai învăţa războiul”. (2:4)
7. A şaptea promisiune este că atunci va fi armonie între om
şi animale. În epoca viitoare nu va mai exista duşmănie între animale;
şi între om şi animale. Prorocul Isaia a scris: “Atunci lupul va locui
împreună cu mielul şi pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul,
puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună şi le va mâna un copilaş,
(7) vaca şi ursoaica vor paşte la un loc şi puii lor se vor culca împreună.
Leul va mânca paie ca boul, (8) pruncul neînţercat se va juca la gura
bortei năpârcii şi copilul înţercat va băga mâna în vizuina basilicului. (9)
Nu se va face nici un rău şi nici o pagubă pe tot muntele Meu cel sfânt;
căci pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele
care-l acoperă” (11:6-9). Prorocul Isaia mai zice: “Lupul şi mielul vor
36
Stancu Dragomir
paşte împreună, leul va mânca paie ca boul”. (65:25). lar Profetul Osea
L-a citat pe Dumnezeu spunând: “În ziua aceea, voi încheia pentru ei
un legământ cu fiarele câmpului, cu păsările cerului şi cu târâtoarele
pământului”. (2:18) (Vezi ilustrata 2).
8. A opta promisiune este că atunci necazul va înceta şi va fi
o bucurie veşnică. Prorocul leremia a zis: “Ei vor veni şi vor chiui de
bucurie pe înălţimile Sionului; vor alerga la bunătăţile Domnului, la grâu,
la must, la untdelemn, la oi şi boi, sufletul le va fi ca o grădină bine
udată, şi nu vor mai tânji”. (31:12) Şi Prorocul Isaia a spus: “Cei izbăviţi
de Domnul se vor întoarce şi vor merge spre Sion cu cântece de biruinţă.
O bucurie veşnică le va încununa capul, veselia şi bucuria îi vor apuca,
iar durerile şi gemetele vor fugi” (35:10).
9. Şi a noua promisiune este că atunci nu va mai exista
moarte.
În ce priveşte nimicirea morţii, literatura apocaliptică ne prezintă
trei trepte progresive, aşa cum au fost în stare să le înţeleagă oamenii
din vremea aceea: că oamenii vor trăi mult, că nu va mai fi boală şi că
nimeni nu va muri. Prorocul Isaia a scris: “Nu vor mai fi în el nici copii
cu zile puţine, nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele. Căci cine va
muri la vârsta de o sută de ani, va fi blestemat ca păcătos. (21) Vor zidi
case şi le vor locui; vor sădi vii şi le vor mânca rodul (22). Nu vor zidi case
ca altul să locuiască în ele, nu vor sădi vii, pentru ca altul să le mănânce
rodul, căci zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacilor, şi aleşii Mei se
vor bucura de lucrul mâinilor lor” (65:20-22). Prorocul Isaia a mai spus:
“Nici un locuitor nu zice: sunt bolnav” (33:24). Şi tot profetul amintit
încheie spunând: “Nimiceşte moartea pe vecie: Domnul şterge lacrimile
de pe toate feţele” (25:8).
Toate acestea ne sunt prezentate şi în Apocalipsa creştină, dar la
un nivel cu mult mai înalt şi mai precis. Dumnezeu ne-a oferit ultima
Sa revelaţie prin literatura apocaliptică şi El a făcut lucrul acesta din
următoarele trei motive: pentru că ne-a descoperit în Vechiul Testament
prin acest gen de literatură adevărul a două epoci; pentru că Mântuitorul
ne-a adus în Noul Testament adevărata interpretare a acestui adevăr
şi fiindcă numai ea, prin simbolurile şi imaginile ei, tratează aceste
realităţi pe care cuvintele nu sunt în stare să le descrie şi mintea să le
înţeleagă.
După felul de interpretare pe care a făcut-o Fiul lui Dumnezeu
asupra celor două epoci, evreii au comis trei greşeli fundamentale. Prima
lor greşeală a fost că, deşi Dumnezeu le-a promis pe Mesia în epoca
prezentă ca să-i mântuiască de păcate, ei L-au aşteptat şi Îl mai
aşteaptă să vină în cea viitoare, ca să-i izbăvească de vrăjmaşi şi să
37
le ofere supremaţie în lume. A doua lor greşeală a fost că au înţeles
că sintagma “ziua Domnului” din Vechiul Testament se referă la
prima venire a lui Cristos, pentru că ei nu ştiau nimic despre a
doua Sa venire. Numai că Mântuitorul a identificat sintagma “ziua
Domnului” cu a doua Sa venire, cu aceea când Se va arăta pe norii
cerului în calitate de judecător. Şi a treia greşeală a evreilor a constat
în faptul că au crezut că epoca de aur va avea loc pe pământ. Deşi
Mântuitorul a predicat o Împărăţie cerească şi Şi-a dat viaţa ca
să ne pregătească pentru ea, ei propovăduiau şi aşteptau alta
pământească.
Armonia dintre om şi animale în timpul mileniului
_____________________
1. 12 fii ai lui Iacob.
2. Apocalipsa lui Baruch, atribuită secretarului lui Ieremia.
3. Walvoord, W., The Revelation of Jesus Christ, p. 24.
4. Swete, H.B., The Apocalypse of St. John, p. 24.
6. Swete, H.B., The Apocalypse of St. John, p. 28-30.
7. Enoh 100:1-2.
8. Baruch 5:5-6.
9. Sibylline Oracles 3:83-89.
38
5. SIMBOLURILE LITERATURII APOCALIPTICE
În studiul anterior am vorbit despre Literatura apocaliptică, iar

acum vom trata simbolurile acestui gen de literatură. În acest studiu
intitulat Simbolurile literaturii apocaliptice, ne vom ocupa de două
lucruri: de tipurile de simboluri şi de interpretarea lor.
I. Tipurile de simboluri.
Ca prigonitorii să nu înţeleagă conţinutul cărţii, Apostolul Ioan a
folosit trei feluri de simboluri 1:
1. El a întrebuinţat mai întâi simbolurile biblice. Comentatorii
ne spun că Apostolul Ioan a folosit în Apocalipsa peste 400 de simboluri
preluate din Vechiul Testament 2.
În capitolul 1 a folosit simbolul “Fiul omului” din cartea lui Daniel
7:9; 10:5-6 şi din Ezechiel 1:7,26; 43:2.
În capitolul 2 a folosit simbolurile “pomul vieţii”, “Raiul lui
Dumnezeu”, “toiagul de fier”, numele lui Balaam, Balac şi Izabela.
În capitolul 3 a folosit simbolurile “cartea vieţii” din Exod 32:33,
Psalmul 69:28 şi Maleahi 3:16; şi “cheia lui David” din Isaia 22:22.
În capitolul 4 a folosit simbolul unui “tron aşezat în cer” din Isaia 6:1
şi Ezechiel 1:26,28; şi simbolul a “patru creaturi vii” din Ezechiel 1 :10;10:14.
În capitolul 5 a folosit simbolurile “sulului” din Ezechiel 2:9 şi
Zaharia 5:1-3; şi pe cel al “Leului din seminţia lui luda” din Geneza
49:9 şi Isaia 11:10.
În capitolul 6 a folosit simbolurile “cailor şi a călăreţilor” din
Psalmul 45:3-4 şi Zaharia 1:8 şi 6:3.
În capitolul 7 a folosit simbolul “sigiliilor de pe fruntea servilor lui
Dumnezeu” din Ezechiel 9:4.
În capitolele 8 şi 9 a folosit simbolul “trâmbiţelor de judecată” din
Exod 7.
În capitolul 10 a folosit simbolul “unui înger care a făcut o mărturie
cu jurământ” din Daniel 12:7 şi simbolul unui “sul” din Ezechiel 2:9 şi 3:3.
În capitolul 11 a folosit simbolul “unei măsurători cu trestia” din
Zaharia 2:1 şi Ezechiel 40:3 şi simbolul “a doi martori” din Zaharia 4:2.
În capitolul 12 a folosit simbolurile „femeia”, „copilul” şi
„balaurul” din Geneza 3:15 şi numele îngerului “Mihail” din Daniel
39
10:13,21;12:1.
În capitolul 13 a descris “o fiară care a ieşit din mare” pe fondul
imaginii din Daniel 2:31;7:3.
În Cap.14, a folosit simbolurile “norul alb” şi “Fiul omului” din
Daniel 7:13;10:16 şi simbolul “teascul” din Isaia 63:3.
În capitolul 15, a folosit simbolul “cântarea lui Moise” din Exod 15.
În capitolul 16, a folosit simbolul “Armaghedon” din Judecători 5
şi 2 Cronici 35.
În capitolele 17, 18 şi 19, el a redat tabloul “căderii Romei” pe
fondul imaginii “căderii Babilonului şi a Tirului” din Isaia 13, 14, 21 ,
46, 47, 48; leremia 25, 50, 51; Daniel 2, 7; Habacuc 3 şi Ezechiel 27.
În capitolul 20 a folosit simbolul “Gog şi Magog” din Geneza 10.2
şi Ezechiel 38 şi 39; şi simbolul “cărţilor de judecată” din Daniel 7:10;
12:1 şi PsaImul 69:28.
În capitolul 21 a folosit simbolurile “cerul nou” şi “pământul nou”
din Isaia 65:17 şi 66:22; şi “Ierusalimul nou” din Ezechiel 48:30.
Şi în capitolul 22 a întrebuinţat simbolurile “pomul vieţii” şi “râul
cu apa vieţii” din Geneza şi Ezechiel 47:1-12.
De asemenea, în Apocalipsa abundă simboluri ca: templul, altarul,
chivotul, cădelniţa, tămâia, sfeşnicele, potirele, trâmbiţele, ramurile de
finic etc.; nume geografice şi istorice ca: Râul Eufrat, dealul Meghido,
Sodoma, Ierusalim, Babilon, Egipt etc.; personaje celebre ca: Moise,
David etc..
În general, simbolurile Vechiului Testament sunt turnate în
Apocalipsa în tipare noi şi primesc unele modificări. Ajungem la
adevărata interpretare a simbolurilor din Apocalipsa prin armonizarea
acestora cu contextul 3. Spre exemplu, cele patru fiare din Daniel sunt
reunite în una singură în Apocalipsa.
Apostolul Ioan a folosit şi simboluri pe care le-a preluat din Noul
Testament, pentru că Evangheliile sinoptice şi epistolele erau deja
scrise şi răspândite prin multe biserici. Astfel,
În 1:3 a folosit adevărul “revenirii lui Cristos” ca paralelă la Matei
24:6 şi Luca 21:9.
În 1 :5 a folosit expresia “cel întâi născut din morţi” ca paralelă
la Coloseni 1:18.
În 1:7 a redat imaginile “revenirii lui Cristos pe norii cerului” şi “a bocirii
tuturor seminţiilor pământului” pe fondul prezentării din Matei 24:30.
În 1:16 a redat “strălucirea feţei Mântuitorului ca soarele” ca
paralelă la Matei 17:2.
În 2:10 a folosit simbolul “cununa vieţii” ca paralelă la lacov 1:12.
40
Stancu Dragomir
În 2:20-24 a folosit simboluI “Izabelei care a luat parte la mâncarea

jertfită idolilor şi la desfrâu”, după textul paralel din Faptele Apostoiilor
15:28-29.
În 3:3 a folosit simbolul “vegherii” ca paralelă la Matei 24:42.
În 3:5 a folosit simbolul “mărturisirii numelui înaintea lui
Dumnezeu şi a îngerilor” ca paralelă la Matei 10:32.
În capitolul 6 a folosit simbolurile “foametei”, “războaielor”,
“persecuţiei”, “cutremurelor de pământ”, “întunecării soarelui” şi
“căderii stelelor”, toate ca paralele la Matei 24 şi Luca 21.
În 12:9 a folosit simbolul “aruncării Diavolului din cer” ca paralelă
la 1 Petru 5:13.
În 17:14 a folosit simbolul Domnului Isus ca “Domnul domnilor
şi Împăratul împăraţilor”, care îşi are paralela în 1 Timotei 6:15.
În 18:4 a folosit simbolul “ieşirii poporului lui Dumnezeu din
Babilon” ca paralelă la 2 Corinteni 6:17 şi Efeseni 5:11.
În 18:24 i-a descris pe “vărsătorii de sânge ai sfinţilor” ca paralelă
la Luca 11:15.
Şi în 21:4-5 a întrebuinţat simbolul “creării tuturor lucrurilor noi”
şi simbolul “trecerii tuturor lucrurilor vechi”, ca paralele la 2 Corinteni
5:17.
2. Al doilea fel de simboluri pe care le-a folosit Apostolul Ioan, au
fost simboluri generale, pe care le-a preluat din:
a) Regnul animal: calul, mielul, viţelul, boul, leul, leopardul, ursul,
balaurul, şarpele cel vechi, lăcustele, scorpionul, broasca, peştele,
pasărea etc.
b) Regnul vegetal: pomul, iarba, grâul, orzul, viţa de vie, smochina etc.
c) Elemente naturale: marea, râurile etc.
d) Elemente cosmice: cerul, pământul, soarele, luna şi stelele.
e) Fenomene naturale: tunetul, fulgerul, grindina, dogoreală de
soare, vântul etc.
f ) Fiinţe umane: mama, copilul (12), prostituata (17), soţia (19).
g) Arme şi unelte: sabia, arcul, secera, cosorul.
h) lnstrumente muzicale: trâmbiţa, flautul, lira, harpa.
În multe locuri, simbolurile sunt explicate. În acele cazuri ele
stabilesc un model de interpretare şi aruncă lumină asupra întregii
cărţi. Spre exemplu:
- Cele şapte stele (1:16) reprezintă şapte îngeri (1:20).
- Cele şapte sfeşnice (1:13) reprezintă şapte biserici (1:20).
- Steaua de dimineaţă (2:28) se referă la a doua venire a lui Cristos
(22:16; 2 Petru 1:19).
41
- Cele şapte lămpi aprinse reprezintă şapte duhuri ale lui

Dumnezeu (4:5).
- Cei şapte ochi reprezintă şapte Duhuri ale lui Dumnezeu (5:6).
- Potirele de aur simbolizează rugăciunile sfinţilor (5:8).
- Steaua căzută (9:1) este îngerul Adâncului (9:11).
- Stelele cerului (12:4) se referă la căderea îngerilor (12:9).
- Balaurul sau şarpele cel vechi este Diavolul (12:9;20:2).
- O vreme două vremi şi jumătate de vreme (12:14) înseamnă 42
de luni, 1.260 de zile (12:5) sau trei ani şi jumătate.
- Fiara ieşită din pământ (13:11-17) este profetul mincinos (19:20).
Iar profetul mincinos înseamnă, aşa cum am văzut, Cultul cezarului.
- Prostituata (17:1) este cetatea cea mare (17:18); cetatea cea
mare este Babilonul (17:5). Iar Babilonul înseamnă Roma.
- Apele (Cap. 17) pe care stă femeia simbolizează multe naţiuni (17:15).
- Cele zece coarne (17:12) simbolizează zece împăraţi
(13:1;17:3,7,8,11-13,16-17).
- Iazul cu foc reprezintă moartea a doua (20:14).
Acolo unde simbolurile nu sunt explicate, dar sunt clare din punct
de vedere literal, ele pot fi interpretate după sensul lor natural, ca în
cazul următoarelor simboluri: şarpele, luna, stelele, marea, râurile etc.
Iar acolo unde acestea nu sunt explicate şi nici sensul lor natural nu ne
ajută să le înţelegem, interpretul trebuie să rezolve fiecare caz în parte
în funcţie de context4.
3. Al treilea fel de simboluri pe care le-a folosit Ioan Teologul
sunt cele numerice.
Sunt foarte multe numere în Apocalipsa care joacă un rol
important. Spre exemplu: 2, 3, 3 şi jumătate, 4, 5, 6, 7, 10, 12, 24, 42,
144, 666, 1.000, 1.260, 1.600, 7.000, 12.000, 144.000, 100.000.000 şi
200.000.000.
Aceste numere pot fi înţelese literal, dar chiar şi atunci ele au
o însemnătate simbolică. Numărul şapte este folosit de 54 de ori, mai
mult ca orice alt număr. Cartea este adresată la şapte biserici locale,
simbolizate prin şapte sfeşnice de aur. Cifra şapte este simbolul
completitudinii şi al desăvârşirii. Cele şapte biserici sunt complete
în descrierea lor, pentru a sluji ca model al desăvârşirii tuturor
bisericilor de pe tot globul şi din toate veacurile. Sunt şapte stele
care reprezintă şapte îngeri ai bisericilor, şapte lămpi care simbolizează
şapte duhuri ale lui Dumnezeu; sunt şapte sigilii şi un Miel cu şapte
ochi şi şapte coarne. Şapte îngeri varsă şapte potire cu şapte plăgi.
Şapte tunete. Fiara ieşită din mare are şapte capete. Sunt şapte munţi,
şapte împăraţi etc.
42
Stancu Dragomir
Alte numere întâlnite frecvent sunt: 12, 10 şi 4. Doisprezece

reprezintă tulpina: douăsprezece seminţii ale lui Israel. Douăsprezece
mii de răscumpăraţi din fiecare seminţie a Israelului nou şi spiritual.
Cei douăzeci şi patru de bătrâni din capitolul 4 sunt de fapt 12 + 12.
Noul Ierusalim are douăsprezece mii de prăjini.
O deosebită importanţă are numărul 42 de luni sau 1.260 de zile,
care se referă la durata necazului celui mare. Această cifră este luată
din Daniel 9:27 şi vizează ultima jumătate din perioada de şapte ani.
Cele mai multe speculaţii s-au făcut cu privire la numărul 666, care
simbolizează fiara ieşită din mare (13:18)5.
Apocalipsa este plină de tablouri vii şi în continuă mişcare, care
îşi fac mereu loc unul altuia. Ea începe prin a-L descrie pe Fiul lui
Dumnezeu umblând printre şapte sfeşnice de aur, îmbrăcat cu o haină
lungă şi încins cu un brâu de aur, având părul alb ca zăpada şi ochii
ca para focului. În mâna dreaptă ţine şapte stele şi din gura Lui iese o
sabie ascuţită cu două tăişuri.
Apoi, scena se schimbă. Apare un tron. Din Cel care şade pe el
emană o aureolă, iar din tron ies flăcări, fulgere, bubuituri şi tunete.
Cel Preaînalt are în mâna dreaptă un sul sigilat cu şapte sigilii. Leul
din seminţia lui Iuda se apropie de tron şi ia sulul. Patru făpturi vii
înconjoară tronul, iar cei douăzeci şi patru de bătrâni se prostern
înaintea Mielului; Îi aduc potire pline de tămâie şi-I cântă din harpe o
cântare nouă.
După aceea, apar alte tablouri, unul după altul. Mai întâi apar pe
rând patru cai: unul alb, altul roşu, altul negru şi altul gălbui; oamenii
se înjunghie unii pe alţii; unii mor de foame, alţii sunt aruncaţi la fiare
sălbatice. Acum apar sub altar sufletele celor ce au fost înjunghiaţi,
strigând către Dumnezeu cu glas tare. Soarele devine negru ca un sac
de cărbuni; luna se face roşie ca sângele; stelele cad de pe cer şi cerul se
adună ca un sul; fiecare munte şi insulă se deplasează de la loc; oamenii
de tot felul: împăraţi, nobili, ofiţeri, bogaţi şi săraci deopotrivă, caută
să se ascundă în peşteri şi în stânci; patru îngeri sunt puşi să ţină cele
patru vânturi ca să nu distrugă pământul şi marea; cei 144.000 sunt
sigilaţi; o mulţime mare pe care nu o poate număra nimeni din orice
limbă şi generaţie, îmbrăcată în haine albe şi cu ramuri de finic, stă
înaintea tronului şi strigă cu glas tare: “Mântuirea este a Dumnezeului
nostru care stă pe tron şi a Mielului!” (7:10).
Acum apar şapte îngeri cu şapte trâmbiţe. Un alt înger este
însărcinat să aducă tămâia. Cădelniţa plină cu foc este golită. Pe pământ
se aud tunete şi bubuituri, se văd fulgere şi pretutindeni izbucnesc
cutremure.
43
Şi, în sfârşit, se naşte un cer nou şi un pământ nou.

Fiecare detaliu se mişcă şi este plin de dinamism. Se aud sunete,
voci, cântări şi coruri. Totul pare ca într-un film sonor şi măreţ6.
În centrul tuturor scenelor este Mielul. Totul se adună în jurul
Lui. El este ţinta spre care privesc toţi. Este izvorul din care ţâşneşte
viaţa, lumina, gloria şi orice fel de binecuvântare. Dinaintea Lui tot ce
este murdar trebuie să dispară. În prezenţa Lui este numai bucurie,
recunoştinţă şi cântare. Nu există nici o clipă măcar în care să nu ni se
aducă aminte că acest Miel care a fost înjunghiat pentru păcatele noastre
este acum înălţat în mărire. Înaintea Lui se pleacă orice genunchi şi
despre El mărturiseşte orice limbă7.
Apocalipsa, cu simbolurile ei vii este capodopera unei arte pure.
Ioan Teologul a depăşit pe cei mai mari artişti: pe Stevenson, în viziuni
şi idei; pe Coleridge, în frumuseţe; şi pe Bach, în înlănţuirea melodică
şi armonică. Plinătatea, bogăţia şi varietatea armonică a Apocalipsei se
ridică mai presus chiar şi decât tragedia greacă8.
Apostolul Ioan a fost singurul om de pe pământ căruia revelaţia
i-a conferit titlul de Ioan Divinul sau Ioan Teologul. Unele manuscrise
greceşti folosesc apelativul Divinul, dar în cele mai multe el este numit
Teologul. Versiunea Autorizată a Bibliei englezeşti şi Versiunea Revizuită
americană folosesc titlul de Ioan Divinul, iar alte versiuni întrebuinţează
titlul de Ioan Teologul 9.
Fără îndoială că în această carte se pun tot felul de probleme grele,
dar ea merită să fie studiată în modul cel mai riguros, pentru că numai
aşa vom putea pătrunde în toată bogăţia şi în toate binecuvântările ei.
II. Interpretarea simbolurilor.
După ce am văzut că Apocalipsa este o carte plină de simboluri
care cer a fi desluşite, acum trebuie să ne întrebăm, în ce fel ele pot fi
înţelese? În esenţă există două feluri de interpretare a simbolurilor:
1. Primul fel este prin identificarea acestora. Fiecare simbol
al literaturii apocaliptice constituie un tablou. Ca să putem identifica
însemnătatea unui simbol, trebuie să punem întrebarea: ce reprezintă
el? Răspunsul îl avem în contextul şi în detaliile simbolului.
Spre exemplu, să luăm pilda Samariteanului milostiv din
Evanghelia după Luca, capitolul 10. Fericitul Augustin, interpretând
alegoric pilda aceasta, a mutilat-o îngrozitor. El, la început, n-a ştiut
cum se interpretează pildele şi nici alegoriile. Apocalipsa este o alegorie,
şi alegoriile se interpretează cu mult mai greu decât pildele. Acest teolog
din secolul al IV-lea a spus: Omul care a coborât de la Ierusalim la Ierihon
era “Adam”, părintele neamului omenesc. El a părăsit “cetatea cerească”
44
Stancu Dragomir
în schimbul unei alte “cetăţi pământeşti”. Făcând lucrul acesta, a căzut

în mâinile tâlharilor: ale lui “Satan” şi ale “îngerilor lui”, care l-au jefuit
şi l-au lăsat aproape mort. Dezbrăcarea de haine înseamnă “jefuirea
de veşmântul neprihănirii originare”. Preotul şi levitul, semnifică “legea
şi jertfele”, care nu-l pot salva pe păcătos. Samariteanul milostiv, Îl
reprezintă pe “Cristos”, care i-a spălat rănile cu ulei, “Duhul Sfânt” şi
cu vin, “sângele” Lui. Hanul înseamnă “biserica”. Bunul Samaritean,
înainte de a pleca a promis că se va întoarce din nou, ceea ce face aluzie
la “a doua venire a lui Cristos” etc.
Dacă cititorului Bibliei îi plac asemenea spiritualizări şi are timp
să mediteze asupra lor, atunci el poate să închidă Sfânta Carte, pentru
că nu o va înţelege niciodată.
Desigur, toate elementele acestei pilde: tâlharii, cel căzut între
ei, preotul, levitul, samariteanul, vinul, uleiul, asinul, hanul, cei doi
bânuţi etc., au importanţa lor, pentru că ele constituie detaliile sau
fondul tabloului descris în text, fără de care tabloul n-ar fi complet şi
n-ar putea să reprezinte nimic10.
Un mic studiu asupra contextului şi al detaliilor tabloului ne
ajută să înţelegem, care este ideea centrală a textului sau însemnătatea
tabloului11. În cazul pildei Samariteanului milostiv, atât contextul, cât şi
toate detaliile tabloului ne vorbesc despre aproapele nostru şi ne arată
că oricine are nevoie de noi este aproapele nostru.
Trebuie să ne ferim de pericolul de a interpreta detaliile. Niciodată
n-avem voie să punem întrebarea ce înseamnă dinţii şi părul lăcustei
(9:1-11) etc. N-avem voie să luăm un detaliu şi să-l interpretăm separat,
fiindcă el aparţine tabloului şi nu poate fi interpretat decât în lumina
însemnătăţii generale a acestuia.
În simbolul Noului Ierusalim (21:22), ideea centrală este relaţia
perfectă cu Dumnezeu. Detaliile: zidul, temeliile, porţile, râul etc.,
descriu caracterul glorios al acestei relaţii. Noi trebuie să avem în vedere
mai întâi ideea principală şi apoi detaliile. Aici, ca şi în cazul pildei
Samariteanului milostiv, contextul şi detaliile simbolului ne ajută să
identificăm simbolul sau, cu alte cuvinte, să răspundem la întrebarea:
ce reprezintă tabloul acesta?
2. Al doilea fel de interpretare a simbolurilor este însemnătatea
acestora.
Am văzut că, pentru a identifica un simbol trebuie să răspundem
la întrebarea: ce reprezintă el? Iar ca să ajungem la subiectul pe care
îl tratează un simbol, trebuie să răspundem la întrebarea: ce vrea
Dumnezeu să ne spună cu ajutorul lui? 12.
45
Deoarece Apocalipsa este o alegorie, simbolurile ei nu se

armonizează numai cu detaliile lor, ci şi cu toate celelalte simboluri
anterioare şi posterioare. Ele sunt în concordanţă atât cu perioada
întreagă de la prima la a doua venire a lui Cristos, cât şi cu tema
generală a cărţii. Datorită acestui fapt, simbolurile sunt de două feluri:
simboluri speciale şi simboluri de principiu. Simbolurile speciale sunt
evenimentele de la începutul creştinismului şi din preajma revenirii
Mântuitorului. Iar simbolurile de principiu sunt evenimentele din
întreaga perioadă de la prima la a doua venire a lui Cristos.
Aceste două feluri de simboluri pot fi distinse foarte uşor din
context. Spre exemplu, femeia care a născut un Fiu de parte bărbătească
(12:1-5) este un simbol special şi unicat, de la începutul erei creştine.
Iar sfeşnicele, sigiliile, trâmbiţele, potirele etc. sunt simboluri de
principiu din marele spaţiu de la prima la a doua venire a Fiului lui
Dumnezeu13.
Simbolurile de principiu reies cel mai clar din numărul şapte,
simbolul completitudinii: şapte biserici, simbolizate prin şapte sfeşnice;
şapte îngeri ai bisericilor, simbolizaţi prin şapte stele; şapte duhuri ale
lui Dumnezeu, reprezentate prin şapte lămpi; şapte peceţi şi Mielul cu
şapte ochi şi şapte coarne, şapte îngeri suflă din şapte trâmbiţe; şapte
îngeri varsă şapte potire cu şapte plăgi; şapte tunete; fiara cu şapte
capete; şapte împăraţi etc.
Astfel, simbolurile care se întind pe întreaga durată de la prima
la a doua venire a Mântuitorului şi afectează oamenii, pomii, marea, a
patra parte a pământului, a treia parte a acestuia şi chiar pământul
întreg (Cap.6,8,9,16), ne arată evenimentele în general şi nu fiecare caz
în parte, fiindcă ar fi prea multe şi nimeni nu le-ar putea cunoaşte şi
deosebi 14.
Simbolurile de principiu se referă la lucrurile care s-au întâmplat
şi se vor întâmpla mereu până la a doua venire a lui Cristos. Datorită
acestui fapt, Apocalipsa este întotdeauna o carte recentă.
Din studiul intitulat Data, destinatarul, scopul şi tema cărţii (Vol.
I, Stud. 2), am văzut că scopul şi tema Apocalipsei este mângâierea
credincioşilor persecutaţi şi biruinţa lui Cristos şi a lor. Dacă aceste
simboluri ar arăta numai evenimentele izolate din istorie, ele ar satisface
numai curiozitatea unora dintre oameni şi n-ar edifica toate generaţiile
pământului. În schimb, dacă credem că Apocalipsa revelează simboluri
de principiu, atunci putem vedea cum Dumnezeu lucrează permanent
în istorie şi cum braţul Lui puternic şi protector ne aduce biruinţă prin
Domnul Isus şi atunci suntem edificaţi şi mângâiaţi15.
46
Stancu Dragomir
Toate acestea pot fi rezumate într-o singură frază: sfeşnicele,

sigiliile, trâmbiţele, potirele şi alte simboluri de felul acesta nu se referă
la evenimente speciale şi izolate din istorie, ci la simbolurile de principiu
ale acţiunii divine care operează în mod permanent în era creştină16.
_____________________
1. Stauffer, E., Christ and the Caesers, p. 175.
2. Swete, H.B., The Apocalypse of St John, p. 139;
Pieters, A., The Lamb, The Woman, and the Dragon, p. 72;
Robertson, A.T., Syllabus for New Testament Study, p. 254.
Westcott, B. F., and Hort, F.J.S., The New Testament in the
Original Greek, p. 612.
3. Bleek, F., Lectures on the Apocalypse, p. 643.
Swete, H.B., The Apocalypse of St. John, p. 153.
4. Op. cit. pp. 129-130.
Tennery, M., Interpreting Revelation, pp. 185-193.
5. Smith, J.B., A Revelation of Jesus Christ, pp. 206-207;
6. Morris, S.L., The Book of Revelation, p. 32,46.
7. Snell, H.H., Notes on the Revelation, p. 16.
9. Op. cit. p. 13.
10. Warfield, B.B., The Millennium and the Apocalypse, p. 646.
11. Taylor, W.M., The Parables of Our Saviour, p. 14.
12. Pieters, A., The Lamb, The Woman, and the Dragon, p. 71.
13. Op. cit. p. 132.
14. Wishart, C.F., The Book of Day, p. 19.
15. Warfield, B.B., The Millennium and the Apocalypse, pp. 646;
16. Milligan, W., The Book of Revelation, VI, p. 860, 867.
Swete, H.B., The Apocalypse of St. John, p. 216;
Wishart, C.F., The Book of Day, p. 42;
Morris, S.L., The Book of Revelation, p. 65.
47
6. INTERPRETAREA CĂRŢII
În studiul anterior am vorbit despre Simbolurile literaturii

apocaliptice, sau mai bine zis, am studiat interpretarea simbolurilor
acestui gen de literatură, iar acum ne vom ocupa de Interpretarea cărţii,
care este unul dintre cele mai importante lucruri, în vederea înţelegerii
Apocalipsei.
Exegeţii arată că până acum Apocalipsa a fost interpretată în nouă
feluri. Noi vom prezenta pe scurt numai şase dintre aceste interpretări
care sunt mai importante şi apoi vom alege una din ele.
1. Prima este interpretarea spirituală, numită şi alegorică.
Interpretarea spirituală dezbracă simbolurile apocaliptice de
sensul lor literal şi istoric şi le consideră ca o prezentare în imagini şi
într-un limbaj extrem de figurat al marilor principii de guvernământ
divin care se aplică la toate timpurile.
Această interpretare a fost concepută şi practicată de şcoala
teologică din Alexandria, reprezentată de Clement de Alexandria şi
Origen, sub influenţa gândirii greceşti. Origen a abuzat de folosirea
alegoriei. El spunea că în textele biblice sunt trei înţelesuri: literal,
figurativ şi spiritual, dar cel mai important este cel spiritual. Aceşti
exegeţi au susţinut că misterele din Apocalipsa pot fi înţelese numai
prin interpretarea spirituală1.
Această concepţie a şcolii alexandrine de interpretare a fost privită
de Biserica Primară ca fiind eretică.
Metoda de spiritualizare a textelor din Apocalipsa a fost dezvoltată
de Tyconius, iar acesta, la rândul lui, a fost urmat de Augustin. Apoi,
în timp de o mie de ani, Apocalipsa a fost interpretată numai în sens
mistic şi alegoric.
Această metodă a fost preluată şi de unii exegeţi moderni, care
consideră simbolurile apocaliptice ca pe nişte mijloace de încurajare şi
de asigurare a triumfului final al creştinismului din secolul întâi, dar
nu şi ca o prezicere a viitorului2.
2. A doua este interpretarea idealistă.
Exegeţii acestei metode de interpretare văd în aranjarea Apocalipsei
în acte şi scene care înaintează treptat spre un punct culminant, drama
unui război între bine şi rău, între creştinism şi păgânism. Ei arată
că viziunile şi simbolurile, fiind alegorice, nu se referă la evenimente
48
Stancu Dragomir
istorice, ci la adevărul moral şi spiritual care va triumfa în final.

Conform acestei interpretări, în Evul Mediu se credea că
pământul întreg este un câmp de luptă între spiritele rele şi creaturile
lui Dumnezeu. Tot atunci se susţinea că “ziua judecăţii” nu va avea
loc la judecata de apoi, când Domnul Isus va veni a doua oară în chip
vizibil, ci ea se întâmplă ori de câte ori omul este pus în faţa unei decizii
să aleagă între bine şi rău.
3. A treia este interpretarea istorică.
Această interpretare a fost cea mai răspândită de-a lungul
secolelor. După susţinătorii acestei interpretări, capitolele 4 -19
schiţează o imagine profetică a istoriei bisericeşti începând din secolul
întâi şi până la “a doua venire a lui Cristos”. Iar capitolele 20-22 ne
arată evenimentele de după încheierea istoriei neamului omenesc.
Exegeţii acestui fel de interpretare consideră prigoana din
Apocalipsa ca un prototip al persecuţiei care va avea loc în întreaga
istorie bisericească şi care îşi va atinge punctul culminant în preajma
revenirii lui Cristos. Joachim de Flore, un mare teolog romano-catolic
din secolul XII, a fost printre primii care a formulat această interpretare
şi el a vorbit primul despre postmilenism.
Pe baza acestei interpretări, fiara din Apocalipsa, capitolul 13
este papalitatea. Mulţi teologi şi comentatori au îmbrăţişat această
interpretare, îndeosebi cei ce susţin postmilenismul3. Printre aceştia
au fost John Wycliff, Martin Luther, Joseph Mede, Sir Isaac Newton,
William Whiston, Elliott, Vitringa, Bengel, Barnes şi alţii.
Redăm aici un mic tabel cu cele mai importante repere ale
interpretării istorice.
Primul sigiliu reprezintă prosperitatea Imperiului Roman, între
anii ........................................................................................100-200
De la al doilea la al patrulea sigiliu: dezastru pentru marele imperiu
..............................................................................................200-300
Al cincilea sigiliu: era persecuţiilor .........................................100-300
Al şaselea sigiliu: revoluţia şi încreştinarea Imperiului Roman ..............
...............................................................................................313-400
De la prima la a patra trâmbiţă: căderea Imperiului Roman....400-476
A cincia trâmbiţă: ridicarea mahomedanismului...............……637-786
A şasea trâmbiţă: ridicarea puterii turceşti...................……1057-1453
Deschiderea unei cărţi mici: era ajungerii Bibliei în mâinile
oamenilor ...................................................................................1500
Măsurarea Templului: era Bisericii Reformate ....................1500
Cei doi martori: Biserica şi Biblia .......................................1500
Fiara: papalitatea care a devenit o putere lumească ....600-1800
49
De la primul la al cincilea potir: căderea puterii papale1600-1900

Al şaselea potir.....................................................……… în viitor
Cei ce susţin interpretarea istorică greşesc fiindcă nu ţin
seama nici chiar de regulile fundamentale ale unui exeget cum sunt
destinatarul şi scopul cărţii. Ei cred că Apocalipsa prezice evenimente
mari din istorie, ca războiului lui Napoleon, războiul lui Hitler etc.4 Ce
legătură a avut persecuţia şi suferinţa creştinilor din secolul întâi cu
războaiele din Europa care urmau să aibă loc după două mii de ani?
Apocalipsa i-a avut în vedere pe credincioşii persecutaţi de pe
timpul Apostolului Ioan, cărora el le-a dedicat-o, precum şi împrejurările
în care ei se aflau. Ea era răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile şi
lacrimile lor 5.
În această greşeală a căzut şi Pasedag, un exeget de renume
mondial din zilele noastre. El a prezis în anul 1973 cu cea mai mare
certitudine, pe baza unui studiu amănunţit din Ezechiel Cap.38 şi
39, Daniel 2 şi 9 şi Apocalipsa 6 că între anii 1979 şi 1986 urmau
să aibă loc trei evenimente: răpirea Bisericii, domnia lui Anticrist şi
Armaghedonul, marele război dintre evrei şi oştile multor naţiuni 6. Dar
nici unul dintre aceste lucruri nu s-au împlinit.
Un alt mare neajuns al interpretării acestor exegeţi este născocirea
şi discordanţa. Dintre zeci de comentatori istorici, doi nu spun la fel.
Spre exemplu, Pasedag l-a identificat pe “călăreţul de pe calul alb” (6:2)
cu o fiinţă demonică7 H. Schumacher, un alt exeget modern de renume
mondial, l-a identificat cu Anticristul8. Altul, ne spune R.C.H. Lenski,
l-a identificat cu Cristos etc.9. Exemplul cel mai grăitor este fiara cu
numărul 666. Unii spun că această fiară este papa; alţii Hitler; alţii
Stalin etc. Dar nici unul dintre exegeţii interpretării istorice nu poate să
ajungă la adevăr, pentru că îl derutează felul lui de interpretare.
Două greşeli majore pe care le comit exegeţii interpretării istorice,
pe lângă alte zeci minore, se datorează faptului că ei cred că Dumnezeu
prezice în Apocalipsa toate evenimentele istorice până la sfârşitul lumii.
Şi aceasta, aşa cum susţin unii dintre ei, încă într-un mod cronologic10,
fapt care se vede chiar şi în tabelul pe care l-am amintit.
Este adevărat că Dumnezeu ne descoperă viitorul în Apocalipsa,
dar nu fiecare eveniment în parte, ci numai în principiu, sau, aşa
cum ne spunea Mântuitorul, “ca semn prevestitor”. Astfel, viitorul ne
rămâne tot acoperit. Fiul lui Dumnezeu a spus apostolilor: “Nu este
treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele” (Fapte1:7).
4. A patra este interpretarea preteristă.
Această interpretare consideră că Apocalipsa a fost adresată
numai Bisericii de la sfârşitul secolului întâi, care era persecutată;
50
Stancu Dragomir
că ea a avut în vedere numai evenimentele care s-au derulat într-o

anumită zonă şi într-un anumit timp; şi că cei ce au trăit în acele
împrejurări au înţeles-o. Exegeţii acestei metode de interpretare susţin
că nici o viziune şi nici chiar un simbol din Apocalipsa nu se referă la
viitor, ci numai la lupta dintre Imperiul Roman şi Biserica lui Cristos.
Punctul central al acestei interpretări este biruinţa lui Cristos asupra
Imperiului Roman.
Cele şapte sigilii erau simbolice. Ele însemnau că o judecată
groaznică urma să se abată asupra marelui imperiu.
Cele şapte trâmbiţe care urmau să sune, reprezentau judecata
lui Dumnezeu rostită împotriva Imperiului Roman.
Fiara era “Imperiul Roman”.
Profetul mincinos era “Cultul cezarului”.
Babilonul era “Roma”.
Şi cele şapte potire însemnau “judecata finală asupra Romei”,
care va avea loc după mileniul pământesc.
Interpretarea preteristă are o parte pozitivă şi alta negativă. Ea are
dreptate când spune că Apocalipsa a fost adresată Bisericii persecutate
din secolul întâi, dar greşeşte foarte mult când continuă să afirme că
ultima carte din Biblie a fost dedicată numai Bisericii Primare şi că nici
o viziune şi nici un simbol de-al ei nu se referă la viitor, negându-i orice
element profetic.
5. A cincia este interpretarea fidelistă.
Şcoala fidelistă sau viitoristă plasează evenimentele în întregime
în preajma revenirii Mântuitorului. Conform acestei interpretări, numai
capitolele 1-3 se referă la Biserică, pe când capitolele 4-19 au în vedere
evenimentele de după răpirea Bisericii. Pentru cei ce rămân pe pământ
va începe necazul cel mare care va dura şapte ani, dintre care primii trei
ani şi jumătate vor fi cumpliţi, după care va urma instaurarea teocraţiei
mondiale a mileniului cristic. Argumentul de bază al exegeţilor, în
sprijinul acestui punct de vedere este că în capitolele 4-19 lipseşte
cuvântul “Biserică”.
Susţinătorii acestei interpretări sunt premileniştii. Ei arată că
cele şapte biserici din capitolele 2 şi 3 reprezintă şapte perioade prin
care va trece Biserica în decursul istoriei. Restul cărţii până la capitolul
20, se ocupă cu perioade scurte de şapte ani 11.
Cele şapte sigilii conţin schiţa unei perioade de şapte ani în care
va domni Anticristul, dar va exista totodată şi o evanghelizare, când
mulţi dintre evrei şi dintre neamuri se vor mântui.
Cele şapte trâmbiţe vor fi nişte torturi îngrozitoare prin care va
trece lumea.
51
Fiara sau Anticristul va fi un dictator internaţional, căpetenia

a zece împăraţi (Cap.13). Prostituata din capitolul 7 este biserica în
apostazie.
Babilonul va fi în sens literal capitala lumii şi reşedinţa lui
Anticrist.
Cele şapte potire vor fi cele mai mari catastrofe care vor lovi
pământul în timpul domniei lui Anticrist.
Interpretarea viitoristă este complet greşită. Ea face multe erori.
Noi vom lua numai cinci:
Prima eroare: Ray Summers a spus că această interpretare omite
destinatarul Apocalipsei: Biserica persecutată din secolul întâi, care a
avut mare nevoie de mângâiere 12.
A doua ei greşeală este concepţia că cele şapte biserici din
capitolele 2 şi 3 reprezintă şapte perioade prin care va trece Biserica în
decursul istoriei. După calculul acestor interpreţi, a cincia perioadă a
istoriei bisericeşti este cea a Reformei şi că ea echivalează cu biserica
din Sardes. Or, nu este nimic mai caraghios decât să asemeni era vie şi
glorioasă a Reformei cu biserica moartă din Sardes! 13/.
A treia ei greşeală constă în faptul că interpretează simbolurile de
principiu de care ne-am ocupat în stadiul trecut, ca pe cele speciale.
A patra ei greşeală este denaturarea evenimentelor de principiu
prin interpretarea eronată a şeptimilor.
Şi a cincia ei greşeală este că a născocit doctrina răpirii Bisericii
prin faptul că a crezut că de la capitolul 4 la 19 nu scrie nicăieri cuvântul
“Biserică”. Numai că adevărul este altul, şi anume că Biserica este
redată mereu şi de la capitolul 4 prin sinonimele ei simbolice de Femeia
care a fost protejată de Dumnezeu în pustiu (Cap.12); mulţimea cea
mare, îmbrăcată în haine albe (Cap.7); cei 144.000 de sigilaţi (Cap.14)
etc. Dimpotrivă, în toată Apocalipsa nu scrie grecescul harpazō pentru
răpirea Bisericii decât o singură dată în 12:5 unde este vorba despre
răpirea Domnului Isus la tronul lui Dumnezeu, după înviere.
6. Şi a şasea este interpretarea paralelistă, numită şi
sincronistă.
Această interpretare susţine că Apocalipsa a fost destinată
creştinilor din secolul întâi ca să-i încurajeze şi să-i asigure de triumful
lor final. Ea scoate în evidenţă faptul că această ultimă carte din Biblie
este şi o profeţie detaliată asupra Bisericii din toate timpurile.
Exegeţii acestei interpretări văd în Apocalipsa un mare tablou
sinoptic cu o înşeptită dezvăluire asupra viitorului Bisericii până când
va ajunge în glorie, pentru că există o mare asemănare şi concomitenţă,
nu numai între viziunea celor şapte trâmbiţe şi şapte potire, ci şi între
52
Stancu Dragomir
toate cele şapte paralele care se întind de la prima la a doua venire a

lui Cristos.
Paraleliştii susţin că mileniul simbolizează domnia lui Cristos cu
sufletele sfinţilor în cer, până la a doua Sa venire când va avea loc şi
învierea trupurilor lor.
Acum, după ce am aruncat o scurtă privire asupra tuturor
interpretărilor, trebuie să alegem una după care să studiem
Apocalipsa.
Exegeţii au constatat că fiecare dintre primele cinci interpretări
au elemente pozitive şi negative. Pe oricare am acceptat-o, ea conţine
numai o anumită parte din adevăr. Dacă ne-am ţine strict de linia
ei, am ajunge la mari exagerări şi denaturări. Comentatorul Moses
Stuart a spus: “Dacă cititorii din secolul întâi au înţeles Apocalipsa fără
interpretările noastre moderne, aceasta înseamnă că aproape toate
metodele noastre sunt greşite 14.
Paraleliştii nu pot fi acuzaţi că neglijează destinatarul Apocalipsei,
care este Biserica persecutată din secolul întâi şi nici că dezbracă
Apocalipsa de caracterul ei profetic. Singura obiecţie care i se aduce
este că ea nu crede în mileniul literal. Dar nici faptul aceasta nu este o
lacună. Când vom ajunge să studiem problema mileniului, vom vedea
că ea are dreptate şi în privinţa aceasta.
Noi vom alege în comentariul nostru interpretarea paralelistă pe
care o considerăm nu numai că este cea mai bună, dar şi că fiind
singura interpretare care este autentică, şi facem lucrul aceste din mai
multe motive: pentru că este în concordanţă cu destinatarul, scopul şi
tema cărţii, aşa cum am văzut în studiul al doilea; în concordanţă cu
fondul cărţii, care este Cultul cezarului şi persecuţia iniţiată de acesta,
aşa cum am văzut în studiul al treilea; în concordanţă cu cele două epoci
din literatura apocaliptică, aşa cum am văzut în studiul al patrulea; şi
în armonie cu interpretarea celor două feluri de simboluri ale acestui gen
de literatură: cu simbolurile speciale, de la începutul şi sfârşitul erei
creştine, şi cu simbolurile de principiu, de pe întreg parcursul ei, aşa
cum am văzut în ultimul studiu.
Noi nu vom fi în stare să înţelegem niciodată Apocalipsa dacă nu
o interpretăm în lumina evenimentelor din secolul întâi. Trebuie să ne
punem mereu întrebarea: cum au înţeles-o cititorii de atunci? Mesajul
Apocalipsei are şi astăzi aceeaşi valabilitate, dar noi nu vom înţelege
“ce a spus bisericilor Duhul” (Cap.2 şi 3), dacă nu studiem mai întâi
împrejurările prin care au trecut creştinii din acea vreme.
Credincioşii erau atunci foarte persecutaţi. Apostolul Ioan a fost
exilat pe insula Patmos (1:9). Antipa din Pergam a fost ucis (3:13). Unii
53
creştini au suferit în temniţe întunecoase şi grele (2:10). Alţii au răbdat

foamea şi setea (6:8;7:16). Alţii au fost aruncaţi la fiare sălbatice (6:8).
Mulţi au fost decapitaţi (20:4). Sângele martirilor a fost vărsat ca apa
(6:40;7:14;16:6;19:2).
Cultul cezarului a instaurat o religie falsă şi a declanşat o
persecuţie crudă, pe care guvernul roman a încurajat-o. Roma, capitala
marelui imperiu, era centrul desfrâului (13:7,15;17:18). Ereticii au
tulburat bisericile cu învăţăturile lor (2:2,14,20,24). Cu toate acestea,
creştinii au rămas pe poziţie şi au răspândit lumina lui Cristos.
Aceasta a fost situaţia reală prin care a trecut atunci Biserica.
Credincioşii, într-o asemenea împrejurare nu erau interesaţi deloc de
evenimentele mari din secolele şi mileniile viitoare, ci de lupta dintre
lumină şi întuneric, Cristos şi Satan, adevăr şi eroare, care se purta
în acel timp. Astfel, Apocalipsa n-a fost altceva decât răspunsul lui
Dumnezeu la rugăciunile şi lacrimile celor persecutaţi 15.
Este adevărat, că Apocalipsa cuprinde în revelaţia ei toată era
creştină şi că este tot aşa de valabilă şi pentru celelalte veacuri ca
pentru secolul întâi. Numai că ea, fiind scrisă cu ocazia persecuţiei din
secolul întâi, se întemeiază pe evenimentele şi circumstanţele de atunci
şi, ca atare, trebuie interpretată în lumina acelor evenimente. Astfel,
fiara cu şapte capete, care a fost descrisă în termenii vremii de atunci, a
devenit prototipul tuturor fiarelor din istoria lumii. De aceea trebuie să
interpretăm simbolurile Apocalipsei numai în lumina circumstanţelor
în care a fost scrisă.
Şi în final, Apocalipsa trebuie interpretată şi în funcţie de contextul
întregii Biblii şi trebuie să facem lucrul acesta din trei motive: primul,
pentru că Biblia este revelaţia lui Dumnezeu; al doilea: pentru că ea
era adânc înrădăcinată în mintea şi în sufletul autorului; şi ultimul,
deoarece cadrul împrejurărilor şi al evenimentelor în care a trăit Ioan
Teologul era prea mic în comparaţie cu vastitatea evenimentelor din
istoria milenară a lumii. Acestea au fost trei motive importante pentru
care Apostolul Ioan s-a folosit atât de Vechiul Testament, cât şi de
învăţătura Mântuitorului din Noul Testament, cu scopul de a ne arăta
cu ajutorul simbolurilor întregii Biblii prin ce anume va trece omenirea.
Să nu uităm că una dintre cele mai de seamă reguli de interpretare a
Bibliei este că Biblia se interpretează prin Biblie. Sau, în cazul nostru,
să permitem Sfintelor Scripturi să interpreteze Apocalipsa.
54
Stancu Dragomir
_____________________
2. Milligan, W., Lectures on the Apocalypse, pp. 135-139;
Allen, C.H., The Message of the Book of Revelation, pp. 13-15.
3. Thiessen, H., Introduction to the New Testament, p. 325.
4. Tenney, M.C., New Testament Survey, p. 387.
6. Pasedag, The Revelation of John, p. 100.
7. Op. cit. p. 101.
8. Schumacher, H., The Revelation of John, p. 169.
9. Lenski, R.C.H., Interpretation of St. John’s Revelation, p. 600.
10. Op. cit. p. 25.
11. Milligan, W., Discussions on the Apocalypse, p. 269;
Pieters, A., The Lamb, The Woman, and the Dragon, p.100.
12. Summers, R., Worthy Is the Lamb, p. 7.
14. Stuart, M., Commentary on the Apocalypse, p. 5.
15. Cowles, H., The Revelation of John, p. 43;
Swete, B., The Apocalypse of St John, p. 213.
55
7. PARALELISMUL PROGRESIV
În studiul anterior am reflectat asupra celor şase feluri de

interpretări ale Apocalipsei şi am ales paralelismul. Iar acum vom
studia îndeaproape această metodă de interpretare care se numeşte
Paralelismul progresiv.
Dintr-o analiză amănunţită făcută asupra cărţii, descoperim
trei lucruri în legătură cu paralelismul progresiv: existenţa acestuia,
similitudinea secţiunilor şi împărţirea acestora în două diviziuni
majore.
I. EXISTENTA PARALELISMULUI PROGRESIV
La o citire atentă descoperim că Apocalipsa se împarte în
şapte secţiuni paralele care se întind de la prima la a doua venire a
Mântuitorului1.
1. Prima secţiune este Cristos în mijlocul celor şapte sfeşnice
de aur (1:1-3:22).
Tema centrală a primelor trei capitole este Cristos în mijlocul celor
şapte sfeşnice de aur. Aceste şapte sfeşnice reprezintă cele şapte biserici
(1:20) cărora le-a scris Apostolul Ioan (Cap.2-3) Numărul şapte este
folosit mereu în Apocalipsa şi el înseamnă peste tot completitudine.
Tot ce a scris Apostolul Ioan celor şapte biserici este valabil pentru
toate bisericile lui Cristos până la sfârşitul lumii. Cele şapte biserici nu
indică anumite perioade din istorie, ci ne slujesc ca tip, ca să ne arate
lucrurile care se repetă mereu în viaţa bisericilor 2. De aceea, această
secţiune este valabilă de la prima venire a Domnului Isus ca Mântuitor
(1:5) şi până la a doua Sa venire în calitate de Judecător (1:7).
2. A doua secţiune este viziunea cerului şi a celor şapte
sigilii(4:1-7:17).
Capitolul 4 Îl descrie pe Cel Preaînalt stând pe tron şi revărsându-
şi gloria în jur. Capitolul 5 ne arată cum Cel care stătea pe tron avea
în mâna dreaptă un sul sigilat cu şapte sigilii (5:1) şi cum Mielul a luat
sulul, i-a rupt sigiliile şi a primit adoraţie.
În capitolul 6, Mielul a rupt şase sigilii, unul după altul şi s-au
arătat patru cai. Între sigiliul al şaselea şi al şaptelea, avem viziunea
celor 144.000 de răscumpăraţi care au fost sigilaţi şi a unei mulţimi de
nenumărat care stă înaintea tronului.
56
Stancu Dragomir
Această secţiune acoperă şi ea întreaga eră creştină, de la prima

la a doua venire a lui Cristos. La începutul acestei secţiuni avem tabloul
Mielului înjunghiat, care a înviat, S-a înălţat Ia cer şi a început să
domnească la dreapta Tatălui (5:5-6). La sfârşitul ei, ne este redată
judecata finală. Apostolul Ioan a scris că oamenii vor spune îngroziţi
munţilor şi stâncilor: “Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de Faţa Celui care
stă pe tron şi de mânia Mielului (17); căci a venit ziua cea mare a mâniei
Lui şi cine poate sta în picioare”? (6:16-17). Iar despre cei credincioşi
care vor ajunge în glorie, Ioan Teologul a zis: “Nu le va mai fi foame, nu
le va mai fi sete; nu-i va mai arde nici soarele, nici vreo altă arşiţă (17).
Căci Mielul, care stă în mijlocul tronului va fi Păstorul lor, îi va duce la
izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor”
(7:16-17). Acesta este tabloul întregii Biserici triumfătoare, adunată din
toate naţiunile pământului, înaintea tronului lui Dumnezeu şi aceasta
reprezintă din nou întreaga eră creştină!
3. În a treia secţiune se includ cele şapte trâmbiţe (8:1-11:19).
Tema centrală a acestei secţiuni cuprinde cele şapte trâmbiţe care
afectează lumea. Iar ce se întâmplă Bisericii este descris în capitolele 10
şi 11, unde se vorbeşte de cărticica din mâna îngerului care este dulce
şi amară; şi de cei doi martori ucişi şi înviaţi. Şi aici, epoca creştină se
termină cu judecata de apoi. Ioan Teologul a scris: “Împărăţia lumii a
trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Cristosului Său. Şi El va împărăţi
din eternitate în eternitate… (18). Neamurile se mâniasera, dar a venit
mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi...”(11:15,18).
4. A patra secţiune este persecuţia balaurului (12:1-14:20).
Această secţiune începe cu naşterea Mântuitorului (12:5).
Balaurul a urmărit să înghită Copilul, dar Copilul a fost răpit la tronul lui
Dumnezeu. Balaurul persecută apoi Femeia (12:13). El angajează fiara
din mare (13:1), fiara de pe uscat (13:11-12), Babilonul şi prostituata
cea mare (14:8).
Această secţiune, cuprinde şi ea întreaga eră creştină, care se
termină cu judecata de apoi. Ioan Teologul a scris: “Apoi m-am uitat,
şi iată un nor alb; şi pe nor stătea Cineva care semăna cu un Fiu al
Omului; pe cap avea o coroană de aur, iar în mână, o seceră ascuţită...
(16). Atunci Cel care stătea pe nor, Şi-a aruncat secera pe pământ. Şi
pământul a fost secerat” (14:14,15).
5. În a cincia secţiune se includ cele şapte potire (15:1-16:21).
Capitolele 15 şi 16 descriu cele şapte potire. Şi aici se face referinţă
la judecata de apoi şi Ia evenimentele care vor avea loc în preajma
sfârşitului lumii. Ioan Teologul a scris. “Toate insulele au fugit şi munţii
nu mai erau de găsit” (16:20).
57
6. A şasea secţiune este căderea Babilonului (17:1-19:21).

Această secţiune începe cu căderea Babilonului, cu pedepsirea
fiarei şi a profetului mincinos şi se încheie cu judecata de apoi. Ioan
Teologul a scris: “Apoi am văzut cerul deschis şi iată că s-a arătat un cal
alb! Cel care stătea pe el se numea Cel credincios şi Cel adevărat şi
El judecă şi Se luptă cu dreptate” (19:11).
7. A şaptea secţiune este mileniul şi eternitatea (20:1-22:21 ).
În 12:9 din a patra secţiune scrie cum Copilul de parte bărbătească
a scăpat de gura balaurului prin înălţare la cer şi cum şarpele cel vechi
s-a întors mânios ca să persecute Biserica. Iar în 20:2 şi 3 citim că
Diavolul este legat pentru o mie de ani; că va fi dezlegat pentru un timp
scurt (20:7); că va fi aruncat în iazul cu foc; şi că va avea loc judecata de
apoi (20:10-15). În cele din urmă, Ioan Teologul ne arată că Universul
va pieri (20:11) şi că Dumnezeu va crea un cer nou, un pământ nou şi
un Ieruslim nou (Cap.21 şi 22). În al doilea rând, ne vom ocupa de:
II. SIMILITUDINEA SECŢIUNILOR.
Acesta este un alt argument care ne arată că toate cele şapte
secţiuni sunt paralele şi că se întind pe tot cuprinsul erei creştine,
prezentându-ne diferite aspecte ale aceleiaşi perioade. Secţiunea a treia,
care se referă la cele şapte trâmbiţe de judecată (Cap. 8-11), ne descrie
întreaga eră creştină, cu simbolurile convenţionale ale necazului celui
mare din istoria lui Israel “42 de săptămâni” (11:2) sau “1260 de zile”
(11:3). La fel şi a patra secţiune, care vorbeşte despre Copilul de parte
bărbătească şi despre Femeie, care sunt persecutaţi de balaur şi de aliaţii
săi (Cap. 12:14), ne descrie aceeaşi eră în toată întinderea ei, folosind
aceleaşi simboluri numerice de “1260 de zile” (12:6) sau expresia “vreme,
două vremi şi jumătate de vreme”(12:1-4), care înseamnă acelaşi lucru:
trei ani şi jumătate.
Un studiu atent asupra secţiunii a patra care are ca temă
Persecutarea Domnului Isus şi a Bisericii de către Diavol şi aliaţii săi
(Cap.12-14), ne ajută să descoperim că ea nu este identică numai cu
secţiunea a treia, cu cele şapte trâmbiţe de judecată (8-11), ci şi cu
secţiunea a şaptea, referitoare la legarea Diavolului pentru o mie de ani,
dezlegarea lui pentru un timp scurt şi apoi aruncarea lui în iazul cu foc
(Cap. 20:22).
Aceeaşi identitate o găsim şi între secţiunea a treia, cu privire la
cele şapte trâmbiţe de judecată (Cap. 8-11) şi secţiunea a cincia care
descrie cele şapte potire ale mâniei (15-16). De aceea, atât prima trâmbiţă
cât şi primul potir afectează pământul; a doua trâmbiţă şi al doilea potir
afectează marea; a treia trâmbiţă şi al treilea potir, afectează râurile; a
patra trâmbiţă şi al patrulea potir afectează soarele; a cincia trâmbiţă şi
58
Stancu Dragomir
al cincilea potir, au de-a face cu fântâna Adâncului şi cu tronul fiarei; a

şasea trâmbiţă şi al şaselea potir, au de-a face cu secarea răului Eufrat
şi trecerea oştilor nimicitoare; iar a şaptea trâmbiţă şi al şaptelea potir,
se referă la venirea Domnului Isus şi judecata de apoi 3.
Fiindcă balaurul şi cei trei aliaţi ai lui: două fiare şi Babilonul,
din secţiunea a patra (Cap.12-14), s-au ridicat deodată, era natural
să fie şi distruse deodată! Aceasta ne devine clar când le înţelegem
însemnătatea: Fiara cu şapte capete care a ieşit din mare este unealta
Satanei. Ea a fost reprezentată pe timpul Apostolului Ioan prin Imperiul
Roman. Fiara cu două coarne de miel care s-a ridicat din pământ era
profetul mincinos şi a însemnat Cultul cezarului. Iar Babilonul sau
seducătoarea cea mare care a căutat să fure inima creştinilor şi să-
i pervertească moral şi spiritual a fost pe vremea Apostofului Ioan,
Roma. Astfel, când Diavolul a căzut, era firesc să cadă şi cele două fiare
şi Babilonul. A şasea secţiune descrie căderea prostituatei celei mari şi
a fiarelor (7-19). Iar secţiunea a şaptea ne prezintă legarea lui Satan
(20:10) şi totala lui înfrângere în ziua judecăţii. Faptul că distrugerea
celor patru vrăjmaşi ai lui Cristos şi ai Bisericii este descrisă în două
secţiuni, întăreşte adevărul similitudinii paralelismului şi întinderea
acestuia pe tot parcursul erei creştine, până la venirea lui Cristos şi
judecata de apoi 4.
O altă dovadă mare care confirmă adevărul similitudinii secţiunilor
şi a întinderii acestora până la venirea lui Cristos şi judecata de apoi
este referinţa la ziua cea mare (16:14), cu care se încheie a cincia
secţiune a celor şapte potire de mânie (Cap.15-16), a şasea secţiune a
căderii Babilonului (Cap.17-19) şi a şaptea secţiune a bătăliei celei mari
a Iui Dumnezeu (Cap.20-22). Această referinţă identifică aceeaşi bătălie
în toate trei secţiunile. În a cincia secţiune Ioan Teologul a zis: “Acestea
sunt duhuri de demoni, care fac semne nemaipomenite şi care se duc
la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei
mari a Dumnezeului Celui Atotputernic” (16:14). În a şasea secţiune Ioan
Teologul a spus: “Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului şi oştile
lor, adunate ca să facă război cu Cel care stătea călare pe cal şi cu oastea
Lui” (19:19). Şi în a şaptea secţiune Ioan Teologul a scris: “Când se vor
împlini cei o mie de ani, Satan va fi dezlegat; (8) şi va ieşi din închisoarea
lui, ca să înşele naţiunile care sunt în cele patru puncte cardinale ale
pământului, pe Gog şi pe Magog, să-i adune pentru război. Numărul lor
va fi ca nisipul mării” (20:7-8).
Exegeţii care susţin interpretarea paralelismului numesc această
metodă de interpretare o înşeptită revelaţie a lui Dumnezeu cu privire la
destinul lumii şi al Bisericii. Exegeţii care au descoperit existenţa unui
59
paralelism al secţiunilor similare, care se întind de-a lungul întregii ere

creştine, de la prima la a doua venire a lui Cristos, şi care l-au analizat
sunt următorii: L. Berhof5, H.B. Swete6, P. Maure7, W. Milligan, S.L.
Morris8, M.F. Sadler9, C.F Wishart10, B.B. Warfield11 etc.
Mulţi alţi exegeţi moderni şi contemporani au preluat interpretarea
paralelistă de la aceşti comentatori şi au folosit-o în comentariile lor.
III. ÎMPĂRŢIREA SECŢIUNILOR ÎN DOUĂ DIVIZIUNI
MAJORE.
Am văzut că Ioan Teologul a folosit numărul şapte de 54 de ori în
Apocalipsa. El a aranjat mereu această cifră în grupuri de trei şi patru
12
; şi a făcut lucrul acesta şi în aranjarea generală a cărţii.
Paraleliştii împart cele şapte secţiuni în două diviziuni mari.
Prima diviziune cuprinde trei secţiuni, de la capitolul 1 la 11; şi a doua
diviziune cuprinde patru secţiuni, de la capitolul 12 la 22 13.
În prima diviziune majoră ni se arată lupta dintre credincioşi
şi necredincioşi. Lumea atacă Biserica, dar Biserica, fiind ocrotită şi
răzbunată de Dumnezeu, iese biruitoare. În a doua diviziune, acelaşi
conflict ni se revelează într-o formă mai adâncă. Acesta este de fapt
războiul dintre Cristos şi Diavolul. Balaurul a declanşat un atac
extraordinar de puternic împotriva Copilului de parte bărbătească, dar
nereuşind, el s-a întors cu cea mai mare furie împotriva Bisericii. Ca să
reuşească măcar de data aceasta, el a angajat două fiare şi o prostituată
celebră şi s-a aliat cu ele, dar în final, toate acestea au fost înfrânte.
Acum să prezentăm schiţa completă a biruinţei lui Cristos şi a
Bisericii asupra lui Satan şi a aliaţilor lui:
În prima diviziune majoră lumea persecută Biserica.(Cap.1:11)
Biserica este ocrotită şi răzbunată de Dumnezeu şi astfel iese
biruitoare.
În prima secţiune, Cristos este în mijlocul celor şapte sfeşnice de
aur (1-3).
În a doua secţiune ni se vorbeşte despre cartea cu cele şapte
peceţi (4-7).
În a treia secţiune sunt descrise cele şapte trâmbiţe de judecată
(8-11).
Iar în a doua diviziune majoră, (12-22), balaurul şi aliaţii lui Îl
persecută pe Cristos şi Biserica, (Cap. 12-22) dar Cristos şi Biserica
au ieşit biruitori.
În a patra secţiune Copilul de parte bărbătească şi Femeia sunt
persecutaţi de balaur şi de aliaţii lui: cele două fiare şi marea prostituată
(Cap.12-14).
60
Stancu Dragomir
În a cincia secţiune sunt prezentate cele şapte potire ale mâniei

lui Dumnezeu (Cap.15-16).
În a şasea secţiune este vestită căderea Babilonului celui mare şi
a celor două fiare (Cap.17-19).
În a şaptea secţiune este arătată înfrângerea definitivă a balaurului,
urmată de un cer nou, un pământ nou şi un Ierusalim nou (Cap. 20-22).
Am văzut că Apocalipsa se împarte în şapte secţiuni şi că cele
şapte secţiuni se împart în două diviziuni mari. Acelaşi lucru îl putem
exprima mult mai exact: că ea se rezumă în şapte secţiuni; că cele
şapte secţiuni se rezumă la două diviziuni; şi că cele două diviziuni, aşa
cum vom vedea în studiul următor, se contopesc într-o singură unitate
organică.
_____________________
1. Lenski, R.C.H., The Interpretation of St John’s Revelation, pp.
216, 240, 350, 358;
Morris, S.L., The Drama Cristianity, p. 26;
Sadler, M.F., The Revelation of St. John the Divine, p. XVI;
Warfield, B.B., BiblicaI Doctrines, pp. 645-661.
2. Milligan, W., The Book of Revelation, VI, p. 836.
Plumptre, E.H., The Epistoles to the Seven Churches, p. 9;
Ramsay, W.M., The Letters to the Seven Churches of Asia, pp.
30, 177.
Trench, R.C., Commentary on the Epistles to the Seven Churches
in Asia, p. 59;
Wishart, C.F., The Book of Day, p. 22.
3. Morris, S.L., The Book of Revelation, p. 64.
4. Lenski, R.C.H., The Interpretation of St. John’s Revelation,
p.553.
5. Berkhof, L., CIass Lectures on Revelation, p. 339.
7. Mauro, P., The Patmos Visions, p. 11.
8. Morris, S.L., The Book of Revelation, p. 29.
9. Sadler, M.F., The Revelation of St. John the Divine, p. XVI.
10. Wishart, C.F., The Book of Day, p. 30.
11. Warfield, B.B., Biblical Doctrines, p. 645.
12. Beckwith, I.T., The Apocalypse of John, p. 254, 523.
13. Swete, H.B., The Apocalypse of St. John, p. 39;
Lange, J.P., The Revelation of John, p. 83;
Robertson, A.T., Syllabus for New Testament Study, p. 260.
61
8. UNITATEA ŞI PROGRESIVITATEA CĂRŢII
În studiul anterior, tratând problema Paralelismului progresiv,

am văzut că Apocalipsa se împarte în şapte secţiuni şi două diviziuni.
Iar în acest studiu intitulat Unitatea şi progresivitatea cărţii, vom vedea
că ea se concentrează într-o singură unitate organică.
Apocalipsa are o organizare deosebită a materialului prezentat.
Cele şapte secţiuni se armonizează perfect şi cele două diviziuni se
completează una pe cealaltă. Există o tranziţie aproape imperceptibilă
de la o viziune la alta. A nu observa lucrul acesta, înseamnă a nu
înţelege cartea şi a nu pătrunde în sensul ei adânc.
Dacă până acum, o analiză generală şi amănunţită asupra cărţii,
ne-a ajutat să inţelegem cum se împarte Apocalipsa, atunci tot printr-o
analiză detaliată putem să vedem şi cum se aseamănă şi se raportează
viziunile din ea unele la altele.
În Apocalipsa sunt patru teme majore care se armonizează în
mod perfect între ele.
1. Prima temă este: Cristos în mijlocul bisericilor.
Prima secţiune care se referă la Cristos în mijlocul celor şapte
sfeşnice de aur şi face aluzie la promisiunea Mântuitorului când a zis
apostolilor în Evanghelie: “Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la
sfârşitul veacului” (Matei 28:20) şi la cuvintele “Voi sunteţi lumina lumii”
(Matei 5:14), ne scoate în evidenţă trei lucruri: mai întâi, că Domnul
Isus a asigurat Biserica asupra faptului că El este în mijlocul ei; apoi,
i-a amintit că ea, în calitate de sfeşnic, are menirea să răspândească
Lumina Lui divină; şi că în cele din urmă, El i-a spus cu bucurie că ea
şi-a împlinit această datorie, de aceea este prezentată în Apocalipsa ca
un sfeşnic de aur.
Fiul lui Dumnezeu a arătat celor şapte biserici că ele au strălucit
în mod diferit: că Smirna a luminat în toată puterea; că în Sardes au
fost numai câţiva care nu şi-au mânjit hainele, că acolo lumina de abia
a licărit; că Filadelfia I-a răspândit lumina în toată puterea ei, de aceea
Domnul Isus i-a deschis uşa larg pentru propovăduire; iar Laodiceea
nici nu lumina, nici nu se stingea, ci doar pâlpâia.
Ioan Teologul L-a descris pe Domnul Isus că avea ochii ca para
focului şi că din gură Îi ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, ca să
judece pe cei care-I persecutau Biserica şi încercau să abată pe cei
62
Stancu Dragomir
credincioşi de pe calea adevărată.

Prezenţa permanentă în mijlocul Bisericii a Celui care a murit şi
a înviat a adus acesteia multă bucurie, mângâiere şi încurajare (1:13);
i-a descoperit lucruri ascunse (3:1); a mustrat-o pentru greşeli (2:4); i-a
pedepsit pe cei ce erau împotriva adevărului şi a sfinţeniei şi au încercat
să-i abată şi pe alţii de pe cale (2:16); a aprobat anumite lucruri care
erau recomandabile (2:2-3); i-a făcut anumite promisiuni (2:7); şi i-a
îndemnat la pocăinţă pe cei ce au căzut în păcat (3:18-19).
Există o legătură strânsă între capitolul întâi şi celelalte două
capitole din secţiune. În capitolul întâi avem portretul lui Cristos.
Următoarele două capitole; doi şi trei, ni-L descriu pe Ful lui Dumnezeu
în termenii aceluiaşi tablou. Ca să vedem lucrul acesta, vom face o
paralelă între capitolul întâi şi celelalte două:
Ioan Teologul a scris în capitolul întâi: “În mâna dreaptă ţinea
şapte stele... “ (v.16), “Şi am văzut în mijlocul celor şapte sfeşnice
pe Cineva, care semăna cu Fiul omului” (v.13). Cristos cel înviat S-a
prezentat bisericii din Efes: “... Cel care ţine şapte stele în mâna dreaptă,
şi Cel care umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur”. (2:1).
Ioan Teologul L-a citat pe Domnul Isus spunând în capitolul
întâi: “Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, (18). Cel viu. Am fost
mort şi iată că sunt viu în eternitate” (v.17 şi 18). Cristos s-a prezentat
bisericii din Smirna: “Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel ce a murit şi
a înviat” (2:8).
Ioan Teologul a scris în capitolul întâi: “Din gura Lui ieşea o sabie
ascuţită cu două tăişuri” (v.16). Cristos S-a prezentat bisericii din
Pergam: “Cel Care are sabia ascuţită cu două tăişuri” (2:12).
Ioan Teologul a scris în capitolul întâi: “Ochii Lui erau ca para
focului (15), picioarele Lui erau ca arama aprinsă şi arsă într-un cuptor”
(v.14-15). Cristos s-a prezentat bisericii din Tiatira: “...Care are ochii
ca para focului şi ale cărui picioare sunt ca arama aprinsă” (2:18).
întâi: “... Şi din partea celor şapte duhuri, care stau înaintea tronului
Său ... (16). În mâna dreaptă ţinea şapte stele” (v.4 şi 16). Cristos s-a
prezentat Bisericii din Sardes: “Cel care are cele şapte Duhuri ale lui
Dumnezeu şi cele şapte stele” (3:1).
Ioan Teologul L-a citat pe Fiul lui Dumnezeu spunând în capitolul
întâi: “Isus Cristos, martorul credincios... (18). Eu ţin cheile morţii
şi ale Locuinţei Morţilor” (v.5,18). Cristos S-a prezentat bisericii din
Filadelfia: “Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel care ţine cheia lui David” (3:7).
Ioan Teologul a scris în capitolul întâi: “Isus Cristos, martorul
credincios, Cel întâi născut din morţi, Domnul împăraţilor
63
pământului” (v.5). Cristos S-a prezentat bisericii din Laodiceea: “Cel

care este Amin, Martorul credincios şi adevărat, începutul creaţiei
lui Dumnezeu” (3:14).
2. A doua temă majoră a Apocalipsei este conflictul dintre
Biserică şi lume.
Prima secţiune care se refera la şapte sfeşnice de aur, (Cap.1-3)
Îl descrie pe Fiul lui Dumnezeu cu ochii ca para focului şi ieşindu-I din
gură o sabie ascuţită cu două tăişuri. Iar a doua secţiune, care vorbeşte
despre cele şapte sigilii (Cap.4-7) ne arată cauza pentru care El S-a
aprins de mânie şi a judecat pe prigonitorii Bisericii.
Se ridică marea întrebare: de ce necredincioşii urăsc pe credincioşi?
La această întrebare sunt două răspunsuri: credincioşii răspândesc
lumina lui Cristos şi întunericul urăşte lumina.
Cuvintele pe care le-a rostit Mântuitorul şi pe care le găsim scrise
în Evanghelia după Matei: “Să nu credeţi că am venit să aduc pacea pe
pământ: n-am venit să aduc pacea, ci sabia... (38). Cine nu-şi ia crucea
lui şi nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine”, (10:34,38) erau adânc
înrădăcinate în mintea vizionarului 1.
Oricând şi oriunde a intrat Cristos pe scena istoriei, a apărut
sabia. Ucenicii Lui au devenit purtători de cruce. Pacea de la Biserica
Primară a fost luată. Pământul era udat de sângele urmaşilor Mielului.
Aceasta este cauza pentru care al cincilea sigiliu ne vorbeşte despre
sufletele care au fost înjunghiate din cauza mărturisirii Cuvântului lui
Dumnezeu şi stau sub altar! (6:9).
Dar secţiunea a doua,care ne vorbeste despre cele şapte sigilii
(Cap.4-7), ca şi toate celelalte, nu ne arată numai persecuţia din secolul
întâi, ci şi toate necazurile şi încercările care urmau să se abată asupra
Bisericii de-a lungul veacurilor.
Secţiunea a doua se deschide cu viziunea tronului lui Dumnezeu.
Cristos S-a aşezat la dreapta Tatălui ca să guverneze lumea de acolo,
în interesul Bisericii. El a luat cartea destinului neamului omenesc din
mâna dreaptă a lui Dumnezeu şi, rupându-i sigiliile, a deschis-o.
Mulţi se întreabă cum de acceptă Cristos ca urmaşii Lui să sufere?
Mântuitorul a atenţionat Biserica încă de când era pe pământ că ea avea
să treacă prin experienţe amare, dar a asigurat-o că toate necazurile
prin care urma să treacă vor fi în folosul ei, în vederea curăţării şi a
apropierii tot mai mult de Dumnezeu. Dar Fiul lui Dumnezeu nu S-a
aşezat la dreapta Tatălui numai ca să conducă toate lucrurile de acolo
în folosul Bisericii, ci şi ca să elimine răul.
Aproape toate sigiliile lui Cristos au de a face cu lumea, pentru
că ea Îi persecută Biserica şi promovează răul. Sfinţii, n-au de ce să se
64
Stancu Dragomir
teamă de aceste urgii, declanşate în urma ruperii sigiliilor, fiindcă ele

sunt trimise împotriva vrăjmaşilor lor. Ei, primind sigiliul pe frunte, ca
semn al posesiunii lui Dumnezeu, sunt scutiţi de acestea (7:1-8). De
altfel, din pricina Bisericii se va abate asupra lumii necazul cel mare,
suma tuturor nenorocirilor.
Secţiunea a doua se încheie cu ajungerea Bisericii triumfătoare
în cer, înaintea tronului lui Dumnezeu, având ramuri de finic în mâini
şi fiind îmbrăcată în haine albe. Numărul ei este aşa de mare încât
nu-l poate număra nimeni, fiindcă ea este formată din toate naţiunile,
rasele şi generaţiile de pe pământ (7:9-17).
3. A treia temă majoră a Apocalipsei o reprezintă judecăţile
împotriva prigonitorilor.
Secţiunea a treia, care se referă la cele şapte trâmbiţe de judecată
(Cap.8-11) este în concordanţă cu ceea ce a spus Mântuitorul în
Evanghelia după Luca: “Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui,
care strigă zi şi noapte către El?” (18:7).
Cele patru teme ale Apocalipsei nu numai că se armonizează
perfect între ele, dar sunt şi redate într-un mod progresiv. Până acum
am văzut că sfeşnicele au dat naştere sigiliilor. Iar acum vom vedea că
sigiliile vor provoca trâmbiţele judecăţii; trâmbiţele vor provoca potirele;
şi că potirele vor aduce distrugerea finală a oricărei fiare, a oricărui
Babilon şi a Diavolului.
Cel Atotsfânt şi Atotdrept vede persecuţia şi lacrimile copiilor Săi.
Rugăciunile lor, adresate neîncetat în Numele lui Cristos, au asaltat
cerul. Cădelniţa era plină de foc şi de tămâie. La un moment dat, Cel
Preaînalt a luat cădelniţa şi a aruncat-o pe pământ: “Şi s-au dezlănţuit”,
ne spune Ioan Teologul, “tunete, glasuri, fulgere şi un cutremur de
pământ” (8:5).
Dumnezeu trimite mereu judecăţile Sale pe pământ ca răspuns
la rugăciunile copiilor Lui persecutaţi. Datorită acestui fapt al şaptelea
sigiliu include şapte trâmbiţe de judecată. Sigiliile persecuţiei determină
întotdeauna trâmbiţele judecăţii 2.
Fiul lui Dumnezeu ne asigură prin urgiile celor şapte trâmbiţe
de judecată că El răzbună mereu Biserica împotriva prigonitorilor ei
prin afectarea celei de-a treia părţi a solului (8:7), a mărilor (8:8) şi a
râurilor (8:10); prin întunecarea celei de-a treia părţi din soare, lună şi
stele (8:12); prin deschiderea fântâni Adâncului şi invadarea lumii cu
demoni (9:3,11); şi prin războaie. (11:15).
Aceste judecăţi aspre sunt numai o avertizare. Ele, nefiind finale,
distrug numai a treia parte şi nu totul. Aceasta înseamnă că scopul
trâmbiţelor este prevenirea că Dumnezeu încă îi cheamă pe oameni prin
65
ele la pocăinţă. O asemenea avertizare avem şi în Ezechiel, capitolul 14,

unde prorocul Îl aminti pe Dumnezeu spunând: “Aşa vorbeşte Domnul
Dumnezeu: «Măcar că trimit împotriva Ierusalimului cele patru pedepse
grozave ale Mele: sabia, foametea, fiarele sălbatice şi ciuma, să nimicesc
cu desăvârşire din el oamenii şi vitele, (22) tot va fi o rămăşiţă care va
scăpa, care va ieşi din el, şi anume: fii şi fiice. lată, aceştia vor veni la
voi, le veţi vedea purtarea şi faptele, şi vă veţi mângâia de nenorocirea
pe care o aduc asupra Ierusalimului, de tot ce aduc asupra lui. (23) Ei
vă vor mângâia, când le veţi vedea purtarea şi faptele, şi veţi cunoaşte
că nu fără temei fac Eu tot ce fac împotriva Ierusalimului, zice Domnul,
Dumnezeu»” (14:21-23).
Ioan Teologul ne arată că oamenii nu se vor pocăi la această
avertizare a lui Dumnezeu. El a scris: “Şi nu s-au pocăit de crimele lor,
nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de hoţiile lor”. (9:21) Toate
acestea se întâmplau şi pe timpul vizionarului. Dar ele aveau să continue
mereu în istorie. Acesta este un alt motiv pentru care Apocalipsa este o
carte a tuturor veacurilor şi a generaţiilor.
4. A patra temă majoră a Apocalipsei este biruinţa prin
Cristos.
Prima diviziune (Cap.1-11) se termină cu două preludii: cu
preludiul unui imn triumfal în care îngerii cântau: “Împărăţia lumii a
trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Cristosului Său. Şi El va împărăţi
din eternitate în eternitate” (11:15) şi cu preludiul unei avertizări, rostite
împotriva celor care poartă vina distrugerii pământului (11:18). A
doua diviziune (Cap.12-22) prezintă nimicirea celor care vor distruge
pământul şi ne descrie cerul nou, pământul nou şi lerusalimul nou.
Când oamenii s-au împietrit şi n-au vrut să se pocăiască nici
chiar la trâmbiţa judecăţii, Stăpânul Universului a vărsat cele şapte
potire ale mâniei (Cap.15-16). Trâmbiţele judecăţii sunt ultimul mijloc
al lui Dumnezeu prin care vrea să ne trezească înainte de distrugerea
finală şi de pedeapsa veşnică. Când faraon n-a vrut să se supună voii
lui Dumnezeu nici prin intermediul celor zece plăgi, el a fost înecat în
Marea Roşie (Apoc.15:2,3; Exod 14).
Dumnezeu varsă întotdeauna potirele mâniei după trâmbiţele
judecăţii şi niciodată înainte 3. Trâmbiţele au rostul de a preveni mai
întâi, apoi urmează vărsarea potirelor mâniei. La judecata finală, potirele
mâniei vor fi golite în întregime peste oamenii împietriţi. Apostolul Pavel
a fost inspirat să spună acelaşi lucru când a scris în epistola sa către
Romani: “Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască
îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei
judecăţi a lui Dumnezeu” (2:5).
66
Stancu Dragomir
Cele şapte secţiuni ale Apocalipsei, pe lângă că se întind paralel

prin întreaga eră creştină, ele sunt şi redate progresiv. Datorită acestui
fapt, cu cât ne apropiem de sfârşitul cărţii, cu atât ne este atrasă atenţia
mai mult asupra revenirii lui Cristos şi a judecăţii de apoi 4.
Un studiu mai amănunţit asupra Apocalipsei ne ajută să
vedem mai clar lucrul acesta. Spre exemplu, căderea Babilonului este
enunţată în a patra secţiune (14:8) , dar ea nu este descrisă decât în
a şasea secţiune (Cap.17-19). La fel şi judecata lumii este enunţată în
prima secţiune (Cap.1-3) şi este descrisă în a treia secţiune (Cap.8-11).
Apoi, în prima diviziune a cărţii (Cap.1-11) nu avem decât o simplă
introducere a judecăţii finale (1:7;6:12;7:9), pe când în a doua diviziune
îi avem definirea şi explicaţia.
Ioan Teologul ne arată că Biserica a avut pe timpul lui cinci
vrăjmaşi: Balaurul; fiara cu şapte capete care a ieşit din mare; fiara cu
două coarne care s-a ridicat din pământ, numită şi profetul mincinos;
Babilonul sau prostituata cea mare; şi oamenii care au avut “semnul
fiarei” (13:16). El ne spune că toţi aceştia au fost nimiciţi când Dumnezeu
a vărsat asupra lor potirul mâniei Lui; că atunci a fost pentru ei ziua
judecăţii; şi că Cel Atotputernic are o asemenea zi pentru fiecare fiară
şi pentru fiecare Babilon.
Vizionarul a precizat că numai balaurul, vrăjmaşul suprem al
lui Cristos şi al Bisericii, n-a fost înfrânt definitiv la această judecată
a potirelor mâniei lui Dumnezeu, ci a fost numai legat (20:2) şi că va
exista o altă zi de judecată (20:11-15) şi o altă vărsare a potirelor mâniei
lui Dumnezeu, una generală şi finală pentru toată lumea. Atunci şi
balaurul cel mare va cădea pentru totdeauna. Atunci îngerii vor izbucni
în imnuri de bucurie (19). Atunci Tatăl ceresc va oferi copiilor Lui o altă
lume şi atunci Diavolul va fi aruncat cu toţi aliaţii lui în iazul cu foc şi
cu pucioasă (19:20).
Apocalipsa, care se împarte în şapte secţiuni şi două diviziuni
paralele şi progresive este aşa de precisă din punct de vedere escatologic,
încât toate lucrurile apar exact unde trebuie şi cum trebuie. Datorită
acestui fapt, unii exegeţi i-au dat acestui paralelism calificativul de
paralelism progresiv.
Suntem convinşi că paralelismul este singura interpretare care
explică Apocalipsa şi că numai el pătrunde în înţelesul ei adânc cu
privire la conduita neamului omenesc în conformitate cu principiile
morale şi spirituale ale lui Dumnezeu care operează mereu în istoria
lumii.
Lupta dintre Biserică şi lume ne arată că există un alt conflict,
la un nivel cu mult mai înalt, între Cristos şi Diavol şi că Diavolul
67
angajează întotdeauna în bătălia lui aliaţi. Dar toţi aceştia, dacă nu

sunt înfrânţi mai devreme, vor fi înfrânţi cel mai târziu în ziua vărsării
potirelor mâniei lui Dumnezeu, fiindcă biruinţa este întotdeauna a lui
Cristos şi a urmaşilor Săi.
Apostolul Pavel a fost şi el inspirat să scrie în epistola sa către
Romani că “Noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a
iubit”. (8:37)
_____________________
1. Charles, R.H., The Revelation of St. John, I, p. 165;
Mauro, P., The Patmos Visions, p. 200;
2. Robertson, A.T., Syllabus for New Testament Study, p. 265.
3. Lenski, R.C.H., The Interpretation of St. John’s Revelation, p.
267.
4. Lange, J.P., The Revelation of John, p. 81;
Warfield, B.B., Biblical Doctrines, p. 645.
68
9. TEOLOGIA APOCALIPSEI
Comentatorii şi exegeţii au afirmat că Apocalipsa este una dintre

cărţile cele mai teologice din Biblie. Fiindcă acesta este un mare adevăr,
noi vom trata un studiu strict necesar pe această temă, intitulat Teologia
Apocalipsei.
Ultima carte din Biblie ne înzestrează cu următoarele zece doctrine
fundamentale:
1. Prima doctrină a Apocalipsei este cu privire la Dumnezeu.
Apocalipsa ne vorbeşte mult despre Dumnezeu. Ea Îl descrie pe Cel
Preaînalt în capitolul 4 în toată gloria Sa şi este singura carte din Biblie
care accentuează atât asupra sfinţeniei desăvârşite a lui Dumnezeu,
cât şi asupra dragostei Lui infinite. Ea ne arată că El, în calitate de
Tată, plin de dragoste, ne-ar îmbrăţişa ca pe nişte fii pierduţi şi ne-
ar duce acasă, dar nu poate face lucrul acesta, fiindcă S-ar pângări
pe El şi casa Lui eternă. Şi, totuşi, ca să ne devină Tată, a acceptat
jertfirea Fiului Său pe cruce, care este singurul mijloc pentru ispăşirea
păcatelor noastre. Pentru cei ce nu se lasă curăţaţi de sângele Mielului,
Dumnezeu a trimis şapte îngeri să sune împotriva lor cu şapte trâmbiţe
de avertizare; şi şapte îngeri, să verse asupra lor cele şapte potire ale
mâniei Lui. lar celor ce şi-au spălat hainele în sângele Mielului, Tatăl
ceresc le va deschide 12 porţi de mărgăritare ca să intre în cetatea de
aur. Ioan Teologul a scris: “Ferice de cei care îşi spală hainele ca să aibă
drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!” (22:14).
2. A doua doctrină a Apocalipsei este Revelaţia.
Ioan Teologul, în calitate de autor, a fost sigur de inspiraţia
Apocalipsei şi de autoritatea ei divină, de aceea a scris: “Ferice de cine
citeşte şi de cei care ascultă cuvintele acestei profeţii şi împlinesc lucrurile
scrise în ea!” (1:3).
Apocalipsa este plină de referinţe din Noul şi Vechiul Testament.
Comentatorii: H.B. Swete,B.F. Westcott şi F.J.A. Hort ne arată că din
cele 404 versete pe care le are Apocalipsa, 278 se referă la Vechiul
Testament 1.
Faptul că Apocalipsa abundă în paralele cu Vechiul şi Noul
Testament, înseamnă că ea se include în revelaţia Sfintelor Scripturi.
3. A treia doctrină a Apocalipsei este Cristologia.
69
Apocalipsa este o carte cristologică. Un alt obiectiv mare al ei

este descoperirea gloriei lui Cristos, în contrast cu umilinţa şi suferinţa
Lui de pe pământ, prezentate în Evanghelii. Apocalipsa Îl prezintă pe
Mielul înjunghiat ca Dumnezeu atotbiruitor, etern şi îmbrăcat cu toată
maiestatea şi prerogativele divine, căruia I se cuvin toate onorurile şi
adoraţia. Ioan Teologul ne spune, că atunci când L-a văzut în slava Sa,
“a căzut la picioarele Lui ca mort”(1:17).
Ultima carte din Biblie ne arată în capitolul 19 că Cristos cel
glorificat va veni încă o dată, dar acum El va veni pentru a judeca şi
a distruge răul; şi pentru a-i duce pe cei răscumpăraţi la bucuria şi
fericirea Lui eternă.
4. A patra doctrină a Apocalipsei este Antropologia şi
hamartologia.
Omul şi păcatul sunt alte două obiective mari ale Apocalipsei.
Omul este redat cu nevoia lui interioară după harui lui Dumnezeu,
ca nu cumva să-l ajungă justiţia divină. Prea puţine cărţi din Biblie
descriu ca Apocalipsa, cât de mult a decăzut omul şi cât de aspră va
fi judecata lui Dumnezeu! Culmea decăderii şi a răutăţii neamului
omenesc este personificată prin cele două fiare şi prin prostituata cea
mare din Apocalipsa, care sunt opera supremă a lui Satan.
5. A cincia doctrină a Apocalipsei este Soteriologia.
Planul de mântuire al lui Dumnezeu este foarte clar în Apocalipsa.
Ioan Teologul a scris: “... Care ne iubeşte, care ne-a spălat păcatele
noastre cu sângele Său” (1:5): Răstignirea Mântuitorului este menţionată
în 1:7 şi este amintită mereu prin simbolul Mielul înjunghiat. Ioan
Teologul a scris că cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de
bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului şi au cântat cu alăute,
zicând: “... Vrednic, eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi sigiliile: căci ai fost
înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni
din orice seminţie, de orice limbă, de orice popor şi de orice naţiune” (5:9).
Apocalipsa ne arată că numai sângele Mielului ne poate înveşmânta
sufletul în haina albă a purităţii. Când Ioan Teologul a contemplat
mulţimea cea mare din cer, îmbrăcată în haine albe, şi a întrebat cine
este, unul dintre bătrâni i-a răspuns: “Aceştia vin din necazul cel mare;
ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului” (7:14).
Fiindcă planul de mântuire s-a realizat prin jertfa Domnului
Isus, Duhul Sfânt şi Biserica au misiunea să invite pe toţi păcătoşii la
salvarea lui Dumnezeu. Ioan Teologul a scris: “Şi Duhul şi Mireasa zic:
«Vino!»... Şi celui care îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără
plată!” (22:17).
6. A şasea doctrină a Apocalipsei este Ecleziologia.
70
Stancu Dragomir
Prima secţiune, Cristos în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur (Cap

1-3) este pur ecleziologică. Cele şapte scrisori, adresate celor şapte
biserici tipice din capitolele 2 şi 3, conţin lumina necesară: încurajări,
sfaturi şi avertizări pentru toate bisericile, ca să atingă perfecţiunea în
relaţia lor cu Cristos şi desăvârşirea în sfinţenie, dragoste, credinţă,
etc.
Primele trei capitole folosesc cuvântul ekklesia, “biserică”, iar în
restul cărţii, cuvântul biserică este sinonim cu “soţia Mielului” (19:7-8),
“Noul Ierusalim” (21:2) etc
7. A şaptea doctrină a Apocalipsei este Angelologia.
Nici o altă carte din Biblie nu ne vorbeşte aşa de mult despre
îngeri ca Apocalipsa. Ei au contribuit la transmiterea revelaţiei.
Ioan Teologul i-a văzut în capitolele 4 şi 5 în cer, înaintea
tronului lui Dumnezeu, în toată frumuseţea, desăvârşirea şi gloria lor.
În secţiunea a treia (Cap.8-11), ei apar din nou cu cele şapte trâmbiţe.
Adevărul cu privire la cei doi martori, în capitolul 11, a fost predat
Apostolului Ioan tot de către un înger. În capitolul 12, lui Ioan Teologul
i s-a revelat drama conflictului dintre îngerii buni şi îngerii răi. În
capitolele 15 şi 16, cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu, au fost
vărsate de către şapte îngeri. În capitolul 22, un înger i-a arătat lui Ioan
Teologul, râul vieţii şi pomul vieţii, în cetatea de aur a lui Dumnezeu.
Vizionarul a început să se închine înaintea acestui înger, dar această
fiinţă cerească l-a oprit prompt, spunându-i: “Fereşte-te să faci una ca
aceasta! Eu sunt un slujitor împreună cu tine şi cu fraţii tăi, profeţii, şi cu
cei care împlinesc cuvintele din cartea aceasta. Închină-te lui Dumnezeu”
(v.9). Şi, în sfârşit, Apocalipsa mai subliniază faptul că atunci când
Domnul Isus va veni a doua oară, El va fi însoţit de îngeri. (Cap.19)
8. A opta doctrină a Apocalipsei este cu privire la Ziua de
odihnă.
Ioan Teologul a scris: “În ziua Domnului eram în Duhul” (1:10):
Grecescul Kyrios înseamnă “Domn”, iar hemera, “ziua”.
Acest verset este de o mare importanţă istorică. El ne vorbeşte
despre ziua Domnului. Apostolul Ioan, când a folosit sintagma “ziua
Domnului”, s-a referit la ziua cea sacră pe care Dumnezeu a consfinţit-
o să fie ţinută de către credincioşi.
Biserica Primară a încetat să ţină sabatul, şi a început să
respecte ziua Domnului. Sabatul rememora odihna lui Dumnezeu în
urma creaţiei, iar ziua Domnului celebrează învierea Domnului Isus.
Dar când şi cum a avut loc această schimbare de la o zi la alta? În
legătură cu această problemă sunt trei izvoare:
71
a) Primul izvor este o lucrare din secolul întâi, intitulată Didache,

care înseamnă “Învăţătura apostolilor”, unde găsim următoarea frază:
“Noi ne adunăm în ziua Domnului şi frângem pâinea” 2. Aici se vede că
Biserica ţinea Duminica.
b) În al doilea izvor, Ignat de Antiohia a scris bisericii din Magnesia:
“Creştinii nu mai păzesc sabatul, ci ziua Domnului” 3.
c) Al treilea izvor sunt scrierile lui Melito de Sardes, care a cerut
credincioşilor să respecte ziua Domnului. 4.
La sfârşitul secolului întâi şi la începutul celui de-al doilea,
Biserica a abandonat cu desăvârşire sabatul şi a început să ţină ziua
Domnului.
Toate aceste referinţe provin din Asia Mică. Aceasta înseamnă că
acolo se ţinea ziua Domnului. Dar de unde le-a venit creştinilor ideea
să ţină ziua Domnului o dată pe săptămână? La început ei au aniversat
învierea Domnului Isus o dată pe an, apoi au început să aniverseze şi
o dată pe săptămână. Pentru ei, celebrarea învierii lui Cristos în prima
zi a săptămânii coincidea cu sebaste, “ziua cezarului”, care se ţinea în
prima zi a săptămânii, în prima zi a lunii şi în prima zi a anului, fiindcă
atunci nu se lucra şi pentru că Mântuitorul a înviat Duminica.
Ioan Teologul a fost inspirat să consfinţească în Apocalipsa ziua
învierii lui Cristos ca zi de odihnă pentru lumea creştină, fiindcă ziua
învierii Creatorului, care Şi-a dat viaţa pentru om, coroana creaţiei Sale,
are o importanţă mai mare decât Sabatul, ziua creaţiei (Ioan 1:3,10).
9. A noua doctrină a Apocalipsei este Profetologia.
Este adevărat că Apocalipsa este una şi aceeaşi cu profeţia, pentru
că amândouă se ocupă de evenimentele care urmează să se întâmple.
Dar, cu toate acestea, ele se deosebesc foarte mult una de alta. Prorocul
gândea în termenii acestei lumi. Sarcina lui era să-şi proclame mesajul,
fie că era vorba de o problemă socială, economică sau politică; fie că avea
un caracter religios. Prorocul credea în istorie. El credea că Dumnezeu
Îşi va împlini planul în lumea aceasta. De aceea, caracteristica lui era
optimismul, oricât de aspră era condamnarea din partea lui Dumnezeu,
pentru că el credea într-o îmbunătăţire a lucrurilor, dacă oamenii vor
accepta voia lui Dumnezeu.
Dar, pentru Apocalipsa, lumea este dincolo de orice îndreptare şi
îmbunătăţire. Ea nu spune că pământul acesta va fi creat din nou, ci
dimpotrivă, ne arată că epoca de aur a eternităţii nu va avea loc pentru
om decât după ce lumea veche va fi distrusă prin foc. Datorită acestui
fapt, Apocalipsei i se atribuie pesimismul.
10. Şi a zecea doctrină a Apocalipsei este Escatologia.
72
Stancu Dragomir
Cartea întreagă are un caracter escatologic. Unii exegeţi numesc

Apocalipsa ca fiind secţia escatologică a Noului Testament. Nici o carte
din Biblie nu se ocupă aşa de mult de a doua venire a Mântuitorului
şi de speranţa eternă a omului ca Apocalipsa. Apocalipsa ne vorbeşte
amănunţit despre învierea morţilor şi judecata de apoi. Ea ne descrie
iazul de foc şi de pucioasă, unde vor fi aruncaţi Diavolul, îngerii lui şi toţi
păcătoşii şi necredincioşii; şi tot ea ne arată cum o mulţime nenumărată
de pământeni fericiţi vor sta îmbrăcaţi în haine albe înaintea tronului
de domnie a lui Dumnezeu (7:9).
_____________________
1. Swete, H.B., The Apocalypse of St John, p. 111.
2. Didache 14:1.
Barclay, W., The Revelation of John, Vol. I, p. 43.
3. Ignatius to Magnesia 9:1.
Barclay, W., The Revelation of John, Vol. l, p. 43.
4. Op.cit.
73
74
Stancu Dragomir
PRIMA DIVIZIUNE
Capitolele 1 - 11
PRIMA SECŢIUNE
CRISTOS ÎN MIJLOCUL SFEŞNICELOR DE AUR

Capitolele 1 - 3
10. REVELAŢIA ULTIMEI CĂRŢI DIN BIBLIE

Apoc.1 : 1 - 3
1. Revelaţia lui Isus Cristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu; ca să

arate robilor Săi lucrurile care se vor întămpla în curând. Şi le-a făcut-o
cunoscut, trimeţând prin îngerul Său la robul Său Ioan,
2. care a mărturisit despre Cuvântul lui Dumnezeu şi despre
rnărturia lui lsus Cristos şi a spus tot ce a văzut.
3. Ferice de cine citeşte şi de cei care ascultă cuvintele acestei
profeţii şi împlinesc lucrurile scrise în ea, căci vremea este aproape.
Capitolul întâi din Apocalipsa are şapte părţi, iar introducerea,

prima parte care este formată din primele trei versete şi se intitulează
Revelaţia ultimei cărţi din Biblie, conţine schiţa întregii cărţi: tema,
originea şi scopul 1.
I. TEMA CĂRŢII.
Ioan Teologul numeşte cartea întreagă Revelaţia lui Isus Cristos
(v.1) pentru că în ea Mântuitorul ne descoperă planul lui Dumnezeu cu
privire la istoria lumii, în general şi cu Biserica în special; pentru că în
ea Fiul lui Dumnezeu ne arată lupta dintre fiară şi Biserică, şi dintre El
şi Balaur; şi fiindcă tot ea ne arată marea biruinţă pe care o avem prin
Mântuitorul, asupra Diavolului, asupra aliaţilor lui şi asupra infernului 2.
Cartea pe care o studiem se numeşte Apocalipsa. Grecescul
apokalipsis este compus din două cuvinte: prefixul apo şi kalipsis care
înseamnă “a descoperi”, “a destăinui”. El echivalează cu latinescul
revelatio, “revelaţie” 3.
75
Dar cuvântul apokalipsis nu înseamnă numai descoperire, ci în

acelaşi timp şi tăinuire. Plutarh a povestit odată, că Pitagora l-a mustrat
pe un uncenic al lui în public. Şi că în urma acestei mustrări, cineva
l-a sfătuit pe Pitagora să nu dojenească pe nimeni în public. “De atunci”
scrie Plutarh, “Pitagora a făcut toate apokalipsis (descoperirile) în ascuns,
pentru că orice greşeală trebuie tratată în secret ca o boală ruşinoasă”
4
. Când ne-am ocupat de studiul intitulat Literatura apocaliptică (Vol.
I Stud.4), am văzut că acest gen de literatură se folosea în vremuri de
persecuţie ca să nu înţeleagă prigonitorii.
Apocalipsa este adresată robilor lui Cristos, ceea ce înseamnă că
numai ei o pot înţelege. Ioan Teologul ne spune că Apocalipsa nu este
altceva decât “revelaţia lui Isus Cristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca
să arate robilor Săi lucrurile care se vor întâmpla în curând” (1:1).
Grecescul doulos, înseamnă “rob”, “sclav”. Este o mare deosebire
între slujitor şi rob. Un slujitor poate să muncească şi să se odihnească
atunci când vrea. El îl serveşte pe stăpânul său pe bani. Un slujitor este
de sine stătător. El se conduce după mintea şi voinţa lui. El se poate
târgui cu stăpânul său şi când nu-i place ceva, poate să-şi înceteze
serviciul. Pe când un rob nu poate face aşa ceva. El nu este al său, ci
aparţine în întregime stăpânului. Cuvântul rob trebuie să ne dea mult
de gândit. El ne arată că noi trebuie să ne predăm viaţa în întregime
lui Dumnezeu şi că întotdeauna trebuie să facem voia Lui şi niciodată
a noastră.
Este foarte interesant să vedem cui a atribuit Biblia titlul de rob:
lui Avraam (Gen.26:24), Moise (Exod 14:31; Ps.105:26), lacob (Is.44:1-
2), David (1 Imp.8:66), Ilie (2 Imp.21:10), apostolilor (Fil.1:1; Tit.1:1) şi
tuturor creştinilor autentici (Efes. 6:6).
Oamenii cei mai mari şi mai sfinţi au descoperit că nu există nici
un alt titlu mai mare ca aceasta, pentru că numai atunci când ne predăm
viaţa în întregime lui Dumnezeu şi Îi facem voia în mod permanent, El
ne este Împărat; că sufletul nostru devine un mic teritoriu al Împărăţiei
Sale; şi că numai atunci El ne toarnă în suflet tot ce are în Fiinţa şi
în Împărăţia Lui: lumină, pace, bucurie etc. Aşa se explică faptul că
numai fiii Împărăţiei lui Dumnezeu înţeleg limbajul Apocalipsei, fiindcă
el este limbajul biblic şi limbajul cel intim al copiilor lui Dumnezeu; şi
pentru că ei au Duhul Sfânt care este Duhul descoperirii cu privire la
Dumnezeu şi la Împărăţia Sa. Apostolul Pavel a scris efesenilor: “Şi mă
rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Cristos, Tatăl gloriei, să vă dea
un duh de înţelepciune şi de revelaţie în cunoaşterea Lui” (1:17).
Iar toţi aceia care nu sunt robii lui Dumnezeu şi n-au călăuzirea
Duhului Sfânt nu pot înţelege Apocalipsa, oricât de înţelepţi ar fi; pentru
76
Stancu Dragomir
că ea nu este o carte profesională sau tehnică oarecare, ci o descoperire

numai pentru copiii lui Dumnezeu.
În al doilea rând, textul nostru ne arată
II. ORIGINEA CĂRŢII.
Ioan Teologul a scris: “Revelaţia lui Isus Cristos, pe care I-a dat-
o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care se vor întâmpla în
curând. Şi le-a făcut-o cunoscut, trimeţând prin îngerul Său la robul Său
Ioan” (v.1).
Aici ni se face o mică dare de seamă asupra modului cum ni s-a
revelat ultima carte din Biblie. Este adevărat că au fost momente când
Ioan Teologul a intrat în contact direct cu Cristos cel înviat şi chiar cu
Dumnezeu; dar cu toate acestea, un înger i-a descoperit Apocalipsa;
îngerului i-a fost descoperită de către Cristos; iar lui Cristos, de către
Dumnezeu.
1. Prima sursă a revelaţiei ultimei cărţi din Biblie este
Dumnezeu.
Ioan Teologul a scris: “... Pe care I-a dat-o Dumnezeu” (v.1).
Accentuăm, în primul rând asupra faptului că Dumnezeu este izvorul
oricărui adevăr şi că oamenii nu creează adevărul, ci adevărul vine de
la Dumnezeu. În al doilea rând, subliniem că receptarea adevărului
se face pe două căi: prin meditaţie şi prin rugăciune. Dumnezeu a dat
omului minte şi adeseori vrea să lucreze şi El prin ea. Dar El nu oferă
adevărul Lui numai acelora care-şi concentrează mintea să descopere
anumite lucruri, ci şi acelora care Îl cer şi-l aşteaptă liniştiţi în rugăciune
şi devoţiune, fiindcă rugăciunea şi devoţiunea constituie cel mai bun
mijloc pentru perceperea vocii lui Dumnezeu.
2. A doua sursă este Cristos cel înviat.
Când Domnul Isus era pe pământ, Dumnezeu ne-a revelat adevărul
prin El. Evanghelistul Ioan a scris: “Isus le-a răspuns: «Învăţătura Mea
nu este a Mea, ci a Celui care M-a trimis pe Mine»” (7:16), “Eu… nu fac
nimic de la Mine Însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu”
(8:28), “Căci Eu n-am vorbit de la Mine Însumi, ci Tatăl, care M-a trimis, El
Însuşi Mi-a poruncit ce trebuie să spun; cum trebuie să vorbesc” (12:49).
Şi când Mântuitorul S-a înălţat la cer după înviere, Cel Preaînalt a
continuat să ne reveleze tot prin El, pentru că El Şi-a dat viaţa pentru
neamul omenesc, S-a aşezat pe tron ca Mijlocitor între Dumnezeu şi
creaţie, şi fiindcă El este Capul Bisericii.
3. A treia sursă este un înger.
Ioan Teologul a zis: “Şi le-a făcut-o cunoscut, trimeţând prin îngerul
Său la robul Său Ioan” (v.1).
77
În Vechiul Testament ni se spune că Moise ar fi primit legea direct

din mâna lui Dumnezeu (Exod Cap. 19-20). Pe când, Noul Testament
ne precizează în cartea Faptele Apostolilor 7:53 şi în Galateni 3:19 că
legea i-a fost dată lui Moise prin intermediul unui înger.
Daniel a primit revelaţia lui Dumnezeu prin îngerul Gavril
(Dan.8:16;9:21-22). Mulţi teologi sunt de părere că şi lui Ioan Teologul
i-a slujit la descoperirea adevărului divin tot arhanghelul Gavril,
căpetenia îngerilor purtători de veşti, deoarece numele acestui înger
este menţionat de două ori şi în Evanghelia după Luca: la vestirea
naşterii lui Ioan Botezătorul şi la vestirea naşterii Domnului Isus (1
:19,26) 5.
Fiul lui Dumnezeu a avut să-i transmită lui Ioan Teologul multe
realităţi care erau mai presus de limitele lumii noastre materiale, de
aceea a însărcinat un înger să-l conducă, să-i arate şi să-i explice tot ce
i-a revelat în Apocalipsa.
4. A patra sursă este Ioan Teologul.
Apostolul Ioan a scris despre sine: “Şi le-a făcut-o cunoscut,
trimeţând-o prin îngerul Său la robul Său Ioan” (v.1).
Unul dintre cele mai extraordinare lucruri este faptul că unii
oameni au jucat un anumit rol în ce priveşte primirea revelaţiei lui
Dumnezeu. Dumnezeu a căutat un om în a cărui minte şi suflet să
toarne revelaţia Apocalipsei ca apoi acesta, la rândul lui, s-o transmită
neamului omenesc. Astfel, El l-a găsit şi l-a pregătit pentru această
lucrare pe Apostolul Ioan.
În vremea aceea, când furia persecuţiei creştea pe zi ce trecea,
inima apostolului iubirii bătea încă pe insula Patmos şi ochii lui mai
vedeau lumina zilei. Dintre toţi apostolii, lui i-a fost dat să cunoască
acele zile de groază, pentru care era îngrijorat. Pentru timpul acela, de
grea încercare, creştinii aveau nevoie de Apocalipsa şi Cristos l-a ales
pentru acesta pe Apostolul Ioan, numai ea era trâmbiţa lui Dumnezeu
care chema pe creştini la o credinţă până la moarte; fiindcă numai ea
putea să le arate splendoarea eternităţii deasupra groazei şi a agoniei
martirajului; şi pentru că numai ea putea să-i încurajeze.
Ioan Teologul a declarat că el ne-a oferit toată revelaţia lui
Dumnezeu şi a lui Cristos care i s-a încredinţat şi că n-a omis nimic
din tot ce i-a arătat şi i-a spus îngerul. El a scris despre sine: “Care
a mărturisit despre Cuvântul lui Dumnezeu şi despre mărturia lui Isus
Cristos şi a spus tot ce a văzut” (v.2).
La Copenhaga, printre alte sculpturi renumite ale lui Thorwaldsen,
se găseşte şi celebra statuie a lui Ioan Teologul, care îl prezintă pe
Apostolul Ioan aţintindu-şi privirea senin spre cer şi ţinând pana în
78
Stancu Dragomir
mână deasupra cărţii în aşteptare ca Dumnezeu să-i dicteze 6.

