Dragomir Stancu-Studii Asupra Evangheliilor Vol. 7

Editura CETATE DEVA
2010
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
STANCU, DRAGOMIR
Studii asupra Evangheliilor/ Dragomir Stancu.- Deva :
Cetate Deva, 2008-
vol.
ISBN 978-973-1855-09-7
Vol. 7: - 2011. – ISBN 978-606-8205-09-0
226.07
Culegere text: Marioara Bogdan

Prepress: Şipoş Mioara
Tipar executat sub comanda

nr. 71 / 15 martie 2011
Tipografia Grafica Plus SRL Deva

Tel/Fax: 0254-219008, 229890
E-mail:office@graficaplus.ro
www.graficaplus.ro
STUDII ASUPRA
EVANGHELIILOR
VII
În pas cu fiul lui

Dumnezeu timp de
Motto, patru zile din
Săptămâna
Patimilor: de la
Datoria unei biserici este să
ungerea cu mir din
cunoască cele patru Betania, în ziua de 9
Evanghelii, să li se nisan şi până marţi
seara 12 nisan, când
conformeze pentru că numai
Şi-a încheiat marele
prin ele, ea reuşeşte să-L Său discurs
descopere pe Cristos ca escatologic pe
Domn şi Mântuitor, şi să Muntele Măslinilor.
primească prin jertfa Lui
viaţa şi fericirea eternă.
Tot astfel şi datoria unei
naţiuni este să cunoască cele
patru Evanghelii, fiindcă Fiul
lui Dumnezeu ne-a oferit în
trei ani de slujire mai multă
lumină decât a reuşit
omenirea s-o acumuleze în
milenii întregi de civilizaţie.
Stancu Dragomir
Sunt recunoscător următorilor fraţi pastori care m-au ajutat în
această lucrare grea prin încurajări şi prin faptul că mi-au împrumutat
din comentariile lor de care aveam nevoie, fie asupra Evangheliilor, fie
asupra Apocalipsei: Fratelui Truţa Ioan, pastorul Bisericii Speranţa din
Arad; Cure Simion, care a plecat din Arad în Statele Unite ale Americii;
Drăgoi Cornel, tot din Arad şi care, de asemenea a plecat în SUA;
Mânzat Ştefan, care a plecat din Biserica Aradul Nou în Australia; Riviş
Tipei Pavel, pastor la Arad şi preşedinte al Cultului Penticostal; Talpoş
Vasile, rectorul Universităţii Baptiste din Bucureşti; Crişan Gavril,
pastor la Făget, care locuieşte acum în Australia; Lăpugean Ioan, pastor
la Făget; Câmpean Ioan, pastor la Ploieşti; David Nicola, pastorul
bisericii din Lugoj; Tuţac Laurenţiu, senior, pastor la Coştei, cât şi lui
Tuţac Ionel, junior şi pastor tot la Lugoj; pastorului Clintoc Viorel, care
a plecat din Beiuş în SUA; pastorului Giura Ioan din Aiud; doctorului
Negrulescu Ioan din Deva; profesorului de limba engleză Lepădătoni
Tiberiu; doctoriţei Gui Dorina din Oradea, stabilită în SUA; bibliotecarei
Facultăţii de Medicină din Cluj, Şerbănescu Elisabeta; Andreea Derţa din
Târgu Mureş; Botoroagă Ioan şi Mariana din Austria; Ceteanu Ovidiu
din Deva; Bogdan Maria din Deva; Bogoiu Mircea și Corina din Deva;
Matia David și Susana din Deva; Raich Robert din Simeria și altora.
DIN PARTEA FOSTULUI PREŞEDINTE AL
CULTULUI BAPTIST
Acest comentariu asupra celor patru Evanghelii şi Apocalipsei,
este scris sub formă de studii şi cuprinde în total 12 volume, este
documentar şi complex. El este util pentru toate categoriile de oameni:
pastori şi colaboratorii acestora, credincioşi şi necredincioşi. Limbajul
lui este simplu şi adecvat maselor largi, iar stilul lui este uşor de
asimilat, cald şi atractiv.
Eu îl cunosc pe autor, nu numai pentru că am fost preşedinte al
Cultului Baptist, dar şi fiindcă suntem prieteni. Fratele Dragomir a
fost pastor la Arad, cartierul Gai. El a făcut naveta de la Deva la Arad,
o distanţă de 150 km timp de 13 ani. De mai multe ori am intervenit la
autorităţi ca să-i acorde intrarea în oraş, numai că orice încercare a fost
zadarnică. Astfel, fratele Dragomir a trebuit să se transfere la Aiud.
În ce priveşte lucrarea fratelui Dragomir, tot ce am putut să fac
pentru ea într-un regim ateist a fost ca să-i aprob xeroxarea primelor
trei volume din Evanghelii în 80 de exemplare pentru uz intern, ca s-o
putem avea pentru seminarişti şi pastori.
Volumele acestea, scrise atât de meticulos şi documentat, arată
cât de asiduă şi îndelungată a fost munca autorului. Dar, mulţumim
Domnului că a sosit timpul ca fratele Dragomir să se bucure de rodul
muncii lui şi, împreună cu el, toţi aceia care vor citi această lucrare sau
vor asculta predici rostite din ea.
Dacă comentariile asupra celor patru Evanghelii acoperă un
mare gol în ce priveşte cunoaşterea acestora, atunci cu atât mai mult,
comentariile asupra Apocalipsei ne sunt mai necesare, fiindcă sunt
clare şi documentate. Ele sunt în cea mai mare concordanţă cu
învăţătura noastră. Eu le apreciez foarte mult şi le recomand tuturor
celor ce-L iubesc pe Domnul Isus, vor să meargă pe urma paşilor Lui
şi-L aşteaptă să vină.
Mihai Huşanu
președinte între anii 1984 -1988
Prezentare,
din partea lui Pavel R. Tipei, Preşedinte al Cultului Creştin
Penticostal şi profesor la Facultatea Penticostală din Arad.
Mă bucur că am onoarea să fac prezentarea acestei lucrări
vaste, intitulată Studii asupra Evangheliilor în nouă volume și Studii
asupra Apocalipsei în trei volume, a fostului pastor Stancu Dragomir,
care a păstorit biserica din Arad Gai și a muncit aproape 50 de ani la
realizarea acestor cărți.
Aceste comentarii, care sunt scrise în formă de studii, sunt
foarte documentate, deoarece au la bază informațiile celor mai
documentați comentatori, provenind din diferite confesiuni
evanghelice; faptul acesta ni-l demonstrează însăși bibliografia și
referințele bibliografice: Valoarea acestei lucrări constă și în faptul că
ea reconstituie fiecare text din cele patru Evanghelii și Apocalipsa din
toate punctele de vedere: istoric; geografic etc:; cât și ordinea
evenimentelor care s-au succedat în viața Mântuitorului.
Comentariile asupra Evangheliilor sunt deosebit de importante,
dar și mai necesare ne sunt comentariile asupra Apocalipsei, fiindcă
acestea sunt foarte documentate și fiindcă Apocalipsa a început să fie
Cartea vremii noastre. Nu numai Cultul Creștin Baptist se bucură de
această lucrare, ci și pastorii și credincioșii din Cultul nostru
Penticostal. Am achiziționat aceste comentarii și pentru Biblioteca
facultății noastre de teologie penticostale din Arad, considerându-le
strict necesare.
Mulțumim Domnului că i-a pus la inimă fratelui Dragomir să
scrie această lucrare atât de complexă și de documentată, și că l-a
ajutat mai mult de 40 de ani să o termine, pentru ca noi, la fel ca mulți
alții, să ne bucurăm de ea.
Recomand tuturor acelor care doresc să cunoască mai bine

viața și învățătura Mântuitorului din cele patru Evanghlii și
Apocalipsa să citească aceste comentarii și să răspândească și
altora lumina din ele.
Pavel R. Tipei
CUVÂNT ÎNAINTE
Am avut o mare dorinţă să cunosc îndeaproape viaţa şi

învăţătura Fiului lui Dumnezeu din cele patru Evanghelii, cât şi
Apocalipsa. Pentru a-mi realiza această dorinţă a trebuit să cercetez
mai mult de patruzeci de ani cele mai bune comentarii. După ce am
pătruns în tezaurul şi misterul vieţii şi al învăţăturii Mântuitorului, cât
şi în cel al Apocalipsei, Duhul Sfânt mi-a sădit în inimă şi o altă
dorinţă: să scriu aceste două lucrări intitulate Studii asupra
Evangheliillor şi Studii asupra Apocalipsei, care se cuprind în
douăsprezece volume, fiecare volum având circa 400 de pagini: nouă
volume asupra celor patru Evanghelii şi alte trei asupra Apocalipsei.
Primele patru volume din Evanghelii, fratele Ieremia
Hodoroabă le-a transmis la postul de radio Monte Carlo atât el
personal, cât şi prin colaboratorii lui. După revoluţie, am continuat să
le transmit şi la postul de radio teritorial din Târgu Mureş care s-a
extins pe cinci judeţe. Acesta este motivul pentru care am compus
aceste lucrări în aşa fel, încât să poată fi citite direct şi la radio.
Primele trei Evanghelii se numesc Evangheliile Sinoptice.
Cuvântul sinoptic înseamnă în limba greacă “a vedea împreună". Ceea
ce ne arată că un anumit text dintr-o asemenea Evanghelie, atinge
numai o anumită latură din ceea ce a făcut sau a zis Mântuitorul; şi că
de abia toate trei Evangheliile Sinoptice la un loc, ne oferă tabloul
întreg cu toate detaliile lui. Acesta este motivul pentru care am făcut
în prezenta lucrare armonizarea textelor după lucrările intitulate A
Harmony of the Gospels a lui A.T. Robertson, E. Robinson, G.W.
Clark, E.J. Goodspeed şi The Westminster Dictionary of the Bible a
lui J.D. Davis.
Apoi, un alt lucru de bază, pe care am dorit să-l ating în această
lucrare este să redau în ordine evenimentele care s-au succedat în viaţa
Mântuitorului, pentru că numai, studiindu-I viaţa şi învăţătura, în
raport cu depănarea firului ei, aşa cum ne-o redau cele patru
Evanghelii şi, având în vedere circumstanţele în care Se afla Fiul lui
Dumnezeu, putem să înţelegem cu mult mai bine viaţa şi învăţătura
Lui sublimă.
Acesta este unul dintre motivele pentru care se recomandă
cititorilor, să citească la rând studiile acestor volume şi volumele
acestor lucrări. Şi, un alt motiv pentru care se recomandă cititorilor să
studieze la rând aceste lucrări, constă în faptul că ele sunt scrise în aşa
fel, încât studiile lor se completează şi se explică progresiv unele pe
altele.
Ţinta mea, în acestă lucrare este să vin în ajutorul tuturor celor
care vor ajunge în contact cu ea, ca cei care nu L-au cunoscut pe Fiul
lui Dumnezeu, să-L cunoască şi să-L accepte ca Mântuitorul lor
personal, iar, cei care L-au cunoscut, să-L cunoască mai bine, să-L
iubească mai mult şi să-L urmeze mai îndeaproape.
Dacă am ajuns în acestă lucrare la o lumină oarecare asupra
vieţii şi a învăţăturii Mântuitorului, se datorează foarte mult faptului
că mulţi dintre cei mai mari comentatori de-a lungul celor douăzeci de
secole şi-au dedicat toată viaţa studierii, meditaţiei şi rugăciunii.
Astfel, ei au aşternut în comentariile lor tot ce Duhul Sfânt a oferit
minţii şi sufletului lor uman şi ei au putut să-L înţeleagă.
Asupra celor patru Evanghelii s-a scris foarte mult, îndeosebi
asupra Evangheliei după Ioan. Redăm aici comentariile cele mai
importante care stau la baza acestei lucrări:
Comentariile asupra Evangheliei după Matei
Comentariul Internaţional de critică al lui W.C. Allen, care
este mai mult pentru teologi decât pentru cititorul de rând.
ExplicareaTestamentului grecesc al lui A.B. Bruce, care este o
lucrare plină de lumină. Comentariul Biblic Internaţional al lui F.F.
Bruce care este documentar. Comentariul lui A.H. MacNeil care este
alcătuit pe baza textului grecesc şi este unul dintre cele mai bune
comentarii. Comentariul asupra Evangheliei după Matei şi
Comentariul Internaţional de critică asupra Evangheliei după Luca
de Alfred Plummer care sunt de mare ajutor. Comentariul lui T.H.
Robinson, care este de o mare însemnătate. Comentariul lui J. Moffatt
asupra celor patru Evanghelii care, de asemenea este de mare
însemnătate. Comentariul lui C.G. Montefiore asupra celor trei
Evanghelii Sinoptice, care este unul dintre cele mai importante
comentarii, numai că uneori este foarte tulburător. El era un evreu
liberal, de aceea şi comentariul lui este foarte interesant. Comentariul
lui William Barclay asupra celor patru Evanghelii care este nou şi
documentar. Comentariul lui J.C. Ryle asupra celor patru Evanghelii.
Comentariul lui D.B.J. Campbell asupra Evangheliilor Sinnoptice.
Comentariul lui A. Edersheim asupra celor patru Evanghelii.
Comentariul lui A.P. Lopuhin și altele.
Comentariile asupra Evangheliei după Marcu

Comentariul Internaţional de critică al lui Ezra P. Gould, care
este de mare importanţă. Comentariul lui A.E.J. Rawlinson, care este
unul dintre cele mai bune comentarii englezeşti. Comentariul lui
Harvie Branscomb care este foarte voluminos. El este mai degrabă
pentru seminarii şi colegii, decât pentru cititorii de rând. Comentariul
lui H.B. Swete, care a fost scris pe baza textului grecesc şi publicat în
anul 1898. El este unul dintre cele mai mari comentarii din toate
timpurile şi este încă indispensabil. Comentariul lui Vicent Taylor,
care este cel mai monumental comentariu pentru seminarii şi colegii.
El a fost publicat în anul 1952. Comentariul lui R.H. Lightfoot care
este o lucrare nouă. El este mai degrabă pentru seminarii şi colegii,
decât pentru cititorii de rând. Comentariul lui Austin Farren care, de
asemenea este o lucrare nouă şi mai degrabă pentru seminarii şi
colegii decât pentru cititorii de rând. Comentariul lui William
Hendriksen și altele.
Comentariile asupra Evangheliei după Luca

Comentariul lui I.M. Creed, care a fost scris pe baza textului
grecesc. Comentariul lui H. Balmforth, care este un comentariu
excelent. Comentariul lui Macmilan, care a fost scris pe baza textului
grecesc. Comentariul lui Clarendon, care este un comentariu excelent.
Comentariul lui W. Manson, care este un comentariu excelent.
Comentariul teologului elveţian Fridric Louis Godet în două volume.
Comentariul pentru profesori și studenți asupra Evangheliilor
Sinoptice al lui D.B.J. Campbell. Comentariul lui A. Edersheim
asupra celor patru Evanghelii și altele.
Comentariile asupra Evangheliei după Ioan

Comentariul lui G.H. Macgregor, care este de mare
însemnătate. Comentariul lui B.F. Westcott care este un comentariu
voluminos şi bun. El a fost scris pe baza textului grecesc.
Comentariul Internaţional de critică al lui J.H. Bernard, care este
foarte valoros. Explicarea Testamentului grecesc de Marck Dods,
care este plină de lumină. Comentariul lui Fredric L. Godet care este
cel mai renumit dintre comentariile mai vechi. Comentariul lui C.K.
Barrett, care este cel mai apreciat şi util pentru seminariile din lumea
întreagă. Comentariul lui E.F. Scott, care este un comentariu excelent.
Comentariul lui R.H. Strachan, care este de o mare valoare.
Comentariul lui W.F. Howard, care este un comentariu excepţional.
Comentariul lui C.H. Dodd, care este un comentariu plin de lumină.
Comentariul lui B. Basil Redlich, care este un comentariu de mare
însemnătate. Comentariul lui F.F. Bruce, care este documentar.
Comentariul lui W. Hendriksen, care este plin de lumină şi devoţiune
și altele.
În aceste nouă volume scrise asupra celor patru Evanghelii am
consultat peste o sută de comentatori, dintre care cei mai mulţi erau
doctori şi profesori în teologie.
Noi vom studia Evangheliile şi Apocalipsa după traducerea
revizuită a lui D. Cornilescu. Dar, ca să putem pătrunde în adevăratul
înţeles al Cuvântului lui Dumnezeu, a trebuit să mă folosesc de
următoarele versiuni ale Bibliei: Standardul Nou American (New
American Standard Bible), Versiunea Autorizată a lui King James
(Autorised King James Version), Versiunea Internaţională Nouă
(New International Version), Versiunea Standardul Revizuit (Revised
Standard Version), Versiunea Curentă (New Life Version) şi
Versiunea lui James Moffatt (James Moffatt Version), care sunt
traducerile englezeşti şi americane; de versiunea lui Martin Luther din
limba germană, de versiunea rusească şi de textul grecesc Nestle.
Când am început să scriu această lucrare nu se zărea nici o
licărire de speranţă pentru a o tipări. De abia când am ajuns la
jumătatea volumului cinci şi s-au revărsat zorile libertăţii după căderea
comunismului ateu, am început să zăresc o asemenea speranţă.
Volumul şapte l-am terminat în martie 2005.
Autor
1. UNGEREA MÂNTUITORULUI CU MIR (I)
Marcu 14 : 3 – 9
3 Pe când stătea Isus la masă în Betania, în casa lui Simon
leprosul, a venit o femeie care avea un vas cu alabastru cu mir de
nard curat, foarte scump; după ce a spart vasul, a turnat parfumul pe
capul lui Isus.
4 Unii dintre ei s-au necăjit şi au zis: “Ce rost are risipa
aceasta de mir?
5 Mirul acesta s-ar fi putut vinde cu mai mult de trei sute de
dinari şi să se dea săracilor.” Şi erau foarte necăjiţi pe femeia aceea.
6 Dar Isus le-a zis: “Lăsaţi-o în pace. De ce o supăraţi? Ea a
făcut un lucru frumos faţă de Mine;
7 căci pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi şi le puteţi face bine
oricând voiţi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.
8 Ea a făcut ce a putut; Mi-a uns trupul dinainte pentru
îngropare.
9 Adevărat vă spun că oriunde va fi predicată Evanghelia
aceasta, în toată lumea, se va istorisi şi ce a făcut femeia aceasta,
spre amintirea ei.”
Matei 26 : 6 – 13
6 Când era Isus în Betania, în casa lui Simon leprosul,
7 s-a apropiat de El o femeie cu un vas de alabastru cu un mir
foarte scump; şi, pe când stătea El la masă, ea a turnat parfumul pe
capul Lui.
8 Ucenicii s-au supărat când au văzut lucrul acesta şi au zis:
“Ce rost are risipa aeasta?
9 Mirul acesta s-ar fi putut vinde foarte scump şi banii să se
dea săracilor.”
10 Când a auzit Isus, le-a zis: “De ce o necăjiţi pe femeie? Ea
a făcut un lucru frumos pentru Mine.
11 Pentru că pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar pe Mine
nu Mă aveţi totdeauna.
12 Dacă a turnat acest mir pe trupul Meu, ea a făcut lucrul
acesta în vederea pregătirii Mele pentru îngropare.
aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut femeia aceasta, spre
amintirea ei.”
Ioan 12 : 1 – 8
1 Cu şase zile înainte de Paşte, Isus a venit în Betania, unde
era Lazăr, care fusese mort şi pe care îl înviase din morţi.
2 Acolo I-au pregătit o cină. Marta slujea, iar Lazăr era unul
din cei care şedea la masă cu El.
3 Maria a luat un litru cu mir de nard curat, de mare preţ, a
uns picioarele lui Isus şi I-a şters picioarele cu părul ei; şi s-a umplut
casa de mirosul mirului.
4 Unul din ucenicii Săi, Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, care
avea să-L vândă, a zis:
5 “De ce nu s-a vândut acest mir cu trei sute de dinari şi să se
fi dat săracilor?”
6 Zicea lucrul acesta nu pentru că purta grijă de săraci, ci
pentru că era un hoţ şi, ca unul care ţinea pungă, lua el ce se punea în
ea.
7 Dar Isus a zis: “Las-o în pace, căci ea l-a păstrat pentru ziua
îngropării Mele.
8 Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi
totdeauna.”
Armonizat
1 Cu şase zile înainte de Paşte, Isus a venit în Betania, unde
era Lazăr, care fusese mort şi pe care îl înviase din morţi. (Ioan v.1)
2 Acolo I-au pregătit o cină. Marta slujea, iar Lazăr era unul
din cei care şedea la masă cu El. (Ioan v.2)
3 Pe când stătea Isus la masă în Betania, în casa lui Simon
leprosul, (Mc.v.3) Maria a luat un litru de cu mir de nard curat, de
mare preţ, (Ioan v.3) s-a apropiat de El; (Mt.v.7)
4 şi după ce a spart vasul (Mc.v.3) de alabastru cu mir foarte
scump, a turnat parfumul pe capul (Mt.v.7) şi picioarele lui Isus şi I-a
şters picioarele cu părul ei; şi s-a umplut casa de mirosul mirului.
(Ioan v.3)
5 Unii dintre ucenici s-au necăjit / când au văzut lucrul acesta
şi au zis: (Mt.v.8) “Ce rost are risipa aceasta de mir?”
6 Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, care avea să-L vândă a zis:
(Ioan v.4)
7 “De ce nu s-a vândut acest mir cu trei sute de dinari şi / banii
(Mt.v.9) / să se fi dat săracilor?” (Ioan v.5)
8 Zicea lucrul acesta nu pentru că purta grijă de săraci, ci
pentru că era un hoţ şi, ca unul care ţinea pungă, lua el ce se punea în
ea. (Ioan v.6)
9 Dar Isus / când a auzit lucrul acesta le-a zis: (Mt.v.10) /
“Lăsaţi-o în pace. (Mc.v.6) De ce necăjiţi pe femeie? Ea a făcut un
lucru frumos pentru Mine; (Mt.v.10)
10 căci pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi şi le puteţi face bine
oricând voiţi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. (Mc.v.7)
11 Ea a făcut ce a putut. (Mc.v.8) Dacă a turnat acest mir pe
trupul Meu, ea a făcut lucrul acesta în vederea pregătirii Mele pentru
îngropare. (Mt.v.12)
spre amintirea ei.” (Mc.v.9)
Întrucât s-au ridicat de-a lungul celor două milenii cele mai
mari controverse în legătură cu aceste trei texte şi Luca 7:36-50 care
ne vorbesc despre ungerea Mântuitorului cu mir, noi vom reaminti
aproape în întregime studiul cu aceeaşi temă Ungerea Mântuitorului
cu mir de către o femeie păcătoasă din Evanghelia după Luca,
capitolul 7 (Vol.III,Stud.50).
Din textul citat vom ţine două studii pe aceeaşi temă Ungerea
Mântuitorului cu mir. În primul studiu ne vom ocupa de şapte lucruri:
opiniile comentatorilor cu privire la numărul ungerilor, opiniile
acestora în legătură cu numărul femeilor care L-au uns pe Domnul
Isus cu mir, identificarea lui Simon, identificarea femeii, gradul de
rudenie al lui Simon cu femeia, locul ungerii şi data ungerii.
1. Primul lucru de care ne vom ocupa sunt, opiniile
comentatorilor cu privire la numărul ungerilor Domnului Isus cu
mir.
Unii teologi ca: Origen şi Teofilact din Biserica Primară,
Zigaben de la începutul secolului al doisprezecelea şi Calvin din Evul
Mediu, au spus că au fost trei ungeri şi că au luat parte la ele trei
femei: că prima ungere, după relatarea Evanghelistului Luca, a avut
loc în casa lui Simon fariseul, la care a luat parte o femeie păcătoasă;
că a doua ungere a avut loc în casa lui Lazăr cu şase zile înainte de
Paşte, la care a luat parte Maria, sora lui Lazăr şi I-a uns picioarele; şi
că a treia ungere a avut loc, după relatarea Evangheliştilor Marcu şi
Matei în casa lui Simon leprosul, cu două zile înainte de Paşte, la care
a luat parte o altă femeie neidentificată şi I-a uns capul.1
Fericitul Augustin, care a trăit între anii 354-430 după Cristos,
cât şi mulţi alţi comentatori moderni ca: F. Godet, H. Balmforth etc.,
au spus că au fost două ungeri: una în Galileea, cetatea Capernaum
sau Nain, pe care a consemnat-o Evanghelistul Luca; şi alta în Iudeea,
satul Betania, în Săptămâna Patimilor Mântuitorului, pe care au redat-
o ceilalţi trei evanghelişti Marcu, Matei şi Ioan2. Fericitul Augustin a
spus că, femeia păcătoasă din Evanghelia după Luca este identică cu
cea din Evanghelia după Ioan şi că ea, n-a fost alta decât Maria, sora
lui Lazăr. El a explicat că ea L-a uns pe Domnul Isus de două ori: o
dată în Luca şi a doua oară în Marcu, Matei şi Ioan. Apoi, el a
demonstrat că în preajma răstignirii Mântuitorului n-au fost două
ungeri: una cu şase zile înainte de Paşte şi alta cu două zile înainte de
această sărbătoare, ci una singură. El a mai explicat că Evanghelistul
Ioan a scris că Maria a uns picioarele Domnului Isus din trei motive:
a) ca să arate că există o mare legătură între cele două ungeri; b) ca să
identifice cu acest detaliu că este una şi aceeaşi femeie, care a mai
făcut o dată gestul acesta în Evanghelia după Luca; şi c) fiindcă
Evangheliştii Marcu şi Matei au omis să scrie că Maria a uns la a doua
ungere şi picioarele Domnului Isus, nu numai capul 3.
Şi o altă pleiadă de exegeţi au zis că a fost o singură ungere.
Toţi aceştia spun că există o mare similitudine între ungerea din
Evanghelia după Luca şi celelalte trei; şi că datorită acestei mari
asemănări, care există în cele patru Evanghelii, Evanghelistul Luca ne-
a relatat și el ungerea care a avut loc în Săptămâna Patimilor
Domnului Isus. Tot din motivul acesta au zis susţinătorii acestei
opinii, că nici Evangheliştii Marcu, Matei şi Ioan, n-au menţionat în
Evangheliile lor ungerea Mântuitorului pe care Evanghelistul Luca a
redat-o în timpul misiunii Domnului Isus în Galileea. De aici, aceşti
comentatori au tras concluzia că a existat o singură ungere, pe care cei
patru evanghelişti au redat-o în împrejurări diferite, argumentând-o cu
faptul că în amândouă cazurile, ea a avut loc în casa unuia şi aceluiaşi
om care se numea Simon 4.
Noi alegem a doua variantă cu privire la numărul ungerilor
Domnului Isus cu mir, dar cu unele retuşări, considerând că este
singura care are la bază adevărul. Noi respingem opinia care susţine că
au existat trei ungeri în trei case diferite: una în casa lui Simon
fariseul, alta în casa lui Simon leprosul şi a treia în casa lui Lazăr,
pentru că Simon fariseul şi Simon leprosul nu erau două persoane, ci
una şi aceeaşi, aşa cum am văzut în studiul intitulat Ungerea
Mântuitorului cu mir. (Vol.III,Stud.50) Şi, totodată, noi respingem şi
opinia care susţine că a fost o singură ungere, fiindcă şi ea are lacunele
ei. Una dintre aceste lacune constă în faptul că Evanghelistul Luca ne
arată clar că ungerea despre care el ne vorbeşte, a avut loc în timpul
misiunii Domnului Isus în Galileea; devreme ce ungerea despre care
ne vorbesc evangheliştii: Marcu, Matei şi Ioan, a avut loc în ultima
săptămână din viaţa umană a Mântuitorului.
2. Al doilea lucru de care ne vom ocupa, sunt opiniile
comentatorilor în legătură cu numărul femeilor care L-au uns pe
Domnul Isus cu mir.
Teologii din Biserica Primară: Ioan Gură de Aur şi Ieronim, au
spus că două femei L-au uns pe Domnul Isus cu mir şi nu numai una.
Gură de Aur a zis: “Femeia aceasta numai se pare a fi una şi aceeaşi
la toţi patru evangheliştii, dar, în realitate nu-i aşa. La Evangheliştii
Sinoptici, ea este una şi aceeşi; iar la evanghelistul Ioan este alta şi
anume: Maria, sora lui Lazăr.” 5 Acelaşi lucru l-a afirmat şi Ieronim.
El a spus simplu: “Nimeni să nu creadă că una şi aceeaşi femeie a uns
capul şi picioarele Mântuitorului.” 6
Iar, mulţi alţi teologi, atât din Biserica Primară, cât şi cei din
timpul nostru modern, au spus că era o singură femeie care L-a uns pe
Domnul Isus cu mir. Unii comentatori din Biserica Primară, în frunte
cu Ieronim şi Clement de Alexandria, cât şi mulţi alţi exegeţi catolici,
au susţinut că această femeie era Maria Magdalena. Toţi aceştia, au
simţit o reţinere ca s-o identifice pe Maria, sora lui Lazăr cu această
femeie păcătoasă din Evanghelia după Luca. Însă, alţi interpreţi dintre
aceştia, care opinează că era o singură femeie care L-a uns pe
Mântuitorul cu mir, susţin cu tărie că această femeie era Maria, sora
lui Lazăr. Iar, alţii dintre aceştia sunt de părere că Maria Magdalena
era una şi aceeaşi cu Maria, sora lui Lazăr 7.
Noi nu credem că două femei L-au uns pe Domnul Isus cu mir:
Maria Magdalena şi Maria, sora lui Lazăr, și, cu atât mai puţin, noi nu
credem că Maria Magdalena era una şi aceeşai cu Maria, sora lui
Lazăr, ci susţinem cu tărie că, o singură femeie L-a uns pe Mântuitorul
cu mir şi că, ea a făcut gestul acesta de două ori; şi că, femeia aceasta
nu era alta decât Maria, sora lui Lazăr, aşa cum am văzut în studiile
intitulate Ungerea Mântuitorului cu mir (Vol.III,Stud.50) şi
Deosebirea dintre un fariseu şi un copil al lui Dumnezeu.
(Vol.III,Stud.51)
3. Al treilea lucru de care ne vom ocupa este, identificarea lui
Simon.
În legătură cu identificarea lui Simon avem două detalii: primul
detaliu este numele lui. Comentatorul H. Balmforth a zis că numele lui
Simon ne spune foarte mult8. În toate cele patru texte pe care le-am
amintit, există multe detalii comune, dar, în acelaşi timp, sunt şi unele
dezacorduri aparente. Evanghelistul Luca a scris: “Isus a luat cuvântul
şi i-a zis: «Simone, am să-ţi spun ceva»”. (v.40) Acest detaliu ne
trimite la o altă ungere cu mir, care a avut loc în casa aceluiaşi om cu
acelaşi nume în preajma răstignirii Mântuitorului 9. Evanghelistul
Marcu a zis: “Pe când stătea Isus la masă în Betania, în casa lui
Simon leprosul, a venit o femeie care avea un vas de alabastru cu mir
de nard curat, foarte scump; după ce a spart vasul, a turnat parfumul
pe capul lui Isus.” (v.3) La Evanghelistul Luca proprietarul casei în
care s-a făcut ungerea cu mir se numea Simon fariseul (v.36,37,40); la
Evangheliştii Marcu şi Matei, el se numea Simon leprosul; iar, la
Evanghelistul Ioan, numele lui nu este amintit, ci, dimpotrivă, ni se
pare că ungerea cu mir ar fi avut loc în casa lui Lazăr, fratele Mariei şi
al Martei.
La toate acestea, se ridică următoarea întrebare: de ce
Evanghelistul Luca, ca unul care a acordat în Evanghelie o atenţie
deosebită femeilor, aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat
Evanghelia după Luca (Vol.I,Stud.5), n-a specificat numele acestei
femei, deşi ea era personajul principal, ci a menţionat numai numele
fariseului? Răspunsul este, că el n-a făcut lucrul acesta la voia
întâmplării, ci cu un scop înţelept: ca să ne ofere cheia cu care să
putem descuia misterul identificării acestui fariseu.
Şi al doilea detaliu prin care putem identifica pe acest fariseu
cu numele Simon este, ciudata combinaţie care era între respectul lui
faţă de Domnul Isus şi omiterea anumitor maniere 10. Aceasta este o
altă cheie, care ne ajută să ajungem la adevărata interpretare, nu numai
a primei ungeri, ci şi a acestei ungeri pe care o studiem acum.
4. Al patrulea lucru de care ne vom ocupa este, identificarea
femeii care L-a uns pe Domnul Isus cu mir.
În ce priveşte identificarea femeii avem trei detalii.
Dacă citim cu atenţie cele patru texte amintite, care ne vorbesc
despre ungerea cu mir, vom observa că Evangheliştii Marcu şi Matei
sunt aproape identici; că Evanghelistul Ioan ne informează că femeia
care L-a uns pe Domnul Isus cu mir nu era alta, decât Maria, sora lui
Lazăr; şi că Evanghelistul Luca, diferă oarecum de ceilalţi trei
evanghelişti, prin faptul că el o prezintă ca pe o mare păcătoasă 11.
Cele două detalii: numele lui Simon şi ciudata combinaţie între
respectul lui Simon faţă de Domnul Isus şi omiterea anumitor maniere
cu care l-am identificat pe Simon fariseul, o identifică şi pe femeie de
la sine 12, deoarece ele leagă cele două ungeri şi ne arată că, Simon
fariseul din Evanghelia după Luca, era unul şi acelaşi cu Simon
leprosul din celelalte trei Evanghelii. Atunci şi femeiea din pasajul pe
care îl studiem acum este şi ea una şi aceeaşi cu Maria, sora lui Lazăr
din Evanghelia după Ioan şi cu femeia neidentificată aparent din
Evangheliile după Marcu şi Matei.
Şi al treilea detaliu, pe care l-a explicat Fericitul Augustin este
ungerea picioarelor Domnului Isus. Augustin a spus că Evanghelistul
Ioan a scris că Maria, sora lui Lazăr, a uns picioarele Mântuitorului
din trei motive: să arate că exista o mare legătură între cele două
ungeri; să identifice cu această ungere a picioarelor Domnului Isus pe
una şi aceeaşi femeie, care a mai făcut o dată gestul acesta în
Evanghelia după Luca; și că Evangheliştii Marcu şi Matei au omis să
scrie că Maria, la a doua ungere, a uns Domnului Isus şi picioarele, nu
numai capul.
Comentatorii catolici, Bousset, Fillon şi Lagrange, au susţinut
cu tărie că femeia păcătoasă din Evanghelia după Luca, care L-a uns
pe Domnul Isus cu mir, era Maria Magdalena. Ei nu puteau să
conceapă că această femeie cu reputaţie rea putea fi Maria, sora lui
Lazăr, pe care o iubea Mântuitorul 13. Comentatorul Nebe a respis
această opinie că Maria Magdalena L-a uns pe Domnul Isus în textul
din Evanghelia după Luca, capitolul 7 14. De atunci, chiar şi unii
comentatori catolici ca, Bougaud, Lacordaire etc., nu exclud
posibilitatea că Maria, sora lui Lazăr, L-a uns pe Domnul Isus cu mir
în amândouă cazurile 15.
5. Al cincilea lucru de care ne vom ocupa este, gradul de
rudenie al lui Simon cu femeia care L-a uns pe Domnul Isus cu
mir.
Până acum am văzut că Simon fariseul era unul şi acelaşi cu
Simon leprosul când s-au făcut cele două ungeri; şi că femeia
păcătoasă din Evanghelia după Luca era și ea una şi aceeaşi cu Maria,
sora lui Lazăr. Acum, ca să putem înţelege textul cât mai bine, dorim
să ştim: nu cumva Simon fariseul şi femeia păcătoasă, prezenți la
amândouă ungerile, erau rude?
În privinţa aceasta avem două detalii în a doua ungere: unul la
Evanghelistul Ioan şi altul la Evangheliştii Marcu şi Matei.
Evanghelistul Ioan nu ne indică numele proprietarului casei în care a
avut loc ungerea cu mir, ci numai ne arată că printre comeseni erau:
Maria, Marta şi Lazăr; că Marta slujea, Maria era aceea care L-a uns
pe Domnul Isus cu mir şi că Lazăr era unul dintre cei care şedeau la
masă. Evanghelistul Ioan a scris: “Acolo I-au pregătit o cină. Marta
slujea, iar Lazăr era unul din cei care şedea la masă cu El. (3) Maria
a luat un litru cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui
Isus şi I-a şters picioarele cu părul ei.” (v.2-3) Iar Evangheliştii
Marcu şi Matei ne arată două lucruri: că ungerea cu mir a avut loc în
casa lui Simon leprosul şi femeia care L-a uns pe Mântuitorul, nu era
alta decât Maria, sora lui Lazăr. Aceste detalii ne arată că ea a venit
acasă la Simon leprosul şi că acolo L-a uns pe Domnul Isus.
Evanghelistul Marcu a scris: “Pe când stătea Isus la masă în Betania,
în casa lui Simon leprosul, a venit o femeie care avea un vas de
alabastru cu mir de nard curat, foarte scump; după ce a spart vasul, a
turnat parfumul pe capul lui Isus.” (v.3)
Aceste două detalii din a doua ungere, sunt în cea mai mare
concordanţă şi cu prima ungere pe care ne-a redat-o Evanghelistul
Luca 16. El a scris: “Un fariseu L-a rugat pe Isus să mănânce la el.
Isus a intrat în casa fariseului şi S-a aşezat la masă. (37) Şi iată că o
femeie păcătoasă din cetate a aflat că El era la masă în casa
fariseului: a adus un vas de alabastru cu parfum mirositor.” (v.36-37)
Acum, întrebarea care se ridică este: cine era această femeie
care a intrat în casa lui Simon la prima ungere din Evanghelia după
Luca, unde sora ei la a doua ungere slujea şi fratele ei şedea la masă,
dacă nu o rudă apropiată al lui Simon? Teofilact ne spune că unii
teologi din Biserica Primară au opinat că Simon era tatăl acestor trei
fraţi; alţii credeau că era soţul Martei; şi alţii ziceau că le era unchi 17.
Comentatorul modern Hengstenberg a preluat opinia de la Biserica
Primară, că Simon era soţul Martei şi a susţinut-o cu tărie. Iar faptul
că, Simon era tatăl celor trei fraţi: Maria, Marta şi Lazăr, l-a preluat de
la Biserica Primară un alt comentator modern cu numele Ewald. Pe
amândoi aceşti teologi influenţi, i-au urmat mulţi comentatori 18.
Prin faptul că Evangheliile ne redau pe aceşti trei fraţi mereu
împreună şi încă cu lux de amănunte: că Marta slujea Mântuitorului şi
că Maria obişnuia să stea la picioarele Lui (Luca 10:38-42), ne arată
că ei locuiau în aceeaşi casă. Or, dacă Simon era soţul Martei, ea
trebuia să stea la el acasă şi nu putea să fie mereu cu fraţii ei. Iar, dacă
Simon era tatăl lor, atunci trebuiau să locuiască cu toţii în aceeaşi casă
şi nu trebuia, aşa cum ne arată Evanghelistul Matei în detaliul lui, că
femeia care L-a uns pe Domnul Isus, a trebuit să meargă la el acasă.
Răspunsul cel mai plauzibil la această întrebare care s-a pus
mai înainte este că, Simon era unchiul Mariei, fapt cu care sunt de
acord cei mai mulţi comentatori. Noi luăm această explicaţie, pentru
că o considerăm ca fiind autentică.
În concluzie, dacă acceptăm că Simon fariseul era unchiul
femeii păcătoase care a uns picioarele Mântuitorului, atunci ni se pare
că ne izbim de o altă problemă grea şi anume: cum a putut el să
condamne în cugetul lui pe nepoata sa înaintea Domnului Isus la
prima ungere? Evanghelistul Luca a scris: “Când a văzut lucrul
acesta, fariseul care-L invitase şi-a zis: «Omul acesta, dacă ar fi un
profet, ar şti cine şi ce fel de femeie este cea care se atinge de el: că
este o păcătoasă.»” (v.39) Dar, tocmai faptul acesta ne scoate în
evidenţă adevăratul său caracter de fariseu şi ne ajută să înţelegem
textul de la prima ungere, aşa cum am văzut când am tratat studiul
intitulat Deosebirea dintre un fariseu şi un copil al lui Dumnezeu.
(Vol.III,Stud.51)
6. Al şaselea lucru de care ne vom ocupa este, locul în care L-
a uns Maria pe Domnul Isus.
În legătură cu locul în care L-a uns Maria pe Mântuitorul s-au
emis trei opinii. Cei ce susţin că au fost trei ungeri, opinează că una a
avut loc în Galileea, cetatea Capernaum sau în cetatea Nain; şi două în
Iudeea, satul Betania. Alţii, dintre cei care susţin că au fost două
ungeri, opinează că una a avut loc în Galileea, tot în Capernaum sau
Nain (Luca 7:17); şi alta în Iudeea, satul Betania19; iar alţii, dintre cei
ce susţin tot această variantă că au fost două ungeri, cred cu tărie că
amândouă ungerile au avut loc în Betania. Ei au certitudinea că
Domnul Isus, când a făcut odată o vizită la Ierusalim, S-a dus şi la
Betania și că atunci a avut loc prima ungere, iar, la sfârşitul misiunii
Mântuitorului, a avut loc, tot în această localitate şi a doua ungere 20.
Ungerea din Betania
Noi alegem varianta că, Mântuitorul a fost uns cu mir în

Betania, în amândouă cazurile. Susţinem lucrul acesta cu tărie pentru
că, aşa cum am văzut când am studiat prima ungere, Domnul Isus a
venit din Galileea în Ierusalim cu ocazia Rusaliilor; şi cu ocazia
acestei sărbători, Simon leprosul care era din Betania, L-a invitat pe
Mântuitorul să ia masa la el.
Alți comentatori opinează că ungerea Domnului Isus cu mir a
avut loc în casa fraţilor: Maria, Marta şi Lazăr, pentru că în această
casă era Maria și că aici stătea şi Lazăr la masă. Aceștia pun
întrebarea: unde a putut Marta să slujească mai bine la masă, dacă nu
la ea acasă? 21 Numai că adevărul este altul, aşa cum susţin cele mai
multe voci şi, cum ne arată clar Evangheliştii Marcu şi Matei că şi a
doua ungere a Domnului Isus, ca și prima, a avut loc tot în casa lui
Simon. Evanghelistul Marcu a scris: “Pe când stătea Isus la masă în
Betania, în casa lui Simon leprosul, a venit o femeie care avea un vas
de alabastru cu mir de nard curat...” (v.3) Şi Evanghelistul Matei, de
asemenea a zis: “Când era Isus în Betania, în casa lui Simon
leprosul, (7) s-a apropiat de El o femeie cu un vas de alabastru cu un
mir foarte scump … “ (v.6-7) 22
Unii comentatori ca F.W. Farrar, au pus întrebarea: de ce toţi
trei Evangheliştii Sinoptici au ţinut sub tăcere pe cei trei fraţi: Maria,
Marta şi Lazăr? Ei nici n-au amintit măcar pe Marta şi pe Lazăr în cele
două ungeri, iar pe Maria au numit-o pur şi simplu “o femeie” 23.
Credem că şi aici este acelaşi răspuns pe care l-au dat cercetătorii în
legătură cu motivul omiterii minunii învierii lui Lazăr din cele trei
Evanghelii Sinoptice, cum am văzut când am tratat studiul întitulat
Învierea lui Lazăr. (Vol.VI,Stud.42) Scriitorii primelor trei
Evanghelii au fost inspiraţi să treacă sub tăcere atât minunea învierii
lui Lazăr, cât şi pe cei trei fraţi, prezenți la cele două ungeri, ca să nu-
i pună în pericol, deoarece Evangheliştii Sinoptici şi-au redactat
Evangheliile timpuriu: între anii 55 şi 60, când autorităţile fanatice din
Ierusalim persecutau pe creştini. Acesta a fost motivul pentru care
Apostolul Ioan a consemnat în Evanghelie atât minunea învierii lui
Lazăr, cât şi faptul că Maria, sora lui Lazăr, L-a uns pe Domnul Isus
cu mir şi că, la această ungere au fost prezenţi şi Lazăr şi Marta.
Apostolul Ioan a făcut toate aceste menţionări, fiindcă el şi-a redactat
Evanghelia în anul 98, cu mult mai târziu, după anul 70 când a fost
distrus Ierusalimul 24.
7. Şi al şaptelea lucru de care ne vom ocupa este, data ungerii
Domnului Isus cu mir.
Evangheliştii Marcu şi Matei, se pare, că aşează a doua ungere
a Domnului Isus: marţi, cu două zile înainte de Paşte. Evanghelistul
Marcu scrie: “După două zile era sărbătoarea Paştelor şi a
Azimilor...” (14:1). Şi Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus
spunând: “Ştiţi că după două zile vor fi Paştele; şi Fiul Omului va fi
dat ca să fie răstignit.” (26:2) Pe când, Evanghelistul Ioan ne arată că
Mântuitorul a sosit la Betania cu “şase zile” înainte de Paşte. El a
scris: “Cu şase zile înainte de Paşte, Isus a venit în Betania ...” (v.1)
Comentatorul F.W. Farrar explică astfel această discordanţă aparentă,
că evangheliştii Marcu şi Matei n-au aşezat această ungere cu două
zile înainte de Paşte în mod cronologic, ci cu scopul de-a explica
trădarea lui Iuda, pentru că el atunci şi-a încheiat tranzacţia definitiv
cu Marele Sanhedrin. Din Evanghelia după Ioan vedem că aceasta a
fost a doua întrevedere a trădătorului cu sinedriştii, deoarece la prima
întâlnire n-au pus la cale încă toate lucrurile 25. Acesta este motivul
pentru care Evanghelistul Matei a întrebuinţat în textul grecesc la
începutul versetului 6 particula de care indică contrastul dintre două
istorisiri 26.
B.F. Westcott, cât şi alţi comentatori, cred că vinerea în care
Mântuitorul a fost răstignit, era 14 Nisan, iar alţi exegeţi susţin că,
acea vineri era în 15 Nisan. Cei ce cred că vinerea răstignirii era în 14
Nisan, cât şi cei ce susţin că acea vineri era în 15 Nisan, nu numără
cele şase zile de la vinerea morţii Domnului Isus, ci din ziua de joi,
pentru că joi seara, fiind ajunul Paştelui, începea sărbătoarea şi evreii
mâncau Paştele. Apoi, toţi aceştia, nu numără cele 6 zile de la vinerea
răstignirii Mântuitorului şi până la ungerea Lui cu mir, care a avut loc
sâmbăta, ci de joi, când era ajunul Paştelui, când se mânca mielul
pascal şi când începea sărbătoarea, pentru că Evanghelistul Ioan scrie
clar: “Cu şase zile înainte de Paşte, Isus a venit în Betania” (v.1) şi
nu “Cu şase zile înainte de Paşte, a avut loc ungerea Mântuitorului.”
Astfel, pentru unii dintre aceştia, ziua ungerii Mântuitorului cădea
sâmbătă 8 Nisan, iar pentru alţii tot sâmbătă 9 Nisan. Dar sunt şi alţi
comentatori, care nu includ în numărătoarea celor şase zile nici chiar
ziua de joi a Sărbătorii Paştelor. Pentru aceştia, nu numai ziua sosirii
Domnului Isus în Betania cădea vineri, dar chiar şi ziua ungerii Lui,
cădea tot în această zi 27.
Cei mai mulţi comentatori ca: A. Edersheim, W. Hendriksen,
F.W. Farrar etc., cred cu tărie că sâmbăta dinaintea Paştelor, care se
numea Şabat Hanadol, “cel mai mare sabat din cursul unui an”,
Mântuitorul a petrecut-o în odihnă şi linişte 28. Cercetătorii ne spun că
evreii obişnuiau să încheie fiecare sabat cu o cină deosebită şi, cu atât
mai mult, Sabatul Hanadol 29. La o astfel de cină, L-a invitat Simon pe
Domnul Isus cu ucenicii, și la care au luat parte şi nepoţii lui: Maria,
Marta şi Lazăr.
Toţi comentatorii, care susţin că în casa lui Simon fariseul, au
avut loc amândouă ungerile şi că Maria, sora lui Lazăr, era acea
femeie care L-a uns pe Domnul Isus cu mir, ne spun că Simon s-a
îmbolnăvit de lepră şi că, în urma vindecării lui de către Mântuitorul, a
pregătit o masă la care L-a invitat pe Binefăcătorul lui. Dar, aşa cum
am văzut în studiul intitulat Deosebirea dintre un fariseu şi un copil
al lui Dumnezeu (Vol.III.Stud.51), nici chiar tămăduirea lui de lepră,
nu l-a putut determina pe Simon fariseul, să capituleze înaintea Fiului
lui Dumnezeu.
Când am tratat studiul intitulat Vindecarea robului unui sutaş,
(Vol.III,Stud.44) am văzut că Evanghelistul Matei ne-a arătat că, una
dintre cele şapte minuni ale Mântuitorului din capitolul 8 este şi
miracolul capitulării unui cărturar. Dar, fariseii au capitulat mai greu,
şi aceasta din trei motive: că ei au considerat că legea pe care au
prescris-o şi au definit-o cărturarii din Vechiul Testament, era
desăvârşită şi ea era cel mai sfânt lucru din lume; că ei de bunăvoie s-
au angajat prin depunerea unui jurământ că o vor ţine cu cea mai mare
sfinţenie toată viaţa; și că ei au iubit-o atât de mult, încât nimeni şi
nimic nu i-a putut despărţi de ea 30. Acesta a fost motivul pentru care
fariseii au zis gărzii templului, când aceasta a fost trimisă să-L
aresteze pe Domnul Isus: “A crezut în El vreunul din mai marii noştri
sau din farisei?” (7:48) Şi aceasta a fost cauza pentru care
Evanghelistul Ioan a zis în continuare: “Totuşi, chiar dintre
conducători mulţi au crezut în El, dar de frica fariseilor nu-L
mărturiseau pe faţă, ca să nu fie daţi afară din sinagogă.” (12:42)
Când am tratat studiul intitulat Condamnarea Domnului Isus
la moarte, (Vol.VI,Stud.46) am văzut că Simon fariseul a capitulat
abia cu ocazia învierii nepotului său, Lazăr, care a avut loc în urmă cu
două săptămâni, pentru că şi el a fost unul din martorii oculari ai
acestei mari minuni. Evanghelistul Ioan a scris: “Mulţi din iudeii care
veniseră la Maria, când au văzut ce a făcut Isus, au crezut în El.”
(11:45) Astfel, Simon, drept recunoştinţă, a oferit Domnului Isus încă
o masă după un an şi nouă luni. Aceasta a fost capitularea unuia dintre
cei mai mari farisei, aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat
Deosebirea dintre un fariseu şi un copil al lui Dumnezeu.
(Vol.III,Stud.51)
1. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 577 – 578.

2. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p.
364;
Balmforth, H., St. Luke, p. 173.
3. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 577.
363;
Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 56.
6. Op. cit.
7. Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 56;
Bunaciu, I., Explicarea Evangheliilor, p. 145.
8. Balmforth, H., St. Luke, p. 173.
9. Porter, E.M., Luke, p. 1199.
10. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 94 – 95.
11. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 363.
12. Balmforth, H., St. Luke, p. 173.
13. Diamandi, S., Patimile, Moartea, Învierea, Vol. II, p. 132;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 363 – 364;
14. Nebe, Leidensgesch unser Jesu Christi, Vol. I, p. 21, 30.
15. Diamandi, S., Patimile, Moartea, Învierea, Vol. II, p. 132;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 364;
16. Geldenhuys, J.N., Commentary on the Gospel of Luke, p. 236.
18. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 721;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 192;
Ellis, D.J., John, p. 1251.
19. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke,
Vol. I, p. 364;
363.
21. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 109.
22. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 325.
23. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 191 - 192.
24. Op. cit. p. 175;
Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 167.
25. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 524.
27. Ellis, D.J., John, p. 1251;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 173;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 190.
29. Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 179.
30. Finkel, A., The Pharisees and the Teacher of Nazareth, p. 48.
2. UNGEREA MÂNTUITORULUI CU MIR (II)
Marcu 14 : 3 – 9; Matei 26 : 6 – 13; Ioan 12 : 1 – 8
Cu acest text ne apropiem de scena finală a slujirii Domnului
Isus pe pământ. Până acum am studiat ceea ce a zis și a făcut
Mântuitorul, iar de acum înainte vom studia despre suferinţa şi
moartea Lui. Comentatorul J.C. Ryle a zis că, până acum L-am văzut
pe Domnul Isus ca Mare Profet, iar de acum înainte Îl vom contempla
ca Mare Preot 1. Acesta este motivul pentru care exegetul A.B. Bruce,
consideră ungerea Domnului Isus cu mir, ca o introducere la toate
relatările din Săptămâna Patimilor Mântuitorului, care sunt
consemnate în cele patru Evanghelii 2. Comentatorul W. MacDonald a
zis că, aşa cum un bijutier expune un diamant pe fondul negru al unui
material de catifea, tot aşa şi Evangheliile, scot în evidenţă cu multă
măiestrie, splendoarea iubirii Mariei faţă de Mântuitorul ei, pe fondul
negru al trădării lui Iuda şi al unui complot din partea ierarhilor 3. Se
cuvine să citim şi să studiem acest pasaj din Biblie cu o deosebită
atenţie şi reverenţă.
Acest al doilea studiu din textul citat, intitulat tot Ungerea
Mântuitorului cu mir, ne scoate în evidenţă trei lucruri majore: gestul
Mariei, cârtirea lui Iuda şi apărarea Mariei de către Domnul Isus.
Să luăm mai întâi
I. GESTUL MARIEI
Evanghelistul Ioan a scris: “Cu şase zile înainte de Paşte, Isus
a venit în Betania, unde era Lazăr, care fusese mort şi pe care îl
înviase din morţi. (2) Acolo I-au pregătit o cină. Marta slujea, iar
Lazăr era unul din cei care şedea la masă cu El.” (v.1-2) Din
cuvintele Evanghelistului Ioan, când a spus: “Cu şase zile înainte de
Paşte, Isus a venit în Betania”, se vede clar, că Mântuitorul a sosit în
Betania vineri înainte de apusul soarelui şi de a începe sabatul; şi că El
a tras la casa prietenului Său, Lazăr, pe care îl înviase din morţi, iar,
din afirmaţia aceluiaşi evanghelist: “Acolo I-au pregătit o cină”,
reiese tot aşa de clar că Simon I-a pregătit Domnului Isus cina
sâmbăta, în a cincea zi înainte de Paşte.
Evangheliştii Marcu, Matei şi Ioan au scris în continuare, îi
cităm armonizat:
(3) Pe când stătea Isus la masă în Betania, în casa lui
Simon leprosul, (Mc.v.3) Maria a luat un litru de cu mir de
nard curat, de mare preţ, (Ioan v.3) s-a apropiat de El;
(Mt.v.7)
(4) şi după ce a spart vasul (Mc.v.3) de alabastru cu mir
foarte scump, a turnat parfumul pe capul (Mt.v.7) şi picioarele
lui Isus şi I-a şters picioarele cu părul ei; şi s-a umplut casa de
mirosul mirului. (Ioan v.3)
Ca să înţelegem textul mai bine, trebuie să cunoaştem mai întâi
cinci lucruri:
1. Ce fel de parfum era nardul? Evangheliştii Marcu şi Ioan
numesc acest parfum în textul grecesc nardos pistike, “nard curat”,
“nard pur” (Mc.v.3;Ioan v.3), “nard foarte scump” şi “nard de mare
preţ” (v.7) 4. Comentatorii J.L. Miller, W. Barclay, F.F. Bruce şi W.
Hendriksen, ne spun că acest nard se extrăgea din cozile frunzelor
uscate ale unui soi de plante parfumate, ce creşteau în solul înalt al
Muntelui Himalaia, care se întindea între Tibet şi India. Aceste plante,
care se aflau rar chiar şi în această zonă, erau cunoscute botaniştilor
sub numele de Nardostachys Jatamansi 5. Nardul se exporta din India;
iar vasele lui, cu gâtul îngust, se făceau în oraşul Alabastra din Egipt,
de unde i se şi trage numele. Pliniu ne relatează că, nardul se păstra
foarte bine în aceste vase de alabastru 6. Horaţiu a scris în Odele lui,
că numai femeile cele mai bogate, își permiteau să aibă această esenţă
de nard curat, pe care el o numea Nardi parvus onyx 7. Iar, Pliniu cel
Bătrân, a spus că preţul nardului echivala cu preţul pietrelor preţioase
8
. Acesta a fost motivul, pentru care Herodot a numit nardul darul
unui împărat. Acest istoric ne relatează că, împăratul Cambize a trimis
etiopienilor, între alte daruri, şi un vas de alabastru cu nard curat 9.
Pliniu ne istoriseşte că, ungerea picioarelor nu era cunoscută încă, nici
chiar imperatorilor romani, până când Otto i-a descoperit-o lui Nero,
prin anii 65 după Cristos 10.
2. Cantitatea nardului. Evanghelistul Ioan a scris: “Maria a
luat un litru cu mir de nard curat ...” (v.3) Nu este greu de stabilit
cantitatea exactă a acestui nard. În Dicţionarul Explicativ al limbii
române scrie: “Litra este o măsură de capacitate pentru lichide care
este egală cu un sfert de kilogram, iar, în trecut era egal cu circa o
treime dintr-un kilogram.”11 În textul grecesc scrie litra. Litra
grecească, a zis F.F. Bruce, era de 370 grame 12. Versiunile englezeşti
şi americane ale Bibliei: Versiunea Autorizată (Autorized King James
Version), Standardul Nou American (New American Standard Bible),
Versiunea Standardul Revizuit (Revised Standard Version) şi
Traducerea nouă a Bibliei lui James Moffatt, au transformat litra
grecească în unitatea de măsură englezească pentru lichide numită
pound, care este de 453,5 grame. Versiunea Bibliei în limba germană
a lui Martin Luther şi a lui Frantz E. Schlachter, cât şi Biblia în limba
rusă, au transformat litra grecească în unitatea lor de măsură pentru
lichide numită funt, care are aceeaşi capacitate ca poundul englezesc,
aşa cum explică şi Dicţionarul englez-român al lui Leon Leviţchi şi
Andrei Bantaş, Editura Teora, 1992, Bucureşti, p. 192. Astfel,
cantitatea parfumului cu care L-a uns Maria pe Domnul Isus, era de
370 de grame, aproape jumătate de kilogram.
Prea puţini oameni fac pentru Cristos tot ce pot. Mulţi ar putea
să facă pentru Domnul Isus, cu mult mai mult, decât ce au făcut până
acum, dar nu vor. Printre multe, alte declaraţii frumoase, pe care le-a
făcut Mântuitorul despre Maria, era şi aceasta că ea a făcut pentru El
tot ce a putut. Evanghelistul Marcu a scris: “El (Isus) a zis: «Ea a
făcut ce a putut.»” (v.8) Mântuitorul când a făcut această afirmaţie, n-
a avut în vedere numai vărsarea acestei cantităţi mari de nard preţios,
ci şi dăruirea iubirii şi a vieţii ei întregi la picioarele Lui.
3. Felul cum stăteau evreii la masă în timp ce mâncau. În
Israel, ca şi în întreg Răsăritul, musafirii nu şedeau pe scaune când
mâncau, ci stăteau întinşi pe canapele, se rezemau de mese scunde cu
cotul stâng, iar mâna dreaptă o aveau liberă pentru a putea mânca cu
ea; picioarele le aveau întinse înapoi; şi, când mâncau, nu aveau
sandale în picioare. Oricine venea în casa unui evreu, i se oferea o
canapea ca să se întindă pe ea 13. Evreii bogaţi, îndeosebi cei de la
oraşe, au împrumutat acest obicei de la romani 14. Aşa se explică
apropierea Mariei de picioarele Domnului Isus.
4. Felul vaselor de alabastru. Erau două feluri de vase de
alabastru. Erau nişte sticluţe cu esenţă de nard, care aveau o
urechiușă de care evreicele, care iubeau foarte mult parfumul,
obişnuiau să le poarte legate la gât. O asemenea sticluţă, depăşea ca
preţ, multe bijuterii 15. Femeile din Israel, obişnuiau să toarne câteva
picături de nard pe musafirii care le intrau în casă şi se aşezau la masă.
Ele făceau acest gest, nu numai ca semn de bun venit şi respect pentru
musafiri, dar şi ca să împrospăteze aerul, îndeosebi când era cald 16. Şi
mai erau vase de alabastru, de o litră grecească. Un asemenea vas, îl
găsim în acest text. Aceste vase aveau gâtul strâmt.
5. Şi obiceiul
spargerii vasului.
Evanghelistul Marcu a
scris: “... După ce a spart
vasul, a turnat parfumul
pe capul lui Isus.” (v.3)
În Răsărit erau două
obiceiuri în legătură cu
spargerea vasului: atunci
când se oferea un pahar
cu apă unui musafir
distins, acel pahar se
spărgea înaintea lui, ca
semn de respect, că din el
nu va bea un alt om
inferior 17. Mai era şi
obiceiul ca, atunci când
se ungeau morţii cu mir,
să se consume toată
cantitatea din vas; iar,
Nardul indian după ungere, se spărgea
vasul şi se punea în
mormânt lângă mort. Credem că, atunci când Maria L-a uns pe
Domnul Isus cu mir, n-a avut în minte aceste obiceiuri, dar Fiul lui
Dumnezeu ştia că ele I se potriveau 18.
Evanghelistul Ioan a scris că “Marta slujea” la masă (v.2).

Acesta era caracterul Martei, ea şi-a arătat dragostea pe care o avea
faţă de Domnul Isus prin slujirea cu mâinile ei 19, iar, caracterul
Mariei, se vede din gestul ungerii Domnului Isus cu mir.
Evanghelistul Ioan a spus în
continuare: “Maria a luat un litru cu
mir de nard curat, de mare preţ, şi a
uns picioarele lui Isus ... “ (v.3)
Maria şedea la capătul mesei,
pentru că în Israel, acesta era, în cel
mai bun caz, în anumite zile festive,
locul femeilor. Ea şedea la această
masă în prezenţa fratelui ei înviat
din morţi şi a Domnului Isus, pe
care ea acum Îl diviniza mai mult. Îi
privea pe amândoi şi cugeta adânc
în inima ei, până când dintr-o dată a
Vase de alabastru
fost covârşită de o dragoste, de o bucurie şi de o adorare atât de mare,
încât a trebuit să le exteriorizeze printr-un gest. Ea s-a sculat de la
masă, s-a dus acasă şi a adus discret vasul de alabastru. Apoi, s-a
apropiat încet pe la spatele Domnului Isus, a rupt gâtul vasului şi a
turnat tot nardul din el pe trupul Mântuitorului, începând de la picioare
şi până la cap.
Spargerea vasului de alabastru şi vărsarea mirului de nard
curat, erau expresia dragostei celei mai mari şi mai curate. Maria, a
luat ce avea mai scump şi a cheltuit totul pentru Domnul Isus.
Adevărata dragoste nu calculează niciodată preţul. Ea dă totul şi nu
regretă niciodată. Şi chiar, după ce dă totul, i se pare că a oferit prea
puţin 20.
Evanghelistul Ioan a scris în continuare: “Maria ... a uns
picioarele lui Isus.” (v.3) De fiecare dată, când o întâlnim pe Maria, ea
se găseşte la picioarele Domnului Isus. Aici se vede umilinţa ei.
Ungerea capului la ospeţe, era ceva obişnuit la evrei; era un gest de
onoare să ungi capul cuiva. Psalmistul David a zis în psalmul 23:5 “Tu
... îmi ungi capul cu untdelemn.” Picioarele nu se ungeau cu mir, ci ele
se spălau cu apă, lucrare pe care obişnuiau s-o facă robii şi servitorii.
Maria, nu se simţea vrednică să ungă capul Domnului Isus, de aceea
ea I-a uns, mai întâi, picioarele. Apoi, a continuat să-I ungă tot trupul,
până când a ajuns şi la cap. Ea n-a putut visa niciodată că va avea
onoarea să ungă trupul Domnului Isus, îndeosebi capul 21.
Evanghelistul Ioan a zis în continuare: “Maria ... a şters
picioarele lui Isus cu părul ei.” (v.3) Pentru o evreică să iasă pe stradă
cu capul gol, era o mare ruşine, iar, ca să apară în public cu părul
despletit, era o ruşine cu atât mai mare. O asemenea femeie era luată
drept prostituată. Dar, Maria şi-a permis să-şi ia, nu numai
învelitoarea de pe cap, ci să-şi despletească chiar şi cozle înaintea
Domnului Isus şi a celor doisprezece apostoli, ca să şteargă cu părul ei
picioarele Mântuitorului. Ea L-a iubit pe Domnul Isus atât de mult,
încât şi-a permis inimii, în acele momente, să acţioneze liber, fără s-o
intereseze ce gândeau ceilalți despre ea 22.
La afirmaţia Evanghelistului Ioan: “ ... Iar Lazăr era unul din
cei care şedeau la masă cu El (Isus),” (v.2) s-a pus marea întrebare:
“De ce Lazăr este manţionat singur şi în mod special?” La această
întrebare unii au răspuns: “Pentru că el era onorat ca un musafir de
mare însemnătate.” Alţii au zis: “Pentru că apariţia lui în public,
după înviere, era un lucru foarte neobişnuit.” Şi alţii au spus:
“Fiindcă învierea lui, era unul dintre motivele cele mai mari, pentru
care Simon, unchiul lui, a oferit Domnului Isus această masă festivă,
drept recunoştinţă.” Toate trei răspunsurile sunt, la fel, de bune şi
adevărate 23.
W. Hendriksen, ca şi mulţi alţi comentatori, spune că Simon a
dedicat această masă în onoarea Domnului Isus, ca recunoştinţă pentru
învierea nepotului lui, Lazăr, şi ca semn al capitulării şi al pocăinţei
lui 24. Iar Maria, ne spune A.B. Bruce, cât şi alţi comentatori, a uns
trupul Mântuitorului cu mir, fiindcă Îl iubea foarte mult pentru ceea ce
El era, pentru ceea ce a făcut pentru fratele ei, pentru ea, pentru
familia ei, pentru unchiul ei, pentru cuvintele Lui pe care ea le-a auzit,
ieşindu-I din gură şi pentru că i-a vizitat adeseori casa 25.
În al doilea rând, acest text ne scoate în evidenţă
II. CÂRTIREA LUI IUDA
Comentatorul J.N. Sanders opinează că Iuda, care era singurul
ucenic din Iudeea, ar fi fost fratele lui Lazăr din Betania 26. Învierea
lui Lazăr, ungerea Domnului Isus cu mir de către Maria şi atmosfera
care domnea în acea zi în casa lui Simon, erau în cea mai mare
discordanţă cu atitudinea pe care o avea Iuda vizavi de această opinie.
Mulţi comentatori şi teologi şi-au pus întrebarea: “Dacă
Domnul Isus ştia dinainte că Iuda va avea o mare sete după bani şi că
Îl va vinde de dragul acestora, atunci de ce l-a ales şi pe el ca să-I fie
ucenic?” Şi, cu atât mai mult, “De ce i-a încredinţat chiar lui
casieria?” Explicaţia lui W. Barclay, cât şi a altor comentatori, la
această întrebare este, că Mântuitorul l-a ales şi pe Iuda printre
ucenici, ca să-i acorde încredere, să-l aibă lângă El şi să Se apropie de
inima lui în mod special; și i-a încredinţat casieria, nu numai fiindcă
era capabil, dar mai mult, pentru că un asemenea caracter bolnav, se
putea trata mai îndată prin încredere, decât prin suspectare 27. Iuda n-a
știut să se folosească de această şansă. Cu cât şansa şi harul i-au fost
mai mari, cu atât şi prăbuşirea i-a fost mai gravă şi mai tragică.
Comentatorul B.F. Westcott spune că, ispita vine cel mai mult prin
ceea ce noi considerăm că suntem mai capabili. Dacă un om ocupă o
funcţie înaltă, la acela îi vine ispita prin îngâmfare că este cineva.
Dacă cineva posedă un lucru oarecare, acela este tentat să se laude.
Iuda era capabil în mânuirea banilor, de aceea el, în nevegherea lui,
mai întâi, a devenit iubitor de bani, apoi un hoţ şi, în cele din urmă, a
ajuns vânzătorul Fiului lui Dumnezeu de dragul banilor. Pofta lui după
300 de dinari, nu l-a jefuit numai de dragoste faţă de Fiul lui
Dumnezeu, dar i-a întunecat și optica faţă de frumosul gest al Mariei
și l-a făcut să fie chiar şi făţarnic.
În acest text se vede cel mai bine caracterul hâd al lui Iuda.
Murmurul a pornit de la Iuda şi, nu numai că a contaminat pe unii
dintre ucenici, dar i-a făcut şi pe ei să fie la unison cu el. Iuda n-a
putut să suporte ungerea Domnului Isus cu mir, pe care el o numea
risipă. Evangheliştii Marcu şi Matei au spus, îi cităm armonizat: “Unii
dintre ucenici s-au necăjit / când au văzut lucrul acesta şi au zis:
(Mt.v.8) “Ce rost are risipa aceasta de mir?” Evanghelistul Marcu ne
spune că, Iuda şi alţi câţva ucenici, s-au supărat pe Maria pentru că L-
a uns pe Domnul Isus cu mir. El a scris: “Și erau foarte necăjiţi pe
femeia aceea.” (v.5)
Iuda era mare maestru în arta prefăcătoriei şi a derutării 28. El a
zis: “De ce nu s-a vândut acest mir cu trei sute de dinari şi / banii
(Mt.v.9) / să se fi dat săracilor?” (Ioan v.5) Iuda se aştepta să i se
răspundă la cuvintele lui: “Ce om nobil şi generos este Iuda! El este
foarte atent cu săracii!”
Iuda, a considerat frumosul gest al dragostei Mariei, drept o
risipă inutilă. El se mira, cum de această femeie a risipit o cantitate
atât de mare de nard într-o clipă şi fără nici un rost. El nu putea să
vadă în frumuseţea gestului Mariei decât o risipă exagerată şi inutilă,
pentru că optica unui om depinde de felul cum este în interiorul lui. O
inimă pervertită, vede întotdeauna, lucrurile denaturate29.
Problema săracilor era o mască pe care o folosea Iuda, dar cu
care nu se putea ascunde nici chiar de Apostolul Ioan şi, cu atât mai
puţin, de dumnezeiescul lui Învăţător. Iuda a apreciat că preţul
nardului vărsat, valora 300 de dinari, ceea ce însemna câştigul muncii
unui om pe un an întreg, pentru că un dinar de argint roman era un
câştig maxim pe o zi de lucru 30. Iuda voia ca acest vas de alabastru să
se fi vândut şi banii să fi ajuns în casierie, pentru că el ştia cum să ia
din ei fără să se observe. Evanghelistul Ioan a scris: “Zicea lucrul
acesta nu pentru că purta grijă de săraci, ci pentru că era un hoţ şi,
ca unul care ţinea pungă, lua el ce se punea în ea.” (Ioan v.6)
Iuda a mărturisit fără să fi vrut că, mirul de nard era prea
preţios ca să fie cheltuit pentru Domnul Isus. Aceasta înseamnă că,
Mântuitorul a devenit pentru el mic şi neînsemnat, de aceea a
considerat ungerea Domnului Isus cu mir ca o risipă inutilă 31. Cât de
mic şi de neînsemnat a devint Domnul Isus pentru Iuda! Lucrul acesta
se vede cel mai clar din faptul că, el a fost mulţumit să primească
pentru Mântuitorul 30 de arginţi, care era preţul unui rob.
Comentatorul A.J. Bengel a zis că, cei 30 de arginţi pentru care Iuda
şi-a vândut Învăţătorul, erau cu ceva mai mult decât jumătate din suma
de 300 de dinari 32, pentru că un şechel de argint evreiesc valora cât
patru dinari romani. Iar comentatorul J.C. Ryle a spus: “Ca cineva să-
L urmeze pe Cristos, ca ucenic, trei ani de zile, să vadă toate minunile
pe care le-a făcut şi să-I audă învăţătura şi, totuşi, în final, să-L
vândă pentru treizeci de arginţi, faptul acesta ne arată cât de grav a
decăzut Iuda!” 33 Dar, Iuda, vânzându-L pe Fiul lui Dumnezeu, şi-a
vândut propria lui viaţă şi a primit, în schimb, blestemul întregii lumi
din toate generaţiile.
Şi, în al treilea rând, pasajul citat ne scoate în evidenţă
III. APĂRAREA MARIEI DE CĂTRE DOMNUL ISUS
Murmurul lui Iuda şi a altor ucenici, a ajuns şi la urechile
Mariei. Ea, deşi s-a întristat mult de această atitudine a unor ucenici,
totuşi tăcea şi nu scotea nici măcar un singur cuvânt. Mântuitorul,
luând apărarea Mariei, l-a adus pe Iuda la tăcere, pentru că nu putea să
audă cum un judecător rece osândea o inimă caldă 34. Evangheliştii
Marcu şi Matei au scris, îi cităm armonizat: “Dar Isus / când a auzit
lucrul acesta le-a zis: (Mt.v.10) / «Lăsaţi-o în pace. (Mc.v.6) De ce
necăjiţi pe femeie? Ea a făcut un lucru frumos pentru Mine.»”
(Mt.v.10) Limba greacă are doi termeni pentru cuvântul nostru “bun”:
aghatos, care înseamnă că un anumit lucru este bun, chiar dacă uneori
este greu şi neplăcut; şi kalos, care arată că un anumit lucru este nu
numai bun, dar şi iubit şi atrăgător. În textul grecesc scrie în
amândouă versetele kalos şi în Marcu 6 şi în Matei 10 35. Mântuitorul
a spus duios şi solemn lui Iuda, cât şi altor ucenici care cârteau
împreună cu el, să n-o necăjească pe Maria, pentru că gestul dragostei
ei era nu numai bun, dar şi frumos şi iubit, care I-a îndulcit mult
ultimele zile pline de suferință și amărăciune.
Când Domnul Isus a zis: “Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi şi
le puteţi face bine oricând voiţi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna,”
(Mc.v.7) a arătat lui Iuda şi tuturor comesenilor un mare adevăr din
viaţă, că sunt unele lucruri pe care le putem face mereu şi când dorim,
pe când, alte lucruri, nu avem ocazia să le facem decât o singură dată
în viaţă şi, dacă nu le facem în acel moment, în acea împrejurare şi la
acel impuls, acea ocazie se duce şi nu se mai repetă niciodată. Astfel,
acel gest al dragostei, Maria trebuia să-l facă faţă de Mântuitorul în
acea împrejurare şi la acel impuls, înainte de răstignirea Lui, pentru că
altfel, ar fi pierdut ocazia pentru totdeauna 36.
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Dacă
a turnat acest mir pe trupul Meu, ea a făcut lucrul acesta în vederea
pregătirii Mele pentru îngropare.” (v.12) Ungerea se practica în trei
ocazii: la întronarea împăraţilor, la încoronarea lui Mesia şi la
pregătirea morţilor pentru înmormântare. Cuvântul Mesia înseamnă în
limba ebraică “Unsul lui Dumnezeu”. Astfel, această ungere avea în
vedere regalitatea, mesianismul şi moartea Domnului Isus. Maria L-a
uns pe Domnul Isus ca pe Mesia-Împăratul, iar Mântuitorul a acceptat
acest omagiu ca Mesia care urma să moară 37.
Evangheliştii Marcu şi Matei L-au citat pe Domnul Isus
spunând: “Adevărat vă spun că oriunde va fi predicată Evanghelia
spre amintirea ei.” (Mc.v.9) Teologii şi comentatorii, începând cu
Ieronim din Biserica Primară şi până la cei mai moderni ca, Th. Keim,
W. Barclay şi alţii, spun că în acest verset vedem nu numai siguranţa
Domnului Isus că nu crucea va avea pentru El ultimul cuvânt, ci
învierea şi înălţarea la cer, dar totodată știa că Evanghelia Lui pe care
a predat-o apostolilor, va fi predicată în toată lumea şi la toate
generaţiile, şi prin Evanghelie se va aminti pretutindeni şi până la
sfârşitul lumii aces gest al dragostei Mariei pe care l-a făcut pentru El,
într-o împrejurare specială şi sub un impuls deosebit 38. Mântuitorul a
vrut să imortalizeze gestul Mariei şi l-a imortalizat prin Evanghelia
Sa.
Comentatorii A. J. Bengel şi R. Stier au spus că nici un
monarh, cât ar fi fost de mare şi de puternic, nu şi-a putut imortaliza
nici o faptă, cât de măreață ar fi fost. Numai Mântuitorul a putut s-o
asigure pe Maria că fapta ei va fi vestită nu numai în toată lumea, dar
că va fi şi nemuritoare. Aceasta este o altă dovadă care ne arată
divinitatea Domnului Isus 39. Ioan Gură de Aur, de asemenea a scris în
predicile lui apologetice în legătură cu acest verset, că faptele măreţe a
multor împăraţi şi generali, au fost uitate complet, ca şi când ar fi fost
scrise pe nisip. Pe când, acest gest al Mariei, pe care l-a făcut în
legătură cu Cristos şi cu jertfa Lui, a rămas nemuritor 40.
Detaliul Evanghelistului Ioan pe care ni l-a redat: “Și s-a
umplut casa de mirosul mirului” (v.3) este foarte preţios. Am văzut
adeseori, în această lucrare pe care o tratăm, că aproape fiecare text
din Evanghelia după Ioan are două înţelesuri: unul literal şi la
suprafaţă, pe care îl poate înţelege oricine; şi altul figurativ şi adânc,
pe care îl pot înţelege numai cei mai studioşi şi însetaţi după adevăr 41.
În înţelesul literal şi de suprafaţă, Evanghelistul Ioan când a scris, ca
un martor ocular detaliul cel viu: “Și s-a umplut casa de mirosul
mirului”, el încă vedea cu ochii memoriei acea imagine şi simţea acel
miros puternic, când Maria a spart vasul de alabastru şi a vărsat
aproape jumătate de kilogram de nard curat pe trupul Domnului Isus
42
. Iar, prin înţelesul figurativ şi adânc, Evanghelistul Ioan ne-a
prezentat trei adevăruri: că parfumul gestului pe care l-a făcut Maria,
urma să străbată veacurile şi să umple întreaga Biserică 43; că
frumusețea dragostei este nemuritoare și că ea dăinuie pentru
totdeauna 44; și aşa cum Maria şi-a spart vasul de alabastru şi a vărsat
din el tot nardul, tot aşa şi Mântuitorul Şi-a zdrobit trupul în întregime
şi a vărsat din el toată dragostea Lui de Dumnezeu asupra lumii 45.
Jerfa lui Cristos de pe cruce este mireasma cea mai plăcută a dragostei
care a umplut toată lumea. Fără ea, Evanghelia ar fi ca o arcadă fără
cheia de boltă, ca o clădire fără fundaţie şi ca sistemul solar fără soare
46
.
Aceasta este ungerea Mântuitorului cu mir, pe care a făcut-o
Maria, sora lui Lazăr din Betania, și aceasta este însemnătatea ei
adâncă!
1. Ryle, J.C., Matthew, p. 345 – 346.
2. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 296.
3. MacDonald, W., Comentar la Noul Testament, p. 178.
4. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 109;
5. Miller, J.L., Encyclopedia of Bible Life, p. 204 – 205;
Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 326;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 256.
6. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 579;
Pliny, Natural History, III, 3.
7. Horaţiu, Ode, IV, 12;

8. Bunaciu, I., Explicarea Evangheliilor, p. 286.
9. Herodot, History III, 20;
Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 579.
10. Pliny, Natural History, XIII, 15;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 524 - 525.
11. Dicţionarul Explicativ al limbii române, p. 504.
12. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 255.
13. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 325 - 326.
14. Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 56.
15. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 95;
Short, S.S., Mark, p. 1176.
17. Op. cit.;
Diamandi, S., Patimile, Moartea, Învierea, Vol. III, p. 132.
20. Op. cit. p. 110.
21. Op. cit.;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 176.
23. Op. cit. p. 174.
24. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 558.
26. Sanders, J.N., The Fourth Gospels of the Early Church, p. 29 –
41.
28. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 177.
30. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 326;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 365.
31. Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 180 - 181.
32. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 194, 525.
33. Ryle, J.C., John, Vol. II, p. 309 – 310.
36. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 365;
Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 112.
Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 582;
Keim, Th., Geschichte Jesu, Vol. III, p. 224.
40. Diamandi, S., Patimile, Moartea, Învierea, Vol. III, p. 134;
Ryle, J.C., Matthew, p. 348.
43. Edersheim, A., Jesus the Massiah, p. 722;
45. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 299, 301.
46. Ryle, J.C., Matthew, p. 347.
3. ISUS NAZARINEANUL ÎN CENTRUL ATENŢIEI
Ioan 11 : 55 – 57; 12 : 9 – 11
55 Paştele iudeilor erau aproape. Şi mulţi oameni din regiunea
aceea s-au urcat la Ierusalim înainte de Paşte ca să se curăţească.
56 Ei Îl căutau pe Isus şi vorbeau unii cu alţii în Templu: “Ce
credeţi? Nu va veni la sărbătoare?”
57 Iar preoţii cei mai de seamă şi fariseii porunciseră că, dacă
va şti cineva unde este, să le dea de ştire ca să-L prindă.
9 O mare mulţime de iudei au aflat că Isus era în Betania şi au
venit acolo, nu numai pentru Isus, ci ca să-l vadă şi pe Lazăr, pe care-
l înviase din morţi.
10 Preoţii cei mai de seamă au hotărât să-l omoare şi pe
Lazăr,
11 căci din cauza lui mulţi iudei plecau de la ei şi credeau în
Isus.
Faptul că Mântuitorul S-a decis să meargă la Ierusalim la acest