În al treilea rând, pasajul citat ne scoate în evidenţă
III. SCOPUL CĂRŢII.
Ioan Teologul a scris: “Ferice de cine citeşte şi de cei care ascultă
cuvintele acestei profeţii şi împlinesc lucrurile scrise în ea, căci vremea
este aproape” (v.3).
Scopul cărţii este dublu: să aducă mângâiere şi încurajare în
prezent şi fericire în viitor.
Când Apostolul Ioan a zis: Ferice de cine citeşte, de cine ascultă
şi de cine păzeşte lucrurile scrise în Apocalipsa, a făcut una dintre cele
mai mari afirmaţii, pentru că el a ştiut cel mai bine cum a primit-o, cu
ce scop ne-a fost dată şi i-a cunoscut cel mai bine valoarea.
Ioan Teologul, ne-a prezentat în Apocalipsa şapte fericiri, din care
trei sunt în acest verset.
1. El a atribuit prima fericire cititorilor Apocalipsei.
El a zis: “Ferice de cine citeşte”. Aceasta se referă atât la cei ce o
citesc pentru ei, cât şi la cei ce o citesc pentru alţii, deoarece cărţile se
scriau cu mâna şi erau foarte puţine şi scumpe.
În sinagogile evreieşti erau numiţi şapte membri care aveau
însărcinarea să citească Legea, fiind asistaţi de un preot sau de un
levit. În sinagogă oricine avea privilegiul să citească Sfintele Scripturi.
Creştinii procedau la fel în biserici. Iustin Martirul a scris: “Creştinii
citesc atât Evangheliile şi epistolele apostolilor, cât şi cărţile profeţilor”7.
Evreii spuneau: “Cine citeşte Legea lui Moise are aproape acelaşi
privilegiu ca Moise când a primit-o din mâna lui Dumnezeu” 8.
Clerul profesional a răpit acest privilegiu credincioşilor. Dar s-
au găsit sute şi mii de martiri care şi-au dat viaţa ca noi să putem citi
Cuvântul lui Dumnezeu, fiecare în limba lui. Numai Societatea Biblică
pentru Anglia şi Străinătate a tradus Biblia în peste 2.030 de limbi şi
dialecte până în anul 19759.
2. A doua fericire, Ioan Teologul a atribuit-o acelora cărora le
place să asculte Apocalipsa.
Erau foarte mulţi oameni care nu aveau Apocalipsa şi nu ştiau
să citească, dar le plăcea să-i asculte pe alţii citind-o. Despre aceştia
Apostolul Ioan a scris: “Ferice... de cei care ascultă cuvintele acestei
profeţii”. (1:3).
3. A treia fericire, Ioan Teologul a atribuit-o împlinitorilor
Apocalipsei.
El a zis: “Ferice... de cei care împlinesc lucrurile scrise în ea” (v.3).
Autorul Apocalipsei L-a citat şi pe Cristos cel înviat spunând: “Ferice de
cel care împlineşte cuvintele profeţiei din cartea aceasta!” (22:7).
79
4. A patra fericire, Ioan Teologul a atribuit-o celor ce vor avea

parte de întâia înviere.
El a scris: “Fericiţi şi sfinţi sunt cei care au parte de prima înviere!
Asupra lor a doua moarte n-are nici o autoritate” (20:6).
5. A cincia fericire Ioan Teologul a atribuit-o celor ce se
înveşmântează cu hainele purităţii şi se pregătesc pentru
eternitate.
Vizionarul L-a citat pe Fiul lui Dumnezeu spunând: “Ferice de cei
care îşi spală hainele ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi
în cetate!” (22:14) şi “Ferice de cel care veghează şi îşi păzeşte hainele!”
(16:15).
6. A şasea fericire, Ioan Teologul a atribuit-o celor ce vor avea
parte de invitaţie la bucuria eternă.
El l-a citat pe îngerul care îi arăta şi explica lucrurile din cer,
spunând: “Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului” (19:9).
7. Şi a şaptea fericire, Apostolul Ioan a atribuit-o celor ce adorm
în braţele lui Dumnezeu.
Vizionarul a auzit un glas din cer care zicea: “Ferice de acum
încolo de morţii care mor în Domnul”. (14:13). A muri în Domnul este
egal cu a ajunge în cer. Mântuitorul a spus tălharului de pe cruce.
“Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23:43).
Foarte mulţi interpretează greşit următoarele cuvinte ale
Apostolului Ioan: “Ca să arate robilor Săi lucrurile care se vor întâmpla în
curând” (v.1). Aceştia cred că Apostolul Ioan s-a referit aici la evenimentele
care vor avea loc în preajma revenirii Mântuitorului, evenimente care nu
s-au împlinit nici după două mii de ani. Numai că adevărul este altul.
Când am tratat studiul intitulat Literatura apocaliptică (Vol.I. Stut.4),
am văzut că acest gen de literatură a împărţit timpul în două epoci: una
prezentă şi foarte rea şi alta viitoare şi de aur, când va exista un cer nou
şi un pământ nou. Iar între ele va fi un timp de groază când Dumnezeu
va judeca lumea şi va nimici pământul. Apoi, când am tratat studiul
intitulat Cultul cezarului (Vol.I, Stud.3), am văzut că Imperiul Roman
a întins sabia împotriva urmaşilor lui Cristos şi le-a înălţat ruguri şi
cruci, aşa cum le-a făcut de cunoscut Mântuitorul mai dinainte, când
a zis: “Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să
aduc pacea, ci sabia... (38). Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine
nu este vrednic de Mine” (Matei.10:34,38). Şi în cele din urmă, când am
abordat studiul intitulat Unitatea şi progresivitatea cărţii (Vol.I, Stud.8),
ne-am informat că Fiul lui Dumnezeu a ocrotit şi a răzbunat Biserica
împotriva prigonitorilor prin cele şapte sigilii, prin cele şapte trâmbiţe
ale judecăţii şi prin cele şapte potire ale mâniei.
80
Stancu Dragomir
Astfel, când Ioan Teologul a scris: “ca să arate robilor Săi lucrurile
care se vor întâmpla în curând”, a spus creştinilor din secolul întâi cu
alte cuvinte, că dacă crucea şi sabia au început pentru ei din cauza lui
Cristos, aceasta înseamnă că în curând se vor bucura şi de biruinţa şi
Împărăţia Lui.
Acesta a fost motivul pentru care Ioan Teologul a continuat să
scrie în v.3 “Ferice de cine citeşte şi de cei care ascultă cuvintele acestei
profeţii şi împlinesc lucrurile scrise în ea, căci vremea este aproape”. Ceea
ce înseamnă, în termenii literaturii apocaliptice, că epoca de aur nu
începe decât după zilele de judecată, de mânie şi de răzbunare. Acelaşi
punct de vedere este confirmat şi de textul din Apocalipsa 22:10, unde
scrie: “Apoi mi-a zis: «Să nu sigilezi cuvintele profeţiei din cartea aceasta.
Căci vremea este aproape»”.
Istoria nu se desfăşoară la voia întâmplării, ci Dumnezeu
urmăreşte în ea atingerea scopului Său. Ioan Teologul a folosit în
limba greacă adverbul dei care înseamnă “trebuie”, adică “lucrurile
care trebuie să se întâmple” (v.1). Cornilescu a tradus în limba română
“lucrurile care se vor întâmpla”.
Exegetul H.B. Swete, a rămas uimit când a înţeles că Ioan
Teologul a intrat în contact chiar şi cu Dumnezeu, chiar şi “Cel care
stătea pe tron” i-a spus la sfârşitul Apocalipsei: “Scrie, fiindcă aceste
cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate” (21:5). Aici, Cel Preaînalt
Şi-a pus sigiliul garanţiei; chiar El a confirmat că Apocalipsa conţine
adevărul dumnezeiesc; că tot ce spune ea se va împlini cu cea mai mare
siguranţă. După ce Swete a pătruns în siguranţa adevărului divin din
Apocalipsa, a exclamat zicând: “Apocalipsa este atât de adevărată încât
ne uimeşte!”
_____________________
1. Hendriksen, W., More than Conquerors, p. 51;
Walvoord, J.F., The Revelation of Jesus Christ, p. 36.
2. Auberlen, C.A., The Prophicies of Daniel and the Revelation of
St. John, p. 81.
3. Stott, J.R., What Christ thinks of the Church, p. 5.
6. Plummer, A., The Book of Revelation, p. 150.
7. Justin Martyr 1 :57.
9. Op. cit.
81
11. SALUTUL, DEZVĂLUIREA SFINTEI TREIMI ŞI
GLORIFICAREA LUI CRISTOS
Apoc. 1 : 4 - 6
4. Ioan, către cele şapte Biserici, care sunt în Asia: Har şi pace
vouă din partea Celui care este, Celui care era şi Celui care vine şi din
partea celor şapte duhuri care stau înaintea tronului Său,
5. şi din partea lui Isus Cristos, martorul credincios, Cel întâi
născut din morţi, Domnul împăraţilor pământului! A Lui, care ne iubeşte,
care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său,
6. şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl
Său; a Lui să fie gloria şi puterea din eternitate în eternitate! Amin.
Capitolul întâi, în a doua lui parte din cele şapte, se ocupă de

salutul, dezvăluirea Sfintei Treimi şi glorificarea lui Cristos.
I. SALUTUL.
1. Salutul de urare a fost adresat de autorul cărţii.
Autorul cărţii a scris: “Ioan, către cele şapte Biserici” (v.4). Autorul
s-a identificat cu numele de Ioan. Apostolul Ioan era aşa de cunoscut
celor şapte biserici, cărora le-a trimis Apocalipsa, încât nu avea nevoie de
nici o explicaţie ca să se prezinte, ci era de ajuns doar să-şi menţioneze
numele.
2. Al doilea lucru în ce priveşte salutul este destinatarul
acestuia.
Autorul cărţii a scris: “Ioan, către cele şapte Biserici, care sunt
în Asia” (v.4). Numele acestor biserici sunt menţionate în versetul 11:
“Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea”. Ele
erau situate în provincia proconsulară romană din vestul Asiei Mici.
Enumerarea celor şapte biserici începe cu Efesul şi nu cu Pergamul,
care era capitala Asiei Mici, pentru că Apostolul Ioan a locuit în Efes,
şi Efesul era cel mai aproape de insula Patmos. Aceste oraşe, a spus
W. Ramsay, erau aşezate pe o şosea circulară neregulată care le lega.
Spre nord, oraşul cel mai apropiat de Efes era Smirna şi următorul era
Pergamul. De la Efes la Pergam erau 160 km. lar de la Pergam, şoseaua
cotea spre sud-est şi trecea prin Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea.
De la Laodiceea se întindea spre Efes o altă şosea, a cărei distanţă era
82
Stancu Dragomir
tot de 160 km 1.
În Asia Mică erau şi alte biserici, ca biserica din Colose (Col.1:2),
Ierapole (Col.4:13), Troa (2 Cor.2:12; Fapte.20:5), Milet (Fapte.20:17),
Trales, Magnesia ş.a. H.B. Swete a spus că în provincia Asia Mică au
fost în secolul I aproximativ 700 de cetăţi mai mari decât Tiatira şi
Filadelfia şi că în cele mai multe din ele erau biserici. Dacă aşa au
stat lucrurile, atunci de ce Apostolul Ioan a menţionat numai şapte
biserici?2 El a făcut lucrul acesta din trei motive:
a) Primul, fiindcă aceste şapte biserici erau şapte centre de
care aparţineau alte biserici mici. Spre exemplu: Ierapole şi Colose
au aparţinut de Laodiceea; iar Trales, Magnesia şi Milet, de Efes etc.3
Bisericile de centru trebuiau să transcrie Apocalipsa pentru bisericile
mai mici şi să le-o înmâneze.
William Ramsay a afirmat că bisericile din Asia Mică s-au organizat
în grupe de câte şapte. Astfel, fiecare dintre cele şapte biserici, cărora
le-a adresat Apostolul Ioan Apocalipsa, reprezentau câte un centru a
şapte biserici 4.
b) Al doilea motiv a fost că cifra de şapte pe care a folosit-o de
54 de ori în carte este simbolul desăvârşirii şi al completitudinii. Cele
şapte biserici reprezintă Biserica Universală a lui Cristos, din întreaga
epocă creştină. Astfel, când Cristos cel înviat a spus la sfârşitul fiecărei
scrisori din cele şapte: “Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor
duhul” (2:7,11,17,29; 3:6,13,22), El a avut în vedere Biserica Lui
întreagă, din toate timpurile şi din toate locurile.
c) A treia cauză a fost ca, prin ele, această carte să fie dirijată mai
eficient şi să primească mai multă influenţă: pentru că aceste biserici
i-au fost intime, îl cunoşteau cel mai bine şi-l iubeau cel mai mult.
Apostolul Ioan ştia că ele o vor transmite tuturor bisericilor de atunci,
chiar şi posterităţii, lucru pe care I-au şi făcut.
3. Al treilea aspect în ce priveşte salutul este felul acestuia.
Ioan Teologul a primit salutul pentru creştini de la Dumezeu-
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. El a scris: “Har şi pace vouă din partea Celui
care este, Celui care era şi Celui care vine şi din partea celor şapte duhuri
care stau înaintea tronului Său, (5) şi din partea lui lsus Cristos, martorul
credincios, Cel întâi născut din morţi, Domnul împăraţilor pământului!”
Harul este favoarea sau darul nemeritat din partea lui Dumnezeu.
Iertarea de păcate şi dotarea cu viaţa eternă sunt harul suprem al
lui Dumnezeu pe care omul nu l-ar fi meritat niciodată. Iar pacea
din inima credinciosului vine în urma reconcilierii cu Dumnezeu.
Comentatorul R.C. Charles defineşte pacea astfel: “Armonia restaurată
în urma împăcării omului cu Dumnezeu prin Cristos” 5. Pacea este efectul
83
harului. Harul şi pacea sunt zestrea Tatălui ceresc prin meritul jertfei
Fiului Său şi distribuirea Duhului Sfânt. De aceea, întreaga Sfânta
Treime este menţionată în acest salut, este cel mai mare salut care
poate exista pentru om!
În al doilea rând, textul nostru se ocupă de
II. DEZVĂLUIREA SFINTEI TREIMI.
1. Acest pasaj ne descoperă mai întâi eternitatea lui Dumnezeu-
Tatăl şi înzestrarea noastră cu viaţa veşnică.
Ioan Teologul a scris: “Har şi pace vouă din partea Celui care
este, a Celui care era şi a Celui care vine”. Când Moise L-a întrebat pe
Dumnezeu, care Îi este numele, Dumnezeu i-a răspuns: “Eu sunt Cel
ce sunt” (Exod 3:14). Rabinii au explicat astfel această expresie: “Eu am
fost, sunt şi voi fi”. Prin acest nume Dumnezeu ne arată eternitatea Sa.
Finitul nu poate înţelege infinitul decât în termenii vremelniciei, redate
sub cele trei timpuri: trecut, prezent şi viitor.
Prezentarea lui Dumnezeu prin prisma eternităţii a fost o mare
încurajare pentru creştinii care treceau printr-o persecuţie crudă. Ea
le amintea adevărul că ei erau fii ai eternităţii, pe când prigoana a fost
trecătoare.
Ce mare har este darul vieţii veşnice! În ciuda morţii şi a tuturor
forţelor destructive, noi rămânem nemuritori! Cât sens primeşte viaţa
noastră prin acest adevăr! Şi câtă mângâiere a adus el sfinţiilor care îşi
aşteptau martirizarea!
Apostolul Ioan a legat fericirea noastră de Cel care era, de Cel care
este şi de Cel care vine. Scopul Celui care era, a fost fericirea noastră;
scopul Celui care există, este fericirea noastră; şi scopul Celui care
vine, este tot fericirea noastră. El nu este acelaşi numai în natura Sa,
ci şi în scopul pe care-l urmăreşte pentru noi. Deci, fericirea noastră
este legată de un Dumnezeu veşnic, care nu Se schimbă. Acelaşi lucru
l-a scris şi Apostolul Pavel în Epistola sa către Evrei, în legătură cu
Mântuitorul: “lsus Cristos este acelaşi ieri, şi azi şi în eternitate” (13:8).
2. A doua descoperire a Fiinţei Trinitare este plinătatea şi
desăvârşirea lucrării lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt.
Ioan Teologul a scris: “Har şi pace vouă … din partea celor şapte
duhuri care stau înaintea tronului Său” (v.4).
Oricine citeşte acest verset rămâne surprins de această formă
a Sfintei Treimi. În acest pasaj Îl găsim pe Duhul Sfânt în forma celor
şapte Duhuri care stau înaintea tronului lui Dumnezeu. Duhul Sfânt
este redat în această formă în Apocalipsa de mai multe ori (3:1; 4:5;
5:5). Cum se explică această formă foarte curioasă a Duhului Sfânt? La
această întrebare s-au dat trei răspunsuri:
84
Stancu Dragomir
a) Unii zic că aceste şapte duhuri ar fi şapte arhangheli. Evreii

vorbeau mereu despre apariţia din când în când a şapte îngeri foarte
frumoşi, cunoscuţi sub denumirea de “îngeri albi” 6. Numele lor sunt
Uriel, Rafael, Raguel, Mihail, Gavril, Saiquael şi Jeremiel 7. Ei erau
servii cei mai apropiaţi ai lui Dumnezeu. Numai că aici nu poate fi
vorba despre aşa ceva, fiindcă harul, pacea şi tot felul de binecuvântări,
nu pot fi distribuite de îngeri, ci numai prin Duhul Sfânt.
b) Alţii zic că cele şapte duhuri Îl reprezintă pe Duhul Sfânt, după
natura Sa de divizare. Noi citim în Evrei 2:4 că Dumnezeu a înzestrat
pe cei credincioşi cu “darurile Duhului Sfânt”. Grecescul merismos
înseamnă “divizare”, “împărţire”. Ideea este că Dumnezeu Se divizează
prin Duhul Sfânt şi că El oferă o parte din Duhul Sfânt fiecărui copil al
Său. Astfel, în textul nostru apare ideea că Dumnezeu a împărţit şapte
daruri, câte unul pentru fiecare biserică. Adevărul este că nu există nici
un urmaş al lui Cristos şi nici o biserică care să nu aibă Duhul Sfânt
şi fără ca Duhul Sfânt să le distribuie harul, pacea, puterea, lumina şi
tot felul de binecuvântări 8.
c) Al treilea răspuns este că cifra de şapte, simbolul desăvârşirii
şi al completitudinii, care se atribuie Duhului Sfânt are în vedere
plinătatea Lui operativă în distribuirea harului, a păcii şi a tot felul de
binecuvântări spirituale 9.
3. A treia descoperire a Fiinţei Trinitare este mărturia Fiului lui
Dumnezeu.
Ioan Teologul a scris: “Şi din partea lui Isus Cristos, martorul
credincios” (v.5).
Domnul Isus este martorul lui Dumnezeu şi al Împărăţiei cerurilor,
pe care ne putem bizui. Evanghelistul Ioan l-a citat pe Mântuitorul
spunându-i lui Nicodim: “Adevărat, adevărat îţi spun că noi vorbim
ce ştim şi mărturisim ce am văzut” (3:11). Fiul lui Dumnezeu i-a spus
lui Pilat: “Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să
mărturisesc despre adevăr” (Ioan 18:37).
Domnul Isus a fost singurul martor al Celui Preaînalt care L-
a cunoscut, care a ieşit de la El şi care ni L-a descoperit ca pe un
Dumnezeu al harului.
Un alt lucru cu privire la Domnul Isus este faptul că El a fost primul
născut din morţi. Ioan Teologul a scris: “Şi din partea lui Isus Cristos,...
Cel întâi născut din morţi” (v.5). Grecescul prōtokos “născut din morţi”
are două înţelesuri: unul literal, că Mântuitorul a fost primul care S-a
ridicat din moarte la viaţă şi că ne-a câştigat şi nouă biruinţa asupra
morţii; şi altul figurativ, că El după înviere a devenit Domnul cerului şi
al pământului, aşa cum a declarat când a zis: “Toată autoritatea Mi-a
85
fost dată în cer şi pe pământ” (Matei.28:18). Ceea ce înseamnă că El a

devenit Domnul celor morţi, la fel ca şi al celor vii.
Şi încă un lucru în legătură cu Cristos este că El a devenit
Domnul împăraţilor pământului. Ioan Teologul a scris: “Şi din partea
lui Isus Cristos,... Domnul împăraţilor pământului!” (v.5). Această calitate
a Mântuitorului de a fi şi “Domnul împăraţilor pământului” a fost prezisă
în Psalmul 89:27, unde scrie: “Eu Îl voi face Întâiul născut, cel mai înalt
dintre împăraţii pământului”. Domnul Isus a câştigat această întâietate
asupra pământului prin moartea, învierea şi aşezarea Lui pe tronul
ceresc.
Şi acum, un asemenea Cristos, care a devenit Domnul împăraţilor
pământului, a salutat prin Apostolul Ioan, Biserica persecutată din
secolul I şi Biserica din toate timpurile, cu har şi pace.
De aici Ioan Teologul a ştiut cu siguranţă că toţi împăraţii care L-
au sfidat pe Cristos şi au întins sabia împotriva copiilor lui Dumnezeu,
vor trebui să piară, pentru că Cristos S-a aşezat pe tronul ceresc şi că
El este Domnul împăraţilor pământului.
Al treilea lucru pe care ni-l arată textul citat este
III. GLORIFICAREA LUI CRISTOS.
Dacă Dumnezeu-Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt au salutat Biserica
prin Apostolul Ioan, atunci şi Apostolul Ioan, la rândul lui, L-a glorificat,
pe Cristos în numele tuturor credincioşilor, pentru patru motive:
1. Primele două motive au fost pentru că ne iubeşte şi ne-a
eliberat de păcat cu preţul vieţii Sale.
Ioan Teologul a scris: “A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de
păcatele noastre cu sângele Său... să fie gloria şi puterea din eternitate
în eternitate!” (v.5-6)
Am văzut că ordinea salutului a fost mai întâi din partea Tatălui,
apoi din partea Duhului Sfânt şi în cele din urmă din partea Fiului.
Dumnezeu ne-a dat această ordine în termenii Templului. După
simbolul Templului, Cel Preaînalt a locuit în Sfânta Sfintelor deasupra
chivotului, între heruvimi; sfeşnicul, cu şapte braţe care închipuia Duhul
Sfânt, era în sanctuar; şi altarul de jertfă, care simboliza răstignirea
Mântuitorului, se afla în curte10.
Cuvintele greceşti loyein, “a spăla” şi lyein, “a elibera” sunt foarte
asemănătoare şi se pronunţă la fel. De aceea, ele se confundă foarte
uşor. În manuscrisele cele mai vechi şi bune găsim cuvântul lyein, “a
elibera”: Apoi, conjuncţia “cu”, din cuvintele “cu Sângele Său”, este şi
ea tradusă greşit. Cuvântul din care s-a tradus “cu” este en care are şi
sensul de “în” şi “prin”: Când am abordat studiul intitulat Autorul cărţii
(Vol.I, Stud.1), am văzut că Apostolul Ioan a primit revelaţia Apocalipsei
86
Stancu Dragomir
în limba aramaică. Astfel, el a tradus evreiescul be care înseamnă “preţ”

în grecescul eri. Datorită acestui fapt, în Apocalipsa ebraică scrie be11
Versiunea Autorizată a Bibliei englezeşti care a înlăturat multe greşeli,
a corectat şi acestea. În ea scrie: “A Lui, care ne iubeşte şi ne-a eliberat
de păcate cu preţul sângelui Său…”
Ioan Teologul a fost inspirat să-L glorifice pe Cristos în acest text
introductiv, în numele Bisericii, pe motiv că dacă am ajuns la zestrea
harului lui Dumnezeu, aceasta se datorează preţului pe care l-a plătit
Mântuitorul pe Calvar pentru răscumpărarea noastră. El a zis: “A Lui,
care ne iubeşte şi ne-a eliberat de păcate cu preţul sângelui Său…să
fie slava şi puterea din eternitate în eternitate” (v.5-6). Acelaşi lucru I-
au spus şi cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni în
cântarea lor: “Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi sigiliile: căci ai fost
înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni
din orice seminţie, de orice limbă, din orice popor şi de orice naţiune”
(5:9).
În versetul 5 trebuie să fim atenţi la timpul verbelor. Când Ioan
Teologul a scris: “A Lui, care ne iubeşte şi ne-a eliberat de păcate cu
preţul sângelui Său”, a trecut verbul “a iubi” la timpul prezent. Ceea
ce înseamnă că dragostea lui Dumnezeu, continuă din generaţie în
generaţie. Iar verbul ne-a “eliberat”, Apostolul Ioan l-a folosit în limba
greacă Ia modul “aorist”. Or, timpul trecut la modul aorist indică o
acţiune terminată în trecut. Aceasta înseamnă că eliberarea noastră de
păcat este un act istoric, realizat pe cruce. Astfel, pironirea Mântuitorului
pe cruce, acum două mii de ani, are încă un mare efect, pentru că
dragostea lui Dumnezeu continuă.
2. Şi celelalte două motive pentru care Apostolul Ioan L-a glorificat
pe Cristos, în numele celor răscumpăraţi au fost, că a făcut din noi o
împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu.
El a scris “Şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu,
Tatăl Său: a Lui să fie gloria şi puterea din eternitate în eternitate! Amin”
(v.6).
Mântuitorul, după ce ne-a eliberat de păcate, a întemeiat cu noi
Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ şi ne-a pus în cea mai mare relaţie
cu Cel Preaînalt, ca aceea dintre Tatăl şi Fiul. Acelaşi apostol a scris
în a patra Evanghelie: “Dar tuturor celor care L-au primit (pe Cristos),
adică celor care cred în Numele Lui, le-a dat autoritatea să se facă copii
ai lui Dumnezeu” (1:12). Dacă Domnul Isus a făcut acum din noi o
mică împărăţie şi copii ai lui Dumnezeu, aceasta înseamnă că noi vom
moşteni Împărăţia cerurilor şi vom face parte din marea familie regală
a Celui Preaînalt.
87
Apoi, cuvântul preot înseamnă „sfântul care are acces la prezenţa

Iui Dumnezeu”. Vechiul Testament ne arată că Templul a fost construit
după planul lui Dumnezeu şi că Sfânta Sfintelor era simbolul prezenţei
lui Dumnezeu, în care numai marele preot avea acces înaintea lui
Dumnezeu, şi aceasta numai o dată pe an. Prorocul Isaia când a prezis
epoca de har a lui Cristos, a spus celor curăţaţi prin sângele Mielului
lui Dumnezeu: “Dar voi vă veţi numi preoţi ai Domnului” (61:6). Aceasta
înseamnă că în epoca harului, fiecare păcătos poate veni la crucea lui
Cristos şi să se cureţe în sângele Său de orice păcat şi să devină un preot
(Evrei 10:19-22), ca să aibă acces la umbra prezenţei lui Dumnezeu
de pe pământ şi la prezenţa Sa reală şi slăvită din cer. Dar a fi preot
înseamnă şi a mijloci pentru alţii înaintea lui Dumnezeu.
_____________________
Halley, H.H., Manual biblic, p. 687.
2. Swete, H.B., The Apocalypse of St. John, pp. 62-63.
4. Ramsay, W.M., The Letters to the Seven Churches of Asia, pp.
85-98.
6. Op. cit. p. 31.
7. 1 Enoch 90:21.
9. Hendriksen, W., More than Conguerors, p. 53.
10. Op. cit.
88
12. A DOUA VENIRE A LUI CRISTOS
Apoc. 1 : 7
7. “lată că El vine pe nori, şi orice ochi Îl va vedea; şi cei care L-au

străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din cauza Lui! Da,
Amin”
În a treia lui parte din cele şapte, capitolul întâi ne vorbeşte
despre A doua venire a lui Cristos.
Ioan Teologul ne arată cinci lucruri cu privire la revenirea

Mântuitorului: şi anume că ea va fi sigură, surprinzătoare, vizibilă,
pentru unii slăvită, iar pentru alţii groaznică.
Să luăm mai întâi faptul că a doua venire a lui Cristos va fi
I. SIGURĂ.
Ioan Teologul a fost sigur de revenirea lui Cristos, dar a vrut să
asigure de aceasta şi pe cititorii săi, de aceea a încheiat versetul 7 cu
expresia nai, amin, “Da, amin”. Nai este un cuvânt grecesc şi amin este
un cuvânt evreiesc. Amândouă aceste cuvinte înseamnă unul şi acelaşi
lucru: “da, aşa este” 1. Cu această expresie solemnă, pe care o putem
traduce în limba română “da, într-adevăr!”, Ioan Teologul a garantat
cititorilor că a doua venire a lui Cristos este sigură.
Trei lucruri l-au convins pe Apostolul Ioan că Domnul Isus va
veni cu siguranţă a doua oară:
1. Mai întâi l-a convins o prorocie a lui Daniel.
Apostolul Ioan a trăit pe timpul persecuţiei. El a avut parte de
exil, unde a muncit din greu în mină şi la o carieră de piatră. Atunci
mulţi creştini au fost martirizaţi. Pentru marele apostol, mijlocul cel
mai bun prin care a putut să-şi menţină curajul şi nădejdea a fost
meditaţia asupra Sfintelor Scripturi şi rememorarea trecutului. El ştia
că aşa cum Dumnezeu n-a lipsit în trecut, El nu lipsea nici în acel
prezent, şi îşi mângâia astfel sufletul. Că Dumnezeu nu există, poate
să afirme numai un ateu, dar nu şi Ioan Teologul.
Prorocul Daniel a prezis prin cele “70 de săptămâni” două lucruri:
prin 69 (62+7) de săptămâni, anul arătării Mântuitorului înaintea lui
Israel şi prin săptămâna finală, durata misiunii Lui. El a scris: “Şaptezeci
de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii
tale sfinte... până la ispăşirea păcatelor,... până la aducerea neprihănirii
89
veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi a prorociei, şi până la ungerea

Sfântului sfinţilor” (9:24). În Ezechiel 4:6 citim că o zi este egală cu
un an. Astfel, cele 69 de săptămâni înmulţite cu 7 ani, ne dau 483 de
ani. Apoi, prorocul Daniel ne arată în 9:25 că numărarea anilor începe
de la darea decretului pentru rezidirea Ierusalimului. El a scris: “Să
ştii dar, şi să înţelegi, că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a
leruslimului, până la Unsul, la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni;
apoi timp de 62 de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou”. Iar
în 7:7 a spus că Artaxerxe a emis un asemenea decret în al şaptelea an
al domniei lui, ceea ce înseamnă anul 457 î.Cr. sau 296 al erei romane.
Deci, 296 plus 483 este egal cu 779 al erei romane. Or, tocmai acesta
era anul 26 după calendarul lui Dionisyus sau anul 33 după naşterea
reală a Mântuitorului, când Fiul lui Dumnezeu S-a botezat şi S-a arătat
înaintea lui Israel 2.
Iar în legătură cu ultima săptămână Prorocul Daniel a scris despre
Domnul lsus, spunând: “El va face un legământ trainic cu mulţi, timp
de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa”
(9:27). Am văzut că o săptămână este egală cu şapte ani. Încetarea
jertfei la jumătate de săptămână, înseamnă terminarea lucrării grele
a Mântuitorutui după trei ani şi jumătate. Atunci a prezis Prorocul
Daniel, “Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic” (9:26). Şi tot atunci, ne-
a confirmat istoria că a avut loc, cu cea mai mare exactitate “răstignirea
şi învierea Mântuitorului”.
Aşa cum Ioan Teologul a ştiut că această prorocie s-a împlinit cu
cea mai mare precizie, şi anume că Cristos a fost răstignit, a înviat şi
S-a înălţat la cer, tot aşa, el a fost sigur şi că următoarea prezicere pe
care a făcut-o acest mare proroc despre a doua venire a lui Cristos, se
va împlini cu cea mai mare exactitate. Această prorocie spunea: “M-am
uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, şi iată că pe norii cerurilor a venit
unul ca un Fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost
adus înaintea Lui (14). I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească,
pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate
limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum,
şi împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată”(7:13-14).
2. Al doilea lucru care l-a convins pe Apostolul Ioan că Domnul
Isus va veni a doua oară în mod sigur a fost că aceasta era învăţătura
de bază a Mântuitorului.
Fiul lui Dumnezeu a vorbit de mai multe ori despre revenirea
Sa. El obişnuia să predea acest adevăr în împrejurări speciale. Şi El a
accentuat asupra acestei realităţi în mod deosebit pentru a o imprima
adânc în mintea şi în sufletul apostolilor. Când Mântuitorul a vorbit
90
Stancu Dragomir
celor 12 apostoli despre sfârşitul lumii, în Săptămâna Patimilor, le-a

spus: “Atunci se va vedea Fiul omului venind pe nori cu mare putere şi
cu glorie” (Marcu.13:26). Şi când Domnul Isus a fost judecat de marele
preot, şi când acesta L-a întrebat: “Te jur, pe Dumnezeul cel viu, să ne
spui dacă eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu? (64) «Da» i-a răspuns Isus,
«sunt! Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului
şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului»” (Matei
26:63-64).
3. Al treilea lucru care l-a convins a fost tabloul înălţării Lui la
cer şi confirmarea revenirii Lui de către Dumnezeu prin îngeri.
Marele apostol, ca martor ocular, n-a putut să uite niciodată cum
S-a înălţat Fiul lui Dumnezeu la cer; şi cum Tatăl ceresc i-a asigurat pe
ucenici că El va veni din nou. Doctorul Luca a scris în cartea Faptele
Apostolilor: “După ce a spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la El, S-a
înălţat la cer şi un nor L-a ascuns din ochii lor (10). Şi cum stăteau ei cu
ochii pironiţi spre cer, pe când Se urca El, iată că li s-au arătat doi bărbaţi
în alb, (11) şi au zis: «Bărbaţi Galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer?
Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel
cum L-aţi văzut mergând la cer»” (1:9-11).
În al doilea rând, versetul citat ne arată că a doua venire a
Mântuitorului va fi
II. SURPRINZĂTOARE.
Fiul lui Dumnezeu ne-a învăţat că revenirea Lui va fi surprinzătoare
din două considerente.
1. Primul, că nimeni nu ştie când va avea loc.
El a spus: “Dar despre ziua aceea sau ceasul acela, nu ştie
nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Marcu 13:32).
Aici nu este vorba despre Domnul Isus, ci avem de-a face cu o expresie
evreiască. Poporul evreu nu folosea niciodată cuvântul simplu “om”, ci
“fiul omului”3. Noi ştim că evangheliştii au fost evrei. Astfel, Mântuitorul
a spus în acest verset că despre ziua revenirii Sale nu ştie nimeni, nici
îngerii, nici oamenii, ci numai Dumnezeu. Or, Noul Testament ne spune
că Domnul Isus era Dumnezeu.
2. Al doilea considerent pentru care a doua venire a lui Cristos va
fi surprinzătoare este că ea va avea loc dintr-o dată.
El a spus: “Căci cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la
apus, aşa va fi venirea Fiului omului” (Matei 24:27).
Imperiul Roman a devenit cea mai satanică fiară, de aceea
Apostolul Ioan a inclus în ea toate cele patru fiare ale lui Daniel, când a
scris: “Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte
capete... (2). Fiara pe care am văzut-o semăna cu un leopard; avea labe
91
ca de urs, şi gură de leu...(3) şi tot pământul se mira după fiară... (4),

zicând: Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?”
(13:1-4).
Deşi persecuţia cea crudă a marelui imperiu a întunecat orice
speranţă din sufletul Apostolului Ioan, ca şi al tuturor creştinilor, ea nu
i-a putut distruge nădejdea în a doua venire a lui Cristos.
Ioan Teologul a ştiut că în acea vreme, Biserica n-a putut să aibă
o altă speranţă decât pe cea a venirii Mântuitorului; de aceea el a crezut
că atunci era momentul cel mai potrivit ca Cristos să apară pe norii
cerului ca un fulger. Acesta a fost motivul pentru care marele apostol
a îndreptat privirea tuturor credincioşilor spre venirea Mântuitorului,
singura lor nădejde, spunându-le: “Iată că El vine pe nori!”
Apostolului Ioan şi Bisericii Primare li s-a părut că în acea
vreme revenirea lui Cristos era singura lor speranţă; cu toate acestea,
Dumnezeu a avut şi alte soluţii. Dar nu numai atunci s-a părut copiilor
lui Dumnezeu că a doua venire a Mântuitorului era singura lor nădejde,
ci lucrul acesta s-a repetat mereu în istorie şi de fiecare dată Dumnezeu
a avut soluţiile Lui.
Numai că Fiul lui Dumnezeu ne-a revelat prin adevărul revenirii
Sale că omenirea va ajunge la un moment dat într-o situaţie când nici El
nu va avea o altă soluţie decât să vină pe norii cerului. Pentru că nimeni
nu ştie când va avea loc ziua aceea, Dascălul ceresc ne-a lăsat câteva
semne prevestitoare. Dar cu toate acestea, ea va fi tot surprinzătoare.
Când ni se va părea că El întârzie, tocmai atunci vom exclama în modul
cel mai surprinzător: “Iată că El vine pe nori!”
În al treilea rând, versetul şapte pe care îl studiem ne arată că a
doua venire a Mântuitorului va fi
III. VIZIBILĂ.
Sunt unii care vorbesc despre o venire invizibilă a Mântuitorului,
care a avut loc în 1914. Aceştia sunt adventiştii şi martorii lui Iehova.
lar alţii susţin că va exista o venire secretă a Domnului Isus, când va
veni să-Şi răpească Mireasa. Biblia nu spune nimic despre asemenea
veniri ale lui Cristos, ci, dimpotrivă, ea ne face două precizări în legătură
cu problema aceasta: că sunt două veniri ale Fiului lui Dumnezeu
şi nu mai multe: una în calitate de Mântuitor şi alta în calitate de
Judecător; şi că amândouă sunt vizibile. Doar Ioan Teologul ne-a scris
clar în versetul citat “Şi orice ochi ÎI va vedea; şi cei care L-au străpuns”.
Mântuitorul ne-a arătat lucrul acesta cu aceeaşi claritate când a zis:
“Atunci se va vedea Fiul omului venind pe nori cu mare putere şi cu
glorie” (Marcu.13:26). Şi doctorul Luca a accentuat asupra aceluiaşi
lucru când ne-a arătat felul în care S-a înălţat Domnul Isus la cer. El
92
Stancu Dragomir
a scris următoarele cuvinte în cartea Faptele Apostolilor: “După ce a

spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la El, S-a înălţat la cer şi un nor
L-a ascuns din ochii lor. (10). Şi cum stăteau ei cu ochii pironiţi spre cer,
pe când Se urca El, iată că li s-au arătat doi bărbaţi în alb (11), şi au zis:
«Bărbaţi Galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care S-a
înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut
mergând la cer»” (1:9-11).
În al patrulea rând, versetul citat ne arată că a doua venire a
Fiului lui Dumnezeu va fi
IV. PENTRU UNII SLĂVITĂ.
Ioan Teologul a scris: “Iată că El vine pe nori”. Norul are o
semnificaţie deosebită în Biblie. El a intrat în marea simbolistică
a Vechiului Testament prin ebraicul sechinah, care înseamnă
“manifestarea prezenţei şi a slavei lui Dumnezeu” 4. Din cauză că Cel
Preaînalt Îşi va manifesta cea mai mare glorie a lucrării şi a Împărăţiei
Sale prin a doua venire a Fiului Său, El Îl va trimite învăluit în nor.
Acesta este motivul pentru care revenirea Mântuitorului este strâns
legată de norii cerului. Prorocul Daniel a prezis în Vechiul Testament,
inspirat de Duhul lui Dumnezeu: “Iată că pe norii cerului a venit unul
ca un Fiu al Omului” (7:13). Domnul Isus a spus personal: “Atunci se va
vedea Fiul omului venind pe nori cu mare putere şi glorie” (Marcu13:26).
Noul Testament abundă în asemenea versete.
Mântuitorul, după ce Şi-a dat sufletul pe cruce, S-a înălţat la
Tatăl fără să fi atras atenţia cuiva. El a zis tâlharului de pe cruce:
“Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai”. (Luca,23:4.3). În limba
greacă scrie paradisos: Or, paradisos-ul este un cuvânt bine definit,
care descrie locul suprem unde trăieşte împăratul şi este palatul şi
grădina lui 5.
Domnul Isus ar fi putut să rămână la Tatăl, dar, ne spune doctorul
Luca în Faptele Apostolilor, capitolul întâi, El a avut de făcut încă trei
lucrări: prima, prin învierea Sa să ne demonstreze că El are şi pentru
trupurile noastre o biruinţă asupra morţii. El a scris: “După suferinţa
Lui, li S-a înfăţişat viu, prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori timp de
patruzeci de zile” (v.3). A doua lucrare a fost să ne vorbească în mod
special despre Împărăţia lui Dumnezeu şi să ne ridice privirea spre
cer. El a spus: “Şi vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia
lui Dumnezeu” (v.3). Iar a treia lucrare avea ca scop să ne arate, prin
înălţarea Domnului Isus la cer, cum va fi şi exodul nostru de pe pământ.
El a scris: “După ce a spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la El, S-a
înălţat la cer şi un nor L-a ascuns din ochii lor. (10) Şi cum stăteau
ei cu ochii pironiţi spre cer, pe când Se urca El, iată că li s-au arătat doi
93
bărbaţi îmbrăcaţi în alb (11) şi au zis: «Bărbaţi Galileeni, de ce staţi şi vă

uitaţi spre cer? Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va
veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer»” (1:9-11).
Ce a însemnat norul pentru Domul Isus la înălţare? Răspunsul
este: prezenţa cerului în jurul Lui şi manifestarea Împărăţiei lui
Dumnezeu în toată gloria ei.
Crisostom, numit şi Ioan Gură de Aur a zis că norul a fost un
car regal pe care I l-a trimis Dumnezeu-Tatăl 6. Numai că acest nor al
prezenţei lui Dumnezeu a fost mai mult decât un vehicul ceresc, pentru
că în el, trupul Mântuitorului din carne şi oase s-a transformat într-un
trup ceresc.
Şi acum, Dumnezeu ne revelează atât în acest verset prin Ioan
Teologul, cât şi în alte texte că Mântuitorul va coborî o dată cu Sine
şi norul gloriei cereşti, în care şi noi vom fi transformaţi în nişte fiinţe
cereşti. Apostolul Pavel a scris în întâia sa epistolă către Tesaloniceni,
zicând: “Apoi, noi cei vii care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună
cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi
totdeauna cu Domnul” (4:17).
Numai la a doua venire a lui Cristos ne vom realiza idealul şi noi,
şi Dumnezeu atunci când vom fi totdeauna cu El.
În al cincilea rând, versetul citat ne avertizează că a doua venire
a Domnului Isus va fi
V. PENTRU ALŢII GROAZNICĂ.
Ioan Teologul a scris: “Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei care L-au
străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din cauza Lui!” Când
Apostolul Ioan a scris aceste cuvinte, a avut în minte tabloul Prorocului
Zaharia, care redă atât gloria revenirii lui Cristos, cât şi momentul
întâlnirii Lui cu cei care L-au străpuns. Prorocul Zaharia L-a citat pe
Fiul lui Dumnezeu spunând: “... Îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe
care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu,
şi-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi născut” (12:10).
Motivul acestui bocet va fi acela că Dumnezeu a trimis poporului
evreu un Păstor bun, chiar pe Fiul Său, dar el, în neascultarea şi
răzvrătirea lui, L-a răstignit şi a căutat alt păstor. Numai că va veni o zi
când Fiul lui Dumnezeu va apare în glorie şi când evreii Îl vor vedea din
nou. Atunci ei se vor căi şi se vor boci amarnic, fiindcă vor vedea pe Cel
pe care L-au respins şi L-au străpuns pe cruce. Acestea nu sunt bocete
de pocăinţă, ci de disperare.
Acelaşi moment l-a avut în vedere şi Mântuitorul când a zis: “Atunci
se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se
vor bocii şi Îl vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi
94
Stancu Dragomir
cu mare glorie” (Matei 24:30).

“Semnul Fiul omului” se explică astfel. Ioan Teologul a scris în
Apocalipsa: “Apoi am văzut un tron mare şi alb şi pe Cel care stătea
pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc
pentru ele (12). Şi i-am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare
înaintea tronului. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă
carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor,
după cele ce erau scrise în cărţile acelea” (20:11-12). Apoi, Biblia ne
spune că Domnul Isus ieri ne-a fost Creator (Ioan 1:3,10), astăzi ne este
Mântuitor şi mâine ne va fi Judecător. El, în calitate de Mare Judecător
din ziua de apoi, a deschis chiar de la începutul creaţiei nişte cărţi în
care să ne imprimăm viaţa. Una din acestea este “cartea imaginilor”.
Oamenii de ştiinţă au descoperit undele electromagnetice care transmit
informaţia; dar ei n-au pătruns încă în toate tainele acestei cărţi: cum
ea ne imprimă orice mişcare în spaţiu de la leagăn şi până la catafalc.
După această lege de principiu funcţionează televizorul.
Această carte a imprimat şi viaţa Domnului Isus. Când va reveni
Fiul lui Dumnezeu în toată gloria Sa, atunci va rula şi filmul umanităţii
Sale, ca cel mai documentar şi fenomenal act din vremelnicie şi eternitate.
Pe de o parte, Îl vom privi pe Cristos în toată slava şi splendoarea Sa;
iar pe de altă parte vom vedea, ca o realitate istorică, cât de mult a
suferit El pentru mântuirea noastră şi noi totuşi I-am întors spatele. La
priveliştea aceasta, ne spune atât Evanghelistul Matei în Evanghelie,
cât şi Apostolul Ioan în Apocalipsa, “că toate seminţiile pământului se
vor boci”.
Oare, cine poate să-şi dea seama ce durere vor simţi în suflet cei ce
L-au respins şi L-au străpuns pe Fiul lui Dumnezeu? Este adevărat că
aceste cuvinte se referă mai întâi la evrei şi romani, care L-au răstignit.
Dar ele avertizează în acelaşi timp şi toate generaţiile pământului care
stau nepăsătoare faţă de Mântuitorul şi-L biciuiesc cu păcatele lor.
_____________________
1. Walvoord, J,F., The Revelation of Jesus Christ, p. 39.
2. Harry, B., Daniel, pp. 126-132.
3. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 47.
4. Neil, W., The Acts of the Apostles, p. 67.
6. Chrysostom, Homily II, p. 14.
95
13. EXILAREA APOSTOLULUI IOAN
Apoc. 1 : 8 - 9
8. “Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul”, zice

Domnul Dumnezeu, Cel care este, Cel care era şi Cel care vine, Cel
Atotputernic”.
9. Eu, Ioan, fratele vostru, care sunt părtaş cu voi la necaz, la
Împărăţie şi la răbdarea în Isus Cristos, mă aflam în insula care se
numeşte Patmos, din cauza Cuvântului lui Dumnezeu şi din cauza
mărturiei lui Isus Cristos.
Capitolul întâi, în a patra lui parte din cele şapte, ne vorbeşte

despre Exilarea Apostolului Ioan. Această parte ne arată trei lucruri:
insula exilării, calea care duce de la suferinţă la Împărăţie, şi pe Cristos,
în care ne-am pus nădejdea.
I. INSULA EXILĂRII.
Apostolul Ioan personal ne spune că a fost exilat pe insula Patmos.
El a scris: “Mă aflam în insula care se numeşte Patmos” (v.9). Teologii
din Biserica Primară ne-au istorisit şi ei că Apostolul Ioan a fost exilat
pe insula Patmos pe timpul lui Domiţian. Tertulian a relatat: “Ioan a
fost exilat pe insula Patmos”. Origen a scris: “Ioan a fost condamnat
pe insula Patmos fiindcă a mărturisit cuvântul lui Dumnezeu”. Clement
de Alexandria a spus: “După moartea împăratului Domiţian, Ioan s-a
întors de pe insula Patmos”. Iar Ieronim a precizat atât anul exilării,
cât şi pe cel al eliberării. El a zis: “Ioan a fost exilat pe insula Patmos
în al patrusprezecelea an după domnia lui Nero... Iar după moartea lui
Domiţian, senatul care a cunoscut bine cruzimea lui Domiţian, i-a anulat
condamnarea. Astfel, Ioan s-a întors la Efes pe timpul împăratului
Nerva”1. Or, se ştie că Nero a murit în anul 68, iar Domiţian a început
să domnească în 81. Aceasta înseamnă că Apostolul Ioan a fost exilat
în anul 82 şi că a stat în Patmos până în 96, timp de patrusprezece
ani.
Patmosul este o insulă stâncoasă, nefertilă şi fără pomi. Lungimea
lui era de 15 km şi lăţimea de 8 km. El avea forma unei semilune cu
coarne înălţate spre est, se afla la o distanţă de 90 km de la coasta Asiei
Mici şi era ultimul port de la Roma spre Efes2.
96
Stancu Dragomir
Harta cu cele şapte biserici din Asia Mică, menţionate în Apocalipsă

Exilul pe o anumită insulă era o formă comună de condamnaare
a deţinuţilor politici în Imperiul Roman. Prin această metodă, romanii
căutau să rupă orice legătură dintre cel condamnat şi sfera lui de
cunoscuţi, ca să nu mai poată exercita nici un fel de influenţă asupra
acestora 3.
Prin exilare se pierdea orice drept civil şi, în acelaşi timp, toată
averea. Cei exilaţi nu aveau drept la nici un fel de tratament medical în
caz de boală 4.
Pedeapsa, la care erau supuşi condamnaţii politici, pe timpul
lui Domiţian şi de care a avut parte şi Apostolul Ioan, ne uimeşte.
Când Apostolul Ioan a fost exilat a avut vreo 77 de ani. El muncea din
greu la o carieră de piatră. Wiiliam Ramsay ne descrie astfel suferinţa
Apostolul Ioan din exil: “La început i s-a aplicat biciuirea; apoi, i s-au pus
cătuşele la mâini şi la picioare. Era îmbrăcat cu haine rupte; avea hrană
insuficientă; dormea pe pământul gol, într-o închisoare întunecoasă; şi
muncea sub biciul unui ostaş, care-l supraveghea” 5
97
Harta Asiei Mici

Apostolul Ioan ne-a spus că el a ajuns în acea stare de lipsă,
foame, muncă istovitoare şi suferinţă, de dragul dumnezeiescului său
Învăţător şi a predicării Evangheliei Împărăţiei Lui. El a scris: “Mă aflam
în insula care se numeşte Patmos, din cauza Cuvântului lui Dumnezeu şi
din cauza mărturiei lui Cristos”. (1:9). Aceasta înseamnă că el a rămas
98
Stancu Dragomir
Apostolul Ioan a scris din Patmos
un propovăduitor devotat al Mântuitorului, în ciuda interdicţiei lui

Domiţian.
Patmosul şi-a lăsat amprente în tot cuprinsul Apocalipsei.
Marea Egee este văzută din Patmos ca cea mai fermecătoare frumuseţe
şi armonie. Strahan a scris: “Peisajele şi sunetele mării întrec orice
închipuire... Niciunde nu există o muzicalitate de ape multe mai
armonioasă, ca în Patmos; şi nicăieri nu răsare sau apune soarele într-
un mod atât de măreţ, ca peste o mare de sticlă amestecată cu foc
cum este cazul aici” 6.
Ioan Teologul, pentru a ne reda măcar în parte, splendoarea
cerească, pe care a văzut-o, a căutat să se folosească de tot ce era mai
măreţ, mai mişcător şi mai viu în jurul lui; de aceea el a folosit cuvântul
“mare” de douăzeci şi cinci de ori în Apocalipsa.
99
Insula Patmos
(Fotograful a apropiat insula de ţărm din punct de vedere optic)
În al doilea rând, Ioan Teologul, ne-a arătat în aceste două

versete
II. CALEA CARE DUCE DE LA SUFERINŢĂ LA ÎMPĂRĂŢIE.
El a scris: “Eu, Ioan, fratele vostru, care sunt părtaş cu voi la necaz,
la Împărăţie şi la răbdare în Isus Cristos” (v.9).
Aici, Apostolul Ioan s-a prezentat bisericilor, dar nu cu titlul său
oficial de apostol sau teolog, ci în calitate de “frate şi părtaş la suferinţă
şi la Împărăţie”.
100
Stancu Dragomir
Oamenii nu-i vor asculta niciodată pe predicatorii care

propovăduiesc virtuţile răbdării şi ale jertfirii, atâta timp cât ei trăiesc
în confort şi lux. Poporul are întotdeauna repulsie faţă de cei ce predică
altora despre curaj şi eroism, în vreme ce ei caută să trăiască în
siguranţă. Au fost şi rămân întotdeauna apreciaţi acei predicatori care
şi-au dat viaţa pentru a sluji altora. Titlurile universitare şi doctoratele
predicatorilor ne aduc prea puţin folos, dacă ei cresc numai în cunoştinţă
şi nu se jertfesc pentru cauza lui Cristos, aşa cum cere El. Un proverb
indian spune: “Omul nu va putea să înţeleagă pe altul până nu va umbla
măcar o singură zi în încălţămintele acestuia”. Ioan Teologul a putut
vorbi poporului fiindcă a stat tot timpul alături de el.
Apostolul Ioan a folosit în versetul 9 trei cuvinte: “necaz”, “răbdare”
şi “Împărăţie”. Grecescui thlipsis înseamnă “apăsare” şi “presiune”.
El este tradus în limba română prin “necaz”. lar hupomonē înseamnă
“suferinţă”. Hupomonē nu se limitează numai la o suferinţă fizică, ci
acesteia i se adaugă şi cea psihică.
Bătrânul apostol, după o muncă istovitoare de peste zi, obişnuia
deseori, şezând pe vatra de piatră a temniţei, cu mâinile încrucişate şi
capul aplecat, să mediteze la situaţia grea în care se găseau credincioşii.
El n-a putut să cadă în pesimism şi descurajare, fiindcă Duhul Sfânt îi
aducea mereu aminte de cuvintele dumnezeiescului său Învăţător. Iar
perlele Dascălului său ceresc i-au transformat suferinţa în glorie. Este
adevărat că adeseori calea creştină ne aduce la cruce, dar să nu uităm,
crucea ne deschide întotdeauna calea spre slava cerească.
Creştinii din vremea Apostolului Ioan au început de mult să-L
urmeze pe Cristos pe calea crucii. Acum, au ajuns la Calvar, şi tot ce-şi
doreau, era să zărească măcar un crâmpei al Împărăţiei lui Dumnezeu.
Şi Dumnezeu, în mila Lui, le-a oferit acest lucru, ca un imbold, prin
Ioan Teologul.
Calea spre Împărăţia lui Dumnezeu este calea curajului şi a
răbdării. Suferinţa a fost pentru Cristos temelia de granit. El a răbdat
până la capăt. Domnul Isus ne pretinde şi nouă să răbdăm. El a zis:
“Cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit” (Matei.24:13). Apostolul
Pavel a spus şi el: “... În împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin
multe necazuri” (Fapte.14:22). Iar în 2 Timotei 2:12 citim: “Dacă răbdăm,
vom şi împărăţi împreună cu El”. Comentatorul R.H. Charles a spus că
răbdarea este alchimia spirituală care ne transformă durerea în glorie.
De aceea nici un iubitor de tihnă şi de confort sau nici un laş nu va
intra în Împărăţia lui Dumnezeu.
În al treilea rând, Ioan Teologul ni-L descrie
101
III. PE CRISTOS CA PE UNUL ÎN CARE NE-AM PUS

NĂDEJDEA.
Evanghelia după Ioan ne informează că Domnul Isus era pentru
autorul Apocalipsei, Dumnezeu. Şi aici, Cristos cel Înviat i Se descoperă
din nou lui Ioan Teologul ca Dumnezeu. Apostolul Ioan îl citează pe
Mântuitorul spunând: “Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul.”
(v.8)
Cristos cel înviat S-a prezentat Apostolului Ioan în temniţă
adeseori cu acest titlu mare pe care îl are numai Dumnezeu. Prorocul
Isaia L-a auzit pe Dumnezeu, spunând: “Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe
urmă, şi afară de Mine, nu este un alt Dumnezeu” (44:6). Prin acest titlu,
Cristos cel glorificat i-a prezentat lui Ioan Teologul patru prerogative pe
care le are ca Dumnezeu adevărat.
1. Prima este prerogativa completitudinii şi a desăvârşirii.
În textul grecesc scrie numai; “Eu sunt Alfa şi Omega”, nu şi
“Începutul şi Sfârşitul.” Traducătorul a adăugat cuvintele “Începutul şi
sfârşitul” ca să explice expresia grecească “alfa şi omega”.
Alfa este prima literă a alfabetului grecesc, iar omega, ultima.
Expresia “de la alfa la omega” arată o întregime absolută. Aceeaşi
expresie o aveau şi evreii. Prima lor litera este alef şi ultima tau. Rabinii
obişnuiau să spună că Adam a călcat Legea, dar Avraam a păzit-o de la
“alef la tau”. Ei mai spuneau că Dumnezeu l-a binecuvântat pe Israel
de la “alef la tau”7.
Mântuitorul când a zis: “Eu sunt Alfa şi Omega”, i-a arătat lui
Ioan Teologul că El este o plinătate absolută din care nu lipseşte nimic.
Acesta a fost motivul pentru care comentatorul H.B. Swete L-a definit pe
Domnul Isus ca pe Dumnezeu care cuprinde în Sine totul şi depăşeşte
totul.
Biblia a acordat lui Dumnezeu şi creaţiei cifra atotsacră de
şapte, simbolul completitudinii, desăvârşirii şi a favorii. Evreii ziceau
că şapte note sunt în muzică, care exprimă armonia deplină. Şapte
culori are curcubeul, care simbolizează legământul între Dumnezeu şi
om (Gen.9:12-17). Şi că a şaptea litera a alfabetului ebraic este litera
favorită a lui Dumnezeu. Este foarte interesant, că întreaga structură
a cărţii Apocalipsa este formată din cifra şapte: şapte scrisori, şapte
biserici, şapte sfetnice, şapte sigilii, şapte trâmbiţe, şapte potire, şapte
îngeri, şapte stele, şapte tunete, şapte lămpi, şapte duhuri, şapte
coarne, şapte ochi, şapte urgii etc. Cifra şapte apare în Apocalipsa de
54 de ori.
În cartea Leviticul găsim, de asemenea, un ciclu de şapte: A şaptea
zi, era Sabatul; aI şaptelea an, era anul sabatic; al şaptelea an sabatic,
102
Stancu Dragomir
era urmat de anul jubiliar; a şaptea lună, era deosebit de sfântă: ea avea
trei praznice; între Paşte şi Rusalii, erau şapte săptămâni; Praznicul
Paştelor dura şapte zile; Praznicul Corturilor dura, de asemenea, şapte
zile; la Paşte, se aduceau 14 miei pe zi ca jertfă (de două ori câte şapte)
şi şaptezeci de tăuraşi; şi la Rusalii, se jertfeau şapte miei.
În cartea lui Iosua găsim alt ciclu de şapte: şapte preoţi; şapte
trâmbiţe; şapte zile; Ierihonul a fost înconjurat de şapte ori; s-a sunat
din trâmbiţe de şapte ori; Ierihonul a căzut în a şaptea zi. Şi în 2 Împăraţi
găsim, la fel, că Naaman s-a scufundat în Iordan de şapte ori.
Geneza, prima carte din Biblie, ne spune că lumea a fost creată
în şapte zile. Iar Apocalipsa, ultima carte din Sfintele Scripturi, al cărei
conţinut este însăşi cifra şapte, ne arată că lumea va sfârşi tot prin
această cifră.
Mântuitorul i-a arătat lui Ioan Teologul prin expresia “alfa şi
omega” că El este Dumnezeul completitudinii şi al desăvârşirii, în care
nu există deficienţă. Aceasta înseamnă că El ţine cont de necazurile
Bisericii; că nu-i poate suferi pe cei ce o persecută; şi că prigonitorii ei
sunt sub osânda Lui.
Dumnezeu a folosit cifra de şapte la crearea lumii, ca ea să fie
completă şi desăvârşită; şi, ne spune Apocalipsa, că lumea va lua
sfârşit, tot sub semnul acestei cifre. Aşa se explică faptul că atunci
când pământul nu va mai putea să ofere oamenilor ceea ce este menit
să le dea, Dumnezeul completitudinii şi al desăvârşirii, Îşi va duce copiii
într-o altă lume, completă şi desăvârşită, unde nu va fi nici un neajuns.
Dar până atunci, El ne garantează că Cel care a fost la început şi a
creat lumea aceasta, aşa de complexă şi de măreaţă, este cu noi şi în
prezent şi va fi cu noi până la sfârşit.
2. A doua prerogativă a Mântuitorului este cea a autorităţii
supreme.
“Alfa şi omega” este şi expresia autorităţii supreme. Noul Testament
Îi atribuie lui Cristos, calitatea de Ziditorul creaţiei. Apostolul Ioan îşi
începe Evanghelia cu cuvintele: “Toate lucrurile au fost făcute prin El;
şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (1:3) “El era în lume şi
lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut” (1:10). Apostolul
Pavel, de asemenea ne învaţă că prin El au fost create toate lucrurile
(Col.1:15,18-19). Creştinii văd că Dumnezeu Creatorul este Unul şi
Acelaşi cu Dumnezeu Mântuitorul.
Astfel, Cristos a spus Apostolului Ioan, după cea mai înaltă
logică, că Cel care a avut primul cuvânt cu privire la creaţie şi la orice
om, Acela va avea şi ultimul cuvânt, şi nicidecum prigonitorii.
3. A treia prerogativă a Mântuitorului este cea a vieţii eterne.
103
Apostolul Ioan L-a citat pe Domnul Isus, spunând: “Eu sunt...

Cel care este, Cel care era şi Cel care vine”. Când Moise L-a întrebat pe
Dumnezeu care Îi este numele, Dumnezeu i-a răspuns: “Eu sunt Cel ce
sunt” (Exod 3:14). Rabinii au explicat astfel această expresie: “Eu am
fost, sunt şi voi fi”. Prin acest titlu, Cristos ne-a arătat eternitatea Sa.
Finitul nu poate înţelege infinitul decât în termenii vremelniciei, redaţi
prin cele trei timpuri: trecut, prezent şi viitor.
Când Mântuitorul S-a relevat lui Ioan Teologul, spunându-i: “Eu
sunt... Cel care este, Cel care era şi Cel care vine”, i-a spus cu alte
cuvinte: “Eu eram înainte de orice început, Eu sunt în prezent şi Eu voi fi
după orice sfârşit. Imperiile cele puternice au fost şi s-au dus; sunt şi vor
dispare, dar Eu rămân în veci”.
Oamenii pot respinge credinţa în Cristos, dar pe El nu-L pot
desfiinţa, pentru că El este veşnic. Muritorii nu-I pot dăuna lui Cristos
cu nimic, fiindcă El este etern.
Prezentarea Fiului lui Dumnezeu prin prisma eternităţii a fost o
mare încurajare pentru creştinii care se aflau într-o persecuţie crudă,
pentru că ea le amintea că şi ei erau fiii eternităţii, în timp ce suferinţa
lor era trecătoare.
Cât de mare este darul vieţii veşnice! Noi rămânem prin Cristos
nemuritori, în ciuda morţii şi a tuturor forţelor ei destructive. Cât sens
primeşte viaţa noastră prin acest adevăr! Şi câtă mângâiere va fi fost el
pentru martirii care îşi aşteptau moartea!
Speranţa şi fericirea noastră sunt legate de un Dumnezeu veşnic
care nu se schimbă. Scopul Celui care a fost, era fericirea noastră;
scopul Celui care există este fericirea noastră; şi scopul Celui care vine
este tot fericirea noastră. El nu este veşnic şi acelaşi numai în natura
Sa, ci şi în scopul pe care-l urmăreşte pentru noi.
4. A patra prerogativă a lui Cristos este suveranitatea Sa.
Ioan Teologul L-a citat pe Fiul lui Dumnezeu spunând: “Eu
sunt... Cel Atotputernic”. În limba greacă scrie pantokratōr. Panto
înseamnă “toate lucrurile”, “tot ce există” şi krator “împărat”, “suveran”,
“stăpânitor”.
Aici, Cristos S-a revelat lui Ioan Teologul ca Suveran care
supraveghează şi stăpâneşte cu putere şi înţelepciune toate lucrurile.
Este foarte semnificativ că noţiunea pantokratōr apare de şapte ori în
Noul Testament: o dată în 2 Cor. 6:18 şi de şase ori în Apocalipsa.
Apostolul Ioan a folosit acest cuvânt de şase ori în Apocalipsa datorită
împrejurărilor grele în care se afla Biserica.
Roma s-a ridicat împotriva Bisericii şi cine a putut să-i stea
împotrivă? Ea era atunci atotputernică, stăpânind lumea întreagă. În
104
Stancu Dragomir
schimb, Biserica era mică şi formată în cea mai mare parte din sclavi
nebăgaţi în seamă. Ce putea să facă Biserica în cazul acesta? Nici
o judecată omenească nu putea să vadă o cale de ieşire. Numai că,
Cristos i-a spus lui Ioan Teologul, şi prin el Bisericii că ea să-şi pună
toată nădejdea în El, pentru că El este Dumnezeu pantokratōr, care are
toate lucrurile sub stăpânirea şi supravegherea Sa. Dacă oamenii ar fi
în mâna lui Cristos, nu li s-ar întâmpla nici un rău. Biserica a fost în
mâna Lui, de aceea nimeni n-a putut s-o nimicească. Roma a putut
numai să se ridice împotriva ei, dar nu s-o distrugă, pentru că şi Roma
a fost sub stăpânirea lui Cristos. Fiul !ui Dumnezeu i-a cerut socoteală
la timpul cel mai potrivit.
_____________________
1. Barclay, W., The Revelation of John, Vol. l, pp. 14,41.
2. Op.cit. p. 41.
3. Ramsay, W.M., The Letters to the Seven Churches of Asia, pp. 85-
86.
4. Op. cit. p. 87.
5. Op.cit. pp. 88-89.
6. Barclay, W., The Revelation of John, Vol. I, pp. 41-42.
7. Op.cit. p. 38.
105
14. O REVELAŢIE SUPREMĂ
Apoc. 1 : 10 - 13
10. În ziua Domnului eram în Duhul. Şi am auzit în spatele meu un

glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe.
11. care zicea: “Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe
urmă. Ce vezi scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte Biserici: la Efes,
Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea”.
12. M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors,
am văzut şapte sfeşnice de aur.
13. Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice pe Cineva care semăna cu
Fiul Omului...”
A cincia parte din cele şapte ale capitolului întâi, intitulată O

revelaţie supremă, ne arată trei lucruri cu privire la această revelaţie:
ea a avut loc în Ziua Domnului, a avut loc atunci când Apostolul Ioan
era în Duh şi că a avut loc când Apostolul Ioan a intrat în contact direct
cu Cristos cel glorificat.
Să luăm mai întâi faptul că Dumnezeu a revelat Apostolului Ioan
Apocalipsa în
I. ZIUA DOMNULUI.
Ioan Teologul a scris: “În ziua Domnului eram în Duhul” (v.10). Pe
cei ce ţin Sabatul ca zi de închinare şi resping Duminica, îi derutează
foarte mult acest verset, pentru că el este un act istoric care ne arată
că Biserica Primară a înlocuit Sabatul cu Duminica. Tot ce au putut
să facă susţinătorii Sabatului împotriva acestui verset era să formuleze
un argument eronat. Astfel, ei au explicat că “Ziua Domnului” de aici
este Sabatul sau Ziua de odihnă a lui Iehova după creaţie. Argumentul
acesta nu poate sta în picioare din trei motive: Apostolul Ioan era
exilat pe insula Patmos (Apoc.1:9) care se afla în Asia Mică şi nu în
Israel; deţinuţii lucrau din greu 12 ore sub biciuirile ostaşilor şi în
ziua Sabatului; şi pentru că ziua Sabatului ţinea tot 12 ore, de la 6
dimineaţa până la 6 seara. 1
Avem trei referinţe care ne adeveresc că la sfârşitul secolului întâi
şi la începutul celui de-al II-lea, Biserica Primară a încetat să ţină sabatul
şi a început să respecte Duminica. Prima referinţă se află într-o lucrare
intitulată Didache “Învăţătura apostolilor”, unde găsim următoarele
106
Stancu Dragomir
cuvinte: “Noi ne adunăm în Ziua Domnului şi frângem pâinea.” 2 A doua

referinţă se află în epistola lui Ignat de Antiohia adresată bisericii
din Magnesia: “Creştinii nu mai ţin Sabatul, ci Ziua Domnului” 3. Şi a
treia referinţă se găseşte în scrierile lui Melito din Sardes, care a cerut
creştinilor să ţină Ziua Domnului 4. Toate aceste referinţe provin din
Asia Mică. Aceasta înseamnă că acolo se ţinea duminica.
De unde le-a venit creştinilor ideea să ţină Duminica drept zi de
închinare? Mai întâi, le-a venit ideea să celebreze învierea Domnului Isus
o dată pe an; şi apoi, au început să o celebreze şi o dată pe săptămână.
Pentru ei celebrarea învierii Domnului Isus o dată pe săptămână se
potrivea foarte bine cu ceea ce se numea sebaste; “ziua cezarului”,
fiindcă prima zi a anului, a lunii şi a săptămânii, erau zilele cezarului
în care nu se lucra.
Ioan Teologul când a numit “ziua întâi a săptămânii” drept hemera
kyriake, “Ziua Domnului” în cartea descoperirii lui Cristos, a fost inspirat
să reveleze că Dumnezeu a consfinţit Duminica ca zi de închinare. Este
adevărat că Sabatul era o zi sacră în vechiul legământ, pentru că a fost
ziua creaţiei. Numai că Duminica este cu mult mai sfântă, fiindcă ea
este ziua Creatorului care a intrat în creaţie şi Şi-a dat viaţa pentru noi,
coroana creaţiei; pentru că aşa citim în Evanghelia după Ioan: “Toate
lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut
fără El” (1:3) şi “El era în lume şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea
nu L-a cunoscut” (1:10). Noi prin
cinstirea Creatorului, cinstim şi
creaţia, fiindcă Autorul este mai
mare decât opera.
Ioan Teologul ne-a scris
că Dumnezeu i-a oferit revelaţia
Apocalipsei în ziua întâi a
săptămânii, nu numai fiindcă
atunci nu se lucra, ci fiindcă
aceasta era şi ziua învierii Fiului
Său. Accentul cade pe Ziua
Domnului. Dacă Dumnezeu n-ar
fi avut în vedere ziua învierii Fiului
Său, atunci ar fi putut să ne ofere
revelaţia Apocalipsei în alte zile,
în care nu se lucra: în primele zile
ale lunilor sau ale anilor. Dar El
nu ne-a dat revelaţia Apocalipsei
în ziua cezarului sau a fiarei,
Constantin cel Mare
107
cum spun unii, ci în Ziua

Domnului.
Faptul că Biserica
Primară a înlocuit Sabatul
cu Duminica se vede şi
în alte părţi ale Noului
Testament. Spre exemplu,
doctorul Luca a scris în
cartea Faptele Apostolilor:
“În prima zi a săptămânii,
eram adunaţi laolaltă ca
să frângem pâinea” (20:7;
1 Cor.16:2 etc.).
Este adevărat că
împăratul Constantin a
introdus Duminica, ca
zi de odihnă legală în
Imperiul Roman în anul
321, dar creştinii au ţinut-
o încă din secolul întâi 5.
În al doilea rând,
Apostolul Ioan, Ioan Teologul ne arată
răpit în Duh şi condus de îngeri prin locurile cereşti. în acest text că el a primit
De Domenico Fiasella (1589-1669)
revelaţia supremă din
Apocalipsa,
II. CÂND ERA ÎN DUH.
El a scris: “în ziua Domnului eram în Duhul” (v.10).
Arheologul britanic Wiiliam Ramsay ne istoriseşte în comentariul
lui că cei exilaţi pe o anumită insulă nu erau ţinuţi tot timpul în
închisoare. În sărbătorile legale, când nu se lucra, ei puteau să umble
pe insulă pentru că nu aveau cum să evadeze 6.
Ne putem imagina cum Apostolul Ioan obişnuia să se retragă
undeva în natură pentru a petrece în prezenţa lui Dumnezeu. Într-o
Duminică, pe când se ruga şi medita asupra situaţiei grele în care erau
credincioşii din Efes şi din toate celelalte biserici din Asia Mică, şi din
întregul Imperiu Roman, dintr-o dată orizontul lui spiritual s-a lărgit
şi el a intrat în contact cu lumea eternă. Din acea clipă, el a început să
audă şi să vadă cu urechile şi cu ochii duhului. Vocea pe care o auzea
se deosebea total de ceea ce auzea cu urechile fizice. El a zis: “Şi am
auzit în spatele meu un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe” (v.10).
Sunetul de trâmbiţă este simbolul unui sunet care pătrunde adânc 7.
108
Stancu Dragomir
Prin acest simbol, Ioan Teologul ne-a explicat că glasul dumnezeiescului

său Învăţător îi pătrundea adânc în suflet, aşa încât nu putea să nu
ia aminte la el. Mesajul acestui glas era: “Ce vezi scrie într-o carte şi
trimite-o celor şapte Biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes,
Filadelfia şi Laodiceea” (v.11).
În cele mai multe manuscrise greceşti lipsesc din versetul 11
cuvintele: “Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă”. Aşa
se explică faptul că în multe traduceri ale Bibliei ele nu apar, ca în
versiunea lui Moffatt, New American Standard (Standardul American
Nou), Revised Standard Version (Versiunea Standardul Revizuit), New
International Version (Versiunea Internaţională Nouă) ş.a.m.d., iar în
alte traduceri ele sunt puse în paranteză.
Apostolul Ioan a scris: “M-am întors să văd glasul care-mi vorbea”
(v.12). Noi nu putem vedea vocea. Ioan Teologul a identificat vocea cu
Cel care vorbea. El a spus cu alte cuvinte: “M-am întors să văd a cui era
vocea care-mi vorbea”.
Ioan Teologul n-a primit viziunile din Apocalipsa numai pentru el,
ci şi pentru întreaga Biserică. De aceea i s-a poruncit să le scrie într-o carte
şi să le trimită celor şapte biserici, care erau simbolul completitudinii a
Bisericii Universale a lui Cristos. Un serv al lui Dumnezeu trebuie mai
întâi să primească mesajul şi apoi să-l transmită şi altora, indiferent
cât de mare ar fi riscul, pentru că menirea unei revelaţii este să edifice
pe toţi oamenii.
În al treilea rând, Ioan Teologul ne arată în acest pasaj că el a
primit revelaţia supremă din Apocalipsa
III. CÂND A INTRAT ÎN CONTACT DIRECT CU CRISTOS CEL
GLORIFICAT.
El ne-a spus că Fiul lui Dumnezeu i S-a arătat în mijlocul a
şapte sfeşnice de aur, scriindu-ne: “Şi când m-am întors, am văzut şapte
sfeşnice de aur (13). Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice pe Cineva, care
semăna cu Fiul Omului...” (v.12-13).
Apostolul Ioan n-a văzut un sfeşnic compus din şapte braţe, care
era simbolul răspândirii luminii lui Dumnezeu printr-un Templu unitar,
ci şapte sfeşnice separate. Aici grecescul lychnia este acelaşi cuvânt
ca pentru sfeşnicul folosit în Evanghelia după Matei, unde scrie: “Şi
oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub un vas oarecare, ci o pun în
sfeşnic, şi ea luminează tuturor celor din casă.” (5:15).
Fără îndoială, Ioan Teologul a înţeles semnificaţia celor şapte
sfeşnice, pentru că una dintre cele mai mari meniri ale Bisericii lui
Cristos este aceea de a fi lumina lumii. “Voi sunteţi lumina lumii”, a spus
Mântuitorul în Predica de pe munte. (Matei 5:14)
109
Când Cristos cel glorificat a arătat Apostolului Ioan cele şapte

sfeşnice de aur, luminând, i-a spus simbolic următorul lucru: “Pentru
faptul că cele şapte biserici Mi-au rămas credincioase, în ciuda persecuţiei
crude şi îndelungate a lui Domiţian; şi au răspândit lumina Evangheliei
Împărăţiei Mele într-o asemenea împrejurare, fiecare din ele Îmi este un
sfeşnic de aur.”
Faptul că cele şapte biserici au reuşit să rămână pe poziţie şi s-au
achitat de una dintre cele mai mari însărcinări s-a datorat ajutorului
lui Cristos, care a fost în mijlocul lor. Numai din cauză că El a fost în
mijlocul lor, ele au reuşit să-I răspândească lumina. Un comentator grec
a zis: “Biserica, asemenea unui sfeşnic, nu este chemată să se lumineze
pe sine, ci pe cei din jur. Şi nu ea produce lumina, ci lumina ei vine de
la Cristos. Biserica este numai un mijloc prin care se revarsă lumina:
este un sfeşnic. Lumina creştină este împrumutată, pentru că Biserica nu
transmite niciodată lumina ei, ci lumina lui Cristos.” 8
Ioan Teologul a folosit aici una dintre cele mai obişnuite denumiri
ale Domnului Isus, pe care a luat-o din cartea Prorocului Daniel, unde
este scris: “M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, şi iată că pe
norii cerurilor a venit unul ca un Fiu al Omului.” (7:13) Domnului Isus
I-a plăcut foarte mult să Se numească Fiul Omului, pentru că El, care
era Dumnezeu, S-a făcut un “fiu al omului”, S-a coborât din cer şi Şi-a
dat viaţa pentru Biserica Lui, ca s-o întemeieze; dar fiind Dumnezeu,
a înviat şi S-a înălţat la cer. Cristos S-a revelat Apostolului Ioan sub
acest titlu ca să-i arate că El, întemeietorul Bisericii, este în acelaşi
timp şi protectorul ei; şi că El personal a venit ca să-i descopere viitorul
Bisericii, pe care ea îl va avea în lume şi în Eternitate.
Revelaţia lui Ioan Teologul a fost cu adevărat supremă, pentru
că a primit-o, în ziua Domnului, când comemora moartea şi învierea
Mântuitorului şi când se ruga şi medita asupra situaţiei grele prin care
trecea Biserica. Apoi, ea a fost o revelaţie supremă pentru că i-a fost
dată pe când se găsea în cea mai înaltă stare pentru a o percepe: în
Duhul. Şi în cele din urmă, ea a fost o descoperire supremă, fiindcă i-a
adus-o chiar Cristos cel înviat şi glorificat, care S-a făcut pentru noi Fiu
al Omului şi pe al cărui piept autorul Apocalipsei şi-a rezemat cândva
capul.
Am văzut ce a însemnat Patmosul pentru Apostolul Ioan: locul
suferinţei şi al lipsurilor. Numai că n-are importanţă unde este omul
şi prin ce trece, atâta timp cât el mai poate fi în Duh. Şi dacă el este în
Duh, atunci pe Patmos se află totdeauna mesajul şi slava lui Dumnezeu.
Nu există nici o împrejurare în viaţă în care Duhul lui Dumnezeu să
nu ne poată vorbi; şi când Duhul ne vorbeşte, atunci noi ştim că slava
110
Stancu Dragomir
lui Dumnezeu ne inundă şi că Patmosul suferinţei se transformă în

glorie.
_____________________
1. Beckwith, I.T., The Apocalypse of St. John, p. 20.
2. Didache 14:1.
3. Ignatius to Magesia 9:1.
4. Barclay, W., The Revelation of John, VoI. I, p. 43.
5. Horia C. Matei, Istoria lumii în date, p. 47.
6. Ramsay, W.M., The Letters to the seven Churches of Asia, p. 85-
98.
8. Op. cit. p. 53.
111
15. PORTRETUL LUI CRISTOS CEL GLORIFiCAT
Apoc. 1 : 13 - 16
13. Şi am văzut în mijlocul celor şapte sfeşnice pe Cineva care
semăna cu Fiul Omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi
încins la piept cu un brâu de aur.
14. Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui
erau ca para focului;
15. picioarele Lui erau ca arama aprinsă şi arsă într-un cuptor; şi
glasul Lui era ca vuietul unor ape mari.
16. În mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie
ascuţită cu două tăişuri şi faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în
toată puterea lui.
A şasea parte, din cele şapte ale capitolului întâi, care ne redă
Portretul lui Cristos cel glorificat, ne arată opt lucruri: haina, capul,
ochii, picioarele, glasul, mâinile, gura şi faţa dumnezeiescului nostru
Mântuitor.
Comentatorii Apocalipsei: William Ramsay, W. Hendriksen şi
Auberlen, ne spun că Ioan Teologul n-a văzut cerul în natura şi forma
lui reală, pentru că nu l-ar fi putut percepe şi înţelege, ci Dumnezeu, pe
de o parte, prin răpire în duh, l-a exaltat la o percepere maximă; iar pe
de altă parte, prin viziune, a coborât realităţile cereşti la nivelul puterii
priceperii lui1. Ioan Teologul nu L-a văzut pe Domnul Isus în natura
Sa reală şi divină, ci în imagini şi simboluri convenţionale. Cristos cel
glorificat i S-a prezentat în imagini şi simboluri convenţionale, ca să-I
poată vedea gloria măcar în parte. Este absurd ca Domnul Isus să fi
avut în mod real forma unui miel cu şapte coarne şi şapte ochi, aşa
cum i S-a arătat vizionarului în 5:6 etc.
În timp ce Fiul lui Dumnezeu stătea în mijlocul celor şapte
sfeşnice de aur, Apostolul Ioan I-a contemplat mai întâi
1. Îmbrăcămintea.
El a scris: “Şi am văzut în mijlocul celor şapte şfeşnice pe Cineva
care semăna cu Fiul Omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare
şi încins la piept cu un brâu de aur.” (v.13).
Toate viziunile Apostolului Ioan, pe care el le-a contemplat, au
avut ca fond tablourile din Vechiul Testament. Simbolurile “haina lungă
şi la mijloc un brâu de aur”, au trei semnificaţii în Vechiul Testament:
112
Stancu Dragomir
a) Grecescul podērēs înseamnă “haină lungă până jos”. O

asemenea haină o purtau mesagerii lui Dumnezeu. În viziunea lui
Daniel ni se arată că un mesager ceresc a venit la el ca să-i descopere
adevărul lui Dumnezeu; era îmbrăcat într-un veşmânt lung şi încins
la mijloc cu un brâu de aur. (10:5). Într-o astfel de haină a apărut şi
Cristos cel glorificat înaintea Apostolului Ioan.
b) Un astfel de veşmânt îl avea şi Marele Preot (Exod 28:4;29:5;
Lev.16:4). Haina aceasta arată că Domnul Isus a luat şi oficiul de Marele
Preot. În Vechiul Testament, Marele Preot era singurul care avea acces
la prezenţa lui Dumnezeu şi care a deschis şi altora calea spre prezenţa
Celui Preaînalt. Dar Domnul Isus, prin jertfa Sa, nu ne-a deschis calea
spre prezenţa lui Dumnezeu numai în sensul închinării, ci chiar şi spre
prezenţa Sa reală şi slăvită din cer.
c) Şi tot o asemenea haina lungă, cu un brâu de aur, o mai purta
şi împăratul (1 Sam. 25:5; Ezech.25:16). Haina pe care o purta Cristos
cel glorificat era şi un veşmânt de Împărat, ceea ce arăta că El era
şi cel mai mare dintre toţi îngerii şi oamenii. Acum, nu mai era un
condamnat la moarte de cruce, ci era îmbrăcat în toată maiestatea de
Împărat Etern.
Aici avem un tablou superb. Urmărind originea ideii lui Ioan
Teologul, descoperim că numai Cristos cel glorificat a reuşit să Se
înveşmânteze cu această haină supremă a gloriei, pentru că numai El
a deţinut cele trei oficii: de Profet, de Mare Preot şi de Împărat. Oficiul
de Profet, fiindcă a fost singurul care a adus revelaţia deplină a lui
Dumnezeu pe pământ. Oficiul de Mare Preot, fiindcă a fost singurul
care a deschis şi altora calea spre prezenţa lui Dumnezeu. Şi oficiul de
Împărat, pentru că numai Lui I-a oferit Tatăl Tronul Eternităţii.
2. În al doilea rând, Apostolul Ioan a contemplat capul lui Cristos
cel glorificat.
El a scris: “Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada”
(v.14a). În acest text, Apostolul Ioan a luat din Vechiul Testament
aproape toate prerogativele lui Dumnezeu şi I le-a atribuit lui Cristos
cel glorificat. În cartea lui Daniel găsim că aşa era şi Dumnezeu. Daniel
a zis: “Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada,
părul capului Lui era ca lâna curată.” (7:9).
Aici avem două simboluri. Culoarea albă simbolizează mai întâi
longevitatea vieţii. Ioan Teologul a văzut că tot ce era Cristos cel glorificat,
se exterioriza în jurul Său. El a observat cum din Fiinţa dumnezeiască
a Celui care stătea înaintea lui emana ceva care Îi scotea în evidenţă
natura eternă, pe care el I-a redat-o prin simbolul nostru convenţional
“părul alb”. Apostolul Ioan, a folosit simbolul “părul alb”, ca o expresie
113
a existenţei veşnice a Celui care, după ce S-a făcut Fiul Omului, S-a
întors în locurile cereşti şi acum a venit ca să-i aducă revelaţia.
Albul mai simbolizează sfinţenia şi puritatea. Prorocul Isaia a
scris: “De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca
zăpada: de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna.” (1:18)
Ioan Teologul a văzut în jurul capului lui Cristos o aureolă albă
care emana din El şi care îi inspira reverenţă.
3. În al treilea rând, Apostolul Ioan s-a uitat la ochii lui
Cristos.
El a scris: “Ochii Lui erau ca para focului.” (v.14) Această descriere
a lui Cristos cel înviat este identică cu simbolul îngerului mesager din
cartea lui Daniel, unde găsim scris: “...Faţa îi strălucea ca fulgerul şi
ochii îi erau nişte flăcări ca de foc.” (10:6).
Ochii Domnului Isus au fermecat lumea când era pe pământ.
Cele patru Evanghelii ne relatează că ucenicii nu puteau uita niciodată
cum ochii Mântuitorului alergau şi se roteau asupra mulţimilor care-
L înconjurau. Evanghelistul Marcu a scris: “Aruncându-Şi privirile
peste cei ce şedeau împrejurul Lui.” (3:34) Uneori ochii Lui înconjurau
mulţimea cu mânie. Evanghelistul Marcu a continuat să zică: “Rotindu-
Şi privirile cu mânie peste ei.” (3:5) Iar alteori, în ochii Lui se vedea o
tristeţe adâncă, provocată de cei din jur. Apostolul Petru n-a putut să
uite niciodată acea privire fixă, blândă şi plină de durere din ochii lui
Cristos, în urma lepădării lui din curtea marelui preot. Evanghelistul
Luca a scris: “Domnul S-a uitat ţintă la Petru.” (22:61)
Dacă ochii lui Cristos au fermecat pe toţi din jurul Lui când era
pe pământ, atunci cu cât mai mult, ei l-au uimit pe Apostolul Ioan,
când Fiul lui Dumnezeu era în glorie. Privirea Lui l-a umplut pe Ioan
Teologul de reverenţă şi de o teamă sacră.
Ochii lui Cristos “ca para focului” arată două lucruri: „marea
lor pătrundere” şi „aprinderea de mânie”. Ei, printr-o simplă privire,
pătrundeau în cele mai adânci cute ale fiinţei umane şi descopereau
cele mai ascunse unghere ale inimii.
Dacă ochii lui Cristos vedeau toate lucrurile, când era pe pământ,
atunci, cu atât mai mult, ei sesizează totul, după ce El S-a înălţat la
cer. Dinaintea celui atotvăzător nu se poate ascunde nimic, pentru că
ochii Lui văd totul.
Au fost două lucruri care L-au umplut de mânie pe Cel atotvăzător
şi atotsfânt: declanşarea persecuţiei împotriva Bisericii şi trăirea în
păcat a unor oameni din sânul ei.
4. În al patrulea rând, Apostolul Ioan a privit picioarele lui
Cristos cel glorificat.
114
Stancu Dragomir
El a scris: “Picioarele Lui erau ca arama aprinsă şi arsă într-un

cuptor.” (v.15).
Prorocul Daniel era întotdeauna în mintea Apostolului Ioan.
Marele apostol a luat şi un alt simbol din viziunea acestui profet,
în legătura cu mesagerul ceresc. Prorocul Daniel a scris: “Braţele şi
picioarele semănau cu nişte aramă lustruită” (10:6). În cartea lui Ezechiel
scrie la fel despre îngerii mesageri: “Picioarele lor... scânteiau ca nişte
aramă lustruită.” (1:7).
Grecescul chalkolibanys, din text, din care s-a tradus “ca arama
aprinsă”, era un cuvânt imprecis. Nimeni nu ştie în realitate, despre ce
fel de metal este vorba. Comentatorul W. Barclay a zis poate că era o
compoziţie legendară numită electrum, despre care anticii credeau că
era un aliaj de mare preţ 2.
Exegeţii au explicat că simbolul “picioarele ca de aramă aprinsă”
are patru semnificaţii şi că Cristos cel înviat s-a folosit de una dintre ele
sau chiar de toate patru:
a) Dacă Apostolul Ioan a folosit simbolul “picioare de metal”, ca
expresie a puterii lui Cristos cel glorificat3, atunci Fiul Celui Preaînalt i-a
arătat prin această imagine că El este gata să calce în picioare Imperiul
Roman care-I persecuta Biserica; şi că-i va strivi pe toţi credincioşii
falşi care se jucau cu păcatul.
b) Dacă Apostolul Ioan a folosit simbolul tot “picioare de metal”,
dar ca expresie a statorniciei lui Cristos4, atunci Mântuitorul i-a arătat
că nimeni dintre credincioşi nu trebuie să ia în considerare ameninţările
Romei şi nici şoapta ei seducătoare, pentru că ea, aşa cum s-a înălţat,
se va şi prăbuşi, ci dimpotrivă, trebuie să asculte numai de El, fiindcă
El este statornic în afirmaţiile Lui pe care le-a făcut şi în hotărârile Lui
pe care le-a luat cu privire la lume.
c) Dacă Apostolul Ioan a folosit simbolul “picioare ca de aramă
aprinsă”, ca expresie a unui aliaj de mare preţ, aceasta semnifică
valoarea picioarelor Fiului lui Dumnezeu, care atunci când ne-au vizitat
şi ne vor mai vizita pământul, ne-au fost şi ne vor mai fi preascumpe.
Comentatorul H.B. Swete a numit cuvântul chalkolibanos, drept cel
mai preţios briliant5. Când picioarele Mântuitorului ne-au vizitat prima
dată pământul, ne-au adus revelaţia lui Dumnezeu şi au fost străpunse
pentru noi. Şi când vor veni la noi a doua oară, ne vor pofti la gloria
eternă şi bucuria Tatălui ceresc.
d) Dacă vizionarul a întrebuinţat simbolul tot “picioare ca de
aramă aprinsă”, ca expresie pentru strălucirea picioarelor lui Cristos
cel glorificat, atunci aceasta arată simbolul vitezei Sale care, scânteind,
lăsau în urmă raze de lumină6.
115
5· În al cincilea rând, Apostolul Ioan a ascultat glasul lui Cristos

cel glorificat.
El a scris: “Glasul Lui era ca vuietul unor ape mari.” (v.15) Şi în
Ezechiel scrie la fel despre vocea lui Dumnezeu: “Glasul Său era ca
urletul unor ape mari.” (43:2) Simbolul “vuietul apelor mari” are două
înţelesuri. Ioan Teologul a văzut mai întâi în glasul lui Cristos cel
glorificat o putere foarte mare, pe care a comparat-o cu vuietul unor
valuri mari când se izbeau de ţărmul stâncos al mării. Nu există nici
o putere aşa de mare ca a unor valuri mari care lovesc malul stâncos
al Patmosului. 7 O asemenea putere a văzut Ioan Teologul în cuvintele
lui Cristos cel înviat: că urmau să lovească pământul asemenea unor
valuri mari care cuprind ţărmul întreg şi cărora nu li se poate opune
nimeni. A doua însemnătate a simbolului “vuietul apelor mari” este
glasul înfricoşător al pedepsei lui Dumnezeu. Glasul lui Dumnezeu poate
fi pentru unii ca “un susur blând” (1 Imp.19;12) şi plăcut ca “sunetul
unei alăute” (Apoc.14:2), iar pentru alţii de nesuferit, ca bubuitul unor
tunete puternice (Apoc.14:2) şi ca urletul unor ape mari, de care nu-şi
pot astupa urechile ca să nu-l audă. Tot astfel,era glasul de condamnare
a lui Cristos pentru Roma prigonitoare şi pentru creştinii falşi, de care
ei nu-şi puteau astupa urechile ca să nu-l audă.
6. În al şaselea rând, Apostolul Ioan s-a uitat la mâinile lui
Cristos cel glorificat.
El a scris: “În mâna dreaptă ţinea şapte stele.” (v.16). În Vechiul
Testament ni se arată că numai Dumnezeu poate să controleze şi să
cârmuiască stelele cerului. Iov întreabă în cartea sa: “Poţi să înnozi tu
legăturile Găinuşei, sau să dezlegi frânghiile Orionului? (32) Tu faci să
iasă la vremea lor semnele zodiacului, şi tu cârmuieşti Ursul mare cu puii
lui?” (38:31-32).
Când Apostolul Ioan era descurajat pe insula Patmos, Cristos
cel înviat a apărut înaintea lui, Şi-a pus mâna dreaptă peste el şi i-a
zis: “Nu te teme.” Acea mână care ţine stelele cerului este pusă acum
pe capul sau umărul unui copil al lui Dumnezeu, încercat din greu şi
descurajat. Ce consolare! Această mână ne-a venit în ajutor şi numai
ea ne poate sprijini, în orice situaţie ne-am afla.
7. În al şaptelea rând, Apostolul Ioan s-a uitat la gura lui Cristos
cel glorificat.
El a scris: “Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri.”
(v.16). Când Apostolul Ioan a redat sabia ca simbol al Cuvântului lui
Dumnezeu, el a avut în vedere următoarele două versete pe care le-a
scris Prorocul Isaia: unul cu privire la Dumnezeu şi altul pe care l-a
folosit acest profet în legătură cu sine: “Va lovi pământul cu toiagul
116
Stancu Dragomir
cuvântului Lui, şi suflarea buzelor Lui va omorî pe cel rău” (11:4) şi “Mi-a
făcut gura ca o sabie ascuţită.” (49:2)
Sabia simbolizează două lucruri: marea pătrundere a Cuvântului
lui Dumnezeu şi înştiinţarea pedepsei:
a) Dacă cineva vrea să asculte Cuvântul lui Dumnezeu, atunci nici
o pavăză nu poate sta împotriva acestei săbii. Această sabie pătrunde
până în locruile cele mai adânci şi mai ascunse ale inimii. Şi când omul
se vede descoperit, el nu poate să facă nimic altceva decât să implore
harul lui Dumnezeu. Apostolul Pavel a scris în Epistola sa către Evrei:
“Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice
sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul,
încheieturile şi măduva, judecă simţurile şi gândurile inimii.” (4:12).
b) Cristos cel înviat a spus bisericii din Pergam în legătură cu
nicolaiţii: “Pocăieşte-te, dar; altfel, voi veni la tine curând şi Mă voi război
cu ei cu sabia gurii Mele.” (2:16). Aceasta era sabia pedepsei cu care
Cristos cel Înviat urma să lovească atât pe prigonitorii necredincioşi
cât şi pe credincioşii falşi. Apostolul Pavel a scris şi el în 2 Tesaloniceni:
“Atunci se va arăta acel Nelegiuit pe care Domnul Isus îl va nimici cu
suflarea gurii Sale.” (2:8).
8. În al optulea rând, Ioan Teologul a contemplat faţa lui Cristos
cel glorificat.
El a scris: “Şi faţa Lui era ca soarele când străluceşte în toată
puterea lui.” (v.16).
Ioan Teologul L-a văzut pe Cristos cel glorificat într-o mare
măsură a slavei Sale, aşa cum L-a văzut încă o dată cu Iacov, fratele lui
şi cu Petru pe Muntele Schimbării. Evanghelistul Matei a scris: “El S-a
schimbat la faţă înaintea lor; faţa Lui a strălucit ca soarele şi hainele I
s-au făcut albe ca lumina.” (17:2).
Acesta este portretul lui Cristos cel înviat, aşa cum S-a prezentat
lui Ioan Teologul şi prin el Bisericii luptătoare: ca un Biruitor suprem,
care va nimici marele Imperiu şi va pedepsi pe toţi credincioşii falşi şi
neloiali.
_____________________
1. Ramsay, William, Revelation, p. 225.
3. Op. cit. p. 50;
Hendriksen, W., More than Conquerors, p. 56.
7. Stott, J.R.W., What Christ Thinks of the Church, p. 13.
117
16. MAREA CONSOLARE
Apoc. 1 : 17 - 19
17. Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a

pus mâna dreaptă peste mine şi a zis: “Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi
Cel de pe urmă
18. Cel viu. Am fost mort şi iată că sunt viu în eternitate. Eu ţin
cheile morţii şi ale Locuinţei Morţilor.
19. Scrie deci lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele
care vor fi după ele.
În ultima din cele şapte părţi ale capitolului întâi, intitulat Marea
consolare, Cristos cel glorificat a adus Apostolului Ioan şase consolări:
1. Prima consolare, Fiul lui Dumnezeu i-a adus-o lui Ioan Teologul
prin actul prezenţei Sale.
Au trecut aproape 14 ani de când „Apostolul iubirii” a fost exilat
pe insula Patmos. Aici el muncea din greu la o carieră de piatră, ne
spune William Ramsay; era îmbrăcat cu haine rupte; avea hrană slabă;
dormea pe pământul gol într-o închisoare întunecoasă; şi muncea sub
biciul nemilos al unui ostaş care-l supraveghea 1.
Dar la suferinţa fizică i s-a adăugat şi cea lăuntrică. El a auzit că
persecuţia se intensifica mereu în ultimul timp; şi că Domiţian vărsa
sângele martirilor lui Cristos ca apa.
Pe un asemenea fond cu totul întunecat, Cristos cel înviat S-a
arătat Apostolului Ioan în mijlocul a şapte sfeşnice de aur. Ce surpriză
şi ce consolare!
Apostolul Ioan a scris: “Când L-am văzut, am căzut la picioarele
Lui ca mort.” (v.17) Când Ioan Teologul s-a văzut în prezenţa lui Cristos
cel glorificat, s-a prăbuşit la pământ. Tot aşa a făcut şi Avraam când
i s-a arătat Dumnezeu (Gen.17:3). La fel au procedat Moise şi Aaron,
când li s-a arătat slava lui Dumnezeu la uşa cortului (Exod 20:6); şi
prin aceeaşi experienţă au trecut Daniel (8:17) şi Ezechiel (3:23).
2. A doua consolare pe care Cristos cel glorificat i-a adus-
o Apostolului Ioan a fost aceea că l-a mângâiat cu mâna şi cu viul
grai.
Ioan Teologul a scris: “El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine şi a
zis: “Nu te teme!” (v.17).
118
Stancu Dragomir
Acea mână care ţine stelele cerului, este pusă acum duios pe
capul sau pe umărul unui copil al lui Dumnezeu încercat din greu, ca
să-l mângâie. Ce consolare!
Apoi, dacă Fiul lui Dumnezeu, adeseori a spus ucenicilor când
era pe pământ: “Nu vă temeţi”, atunci cu atât mai mult, El ne spune
acum aceste cuvinte, după ce S-a înălţat la cer şi a ieşit biruitor în
toate. Şi dacă a zis apostolilor să nu le fie frică nici chiar atunci când
corabia a fost acoperită de valuri şi ei erau în pericol de a se îneca,
pentru că era cu ei (Matei 8:24-26), atunci, cu atât mai mult, El a
spus Apostolului Ioan acum: “Nu te teme, fiindcă Cel care susţine şi
controlează Universul este cu tine.”
În antichitate, cele şapte planete cunoscute atunci, erau simbolul
puterii absolute asupra lumii. Imperiul Roman îşi atribuia această
prerogativă a puterii supreme asupra lumii, de aceea a imprimat
adeseori cele şapte planete pe monede 2. Cristos cel glorificat a arătat
Apostolului Ioan că nu era adevărat că Imperiul Roman deţinea puterea
absolută asupra lumii, ci Cel care Şi-a pus mâna pe el ca să-l mângâie
este Acela care ţine în mâna Lui dreaptă nu numai cele şapte planete,
ci chiar şi toate stelele cerului.
3. A treia consolare a fost că l-a asigurat de providenţa Sa
divină.
Ioan Teologul, L-a citat pe Cristos cel glorificat, spunând: “Eu
sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă.” (v.17). Această expresie este un titlu
de suveranitate absolută, de autoritate supremă şi de providenţă sigură
a lui Cristos cel glorificat.
Noul Testament Îi atribuie lui Cristos calitatea de Creator.
Apostolul Ioan şi-a început Evanghelia cu cuvintele: “Toate lucrurile
au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El”
(1:3) şi “El era în lume şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a
cunoscut.” (1:10).
Astfel, Cristos cel înviat i-a spus Apostolului Ioan, după cea mai
înaltă logică, că Cel care a avut primul cuvânt de zis cu privire la creaţie
şi la fiecare om, Acela va avea de spus şi ultimul cuvânt, şi nicidecum
Domiţian; că El este cu fiecare dintre noi când ne naştem; El este cu noi
în tot parcursul vieţii şi că El va fi cu noi şi în clipa morţii.
4. A patra consolare a fost că, l-a confruntat în El cu Dumnezeul
cel adevărat.
Apostolul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Cel viu.” (v.8).
Acesta este numele favorit al lui Dumnezeu pe care evreii i-L aduceau în
polemicile lor împotriva păgânilor. Ei spuneau că Dumnezeul lor este El
Hai, “Dumnezeul cel viu”. Iar dumnezeii tuturor celorlalte naţiuni sunt
119
elilim, “nimic”, “inexistenţi”. Cristos cel glorificat a arătat Apostolului

Ioan prin acest titlu că El este Dumnezeu adevărat, iar Domiţian, care
a pretins prerogative şi favoruri divine, era elilim; de aceea l-a sfătuit
să nu se teamă de el.
Dumnezeul cel viu este singurul Dumnezeu adevărat, după care
suspină sufletul omenesc şi care ne poate ajuta în orice situaţie ne-
am găsi. Unul dintre fiii lui Core a scris în Pslamul 42 “Sufletul meu
însetează după Dumnezeul cel viu” (v.2). Ce privilegiu avea Apostolul
Ioan! Acum Cristos cel glorificat a apărut înaintea lui, Şi-a pus mâna
dreaptă pe el şi i-a zis: “Eu sunt Dumnezeul cel viu”, singurul care te
poate ajuta, şi unicul care îţi poate umple orice gol al sufletului. Ce
consolare!
5. A cincia consolare, era că şi trupul Lui a fost odată separat
de suflet, dar a înviat şi că acum avea un trup ceresc şi de slavă.
Apostolul Ioan L-a citat pe Cristos cel glorificat spunând: “Am
fost mort şi iată că sunt viu în veci vecilor” (v.18). Ceea ce înseamnă cu
alte cuvinte: “Ioane, tu ai fost singurul dintre ucenici care ai stat lângă
crucea Mea şi ştii cel mai bine cât de mult am suferit şi în ce agonie am
murit. Şi acum, Mă vezi din nou, dar nu ca pe un om al suferinţei, ci ca
Dumnezeu adevărat, care este viu în vecii vecilor. De aceea, nu vă temeţi
de martiraj. El vă poate despărţi şi vouă sufletul de trup pentru un timp
oarecare, dar niciodată de Mine. Sufletele martirilor sunt cu Mine; şi într-
o bună zi, vor învia şi trupurile lor, şi se vor transforma în trupuri cereşti
şi de slavă.”
6. A şasea consolare a fost că El ne-a câştigat o biruinţă supremă
asupra morţii şi a Locuinţei Morţilor.
Apostolul Ioan L-a citat pe Cristos cel glorificat spunând: “Eu ţin
cheile morţii şi ale Locuinţei Morţilor.” (v.18)
Anticilor nu le-a fost groază numai de moarte, dar şi de locuinţa
ei. Ei spuneau că dacă moartea este aşa de oribilă pentru om pe pământ,
atunci cu cât mai cumplită va fi ea pentru el în casa sau în imperiul
ei!
Cuvântul ebraic şehol, de la care provine sintagma “locuinţa
morţilor” este folosit în Vechiul Testament de 65 de ori. Unii din lumea
Vechiului Testament au emis părerea că şeholul este un loc comun unde
merg atât cei buni cât şi cei răi. Iar alţii au crezut ceva mai târziu că el
are două compartimente: unul mai bun, pentru cei drepţi şi altul mai
rău, pentru cei păcătoşi. Prima concepţie era cu mult mai răspândită.
Spre exemplu, patriarhul lacov spunea că va intra în “locuinţa mortilor”
ca să-l jelească pe losif, fiul lui mult iubit, pe care îl credea mort
(Gen.37:35). Dreptul lov, de asemenea a zis în rugăciune: “O! de m-ai
120
Stancu Dragomir
ascunde în locuinţa morţilor!” (14:13) Evreii au crezut că şeholul era, în

amândouă cazurile, sub pământ. (Num.16:30;Ps.9:17;16:10)
Prorocul Isaia, în prezicerea sa, a pus în gura Mântuitorului
următoarele cuvinte: “Ziceam: «În cei mai buni ani ai vieţii Mele trebuie
să Mă duc la porţile locuinţei morţilor!»” (38:10). Dar Fiul lui Dumnezeu
a pus mâna pe cheile acestor porţi. Apostolul Petru a scris în întâia
sa epistolă, următorul lucru cu privire la Domnul Isus şi la locuinţa
morţilor: “El a fost omorât în trup, dar a înviat în duh, (19) în care S-
a dus să predice duhurilor din închisoare (20) care fuseseră răzvrătite
odinioară...” (3:18-20). Aici cuvântul “închisoare” are înţelesul de locul
unde merg după moarte atât cei buni, cât şi cei răi. Biserica Primară a
explicat astfel acest pasaj: când Domnul Isus S-a coborât în locuinţa
morţilor, a descuiat uşa şi a intrat în acea închisoare mare, a fost
întâmpinat mai întâi de Avraam, de David şi de toţi credincioşii; şi apoi
i-a eliberat de acolo şi i-a mutat în Rai; că aşa s-a împlinit prorocia lui
David când a zis în Psalmul 16 “Căci nu vei lăsa sufletul meu în locuinţa
morţilor.” (v.10). 3
Teologii moderni nu sunt de acord cu această explicaţie, deoarece
Dascălul divin a dat o lovitură de moarte acestei concepţii evreieşti cu
privire la şehol, ca închisoare pentru cei necredincioşi şi ca sală de
aşteptare pentru cei credincioşi. El a vorbit numai în termenii şi pe
fondul acestor concepţii, pentru a fi înţeles de ei, dar nu le-a susţinut
ca fiind adevărate.
Când Dascălul ceresc a explicat saducheilor, care nu credeau că
omul îşi continuă existenţa după moarte, le-a adus următorul argument:
El a zis că Avraam, Isaac şi lacov au fost prietenii lui Dumnezeu; că nu
există ceva mai preţios ca relaţia omului cu Cel Preaînalt; şi că moartea
poate să distrugă totul, dar numai relaţia omului cu Dumnezeu nu
o poate rupe. Când a intervenit moartea în viaţa celor trei patriarhi,
ea nu i-a putut despărţi de Dumnezeu, ci mai degrabă i-a aruncat în
braţele Lui.
Dumnezeiescul nostru Învăţător, a continuat să explice saducheilor
că pentru Dumnezeul cel viu ar fi fost cel mai mare paradox să aibă nişte
prieteni morţi. Cel Preaînalt, ca un Tată atotbun şi atotputemic, n-a
putut să-Şi lase copiii pradă celui mai mare vrăjmaş şi să nu-Şi întindă
braţele. Fiul lui Dumnezeu ne-a învăţat că Avraam, Isaac şi Iacov nu
erau în locuinţa morţilor, ci în prezenţa Tatălui Său. Când Dumnezeu
a folosit verbul “a fi” la timpul prezent, zicând: “Eu sunt Dumnezeul lui
Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui lacov,” (Mt.22:32) a spus
cu alte cuvinte: “Prietenii Mei sunt cu Mine şi nu în şehol.”
121
Apoi, când Mântuitorul a zis tâlharului de pe cruce: “Adevărat

îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în Rai,” (Luca 23:43) a identificat prin
cuvântul grecesc paradisos, “prezenţa lui Dumnezeu” şi nicidecum
locuinţa morţilor sau o oarecare sală de aşteptare de undeva.
Teologii de renume: W. Hendriksen, R.C.H. Lenski, W. Barcley şi
alţii, arată că revelaţia a folosit evreiescul şehol din Vechiul Testament
şi grecescul hades din Noul Testament pentru a defini cu ele perioada
separării sufletului de trup4. Aşa se explică faptul că hadesul sau
“Iocuinţa mortilor” urmează, în Apocalipsa, întotdeauna după moarte.
(Apoc.6:8)
În Targumul de Ierusalim, care era o traducere explicativă a
Vechiului Testament în limba aramaică, scrie următorul comentariu
asupra Deuteronomului 28:12 “Dumnezeu deţine patru chei asupra
lumii şi nu le dă nimănui: cheia vieţii, a mormântului, a hranei şi a
ploii.” 5
Astfel, când Cristos cel glorificat a zis: “Eu ţin cheile morţii şi ale
Locuinţei mortilor”, i-a spus cu alte cuvinte Apostolului Ioan, Bisericii
persecutate şi lumii întregi: “Ioane, nu vă temeţi de martiraj, pentru că
Eu am înfrânt moartea!” şi “Nu vă fie frică de locuinţa ei, fiindcă voi nu
veţi fi duşi în nici o închisoare sau sală de aşteptare, ci dimpotrivă, veţi fi
cu Mine de-a pururi în Casa Tatălui Meu! Şi să nu vă fie groază de ele,
pentru că Eu sunt singurul care deţine cheile acestor mistere şi vi le-am
descuiat şi vouă!”
Ce mângâiere au fost toate acestea pentru credincioşii persecutaţi!
La această biruinţă asupra morţii s-a referit şi Apostolul Pavel atunci
când a scris în a doua sa epistolă către Timotei, că Domnul Isus a
nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi nemurirea prin Evanghelie.
(1:10).
În încheiere, Cristos cel glorificat a spus lui Ioan Teologul: “Scrie
deci lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care vor fi
după ele.” (v.19)
“Lucrurile pe care le-ai văzut”, înseamnă viziunea Fiului Omului
în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur şi cu cele şapte stele în mâna Lui
dreaptă din capitolul întâi.
“Lucruriie care sunt”, înseamnă starea reală în care se aflau
prigonitorii, Biserica persecutată şi unii credincioşi falşi din acel timp,
aşa cum a văzut-o şi a cunoscut-o Cristos cel glorificat şi aşa cum a
transmis-o prin cele şapte scrisori celor şapte biserici, în capitolele doi
şi trei.
“Şi lucrurile care vor fi după ele”, se referă la evenimentele care
urmau să aibă loc în viitor prin întreaga eră creştină şi până când
122
Stancu Dragomir
Biserica va ajunge în glorie; evenimente care sunt menţionate de la

capitolul patru la douăzeci şi doi 6.
Cartea Apocalipsa, potrivit versetului 19 din acest text şi 10:4, a
fost scrisă ori în momentul viziunii, ori imediat după transmiterea ei
7
. În versetul 19, Cristos cel glorificat i-a zis lui Ioan Teologul: “Scrie
lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care vor fi după
ele” şi în 10:4 el a scris: “Şi când au făcut cele şapte tunete să se audă
glasurile lor, eram gata să încep să scriu; şi am auzit din cer un glas,
care zicea: «Sigilează ce au spus cele şapte tunete, şi nu scrie ce au
spus!»”.
_____________________
1. Ramsay, W., The Letters to the Seven Churches of Asia, p. 88-
89.
2. Beasley-Murray, G.R., The Book of Revelation, p. 70.
5. Beasley-Murray, G.R., The Book of Revelation, p. 68.
Beasley-Murray, G.R., The Book of Revelation, p. 68;
Wa!voord, J.F., The Revelation of Jesus Christ, p. 68.
123
17. TAINA ÎNGERILOR
Apoc.1 : 20
20. Taina celor şapte stele pe care le-ai văzut în mâna Mea dreaptă
şi a celor şapte sfeşnice de aur: cele şapte stele sunt îngerii celor şapte
Biserici, iar cele şapte sfeşnice sunt şapte Biserici.
Îngerii au jucat un mare rol în panorama viziunilor Apostolului

Ioan, precum şi la scrierea cărţii.
Un înger a dictat Apostolului Ioan conţinutul cărţii. (1:2; 22:16).
Un alt înger era însărcinat cu problema sigilării cărţii. (5:2). O sută de
milioane de îngeri cântau gloria Mielului. (5:11). Patru îngeri au primit
misiunea să vatăme pământul. (7:1-4). Alt înger i-a sigilat pe cei aleşi.
(7:1-4). Alţi îngeri au căzut cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu.
(7:11). Alt înger a fost pus să răspundă la rugăciunile sfinţilor. (8:3-5)
Şapte îngeri au sunat din şapte trâmbiţe. (8:6-7). Un înger al abisului
a fost regele oştirilor de lăcuste. (9:11) Patru îngeri au dezlegat două
sute de milioane de călăreţi la râul Eufrat. (9:15-16). Un alt înger ţinea
o carte deschisă şi vestea sfârşitul. (10:1-2,6) Mihail şi îngerii lui au
făcut război împotriva balaurului şi îngerilor lui. (12:7). Alt înger a vestit
naţiunilor Evanghelia. (14:6). Alt înger a vestit căderea Babilonului.
(14:8) Alt înger a vestit pierzarea închinătorilor fiarei. (14:9-10). Alt
înger a vestit secerişul pe pământ. (14:15). Alt înger a vestit culesul
strugurilor pe pământ. (14:18-19). Alt înger avea cele şapte potire ale
mâniei lui Dumnezeu. (15:1). Alt înger a vestit judecata Babilonului.
(18:2). Alt înger a dat o lovitură de moarte Babilonului. (18:21). Alt
înger a arătat Apostolului Ioan Noul Ierusalim. (21:9). Doisprezece
îngeri păzeau cele douăsprezece porţi ale Noului Ierusalim. (21 :19). Şi
un alt înger a interzis Apostolului Ioan să i se închine. (22:9). În cartea
Apocalipsa sunt 27 de referinţe la diferite activităţi ale îngerilor.
În acest studiu intitulat Taina îngerilor, ne vom ocupa de cei şapte
îngeri ale celor şapte biserici.
Pentru cuvântul nostru “taină” din cuvintele: “Taina celor şapte
stele” este grecescul mysterion. Cuvântul mysterion n-a avut însemnă-
tatea de “nepătruns” sau “imposibil de înţeles” ca în termenul nostru
mister, ci era un lucru care nu putea fi înţeles de o persoană neiniţiată,
dar care era clar pentru cel ce deţinea cheia acelei cunoaşteri 1.
124
Stancu Dragomir
În urmă cu trei studii am văzut că Apostolul Ioan a ştiut ce au

însemnat cele şapte sfeşnice de aur, în mijlocul cărora stătea Cristos
cel glorificat. Şi suntem siguri că el a ştiut lucrul acesta din cartea lui
Daniel, pe care a citat-o mereu în Apocalipsa. Apoi, el a ştiut şi ce au
reprezentat cele şapte stele din mâna dreaptă a dumnezeiescului său
Învăţător, pentru că proorcul amintit a zis: “Şi cei ce vor învăţa pe mulţi
să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci.”
(12:3).
Cu toate că Apostolul Ioan a ştiut semnificaţia sfeşnicelor şi a
stelelor, Fiul lui Dumnezeu a explicat personal aceste două simboluri
mari şi importante tuturor neiniţiaţilor şi celor ce nu deţineau cheia acelei
cunoaşteri. El a spus că cele şapte sfeşnice sunt cele şapte “biserici” şi
cele şapte stele sunt cei şapte “îngeri” ale celor şapte biserici. Apostolul
Ioan Îl citează pe Fiul lui Dumnezeu zicând: “Taina celor şapte stele
care le-ai văzut în mâna Mea dreaptă şi a celor şapte sfeşnice de aur:
cele şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici, iar cele şapte sfeşnice
sunt şapte Biserici”.
Este adevărat că Biserica Primară a înţeles explicaţia Mântuitorului,
fiindcă i-a vorbit în termenii învăţăturii Sfintelor Scripturi. Necazul însă
este că omul modern a pierdut adevăratul sens al termenului “înger” şi
nu ştie cine sunt aceşti îngeri cărora Cristos cel glorificat le-a adresat
cele şapte scrisori în capitolele 2 şi 3 din Apocalipsa.
În lumea teologilor s-au emis cinci opinii cu privire la identificarea
acestor îngeri:
1. Prima este opinia mesagerilor.
Grecescul aggelos are două înţelesuri: “înger” şi “mesager” 2.
Există părerea că din fiecare biserică din cele şapte din Apocalipsa a
venit la Apostolul Ioan câte un mesager ca să primească o copie a acestei
cărţi pentru biserica pe care o slujea 3. O asemenea opinie o susţine şi
traducerea explicativă a Bibliei Scofield. Dacă această variantă ar fi
corectă, atunci destinatarul fiecarei scrisoari ar fi putut fi: “Mesagerului
bisericii din (Efes etc.), scrie-i...”
Această opinie are netemeinicia ei, fiindcă Apostolul Ioan, deşi
a folosit în Apocalipsa cuvântul aggelos de 50 de ori, totuşi el, nu l-
a întrebuinţat niciodată în sensul de mesager, ci totdeauna în cel de
înger.
2. A doua opinie este cea a îngerilor de gardă.
După această părere, cei şapte îngeri ale celor şapte biserici ar
fi îngerii de gardă. Evreii credeau că fiecare naţiune şi fiecare om au
câte un înger păzitor. În cartea lui Daniel citim că arhanghelul Mihail
era îngerul protector al lui Israel. Prorocul amintit a scris: “În vremea
125
aceea se va scula marele voivod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului

tău” (12:1;10:13,20-21). Apoi, când Roda a adus credincioşilor adunaţi
vestea incredibilă a eliberării Apostolului Petru din închisoare, aceştia
i-au spus că nu era Petru, ci doar îngerul lui de gardă. Doctorul Luca
a citat în cartea Faptele Apostolilor pe unii dintre cei ce aveau această
concepţie, spunând lui Roda: “«Eşti nebună!» i-au zis ei. Dar ea insista
şi spunea că el este. Ei, dimpotrivă, ziceau: «Este îngerul lui»” (12:15). Şi
în cele din urmă, aceştia îşi mai susţin opinia şi cu faptul că şi Domnul
Isus ne-a vorbit despre îngeri care păzesc pe copiii şi chiar şi pe oamenii
cei mai neînsemnaţi. El a zis: “Feriţi-vă să nu calomniaţi nici măcar pe
unul din aceşti micuţi; căci vă spun că îngerii lor în ceruri văd mereu faţa
Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 18:10).
După această opinie, îngerii de gardă ar fi păzitorii pastorilor şi
ai bisericilor, care îi avertizează şi îi mustră pentru păcat. Din punctul
acesta de vedere, Origen asemăna îngerii de gardă cu un tutore. El a
spus: “Dacă copilul este rău şi neascultător, tutorele este blamat. Tot
astfel stau lucrurile şi cu bisericile. Dacă o biserică nu este după voia lui
Dumnezeu, Dumnezeu, în mila Lui, îl mustră pe îngerul ei de gardă.” 4
Aici nu poate fi vorba despre îngeri ca fiinţe cereşti, pentru că este
de neconceput că Apostolul Ioan să fi scris cele şapte scrisori îngerilor,
ca aceştia să le distribuie şi să ceară bisericilor ca să li se conformeze.
3. A treia opinie este cea a pastorilor.
Mulţi interpreţi sunt de părere că aggelos înseamnă “pastorii” sau
“episcopii” bisericilor cărora Apostolul Ioan le-a expediat câte o copie
din Apocalipsa. În sprijinul acestei păreri este adus citatul din Maleahi
care zice: “Căci buzele preotului trebuie să păzească ştiinţa, şi din gura
lui se aşteaptă învăţătura, pentru că este un sol al Domnului oştirilor.”
(2:7). În limba ebraică scrie shaliach, care era echivalentu! grecescului
aggelos. Aici preotul este descris ca îngerul lui Dumnezeu.
Astfel, după această opinie, îngerii cărora Apostolul Ioan le-a
expediat câte o copie din Apocalipsa erau pastorii sau conducătorii
bisericilor. 5
Dar şi această părere are neajunsurile ei, fiindcă a luat numai
înţelesul de mesager, nu şi pe cel de înger ca fiinţă cerească.
4. A patra opinie este că aici cuvântul înger înseamnă mesager
uman, dar care are menirea să devină mesager ceresc.
Grecii, cât şi evreii, credeau că fiecare lucru de pe pământ are un
echivalent ceresc 6. Filozoful Platon, care a trăit în secolul al cincilea
înainte de Cristos, a învăţat că toate lucrurile de pe pământ sunt o mică
copie după marea mostră a realităţilor cereşti 7. Iar rabinii au învăţat
poporul atât pe cale orală, cât şi pe cea a scrisului, că în al patrulea cer
126
Stancu Dragomir
se află lerusalimul original, Templul, altarul şi arhanghelul Mihail cu

oştile lui de îngeri. 8
Pe fondul acestei concepţii foarte răspândite, Apostolul Pavel a
scris creştinilor din Galatia care au provenit dintre greci şi dintre evrei:
“Dar lerusalimul cel de sus este liber şi el este mama noastră” (4:26).
Apostolul Pavel a mai scris şi în epistola sa către Evrei: “Ci v-aţi apropiat
de Muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, lerusalimul ceresc,
de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor.” (12:22). Şi
Mântuitorul atunci când ne-a vorbit despre răsplată, în pilda minelor,
(Luca19:13-27), a avut în vedere tot această concepţie. El a zis că un
împărat a dat robilor săi câte o mină ca să lucreze cu ele. Când a sosit
timpul socotelii, unul dintre aceşti robi a câştigat pentru împărat încă
zece mine, altul încă cinci şi al treilea i-a adus înapoi mina fără nici un
venit. Împăratul l-a răsplătit, pe cel dintâi, să cârmuiască zece cetăţi;
pe al doilea, cinci cetăţi; şi pe al treilea l-a pedepsit aspru.
După această concepţie, omul îşi va continua în cer ocupaţia
în care s-a specializat pe pământ. Astfel, mesagerii lui Cristos de pe
pământ vor deveni crainici ai cerului, întocmai ca îngerii mesageri.
Dar şi această părere este departe de realitate, pentru că
Dumnezeu ne-a vorbit despre cele cereşti pe fondul celor pământeşti,
nu fiindcă există o asemănare între cele două lumi, ci dimpotrivă, nu
există nici o analogie, ci pentru că numai astfel putem înţelege cele
cereşti măcar într-o mică măsură.
5. A cincia explicaţie este că, creştinii de astăzi vor fi îngerii
de mâine.
Cristos cel glorificat a adresat Apocalipsa îngerilor. El a început cele
şapte scrisori către cele şapte biserici astfel: “Îngerului Bisericii din Efes
(Smirna, Pergam etc.), scrie-i.” (2:1). Cine sunt aceşti destinatari cărora
Cristos cel glorificat le-a dedicat Apocalipsa? Noi ştim că întotdeauna
expeditorul se adresează în termenii şi în limbajul destinatarului.
Când Cristos era pe pământ, a spus odată în curtea Templului,
înaintea unei mari mulţimi, că există o epocă de aur, cerească şi eternă,
când oamenii nici nu se vor însura şi nici nu se vor mărita, ci vor fi ca
îngerii din cer. Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând:
“Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită, (35), dar cei ce vor fi găsiţi
vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi nici
nu se vor însura, nici nu se vor mărita, (36) pentru că nici nu vor putea
muri, căci vor fi ca îngerii. Şi vor fi fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii.
(20:34-36). Din acel moment a început să se aprindă în sufletul multor
oameni, dorinţa să devină ca îngerii. Noi astăzi avem multe dorinţe, dar
poate nici unul dintre noi n-a dorit până acum să fie ca un înger. Pe
127
când, în Biserica Primară, toţi creştinii au dorit cu tot dinadinsul să fie

îngerii de mâine.
Aici Cristos cel glorificat a vorbit copiilor lui Dumnezeu în termenii
aspiraţiei şi ai idealului lor cel mai înalt. Să ne imaginăm un tată înţelept
care a descoperit că unul dintre copiii lui doreşte să devină medic. El,
ca să fie cât mai aproape de inima copilului, îi va vorbi în termenii
aspiraţiei şi îi va atribui mereu calitatea de doctor ca să-l stimuleze şi
să-l încurajeze. Tot aşa şi Cristos cel glorificat ne-a vorbit în Apocalipsa
în termenii cei mai intimi şi ai idealului nostru cel mai înalt.
Ni se pare că Apocalipsa ne derutează. Aici ni se spune că ea a
fost adresată îngerilor, iar la începutul ei, ni se arată că a fost dedicată
robilor. Ioan Teologul a scris: “Revelaţia lui Isus Cristos, pe care I-a
dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care se vor întâmpla
în curând.” (1:1). Nu este la mijloc nici o contradicţie, ci dimpotrivă,
dezlegarea enigmei şi o glorie.
Când am tratat studiul intitulat Revelaţia ultimei cărţi din
Biblie (Vol.I, Stud. 10), am văzut că în limba greacă scrie, în 1:1, doulos,
“rob”. Este mare deosebire între un slujitor şi un rob. Un slujitor poate
să lucreze când vrea şi să se odihnească oricând doreşte. El îl serveşte
pe stăpânul său pe bani. Un slujitor este de sine stătător. El se conduce
după mintea şi voinţa lui. El poate negocia cu stăpânul său; şi dacă nu-
i place ceva, poate să-şi înceteze serviciul. Pe când un rob nu poate face
aşa ceva. El nu este al său, ci aparţine în întregime stăpânului.
Credincioşii din Biserica Primară au acceptat să fie robii de astăzi
ai lui Cristos, ca să devină cu orice chip îngerii de mâine. Dar Cristos
cel glorificat nu numai că a vorbit robilor Săi în Apocalipsa în termenii
visului lor, ci deja li l-a şi văzut realizat; de aceea i-a numit încă de
acum îngeri. Astfel, robii de astăzi şi îngerii de mâine sunt mesagerii
sau pastorii celor şapte biserici, în special; şi toţi răscumpăraţii lui
Cristos, în mod general.
Aici avem un tablou foarte frumos şi semnificativ. Cristos
cel glorificat, în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur şi cu cele şapte
stele în mâna Lui dreaptă, ne arată că El este în mod permanent în
mijlocul bisericilor Sale şi că pastorii sunt în mâna Lui dreaptă, ceea
ce înseamnă că ei sunt ambasadorii Lui, că El Îşi exercită autoritatea
absolută asupra lor şi că ei sunt în garanţia Lui numai atâta timp cât
Îl ascultă, Îi sunt credincioşi şi sunt în slujba Lui.
128
Stancu Dragomir
_____________________
2. Arndt, W.F. and Gingrich, W.F., A Greek-English Lexicon of The
New Testament, p. 7-8.
4. Op. cit. p. 54-55.
5. Trench, R.C., Commentary on the Epistles to the Seven Chuches
in Asia, p. 53-58;
Beasley-Murray, G.R., The Book of Revelation, p. 69.
6: Barclay, W., The Revelation of John, Vol. l, p. 55.
7. Op. cit. Vol. ll, p. 199.
8. Lopuhin, A.P., Comentariu la Evanghelia după Matei, p. 291.
129
18. CARACTERISTICILE CELOR ŞAPTE SCRISORI
În acest studiu intitulat Caracteristicile celor şapte scrisori, vom

învăţa că scrisorile celor şapte biserici din capitolele 2 şi 3 au trei
caracteristici: ele fac parte dintr-o operă divină, ne arată ce gândeşte
Cristos despre biserici şi au un caracter universal.
Să luăm mai întâi faptul că
I. CELE ŞAPTE SCRISORI DIN APOCALIPSA FAC PARTE
DINTR-O OPERĂ DIVINĂ.
Apocalipsa este o operă divină în care ne este revelat adevărul
lui Dumnezeu în modul cel mai artistic şi precis. Până acum am văzut
în capitolul întâi, de la versetul 14 la 18, că Cristos cel glorificat S-a
descoperit prin multe titulaturi. Iar de acum vom observa cum El S-a
prezentat fiecărei biserici sub una din aceste titulaturi. Ba mai mult, El
a format din aceste titulaturi câte o temă şi a confruntat cu ea fiecare
biserică după starea ei.
Să luăm cele şapte biserici şi să vedem cum li S-a prezentat
Cristos cel glorificat sub unul din titlurile prin care S-a descoperit în
capitolul întâi, aşa cum am văzut şi în studiul intitulat Unitatea şi
progresivitatea cărţii (Vol. I. Stud. 8).
Ioan Teologul a scris în capitolul întâi: “În mâna dreaptă ţinea
şapte stele...” (v.16) şi “În mijlocul celor şapte sfeşnice am văzut
pe Cineva, care semăna cu Fiul omului.” (v.13). Cristos cel Înviat S-a
prezentat bisericii din Efes: “... Cel care ţine şapte stele în mâna dreaptă
şi Cel care umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur.” (2:1).
întâi: “Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, (18), Cel viu. Am fost
mort şi iată că sunt viu în veci vecilor.“ (v.17-18) Cristos S-a prezentat
bisericii din Smirna: “Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Cel care a murit
şi a înviat.” (2:8).
Ioan Teologul a scris în capitolul întâi: “Din gura Lui ieşea o sabie
ascuţită cu două tăişuri” (v.16). Cristos S-a prezentat bisericii din
Pergam: “Cel care are sabia ascuţită cu două tăişuri.” (2:12). Ioan
Teologul a scris în capitolul întâi: “Ochii Lui erau ca para focului; (15),
picioarele Lui erau ca arama aprinsă şi arsă intr-un cuptor.” (v.14-
15). Cristos S-a prezentat bisericii din Tiatira: “... Care are ochii ca
para focului şi ale cărui picoare sunt ca arama aprinsă.” (2:18).
130
Stancu Dragomir

întâi: “... Din partea celor şapte duhuri care stau înaintea tronului Său.
(6). În mâna dreaptă ţinea şapte stele.” (v.4,16). Cristos S-a prezentat
bisericii din Sardes: “Cel care are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu
şi cele şapte stele.” (3:1).
Ioan Teologul L-a citat pe Fiul lui Dumnezeu zicând în capitolul
întâi: “Isus Cristos, martorul credincios. (18). Eu ţin cheile morţii
şi ale Locuinţei Morţilor.” (v.5,18). Cristos S-a prezentat bisericii din
Filadelfia: “Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel care ţine cheia lui David.”
(3:7).
Ioan Teologul a scris în capitolul întâi: “Isus Cristos, martorul
credincios, Cel întâi născut din morţi, Domnul împăraţilor pământului!”
(v.5). Cristos S-a prezentat bisericii din Laodiceea: “Cel care este Amin,
Martorul credincios şi adevărat, începutul creaţiei lui Dumnezeu.”
(3:14).
Apoi, în Apocalipsa există şi o mare legătură şi progresivitate
între texte paralele care o perfecţionează şi o fac tot mai inteligibilă.
Spre exemplu, capitolul întâi ne ajută să înţelegem capitolele 2 şi 3
şi capitolele 2 şi 3 ne ajută să înţelegem alte pasaje de mai târziu.
Promisiunile din aceste două capitole se repetă şi se explică mai târziu
detaliat.
Dacă dorim să înţelegem ce înseamnă promisiunea pe care a făcut-
o Cristos cel glorificat bisericii din Efes, când a zis: “Celui ce va birui,
îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu,”
(2:7), atunci trebuie să citim în capitolul 22:2,14.
Dacă dorim să ştim ce înseamnă “moartea a doua” din promisiunea
lui Cristos cel glorificat, pe care a făcut-o bisericii din Smirna când a
spus: “Cel ce va birui nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte”
(2:11), atunci trebuie să citim în 20:14.
Dacă dorim să înţelegem ce semnificaţie are “numele cel nou” din
promisiunea pe care a făcut-o Cristos bisericii din Pergam (2:17) şi
bisericii din Filadelfia (3:12), atunci trebuie să citim în 14:1; 22:4; 1
9:12-13,16.
Autoritatea peste naţiuni (2:26) este explicată în 12:5 şi 20:4.
“Steaua de dimineaţă” (2:8) reapare în 22:16 etc.1
Cele şapte scrisori au următoarea schiţă care se compune din
şapte părţi, fapt care se vede cel mai clar la bisericile din Efes, Pergam,
Tiatira şi Sardes:
1) Destinatarul: “Îngerului bisericii din Efes” (Smirna etc.).
2) Prezentarea adresantului printr-un titlu: “Cel ce ţine cele şapte
stele în mâna dreaptă” (2:1), etc.
131
3) Lauda sau aprecierea: “Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea

ta.” (2:2).
4) Mustrarea: “Dar ce am împotriva ta.” (2:4).
5) Avertizarea: “Adu-ţi dar aminte.” (2:5).
6) Îndemnul: “Cine are urechi să asculte ce zice Bisericilor Duhul.”
(2:7).
7) Promisiunea: “Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul
vieţii.” (2:7).
Cristos a găsit câte ceva să laude la fiecare biserică, cu excepţia
Laodiciei. Din cele şapte biserici, numai la Smirna şi la Filadelfia n-a
găsit nimic de condamnat.
Cele şapte scrisori se împart în două grupe: în prima grupă se
includ scrisorile către bisericile din Efes, Smirna şi Pergam, în care
sunt trecute mai întâi îndemnurile şi apoi promisiunile; şi în a doua
grupă, se includ scrisorile către bisericile din Tiatira, Sardes, Filadelfia
şi Laodiceea, în care figurează mai întâi promisiunile şi apoi îndemnu-
rile. 2
A doua caracteristică a celor şapte scrisori este că:
II. ELE NE ARATĂ CE GÂNDEŞTE CRISTOS DESPRE
BISERICĂ.
Una este ce gândim noi despre biserica din care facem parte,
alta este ce zic alţii despre ea şi cu totul alta este cum o vede Cristos.
Chiar şi ceea ce gândim noi sau alţii despre biserica noastră, înseamnă
adeseori mult. Numai că ceea ce zice Cristos, înseamnă totul. Sunt
multe motive pentru care Mântuitorul cunoaşte fiecare biserică în mod
desăvârşit: fiindcă biserica este a Lui; El a întemeiat-o; este capul şi
judecătorul ei; umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur (2:1);
şi are de spus fiecăreia câte ceva, fie ca o laudă, fie ca o mustrare.
Bisericii din Efes i-a spus: “Ştiu faptele tale, efortul tău şi răbdarea
ta.” (2:2). Bisericii din Smirna i-a spus: “Ştiu necazul tău şi sărăcia ta
(dar eşti bogat) şi batjocurile tale” (2:9). Bisericii din Pergam i-a spus:
“Ştiu unde locuieşti” (2:13) Bisericii din Tiatira i-a spus: “Ştiu faptele
tale, dragostea ta, credinţa ta, slujba ta şi răbdarea ta.” (2:19). Bisericii
din Sardes i-a spus: “Ştiu faptele tale, că îţi merge numele că trăieşti,
dar eşti mort.” (3:1). Bisericii din Filadelfia i-a spus: “Ştiu faptele tale...
ai împlinit Cuvântul Meu şi n-ai tăgăduit Numele Meu.” (3:8), iar Bisericii
din Laodiceea i-a zis: “Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot.”
(3:15).
Biserica din Smirna, Cristos numai a lăudat-o; pe când biserica
din Laodiceea, El numai a mustrat-o. Biserica din Filadelfia mai mult a
lăudat-o decât a mustrat-o; în vreme ce biserica din Sardes mai mult a
132
Stancu Dragomir
mustrat-o decât a lăudat-o. Iar laudele şi mustrările adresate bisericilor

din Efes, Pergam şi Tiatira, Fiul lui Dumnezeu le-a pus în balanţă.
Biserica este cea mai importantă instituţie din istoria neamului
omenesc, deoarece capul ei fiind Cristos, ea joacă cel mai mare rol în
viaţa fiecărui om, a fiecărei naţiuni şi în lume. Punctul ei de plecare a
fost foarte mic, dar având un ţel măreţ şi etern, ea a devenit o organizaţie
multinaţională şi multirasială. Toate celelalte religii sunt etnice, fiindcă
s-au limitat la un anumit popor. Numai creştinismul a devenit universal,
pentru că Cristos cel viu îl conduce şi veghează asupra lui.
În Noul Testament sunt multe informaţii cu privire la Biserică: în
Evanghelii, în Faptele Apostolilor şi în multe epistole. Dar niciunde nu
găsim mai clar “ce gândeşte Cristos despre Biserică”, ca în capitolele 2 şi
3 din Apocalipsa. Când am tratat studiul intitulat Paralelismul progresiv
(Vol.I, Stud.7), am văzut că numărul şapte este simbolul completitudinii.
Astfel, tot ce a spus Cristos cel înviat celor şapte biserici din Asia Mică,
este valabil pentru toate bisericile până la sfârşitul lumii.
A treia caracteristică a celor şapte scrisori este că:
III. ELE AU UN CARACTER UNIVERSAL.
Cristos cel înviat a repetat de şapte ori următorul proverb de
atenţionare în capitolele 2 şi 3: “Cine are urechi să asculte ce zice Bisericilor
Duhul” (2:7,11,17,29;3:6,13,22). El a spus acest proverb fiecărei biserici
din Apocalipsa, pentru că le-a transmis la toate informaţii de o valoare
supremă. Acest proverb are două semnificaţii: una universală şi alta
individuală. Cea universală cuprinde spaţiul întregii umanităţi şi cea
individuală cuprinde fiecare persoană în parte. Mântuitorul când a zis:
“Cine are urechi, să asculte”, a cuprins mai întâi întreaga omenire şi
apoi a vizat pe fiecare individ în parte, fiindcă toţi oamenii au urechi.
Întrucât mesajul pe care ni l-a transmis Dascălul ceresc are
cel mai larg caracter, El l-a încredinţat Duhului Sfânt, ca Duhul lui
Dumnezeu să-l reamintească mereu în biserici, indiferent de spaţiul
geografic în care locuim sau de secolul în care trăim.
Dacă Fiul lui Dumnezeu a cuprins în acest proverb întregul glob
pământesc, în general, atunci, prin aceeaşi expresie, El a vizat fiecare
fiinţă umană, în mod special. Pe care om nu l-a dotat Dumnezeu cu
acest dar mare al auzului? Dacă Cel Preaînalt ne-a înzestrat cu urechi
ca să auzim cu ele toate lucrurile din jurul nostru, atunci, cu atât mai
mult, ni le-a dat ca să auzim ce ne zice El! De aceea, Dascălul nostru
divin face apel la toţi care au urechi. El zice: “Cine are urechi”. În acest
“cine” se include oricine, pentru că fiecare are urechi. Nu există un apel
mai logic ca acesta pe care îl face Cristos cel glorificat fiecărui om: că
cine are urechi de auzit să audă cu ele ce spune El.
133
Apostolul Ioan n-a trimis separat fiecare scrisoare la biserica la

care a fost adresată, ci le-a inclus pe toate şapte în Apocalipsa, ca să
fie citite de toate bisericile, şi aceasta nu numai de către cele din Asia
Mică, ci şi de bisericile din întreaga lume şi din toate veacurile 3.
Acum, dacă facem o paralelă între cifra de şapte biserici, care
simbolizează completitudinea şi expresia: “Cine are urechi să asculte
ce zice Bisericilor Duhul” şi dacă studiem conţinutul acestor scrisori
în lumina acestei paralele, vom înţelege perfect tot ce a vrut să ne
spună Fiul lui Dumnezeu şi anume că toate îndemnurile, mângâierile
şi avertismentele adresate celor şapte biserici locale din Asia Mică, sunt
valabile pentru toate bisericile lui Cristos de pe întreg globul şi din
toate generaţiile.
Toate acestea ne arată cât de importante sunt cele şapte
scrisori din Apocalipsa pentru Biserica lui Cristos din toate timpurile!
Arhiepiscopul anglican R.C. Trench, din secolul trecut, cât şi J.A. Seiss
din generaţia noastră, s-au plâns în comentariile lor că biserica din
Anglia a folosit şi foloseşte prea puţin în cadrul serviciilor divine cele
şapte scrisori adresate celor şapte biserici din capitolele 2 şi 34. Această
neglijenţă faţă de cele şapte mesaje ale lui Cristos Cel glorificat adresate
Bisericii este generală. Poate că România şi toate celelalte ţări se fac
mai vinovate de acest păcat decât Anglia.
Noi vom insista ceva mai mult asupra celor şapte scrisori şi le
vom acorda un spaţiu mai mare în comparaţie cu celelalte capitole din
apocalipsa, pentru că ele sunt de mare importanţă.
_____________________
1. Trench, R.C., Commeritary on the Epistles to the Seven Churches
in Asia, p. 97.
Milligan, W., The Book of Revelation, p. 841.
2. Trench, R.C., Commentary on the Epistles to the Seven Churches
in Asia, p. 90.
4. Trench, R.C., Commeritary on the Epistles to the Seven Churches
in Asia, p. 10.
Seiss, J.A., Lectures on the Book of Revelation, p. 67.
134
19. SCRISOAREA CĂTRE BISERICA DIN EFES
Apoc. 2 : 1-7
1. Îngerului Bisericii din Efes scrie-i: “Iată ce zice Cel care ţine cele
şapte stele în mâna dreaptă şi Cel care umblă prin mojlocul celor şapte
sfeşnice de aur:
2. «Ştiu faptele tale, efortul tău şi răbdarea ta şi că nu-i poţi suferi
pe cei răi; că i-ai pus la încercare pe cei care zic că sunt apostoli şi nu
sunt şi i-ai găsit mincinoşi.
3. Ştiu că ai răbdare, că ai suferit din cauza Numelui Meu şi că
n-ai obosit.
4. Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.
5. Adu-ţi aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la
faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul
lui, dacă nu te pocăieşti.
6. Ai însă lucrul acesta bun: că urăşti faptele nicolaiţilor, pe care
şi Eu le urăsc.
7. Cine are urechi să asculte ce zice Bisericilor Duhul: Celui ce
va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui
Dumnezeu.»”
De acum începem să studiem cele şapte scrisori, adresate celor

şapte biserici din Asia Mică. Ca să putem înţelege cât mai bine mesajul
lui Cristos cel glorificat adresat celor şapte biserici, trebuie să cercetăm
mai întâi izvoarele istorice şi geografice ale oraşelor din care făceau
parte.
Din mesajul lui Cristos cel glorificat adresat bisericii din Efes vom
ţine patru studii. În primul studiu intitulat Scrisoarea către biserica din
Efes, ne vom ocupa de trei lucruri: oraşul Efes, templul zeiţei Diana şi
Biserica lui Cristos.
I. ORAŞUL EFES
Pe timpul Apostolului Ioan, Efesul a fost unul dintre cele mai
distinse şi proeminente oraşe din lumea antică şi cel mai mare şi
important din provincia romană Asia Mică 1. El a avut 225.000 de
locuitori 2. Efesenilor le-a plăcut să-şi numească oraşul metropola Asiei
3
. Este adevărat că Pergamul a fost capitala oficială a Asiei Mici, dar
135
Efesul era cel mai mare oraş din provincie 4.
Efes
Ruinele oraşului Efes

136
Stancu Dragomir
Multe lucruri au
contribuit ca Efesul să
devină cel mai mare,
cel mai bogat şi cel
mai renumit oraş din
Asia Mică. Menţionăm
numai câteva dintre
acestea, care au fost
mai importante.
1. Primul lucru
care a contribuit la
faima şi prosperitatea O stradă din Efes
Efesului a fost poziţia lui geografică.
Efesul se întindea
pe un mal frumos al mării
Egee, lângă gura râului
Caister5. (vezi harta 55).
2. Al doilea lucru a
fost portul lui renumit.
Portul din Efes a
fost cel mai mare din Asia
Mică 6. El era adaptat
pentru corăbii mari 7.
Portul de aici a rivalizat
chiar cu porturile din
Alexandria şi Antiohia
Siriei 8, şi era situat pe
ruta care venea de la
Roma şi ducea spre est 9.
El era la o depărtare de 90
km de insula Patmos.
3. Al treilea lucru
au fost şoselele care
treceau prin el.
Efesul avea cele mai
bune căi de comunicaţie,
Biserica din Selcuk, de lângă Efesul Antic
care făceau legătura cu
cele mai importante cetăţi
din Asia Mică, de pe continent şi chiar cu Roma 10.
Toate şoselele văii Caister duceau la Efes. Valea Caister atrăgea
la sine toate şoselele care veneau de la mari depărtări. La Efes ducea
137
şoseaua care venea de la Eufrat şi

Mesopotamia şi trecea prin Colose şi
Laodiceea. La Efes ducea şi şoseaua
care venea de la mare şi trecea prin
Galateea şi Sardes. Şi din sud mai
venea şi drumul care trecea prin
valea bogată numită Meander 11.
Oricine voia să intre în Asia
Mică nu putea să treacă decât prin
Efes. Când proconsulul roman a
venit să-şi ia în primire funcţia de
guvernator al Asiei, el a trebuit să
debarce la Efes şi de acolo să intre
Agora din Efes
în provincie 12.
4. Al patrulea lucru a fost faptul că el era un mare centru
comercial.
Efesul a fost încă de pe timpul Imperiului Grecesc un mare
centru comercial. Coloniile
greceşti care s-au extins
peste tot în jurul Mării
Mediterane şi în jurul Mării
Negre nu erau decât puncte
de schimb comercial.
Comunităţile migratoare
ale grecilor nu au căutat să
domine ţările îndepărtate,
ci să creeze emporioane, căi
de pătrundere sau capete
de pod în comerţ. Aşa s-
au format şi s-au dezvoltat
multe cetăţi greceşti de
la Marsilia şi până la
Alexandria. Numai în Asia
Mică erau 230 de asemenea
comunităţi şi fiecare era
independentă, stăpână
pe afaceri şi cu monede
propri13.
Strabon, un mare
geograf, a spus că Efesul a
fost cel mai renumit centru Centrul Efesului Antic
138
Stancu Dragomir
comercial şi că el s-a
numit pe drept cuvânt
piaţa lumii antice14. În
el veneau negustorii
cu mărfuri din toate
părţile: din văile
Caister şi Meander, din
Galateea, de pe Eufrat,
din Mesopotamia etc.
Apostolul Ioan s-a referit
în capitolul 18 şi la piaţa
lui.
5. Al cincilea lucru
a fost, că el a avut o
importanţă politică.
Efesul a fost un oraş
independent. Imperiul
Roman avea multe oraşe
independente. Roma Templul imperatorului Adrian construit în Efes
a acordat acestor oraşe
independenţa datorită fidelităţii pe care o aveau faţă de ea. Un oraş
liber avea dreptul la autoguvernare şi constituţie proprie; în schimb, în
fiecare din aceste oraşe
era câte o garnizoană
romană. Guvernatorii
provinciali făceau câte
un turneu periodic
prin teritoriile lor, iar
oraşele în care mergeau
organizau mari parade
şi petreceri.
Efesul a avut
două temple pentru
Cultul cezarului. Unul
din acestea a fost des-
coperit de către arheo-
logi şi în el s-a găsit şi
statuia lui Domiţian 15.
La Efes era un mare
stadion unde se ţinea o
Templul imperatorului Adrian construit în Efes
dată pe an cel mai mare
139
joc olimpic din Asia Mică, la

care venea lumea din întreaga
provincie16. În Efes era un
teatru colosal, cu un diametru
de 152 m şi cu o capacitate de
24.000 de locuri, la care a avut
loc marea tulburare din Faptele
Apostolilor (19:29). În Efes era
şi biblioteca lui Celsus, vrăjma-
şul şi denigratorul creştinismu-
lui. Toate acestea au fost des-
coperite prin excavarea iniţiată
de J.T. Wood (1869-1874), de
muzeul britanic (1904-1905) şi
de expediţia austriacă (1894 şi
1930). De asemenea, s-au găsit
şi rămăşiţele unei băi de mar-
Marele teatru al Efesului

şi drumul care ducea spre port
mură cu mai multe încăperi
de abur, încăperi reci, încăperi
salon etc, ceea ce ne arată luxul
cetăţii17.
În al doilea rând ne vom
ocupa de
II. TEMPLUL ZEIŢEI
DIANA.
Grecii au împrumutat
cultul zeiţei Artemis din Orient,
de la anatolieni18. Romanii o
numeau pe Artemis “Diana”,
aşa cum reiese şi din cartea
Faptele Apostolilor 19:35. Diana
era una dintre cele mai mari
zeităţi şi era considerată mama Biblioteca ideologului roman Celsus în
tuturor zeilor din Asia Mică19. combaterea creştinismului, restaurată cu ajutorul
Institutului German de Arheologie.
140
Stancu Dragomir
Imaginea Dianei era una dintre

cele mai sacre figuri din lumea
antică. Ea fiind zeiţa fertilităţii,
a fost redată cu multe trăsături
nobile şi cu un piept frumos 20 ).
Efesul era cel mai mare centru
al cultului zeiţei Diana. Templul
Dianei de aici a fost una dintre
cele şapte minuni ale lumii
antice 21. El a fost construit
timp de 220 de ani. Era lung
de 130 m, lat de 70 şi avea 120
de coloane înalte de 20 m. Pe
fiecare dintre aceste coloane
Statuia zeiţei Diana din Efes şi biblioteca lui

Celsus, profilându-se la o mică distanţă.
era sculptat câte un împărat, iar 36
de coloane erau din mozaic şi lucrate
cu mult aur. Acoperişul era făcut
din lemn de chiparis22. În anul 262
(d.Cr.) acest templu a fost incendiat,
... şiruri de sâni cu nişte ouă împodobesc după care nu s-a mai reconstruit .
23
pieptul zeiţei Diana din Efes. La sfârşitul secolului al XIX-lea, când

Efesul a fost din
nou excavat, s-au
descoperit şi ruinele
templului Dianei 24 .
În cartea
Faptele Apostolilor
ni se arată cât de
mult a fost venerat
cultul Dianei. Pe
timpul Apostolului
Ioan, Diana nu era
venerată numai la Templul zeiţei Diana (Artemis) din Efes.
Acum este un loc mlăştinos cu mâl.
141
Efes, ci avea o sumedenie

de temple răspândite prin
întreg Imperiul Roman. Reli-
gia păgână din Efes era cea
mai puternică din marele
imperiu 25.
Efesul mai era cunos-
cut şi ca cel mai mare
centru al superstiţiilor.
În numele cultului zeiţei
Diana se făcea mult comerţ,
de care profitau argintarii
şi pietrarii. Efesul a devenit
un loc de pelerinaj, pentru
Ruinele templului zeiţei Diana văzute din altă poziţie. că atunci când închinătorii
veneau la templu să venereze
chipul Dianei, ei doreau să cumpere amulete: un mic chip sau un mic
altar al Dianei, făcut din argint sau dintr-o piatră meteorică, zisă ori-
ginală, despre care se credea că “a căzut din cer cu chipul ei”. Aproape
toată lumea antică atribuia acestor obiecte o putere magică pentru vră-
jitorie, ca leac pentru orice boală, pentru cei care doreau să aibă copii
şi pentru realizarea tuturor dorinţelor, aşa că oamenii veneau din toate
părţile lumii să le cumpere 26. De aici a rezultat meseria foarte prosperă
a breslelor argintarilor şi a pietrarilor, care se ocupau cu confecţiona-
rea altarelor şi a chipului Dianei căzut din cer.
Când am descris Efesul, am văzut că el era mare şi prosper. lar
acum vedem că el era şi oraşul cel mai idolatru şi imoral. Populaţia
din Efes era foarte variată, ea era împărţită în şase etnii: băştinaşi,
colonişti din Atena, greci din alte ţinuturi, evrei etc.
Templul Dianei era centrul crimelor şi al imoralităţii. În jurul
lui se comiteau cele mai multe crime, fiindcă colonadele lui slujeau
criminalilor ca cel mai bun mijloc pentru a ataca prin surprindere.
În templul Dianei din Efes se practica aproape aceeaşi imoralitate
ca în templul Afroditei din Corint, unde o mie de preotese-curtezane se
prostituau ca act de cult, acelaşi lucru se practica şi în templul Dianei
din Efes. Tocmai amestecul acesta de oameni din diferite zone şi naţiuni,
a dat naştere la cele mai mari crime şi imoralităţi. Iar templul, la care
ei se închinau, le-a devenit cel mai bun cuib pentru aceste fărădelegi.
Heraclit (550 î.Cr.), care era unul dintre cei mai mari filozofi antici, era
cunoscut sub denumirea de “filozoful lacrimilor”. El a fost numit astfel
fiindcă n-a putut să trăiască în Efes fără să plângă din cauza acestei
142
Stancu Dragomir
imoralităţi, de care se izbea în toate părţile oraşului.

În al treilea rând vom reflecta asupra
III. BISERICII.
Astfel, fiind Efesul, el a fost considerat ca cel mai greu teren pentru
Evanghelia lui Cristos. Dar totuşi, chiar şi acolo a luat fiinţă o biserică,
şi încă o biserică foarte prosperă. Comentatorul R.C. Trench a scris:
“Niciunde Cuvântul Domnului n-a găsit un sol mai bun, nu Şi-a înfipt
rădăcinile mai adânc şi n-a adus roade mai multe, credinţă, sfinţenie şi
dragoste, ca în Efes” 27. Credinţa creştină şi-a dovedit puterea cel mai
bine în Efes.
Apostolul Pavel a vizitat această cetate prin anul 52, în timpul
celei de-a doua călătorii misionare, pe când se întorcea de la Corint
spre Ierusalim (Fapte 18:19-21 ). El i-a adus aici pe Acvila şi pe Priscila,
tovarăşii lui de lucru din Corint (Fapte 18:19). Dumnezeu S-a folosit de
această familie care a fost expulzată din Roma. Acvila şi Priscila, prin
mărturia pe care au depus-o, au câştigat câteva suflete pentru Cristos
şi au înfiinţat astfel o bisericuţă în casa lor. În timpul acesta a venit la
Efes Apolo, un orator talentat şi un cunoscător al Vechiului Testament,
dar care nu cunoştea decât botezul lui Ioan. Acvila şi Priscila i L-au
descoperit mai îndeaproape pe Cristos şi Apolo a devenit folositor
lucrării (Fapte 18:1-3;18-26).
Apostolul Pavel, văzând marea nevoie de a lucra în Efes, a venit
aici în a treia călătorie misionară (Fapte 19:1) şi a lucrat aproape trei
ani, între anii 54-57, mai mult ca oriunde în altă parte (Fapte 19:1-10).
La început el a predicat în sinagogi, apoi s-a mutat în şcoala lui Tiran.
Dumnezeu a făcut minuni prin el şi a mişcat foarte multe inimi. Chiar şi
vrăjitorii şi-au ars cărţile lor scumpe în public şi s-au întors la Domnul
Isus (Fapte 19:19). Succesul Apostolului Pavel a fost aşa de mare, încât
oamenii se întorceau la Dumnezeu în masă. Faptul acesta l-a tulburat
foarte mult pe Dimitrie argintarul, care şi-a văzut câştigul în pericol,
pentru că nimeni nu-i mai cumpăra idolii. El i-a întărâtat mai întâi pe
meseriaşii din breasla lui şi apoi a răsculat cetatea întreagă împotriva
Apostolului Pavel.
Marele apostol a trebuit să părăsească Efesul şi, fiind în a treia
călătorie misionară, a continuat să meargă şi în alte cetăţi. La întoar-
cere, din a treia călătorie misionară, Apostolul Pavel s-a întâlnit la Milet
cu prezbiterii din Efes şi i-a prevenit că după plecarea lui se vor vârî în
Biserică lupi răpitori, care nu vor cruţa turma şi că se vor ridica chiar
dintre ei învăţători falşi, ca să atragă pe mulţi de partea lor (Fapte
20:17,28-30). Această prevenire s-a împlinit în cel mai scurt timp, şi în
mod special, după vreo 40 de ani, când au apărut nicolaiţii.
143
Ruinele Bisericii “Fecioara Maria“ din Efes.
Casa mamei Mântuitorului care se afla la câteva sute de metri sud de vechiul Efes.
Când Apostolul Pavel a fost întemniţat pentru prima dată la Roma

între anii 60-63, a scris mai întâi epistola către Efeseni şi apoi 1 şi 2
Timotei. Toate aceste epistole au legătură cu Efesul 28. Apostolul Pavel
144
Stancu Dragomir
l-a pus pe Timotei ca episcop în biserica din Efes (1 Tim.1:3). Timotei a

fost primul episcop al acestei biserici 29.
Sunt referinţe care ne arată că Apostolul Ioan l-a înlocuit pe
Timotei şi că el a devenit conducătorul bisericii din Efes din anul 66 30.
Mai sunt izvoare care atestă că el a scris Evanghelia şi cele trei epistole
care-i poartă numele tot din această cetate; şi că tot aici şi-a petrecut
bătrânetea.
Unii teologi din Biserica Primară nu ne arată numai că Timotei şi
Apostolul Ioan au fost episcopii Bisericii din Efes, ci că Apostolul Ioan
a adus-o şi pe Maria, mama Mântuitorului la Efes, pe când ea avea mai
bine de 80 de ani, şi că ea a fost înmormântată la Efes 31.
După căderea Ierusalimului (70 d.Cr.), Efesul a devenit cel mai
mare centru al lumii creştine. Pe vremea aceea nu începuse încă să
se construiască clădiri pentru biserici, şi cu atât mai puţin catedrale.
Creştinii din Efes se adunau în zeci de săli şi poate în sute de case, pe
care le păstoreau mulţi prezbiteri. Acolo, deşi erau sute de adunări,
a fost totuşi o singură biserică 32. Iar îngerul bisericii era păstorul
păstorilor şi supraveghetorul tuturor bisericilor locale.
Cam la zece ani după plecarea la cele veşnice a Apostolului Ioan,
împăratul Traian I-a trimis pe Plinius, guvernatorul Bitiniei, în provincia
Asia pentru a-i informa în legătură cu înmulţirea creştinilor. Acesta i-
a răspuns printr-o scrisoare că numărul creştinilor a crescut aşa de
mult, încât a golit aproape toate templele păgâne 33.
În anul 115, atunci când martirii din Asia Mică au fost duşi ca să
fie aruncaţi la lei pe arena din Roma, a fost dus şi episcopul Ignaţius de
Antiohia. Acest ucenic al Apostolului Ioan a scris o scrisoare bisericii
din Efes, în care a relatat mai întâi că cei mai mulţi dintre martiri
au fost efeseni şi apoi a încheiat cu cuvintele: “Voi şi apostolii aţi fost
întotdeauna în mintea mea, pentru că aţi dispus de puterea lui Isus
Cristos”34.
_____________________
1. Brooks, R., The Lamb is all the Glory, p. 30.
Walvoord, J.F., The Revelation of Jesus Christ, p. 54.
2. Halley, H.H., Manual Biblic, p. 701.
Stott, J.R., What Christ Thinks of the Church, p. 16.
145
9. Stott; J.R., What Christ Thinks of the Church, p. 16.

11. Morris, L., The Book of Revelation, p. 59.
13. Halley, H.H., Manual Biblic, p. 695;
Morris, L., The Book of Revelation, p. 58.
Bruce, F.F., Revelation, p. 1601.
18. Richards, L.O., The Applied Bible Dictionary, p. 342.
Halley, H.H. Manual Biblic, p.695.
19. Bruce, F.F., Revelation, p. 1601.
Halley, H.H., Manual Biblic, p. 695.
23. Ramsay, W., The Letters to the Seven Churches of Asia, p. 210- 236.
Ramsay, W., The Letters to the Seven Churches of Asia, p. 210-236.
28. Stott, J.R.W., What Christ Thinks of the Church, p. 17;
Lensky, R.C.H., Interpretation of St. Paul’s Epistles to the
Galatians, to the Ephesians, and to the Phililians, p. 329.
29. Stott, J.R.W., What Christ Thinks of the Church, p. 17;
30. Godet, F., Comentary on the Gospel of John, p. 43;
31. Beasley-Murray, G.R., The Book of Revelation, p. 73;
33. Pliny Letters 10,96.
34. Barclay, W., The Revelation of John, Vol. I, p. 58, 60.
146
20. LAUDA LUI CRISTOS CEL GLORIFICAT
Apoc. 2 : 1 - 3, 6
1. Îngerului Bisericii din Efes scrie-i: “Iată ce zice Cel care ţine cele
şapte stele în mâna dreaptă şi Cel care umblă prin mijlocul celor şapte
sfeşnice de aur:
2.«Ştiu faptele tale, efortul tău şi răbdarea ta şi că nu poţi suferi pe
cei răi; că ai pus la încercare pe cei care zic că sunt apostoli şi nu sunt şi
i-ai găsit mincinoşi.
3. Ştiu că ai răbdare, că ai suferit din cauza Numelui Meu şi că n-
ai obosit.
6. Ai însă lucrul acesta bun: că urăşti faptele nicolaiţilor, pe care
şi Eu le urăsc.»”
În al doilea studiu din mesajul lui Cristos cel înviat, adresat bisericii
din Efes, intitulat Lauda lui Cristos cel glorificat, ne vom ocupa de cele
trei virtuţi pe care le-a avut această biserică şi pentru care Mântuitorul
a lăudat-o: osteneală, răbdare şi intoleranţă faţă de nicolaiţi.
Cu aceste trei virtuţi, biserica din Efes a devenit înaintea lui
Cristos un adevărat sfeşnic de aur, care Îi răspândea lumina într-un
oraş afundat în cea mai mare beznă a idolatriei şi a imoralităţii.
Când Cristos cel glorificat S-a prezentat bisericii din Efes, El n-a
spus simplu ca în capitolul întâi, că “Se află” numai în mijlocul celor
şapte sfeşnice de aur, ci a făcut o afirmaţie cu mult mai mare şi anume
că “umblă” prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur. Ioan Teologul a
scris: “Iată ce zice... Cel care umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice
de aur” (v.1). Aceasta înseamnă că El nu numai că este cu bisericile
Sale, ci Îşi şi exercită o activitate permanentă de veghere asupra lor; şi
nu numai că le are în providenţă, dar că le şi cercetează îndeaproape.
De aceea, El ştie când ele nu Îi sunt credincioase şi nu-I răspândesc
lumina; şi El ştie când ele trăiesc o viaţă sfântă şi când sunt persecutate
din cauza Lui.
I. OSTENEALA BISERICII DIN EFES.
Cristos cel glorificat a zis: “Ştiu faptele tale, efortul tău” (v.2).
După ce Mântuitorul a spus: “Ştiu faptele tale”, a adăugat şi a explicat
imediat: “efortul tău”. Grecescul kopos din care s-a tradus cuvântul
147
nostru “efort” înseamnă “trudă”, “muncă”. Cuvântul kopos se folosea

atunci când cineva voia să scoată în evidenţă munca grea a cuiva şi să i-o
aprecieze1. Apostolul Pavel a scris în epistola sa către Romani: “Salutări
Trifenei şi Trifosei, care se ostenesc pentru Domnul. Transmiteţi salutări
Persidei preaiubite, care s-a ostenit mult pentru Domnul” (16:12).
Apostolul Pavel a lucrat pentru Domnul mai mult ca oricare altul. El a
scris despre sine: “Am lucrat mai mult decât toţi” (1 Cor.15:10). Şi totuşi
i-a fost teamă ca nu cumva galatenii să adoarmă din nou din punct
de vedere spiritual, şi astfel toată munca pe care a depus-o pentru ei
să-i fie zadarnică. El a zis: “Mă tem să nu mă fi ostenit degeaba pentru
voi” (Gal. 4:11). În toate aceste cazuri, ca şi în multe altele este folosit
substantivul kopos sau verbul kopian. Caracteristica acestui cuvânt
este că el descrie o muncă grea, până la transpiraţie şi până la istovire.
Dumnezeu ne arată prin acest cuvânt că noi trebuie să depunem pentru
Cristos cele mai mari eforturi, atât din punct de vedere fizic, cât şi din
punct de vedere spiritual.
Biserica din Efes s-a pus întru totul în slujba Domnului şi a
fost foarte activă. Ea a făcut multe fapte bune. Ne putem imagina
cum unii membri îngrijeau de bolnavi, alţii de săraci şi alţii de bătrâni
singuratici; cum unii găteau mâncarea în biserici sau familii şi alţii o
duceau la cei suferinzi şi lipsiţi; cum unii munceau pentru toţi obidiţii
din cetate, în vederea întreţinerii trupurilor lor, iar alţii stăruiau în
rugăciune cu încrederea că vor câştiga întreaga cetate pentru Cristos;
unii mărturiseau Cuvântul lui Dumnezeu semenilor lor, iar alţii îi
susţineau în rugăciune; unii zideau bisericile sufleteşte, iar alţii se
pregăteau şi îi zideau pe cei care predicau în bisericile din oraş. Fiecare
membru al bisericii din Efes a muncit din greu pentru Cristos, de aceea
ea a fost renumită pentru oboseală şi Mântuitorul a lăudat-o.
A doua virtute pe care o avea biserica din Efes şi pentru care
Cristos cel înviat a lăudat-o a fost
II. RĂBDAREA.
Cristos cel glorificat a zis bisericii din Efes: “Ştiu... răbdarea
ta...(3). Ştiu că ai răbdare, că ai suferit din cauza Numelui Meu şi că n-ai
obosit” (v.2-3).
Fiul lui Dumnezeu a folosit două cuvinte pentru “răbdare”: răbdare
şi suferinţă, şi El a făcut lucrul acesta fiindcă efesenii au îndurat două
feluri de suferinţe.
Am văzut că Diana era zeiţa Efesului, că ea era mama tuturor
zeilor din Asia Mică, că templul ei din acest oraş era una dintre cele
şapte minuni ale lumii antice, că ea era venerată de efeseni şi că religia
ei a dat naştere la o magie neagră.
148
Stancu Dragomir
Cultul magic al Dianei se opunea cu mare putere Bisericii

Creştine. Când locuitorii Efesului au fost puşi pentru prima dată în faţa
spiritului lui Cristos prin predicile Apostolului Pavel, ei au reacţionat
puternic şi s-au răsculat cu toţii împotriva marelui apostol, pentru că,
creştinismul a lovit atât în afacerile lor necinstite, cât şi în plăcerile lor
păcătoase.
Efesenii urau foarte mult pe creştini şi-i persecutau în tot felul,
fiindcă biserica răspândea lumina lui Cristos şi pentru că întunericului
nu-i place lumina.
Dar Cristos cel glorificat n-a lăudat biserica din Efes numai
pentru că a răbdat această împotrivire mare din partea locuitorilor din
oraş, ci I-a rămas credincioasă şi în martiraj. A doua suferinţă prin care
a trecut biserica din Efes se numea in limba greacă hupomone, care nu
era o suferinţă pe care omul era obligat s-o accepte, ci una pe care el
singur o întâmpina cu vitejie şi care se transforma întotdeauna în glorie
2
. Suferinţa hupomone are la bază o mare doză din puterea divină şi ea
provoacă mari treziri spirituale, de aceea Cristos o acceptă adeseori, în
viaţa credincioşilor.
Când am tratat studiul intitulat Cultul cezarului (Vol.I, Stud. 3),
am văzut că Smirna a construit în anul 195 î.Cr. primul templu în
cinstea zeiţei Roma; că Pergamul a construit primul templu în anul 29
î.Cr. pentru venerarea lui lulius Cezar şi că Efesul a dedicat al doilea
templu pentru venerarea aceluiaşi Cezar, tot înainte de Cristos. Apoi,
în studiul trecut am mai văzut că Efesul, în loialitatea lui faţă de Roma,
a dedicat două temple pentru Cultul cezarului, ca puţine alte oraşe.
Cultul cezarului, pe care Apostolul Ioan l-a numit în Apocalipsa
“fiara care s-a ridicat din pământ” şi “profetul mincinos”, a funcţionat
tot timpul de la înfiinţarea lui. La început, ca să-i determine pe toţi
oamenii să-l venereze pe cezar, s-a eliberat închinătorilor o adeverinţă
fără de care nimeni n-avea voie să vândă sau să cumpere. Această
adeverinţă se numea în Apocalipsa “semnul fiarei” (13:17).
Creştinii nu numai că nu puteau să vândă sau să cumpere,
dar dacă îi pâra cineva la oficialităţile Cultului cezarului că nu erau
loiali imperatorului şi că nu voiau să meargă la templul lui să i se
închine, trebuiau să suporte şi alte consecinţe. Desigur că efesenii, în
ura lor împotriva creştinilor, i-au pârât pe mulţi la autorităţile Cultului
cezarului şi mulţi au trebuit să sufere din cauza aceasta.
Lucrurile s-au agravat şi mai mult pe timpul lui Domiţian. Acesta
a dat o lege prin care a obligat pe fiecare cetăţean din marele imperiu să
meargă la templul lui o dată pe an, să ardă tămâie înaintea chipului lui
şi să spună “cezarul este dumnezeu”. Închinătorii erau trecuţi într-un
149
Interiorul Coloseumului din Roma.

registru şi li se elibera o adeverinţă cu care se justificau că s-au achitat
de porunca imperatorului.
Cultul cezarului avea mai mult un caracter politic decât religios.
Cei ce refuzau să se închine chipului de zeu al cezarului nu erau priviţi
ca nişte încălcători ai unei credinţe religioase, ci erau acuzaţi că nu erau
loiali cezarului şi nu
voiau să recunoască
eternitatea Romei.
Acesta era motivul
pentru care Cultul
cezarului nu cruţa pe
nimeni! Şi aceasta a
fost cauza pentru care
legea romană pedep-
sea foarte aspru pe
cei ce nu-l venerau pe
cezar!
În cazul creşti-
nilor, care erau foarte
urâţi, li se cerea mai
întâi să-L blesteme
pe Cristos şi apoi,
negându-L, să zică
Exteriorul Coloseumului din Roma.
150
Stancu Dragomir
“cezarul este dumnezeu”.

Creştinii au fost puşi înaintea celei mai grele decizii: ori să-L
blesteme pe Cristos şi să zică “cezarul este dumnezeu”, ori să moară. Dar
ei au acceptat mai degrabă martirajul decât să se lepede de Cristos.
De abia acum înţelegem de ce a spus Ignaţiu că cei mai mulţi
dintre martirii care au fost duşi de la Efes la Roma să fie aruncaţi la lei
în arenă sau în Coloseum, erau din Efes; din ce cauză a fost în acest
oraş o mare trezire spirituală; şi de ce Cristos cel glorificat a lăudat
biserica din el, şi în mod special după cei 14 ani de persecuţie a lui
Domiţian, zicând: “Ştiu că ai răbdare, că ai suferit din cauza Numelui
Meu şi că n-ai obosit” (v.3).
Ioan Teologul ne-a scos în evidenţă că purtătorii crucii lui Cristos
din Efes n-au învăţat numai să rabde, ci chiar să nu obosească în
răbdare.
A treia virtute pe care o avea biserica din Efes şi pentru care
Cristos cel glorificat a lăudat-o a fost că:
III. EA N-A PUTUT SĂ-I TOLEREZE PE NICOLAIŢI.

Cristos a lăudat biserica din Efes de două ori pentru că a păstrat
credinţa curată. El a zis: “Ştiu... că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la
încercare pe cei care zic că sunt apostoli şi nu sunt şi i-ai găsit mincinoşi”
(v.2) şi “Ai însă lucrul acesta bun: că urăşti faptele nicolaiţilor, pe care şi
Eu le urăsc” (v.6).
Diavolul dispune de trei strategii: persecuţie, falsificarea credinţei
şi imoralitate. El a aplicat din plin aceste trei tactici împotriva bisericii
din Efes, dar n-a reuşit pentru că ea a răbdat suferinţa, a păstrat
adevărul şi a trăit în sfinţenie.
Ignaţiu, episcopul din Antiohia, a scris bisericii din Efes la
începutul secolului al Il-lea: “Voi trăiţi tot conform adevărului, pentru că
nici o erezie nu şi-a găsit cuib printre voi” 3.
Când Cristos cel glorificat S-a prezentat bisericii din Efes sub
titlul de “Cel care ţine cele şapte stele în mâna dreaptă” (v.1), El a arătat
acestei biserici care era tulburată de apostoli falşi, că păstorii ei erau
solii Lui şi că El îi ţinea şi îi conducea cu mâna Lui dreaptă4.
Cine erau aceşti “apostoli mincinoşi”? Erau ei unii şi aceiaşi cu
conducătorii nicolaiţilor? Aproape toţi comentatorii Apocalipsei au
răspuns: da. Avem informaţii din Biserica Primară, care ne arată că
mulţi învăţători falşi mergeau din biserică în biserică şi îşi propagau
concepţiile. Unii dintre aceştia se dădeau drept proroci, iar alţii apostoli.
Ei erau nişte cerşetori profesionişti, care trăiau în lux şi confort 5.
151
Dacă facem o paralelă între apostolii mincinoşi care se credeau că

erau inspiraţi ca cei doisprezece ucenici ai lui Cristos şi între învăţătura
foarte subtilă şi iscusită a nicolaiţilor, vom observa că apostolii mincinoşi
erau unii şi aceiaşi cu iniţiatorii nicolaiţilor.
Unii dintre părinţii bisericeşti din primele secole au crezut că
nicolaiţii erau urmaşii lui Nicolae, prezbiterul bisericii din Antiohia,
care a făcut parte din cei şapte diaconi din Ierusalim (Fapte 6:5). Irineu
a zis: “Nicolaiţii îşi trag numele de la Nicolae, care era unul din cei şapte
diaconi”6. Hipolit a spus: “Nicolae a fost unul din cei şapte diaconi care
au fost aleşi de biserica din leruslim. El s-a îndepărtat de la învăţătura
curată şi s-a îmbuibat cu tot felul de mâncăruri”7. Clement de Alexandria
a afirmat: “Nicolae era omul plăcerilor”8. Şi Victorinus de Pettau, primul
comentator al Apocalipsei, de asemenea a spus în jurul anului 300 că
nicolaiţii îşi trăgeau numele de la Nicolae, că erau o erezie idolatră şi
imorală şi că au tulburat foarte mult bisericile 9.
Arhiepiscopul anglican R.C. Trench a avut o altă explicaţie, cu
care sunt de acord cei mai mulţi teologi. El a zis că numele “nicolaiţi”
era un epitet pentru această erezie foarte periculoasă. Grecescul nikan
înseamnă “a cuceri”, “a înfrânge” şi laos înseamnă “lume”, “popor”.
Evreiescul balaam înseamnă acelaşi lucru: bela, “a cuceri”, “a învinge”
şi ha’am, “lume”, “popor”. Astfel, acest epitet înseamnă “distrugătorii
poporului lui Dumnezeu” 10.
Cine a dat nicolaiţilor acest nume, Apostolul Ioan, alţii sau chiar
Cristos?. Nu ştim. Poate chiar Mântuitorul.
Mulţi păgâni s-au încreştinat, şi unii din ei se simţeau atraşi din
nou de patimile lor vechi: de petreceri şi de imoralitate, dar nu voiau
să renunţe nici la Cristos. Ei au dorit să aibă parte şi de plăcerile lumii
şi de cer, de aceea s-au crezut inspiraţi să perfecţioneze învăţătura
celor doisprezece apostoli ai lui Cristos după licenţa societăţii greco-
romane. Diavolul mai întâi le-a interpretat greşit învăţătura libertăţii
creştine ca să trăiască după poftele firii lor, deşi Apostolul Pavel a
explicat clar această doctrină când a zis: “Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la
libertate. Numai nu faceţi din libertate un motiv ca să trăiţi pentru firea
pământească” (Gal.5:13). Apoi, Diavolul i-a mai înşelat şi cu concepţia
gnosticilor că numai duhul este bun, iar trupul este rău, şi că omul
poate să facă cu trupul ce vrea, pentru că nu el are importanţă, ci
duhul11. Şi în cele din urmă, Satan i-a amăgit pe nicolaiţi cu învăţătura
că creştinii, fiind păziţi prin har, oriunde ar merge şi orice ar face, nu li
se poate întâmpla nici un rău, fiindcă harul are de spus ultimul cuvânt
şi nu ceea ce ei făceau 12.
152
Stancu Dragomir
Cristos cel glorificat a zis în acest text că nicolaiţii au pornit pe

drumul balaamiţilor şi că erau distrugătorii poporului lui Dumnezeu.
Cartea Numeri (25:1-5;31:15-16) ne arată cum Balaam s-a făcut
vinovat de păcatul cel mare al seducerii poporului evreu la imoralitate
cu femeile moabite şi la idolatrie cu zeul lor Baal-Peor, fapt pentru care
israeliţii au fost pedepsiţi aspru, fiindcă pentru acest păcat au putut
să-şi piardă religia lor monoteistă şi să fie distruşi cu desăvârşire ca
naţiune.
Ne dăm seama ce s-ar fi întâmplat dacă biserica din Efes ar fi
urmat învăţătura nicolaiţilor? Ea şi-ar fi pierdut pe loc menirea. Nu
ea i-ar fi schimbat pe efesenii imorali şi idolatrii, ci efesenii imorali şi
idolatri ar fi schimbat-o pe ea.
Membrii bisericii din Efes erau buni creştini. Ei au urât ce a urât
Cristos şi au iubit ce a iubit El. Apostolul Ioan ne arată că Cristos cel
glorificat a urât numai faptele nicolaiţilor, dar nu şi pe ei. Pe ei încă a
căutat să-i salveze. Tot astfel, şi urmaşii lui Cristos din Efes au urât
numai faptele nicolaiţilor, dar nu şi pe nicolaiţi.
_____________________
2. Op. cit.
3. Eberhard, A., The EarIy Christians, p. 196-199;
Ignatius To the Ephesians, 6, 9.
6. Irenaeus, I,26.3; III,10.7.
8. Clement, Strom, III. 4. 25.
9. Ante-Nicene Fathers, VoI. VIl, p. 346.
Barclay, W., The Revelation of John, Vol. I, p. 86.
11. Ignatius “Letters to the Ephesians, 6:2; 9:1.
12. Barclay, W., The Revelation of John, p. 68.
153
21. DRAGOSTEA DINTÂI
Apoc. 2 : 4 - 5
4. Dar ce am impotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.

5. Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la
faptele tale dintâi.
Altfel voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui dacă nu te
pocăieşti.
În al treilea studiu din mesajul lui Cristos cel înviat, adresat

bisericii din Efes, intitulat Dragostea dintâi, ne vom ocupa de trei lucruri:
de mustrarea bisericii din partea Domnului Isus pentru că şi-a pierdut
dragostea dintâi, de îndemnul de a se întoarce la dragostea dintâi şi de
avertizarea asupra marelui pericol în cazul că ar fi continuat să rămână
fără această dragoste.
I. MUSTRAREA BISERICII DIN EFES PENTRU PIERDEREA
DRAGOSTEI DINTÂI.
În studiul trecut am văzut cât de minunată era biserica din Efes.
Ea părea o biserică model din toate punctele de vedere: membrii ei au
slujit semenilor lor cu multă dăruire de sine, au răbdat persecuţia, au
respins cu cea mai mare repulsie învăţătura nicolaiţilor şi şi-au păstrat
sfinţenia, în ciuda cetăţii lor putrede de imoralitate. Ce a putut să le mai
lipsească? Şi totuşi, Cel care umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice
de aur şi îşi exercită controlul cu cea mai mare stricteţe, a văzut că
le-a lipsit un singur lucru: dragostea dintâi; de aceea a pus degetul pe
rană. Aceasta L-a determinat pe Cristos cel glorificat ca, după lauda din
studiul trecut, să-i mustre pe efeseni. Domnul Isus când a zis bisericii
din Efes: “Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi”
(v.4), i-a spus cu alte cuvinte “Toate faptele tale, efortul tău, suferinţa ta
şi sfinţenia ta, sunt ireproşabile; şi totuşi îţi mai lipseşte ceva: dragostea
dintâi pe care ai avut-o cândva”.
Să nu înţelegem greşit, biserica din Efes a avut dragoste.
Mântuitorul nu i-a spus că i-a lipsit dragostea, ci numai că şi-a pierdut
dragostea dintâi. Iacob a putut munci pentru Rahela şapte ani, fiindcă
a iubit-o; şi cei şapte ani, ne spune Cuvântul Domnului în cartea
Geneza: “I s-au părut ca vreo câteva zile, pentru că o iubea” (29:30). Tot
154
Stancu Dragomir
astfel şi credincioşii din Efes au slujit semenilor lor până la osteneală;

au acceptat persecuţia cea crudă a lui Domiţian, care s-a dezlănţuit
împotriva lor din cauza lui Cristos; şi s-au opus învăţăturii nicolaiţilor
cu cea mai mare vehemenţă. Ei au făcut toate acestea fiindcă L-au iubit
pe Cristos, au iubit cauza lucrării Sale şi pe semeni.
Comentatorii de seamă ai Apocalipsei ca R.H. Charles, W.
Hendriksen, W. Barclay etc., explică în felul următor pierderea dragostei
dintâi a credincioşilor din Efes: când Cristos cel glorificat a transmis
bisericii din Efes acest mesaj, trecuseră deja mai mult de 40 de ani de
la întemeierea ei. De atunci s-a ridicat o altă generaţie de oameni care
nu L-au experimentat pe Mântuitorul într-o măsură aşa de mare ca
părinţii lor 1.
Prorocul Ieremia a spus că şi Israelul a fost plin de entuziasm
pentru Dumnezeu la început, dar încetul cu încetul, şi-a pierdut
dragostea dintâi. El a scris: “Aşa vorbeşte Domnul: «Mi-aduc aminte încă
de dragostea pe care o aveai când erai tânără, de iubirea ta, când erai
logodită, când Mă urmai în pustie, într-un pământ nesemănat»” (2:2).
O soţie poate să fie harnică, poate să acorde soţului toată atenţia
şi chiar să-i fie credincioasă, şi totuşi să nu-l iubească. Tot astfel şi
biserica din Efes, s-a ostenit pentu Cristos. I-a fost loială şi chiar L-a
iubit. Singurul ei cusur a fost că şi-a pierdut dragostea dintâi, că n-a
putut să-L iubească în a doua generaţie ca în prima.
Pe Cristos cel glorificat L-a durut foarte mult acest păcat, fiindcă
era mare şi avea urmări grave, aşa cum vom vedea în continuare în
acest studiu. Menirea dragostei este să crească în raport cu cunoaşterea
Celui Atotglorios şi Infinit, şi nicidecum să se micşoreze. Oare Cristos
nu merită să fie iubit de cel ce creşte în sânul bisericii, tot aşa de mult,
ca şi cel ce se întoarce la El din afară?
Mulţi cred că există o scală foarte mare a păcatelor, de la cele
mai mici şi până la cele mai mari, şi că iertarea acestora determină
măsura dragostei şi a recunoştinţei. Numai că Mântuitorul nu este de
acord cu această concepţie, fiindcă şi cel mai mic păcat poate fi tot aşa
de fatal ca şi cel mai mare. Acesta a fost motivul pentru care El Şi-a
dat viaţa pentru toate păcatele noastre şi pentru cele mici ca şi pentru
cele mari, fiindcă consecinţa lor este aceeaşi. Noi ştim că omul fie că
se îneacă într-un bazin, fie că se îneacă într-un ocean, moartea este
aceeaşi, deşi diferenţa de apă este enormă. Tot astfel şi infernul este
acelaşi pentru toţi păcătoşii, indiferent de ce păcat ne-am făcut vinovaţi:
desfrâu, crimă sau minciună. Ioan Teologul a scris în Apocalipsa: “Dar
cât despre fricoşi, necredincioşi, urâcioşi, ucigaşi, desfrânaţi, vrăjitori,
închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu
155
foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua” (21 :8).

În al doilea rând, Cristos cel glorificat
II. A ÎNDEMNAT BISERICA DIN EFES SĂ SE ÎNTOARCĂ LA
DRAGOSTEA DINTÂI.
El i-a zis: “Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi
întoarce-te la faptele tale dintâi” (v.5).
Dragostea este cea mai mare virtute, şi aceasta nu numai pe
pământ, ci chiar şi în cer; de aceea, ea este prima caracteristică a unui
copil al lui Dumnezeu. Apostolul Pavel a scris în întâia sa epistolă
către Corinteni: “Chiar dacă aş avea darul profeţiei şi aş cunoaşte toate
tainele şi toată ştiinţa, chiar dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să
mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic.(3) Şi chiar dacă mi-aş
împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul
să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic” (13:2-3).
Am văzut credincioşii din a doua generaţie a bisericii din Efes
că au avut dragoste, dar nu una întreagă şi de aceeaşi calitate cu a
înaintaşilor lor, de aceea Cristos cel glorificat le-a cerut să se întoarcă
la dragostea dintâi a părinţilor lor.
Fiul lui Dumnezeu, ca un medic bun, nu numai că le-a diagnosticat
boala aducătoare de moarte, dar le-a oferit şi remediul prin care să se
vindece de ea.
1. Dascălul divin a învăţat biserica din Efes că primul mijloc de-a
ajunge la dragostea dintâi, este să-şi aducă aminte de unde a căzut.
El a zis: “Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut”. (v.5).
Memoria este un dar preţios. Este adevărat că omul n-are voie să
trăiască la timpul trecut, prin amintiri, nici la cel viitor, prin visuri şi
imaginaţii, ci doar la prezent. Dar sunt momente când nu progresăm
în viaţă, ci dăm înapoi. În aceste cazuri, trebuie să ne rememorăm
trecutul, să-I comparăm cu prezentul; şi când vedem la ce înălţimi
spirituale am fost cândva şi acum am căzut, trebuie să ne verificăm
bine viaţa, să vedem unde am greşit.
Mântuitorul ne-a spus că atunci când fiul risipitor şi-a adus
aminte de trecutul său glorios din casa tatălui şi l-a comparat cu
prezentul mizerabil de la porci, şi-a venit în fire, a descoperit unde a
greşit şi numai astfel s-a întors la tatăl lui. (Luca 15:17).
Scriitorul O. Henry, când l-a descris pe fiul risipitor în contextul
lumii moderne, ne-a spus că el s-a făcut hoţ de buzunare într-un oraş,
şi că într-o seară a reuşit să fure din buzunarul unei doamne bătrâne
un portofel cu bani şi că era foarte satisfăcut de această reuşită. Dar
după ce a făcut câţiva paşi, a văzut-o la lumina unui felinar pe fata de
care fusese cândva îndrăgostit. Ea era aceeaşi: faţa şi ochii ei radiau
156
Stancu Dragomir
seninătate şi inocenţă. El s-a ferit repede din calea ei ca să nu-l observe.

Această întâlnire l-a răscolit profund. Strălucirea feţei ei l-a făcut să-şi
aducă aminte că şi sufletul lui a fost cândva tot aşa de curat. Acum nu
mai era mândru de isprava lui, ci dimpotrivă, a început să plângă şi să
exclame: “Doamne, mi-e scârbă de mine! Mai bine mor decât să rămân
în halul acesta!”.
Când creştinii din a doua generaţie a bisericii din Efes şi-au adus
aminte de entuziasmul şi de zelul înaintaşilor lor şi le-au comparat cu
dragostea lor faţă de Mântuitorul, faţă de fraţi şi faţă de semeni, au
descoperit că ei s-au făcut vinovaţi de un păcat grav.
2. Dascălul ceresc a învăţat biserica din Efes, că al doilea mijloc
al întoarcerii la dragostea dintâi este pocăinţa.
El i-a zis: “Pocăieşte-te” (v.5). Când în viaţa noastră pătrunde
un păcat, simţim cum se produce îndată în noi o reacţie puternică şi
ne covârşeşte un sentiment de indignare; în acel moment facem unul
din următoarele două lucruri: ori ne înfuriem pe orice lucru din jurul
nostru şi ne apucăm să-i criticăm pe alţii pentru defectele lor, ori ne
condamnăm pe noi înşine pentru că ne-am lăsat ispitiţi. În orice caz, al
doilea lucru se întâmplă mai rar.
Am văzut că primul mijloc al întoarcerii la dragostea dintâi este
raţiunea, care trebuie să caute şi să descopere vina noastră proprie.
Cristos cel glorificat a spus mai întâi. “Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut”.
Şi după ce ne descoperim păcatul, El continuă să ne spună: “Pocăieşte-
te”. Pocăinţa este al doilea mijloc la care putem ajunge numai după ce
ne-am descoperit vina şi am recunoscut-o. Ea ne trezeşte un sentiment
de regret faţă de păcatul comis. Fiul risipitor a spus: “Mă voi ridica, mă
voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi
împotriva ta»” (Luca15:18). El nu s-a scuzat şi nici n-a condamnat pe
alţii, ci a zis cu cea mai mare părere de rău: “Tată, am păcătuit”.
3. Al treilea mijloc al întoarcerii la dragostea dintâi, a spus Cristos
bisericii din Efes este acţiunea.
El i-a zis: “Şi întoarce-te la faptele tale dintâi” (v.5).
Biserica din Efes din a doua generaţie, pierzându-şi dragostea
dintâi, a trebuit să ajungă la starea iniţială de unde a căzut, să reia firul
dragostei dintâi pe care a avut-o prima generaţie. Când Cristos cel înviat
i-a zis: “Întoarce-te la faptele tale dintâi”, El i-a spus cu alte cuvinte:
“Munceşte cu acelaşi zel, cu aceeaşi vigoare şi cu aceeaşi motivaţie cu
care au lucrat înaintaşii tăi înflăcăraţi de dragostea dintâi”. Pocăinţa,
îl pune pe om în acţiune. Datorită acestui fapt, dovada pocăinţei este
schimbarea vieţii. Cel ce repetă un anumit păcat nu este pocăit. H.E.
Fosdick a afirmat un mare adevăr atunci când a zis despre creştini: “Ei
157
nu rămân aceiaşi”.
În al treilea rând, Cristos cel glorificat
III. A AVERTIZAT BISERICA DIN EFES DE PERICOLUL
RĂMÂNERII FĂRĂ DRAGOSTEA DINTÂI.
El i-a zis: “Altfel, voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui,
dacă nu te pocăieşti”(v.5).
Aici Cristos cel înviat a spus bisericii din Efes un lucru care ni se
pare uimitor, că dacă nu se va pocăi de acest păcat îi va “lua sfeşnicul
din locul lui”. Aceasta înseamnă că, dacă sfeşnicul ei nu va lumina şi
dacă nu va continua să rămână în dragostea dintâi faţă de El, faţă de
semeni şi faţă de lucrarea Lui, atunci o va abandona 2.
Multe biserici au încetat astăzi să existe în adevăratul înţeles al
cuvântului. Clădirile, slujitorii şi congregaţiile a multor creştini pretinşi
pot rămâne toate intacte, dar aceasta nu este o dovadă că ele trăiesc
cu adevărat din punct de vedere spiritual. Sfeşnicul lor a fost luat, de
aceea ele sunt moarte, fără dragoste şi nu reflectă lumina lui Cristos.
În anul 115, când martirii din Asia Mică au fost duşi la Roma
să fie aruncaţi la lei în arene, printre ei a fost şi episcopul Ignaţiu de
Antiohia. Acest ucenic al Apostolului Ioan a trimis bisericii din Efes
o scrisoare în care mai întâi a relatat că cei mai mulţi martiri au fost
efeseni şi pe care în cele din urmă, a încheiat-o cu cuvintele: “Voi şi
apostolii aţi fost totdeauna în mintea mea, pentru că aţi dispus de puterea
lui Isus Cristos” 3. Din această scrisoare reiese că efesenii s-ar fi pocăit
şi că s-ar fi întors la dragostea dintâi a înaintaşilor lor.
Alte informaţii pe care le avem în legătură cu biserica din Efes, arată
că bisericii centrale din acest oraş i s-a dat în secolul al IV-lea numele
mamei Domnului Isus - Sfânta Maria şi că aici s-a ţinut un consiliu
ecumenic în anul 431. Ruinele acestei biserici mai dăinuie şi astăzi 4.
Sunt izvoare la Efes care atestă chiar şi casa mamei Mântuitorului în
care locuia la bătrâneţe cu apostolul Ioan.
Şi în cele din urmă, arhiepiscopul anglican R.C. Trench ne spune
că s-au descoperit unele informaţii care arată că, în Evul Mediu, Efesul
a ajuns ca un sat în care erau numai trei creştini; şi că aceştia au trăit
într-o ignoranţă aşa de mare, încât n-au auzit nici măcar de numele
Apsotolilor Pavel şi Ioan 5.
La cinci secole, după ce Cristos cel glorificat a avertizat biserica
din Efes că, dacă nu se va întoarce la dragostea dintâi, îi va lua sfeşnicul
din locul lui, Efesul a dispărut şi ca cetate 6. Acolo unde altă dată erau
o mulţime de străzi, astăzi n-au mai rămas decât ruine, un loc pustiu
şi nelocuit 7 .
158
Stancu Dragomir
Apoi, am mai văzut în penultimul studiu că portul din Efes a fost

cel mai mare şi cel mai renumit din Asia Mică, iar acum, de la el şi până
la mare sunt 10 km de mlaştină şi trestii, lucru care s-a întâmplat mai
rar în istorie 8.
_____________________
1. Trench, R.C., Commentary on the Epistles to the Seven Churches
in Asia, p. 80.
Hendriksen, W., More than conquerors, p. 61;
2. Alford, H., The Greek New Testament, IV, p. 563.
3. Barclay, W., The Revelation of John, Vol. l, p. 58, 60;
Eberhard, A., The Early Christians, p. 196-199.
4. Walvoord, J. F., The Revelation of Jesus Christ, p. 57.
7. Barclay, W., The Revelation of John, Vol. l, p. 61;
Hendriksen, W., More than conquerors, p. 62.
159
22. PROMISIUNEA BIRUlTORlLOR
Apoc. 2 : 7
7. Cine are urechi să asculte ce zice Bisericilor Duhul: “Celui

ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui
Dumnezeu”.
Fiecare scrisoare din cele şapte din Apocalipsa, se încheie cu

o promisiune făcută biruitorilor. În acest studiu din primul mesaj al
lui Cristos cel înviat, adresat bisericii din Efes, intitulat Promisiunea
biruitorilor, ne vom ocupa de două promisiuni: accesul la pomul vieţii şi
accesul în raiul lui Dumnezeu.
I. ACCESUL LA POMUL VIEŢII.
Mântuitorul a zis: “Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din
pomul vieţii”.
Comentatorul M. Kiddle spune că biruitorii din Apocalipsa sunt
mai întâi martirii. Astfel, dacă ei şi-au dat viaţa pentru Cristos, aceasta
înseamnă că vor avea parte şi de biruinţa Lui1. lar, W. Hendriksen şi
J.R.W. Stott explică mai departe că nu numai martirii sunt biruitorii,
ci şi oricine ascultă de mesajul lui Cristos adresat celor şapte biserici,
luptă împotriva păcatului şi persistă în dragostea lui Cristos până la
sfârşit 2.
Cristos cel glorificat a promis biruitorilor o fericire şi o glorie mai
mare decât a avut-o Adam înainte de a fi căzut în păcat.
În lumea antică, atât meseriaşii cât şi negustorii erau organizaţi
în bresle. Aceste asociaţii aveau un caracter dublu: câştig mai mare
şi petreceri. Ele organizau mereu anumite serbări sub forma unor
ceremonii religioase, care se ţineau în temple. La începutul unei
asemenea serbări se invocau zeii şi mâncarea se consuma în cinstea
lor. Creştinii nu puteau să ia parte la aceste mese din mai multe motive:
pentru că se serveau în temple păgâne, pentru că toată mâncarea era
jertfită idolilor şi fiindcă întotdeauna se terminau cu dansuri, beţii şi
imoralitate. Membrii breslelor, ştiind că creştinii nu puteau să participe
la aceste serbări, le impuneau cu atât mai mult, iar în caz că nu voiau
să ia parte la ele, îi dădeau afară din servicii. Dar ce era mai rău, ei nu
puteau să lucreze nici pe cont propriu, fiindcă legea breslelor interzicea
160
Stancu Dragomir
particularii 3.
În condiţiile acestea, nicolaiţii aveau un teren prielnic pentru a-şi
propaga învăţătura. Ei i-au îndemnat pe creştini să nu se retragă din
aceste asociaţii, fiindcă nu aveau nici un motiv, argumentând că doar
a fi un creştin nu înseamnă să-ţi sacrifici existenţa 4.
Dar mai mult decât atât, când am tratat studiul intitulat Cultul
cezarului (Vol.I Stud.3), am văzut că Domiţian i-a obligat pe toţi creştinii
din Imperiul Roman să se închine la zei. Astfel, dacă creştinii refuzau
să ia parte la o masă închinată zeilor, ei nu-şi pierdeau numai serviciul,
dar erau şi pedepsiţi aspru pentru că nu voiau să venereze zeii.
Aceste mese au adus mult necaz creştinilor, dar, cu toate acestea,
ei au preferat mai degrabă să fie daţi afară din serviciu şi să suporte toate
rigorile legii decât să se întineze cu astfel de petreceri. Unui asemenea
biruitor, Cristos cel glorificat i-a promis o mâncare cu mult mai bună
decât cele oferite la masa idolilor5.
Pomul vieţii, despre care este vorba aici, face mai întâi aluzie la
pomul din mijlocul grădinii Edenului. În cartea Geneza scrie: “Domnul
Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la
vedere şi buni la mâncare, şi pomul vieţii în mijlocul grădinii” (2:9).
Rabinii îşi imaginau că pomul vieţii umbrea cu ramurile lui
întreaga grădină, că avea cinci sute de mii de feluri de parfumuri, că
fructele lui erau de foarte multe feluri şi că au fost foarte plăcute la gust 6.
După ce Adam şi Eva au păcătuit, Dumnezeu i-a izgonit din grădină
ca să nu mănânce din pomul vieţii. Moise, fiind inspirat de Duhul lui
Dumnezeu, a scris: “Domnul Dumnezeu a zis: «lată că omul a ajuns ca
unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm dar acum ca nu
cumva să-şi întindă mâna, să ia din pomul vieţii, să mănânce din el, şi să
trăiască în veci»...(24). Astfel a izgonit El pe Adam; şi la răsăritul grădinii
Edenului a pus nişte heruvimi care să învârtească o sabie învăpăiată, ca
să păzească drumul care duce la pomul vieţii”. (3:22,24) Pomul vieţii din
grădina Edenului ne arată cum am fi fost dacă n-am fi păcătuit.
Prin păcat, omul a pierdut pomul vieţii pentru totdeauna. Şi
totuşi, poporul evreu a crezut puternic că atunci când va veni Mesia, va
coborî din nou pomul vieţii între oameni, ca cei credincioşi să mănânce
din el şi să trăiască veşnic7.
Dar această promisiune a pomului vieţii ne îndreaptă privirea în
mod special la un alt pom cu mult mai minunat, care se află în Noul
Ierusalim. Ioan Teologul a scris în Apocalipsa: “Prin mijlocul pieţii, şi pe
cele două maluri ale râului era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri
de rod şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vinde-
carea naţiunilor” (22:2) şi “Ferice de cei care îşi spală hainele ca să aibă
161
Un înger izgoneşte pe Adam şi Eva din gădina Edenului

Acest simbol ne arată că cine va mânca din pomul vieţii va trăi
veşnic. Adam a fost izgonit din grădină ca să nu se atingă de acest
pom; iar în acest verset, Cristos cel glorificat promite biruitorilor acces
la pomul vieţii care se află în ParadisuI ceresc sau cu alte cuvinte, le
162
Stancu Dragomir
acordă intrarea în prezenţa Lui slăvită din cer şi-i înzestrează cu viaţa
veşnică 8.
În al doilea rând, Cristos cel glorificat a promis biruitorilor
II. RAlUL LUI DUMNEZEU.
Noi folosim adesori cuvântul rai şi poate că niciodată nu i-am
cunoscut adevăratul înţeles. De abia când studiem originea şi evoluţia
acestui cuvânt, ne dăm seama că nici chiar cei mai mari gânditori n-au
pătruns vreodată în adevăratul lui înţeles.
Evreii credeau că după moarte, sufletele celor decedaţi, indiferent
dacă au trăit în sfinţenie sau în păcat, mergeau în locuinţa morţilor
(Ecl.9:1-10) şi că îşi continuau acolo existenţa într-o stare de duh,
asemenea unor umbre 9.
Teologii din Biserica Primară au crezut cu toţii că raiul este o stare
intermediară în care merg numai cei credincioşi şi în care ei aşteaptă
până la judecata de apoi ca să intre în prezenţa lui Dumnezeu10. Iar,
în ce priveşte locul unde se află raiul, teologii din Biserica Primară au
gândit foarte diferit. Spre exemplu, Tertulian (160-220 d.Cr.) a crezut
că raiul este un loc subteran11. Filo de Alexandria (35-40 d.Cr.) a învăţat
că raiul este un loc unde nu există durere, nici ploaie, nici zăpadă şi
nici vânt, ci numai zefirul care adie într-un mod foarte plăcut şi în mod
permanent de peste un ocean, şi va aduce înviorare12. Origen (183-252),
care a fost unul dintre cei mai mari gânditori ai lumii creştine, a zis:
“Eu cred că toţi sfinţii vor rămâne pe pământ, pe care Sfânta Scriptură îl
numeşte paradis şi aici vor primi educaţia sufletului... Şi cu cât cineva va
progresa mai repede în ce priveşte sfinţenia şi va deveni mai asemănător
naturii divine, cu atât se va înălţa mai iute spre locurile cereşti” 13.
Nici chiar cei mai mari gânditori n-au identificat raiul cu cerul, ci
au explicat că raiul este o stare intermediară unde sufletele celor drepţi
se pregătesc pentru cer, că este un loc foarte frumos şi că el constituie
primul salt mare spre lumile cereşti, după ce vom primi acolo educaţia
necesară 14. Lucrul acesta l-a avut în vedere şi Charles Wesley atunci
când a compus următoarea cântare:
“Schimbaţi din slavă în slavă,
Până când vom ajunge în cer,
Până când vom sta încoronaţi înaintea Ta,
Cufundaţi în minunăţie, dragoste şi adoraţie”.
Numai că, în cele din urmă, s-au ridicat multe voci împotriva
acestei concepţii a unei stări intermediare, nu numai pentru că nu are
nici un temei în Noul Testament, ci şi fiindcă revelaţia Noului Testament
îi este chiar diametral opusă.
163
În Noul Testament, raiul şi cerul înseamnă unul şi acelaşi lucru.