Paşte când autorităţile evreieşti L-au pus în afara legii şi au emis
împotriva Lui ordonanţa de arestare, era pentru El actul de cel mai
mare şi eroic curaj.
Acest text intitulat Isus Nazarineanul în centrul atenţiei, ne
arată că erau patru cauze majore care au contribuit la aşezarea
Domnului Isus în centrul atenţiei: numărul pelerinilor care au venit la
Ierusalim cu ocazia Sărbătorii Paştelor, emiterea ordonanţei de
arestare a Fiului lui Dumnezeu de către Marele Sanhedrin, ura şi
brutalitatea acestui for suprem al lui Israel pe care le arăta față de
simpatizanții Mântuitorului și miracolul învierii lui Lazăr.
I. NUMĂRUL PERELINILOR CARE AU VENIT LA
IERUSALIM CU OCAZIA SĂRBĂTORII PAȘTELOR.
Evanghelistul Ioan a scris: “Paştele iudeilor erau aproape. Şi
mulţi oameni din regiunea aceea s-au urcat la Ierusalim înainte de
Paşte ca să se curăţească.” (v.55)
Pentru cuvântul nostru “regiunea” din cuvintele: “Şi mulţi
oameni din regiunea aceea s-au urcat la Ierusalim înainte de Paşte”,
scrie în textul grecesc chōra, care înseamnă “ţară”, cât şi “regiune” 1.
În contextul pasajului citat, cuvântul “regiunea” este sinonim cu cel de
“ţară”, fapt pentru care cei mai mulţi bibliologi au tradus grecescul
chōra prin cuvântul “ţară”. Evanghelistul Ioan când a întrebuinţat
grecescul chōra, a avut în vedere pe toţi evreii din Israel care au venit
la Ierusalim cu ocazia Sărbătorii Paștelor şi, nu numai dintr-o anumită
zonă a ţării.
Când am tratat studiul intitulat Orologiul divin a început să
bată pentru Isus, (Vol.I,Stud.52) am văzut că imediat după
întoarcerea poporului evreu din captivitatea babiloniană, legea a
prescris că fiecare evreu adult de parte bărbătească, care locuia până la
22 km distanță de Ierusalim, era obligat să ia parte la cele trei sărbători
mari anuale: Paştele, Rusaliile şi Sărbătoarea Corturilor. Toţi ceilalţi
evrei, de parte bărbătească, din ţară care locuiau mai departe de 22 km
de Ierusalim, trebuiau să vină o dată pe an la una dintre aceste trei
sărbători. Iar, evreilor, care s-au împrăştiat în toate părţile lumii de
atunci, de la Spania şi până la Persia, li se cerea să ia parte la una
dintre aceste trei sărbători măcar o dată în viaţă 2. Hilel, renumitul
rabin care, în anii copilăriei Mântuitorului era foarte bătrân, a cerut ca
şi femeile să facă pelerinaj la templu cel puţin o dată pe an, la
Sărbătoarea Paştelor 3. Desigur, toţi preferau să vină la Sărbătoarea
Paştelor, deoarece această sărbătoare era cunoscută ca cea mai mare şi
sacră, şi fiindcă ea se ţinea în anotimpul cel mai frumos şi prielnic
pentru călătorie. Paştele nu se ţinea nici în căldura cea mare a verii,
aşa cum era cazul Rusaliilor şi nici în octombrie, luna ploilor, aşa cum
era Sărbătoarea Corturilor. În orice ţară ar fi trăit, evreii aveau o mare
dorinţă să ţină Paştele la Ierusalim. Ei obişnuiau să zică: “Anul acesta
ţin Paştele aici, iar anul viitor îl voi sărbători la Ierusalim.” 4
Ne surprinde şi, chiar ne uimeşte, numărul imens al pelerinilor
care se adunau la Ierusalim cu ocazia unui Paşte! La 30 de ani după
răstignirea Mântuitorului, guvernatorul roman Cestius, a vrut să ştie
cam câţi miei se sacrificau la Ierusalim cu ocazia unui Paşte, pentru a-i
raporta lui Nero. Astfel, el a făcut un recensământ şi a găsit că s-a
înjunghiat un număr de peste 256.000 de miei. Apoi, se ştie că era
obiceiul, ca cel puţin zece evrei se asociau pentru consumarea unui
miel. Aceasta înseamnă că la acel Paşte s-au adunat la Ierusalim peste
2.700.000 de pelerini 5. După ocuparea Canaanului, Paştele nu se
putea lua decât la templu, pentru că sângele mieilor trebuia vărsat pe
altar, de unde se scurgea printr-un canal în pârâul Chedron. Mâncarea
mielului pascal, care era partea esențială a sărbătorii, era simbolul
comuniunii evreilor cu Dumnezeu. Ierusalimul era mult mai ticsit de
pelerini la acest Paşte, pentru că mulţi au venit la templu, cu dorinţa
de a-L vedea pe Domnul Isus, auzind de marea minune a învierii lui
Lazăr şi a emiterii ordonanţei de arestare a Mântuitorului de către
Marele Sanhedrin!
Atât de mulţi pelerini veneu la Ierusalim cu ocazia unui Paşte,
încât, pur şi simplu, nu mai încăpeau în Sfânta Cetate. Acesta a fost
motivul pentru care legea a prescris, că pelerinii puteau să locuiască
cu ocazia Sărbătorii Paştelor şi în satele din jurul Ierusalimului, în care
s-a inclus şi Betania! Dar, cu toate măsurile luate, Ierusalimul şi
satele din jurul lui, au rămas tot aşa de ticsite şi de neîncăpătoare. Cei
mai mulţi dintre pelerini îşi făceau colibe şi adăposturi în Valea
Chedron şi pe coasta de apus a Muntelui Măslinilor; sau dormeau pe
muşchii unor pomi seculari; ori chiar în câmp, acoperiţi cu veşmântul
lor exterior, aşa cum obişnuiau să înnopteze evreii şi toţi orientalii 6.
Majoritatea pelerinilor soseau la Ierusalim în cursul zilei de
vineri, pentru că doreau să celebreze în Sfânta Cetate ultimul sabat
dinaintea Paştelor, care se numea Şabat Hanadol, “Sabatul cel Mare”.
În Numeri 19:16 scrie că cine se atingea de un mormânt pe care
nu l-a văzut era necurat şapte zile (Num.9:6-14; 2 Cron.30:17-18).
Istoricul evreu, Iosif Flavius, de asemenea ne informează că pelerinii
veneau la Ierusalim cu o săptămână înainte de Paşte, pentru a aduce
jertfe și a trece prin diferite ritualuri de curăţare, prescrise de lege 7.
Evreii obişnuiau să-şi înmormânteze morţii la marginea
drumurilor. Pentru a nu se atinge pelerinii de vreun mormânt, toate
aceste morminte se văruiau în luna adar, premergătoare lunii nisan, în
care se sărbătoreau Paştele 8.
A doua cauză care a contribuit la așezarea Domnului Isus în
centrul atenției era
II. EMITEREA ORDONANȚEI DE ARESTARE A LUI
DE CĂTRE MARELE SANHEDRIN.
Evanghelistul Ioan a scris: “Ei Îl căutau pe Isus şi vorbeau unii
cu alţii în Templu: «Ce credeţi? Nu va veni la sărbătoare?»” (v.56)
Vineri după-masă, soseau la Ierusalim cei mai mulţi pelerini.
Pelerinii evrei care veneau din alte ţări, Îl căutau pe Domnul Isus, se
interesau de El şi întrebau prin templu pe pelerinii din Israel: “Ce
credeţi? Nu va veni la sărbătoare?” Mulţi dintre pelerinii din Israel,
îndeosebi cei din Iudeea, care ştiau bine ce s-a întâmplat în ultimul
timp, mai întâi, răspundeau că El nu va putea veni la această
sărbătoare, deoarece Marele Sanhedrin I-a emis ordonanţa de arestare,
cu scopul de a-L condamna la moarte şi, apoi, le istoriseau cum
Domnul Isus, înainte cu opt zile l-a înviat pe Lazăr şi că datorită
acestei mari minuni, mulţi iudei au crezut în El. Vestea emiterii
mandatului de arestare pentru Domnul Isus, care circula timp de o
săptămână prin întreg Israelul, acum a ajuns şi la urechile tuturor
pelerinilor, care au venit din toate ţările prin care evreii erau
împrăştiaţi, de la Spania la Persia. În această ordonanţă, care era foarte
comentată, scria că nimeni nu avea voie să-L găzduiască pe Domnul
Isus. Marele Sanhedrin a ordonat, dacă ştia cineva unde se afla
Domnul Isus, avea obligaţia sacră de a-L denunţa la autorităţi pentru a
fi arestat. Autorităţile ofereau chiar şi recompensă celor care-L
denunţau. Cu toate acestea, nu s-a găsit nimeni, în toată ţara, ca să-L
denunţe pe Fiul lui Dumnezeu afară de Iuda. Numai Iuda s-a arătat
ascultător de marele preot şi de conducătorii spirituali ai lui Israel 9.
Acum toţi pelerinii ştiau că Domnul Isus era într-un mare
pericol şi, mulţi au tras concluzia că El nu va veni la Ierusalim. Numai
că, unii dintre pelerini care au venit joi cu Mântuitorul într-o coloană
până la Ierihon şi L-au văzut cum L-a vindecat pe orbul Bartimeu în
această cetate, au informat mulţimile că ei personal L-au văzut pe
Domnul Isus venind la Ierihon joi. Iar alţii dintre pelerini, au informat
mulţimile care se aflau în curtea cea mare a templului că ei înșiși au
venit cu Domnul Isus într-o coloană de la Ierihon la Betania, în cursul
zilei de vineri şi că El a rămas în Betania, care era la o distanţă de 3
km de Ierusalim. Aceste veşti au adus multă speranţă în sufletele
tuturor pelerinilor, că Domnul Isus va veni la Ierusalim şi că ei Îl vor
întâlni cu siguranţă. Acum, tot poporul Îl aştepta, cu încordare, pe
Domnul Isus să apară la templu din moment în moment 10.
A treia cauză care a contribuit la așezarea Domnului Isus în
centrul atenției era,
III. URA ȘI BRUTALITATEA MARELUI SANHEDRIN
PE CARE LE ARĂTA FAȚĂ DE SIMPATIZANȚII
MÂNTUITORULUI.
Evanghelistul Ioan a scris: “Iar preoţii cei mai de seamă şi
fariseii porunciseră că, dacă va şti cineva unde este, să le dea de ştire
ca să-L prindă.” (v.57)
Preoţii cei mai de seamă şi fariseii care urmăreau îndeaproape
prin agenţii lor tot ce discuta poporul despre Domnul Isus şi despre
ordonanţa lor, când au văzut că Dulgherul din Nazaretul Galileii era în
centrul atenţiei tuturor pelerinilor şi, cât Îi erau aceştia de ataşaţi,
turbau de mânie. Astfel, ei, ca să-i intimideze pe închinătorii de la
templu, le cereau, mai întâi, loialitate faţă de Marele Sanhedrin şi,
apoi le pretindeau supunere faţă de toate dispoziţiile acestui for
suprem, care ştia din ce cauză L-a declarat pe Dulgherul din Nazaret
un infractor periculos. Iar ei, ca simpli membri ai poporului lui
Dumnezeu, nu aveau altă datorie decât să-L denunțe pentru a putea fi
prins şi condamnat la moarte.
Şi, a patra cauză care a contribuit la așezarea Domnului Isus în
centrul atenţiei era,
IV. MIRACOLUL ÎNVIERII LUI LAZĂR
Evanghelistul Ioan a scris: “O mare mulţime de iudei au aflat
că Isus era în Betania şi au venit acolo, nu numai pentru Isus, ci ca
să-l vadă şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi.” (v.9)
Minunea învierii lui Lazăr era atât de mare, încât s-a răspândit
ca un fulger în întreg Israelul. Dacă oamenii vorbeau în toată ţara
despre ordonanţa de arestare a Mântuitorului, cu atât mai înflăcărat
discutau despre minunea învierii lui Lazăr, care a uimit întreg
Israelul! Iar acum, această minune a fermecat şi pe toţi pelerinii care s-
au adunat la Ierusalim din zeci de ţări 11.
Termenul “iudei” din cuvântele: “O mare mulţime de iudei au
aflat că Isus era în Betania”, nu are înţelesul numai de “evrei din
Iudeea”, ci de “toţi evreii din Israel şi din toate ţările în care s-au
împrăştiat”, pentru că în primele secole se obişnuia să se spună la
evrei şi iudei. În sensul acesta, noi citim că Pilat Îl numea pe Domnul
Isus, nu împăratul evreilor, ci al iudeilor: “Eşti Tu Împăratul
iudeilor?” (Ioan 18:33) Guvernatorul roman când L-a numit pe
Domnul Isus “Împăratul iudeilor”, n-a zis prin această sintagmă că
Domnul Isus era Împăratul numai a unei singure regiuni din Israel cu
numele de Iudeea, ci că El era Împăratul tuturor evreilor din Israel şi
chiar din toată lumea.
Sâmbăta, o dată cu apusul soarelui, când se termina sabatul,
evreii puteau să parcurgă un drum de 3 km, cât era distanţa dintre
Ierusalim şi Betania. Astfel, marea mulţime de pelerini, când au auzit
că Domnul Isus era în Betania şi că l-a înviat pe Lazăr, au venit în
acest sat cu cea mai mare bucurie şi grabă, ca să-L întâlnească pe
Domnul Isus şi să-l vadă pe Lazăr, pe care Mântuitorul îl înviase din
morţi 12.
Când au văzut preoţii cei mai de seamă şi fariseii că un număr
imens de pelerini s-au dus în Betania ca să-L întâlnească pe Dulgherul
din Nazaret şi să-l vadă pe Lazăr pe care-l înviase din morţi, s-au
înfuriat foarte tare. Evanghelsitul Ioan a scris: “Preoţii cei mai de
seamă au hotărât să-l omoare şi pe Lazăr, (11) căci din cauza lui
mulţi iudei plecau de la ei şi credeau în Isus.” (v.10-11)
Dacă şi fariseii s-au tulburat mult din cauza învierii lui Lazăr,
atunci, cu atât mai mult, s-au tulburat saducheii. Aceştia din urmă, se
simţeau ofensaţi și din punct de vedere relogios, dar mai mult din
punct de vedere politic. Am văzut de mai multe ori că toţi preoţii erau
saduchei, că ei făceau parte din clasa nobilimii şi a aristocraţiei, că
erau cel mai mare partid, că erau în strânsă colaborare cu guvernul
roman şi nu aveau altă deviză în viaţă, decât să-şi asigure bogăţia,
liniştea şi comoditatea. Saducheii, care îşi obţineau locurile de
conducere de la guvernul roman, secole de-a rândul în mod josnic,
ţineau poporul evreu cu o mână de fier, ca nu cumva să izbucnească
vreo răscoală sau cea mai mică rebeliune şi, astfel Roma să-i destituie
din funcții. Faptul că, poporul îi părăsea pe ei şi credea în Domnul
Isus, îi îngrijora foarte mult. Ei Îl considerau pe Domnul Isus foarte
periculos pentru că, reuşind să pătrundă în inimile maselor, putea să
Se pună foarte ușor în fruntea lor. Astfel, saducheilor le era teamă, ca
nu cumva Domnul Isus, atrăgând poporul de partea Lui, să-l răscoale
împotriva lor sau a romanilor şi ei, în felul acesta, să-şi piardă tihna,
confortul şi chiar viaţa 13.
Saducheii nu-L puteau tolera pe Domnul Isus nici din punct de
vedere religios. Spre deosebire de farisei, ei nu credeau în înviere.
Evanghelistul Ioan ne arată că, Domnul Isus i-a confruntat direct şi, în
mod special pe saduchei, cu acest adevăr al învierii lui Lazăr, pe care
ei nu-l puteau tăgădui. Dacă saducheii voiau să termine o dată cu
Domnul Isus pe motiv politic, ei au luat această decizie și din punct de
vedere religios, văzând cum prin învierea lui Lazăr, li se clatina şi li se
ducea de sub picioare influenţa lor de învățători și de preoţi de cea mai
înaltă elită 14.
Saducheii s-au pregătit să înăbuşe adevărul în favoarea
intereselor lor egoiste. Câte inovaţii şi descoperiri, care ar fi putut să
facă viaţa cu mult mai uşoară, nu s-au putut aplica din cauză că
amenințau interesele anumitor persoane influente! Tot astfel, prin
învierea lui Lazăr, dumnezeiescul nostru Învăţător ne-a descoperit
enigma veşniciei fiinţei umane. Dar, ce paradox, ca tocmai preoţii cei
mai de seamă, în folosul interesului lor egoist, în frunte cu marele
preot, să lovească şi să lupte împotriva acestui adevăr care este de o
valoare supremă şi infinită! 15
Astfel, ei s-au hotărât să-L omoare, fără milă, nu numai pe
Domnul Isus, dar şi pe Lazăr, pentru că Lazăr era o mărturie vie a
puterii lui Cristos şi o demonstrare practică a afirmaţiei Mântuitorului
pe care a făcut-o cu ocazia acestei minuni când a zis: “Eu sunt
învierea şi viaţa.” (Ioan 11:25) 16
Când a sosit timpul și, când Tatăl a hotărât ca Domnul Isus, să
meargă la Ierusalim, nimic n-a putut să-L oprească şi, nici o
ameninţare a oamenilor n-a fost în stare să-L reţină. Deşi Mântuitorul
era atunci pus în afara legii şi s-a emis împotriva Lui ordonanţa de
arestare, totuşi El S-a urcat la Ierusalim, în mod deschis, ca să-L vadă
toţi oamenii şi să atragă atenţia tuturor spre El, atât a prietenilor, cât şi
a vrăjmaşilor Lui. Toţi au rămas uimiţi de acest curaj unic, suprem şi
eroic17. Evanghelistul Luca ne-a scos în evidenţă lucrul acesta scriind:
“Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat în cer, Isus Şi-a
îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim.” (9:51)
1. Vine, W.E., An Expository Dictionary of New Testament Words,

p. 133.
146.
5. Op. Cit;
Josephus, F., Jewish Wars, 6.9.3;
Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 324.
6. Op. cit. p. 108;
7. Josephus, F., Jewish Wars, 6.290; 1.229;
8. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 327 - 328.
Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 177;
MacDonald, W., Comentar la Noul Testament, p. 353.
11. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 258;
12. Op. cit. p. 181;
14. Op. cit. p. 133.
15. Op. cit. p. 133 – 134.
4. INTRAREA TRIUMFALĂ A DOMNULUI ISUS ÎN
IERUSALIM (I)
Marcu 11 : 1 – 10
1 Când s-au apropiat de Ierusalim şi au fost lângă Betfaghe şi
Betania, înspre Muntele Măslinilor, Isus a trimis doi din ucenicii Săi
2 şi le-a zis: “Duceţi-vă în satul dinaintea voastră; îndată ce
veţi intra în el, veţi găsi un măgăruş legat, pe care n-a încălecat încă
nici un om; dezlegaţi-l şi aduceţi-Mi-l.
3 Dacă vă va întreba cineva: «Pentru ce faceţi lucrul acesta?»
să răspundeţi: ‚Domnul are nevoie de el‟. Şi îndată îl va trimite aici.”
4 Ucenicii s-au dus, au găsit măgăruşul legat afară lângă o
uşă, la cotitura drumului, şi l-au dezlegat.
5 Unii din cei ce stăteau acolo le-au zis: “Ce faceţi? De ce
dezlegaţi măgăruşul acesta?”
6 Ei au răspuns cum le poruncise Isus. Şi i-au lăsat să plece.
7 Au adus măgăruşul la Isus, şi-au aruncat hainele pe el şi Isus
a încălecat pe el.
8 Mulţi oameni îşi aşterneau hainele pe drum, iar alţii
presărau ramuri pe care le tăiaseră de pe câmp.
9 Cei ce mergeau înainte şi cei ce veneau după Isus strigau:
“Osana! Binecuvântat este cel ce vine în Numele Domnului!
10 Binecuvântată este Împărăţia care vine, Împărăţia
părintelui nostru David! Osana în cerurile preaînalte!”
Matei 21 : 1 – 11
1 Când s-au apropiat de Ierusalim şi au ajuns la Betfaghe,
înspre Muntele Măslinilor, Isus a trimis doi ucenici
2 şi le-a zis: “Duceţi-vă în satul dinaintea voastră: în el veţi
găsi îndată o măgăriţă legată şi un măgăruş împreună cu ea,
dezlegaţi-i şi aduceţi-i la Mine.
3 Dacă vă va zice cineva ceva, să spuneţi că Domnul are
nevoie de ei. Şi îndată îi va trimite.”
4 Dar toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească
ce fusese vestit prin profetul, care zice:
5 Spuneţi fiicei Sionului: ‚Iată, Împăratul tău vine la tine blând
şi călare pe un măgar, pe un măgăruş, mânzul unei măgăriţe‟.
6 Ucenicii s-au dus şi au făcut cum le poruncise Isus.
7 Au adus măgăriţa şi măgăruşul, şi-au pus hainele peste ei şi
El S-a aşezat deasupra.
8 Cei mai mulţi din mulţime îşi aşterneau hainele pe drum; alţii
tăiau ramuri din copaci şi le presărau pe drum.
9 Mulţimile care mergeau înaintea lui Isus şi cele care veneau
în urmă strigau: “Osana, Fiul lui David! Binecuvântat este Cel care
vine în Numele Domnului! Osana în cerurile preaînalte!”
10 Când a intrat în Ierusalim, toată cetatea s-a pus în mişcare
şi fiecare zicea: “Cine este Acesta?”
11 «Este Isus, Profetul din Nazaretul Galileii», răspundeau
mulţimile.
Luca 19 : 29 – 44
29 Când s-a apropiat de Betfaghe şi de Betania, înspre muntele
numit al Măslinilor, Isus a trimis doi din ucenicii Săi
30 şi le-a zis: “Duceţi-vă în satul dinaintea voastră. Când veţi
intra în el, veţi găsi un măgăruş legat, pe care n-a încălecat nimeni
niciodată: dezlegaţi-l şi aduceţi-Mi-l.
31 Dacă vă va întreba cineva: «Pentru ce-l dezlegaţi?» Să-i
spuneţi aşa: ‚Pentru că Domnul are nevoie de el‟.”
32 Cei ce fuseseră trimişi, s-au dus şi au găsit totul aşa cum le
spusese Isus.
33 Pe când dezlegau măgăruşul, stăpânii lui le-au zis: “Pentru
ce dezlegaţi măgăruşul?”
34 Ei au răspuns: “Domnul are nevoie de el.”
35 Şi au adus măgăruşul la Isus. Apoi şi-au aruncat hainele pe
el şi L-au aşezat pe Isus călare deasupra.
36 Pe când mergea Isus, oamenii îşi aşterneau hainele pe
drum.
37 Şi când S-a apropiat de Ierusalim, spre coborâşul muntelui
Măslinilor, toată mulţimea ucenicilor, plină de bucurie, a început să-L
laude pe Dumnezeu cu glas tare pentru toate minunile pe care le
văzuseră.
38 Ei ziceau: “Binecuvântat este Împăratul care vine în
Numele Domnului! Pace în cer şi glorie în locurile preaînalte!”
39 Unii farisei din mulţime I-au zis lui Isus: “Învăţătorule,
ceartă-Ţi ucenicii!”
40 Şi El a răspuns: “Vă spun că dacă vor tăcea ei, pietrele vor
striga.”
41 Când S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plâns pentru
ea
42 şi a zis: “Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi,
lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum ele sunt ascunse de
ochii tăi.
43 Vor veni peste tine zile când vrăjmaşii tăi te vor înconjura
cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strânge din toate părţile:
44 te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din
mijlocul tău, şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai
cunoscut vremea când ai fost cercetată.”
Ioan 12 : 12 – 19
12 A doua zi, o mulţime mare care venise la sărbătoare, cum a
auzit că vine Isus în Ierusalim,
13 a luat ramuri de palmier şi I-a ieşit în întâmpinare,
strigând: “Osana! Binecuvântat este Cel care vine în Numele
Domnului, Împăratul lui Israel!
14 Isus a găsit un măgăruş şi a încălecat pe el, după cum este
scris:
15 “Nu te teme, fiica Sionului; iată că Împăratul tău vine
călare pe mânzul unei măgăriţe.
16 Ucenicii Lui n-au înţeles aceste lucruri de la început; dar,
după ce a fost glorificat Isus, şi-au adus aminte că aceste lucruri erau
scrise despre El şi că ei le împliniseră cu privire la El.
17 Toţi cei ce fuseseră împreună cu Isus când îl chemase pe
Lazăr din mormânt şi-l înviase din morţi mărturiseau despre El.
18 Şi mulţimea I-a ieşit în întâmpinare, pentru că aflase că
făcuse semnul acesta.
19 Fariseii au zis, deci, între ei: “Vedeţi că nu câştigaţi nimic;
iată că lumea se duce după El!”
Armonizat
1 A doua zi, (Ioan v.12) când S-a apropiat de Betfage,
(Lc.v.29) înspre Muntele Măslinilor, Isus a trimis doi din ucenicii Săi
(Mc.v.1)
2 şi le-a zis: “Duceţi-vă în satul dinaintea voastră. Când veţi
intra în el, (Lc.v.30) veţi găsi îndată o măgăriţă legată şi un măgăruş
împreună cu ea / pe care n-a încălecat nimeni niciodată, (Lc.v.30)
dezlegaţi-i şi aduceţi-i la Mine. (Mt.v.2)
3 Dacă vă va întreba cineva: “Pentru ce faceţi lucrul acesta?”
să răspundeţi (Mc.v.3) «Domnul are nevoie de ei.» Şi îndată îi va
trimite.” (Mt.v.3)
4 Cei ce fuseseră trimişi, s-au dus şi au găsit totul aşa cum le
spusese Isus: (Lc.v.32) măgăruşul legat afară lângă o uşă, la cotitura
drumului. (Mc.v.4)
5 Pe când dezlegau măgăruşul, stăpânii lui (Lc.v.33) care
stăteau acolo le-au zis: “Ce faceţi? De ce dezlegaţi măgăruşul
acesta?” (Mc.v.5)
6 Ei au răspuns cum le poruncise Isus: /”Domnul are nevoie de
el.” (Lc.v.34) / Şi i-au lăsat să plece. (Mc.v.6)
7 Ucenicii s-au dus şi au făcut cum le poruncise Isus. (Mt.v.6)
8 Au adus măgăriţa şi măgăruşul, şi-au pus hainele peste ei
(Mt.v.7) şi L-au aşezat pe Isus călare deasupra. (Lc.v.35)
9 Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce
fusese vestit prin profetul, care zice: (Mt.v.4)
10 “Spuneţi fiicei Sionului: «Nu te teme, fiica Sionului. (Ioan
v.15) / Iată, Împăratul tău vine la tine blând şi călare pe un măgar, pe
un măgăruş, mânzul unei măgăriţe.» (Mt.v.5)
11 Pe când mergea Isus, (Lc.v.36) cei mai mulţi din mulţime îşi
aşterneau hainele pe drum; (Mt.v.8) iar alţi presărau ramuri pe care
le tăiaseră / din copacii (Mt.v.8) / de pe câmp. (Mc.v.8)
12 Toţi cei ce fuseseră împreună cu Isus când îl chemase pe
Lazăr din mormânt şi-l înviase din morţi mărturiseau despre El. (Ioan
v.17)
13 O mulţime mare / care aflase că Isus făcuse semnul acesta,
(Ioan v.18) / cum a auzit că El vine în Ierusalim, (Ioan v.12) a luat
ramuri de palmieri şi I-a ieşit în întâmpinare. (Ioan v.13)
14 Când S-a apropiat de Ierusalim, spre coborâşul muntelui
Măslinilor, toată mulţimea ucenicilor / care mergea înaintea lui Isus
şi care venea în urmă, (Mt.v.9) / plină de bucurie, a început să-L
laude pe Dumnezeu cu glas tare pentru toate minunile pe care le
văzuseră. (Lc.v.37)
15 zicând: “Osana! Binecuvântat este Cel care vine în Numele
Domnului, Împăratul lui Israel! (Ioan v.13)
16 Binecuvântată este Împărăţia care vine, Împărăţia
părintelui nostru David! (Mc.v.10) Pace în cer şi glorie în locurile
preaînalte! (Lc.v.38)
17 Unii farisei din mulţime I-au zis lui Isus: “Învăţătorule,
ceartă-Ţi ucenicii!” (Lc.v.39)
18 Şi El a răspuns: “Vă spun că dacă vor tăcea ei, pietrele vor
striga.” (Lc.v.40)
19 Fariseii au zis, deci, între ei: “Vedeţi că nu câştigaţi nimic;
iată că lumea se duce după El!” (Ioan v.19)
20 Când S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plâns pentru
ea (Lc.v.41)
21 şi a zis: “Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi,
lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum ele sunt ascunse de
ochii tăi. (Lc.v.42)
22 Vor veni peste tine zile când vrăjmaşii tăi te vor înconjura
cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strânge din toate părţile:
(Lc.v.43)
23 te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din
mijlocul tău, şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai
cunoscut vremea când ai fost cercetată.” (Lc.v.44)
24 Când a intrat în Ierusalim, toată cetatea s-a pus în mişcare
şi fiecare zicea: “Cine este Acesta?” (Mt.v.10)
25 «Este Isus, Profetul din Nazaretul Galileii», răspundeau
mulţimile. (Mt.v.11)
26 Ucenicii Lui n-au înţeles aceste lucruri de la început; dar,
după ce a fost glorificat Isus, şi-au adus aminte că aceste lucruri erau
scrise despre El şi că ei le împliniseră cu privire la El. (Ioan v.16)
Ultimele zile din viaţa Mântuitorului sunt foarte semnificative

şi emoţionante. Ele valorează pentru neamul omenesc mai mult decât
secole întregi de istorie şi civilizaţie. Într-o dimineaţă luminoasă de
primăvară din 10 nisan, anul 30, Fiul lui Dumnezeu a început prin
Intrarea triumfală în Ierusalim, ultimul act al celei mai mari drame
din viaţa Lui 1.
Pentru a descrie întreg tabloul din acest text, vom ţine trei
studii cu aceeaşi temă: Intrarea triumfală a Domnului Isus în
Ierusalim. În primul studiu ne vom ocupa de trei lucruri: acţiunea
dramatică şi simbolică a Mântuitorului, identificarea satului Betfaghe
şi atotştiinţa Fiului lui Dumnezeu.
I. ACŢIUNEA DRAMATICĂ ŞI SIMBOLICĂ
Acest Paşte era momentul cel mai preilnic, pe care L-a ales
Domnul Isus pentru acţiunea Sa dramatică şi simbolică, când
Ierusalimul era ticsit de pelerinii din Israel şi din multe alte ţări în care
evreii s-au împrăştiat!
Când poporul refuza să primească un mesaj din partea lui
Dumnezeu sau îl înţelegea greşit, prorocii foloseau o metodă care se
numea acţiunea dramatică şi simbolică. Ei îşi expuneau mesajul în
forma unui tablou real şi în aşa fel, încât era imposibil ca cineva să nu-
l înţeleagă 2. Să luăm două exemple: Înainte ca împăratul Ieroboam să
urce pe tron, prorocul Ahia i-a prezis viitorul într-o formă dramatică şi
simbolică. Ahia s-a îmbrăcat într-un veşmânt nou, s-a dus înaintea lui
Ieroboam şi şi-a rupt veşmântul în douăsprezece bucăţi. Dintre cele
douăsprezece bucăţi a dat zece lui Ieroboam şi două le-a ţinut el. Prin
acest gest, el a arătat împăratului că zece semniţii din cele
douăsprezece, îi vor aparţine lui şi numai două, îi vor rămâne
credincioase lui Roboam. (1 Împ.11:29-32) Şi al doilea exemplu este,
atunci când Dumnezeu a făcut cunoscut prin prorocul Ieremia că
Israelul va fi cucerit de către Babilon, în ciuda optimismului
poporului, prorocul amintit a făcut nişte juguri şi le-a trimis la Edom,
Moab, Amon, Tir şi Sidon, iar un jug şi l-a pus lui pe grumaz ca să
vadă toţi. El, prin acest gest a arătat că toate aceste popoare urmau să
aibă parte de robie. (Ier.27:1-6)
Acelaşi lucru l-a făcut şi Domnul Isus aici! Prorocul Zaharia a
văzut anticipat în viziunea sa Intrarea triumfală a Domnului Isus în
Ierusalim, ca Împărat suprem. Iar Mântuitorul, ca un cunoscător
desăvârşit al Sfintelor Scripturi, S-a folosit de acest tablou al
prorocului Zaharia în acţiunea Lui dramatică şi simbolică, arătând că
această profeţie se împlinea atunci cu privire la El 3.
Dacă Domnul Isus S-ar fi proclamat Împărat prin viu grai, L-ar
fi auzit numai câţva. Dar El S-a folosit de acţiunea dramatică şi
simbolică, cu scopul, ca toţi locuitorii Ierusalimului şi toţi pelerinii
care se găseau în “Sfânta Cetate”, să-L poată vedea ca Împărat, să le
imprime adânc în minte adevărul acesta şi să-l poată înţelege mai uşor.
Conform Evangheliilor Sinoptice, Domnul Isus evita să afirme
public că este Mesia.
Iar acum, a sosit
timpul să declare în
modul cel mai solemn
înaintea mulţimilor de
pelerini şi, chiar
înaintea autorităţilor
ecleziastice evreieşti
că El era Mesia cel
promis şi să pună
neamul omenesc între
două mari alternative: Intrarea triumfală a Domnului Issus în Ierusalim
ori să-L accepte ca
Împărat suprem, ori să-L respingă 4. Această acţiune dramatică şi
simbolică şi-a făcut efectul: a mişcat Ierusalimul, Israelul şi chiar
întreaga lume, pentru că atunci Mântuitorul S-a proclamat Împărat
suprem şi, tot de atunci, aşa cum a zis J.P. Lange, nimeni nu poate să
spună că Domnul Isus nu S-a descoperit în modul cel mai clar ca să-L
înţeleagă Israelul şi întreg neamul omenesc.
Domnul Isus a mai arătat prin această acţiune dramatică şi
simbolică a intrării Sale în Ierusalim călare pe un asin şi ce fel de
Împărat era 5. În antichitate nu era nici ziarul şi nici un alt mijloc de
informare. Datorită acestui fapt, atunci când un împărat din Est
proclama război şi chema naţiunea să ia parte la el, arăta lucrul acesta
printr-un simbol convenţional, cum am văzut când am tratat studiul
Triumful lui Cristos şi al Evangheliei Sale (Vol.II,Stud.14) în
lucrarea intitulată Studii asupra Apocalipsei: intra în capitală pe un
cal roşu şi când războiul lua sfârşit şi el îl câştiga, intra în capitală pe
un cal alb, iar atunci când nu era război, ci pace şi prosperitate, el
obişnuia să intre în capitală călare pe un asin, pentru că asinul era
simbolul păcii şi al prosperităţii 6.
Astfel, când Mântuitorul a intrat în Ierusalim călare pe un asin care,

probabil era alb, lucrul acesta nu era un act de umilinţă, cum cred cei
mai mulţi, ci dimpotrivă, un moment suprem, prin care El arăta
naţiunii evreieşti şi lumii întregi că era Împărat etern şi că, chema
omenirea şi istoria la pace, prosperitate şi la Împărăţia cerurilor. Fiul
lui Dumnezeu când
S-a prezentat ca
Împărat, a arătat că
El n-a venit ca un
războinic şi
cuceritor, în puterea
armelor, ca să
distrugă anumite
naţiuni, cum visa şi
aştepta poporul
evreu, ci a venit ca
Domn al păcii şi al
Intrarea triumfală în Ierusalim
prosperităţii în
puterea dragostei.
Cuvântul Sion înseamnă patru lucruri: a) cetatea lui David, care
era la sud-estul Ierusalimului (2 Sam.5:7; 1 Cron.11:5); b) o colină pe
care era construită partea de sud-vest a Ierusalimului (2 Sam.6:16; 2
Cron.5:2); c) Ierusalimul şi locuitorii lui (Isaia 10:24; Ieremia 3:14); şi
d) întreg poporul lui Dumnezeu, atât dintre evrei, cât şi dintre
neamuri. (Isaia 40:9; 52:1; Zah.2:7)7 Prorocul Zaharia a transmis acest
mesaj, în mod special Sionului, ca o prezicere a intrării triumfale a
Domnului Isus în Ierusalim, scriind: “Saltă de veselie, fiica Sionului!
Strigă de bcurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la
tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un
mânz, pe mânzul unei măgăriţe.” (Zah.9:9)
În al doilea rând, vom
II. IDENTIFICA SATUL BETFAGHE
Evanghelistul Matei a scris: “Când s-au apropiat de Ierusalim
şi au ajuns la Betfaghe, înspre Muntele Măslinilor, Isus a trimis doi
ucenici (2) şi le-a zis: «Duceţi-vă în satul dinaintea voastră: în el veţi
găsi îndată o măgăriţă legată şi un măgăruş împreună cu ea,
Ierusalimul şi satele din jurul lui

dezlegaţi-i şi aduceţi-i la Mine.»” (v.1-2)
În legătură cu satul Betfaghe, nu ne-au rămas decât următoarele
patru informaţii: că această localitate era o suburbie a Ierusalimului,
deoarece în “Sfânta Cetate” era o suburbie care purta acest nume 8; că
exista un sat preoţesc cu acest nume care aparţinea de Ierusalim 9.
Origen a amintit acest sat la începutul secolului al III-lea, ca fiind un
sat preoţesc 10, iar, comentatorul evreu, A. Edersheim a zis, potrivit
unor izvoare, că în acest sat, unii dintre saduchei, care erau membrii
Marelui Sanhedrin, aveau câteva clădiri pentru agrement, în care se
retrageau îndată ce terminau întrunirile lor în sala de la templu. Aceste
clădiri pentru agrement au fost distruse cu trei ani înainte de-a fi fost
asediat Ierusalimul 11. A treia informaţie este, că în anul 1877 a fost
descoperită o piatră cu fresce şi inscripţii latine, în care se găsea şi
numele Betfaghe. Această piatră era identică cu alte pietre de felul
acesta descoperite de Teodorih în anul 1072 şi de Teodosie,
descoperite în anul 530 12. Din aceste pietre sculptate reiese că satul
Betfaghe era destul de influent datorită clădirilor de agrement ale
sinedriştilor aristocraţi din partidul saducheilor. Şi a patra informaţie
care se păstrează în legătură cu Betfaghe este, că această localitate
figurează printre satele din jurul Ierusalimului, care se includeau în
distanţa legală, în care pelerinii puteau să stea în timpul Sărbătorii
Paştelor, atunci când “Sfânta Cetate” era ticsită de închinători 13.
Faptul acesta este în concordanţă cu ceea ce scrie Evanghelistul Marcu
când zice: “Când s-au apropiat de Ierusalim şi au fost lângă Betfaghe
şi Betania ... ” (v.1) Evanghelistul Marcu a menţionat, mai întâi,
Ierusalimul şi, apoi ne-a arătat ordinea de apropiere a acestor două
sate de capitala lui Israel: Betfaghe care era la o distanţă de 1 km de
Ierusalim şi Betania care se afla la 3 km de această cetate 14.
Cercetătorii opinează că numele Betfaghe, care înseamnă “casa
smochinilor”, îl purtau atât o suburbie din jurul Ierusalimului, cât şi
satul amintit care se afla la intrare în “Cetatea Sfântă” 15.
Origen, din Biserca Primară, cât şi comentatorii moderni E.
Schürer, W. Hendriksen şi A.P. Lopuhin, spun că Betfaghe se afla pe
coasta de răsărit a Muntelui Măslinilor, chiar vizavi de templu 16.
Şi, în al treilea rând, textul citat scoate în evidenţă
III. ATOTŞTIINŢA FIULUI LUI DUMNEZEU
Betfaghe
După unii comentatori, două lucruri nu sunt clare în acest text:
în ce sat a trimis Domnul Isus pe ucenici după măgăruş: și de unde a
pornit Mântuitorul în procesiune călare pe asin: din Betania sau
Betfaghe? Aceştia spun că, dacă Fiul lui Dumnezeu a sosit o dată cu
mulţimea cea mare în Betfaghe, atunci El nu Şi-a trimis ucenicii după
măgăruş, decât tot din acest – Betfaghe, cum ne relatează
Evanghelistul Matei: “Când s-au apropiat de Ierusalim şi au ajuns la
Betfaghe, înspre muntele Măslinilor, Isus a trimis doi ucenici (2) şi
le-a zis: «Duceţi-vă în satul dinaintea voastră ...»” (v.1-2) După
opinia acestora, aşa cum s-ar subînţelege din Evanghelia după Marcu,
Domnul Isus Se afla încă în Betania, şi că numai din Betania, El Și-a
putut trimite ucenicii în Betfaghe după asin. Evanghelistul Marcu a
scris: “Când s-au apropiat de Ierusalim şi au fost lângă Betfaghe şi
Betania, înspre Muntele Măslinilor, Isus a trimis doi din ucenicii Săi
(2) şi le-a zis: «Duceţi-vă în satul dinaintea voastră ...»” (v.1-2) 17
Cei mai mulţi comentatori şi exegeţi spun că, Betfaghe se
vedea din drum, dar, Domnul Isus n-a intrat în ea cu mulţimea, pentru
că drumul nu trecea prin acest sat. Faptul acesta se vede clar din
detaliul, pe care ni-l scot în evidenţă Evangheliştii Marcu şi Luca,
atunci când Domnul Isus a zis celor doi ucenici, pe care i-a trimis în
Betfaghe după măgăruş: “Îndată ce veţi intra în el ...” (Mc.v.2) şi
“Când veţi intra în el ...” (Lc.v.30) Aceasta înseamnă că, numai cei
doi ucenici urmau să intre în Betfaghe ca să aducă asinul din el, dar
nu şi Mântuitorul cu mulţimile. Acesta este motivul pentru care G.
Dalman, W. Hendriksen şi mulţi alţi cercetători, susţin cu tărie că
măgăruşul a fost adus din Betfaghe! 18
Duminică dimineaţa, probabil, îndată ce soarele răsărise, aşa
cum spunea A. Edersheim, că evreii obişnuiau să se scoale devreme,
Domnul Isus a pornit din Betania spre Ierusalim în fruntea unei
coloane mari de pelerini, care veniseră sâmbătă după apusul soarelui
din “Sfânta Cetate” şi înnoptaseră sub cerul liber în jurul acestui sat.
Mântuitorul, de abia ieşise cu mulţimile de sub palmierii acestui sat,
care purta numele Betania, “casa palmierilor”, că se și deschidea un
decor minunat cu livezi de smochini, măslini şi palmieri şi, apoi
apărea o vălişoară lungă care, şerpuind printre dealurile împădurite,
ducea spre Betfaghe, Muntele Măslinilor şi Ierusalim 19.
Acum, când Domnul Isus mergea în fruntea acestei coloane
mari de pelerini spre capitala lui Israel, în ciuda faptului că Marele
Sanhedrin emisese ordonanţa de arestarea Lui, în sufletul tuturor
evreilor s-a aprins speranţa că Domnul Isus, care l-a înviat pe Lazăr,
după ce intrase în descompunere, era cu adevărat Mesia. Acesta a fost
unul dintre motivele pentru care Mântuitorul nu se temea de vrăjmaşii
Lui, ci, dimpotrivă, mergea la Ierusalim ca să Se proclame ca Mesia.
Vom vedea în aceste trei studii cum speranţa, bucuria şi entuziasmul
mulţimilor creşteau mereu în această procesiune a Mântuitorului, până
când au atins punctul culminant.
Când a ajuns Mântuitrul în dreptul satului Betfaghe, S-a oprit
şi, apoi a trimis doi ucenici să aducă măgăruşul.
Cuvintele: “Domnul are nevoie de el” din versetul 3 din
Evanghelia după Marcu: “Dacă vă va întreba cineva: «Pentru ce
faceţi lucrul acesta?» să răspundeţi: ‚Domnul are nevoie de el‟. Şi
îndată îl va trimite aici” şi “Domnul are nevoie de ei” din Evanghelia
după Matei, sunt cele mai controversate din Evanghelii. Cuvântul
kyrios “Domn”, arată în textul grecesc că Domnul Isus făcea parte din
Sfânta Treime. Controversa aceasta constă în faptul că Evangheliştii
Marcu şi Matei n-au folosit în Evanghelii numele Mântuitorului de
“Domn” în sensul că El făcea parte din Fiinţa Trinitară. Unii
comentatori opinează că, dacă biserica din Ierusalim nu folosea încă
titlul Mântuitorului de Domn, decât după ce Evangheliştii Marcu şi
Matei au scris Evangheliile; şi dacă Domnul Isus nu era considerat şi
numit ca Domn în timpul umanităţii Sale, atunci nici cei doi
evanghelişti nu aveau cum să întrebuințeze cuvântul kyrios în ideea că
Domnul Isus era una dintre Cele Trei Persoane Trinitare 20.
Comentatorii V. Taylor şi W. Hendriksen, opinează că aici cuvântul
“domn” se referă la Domnul Isus ca la un Domn oarecare 21. W.C.
Allen, opinează că titlul ”Domn”, se referă la Dumnezeu: că
Dumnezeu avea nevoie de asinul acelui proprietar 22. Iar, cei mai mulţi
comentatori ca: A.B. Bruce, E.P. Gould şi H.B. Swete, susţin cu tărie
că Evangheliştii Marcu şi Matei, au atribuit aici Domnului Isus prima
dată acest titlu de Domn, ca unui Dumnezeu adevărat care face parte
din Sfânta Treime 23. Noi alegem această ultimă explicaţie şi facem
lucrul acesta din trei motive: că Domnul Isus, proclamându-Se acum
ca Mesia, a arătat proprietarului asinului că El era Dumnezeu
deopotrivă cu Dumnezeu-Tatăl; că Evangheliştii Marcu și Matei,
atunci când au scris Evangheliile, au înţeles lucrul acesta; și că ei L-au
proclamat pe Domnul Isus în Evangheliile lor, ca Domn și Mântuitor
tuturor credincioşilor.
W. Barclay şi alţi comentatori spun că cuvintele: “Domnul are
nevoie de ei”, pe care le-au consemnat în Evanghelii toţi trei
evangheliştii sinoptici, nu sunt altceva decât o parolă, pe care a
stabilit-o Mântuitorul cu proprietarul celor doi asini. Aceştia spun că
Domnul Isus, ştiind ce urma să facă, n-a lăsat lucrurile la voia
întâmplării, ci a aranjat înainte problema celor doi asini cu
proprietarul acestor animale, iar atunci, când acel timp a sosit,
Mântuitorul n-a făcut altceva, decât a trimis doi ucenici cu parola:
“Domnul are nevoie de ei acum” 24.
Mulţi alţi comentatori ca: J.C. Ryle, W. Hendriksen şi S.S.
Short, au dat o altă explicaţie şi anume: că în cuvintele: “Domnul are
nevoie de ei”, se vede nu numai divinitatea, dar şi atotştiinţa Sa de
Dumnezeu 25. Evangheliştii sinoptici au acordat acestei probleme cel
mai mare spaţiu în text, cu scopul de-a ne scoate în evidenţă că
Mântuitorul ştia şi vedea totul; că El nu numai vedea toate animalele
în grajduri, dar le cunoştea pe fiecare în parte; şi El a spus celor doi
ucenici dinainte tot ce ei vor vedea şi vor auzi. Îi cităm armonizat pe
toţi trei evangheliştii sinoptici:
(2) Și le-a zis: “Duceţi-vă în satul dinaintea voastră.
Când veţi intra în el, (Lc.v.30) veţi găsi îndată o măgăriţă
legată şi un măgăruş împreună cu ea / pe care n-a încălecat
nimeni niciodată, (Lc.v.30) dezlegaţi-i şi aduceţi-i la Mine.
(Mt.v.2)
(3) Dacă vă va întreba cineva: “Pentru ce faceţi lucrul
acesta?” să răspundeţi (Mc.v.3) «Domnul are nevoie de ei.»
Şi îndată îi va trimite.” (Mt.v.3)
(4) Cei ce fuseseră trimişi, s-au dus şi au găsit totul aşa
cum le spusese Isus: (Lc.v.32) măgăruşul legat afară lângă o
uşă, la cotitura drumului. (Mc.v.4)
(5) Pe când dezlegau măgăruşul, stăpânii lui (Lc.v.33)
care stăteau acolo le-au zis: “Ce faceţi? De ce dezlegaţi
măgăruşul acesta?” (Mc.v.5)
(6) Ei au răspuns cum le poruncise Isus: /”Domnul are
nevoie de el.” (Lc.v.34) / Şi i-au lăsat să plece. (Mc.v.6)
Dacă studiem problema divinităţii şi a atotştiinţei
Mântuitorului pe fondul credinţei evreilor, pe care o aveau în legătură
cu asinul pe care era aşteptat să vină Mesia, potrivit prorociei lui
Zaharia, de abia atunci înţelegem cu mult mai bine atotștiința Lui de
Dumnezeu, din cuvintele Mântuitorului “Domnul are nevoie de ei.”
În Orient, asinul era cu ceva mai mare decât în Europa şi nu era
un animal dispreţuit ca la noi 26. În Israel, oamenii îşi legau multe
amintiri istorice de asini. Datorită acestui fapt, pentru evrei, asinii erau
nobili şi iubiţi. Spre exemplu, împăratul David a intrat de mai multe
ori în Ierusalim călare pe un asin. Împăratul Solomon, de asemenea a
intrat în Ierusalim călare pe un asin în sunetul trâmbiţelor, atunci când
a fost uns ca împărat (1 Împ.1:33). Dar, asinii erau cei mai îndrăgiţi de
poporul evreu, fiindcă pe un asemenea mânz, potrivit prorociei lui
Zaharia, era aşteptat Mesia să intre călare în Ierusalim, pentru a Se
proclama Împărat.
Istoricii, Iosif Flavius şi Tacitus, au relatat că romanii râdeau de
evrei în fel şi chip în legătură cu asinii lor 27. În special, Iulian şi Sopor
şi-au bătut joc de evrei în legătură cu asinii: Sopor oferind evreilor un
cal pentru, mult, aşteptatul lor Mesia. La acest gest ironic, un evreu i-a
răspuns cu mândrie, că toţi caii lui şi ai Egiptului nu valorează cât acel
asin, pe care va intra Mesia călare în Ierusalim. Măgăruşul, pe care era
aşteptat Mesia să intre călare în Ierusalim, trebuia să se tragă din
asinul pe care a mers cândva Avraam ca să-l aducă jertfă pe Isaac,
apoi trebuia să se tragă tot din acea familie de asini de care s-a folosit
Moise şi, tot din acea familie de asini, pe care a intrat şi împăratul
David în Ierusalim28. Se crede că Domnul Isus a scos în evidenţă pe
fondul concepţiei evreilor, pe care o aveau în legătură cu asinul lui
Mesia, că acest mânz pe care El a intrat în Ierusalim, se trăgea din
familia de asini de care s-au folosit: Avraam, Moise şi David. Mulți
susțin că Mântuitorul ne-a arătat în acest text că El ştia în ce sat şi în a
cărui grajd se afla un asemenea măgăruş, pe care n-a încălecat încă
nimeni.
Comentatorii A. Edersheim, F.W. Farrar şi W. Barclay, ne spun
că Evanghelistul Marcu, din textul în legătură cu pregătirea Paștelor
în casa unui om misterios care s-a dus la fântână cu un ulcior, (14:13)
ne ajută să presupunem cine erau cei doi ucenici pe care i-a trimis
Domnul Isus după asin. Dacă unul dintre cei doi ucenici, care au
pregătit Paştele, era Apostolul Petru, atunci al doilea ucenic, potrivit
textului din Evanghelia după Luca 22:8 era, cu siguranţă, Apostolul
Ioan 29.
Straus, a luat în derâdere istorisirea Evanghelistului Matei din
versetele 1, 2, 6 şi 7 în care scrie: “... Isus a trimis doi ucenici (2) şi le-
a zis: «Duceţi-vă în satul dinaintea voastră: în el veţi găsi îndată o
măgăriţă legată şi un măgăruş împreună cu ea, dezlegaţi-i şi aduceţi-i
la Mine.» ... (6) Ucenicii s-au dus şi au făcut cum le poruncise Isus.
(7) Au adus măgăriţa şi măgăruşul, şi-au pus hainele peste ei şi El S-a
aşezat deasupra.” Acest critic răutăcios a zis: “De ce Cristos a spus
ucenicilor să-I aducă doi asini? De ce ei au pus hainele pe amândoi?
Şi cum a putut El să meargă călare pe amândoi asinii?” 30
La obiecţia criticului german, Straus, în legătură cu punerea
hainelor pe amândoi asinii, unii comentatori ca, A.H. M‟Neile, R.V.G.
Tasker şi H.L. Ellison, au zis că ucenicii nu şi-au pus hainele pe
amândoi asinii. Ei explică lucrul acesta prin faptul că, în unele
manuscrise nu scrie că ucenicii au pus hainele “pe ei” (pe amândoi
asinii), ci “pe el” (pe măgăruş)31. Iar, alţi comentatori ca, W.
Hendriksen şi A.P. Lopuhin, au răspuns la obiecţia lui Straus, că
ucenicii chiar dacă au pus haine pe amâdoi asini, au făcut lucrul acesta
din două motive: primul motiv este, că ei ştiau că, era aproape
imposibil să călărească cineva prima dată un măgăruş şi, încă într-un
public atât de mare, fără ca acest animal să se încăpăţâneze; și al
doilea motiv este, că cei doi ucenici nu erau siguri pe care dintre cei
doi asini îl va încăleca Domnul Isus 32.
În legătură cu aducerea a doi asini, unii comentatori ca, H.L.
Ellison, D.B.J. Campbell şi A.P. Lopuhin, spun că Straus se înşală,
pentru că textul ebraic din Zaharia 9:9 nu ne vorbeşte despre nici o
asină, ci despre un singur asin, iar, în textul grecesc din Septuaginta,
cuvântul onoy este fără articol şi se poate înţelege şi asin şi asină.
Apoi, în Zaharia 9:9 avem un text poetic. Caracteristica poeziei
ebraice este paralelismul. În primul vers, animalul este enunţat ca fiind
un asin, iar în al doilea vers este definit ca un mânz de asin. Aşa că în
Zaharia 9:9 nu sunt doi asini, ci numai unul şi acelaşi. În concluzie,
aceştia zic, dacă în Zaharia 9:9 este vorba despre un singur asin, atunci
şi Evanghelistul Matei care îl citează pe prorocul Zaharia, ne vorbeşte
tot despre un singur asin 33. Alţii însă ca, F.V. Filson, spun că este
îndoielnic că afirmaţia lui Zaharia este în versuri; şi dacă ea este în
proză, atunci acest proroc ne vorbeşte despre doi asini, pentru că
mânzul n-ar fi util fără să fie cu el şi mama lui 34.
Fie că textul din Zaharia 9:9 este în proză sau în poezie; şi fie
că erau doi asini sau numai unul, aceasta nu afectează cu nimic
intrarea triumfală a Domnului Isus în Ierusalim. În versetul amintit din
Zaharia a putut fi un singur asin, dar noi suntem siguri că
Evanghelistul Matei, ca un martor ocular, a ştiut că atunci când
Domnul Isus a intrat în Ierusalim erau doi asini, de aceea el a precizat
lucrul acesta în text. Apoi, mai ştim că Mântuitorul cunoştea mai bine
raţionamentul celor doi asini decât criticul Straus. Comentatorii F.W.
Farrar şi W. Hendriksen ne spun că Mântuitorul a zis ucenicilor să-I
aducă şi măgăriţa din două motive: ca măgăruşul să fie liniştit în
procesiune şi să meargă în pas cu mama lui; și ca să fie ucenicilor mai
uşor, atunci când vor înapoia asinul proprietarului după procesiune 35.
Deşi măgăruşul nu fusese călărit niciodată până atunci, totuşi credem
că el nu s-a încăpăţânat când Îl purta prin mijlocul mulţimii pe
Creatorul lui şi al întregii lumi, aşa cum se încăpăţânează toţi
măgăruşii la prima încălecare, ci I s-a supus, nu s-a răzvrătit ca
poporul evreu şi ca cea mai mare parte a neamului omenesc.
Evangheliştii Marcu şi Luca ne fac precizarea că, Domnul Isus
avea nevoie de un mânz de asin pe care nu l-a încălecat încă nimeni.
Evanghelistul Marcu L-a citat pe Domnul Isus spunând lui Petru şi
Ioan: “Duceţi-vă în satul dinaintea voastră ... şi veţi găsi un măgăruş
legat, pe care n-a încălecat încă nici un om; dezlegaţi-l şi aduceţi-
Mi-l.” (v.2) Şi Evanghelistul Luca L-a redat pe Mântuitorul spunând,
la fel, celor doi ucenici amintiţi: “Duceţi-vă în satul dinaintea voastră.
... şi veţi găsi un măgăruş legat, pe care n-a încălecat nimeni
niciodată: dezlegaţi-l şi aduceţi-Mi-l.” (v.30)
Caracterul înalt al acestei procesiuni este scos în evidenţă şi
prin faptul că, pe acest măgăruş nu a încălecat nimeni şi că Dumnezeu
l-a pregătit, în mod special, pentru acest eveniment suprem 36. Pentru
un scop sacru şi religios nu se puteau întrebuinţa decât animale tinere
şi fără să fi fost folosite în alte scopuri. Astfel, juncanele roşii care
erau jertfite pentru ispăşirea păcatelor nu erau puse niciodată la jug.
(Num.19:2; Deut.21:3) Şi carul care a purtat chivotul Domnului nu era
întrebuinţat în alte scopuri. (1 Sam.6:7)

2. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 239.
Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 725;
8. Siphre, ed., Friedm. p. 55a (The Ancient Commentary on
Leviticus, dating from the second century);
The Talmudic Tractate Sotah, on the Woman accused of Adultery
8.8;
9. The Talmudic Tractate Pesachim, on the Paschar Feast 62a; 91a;
The Talmudic Tractate Menachoth, on Meat-offerings 78b;
The Talmudic Tractate Babha Metsia (Middle Gate) 90a;
Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 725.
10. Schürer, E., Gemeindeverfass. D. Juden in Rom in d. Keiserzeit,
II, 207;
11. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 725.
12. Zahn, Th., Forsch. Zur Gesch. d. N.T. Kanons., p. 607 – 608;
Lopuhin, A.P., Comentar la Noul Testament, p. 465.
14. Hendriksen, W., The Gospel of Matthew, p. 432;
Dalman, G., Sacred Sites and Ways, p. 252.
15. Caspari, Einleitung in das Leben Jesu Christi, p. 161;
16. Schürer, E., Gemeindeverfass. D. Juden in Rom in d. Keiserzeit,
II, 207;
17. Op. cit. p. 466.
18. Dalman, G., Sacred Sites and Ways, p. 252;
19. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 199;
Diamandi, S., Patimile, Moartea, Învierea, Vol. III, p. 142 – 143;
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 512.
21. Taylor, V., The Gospel according to St. Mark, p. 455;
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 433.
22. Allen, W.C., The Gospel according to St. Mark, p. 142.
23. Bruce, A.B., The Synoptic Gospels, Vol. I, p. 416;
Gould, E.P., The Gospel according to St. Mark, p. 207;
Swete, H.B., The Gospel according to St. Mark, p. 248.
25. Ryle, J.C., Luke, Vol. II, p. 307 – 308;
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 433;
27. Josephus, F., C. Ap. II, 10;
Tacitus, History, V. 3, 4.
31. Ellison, H.L., Matthew, p. 1142.
32. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 185;
33. Ellison, H.L., Matthew, p. 1142;
Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 99;
Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 467 -
468.
IERUSALIM (II)
Marcu 11 : 1 – 10; Matei 21 : 1 – 11;
Luca 19 : 29 – 44; Ioan 12 : 12 – 19
În al doilea studiu din acest text intitulat tot Intrarea triumfală

a Domnului Isus în Ierusalim, ne vom ocupa de alte patru lucruri:
simbolul veşmintelor şi a ramurilor presărate pe cale, întâlnirea celor
două mulţimi şi entuziasmul acestora, însemnătatea osanalelor şi
protestul fariseilor.
În al patrulea rând, ne vom ocupa din acest text de
IV. SIMBOLUL VEŞMINTELOR ŞI AL RAMURILOR
PRESĂRATE PE CALE
Evangheliştii sinoptici ne scot în evidenţă două lucruri, că
ucenicii Petru şi Ioan, atunci când au ajuns la Domnul Isus, s-au
dezbrăcat, mai întâi, de veşmintele exterioare şi le-au pus deasupra
măgăruşului şi, apoi L-au luat pe dumnezeiescul lor Învăţător pe mâini
şi L-au aşezat pe asin. Evanghelistul Matei scrie: “Și-au pus hainele
peste măgăruş ...” (v.7) Şi Evanghelistul Luca zice: “L-au aşezat pe
Isus călare deasupra.” (v.35) Acestea erau nu numai gesturi care
exprimau o mare cinste, dar chiar şi onoruri regeşti 1. Cei doi ucenici
erau siguri că, ceea ce se desfăşura înaintea ochilor lor nu era altceva,
decât marea împlinire a prezicerii prorocului Zaharia cu privire la
proclamarea dumnezeiescului lor Învăţător ca Mesia, în capitala lui
Israel.
Când mulţimile au văzut gesturile apostolilor Petru şi Ioan, a
fost destul ca unul din coloană să-şi dezbrace veşmântul exterior şi să-
l aştearnă pe cale înaintea Domnului Isus ca, apoi toţi ceilalţi să-i
urmeze exemplul. Mulţimile, entuziasmându-se, au făcut gestul acesta
cu scopul ca Mesia să intre în Ierusalim călcând pe covorul hainelor
lor 2.
Când mulţimile îşi aşterneau hainele înaintea Domnului Isus,
ele au făcut acelaşi lucru pe care l-au făcut prietenii lui Iehu când
acesta a fost uns ca împărat. (2 Împ.9:13) 3 În Talmud scrie că şi
înaintea lui Nicodim, fiul lui Gorion, care era nepotul lui Nicodim din
Evanghelia după Ioan, capitolul 3, oamenii îşi aşterneau hainele 4.
Alţii din mulţime rupeau ramuri din palmieri, smochini şi
măslini şi, le presărau înaintea Domnului Isus. Evangheliştii Marcu şi
Matei au scris, îi cităm armonizat: “Iar alţii presărau ramuri pe care
le tăiaseră / din copacii (Mt.v.8) / de pe câmp.” (Mc.v.8) Aceste
ramuri, îndeosebi de palmier, erau nu numai simbolul bucuriei, al
biruinţei şi al prosperităţii, dar şi al regalităţii. Înaintea lui Iehu s-au
presărat şi ramuri de finic 5. Înaintea Domnului Isus s-a întins nu
numai un covor de haine, dar şi de ramuri de palmieri, de flori şi de tot
felul de verdeaţă ca să calce pe el ca un împărat 6. Tot aşa au aşternut
evreii ramuri de palmieri, de smochini şi de mirt pe străzi şi înaintea
lui Mardoheu (Estera 10:15).
Când am tratat studiul intitulat Cristos, marea şi adevărata
împlinire a promisiunii lui Dumnezeu, (Vol.VI,Stud.9) am văzut că
Antioh Epifan, împăratul Siriei, iubind cultura şi religia grecească, s-a
decis să le introducă în toată împărăţia sa, inclusiv în Israel. Prin
faptul că evreii i s-au împotrivit, el le-a pângărit templul în modul cel
mai oribil, transformând odăile din curţile acestuia în localuri de
prostituţie publică. Iar altarul, pe care se aduceau jertfe lui Dumnezeu,
nu numai că l-a transformat în altarul lui Zeus, dar a adus pe el chiar şi
carne de porc, ca batjocură la adresa Dumnezeului lui Israel 7. Antioh
a decretat o lege că orice evreu care poseda o copie a legii lui Moise şi
îşi circumcidea copiii, să fie condamnat la moarte. Mamele care îşi
circumcideau bebeluşii, erau crucificate cu ei atârnaţi de gât. Dar,
Antioh a mers mai departe, în răutatea lui. El, pe motiv că evreii nu
voiau să se supună acestor porunci, invadând Ierusalimul, a masacrat
80.000 de evrei şi a luat tot atâția în captivitate, vânzându-i ca sclavi.
Un asemenea caz nu s-a întâmplat în toată istoria lumii. Atunci Iuda
Macabeul şi fratele lui, Simon, s-au ridicat împotriva lui Antioh ca să-
şi elibereze patria şi, după o luptă crâncenă, l-au înfrânt pe acest
împărat crud şi au curăţat templul în anul 164 înainte de Cristos. Când
Iuda Macabeul a intrat în Ierusalim, mulţimile, de asemenea l-au
întâmpinat cu aclamaţii, cântări din psalmi şi ramuri de finic. Această
victorie se prăznuia în fiecare an în luna decembrie, la sărbătoarea
care se numea Înnoirea templului 8.
Tot astfel şi atunci când Simon Macabeul a câştigat
independenţa deplină în anul 141 înainte de Cristos, poporul l-a
întâmpinat cu aclamaţii, cântări din psalmi şi ramuri de finic 9. Exact,
acelaşi lucru îl făceau mulţimile şi acum, când Domnul Isus intra în
Ierusalim: Îl întâmpinau cu o mare bucurie ca pe un împărat şi
cuceritor polititc.
Cei mai mulţi comentatori ca, Lightfoot şi Wünsche, au văzut
că procesiunea intrării Domnului Isus în Ierusalim, în strigăte de
osanale şi cu ramuri de finic, avea o mare legătură şi cu Sărbătoarea
Corturilor, când se celebra eliberarea poporului evreu din Egipt,
(Lev.23:40-43) pentru că atunci se cântau osanale şi fiecare evreu
purta în mână în tot timpul praznicului câte un buchet făcut din ramuri
de palmieri, lămâi, răchite şi piersici, şi-l scuturau cu bucurie înaintea
Domnului. (Lev.13:40) 10 Cercetătorul T.W. Manson ne spune că
ramurile de finic nu erau prescrise şi pentru Sărbătoarea Paştelor, ci
numai pentru cea a Corturilor 11.
Mulţimea palmierilor, care se găseau între Ierusalim şi Ierihon,
au devenit de pe timpul Macabeilor simbolul naţional 12 şi, tot aceşti
palmieri erau imprimaţi şi pe monede în timpul primei şi a celei de-a
doua revolte a evreilor împotriva romanilor între anii 66 – 70 şi 132 –
135 după Cristos 13. Dar, erau şi alte două motive pentru care finicul a
devenit simbolul naţiunii evreieşti. Primul, pentru că el este pomul cel
mai nobil, frumos şi graţios, care îşi înfige rădăcinile adânc în pământ,
creşte drept şi îşi înalţă coroana spre cer; este plin de vigoare şi
prospeţime de la rădăcină şi până la vârf, fiindcă nu-şi pierde seva în
ramuri; şi este durabil şi foarte preţios pentru lemnul, frunzele şi, cu
atât mai mult, pentru fructele lui minunate care se numesc curmale
(Ps.92:12). Şi al doilea: că el reprezenta speranţa şi aşteptarea
poporului după un mare eliberator naţional a cărui împărăţie va fi
dreaptă şi trainică 14.
Intrarea Domnului Isus în Ierusalim călare pe asin, în calitate
de Împărat, a trezit multe amintiri şi sprenţe în sufletele mulţimilor,
îndeoasebi în ale martorilor învierii lui Lazăr şi ale tuturor care au
auzit de această mare minune. Evanghelistul Ioan a scris: “Toţi cei
care fuseseră împreună cu Isus când chemase pe Lazăr din mormânt
și-l înviase din morţi, mărturiseau despre El.” (v217) Dacă şi evreii
din Iudeea cea ostilă au ajuns să-L mărturisească pe Domnul Isus şi să
creadă că El era Mesia în urma învierii lui Lazăr, atunci, cu atât mai
mult, avem certitudinea că galileenii au crezut că era Mesia, după ce a
înmulţit cele cinci pâini şi doi peşti şi a săturat cu ele vreo 15.000 de
persoane: bărbaţi, femei şi copii, şi au vrut să-L facă împărat cu forţa.
(Ioan 6:15) Credem cu tărie că acum toţi aceştia Îl mărturiseau pe
Domnul Isus în mulţime şi spuneau cu mare entuziasm: “Acum
celebrăm proclamarea lui Mesia-Împăratul, care înmuţeşte pâinea şi
înviază morţii!” Or, atât dotarea poporului cu pâine, cât şi învierea din
morţi, erau două lucrări pe care evreii credeau cu tărie că urma să le
facă Mesia, aşa cum am văzut când am tratat studiile intitulate
Caracteristicile minunii înmulţirii pâinilor (Vol.V,Stud.4) şi Fiul lui
Dumnezeu Se descoperă autorităţilor evreieşti. (Vol.III,Stud.4).
În al cincilea rând, ne vom ocupa din acest text de
V. ÎNTÂLNIREA CELOR DOUĂ MULŢIMI ŞI
ENTUZIASMUL LOR
Evanghelistul Ioan a scris: “O mulţime mare / care aflase că
Isus făcuse semnul acesta, (Ioan v.18) / cum a auzit că El vine în
Ierusalim, (Ioan v.12) a luat ramuri de palmieri şi I-a ieşit în
întâmpinare. (Ioan v.13)
Unii din mulţime care, după toată probabilitatea, aşa cum
spuneau comentatorii A. Edersheim şi H.L. Ellison, făceau parte
dintre aceşti galileeni care au vrut să-L facă pe Domnul Isus împărat,
s-au dus la Ierusalim şi au anunţat că vine Prorocul din Nazaretul
Galileii cu procesiune ca să Se proclame ca Mesia: călare pe asin şi
urmat de o coloană lungă care avea ramuri de finic în mâini 15.
Mulţimile de pelerini din curtea cea mare a templului, care
credeau puternic în Mesia cel promis, auzind că vine cu procesiune la
Paşte Acel Isus care l-a înviat pe Lazăr în ciuda ordonanței de arestare
din partea Marelui Sanhedrin, au rupt ramuri din finicii care erau
plantaţi atunci între Ierusalim şi Muntele Măslinilor, şi I-au ieşit în
întâmpinare, fluturând ramurile de finic şi strigând de bucurie: “Vine
Mesia, vine Mesia!” 16
Când s-au întâlnit cele două mulţimi: una din Betania, care Îl
însoțea pe Domnul Isus şi alta, care I-a ieşit în întâmpinare din
Ierusalim, s-a format o masă enormă de oameni 17. Ne putem imagina,
ce bucurie s-a creat atunci când s-au întâlnit cele două mulţimi! De ce
entuziasm au fost ele cuprinse și în ce strigăte şi aclamaţii au izbucnit!
În al şaselea rând, ne vom ocupa din acest text de
VI. ÎNSEMNĂTATEA OSANALELOR
Evangheliştii Matei şi Luca au scris, îi cităm armonizat: “Când
S-a apropiat de Ierusalim, spre coborâşul Muntelui Măslinilor, toată
mulţimea ucenicilor / care mergea înaintea lui Isus şi care venea în
urmă, (Mt.v.9) / plină de bucurie, a început să-L laude pe Dumnezeu
cu glas tare pentru toate minunile pe care le văzuseră. (Lc.v.37)
Coloana care venea în urma Domnului Isus era aceea, care Îl
însoţea din Betania, iar cea care mergea înaintea Lui, era aceea, care Îi
ieşise în întâmpinare din Ierusalim 19. Evanghelistul Luca a numit
mulţimile din cele două coloane, ucenicii Domnului; şi el a făcut
lucrul acesta, pentru că numai aceia care credeau că Domnul Isus era
Mesia, s-au înrolat în aceste două coloane. Adevărul este însă, că nu
toţi oamenii care s-au ataşat celor două coloane, erau ucenici autentici.
Mulţi dintre ei, a spus comentatorul J.C. Ryle, L-au urmat pe Domnul
Isus din ignoranţă şi tot atâția au fost atraşi de entuziasmul procesiunii
20
.
Pe când procesiunea începea să coboare pe coasta de vest a
Muntelui Măslinilor, mulţimile cu ramuri de finic în mâini, fiind
covârşite de un mare entuziasm, au izbucnit în strigăte de oasanale.
Toţi patru evangheliştii au scris, îi cităm armonizat:
(15) “Osana, Fiul lui David! (Mt.v.9) Binecuvântat este
Cel care vine în Numele Domnului, Împăratul lui Israel! (Ioan
v.13)
(16) Binecuvântată este Împărăţia care vine, Împărăţia
părintelui nostru David! (Mc.v.10) Pace în cer şi glorie în
locurile preaînalte! (Lc.v.38)
Toate aceste aclamaţii au fost luate din psalmii 113 la 118, care
formează haleul cel mare, “cântări de laudă”, adresate lui Dumnezeu
pentru biruinţa pe care a dat-o poporului evreu împotriva vrăjmaşilor
lui 21. Mulţimile aveau în minte, în mod special, versetele 25 şi 26 din
Psalmul 118, care era cunoscut sub numele de “Psalmul Biruinţei”.
Cuvântul halel înseamnă în limba ebraică “lăudat să fie Dumnezeu!”
Toţi aceşti psalmi erau cântări de laudă pe care le memorau copiii şi le
cântau în templu la sărbători mari 22.
La Sărbătoarea Înnoirii Templului, închinătorii, înconjurând
altarul de jertfă în primele şase zile câte o singură dată şi, în a şaptea
zi, de şapte ori cu câte un buchet făcut din ramuri de finic, de mirt şi
de salcie în mâini, cântau unele versete din aceşti psalmi şi, în mod
deosebit, versetele 24 şi 25 din Psalmul 118. Se crede că acest psalm a
fost compus şi cântat, atunci când poporul evreu s-a întors din Babilon
pe timpul lui Neemia şi, când s-a sărbătorit pentru prima dată înnoirea
templului, după reconstruirea Ierusalimului şi a zidurilor lui. (Neemia
8:14-18) Aceste versete de biruinţă, le cântau şi le aclamau mulţimile
Ierusalimului, atunci când Simeon Macabeul a smuls cetatea Acra,
care era sub dominaţia siriană, mai mult de o sută de ani şi, a inclus-o
din nou în Israel. Şi, tot cu acest psalm al biruinţei şi al eliberării,
mulţimile L-au întâmpinat pe Domnul Isus. Ele Îl priveau pe Domnul
Isus ca pe un Mesia Eliberator şi Cuceritor; şi aşteptau momentul să
sune trâmbiţa, care să cheme poporul evreu la arme, ca să distrugă
Roma şi pe toţi vrăjmaşii lui Israel 23.
Psalmii 113 la 118 se cântau şi la Sărbătoarea Corturilor.
Cuvântul osana, se asocia întotdeauna cu ramurile de finic 24.
Psalmii 113 la 118 se cântau şi în timpul Sărbătorii Paştelor: la
Cina Pascală. Combinaţia aceasta a Intrării triumfale a Domnului Isus
în Ierusalim cu apropierea Sărbătorii Paştelor, care comemora
eliberarea poporului evreu din robia Egiptului, vizavi de învierea lui
Lazăr, minunea prin care Mântuitorul Şi-a demonstrat puterea Sa
divină, a mărit speranţa mulţimilor până la maxim, în legătură cu
izbăvirea lor de sub dominaţia romanilor şi restabilirea împărăţiei
davidice, şi a creat o stare de entuziasm şi de exaltare 25.
Trebuie să fim atenţi la însemnătatea cuvântului osana. Acest
cuvânt este înţeles greşit de către cei mai mulţi. Evreiescul hôsai ‟āh-
annâ, care vine din Psalmul 118:25 înseamnă “salvează-ne acum!” 26
Aceste strigăte puternice, ale căror ecouri răsunau peste culmile
Muntelui Măslinilor, nu aveau semnificaţia de laudă adusă Domnului
Isus, ci ele erau adresate lui Dumnezeu şi însemnau “salvează-ne
acum de asupritorii noştri romani, pentru că a venit Mesia şi acel
timp a sosit” 27.
Poporul cânta şi scanda solemn versetele 25 şi 28 din Psalmul
118 ca salut, atunci când pelerinii soseau la cele trei mari sărbători
anuale: Paşte, Rusalii şi Sărbătoarea Corturilor, la care se adăuga şi
versetul 17 din Psalmul 103.
Când mulţimile strigau “Osana, Fiul lui David!” (Mt.v.9)
înseamnă că ele Îl acceptau şi-L sărbătoreau pe Domnul Isus ca Mesia,
de aceea Îi ziceau: “Fiul lui David, salvează-ne acum de romani!”
Când mulţimile ziceau: “Binecuvântat este Cel care vine în
Numele Domnului, Împăratul lui Israel! (Ioan v.13), ele Îl salutau pe
Domnul Isus cu versetul 26 din Psalmul 118. În limba ebraică bārukh
habbâ, “Cel care vine” era şi numele lui Mesia. Când evreii vorbeau
despre Mesia, obişnuiau să zică “Cel care vine”. Atunci când
mulţimile au adresat solemn Domnului Isus cuvintele: “Binecuvântat
este Cel care vine în Numele Domnului”, cântând şi aclamând, ele L-
au întâmpinat, salutat şi acceptat prin aceste cuvinte, ca Mesia 28.
Când mulţimile au zis: “Binecuvântată este Împărăţia care
vine, Împărăţia părintelui nostru David! (Mc.v.10), ele au crezut că
atunci Domnul Isus va ocupa tronul lui David şi va restaura împărăţia
davidică în sens pământesc şi politic 29.
Ultima aclamaţie, Evangheliştii Marcu şi Matei au redat-o prin
cuvintele: “Osana în cerurile preaînalte!” (Mc.v.10;Mt.v.9) Iar,
Evanghelistul Luca, a exprimat-o prin detaliul: “Pace în cer şi glorie
în locurile preaînalte!” (v.38) Mulţi comentatori ca, Th. Zahn, E.
Werner, W. Barclay, W. Hendriksen, D.B.J. Campbell şi S.S. Short,
spun că, deşi cuvântul osana îşi are însemnătatea sa originală de
“salvează-ne acum”, totuşi el are în această aclamţie şi înţelesul
“glorie” şi “pace”, prin care mulţimile chemau cerurile și pământul
întreg să li se alăture, în a-L lăuda pe Dumnezeu care locuieşte în
cerurile Preaînalte, pentru că prin trimiterea lui Mesia şi începerea
împărăţiei Lui davidice, Cel Preaînalt Şi-a împlinit promisiunea. Şi
acum, o dată cu începerea împărăţiei lui Mesia pe pământ, care este o
împărăţie a păcii, a prosperităţii şi a fericirii, mulţimile au început să-
L laude pe Dumnezeu şi să zică: “Glorie şi osanale Celui ce locuieşte
în Cerurile Preaînalte, care ne salvează acum prin Mesia. Şi, de
acum, pace nu numai pe pământ, dar şi în locurile preaînalte!” 30
Comentatorul G.K. Chesterton are un poem interesant, care
face ca asinul să spună pe fondul umilinţei şi a batjocurii pe care i le
aduce lumea modernă din vest:
“Când peştii zburau şi pădurile se plimbau,
Când smochinele creşteau în spini,
Şi când luna era roşie ca sângele,
Atunci eu m-am născut.
Cu un cap de monstru care urlă de boală,

Cu urechi mari ca aripi,
Diavolii încercau să mă imite,
Dar nu reuşeau nici pe un sfert.
Despuiat de orice lege,

Şi încovoiat de veacuri
Am amuţit de atâta bătaie şi foame.
Dar eu încă îmi păstrez secretul.
Mi-a sosit însă un ceas,

Când am scăpat de violenţă;
Când osanalele îmi răsunau în urechi
Şi când călcam pe haine, finic şi flori.” 31
Tabloul întreg al osanalelor şi al covoarelor de haine, de finic şi
de flori, ne arată că mulţimile au crezut în Domnul Isus atunci când L-
au salutat şi L-au primit cu mare entuziasm, că era un Mesia cuceritor,
tocmai ce El a refuzat să fie 32.
Şi, în al şaptelea rând, ne vom ocupa în acest text de
VII. PROTESTUL FARISEILOR
Evanghelistul Luca a scris: “Unii farisei din mulţime I-au zis
lui Isus: «Învăţătorule, ceartă-Ţi ucenicii!» (40) Şi El a răspuns: «Vă
spun că dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga.»” (v.39-40)
În mulţime erau şi câţiva farisei, care erau membrii Marelui
Sanhedrin. Aceştia, văzând entuziasmul poporului şi, auzind osanalele
mulţimii aduse Domnului Isus, erau foarte indignaţi că El era onorat
într-o asemenea manieră. Pe ei, i-au revoltat foarte tare aceste urale
mesianice. Dar, ce i-a umplut de furie cel mai mult era faptul că,
Domnul Isus a permis să fie salutat şi aclamat ca Mesia cel promis,
gest pe care ei l-au considerat o mare blasfemie adusă la adresa lui
Dumnezeu, El, un Dulgher din Nazaretul Galileii să-Şi atribuie titlul
de Mesia 33. Acesta a fost motivul pentru care aceşti sinedrişti,
avertizându-L pe Domnul Isus, I-au poruncit pe un ton mustrător,
spunându-I: “Învăţătorule, ceartă-Ţi ucenicii!”
Fariseii, când au protestat energic împotriva procesiunii
Domnului Isus, au încercat să-i dea un caracter politic. La această
avertizare, Mântuitorul n-a găsit cu cale nici măcar să le răspundă și,
cu atât mai puțin, să renunțe la ea, pentru că știa, că autorităţile
romane nu aveau nici un motiv să intervină prin forţă. Pe care
demnitar roman, cu intuiţie politică, l-ar îngrijora o procesiune
paşnică, ce în loc de arme, flutura ramuri de finic şi avea în fruntea ei
un erou călare pe un măgăruş, cu o privire blândă şi plină de bunătate,
şi nu un războinic? Garnizoana romană, văzând o asemenea
procesiune, putea să stea liniştită în fortăreaţa ei, Antonia 34.
Domnul Isus a permis o singură dată şi, aceasta chiar acum,
când era momentul cel mai potrivit, ca ucenicii şi mulţimile să strige
în gura mare că El era Mesia. El a făcut lucrul acesta, ca mai târziu,
când Ierusalimul urma să fie învinuit de uciderea Lui, autorităţile să
nu poată să spună că nu ştiau că era Mesia şi că Mântuitorul a ascuns
de Israel şi capitala lui acest adevăr. Acesta era motivul pentru care
Domnul Isus, la cuvintele lor mustrătoare şi poruncitoare:
“Învăţătorule, ceartă-Ţi ucenicii!” (Lc.v.39) le-a răspuns prompt şi
tăios: “Vă spun că dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga.” (Lc.v.40)
Prin această hiperbolă, Mântuitorul a răspuns fariseilor cu alte cuvinte:
“A sosit timpul când voi trebuie să luaţi act că Eu sunt Mesia cel
promis; şi dacă apostolii şi mulţimile n-ar trâmbiţa acum acest adevăr
în gura mare, atunci pietrele şi natura neînsufleţită ar trebui să vi-l
facă cunoscut, pentru că de acest adevăr pe care lumea este obligată
să-l cunoască, depinde destinul etern al tuturor oamenilor.” 35
Pe decorul tabloului intrării triumfale a Domnului Isus în
Ierusalim, apar şi autorităţile evreieşti din partida fariseilor. Aceştia,
cât şi întreg Marele Sanhedrin, dacă nu puteau să-i oprească nici chiar
pe iudei, să treacă de la ei la Domnul Isus, în urma învierii lui Lazăr,
cu toate precauţiile şi măsurile lor prompte, aspre şi energice, pe care
le-au luat, atunci, cu atât mai mult, ei se simţiră acum neputincioși să
oprească mulţimile de-a trece de partea Domnului Isus şi de a-I aduce
osanale în calitate de Mesia. Acesta a fost motivul pentru care aceşti
farisei au zis unii altora: “Vedeţi că nu câştigaţi nimic; iată că lumea
se duce după El!” (Ioan v.19)
Unii comentatori ca: W. Hendriksen şi S. Diamandi, spun că în
aceste cuvinte, noi auzim acuzarea reciprocă a fariseilor, cât şi
supărarea lor disperată. Fariseii moderaţi ai şcolii lui Hilel, acuzau pe
fariseii stricţi ai şcolii lui Şamai, că n-au făcut nimic, cu toate măsurile
lor rigide pe care le-au luat pentru că, totuși poporul îi părăsea pe ei şi
mergea după Domnul Isus 36; iar fariseii stricţi ai şcolii lui Şamai,
reproşau fariseilor moderaţi ai şcolii lui Hilel, de ce n-au fost şi ei mai
energici şi, de ce n-au acceptat măsuri mai radicale pentru stârpirea
răului din rădăcină, ci au tărăgănat lucrurile. Acum, însă, totul era prea
târziu, pentru că toată lumea îi părăsea pe ei şi se ducea după Domnul
Isus 37. Dar, au fost şi comentatori ca, C.H. Dodd, W. Barclay şi F.F.
Bruce, care au zis că în aceste cuvinte ale autorităţilor evreieşti, pe
care le-au spus unii altora: “Vedeţi că nu câştigaţi nimic; iată că
lumea se duce după El!” noi auzim și ironia sinedriştilor. Deşi aceşti
farisei au văzut că toată lumea îi părăsea pe ei şi că trecea de partea
Domnului Isus, totuşi au luat în derâdere ideea că lumea Îi aparţinea
Domnului Isus şi nu lor; şi că ei n-ar mai avea nimic de zis sau de
făcut în problema aceasta, de vreme ce făceau parte din forul suprem
al lui Israel şi dispuneau de toată puterea asupra Dulgherului din
Nazaretul Galileii. Cu toate că, fariseii au zis cu cea mai mare ironie,
că lumea îi va părăsi pe ei şi că Îl va urma pe Dulgherul din Nazaretul
Galileii, totuşi ei au spus un mare adevăr pe care nu l-au înţeles.
Evanghelistul Ioan a înţeles ironia lor şi a râs de ea. El când a redat
ironia fariseilor scriind: “... Iată că lumea se duce după El!” a
întrebuinţat în textul grecesc cuvântul kosmos, ca în Ioan 3:16
“Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea ...”, care înseamnă atât
“pământul”, cât şi “întreaga omenire”. Apostolul Ioan a făcut ironie de
ironia fariseilor, pentru că oamenii de pe întreg globul L-au urmat pe
Cristos şi nu pe ei, deşi ei se pretindeau că erau conducătorii poporului
lui Dumnezeu 38.
3. Barcaly, W., The Gospel of Mark, p. 266.
4. Talmud, tratatul Kethubh, 66, 2;
Keim, Th., Geschichte Jesu von Nazara, Vol. III, p. 90;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 185, 187 – 188;
Harrison, E.F., Viaţa lui Cristos, p. 173.
6. Diamandi, S., Patimile, Moartea, Învierea, Vol. III, p. 143.
7. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 69 – 70.
8. Finkelstein, L., The Jews, Their History, Culture and Religion,
Vol. II, p. 1373;
Barcaly, W., The Gospel of Mark, p. 266 – 267;
1 Macabei 1 : 54, 59; 4 : 52, 59;
2 Macabei 10 : 1 – 8.
1 Macabei 13 : 51.
10. Lightfoot, Horae Hebraicae et Talmudicae in 4 Evangel., p. 317;
Wünshe: Neue Beiträge z. Erläut, der Evangel., p. 241.
11. Manson, T.W., The Cleansing of the Temple, p. 271 – 272.
12. Farmer, W.R., The Palm Branches in John 12 : 13, p. 62 – 66.
13. Hort, H., St. John, Judaea and Rome, p. 172 – 190;
Ellison, H.L., Matthew, p. 1142.
16. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 185, 187.
17. Edersheim, A., Jesus The Messiah, Vol. II, p. 364.
20. Ryle, J.C., Luke, Vol. II, p. 312;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 259, 277.
Barcaly, W., The Gospel of Mark, p. 267.
23. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 116 – 117;
2 Macabei 10 : 7.
24. Wetstein: Novum Testamentum Grecum (Gospels), Vol. I, p. 460
– 461;
25. Wetstein: Novum Testamentum Grecum (Gospels), Vol. I, p. 460
– 461;
Edersheim, A., The Temple, p. 223 – 225;
Harrison, E.F., Viaţa lui Cristos, p. 173;
26. Freed, E.D., Old Testament Quotations in the Gospel of John, p.
66 – 81;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 259;
27. Barcaly, W., The Gospel of Mark, p. 267;
28. Midrash on Ps. 118, ed. Warsh., p. 85 – 86;
30. Werner, E., Hosanna in the Gospels, p. 97 – 122;
Ryle, J.C., Luke, Vol. II, p. 312.
31. Barcaly, W., The Gospel of Mark, p. 264.
33. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 206 – 207;
34. Diamandi, S., Patimile, Moartea, Învierea, Vol. III, p. 144 – 145;
35. Ryle, J.C., Luke, Vol. II, p. 312.
38. Dodd, C.H., The Interpretation of the Fourth Gospel, p. 317;
Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 118;
IERUSALIM (III)
Marcu 11 : 1 – 10; Matei 21 : 1 – 11;
Luca 19 : 29 – 44; Ioan 12 : 12 – 19
În al treilea studiu din acest text, intitulat tot Intrarea triumfală

a Domnului Isus în Ierusalim, ne vom ocupa de alte trei lucruri:
curajul suprem al Mântuitorului, bocetul şi apelul final al Fiului lui
Dumnezeu şi Ierusalimul într-o mare mişcare.
În al optulea rând, ne vom ocupa din acest text de
VIII. CURAJUL SUPREM AL MÂNTUITORULUI
În întreaga istorie a lumii, nimeni nu s-a expus unui pericol atât
de mare şi în mod intenţionat ca Domnul Isus, atunci când a intrat
triumfător în Ierusalim. El, deşi ştia că Marele Sanhedrin L-a scos de
sub ocrotirea legii şi a emis împotriva Lui ordonanţa de arestare, deşi
ştia că Îi stătea în faţă crucea şi că Ierusalimul Îi era foarte ostil şi, cu
toate că nu Îi era necunoscut că, dacă va intra astfel în capitala lui
Israel, autorităţile Îl vor urmări şi-L vor răstigni, totuşi El, renunţând
acum la orice prudenţă şi precauţie, a intrat în Ierusalim deschis şi în
mod festiv 1.
Mântuitorul înainte de a-Şi da viaţa ca preţ de răscumpărare, a
dorit să atragă spre Sine, atenţia Israelului întreg şi a întregii lumi. El,
în atotştiinţa Sa, a aranjat lucrurile în aşa fel, încât nimeni să nu poată
tăgădui doctrina morţii Lui ispăşitoare. Cristos a intrat public în
Ierusalim, călare pe un asin şi S-a proclamat ca Mesia. El public a fost
judecat de către Pilat şi, public Şi-a dus crucea spre Calvar, unde a
fost răstignit 2.
Intrarea triumfală a Domnului Isus în Ierusalim era un act de o
provocare măreaţă a lumii şi de un curaj suprem, pe care nimeni nu-l
poate descrie îndeajuns, dar care act L-a coastat scump 3.
Un alt lucru, dintre cele mai periculoase din lume, este atunci
când cineva merge în faţa unui popor tradiţionalist şi-i spune că toate
părerile şi convingerile lui sunt greşite; şi când îi smulge din rădăcină
toate visurile şi idealurile lui naţionale, pe care şi le închipuie că sunt
bune şi reale 4. Domnul Isus a făcut chiar lucrul acesta, şi încă, celui
mai tradiţionalist şi îndoctrinat popor. Dogma cea mai importantă a
evreilor, pe care au răspândit-o experţii Legii, atât pe calea scrisului,
cât şi pe cea orală era: venirea unui Mesia războinic, care va nimici pe
toţi vrăjmaşii lui Israel şi va restaura împărăţia davidică. Cu această
învăţătură, care se afla, în mod deosebit, în lucrarea poetică intitulată
Psalmii lui Solomon 17:21-25,39, îşi hrăneau inimile toţi evreii 5. Am
văzut că întreaga scenă a intrării triumfale a Domnului Isus în
Ierusalim, era predominată permanent de ideea unui Mesia Eliberator,
de aceea mulţimile L-au întâmpinat cu ramuri de finic şi-I cântau
osana, “salvează-ne acum!” Mântuitorul chiar acum, când mulţimile Îl
aclamau ca Mesia-Eliberatorul, le arăta călărind pe un asin, simbolul
păcii şi al prosperităţii şi nu pe un cal roşu, simbolul războiului şi, nici
chiar pe un cal alb, simbolul biruitorului, că toate concepţiile lor erau
greşite cu privire la El. El nu era un Mesia politic şi pământesc, ci
spiritual şi ceresc; şi Împărăţia Lui nu era davidică, ci cerească. Fiul
lui Dumnezeu Şi-a pecetluit interpretarea adevăratului Său mesianism
cu preţul vieţii şi, El a făcut lucrul acesta chiar acum, când intra
triumfător în Ierusalim şi Se proclama ca Mesia, ca să ştie cu toţii
acest adevăr. Acesta era adevăratul motiv pentru care mulţimile s-au
lăsat înduplecate de preoţii cei mai de seamă şi de experţii Legii, și au
cerut chiar şi ele răstignirea Domnului Isus, cu toate miracolele pe
care El le-a făcut!
Comentatorul W. Hendriksen a zis că Mântuitorul, prin intrarea
Sa triumfală în Ierusalim, a forţat Marele Sanhedrin să accepte orarul
Lui în ce priveşte timpul răstignirii, cu scopul de a-Şi spune ultimul
cuvânt în legătură cu adevăratul Său mesianism şi valoarea jertfei Lui
de pe cruce în capitala lui Israel ticsită de lume, pentru că ştia că
planul acestui for suprem era, ca să-L răstignească după Sărbătoarea
Paştelor 6.
În al nouălea rând, ne vom ocupa de
IX. BOCETUL ŞI APELUL FINAL AL FIULUI LUI
DUMNEZEU
Evanghelistul Luca a scris: “Când S-a apropiat de cetate şi a
văzut-o, Isus a plâns pentru ea.” (v.41)
Muntele Măslinilor, se numea astfel, fiindcă abunda în mălini.
El era la răsăritul Ierusalimului şi avea trei culmi. Din Betania duceau
spre capitala lui Israel două căi: una secundară care trecea prin
Betfaghe și se bifurca, la rândul ei, în alte două căi, care erau mai mult
nişte poteci de munte. O potecă trecea între culmea nordică a Muntelui
Măslinilor, numită Galileanul, înaltă de 815 m de la nivelul Mârii
Mediterane. De pe acest munte se crede că Domnul Isus S-ar fi înălţat
la cer după înviere (Mt.25:16;Fapt.1:11). Pe acest munte era una
dintre casele lui Caiafa şi mormântul lui Ana 7. Și a două potecă,
trecea peste culmea mijlocie a Muntelui Măslinilor, numită Culmea de
Răsărit care, era mai înaltă
decât celelalte două culmi,
având 835 m de la nivelul
Mării Mediterane. Această
potecă cobora prin satul de
astăzi numit Et-Tur 8. Domnul
Isus a respins acest drum
secundar, care trecea prin
Betfaghe, pentru că nu era
accesibil mulţimilor care Îl
urmau şi a ales al doilea drum,
care ocolea culmile Muntelui
Măslinilor în partea de sud şi
trecea între Muntele
Măslinilor şi Muntele Sfatului
Rău 9. Marele comentator
evreu A. Edersheim, cât şi
comentatorul F.W. Farrar,
istoricul evreu Iosif Flavius şi
exploratorul Stanley, ne Ierusalimul înflorit
relatează că acest drum
principal, care trecea printre povârnişuri verzi şi smochini umbroşi, se
ridica treptat spre culmea mijlocie a Muntelui Măslinilor, pe măsură
ce se apropia de Ierusalim. Templul şi partea de nord a oraşului nu se
vedeau de culmea mijlocie a Muntelui Măslinilor, decât ceva mai
târziu. Dar, în schimb, începea să se vadă, mai întâi, Valea Hinom şi
partea de est a oraşului, profilându-se în depărtare, apoi, începea să se
vadă partea de sud a oraşului, în care se afla colina Sion şi Cetatea lui
David, plină de palate cu acoperişuri plane, începând cu palatul
Macabeilor şi până la palatul marelui preot; castele cu turnuri şi
grădini cu trandafiri, care erau în acel timp înfloriţi. Aici, se
presupune, că s-au întâlnit cele două mulţimi, și, tot aici, se crede că,
cele două mulţimi, I-au adus Domnului Isus osanale şi L-au numit Fiul
lui David. În cele din urmă, drumul a culminat cu un mic platou
stâncos, de la care, a cotit brusc spre nord. De aici se deschidea în
partea stângă, o pantă prăpăstioasă şi plină de stânci şi smochini, iar,
în partea dreaptă, se înălţa coasta Culmii Mijlocii a Muntelui
Măslinilor foarte abundentă în măslini. De aici, se vedea întreg
Ierusalimul, renumit prin amintirile lui istorice și, tot aici, Domnul
Isus a plâns când a văzut cetatea10.
Muntele Măslinilor
Când Domnul Isus a plâns la mormântul lui Lazăr,