Vom aduce numai două exemple, fiindcă mai mult nu ne permite spaţiul.
În primul exemplu, Apostolul Pavel a scris despre sine următoarele
cuvinte: “Cunosc un om în Cristos, care acum patrusprezece ani a fost
răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup, nu ştiu; dacă a fost
fără trup, nu ştiu: Dumnezeu ştie). (3) Şi ştiu că omul acesta (dacă a
fost în trup sau fără trup, nu ştiu: Dumnezeu ştie) (4) a fost răpit în rai.”
(2Cor.12:2-4).
Pe baza rugăciunii lui Solomon de la inaugurarea Templului,
atunci când a zis despre mărirea lui Dumnezeu: “Iată că cerurile şi
cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă” (1 lmp.8:27), rabinii au formulat
două concepţii în legătură cu numărul cerurilor. Unii au crezut că sunt
şapte ceruri, iar alţii au susţinut că sunt trei 15.
Apostolul Pavel a vorbit aici pe fondul concepţiei a trei ceruri.
El a identificat raiul cu al treilea cer care era cel mai înalt şi cel mai
glorios.
Al doilea exemplu, care este suprem, îl avem chiar din cuvintele
Dascălului nostru ceresc, pe care le-a rostit tâlharului de pe cruce, când
a zis: “Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în Rai” (Luca 23:43).
Ori de câte ori vom reflecta asupra raiului, să nu pierdem din vedere
aceste cuvinte ale Mântuitorului. Noi credem că mulţi, prin dogmele
sau doctrinele lor cu privire la starea intermediară, au o atitudine foarte
necuviincioasă faţă de această afirmaţie a Mântuitorului, prin care a
dat o lovitură de moarte acestei concepţii eronate. Aici, Dascălul divin,
nu numai că a identificat raiul cu cerul, ci chiar ni l-a şi definit.
În textul grecesc scrie paradisos. Cuvântul pari-daiza este de
origine persană şi înseamnă “grădină împrejmuită cu zid” 16. Xenofon
(430-355 î.Cr.) a introdus acest cuvânt în limba greacă şi a scris foarte
mult despre paradis. Acest discipol al lui Socrate a spus că împăraţii
persani s-au bucurat de cea mai mare glorie şi că această glorie a lor n-
a constat aşa de mult în palat, cât într-o grădină parc. Paradisul era o
grădină plăcută, cu tot felul de pomi frumoşi, împodobită cu spaţii verzi
şi cu diferite flori mirositoare şi multicolore. Când Xenofon i-a descris
pe împăraţii persani, el a zis: “Unde trăieşte marele împărat, acolo este
paradisul împodobit cu tot ce poate da solul” 17.
Definiţia paradisos-ului persan era: “Locul suprem unde trăia
împăratul, în care erau plantaţi pomii cei mai buni la gust şi mai frumoşi
la privit şi în care erau sădite florile cele mai frumoase şi cele mai
mirositoare, ca să-i slujească drept deliciu”.
Când un împărat persan dorea să cinstească pe cineva pentru o
anumită faptă, atunci îl poftea în grădină, se plimba cu el şi-i zicea să
164
Stancu Dragomir
culeagă fructe din cei mai buni pomi şi să rupă cele mai frumoase şi
mai mirositoare flori 18.
Septuaginta, traducerea grecească a Vechiului Testament de către
cei şaptezeci de traducători din secolul al III-lea î.Cr., a preluat acest
cuvânt de la Xenofon şi l-a folosit pentru grădinile regale, în general,
(Eclesiastul 2:5; ler 29:5; Isaia 1:3) şi pentru grădina Edenului, în
special (Geneza 2:8,31). Mântuitorul, la rândul Lui, a luat acest cuvânt
din Septuaginta şi a făcut cu ajutorul lui, tâlharului de pe cruce, cea
mai mare promisiune şi în modul cel mai precis, şi anume că, chiar
în acea zi îl va duce în Paradis. Dascălul divin a definit prin paradisul
persan atât cerul, cât şi Casa şi Grădina Celui Preaînalt. El a zis că
Împăratul Etern locuieşte într-un loc suprem, care este dotat cu
cele mai frumoase lucruri din cer.
Astfel, când Mântuitorul i-a zis tâlharului de pe cruce: “Adevărat
îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în Rai”, i-a spus cu alte cuvinte: “Eu am
făcut pe pământ cea mai mare şi cea mai grea lucrare, am câştigat pentru
om mântuirea cu preţul vieţii. Astăzi, Împăratul cel Mare Mă cheamă la El
să Mă onoreze, să Mă poftească în grădină şi să Se plimbe cu Mine, dar
nu voi merge singur, ci te voi lua şi pe tine; şi astfel cinstea Mea va fi şi
cinstea ta, şi răsplata Mea, va fi şi răsplata ta”.
În concluzie, Raiul nu este identic cu un loc oarecare şi de undeva,
ci cu Cerul şi cu Prezenţa lui Dumnezeu din el. Raiul înseamnă a
fi cu Cristos în Casa Tatălui, aşa cum S-a rugat Domnul Isus în
grădina Gheţimanii, când a zis: “Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu să
fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă gloria
Mea”. (Ioan 17:24)
De abia acum înţelegem însemnătatea promisiunii lui Cristos cel
glorificat pe care a făcut-o unor credincioşi dintr-o cetate a persecuţiei
şi a desfrâului. Mântuitorul când a zis efesenilor: “Celui ce va birui îi
voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu”, El
le-a spus cu alte cuvinte: “Pe cel ce va birui frica, suferinţa martirajului
şi tentaţia imoralităţii, şi nu va lăsa ca Diavolul să-i distrugă dragostea
dintâi, îl voi duce în Casa Tatălui Meu şi îl voi pofti în Grădină ca
să mănânce din Pomul vieţii.”
În încheiere, Duhul Sfânt a preluat acest mesaj pe care Fiul
lui Dumnezeu l-a adresat bisericii din Efes şi îl transmite tuturor
credincioşilor din toate bisericile şi din toate generaţiile, fiindcă el este
valabil pentru toţi. Ioan Teologul a scris: “Cine are urechi să asculte ce
zice Bisericilor Duhul”.
Copiii lui Dumnezeu, ştiind acest adevăr, pot spune împreună cu
unul dintre poeţii noştri creştini:
165
“Când moartea îmi va opri bătăile inimii,

Şi-mi va închide pleoapele.
Chiar atunci Mântuitorul mă va pofti în Rai,
Ca să mă îmfrupt din Pomul vieţii al Tatălui ceresc”.
_____________________
1. Kiddle, M., The Revelation of St. John, p. 62.
Stott, J. R.W., What Christ Thinks of the Church, p. 27.
3. Barclay, W., The Revelation of John, Vol. l, p.102, 107.
4. Op. cit. p. 107.
7. Op. cit.
9. Barclay, W., The Revelation of John, Vol. l, p. 70;
Strack-Billerbeck, IV. part 2, Excursus of Sheol, p. 1118.
11. Op. cit.
12. Op. cit.
13. Origen De Principilis 2:6.
15. Babylonian Talmud “Hagigah” 12b;
Bruce, F.F., The New Century Bible Commentary, I,II Corinthians,
p. 246-247;
Barclay, W., The Letters to the Corinthians, p. 286.
16. Beasley-Murray, G.R., The Book of Revelation, p. 80;
Strack-Billerbeck, IV. part 2, Excursus of Sheol, p. 1118.
18. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 287.
166
23. ORAŞUL SMIRNA
Apoc. 2: 8-11
8. Îngerului Bisericii din Smirna scrie-i:

„Iată ce zice Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel care a murit şi a
înviat:
9. «Ştiu necazul tău şi sărăcia ta (dar eşti bogat) şi batjocurile
din partea celor care zic că sunt iudei şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a
Satanei.
10. Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că Diavolul îi
va arunca în închisoare pe unii dintre voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea
un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa
vieţii.
11. Cine are urechi să asculte ce zice Bisericii Duhul: „Cel care va
birui nicidecum nu va fi atins de a doua moarte.»”
Din al doilea mesaj al lui Cristos cel glorificat, adresat bisericii

din Smirna, vom desprinde patru studii: în primul studiu, intitulat
Oraşul Smirna, vom trata următoarele zece lucruri, care ne sunt
strict necesare ca să putem înţelege textul citat: etimologia numelui;
istoricul oraşului; zefirul, un vânt specific locului; poziţia geografică a
oraşului; frumuseţea oraşului; mărimea lui; portul; comerţul; cultura;
şi rivalitatea lui cu Efesul:
1. Să luăm mai întâi etimologia numelui.
În Arabia creştea un soi de arbuşti din a căror răşină se făcea
parfum. Arabii au exportat acest parfum în Asia Mică. Şi întrucât
parfumul acesta se descărca în portul din Smirna, mai întâi a primit
portul numele de smyrn, care însemna în limba greacă „parfum” şi apoi
a primit acest nume şi oraşul.
Acest parfum era foarte plăcut la miros şi căutat. El se folosea
pentru îmbălsămare şi pentru amorţirea durerii1. Datorită mirosului
său plăcut, îl găsim chiar şi în Psalmul 45, care este un Psalm mesianic.
Fiii lui Core au scris : ”De aceea Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns
cu untdelemn de bucurie mai presus decât pe tovarăşii Tăi de slujbă. (8)
Smirna, aloia şi casia îţi umplu de miros plăcut toate veşmintele.” (v. 7-
8) Prin faptul că smirna se întrebuinţa şi pentru amorţirea durerilor,
Evanghelistul Marcu ne istoriseşte că atunci când Domnul Isus era
167
pe cruce, ostaşii l-au dat

să bea vin amestecat cu
smirnă. El a zis „I-au
dat să bea vin amestecat
cu smirnă, dar El nu l-a
luat.” (15:23) Mântuitorul
a refuzat smirna pentru
că a vrut să fie conştient
şi să simtă toată durerea
răstignirii.
2. În al doilea rând, vom
trata istoricul oraşului.
Oraşul Smirna era
mai vechi decât Roma.
Smirna era stăpâna lumii
înaintea Romei. Ea fiind
unul dintre cele mai
frumoase oraşe din lume,
avea o istorie foarte lungă,
care a cunoscut multe
ascensiuni şi multe căderi.
Ruinele Smirnei antice, aşa cum se văd astăzi în piaţa Smirna a fost fondată de
oraşului actual Izmir.
colonişti greci încă din anul
1.000 î. Cr. . În anul 627 î. Cr., Alyattes, împăratul Lidiei, a distrus-o3,
2
şi mai bine de trei secole n-a fost de cât

un grupuleţ de sătuleţe4.
După ce Alexandru cel Mare a
cucerit Sardesul, care a devenit peste
scurt timp oraşul principal al Asiei
Mici, el a planificat să reconstruiască
Smirna, dar nereuşind să-şi ducă
planul la îndeplinire, acest oraş a fost
reconstruit de Lysimachus, unul dintre
succesorii lui, în anul 290 î. Cr5.
În isteţimea ei, Smirna a observat
că steaua Romei a început să se înalţe.
Astfel, pe la sfârşitul secolului al III-lea
î. Cr. s-a aliat cu ea împotriva lui Antioh
Cel Mare, împăratul Siriei, care le era un
duşman comun. Şi într-adevăr, Smirna
a fost cel mai bun cap de pod, cu portul
Forumul - centrul Smirnei
168
Stancu Dragomir
ei foarte bun de navigat, pentru armata romană6.

Smirna a fost cetatea cea mai loială Romei. Cicero a zis „Smirna
ne este cea mai credincioasă dintre toţi aliaţii noştri.” 7 Datorită acestui
fapt, Roma a declarat Smirna un oraş independent, ca Efesul. Odată
când ostaşii romani au îndurat o mare mizerie, frig şi foame în lupta
împotriva mitradaţilor, care a avut loc în Răsăritul îndepărtat, locuitorii
din Smirna s-au dezbrăcat de hainele lor şi le-au trimis la Roma
împreună cu merinde, ca să fie expediate ostaşilor care luptau8.
3. În al treilea rând, vom trata zefirul, un vânt specific
locului.
La farmecul Smirnei se mai adăuga şi un vânt din vest, numit
zefir, care, din cauză că adia vara într-un mod permanent şi foarte
plăcut dinspre mare, ca o briză, o răcorea şi o împrospăta. Unul din
marii oratori greci, Aristide, a spus următorul lucru despre acest vânt
specific locului: „Zefirul suflă în toate părţile oraşului şi-l împrospătează
cum îşi împrospătează pomul mugurii.” Zefirul avea un singur dezavantaj,
că seca într-o măsură destul de mare apele Smirnei9.
4. În al patrulea rând, vom trata poziţia geografică a oraşului.
Smirna avea o poziţie geografică foarte frumoasă. Ea era aşezată
pe malul unui golf minunat al mării Egee10. Prin ea trecea şoseaua
principală care traversa ţinuturile Lidia şi Frigia şi ducea spre est
printr-o vale bogată numită Hermus11. Ea se afla la nord de Efes, la o
depărtare de 60 km12.
Smirna era un oraş pitoresc, fiindcă împrejurimile ei erau tot
aşa de frumoase ca oraşul. Portul, de la poalele Smirnei, câmpiile şi
colinele din jurul ei; coasta dealului Pagos, pe care era construită şi
vârful acestui deal rotund, pe care se înălţau multe temple şi clădiri
publice, îi măreau foarte mult frumuseţea şi faima13.
Aristide a asemănat Smirna cu o statuie mare a cărei picioare
stăteau în mare, trupul îl avea pe câmpii şi pe coline, iar capul îi era
împodobit cu cununa templelor de pe deal. Şi tot acest mare orator a
zis: „Dacă templele de pe vârful dealului sunt cununa Smirnei, atunci
drumul care urcă spre Strada de Aur a acestor temple şi cel ce coboară
de acolo se numesc mărgelele acestei statui.”14
5. În al cincilea rând, vom trata frumuseţea oraşului.
Smirna a fost un oraş model. Ea avea străzi mari şi largi. Strabon
a vorbit mult despre splendoarea şi stilul ei. El a spus: „Smirna avea
străzi minunate, un pavaj mai rar întâlnit şi clădiri dreptunghiulare
uriaşe.” 15
Dintre toate oraşele din Asia Mică, Smirna era cel mai frumos.
Oamenii timpului ziceau că ea era podoaba, cununa şi floarea Asiei.
169
Aristide numea Smirna Floarea frumuseţii. El, cântând slava Smirnei,

a zis: „Îţi întinzi gloria în toate părţile lumii, întocmai ca un curcubeu …
Strălucirea ta, nu numai că se răspândeşte în lung şi în lat, ci se şi înalţă
spre cer întocmai ca statuia de bronz a lui Homer.”16 Mommsen a spus
că Asia Mică era un paradis pe lângă celelalte părţi ale lumii, iar Smirna
era un paradis în comparaţie cu tot ce avea Asia Mică mai măreţ17. Iar
Apolloniu de Tyana, fiind şi el inspirat de frumuseţea Smirnei, a zis:
„Cred că Smirna este cel mai frumos oraş de sub soare. Parcă ea ar fi
creat Marea Egee, ca să fie a ei proprie; ar deţine cheile zefirului şi ar
fi făcut tot mediul ambiant din jurul ei, ca în sfârşit să aibă cinstea să
se numească cununa gloriei. Dar toate acestea rămân nemişcate şi nu
pot fi văzute decât aici. Pe când, locuitorii ei, pot fi văzuţi pretutindeni
şi ei povestesc tuturor despre oraşul şi lucrarea mâinilor lor.” 18 Fiecare
încerca să ridice Smirna pe cea mai înaltă culme a laudei, fiindcă nici
un alt oraş nu putea să atingă faima ei.
6. În al şaselea rând, vom trata mărimea oraşului.
Când am abordat studiul intitulat Scrisoarea către biserica din
Efes (Vol. I, Stud. 19), am văzut că deşi Pergamul era capitala Asiei Mici,
totuşi Efesul a fost cel care a purtat titlul de primul oraş al provinciei,
pentru că el a fost cel mai mare, având o populaţie de 225.000. Pe de
altă parte, sunt informaţii care atestă că Smirna era un alt mare rival
al Efesului în ce priveşte reputaţia întâietăţii provinciei, pentru că l-a
depăşit cu multe lucruri şi aproape l-a ajuns şi în ce priveşte numărul
locuitorilor19. Aceasta înseamnă că Smirna a avut la sfârşitul secolului
întâi peste 200.000 de locuitori.
În anul 178 d. Cr., Smirna a fost distrusă de un cutremur de
pământ, dar a fost reconstruită repede20.
Smirna a trecut şi a supravieţuit ca un oraş mare prin toate
secolele până acum. Ea este şi astăzi cea mai mare cetate din Asia Mică,
cu o populaţie de peste 1.200.000. Numele ei modern este Izmir21.
7. În al şaptelea rând, vom trata portul Smirnei.
Smirna era aşezată chiar pe malul mării. Portul ei se afla în locul
cel mai potrivit din trei puncte de vedere: topografic, geografic şi natural.
Din punct de vedere topografic, fiindcă el era situat chiar la capătul
golfului, unde se vărsa râul Hermus, fapt care îi oferea protecţie. Din
punct de vedere geografic, fiindcă era situat pe ruta principală a văii
Hermus. Şi din punct de vedere natural, pentru că se afla pe o pantă
pietroasă, fapt care îl ferea de mâl, marele duşman al porturilor22.
Tacitus a zis că portul din Efes a început să fie ameninţat de mâl încă
din anul 65 d. Cr.. 23
8. În al optulea rând, vom trata comerţul Smirnei.
170
Stancu Dragomir
Smirna, având port mare şi accesibil

corăbiilor şi aflându-se pe ruta principală a
văii Hermus care ducea spre estul îndepărtat,
a devenit un mare centru comercial. Ea a
concurat în negoţ cu Efesul24.
Datorită faptului că Smirna era pe
timpul Apostolului Ioan un mare centru
comercial, ea a devenit un oraş foarte bogat.
Şi datorită portului şi a poziţiei ei geografice, a
rămas un oraş prosper timp de trei milenii25.
9. În al nouălea rând, vom trata cultura
Smirnei.
Smirna era un mare centru cultural.
Ea era renumită pentru şcolile ei de medicină Homer
şi de ştiinţă; avea un stadion renumit, unde se
ţineau jocurile olimpice anuale, o bibliotecă publică foarte mare, un
odeon pentru muzică şi un teatru cu o capacitate de 20.000 de locuri,
care a fost al doilea ca mărime din Asia Mică după cel din Efes26.
Se presupune că în Smirna ar fi fost locul de naştere al lui Homer.
Un mare poet din secolul al XVII-lea, cu numele de Thomas Heywood,
a scris următoarea epigramă în legătură cu Homer:
„Şapte cetăţi s-au luptat să-l adăpostească pe Homer,
Şi la urmă a rămas tot fără casă şi cetate natală ”27.
10. În al zecelea rând, vom studia rivalitatea care a existat
dintre Smirna şi Efes28.
Sunt mai multe referinţe care atestă că a existat o mare rivalitate
între Smirna şi Efes. Concluziile acestui studiu ne oferă tocmai cauzele
acestei rivalităţi. Smirna credea că ei îi aparţinea dreptul de-a purta
titlul de „Prima cetate a provinciei” şi nu Efesului, fiindcă ea a intrat
în alianţă cu Roma încă de la sfârşitul secolului al III-lea, înainte de
Cristos; era cel mai frumos şi prosper oraş din Asia Mică; era aproape
tot aşa de mare ca Efesul; şi că a fost un mare centru comercial şi
cultural.
Pentru a ajunge la această favoare a întâietăţii din partea Romei,
Smirna şi-a arătat toată loialitatea faţă de Eterna Cetate, aşa cum se
numea capitala marelui imperiu roman. Efesul, la rândul lui, ca să nu-
şi piardă reputaţia întâietăţii, a făcut la fel. Dar nici Pergamul, în calitate
de capitală, n-a putut să rămână mai prejos. Aşa se explică faptul că pe
timpul lui Domiţian, aceste trei cetăţi, ca să-şi arate loialitatea faţă de
el, i-au respectat cultul întocmai şi au pedepsit foarte aspru pe cei ce
n-au vrut să-l venereze ca pe Dumnezeu.
171
_____________________
1. Walvoord, J.F. The Revelation of Christ, p.60.
2. Barclay, M. The Revelation of John, vol. I, p.74.
3. Bruce, F.F. Revelation, p. 1601;
Davis, J.D. The Westminster Dictionary of the Bible, p. 569;
4. Barclay, W. The Revalation of John, Vol. I, p. 74;
Wilcock, M. The Message of Revelation, p. 45.
5. Bruce F.F. Revalation, p. 1601;
Davis, J.D. The Westminster Dictionary of the Bible, p. 569;
Halley, H.H. Manual Biblic, p. 396;
Morris, L. The Book of Revelation, p. 63.
6. Halley, H.H. Manualul Biblic, p. 696.
7. Barclay, W. The Revelation of John, Vol. I, p. 75.
8. Op. cit.
9. Hendriksen, W. More than Conquerors, p. 63;
Barclay, W. The Revelation of John, Vol. I, p. 73.
10. Halley, H.H. Manualul Biblic, p. 702.
12. Stott, J.R. What Christ Thinks of the Church, p. 28.
13. Hendriksen, W More than Conquerors, p. 63.
15. Op. cit..
16. Op. cit. p. 73-74.
17. Op. cit.; p. 75.
18. Op. cit..
Wilcock, M. The Message of Revelation, p. 45;
20. Davis, J.d. The Westminster Dictionary of the Bible, p. 569.
21. Unger, M.F. Unger’s Bible Dictionary, p. 1.033.
22. Morris, L. The Book of Revelation, p. 63.
23. Barclay, W. The Revelation of John, Vol.I, p. 73;
Halley, H.H. Manualul Biblic, pp. 695-696.
24. Barclay, W. The Revelation of John, Vol. I. p.73.
25. Walvoord, J.F. The Refelation of Jesus Christ, p. 59.
26. Brooks, R. The Lamb is all the Glory, p. 59;
27. Op. cit.
28. Ramsay, W. The Letters to the Seven Churches of Asia, pp. 251-
267.
172
24. RELIGIILE SMIRNEI
Apoc. 2:9
9. „Ştiu … batjocurile din partea celor care zic că sunt iudei şi nu

sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei.”
În al doilea studiu din mesajul lui Cristos cel înviat adresat

bisericii din Smirna, intitulat Religiile Smirnei, ne vom ocupa de patru
feluri de religii care au existat în Smirna: religia politeistă, care credea
în mai mulţi zei; Cultul Cezarului, religia care credea în muritori; religia
monoteistă a evreilor, care credea într-un singur Dumnezeu adevărat;
şi religia creştină.
Vom vedea atât în studiul următor, cât şi atunci când vom trata
persecuţia bisericii din Pergam că religia creştină a fost persecutată de
toate acestea şi în modul cel mai crud, dar, fiind o religie adevărată, ea
a triumfat.
I. RELIGIA POLITEISTĂ, CARE CREDEA ÎN MAI MULŢI ZEI.
În Smirna, religia păgână era aproape tot atât de puternică
precum în Efes şi Pergam. În jurul vârfului rotund al dealului Pagos erau
construite o mulţime de temple mari şi frumoase pe o stradă circulară
care se numea Strada de Aur. Această stradă începea cu templul lui
Zeus, continua cu templele ale lui Apolo, Nemesis, Afrodita, Asclepius,
etc. şi se termina cu cel al Cybelei1.
Aceste temple faimoase, construite după o arhitectură avansată,
care acopereau dealul Pagos în forma unui cerc şi încununau frumuseţea
oraşului, se numeau Cununa Smirnei2.
Popoarele păgâne credeau că există o mulţime de zei care au
creat lumea şi o conduc, că unii sunt zeii fenomenelor şi ai forţelor
naturii; alţii sunt zeii râurilor şi ai mărilor; alţii sunt zeii câmpurilor şi
ai pădurilor; alţii sunt zeii vindecării etc. Aceste popoare erau obsedate
de concepţia că există hoarde întregi de zei invidioşi unii pe alţii, care
se urăsc şi care chiar se războiesc şi că aproape toţi sunt capricioşi şi
ostili omului, dar care totuşi trebuie împăcaţi cumva. Astfel, toţi zeii de
pe dealul Pagos trebuiau veneraţi în templele lor grandioase de către
locuitorii Smirnei.
173
Când am abordat studiul intitulat Cultul Cezarului (Vol. I, Stud.

3), am văzut că sub Domiţian închinarea la zei era obligatorie, iar cei ce
nu voiau să-i venereze erau declaraţi atei şi pedepsiţi aspru3.
A doua religie din Smirna a fost
II. CULTUL CEZARULUI.
În studiul trecut am văzut că Smirna a intrat în alianţă cu Roma
încă de la sfârşitul secolului al III-lea î. Cr., înainte ca aceasta să devină
stăpâna lumii. Dar Smirna a dorit ca prietenia aceasta să crească.
Astfel, ea a fost primul oraş din lume care a construit în anul 195 î. Cr.,
din proprie iniţiativă, un templu în cinstea zeiţei Roma şi i s-a închinat
ca unei puteri supranaturale4.
Roma a apreciat foarte mult Smirna pentru gestul acesta, fiindcă
multe cetăţi şi-au îndreptat privirea spre el. Toate ţările din marele
imperiu au datorat mult Romei, pentru că avantajele care le aducea ea
erau foarte mari. Când romanii luau o ţară în stăpânire, acolo începea
deja să domnească dreptatea. Justiţia Romană era foarte umană. Ea
apăra interesul poporului şi nu părtinea pe nimeni. Dreptul Roman
ocrotea mult familia. Poşta ajungea cu siguranţă la destinaţie. Şoselele
romane care traversau lumea erau curăţate de hoţi şi mările de piraţi,
viaţa fiecăruia era în siguranţă. Atunci era în lume un standard de
viaţă aşa de înalt cum nu a mai fost. Astfel, oraşele din provincii, în
recunoştinţa lor faţă de Eterna Cetate, aşa cum o numeau ele, crezând că
era zeiţă, au început să-i construiască temple şi să-i invoce spiritul.
Dar ceva mai târziu, când chiar şi Roma credea despre sine că
era o împărăţie eternă, fiindcă se întindea de la râul Eufrat la Marea
Britanie şi de la Dunăre la Africa de Nord; şi fiindcă avea în stăpânire
multe rase, naţiuni, limbi, religii şi obiceiuri, a început s-o preocupe
marea problemă: cum să aducă acele popoare cu diferite practici şi
crezuri la o singură conştiinţă şi cum să le sudeze laolaltă. Dar ideea i-a
venit de la popor: să înfiinţeze Cultul Cezarului, fiindcă ea ştia că religia
are o mare influenţă asupra fiinţei umane şi fiindcă îi auzea pe oameni
punând întrebarea: „Cine reprezintă Roma Divină” şi răspunzând tot ei:
„desigur că Imperatorul”, în care, după cum credeau ei, era întruchipat
spiritul Cetăţii Eterne. Astfel, în anul 29 î. Cr., Cezar August, împreună
cu senatul, au aprobat cu mare jenă construirea a patru temple în
cinstea predecesorului său, Iulius Cezar, pe baza unei cereri din partea
poporului. Primul templu a fost construit în Pergam în acelaşi an; al
doilea, în Efes; al treilea, în Nicea, provincia Bitinia; şi al patrulea în
Nicomedia5.
Pentru construirea templelor în cinstea zeiţei Roma nu se cerea
nici o aprobare, pe când pentru construirea acestora în cinstea Cultului
174
Stancu Dragomir
Cezarului se cerea aprobarea din partea senatului şi a imperatorului.

Prin faptul că Cezar August n-a aprobat decât construirea a patru
temple pentru Cultul Cezarului, Smirna a apelat la Tiberiu, succesorul
lui August, ca să-i aprobe şi ei construirea unui asemenea templu,
pe motivul că ea a purtat o relaţie strânsă cu Roma mai bine de două
secole. După multă insistenţă, Tiberiu a aprobat în anul 26 d. Cr.,
construirea a încă unsprezece temple în Asia Mică6.
Dacă oraşele care au construit temple în cinstea zeiţei Roma erau
apreciate şi considerate loiale Cetăţii Eterne, atunci cu atât mai mult
au fost apreciate şi lăudate cele care au reuşit să construiască temple
pentru Cultul Cezarului. Ne putem imagina de ce mândrie istorică a
dispus Smirna, care a fost primul oraş din lume ce a construit un templu
încă din anul 195 î.Cr., în cinstea zeiţei Roma, când a văzut cum Cultul
Cezarului a triumfat! Şi apoi ne putem închipui cum practica acest cult
cu cea mai mare stricteţe!
Pe dealul Pagos, pe timpul lui Domiţian, în cununa templelor
erau cel puţin şi două temple dedicate lui.
Dacă şi religia politeistă era puternică în Smirna, atunci cu cât
mai puternic era Cultul Cezarului, îndeosebi pe timpul lui Domiţian?
A treia religie din Smirna a fost
III. CEA MONOTEISTĂ A EVREILOR.
Foarte mulţi evrei au ales Smirna şi s-au stabilit aici fiindcă era
un mare centru comercial.
Religia evreiască era ocrotită de legea romană. Astfel, evreii
erau scutiţi de orice închinare obligatorie, fie a religiei politeiste, fie a
cultului Cezarului7. Când am tratat studiul intitulat Cultul Cezarului
(Vol. I, Stud. 3), am văzut că numai Caligula şi Domiţian au impus şi
evreilor să se închine zeilor şi imperatorului. Dacă aşa stăteau lucrurile,
atunci întrebarea care se pune este: cum de ei nu erau persecutaţi în
Smirna pe timpul lui Domiţian? Explicaţia o avem tocmai în acest text
din cuvintele Mântuitorului, când a zis: „Ştiu… batjocurile din partea
celor ce zic că sunt iudei şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei.” (v.9)
Era de aşteptat ca primele două religii analizate de noi mai sus să-
i persecute pe creştini, dar ne miră foarte mult faptul că i-a persecutat
şi religia monoteistă, care nu credea în zei, ci într-un singur Dumnezeu
adevărat, care este Tatăl Domnului Isus!
Noul Testament ne arată cum evreii i-au cerut lui Pilat să-L
răstignească pe Fiul lui Dumnezeu, i-au persecutat pe apostoli şi au
continuat să prigonească şi Biserica. Cartea Faptele Apostolilor este
plină de asemenea acte crude din care se vede cum ei răsculau mereu
autorităţile romane împotriva creştinilor. Vom prezenta numai câteva
175
cazuri când ei au ridicat autorităţile romane împotriva apostolilor: cazul

din Antiohia Pisidiei (13:45, 50), cel din Iconia (14:2,5,19), din Listra
(14: 19,21), din Tesalonic (17:5-7) şi din Corint, unde Apostolul Pavel
şi-a scuturat praful de pe haine şi de pe picioare şi le-a zis: „Sângele
vostru să cadă asupra capului vostru; eu sunt curat. De acum încolo mă
voi duce la naţiuni.” (18:6)
În cazul din Antiohia, găsim cum evreii au răsculat autorităţile
romane împotriva Apostolului Pavel şi a lui Barnaba şi nu s-au lăsat
până nu şi-au atins scopul prin anumite femei de vază. Doctorul Luca
a scris: „Dar iudeii le-au provocat pe femeile evlavioase cu vază şi pe
conducătorii cetăţii, au stârnit o persecuţie împotriva lui Pavel şi Barnaba
şi i-au alungat dincolo de hotarele lor.” (Fapte. 13: 50)
Sinagogile evreieşti erau frecventate de mulţi oameni „cucernici”.
Aceştia erau nobilii care nu au îmbrăţişat iudaismul în întregime, dar îl
simpatizau pentru învăţătura lor monoteistă şi în mod deosebit pentru
etica, morala şi castitatea lui, şi cu atât mai mult, femeile erau atrase
de iudaism.
Aceste femei făceau adeseori parte dintr-o clasă socială înaltă.
Ele erau soţii de magistraţi şi guvernatori. Prin aceste femei, evreii
au câştigat trecere înaintea guvernatorilor în vederea persecutării
creştinilor8.
Din text se vede că în Smirna erau mulţi evrei, dar avem
chiar şi izvoare care confirmă lucrul acesta. Spre exemplu, există un
document din acea vreme care arată că ei au contribuit de bunăvoie la
înfrumuseţarea oraşului cu o sumă de 10.000 de dinari. Or, într-o zi de
lucru se câştiga cel mult un dinar, deci, aceasta putea să însemne ca şi
cum zece mii de oameni ar fi dat câştigul muncii lor de pe o zi9.
Apoi, din text mai reiese că evreii din Smirna aveau o mare
influenţă asupra autorităţilor şi din atitudinea pe care o aveau aceştea
faţă de ei. Lucrul se vede din două atitudini pe care aceste autorităţi
le aveau faţă de evrei: prima era toleranţa. Deşi autorităţile din Smirna
îi erau foarte loiale lui Domiţian, şi cu toate că Domiţian le-a impus şi
evreilor să se închine zeilor şi chipului său, ele i-au tolerat totuşi pe
evrei. Şi a doua atitudine a acestor autorităţi faţă de evrei era că le-au
luat în considerare calomnia împotriva creştinilor.
Evreii au denigrat Biserica lui Cristos înaintea magistraţilor şi a
guvernatorilor din Smirna şi au cerut acestora ca ea să fie persecutată.
Ei au acuzat această biserică, mai ales fiindcă era vie şi activă şi pentru
că foarte mulţi greci se întorceau la Cristos. Acestor vrăşmaşi ai Bisericii
lui Cristos li se părea că era de datoria lor s-o urască, să lupte împotriva
ei şi chiar s-o extermine.
176
Stancu Dragomir
Bârfa îi fascina pe evrei. În Proverbele lui Solomon scrie:

„Cuvintele clevetitorului sunt ca nişte prăjituri, alunecă până în fundul
măruntaielor.” (26:22) Evreii din Smirna îşi hrăneau sufletele cu aceste
prăjituri ale Diavolului. Dar creştinii din Smirna, asemenea lui Cristos,
au răbdat batjocura. Apostolul Petru a scris următoarele cuvinte despre
Domnul lor: „Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; şi când era
chinuit, nu ameninţa, ci se supunea dreptului Judecător.” (1Petru 2:23)
Cristos cel glorificat ştia toate batjocurile pe care le îndurau
creştinii din Smirna din partea evreilor, mai bine chiar şi decât ei care
treceau prin această experienţă amară, de aceea le-a zis: „Ştiu batjocurile
din partea celor care zic că sunt iudei şi nu sunt, şi sunt o sinagogă a
Satanei.” (v. 9).
Fiul lui Dumnezeu a luat celebrul cuvânt al evreilor de sinagogă
şi i-a dat o altă interpretare. Când israeliţii se adunau împreună în
templu sau în sinagogă, le plăcea foarte mult să se numească „adunarea
Domnului” (Num. 16:3; 20:4; 31:16), pentru că cuvântul sinagogă
înseamnă în limba greacă „adunare”. Considerându-se poporul
Domnului, evreilor le plăcea să numească întrunirile lor religioase
„adunarea lui Dumnezeu”, pe când Cristos cel glorificat îi vedea şi ştia
că erau în realitate „sinagoga Satanei”. John Wesley a spus odată unor
creştini falşi aceste cuvinte foarte tari: „Dumnezeul vostru este Diavolul
meu.” Este îngrozitor ca cineva care se crede al lui Dumnezeu să fie în
realitate al Diavolului; şi încă o unealtă în mâna lui.
Cuvântul satan înseamnă în limba ebraică „adversar”. Astfel,
când Mântuitorul a zis evreilor că erau o „sinagogă a Satanei”, le-a
spus cu alte cuvinte că ei erau „o religie a Adversarului suprem a lui
Dumnezeu şi nu o religie a Tatălui Său”.
De aici învăţăm marele adevăr că, deşi evreii aveau o religie
monoteistă şi spuneau că ei cred într-un singur Dumnezeu adevărat,
credinţa lor nu era autentică, pentru că nu-L cunoşteau pe Dumnezeu
şi nici nu-I aparţineau. Dacă ei L-ar fi cunoscut cu adevărat pe Tatăl,
L-ar fi cunoscut şi pe Fiul; şi dacă L-ar fi avut pe Tatăl, L-ar fi acceptat
şi pe Fiul. Prin faptul că ei L-au respins pe Fiul, singurul trimis şi
reprezentant al Tatălui, care n-a venit numai ca să ni-L descopere, ci
chiar să ni-L arate în viaţa Lui, cine şi cum este Tatăl, ei n-au respins
numai revelaţia Tatălui, ci chiar şi pe Tatăl.
Toate acestea L-au determinat pe Fiul lui Dumnezeu să declare
în modul cel mai solemn înaintea evreilor atunci când a fost pe pământ:
„Dacă M-aţi cunoaşte pe mine, L-aţi cunoaşte şi pe Tatăl Meu” (Ioan 8:
19) şi „Cine Mă primeşte pe Mine, Îl primeşte pe Cel care M-a trimis pe
Mine.” (Ioan 13: 20).
177
Pe lângă marele păcat al evreilor că spuneau că erau ai lui

Dumnezeu pe când în realitate nu erau, ei şi-au mai agravat starea şi
cu alte păcate, batjocorindu-i şi prigonindu-i pe aceia care aparţineau
cu adevărat lui Dumnezeu. Evreii au făcut toate acestea pentru că n-au
fost decât o unealtă în mâna Diavolului şi pentru că ei nu puteau să nu
facă lucrarea stăpânului lor.
A patra religie din Smirna era
IV. BISERICA CREŞTINĂ.
Biserica din Smirna nu este menţionată în nici un alt loc în
Biblie, în afară de textul acesta din Apocalipsa. Sunt câteva informaţii
ce ne vin de la Biserica Primară care arată că biserica din Smirna ar fi
fost întemeiată de Apostolul Pavel, pe când se afla în a treia călătorie
misionară şi a stat la Efes mai bine de doi ani, (anii 54 - 57 ) 10. Faptul
acesta este în concordanţă cu relatarea Doctorului Luca din cartea
Faptele Apostolilor când a scris: „Lucrul acesta a ţinut doi ani, aşa că
toţi cei care locuiau în Asia, iudei şi greci, au auzit Cuvântul Domnului.”
( 19: 10)
În anul 115, atunci când Ignaţiu era în drum spre Roma ca să fie
martirizat, a trimis o scrisoare bisericii din Smirna, din care rezultă că
episcopul acestei biserici era Policarp11, iar Irineu, care era contemporan
cu Ignaţiu şi cu Policarp, a făcut şi el o precizare preţioasă, că Apostolul
Ioan l-a numit pe Policarp episcop de Smirna12.
În studiul trecut am văzut că Smirna a rămas până astăzi şi
că ea are acum peste 1.200.000 de locuitori, dar nu numai oraşul a
mai supravieţuit după Cristos două milenii, ci şi biserica. Chiar într-
un oraş turcesc, cu o religie mahomedană, a treia parte din locuitorii
Smirnei sunt creştini13.
Deşi biserica n-a fost inclusă în cununa templelor de pe dealul
Pagos şi cu toate că cele trei religii amintite din Smirna s-au unit
împotriva ei ca s-o extermine, ea totuşi a dăinuit şi a luminat peste
milenii ca o adevărată candelă de aur.
178
Stancu Dragomir
_____________________
1. Barclay, W. The Revelation of John, Vol. I, pp. 74 – 75.
2. Op. cit.
3. Op. cit. p. 19
4. Beasley – Murray, G.R. The Book of revelation, p. 80;
Stott, J.R. What Christ Thinks of the Church, p. 29;
Tacitus, Anale .56.
6. Tacitus, Anale, 4.56;
Stott, J.R. What Christ Thinks of the Church, p. 29.
7. Op. cit. p. 30.
8. Barclay, W. The Revelation of John, Vol, I, p. 80.
9. Op. cit. p. 76.
10. Stott, J.R. What Christ Thinks of the Church, p. 28;
Hendriksen, W. More than Conquerors, p. 63.
11. Hadijandonius, G.A. The Postman of Patmos, pp. 34 – 35;
12. Halley, H.H. Manualul Biblic, pp. 702-703, 763;
Unger, M.F. Unger’s Bible Dictionary, p. 1.033.
179
25. PERSECUŢIA SMIRNEI
Apoc. 2:9 – 10
9. „Ştiu necazul tău şi sărăcia ta (dar eşti bogat)…

10. Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că Diavolul îi va
arunca în închisoare pe unii dintre voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea
un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte şi–ţi voi da cununa
vieţii.
În al treilea studiu din mesajul lui Cristos cel înviat adresat

bisericii din Smirna, intitulat Persecuţia Smirnei, ne vom ocupa de trei
încercări grele prin care a trecut biserica din această cetate: sărăcia,
întemniţarea şi martirajul.
În penultimul studiu am văzut că Smirna a fost loială Romei şi
că Cicero a zis: „Smirna ne este cea mai credincioasă dintre toţi aliaţii
noştri.” 1 William Ramsay a scris: „Fidelitatea Smirnei faţă de Roma
a devenit proverbială.”2 Iar în ultimul studiu am aflat că în Smirna
Cultul cezarului era foarte puternic şi că ea l-a ţinut cu cea mai mare
stricteţe.
Marea caracteristică a bisericii din Smirna a fost suferinţa pentru
Cristos. Datorită acestui fapt, ea a fost pusă pe al doilea loc pe lista
celor şapte biserici din Asia Mică şi mesajul Fiului lui Dumnezeu era
pentru ea plin de mângâiere3. În Smirna n-a fost uşor să fii creştin; şi
totuşi, şi acolo erau creştini şi încă creştini adevăraţi. Cristos n-a avut
pentru biserica din Smirna decât cuvinte de laudă şi de mângâiere. El
a spus: „Ştiu necazul tău.” (v. 9) Oamenii, când sunt în necaz, au nevoie
de cineva care să-i înţeleagă. Cel ce umblă printre cele şapte sfeşnice
de aur este întotdeauna alături de cei ce suferă, le cunoaşte necazul, îi
mângâie, îi încurajează şi le vine în ajutor.
Pentru cuvântul nostru „necaz” scrie în text grecescul thlipsis
care înseamnă „apăsare”, „presiune” şi „măcinare” provocată de mari
greutăţi4.
Primul necaz mare prin care au trecut credincioşii din Smirna
era
I. SĂRĂCIA.
Cristos cel glorificat a spus: „Ştiu …. sărăcia ta (dar eşti bogat)…” (v. 9)
180
Stancu Dragomir
Pentru cuvântul nostru „sărăcie”, în limba greacă sunt două

cuvinte: penia şi ptocheia. Penia arată starea unui om care nu are nimic
în plus decât strictul necesar. Iar ptocheia descrie o sărăcie absolută,
când un om nu are nimic. În textul grecesc scrie cuvântul ptocheia5.
Faptul că în Smirna cea bogată şi prosperă erau săraci, este
ceva foarte surprinzător. Sărăcia credincioşilor din Smirna a avut cinci
cauze:
1. Prima cauză a fost, că unii dintre ei au aparţinut unei clase
sociale inferioare, iar alţii au fost chiar sclavi.
Întotdeauna a existat o mare diferenţă între om şi om în ce
priveşte starea materială. Numai că în lumea antică această deosebire
era chiar foarte mare. În cetăţile din Asia Mică au fost foarte mulţi
săraci, care îndurau multe lipsuri, şi totuşi Roma le-a depăşit pe toate.
În Roma, foarte mulţi săraci mureau de foame6. Aceeaşi situaţie o găsim
şi în Corint. Apostolul Pavel a scris în întâia sa epistolă către Corinteni:
„Printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici
mulţi de origine nobilă.” (1:26)
2. A doua cauză a fost, că erau daţi afară din servicii.
Când am abordat studiul intitulat Promisiunea biruitorilor (Vol.
I, Stud. 22), am văzut că atât meseriaşii, cât şi negustorii din cetăţile
Asiei Mici erau organizaţi în bresle. Aceste asociaţii aveau un scop
dublu: câştig mai mare şi petreceri. Ele organizau mereu anumite
serbări sub forma unor ceremonii religioase care se ţineau în temple.
La începerea unei asemenea serbări se invocau zeii şi mâncarea se
consuma în cinstea lor. Creştinii nu puteau să ia parte la aceste mese
din mai multe motive: pentru că se serveau în temple păgâne, pentru
că mâncarea era jertfită idolilor şi fiindcă se terminau întotdeauna cu
dansuri, beţii şi imoralitate. Membrii breslelor, ştiind că creştinii nu
puteau să participe la aceste serbări, le impuneau cu atât mai mult. Iar
în caz că nu voiau să se supună instrucţiunii breslei şi nu voiau să le
cinstească zeii, îi dădeau afară din serviciu. Dar ce era mai rău, că nu
puteau să lucreze nici particular, fiindcă legea breslelor îi interzicea pe
particulari7.
3. A treia cauză, a fost, că nimeni nu avea voie să facă comerţ
cu ei.
Cultul Cezarului, pe care Apostolul Ioan l-a numit în Apocalipsa
„fiara care s-a ridicat din pământ” şi „profetul mincinos”, a funcţionat
tot timpul de la înfiinţarea lui. La început, pentru a determina pe toţi
oamenii să meargă la templul cezarului o dată pe an şi să se închine
chipului de zeu al acestuia, toţi închinătorii erau trecuţi într-un
registru şi li se elibera o adeverinţă fără de care nimeni nu avea voie să
181
vândă sau să cumpere. Creştinii numeau aceste adeverinţe „semnul

fiarei” (13:17), Această procedură se folosea cel mai mult în timpul lui
Domiţian.
4. A patra cauză, a fost, că li se confisca averea.
Creştinii, prin faptul că nu figurau în registrul venerării cezarului,
nu numai că nu aveau voie să vândă şi să cumpere, ci li se confiscau
şi averile. Această lege exista şi sub alţi imperatori, dar ea era aplicată
mai ales pe timpul lui Domiţian. La ea s-a referit şi Apostolul Pavel
când a scris în epistola sa către Evrei următoarele cuvinte: „… Aţi primit
cu bucurie răpirea averilor voastre, ca unii care ştiţi că aveţi în ceruri o
avuţie mai bună, care rămâne.” (10:34).
5. Al cincilea motiv a fost că erau prădaţi.
Creştinii din Smirna pentru că n-au vrut să-l recunoască pe
Cezar ca Dumnezeu şi să i se închine, au fost scoşi de sub ocrotirea
legii şi astfel răufăcătorii se năpusteau adeseori asupra caselor lor şi le
luau unele lucruri, iar pe altele le distrugeau. 8
Acestea erau motivele pentru care credincioşii din Smirna
duceau o viaţă foarte grea; poate numai săracii din Roma îi depăşeau
în lipsuri.
Acest verset ne arată cel mai clar optica şi simţul proporţiei
Mântuitorului faţă de marea diferenţă care există pe scara valorilor
între bunurile materiale şi cele spirituale. El când a zis: „Ştiu sărăcia
ta, dar eşti bogat”, a spus creştinilor din Smirna cu alte cuvinte: „Nu
vă întristaţi, vouă numai vi se pare că sunteţi săraci, dar în realitate voi
sunteţi bogaţi!” Ce consolare au fost pentru ei aceste cuvinte, din care
puteau să vadă că Domnul Isus ştia totul despre ei! Este posibil ca
cineva să fie sărac din punct de vedere material şi totuşi să dispună de
comoara cerească. Apostolul Pavel a scris corintenilor despre Domnul
Isus următorul lucru: „El, deşi era bogat, s-a făcut sărac pentru voi,
pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi.” (2 Cor. 8:9). Şi apoi
a mai spus despre sine şi colaboratorii lui acest paradox dramatic:
„Ca nişte întristaţi şi totdeauna suntem veseli; ca nişte săraci şi totuşi
îmbogăţim pe mulţi; ca neavând nimic şi totuşi stăpânind toate lucrurile.”
(2 Cor. 6:10)
Arhiepiscopul anglican R.C. Trench a spus că după optica Fiului
lui Dumnezeu, oamenii săraci, dar care Îl au pe Domnul Isus ca
Mântuitor, sunt cu adevărat bogaţi; şi că oamenii bogaţi, dar care nu-
L au pe Cristos, sunt cei mai săraci din punct de vedere spiritual, de
aceea El i-a numit pe oamenii bogaţi din Laodiceea: „Ticăloşi, nenorociţi,
săraci, orbi şi goi.” (Apoc. 3:17).
182
Stancu Dragomir
A doua încercare grea prin care a trecut biserica din Smirna a

fost
II. ÎNTEMNIŢAREA.
Cristos cel glorificat a spus bisericii din Smirna: „Nu te teme
nicidecum de ce ai să suferi. Iată că Diavolul are să arunce în închisoare
pe unii dintre voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile.”
(v. 10).
Când am abordat studiul intitulat Data, destinatarul, scopul şi
tema cărţii (Vol. I, Stud. 2), am văzut că Apostolul Ioan a scris Apocalipsa
în anul 95, după 13 ani de persecuţie din partea lui Domiţian, după
ce balaurul era deja roşu de atâta sânge al sfinţilor pe care l-a vărsat
(Apoc. 12:3). Astfel, acest verset nu ne arată începutul persecuţiei, ci
ne scoate în evidenţă că Mântuitorul ştia că biserica din Smirna va mai
avea de suferit, pentru că ea urma să nu se compromită nici în viitor9.
În lumea antică, întemniţarea nu se făcea cu scopul ispăşirii
pedepsei, ci era un loc de detenţie numai până la judecată10. În cazul
creştinilor, întemniţarea a însemnat: aşteptarea sentinţei pentru
condamnare la moarte şi în cele mai multe cazuri, pentru a fi trimişi la
Roma, ca acolo să fie martirizaţi.
Mântuitorul ne-a destăinuit, că în spatele persecuţiei romane se
afla Diavolul şi că prin întemniţare el încerca să-i determine pe creştini,
să se lepede de Cristos. Numai că, nici o suferinţă şi nici o încercare din
partea Diavolului nu ne poate distruge, pentru că Cristos îi limitează
întotdeauna puterea. El nu i-a dat voie să se atingă de toţi membrii
bisericii, ci numai de câţiva şi aceasta pentru un timp scurt. De aceea,
cei ce ştiau că Cristos era pe tron şi că El le controla necazurile puteau
să stea liniştiţi ca Iov, până când Domnul lor urma să-l limiteze pe
Diavolul şi să-i spună într-o zi: „Atât şi nimic mai mult.”
Unii comentatori, ca White şi alţii, opinează că „necazul de zece
zile” s-ar fi referit la persecuţiile de pe timpul următorilor zece împăraţi
romani: 1) Nero (54 - 68), 2) Domiţian (81 - 96), 3) Traian (98 - 117), 4)
Adrian (117 - 118), 5) Septimius Severus (191 - 211), 6) Maximin (235
- 238), 7) Decius (247 - 251), 8) Valerian (254 - 260), 9) Aurelian (270
- 275) şi 10) Diocleţian (284 - 305) 11.
Alţi comentatori ai Apocalipsei, ca Swete, Walter Scott, Likewise,
Alfrod susţin că expresia „zece zile” era simbolică şi că arăta un timp
incomparabil mai scurt în comparaţie cu perioada de 250 de ani cât
a dominat păgânismul în era creştină12. Toţi aceştia s-au bazat pe
următoarele texte: Num. 11:19, 14:22; 1 Sam. 1:8; Iov 19:3; Dan. 1:12;
Ier. 42:7; Neemia 5:18; Fapte. 25:6.
183
Dar cei mai mulţi comentatori au explicat că expresia „zece zile”

a însemnat un timp scurt şi rotund de un an. Ei au spus că, ştiindu-se
că persecuţia lui Domiţian a durat paisprezece ani, expresia „zece zile”
a însemnat că creştinii mai aveau de suferit un an pentru că, aşa cum
am văzut când am tratat studiul intitulat Data, destinatarul, scopul şi
tema cărţii (Vol. I, Stud. 2), Apostolul Ioan a scris Apocalipsa în anul 95,
iar Domiţian a fost ucis la 18 septembrie, anul 9613. Credem că această
explicaţie este cea mai verosimilă pentru că ea ne prezintă o realitate
care s-a împlinit cu cea mai mare exactitate.
A treia încercare grea prin care a trecut biserica din Smirna a
fost
III. MARTIRAJUL.
Ioan Teologul L-a citat pe Cristos cel glorificat spunând: „Fii
credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii.” (v. 10).
A fi creştin în Biserica Primară n-a însemnat numai sărăcie, foame
şi închisoare, ci adeseori şi a fi aruncat la fiare sau ars pe rug14.
Sunt bine cunoscute în istorie cele două cazuri de martiraj din
Smirna: cazul lui Policarp (155 d. Cr.) şi cel al lui Pionius (250 d. Cr.) 15.
Tertulian, cât şi Irineu, au spus că Policarp era ucenicul
Apostolului Ioan şi că Apostolul Ioan l-a ordinat pe Policarp ca episcop
de Smirna16.
Mesajul lui Cristos cel glorificat, adresat bisericii din Smirna, l-a
vizat în mod special pe Policarp şi l-a întărit pentru martiraj, pentru că
el era îngerul bisericii. Cristos cel glorificat a zis: „Iată ce zice Cel dintâi
şi Cel de pe urmă, Cel care a murit şi a înviat: (10) …Fii credincios până
la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii. (11) …Cel ce va birui, nicidecum nu
va fi atins de a doua moarte.” (v. 8, 10-11).
Era într-o sâmbătă din 23 februarie, anul 155, cu ocazia unui joc
olimpic, când oraşul era ticsit de lume. Mulţimea s-a agitat dintr-o dată
şi a început să strige: „La moarte cu ateii, căutaţi-l pe Policarp.” Păgânii
îi acuzau pe creştini că erau atei, pentru că nu voiau să se închine la
zei. Pe vremea aceea, faptul de-a fi creştin era considerat a fi împotriva
legii. De aceea, se declanşa mereu câte o persecuţie, fie din iniţiativa
proconsulului, fie din cauza că-l determinau colaboratorii lui apropiaţi
sau că mulţimea izbucnea în strigăte şi cerea insistent lucrul acesta.
Este foarte interesant că Policarp a visat chiar cu o noapte înainte că
a ars perna de sub el. După ce a povestit ucenicilor lui visul, le-a zis:
„Aceasta înseamnă că eu astăzi voi fi ars pe rug.”
Când a venit escorta să-l aresteze pe Policarp, el a zis acesteia,
să ia din casa lui tot ce dorea, numai să-l lase să petreacă o oră în
rugăciune. Căpitanul, îndeplinindu-i dorinţa, i-a acordat două ore, fără
184
Stancu Dragomir
să-i fi luat ceva din casă.

Pe drum, unii dintre membrii bisericii care l-au urmat pe
Policarp, au pledat pentru el. Căpitanul, vrând să-l scape, l-a sfătuit
zicându-i: „Când îţi va cere proconsulul să te închini imperatorului, tu
spune: «Cezarul este Dumnezeu», închină-te chipului său, arde-i tămâie
şi vei scăpa.” Dar Policarp era mai tare decât diamantul. El n-a vrut să
atribuie unui muritor calitatea Mântuitorului lui de Dumnezeu, pentru
că Cristos era singurul lui Domn.
Când bătrânul Policarp a intrat pe arena tixită de lume, evreii
au început să strige: „Acesta este învăţătorul Asiei, tatăl creştinilor,
nimicitorul zeilor, care îi învaţă pe oameni ca să nu le aducă jertfe şi
să nu se închine lor.” 17 La auzul acestor cuvinte, proconsulul i-a zis
lui Policarp: „Respectă-ţi anii …. Jură pe genialul cezar. Blestemă-L pe
Cristos şi te voi elibera!” La aceste cuvinte, Policarp a răspuns: „Sunt 86
de ani de când Îl slujesc pe Cristos şi nu mi-a făcut nici un rău. Cum aş
putea să-L blestem pe Domnul meu care m-a mântuit?”
Când proconsulul i-a cerut din nou să-L blesteme pe Cristos,
Policarp i-a răspuns: „Degeaba stăruieşti să jur pe numele cezarului şi
te faci că nu ştii cine şi ce sunt. Ascultă-mi îndrăzneaţa declaraţie: Eu
sunt creştin.”
Proconsulul a insistat încă o dată şi i-a zis: „Jură pe genialul
Cezar… Eu am fiare sălbatice; dacă nu-ţi vei schimba hotărârea te voi
arunca la ele …” „Aduceţi-le”, a răspuns Policarp. La aceste cuvinte,
evreii au început să strige din nou, însoţiţi de păgâni: „Să fie aruncat
la lei.” 18
Proconsulul, schimbându-şi planul, i-a zis: „După cum se vede,
tu chiar vrei să slujeşti fiarelor ca lumină. Te voi arde pe rug, dacă nu-ţi
schimbi atitudinea.” Policarp i-a răspuns: „Tu mă ameninţi cu un foc care
mă va arde într-o clipă, dar tu nu ştii că pe tine te aşteaptă o judecată cu
mult mai aspră şi un foc veşnic. Şi acum ce mai aştepţi? Fă-mi ce vrei.”
După aceste cuvinte, Policarp a rămas nemişcat.
Mulţimea furioasă a început de îndată să adune nuiele şi lemne
din ateliere şi băi. Şi evreii, deşi era o zi de sabat, cărau şi ei sarcini.
Oamenii cărora le era încredinţată execuţia, au început să-l lege pe
Policarp de stâlp, dar el le-a spus: „Lăsaţi-mă, nu mă legaţi pentru că
Cel care mi-a dat puterea să accept focul, îmi va da tărie ca să şi stau
nemişcat în flăcările lui.”
Şi o dată cu izbucnirea focului, a început şi rugăciunea lui
Policarp, mai fierbinte decât flăcările acestui foc, spunând: „O,
Dumnezeule, atotputernic! Tatăl preaiubitului Tău Fiu, Isus Cristos, prin
care noi Te-am cunoscut. Eu Te binecuvântez pentru că mi-ai prilejuit
185
această zi şi această oră ca să am

parte de paharul Lui Cristos, să intru
în numărul martirilor, să am parte de
învierea drepţilor şi de viaţă veşnică.
Îţi mulţumesc că ai îngăduit chiar
astăzi să ajung la Tine, în locul pe
care ni L-ai promis prin preaiubitul
Tău Fiu, Isus Cristos…”
Chinul lui Policarp era
cumplit, fiindcă sufla vântul şi
dădea flăcările la o parte, lungindu-i
agonia, până când un ostaş i-a pus
capăt suferinţei, străpungându-l cu
sabia19.
Astfel a fost martirizat Policarp
în Smirna. El a fost credincios lui
Cristos până la moarte. Biserica
din Smirna a fost numită pe drept
cuvânt „un sfeşnic de aur ”, pentru
că atât mărturia lui Policarp, cât şi a
altor mucenici ai lui Cristos, au fost
o adevărată lumină şi pentru evrei şi
Policarp, episcopul din Smirna pentru neamuri.
Persecuţia este actul de
identitate al unui creştin adevărat. Domnul Isus a zis în Predica de
pe munte: „Ferice de cei prigoniţi din cauza dreptăţii, căci a lor este
Împărăţia cerurilor!… (12). Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata
voastră este mare în ceruri; căci tot aşa i-au persecutat pe profeţii care
au fost înainte de voi.” (Matei 5:10, 12).
În contrast cu această fericire, Mântuitorul a adăugat şi un
mare „vai”. El a spus: „Vai de voi când toţi oamenii vă vor vorbi de
bine! Fiindcă tot aşa au făcut părinţii lor cu profeţii mincinoşi!” (Luca
6:26). El a repetat de mai multe ori învăţătura Lui centrală, spunând:
„Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră… (20)
Dacă M-au persecutat pe Mine şi pe voi vă vor persecuta” ” (Ioan 15: 18,
20). Şi Domnul Isus a trecut prin aceeaşi sărăcie, batjocură, arest şi
martiraj, despre care i-a vorbit şi bisericii din Smirna. Apostolul Pavel,
de asemenea i-a scris lui Timotei: „…Toţi cei ce doresc să trăiască cu
evlavie în Isus Cristos, vor fi persecutaţi.” (2 Timotei 3:12).
Nimic nu stârneşte împotrivirea lumii mai mult ca Evanghelia
lui Cristos, pentru că accentul învăţăturii ei cade asupra păcatului,
186
Stancu Dragomir
judecăţii lui Dumnezeu şi a chinului veşnic, astfel, mulţi din slujitorii

lui Cristos sunt ispitiţi mai degrabă să le treacă sub tăcere decât să-şi
supere semenii.
Apoi, standardele morale ale lui Cristos nu sunt nici ele pe
placul lumii. Tendinţa noastră este să închidem ochii faţă de cerinţele
Evangheliei, ca să nu ofensăm pe nimeni. Dacă acceptăm compromisul
pentru a fi pe placul oamenilor, vom fi, fără îndoială, scutiţi de crucea
lui Cristos; dar, în schimb, ne descalificăm ca şi creştini adevăraţi şi ne
atragem mânia viitoare a lui Dumnezeu.
_____________________
1. Barclay, W. The Revelation of John, Vol. I, p.57.
2. Ramsay, W. The Letters to the Seven Churches of Asia, pp. 251
– 267;
3. Wilson, G.P. Revelation, p. 31.
4. Barclay, W. The Revelation of John, Vol. I, p. 78
5. Macmillian, Synonyms of the New Testament, p. 129
6. Barclay, M. The Revelation of John, Vol. I, p. 78.
7. Op. cit. pp. 102, 107.
Brooks, R. The Lamb is all the Glory, p. 34
10. Bruce, F.F. Revelation, p. 1602.
11. Scott, W.R. Exposition of the revelation of Jesus Crist, p. 72
12. Op. cit.;
Alford H., The Greek New Testament, IV, p. 567.
Miligan, W. The Book of Revelation, p. 845.
13. Barclay, W. The Revelation of John, Vol.II, p. 141.
14. Plumptre, E.H. The Epistles to the Seven Churces, p. 91
17. Beasley-Murray, G.R. The Book of Revelation, p. 82.
19. Roberts, A. and Donaldsen, J. Ante-Nicene Pathers, p. 37:
Barclay, W. The Revelation of John, Vol. I, pp. 76-77.
Stott, J.R. What Christ Thinks of the Church, p. 31.
187
26. PROMISIUNEA BIRUITORILOR
Apoc. 2:8, 10-11
8… „Iată ce zice Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel care a murit şi a

înviat:
10. «Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi… Fii credincios până
la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii»”.
11. Cine are urechi să asculte ce zice Bisericilor Duhul: „«Cel ce va
birui nicidecum nu va fi atins de a doua moarte»”.
În al patrulea studiu din mesajul lui Cristos cel înviat, adresat

bisericii din Smirna, întitulat Promisiunea biruitorilor, ne vom ocupa de
două promisiuni pe care ni le-a făcut Mântuitorul: că ne va izbăvi de-a
doua moarte şi că ne va da cununa vieţii.
I. IZBĂVIREA DE LA A DOUA MOARTE.
Fiindcă biserica din Smirna a trecut prin mari greutăţi, Cristos
cel glorificat i S-a descoperit mai întâi prin următoarele două titluri:
„Iată ce zice Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel care a murit şi a înviat” (v.8)
şi apoi i-a făcut cele două promisiuni.
Când Mântuitorul Şi-a atribuit titlul „Cel dintâi şi Cel de pe urmă”,
ne-a arătat că face parte din Fiinţa Trinitară şi eternă a lui Dumnezeu,
pentru că acesta a fost şi titlul Celui Preaînalt. Prorocul Isaia L-a citat
pe Dumnezeu spunând: „Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă.” (44:6).
Cristos cel glorificat S-a prezentat creştinilor din Smirna cu
acest titlu din patru motive: a) ca să-i asigure că dacă El, în calitate
de Dumnezeu, care a avut de zis primul cuvânt cu privire la toate
lucrurile din creaţie, atunci tot El va avea de spus şi ultimul cuvânt
şi nu prigonitorii; b) ca să le amintească că şi ei erau fiii eternităţii, pe
când suferinţa era trecătoare; c) ca să le arate că nu Smirna dispune de
adevărata glorie, ci Împărăţia Sa eternă1. d) şi ca să-i asigure că jertfirea
vieţii lor din pricina Numelui Său le va aduce cea mai mare slavă. Când
imperatorul Iulian, unul dintre marii prigonitori ai creştinismului era
pe moarte, a exclamat: „O, Cristoase, cu cât eşti Tu mai mare decât
mine!” 2;
Ba mai mult, când Fiul lui Dumnezeu S-a prezentat creştinilor
din Smirna sub al doilea titlu „Cel care a murit şi a înviat”, le-a arătat
188
Stancu Dragomir
alte patru lucruri: a) că noi trăim şi murim, dar El a murit şi trăieşte;

b) că şi El a trecut prin toate necazurile vieţii noastre, inclusiv prin
moarte; c) că El a fost singurul care a triumfat asupra păcatului şi a
morţii, şi ne-a câştigat şi nouă o viaţă fericită şi fără apus; d) şi în cele
din urmă le-a amintit că El suferise deja ceea ce şi ei aveau să îndure,
dar a înviat şi este viu în vecii vecilor, şi că tot aşa şi ei vor învia şi vor
trăi etern.
Fiul lui Dumnezeu nu voia să rămână dator nimănui cu nimic,
de aceea El a făcut urmaşilor Săi persecutaţi aceste două promisiuni
mari, care sunt mai mult un dar decât o răsplată3.
Cristos cel glorificat a spus mai întâi urmaşilor Lui, care nu s-
au lăsat intimidaţi de frica şi suferinţa martirajului: „Cel ce va birui,
nicidecum nu va fi atins de a doua moarte.” (v.11).
Unii cred că moartea a doua este un mister apocaliptic. Dar
adevărul este altul: În Biblie nu avem tăinuirea lui Dumnezeu, ci
revelaţia Lui. Dacă facem o paralelă între moartea a doua din Apocalipsa
şi învăţătura Mântuitorului despre moarte şi iad din Evanghelii, vom
vedea că moartea a doua nu este o enigmă, ci o descoperire a lui
Dumnezeu.
Când Dascălul ceresc a zis în Evanghelii: „Nu vă temeţi de cei
care ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă
de Cel care poate să piardă şi sufletul şi trupul în iad,” (Matei 10:28) ne-
a învăţat că moartea nu este nimicirea sau anihilarea fiinţei umane, ci
despărţirea sufletului de trup şi continuarea existenţei ei.
Din acest verset unii au scos o doctrină foarte eronată, cunoscută
în teologie sub denumirea de „Nemurirea condiţionată.” Această
învăţătură susţine că sufletele celor mântuiţi se înalţă sus şi tot mai
sus, până când ajung în locurile cereşti superioare şi ating nemurirea
şi fericirea fiinţelor de acolo, iar sufletele celor păcătoşi coboară jos
şi tot mai jos, unde chinul este din ce în ce tot mai mare, până când,
în sfârşit, intră într-un domeniu unde totul se distruge, nimiceşte şi
anihilează4.
Marea greşeală a acestora constă în faptul că ei au luat verbul
apollynai, „a pierde” ca sinonim al lui apokteinein, „a ucide”. Grecescul
apollynai nu are în Noul Testament niciodată înţelesul de „a nimici” sau
„a omorî”, ci întotdeauna de „a ajunge într-un loc rău”.
Astfel, când Domnul Isus a zis: „Nu vă temeţi de cei care ucid
trupul, dar care nu pot ucide sufletul: ci temeţi-vă mai degrabă de Cel
care poate să piardă şi sufletul şi trupul în iad,” n-a afirmat: „… temeţi-
vă mai degrabă de Cel care poate să nimicească şi sufletul şi trupul în
iad,” ci a spus cu alte cuvinte: „… temeţi-vă mai degrabă de Cel care vă
189
poate arunca şi sufletul şi trupul în iad.” 5

În textul grecesc scrie gheena. Gheena este un cuvânt cu o istorie
lungă şi cu o amintire tristă. Ea înseamnă valea Hinom, care era la
sud-vestul Ierusalimului. În 2 Cronici 28:3 ni se spune că împăratul
Ahaz a înălţat acolo chipul zeului Moloh şi-i ardea copii ca jertfă. Iar
în 2 Împăraţi 33:10 citim că Iosia, succesorul lui Ahaz, a înlăturat
cultul lui Moloh şi a ordonat ca această vale să fie pentru totdeauna
un loc blestemat. Astfel, ea a ajuns locul în care se aruncau gunoaiele
din Ierusalim. Ea era un fel de crematoriu pentru gunoaiele publice.
Focul ei, care mocnea întruna şi ridica un fum negru şi gros, era un loc
sinistru, crea multă repulsie şi dădea un aspect de chin veşnic, pentru
că acolo viermele nu murea şi focul nu se stingea (Marcu 9:44). Datorită
acestui fapt gheena era identică în mintea poporului cu tot ce era mai
blestemat şi mai murdar şi era locul unde se aruncau şi ardeau toate
lucrurile rele şi nefolositoare. Acesta a fost motivul pentru care Fiul lui
Dumnezeu a luat valea Hinom ca simbol al iadului: locul unde viermele
conştiinţei nu va înceta să roadă şi focul remuşcării nu se va stinge6.
Când rabinul Iohanan era bolnav pe moarte, ucenicii lui l-au
găsit plângând şi unul dintre ei l-a întrebat: „O, lumina şi stâlpul cel
drept al lui Israel, de ce plângi?” El i-a răspuns: „Dacă aş fi vinovat
şi dus înaintea unui împărat pământesc, poate aş reuşi să-i liniştesc
mânia prin cuvinte sau prin mită; şi chiar dacă m-ar arunca în temniţă,
poate într-o bună zi ar muri şi aş ieşi din temniţa lui, sau aş muri eu
şi aş scăpa totuşi de pedeapsa lui. Dar eu trebuie să mă duc înaintea
Împăratului împăraţilor, care este atotsfânt şi veşnic şi mi-e frică ca nu
cumva, uitându-Se la mine cu ochii Lui atotvăzători, să găsească ceva ce
nu-I place şi să mă arunce în focul gheenei, pentru că pe El nu-L pot mitui
şi pedeapsa Lui este veşnică.”7
Când Cristos cel glorificat a spus în Apocalipsa că există moartea
a doua, El a făcut două lucruri: ne-a învăţat că prin moartea fizică
omul nu-şi pierde existenţa şi personalitatea, şi a identificat moartea
a doua cu infernul, unde viermele conştiinţei nu va înceta să roadă şi
focul remuşcării nu se va stinge. El a zis: ”Iazul de foc este moartea a
doua” (20:14) şi „Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, urâcioşi, ucigaşi,
desfrânaţi, vrăjitori, închinători la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este
iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.” (21:8).
Astfel, moartea fizică nu înseamnă distrugerea fiinţei umane, aşa
cum învăţau saducheii, membrii unui curent religios din sânul poporului
evreu şi epicurienii (Fapte. 17:18), adepţii unui curent filozofic grecesc,
ci, aşa cum a definit-o Dascălul ceresc, că ea este despărţirea sufletului
de trup. Tot astfel, nici moartea a doua nu înseamnă nimicirea sufletului,
190
Stancu Dragomir
aşa cum susţin alte curente filozofice şi religioase din zilele noastre,
ci este, aşa cum a identificat-o Mântuitorul, despărţirea fiinţei umane
pentru totdeauna de Dumnezeu, care este izvorul oricărei bucurii şi
fericiri.
Astfel, când Cristos cel glorificat a zis: „Cel ce va birui, nicidecum
nu va fi atins de a doua moarte,” El a spus cu alte cuvinte, că cel ce Îi
este credincios şi a biruit frica, suferinţa şi moartea nu va fi nicidecum
abandonat de Dumnezeu şi nu va ajunge după judecata de apoi cu
trupul şi cu sufletul în iazul de foc şi de pucioasă, unde vor fi aruncaţi:
Diavolul, demonii, prigonitorii şi tot felul de păcătoşi. Ioan Teologul
a scris: „Şi Diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de
pucioasă, unde este fiara şi profetul mincinos. Şi vor fi chinuiţi zi şi noapte
în vecii vecilor.” (Apoc.20:10).
A doua promisiune pe care ne-a făcut-o Mântuitorul este:
II. CĂ NE VA DA CUNUNA VIEŢII.
El a zis: „Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi … Fii credincios
până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii.” (v.10).
În limba greacă cuvântul „cunună” are două înţelesuri: diadema,
care înseamnă „coroană regală” şi stephanos, care are un sens mai larg
şi semnifică tot felul de cununi. Aici nu este folosit cuvântul diadema,
„cununa regală”, pe care o are numai Domnul Isus, ci stephanos8.
Creştinii din Smirna au cunoscut următoarele unsprezece feluri
de cununi stephanos:
1) Prima este cununa vieţii9. Iacov, fratele Domnului Isus a
zis: „Ferice de cel care rabdă ispita. Căci după ce a fost găsit bun, va
primi cununa vieţii, pe care a promis-o Dumnezeu celor care-L iubesc.”
(1:12).
2) A doua este cununa dreptăţii. Apostolul Pavel i-a scris lui
Timotei: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am sfârşit alergarea, am păzit
credinţa. (8) De acum mă aşteaptă cununa dreptăţii, pe care mi-o va
da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi
tuturor celor care vor fi iubit venirea Lui.” (2 Timotei. 4:7-8).
3) A treia este cununa neveştejită. Apostolul Pavel a scris
Corintenilor: „Toţi cei care luptă la jocurile olimpice se supun la tot felul
de înfrânări. Şi ei fac lucrul acesta ca să primească o cunună care se
poate veşteji: noi să facem lucrul acesta pentru o cunună care nu se
poate veşteji.” (1 Cor. 9:25).
4) A patra este cununa gloriei. Apostolul Petru a spus: „Şi când
Se va arăta Păstorul cel mare, veţi primi coroana care nu se poate veşteji,
a gloriei.” (1 Petru 5:4).
191
5) A cincea este cununa victoriei de la jocurile olimpice. În

Smirna erau cele mai mari şi renumite jocuri din Asia Mică. Oferirea
cununii la aceste jocuri era un adevărat laur.
6) A şasea este cununa răsplătirii. Această cunună o primeau
diferiţi magistraţi care îşi îndeplineau cu mare sârguinţă anumite
sarcini.
7) A şaptea era cununa bucuriei. Grecii, cât şi romanii obişnuiau
să poarte cununi de flori la petreceri.
8) A opta era cununa podoabei. Popoarele păgâne obişnuiau
să poarte cununi atunci când se închinau la zei. Cununa aceasta era
simbolul apropierii de zei10.
9) A noua cunună era Asia Mică. Când am tratat studiul intitulat
Oraşul Smirna (Vol. I, Stud. 23), am văzut că oamenii din acel timp
numeau Asia Mică „cununa lumii”, pentru că ea, aşa cum zicea
Mommsen, era „un paradis” pe lângă celelalte părţi ale lumii11.
10) A zecea cunună era Smirna. Nu numai locuitorii Smirnei, dar
şi toţi oamenii din Asia Mică numeau Smirna „Cununa Asiei”, fiindcă
ce era Asia Mică pe lângă restul lumii, aceea era Smirna pe lângă Asia
Mică12.
11) Şi a unsprezecea cunună era dealul templelor. Când am
tratat studiul intitulat Religiile Smirnei, (Vol. I, Stud. 24), am văzut
că faimoasele temple care erau construite pe dealul Pagos în forma
unui cerc şi care încununau frumuseţea oraşului, se numeau „cununa
Smirnei”.
Credem că atunci când Cristos cel glorificat a promis bisericii din
Smirna „cununa vieţii”, a avut în vedere toate aceste lucruri cu care ea
era familiară.
Unii dintre cei mai mari teologi spun că nu există mai multe
cununi, ci una singură şi că această cunună este un fel de nimb sau o
aureolă pe care o vor purta în jurul capului cei răscumpăraţi13. Aceasta
este cununa vieţii, a neprihănirii, a gloriei, a frumuseţii, a bucuriei
şi a fericirii eterne, cu care vor fi împodobiţi cei ce vor avea parte de
prezenţa lui Dumnezeu şi care nu-şi va pierde strălucirea niciodată14.
Promisiunea cununii vieţii este sinonimă cu promisiunea pomului
vieţii, pe care Cristos cel înviat a făcut-o bisericii din Efes (2:7). Prin
metafora „pomul vieţii din Raiul lui Dumnezeu”, Mântuitorul ne-a
promis viaţa veşnică, prezenţa lui Dumnezeu, deliciul din Grădină şi
cinstea din partea Împăratului etern. Iar prin metafora cununa vieţii,
Cristos cel glorificat ne-a promis tot viaţa veşnică, accesul la prezenţa lui
Dumnezeu şi pregătirea pentru apropierea de Cel Preaînalt cu nimburi
de bucurie, fericire şi slavă15.
192
Stancu Dragomir
Păgânii se
mirau, de ce creştinii
acceptau cu seninătate
martirajul? Răspunsul
este: fiindcă Cristos
cel glorificat le-a
promis cununa gloriei
şi a vieţii veşnice,
care nu-şi va pierde
strălucirea niciodată.
Acesta a fost motivul
pentru care ei, au ales Martirajul şi promisiunea cununii
crucea lui Cristos şi au Pictat de Marcantonio Raimondi (1480-1527)
acceptat să-I poarte cununa de spini! Şi aceasta a fost cauza pentru
care ei, au scris pe galeriile subterane ale catacombelor din Roma care
se întindeau sute de kilometri sub oraş, mii de inscripţii cu conţinutul
„priviţi cununa” 16.
Un cârmaci antic
care îşi conducea corabia
printr-o furtună puternică
şi a cărui viaţă era într-un
mare pericol, se ruga odată
zeului său zicând: „Părinte
Neptun, ajută-mă, te rog,
pentru că tu mă poţi salva
şi tot tu mă poţi scufunda.
Fie că vei interveni sau nu,
eu ţin cârma spre ţintă.”
Tot astfel şi creştinii din
Smirna, fie că Cristos
urma să-i salveze, fie că
avea să-i lase să treacă
prin martiraj, ei I-au rămas
şi într-un caz şi într-altul
credincioşi până la moarte
şi şi-au pironit privirea
spre nimbul frumuseţii, al
bucuriei şi al fericirii vieţii
veşnice pe care urmau
să-l poarte în Raiul lui
Catacomba din Roma Dumnezeu17.
193
Şi în
cele din urmă,
Duhul Sfânt a
preluat acest
mesaj adresat
de Fiul lui
Dumnezeu
bisericii din
Smirna, ca să-l
transmită şi El
credincioşilor
din toate
bisericile
şi din toate
generaţiile,
O altă catacombă din Roma
fiindcă el
este valabil pentru toţi care-I rămân loiali lui Cristos. Ioan Teologul
L-a citat pe Domnul Isus spunând: „Cine are urechi să asculte ce zice
Bisericilor Duhul.” (v.11)
_____________________
2. Op. cit. p. 81.
3. Stott, J.R.W. What Christ of the Church, p. 40.
4. Barclay, W. The Revelation of John, Vol. I, pp. 387.
5. Dragomir, S. Studii asupra Evangheliilor Vol. IV, st. 54
6. Op. cit.
7. Barclay, W. The Revelation of John, Vol. I, pp. 387-388.
8. Op. cit. p. 83.
9. Halley, H.H. Manual Biblic, p. 657.
11. Op. cit. p. 73.
12. Op. cit. p. 75.
13. Op. cit. p. 84.
14. Morris, L. The Book of Revelation, pp. 64-65.
15. Stott, J.R.W. What Christ Thinks of the Church, p. 40;
Hadjiantoniu, G.A. The Postman of Patmos, pp. 47-49.
Plumptre, E.H. The Epistles to the Seven Churces, p. 97.
194
27. PERGAMUL, CAPITALA ASIEI MICI
Apoc. 2: 12-17
12. Îngerului Bisericii din Pergam scrie-i:

„Iată ce zice Cel care are sabia ascuţită cu două tăişuri:
13. «Ştiu unde locuieşti: acolo unde este tronul Satanei. Tu ţii
Numele Meu şi n-ai lepădat credinţa Mea, nici chiar în zilele acelea când
Antipa, martorul meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte
Satan.
14. Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo nişte oameni care ţin
de învăţătura lui Balaam, care a învăţat pe Balac să pună o piatră de
poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite
idolilor şi să se dedea la curvie.
15. Tot aşa şi tu ai câţiva care, de asemenea, ţin învăţătura
nicolaţilor, pe care Eu o urăsc.
16. Pocăieşte-te, dar; altfel, voi veni la tine curând şi Mă voi război
cu ei cu sabia gurii Mele.
17. Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: «Celui care
va birui îi voi da să mănânce din mana ascunsă şi-i voi da o piatră albă
şi pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l ştie nimeni
decât acela care-l primeşte.»”
Din al treilea mesaj al lui Cristos cel înviat adresat bisericii din
Pergam, vom aborda cinci studii. În primul studiu, intitulat Pergamul,
capitala Asiei Mici, vom descrie oraşul şi vom vedea că în el erau două
rele mari.
I. DESCRIEREA ORAŞULUI
Cristos cel glorificat i-a spus lui Ioan Teologul: „Îngerului Bisericii
din Pergam scrie-i” (v. 12).
Trei lucruri au caracterizat Pergamul:
1. Primul lucru care l-a caracterizat a fost poziţia lui
geografică.
Pergamul era cunoscut în lumea antică sub două denumiri:
Pergamos şi Pergamum. Această diferenţă a fost determinată de gen.
Pergamos este la feminin şi Pergamum la neutru. Pergamum era
denumirea mai frecventă. Numele Pergam înseamnă „citadelă” 1.
195
Această cetate
avea o poziţie geografică
foarte frumoasă şi
interesantă. Ea era
construită pe un
deal conic, stâncos şi
prăpăstios, înalt de
300 m de la nivelul
mării Egee2. De pe
acest deal acoperit cu
clădiri mari se vedea
marea Egee. La o
Râul Caicus al Pergamului distanţă de 22 km de
la poalele acestei acropole curgea Caicus, un râu limpede ca cristalul şi
tot aici se întindeau câmpii vaste şi fertile3.
Exploratorul modern,
William Ramsay descrie
Pergamul astfel: „Pergamul
era un alt oraş frumos din
Asia Mică. El apărea în faţa
călătorului ca o cetate regală
impresionantă. Stâncile lui
erau foarte mari. Iar câmpiile
văii Caicus erau foarte întinse,
frumoase şi bogate”4.
Pergamul se afla în
regiunea Misia, la 70 km. nord
de Smirna5. El s-a bucurat
de o mare onoare şi de multă
frumuseţe, pentru că aici
totul era măreţ: colonadele,
biblioteca, templele,
amfiteatrele etc.
2. Al doilea lucru care
a caracterizat Pergamul a fost
importanţa lui istorică.
Deşi Efesul era cel
mai mare oraş din Asia Mică
şi Smirna cel mai frumos,
Pergamul a fost totuşi capitala Acropola Pergamului. La stânga se văd ruinele
provinciei. El era un oraş teatrului, iar la dreapta se văd dărămăturile
templului Dionisus.
196
Stancu Dragomir
Acropola Pergamului
important încă din secolul al IV-lea î. Cr. Alexandru cel Mare l-a ocupat
şi Lysimah, unul dintre generalii lui, l-a ales pentru a depozita aici averea
marelui imperator, de 9.000 talanţi, ceea ce echivala cu 36.000.000
de franci de aur. Acest tezaur a fost
dat în îngrijirea lui Philaterus, care,
la moartea lui Lysimah, l-a acaparat
şi s-a proclamat rege, sub numele de
Attalus I 6.
Astfel, din anul 282 î. Cr.,
Pergamul a devenit capitala unei
împărăţii bogate, numită Seleucia,
guvernată de prestigioasa dinastie a
împăraţilor Attalus. Ultimul împărat
seleucit, Attalus al III-lea, înainte
de a muri, în anul 133 î. Cr., a lăsat
împărăţia ca moştenire romanilor, cu
condiţia, ca Pergamul să fie un oraş
independent şi să rămână capitala
provinciei7.
Strabon, cât şi Plinius, au zis
că Pergamul a fost unul dintre cele
mei renumite oraşe din Asia Mică. De
Teatru Pergamului.
197
altfel era normal să fie aşa, pentru că el a fost capitala provinciei mai
bine de 400 de ani8.
Ca şi capitală, Pergamul a fost plin de zel pentru Cultul Cezarului.
El a fost primul oraş care a construit un templu în cinstea imperatorului
August, încă în anul 29 î. Cr., chiar şi înaintea Smirnei9. El a ridicat
încă un templu în cinstea împăratului Traian10. (98-117).
3. Al treilea lucru care a caracterizat Pergamul s-a datorat faptului
că era un mare centru cultural.
Pergamul n-a putut să devină un centru comercial, ca Efesul şi
Smirna, pentru că nu era aşezat lângă mare ca să aibă port şi prin el
nu treceau nici şoselele principale. În schimb, el le-a depăşit pe primele
două ca centru cultural. Pergamul a fost un mare centru al culturii
elene încă de la începutul secolului al II-lea î. Cr. El avea o universitate
şi multe teatre renumite11.
Împăratul Attalus II (197-159 î. Cr.) a ordonat să se înfiinţeze o
bibliotecă, ce a ajuns celebră; şi care, în cel mai scurt timp, a ocupat
al doilea loc din lume, după biblioteca din Alexandria, ameninţând
chiar s-o depăşească pe cea dintâi. Ea poseda peste 200.000 de suluri
de pergament. Eumenes l-a mituit pe Aristofanes, bibliotecarul din
Alexandria, să vină ca bibliotecar la Pergam, fapt pentru care Ptolemeu,
împăratul Egiptului, s-a supărat foarte tare şi l-a întemniţat, iar drept
consecinţă, a interzis să se mai exporte papirusul la Pergam. Cu această
ocazie, Pergamul a inventat pergamentul, pe care îl făcea din piei de
animale şi care era cu mult mai bun decât papirusul12.
Mai târziu, împăratul Marcus Antonius a donat cele 200.000 de
suluri Cleopatrei şi au fost transportate la biblioteca din Alexandria13.
Gloria Pergamului antic a dispărut de mult şi pe ruinele lui s-a
ridicat un sat numit Bergama14.
II. DOUĂ RELE MARI DIN PERGAM.
Am văzut că şi în Efes şi în Smirna era un rău mare. Numai
că în Pergam erau două rele şi cu mult mai mari; de aceea Cristos cel
glorificat S-a prezentat bisericii de aici de două ori folosind metafora
deţinerii sabiei.
1. Unul din aceste rele era în cetate.
Cristos cel înviat S-a prezentat creştinilor din Pergam, spunându-
le: „Iată ce zice Cel care are sabia ascuţită cu două tăişuri.” (v. 12).
Guvernatorii romani de provincii erau împărţiţi în două clase: cei
ce aveau dreptul la ius gladii, adică asupra vieţii şi a morţii supuşilor şi
cei ce nu aveau acest drept. Guvernatorul care avea dreptul asupra vieţii
şi a morţii putea să execute pe loc; sentinţa o pronunţa proconsulul.
198
Stancu Dragomir
Pergamul, ca oraş independent, mai ales că era şi capitala Asiei Mici,

avea dreptul asupra vieţii şi a morţii cetăţenilor.
Întrucât jurisdicţia din Pergam avea „dreptul sabiei” şi din cauză
că a uneltit împotriva credincioşilor, Cristos cel înviat, care are de spus
întotdeauna ultimul cuvânt, a apărut înaintea Apostolului Ioan şi i-a
spus că va trebui să intervină El împotriva prigonitorilor Bisericii15.
Prorocul Isaia L-a auzit pe Dumnezeu spunând următorul lucru
în legătură cu Mesia: „Va lovi pământul cu toiagul Cuvântului Lui şi cu
suflarea buzelor Lui va omorî pe cel rău.” (11:4). În acest verset sunt
două imagini cu privire la Cristos: una, „că El va lovi pământul cu
toiagul Cuvântului Lui” şi cealaltă, „că El va omorî pe cel rău cu suflarea
buzelor Lui.” Când Fiul lui Dumnezeu S-a prezentat Apostolului Ioan
prin metafora sabiei, a îmbinat cele două imagini şi i-a arătat că, dacă
prima imagine, aceea a „lovirii pământului cu toiagul Cuvântului lui
Dumnezeu,” din prorocia lui Isaia, s-a împlinit prin El, atunci este firesc
să se împlinească şi imaginea „lovirii pământului cu sabia judecăţii şi a
răzbunării Lui.”
Biblia aseamănă Cuvântul lui Dumnezeu cu o sabie. Prorocul
Isaia a zis despre sine: „Mi-a făcut gura ca o sabie ascuţită.” (49:2)
„Sabia ascuţită” simbolizează calitatea de pătrundere a Cuvântului lui
Dumnezeu. Dacă cineva vrea să primească Cuvântul lui Dumnezeu,
atunci nu există nici o pavăză a decepţiei sau a descurajării care să poată
sta în calea Cuvântului lui Dumnezeu. Această sabie pătrunde până în
locurile cele mai adânci şi cele mai ascunse ale omului. Apostolul Pavel
a scris în epistola sa către Evrei: „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este
viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri, pătrunde
până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă
simţirile şi gândurile inimii.” (4:12) Cristos este singurul care pătrunde
în cele mai adânci cute ale inimii, ca să-l confrunte pe om cu starea lui.
El îl determină mai întâi pe om să-şi vadă şi să-şi recunoască păcatul,
apoi îl cheamă la dragostea şi la iertarea lui Dumnezeu.
Când Cristos cel glorificat a zis: „Iată ce zice Cel care are sabia
ascuţită cu două tăişuri”, El a spus cu alte cuvinte, atât Apostolului
Ioan, cât şi tuturor bisericilor din acea vreme: „Ioane, Eu l-am lovit
pe Domiţian mai întâi cu sabia Cuvântului Meu, de aceea am acceptat
ca Cuvântul Meu să fie mărturisit în împrejurările cele mai grele şi prin
vărsarea a şiroaie de sânge. Dar pentru că El a respins acest privilegiu, îl
voi lovi şi cu sabia răzbunării Mele şi voi cere din mâinile lui tot sângele pe
care l-a vărsat!” Şi n-a trecut nici un an, când imperatorul cel puternic
a fost ucis în modul cel mai sângeros.
199
Cristos cel
înviat i-a încurajat
pe creştini să nu se
teamă de cei ce au
dreptul asupra sabiei,
pentru că nu aceştia
au de spus ultimul
cuvânt, ci El. Fiul lui
Dumnezeu a câştigat
biruinţa asupra lumii
prin sabia Cuvântului
Său; şi, unde era
cazul, El S-a folosit
şi de sabia răzbunării
Lui.
2. Al doilea rău
mare despre care ne
vorbeşte Mântuitorul
în acest text era în
biserică.
Ioan Teologul
L-a citat pe Cristos
cel înviat spunând
bisericii din Pergam:
„Tot aşa şi tu ai câţiva
care, de asemenea, ţin
învăţătura nicolaiţilor,
pe care Eu o urăsc.
(16) Pocăieşte-te,
dar; altfel, voi veni la
tine curând şi mă voi
Clădirea colosală a bisericii din Pergam. Original era templul
yeului egiptean Serapis. război cu ei cu sabia
gurii Mele.” (v. 15-16).
Fiul lui Dumnezeu nu S-a mâniat pe biserica întreagă, ci numai
pe nicolaiţi, care au vrut s-o seducă în rătăcirea lor.
Când Ioan Teologul a redat portretul lui Cristos cel glorificat, a
scris în 1:16 că din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri,
ceea ce înseamnă că El era Dumnezeu care deţinea adevărul divin.
Iar în 19:13, acelaşi apostol Îl identifică pe Cristos cu „Cuvântul lui
Dumnezeu”, ca şi în Evanghelia care-i poartă numele. (1:1). El a zis:
„Numele Lui este: Cuvântul lui Dumnezeu.”
200
Stancu Dragomir
Cristos ne învaţă în acest text că singura armă cu care putem

învinge eroarea este sabia Cuvântului Lui, care străbate camuflajul,
descoperă păcatul şi distruge orice falsitate. Ereziile, crezurile greşite şi
toate ideologiile false nu pot fi înfrânte prin legi rigide, prin forţă şi prin
inchiziţie; ci ele pot fi combătute numai prin învăţătura superioară a
lui Cristos. De aceea, nu există nici o altă armă împotriva erorii, decât
sabia Cuvântului lui Dumnezeu, de care noi trebuie să ne folosim.
În sensul acesta suntem de acord cu explicaţia lui Tertulian şi a lui
Augustin care au zis că, cele două tăişuri ale sabiei sunt Vechiul şi
Noul Testament16.
Prin faptul că nicolaiţii au refuzat privilegiul primului tăiş al
„Cuvântului lui Dumnezeu”, Cristos a făcut uz de al doilea tăiş, acela
al „condamnării Lui”.
_____________________
2. Barclay, W. The Revelation of John, Vol. I, p. 87;
Davis, J. The Westminster Dictionary, p. 471.
3. Barclay, W. The Revelation of John, Vol.I, p. 87;
Stott, J.R.W. What Christ Thinks of the Church, p. 42;
6. Bunaciu, I. Gânduri Exegetice asupra cărţii Apocalipsa, p. 62.
Beasley-Murray, G.R. The Book of Revelation, p. 84;
Davis, J. The Westminster Dictionary, p. 471;
9. Op. cit. p. 17.
11. Walvoord, J.F. The Revelation of Jesus Christ, p. 65.
13. Walvoord, J.F. The Revelation of Jesus Christ, p. 65;
16. Stott, J.R.W. What Christ Thinks of the Church, p. 54.
201
28. PERGAMUL, TRONUL LUI SATAN (I)
Apoc. 2:12-17
Cristos cel înviat a spus bisericii din Pergam. ”Ştiu unde locuieşti:
acolo unde este tronul Satanei. Tu ţii Numele Meu şi n-ai lepădat credinţa
Mea, nici chiar în zilele acelea când Antipa, martorul Meu credincios, a
fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satan.” (v:13).
Una dintre problemele cele mai mari de care s-a ocupat Cristos
cel glorificat în acest mesaj adresat bisericii din Pergam, şi pe care o
vom trata în acest studiu şi în următorul este că Pergamul era tronul
lui Satan. În acest studiu, intitulat Pergamul, tronul lui Satan, ne vom
ocupa de cauzele pentru care Fiul lui Dumnezeu a numit Pergamul
tronul lui Satan. Cercetătorii Apocalipsei au descoperit că Domnul Isus
a numit Pergamul ca fiind tronul lui Satan din patru motive:
1. Primul motiv a fost că în Pergam era altarul lui Zeus.
Altarul din
Pergam al lui
Zeus.
Victoria
zeilor asupra
giganţilor
închipuia
războaiele
crâncene ale
Pergamului cu
barbarii
În anul 240 î. Cr. barbarii gali au

invadat Pergamul. Attalus i-a înfrânt
Fragment din şi i-a aşezat în regiunea Galatia.
friza altarului
din Pergam.
Eumenes, numit şi Attalus II, a ridicat
Zeiţa Atena în amintirea victoriei câştigate de tatăl
apucă de păr său un mare altar în cinstea lui Zeus.
un gigant Acest altar, care era înalt de 12 m, şi
cu aripi şi-l
doboară avea forma unui tron, a fost construit
202
Stancu Dragomir
aproape de vârful acropolei oraşului,

care era înaltă de 35 m1. Sculptura
acestui altar era cea mai renumită din
lume. Ea reprezenta marea bătălie a
zeilor grecilor împotriva uriaşilor2.
Când am abordat studiul
intitulat Cultul Cezarului (Vol. I, Stud.
3), am văzut că pe timpul lui Domiţian,
închinarea la zei era obligatorie. Dacă
oamenii au trebuit să se închine şi
altor zei, atunci ei au fost obligaţi cu
atât mai mult să-l venereze pe Zeus,
fiindcă era considerat zeul suprem
al grecilor şi stăpânul Universului.
Acest altar trebuia să fumege zi şi
noapte. Jertfa de pe el nu era voie
Fragment tot din friza altarului din
să înceteze niciodată. Toţi locuitorii Pergam, reprezentând o altă zeiţă cum
Pergamului erau obligaţi să-i aducă doboară un gigant cu o torţă aprinsă.
lui Zeus jertfă pe acest altar. Cine se
opunea, trebuia să moară, pentru că gestul acesta
era privit ca un sacrilegiu la adresa zeului suprem.
Statuia lui Zeus depăşea în înălţime pe toate
celelalte statui şi domina întregul oraş3. Acest
altar a fost transportat la Berlin. El poate fi văzut
şi astăzi acolo4.
Unii istorici spun că Pergamul a
devenit un mare centru religios pentru că
aici s-au refugiat preoţii caldeeni, care au
fost izgoniţi de perşi din Babilon după
moartea lui Belşaţar. Ceva mai târziu,
unii dintre aceştia au ajuns la Roma.
Marele preot babilonean, stabilit în Pergam,
purta titlu de Pontifex Maximus, „cel mai
mare constructor de poduri,” în ideea că el
restabilea legătura între om şi Dumnezeu.
De aici provine şi numele papei de Suveran
Pontif 5.
2. Al doilea motiv pentru care Pergamul
a fost numit tronul lui Satan era că acolo se
venera cultul zeiţei Atena.
Zeiţa Atena
203
Templul lui Asclepius, zeul vindecării din Pergam.
Izvorul sacru al lui Asclepius din Pergam.

204
Stancu Dragomir
Zeiţa Atena era una dintre cele mai mari divinităţi din mitologia
greacă. Ea era foarte adorată în Pergam şi aceasta din trei motive: a) s-a
crezut că era fiica lui Zeus, protectoarea grecilor şi zeiţa înţelepciunii;
b) că Pergamul, în calitate de capitală, era considerat supraveghetorul
grecilor; c) pentru că această capitală a Asiei Mici era un mare centru
cultural şi religios, grecii credeau că marea biruinţă de care s-au
bucurat asupra vrăjmaşilor lor s-a datorat zeiţei Atena şi au devenit un
popor înţelept tot datorită ei.
La o mică distanţă de altarul lui Zeus, se înălţa faimosul şi
elegantul templu al fiicei acestuia6. Fiecare locuitor al Pergamului era
obligat să intre în templul Atenei şi să i se închine, iar cine nu voia să
se închine marii protectoare a grecilor şi marii zeiţe a înţelepciunii era
acuzat că nu era patriot şi că era împotriva culturii, şi astfel trebuia să
moară7.
3. Al treilea motiv pentru care Pergamul a fost numit tronul lui
Satan, s-a datorat faptului că acolo era templul lui Asclepius8.
Asclepius era foarte venerat în Pergam pentru că era zeul oraşului
şi că era considerat ca fiind cel mai mare zeu al vindecării. Galen a spus
că efesenii se jurau pe Diana, iar pergamenii pe Asclepius9. Templul lui
Asclepius era foarte mare şi renumit. În jurul lui erau spitale, bolnavii
veneau la Pergam din toată lumea să fie vindecaţi şi se vindecau;
dar nu fiindcă îi vindeca Asclepius, ci pentru că preoţii acestuia se
îndeletniceau cu medicina. Personalul sanitar credea că vindecarea se
făcea prin intervenţia lui Asclepius, de aceea le cerea bolnavilor să intre
mai întâi în templul acestuia să se închine chipului lui şi numai după
aceea să se interneze10.
Templul lui Asclepius era afară din cetate. Pacienţii obişnuiau
să se culce noaptea în el ca să se târască şerpii neveninoşi peste ei,
crezând că acesta era unul din cele mai bune leacuri. Ruinele acestui
templu, cât şi cele ale spitalelor din jurul lui, se pot vedea încă11.
Tacitus şi Xenofon au spus că în Pergam era o şcoală renumită
de medicină. Hippocrate, care s-a născut şi a trăit în Pergam, a ocupat
locul doi în istoria vindecării în lumea antică12.
Creştinii l-au urât foarte mult pe acest zeu şi aceasta din două
motive. Primul motiv a fost că imaginea lui era asemenea unui şarpe
mare. El era înfăşurat în faţa templului pe o prăjină, cu gura deschisă şi
cu limba scoasă. Imaginea lui Asclepius se păstrează încă pe insignele
personalului sanitar. Creştinii considerau cultul lui Asclepius ca fiind al
lui Satan, pentru că avea forma unui şarpe. Al doilea motiv pentru care
creştinii îl urau pe Asclepius a fost acela că era supranumit Asclepius
Mântuitorul 13. Ei se înfiorau numai la gândul că ar putea să-i atribuie
205
unui şarpe, care era simbolul Diavolului, calitatea supremă şi unică a

Mântuitorului lumii, şi să i se şi închine.
Prin faptul că Asclepius era zeul Pergamului şi cel mai mare zeu
al vindecării, toţi locuitorii din Pergam erau obligaţi să intre în templul
lui şi să i se închine. Au putut creştinii să se închine unui zeu care
avea forma unui şarpe şi era pentru ei simbolul lui Satan? Au putut
ei oare să-L înlocuiască pe Mântuitorul lor drag cu acest diavol? Ei n-
au putut să facă lucrul acesta orice li s-ar fi întâmplat. Când bolnavii
mureau la spital sau izbucneau anumite epidemii, autorităţile îi acuzau
pe creştini că ei erau vinovaţi, că din cauza lor s-a supărat Asclepius şi
nu mai voia să vindece. Acesta era al treilea motiv pentru care creştinii
din Pergam trebuiau să moară14.
4. A patra cauză pentru care Pergamul a devenit tronul lui Satan
a constat în faptul că el era reşedinţa Cultului cezarului.
Mulţi comentatori ai Apocalipsei au spus că, dacă altarele şi
templele lui Zeus, Atena şi Asclepius au făcut din Pergam tronul lui
Satan, atunci cu atât mai mult Pergamul a devenit tronul lui Satan din
cauza Cultului cezarului, care îşi avea reşedinţa în acest oraş şi care îi
persecuta pe creştini în modul cel mai crud15.
Nici o fiinţă umană n-a putut să viziteze Pergamul fără să fie
profund impresionată de mulţimea templelor, altarelor şi a statuilor de
pe dealul lui. Pe această acropolă se găsea şi templul cezarului16.
În Pergam, care era capitală, Cultul cezarului avea o eparhie
formată din episcopi şi preoţi, care slujeau în templul cezarului. Aici
trebuiau să vină odată pe an toţi locuitorii de pe întreg cuprinsul Asiei
Mici, să intre în templu, să ardă tămâie pe altar, să se închine chipului
cezarului, care a fost de cinci ori mai mare decât era Domiţian în natură,
şi să zică: „cezarul este dumnezeu”. Cei ce nu se supuneau acestui
ceremonial erau acuzaţi de neloialitate faţă de imperator şi condamnaţi
la moarte. În cazul creştinilor, preoţii le ofereau mai întâi ocazia să
se lepede de Cristos printr-un blestem şi apoi îi obligau să rostească
formula de închinare17.
În cazul acesta, ce puteau să facă creştinii? Puteau ei să intre în
templul cezarului, să ardă tămâie şi, închinându-se chipului său, să
zică: „cezarul este dumnezeu”? Puteau ei oare să-L blesteme pe Cristos
şi să atribuie unui muritor calitatea lui Dumnezeu? O, nu! Ei au preferat
mai degrabă să moară decât să facă aşa ceva.
Pergamul a fost excavat de către o expediţie germană, care a
descoperit ruinele templului cezarului August şi altarul lui Zeus care,
aşa cum am amintit în acest studiu, a fost transportat la Berlin.
206
Stancu Dragomir
A fi creştin în Pergam însemna a te ţine de cel mai greu angajament,

Diavolul a ales Pergamul şi şi-a instalat în el tronul. Nici o biserică de pe
Templul imperatorului Traian. Împăratul Traian.
Faimosul templu al împăratului Traian, construit pe Acropola Pergamului.

207
pământ nu a trecut printr-un martiraj atât de crud ca cea din Pergam,

care i-a rămas totuşi credincioasă lui Cristos.
Cristos cel înviat a avut ochii aţintiţi în mod deosebit asupra
acestei bisericii. Faptul că creştinii de aici n-au părăsit Pergamul, ci au
continuat să locuiască în el, L-a impresionat profund pe Cristos. Astfel,
Mântuitorul le-a spus cu mare satisfacţie: ”Ştiu unde locuieşti: acolo
unde este tronul Satanei.” Creştinii din Pergam au vrut să-i demonstreze
Diavolului că este posibil a fi credincios lui Cristos în orice loc şi în
orice împrejurare, chiar şi înaintea tronului lui. Principiul lor era nu să
scape, ci să câştige şi pe alţii pentru Cristos în locul în care se aflau.
Nouă, ca şi credincioşi, ne vine adeseori mai uşor să ne mutăm
în alt loc, unde oamenii sunt mai atrăgători şi să-L mărturisim acolo pe
Cristos. Numai că datoria unui creştin nu este să fugă de locuri grele,
ci să-L facă cunoscut pe Cristos acolo unde se găseşte. Dacă creştinii
din primele veacuri ar fi fugit de greutăţi, n-ar fi cucerit lumea pentru
Cristos.
Numărul martirilor din timpul lui Domiţian a crescut enorm,
fapt care i-a îngrozit pe proconsuli. Proconsulul provinciei Asia Mică
a rămas uimit când a văzut că în provincia lui numărul martirilor a
depăşit 40.00018 şi dacă ar fi continuat să-i condamne pe Creştini la
moarte, aceasta însemna ca să-şi extermine populaţia. Se estimează
că creştinii martirizaţi în Roma, în primele patru secole, ar fi fost între
două şi şapte milioane19. Proconsulul provinciei Asia Mică, i-a raportat
lui Domiţian numărul creştinilor martirizaţi şi l-a întrebat, ce să facă în
cazul acesta? Răspunsul imperatorului a fost, să-i supună pe fruntaşii
bisericilor la cele mai crude metode şi să-i execute înaintea unui public
cât mai mare, pentru a-i îngrozi pe toţi.
Istoria a reţinut numele numai câtorva martiri din Pergam:
Agatonice, Attilas, Carpus, Polibus. 20. Noi vom reda numai martirajul
lui Antipa, care este menţionat în text.
Nu este greu de reconstituit scena cu privire la martirajul lui
Antipa. Sunt izvoare care ne arată că el a fost episcopul bisericii din
Pergam. Prin faptul că acest urmaş al lui Cristos n-a vrut să intre în
templul cezarului, să se închine înaintea chipului acestuia şi să zică
„cezarul este dumnezeu”, a fost dus înaintea proconsulului. Proconsulul
deţinea şi funcţia de mare preot al Cultului cezarului. În sala lui de
judecată era statuia cezarului, înaintea căreia ardea un foc sacru.
Tot ce i-a cerut proconsulul lui Antipa a fost să blesteme Numele lui
Cristos, să arunce câteva firimituri de tămâie pe altarul lui Domiţian
şi să zică „cezarul este dumnezeu”, apoi era liber să facă tot ce voia.
Numai că Antipa n-a putut să se lepede de Cristos. Oare n-a învăţat
208
Stancu Dragomir
el că Domnului Isus „I s-a dat un Nume, care este mai presus de orice
nume; (10) pentru ca, în Numele Lui Isus să se plece orice genunchi
al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, (11) şi orice limbă
să mărturisească, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Cristos este
Domnul?” (Fil. 2:9-11) Şi n-a declarat el la botez că L-a ales pe Cristos
ca Domn şi că Îi va rămâne credincios până la moarte? Credem că toate
acestea au fost în mintea lui Antipa atunci când a fost supus acestui
mare test al loialităţii.
Tertulian a scris la sfârşitul secolului al II-lea, că Antipa a fost
pus pe un taur de bronz, încălzit în aşa fel încât a ars încetul cu încetul
zile întregi, în cea mai mare durere21. Dar Antipa a fost mai tare decât
diamantul. Nici chiar suferinţa de pe taurul de bronz nu l-a putut
împiedica să nu-L mărturisească pe Cristos înaintea mulţimii. El a zis
că suferinţa lui de pe taur era într-adevăr cumplită; dar, totuşi, ea era
prea mică în comparaţie cu valoarea lui Cristos şi gloria cerului care îl
aştepta.
Cristos cel glorificat, numindu–l pe Antipa, pentru loialitatea,
mărturia şi curajul lui eroic: martorul Meu credincios, i-a oferit acelaşi
titlu pe care-l avea El înaintea Tatălui (Apoc. 1:5; 3:14). De aici învăţăm
că Mântuitorul îi înzestrează pe cei ce Îi rămân credincioşi până la
capăt cu însuşi dreptul şi cu gloria pe care le are El înaintea Tatălui.
Când Cristos cel înviat a spus bisericii din Pergam: „Tu ţii Numele
Meu şi n-ai lepădat credinţa Mea,” i-a zis cu alte cuvinte, cu o mare
satisfacţie: „Tu ai faţă de Mine multă reverenţă, aşa cum se cuvine s-o
aibă omul faţă de singurul Dumnezeu şi Mi-ai rămas loială chiar şi în cele
mai grele încercări.”
209
_____________________
3. Ramsay, W. The Letters to the Seven Churches of Asia, pp. 281-
290;
Beasley-Murray, G.R. The Book of Revelation, p. 84.
5. Hislop, A. The Two Babylons, p. 240;
Walvoord, J.F. The Revelation of Jesus Christ, p. 66;
Bunaciu, I. Gânduri Exegetice asupra cărţii Apocalipsa, p. 63.
6. Davis, J. The Westminster Dictionary, p. 471.
8. Se scrie Aesculapius şi se citeşte Asclepius.
10. Op. cit.
Davis, J. The Westminster Dictionary, p. 471;
13. Op. cit;
14. Alfrod, H. The Greek New Testament, Vol. IV, p. 568;
Stott, J.R.W. What Christ Thinks of the Church, p. 52.
16. Op. cit.
Morris, L. The Book of Revelation, p. 65;
19. Op. cit. p. 762.
20. Bunaciu, I. Gânduri Exegetice asupra cărţii Apocalipsa, p. 64.
210
29. PERGAMUL, TRONUL LUI SATAN (II)
Apoc. 2:14-16
14. Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo nişte oameni care ţin
de învăţătura lui Balaam, care a învăţat pe Balac să pună o piatră de
poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite
idolilor şi să se dedea la curvie.
15. Tot aşa şi tu ai câţiva care, de asemenea, ţin învăţătura
nicolaiţilor, pe care eu o urăsc.
16. Pocăieşte-te, dar. Altfel, voi veni la tine curând şi Mă voi războii
cu ei cu sabia gurii Mele.

bisericii din Pergam, intitulat tot Pergamul, tronul lui Satan, ne vom
ocupa de alte două lucruri: nicolaismul, marea strategie a lui Satan şi
mânia aprinsă a lui Cristos asupra acestuia.
I. NICOLAISMUL, MAREA STRATEGIE A LUI SATAN.
Cristos cel glorificat a spus bisericii din Pergam: „Dar am ceva
împotriva ta. Tu ai acolo nişte oameni care ţin de învăţătura lui Balaam,
care a învăţat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui
Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor şi să se dedea la curvie.
(15) Tot aşa şi tu ai câţiva care, de asemenea, ţin învăţătura nicolaiţilor,
pe care Eu o urăsc.” (v. 14-15)
Când am tratat studiul intitulat Lauda lui Cristos cel glorificat (Vol.
I, Stud. 20) în legătură cu biserica din Efes, am văzut că Diavolul are
trei strategii mari: persecuţia, falsificarea credinţei şi imoralitatea, şi că
el a aplicat toate acestea împotriva ei, dar n-a reuşit, pentru că biserica
din Efes a răbdat suferinţa, a păstrat adevărul şi a trăit în sfinţenie.
Diavolul s-a folosit cu atât mai mult de aceste trei tactici ca să distrugă
biserica din Pergam. În studiul trecut am tratat prima strategie folosită
împotriva bisericii din Pergam: persecuţia, iar acum vom reflecta asupra
celorlalte două: a falsificării credinţei şi a imoralităţii.
Noi trebuie să ne eliberăm mintea de caricatura lui Satan din
Evul Mediu, imaginat cu coarne, copite şi coadă, şi să-i luăm portretul
aşa cum ni-l prezintă Biblia, ca o fiinţă spirituală, inteligentă, puternică
şi fără scrupule. Domnul Isus l-a numit „stăpânitorul lumii acesteia”
211
(Ioan 12:31) şi ne-a atras atenţia asupra puterii lui, iar Apostolul Pavel
l-a numit „domnul puterii văzduhului.” (Efes. 2:2) Aceasta înseamnă
că Diavolul are tron, o împărăţie şi o oaste numeroasă de duhuri rele
(Efes 6:12). Acest ucigaş suprem şi tată al minciunii, aşa cum l-a numit
Mântuitorul în Evanghelia după Ioan 8:4, şi aşa cum am văzut în studiul
trecut, şi-a avut tronul în Pergam.
Când am studiat mesajul lui Cristos cel înviat, adresat bisericii
din Efes, ne-am informat din explicaţia lui R.C. Trench, arhiepiscopul
anglican, că balaamiţii şi nicolaiţii erau unii şi aceiaşi, fapt cu care
sunt de acord aproape toţi teologii. El a zis că numele „nicolaiţi” este
un epitet pentru această erezie foarte periculoasă. Grecescul nikan
înseamnă „a cuceri”, „a învinge”; şi laos înseamnă “lume”, “popor”.
Evreiescul balaam înseamnă acealşi lucru: bela „a cuceri”, „a învinge”;
şi haam, „lume”, „popor”. Astfel, acest epitet înseamnă „distrugătorii
poporului lui Dumnezeu”.
Religia păgână s-a implicat în întreaga viaţă socială. În lumea
antică, atât meseriaşii cât şi negustorii, erau organizaţi în bresle.
Aceste asociaţii aveau un scop dublu: câştig mai mare şi petreceri. Ele
organizau mereu anumite serbări sub formă de ceremonii religioase,
care se ţineau în temple. O asemenea serbare începea prin invocarea
zeilor, se consuma hrană şi băutură în cinstea acestora şi se termina
întotdeauna cu dansuri, beţii şi imoralitate. Conducătorii breslelor,
ştiind că creştinii nu puteau să ia parte la aceste mese, le impuneau
cu atât mai mult. Iar, în caz că nu voiau să participe le ele, îi dădeau
afară din servicii. Dar ce era mai rău, ei nu puteau să lucreze nici ca
particulari, fiindcă legea breslelor îi interzicea pe particulari1.
Dar mai mult decât atât, când am abordat studiul intitulat Cultul
Cezarului (Vol. I, Stud. 3), am văzut că Domiţian i-a obligat pe toţi
cetăţenii din marele imperiu ca să se închine atât zeilor, cât şi chipului
său. Astfel, dacă creştinii refuzau să ia parte la serbările dedicate zeilor
sau să venereze chipul cezarului, ei nu-şi pierdeau numai serviciul, ci
erau condamnaţi chiar şi la moarte.
În Pergam, puterea ispitei era foarte mare. Unii dintre păgânii
care se convertiseră la creştinism voiau mai întâi să-şi salveze viaţa
şi apoi se simţeau atraşi din nou la patimile lor vechi: la petreceri şi
la imoralitate, dar nu voiau să renunţe nici la Cristos. Ei au dorit să
aibă parte şi de plăcerile lumii şi de cer, de aceea s-au crezut inspiraţi
să perfecţioneze învăţătura celor doisprezece apostoli după licenţa
societăţii greco-romane. Se presupune că aici s-ar fi conceput şi s-
a născut nicolaismul, lângă tronul lui Satan. Mai întâi, Diavolul le-a
interpretat greşit problema izbăvirii de sub lege şi a libertăţii creştine.
212
Stancu Dragomir
Ei au crezut că ne mai fiind sub lege, erau liberi să păcătuiască, deşi

Apostolul Pavel a explicat clar această doctrină, când a zis: „Fraţilor, voi
aţi fost chemaţi pentru libertate. Numai nu faceţi din libertate un motiv
ca să trăiţi pentru firea pământească.” (Gal. 5:13). Apoi, Diavolul i-a
înşelat cu concepţia gnosticilor conform căreia numai duhul este bun,
iar trupul este rău şi că omul poate să facă cu trupul ce vrea, pentru
că nu el are importanţă, ci duhul2. Şi, în cele din urmă, Beelzebulul
i-a amăgit pe nicolaiţi, motivându-le că fiind păziţi prin har, oriunde ar
merge şi orice ar face, nu li se poate întâmpla nici un rău, fiindcă harul
avea de spus ultimul cuvânt şi nu ceea ce făceau ei3.
De aici unii dintre nicolaiţi au început să argumenteze că era
posibil să participi la mesele oferite idolilor şi chiar să te închini zeilor şi
cezarului, dar cu o condiţie: să realizezi în minte că idolul nu este nimic4.
Aceştia ziceau: „Puţină idolatrie sau puţină imoralitate nu înseamnă
nimic.” 5 Această metodă o foloseşte Diavolul şi acum. El falsifică şi
astăzi credinţa prin liberalizare. Pe câţi nu-i auzim spunând: „Doar toţi
suntem oameni,” „Cristos nu aşteaptă de la noi aşa de mult,” „Pretenţiile
Lui nu sunt exagerate,” „El ştie că suntem ţărână” etc. Iar alţii dintre
nicolaiţi au mers mai departe şi au spus: „Cum poţi să-l condamni şi să-
l învingi pe Diavol dacă nu-l cunoşti mai întâi amănunţit?”6
Cristos cel glorificat a zis în acest text, ca şi în mesajul pe care l-a
transmis bisericii din Efes, că nicolaiţii au pornit pe drumul balaamiţilor
şi că şi ei erau „distrugătorii poporului lui Dumnezeu”.
În cartea Numeri ni se arată că prorocul Balaam s-a făcut vinovat
de păcatul cel mare al seducerii poporului evreu la idolatrie, cu zeul
Baal-Peor şi la imoralitate cu femeile moabite (25:1-3; 31:15-16). Acest
proroc păgân din Mesopotamia, deşi n-a putut să blesteme poporul lui
Dumnezeu în favoarea împăratului Balac, el totuşi, potrivit cu 2 Petru
2:15 şi Iuda 11, ca să primească o recompensă, l-a învăţat pe Balac să
îndemne femeile moabite să-i invite pe bărbaţii lui Israel la mesele lor
idolatre şi imorale, pentru că ştia că Dumnezeu se va aprinde de mânie
şi îi va nimici, fapt care s-a şi întâmplat. Atunci au pierit 24.000 de
israeliţi, fiindcă din cauza aceasta ei erau în pericol să-şi piardă religia
lor monoteistă şi să fie distruşi cu desăvârşire ca naţiune (Numeri 25:9).
Al doilea lucru pe ni-l arată versetele pe care le studiem din
mesajul Domnului Isus adresat bisericii din Pergam este:
II. MÂNIA APRINSĂ A LUI CRISTOS ÎMPOTRIVA NICOLAISMU-
LUI.
În studiul trecut am văzut cum Atotvăzătorul ceresc a lăudat
biserica din Pergam. El a zis: „Tu ţii Numele Meu şi n-ai lepădat credinţa
Mea.” (v. 13) Iar acum vedem cum o mustră că i-a tolerat pe nicolaiţi,
213
spunându-i: „Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo nişte oameni care

ţin de învăţătura lui Balaam… (15). Tot aşa şi tu ai câţiva care, de
asemenea, ţin învăţătura nicolaiţilor, pe care Eu o urăsc. (16) Pocăieşte-
te, dar. Altfel, voi veni la tine în curând şi mă voi război cu ei cu sabia
gurii Mele.” (v.14-16).
Fiul lui Dumnezeu are o grijă deosebită de adevărul evanghelic
pe care ni l-a adus şi care ne este strict necesar; de aceea, El le pretinde
tuturor bisericilor să-l păstreze şi să-l mărturisească.
Când am tratat studiul intitulat Lauda lui Cristos cel glorificat
(Vol. I, Stud. 20), am văzut că biserica din Efes nu i-a tolerat pe nicolaiţi
ca biserica din Pergam. Nici un comentator al Apocalipsei, dintre toţi cei
pe care i-am consonsultat, n-a dat până acum un răspuns satisfăcător
la întrebarea: cum de nu i-a disciplinat biserica din Pergam pe nicolaiţi?
Lucrul acesta l-au remarcat şi mulţi alţi comentatori ca, W. Milligan,
W. Hendriksen, G.B. Caird, ect7.
Sunt mulţi care zic: „Nu contează ce crezi atâta timp cât te comporţi
bine şi nu urăşti pe oameni.” Numai că, Cel care este Lumina lumii şi
S-a numit pe Sine Adevărul, ne-a spus următorul lucru: „Dacă vom
rămâne în învăţătura Lui, vom cunoaşte adevărul şi adevărul ne va face
liberi.” (Ioan 8:12, 31-32; 14:6; 18:37) Şi atunci cum ar putea urmaşii
Lui să stea nepăsători faţă de adevăr?
Cristos cel înviat dezbate problema adevărului în legătură
cu comportamentul urmaşilor Lui atât în acest mesaj, cât şi în cel
transmis bisericii din Tiatira. Creştinismul are două învăţături centrale:
divinitatea Mântuitorului şi viaţa de sfinţenie, el Îl înalţă pe Cristos ca
Domn şi Mântuitor şi promovează sfinţenia. Scriitorii Noului Testament
insistă asupra acestor două doctrine fundamentale. Ei, prin inspiraţia
şi călăuzirea Duhului lui Dumnezeu, au salvat adevărul lui Cristos
de falsificarea ereziilor şi, prin demascarea celor imorali, au izbăvit
sfinţenia de pângărirea din partea acestora.
Deviza lui Rupert Medenius, din secolul al XVII-lea, a fost: „În
lucrurile minore, libertate; iar în cele majore, unitate.” 8 Şi cu atât mai
mult, noi putem afirma aici că, dacă în unele lucruri mici avem o altă
părere, nimeni nu poate privi cele două adevăruri primordiale ca fiind
opţionale, pentru că ar înceta automat să fie creştin.
Cuvântul pe care îl foloseşte Noul Testament pentru sfinţenie
este hagios, care înseamnă „deosebit”, „diferit”. Templul lui Dumnezeu
era hagios, pentru că se deosebea de alte temple; Sabatul era hagios,
pentru că se deosebea de alte zile; Dumnezeu este hagios , suprem,
pentru că Se deosebeşte de toate fiinţele din cer şi de pe pământ; şi
creştinul este hagios, fiindcă şi el se deosebeşte de toţi ceilalţi oameni
214
Stancu Dragomir
care trăiesc în păcat9. Apostolul Pavel a scris în 2 Corinteni: „Ieşiţi din

mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei.” (6:17). Această expresie figurativă nu
înseamnă să ne separăm de lume sau s-o urâm, ci viaţa noastră să
difere de a celor care nu-L cunosc pe Cristos.
Acelaşi Apostol, care i-a îndemnat pe corinteni să iasă din lume,
le spune acum despre sine: „M-am făcut tuturor totul, ca, oricum, să-i
mântuiesc pe unii din ei.” (1 Corinteni 9:22). Prin această expresie, el
n-a coborât creştinismul la nivelul oamenilor păcătoşi, ci i-a ridicat pe
aceştia la înălţimea copiilor lui Dumnezeu. Păcatul cel mare al nicolaiţilor
a constat în faptul că ei au renunţat la dreptarul conduitei creştine ca
să scape de necaz şi să trăiască după poftele firii pământeşti.
Fiul lui Dumnezeu a chemat biserica din Pergam la pocăinţă şi a
îndemnat-o să-i disciplineze pe nicolaiţi. Iar în caz contrar, a prevenit-
o că va trebui să intervină El şi să rostească sentinţa de condamnare
împotriva lor. El a zis: „Pocăieşte-te, dar. Altfel, voi veni la tine curând şi
Mă voi războii cu ei cu sabia gurii Mele.”
_____________________
1. Barclay, W. The Revelation of John, Vol. I, pp. 102,107;
2. Ignatuius Letters of the Ephesians, 6:2; 9:1;
Beasley-Murray, G.R. The Book of Revelation, pp. 86-87.
4. Morris, L. The Book of Revelation, p. 67;
6. Hendriksen, W. More than Conquerors, p. 67.
7. Milligan, W. The Book of Revelation, p. 846;
Hendriksen, W. More than Conquerors, p. 67;
Caird, G.B. The Revelation of St. John the Divine, p. 41.
215
30. PROMISIUNEA MANEI ASCUNSE
Apoc. 2:17
„Celui care va birui îi voi da să mănânce din mana ascunsă.” (v. 17)
În al patrulea studiu din mesajul lui Cristos cel înviat adresat

bisericii din Pergam, intitulat Promisiunea manei ascunse, vom arăta
că în cer ne vom hrăni în trei moduri: cu mana ascunsă, cu tezaurul
Împărăţiei lui Dumnezeu şi cu Fiinţa Trinitară a Celui Preaînalt.
I. MANA ASCUNSĂ
Evreii au crezut că atunci când va veni Mesia, va aduce trei feluri
de mâncare propriu-zise:
1.Prima mâncare va fi mana. Când israeliţii n-aveau ce mânca în
pustie, Dumnezeu le-a dat mană din cer (Exod 16:11-15), lucru pe care
ei nu l-au putut uita niciodată. Ei au luat un vas cu mană şi l-au pus în
chivot înaintea Domnului (Exod 16:33-34; Evrei 9:4). În anul 563 î. Cr.,
când Templul lui Solomon a fost dărâmat, rabinii au scris o legendă în
care se spunea că Prorocul Ieremia ar fi ascuns vasul cu mană într-o
crăpătură a muntelui Sinai şi că Dumnezeu o va păstra până când va
veni Mesia ca să-Şi restaureze Împărăţia1.
Dumnezeu a promis poporului evreu prin Moise că îi va ridica în
scurgerea vremii un proroc ca el. Moise L-a citat pe Dumnezeu spunând
în Deuteronom: „Le voi ridica din mijlocul fraţilor lor un proroc ca tine,
voi pune cuvintele Mele în gura Lui şi el va spune tot ce-I voi porunci Eu.”
(18:18) Cărturarii au interpretat cuvintele „proroc ca tine” în sensul
că şi Mesia va coborî mana din cer. Ei au învăţat poporul, zicând:
„Aşa cum primul eliberator a făcut să cadă mana din cer, tot aşa şi al
doilea Eliberator ne va da pâine de sus.” Apoi cărturarii au continuat să
zică: „Dăruirea manei era lucrarea supremă a lui Moise, dar Mesia îl va
întrece.” 2
2. Evreii au crezut că cea de a doua mâncare pe care o va aduce
Mesia va fi cea de la ospăţul mesianic. Pe timpul Domnului Isus au
circulat tot felul de cărţi apocrife pe care poporul de rând le credea
inspirate. În acele cărţi era scris că atunci când va veni Mesia, va
organiza mari ospeţe, la care vor lua parte toţi evreii. Atunci, zice a
patra carte a lui Ezra: „Behemotul, cel mai mare animal al solului şi
216
Stancu Dragomir
leviatanul cel mai mare animal al mării, vor sluji ca hrană.” (6:52).3 „Şi
atunci,” a continuat să spună şi a doua carte a lui Baruh, „behemotul
va apare din locul lui şi leviatanul se va descoperi din mare, aceste două
animale mari pe care Eu le-am creat în a cincea zi şi care se vor păstra
până la acel timp ca să vă servească drept hrană.” 4 (29:4).
Israeliţii au crezut foarte mult în banchetele mesianice şi ei n-
au putut să conceapă niciodată că de ele ar putea să aibă parte măcar
unul dintre neevrei. În cartea Psalmii lui Solomon, scrie că atunci toate
neamurile vor fi nimicite şi că sufletele lor vor sta în întunericul gheenei5.
(15:11).
Mântuitorul, mai întâi a confirmat că este adevărat că va lua masa
cu ai Săi, pe care El o numea adeseori cina şi ospăţul nunţii Mielului, dar
aceasta nu pe pământ, ci în cer. Şi apoi, a inversat lucrurile, spunând
că nu evreii vor avea parte de acel ospăţ, ci neamurile, pentru că ele
vor veni la El de-a lungul mileniilor şi de la marginile pământului şi se
vor aşeza la masă cu patriarhii lor: Avraam, Isaac şi Iacov, iar ei, care
se numeau fiii împărăţiei şi care L-au respins, vor pierde acest drept şi
vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea
dinţilor (Matei 8:11-12).
3. Şi a treia mâncare vor fi fructele din pomul vieţii. Rabinii şi-
au imaginat că pomul vieţii a umbrit cu ramurile lui întreaga grădină,
că a avut cinci sute de mii de feluri de parfumuri şi nu mai puţine feluri
de fructe, care erau foarte plăcute la gust6. Apoi, ei învăţau poporul
că atunci când va veni Mesia, va aduce din nou pomul vieţii, ca cei
credincioşi să mănânce din el7.
Mântuitorul ne învaţă că nici pomul vieţii nu va fi pe pământ, ci
în Ierusalimul ceresc. Ioan Teologul a scris: „În mijlocul pieţei şi pe cele
două maluri ale râului era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod
şi dând rod în fiecare lună” (22:2) şi „Ferice de cei care îşi spală hainele
ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!” (22:14).
Minunile, nu erau numai nişte fapte măreţe, ci şi acte unice, care
demonstrau gloria Celui care le făcea şi măreţia lumii din care a venit.
Aceasta este cauza pentru care Evanghelistul Ioan le-a numit în limba
greacă semeion, „ferestruici”. Pentru Evanghelistul Ioan fiecare minune
a Mântuitorului a fost o ferăstruică prin care zărea cine este El, cum
este lumea din care a venit, că îi purta sigiliul şi ce va face El din noi
într-o zi. Astfel, săturarea celor cinci mii de bărbaţi, fără femei şi copii,
cu cinci pâinişoare şi cu doi peştişori, ne arată mai întâi că Domnul
Isus era Acel Proroc care trebuia să vină; şi apoi, tot prin minunea
aceasta, Domnul Isus ne-a demostrat că El ne va sătura cândva fiinţa
pe deplin. Mântuitorul când a înmulţit cele cinci pâini printr-un cod
217
nou şi rapid, ne-a dovedit că El este Dumnezeu şi că ne poate hrăni nu

numai trupul, ci şi sufletul.
Unii exegeţi, interpretând promisiunea „manei ascunse”,
argumentează că există o mâncare cerească, aşa de bună şi de delicioasă
încât este ascunsă de orice minte omenească8, mâncare promisă de
Cristos cel glorificat tuturor celor ce au renunţat la mesele idoleşti,
care şi-au sacrificat serviciile şi au acceptat martirajul9, şi că în această
mâncare cerească se includ: “mana ascunsă”, care se mai numeşte şi
„mâncarea celor mari” sau „a îngerilor” (Ps. 78:25), „cina”, „bunătăţile”
de la nunta Mielului, şi fructele din „pomul vieţii”.
Al doilea mod în care ne vom hrăni în cer va fi cu
II. TEZAURUL ÎMPĂRĂŢIEI LUI DUMNEZEU.
După anul 60 d. Cr., luxul societăţii romane a fost fără egal în
istorie. Pliniu ne relatează despre o doamnă care s-a căsătorit într-
o rochie împodobită din abundenţă cu pietre preţioase şi nestemate.
Această rochie a costat 432.000 de şilingi sau câştigul muncii unui om
pe o perioadă de 28.000 de ani10.
Unii au încercat să-şi stâmpere foamea sufletească în bogăţie;
alţii, în noi emoţii cauzate de plăceri; iar alţii, în mâncăruri extravagante.
Dar toţi aceştia au trebuit să constate contrariul, şi anume: cu cât
căutau mai mult să-şi potolească foamea sufletească prin asemenea
artificii, cu atât ea creştea şi se adâncea mai mult.
Cezarii şi oamenii bogaţi mâncau la banchete creieri de fazani şi
de păuni, şi limbi de privighetori. Ei au născocit un obicei fără pereche:
să dizolve pietre preţioase şi perle şi să le pună în mâncare şi băutură.
O asemenea masă costa exagerat de mult; în banii noştri moderni,
milioane de dolari11.
Marea greşeală a muritorilor a fost şi este aceea că încearcă să-şi
sature foamea spirituală cu lucruri materiale. Prorocul Isaia a zis: „De
ce cântăriţi argint pentru un lucru care nu hrăneşte? De ce vă daţi câştigul
muncii pentru ceva care nu satură?” (55:2) Cineva poate să fie bogat ca
Croesus, care a dispus de o bogăţie aproape legendară, aşa cum vom
vedea în studiul intitulat Oraşul Sardes (Vol. I, Stud. 37), şi tot va simţi
o foame tainică în sufletul lui. Numai Cristos ne poate sătura foamea
sufletului cu tezaurul Împărăţiei Sale şi aceasta începând chiar de aici
şi de acum.
La prima vedere ni se pare că tot ce facem şi realizăm prin munca
şi strădania noastră, şi că toate bunurile pe care ni le oferă pământul,
ne-ar fi suficiente ca să fim fericiţi. Numai că în ultima analiză trebuie să
constatăm cu durere în suflet că omul, chiar dacă ar ajunge să aibă toate
aceste mijloace în cel mai înalt grad, el tot mai simte că-i lipseşte ceva
218
Stancu Dragomir
şi că are în suflet un gol, o nemulţumire şi o dorinţă de nesatisfăcut. De

ce nu-l pot sătura toate acestea? Fiindcă sufletul nostru doreşte ceva cu
mult mai mult decât ne poate oferi pământul. Aceasta este prima cauză
a însetării sufletelor noastre, de unde ne apare setea după absolut!
A doua cauză a însetării sufletului nostru este că în lume totul,
pe lângă faptul că este insuficient, este şi trecător. Viaţa umană poate
fi descrisă cel mai bine cu ajutorul ceţei care, atunci când se împrăştie
puţin, apare la orizont soarele, şi atunci când omul îl doreşte şi se
simte mai bine cu el, ceaţa se lasă iarăşi şi-l acoperă. O, câţi sori nu are
omul şi ceaţa cea groasă îi întunecă pe toţi! La unii, poate este vorba de
soarele tinereţii, la alţii, de soarele sănătăţii, la alţii, acest soare poate fi
un copil, care de abia a răsărit sau s-a ridicat puţin şi ceaţa şi umbrele
morţii l-au şi răpit, la alţii, acest soare poate este soţia sau soţul, la
alţii, tatăl sau mama, iar la alţii, fratele sau sora.
Noi locuim într-o lume unde petalele florilor, când abia încep
să-şi trăiască splendoarea frumuseţii şi să-şi răspândească parfumul,
trebuie să se şi ofilească. Această realitate o trăieşte şi omul : când i se
pare că se simte în cea mai mare siguranţă, tocmai atunci soarele lui
se pregăteşte să apună. Cineva a spus că omul are o singură speranţă
şi 99 de temeri, pentru că el trăieşte într-o lume unde totul, pe lângă
faptul că este insuficient, este şi trecător. Aceasta este a doua cauză a
însetării sufletului omenesc, după infinit.
Şi acum, întrebarea care se ridică este: de ce omul tânjeşte după
absolut într-o lume unde totul este insuficient? Şi de ce el suspină după
infinit pe un pământ unde totul este limitat şi trecător? La această
întrebare există un singur răspuns: fiindcă el este un fiu al eternităţii,
pe care îl aşteaptă o lume cu bunuri absolute şi infinite.
Al treilea mod în care ne vom hrăni în cer va fi cu
III. FIINŢA TRINITARĂ A LUI DUMNEZEU.
Când evreii au zis Domnului Isus: „Părinţii noştri au mâncat
mană în pustie, după cum este scris «Le-a dat să mănânce pâine din
cer»” (Ioan 6:31) ei L-au provocat ca să le dea mană, deoarece au fost
derutaţi de către cărturarii care au spus că minunea înmulţirii pâinilor
nu putea fi pusă alături de valoarea manei, pentru că numai mana a fost
considerată în Vechiul Testament ca fiind „pâinea din cer”. Psalmistul
a zis: „Şi i-a săturat cu pâine din cer” (105:40) şi Neemia a scris: „Le-a
dat, de la înălţimea cerurilor, pâine.” (9:15).
Fiul lui Dumnezeu mai întâi i-a corectat pe evrei şi le-a spus că
Moise nu le-a dat pâine din cer, pentru că mana n-a căzut de sus, ci s-a
făcut pe pământ în urma unui strat gros de rouă care se lăsa în timpul
nopţii, aşa cum reiese din cele scrise de Moise în Exod: „Dimineaţa s-
219
a aşezat un strat gros de rouă în jurul taberei. (14) Când s-a luat roua
aceasta, pe faţa pustiului era ceva mărunt ca nişte grăunţe, ca bobiţele
de gheaţă albă pe pământ.” (16:13-14; Num. 11:9) Apoi, vorbind despre
Sine, Mântuitorul a zis, într-o formă poetică şi cu cea mai mare claritate,
ca să-L înţeleagă toţi oamenii din toate generaţiile; „Adevărat, adevărat
vă spun că Moise nu va dat pâine din cer, ci Tatăl meu vă dă adevărata
pâine din cer.” (Ioan 6:32) „Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine nu
va flămânzi niciodată şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată.” (Ioan
6:35)
Nu numai Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Duhul, dar şi
Dumnezeu-Fiul este o mană ascunsă pentru mintea şi sufletul omului,
fiindcă încă nu-L cunoşteam nici pe El, nici chiar în cea mai mică
parte, în comparaţie cu imensitatea măreţiei Sale, deşi a venit la noi în
carne şi oase, şi omenirea a reflectat asupra Lui de două milenii. Numai
atunci când Cristos, Mana ascunsă, ne va duce în Împărăţia cerurilor
şi acolo Îl vom privi cu uimire faţă în faţă, în toată gloria Sa, vom vedea
că El va fi pentru noi Mana cea adevărată, care va hrăni pe deplin
fiinţa noastră, fiindcă numai El ni-L va oferi pe Dumnezeu ca Tată, ne
va duce la pomul vieţii şi, în numele jertfei Lui, vom primi din partea
Tatălui tot tezaurul Împărăţiei cerurilor12.
Una din cele mai bune definiţii date lui Dumnezeu este aceasta:
„Dumnezeu este singura Fiinţă care este suficientă prin Sine.” Dacă afară
de Dumnezeu n-ar fi nici Universul, nici o fiinţă cerească şi nici o altă
existenţă, persoana Lui ar rămâne tot neştirbită.
Biblia ne spune că fiinţele cereşti care sunt în prezenţa lui
Dumnezeu nu pot rezista nici o clipă fără să cânte: „Sfânt, sfânt,
sfânt este Domnul oştirilor!” (Isaia 6:3; Apoc.4:8) pentru că tot ce este
Dumnezeu se exteriorizează din El, le inundă şi le umple fiinţa. Apostolul
Pavel a fost inspirat să ne spună că atunci când vom intra în prezenţa
lui Dumnezeu, vom ajunge într-o stare culminantă când El va fi „totul
în toţi.” (Efes. 1:23; 3:19) Acesta este motivul pentru care Mântuitorul
ne învaţă că numai Tatăl ceresc ne poate sătura pe deplin sufletul. El
a zis în Apocalipsa: „Celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa
vieţii fără plată!” (22:17) Acesta este motivul pentru care unul dintre
psalmişti a exclamat: „Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te
doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!” (42:1) Şi aceasta este cauza
pentru care Fericitul Augustin a spus: „Sufletele noastre nu vor găsi
pace şi alinare, până nu se vor odihni din nou la Tine, Dumnezeule!”
Apocalipsa ne spune că din Tronul Celui Preaînalt curg izvoarele
apelor vieţii care formează un râu limpede ca cristalul. Acest simbol îl
vom înţelege mai uşor dacă îl vom exemplifica cu o mamă; că numai
220
Stancu Dragomir
ceea ce emană din ea poate să stâmpere fiinţa copilului ei. Dacă aşa
stau lucrurile cu o mamă şi copilul ei, atunci, cu atât mai mult, numai
Tatăl nostru ceresc şi tot ce se revarsă din El ne va satisface pe deplin
toate aspiraţiile fiinţei noastre. Ioan Teologul a scris în Apocalipsa: „Şi
Mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care curgea din
tronul lui Dumnezeu şi al Mielului” (22:1) şi în 7:17 el a continuat să
zică: „Căci Mielul, care stă în mijlocul tronului, va fi Păstorul lor şi îi va
duce la izvoarele apelor vieţii.”
Astfel, când Cristos cel glorificat a promis biruitorilor din Pergam,
zicând: „Celui care va birui îi voi da să mănânce din mana ascunsă”, le-a
spus cu alte cuvinte: „Aşa cum pâinea satură foamea şi apa potoleşte
setea fizică, tot astfel există o mană ascunsă pentru mintea omului,
singura care vă satură pe deplin foamea şi setea sufletească; şi această
mană este pomul vieţii, tot tezaurul Împărăţiei cerurilor şi Fiinţa Trinitară
a lui Dumnezeu, pe care o voi oferi numai celor ce Îmi vor rămâne
credincioşi până la capăt”.
_____________________
2 Macabei 2:4.
2. Barclay, W. The Revelation of John, Vol. I, pp. 215-216;
Strack, H.L. and Billerbeck, P. Kommentar zum Neuen Testament
aus Talmud und Midrasch, Vol. II, p. 481.
3. 4 Ezra 6:52.
4. 2. Baruh 29:4.
5. Psalmii lui Solomon 15:11.
7. Op. cit.
8. Op. cit. p.95.
9. Wilcock, M. The Message of Revelation, p. 48.
11. Op. cit.;
Op. cit. Vol. II, pp. 156-157.
Brooks, R. The Lamb is all the Glory, p. 38.
221
31. PROMISIUNEA PIETREI ALBE
Apoc. 2:17
„Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: «Celui care

va birui … îi voi da o piatră albă şi pe piatra aceasta este scris un nume
nou, pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l primeşte.»” (v. 17).
În al cincilea studiu din mesajul lui Cristos cel înviat adresat

bisericii din Pergam, intitulat Promisiunea pietrei albe, ne vom ocupa
de şase lucruri: achitarea celor credincioşi la judecata de apoi, valoarea
lumii pe care o vom moşteni, puritatea şi frumuseţea ei, marele privilegiu
al copiilor lui Dumnezeu, răsplătirea biruitorilor şi marca noii noastre
personalităţi.
Vrăjitoria şi amuletele erau cunoscute în lumea antică ca cele
mai comune practici. Amuletele erau făcute din metale preţioase, ca
aurul, diamantul etc. Pe ele se scria numele unui zeu, care era chemat
în ajutor pe timp de boală sau într-o altă nenorocire. Lumea cumpăra
aceste amulete cu mare însetare1.
R.C. Trench, arhiepiscopul anglican şi A. Plummer, au zis că
aici ar fi vorba despre misteriosul Urim şi Tumim, menţionate de mai
multe ori în Vechiul Testament. Ştim că Marele Preot purta pe piept
douăsprezece pietre preţioase cu numele celor douăsprezece seminţii
ale lui Israel, pe care el, în calitate de mediator, le reprezenta înaintea
lui Dumnezeu (Exod 28:30). Se crede că Urim ar fi fost un diamant sau
o perlă pe care scria Numele secret al lui Dumnezeu, pe care Marele
Preot îl consulta şi căruia Îi cerea călăuzirea divină. Astfel, după această
opinie, biruitorii vor avea privilegiul de a fi preoţi şi de a avea acces la
prezenţa lui Dumnezeu2.
Comentatorii R.H. Charles, E.H. Plumptre şi mulţi alţii n-au fost
de acord cu această părere, pentru că în text nu este vorba despre
Numele lui Cristos sau Dumnezeu, ci a primitorului pietrei3.
1. Să luăm mai întâi achitarea celor credincioşi la judecata de
apoi.
Cristos cel glorificat, pe lângă mana ascunsă, a mai promis
biruitorilor din Pergam că le va da şi o piatră albă pe care scrie un
nume nou pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l primeşte.
222
Stancu Dragomir
În lumea antică, piatra albă a avut mai multe semnificaţii. Noi

le vom lua numai pe acelea la care credeam că S-a referit Fiul lui
Dumnezeu.
În antichitate exista o sărbătoare care se numea ziua albă. Plutarh
a povestit că atunci când Pericle (490-429 î. Cr) a împresurat oraşul
Samos, a ştiut că asediul va dura un timp mai îndelungat şi n-a vrut
să obosească armata. Astfel, el şi-a împărţit ostaşii în opt companii,
care trăgeau la sorţi în fiecare dimineaţă, cu ajutorul a opt pietricele,
dintre care una era albă. Compania, căreia îi cădea pietricica albă era
scutită în acea zi de orice datorie. Ea numea ziua respectivă ziua albă,
pentru că putea să facă ce voia. Aşa a început sărbătoarea numită ziua
albă şi de aici a început şi obiceiul aruncării pietrelor albe şi negre
la instanţe judecătoreşti. Într-una din scrierile lui, Pliniu a istorisit
unui prieten că a văzut cu ocazia unei sărbători de ziua albă cum la o
instanţă judecătorească, un avocat a spus în cuvântul său de apărare:
”Deoarece astăzi este o zi însemnată a pietrelor albe, aş vrea ca ele să
aibă cuvântul. Noi avem o urnă în care aruncăm pietre albe şi negre, să
pronunţăm dar sentinţa după numărul pietrelor albe.” 4
Ţinând seama de acest simbolism al pietrei albe într-o instanţă
judecătorească, atunci când Cristos cel glorificat a zis: „Celui care va
birui … îi voi da o piatră albă,” El a spus cu alte cuvinte, atât biruitorilor
din Pergam, cât şi tuturor creştinilor care I-au fost şi Îi sunt loiali:
„Există o judecată de apoi, când Eu voi fi Judecătorul suprem, când toate
naţiunile şi generaţiile vor sta înaintea Mea şi când Eu va trebui să le dau
verdictul. Ziua aceea va fi cea mai neagră pentru cei mai mulţi, fiindcă
vor fi condamnaţi la iazul cu foc şi pucioasă care va arde în veci de veci,
iar pentru voi va fi ziua cea mai albă, fiindcă vă voi da atunci o piatră
albă, vă voi îmbrăca în haine albe şi vă voi promova în rândul sfinţilor.”
2. În al doilea rând, piatra albă ne arată valoarea lumii pe care
o vom moşteni.
Există o legendă rabinică în care se spune că împreună cu mana
ar fi căzut din cer şi câteva pietre albe de mare preţ, ca dar din partea
lui Dumnezeu. 5 Pe baza acestei concepţii, evreii au crezut că în epoca de
aur a lui Mesia nu va cădea numai mana din cer, ci şi pietre preţioase6.
Se credea că aceste pietre vor fi albe, translucide şi mai scumpe decât
diamantul şi mărgăritarul7.
După acest simbol al pietrei albe ca valoare a lumii viitoare, când
Cristos cel glorificat a promis biruitorilor din Pergam, zicând: „Celui
care va birui … îi voi da o piatră albă,” El le-a spus cu alte cuvinte, că
nu le va coborî comorile cereşti pe pământ, aşa cum credeau evreii, ci
îi va duce pe cei biruitori la ele.
223
Astfel, piatra albă, translucidă şi de mare preţ, pe care o vom primi

în ziua judecăţii, arată şi că am scăpat pentru totdeauna de sărăcie,
lipsă şi mizerie; şi că ni se vor deschide porţile de mărgăritar ale cetăţii
de aur ca să ne bucurăm de tezaurul Împărăţiei lui Dumnezeu.
3. În al treilea rând, piatra albă ne arată puritatea şi frumuseţea
lumii de care vom avea parte.
Cuvântul alb joacă un rol important în Apocalipsa. R.H. Charles a
spus că în Apocalipsa albul este culoarea şi uniforma cerului. În textul
grecesc scrie cuvântul leyken, iar leyken, exprimă un alb strălucitor,
întocmai ca zăpada în lumina soarelui. Albul este simbolul purităţii
cereşti. În sensul acesta găsim mereu expresii ca: „haine albe” (Apoc.
3:5; 7:9), „haine ca zăpada” şi „tron mare şi alb” (Apoc. 20:11) etc.
Albul mai este şi simbolul frumuseţii8. În antichitate, perlele
n-au fost numai simbolul valorii supreme, ci şi emblema frumuseţii
absolute9. Ele erau nişte pietricele rotunde, albe şi foarte sclipitoare, din
care emanau raze albe de o frumuseţe de neîntrecut. Când Mântuitorul
a asemănat în Evanghelii Împărăţia cerurilor cu o perlă, El a arătat că
cerul este cel mai frumos loc din toată existenţa absolută.
Apocalipsa ne arată că acolo străzile oraşelor sunt de aur. Ioan
Teologul a scris: „Strada cetăţii era de aur curat, ca sticla străvezie.”
(21:22). El a mai spus că Ierusalimul ceresc are douăsprezece porţi albe
şi strălucitoare de perle, prin care pot intra numai cei ce-şi înveşmântează
sufletul în haina cea albă a purităţii. El a scris în Apocalipsa: „Cele
douăsprezece porţi erau douăsprezece perle. Fiecare poartă era dintr-o
singură perlă” (21:21) şi „Ferice de cei care îşi spală hainele ca să aibă
drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!” (22:14)
Prin acest simbol al pietrei albe ca puritate şi frumuseţe, când
Cristos cel glorificat a promis biruitorilor din Pergam, spunând: „Celui
care va birui … îi voi da o piatră albă,” le-a zis cu alte cuvinte, că cel
ce va primi la judecata de apoi piatra albă, va fi promovat în lumea
sfinţilor şi a frumuseţii.
4. În al patrulea rând, piatra albă ne arată marele privilegiu al
copiilor lui Dumnezeu.
În Roma antică, familiile care se trăgeau din neam împărătesc
erau privilegiate. Ele erau scrise în palatul regal pe o teseră, care era o
tăbliţă de marmură albă, şi primeau gratuit tot ce le trebuia10. Ca semn
distinctiv, li se dădea şi o broşă albă făcută dintr-o piatră preţioasă,
care le slujea ca invitaţie permanentă la toate banchetele şi petrecerile
regale şi publice11.
Având în vedere acest simbol al teserei, când Cristos cel glorificat
a zis: „Cel care va birui … îi voi da o piatră albă,” El a spus cu alte cuvinte
224
Stancu Dragomir
atât biruitorilor din Pergam, cât şi tuturor creştinilor care I-au fost şi Îi
sunt credincioşi: „Celui ce îi voi da la judecata de apoi o piatră albă, îl
voi recunoaşte ca membru al familiei Mele regale, îi voi scrie numele pe
tesera cerului, va intra în posesia tuturor bunurilor Mele şi va avea acces
la toate ospeţele Celui Preaînalt.”
5. În al cincilea rând, piatra albă ne arată răsplătirea
biruitorilor.
Anticii dădeau mari onoruri câştigătorilor de jocuri olimpice. Cel
ce ieşea învingător de mai multe ori, primea titlul de maestrul jocului
sau de campion, după limbajul nostru modern, şi i se scria şi lui numele
pe teseră12.
În Roma antică, un gladiator care lupta fie cu alţi gladiatori, fie
cu fiarele sălbatice, era considerat un mare campion. Dacă un gladiator
câştiga de mai multe ori lupta, el se retrăgea din aceasta cu cea mai
mare onoare, i se acorda titlul de spectatus care însemna „super om”
şi i se scria şi numele lui pe o teseră, având şi el aceleaşi privilegii cu
prinţii şi cu toţi aceia care se trăgeau din familiile regale.
Cristos cel glorificat, când a zis: „Celui care va birui …, îi voi da
o piatră albă” referindu-se şi la al doilea simbol al teserei, la cel al
gladiatorilor a spus cu alte cuvinte atât biruitorilor din Pergam, cât
şi tuturor creştinilor care I-au fost şi Îi sunt loiali: „Numai după ce vă
voi da o piatră albă la judecata de apoi şi vă voi scrie numele pe tesera
cerului, veţi înceta lupta cu fiarele apocaliptice şi cu balaurul. Numai
atunci veţi intra în odihna de veci şi veţi fi cinstiţi de tot cerul, până şi de
Cel Preaînalt.”
6. În al şaselea rând, piatra albă ne arată marca noii noastre
personalităţi.
În Biblie, numele arată caracterul sau poziţia celui ce-l purta.
Astfel, o persoană care ajungea într-o stare nouă, primea un nume
corespunzător. Spre exemplu, Avram, după ce a primit marea promisiune
de a fi părintele mai multor naţiuni, a devenit Avraam (Gen. 17:5).
Iacob, după ce a luptat cu Dumnezeu, a devenit Israel etc.
În limba greacă sunt două cuvinte pentru adjectivul nostru
„nou”: neos şi kainos. Neos arată timpul când a fost făcut un anumit
lucru. Iar kainos arată atât timpul, cât şi calitatea lui. Kainos arată că
un anumit lucru nu este numai nou, ci şi aşa cum n-a fost niciodată.
El ne arată că un lucru sau o persoană a intrat într-o altă existenţă şi
experienţă, necunoscută înainte13. În sensul acesta, găsim în Apocalipsa:
„Ierusalimul nou” (3:15), „cântare nouă” (5:9), „cerul şi pământul nou”
(21:1) şi că „Dumnezeu va face toate lucrurile noi” (21:5). În textul
nostru scrie onoma kainon, „numele nou”.
225
În cer vom intra într-o stare cu totul nouă: caracter nou, haine
noi, viziune nouă, relaţie nouă cu Dumnezeu etc; de aceea vom primi
şi un nume nou14.
Numele cel nou va fi marca care va arăta adevărata noastră
personalitate şi după care vom fi cunoscuţi15. Comentatorul H. Alford
crede că valoarea pietrei albe nu va consta aşa de mult în calitatea ei,
oricât de preţioasă ar fi, cât în numele cel frumos şi etern de pe ea16.
Deşi cerul va fi un loc comun, unde vom avea multe lucruri la fel,
totuşi, aceasta nu înseamnă că nu vom avea şi anumite particularităţi
specifice17. La judecata de apoi, când vom primi din mâna lui Cristos
o piatră albă, cu un nume nou pe ea, care va fi expresia noii noastre
personalităţi, vom fi curioşi să vedem cum ne cheamă. Dar numele
nostru va fi cu mult mai mare decât ne vom fi aşteptat. După ce-l vom
citi, vom rămâne surprinşi de faptul: ce personalitate am ajuns, primind
un nume pe care nu-l poate bănui nimeni şi prin prisma căruia vom fi
cunoscuţi de abia în lumea cea nouă. O, ce ecuson minunat vom purta
în eternitate!
Duhul Sfânt a preluat mesajul pe care Fiul lui Dumnezeu l-a
adresat bisericii din Pergam şi l-a transmis tuturor credincioşilor din
toate bisericile şi din toate generaţiile, fiindcă el este valabil pentru toţi
cei care Îi rămân loiali lui Cristos. Ioan Teologul a scris: „Cine are urechi
să asculte ce zice Bisericilor Duhul.” (v. 17).
226
Stancu Dragomir
_____________________
2. Trench, R.C. Commentary on the Epistles to then Seven Churches
in Asia, p. 132.
Plummer, A. The Book of Revelation, p. 64.
3. Charles, R.H. Revelation, p.66;
Plumptre, E.H. The Epistles to the Seven Churces, p. 126.
Walvoord, J.F. The Revelation of Jesus Christ, p. 70.
5. Barclay, W. The Revelation of John, Vol. I, p.96;
Morris, L. The Book of Revelation, p.68.
6. Stott, J.R.W. What Christ Thinks of the Church, p.56.
7. Stuart, M.W. The White Stone of the Apocalypse, pp. 461-477.
8. Brooks, R. The Lamb is the Glory, p. 38;
9. Barclay, W. The Gospel of Matthew, Vol. lI, p.96.
11. Plumptre, E.H. The Epistles to the Seven Churces, p. 127;
Hadjiantoniu, G.A. The Postman of Patmos, pp. 63-68.
Stott, J.R.W. What Christ Thinks of the Church, p.56.
14. Beasley-Murray, G.R. The Book of Revelation, p. 88;
Brooks, R. The Lamb is the Glory, p. 38.
15. Morris, L. The Book of Revelation, pp. 68-69.
16. Alfrod, H. The Greek New Testament, Vol. IV, p. 572.
17. Lange, J.P. The Revelation of John, p. 120;
Lenski, C.H. The Interpretation of St. John’s Revelation, p. 113.
227
32. BISERICA DIN TIATIRA
Apoc. 2:18-29
18. Îngerului Bisericii din Tiatira, scrie-i: „Iată ce zice Fiul lui
Dumnezeu, care are ochii ca para focului şi ale cărui picioare sunt ca
arama aprinsă:
19. «Ştiu faptele tale, dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea
ta şi faptele tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi.
20. Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Izabela, femeia aceea
care se zice profetesă să-i înveţe şi să amăgească pe robii Mei să se
dedea la curvie şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor.
21. I-am dat vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască
de curvia ei!
22. Iată că am s-o arunc bolnavă în pat; şi celor care comit adulter
cu ea le voi trimite un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor.
23. Îi voi lovi cu moartea pe copiii ei. Şi toate bisericile vor cunoaşte
că Eu sunt Cel care cercetez rărunchii şi inima; şi voi răsplăti fiecăruia
din voi după faptele lui.
24. Vouă, însă, tuturor celorlalţi din Tiatira, care nu aveţi învăţătura
aceasta şi n-aţi cunoscut adâncimile Satanei, cum le numesc ei, vă zic:
«Nu pun peste voi altă greutate.
25. Numai ‚ţineţi cu tărie ce aveţi, până voi veni!»
26. Celui ce va birui şi celui care va împlini până la sfârşit lucrările
Mele, îi voi da autoritate peste naţiuni.
27. Le va conduce cu un toiag de fier şi le va zdrobi ca pe nişte
vase de lut, cum am primit şi Eu autoritate de la Tatăl Meu.
28. Şi-i voi da luceafărul de dimineaţă.
29. Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul.»”
Din al patrulea mesaj a lui Cristos cel înviat adresat bisericii

din Tiatira vom ţine cinci studii. În primul studiu, intitulat Biserica
din Tiatira, vom face două lucruri: vom descrie oraşul şi vom reflecta
asupra prosperităţii bisericii.
I. DESCRIEREA ORAŞULUI.
Pentru a face cunoştinţă cu oraşul Tiatira, vom arunca o scurtă
privire asupra a cinci lucruri în legătură el.
228
Stancu Dragomir
Colonadele Tiatirei antice

1. Primul lucru este istoricul lui.
Informaţiile pe care le deţinem în legătură cu cele şapte oraşe din
Apocalipsa ne ajută foarte mult să înţelegem conţinutul mesajelor pe
care Mântuitorul le-a adresat bisericilor din ele.
Unii comentatori au zis că Fiul lui Dumnezeu a transmis mesajul
cel mai lung către cetatea de cea mai mică importanţă dintre cele şapte.
Numai că, potrivit informaţiilor pe care ni le-a furnizat Pliniu, această
afirmaţie nu este temeinică1.
Seleucus Nicator (301-281 î. Cr.) a colonizat această cetate cu
grecii din Macedonia şi i-a dat numele Tiatira, care înseamnă în limba
lidiană „turnul Tia” sau „citadela Tia”. Ea era cunoscută sub numele de
Pelopia şi Euhippia2.
2. Al doilea lucru asupra căruia vom arunca o scurtă privire este
poziţia geografică a oraşului.
Tiatira era aşezată în valea Hermus, unde curge râul Caicus. De-
a lungul acestei văi se întinde astăzi o cale ferată3.
Apoi, prin Tiatira trecea şoseaua principală care venea de la
Efes, Smirna şi Pergam şi ducea spre Sardes, Fiadelfia, Laodiceea şi
Bizanţ. Pe ea trecea poşta Imperiului Roman şi circula marea mulţime
de negustori din Est şi din întreaga Asie4. Tiatira era situată la hotarul
229
dintre Misia şi Lidia. Ea se afla la jumătate de drum între Pergam şi

Sardes, sau mai bine zis la 50 km de fiecare5.
Tiatira, ca zonă geografică, n-a fost bună ca punct strategic
pentru apărare, în cazul unei invazii. Datorită acestui fapt, Seleucus a
instalat aici o garnizoană încă din anul 300 î. Cr., în vederea apărării
cetăţii, dar şi a Pergamului, fiindcă nici el nu avea o poziţie strategică
bună6.
3. Al treilea lucru asupra căruia vom arunca o scurtă privire este
negoţul Tiatirei.
Tiatira era un mare centru comercial. Majoritatea locuitorilor ei se
ocupau cu negoţul7. Ea a fost un oraş foarte bogat şi prosper8. Bogăţia
Tiatirei nu s-a datorat numai faptului că era un mare centru comercial,
ci a faptului că a fost aşezată într-o zonă fertilă9.
4. Al patrulea lucru asupra căruia vom arunca o scurtă privire
este industria Tiatirei.
Scrierile, cât şi arheologia ne arată că în Tiatira erau multe
manufacturi; că locuitorii ei erau vestiţi pentru iscusinţa lor în ceea ce
priveşte vopselele de purpură, care erau foarte scumpe şi căutate; că
existau acolo topitorii şi ateliere pentru prelucrarea bronzului, ateliere
pentru prelucrarea lânii şi a inului, tăbăcării, vopsitorii, ateliere de
olărit, posibilităţi de producere a băuturii reci la gheaţă etc. Muncitorii
tuturor acestor manufacturi erau asociaţi în bresle10.
5. Al cincilea lucru asupra căruia vom arunca o scurtă privire,
este religia păgână din Tiatira.
Tiatira n-a avut o însemnătate deosebită în ce priveşte religia
păgână, dar aceasta nu înseamnă că acolo nu erau temple dedicate
zeilor şi măcar un singur templu construit în cinstea cezarului.
Pe lângă alte temple, în Tiatira se înălţa frumosul şi magnificul
edificiu al Artemisei, numită şi Diana11. Zeul principal al Tiatirei a fost o
figură de războinic, înarmată cu o secure şi călare pe cal. S-a mai găsit
imprimată pe o monedă a acestei cetăţi şi o altă zeitate feminină, cu o
cunună de războinic12.
Tiatira a jucat un mare rol în ce priveşte ghicitul. Ea a ridicat un
altar închinat în mod expres ghicitului, atât în palmă, cât şi în cărţi pe
care-l practicau anumite femei.13.
În al doilea, rând ne vom ocupa de
II. PROSPERITATEA BISERICII
Am văzut că împăratul Seleucus a colonizat în Tiatira o parte
dintre grecii din Macedonia, în urmă cu vreo 300 de ani. Se pare că
printre aceştia au fost şi străbunii Lidiei. Apoi, se mai constată din cartea
Faptele Apostolilor, că Lidia, care făcea comerţ cu materialul vopsit cu
230
Stancu Dragomir
Oraşul Filipi în care locuia Lidia.

purpură, avea două case:
una în oraşul Filipi şi alta
în Tiatira. Doctorul Luca
a scris în cartea Faptele
Apostolilor: „De acolo ne-
am dus la Filipi, care este
cea dintâi cetate din acea
regiune a Macedoniei
… (13) În ziua Sabatului
am ieşit afară pe poarta
cetăţii, lângă un râu,
unde credeam că se află
un loc de rugăciune. Ne-
Ruinele oraşului Filipi din Macedonia,
în care locuia Lidia (Fapte 16:12)
am aşezat şi le-am vorbit
femeilor care erau adunate
laolaltă. (14) Una din ele, numită Lidia, vânzătoare de purpură din
cetatea Tiatira, era o femeie temătoare de Dumnezeu şi asculta. Domnul
i-a deschis inima ca să ia aminte la cele ce spunea Pavel. (15) După ce a
fost botezată ea şi casa ei, ne-a rugat şi ne-a zis: «Dacă mă consideraţi
credincioasă Domnului, intraţi şi rămâneţi în casa mea» Şi ne-a forţat
să intrăm.” (16.12-15) Şi un alt text care ne arată că Lidia a locuit în
Filipi, se află tot în Faptele Apostolilor, unde se spune că Apostolul
Pavel şi Sila au fost întemniţaţi în acest oraş. Doctorul Luca a scris: „Ei
au ieşit din închisoare şi au intrat în casa Lidiei.” (16:40).
Unii cercetători sunt de părere că biserica din Tiatira ar fi
fost întemeiată de Lidia, prin mărturia pe care a depus-o înaintea
231
Biserica din Tiatira antică.

oamenilor .14
Biserica din Tiatira era tare şi înfloritoare, un adevărat sfeşnic de

aur care răspândea din plin lumina lui Cristos. Cristos cel glorificat
Şi-a început mesajul cu cea mai mare laudă. El a spus acestei biserici:
„Ştiu faptele tale, dragostea ta, credinţa ta, răbdarea ta şi faptele tale
de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi.” (v.19).
În textul grecesc pentru cuvântul „fapte” din „Ştiu faptele tale”,
scrie „ştiu slujirea ta”. Biserica din Tiatira, nu numai că a concurat în
slujire cu cea din Efes, dar ea nu şi-a pierdut nici dragostea dintâi ca
biserica din Efes, ci a persistat în credinţă şi în răbdare, ca bisericile
din Smirna şi din Pergam. Biserica din Tiatira a fost lăudată în mod
special pentru dragostea şi prosperitatea ei, fiindcă faptele ei de pe
urmă erau mai multe decât cele dintâi.
Apostolul Pavel a scos în evidenţă trei mari virtuţi creştine:
credinţa, speranţa şi dragostea, dar a accentuat în mod deosebit
asupra dragostei. El a scris în 1 Corinteni: „Acum, dar, rămân aceste
trei: credinţa, speranţa şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este
dragostea.” (13:13).
Apostolul amintit i-a lăudat pe tesaloniceni, spunându-le: „Căci
ne aducem aminte fără încetare, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru,
de lucrarea credinţei voastre, de osteneala dragostei voastre şi de
232
Stancu Dragomir
Închisoarea din Filipi, în care era întemniţat Apostolul Pavel.
tăria speranţei în Domnul nostru Isus Cristos.” (1 Tes. 1:3) Biserica din
Tiatira a avut din abundenţă aceste trei virtuţi: slujirea a izvorât din
credinţă; osteneala din dragoste; şi răbdarea din speranţă.
Poziţia normală a unei biserici este să crească în aceste trei
virtuţi. Apostolul Pavel a scris în 2Tesaloniceni: „Trebuie să mulţumim
totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, fraţilor, cum se şi cuvine, pentru
că credinţa voastră merge crescând şi dragostea fiecăruia din voi toţi
faţă de ceilalţi se măreşte tot mai mult.” (1:3) Din cauză că biserica din
Tiatira a crescut mereu în credinţă, speranţă şi dragoste, ea a fost o
biserică prosperă şi faptele ei „de pe urmă au fost mai multe decât cele
dintâi.”
233
_____________________
2. Pliny, Natural History,. V. 31;
Davis, J.D. The Westminster Dictionary of The Bible, p. 605;
Alfrod, H. The Greek New Testament, Vol. IV, p. 572.
Bruce, F.F. Revelation, p. 1602;
10. Ramsay, W.M. The Letters to the Seven Churches of Asia, pp.
316-326;
Barclay, W. The Revelation of John, Vol. I, p. 102;
Alfrod, H. The Greek New Testament, Vol. IV, p. 527.
12. Op. cit. p. 698.
234
33. MÂNIA FIULUI LUI DUMNEZEU
Apoc. 2:18,20
18…”Iată ce zice Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca para

focului şi ale cărui picioare sunt ca arama aprinsă.
20. «Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Izabela, femeia aceea
care se zice profetesă să-i înveţe şi să amăgească pe robii Mei…»”
În al doilea studiu din mesajul lui Cristos cel înviat adresat bisericii
din Tiatira, intitulat Mânia Fiului lui Dumnezeu, ne vom ocupa de trei
lucruri: de ochii lui Cristos care erau ca para focului, de picioarele Lui
care erau ca arama aprinsă şi de prorociţa Izabela.
I. OCHII FIULUI LUI DUMNEZEU CARE ERAU CA PARA
FOCULUI.
Ioan Teologul L-a citat pe Domnul Isus spunând: „Iată ce zice Fiul
lui Dumnezeu, care are ochii ca para focului.” (v. 18)
Domnului Isus l-a plăcut foarte mult să Se numească „Fiul
omului”, fiindcă El, în calitate de Fiul lui Dumnezeu, S-a făcut pentru
noi un fiu al omului. Dar atunci când El S-a prezentat bisericilor din
Apocalipsa, nu mai era un Fiu al omului, ci Dumnezeu.
Mesajul adresat bisericii din Tiatira, se deschide mai întâi cu
descrierea lui Cristos cel înviat: că ochii Lui erau ca para focului şi
picioarele ca arama aprinsă.
Ochii Domnului Isus trebuie să-i fi fermecat pe oamenii care se
aflau în jurul Lui. Cele patru Evanghelii ne relatează că ucenicii n-au
putut să uite niciodată ochii Mântuitorului, se roteau asupra mulţimilor
care Îl înconjurau. Evanghelistul Marcu a scris: „Aruncându-Şi privirile
peste cei ce şedeau împrejurul Lui.” (3:34) Uneori ochii Lui înconjurau
mulţimea cu mânie. Evanghelistul Marcu a spus în altă ocazie:
„Rotindu-Şi privirile cu mânie peste ei.” (3:5) Ochii Domnului Isus, senini
şi pătrunzători, îi şocau pe farisei. Altă dată, în ochii Mântuitorului
se vedea o tristeţe adâncă, provocată de cei din jur. Apostolul Petru
nu putea să uite niciodată acea privire fixă, blândă şi plină de durere
a ochilor lui Cristos, în urma lepădării lui în curtea marelui preot.
Evanghelistul Luca a scris: ”Domnul S-a întors şi S-a uitat ţină la Petru.”
(22:61).
235
Dacă ochii lui Cristos i-au fermecat pe toţi câţi se aflau în jurul
Lui, când era pe pământ, atunci ei l-au uimit pe Apostolul Ioan cu atât
mai mult acum, când Fiul lui Dumnezeu i s-a arătat în glorie. Privirea
Lui atotpătrunzătoare l-a umplut de reverenţă şi de teamă sacră.
Ochii lui Cristos „ca para focului” arată două lucruri: marea lor
pătrundere şi aprinderea de mânie. Printr-o simplă privire, ei pătrund
în cele mai adânci cute ale fiinţei umane şi descoperă cele mai ascunse
unghere ale inimii.
Dacă ochii lui Cristos vedeau toate lucrurile când era pe pământ,
atunci cu atât mai mult, ei sesizează totul după ce S-a înălţat la cer.
Dinaintea Celui atotvăzător nu se poate ascunde nimic, pentru că ochii
Lui văd totul.
Cristos cel înviat Şi-a început mesajul, ca şi în cazul celorlalte
biserici, zicând: „Ştiu faptele tale,” pentru că ele toate trebuiau să ştie
că El umblă printre cele şapte sfeşnice şi controlează totul. O biserică
tixită de lume, plină de energie şi activă, pare a fi o biserică adevărată,
numai că se întâmplă adeseori ca poporul să nu vină la biserică pentru
a creşte din punct de vedere spiritual, ci fiindcă se simte bine. Omul
primeşte aici mângâiere şi nu este tras la răspundere pentru păcatele
lui. O asemenea adunare este mai degrabă un club sau un spectacol
decât biserică. Conducerea bisericii, poate nu ştia nimic din ceea ce se
petrecea la întuneric şi dincolo de uşile încuiate, dar Fiul lui Dumnezeu,
care are ochii ca para focului, ştia; de aceea El S-a aprins de mânie.
II. PICIOARELE FIULUI LUI DUMNEZEU CARE ERAU CA
ARAMA APRINSĂ
Ioan Teologul L-a citat pe Cristos cel glorificat spunând: „Iată ce
zice Fiul lui Dumnezeu … ale cărui picioare sunt ca arama aprinsă.”
(v. 18)
Grecescul chalkolibanys, din care s-a tradus „ca arama aprinsă”
este un cuvânt neclar. Nimeni nu ştie în realitate despre ce fel de metal
este vorba aici. Poate era o compoziţie legendară, numită electrum,
despre care anticii credeau că era un aliaj de mare preţ1.
Credem că Cristos cel înviat a folosit cuvântul chalkolibanys
din patru motive: a) ca paralelă a mesagerului ceresc din tabloul lui
Daniel, unde este scris: „Braţele şi picioarele lui semănau cu nişte aramă
lustruită;” (10:6) b) fiindcă în Tiatira exista, o topitorie de aramă; c)
fiindcă nu era nimic mai strălucitor şi mai frumos ca arama topită; şi
d) pentru că locuitorii din Tiatira au putut să înţeleagă într-o măsură
destul de mare acest simbol.
236
Stancu Dragomir
Exegeţii au explicat că simbolul „picioarele ca de aramă aprinsă”

înseamnă patru lucruri şi Cristos cel înviat S-a folosit de unul dintre
ele sau chiar de toate patru.
a) Dacă Fiul lui Dumnezeu a folosit simbolul „picioare de metal”
ca expresie a puterii Sale2, atunci El i-a arătat Izabelei şi celor ce s-au
lăsat seduşi de ea că-i va strivi sub picioare.
b) Dacă Fiul lui Dumnezeu a folosit simbolul tot „picioare de
metal” ca expresie a statorniciei Sale3, atunci El a arătat bisericii din
Tiatira că este de neschimbat în cerinţele Sale4.
c) Dacă Fiul lui Dumnezeu a folosit simbolul „picioare ca arama
aprinsă” ca expresie a unui aliaj de mare preţ, atunci El s-a referit la
valoarea picioarelor Lui, care când ne-au vizitat şi ne vor mai vizita,
ne-au fost şi ne vor mai fi foarte preţioase5. H.B. Swete a numit
cuvântul chalkolibanys drept cel mai preţios briliant. Când picioarele
Mântuitorului ne-au vizitat de prima dată pământul, ne-au adus
revelaţia lui Dumnezeu şi au fost străpunse pentru noi. Când au apărut
înaintea Apostolului Ioan, pe timpul persecuţiei lui Domiţian, ne-au
adus comoara Apocalipsei6. Şi când vor veni la noi din nou, ne vor pofti
la gloria eternă şi la bucuria Tatălui ceresc.
d) Şi dacă Cristos cel glorificat a întrebuinţat simbolul tot „picioare
ca de aramă” ca expresie a strălucirii picioarelor Lui, care lăsau în urmă
raze de lumină, ca simbol al vitezei7, atunci El a arătat bisericii din
Tiatira două lucruri: că pentru El distanţa dintre cer şi pământ nu este
nici o problemă şi că a avertizat-o că, dacă nu se va pocăi, va veni la ea
în curând şi o va condamna.
III. PROROCIŢA IZABELA.
Ioan Teologul L-a citat pe Cristos cel glorificat spunând bisericii
din Tiatira: „Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Izabela, femeia
aceea, care se zice profetesă să înveţe şi să amăgească pe robii Mei” (v.
20).
Tot răul din biserica din Tiatira venea de la o femeie, pe care
Cristos a numit-o Izabela. Cine era această femeie? La această întrebare
s-au dat patru răspunsuri:
1. Unii sunt de părere că ea ar fi fost soţia pastorului.
Toţi interpreţii au fost de acord că această femeie a avut o mare
influenţă asupra bisericii, fapt care ne ajută foarte mult la identificarea
ei. În unele manuscrise scrie ten gynaika soy Izabel. Gynaika înseamnă
„femeie” şi „soţie” şi soy, „a ta”: „soţia ta, Izabela”. Când am abordat
studiul intitulat Taina îngerilor (I, 17), am văzut că îngerii celor şapte
biserici au fost păstorii acestora. Astfel, după această opinie, pronumele
237
posesiv „a ta”, precizează că această femeie a fost soţia pastorului

bisericii din Tiatira. Aceasta a fost şi opinia lui H. Alfrod8.
Neajunsul acestei interpretări constă în faptul că nu în toate
manuscrisele se află acest pronume posesiv, de aceea el nu apare în
nici o versiune a Bibliei.
2. Alţi comentatori sunt de părere că Izabela ar fi fost Lidia.
Aceştia susţin că după ce Apostolul Pavel a convertit-o pe Lidia
în Filipi, ea s-a întors în Tiatira, cetatea ei natală şi a întemeiat aici
o biserică. Datorită aportului pe care l-a avut la întemeierea bisericii
şi a renumelui de care s-a bucurat, ea şi-ar fi atribuit calitatea de
prorociţă, iar ceva mai târziu, când Domiţian a impus închinarea la
zei şi venerarea chipului său în întreg imperiul, Lidia, ca vânzătoare de
purpură şi membră a unei bresle, ca să nu piardă ocupaţia ei prosperă,
ar fi devenit pentru biserica din Tiatira ceea ce a fost Izabela pentru
poporul lui Israel9.
Această opinie este o calomnie la adresa Lidiei, fiindcă este
departe de adevăr şi chiar absurdă. Apostolul Pavel a întâlnit-o pe Lidia
la Filipi, în a doua sa călătorie misionară, care a avut loc în anul
52, iar Apostolul Ioan a scris Apocalipsa în anul 95, după 43 de ani.
Astfel, dacă Lidia a avut 30 de ani când Apostolul Pavel i-a mărturisit
cuvântul lui Dumnezeu, în anul 52, aceasta ar fi însemnat că atunci
când Cristos cel glorificat a transmis mesajul bisericii din Tiatira, în 95,
ea ar fi avut 73 de ani. Atunci, cum a putut să fie ea acea Izabelă care
trăia în desfrâu?
3. Alţi comentatori sunt de părere că Izabela ar fi fost o
ghicitoare.
Grecii au pus mare accent pe prevestirea viitorului. De aceea,
oracolul din Delfi era cel mai renumit din lume în ce priveşte ghicitul.
Expresia „O pronunţare de Delfi” a rămas nemuritoare în istorie.
Am văzut în studiul trecut că în Tiatira, ca în puţine oraşe ale
lumii antice, era ridicat un altar pentru ghicit, ocupaţie cu care se
îndeletniceau anumite femei. S-au găsit scrieri care ne arată că pe
timpul acela era în Tiatira o ghicitoare renumită, care s-ar fi creştinat şi
că aceasta ar fi fost Izabela, de aceea a avut mare influenţă în biserică
şi şi-a atribuit titlul de prorociţă10.
Interpreţii acestei opinii au recurs şi la o altă variantă. Ei au
emis ipoteza că poate Izabela era o evreică creştinată care şi-a atribuit
calitatea de prorociţă, fiindcă evreii concurau în ghicit cu orice oracol
grecesc11.
Nici această opinie nu este verosimilă, pentru că biserica a
condamnat întotdeauna aspru acest păcat, mai ales o biserică vie cum
238
Stancu Dragomir
era cea din Tiatira.

4. Alţi interpreţi susţin opinia că Izabela a fost o preoteasă a
zeiţei Artemis care s-a creştinat.
În studiul trecut am arătat că în Tiatira era un mare templu al
Artemidei. Iar în studiul intitulat Scrisoarea către biserica din Efes
(Vol. I, Stud. 19), am văzut că grecii au împrumutat cultul acestei zeiţe
din Orient, de la anatolieni şi că ea se asemăna foarte mult cu Afrodita,
zeiţa procreării, fiindcă şi Artemis era imaginată de sex feminin şi era
slujită de preotese care se desfrânau în public, ca act de cult, ca şi
preotesele Afroditei.
Teologii care au îmbrăţişat această opinie, adică aceea că Izabela
a fost o preoteasă a Artemidei, spun că ea s-a creştinat cu adevărat,
de aceea a avut o mare influenţă în biserică. Însă, mai târziu, când
Domiţian a impus tuturor cetăţenilor din imperiu să se închine la zei şi
să-i venereze chipul, Diavolul a început s-o ispitească pe această femeie
foarte subtil şi s-o atragă la vechile ei vicii. Dar şarpele cel vechi nu s-a
mulţumit numai cu pierzarea ei, ci a ademenit-o să-şi atribuie titlul de
prorociţă pentru a avea şi mai mare autoritate asupra credincioşilor, cu
scopul de a-i corupe şi pe ei.
Nu descriem acum învăţătura extrem de periculoasă a acestei
femei, ci numai o identificăm pe ea cine era, pentru că învăţătura ei
urmează s-o explicăm în mod amănunţit în studiul următor.
Numele real al acestei femei nu era Izabela. Acest nume simbolic
a fost luat din Vechiul Testament, aşa cum erau şi numele de Balaam,
Sodoma, Babilon, Ierusalim etc. Cristos cel glorificat a dat acestei femei
numele de Izabela, fiindcă acest nume era simbolul coruperii poporului
lui Dumnezeu prin imoralitate şi idolatrie şi fiindcă această femeie era
tot aşa de periculoasă pentru biserica din Tiatira ca Izabela pentru
Israel.
Izabela din Vechiul Testament a fost soţia împăratului Ahab.
Etbaal, tatăl ei, era un preot al Astarteei, care a ajuns pe tronul Sidonului
prin asasinarea predecesorului său. Zeiţa feniciană, Astarteea, era
echivalentul Afroditei şi al Artemidei la greci şi al Dianei şi al lui Venus
la romani12.
Izabela din Vechiul Testament n-a vrut să desfiinţeze religia
mozaică, ci numai s-o completeze şi s-o perfecţioneze cu închinarea
înaintea lui Baal şi a Astarteii13. Ea l-a determinat pe soţul ei să
construiască în Samaria un templu în cinstea Astarteii. Ea era chiar
o preoteasă a acestei zeiţe şi a ospătat la masa ei 400 de proroci ai
Astarteii şi 450 de proroci ai lui Baal. (1 Împ. 16:30-32; 19;19)
239
Conform unei etimologii, cuvântul izabel înseamnă „pur”. „cast”

şi „curat”, numai că Izabela era contratipul numelui ei14.
Prima Izabelă a dispărut aproape cu o mie de ani înainte de-a fi
reapărut spiritul ei într-o altă preoteasă, a unei alte zeiţe a prostituţiei
din secolul I, pe care Biblia a identificat-o cu acelaşi nume.
Considerăm că această explicaţie este cea mai bună dintre toate
opiniile emise până acum: că Izabela era o preoteasă a zeiţei Artemis,
care s-a creştinat, deoarece această explicaţie este în concordanţă atât
cu textul, cât şi cu numele şi caracterul Izabelei din Vechiul Testament.
Noi luăm această variantă, pentru că o considerăm autentică.
_____________________
2. Op. cit. p. 50;
3. Barclay, W. The Revelation of John, Vol. I, pp. 50,103.
5. Swete, H.B. The Apocalypse of St. John, p. 17.
240
34. ÎNVĂŢĂTURA IZABELEI
Apoc. 2:20,24-25
20. Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Izabela, femeia aceea

care se zice profetesă să-i înveţe şi să-i amăgească pe robii Mei să se
dedea la curvie şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor.
24. Vouă, însă, tuturor celorlalţi din Tiatira care nu aveţi învăţătura
aceasta şi n-aţi cunoscut „adâncimile Satanei”, cum le numesc ei, vă zic:
25. Numai ţineţi cu tărie ce aveţi, până voi veni!»

bisericii din Tiatira, intitulat Învăţătura Izabelei, ne vom ocupa de două
lucruri: propagarea imoralităţii şi idolatriei de către această prorociţă
falsă şi raţionamentul ei şi argumentarea ei în favoarea acestor două
păcate grave.
Să luăm întâi
I. PROPAGAREA IMORALITĂŢII ŞI IDOLATRIEI DE CĂTRE
IZABELA.
Cristos cel glorificat ne spune că Izabela i-a învăţat pe membrii
bisericii să practice două păcate: imoralitatea şi idolatria. Ioan Teologul
L-a citat pe Fiul lui Dumnezeu spunând: „Dar iată ce am împotriva
ta: tu laşi ca Izabela, femeia aceea care se zice profetesă, să-i înveţe şi
să-i amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie şi să mănânce din
lucrurile jertfite idolilor.” (v. 20) R.H. Charles, cât şi alţi comentatori au
observat că, dacă acest mesaj pe care l-a adresat Cristos cel glorificat
bisericii din Tiatira este cel mai lung, în comparaţie cu celelalte şase şi
cu un accent mai grav, aceasta înseamnă că acolo era un rău mare care
nu ameninţa numai biserica din această localitate, ci şi toate celelalte
biserici din Asia Mică.
Învăţătura Izabelei era identică cu a nicolaiţilor şi a balaamiţilor.
O mică deosebire a constat în faptul că Izabela punea mai mare accent
pe desfrâu1.
În Biblie, infidelitatea faţă de Dumnezeu se numeşte adulter
spiritual, care este un păcat teribil. Vechiul Testament numea Israelul
„mireasa lui Dumnezeu”. Prorocul Isaia, fiind inspirat de Duhul Sfânt,
L-a redat pe Dumnezeu spunând lui Israel: „Căci Făcătorul tău este
241
bărbatul tău.” (54:5). Dumnezeu a spus poporului evreu, prin Prorocul

Ieremia: „Dar, cum este necredincioasă iubitului său o femeie, aşa Mi-aţi
fost necredincioşi voi, casa lui Israel, zice Domnul!” (3:20).
Dacă Vechiul Testament a numit poporul evreu „mireasa lui
Dumnezeu,” atunci, cu atât mai mult, Noul Testament numeşte Biserica
„Mireasa lui Cristos”. Dumnezeu ne-a spus prin Apostolul Pavel: „…V-
am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Cristos ca pe o
fecioară curată.” (2 Cor. 11:2; Efes. 5:24-28).
Vechiul Testament ne relatează că israeliţii au alergat mereu
după dumnezei străini. Dumnezeu a spus acestui popor prin Moise:
„Fereşte-te să faci legământ cu locuitorii ţării, ca nu cumva curvind
înaintea dumnezeilor lor şi aducându-le jertfe, să te poftească şi pe
tine şi să mănânci din jertfele lor, (16) ca nu cumva să iei din fetele lor,
neveste fiilor tăi şi astfel, fetele lor, curvind înaintea dumnezeilor lor, să
târască şi pe fiii tăi să curvească înaintea dumnezeilor lor.” (Exod. 34:15-
16). Dumnezeu i-a spus în continuare lui Moise: „Iată, tu vei adormi
împreună cu părinţii tăi. Şi poporul acesta se va scula şi va curvi după
dumnezei străini, ai ţării în care intră.” (Deut. 31-16). Şi Cel Preaînalt
a mai spus poporului evreu prin Prorocul Osea: „Nu te bucura Israele,
nu te veseli, ca popoarele, pentru că ai curvit, părăsind pe Domnul.”
(9:1). Tot astfel şi după învăţătura Noului Testament, se fac vinovaţi de
adulterul spiritual toţi cei care nu sunt credincioşi lui Cristos.
Oare Izabela s-a făcut vinovată şi de adulterul spiritual? I-a
învăţat ea pe creştini să-I fie infideli lui Cristos? Şi i-a împins pe urmaşii
lui Cristos spre dumnezeii străini? Da. Ea a fost ispitită să facă şi acest
lucru din cinci motive:
a) Una dintre problemele cele mai spinoase a fost aceea a cărnii
jertfite idolilor. Ea era o problemă de care creştinii se izbeau în fiecare
zi. Când cineva jertfea un animal într-un templu, ardea pe altar numai
o anumită parte din el. Uneori se ardea numai părul de pe fruntea
victimei. Preoţii primeau ca gratificaţie o parte oarecare din animal, iar
restul cărnii îl luau proprietarii şi făceau cu ea un ospăţ la templu sau
acasă, la care îşi invitau prietenii. Pentru invitaţiile la aceste mese se
folosea o formulă comună: „Te invit să iei parte la masa lui Serapis.”
Acesta era o zeitate veche a vindecării miraculoase, în care credeau
egiptenii, grecii şi romanii2.
Lumea antică credea foarte mult în zei, pe care şi-i imagina
asemenea unor duhuri. Pentru ca un zeu să vină la om, anticii credeau
că cel mai bun mijloc era ca el să fie invitat la masă3.
Putea un creştin să meargă la un asemenea ospăţ, care se ţinea
într-un templu păgân? Şi putea el oare să mănânce dintr-o astfel de
242
Stancu Dragomir
carne? Nu. Apostolul Pavel a arătat în mod detaliat atitudinea creştină

faţă de această problemă în 1 Corinteni, capitolele 8-10.
b) Al doilea motiv era problema cumpărării cărnii din măcelării.
Înainte ca animalele să fi fost sacrificate, ele erau oferite în întregime
zeilor. Apoi, închinătorii vindeau de multe ori carnea rămasă la măcelării.
Şi în cele din urmă, preoţii, neputând să consume toată carnea, şi
ei o vindeau la măcelării4. În acea vreme, aproape toate animalele
se aduceau ca jertfă zeilor şi se vindeau în măcelării. Creştinii din
primele veacuri se izbeau de toate aceste lucruri în fiecare zi, pentru că
hotărârea lui Dumnezeu era categorică în privinţa aceasta, exprimată
prin apostoli în cartea Faptele Apostolilor. Doctorul Luca i-a citat pe
apostoli spunând: „Căci a părut potrivit Duhului Sfânt şi nouă să nu mai
punem peste voi nici o altă greutate decât ceea ce trebuie, (29) adică să
vă feriţi de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de animalele sugrumate şi
de curvie …” (15:28-29).
c) Al treilea motiv erau breslele. Religia păgână, aşa cum am amintit
de mai multe ori, s-a implicat în întreaga viaţă socială. În lumea antică
toţi meseriaşii şi negustorii erau organizaţi în bresle. Aceste asociaţii
aveau un scop dublu: câştig mai mare şi petreceri. Fiecare breaslă
avea zeul ei protector, căruia îi ofereau mese la temple. O asemenea
masă începea prin invocarea zeului, se consuma în cinstea acestuia şi
se termina întotdeauna cu dansuri, beţii şi imoralitate. Conducătorii
breslelor, ştiind că creştinii nu puteau să ia parte la aceste ospeţe, îi
obligau cu atât mai mult; iar în caz că nu voiau să participe la ele, îi
dădeau afară din serviciu. Dar ce era mai rău, ei nu puteau să lucreze
nici ca particulari, fiindcă legea breslelor a interzis pe particulari5.
d) Al patrulea motiv era persecuţia lui Domiţian. Când am abordat
studiile intitulate Cultul Cezarului (Vol. I, Stud. 3) şi Pergamul, tronul
lui Satan (Vol. I, Stud. 29), am văzut că Domiţian i-a obligat pe toţi
cetăţenii din marele imperiu ca să se închine atât zeilor, cât şi chipului
său. Astfel, dacă creştinii refuzau să ia parte la o masă închinată zeilor
şi să venereze chipul lui, ei nu-şi pierdeau numai serviciile, dar chiar
trebuiau să moară6.
e) A cincea cauză a fost obiceiul pe care îl aveau păgânii de a
se închina la cât mai mulţi dumnezei. Neamurile aveau tendinţa de
a alerga după dumnezei noi, crezând că fiecare religie avea dumnezei ei
adevăraţi şi astfel căutau să cuprindă cât mai mulţi dumnezei. Pentru
ele, era foarte greu să renunţe la dumnezeii lor şi să se închine la un
singur Dumnezeu. Fiecare păgân, fie grec, fie roman, avea acasă un
mic altar pentru dumnezeii casei, consideraţi protectori. Spre exemplu,
imperatorul Marcus Aureliu, numit şi Alexandru Sever (222-235 d. Cr.),
243
avea în palatul lui ca zei protectori: pe Apoloniu, pe Cristos, pe Avraam,

pe Orfeu şi alţii7.
După învăţătura Izabelei, creştinii puteau să aibă pe lângă Cristos
şi alţi dumnezei şi nu trebuiau să refuze Cultul cezarului.
Dacă Diavolul a reuşit s-o atragă pe Izabela la idolatrie prin aceste
cinci tentaţii, atunci el a izbutit s-o atragă şi la desfrâu printr-o singură
ispită: aceea a întoarcerii la vechile ei patimi.
II. RAŢIONAMENTUL ŞI ARGUMENTAREA IZABELEI ÎN
FAVOAREA ÎNVĂŢĂTURII El.
Ioan Teologul L-a citat pe Cristos cel glorificat spunând: „Vouă,
însă, tuturor celorlalţi din Tiatira care nu aveţi învăţătura aceasta şi n-aţi
cunoscut «adâncimile Satanei», cum le numesc ei, vă zic: «Nu pun peste
voi altă greutate. (25) Numai ţineţi cu tărie ce aveţi, până voi veni.»” (v.
24-25).
Având în vedere situaţia grea şi delicată în care se afla biserica
pe timpul lui Domiţian, în legătură cu breslele şi închinarea la zei şi
înaintea Cezarului, Izabela se credea inspirată că avea soluţia rezolvării
acestor probleme.
Izabela se considera superioară apostolilor din punct de vedere
spiritual şi intelectual. Ea se lăuda că, printr-o iniţiere înaltă, dispunea
de revelaţia ezoterică, pe care masa largă a creştinilor nu o putea
înţelege şi că ea sonda „lucrurile adânci”8. Probabil că ea a împrumutat
această expresie din epistolele Apostolului Pavel, care a vorbit despre
„lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”. Marele Apostol a scris: „Nouă,
însă, Dumnezeu ni le-a revelat prin Duhul Său; căci Duhul cercetează
totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 2-10;
Romani 11.33; Efeseni 3:18).
Izabela deţinea o învăţătură pe care nu o cunoştea până atunci
nici o erezie. Ea considera că era datoria ei să experimenteze tot felul de
păcate. Principiul ei a fost că trupul se poate bălăci în tot felul de păcate,
fiindcă sufletul este acela care trebuie să caute dumnezei adevăraţi. Ea
argumenta că nu este nici un pericol pentru un creştin, care se abţinea
de la păcat, să guste şi el puţin din plăcerile acestuia, pentru că este
păzit de Duhul Sfânt şi de prezenţa lui Cristos; şi fiindcă unui creştin
îi este îngăduit să trăiască în plăceri, dar numai până la o anumită
limită, până nu ajunge la viciu. Ea argumenta, că fiecare permisiune a
păcatului este un antrenament al sufletului de a se sfinţi tot mai mult.
Ea a mai explicat că, pentru a-l birui pe Satan trebuie să-l cunoşti; şi
ca să-l cunoşti, trebuie să-i sondezi toate păcatele, până la cele mai
mari adâncimi9.
244
Stancu Dragomir
Izabela şi-a numit învăţătura Adâncimea Satanei, pentru că ea

şi adepţii ei au sondat toate păcatele Diavolului până la cele mai mari
adâncimi10.
Izabela i-a îndemnat pe creştini să nu se retragă din bresle, să nu
le fie frică să se închine zeilor şi, arzând tămâia înaintea chipului lui
Domiţian, să nu se teamă să zică „cezarul este dumnezeu”, fiindcă a fi
creştin nu înseamnă să-ţi sacrifici cariera şi existenţa. Şi ea i-a asigurat
că nu li se va întâmpla nici un rău dacă vor lua parte la toate acestea,
ci, dimpotrivă, vor rămâne în serviciile lor şi nu vor mai fi persecutaţi,
ba mai mult, ea le-a garantat că dacă vor participa la toate acestea, vor
fi creştini mai buni11.
În concluzie, învăţătura Izabelei era acomodarea creştinilor cu
lumea, sau jumătate de cale către Dumnezeu şi jumătate către lume.
Ea i-a îndemnat pe urmaşii lui Cristos să comită adulterul spiritual
şi pe cel fizic, după ce abia făcuseră primul salt să scape de acestea,
numai că învăţătura Izabelei n-a putut să-şi înfigă rădăcinile adânc în
Biserica lui Cristos. Dacă lucrul acesta s-ar fi întâmplat, este adevărat,
creştinismul n-ar mai fi fost persecutat, ci, dimpotrivă, ar fi fost acceptat
de toţi; dar, în schimb, el n-ar fi devenit decât un bun cultural şi o
religie în plus.
Diavolul a încercat să distrugă prin Izabela cele două perle ale
copiilor lui Dumnezeu: credincioşia faţă de Mântuitorul lor şi puritatea
vieţii. Deşi Mântuitorul a spus că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni
pământeşti şi, cu atât mai puţin, lui Dumnezeu şi lui Mamona, (Matei
6: 24), totuşi Izabela s-a considerat atât de înţeleaptă, încât a crezut
că ea a descoperit o cale prin care să facă voia lui Dumnezeu şi voia
Diavolului; voia lui Cristos şi voia Artemidei.
Tocmai din cauză că sfinţenia este scopul lui Dumnezeu, ţinta
jertfei lui Cristos şi cerinţa Celui Preaînalt, Diavolul a încercat s-o
pângărească prin învăţătura Izabelei. Apostolul Pavel, fiind inspirat de
Duhul Sfânt, a scris: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci
să vă transformaţi prin înnoirea minţii voastre;” (Rom. 12:2) „Voia lui
Dumnezeu este sfinţirea voastră: să vă feriţi de curvie;” (1 Tes. 4:3) „În
El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi
fără pată înaintea Lui” (Efes. 1:4) şi „aşteptând fericita noastră speranţă
şi arătarea gloriei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Cristos.
(14) El S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi ca să ne răscumpere din orice
fărădelege şi să-Şi curăţească un popor care să fie al Lui.” (Tit. 2:13 -
14).
Cristos a murit pe cruce ca să devină Domnul nostru şi să ne
înveşmânteze în haina albă a purităţii cereşti, iar Diavolul s-a luptat
245
prin învăţătura Izabelei, să pângărească acest veşmânt al copiilor lui

Dumnezeu şi să-i despartă de Mântuitorul lor.
_____________________
2. Barclay, W. The Revelation of John, Vol.I, p. 106.
3. Op. cit.
4. Op. cit. p. 107.
Barclay, W. The Revelation of John, Vol.I, p. 102;
Morris, L. The Book of Revelation, pp. 70-71;
Brooks, R. The Lamb is the Glory, p. 39.
7. Op. cit. p. 108.
9. Barclay, W. The Revelation of John, Vol.I, pp. 102, 109;
Hendriksen, W. More than Conquerors, pp. 71-72;
246
35. PEDEAPSA INFIDELITĂŢII
Apoc. 2:21-25
21. I-am dat vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască

de curvia ei!
22. Iată că am s-o arunc bolnavă în pat; şi celor care comit adulter
cu ea le voi trimite un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor.
23. Îi voi lovi cu moartea pe copiii ei. Şi toate Bisericile vor cunoaşte
că „Eu sunt Cel care cercetează rărunchii şi inima”; şi voi răsplăti fiecăruia
din voi după faptele lui.
24. Vouă, însă, tuturor celorlalţi din Tiatira care nu aveţi învăţătura
aceasta şi n-aţi cunoscut «adâncimile Satanei», cum le numesc ei, vă zic:
25. Numai ţineţi cu tărie ce aveţi, până voi veni!»

bisericii din Tiatira, intitulat Pedeapsa infidelităţii, ne vom ocupa de
trei lucruri: că este Unul care ne cercetează rărunchii şi inima; care ne
previne asupra pedepsei aspre a infidelităţii; şi care îi avertizează chiar
şi pe cei ce tolerează acest păcat.
Să-L luăm mai întâi pe
I. CEL CE NE CERCETEAZĂ RĂRUNCHII ŞI INIMA.
Ioan Teologul L-a citat pe Cristos cel înviat spunând: „Şi toate
Bisericile vor cunoaşte că «Eu sunt Cel care cercetează rărunchii şi
inima.»” (v.23).
În textul grecesc pentru cuvântul nostru „rărunchi” este folosit
nephroys, care înseamnă „rinichi”. Psihologia evreiască credea că
rinichii şi intestinele sunt sediul sentimentelor şi al emoţiilor, iar inima
este locaşul intelectului1. Această expresie înseamnă în termenii noştri
moderni că Domnul Isus ne cercetează mintea şi inima; gândurile
şi sentimentele. Când Fiul lui Dumnezeu a zis în limbajul Vechiului
Testament că cercetează rărunchii şi inima, El i-a arătat Izabelei,
adepţilor ei şi bisericii întregi că El, în calitate de Dumnezeu, dispune
de toate prerogativele Tatălui. Prorocul Ieremia L-a auzit pe Dumnezeu
spunând poporului evreu pe fondul concepţiilor lui: „Eu, Domnul,
cercetez inima şi cerc rărunchii.” (17:10) Acelaşi proroc când s-a rugat
zicând: „O, Doamne, Dumnezeul oştirilor, Tu, care eşti un judecător drept
247
care cercetezi rărunchii şi inimile,” (11:20) a avut în vedere sentimentele

şi gândurile ascunse ale omului. Dumnezeu, pe lângă multe alte nume
calitative, poartă în Faptele Apostolilor şi numele de Kardiognostes,
care înseamnă „Cunoscător de inimi.” (1:24; 15:8).
Mântuitorul, chiar şi atunci când a fost pe pământ a avut această
capacitate de a pătrunde în cele mai mari şi adânci ascunzişuri ale fiinţei
umane. Ucenicii, şi chiar vrăjmaşii Domnului Isus, au rămas uimiţi de
marea Lui putere de penetrare asupra minţii şi a inimii oamenilor. Ei au
ajuns la concluzia că înaintea Lui nu era ascuns nimic. Evanghelistul
Ioan a scris: „Şi n-avea nevoie să-I facă cineva mărturisiri despre nici un
om, fiindcă El însuşi ştia ce este în om.” (2:25). Iar Apostolul Petru a zis
Domnului Isus: „Doamne, Tu toate le ştii.” (Ioan 21:17) Dacă Cristos a
cunoscut totul, când era într-un trup asemenea nouă, atunci, cu atât
mai mult, El ştie totul, după ce S-a înălţat la cer şi a fost glorificat.
În penultimul studiu din acest text am învăţat că Cel ce are ochii
ca para focului i-a văzut pe unii din biserica din Tiatira dincolo de uşile
încuiate; pe alţii, mâncând la mesele idolilor; pe alţii, închinându-se
zeilor; şi pe alţii, venerând chipul imperatorului şi zicând: „Cezarul este
dumnezeu.” Izabela părea multora un caracter deosebit, pentru că ea
vorbea şi acţiona în aşa fel, încât să fie preţuită de toţi ca o adevărată
prorociţă. Iar adepţii ei, care erau asociaţi în bresle, ca să pară şi
ei creştini buni au fost foarte darnici, numai că Cel care cercetează
rărunchii şi inima le-a văzut toate ascunzişurile fiinţei lor. Cristos este
singurul care cunoaşte toate lucrurile. Izabela şi adepţii ei au putut
să-i ducă pe alţii în eroare, dar nu şi pe Cel care cercetează rărunchii
şi inima.
Mulţi cred că păcatele lor nu vor ieşi niciodată la lumină. Ei îşi
închipuie că Dumnezeu nu vede totul şi că nu le va cere socoteală.
Dumnezeu ne spune prin Prorocul Isaia: „Vai de cei ce îşi ascund
planurile dinaintea Domnului, care îşi fac faptele în întuneric şi zic: «Cine
ne vede şi cine ne ştie?» (29:15) Şi Apostolul Pavel a fost inspirat să scrie
pe tema aceasta următoarele cuvinte: „Nici o făptură nu este ascunsă
de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem
a face.” (Evrei 4:13).
Poporul lui Dumnezeu ştie şi nu poate uita niciodată că „Cel
ce are ochii ca para focului” şi ne „cercetează rărunchii şi inima”, ne
cunoaşte îndeaproape şi El ne va judeca după toate faptele noastre şi
după tot ce am nutrit în mintea şi în inima noastră, pentru că Fiul lui
Dumnezeu a declarat personal despre Sine în acest text: „Eu sunt Cel
care cercetează rărunchii şi inima; şi voi răsplăti fiecăruia din voi după
faptele lui.” (v. 23).
248
Stancu Dragomir
În al doilea rând, textul nostru

II. NE PREVINE ASUPRA PEDEPSEI ASRRE A INFIDELITĂŢII.
Ioan Teologul L-a citat pe Cristos cel glorificat spunând: „I-am dat
vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei! (22)
Iată că am s-o arunc bolnavă la pat; şi celor care comit adulter cu ea le
voi trimite un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor. (23) Îi voi
lovi cu moartea pe copiii ei. Şi toate Bisericile vor cunoaşte că «Eu sunt
Cel care cercetează rărunchii şi inima.»” (v. 21-23).
Noi învăţăm de la mânia cea mare a lui Cristos, aprinsă împotriva
ereziei Izabelei, două lucruri:
a) Că Mântuitorul urăşte păcatul, dar în schimb îi iubeşte
pe păcătoşi. Deşi Izabela s-a făcut vinovată de cele mai mari păcate,
totuşi Dumnezeu n-a abandonat-o, ci a avut milă şi har chiar şi pentru
ea; fiindcă El nu doreşte pierzarea nimănui, ci ca toţi să fie mântuiţi.
Apostolul Petru a fost inspirat de Duhul Sfânt să scrie: ”Domnul nu
întârzie în împlinirea promisiunii Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă
răbdare pentru voi şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la
pocăinţă.” (2 Petru 3:9).
b) Al doilea lucru este că El nu pedepseşte pe nimeni înainte
ca să-l înştiinţeze de pericolul în care se află şi fără să-l îndemne
la pocăinţă. Pasajul citat ne arată că Mântuitorul a îndemnat-o chiar
şi pe Izabela şi pe amanţii ei să se pocăiască. El n-a obligat-o, ci doar
i-a acordat această şansă, ca şi Ierusalimulului atunci când i-a zis:
„Ierusalime, Ierusalime, care omori pe profeţi şi ucizi cu pietre pe cei
trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge
găina puii sub aripi, dar n-aţi vrut!” (Matei 23:37) Dar, atât Izabela, cât şi
amanţii ei, n-au vrut să se pocăiască de imoralitatea şi de idolatria lor.
Ioan Teologul L-a citat pe Cristos cel înviat spunând: „I-am dat vreme
să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei!” (v.21).
Fiindcă Izabela şi adepţii ei n-au vrut să se pocăiască, la un
moment dat li s-a închis uşa harului şi Cel ce are ochii ca para focului şi
picioarele ca arama aprinsă, îndată a vărsat potirul mâniei Lui asupra
lor şi i-a zdrobit sub picioare, ca să ştie toate bisericile că El cercetează
rărunchii şi inima. Izabela a fost aruncată bolnavă în pat, amanţilor ei li
s-a trimis un necaz mare şi copiii ei au fost loviţi cu moartea. Apostolul
Ioan L-a citat pe Fiul lui Dumnezeu spunând: „Iată că am s-o arunc
bolnavă în pat; şi celor care comit adulter cu ea le voi trimite un necaz
mare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor. (23) Îi voi lovi cu moartea pe
copiii ei. Şi toate Bisericile vor cunoaşte că «Eu sunt Cel care cercetează
rărunchii şi inima.»” (v.22-23).
249
„A arunca în pat,” era o expresie ebraică pentru îmbolnăvire2.