Evanghelistul Ioan a folosit în 11:35 cuvântul grecesc edakrusen, care
înseamnă “a vărsa lacrimi multe”. Iar, în acest text, când Mântuitorul a
plâns la vederea Ierusalimului, Evanghelistul Luca a întrebuinţat
grecescul eklausen, care înseamnă “a plânge cu hohote” 11.
Evanghelistul Luca a scris: “Când S-a apropiat de cetate şi a văzut-o,
Isus a plâns pentru ea.” (v.41)
Din toată mulţimea entuziasmată care delira de bucurie, numai
Mesia cel sărbătorit nu Se bucura , ci, dimpotrivă, plângea cu hohote.
Ce paradox! Toată ruşinea batjocurei şi toată durerea de nesuportat a
patimilor Domnului Isus, care urmau să aibă loc după cinci zile şi care
au culminat pe cruce, n-au fost în stare să-I stoarcă măcar o singură
lacrimă din ochi, pe când acum, plângea cu hohote. Ce mister! 12
Când Domnul Isus a început să plângă, S-a oprit şi, o dată cu
El, s-a oprit întreaga procesiune 13. El a plâns aici cu hohote la văzul
cetăţii, pentru că ştia ce s-a îmntâmplat, în mod real la această
procesiune şi, fiindcă ştia ce urma să se întâmple, în continuare, cu
Ierusalimul. Acesta a fost motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a
oprit aici şi, mai întâi, a
înştiinţat Ierusalimul ce-l
aştepta dacă nu va crede în
El în mod real şi nu se va
pocăi şi, apoi, cu plâns și
durere, i-a făcut ultimul
apel de întoarcere la El.
Comentatorii au
spus că erau cel puţin patru
motive majore, pentru care
Domnul Isus a plâns cu
hohote:
a) Primul: plânsul
Domnului Isus a fost, când
a văzul Ierusalimului.
Evanghelistul Luca a scris:
“Când S-a apropiat de
cetate şi a văzut-o, Isus a
plâns pentru ea.” (v.41)
Domnul Isus plânge pentru Ierusalim Ierusalimul pe timpul acela,
fiind împodobit cu palate
frumoase, turnuri măreţe, grădini splendide ale oamenilor bogaţi şi cu
măslini înfloriţi, era considerat a fi una dintre minunile lumii, cum a
relatat istoricul roman Tacitus 14. Priveliştea lui din acest loc, îi
încânta pe toţi care-l vedeau fie
evrei, fie neevrei şi-i făcea ca,
oprindu-se, să-l admire. Şi, cu atât
mai mult, în decorul măreţ al unei
dimineţi însorite de primăvară, în
care a avut loc această procesiune
a Domnului Isus, acest oraş
umplea de farmec fiecare minte şi
încânta fiecare inimă care-l privea
15
.
Această privelişte
admirabilă a Ierusalimului, nu L-a
putut entuziasma pe Împăratul Etern, pentru că El nu Se uita la partea
exterioară a acestui oraş, ci la starea interioară a locuitorilor lui şi,
fiindcă, văzându-le mândria religioasă, împietrirea inimii şi chiar
cruzimea lor faţă de El, ştia că ei Îl aclamau şi-L acceptau numai ca pe
un Mesia politic şi pământesc 16. Când văzduhul răsuna de vuietul
osanalelor, Domnul Isus auzea totodată cu urechile duhului şi
strigătele aceleiași mulţimi care, peste cinci zile, urma să ceară
insistent lui Pilat, să fie răstignit. Ştim că privirea Mântuitorului a fost
atrasă de aici spre dealul Golgota, care se profila în zare şi El Îşi vedea
crucea care Îl aştepta în toată agonia ei 17.
Pentru Împăratul Etern, nu oraşul și gloria lui aveau adevărata
importanţă, ci locuitorii acestuia. Cristos, în calitate de Împărat ceresc,
nu avea nevoie de capitala luxoasă a lui Israel şi nici de teritoriul
acestei ţări, ca să domnească din punct de vedere politic, ci El avea
nevoie de inimile evreilor, cât şi de inimile tuturor oamenilor, pentru a
domni în ele ca Domn şi Mântuitor. Dar, pentru că ei n-au vrut să-L
accepte, decât ca pe un Împărat pământesc, El a plâns cu hohote,
fiindcă a cunoscut consecinţele acestui fapt.
b) Domnul Isus a plâns cu hohote, când a văzul templul.
Templul lui Irod era una dintre minuninle lumii. El era construit din
pietre albe, pe vârful colinei Morea. Pe vârful dealului, se înălţau
clădirile lui masive care abundau în marmură albă şi plăci de aur. El
era atât de luxos şi de grandios, încât atrăgea orice privire şi încânta
orice inimă. El a fermecat pe ucenici, atunci când uimiți au zis
Domnului Isus: “Învăţătorule, uită-Te ce pietre şi ce ziduri!”
(Mc.13:1) Templul i-a impresionat pe scriitorii romani şi greci şi, tot
el l-a inspirat pe istoricul evreu,
Iosif Flavius, să-l treacă în
analele istoriei. Iată cum l-a
descris Flavius, scriind în unul
din cele 7 volume, intitulate
Războaiele Evreiești, privindu-l
chiar din locul în care a plâns
Domnul Isus: “Templul lui Irod
nu avea nici un neajuns. El
uimea orice minte şi surprindea
orice ochi. Naosul era acoperit
în întregime cu plăci de aur. La
răsăritul soarelui şi la prima lui
înălţare, el îi reflecta razele atât
de fermecător şi de puternic,
încât toţi cei care îl priveau, erau
obligaţi să-şi ia privirea de la el
Templul lui Dumnezeu
întocmai ca de la soare. El, cu corpurile lui, părea de la distanţă ca
un munte acoperit cu zăpadă, pentru că părţile lui care nu conţineau
aur, abundau în alb.” 18 Aşa a apărut proverbul care zicea: ”Cine n-a
văzut templul lui Irod, acela nu ştie ce este frumosul” 19.
Menirea primordială a Templului, în calitate de Casa lui
Dumnezeu, nu era să aibă clădire mare şi luxoasă, ci să fie locul
prezenţei lui Dumnezeu şi toţi credincioşii din el, să fie cu adevărat
copiii Celui Preaînalt. Or, închinătorii acestui templu, nu aveau nimic
comun cu Dumnezeu, de aceea nu numai că nu L-au acceptat pe
Domnul Isus ca pe un Mesia spiritual, dar urmau chiar să-L şi
răstignească. Acesta a fost un alt motiv mare pentru care, atunci când
Fiul lui Dumnezeu a văzut gloria pământească a templului, nu S-a
bucucrat, ci, dimpotrivă, a plâns cu hohote pentru el, fiindcă era fără
Dumnezeu şi fără Mântuitor.
c) Domnul Isus a plâns cu hohote, pentru că Ierusalimul
respingea şi ultimul Lui apel. Evanghelistul Luca L-a redat pe
Domnul Isus spunând: “Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această
zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum ele sunt ascunse
de ochii tăi ... (22) Vor veni peste tine zile când vrăjmaşii tăi ... (23) te
vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău, şi
nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea
când ai fost cercetată.” (v.21-23) Deşi, înaintea Domnului Isus se
întindea un oraş care urma să-L răstignească, totuşi El nu plângea cu
hohote din acest motiv, ci de durere că Ierusalimul Îi respingea şi
ultimul apel, cu toate dovezile pe care i le arăta că era Fiul lui
Dumnezeu și Mântuitorul lumii. Acest, ultim apel al Fiului lui
Dumnezeu pe care îl făcea înainte de a fi răstignit, era actul dragostei
Sale supreme pe care îl făcea în calitate de Împărat Etern şi cu cea mai
mare insistenţă,nu către palatele locuitorilor Ierusalimului, ci către
inimile lor, pentru a-L primi ca Domn şi Mântuitor 20.
Cristos, prin acțiunea Sa simbolică şi dramatică, a intrării în
Ierusalim călare pe un asin, Îşi întindea mâinile şi Îşi deschidea braţele
larg, ca să invite la Sine pe toţi locuitorii acestui oraş, ai Israelului şi ai
lumii, pentru a-L primi ca Domn şi Mântuitor. Apelul acesta a fost cel
mai mare și cel mai hotărâtor, prin care determina pe evrei să aleagă:
ori să-L primească şi să fie mântuiţi ori, respingându-L, să-L
răstignească şi să fie osândiţi. De această alegere, nu scapă nimeni nici
astăzi, pentru că de ea depinde destinul nostru etern. Numai că,
tragedia constă în faptul că, cei mai mulţi oameni nu se ştiu folosi de
ceasul cercetării lor şi nu ştiu să apuce această şansă supremă a
chemării lor, care poate fi chiar finală.
Pentru cuvintele noastre româneşti din Evanghelia după Luca,
versetul 21 “Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi”, scrie în
textul grecesc: “Vreau ca tu să ştii măcar astăzi, lucrurile care ar
putea să-ţi dea pacea!” 21 Cât de mare era tandreţea şi compasiunea
Domnului Isus faţă de Ierusalim! Această cetate Îi era ostilă şi-L
respingea mereu, cu toate minunile şi predicile Lui prin care i se
descoperea şi o chema la credinţă şi pocăinţă. Mântuitorul când a venit
pentru ultima dată la ea, i-a oferit o şansă supremă şi specială de milă
şi bunătate, prin faptul că i Se descoperea în modul cel mai clar, că era
Mesia cel promis şi o chema la El cu hohote de plâns și de durere, ca
măcar în această ultimă zi a cercetării ei, să-i ofere pacea şi fericirea
eternă. Dar ea, L-a respins chiar şi acum 22. Acesta a fost cel mai mare
motiv pentru care Domnul Isus a plâns cu hohote în această ultimă zi a
cercetării lui Israel, când El, deşi i-a făcut apelul final, înainte de-a fi
răstignit şi, totuşi, acest popor L-a respins chiar şi acum.
Dacă chivotul mărturiei, cât şi Sfânta Sfintelor din templu, erau
simbolul prezenţei lui Dumnezeu, atunci, cu atât mai mult, Israelul a
fost confruntat, în Cristos, cu Însuşi Dumnezeu. Dacă poporul evreu a
acordat o mare atenţie mutării chivotului din Cetatea lui David în
Sfânta Sfintelor din templu, atunci, cu atât mai mult, el trebuia să
acorde o atenție cu mult mai mare Domnului Isus, când a intrat
triumfător în Ierusalim şi S-a proclamat ca Împărat Etern!
În zidul Ierusalimului, între templu şi Muntele Măslinilor, era o
poartă care se numea Poarta de aur, care era prevăzută pentru venirea
lui Mesia şi intrarea Lui în templu. Această poartă stătea închisă şi pe
ea nu avea voie să intre
nimeni decât Mesia,
pentru că ea Îl aştepta
pe El 23. Poporul evreu
s-a pregătit pentru
marele eveniment al
mutării chivotului din
Cetatea lui David în
Sfânta Sfintelor, dar ce
păcat, că el nu s-a
pregătit pentru intrarea
Împăratului Etern în
capitala lui Israel și în
Templul lui
Poarta aur
Dumnezeu!
Redăm marele
tablou, atunci când norul prezenţei lui Dumnezeu a umbrit templul lui
Solomon la inaugurare. Când am tratat studiul intitulat Isus,
adevăratul Preot, (Vol.I,Stud.48) am văzut că Solomon a făcut în
Sfânta Sfintelor doi heruvimi mari. Când a sosit momentul suprem ca
leviţii să transporte chivotul mărturiei din Cetatea lui David şi să-l
aşeze sub aripile acestor heruvimi, preoţii, cântăreţii templului şi
muzicanţii cu tot felul de instrumente, stăteau în jurul altarului de
jertfă şi aşteptau clipa fenomenală ca leviţii, sosind cu chivotul şi,
apropiindu-se cu el de uşa cea mare a Naosului, să izbucnească în
cântarea supremă, pe care a compus-o împăratul David, în mod
special, pentru acest moment fenomenal în Psalmul 24. Şi, când acest
moment a sosit, imensul cor a izbucnit cu următoarele cuvinte:
“Porţi, ridicaţi-vă capetele;
ridicaţi-vă porţi veşnice,
ca să intre Împăratul slavei!”
O parte a corului, preluând cântarea, întreba:
“Cine este acest Împărat al slavei!”
Iar cealaltă parte a corului răspundea:
“Domnul cel tare şi puternic,
Domnul cel viteaz în lupte.”
Din nou, toţi cântăreţii se uneau şi cântau:
“Porţi, ridicaţi-vă capetele;
ridicaţi-vă porţi veşnice,
ca să intre Împăratul slavei!”
Şi din nou, o parte dintre corişti întreba:
“Cine este acest Împărat al slavei!”
Şi cealaltă parte a
corului răspundea:
“Domnul oştirilor:
El este Împăratul slavei!”
(Ps.24:7-10)
Şi, în momentul când
chivotul mărturiei fusese
aşezat sub aripile heruvimilor,
norul prezenţei lui Dumnezeu
s-a coborât şi a umplut tot
Templul cu gloria Celui
Preaînalt şi, un foc din cer a
mistuit jertfa de pe altar. (1
Împ.8:10-11)
Marea întrebare care se
pune este: de ce mai marii
poporului evreu n-au deschis
Împăratului Etern şi
Mântuitorului lumii, Poarta
de aur a lui Mesia? Răspunsul
Poarta de aur
este, că ei erau atât de păcătoşi, împietriţi şi orbi, încât nici nu L-au
cunoscut măcar, dar să-L mai accepte ca Domn şi Mântuitor. Evreii
așa erau şi așa au rămas încă şi, aşa este oricine care nu-I deschide uşa
inimii şi nu-L primeşte pe Cristos ca Domn şi Mântuitor.
Comentatorii Wetstein, Th. Keim şi F.W. Farrar ne spun că

rabinii, tâlcuind Ezechiel 11:23 unde scrie:“Slava Domnului s-a
înălţat din mijlocul cetăţii, şi s-a aşezat pe muntele de la răsăritul
cetăţii”, au trebuit să recunoască, cel mai dureros lucru pentru ei, că
sechinah, care înseamnă “manifestarea prezenţei lui Dumnezeu”, a
părăsit templul şi “Sfânta Cetate” şi, că s-a retras pe Muntele
Măslinilor şi că, de acolo, în zadar a strigat cu glas de om către
oameni, pentr că din acel moment, sechinah s-a îndepărtat şi de pe
Muntele Măslinilor şi, o dată cu plecarea lui sechinah, a dispărut şi
pacea de la Israel pentru totdeauna 24.
Această mărturie a rabinilor este în cea mai mare concordanţă
cu textul pe care îl studiem, care ne arată că “Sfânta Cetate”, a refuzat
şi ultimul apel pe care i l-a făcut Domnul Isus; în concordanţă cu
cuvintele finale ale Mântuitorului când i-a spus: “Pentru că na-i
cunoscut
vremea când ai
fost cercetată!”
(Lc.v.23) și în
concordanță cu
respingerea
cunoaşterii
lucrurilor care
puteau să-i dea
pacea, de aceea
ea şi-a pierdut
pacea pentru
totdeauna pe
pământ şi
fericirea eternă
din cer!
d) Şi
Domnul Isus a
plâns cu hohote
pentru
distrugerea
Ierusalimului
şi a templului.
Evanghelistul
Poarta de aur
Luca L-a redat pe Domnul Isus spunând: “Vor veni peste tine zile când
vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor
strânge din toate părţile: (44) te vor face una cu pământul, pe tine şi
pe copiii tăi din mijlocul tău, şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră,
pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată.” (v.43-44)
Când mulţimile Îi aduceau Domnului Isus osanale ca unui împărat
cuceritor, El, în calitate de Dumnezeu, vedea, totodată şi tragedia
distrugerii Ierusalimului şi a templului de către legiunile romane,
conduse de generalul Titus.
Acesta a fost un alt motiv pentru care Mântuitorul a plâns cu

hohote şi a prezis asedierea şi nimicirea Ierusalimului. Comentatorul
W. Barclay a zis că acest bocet al Domnului Isus, a fost bocetul unui
Dumnezeu, când vede chinurile oamenilor pe care ei singuri şi le
crează prin nebunia şi răzvrătirea lor împotriva Lui 25.
După patruzeci de ani, prezicerea Mântuitorului s-a împlinit cu
cea mai mare exactitate. Cu patru ani înainte de-a începe războiul,
când oraşul se bucura încă de pace şi prosperitate, un oarecare
melancolic striga încontinuu pe toate străzile aceleaşi cuvinte: “Glas
de la cele patru vânturi; glas împotriva Ierusalimului şi a templului;
și glas împotriva întregului popor. Vai Ierusalimului! Vai templului!
Şi vai poporului!” Aceste cuvinte, melancolicul amintit le repeta
mereu timp de şapte ani: patru ani înainte de asediu şi trei ani cât a
durat asediul 26.
Generalul Titus, la început, nu voia să asedieze oraşul, dar
îndărătnicia iudeilor l-a obligat să facă lucrul acesta. El nu voia să
dărâme templul, ba chiar a făcut tot felul de încercări pentru a-l salva,
dar a fost nevoit să-l transforme în ruină şi cenuşă, din cauza
răzvrătirii iudeilor. Şi Titus nu voia să fie crud cu poporul, dar
fanatismul iudeilor, l-a obligat să ia o asemenea decizie; ba, mai mult,
chiar să stârpească cu desăvârşire acest neam, ca să nu mai existe. El a
răstignit mii de iudei; zeci de mii de iudei i-a expus morţii în
amfiteatre; şi sute de mii de iudei i-a dus în robie 27.
În anul 70 după Cristos, Ierusalimul a fost distrus în aşa fel,
încât prin mijlocul lui a arat plugul 28. Iosif Flavius a istorisit că, după
ce Ierusalimul a fost distrus, dacă cineva ar fi intrat în el, fără să fi
ştiut ce s-a întâmplat, oricât de bine l-ar fi cunoscut, ar fi întrebat: “Ce
loc este acesta?” 29 Dacă cineva vrea să caute astăzi în noul Ierusalim,
anumite rămăşiţe din vechiul oraş, acela trebuie să le caute la vreo 7 m
adâncime de la suprafaţa pământului. Romanii au lăsat un singur loc
nedărâmat, ca să arate ce oraş grandios a fost Ierusalimul, şi acest loc
este o bucăţică din curtea exterioară a templului, la care evreii se
adună şi acum, în fiecare vineri, ca să deplângă gloria apusă a capitalei
lor de altădată şi a templului 30.
Mântuitorul a spus evreilor, că această tragedie n-ar fi avut loc
niciodată, dacă ei L-ar fi ascultat pe El și ar fi abandonat visul şi
concepţiile lor, cu privire la un favor politic din partea lui Dumnezeu,
1. Poarta oilor. 2. Presupusa poartă de ieşire spre Golgota. 3. Scăldătoarea Betesda. 4.

Turnul Antonia. 5. Gabata. 6. Mormântul lui David. 7. Casa în care s-a ţinut Cina
Domnului. 8. Casa lui Caiafa. 9. Casa lui Ana. Citadela lui David. 11. Palatul lui Irod
cel Mare. 12. Palatul lui Solomon. 13. Terasament. 14. Casa lui Caiafa afară din oraş.
15. Scăldătoarea Siban.
că ei erau singurul Lui popor.
Cetatea lui David şi sud-vestul Ierusalimului
Comentatorul Wordsword a spus că, plânsul cu hohote al

Domnului Isus ne arată cele două naturi ale Lui: că a plâns ca om şi a
iertat ca Dumnezeu 31.Comentatorii Gualter şi Gerhard au zis că,
plânsul cu hohote al Mântuitorului, ne demonstrează că El iubeşte pe
toţi oamenii, are milă de
fiecare, chiar şi de
vrăjmaşii Lui care au
contribuit la răstignirea Sa.
Aceasta înseamnă, că oricât
de mult L-ar urî cineva pe
Domnul Isus, dacă se
întoarce la El şi crede în El,
poate fi mântuit 32. Iar,
comentatorul W.H. Griffith
Thomas, a recomandat
tuturor creştinilor să stea la
picioarele lui Cristos, până
când vor învăţa secretul
lacrimilor Sale; şi, până
când, privind păcatele şi
durerile locuitorilor
oraşelor şi ale satelor, vor
plânge şi ei pentru ele 33.
Cetatea lui David din Sudul Ierusalimului

Şi, în al zecelea
rând, ne vom ocupa de
faptul că
X. IERUSALIMUL ERA ÎNTR-O MARE MIŞCARE

Evanghelistul Matei a scris: “Când a intrat în Ierusalim, toată
cetatea s-a pus în mişcare şi fiecare zicea: «Cine este Acesta?» (11)
‚Este Isus, Profetul din Nazaretul Galileii‟, răspundeau mulţimile.”
(v.10-11)
Drumul cobora în Valea Iosafat, traversa Pârâul Chedron şi
intra în partea de sud a Ierusalimului, numită Cetatea lui David 34.
Când procesiunea s-a apropiat de zidurile Ierusalimului şi, cu

atât mai mult, când a intrat în oraş, Evanghelistul Matei ne-a relatat că
“toată cetatea s-a pus în mişcare.” Prin faptul că, Domnul Isus a intrat
în capitala lui Israel, călare pe un asin, şi era urmat de mari mulţimi,
care Îi cântau osanale, mai ales în preajma Paştelor şi când Ierusalimul
era ticsit de pelerini, toţi oamenii erau mişcaţi puternic şi voiau să ştie
ce se întâmplă. Era normal ca o asemenea procesiune să stârnească o
mare curiozitate şi un viu interes în toţi oamenii, fie bărbaţi, fie femei,
fie copii, care se aflau pe străzile Cetăţii lui David pe unde trecea 35.
Evanghelistul Matei a
zis că “fiecare” dintre cei ce se
găseau în Cetatea lui David,
fie locuitorii acestei cetăţi, fie
pelerini, se întrebau, mai întâi,
unii pe alţii şi, apoi întrebau şi
mulţimile din coloană: “Cine
este Acesta?” (v.10) Unii,
dintre cei ce întrebau, erau pe
acoperişurile caselor plane,
alţii erau la geamuri şi, alţii
se aflau pe străzi. Credem că,
toată Cetatea lui David, Îl
saluta pe Domnul Isus, Îl
aclama şi Îi cânta osanale şi,
oamenii din coloane și
oamenii de pe străzi şi cei de
pe acoperişurile caselor şi cei
care se uitau pe geamuri 36.
Când oamenii de pe
străzi, întrebau mulţimile din
coloană: “Cine este Acesta?”
Evanghelistul Matei ne spune
că mulţimile din coloană
răspundeau cu bucurie: “Este
Isus, Profetul din Nazaretul
Galileii.” (v.11) Când Macheta Cetăţii lui David şi a templului
mulţimile din coloană construit de Solomon
răspundeau că, Domnul Isus
era Profetul din Nazaretul Galileii, ele n-au zis că El era un proroc
oarecare, ci au afirmat pe fondul unei concepţii evreieşti, că El nu era
altul, decât Mesia cel promis, ceea ce era în concordanţă cu
aclamaţiile şi cu osanalele care I le aduceau. Dumnezeu a promis
poporului evreu prin Moise, că îi va ridica în scurgerea vremii un
Proroc ca el. Moise a scris acestui popor: “Domnul Dumnezeul tău, îţi
va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi un Proroc ca mine: să
ascultaţi de el!” (Deut.18:15) Rabinii au interpretat cuvintele “Proroc
ca mine”, că aşa cum Moise era un mare eliberator, tot aşa şi Mesia va
fi un mare Eliberator; şi aşa cum Moise a făcut să cadă mana din cer,
tot aşa şi Mesia va da poporului evreu pâine din cer 37.
Textul se încheie cu concluzia pe care a făcut-o Evanghelistul
Ioan când a scris: “Ucenicii Lui n-au înţeles aceste lucruri de la
început; dar, după ce a fost glorificat Isus, şi-au adus aminte că
aceste lucruri erau scrise despre El şi că ei le împliniseră cu privire la
El.” (v.16) După ce Domnul Isus S-a înălţat la cer, apostolii şi-au adus
aminte, că evenimentul intrării triumfale în Ierusalim, care se afla scris
în cărţile prorocilor Zaharia 9:9 şi Isaia 62:11, se împlinise în viaţa
Mântuitorului; dar, pe care nimeni nu l-a înţeles, cu adevărat: nici
mulţimile şi nici chiar ei. Pe apostoli, i-a durut foarte mult faptul că,
nu numai mulţimile, dar și ei au fost afectați de visurile deşarte ale
evreilor cu privire la un Mesia politic, pe care experţii Legii l-au
propovăduit secole de-a rândul. Ei, de abia după înălţarea Domnului
Isus la cer, au înţeles adevăratul caracter al intrării Lui triumfale în
Ierusalim şi adevăratul Lui mesianism 38.
Această procesiune a proclamării Domnului Isus ca Mesia, era
cea mai modestă în comparaţie cu multe alte procesiuni, fiindcă atunci
El a venit ca să sufere şi să moară pentru noi; şi, totuşi, ea a rămas
peste milenii ca cea mai mare procesiune, care a umbrit toate
procesiunile împăraţilor aroganţi, care au biruit și au cucerit multe
naţiuni. Astfel, dacă prima procesiune a proclamării Domnului Isus ca
Mesia, a rămas nemuritoare, deşi urma să moară în umilinţă, atunci,
cu cât mai mare va fi a doua Sa procesiune, care va avea loc la a doua
Sa venire, când va apărea pe norii cerului cu toţi îngerii şi în toată
gloria Tatălui şi, când Se va proclama ca Împărat Etern înaintea
întregului pământ, dar de care, cei de pe pământ nu vor avea parte,
decât cei răscumpăraţi 39.

2. Ryle, J.C., Luke, p. 310.
5. Op. cit. p. 364.
7. Williams., Holy City, Vol. II, p. 496;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 199, 525.
8. Op. cit.
9. Op. cit.
10. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 725, 727 – 729;
Josephus, F., Jewish Wars, V. 6,
Stanley, Sinai and Palestine, p. 189.
12. Op. cit.
13. Op. cit. p. 205.
14. Tacitus, History, V, 8;
16. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 513;
Ryle, J.C., Luke, p. 313.
Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 116;
18. Josephus, F., Jewish Wars, V. 5 – 6;
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 451 – 452.
19. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 12.
20. Harrison, E.F., Viaţa lui Cristos, p. 174:
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 267 - 268.
22. Op. cit. p. 315 – 316.
24. Wetstein, Novum Testamentum (Gospels), p. 459;
Keim, Th., Geschichte Jesu von Nazara, III, 93;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 202, 204, 526.
27. Op. cit. p. 204 – 205.
29. Josephus, F., Jewish Wars, VI. 1.1.
32. Op. cit. p. 317 – 318.
33. Griffith Thomas, W.H., St. Luke, p. 303.
34. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 449;
36. Op. cit. p. 728, 731;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 207;
37. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 215 - 216.
38. Op. cit. vol. II, p. 118;
Ryle, J.C., Matthew, p. 265 – 266.
39. Op. cit. p. 266;
7. CURĂŢAREA TEMPLULUI (I)
Marcu 11 : 11, 15 – 19
11 Isus a intrat în Ierusalim şi S-a dus în Templu. După ce S-a
uitat la toate lucrurile de jur - împrejur, fiindcă era pe înserate, a
plecat la Betania cu cei doisprezece.
15 Au ajuns în Ierusalim şi Isus a intrat în Templu. A început
să-i scoată afară pe cei ce vindeau şi cumpărau în Templu; a
răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor ce vindeau
porumbei.
16 Şi nu lăsa pe nimeni să poarte vreun vas în Templu.
17 Şi-i învăţa şi zicea: “Oare nu este scris: «Casa Mea se va
numi o casă de rugăciune pentru toate naţiunile?» Dar voi aţi făcut
din ea o peşteră de tâlhari.”
18 Preoţii cei mai de seamă şi experţii Legii, când au auzit
cuvintele acestea, căutau cum să-L omoare; căci se temeau de El,
pentru că tot poporul era uimit de învăţătura Lui.
19 Ori de câte ori se însera, Isus ieşea afară din cetate.
Matei 21 : 12 – 17
12 Isus a intrat în Templul lui Dumnezeu. I-a dat afară pe toţi
cei care vindeau şi cumpărau în Templu, a răsturnat mesele
schimbătorilor de bani şi scaunele celor care vindeau porumbei,
13 şi le-a zis: “Este scris: «Casa Mea se va numi o casă de
rugăciune». Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari”.
14 Nişte orbi şi şchiopi au venit la El în Templu, şi El i-a
vindecat.
15 Dar preoţii cei mai de seamă şi experţii Legii, când au văzut
minunile pe care le făcea şi pe copii strigând în Templu şi zicând:
“Osana, Fiul lui David!” s-au umplut de mânie.
16 Şi I-au zis: “Auzi ce zic aceştia?” “Da”, le-a răspuns Isus.
“Oare n-aţi citit niciodată cuvintele acestea: «Tu ai scos laude din
gura pruncilor şi din gura celor ce sug?»”
17 Şi, lăsându-i, a ieşit afară din cetate, şi S-a îndreptat spre
Betania şi a rămas acolo peste noapte.
Luca 19 : 45 – 48
45 În urmă a intrat în Templu şi a început să-i scoată afară pe
cei care vindeau şi cumpărau în el.
46 Şi le-a zis: “Este scris: «Casa Mea se va numi o casă de
rugăciune». Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari”.
47 Isus învăţa în toate zilele mulţimile în Templu. Şi preoţii cei
mai de seamă, experţii Legii şi conducătorii naţiunii căutau să-L
omoare;
48 dar nu ştiau cum să facă, pentru că tot poporul Îi sorbea
cuvintele de pe buze.
Ioan 2 : 13 – 22
13 Paştele iudeilor erau aproape; şi Isus S-a urcat la
Ierusalim.
14 În Templu i-a găsit pe cei ce vindeau boi, oi şi porumbei, şi
pe schibătorii de bani şezând jos.
15 A făcut un bici de ştreanguri şi i-a scos pe toţi afară din
Templu, împreună cu oile şi boii; a vărsat banii schimbătorilor şi le-a
răsturnat mesele.
16 Şi le-a zis celor ce vindeau porumbei: “Ridicaţi acestea de
aici şi nu faceţi din Casa Tatălui Meu o casă de negustorie.”
17 Ucenicii Lui şi-au adus aminte că este scris: “Râvna pentru
Casa Ta Mă mănâncă pe Mine.”
18 Iudeii au luat cuvântul şi I-au zis: “Prin ce semn ne arăţi că
ai putere să faci astfel de lucruri?”
19 Drept răspuns, Isus le-a zis: “Stricaţi Templul acesta şi în
trei zile îl voi ridica.”
20 Iudeii au zis: “Au trebuit patruzeci şi şase de ani ca să se
zidească Templul acesta şi Tu îl vei ridica în trei zile?”
21 Dar El le vorbea despre Templul trupului Său.
22 Tocmai de aceea, când a înviat din morţi, ucenicii Lui şi-au
adus aminte că le spusese cuvintele acestea; şi au crezut Scriptura şi
cuvintele pe care le spusese Isus.
Armonizat
1 Isus a intrat în Templul lui Dumnezeu. (Mt.v.12) După ce S-a
uitat la toate lucrurile de jur - împrejur, (Mc.v.11) i-a găsit pe cei ce
vindeau boi, oi şi porumbei, şi pe schimbătorii de bani. (Ioan v.14)
2 A făcut un bici de ştreanguri şi i-a scos pe toţi afară din
Templu, împreună cu oile şi boii; a vărsat banii schimbătorilor şi le-a
răsturnat mesele. (Ioan v.15)
3 (După ce) a răsturnat şi scaunele celor ce vindeau porumbei
(Mt.v.12) şi nu lăsa pe nimeni să poarte vreun vas prin Templu,
(Mc.v.16) le-a zis: “Ridicaţi acestea de aici şi nu faceţi din Casa
Tatălui Meu o casă de negustorie. (Ioan v.16)
4 Oare nu este scris: «Casa Mea se va numi o casă de
rugăciune pentru toate naţiunile?» Dar voi aţi făcut din ea o peşteră
de tâlhari.” (Mc.v.17)
5 Preoţii cei mai de seamă şi experţii Legii, când au auzit
cuvintele acestea, căutau cum să-L omoare; căci se temeau de El,
pentru că tot poporul era uimit de învăţătura Lui. (Mc.v.18)
6 Ucenicii Lui şi-au adus aminte că este scris: “Râvna pentru
Casa Ta Mă mănâncă pe Mine.” (Ioan v.17)
7 Iudeii au luat cuvântul şi I-au zis: “Prin ce semn ne arăţi că
ai putere să faci astfel de lucruri?” (Ioan 18)
8 Drept răspuns, Isus le-a zis: “Stricaţi Templul acesta şi în
trei zile îl voi ridica.” (Ioan v. 19)
9 Iudeii au zis: “Au trebuit patruzeci şi şase de ani ca să se
zidească Templul acesta şi Tu îl vei ridica în trei zile?” (Ioan v.20)
10 Dar El le vorbea despre Templul trupului Său. (Ioan v.21)
11 Tocmai de aceea, când a înviat din morţi, ucenicii Lui şi-au
adus aminte că le spusese cuvintele acestea; şi au crezut Scriptura şi
cuvintele pe care le spusese Isus. (Ioan v.22)
12 Nişte orbi şi şchiopi au venit la El în Templu, şi El i-a
vindecat. (Mt.v.14)
13 Dar preoţii cei mai de seamă şi experţii Legii, când au văzut
“Osana, Fiul lui David!” s-au umplut de mânie. (Mt.v.15)
14 Şi I-au zis: “Auzi ce zic aceştia?” “Da”, le-a răspuns Isus.
“Oare n-aţi citit niciodată cuvintele acestea: «Tu ai scos laude din
gura pruncilor şi din gura celor ce sug?»” (Mt.v.16)
15 Fiindcă era pe înserate, / Isus i-a lăsat, a ieşit afară din
cetate, S-a îndreptat spre Betania şi a rămas acolo peste noapte
(Mt.v.17) / cu cei doisprezece. (Mc.v.11)
16 Isus învăţa în toate zilele mulţimile în Templu. Şi preoţii cei
mai de seamă, experţii Legii şi conducătorii naţiunii căutau să-L
omoare; (Lc.v.47)
17 dar nu ştiau cum să facă, pentru că tot poporul Îi sorbea
cuvintele de pe buze. (Lc.v.48)
18 Ori de câte ori se însera, Isus ieşea afară din cetate.
(Mc.v.19)
În textul precedent am văzut cum Domnul Isus era pe Muntele
Măslinilor, cum privea templul care se vedea în toată frumuseţea lui şi
cum plângea pentru el. Iar acest pasaj, ni-L arată pe Mântuitorul cum a
intrat în Casa lui Dumnezeu, cum “S-a uitat la toate lucrurile de jur -
împrejur”, aşa cum ne relatează Evanghelistul Marcu în versetul 11 şi
cum Fiul lui Dumnezeu a făcut un bici şi a scos afară cu el pe toţi
vânzătorii care au făcut din Casa Tatălui Lui o peşteră de tâlhari, aşa
cum ne istorisesc toţi patru evangheliştii şi, în mod special,
Evanghelistul Ioan. Dacă Domnul Isus, S-a expus la un mare pericol
când a intrat triumfător în Ierusalim, atunci, cu atât mai mult, El Şi-a
periclitat situaţia când a alungat pe vânzători din templu, pentru că a
afectat interesul preoţilor celor mai de seamă şi, în mod special, pe cel
al lui Ana şi Caiafa. Domnul Isus, deşi era conştient şi ştia bine că
Ana şi Caiafa se vor răzbuna aspru împotriva Lui, totuşi El a curăţat
Casa lui Dumnezeu de această mare profanare.
Din acest text vom ţine trei studii intitulate Curăţarea
Templului. În primul studiu ne vom ocupa de cinci lucruri: ordinea
evenimentului, unicitatea evenimentului, locul scenei, schimbul
valutar şi comerţul din Casa lui Dumnezeu.
I. ORDINEA EVENIMENTULUI
Evanghelistul Marcu leagă de intrarea triumfală a Domnului
Isus în Ierusalim, textul cu blestemarea smochinului şi, de textul cu
blestemarea smochinului, pe cel cu izgonirea vânzătorilor din templu,
şi ne spune că atât minunea cu blestemarea smochinului, cât şi
evenimentul cu alungarea vânzătorilor din templu, au avut loc cu o zi
după intrarea triumfală a Domnului Isus în Ierusalim, respectiv luni.
Pe când, Evanghelistul Matei, ne arată tocmai invers că, după intrarea
triumfală a Domnului Isus în Ierusalim, a avut loc, mai întâi, curăţarea
templului şi, apoi blestemarea smochinului; şi că, atât intrarea
triumfală a Domnului Isus în Ierusalim, cât şi curăţarea templului, au
avut loc duminica, iar blestemarea smochinului a avut loc luni.
Unii comentatori sunt de părere că, Domnul Isus a curățat
templul luni, după belstemarea smochinului. De vreme ce alţi
comentatori susţin cu tărie că, Mântuitorul a curăţat templul dumincă,
în aceeaşi zi când a intrat triumfător în Ierusalim.
Cei mai mulţi comentatori, au ales varianta Evanghelistului
Matei, că Domnul Isus a curăţat templul duminca. Ei au făcut lucrul
acesta, cel puţin, din următoarele trei motive: se ştie că Domnul Isus a
intrat în Ierusalim duminică înainte de amiază şi, nu sunt indicii care
să ne arate ce a făcut El după-masă 1; apoi, Domnul Isus, după ce S-a
proclamat prin intrarea Sa triumfală în Ierusalim ca Mesia, potrivit
prezicerii prorocului Maleahi, trebuia să intre îndată în templu şi să-l
cureţe 2; și că în ajunul Paştelui, care se celebra de fiecare dată în
după-masa zilei de 14 Nisan, a căzut în anul 30, când a fost răstignit
Domnul Isus, joi, aşa cum vom vedea în studiul 51 din acest volum,
intitulat Începutul ultimului act al celei mai tragice drame. Or,
conform legii lui Moise din Exod 12:3, mieii pascali se cumpărau pe
data de 10 Nisan. Aceasta înseamnă că 10 nisan a căzut în anul 30 al
răstignirii Mântuitorului, duminca. Şi acum, ştiind că, curăţarea
templului a avut loc duminica, când se cumpărau mieii pascali care,
aşa cum ne arată statisticile, se sacrificau într-un număr de peste
250.000, ne putem imagina ce comerţ mare se făcea în templu în
această zi. Dar, textul pe care îl studiem ne arată că, pe lângă vânzarea
acestor miei, se vindeau în această zi, ca şi în alte zile şi boii, oile şi
porumbeii 3.
Este greu să explici că, Domnul Isus a curăţat templul luni,
după blestemarea smochinului. Susţinătorii acestei opinii, oricât ar
încerca să dovedească lucrul acesta, ei nu găsesc argumente suficiente
şi temeinice 4.
În al doilea rând, ne vom ocupa de
II. UNICITATEA ACESTUI EVENIMENT
Curăţarea templului este una dintre cele mai grele probleme din
cele patru Evanghelii, care ridică o serie de întrebări de felul acesta: ea
a avut loc de două ori, sau o singură dată? Şi, dacă a avut loc o singură
dată atunci, care este adevărul, a avut loc la începutul misiunii
Domnului Isus, aşa cum ne-o redă Evanghlistul Ioan, sau la sfârşitul
misiunii Lui, aşa cum ne-o prezintă cei trei evanghelişti sinoptici? La
aceste întrebări, pe care ni le ridică textul citat, comentatorii au dat de-
a lungul celor două milenii patru răspunsuri:
1. Primul: au fost două curăţări ale templului: una la
începutul misiunii Domnului Isus, aşa cum ne-o redă Evanghelistul
Ioan; şi a doua la sfârşitul misiunii Lui, aşa cum ne-o prezintă
evangheliştii sinoptici. Această opinie a susţinut-o Ioan Gură de Aur
din primele veacuri şi mulţi alţi comentatori moderni ca: J.C. Ryle, W.
Hendriksen şi F.W. Farrar 5. Toţi aceştia, aduc următoarele patru
argumente: că sinopticii n-au vorbit despre prima curăţare, deoarece ei
au omis o serie întreagă de fapte de la începutul misiunii
Mântuitorului, evenimente pe care Evanghelistul Ioan le-a redat în
Evanghelia lui, iar, Evanghelistul Ioan, n-a menţionat a doua curăţare
a templului, fiindcă deja a prezentat un asemenea caz la începutul
Evangheliei sale; că izgonirea vânzătorilor din templu, în Evanghelia
după Ioan, a avut loc în timpul Sărbătorii Paştelor; pe când, curăţarea
templului din Evangheliile Sinoptice, a avut loc înainte de Paşte; că în
Evanghelia după Ioan, iudeii I-au cerut Domnului Isus să le
dovedească printr-un semn, cu ce autoritate a scos pe vânzători din
templu, pe când în Evangheliile Sinoptice, sinedriştii tăceau, deşi
Domnul Isus le reproşa; și că la prima curăţare, Domnul Isus a numit
templul “Casă de negustorie”, iar la a doua curăţare, El l-a numit
“peşteră de tâlhari” 6. Toate aceste argumente nu stau în picioare,
pentru că sunt nesemnificative. Comentatorul W. Barclay a spus că,
izgonirea vânzătorilor din templu era un eveniment atât de mare încât,
după ce Domnul Isus l-a efectuat o dată, era imposibil să se fi repetat
şi a doua oară după trei ani 7.
2. Al doilea răspuns: acest eveniment a avut loc o singură
dată şi, că el a fost efectuat la începutul misiunii Domnului Isus, cum
ni l-a relatat Evanghelistul Ioan. Această opinie au susţinut-o
comentatorii W. Temple, D.L. Sayers şi alţii 8. Nici această variantă
nu poate fi autentică, pentru că şi ea are lacunele ei.
3. Al treilea răspuns: acest eveniment a avut loc tot o singură
dată, dar nu la începutul misiunii Domnului Isus, ci la sfârşitul ei,
cum îl redau evangheliştii sinoptici. Comentatorii E.B. Redlich şi G.
Ogg, au emis ipoteza, că atunci când Evanghelistul Ioan a murit, i-ar fi
rămas unele pasaje pe anumite foiţe de papirus, precum şi acest
incident al curăţării templului, pe care nu reuşise să le includă în
manuscris şi că, altcineva ar fi pus greşit acest incident, în loc să-l fi
legat de ultimul Paşte din viaţa Domnului Isus, el l-a ataşat de primul
Paşte de la începutul misiunii Mântuitorului 9. Comentatorul W.
Barclay a arătat neajunsurile şi a acestei opinii, spunând: “Este posibil
că atunci când a murit Evanghelistul Ioan, să-i fi rămas anumite foiţe
de papirus fără să le fi inclus în manuscris, dar, în cazul acesta, cel
care i-a aranjat manuscrisul, cum de n-a pus acest eveniment la locul
lui, ghidându-se după Evangheliile Sinoptice, dacă lucrul acesta s-ar
fi întâmplat în realitate?” 10
4. Şi al patrulea răspuns: acest eveniment a avut loc o singură
dată şi, aceasta, la sfârşitul misiunii Domnului Isus, aşa cum ni l-
au redat evangheliştii sinoptici. Când am tratat studiul intitulat
Evanghelia cea deosebită, (Vol.I,Stud.8) am văzut că Evanghelistul
Ioan era mai interesat de adevărul spiritual din viaţa Mântuitorului,
decât de cel istoric, literal şi cronologic.
Ca o regulă generală, scopul prioritar al Evanghelistului Ioan
nu era să prezinte faptele istorice din viaţa Mântuitorului, ci adevărul
spiritual. Sau, mai bine zis, el nu era interesat atât de mult să ne redea
evenimentele din viaţa Domnului Isus în mod cronologic, pentru că
Evangheliştii Sinoptici, au făcut o dată lucrul acesta, ci a dorit să ne
prezinte adevărul spiritual vizavi de acele evenimente.
Astfel, în cazul textului pe care-l studiem, Evanghelistul Ioan
nu era deloc interesat să ne arate când a avut loc curăţarea templului,
ci a vrut să ne facă cunoscut că acel Mesia, care ne-a fost promis prin
Prorocul Maleahi, a sosit şi că, izgonirea vânzătorilor din templu, a
fost una dintre cele mai mari profeţii care s-a împlinit. Prorocul
Maleahi a scris: “Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-
L căutaţi: Solul legământului pe care-L doriţi; iată că vine, - zice
Domnul oştirilor. – (2) Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui?
Cine va rămânea în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca
focul topitorului şi ca leşia nălbitorului.” (3:1-2) Pe Evanghelistul
Ioan nu l-a interesat data, când a curăţat Domnul Isus templul, ci a
dorit să ne arate că, îndată ce Mesia a venit, a intrat în templu şi l-a
curăţat, întocmai aşa cum a prezis Prorocul Maleahi. Pentru
Evanghelistul Ioan, care ne-a arătat adevărul spiritual, mai bine s-a
potrivit să aşeze curăţarea templului la începutul misiunii Domnului
Isus, decât la sfârşitul ei. Pe când, Evangheliştii Sinoptici, care ne-au
prezentat adevărul din punct de vedere istoric şi cronologic, au aşezat
evenimentul izgonirii vânzătorilor din templu, la locul lui, după
intrarea triumfală a Domnului Isus în Ierusalim 11. Noi alegem acestă
explicaţie, pentru că o considerăm cea mai verosimilă şi chiar
autentică.
În al treilea rând, ne vom ocupa de
III. LOCUL SCENEI
Paştele era cea mai mare sărbătoare a evreilor. Conform legii,
fiecare evreu de parte bărbătească de la vârsta de 12 ani, care locuia
sub 22 km de Ierusalim, era obligat să meargă la templu la această
sărbătoare, ca să celebreze eliberarea poporului evreu din robia
Egiptului. Dar, cu ocazia Paştelor, veneau la Ierusalim nu numai evreii
din Israel, ci şi evreii care s-au împrăştiat printre toate popoarele
lumii. Visul şi dorinţa fiecărui evreu era, indiferent în ce ţară se găsea,
să celebreze în viaţă măcar un singur Paşte la Ierusalim. Aşa se
explică faptul că se adunau la Ierusalim cu ocazia unui Paşte, de la
două milioane şi jumătate până la trei milioane de pelerini 12.
Să aruncăm, mai întâi, o scurtă privire asupra templului în
ansamblu. Textul grecesc întrebuinţează pentru cuvântul nostru
românesc “templu” două noţiuni: naos, care înseamnă “templul
propriu zis” şi hieron, care înseamnă “curţile templului”. Naosul se
compunea din două încăperi sacre: sanctuarul, în care intra câte un
preot ca să tămâieze; şi Sfânta Sfintelor, în care avea acces numai
marele preot şi, aceasta, o singură dată pe an, în ziua cea mare a
ispăşirii. Iar, hieronul, se compunea şi el, la rândul lui, din patru curţi,
începând din interior spre exterior: Curtea Preoţilor, în care puteau să
intre numai preoţii; Curtea Bărbaţilor, în care puteau să intre numai
fiii lui Israel; Curtea Femeilor, în care aveau acces fiicele lui Israel; şi
Curtea Neamurilor, în care aveau acces şi neevreii. Între Curtea
Neamurilor și celelalte curți, era un zid de jur - împrejur cu nouă porţi,
deasupra cărora se aflau tăbliţe cu următoarea inscripţie în limbile
latină, greacă şi ebraică: “Trecerea străinilor dincolo de acest zid, se
pedepseşte cu moartea!” 13 La aceste porţi, cât şi la altele, vegheau
zilnic 200 de portari. Iar, la cele trei mari sărbători anuale: Paştele,
Rusaliile şi Sărbătoarea Corturilor, vegheau 4.000 de portari, aşa cum
am văzut când am tratat studiul intitulat Templul lui Dumnezeu.
(Vol.I,Stud.46)
În Curtea Neamurilor erau patru pridvoare: trei pridvoare aveau
trei rânduri de colonade şi un pridvor avea patru rânduri de colonade.
Coloane erau făcute dintr-un singur bloc de marmură albă şi pură de
Corint, înalte de 12 m şi groase de 2 m în diametru, pe care de abia
puteau să le cuprindă trei oameni, ţinându-se de mână. Pe aceste
colonade se sprijinea un acoperiş frumos, făcut din lemn de cedru,
lustruit, gravat şi ornamentat alocuri cu aur. Pridvorul lui Solomon era
în partea de răsărit. El se numea astfel, fiindcă se credea că a rămas în
el o parte din templul lui Solomon 14. Pridvorul Regal, care se afla în
partea de sud, era cel mai frumos. El avea patru rânduri de colonade:
două rânduri cu câte 40 de coloane şi alte două cu câte 41, însumând
în total 162 de coloane 15.
Aceste pridvoare, aşa cum am văzut când am tratat studiul
intitulat Templul lui Dumnezeu, (Vol.I,Stud.46) au fost construite
pentru două scopuri: să slujească neamurilor pentru meditaţie şi
rugăciune şi, în ele, rabinii să înveţe poporul. Numai capitalele din
ţările cele mai mari şi vestite, aveau asemenea pridvoare pentru
discursuri religioase şi filozofice, care slujeau de adăpost în timp de
ploaie, vânt şi arşiţă.
Curtea Neamurilor era pătrată, fiecare latură a ei era de un
kilometru, așa cum ne relatează istoricul evreu, Iosif Flavius, și nu de
jumătate kilometru, cum opinează unii 16.
Scena izgonirii vânzătorilor din templu, din acest text, a avut
loc în Curtea Neamurilor, în care putea să intre oricine. Această curte
era întotdeauna plină; şi, cu atât mai mult, ea era ticsită în timpul
Sărbătorii Paştelor 17.
În al patrulea rând, ne vom ocupa de
IV. SCHIMBUL VALUTAR
Evanghelistul Ioan a scris: “În Templu i-a găsit ... pe
schimbătorii de bani ... (15) ... a vărsat banii schimbătorilor şi le-a
răsturnat mesele.” (v.14-15)
Era o taxă anuală pentru templu, pe care trebuia s-o plătească
fiecare evreu de parte bărbătească care a împlinit vârsta de 19 ani.
Femeile, robii şi minorii erau scutiţi de la această dare. (Exod 30:13-
14) Această taxă, care era de jumătate de şechel, numit în Vechiul
Testament siclu, se dădea pentru întreţinerea templului, oficierea
jertfelor şi a ritualurilor de fiecare zi, cumpărarea plăcilor de aur, cu
care urma să se acopere templul, în întregime, şi nu numai naosul,
creşterea şi în continuare a tezaurulrui templului şi pentru întreţinerea
drumurilor 18.
Conform unei cărţi evreieşti sacre, numită Mişna, darea pentru
templu se încasa în fiecare oraş şi sat din Israel de la 1 la 15 a lunii
Adar. Pe data de 15 Adar, se ridicau mesele încasatorilor de aceste
taxe, din provincii şi, pe data de 25 tot a lunii Adar, aceşti încasatori
îşi instalau mesele în templu sub unul sau, chiar sub toate cele patru
pridvoare din Curtea Neamurilor, ceea ce înseamnă cu 18 zile înainte
de Paşte 19.
Cea mai mare parte a dării pentru templu, se încasa la Ierusalim
cu ocazia Sărbătorii Paştelor, când veneau pelerinii din toate părţile
lumii, pentru că ei, o dată cu închinarea la templu, doreau să plătească
şi taxa pentru Casa lui Dumnezeu. Aceşti evrei, care erau împrăştiați
printre toate popoarele lumii, veneau cu tot felul de monede, pe care
schimbătorii de bani trebuiau să le transforme în jumătate de şechel 20.
Este adevărat că în Israel circulau şi, erau valabile tot felul de monede
de argint: greceşti, romane, siriene, egiptene, feniciene, din Tir şi din
Sidon, şi puteau fi folosite în orice scop, afară de taxe pentru templu,
fiindcă aveau imprimate pe ele chipurile zeilor. Numai şechelul sacru
evreiesc, care era de argint superior şi curat, se putea plăti pentru
templu 21.
Jumătate de şechel, echivala aproape cu câştigul a două zile de
22
lucru . Schimbarea monedelor în jumătate de şechel costa un maal.
Patru maali, echivalau cu câştigul unei zile de lucru. Aceasta
înseamnă că, schimbătorii de bani câştigau pentru familia lui Ana
aproape 13% sau, la fiecare doi şecheli, câştigau o sumă care echivala
cu câştigul unei zile de lucru, ceea ce ne arată că era un comision
foarte mare. Ba, mai mult, dacă o monedă depăşea jumătate de şechel,
schimbătorii de bani luau încă un maal. Câştigul lui Ana prin
schimbătorii de bani, era foarte mare 23. Evreii, cât şi grecii şi romanii,
numeau pe schimbătorii de bani kollubos, după procenatajul acestui
maal, care le revenea de la fiecare jumătate de şechel. Această poreclă
descria caracterul lacom şi nedrept al schimbătorilor de bani 24.
Anual se încasa pentru templu o sumă estimată în dolari de
3.750.000. Iar, comisionul schimbătorilor de bani, se ridica la o sumă
estimată în dolari de 450.000. Dar, cel mai grăitor era faptul că, atunci
când Crassus a capturat Ierusalimul şi a luat din tezaurul templului în
anul 54 înainte de Cristos, o sumă estimată în dolari de 125.000.000,
vistieria lui era încă departe de epuizare 25.
Dar, pelerinii mai aveau nevoie de bani schimbaţi şi ca să
cumpere animale pentru jertfă şi să poată îndeplini anumite ritualuri
religioase de curăţare, pe care îi transformau în şecheli tot cu un
comision de 13%.
Pe Domnul Isus L-a durut foarte tare faptul că pelerinii, care
veneau la Ierusalim de la mari distanțe ca să se închine, erau
exploataţi fără ruşine şi fără milă de către schimbătorii de bani. Este
ruşinos, când şi oamenii legii sunt nedrepţi. Dar, cu cât era mai
dureros, când preoţii cei mai de seamă, în frunte cu marii preoţi Ana şi
Caiafa, exploatau pe pelerini atât de crud!
Şi, în al cincilea rând, ne vom ocupa de
V. COMERŢUL DIN CASA LUI DUMNEZEU
Evanghelistul Ioan a scris: “În Templu i-a găsit pe cei ce
vindeau boi, oi şi porumbei ...” (v.14)
Pe lângă schimbătorii de bani, mai erau în Curtea Neamurilor şi
vânzătorii de boi, oi şi porumbei. Cu ocazia Sărbătorii Paştelor, se
sacrificau multe animale. (Num.28:16-25) Aproape fiecare închinător
din Israel, aducea o jertfă la Templu; şi, cu atât mai mult, pelerinii
care veneau în “Cetatea Sfântă” de la mari depărtări ca să se închine la
templu, doreau să aducă un animal ca jertfă de mulţumire lui
Dumnezeu. Astfel, Curtea Neamurilor era plină de animale şi de alte
lucruri necesare pentru jertfe şi închinăciune, care se vindeau ca: boi,
oi, capre, porumbei, untdelemn, vin, sare, tămâie etc. 26
Acest comerţ din Curtea Neamurilor era controlat de saduchei
în frunte cu avarul Ana, fără a cărui aprobare nu se făcea nimic 27.
Acest comerţ a adus lui Ana şi Caiafa câştiguri enorme, dar şi
preoţilor celor mai de seamă 28. Toate boxele cu vite din Curtea
Neamurilor, aparţineau familiei lui Ana şi se numeau Bazarul lui Ana.
Templul a devenit un mare monopol comercial şi locul unde se
urmăreau interesele cele mai mari. Domnul George Adam Smith, a
scris că în acele zile de sărbătoare, fiecare preot a devenit un
comerciant 29.
Animalele de jertfă trebuiau să fie fără cusur. În scopul acesta,
autorităţile ecleziastice au numit inspectori care să examineze
animalele pentru jertfă. Taxa unei verificări era tot de un maal, ca şi
comisionul pentru schimbarea unei jumătăţi de şechel. Închinătorii
erau şantajaţi să cumpere animalele de la boxele lui Ana, chiar dacă
acestea erau de 20 de ori mai scumpe decât animalele care se vindeau
afară din templu. Inspectorii urmăreau, cu tot dinadinsul, să găsească
un cusur animalelor cumpărate afară din templu, cu scopul de-a le
respinge. Astfel, atât teama ca animalele închinătorilor să nu fie
respinse, cât şi faptul că închinătorii le aveau chiar la locul de
sacrificiu şi nu trebuiau să le aducă din altă parte, îi făcea să accepte
preţul vânzătorilor lui Ana 30.
Pardoselele de mozaic şi pridvoarele cu colonade artistice de
marmură albă din curtea cea mare a neamurilor, erau transformate în
grajduri de boi şi în staule de oi; erau pline de vânzători de porumbei
şi de schimbători de bani. Curtea Neamurilor răsuna de strigătele
negustorilor care îşi lăudau marfa, de mugetul boilor, behăitul oilor şi
de zăngănitul monedelor 31.
Ilarie a dat o interpretare alegorică porumbeilor şi meselor
răsturnate. Prin porumbei, el L-a înţeles pe “Duhul Sfânt”; iar prin
mese, a înţeles “catedrele preoţilor”. Acest exeget din primele secole,
ca şi comentatorul A.J. Bengel din timpul nostru modern, au spus că
Cristos răstoarnă catedrele tuturor preoţilor, care fac negoţ cu darurile
Duhului Sfânt şi îi dă afară din biserică 32.
Fiecărui închinător i s-a permis să aducă un animal ca jerfă, pe
care voia el, fie bou, fie oaie, fie o pereche de porumbei etc. Dar, cei
mai mulţi, fiind săraci, preferau să aducă o pereche de porumbei.
Vânzătorii de porumbei erau cei mai răi. O perche de porumbei costa
afară din templu ceva mai mult de un sfert de şechel, care echivala cu
câştigul unei zile de lucru. Iar, vânzătorii din templu, luau de la
închinători pentru o pereche de porumbei aproape șase şecheli, ceea
ce înseamnă peste 25 de ori mai mult. Dar, pe lângă această sumă,
cumpărătorii de porumbei, mai plăteau şi inspectorilor pentru
verificare doi maali, ca nu cumva porumbeii să aibă vreun cusur şi,
astfel jertfa lor să fie respinsă de Dumnezeu 33.
Mai grav era faptul că, vânzătorii de porumbei erau
comercianţii marelui preot Ana şi a familiei lui. În Talmud scrie că lui
Rabi Simon ben Gamaliel, i s-a atribuit multă recunoştinţă, pentru că a
făcut, ca porumbeii să nu se mai vândă pe monede de aur, ci numai pe
cele de argint 34. Cercetătorul german V. Eppstein a spus că, nu era
nimic mai dureros ca faptul că, chiar Marele Sanhedrin, în frunte cu
marele preot, au legalizat această hoţie în templu 35.
Fiul lui Dumnezeu, cu prețul vieții, a curăţat templul de
asemenea hoţi şi tâlhari. Acesta a fost motivul pentru care Mântuitorul
a fost dus, mai întâi, înaintea lui Ana, atunci când a fost arestat! (Ioan
18:13) Ana, de abia a aşteptat ca Domnul Isus să-i cadă odată în
mâini, ca să se răzbune pe El, fiindcă a lovit în interesul lui 36.
Marele erudit evreu, Israel Abrahams, a acuzat Biserica
Creştină că şi ea se face vinovată de comerţ în numele religiei; şi, cu
atât mai mult ea, care săvârşeşte acest sacrilegiu în numele Aceluia,
care Şi-a arătat cea mai mare repulsie şi indignare faţă de acest păcat,
atunci când a alungat pe toţi vânzătorii din templu. Acest mare rabin,
care s-a încreştinat, a scris la începutul secolului XX, ce a văzut el
persoanl, că făceau creştinii cu ocazia unui Paşte, la “Biserica
Sfântului Mormânt” din Ierusalim: cum preoţii aveau înaintea acestei
biserici multe boxe cu relicve, tablouri, lumânări colorate, cruci de
aur, sticluţe cu apă din Iordan etc. şi, făceau comerţ cu toate acestea în
numele religiei creştine 37.

Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 121;
Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 115.
Ryle, J.C., Luke, Vol. II, p. 318;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 121.
Halley, H.H., Manual Biblic, p. 534;
7. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 107.
8. Temple, W., Readings in St. John’s Gospel, p. 175 – 177;
Sayers, D.L., The Man Born to be King, p. 35.
9. Redlich, E.B., St. John 1-3: A Study in Dislocation, p. 89 – 92;
Ogg, G., The Jerusalem Visit of John, 2 : 13 – 3 : 21, 7. 70 – 72.
11. Op. cit. p. 107 – 108.
12. Op. cit. p. 108 – 109;
13. Josephus, F., Jewish Wars V.5,2; VI.2,4;
Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 272 – 273;
14. Josephus, F., Antiquities XX.9,7; Jewish Wars V.1.
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 450; Josephus, F.,
Jewish Wars VI,5,4.
17. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II,p. 269.
18. Op. cit. p. 269 – 270;
Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 109;
1 9. The Talmudic Tractate Sheqalim I.1,3 on the Temple-Tribute;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 74, 79;
Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 251.
21. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 109;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 74, 79;
23. Op. cit. p. 110;
25. Op. cit.
26. Ryle, J.C., Matthew, p. 268;
Short, S.S., Mark, p. 1172;
27. Harrison, E.F., Viaţa lui Cristos, p. 175;
30. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 110 – 111;
Ryle, J.C., Matthew, p. 268;
Edersheim, A., The Life and Times of Jesus the Messiah, Vol. I,
p. 370.
The Talmudic Tractate Peah I,6.
35. Eppstein, V., The Historicity of the Gospel Account of the
Cleaning of the Temple, p. 42 - 58;
37. Israel Abrahams, Studies in Pharisaism ant the Gospels, p. 82 –
89;
8. CURĂŢAREA TEMPLULUI (II)
Marcu 11 : 11, 15 – 19; Matei 21 : 12 – 17; Luca 19 : 45 – 48; Ioan 2 :
13 – 22
În al doilea studiu din acest text intitulat tot Curăţarea

templului, ne vom ocupa de alte trei lucruri: păcatul profanării Curţii
Neamurilor, mânia Mântuitorului şi împlinirea a două mari profeţii.
În al cincilea rând, acest text ne arată
V. PĂCATUL PROFANĂRII CURŢII NEAMURILOR
Domnul Isus când a zis în Evanghelia după Marcu versetul 17:
“Oare nu este scris: «Casa Mea se va numi o casă de rugăciune
pentru toate naţiunile?»” l-a citat pe Prorocul Isaia când acest profet,
fiind inspirat de Duhul lui Dumnezeu, L-a redat pe Cel Preaînalt
spunând, aşa cum scrie în Septuaginta: “... Căci Casa Mea se va numi
o casă de rugăciune pentru toate popoarele.” (56:7) Evanghelistul
Marcu şi-a dedicat Evanghelia romanilor şi grecilor din marele
Imperiu Roman, citându-L pe Domnul Isus, a accentuat asupra
cuvintelor “pentru toate naţiunile”. Pe când, Evanghelistul Matei, care
şi-a dedicat Evanghelia evreilor, a omis cuvintele “pentu toate
naţiunile”. Iar, Evanghelistul Luca, când a scris cuvintele “va fi”, spre
deoasebire de evangheliştii Marcu şi Matei “se va numi”, L-a citat pe
Domnul Isus diferit faţă de textul ebraic al cărţii Prorocului Isaia şi
faţă de cel grecesc al Septuagintei. El L-a redat pe Domnul Isus
zicând: “Este scris: «Casa Mea va fi o casă de rugăciune.»” (v.46) 1
Comentatorul C.K. Barrett a opinat că atunci când Domnul Isus
a rostit aceste cuvinte, poate că El a avut în minte şi capitolul 14 din
cartea Prorocului Zaharia, în care acest profet ne arată cum în epoca
mesianică de aur, se vor urca la Ierusalim toate naţiunile pământului
ca să se închine 2. Noi suntem convinşi că Mântuitorul n-a îmbrăţişat
acestă concepţie evreiască; şi, cu atât mai puţin, El n-a putut să spună
că templul din Ierusalim, cu ceremonialele lui, va fi cândva locul de
închinare pentru toate naţiunile lumii, când El, cu prețul vieții urma
să-Şi întemeieze Biserica.
Istoricul evreu, Iosif Flavius, ne relatează că nu numai Domnul
Isus a protestat împotriva profanării templului de către marele preot şi
toţi arhiereii, dar şi tot poporul evreu care, în final, fiind foarte
indignat din cauza acestui păcat, a distrus toate boxele fiilor lui Ana,
cu trei ani înainte de dărâmarea Ierusalimului 3.
Domnul Isus a luat sintagma metaforică “peşteră de tâlhari”
din cartea Prorocului Ieremia 7:11, pentru a ne descrie o altă stare mai
oribilă, în care a ajuns templul, înainte de o altă distrugere a lui şi, o
altă împrăştiere a Israelului printre popoare, care urma să fie finală. În
textul ebraic al cărţii lui Ieremia scrie pentru “peşteră de tâlhari”
gaşiarat naritim, care înseamnă “peşteră de tâlhari organizaţi în
bande.” Iar, în textul grecesc din Septuaginta scrie: spelaion lestōn,
“peşteră de ucigaşi şi hoţi”. Luther, Marder şi alţi comentatori, spun că
peştera de tâlhari exprimă ideea vărsării de sânge, a hoţiei şi a
lăcomiei de îmbogăţire. Toţi aceştia explică unanim că în textul
Prorocului Ieremia, cât şi în cuvintele Domnului Isus este ideea
vărsării de sânge a celor nevinovaţi, aşa cum reiese din cartea lui
Ieremia, versetul 6, şi ideea de hoţi, aşa cum apare din versetul 9 tot
din cartea lui Ieremia, capitolul 7 4. Martin Luther, nu fără temei, a
tradus în Biblia germană cuvintele greceşti spelaion lestōn
“Mördergrabe”, “peşteră de ucigaşi”. Această sintagmă metaforică pe
care a folosit-o Mântuitorul, ne arată caracterul oribil al arhireilor şi,
mai ales, al marilor preoţi: Ana şi Caiafa şi, totodată, starea
dezastruoasă în care a ajuns templul. Comentatorul A. Edersheim a zis
că, această sintagmă metaforică a Domnului Isus, i se potrivea cel mai
bine lui Ana şi familiei lui, şi că ea le descria caracterul în nuanţele
cele mai întunecoase. Faptul că Ana, familia lui şi arhiereii, erau hoţi
şi tâlhari, l-a afirmat și istoricul evreu, Iosif Flavius, cât şi mulţi alţi
rabini cu câţva ani mai târziu 5. Din toate acestea reiese că arhiereii, în
frunte cu marii preoţi: Ana şi Caiafa, ei înşişi se ocupau de comerţul
din templu şi chiar ei erau criminalii Fiului lui Dumnezeu.
Unii comentatori imaginativi şi subiectivi, au zis că Domnul
Isus a asemănat templul cu o peşteră de tâlhari pe motiv că, aşa cum
peştera nu are menirea să schimbe tâlharii, ci dimpotrivă să-i menţină
şi, chiar să-i ajute să devină mai mari tâlhari, tot astfel, nici templul n-
a reuşit să-i schimbe pe preoţii cei mai de seamă şi, cu atât mai puţin
pe Ana şi Caiafa. Această opinie prezintă un adevăr spiritual, dar ea n-
are nimic de-a face cu textul pe care îl studiem şi este departe de a fi
autentică.
Alţi comentatori au explicat, potrivit istorisirii lui Iosif Flavius,
că atunci când Domnul Isus a folosit această sintagmă metaforică, ar fi
avut în vedere transformarea templului într-un loc de adăpost pentru
zeloţi, care erau mari vărsători de sânge în timpul răscoalelor. Iosif
Flavius l-a citat pe marele preot Ana, spunând la începutul marilor
răscoale: “Mai bine să fi murit decât să văd cum Casa lui Dumnezeu
s-a umplut de criminali şi a fost călcată în picioare de aceşti oameni
dornici de sânge 6. Nici această opinie nu poate fi autentică, pentru că
Domnul Isus n-a vorbit poporului evreu și, mai ales, autorităților
ecleziastice pe fondul unor evenimente din viitor, pe care ei nu le
cunoşteau.
Şi, alţi comentatori, ca W. Barclay, au explicat că Domnul Isus,
când a adresat schimbătorilor de bani, vânzătorilor de boi, oi şi
porumbei și, preoților celor mai de seamă, în frunte cu marii preoți
Ana și Caiafa, sintagma metaforică: “Aţi făcut din Casa Tatălui Meu o
peşteră de tâlhari,” (Mc.v.17) a avut în minte drumul îngust şi în
serpentine dintre Ierusalim şi Ierihon, care trecea printre defileurile de
stânci cu multe peşteri de tâlhari. El, le-a spus că ei, ca nişte hoţi
însetaţi după îmbogăţire, L-au deposedat pe Dumnezeu de Casa Lui,
pe care au transformat-o într-o peşteră de tâlhari, în care ei se
ascundeau mai bine decât în peşterile dintre Ierihon şi Ierusalim 7.
Noi luăm această explicaţie, pentru că o considerăm că este cea mai
verosimilă şi chiar autentică.
Ca să înţelegem, cât mai bine păcatul profanării Curţii
Neamurilor, trebuie să amintim că, pentru neevreii, care Îl căutau pe
Dumnezeul cel adevărat, Curtea Neamurilor era singurul loc de
închinare, pe care ei îl cunoşteau şi la care veneau să se roage, să
mediteze şi să-I caute prezenţa. Dar, din cauza zgomotului pieţii, pe
care îl făceau vânzătorii când îşi lăudau marfa şi se tocmeau cu
cumpărătorii, a mugetului boilor, a behăitului oilor, a gânguritului
porumbeilor şi a zăngănitului de monede a schimbătorilor de bani,
închinăciunea neevreilor era imposibilă din lipsa de reverenţă din
Casa lui Dumnezeu. Adevărata rugăciune iasă dintr-o inimă, când
omul este în legătură cu Dumnezeu şi nu este stingherit de nimeni. De
aici învăţăm că, Dumnezeu nu poate să nu condamne pe aceia, care
împiedică pe alţii să-I caute faţa şi să I se închine 8.
Saducheii, în frunte cu avarul Ana, justificau comerţul din
Curtea Neamurilor ca, fiind necesar şi benefic închinătorilor evrei,
fiindcă aceştia, având nevoie de animale pentru jertfă, doreau să le
aibă la îndemână, cât și pentru verificare din partea inspectorilor. Tot
ce făceau arhiereii şi marele preot, era să asigure ca zgomotul din
Curtea Neamurilor, să nu treacă dincolo de zidul celorlalte curţi
interioare şi, în special, să nu ajungă la altar, care se afla în Curtea
Preoţilor şi în încăperile naosului. Marele preot, arhiereii şi întreg
sanhedrinul, au considerat că nu era rău a folosi această curte într-un
asemenea scop, deoarece neamurile şi, aşa erau necurate şi excluse
dinaintea lui Dumnezeu. Israel Abrahams, ne-a arătat clar lucrul pe
care l-au făcut Ana, arhiereii şi întreg sanhedrinul, când toţi aceştia au
zis că, ei au coborât mai aproape de oameni marea sanctitate a curţilor
interioare prin trecerea Curţii Neamurilor în întreg patrimoniul
templului 9.
Era grav păcatul negoţului din templu, când marii preoți și
arhiereii au exploatat pe închinătorii lui Dumnezeu prin vânzătorii de
animale şi schimbătorii de bani. Dar, păcatul de-a pângări Casa lui
Dumnezeu, prin hoţia şi lăcomia lor şi, de-a împiedica prin acestea pe
oameni de-a căuta faţa lui Dumnezeu şi de a I se închina, era un păcat,
cu mult mai oribil. Autorităţile templului, cât şi vânzătorii şi
schimbătorii de bani, au exclus pe neevrei chiar şi de a se închina lui
Dumnezeu 10.
Al şaselea lucru, pe care ni-l arată textul citat este
VI. MÂNIA MÂNTUITORULUI
Evanghelistul Ioan a scris: “A făcut un bici de ştreanguri şi i-a
scos pe toţi afară din Templu, împreună cu oile şi boii; a vărsat banii
schimbătorilor şi le-a răsturnat mesele.” (v.15)
Domnul Isus Şi-a făcut biciul din şuviţe de funii. Nu era greu
de găsit funii unde erau animale şi să faci un asemenea bici. Mânia
Fiului lui Dumnezeu era un lucru foarte mare. Tabloul Lui cu biciul în
mână, inspiră multă teamă şi veneraţie 11.
Mulţi dintre cititorii Bibliei şi, chiar dintre predicatori, au
rămas surprinşi că Domnul Isus Şi-a făcut un bici şi că S-a folosit de
forţă împotriva unor oameni neagresivi. Unii comentatori spun că,
Domnul Isus a făcut biciul numai ca să-l pună pe umăr sau, să-l
învârtească în jurul Lui. Alţii spun că, El a făcut biciul ca să scoată cu
el animalele din templu. Şi alţii opinează că, Domnul Isus a făcut
biciul, chiar ca să lovească cu el 12. Aproape, în toate manuscrisele şi
traducerile Bibliei, ca Versiunea Revizuită Americană, Versiunea
Autorizată a lui King James, Versiunea Standardul Revizuit,
Versiunea Internaţională Nouă, traducerea Bibliei în limba română de
D. Cornilescu, scrie în versetul 15 din Evanghelia după Ioan că,
Domnul Isus a scos cu biciul “pe toţi împreună cu oile şi boii”, ca şi în
versetul 12 din Evanghelia după Matei. Cuvântul pantas, “toţi”, are în
textul grecesc însemnătatea: “toţi vânzătorii de boi, de oi, de porumbei
şi schimbătorii de bani.” 13
Mânia lui Cristos şi luarea unui bici în mână, au o semnificaţie
mare, care ne vorbeşte foarte mult. Acest text ne arată că Domnul Isus,
care era întruchiparea dragostei lui Dumnezeu, S-a mâniat şi a luat în
mână biciul, și S-a aprins de mânie. Aceasta înseamnă că şi
Dumnezeu se mânie; că într-o zi şi mânia Lui, se va aprinde împotriva
tuturor păcătoşilor. Textul citat, ne arată şi cauzele pentru care
Domnul Isus S-a umplut de mânie, a luat biciul în mână şi a recurs la
această măsură de răzbunare şi pedeapsă:
a) Prima cauză era, exploatarea pelerinilor de către
schimbătorii de bani şi vânzătorii de animale ai lui Ana. Era mare
păcat să înşeli pelerinii săraci, care veneau de la mari depărtări, ca să
se închine sincer la templu. Şi, acest păcat era, cu atât mai grav, cu cât
cei ce exploatau pe închinători, erau oamenii religiei, care făceau
lucrul acesta în numele legii lui Dumnezeu 14. Autorităţile templului,
au tratat pe pelerini nu ca pe nişte închinători sau, oameni cu suflet, ci
doar ca pe nişte animale sau, unelte vrednice de exploatat. Exploatarea
omului de către om, atrage întotdeauna mânia lui Dumnezeu; şi, cu
atât mai mult, când aceasta este făcută în numele religiei. Domnul Isus
nu putea să suporte un asemenea păcat, ci S-a ridicat energic şi cu
mare mânie împotriva lui. Dar, este mai trist, că Biserica adeseori a
tăcut şi a închis ochii la această nedreptate şi n-a protestat ca Domnul
şi Mântuitorul ei 15.
b) A doua cauză a fost, pângărirea Casei lui Dumnezeu.
Curtea Neamurilor era atât de profanată, încât în ea nu mai era
închinre şi reverenţă. Vânzătorii de animale şi schimbătorii de bani, au
pierdut orice simţ de reverenţă faţă de Casa lui Dumnezeu. Mai grav
era că ei, prin comerţul şi afacerile lor, au pângărit chiar şi lăcaşul
sfânt 16. Comentatorul Ernst Lohmeyer, observă din acest incident al
alungării vânzătorilor şi a schimbătorilor de bani din templu, că
sfinţenia Îi era unul dintre scopurile cele mai mari ale venirii şi ale
lucrării Mântuitorului pe pământ; că această curăţare a templului, era
un exemplu suprem al înlăturării tuturor lucrurilor rele şi păcătoase
din calea sfinţeniei 17.
c) Şi a treia cauză era că, autorităţile de la templu au
împiedicat pe pelerini prin vânzătorii de animale şi schimbătorii
de bani să caute faţa lui Dumnezeu, să intre în prezenţa Sa şi să I
Se închine în Casa Lui. Este adevărat că şi lăcomia, dorinţa după
îmbogăţire tot mai mare şi afacerile nedrepte ale autorităţilor de la
templu şi ale oamenilor prin care ele lucrau, erau nişte păcate mari,
care afectau pe semenii lor şi sfinţenia lui Dumnezeu, dar aceste
păcate se amplifică şi devin cu mult mai mari şi mai grave, pentru că
ele împing sufletele oamenilor la pierzarea veşnică, prin împidicarea
lor de-a căuta faţa lui Dumnezeu şi de-a intra în relaţie cu El 18.
Toate acestea, L-au determinat pe Domnul Isus să Se aprindă
de mânie, să ia în mână biciul şi să-i scoată pe toţi aceştia din templu.
Mântuitorul L-a iubit pe Dumnezeu atât de mult şi pe oamenii care Îl
căutau sincer, încât nu putea să stea pasiv când vedea cum unii
afacerişti nedrepţi şi lacomi, îi exploatau crud şi îi împiedicau să-L
găsească pe Dumnezeu.
Comentatorul A.J. Bengel a spus că izgonirea din templu a
vânzătorilor de animale şi a schimbătorilor de bani, era o lucrare
foarte grea. Un alt comentator, cu numele de Klausner, a opinat că
Domnul Isus, ar fi fost ajutat de către ucenici, chiar și de către alţi
oameni, dintre cei care Îl urmau 19. Credem că, Domnul Isus n-a lovit
pe nimeni cu biciul, nici chiar animalele; şi suntem convinşi că El a
luat biciul în mână ca simbol al mâniei Sale divine 20 și, cu atât mai
mult, ştim, cu siguranţă, că pe Domnul Isus nu L-a ajutat nimeni ca să
scoată afară din templu pe vânzătorii de animale şi pe schimbătorii de
bani, fiindcă El nu avea nevoie de nici un ajutor.
Mulţi comentatori spun că, trebuie să fi existat ceva misterios şi
ceresc în ochii şi pe faţa Domnului Isus, care cu un bici în mână, a
putut să cureţe templul de toţi vânzătorii de animale şi de toți
schimbătorii de bani; şi, a fost în stare să aducă la tăcere, chiar şi
gărzile templului şi autorităţile ecleziastice evreieşti 21.
La marea
întrebare: cum a
putut Domnul Isus
să cureţe un cuibar
de viespi atât de
periculos, fără să I
se fi opus unul
măcar, dintre cei
mai mari şi
murdari afacerişti,
s-au dat mai multe
răspunsuri: că
trebuie să avem în
vedere reputaţia
Sa de făcător de
Izgonirea vânzătorilor din templu
semne şi de mari
minuni; că trebuie
să luăm în considerare faptul că, având adevărul de partea Sa, Domnul
Isus era cuprins de o mânie atât de mare şi de sfântă, încât Îi scăpărau
scântei din ochi ca nişte fulgere şi Îi ieşeau cuvintele din gură ca nişte
tunete atunci când a zis: “Ridicaţi acestea de aici şi nu faceţi din Casa
Tatălui Meu o casă de negustorie.” (Ioan v.16) și: “Oare nu este
scris: «Casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru toate
naţiunile?» Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari” (Mc.v.17);
trebuie să ne aducem aminte că El, doar înainte cu câteva ore, intrând
în Ierusalim cu o mare procesiune, S-a proclamat ca Mesia 22; Ieronim,
acest mare teolog din Biserica Primară, care a trăit la sfrârşitul
secolului al patrulea şi la începutul celui de-al cincilea, a spus că
însăşi ochii Fiului lui Dumnezeu, care erau ca para focului, erau biciul
adevărat şi usturător cu care a alungat din templu pe toţi negustorii şi
afaceriştii şi nu acela pe care-l ţinea în mână 23; iar când am tratat
studiul intitulat Fericirea celor blânzi, (Vol.III,Stud.15) din Predica
de pe munte, am văzut că mânia egoistă este un păcat, iar flacăra
altruistă este o virtute înaltă şi una dintre cele mai mari forţe din lume.
Fiecare din aceste răspunsuri, contribuie într-o mare măsură la
înţelegerea problemei pe care a ridicat-o întrebarea pusă.
Izgonirea vânzătorilor din templu
După ce evangheliştii: Ioan şi Matei, au zis că Domnul Isus a