Grecescul ballo, „a arunca” este la timpul prezent, pentru că Cristos
începuse deja s-o pedepsească pe Izabela3. Comentatorul H.B. Swete a
explicat că Cristos a aruncat-o pe Izabela bolnavă în pat, ca şi contrast
al desfrâului ei. Patul plăcerilor ei păcătoase, s-a transformat în patul
suferinţei, al morţii şi al pierzării ei veşnice4.
Adepţii Izabelei s-au dedat la desfrâu şi n-au vrut să sufere
persecuţia pentru Cristos. Ei au ales închinarea la idoli şi imoralitatea
ca să-şi scape viaţa, deşi Mântuitorul a spus: „Oricine va vrea să-şi
scape viaţa o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va
câştiga.” (Matei 16:25) Numai că alegerea lor a fost greşită pentru că,
plăcerile lor s-au transformat într-un necaz mare, şi cruţarea vieţii lor
s-a schimbat într-o pierzare veşnică.
În ce priveşte copiii Izabelei, comentatorii W. Hendriksen şi L.
Morris ne spun că ei i-au fost copii naturali şi au murit de moarte
violentă5, ca şi fiii Izabelei din Vechiul Testament (2 Împ. 10:7). Cristos
Şi-a vărsat întreaga cupă de mânie împotriva Izabelei. El a lovit-o cu
suferinţă trupească, psihică şi spirituală.
Aceasta a fost o perioadă când Dumnezeu a pedepsit păcatul pe
loc. Anania şi Safira au fost loviţi cu moartea fiindcă au minţit (Fapte
5:1-11). Unii dintre corinteni s-au îmbolnăvit, iar alţii dintre ei au
murit pentru că au pângărit Cina Domnului prin nevrednicie şi lipsă
de reverenţă6. (1 Cor. 11:17-32) Este adevărat că acum Cristos nu-
i pedepseşte pe loc pe cei ce se fac vinovaţi de anumite păcate. Dar
aceasta nu înseamnă că ochii Lui nu sunt ca para focului şi picioarele
Lui nu sunt ca arama aprinsă, care într-o zi îi vor strivi, fiindcă El ne-
a spus în Apocalipsa: „Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, urâcioşi,
ucigaşi, desfrânaţi, vrăjitori, închinători la idoli şi toţi mincinoşii, partea
lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.”
(21:8)
III. AVERTIZAREA ŞI A CELOR CARE TOLEREAZĂ PĂCATUL
INFIDELITĂŢII.
Ioan Teologul L-a citat pe Fiul lui Dumnezeu spunând bisericii din
Tiatira: „Ştiu faptele tale, dragostea ta, credinţa ta, slujba ta şi faptele
tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi (20). Dar iată ce am
împotriva ta: tu laşi ca Izabela, femeia aceea care se zice profetesă să-i
înveţe şi să-i amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie şi să mănânce
din lucrurile jertfite idolilor.” (v. 19-20).
În urmă cu trei studii ne-am informat că biserica din Tiatira a
atins cele mai înalte virtuţi creştine; şi că Cristos cel glorificat a lăudat-o
250
Stancu Dragomir
pentru credinţa, dragostea, slujirea, răbdarea şi faptele ei. Iar acum, în

acest, studiu învăţăm că, El a condamnat-o pentru păcatul toleranţei.
Biserica din Tiatira era asemenea unei grădini minunate, plină de
culturi nobile, dar care avea în mijlocul ei o buruiană otrăvitoare; sau
era asemenea unui trup frumos, cu un început de cancer.
Biserica din Efes n-a putut să sufere învăţătura nicolaiţilor şi i-a
demascat pe prorocii mincinoşi, dar, în schimb, şi-a pierdut dragostea
dintâi (2:2,4); pe când biserica din Tiatira a avut faptele de pe urmă mai
mari decât cele dintâi şi a atins cele mai înalte virtuţi creştine, numai
că păcatul ei cel mare a fost că i-a tolerat pe Izabela şi pe adepţii ei.
Unii spun că biserica din Tiatira i-a tolerat pe Izabela şi pe adepţii
ei, fiindcă aceştia îşi propagau învăţătura într-un mod atât de subtil,
încât ea n-a sesizat-o7. Alţii zic că ea ar fi avut prea puţin curaj 8. Şi
alţii susţin că Izabela prin influenţa ei pe care o avea asupra cetăţii, ar
fi atras pe mulţi la creştinism şi se spera că urma să câştige pentru
Cristos chiar oraşul întreg9.
Din cauză că biserica nu i-a pus la disciplină pe Izabela şi adepţii
ei, a trebuit să intervină Cristos cel înviat, să arate care este atitudinea
Lui faţă de acest păcat. Problema bisericii din Tiatira este şi problema
creştinismului din zilele noastre, care se compromite adeseori cu
lumea.
În încheiere, Fiul lui Dumnezeu a zis: „Vouă, însă, tuturor celorlalţi
din Tiatira care nu aveţi învăţătura aceasta şi nu aţi cunoscut «adâncimile
Satanei», cum le numesc ei, vă zic: «Nu pun peste voi altă greutate. (25)
Numai ţineţi cu tărie ce aveţi, până voi veni!»” (v. 24-25).
Nu toţi membrii din biserică au fost infectaţi cu virusul Izabelei.
Cea mai mare parte din ei nu şi-au pângărit trupul şi sufletul cu
învăţătura acestei prorociţe false. Acestora le-a spus Mântuitorul: „Nu
pun peste voi altă greutate (25). Numai ţineţi cu tărie ce aveţi, până voi
veni!”. Comentatorul H. Alfrod crede că Domnul Isus S-a referit aici la
hotărârea pe care apostolii au promulgat-o la conferinţa de la Ierusalim10
şi pe care o găsim scrisă în cartea Faptele Apostolilor. Doctorul Luca i-a
citat pe apostoli spunând: „Căci s-a părut potrivit Duhului Sfânt şi nouă
să nu mai punem peste voi nici o altă greutate decât ceea ce trebuie,
(29) adică să vă feriţi de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de animale
sugrumate şi de curvie.” (15:28-29).
Cristos cel glorificat n-a dat bisericii din Tiatira altă sarcină, ci i-a
cerut să ţină cu tărie ceea ce El i-a transmis deja prin Sfintele Scripturi;
pentru că Biblia este singurul ghid la care nimeni n-are voie să adauge
sau să scoată ceva prin învăţăturile sau tradiţiile lui.
251
_____________________
4. Op. cit. p. 44.
7. Op. cit. p. 64.
8. Op. cit.
10. Alfrod, H. The Greek New Testament, Vol.I, p. 577.
252
Apoc. 2:26-29
26. Celui care va birui şi celui care va împlini până la sfârşit

lucrările Mele îi voi da autoritate peste naţiuni.
27. Le va conduce cu un sceptru de fier şi le va zdrobi ca pe nişte
vase de lut, cum am primit şi Eu autoritate de la Tatăl Meu.
28. Şi-i voi da luceafărul de dimineaţă.
29. Cine are urechi să asculte ce zice Bisericilor Duhul.
Şi în al cincilea studiu din mesajul lui Cristos cel înviat, adresat

bisericii din Tiatira, intitulat Promisiunea biruitorilor, ne vom ocupa de
două promisiuni pe care le-a făcut Cristos cel glorificat celor ce Îi vor
rămâne loiali şi nu se vor lăsa amăgiţi de Izabela: că vor triumfa asupra
păgânilor şi că vor primi Luceafărul de dimineaţă.
I. TRIUMFUL CREŞTINISMULUI ASUPRA PĂGÂNISMULUI.
Ioan Teologul L-a citat pe Cristos cel glorificat spunând: „Celui
care va birui şi celui care va împlini până la sfârşit lucrările Mele îi voi da
autoritate peste naţiuni. (27) Le va conduce cu un sceptru de fier şi le va
zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu autoritate de la Tatăl
Meu.” (v. 26-27)
Cuvintele: „îi voi da” se repetă de două ori: „îi voi da autoritate
peste naţiuni” (v. 26) şi „îi voi da luceafărul de dimineaţă.” (v. 28) Ele
sunt continuarea versetului 23, unde scrie: „… Şi voi răsplăti fiecăruia
din voi după faptele lui”. În cele şapte mesaje ale lui Cristos cel înviat,
adresate celor şapte biserici, găsim mereu că pe unii i-a condamnat
pentru faptele lor; iar altora drept răsplată le-a făcut anumite promisiuni.
În acest text găsim acelaşi lucru: că pe Izabela şi pe adepţii ei, i-a
pedepsit aspru pentru faptele lor păcătoase, iar în studiul acesta, vom
vedea că El îi va recompensa pe cei ce I-au rămas credincioşi şi nu s-au
pângărit la temple idolatre şi la ospeţe imorale.
Simbolul sceptrul de fier are o istorie lungă. El a fost iniţial
un baston greu de stejar care avea vârful de fier şi pe care păstorii
îl foloseau ca armă pentru apărarea turmelor de oi. Acest baston s-a
transformat treptat în sceptrul regal şi a devenit simbolul puterii, nu
numai în lumea antică, ci chiar şi în cea modernă1.
253
„Spargerea oalelor de lut cu sceptrul regal” este o altă expresie

care provine de la următorul obicei pe care l-au practicat împăraţii din
Egipt şi Mesopotamia, ţări cu care evreii au ajuns în contact. Când se
încorona un împărat, i se puneau în faţă vase de lut pe care erau scrise
numele popoarelor inamice şi noul suveran spărgea vasele acestea cu
sceptrul, ceea ce simboliza înfrângerea lor2.
Mântuitorul când a zis: „Celui care va birui şi celui care va împlini
până la sfârşit lucrările Mele îi voi da autoritate peste naţiuni. (27) Le va
conduce cu un sceptru de fier şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum
am primit şi Eu autoritate de la Tatăl Meu”, a rostit aceste cuvinte pe
fondul psalmului 2 care era o prorocie a triumfului lui Cristos asupra lumii.
Psalmistul, inspirat de Duhul lui Dumnezeu, L-a citat pe Cel Preaînalt
spunând Fiului Său: „Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire şi
marginile pământului în stăpânire! Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier
şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar.” (2; 8-9). Acest psalm a fost un
mare imbold pentru misionarii creştini, care au contribuit la câştigarea
lumii pentru Cristos. Promisiunea aceasta a lui Dumnezeu s-a realizat.
Cristos a triumfat asupra lumii, dar nu prin forţă, ci prin jertfa Lui
de pe cruce şi prin Evanghelia dragostei Sale; şi nu prin conformarea
creştinilor cu lumea, cum a crezut Izabela, ci prin loialitatea lor faţă de
Cristos şi printr-o viaţă transformată. Acesta a fost motivul pentru care
Mântuitorul a promis triumful asupra lumii, creştinilor care I-au rămas
Lui loiali şi nu s-au lăsat seduşi de izabela şi învăţătura ei.
Când Fiul lui Dumnezeu le-a zis creştinilor din Tiatira: „Celui
care va birui şi celui care va împlini până la sfârşit lucrările Mele îi voi
da autoritate peste naţiuni. (27) Le va conduce cu un sceptru de fier şi
le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu autoritate de
la Tatăl Meu,” El le-a spus cu alte cuvinte: „Aşa cum Eu M-am supus
strategiei Tatălui şi am biruit, în ciuda răstignirii Mele pe cruce; tot astfel
şi voi, dacă Îmi veţi fi credincioşi până la moarte, veţi triumfa asupra
popoarelor păgâne, în ciuda persecuţiilor crude.” Şi istoria ne arată că
Biserica Primară I-a rămas loială lui Cristos şi a triumfat, mai întâi
asupra Imperiului Roman şi apoi asupra lumii.
Când Cristos cel glorificat a promis creştinilor triumful asupra
lumii, prin simbolul sceptrului de fier asupra oalelor de lut, l-a inspirat
pe Apostolul Ioan să folosească grecescul poimanei, care nu înseamnă
„a stăpâni” şi „a guverna”, ci „a îngriji” şi „a păstori”. Acest cuvânt, nu
numai că schimbă înţelesul de guvernare şi stăpânire în slujire, dar
transformă şi înţelesul de sceptru regal în bastonul de păstor. Aceasta
înseamnă că Mântuitorul a promis creştinilor autentici din Tiatira
şi tuturor creştinilor din Biserica Primară că ei vor triumfa asupra
254
Stancu Dragomir
păgânismului din punct de vedere spiritual şi moral şi că în curând

lucrurile se vor schimba, că nu păcătoşii îi vor judeca pe sfinţi pentru
loialitatea lor faţă de Cristos, ci sfinţii îi vor condamna pe păcătoşi
pentru fărădelegile lor3.
Cristos cel înviat a întrebuinţat acest simbol clasic al „sceptrului
de fier care sfarmă vasele de lut” fiindcă a ştiut că olarii din Tiatira l-au
înţeles.
A doua promisiune pe care a făcut-o Fiul lui Dumnezeu biruitorilor
din Tiatira şi tuturor creştinilor care Îi vor rămâne credincioşi până la
sfârşit este
II. LUCEAFĂRUL DE DIMINEAŢĂ.
Ioan Teologul L-a citat pe Cristos cel glorificat spunând: „Şi-i voi
da luceafărul de dimineaţă.” (v. 28).
Sunt mai multe opinii cu privire la însemnătatea acestei
promisiuni frumoase şi poetice. Mai întâi vom enumera patru din cele
mai importante, apoi vom alege una dintre ele, după care vom reflecta
asupra acestei promisiuni mari a Mântuitorului.
a) Prima opinie este că luceafărul de dimineaţă ar însemna prima
înviere. Susţinătorii acestei păreri spun că, aşa cum luceafărul se
înalţă primul după negura nopţii, tot astfel şi creştinii vor învia primii
dintre cei morţi4.
b) A doua opinie sugerează că promisiunea luceafărului s-ar
referi la înfrângerea lui Lucifer. Diavolul s-a numit Lucifer, iar numele
acestui înger renumit care s-a răsculat împotriva lui Dumnezeu şi a
fost aruncat din cer, înseamnă „aducătorul de lumină.” Prorocul Isaia
a scris: „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum
ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor!” (14:12) Conform
acestei interpretări, Cristos ar fi promis credincioşilor puterea absolută
asupra lui Satan5.
c) A treia opinie spune că promisiunea luceafărului strălucitor ar
fi identică cu promisiunea strălucirii celor drepţi în Împărăţia lui
Dumnezeu6. În cartea Prorocului Daniel scrie: „Cei înţelepţi vor străluci
ca strălucirea cerului şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire
vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci.” (12:3)
d) Şi a patra interpretare este că Luceafărul ar fi Însuşi Cristos.
Susţinătorii acestei explicaţii aduc drept argument un verset din
Apocalipsa; şi anume acela că Domnul Isus Şi-a atribuit personal
acest nume când a zis: „Eu sunt …. Luceafărul strălucitor de dimineaţă”
(22:16). În cazul acesta, Cristos cel glorificat a promis biruitorilor că li
se va oferi personal ca Luceafăr7. Noi credem că această variantă este
autentică, de aceea o alegem pe ea.
255
Steaua, în general şi Luceafărul, în special, era simbolul regalităţii.

Prorocia lui Balaam, potrivit căreia, o stea se va ridica din Iacob (Numeri
24:17) simbolizează naşterea Fiului lui Dumnezeu8.
Comentatorul E. Lohmeyer ne arată că Luceafărul, numit şi Venus,
era simbolul suveranităţii încă de pe timpul Imperiului Babilonian.
Pe timpul Imperiului Roman, generalii obişnuiau să ridice temple în
cinstea acestei planete, iar ostaşii să-i poarte semnul pe bastoane, care
în vremea aceea le considerau ca drapele9.
Dacă punem în concordanţă identificarea luceafărului cu Cristos
şi însemnătatea naturală a simbolului lui de a răspândi lumina10
,ajungem la adevărata însemnătate a acestei planete strălucitoare din
text.
Toată creaţia ne arată că tot ce există este creat cu un scop bine
definit, până şi ultima buruiană. Din câte plante n-au descoperit medicii
leac pentru tot felul de boli? Tot astfel, Dumnezeu a creat şi Luceafărul
cu un scop înalt.
Oamenii de ştiinţă ne spun că Luceafărul are o temperatură de cca
4000C şi că pe el nu există nici un fel de viaţă, ca de altfel în tot Sistemul
Solar. Acesta este motivul pentru care Biblia afirmă că Dumnezeu a
creat Sistemul Solar de dragul omului, ca să-i slujească lui! Dar de ce
a creat Luceafărul? Doar Sistemul Solar ar fi putut să existe tot aşa de
bine şi fără el. Vom vedea că Dumnezeu a creat Luceafărul cu un scop
măreţ.
Luceafărul, care este al treilea corp ceresc strălucitor pentru
pământ, după soare şi lună, are trei misiuni: să apară pe când este
încă întuneric, să gonească primul întunericul nopţii şi să prevestească
ivirea unei zile inevitabile.
Există multe feluri de neguri, cu mult mai grele decât bezna
nopţii: întunericul ignoranţei, întunericul a tot felul de boli, când nu
există nici o licărire de speranţă, dar cel mai mare este întunericul
morţii.
În lume au fost şi sunt mulţi luceferi de seară care au spus: „Cât
va dura cerul albastru şi câmpiile verzi nu va fi nici o dimineaţă fără
seară.” Dar există un singur Luceafăr strălucitor de dimineaţă, care a
putut nu numai să afirme, ci să şi confirme în continuare, pe fondul
analogiilor pământului şi cerului: „Şi tot aşa este de adevărat că nu
există nici o seară fără dimineaţă.”
Apocalipsa ne dezvăluie că Cel Preaînalt a creat Luceafărul ca să
ne reveleze pe fondul lui trei misiuni ale Fiului Său: prima, că, apărând
în negura nopţii, să ne arate că numai în Cristos avem lumină în moarte;
a doua, că, risipind întunericul nopţii, să ne arate că Mântuitorul este
256
Stancu Dragomir
singurul care are putere asupra morţii; şi a treia, că oricât de mare

ar fi întunericul, Luceafărul, să ne prevestească ivirea unei dimineţi
inevitabile, ceea ce înseamnă a unei învieri şi vieţi veşnice.
Fiul lui Dumnezeu, nu numai că a afirmat că este Luceafărul
strălucitor de dimineaţă, dar ne-a şi demonstrat. Unul dintre marii
dascăli ai stoicilor care se găsea în ultimele clipe ale vieţii, când a văzut
cât de întunecoasă este moartea, a zis prietenilor săi: „Daţi-mi o lumină.”
Unul dintre ei i-a oferit o candelă, dar el a răspuns: „Nu este bună
lumina aceasta.” Altul i-a adus o torţă şi el, de asemenea, i-a zis: „Nici
lumina aceasta nu este bună. Voi nu vedeţi că eu intru în moarte? Daţi-mi
o lumină cu care să pot vedea în această negură cumplită a morţii.” Dar
care dintre pământeni i-a putut oferi o asemenea lumină? Nimeni.
Într-una din zile, când Domnul Isus a intrat într-o cetate, numită
Nain, a văzut o mamă văduvă care îşi conducea la mormânt pe singurul
ei fiu, cu cea mai mistuitoare durere în suflet. Ea plângea şi nimeni nu
putea s-o mângâie. Într-o asemenea lume a apărut Fiul lui Dumnezeu
în calitate de Luceafărul strălucitor de dimineaţă, Unicul care a putut
să spună acestei mame: „Nu plânge!” pentru că numai El a fost în stare
să zică fiului ei cu glas de Dumnezeu: „Tinerelule, scoală-te, îţi spun!”
Evanghelistul Luca ne-a prezentat cu o sensibilitate şi o delicateţe
deosebită supremul tablou: cum Domnul Isus „I-a dat înapoi maicii lui”
(7:14-15); scoţând în evidenţă mila Fiului lui Dumnezeu faţă de această
mamă şi puterea Lui asupra morţii.
Apoi, într-o altă zi, când Domnul Isus era în drum spre casa
lui Iair ca să-i vindece fiica, cineva a venit înaintea acestui fruntaş al
sinagogii să-i spună: „Fiica ta a murit, nu mai supăra pe Învăţătorul.”
(Luca 8:49) Când a auzit Iair această veste cu privire la singurul lui
copil pe care îl avea, totul i s-a întunecat, dar Fiul Celui Preaînalt,
uitându-i-se ţintă în ochi şi pătrunzându-i în toate cutele fiinţei, i-a
spus: „Nu te teme, crede numai!” (Marcu 5:36) Ceea ce înseamnă în
termenii subiectului nostru din text: „Iair, dacă ai şti la cine ai apelat
ca să-ţi vindece fiica şi cine a luat problema ta în mâini, nu ţi-ar fi frică
acum. Eu sunt Luceafărul strălucitor de dimineaţă, Singurul care poate
alunga bezna morţii din fiinţa fiicei tale.” Când a ajuns acasă la Iair,
Domnul Vieţii a apucat-o pe fetiţa moartă de mână şi i-a spus în limba
aramaică cu glas de Dumnezeu: Talita, cumi, care înseamnă „Fetiţ-o,
scoală-te!” Şi fata s-a sculat numaidecât. (Marcu 5:1; Luca 8:55).
Într-o altă zi, Domnul Isus S-a dus în Betania, la mormântul lui
Lazăr şi a spus iudeilor care erau acolo: „Daţi piatra la o parte.” Marta
,sora mortului, I-a zis: „«Doamne, miroase greu, căci este mort de patru
zile.» (40) Isus i-a zis: «Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea gloria
257
lui Dumnezeu?»” (Ioan 11:39-40). Aceasta înseamnă în lumina textului

nostru: „Marta, Luceafărul strălucitor de dimineaţă a apărut şi El poate
să risipească întunericul morţii fratelui tău, chiar dacă a intrat din plin
în putrefacţie şi în descompunere.” După aceste cuvinte, Mântuitorul a
zis mortului, cu glas de Dumnezeu: „Lazăre, vino afară!” şi el a ieşit din
mormânt. (Ioan 11: 43-44).
Un asemenea Luceafăr strălucitor este Cristos pentru toţi urmaşii
Săi, care ne aduce lumină în moarte, ne risipeşte întunericul morţii şi
ne prevesteşte ivirea inevitabilă a zorilor eternităţii, când nu va mai
exista moartea şi nici un alt rău. Toţi biruitorii vor fi confruntaţi în
Cristos cu un asemenea Luceafăr.
Duhul Sfânt a preluat mesajul Fiului lui Dumnezeu pe care l-a
adresat bisericii din Tiatira şi l-a transmis tuturor credincioşilor, din
toate bisericile şi din toate generaţiile, fiindcă el este valabil pentru toţi
aceia care se feresc de păcatul Izabelei şi vor să-l aibă pe Cristos ca
Luceafăr strălucitor şi Împărat etern. Ioan Teologul a scris: „Cine are
urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul.” (v. 29)
_____________________
1. Bunaciu, I. Gânduri Exgetice asupra cărţii Apocalipsa, p. 71.
2. Op. cit.
5. Op. cit.
6. Op. cit.
7. Alfrod, H. The Greek New Testament, Vol. IV, p. 578;
9. Beasley-Murray, G.R. The Book of Revelation, pp. 93-94.
258
37. ORAŞUL SARDES
Apoc. 3:1-6
1. „Îngerului bisericii din Sades, scrie-i: «Iată ce zice Cel care are
cele şapte Duhului ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: Ştiu faptele tale,
că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort.
2. Veghează şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am
găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu.
3. Adu-ţi aminte, dar, cum ai primit şi auzit! Ţine şi pocăieşte-te!
Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ şi nu vei şti în care ceas voi veni peste
tine.
4. Totuşi, ai în Sardes câteva nume care nu şi-au pătat hainele. Ei
vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici.
5. Cel care va birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi
şterge nicidecum numele din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui
înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui»”.
6. Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul”.
Din al cincilea mesaj al lui Cristos cel înviat, adresat bisericii

din Sardes, vom ţine patru studii. În primul studiu, intitulat Oraşul
Sardes, ne vom ocupa de cinci lucruri: poziţia lui geografică, istoricul,
bogăţia, religiile păgâne din el şi biserica creştină.
1. Să luăm mai întâi poziţia geografică a Sardesului
Biblia nu ne vorbeşte despre oraşul Sardes decât în Apocalipsa.
Aproape în centrul unei câmpii fertile a râului şi a văii Hermus,
se întindea în partea de nord un şir lung al muntelui Tmolus. Pornind
de pe această creastă se ramificau o serie de dealuri. Pe platoul unui
asemenea deal, înalt de 500 m, era construit Sardesul1, iar în centrul
lui se afla o acropolă înaltă de 45 m 2.
Sardesul era un punct strategic şi o mare fortăreaţă. El avea o
poziţie ideală în caz de asediere, deoarece era înconjurat de jur-împrejur
de adâncimi stâncoase şi imposibil de trecut prin escaladare3. Sardesul
era numit şi supraveghetorul văii Hermus4, fiindcă era înconjurat de
şes şi din depărtare părea un turn înalt de veghe5.
Deoarece acest oraş străvechi s-a dezvoltat foarte mult, el n-a
mai încăput pe deal ci s-a extins şi la poalele acestuia. Exploratorul W.
Ramsay relatează că atunci când Ioan Teologul a scris Apocalipsa exista
259
deja şi cetatea de jos6. De altfel, numele sar-deis este în limba greacă

un substantiv comun, folosit la dual, care înseamnă „două turnuri” 7.
Sardesul se afla în vestul Asiei Mici, ca şi celelalte şase oraşe din
Apocalipsa, capitolele 2 şi 3 El era aşezat pe o rută principală care lega
Estul cu Vestul8. Prin el treceau cinci şosele ale statului Lidia9. Era un
mare centru comercial10 şi era situat la 50 km sud de Tiatira, la 125 km
nord-est de Efes şi la 75 km de Smirna11.
2. În al doilea rând, să aruncăm o scurtă privire asupra istoricului
oraşului Sardes.
Sardesul era o cetate antică cu o istorie lungă. Cu 700 de ani
înainte ca Apostolul Ioan să scrie Apocalipsa, el a fost unul dintre cele
mai mari oraşe din lume. De acolo au guvernat împăraţii Lidiei peste
un mare imperiu, în cea mai mare bogăţie şi lux.12
În secolul al VI-lea î. Cr., Sardesul a devenit unul dintre cele mai
puternice şi mai bogate oraşe din lume13. Datorită acestui fapt, Croesus,
împăratul din acel timp, era foarte arogant. El a rămas proverbial în
istorie pentru mândria şi bogăţia lui14.
Solon, unul dintre marii înţelepţii ai
Greciei, a vizitat odată Sardesul. El a văzut
bogăţia, splendoarea şi luxul acestei cetăţi
renumite, dar a observat totodată că atât
împăratul, cât şi poporul aveau încrederea
că citadela lor era de neînvins şi că gloria
lor nu va apune niciodată. Astfel, Solon l-a
prevenit pe Croesus cu celebrele-i cuvinte:
„Să nu numeşti pe nimeni fericit până n-a
murit” 15. Ceea ce înseamnă, cu alte cuvinte:
„Să nu numeşti pe nimeni fericit până n-a
plecat cu bine de pe pământ, fiindcă i se poate
întâmpla în orice moment o mare nenorocire.”
Ca să-şi mărească faima şi slava,
Solon
Croesus a vrut să-i declare război lui Cir,
împăratul Imperiului Persan. Pentru a fi sigur de victorie, el a cerut
sfatul renumitului oracol de la Delfi, care i-a spus: „Dacă vei trece râul
Halys, vei cuceri un mare imperiu” 16.
Croesus, încrezându-se în prezicerea oracolului amintit, a trecut
râul Halys şi s-a angajat într-o mare ofensivă. Dar oastea lui Cir a fost
mai puternică şi l-a pus pe fugă. Este adevărat că Croesus ştia că a
pierdut şansa câştigării unui imperiu, dar nu i-a fost teamă că Cir ar
putea să-l învingă.
260
Stancu Dragomir
Când a ajuns în citadela lui de nepătruns, el n-a avut nevoie de

gardă nici chiar acum, pentru că a fost sigur că nimeni nu va putea să
escaladeze dealul ei cu coaste abrupte şi fiindcă fâşia îngustă din sud
care ducea în cetate era bine fortificată17.
Cir şi-a pus în plan să asedieze Sardesul. El a aşteptat paisprezece
zile la zidurile cetăţii şi a promis ostaşilor că, dacă va descoperi vreunul
din ei un mijloc de a pătrunde în cetate, îi va da o mare recompensă.
Un ostaş, cu numele Hyeroeades, aşa cum ne relatează istoricul grec
Herodot, pe când se uita sus spre cetate şi studia cum ar putea să
intre înăuntru, a observat că un soldat din Sardes încerca să acopere
o gropiţă, dar nu reuşea. Lui Hyeroeades i-a venit de aici ideea că ar
putea să fie în roca moale din care era format dealul, anumite canale
săpate de apă şi că era posibil că acea gropiţă pe care soldatul din
Sardes nu reuşea s-o umple să fie un asemenea canal, prin care el ar
putea să se strecoare în cetate.
După ce a găsit gura greu de observat a acelui canal, i-a raportat
lui Cir şi împăratul i-a pus la dispoziţie încă câţiva ostaşi cu care să
intre în cetate în timpul nopţii.
Când aceştia au pătruns înăuntru, au văzut, spre marea lor
surprindere, că toată lumea dormea şi că nu era nici un fel de gardă.
Au deschis porţile cetăţii şi astfel a intrat Cir cu oastea lui şi a cucerit
cel mai bogat şi fortificat oraş, în anul 549 î. Cr., din cauză că n-a fost
păzit18.
După ce a fost cucerit de perşi, Sardesul a dispărut din istorie timp
de două secole. În vremea aceasta Sardesul a fost sediul guvernatorului
persan19.
Mai târziu, Sardesul a fost capturat de Alexandru cel Mare şi a
devenit un centru al culturii greceşti20.
Antioh al III-lea, supranumit şi Antioh cel Mare, care a purtat
un război cu Achaerus, a înconjurat cetatea şi a studiat un an de zile
cum ar putea să intre în ea. Astfel, un alt soldat cu numele Lagoras,
a descoperit şi a repetat metoda ostaşului persan, Hyeroeades, adică
aceea a pătrunderii prin canal în cetate. Când acesta a intrat în cetate
împreună cu câţiva soldaţi, tot în timpul nopţii, i-a găsit şi el pe locuitorii
Sardesului fără gardă şi dormind. Lucrul acesta s-a întâmplat în anul
218 î. Cr. Împăratul şi locuitorii oraşului au uitat de marea greşeală
a lui Croesus. Achaerus a fost aruncat de pe o stâncă abruptă, iar
poporul a fost din nou invadat şi prădat21.
Sardesul a fost un oraş proeminent şi renumit pe timpul Imperiului
Roman. În el se desfăşura jurisdicţia romană22.
261
Exploratorul W. Ramsay
a zis: „Niciunde în altă parte
a lumii nu era un contrast
mai mare între splendoarea
din trecut şi ruinarea din
prezent, ca la Sardes.” El a
rămas în privinţa aceasta un
exemplu în istorie. Datorită
faptului că era construit pe
un deal format dintr-o rocă
sfărâmicioasă, el s-a subţiat
în ultimele secole ca gura
unui cuţit23 şi astăzi n-a
Sardesul, capitala Lidiei. rămas din el decât un sătuleţ,
cunoscut sub numele de Sart,
care se află printre ruinele Sardesului antic24.
3. În al treilea rând ne vom ocupa de bogăţia oraşului.
Bogăţia Sardesului a devenit legendară. Se spune că râul Paotolus,
care curgea prin oraşul de jos, izvora dintr-un strat aurifer, că purta
aurul cu sine sub formă de nisip şi că astfel s-ar fi îmbogăţit locuitorii
acestei cetăţi. Toţi regii Lidiei au fost foarte bogaţi, mai ales Croesus,
care a rămas proverbial în istorie. Şi astăzi se foloseşte zicerea: „Bogat
ca Croesus” 25.
Este adevărat că Sardesul era renumit pentru arta şi meşteşugul
lui şi că aici s-au bătut primele monede de aur pe timpul lui Croesus.
Dar pe lângă toate acestea, el s-a îmbogăţit cel mai mult în urma
războaielor, pentru că a prădat multe cetăţi26.
Imensa clădire a gimnaziului din Sardes.

262
Stancu Dragomir
Pe timpul Imperiului Roman,

Sardesul devenise din nou un oraş
bogat şi o adevărată citadelă pe
vârful dealului, fiindcă ajunsese
iarăşi un mare centru industrial şi
comercial. Aici se prelucra lâna, erau
manufacturi textile şi se produceau
tot felul de vopsele. Şi tot aici se
prelucra şi se comercializa tisa, un
arbore răşinos care trăia mai mult
de o mie de ani şi al cărui lemn era
foarte tare şi preţios27.
În anul 17 d. Cr., Sardesul,
cât şi alte oraşe din Asia Mică, au
fost grav afectate de un cutremur
de pământ. Tiberiu a cerut tribut
timp de cinci ani de la toţi cetăţenii
marelui imperiu pentru reconstruirea
zonelor calamitate. Cât de bogat a fost
Sardesul se vede şi din faptul că el a Partea centrală a gimnaziului din Sardes
refuzat ajutorul Romei în favoarea altor
cetăţi sărace, care nu aveau posibilitatea să se reconstruiască singure.
După cutremur, Sardesul şi-a atins din nou faima şi gloria. Strabon
marele geograf al antichităţii, care
a trăit pe la sfârşitul ultimului secol
înainte de Cristos şi la începutul
primului secol d. Cr., a numit din
nou Sardesul „marea cetate” 28.
4. În al patrulea rând ne
vom ocupa de religiile păgâne din
Sardes.
În Sardes erau multe religii
cunoscute sub numele de „religiile
misterelor”29. Aici era magnificul
templu al Artemidei, care data încă
din secolul al IV-lea î.Cr30. Această
zeitate, deşi purta acelaşi nume cu
Artemis a Efesului şi a Tiatirei, se
deosebea totuşi de acestea în mod
fundamental, pentru că, nefiind
Colonadele gimnaziului din Sardes. zeiţa dragostei şi a procreării, nu-
263
i plăcea amorul. Ea era considerată zeiţa

vindecării miraculoase, a vânatului şi
protectoarea câmpiilor şi animalelor31.
Religia cea mai importantă a
Sardesului era cultul Cybelei32. Comentatorul
Andrew Tait scrie: „Sardesenii se închinau
Cybelei, mama tuturor zeilor şi protectoarea
vegetaţiei. Din templul acestei zeiţe n-au mai
rămas în picioare decât câteva colonade,
înalte de 20 m şi cu un diametru de 2 m.
Cultul acestei zeiţei i-a viciat foarte mult pe
locuitorii Sardesului, mai ales orgiile care
se făceau la petreceri în cinstea ei, şi beţiile
care se făceau in onoarea lui Dionisos, zeul
alcoolului” 33.
Zeiţa Cibele
În ce priveşte Cultul
cezarului, este adevărat
că Sardesul n-a avut
oportunitatea construirii
unui templu în cinstea
acestuia în anul 26 d. Cr.,
când Tiberiu a aprobat
construirea unor astfel
de temple în Smirna şi
în alte oraşe din Asia
Mică34. Dar aceasta nu
înseamnă că Sardesul,
care era plin de zel pentru
Cultul cezarului şi era un
centru juridic roman, n-
a construit un asemenea
templu mai târziu, în
special pe timpul lui
Domiţian, care şi-a
impus cultul şi a ordonat
Colonadele templului Artemidei din Sardes.
264
Stancu Dragomir
Ruinele templului Artemidei din Sardes.

construirea templelor pretutindeni
în cinstea lui, aşa cum am văzut în
studiul intitulat Cultul Cezarului
(Vol.I, St. 3).
5. În al cincilea rând ne vom
ocupa de biserica din Sardes.
Nu ştim nimic despre originea
bisericii din Sardes şi creşterea ei, în
afară de informaţiile pe care le avem
în Cartea Faptele Apostolilor şi în
mesajul lui Cristos din acest text.
Deoarece Sardesul era în ţinutul
în care Apostolul Pavel a predicat
Evanghelia în a doua sa călătorie
misionară timp de doi ani, credem
că Cuvântul lui Dumnezeu a ajuns
şi la el în această împrejurare şi
că atunci a fost întemeiată si aici
o biserică. Doctorul Luca a scris în
Cartea Faptele Apostolilor: „Toţi cei
care locuiau în Asia, iudei şi greci, au Colonadele imense ale templului
Artemidei din Sardes.
265
Ruinele templului Artemidei, zeiţa Sardesului.
auzit Cuvântul Domnului” (19:10).

În Sardes erau mulţi greci, romani şi evrei. Faptul că se găseau
şi mulţi evrei în acest oraş îl confirmă şi grandoarea sinagogilor care
se aflau în el. Credem că mulţi, dintre toate aceste trei popoare, s-au
convertit la creştinism şi au devenit membrii bisericii35.
Sunt informaţii care atestă că biserica din Sardes a fost construită
lângă templul Artemidei. Clădirea mare a bisericii, cât şi aşezarea ei
lângă un templu păgân, mărturisesc cât de curată şi puternică a fost ea
la început, în mijlocul unei societăţii idolatre şi putrede de imoralitate.
Această biserică a dăinuit până în secolul al XIV-lea36.
266
Stancu Dragomir
Curtea unei sinagogi din Sardes.
267
O altă sinagogă din Sardesul antic pavată cu mozaic fin având în ziduri pietre colorate.
___________________
6. Ramsay, W.M. The Letters to the seven Churches of Asia, pp.
354-368.
7. Barclay, W. The Revelation of John, Vol. I, p. 113
16. Op. cit.
268
Stancu Dragomir

18. Barclay, W. The Revelation of John, Vol. I, p. 114.;
Ramsay, W.M. The Letters to the Seven Churches of Asia, pp.
354-368;
Halley, H.H. Manual Biblic, p. 698.
20. Stott, J,R.W. What Christ Thinks of the Church, p. 76;
21. Op, cit.;
Ramsay, W.M. The Letters to the Seven Churches of Asia, pp.
354-368.
23. Op. cit. p. 113, 115.
25. Barclay, W. The Revelation of John, Vol. I, p. 113-114;
26. Op. cit.
Walvoord, J.F. The Revelation of Christ, p. 78.
Bunaciu, I. Gânduri Exegetice asupra cărţii Apocalipsa, p. 74;
Bruce, F.F. Revelation, p. 1603.
29. Walvoord, J.F. The Revelation of Christ, p. 78.
30. Op. cit.
31. Balaci, A. Mic dicţionar greco-roman, pp. 66-67.
33. Tait, A. The Message to the Seven Churches of Asia Minor, p.
299.
34. Tacitus, Anale 4:56;
35. Caird, G.B. A Commentary on the Revelation of St. Jihn the
Divine, p. 75.
36. Walvoord, J.F. The Revelation of Christ, p. 78.
269
38. SARDESUL, O BISERICĂ MOARTĂ
Apoc. 3:1-2
1. „… Ştiu faptele tale, că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort.
2. … Căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului meu.”
În al doilea studiu din mesajul lui Cristos cel înviat adresat

bisericii din Sardes, intitulat Sardesul, o biserică moartă, Cristos cel
glorificat ne învaţă trei lucruri: că o biserică moartă trăieşte în păcat, că
este ipocrită şi că nu împlineşte faptele desăvârşite ale sfinţilor.
I. O BISERICĂ MOARTĂ TRĂIEŞTE ÎN PĂCAT.
Din mesajul lui Cristos cel glorificat, transmis prin Apostolul
Ioan, descoperim că au existat multe paralele între oraşul Sardes şi
biserica de aici, spre exemplu: aroganţa, nevegherea, imoralitatea etc.
Aceasta ne arată că biserica a permis ca păcatele cetăţii să se infiltreze
în sânul ei. Şi dacă a acceptat păcatele cetăţii, atunci Fiul lui Dumnezeu
ne învaţă că şi soarta ei a trebuit să fie soarta cetăţii. Comentatorul
R.H.A. Charles a spus că la nici o altă cetate din Asia Mică n-a existat
un contrast aşa de mare între gloria trecutului şi dezastrul prezentului
ca în Sardes1. La acest dezastru, ne spune Mântuitorul, a contribuit cel
mai mult păcatul nevegherii.
Mustrarea Domnului Isus făcută bisericii din Sardes a fost cea
mai aspră, în comparaţie cu celelalte biserici din Apocalipsa, mai aspră
chiar şi decât dojana pe care a făcut-o bisericii din Laodiceea.
Cel care vede toate acţiunile şi cunoaşte chiar şi gândurile tainice
ale inimii, Şi-a început mai întâi mesajul adresat bisericii din Sardes, ca
şi mesajele adresate celorlalte şase biserici, cu cuvintele: „Ştiu faptele
tale” şi apoi a continuat s-o condamne, spunându-i: „Îţi merge numele
că trăieşti, dar eşti mort.” (v.1)
Când Mântuitorul a zis: „Totuşi, ai în Sardes câteva nume care nu
şi-au pătat hainele” (v.4), ne-a arătat chiar şi păcatele de care s-a făcut
vinovată biserica din această cetate.
Se ştie că în Biserica Primară se practica botezul adulţilor, până
în secolul al IV-lea. Cei ce încheiau cu Dumnezeu legământul erau
îmbrăcaţi în haine albe, ca simbol că i-a curăţat Cristos prin jertfa Sa
de orice păcat. Astfel, H.B. Swete, cât şi alţi exegeţi ne arată că cei ce şi-
270
Stancu Dragomir
au „mânjit hainele”, erau cei ce au căzut în păcat şi au rupt legământul

cu Dumnezeu.
Comentatorul T. Moffatt explică mai departe că în Asia Mică
exista la păgâni obiceiul ca cei ce aveau haine murdare să fie respinşi
de la închinare, pentru că îi dezonorau pe zei2.
Sunt izvoare care ne arată pe creştinii din Sardes că şi-au pătat
haina cea albă cu păcatul imoralităţii şi al infidelităţii.
În studiul trecut ne-am informat că religia de bază a Sardesului
era cultul Cybelei. Orgiile şi beţiile care se făceau la petreceri în
cinstea Cybelei, mama tuturor zeilor şi în onoarea lui Dionisos, zeul
alcoolului, au viciat întreaga cetate, fapt pe care îl atestă şi istoricul
grec Herodot3.
Apoi, am văzut în studiul trecut că şi Sardesul era foarte zelos
pentru Cultul cezarului. Este adevărat ca el nu a obţinut aprobare din
partea lui Tiberiu pentru construirea unui templu în cinstea cezarului
în anul 26 d. Cr., dar au construit un asemenea templu pe timpul
lui Caligula sau Domiţian, când construirea templelor pentru Cultul
Cezarului, cât şi închinarea înaintea chipului acestuia, erau obligatorii.
Sardesul avea, cu siguranţă, un asemenea templu pe motiv că era în
jurisdicţia romană.
Astfel, dacă biserica din Sardes şi-a permis să-şi păteze haina
albă cu păcatul imoralităţii, nu i s-a părut greu s-o murdărească şi
cu păcatul neloialităţii, prin închinarea la zei şi înaintea chipului
cezarului.
Când am studiat biserica din Tiatira, am văzut că acolo era o mică
parte care a căzut în aceste două păcate, pe când, textul citat ne arată
că în biserica din Sardes a fost o mică parte care nu s-a făcut vinovată
de ele. Vopsitorii din Sardes şi-au pătat veşmântul alb al sufletului mai
tare decât cum şi-au murdărit mâinile cu vopsele.
Decesul spiritual nu se produce imediat, pentru că el este un
proces îndelungat. La început, omul păcătuieşte cu şovăire, cu multă
strângere de inimă şi teamă. Când acceptă prima dată păcatul, îl acceptă
cu gândul că nu se va mai repeta niciodată, numai că nu se întâmplă
aşa. Păcatul, pe care l-a făcut la început cu multă şovăire şi strângere
de inimă şi despre care a zis că nu se va mai întâmpla, îl îmbie iarăşi,
şi de data aceasta, îl va face cu mult mai uşor, apoi, îl va comite încă o
dată şi încă o dată, până când va ajunge la o deprindere păcătoasă.
Acum, dacă creştinul a săvârşit ce i-a fost interzis şi ce a condamnat
chiar şi el, atunci unde îi este standardul înalt al sfinţeniei, oare îl
mai are? Nu. De acum nu-i mai rămâne altceva decât un cutremur
îngrozitor şi o remuşcare chinuitoare, în caz de trezire, iar în cazul că
271
va continua să trăiască în păcat, candela lui care mocnea, se va stinge

încetul cu încetul, pentru totdeauna.
Dumnezeu nu-i numeşte morţi pe cei ce trăiesc în păcat, numai
în Apocalipsa, ci în întreg Noul Testament. Domnul Isus a zis despre
Fiul risipitor că „era mort şi a înviat” (Luca 15.24). Şi Apostolul Pavel,
fiind inspirat de Duhul Sfânt, a scris în legătură cu văduvele care trăiau
în păcat: „Dar cea dedată la plăceri, deşi trăieşte, este moartă.” (1 Tim.
5:6). Iar pe de altă parte,în multe alte versete, Apostolul Pavel numeşte
pe cei ce s-au întors la Cristos „înviaţi din morţi”. Spre exemplu, el a
scris efesenilor: „Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre” (2:1)
şi „Deşi eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă.” (2:5)
În biserica din Sardes unii erau morţi, iar alţii erau pe moarte
şi numai câţiva nu îşi mânjiseră hainele. La fel şi astăzi, toţi aceia
care nu şi-au înveşmântat sufletul în haina albă a purităţii, sau şi
l-au înveşmântat, dar şi-au pătat haina albă, sunt morţi, chiar dacă
se numesc creştini. Şi orice biserică, indiferent din ce confesiune face
parte, dacă trăieşte în păcat este moartă. Numai acei creştini care nu
şi-au mânjit hainele sunt creştini adevăraţi, dar din aceştia sunt puţini.
Şi numai acele biserici care nu s-au pângărit şi nu s-au compromis cu
lumea sunt vii, dar din acestea sunt şi mai puţine.
În al doilea rând, Cristos cel înviat ne învaţă în acest text.
II. CĂ O BISERICĂ MOARTĂ ESTE IPOCRITĂ.
În studiul trecut am văzut că biserica din Sardes a fost construită
lângă templul zeiţei Artemis. Mărimea clădirii bisericii, cât şi locul în
care era amplasată mărturisesc cât de vie, curată şi puternică a fost
ea la început, în mijlocul unei cetăţi idolatre şi putredă de imoralitate4.
Întoarcerea ei la Cristos a mişcat nu numai cetatea întreagă, ci şi
toată Asia Mică. Sardesul a fost considerat o biserică model în istoria
creştinismului5. Textul nostru ne spune că ea a avut o mare şi largă
reputaţie. Numai că, încetul cu încetul, ea şi-a mânjit hainele şi a
devenit o biserică moartă.
Ea a fost celebră chiar şi aşa, clădirea ei mare era tixită de
membri şi ascultători, avea mulţi bărbaţi şi femei cu talente deosebite,
era dinamică şi foarte darnică. Vizitatorii care luau parte la serviciile
ei şi vedeau cum totul dădea impresia de viaţă şi vigoare exclamau cu
admiraţie: „Cât de vie este biserica din Sardes!”
Aceasta însă nu era decât o aparenţă înşelătoare. Realitatea era
alta, anume, că biserica din Sardes era un cimitir spiritual. Ea juca
numai teatru că era vie, pe când în realitate era moartă. Existenţa
formelor, liturghiilor şi ceremonialelor care, în aparenţă, arată o biserică
vie şi adevărată, îi poate duce numai pe oameni în eroare , dar nu şi pe
272
Stancu Dragomir
Cristos cel înviat care vede şi cunoaşte realitatea.

Când Fiul lui Dumnezeu era pe pământ, i-a numit pe farisei
„făţarnici”. În limba greacă scrie hypokrites, care înseamnă ”actor”, „cel
care joacă teatru”. El i-a numit astfel, fiindcă ei se rugau lung şi îşi
sluţeau feţele ca să arate oamenilor că postesc mult. Religia lor era o
religie a paradei prin care îşi etalau neprihănirea înaintea oamenilor,
pe când, în realitate, erau morţi în păcate şi nu aveau nimic comun
cu Dumnezeu. Mântuitorul le-a zis: „Vai de voi, cărturari şi farisei
făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, care pe din afară
se arată frumoase, dar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de
orice fel de necurăţie. (28) Tot aşa şi voi, pe din afară vă arătaţi drepţi
oamenilor, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege.”
(Matei 23:27-28).
Mânjirea hainelor şi ipocrizia au fost mai devastatoare pentru
biserica din Sardes decât cutremurul din anul 17 d. Cr. pentru oraşul
acestei biserici. De aceea, Cristos cel glorificat a avertizat-o, ca pe
farisei, spunându-i: „Ştiu faptele tale, că îţi merge numele că trăieşti,
dar eşti mort” (v.1).
Biserica din Sardes s-a acomodat atât cu templele păgâne, cât
şi cu Cultul cezarului. Se vede că Tiatira nu era departe de ea şi că
învăţătura Izabelei avea o mare influenţă asupra ei6. Ea putea să trăiască
în pace în mijlocul templelor păgâne, să-şi desfăşoare activitatea din
plin pe timpul lui Domiţian şi într-o cetate unde funcţiona jurisdicţia
romană, fără să fie persecutată, fiindcă era moartă şi pacea ei era o
pace de cimitir, pe când, o biserică vie va fi întotdeauna ţinta celui
rău şi a uneltelor lui. Mântuitorul a zis: „Vai de voi când toţi oamenii
vă vor vorbi de bine” (Luca 6:26). Pentru un creştin este cu mult mai
bine să fie urât de lume decât vorbit de bine. O biserică care este
credincioasă Mântuitorului ei, va fi întotdeauna persecutată de lume,
pentru că Duhul lui Cristos nu se poate împăca niciodată cu duhul
lumii. În schimb, o altă biserică, care se acomodează cu lumea şi nu
este duşmănită de lume, este o biserică moartă.
Biserica din Sardes era pe placul Cultului cezarului, pe placul
templelor păgâne şi chiar pe placul aproape tuturor membrilor ei care
aveau, aşa cum i-a spus Apostolul Pavel lui Timotei, numai „o formă de
evlavie” (2 Tim. 3:5) şi după cum a zis Dumnezeu prin Prorocul Isaia:
„Acest popor Mă cinsteşte cu gura şi Mă laudă cu buzele, dar inima lui
este departe de Mine.” (29:13). Nimic nu poate fi pentru o biserică mai
grav şi mai destructiv ca atunci când ea face pe placul altora şi nu a
lui Cristos.
273
Şi astăzi există multe biserici care altă dată erau vii şi Îl mărturiseau
pe Cristos, dar care acum nu sunt decât nişte candele care pâlpâie sau
chiar s-au stins şi care joacă numai teatru înaintea oamenilor prin
tot felul de forme religioase, ritualuri şi ceremonii arătând că sunt vii
şi adevărate, pe când în realitate ele sunt moarte şi sub osânda lui
Cristos.
În al treilea rând, Cristos cel glorificat ne învaţă în acest text
III. CĂ O BISERICĂ MOARTĂ NU POATE ÎNDEPLINI FAPTELE
DESĂVÂRŞITE ALE SFINŢILOR
El a zis: „Căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea
Dumnezeului Meu” (v.2).
În textul grecesc scrie pentru cuvintele „faptele desăvârşite”,
erga peplērōmena. Ergon înseamnă „faptă”, „lucru”, si pleres înseamnă
„complet”, „deplin”, „desăvârşit”.
În lume există mai multe standarde de conduită. Noi vom lua
numai trei: standardul eticienilor, al legii mozaice şi al lui Cristos. Ele
sunt diferite. Spre exemplu, dacă cineva călca cea mai mică poruncă
din Legea lui Moise se făcea vinovat de toată Legea (Iacov 2:10). Cristos
n-a fost de acord cu acest etalon. Fiul lui Dumnezeu a venit la noi cu un
etalon mult mai înalt şi ne-a cerut să ne conformăm acestuia, pentru
că acesta este etalonul pregătirii noastre pentru Împărăţia cerurilor,
dar Cel Preaînalt are în cer un etalon şi mai înalt.
Metrul este o unitate de măsură pentru lungime care a fost
stabilit la a XI-a Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi din 1960 şi
nimeni n-are voie să-l lungească sau să-l scurteze după cum vrea. Ce
s-ar întâmpla dacă fiecare ar adăuga sau ar tăia din el? Un haos.
Cu cât mai strict este etalonul lui Cristos! Cu cât mai mult nu
permite El ca cineva să-I falsifice acest etalon! Şi El pretinde celor ce
doresc să aibă parte de Împărăţia lui Dumnezeu să se conformeze
acestuia!
Biserica din Sardes a început bine, dar n-a continuat să-şi
trăiască viaţa după etalonul lui Cristos7. De aceea El i-a zis: „Căci n-am
găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu”.
Dacă cineva acceptă îmbierile păcatului, acela după un timp
oarecare îşi va pierde voinţa. Deprinderile păcătoase pe care le cultivă,
vor ajunge la un moment dat atât de puternice, încât nu le va mai putea
înfrânge, oricât de mult ar dori să facă lucrul acesta, oricât s-ar lupta
şi oricât le-ar urî.
Înţeleptul Seneca a povestit odată despre o cunoştinţă de-a lui
care în acelaş timp ura şi iubea păcatul şi care, în cele din urmă, a ajuns
victima păcatului. De aceea ni se cere să fim foarte atenţi la tentaţia
274
Stancu Dragomir
păcatului, pentru că el ne duce în mod sigur la moarte spirituală şi

infern. În această stare a ajuns biserica din Sardes.
Oare este posibil ca o biserică sau un creştin, care au căzut pradă
morţii spirituale prin scăderea voinţei şi a puterii de a trăi după etalonul
lui Cristos şi prin creşterea viciilor şi patimilor, să mai învieze din
această moarte şi să nu-i cadă victimă şi cu atât mai mult infernului?
Da, este posibil. Cristos este singurul care deţine acest mijloc de salvare
prin Duhul Sfânt, aşa cum vom vedea în studiul următor.
_____________________
1. Beasley-Murray, G.R. The Book of Revelation, p.94.
2. Morris, L. The Book of Revelation, p.76.
299;
6. Dragomir, S. Studii asupra Apocalipsei, Vol. I, Stud. 34.
7. Hadjiantoniu, G.A. The Postman of Patmos, pp. 91-92.
275
39. ÎNVIEREA DIN MOARTEA SPIRITUALĂ
Apoc. 3:1-3
1. … Iată ce zice Cel care are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu
şi cele şapte stele:
2. … Veghează şi întăreşte ce rămâne …
3. Adu-ţi aminte, dar, cum ai primit şi auzit! Ţine şi pocăieşte-te!
Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ şi nu vei şti în care ceas voi veni peste
tine.
În al treilea studiu din mesajul lui Cristos cel înviat adresat

bisericii din Sardes, intitulat Învierea din moartea spirituală, Cristos cel
glorificat ne învaţă trei lucruri: că Duhul Sfânt este autorul trezirii din
moartea spirituală; mijloacele prin care Duhul Sfânt realizează învierea
spirituală şi ce trebuie să facă un om înviat din moartea spirituală.
Să reflectăm mai întâi asupra faptului că
I. DUHUL SFÂNT ESTE AUTORUL TREZIRII DIN MOARTEA
SPIRITUALĂ.
Cînd am tratat studiul intitulat Caracteristicile celor şapte scrisori
(Vol. I, Stud. 18), am văzut că Apocalipsa este o operă divină în care ne
este revelat adevărul lui Dumnezeu în modul cel mai plastic şi precis;
că, în capitolul întâi, Cristos cel glorificat S-a descoperit prin multe
titluri; că, în capitolele doi şi trei S-a prezentat celor şapte biserici sub
aceste titluri; şi că El a formulat din aceste titluri câte o temă, cu care
a confruntat fiecare biserică după starea ei.
Astfel, când Mântuitorul S-a recomandat bisericii din Sardes cu
cuvintele: „Iată ce zice Cel care are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu”
(v.1), El i S-a prezentat ca unei biserici moarte care avea nevoie de
Duhul dătător de viaţă al lui Dumnezeu1.
Vom aduce trei argumente din Apocalipsa care atestă că cele şapte
Duhuri nu sunt altceva decât Duhul Sfânt. În studiul intitulat Salutul,
dezvăluirea Sfintei Treimi şi glorificarea lui Cristos (Vol. I, Stud. 11),
am văzut că cele şapte Duhuri care sunt puse alături de Dumnezeu-
Tatăl şi Dumnezeu-Fiul, ca singura sursă a harului şi a păcii nu sunt
altcineva decât Duhul Sfânt care face parte din Sfânta Treime. Ioan
Teologul a scris: „Ioan, către cele şapte Biserici, care sunt în Asia: Har şi
pace vouă din partea Celui care este, Celui care era şi Celui care vine şi
276
Stancu Dragomir
din partea celor şapte Duhuri care stau înaintea tronului Său, (5) şi din
partea lui Isus Cristos” (1:4-5). Cele şapte Duhuri care stau permanent
înaintea tronului lui Dumnezeu ne arată că nu sunt altcineva decât
Duhul Sfânt care este prezentat şi în 4:5, unde Ioan Teologul a scris:
„…Înaintea tronului ardeau şapte lămpi de foc, care sunt şapte Duhuri ale
lui Dumnezeu”. Şi în 5:6 citim că între cele şapte duhuri şi Domnul Isus
este o relaţie strânsă, aşa cum există în Sfânta Treime2. Ioan Teologul a
scris: „(Mielul) părea înjunghiat şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care
sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise în tot Pământul.”
De ce Cristos cel glorificat L-a prezentat pe Duhul Sfânt în
Apocalipsa sub expresia de „şapte Duhuri”? Credem că răspunsul celor
doi arhiepiscopi R.C. Trench şi W. Barclay, cât şi al lui W. Hendriksen
sunt suficiente: că Mântuitorul n-a scos în evidenţă prin această expresie
numai divinitatea, egalitatea şi unitatea Duhului Sfânt cu Dumnezeu-
Tatăl şi Dumnezeu-Fiul, ci şi desăvârşirea, completitudinea şi calitatea
Sa de a Se diviza3. Acesta a fost motivul pentru care I-a atribuit cifra
şapte, simbolul desăvârşirii, al completitudinii şi al universalităţii
prezenţei Sale. Astfel, Duhul Sfânt nu S-a revărsat numai asupra celor
şapte biserici din Asia Mică; ci El se revarsă şi astăzi, în toată plinătatea
Sa, asupra fiecărui copil al lui Dumnezeu şi asupra fiecărei biserici.
Deşi Domnul Isus a intrat prin întrupare în natura noastră umană
limitată, totuşi Tatăl L-a înzestrat cu prerogativele Sale absolute, cum
este şi acela de a învia morţii atât din punct de vedere fizic, cât şi
spiritual, pentru că El nu numai că făcea lucrarea Tatălui, dar şi era
una cu Tatăl. Mântuitorul a zis: „În adevăr, după cum Tatăl înviază
morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea” (Ioan 5:21) şi
„Adevărat, adevărat vă spun că vine ceasul, şi acum a şi venit, când
cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce-l vor asculta, vor
învia.” (v. 25)
Tot aşa şi Duhul Sfânt, pe care L-a trimis Tatăl la cerinţa Fiului
(Ioan 14:16-17) ca să-I continue lucrarea, dispune de toate prerogativele
Tatălui şi ale Fiului, pentru că El face lucrarea care este atât a Tatălui,
cât şi a Fiului.
Când Mântuitorul S-a prezentat bisericii din Sardes cu cuvintele:
„Iată ce zice Cel care are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu” (v.1), a făcut
una dintre cele mai mari afirmaţii, şi anume că Tatăl I-a încredinţat Lui
Duhul Sfânt, pe Cel care face parte din Sfânta Treime şi prin care Fiinţa
Trinitară Se revarsă peste toţi răscumpăraţi Lui şi în toată plinătatea
Ei. În această afirmaţie nu avem o subordonare a Duhului Sfânt faţă de
Fiul, ci valoarea lucrării Fiului. Tatăl I-a acordat numai Fiului cinstea,
în urma a tot ce a făcut pentru noi, ca să ne doteze cu Duhul Sfânt. Iar
277
Duhul Sfânt, continuând să facă în noi lucrarea Fiului, ne umple cu

viaţa şi puterea lui Dumnezeu.
Duhul Sfânt este numit în Noul Testament „Duhul vieţii”, fiindcă
El este dătătorul acesteia. Apostolul Pavel a scris în Romani 8:2 „Într-
adevăr, legea Duhului de viaţă în Cristos Isus m-a eliberat de Legea
păcatului şi a morţii.” Acest adevăr este susţinut cu tărie şi de credeul
de la Niceea: că Duhul Sfânt poate să umple orice biserică şi orice fiinţă
umană cu viaţă şi putere de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Dumnezeu-
Fiul.
Darul cel mai de preţ pe care ni l-a oferit Dumnezeu prin
intermediul jertfei Fiului Său este Duhul Sfânt, care ne înfrânge pornirile
păcătoase, ne transformă caracterul după asemănarea lui Cristos şi ne
umple fiinţa cu viaţă, putere, dragoste, pace şi bucurie (2 Cor. 3:18;
Gal. 5:22-23).
Apostolul Pavel obişnuia să pună credincioşilor întrebarea cea
mai surprinzătoare: „Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt,
care locuieşte în voi?” (1 Cor. 6:19; 3:16). Astăzi, oamenii nu vor să se
mai facă temple ale lui Dumnezeu în care să locuiască Duhul Sfânt, de
aceea au pierdut orice sens al vieţii şi sunt morţi în păcat.
Duhul Sfânt ne-a fost dat odată pentru totdeauna şi Ziua
Cincizecimii nu se mai poate repeta. Evanghelistul Ioan L-a citat pe
Domnul Isus spunând: „Şi Eu Îl voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un
alt Mângâietor care rămâne cu voi pentru totdeauna; (17) şi anume
Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi.” (14:16-17) Deşi
Duhul Sfânt nu vrea să ne părăsească niciodată, El totuşi poate fi
„întristat” (Efes. 4:30) şi chiar „stins”. (1 Tes. 5:19) Stingerea Duhului
Sfânt înseamnă moartea noastră spirituală, când sufletul nostru pierde
orice percepere a vocii şi a manifestării Duhului Sfânt.
Nu există nici o veste mai minunată pentru o biserică moartă
sau pentru un om mort în păcat, ca vestea că Mântuitorul oferă oricui
doreşte marea şansă a învierii din moartea spirituală. De aceea, nu există
nici un mesaj mai urgent şi mai important pentru creştinii din secolul
XXI, ca marele îndemn al lui Dumnezeu pe care l-a făcut prin Apostolul
Pavel Bisericii Apostolice, când a zis: „Fiţi plini de Duh”. (Efes. 5:18) În
limba greacă, verbul „fiţi” este la modul imperativ, timpul prezent pasiv
şi înseamnă „permiteţi să fiţi umpluţi de Duh”.
După ce Cristos cel înviat a zis că „are cele şapte Duhuri ale lui
Dumnezeu”, a continuat să spună că El are „şi cele şapte stele”. Când
am tratat studiul intitulat Taina îngerilor (Vol. I, Stud. 17), am văzut că
stelele simbolizează „mesagerii bisericilor”. Faptul că păstorii bisericilor
Îi aparţin lui Cristos înseamnă că sunt sub controlul Lui şi că ei nu
278
Stancu Dragomir
transmit decât mesajul care le-a fost încredinţat de El4.

Astfel, când Fiul lui Dumnezeu a zis bisericii din Sardes: „Iată
ce zice Cel care are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte
stele”, i-a spus cu alte cuvinte: „Lucrarea pe care Mi-a dat-o Tatăl s-o fac
este să-i învii pe toţi oamenii care sunt morţi în păcat. Pe voi v-am înviat
odată şi sufletul vostru a murit din nou faţă de Dumnezeu, dar şi acum
vă pot învia prin Duhul dătător de viaţă, pe care L-am revărsat peste
fiecare biserică şi chiar peste fiecare om, de aceea vă transmit acest
mesaj prin îngerul bisericii, care este una dintre cele şapte stele în mâna
Mea dreaptă.”
În al doilea rând, Cristos cel înviat i-a arătat bisericii din Sardes
în acest mesaj
II. MIJLOACELE PE CARE LE FOLOSEŞTE DUHUL SFÂNT
PENTRU ÎNVIEREA NOASTRĂ DIN MOARTEA SPIRITUALĂ.
Duhul Sfânt realizează trezirea noastră din moartea spirituală
prin două mijloace: aducere aminte şi pocăinţă. Ioan Teologul L-a citat
pe Cristos cel înviat spunând bisericii din Sardes: „Adu-ţi aminte,
dar, cum ai primit şi auzit!… şi pocăieşte-te! ” (v.3). Acelaşi mijloc i-
a recomandat Cristos cel glorificat şi bisericii din Efes, când această
biserică a pierdut dragostea dintâi. El i-a zis: „Adu-ţi dar aminte de
unde ai căzut şi pocăieşte-te.” (2:5)
1. Primul mijloc al trezirii din moartea spirituală este aducerea
aminte.
Memoria este unul dintre cele mai preţioase daruri din partea lui
Dumnezeu. Numai că adeseori ea ne este slabă şi uităm repede. Datorită
acestui fapt, Duhul Sfânt obişnuieşte să ne-o atingă mereu ca să ne
aducem aminte de anumite lucruri din trecut. Evanghelistul Ioan L-a
citat pe Domnul Isus spunând: „Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt pe
care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă
va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.” (Ioan 14:26).
Creştinii se raportează la bisericile din care fac parte, iar bisericile
adeseori devin moarte pentru că nu-şi întorc privirea spre Biserica
Primară, care reprezintă un model. Membrii bătrâni, de asemenea îşi
pot aduce aminte de înaintaşii lor şi de biserica vie de altădată.
Aducerea aminte are mai întâi menirea să ne confrunte cu
anumite lucruri din trecut şi apoi să ne determine să le comparăm cu
cele din prezent. Sunt patru feluri de amintiri: (a) Că în trecut am dus
o viaţă păcătoasă, iar acum am devenit copiii lui Dumnezeu. Gândul că
am scăpat de un trecut păcătos ne umple de bucurie. (b) Că în trecut
am fost la o înălţime spirituală, iar acum dispunem de aceeaşi stare.
Această amintire ne face să ne bucurăm mai mult. (c) Că în trecut
279
am fost decăzuţi şi că în prezent suntem în aceeaşi situaţie. Faptul

aceasta ne şochează. (d) Că în trecut am fost la înălţimea chemării
lui Dumnezeu, iar astăzi suntem morţi în păcat, amintirea aceasta ne
loveşte ca un cuţit.
Aducerea aminte a bisericii din Sardes era de tipul al patrulea. Ce
a avut biserica din Sardes şi ce a pierdut, de a îndemnat-o Mântuitorul
să-şi aducă aminte? Ea a pierdut trei lucruri: mai întâi, ea a pierdut
Duhul Sfânt; apoi, viaţa curată pe care a demonstrat-o la botez prin
înveşmântarea cu haina albă şi în cele din urmă, viaţa de ascultare faţă
de Evanghelie5.
Duhul Sfânt este darul cel mai mare pe care îl primim după ce
răspundem la chemarea Evangheliei prin credinţă şi pocăinţă. Apostolul
Petru a spus la Rusalii: „Pocăiţi-vă, şi fiecare din voi să fie botezat în
Numele lui Isus Cristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi
darul Sfântului Duh” (Fapte 2:38). Apostolul Pavel a spus şi el în Epistola
sa către Romani: „Dacă n-are cineva Duhul lui Cristos, nu este al Lui.”
(8:9).
Trezirea conştiinţei este calea cea mai scurtă a pocăinţei şi Duhul
Sfânt realizează această trezire prin aducerea aminte.
2. Al doilea mijloc al trezirii din moarte spirituală este pocăinţa.
Am văzut că primul mijloc al trezirii din moartea spirituală este
raţiunea, care trebuie să caute şi să descopere prin aducerea aminte
cauza care ne-a dus la nenorocire. Pocăinţa, cel de-al doilea mijloc,
ne trezeşte mai întâi un sentiment de regret faţă de păcat şi apoi ne
determină să luăm o hotărâre fermă să părăsim calea păcatului şi să
ne întoarcem la Cristos.
Mântuitorul a spus că atunci când fiul risipitor şi-a adus aminte
de trecutul său glorios din casa tatălui şi l-a comparat cu prezentul
mizerabil de la porci, şi-a venit în fire, şi-a descoperit vina, i-a părut
rău că a păcătuit, s-a întors de pe calea pierzării şi a spus în sinea lui:
„Mă voi ridica, mă voi duce la tatăl meu şi voi zice «Tată, am păcătuit
împotriva cerului şi împotriva ta.»” (Luca 15:18).
În al treilea rând, Fiul lui Dumnezeu a învăţat biserica din Sardes
în acest mesaj,
III. CE TREBUIE SĂ FACĂ CEI ÎNVIAŢI DIN MOARTEA
SPIRITUALĂ.
Mântuitorul a dat celor înviaţi din moartea spirituală trei
porunci:
1. Prima poruncă a fost: „Veghează!” (v.2).
Toţi comentatorii spun că această poruncă a Domnului Isus are
legătură cu istoricul oraşului; că El a vorbit creştinilor din Sardes pe
280
Stancu Dragomir
fondul istoriei lor tragice, când vrăjmaşii le-au invadat oraşul de două
ori datorită nevegherii: o dată pe timpul lui Cir, în anul 549 î. Cr., şi a
doua oară pe vremea lui Antioh cel Mare, în anul 218 tot î. Cr., aşa cum
am văzut în penultimul studiu.
Nimeni nu a putut să înţeleagă mai bine pericolul nevegherii
ca locuitorii Sardesului. Dar Fiul lui Dumnezeu a ştiut că urmarea
nevegherii spirituale este cu mult mai mare, de aceea a accentuat în
mod deosebit asupra acesteia.
În Noul Testament sunt menţionate patru feluri de vegheri:
a) Vegherea generală. Apostolul Pavel a zis romanilor: „Este
ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn” (13:11), iar corintenilor le-a
spus: „Vegheaţi, fiţi tari în credinţă.” (1 Cor. 16:13)
b) Vegherea asupra învăţăturii false. Doctorul Luca l-a citat pe
Apostolul Pavel spunând prezbiterilor din Efes: „Ştiu bine că, după
plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma;
(30) şi se vor ridica din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri
dăunătoare, ca să-i tragă pe ucenici de partea lor (31). De aceea vegheaţi
…” (Fpt. 20: 29-31)
c) Vegherea cu privire la revenirea Domnului Isus. Mântuitorul a
zis: „Vegheaţi, dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru”
(Matei. 24:42) şi „Ce zic vouă, zic tuturor: «Vegheaţi!»” (Marcu. 13:37).
Este adevărat că nimeni nu ştie ziua revenirii lui Cristos, dar El ne-a
lăsat anumite semne prevestitoare şi ne îndeamnă să veghem.
d) Vegherea împotriva uneltirii ispititorului. Creştinul este
permanent sub atacul Diavolului, de aceea el trebuie să fie într-
o neîncetată veghere. Adeseori aceste atacuri sunt foarte subtile.
Mântuitorul a avut în vedere toate acestea când ne-a zis: „Vegheaţi
şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită.” (Matei. 26:41). Apostolul Petru
ne îndeamnă şi el: „Fiţi treji şi vegheaţi, pentru că potrivnicul vostru,
Diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită.”
(1 Petru 5:8).
Fiul lui Dumnezeu, când a zis bisericii din Sardes: „Dacă nu
veghezi, voi veni ca un hoţ şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine”
(v.3), nu S-a referit la a doua Sa venire, ci la o judecată şi la o pedeapsă
cu care urma s-o lovească într-o anumită zi6.
Hoţul vine noaptea şi pe neaşteptate. Locuitorii din Sardes aveau
experienţa hoţilor şi a tâlharilor, care se ascundeau în peşterile din
munţii care erau deasupra oraşului lor şi stăteau la pândă ca să-i atace
pe trecători7.
Tot astfel, Domnul Isus a avertizat biserica din Sardes că dacă
nu va veghea împotriva ispititorului şi se va lăsa sedusă de el în diferite
281
păcate, pedeapsa Lui o va surprinde, ca hoţul pe stăpânul casei în

timpul nopţii sau ca tâlharul pe un trecător şi că va retrage prezenţa
Duhului Sfânt de la ea, pentru că nu voia să se lase iluminată şi
călăuzită de El8.
Noi credem că pedeapsa bisericii din Sardes este aceeaşi cu
pedeapsa bisericii din Efes, „mutarea sfeşnicului de la locul lui” (2:5).
Starea aceasta ne aduce aminte de sarea care îşi pierde gustul, despre
care vorbea Domnul Isus în Evanghelii. Mântuitorul a zis că dacă sarea
îşi va pierde gustul, va fi lepădată de Dumnezeu şi călcată în picioare
de oameni. (Matei 5:13).
2. A doua poruncă pe care a dat-o Cristos cel înviat bisericii din
Sardes este „Ţine!” (v.3).
Cristos cel glorificat a spus bisericii din Sardes să ţină ce a primit
şi auzit. Imperativul „ţine” înseamnă cu alte cuvinte, în cazul bisericii
din Sardes: „Umblă tot timpul sub călăuzirea Duhului Sfânt! Ascultă
zi de zi de Evanghelia lui Cristos! Nu înceta niciodată să duci o viaţă
sfântă!”.
Poate că unii dintre noi suntem plini de vigoare pentru un
moment şi după aceea cădem într-o stare de moleşeală; poate alţii
păzesc Cuvântul Domnului o zi sau două şi în restul timpului nu; şi
poate că cei mai mulţi ducem o viaţă curată, dar numai atunci când
nu suntem ispitiţi şi nu avem greutăţi, iar când acestea apar, îndată
ne murdărim haina albă. În acest imperativ al Mântuitorului este un
avertisment aspru împotriva pătării sufletului şi a neloialităţii faţă de
Cristos.
3. A treia poruncă pe care a dat-o Fiul lui Dumnezeu bisericii din
Sardes este: „Întăreşte ce rămâne, care e pe moarte!” (v.2)
Prin această poruncă, Cristos a cerut bisericii din Sardes două
lucruri: ca minoritatea vie să trezească majoritatea moartă9; şi apoi
minoritatea vie, cât şi cei înviaţi din moartea spirituală să-i întărească
pe cei ce mai rămân pe calea morţii, până vor învia şi ei.
Noi cerem mereu de la Domnul Isus putere, ajutor şi binecuvântări
de tot felul, dar să nu uităm că şi El, la rândul Lui, pretinde de la noi
ceva: să-L iubim, să-I fim credincioşi şi să-I slujim.
Creştinul nu crede într-o soartă oarbă, ci într-un destin pe care
îl are în Cristos. Astfel, destinul omului depinde de atitudinea pe care
o are faţă de Cristos10. Acesta este motivul pentru care Mântuitorul
ne-a spus să-i întărim pe cei slabi şi chiar pe cei ce sunt pe moarte! Şi
aceasta este cauza pentru care apostolii îi întăreau mereu pe fraţii în
credinţă! (Fapte 18:23; Romani 1:11).
282
Stancu Dragomir
_____________________
8. Brooks, R. The Lamb is all the Glory, p. 44.
283
Apoc. 3:4-6
4. Totuşi, ai în Sardes câteva nume care nu şi-au pătat hainele. Ei

vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici.
5. Cel care va birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi
şterge nicidecum numele din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui
înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.
6. Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul.
În al patrulea studiu din mesajul lui Cristos cel înviat adresat

bisericii din Sardes, intitulat Promisiunea biruitorilor, ne vom ocupa de
patru promisiuni pe care le-a făcut Cristos cel glorificat biruitorilor din
această biserică: că vor umbla cu El; că vor fi îmbrăcaţi în haine albe;
că vor fi scrişi în cartea vieţii; şi că le va mărturisi numele înaintea lui
Dumnezeu şi înaintea îngerilor.
I. UMBLAREA CU CRISTOS
Ioan Teologul L-a citat pe Fiul lui Dumnezeu spunând: „Totuşi,
ai în Sardes câteva nume care nu şi-au pătat hainele. Ei vor umbla
împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici.” (v.4).
Deşi biserica din Sardes era moartă, în ea totuşi au fost câţiva
care nu şi-au pătat hainele. Cristos cel glorificat a scos în evidenţă
detaliul „câteva nume”. Aceasta înseamnă că El, care locuieşte în cer,
a cunoscut aceste persoane pe nume şi a ştiut exact cine erau şi cum
au trăit. Faptul acesta ne mai arată că El îi cunoaşte pe toţi care Îi
aparţin.
Biblia foloseşte de mai multe ori expresia „cei puţini” pentru
poporul adevărat al lui Dumnezeu, pe care Domnul Isus l-a numit
„turmă mică”. Când Dumnezeu a văzut că inimile oamenilor s-au
îndreptat numai spre rău şi când a nimicit lumea prin potop, numai
Noe şi familia lui au fost salvaţi. Când Dumnezeu a distrus Sodoma
şi Gomora pentru imoralitate, numai Lot şi familia lui au scăpat. Pe
timpul lui Ahab şi al Izabelei, când întreaga naţiune L-a părăsit pe
Cel Preaînalt şi s-a închinat lui Baal, Dumnezeu a spus lui Ilie că a
pus deoparte şapte mii de evrei care nu s-au închinat acestui idol. Şi,
la sfârşitul lumii, când oamenii Îi vor întoarce spatele lui Dumnezeu,
284
Stancu Dragomir
Mântuitorul va spune celor „câţiva la număr”: „Nu te teme, turmă mică;

pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăţia.” (Luca 12:32).
Credem că Domnul Isus a făcut această promisiune biruitorilor
care vor umbla cu El, pe fondul a două tablouri: pe fondul umblării lui
Enoh cu Dumnezeu şi pe fondul plimbării unor privilegiaţi prin grădina
regală împreună cu împăratul.
În Geneza scrie: „Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani
…(24) apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu.” (5:22-24)
Acest patriarh a umblat cu Dumnezeu pe pământ şi a continuat să
umble cu Cel Preaînalt şi în cer. Deci, după acest tablou, Cristos
cel înviat a promis urmaşilor Săi că cine umblă cu El pe pământ, va
continua să umble cu El şi în locurile cereşti1.
Când am tratat studiul intitulat Promisiunea biruitorilor, (Vol. I,
Stud. 22), am văzut că Xenofon (430-355 î. Cr.) a introdus în limba
greacă cuvântul persan pari-daiza, care înseamnă „grădină împrejmuită
cu zid” şi că a scris mult despre o astfel de grădină2. Acest discipol al lui
Socrate a spus că împăraţii persani s-au bucurat de cea mai mare slavă
şi că gloria lor n-a constat aşa de mult în palat, cât într-o grădină-parc.
Când Xenofon a descris paradisul şi pe împăraţi persani, el a spus că
paradisul a fost locul pe care împăratul îl preţuia cel mai mult din tot ce
avea, pentru că în el erau plantaţi pomii cei mai buni la gust şi cei mai
frumoşi la privit; şi fiindcă în el erau sădite florile cele mai frumoase şi
mai parfumate, pentru a-i sluji ca desfătare3.
Când un împărat persan voia să cinstească pe cineva pentru
o anumită faptă, îl poftea în grădină, se plimba cu el şi-i spunea să
culeagă fructe din cei mai buni pomi şi să rupă cele mai frumoase şi
parfumate flori4.
Septuaginta, traducerea grecească a Vechiului Testament de cei
70 de cărturari din secolul al III.lea î.Cr., a preluat acest cuvânt de
la Xenofon şi l-a folosit pentru grădinile regale, în general şi pentru
grădina Edenului, în special. Mântuitorul, a preluat acest cuvânt din
Septuaginta şi l-a folosit atunci când i-a făcut tâlharului de pe cruce
cea mai mare promisiune şi în modul cel mai definit: că îl va duce chiar
în ziua aceea în Paradis, la Împăratul cel Mare.
Astfel, când Mântuitorul a zis tâlharului de pe cruce: „Adevărat
îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în Rai” (Luca 23:43), i-a spus, cu alte
cuvinte: „Eu am făcut pe pământ cea mai mare lucrare, am câştigat pentru
om mântuirea cu preţul vieţii. Astăzi, Împăratul cel Mare Mă chemă la El
ca să Mă onoreze, să Mă poftească în Grădină şi să Se plimbe cu Mine,
dar nu voi merge singur la El, ci te voi lua şi pe tine; şi astfel, cinstea
Mea, va fi şi cinstea ta; răsplata Mea, va fi şi răsplata ta.”
285
De abia acum înţelegem însemnătatea promisiunii pe care Cristos

cel glorificat a făcut-o unor credincioşi dintr-o cetate a desfrâului şi a
persecuţiei şi dintr-o biserică moartă, care nu şi-au mânjit hainele. El
când a zis: „Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt
vrednici”, a spus cu alte cuvinte: „Pe cei ce au biruit tentaţia imoralităţii,
frica şi suferinţa martirajului, îi voi duce în Casa Tatălui Meu, îi voi pofti
în Grădină, Mă voi plimba cu ei şi-i voi pofti la pomul vieţii”.
A doua promisiune pe care a făcut-o Cristos cel înviat biruitorilor
din Sardes a fost
II. CĂ El VOR FI ÎMBRĂCAŢI ÎN HAINE ALBE.
El a zis: „Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă
sunt vrednici” şi „Cel care va birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe”
(v. 4-5).
Apocalipsa ne vorbeşte mereu despre culoarea albă: piatra albă
(2:17), norul alb (14:14), calul alb (19:11,14), tronul mare şi alb (20:11)
etc.
Haina albă simbolizează patru lucruri:
1. Toţi comentatorii Apocalipsei ne spun că prima semnificaţie a
hainei albe este puritatea5.
J. Moffatt ne istoriseşte că în lumea păgână nu i s-a permis unui
închinător să intre în templu şi să se apropie de zei în haine murdare,
pentru că lucrul acesta ar fi însemnat o dezonorare la adresa acestora6.
Creştinilor nu li se cerea să meargă la Casa Domnului îmbrăcaţi în
haine albe fiindcă ei aveau sufletul curat.
William Barclay, profesor de teologie anglicană la Universitatea
din Glasgow, a scris în comentariul său asupra Apocalipsei că, creştinii
se botezau în haine albe până în secolul al IV-lea, mărturisind prin ele
curăţarea vieţii prin jertfa lui Cristos şi promiţând în felul acesta că-i
vor rămâne credincioşi până la moarte7.
Astfel, acelor câţiva care şi-au spălat sufletul în sângele Mielului,
care au mărturisit în apa botezului că-l vor rămâne credincioşi până la
capăt şi care nu şi-au mânjit haina sufletului, Cristos cel glorificat nu le-
a promis numai că se vor plimba cu El în Rai, ci şi că îi va înveşmânta,
ca răsplată pentru viaţa lor curată, în cele mai frumoase haine: în
hainele sfinţilor din cer.
Lui Ioan Teologul i-a fost dat să vadă fiinţele cereşti îmbrăcate în
haine albe. El a scris că în timp ce le contempla, una dintre aceste fiinţe
l-a întrebat: „Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt oare?
Şi de unde au venit?” La întrebarea acestei fiinţe cereşti, vizionarul i-a
răspuns: „Doamne, Tu ştii.” Şi această fiinţă i-a zis lui Ioan Teologul:
„Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în
286
Stancu Dragomir
sângele Mielului.” (Apoc. 7:13-14).

Spălarea hainei sufletului are o importanţă supremă, pentru că
numai aşa reuşim să vedem faţa Celui Preaînalt, să ne plimbăm cu
Cristos în Rai şi să ne înveşmântăm cu haina purităţii cereşti. Acesta
este motivul pentru care Mântuitorul a zis în Predica de pe munte:
„Ferice de cei cu inima curată, căci ei Îl vor vedea pe Dumnezeu!” (Matei
5:8). Acesta este motivul pentru care El a spus şi în Apocalipsa: „Ferice
de cei care îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe
porţi în cetate!” (22:14) Şi aceasta a fost cauza pentru care El a promis
biruitorilor din biserica din Sardes: „Ei vor umbla împreună cu Mine,
îmbrăcaţi în alb” (v.4).
2. A doua semnificaţie a hainei albe, este biruinţa8.
Cristos cel înviat a spus: „Cel care va birui va fi îmbrăcat astfel
în haine albe” (v.5).
Când romanii sărbătoreau ziua victoriei, Roma întreagă se
îmbrăca în haine albe. Cetatea Eternă se numea atunci urbs candida,
„cetatea albă” 9.
Mulţi creştini din Sardes şi-au mânjit hainele, dar cei ce le-au
păstrat curate au fost consideraţi demni să fie înveşmântaţi în haine de
biruitori. Apostolul Ioan L-a citat pe Cristos cel înviat spunând: „Ei vor
umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici”.
Cuvântul „vrednici” este în Apocalipsa un calificativ foarte mare şi
înseamnă în acest text, acei creştini din Sardes, puţini la număr, care
au biruit frica şi suferinţa martirajului, şi nu şi-au pângărit haina
sufletului cu diferite păcate, în general şi cu păcatul imoralităţii, şi
neloialităţii, în mod special.
Aceştia „câţiva” creştini din Sardes sunt incluşi şi ei în numărul
martirilor la care se referă Apocalipsa când zice: „Fiecăruia din ei i s-a
dat o haină albă şi li s-a spus să se mai odihnească puţin timp, până se
va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor care aveau să
fie omorâţi ca şi ei” (6:11).
3. A treia semnificaţie a hainei albe este festivitatea10.
Anticii purtau haine albe la anumite festivităţi11. Dacă haina
albă, simbolul purităţii şi al festivităţii, este cel mai frumos veşmânt la
o nuntă de pe pământ, atunci cu atât mai mult, Mirele nostru ceresc ne
va înzestra cu o asemenea podoabă la ospăţul nunţii Lui! Ioan Teologul
a citat gloata cea mare de răscumpăraţi, zicând în cer: „Să ne bucurăm,
să ne înveselim şi să-l dăm glorie! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-
a pregătit, (8) şi i s-a dat să se îmbrace cu în subţire, strălucitor şi curat.”
(19:7-8)
287
Apoi, Ioan Teologul a descris mulţimea cea mare de răscumpăraţi

cu ocazia unei alte festivităţi, spunând: „După aceea m-am uitat şi iată
că era o mare mulţime, pe care nu putea s-o numere nimeni, din fiecare
naţiune, din fiecare seminţie, din fiecare popor şi din fiecare limbă, care
stătea în picioare înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în
haine albe, cu ramuri de finic în mâini; şi strigau cu glas tare şi ziceau:
«Mântuirea este a Dumnezeului nostru care stă pe tron şi a Mielului!”»
(7:9-10).
4. A patra semnificaţie a hainei albe este veşmântul trupurilor
proslăvite.
Comentatorii Apocalipsei, ca H.B. Swete, R.H. Charles, W. Barclay,
I.T. Beckwith şi alţii, ne spun că numai îngerii şi trupurile proslăvite ale
celor răscumpăraţi poartă aceste haine albe şi strălucitoare12.
Apostolul Pavel a scris corintenilor: „Ştim, într-adevăr, că dacă se
desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în
cer de la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână, ci este eternă
… (4). Chiar în cortul acesta, deci gemem apăsaţi; nu că dorim să fim
dezbrăcaţi de trupul acesta, ci să fim îmbrăcaţi cu trupul celălalt peste
acesta, pentru ca ce este muritor în noi să fie înghiţit de viaţă.” (2 Cor.
5:1,4)
Când vom fi transformaţi în trupuri cereşti şi ne vom înveşmânta
în această podoabă eternă, atunci se va vedea deosebirea dintre cei ce
şi-au pătat hainele şi cei ce le-au păstrat curate.
A treia promisiune pe care a făcut-o Cristos cel înviat biruitorilor
din Sardes a fost
III. CĂ El URMAU SĂ FIE SCRIŞI ÎN CARTEA VIEŢII.
Ioan Teologul L-a citat pe Cristos cel înviat spunând: „Nu-i voi
şterge nicidecum numele din cartea vieţii.” (v.5).
Scrierea numelui în cartea vieţii este unul dintre cele mai mari
privilegii din partea Domnului Isus, de aceea El a zis ucenicilor: „…
Bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Luca 10:20). A
fi scris în cartea vieţii înseamnă a avea parte de cetatea de aur din
cer. Apostolul Ioan a scris în Apocalipsa: „Nimic întinat nu va intra în
ea, nimeni care trăieşte în urâciune şi în minciună, ci numai cei scrişi
în cartea vieţii Mielului.” (21:27) Iar a nu avea numele scris în cartea
vieţii, înseamnă a fi aruncat în iazul cu foc. Apostolul Ioan a scris în
continuare în Apocalipsa: „Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii a
fost aruncat în iazul cu foc” (20:15).
Este groaznic să te numeşti creştin, şi ca numele tău să figureze
în registrul unei biserici şi totuşi să nu fi scris în cartea vieţii. Dar este
cu mult mai tragic, ca numele nostru, după ce a fost scris odată în
288
Stancu Dragomir
cartea vieţii, să fie şters.

Acest verset a încurcat pe mulţi teologi, care şi-au pus o sumedenie
de întrebări de felul acesta: Cel Atotştiutor, poate să greşească? Poate
El să scrie în cartea vieţii numele cuiva care nu este demn? Şi dacă El
a scris odată numele unui răscumpărat de-al Lui în cartea vieţii, oare
poate să-l mai şteargă?
Ca să putem răspunde la aceste întrebări trebuie să lămurim mai
întâi o altă problemă: există în Biblie o singură carte a vieţii sau două?
Unii spun că este una singură, alţii zic că sunt două: una a destinului,
care a fost scrisă înainte de întemeierea lumii şi alta a mântuirii, în
care Domnul Isus ne scrie numele în momentul când Îl acceptăm ca
Mântuitor.
Comentatorul J.F. Walwoord ne arată că cei ce susţin că sunt
două cărţi, argumentează că Dumnezeu, în atotştiinţa Sa, i-a cunoscut
înainte pe toţi oamenii care urmau să se perinde pe pământ, că le-a
scris numele în cartea creaturilor Sale şi că i-a predestinat pe toţi la
mântuire prin jertfa Fiului Său. Aceştia afirmă că numai cei ce sunt
scrişi în cartea destinului pot fi şterşi, dar nu şi cei mântuiţi din cartea
vieţii13.
Cercetătorii care susţin că există o singură carte a vieţii arată
că această noţiune este un simbol al unui mare adevăr divin14. Cartea
vieţii este mai întâi cartea mântuirii şi apoi cartea destinului, pentru că
accentul ei cade pe jertfa lui Cristos prin care am fost predestinaţi pentru
viaţa veşnică15. Prorocul Daniel, prezicând venirea Domnului Isus, a
scris: „Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit şi anume oricine
va fi găsit scris în carte.” (12:1) Iar Apostolul Pavel a scris efesenilor: „În
El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi
fără pată înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, (5) ne-a predestinat să
fim înfiaţi prin Isus Cristos” (1:4-5).
În lumea antică, împăratul ţinea registrul cu toţi cetăţenii din
împărăţia sa. Dacă cineva se răzvrătea împotriva lui sau murea, îi
ştergea numele16.
Pe fondul a tot ce am spus până acum, când Cristos a zis: „Celui
care va birui … nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii,” El a
făcut două lucruri: a adus cea mai mare asigurare biruitorilor şi, în
acelaşi timp, cel mai grav avertisment celor ce şi-au pătat hainele.
Ca să ne dea o asigurare fermă, Mântuitorul a folosit negaţia de
două ori: „Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii.” Aceasta
înseamnă că El nu este ca un împărat pământesc, care ştergea din
registrul lui de evidenţă a cetăţenilor chiar şi numele eroilor care şi-au
dat viaţa pentru a-l apăra, aşa cum se proceda atunci când mureau, ci,
289
dimpotrivă, cei ce au dus o viaţă sfântă, I-au rămas credincioşi şi au

fost chiar martirizaţi pentru El, vor continua să figureze în cartea vieţii,
fiindcă vor fi moştenitorii Împărăţiei Lui pentru veci de veci17.
Iar pe cei ce nu vor să asculte de glasul Său dătător de viaţă şi să
se supună Duhului vieţii, ci persistă să rămână în moarte spirituală, îi
avertizează că le va şterge numele din cartea vieţii, pentru că Dumnezeul
celor vii nu poate fi Dumnezeul unor cadavre spirituale18.
Unii se consideră mai buni, mai înţelepţi şi mai îndreptăţiţi ca
Domnul Isus, de promit şi celor ce trăiesc în păcat că nu li se va şterge
numele din cartea vieţii. Dar Mântuitorul a garantat acest lucru numai
biruitorilor. Când Moise mijlocea pentru popor înaintea lui Dumnezeu şi
spunea în rugăciune: „Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci, şterge-mă
din cartea Ta, pe care ai scris-o!”, Domul i-a răspuns: «Pe cel ce a păcătuit
împotriva mea, pe acela îl voi şterge din cartea Mea.» (Exod 32:32-33)
A patra promisiune pe care a făcut-o Cristos cel glorificat
biruitorilor din Sardes a fost
IV. CĂ LE VA MĂRTURISI NUMELE ÎNAINTEA LUI DUMNEZEU
ŞI ÎNAINTEA ÎNGERILOR.
Cristos cel înviat a zis: „Şi voi mărturisi numele lui înaintea
Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui” (v.5).
Aici, Fiul lui Dumnezeu a înnoit promisiunea pe care a făcut-
o când era pe pământ. Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus
zicând: „Pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi
şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; (33) dar de oricine se va
lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de el înaintea
Tatălui Meu care este în ceruri.” (10:32-33).
Şi Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând: „Pe
oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl va mărturisi şi Fiul omului
înaintea îngerilor lui Dumnezeu, (9), dar cine se va lepăda de Mine
înaintea oamenilor, va fi lepădat şi el înaintea îngerilor lui Dumnezeu.”
(12:8-9).
Am observat că Domnul Isus ne-a promis în Evanghelii că
ne va mărturisi numele înaintea Tatălui şi înaintea îngerilor; şi că
Evanghelistul Matei L-a menţionat numai pe Tatăl, iar Evanghelistul
Luca i-a menţionat numai pe îngeri, iar acum, Cristos cel înviat ne-a
promis din nou aici că ne va mărturisi numele şi înaintea Tatălui şi
înaintea îngerilor.
Atât în cele două locuri din Evanghelii, cât şi în Apocalipsa este
folosit cuvântul grecesc omologo, care înseamnă „a recunoaşte”, „a nu
ţine ascuns” şi „a mărturisi deschis”.
290
Stancu Dragomir
Când Fiul lui Dumnezeu a declarat în Evanghelii: „Oricine Mă va

recunoaşte înaintea oamenilor, îl voi recunoaşte şi Eu înaintea Tatălui
Meu care este în ceruri şi oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor,
Mă voi lepăda şi Eu de el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri”, El
S-a comparat cu un împărat care urma să plece la luptă şi a cerut
ostaşilor să-i fie loiali; şi care după ce a câştigat războiul şi s-a întors în
împărăţia sa, i-a decorat şi i-a recompensat pe toţi care i-au fost fideli.
Pentru cei „câţiva” biruitori din Sardes, lupta a luat sfârşit. Ei l-
au rămas credincioşi lui Cristos, pentru că nu şi-au pătat hainele nici
în imoralitate şi nici în agonia martirajului. Acesta este motivul pentru
care, Cristos cel glorificat le-a promis nu numai că Se va plimba cu ei
în Rai, că vor purta haine albe de biruitori şi că nu le va şterge numele
nicidecum din cartea vieţii, dar şi că le va mărturisi numele înaintea lui
Dumnezeu şi înaintea îngerilor.
Mesajul lui Cristos cel înviat se încheie astfel: „Cine are urechi,
să asculte ce zice Bisericilor Duhul” (v. 6), ca de altfel toate celelalte
mesaje adresate celor şapte biserici din Asia Mică. Nu ştim ce efect a
avut acest mesaj asupra bisericii din Sardes, dar ştim, Cristos cel înviat
nu l-a adresat numai ei şi bisericilor din secolul întâi, ci şi tuturor
bisericilor din toate timpurile. Chiar dacă membrii bisericii din Sardes
erau indiferenţi faţă de acest mesaj, noi să-l luăm în serios: să ne trezim
din moartea spirituală, să ne păstrăm hainele curate, să veghem şi să
întărim ce mai este pe moarte, dacă dorim să ne plimbăm cu Cristos
în Rai, să purtăm haine albe de biruitori, să nu ne şteargă Mântuitorul
numele din cartea vieţii ci să ne mărturisească numele înaintea Tatălui
şi înaintea îngerilor.
291
_____________________
2. Beasley-Murray, G.R. The Book of Revelation, p.80;
Arndt and Gingrich Lexicon;
Strack-Billerbeck, IV, part 2, Excurses of Sheol, p. 1118.
3. Barclay, W. The Revelation of John, Vol. I, pp. 70, 121-122.
4. Barclay, W. The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 287.
5. Swete, H.B. The Apocalypse of St. John, p. 52;
Morgan, C.C. The Letters of Our Lord, p. 75.
7. Op. cit.
18. Seiss, J.A. The Letters to the seven Churches, p. 201.
292
41. ORAŞUL FILADELFIA
Apoc. 3:7-13
7. Îngerului bisericii din Filadelfia scrie-i: „Iată ce zice Cel Sfânt,

Cel adevărat, Cel care ţine cheia lui David, Cel care deschide şi nimeni
nu va închide, Cel care închide şi nimeni nu va deschide:
8. «Ştiu faptele tale: iată, ţi-am pus înainte o uşă deschisă, pe care
nimeni nu o poate închide, căci ai puţină putere şi ai păzit Cuvântul Meu
şi n-ai tăgăduit Numele Meu.
9. Iată că îţi dau din cei care sunt în sinagoga lui Satan, care zic
că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată că-i voi face să vină să se închine la
picioarele tale şi să ştie că te-am iubit.
10. Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de
ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe
locuitorii pământului.
11. Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa.
12. Pe cel care va birui îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului
Meu şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului
Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care se va coborî
din cer de la Dumnezeul Meu şi Numele Meu cel nou.
13. Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul.»”
Filadelfia
293
Din al şaselea mesaj al lui Cristos cel înviat, adresat bisericii din
Filadelfia, vom aborda cinci studii. În primul studiu, intitulat Oraşul
Filadelfia, ne vom ocupa de şapte lucruri: poziţia lui geografică; istoria
lui; că a fost într-o zonă cu frecvente cutremure de pământ; că a fost
într-o zonă viticolă; rolul pe care l-a jucat în răspândirea limbii, culturii
şi a filozofiei greceşti; religiile păgâne din el; şi Biserica Creştină.
1. Să luăm mai întâi poziţia geografică a Filadelfiei.
Filadelfia se afla sub muntele Tmolus, într-o vale largă ce se
deschidea spre o câmpie foarte întinsă1. Oraşul era construit pe
marginea unui platou mare2. Prin el trecea afluentul Cogamus al râului
Hermus3.
Filadelfia se afla la 45 km. sud-est de Sardes, pe şoseaua principală
şi circulară a Asiei Mici, pe care am descris-o în studiul intitulat Salutul,
dezvăluirea Sfintei Treimi şi glorificarea lui Cristos (Vol. I, Stud. 11). Ea
era situată în ţinutul Lidia şi aparţinea conducerii administrative a
oraşului Sardes4.
Filadelfia era construită în locul de întâlnire a trei regiuni: Misia,
Lidia şi Frigia şi a fost numită Poarta Estului5.
2. În al doilea rând, să aruncăm o scurtă privire asupra istoriei
oraşului Filadelfia.
Filadelfia era cea mai tânără dintre cele şapte cetăţi din Apocalipsa.
Ea a fost fondată între anii 159-138 î. Cr. de împăratul Pergamului,
Attalus al II-lea, cu colonişti din Pergam6.
Istoricii ne spun că Attalus al II-lea, regele Pergamului, a fost
frate cu Eumenes, regele Lidiei; că între ei au existat câteva războaie
crâncene şi că în cele din urmă cei doi fraţi s-au împăcat. Lui Attalus
al II-lea i s-a dat numele de Philadelphus, care cuvânt înseamnă în
limba greacă „dragoste de frate”. Acesta a construit un oraş şi l-a numit
Filadelfia, în amintirea dragostei lor frăţeşti pe care nici chiar războaiele
cele mai pustiitoare n-au reuşit s-o distrugă7.
3. În al treilea rând, ne vom ocupa de cutremurele de pământ
care au avut loc în Filadelfia.
Zona, în care se afla Filadelfia era plină de tulburări seismice.
Oraşul era aşezat chiar în epicentru8. Geograful antic, Strabon, a
numit Filadelfia cetatea marilor cutremure. Aceste cutremure au chinuit
Filadelfia douăzeci de ani. Când se declanşa câte un cutremur, locuitorii
cetăţii erau îngroziţi, până când treptat au început să se obişnuiască
cu ele şi să le întâmpine cu curaj. Spre deosebire de aceste cutremure
care veneau în lanţ, în anul 17 d. Cr. s-a produs cel mai mare cutremur
care a distrus Filadelfia complet. Atunci s-a prăbuşit Sardesul şi încă
zece cetăţi. Acest cutremur i-a îngrozit pe locuitorii din Filadelfia atât
294
Stancu Dragomir
de mult încât nu l-au putut uita niciodată9.

Strabon ne-a descris scena acestui dezastru din Filadelfia astfel:
„La un moment dat a început să aibă loc un şir întreg de cutremure,
chiar de mai multe ori pe zi. Zidurile caselor crăpau tot mai tare. Clădirile
începeau să se prăbuşească unele după altele. Cea mai mare parte a
populaţiei a ieşit afară din cetate şi oamenii şi-au făcut corturi pe câmp.
Nimeni nu putea să meargă pe străzi de teamă să nu-i cadă ceva în cap
sau să nu-i acopere vreun zid. Iar aceia care totuşi îndrăzneau să mai
locuiască în cetate erau declaraţi nebuni” 10.
Până în anul 90 d. Cr., Filadelfia a fost reconstruită complet cu
ajutorul Romei11.
Din cauză că
Tiberiu a fost generos
faţă de Filadelfia, drept
recunoştinţă, oraşul
şi-a schimbat numele
în Neocezareea, care
înseamnă în limba
greacă „cetatea nouă
a cezarului”. Ceva
mai târziu, Filadelfia,
în recunoştinţa ei
faţă de Vespasian, şi-
a schimbat din nou
numele în Flavia, după
numele de familie a
lui Vespasian. Aceste
nume n-au dăinuit
mult, pentru că până la
urmă oraşul a revenit
la denumirea sa veche
de Filadelfia12.
Cercetătorul
englez William Ramsay
spune că atunci când
Fiul lui Dumnezeu a
afirmat: ”Pe cel care
va birui îl voi face un
stâlp în Templul Dum-
nezeului Meu şi nu va
mai ieşi afară din el” Colonade puternice ale Templului lui Apolo
295
(v.12), a vorbit pe fondul cutremurului celui mare de pământ din anul

17 d. Cr., care a distrus Filadelfia13. Credincioşii din Filadelfia au înţe-
les foarte bine aceste cuvinte ale Domnului Isus.
Se pare că în acest text ne izbim de o contradicţie. În versetul 12,
Domnul Isus a zis: „Pe cel care va birui îl voi face un stâlp în Templul
Dumnezeului Meu şi nu va mai ieşi afară din el.” Iar în Apocalipsa 21:22,
Ioan Teologul a scris: „În cetate n-am văzut nici un Templu , pentru că
Domnul Dumnezeu, Cel atotputernic şi Mielul sunt Templul ei”. „Stâlpul
din Templul lui Dumnezeu” este o metaforă care înseamnă două lucruri:
„siguranţa” şi „onoare eternă”.
La cutremur, numai stâlpii cei solizi au rămas în picioare14. Tot
astfel, Cristos cel glorificat a spus bisericii din Filadelfia, care n-a fost
ameninţată numai de cutremure de pământ, ci şi de persecuţie, aşa
cum vom vedea în studiul următor, că dacă îi va rămâne credincioasă
până la moarte în lumea aceasta, va avea parte de siguranţa veşnică în
lumea viitoare.
Apoi, în Filadelfia, şi în alte cetăţi din Asia Mică, se obişnuia să se
scrie pe stâlpii din interiorul templelor numele anumitor persoane care
erau onorate15. Astfel, pe fondul acestui obicei, Fiul lui Dumnezeu le-a
spus creştinilor din Filadelfia că dacă Îi vor rămâne fideli până la capăt
în ciuda tuturor greutăţilor, le va acorda cea mai mare cinste în cetatea
de aur, aşa cum vom vedea în al cincilea studiu din acest text.
Când Mântuitorul a promis biruitorilor din Filadelfia că nu vor
mai ieşi afară din templu, le-a garantat bucuria şi fericirea veşnică în
prezenţa lui Dumnezeu, unde nu vor mai fi ameninţaţi de nimic.
Oamenilor le-a fost frică să locuiască în Filadelfia după cutremur.
Ei au preferat să stea mai degrabă pe câmp decât în cetate. Chiar şi
mai târziu, ei erau gata în orice moment să-şi părăsească locuinţele16.
Cristos cel înviat a prezentat credincioşilor din Filadelfia mai întâi
contrastul dintre cetatea lor vremelnică, ameninţată în orice clipă de
cutremure şi cetatea eternă; apoi le-a promis că nu vor pierde niciodată
cetatea de aur a lui Dumnezeu.
4. În al patrulea rând, vom arăta că Filadelfia a fost într-o zonă
viticolă.
Am văzut că Filadelfia era construită pe marginea unui platou
mare. Acest platou se numea vatra focului, pentru că s-a format din lava
şi cenuşa unui vulcan mare, care a erupt de mai multe ori17. Pământul
din jurul Filadelfiei era foarte bogat şi bun pentru agricultură, tocmai
datorită acestui vulcan care a erupt în repetate rânduri18.
Filadelfia era o regiune viticolă renumită, aici creşteau struguri de
tot felul19. Viticultura a fost una dintre sursele de bază pentru înflorirea
296
Stancu Dragomir
şi prosperitatea oraşului20.
5. În al cincilea rând, ne vom ocupa de rolul pe care l-a jucat
Filadelfia în răspândirea limbii, culturii şi a filozofiei greceşti.
Am văzut că Attalus al doilea, care îşi avea reşedinţa în Pergam,
capitala Asiei Mici, a întemeiat Filadelfia cu coloniştii din Pergam, în
locul de întâlnire a trei regiuni: Misia, Lidia şi Frigia. William Ramsay
ne relatează că Attalus a construit Filadelfia în locul acesta, care se
numea Poarta Estului, cu scopul de a răspândi limba, cultura şi filozofia
grecească în aceste ţinuturi barbare21. Şi într-adevăr, încă în anul 19 d.
Cr., Filadelfia şi-a atins această ţintă. Ea a reuşit să înlocuiască limba
şi cultura băştinaşilor cu cea grecească22.
6. În al şaselea rând, vom descrie religiile păgâne din
Filadelfia.
În Filadelfia erau multe temple: templul lui Apolo şi a altor zei;
dar întrucât aici se industrializa vinul şi se vindea în toate părţile, zeul
principal al acestei cetăţi era Dionysos23.
Dionysos era zeul fructelor, al vegetaţiei şi, mai ales, al viţei de
vie, al vinului şi al beţiei. Acest zeu era foarte venerat pentru că era
considerat fiul lui Zeus, regele zeilor; pentru că era dătătorul roadelor;
şi fiindcă era zeul petrecerilor vesele. Numele roman al lui Dionysos era
Bacchus.
Mitul lui Dionysos era senzaţional datorită atât naşterii şi
creşterii, cât şi a frământărilor şi a luptelor lui de mai târziu. Se spune
că Zeus nu l-a avut pe Dionysos cu Hera, soţia lui, ci cu muritoarea
Semele, fiica unui împărat. În gelozia ei, Hera a răpus-o pe Semele.
Când Dionysos a crescut mare şi s-a făcut viteaz, a coborât în infern
să caute umbra mamei lui. El a luptat mult până a salvat-o de acolo, a
făcut-o nemuritoare şi a dus-o în Olympus/Olimp.
Piesele care descriau viaţa lui Dionysos erau jucate în templul
acestui zeu în modul cel mai dramatic. De fapt, teatrul tragic grec s-a
născut din piesele şi misterele religiei lui Dionysos.
Pe lângă piesele de teatru, preoţii lui Dionysos organizau în
cinstea acestui zeu şi serbări, care în limba greacă se numeau dionysia,
iar în cea latină, bacchanalia. La aceste serbări lua parte toată lumea,
mai ales femeile. Atunci zeul era sărbătorit cu cântece, dansuri, beţii şi
chiar cu cele mai mari orgii24.
7. În al şaptelea rând, ne vom ocupa pe scurt de Biserica Creştină
din Filadelfia.
Despre începuturile bisericii din Filadelfia nu se ştie nimic,
dar, atât din conţinutul mesajului lui Cristos din acest text, cât şi din
influenţa pe care o aveau creştinii în acest oraş şi care a dăinuit mai multe
297
secole, ştim că
aici era o biserică
puternică.
Când turcii
au invadat Asia
Mică şi când toate
celelalte cetăţi
au căzut pradă
mahomedanilor,
numai Filadelfia a
rămas în picioare,
pentru că era
o cetate mare,
puternică şi avea
o poziţie strategică
ce i-a permis să
Ruinele bisericii din Filadelfia antică.
se apere. Ea s-a
menţinut veacuri
de-a rândul ca o cetate grecească liberă şi ca un oraş creştin în mijlocul
unei lumi păgâne. Ea a fost ultimul bastion creştin din Asia Mică ce a
căzut abia în secolul al XIV-lea. Când Filadelfia a fost asediată, biserica
creştină mai avea doar o mie de membri şi un episcop25.
În ciuda invaziei şi a presiunii musulmane, creştinii din Filadelfia
au continuat să-l mărturisească pe Cristos. După primul război mon-
dial, aproape toţi creştinii au părăsit cetatea şi s-au dus în Grecia26.
Dintre cele şapte cetăţi din Apocalipsa, numai Smirna şi Filadelfia
se menţin şi astăzi ca oraşe, unde flutură încă steagul credinţei
creştine27. Filadelfia poartă acum numele turcesc de Ala-Sheher, care
înseamnă „oraşul lui Dumnezeu”, şi este un orăşel prosper28.
_____________________
3. Stott, J.R.W. What Christ Thinks of the Church, p. 94
Hendriksen, W. More than Conquerors, p. 74;
298
Stancu Dragomir

Hendriksen, W. More Than Conquerors, p. 74;
17. Op. cit. p. 125.
21. Ramsay, W.M. The Letters to the seven Churches of Asia, pp.391-
400.
24. Balaci, A. Mic dicţionar mitologic greco-roman, Ed. A II-a, pp.
127-128;
Kernbach, V. Dicţionar de mitologie generală, pp. 165-166.
26. Walvoord, J.F. The Revelation of Jesus Christ, pp. 83-84.
299
42. PERSECUŢIA BISERICII DIN FILADELFIA
Apoc. 3:8-9,11
8. „Ştiu faptele tale, … ai împlinit Cuvântul Meu şi n-ai tăgăduit

Numele Meu.
9. Iată că îţi dau din cei care sunt în sinagoga lui Satan, care zic
că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată că îi voi face să vină să se închine
la picioarele tale şi să ştie că te-am iubit.
11. Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de
ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe
locuitorii pământului.
În al doilea studiu din mesajul lui Cristos cel glorificat, adresat

bisericii din Filadelfia, intitulat Persecuţia bisericii din Filadelfia, ne vom
ocupa de trei persecuţii: persecuţia din partea sinagogii evereieşti, din
partea religiilor păgâne şi din partea Cultului cezarului.
Biserica din Sardes, aproape că a fost numai condamnată de
către Domnul Isus; pe când, cea din Filadelfia, ca şi cea din Smirna, au
fost numai lăudate.
Cristos cel înviat a zis bisericii din Filadelfia: „Ştiu faptele tale,
… ai împlinit Cuvântul Meu, …n-ai tăgăduit Numele Meu” şi „ai păzit
cuvântul răbdării Mele.” (v.8,10).
Comentatorul W. McCarrell a spus că o biserică adevărată din
acel timp, mai ales pe timpul lui Domiţian, se izbea de trei opoziţii
satanice: din partea Cultului cezarului, din partea religiilor păgâne şi
chiar din partea evreilor1.
I. Persecuţia din partea sinagogii evreieşti.
Ioan Teologul L-a citat pe Cristos cel înviat spunând bisericii din
Filadelfia: „… Ai împlinit Cuvântul Meu … (9) Iată că îţi dau din cei care
sunt în sinagoga lui Satan, care zic că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată
că îi voi face să vină să se închine la picioarele tale şi să ştie că te-am
iubit.” (v.8-9).
Din text reiese că în Filadelfia erau mulţi evrei. Comentatorul
A. Tait i-a numit pe evrei „vrăşmaşii cei mai înverşunaţi ai Bisericii lui
Cristos”, pentru că ei o persecutau în Israel şi pretutindeni unde se
aflau; şi chiar răsculau şi instigau şi pe alţii împotriva ei2.
300
Stancu Dragomir
Atât de împotrivitori erau evreii bisericii din Filadelfia, încât

Mântuitorul i-a demascat şi aici, ca şi în Smirna (2:9), spunând că ei nu
făceau altceva decât să-i mintă pe oameni că făceau parte din poporul
lui Dumnezeu, pe când, în realitate, ei au fost o sinagogă a Satanei.
Ca să putem înţelege persecuţia creştinilor din partea evreilor,
trebuie să cunoaştem mai întâi alte trei lucruri despre care deja ne-
am informat: a) În studiul intitulat Cultul Cezarului (Vol. I, Stud. 3), am
văzut că Domiţian, atunci când Apostolul Ioan a scris Apocalipsa, a
impus şi evreilor să se închine zeilor şi chipului lui. b) Când am vorbit
despre biserica din Smirna, în studiul Religiile Smirnei (Vol. I, Stud. 24),
ne-am informat că evreii reuşeau să atragă autorităţile locale de partea
lor şi să le răscoale împotriva creştinilor. c) În studiul intitulat Data,
destinatarul, scopul şi tema cărţii (Vol. I, Stud. 2), ne-am documentat că
Apostolul Ioan a scris Apocalipsa în anul 95, după 13 ani de persecuţie
a lui Domiţian, când aceasta şi-a atins apogeul. Cu ajutorul primelor
două informaţii, vedem că şi evreii din Filadelfia au atras autorităţile
locale de partea lor, şi că aceste autorităţi i-au tolerat ca ei să nu fie
persecutaţi, deşi era decret imperial şi cu privire la ei.
Diavolul n-a avut niciodată ocazie mai bună pentru a se apropia
mai tare de biserica din Filadelfia şi s-o ispitească mai subtil ca în
acea vreme. El mai întâi i-a arătat cu ce înverşunare o pârau evreii şi
cu ce cruzime o martirizau autorităţile; şi apoi, a îndemnat-o s-o lase
mai încet cu predicarea Evangheliei şi să-şi vadă şi de alte treburi,
fiindcă într-o asemenea împrejurare nu era momentul potrivit să-L
mărturisească pe Cristos, ci dimpotrivă, era un act de nechibzuinţă şi
de cel mai mare risc.
Numai că, Cristos cel înviat ne spune că membrii bisericii din
Filadelfia n-au încetat să depună mărturia creştină nici chiar în timpul
persecuţiei celei mai crude, când le era în joc viaţa şi când evreii de abia
aşteptau să-i acuze înaintea prigonitorilor. Ioan Teologul L-a citat pe
Cristos cel glorificat spunând bisericii din Filadelfia cu satisfacţie: „…
Ai împlinit Cuvântul Meu” (v. 8).
Cristos cel glorificat le-a promis creştinilor din Filadelfia că va
veni o zi când evreii care i-au duşmănit şi pârât înaintea prigonitorilor
se vor arunca înaintea lor în genunchi. Apostolul Ioan L-a citat pe
Domnul Isus spunând: „Iată că îţi dau din cei care sunt în sinagoga lui
Satan, care zic că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată că îi voi face să vină
să se închine la picioarele tale şi să ştie că te-am iubit.” (v. 9).
Dumnezeu le-a promis evreilor pe Mesia, iar prin întronarea Lui
ca Împărat în viaţa şi ţara lor, le-a promis întâietatea şi inaugurarea
unei epoci de aur în istoria lumii. Să nu uităm că Cel Preaînalt a făcut
301
această promisiune unui popor asuprit şi că de aceea i-a vorbit în

termenii stării lui dezastruoase în care se afla. Prorocul Isaia L-a redat
pe Dumnezeu spunând lui Israel: „Fiii asupritorilor tăi vor veni aplecaţi
înaintea ta şi toţi cei ce te dispreţuiesc se vor închina la picioarele tale
şi te vor numi «Cetatea Domnului», «Sionul Sfântului lui Israel»”(60:14),
„Aşa vorbeşte Domnul: Câştigurile Egiptului şi negoţul Etiopiei şi ale
Sabeenilor, oameni de statură înaltă, vor trece la tine şi vor fi ale tale.
Popoarele acestea vor merge după tine, vor trece înlănţuite, se vor închina
înaintea ta” (45:15) şi „Te vor hrăni împăraţii şi împărătesele lor te vor
alăpta. Se vor închina cu faţa la pământ înaintea ta şi vor linge ţărâna
de pe picioarele tale.” (49:23)
Evreii aşteptau un Mesia politic şi ei îşi închipuiau că naţiunile
pământului li se vor închina în sens literal. Numai că atunci când Mesia
a venit, ei L-au răstignit şi au pierdut toate promisiunile lui Dumnezeu;
şi în locul lor, a fost aleasă Biserica, pe care ei o persecutau.
Astfel, când Cristos cel înviat a zis bisericii din Filadelfia: „Iată
că îi voi face să vină să se închine la picioarele tale şi să ştie că te-am
iubit”, i-a spus cu alte cuvinte că va veni o zi când atât evreii, cât şi
toate ţările păgâne de atunci vor capitula înaintea Lui şi a Bisericii Sale
şi vor trebui să recunoască cu umilinţă că Biserica este Noul Israel care
va domni cu Cristos în Împărăţia Sa pentru veci de veci3.
A doua persecuţie împotriva bisericii din Filadelfia era
II. Persecuţia din partea religiilor păgâne.
Ca să putem înţelege cât de aspru au persecutat religiile păgâne
biserica din Filadelfia, trebuie să cunoaştem mai întâi următoarele
lucruri:
În studiul intitulat Cultul Cezarului (Vol. I, Stud. 3), am arătat
că pe timpul lui Domiţian închinarea la zei era obligatorie, iar în
studiul trecut am văzut că în Filadelfia erau temple ale multor zei; că
zeul principal al oraşului era Dionysos, zeul alcoolului; că una dintre
ocupaţiile principale ale acestui oraş era viticultura; că Dionysos era
venerat pentru că era fiul lui Zeus, zeul roadelor şi al fructelor şi zeul
petrecerilor vesele; că preoţii lui Dionysos organizau în cinstea lui
serbări care se numeau dionysia, la care trebuia să participe toată
lumea şi că la aceste serbări zeul era venerat cu cântece, dansuri, beţii
şi chiar cu cele mai mari orgii.
Autorităţile locale, fiind pe de o parte loiale Romei în urma
ajutorului acordat pentru reconstruirea cetăţii după cutremur, iar pe
de altă parte, venerându-l pe dătătorul recoltei şi al vinului, sursa de
bază a existenţei şi a petrecerii lor, le-au impus creştinilor să respecte
decretul cezarului.
302
Stancu Dragomir
Au putut oare creştinii să ia parte la aceste petreceri, să bea paharul

demonilor, să danseze şi să se dedea la desfrâu? O, nu! Ei au preferat mai
degrabă să moară decât să facă un păcat aşa de mare. Apostolul Pavel,
fiind inspirat de Duhul lui Dumnezeu, a scris corintenilor în legătură
cu paharul de la Cina Domnului şi cel de la ospeţele Diavolului: „Nu
puteţi bea paharul Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi lua parte la
masa Domnului şi la masa demonilor.” (1Cor. 10.21)
Pentru biserica din Filadelfia, „Cuvântul Domnului” însemna
„cuvântul răbdării”, fiindcă ea, ca să-l poată împlini, trebuia să sufere
mult. De aceea, Cristos cel înviat i-a spus cu satisfacţie: „Ai păzit
cuvântul răbdării Mele.” (v. 10)
A treia persecuţie împotriva bisericii din Filadelfia era
III. Persecuţia din partea Cultului cezarului.
Este adevărat că nu avem izvoare care să ateste că ar fi existat
în Filadelfia templul cezarului, dar este foarte probabil să fi existat
un asemenea templu. Avem certitudinea aceasta din patru motive: a)
deoarece Caligula, care a domnit între anii 36-41 d. Cr., a ordonat să
i se construiască temple în fiecare oraş; b) deoarece Domiţian, care a
domnit între anii 81-96, a dat şi el un decret de felul acesta; c) deoarece
reconstruirea Filadelfiei a fost terminată de abia în al nouălea an al
domniei lui Domiţian şi d) pentru că este imposibil de imaginat că acest
oraş, care a fost ajutat de Roma în vederea reconstruirii lui în urma
cutremurului, să nu fi dedicat, ca recunoştinţă , un templu în cinstea
cezarului.
Astfel, locuitorii Filadelfiei nu trebuiau să meargă o dată pe an
la Sardes sau la Pergam să împlinească porunca imperatorului, pentru
că aveau în oraş un asemenea templu. Ei trebuiau să intre în templul
cezarului, să ardă tămâia, să se închine chipului acestuia şi să zică:
„Cezarul este dumnezeu”.
În cazul creştinilor, preoţii Cultului Cezarului le ofereau mai
întâi ocazia să se lepede de Cristos sub forma unui blestem şi apoi îi
obligau să rostească formula de închinare4. Au putut oare creştinii să
se lepede de Cristos şi să se închine cezarului? O, nu! Ei mai degrabă
au preferat să moară decât, închinându-se înaintea chipului cezarului,
să pângărească reverenţa şi gloria pe care le datorau Mântuitorului.
Fiindcă biserica din Filadelfia I-a rămas credincioasă lui Cristos
şi în persecuţia lui Domiţian, Fiul lui Dumnezeu i-a zis cu cea mai
mare satisfacţie: „Şi n-ai tăgăduit Numele Meu” (v. 8). Ea nu s-a lepădat
de Domnul ei nici chiar în suferinţa şi agonia martirajului sub cel mai
crud imperator5.
303
Cristos nu va rămâne dator nimănui cu nimic. Întrucât credincioşii

din Filadelfia au fost gata să sufere agonia martirajului sub Domiţian,
Mântuitorul le-a promis că îi va izbăvi de o altă suferinţă cu mult mai
mare. El a zis „Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu
de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce
pe locuitorii pământului.” (v. 10)
În studiul intitulat Literatura apocaliptică (Vol. I, Stud. 4), am
afirmat că sunt patru feluri de literatură de acest gen: literatura
apocaliptică a Vechiului Testament, literatura apocaliptică intertesta-
mentală, literatura apocaliptică pseudo-creştină şi literatura apocaliptică
a Noului Testament; că acest gen de literatură se ocupă cu două epoci
şi cu ziua groaznică a Domnului dintre ele; şi că Cristos ne-a predat
Apocalipsa noastră creştină în termenii acestei literaturi şi pe fondul
celor două epoci.
Aici, Cristos cel glorificat a reafirmat revelaţia lui Dumnezeu din
Vechiul Testament, conform căreia există două epoci: una prezentă şi
grea şi alta viitoare şi de aur şi că între ele va fi un timp groaznic când
El va judeca lumea, va distruge pământul prin foc şi trăsnete şi că îi
va pedepsi pe păcătoşi pentru veci de veci. Pentru acea zi, morţii vor
învia; şi de la groaza acesteia nu va scăpa nici un pământean decât
creştinii adevăraţi6. Domnul Isus a zis: „Atunci se va arăta în cer semnul
Fiului omului şi toate seminţiile pământului se vor boci.” (Matei 24:30).
Atunci va veni ziua cea mare de mânie, groază şi nimicire, când chiar şi
viteazul va striga cu amar, aşa cum ne-a spus Prorocul Ţefania (1:14-
15); atunci Universul va suferi mari cataclisme: soarele se va întuneca
şi stelele vor cădea de pe bolta cerului; cosmosul se va preface într-o
ruină, se va dezintegra prin trăsnete şi toată creaţia va deveni o masă
topită, ne-au scris prorocii Isaia (13:10), Ioel (2:30-31; 3:15) şi Sibylline
în oracolele lui7; atunci va începe agonia suferinţei, care va continua în
infern pentru veci de veci.
_____________________
1. McCarell, W. Christ’s Seven Letters to His Church, p. 57.
352.
5. Op. cit. p. 131.
6. Op. cit.;
7. Sibylline Oracles 3:83-89.
304
43. DESCHIDEREA UŞII PENTRU PROPOVĂDUIRE
Apoc. 3:8
8. „Iată, ţi-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni n-o poate
închide, căci ai puţină putere…”
În al treilea studiu din mesajul Mântuitorului adresat bisericii din

Filadelfia, intitulat Deschiderea uşii pentru propovăduire, vom învăţa
următoarele trei adevăruri: Fiul lui Dumnezeu a deschis credincioşilor
din Filadelfia uşa propovăduirii fiindcă le-a deschis mai întâi uşa
mântuirii; prin propovăduirea lor, El a vrut să deschidă uşa mântuirii
şi altora; de uşa aceasta a propovăduirii depinde mult şi deschiderea
uşii Împărăţiei lui Dumnezeu.
I. Fiul lui Dumnezeu a deschis creştinilor din
Filadelfia uşa propovăduiriI.
Cristos cel înviat a întrebuinţat către biserica din Filadelfia
sintagma „uşa deschisă”, care este simbolul oportunităţii. El a folosit
această sintagmă ca o expresie pe două fonduri: pe fondul că evreii
obişnuiau să spună că deschiderea porţilor Ierusalimului, şi în special a
Porţii Damascului, prin care treceau cei mai mulţi oameni, era simbolul
oportunităţii1.
În această expresie găsim imaginea cea mai vie şi grăitoare a
felului în care Cristos, după ce deschide cuiva uşa mântuirii, îi deschide
şi uşa mărturisirii.
Când Apostolul Pavel se afla în a treia călătorie misionară şi-L
mărturisea pe Cristos zi şi noapte, el a scris bisericii din Corint: „Voi
mai rămâne totuşi în Efes până la Cincizecime, (9) căci mi s-a deschis
aici o uşă mare şi largă.” (1 Cor. 16:8-9).
Dascălul ceresc a spus în Predica de pe munte: „Intraţi pe uşa
cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare
şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. (14) Dar strâmtă este poarta, îngustă este
calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei care o află.” (Matei 7:13-14).
Învăţătura Domnului Isus este foarte simplă şi în acelaşi timp
adâncă. El nu numai că ne-a spus că înaintea noastră sunt două uşi
şi două căi, ci ne-a arătat chiar şi sfârşitul lor: că una este deschisă
305
Poarta Damascului din Ierusalim.

spre o cale largă care duce la pierzare şi alta este deschisă spre o cale
îngustă care duce la viaţa veşnică. Amândouă sunt deschise şi invită
neamul omenesc: una este uşa mântuirii, pe care a deschis-o Fiul lui
Dumnezeu şi pe care intră foarte puţini oameni; şi cealaltă este poarta
pierzării, pe care a deschis-o Diavolul şi prin care trece aproape întreg
neamul omenesc.
Fiecare păcătos are marele privilegiu ca, după ce îngenunchează
înaintea crucii lui Cristos, să intre pe uşa mântuirii şi apoi să treacă şi
prin cea a mărturiei.
A doua uşă pe care a deschis-o era
II. Uşa mărturiei ÎN VEDEREA mântuirii ALTORA.
Mântuitorul a făcut cunoscut bisericii din Filadelfia că El personal
i-a deschis această uşă2, chiar dacă ea se afla în mijlocul păgânilor ostili
şi a evreilor răuvoitori;3 cu toate că puterea ei era mică în comparaţie
cu volumul lucrării pe care o avea de făcut4; şi chiar dacă uraganul
persecuţiei dezlănţuit împotriva ei era în toi, totuşi El i-a deschis
această uşă, fiindcă era cu ea şi o ajuta. Ioan Teologul L-a citat pe Fiul
lui Dumnezeu spunând: „… Iată, ţi-am pus înainte o uşă deschisă, pe
care nimeni n-o poate închide, căci ai puţină putere …”
306
Stancu Dragomir
W. Ramsay
spune că sintagma
„uşa deschisă” mai
este strâns legată şi
de poziţia geografică
a Filadelfiei, cât şi
de scopul întemeierii
acestui oraş.
Cercetătorul
amintit ne relatează,
că Filadelfia se numea
Poarta Estului. Ea se
numea astfel, fiindcă
era aşezată la gura
văii Hermus, de unde
se deschidea o câmpie
vastă spre marea Egee
şi pentru că şoseaua
principală, care venea
din Estul îndepărtat
şi trecea prin această
vale, se bifurca de la
Filadelfia: o parte a
şoselei traversa platoul
central al Asiei Mici şi
ducea spre portul din
Smirna şi o altă parte a
acestei şosele continua Poarta Damascului din Ierusalim.
spre Efes5. Prin Filadelfia
mai trecea şi şoseaua care venea din Frigia şi ducea spre Sardes,
Tiatira, Pergam şi Troa. Pe această şosea circula poşta marelui imperiu,
mergeau caravanele negustorilor şi trecea adeseori armata cezarului6.
În penultimul studiu, am văzut că Attalus al II-lea, care îşi avea
reşedinţa în Pergam, capitala Asiei Mici, a întemeiat Filadelfia între anii
159-138 î. Cr., cu coloniştii din Pergam, la locul de întâlnire a trei regiuni:
Misia, Lidia şi Frigia. W. Ramsay ne relatează că împăratul amintit al
Asiei Mici, a construit Filadelfia în locul acesta, care se numea Poarta
Estului şi că a populat-o cu grecii din Pergam, oraşul bibliotecii celei
mari care deţinea locul doi din lume după Alexandria, şi oraşul culturii
şi al filozofiei, cu scopul ca aceştia să răspândească limba, cultura şi
filozofia elenă în cele trei ţinuturi barbare7. Şi, într-adevăr, încă din
307
anul 19 d. Cr., după o activitate de 150 de ani, Filadelfia şi-a atins

această ţintă: ea a reuşit să înlocuiască limba şi cultura băştinaşilor
cu cea grecească8.
După ce creştinii L-au mărturisit pe Cristos mai întâi în cetate,
în ciuda persecuţiei crude, Fiul lui Dumnezeu le-a deschis şi Poarta cea
mare a Estului, le-a cerut să pornească pe toate şoşelele care se întindeau
de la Filadelfia şi să-I vestească Evanghelia în lungul şi latul celor trei
ţinuturi. Misionarii, oriunde ajungeau cu mesajul lui Cristos, găseau
inimi flămânde şi minţi deschise care căutau adevărul lui Dumnezeu,
astfel, Duhul Sfânt atrăgea multe suflete la Fiul lui Dumnezeu şi la
salvarea eternă9.
Mulţi îşi pun întrebarea: despre ce evanghelizare este vorba aici,
de o evanghelizare personală sau în masă? Răspunsul îl avem tocmai
în versetul citat, prin care Cristos cel glorificat S-a adresat bisericii
întregi. Ioan Teologul L-a citat pe Fiul lui Dumnezeu spunând: „… Iată,
ţi-am pus o uşă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide, căci ai puţină
putere …” Dacă membrii bisericii din Filadelfia s-ar fi lăsat ispitiţi să
creadă că Cristos i-a cerut numai păstorului să-L mărturisească şi nu
şi lor, şi-ar fi ratat îndată menirea şi biserica lor nu ajungea o biserică
misionară şi biruitoare10.
Datorită situaţiei grele în care se afla biserica din Filadelfia,
Domnul Isus S-a referit mai întâi la evanghelizarea personală, pentru
ca fiecare creştin să lucreze într-un cerc mai restrâns şi acolo să depună
mărturia mântuirii şi a transformării sale, dar, aceasta nu înseamnă că
unii din membrii bisericii nu s-au avântat să predice şi mulţimilor. Ei
au fost gata să facă lucrul acesta oricât de mult i-ar fi costat11.
Dacă astăzi, Biserica se achită prea puţin de însărcinarea predicării
la mase prin slujitorii ei, atunci, cu atât mai puţin, ea se achită de
datoria mărturisirii prin toţi membrii ei. Astăzi, nu numai lumea are
nevoie urgentă de mărturia celor mântuiţi pentru a fi salvată, dar şi
biserica. De aceea, Cristos îndeamnă şi acum pe cei mântuiţi să renunţe
la comoditate şi să se avânte în mărturia mântuirii şi a transformării
vieţii lor, aşa cum s-au avântat şi credincioşii din Filadelfia.
În al treilea rând, Cristos cel înviat a deschis creştinilor din
Filadelfia uşa propovăduirii,
III. PRIN CARE A VRUT SĂ DESCHIDĂ ŞI ALTOR OAMENI
UŞA ÎMPĂRĂŢIEI CERURILOR.
Ioan Teologul, atunci când L-a citat pe Cristos cel glorificat
spunând: „… Iată, ţi-am pus înainte o uşă deschisă”, a folosit în textul
grecesc verbul dedōka, „a pune” la acea formă de trecut care arată că
Mântuitorul ne-a deschis această uşă mai de mult şi că ea stă deschisă
308
Stancu Dragomir
şi astăzi; că El ne-a deschis această uşă a propovăduirii o dată cu

făurirea mântuirii noastre prin jertfa Sa de pe cruce şi că o va ţine
deschisă până când se va închide uşa Împărăţiei lui Dumnezeu.
Mărturisirea lui Cristos, a mântuirii şi a transformării noastre
prin jertfa Sa este cel mai mare act al milei lui Dumnezeu şi cel mai bun
mijloc al salvării neamului omenesc. De aceea, dacă noi nu-i îndemnăm
pe oameni la mântuire prin mărturia noastră, atunci noi îi lăsăm să
meargă la pierzare prin tăcerea şi nepăsarea noastră şi astfel ne facem
răspunzători pentru sufletele lor.
Numai mila lui Dumnezeu ne-a deschis în prezent uşa mântuirii
prin jertfa Fiului Său, iar în viitor ne va deschide uşa Împărăţiei sale
cereşti.
În Evanghelia după Matei, Dascălul divin a folosit o pildă prin care
ne-a arătat cum un slujbaş împărătesc a reuşit să scape de pedeapsă
numai prin uşa milei, dar, fiindcă n-a vrut să acorde la rândul lui milă
semenului său, i s-a închis această uşă pentru totdeauna. (18:23-35).
Învăţătorul ceresc ne-a prezentat pilda aceasta într-un mod
dramatic. El a zis că un slujbaş împărătesc datora zece mii de talanţi
unui împărat, ceea ce era o sumă colosală. Dacă bugetul anual al
Galileii pe vremea Mântuitorului era de 300 de talanţi şi al Iudeii, al
Samariei şi al Idumeii la un loc era de 60012, atunci ne putem imagina
ce sumă mare erau cei zece mii de talanţi!
Mântuitorul ne spune că, deoarece slujbaşul n-a avut cu ce plăti,
împăratul a poruncit să-l vândă pe el, nevasta şi tot ce avea şi să i se
plătească datoria. Dar acesta s-a aruncat în genunchi înaintea lui şi
l-a implorat, zicându-i: „Doamne, mai îngăduie-mă şi-ţi voi plăti tot.”
Împăratului i s-a făcut milă şi i-a iertat toată datoria.
Dar când acest slujbaş a plecat dinaintea împăratului, a spus
Domnul Isus mai departe, l-a întâlnit pe unul din colegii lui care îi
datora o sută de dinari, o sumă de 500.000 de ori mai mică decât
datoria care i s-a iertat. A pus mâna în pieptul datornicului său şi-i
zicea: „Plăteşte-mi, ce-mi eşti dator”. Şi acesta, la rândul lui, s-a aruncat
la pământ şi l-a rugat zicând: „Mai îngăduie-mă şi-ţi voi plăti.” Dar el
n-a vrut să aibă milă de datornicul lui, ci l-a aruncat în temniţă până
îi va plăti datoria.
Când au văzut colegii de serviciu ce atitudine a avut faţă de
semenul său, au raportat împăratului, care l-a chemat la el şi i-a zis:
„«Slujitor viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat. (33)
Oare nu se cuvenea să ai şi tu milă de colegul tău, cum am avut eu milă
de tine?» (34) Şi l-a dat pe mâna călăilor până va plăti tot ce datora.”
(Matei 18:32-34).
309
Multor credincioşi formali care frecventează biserica şi se roagă

la fiecare masă le vine prea greu să accepte că ei ar putea să rămână
cândva afară din Împărăţia lui Dumnezeu. Numai că Mântuitorul ne
previne că sunt multe fărădelegi care ne pot împiedica să intrăm în
Împărăţia cerurilor. Unul dintre cele mai mari păcate este încălcarea
poruncii mărturisirii, care, aşa cum am văzut, este cel mai mare act
al milei lui Dumnezeu şi cel mai bun mijloc al câştigării oamenilor
pentru Cristos. Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând:
„Isus umbla prin cetăţi şi prin sate învăţând poporul şi călătorind spre
Ierusalim.” (23) Cineva I-a zis: «Doamne, oare puţini sunt dintre aceia
care se află pe calea mântuirii?» (24) El le-a răspuns: «Străduiţi-vă să
intraţi pe uşa cea strâmtă. Căci vă spun că mulţi vor căuta să intre şi nu
vor putea. (25) O dată ce Stăpânul casei Se va scula şi va încuia uşa, voi
veţi fi afară şi veţi începe să bateţi la uşă şi să ziceţi: «Doamne, Doamne,
deschide-ne!» drept răspuns, El vă va zice: «Nu ştiu de unde sunteţi.»
(26) Atunci veţi începe să ziceţi: «Noi am mâncat şi am băut în faţa Ta
şi pe străzile noastre ai învăţat mulţimile.» (27) Şi El va răspunde: «Vă
spun că nu ştiu de unde sunteţi; depărtaţi-vă de Mine voi toţi care lucraţi
fărădelege.» (28) Va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor când îi veţi vedea pe
Avraam, pe Isaac şi pe Iacov şi pe toţi profeţii în Împărăţia lui Dumnezeu,
iar pe voi scoşi afară.»” (Luca 13:22-28).
_____________________
404-405.
391-400.
10. Op. cit. p. 108.
310
44. VENIREA GRABNICĂ A LUI CRISTOS
Apoc. 3:11
„Eu vin curând” (v.11).
În al patrulea studiu din mesajul Mântuitorului adresat bisericii

din Filadelfia intitulat Venirea grabnică a lui Cristos”, ne vom ocupa
de trei probleme: de faptul că, credincioşii din Biserica Primară au
crezut în venirea grabnică a lui Cristos; de faptul că adevărul revenirii
Mântuitorului era cea mai mare mângâiere şi încurajare pentru Biserica
persecutată din primele secole; şi de faptul că, credincioşilor de astăzi li
se oferă dovada obiectivă a venirii grabnice a Fiului lui Dumnezeu.
I. CREŞTINII DIN BISERICA PRIMARĂ AU CREZUT INTENS ÎN
VENIREA GRABNICĂ A LUI CRISTOS.
Noul Testament abundă în texte care confirmă lucrul aceasta.
Persecuţia lui Domiţian se dezlănţuise aproape de 13 ani. Cu cât
ea era mai crudă, cu atât Biserica credea mai puternic în revenirea
Mântuitorului. Creştinii credeau că tocmai suferinţa lor va grăbi venirea
Domnului Isus şi că numai venirea Lui va pune capăt martirajului1.
Cu toate că Biserica Apostolică şi cea Primară credeau că venirea
lui Cristos va fi singura rezolvare a problemei lor din vremea aceea,
Dumnezeu a avut totuşi şi alte soluţii. Dar nu numai atunci li s-a părut
copiilor lui Dumnezeu că a doua venire a Mântuitorului era singura lor
nădejde, ci lucrul acesta s-a repetat mereu în istorie şi de fiecare dată
Dumnezeu a avut soluţiile Lui.
Fiul lui Dumnezeu, ne-a relevat prin adevărul revenirii Sale că
omenirea va ajunge, la un moment dat, într-o situaţie aşa de grea şi
încurcată, încât nici El nu va avea o altă soluţie, decât aceea a revenirii
Lui pe norii cerului, pentru unii cu putere, iar pentru alţii cu slavă.
În al doilea rând, ne vom ocupa de faptul că
II. ADEVĂRUL REVENIRII MÂNTUITORULUI ERA CEA MAI
MARE MÂNGÂIERE ŞI ÎNCURAJARE PENTRU BISERICA DIN
PRIMELE SECOLE.
Fiindcă Domnul Isus a zis că nimeni nu ştie când va reveni,
apostolii au trebuit să-i avertizeze pe unii în ce priveşte viaţa lor
nedemnă şi să-i pregătească pentru acest mare eveniment; iar pe alţii,
311
care treceau prin diferite încercări şi greutăţi, trebuia să-i mângâie şi

să-i încurajeze cu cea mai îmbucurătoare promisiune, care este venirea
Domnului Isus.
Când Mântuitorul a spus pilda cu robul rău, El a subliniat că
acesta credea că stăpânul său zăboveşte să vină şi astfel a început
să-i bată pe tovarăşii lui de slujbă, să mănânce şi să bea cu beţivii.
Evanghelistul Matei L-a citat pe Fiul lui Dumnezeu spunând: ”Stăpânul
sclavului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă şi în ceasul pe
care nu-l ştie, (51) îl va tăia în două şi soarta lui va fi soarta făţarnicilor;
acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” (Matei 24:48-51).
Apostolul Pavel i-a prevenit pe toţi necredincioşii şi răzvrătiţii că
vor avea parte de o soartă teribilă la arătarea Domnului Isus, iar pe cei
ce sufereau pentru Cuvântul lui Dumnezeu, i-a mângâiat şi i-a întărit.
El a scris tesalonicenilor: „De aceea ne lăudăm cu voi în Bisericile lui
Dumnezeu, pentru statornicia şi credinţa voastră în toate persecuţiile şi
necazurile pe care le suferiţi. (5) Aceasta este o dovadă clară a dreptei
judecăţi a lui Dumnezeu, întrucât veţi fi găsiţi vrednici de Împărăţia lui
Dumnezeu, pentru care şi suferiţi. (6) Fiindcă Dumnezeu găseşte că
este drept să dea întristare celor care vă întristează, (7) şi să vă dea
odihnă atât vouă, care sunteţi întristaţi, cât şi nouă, la descoperirea
Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, (8) într-o flacără de foc, ca
să-i pedepsească pe cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu şi pe cei care nu
ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos. (9) Ei vor avea ca
pedeapsă o pierzare eternă, de la faţa Domnului şi de la gloria puterii
Lui.” (2Tes. 1:4-9).
Iacov, fratele Domnului Isus2, i-a consolat şi el pe cei persecutaţi
şi i-a sfătuit să nu se descurajeze în necazurile lor, ci să rabde până
la capăt, iar ca să le uşureze suferinţa, le-a îndreptat privirea spre
venirea lui Cristos. El le-a zis: „Fiţi şi voi îndelung răbdători, întăriţi-vă
inimile, căci venirea Domnului este aproape.” (5:8) Acelaşi lucru l-a spus
şi Apostolul Pavel, când a zis: „Încă puţină, foarte puţină vreme şi Cel
care vine va veni şi nu va întârzia.” (Evrei 10:37).
Chiar şi Evanghelistul Matei a crezut că Domnul Isus va veni pe
la sfârşitul secolului întâi3. Evanghelistul Matei a afirmat că Domnul
Isus ar fi zis apostolilor că va reveni în generaţia aceea de oameni şi că
ei nu vor reuşi să parcurgă toate localităţile lui Israel până când El va
veni a doua oară. Or, lucrul acesta nu s-a împlinit nici până în ziua de
astăzi. Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus zicând: „Adevărat
vă spun că unii din cei care stau aici nu vor gusta moartea până nu Îl
vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăţia Sa” (16:28) şi ”Adevărat
vă spun că nu veţi termina de străbătut cetăţile lui Israel până va veni
312
Stancu Dragomir
Fiul omului.” (10:23) Dacă Mântuitorul ar fi afirmat că El va reveni în

generaţia aceea, atunci ar fi greşit în mod sigur, fiindcă a promis ceva
ce nu s-a împlinit nici chiar până în ziua de astăzi.
Explicaţia acestei probleme o găsim în lumina următorului text
în care Domnul Isus Şi-a prezis moartea şi învierea. Acest text care se
află în Evangheliile sinoptice, îl putem interpreta corect numai dacă
facem o paralelă între aceste trei Evanghelii.
În studiul intitulat Evangheliile sinoptice, (Vol. I, Stud. 1), din
lucrarea Studii asupra Evangheliilor, am văzut că Evanghelistul
Marcu şi-a scris primul Evanghelia; Evanghelistul Matei, al doilea; şi
Evanghelistul Luca, al treilea. Astfel, când Evanghelistul Matei şi-a scris
Evanghelia a avut ca sursă Evanghelia după Marcu. Iar Evanghelistul
Luca, a avut ca sursă şi Evanghelia după Marcu şi pe cea după Matei.
Evanghelistul Marcu a scris: „El le-a mai zis: «Adevărat vă spun
că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor muri până nu vor vedea
Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.»” (9:1) Acest evanghelist ne
relatează că Domnul Isus a afirmat că mulţi din cei ce stăteau lângă
El şi-L ascultau nu vor muri înainte de a-I vedea Împărăţia venind cu
putere.
Apoi, când am tratat studiul intitulat Minunăţiile genealogiilor
(Vol. I, Stud. 27), tot în lucrarea Studii asupra Evangheliilor, am văzut
că pe vremea Mântuitorului o generaţie era de 35 de ani.
Pe timpul Fiului lui Dumnezeu, Israelul nu avea decât 180 km.
lungime, de la nord la sud şi 60 lăţime, de la est la vest. Populaţia lui
de abia atingea patru milioane.
În textul amintit, în care Mântuitorul Şi-a prezis moartea şi
învierea, Şi-a informat ucenicii că până şi ţărişoara aceasta mică, Îl va
respinge şi că tocmai conducătorii ei Îl vor omorî la Ierusalim. Dar nu
batjocura şi crucea vor fi finalul, ci după răstignire va avea loc învierea;
iar după înviere, triumful Împărăţiei Sale pe pământ. Şi într-adevăr,
n-au trecut nici 30 de ani şi creştinismul a cuprins Asia Mică, Grecia,
Egiptul şi a ajuns la Roma, capitala lumii.
Iată cu ce exactitate s-au împlinit cuvintele Mântuitorului în
sensul cel mai literal! Aici n-a fost la mijloc o greşeală a Fiului lui
Dumnezeu, cum cred unii, ci dimpotrivă, un adevăr dumnezeiesc.
La Evanghelistul Matei, textul cu precizarea morţii şi a învierii
Mântuitorului sună foarte diferit, că Domnul Isus S-ar fi referit la a
doua Sa venire şi ar fi promis apostolilor că va reveni în generaţia aceea
de oameni. El L-a redat pe Domnul Isus zicând: „Adevărat vă spun că
unii din cei care stau aici nu vor gusta moartea până nu Îl vor vedea pe
Fiul omului venind în Împărăţia Sa.” (16:28) Cum se explică această
313
deosebire dintre Evangheliştii Marcu şi Matei? Şi oare ce l-a determinat

pe Evanghelistul Matei să transforme afirmaţia dumnezeiescului său
Învăţător cu privire la răspândirea Împărăţiei Sale în cea a revenirii
Lui în generaţia aceea de oameni? La această întrebare s-au dat două
răspunsuri:
a) Unii, dintre cei ce susţin că Evanghelistul Matei şi-a scris
Evanghelia între anii 80 şi 90 după Cristos, spun că Domiţian a
început să domnească din anul 81 şi că a dezlănţuit cea mai mare
persecuţie. Astfel, atât credinţa puternică a Bisericii Primare în revenirea
grabnică a Mântuitorului, cât şi persecuţia cea mare l-au influenţat
pe Evanghelistul Matei să interpreteze adevărul Dascălului său divin
în mod subiectiv, pentru că împrejurările în care se află omul, au
întotdeauna un mare efect asupra lui. Dar, un om, cu o mare vocaţie,
n-are voie să se lase influenţat. Mântuitorul, care a cunoscut natura
şi slăbiciunea omenească, a prevăzut toate acestea, de aceea a ales în
vederea dăruirii Evangheliei Sale patru evanghelişti.
b) Iar alţi teologi, care susţin că Evanghelistul Matei şi-a scris
Evanghelia în anul 58 sau 59, spun că acest apostol nu era influenţat
de credinţa confraţilor lui şi de nici o împrejurare deosebită, pentru
că atunci Imperiul Roman n-a persecutat încă pe creştini, ci reiese că
Evanghelistul Matei L-a iubit aşa de mult pe Domnul Isus şi venirea
Lui, încât I-a interpretat promisiunea în mod subiectiv şi-L aşteapta să
vină cât mai repede.
Şi această explicaţie, susţine ca şi prima, că Cristos a cunoscut
subiectivismul oamenilor, de aceea a ales patru evanghelişti în vederea
scrierii Evangheliei Sale.
Noi alegem această opinie, pentru că ea este în concordanţă cu
data reală a scrierii Evangheliei după Matei, aşa cum am văzut când
am tratat studiul intitulat Evanghelia după Matei, (Vol. I. Stud. 4) în
lucrarea Studii asupra Evangheliilor.
Evanghelistul Luca, ca unul care a scris Evanghelia al treilea, care
a avut înaintea lui Evanghelia după Marcu şi pe cea după Matei, care
L-a auzit şi el personal pe Domnul Isus spunând aceste cuvinte şi care
a văzut că Evanghelistul Matei a făcut această interpretare subiectivă,
a rămas lângă Evanghelistul Marcu. El L-a citat pe Mântuitorul zicând:
„Adevărat vă spun că sunt unii din cei care stau aici care nu vor gusta
moartea până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” (9:27).
314
Stancu Dragomir
În al treilea rând, ne vom ocupa de faptul că

III. CREDINCIOŞILOR DE ASTĂZI LI SE OFERĂ DOVADA
OBIECTIVĂ A VENIRII GRABNICE A LUI CRISTOS.
Când am tratat studiul intitulat Paralelismul progresiv (Vol.I,
Stud. 7), am văzut că Apocalipsa se împarte în şapte secţiuni paralele,
care se întind de la prima la a doua venire a Mântuitorului. Cristos
cel înviat S-a folosit de aceste paralele, pentru că era imposibil să
transmită mileniilor adevărurile Sale divine atât de multe şi complexe
pe o singură linie.
Prima secţiune este Cristos în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur,
care se află în primele trei capitole. Numărul şapte este în Apocalipsa
simbolul completitudinii. Cele şapte biserici ne slujesc ca tip pentru a
ne arăta lucrurile care se repetă mereu în viaţa bisericilor. Astfel, tot
ce a spus Cristos celor şapte biserici din Asia Mică este valabil pentru
toate bisericile de pe glob, până la a doua Sa venire.
Prin urmare, dacă această promisiune a venirii grabnice a Fiului
lui Dumnezeu era valabilă pentru Biserica Primară, la începutul
epocii creştine, ca mângâiere în martiraj, atunci, cu cât ea ne este mai
preţioasă la sfârşitul acesteia, ca adevăr obiectiv al revenirii grabnice a
Mântuitorului!
Toate mesajele lui Dumnezeu de la sfârşitul celor şapte paralele
coincid între ele şi ne arată că lumea este pe sfârşite. Iar la sfârşitul
primei paralele, care se ocupă în mod expres de Biserică, Cristos o
anunţă mai întâi pe ea şi îi spune: „Eu vin curând.”
_____________________
2. Bruce, F.F Revelation, pp. 1534, 1590.
3. Dragomir, S. Studii asupra Evangheliilor, Vol. IV, Stud. 55.
315
45. UN SFAT SUPREM
Apoc. 3:7,12-14
7. „Îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: «Iată ce zice Cel Sfânt,

Cel Adevărat, Cel care ţine cheia lui David, Cel care deschide şi nimeni
nu va închide, Cel care închide şi nimeni nu va deschide…
12. Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa.
13. Pe cel care va birui … voi scrie Numele Dumnezeului Meu şi
numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care se va coborî din cer
de la Dumnezeul Meu şi Numele Meu cel nou.
14. Cine are urechi să asculte ce zice Bisericilor Duhul.»”
În al cincilea studiu din mesajul lui Cristos cel înviat adresat

bisericii din Filadelfia, intitulat Un sfat suprem, ne vom ocupa de trei
lucruri: destinatarul, expeditorul şi obiectul acestui sfat.
I. DESTINATARUL.
Cristos cel glorificat a adresat Apocalipsa îngerilor. El a început
cele şapte scrisori astfel: „Îngerului Bisericii din Filadelfia, (Efes, Smirna,
Pergam etc.) scrie-i.”
Cine sunt aceşti destinatari? Noi ştim că întotdeauna expeditorul
se adresează în termenii şi în limbajul destinatarului şi că destinatarul
îl înţelege pe expeditor, altfel, mesajul n-ar avea nici un rost.
Când Fiul lui Dumnezeu a fost pe pământ a spus odată în curtea
templului înaintea unei mari mulţimi că există o epocă de aur eternă
când oamenii nici nu se vor însura şi nici nu se vor mărita, ci vor
fi ca îngerii din cer. (Luca 20:34-36) Din acel moment s-a aprins în
sufletul credincioşilor dorinţa pentru a deveni ca îngerii. Noi astăzi
avem multe dorinţe, dar poate că nici una dintre ele nu este ca să
fim asemenea îngerilor. Pe când, în Biserica Primară toţi creştinii au
dorit cu consecvenţă să fie ca îngerii. Aici, Cristos cel glorificat a vorbit
copiilor lui Dumnezeu în termenii aspiraţiei şi ai idealului lor cel mai
înalt.
Se pare că Apocalipsa adeseori se contrazice. Aici ni se spune
că ea a fost adresată îngerilor, iar la începutul ei ni se arată că a fost
dedicată robilor. Ioan Teologul a scris: „Revelaţia lui Isus Cristos, pe
care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care se vor
316
Stancu Dragomir
întâmpla în curând.” (1:1)

Este o mare deosebire între un slujitor şi un rob. Un slujitor are
un program de lucru când trebuie să fie la dispoziţia celui ce l-a angajat,
apoi este liber să facă ce vrea. El este de sine stătător şi se conduce
după mintea şi voinţa lui. El se poate târgui cu stăpânul său şi, când
nu-i place ceva, poate să-şi înceteze serviciul. Pe când un rob nu poate
face aşa ceva. El nu este al său, ci aparţine în întregime stăpânului.
Cristos a lăudat cel mai mult biserica din Filadelfia, fiindcă
membrii ei au acceptat să-i fie robi în toată puterea cuvântului. De
aceea au fost gata să-I facă voia întru-totul, să-L mărturisească chiar şi
în persecuţie şi chiar să-şi dea viaţa pentru El. Ei au făcut toate acestea
numai pentru a ajunge cândva ca îngerii.
Domnul Isus ne învaţă că numai robii de astăzi vor fi îngerii de
mâine şi că numai ei Îi înţeleg limbajul şi sfatul. Dar El nu numai că
vorbeşte robilor Săi în termenii visului lor, ci îl şi vede deja realizat; de
aceea îi numeşte încă de pe acum îngeri.
În al doilea rând vom reflecta asupra
II. EXPEDITORULUI ACESTUI SFAT.
Comentatorul J.F. Walvoord a spus că acesta este cel mai adânc
şi interesant mesaj din cele şapte scrisori din Apocalipsa1.
Îndemnul Domnului Isus este atât de important, încât I-a fost
frică ca nu cumva nici robii Lui de astăzi să nu-I ia sfatul în considerare
şi astfel să nu ajungă îngerii de mâine. De aceea a vrut să li Se descopere
mai îndeaproape, ca să-şi dea seama mai bine cine este Cel care le dă
acest sfat.
Domnul Isus are în Biblie peste o sută de nume calitative, dar
nici chiar toate acestea nu-L pot descrie îndeajuns. Pentru ca robii
Lui de astăzi să înţeleagă cine este Acela care le dă acest sfat, Fiul
lui Dumnezeu li S-a prezentat sub trei nume calitative: Cel Sfânt, Cel
Adevărat şi Cel care este Cheia. Ioan Teologul L-a citat pe Cristos cel
înviat spunând: „Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel care ţine cheia
lui David, Cel care deschide şi nimeni nu va închide, Cel care închide şi
nimeni nu va deschide.” (v.7)
1. Primul titlu pe care îl vom lua este Cel Adevărat.
În limba greacă sunt două cuvinte pentru adjectivul nostru
„adevărat”: alethes şi alethinos. Alethes înseamnă „adevărat”, în
contrast cu „fals”, iar alethinos înseamnă „real” în contrast cu „ireal”
sau cu „umbră” 2.
Cristos cel înviat n-a zis aici: „Eu sunt Alethes”, Cel care spune
„adevărul”, ci Alethinos, „Cel Real”.
317
Un mare filozof grec, cu numele Platon, care a trăit în secolul al

V-lea î. Cr., a spus că lumea în care noi trăim nu este o lume reală, ci
o lume umbră sau o lume copie; şi dacă există o lume copie, aceasta
înseamnă că trebuie să existe şi o lume originală, căreia noi îi datorăm
existenţa3.
Astfel, când Cristos cel înviat S-a prezentat creştinilor din
Filadelfia, care făceau parte dintr-un popor însărcinat să răspândească
limba, cultura şi filozofia greacă, sub titlul de Cel Real, le-a spus cu
alte cuvinte, în contextul filozofiei lui Platon: „Iată ce zice Cel ce este
singurul care a venit din lumea reală în lumea noastră umbră!”
2. Al doilea titlu calitativ al Domnului Isus este Cel Sfânt.
Dumnezeu este singurul care poartă acest nume în Vechiul
Testament. El a zis prin Prorocul Isaia: „«Cu cine Mă veţi asemăna, ca să
fiu deopotrivă cu el?» zice Cel Sfânt.” (40:25). Acelaşi proroc a continuat
să ne relateze că i-a auzit pe serafimi cum Îi cântau lui Dumnezeu şi-I
ziceau: „Sfânt, sfânt este Domnul oştirilor.” (Iasia 6:3).
În textul grecesc scrie pentru cuvântul nostru „sfânt”, hagios
care înseamnă „deosebit” 4. Dumnezeu-Fiul, ca şi Dumnezeu-Tatăl sunt
Hagios suprem.
Astfel, când Cristos cel glorificat a zis: „Iată, ce zice Cel Sfânt,” a
spus cu alte cuvinte: „Iată ce zice Cel ce este Singurul care a venit din
lumea reală şi Se deosebeşte de toţi savanţii lumii, sfetnicii pământului
şi îngerii din cer!”
3. Al treilea titlu calitativ al Domnului Isus este Cel care ţine
cheia lui David.
Oamenii erau conştienţi de mult că în lume sunt probleme grele
care trebuie rezolvate. Astfel, unii au căutat soluţii să înlăture boala şi
bătrâneţea; alţii, criza şi sărăcia; alţii, ura şi războiul. Şi apoi, cu toţii
la un loc, au încercat să înfrângă moartea. Gândiţi-vă cum ne-am simţi
într-o lume unde n-ar exista frământări şi lupte şi unde ar fi tinereţe
fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte! Toate acestea sunt în lumea
noastră de domeniul fanteziei, pentru că nimeni n-a ajuns la asemenea
soluţii.
Dar, spre marea noastră surpriză, Cristos cel înviat ni Se prezintă
aici ca singurul care deţine o asemenea soluţie, pe care a numit-o pe
fondul şi în termenii Vechiului Testament cheia lui David.
În 2 Împăraţi 18:18 ni se spune că împăratul Ezechia avea un om
foarte credincios, pe care l-a pus peste toată casa sa. Prorocul Isaia a
luat acest om, care se numea Eliachim, ca prototip al lui Mesia, pentru
că Dumnezeu I-a încredinţat lui Mesia cheia şi L-a pus peste Casa Sa
Eternă. Marele proroc L-a citat pe Dumnezeu, spunând: „… Voi pune
318
Stancu Dragomir
pe umărul Lui Cheia casei lui David; când va deschide el, nimeni nu va
închide şi când va închide el, nimeni nu va deschide.” (Isaia 22:21-22).
Astfel, cheia lui David, de la casa lui David, ne arată trei lucruri:
că numai Cristos ne-a deschis uşa Împărăţiei lui Dumnezeu, că numai
El are autoritatea supremă asupra Ierusalimului ceresc şi că numai El
ne va admite sau respinge de la fericirea eternă.
Când Mântuitorul S-a prezentat sub titlul „Cel care ţine cheia lui
David”, El a folosit substantivul Cheia sub forma sa articulată. El n-a
zis „Cel care ţine o cheie”, ci cheia. Ceea ce înseamnă că El n-a spus
că ţine o anumită cheie cu care se dezleagă o anumită problemă, ci
cheia cu care se dezleagă toate problemele noastre grele. Cel care ţine
cheia Cetăţii de aur şi a fericirii eterne ne-a promis mai întâi că ne
va dezlega toate problemele noastre grele şi apoi ne va pofti într-o
lume unde există tinereţe fără bătrâneţe, viaţă fără moarte şi pace
şi bucurie veşnică.
Iată cine este Cel care urma să ne dea ultimul şi supremul sfat:
Cel ce este Singurul care a venit din lumea reală în lumea noastră
umbră, Cel ce Se deosebeşte de toţi oamenii de pe pământ şi de
îngerii din cer şi Cel ce este unicul care deţine cheia rezolvării
tuturor problemelor omului şi a transformării visului lui în
realitate.
III. OBIECTUL SFATULUI.
Ioan Teologul L-a citat pe Cristos cel glorificat, spunând: „Eu vin
curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa.” (v.11)
Domnul Isus ştia că robii Lui, din preajma revenirii Sale, vor avea
parte de un timp foarte înşelător, de aceea a intenţionat să le arate ce
El deja le-a pregătit, pentru ca ei să compare aceste lucruri cu ispitele
şi greutăţile lor prezente.
Mântuitorul a folosit verbul „a avea” la timpul prezent. El ne-a
spus: „Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa”. Aceasta înseamnă
că El mai întâi se uită la cununa noastră şi ne spune: „Ţie ţi-am pregătit-
o, este a ta” şi apoi ne dă supremul sfat: „Păstreaz-o, pentru că o poţi
pierde aşa de uşor”. Comentatorul R.C. Trench a zis că dacă ne vom
pierde demnitatea de copii ai lui Dumnezeu, alţii ne vor lua cununa.
Aşa cum David a luat locul lui Saul (1 Sam. 16:1,13); Matia, locul lui
Iuda (Fapte 1: 25-26); şi neamurile, locul evreilor. (Rom. 11:11).
Cununa pe care ne-o va da Domnul Isus nu va fi făcută dintr-
un metal preţios pământesc, ci unul ceresc. Pe timpul când a scris
Apostolul Ioan Apocalipsa erau oameni care purtau inele făcute din
nestemate deosebit de preţioase. Un oarecare Sttuma Nonius a avut în
319
inel o pietricică de cristal care valora 21.250 de lire sterline sau câştigul
maxim al muncii unui om pe patru ani. Iar Julius Caesar, i-a dăruit
Serviliei un inel care costa 65.250 de lire sterline, sau câştigul maxim al
unui om pe 12 ani5. Dacă pe pământ există asemenea pietre preţioase,
atunci cu cât mai frumoase şi mai preţioase vor fi nestematele din cer!
Şi dacă în Noul Ierusalim, străzile vor fi din aur ceresc şi clădirile din
pietre preţioase cereşti, atunci, din ce nestemate va fi cununa noastră?
Aceasta nimeni nu-şi poate imagina.
Cununa pe care ne-o va da Mântuitorul este numită în Noul
Testament în trei feluri: ”Cununa vieţii” (Apoc. 2:10), pentru că atunci
când Cristos ne-o va pune pe cap, vom intra în însăşi viaţa pe care o
trăieşte Dumnezeu. “Cununa neveştejită” (1 Cor. 9:25), pentru că o
vom purta o veşnicie întreagă şi nu-şi va pierde strălucirea niciodată.
Şi “cununa gloriei” (1Petru 5:4), fiindcă atunci când Mântuitorul ne-o
va da, chiar şi Dumnezeu ne va cinsti.
Pentru a ne duce în prezenţa Celui Preaînalt, Domnul Isus trebuie
mai întâi să ne pregătească. Apocalipsa ne spune că El ne va îmbrăca
mai întâi într-o haină albă şi apoi ne va pune şi o cunună pe cap.
Cristos Însuşi ne va scrie inscripţia pe cunună cu cele mai
frumoase litere, care va cuprinde trei nume: Numele lui Dumnezeu,
Numele cetăţii şi Numele Lui cel nou. Ioan Teologul L-a citat pe Domnul
Isus, zicând: “Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele
cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care se va pogorî din cer de la
Dumnezeul Meu şi Numele Meu cel nou.” (v. 12)
1. Primul nume de pe cunună este Numele lui Dumnezeu.
Nimeni nu ştie cum Îl cheamă pe Dumnezeu. În Vechiul
Testament scrie că El se numeşte Iehova. Dar acesta nu este decât
un nume calitativ, care Îl deosebeşte de toţi zeii imaginari care se
numeau elilim, “ireali”. Iehova înseamnă “Eu sunt cel ce sunt” (Exod
3:14) sau cu alte cuvinte “Eu sunt singurul Dumnezeu care există”.
Iar Noul Testament Îl numeşte pe Dumnezeu Theos, care înseamnă
“Cel misterios la superlativ”. Numai după ce Domnul Isus ne va scrie
Numele pe cunună, vom şti cum Îl cheamă pe Dumnezeul Cel Infinit,
pe care nu-L poate numi nici un cuvânt de pe pământ.
Când Domnul Isus ne va pune cununa pe cap, Îl va chema pe Cel
Preaînalt şi-I va spune: “Tată, iată-Ţi Fiul!” Şi nouă ne va zice “Fiule, de
acum Dumnezeu este Tatăl tău în toată puterea cuvântului!” Atunci tu
vei fi în cea mai mare asemănare cu Părintele tău. El te va recunoaşte
ca fiu, te va îmbrăţişa şi-ţi va spune “Fiul Meu!” Atunci şi tu Îl vei
îmbrăţişa pe El şi Îi vei zice cu cel mai mare entuziasm “Tată!” şi astfel
îţi vei răcori fiinţa pentru veci de veci.
320
Stancu Dragomir
2. Al doilea nume de pe cunună este Numele cetăţii lui

Dumnezeu.
Apostolul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunănd: “Voi scrie pe el
… numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care se va coborî din
cer de la Dumnezeul Meu.” (v.12).
Cristos cel înviat ne-a vorbit despre Ierusalimul ceresc pe două
fonduri şi după două niveluri: Bisericii Primare i-a vorbit pe fondul
concepţiei evreieşti şi platonice, pentru că Evangheliile încă nu erau
răspândite pe calea scrisului, şi cu atât mai puţin Evanghelia după
Ioan. Iar Bisericii de mai târziu, îi vorbeşte pe fondul revelaţiei Lui
transmisă prin Evanghelii.
Filozoful Platon a învăţat lumea antică că toate lucrurile de
pe pământ sunt o copie a lumii reale din cer6. Iar rabinii au învăţat
poporul atât pe calea orală, cât şi pe cea a scrisului că în al patrulea cer
se găsesc: Ierusalimul original, Templul, altarul şi arhanghelul Mihail
cu oştile lui de îngeri; şi că atunci când va veni Mesia şi-Şi va începe
Împărăţia, va coborî Ierusalimul original pe pământ7. Nici evreii şi nici
grecii n-au putut să-şi imagineze că omul va ajunge în cer. Visul cel
mai îndrăzneţ al evreilor a fost că atunci când va veni Mesia, va coborî
pe pământ Ierusalimul lor original.
Dar, spre deosebire de toate visurile limitate ale oamenilor,
Mântuitorul ne-a revelat cel mai uimitor lucru, că El ne va duce pe noi
în cer. Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus, spunând: “În casa
Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă
duc să vă pregătesc un loc. (3) Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti
un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, că acolo unde sunt Eu să
fiţi şi voi.” (Ioan 14:2-3). Domnul Isus numeşte Noul Ierusalim “Casa
Tatălui”. Acolo este pomul vieţii şi râul vieţii. Şi acolo vor locui numai
copiii lui Dumnezeu, care vor deveni prinţii cerului.
Noi, n-am avea acces în capitala cerurilor dacă n-am primi cununa
de prinţ, cu numele Tatălui nostru Etern pe ea; şi dacă n-am avea, al
doilea nume înscris pe ea, numele cetăţii Celui Preaînalt. Noi nu ştim
cum se va chema cetatea de aur a lui Dumnezeu până când nu-i vom
citi numele pe cunună “Noul Ierusalim”. “Noul Ierusalim” este un nume
simbolic şi fictiv, care a fost pus cetăţii de aur după capitala poporului
lui Dumnezeu de pe pământ. Dar numele ei real, noi nu-l vom cunoaşte
decât atunci când vom ajunge în cer.
Când vor vedea îngerii cele trei nume scrise pe cununa noastră,
ne vor deschide porţile de mărgăritar şi ne vor ura bun venit, pentru că
aşa citim în Apocalipsa: “Ferice de cei care îşi spală hainele ca sa aibă
321
Al doilea nume nu va fi numai certificatul de acces în capitala

cerurilor, ci şi actul ce ne va identifica ca locuitori ai acestei cetăţi8.
Apocalipsa ne spune că noi Îi vom urma pe Mielul divin oriunde va
merge (14:4). Când vom ajunge în alte sfere ale lumii cereşti, îngerii de
acolo vor citi cele trei nume de pe fruntea noastră şi vor spune: “Aceştia
fac parte din familia regală a lui Dumnezeu şi locuiesc chiar în prezenţa
Lui.”
Pe pământ sunt ţări închise şi uneori sunt chiar şi oraşe închise,
care nu sunt accesibile străinilor. Dar Cristos, spre cea mai mare
surpriză şi uimire a evreilor, a grecilor şi chiar a lumii întregi, ne-a
deschis capitala cerurilor, unde este tronul de domnie al lui Dumnezeu
şi de unde El guvernează peste tot ce există.
Apostolul Pavel a fost inspirat să ne spună că noi avem în cetatea
de aur un palat, al cărui meşter şi ziditor este însuşi Dumnezeu (2
Cor. 5:1). Noi nu ştim cum va fi palatul nostru; dar una ştim că nu va
avea dormitor, pentru că acolo nu va fi noapte şi că nu ne vom simţi
obosiţi niciodată. Nu va avea nici bucătărie, pentru că în Împărăţia lui
Dumnezeu nu este mâncare şi băutură. (Rom. 14:17) Şi nu va avea nici
baie, fiindcă vom purta o haină albă o veşnicie întreagă şi ea nu se va
murdări niciodată. Ce curat şi frumos va fi in cer!
Oare, cu cine vom locui în acest palat? În orice caz, nu singuri.
Eu cred că vom locui cu soţiile şi copiii noştri care, fie că au plecat
de pe pământ de mici, fie că au ajuns la cele veşnice fără să fi avut
familie. Este adevărat, aşa cum ne-a învăţat Domnul Isus, că atunci
nu va mai fi parte bărbătească şi parte femeiască, ci vom fi ca îngerii
(Matei 22:30). Dar aceasta nu înseamnă că nu vom locui împreună.
Voia lui Dumnezeu este să fim împreună, pentru că aşa cum am plâns
şi am suferit împreună pe pământ, să ne putem bucura împreună şi în
cer. Dacă Domnul Isus a zis: “Ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu
despartă” (Marcu 10:9), înseamnă că nici El nu ne va despărţi.
În cer vom avea relaţii perfecte unii cu alţii. Îl vom vizita pe
Apostolul Pavel, pe Apostolul Ioan, pe cei ce ni L-au mărturisit pe Cristos
etc. Şi alţii ne vor vizita pe noi. Dar cea mai mare bucurie pe care o
vom avea va fi atunci când ne vor deschide uşa, aceia care ne-au fost
cândva copii. Atunci, aceea care a fost cândva mamă, va spune cu cea
mai mare bucurie: “Binecuvântate să fie acele nopţi grele şi neînţelese
de veghe! De abia acum înţeleg viaţa de pe pământ şi acum văd cui am
dat naştere: unui fiu de Dumnezeu!”
3. Al treilea nume pe care îl vom avea scris pe cunună va fi Numele
cel nou al lui Cristos.
322
Stancu Dragomir
Domnul Isus, deşi are pe pământ peste o sută de nume calificative,

El totuşi va purta în cer un nume nou. Aceasta înseamnă că toate
numele calificative de pe pământ nu-L pot descrie îndeajuns. De abia
după ce Îl vom vedea în cer, în toată gloria şi-I vom citi prima dată
numele de pe cunună, Îi vom spune: “Mântuitorule iubit, de abia acum
înţeleg de ce porţi un nume nou, pe care nici o minte omenească n-ar fi
fost în stare să-l priceapă.”
Mântuitorul ne va scrie Numele Lui nou pe frunte (Apoc. 22:4)
din două motive: pentru că El va fi Mirele nostru, cununa va fi un fel de
verighetă pe care nu ne-o va pune pe deget, ci pe frunte. Noi obişnuim
să ne scriem numele în interiorul verighetei soţiei, însă Mirele nostru
divin ne va scrie Numele pe cunună, ca toţi să-l citească şi toţi să ştie
că El este al nostru şi noi suntem ai Lui pentru veci de veci.
Acesta este ultimul şi supremul sfat al Aceluia care a venit
din lumea reală, care se deosebeşte de toţi sfetnicii pământului şi
care deţine pentru noi cheia cetăţii de aur. Mântuitorul a încredinţat
în continuare acest sfat Duhului Sfânt ca El să-l transmită tuturor
bisericilor, pentru că aşa se încheie şi această solie divină: “Cine are
urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul.” (v.13).
_____________________
3. Op. cit. Vol. II, p. 199.
4. Op. cit. Vol. I, p. 127.
5. Op. cit. Vol. II, p. 159.
6. Op. cit. P. 199.
7. Lopuhin, A.P. Comentar la Evanghelia dupa Matei, p. 291;
2 Baruch 4:2-6.
323
46. ORAŞUL Laodiceea
Apoc. 3:14-22
14. Îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: “Iată ce zice Cel care este
Amin, Martorul credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu:”
15. «Ştiu faptele tale, că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai
fi rece sau în clocot!
16. Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs
din gura mea.
17. Pentru că zici: Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de
nimic şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol.
18. Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca sa
te îmbogăţeşti şi haine albe ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă
ruşinea goliciunii tale; şi alifie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi.
19. Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc; fii dar,
plin de râvnă şi pocăieşte-te!
20. Iată Eu stau la uşă şi bat; dacă aude cineva glasul Meu şi
deschide uşa voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine.
21. Celui ce va birui îi voi da să stea cu Mine pe tronul Meu, după
cum şi Eu am biruit şi am stat cu Tatăl Meu pe tronul Lui.
22. Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul!»
Din acest ultim mesaj al lui Cristos cel înviat adresat bisericii
din Laodiceea vom aborda şapte studii. În primul studiu, intitulat
Oraşul Laodiceea, ne vom ocupa de zece lucruri: poziţia geografică,
numele şi istoria oraşului, comerţul, industria, băncile, medicina,
izvoarele termale, sursa de apă potabilă, sinagoga evreiască şi Biserica
Creştină.
1. Să luăm mai întâi poziţia geografica a Laodiceii.
Laodiceea era construită într-o vale numită Lycus, la 60 km.
sud-est de Filadelfia şi la 150 km. est de Efes. La nordul râului Lycus
se întindea oraşul Ieropole, iar la sudul acestui râu era Laodiceea şi
Colose. Laodiceea se afla între cele două oraşe, la o distanţă de 15 km.
de fiecare1.
324
Stancu Dragomir
Teatru din Ieropolis
2. În al doilea rând, vom arunca o scurtă privire asupra numelui

şi a istoricului oraşului.
În lumea antică erau şapte cetăţi cu numele de Laodiceea. Pentru
a se deosebi de celelalte cetăţi cu acest nume, Laodiceea din Apocalipsa
se numea Laodiceea de Lycus2.
Laodiceea, timp de peste o sută de ani, a fost fondată de împăratul
seleucid Antioh al II-lea între anii 261-146 î. Cr. Acest împărat, care era
cunoscut şi sub numele de Antioh al Siriei, a pus numele acestei cetăţi
Laodiceea după numele soţiei lui3.
Laodiceea era un oraş mic şi neînsemnat. De abia din anul 133 î.
Cr., când a fost încorporată în Imperiul Roman, a început să înflorească,
iar sub Diocleţian (285-305 d. Cr.), ea a devenit cetatea principală a
Frigiei. Pliniu a considerat-o cel mai renumit oraş din Frigia4.
3. In al treilea rând, vom arăta că Laodiceea a fost un mare
centru comercial.
Laodiceea a fost unul dintre cele mai importante centre comerciale
şi administrative din lume, fiindcă prin ea treceau trei şosele principale
pe care circulau negustorii cu tot felul de mărfuri5.
Prima şosea, care venea de la portul Efesului şi ducea spre
Siria şi Estul îndepărtat, era cea mai importantă din Asia Mică. Ea se
întindea de-a lungul văii şi a râului Meander până la un anumit loc, de
unde nu mai era accesibilă datorită stâncilor şi a defileurilor. De aici
ea a trebuit să urce un platou, să intre în valea Laodiceii Lycus, şi să
continue spre est.
325
326
Stancu Dragomir
Reziduri de sodiu albe ca zăpada la izvoare termale între Laodiceea şi Ieropolis
327
A doua şosea care trecea

prin Laodiceea se numea
şoseaua circulară a Asiei
Mici. Ea venea de la Pergam,
Tiatira, Sardes şi Ieropole şi
ducea spre Colose, Pisidia,
Pamfilia şi coasta Perga.
Şi a treia şosea care
trecea prin Laodiceea, venea
din estul Cariei şi ducea spre
Frigia.
Datorită acestor şosele,
Laodiceea a devenit nu numai
unul dintre cele mai mari
centre comerciale, ci şi cel mai
important punct strategic al
Izvoare termale de lângă Laodiceea
lumii antice şi cea mai mare
fortăreaţă6.
4. În al patrulea rând, ne vom informa că Laodiceea a fost un
mare centru industrial.
Pe câmpiile ei, cât şi în împrejurimi, păştea o rasă de oi care avea
lâna violet-neagră, moale şi lucioasă. Manufacturile de aici produceau
ţesături din această lână numite Laodiceea. De asemenea produceau
covoare şi pânză de in, produse care erau cunoscute şi căutate în toată
lumea, mai ales veşmântul numit trimita7.
5. În al cincilea rând, vom vedea că Laodiceea era un mare
centru financiar.
Laodiceea a fost centrul bancar al Asiei Mici. În anul 51 î. Cr. când
Cicero, marele orator roman, a trecut prin Asia Mică, a împrumutat din
Laodiceea o sumă mare de bani8.
Laodiceea era unul dintre cele mai bogate oraşe din lume. În anul
61 d. Cr. când ea, Colose, Ieropole şi alte localităţi, au fost devastate
de un mare cutremur de pământ, locuitorii ei au refuzat ajutorul
Romei pentru reconstruirea oraşului9. Tacitus, istoricul roman, a scris
următoarele cuvinte despre Laodiceea: “Laodiceea este unul dintre
cele mai renumite oraşe din Asia. Ea a fost rezidită în acelaşi an după
cutremur.” 10
6. În al şaselea rând, vom prezenta pe scurt că Laodiceea era un
mare centru medical.
La o distanţă de 20 km spre vest, între Laodiceea şi poarta Frigiei,
era un templu care a funcţionat timp de 100 de ani ca o şcoală renumită
328
Stancu Dragomir
Ruinele Laodiciei antice: apeducta.

329
de medicină. Această şcoală s-a mutat în templul lui Asclepius din

Laodiceea. Medicii acestei şcoli au fost atât de vestiţi, încât oamenii
finanţei de aici le-au imprimat chipurile pe monede. Doi dintre aceştia
au fost Zeuxis şi Alexandru Filaretes. Faima acestei şcoli era cunoscută
în toată lumea, îndeosebi pentru rezultatele ei obţinute cu privire la
tratarea bolilor de ochi şi de urechi. Alifiile care se făceau în Laodiceea
pentru ochi şi urechi şi care se exportau în toată lumea se preparau
dintr-o piatră frigiană şi un fel de ulei. Despre această alifie, care se
numea kollyrion frigian, “leac frigian”, a vorbit şi filozoful Aristotel. (384-
322 î. Cr.)11
7. În al şaptelea rând, vom vorbi despre izvoarele termale de
lângă Laodiceea.
La o distanţă de vreo 9 km. între Laodiceea şi Ieropole erau
izvoare termale foarte renumite, unde veneau oamenii din toate părţile
lumii pentru tratament12. Aceste izvoare fierbinţi ieşeau din vârful unui
platou stâncos care prin căderea lor depuneau pe pietre reziduri de
sodiu din abundenţă. Când apa aceasta ajungea la Deniziu, o localitate
care era vizavi de Laodiceea, ea era încă călduţă, chiar şi după o curgere
de 8 km13.
Această apă era foarte rea la gust. Oamenii care veneau aici
pentru tratament o suportau oarecum când o beau caldă sau rece, dar
când încercau s-o bea călduţă, le producea o violentă stare de vomă.
Acest platou era alb ca zăpada datorită sodiului. El se vedea foarte
bine din Laodiceea şi le aducea mereu aminte laodicienilor de această
apă neplăcută la gust14.
8. În al optulea rând, ne vom opri puţin asupra sursei de apă
potabilă.
Unul din neajunsurile Laodiceii era lipsa izvoarelor de apă
potabilă. Oraşul se aproviziona cu apă de băut printr-un apeduct care
venea tot din apropierea Ieropolisului15. În timpul verii, când pământul
se încălzea, apa venea călduţă pe conductă. Acesta era al doilea motiv
pentru care laodicienii aveau repulsie faţă de apa călduţă şi doreau să
aibă apă rece.
Ca fortăreaţă şi punct strategic, Laodiceea se afla într-un mare
pericol, pentru că în caz de asediu, inamicul putea să-i întrerupă apa.
9. În al nouălea rând, ne vom ocupa de sinagogile evreieşti din
Laodiceea.
In Laodiceea locuiau foarte mulţi evrei. De altfel, în întreaga
Asie Mică erau atât de mulţi evrei încât în anul 62 d. Cr. guvernatorul
provinciei, Flaccus, s-a alarmat fiindcă ei trimiteau dări pentru Templul
din Ierusalim şi scoteau astfel din provincie o mare cantitate de aur.
330
Stancu Dragomir
Numai monedele de aur ale evreilor din Laodiceea, pe care guvernatorul

le-a confiscat şi le-a trimis la Roma, s-au ridicat la 10 kg, de unde
specialiştii în domeniu au dedus că au existat în perioada aceea
aproximativ 7.000-7.500 de familii de evrei16.
10. În al zecelea rând, vom scoate în evidenţă problema Bisericii
creştine din Laodiceea.
Nu avem nici o informaţie că Apostolul Pavel ar fi vizitat vreodată
biserica din Laodiceea, dar există dovezi care afirmă că el a contribuit
la înfiinţarea bisericii de aici şi că i-a cunoscut pe unii din membrii ei.
El a scris bisericii din Colose: “Vreau, într-adevăr, să ştiţi cât de mare
luptă duc pentru voi, pentru cei din Laodiceea şi pentru toţi cei care nu
mi-au văzut faţa în trup” (2:1) şi “Salutaţii pe fraţii din Laodiceea şi pe
Nimfa şi Biserica din casa lui.” (Col. 4:15).
Toţi teologii sunt de părere că bisericile din valea Lycus: Laodiceea,
Colose şi Ieropole au fost întemeiate de Epafras, un membru al bisericii
din Efes, în timpul slujirii Apostolului Pavel în acestă cetate17. Apostolul
Pavel a scris colosenilor: “Cum aţi învăţat de la Epafras, preiubitul nostru
colaborator. El este un credincios slujitor al lui Cristos pentru voi” (1:7) şi
“Epafras, care este dintre voi, vă salută. El, rob al lui Cristos, totdeauna
se luptă pentru voi în rugăciunile sale, pentru ca, desăvârşiţi şi întregi, să
perseveraţi în voia lui Dumnezeu. (13) Căci vă mărturisesc că are o mare
râvnă pentru voi, pentru cei din Laodiceea şi pentru cei din Ierapole.”
(Col. 4:12-13).
Probabil că Apostolul Pavel n-a vizitat niciodată bisericile din
valea Lycus, în schimb le-a scris epistole. El a scris bisericii din Colose:
“După ce va fi citită această epistolă la voi, faceţi aşa ca să fie citită şi
în Biserica laodicienilor; şi voi, la rândul vostru, să citiţi epistola care vă
va veni din Laodiceea.” (4:16).
Unii cercetători sunt de părere că scrisoarea către Laodiceea n-
a fost alta decât Epistola către Efeseni, deoarece trei manuscrise ale
acesteia, dintre cele mai timpurii şi mai bine cunoscute, au omis la
început cuvintele “către efeseni”. Probabil că scrisoarea care poartă
numele Epistola către Efeseni să fi fost o scrisoare circulară, redactată
într-o singură copie şi că Apostolul Pavel a trimis-o mai întâi bisericii din
Laodiceea18. Dar, în cazul, în care această scrisoare, la care Apostolul
Pavel a făcut aluzie, nu era una şi aceeaşi cu Epistola către Efeseni,
atunci trebuie să admitem că ea s-a pierdut19.
Unii teologi sunt de părere că îngerul bisericii din Laodiceea, ar
fi fost nevrednicul Arhip, amintit de Apostolul Pavel în epistola către
coloseni20, când a scris: “Şi spuneţi-i lui Arhip:«Ai grijă să împlineşti bine
slujba pe care ai primit-o în Domnul.»” (4:17) El a putut fi pastorul bisericii
331
din Laodiceea, timp de zeci de ani, dar nu şi atunci când Apostolul Ioan
a scris Apocalipsa, pentru că de la data scrisorii către coloseni (61-63
d. Cr.) şi până la scrierea Apocalipsei (95 d. Cr.), au trecut mai mult de
30 de ani.
Este prea posibil că Arhip să fi fost cel mai vinovat pentru starea
decăzută a bisericii din Laodiceea, pentru că o biserică nu poate să
atingă niciodată o stare spirituală mai înaltă decât o are pastorul.
Sunt izvoare care ne arată că în biserica din Laodiceea s-a ţinut
un sinod în anul 364, când s-a recunoscut pentru prima dată canonul
Noului Testament. Apoi, mai sunt informaţii care atestă că atât biserica,
cât şi cetatea, au dăinuit până în secolul al XIV-lea21.
Laodiceea avea clădiri publice foarte mari şi luxoase, ca temple şi
teatre. Ea avea un stadion şi o clădire cu săli de gimnastică, echipată
cu băi22. Ruinele Laodicei există şi astăzi în locul numit Eski Hissar, nu
departe de oraşul Denizu23.
Arhiepiscopul anglican R.C. Trench a scris: “Totul a pierit acum.
Cel ce a mutat sfeşnicul de la biserica din Efes, Acela a vărsat din gură
şi biserica din Laodiceea. Părţi de apeduct şi ruine de temple şi de teatre
sunt peste tot, ca să ne arate gloria de altădată a Laodiceii; dar nu mai
există nici un semn care să ne amintească de biserica creştină din acest
oraş.” 24
_____________________
1. Stott, J.R. W. What Christ Thinks of the Church, pp. 112,118.
4. Op. cit.;
7. Op. cit. p. 138;
Bruce, F.F. The International Bible Commentary, p. 1605;
8. Barclay, W. The Revelation of John, Vol. I, pp. 138, 143;
332
Stancu Dragomir
9. Ramsay, W.M. The Letters to the Seven Churches of Asia, pp. 41-
423;
10. Op. cit.;
Tacitus, Annale XIV, 27.
Bruce, F.F. Revelation, p. 1605;
Stott, J.R. W. What Christ Thinks of the Church, p.118.
12. Rudwick, M.J.S. and Green, E.M.B. The Laodiceean
Lukewarmness, p. 178.
Rudwick, M.J.S. and Green, E.M.B.
The Laodiceean Lukewarmness, p. 176.
Josephus, F. Antiquities, XIV, 10;
18. Stott, J.R. W. What Christ Thinks of the Church, p.114;
Davis, J.D. The Westminster Dictionary of The Bible, p. 351.
21. Op. cit. p. 89;
Moldoveanu, N. Hristos-Descoperirea, p. 126.
23. Davis, J.D. The Westminster Dictionary of The Bible, p. 351.
24. Stott, J.R. W. What Christ Thinks of the Church, p.119.
333
47. CALEA DE MIJLOC
Apoc. 3:15-16
15. “Ştiu faptele tale, că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai
fi rece sau in clocot!
16. Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici in clocot, am să te vărs
din gura Mea”.
În al doilea studiu din mesajul lui Cristos cel înviat, adresat

bisericii din Laodiceea, intitulat Calea de mijloc, ne vom ocupa de două
lucruri: atracţia căii de mijloc şi de pericolul ei.
I. ATRACŢIA CĂII DE MIJLOC.
Biserica din Laodiceea a fost cel mai aspru condamnată de
Domnul Isus, în comparaţie cu celelalte şase biserici din Asia Mică.
Cristos cel înviat n-a avut pentru ea nici un cuvânt de laudă, ci numai
dezapreciere şi dojană. Când El a zis: “Ştiu faptele tale” (v. 15), s-a
referit la toate păcatele ei, în special la faptul că a ales calea de mijloc.
Cuvântul “căldicel” înseamnă în viaţa spirituală calea de mijloc.
Şi biserica din Laodiceea a fost pătrunsă de Evanghelie şi L-
a acceptat pe Cristos; şi ea a fost cândva o biserică vie şi dinamică,
dar a intervenit ceva în viaţa ei care a determinat-o să aleagă calea de
mijloc.
W. Ramsay ne spune că biserica din Laodiceea avea o tendinţă
pronunţată spre toleranţă şi că aceasta a determinat-o să aleagă calea
de mijloc1.
Atât din informaţiile din studiul trecut cu privire la oraşul
Laodiceea, cât şi din întregul context al Apocalipsei, descoperim că au
fost patru cauze care au determinat biserica din Laodiceea să aleagă
calea de mijloc2.
1. Prima cauză a fost persecuţia din partea evreilor.
În studiul trecut am văzut că în Laodiceea erau foarte mulţi evrei,
nu mai puţin de 7.000 de familii. Iar in studiul intitulat Persecuţia
Bisericii din Filadelfia (Vol. I, Stud. 42), ne-am informat că oriunde se
aflau evrei, ei instigau şi răsculau autorităţile locale şi romane împotriva
creştinilor şi că Fiul lui Dumnezeu i-a demascat atât înaintea bisericii
din Smirna, cât şi înaintea bisericii din Filadelfia, arătând că ei nu făceau
334
Stancu Dragomir
parte din poporul lui Dumnezeu, ci erau doar o sinagogă a Satanei.