scos afară din templu pe toţi vânzătorii de animale, “a vărsat banii
schimbătorilor” (Ioan v.15) şi “a răsturnat scaunele celor care
vindeau porumbei” (Mt.v.12), a continuat şi Evanghelistul Marcu să
ne informeze, spunând: “Și nu lăsa pe nimeni să poarte vreun vas prin
Templu.” (v.16)
Templul era construit pe colina Morea. În Mişna, care era o
carte sacră a evreilor scrie că, nimeni nu se poate apropia de muntele
Casei lui Dumnezeu cu baston, sandale, pungă şi traistă şi, nici chiar
cu praful de pe picioare; şi, nimeni n-are voie să umble fără rost, nici
chiar prin Curtea Neamurilor, sau să dezonoreze curţile Domnului,
scuipând prin ele 24. Când Mântuitorul a interzis tuturor afaceriştilor,
să poarte chiar şi un vas prin templu, El le-a adus aminte de legea lor
pe care o călcau, cărând lăzile cu marfă 25.Fiul lui Dumnezeu nu
permitea nimănui să tulbure liniştea templului şi să-i deranjeze pe
închinători, nici măcar prin cea mai mică plimbare prin el sau trecere
cu vreun vas 26.
Se ştie că, lupta cea mai grea şi cea mai periculoasă este lupta
cu tâlharii. Domnul Isus l-a numit pe marele preot, pe arhierei şi pe
experţii legii: tâlhari organizaţi în bande. Prin faptul că Mântuitorul,
S-a atins de marile lor interese şi i-a demascat, toţi aceştia au
reacţionat puternic împotriva Lui, întocmai ca o bandă de tâlhari.
Evanghelistul Marcu L-a redat pe Fiul lui Dumnezeu spunând
vânzătorilor de animale şi, în mod special, arhiereilor și marilor preoți:
Ana și Caiafa: “Oare nu este scris: «Casa Mea se va numi o casă de
rugăciune pentru toate naţiunile? Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de
tâlhari.» (18) Preoţii cei mai de seamă şi experţii Legii, când au auzit
cuvintele acestea, căutau cum să-L omoare; căci se temeau de El.”
(v.17-18) Se vede că mulţi, dintre membrii Marelui Sanhedrin, care Îl
urmăreau pe Domnul Isus tot timpul şi, cu atât mai mult acum, erau şi
ei de faţă. Toţi aceştia, cât şi, aproape Sanhedrinul întreg, erau iritaţi
puternic, pentru că li s-a dus o mare parte din câştig şi că au fost
demascaţi înaintea poporului. Ei acum voiau să-L omoare, mai mult ca
oricând, dar le era frică să-L aresteze, pentru că marile mulţimi Îi erau
foarte ataşate 27.
Şi, al şaptelea lucru pe care ni-l scoate în evidenţă textul citat
este
VII. ÎMPLINIREA A DOUĂ MARI PROFEŢII
Ieronim din Biserica Primară, a considerat că curăţarea
templului prin alungarea din curtea cea mare a neamurilor, a
vânzătorilor de animale și a schimbătorilor de bani, era una dintre cele
mai mari minuni pe care le-a făcut Mântuitorul 28. Comentatorii B.F.
Westcott, F.F. Bruce şi S.S. Short, ne spun că există o mare legătură
între această minune a curăţării templului şi profeţia lui Maleahi din
3:1-2, pe care Domnul Isus a împlinit-o literal şi cu cea mai mare
exactitate. Prin această minune, Domnul Isus nu numai că Şi-a arătat
divinitatea, dar a şi demonstrat, în lumina acestei preziceri a
Prorocului Maleahi, că El era Dumnezeul templului şi că, intrând în
templul Său, l-a curăţat 29. Prorocul Maleahi a scris: “... Şi deodată va
intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului,
pe care-L doriţi; iată că vine, - zice Domnul oştirilor. – (2) Cine va
putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămânea în picioare
când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului, şi ca leşia
nălbitorului.” (Maleahi 3:1-2)
Comentatorii C.H. Dodd şi W. Barclay, spun că după ce
Mântuitorul a fost răstignit şi a înviat, apostolii şi-au adus aminte că
El a curăţat templul prin izginirea vânzătorilor de animale şi a
schimbătorilor de bani; şi, că atunci s-a împlinit nu numai prezicerea
Profetului Maleahi, dar şi prorocia lui David despre Domnul Isus din
psalmul 69:9, spunând înainte cu 1.000 de ani, referitor tot la acest
eveniment al curăţării templului în calitate de Mesia cel promis: “Căci
râvna Casei Tale Mă mănâncă şi ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine
cad asupra Mea” 30. Aceste două profeţii cu privire la curăţarea
templului, le-a avut în minte Apostotlul Ioan atunci când a scris:
“Ucenicii Lui şi-au adus aminte că este scris: «Râvna pentru Casa Ta
Mă mănâncă pe Mine.»” (v.17)
Acest zel, pe care Fiul lui Dumnezeu îl avea şi-l manifesta, cu
privire la Casa Tatălui, când a alungat pe toți vânzătorii din ea, ne
spune comentatorul C.H. Dodd, că a contribuit cel mai mult la
răstignirea Lui31.
Curăţarea templului, a contribuit şi el foarte mult după învierea
Domnului Isus şi înălţarea Sa la cer, ca şi evenimentul intrării
triumfale în Ierusalim a Mântuitorului, nu numai la convingerea
apostolilor că El era Mesia cel promis, dar să şi înţeleagă adevăratul
Lui mesianism, că nu avea un caracter politic şi pământesc, ci spiritual
şi ceresc 32.
Acesta era păcatul cel mare al profanării Casei lui Dumnezeu;
aceasta era mânia Fiului lui Dumnezeu, când a trebuit să ia în mână un
bici; și aceasta era împlinirea a două mari profeţii!
Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 474 – 475.
2. Barrett, C.K., The House of Prayer and the Den of Thieves, p. 13
– 20;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 75, 79.
3. Edersheim, A., Jesus the Messiah, Vol. I, p. 469;
5. Edersheim, A., Jesus the Messiah, Vol. I, p. 469.
6. Josephus, F., Jewish Wars IV, 3.7.10;
9. Abrahams, I., Studies in Pharisaism and the Gospel, Vol. I, p. 82;
10. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 114;
13. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 122 - 123.
15. Op. cit. p. 271 – 272;
16. Op. cit.;
17. Lohmeyer, E., Lord of the Temple, p. 38 – 39.
19. Klausner: Jesus of Nazareth, p. 315.
21. Halley, H.H., Manual Biblic, p. 534.
22. Harrison, E.F., Viaţa lui Cristos, p. 176.
24. The Talmudic Tractate Berakhot, on Prayer and Benediction
IX.5;
Lightfoot, R.H., The Gospel of Message of St. Mark, p. 62;
Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 274 - 275.
25. Op. cit.
28. Ryle, J.C., St. Luke, Vol. II, p. 318.
30. Dodd, C.H., According to the Scriptures, p. 58;
31. Dodd, C.H., According to the Scriptures, p. 58.
9. CURĂŢAREA TEMPLULUI (III)
Marcu 11 : 11, 15 – 19; Matei 21 : 12 – 17;
Luca 19 : 45 – 48; Ioan 2 : 13 – 22
În al treilea studiu din acest text intitulat tot Curăţarea

templului, ne vom ocupa de alte patru lucruri: căutarea unui semn,
distrugerea templului şi ridicarea Bisericii, cântarea de laudă scoasă
din gura copilaşilor şi ospăţul încorornării lui Mesia.
În al optulea rând, acest text ne arată
VIII. CĂUTAREA UNUI SEMN
Evanghelistul Ioan a scris: “Iudeii au luat cuvântul şi I-au zis:
«Prin ce semn ne arăţi că ai putere să faci astfel de lucruri?»” (v.18)
Din acest verset vedem cât de grav a putut să-i orbească tradiţia
şi părerea preconcepută pe preoţii cei mai de seamă şi pe experţii legii,
şi să le denatureze adevărul şi realităţile lui Dumnezeu. Deşi Domnul
Isus Şi-a dovedit mesianismul şi divinitatea prin multe semne şi
minuni timp de trei ani: a potolit vântul şi marea, a mers pe apă ca pe
uscat, a vindecat tot felul de boli, a scos demoni din mai mulţi oameni,
a înmulţit pâinile şi peştii, a transformat apa în vin, a înviat morţii şi,
în mod deosebit l-a înviat pe Lazăr care intrase în descompunere, S-a
proclamat ca Mesia prin intrarea triumfală în Ierusalim, a curăţat
templul în calitate de Mesia etc şi totuşi, aceste autorităţi ecleziastice
evreieşti, n-au văzut în aceste minuni ale Domnului Isus, nici un semn
al lui Meisa, din partea lui Dumnezeu. Este interesant că, experţii legii
şi preoţii cei mai de seamă, au cerut Domnului Isus să le arate un
semn, tocmai după ce Domnul Isus le arătase multe semne din partea
lui Dumnezeu. După ce Mântuitorul a vindecat pe un tânăr mut şi orb,
stăpânit de duhuri rele, unii dintre cărturari şi farisei au zis Domnului
Isus: “Învăţătorule, am vrea să vedem un semn de la Tine.” (Matei
12:38) În acest text, la fel, după ce Fiul lui Dumnezeu Şi-a demonstrat
din nou mesianismul prin curăţarea templului, pe fondul prezicerii
Profetului Maleahi 3:1-2 şi al Psalmului 69:9, aceşti conducători
spirituali falşi ai lui Israel, din nou au cerut de la Domnul Isus un
semn. De aici vedem că, ei erau atât de orbi la lucrările lui Dumnezeu
şi surzi la mesajele Lui şi că, în părerile lor preconcepute, erau atât de
siguri de tradiţia şi dogmele lor, încât credeau că ei au stabilit lui
Dumnezeu prin ce semne să-L testeze şi identifice pe Mesia înaintea
lor.
Conducătorii religioşi ai evreilor au zis că, ei nu se vor lăsa
duşi în eroare de nimeni, nici de un învăţător fals şi, cu atât mai puţin,
de un Mesia mincinos. Astfel, în aroganţa şi în ignoranţa lor, au
formulat lui Dumnezeu anumite minuni prin care să testeze
autenticitatea lui Mesia. Redăm cinci dintre aceste minuni, aşa cum
am văzut când am tratat studiile intitulate Metodele ispititrii
(Vol.II,Stud.7) şi Un singur semn (Vol.IV,Stud.12); prima minune
este că Mesia Se va arunca de la o înălţime şi că va pluti în aer; a
doua, că va transforma apele care izvorăsc din peştera Banias în
sânge; a treia, că va despica Iordanul în două, în aşa fel încât să fie la
mijloc un drum de trecere; a patra, că va porunci zidurilor
Ierusalimului să se transforme într-un morman de dărâmături şi, la un
alt cuvânt, să se rezidească din nou; şi a cincea că, apărând înaintea
porţilor Romei, acestea se vor prăbuşi şi, numaidecât, Eterna Cetate va
cădea în mâinile Lui. Credinţa acestor ecleziastici, potrivit tradiţiilor şi
a adogmelor lor era, că numai dacă Domnul Isus va reuşi la unul
dintre aceste teste, Îl vor accepta ca Mesia cel promis. Un asemenea
test, l-au avut în minte autorităţile ecleziastice evreieşti, când au cerut
de la Domnul Isus să le arate un semn. Ei I-au cerut, în mod special,
semnul aruncării de la înălţime şi a plutirii în aer 1.
Mai-marii poporului evreu, ştiau că Domnul Isus le arăta prin
tot felul de miracole că era Mesia, îndeosebi, în urmă cu două
săptămâni, prin învierea lui Lazăr şi acum, în cursul zilei de duminică,
prin intrarea Lui triumfală în Ierusalim şi prin izgonirea vânzătorilor
din templu. Din text reiese că ei n-au îndrăznit să I se împotrivească şi
să nege că ar fi Mesia, de aceea I-au cerut ca să Se supună la unul
dintre testele lor, ca apoi să-L acrediteze că era Mesia cel promis.
Este interesant că, tocmai cu una dintre minunile cu care
Diavolul a încercat să-L ispitească pe Domnul Isus, înainte de primul
Paşte de la începutul misiunii Sale, acelaşi semn îl cereau experţii
Legii şi preoţii cei mai de seamă şi la ultimul Paşte, de la sfârşitul
misiunii Lui.
Când am tratat studiul intitulat Metodele ispitirii,
(Vol.II,Stud.7) am văzut că după botez, Diavolul L-a dus pe Domnul
Isus imaginar pe acoperişul templului, în unghiul unde se întâlnea
pridvorul lui Solomon cu cel regal. De la vârful acestui unghi şi până
jos în Valea Chedron, ne spune Iosif Flavius, era o înălţime de 150 m
2
. Iar acum, la sfârşitul activităţii, prin conducătorii poporului evreu,
Diavolul a vrut să-L aşeze pe Domnul Isus, în mod real, în acest unghi
al templului, spunându-I prin aceste unelte iscusite ale lui, aproape
aceleaşi cuvinte: “Acum, la acest Paşte, când este adunată lume
multă, urcă-Te în acest unghi înalt al templului şi, aruncă-Te de pe el
în marea prăpastie a Văii Chedron, ca să Te vadă mulţimile cum vei
pluti lin în aer şi cum vor interveni chiar şi îngerii ca să Te
sprijinească. Atunci tot Ierusalimul Te va recunoaşte şi Te va accepta
ca Mesia, că la acest test S-a referit şi Dumnezeu, atunci când Ţi-a
promis în Psalmul 91:11-12 «Că El va porunci îngerilor să Te
păzească ... (12) şi ei Te vor duce pe mâini ca nu cumva să-Ţi loveşti
piciorul de vreo piatră.» Şi, tot acest test, Dumnezeu l-a avut în
vedere şi atunci când Ţi-a poruncit curățarea Templului prin
Prorocul Maleahi, spunând despre Tine: «Şi deoadată va intra în
Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe
care-L doriţi ... (2) Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui?
Cine va rămânea în picioare când Se va arăta El? Câci El va fi ca
focul topitorului şi ca leşia înălbitorului.» (Maleahi 3:1-2) Aruncă-Te
de pe templu şi demonstrează mulţimilor din Casa lui Dumnezeui la
acest Paşte, că Tu eşti Mesia cel promis şi adevărat şi toţi,
recunoscându-Te, Te vor accepta.” 3
În al nouălea rând, ne vom ocupa din acest text de
IX. DISTRUGEREA TEMPLULUI ŞI RIDICAREA
BISERICII
La întrebarea pusă de un vrăjmaş al Domnului Isus, care
dispunea de o mare autoritate ecleziastică: “Prin ce semn ne arăţi că
ai putere să faci astfel de lucruri?” referindu-se la intrarea triumfală a
Mântuitorului în Ierusalim şi la izgonirea vânzătorilor din templu, Fiul
lui Dumnezeu i-a răspuns: “Stricaţi Templul acesta şi în trei zile îl voi
ridica.” (Ioan v.19) Ni se pare, la prima vedere, că răspunsul
Domnului Isus nu era la obiect. Adevărul este, că există o mare
legătură între întrebarea acestui conducător al evreilor şi răspunsul
Mântuitorului. Fiul lui Dumnezeu, i-a confruntat din nou pe
reprezentanţii poporului evreu, cu semnul Lui suprem, pe care l-a
numit în alte ocazii semnul Prorocului Iona, aşa cum am văzut când
am tratat studiul intitulat Un singur semn. (Vol.IV,Stud.12) Aceste
cuvinte: ”Stricați Templul acesta și în trei zile îl voi ridica,” care
aveauau însemnătate figurativă şi adâncă, nu numai poporul și
conducătorii lui nu le-a înţeles, dar nici chiar ucenicii nu le-au
priceput la început 4. Acesta era motivul pentru care unul dintre
fruntaşii iudeilor, poate chiar cel care a pus Domnului Isus această
întrebare sau, poate un altul, I-a zis Mântuitorului: “Au trebuit
patruzeci şi şase de ani să se zidească Templul acesta şi Tu îl vei
ridica în trei zile?” (Ioan v.20)
Potrivit comentatorilor şi cercetătorilor: E. Schürer, W.
Barclay, W. Hendriksen şi F.F. Bruce, avem în aceşti 46 de ani
amintiţi, o dată importantă, care este în concordanţă, mai mult, cu
ultimul decât cu primul Paşte din misiunea Domnului Isus. Iosif
Flavius ne relatează că, Irod cel Mare a început să domnească în anul
37 înainte de Cristos şi că, el a început să construiască templul în al
18-lea an al domniei lui, respectiv în anul 19 înainte de Cristos. Dacă
construirea templului a început înainte cu 46 de ani, repectiv în anul
19 înainte de Cristos, aceasta ar însemna, la prima vedere, că acest
dialog s-a purtat între Domnul Isus și unul dintre fruntașii poporului
evreu în anul 27 după Cristos, pentru că 19 ani înainte de Cristos și 27
de ani după Cristos însumează 46 de ani. Or, tocmai în anul 27 era
primul Paşte, când Şi-a început Mântuitorul misiunea. Dacă am lua cei
46 de ani, în termenii fictivi, ai anilor calendaristici incompleţi, am
greşi, pentru că acest fruntaş al iudeilor, a vorbit în termenii anilor
reali şi întregi de construire ai templului. Or, ştiindu-se că Irod cel
Mare a început să construiască templul primăvara în luna Adar, care
era ultima lună a anului 19 înainte de Cristos şi că Paştele erau la evrei
în Nisan, prima lună a anului, aceasta înseamnă că, de la anul 19
înainte de Cristos şi până la Paştele anului în care se purta acest dialog
între Domnul Isus şi acest conducător al evreilor, erau 48 de ani
calendaristici şi că era anul 29. Pentru cei care susţin că Domnul Isus a
fost răstignit la Paştele anului 29, acesta era un argument puternic.
Noi, însă, credem că acest sinedrist a greşit în apreciere cu un an,
pentru că Mântuitorul a fost răstignit în anul 30, respectiv după 49 de
ani calendaristici. Tot, după istorisirea lui Iosif Flavius, templul a fost
terminat definitiv în anul 64 după Cristos, cu şase ani înainte ca să-l
distrugă romanii 5.
Comentatorul F.W. Gingrich ne spune că verbul lusate din
textul grecesc “Stricaţi templul acesta şi (Eu) în trei zile îl voi ridica”
(Ioan v.19) este ambiguu şi că se poate interpreta în două feluri, atât în
limba greacă, cât şi în cea aramaică: în ce priveşte distrugerea
templului şi în ce priveşte nimicirea trupului Domnului Isus 6.
Vrăjmaşii Mântuitorului au luat aceste cuvinte figurative și adânci ale
Fiului lui Dumnezeu, în mod literal, şi le-au interpretat greşit.
Evanghelistul Matei ne-a arătat că atunci când Mântuitorul a fost
judecat, martorii mincinoşi au spus: “Acesta a zis: «Eu pot să stric
Templul lui Dumnezeu şi să-l zidesc iarăşi în trei zile.»“ (26:61)
Această acuzaţie i s-a adus şi lui Ştefan, primul martir, de către
martorii falşi, care au zis: “Omul acesta nu încetează să spună cuvinte
de hulă împotriva acestui locaş sfânt ... În adevăr l-am auzit zicând că
acest Isus din Nazaret va dărâma locaşul acesta ...” (Fapte 6:13-14)
Fiul lui Dumnezeu n-a spus niciodată că va strica templul în sens
literal şi că va construi în locul lui altul.
Evanghelistul Marcu a luat din cuvântul ambiguu lusate
însemnătatea distrugerii templului. Din darea de seamă a
Evanghelistului Marcu, cu privire la martorii acuzării Domnului Isus,
găsim următoarele cuvinte sugestive şi iluminatoare: “Noi L-am auzit
zicând: «Eu voi strica Templul acesta, făcut de mâini omeneşti şi în
trei zile voi ridica altul, care nu va fi făcut de mâini omeneşti.»“
(14:58)7 Comentatorul Ernst Lohmeyer a zis că Domnul Isus S-a
folosit de prezicerea Prorocului Ieremia din 7:11, fiindcă prin acest
proroc Dumnezeu a înştiinţat poporul evreu că îi va distruge templul,
aşa cum a distrus şi sanctuarul din Şilo. Tot astfel, nici izgonirea
vânzătorilor de animale şi a schimbătorilor de bani din Casa lui
Dumnezeu, n-a avut rolul de remediere a situaţiei, ci dimpotrivă, prin
această alungare, Domnul Isus a arătat că templul, devenit o peşteră de
tâlhari, urma să fie sortit nimicirii 8.
Domnul Isus, în atotştiinţa Lui de Dumnezeu, a făcut cunoscut
autorităţilor ecleziastice evreieşti, că sfârşitul templului se apropia şi
că era inevitabil. Erau două motive pentru care templul urma să fie
distrus: că autorităţile ecleziastice evreieşti au contribuit prin hoţia şi
lăcomia lor de îmbogăţire, într-o mare măsură, la distrugerea lui; și că
Mântuitorul a venit să pună capăt templului din Ierusalim şi să ridice
un alt Templu: Biserica Sa, nu numai pentru poporul evreu, ci şi
pentru toate naţiunile pământului. În el nu va exista nici un zid de
despărţire între evrei şi neevrei.9 Acest adevăr, Domnul Isus l-a făcut
cunoscut şi samaritencii atunci când i-a zis: “Femeie, crede-Mă că
vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui nici pe muntele acesta,
nici în Ierusalim.” (Ioan 4:21) Ceea ce înseamnă nici în templul de pe
Muntele Gherazim din Samaria şi nici în templul din Ierusalim.
Domnul Isus a zis evreilor că templul lor, care era atunci în
toată spelndoarea, va dispare; că ritualurile, ceremonialele şi jerfele lui
nefolositoare, care nu puteau să-i conducă pe oameni la Dumnezeu,
vor înceta; că El a venit să pună capăt jertfelor şi tămâierilor inutile şi
costisitoare, aduse prin preoţi; şi că El a venit să deschidă pentru om o
cale nouă şi directă spre Dumnezeu, fără slujirea preoţilor prin
ritualuri, ceremonii, jertfe şi tămâiere, care se făceau la templu 10.
Aici avem un adevăr extraordinar de mare, că intrarea spiritului
uman în contact cu Spiritul Suprem şi Absolut, nu se face prin
mijloace omeneşti la templu, născocite de mintea omenească, fie ele
cât de sacre. Biserica întemeiată de Cristos, nu este ca templul
evreiesc. Ea n-are altare, preoţi, jertfe şi obiecte simbolice. În schimb,
în ea, se citeşte Cuvântul lui Dumnezeu, este prezent Cristos şi
lucrează Duhul Sfânt în sufletele celor prezenţi 11.
Până acum am văzut că, cuvântul lusate din textul grecesc:
“Stricaţi templul acesta ...” este ambiguu şi că Evanghelistul Marcu a
luat însemnătatea distrugerii templului. Iar acum vom vedea că,
Evanghelistul Ioan a luat a doua însemnătate a cuvântului ambiguu
lusate, pe cea a nimicirii trupului Domnului Isus.
Evanghelistul Ioan a scris: “Dar El le vorbea despre Templul
trupului Său. (22) Tocmai de aceea, când a înviat din morţi, ucenicii
Lui şi-au adus aminte că le spusese cuvintele acestea; şi au crezut
Scriptura şi cuvintele pe care le spusese Isus.” (v.21-22) Aceste două
versete nu sunt altceva decât explicaţia versetului 19 “Stricaţi templul
acesta şi în trei zile îl voi ridica”, pe care a făcut-o Apostolul Ioan
când a scris Evanghelia cu mulţi ani mai târziu. Apostolul Ioan a scris
Evanghelia între anii 97 şi 98. El, după 70 de ani de gândire şi
iluminare a Duhului Sfânt, înţelegând perfect şi a doua însemnătate a
cuvântului ambiguu lusate, a văzut cum cuvintele Domnului Isus din
versetul 19, s-au împlinit cu cea mai mare exactitate. Irineu a spus pe
la sfârşitul secolului al doilea că nici o prorocie nu o poţi cunoaşte
bine decât după împlinirea ei 12.
Comentatorul Alan Cole, referindu-se la afirmaţia Domnului
Isus când a zis: “Dar Eu vă spun că este Unul mai mare decât
Templul,” (Matei 12:6) a spus că aceste cuvinte au o singură explicaţie
şi anume că, în Cristos locuia şi se manifesta toată plinătatea Tatălui,
nu ca în templu, în care se manifesta numai într-o mică măsură 13.
Comentatorul W. Hendriksen, explicând versetele 21 şi 22 din
Evanghelia după Ioan, care sunt comentariul versetului 19, a spus că,
dacă arhiereii, în frunte cu marii preoţi: Ana şi Caiafa, au stricat cu
hoţia şi răutatea lor templul din Ierusalim, tot ei, urmau să distrugă și
Templul trupului lui Cristos, chiar dacă au văzut cum se manifesta în
El prezenţa şi puterea lui Dumnezeu. Şi, cu atât mai mult, dacă aceste
autorităţi ecleziastice, unelteau şi, chiar urmau să-L răstignească pe
Fiul lui Dumnezeu, oare mai puteau ele să spere că Dumnezeu va mai
locui în peştera lor de tâlhari şi de criminali? Iată de ce Domnul Isus
le-a zis că, arhiereii şi marii preoţi sunt distrugătorii celor două
Temple! Şi, tot W. Hendriksen a zis că, atunci când Domnul Isus i-a
avertizat pe sinedriști în versetul 19: ”Stricați Templul acesta și în trei
zile îl voi ridica,” le-a spus cu alte cuvinte: “Chiar dacă voi, evreii,
prin răutatea voastră Îmi veţi distruge Templul trupului, totuşi îl voi
ridica din nou prin înviere! Şi, chiar dacă veţi distruge templul din
Ierusalim, Eu voi ridica un alt Templu: Biserica Mea, cu o închinare
nouă: în duh şi în adevăr!”14
Iar, W. Barclay, explicând şi el versetele 21 şi 22 din
Evanghelia după Ioan, care erau un comentariu al versetului 19, a zis
că Apostolul Ioan a văzut în afirmaţia Domnului Isus, prezicerea
învierii Sale şi că, prin această prezicere, Mântuitorul ne-a arătat că
pământul întreg nu putea să devină Templul lui Dumnezeu, până când
El nu va fi eliberat de trupul material, pentru a putea fi prezent
pretutindeni şi până la sfârşitul lumii. Apostolul Ioan a explicat că,
numai prezenţa lui Cristos cel înviat, a transformat pământul întreg în
Templul lui Dumnezeu. Acesta este un adevăr extraordinar de mare şi
de valoros care înseamnă că oamenii, indiferent, unde s-ar afla: pe
stradă, acasă, la serviciu, în munţi, în călătorie, ei sunt în prezenţa lui
Cristos cel înviat, tot aşa de bine ca şi în biserică. Evanghelistul Ioan
ne-a explicat că, atunci când ucenicii şi-au adus aminte de cuvintele
Mântuitorului pe care le-a spus vrăjmaşilor Lui de moarte în versetul
19 “Stricaţi Templul acesta şi în trei zile îl voi ridica” și le-au legat de
minunea învierii Sale, de abia atunci au pătruns în adâncimea lor și le-
au înţeles 15.
Evanghelistul Ioan când a scris: “Și (ucenicii) au crezut
Scriptura şi cuvintele pe care le spusese Isus,” (Ioan v.22) s-a referit
la Vechiul Testament, pentru că atunci nu era scris încă Noul
Testament. Evanghelistul Ioan a avut în vedere, în mod special,
Psalmul 16:10, unde scrie: “Căci nu vei lăsa sufletul meu în locuinţa
morţilor, nu vei îngădui ca preaiubitul Tău să vadă putrezirea.” Acest
verset l-a citat Apostolul Petru în ziua Cinzecimii în Fapte 2:31, cât şi
Apostolul Pavel, bisericii din Antiohia. (Fapte 13:35) Împlinirea
acestui psalm, exprimă încrederea şi siguranţa Bisericii în învierea
Domnului Isus 16.
În al zecelea rând, ne vom ocupa din acest text de
X. CÂNTAREA DE LAUDĂ SCOASĂ DIN GURA
COPIILOR
Evanghelistul Matei a scris: “Nişte orbi şi şchiopi au venit la el
în Templu, şi i-a vindecat.” (v.14)
Numai cei vinovaţi au fugit cu toţii dinaintea ochilor Domnului
Isus, care s-au aprins de mânie; iar cei ce aveau nevoie de
Mântuitorul, au rămas în templu. Ordinea fiind restabilită, Domnul
Isus putea să folosească Curtea Neamurilor pentru a învăţa şi a
vindeca pe oameni. Mântuitorul niciodată nu izgoneşte pe cei ce au
nevoie de El; ci, dimpotrivă, El îi adună pe aceştia la Sine. La orice
om care este, cu adevărat mare, mânia şi dragostea merg mână în
mână. Domnul Isus S-a aprins de mânie împotriva răului care era în
templu şi în inimile arhiereilor, dar, în schimb, El Îşi arăta dragostea şi
mila faţă de cei ce aveau nevoie de ajutorul Lui .Mulţimile se
îngrămădiră din nou în jurul Lui, ca să-L audă predicând şi, astfel,
suferinzii, iarăşi au venit la El ca să-i vindece 17. Toţi bolnavii şi
infirmii care au venit la El, ne spune Evanghelistul Matei, au fost
vindecaţi.
Evanghelistul Matei a continuat să scrie: “Dar preoţii cei mai
de seamă şi experţii Legii, când au văzut minunile pe care le făcea şi
pe copii strigând în Templu şi zicând: «Osana, Fiul lui David!» s-au
umplut de mânie.” (Mt.v.15) Unii exegeţi opinează că aici ar fi vorba
de ucenicii Domnului Isus şi nu de copilaşii propriu zis, pentru că se
obişnuia ca discipolii unui rabin să fie numiţi “copiii” lui. Sunt patru
dovezi care ne arată că aici este vorba de copii propriu zis şi nu de
ucenicii Domnului Isus. Prima dovadă este concordanţa cu contextul.
A doua dovadă este că, Evanghelistul Matei, citând Psalmul 8:2, a
avut în minte imaginea clară a unor copilaşi. A treia dovadă este că,
profeţia din acest Psalm nu s-a împlinit niciodată până atunci. Şi a
patra dovadă că, Evanghelistul Matei, citând acest Psalm din
Septuaginta, l-a reprodus întocmai din textul grecesc 18. Evanghelistul
Matei, prezentând dialogul dintre un sinedrist şi Domnul Isus, L-a
redat pe Mântuitorul, citându-l textual pe psalmistul David: “Și I-au
spus: «Auzi ce zic aceştia?» «Da,» le-a răspuns Isus. «Oare n-aţi citit
niciodată cuvintele acestea: ‚Tu ai scos laude din gura pruncilor şi
din gura celor ce sug?‟»” (v.16)
Cu această scenă din templu, a scoaterii unei cântări de laudă
din gura copilaşilor curaţi şi nevinovaţi, ne aflăm faţă în faţă cu marele
adevăr că sunt anumite realităţi care, fiind ascunse de cei înţelepţi şi
învăţaţi, pot fi sesizate şi înţelese de copii şi de cei cu inima curată. Au
fost timpuri, când cerul era mai aproape de copii şi de oamenii simpli,
decât de cei înţelepţi 19.
Odată, când Barrie a pictat un tablou, cum o mamă îşi punea
copilaşul seara în pătuţ, uitându-se la el cum era pe jumătate adormit,
a redat-o cum îşi punea în acel moment următoarea întrebare în gând,
care se putea citi în ochii şi în inima ei: “Copilul meu, am făcut eu
astăzi numai lucruri bune?” Nevinovăţia şi seninătatea, trezesc
întotdeauna un simţ înalt. Era normal, ca aceste fiinţe curate şi
nevinovate, să-L recunoască pe Domnul Isus înaintea multor oameni
mari. Iar, ierarhii răutăcioşi şi orbi, să nu-L cunoască niciodată pe Fiul
lui Dumnezeu 20.
Se spune că, odată când marele sculptor Thorwaldsen lucra la o
statuie, care Îl reprezenta pe Domnul Isus, a vrut să vadă dacă statuia
avea darul să vorbească inimilor celor ce o priveau. În scopul acesta,
el a adus un copilaş şi l-a întrebat: “Ce crezi că reprezintă statuia
aceasta?” Copilaşul i-a răspuns: “Ea reprezintă pe un om mare.”
După ce sculptorul şi-a finisat statuia, a chemat din nou copilaşul,
punându-i aceeaşi întrebare: “Ce reprezintă statuia aceasta?” La
această întrebare, copilaşul îi răspunse, zâmbind: “Acesta este Domnul
Isus care a zis: «Lăsaţi copiii să vină la mine.»” În felul acesta,
Thorwaldsen ştia că statuia lui a reuşit, supunând-o testului unui
copilaş 21.
Copilaşii au văzut, cum Domnul Isus a intrat în Ierusalim ca
împărat, călcând pe ramuri de finic şi flori, şi au auzit, cum mulţimile
Îi cântau osanale. Apoi, când Domnul Isus a intrat în templu, ei au
văzut cum El a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi cum i-a
izgonit pe vânzătorii de boi, oi şi porumbei. În cele din urmă, ei au
văzut cum El a vindecat mulţi bolnavi, orbi, şchiopi şi pe alţi
handicapaţi, care erau în curtea cea mare a neamurilor. Toate acestea
i-au determinat să-I cânte Domnului Isus osanale 22.
Dacă corul cel mare de 4.000 de preoți și leviți, care cânta în
templu la Sărbătoarea Paștelor, a refuzat să-L laude pe Mesia la
încoronare, aceşti copilaşi au fost inspirați să-I aducă osanale.
Comentatorul evreu, A. Edersheim a zis că, aceste voci ale copilaşilor,
nu erau altceva decât ecourile îngerilor, care Îl glorificau pe Cristos la
încoronare 23.
Dar, arhiereii şi cărturarii, voiau să interzică şi copiilor să
cânte, pentru că ei Îi aduceau osanale cu mare entuziasm. Aceşti
conducători orbi şi răutăcioşi, I-au cerut Domnului Isus să-i oprească,
spunându-I cu mânie şi scrâşnind din dinţi: “Auzi ce zic aceştia?” Ei
nu puteau să rabde cum Îl lăudau copilaşii pe Domnul Isus şi ziceau:
“Osana! Fiul lui David!” Ei, nu puteau să sufere, auzind cum
Mântuitorul era glorificat în calitate de Mesia în templu. Arhiereii și
cărturari, au suportat mai bucuros gălăgia negustorilor, mugetul şi
behăitul animalelor în Casa lui Dumnezeu 24. Evanghelistul Matei a
scris: “Dar preoţii cei mai de seamă şi experţii Legii, când au văzut
«Osana, Fiul lui David!» s-au umplut de mânie .(16) Şi I-au zis: «Auzi
ce zic aceştia?» «Da», le-a răspuns Isus. «Oare n-aţi citit niciodată
cuvintele acestea: ‚Tu ai scos laude din gura pruncilor şi din gura
celor ce sug?‟»” (v.15-16)
Arhiereii şi cărturarii, izbindu-se de răspunsul Domnului Isus,
pe care l-a dat calm şi, în acelaşi timp, prompt, au trebuit să se
îndepărteze dinaintea Lui ruşinaţi 25.
Şi, în al unsprezecelea rând, ne vom ocupa din acest text de
XI. OSPĂŢUL ÎNCORONĂRII LUI MESIA
Evangheliştii Marcu şi Matei au scris, îi cităm armonizat:
“Fiindcă era pe înserate, / Isus i-a lăsat, a ieşit afară din cetate, S-a
îndreptat spre Betania şi a rămas acolo peste noapte (Mt.v.17) / cu
cei doisprezece.” (Mc.v.11)
Seara, Domnul Isus, fiind înconjurat și adăpostit de galileenii
Lui entuziaști, a ieşit din templu neobservat de ochii murdari şi
răutăcioşi ai sinedriştilor, care Îl urmăreau încontinuu. Iar, după ce a
trecut de zidul cetăţii, S-a îndreptat spre Betania cu cei doisprezece
ucenici 26. Ieronim, din Biserica Primară, cât şi comentatorii din
timpurile noastre moderne ca, W. Barclay, A. Edersheim, A.B. Bruce,
S.S. Short şi A.P. Lopuhin, spun că Evangheliştii Marcu şi Matei, L-
au arătat pe Domnul Isus mergând cu ucenicii la Lazăr, în Betania 27.
Comentatorul A. Edersheim a spus că Lazăr, pe care l-a înviat
Domnul Isus în urmă cu două săptămâni și care era foarte înstărit, aşa
cum am văzut când am tratat studiul intitulat Învierea lui Lazăr
(Vol.VI,Stud.43), nu numai că a oferit Mântuitorului ospitalitate ca de
obicei, dar a avut onoarea, ca el să-I pregătească ospăţul de ungere şi
încoronare în calitate de Mesia 28. Credem că, atunci când Fiul lui
Dumnezeu a intrat triumfător în Ierusalim şi S-a proclamat ca Mesia,
în cer s-a creat o mare bucurie şi festivitate, la care au luat parte toţi
îngerii. Dacă Ierusalimul, “Cetatea cea Sfântă” și ”Capitala poporului
lui Dumnezeu”, nu L-a acceptat pe Fiul lui Dumnezeu ca Mesia şi nu
I-a celebrat încoronarea, Lazăr I-a celebrat-o cu întreaga Betanie. Ce
Împărat Mare şi Etern era Fiul lui Dumnezeu şi, ce ospăţ mic a avut El
la încoronare, la care a luat parte doar un singur sătuc, dar la care s-a
alăturat şi unit cerul întreg! Este prea posibil, cum reiese din
Evanghelii, ca aceasta să fi fost ultima noapte, pe care a petrecut-o
Domnul Isus în Betania.
Evanghelistul Luca încheie acest text, scriind: “Isus învăţa în
toate zilele mulţimile în Templu. Şi preoţii cei mai de seamă, experţii
Legii şi conducătorii naţiunii căutau să-L omoare; (48) dar nu ştiau
cum să facă, pentru că tot poporul Îi sorbea cuvintele de pe buze.”
(v.47-48) Şi Evanghelistul Marcu încheie şi el acest text, spunând:
“Ori de câte ori se însera, Isus ieşea afară din cetate.” (v.19)
Comentatorul A.B. Bruce era de părere că Domnul Isus, începând cu
sâmbătă seara, când Maria, sora lui Lazăr, L-a uns cu mir şi până joi
seara, în ajunul Paştelui, vizita Ierusalimul în toate aceste cinci zile şi
se întorcea seara în Betania 29. Iar, comentatorii A. Edersheim şi F.W.
Farrar, susţin cu acest text, cât şi cu Luca 21:37, unde scrie: “Ziua,
Isus învăţa poporul în Templu, iar noaptea Se ducea şi o petrecea în
muntele care se numeşte Muntele Măslinilor”, că Domnul Isus se
retrăgea în ultimele patru nopţi cu ucenicii undeva sub umbra
măslinilor de pe coasta Muntelui Mâslinilor şi că acolo, acoperindu-se
cu mantiile lor, dormeau pe iarba verde sub aceşti arbori stufoşi şi
seculari 30.
1. Eisenmenger, Entdecktes Judenthum, Vol. II, p. 696;

2. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 68 – 69;
Godet, F., A Commentary on the Gospel of St. Luke, Vol. I, p.
218.
3. Riddle, D.W., Hutson, H.H., New Testament Life and Literature,
p. 192 – 193.
4. Josephus, F., Jewish Wars XV, 11;
Schürer, E., A History of the Jewish People in the Time of Christ,
Sec. I, p. 438;
Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 116;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 125 - 126.
5. Gingrich, F.W., Ambiguity of Word Meaning in John’s Gospel, p.
77.
7. Lohmeyer, E., Lord of the Temple, p. 38 – 39.
9. Op. cit.
10. Op. cit. p. 117;
12. Cole, A., The New Temple, p. 12.
13. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 125.
15. Op. cit.
16. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 273 – 274;
19. Op. cit. p. 275 – 276.
20. Op. cit. p. 275.
21. Op. cit. p. 274;
24. Op. cit.
25. Op. cit. p. 212.
10. BLESTEMAREA SMOCHINULUI
Marcu 11 : 12 - 14
12 A doua zi, după ce au ieşit din Betania, Isus a flămânzit.
13 A zărit de departe un smochin care avea frunze şi a venit să
vadă poate va găsi ceva în el. S-a apropiat de smochin, dar n-a găsit
decât frunze, căci nu era încă vremea smochinelor.
14 Atunci a luat cuvântul şi a zis smochinului: “Niciodată să
nu mai manânce nimeni rod din tine!” Şi ucenicii au auzit aceste
cuvinte.
Matei 21 : 18 – 19
18 Dimineaţa, pe când Se întorcea în cetate, I-a fost foame.
19 A văzut un smochin lângă drum şi S-a apropiat de el, dar n-
a găsit decât frunze, şi i-a zis: “De acum încolo niciodată să nu mai
dea rod din tine!” Şi îndată smochinul s-a uscat.
Armonizat
1 A doua zi,/ dimineaţa, pe când Se întorcea (Mt.v.18) din
Betania / în cetate, (Mt.v.18) Isus a flămânzit. (Mc.v.12)
2 A zărit de departe un smochin / lângă drum (Mt.v.19) /care
avea frunze şi a venit să vadă poate va găsi ceva în el. S-a apropiat de
smochin, dar n-a găsit decât frunze, căci nu era încă vremea
smochinelor. (Mc.v.13)
3 Atunci a luat cuvântul şi a zis smochinului: / “De acum
încolo niciodată să nu mai dea rod din tine (Mt.v.19) / şi să nu mai
manânce nimeni rod din tine!” Ucenicii au auzit aceste cuvinte.
(Mc.v.14) Şi îndată smochinul s-a uscat. (Mt.v.19)
În acest text avem un portret unic al Domnului Isus, care nu

numai că Îl diviniza şi eterniza, dar Îl şi prezenta diferit faţă de alte
tablouri din Evanghelii. Evangheliştii Marcu şi Matei au fost inspiraţi
de Duhul Sfânt să-L zugrăvească şi în felul acesta, ca lumea săL
cunoască aşa cum este El în întregime şi cum a dorit să ni Se
descopere 1.
În acest text intitulat Blestemarea smochinului, ne vom ocupa
de patru lucruri: dificultăţile, explicaţia, interpretarea şi însemnătatea
lui.
I. DIFICULTĂŢILE ACESTUI TEXT
Evangheliştii Marcu şi Matei au scris, îi cităm armonizat: A
doua zi,/ dimineaţa, pe când Se întorcea (Mt.v.18) din Betania / în
cetate, (Mt.v.18) Isus a flămânzit. (Mc.v.12)
Evenimentul blestemării smochinului a avut loc luni, 11 Nisan,
în prima zi din Săptămâna Patimilor, când Se întorcea Domnul Isus
din Betania la Ierusalim. Unii explică foamea Mântuitorului astfel: că
El ar fi petrecut toată noaptea sub cerul liber în rugăciune, meditaţie şi
post şi că, din cauza aceasta, ar fi flămânzit 2. Numai că, aşa cum am
văzut în textul precedent: El a înnoptat în Betania şi acolo a avut loc
ospăţul modest al încoronării Lui ca Mesia.
Poporul evreu se scula dimineaţa devreme şi se ducea la
templu; şi, cu atât mai mult acum, când Domnul Isus era la Ierusalim
şi dorea să-L asculte. Aşa se explică faptul că, Mântuitorul n-a luat
dejunul înainte de a pleca din Betania. Fiul lui Dumnezeu avea mult
de lucru în această ultimă săptămână grea, de aceea El se grăbea la
templu, ca să predice la mulţimile care-L aşteptau. Evanghelistul
Matei a folosit pentru cuvântul “dimineaţa” grecescul prōi, care
înseamnă “dimineaţa foarte devreme”, respectiv “a patra strajă”, care
era de la ora trei la şase 3.
Smochinii se sădeau, în mare parte pe marginea drumurilor
fiindcă, aşa cum relata Pliniu, praful se considera folositor pentru
dezvoltarea lor. Cercetătorul W.M. Thomson scrie în cartea sa
intitulată Ţara Cărţii, (The Land of the Book) că şi în timpul nostru
modern, smochinii sunt palntaţi în Israel pe marginea drumurilor 4. În
aerul proaspăt de primăvară, Domnul Isus a flămânzit şi, văzând de
departe un smochin bogat în frunze, S-a dus la el să caute smochine
pentru a-Şi potoli foamea 5.
Lunea şi joia, evreii evlavioşi posteau, deşi postul din zilele
acestea nu era trecut în legea lui Moise, totuşi ei posteau de bunăvoie
în ele. Domnul Isus era nevoit să caute fructe pentru a Se întări în
vederea unei munci grele care Îl aştepta în cursul zilei 6. Evangheliştii
Marcu şi Matei au scris, îi cităm armonizat: “A zărit de departe un
smochin / lângă drum (Mt.v.19) /care avea frunze şi a venit să vadă
poate va găsi ceva în el. S-a apropiat de smochin, dar n-a găsit decât
frunze, căci nu era încă vremea smochinelor.” (Mc.v.13)
Acum urmează versetul cel mai surprinzător şi uimitor.
Evangheliştii Marcu şi Matei au continuat să scrie, îi cităm armonizat:
“Atunci a luat cuvântul şi a zis smochinului: / <<De acum încolo
niciodată să nu mai dea rod din tine (Mt.v.19) / şi să nu mai manânce
nimeni rod din tine!>> Ucenicii au auzit aceste cuvinte. (Mc.v.14) Şi
îndată smochinul s-a uscat.” (Mt.v.19) Acesta este un caz fără
paralelă în întreaga slujire a Domnului Isus, pe care ni l-au redat
Evangheliştii Marcu şi Matei, când Mântuitorul a făcut ca una din
lucrările mâinilor Sale să sufere și când El a blestemat şi n-a dat viaţă
7
. Această minune a dat multă apă la moara criticilor răutăcioşi, care
tăgăduiesc divinitatea Domnului Isus şi veridicitatea Sfintelor
Scripturi. Şi, tot în acest miracol, s-au poticnit mulţi, chiar şi dintre
cititorii şi cercetătorii oneşti 8.
Criticii răutăcioşi spun că, Domnul Isus era supărăcios şi
răzbunător, pentru că El S-a manifestat copilăreşte şi cu ignoranţă
împotriva unui smochin nevinovat, care n-a putut să-I ofere roade cu
două luni mai devreme decât îi era timpul de coacere 9.
Unii dintre comentatori, pentru a-L salva pe Domnul Isus de
această acuzaţie, au transformat acest incident real şi istoric, mai de
grabă, într-o parabolă, aducând în favoarea opiniei lor patru
argumente. Primul argument este, că Evanghelistul Luca n-a
menţionat acest incident în Evanghelia care-i poartă numele, dar, în
schimb, ne-a prezentat o parabolă pe care a spus-o Domnul Isus cu
privire la smochinul neroditor în 13:6-9. Astfel, dacă nici parabola
Evanghelistului Luca nu se găseşte în Evangheliile după Marcu şi
după Matei, aceasta înseamnă că acest incident nu este altceva decât
una și aceeaşi parabolă, pe care a redat-o și Evanghelistul Luca, dar pe
care evangheliştii Marcu şi Matei au înţeles-o greşit şi au prezentat-o
într-o versiune puţin diferită 10. Al doilea argument este, că Domnul
Isus a refuzat întotdeauna să facă minuni în interesul Său personal.
Lui, deşi I-a fost foame atunci când a postit în pustiul Iudeii 40 de zile
şi 40 de nopţi, totuşi n-a transformat pietrele în pâini pentru a-Şi potoli
foamea. Şi El nu S-a folosit niciodată de puterea Lui divină pentru a
scăpa de vrăjmaşi. Atunci, cum a putut El să-Şi arate puterea Sa
divină, blestemând şi distrugând acest smochin, pentru că L-a
dezamăgit când I-a fost foame!11 Al treilea argument este că Domnul
Isus, fiind în acelaşi timp şi Dumnezeu adevărat, era atotştiutor.
Potrivit acestui argument, întrebarea care se pune este: dacă
Mântuitorul era atotştiutor, atunci cum de în acest incident ni se spune
că El a venit la smochin să vadă dacă va găsi în el rod, afară de cazul
că aici avem de-a face cu o parabolă? Şi al patrulea argument al
acestor comentatori care susţin că aici nu avem de-a face cu un caz
real, ci cu o parabolă este, discordanţa care există între Evangheliştii
Marcu şi Matei. Evanghelistul Matei a întrebuinţat în textul grecesc
cuvântul parakrēma, care înseamnă “imediat”, “pe loc”, aşa cum îl
traduc versiunile Bibliei Standardul Revizut American, Versiunea
Autorizată a lui King James şi altele. Comentatorii A.T. Robertson,
W. Barclay şi W. Hendriksen, spun că susţinătorii acestei variante aşa
explică motivul uimirii Apostolului Petru, pentru că el credea că era la
mijloc un caz real, de aceea nu putea să înţeleagă cum de s-a putut
usca acest smochin atât de repede, deși aici era vorba de o parabolă. 12
Pe când, Evanghelistul Marcu ne istoriseşte că smochinul s-a observat
că era vestejit de abia dimineaţa următoare, când treceau pe lângă el.
Unii comentatori consideră că, Evanghelia după Marcu explică acest
eveniment mai bine, pentru că ea era mai timpurie 13.
Iar alţi comentatori, care au vrut să salveze şi ei caracterul
frumos al Domnului Isus, de calomnia criticilor răutăcioşi, au zis că
aici nu este vorba de nici un blestem şi de nici un miracol de
distrugere, ci doar de cunoaşterea diagnosticului acestui smochin de
către Mântuitorul care era Atotştiutor. Aceşti comentatori spun că,
smochinii pot ajunge, în unul, dintre următoarele două pericole: ori să
se întoarcă într-o stare sălbatică, la fel ca trandafirul, ori să se
îmbolnăvească; şi că, Domnul Isus ştia că acest smochin s-a
îmbolnăvit, deşi era plin de suc şi bogat în frunze. Astfel, aceşti
comentatori au spus că, ceea ce pare multora că aici am avea de-a face
cu un blestem, nu este altceva decât o expresie în care Domnul Isus a
zis ucenicilor cu alte cuvinte, uitându-se la smochin: “Acest pom nu va
mai aduce roade niciodată, pentru că el se va usca cu siguranţă.”
Într-adevăr, smochinul s-a uscat, fiindcă diagnosticul Creatorului nu
putea să fie greşit 14.
Al doilea lucru din acest text, de care ne vom ocupa este
II. EXPLICAŢIA LUI
Nici o critică, fie cât de tendenţioasă, n-a putut să dăuneze
acestei minuni, pentru că toate obiecţiile care i se aduc se bazează pe
ignoranţă şi prejudecăţi 15.
De ce aceşti critici răutăcioşi L-au condamnat pe Domnul Isus
că era supărăcios şi răzbunător atunci când a blestemat smochinul?
Oare, are dreptul cineva să condamne un pomicultor când elimină un
pom neroditor din livada sa? Atunci, cu atât mai mult, care om, cu
judecată, Îl poate acuza de nedreptate şi de cruzime pe Acela care cu o
zi înainte S-a proclamat Mesia şi Şi-a demonstrat divinitatea timp de
trei ani, că este Dumnezeu-Fiul? Este absurd, să-L condamni pe
Dumnezeu-Fiul, pentru că a sacrificat un pom neroditor, cu scopul de-
a învăţa omenirea una dintre cele mai mari lecţii, aşa cum vom vedea,
în continuare, în acest studiu şi în studiul următor 16.
Comentatorii, care au transformat acest eveniment real şi unic
în istoria lumii, într-o parabolă, n-au dreptate. Textul din Evanghelia
după Luca13:6-9 este o parabolă, pe când acest text cu blestemarea
smochinului este un eveniment real şi istoric. Aceşti comentatori care
au transformat textul cu blestemarea smochinului într-o parabolă, au
greşit prin faptul că, ei au argumentat această transformare că,
Domnul Isus n-a putut să facă un asemenea miracol de blestem şi de
răzbunare cu scopul potolirii foamei Lui. Nici acest argument nu stă în
picioare, fiindcă Mântuitorul n-a sacrificat smochinul neroditor din
motive egoiste, ci pentru noi, ca pe noi să ne înveţe una dintre cele
mai mari lecţii, aşa cum vom vedea în aceste două studii. În ce
priveşte al treilea argument al acestora, nici el nu rămâne în picioare.
Este adevărat că, Domnul Isus era atotştiutor, dar atât acest text, cât şi
alte texte, ne arată că El în lucrurile mărunte ale vieţii nu S-a folosit de
atotştiinţa Sa divină. Acesta este motivul pentru care, în unele cazuri,
Îl găsim pe Domnul Isus, cerând de la oameni unele informaţii mici şi
mărunte 17. A.J. Bengel, cât şi alţi comentatori, observă că întotdeauna
după ce Domnul Isus Și-a manifestat umanitatea, El a continuat să-Şi
demonstreze şi divinitatea. Acelaşi lucru îl găsim şi aici, cum El, după
ce S-a dus “să vadă dacă va găsi ceva în smochin”, Şi-a demonstrat și
divinitatea prin cuvântul judecăţii şi a puterii Sale 18. Şi nici al patrulea
argument al acestor comentatori, care au transformat textul cu
blestemarea smochinului într-o parabolă, nu are la bază adevărul.
Smochinul nu s-a uscat pe loc şi vizibil. Dacă acesta era adevărul,
atunci Apostolul Petru şi ceilalţi ucenici, nu s-ar fi mirat a doua zi
când au trecut pe lângă smochin, cum de s-a uscat atât de repede la
Cuvântul Domnului Isus 19.
Dar, nici ceilalţi comentatori care au zis că, aici nu este vorba
de nici un blestem şi de nici un miracol de distrugere, ci doar de
cunoaşterea diagnosticului acestui smochin din partea Fiului lui
Dumnezeu, n-au dreptate, pentru că acest incident arată tocmai
condamnarea şi răzbunarea Domnului Isus în, calitate de Dumnezeu,
aşa cum vom vedea, în continuare, în acest studiu şi în studiul
următor.
Pentru a înţelege situaţia acestui smochin, pe care l-a blestemat
Domnul Isus, trebuie să cunoaştem problema roadelor smochinilor, pe
care o găsim explicată în cărţile sacre ale evreilor: Mişna şi Talmud,
precum și în Dicţionarul Biblic Hastings 20, Dicţionarul Biblic Nou,
tot englezesc 21 şi în comentariile lui W.M. Christie, A. Edersheim,
H.B. Tristram, W. Barclay, F.W. Farrar şi W. Hendriksen.
Comentatorii W.M. Christie şi W. Barclay spun că, frunzele
smochinilor apar în Israel pe la sfârşitul lunii martie 22. Cercetătorul
H.B. Tristram, cât şi comentatorii W. Hendriksen, W. Barclay, W.
MacDonald şi F.W. Farrar, ne relatează că este bine cunoscut faptul
că, în Israel, înainte de ivirea frunzelor, încep să crească din mugurii
anului precedent nişte smochine mici, numite bacurate şi paggim 23.
Apoi, W.M. Christie şi S.S. Short ne spun că, bacuratele nu sunt
altceva, decât prevestitorii roadelor adevărate ale smochinului din
cursul anului. În cazul, în care, nu erau aceste prime roade în
smochini, era semnul că nu vor exista nici alte roade în el. Şi, tot
aceşti doi comentatori ne relatează, în continuare că, aceste smochine
numite bacurate, cad înainte de a se forma adevăratele smochine 24. În
final, cărţile sacre ale evreilor: Mişna şi Talmudul, cât şi comentatorii
A. Edersheim, W.M. Christie, F.W. Farrar şi W.M. Thomson, ne
istorisesc că, bacuratele erau comestibile atunci când începeau să
devină roşii, că se numeau pâinea de pe câmp a călătorilor şi că ele
erau chiar foarte bune de mâncat, îndeosebi ale unor soiuri de
smochini, cum era şi acesta din text. W. M. Thomson, ne relatează în
cartea sa Țara Cărții (The Land of the Book) că el a mâncat aceste
prime roade ale smochinilor în luna aprilie 25. Deasupra a toate, chiar
şi în Biblie găsim scris că bacuratele erau foarte bune de mâncat.
Prorocul Osea L-a redat pe Dumnezeu spunând: “Am găsit pe Israel
ca pe nişte struguri în pustie, am văzut pe părinţii voştri ca pe cele
dintâi roade ale unui smochin, în primăvară ...” (9:10) Prorocul Isaia
a scris: “... Ca o smochină timpurie care se vede înainte de culesul
roadelor şi pe care abia o iei în mână, şi îndată o şi înghiţi.” (28:4) Şi
Profetul Ieremia, de asmenea a spus: “Unul din coşuri avea smochine
foarte bune, ca smochinele care se coc întâi ...” (24:2)
Acest smochin, de pe marginea drumului, pe care l-a văzut
Domnul Isus de la distanţă, la care a alergat şi, care se deosebea de
mulţi alţi smochini, făcea parte din acele soiuri de smochini ale căror
bacurate, erau foarte bune de mâncat.
Al treilea lucru din acest text, de care ne vom ocupa este
III. INTERPRETAREA LUI
Smochinul era cel mai renumit dintre pomii fructiferi din Israel.
Dumnezeu, prin Moise, a făcut următoarea promisiune poporului
evreu: “Căci Domnul, Dumnezeul tău, are să te ducă într-o ţară bună
... , (8) ţară cu grâu, cu orz, cu vii, cu smochini şi cu rodii; ţară cu
măslini şi miere.” (Deut.8:7-8) Viţa de vie, smochinii şi rodiile erau
tezaurul Israelului. Acesta era motivul pentru care atunci când a fost
iscodit Canaanul, iscoadele au adus fructele acestor plante şi ale
acestor pomi. Moise a scris în Numeri: “... Au tăiat o ramură de viţă
cu un strugure, şi l-au adus câte doi cu ajutorul unei prăjini, au luat şi
rodii şi smochine.” (13:23)
Smochinul este un pom frumos; trunchiul lui are circa un metru
în diametru. Aceşti pom cresc între 5 şi 7 m înălţime şi îşi lăţesc
coroana de la 8 la 10 m. Ei erau preţuiţi în Israel şi pentru umbră, de
aceea se plantau în curţi, în jurul fântânilor 26.
Evanghelistul Marcu când a scris: “Şi ucenicii au auzit aceste
cuvinte” (v.14) şi Evanghelistul Matei când a spus: “Şi îndată
smochinul s-a uscat,” (v.19) ne-au arătat că atunci când ucenicii au
auzit cum Domnul Isus a blestemat smochinul şi când au văzut cum
smochinul s-a uscat, au rămas uimiţi, pentru că ei Îl cunoşteau pe
Domnul Isus că era altfel: că tânjea să mângâie şi să consoleze, să
ajute şi să vindece, să caute şi să mântuiască, şi nu să blesteme şi să
distrugă 27. Acest smochin, de pe marginea drumului, spre care
Domnul Isus alerga, care se deosebea de toţi smochinii din jur şi care,
fiind de un soi superior, trebuia să facă şi primul rod bun în luna
aprilie, pe lângă alte două roade în lunile iunie şi august, dar care nu
avea decât frunze multe şi frumoase, se asemăna cu poporul evreu.
Domnul Isus nu S-a mâniat pe acest smochin, care era inconştient şi
iresponsabil pentru nerodirea lui şi, nu pe el, propriu-zis, Mântuitorul
S-a răzbunat şi l-a blestemat, ci doar l-a luat ca simbol al Israelului.
Răzbunarea şi blestemarea Domnului Isus, împotriva Israelului erau,
cu mult mai mari şi mai adânci, decât a putut să le scoată în evidenţă
prin blestemarea pe care a rostit-o asupra unui pom iresponsabil
pentru nerodirea lui 28. Domnul Isus a legat acest incident al
blestemării smochinului de intrarea Sa triumfală în Ierusalim şi de
izgonirea vânzătorilor din templu, care au avut loc cu o zi mai înainte,
ca să arate că El, atunci când a venit să caute la Israel roade, n-a găsit
decât frunze, ceea ce însemna, o primire formală şi, osanale numai cu
gura; pentru că Israelul, în mod real, L-a respins, de aceea după patru
zile, urma să ceară lui Pilat să-L răstignească, strigând de zor:
“Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” (Luca 23:21;Ioan 19:6)29
Să ne aducem aminte de un obicei pe care îl aveau prorocii şi
pe care îl cunoştea şi îl folosea Domnul Isus. Când am tratat studiul
intitulat Intrarea triumfală a Domnului Isus în Ierusalim,
(Vol.VII,Stud.4) am văzut că atunci când poporul refuza să primească
un mesaj din partea lui Dumnezeu sau îl înţelegea greşit, prorocii
foloseau o metodă care se numea acţiunea dramatică şi simbolică. Ei
îşi expuneau mesajul în forma unui tablou real şi în aşa fel, încât era
imposibil ca cineva să nu-l înţeleagă 30. De asemenea acţiuni
dramatice şi simbolice, S-a folosit şi Domnul Isus atunci când a intrat
în Ierusalim călare pe un asin şi când a alungat vânzătorii de animale
din templu cu un bici. Şi, tot de o astfel de acţiune dramatică şi
simbolică, S-a folosit Mântuitorul şi acum, când a blestemat
smochinul 31. Toţi comentatorii obiectivi şi documentari spun că,
Domnul Isus a luat acest smochin neroditor ca un simbol al Israelului
şi că, S-a folosit de el în acţiunea Sa dramatică şi simbolică. Chiar şi
cei ce au interpretat acest incident alegoric, ca în cazul lui Origen din
Biserica Primară, au susţinut că acest smochin reprezintă Israelul 32. Şi
comentatorii din Biserica Primară ca, Ioan Gură de Aur, Teofilact, cât
şi Eftimie Zigaben din secolul al unsprezecelea, au interpretat această
minune ca, având un caracter penal, prin care Domnul Isus arăta
ucenicilor că El poseda şi calitatea de Marele Judecător atât al
Israelului, cât şi al lumii întregi 33.
Suntem surprinşi şi uimiţi, de felul cum Domnul Isus a judecat
Israelul, şi de faptul cât de repede i-a dat sentinţa! Cu o zi îaninte,
când Fiul lui Dumnezeu a intrat printr-o acţiune dramatică şi
simbolică în capitala Israelului călare pe asin, i-a făcut ultimul apel,
apoi, printr-o altă acţiune dramatică şi simbolică, luând în mână biciul,
a judecat-o, și în final, după o zi, respectiv luni, a arătat ucenicilor prin
a treia acţiune dramatică şi simbolică, când a blestemat smochinul şi
când acesta s-a uscat, că i-a dat și sentința. Este semnificativ faptul
că, Domnul Isus a dat sentinţa acestui smochin pe la mijlocul lunii
Nisan, când el trebuia să fi avut primul rod copt şi, totodată, să
prevestească prin acest rod şi alte două roade din cursul anului. Dar,
prin faptul că Israelul, respingând şi chemarea finală, pe lângă toate
descoperirile Fiului lui Dumnezeu, prin tot felul de miracole şi,
neaducând primul rod, El ştia că acest popor nu va aduce niciodată,
nici măcar un singur rod şi că toate aşteptările Lui, ar fi zadarnice.
Marele Judecător, deja, Şi-a arătat verdictul înaintea ucenicilor prin
acţiunea simbolică şi dramatică a blestemării smochinului, verdict pe
care urma să-l dea împotriva poporului evreu, pentru că ştia dinainte,
că această naţiune nu se va întoarce la El niciodată, cu toată învierea şi
înălţarea Lui la cer, pogorârea Duhului Sfânt, încreştinarea multor
naţiuni şi acceptarea Lui ca Domn şi Mântuitor de către milioane şi
chiar miliarde de oameni de-a lungul mileniilor.
Şi, al patrulea
lucru major din acest
text, de care ne vom
ocupa este
IV.
ÎNSEMNĂTATEA
LUI
Blestemarea
smochinului şi
curăţarea templului
sunt două acte profetice
prin care Domnul Isus
a prezis prăbuşirea
Israelului neroditor 34.
Un smochin uscat, similar cu acela pe care l-a

blestemat Domnul ISus.
Prin faptul că şi blestemarea smochinului este o acţiune dramatică şi
simbolică, însemnă că prin ea Domnul Isus a învăţat pe ucenici una
dintre cele mai mari lecţii şi că le-a cercetat inimile în mod deosebit.
Dar, nu numai pe ucenici, i-a învăţat şi i-a cercetat Mântuitorul prin
această acţiune dramatică şi simbolică, ci şi pe toţi creştinii de-a
lungul tuturor veacurilor. Fiul lui Dumnezeu ne învaţă următoarele
două lucruri în legătură cu blestemarea smochinului: că mânia lui
Dumnezeu se aprinde întotdeauna împotriva fiecărui credincios care
nu aduce roade şi că îl condamnă pentru parada religiei lui, fie că
acesta a făcut parte din poporul evreu, fie că aparţine Bisericii Lui 35.
Fiecare lucru este creat cu un scop bine definit; iar a nu atinge

cineva sau ceva scopul pentru care a fost făcut, este sortit unui mare
faliment şi dezastru. Naţiunea
evreiască a fost aleasă de Dumnezeu,
cu scopul cel mai înalt şi cel mai
măreţ: ca din ea să iasă Fiul lui
Dumnezeu în ce priveşte trupul.
Acesta a fost motivul pentru care
întreaga ei istorie a fost o pregătire
pentru venirea Fiului lui Dumnezeu,
ca atunci când El va sosi, ea să-L
primească prima, cu cea mai mare
ardoare.
Numai că, lucrul cel mai
dureros şi cel mai condamnabil a fost
că, atunci când Fiul lui Dumnezeu a
venit, ea nu numai că nu L-a
O ramură de smochin cunoscut, dar nici nu L-a primit.
Domnul Isus ne spune în parabola
smochinului neroditor din Evanghelia după Luca 13:6-9, că
Dumnezeu a acordat Israelului trei ani de har, în care Fiul Lui S-a
ocupat, în mod special, de această naţiune, aşa cum un vier se
îngrijeşte de un smochin care este de un soi bun. Dar, această naţiune,
cu toată pregătirea ei de către Domnul Isus, prin tot felul de minuni şi
predici, tot nu L-a cunoscut şi nu L-a acceptat ca Domn şi Mântuitor,
fapt pentru care Tatăl a hotărât ferm tăierea acestui smochin, la care
hotărâre, Fiul mijlocea înaintea Tatălui ca un vier desăvârşit de bun
înaintea stăpânului viei, să-i acorde încă un an de îngrijire, spunând:
“Doamne, mai lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur - împrejur şi
am să-i pun gunoi la rădăcină. (9) Poate că de acum înainte va face
roadă; dacă nu, îl voi tăia.” (Luca 13:8-9) Este emoţionantă
intervenţia vierului, aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat
Pilda smochinului neroditor. (Vol.VI,Stud.12) Cu toată porunca
expresă a stăpânului viei, el n-a putut să treacă la executarea sentinţei
înainte de a-L implora pe Stăpân, ca să ofere smochinului încă o şansă
finală, în care timp, El se va ocupa de acest pom până la epuizarea
tuturor mijloacelor de care dispune, iar, în caz că şi, această ultimă
încercare va fi zadarnică, atunci poate să-i aplice şi lui soarta pomilor
neroditori. Comentatorul G.H. Lang a spus că, Fiul lui Dumnezeu,
deşi ştia că Tatăl deja I-a transmis groaznicul verdict, în legătură cu
acest popor şi, cu toate că nu era în necunoştinţă, că Israelul va
respinge şi şansa finală, totuşi El a intervenit, a pledat şi a mijlocit
insistent înaintea Tatălui, să-i acorde şi şansa finală, a celui de-al
patrulea an. Cu toate acestea, Israelul nu numai că a respins şansa
fianlă a celui de-al patrulea an, dar L-a şi răstignit pe Fiul lui
Dumnezeu. Astfel, când Israelul a refuzat să-L accepte pe Fiul lui
Dumnezeu ca Domn şi Mântuitor, răstignindu-L, Dumnezeu,
epuizându-Şi orice răbdare cu privire la Israel, l-a tăiat din rădăcină,
întocmai ca pe un pom neroditor şi l-a împrăştiat printre naţiunile
lumii de-a lungul mileniilor 36.
Israelul s-a făcut vinovat şi de faptul că el, pe lângă că nu avea
roade ca popor al lui Dumnezeu, mai făcea şi parada religiei lui,
întocmai ca acest smochin neroditor, care era bogat în frunze. Aşa
cum acest smochin era abundent în frunze, dar nu avea roade; tot aşa
şi Israelul atunci când Domnul Isus era pe pământ, făcea parada
religiei şi se împodobea cu tot felul de ceremonii şi ritualuri
exterioare; avea un templu grandios şi de neîntrecut în frumuseţe şi
lux; mulţi preoţi; servicii zilnice la templu; aducea jertfe în fiecare zi;
şi ţinea multe sărbători anuale 37. Aşa cum frunzele frumoase ale
smochinului, făceau reclamă falsă, tot aşa şi parada religiei evreieşti,
cu toate cereminialele şi ritualurile ei, dezamăgea pe cei ce ajungeau
în contact cu ea, pentru că toate naţiunile se aşteptau să vadă roadele
unui asemenea popor care zicea că, crede în adevăratul Dumnezeu şi
în Mesia. Dar, când colo, Israelul s-a dovedit a fi tocmai criminalul
Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu-Fiul a uscat frunzele smochinului şi,
cu atât mai mult, El a dezbrăcat Israelul de toate podoabele şi
ornamentele religiei lui, i-a ars şi dărâmat templul, i-a desfiinţat toate
jertfele, ceremoniile şi ritualurile, şi l-a împrăştiat printre toate
popoarele lumii 38.
Acest text nu are numai înţelesul special cu privire la poporul
evreu, ci şi altul general, în legătură cu Biserica. Smochinul cu frunze
abundente, dar fără roade este şi simbolul credinţei fără fapte a multor
creştini. Dascălul ceresc ne învţă, că un credincios se cunoaşte după
fapte, aşa cum se cunoaşte un pom după roade. El a zis: “Îi veţi
cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini sau
smochine din mărăcini?” (Matei 7:16) şi “Nu oricine-Mi zice:
«Doamne, Domane! Va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel care face
voia Tatălui Meu care este în ceruri.»” (Matei 7:21) Nimeni nu poate
să pretindă că este un urmaş al lui Cristos, dacă nu se asemănă cu El.
În creştinism, pe lângă multe alte păcate, există şi acest păcat mare,
care se numeşte credinţa fără fapte. De acest păcat ne facem vinovaţi
aproape toţi, unii într-o măsură mai mică şi alţii într-o măsură mai
mare. Păcatul acesta de care se face vinovată şi Biserica Creştină este
grav, pentru că pe toţi creştinii fără fapte, îi aşteaptă pierzarea
veșnică, un dezastru mai mare decât dezastrul Vechilui Israel sau a
smochinul fără rod 39.
Mulţi oameni se mulţumesc numai să se numească creştini; să
meargă la biserică de formă şi să se conformeze unor datini şi
obiceiuri. Dar, pe ei nu-i interesează schimbarea vieţii, iertarea de
păcate şi sfinţenia. Asemenea creştini se înşală grav şi se află în cel
mai mare pericol. Dar, ce este mai rău, că ei distrug şi bisericile din
care fac parte. Unde sunt bisericile, renumite de altădată din: Sardes,
Cartagina, Hippo şi altele? Au dispărut de mult, pentru că ele au
încetat să aibă roadele credinţei şi ale pocăinţei, și s-au mulţumit să
aibă numai frunzele ritualurilor, ale ceremoniilor şi ale formelor goale,
de aceea mânia şi blestemul Domnului Isus a venit şi asupra pomului
lor neroditor. Nimic nu este mai periculos pentru creştini şi biserici
creştine, ca lipsa de roadele credinţei şi ale pocăinţei; şi nimic nu este
mai dăunător ca înveşmântarea acestora cu podoaba frunzelor sau a
formelor goale şi moarte ca: ritualuri şi ceremonii, datini şi obiceiuri
40
.
Să nu uităm că roadele credinţei şi ale pocăinţei unui creştin
sunt: mântuirea, sfinţenia, unirea cu Cristos şi siguranţa moştenirii
Împărăţiei Cerurilor. Cu atât mai mult, să nu uităm niciodată că
Cristos ne-a învăţat prin blestemarea smochinului, că şi toţi
credincioşii din Biserica Lui, care nu aduc roadele credinţei şi ale
pocăinţei, sunt condamnaţi şi blestemaţi de El, mai grav decât Israelul
neroditor şi decât smochinul neproductiv. De aceea, El ne-a prevenit
dinainte, ca să ştim, că va trebui să spună multor creştini falşi în ziua
de apoi, în calitate de Judecător Suprem: “Duceţi-vă de la Mine
blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit pentru Diavol şi
îngerii lui!” (Matei 25:41)

3. Op. cit. p. 478;
4. Pliniu, Istoria Naturală, XV, 21;
12. Robertson, A.T., Word Pictures, Vol. I, p. 361;
13. Op. cit. p. 277.
14. Op. cit. p. 280.
16. Op. cit. p. 218 – 219;
20. Dictionary of the Bible, Vol. II, p. 5.
21. New Bible Dictionary, p. 422.
22. Christie, W.M., Palestine Calling, p. 118;
23. Tristram, H.B., Natural History of the Bible, p. 352;
24. Christie, W.M., Palestine Calling, p. 118;
25. Mişna, Shebh 4.7;
Talmud, Jeremia, Shebh 35b;
Christie, W.M., Palestine Calling, p. 118;
28. Op. cit. p. 442;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 278, 281.
29. MacDonald, W., Comentar la Noul Testament, p. 102, 170.
33. Op. cit.
36. Lang, G.H., Parabolic Teaching, p. 230;
39. Op. cit.
40. Ryle, J.C., Matthew, p. 270 - 271.
11. MUTAREA MUNTELUI

Marcu 11 : 20 – 26
20 Dimineaţa, când treceau pe lângă smochin, ucenicii l-au
văzut uscat din rădăcini.
21 Petru şi-a adus aminte de cele petrecute şi I-a zis lui Isus:
“Învăţătorule, uite că smochinul pe care l-ai blestemat s-a uscat.”
22 Isus a luat cuvântul şi le-a zis: “Aveţi credinţă în
Dumnezeu!
23 Adevărat vă spun că dacă va zice cineva muntelui acestuia:
«Ridică-te şi aruncă-te în mare» şi dacă nu se va îndoi în inima lui, ci
va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut.
24 De aceea, vă spun că orice lucru veţi cere când vă rugaţi, să
credeţi că l-aţi şi primit şi-l veţi avea.
25 Şi când staţi în picioare să vă rugaţi, să iertaţi orice aveţi
împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri să vă
ierte greşelile voastre.
26 Dar dacă nu iertaţi, nici Tatăl vostru care este în ceruri nu
vă va ierta greşelile voastre.
Matei 21 : 20 – 22
20 Ucenciii, când au văzut acest lucru, s-au mirat şi au zis:
“Cum de s-a uscat smochinul acesta într-o clipă?”
21 Drept răspuns, Isus le-a zis: “Adevărat vă spun că dacă veţi
avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut
smochinului acestuia, ci chiar dacă aţi zice muntelui acestuia:
«Ridică-te de aici şi aruncă-te în mare», se va face.
22 Tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune, veţi primi.
Armonizat
1 Dimineaţa, când treceau pe lângă smochin, ucenicii l-au
văzut uscat din rădăcini. (Mc.v.20)
2 Petru, / când a văzut acest lucru, s-a mirat, (Mt.v.20) / şi-a
adus aminte de cele petrecute şi I-a zis lui Isus: “Învăţătorule, uite că
smochinul pe care l-ai blestemat s-a uscat.” (Mc.v.20) “Cum de s-a
uscat într-o clipă?” (Mt.v.20)
3 Isus a luat cuvântul / şi drept răspuns (Mt.v.21) / le-a zis:
“Aveţi credinţă în Dumnezeu! (Mc.v.22)
4 Adevărat vă spun că dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi
îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut smochinului acestuia, ci chiar
(Mt.v.21) dacă aţi zice muntelui acestuia: «/Ridică-te de aici
(Mt.v.21) / şi aruncă-te în mare» şi, dacă nu se va îndoi în inima lui,
ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut. (Mc.v.23)
5 Tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune, veţi primi.
(Mt.v.22)
6 De aceea, vă spun că orice lucru veţi cere când vă rugaţi, să
credeţi că l-aţi şi primit şi-l veţi avea. (Mc.v.24)
7 Şi când staţi în picioare să vă rugaţi, să iertaţi orice aveţi
împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri să vă
ierte greşelile voastre. (Mc.v.25)
8 Dar dacă nu iertaţi, nici Tatăl vostru care este în ceruri nu
vă va ierta greşelile voastre. (Mc.v.26)
Domnul Isus a rostit acest text cu hiperbola mutării muntelui

marţi dis-de-dimineaţă, pe când mergea la Ierusalim să predice în
templu 1. Comentatorii A. Edersheim şi H.L. Ellison ne spun că
Evanghelistul Matei a legat textul cu blestemarea smochinului, care a
avut loc luni, de acestă hiperbolă cu mutarea muntelui, care a avut loc
marţi, de dragul continuării realtării; de vreme ce, Evanghelistul
Marcu, ca să păstreze ordinea cronologică a evenimentelor, a aşezat
fiecare text la locul lui 2.
Dumnezeiescul nostru Învăţător ne arată în acest text intitulat
Mutarea muntelui, trei lucruri: puterea credinţei, condiţiile ascultării
rugăciunilor şi felul împlinirii rugăciunilor.
I. PUTEREA CREDINŢEI
Evanghelistul Marcu a scris: “Dimineaţa, când treceau pe
lângă smochin, ucenicii l-au văzut uscat din rădăcini.” (Mc.v.20)
Uscarea “din rădăcini”, înseamnă că smochinul s-a uscat cu totul şi
rădăcinile şi ramurile. În timp de 24 de ore, smochinul acesta
abundent în frunze, care era plin de viaţă, sevă şi vigoare s-a uscat 3.
Domnul Isus S-a folosit de acţiunea dramatică şi simbolică a
blestemării smochinului, nu numai ca să arate că El este şi Dumnezeul
judecăţii şi al răzbunării, dar, El a dat acest verdict smochinului şi
pentru a demonstra, totodată, în mod practic, ce putere mare are
credinţa 4.
Evanghelistul Matei a scris: “Ucenciii, când au văzut acest
lucru, s-au mirat şi au zis: «Cum de s-a uscat smochinul acesta într-o
clipă?»” (v.20) Pe când, Evanghelistul Marcu, în a cărui casă
părinteacă, se aduna prima biserică de pe pământ și al cărei pastor era
Apostolul Petru, și care l-a auzit pe acest apostol predicând despre
blestemarea smochinului şi uscarea acestuia, a precizat că Apostolul
Petru, era acela care, făcând parte dintre ucenici, a zis Domnului Isus
mirat: “Învăţătorule, uite că smochinul pe care l-ai blestemat s-a
uscat (Mc.v.21) şi cum de s-a uscat smochinul acesta într-o clipă?”
(Mt.v.20)5 Titlul de Rabi, “Învăţătorule”, pe care I l-a atribuit
Apostolul Petru Domnului Isus, era un titlu de mare respect care se
oferea învăţătorilor de cea mai înaltă elită. Cu acest titlu i se adresau
evreii şi lui Ioan Botezătorul. (Ioan 3:26)6
Când Apostolul Petru şi-a exprimat mirarea, ca şi ceilalţi
ucenici, cum de s-a uscat smochinul aşa de repede la cuvântul
Învăţătorului lor, Domnul Isus, scoţând în evidenţă puterea credinţei a
zis: “Aveţi credinţă în Dumnezeu!” 7 Iar, comentatorul A. Edersheim,
a explicat că numai aceia au credunţă în Dumnezeu care cunosc cine
este El, cum este şi ce poate El să facă; numai ei se pot încrede în El şi
nu se îndoiesc niciodată în inima lor, pentru că credinţa îşi are izvorul
şi temelia numai în Dumnezeu şi în nimic altceva din exterior 8.
Evangheliştii Marcu şi Matei L-au redat pe Domnul Isus
spunând în continuare, îi cităm armonizat: “Adevărat vă spun că dacă
veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut
smochinului acestuia, ci chiar (Mt.v.21) dacă aţi zice muntelui
acestuia: «/Ridică-te de aici (Mt.v.21) / şi aruncă-te în mare» şi, dacă
nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea
lucrul cerut.” (Mc.v.23) Am văzut şi în alte ocazii, cum Domnul Isus
a repetat unele lucruri importante şi le-a legat de anumite evenimente
mari, pentru a nu fi uitate. Acelaşi lucru, El l-a făcut şi aici în legătură
cu mutarea muntelui şi cu puterea credinţei 9.
Dascălul ceresc a folosit hiperbola cu mutarea munţilor de două
ori şi o dată cu dezrădăcinarea dudului. Prima dată, a rostit marea şi
nemuritoarea Sa hiperbolă cu mutarea muntelui, la poalele Muntelui
Hermon, după ce S-a coborât de pe acest munte al Schimbării la faţă şi
a vindecat pe un tânăr care era mut şi epileptic, spunând ucenicilor:
“Dacă aţi avea credinţă numai cât un grăunte de muştar, şi aţi zice
muntelui acestuia”, arătând cu mâna spre Hermon care era înalt de
3.200 m «Aruncă-te de aici acolo,» şi s-ar arunca,” (Matei 17:20) aşa
cum am văzut când am tratat studiul intitulat Instruirea ucenicilor.
(Vol.V,Stud.26) Şi a doua oară, în acest text pe care îl studiem. A treia
oară, Fiul lui Dumnezeu a întrebuinţat hiperbola dezrădăcinării
dudului, tot cu ocazia instruirii ucenicilor, când am tratat studiul
intitulat Instruirea ucenicilor (Vol.VI,Stud.31). Cercetătorul W.E.
Vine şi comentatorii H.L: Strack, P. Billerbeck, J.N. Geldenhuys şi
L.E. Porter, spun că acest soi de duzi, la care S-a referit Domnul Isus,
trăiau circa 600 de ani, erau înalţi de la 8 la 10 metri şi aveau rădăcină
foarte puternică 10. Evanghelistul Luca a scris: “Apostolii au zis
Domnului: «Măreşte-ne credinţa!» (6) Şi Domnul Isus a zis: «Dacă
aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice dudului acestuia:
‚Dezrădăcinează-te şi sădeşte-te în mare‟», şi v-ar asculta.” (Luca
17:5-6) În textul pe care îl studiem Mântuitorul a zis: “Adevărat vă
spun că dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai
ce s-a făcut smochinului acestuia, ci chiar (Mt.v.21) dacă aţi zice
muntelui acestuia” arătând cu mâna spre Muntele Măslinilor, care era
înalt de 110 metri din Valea Chedron: “Ridică-te de aici” (Mt.v.21),
apoi indicând cu mâna spre Marea Moartă, care era la o depărtare de
vreo 20 km de la Muntele Măslinilor, a continuat să spună: ”şi
aruncă-te în mare și, dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că
ce zice se va face, va avea lucrul cerut” (Mc.v.23). El, deasemenea, îi
învăța pe ucencici marea lecţie a rugăciunii 11.
“Mutarea munţilor” şi “dezrădăcinarea pomilor”, ne spun
comentatorii A. Edersheim, H.H. Lightfoot, W. Barclay, H.L. Ellison
şi D.B.J. Campbell, pe baza Talmudului evreiesc, erau hiperbole pe
care le foloseau rabinii pentru lucruri imposibile, incredibile şi
dificultăţi de neînlăturat 12. Rabinul care putea să interpreteze Sfintele
Scripturi şi să explice problemele cele mai subtile şi grele din ele, se
numea în limba ebraică hoker harim, “urnitorul munţilor” 13. Când
cineva asculta pe un rabin renumit, dezlegând anumite probleme grele,
zicea: “L-am văzut pe X, Y, resh lachish, dezrădăcinând munţii” 14.
Astfel, când Domnul Isus a folosit cele două hiperbole:
mutarea munţilor şi dezrădăcinarea pomilor, nu S-a referit la
ridicarea, dezrădăcinarea şi aruncarea acestora în mare, în sens literal
şi fizic pentru că El, neridicând nici un munte şi, nedezrădăcinând nici
un pom, nu le-a aruncat în nici o mare în sens literal, ci a spus
ucenicilor cu alte cuvinte: “Dacă aţi avea credinţă numai cât un
grăuunte de muştar, aţi rezolva problemele cele mai dificile şi nimic
nu v-ar fi imposibil” 15.
Al doilea lucru sunt
II. CONDIŢIILE ASCULTĂRII RUGĂCIUNII
Ascultarea rugăciunilor este una dintre cele mai mari
promisiuni pe care a făcut-o Domnul Isus apostolilor şi tuturor
credincioşilor. Evangheliştii Marcu şi Matei L-au redat pe Mântuitorul
spunând, îi cităm armonizat: “Tot ce veţi cere cu credinţă, prin
rugăciune, veţi primi. (Mt.v.22) De aceea, vă spun că orice lucru veţi
cere când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit şi-l veţi avea.”
(Mc.v.24)
Acest text trebuie să-l înţelegem cu o corectitudine absolută
pentru că, dacă îl înţelegem greşit, nu ne poate aduce altceva decât
multă rupere şi sfâşiere de inimă. Mulţi s-au rugat cu o credinţă
înfocată ca să scape pe cineva de la moarte, să nu li se întâmple un
lucru grav, pe care-l vedeau în faţă sau, să primească un anumit lucru
şi, totuşi, rugăciunea lor n-a fost ascultată. Dacă aceasta este
experienţa multor credincioşi atunci, ce ne-a promis Domnul Isus în
acest text? Iată de ce noi trebuie să înţelegem bine ce ne-a spus
Mântuitorul în acest pasaj, cât şi în toate Evangheliile. Dacă vom
înţelege corect această promisiune pe care ne-a făcut-o Domnul Isus,
atunci vom experimenta, în mod real, ce putere mare au credinţa şi
rugăciunea şi, ce realizare de neimaginat, ne aduc ele în viaţă 16.
Ca rugăciunile noastre să fie ascultate “în tot ce vom cere”,
trebuie să îndeplinim următoarele patru condiţii:
a) Prima condiţie este să avem credinţă. Nu orice credinţă, ci
adevărata credinţă care este în stare să mute munţii şi care este, aşa
cum ne învaţă Mântuitorul în acest text “în Dumnezeu”, ceea ce
înseamnă, în ceea ce este Dumnezeu, cum este şi ce poate să facă; şi
să avem credinţă în promisiunea infailibilă şi fără greş, a Fiului lui
Dumnezeu, pe care ne-a făcut-o în învăţătura Lui cu privire la Tatăl şi
la rugăciune. Credinţa în Dumnezeu, dispune de o putere extraordinar
de mare. Ea ne înzestrează cu putere şi rugăciunea, de aceea Domnul
Isus ne-a învăţat, spunând: “Tot ce veţi cere cu credinţă, prin
rugăciune, veţi primi. (Mt.v.22) şi “orice lucru veţi cere când vă
rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit şi-l veţi avea. (Mc.v.24) Când ne
rugăm, trebuie să ne încredem, cu tot dinadinsul, în promisiunea
Domnului Isus şi în atotputerea lui Dumnezeu cu mintea şi cu inima
noastră; şi nu avem voie atunci când ne încredem cu mintea, să ne
îndoim cu inima; sau, când ne încredem cu inima, să ne îndoim cu
mintea. Mulţi nu cred, cu adevărat, în Dumnezeu şi în ascultarea
rugăciunii, dar ei nici nu abandonează credinţa şi rugăciunea. Aceştia,
ne învaţă Domnul Isus, să nu se aştepte niciodată ca rugăciunile lor să
fie ascultate, afară de cazul când se văd pierduţi şi se roagă pentru
iertare şi întoarcere la Dumnezeu 17.
b) A doua condiţie este, armonizarea lucrului cerut cu voia
lui Dumnezeu. Comentatorii W. Hendriksen şi S.S. Short spun că,
ascultarea rugăciunilor ne este garantată numai atunci când ele nu sunt
împotriva voii lui Dumnezeu 18. Iar, W. Barclay a zis că, un credincios
nu are voie nici să dorească un anumit lucru care nu este după voia lui
Dumnezeu, dar să mai vină cu el înaintea Celui Preaînalt în rugăciune!
Înainte ca să ne rugăm pentru un anumit lucru, trebuie să ne verificăm
întrebându-ne: “Pot să apar înaintea lui Dumnezeu cu această
problemă? Este ea după voia Lui? Îi place Lui aşa ceva? Este ea spre
gloria Lui şi spre binele semenilor mei? etc.” 19
c) A treia condiţie este că, rugăciunile trebuie să fie adresate
în Numele Domnului Isus. Mântuitorul a zis: “Adevărat, vă spun că
tot ce veţi cere de la Tatăl în Numele Meu vă va da.” (Ioan 16:23)
Comentatorii V. Taylor şi W. Hendriksen ne spun că, a ne ruga în
Numele Domnului Isus, înseamnă două lucruri de o valoare şi o
importanţă supremă: că noi avem trecere să venim înaintea lui
Dumnezeu cu problemele noastre prin meritele Mântuitorului şi că, nu
putem apare înaintea lui Dumnezeu în Numele Domnului Isus, decât
atunci când ne conformăm cu tot ce El ne-a învăţat cu privire la Tatăl
şi la rugăciune 20.
d) Şi a patra condiţi este, să fim în relaţie bună cu toţi
semenii noştri. Evanghelistul Marcu L-a citat pe Domnul Isus
spunând în acest text: “Şi când staţi în picioare să vă rugaţi, să iertaţi
orice aveţi împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru care este în
ceruri să vă ierte greşelile voastre. (26) Dar dacă nu iertaţi, nici Tatăl
vostru care este în ceruri nu vă va ierta greşelile voastre.” (v.25-26)
Domnul Isus când a zis: “Când staţi în picioare să vă rugaţi”, a avut
în vedere poziţia lumii Vechiului Testament pe care o lua atunci când
se ruga, pentru că poporul evreu când se ruga, stătea în picioare.
(Geneza 18:22; 2 Samuel 1:26; 1 Împăraţi 8:22; Neemia 9:4; Matei
6:5) Dascălul divin ne învaţă în acest text, că nu contează, aşa de mult,
poziţia pe care o ia trupul atunci când ne rugăm, cât atitudinea inimii
şi a minţii, pe care o avem când cerem de la Dumnezeu un anumit
lucru. Acesta a fost motivul pentru care Domnul Isus a zis: “Când vă
rugaţi, să iertaţi orice aveţi împotriva cuiva...” 21
Fiul lui Dumnezeu ne învaţă în acest text, cât şi în rugăciunea
Tatăl nostru (Matei 6:12,14-15), că cei ce nu-şi iubesc semenii şi nu-i
iartă, nu numai că nu ajung la privilegiul ascultării rugăciunii, dar nu
jung nici chiar la iertarea lui Dumnezeu 22. În textul grecesc pentru
cuvântul “greşeală” scrie paraptōma, atât în comentariul rugăciunii
Tatăl nostru din Predica de pe munte, cât şi în textul citat, care
însemană “a scăpa ţinta”, “a devia de pe cale”: “Dacă nu iertaţi
oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile
voastre” (Matei 6:15) şi “dacă nu iertaţi, nici Tatăl vostru care este în
ceruri nu vă va ierta greşelile voastre.” (Mc.v.26) Astfel, cuvântul
paraptōma, spune comentatorul R.C. Trench, ne arată că cel ce nu-şi
iubeşte semenul şi nu-l iartă, acela nu numai că săvârşeşte un păcat,
dar şi deviază de pe cale şi îşi greşeşte ţinta 23.
Şi, al treilea lucru este
III. FELUL ÎMPLINIRII RUGĂCIUNILOR
Până acum am văzut, cui a promis Domnul Isus ascultarea
rugăciunilor: numai acelora care sunt în relaţie bună cu Dumnezeu şi
cu semenii lor, care vin înaintea lui Dumnezeu cu toate cererile după
voia Lui şi care cer de la Cel Preaînalt orice lucru în Numele Fiului
Său, a meritelor Lui şi în concordanță cu învăţătura Lui. Numai
acestora Mântuitorul le-a promis că Dumnezeu le va asculta toate
rugăciunile atunci când a spus în acest text: “Tot ce veţi cere cu
credinţă, prin rugăciune, veţi primi.” (Mt.v.22) şi “De aceea, vă spun
că orice lucru veţi cere când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit şi-l
veţi avea.” (Mc.v.24)
Iar acum, Fiul lui Dumnezeu ne învaţă felul în care Tatăl ceresc
ne împlineşte rugăciunile. Dascălul divin ne învaţă că Dumnezeu
realizează ascultarea rugăciunii în patru feluri.
a) Primul este, accesul crediciosului la prezenţa lui
Dumnezeu cu cererile sale. Domnul Isus a atribuit credinţei şi
rugăciunii cea mai mare putere: puterea de-a muta munţii, pentru că
numai ele îi deschid uşa credinciosului spre prezenţa lui Dumnezeu şi
spre atotputerea Lui. Dar, credinţa şi rugăciunea, nu numai că îl aduc
pe om cu nevoile lui la Dumnezeu, ci ele îl şi ajută să intre în relaţie
cu El. În sensul acesta comentatorul A. Edersheim a zis: “Credinţa dă
putere absolută rugăciunii, iar rugăciunea îl înalţă pe om şi Îl
coboară pe Dumnezeu la jumătatea drumului dintre cer şi pământ
pentru a se întâlni.” 24
Deşi puterea lui Dumnezeu poate să mute munţii şi, cu toate că,
şi copiii Lui care sunt uniţi cu El şi cu atotputerea Lui prin credinţă,
pot să facă aproape la fel, totuşi, nici Tatăl ceresc şi nici copiii Lui, n-
au mutat nici un munte geografic, fiindcă Dumnezeu, care este
atotputernic, este în acelaşi timp şi atotînţelept, care Îşi foloseşte
puterea cu mare chibzuinţă şi nu în lucruri inutile. Cu toate că,
Dumnezeu n-a mutat nici un munte fizic şi n-a permis nici unui
credincios să facă acest lucru, totuşi, noi nu avem voie, aşa cum spune
comentatorul W. Hendriksen, să minimalizăm puterea lui Dumnezeu
şi însemnătatea învăţăturii Domnului Isus din acest text numai la cele
spirituale. Noi ştim că Apostolul Petru a umblat pe apă ca pe uscat.
(Matei 14:29) Cartea Faptele Apostolilor este pălină de asemenea
exemple care ne arată că această promisiune a Domnului Isus s-a
împlinit şi din punct de vedere fizic 25.
b) Al doilea fel este, pregătirea noastră de a accepta voia Lui
în problema pentru care ne rugăm. Ascultarea şi împlinirea
rugăciunilor nu înseamnă, întotdeauna, a scăpa dintr-o situaţie grea, ci
ele adeseori, au şi o însemnătate şi o valoare, cu mult mai mare şi mai
adâncă, decât scopul pe care noi îl urmărim atunci când ne rugăm. În
cele mai multe rugăciuni, Dumnezeu ne oferă lumina şi îndrumarea Sa
de a accepta voia Lui în problema pentru care ne rugăm. În Noul
Testament avem două mari exemple în privinţa aceasta: Apostolul
Pavel, care s-a rugat de trei ori ca Dumnezeu să-l scape de un ţepuş pe
care îl avea în trup. Se presupune că, ţepuşul acesta ar fi fost o
lăcrimare continuă a ochilor, din cauza strălucirii și agloriei lui Cristos
cel Înviat, care l-au orbit atunci când i S-a arătat pe drumul
Damascului (Fapt.9:1-9). La această cerere, Dumnezeu i-a oferit
lumina şi călăuzirea Lui, pe care Apostolul Pavel le-a acceptat. Este
adevărat că, ţepuşul i-a fost dureros şi în continuare, numai că
Apostolul Pavel a descoperit că, de atunci a pătruns în viaţa lui o
putere mai mare şi mai mult har, care l-au făcut desăvârşit în
slăbiciuni şi i-au transformat ţepuşul în glorie. (2 Cor.12:1-10) Şi al
doilea exemplu: când Mântuitorul S-a rugat în Grădina Gheţimanii, ca
Dumnezeu să îndepărteze de la El cupa amară a suferinţei, Tatăl I-a
oferit la această cerere, lumina şi îndrumarea Sa, pe care Domnul Isus
le-a acceptat. Şi astfel, Fiul lui Dumnezeu, acceptând cupa amară a
suferinţei, agonia şi moartea Lui de cruce, s-au transformat în gloria
învierii 26.
c) Al treilea fel este, înzestrarea noastră cu capacitatea de-a
suporta greutăţile. Uneori ne apar în faţă anumite probleme care ne
depăşesc; iar altă dată vedem cum se apropie de noi unele tragedii
inevitabile, pe care nu le putem suporta. Tot ce putem face noi atunci
este să ne rugăm. Dar, să nu uităm că, rugăciunea, de cele mai multe
ori, nu are menirea să ne scape de greutăţi şi de încercări, ci să ne
doteze cu putere, cu ajutorul căreia, să putem ţine piept tuturor
necazurilor şi să ieşim biruitori. Rugăciunea, de multe ori, nu
îndepărtează tragedia, dar, întotdeauna, ne umple de putere, ca s-o
putem suporta. Ea este, aşa cum mulţi teologi şi comentatori o
numesc, o dinamică divină 27. Şi minunea potolirii furtunii şi a
valurilor, pe care a făcut-o Domnul Isus la cererea Apostolului Petru şi
a celorlalţi ucenici, era mare, dar minunea pe care a făcut-o
Mântuitorul atunci când Apostolul Petru a mers pe apă, când a supus
valurile picioarelor lui, era cu mult mai mare. Aceasta era una dintre
cele mai mari minuni pe care a făcut-o Mântuitorul în viaţa
Apostolului Petru! Şi aceasta trebuie să fie şi rugăciunea noastră, nu
ca Dumnezeu să ne scape de anumite greutăţi, ci să ne înzestreze şi pe
noi în lumea aceasta a necazurilor, cu putere, cu ajutorul căreia să
suportăm toate greutăţile şi să supunem toate valurile pentru a nu ne
afunda în ele.
d) Şi al patrulea fel este, dotarea noastră cu capacitatea de-a
putea face lucruri mari şi grele. Afirmaţia pe care a făcut-o
Mântuitorul când a zis: “Adevărat vă spun că dacă va zice cineva
muntelui acestuia: «Ridică-te şi aruncă-te în mare» şi dacă nu se va
îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul
cerut,” (Mc.v.23) este extraordinar de mare. Numai că, afirmaţia pe
care El a făcut-o în versetul 24, tot în Evanghelia după Marcu, când a
spus că rugăciunile credincioşilor sunt ascultate de fiecare dată, este
cu mult mai mare şi chiar incredibilă. El a zis: “De aceea, vă spun că
orice lucru veţi cere când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit şi-l
veţi avea.” (Mc.v.24) 28
Rugăciunea, în mod normal, nu este cerinţa să scăpăm de unele
greutăţi sau, ca Dumnezeu să facă ceva pentru noi, ci ea este un mijloc
prin care Cel Preaînalt ne înzestrează cu o anumită putere, ca noi să
fim capabili să facem lucruri mari şi grele, care par chiar imposibile:
să mutăm munţii greutăţilor noastre şi a lumii, cu ajutorul puterii lui
Dumnezeu. Dacă rugăciunea ar fi un mijloc de a obţine de la
Dumnezeu anumite favoruri pe o cale uşoară, atunci ea ar fi pentru noi
un mare rău, fiindcă ne-ar face leneşi şi incapabili să rezolvăm chiar şi
probleme mai uşoare; şi, cu atât mai mult, să mutăm munţii şi să
transformăm imposibilul în posibil 29.
Aceasta este mutarea muntelui, pe care o poate face numai
credinţa şi rugăciunea! Şi aceasta este învăţătura Domnului Isus, ca şi
noi să ne deprindem să mutăm munţii cu ajutorul lui Dumnezeu!
1. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 456 – 457.

4. Short, S.S., Mark, p. 1172;
6. Op. cit.
7. Taylor, V., The Gospel according to St. Mark, p. 466.
10. Vine, W.E., An Expository Dictionary of New Testament Words,
p. 614;
Geldenhuys, J.N., Commentary on the Gospel of Luke, p. 434;
Porter, L.E., Luke, p. 1217.
The Talmudic Tractate Babha Bathra, 3b;
The Talmudic Tractate Berakhoth, on Preyers, 64a;
The Talmudic Tractate Sanhedrin, on the Sanhedrin and Criminal
Jurisprudence, 24a;
The Talmudic Tractate Berakhoth Horayoth, „Decisions‟ on
certain unintentional transqressions, 14a;
Lightfoot, Horae Hebraicae et Talmudicae in 4 Evangel, la
Matei 22:21;
Ellison, H.L., Matthew, p. 1139;
13. Lightfoot, Horae Hebraicae et Talmudicae in 4 Evangel, la
Matei 22:21;
14. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 267, 276;
15. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 184 – 185, 282;
Short, S.S., Mark, p. 1172 - 1173.
17. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 276 – 278;
18. Op. cit. p. 459;
20. Taylor, V., The Gospel according to St. Mark, p. 228;
21. Op. cit. p. 462.
22. Op. cit. p. 457.
23. Trench, R.C., Synonyms of the New Testament, par. 66;
25. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 459 - 460.
28. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 460 - 461.
29. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 276, 282 - 283.
12. AUTORITATEA LUI CRISTOS
Marcu 11 : 27 - 33
27 S-au dus din nou în Ierusalim. Şi pe când Se plimba Isus
prin Templu, au venit la El preoţii cei mai de seamă, cărturarii şi
bătrânii
28 şi I-au zis: “Cu ce autoritate faci Tu aceste lucruri? Şi cine
Ţi-a dat autoritatea aceasta ca să le faci?”
29 Isus le-a răspuns: “Am să vă pun şi Eu o întrebare;
răspundeţi-Mi la ea, şi apoi vă voi spune şi Eu cu ce autoritate fac
aceste lucruri.
30 Botezul lui Ioan venea din cer sau de la oameni?
Răspundeţi-Mi!”
31 Ei, însă, vorbeau astfel între ei: “Dacă răspundem: “Din
cer”, va zice: “Dar de ce nu l-aţi crezut?”
32 Şi dacă vom răspunde: “De la oameni...” se temeau de
mulţime, căci toţi considerau că Ioan a fost într-adevăr un profet.
33 Atunci I-au răspuns lui Isus: “Nu ştim”. Şi Isus le-a zis:
“Nici Eu nu vă voi spune cu ce autoritate fac aceste lucruri.”
Matei 21 : 23 - 27
23 Isus S-a dus în Templu şi, pe când învăţa mulţimile, au venit
la El preoţii cei mai de seamă şi bătrânii poporului şi I-au zis: “Cu ce
putere faci Tu lucrurile acestea şi cine Ţi-a dat autoritatea aceasta?”
24 Drept răspuns, Isus le-a zis: “Vă voi pune şi Eu o întrebare
şi dacă-Mi veţi răspunde la ea, vă voi spune şi Eu cu ce autoritate fac
aceste lucruri.
25 Botezul lui Ioan de unde venea? Din cer, sau de la
oameni?” Dar ei vorbeau între ei şi ziceau: “Dacă vom răspunde:
«Din cer», ne va spune: «Atunci de ce nu l-aţi crezut?»
26 Şi dacă vom răspunde: «De la oameni», ne temem de
mulţime, pentru că toţi îl consideră pe Ioan drept profet.”
27 Atunci I-au răspuns lui Isus: “Nu ştim!” Şi El, la rândul
Lui, le-a zis: “Nici Eu nu vă voi spune cu ce autoritate fac aceste
lucruri.”
Luca 20 : 1 – 8
1 Într-una din acele zile, pe când învăţa Isus mulţimea în
Templu şi predica Evanghelia, au venit deodată la El preoţii cei mai
de seamă, cărturarii şi bătrânii
2 şi I-au zis: “Spune-ne cu ce autoritate faci aceste lucruri?
Cine Ţi-a dat autoritatea aceasta?”
3 Drept răspuns, El le-a zis: “Am să vă pun şi Eu o întrebare.
Răspundeţi-Mi:
4 Botezul lui Ioan venea din cer sau de la oameni?
5 Dar ei gândeau astfel între ei: “Dacă răspundem: «Din cer»,
va zice: «Atunci de ce nu l-aţi crezut?»
6 Şi dacă răspundem: «De la oameni», tot poporul ne va ucide
cu pietre, căci este încredinţat că Ioan era un profet.”
7 Atunci au răspuns că nu ştiu de unde venea botezul lui Ioan,
8 Şi Isus le-a zis: “Nici Eu n-am să vă spun cu ce autoritate fac
aceste lucruri.”
Armonizat
1 S-au dus din nou în Ierusalim. Şi pe când Se plimba Isus prin
Templu, (Mc.v.27) învăţând mulţimile (Mt.v.23) şi predicând
Evanghelia, au venit deodată la El preoţii cei mai de seamă,
cărturarii, cu bătrânii (Lc.v.1)
2 şi I-au zis: “Spune-ne (Lc.v.2) cu ce putere faci aceste
lucruri şi cine Ţi-a dat autoritatea aceasta?” (Mt.v.23)
3 Drept răspuns, Isus le-a zis: / “Am să vă pun şi Eu o
întrebare (Mc.v.29) şi dacă-Mi veţi răspunde la ea, vă voi spune şi Eu
cu ce autoritate fac aceste lucruri. (Mt.v.24)
4 Spuneţi-Mi: (Lc.v.3) “Botezul lui Ioan de unde venea? Din
cer, sau de la oameni?” Dar ei vorbeau între ei şi ziceau: “Dacă vom
răspunde: «Din cer», ne va spune: «Atunci de ce nu l-aţi crezut?»
(Mt.v.25)
5 Şi dacă vom răspunde: «De la oameni», ne temem de
mulţime, pentru că (Mt.v.26) tot poporul care este încredinţat că Ioan
era un profet, ne va ucide cu pietre.” (Lc.v.6)
6 Atunci I-au răspuns lui Isus: “Nu ştim!”. Şi Isus, (Mc.v.33) ,
la rândul Lui, le-a zis: “Nici Eu nu vă voi spune cu ce autoritate fac
aceste lucruri.” (Mt.v.27)
Evanghelistul Luca a scris în 19:47 că de la intrarea triumfală a

Domnului Isus în Ierusalim, care a avut loc duminica şi până joi când
a fost arestat, Mântuitorul a vizitat Ierusalimul în fiecare zi. Toţi trei
evangheliştii sinoptici ne istorisesc că în ziua de marţi, Fiul lui
Dumnezeu a învăţat mulţimile în templu şi le-a predicat Evanghelia,
iar în după-amiaza acestei zile a vorbit numai ucenicilor pe Muntele
Măslinilor, despre păcatul naţiunii evreieşti şi, în special, despre
păcatul conducătorilor religioşi, dărâmarea templului, distrugerea
Ierusalimului şi sfârşitul lumii. În această zi de marţi, care a primit
numele de ziua întrebărilor, Mântuitorului I s-au pus cele mai multe
întrebări cu scopul de a-L prinde în cursă şi de a-L condaman la
Curţile templului cu pridvoare

1
moarte . Cu ce autoritate a intrat cu procesiune în Ierusalim şi S-a
proclamat ca Mesia? Cu ce putere a alungat vânzătorii din templu?
Dacă se cuvine ca şi evreii, ca popor al lui Dumnezeu, să plătească bir
cezarului? Dacă o femeie, care a avut mai mulţi soţi şi i-au murit, după
înviere, a cui soţie dintre ei va fi? Şi care este cea mai mare poruncă?
Autorităţile ecleziastice, fiind foarte pornite împotriva
Domnului Isus, au făcut tot ce le stătea în putinţă ca să-L prindă în
cursă, numai că Mântuitorul le-a parat toate întrebările şi le-a întors
împotriva lor.
Unii comentatori cred că, nu toate evenimentele care ne sunt
prezentate în Evangheliile Sinoptice, respectiv în Marcu capitolele 11-
13, Matei 21-25 şi Luca 20-21, au avut loc în această zi de marţi, ci
unele dintre ele s-au derulat şi miercuri. Alţi comentatori, cu mult mai
numeroşi şi documentaţi, susţin cu tărie că toate evenimentele care
sunt consemnate în capitolele amintite, au avut loc în această zi de
marţi 2.
Acest text intitulat Autoritatea lui Cristos, ne arată două
lucruri: o întrebare şireată şi un răspuns înţelept.
I. O ÎNTREBARE ŞIREATĂ
Toţi trei evangheliştii sinoptici ne scriu, îi cităm armonizat: “S-
au dus din nou în Ierusalim. Şi pe când Se plimba Isus prin Templu,
(Mc.v.27) învăţând mulţimile (Mt.v.23) şi predicând Evanghelia, au
venit deodată la El preoţii cei mai de seamă, cărturarii și bătrânii.”
(Lc.v.1)
Evanghelistul Marcu ne
scoate în evidenţă detaliul că,
Domnul Isus învăţa mulţimile
în templu, plimbându-Se 3.
În Curtea Neamurilor
erau de jur - împrejur patru
pridvoare, cum am văzut când
am tratat studiul intitulat
Templul lui Dumnezeu. (Vol.
I, Stud. 46) Aceste pridvoare
care aveau acopriş lat de 40 m,
erau construite pentru două
scopuri: să slujească
neevreilor pentru meditaţie şi
rugăciune şi, rabinii să înveţe
poporul în ele. Rabinii, în timp
ce se plimbau pe sub ele,
Curţile templului cu pridvoare obişnuiau să înveţe pe
studenţii lor în cursul
săptămânii. Numai capitalele din ţările cele mai mari şi vestite, aveau
asemenea pridvoare pentru discursuri religioase şi filozofice, care
slujeau de
adăpost pe timp
de ploaie, vânt şi
soare 4.
Una
dintre şcolile
cele mai
renumite, dintre
toate curentele
antice, era
stoicismul. Acest
curent de
învăţătură, a
primit acest
Forum sau Agora din Atena. Dealul Mars unde era Areopagul
nume pentru că Zeno, fondatorul lui, cât şi Aristotel, învăţau poporul
din Atena, plimbându-se. Stoa înseamnă “pridvor”; iar, substantivul
compus stoicismul a primit înțelesul de “şcoala pridvorului”5.
Comentatorii cred că, Domnul Isus S-ar fi găsit în pridvorul lui

Solomon, fiindcă El obişnuia să predice în acest pridvor. Tot datorită
acestui fapt, şi creştinii obişnuiau să se adune în acest pridvor 6.
Cei trei evanghelişti sinoptici ne spun că, Domnul Isus învăţa

poporul şi predica Evanghelia, plimbându-Se, aşa cum obişnuiau să
facă filozofii stoici şi rabinii. Numai că, spre deosebire de alte dăţi,
Mântuitorul acum la umbra crucii, care era foarte aproape, predica
unei mulţimi imense, care Îl asculta cu mare sete, în urma învierii lui
Lazăr şi a intrării Sale triumfale în Ierusalim în calitate de Mesia 7.
Toţi trei
evangheliştii sinoptici
ne istorisesc că, în
timp ce Domnul Isus
învăţa mulţimile care
veniseră la Ierusalim
cu ocazia Paştelor, au
venit la El preoţii cei
mai de seamă,
cărturarii şi bătrânii,
ca să-I întindă o cursă.
Evanghelistul Luca a
Vedere general asupra Acropolei din Atena scris: “Au venit
deodată la El preoţii cei mai de seamă, cărturarii şi bătrânii.”
(Lc.v.1) Aceste trei feluri de autorităţi, formau o delegaţie oficială a
Marelui Sanhedrin, pentru că acest for suprem al naţiunii evreieşti se
forma din trei camere de aristocraţi. Camera preoţilor celor mai de
Areopagul din Atena
seamă, se compunea din căpeteniile celor 24 de grupări preoţeşti.

Camera experţilor legii, care se mai numeau şi cărturari şi rabinii, se
compunea din această elită intelectuală religioasă, care făcea parte din
partidul fariseilor. Şi camera bătrânilor, care avea un caracter laic şi
administrativ, se compunea din căpeteniile celor 12 seminţii 8.
Misiunea Marelui Sanhedrin era, să vegheze asupra Legii lui
Moise şi a Templului, ca nu cumva să se strecoare vreun proroc fals şi
să ducă poporul în rătăcire. Nimeni dintre rabini n-avea voie să ţină un
discurs în templu, fără să facă cunoscut Marelui Sanhedrin şi fără să
fie acreditat din partea acestuia, chiar dacă erau ordinaţi prin punerea
mâinilor de către 2-3 cărturari, care făceau parte din Marele Sanhedrin
9
. Preoţii cei mai de seamă din sanhedrin, unindu-se cu cărturarii şi cu
bătrânii din acest for, au trimis o delegaţie la Domnul Isus, sub pretext
că-L întreabă, cine I-a acordat autoritatea de a învăţa poporul în
Templu? Marele Sanhedrin, prin această întrebare pusă, prin delegaţii
lui, masca înaintea mulţimilor că el nu-şi făcea decât datoria pe care o
avea; pe când, în realitate, el urmărea prin amplificarea acestei
întrebări încă două obiective: intrarea triumfală a Domnului Isus în
Ierusalim şi alungarea vânzătorilor de animale din templu. Scopul lor
era diabolic: de a-I întinde una dintre cele mai subtile curse 10.
Câteva scaune din cele 25.000 de locuri ale Areopagului
Aceşti vrăjmaşi înverşunaţi ai Mântuitorului, care Îl invidiau

datorită succesului Lui şi-L urau de moarte, nu I-au pus această
întrebare, pe care ne-au redat-o Evangheliştii Matei şi Luca, îi cităm
armonizat: “Spune-ne, (Lc.v.2) cu ce putere faci aceste lucruri şi cine
Ţi-a dat autoritatea aceasta?” (Mt.v.23) pentru că doreau să ştie dacă,
în realitate, L-a acreditat cineva, ca să ţină discursuri în templu, nici
pentru că voiau să fie informaţi în legătură cu autoritatea Lui, de unde
o avea, atunci când a intrat cu procesiune în Ierusalim ca Mesia şi
când i-a alungat pe vânzătorii de animale din Templu, ci ei I-au întins
prin această întrebare o cursă, cu scopul de a-L extermina 11.
Pe toţi evreii i-a uimit faptul, că acel Isus blând şi paşnic, Şi-a
atribuit o autoritate absolută şi S-a angajat la aceste două acţiuni atât
de mari şi îndrăzneţe. 12
Când delegaţia Marelui Sanhedrin a venit la Domnul Isus şi,
întrerupându-L din cuvântare, L-a întrebat înaintea mulţimilor:
“Spune-ne, (Lc.v.2) cu ce putere faci aceste lucruri şi cine Ţi-a dat
autoritatea aceasta?” (Mt.v.23) era sigură, că prin această întrebare
grea, Îl va prinde în cursă, indiferent de răspunsul pe care îl va da.
Dacă va răspunde că era Mesia şi că autoritatea Lui vine direct de la
Dumnezeu, atunci Îl va acuza de blasfemie şi Îl va aresta pe loc, ca pe
un mare eretic, pe motiv că Dumnezeu nu poate dota cu putere pe
Unul care a tulburat curţile Casei Sale. Astfel, Îl va reclama la Pilat,
care era atunci la Ierusalim (Luca 23:7) că, proclamându-Se Mesia, a
lovit în autoritatea cezarului şi, drept consecință, acest procurator
roman, Îl va condamna la moarte, aşa cum a fost condamnat şi Iuda
Galileanul (Fapte 5:37) 13. Iar, dacă va răspunde că, El nu posedă
această putere nici de la autorităţile ecleziastice şi nici de la
Dumnezeu, ci o are de la Sine, atunci delegaţii Marelui Sanhedrin, Îl
vor declara un megaloman periculos, pe care Beelzebul L-a dotat cu
puteri miraculoase (Matei 21:14) şi din cauza aceasta, El, pretinzând
că era împărat, a intrat cu procesiune în Ierusalim şi făcea minuni
amăgitoare. Domnul Isus, văzând că L-au băgat în una dintre cele mai
grele dileme, n-a dat nici unul dintre aceste răspunsuri 14.
Preoţii cei mai de seamă cărturarii şi bătrânii Îi întind cursa Domnului Isus cu
întrebarea “Cu ce autoritate faci aceste lucruri?”
Şi, al doilea lucru, pe care ni-l arată textul citat este

II. UN RĂSPUNS ÎNŢELEPT
Evangheliştii Marcu şi Matei, ni-L redau pe Domnul Isus
răspunzând, îi cităm armonizat: “Drept răspuns, Isus le-a zis: /<<Am
să vă pun şi Eu o întrebare (Mc.v.29) şi dacă-Mi veţi răspunde la ea,
vă voi spune şi Eu cu ce autoritate fac aceste lucruri>>.” (Mt.v.24)
Prin faptul că, Domnul Isus n-a dat delegaţiei Marelui
Sanhedrin un răspuns direct că avea o autoritate divină, nu înseamnă
că El a evitat să răspundă la întrebare. Mântuitorul a răspuns acestei
delegaţii la întrebare, dar nu cum dorea ea, ca să-şi atingă scopul pe
care-l urmărea, ci într-o altă manieră foarte iscusită: prin
transformarea întrebării ei într-o altă întrebare grea, care o punea pe ea
într-o mare dilemă, aşa cum vom vedea mai departe în acest studiu.
Dacă Domnul Isus ar fi răspuns la întrebarea delegaţiei Marelui
Sanhedrin direct, Şi-ar fi grăbit sfârşitul cu patru zile înainte de a-Şi fi
terminat lucrarea şi înainte de a-I fi sosit ceasul final, pe care I l-a
stabilit Tatăl. Numai că Mântuitorul a acţionat întotdeauna, după
planul Tatălui şi după orarul ceresc, stabilite din eternitate 15.
Domnul Isus era un mare strateg şi tactician, care mânuia
dialectica în mod desăvârşit şi para orice lovitură a adeversarilor, fie
cât de iscusită. Din maniera, în care a procedat şi, după felul, în care a
răspuns, se observă înţelepciunea Lui de Dumnezeu. El ştia că
sinedriştii I-au întins o cursă foarte iscusită. Când cineva dintre
magistraţi, ataca o persoană verbal şi direct, aşa cum au făcut
sinedriştii cu Domnul Isus acum, cu dilema în care au vrut să-L bage,
lucrul acesta se considera drept o crimă 16. Mântuitorul, prin răspunsul
dat, în forma unei întrebări, nu numai că a reușit să iasă din dilemă,
dar chiar să-i bage pe ei într-o dilemă cu mult mai grea, prin care să-i
provoace la dezbatere înaintea mulţimilor din curtea cea mare a
templului. Fiul lui Dumnezeu, nu numai că le-a contracarat întrebarea
prin răspunsul dat în forma unei întrebări, dar i-a lăsat chiar şi fără
grai şi i-a pus pe fugă.
Domnul Isus a zis delegaţiei Marelui Sanhedrin, aşa cum L-au
redat Evangheliştii Marcu şi Matei, îi cităm armonizat: “Drept
răspuns, Isus le-a zis: /<<Am să vă pun şi Eu o întrebare (Mc.v.29) şi
dacă-Mi veţi răspunde la ea, vă voi spune şi Eu cu ce autoritate fac
aceste lucruri.>>” (Mt.v.24) ”Spuneți-Mi: <<Botezul lui Ioan de
unde venea? Din cer, sau de la oameni?>> ” (v.25) Ceea ce înseamnă
cu alte cuvinte: “Ioan Botezătorul a fost acreditat de autoritățile
ecleziastice evreiești, sau a avut ungerea de sus? Și botezul lui era de
origine omenească sau divină?” 17
Domnul Isus, deşi ştia că Marele Sanhedrin a negat calitatea lui
Ioan Botezătorul de trimis al lui Dumnezeu, totuşi El a apelat la
autoritatea lui Ioan, fiindcă tot Israelul credea puternic că Ioan era un
mare proroc şi, pentru că Ioan era crainicul lui Dumnezeu, care L-a
proclamat ca Mesia cel promis 18. Domnul Isus, nu numai că Şi-a pus
vrăjmaşii la colţ cu această întrebare, dar, a ajuns cu ajutorul ei să
atingă obiectivul Lui de bază care era: revelarea autorităţii Lui unice
de Trimis Suprem al lui Dumnezeu 19.
Cu această întrebare, Domnul Isus i-a pus pe sinedrişti în cea
mai mare încurcătură. Ei şi-au dat seama că întrebarea Lui nu era
altceva decât un răspuns la întrebarea lor, la care ei erau obligaţi să
răspundă înaintea unei mulţimi imense. Acesta este motivul pentru
care evangheliştii sinoptici au scos în evidenţă următorul detaliu, îi
cităm armonizat pe Evangheliştii Matei şi Luca:
(4) “Dar ei vorbeau între ei şi ziceau: “Dacă vom
răspunde: «Din cer», ne va spune: «Atunci de ce nu l-aţi
crezut?» (Mt.v.25)
(5) Şi dacă vom răspunde: «De la oameni», ne temem de
mulţime, pentru că (Mt.v.26) tot poporul care este încredinţat
că Ioan era un profet, ne va ucide cu pietre.” (Lc.v.6)
Dilema delegaţiei Marelui Sanhedrin, în care s-au văzut prinşi,
era următoarea: “Dacă răspundem că Ioan era un mare proroc al lui
Dumnezeu şi că botezul lui era de origine divină, atunci ar fi trebuit
să recunoaştem şi autoritatea lui Isus de Mesia, pentru că Ioan a
mărturisit mereu şi deschis că El era Mesia cel promis.” Aceşti
sinedrişti nu puteau să răspundă că botezul lui Ioan era din cer, pentru
că Domnul Isus le-ar fi zis: “Dacă ştiaţi că botezul lui Ioan este de
origine divină, atunci de ce nu l-aţi primit?” Primul înţeles al
întrebării Fiului lui Dumnezeu era: dacă ei ar fi acceptat mesajul lui
Ioan, atunci ar fi văzut din mesajul lui, că tot ce a zis despre Domnul
Isus, pe care el L-a proclamat Mesia, s-a împlinit şi se împlinea sub
ochii lor cu cea mai mare exactitate 20.
Iar, dacă aceste autorităţi răspundeau că botezul lui Ioan nu era
de origine divină şi tăgăduiau că el era trimis de Dumnezeu şi, făceau
lucrul acesta în public, atunci şi-ar fi atras asupra lor cea mai mare
furie a Israelului, pentru că tot poporul era convins că Ioan era un
mare proroc al lui Dumnezeu. Aproape întreg sanhedrinul nega
ungerea cerească a lui Ioan ca profet dar, în schimb, se ferea să facă
lucrul acesta deschis şi, aceasta, cu atât mai mult, după ce acest proroc
a fost martirizat din cauză că l-a mustrat pe Irod Antipa, pentru că a
luat-o de soţie pe nevasta fratelui său şi a alungat-o pe a lui. Ioan
Botezătorul a devenit astfel, un mare erou al neprihănirii 21.
Evanghelistul Luca ne scoate în evidenţă şi al doilea înţeles al
întrebării, pe care Domnul Isus a pus-o acestor sinedrişti ca o
contracarare la întrebarea lor. Ei știau că, dacă ziceau că botezul lui
Ioan venea de la oameni, poporul i-ar fi ucis cu pietre. Evanghelistul
Luca i-a redat pe aceşti sinedrişti zicând: “Şi dacă răspundem: «De la
oameni», tot poporul ne va ucide cu pietre, căci este încredinţat că
Ioan era un profet.” (v.6) Aceşti sinedrişti ştiau că toți evreii îi vor
ucide cu pietre şi, cu atât mai mult, galileenii, care se aflau şi ei atunci
la templu, cu ocazia Paştelor şi le erau foarte ostili. (Luca 20:6) 22
Comentatorul Grotius a observat că, atunci când sinedriştii nu puteau
să condamne legal pe anumiţi oameni, pe care ei îi considerau
vrăjmaşii lor, instigau poporul şi-l învăţau să-i ucidă cu pietre. Dar
acum, s-au inversat lucrurile. În momentul acesta, ei erau într-un mare
pericol ca să fie ucişi cu pietre de către aceia pe care i-au învăţat să
omoare pe alţii în felul acesta. Iată, deci, motivul pentru care ei
trebuiau să fie foarte prudenţi în legătură cu răspunsul pe care urmau
să-l dea Domnului Isus! 23
Din faptul că, aceşti vrăjmaşi de moarte ai Domnului Isus, mai
întâi, vorbeau între ei în urma acestei întrebări, pe care Mântuitorul le-
a pus-o, reiese că ei I-au răspuns cu întârziere. Răspunsul ”Nu știm”,
pe care l-au dat arhiereii, cărturarii şi bătrânii Domnului Isus, era cel
mai neaşteptat şi ruşinos răspuns care s-a dat vreodată. Evanghelistul
Marcu a scris: “Atunci I-au răspuns lui Isus: «Nu ştim.»” (v.33) Cum
au putut aceşti reprezentanţi ai Marelui Sanhedrin să spună că ei nu
ştiau de unde venea botezul lui Ioan, când tot Israelul știa că Ioan era
un mare proroc al lui Dumnezeu şi că botezul lui era de origine
divină? Ba, mai mult, cum de au fost în stare aceşti sinedrişti să facă o
asemenea afirmaţie că nu ştiau de unde venea botezul lui Ioan, când
tocmai aceasta era una dintre funcţiile de bază a Marelui Sanhedrin:
de-a deosebi prorocii adevăraţi de cei falşi şi de-a veghea, ca nu
cumva să se ridice vreun proroc mincinos şi să ducă poporul în
rătăcire? Dar, deasupra a toate, cum de au îndrăznit aceşti sinedrişti să
spună şi, cum de nu le-a fost ruşine să facă o asemenea declaraţie că ei
nu ştiau de unde venea botezul lui Ioan când ei, în realitate, cunoşteau
acest adevăr?
Când am tratat studiul intitulat Pregătirea căii Domnului Isus,
(Vol.II,Stud.3) am văzut că botezul lui Ioan a mişcat întreg Israelul,
iar pe mulţi i-a şocat, pentru că evreii cunoşteau botezul prin afundare
pe care îl administra Ioan. Evreii aplicau acest botez neevreilor, care
se converteau la iudaism şi pe care ei îi considerau necuraţi de la talpă
până la creştetul capului 24. Iar, alţii dintre evrei, nu mai puţini la
număr, au rămas plăcut impresionaţi la această cerinţă a lui Ioan,
fiindcă un asemenea botez avea o însemnătate escatologică. Unii
dintre rabini, au legat acest botez de unul dintre proroci, care urma să
apară în preajma venirii lui Mesia; alţii dintre rabini, l-au legat de
apariţia lui Ilie, înainte-mergătorul lui Mesia; şi alţii dintre aceştia, l-
au legat chiar de Mesia 25.
Pe de o parte, predicarea pocăinţei şi administrarea botezului de
către Ioan, cât şi cele două concepţii amintite pe care le avea poporul
cu privire la botezul lui; iar, pe de altă parte, fiindcă Ioan era un mare
predicator, la care se adunau mari mulţimi, cât şi faptul că el a depăşit,
cu mult, concepţiile ecleziasticilor vremii, i-a făcut pe sinedrişti să se
uite chiorâş la acest mare proroc şi să trimită la el o delegaţie ca să-l
întrebe, dacă nu cumva era el Mesia. Evanghelistul Ioan ne-a redat
dialogul dintre reprezentanţii Marelui Sanhedrin şi Ioan Botezătorul,
scriind:
(19) “Iată mărturia făcută de Ioan, când iudeii au trimis
din Ierusalim nişte preoţi şi leviţi să-l întrebe: «Tu cine eşti?»
(20) El a mărturisit şi n-a tăgăduit: a mărturisit că nu
este el Cristosul.
(21) Şi ei l-au întrebat: «Dar cine eşti? Eşti Ilie?» Şi el
a zis: «Nu sunt!» «Eşti profetul?» Şi el a răspuns: «Nu!»
(25) Ei i-au mai pus următoarea întrebare: «Atunci de
ce botezi, dacă nu eşti Cristosul, nici Ilie, nici profetul?» ...
(Ioan 1:19-21,25)
Reprezentanţii Marelui Sanhedrin l-au întrebat pe Ioan
Botezătorul cu alte cuvinte: “Dacă nu ești Cristosul, nici Ilie şi nici
profetul, atunci cine ţi-a dat voie să faci o încălcare de doctrină atât
de gravă: să aplici şi fiilor lui Avraam, fiilor legământului şi fiilor
Împărăţiei lui Dumnezeu acelaşi botez pe care noi îl administrăm
păgânilor necuraţi?” 26
La această acuzaţie gravă, adusă din partea Marelui Sanhedrin,
Ioan Botezătorul a dat un răspuns scurt, clar şi categoric.
Evanghelistul Ioan l-a citat pe Ioan Botezătorul, zicând: “Aşa mi-a
spus Cel care m-a trimis, să botez cu apă... (26) Eu botez cu apă; dar
în mijlocul vostru stă Unul pe care voi nu-L cunoaşteţi. (27) El este
Acela care vine după mine – şi care este înaintea mea; eu nu sunt
vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei.” (Ioan 1:26-27)
Când am tratat studiul intitulat Mărturia lui Ioan Botezătorul
înaintea delegaţiei Marelui Sanhedrin, (Vol.II,Stud.8) am văzut că
acest crainic şi îaninte-mergător al Fiului lui Dumnezeu, a făcut
cunoscut acestor sinedrişti în versetele pe care le-am amintit mai
înainte, trei lucruri: primul, că Mesia deja a venit, că se afla în
mijlocul lor şi că ei nu-L cunoşteau; al doilea, că Mesia care a sosit nu
era altul decât Fiul Etern al lui Dumnezeu care, deşi era înainte de el, a
apărut după el şi, căruia el nu era vrednic să-I dezlege nici măcar
curelele de la încălţăminte, care era misiunea celui mai neînsemnat rob
27
. Şi al treilea a fost că, dacă Mesia a sosit, dacă el, Ioan era crainicul
lui Dumnezeu şi înainte-mergătorul Fiului Său şi, dacă Cel Preaînalt i-
a încredinţat lui această misiune de-a predica pocăinţa spre iertarea
păcatelor şi de-a boteza, atunci el nu putea să nu şi-o îndeplinească.
Când Dumnezeu i-a poruncit lui Ioan, să-i boteze şi pe evrei cu
botezul păcătoşilor şi să-i cheme şi pe ei la pocăinţă, aceasta înseamnă
că şi evreii erau tot aşa de păcătoţi înaintea Celui Atotsfânt ca şi
păgânii. Una dintre misiunile mari ale lui Ioan a fost, să-i convingă pe
evrei că şi ei erau păcătoşi şi că şi ei aveau nevoie de un Mesia-
Mântuitor. Acesta era motivul pentru care Ioan predica şi administra
botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor prin afundare! Acest profet
mare al lui Dumnezeu, a primit de la popor, numele de Ioan
Botezătorul care înseamnă “Ioan care botează prin afundare”, pentru
că cuvântul baptizo înseamnă în limba gracă “a scufunda”.
Cum au putut sinedriştii să spună că nu ştiau că botezul lui Ioan
era de origine divină, când cerul trezea în sufletele oamenilor simţul
păcatului prin predicile şi botezul lui şi, îi pregătea pentru Mesia-
Mântuitorul în vederea iertării păcatelor şi a deschiderii Împărăţiei
Cerurilor? Şi, cum de au îndrăznit aceşti sinedrişti să afirme că ei nu
ştiau că botezul lui Ioan era din cer, când acest mare proroc al lui
Dumnezeu le-a declarat deschis şi lor prin delegaţii trimiși, că o altă
misiune mare a lui era, să-L proclame pe Mesia cel promis, care deja
venise în Persoana lui Isus? 28 Ioan Botezătorul scotea în evidenţă
lucrul acesta într-un mod solemn şi cu mare accent atunci când,
mărturisindu-L pe Domnul Isus, striga pe malul Iordanului: “Iată
Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29)
Comentatorul W. Barclay ne spune că aceşti sinedrişti care
făceau parte dintre arhierei, rabini şi alţi conducători laici, au dat cel
mai slab răspuns dintre toate răspunsurile, atunci când au zis în curtea
templului înaintea unei mulţimi imense: “Nu ştim dacă botezul lui
Ioan venea din cer sau de la oameni.” Dacă cineva s-a autocondamnat
vreodată, atunci aceşti sinedrişti au fost aceia, pentru că tocmai ei
trebuiau să ştie cel mai bine acest lucru 29.
Din răspunsul sinedriştilor “Nu ştim”, pe care l-au dat, se vede
cât de uimiți au rămas ei de înţelepciunea Domnului Isus, de care a
dispus atunci când le-a pus întrebarea: “Botezul lui Ioan de unde
venea? Din cer sau de la oameni?” Şi cât le era de frică de consecinţa
răspunsului lor pe care trebuiau să-l dea. Răspunsul pe care l-au dat,
ne arată că ei se aflau, cu adevărat, în coarnele celei mai mari dileme,
de aceea chiar şi ei, în calitate de membrii Marelui Sanhedrin, au
înclinat mai degrabă să rostească înaintea mulţimilor cel mai ruşinos
răspuns din lume “Nu ştim”, decât să spună “Din cer” şi, astfel, să
accepte ungerea de sus a lui Ioan Botezătorul ca profet şi a Domnului
Isus ca Mesia cel promis, pe care L-a proclamat Ioan; sau să zică “De
la oameni” şi, astfel să fie ucişi cu pietre. Acest răspuns “Nu ştim”,
rostit de către sinedrişti, care făceau parte dintre preoţii cei mai de
seamă şi dintre cărturari, a răsunat în auzul tuturor evreilor din curtea
cea mare a templului atât de ruşinos, încât îndată, după ce l-au rostit,
au trebuit să părăsească curtea ticsită a templului, pentru că toţi care
se găseau în ea, ştiau că botezul lui Ioan era de origine divină şi că
cerul a revelat cu putere lucrul acesta, fapt pentru care toţi israeliţii au
alergat la Ioan ca să fie botezaţi. Dacă evreii şi-au bătut joc şi au râs
de cineva, atunci ei şi-au bătut joc şi au râs acum de aceşti sinedrişti
30
. Aceşti delegați, care făceau parte din forul suprem al lui Israel, erau
falşi, ca și întreg Sanhedrinul, de aceea şi răspunsul lor pe care l-au
dat atunci când au zis “Nu ştim”, era tot aşa de fals ca ei.
Textul se încheie cu cuvintele: “Şi Isus le-a zis: «Nici Eu nu vă
voi spune cu ce autoritate fac aceste lucruri.»” (Mc.v.33) W. Barclay
a zis că Domnul Isus, în atotoştiinţa Sa, ştia că sinedriştii nu-I vor
răspunde la întrebare, de aceea le-a spus: “Vă voi pune şi Eu o
întrebare şi dacă-Mi veţi răspunde la ea, vă voi spune şi Eu cu ce
autoritate fac aceste lucruri.” (Mt.v.24) Mântuitorul n-a refuzat
niciodată să răspundă la întrebarea cercetătorilor oneşti. Dar, la
întrebarea acestor ipocriţi, El a refuzat să răspundă, fiindcă nu avea de
spus nimic unor oameni făţarnici, decât să-i judece aspru. Ce rost
avea, ca Domnul Isus să fi zis nişte lucruri unor oameni care le
cunoşteau, dar nu voiau să le recunoască?

3. Taylor, V., The Gospel according to St. Mark, p. 471.
5. Op. cit. p. 279;
6. Op. cit.
7. Porter, L.E., Luke, p. 1220.
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 464 - 465.
Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 243;
Jer. Sanh. 19, 29; 1, 3.
Short, S.S., Mark, p. 1173;
Josephus, F., Antiquities 18.1.1; 20.5.2;
15. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II. p. 284 – 285;
Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 102 – 103;
17. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II. p. 285;
24. Josephus, F., Antiquities 18.117; Jewish Wars 2.129;
Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I, p.
172;
Manson, T.M., The Servant-Messiah, p. 36 – 49;
Rowley, H.H., Jewish Proselyte Baptism and the Baptism of
John, p. 313 – 334.
25. Bruce. F.F., The Gospel of John, p. 50;
Rowley, H.H., Jewish Proselyte Baptism and the Baptism of
John, p. 211 – 235;
Robinson, J.A.T., The Baptism of John and Qumran
Community, p. 11 – 17.
26. Rowley, H.H., From Moses to Qumran, p. 211 – 235;
Robinson, J.A.T., The Baptism of John and Qumran
Community, p. 11 – 17.
27. Bruce. F.F., The Gospel of John, p. 51;
29. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II. p. 285.
13. PARABOLA UNUI TATĂ CU DOI FII RĂI
Matei 21 : 28 – 32
28 Ce credeţi? Un om avea doi fii; s-a dus la cel dintâi şi i-a

zis: “Fiule, du-te astăzi să lucrezi în via mea!”
29 “Nu vreu”, i-a răspuns el. Pe urmă i-a părut rău şi s-a dus.
30 S-a dus şi la celălalt şi i-a spus tot aşa. Şi fiul acesta a
răspuns: “Mă duc, stăpâne!” Şi nu s-a dus.
31 “Care dintre amândoi a făcut voia tatălui său?” «Cel
dintâi», au răspuns ei. Şi Isus le-a zis: “Adevărat vă spun că vameşii
şi prostituatele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu.
32 Fiindcă Ioan a venit la voi umblând pe calea dreptăţii şi nu
l-aţi crezut. Dar vameşii şi prostituatele l-au crezut: şi, deşi aţi văzut
lucrul acesta, nu v-aţi pocăit în cele din urmă ca să-l credeţi.”
Unii comentatori numesc parabola aceasta Portretul inimii
omeneşti, pentru că în ea dumnezeiescul nostru Învăţător ne arată cel
mai clar, cum a devenit inima omului.
În această parabolă, Mântuitorul a portretizat inima omului prin
doi fii care erau amândoi răi, unul era mai rău ca altul. Primul s-a
împotrivit cerinței tatălui, chiar de la început şi i-a spus direct, că nu
voia să-l asculte, iar, al doilea, i-a promis că se va duce să lucreze la
vie şi că îi va face voia, dar, în schimb, nu s-a dus. Comentatorul J.F.
MacArthur a pus întrebarea, de ce Domnul Isus n-a inclus în această
parabolă încă un fiu, care fiind bun şi ideal, să fi spus tatălui: “Mă
duc” şi să se fi ţinut de cuvânt? Fiul lui Dumnezeu n-a inclus în
această parabolă şi al treilea fiu pentru că, așa cum a spus
comentatorul amintit, în lume n-a existat până la venirea Lui şi al
treilea tip de oameni 1.
Mântuitorul ne arată în această parabolă că, Dumnezeu are pe
pământ numai două feluri de copii şi că amândouă aceste feluri sunt
rele, unul este mai rău ca altul pentru că, adevărul este, aşa cum a fost
inspirat să scrie Apostolul Pavel în epistola sa către Romani: “Căci
toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu.” (3:23)
Mântuitorul ne scoate în evidenţă în această parabolă, că menirea Lui
este tocmai aceasta, să transforme cele două tipuri de fii răi în al
treilea tip de fii buni şi ascultători, care să facă voia Tatălui. Dar lucrul
cel mai uimitor din această parabolă, pe care ni-l arată Domnul Isus
este că, primul tip de fii răi, se mai lasă transformaţi de El în al treilea
tip de fii buni, care să facă voia şi bucuria Tatălui ceresc; pe când, al
doilea tip de fii răi, sunt de nerecuperat.
În acest text intitulat Parabola unui tată cu doi fii răi, Domnul
Isus ne arată două lucruri: că numai primul fiu a fost transformat după
voia tatălui şi că al doilea fiu, care poza că era mai bun, a rămas
neschimbat.
Să luăm mai întâi faptul că
I. NUMAI PRIMUL FIU A FOST TRANSFORMAT
DUPĂ VOIA TATĂLUI
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Ce
credeţi? Un om avea doi fii; s-a dus la cel dintâi şi i-a zis: «Fiule, du-
te astăzi să lucrezi în via mea!» (29) «Nu vreu», i-a răspuns el. Pe
urmă i-a părut rău şi s-a dus.” (v.28-29)
Unii comentatori interpretează că, primul fiu, care a zis tatălui
său prompt şi obraznic: “Nu mă duc”, dar pe urmă i-a părut rău şi s-a
dus, reprezintă popoarele păgâne. Iar, al doilea fiu, care a promis
tatălui că va merge să lucreze în vie şi nu s-a dus, simbolizează
poporul evreu, care a promis la poalele Muntelui Sinai, atunci când
Moise a primit tablele legii, că v-a asculta de tot ce i-a poruncit
Dumnezeu (Exod 24). El a spus numai cu gura că va face voia lui
Dumnezeu, pe când, în realitate, nu s-a ţinut de promisiune 2. Această
interpretare este greşită. Cheia interpretării ne-o oferă chiar Domnul
Isus în text. El ne arată în versetul 31, că primul fiu îi reprezintă pe
vameşi şi pe prostituate, iar al doilea fiu, îi simbolizează pe
conducătorii religioşi, respectiv pe preoţii cei mai de seamă şi pe
cărturari, din care făceau parte şi cei ce au venit să-I întindă o cursă,
aşa cum am văzut în studiul precedent 3.
Se ridică întrebarea, dacă această parabolă are legătură cu
textul precedent. Unii comentatori înclină să creadă că ea n-are nici o
legătură, de vreme ce, alţi comentatori şi exegeţi, susţin cu tărie că
există o mare legătură între cele două texte, fapt pe care ni-l dovedesc
două versete: versetul 27, care este ultimul verset din textul precedent
şi, versetul 28, care este primul verset din acest pasaj 4. În versetul 27
scrie: “Atunci I-au răspuns lui Isus: «Nu ştim!» Şi El, la rândul Lui,
le-a zis: «Nici Eu nu vă voi spune cu ce autoritate fac aceste
lucruri.»” Iar, versetul 28 din acest pasaj, nu întrerupe naraţiunea, ci
dimpotrivă o continuă. Evanghelistul Matei Îl citează pe Domnul Isus
spunând aceloraşi sinedrişti care I-au întins cursa cu întrebarea, cu ce
autoritate a intrat Mântuitorul cu procesiune în Ierusalim ca Mesia şi a
izgonit vânzătorii de animale din templu: “Ce credeţi? Un om avea
doi fii; s-a dus la cel dintâi şi i-a zis: «Fiule, du-te astăzi să lucrezi în
via mea!»” De aici, unii comentatori ca A.B. Bruce, au conchis că
sinedriştii care au venit la Domnul Isus să-I întindă o cursă cu
întrebarea pe care I-au pus-o în textul precedent, n-au plecat din curtea
cea mare a Neamurilor, înainte ca Mântuitorul să le fi spus atât
parabola aceasta scurtă, cât şi parabola vierilor şi, înainte să le fi pus şi
această întrebare: “Care din amândoi a făcut voia tatălui său?”,
obligându-i pe aceşti sinedrişti să răspundă la ea. Evanghelistul Matei
ne arată că ei n-au putut să dea un alt răspuns decât să zică “Cel
dintâi”. (v.31) Mântuitorul i-a adus, cu atât mai mult la tăcere pe
aceşti sinedrişti şi i-a făcut să plece mai ruşinaţi din templu după
aceste două parabole5.
Acum, când Fiul lui Dumnezeu a spus aceste două parabole și
încă multe alte lucruri, în curtea cea mare a Neamurilor, era linişte, și
mulţimile Îl puteau asculta, pentru că El alungase deja pe vânzătorii de
animale din templu.
Mântuitorul ne arată că, amândoi fiii au fost trimişi să lucreze
în via tatălui, ceea ce înseamnă că Dumnezeu cere tuturor oamenilor
să-I facă voia. Primul fiu, care reprezintă pe cei mai mari păcătoşi: pe
vameşi şi pe prostituate, au refuzat categoric să-L asculte şi au
continuat să meargă pe drumul fărădelegii lor 6. Aceştia, pe lângă că s-
au răzvrătit, n-au răspuns tatălui nici măcar politicos şi manierat 7.
Dar, când S-a coborât pe pământ Împăratul Etern şi a deschis
Împărăţia cerurilor tuturor oamenilor şi când Cel Preaînalt l-a trimis
pe Ioan Botezătorul ca să le trezească prin predici şi prin botez simţul
păcatului şi al vinei faţă de Dumnezeu şi să-i cheme la pocăinţă şi la
iertarea păcatelor, acestor păcătoşi notorii, părându-le rău şi,
pocăindu-se, au făcut voia Tatălui şi au intrat în Împărăţia Lui. Acest
fiu care îi reprezenta pe vameşi şi pe prostituate, deşi părea cu mult
mai rău decât al doilea, totuşi el prin pocăinţă şi prin ascultare de
Dumnezeu, a devenit infinit mai bun decât al doilea fiu, care era
politicos cu tatăl, spunându-i că se duce să lucreze la vie, pe când, în
realitate, nu s-a dus 8.
Din această parabolă învăţăm, cât de mare este pocăinţa, cât de
mult încurajează Dumnezeu pe cei care se pocăiesc şi că, Cel Preaînalt
este infinit de bucuros și primește pe cei care se întorc la El cu
pocăinţă 9. Apostolul Ioan, de asmenea, a fost inspirat să ne spună tot
în legătură cu pocăinţa, atunci când a scris în Întâia sa Epistolă
Sobornicească: “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi
drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.”
(1 Ioan 1:9)
Şi astăzi, sunt mulţi oameni de tipul primului fiu, care au spus
lui Dumnezeu un “nu” categoric şi că nu-i interesează deloc voia Lui
şi care, poate, n-au intrat niciodată în nici o biserică, dar care, în cele
din urmă, s-au scârbit de păcatele lor pe care le-au făcut, s-au întors la
Dumnezeu şi viaţa lor a devenit, cu mult mai frumoasă şi mai plăcută
înaintea lui Dumnezeu, decât a multora care sunt creştini numai cu
numele.
Dumnezeu a avut doi fii, nu numai în poporul evreu: unul care
I-a respins prompt chemarea de-a lucra în via Lui şi altul care I-a
promis că se va duce să lucreze în via Sa şi nu s-a dus. Acesta a fost
motivul pentru care Cel Preaînalt a demonstrat Israelului prin botezul
lui Ioan, că şi poporul evreu era înaintea Lui, tot aşa de păcătos ca şi
păgânii, şi îl chema şi pe el la aceeaşi pocăinţă. Dar, mai tragic este în
creştinism, unde Dumnezeu, în loc să aibă copii numai de-al treilea tip
care să-I facă voia, sunt cu mult mai mulţi fii de primul şi al doilea tip.
Mântuitorul, trezindu-ne simţul păcatului şi al vinei faţă de Dumnezeu
prin această parabolă, ne previne ca nimeni să nu se creadă creştin şi
că se include în Biserica Sa, în mod real, atâta timp cât face parte din
primele două tipuri de fii, pentru că se înşală grav. Acesta este motivul
pentru care Mântuitorul ne oferă încă marea şansă a transformării
noastre, din primele două tipuri de fii pierduţi, în tipul celui de-al
treilea fiu, care se pocăieşte, face voia lui Dumnezeu şi este singurul
care intră, cu siguranţă, în Împărăţia lui Dumnezeu.
Când am tratat studiul intitulat Rugăciunea “Tatăl nostru”,
(Vol.IV,Stud.3) am văzut că Dascălul ceresc a definit Împărăţia lui
Dumnezeu în această rugăciune în cea mai înaltă formă a poeziei
ebraice. Poezia ebraică avea o formă care se numea paralelism. Primul
ei vers era enunţiativ şi al doilea explicativ. Dumnezeiescul nostru
Învăţător a spus în versul enunţiativ: “Vină Împărăţia Ta” şi în cel
explicativ a zis: “Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.”
(Matei 6:10) Aceasta înseamnă că Împărăţia lui Dumnezeu din cer
este locul în care se face voia Celui Preaînalt şi Atotsfânt în mod
desăvârşit. Acum să ne gândim puţin la îngeri, ce fiinţe minunate sunt
ei, care se află în cea mai mare armonie şi asemănare cu Dumnezeu, şi
care nu pot ieşi niciodată din voia Lui. Iar, Împărăţia lui Dumnezeu de
pe pământ este o societate de-al treilea tip de fii ai lui Dumnezeu, care
trăiesc după voia Tatălui lor ceresc, ca îngerii. Astfel, numai cei ce se
pocăiesc de păcatele lor şi fac voia lui Dumnezeu, intră în Împărăţia
Celui Preaînalt de pe pământ şi se includ cu adevărat în Biserica lui
Cristos, iar, după ce părăsesc pământul, intră, cu siguranţă, şi în
Împărăţia lui Dumnezeu din cer pentru că ei, făcând voia Împăratului
Etern se includ şi în Împărăţia Sa cerească.
Şi, al doilea lucru este că
II. AL DOILEA FIU, CARE POZA CĂ ERA MAI BUN
DECÂT PRIMUL, A RĂMAS NESCHIMBAT
Evanghelistul Matei a scris: “S-a dus şi la celălalt şi i-a spus
tot aşa: / «Fiule, du-te astăzi să lucrezi în via mea! (v.28) / Şi fiul
acesta a răspuns: «Mă duc, stăpâne!» Şi nu s-a dus.” (v.30)
Mântuitorul, după ce a redat şi răspunsul celuilalt fiu, i-a
întrebat pe vrăjmaşii Lui de moarte, care au venit la El ca să-I întindă
o cursă: “Care dintre amândoi a făcut voia tatălui său?” «Cel dintâi»,
au răspuns ei.” (v.31) Fiul lui Dumnezeu, când a pus această întrebare
acestor sinedrişti, chiar ei erau obligaţi să răspundă, care nu erau alţii
decât preoţii cei mai de seamă şi cărturarii. Aceşti conducători
religioşi nu puteau să-I dea un alt răspuns afară de “Cel dintâi fiu”,
pentru că Domnul Isus nu i-a întrebat: “Care dintre cei doi fii era mai
bun sau mai rău?” Ci întrebarea Lui era precisă: “Care din amândoi a
făcut voia tatălui său?” Dascălul divin, a pus acestor autorităţi
această întrebare în aşa fel, încât prin răspunsul pe care urmau să-l
dea, ei singuri să fie obligaţi să se autocondamne şi să se osândească,
fără să sesizeze lucrul acesta la început 10.
După ce arhiereii şi experţii Legii au răspuns Domnului Isus că
“Cel dintâi fiu a făcut voia tatălui său”, Mântuitorul, dezvăluindu-le
însemnătatea răspunsului pe care l-au dat, le-a zis: “Adevărat vă spun
că vameşii şi prostituatele merg înaintea voastră în Împărăţia lui
Dumnezeu.” (v.31)11
Domnul Isus a adresat parabola aceasta, în mod special,
conducătorilor religioşi: preoţilor celor mai de seamă, cărturarilor şi
fariseilor, pe care i-a ilustrat în al doilea fiu, pentru că se pretindeau că
erau ascultători de Dumnezeu; pe când, în realitate, ei nu-I făceau
voia. Ei îndeplineau, de ochii lumii, numai formele exterioare ale
religiei, pozau că erau evlavioşi şi că făceau voia lui Dumnezeu, dar,
în realite, nu ascultau de Dumnezeu, ci erau ipocriţi 12.
În Israel, tatăl era şi un mare stăpân, pe care soţia şi copiii
trebuiau să-l asculte întru totul. Dascălul ceresc ne arată în parabolă
cum al doilea fiu, care îi reprezeta pe preoţii cei mai de seamă şi pe
cărturari, a zis tatălui: “«Mă duc stăpâne!» Şi nu s-a dus.” (v.30)
Arhiereii şi experţii Legii au promis lui Dumnezeu că-L vor asculta,
arătându-se politicoşi, jucând teatru că erau mai buni şi mai
credincioşi decât semenii lor; pe când, în realitate, ne spune Domnul
Isus că ei, nu s-au dus în vie să lucreze și, astfel, n-au făcut voia tatălui
13
.
Dascălul Ceresc ne învaţă în această parabolă, că adevărata
relaţie dintre Împăratul Etern şi un fiu al Împărăţiei Lui, nu constă în
a-I promite ascultare numai cu gura, ci în a-I face voia prin fapte. Pe
Dumnezeu Îl respectăm, cu adevărat, numai atunci când, după ce Îi
răspundem cu un “da” la toate cerinţele Lui şi le îndeplinim.
Mântuitorul i-a prevenit pe conducătorii religioşi, că promisiunea şi
vorbele, oricât de bune şi frumoase ar fi, nu pot lua niciodată locul
îndeplinirii şi a faptelor. Al doilea fiu când a zis tatălui cu tot
respectul: “Mă duc stăpâne!” părea foarte curtenitor şi politicos.
Numai că, curtoazia şi politeţea, oricât de atrăgătoare ar fi, nu pot lua
locul faptelor. Fiul lui Dumnezeu a continuat să spună arhiereilor şi
experţilor Legii, lucrul cel mai grav şi tragic despre ei că, au zis numai
cu gura că “se duc” să lucreze în via tatălui dar, în realitate, “nu s-au
dus” 14.
Când Domnul Isus a zis preoţilor celor mai de seamă şi
cărturarilor: “Adevărat vă spun că vameşii şi prostituatele merg
înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu”, (v.31) a arătat acestor
conducători religioşi un lucru foarte mare că ei, care au zis lui
Dumnezeu, mai întâi, un “da” şi, totuşi nu I-au făcut voia erau, în
ochii Lui, cu mult mai răi şi mai păcătoşi decât vameşii cei mai
corupţi şi decât prostituatele cele mai notorii, care spunându-I, mai
întâi, un “nu” categoric şi, călcându-I Legea deschis şi în modul cel
mai ruşinos, dar care, în cele din urmă, s-au pocăit 15.
Aici nu avem comparaţia între primul şi al doilea fiu, în ce
priveşte ordinea ajungerii în Împărăţia lui Dumnezeu: care dintre ei va
ajunge în ea primul şi, care va ajunge al doilea, pentru că al doilea fiu,
care îi reprezintă pe conducătorii religioşi plini de sine şi îngâmfaţi şi,
pe toţi aceia care se aseamănă cu ei, neintrând în via tatălui şi,
nefăcându-i voia, au rămas afară. Dumnezeiescul nostru Învăţător ne-a
arătat clar lucrul acesta, atunci când a încheiat Predica de pe munte şi
ne-a spus parabola cu Casa zidită pe stâncă: “Nu oricine-Mi zice:
«Doamne, Doamne!» Va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel care face
voia Tatălui Meu care este în ceruri.” (Matei 7:21) 16 În textul pe
care-l studiem, avem de-a face cu un alt fel de comparaţie, care este
infinit mai mare decât prima, pe care am văzut-o mai înainte. Deşi
primul fiu, care îi reprezenta pe vameşi şi pe prostituate, a spus tatălui
chiar de la început un “nu” obraznic şi categoric şi, cu toate că,
vameşii şi prostituatele, s-au terfelit în păcatele cele mai mari şi
ruşinoase, totuşi ei au devenit infinit mai buni decât al doilea fiu
politicos şi manierat care a spus tatălui “Mă duc, stăpâne!” şi, totuşi
nu s-a dus. Mântuitorul ne învaţă că, această deosebire, care era între
cei doi fraţi, a constat în faptul că, la primul fiu “i-a părut rău şi s-a
dus să lucreze în vie” şi că, această pocăinţă şi împlinire a voii lui
Dumnezeu, erau atât de mari şi de valoroase înaintea Celui Preaînalt,
încât acest fiu, nu numai că a ajuns mai bun decât fratele lui, dar chiar
i s-a acordat și harul să intre în Împărăţia lui Dumnezeu; iar fratele lui,
care părea mai bun, să rămână afară şi să cadă sub osânda veşnică a lui
Dumnezeu.
Nu contează, cât de mare este un om într-o religie, aşa cum
erau şi preoţii cei mai de seamă şi experţii Legii în iudaism sau, după
cum sunt mulţi titraţi în toate confesiunile creştine şi deţin cele mai
înalte funcţii, dacă nu se aseamănă cu primul fiu care s-a pocăit, a
făcut voia tatălui şi a intrat în Împărăţia lui Dumnezeu. Iar, dacă se
aseamănă cu al doilea fiu, a zis comentatorul J.C. Ryle şi se consideră,
în aroganţa lor, că sunt mai buni decât fratele lor, şi nu se pocăiesc şi
ei, cu adevărat, nu se includ, în mod real, în Biserica lui Cristos şi nu
fac parte din Împărăţia lui Dumnezeu, și, chiar toată slujirea lor, nu
este decât o scârbă înaintea lui Dumnezeu şi ei sunt sub osânda Celui
Preaînalt 17.
Parabola aceasta n-a fost valabilă numai pentru arhierei,
experţii Legii şi farisei, ci este și pentru toţi formaliştii din Biserica lui
Cristos, care sunt creştini numai cu numele. Suntem în mare pericol,
atunci când ne etalăm cu semenii noştri şi ne vedem mai buni ca ei, în
loc, să ne privim prin prisma cerinţelor şi în lumina voii şi a sfinţeniei
lui Dumnezeu şi, să ne vedem răi şi mai păcătoşi decât fraţii noştri şi,
astfel, să ne pocăim tot mai mult.
În încheiere, Domnul Isus a zis acestor sinedrişti şi prin ei
întregului for suprem, din care făceau parte: “Fiindcă Ioan a venit la
voi umblând pe calea dreptăţii şi nu l-aţi crezut. Dar vameşii şi
prostituatele l-au crezut: şi, deşi aţi văzut lucrul acesta, nu v-aţi
pocăit în cele din urmă ca să-l credeţi.” (v.32) Cuvintele: “Ioan a
venit la voi umblând pe calea dreptăţii şi nu l-aţi crezut”, înseamnă că
el a fost trimis de Dumnezeu ca, predicând şi, botezând, să trezească
poporului evreu simţul păcatului şi să-l cheme la Împărăţia Cerului
prin pocăinţă şi ascultare de Cel Preaînalt. Dar ei, nu s-au pocăit şi nu
s-au întors la Dumnezeu prin predicile şi la chemarea lui, deşi au
văzut cum chiar şi vameşii şi prostituatele, au crezut că Ioan era un
mare proroc al lui Dumnezeu şi s-au pocăit. Iar, cuvintele
Mântuitotului, când a zis arhiereilor şi experţilor Legii: “ ... Și, deşi aţi
văzut lucrul acesta, nu v-aţi pocăit în cele din urmă ca să-l credeţi”,
ne arată, mai clar, că ei erau morţi în păcat, că nu-i interesa, în mod
real, Dumnezeu şi problema mântuirii sufletului lor, de aceea pe ei nu-
i mişca nimic şi nu-i tăia la inimă, nici chiar atunci când au văzut cum
şi păcătoşii cei mai notorii se pocăiau, făceau voia lui Dumnezeu şi
intrau în Împărăţia Lui, iar pe ei s-au văzut că au rămas afară.
Iată, cine erau conducătorii poporului evreu şi cine erau
vrăjmaşii Mântuitorului! Nişte oameni care erau într-o totală
indiferenţă faţă de Dumnezeu şi, care şi-au zăvorât uşa inimii faţă de
Cel Preaînalt, chiar şi atunci când Tatăl ceresc voia să-i câştige, cu tot
dinadinsul, şi pe ei pentru Împărăţia Lui prin Ioan Botezătorul şi, cu
atât mai mult, prin Domnul Isus. Cu toate acestea, ei n-au intrat în vie
să facă voia Tatălui ceresc, ci au rămas afară din Împărăţia lui
Dumnezeu pentru veci de veci.