Am văzut că, creştinii din Smirna, şi mai ales cei din Filadelfia, L-au
mărturisit pe Cristos în ciuda faptului că evreii răsculau autorităţile
împotriva lor. Pe când, cei din Laodiceea, şi-au pierdut entuziasmul
pentru mărturisirea lui Cristos, ca să nu-i supere şi să nu-i răscoale pe
evrei împotriva lor.
2. A doua cauză care a determinat biserica din Laodiceea să
aleagă calea de mijloc a fost persecuţia din partea religiilor păgâne.
În studiul trecut am văzut că Laodiceea era un mare centru
medical şi că în templul zeului Asclepius era o şcoală renumită de
medicină. In studiul Pergamul, tronul lui Satan (Vol.I, Stud. 28), ne-
am informat că Asclepius era zeul vindecării, că era foarte venerat,
dar creştinii l-au urât foarte mult, fiindcă imaginea lui era asemenea
unui şarpe, iar şarpele îl simbolizează în Biblie pe Diavol. De asemenea,
în studiul Cultul Cezarului (Vol. I, Stud. 3), ne-am documentat că pe
timpul lui Domiţian închinarea la zei era obligatorie.
Creştinii din Pergam s-au înfiorat numai la gândul, că ar fi putut
să atribuie imaginii unui şarpe, calitatea lui Dumnezeu, care pentru ei
era simbolul Diavolului; şi cu atât mai puţin, să i se închine. De aceea,
ei au preferat mai degrabă să moară decât să comită un asemenea
păcat. Pe când, creştinii din Laodiceea, ca sa nu-şi pericliteze situaţia,
s-au lăsat atraşi de calea de mijloc. Ei au acceptata să-l venereze şi pe
Asclepius, şi pe Cristos.
3. A treia cauză care a determinat biserica din Laodiceea să aleagă
calea de mijloc a fost persecuţia din partea Cultului Cezarului.
Este adevarat că nu avem izvoare care să ateste că ar fi existat
în Laodiceea templul cezarului, dar este imposibil să nu fi fost aici
măcar un singur templu. Avem certitudinea aceasta cel puţin din patru
motive: a) Caligula, care a domnit între anii 36-41 d. Cr., a ordonat să
i se construiască temple în fiecare oraş; b) Domiţian, care a domnit
intre anii 81-96, a dat şi el un asemenea decret; c) Laodiceea era foarte
recunoscătoare Imperiului Roman, deoarece pe timpul lui, ea a înflorit
foarte mult; d) pentru că era cu neputinţă ca un oraş aşa de mare şi
bogat să nu fi construit un templu şi în cinstea cezarului. Dar, chiar
dacă n-ar fi avut un asemenea templu, laodicienii ar fi trebuit să meargă
o dată pe an în alt oraş ca să împlinească porunca cezarului.
În studiul intitulat Data, destinatarul, scopul şi tema cărţii (Vol.
I, Stud. 2), am văzut că Apostolul Ioan a scris Apocalipsa în anul 95,
după 13 ani de persecuţie crudă a lui Domiţian. Au putut oare creştinii
să intre în templul cezarului, să ardă tămâia, să se închine chipului
lui Domiţian şi să zică: “Cezarul este dumnezeu?” O, nu! Am văzut că,
335
în Filadelfia, Pergam, Smirna şi alte biserici, creştinii au preferat mai

degrabă să fie tăiaţi cu sabia, aruncaţi la fiare sau arşi pe rug, decât
să se facă vinovaţi de un păcat aşa de mare. Creştinilor din Laodiceea,
însă, le-a venit cu mult mai uşor să aleagă calea de mijloc: să se închine
şi cezarului şi lui Cristos.
4. A patra cauză care a determinat biserica din Laodiceea să
aleagă calea de mijloc a fost tentaţia îmbogăţirii şi a imoralităţii.
În studiul trecut am văzut că Laodiceea a fost un mare centru
industrial şi comercial şi că era foarte bogată, iar când am studiat
biserica din Tiatira şi am tratat studiul Învăţătura Izabelei (Vol. I, Stud.
34), ne-am informat că religia păgână s-a implicat în întreaga viaţă
socială. In lumea antică toţi meseriaşii şi negustorii erau organizaţi
în bresle. Aceste asociaţii aveau un scop dublu: câştig mai mare şi
petreceri. Fiecare breaslă avea zeul ei protector, căruia îi oferea anumite
ofrande în templu. O asemenea ofrandă începea prin invocarea zeului,
se consumau apoi alimente consacrate zeului în cinstea acestuia şi se
termina întotdeauna cu dansuri, beţii şi imoralitate. Asociaţii breslelor,
ştiind că creştinii nu puteau să ia parte la aceste ospeţe, le impuneau cu
atât mai mult, iar dacă nu voiau să participe la ele, îi dădeau afară din
serviciu. Dar, ce era mai rău, creştinii nu puteau lucra nici particular,
fiindcă legea breslelor interzicea particularii.
Dacă creştinii din Laodiceea s-au lăsat ispitiţi ca, închinându-se
zeilor şi cezarului, să comită adulter spiritual, atunci lor le-a venit cu
mult mai uşor să se lase atraşi de ospeţe şi imoralitate, după ce de abia
reuşiseră să scape de ele.
În al doilea rând, textul ne vorbeşte despre
II. PERICOLUL CĂII DE MIJLOC.
Fiul lui Dumnezeu ne învaţă că există trei stări spirituale: rece,
în clocot şi călduţă. În textul grecesc scrie pentru prima stare spirituală
psychros, care înseamnă “rece ca gheaţa”. Mântuitorul a ştiut că sunt
mulţi oameni care sunt reci ca gheaţa faţă de El şi faţă de Evanghelia
Împărăţiei Lui, dar când aceştia ajung la cunoştinţa adevărului se
pot schimba în mod radical. Şi Apostolul Pavel a fost cândva rece ca
gheaţa faţă de Domnul Isus şi chiar i-a persecutat pe creştini, dar
când s-a întâlnit cu Cristos cel înviat pe drumul Damascului, gheaţa
lui s-a transformat în apă clocotită. Astfel, prigonitorul de altădată al
creştinilor, a devenit obiectul persecuţiei, din cauza lui Cristos.
A doua stare spirituală ne este redată prin grecescul zestos, care
înseamnă “în clocot”. Fiul lui Dumnezeu ne descrie prin acest cuvânt
geniile spirituale, care fiind pline de Duh şi râvnă Îl mărturisesc tuturor
oamenilor, pentru că numai un cărbune care arde poate să aprindă şi
336
Stancu Dragomir
alţi cărbuni şi numai temperatura unui amperaj mare poate să sudeze

laolaltă chiar şi fierul.
A treia stare spirituală ne-o prezintă Domnul Isus prin grecescul
chliaros, care înseamnă “apa călduţă”. Cuvântul “călduţ” are două
înţelesuri: unul general şi altul special. Mântuitorul n-a avut în vedere
înţelesul general, adică acela că stomacul primeşte cu mai multă plăcere
mâncarea caldă decât mâncarea călduţă şi apa rece decât apa călduţă,
cât a avut în vedere înţelesul special, pe care laodicienii îl înţelegeau
cel mai bine.
Am văzut în studiul trecut că lângă Laodiceea erau nişte izvoare
termale, la care veneau oamenii pentru tratament din toate părţile
lumii. Apa acesta avea un gust şi un miros foarte neplăcut, încât cei ce
făceau cură adeseori se îmbolnăveau. Când o beau rece sau caldă, o
suportau oarecum, iar dacă cineva încerca s-o bea călduţă, îi provoca
o vomă violentă3.
Când Cristos cel înviat a folosit cea mai şocantă metaforă din
toată Biblia, spunând bisericii din Laodiceea: “Nu eşti nici rece, nici
in clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! (16) Dar fiindcă eşti căldicel,
nici rece nici în clocot, am să te vărs din gura Mea”, i-a arătat starea
ei deznădăjduit de rea: dacă ar fi fost în clocot faţă de El şi Împărăţia
Lui, aşa cum se cuvine unui copil al lui Dumnezeu si aşa cum a fost
Apostolul Pavel când a zis că era mort faţă de lume şi lumea faţă de el,
I-ar fi împlinit toată dorinţa inimii. Sau, dacă ar fi fost rece ca gheaţa,
aşa cum erau atunci păgânii ori azi ateii, ar fi suportat-o mai uşor şi
încă ar fi putut să spere în întoarcerea ei, dar faptul că ea era călduţă,
L-a îmbolnăvit de greaţă în aşa fel încât a fost nevoit s-o verse4.
Un om care face jumătate de cale spre Dumnezeu şi jumătate
către lume, se află în cea mai jalnică stare. El se crede al lui Dumnezeu,
pe când în realitate nu este. Un asemenea om este un ipocrit, care,
dacă persistă în starea aceasta nu se poate pocăi. Acesta a fost motivul
pentru care Mântuitorul a spus că mai degrabă vor intra în Împărăţia
lui Dumnezeu vameşii şi desfrânatele decât fariseii şi toţi tradiţionaliştii
religioşi, care se considerau fiii Împărăţiei (Matei 21:31).
Există o fabulă care spune că un liliac a vrut odată să se
înfrăţească cu şoarecii, dar aceştia nu l-au acceptat pentru că este
jumătate pasăre. Apoi s-a dus la păsări să se înfrăţească cu ele, dar
nici acestea n-au fost de acord, fiindcă îi era capul de şoarece şi nu
avea pene. Fiul lui Dumnezeu ne învaţă că “jumătate de măsură” este
starea cea mai rea.
Când Mântuitorul a zis urmaşilor Săi: „Voi sunteţi sarea
pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va primi puterea
337
de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie aruncată afară
şi călcată în picioare de oameni” (Matei 5:13), le-a spus unul dintre
cele mai uimitoare lucruri: că îi înzestrează cu calitatea sării: aceea
de a conserva lumea de stricăciunea păcatului şi de a-i da gust. Şi,
în acelaşi timp, le-a dat şi cel mai mare avertisment, anume, că dacă
vor pierde calităţile sării, vor avea parte de cea mai mare nenorocire:
vor fi lepădaţi de Dumnezeu şi călcaţi în picioare de oameni. Cu atât
mai grav, prin metafora apei călduţe, Cristos cel înviat i-a prevenit pe
creştinii din Laodiceea nu numai că şi-au pierdut gustul, dar că au
devenit şi greţoşi.
Calea de mijloc pe care au ales-o laodicienii, era cu mult mai
periculoasă decât cea a păgânilor şi a ateilor, deoarece pe lângă faptul
că au pierdut calitatea sării de-a păzi lumea de stricăciunea păcatului şi
de a-i da gust, au devenit şi greţoşi, făcând şi pe alţii să se poticnească
şi să ajungă la pierzare veşnică. Acesta a fost motivul pentru care şi
sentinţa Mântuitorului, a fost foarte aspră. El, folosind limbajul specific
zonei, ca să fie înţeles cât mai bine, a spus bisericii din Laodiceea:
„Dar, fiindcă nu eşti în clocot, aşa cum aş dori Eu şi nici rece ca gheaţa,
aşa cum sunt păgânii, ci eşti ca acea apă călduţă şi insuportabilă de la
izvoarele termale, de aceea am să te vărs din gura Mea.”
Bisericile de astăzi se aseamănă foarte mult cu biserica din
Laodiceea. Arhiepiscopul anglican R.C. Trench a spus că şi creştinismul
modern este foarte tentat să se acomodeze cu lumea, de aceea este
tolerant, nu condamnă păcatul decât cu gura şi se mulţumeşte să fie
formal5.
_____________________
1. Ramsay, W.M. The Letters to the Seven Churches of Asia, p.
425.
2. Hendriksen, M. More than Conquerors, pp. 79-80.
3. Barclay, W. The Revelation oj John, Vol. I, pp. 141-142.
5. Trench, R.C. Commentary on the Epistles to then Seven Churches
in Asia, pp. 261-262.
338
48. TITLURILE LUI CRISTOS CEL ÎNVIAT
Apoc. 3:14
14. Îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: „Iată ce zice Cel care este
Amin, Martorul credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu”.
În al treilea studiu din mesajul Mântuitorului, adresat bisericii

din Laodiceea, cu tema Titlurile lui Cristos cel înviat, ne vom ocupa de
trei titluri ale Fiului lui Dumnezeu: „Cel care este Amin”, „Martorul
credincios şi adevărat” şi „Începutul zidirii lui Dumnezeu”.
Să luăm mai întâi titlul
I. „CEL CARE ESTE AMIN”.
Ioan Teologul L-a citat pe Cristos cel înviat spunând: „Iată ce zice
Cel care este Amin.” (v. 14).
Acest titlu înseamnă două lucruri şi credem că Domnul Isus
S-a referit la amândouă. Cuvântul amin este în limba ebraică atât
un substantiv, cât şi un adjectiv şi înseamnă „adevăr” şi „adevărat”.
Amândouă puteau fi folosite ca titlu. Prorocul Isaia L-a numit pe
Cel Preaînalt „Dumnezeul adevărului” (65:16). În limba ebraică scrie
că Dumnezeu este Amin. Când Dumnezeu este numit Amin, aceasta
înseamnă că este vrednic să ne încredem în El pe deplin. Tot astfel, când
Cristos cel înviat S-a prezentat laodicienilor sub acest titlu, El a scos în
evidenţă nu numai autenticitatea divinităţii Sale, ci şi veridicitatea tuturor
afirmaţiilor şi promisiunilor pe care le-a făcut1, aşa cum le-a explicat
Apostolul Pavel corintenilor,când a scris: „Într-adevăr promisiunile lui
Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt «da».” (2 Cor. 1:20).
Cuvântul amin se folosea în limba ebraică şi ca adverb de aprobare,
consimţire şi asigurare: „da”, „într-adevăr”, „adevărat”, „aşa să fie” 2.
Acest adverb se folosea în următoarele trei cazuri: la începutul unei
expuneri solemne, la sfârşitul unei afirmaţii sigure şi pentru accentuarea
unui adevăr3. Evanghelia după Ioan abundă în afirmaţii solemne care
încep cu acest adverb de asigurare şi accentuare: „Adevărat, adevărat
vă spun …” (Ioan 1:51; 3:3,5,11 etc.) În textul grecesc scrie: „Amin,
amin vă spun…”
Deci, când Cristos cel înviat S-a prezentat bisericii din Laodiceea
sub acest titlu: ”Iată ce zice Cel care este Amin”, a avut în vedere trei
lucruri: a) că toate afirmaţiile pe care le-a făcut atunci când era pe
339
pământ şi sunt scrise în Evanghelii sunt adevărate; b) să asigure

biserica din Laodiceea că El nu Şi-a retras nici un cuvânt din tot ce a
spus, pentru că este Dumnezeu care nu Se poate schimba; c) şi dacă
Îl va asculta măcar acum, se va bucura de toate promisiunile Lui, iar
dacă va continua să meargă pe calea de mijloc, El va trebui s-o verse
din gură ca pe acea apă greţoasă de la izvorul termal, pe care ei o
cunoşteau foarte bine şi astfel va cădea sub osânda Lui veşnică.
Al doilea titlu prin care Cristos cel înviat S-a prezentat bisericii
din Laodiceea a fost
II. „MARTORUL CREDINCIOS ŞI ADEVĂRAT”.
Ioan Teologul L-a citat pe Mântuitorul spunând: „Iată ce zice …
Martorul credincios şi adevărat.”
Comentatorul R.C. Trench a zis că martorul trebuie să
îndeplinească trei condiţii: să fie martor ocular, adică să fi văzut cu
ochii lui ceea ce declară; să fie cinstit, ceea ce înseamnă să spună tot ce
a văzut şi a auzit; şi să fie capabil să reproducă adevărul cât mai exact.
Domnul Isus a îndeplinit întocmai aceste condiţii în mărturia pe care
a depus-o. Obiectele mărturiei Lui au fost: Dumnezeu-Tatăl, Împărăţia
cerurilor, faptele oamenilor, lucrările viitoare, judecata de apoi, iadul
etc.
Noul Testament Îl numeşte pe Dumnezeu Theos, care înseamnă din
punct de vedere etimologic „Cel misterios la superlativ”. Chiar Domnul
Isus personal a zis că nimeni dintre oameni nu L-a văzut vreodată
pe Dumnezeu şi, cu atât mai puţin, nu L-a cunoscut. Evanghelistul
Ioan L-a citat spunând: „Nu că cineva L-a văzut pe Tatăl, în afară de
Acela care vine de la Dumnezeu; da, Acela L-a văzut pe Tatăl.” (6:46)
Evanghelistul Ioan ne-a arătat că Domnul Isus nu numai că L-a văzut
pe Dumnezeu, dar a şi stat o veşnicie întreagă în cea mai mare intimitate
cu El. Evanghelistul amintit a scris: „Nimeni nu L-a văzut vreodată pe
Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut
cunoscut.” (1:18).
Ce a vrut să ne arate Evanghelistul Ioan prin acest tablou al
intimităţii lui Dumnezeu-Tatăl cu Dumnezeu-Fiul? Dacă vrem să ştim
ceva despre o anumită persoană de care nu ne putem apropia, atunci
căutăm să cerem informaţii de la cineva din casa ei, pentru că numai
acela o cunoaşte cel mai bine; informaţiile acestea se numesc mărturie
de gradul întâi.
De asemenea, când Evanghelistul Ioan a scris: „Şi Cuvântul era
Dumnezeu” (1:1), el n-a folosit articolul hotărât la substantivul propriu
Theos. El n-a scris: „Ho Theos en o Logos” ci „Theos en o Logos”. În
limba greacă, un substantiv nearticulat primeşte întotdeauna valoarea
340
Stancu Dragomir
adjectivului, descriind caracterul şi calitatea substantivului adjectivizat.

Astfel, când Evanghelistul Ioan a scris în limba greacă „Theos en o Logos”,
el a afirmat prin adjectivizarea substantivului Theos că Mântuitorul era
de aceeaşi esenţă, substanţă şi natură cu Dumnezeu; că El, nu numai
că L-a cunoscut întru totul, dar L-a şi putut prezenta în întregime.
Domnul Isus era un martor suprem al lui Dumnezeu şi al Împărăţiei
cerurilor, de aceea când Pilat L-a întrebat: „Atunci un Împărat tot eşti!”
«Da», a răspuns Isus, «Eu sunt Împărat; Eu pentru acesta M-am născut şi
am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr.»” (Ioan 18:37).
Când Cristos cel înviat S-a prezentat bisericii din Laodiceea ca
martor credincios şi adevărat, El a urmărit trei lucruri: a) să-i arate că
atunci când a fost pe pământ ca martor al lui Dumnezeu, cunoştea toate
lucrurile din cer; b) să-i confirme că El este martorul lui Dumnezeu şi
acum când este în cer şi cunoaşte toate faptele oamenilor de pe pământ;
c) şi s-o prevină, în calitate de martor credincios şi adevărat: că tot ce i-a
spus, atât când era pe pământ, cât şi mai târziu din cer, se va împlini.
Al treilea titlu prin care Cristos cel glorificat S-a prezentat bisericii
din Laodiceea a fost
III. „ÎNCEPĂTORUL ZIDIRII LUI DUMNEZEU”.
Ioan Teologul L-a citat pe Cristos cel înviat spunând: „Iată ce zice
… Începătorul zidirii lui Dumnezeu.” (v. 14)
Aceasta este o afirmaţie care poate fi înţeleasă şi interpretată
în două feluri: că Domnul Isus a fost prima creatură dintr-o serie de
creaturi sau că El a fost autorul creaţiei4. Ereticul Arius, la începutul
secolului al IV-lea, cât şi Martorii lui Iehova, astăzi, au luat prima
variantă, şi anume că Domnul Isus ar fi fost prima fiinţă creată dintr-o
serie întreagă de creaturi.
Revelaţia lui Dumnezeu nu ne permite să acceptăm această
părere, pentru că am lovi cu cea mai mare nechibzuinţă în divinitatea
Mântuitorului, de care abundă întreaga Biblie, mai ales Evanghelia
după Ioan şi Apocalipsa.
Când Apostolul Ioan şi-a început Evanghelia, El a proclamat mai
întâi divinitatea Mântuitorului şi apoi a fost inspirat s-o susţină în toate
scrierile lui ca pe cel mai sfânt şi important lucru. El a zis: „La început
era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu
… (3) Toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a
fost făcut fără El … (10) El era în lume şi lumea a fost făcută prin El, dar
lumea nu L-a cunoscut.” (1:1,3,10).
Evanghelistul Ioan ne-a spus că înainte de a fi fost orice început,
Cuvântul deja era. Aceasta înseamnă că Domnul Isus n-a fost creat şi
că El n-a luat fiinţă în timp, ci era din eternitate, că era cu Dumnezeu
341
înainte de a fi fost lumea şi vremelnicia şi că El n-a fost altul decât

Dumnezeu- Creatorul, de aceea Evanghelistul Ioan a scris: „Şi Cuvântul
era Dumnezeu” (v.1) şi „El era în lume şi lumea a fost făcută prin El.”
(v.10).
Apostolul Pavel a fost inspirat să-i înveţe pe coloseni acelaşi lucru,
şi anume că, atunci când Domnul Isus a fost pe pământ, El nu era
altul decât imaginea nevăzutului Dumnezeu, sursa şi ziditorul creaţiei.
Apostolul Pavel a scris: „El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, Cel
întâi născut din toată creaţia. (16) Pentru că prin el au fost create toate
lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute …
Toate au fost făcute prin El şi pentru El.” (1:15-16).
În penultimul studiu am văzut că oraşul Colose era aproape
de Laodiceea, la o distanţă de vreo 15 km şi Apostolul Pavel a scris
colosenilor că după ce vor citi epistola pe care le-a trimis-o, s-o dea şi
bisericii din Laodiceea, s-o citească şi ea (4:16). Fără îndoială, laodicienii
erau familiari cu epistola către coloseni, pe care o aveau de mai bine
de trei decenii, de aceea ei n-au putut să înţeleagă greşit acest titlu al
Mântuitorului ca ereticii de astăzi, pe care i-am amintit, deşi aceştia au
în mână Biblia întreagă.
Concepţia Martorilor lui Iehova că, Cristos n-a fost decât prima
creatură dintr-o serie de creaţii îşi are originea în erezia gnosticilor,
care a început să se răspândească pe la sfârşitul secolului întâi şi pe
care Apostolul Ioan a combătut-o cu cea mai mare vehemenţă, aşa cum
am văzut când am tratat studiul cu tema Combaterea ereziilor (Vol. I,
Stud. 9) în lucrarea intitulată Studii asupra Evangheliilor5.
Gnosticii au crezut că din Dumnezeu a emanat un lanţ întreg de
emanaţii. Ei au susţinut că nu Dumnezeul cel Mare a întreprins lucrarea
de creaţie, ci un dumnezeu inferior, din ultima verigă de emanaţii, şi că
acesta ar fi fost Cristos. Deosebirea dintre gnostici şi Martorii lui Iehova
constă în faptul că gnosticii au susţinut că Domnul Isus este ultima
verigă în lanţul cel lung de emanaţii, pentru că numai ea a putut să
intre în contact cu materia, iar Martorii lui Iehova cred că Domnul Isus
este prima verigă. Creştinii adevăraţi resping cu repulsie amândouă
aceste variante şi susţin cu tărie că Dumnezeu-Tatăl a acordat cinstea
Dumnezeului- Fiul să întreprindă El lucrarea de creaţie6.
Când Cristos cel înviat S-a prezentat bisericii din Laodiceea sub
titlul „Începutul zidirii lui Dumnezeu,” El i-a arătat că face parte din
Fiinţa Trinitară şi Eternă a lui Dumnezeu, pentru că acesta a fost şi
titlul Celui Preaînalt. Prorocul Isaia L-a citat pe Dumnezeu spunând:
”Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă.” (44:6).
342
Stancu Dragomir
Grecescul arche din Evanghelia după Ioan (1:1) nu înseamnă

„primul” din creaţie, ci „sursa” sau „înainte de orice început” 7. În
literatura creştină din primele veacuri găsim scris că Diavolul este
arche al morţii, pentru că moartea îşi are originea în el8. Tot astfel şi
Domnul Isus este arche al creaţiei, fiindcă ea îşi are începutul în El.
Comentatorul H. Alford susţine că, creaţia este strâns legată de Fiul lui
Dumnezeu, nu numai pentru că El a fost sursa ei, ci fiindcă ea a fost
şi condiţionată de El9.
Cristos cel înviat S-a prezentat bisericii din Laodiceea sub acest
titlu din patru motive: a) ca să-i arate că El este Dumnezeu-Creatorul;
b) că numai în El creaţia îşi are scopul; c) că numai El poate recrea
tot ce a falimentat şi este la un pas de pierzare; d) şi că numai El este
pentru noi sursa unei alte lumi noi şi eterne.
Cine ignoră afirmaţiile şi sfaturile unui asemenea Mântuitor, care
este Amin în tot ceea ce spune; care este Martor adevărat în tot ce
ne-a învăţat despre Tatăl, despre cer, despre judecata de apoi şi
despre iad; şi care a fost singura sursă a lumii prezente şi va fi şi
unica sursă pentru noi a celei viitoare, se afundă singur în cel mai
mare dezastru prezent şi viitor.
_____________________
1. Walvoord, J.F. The Revelation of Jesus Christ, p.90.
5. Dragomir, S. Studii asupra Evangheliilor, Vol. I, Stud. 9.
6. Op. cit. Vol. I, Stud. 14;
7. Walvoord, J.F. The Revelation of Jesus Christ, p.90;
343
49. ISPITA BUNURILOR MATERIALE
Apoc. 3:17-18
17. Pentru că zici: „sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de

nimic” şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol.
18. Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţat prin foc ca să
te îmbogăţeşti şi haine albe ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă
ruşinea goliciunii tale; şi alifie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi.

bisericii din Laodiceea, intitulat Ispita bunurilor materiale, ne vom
ocupa de trei lucruri: bogăţia laodicienilor, îmbrăcămintea pe care ei o
produceau şi vindecările pe care ei le făceau.
I. BOGAŢIA LAODICIENILOR.
Ioan Teologul L-a citat pe Cristos cel glorificat spunând bisericii
din Laodiceea: „Pentru că zici: «Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc
lipsă de nimic» şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit şi sărac … (18), Te
sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţat prin foc, ca să te îmbogăţeşti
…” (v. 17-18).
În primul studiu din mesajul Fiului lui Dumnezeu, adresat
bisericii din Laodiceea, intitulat Oraşul Laodiceea (Vol.I, Stud. 46), am
văzut că Laodiceea era unul dintre cele mai bogate oraşe din lumea
antică, pentru că era un mare centru comercial, industrial şi bancar.
Şi tot atunci ne-am informat că laodicienii erau atât de bogaţi, încât
atunci când oraşul lor a fost distrus de un cutremur de pământ în
anul 61 d. Cr., au refuzat să primească ajutorul Romei şi că ei şi l-au
reconstruit într-un singur an. Aceasta a fost cauza pentru care aproape
toţi membrii bisericii au zis cu aroganţă: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi
nu duc lipsă de nimic.”
Noi ştim că bogăţia este una din condiţiile de bază ale fericirii
omului, că ea este de la Dumnezeu şi că El a creat toate bunurile din
lume în scopul acesta. Atunci, de ce Fiul lui Dumnezeu a văzut în
ea una dintre cele mai mari piedici împotriva fericirii eterne? Cauza
nu este că ea nu-i bună, ci noi am decăzut şi nu-i cunoaştem locul
pe scara valorilor. Noi o exaltăm adesea fie mai presus de orice altă
valoare, fie chiar mai presus de noi înşine şi astfel ea ne devine un
344
Stancu Dragomir
mijloc de prăbuşire.
Cristos cel înviat ne atenţionează că Diavolul, ca să ne despartă
de Dumnezeu, nu ne ispiteşte numai cu lucrurile rele, dar şi cu cele
bune. Astfel, el reuşeşte să-i înşele pe mulţi ca să-L înlocuiască pe
Dătătorul darului, cu darul, ca omul să cadă prin însuşi darul bun care
l-a primit de la Creatorul său.
Dacă Mântuitorul a văzut în bogăţie un mare pericol, atunci, cu
atât mai mult, El a condamnat lăcomia, avertizându-ne: „Aveţi grijă
şi feriţi-vă de orice fel de lăcomie de bani; căci viaţa omului nu stă în
belşugul averii sale.” (Luca 12:15)
Păcatul lăcomiei se explică astfel: pe măsură ce ne pierdem relaţia
cu Dumnezeu şi perceperea spirituală, se creează în sufletul nostru un
gol; şi pe măsură ce creşte golul acesta, căutăm să-l umplem cu lucruri
materiale. Şi apoi, cu cât adunăm mai mult bunuri materiale, cu atât
sufletul nostru este mai nesatisfăcut, pentru că el, în realitate, tânjeşte
după altceva. Acest fenomen se explică prin faptul că Cel Preaînalt ne-
a sădit în suflet o foame după absolut şi o sete după infinit, pe care
nu ni le poate potoli nimeni şi nimic de pe pământ, în afară de Fiinţa
Absolută şi Infinită care ne-a creat1.
Comentatorul J.F. Walvoord a spus că Laodiceea este un
exemplu tipic pentru lumea noastră modernă care nu este pătrunsă de
Evanghelia lui Cristos şi care nu poate să vadă nimic dincolo de lumea
materială2.
Biserica din Laodiceea nu era conştientă de starea ei. Ea se ştia
foarte bogată, pe când Cristos cel înviat o vedea într-o sărăcie lucie.
El i-a spus: „Pentru că zici: «Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă
de nimic» şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit şi sărac.” În primul rând,
Mântuitorul i-a spus, că tocmai bogăţia ei materială i-a cauzat sărăcia
spirituală. Apoi, a atenţionat-o asupra marelui pericol în care se afla:
că era despărţită de Dumnezeu şi de Împărăţia Sa, de aceea sufletul ei
gemea şi tânjea după El în mod instinctiv.
Domnul Isus a descris starea sufletului credincioşilor din
Laodiceea prin trei cuvinte greceşti: talaipōros, „chinuit”, „necăjit”;
eleeinos, „vrednic de milă” şi ptōchos, „sărăcie lucie”. Aceasta înseamnă,
aşa cum a spus Mântuitorul, în Apocalipsa 7:14 că în timp ce creştinii
adevăraţi treceau prin „necazul cel mare”, îşi pierdeau serviciile pentru
că nu voiau să se închine zeilor şi cezarului, li se confisca averea şi
erau martirizaţi (Vol. I, Stud. 25), laodicienii concurau şi huzureau cu
păgânii în bogăţie, lux şi petreceri. Dar, în acelaşi timp, Cristos cel
înviat ştia că tocmai atunci când ei se lăudau că cetatea lor era cea
mai bogată din Asia Mică3, sufletul lor era cel mai „chinuit”, „cel mai
345
vrednic de milă” şi „într-o sărăcie lucie”, pentru că îi lipsea Dumnezeu

şi cerul.
Fiindcă biserica din Laodiceea era în această situaţie gravă,
Mântuitorul i-a dat un mare sfat, zicându-i: „Te sfătuiesc să cumperi de
la Mine aur curăţat prin foc, ca să te îmbogăţeşti.” (v. 18) Comentatorul
J.R.W. Stott a zis că, Cel care a creat Universul şi galaxiile nesfârşite şi
pe care nu-L pot cuprinde cerurile cerurilor, a avut dreptul să ordone
laodicienilor, dar cu toate acestea, El a preferat doar să-i sfătuiască,
pentru că respectă libertatea de voinţă cu care ne-a înzestrat4.
Sfatul Lui era: „Să cumperi de la Mine aur curăţat prin foc, ca
să te îmbogăţeşti.” (v.18) De ce le-a cerut Domnul Isus laodicienilor
să cumpere aurul de la El? J.R.W. Stott este de părere că El a folosit
verbul a cumpăra din două motive: pentru că le-a vorbit în termenii lor
de comercianţi bogaţi şi pentru că a întrebuinţat limbajul Prorocului
Isaia, când a scris: „Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce
n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte,
fără bani şi fără plată! (2) De ce cântăriţi argint pentru un lucru care nu
hrăneşte? De ce vă daţi câştigul muncii pentru ceva care nu satură?” 5
(55:1-2) Iar W. Hendriksen a opinat că Mântuitorul a folosit cuvântul
a cumpăra fiindcă acesta simbolizează intrarea în posesia unui lucru6.
Credem că explicaţiile amândurora sunt autentice şi că se completează
una pe alta.
Cu ajutorul acestui cuvânt, Mântuitorul le-a spus laodicienilor
vestea cea mai bună: că El are pentru sărăcia lucie a sufletului lor
tezaurul cel mai de preţ; pentru spiritul lor pângărit şi zdrenţuit,
veşmântul cel mai frumos; şi pentru orbirea ochilor duhului lor, alifia
cea mai bună; şi că toate acestea li le oferă fără bani şi fără plată.
Laodicienii se lăudau că dispuneau de o bogăţie care le oferea
totul. Ei ziceau: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic.”
Dar, în realitate, bogăţia cu care ei se lăudau, era atât de mică, încât
nu puteau să cumpere cu ajutorul ei nici măcar lucrurile cele mai
esenţiale, precum sunt fericirea, sănătatea, uşurarea durerii şi altele
de felul acesta. De aceea, Cristos i-a îndemnat să cumpere de la El o
altă bogăţie, de o altă natură. El le-a zis: „Te sfătuiesc să cumperi de la
Mine aur curăţat prin foc, ca să te îmbogăţeşti.”
„Aurul curăţat prin foc” înseamnă aurul cel mai curat şi cel mai
preţios. Acest aur curat şi preţios simbolizează Împărăţia lui Dumnezeu,
pe care Dascălul ceresc a asemănat-o cu o comoară ascunsă într-un
ogor şi cu o perlă de mare preţ. El a zis: „Împărăţia cerurilor se mai
aseamănă cu o comoară ascunsă într-un ogor” şi „Împărăţia cerurilor
se mai aseamănă cu un negustor care caută perle frumoase.” (Matei
346
Stancu Dragomir
13:44-45).
Dacă întreaga Împărăţie a lui Cristos este ca aurul curat şi preţios
care a trecut prin foc, atunci şi creştinii, ca să devină fiii Împărăţiei
Lui, trebuie să accepte focul încercării. Când am tratat studiul intitulat
Exilarea Apostolului Ioan (Vol. I, Stud. 13), am văzut că Ioan Teologul
a pus laolaltă, în Apocalipsa 1:9, trei cuvinte: „necaz”, „răbdare” şi
„Împărăţie”. El a scris: „Eu, Ioan, fratele vostru, care sunt părtaş cu
voi la necaz, la Împărăţie şi la răbdare în Isus Cristos.” Cuvântul
grecesc thlipsis, înseamnă literal „apăsare”, „presiune”. Acest cuvânt
este tradus în limba română „necaz”. Iar hypomone înseamnă „suferinţă
fizică”, căreia i se adaugă şi „suferinţă psihică”.
În penultimul studiu am văzut că laodicienii au fugit de cruce,
de aceea au ales calea de mijloc şi s-au închinat zeilor şi cezarului;
dar procedând astfel, ei au riscat să piardă cununa. Adevărul este
că, închinându-se zeilor şi cezarului şi luând parte la petreceri şi la
imoralitate, ei s-au lepădat de Cristos, pentru că nu voiau să sufere.
Motoul nescris al lui Cristos este: „Cine este aproape de Mine este
aproape de foc.” 7 A respinge focul suferinţei pentru Cristos, înseamnă
a pierde tezaurul Împărăţiei Lui. Apostolul Pavel a fost inspirat şi el
să spună: „În Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe
necazuri.” (Fapte 14:22).
Laodicienii au fugit de suferinţă şi au alergat după bogăţia
materială, ceea ce înseamnă în ambele cazuri a pierde cu siguranţă
Împărăţia lui Dumnezeu. Acesta a fost motivul pentru care Cristos cel
înviat a zis: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţat prin foc, ca
să te îmbogăţeşti.”
Al doilea lucru de care ne vom ocupa este
II. ÎMBRĂCĂMINTEA PE CARE O PRODUCEAU LAODICIENII.

Domnul Isus a zis bisericii din Laodiceea: „Te sfătuiesc să cumperi
de la Mine … haine albe, ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă
ruşinea goliciunii tale.” (v. 18)
În primul studiu din mesajul lui Cristos, adresat bisericii din
Laodiceea, am văzut că această cetate era un mare centru industrial;
că în jurul ei creştea o rasă de oi care aveau lâna de culoare violet-
neagră, moale şi lucioasă; că din această lână se produceau ţesături,
covoare şi alte articole renumite care erau căutate în toată lumea; şi
că veşmântul specific care se confecţiona aici şi era cel mai căutat din
lume, se numea trimita.
Laodiceea se lăuda că era cea mai bogată în îmbrăcăminte; că
hainele pe care le producea şi le confecţiona, erau cele mai frumoase
347
şi scumpe; şi că ea îmbrăca lumea. Cristos cel înviat n-a condamnat

biserica din Laodiceea din cauză că ea făcea aceste haine frumoase şi
scumpe. El, când era pe pământ, a spus odată într-o predică pe care
a ţinut-o în mijlocul naturii: „Uitaţi-vă cu atenţie cum cresc crinii de
pe câmpie: ei nici nu torc, nici nu ţes, (29) totuşi, vă spun că nici chiar
Solomon, în toată splendoarea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei. (30)
Aşa că, dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi
este, iar mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai
mult pe voi?” (Matei 6:28-30).
Când am tratat studiul cu tema: Îngrijorarea, ispita săracilor (Vol.
IV, Stud. 20), în lucrarea intitulată Studii asupra Evangheliilor8, am
văzut că veşmintele împăraţilor se confecţionau dintr-un material foarte
costisitor şi se vopseau cu purpură roşie şi că florile la care s-a referit
Mântuitorul erau macii roşii. După o ploaie de vară, coastele dealurilor
erau roşii de mulţimea lor. Ei înfloreau şi se ofileau în aceeaşi zi. Dar în
timpul scurtei lor vieţii, erau mai frumoşi decât veşmintele împăraţilor.
Dacă Dumnezeu îmbracă nişte flori care trăiesc atât de puţin, cu o
asemenea frumuseţe, pe care n-a putut s-o atingă nici chiar împăratul
Solomon, în toată gloria lui, atunci cum să fie păcat ca omul, coroana
creaţiei Sale, să se îmbrace cât se poate de frumos?
Păcatul laodicienilor a constat în faptul că ei şi-au îmbrăcat numai
trupul, iar sufletul le-a rămas gol. Ba mai mult, ei care îi îmbrăcau pe
alţii, au rămas goi. Ce paradox!
În Orientul antic, îmbrăcămintea frumoasă însemna cinste9.
Faraon l-a onorat pe Iosif, îmbrăcându-l în haine de in subţire (Gen.
41:42). Daniel a fost îmbrăcat în haine albe de purpură (5:29). Şi fiului
risipitor i s-a dat haina cea mai bună (Luca 15:22). Goliciunea era
simbolul ruşinii10. Prorocul Isaia a scris: „Tot aşa şi împăratul Asiriei
va lua din Egipt şi din Etiopia prinşi de război … tineri şi bătrâni, goi şi
desculţi şi cu spinarea descoperită, spre ruşinea Egiptului.” (20:4). Şi în
Ezechiel, de asemenea citim: „Aşa vorbeşte Domnul: … Îţi voi dezveli
goliciunea înaintea lor, şi îţi vor vedea toată goliciunea.” (16:37).
Cristos cel înviat a spus că laodicienii, prin compromisul lor cu
lumea, nu numai că şi-au pătat şi şi-au zdrenţuit haina albă, dar au
rămas de-a dreptul goi; de aceea i-a sfătuit să cumpere de la El haine
albe ca să nu li se vadă ruşinea goliciunii. Hainele nu pot împodobi
decât trupul. Toate hainele din lume nu sunt în stare să împodobească
şi să înfrumuseţeze nici măcare un singur caracter urât şi nestatornic.
Laodicienii se lăudau cu hainele lor din punct de vedere material, dar
ei nu ştiau că din punct de vedere spiritual, îi aştepta ruşinea şi ocara
veşnică. Haina albă este cea mai mare podoabă, ea se potriveşte gloriei
348
Stancu Dragomir
lui Dumnezeu11. Numai îmbrăcaţi în haine albe, putem sta înaintea

Celui Atotsfânt şi Atotglorios12.
Al treilea lucru pe care ni-l scot în evidenţă aceste două versete
sunt
III. VINDECĂRILE PE CARE LE FĂCEAU LAODICIENII.
Ioan Teologul L-a citat pe Cristos cel înviat spunând bisericii din
Laodiceea: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine … alifie pentru ochi, ca
să-ţi ungi ochii şi să vezi.” (v. 18)
În primul studiu din mesajul lui Cristos, adresat bisericii din
Laodiceea, intitulat Oraşul Laodiceea, ne-am informat că acest oraş
era şi un mare centru medical; fiindcă era renumit pentru vindecarea
bolilor de urechi, dar mai ales a bolilor de ochi; şi că el îşi exporta alifia
pentru ochi în toată lumea.
Vindecarea este o lucrare nobilă, în special dăruirea vederii.
Reuşita aceasta i-a făcut pe laodicieni să fie foarte mândri, ba chiar
lăudăroşi din cauză că erau cei mai renumiţi în medicină, îndeosebi
în vindecarea ochilor. La fel şi cei şaptezeci de ucenici cărora Fiul lui
Dumnezeu le-a dat putere să vindece bolnavii, erau încântaţi de reuşita
lor. Evanghelistul Luca ne spune că ei s-au întors plini de entuziasm
şi I-au zis Domnului Isus: „Doamne, chiar şi demonii ne sunt supuşi în
Numele Tău!” (10:9,17) Cu atât mai mult, cei doisprezece apostoli erau
mai îndreptăţiţii să spună aceste cuvinte pentru că lor, nu numai că
li s-a poruncit să vindece bolnavii şi să alunge demonii, dar li s-a dat
chiar şi puterea de a învia morţii (Matei 10:8). La acest entuziasm,
Mântuitorul a răspuns celor 70 de ucenici. Îl cităm parafrazat: „Voi,
oamenii, nu ştiţi de ce vă bucuraţi. Bolnavii pe care voi i-aţi vindecat,
iarăşi se vor îmbolnăvi. Demonii pe care voi i-aţi alungat, la cea mai
mică neveghere se pot întoarce înapoi, ba încă în loc de unu, şapte.”
(Luca 11:26) Iar morţii pe care voi i-aţi înviat vor muri din nou! Atunci,
ce ispravă aţi făcut şi de ce v-aţi bucurat? Am să vă spun de ce să vă
bucuraţi: «Bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri.»” (Luca
10:20)
Laodiceea era aşa de oarbă încât chiar dacă ar fi împrumutat
toţi ochii din lume, tot n-ar fi fost în stare să-şi vadă propria ei sărăcie,
goliciune şi orbire; şi cu toate acestea, ea se lăuda că dădea lumină
altora!
Comentatorul R.C. Trench a spus că începutul oricărei îndreptări
este de-a ne vedea aşa cum suntem. Numai Cristos, Lumina lumii, ne
poate ajuta să ne vedem aşa cum suntem. Dar noi nu trebuie să ne
vedem numai pe noi înşine aşa cum suntem, ci şi pe Cristos, în toată
gloria Sa.
349
Medicul divin a pus degetul pe rană cu o mare iscusinţă. El a

văzut că creştinii din Laodiceea au apucat pe calea de mijloc, de aceea
au ajuns săraci, goi şi orbi din punct de vedere spiritual; credeau că
erau într-o stare bună, deşi realitatea era cu totul alta; şi de aceea erau
în pericolul cel mare de a nu vedea niciodată împărăţia lui Dumnezeu
şi faţa Celui Preaînalt.
“Te sfătuiesc să cumperi de la Mine ... alifie pentru chi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi” v. 18
_____________________
1. Dragomir, S. Studii asupra Evangheliilor, Vol. IV, st. 19.
5. Op. cit. p. 121.
8. Dragomir, S. Studii asupra Evangheliilor, Vol. IV, st. 20.
9. Barclay, W. The Revelation of John, Vol. I, p. 143-144.
10. Op. cit. p. 143.
350
50. BISERICA DIN Laodiceea
ŞI DISCIPLINA LUI DUMNEZEU
Apoc.3:19
19. Eu mustru şi îi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc; fii plin

de râvnă dar şi pocăieşte-te!
Al cincilea studiu din mesajul lui Cristos cel înviat, adresat

bisericii din Laodiceea, intitulat Biserica din Laodiceea şi disciplina
lui Dumnezeu, ne arată trei lucruri: că disciplina era poruncită de
Dumnezeu, că ea nu era practicată în această biserică şi că Cristos a
aplicat-o şi aici.
Să luăm mai întâi faptul că disciplina în biserică
I. A FOST PORUNCITĂ DE DUMNEZEU.
Ioan Teologul n-a folosit pentru dragostea lui Cristos faţă de
biserica din Laodiceea verbul agapan, ci pe cel de philein, fiindcă
dragostea agapan este o bunăvoinţă care se revarsă mai mult din
raţiune decât din inimă; pe când dragostea philein este în limba greacă
cuvântul cel mai cald şi afectuos. Acest verset sună astfel: „Eu îmi exercit
disciplina cea mai aspră asupra a celor care îmi sunt cei mai dragi.” 1
Biblia este plină de asemenea exemple.
În textul grecesc pentru verbul „a pedepsi” scrie eleqchein care
înseamnă literal „a educa”, „a instrui”, „a disciplina” un copil. Eleqchein
nu înseamnă o simplă mustrare, ci un fel de observaţie care îl obligă pe
om să-şi vadă şi să-şi recunoască păcatul. Aristotel a definit cuvântul
eleqchos ca cea mai eficientă metodă de convingere a unui om care a
comis o faptă rea2. Exemplul cel mai bun în privinţa aceasta, îl găsim
în cazul împăratului David, atunci când Natan a descoperit intenţia
lui de a-l omorî pe Urie, ca s-o poată lua pe Batşeba, nevasta acestuia
(2 Sam. 12:1-14). A mustra pe cineva în felul acesta nu înseamnă să-l
cerţi sau să-i reproşezi pentru fapta comisă, să-i adresezi o mulţime de
cuvinte usturătoare, ci să-i vorbeşti în aşa fel încât să-l determini să-şi
vadă şi să-şi recunoască vina. O asemenea mustrare este mai mult o
iluminare decât o dojană, de aceea ea este cea mai bună metodă pentru
a ne educa şi a ne disciplina copiii.
Dumnezeu ne este Tată, de aceea găsim acest fel de mustrare în
întreaga Biblie. În Proverbe scrie: „Căci Domnul mustră pe cine iubeşte,
351
ca un părinte pe copilul pe care-l iubeşte!” (3:12). „Cine cruţă nuiaua,

urăşte pe fiul său, dar cine-l iubeşte, îl pedepseşte îndată.” (Prov. 13:24).
„Nu cruţa copilul de mustrare, căci dacă-l vei lovi cu nuiaua, nu va muri.
(14) Lovindu-l cu nuiaua, îi scoţi sufletul din locuinţa morţilor.” (Prov.
23:13-14) Şi în epistola Apostolului Pavel către evrei, de asemenea
citim: „Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii.
Căci care este fiul pe care nu-l disciplinează tatăl? (8) Dar dacă sunteţi
scutiţi de pedeapsa de care toţi au parte, sunteţi nişte copii nelegitimi,
iar nu fii.” (12:7-8).
Comentatorul R.C. Trench spune: „Dumnezeu Se aseamănă
cu un sculptor iscusit care ciopleşte piatra cu dalta prin multe lovituri
ca să-i dea acea formă care să fie potrivită pentru Ierusalimul ceresc.”
Dumnezeu preferă cu mult mai mult să modeleze pe un copil de-al
Său neascultător cu dalta Lui, decât să-l lase ca să-şi ducă viaţa într-
un mod nedemn şi să ajungă la pierzare. Adevărul este că atleţii care
au atins recorduri importante şi învăţaţii cei mai renumiţi, au trebuit
să treacă mai întâi printr-o perioadă de instruire foarte grea. Disciplina
lui Dumnezeu nu trebuie să fie pentru noi ceva care să ne supere;
ci, dimpotrivă, trebuie să-I mulţumim fiindcă urmăreşte prin ea ceva
măreţ pentru noi.
Dumnezeu ne disciplinează prin conştiinţa noastră şi prin
Biserică. Apostolul Pavel a scris în epistola sa către Corinteni: „Dacă
ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi. (22) Dar când suntem judecaţi,
suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim condamnaţi o dată cu lumea.”
(1 Cor. 11:31-32).
Dacă un membru al unei biserici a încetat să se judece singur
în lumina Duhului Sfânt, atunci biserica este obligată să-l disciplineze
ea, ca să nu-l prindă judecata de apoi. Atât judecata directă a Duhului
Sfânt prin conştiinţă, cât şi cea indirectă care este prin biserică sunt
judecăţile harului, prin care Dumnezeu caută să ne trezească, pentru a
nu ajunge la pierzare. Judecata viitoare va fi pentru osânda şi pedeapsa
veşnică, fiindcă atunci harul nu va mai fi. Acesta este motivul pentru
care Dumnezeu vrea să judece toate păcatele acum.
Disciplina în Biserică a fost poruncită de Cristos şi practicată de
apostoli. Mântuitorul a zis: „Dacă nu vrea să asculte de ei (de unul sau
doi fraţi), spune-l Bisericii; şi dacă nu vrea să asculte nici de Biserică,
să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş.” (Matei 18:17) Apostolul
Pavel a scris şi el bisericii din Corint: „Nu este de datoria voastră să-i
judecaţi pe cei dinăuntru? (13) … Daţi-l afară, dar din mijlocul vostru pe
răul acela.” (1 Cor. 5:12-13).
352
Stancu Dragomir
În al doilea rând, atât acest verset, cât şi mesajul întreg al lui

Cristos cel înviat, adresat bisericii din Laodiceea ne arată că
II. CREDINCIOŞII DIN ACEASTĂ CETATE NU PRACTICAU
DISCIPLINA ÎN BISERICĂ.
Domnul Isus a orânduit disciplina în biserică din două motive: ca
să-i ajute pe cei slabi şi ca această instituţie divină să se păstreze curată.
Apostolul Pavel a scris tesalonicenilor: „În numele Domnului nostru Isus
Cristos, vă poruncim, fraţilor, să vă îndepărtaţi de orice frate care trăieşte
în neorânduială.” (2 Tes. 3:6) Tot astfel a spus şi corintenilor „… să n-
aveţi nici un fel de legături cu vreunul care, deşi îşi zice «frate», totuşi este
curvar sau lacom de bani, sau închinător la idoli, sau calomniator, sau
beţiv, sau hrăpăreţ …” (1 Cor. 5:11).
Dumnezeu, în atotsfinţenia Sa, n-a putut să tolereze nici poporul
evreu când păcătuia; şi cu atât mai mult, El nu permite ca Biserica să
trăiască în păcat, după ce Fiul Său Şi-a dat viaţa ca s-o sfinţească.
Dumnezeu a spus evreilor prin Prorocul Amos: „Duceţi-vă numai la
Betel şi păcătuiţi! Duceţi-vă la Ghilgal şi păcătuiţi şi mai mult! Aduceţi-
vă jertfele în fiecare dimineaţă şi zeciuielile la fiecare trei zile!” (5) „Face-
ţi să fumege jertfele de mulţumire! Trâmbiţaţi-vă, vestiţi-vă darurile de
mâncare de bună voie! Căci aşa vă place, copii ai lui Israel” (4: 4-5).
Dumnezeu a spus poporului evreu prin Prorocul Osea: „Dacă tu
curveşti, Israele, măcar Iuda să nu se facă vinovat. Nu vă duceţi măcar
la Ghilgal, nu vă suiţi la Bet-Aven.” (4:15) La Ghilgal, israeliţii au făcut
prima tabără după ce au trecut Iordanul şi au intrat în Ţara promisă
(Iosua 4:19-20). Iar Bet-Aven era numele Betelului pe timpul lui Amos,
unde Avraam a ridicat un altar. În acest verset Dumnezeu i-a spus lui
Israel şi lui Iuda cu alte cuvinte: „Dacă v-aţi făcut vinovaţi de păcat,
măcar nu vă apropiaţi de altar şi nu încercaţi să-Mi slujiţi.”
Dumnezeu a spus lui Israel prin Prorocul Isaia: „Nu mai aduceţi
daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! Nu vreau
luni noi, Sabate şi adunări de sărbătoare, nu pot să văd nelegiuirea
unită cu sărbătoarea!” (1:13) şi „Nu Mi-ai cumpărat trestie mirositoare
cu argint şi nu M-ai săturat cu grăsimea jertfelor tale: dar tu M-ai chinuit
cu păcatele tale şi M-ai obosit cu nelegiuirile tale.” (Isaia 43:24)
Biserica din Laodiceea s-a făcut vinovată de un păcat îndoit: nu
numai că membrii ei trăiau în păcat, dar ea a încetat să mai exercite
disciplina asupra lor. Şi vina aceasta mare pe care o avea, a fost tot din
cauză că a ales calea de mijloc: s-a compromis cu lumea şi a ajuns într-
o asemenea stare încât Domnul Isus a trebuit s-o verse din gură ca pe
o apă cu un gust insuportabil.
353
Dacă biserica din Tiatira s-a făcut vinovată pentru că a tolerat-

o numai pe Izabela, atunci cu cât mai vinovată s-a făcut biserica din
Laodiceea, fiindcă i-a tolerat aproape pe toţi membrii. Cristos cel înviat a
spus bisericii din Tiatira: „Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Izabela,
femeia aceea care se zice profetesă, să–i înveţe şi să-i amăgească pe robii
Mei să se dedea la curvie şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor.”
(Apoc. 2:20)
În al treilea rând, acest verset ne arată că
III. CRISTOS CEL ÎNVIAT A CHEMAT BISERICA DIN
LAODICEEA LA DISCIPLINĂ.
Fiindcă biserica din Laodiceea a încetat să exercite disciplina
asupra membrilor şi pentru că a căzut în marele pericol de-a fi judecată
în ziua de apoi, când nu va mai exista iertare şi îndurare pentru nimeni,
a intervenit Cristos ca s-o judece cât mai era încă har.
Judecata lui Cristos din timpul harului, fie prin conştiinţă, fie prin
Biserică, fie printr-o intervenţie specială, ca în cazul laodicienilor, este
o judecată a dragostei şi a iertării, ca să nu fim judecaţi şi condamnaţi
o dată cu lumea în ziua cea groaznică. Datorită acestui fapt, cei ce s-au
făcut vinovaţi de păcat au fost chemaţi la pocăinţă. Acesta a fost motivul
pentru care Cristos cel înviat a avertizat biserica din Efes spunându-i:
„Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele
tale dintâi. Altfel, voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu
te pocăieşti.” (2:5). Acesta a fost motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu
a avertizat şi biserica din Sardes zicându-i: „Adu-ţi aminte, dar, cum ai
primit şi auzit! Ţine şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ
şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine.” (3:3). Şi tot aceasta a fost
şi cauza pentru care Mântuitorul a atras acum atenţia şi bisericii din
Laodiceea, spunându-i şi ei: „Eu mustru şi îi pedepsesc pe toţi aceia pe
care-i iubesc; fii plin de râvnă dar şi pocăieşte-te.”
Comentatorul C.C. Morgan spune că la judecata harului, păcătoşii,
fie că sunt iertaţi, fie că sunt respinşi, totul depinde de pocăinţa sau
neascultarea lor. În cazul bisericii din Laodiceea, dacă ea ar fi renunţat
la calea de mijloc şi ar fi fost plină de râvnă pentru Mântuitorul ei, ar
fi fost iertată. Dar fiindcă a persistat în necurăţia şi necredincioşia ei,
Cristos a trebuit s-o respingă; şi astfel ea a rămas să cadă sub pedeapsa
judecăţii de apoi3.
La această judecată din timpul harului: a dragostei, a iertării, a
creşterii şi a disciplinării copiilor lui Dumnezeu pentru Împărăţia Lui,
s-a referit Iov când a scris: „Ferice de omul pe care-l ceartă Dumnezeu!
Nu nesocotiţi mustrarea Celui Atotputernic. (18) El face rana şi tot El o
leagă; El răneşte şi mâna Lui tămăduieşte.” (5:17-18). Şi tot aceasta
354
Stancu Dragomir
a avut în vedere şi psalmistul, când a zis: „Ferice de omul pe care-l

pedepseşti Tu, Doamne.” (94:1).
Şi, în contrast cu faptul acesta, nu există o consecinţă mai gravă
ca atunci când Dumnezeu vrea să ne disciplineze şi noi nu ne lăsăm, ci
ne răzvrătim. Dumnezeu ne spune în cartea Proverbelor: „Un om care
se împotriveşte tuturor mustrărilor, va fi zdrobit deodată şi fără leac.”
(29:1).
_____________________
2. Op. cit. p. 145.
3. Morgan, C.C. The Letters of Our Lord, p. 108.
355
51. CRISTOS, BĂTÂND LA UŞĂ
Apoc. 3:20
20. Iată Eu stau la uşă şi bat; Dacă aude cineva glasul Meu şi
deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine.
Al şaselea studiu din mesajul Domnului Isus, adresat bisericii

din Laodiceea, intitulat Cristos, bătând la uşă, ni-L arată pe Fiul lui
Dumnezeu bătând la două uşi: la uşa inimii şi la uşa Miresei.
Comentatorii Apocalipsei ne spun că în acest verset avem unul
dintre cele mai celebre tablouri din întreg Noul Testament, care Îl
reprezintă pe Domnul Isus. Ei spun că atunci când Cristos cel înviat a
zis bisericii din Laodiceea: „Iată Eu stau la uşă şi bat”, a avut în minte
trei lucruri: două referitoare la escatalogie şi unul referitor la inima
omului. Primul lucru, cu privire la revenirea Sa, Cristos cel glorificat
l-a luat din Evanghelia după Luca, în care, când era pe pământ, a
asemănat pregătirea şi aşteptarea credincioşilor cu aşteptarea unor robi
ca stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă. În pilda pe care Mântuitorul
a spus-o, ni se relatează că, îndată ce stăpânul casei a sosit şi a bătut
la uşă, robii i-au deschis-o şi l-au primit cu bucurie (12:35-40). Al
doilea lucru, tot în legătură cu revenirea Sa, Cristos cel înviat l-a luat
din Cântarea Cântărilor, care se referă la o fecioară care a ratat ocazia
de a deveni mireasă1. (5:2-6). Şi al treilea lucru l-a luat de la faptul că
inima omului se aseamănă cu o citadelă de nepătruns, în care nimeni
nu poate intra cu forţa2.
Să-L contemplăm mai întâi pe Mântuitorul
I. BĂTÂND LA UŞA INIMII.
Faptul că Mântuitorul stă la uşa inimii şi bate este un lucru
uimitor şi cu totul nou. El, în calitate de Dumnezeu, îl caută pe om, spre
deosebire de religiile păgâne, în care omul Îl caută pe Dumnezeu. Donald
Baillie a adus din istoria creştinismului trei mărturii mari în privinţa
aceasta: C.G. Montefiore, unul dintre cei mai mari învăţaţi evrei a zis:
„Nici un proroc şi nici un rabin n-ar fi putut visa că Dumnezeu îi va căuta
pe oamenii păcătoşi care stau indiferenţi faţă de El.” Ca Dumnezeu să
pornească în căutarea oamenilor păcătoşi şi pierduţi este mai presus de
orice închipuire şi aşteptare omenească. În a doua mărturie, D. Baillie
a citat următoarea afirmaţie pe care a făcut-o Consiliului Creştin din
356
Stancu Dragomir
O poartă din Ierusalim încuiată de secole

cu care Mântuitorul a asemănat inimile multor oameni.
357
Japonia: „Nu oamenii Îl caută pe Dumnezeu, ci Dumnezeu a pornit în

căutarea celor pierduţi.” Iar a treia mărturie, D. Baillie a preluat-o de
la Hugel, un mare teolog german, care, la rândul lui, l-a citat pe Sf.
Bernard din secolul al XII-lea, când acesta a zis călugărilor următoarele
cuvinte: „Oricât de dimineaţă v-aţi scula şi v-aţi ruga la capelă, fie şi la
miez de noapte, Dumnezeu totuşi este înaintea voastră şi vă aşteaptă; şi
aceasta fie că veniţi, fie că nu.” 3
Cristos cel înviat bătând la uşa inimii Îl simbolizează pe Dumnezeu
în căutarea omului păcătos care n-are nevoie de El. Nimic nu poate
să depăşească dragostea Lui care Îl face să stea şi să bată la uşile ce
stau închise înaintea Lui. Acest tablou este cel mai duios şi tandru din
întreaga Biblie, reprezentându-L pe Dumnezeu la uşa inimii omului şi
bătând să I se deschidă.
Dar ce era mai grav, laodicienii L-au scos pe Domnul Isus din
inimă, fiindcă au iubit mai mult păcatul şi bunurile materiale. Pentru
această biserică, Cristos era afară, dar El dorea să intre înăuntru şi
să-i cheme pe laodicieni la o relaţie nouă4. Cu toate că El stătea la uşa
inimii şi bătea cu insistenţă, creştinii din această biserică Îl ţineau
afară, fiindcă inima lor era plină de altceva. Ei nu aveau loc pentru
Cristos, fiindcă îşi ziceau în ignoranţă: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi
nu duc lipsă de nimic.” (v. 17).
Câţi creştini şi câte biserici nu-L ţin şi astăzi afară pe Domnul
Isus! Faptul că Cristos stă la uşa inimii şi bate este pentru om cel
mai mare privilegiu; dar totodată şi cea mai mare responsabilitate,
fiindcă noi putem fie să-L primim, fie să-L respingem. Holman Hunt
a avut dreptate când a redat uşa inimii omului cu mânerul în partea
dinăuntru, în tabloul lui nemuritor „Cristos bătând la uşă,” pentru că
uşa ei nu se poate deschide decât din interior5.
Când Cristos cel înviat a zis: „Iată Eu stau la uşă şi bat”, a insistat
asupra faptului că El bate întruna la uşa inimii noastre. Poate că la
uşa unora bate de câteva minute; la a altora, de câteva ore; la a altora,
de câteva luni; iar la uşa altora poate că bate de câţiva ani sau chiar
de zeci de ani. Să ne imaginăm că la uşa noastră bate un prieten fără
încetare timp de o oră. Dacă ar şti că suntem acasă şi că nu vrem
să-i deschidem, ar pleca supărat şi nu s-ar întoarce niciodată să mai
bată. Dar Cristos nu ne părăseşte. Dacă ar pleca, ar fi grav; ne-ar fi în
pericol veşnicia. Chiar dacă El nu ne părăseşte, noi, împotrivindu-ne
să-i deschidem uşa inimii, rezultatul este acelaşi: ne pecetluim singuri
destinul cu pierzarea şi osânda veşnică.
J.R.W. Stott, cât şi alţi comentatori şi cercetători spun că în
Ierusalim era o poartă care stătea încuiată de secole şi că Mântuitorul
358
Stancu Dragomir
a asemănat uşa inimii multor oameni cu această poartă6 .

Cristos, Creatorul nostru, a spus în continuare: „Dacă aude
cineva glasul Meu şi deschide uşa.” Ştim că Cel care ne-a făcut urechile,
ca să auzim cu ele toate lucrurile de pe pământ, ne-a dotat cu ele ca să-
L auzim şi pe El. Dar cu toate acestea, noi nu-L auzim când bate la uşa
inimii noastre, pentru că în sufletul nostru nu este linişte. Să-L rugăm
pe Dumnezeu să facă linişte în sufletul nostru prin Duhul Sfânt, ca să-
L putem auzi pe Domnul Isus cum bate şi cum ne cheamă pe nume cu
cea mai mare căldură şi dragoste.
Mântuitorul bate la uşa inimii ca să I se răspundă; şi aşteaptă să
fie invitat să intre. Ce har, ce binecuvântare, şi ce şansă, chiar Creatorul
şi Suveranul suprem, să aştepte decizia creaturii Sale ca să-I răspundă
şi să-L invite înăuntru!
Cristos cel înviat a zis în continuare: „Dacă aude cineva glasul
Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine.” (v. 20)
În textul grecesc scrie cuvântul deipnon, care înseamnă „cină”. Grecii
aveau trei mese pe zi: dejunul; prânzul, la amiază, care era o simplă
gustare; şi cina, seara, care era masa principală a zilei. La cină, familia
nu se mai grăbea, pentru că lucrul zilei era terminat şi ea putea să
stea împreună mai mult timp şi să discute diferite lucruri7. A sta la
masă împreună şi a mânca din aceeaşi mâncare, simbolizează o relaţie
strânsă şi o părtăşie intimă.
În al doilea rând, versetul citat ni-L arată pe Mirele divin
II. BĂTÂND LA UŞA MIRESEI.
Este adevărat că biserica din Laodiceea L-a ţinut pe Domnul
Isus afară. El a ştiut că, de-a lungul mileniilor, cei mai mulţi oameni
Îl vor ţine afară. Aceasta L-a determinat să-Şi aţintească privirea spre
revenirea Sa şi să ne vorbească despre a doua împrejurare când va
bate la uşă pentru unii ca Mire şi pentru alţii ca Judecător. El a zis în
Evanghelia după Luca: „Mijlocul să vă fie încins şi făcliile aprinse. (36)
Şi să fiţi ca nişte oameni care îl aşteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă
de la nuntă, ca să-i deschidă îndată când va veni şi va bate la uşă. (37)
Ferice de sclavii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea lui!
Adevărat vă spun că el se va încinge, îi va pune să şadă la masă şi se
va apropia să le slujească .(38) Fie că vine la a doua strajă din noapte,
fie că vine la a treia strajă, ferice de sclavii aceia, dacă-i va găsi veghind!
(39) Să ştiţi bine că, dacă ar şti stăpânul casei la ce ceas va veni hoţul,
ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. (40) Şi voi, dar, fiţi gata, căci Fiul
omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi.” (12:35-40).
În studiul intitulat A doua venire a lui Cristos, (Vol. IV, Stud. 22)
din lucrarea Studii asupra Evangheliilor8, am văzut că Mântuitorul ne-a
359
dezvăluit în pilda cu vegherea robilor patru lucruri cu privire la a doua

Sa venire, lucruri pe care le avea în vedere şi de data aceasta.
1. Primul lucru pe care l-a spus este că nimeni nu ştie ziua sau
ceasul când va veni.
Domnul Isus când a zis: „Căci Fiul omului va veni în ceasul în care
nu vă gândiţi,” (Luca 12:40) a arătat că nimeni nu ştie data revenirii
Lui. Tot ce a spus în legătură cu timpul revenirii Sale a fost că va veni
„la a doua” sau „la a treia strajă”. Evanghelistul Luca L-a citat zicând:
„Fie că vine la a doua strajă din noapte, fie că vine la a treia strajă.”
(12:38)
Imperiul Roman a împărţit noaptea în patru străji de câte trei
ore: prima strajă era de la şase la nouă seara; a doua, de la nouă la
doisprezece; a treia, de la douăsprezece la trei; şi a patra, de la trei la
şase dimineaţa9.
Dacă luăm străjile a doua şi a treia şi le comparăm cu pilda celor
zece fecioare, în care ni se spune că Domnul Isus va veni la miezul nopţii,
învăţăm că El va veni la miezul nopţii sau cu câteva momente înainte
sau după miezul nopţii, când întunericul necredinţei, al fărădelegii şi al
tuturor relelor vor fi la culme. Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul
Isus zicând: „La miezul nopţii s-a auzit un strigăt: «Iată mirele, ieşiţi-i în
întâmpinare!»” (25:6) Aceste semne prevestitoare anunţă ceasul revenirii
Domnului Isus10 şi ne arată că El este la uşă. Evanghelistul Matei, cât şi
Evanghelistul Marcu ni L-au citat pe Fiul lui Dumnezeu spunând: „Tot
aşa şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului
este aproape, este chiar la uşă.” (Matei 24:33; Marcu 13:29)
2. Al doilea lucru este că a doua Sa venire trebuie să ne găsească
veghind.
După ce Fiul lui Dumnezeu ne-a dezvăluit ceasul metaforic al
revenirii Lui, a insistat asupra următoarelor cuvinte: „Să ştiţi bine că,
dacă ar şti stăpânul casei la ce ceas va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa
să-i spargă casa.” (v. 39)
Mântuitorul ne-a atenţionat că dacă vegherea omului este atât
de necesară chiar şi împotriva unui hoţ, ca să nu-i spargă zidurile de
lut ale casei şi să nu-i fure comoara vremelnică, aşa cum se întâmpla
adeseori în Israel; atunci, cu cât este mai necesar să veghem în bezna
nopţii din preajma revenirii Fiului lui Dumnezeu, ca Diavolul să nu ne
jefuiască de comoara eternă a Împărăţiei cerurilor.
Acesta este motivul pentru care Mântuitorul ne-a dat următorul
sfat: „Făcliile să vă fie aprinse” (v.35). Făcliile aprinse erau în Răsărit
simbolul vegherii, fiindcă nimeni nu putea să aştepte pe cineva în
bezna nopţii fără să aibă făcliile aprinse. Şi nimeni nu putea să aibă
360
Stancu Dragomir
făcliile aprinse fără să fie treaz, deoarece candelele, care aveau forma
unor sosiere, trebuiau umplute fără încetare cu untdelemn, iar fitilele
trebuiau curăţate şi înlocuite, altfel se stingeau11.
Când Mântuitorul a zis: „Şi să fiţi ca nişte oameni care îl aşteaptă
pe stăpânul lor ca să se întoarcă de la nuntă, ca să-i deschidă îndată
când va veni şi va bate la uşă,” (v. 36),ne-a atenţionat că dacă şi
vegherea unor robi era obligatorie şi de mare importanţă la întoarcerea
stăpânului lor de la o nuntă, atunci, cu atât mai mult, noi, în calitate
de mireasă, avem această obligaţie de a veghea şi de a-L aştepta pe
Mirele nostru divin.
3. Al treilea lucru este că a doua Sa venire implică o mare
pregătire.
El ne-a zis: „Mijlocul să vă fie încins.” (v.35). Mijlocul încins era
un simbol prin care se exprima o activitate intensă.
Evreii purtau veşminte lungi şi încreţite care îi împiedica la lucru.
Astfel, când cineva voia să lucreze, mai întâi se încingea cu un brâu
ca să se poată mişca liber12. Domnul Isus ne-a atenţionat în pilda cu
vegherea robilor că venirea Mirelui implică o mare pregătire din partea
miresei.
4. Al patrulea lucru este că a doua Sa venire trebuie să ne
găsească pregătiţi.
Mirele nostru nu numai că ne cere să ne pregătim pentru revenirea
Lui, dar ne şi pretinde ca, atunci când Se va întoarce, să fim gata. El
ne-a zis: „Şi voi, dar, fiţi gata” (v.40).
Acelaşi lucru ni se spune şi în Pilda nunţii fiului de împărat, din
Evanghelia după Matei 22:1-14. În studiul intitulat Fericirea celor cu
inima curată (Vol. III, Stud. 20) din lucrarea Studii asupra Evangheliilor,
am văzut că rabinii aveau două istorioare foarte frumoase, inspirate
din obiceiul nunţilor împăraţilor orientali, care aveau o circulaţie foarte
largă pe timpul Mântuitorului13.
În Orient se obişnuia ca împăratul să dăruiască veşminte celor
invitaţi la nunta fiului său. Invitaţii nu ştiau ziua ospăţului. Din ziua în
care au fost invitaţi şi au primit veşmântul, ei trebuiau să fie pregătiţi
în orice clipă pentru a fi poftiţi la nuntă.
În prima istorioară ni se spune că unii dintre invitaţi s-au îmbrăcat
în hainele de nuntă, s-au apropiat de uşă şi au aşteptat, fiind conştienţi
că robii celei de-a doua chemări puteau să apară în orice moment. Ei
ştiau că după prima invitaţie pe care au primit-o nu vor mai avea mult
timp pentru pregătire. Dar alţi invitaţi, neputând să conceapă că nu vor
mai avea timp pentru a se spăla şi a se îmbrăca, şi-au continuat liniştiţi
îndeletnicirile lor zilnice. Zidarul a plecat la var, vopsitorul la vopsit şi
361
fierarul la cărbuni. Dar dintr-o dată au fost chemaţi cu toţii la ospăţ.

Cei ce au fost pregătiţi, s-au dus la nuntă şi s-au bucurat împreună cu
mirii. Dar cei ce n-au fost pregătiţi, au pierdut marele privilegiu pentru
totdeauna.
În a doua istorioară se spune că alţii, după ce au fost chemaţi la
nuntă şi au primit veşmintele de la trimişii împăratului, unii dintre ei
le-au păstrat cu cea mai mare grijă, iar alţii s-au încumetat să lucreze
în ele şi le-au pătat.
Mântuitorul, atunci când Şi-a rostit Pilda nunţii fiului de împărat
pe fondul acestor două istorioare, ne-a arătat că El, când a venit prima
dată pe pământ, Tatăl L-a trimis să ne invite la gloria eternă şi să ne
ofere haina cu care să ne îmbrăcăm pentru nuntă şi că atunci când
va veni a doua oară să ne ducă la cer, sufletul nostru trebuie să fie
înveşmântat pentru prezenţa lui Dumnezeu în haina purităţii.
Fiul lui Dumnezeu aduce toată lauda aceluia care veghează, Îl
aşteaptă şi este pregătit pentru venirea Lui. Iată ce spune El că se
va întâmpla când va veni acasă stăpânul din pilda cu robii care au
vegheat: „Adevărat vă spun că el se va încinge, îi va pune să şadă la
masă şi se va apropia să le slujească.” (12:37). Faptul că un stăpân îşi
slujeşte robii la masă reprezintă pentru aceştia cea mai mare cinste ce
le poate fi acordată.
Mântuitorul ne spune că stăpânul din pilda amintită din
Evanghelia după Luca, le-a slujit robilor la masă fiindcă a fost foarte
mulţumit că ei au vegheat şi l-au aşteptat ca să-l întâmpine de îndată
ce va veni şi va bate la uşă. Domnul Isus ne spune că El va fi cu mult
mai mulţumit decât stăpânul acesta dacă răscumpăraţii Săi veghează,
Îl aşteaptă şi sunt pregătiţi pentru a-L întâmpina.
Biserica din Laodiceea, fiindcă n-a vrut să deschidă uşa inimii la
prima bătaie a Domnului Isus, în calitate de Mântuitor, a pierdut marele
privilegiu ca Domnul Isus să-i bată la uşă a doua oară, în calitate de
Mire. Drept consecinţă Domnul Isus va bate şi la uşă ei, dar în calitate
de Judecător ca la restul lumii, aşa cum a scris Iacov, fratele Domnului:
„Iată că Judecătorul este chiar la uşă.” (5:9).
În Cântarea Cântărilor este vorba tot despre a doua bătaie
a Domnului Isus, când va veni pentru unii în calitate de Mire, iar
pentru alţii în calitate de Judecător. Cuvântul lui Dumnezeu ne
spune următorul lucru despre fecioara din Cântarea Cântărilor care a
ratat ocazia de a deveni mireasă: „Adormisem, dar inima-mi veghea…
Este glasul preaiubitului meu, care bate: «Deschide-mi, soro, scumpo,
porumbiţo, neprihănito! Căci capul îmi este plin de rouă, cârlionţii îmi
sunt plini de picurii nopţii.» (3) «Mi-am scos haina, cum să mă îmbrac
362
Stancu Dragomir
iarăşi? Mi-am spălat picioarele, cum să le murdăresc iarăşi?» (4) Dar

iubitul meu a vârât mâna pe gura zăvorului şi mi-a fost milă de el atunci.
(5) M-am sculat să deschid iubitului meu… (6) … dar el plecase, se făcuse
nevăzut. Înnebuneam, când îmi vorbea. L-am căutat, dar nu l-am găsit;
l-am strigat, dar nu mi-a răspuns.” (5:2-6).
În final, când Mirele divin va închide uşa Împărăţiei cerurilor
pentru totdeauna, situaţia se va inversa. Atunci, atât cei ce n-au vrut
să-I deschidă uşa inimii şi să-L accepte ca Domn şi Mântuitor, cât şi
fecioara care a ratat ocazia de a deveni mireasă, vor începe ei să bată
la uşa Împărăţiei Lui, aşa cum ne-a prevenit Mântuitorul în pilda celor
zece fecioare, când a zis: „… Cele care erau gata au intrat cu el în sala de
nuntă şi s-a încuiat uşa. (11) Mai pe urmă au venit şi celelalte fecioare şi
au zis: «Doamne, Doamne, deschide-ne!» (12) Dar el, drept răspuns, le-a
zis: «Adevărat vă spun că nu vă cunosc!» (Matei 25:10-12).
_____________________
1. Swete, H.B. The Apocalypse of St. John, pp. 63-64;
3. Op. cit. p. 147.
5. Brooks, R. The Lamb is all the Glory, p. 51.
6. Stott, J.R.W. What Christ Thinks of the Church, p. 104-105.
8. Dragomir, S. Studii asupra Evangheliilor, Vol. IV, Stud. 22.
9. Barclay, W. The Revelation of John, Vol.II, p. 96.
10. Balmforth, H. St. Luke, p. 222.
11. Barclay, W. The Revelation of John, p. 167.
12. Op. cit.
13. Dragomir, S. Studii asupra Evangheliilor, Vol. III, st. 20.
363
52. promisiunea tronului lui cristos
Apoc. 3:21-22
21. Celui ce va birui, îi voi da să stea cu Mine pe tronul Meu, după

cum şi Eu am biruit şi am stat cu Tatăl Meu pe tronul Lui.
22. Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul.
Cristos cel înviat Îşi încheie şi mesajul adresat bisericii din

Laodiceea, ca şi mesajele celorlalte şase biserici cu Promisiunea
biruitorilor. În acest studiu intitulat Promisiunea tronului lui Cristos,
ne vom ocupa de două lucruri: mărinimia lui Cristos şi frumuseţea
promisiunii Lui.
I. MĂRINIMIA LUI CRISTOS.
În Răsărit, tronul era mai mult o canapea decât un scaun pentru
o singură persoană1. Mântuitorul a asemănat Tronul Tatălui Său cu
un astfel de tron de domnie, şi a făcut lucrul acesta cu scopul de a ne
scoate în evidenţă trei lucruri:
În primul rând, Fiul lui Dumnezeu a folosit această metaforă ca
să arate că El domneşte împreună cu Tatăl. El a spus în acest text că,
după ce Şi-a dat viaţa pentru mântuirea neamului omenesc, a înfrânt
moartea, pe Diavol şi infernul, Cel Preaînalt I-a acordat şi Lui loc pe
tron. Ioan Teologul L-a citat pe Domnul Isus spunând: „După cum şi Eu
am biruit şi am stat cu Tatăl Meu pe tronul Lui.” (v. 21).
În al doilea rând, a promis apostolilor că şi ei vor domni
împreună cu El. Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând
celor doisprezece ucenici: „… Adevărat vă spun că, atunci când va sta
Fiul omului pe tronul măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care
M-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri …” (19:28).
Evanghelistul Luca, de asemenea L-a citat pe Mântuitorul spunându-
le ucenicilor: „Voi sunteţi aceia care aţi rămas necontenit cu Mine în
încercările Mele. (29) De aceea vă pregătesc Împărăţia, după cum Tatăl
Meu Mi-a pregătit-o Mie, (30) ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea în
Împărăţia Mea şi să şedeţi pe tronuri …” (22:28-30).
În al treilea rând, a promis tuturor biruitorilor că vor domni
împreună cu El. În numărul acestor biruitori sunt incluşi şi biruitorii
din Laodiceea. Ioan Teologul L-a citat pe Domnul Isus spunând în acest
364
Stancu Dragomir
text: „Celui ce va birui îi voi da să stea cu Mine pe tronul Meu, după

cum şi Eu am biruit şi am stat cu Tatăl Meu pe tronul Lui.”
Ceea ce impresionează în mod deosebit în acest verset este faptul
că Cristos cel înviat a folosit această metaforă supremă a domniei Lui
împreună cu oamenii în cer şi încă cu unii dintre credincioşii din cea
mai decăzută biserică! De aici se vede întreaga mărinimie, dragoste şi
bunătate a Mântuitorului.
Această biserică se găsea la marginea abisului, gata să se
prăbuşească în infern pentru veci de veci, dar El o dorea totuşi pentru
cer. Ba mai mult, dorea ca şi ea să împărăţească împreună cu El2. Iată
de ce, chiar dacă ea a ales calea de mijloc, s-a compromis cu lumea şi I-
a provocat o mare greaţă, El, totuşi încă nu voia s-o verse din gură! Iată
de ce, chiar dacă ea L-a scos afară, El i-a bătut cu insistenţă în uşă,
dorind să pătrundă iarăşi în viaţa ei! Şi iată din ce cauză, El a chemat-
o la pocăinţă, credincioşie, râvnă şi biruinţă! Ioan Teologul L-a citat
pe Cristos cel glorificat promiţând bisericii din Laodiceea privilegiul
suprem: „Celui ce va birui îi voi da să stea cu Mine pe tronul Meu,
după cum şi Eu am biruit şi am stat cu Tatăl Meu pe tronul Lui.” Numai
că ea era surdă la această şansă, era oarbă ca să zărească Tronul gloriei
la care era chemată şi prea comodă şi bogată ca să sufere pentru El.
Cristos cel glorificat ne arată în acest text că numai biruitorii vor
avea cinstea de a şedea pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi că Cel
Preaînalt numai lor le-a promis înalta distincţie de a se numi copiii Lui
prinţii cerului3. Acelaşi lucru a fost inspirat să-l scrie şi Apostolul Pavel
în Epistola către Timotei: „Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună
cu El. Dacă ne lepădăm de El şi El Se va lepăda de noi.” (2 Tim.2:12).
Apostolul Ioan a scris în prima epistolă: „Pentru că oricine este născut
din Dumnezeu, biruie lumea şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este
credinţa noastră.” (5:4).
II. FRUMUSEŢEA PROMISIUNII MÂNTUITORULUI.
A şedea pe tronul lui Dumnezeu şi a domni împreună cu El şi
cu Cristos, reprezintă cea mai mare onoare şi răsplată4. La cinstea şi
gloria aceasta, Dumnezeu îi cheamă pe toţi creştinii. Toate celelalte
promisiuni, făcute celorlalte şase biserici, nu erau altceva decât diferite
aspecte şi variante ale acestei promisiuni.
Spre exemplu, bisericii din Efes i s-a promis acces la Palatul şi
Grădina Împăratului ceresc. Când am studiat promisiunea pe care a
făcut-o Mântuitoru acestei biserici, am văzut că Xenofon a introdus
în limba greacă cuvântul persan paridaiza care înseamnă „grădină
împrejmuită cu zid” şi că acest discipol al lui Socrate a scris mult despre
365
o asemenea de grădină5. El a spus că împăraţii persani se bucurau de

cea mai mare glorie, şi că gloria lor n-a constat atât de mult în palatul
lor, cât în grădina lor care era un fel de parc. Când Xenofon a descris
paradisul şi pe împăraţii persani, el a spus că paradisul era un loc cu
totul deosebit, în care se desfăta împăratul, în care erau plantaţi pomii
cei mai frumoşi la privit şi cu fructele cele mai aromate şi unde erau
cultivate florile cele mai frumoase şi cele mai mirositoare6.
Când un împărat persan voia să cinstească pe cineva pentru o
anumită faptă, îl poftea în grădină, se plimba cu el şi-i spunea să
culeagă fructele cele mai delicioase şi florile cele mai frumoase şi cele
mai parfumate7.
Septuaginta, traducerea grecească a Vechiului Testament de cei
70 de cărturari din secolul al III-lea î. Cr., a preluat acest cuvânt de la
Xenofon şi l-a folosit pentru grădinile regale, în general şi pentru grădina
Eden, în special. Mântuitorul, a luat acest cuvânt din Septuaginta şi
l-a folosit atunci când i-a făcut tâlharului de pe cruce promisiunea cea
mai mare şi cea mai definită, că chiar în acea zi îl va duce în paradis,
la Marele Împărat.
Astfel, când Mântuitorul a zis tâlharului de pe cruce: „Adevărat
îţi spun că astăzi vei fi cu mine în Rai,” (Luca 23:43) a spus cu alte
cuvinte: „Eu am făcut pe pământ cea mai mare lucrare, am câştigat cu
preţul vieţii mântuirea pentru om. Astăzi Împăratul cel Mare Mă cheamă
la El ca să Mă onoreze, să Mă poftească în grădină şi să Se plimbe cu
Mine. Dar nu voi merge singur, ci te voi lua şi pe tine; şi astfel, cinstea
Mea va fi şi cinstea ta şi răsplata Mea va fi şi răsplata ta.”
Astfel, cuvântul paradisos înseamnă a fi cu Cristos în Casa
Tatălui, aşa cum S-a rugat Mântuitorul în grădina Gheţimani, când a
zis: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi aceia
pe care Mi i-ai dat Tu ca să vadă slava Mea.” (Ioan 17:24).
De abia acum înţelegem însemnătatea promisiunii lui Cristos cel
glorificat, pe care a făcut-o credincioşilor din Efes, care a fost o cetate
a persecuţiei şi a desfrâului. El când a zis: „Celui ce va birui îi voi da să
mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu,” (2:7) a spus,
cu alte cuvinte: „Pe cel ce va birui frica şi suferinţa martirajului şi pe cel
ce va birui tentaţia imoralităţii, îl voi duce în Casa Tatălui Meu şi-l voi
pofti în Grădină ca să mănânce din Pomul Vieţii şi din toţi pomii ceilalţi,
şi aceasta nu ca pe un musafir, ci ca pe un fiu.”
Simbolul, pomul vieţii arată că cine mănâncă din el va trăi veşnic.
Adam a fost izgonit din grădina Edenului ca să nu mănânce din acest
pom. Dar Cristos cel înviat a promis biruitorilor din Efes acces la Pomul
Vieţii din Paradisul ceresc; ceea ce înseamnă că le-a acordat intrarea la
366
Stancu Dragomir
prezenţa Sa slăvită din cer şi i-a înzestrat cu viaţa veşnică8.

Dacă rabinii îşi imaginau că pomul vieţii din grădina Edenului
umbrea cu ramurile sale întreaga grădină; că fructele lui avea 500.000
de arome; că erau de foarte multe feluri; şi că au fost foarte plăcute la
gust9, atunci, cu cât mai minunat va fi Pomul Vieţii din cer!
Cristos cel glorificat a promis credincioşilor din biserica din
Sardes, care nu şi-au mânjit hainele, că vor umbla împreună cu El
îmbrăcaţi în haine albe.
Când am reflectat asupra bisericii din Sardes, în studiul
intitulat Promisiunea biruitorilor (Vol. I, Stud. 40), am văzut că haina
albă simbolizează patru lucruri: a) Că este simbolul purităţii. Numai
cei ce îşi spală hainele sufletului în sângele Mielului divin vor vedea
faţa Celui Atotsfânt şi vor putea să intre în prezenţa Sa. b) Că haina
albă este simbolul biruinţei. Cristos cel glorificat a spus bisericii din
Sardes: „Cel care va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe,” (3:5) c)
Că haina albă este simbolul festivităţii10. Anticii purtau haine albe la
anumite festivităţi. Dacă haina albă, simbolul purităţii şi al festivităţii,
este cel mai frumos veşmânt la o nuntă de pe pământ, atunci cu cât
mai mult, Mirele nostru ceresc ne va înzestra pe noi cu o asemenea
podoabă la ospăţul nunţii Lui. Ioan Teologul a citat mulţimea cea mare
de răscumpăraţi care spunea în cer: „Să ne bucurăm, să ne veselim şi
să-I dăm glorie! Căci a venit nunta Mielului; Soţia Lui s-a pregătit (8) şi
i s-a dat să se îmbrace în in subţire, strălucitor şi curat” (19:7-8); d) că
haina albă este simbolul veşmântului trupurilor proslăvite. Comentatorii
Apocalipsei, ca H.B. Swete, R.H. Charles, W. Barclay, I.T. Beckwith etc. ,
au arătat că numai îngerii şi trupurile proslăvite ale celor răscumpăraţi
poartă aceste haine albe şi strălucitoare11.
Promisiunea pe care a făcut-o Cristos cel glorificat bisericii din
Sardes este la fel cu cea pe care a făcut-o şi bisericii din Efes, dar este
nuanţată diferit. El când a zis: „Totuşi ai în Sardes câteva nume, care
nu şi-au pătat hainele. Ei vor umbla cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă
sunt vrednici,” (3:4) a spus cu alte cuvinte: „Pe cei ce au biruit tentaţia
imoralităţii, frica şi suferinţa martirajului, înveşmântându-i în haina
albă, îi voi pregăti pentru prezenţa lui Dumnezeu, îi voi duce în Casa
tatălui Meu, îi voi pofti în Grădină şi Mă voi plimba cu ei.” Tot aşa, când
Cristos cel înviat a zis bisericii din Efes: „Celui ce va birui îi voi da să
mănânce din pomul vieţii care este în raiul lui Dumnezeu,” (2:7) a spus
în alte cuvinte, aşa cum am văzut atât în acest studiu, cât şi în studiul
intitulat Promisiunea biruitorilor (Vol. I, Stud. 40);
Bisericilor din Smirna şi Filadelfia, li s-a promis cununa de prinţ.
Majoritatea comentatorilor spun că nu există mai multe cununi, ci una
367
singură şi că această cunună este un fel de nimb sau aureolă pe care o

vor purta cei răscumpăraţi12. Aceasta este cununa vieţii (Apoc. 2:10), a
neprihănirii (2 Tim. 4:7-8), a gloriei (1 Petru 5:4), a biruinţei, a răsplătirii
şi cununa cea neveştejită (1 Cor. 9:25) cu care vor fi împodobiţi cei ce
vor avea parte de prezenţa lui Dumnezeu.
Cununa vieţii pe care a promis-o Cristos cel glorificat bisericii din
Smirna este aceeaşi cu promisiunea Pomului vieţii, pe care a făcut-o
bisericii din Efes. Prin metafora „pomul vieţii din Raiul lui Dumnezeu,”
Mântuitorul ne-a promis, viaţa veşnică, prezenţa lui Dumnezeu, deliciul
în Grădină şi cinstirea din partea Împăratului Etern. Iar prin metafora
cununa vieţii, Cristos cel glorificat ne-a promis tot viaţa veşnică, acces
la prezenţa lui Dumnezeu şi pregătirea pentru apropierea noastră de
Cel Preaînalt13.
Toate aceste lucruri sunt într-o concordanţă perfectă cu motivul
pentru care Cristos cel glorificat ne va scrie pe cunună cele trei inscripţii:
numele lui Dumnezeu, numele capitalei cerurilor şi numele Lui cel nou,
fiindcă vom fi copiii Celui Preaînalt, vom fi prinţii cerului, vom locui
chiar în oraşul de aur şi vom fi Mireasa lui Cristos, aşa cum am văzut
în studiul intitulat Un sfat suprem (Vol. I, Stud. 45), atunci când am
studiat biserica din Filadelfia.
Păgânii nu puteau să înţeleagă de ce creştinii acceptau cu
seninătate martirajul. Ei acceptau cu seninătate chiar şi martirajele
cele mai crude fiindcă Cristos cel glorificat le-a promis cununa gloriei,
cu cele trei inscripţii pe ea.
Toate aceste simboluri: Tronul lui Dumnezeu, Raiul lui Dumnezeu,
Pomul Vieţii, Mana Ascunsă, Cununa Vieţii, Haina Albă, Cetatea de
Aur etc. descriu Împărăţia lui Dumnezeu, gloria Lui şi domnia noastră
împreună cu El, singurele care ne vor face fericiţi. Acesta a fost motivul
pentru care Cristos cel glorificat a zis: „Ferice de cei care îşi spală hainele
ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!” (22:14)
Cristos cel glorificat a vizat şi în acest ultim mesaj, adresat
bisericii din Laodiceea, întraga omenire din toate timpurile, dar şi
fiecare persoană în parte, fiindcă şi acest mesaj are aceeaşi valoare
supremă pentru orice creatură umană ca şi celelalte şase; de aceea I-a
încredinţat şi pe el lucrării Duhului Sfânt şi I-a încheiat cu cuvintele:
„Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul.” (v.22)
368
Stancu Dragomir
_____________________
Bruce, F.F. Revelation, p. 1605.
Arndt, W.F. Gingrich, F.W. A Greek-English Lexicon of the New
Testament;
Strack-Billerbeck, Excursus of Sheol, IV, part. 2, p. 1118.
7. Barclay, W. The Gospel of Luke, p. 287.
11. Op. cit. p. 52.
Hadjlantoniu, G.A. The Postman of Patmos, pp. 47-49.
369
BIBLIOGRAFIE
Alfrod, Henry. The Greek New Testament, Revised by Everett F. Harrison. 2 double vols.
Chicago: Moody Press, 1958, Vol. IV.
Allen, Cady H. The Message of the Book of Revelation. Nashville, Cokesbury, 1939.
Arndt, William F. and Gingrich, F.Wilbur A Greek-English Lexicon of the New Testament,
Chicago: The University of Chicago Press, 1957. 909 pp.
Balaci, Anca. Mic dicţionar mitologic greco-roman. Ediţia a II-a, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti 1968.
Balmforth, H. St. Luke, Claredon Bible, Oxford, 1930; School edition.
Barclay, William. The Daily Study Bible – The Gospel of Matthew, Revised Edition, The
Saint Andrew Press, 1977, vols. II.
- The Gospel of Luke, Revised Edition 1977.
- The Gospel of John, Vol. II.
- The Letters to the Corinthians 1958.
- The Revelation of John, 1965, Revised Edition, Vol. I, 1976, Vol. II, 1981.
Beasley-Murray, G.R. The Book of Revelation (New Century Bible) Louivile, Kentucky,
USA 1974. 352 pp.
Beckwith, I.T. The Apocalypse of John, New York: The Macmillan Co., 1919. 794 pp.
Berkhof, L. Class Lectures on Revelation. Grand Rapids: Eerdmans, 1947.
- New Testament Introduction, 1915.
Beyschlag, W. New Testament Theology, 1896, Vol.II.
Bleek, Friedrich. Lectures on the Apocalypse, London: Williams & Norgate, 1875.
Brooks, Richard. The Lamb is all the Glory, - The Book of Revelation (Welwyn
Commentary Series), Evangelical Press, England, 1986.
Bruce, F.F. Revelation (The International Bible Commentary), Marshall Pickering
Zondervan 1986, Michigan, U.S.A.
Bruce, F.F. The New Century Bible Commentary I, II Corinthians. Marshall, Morgan &
Scott Publ. LTD, London 1982.
Bunaciu, Ioan. Gânduri Exegetice asupra cărţii Apocalipsa, Bucureşti, 1989.
Caird, G.B. The Revelation of St. John Divine. (Black’s New Testament Commentaries).
London, 1966.
Charles, R.H. A Critical and Exegetical Commentary on the Revelation of St. John on
the Greek Text. 2 vols. New York: Charles Scribner’s Sons, 1920.
- The Apocrypha and Pseudepigrapha of the Old Testament, 2 vols.
Oxford University Press, 1913.
Cowle, H. The Revelation of John, 1890.
370
Stancu Dragomir
Davis, J.D. The Westminster Dictionary of The Bible, London and york, 1944.
Dragomir, Stancu. Studii asupra Evangheliilor, vol. I, III, IV.
Eberhard, A. The Early Christians, New York, 1979.
Farrer, A. M. The Revelation of St. John the Divine, Oxford, 1964.
Gebhardt, H. The Doctrine of the Apocalypse, tr. S. Fefferson, 1865.
Gloag, P.J. Introduction to the Johannine Writings. London: James Nisbet and Co.,
1891.
Godet, F. Commentaire sur l’Evangile de Saint Jean, two volumes, 1864, 1865; English
translation, two volumes, New York, 1886.
Hadjiantoniu, G.A. The Postman of Patmos. Grand Rapids: Zodervan Publishing House,
1961.
Halley, Henry H. Manualul Biblic, 1983.
Harry, Bell. Daniel, Published by ospel Tract Publication 48 York Street, Glasgow, 1982.
Hendriksen, William. More than Conquerors. An Interpretation of the Book of Revelation,
Baker Book House, Grand Rapids, Michigan, by the Thridale Press, London 1982.
Hippolytus. Treatise on Christ and Antichrist. Vol. V. Ante-Nicene Fathers. New York:
The Christian Literature Co., 1896.
Hislop, Alexander. The Two Babylons. 3rd ed. New York Loizeaux Brothers, 1943. 330 pp.
Horia C. Matei etc.Istoria lumii în date, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972.
Hort F. J. A. The Apocalypse of St. John, vol. I-III, London, 1968.
Kernbach, Victor. Dictionar de mitologie generala, Editura Albatros, Bucuresti, 1993.
Kiddle, Martin. The Revelation of St. John (The Moffatt New Testament Commnetary),
London, 1940. Hodder and Stoughton.
Lange, J.P. The Revelation of John (Commentary of the Holy Scriptures), 1874. Vol. XXIV.
Translated from The German and edited by Philip Schaff E.R. Craven, American
editor. Grand Rapids: Zondervan Publising House, 1956. 446 pp
Lenski, R.C.H. The Interpretation of St. Paul’s Epistles to the Galatians, to the
Ephesians, and to the Philippians.
- The Interpretation of St. John’s Revelation. Columbus, O.: Lutheran
Book Concern, 1935. 686 pp.
Lopuhin, A.P. Comentar la Evanghelia după Matei. Traducere de patriarhul Nicodim,
Editura Episcopiei, Bucuresti, 1948.
Mauro, P. The Patmos Visions, 1933.
McCarell, William. Christ’s Seven Letters to His Church. Findlay O.: Dunham Publishing
Co., 1936.
Milligan, William. The Book of Revelation (Expositor’s Bible), Vol. VI. New York, George
H. Doran Co., 1889. 392 pp.
- Discussion on the Apocalypse. London: Macmillan and Co.,1893. 290 pp.
Moldoveanu, Nicolae. Hristos-Descoperirea - Meditatii Duhovinicesti la Cartea
Apocalipsei, 1991.
Morgan, C. Campbell. The Letters of Our Lord. Westwood, N.J.: Fleming H. Revel Co., n.d.
Morris, Leon. The Book of Revelation (Tyndale New Testament Commentariers).
Reprinted, London, 1989.
Morris, S.L. The Drama Christianity, 1928.
371
Neil, William. The Acts of the Apostles, in the New Century Bible (Oliphants/Marshall,
morgan and Scott, 1973).
Pieters, A. The Lamb, The Woman, and Dragon, 1937.
Plummer, A. The Book of Revelation. (Pulpit Commentary).
Ramsay, William M. The Letters to the Seven Churches of Asia. London: Hodder and
Stroughton, 1904. 446 pp.
Richards, O. L. The Applied Bible Dictionary, 1990 bz Fleming H. Revel Company,
printed in USA.
Roberts, A. and Donaldsen, J. Ante-Nicene Fathers, A. C. Coxe, 1885, Vol. VII.
Robertson, Archibald, T. The Minister and His Greek New Testament, 1923;
- Syllabus for New Testament Study, 1923;
- Word Pictures in the New Testament. Vol. VI. New York: Harper &
Brothers, Publishers, 1933. 448 pp.
Rudwick, M.J.S. and Green, E.M.B. The Laodiceean Lukewarmness. Et. IXIX, 1957-58.
The whole article.
Salder, M.F. The Revelation of St. John the Divine, 1894.
Scott, Walter. Exposition of the Revelation of Jesus Christ. London: Pickering and
Inglish Ltd., n. d. 456 pp.
Seiss, Joseph, A. Letters to the Seven Churches. Grand Rapids: Baker Book House,
1956.
- Lectures on the Book of Revelation. 1900. Grand Rapids: Zondervan
Publishing House, 1957. 240 pp.
Smith, J.B. A Revelation of Jesus Christ. Scottdale, Pa.: Herald Press, 1961. 369 pp.
Snell, H.H. Notes on the Revelation, London: W.H. 8 room. 1878. 264 pp.
Stauffer, Ethalbert. Christ and The Caesars, Translated from German. London: S.C. M.
Press Limited, 1955. 293 pp.
Stevens, G.B. The Thelogy of the New Testament, 1925.
Stonehouse, N.B. The Apocalypse in the Ancient Church, 1929.
Stott, J.R.W. What Christ Thinks of the Church. Word Publishing England, London,
1990.
Strack, H.L. and Billerbeck, P. Kommentar zum Neue Testament aus Talmud und
- Midrasch, 5 vols, München, 1922-8 (citaed as Strack-Billerbeck. Vol. IV,
part. 2, “Excursus of Sheol”).
Stuart, Moses. The Commentary on the Apocalypse, Edinburgh: Maclachlan, Stewart
and Co., 1847. 839 pp.
- The White Stone of the Apocalypse (Biblioteca Sacra), 1854.
Summers, Ray. Whorty Is the Lamb. Nashvile: Broadman Press, 1951.
Swete, Henry B. The Apocalypse of St. John (On the Greek Text). Grand Rapids: Wm.
B. Eerdmans Publushing Co., n.d. London 3rd ed., 1909. 339 pp.
Tait, Andrew. The Message to the Seven Churches of Asia Minor. London: Hodder and
Stroughton, 1884. 482 pp.
Taylor, W.M. The Parables of Our Savior Expounded and Olustrated, New York, 1886.
Tennery, Merrill C. Interpreting Revelation. Grand Rapids: Wm. B. Eedmans Publishing
372
Stancu Dragomir
Co., 1957.
Thiessen, Henry C. Introduction to the New Testament, Grand Rapids: Wm. B. Eermans
Publishing Co., 1943. 347 pp.
Trench, R.C. Commentary on the Epistles to the Seven Churches in Asia. New York:
Charles Scribner & Co., 1872, 312 pp.
Unger, Merrill F. Unger’s Bible Dictionary. Chicago: Moody Press, 1957.1192 pp.
Walvoord, John F. The Revelation of Jesus Christ. Mody Press., Chicago, 1966 Thirteenth
Printing, 1977. 350 pp.
Warfield, B.B. Biblical Doctrines, The Millennium and Apocalypse, New York: Oxford
Univerity Pres, 1929. 665 pp.
Westcott, B.F. and Hort, F.J.A. The New Testament in the Original Greek, 1921.
Wilcock, Michael. The Message of Revelation, Inter-Varsity Press; Leicester,
England,1975.
Wishart, C.F. The Book of Day, 1935.
373
374
Stancu Dragomir
CUPRINS
Cuvânt înainte - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 5
1. Autorul cărţii - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 9
2. Data, destinatarul, scopul şi tema cărţii - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 15
3. Cultul cezarului - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 21
4. Literatura apocaliptică - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 31
5. Simbolurile literaturii apocaliptice - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 39
6. Interpretarea cărţii - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 48
7. Paralelismul progresiv - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 56
8. Unitatea şi progresivitatea cărţii - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 62
9. Teologia Apocalipsei - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 69
PRIMA DIVIZIUNE CAP. 1 – 11

PRIMA SECŢIUNE
CRISTOS ÎN MIJLOCUL SFEŞNICILOR DE AUR Cap. 1-3
10. Revelaţia ultimei cărţii din Biblie 1:1-3 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 75

11. Salutul, dezvăluirea Sfintei Treimi şi glorificarea lui Cristos 1:4-6- - - - - - - - - - - 82
12. A doua venire a lui Cristos 1:7- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 89
13. Exilarea Apostolului Ioan 1:8-9- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 96
14. O revelaţie supremă 1:10-13- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 106
15. Portreretul lui Cristos cel glorificat 1:13-16 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 112
16. Marea consolare 1:17-19- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 118
17. Taina îngerilor 1:20 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 124
18. Caracteristicile celor şapte scrisori- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 130
19. Scrisoarea către biserica din Efes 2:1- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 135
20. Lauda lui Cristos cel glorificat 2: 1-3, 6- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 147
21. Dragostea dintâi 2:4-5 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 154
22. Promisiunea biruitorilor 2:7 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 160
23. Oraşul Smirna 2:8-11 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 167
24. Religiile Smirnei 2:9 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 173
375
25. Persecuţia Smirnei 2:9-10 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 180

26. Promisiunea biruitorilor 2:8, 10-11 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 188
27. Pergamul, capitala Asiei Mici 2:12-17 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 195
28. Pergamul, tronul lui Satan (I) 2:12-17 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 202
29. Pergamul, tronul lui Satan (II) - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 211
30. Promisiunea manei ascunse 2:12-17 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 216
31. Promisiunea pietrei albe 2:17 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 222
32. Biserica din Tiatira 2:18-29 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 228
33. Mânia Fiului lui Dumnezeu 2:18-29 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 235
34. Învăţătura Izabelei 2:18-29 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 241
35. Pedeapsa infidelităţii 2:18-29 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 247
36. Promisiunea biruitorilor 2:18-29 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 253
37. Oraşul Sardes 3:1-6 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 259
38. Sardesul, o biserică moartă 3:1-6 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 270
39. Învierea din moartea spirituală 3:1-6 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 276
40. Promisiunea biruitorilor 3:1-6 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 284
41. Oraşul Filadelfia 3:7-13 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 293
42. Persecuţia bisericii din Filadelfia 3:7-13 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 300
43. Deschiderea uşii pentru propovăduire 3:7-13 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 305
44. Venirea grabnică a lui Cristos 3:7-13 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 311
45. Un sfat suprem 3: 7-13 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 316
46. Oraşul Laodiceea 3:14-22 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 324
47. Calea de mijloc 3:14-22 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 334
48. Titlurile lui Cristos cel înviat 3:14-22 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 339
49. Ispita bunurilor materiale 3:14-22 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 344
50. Biserica din Laodiceea şi disciplina lui Dumnezeu 3:14-22 - - - - - - - - - - - - - - 351
51. Cristos, bătând la uşă 3:14-22 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 356
52. Promisiunea tronului lui Cristos 3:14-22 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 364
Bibliografie - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 370
376

Dragomir Stancu-Studii Asupra Apocalipsei Vol. 1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dragomir Stancu-Studii Asupra Apocalipsei Vol. 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Studii asupra

EDITURA CETATE DEVA

Culegere text: Mărioara Bogdan

Tipar executat sub comanda

Tipografia Grafica Plus SRL Deva

Sunt recunoscător următorilor fraţi pastori care m-au ajutat în

Am avut o mare dorinţă, să cunosc îndeaproape atât viaţa

Apocalipsa!” Chiar şi Martin Luther a refuzat să comenteze Apocalipsa,

foarte bun. Explicarea Testamentului Grecesc al lui James Moffatt

În primul studiu ne vom ocupa de autorul cărţii. Autorul cărţii

2. Deosebirea de stil şi de ton care există între a Patra

cu Apocalipsa. El a fost atât de tare împotriva mileniului, încât era în

influenţat gramatica şi stilul Apocalipsei 10.

le-au albit în sângele Mielului” (7:14).

În studiul trecut ne-am documentat că Apostolul Ioan a fost

de Alexandria, Eusebiu, Irineu, iar alţii fac parte din comentatorii

mort (3:1). Laodiceea, care a fost distrusă de un cutremur de pământ pe

Dar ce s-a întâmplat cu aceia care au crezut că ei au biruit

În studiul anterior, am văzut că Apocalipsa a fost scrisă pe

înalte, căci nu este autoritate care să nu vină de la Dumnezeu”. (13:1)

tot Imperiul Roman.

determina să se închine şi altor dumnezei, chiar dacă i-ar fi ameninţat

Al cincilea cezar a fost Nero (54-68).

adevăratul motiv pentru care el şi-a atribuit toate prerogativele lui

Fiecare cetăţean din marele imperiu era obligat să îndeplinească

În studiul trecut ne-am ocupat de Cultul cezarului, care a

nu numai în ce priveşte forma, ci şi conţinutul, şi aceasta până la cele

corect. Muritorul n-ar fi descoperit niciodată adevărul existenţei a două

În al doilea rând, ne vom ocupa de

6. Şi al şaselea eveniment va fi Nimicirea lumii vechi. Universul

Dumnezeu a promis că în epoca nouă nu va mai fi nici o dezbinare,

Armonia dintre om şi animale în timpul mileniului

În studiul anterior am vorbit despre Literatura apocaliptică, iar

În 2:20-24 a folosit simboluI “Izabelei care a luat parte la mâncarea

- Cele şapte lămpi aprinse reprezintă şapte duhuri ale lui

Alte numere întâlnite frecvent sunt: 12, 10 şi 4. Doisprezece

Şi, în sfârşit, se naşte un cer nou şi un pământ nou.

în schimbul unei alte “cetăţi pământeşti”. Făcând lucrul acesta, a căzut

Deoarece Apocalipsa este o alegorie, simbolurile ei nu se

Toate acestea pot fi rezumate într-o singură frază: sfeşnicele,

În studiul anterior am vorbit despre Simbolurile literaturii

istorice, ci la adevărul moral şi spiritual care va triumfa în final.

De la primul la al cincilea potir: căderea puterii papale1600-1900

că ea a avut în vedere numai evenimentele care s-au derulat într-o

Fiara sau Anticristul va fi un dictator internaţional, căpetenia

toate cele şapte paralele care se întind de la prima la a doua venire a

creştini au suferit în temniţe întunecoase şi grele (2:10). Alţii au răbdat

În studiul anterior am reflectat asupra celor şase feluri de

Această secţiune acoperă şi ea întreaga eră creştină, de la prima

6. A şasea secţiune este căderea Babilonului (17:1-19:21).

al cincilea potir, au de-a face cu fântâna Adâncului şi cu tronul fiarei; a

paralelism al secţiunilor similare, care se întind de-a lungul întregii ere

În a cincia secţiune sunt prezentate cele şapte potire ale mâniei

În studiul anterior, tratând problema Paralelismului progresiv,

credincioşi de pe calea adevărată.

pământului” (v.5). Cristos S-a prezentat bisericii din Laodiceea: “Cel

teamă de aceste urgii, declanşate în urma ruperii sigiliilor, fiindcă ele

ele la pocăinţă. O asemenea avertizare avem şi în Ezechiel, capitolul 14,

Cele şapte secţiuni ale Apocalipsei, pe lângă că se întind paralel

angajează întotdeauna în bătălia lui aliaţi. Dar toţi aceştia, dacă nu

Comentatorii şi exegeţii au afirmat că Apocalipsa este una dintre

Apocalipsa este o carte cristologică. Un alt obiectiv mare al ei

Prima secţiune, Cristos în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur (Cap