MacArthur, J.P., Evanghelia după Ioan, p. 208.
3. Ellison, H.L., Matthew, p. 1142 – 1143;
5. Bruce, F.F., The Training of the Twelve, p. 326.
10. Op. cit.;
14. Op. cit.
14. PARABOLA VIERILOR (I)
Marcu 12 : 1 – 12
1 Isus a început pe urmă să le vorbească în parabole. “Un om
a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea şi a
zidit un turn; apoi a arendat-o unor vieri şi a plecat din ţară.
2 La vremea roadelor, a trimis la vieri un sclav ca să ia de la ei
roadele viei.
3 Vierii au pus mâna pe el, l-au bătut şi l-au trimis înapoi cu
mâinile goale.
4 A trimis iarăşi la ei un alt sclav; ei l-au rănit la cap şi l-au
batjocorit.
5 A mai trimis un altul, pe care l-au omorât; apoi a trimis mulţi
alţii, dintre care pe unii i-au bătut, iar pe alţii i-au omorât.
6 Mai avea un singur fiu preaiubit; în cele din urmă l-a trimis
şi pe el la ei. “Îl vor primi cu cinste pe fiul meu!” şi-a zis el.
7 Dar vierii aceia au zis între ei: “Iată moştenitorul; veniţi să-l
omorâm şi moştenirea va fi a noastră.”
8 Şi au pus mâna pe el, l-au omorât şi i-au aruncat trupul afară
din vie.
9 Acum, ce va face stăpânul viei? Va veni, îi va nimici pe vierii
aceia şi via o va da altora.
10 Oare n-aţi citit locul acesta din Scriptură: “Piatra pe care
au aruncat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului;
11 Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri?”
12 Ei căutau să-L prindă, dar se temeau de mulţime.
Pricepuseră că împotriva lor spusese Isus parabola aceasta. Şi L-au
lăsat şi au plecat.
Matei 21 : 33 – 46
33 Ascultaţi o altă parabolă: “Era un om, un gospodar, care a
sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea şi a zidit
un turn. Apoi a dat-o unor vieri şi a plecat în altă ţară.
34 Când a venit vremea roadelor, i-a trimis pe sclavii săi la
vieri ca să ia partea lui de rod.
35 Vierii au pus mâna pe sclavii lui şi pe unul l-au bătut, pe
altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre.
36 A mai trimis alţi sclavi, mai mulţi decât cei dintâi; şi vierii i-
au primit la fel.
37 La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: “Îl vor primi cu
cinste pe fiul meu!”
38 Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: “Iată
moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să punem stăpânire pe moştenirea
lui.”
39 Şi au pus mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au omorât.
40 Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor
acestora?
41 Ei I-au răspuns: “Pe ticăloşii aceia îi va pedepsi aspru şi
via o va da altor vieri, care-i vor da roadele la vremea lor.”
42 Isus le-a zis: “N-aţi citit niciodată în Scriptură că: «Piatra
pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului;
Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri?»
43 De aceea, vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de
la voi şi va fi dată unui popor care va aduce roadele cuvenite.
44 Cine va cădea peste piatra aceasta va fi zdrobit de ea; iar
pe acela peste care va cădea ea îl va spulbera.”
45 După ce au auzit parabola Lui, preoţii cei mai de seamă şi
fariseii au înţeles că Isus vorbeşte despre ei
46 şi căutau să-L prindă; dar se temeau de mulţimi, pentru că
ele Îl considerau drept profet.
Luca 20 : 9 – 19
9 Apoi a început să spună mulţimii parabola aceasta: “Un om
a sădit o vie, a arendat-o unor vieri şi a plecat într-o altă ţară pentru
o vreme îndelungată.
10 La vremea roadelor, a trimis la vieri un sclav, ca să-i dea
partea lui din rodul viei. Vierii l-au bătut şi l-au trimis înapoi cu
mâinile goale.
11 A mai trimis un alt sclav; ei l-au bătut şi pe acela, l-au
batjocorit şi l-au trimis înapoi cu mâinile goale.
12 A mai trimis un al treilea sclav; ei l-au rănit şi pe acela şi l-
au scos afară.
13 Stăpânul viei a zis: “Ce să fac? Îl voi trimite pe fiul meu
preaiubit; poate că îl vor primi cu cinste.”
14 Dar vierii, când l-au văzut, s-au sfătuit între ei şi au zis:
“Iată moştenitorul; veniţi să-l ucidem, ca moştenirea să fie a
noastră.”
15 Şi l-au scos afară din vie şi l-au omorât. Acum, ce le va face
stăpânul viei?
16 Va veni, îi va pierde pe vierii aceia şi via o va da altora.”
Când au auzit ei cuvintele acestea, au zis: “Nicidecum!”
17 Dar Isus i-a privit drept în faţă şi le-a zis: “Ce înseamnă
cuvintele acestea care au fost scrise: « Piatra pe care au lepădat-o
zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului?
18 Oricine va cădea peste piatra aceasta va fi zdrobit de ea şi
pe acela peste care va cădea ea îl va spulbera?»“
19 Preoţii cei mai de seamă şi cărturarii căutau să pună mâna
pe El chiar în ceasul acela, dar se temeau de mulţime. Pricepuseră că
Isus spusese parabola aceasta împotriva lor.
Armonizat
1 Apoi a început să spună mulţimii parabola aceasta: (Lc.v.9)
Ascultaţi o altă parabolă: «Era un om, un gospodar, care a sădit o
vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea şi a zidit un
turn. (Mt.v.33)
2 Apoi a arendat-o unor vieri (Mc.v.1) şi a plecat într-o altă
ţară pentru o vreme îndelungată. (Lc.v.9)
3 Când a venit vremea roadelor, (Mt.v.34) a trimis la vieri un
sclav, ca să-i dea partea lui din rodul viei. (Lc.v.10)
4 Vierii au pus mâna pe el, l-au bătut şi l-au trimis înapoi cu
mâinile goale. (Mc.v.3)
5 A mai trimis un alt sclav; ei l-au bătut şi pe acela, l-au
batjocorit şi l-au trimis înapoi cu mâinile goale. (Lc.v.11)
6 A mai trimis un al treilea sclav; ei l-au rănit / la cap (Mc.v.4)
/ şi pe acela şi l-au scos afară. (Lc.v.12)
7 A mai trimis un altul, pe care l-au omorât, (Mc.v.5) iar pe
altul l-au ucis cu pietre. (Mt.v.35)
8 Apoi a mai trimis mulţi alţi sclavi, / mai mulţi decât cei
dintâi; şi vierii i-au primit la fel: (Mt.v.36) / pe unii i-au bătut, iar pe
alţii i-au omorât. (Mc.v.5)
9 Mai avea un singur fiu preaiubit; (Mc.v.6) Stăpânul viei a
zis: “Ce să fac? Îl voi trimite pe fiul meu preaiubit; poate că îl vor
primi cu cinste.” (Lc.v.13)
10 În cele din urmă l-a trimis şi pe el la ei. (Mc.v.6) Dar vierii
aceia, (Mc.v.7) când l-au văzut, s-au sfătuit între ei şi au zis: “Iată
moştenitorul; veniţi să-l ucidem, ca moştenirea să fie a noastră.”
(Lc.v.14)
11 Şi au pus mâna pe el, l-au omorât şi i-au aruncat trupul
afară din vie. (Mc.v.8)
12 Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor
acestora?» (Mt.v.40)
13 Ei I-au răspuns: “Pe ticăloşii aceia îi va pedepsi aspru şi
via o va da altor vieri, care-i vor da roadele la vremea lor.” (Mt.v.41)
14 De aceea, vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de
la voi şi va fi dată unui popor care va aduce roadele cuvenite.
(Mt.v.43)
15 Când au auzit ei cuvintele acestea, au zis: “Nicidecum!”
(Lc.v.16)
16 Dar Isus i-a privit drept în faţă şi le-a zis: (Lc.v.17) “Oare
n-aţi citit / niciodată (Mt.v.42) / locul acesta din Scriptură (Mc.v.10)
şi nu ştiţi ce înseamnă: (Lc.v.17)
17 «Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în
capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii
noştri? (Mt.v.42)
18 Oricine va cădea peste piatra aceasta va fi zdrobit de ea şi
pe acela peste care va cădea ea îl va spulbera?» (Lc.v.18)
19 După ce au auzit parabola Lui, preoţii cei mai de seamă şi /
cărturarii (Lc.v.19) / au înţeles că Isus vorbeşte despre ei (Mt.v.45)
20 şi căutau să-L prindă / chiar în ceasul acela; (Lc.v.19) dar
se temeau de mulţimi, pentru că ele Îl considerau drept profet.
(Mt.v.46) Şi L-au lăsat şi au plecat. (Mc.v.12)
Mântuitorul a spus parabola unui tată cu doi fii răi
conducătorilor poporului evreu, iar parabola aceasta cu vierii, Fiul lui
Dumnezeu n-a adresat-o numai preoţilor celor mai de seamă şi
cărturarilor, dar şi tuturor israeliţilor, care Îl ascultau în curtea cea
mare a templului, de aceea Evanghelistul Luca a redat detaliul: “Apoi
a început să spună mulţimii parabola aceasta.” (v.9) Iar, Evangheliştii
Marcu și Matei, au scos în evidenţă detaliile: “După ce au auzit
parabola Lui, preoţii cei mai de seamă şi fariseii au înţeles că Isus
vorbeşte despre ei” (Mt.v.45) şi “Pricepuseră că împotriva lor
spusese Isus parabola aceasta.” (Mc.v.12) 1
Domnul Isus a redat în parabola aceasta drama morţii Lui.
Metaforele pe care El le-a folosit în această parabolă ca: via,
proprietarul viei, vierii, robii, uciderea fiului stăpânului viei de către
arendaşi, arendarea viei la alți vieri şi ajungerea pietrei lepădate de
zidari în capul unghiului clădirii, nu sunt altceva decât acte din
scenariul acestei mari drame. Mântuirorul a spus parabola aceasta
înaintea marilor mulţimi, pentru a-i demasca pe conducătorii
poporului evreu şi, în mod special, pe preoţii cei mai de seamă şi pe
cărturari, pentru că ei deja, hotărându-I moartea, au început să
acţioneze energic pentru a o duce la îndeplinire 2.
Din acest text vom ţine trei studii intitulate Parabola vierilor.
În primul studiu ne vom ocupa de două lucruri: de faptul că această
parabolă este semialegorie şi de interpretarea acestei semialegorii.
I. ACEASTĂ PARABOLĂ ESTE SEMIALEGORIE
În toate trei Evangheliile Sinoptice scrie în textul grecesc al
acestei pilde cuvântul parabola, care înseamnă “comparaţie”, “pildă”.
Evanghelistul Matei l-a redat pe Domnul Isus spunând: “Ascultaţi o
parabolă” (v.33) şi Evanghelistul Luca a scris: “Apoi a început să
spună mulţimii parabola aceasta.” (v.9)
Când am tratat studiul intitulat Pildele Dascălului Ceresc,
(Vol.IV,Stud.27) am văzut că Domnul Isus a dat naştere la parabole
nemuritoare şi lumea L-a declarat ca fiind Cel mai mare Maestru al
lor. Noi întotodeauna am admirat parabolele Mântuitorului, dar când
ne amintim că ele nu erau compuse şi memorizate în liniştea unui
studiu, ci au fost concepute pe moment, minunăţia lor crește cu atât
mai mult.
Această parabolă cu vierii este una de avertizare şi de
demascare, în care Mântuitorul Şi-a arătat moartea, pe care I-o urzeau
aceia cărora le-o spunea. O astfel de parabolă nu era compusă şi
fasonată ca un sonet într-un timp îndelungat şi liniştit, ci era
concepută, pe moment, într-un mare conflict. Din conceperea şi
mânuirea ei se vede toată sensibilitatea, perspicacitatea, rapiditatea şi
curajul de care dispunea Mântuitorul, în acele momente de pericol de
moarte.
Dacă Dascălul divin nu ne-ar fi prezentat multe adevăruri în
nişte tablouri vii, cum sunt parabolele: samariteanul milostiv, fiul
risipitor, parabola vierilor şi altele, ele n-ar fi rămas nişte adevăruri
universale şi nemuritoare.
Tot atunci când am tratat studiul intitulat Pildele Dascălului
Ceresc, (Vol.IV,Stud.27) am văzut că parabolele tratează o singură
idee, în care sunt centrate toate părţile secundare care formează
detaliile şi fondul tabloului; că ele se spuneau numai pe cale orală; şi
că se înţelegeau foarte uşor şi repede. La o parabolă numai ideea
centrală se interpretează, nu şi punctele secundare, care formează
detaliile şi scenariul temei acesteia. Dacă am încerca să găsim câte o
însemnătate la fiecare detaliu dintr-o pildă, am greşi sigur şi am
denatura grav adevărul din ea 3.
W. Barclay, D.B.J. Campbell, ca şi alţi comentatori, ne spun că
parabola aceasta este o excepţie în Evanghelii şi ea este singura
semialegorie, fiindcă multe detalii ale ei sunt simbolice şi au câte o
semnificaţie. Totuşi, unele din detaliile ei nu au nici o însemnătate, de
aceea ea este numai o semialegorie, și nu o alegorie 4.
Comentatorii C.H. Dodd şi H.L. Ellison ne spun că, alegoriile
sunt greu de înţales, pentru că fiecare detaliu al lor este câte o
metaforă separată, care are o însemnătate simbolică. Ele trebuie
studiate pe îndelete şi într-un timp mai îndelungat. Datorită acestui
fapt, ele nu se rostesc niciodată în public pe cale orală, ci se scriu
pentru a fi citite 5.
Şi, în al doilea rând, ne vom ocupa de
II. INTERPRETAREA ACESTEI SEMIALEGORII
Înainte să tratăm această semialegorie în toate detaliile ei,
amintim una dintre afirmaţiile multor comentatori, că însemnătatea ei
este uşor de înțeles şi clară, pentru că ea nu este o alegorie, ci numai o
semialegorie; şi fiindcă Domnul Isus a folosit în ea tablouri din
Vechiul Testament, care erau familiare ascultătorilor Lui. Datorită
acestui fapt, așa cum ne-au relatat toţi trei evangheliştii sinoptici,
sinedriştii care au venit la Mântuitorul ca să-I întindă o cursă, cât şi
întreaga audienţă, au înţeles această semialegorie. Evanghelistul Matei
a scris: “... Preoţii cei mai de seamă şi fariseii au înţeles că Isus
vorbeşte despre ei” (v.45) şi Evangheliştii Marcu şi Luca au spus la
fel: “Preoţii cei mai de seamă şi cărturarii ... pricepuseră că Isus
spusese parabola aceasta împotriva lor.” (v.19) 6
Această semialegorie a vierilor are șase metafore, care
constituie actele din scenariul dramei morții Domnului Isus.
a) Prima este via. Toţi trei evangheliştii sinoptici L-au redat pe
Mântuitorul spunând, îi cităm armonizat:
“(1) Apoi a început să spună mulţimii parabola aceasta:
(Lc.v.9) Ascultaţi o altă parabolă: «Era un om, un gospodar,
care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc
în ea şi a zidit un turn. (Mt.v.33)
(2) Apoi a arendat-o unor vieri (Mc.v.1) şi a plecat într-
o altă ţară pentru o vreme îndelungată.” (Lc.v.9)
Via reprezenta în Vechiul Testament “poporul evreu”.
Psalmistul Asaf a scris în psalmul 80:8 cum Dumnezeu a scos poporul
evreu din Egipt, ţara robiei şi l-a aşezat în Israel, el a zis: “Tu ai adus
o vie din Egipt, ai izgonit neamurile, şi ai sădit-o.” Prorocul Ieremia,
fiind inspirat de Duhul Sfânt, L-a redat pe Dumnezeu spunând
poporului evreu: “Te sădisem ca pe o vie minunată şi de cel mai bun
soi: cum te-ai schimbat şi te-ai prefăcut într-o coardă de viţă
sălbatică?” (2:21) Şi Prorocul Isaia, de asemenea, a fost inspirat de
Dumnezeu să compare Israelul cu o vie. El a scris: “«Voi cânta
Preaiubitului meu, cântarea Preaiubitului meu despre via Lui.
Preaiubitul meu avea o vie pe o câmpie foarte mănoasă. (2) I-a săpat
pământul, l-a curățat de pietre şi a sădit în el viţele cele mai alese. A
zidit un turn în mijlocul ei şi a săpat şi un teasc, apoi trăgea nădejde
că are să-I facă struguri buni, dar a făcut struguri sălbatici ... (4) Ce
aş mai fi putut face viei Mele şi nu i-am făcut? Pentru ce a făcut ea
struguri sălbatici, când eu mă aşteptam să facă struguri buni? (5) Vă
voi spune însă acum, ce voi face viei Mele: îi voi smulge gardul, ca să
fie păscută de vite; îi voi surpa zidul, ca să fie călcată în picioare; (6)
o voi pustiii; nu va mai fi curățată, nici săpată, spini şi mărăcini vor
creşte în ea! Voi porunci şi norilor, să nu mai plouă peste ea.» (7) Via
Domnului oştirilor este casa lui Israel, şi bărbaţii lui Iuda sunt viţa pe
care o iubea ...” (5:1-7)
Domnul Isus a întrebuinţat în semialegoria Lui chiar şi
detaliile: gardul, turnul şi teascul din cartea Prorocului Isaia, cu care
Dumnezeu a echipat via lui Israel 7. Viile se împrejmuiau în Israel cu
un gard viu de spini, ca să nu intre în ea porcii sălbatici, şacalii şi
vulpile care făceau ravagii (Cânt.Cânt.2:15) şi, ca strugurii ei să fie
protejaţi de hoţi 8. Turnurile din vii se construiau din piatră. De pe ele
se veghea împotriva hoţilor şi a animalelor sălbatice amintite.
Turnurile se foloseau şi pentru depozitarea vinului şi, totodată, în ele
locuiau viticultorii atunci când lucrau în vie 9. În Israel, fiecare vie
avea teascul ei, care era rotund şi se compunea din două părţi: lateral
avea un grătar de lemn ferecat şi jos avea o lespede mare de piatră în
care era scobit de jur împrejur un canal prin care curgea mustul într-un
bazin. În unele cazuri, lespedea de piatră era înlocuită cu lutul ars care,
adeseori era mai tare decât ceramica. Oamenii se urcau în teasc şi
călcau strugurii cu picioarele 10.
b) A doua metaforă este proprietarul viei. Evangheliştii Marcu
și Matei au scris, îi cităm armonizat: “... Un om, un gospodar ... a
sădit o vie, (Mt.v.33) apoi a arendat-o unor vieri.” (Mc.v.1) H.
Alford, A. Edersheim, W. Barclay, cât şi mulţi alţi comentatori spun
că proprietarul viei Îl reprezintă pe Dumnezeu 11.
c) A treia metaforă sunt vierii. Toţi trei evangheliştii sinoptici
au scris, îi cităm armonizat: “... Un om, un gospodar ... a sădit o vie,
(Mt.v.33) apoi a arendat-o unor vieri (Mc.v.1) şi a plecat într-o altă
ţară pentru o vrme îndelungată.” (Lc.v.9) Comentatorul W. Barclay,
face o distincţie în acest text, faţă de cel amintit din cartea Profetului
Isaia 5:1-7. Din felul, în care Mântuitorul a spus această semialegorie
în auzul unei mari mulţimi şi înaintea autorităţilor ecleziastice
evreieşti, vierii reprezentau pe toţi israeliţii, iar vierii arendaşi, îi
simbolizau pe conducătorii religioşi, în a căror mâini, Dumnezeu a
încredinţat Israelul, via Sa 12.
O vie cu un turn
Evanghelistul Luca a scos în evidenţă faptul că, acest moşier

din parabolă şi-a arendat via unor vieri înainte de-a pleca “într-o altă
ţară pentru o vreme îndelungată.” (v.9) Dascălul Ceresc a spus
parabola aceasta, pe fondul unor întâmplări, care aveau loc mereu în
acel timp. Parabola aceasta era, atât de aproape de realităţile din acea
vreme, încât ascultătorilor Domnului Isus le era greu să facă distincţie
între parabolă şi lucrurile
care se întâmplau atunci.
Mulţi dintre moşieri

plecau chiar şi din Galileea
în alte ţări şi îşi arendau
pământul. Fenomenul
acesta se întâmpla, în mod
special, în Iudeea, pentru
că pe vremea aceea, fiind
tulburare în întreg Israelul,
moşierii îşi găseau prea
Viile împrejmuite cu ziduri de piatră
puţină linişte, comoditate
şi lux. Dar, nu numai romanii care, investindu-şi adeseori bani în
cumpărarea de vii în Israel, îşi încredinţau viile arendaşilor şi plecau
într-o altă ţară mai confortabilă, ci chiar şi moşierii evrei 13. După ce
vierii luau o vie în arendă, le revenea întreaga responsabilitate asupra
ei 14.
Comentatorul evreu, A.
Edersheim, a spus că, potrivit
Talmudului, retribuirea pentru
arendarea unui pământ se făcea
în trei feluri: primul, că
arendaşii primeau a treia sau a
patra parte din recoltă, după
cum era învoiala. În acest caz,
arendaşii erau interesaţi ca
producţia să fie cât mai bună.
Al doilea: arendaşul să
plătească proprietarului în bani
o sumă stabilită după culesul
recoltei, indiferent cum era
recolta, bună sau rea. Şi al
treilea: arendaşul să plătească Mistreţii în vii
proprietarului în natură o
cantitate fixă din recoltă, tot indiferent cum era anul de roditor sau
secetos 15. Arendarea se făcea pe un an sau pe viaţă. Uneori se făcea
chiar şi ereditar, din tată în fiu. Comentatorul A. Edersheim a spus că,
Mântuitorul atunci când a spus parabola aceasta, a avut în vedere
arendarea ereditară care trecea de la tată la fiu 16.
d) A patra metaforă sunt robii. Toţi trei evangheliştii sinoptici
au scris, îi cităm armonizat:
“(3) Când a venit vremea roadelor, (Mt.v.34) a trimis la
vieri un sclav, ca să-i dea partea lui din rodul viei. (Lc.v.10)
(4) Vierii au pus mâna pe el, l-au bătut şi l-au trimis
înapoi cu mâinile goale. (Mc.v.3)
(5) A mai trimis un alt sclav; ei l-au bătut şi pe acela, l-
au batjocorit şi l-au trimis înapoi cu mâinile goale. (Lc.v.11)
(6) A mai trimis un al treilea sclav; ei l-au rănit / la cap
(Mc.v.4) / şi pe acela şi l-au scos afară. (Lc.v.12)
(7) A mai trimis un altul, pe care l-au omorât, (Mc.v.5)
iar pe altul l-au ucis cu pietre. (Mt.v.35)
(8) Apoi a mai trimis mulţi alţi sclavi, / mai mulţi decât
cei dintâi; şi vierii i-au primit la fel: (Mt.v.36) / pe unii i-au
bătut, iar pe alţii i-au omorât.” (Mc.v.5)
Robii îi reprezintă pe “profeţi”, aşa cum scrie în textul ebraic şi
în textul grecesc din Septuaginta în Amos 3:7, Ieremia 7:25, Zaharia
1:6 etc, şi nu pe “slujitori” aşa cum a tradus D. Cornilescu în Biblia
noastră românească. Mântuitorul a spus în această parabolă că
dregătorii Israelului, în frunte cu preoţii cei mai de seamă şi cărturarii,
i-au respins, persecutat şi ucis pe toţi prorocii Vechiului Testament, de
la Prorocul Isaia şi până la Ioan Botezătorul, înainte mergătorul -
Fiului lui Dumnezeu, care era cel mai mare dintre proroci, (Luca 7:26)
pentru că au chemat poporul evreu din nou la Dumnezeu prin pocăinţă
17
.
e) A cincea metaforă este fiul proprietarului viei. Evangheliştii
Marcu şi Luca au scris, îi cităm armonizat:
“(9) Mai avea un singur fiu preaiubit; (Mc.v.6)
Stăpânul viei a zis: «Ce să fac? Îl voi trimite pe fiul meu
preaiubit; poate că îl vor primi cu cinste.» (Lc.v.13)
(10) În cele din urmă l-a trimis şi pe el la ei. (Mc.v.6)
Dar vierii aceia, (Mc.v.7) când l-au văzut, s-au sfătuit între ei
şi au zis: «Iată moştenitorul; veniţi să-l ucidem, ca moştenirea
să fie a noastră.» (Lc.v.14)
(11) Şi au pus mâna pe el, l-au omorât şi i-au aruncat
trupul afară din vie.” (Mc.v.8)
Pe timpul Domnului Isus era un dezastru în Israel, din punct de
vedere economic şi, în special, în Iudeea. Muncitorii erau foarte
nemulţumiţi şi agitaţi. Ei au protestat de multe ori împotriva
proprietarilor plecaţi în alte ţări şi s-au răsculat împotriva lor. Aşa că
răzvrătirea şi răscularea acestor vieri din parabolă împotriva fiului
proprietarului viei, arată ceea ce adeseori se întâmpla atunci 18.
Fiul proprietarului viei din parabolă, pe care tatăl l-a trimis
ultimul la vieri şi pe care aceştia l-au ucis, Îl simbolizează pe “Fiul lui
Dumnezeu”.
Între Evanghelistul Marcu şi Evangheliştii Matei şi Luca, ni se
pare că este o discordanţă. Evanghelistul Marcu spune că vierii l-au
ucis pe fiul proprietarului lor în vie şi că numai după aceea l-au scos
afară din vie. El a scris: “Şi au pus mâna pe el, l-au omorât şi i-au
aruncat trupul afară din vie.” (v.8) Iar, Evangheliştii Matei şi Luca
ne arată că vierii L-au scos, mai întâi, pe fiul stăpânului lor din vie şi,
apoi l-au ucis. Evanghelistul Matei a scris: “Şi au pus mâna pe el, l-au
scos afară din vie şi l-au omorât” (v.39) şi Evanghelistul Luca, de
asemenea, a zis: “Şi l-au scos afară din vie și l-au omorât.” (v.15)
Cum se explică această contradicţie aparentă? La această întrebare s-
au dat două răspunsuri. Cei care au dat primul răspuns, opinează că
Evangheliştii Matei şi Luca au scris acest detaliu, aşa cum l-a spus
Domnul Isus în parabolă, iar, Evanghelistul Marcu, l-a redat ca şi când
ar fi zis cu alte cuvinte: “Ei l-au omorât în modul cel mai ruşinos,
chiar în via tatălui, ca pe un om blestemat şi, apoi l-au aruncat din
vie” 19. Alţii, au spus tocmai invers, că Evanghelistul Marcu, care a
scris Evanghelia lui Cristos primul, a consemnat aşa cum a spus
Domnul Isus în parabolă. Aceştia, spun că prin acest detaliu,
dumnazeiescul nostru Învăţător ne-a scos în evidenţă cel mai ruşinos
lucru din întreg Universul, că preoţii cei mai de seamă şi cărturarii,
erau reprezentaţi prin vierii arendaşi, și că ei au fost asasinii Fiului lui
Dumnezeu şi aceasta chiar în Israel, ţara lui Dumnezeu. Israelul, era
simbolizat prin metafora viei. Pe când, Evangheliştii Matei şi Luca,
care au scris Evanghelia lui Cristos după Evanghelistul Marcu, ştiind
că cititorii de mai târziu nu vor înţelege acest detaliu, redat de
Evanghelistul Marcu, au făcut o mică retuşare, ca nu cumva cineva să
creadă că, Domnul Isus nu ştia atunci când a spus această parabolă, că
El va fi omorât afară din Ierusalim. Este adevărat că, autorităţile
ecleziastice evreieşti au avut grijă, ca Domnul Isus să nu fie omorât în
“Sfânta Cetate”, dar pentru aceasta El, totuşi a fost răstignit în Israel,
care era via Tatălui Său.
f) Şi a şasea metaforă este piatra din capul unghiului clădirii
lepădată de zidari. Toţi trei evangheliştii sinoptici L-au redat pe
Mântuitorul spunând în această semialegorie, îi cităm armonizat:
“(16) Dar Isus i-a privit drept în faţă şi le-a zis:
(Lc.v.17) «Oare n-aţi citit / niciodată (Mt.v.42) / locul acesta
din Scriptură (Mc.v.10) şi nu ştiţi ce înseamnă: (Lc.v.17)
(17) ‚Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie
pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru şi este
minunat în ochii noştri? (Mt.v.42)
(18) Oricine va cădea peste piatra aceasta va fi zdrobit
de ea şi pe acela peste care va cădea ea îl va spulbera?‟»”
(Lc.v.18)
Piatra din capul unghiului, care este o altă mare metaforă, Îl
reprezintă pe Domnul Isus. Mântuitorul a luat tabloul acesta din
Psalmul 118:22, prin care a arătat cum constructorii din acel timp,
care L-au lepădat pe El, Piatra din capul unghiului clădirii, erau preoţii
cei mai de seamă şi cărturarii, cât şi întreaga naţiune evreiască care a
strigat către Pilat: “Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!” (Ioan 19:15) 20 Dar
după moartea şi învierea Sa, Dumnezeu, înzestrându-L cu cea mai
mare cinste, L-a aşezat nu numai în capul unghiului Noului Israel,
care este Biserica Sa, formată din toate naţiunile pământului, dar
chiar şi în capul unghiului întregii creaţii şi L-a făcut Cheia de
Boltă a Bisericii Sale şi a întregii zidiri.

4. Op. cit.;
5. Dodd, C.H., The Parables of the Kingdom, p. 18;
7. Op. cit.;
10. Barclay, W., The Revelation of John, Vol. II, p. 116;
15. The Talmudic Tractate Babha Metsia, 104a;
17. Op. cit. p. 767.
20. Op. cit. p. 475.
15. PARABOLA VIERILOR (II)
Marcu 12 : 1 – 12; Matei 21 : 33 – 46; Luca 20 : 1 – 19
Din acest text intitulat tot Parabola vierilor, ne vom ocupa de

personajele din scenariul dramei morţii Fiului lui Dumnezeu: de
Proprietarul viei, de Fiul Proprietarului viei și de vieri.
I. PROPRIETARUL VIEI
Domnul Isus ne arată patru lucruri în legătură cu Proprietarul
viei:
a) Primul lucru era, bunătatea lui faţă de vieri. Evanghelistul
Matei a scris: “Era un om, un gospodar, care a sădit o vie. A
împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea şi a zidit un turn.”
(v.33) Comentatorul W. Barclay a explicat că proprietarul viei, în
gneroziatea lui, şi-a echipat via cu tot ce era necesar: cu “gard”, cu
“turn” şi cu “teasc”, ca vierii să poată câştiga cât mai bine. Am văzut
în studiul precedent că proprietarul viei Îl reprezintă pe Dumnezeu.
Dumnezeu, în
bunătatea Lui,
este foarte darnic.
El ne-a pus la
dispoziţie tot felul
de bunuri şi
binecuvântări
materiale şi
spirituale în viaţă,
în familie şi în
lume 1.
Viile se cultivă în Israel în locurile deluroase, în special în

Iudeea, în părţile făcute terase.
b) Al doilea lucru
cu privire la proprietarul
viei era, încrederea lui
în vieri. Evangheliştii
Marcu şi Luca au scris, îi
cităm armonizat: “Apoi a
arendat-o unor vieri
(Mc.v.1) şi a plecat într-o
altă ţară pentru o vreme
îndelungată.” (Lc.v.9) W.
Barclay a explicat că,
proprietarul viei s-a
încrezut în vieri, de aceea
le-a încredinţat via ca “s-
o lucreze şi a plecat într-
o altă ţară pentru o
vreme îndelungată.” Cât
de mare este acest adevăr
că Dumnezeu se încrede
în oameni! El se încrede
şi în noi, de aceea, după
ce ne-a oferit multe
lucruri valoroase în viaţă,
Câmpul în tersse de lângă Hebron ne-a lăsat liberi. Cineva a
spus: “Ce frumos este acest gest din partea lui Dumnezeu, că după ce
ne-a încredinţat multe lucruri de valoare, ne-a îngăduit să ne
bucurăm de ele în viaţă.” 2
c) Al treilea lucru cu privire la proprietarul viei era, răbdarea
lui pe care o avea faţă de vieri. Toţi trei evangheliştii sinoptici au
scris, îi cităm armonizat:
“(3) Când a venit vremea roadelor, (Mt.v.34) a trimis la
vieri un sclav, ca să-i dea partea lui din rodul viei. (Lc.v.10)
(4) Vierii au pus mâna pe el, l-au bătut şi l-au trimis
înapoi cu mâinile goale. (Mc.v.3)
(5) A mai trimis un alt sclav; ei l-au bătut şi pe acela, l-
au batjocorit şi l-au trimis înapoi cu mâinile goale. (Lc.v.11)
(6) A mai trimis un al treilea sclav; ei l-au rănit / la cap
(Mc.v.4) / şi pe acela şi l-au scos afară. (Lc.v.12)
(7) A mai trimis un altul, pe care l-au omorât, (Mc.v.5)
iar pe altul l-au ucis cu pietre. (Mt.v.35)
(8) Apoi a mai trimis mulţi alţi sclavi, / mai mulţi decât
cei dintâi; şi vierii i-au primit la fel: (Mt.v.36) / pe unii i-au
bătut, iar pe alţii i-au omorât. (Mc.v.5)
(9) Mai avea un singur fiu preaiubit; (Mc.v.6) stăpânul
viei a zis: «Ce să fac? Îl voi trimite pe fiul meu preaiubit; poate
că îl vor primi cu cinste.» (Lc.v.13)
10 În cele din urmă l-a trimis şi pe el la ei. (Mc.v.6) Dar
vierii aceia, (Mc.v.7) când l-au văzut, s-au sfătuit între ei şi au
zis: «Iată moştenitorul; veniţi să-l ucidem, ca moştenirea să fie
a noastră.» (Lc.v.14)
11 Şi au pus mâna pe el, l-au omorât şi i-au aruncat
Comentatorii W. Barclay şi J.C. Ryle ne spun că Israelul, deşi a
căzut adeseori în păcate grave ca necredinţa şi închinarea la idoli,
totuşi Dumnezeu nu S-a răzbunat imediat, ci a trimis la el profeţi, unul
după altul, dându-i astfel ocazie după ocazie, să răspundă la apelul Lui
şi să se pocăiască. Dar Israelul, în frunte cu conducătorii lui, în loc să
se fi schimbat, el, dimpotrivă, pe unii dintre profeţi i-a batjocorit, pe
alţii i-a bătut şi i-a rănit, iar pe cei mai mulţi i-a ucis cu pietre.
Dumnezeu, fiindcă îl iubea și avea milă de el, a trimis la acest popor
profeţi, după profeţi, ca să-l prevină de pericolul în care se afla şi, cu
toate că, în îndelunga Sa răbdare, îi cerea cu politeţe prin aceşti trimişi
să-şi plătească datoria pe care o avea şi pe care se cuvenea s-o dea,
totuşi Israelul continua să se răzvrătească şi să ucidă pe toţi prorocii
lui Dumnezeu 3.
Domnul Isus ne-a scos în evidenţă în această parabolă,
îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, pe care o avea faţă de Israel.
Mântuitorul ne arată lucrul acesta foarte semnificativ şi mişcător.
Evanghelistul Luca L-a citat pe Fiul lui Dumnezeu spunând în
parabolă: “Stăpânul viei a zis: «Ce să fac? Îl voi trimite pe fiul meu
preaiubit; poate că îl vor primi cu cinste.»” (v.13) Şi Evanghelistul
Marcu L-a redat pe Mântuitorul zicând: “Mai avea un singur fiu
preaiubit; în cele din urmă l-a trimis şi pe el la ei. «Îl vor primi cu
cinste pe fiul meu!» şi-a zis el.” (v.6) Israelul, nu numai că nu L-a
primit pe Fiul lui Dumnezeu, dar L-a şi ucis, pironindu-L pe cruce.
Evanghelistul Marcu L-a citat pe Domnul Isus spunând în parabolă:
“Şi au pus mâna pe el, l-au omorât şi i-au aruncat trupul afară din
vie.” (v.8)
Păcatul evreilor şi, mai ales, al conducătorilor lor religioşi, a
atins punctul culminant, pentru că ei, pe lângă că au respins şi au ucis
pe toţi prorocii, L-au respins şi, L-au răstignit pe singurul Fiul al lui
Dumnezeu. Nimic nu este mai minunat și mai valoros ca răbdarea lui
Dumnezeu şi, totodată, nimic nu este mai periculos și mai grav ca
mânia Lui; pentru că El, care a creat lumea şi o ţine în mâna Lui, poate
să şteargă, în mânia Lui, nu numai o naţiune, ci chiar şi Universul
întreg 4.
d) Şi al patrulea lucru în legătură cu proprietarul viei este,
mânia şi judecata lui împotriva vierilor. Evanghelistul Matei L-a
redat pe Domnul Isus spunând: “Acum, când va veni stăpânul viei, ce
va face el vierilor acestora? (41) Ei I-au răspuns: «Pe ticăloşii aceia
îi va pedepsi aspru şi via o va da altor vieri, care-i vor da roadele la
vremea lor.»” (v.40-41) Comentatorii W. Barclay şi J.C. Ryle au spus
că, vierii arendaşi puteau să tragă anumite avantaje pe nedrept, într-o
durată oarecare de timp, crezând că ei se pot încrede în răbdarea
proprietarului viei. Numai că, într-o zi, îndelunga răbdare a lui
Dumnezeu, a luat sfârşit cu privire la ei şi cu privire la întreg Israelul.
Cu cât vierii aveau un privilegiu mai mare din partea proprietarului
viei şi, cu cât răbdarea proprietarului viei era mai îndelungă faţă de
răutatea şi răzvrătirea lor, cu atât şi mânia şi judecata proprietarului
viei a fost mai mare şi mai aspră. Proprietarul viei a aplicat vierilor
cea mai aspră pedeapsă, care a constat în faptul că a luat via de la ei şi
a dat-o altora. Nimic nu este mai tragic ca atunci când Dumnezeu Îşi
retrage bunătatea, privilegiul şi harul de la noi şi când rămânem sub
osânda şi mânia Lui veşnică. Omul modern este ispitit să creadă că
Dumnezeu nu este răzbunător şi că El a renunţat la răzbunarea Lui.
Adevărul este, că va veni o zi, în care, noi vom da socoteală înaintea
Lui de tot ce am făcut, ca şi vierii 5.
II. FIUL PROPRIETARULUI VIEI
Domnul Isus ne arată trei lucruri cu privire la fiul proprietarului
viei:
a) Primul lucru este că, fiul proprietarului viei nu făcea parte
dintre sclavi. Evangheliştii Marcu şi Luca L-au redat pe Mântuitorul
spunând, îi cităm armonizat: “Mai avea un singur fiu preaiubit;
(Mc.v.6) Stăpânul viei a zis: «Ce să fac? Îl voi trimite pe fiul meu
preaiubit; poate că îl vor primi cu cinste.»“ (Lc.v.13) Această
semialegorie conţine, în modul cel mai clar, declaraţia Domnului Isus
pe care a făcut-o vreodată, că El este Fiul lui Dumnezeu şi singurul
loc, din cele patru Evanghelii, în care ni se spune că, El S-a deosebit,
în mod fundamental, de toţi prorocii lui Dumnezeu, care au fost
trimişi înainte de a veni El 6. Înainte, Mântuitorul a zis ucenicilor, să
nu spună nimănui că era Mesia, dar acum, a sosit ceasul, când El
singur a declarat că era Mesia, Fiul lui Dumnezeu şi, aceasta, chiar în
templu şi în public, înaintea membrilor Marelui Sanhedrin, care au
venit la El, ca să-L prindă în cursă. Domnul Isus S-a descoperit acum,
în modul cel mai clar, mulţimilor evreieşti, în general, şi autorităţilor
ecleziastice, în special, că El era Fiul lui Dumnezeu. El a urmărit două
scopuri: voia ca ei, auzind chiar din gura Lui, să cunoască bine acest
mare adevăr despre El şi, apoi, erau liberi să facă tot ce voiau cu El:
ori să creadă în El şi să-L accepte ca Mântuitor, ori să-L răstignească.
Şi al doilea scop, pe care îl urmărea Domnul Isus acum în templu,
când a afirmat, cu trei zile înainte de a fi răstignit, că El nu era un
simplu proroc, ci chiar Fiul lui Dumnezeu, era ca, informându-i, că El
și nu Moise sau oricare alt profet din vechime, ne-a adus ultimul
cuvânt din partea Tatălui, cu privire la destinul lumii, să-i provoace la
discuţie pe tema aceasta 7.
b) Al doilea lucru cu privire la fiul proprietarului viei este că,
acest fiu ştia că va fi ucis şi că, nu-i era necunoscut nici felul în
care urma să fie executat. Evangheliştii Marcu şi Luca L-au redat pe
Domnul Isus spunând despre Sine, îi cităm armonizat:
“(10) În cele din urmă l-a trimis şi pe el la ei. (Mc.v.6)
Dar vierii aceia, (Mc.v.7) când l-au văzut, s-au sfătuit între ei
şi au zis: «Iată moştenitorul; veniţi să-l ucidem, ca moştenirea
să fie a noastră.» (Lc.v.14)
(11) Şi au pus mâna pe el, l-au omorât şi i-au aruncat
Domnul Isus când spunea aceste cuvinte, ştia că Marele
Sanhedrin deja I-a hotărât moartea, de aceea a redat următorul detaliu
în parabolă: “Veniţi ca să-l ucidem.” (Lc.v.14) 8 Mântuitorul, deşi ştia
tot ce-L aştepta şi Îşi vedea crucea în toată agonia ei şi, cu toate că,
putea să se ferească din calea ei, totuşi El i-a ieşit în întâmpinare. De
aici Îi vedem, nu numai curajul, dar şi marele adevăr că, El a acceptat
moartea de cruce de bunăvoie pentru noi 9.
Domnul Isus, atunci când a pus în gura vierilor arendaşi din
parabolă, care îi reprezentau pe preoţii cei mai de seamă şi pe
cărturari, cuvintele: “Iată moştenitorul; veniţi să-l ucidem, ca
moştenirea să fie a noastră,” (Lc.v.14) înseamnă că, totuşi
recunoşteau, în ei înşişi, că Mântuitorul era Fiul lui Dumnezeu, dar, în
public, tăgăduiau acest lucru. Era regretabil că, cunoaşterea aceasta le
era fatală 10. Vierii arendaşi s-au hotărât să-l ucidă pe fiul
proprietarului viei ca, scăpând de el, să pună mâna pe vie. Ei nu erau
dispuşi să renunţe la poziţia lor de conducători religioşi în favoarea
Domnului Isus, ci au crezut că dacă Îl vor ucide, nimeni nu le va mai
contesta stăpânirea peste Israel 11. Mântuitorul, prezicându-Şi moartea
în această semialegorie, Şi-a demascat asasinii înaintea mareului Său
auditoriu, care se afla în curtea cea mare a templului 12.
c) Şi al treilea lucru în legătură cu fiul proprietarului viei, care
Îl reprezenta pe Fiul lui Dumnezeu este că, era sigur de triumful
Său final. Am văzut în studiul trecut că via reprezintă Israelul, că
proprietarul viei Îl simbolizează pe Dumnezeu şi că fiul proprietarului
viei Îl semnifică pe Domnul Isus. Aceasta înseamnă că Domnul Isus
ştia că, nu vierii aceştia răi, vor avea de spus ultimul cuvânt pentru El
şi nici batjocura, suferinţa şi moartea de cruce, pe care ei le urzeau, ci
Tatăl Lui ceresc, care L-a trimis prin întrupare la Israel, via Sa; şi El,
nu S-a putut îndoi niciodată că Tatăl, care L-a trimis pe pământ, ca să-
I facă voia şi să-I împlinească planul de mântuire cu privire la neamul
omenesc, nu-L va învia şi nu-L va înzestra cu cea mai mare glorie 13.
Numai prin faptul că, Domnul Isus era sigur de triumful Său final, a
putut să citeze în această semialegorie Psalmul 118:22, aşa cum ne
arată toţi trei evangheliştii sinoptici şi aşa cum vom vedea în studiul
următor: “Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în
capul unghiului…” (Mc.v.10; Mt.v.42; Lc.v.17)
Şi, în al treilea rând, ne vom ocupa de
III. VIERI
Domnul Isus ne arată trei lucruri cu privire la vieri:
a) Primul: privilegiul acestora. Toţi trei evangheliştii sinoptici
au scris, îi cităm armonizat:
“(1) ... Era un om, un gospodar, care a sădit o vie. A
împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea şi a zidit un
turn. (Mt.v.33)
(2) Apoi a arendat-o unor vieri (Mc.v.1) şi a plecat într-
o altă ţară pentru o vreme îndelungată.” (Lc.v.9)
Această semialegorie este foarte bogată în învăţătură. Ea ne
arată că, nu arendaşii au sădit via şi că, nu ei au dotat-o cu cele
necesare: cu gard, cu tesc şi cu turn, ci proprietarul. Proprietarul, mai
întâi, şi-a echipat via cu toate aceste mijloace şi, apoi le-a arendat-o 14.
Tot astfel şi nouă, care suntem vierii Noului Israel, Cristos, oferindu-
ne marele privilegiu al trimiterii în via Sa cea mare a lumii, ca să
lucrăm până la revenirea Sa, ne-a înzestrat pe toţi cu dreptul de-a
folosi mijlocele Lui la lucrarea în vie: vestirea Evangheliei jertfei Sale,
a pocăinţei noastre şi a Împărăţiei cerurilor.
b) Al doilea: responsabilitatea vierilor. Proprietarul viei, după
ce şi-a echipat via cu toate mijloacele necesare ca să uşureze munca
arendaşilor şi, ca aceştia să producă cu ajutorul acestor mijloace, o
recoltă cât mai bună, s-a aşteptat să primească de la arendaşi partea
care i se cuvenea, potrivit convenţiei 15. Evanghelistul Matei L-a citat
pe Domnul Isus spunând: “Când a venit vremea roadelor, i-a trimis pe
sclavii săi la vieri ca să ia partea lui de rod.” (v.34) Arendaşii, pe
lângă că nu i-au dat partea care i se cuvenea, i-au batjocorit, i-au bătut
şi i-au omorât toţi robii. Dar, ce l-a şocat cel mai tare pe proprietarul
viei era, că aceşti arendaşi au îndrăznit să-i ucidă chiar şi fiul. Ei au
trebuit, în final, să dea socoteală pentru lucrurile încredinţate şi pentru
comportamentul pe care l-au avut faţă de proprietarul viei. Tot, astfel
şi fiecare dintre noi, va trebui să răspundem înaintea lui Dumnezeu,
mai devreme sau mai târziu, pentru lucrarea care ne-a fost încredinţată
şi pentru tot ce am făcut 16.
c) Şi al treilea: răzvrătirea vierilor. Evanghelistul Matei L-a
redat pe Domnul Isus spunând:
“(34) Când a venit vremea roadelor, i-a trimis pe sclavii
săi la vieri ca să ia partea lui de rod.
(35) Vierii au pus mâna pe sclavii lui şi pe unul l-au
bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre.
(36) A mai trimis alţi sclavi, mai mulţi decât cei dintâi;
şi vierii i-au primit la fel.
(37) La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: «Îl vor
primi cu cinste pe fiul meu!»
(38) Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei:
«Iată moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să punem stăpânire
pe moştenirea lui.»
(39) Şi au pus mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au
omorât.” (Mt.v.34-39)
Comentatorul S. Diamandi a spus că, Mântuitorul a scos în
evidenţă în această semialegorie marele păcat al răzvrătirii preoţilor
celor mai de seamă şi al cărturarilor împotriva autorităţii divine 17.
Când li s-a cerut arendaşilor să-i dea proprietarului viei partea ce i se
cuvenea, aceştia nu numai că au refuzat să i-o dea, că au pus ei mâna
pe ceea ce era a lui, că pe unii dintre trimişii proprietarului viei i-au
bătut şi, pe alţii i-au omorât; dar, ce era mai grav, aceşti arendaşi au
îndrăznit să se răscoale chiar şi împotriva singurului fiu al
proprietarului viei care, fiind moştenitorul, era unicul care avea
dreptul să-Şi exercite controlul asupra viei şi a arendaşilor. Aceşti
arendaşi au crezut că, după ce îl vor omorî pe fiul proprietarului viei,
vor intra în posesia acesteia. Ei trebuie să se fi gândit că, proprietarul
viei era prea departe, ca să fi putut acţiona sau, poate, chiar a murit şi,
astfel nu-i poate trage la răspundere. Mulţi oameni, în libertatea
acordată de Dumnezeu şi în afacerile lor, se răzvrătesc împotriva Lui,
crezând că El este departe de om. Adevărul este, că Dumnezeu fiind
atotştiutor, nu-I scapă nimic de sub control 18. Aceşti arendaşi s-au
răsculat împotriva stăpânului viei, în mod premeditat şi intenţionat.
Păcatul este întotdeauna împotriva lui Dumnezeu. Când ştim că un
anumit lucru este împotriva voii lui Dumnezeu şi, totuşi îl facem,
atunci devenim contravenienţi voii lui Dumnezeu şi ne facem vinovaţi
de comiterea unui păcat premeditat şi intenţionat, care este foarte grav
înaintea Celui Preaînalt şi Atotsfânt 19.
3. Op. cit.;
4. Ryle, J.C., Matthew, Vol. II, p. 277.
5. Op. cit. p. 257;
Ryle, J.C., Matthew, Vol. II, p. 277.
12. Op. cit. p. 172.
15. Op. cit.
16. Op. cit.;
17. Diamandi, S., Patimile, Moartea, Învierea, Vol. II, p. 110.
16. PARABOLA VIERILOR (III)
Marcu 12 : 1 – 12; Matei 21 : 33 – 46; Luca 20 : 1 – 19
În al treilea studiu din acest text intitulat tot Parabola vierilor,

ne vom ocupa de ultimele două acte din scenariul dramei morţii
Fiului lui Dumnezeu: de consecinţa respingerii şi a răstignirii Fiului
lui Dumnezeu de către poporul evreu în frunte cu conducătorii lui şi
de piatra din capul unghiului clădirii lepădată de zidari.
IV. CONSECINŢA RESPINGERII ŞI A RĂSTIGNIRII
FIULUI LUI DUMNEZEU DE CĂTRE POPORUL
EVREU ÎN FRUNTE CU CONDUCĂTORII LUI
După ce arendaşii, au refuzat să-i dea proprietarului viei partea
ce i se cuvenea şi pe unii dintre robii lui, i-au bătut şi i-au întors înapoi
cu mâinile goale, iar pe alţii i-au omorât; şi după ce au ucis şi pe
singurul fiu al proprietarului viei, proprietarul viei i-a pedepsit aspru
și, luându-le via, a dat-o la alți vieri. Evanghgeliştii Matei şi Luca, L-
au redat pe Domnul Isus spunând, îi cităm armonizat:
“(12) Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor
acestora? (Mt.v.40)
(13) Ei I-au răspuns: «Pe ticăloşii aceia îi va pedepsi aspru şi
via o va da altor vieri, care-i vor da roadele la vremea lor.» (Mt.v.41)
(14) De aceea, vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată
de la voi şi va fi dată unui popor care va aduce roadele cuvenite.
(Mt.v.43)
(15) Când au auzit ei cuvintele acestea, au zis: «Nicidecum!»“
(Lc.v.16)
Ieronim, care a trăit la sfârşitul secolului al patrulea şi la
începutul celui de-al cincilea, a zis că Domnul Isus când i-a întrebat pe
preoţii cei mai de seamă şi pe cărturari: “Acum, când va veni stăpânul
viei, ce va face el vierilor acestora?” (Mt.v.40) nu le-a pus această
întrebare pentru că nu ştia ce vor răspunde, ci tocmai fiindcă ştia care
va fi răspunsul lor şi pentru că voia ca ei singuri să se osândească
înaintea poporului cu răspunsul pe care urmau să-l dea 1. Sinedriştii,
fiind puşi în faţa acestei întrebări, erau obligaţi să răspundă: “Pe
ticăloşii aceia îi va pedepsi aspru şi via o va da altor vieri, care-i vor
da roadele la vremea lor.” (Mt.v.41) Ceea ce înseamnă cu alte
cuvinte: “Pe criminalii aceia, îi va condamna la o moarte violentă, iar
via o va încredinţa altor vieri care îi vor da la vreme ce i se cuvine.” 2
Mântuitorul când a spus parabola unui tată cu doi fii răi, tot
acestor sinedrişti, care au venit la El ca să-I întindă o cursă, i-a mai
făcut o dată pe aceşti arhierei şi experţi ai Legii să se condamne
singuri înaintea aceluiași auditoriu. Domnul Isus, mai întâi, a zis în
parabola unui tată cu doi fii răi, preoţilor celor mai de seamă şi
cărturarilor: “Un om avea doi fii; s-a dus la cel dintâi şi i-a zis:
«Fiule, du-te astăzi să lucrezi în via mea!» (29) «Nu vreu»”, i-a
răspuns el. Pe urmă i-a părut rău şi s-a dus. (30) S-a dus şi la celălalt
şi i-a spus tot aşa. Şi fiul acesta a răspuns: «Mă duc, stăpâne!» Şi nu
s-a dus.” (Mt.v.28-30) și, apoi i-a întrebat: “Care dintre amândoi a
făcut voia tatălui său?” «Cel dintâi», au răspuns ei.” (Mt.v.31) Fiul
lui Dumnezeu când a pus această întrebare vrăjmaşilor Lui de moarte,
înaintea unei mari mulţimi de iudei şi de pelerini, aceştia erau obligaţi
să-I răspundă. Conducătorii religioşi au răspuns fiul “Cel dintâi”,
pentru că întrebarea Lui era precisă: “Care dintre amândoi a făcut
voia tatălui său?” Dascălul divin a pus această întrebare în aşa fel,
încât prin răspunsul pe care urmau să-l dea, să fie obligaţi să se
autocondamne, fără ca ei să observe lucrul acesta de la început 3. După
ce arhiereii şi experţii Legii au răspuns Domnului Isus că “Cel dintâi a
făcut voia tatălui său”, Mântuitorul, dezvăluindu-le însemnătatea
răspunsului pe care l-au dat, le-a zis: “Adevărat vă spun că vameşii şi
prostituatele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu.”
(Matei 21:31) 4 Domnul Isus i-a identificat cu al doilea fiu, pentru că
se pretindeau că erau ascultători de Dumnezeu; pe când, în realitate, ei
nu-I făceau voia. Ei îndeplineau de ochii lumii formele exterioare ale
religiei, pozau că erau evlavioşi şi că făceau voia lui Dumnezeu, dar în
schimb, nu ascultau de El, ci erau ipocriţi 5.
Şi în această semialegorie, Domnul Isus i-a făcut pe preoţii cei
mai de seamă şi pe cărturari să se autocondamne din nou, şi să
recunoască chiar cu gura lor, că dreptatea lui Dumnezeu cerea ca via
acestui proprietar să fie luată de la arendaşi, pentru că Dascălul Ceresc
a spus această semialegorie atât de viu şi de plastic pe fondul multor
realităţi de pe vremea aceea, încât ei, fiind pătrunşi de logica
întâmplărilor din semialegorie, nu puteau să răspundă altfel. Aceşti
arhierei şi experţi ai Legii, şi-au dat seama că Domnul Isus i-a vizat pe
ei numai atunci când Mântuitorul i-a trezit la realitate prin repetarea
răspunsului lor. Acesta era motivul pentru care preoţii cei mai de
seamă şi cărturarii au exclamat: “Nicidecum!” negându-şi afirmaţia
numai după ce Fiul lui Dumnezeu a declarat solemn pe fondul
răspunsului lor, aşa după cum L-a citat Evanghelistul Luca pe Domnul
Isus spunând în această semialegorie: “«... Îi va pierde pe vierii aceia
şi via o va da altora.» Când au auzit ei cuvintele acestea, au zis:
«Nicidecum!»“ (v.16) În textul grecesc scrie me genoito, care
înseamnă literal “poate să nu fie” 6. Traducătorii Bibliei au redat
aceste cuvinte în două feluri: Versiunile Bibliei: Standardul Nou
American (New American Standard), Versiunea Internaţională Nouă
(New International Version) şi Biblia în limba rusă, au tradus: “Poate
aceasta nu va fi niciodată!” Iar versiunile Bibliei: Versiunea
Autorizată a lui King James (Autorised King James Version),
Versiunea Standardul Revizuit (Revised Standard Version), Biblia
Englezească Nouă (The New English Bible) şi versiunea lui James
Moffatt, au tradus: “Doamne fereşte!”
Această repetare a răspunsului, pe care l-au dat sinedriştii, se
vede cel mai clar, tot în Evanghelia după Matei când Mântuitorul a zis
solemn: “De aceea, vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de
la voi şi va fi dată unui popor care va aduce roadele cuvenite.” (v.43)
Numai aşa se explică ciudatul dezacord, care există între răspunsul dat
de către sinedrişti, consemnat de Evanghelistul Matei şi negarea
răspunsului pe care ei l-au dat, pe care îl găsim în Evanghelia după
Luca prin exclamaţia: “Nicidecum!” Astfel, aşa cum ne-am informat,
această disocrdanţă este numai aparentă, dar nu reală.
Unii comentatori opinează că versetul 41 din Evanghelia după
Matei nu este autentic, în care scrie: “Ei (vierii) I-au răspuns: «Pe
ticăloşii aceia îi va pedepsi aspru şi via o va da altor vieri, care-i vor
da roadele la vremea lor»” Ci numai versetele 43 din Evanghelia
după Matei, 9 din Evanghelia după Marcu şi 16 din Evanghelia după
Luca sunt autentice, în care evangheliştii Îl citează pe Domnul Isus
spunând aceste cuvinte şi nu pe vieri. Aceşti comentatori
argumentează că preoţii cei mai de seamă şi cărturarii care sunt
reprezentaţi prin vieri, n-au putut să spună despre ei că erau ticăloşi,
că Dumnezeu îi va condamna aspru şi că Israelul, via lui Dumnezeu,
va fi luată de la ei şi că va fi încredinţată altor vieri 7. Noi susţinem cu
tărie că, toate patru versetele din cele trei Evanghelii Sinoptice sunt
autentice şi că între Evangheliştii Matei şi Luca nu este nici o
discordanţă reală, decât una aparentă.
Comentatorii F.W. Filson, H.L. Ellison, W. Barclay şi W.
Hendriksen, au spus că asprimea judecăţii lui Dumnezeu, faţă de
Israel, din această semialegorie a constat, mai întâi, în lepădarea lui ca
popor al lui Dumnezeu şi ridicarea unui Israel Nou, care este Biserica
Sa, formată din toate naţiunile lumii şi, apoi în nimicirea Israelului şi
împrăştierea lui printre toate popoarele lumii 8. Comentatorul J. C.
Ryle a remarcat că, această semialegorie are un caracter istoric şi
profetic. Ciril, din Biserica Primară a numit-o “Istoria lui Dumnezeu
în rezumat” 9. Iar W. Barclay a afirmat că în ea, Fiul lui Dumnezeu ne-
a arătat pe scurt întreaga istorie a Israelului, cât şi sfârşitul tragic al
acestui popor 10.
Comentatorii J.C. Ryle şi S.S. Short, cât şi mulţi alţii, ne spun
că această pedeapsă aspră despre care vorbea Domnul Isus în această
semialegorie istorică şi profetică, s-a împlinit în anul 70 după Cristos,
atunci când via lui Dumnezeu a fost luată de la arendaşii şi vierii răi ai
lui Israel şi dată altor arendaşi şi vieri din alte naţiuni şi, când
Ierusalimul a fost distrus, templul ars şi evreii nimiciţi și împrăștiați pe
toată suprafaţa pământului 11.
Şi, în al doilea rând, ne vom ocupa de
V. PIATRA DIN CAPUL UNGHIULUI
Piatra din capul unghiului este o altă metaforă care constituie
actul culminant din scenariul dramei morţii Mântuitorului. Toţi trei
evangheliştii sinoptici L-au redat pe Domnul Isus spunând, îi cităm
armonizat:
“(16) Dar Isus i-a privit drept în faţă şi le-a zis:
(Lc.v.17) «Oare n-aţi citit / niciodată (Mt.v.42) / locul acesta
din Scriptură (Mc.v.10) şi nu ştiţi ce înseamnă: (Lc.v.17)
(17) ‚Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie
pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru şi este
minunat în ochii noştri. (Mt.v.42)
(18) Oricine va cădea peste piatra aceasta va fi zdrobit
de ea şi pe acela peste care va cădea ea îl va spulbera?‟»”
(Lc.v.18)
Tabloul pietrei din capul unghiului clădirii era familiar unui
evreu care cunoştea profeţiile. Comentatorii W. Barclay, W.
Hendriksen, D.B.J. Campbell, cât şi mulţi alţii, au spus că acest tablou
al pietrei din capul unghiului, pe care Domnul Isus l-a luat din
Psalmul 118:22 “Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie
pusă în capul unghiului clădirii”, la început a reprezentat Israelul.
Naţiunile mari, care se considerau că erau constructorii şi arhitecţii
lumii, îi dispreţuiau pe evrei, pentru că ei slugăreau alte popoare şi le
erau sclavi. Numai că, psalmistul a văzut că Israelul, piatra cea
dispreţuită şi lepădată de zidari, într-o zi va ajunge să fie pusă în capul
unghiului, ca cea mai importantă piatră din toată clădirea pentru că el,
după planul lui Dumnezeu, a fost ales să fie poporul Lui. (Ps.147) 12
Domnul Isus Şi-a atribuit Lui acest tablou pe baza unui pasaj
din cartea Profetului Isaia în care scrie: “Iată, pun ca temelie în Sion o
piatră, o piatră încercată, o piatră de preţ, piatră din capul unghiului
clădirii, temelie puternică ...” (28:16) Arhitecţii şi constructorii care
L-au lepădat pe Domnul Isus, piatra din capul unghiului clădirii, erau
preoţii cei mai de seamă şi cărturarii, cât şi întreaga naţiune evreiască,
care a strigat către Pilat: “Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!” (Ioan 19:15) 13
Dar, după moartea şi învierea Sa, Dumnezeu, înzestrându-L cu cea
mai mare cinste, L-a aşezat, nu numai în capul unghiului Noului Israel
care este Biserica Sa, fondată din toate naţiunile pământului, dar chiar
şi în capul unghiului întregii creaţii şi L-a făcut Cheia de Boltă a
întregii zidiri. Citatul din Psalmul 118 în care scrie: “Piatra pe care au
lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului clădirii, (23)
Domnul a făcut lucrul acesta: şi este o minunăţie înaintea ochilor
noştri,” (v.22-23) a devenit foarte preţios şi iubit pentru scriitorii
inspiraţi ai Noului Testament; şi el a încântat Biserica Primară,
deoarece în el avem prezicerea morţii şi a învierii Mântuitorului într-
un mod foarte clar. Acesta era motivul pentru care Apostolul Petru a
zis înaintea Marelui Sanhedrin şi pentru care doctorul Luca i-a
consemnat această afirmaţie de mare valoare în Cartea Faptele
Apostolilor: “El este piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie
pusă în capul unghiului.” (4:11) Apostolul Petru a spus, în continuare,
în Prima sa Epistolă Sobornicească: “Alipiţi-vă de El, piatra vie,
respinsă de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu ...(6)
Căci este scris în Scriptură: «Iată că pun în Sion o piatră din capul
unghiului, aleasă, scumpă»; şi cine se încrede în El, nu va fi dat de
ruşine. (7) Cinstea aceasta este, dar, pentru voi care aţi crezut ...” (1
Petru 2:4,6-7) 14
Iulian, imperatorul roman, care a domnit pe la sfârşitul
secolului al patrulea, a încercat să dea ceasul înapoi. El, care a exilat
pe creştini, era obligat să exclame, în cele din urmă, cuvintele cele mai
semnificative şi nemuritoare: “Lui Cristos, care a purtat crucea, I se
cuvine gloria şi nu mie.” Dulgherul, care a fost răstignit pe cruce, a
devenit Împăratul şi Judecătorul întregii lumi 15.
După întrebarea Domnului Isus: “Acum, când va veni stăpânul
viei, ce va face el vierilor acestora?” (Mt.v.40) şi după răspunsul, pe
care l-au dat preoţii cei mai de seamă şi cărturarii: “Pe ticăloşii aceia
îi va pedepsi aspru şi via o va da altor vieri, care-i vor da roadele la
vremea lor,” (Mt.v.41) Mântuitorul, privindu-i în faţă, aşa cum ne
relatează Evanghelistul Luca în versetul 17, a avut cea mai bună
ocazie să le citeze versetele 22 şi 23 din psalmul 118, care erau scrise
cu privire la Mesia şi să le spună: “Oare n-aţi citit locul acesta din
Scriptură: «Piatra pe care au aruncat-o zidarii a ajuns să fie pusă în
capul unghiului; (11) Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în
ochii noştri?»“ (Mc.v.10-11) Fiul lui Dumnezeu le-a spus în această
semialegorie istorică şi profetică că ei, care urmau să-L lepede pe El,
Piatra din capul unghiului, vor trebui să constate că Tatăl Îl va aşeza
după înviere, în capul unghiului întregii creaţii, ca cea mai importantă
Ființă din Univers 16.
Evanghelistul Luca ne-a scos în evidenţă un detaliu foarte
interesant că, Domnul Isus înainte de-a intra în acest ultim act al
dramei morţii Sale, întrebându-Şi vrăjmaşii care I-au hotărât moartea:
“Ce înseamnă cuvintele acestea care au fost scrise: «Piatra pe care
au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului,»“ (v.17)
“i-a privit drept în faţă” (v.17) Acest detaliu îl găsim de patru ori în
Evanghelii, când Domnul Isus se iuta ţintă la cineva. O dată îl găsim,
când Mântuitorul l-a întâlnit prima dată pe Simon Petru. Evanghelistul
Ioan a scris: “Isus l-a privit.” (1:42) A doua oară, întâlnim acest
detaliu atunci când a venit tânărul bogat la Domnul Isus. Evangheliştii
Marcu şi Matei au scris: “Isus s-a uitat ţintă la el.” (Marcu 10:2;Matei
19:26) A treia oară, întâlnim acest detaliu acum, în care scrie cu
privire la vrăjmaşii de moarte ai Mântuitorului: “I-a privit drept în
faţă”. Şi a patra oară, găsim acest detaliu cu ocazia lepădării
Apostolului Petru de Domnul Isus în curtea marelui preot.
Evanghelistul Luca a scris: “Domnul S-a întors şi S-a uitat ţintă la
Petru.” (22:61) Comentatorii A.T. Robertson, R.C.H. Lenski, W.
Barclay, A. Edersheim, D.B.J. Campbell şi mulţi alţii, spun că privirea
fixă a Domnului Isus, arată unul din următoarele două lucruri sau,
chiar amândouă deodată: apelul dragostei Lui şi durerea inimii Lui 17.
În cazul preoţilor celor mai de seamă şi a cărturarilor, pe care îi
privea Domnul Isus drept în faţă, avem amândouă înţelesurile. Aici
descoperim unul dintre cele mai uimitoare lucruri, deşi aceşti vrăjmaşi
I-au hotărât Domnului Isus moartea şi, cu toate că Mântuitorul îi
confrunta cu starea lor deznădăjduit de rea, înaintea mulţimilor, totuşi
El îi iubea, tot aşa cum Mântuitorul Îşi iubea vrăjmaşii care Îl
răstigneau și, chiar şi atunci El Se ruga pentru ei, zicând: “Tată, iartă-
i, căci nu ştiu ce fac.” (Lc.23:34) Fiul lui Dumnezeu, prin privirea Lui
pătrunzătoare, le-a imprimat adânc în suflet apelul dragostei Lui, ca
să-i urmărească mereu până la sfârşitul vieţii 18. Dar, Mântuitorul, prin
privirea Lui, le arăta preoţilor celor mai de seamă şi cărturarilor și
durerea inimii Lui pentru ei. Pentru Domnul Isus nu putea să existe o
întristare şi o durere mai mare, ca atunci când cineva alegea, în mod
voit, pierzarea şi Îi respingea mântuirea 19.
Unii comentatori consideră că versetul 44 din Evanghelia după
Matei în care scrie: “Cine va cădea peste piatra aceasta va fi zdrobit
de ea; iar pe acela peste care va cădea ea îl va spulbera,” nu este
autentic şi că este împrumutat din Evanghelia după Luca. Aceştia spun
că intercalarea aceasta s-a făcut în intervalul de timp între Origen şi
Ieronim, respectiv între anii 250 şi 380. Iar, alţi exegeţi şi bibliologi
susţin că și acest verset este autentic. Singura obiecţie a acestora este
că locul lui real se află după versetul 42, în care se vorbeste despre
piatra din capul unghiului 20.
Mulţi comentatori şi exegeţi susţin că, versetul 18 din
Evanghelia după Luca, care este identic cu cel din Evanghelia după
Matei, despre care vorbiserăm, mai înainte, şi în care scrie: “Oricine
va cădea peste piatra aceasta va fi zdrobit de ea şi pe acela peste care
va cădea ea îl va spulbera,” este foarte greu de explicat 21.
Unii comentatori văd în acest verset, că există o distincţie între
pedeapsa evreilor pentru necredinţa lor în Domnul Isus, la prima Sa
venire şi între pedeapsa neevreilor la a doua venire a Fiului lui
Dumnezeu, în calitate de judecător 22. Aceştia aduc, ca argument,
textul din Romani 9:32-33 în care scrie: “Ei (israeliţii) s-au lovit de
piatra de poticnire, (33) după cum este scris: «Iată că pun în Sion o
Piatră de poticnire şi o Stâncă de cădere; şi cine crede în El nu va fi
dat de ruşine.»“ Barradius a zis că Fericitul Augustin, explicând că
acest verset se referă la cele două veniri ale lui Cristos, a susţinut că,
dacă şi pedeapsa necredincioşilor la prima venire a Mântuitorului, era
mare, atunci, cu cât mai mare va fi ea pentru necredincioşi la a doua
Sa venire, în calitate de Judecător! 23
După interpretarea lui Augustin, cât şi a altor comentatori ca,
J.C. Ryle, W. Barclay şi W. MacDonald, prima parte a acestui verset:
“Oricine va cădea peste piatra aceasta va fi zdrobit de ea,” se referă
la judecata şi la pedeapsa lui Dumnezeu după prima venire a
Mântuitorului; şi că zdrobirea multora, aşa cum explică tot
comentatorii amintiţi, constă în poticnirea şi necredinţa lor în Cristos
24
. Toţi aceştia, aduc ca argument textul din 1 Petru 2:7-8, în care
scrie: “... Dar pentru cei necredincioşi, piatra pe care au respins-o
zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului; (8) şi o piatră de
poticnire şi o stâncă de cădere. Ei se lovesc în ea, pentru că n-au
crezut Cuvântul...”
Iar, în ce priveşte a doua parte a versetului 18 din Evanghelia
după Luca: “... Și pe acela peste care va cădea ea (piatra aceasta) îl
va spulbera,” comentatorii din Biserica Primară: Ioan Gură de Aur şi
Teofilact şi, Evtimie Zigaben din secolul al unsprezecelea, cât şi cei
din timpul nostru modern ca, Gerhard, J.C. Ryle, W. Barclay şi W.
MacDonald, spun că ea se referă la judecata de apoi, care va avea loc
la a doua venire a lui Cristos; şi că spulberarea necredincioşilor de
către această Piatră, înseamnă că această judecată va fi cu mult mai
aspră, decât orice judecată pe care a aplicat-o Dumnezeu cuiva de-a
lugul istoriei 25.
Evangheliştii Matei şi Luca au scris în încheiere, îi cităm
armonizat: “După ce au auzit parabola Lui, preoţii cei mai de seamă
şi / cărturarii (Lc.v.19) / au înţeles că Isus vorbeşte despre ei.”
(Mt.v.45) Aceasta nu înseamnă că ei n-au înţeles că Domnul Isus a
vorbit despre ei şi în timp ce le spunea aceste două parabole, ci
înseamnă că, după ce Mântuitorul a terminat amândouă parabolele, ei
au înţeles tot ce le-a spus în ele: că vameşii şi prostituatele erau mai
aproape de Dumnezeu şi de Împărăţia Lui decât ei; că vierii aceia
ticăloşi şi criminali din semialegorie, îi reprezentau pe ei; şi zidarii
aceia nechibzuiţi, care au lepădat piatra din capul unghiului clădirii, îi
simbolizau tot pe ei; şi în final, Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de
la ei şi va fi dată tuturor naţiunilor. Toate aceste afirmaţii ale
Domnului Isus, i-au iritat şi i-au revoltat mai mult ca oricând 26.
Apoi, tot Evangheliştii Matei şi Luca, au scris în continuare, îi
cităm armonizat: “Și căutau să-L prindă / chiar în ceasul acela;
(Lc.v.19) dar se temeau de mulţimi, pentru că ele Îl considerau drept
profet.” (Mt.v.46) Dacă vrăjmaşii, au încercat să-L aresteze pe
Mântuitorul de mai multe ori, atunci cu atât mai mult, voiau să-şi
aducă acum la îndeplinire acest plan, după ce Domnul Isus a rostit
aceste două parabole, dar, se temeau de mulţimi să acţioneze
împotriva Lui, pentru că toţi credeau că El era un mare profet, aşa cum
a scos în evidenţă Evanghelistul Matei în acest verset 27.
Comentatorul W. Hendriksen ne spune că, erau şi alte patru
motive pentru care aceşti sinedrişti nu aveau curaj să-L aresteze pe
Domnul Isus acum: din cauza osanalelor, pe care I le-a adus Israelul
cu ocazia intrării Sale triumfale în Ierusalim, în urmă cu două zile; că
poporul a vrut să-L facă împărat cu forţa în urmă cu doi ani (Ioan
6:15); că săptămâna paştelor crea pentru toţi evreii un timp de mare
entuziasm politic, când un erou naţional putea fi controlat şi
împiedecat cu greu să nu atragă şi să nu răscoale mulţimile şi, cu atât
mai dificilă era problema Domnului Isus, în calitate de Mesia; și că cei
mai mulţi dintre israeliţi au crezut acum în Domnul Isus și au crezut în
El chiar şi evreii din Iudeea şi din Ierusalim, în urma învierii lui Lazăr,
așa cum am văzut în ultimele studii 28.
Evanghelistul Marcu, când a scris în încheiere: “Şi L-au lăsat şi
au plecat,” (v.12) ne-a arătat că preoţii cei mai de seamă şi cărturarii
n-au putut să facă nimic Domnului Isus, ci au trebuit să plece ruşinaţi
de la El.

4. Lopuhin, A:P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 518.
16. Op. cit.
17. Robertson, A.T., Word Pictures, Vol. I, p. 351;
Lenski, R.C.H., Interpretation of St. Mark’s Gospel, p. 264;
18. Op. cit.;
Diamandi, S., Activitatea şi Învăţătura, Vol. II, p. 405 – 406.
23. Op. cit.
24. Op. cit.;
17. PARABOLA NUNŢII FIULUI DE ÎMPĂRAT
Matei 22 : 1 – 8
1 Isus a luat cuvântul şi le-a vorbit iarăşi în parabole. Şi a zis:

2 “Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a făcut
nuntă fiului său.
3 I-a trimis pe sclavii lui să-i cheme pe cei invitaţi la nuntă, dar
ei n-au vrut să vină.
4 Apoi a trimis alţi sclavi şi le-a zis: «Spuneţi celor invitaţi:
‚Iată că am pregătit ospăţul meu; viţeii şi vitele mele cele îngrăşate au
fost tăiate; toate sunt gata, veniţi la nuntă.‟»
5 Dar ei, fără să le pese de invitaţia lui, au plecat: unul la
ogorul lui şi altul la negustoria lui.
6 Ceilalţi au pus mâna pe sclavi, şi-au bătut joc de ei şi i-au
omorât.
7 Când a auzit împăratul s-a mâniat; a trimis armatele sale, i-a
nimicit pe ucigaşii aceia şi le-a ars cetatea.
8 Atunci a zis sclavilor săi: «Nunta este gata; dar cei invitaţi n-
au fost vrednici de ea.»”
Comentatorul J.C. Ryle a zis că după ce sinedriştii, care au

venit să-I întindă Domnului Isus o cursă, au plecat ruşinaţi, Fiul lui
Dumnezeu a spus mulţimilor în curtea cea mare a templului această
parabolă, care are mai multe înţelesuri, întocmai ca o piatră preţioasă
care este plină de faţete strălucitoare 1.
În acest text intitulat Parabola nunţii fiului de împărat, ne
vom ocupa de cinci lucruri: felul acestei parabole, coborârea
Împărăţiei lui Dumnezeu, invitaţia Israelului la Împărăţia Celui
Preaînalt, respingerea Israelului şi pedeapsa acestei naţiuni.
I. FELUL ACESTEI PARABOLE
În această parabolă, ne izbim de mari dificultăţi. Pentru a o
interpreta corect, trebuie să ştim în legătură cu ea două lucruri:
a) Primul: dacă parabola celor invitaţi la cină din
Evanghelia după Luca 14:15-24 este una şi aceeaşi cu această
parabolă pe care o studiem în Evanghelia după Matei, sau sunt
două parabole diferite? A. Schlatter, cât şi alţi comentatori sunt de
părere că aceste două parabole sunt identice şi că ele sunt redate în
două variante 2. Mulţi alţi comentatori ca: L.E. Porter, J.C. Ryle,
D.B.J. Campbell, F.W. Farrar, A.H. M‟Neile, F.V. Filson, R.V.G.
Tasker, C.H. Dodd şi J. Jeremias, susţin că aceste parabole numai
seamănă între ele, dar nu sunt una şi aceeaşi. Am văzut când am tratat
studiul intitulat Pilda celor invitaţi la cină, (Vol.VI,Stud.19) că în ele,
nu sunt numai deosebiri de timp, de loc şi de împrejurări, dar şi de
conţinut 3. Spre exemplu: Pilda celor invitaţi la cină din Evanghelia
după Luca, a fost spusă în casa unui fariseu (Luca 14:1), în timp ce
Parabola nunţii fiului de împărat din Evanghelia după Matei, a fost
rostită în templu. (Matei 21:23) Când Mântuitorul a spus Pilda celor
invitaţi la cină din Evanghelia după Luca, autorităţile ecleziastice
evreieşti n-au început încă să-şi manifeste ura împotriva Domnului
Isus deschis, aşa cum au făcut în ultimele zile ale vieţii Lui, când a
rostit Parabola nunţii fiului de împărat şi S-a descoperit ca Fiu de
Împărat şi ca Dumnezeu. Acesta a fost motivul pentru care Domnul
Isus era acum cu mult mai aspru cu vrăjmaşii Lui şi a adăugat detalii
noi ca: trimiterea oştilor, nimicirea ucigaşilor şi arderea cetăţii 4. Dar,
nu numai exegeţii moderni au afirmat că Pilda celor invitaţi la cină
din Evanghelia după Luca, nu este una şi aceeaşi cu Parabola nunţii
fiului de împărat din Evanghelia după Matei, ci şi comentatorii din
Biserica Primară, în frunte cu Fericitul Augustin 5.
b) Al doilea lucru este, că în textul din Evanghelia după
Matei 22:1-14 nu avem numai o singură parabolă, ci două: una de
la versetul 1 la 8 şi alta de la versetul 9 la 14. W. Barclay, cât şi alţi
comentatori ca, A. Edersheim şi D.B.J. Campbell, ne spun că a doua
parabolă care începe de la versetul 9 este o continuare şi o dezvoltare a
primei parabole 6.
Marele comentator evreu, Alfred Edersheim, care s-a
încreştinat în secolul al XIX-lea, a explicat cel mai clar din scrierile
rabinilor, adevărul că în primele 14 versete ale capitolului 22 din
Evanghelia după Matei, avem două parabole. Comentatorul amintit ne
spune că, în scrierile rabinilor găsim parabole paralele la multe
parabole ale Mântuitorului şi că, asemenea paralele, se află chiar şi la
Parabola nunţii fiului de împărat şi la Parabola omului care nu avea
haina de nuntă. Erau două istorioare apropiate de Parabola nunţii
fiului de împărat şi de Parabola omului care nu avea haina de nuntă,
care au circulat mult pe timpul Domnului Isus, pe care unii le
atribuiau rabinului Johanan ben Zakkai. Aceste paralele apar puţin
diferit cu anumite detalii de adăugire şi în comentarii din Midraş
asupra textului din Eclesiastul 9:8 şi Proverbe 16:11. În Talmud,
aceste două parabole figurează separat: prima dintre ele, ne arată
necesitatea de-a fi pregătiţi pentru marele ospăţ al Împăratului din
lumea viitoare 7; a doua, pe care o găsim numai în Talmud şi nu şi în
Midraş, ne învaţă felul în care se poate prezenta, în final, sufletul
nostru înaintea lui Dumnezeu: numai în puritatea sa originală, pe care
o avea iniţial 8. De aici vedem că, parabola Domnului Isus constă din
două părţi: Matei 22:1-8 şi 9-14 9.
În Talmud, împăratul îşi invită servii; iar în Midraş, alţii îi
invită fără stabilirea zilei. Cei înţelepţi s-au pregătit din timp şi au
aşteptat a doua chemare la uşă, temându-se, ca nu cumva să nu fie
timp de pregătire, pe când, cei nechibzuiţi s-au dus la lucru, crezând
că vor avea timp destul pentru pregătire. În Midraş, când invitaţii au
sosit la palat, împăratul le-a spus să se spele şi să se îmbrace în
veşminte festive. Iar în Talmud, împăratul i-a convocat pe cei invitaţi
rapid şi pe neaşteptate. Cei ce erau gata, au intrat în sala de ospăţ şi au
mâncat şi au băut; pe când, pe cei ce nu s-au pregătit, împăratul,
mâniindu-se, i-a aruncat flămânzi şi însetaţi într-un loc de chin 10.
Al doilea lucru, de care ne vom ocupa este
II. COBORÂREA ÎMPĂRĂŢIEI LUI DUMNEZEU
Evanghelistul Matei a scris: “Isus a luat cuvântul şi le-a vorbit
iarăşi în parabole. Şi a zis (2) «Împărăţia cerurilor se aseamănă cu
un împărat care a făcut nuntă fiului său.»“ (v.1-2)
Evreii aveau multe tablouri cu privire la încetarea epocii
prezente a păcatului şi a suferinţei, şi începerea unei alte epoci de aur
a neprihănirii şi a prosperităţii. Unul dintre aceste tablouri era şi
Ospăţul Mesianic. Când am tratat studiul intitulat Pilda celor invitaţi
la cină, (Vol.VI,Stud.19) am văzut că Domnul Isus a asemănat
Împărăţia lui Dumnezeu cu ospăţul unei cine, iar în această parabolă, o
aseamănă cu ospăţul unei nunţi. Comentatorul A. Edersheim ne spune
că, Domnul Isus a asemănat Împărăţia lui Dumnezeu pe fondul şi în
termenii Vechiului şi ai Noului Testament cu un ospăţ şi, în mod
special, cu ospăţul unei nunţi a unui fiu de împărat. (Osea 2:19-20;
Apoc.19:7-8) Împăratul Îl reprezintă pe Dumnezeu, iar fiul de împărat
Îl simbolizează pe Domnul Isus ca Moştenitor, dar acum, nu ca pe un
moştenitor al viei lui Dumnezeu, ca în parabola precedentă, ci ca pe
Moştenitorul şi Domnul Împărăţiei Tatălui Lui Ceresc, pe care a
coborât-o pe pământ, o dată cu venirea Sa 11.
Este semnificativ faptul, aşa cum am văzut în Pilda celor
invitaţi la cină (Vol.VI,Stud.20) că, Mântuitorul a asemănat Împărăţia
Cerurilor cu ospăţul unei nunţi, care este simbolul bucuriei şi al
veseliei. Bucuria este una dintre cele mai mari caracteristici ale
copiilor lui Dumnezeu. Înainte ca cineva să se întoarcă la Dumnezeu,
pentru el totul era întunecos, mohorât şi trist; iar, după ce vine la
Cristos, toate lucrurile încep să-i zâmbească încă de pe pământ. Au
fost mulţi, chiar dintre marii teologi ai creştinismului, care n-au sesizat
lucrul acesta, de au învăţat pe mulţi dintre copiii Domnului tocmai
invers, ca să-şi trăiască viaţa în melancolie şi tristeţe. Aşa a apărut
călugăria şi alte curente, chiar de la sfârşitul secolului întâi, care au
întunecat bucuria multor creştini. Lucrul acesta, a dat apă la moara
multor critici şi vrăjmaşi ai creştinismului, să-l denigreze în fel şi chip.
Imperatorul roman, Iulian Apostatul, a etichetat pe creştini în secolul
al patrulea, că aveau feţe întunecate şi posomorâte şi, că ei n-au văzut
niciodată soarele strălucind 12.
Nu numai comentatorul evreu A. Edersheim, a adus un mare
aport la interpretarea şi la însemnătatea Parabolei nunţii fiului de
împărat, ci şi Ieronim, un mare teolog al Bisericii Primare, care a trăit
între anii 346-420 după Cristos, cât şi renumitul comentator J.C. Ryle
din secolul al XIX-lea. Toţi aceştia, cât şi mulţi alţii, au spus că
această parabolă arată coborârea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ,
includerea Bisericii în ea, unirea lui Cristos cu Biserica şi începerea
ospăţului nunţii. Acest ospăţ este progresiv și veșnic. El începe aici şi
acum în sufletele celor mântuiţi, şi continuă în cer. La celebrarea
acestei nunţi, ia parte chiar şi cerul întreg, de aceea când un păcătos
intră în Biserică prin pocăinţă, toţi îngerii din cer se bucură. În final,
Mirele Divin, urmează să-Şi glorifice Mireasa şi s-o ducă în Casa
Tatălui şi s-o aşeze chiar înaintea Tronului Lui. Acest eveniment
suprem îl aşteaptă toţi îngerii, ca să se bucure de gloria Bisericii, pe
care a răscumpărat-o Mirele ei Divin cu preţul vieţii 13.
Al treilea lucru, de care ne vom ocupa este
III. INVITAŢIA ISRAELULUI LA ÎMPĂRĂŢIA LUI
DUMNEZEU
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând în
parabolă: “I-a trimis pe sclavii lui să-i cheme pe cei invitaţi la nuntă,
dar ei n-au vrut să vină. (4) Apoi a trimis alţi sclavi şi le-a zis:
«Spuneţi celor invitaţi: ‚Iată că am pregătit ospăţul meu; viţeii şi
vitele mele cele îngrăşate au fost tăiate; toate sunt gata, veniţi la
nuntă.‟» (v.3-4)
Comentatorii W. Barclay, J.M. Creed, A. Edersheim şi L.E.
Porter, ne informează pe baza comentariului ebraic asupra Vechiului
Testament, numit Midraş, cum am văzut în Pilda celor invitaţi la
cină, (Vol.VI,Stud.19) că în Israel atunci când cineva dădea un ospăţ,
trimitea sclavii să anunţe musafirii cu mult timp înainte. Iar când se
apropia timpul mesei, stăpânul ospăţului îşi trimitea sclavii să facă a
doua invitaţie: să poftească pe cei invitaţi să vină, pentru că totul este
pregătit. (Estera 6:14) Refuzul cuiva la a doua invitaţie, după ce prima
a acceptat-o, se considera o mare ofensă adusă la adresa stăpânului 14.
Comentatorul A. Edersheim a spus că prima invitaţie,
Dumnezeu a făcut-o Israelului pentru Ospăţul lui Mesia prin proroci,
fiindcă el era poporul legământului. Ea, nu era decât o invitaţie de
pregătire, ca atunci când va veni Mesia şi când Îşi va trimite solii, să
poftească pe cei invitaţi la marele Ospăţ, ei să fie gata 15.
A doua invitaţie, ne spun comentatorii: A. Edersheim, W.
Barclay şi J.C. Ryle, Dumnezeu a făcut-o poporului evreu prin Ioan
Botezătorul, atunci când acest ultim proroc a proclamat venirea lui
Mesia şi începerea Împărăţiei Lui. Acesta a fost motivul pentru care
Ioan Botezătorul îi chema pe oameni la Cristos şi la Împărăţia Lui 16.
Dar, cât de bun este Domnul Isus! După ce Mesia a venit, în Persoana
Lui, şi Şi-a deschis Împărăţia, a învitat şi El personal pe oameni la
Ospăţul Lui: pe evrei şi pe neevrei 17.
Ospăţul Mesianic este bine cunoscut din scrierile rabinilor,
despre care se spunea că, o dată cu începerea Împărăţiei Mesianice, va
avea loc şi acest mare Ospăţ 18. Când Mântuitorul a zis robilor de la a
doua invitaţie: “Spuneţi celor invitaţi: «Iată că am pregătit ospăţul
meu; viţeii şi vitele mele cele îngrăşate au fost tăiate; toate sunt gata,
veniţi la nuntă!»” (v.4) a arătat mulţimilor care-L ascultau vorbind pe
fondul şi în termenii concepţiilor lor, pe care le aveau cu privire la
ospăţul mesianic că, adevăratul Mesia, nu numai că a venit şi că
Împărăţia Lui a început, dar şi marele adevăr că, El a ajuns acum la
sfârşitul lucrării Sale de răscumpărare, care urma să se încheie peste
trei zile prin moartea şi învierea Sa. Acesta era marele motiv pentru
care El a spus: “Iată că am pregătit ospăţul meu; viţeii şi vitele mele
cele îngrăşate au fost tăiate; toate sunt gata, veniţi la nuntă!” “Toate
sunt gata, nu lipseşte nimic din tot ceea ce a dorit Dumnezeu să fie
pregătit pentru mântuirea omului.” 19 În Împărăţia lui Cristos sunt
provizii complete pentru tot ce doreşte şi însetează sufletul uman.
Ospăţul spiritual a început şi cei mântuiţi se pot hrăni din abundenţă
cu tot ce se află în Împărăţia lui Dumnezeu. Numai în Împărăţia lui
Cristos, însetaţii şi înfometaţii găsesc apa vieţii şi pâinea vieţii;
întristaţii găsesc bucurie; disperaţii – nădejde; suferinzii – mângâiere;
şi cei pierduţi – dragoste părintească şi Casă Eternă. Ca să ne bucurăm
de Împărăţia Cerurilor şi să ne înfruptăm din Ospăţul lui Cristos, ni se
cer numai două lucruri uşoare: să le dorim şi să răspundem la invitaţia
Mântuitorului pe care ne-o face de două mii de ani 20.
Comentatorul J.C. Ryle a zis că Cristos, Rgele Împărăţiei lui
Dumnezeu, care a făcut în aceată săptămână a patimilor ultimele
apeluri poporului evreu, este întreaga sumă şi suprema substanţă a
acestui Ospăţ, începând chiar de aici şi de acum, şi continuând în
eternitate. Acesta este motivul pentru care El a zis: “Eu sunt Pâinea
vieţii. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată şi cine crede în
Mine nu va înseta niciodată.” (Ioan 6:35) 21
Al patrulea lucru, pe care ni-l arată această parabolă este
IV. RESPINGEREA INVITAŢIEI LUI DUMNEZEU DE
CĂTRE ISRAEL
Evanghelistul Matei L-a redat pe Domnul Isus spunând în
parabolă:
“(3) I-a trimis pe sclavii lui să-i cheme pe cei invitaţi la
nuntă, dar ei n-au vrut să vină.
(4) Apoi a trimis alţi sclavi şi le-a zis: «Spuneţi celor
invitaţi: ‚Iată că am pregătit ospăţul meu; viţeii şi vitele mele
cele îngrăşate au fost tăiate; toate sunt gata, veniţi la nuntă.‟»
(5) Dar ei, fără să le pese de invitaţia lui, au plecat:
unul la ogorul lui şi altul la negustoria lui.
(6) Ceilalţi au pus mâna pe sclavi, şi-au bătut joc de ei
şi i-au omorât.” (v.3-6)
Domnul Isus a arătat evreilor în această parabolă cea mai mare
tragedie: că atunci când Mesia a sosit şi Ospăţul Lui era gata, ei au
refuzat a doua invitaţie, pe care le-a făcut-o Ioan Botezătorul. Dar, mai
grav era, că ei au refuzat chiar şi invitaţia lui Mesia.
Evreii au refuzat a doua invitaţie, pentru că nu erau interesaţi
deloc de mântuirea sufletului lor şi de Împărăţia lui Cristos.
Indiferenţa faţă de mântuirea sufletului şi respingerea lui Cristos şi a
Împărăţiei Lui, sunt păcatele cele mai mari şi comune. Cei ce nu simt
că au nevoie de chemarea Evangheliei, se află în cel mai mare pericol,
pentru că numai ea ne invită la Cristos şi ne arată gloria Mântuitorului
şi a Împărăţiei Sale. Dacă desfrânaţii, hoţii şi tot felul de alţi păcătoşi
notorii de pe glob, alunecă cu milioanele în dezastru şi în infern,
atunci cei ce sunt indiferenţi de mântuirea sufletului lor şi resping
invitaţia Evangheliei la Ospăţul Împărăţiei lui Cristos, sunt și mai
mulți, alunecând în prăpăd şi în focul gheenei. Să ne cercetăm inimile,
nu cumva nici noi nu avem loc în ele pentru Evanghelie, pentru
Cristos şi Împărăţia Sa?
Când Dumnezeu a trimis pe proroci la poporul evreu, ca să-l
pregătească pentru Cristos şi Împărăţia Sa, Israelul, nu numai că nu s-
a lăsat instruit de Cel Preaînalt prin aceşti trimişi ai Lui, dar, a pus
mâna pe ei, şi-a bătut joc de toţi şi i-a omorât. Tot aşa a făcut
Israelul şi cu trimişii de la a doua invitaţie. Pe Ioan Botezătorul l-a
respins şi l-a decapitat, dar, mai grav, că L-a răstignit chiar pe Mirele
Divin. Cruzimea poporului evreu însă, nu s-a oprit aici, el a continuat
să respingă, să persecute şi să ucidă pe toţi trimişii lui Dumnezeu şi
după învierea Mântuitorului!
Domnul Isus când a zis în parabolă: “Dar ei, fără să le pese de
invitaţia lui, au plecat: unul la ogorul lui şi altul la negustoria lui,”
(v.5) ne-a dat două exemple tipice de scuze, pe care le aduc oamenii
atunci când sunt chemaţi la mântuire: pământul şi negoţul. Nu o
îndeletnicire rea i-a împidicat pe aceşti evrei să răspundă la invitaţie,
ci una bună. Ei nu s-au dus la chefuri, la petreceri păcătoase sau la
cuiburi de fărădelege, ci au rămas la nişte datorii care le erau strict
necesare vieţii. Pe om, îl atrag prea uşor, lucrurile văzute, în
comapraţie cu cele nevăzute. Pentru evrei, holdele şi comerţul erau
mai importante decât mântuirea sufletului şi viaţa eternă. Omul,
adeseori este mai preocupat de cele necesare vieţii, decât de însăşi
viaţa lui. Una dintre tragediile vieţii este atunci, când lucrurile bune ne
împidică să ajungem la cele supreme şi cereşti 22.
Fericitul Augustin, din Biserica Primară, cât şi comentatorii
moderni ca: R. Stier, A. Edersheim şi L.E. Porter, spun că atunci când
Mesia a sosit şi a chemat Israelul la Ospăţul Mântuirii şi al Împărăţiei
Cerurilor, el L-a refuzat din trei motive: că n-a văzut nimic atrăgător
într-un asemenea Ospăţ; că n-a simţit nici o reverenţă faţă de
Dulgherul din Nazaretul Galileii; și a considerat că el avea lucruri mai
valoroase decât ce putea să-i ofere Isus din Nazaret, şi aceste lucruri
erau: holdele şi comerţul; iar pentru suflet avea: preoţia şi legea lui
Moise 23.
Evreii nu s-au putut aştepta niciodată că vor respinge a doua
invitaţie a lui Dumnezeu, după ce au acceptat-o pe prima şi că Îl vor
dezonora pe Cel Preaînalt atât de mult. Ei au făcut lucrul acesta,
pentru că îşi imaginau că erau poporul sfânt al lui Dumnezeu şi că
Mesia urma să-i mântuie de vrăjmaşii lor şi nu de păcatele lor; şi că
avea să le ofere un pământ restaurat în starea lui edenică şi nu să le
promită, aşa cum ziceau ei, în mod sfidător, himerele unor lumi
cereşti. Scuzele invocate de ei, erau mai mult nişte pretexte, pentru că
ei, în realitate, s-au hotărât să-L respingă pe Domnul Isus şi Împărăţia
Lui 24.
Şi, al cincilea lucru, pe care ni-l scoate în evidenţă această
parabolă este
V. PEDEAPSA ISRAELULUI
parabolă: “Când a auzit împăratul s-a mâniat; a trimis armatele sale,
i-a nimicit pe ucigaşii aceia şi le-a ars cetatea.” (v.7)
Un alt lucru asupra căruia Domnul Isus a accentuat, într-un
mod deosebit, în această parabolă era, să arate bunătatea şi îndelunga
răbdare a lui Dumnezeu. Deși Israelul, în general, şi autorităţile
ecleziastice ale acestui popor, în mod special, respingeau mesajul lui
Dumnezeu, îşi băteau joc de proroci şi îi omorau, totuși, Dumnezeu, în
bunătatea Lui, încă îi răbda şi le trimitea soli, unul după altul. Dar ei,
i-au ucis și pe aceștia. Apoi, când Dumnezeu a trimis la Israel, crainici
ca să-i facă a doua invitaţie: poftindu-i la ospăţul mesianic, poporul
acesta, în frunte cu conducătorii lui religioşi, i-au respins, i-au
persecutat şi i-au ucis: pe Ioan Botezătorul l-au decapitat, pe Mirele
Divin L-au răstignit şi pe apostoli, chiar și după ce Domnul Isus a
înviat şi S-a înălţat la cer, i-au maltratat în fel şi chip 25.
Refuzul la a doua invitaţie, a avut pentru Israel două mari
consecinţe:
a) Prima consecinţă a fost: nimicirea şi arderea cetăţii lor.
Domnul Isus a zis în parabolă: “Când a auzit împăratul s-a mâniat; a
trimis armatele sale, i-a nimicit pe ucigaşii aceia şi le-a ars cetatea.”
(v.7) Comentatorii care opinează că, Evanghelia după Matei a fost
scrisă în jurul anului 80, spun că, în versetul 7, nu avem cuvintele
Domnului Isus, ci un mic comentariu al Evanghelistului Matei, în
legătură cu nimicirea ucigaşilor şi distrugerea Ierusalimului, care au
avut loc în anul 70 după Cristos 26. Iar, comentatorii care sunt, cu mult
mai numeroşi, şi care cred, cu tărie, că Evanghelia după Matei a fost
redactată în anul 58 sau 59, cum am văzut în studiul intitulat
Evanghelia după Matei, (Vol.I,Stud.4) susţin că şi versetul 7 face
parte, tot din parabola Mântuitorului, în care a prezis nimicirea
ucigaşilor şi distrugerea Ierusalimului de către oştile romane şi, care
profeţie s-a împlinit cu cea mai mare exactitate în anul 70 după Cristos
27
.
Mântuitorul a pus în gura împăratului din parabolă, să
numească oştile romane “armatele sale”. El a zis: “Când a auzit
împăratul s-a mâniat; a trimis armatele sale, i-a nimicit pe ucigaşii
aceia şi le-a ars cetatea.” Ne aducem aminte, cum Dumnezeu a numit
şi oştile siriene “nuiaua mâniei Lui”. Prorocul Isaia a scris: “Vai de
asirian – zice Domnul – nuiaua mâniei Mele, care poartă în mână
toiagul urgiei Mele!” (Isaia 10:5) Tot astfel şi oştile romane, aveau
misiunea să execute pedeapsa lui Dumnezeu împotriva Israelului în
anul 70: să dărâme şi să incendieze templul, să distrugă Ierusalimul în
aşa fel, încât să nu rămână în el piatră pe piatră. “Cetatea Sfântă”, aşa
cum o numeau evreii, a fost distrusă în aşa fel, încât a fost tras un plug
prin ea. Dacă poporul evreu L-ar fi acceptat pe Cristos şi ar fi urmat
calea Lui: a dragostei, a umilinţei şi a răbdării şi, n-ar fi provocat
Roma, romanii nu s-ar fi răzbunat niciodată pe el 28.
b) Şi a doua consecinţă a fost: pierderea marelui privilegiu
de-a lua parte la Ospăţul nunţii Mirelui Divin. Evanghelistul Matei
L-a citat, în continuare, pe Domnul Isus spunând în parabolă: “Atunci
le-a zis sclavilor săi: «Nunta este gata; dar cei invitaţi n-au fost
vrednici de ea.»“ (v.8) Şi prima pedeapsă a Israelului era mare: de-a fi
nimicit şi împrăştiat printre naţiuni milenii întregi. Dar, a doua
pedeapsă: de-a pierde marele privilegiu de-a lua parte la Ospăţul
Nunţii Mielului Divin din cer, este infinit mai mare, pentru că ea are o
consecinţă veşnică: de-a nu avea parte niciodată de bucurie şi de
fericire, ci dimpotrivă, de chin şi de remuşcare. Nimic nu este mai
tragic şi mai cumplit, ca atunci când cineva respinge a doua invitaţie a
lui Cristos. Această respingere, îi rămâne ca cel mai chinuitor lucru,
care îl va tortura în veci de veci pentru că, dacă ar fi răspuns la
invitaţia Mirelui Divin, n-ar fi ajuns în chin veşnic, ci dimpotrivă, ar fi
avut parte de Casa Tatălui cersec şi de bucuria şi fericirea eternă 29.
1. Ryle, J.C., Matthew, p. 279 – 280.

3. Porter, L.E., Luke, p. 1212;
4. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 487 – 488.
5. Op. cit. p. 487.
6. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 294, 297;
7. The Talmudic Tractate Sabbath 153 a.
8. The Talmudic Tractate Sabbath 152 b.
9. Edesheim, A., Jesus The Messiah, p. 768.
10. Op. cit.
11. Op. cit. p. 770.
13. Edesheim, A., Jesus The Messiah, p. 769;
Ryle, J.C., Matthew, p. 280 – 281;
Bunciu, I., Explicarea Evangheliilor, p. 297.
Creed, J.M., The Gospel According to St. Luke, p. 191;
Edesheim, A., Jesus The Messiah, p. 427;
15. Edesheim, A., Jesus The Messiah, p. 647, 769 - 770.
16. Op. cit. p. 647;
Barclay, W., The Gospel of Luke, Vol. II, p. 193;
17. Op. cit. p. 160.
20. Ryle, J.C., Matthew, p. 280 – 281.
25. Edesheim, A., Jesus The Messiah, p. 769 - 770.
29. Op. cit. p. 296.
18. PARABOLA OMULUI CARE NU AVEA HAINA DE

NUNTĂ
Matei 22: 9 – 14
9 “Duceţi-vă, dar, la răspântiile drumurilor şi chemaţi-i la

nuntă pe toţi aceia pe care-i veţi găsi.”
10 Sclavii au ieşit la răspântii, i-au strâns pe toţi pe care i-au
găsit, şi buni şi răi, şi sala de nuntă s-a umplut de oaspeţi.
11 Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii şi a zărit acolo pe un
om care nu era îmbrăcat în haina de nuntă.
12 “Prietene”, i-a zis el, “cum ai intrat aici fără să ai haină de
nuntă?” Omul acela a amuţit.
13 Atunci împăratul a zis slujitorilor săi: “Legaţi-i mâinile şi
picioarele, şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară; acolo va fi
plânsul şi scrâşnirea dinţilor.
14 Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.”
Această parabolă, Domnul Isus a adresat-o tot mulţimilor din
curtea cea mare a templului, care s-au bucurat de faptul că sinedriştii
n-au reuşit să-L prindă în cursă şi că au trebuit să plece ruşinaţi.
În acest text intitulat Parabola omului care nu avea haina de
nuntă, ne vom ocupa de cinci lucruri: fondul parabolei, privilegiul uşii
deschise pentru fiecare, vina omului care nu avea haina de nuntă,
ochiul lui Dumnezeu şi pedeapsa tuturor acelora care nu vor avea
haina de nuntă.
I. FONDUL PARABOLEI
Erau două parabole frumoase, care se atribuie rabinului
Johanan ben Zakkai, pe care le-a conceput după obiceiul nunţilor
împăraţilor orientali şi care au circulat mult pe timpul Mântuitorului.
În Orient se obişnuia ca împăratul să ofere veşminte celor invitaţi la
diferite ospeţe și celor invitaţi să nu li se spună data ospăţului 1.
Comentatorul evreu C.G. Montefiore şi-a manifestat o
deosebită apreciere pentru faptul că, Domnul Isus obişnuia să
vorbească pe fondul parabolelor rabinice 2.
În prima istorioară a lui Iohanan ben Zakkai, se spune că unii
dintre invitaţii împăratului s-au îmbrăcat în hainele de nuntă ale
acestuia, s-au apropiat de uşă şi aşteptau în orice moment să apară
solii celei de-a doua chemări, ştiind că, după poftirea lor, nu va mai fi
timp de pregătire. Alţii, neputând să conceapă că nu va mai fi timp să
se spele şi să se îmbrace, zidarul a plecat la var, vopsitorul la vopsea şi
fierarul la cărbuni, dar, dintr-o dată au fost chemaţi la ospăţ. Cei ce
erau gata, s-au dus şi s-au bucurat; iar cei ce nu s-au pregătit, au
pierdut marele privilegiu pentru totdeauna 3.
Şi în a doua istorioară a lui Iohanan ben Zakkai se zice că,
atunci când au primit cei invitaţi veşmintele de la trimişii împăratului,
unii le-au păstrat cu cea mai mare grijă, iar alţii s-au încumetat să
lucreze în ele şi le-au pătat. După ospăţul nunţii, împăratul şi-a cerut
hainele înapoi, cei dintâi, le-au dat curate şi el, punându-le în
garderobă, le-a zis să meargă în pace. Când şi-au înapoiat veşmintele
cei ce le-au murdărit, împăratul le-a dat înălbitorilor să le cureţe şi pe
ei i-a aruncat în teminţă 4.
Rabinii au învăţat poporul prin aceste două istorioare, că omul
trebuie să-şi înapoieze sufletul în puritatea sa originală; iar cei ce l-au
pângărit, vor fi aspru pedepsiţi 5.
Nu există, nici o îndoială că, Domnul Isus a avut în minte
aceste două istorioare, atunci când a spus această parabolă a omului
care nu avea haina de nuntă, pentru că El, întotdeauna, intra pe terenul
ascultătorilor şi le vorbea pe fondul şi în termenii concepţiilor lor 6.
Fiul lui Dumnezeu, când Şi-a formulat această parabolă pe fondul
celor două istorioare rabinice, a spus evreilor că pe El L-a trimis Tatăl,
la prima Sa venire, ca să ne facă invitaţia pentru gloria eternă şi să ne
ofere haina cu care să ne îmbrăcăm; iar, când va veni a doua oară ca să
ne poftească la Nunta Mielului, aşa cum scrie în Apocalipsa 19:9
“Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!” sufletul nostru
trebuie să fie înveşmântat în haina purităţii, pentru prezenţa lui
Dumnezeu.
Al doilea lucru, pe care ni-l arată această parabolă este
II. PRIVILEGIUL UŞII DESCHISE PENTRU FIECARE
Evanghelistul Matei a scris cum Domnul Isus a pus în gura
împăratului din parabolă să spună robilor: “«Duceţi-vă, dar, la
răspântiile drumurilor şi chemaţi-i la nuntă pe toţi aceia pe care-i veţi
găsi.» (10) Sclavii au ieşit la răspântii, i-au strâns pe toţi pe care i-au
găsit, şi buni şi răi, şi sala de nuntă s-a umplut de oaspeţi.” (v.9-10)
Comentatorul A. Edersheim a spus că, la prima vedere, ni se
pare că există o mare discordanţă între declaraţia Domnului Isus pe
care a făcut-o în parabola precedentă, când a zis că aceia cărora le-a
făcut împăratul prima invitaţie, nu erau vrednici şi între porunca
aceluiaş împărat, pe care a dat-o robilor în această parabolă pe care o
studiem acum: ca să meargă la răspântii de drumuri şi să-i cheme la
nuntă pe toţi aceia pe care îi va întâlni. Aici nu este nici o contradicţie,
ci dimpotrivă, găsim unul dintre detaliile cele mai esenţiale ale
parabolei. În parabola precedentă, împăratul şi-a trimis robii ca să
selecteze, numai pe acei musafiri dintre evrei care, acceptând prima
invitaţie, trebuiau să se pregătească pentru a doua invitaţie. Dar,
tragedia, a constat în faptul că Israelul, deşi a acceptat prima invitaţie,
el, nu numai că nu s-a pregătit pentru a doua invitaţie, dar a respins şi
a omorât pe solii celei de-a doua invitaţii şi, L-a ucis chiar pe Mirele
Divin, pironindu-L pe cruce, când a venit personal ca să-l invite în
Cer, la Ospăţul Lui etern. Astfel, Israelul, fiind respins de la Ospăţul
Nunţii Mielului Divin, Împăratul Etern, Şi-a trimis solii să invite toate
naţiunile pământului la Ospăţul Nunţii Fiului Lui. Lucrul, la care
nimeni nu s-a putut aştepta vreodată 7.
Sclavii din această parabolă, care au fost trimişi după moartea
şi învierea Mântuitorului la răspântiile drumurilor, ca să-i invite la
nuntă pe toţi oamenii pe care urmau să-i întâlnească, îi reprezintă pe
apostoli şi pe toţi vestitorii Evangheliei, care Îl predică pe Cristos de-a
lungul mileniilor8.
Aşa au înţeles parabola aceasta atât apostolii, cât şi toţi creştinii
din Biserica Primară: că, după ce evreii L-au respins pe Cristos, au
fost invitate toate naţiunile la Ospăţul cel mare al Nunţii Fiului lui
Dumnezeu, care va avea loc în cer, după a doua Sa venire 9. Doctorul
Luca i-a citat în Cartea Faptele Apostolilor pe apostolii Pavel şi
Barnaba, spunând conducătorilor evrei care au început să persecute pe
creştini, următoarele cuvinte: “Dar Pavel şi Barnaba le-au zis cu
îndrăzneală: «Cuvântul lui Dumnezeu trebuia vestit mai întâi vouă;
dar fiindcă voi nu-l primiţi şi singuri vă judecaţi nevrednici de viaţa
eternă, iată că ne întoarcem spre naţiuni.»“ (13:46)
În textul grecesc scrie pentru răspântii tas diezodous tōn odōn,
care înseamnă răspântiile cărăruilor de la ulicioarele corturilor în care
umblă şi trăiesc oamenii săraci 10. Această sintagmă, nu are numai un
înţeles literal, ci şi figurativ: care înseamnă: oamenii cei mai disperaţi
care nu ştiu pe ce cărăruie a vieţii să mai apuce. Când împăratul a zis
robilor să meargă la răspântiile drumurilor şi să cheme pe toţi oamenii
pe care îi vor întâlni ca să i se umple sala de ospăţ, porunca aceasta
simbolizează privilegiul uşii deschise pentru oricine, din toate
naţiunile de pe glob şi pentru cei mai decăzuţi şi disperaţi de pe
pământ 11. Ce paradox mare! Împăratul Etern are loc în sala de Ospăţ
pentru toate naţiunile pământului şi pentru cei mai notorii şi disperaţi
păcătoşi. Dar numai pentru poporul evreu n-are loc, nici chiar pentru
cărturari şi farisei, care se pretindeau că erau cei mai sfinţi, fiindcă ei,
respingându-L pe Cristos, singuri s-au exclus de la fericirea eternă
pentru veci de veci. Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus
spunând în legătură cu poporul evreu cu ocazia vindecării sclavului
unui sutaş roman: “Dar vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la
apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia
cerurilor. (12) Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de
afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” (8:11-12)
Nici o invitaţie, făcută unui pământean şi unui muritor, nu este
aşa de mare ca invitaţia la Ospăţul Nunţii Fiului lui Dumnezeu, care
este ospăţul bucuriei şi al fericirii eterne. Acest ospăţ este atât de mare
şi de glorios, încât nu-l merită nimeni de pe pământ, fie faptele şi
bunătatea lui cât de mari. Invitaţia omului la acest ospăţ nu este
altceva decât invitaţia harului. Nimeni nu şi-a putut imagina să i se
facă o asemenea invitaţie. Noi vom ajunge la Ospăţul Nunţii Mielului
Divin, prin nimic altceva, decât prin deschiderea braţelor lui
Dumnezeu şi prin acceptarea acestui har 12. Domnul Isus ne arată că
harul lui Dumnezeu este atât de mare şi larg, încât el cuprinde nu
numai pe cei buni, ci şi pe cei răi şi, doreşte să-i atragă pe toţi în
sala Lui de ospăţ. Mântuitorul a zis în parabolă: “Sclavii au ieşit la
răspântii, i-au strâns pe toţi pe care i-au găsit, şi buni şi răi, şi sala de
nuntă s-a umplut de oaspeţi.” (v.10)
Al treilea lucru, pe care ni-l arată această parabolă este
III. VINA OMULUI CARE NU AVEA HAINA DE
NUNTĂ
parabolă: “Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii şi a zărit acolo pe un
om care nu era îmbrăcat în haina de nuntă.” (v.11)
După ce s-a umplut sala de oaspeţi şi înainte ca să înceapă
ospăţul nunţii, împăratul, intrând în sală să-şi vadă oaspeţii, a zărit
acolo un oaspete care nu avea haina de nuntă. În legătură cu vina
acestui om care a intrat în sala de ospăţ, fără să aibă haina de nuntă, s-
au dat cinci răspunsuri:
a) Primul: acest om a intrat în sala de ospăţ în haine
murdare şi rupte pentru că, lăsându-se ispitit de ocupaţiile lui
vremelnice, a neglijat să se înveşmânteze în această haină a
purităţii, și atunci când au venit solii la a doua invitaţie ca să-l
poftească la nuntă, el n-a mai avut timp să se schimbe 13.
b) Al doilea: omul acesta nu s-a ruşinat nici de împărat, nici
de mire şi nici de oaspeţi, de aceea s-a prezentat la ospăţ în zdrenţele
lui 14.
c) Al treilea: omul acesta a intrat în sala de ospăţ murdar şi
în haine rupte fiindcă el, venind de la drumuri şi garduri nu avea
nici casă, nici haine şi nici timp să se spele şi să se îmbrace. Acest
răspuns l-au dat: A. Schlatter şi J. Schniewind 15. Comentatorii A.H.
M‟Neile, F.V. Filson, R.V.G. Tasker, C.H. Dodd şi J. Jeremias, ne
spun că şi această opinie este greşită, fiindcă parabola aceasta nu ne
vorbeşte deloc de drumuri şi de garduri, decât Parabola celor invitaţi
la cină din Evanghelia după Luca 14:23. Or, Parabola celor invitaţi la
cină din Evanghelia după Luca diferă de Parabola nunţii fiului de
împărat din Evanghelia după Matei, cum am văzut în studiul
precedent; şi atunci, cu atât mai mult, ea se deosebeşte de parabola pe
care o studiem acum 16.
d) Al patrulea: omul acesta a intrat în sala de ospăţ în haine
rupte, fiindcă a crezut că va primi alt veşmânt de gală de la
camera de recepţie a palatului regal 17.
e) Şi al cincilea răspuns, pe care îl considerăm autentic este:
acest om a refuzat neprihănirea lui Dumnezeu, pentru că a
considerat că o avea pe a lui. La acest răspuns autentic se ajunge pe
două căi sigure: prin punerea lui în concordanţă cu cele două istorioare
rabinice, pe fondul cărora Mântuitorul a spus această parabolă şi prin
punerea lui în concordanţă cu parabola din textul precedent. În
parabola din studiul anterior, musafirii au refuzat invitaţia împăratului.
Iar, în această parabolă, unul dintre musafiri, a luat parte la ospăţ, dar,
în schimb, l-a dezonorat pe împărat, pe mire şi pe toţi oaspeţii, prin
faptul că a venit nepregătit. Am văzut din cele două istorioare
rabinice, că în prezenţa lui Dumnezeu nu putem intra decât în
puritatea originală, ca şi când n-am fi păcătuit niciodată. Or, numai
Cristos ne poate înzestra cu o asemenea puritate. Mântuitorul, cu
scopul acesta a venit la noi, nu numai să ne invite la ospăţul Lui etern
şi să ne ceară prin Evanghelia Sa să avem această haină specială, dar
să ne şi înveşmânteze cu ea pentru Ospăţul Ceresc 18.
Este adevărat că, haina de nuntă este darul împăratului, dar, aşa
cum spunea Fericitul Augustin, nu putem cădea într-o greşeală atât de
mare ca să credem, cum ziceau comentatorii din a treia opinie, că
omul din parabolă credea că va primi o robă de paradă de la garderoba
palatului regal, de vreme ce Cristos ne pretinde să ne înveşmântăm în
haina purităţii Sale încă din momentul invitării la Ospăţul Cersec, fără
de care nu vom avea acces la Ospăţul Nunţii Lui şi la prezenţa lui
Dumnezeu 19.
În Noul Testament, deşi scrie că sunt două feluri de haine,
totuşi este vorba despre una şi aceeaşi: una în sens figurativ, care se
găseşte în parabola pe care o studiem acum şi o cere Dumnezeu de la
noi şi alta, în sens literal, pe care ne-o va da El, aşa cum scrie în
Apocalipsa: “Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm glorie! Căci a
venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit (8) şi i s-a dat să se
îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat.” (19:7-8) Şi “Cel care va
birui va fi îmbrăcat în haine albe ...” (3:5) Mulţi confundă aceste
haine, aşa cum le-au confundat chiar şi unii dintre scribi care au copiat
manuscrisele Apocalipsei. Paranteza din versetul 8, pe care l-am
amintit mai înainte: “Și i s-a dat să se îmbrace cu in subţire,
strălucitor şi curat. (Inul subţire reprezintă faptele drepte ale
sfinţilor),” se află numai în câteva traduceri şi versiuni ale Bibliei: în
versiunea lui D. Cornilescu în limba română, a lui Martin Luther în
limba germană, a lui Moffatt în limba engleză şi în Versiunea
Internaţională Nouă (New International Version). Cele mai multe
traduceri şi versiuni ale Bibliei, au trecut această paranteză ca un mic
comentariu al copiştilor, pentru că el nu se găseşte în manuscrisele
cele mai timpurii şi în cele mai importante, aşa cum am văzut când am
tratat studiul Ospăţul nunţii Mieleului, (Vol.III,Stud.32) în lucrarea
intitulată Studii asupra Apocalipsei. Aceşti copişti care au deschis o
paranteză şi au făcut în ea o mică explicaţie, au crezut că acestea erau
hainele figurative ale faptelor şi nu veşmintele reale, pe care le vor
primi cei răscumpăraţi când vor ajunge în gloria cerească. Este
adevărat că, curăţarea de păcate şi îndreptăţirea, le avem prin credinţă
în jerfa Mântuitorului, dar acest veşmânt alb al sufletului trebuie să-l
păstrăm curat până la capăt, printr-un comportament sfânt şi demn de
copii ai lui Dumnezeu şi numai atunci ne vom bucura de Ospăţul
Nunţii Mirelui Divin.
Al patrulea lucru, pe care ni-l arată această parabolă este
IV. OCHIUL LUI DUMNEZEU
Evanghelistul Matei L-a redat pe Domnul Isus spunând în
parabolă: “Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii şi a zărit acolo pe un
om care nu era îmbrăcat în haina de nuntă. (12) «Prietene», i-a zis el,
«cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?» Omul acela a amuţit.”
(v.11-12)
Este adevărat că, uşa este deschisă pentru toţi oamenii, dar când
cineva răspunde la invitaţia lui Cristos şi primeşte de la El haina albă a
neprihănirii, acela trebuie să se înveşmânteze cu ea şi s-o păstreze
curată până când va ajunge cu ea la Ospăţul Nunţii. Harul este nu
numai un dar mare şi nemeritat, dar, totodată şi o mare
responsabilitate. Omul nu poate să-şi mai continue viaţa pe care a
trăit-o înainte de a-L fi întâlnit pe Cristos. El trebuie să se
înveşmânteze într-o puritate şi bunătate nouă 20.
Comentatorul D.B.J. Campbell a spus că, Biserica Primară a
văzut în parabola aceasta un mare avertisment din partea Domnului
Isus, că noi trebuie să fim gata în orice moment pentru a ne întâlni cu
El 21. Acelaşi lucru, îl cred şi comentatorii din ultimele secole, că Fiul
lui Dumnezeu ne-a spus în parabola aceasta, într-un mod foarte
solemn, că totul va depinde de faptul cum ne va surprinde revenirea
Sa sau, cum ne vom găsi în momentul trecerii din viaţa aceasta la cele
veşnice: cu sufletul curat sau murdar? În sensul acesta, Mântuitorul
ne-a spus în Apocalipsa: “Ferice de cei care îşi spală hainele ca să
aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!” (22:14)
Acest detaliu: “Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii” (v.11)
este foarte important şi solemn. Aceasta înseamnă că, atunci ochii lui
Dumnezeu vor cădea asupra tuturor copiilor Lui pe care i-a
răscumpărat Preaiubitul Său Fiu, ne vor privi pe toţi şi ne vor vedea pe
fiecare dintre miliarde de răscumpăraţi 22. În parabolă ni se spune că,
dintre toţi cei care au intrat în sala de ospăţ, numai unul nu avea haina
de nuntă. Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând în
parabolă: “Și a zărit acolo pe un om care nu era îmbrăcat în haina de
nuntă.” (v.11) Dar, acest “unul singur”, reprezintă pe toţi aceia care
vor avea această experienţă amară. Comentatorul A. Edersheim ne
spune că în acest detaliu, Domnul Isus ne învaţă că Împăratul Se va
uita la musafiri, nu numai în general, dar că El îi va examina pe
fiecare în parte şi că, verificarea aceasta va fi în aşa fel, încât nimeni
nu va fi trecut cu vederea şi nu se va putea ascunde în mulţime fără să
fie observat 23.
Domnul Isus ne spune, că atunci când împăratul l-a zărit pe
acest om că s-a aşezat la masă în sala de ospăţ, i-a zis: “«Prietene,
cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?» Omul acela a amuţit.”
(v.12) Ieronim, din Biserica Primară a explicat că, acest om a amuţit
fiindcă atunci şi acolo nu va mai exista pocăinţa pentru nimeni 24. Iar
comentatorul J.C. Ryle a zis că, acest om a amuţit pentru că el singur
s-a condamnat şi ştia că, de acum nu mai avea nici un ajutor şi nici o
speranţă 25. În Biserică, întotdeauna au fost şi sunt creştini falşi. Pentru
noi este imposibil să citim în inimile oamenilor. Pe ipocriţi nu-i putem
elimina niciodată dintre creştini, pentru că ei imită viaţa de creştin.
Numai atunci când ochii lui Dumnezeu vor cădea asupra tuturor celor
răscumpăraţi, care se vor afla în Sala Lui de Ospăţ şi, când toţi
creştinii vor fi puşi în balanţa lui Dumnezeu, ipocriţii se vor trezi că s-
au înşelat amarnic, fiindcă nu şi-au înveşmântat sufletul cu
neprihănirea lui Cristos 26.
Şi, al cincilea lucru, pe care ni-l scoate în evidenţă această
parabolă este
V. PEDEAPSA TUTUROR ACELORA CARE NU VOR
AVEA HAINA DE NUNTĂ
parabolă: “Atunci împăratul a zis slujitorilor săi: «Legaţi-i mâinile şi
picioarele, şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară; acolo va fi
plânsul şi scrâşnirea dinţilor.»“ (v.13)
Domnul Isus ne-a arătat în aceste două parabole că cei ce au
respins invitaţia lui Dumnezeu, au ucis prorocii şi L-au răstignit pe El,
cât şi cei ce încearcă să înşele ochiul Tatălui Cersec, sunt pe aceeaşi
treaptă, pentru că şi unii şi alţii, pe lângă că nu vor avea parte de
Ospăţul Ceresc, vor fi judecaţi şi condamnaţi pentru chinul cel veşnic
27
.
Mântuitorul a spus că împăratul a zis slujitorilor săi: “Legaţi-i
mâinile şi picioarele, şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară.”
Comentatorii spun că slujitorii îi reprezintă pe “îngeri”, pentru că în
textul grecesc diakonois, “slujitori”, se deosebeşte de doūlois, “robi”,
care îi simbolizează pe “proroci” din parabola anterioară 28. Îngerii au
exercitat pedeapsa lui Dumnezeu. Ei “l-au legat de mâini şi de
picioare”, ceea ce înseamnă că l-au imobilizat şi că, numai după
aceea, l-au scos din sala de nuntă iluminată a împăratului şi l-au
aruncat în întunericul de afară.
Când am tratat studiul intitulat Vindecarea robului unui sutaş,
(Vol.III,Stud.45) am văzut că Evanghelistul Matei, care ne-a redat
învăţătura Mântuitorului, era foarte atent cu privire la tot ce a spus
Fiul lui Dumnezeu, de aceea numai el ne-a oferit de trei ori sintagma
“întunericul de afară”: o dată în textul cu vindecarea robului unui
sutaş, (8:5-13) a doua oară în această parabolă a nunţii fiului de
împărat şi a treia oară în parabola talanţilor. (25:30) Tot Evanghelistul
Matei, ne-a prezentat de patru ori și sintagma “scrâşnirea dinţilor”: de
trei ori în textele amintite şi o dată în parabola robului rău care n-a
vegheat şi a fost tăiat în două. (24:51)
Sintagma skotos to ezoteron din textul grecesc, corespunde
întocmai cu sintagma noastră “întunericul de afară”. Acum ni se
ridică întrebarea: ce este întunericul de afară? Biblia este atât de
complexă şi desăvârşită, încât ea nu menţionează niciodată un lucru,
fără să ni-l definească şi să ni-l identifice. Identificarea acestei
sintagme o avem în însăşi Evanghelia după Matei. Evanghelistul
Matei ne-a arătat, mai întâi, că Domnul Isus ori de căte ori a folosit
această sintagmă: întunericul de afară, a legat de ea şi sintagma
“scrâşnirea dinţilor”, ceea ce ne arată că întunericul de afară va fi un
loc de cea mai mare remuşcare. Apoi, Evanghelistul Matei ne-a mai
informat că, Mântuitorul ne-a învăţat în această parabolă a nunţii
fiului de împărat şi în parabola talanţilor că întunericul de afară va
avea loc după judecata finală. Şi, tot Evanghelistul Matei, ne-a arătat
că Fiul lui Dumnezeu a pus această sintagmă: întunericul de afară în
cele trei texte amintite alături de Împărăţia cerurilor, ca să ne redea
tabloul celui mai mare contrast, care va exista între cele două lumi:
lumea copiilor lui Dumnezeu şi lumea aderenţilor Diavolului.
Apocalipsa ne spune că în Împărăţia cerurilor nu va fi noapte
niciodată. (22:5) Sintagma “întunericul de afară”, trebuie să ne dea
mult de gândit, pentru că ea ne arată un lucru foarte mare: că mulţi
dintre cei ce sunt acum coroana creaţiei lui Dumnezeu, vor fi alungaţi
în urma judecăţii finale, nu numai dinaintea feţei Lui, dar chiar şi din
creaţie. La toţi aceia, care au întors spatele lui Dumnezeu şi au vrut să
trăiască într-o lume fără El, Cel Preaînalt, dându-le o sentinţă dreaptă,
le va spune: “Voi v-aţi lepădat de Mine şi aţi vrut să trăiţi într-o lume
fără Mine. Duceţi-vă de la Mine! Vă izgonesc de la tot ce-Mi
aparţine!”
Adeseori, cât este de greu chiar şi pe pământ, deşi el nu este
“întunericul de afară”, ci este încă plin de dragostea şi bunătatea lui
Dumnezeu. Atunci ne putem imagina, cum va fi în întunericul de
afară, acolo unde ochii milei lui Dumnezeu nu ne vor vedea niciodată
şi unde dragostea şi bunătatea Lui nu se vor simţi în veci de veci.
Aceea va fi, cu adevărat, o lume a unui întuneric mare şi la
propriu şi la figurat, pentru că ea va fi în afară de Dumnezeu şi de
toate lucrurile create de El, unde vor bântui tot felul de demoni şi
spirite fără lumină.
Comentatorul A.J. Bengel a zis că, articolul hotărât grecesc
care se află înaintea cuvintelor “plânsul” şi “scrâşnirea dinţilor” din
Evanghelia după Matei şi care dă acestor substantive o însemnătate
concretă, ca de altfel şi în alte limbi, ne uimeşte, fiindcă el ne arată
plânsul şi scrâşnirea dinţilor, nu numai ca nişte realităţi, dar şi că
acestea vor fi, cu mult mai cumplite, decât orice bocet şi scrâşnire de
dinţi de pe pământ 29.
Domnul Isus a încheiat această parabolă cu cuvintele: “Căci
mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.” (v.14) Toţi oamenii de pe
pământ sunt chemaţi la Dumnezeu prin Evanghelie, ca să ia parte la
Ospăţul Ceresc, dar puţini vor fi aleşi. Vor fi aleşi pentru Ospăţul
Nunţii Fiului lui Dumnezeu numai aceia care vor fi înveşmântaţi în
roba purităţii. Chemarea la ospăţ şi alegerea pentru acesta nu înseamnă
unul şi acelaşi lucru. Invitaţia se face tuturor, dar numai cei aleşi, vor
avea harul şi onoarea să se aşeze la masă şi, nu cum a încercat să facă
omul din această parabolă care nu avea haina de nuntă 30.

2. Montefiore, C.G., Some Elements of the Religious Teaching of
Jesus, p. 10.
The Talmudic Tractate Sabbath 152b.
Montefiore, C.G., Some Elements of the Religious Teaching of
Jesus, p. 10;
The Talmudic Tractate Sabbath 152b.
Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 768 - 769.
8. Op. cit. p. 769.
12. Op. cit. p. 296.
19. Op. cit.;
26. Op. cit. p. 282 – 283.
30. Op. cit.
19. BIRUL CEZARULUI (I)
Marcu 12 : 13 – 17
13 Apoi au trimis la Isus pe unii din farisei şi irodieni ca să-L
prindă cu vorba.
14 Aceştia au venit şi I-au zis: “Învăţătorule ştim că spui
adevărul şi nu-Ţi pasă de nimeni; căci nu Te uiţi la faţa oamenilor şi
îi înveţi pe oameni calea lui Dumnezeu în conformitate cu adevărul.
Se cuvine să plătim impozit Cezarului sau nu?
15 Să plătim sau să nu plătim?” Isus le-a cunoscut făţărnicia şi
le-a răspuns: “Pentru ce Mă ispitiţi? Aduceţi-Mi un dinar ca să-l
văd.”
16 I-au adus un dinar şi Isus i-a întrebat: “Chipul acesta şi
literele scrise pe el ale cui sunt?” “Ale Cezarului”, I-au răspuns ei.
17 Atunci Isus le-a zis: “Daţi, dar, Cezarului ce este al
Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.” Şi se mirau
foarte mult de El.
Matei 22 : 15 – 22
15 Atunci fariseii s-au dus şi s-au sfătuit cum să-L prindă pe
Isus cu vorba.
16 Au trimis la El pe ucenicii lor împreună cu irodienii, care I-
au zis: “Învăţătorule, ştim că eşti adevărat şi că înveţi pe oameni
calea lui Dumnezeu în adevăr, fără să-Ţi pese de nimeni, pentru că nu
cauţi la faţa oamenilor.
17 Spune-ne, dar, ce crezi? Se cuvine să plătim impozit
Cezarului sau nu?
18 Isus, care le cunoştea vicleniea, a răspuns: “Pentru ce Mă
ispitiţi, făţarnicilor?
19 Arătaţi-Mi banul impozitului.” Şi ei I-au adus un dinar.
20 El i-a întrebat: “Chipul acesta şi literele scrise pe el ale cui
sunt?”
21 “Ale Cezarului”, I-au răspuns ei. Atunci El le-a zis: “Daţi,
dar, Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui
Dumnezeu!”
22 Miraţi de cuvintele acestea, ei L-au lăsat şi au plecat.
Luca 20 : 20 – 26
20 Au început să-L pândească pe Isus; şi au trimis nişte spioni,
care se prefăceau că sunt drepţi, ca să-L prindă cu vorba şi să-L dea
pe mâna autorităţilor şi pe mâna guvernatorului.
21 Spionii aceştia L-au întrebat: “Învăţătorule, ştim că
vorbeşti şi înveţi pe oameni drept şi nu cauţi la faţa oamenilor, ci-i
înveţi calea lui Dumnezeu în adevăr.
22 Se cuvine să plătim impozit Cezartului sau nu?”
23 Isus le-a înţeles viclenia şi le-a răspuns: “Pentru ce Mă
ispitiţi?
24 Arătaţi-Mi un dinar. Al cui chip şi ale cui litere sunt scrise
pe el?” “Al Cezarului”, au răspuns ei.
25 Atunci El le-a zis: “Daţi, dar, Cezarului ce este al Cezarului
şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.”
26 Nu L-au putut prinde cu vorba înaintea mulţimii, ci, miraţi
de răspunsul Lui, au tăcut.
Armonizat
1 Atunci fariseii s-au dus şi s-au sfătuit cum să-L prindă pe
Isus cu vorba. (Mt.v.15)
2 Au trimis la El pe ucenicii lor împreună cu irodienii,
(Mt.v.16) care se prefăceau că sunt drepţi, ca să-L prindă cu vorba şi
să-L dea pe mâna autorităţilor şi pe mâna guvernatorului. (Lc.v.20)
3 Spionii aceştia L-au întrebat: / “Învăţătorule ştim că spui
adevărul şi nu-Ţi pasă de nimeni; căci nu Te uiţi la faţa oamenilor,
(Mc.v.14) / ci-i înveţi calea lui Dumnezeu în adevăr. (Lc.v.21)
4 Spune-ne, dar, ce crezi? Se cuvine să plătim impozit
Cezarului sau nu? (Mt.v.17)
5 Să plătim sau să nu plătim?” (Mc.v.15) Isus, care le
cunoştea viclenia, a răspuns: “Pentru ce Mă ispitiţi, făţarnicilor?
(Mt.v.18)
6 Arătaţi-Mi banul impozitului.” Şi ei I-au adus un dinar.
(Mt.v.19)
7 El i-a întrebat: “Chipul acesta şi literele scrise pe el ale cui
sunt?” (Mt.v.20)
8 “Ale Cezarului”, I-au răspuns ei. (Mt.v.21) Atunci Isus le-a
zis: “Daţi, dar, Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este
al lui Dumnezeu!” (Mc.v.17)
9 Nu L-au putut prinde cu vorba înaintea mulţimii, ci, miraţi de
răspunsul Lui, au tăcut, (Lc.v.26) L-au lăsat şi au plecat. (Mt.v.22)
Este necesar să ne aducem aminte de contextul acestui pasaj pe
care îl studiem. Marele Sanhedrin L-a întrebat pe Domnul Isus tot în
această zi de marţi, cu ce autoritate a intrat cu procesiune în Ierusalim
în calitate de Mesia şi a ţinut discursuri în templu? Mântuitorul, pe
lângă că i-a adus pe sinedrişti la tăcere prin contracararea întrebării lor
cu întrebarea: “Botezul lui Ioan de unde venea? Din cer, sau de la
oameni?” (Matei 21:25) le-a spus şi trei parabole: parabola unui tată
cu doi fii răi, parabola vierilor răi şi parabola nunții fiului de împărat,
prin care le-a dat verdictul şi le-a arătat ce soartă tragică îi aştepta, fapt
care i-a iritat mai tare şi i-a făcut să se decidă, mai mult ca oricând, ca
să-L ucidă, “dar se temeau de mulţime”, aşa cum spunea
Evanghelistul Marcu în parabola vierilor (12:12), se temeau “pentru
că tot poporul Îi sorbea cuvintele de pe buze”, cum zicea şi
Evanghelistul Luca în textul cu alungarea vânzătorilor din templu
(19:48) şi le era frică, îndeosebi după învierea lui Lazăr, care a avut
loc în urmă cu douăsprezece zile şi după intrarea triumfală în
Ieruisalim, care a avut loc în urmă cu două zile.
Acest text ne arată că, dacă şi Marele Sanhedrin, în genereal,
era foarte pornit împotriva Domnului Isus, atunci, cu cât mai mult,
fariseii din acest for suprem, turbau împotriva Lui! 1 Evanghelistul
Matei ne scoate în evidenţă că fariseii s-au întrunit într-o şedinţă de
lucru, în care au stabilit o stratagemă nouă după care să acţioneze
împotriva Domnului Isus, cunoscută sub denumirea de stratagema
prefăcătoriei partidelor de opoziţie 2. Evanghelistul Matei a scris:
“Atunci fariseii s-au dus şi s-au sfătuit cum să-L prindă pe Isus cu
vorba. (16) Au trimis la El pe ucenicii lor împreună cu irodienii … “
(Mt.v.15-16) Evanghelistul Luca n-a menţionat cooperarea fariseilor
cu irodienii, ca Evangheliştii Marcu şi Matei 3. Domnul Isus era acum,
în mod deosebit, sub ochii şi în atenţia fariseilor.
Din acest text vom ţine două studii pe aceeaşi temă: Birul
Cezarului. În primul studiu ne vom ocupa de două lucruri: fondul
întrebării fariseilor şi al irodienilor şi iscusinţa întrebării acestor
vrăjmaşi ai Domnului Isus.
I. FONDUL ÎNTREBĂRII FARISEILOR ŞI AL IRODIENILOR
În spatele acestei întrebări este o problemă istorică foarte
delicată şi de lungă durată. Israelul era stăpânit de Roma imperială,
căreia îi plătea tribut încă de pe timpul lui Pompei, din anul 63 înainte
de Cristos 4. Irod cel Mare a domnit ca împărat peste întreg Israelul și
a plătit tribut Romei. El era credincios Romei şi ea, respectându-l, i-a
acordat o mare libertate. Înainte de-a muri în anul 4 înainte de Cristos,
el şi-a împărţit împărăţia la trei fii: lui Irod Antipa i-a dat Galileea şi
Pereea. Lui Irod Filip i-a dat Trahonita, Iturea şi Abilena. Şi lui
Arhelaus i-a dat Iudeea şi Samaria. Arhelau, falimentând ca rege,
Roma i-a retras mandatul de a guverna Iudeea şi Samaria în anul 6
după Cristos şi a condus ea direct aceste două regiuni din Israel.
Astfel, Iudeea şi Samaria n-au mai putut rămâne şi în continuare un
regat tributar şi semi independent. Ele au devenit o provincie pe care o
guverna un procurator. Provinciile romane erau de două feluri:
provincii paşnice, în care nu erau trupe romane şi, care erau guvernate
de senat prin proconsuli şi provincii unde era tulburare şi erau trupe
romane şi, care au intrat direct sub controlul Cezarului printr-un
procurator. Astfel, Iudeea şi Samaria, făcând parte dintre provinciile
unde erau tulburări şi, fiind guvernate direct de imperator printr-un
procurator, au trebuit să plătească tributul direct Cezarului 5.
Guvernul roman a impus trei feluri de taxe. Prima era, taxa
pentru pământ. Aceasta consta din a zecea parte din grâu şi a cincea
parte din untdelemn, vin şi fructe. Ea se plătea o parte în natură şi o
parte în bani. A doua taxă era, impozitul pe venit. Aceasta a constat în
a zecea parte din venit pentru fiecare persoană. Şi a treia taxă era
pentru curtea Cezarului. Taxa aceasta, erau obligaţi s-o plătească toţi
oamenii de parte bărbătească de la 14 la 65 de ani şi de la 12 la 65 de
ani partea femeiască. Ea era de un dinar, reprezentând privilegiul
guvernării. Dinarul era câştigul muncii pe o zi. În text este vorba
despre taxa care se numea taxa capitaţiei. Mântuitorul a numit această
taxă de un dinar “moneda impozitului”. Evanghelistul Matei L-a citat
pe Domnul Isus spunând: “«Arătaţi-Mi banul impozitului». Şi ei I-au
adus un dinar.” (v.19) 6 .
Pe farisei îi întâlnim mereu în Evanghelii şi îi cunoaştem
îndeaproape, iar pe irodieni i-am întâlnit o singură dată în Evanghelia
după Marcu 3:6 şi nu ne mai amintim ce am spus despre ei aproape
deloc, de aceea dorim să facem cunoştinţă şi cu ei pentru că, altfel n-
am putea să înţelegem bine textul. Irodienii erau de două feluri:
irodieni ca partid religios și irodieni ca partid politic. Irod cel Mare a
luat-o ca soţie şi pe Mariamne, fiica unui Simon din Alexandria, care
se trăgea din familia Boethus. În urma căsătoriei, Irod l-a făcut pe
socrul lui Simon, arhiereu. Astfel, Simon şi fraţii lui, numiţi Boetusini,
s-au unit cu familia Hanan şi au ţinut în mâini arhieria timp de treizeci
de ani. Boetusinii şi aderenţii lor, care erau legaţi de Irod prin înrudire,
iar alţii din interes, se numeau irodieni. Iar Ana, rudele şi aderenţii lui,
se numeau saduchei 7. Irodieni ca partid politic, se pare că erau
descendenţii politici ai adepţilor lui Antioh Epifan, care a domnit în
secolul al doilea înainte de Cristos 8. Irodienii erau un partid polititc,
devotat dinastiei lui Irod. Scopul lor era, de-a susţine casa irozilor prin
păstrarea raporturilor bune cu curtea imperială romană. Ei stăteau
pregătiţi să înăbuşe orice mişcare naţională care se declanşa împotriva
Romei. Irod Antipa iubea arta păgână, arhitectura şi atletismul. El a
construit chiar şi temple pentru Cultul Cezarului şi a ridicat statuile
Cezarului peste tot pe teritoriul lui. Filozofia reală a irodienilor era
elenismul. Ei practicau obiceiurile păgâne, vizitau amfiteatrele şi
acceptau chipul Cezarului, și chiar Cultul Cezarului, care venera în
temple chipul lui de zeu 9.
Din text reiese că, noi nu avem de-a face aici cu irodienii ca
partid religios care făceau parte din Marele Sanhedrin, ci cu irodienii
ca partid polititc, pentru că acesta din urmă este în concordanţă cu
întrunirea fariseilor, nu în cadrul Marelui Sanhedrin, ci în cadrul
partidului lor şi în corcondanţă cu stratagema lor nouă, prin înscenarea
unei lupte între două partide de opoziţie. Fariseii şi irodienii erau două
partide de cea mai mare opoziţie. Fariseii, care erau cei mai loiali
religiei lor strămoşeşti, urau de moarte această taxă pentru un împărat
străin care, după credinţa lor, era o încălcare gravă înaintea lui
Dumnezeu. Iar irodienii, ca partid politic al lui Irod, trebuiau să fie
loiali Romei şi, chiar să lupte împotriva compatrioţilor lor şi să le
înăbuşe orice răscoală. Fariseii şi irodienii, creând cele mai mari
extreme, erau în cea mai mare duşmănie 10.
Birul era o problemă foarte grea în Israel. Datorită lui s-au
declanşat multe răscoale în această ţară. Poporul evreu era indignat nu
din punct de vedere economic şi financiar, pentru că dările şi taxele
pentru Roma nu erau mari, ci, dificultatea consta din punct de vedere
religios, fiindcă evreii credeau puternic că naţiunea lor fiind teocratică,
Dumnezeu era singurul lor Împărat, pentru care erau gata să-și dea
oricând viața. A plăti taxă unui împărat pământesc şi, cu atât mai mult,
unui împărat păgân, ei considerau că era o mare urâciune înaintea lui
Dumnezeu. Pentru ei, însemna că se lepădau de Cel Preaînalt, singurul
lor Împărat şi acceptau un alt împărat 11.
Iuda Gaulonitul din oraşul Gamala, care era pe malul de apus al
lacului Galileii, împreună cu un alt fariseu cu numele de Sadok, au
protestat vehement împotriva plătirii birului faţă de imperatorul roman
în urma recensământului din anul 8 înainte de Cristos, ordonat de
Cezar August. (Luca 2:1) El a chemat poporul să i se alăture la
răscoală cu următoarele lozinci: “Dumnezeu este singurul Împărat,
moartea nu-i nimic, libertatea este totul!” și “Nu este alt stăpân decăt
Iehova! Nu este alt impozit decât pentru templu! Şi nu există alt
prieten afară de zelotul!” Mulţi evrei s-au înrolat la aceste proteste
împotriva birului. Romanii au înăbuşit o asemenea revoltă în valuri de
sânge atunci când Domnul Isus era de 11 ani 12. Fiindcă evreii n-au
încetat să protesteze împotriva Romei şi a plătirii birului pentru Cezar,
după dărâmarea templului din anul 70 după Cristos, guvernul roman
le-a ordonat să plătească pentru templul lui Jupiter Capitolinus din
Roma, care era construit pe colina Capitolinus, după numele zeului
amintit, aceeaşi taxă pe care ei o dădeau pentru templul din Ierusalim
13
.
Şi, al doilea lucrul, de care ne vom ocupa în acest studiu din
textul citat este
II. ISCUSINŢA ÎNTREBĂRII FARISEILOR ŞI
IRODIENILOR
Evangheliştii Matei şi Luca au scris, îi cităm armonizat:
(1) Atunci fariseii s-au dus şi s-au sfătuit cum să-L
prindă pe Isus cu vorba. (Mt.v.15)
(2) Au trimis la El pe ucenicii lor împreună cu irodienii,
(Mt.v.16) care se prefăceau că sunt drepţi, ca să-L prindă cu
vorba şi să-L dea pe mâna autorităţilor şi pe mâna
guvernatorului. (Lc.v.20)
Plătirea birului pentru Cezar, era cea mai dificilă şi cea mai
subtilă problemă pentru poporul evreu, fiindcă avea două substraturi
mari şi periculoase: unul religios şi altul politic. După opinia rabinilor,
această problemă era imposibil de rezolvat 14. Fariseii, în ședința lor
de lucru, au formulat pe fondul acestei probleme grele, o întrebare
foarte iscusită, pe care I-au pus-o Domnului Isus în public prin
ucenicii lor şi prin irodieni, sub pretext că El era cel mai mare
Învăţător din Israel: “Dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să
plătească bir Cezarului sau nu?” Şi să le spună, cine dintre ei are
dreptate, ucenicii lor sau irodienii? 15 Fariseii erau încântaţi de această
cursă măiastră, pe care I-au întins-o Domnului Isus şi erau, pe deplin
încredinţaţi, că El, nu va scăpa din ea.
Gravitatea acestui atac se vede şi din faptul că, fariseii nu s-au
lăsat până când n-au reuşit să facă, împotriva Domnului Isus, o
coaliţie cu irodienii, care au venit din Galileea să celebreze Paştele 16.
Am văzut mai înainte că, fariseii şi irodienii se aflau la extreme unii
faţă de alţii şi că între ei era o mare duşmănie. Dar, această
diferenţiere şi duşmănie dintre ei, erau uitate pentru un moment,
atunci când era vorba de ura lor comună faţă de Domnul Isus şi de
dorinţa lor de-a scăpa de El. Cei ce insistă, cu tot dinadinsul, asupra
unui lucru, sunt gata să treacă cu vederea peste orice, numai să-şi
atingă scopul. Exact aşa ceva au făcut fariseii şi irodienii, în ura lor,
faţă de Fiul lui Dumnezeu 17.
Pe când Domnul Isus învăţa mulţimile în curtea cea mare a
templului, s-au apropiat de El cu un respect fals câţiva irodieni şi
câţiva dintre ucenicii fariseilor, dând de înţeles că între ei s-a creat o
mare neînţelegere şi că au venit cu ea înaintea Lui, sub pretext că El
avea autoritatea şi lumina necesară de-a rezolva toate problemele, fie
ele cât de grele 18. Credem că unul dintre irodieni, era acela care a
spus Domnului Isus următoarele cuvinte pe care le-au redat toţi trei
evangheliştii sinoptici, îi cităm armonizat:
“ (3) … «Învăţătorule ştim că spui adevărul şi nu-Ţi
pasă de nimeni; căci nu Te uiţi la faţa oamenilor, (Mc.v.14) /
ci-i înveţi calea lui Dumnezeu în adevăr. (Lc.v.21)
(4) Spune-ne, dar, ce crezi? Se cuvine să plătim impozit
Cezarului sau nu?»“ (Mt.v.17)
Fariseii i-au instruit pe irodieni să ia ei, mai întâi, cuvântul
înaintea Domnului Isus, pentru că ştiau că în ucenicii lor, nu avea
încredere, pe motiv că El îi cunoştea pe farisei ca oameni făţarnici.
Acesta era motivul pentru care Mântuitorul Şi-a prevenit toţi urmaşii,
să se ferească de acest aluat al fariseilor, care este făţărnicia şi care
întotdeauna dospeşte toată plămădeala. (Matei 16:6) Dar, Mântuitorul
nu S-a încrezut nici în irodieni fiindcă ştia că, asociindu-se cu fariseii,
erau şi ei afectaţi de prefăcătorie.
Irodienii au
început să-L
linguşească pe
Domnul Isus,
atribuindu-I mai
întâi titlul de
Învăţător. Este
adevărat că,
Mântuitorul era cel
mai mare Învăţător
care a trăit
vreodată pe
pământ, fapt pe
care au trebuit să-l
recunoască chiar şi
vrăjmaşii Lui, dar,
irodienii nu L-au
acceptat pe
Domnul Isus ca
Domnul şi
Învăţătorul lor,
pentru că au văzut
în El un Mesia
politic şi Un fariseu şi un irodian Îl ispitesc pe Domnul Isus cu
pământesc, care le întrebarea, dacă este drept înaintea lui Dumnezeu ca un
ameninţa tihna, evreu să plătească sau nu bir Cezarului?
poziţia şi siguranţa.
Ei I-au atribuit titlul de Învăţător, numai ca să-L măgulească. Nici
fariseii nu L-au acceptat pe Fiul lui Dumnezeu ca Domnul şi
Învăţătorul lor fiindcă ei, spre deosebire de irodieni, au văzut în El un
Mesia spiritual şi ceresc, pe când ei aveau nevoie de un mesia politic
şi pământesc, care să-i distrugă pe romani.
Apoi, irodienii au continuat să-L măgulească pe Domnul Isus

pentru dreptratea, curajul şi puritatea caracterului Lui, spunându-I:
“…Știm că spui adevărul şi nu-Ţi pasă de nimeni; căci nu Te uiţi la
faţa oamenilor, (Mc.v.14) / ci-i înveţi calea lui Dumnezeu în adevăr.”
(Lc.v.21) Comentatorii A. Edersheim, W. Barclay, F.W. Farrar şi W.
Hendriksen au spus că, prin aceste cuvinte mieroase, irodienii şi
ucenicii fariseilor, voiau să-I inspire încredere Domnului Isus, cu
scopul de-a obţine de la El răspunsul dorit 19. În cele din urmă, aceşti
ipocriţi, şi-au lansat întrebarea - bombă, întrebându-L pe Domnul Isus
înaintea mulţimilor: “Spune-ne, dar, ce crezi? Se cuvine să plătim
impozit Cezarului sau nu?”
(Mt.v.17) Credem că, după
ce irodienii au declanşat
această bombă, tot ei au
continuat să-L întrebe pe
Domnul Isus: “Te rugăm
să ne spui, cine are
dreptate, noi irodienii care
susţinem că se cuvine să
dăm bir Cezarului, sau
fariseii aceştia care cred
cu tărie că nu este drept
după Legea lui Dumnezeu
să plătim impozit unui
împărat pământesc şi, cu
atât mai puțin, unui
împărat păgân. Spune-ne,
Te rugăm, ce să facem:
«Să plătim sau să nu
plătim?” “ (Mc.v.15) 20
Comentatorii: A.
Edersheim, W. Barclay,
Birul Cezarului J.C. Ryle şi W. Hendrilsen,
care au studiat îndeaproape
această întrebare pe care au formulat-o fariseii, au spus că ea era o
capodoperă a înţelepciunii, o dilemă foarte iscusită şi o cursă sigură,
pe care trebuie s-o fi plănuit şi conceput cineva mai de mult, pentru că
ea nu-I oferea Domnului Isus decât o singură alternativă să răspundă:
“da” sau “nu” şi că, la oricare răspuns recurgea, nu reuşea să facă
altceva decât să Se autocondamne. Dacă răspundea: “Se cuvine să
plătim impozit”, ar fi şocat foarte tare cugetul poporului. Toţi ar fi
văzut că, pretenţia Lui de-a fi Mesia-Împăratul, era falsă, ar fi pierdut
influenţa asupra poporului pentru totdeauna, ar fi îndepărtat pe toţi
simpatizanţii, care Îi erau devotaţi şi-L susţineau şi, în special, pe
galileeni. Toţi cei care şi-au pus speranţa în El, L-ar fi privit ca pe un
laş. Iar, dacă răspundea: “Nu se cuvine să plătim impozit Cezarului”,
L-ar fi denunţat la puterea romană şi, Pilat L-ar fi condamnat, pe loc la
moarte, ca pe un revoluţionar periculos .21 Credem că, cei mai mulţi
din marele auditoriu al Domnului Isus, erau convinşi că El va
răspunde că, nu se cuvine ca Israelul, în calitate de împărăţie
teocratică, să plătească impozit unui împărat pământesc şi, cu atât mai
puțin, unui păgân. Pe vrăjmaşii Fiului lui Dumnezeu, îi încânta
speranţa că El va înclina mai îndată să răspundă că, nu se cuvine ca
Isrtaelul să plătească impozit Cezarului, pentru a-L putea denunţa
înaintea lui Pilat, cu scopul de-a scăpa de El pentru totdeauna 22.
Fariseii şi irodienii erau acum siguri că Îl vor prinde pe Domnul Isus
în cursă. Ne putem imagina, aşa cum zicea F.W. Farrar, că ei Îi
aşteptau răsapunsul cu respiraţia tăiată 23.
După o introducere linguşitoare, întrebarea fariseilor, care
păreau inocenţi şi drepţi, era o capcană diabolică. Cuvintele lor dulci
ca mierea, nu erau altceva pentru Domnul Isus, decât ceea ce este nada
din undiţă pentru peşte sau momeala dintr-o cursă pentru un animal.
Comentatorul J.C. Ryle spune că, cuvântul panourgia, “viclenie”,
“şiretenie” din textul grecesc al Evanghelistului Luca din cuvintele:
“Isus le-a înţeles viclenia şi le-a răspuns: «Pentru ce Mă ispitiţi?»“
(v-23) este întrebuinţat numai de cinci ori în Noul Testament şi că, el
este acelaşi cuvânt, pe care Apostolul Pavel era inspirat să-l folosească
pentru subtilitatea cu care a ispitit-o Diavolul pe Eva, când a scris: “
… După cum şarpele a amăgit-o pe Eva cu şiretlicul lui …” (2
Cor.11:3) 24
Comentatorii Th. Keim şi A. Edersheim au zis că, atunci când
Evangheliştii Matei şi Luca L-au citat pe Domnul Isus, spunând:
“Isus, care le cunoştea viclenia, a răspuns: «Pentru ce Mă ispitiţi,
făţarnicilor?” (Mt.v.18 şi Lc.v.23) a arătat fariseilor şi irodienilor
care Îl ispiteau tot aşa de subtil ca Diavolul, cât şi întregului Lui
auditoriu că El, fiind Fiul lui Dumnezeu, era atotştiutor şi că, pe El nu-
L puteau prinde în cursa lor oricât de subtilă şi iscusită ar fi 25. Dar,
Domnul Isus nu S-a oprit aici, ci El i-a demascat înaintea poporului,
că erau ipocriţi şi că făceau lucrările Diavolului, spunându-le: “Pentru
ce Mă ispitiţi, făţarnicilor?” (Mt.v.18)
Este grav că există trucaje politice, dar, mai grav că, există şi
trucaje religioase. Să nu uităm niciodată că, fariseii şi irodienii au
apărut înaintea Domnului Isus cu un trucaj politico-religios care era
cel mai subtil, cel mai iscusit şi cel mai periculos, dar pe care El l-a
dejucat, pentru că era Fiul lui Dumnezeu, aşa cum vom vedea în
studiul următor.
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 223 – 230.
Dicţionarul Biblic, Oradea, p. 615.
8. 2 Macabei IV, 9;
Salvador, Jesus Christ, Vol. I, p. 152;
9. Op. cit.;
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 480 – 481;
11. Op. cit.;
12. Josephus, F., Jewish Wars, II, 118; Antiquities XVII, 1-10;
Diamandi, S., Patimile, Moartea, Învierea, Vol. III, p. 66 – 67,
72;
16. Short, S.S., Mark, p. 1173.
19. Edersheim, A., Jesus The Massiah, p. 739;
20. Short, S.S., Mark, p. 1173.
21. Edersheim, A., Jesus The Massiah, p. 739 – 740;
25. Keim, Th., Geschichte Jesu von Nazara, III, p. 131;
Edersheim, A., Jesus The Massiah, p. 740.
20. BIRUL CEZARULUI (II)
Marcu 12 : 13 – 17; Matei 22 : 15 – 22; Luca 20 : 20 - 26
În al doilea studiu din acest text intitulat tot Birul Cezarului, ne

vom ocupa de alte două lucruri: felul în care a răspuns Domnul Isus
fariseilor şi irodienilor, şi adâncimea răspunsului Lui.
Al treilea lucru, de care ne vom ocupa din acest text este
III. FELUL ÎN CARE A RĂSPUNS DOMNUL ISUS
FARISEILOR ŞI IRODIENILOR
La întrebarea foarte iscusită pe care I-au pus-o Mântuitorului
aceşti vrăjmaşi de moarte: “Spune-ne, dar, ce crezi? Se cuvine să
plătim impozit Cezarului sau nu?” Evanghelistul Matei ne-a arătat că
Fiul lui Dumnezeu le-a zis mai întâi: “«Arătaţi-Mi banul impozitului».
Şi ei I-au adus un dinar.” (Mt.v.19)
“Banul impozitului” era o monedă romană de argint numită
dinar, egală cu câştigul maxim a unui muncitor pe o zi de muncă 1.
Comentatorii R.H. Lightfoot şi J.C. Ryle ne spun că, evreii nu
permiteau ca pe monedele lor sau, pe oricare altă monedă de care ei se
foloseau, să fie imprimat chipul împăratului şi, cu atât mai puțin, a
unui împărat păgân 2. Iar, Th. Keim, F.W. Farrar şi alţi comentatori, ne
informează că romanii, cu o indulgenţă semidispreţuitoare, acceptau
ca Israelul să bată monedele lor fără să imprime pe ele chipul
Cezarului, ci numai numele şi titlul lui 3. Evreii, nu purtau cu ei
monedele romane, care aveau chipul
Cezarului pe ele. Asemenea monede, le
aveau asupra lor numai popoarele
străine, care treceau prin Israel, sau
veneau chiar la templu 4. Toţi imperatorii
se numeau Cezar. Atunci când Domnul
Isus a cerut fariseilor şi irodienilor să-I
arate o monedă, domnea Tiberiu şi,
chipul lui era imprimat pe ea. Pe o parte
a monedei se vedea capul trufaş al lui
Tiberiu cu un surâs dispreţuitor pe buze,
pe care erau scrise numai primele litere Dinarul cu capul Cezarului
Tiberiu
“TI” şi “AVG” ale numelui şi titlului lui TICAESAR DIVI
AVGFAVGVSTVS, “Tiberius Cezar Augustul Fiul Divinului
Augustus”. Iar pe cealaltă parte, Tiberiu stătea pe tron, purta o
diademă şi era îmbrăcat cu o haină de Mare Preot şi, tot pe reverso
scria PONTIFAX MAXIMUS, “Marele Preot” al naţiunii romane şi
chiar al întregului imperiu 5.
Monedele antice simbolizau în primul rând: puterea
împăratului. Îndată ce un împărat urca pe tron, primea dreptul să-şi
imprime chipul şi numele pe toate monedele care circulau pe întreg
teritoriul împărăţiei lui. Şi al doilea simbol al monedelor antice era:
proprietatea împăratului. Împăratul primea nu numai dreptul de a-şi
imprima chipul şi numele pe monede, dar chiar şi privilegiul de a fi
proprietarul tuturor monedelor din împărăţie şi autoritatea de a impune
tuturor supuşilor lui, impozit pentru el şi împărăţia lui peste care
domnea 5.
Mântuitorul, care dispunea de o înţelepciune unică, a cerut de
la farisei şi irodieni, care Îl ispiteau, să-I arate un dinar pe care era
imprimat capul împeratorului, spunându-le: “Dacă Îmi veţi arăta o
monedă cu care se plăteşte impozit Cezarului, atunci vă voi spune
dacă «se cuvine sau nu să plătim impozit Cezarului» şi veţi înţelege
această problemă delicată.” Până când cineva dintre ucenicii
fariseilor sau a irodienilor s-a dus să caute prin popor un dinar cu
chipul imperatorului pe el, cu care se plătea impozit Cezarului,
mulţimile aşteptau curioase, cu respiraţia întreruptă aproape de tot, să
vadă marele deznodământ 7.
Domnul Isus avea nevoie de un dinar cu care se plătea
impozitul Cezarului pentru a răspunde demonstrativ la întrebarea
fariseilor şi a irodienilor, de aceea a cerut de la ei o asemenea monedă.
Unii dintre comentatori au zis că, Mântuitorul a spus interlocutorilor
Lui să-I “arate” un dinar, aşa cum au scris Evangheliştii Matei (v.19)
şi Luca (v.24), pentru că era sărac şi nu-l avea nici El și nici ucencicii.
Iar, alţi comentatori au explicat că, Fiul lui Dumnezeu ştia că un
asemenea dinar nu-l aveau nici ucenicii fariseilor, pentru că nu purtau
la ei aşa ceva şi că, nu-l aveau nici irodienii, fiindcă aşa s-a întâmplat
ca atunci să nu aibă nici ei, decât dinari fără chipul Cezarului, care se
făceau în Israel. Acesta era motivul pentru care Evanghelistul Marcu
n-a folosit verbul grcesc deiksate de la deihnō, “a arăta”, ca
Evangheliştii Matei şi Luca, ci, folosind verbul ferete de la ferō, “a
aduce” (v.15), a făcut precizarea că Mântuitorul le-a spus să aducă de
la cineva un dinar cu imaginea Cezarului. Domnul Isus avea mare
nevoie de un asemenea dinar, ca să facă cu ajutorul lui o explicaţie
demonstrativă, cu care să atragă atenţia adversarilor Lui, marelui
auditoriu şi lumii întregi, cu scopul de a imprima adânc în mintea şi în
inima tuturor, adevărul pe care urma să-l rostească 8.
După ce fariseii şi irodienii au adus Domnului Isus dinarul
dorit, Evanghelistul Matei a continuat să scrie, citându-L pe
Mântuitorul: “El i-a întrebat: «Chipul acesta şi literele scrise pe el ale
cui sunt?»” (v.20) Ceea ce înseamnă cu alte cuvinte: “Dacă Îmi veţi
spune al cui este chipul acesta şi numele acesta pe monedă, vă voi
răspunde dacă se cuvine sau nu să plătim impozit Cezarului, şi voi
veţi înţelege cu mult mai uşor problema aceasta care vă este foarte
grea.” Nedumeriţi de această întrebare neaşteptată, fariseii şi irodienii
au răspuns Domnului aproape mecanic. Evanghelistul Matei i-a citat
zicând: “«Ale Cezarului», I-au răspuns ei.” (v.21) Fiul lui Dumnezeu,
mai întâi, a vrut să audă chiar din gura interlocuitorilor Lui, pe fondul
concepţiei pe care o avea lumea de atunci în legătură cu monedele, că
ele reprezentau autoritatea şi proprietatea împăratului, lucrul pe care
toţi evreii îl ştiau bine şi îl admiteau tacit. Apoi, a evidențiat faptul că,
evreii ştiau că monedele reprezentau autoritatea şi proprietatea
împăratului şi că, ei le-au acceptat chiar dacă au imprimat numai
numele imperatorului pe ele, aceasta înseamnă că ei l-au recunoscut şi
pe Cezar în toată autoritatea sa. Şi, în cele din urmă, Domnul Isus a
accentuat, în mod deosebit, şi asupra faptului că dacă Israelul,
recunoscând autoritatea Cezarului, i-a acceptat monedele şi, dacă ştia
că monedele erau proprietatea lui, atunci trebuia să-i recunoască şi
autoritatea, şi în ce priveşte dreptul de a i se plăti dinarul care i se
cuvenea, care era al lui şi trebuia să ajungă la el 9.
După ce fariseii şi irodienii au răspuns Domnului Isus că pe
monedă erau imprimate chipul şi numele Cezarului, Mântuitorul a
spus, în modul cel mai natural şi logic, aşa cum Îl citează toţi trei
evangheliştii sinoptici: “Atunci Isus le-a zis: «Daţi Cezarului ce este
al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.»“ (Mc.v.17;
Mt.v.21; Lc.v.25)
Răspunsul Domnului Isus a uimit pe toţi evreii care erau de
faţă, pentru că ştiau că fariseii şi irodienii I-au întins o cursă foarte
iscusită şi periculoasă, din care nu putea să scape nimeni şi că, ei ştiau
că oricum ar fi răspuns, Mântuitorul nu putea să nu-i supere fie pe
farisei, fie pe irodieni. După ce fiecare a gândit adânc la răspunsul
Domnului Isus pe care l-a dat pe fondul a tot ce am spus în legătură cu
impozitul Cezarului, toţi au văzut că acesta era un răspuns măreț şi
înţelept, în care găseşti tot ce vrei: logică, dialectică fără pereche,
iscusinţă, îndemânare, gândire profundă şi o formă cât se poate de
expresivă 10.
Comentatorul J.M. Creed a zis că, adevărul central al
răspunsului Domnului Isus are două idei de bază: restabilirea relaţiei
omului cu Dumnezeu şi recunoaşterea sferei de activitate a
împăratului 11. Acelaşi lucru l-a afirmat şi comentatorul W.
Hendriksen atunci când a spus: “Onorându-L pe Dumnezeu nu
înseamnă a-l dezonora pe împărat prin a refuza să-i plătim impozitul
pentru toate privilegiile.” 12 Iar, comentatorii Gualter, J.C. Ryle şi
D.B.J. Campbell au spus că, există şi un alt adevăr secundar în
răspunsul Mântuitorului atunci când a zis: “Daţi Cezarului ce este al
Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”, cu care Fiul lui
Dumnezeu i-a vizat, în special, pe farisei şi pe irodieni şi, în mod
general, pe toţi evreii. Poporul evreu avea de plătit două taxe: una
pentru templu şi alta pentru Roma. Acesta era unul dintre marile
motive pentru care Domnul Isus a zis evreilor să plătească atât pentru
Dumnezeu, cât şi pentru Cezar, și, în mod special, Mântuitorul a spus
lucrul acesta irodienilor, fiindcă ei nu plăteau pentru templu şi,
fariseilor, pentru că nici ei nu plăteau pentru Cezar. Prin faptul că
Mântuitorul a spus să I se dea lui Dumnezeu ce I se cuvine lui
Dumnezeu şi, Cezarului ce îi aparţine Cezarului, nu s-au putut ofensa
nici fariseii şi nici irodienii 13.
Şi, al patrulea lucru, de care ne vom ocupa din acest text este
IV. ADÂNCIMEA RĂSPUNSULUI FIULUI LUI
DUMNEZEU
Toţi evangheliştii sinoptici au scris că la întrebarea irodienilor
şi a ucenicilor fariseilor: “Se cuvine să plătim impozit Cezarului sau
nu?”, Domnul Isus a răspuns astfel: “Daţi, dar, Cezarului ce este al
Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.” (Mc.v.17;
Mt.v.21; Lc.v.25)
W. Hendriksen, D.B.J. Campbell, cât şi mulţi alţi comentatori
au spus că, întrebarea irodienilor şi a fariseilor era o cursă iscusită, iar
răspunsul Domnului Isus nu era o evadare de teamă să nu cadă în
această cursă subtilă care I s-a întins, ci, dimpotrivă, era un răspuns
foarte curajos. Mântuitorul a răspuns afirmativ şi promt: “Da, plătiţi
taxa Cezarului: «Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu
ce este al lui Dumnezeu.»“ 14
Comentatorii A. Edersheim, W. Barclay şi J.C. Ryle, au zis că
acest răapuns al Mântuitorului este foarte adânc, instructiv şi
important; că în el Dascălul Ceresc Şi-a expus marele Lui principiu în
legătură cu locurile pe care le au Dumnezeu şi împăratul în viaţa unui
individ şi a unei ţări; că în ce priveşte cerinţele lui Dumnezeu şi ale
împăratului nu există nici un conflict, ci dimpotrivă, o armonie; că
acest principiu este valabil pentru toate ţările din toate veacurile; şi că
ar fi bine dacă el ar fi aplicat cu mai multă grijă şi cu mai multă
înţelepciune în toate ţările de pe glob 15.
W. Barclay a zis că nimeni n-a expus vreodată un principiu atât
de mare, cum este acesta pe care l-a redat Domnul Isus şi care a
păstrat în aceeaşi măsură Biserica şi Statul secole de-a rândul 16. Iar,
marele istoric englez, Rawlinson a afirmat că, Mântuitorul cu acest
principiu, pe care l-a conceput, pe de o parte, a învăţat puterea civilă
să renunţe la absolutism şi să adopte libertatea de conştiinţă ca un
lucru sacru; iar, pe de altă parte, i-a revendicat dreptul de stat deplin
17
.
Marele principiu al Domnului Isus pe care-l studiem se împarte
în trei părţi:
a) Prima parte se referă la împărat şi la statul pe care acesta îl
conduce. Domnul Isus a zis: “Daţi, dar, Cezarului ce este al
Cezarului …” (Mt.v.21) Dascălul Ceresc ne învaţă că statul este
orânduit de Dumnezeu şi că fără legea statului, totul ar fi haos şi că
oamenii n-ar putea trăi laolaltă. Apoi, dacă n-ar exista statul, nu ne-am
bucura nici de multe alte lucruri bune şi instituţii valoroase, care fac ca
viaţa să fie uşoară şi mai frumoasă ca: şcoli, spitale, şosele etc. 18
Statul roman a adus lumii antice multe beneficii şi o mare
siguranţă. Mările erau curăţate de piraţi şi şoselele de hoţi. Justiţia
romană a căutat să lichideze cu orice tiranie şi nedreptate. Puterea
romană era pusă în slujba păcii. E.J. Goodspeed a scris: “Imperiul
Roman a adus pacea într-o lume tulburată. Sub conducerea lui,
regiunile din Asia Mică şi Răsăritul s-au bucurat de linişte şi
siguranţă, pe care nu le-au avut până atunci, dar nici de atunci
încoace. Aceasta este Pax Romana, «Pacea Romană». Provinciile,
sub conducerea romană, s-au bucurat de prosperitate. Toate
meseriile, ocupaţiile şi afacerile au înflorit. Familia era ocrotită,
poşta ajungea la timp, călătoriile erau făcute în siguranţă. Toate
acestea se datorau conducerii Statului Roman.” 19
Dacă avem multe privilegii din partea statului, atunci avem şi
obligaţii faţă de el. Nimeni nu poate beneficia de ceva, fără să fie
recunoscător şi să se simtă îndatorat faţă de aceste beneficii. Creştinii
au două cetăţenii: una pământească, în ţara unde au privilegiul să
trăiască şi, alta cerească, la care li s-a dat harul să fie chemaţi, şi ei
trebuie să-şi facă datoria faţă de amândouă aceste împărăţii. Datoria
unui creştin este să fie un bun cetăţean. Ce s-ar întâmpla cu o ţară sau
cu o fabrică, dacă toţi creştinii din ele ar refuza să ia parte la toate
îndatoririle cerute? Efectiv, toate sarcinile ar apăsa numai pe unii 20.
W. Barclay a spus că, una dintre tragediile vieţii moderne este că,
creştinii nu vor să ia parte la guvernarea statului. Dacă ei abandonează
această responsabilitate şi lasă la conducerea ţării numai politicieni
materialişti şi atei, atunci nu trebuie să se plângă pentru tot ce se
întâmplă şi se va întâmpla 21.
b) A doua parte a marelui principiu, pe care l-a conceput
Domnul Isus, se referă la Dumnezeu şi la Biserică. Mântuitorul a zis:
“Daţi, dar, Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al
lui Dumnezeu!” (Mt.v.21) Dacă cuvintele: “Daţi, dar, Cezarului ce
este al Cezarului”, sunt adânci şi foarte importante, atunci, cu cât mai
profunde şi mai importante sunt cuvintele pe care Domnul Isus le-a
rostit în continuare: “ … Și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!”
Dascălul Divin ne învaţă că, există în viaţa omului un domeniu care Îi
aparţine, în întregime, numai lui Dumnezeu şi, asupra căruia, Cezarul
nu are nici un acces şi nici un drept 22. Comnetatorul E.A. Abbott a
explicat că, moneda, având pe ea numai chipul Cezarului, îi aparţinea
lui. Tot astfel şi, omul, care a fost creat după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu, (Gen.1:26-27) are imprimată în el imaginea Creatorului
său, de aceea el Îi aparţine lui Dumnezeu 23. Acesta este motivul
pentru care creştinul este în acelaşi timp şi cetăţeanul cerului.
Creştinul, fiind în acelaşi timp, cetăţeanul unei împărăţii pământeşti şi
cetăţeanul Împărăţiei Cerului, are probleme de conştiinţă, pentru că el
trebuie să răspundă şi înaintea lui Dumnezeu. În mod normal, nu
trebuie să fie nici o ciocnire şi nici un conflict între Cezar şi
Dumnezeu, fiindcă atât Cezarul, cât şi Suveranul Etern nu încalcă
dreptul unul altuia. Când Cezarul cere creştinului să facă un anumit
lucru, care este după voia lui Dumnezeu, creştinul este obligat să se
supună. Iar, atunci când creştinul este conştient că Cezarul îi pretinde
să facă un lucru care este împotriva voii lui Dumnezeu, el trebuie să
refuze categoric acel lucru. Conştiinţa lui luminată de Duhul Sfânt
este aceea, care trebuie să verifice fiecare lucru, dacă este după voia
lui Dumnezeu sau nu şi, dacă este drept şi onest să facă tot ce-i cere
Cezarul. Domnul Isus ne învaţă în acest text că un creştin, în mod
normal, trebuie să fie un bun cetăţean atât al unei patrii pământeşti, cât
şi al Împărăţiei Cerurilor. El trebuie să fie loial atât Cezarului, cât şi
lui Dumnezeu 24.
c) Şi a treia parte a marelui principiu pe care l-a formulat
Mântuitorul, se referă la lucrurile care se cuvin împăratului şi la
lucrurile care se cuvin lui Dumnezeu. Dumnezeiescul nostru
Învăţător a zis: “Daţi, dar, Cezarului ce este al Cezarului şi lui
Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!” (Mt.v.21) Domnul Isus n-a zis
aceste cuvinte numai celor ce Îi întindeau cursa şi tuturor evreilor, ci
şi tuturor creştinilor şi tutror ţărilor de pe glob. Mântuitorul când a zis:
“Daţi Cezarului ce este al Cezarului”, ne arată că este un lucru foarte
frumos din partea lui Dumnezeu că El, deşi este Suveran atât peste
lumea fizică, cât şi peste cea spirituală, totuşi respectă dreptul
Cezarului şi nu pretinde nimic din ceea ce i se cuvine unui monarh.
Dar, s-a întâmplat în decursul istoriei, când în unele ţări, împăraţii au
vrut să ia şi partea care I se cuvine lui Dumnezeu: ca să controleze ei
conştiinţa oamenilor. Creştinii, aflându-se în această situaţie critică şi,
dorind ca Dumnezeu să aibă primul şi ultimul cuvânt în viaţa lor, au
fost gata să accepte martirajul. Glasul conştiinţei era pentru ei mai
puternic decât decretele şi martirajele cele mai crude ale împăraţilor25.
În schimb, în alte ţări, Biserica s-a amestecat în treburile puterii civile.
Toate acestea au dus la mari tulburări şi dezordine socială 26. Prin
redarea distincţiei între “ce este al Cezarului” și “ce este al lui
Dumnezeu”, Domnul Isus a arătat, mai întâi că, pretenţia Cezarului de-
a i se aduce onoruri divine pe care o exprima cu inscripţia pe monede
de Marele Preot, era foarte greşită pentru că el nu avea autoritate,
decât din punct de vedere material şi administrativ, dar nu şi din punct
de vedere spiritual. Cezarul, numai în acest caz, trebuie să fie refuzat
şi nu ascultat. Apoi, Domnul Isus ne-a scos în evidenţă, că numai lui
Dumnezeu I se cuvine toată gloria, reverenţa şi închinarea la toate
serviciile din biserică şi că, Cezarul, şi nici un alt guvern nu are voie
să afecteze acest drept al lui Dumnezeu, pentru că El este Suveran
Suprem atât peste lumea fizică, cât şi peste cea spirituală. (Ioan
19:11)27 Prin urmare, cerinţele statului pot să nu ajungă niciodată în
conflict cu cerinţele lui Dumnezeu, dacă loialitatea faţă de Dumnezeu
este pe primul loc 28. Motoul creştin este, aşa cum scrie în 1 Petru 2:17
“Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi cinste împăratului.” Creştinul doreşte
să fie loial şi împăratului, pentru că şi Statul Îi aparţine lui Dumnezeu,
dar dacă împăratul nu ţine cont de voia divină şi îi cere un anumit
lucru care este împotriva conştiinţei lui, în acest caz, creştinul va
trebui să-l refuze pe împărat pentru că se teme de Dumnezeu 29.
Dascălul Ceresc ne învaţă în această ultimă parte a marelui Său
principiu că, Teocraţia nu este subordonată puterii acestei lumi şi că,
Biserica şi Statul sunt două domenii diferite care nu se includ unul în
altul, dar nici nu se exclud pentru că sunt independente. Biserica şi
Statul, amândouă sunt aprobate şi consfinţite de Dumnezeu ca
domenii diferite. Acest principiu, stabilit de Domnul Isus, apostolii l-
au prezentat foarte clar în Noul Testament 30.
Cine a putut să găsească vreo vină în acest răspuns al Fiului lui
Dumnezeu? De sigur că nimeni. Nici chiar fariseii şi irodienii,
vrăjmaşii Lui înverşunaţi şi de moarte. Numai Maxim Gorki şi alţi
câţiva excentrici nu erau mulţumiţi de răspunsul pe care l-a dat
Domnul Isus acestor farisei şi irodieni care I-au întins cursa 31.
Domnul Isus, în care era întruchipată toată înţelepciunea lui
Dumnezeu, a dat interlocutorilor Săi acest răspuns cu care i-a adus la
tăcere, deşi ei erau siguri că îşi vor atinge scopul cu întrebarea lor
iscusită. Ei, izbindu-se de înţelepciunea Domnului Isus şi, văzând că
nu aveau altceva de făcut, au plecat înfrânţi şi fără să-şi ducă misiunea
la îndeplinire 32. Evangheliştii Matei şi Luca au scris în încheiere, îi
cităm armonizat: “Nu L-au putut prinde cu vorba înaintea mulţimii, ci,
miraţi de răspunsul Lui, au tăcut, (Lc.v.26) L-au lăsat şi au plecat.”
(Mt.v.22)

3. Keim, Th., Geschichte Jesu von Nazara, III, 136;
4. Op. cit. p. 234.
5. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 482 – 483;
Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 258 - 259.
11. Porter, L.S., Luke, p. 1220.
13. Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 104 – 105;
Ryle, J.C., Luke, Vol. II, p. 333 - 334.
17. Op. cit. p. 287.
18. Op. cit.
19. Op. cit.;
22. Op. cit.
Short, S.S., Mark, p. 1173 – 1174;
Diamandi, S., Patimile, Moartea, Învierea, Vol. III, p. 69 - 70.
Diamandi, S., Patimile, Moartea, Învierea, Vol. III, p. 69.
21. SOŢUL CERESC
Marcu 12 : 18 – 27
18 Saducheii, care zic că nu există înviere, au venit la Isus şi I-
au pus următoarea întrebare:
19 “Învăţătorule, iată ce ne-a scris Moise: «Dacă moare
fratele cuiva, şi-i rămâne soţia fără să aibă copii, fratele său să o ia
pe soţia lui şi să ridice urmaş fratelui său.»
20 Erau, dar, şapte fraţi. Cel dintâi s-a însurat şi a murit fără
să lase urmaş.
21 Al doilea a luat-o de soţie pe văduvă şi a murit fără să lase
urmaş. Tot aşa şi al treilea.
22 Şi nici unul din cei şapte n-a lăsat urmaş. După ei toţi, a
murit şi femeia.
23 La înviere, soţia căruia dintre ei va fi ea? Căci toţi şapte au
avut-o de soţie?”
24 Drept răspuns, Isus le-a zis: “Oare nu vă rătăciţi voi din
cauză că nu pricepeţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu?”
25 Căci după ce vor învia din morţi, oamenii nu se vor însura,
nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii în ceruri.
26 În ce priveşte învierea morţilor, oare n-aţi citit în cartea lui
Moise, în locul unde se vorbeşte despre Rug, ce i-a spus Dumnezeu,
când a zis: «Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi
Dumnezeul lui Iacov?»
27 Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor
vii. Tare vă mai rătăciţi!”
Matei 22 : 23 – 33
23 În aceeaşi zi, au venit la Isus saducheii, care zic că nu există
înviere. Ei I-au pus următoarea întrebare:
24 “Învăţătorule, Moise a zis: «Dacă moare cineva fără să
aibă copii, fratele său să o ia de soţie pe soţia fratelui său şi să-i
ridice urmaş.»
25 Aşadar, erau la noi şapte fraţi. Cel dintâi s-a însurat şi a
murit; şi, fiindcă n-avea copii, a lăsat-o fratelui său pe soţia lui.
26 Tot aşa şi al doilea, şi al treilea, până la al şaptelea.
27 La urmă, după ei toţi, a murit şi femeia.
28 La înviere, soţia căruia dintre cei şapte va fi ea? Fiindcă
toţi au avut-o de soţie.”
29 Drept răspuns, Isus le-a zis: “Vă rătăciţi! Pentru că nu
cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.
30 Căci la înviere, oamenii nici nu se vor însura, nici nu se vor
mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer.
31 Cât priveşte învierea morţilor, oare n-aţi citit ce vi s-a spus
de Dumnezeu, când zice:
32 «Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi
Dumnezeul lui Iacov?» Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor
morţi, ci al celor vii.
33 Mulţimile care ascultau au rămas uimite de învăţătura lui
Isus.
Luca 20 : 27 – 40
27 Unii din saduchei, care zic că nu este înviere, s-au apropiat
şi L-au întrebat pe Isus:
28 “Învăţătorule, iată ce ne-a scris Moise: «Dacă moare
fratele cuiva având soţie, dar fără să aibă copii, fratele lui să o ia pe
soţia lui şi să ridice urmaş fratelui său.»
29 Au fost, dar, şapte fraţi. Cel dintâi s-a însurat şi a murit fără
copii.
30 Pe soţia lui a luat-o al doilea şi a murit şi el fără copii.
31 A luat-o şi al treilea, şi tot aşa toţi şapte; şi au murit fără să
lase copii.
32 La urma tuturor, a murit şi femeia.
33 Deci, la înviere, soţia căruia dintre ei va fi femeia? Fiindcă
toţi şapte au avut-o de soţie.”
34 Isus le-a răspuns: “Fiii veacului acestuia se însoară şi se
mărită,
35 dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor
şi de învierea dintre cei morţi, nici nu se vor însura, nici nu se vor
mărita.
36 Pentru că nici nu vor putea muri, căci vor fi ca îngerii. Şi
vor fi fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii.
37 Dar că morţii înviază a arătat însuşi Moise, în locul unde
este vorba despre Rug, când Îl numeşte pe Domnul: «Dumnezeul lui
Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov.»
38 Dar Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al
celor vii, căci pentru El toţi sunt vii.”
39 Unii din cărturari au luat cuvântul şi au zis: “Învăţătorule,
bine ai zis.”
40 Şi nu mai îndrăzneau să-I mai pună nici o întrebare.
Armonizat
1 În aceeaşi zi, / s-au apropiat de (Lc.v.27) / Isus şi saducheii,
care zic că nu există înviere. Ei I-au pus următoarea întrebare:
(Mt.v.23)
2 “Învăţătorule, iată ce ne-a scris Moise: «Dacă moare fratele
cuiva, şi-i rămâne soţia fără să aibă copii, / fratele lui să o ia de soţie
(Mt.v.24) / şi să ridice urmaş fratelui său.» (Mc.v.19)
3 Aşadar, erau la noi şapte fraţi. Cel dintâi s-a însurat şi a
murit; şi, fiindcă n-avea copii, a lăsat-o fratelui său pe soţia lui.
(Mt.v.25)
4 Tot aşa şi al doilea / a luat-o de soţie pe văduvă şi a murit
fără să lase urmaş. Şi tot aşa şi al treilea, (Mc.v.21) / până la al
şaptelea. (Mt.v.26)
5 Şi nici unul dintre cei şapte n-a lăsat urmaş. (Mc.v.22) La
urmă, după ei toţi, a murit şi femeia. (Mt.v.27)
6 Deci, la înviere, soţia căruia dintre ei va fi femeia? Fiindcă
toţi şapte au avut-o de soţie.” (Lc.v.33)
7 Drept răspuns, Isus le-a zis: “Oare nu vă rătăciţi voi din
cauză că nu (Mc.v.24) cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui
Dumnezeu? (Mt.v.29)
8 Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită, (Lc.v.34)
9 dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor
şi de învierea dintre cei morţi, nici nu se vor însura, nici nu se vor
mărita. (Lc.v.35)
10 Pentru că nici nu vor putea muri, / ci vor fi ca îngerii lui
Dumnezeu din cer (Mt.v.30) / şi vor fi fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai
învierii. (Lc.v.36)
11 În ce priveşte învierea morţilor, oare n-aţi citit în cartea lui
Moise, în locul unde se vorbeşte despre Rug, ce i-a spus Dumnezeu,
când a zis: «Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi
Dumnezeul lui Iacov?» (Mc.v.26)
12 Dar Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al
celor vii, căci pentru El toţi sunt vii. (Lc.v.38) Tare vă mai rătăciţi!”
(Mc.v.27)
13 Mulţimile care ascultau au rămas uimite de învăţătura lui
Isus. (Mt.v.33)
14 Unii din cărturari au luat cuvântul şi au zis: “Învăţătorule,
bine ai spus.” (Lc.v.39)
15 Şi nu mai îndrăzneau să-I mai pună nici o întrebare.
(Lc.v.40)
Scena din acest text a avut loc tot în ziua de marţi din
săptămâna Patimilor Mântuitorului şi tot în curtea templului.
Evanghelistul Matei, după ce ne-a arătat cum fariseii şi irodienii I-au
întins Domnului Isus cursa cu impozitul Cezarului, care a avut loc
marţi, a scris în continuare: “În aceeaşi zi au venit la Isus saducheii,
care zic că nu există înviere.” (v.23) Aceasta înseamnă că după ce
Fiul lui Dumnezeu a adus pe farisei şi pe irodieni la tăcere şi, aceştia
au plecat, au apărut pe scenă saducheii şi au preluat ei bătălia
împotriva Lui.
În acest text intitulat Soţul ceresc, ne vom ocupa de trei lucruri:
fondul textului, dilema saducheilor şi răspunsul Domnului Isus.
I. FONDUL TEXTULUI
Toţi trei evangheliştii sinoptici ne scriu, îi cităm armonizat:
(1) În aceeaşi zi, / s-au apropiat de (Lc.v.27) / Isus şi
saducheii, care zic că nu există înviere. Ei I-au pus următoarea
întrebare: (Mt.v.23)
(2) “Învăţătorule, iată ce ne-a scris Moise: «Dacă
moare fratele cuiva, şi-i rămâne soţia fără să aibă copii, /
fratele lui să o ia de soţie (Mt.v.24) / şi să ridice urmaş fratelui
său.» (Mc.v.19)
Ca să putem înţelege textul cât mai bine, trebuie să ştim, mai
întâi, cine erau saducheii şi cum era căsătoria de levirat, care
constituie fondul pasajului pe care îl studiem.
A. Saducheii şi fariseii sunt menţionaţi adeseori împreună în
cele patru Evanghelii, deşi ei se deosebeau fundamental unii de alţii,
în următoarele cinci puncte de vedere:
a) Prima diferență: fariseii nu erau decât un partid religios.
Ei nu aveau ambiţie politică, ci erau mulţumiţi cu orice guvern care le
permitea să-şi exercite credinţa religioasă potrivit legii lor. Iar
saducheii, care nu erau un partid mare, format din nobilimea
aristocrată și preoți, erau un partid politic. Aproape toţi saducheii erau
aristocraţi şi preoţi. Ierarhii şi, cu atât mai mult, marele preot, trebuiau
să fie saduchei. Saducheii erau clasa care guverna şi colabora cu
autorităţile romane pentru anumite privilegii 1.
b). A doua diferență: fariseii au acceptat Vechiul Testament
întreg, plus prescripţiile legii orale şi ceremoniale, de ordinul a mii
de legisme. Pe când, aşa cum ne spune istoricul evreu Iosif Flavius,
cât şi mulţi alţi teologi şi comentatori, începând cu Ieronim din
Biserica Primară şi până la cei moderni şi actuali ca, J.C. Ryle, W.
Barclay și W. Hendriksen, saducheii au acceptat numai Pentateuhul,
cele cinci cărţi ale lui Moise, iar restul cărţilor profetice şi poetice ale
Vechiului Testament, le-au respins 2.
c) A treia diferență: saducheii nu credeau în învierea
morţilor, nemurirea sufletului şi în îngeri. Comentatorii din primele
secole ca, Teofilact, cât şi cei din timpul nostru modern ca, D.B.J.
Campbell, W. Barclay şi A.P. Lopuhin, ne spun că fariseii credeau în
învierea morţilor, în nemurirea sufletului şi în îngeri, pe când,
saducheii negau toate acestea, aşa cum ne relatează Cartea Faptele
Apostolilor 23:8. Saducheii au zis că, întrucât în primele cinci cărţi ale
Bibliei nu este menţionată nemurirea sufletului, ei nu puteau să creadă
în ea 3.
d) A patra diferență: fariseii credeau în providenţa lui
Dumnezeu: că viaţa se desfăşoară după planul şi voia lui
Dumnezeu, în timp ce saducheii credeau într-o libertate de voinţă
largă şi absolută 4. Ei au îmbrăţişat de la greci curentul epicurian: că
Dumnezeu este indiferent la problemele oamenilor 5.
e) Şi a cincea diferență: fariseii credeau puternic în venirea
unui Mesia, pe când saducheii nu credeau în Mesia. Pentru ei, venirea
lui Mesia, însemna încurcătură şi tulburare politică, faţă de care ei
trebuiau să fie foarte precauţi6.
Am văzut că saducheii susţineau că, doctrina vieţii după moarte
nu poate fi dovedită prin Pentateuh, pe când fariseii credeau ferm că
poate fi dovedită. De aici s-a creat o mare contradicţie între fariseii,
care credeau puternic în nemurirea sufletului şi în învierea trupului, şi
între saducheii, care tăgăduiau aceste realităţi. Fariseii ziceau
saducheilor că dacă cineva neagă învierea morţilor, pe acela
Dumnezeu îl va abandona dinaintea Lui pentru veci de veci 7.
Este interesant de văzut, ce dovezi aduceau fariseii saducheilor
din cele cinci cărţi ale lui Moise! Ei le citau din Numeri 18:28, unde
scrie: “Să daţi preotului Aaron darul”, argumentând că Aaron este
încă viu, deoarece verbul “a da” este în original la timpul prezent, ca şi
în traducerile Cărții Numeri. Fariseii citau saducheilor din
Deuteronom 31:16 “Şi poporul acesta se va scula şi va curvii după
dumnezeii străini ai ţării în care intră.” Mai citau tot din Deuteronom
32:39, unde scrie: “Eu dau viaţă şi Eu omor.” Dar, nici unul din aceste
citate ale fariseilor, din Pentateuh, nu-i convingeau pe saduchei,
pentru că ele nu se referă deloc la învierea morţilor 8.
Fariseii erau siguri de învierea trupului, de aceea discutau
despre faptul cum va învia omul: îmbrăcat sau dezbrăcat? În cazul că
va învia îmbrăcat, în ce fel de haine va fi îmbrăcat, în hainele în care a
murit sau în alte haine? Ei, ca să argumenteze că, omul îşi păstrează
după moarte înfăţişarea şi chiar hainele pe care le avea în această
lume, s-au folosit de pasajul din 1 Samuel 28:14, unde scrie, cum o
vrăjitoare din En-Dor l-a chemat pe Samuel din morţi la cerinţa
împăratului Saul. Fariseii argumnetau că omul va învia cu defectele
lui fizice cu care a murit sau, chiar de care a murit. Altfel, el n-ar
putea fi aceeaşi persoană şi nimeni nu l-ar putea recunoaşte, până nici
cei din familia lui 9.
B. Al doilea lucru pe care trebuie să-l cunoaştem, ca să putem
înţelege textul citat cât mai bine este căsătoria de levirat.
Evreii aveau un fel de căsătorie care se numea căsătoria de
levirat. Cuvântul levir derivă din limba latină şi înseamnă “cumnat”,
“fratele soţului” 10. Această căsătorie figurează în legea lui Moise, în
Deuteronom 25:5-10 cu toate regulile ei. Dacă un om era căsătorit şi a
murit fără să aibă copii, fratele lui sau, chiar o altă rudă dintre cele mai
apropiate, aveau datoria s-o ia pe văduvă în căsătorie şi să ridice casa
celui decedat. Astfel, primul născut din această căsătorie primea
dreptul de urmaş al primului soţ şi de-a fi moştenitorul acestuia 11.
Dacă fratele mortului refuza s-o ia pe văduvă în căsătorie, atunci atât
văduva, cât şi fratele mortului, trebuiau să meargă la bătrânii cetăţii,
unde văduva îl desculţa pe cumnat, îl scuipa în faţă şi-i spunea că nu
merită să calce vatra Ţării Sfinte, pentru că nu voia să ridice casa
fratelui său 12.
Căsătoria de levirat avea două scopuri: să nu se piardă numele
primei familii şi averea ei să nu se înstrăineze. În legea grecească, de
asemenea era o astfel de căsătorie. Dacă un tată avea o singură fiică şi
acel tată avea o avere mare, averea nu putea s-o moştenească ea direct,
ci moştenitorul acestei averi era fie soţul ei, fie fiul ei. Iar, dacă fiica
lui era necăsătorită, tatăl putea s-o lase şi ei. În acest caz, pe ea trebuia
s-o ia în căsătorie cea mai apropiată rudă, ca averea să nu se îstrăineze
13
.
În Septuaginta, versiunea grecească a vechiului Testament şi în
Evanghelii scrie că văduva trebuia să se căsătorească cu fratele celui
decedat. Iar, în textul ebraic este consemnat că văduva era obligată să
se căsătorească cu vărul mortului 14.
II. DILEMA SADUCHEILOR
Toţi trei evangheliştii sinoptici îl redau pe unul dintre saduchei
spunând Domnului Isus, îi cităm armonizat:
(3) Aşadar, erau la noi şapte fraţi. Cel dintâi s-a însurat
şi a murit; şi, fiindcă n-avea copii, a lăsat-o fratelui său pe
soţia lui. (Mt.v.25)
(4) Tot aşa şi al doilea / a luat-o de soţie pe văduvă şi a
murit fără să lase urmaş. Şi tot aşa şi al treilea. (Mc.v.21) /
până la al şaptelea. (Mt.v.26)
(5) Şi nici unul dintre cei şapte n-a lăsat urmaş.
(Mc.v.22) La urmă, după ei toţi, a murit şi femeia. (Mt.v.27)
(6) Deci, la înviere, soţia căruia dintre ei va fi femeia?
Fiindcă toţi şapte au avut-o de soţie.” (Lc.v.33)
Saducheii, îi auzeau pe unii dintre farisei propovăduind prin
sinagogi, că vor învia numai israelitii; pe alţii dintre farisei, îi auzeau
spunând că, vor învia şi păgânii, dar numai pentru a fi supuşi la dispreţ
şi pentru a fi lepădaţi pe veci dinaintea feţei lui Israel; şi pe alţii dintre
farisei, îi auzeau afirmând că, nici chiar samaritenii nu vor învia şi,
nimeni dintre cei ce nu păzeau prescripţiile rabinilor 15.
Dincolo de orice îndoială, saducheii, care erau în duşmănie cu
fariseii şi erau şi ei de faţă, credem că erau încântaţi de faptul că,
Domnul Isus a închis gura fariseilor în urmă cu câteva minute sau,
chiar cu o oră, când aceştia I-au întins cursa cu întrebarea în legătură
cu impozitul cezarului 16.
Cu un respect prefăcut, saducheii s-au apropiat de Domnul Isus
şi I-au pus întrebarea menţionată în text care, aşa cum am văzut avea
două fonduri: unul în legătură cu necredinţa lor în înviere şi altul cu
privire la căsătoria de levirat din Deuternom 25:5-10. După această
lege a lui Moise care stipula că, dacă un bărbat murea fără să fi avut
copii, fratele acestuia trebuia s-o ia în căsătorie pe văduvă, saducheii,
evocând un caz că, o asemenea văduvă era căsătorită succesiv cu şapte
fraţi, L-au întrebat pe Domnul Isus, a cui soţie va fi văduva aceasta
după înviere?
Aproape toţi comentatorii ca, W. Barclay, J.C. Ryle, W.
Hendriksen, F.W. Farrar, W. MacDonald şi A.P. Lopuhin, consideră
că aici nu avem de-a face cu un caz real a unei văduve căsătorită, cu
adevărat, cu cei şapte fraţi, ci cu o născocire exagerată şi ticluită foarte
iscusit 17. Saducheii au prezentat căsătoria acestei văduve cu cei şapte
fraţi într-o caricatură foarte amuzantă, cu scopul de a părea mai
interesantă şi de a discredita şi de a ridiculiza mai uşor, cu ajutorul ei
ideea învierii 18.
Este adevărat că, atunci când saducheii s-au apropiat de
Domnul Isus ca să-L pună într-o dilemă, ei au făcut lucrul acesta şi cu
o mare ură, pentru că în urmă cu două zile, când a alungat din templu
pe vânzătorii de animale şi pe schimbătorii de bani, El a lovit puternic
în afacerile lor murdare. Dar ei, au recurs la acest atac împotriva
Mântuitorului, mai mult ca ironie şi dispreţ 19.
W. Barclay, J.C. Ryle, W. Hendriksen şi mulţi alţi comentatori,
au spus că saducheii sperau că vor omorî două păsări cu o singură
piatră: să-L compromită pe Domnul Isus şi să aducă doctrina învierii
ca absurditate. Ei auziseră şi, chiar văzuseră, cum faima Domnului
Isus se răspândea tot mai mult în urma învierii lui Lazăr, a intrării Lui
triumfale în Ierusalim şi a curăţării templului. Astfel ei, prin întrebarea
lor, voiau să-L pună pe Domnul Isus în încurcătură, să-I strice
reputaţia pe care o avea în popor şi să ia în derâdere credinţa în
înviere, pe care o susţineau nu numai fariseii, dar, cu atât mai mult, o
predica şi o demonstra Domnul Isus prin învierea fiului văduvei din
Nain, a fiicei lui Iair şi, mai ales, prin învierea lui Lazăr, care intrase
în descompunere. Cu cât Mântuitorul predica şi promitea urmaşilor
Săi gloria vieţii din lumea viitoare, cu atât saducheii luptau mai
înverşunat împotriva acestui adevăr 20.
Fariseii, aşa cum scrie în tratatele talmudice, au rezolvat
problema aceasta cu privire la adevăratul soţ după înviere a văduvei
care avusese ca soţi doi fraţi după căsătoria de levirat. Ei au explicat
că o asemenea femeie după înviere, trebuie să fie soţia primului soţ 21.
Dacă şi doctrina învierii, propovăduită de farisei, se părea hazlie
saducheilor, deşi fariseii propovăduiau o înviere pentru lumea aceasta,
atunci, cu cât mai hazlie, era pentru saduchei învăţătura Domnului
Isus cu privire la înviere pentru o lume cerească? Poate nici o
întrebare nu era mai ironică în toată istoria neamului omenesc ca
aceasata, pe care au pus-o saducheii Domnului Isus, în legătură cu
soţul ceresc, atunci când I-au zis: “La înviere, soţia căruia dintre cei
şapte (fraţi) va fi ea? Fiindcă toţi au avut-o de soţie.” (Mt.v.28)
Saducheii au crezut că ei L-au pus pe Domnul Isus cu
întrebarea lor ironică şi iscusită în cea mai mare dilemă, din care nu va
putea ieşi fără să accepte una dintre următoarele trei variante: ori să
admită că, în cazul învierii, va fi în cer cea mai mare dezordine, pentru
că aceşti şapte fraţi se vor certa între ei ca să știe a cui să fie femeia
aceasta, deoarece ea trebuie să fie numai a unuia dintre ei; 22 ori să fie
de acord cu ideea că în cer va fi poligamie, unde chiar şi femeile vor
avea mai mulţi bărbaţi; 23 ori să recunoască, în final, că învierea este o
mare absurditate.
III. RĂSPUNSUL DOMNULUI ISUS
Mântuitorul, mai întâi, îi atenţiona şi chiar îi avertiza pe
saduchei că se rătăceau, pentru că nu cunoşteau Sfintele Sripturi şi
puterea lui Dumnezeu. Evangheliştii Marcu şi Matei Îl citează pe
Domnul Isus spunând saducheilor, îi cităm armonizat: “Oare nu vă
rătăciţi voi din cauză că nu (Mc.v.24) cunoaşteţi nici Scripturile, nici
puterea lui Dumnezeu?” (Mt.v.29) Saducheii nu cunoşteau Vechiul
Testament. Ei nu cunoşteau nici chiar cele cinci cărţi ale lui Moise,
despre care ziceau că credeau în ele, de aceea Fiul lui Dumnezeu le-a
spus că ei nu cunoşteau Sfintele Scripturi şi se rătăceau. Dacă
cunoşteau Pentateuhul şi credeau în el, ar fi crezut şi în îngeri, în
nemurirea sufletului şi în înviere, pentru că Pentateuhul ne vorbeşte
mult despre îngeri (Gen.19:1,15;28:12;32:1) şi chiar despre nemurirea
sufletului şi înviere 24. Oricine nu cunoaşte Biblia şi, în special, Noul
Testament, se rătăceşte în mod sigur, ne spune chiar Fiul lui
Dumnezeu.
Dar, saducheii nu cunoşteau nici “puterea lui Dumnezeu”. Dacă
ei ştiau, cu adevărat că, Dumnezeu l-a creat pe om din ţărâna
pământului, atunci ar fi crezut că El putea, cu atât mai uşor, să-l şi
învieze, într-o aşa manieră, încât căsătoria să nu mai fie necesară 25.
Mântuitorul, în răspunsul Său, pe care l-a dat saducheilor cu
privire la înviere, ne-a arătat două lucruri:
1. Primul lucru este felul învierii.
Oamenii întotdeauna au visat un rai, care să se potrivească cu
dorinţele şi aspiraţiile lor. Indienii au conceput cerul ca un loc al
fericirii, unde nu va fi nici o durere şi unde nu se va vărsa nici o
lacrimă. Piraţii, care erau foarte războinici, îşi închipuiau că raiul era
un loc al eroilor, unde ei se vor război zilnic, unde în fiecare seară vor
învia şi unde în fiecare noapte, benchetuind, vor bea vin din creniile
vrăjmaşilor lor învinşi. Mahomedanii îşi imaginează că şi în lumea
viitoare va exista căsătoria, poligamia şi chiar cele mai mari plăceri.
Toţi aceştia îşi închipuie cerul în termenii vieţii de pe pământ şi ca un
loc care se aseamănă cu lumea noastră 26.
Mântuitorul a dat saducheilor un răspuns de o valoare supremă
atunci când a zis, îi redăm armonizat pe Evangheliştii Luca şi Matei,
citându-L pe Domnul Isus:
“(8) Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită,
(Lc.v.34)
(9) dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de
veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi, nici nu se vor
însura, nici nu se vor mărita. (Lc.v.35)
(10) Pentru că nici nu vor putea muri, / ci vor fi ca
îngerii lui Dumnezeu din cer (Mt.v.30) / şi vor fi fiii lui
Dumnezeu, fiind fii ai învierii.” (Lc.v.36)
Dascălul ceresc ne învaţă că saducheii, pe lângă concepţiile lor
eronate pe care le aveau cu privire la înviere, au greşit şi pentru că au
pornit de la o premisă greşită. Este greşit să ne imaginăm cerul pe
fondul analogiilor de pe pământ şi să gândim despre eternitate în
termenii vremelniciei, pentru că în cer, noi vom fi cu totul diferiţi şi,
viaţa noastră, se va deosebi fundamental de viaţa de pe pământ. Cerul
nu este o simplă continuare sau prelungire a lumii şi a vieţii de aici.
Viaţa noastră din cer, va fi cu mult mai minunată decât am putea să
ne-o imaginăm. Viaţa de aici nu ne poate oferi nici măcar o idee
aproximativă despre cea din cer 27. Apostolul Pavel a fost inspirat să
scrie următioarele cuvinte: “Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut,
urechea nu le-a auzit şi mintea omului nu le-a conceput, aşa sunt
lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei care-L iubesc.” (1
Cor.2:9)
Dumnezeiescul nostru Învăţător ne-a făcut cunoscut că, atunci
când va avea loc învierea, oamenii nu se vor mai încadra în legile
acestei vieţi fizice, ci vor fi ca îngerii care, nefiind de parte
bărbătească şi de parte femeiască, nu se vor mai însura şi nu se vor
mai mărita. Chiar şi unii dintre rabini, deşi credeau că raiul va fi pe
pământ, au spus: “Atunci nu va mai fi nici mâncare, nici băutură, nici
naştere, nici comerţ, nici invidie, nici dușmănie şi nici război, ci cei
drepţi vor avea cununi pe capete şi se vor satisface cu gloria lui
Dumnezeu” 28.
În unele manuscrise scrie în Evanghelia după Luca, versetul 34
“Fiii lumii acesteia se însoară şi se mărită”, iar în alte manuscrise
scrie: “Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită”. Datorită acestui
fapt, în versiunile englezeşti: Versiunea Curentă (New Life Version),
Versiunea Autorizată a lui King James (Autorised King James
Version), Versiunea lui James Moffatt şi în traducerea germană a lui
Martin Luther, figurează cuvintele: “Fiii lumii acesteia”. Iar, în
versiunile englezeşti şi americane: Standardul Nou American (New
American Standard), Versiunea Standardul Revizuit (Revised
Standard Version), Versiunea Internaţională Nouă (New International
Version), traducerea în limba rusă şi în Textul Grecesc Nestle, sunt
menţionate cuvintele: “Fiii veacului acestuia”. Între aceşti doi
termeni nu este nici o contradicţie, pentru că ei sunt sinonimi în text.
Cuvântul veac, înseamnă epoca prezentă şi el are înţelesul de “viaţa
de suferinţă de pe pământ sau din vremelnicie”. Astfel sintagma, “fiii
lumii acesteia” spre deosebire de sintagma “veacul viitor”, tot din
Luca, versetul 35, care înseamnă epoca de aur, are înţelesul de “viaţa
de fericire cerească şi eternă”.
Sintagma “fiii lumii acesteia”, nu are înţelesul de oameni
neîntorşi la Dumnezeu, ci de oameni care trăiesc pe pământ 29.
Romano-catolicii au scos din această sintagmă: “Fiii lumii acesteia se
însoară şi se mărită” doctrina elitei vieţii spirituale de călugărie, faţă
de viaţa spirituală a celor care se căsătoresc. Numai că, Domnul Isus
nu S-a referit în acest text la aşa ceva, ci El ne-a spus că oamenii se
căsătoresc numai în lumea aceasta, dar nu şi în lumea viitoare 30.
Mântuitorul a zis: “Fiii veacului acestuia se însoară şi se
mărită, (35) dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul
viitor şi de învierea dintre cei morţi, nici nu se vor însura, nici nu se
vor mărita. (36) Pentru că nici nu vor putea muri,” (Lc.v.34-36) ne-a
arătat că Dumnezeu a conceput căsătoria numai pentru lumea aceasta,
fiindcă ea este necesară numai aici în vederea procreării şi a
perpetuării neamului omenesc, în urma pierderii pricinuite de moarte.
Pe când, în cer, unde oamenii nu vor muri, căsătoria şi naşterea nu vor
fi necesare pentru menţinerea fiinţelor eterne 31.
Una, dintre cele mai mari afirmaţii, pe care a făcut-o Dascălul
ceresc era, atunci când a zis: “Căci la înviere, oamenii nici nu se vor
însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer.”
(Mt.v.30) Comentatorul J.C. Ryle a zis că noi nu trebuie să
conchidem din această afirmaţie a Mântuitorului că sfinţii glorificaţi
vor fi exact ca îngerii, pentru că această afirmaţie are în context
înţelesul că noi vom fi ca îngerii în sensul că ei, fiind fiinţe spirituale
şi eterne nu se reproduc prin căsătorie şi naştere. Însemnătatea acestor
cuvinte ale Mântuitorului este că şi noi vom fi eliberaţi de moarte şi de
statutul unui trup fizic, în care acum ne căsătorim şi dăm naştere la
copii 32. Ieronim, din Biserica Primară, cât şi aproape toţi teologii şi
comentatorii din întreaga eră creştină spun că, Cristos nu neagă că cei
răscumpăraţi vor avea în cer trăsături distincte şi că, El n-a zis
niciodată în Evanghelii că soţii şi soţiile nu se vor recunoaşte unii pe
alţii, ci, dimpotrivă, El a afirmat în parabola cu bogatul şi cu Lazăr că
după moarte, oamenii se vor cunoaşte unii pe alţii. (Luca 16:19-36)
De aici conchidem că foştii soţi, vor avea în cer o relaţie nouă şi, cu
mult mai mare decât au avut-o pe pământ şi că, această relaţie va fi
întemeiată pe alte criterii, superioare şi cu mult mai solide 33.
Şi cuvintele: “Şi vor fi fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii,”
(Lc.v.36) de asemenea fac parte dintr-o altă afirmaţie mare a
Dascălului ceresc, prin care ne învaţă că cei răscumpăraţi se vor
include ca membri privilegiaţi în familia lui Dumnezeu şi vor locui în
Casa Părintelui lor Etern 34. Apostolul Ioan, fiind inspirat de Duhul
Sfânt, a scris în întâia sa epistolă: “Dar ştim că atunci când se va
arăta El (Cristos), vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este.”
(1 Ioan 3:2) Şi Apostolul Pavel, de asemenea a fost inspirat de Duhul
lui Dumnezeu să scrie în epistola sa către Coloseni: “Când Se va arăta
Cristos, viaţa noastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreuină cu El în
glorie.” (3:4)
2. Şi al doilea lucru, pe care l-a arătat Mântuitorul saduchilor
este, faptul învierii.
Evangheliștii Marcu și Luca L-au redat pe Domnul Isus
spunând saducheilor, îi cităm armonizat:
“(11) În ce priveşte învierea morţilor, oare n-aţi citit în
cartea lui Moise, în locul unde se vorbeşte despre Rug, ce i-a
spus Dumnezeu, când a zis: «Eu sunt Dumnezeul lui Avraam,
Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov?» (Mc.v.26)
(12) Dar Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi,
ci al celor vii, căci pentru El toţi sunt vii. (Lc.v.38) Tare vă mai
rătăciţi!” (Mc.v.27)
Am văzut mai înainte în acest studiu că saducheii au susţinut că
în Pentateuh nu este nici o referire cu privire la înviere. Pe când,
Domnul Isus le-a adus chiar şi din cele cinci cărţi ale lui Moise o mare
dovadă a vieţii după moarte. Mântuitorul, ducându-i pe saduchei, care
nu credeau în întreg Vechiul Testament decât în Pentateuh, la relatarea
de la Exod 3:6 referitoare la rugul aprins care ardea şi nu se mistuia, i-
a întrebat: “Sub ce titlu i S-a prezentat Dumnezeu lui Moise atât din
acest rug, cât şi în repetate rânduri, care sunt consemnate în
Pentateuh?” Titlul lui Dumnezeu cel mai comun din cele cinci cărţi
ale lui Moise este: “Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui
Isaac şi Dumnezeul lui Iacov.” Dumnezeu n-a zis: “Eu eram
Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”,
ci întrebuinţând verbul “a fi” la timpul prezent, a zis: “Eu sunt
Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”.
Deşi au trecut două-trei secole de când aceşti trei patriarhi au murit şi
au fost înmormântaţi în peştera Macpela din Hebron, totuşi Dumnezeu
a spus lui Moise că ei făceau parte încă din poporul Lui şi că El era
Dumnezeul lor. Aceasta înseamnă că ei erau pentru Dumnezeu încă
vii, deşi au trăit cu sute de ani înainte de a i se fi arătat Dumnezeu lui
Moise din rug şi de a-i fi spus aceste cuvinte 35.
Domnul Isus când a zis: “Dar Dumnezeu nu este un Dumnezeu
al celor morţi, ci al celor vii,” (Lc.v.38) ne-a făcut una dintre cele mai
mari descoperiri, că relaţia omului cu Dumnezeu este cea mai
puternică, pe care nici chiar moartea nu o poate rupe. El ne-a arătat că,
atunci când cineva intră în relaţie cu Eternul Dumnezeu, acea relaţie
rămâne veşnică. Dumnezeu era prietenul lui Avraam, Isaac şi Iacov,
pe când aceşti patriarhi trăiau pe pământ şi că, acea prietenie, a
continuat să existe şi în cer pentru veci de veci, fiindcă Dumnezeul
vieţii nu poate fi prietenul unor cadavre descompuse 36. Oare, faptul
acesta ca, Dumnezeul cel viu să aibă nişte prieteni morţi, n-ar fi fost
cel mai mare paradox? Cel Preaînalt, ca un Tată atotbun şi
atotputernic, n-a putut să-Şi lase copiii pradă celui mai mare vrăjmaş
şi să nu-Şi întindă braţele ca să-i salveze.
Dar, Mântuitorul
când a mai spus: “Căci
pentru Dumnezeu toţi sunt
vii,” (Lc.v.38) ne-a scos în
evidenţă realitatea
nemuririi sufletului; că
sufletul tuturor oamenilor
îşi continuă existenţa şi
după decesul trupului; că
morţii noştri dragi au
dispărut numai dinaintea
ochilor noştri, dar nu şi
dinaintea ochilor lui
Dumnezeu; şi că ei nu sunt
anihilaţi, aşa cum au crezut
saducheii şi cum cred mulţi
şi astăzi, ci aşteaptă ca
Dumnezeul vieţii să le
învieze şi trupurile şi, să le
Rugul aprins transforme şi pe ele în
trupuri glorificate şi cereşti
37
.
Evanghelistul Marcu ne scoate în evidenţă că Mântuitorul a
spus saducheilor de două ori “vă rătăciţi”: o dată în versetul 24, pe
care îl citasem acum şi a doua oară la încheiere, în versetul 27 când le-
a zis: “Tare vă mai rătăciţi!” şi în amândouă cazurile le-a arătat că
rătăcirea lor cea mare s-a datorat faptului că ei nu cunoşteau nici
Sfintele Scripturi şi nici puterea lui Dumnezeu.
Din explicaţia Dascălului divin pe care a făcut-o saducheilor,
învăţăm următorul lucru, care ne este de mare valoare: că adevărul
este abstract şi o problemă de logică şi că, în dosul lui este realitatea.
Spre exemplu: când ne aflăm în provincie sau în altă ţară, Bucureştiul
este o noţiune abstractă, dar această noţiune abstractă constituie un
adevăr, pentru că există, în realitate, această capitală. Tot astfel, Biblia
sau, în cazul nostru Pentateuhul, este cartea adevărului divin. Dacă
există, în realitate, o viaţă după moarte, Dumnezeu a consemnat
această realitate, care este atât de importantă pentru om în Pentateuh,
Cartea adevărului Lui. Biblia este de o valoare supremă, pentru că
numai prin adevărurile ei divine, ajungem să cunoaştem realităţile
cereşti şi eterne. Acesta a fost motivul pentru care Mântuitorul a spus
saducheilor că oricine nu cunoaşte Sfintele Scripturi se rătăceşte în
mod sigur!
Este interesant, cum de n-au observat adevărata însemnătate a
acestui titlu al lui Dumnezeu din Pentateuh, nici chiar rabinii cei mai
de seamă ca, Şamai şi Hilel, care făceau parte din partidul fariseilor!
De aici observăm, cu cât Dascălul ceresc era infinit mai mare şi mai
cunoscător al Sfintelor Scripturi decât Şamai şi Hilel!
Textul pe care l-am studiat, se încheie cu următoarele cuvinte,
îi cităm armonizat pe Evangheliştii Matei şi Luca:
(13) Mulţimile care ascultau au rămas uimite de
învăţătura lui Isus. (Mt.v.33)
(14) Unii din cărturari au luat cuvântul şi au zis:
«Învăţătorule, bine ai spus.» (Lc.v.39)
(15) Şi nu mai îndrăzneau să-I mai pună nici o
întrebare.” (Lc.v.40)
Acest răspuns pe care l-a dat Domnul Isus saducheilor, era cel
mai măreț şi profund, pe care l-a putut auzi vreodată omenirea. Era un
răspuns de o amintire veşnică, de aceea, mulţimile din curtea cea mare
a templului, au rămas uimite de înţelepciunea Lui şi, chiar şi fariseii Îl
aplaudau, pentru că a închis gura vrăjmaşilor lor pe propriul lor teren.
Ferice de cei ce cred în Domnul Isus, de cei ce înţeleg ce ne-a
spus El în acest text și de cei ce pot zice în inima lor cuvintele din
Credeul de la Niceea: “Aştept învierea morţilor şi viaţa din lumea
care are să vină!” 38
1. Barcaly, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 304;
5. Diamandi, S., Activitatea şi Învăţătura, Vol. II, p. 285.
7. Barcaly, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 304.
8. Op. cit. p. 304 – 305.
9. Op. cit. p. 305.
11. Op. cit.;
12. Barcaly, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 304 - 305.
15. Eisenmenger, Entdecktes Judenthum, II, 904 – 916;
16. Barcaly, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 304.
Farrar, F.W., Viaţa lui Cristos, Vol. II, p. 237.
MacDonald, W., Comentar la Noul Testament, p. 106, 173.
19. Farrar, F.W., Viaţa lui Cristos, Vol. II, p. 237.
21. Farrar, F.W., Viaţa lui Cristos, Vol. II, p. 237 - 238.
25. Op. cit.;
27. Barcaly, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 306;
28. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 290, 292.
30. Op. cit.;
32. Ryle, J.C., Luke, p. 343.
MacDonald, W., Comentar la Noul Testament, p. 173, 267;
Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 495 - 496.
22. DATORIA FAŢĂ DE DUMNEZEU ŞI FAŢĂ DE
OAMENI
Marcu 12 : 28 – 34
28 Unul dintre cărturari, care-i auzise vorbind, fiindcă ştia că
Isus răspunsese bine saducheilor, a venit la El, şi L-a întrebat: “Care
este cea dintâi dintre toate poruncile?”
29 Isus i-a răspuns: “Cea dintâi este aceasta: «Ascultă Israele!
Domnul, Dumnezeul nostru este un singur Domn;»
30 şi, «Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată mintea
ta şi cu toată puterea ta;» iată porunca dintâi.
31 Iar a doua este următoarea: «Să-l iubeşti pe aproapele tău
ca pe tine însuţi.» Nu este altă poruncă mai mare decât aceasta.”
32 Cărturarul I-a zis: “Bine, Învăţătorule. Adevărat ai zis că
Dumnezeu este unul singur, că nu este altul afară de El,
33 şi că a-L iubi cu toată inima, cu toată mintea, cu tot sufletul
şi cu toată puterea, şi a iubi pe aproapele ca pe sine, este mai mult
decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele.”
34 Isus, văzând că a răspuns cu pricepere, i-a zis: “Tu nu eşti
departe de Împărăţia lui Dumnezeu.” Şi nimeni nu îndrăznea să-I mai
pună întrebări.
Matei 22 : 34 – 40
34 Când au auzit fariseii că Isus a închis gura saducheilor, s-
au strâns la un loc.
35 Şi unul dintre ei, un expert al Legii, ca să-L ispitească, I-a
pus următoarea întrebare:
36 “Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?”
37 Isus i-a răspuns: “Să-L iubeşti pe Domnul, Dumnezeul Tău,
cu toată inima ta, cu sufletul tău şi cu toată mintea ta.”
38 Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă.
39 Iar a doua, asemenea ei, este: “Să-l iubeşti pe aproapele
tău ca pe tine însuţi.”
40 În aceste două porunci sunt cuprinse toată Legea şi Profeţii.
Armonizat
1 Când au auzit fariseii că Isus a închis gura saducheilor, s-au
strâns la un loc. (Mt.v.34)
2 Şi unul dintre ei, un expert al Legii, / care-i auzise vorbind,
fiindcă ştia că Isus răspunsese bine saducheilor, a venit la El, şi
(Mc.v.28) / ca să-L ispitească, I-a pus următoarea întrebare:
(Mt.v.35)
3 “Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?
(Mt.v.36) Sau cea dintâi dintre toate poruncile?” (Mc.v.28)
4 Isus i-a răspuns: “Cea dintâi este aceasta: «Ascultă Israele!
Domnul, Dumnezeul nostru este un singur Domn;» (Mc.v.29)
5 şi, «Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată mintea ta
şi cu toată puterea ta;» (Mc.v.30)
6 Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. (Mt.v.38)
7 Iar a doua, asemenea ei, este: «Să-l iubeşti pe aproapele tău
ca pe tine însuţi.» (Mt.v.39) Nu este altă poruncă mai mare decât
aceasta. (Mc.v.31)
8 În aceste două porunci sunt cuprinse toată Legea şi Profeţii.
(Mt.v.40)
9 Cărturarul I-a zis: “Bine, Învăţătorule. Adevărat ai zis că
Dumnezeu este unul singur, că nu este altul afară de El, (Mc.v.32)
10 şi că a-L iubi cu toată inima, cu toată mintea, cu tot sufletul
şi cu toată puterea, şi a iubi pe aproapele ca pe sine, este mai mult
decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele.” (Mc.v.33)
11 Isus, văzând că a răspuns cu pricepere, i-a zis: “Tu nu eşti
departe de Împărăţia lui Dumnezeu.” Şi nimeni nu îndrăznea să-I mai
pună întrebări. (Mc.v.34)
În acest text, pe care l-am citat armonizat din Evangheliile după

Marcu şi după Matei, Dascălul ceresc ne-a prezentat definiţia
adevăratei religii. El ne-a învăţat că religia creştină se rezumă la un
singur cuvânt: dragoste. Dragoste faţă de Dumnezeu şi dragoste faţă
de oameni. Mântuitorul ne învaţă că dragostea este esenţa Fiinţei lui
Dumnezeu, porunca Lui cea mai mare şi marele secret al fericirii
neamului omenesc. Comentatorii J.C. Ryle şi W. Barclay au spus:
“Dacă lumea ar împlini această poruncă a lui Dumnezeu, ar fi cu
adevărat fericită.” 1
În acest studiu intitulat Datoria faţă de Dumnezeu şi faţă de
oameni, ne vom ocupa de trei lucruri: contradicţiile aparente,
întrebarea expertului Legii şi răspunsul Mântuitorului.
I. CONTRADICŢIILE APARENTE
În acest text ne izbim de două contradicţii aparente:
1. Prima contradicţie este că acest cărturar apare în Evanghelia
după Matei ca unul care Îl ispiteşte pe Domnul Isus. Evanghelistul
Matei a scris: “… Un expert al Legii, ca să-L ispitească, I-a pus
următoarea întrebare …” (v.35) Iar, în Evanghelia după Marcu,
atmosfera dintre Domnul Isus şi acest cărturar diferă radical.
Pasajul se încheie cu o apropiere foarte mare între Domnul Isus şi
acest expert al Legii. Expertul Legii Îl laudă pe Domnul Isus pentru
răspunsul pe care i l-a dat, iar, Domnul Isus, apreciindu-l pe cărturar,
i-a zis că nu era departe de Împărăţia lui Dumnezeu.
Unii comentatori ca, F.W. Farrar şi D.B.J. Campbell, au opinat
că acest expert al Legii era sincer; că a dorit să cerceteze în
profunzime atât erudiţia rabinică, cât şi înţelepciunea Domnului Isus,
Prima poruncă şi cea mai important poruncă

şi că el a înclinat spre Mântuitorul chiar înainte de a-I fi pus această
întrebare 2. Numai că, această părere nu stă în picioare, pentru că
Evanghelistul Matei ne spune clar că acest cărturar s-a apropiat de
Domnul Isus cu gândul de a-L ispiti.
Şi alţi comentatori moderni ca, J.C. Ryle, W. Hendriksen şi
R.C.H. Lensky, au îmbrăţişat explicaţia lui Eftimie Zigaben din
secolul unsprezece, care a zis că în Evanghelia după Matei, cărturarul
s-a apropiat de Domnul Isus ca să-L ispitească, dar, auzind răspunsul
Mântuitorului pe care i l-a dat, şi-a schimbat atitudinea 3.
În textul grecesc scrie pentru cărturar cuvântul nomikos, care
înseamnă “legist”, “expert al Legii” 4.
Mulţi comentatori ca, R.C.H. Lenski şi W. Hendriksen, au

explicat că este adevărat că fariseii s-au bucurat că Domnul Isus i-a
înfrânt pe saduchei, vrăjmaşii lor, dar, aceasta nu înseamnă că ei, care
căutau să-L ucidă, doreau ca El să aibă influenţă asupra poporului
adunat. Astfel, ei, ne spune Evanghelistul Matei, au ales un expert al
Legii renumit ca, ispitindu-L pe Domnul Isus, să-L compromită. Deşi
acest expert al Legii s-a apropiat de Domnul Isus cu cea mai mare
prefăcătorie ca să-L ispitească şi, cu toate că, Mântuitorul îi cunoştea
această intenţie, totuşi El i-a răspuns la întrebare, pentru că ştia ce
efect urma să aibă răspunsul Lui asupra acestui cărturar. Dar, în
contrast cu orice aşteptare, iată ce surpriză mare şi plăcută era pentru
expertul Legii răspunsul Domnului Isus pe care i l-a dat: că l-a
apropiat foarte mult de El! Şi, totodată, ce surpriză neplăcută şi
nebănuită era răspunsul Domnului Isus şi această ataşare a expertului
Legii de Mântuitorul pentru fariseii, care l-au ales pe acest cărturar şi
l-au trimis la Domnul Isus ca să-L ispitească! 5
2. Şi a doua contradicţie aparentă este între cuvintele
Evanghelistului Luca din textul trecut atunci când a zis: “Şi nu mai
îndrăzneau să-i pună nici o întrebare” (20:40) şi între afirmaţia
Evanghelistului Marcu din acest pasaj, când a spus: “Şi nimeni nu
îndrăznea să-I mai pună întrebări.” (v.34) Această contradicţie
aparentă constă în faptul că Evanghelistul Luca, deşi a spus în textul
trecut că “nu mai îndrăzneau să-i pună nici o întrebare”, totuşi în
acest pasaj găsim că expertul Legii I-a mai pus Domnului Isus o
întrebare cu intenţia ca, punându-L în încurcătură, să-L compromită.
Comentatorul W. Hendriksen explică astfel această contradicţie
aparentă, spunând că atunci când Evanghelistul Luca a scris în textul
trecut: “Şi nu mai îndrăzneau să-i pună nici o întrebare”, Domnul Isus
i-a adus pe saduchei şi pe irodieni la tăcere, de aceea nimeni dintre
aceştia n-a îndrăznit să-I mai pună nici o întrebare. Iar, Evanghelistul
Marcu, când a scris în acest pasaj: “Şi nimeni nu îndrăznea să-I mai
pună întrebări,” Mântuitorul i-a adus şi pe farisei la tăcere, de aceea
nici ei n-au mai îndrăznit să-I întindă curse prin întrebări 6. Noi luăm
această explicaţie ca fiind cea mai bună şi chiar autentică.
II. ÎNTREBAREA EXPERTULUI LEGII
“(1) Când au auzit fariseii că Isus a închis gura
saducheilor, s-au strâns la un loc. (Mt.v.34)
(2) Şi unul dintre ei, un expert al Legii, / care-i auzise
vorbind, fiindcă ştia că Isus răspunsese bine saducheilor, a
venit la El, şi (Mc.v.28) / ca să-L ispitească, I-a pus
următoarea întrebare: (Mt.v.35)
(3) «Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din
Lege? (Mt.v.36) Sau cea dintâi dintre toate poruncile?»“
(Mc.v.28)
Din această întrebare vedem că expertul Legii a recunoscut
Domnului Isus autoritatea Sa de mare Învăţător, de aceea a venit la El
ca să-i răspundă la una dintre cele mai grele întrebări.
Cărturarii, înainte de-a veni Domnul Isus prin întrupare, aveau
două tendinţe: una ca, analizând Legea, s-o aplice până la cele mai
mici detalii, în mii de legisme; şi alta ca, sintetizând-o, s-o rezume la o
singură propoziţie scurtă 7. În text avem de-a face cu a doua tendinţă:
cu aceea a rezumării întregii Legi a lui Dumnezeu la o singură
propoziţie scurtă.
Şammai a spus că Moise a primit 613 porunci pe Muntele
Sinai, 365 în concordanţă cu zilele anului şi, 248 în concordanţă cu
generaţiile oamenilor, care se vor perinda pe pământ de la crearea
lumii şi până la sfârşitul ei, ceea ce înseamnă 8680 de ani, pentru că o
generaţie este considerată că avea 35 de ani 8. Iar, alţi rabini au
explicat că 248 de porunci din cele 613, erau pozitive şi că, sunt în
concordanţă cu numărul mădularelor şi ale membrelor din trupul
omenesc; şi că restul poruncilor de 365 din cele 613, erau negative şi
că, sunt în concordanţă cu numărul arterelor şi a venelor din trupul
omenesc sau, în concordanţă cu numărul zilelor din an. Tot cărturarii
spuneau că cele 613 porunci corespund întru totul şi cu numărul
literelor din Decalog 9.
Unii dintre cărturari au rezumat cele 613 porunci la 11 din
Psalmul 15, argumentând că Dumnezeu l-a inspirat pe împăratul
David să facă această rezumare în Psalmul 15, în care L-a întrebat pe
Dumnezeu: “Doamne, cine va locui în Cortul Tău? Cine va locui pe
muntele Tău cel sfânt?” şi în care Dumnezeu i-a răspuns că El
pretinde moştenitorilor Locaşului Său sfânt să împlinească 11 porunci:
1. “Să umble în neprihănire.” (v.2)
2. “Să facă voia lui Dumnezeu.” (v.2)
3. “Să spună adevărul din inimă.” (v.2)
4. “Să nu clevetească cu limba.” (v.3)
5. “Să nu facă rău semenului său.” (v.3)
6. “Să nu arunce ocara asupra aproapelui său.” (v.3)
7. “Să privească cu dispreţ pe cel vrednic de dispreţ.” (v.4)
8. “Să cinstească pe cei ce se tem de Domnul.” (v.4)
9. “Să nu-şi ia vorba înapoi, dacă face un jurământ în paguba
lui.” (v.4)
10. “Să nu dea banii cu dobândă.” (v.5)
11. Și “Să nu ia mită împotriva celui nevinovat.” (v.5)
Alţii dintre cărturari au rezumat aceste 11 porunci la 6,
susţinând că Dumnezeu l-a inspirat pe Prorocul Isaia să facă această
rezumare în 33:15.
1. “Cel ce umblă în neprihănire.”
2. “Cel ce vorbeşte fără vicleşug.”
3. “Cel ce nesocoteşte un câştig scos prin stoarcere.”
4. “Cel ce nu ia mită.”
5. “Cel ce îşi astupă urechea să n-audă cuvinte setoase de
sânge.”
6. Şi “cel ce îşi leagă ochii ca să nu vadă răul.”
Alţii dintre cărturari au rezumat aceste 6 porunci la 3, crezând
cu tărie că Dumnezeu l-a inspirat pe Prorocul Mica să facă această
rezumare în 6:8. Prorocul Mica L-a redat pe Dumnezeu spunând: “Ţi
s-a arătat, omule, ce este bine, şi ce alta cere Domnul de la tine?”
1. “Să faci dreptate.”
2. “Să iubeşti mila.”
3. “Şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău.”
Şi, în sfârşit, alţi cărturari au rezumat aceste 3 porunci la una
singură considerând că Dumnezeu l-a inspirat pe Prorocul Habacuc să
facă finala rezumare a Legii în 2:4, unde scrie: “Cel neprihănit va trăi
prin credinţă.” 10
Cărturarii ziceau că nu toate 613 porunci au aceeaşi valoare şi
importanţă. Astfel, ei ca să le poată clasifica pe toate după ordinea
valorii, de la cea mai mare şi până la cea mai mică, au trebuit să le
studieze în modul cel mai profund și meticulos, fapt care a creat între
experţii Legii multe discuţii şi controverse. Unii opinau că legile
ceremoniale erau cele mai importante şi aceştia au stabilit, care dintre
ele era cea mai mare. Alţii dintre rabini credeau că Legea Sabatului
era cea mai mare. Alţii spuneau că Legea Circumciderii era cea mai
mare. Alţii erau de părere că Legea Jertfelor era cea mai mare. Alţii
considerau că Legea morală era ce mai mare. Alţii susţineau cu tărie
că legile tefiliene sau filacterice erau cele mai importante, spunând că,
dacă cineva păzeşte cu stricteţe legile
din cutiuţele filacterice, este ca şi cum ar
păzi toată Legea etc.11
Un prozelit l-a rugat odată pe
Hilel să-i predea toată Legea cât putea
să stea într-un picior. Şi acest mare rabin
i-a zis: “Ce ţie nu-ţi place, altuia să nu-i
faci. Iată toată Legea, iar restul nu este
decât comentariul ei. Du-te şi învaţ-o.”
Şi un alt rabin mare cu numele Akiba a
spus: “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine
însuţi. Aceasta este cea mai mare
poruncă din Lege.” 12
La o astfel de întrebare s-a referit
cărturarul, care era una dintre tematicile
cele mai de bază pe care experţii Legii o
dezbăteau în acel timp, cerându-I Filacteriile şi şalul de
Domnului Isus să concentreze întreg închinare ale evreilor
Vechiul Testament şi toate concepţiile
religioase ale poporului evreu într-o
singură propoziţie practică.
Şi, în al treilea rând, ne
vom ocupa de
III. RĂSPUNSUL
MÂNTUITORULUI
Evangheliştii Marcu şi
Matei L-au redat pe Domnul
Isus răspunzând cărturarului, îi
redăm armonizat:
Filaterii “(4) Isus i-a răspuns:
«Cea dintâi este aceasta:
„Ascultă Israele! Domnul,
Dumnezeul nostru este un singur Domn;‟ (Mc.v.29)
(5) şi, „Să iubeşti pe
Domnul, Dumnezeul tău, cu toată
mintea ta şi cu toată puterea ta;‟
(Mc.v.30)
(6) Aceasta este cea dintâi
şi cea mai mare poruncă.
(Mt.v.38)
(7) Iar a doua, asemenea
ei, este: „Să-l iubeşti pe aproapele
tău ca pe tine însuţi.‟ (Mt.v.39)
Cutiuţa cu filaterii pusă pe frunte

Nu este altă poruncă mai mare decât aceasta. (Mc.v.31)
(8) În aceste două porunci sunt cuprinse toată Legea şi
Profeţii.»“ (Mt.v.40)
În răspunsul Său, Domnul Isus a luat două porunci din Vechiul

Testament:
Prima poruncă era în legătură cu dragostea noastră faţă de
Dumnezeu. Ea se afla în Deuteronom 6:4-6, stătea la baza crezului
evreiesc şi se includea în Şema, cu alte trei citate din Vechiul
Testament: Exod 13:1-10, 11-16 şi Deuteronom 11:13-21. Cuvântul
Şema era imperativul verbului ebraic “ascultă!” Această mărturisire de
credinţă a poporului evreu se umea astfel, după primul cuvânt cu care
începe această poruncă. Cu această poruncă, care făcea parte din
Şema, care constituia crezul iudaismului, pe care trebuia s-o
memorizeze fiecare copil şi pe care o recita fiecare evreu evlavios de
două ori pe zi, începeau toate serviciile din sinagogă. Apoi, această
poruncă se includea şi în filacteriile evreilor, care erau nişte cutiuţe de
piele, pe care ei le puneau pe frunte sau pe încheietura mâinii atunci
când se rugau. Această poruncă era pusă şi într-o altă cutiuţă cilindrică
numită Mezuzah, care atârna deasupra tuturor uşilor în partea din
interior, ca să amintească evreilor de fiecare dată când ies şi când intră
în casă de această mare poruncă din credeu 13.
Şi a doua poruncă pe care a citat-o Domnul Isus din Vechiul
Testament, era din cartea Leviticul 19:18 cu privire la dragostea faţă
de semenii noştri.
Comentatorii W. Barclay, A.B. Bruce şi C.G. Montefiore, ne
spun că Dascălul ceresc atunci când a citat această poruncă, El a făcut
lucrul acesta din trei motive: ca să rezume aceste două porunci într-
una singură în verbul “a iubi”, lucru pe care nu l-a făcut până atunci
nici un rabin; ca să scoată în evidenţă că şi dragostea faţă de semeni
este tot aşa de mare şi de importantă ca dragostea faţă de Dumnezeu,
de aceea a accentuat asupra acestui fapt prin două detalii: “Iar a doua
poruncă, asemenea celei dintâi, este «Să-l iubeşti pe aproapele tău ca
pe tine însuţi»” (Mt.v.39) și după ce a rezumat aceste două porunci
într-una singură, a zis: “Nu este altă poruncă mai mare decât
aceasta.” (Mc.v.31) Şi al treilea motiv pentru care Domnul Isus a
folosit a doua poruncă era, să dea o replică tutror vrăjmaşilor Lui, care
ziceau că Îl iubeau pe Dumnezeu, dar, în schimb, Îl urau pe El şi-I
urzeau moartea 14.
În textul ebraic din Leviticul 19:18 se află cuvântul haberim,
care înseamnă “vecin”, “prieten apropiat”, “confrate” şi “compatriot”.
Fariseii se numeau între ei haberim. Acest termen avea înţelesul de
evreu şi numai de evreu. În el nu se includeau niciodată alte naţiuni,
pe care evreii credeau că trebuia să le urască. Dascălul ceresc a dat
aici vechii legi o interpretare nouă. El a oferit cuvântului “aproapele”
adevărata valoare de confrate pentru orice om de pe pământ, fără nici
o limitare. Acelaşi lucru l-a făcut Mântuitorul şi în parabola
Samariteanului milostiv, când i-a numit pe samariteni, pe care evreii îi
urau, semenii evreilor 15.
Este adevărat că şi rabinul Hilel, chiar şi rabinul Akiba, au
observat din Leviticul 19:18 că, esenţa Legii este dragostea faţă de
semeni. Numai că pentru ei, spre deosebire de Domnul Isus, aproapele
însemna: evreul şi numai evreul 16.
Expertul Legii a înţeles că Domnul Isus i-a rezumat întreg
Vechiul Testament la un singur cuvânt: dragoste. La dragoste faţă de
Dumnezeu şi la dragoste faţă de semeni; i-a arătat că, dragostea este
singura cheie cu care se poate deschide uşa Împărăţiei lui
Dumnezeu; şi că cea mai mare datorie a omului este să-L iubească
pe Dumnezeu şi să-şi iubească semenii pe care Dumnezeu i-a creat
după chipul şi asemănarea Sa.
Expertul Legii, ascultându-L cu atenţie pe Domnul Isus, a fost
întru totul de acord cu răspunsul Lui. Evanghelistul Marcu l-a redat pe
cărturar spunând Fiului lui Dumnezeu: “Cărturarul I-a zis: «Bine,
Învăţătorule. Adevărat ai zis că Dumnezeu este unul singur, că nu este
altul afară de El, (33) şi că a-L iubi cu toată inima, cu toată mintea,
cu tot sufletul şi cu toată puterea, şi a iubi pe aproapele ca pe sine,
este mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele.»”
(v.32-33)
Comentatorul F.W. Farrar a remarcat că, expertul Legii a
observat cum Mântuitorul nu S-a lăsat influenţat de legea ceremonială
în defavoarea celei spirituale şi morale, şi de tradiţie în dezavantajul
Sfintelor Scripturi 17.
Ritualul a luat întotdeauna locul milei şi al dragostei, pentru că
este cu mult mai uşor să practici un ceremonial de închinare decât să
slujeşti cuiva. Preotul şi levitul, din parabola Samariteanului milostiv,
au putut să treacă pe lângă călătorul care era rănit de tâlhari, pentru că
au considerat că slujirea lor la templu, era cu mult mai importantă
decât, ajutându-l pe acesta, să întârzie de la serviciul lor sacru. Acest
cărturar s-a ridicat deasupra contemporanilor lui. El a dovedit, cu
adevărat, că n-a studiat Sfintele Scripturi fără folos. El, dând dreptate
Domnului Isus, Îi cita unele texte din Vechiul Testament că, într-
adevăr, iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, este mai
importantă decât toate arderile de tot şi toate jertfele. Cu mult timp
înainte de a fi observat acest expert al Legii, lucrul acesta, l-a spus
Samuel: “Îi plac Domnului mai mult arderile de tot şi jertfele decât
ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât
jertfele, şi păzirea Cuvântului Său face mai mult decât grăsimea
berbecilor.” (1 Sam.15:22) Şi Prorocul Osea L-a auzit pe Dumnezeu
zicând: “Căci bunătate voiesc, nu jertfe, şi cunoştinţă de Dumnezeu
mai mult decât arderi de tot!” (6:5)
Irineu, care a trăit în secolul al doilea, cât şi comentatorul W.
Hendriksen din timpul nostru modern, ne spun că acest cărturar era
atât de impresionat şi entuziasmat de răspunsul Domnului Isus, încât
atunci când a zis Mântuitorului: “Bine, Învăţătorule. Adevărat ai spus
…” (Mc.v.32) a zis cu alte cuvinte: “Excelent, Învăţătorule! Eu de
mult am dorit să aud asemenea cuvinte, dar n-am putut găsi până
acum un aşa Învăţător.” 18
Domnul Isus l-a simpatizat pe acest cărturar şi i-a lăudat
sinceritatea. Evanghelistul Marcu a scris: “Isus, văzând că a răspuns
cu pricepere, i-a zis: «Tu nu eşti departe de Împărăţia lui
Dumnezeu.»“ (v.34) W. Barclay a spus că, atunci când Mântuitorul i-
a zis cărturarului aceste cuvinte, trebuie să-l fi privit cu multă dragoste
şi milă. Fiul lui Dumnezeu, când i-a spus aceste cuvinte de încurajare,
când i-a făcut un aprel călduros, cu scopul de a intra în Împărăţie şi,
totodată, când l-a prevenit, cu cea mai mare seriozitate era, ca şi când
i-ar fi spus cu alte cuvinte: “Tu ai făcut un mare pas. Nu vrei să Mi-te
predai cu totul, să mergi pe calea Mea, să accepţi tot ce-ți spun, şi
atunci vei fi, cu adevărat, un fiu al Împărăţiei lui Dumnezeu?” 19
Dumnezeu a dat această cheie a Împărăţiei Sale şi lumii
Vechiului Testament și ea este, cheia dragostei omului faţă de
Creatorul lui şi faţă de semeni, dar nimeni nu s-a putut folosi de ea,
fiindcă ea nu este o cheie a Legii, ci a Harului. Şi acum, Dascălul
ceresc îl îmbia pe expertul Legii cu această Cheie a Harului şi îl
învăţa, cum să deschidă cu ea uşa Împărăţiei şi să intre înăuntru, ca să
nu rămână afară pentru veci de veci.
Când am tratat studiul intitulat Pilda samariteanului milostiv,
(Vol.V,Stud.51) am văzut că Dumnezeu n-a dat evreilor Legea, cu
scopul de a-i mântui prin ea şi de-a le oferi viaţa veşnică, ci de-a le
trezi conştiinţa faţă de păcat. Pentru că este, cu neputinţă, ca omul
păcătos să-L iubească pe Dumnezeu cu toată inima, cu toată mintea,
cu tot sufletul şi cu toată puterea, şi pe aproapele său ca pe sine însuşi.
Dacă el ar fi putut să facă lucrul acesta, n-ar fi avut nevoie de mântuire
prin jerfa Fiului lui Dumnezeu.
În textul ebraic, cât şi în Septauaginta, versiunea grecească a
Vechiului Testament, scrie în Deuteronom 6:5 “Să iubeşti pe Domnul,
Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată
puterea ta”, la care Domnul Isus a adăugat în Evanghelii şi cuvintele
“şi cu toată mintea ta.” 20
Inima este pentru om ceea ce este butucul pentru spiţele unei
roţi. Ea este mobilul principal al tuturor gândurilor, cuvintelor şi
faptelor. (Prov.4:23) Sufletul, în psihologia evreiască, era sediul
emoţiilor. Mintea este centrul intelectului. Şi puterea reprezintă
dinamica fiinţei umane. Aceasta înseamnă că, toate facultăţile cu care
ne-a înzestrat Dumnezeu, trebuie să coopereze în a-L iubi pe El şi că,
trebuie să-L iubim pe El cu fiinţa noastră întreagă: cu toate faptele,
cuvintele, gândurile, emoţiile şi energia noastră 21.
Domnul Isus voia să-l facă pe acest cărturar conştient că el era
un păcătos şi că nu putea să-L iubească pe Dumnezeu şi pe semeni aşa
cum cerea Legea divină, ca în felul acesta, să fie mântuit şi să câştige
Împărăţia lui Dumnezeu. De aici învăţăm: că păcătosul trebuie
întotdeauna să fie confruntat cu starea lui reală şi cu consecinţa teribilă
a păcătosului, pentru că fără să-şi vadă şi să-şi cunoască păcatul, el nu
poate fi mântuit. Comentatorul W. Hendriksen a zis că, predicatorul
care nu-i face pe oameni conştienţi de starea lor şi nu le prezintă
consecinţa dezastruoasă a păcatului, sfidează grav voia şi sfinţenia lui
Dumnezeu; iar predicatorul care neglijează să adreseze păcătoşilor şi
cuvinte de mângâiere şi de încurajare, şi să-i cheme cu toată căldura
inimii la pocăinţă, de asemenea sfidează dragostea şi harul lui
Dumnezeu.
Domnul Isus, cerându-i cărturarului să se verifice: să vadă cum
stă faţă de dragostea lui Dumnezeu, i-a arătat şi modul cum se face
această verificare: numai prin dragostea pe care o avem faţă de
oamenii din jurul nostru. Să observăm cu atenţie, ordinea în care a
aşezat Dascălul divin aceste două porunci: prima, este dragostea faţă
de Dumnezeu şi a doua, este dragostea faţă de oameni. Aceasta
înseamnă că numai acela care Îl iubeşte pe Dumnezeu şi intră în
relaţie cu El, este dotat cu capacitatea de a-şi iubi şi semenii22.
Mai întâi să vedem cum se obţine dragostea faţă de Dumnezeu?
Comentatorul J.C. Ryle ne explică lucrul acesta foarte clar, atunci
când spune că dragostea faţă de Dumnezeu nu este un sentiment
natural care vine de la sine, pentru că noi fiind păcătoşi, avem un
sentiment de frică şi de repulsie faţă de El; şi că noi nu-L putem iubi
pe Dumnezeu niciodată real, până când nu simţim că suntem iertaţi şi
împăcaţi cu El şi, până când nu ajungem, prin Duhul Sfânt, la suprema
realizare a înfierii. Numai prin jertfa Fiului Său preaiubit de pe cruce,
Dumnezeu Şi-a arătat toată dragostea pe care o are faţă de noi şi ne
face şi nouă un apel călduros, ca şi noi să-L iubim pe El. Apostolul
Ioan a avut în vedere lucrul acesta atunci când a scris în Întâia sa
Epistolă Sobornicească: “Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit mai
întâi.” (1 Ioan 4:19)23
Şi acum să vedem, cum se obţine dragostea faţă de semeni?
Comentatorii J.C. Ryle şi W. Hendriksen ne spun că, nici această
dragoste nu este un sentiment natural care vine de la sine, pentru că
noi ne naştem egoişti şi cu predispoziţia de-a ne urî semenii. Noi nu ne
putem iubi, cu adevărat semenii, până când nu vom deveni prin
naşterea din nou copiii lui Dumnezeu; până când nu vom ajunge să
avem mintea care era în Domnul Isus; până când nu vom simţi cum
inima Tatălui nostru ceresc pulsează după toţi copiii Lui şi fraţii noştri
buni sau răi, mântuiţi sau pierduţi; şi până când nu vom experimenta
cum dragostea, care emană din inima lui Dumnezeu către copiii Lui,
ne ajută să ne iubim toţi semenii 24.
Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu multă dragoste faţă de sine şi,
El vrea ca această dragoste să fie unitatea de măsură şi pentru
dragostea noastră faţă de semenii noştri, de aceea Mântuitorul ne-a
spus să ne iubim semenii ca pe noi înşine.
Comentatorul J.C. Ryle a spus că, aşa cum un pom nu poate să
rodească fructe fără să aibă rădăcini şi, cum o plantă nobilă nu poate
să facă flori fără ca, de asemenea, să aibă rădăcini, tot astfel, nici noi
nu putem avea dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, fără
credinţă în Cristos şi fără naştere din nou 25. Aceasta este singura
poruncă, cu care se intră în Împărăţia lui Dumnezeu, dacă o împlinim.
1. Ryle, J.C., Matthew, p. 292 – 293;
Barclay, W., The Gospel ofd Matthew, Vol. II, p. 307.
4. Op. cit. p. 497.
5. Lenski, R.C.H., Interpretation of St.. Mark’s Gospel, p. 341;
6. Op. cit. p. 497.
7. Op. cit. p. 492;
Barcaly, W., The Gospel of Mark, p. 293.
8. Op. cit.
10. Barcaly, W., The Gospel of Mark, p. 293 – 294;
The Talmudic Tractate Makkoth, f.24.
12. Barcaly, W., The Gospel of Mark, p. 293 - 294.
13. Op. cit. p. 295.
14. Op.cit. p. 295 – 296;
Montefiore, C.G., The Synoptic Gospels, Vol. I, p. 464;
Bruce, F.F., The Training of Twelve, p. 327.
15. Barcaly, W., The Gospel of Mark, p. 293 – 294;
17. Op cit. p. 244.
18. Op. cit. p. 532;
20. Op. cit. p. 493.
21. Op. cit.;
Barclay, W., The Gospel ofd Matthew, Vol. II, p. 307.
22. Op. cit. p. 308.
24. Op. cit.;
23. ISUS, DUMNEZEUL LUI DAVID
Marcu 12 : 35 – 37
35 Pe când învăţa mulţimea în Templu, Isus a zis: “Cum spun
cărturarii că Cristosul este fiul lui David?
36 Însuşi David, fiind inspirat de Duhul Sfânt, a zis: «Domnul
a spus Domnului meu: „Şezi la dreapta Mea, până îi voi pune pe
vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale.‟»
37 Deci, chiar David Îl numeşte Domn; atunci cum este El fiul
lui?” Şi mulţimea cea mare Îl asculta cu plăcere.
Matei 22 : 41 – 46
41 Pe când erau strânşi la un loc fariseii, Isus i-a întrebat:
42 “Ce credeţi voi despre Cristos? Al cui fiu este?” “Al lui
David”, I-au răspuns ei.
43 Şi Isus le-a zis: “De ce atunci David, fiind inspirat de
Duhul, Îl numeşte Domn, când zice:
44 «Domnul a spus Domnului meu: „Şezi la dreapta Mea, până
voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale?‟»
45 Deci, dacă David Îl numeşte Domn, cum este El fiul lui?”
46 Nimeni nu I-a putut răspunde un cuvânt. Şi, din ziua aceea,
n-a îndrăznit nimeni să-I mai pună întrebări.
Luca 20 : 41 – 44
41 Isus le-a zis: “Cum se spune că Cristosul este fiul lui
David?
42 Căci însuşi David zice în Cartea Psalmilor: «Domnul a spus
Domnului meu: „Şezi la dreapta Mea,
43 până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale‟».
44 Deci, David Îl numeşte Domn; atunci cum este El fiul lui?”
Armonizat
1 Pe când învăţa mulţimea în Templu (Mc.v.35) şi erau strânşi
la un loc fariseii, Isus i-a întrebat: (Mt.v.41)
2 “Ce credeţi voi despre Cristos? Al cui fiu este?” “Al lui
David”, I-au răspuns ei. (Mt.v.42)
3 Şi Isus le-a zis: / “Cum spun cărturarii că Cristosul este fiul
lui David? (Mc.v.35) De ce atunci David, fiind inspirat de Duhul, Îl
numeşte Domn, când zice (Mt.v.43) în Cartea Psalmilor: (Lc.v.42)
4 «Domnul a spus Domnului meu: „Şezi la dreapta Mea, până
voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale?‟» (Mt.v.44)
5 Deci, chiar David Îl numeşte Domn; atunci cum este El fiul
lui?” Şi mulţimea cea mare Îl asculta cu plăcere. (Mc.v.37)
6 Nimeni nu I-a putut răspunde un cuvânt. Şi, din ziua aceea,
n-a îndrăznit nimeni să-I mai pună întrebări. (Mt.v.46)
Comentatorii spun că, acesta este unul dintre cele mai grele
texte pentru mintea oamenilor, din timpul nostru modern, fiindcă el
foloseşte concepţii, metode şi argumente, care sunt străine pentru noi.
Dar, în schimb, el era familiar pentru mulţimea care-L asculta pe
Domnul Isus în curtea cea mare a templului. Acest pasaj pe cât este de
greu, pe atât este de important; de aceea, merită să-l studiem cu toată
atenţia.
Scena a avut loc, tot marţi, în Săptămâna Patimilor
Mântuitorului, înaintea unei mari mulţimi din Curtea Neamurilor, care
era adunaţă într-un număr de peste 6.000 de oameni, pentru că,
potrivit relatării istoricului evreu, Iosif Flavius, aceasta era capacitatea
acestei curţi 1.
În acest text intitulat Isus, Dumnezeul lui David, Mântuitorul a
urmărit să atingă trei obiective: să arate cât de mult I-au denaturat
cărturarii titlul de Fiul lui David, să-Şi scoată în evidenţă natura divină
şi să-i demaşte pe cărturari şi pe farisei că erau călăuze oarbe.
I. DENATURAREA TITLULUI “FIUL LUI DAVID” DE
CĂTRE CĂRTURARI
“(1) Pe când învăţa mulţimea în Templu (Mc.v.35) şi
erau strânşi la un loc fariseii, Isus i-a întrebat: (Mt.v.41)
(2) “Ce credeţi voi despre Cristos? Al cui fiu este?” “Al
lui David”, I-au răspuns ei. (Mt.v.42)
(3) Şi Isus le-a zis: / “Cum spun cărturarii că Cristosul
este fiul lui David?” (Mc.v.35)
După ce vrăjmaşii Domnului Isus nu aveau ce să-L mai întrebe,
pentru că le-a răspuns cu o înţelepciune dumnezeiască la toate
întrebările lor, aşa cum ei nu s-au putut aştepta şi le-a închis gura
pentru totdeauna, acum, Mântuitorul i-a întrebat pe ei, cu scopul să-i
aducă la adevăr: “Ce credeţi voi despre Cristos? Al cui fiu este?”
(Mt.v.42)
Majoritatea cărturarilor și a fariseilor nu credeau că Domnul
Isus era Mesia. Datorită acestui fapt, Mântuitorul n-a vorbit la
persoana întâi şi direct despre Sine, ci la persoana a treia şi indirect. El
n-a zis: “Ce
credeţi despre
Mine?”, ci: “Ce
credeţi voi despre
Cristos? Al cui fiu
2
este?” La
această întrebare a
Domnului Isus,
fariseii au răspuns
scurt şi promt: “Al
lui David.”
La
începutul
secolului întâi,
Domnul Isus nu
avea nici un nume
propriu ca în
zilele noastre.
Datorită acestui
fapt, cuvântul
Cristos care se
folosea pentru
numele Lui, are în
Citadela lui David pe care Irod cel Mare a reconstruit-o din Noul Testament
temelii articolul hotărât:
Cristosul, aşa cum
apare el şi în textul citat: Marcu versetul 35 şi Luca versetul 41.
Cristos este un cuvânt grecesc, care echivalează cu evreiescul Mesia şi
înseamnă în amândouă limbile “unsul”. Domnului Isus I S-a dat
numele Unsul, pentru că în antichitate, ceremonia încoronării unui
împărat se făcea prin ungerea cu ulei. Deci, atât Cristos, cât şi Mesia,
înseamnă Împăratul lui Dumnezeu pe care chiar Cel Preaînalt L-a uns
3
.
Cărturarii au susţinut întotdeauna, potrivit prorociilor din Isaia
9:7;11:1-9 şi Ieremia 23:5 că Mesia se va naşte din seminţia lui David.
Acesta era motivul pentru care numele cel mai obişnuit şi comun al
Domnului Isus pe care I l-a atribuit poporul era Fiul lui David. Spre
exemplu, atunci când Domnul Isus a vindecat doi orbi din Ierihon, ei
L-au numit Fiul lui David; (Matei 20:30; Luca 18:38-39) şi când
Mântuitorul a intrat cu procesiune în Ierusalim, mulţimile, de
asemenea I S-au adresat şi L-au salutat cu acest titlu de Fiul lui David.
(Matei 21:9)
Numai că, în cel mai scurt timp, cărturarii, fariseii şi toţi
vrăjmaşii Mântuitorului, au răspândit zvonuri că El nu era Fiul lui
David şi, ca atare, nu putea fi Mesia. De acum, zicea comentatorul A.
Edersheim, experţii Legii au inventat Domnului Isus numele de Fiul
lui Iosif 4.
Acest titlu de Fiul lui David, după felul cum l-au conceput
evreii, era nepotrivit, ireal şi, în acelaşi timp, dăunător Domnului Isus
şi întregului Israel, care în acel timp era o naţiune ocupată de romani.
Fiul lui David, era titlul cel mai comun, pe care evreii I l-au atribuit
lui Mesia, care exprima ideea de putere şi glorie din punct de vedere
naţional, polititc şi militar. Poporul evreu, care era o naţiune
subjugată, aştepta în tot timpul istoriei lui, să apară un descendent al
lui David, potrivit profeţiilor din Isaia 9:2-7; 11:1-9; Ieremia 23:5;
33:14-18; Ezechiel 34:23; 37:14; Psalmul 89:20 etc. Evreii credeau
puternic că, acest descendent al lui David, va fi un împărat de neînvins
care, mai întâi, îi va elibera de toţi vrăjmaşii lor şi, apoi, cu o oaste
puternică, va cuceri toate naţiunile lumii. Acest titlu de Fiul lui David,
a trezit în inimile evreilor multe speranţe şi visuri şi, chiar ambiţii că
el le va aduce o epocă de aur, în care Israelul va fi cea mai mare, cea
mai puternică şi cea mai glorioasă naţiune din lume. 5.
Cărturarii, fariseii şi toată naţiunea evreiască, aşteptau să vadă
în Domnul Isus un asemenea eliberator şi cuceritor politic, care va
cuceri pentru ei toată lumea, cu comorile ei. Dar, întrucât Mântuitorul
nu era ceea ce ei aşteptau de la El, experţii Legii L-au declarat un
Mesia fals.
Noi am văzut adeseori în cele patru Evanghelii, cum Domnul
Citadela lui David
Isus nu permitea bolnavilor pe care îi vindeca să-L facă cunoscut că

era Mesia sau Fiul lui David şi El nu dădea voie urmaşilor Săi să-L
proclame ca Mesia, până când nu i-a învăţat, mai întâi, adevăratul
înţeles al mesianismului Lui. Ideea evreilor despre mesianism a trebuit
să sufere cea mai mare modificare.
Domnul Isus a făcut
aici ce El adeseori voia să
facă: să schimbe concepţia
evreilor în legătură cu
mesianismul Lui, că El nu era
un Mesia războinic şi
cuceritor, care va restaura
trupele lui David şi va
întemeia cu ajutorul lor un
imperiu pământesc; ci că era “Turnul lui David” în Citadela lui Irod.
un Mesia Mântuitor, care Îşi Această citadel a fost construită de Irod cel
va da viaţa ca preţ de Mare. Împăratul David a folosit acest turn
răscumpărare pentru neamul ca locul lui de rugăciune
omenesc, cu scopul de a-l
pregăti pentru o altă Împărăţie eternă şi cerească 6.
Mântuitorul nu era Fiul lui David în ideea unui Mesia războinic

şi cuceritor, dar, în schimb, El a acceptat că era Fiul lui David în
sensul că, Se trăgea din linia genealogică a împăratului David, în ce
priveşte natura Lui umană. (Matei 20:31; 21:9,15) Noul Testament ne
arată peste tot (Rom.1:3; 2 Tim.2:8 etc.) şi, cu atât mai mult,
genealogiile Domnului Isus din Matei 1:1-17 şi Luca 3:23-38 că El era
descendentul lui David.
Al doilea obiectiv, urmărit de Domnul Isus este
II. SCOATEREA ÎN EVIDENŢĂ A NATURII SALE
DIVINE
Toţi trei evangheliştii sinoptici L-au redat pe Domnul Isus
spunând, îi cităm armonizat:
“(3) Şi Isus le-a zis: De ce atunci David, fiind inspirat
de Duhul, Îl numeşte Domn, când zice (Mt.v.43) în Cartea
Psalmilor: (Lc.v.42)
(4) «Domnul a spus Domnului meu: „Şezi la dreapta
Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale?‟»
(Mt.v.44)
(5) Deci, chiar David Îl numeşte Domn; atunci cum este
El fiul lui?” Şi mulţimea cea mare Îl asculta cu plăcere.”
(Mc.v.37)
Cartea Psalmilor este plină de Cristos: de un Cristos respins,
umilit, suferind, răstignit, înviat, care vine a doua oară, domnind 7.
Schiţa Ierusalimului în care se include şi turnul lui David
Psalmul 110:1, pe care l-a citat Domnul Isus în acest text, este
un psalm mesianic. Lucrul acesta l-au crezut rabinii şi toţi evreii de pe
timpul Mântuitorului 8. Datorită acestui fapt şi Apostolul Petru l-a citat
evreilor în predica sa de la Rusalii, aducându-şi aminte, cum şi
dumnezeiescul său Învăţător l-a folosit ca argument (Fapte 2:34). Şi
tot pe motiv că era un psalm mesianic, l-a citat şi Apostolul Pavel în
Întâia sa Epistolă către Corinteni 15:25 şi în Epistola către Evrei 1:13;
10:13 9.
Pe timpul Domnului Isus, evreii credeau că împăratul David a
compus toţi psalmii 10. În Vechiul Testament ebraic, cât şi în
Septuaginta, versiunea grecească a Vechiului Testament, scrie la
începutul acestui psalm: Psalmul lui David 11. Domnul Isus, ca unul
care ştia că David a compus psalmul 110 şi nu altul, cunoştea, cu atât
mai mult şi faptul că, acest împărat mare al lui Israel, atunci când a
compus acest psalm mesianic, era inspirat de Duhul Sfânt.
Mântuitorul a scos în evidenţă acest adevăr atunci când l-a spus
autorităţilor ecleziastice evreieşti în curtea templului, și pe care l-au
consemnat în acest text Evangheliştii Marcu şi Matei, scriind: “Însuşi
David fiind inspirat de Duhul Sfânt, a zis …” (Mc.v.36; Mt.v.43) Dar
şi cărturarii au crezut că, atunci când David a compus acest psalm
mesianic, a fost inspirat de Duhul lui Dumnezeu 12.
Comentatorii D.B.J. Campbell şi J.C. Ryle, ne spun că Domnul
Isus a folosit psalmul 110 într-un mod academic, aşa cum obişnuiau să
procedeze rabinii. Cuvintele Lui, pe care le-a adresat fariseilor în
auzul mulţimii din templu: “Cum spun ei (cărturarii) că Cristosul este
fiul lui David?” (Mc.v.35), era o expresie comună pe care o
întrebuinţau teologii evrei 13. Împăratul David, vorbind în acest psalm
despre venirea lui Mesia, a fost inspirat să scoată în evidenţă cele două
naturi ale lui Mesia: cea umană şi, în mod special, pe cea divină.
Domnul Isus când a întrebat mulţimea din curtea templului:
“Cum spun cărturarii că Cristosul este fiul lui David?” (Mc.v.35)
Când David fiind inspirat de Duhul Sfânt, Îl numeşte Domn (Mt.v.43)
în Cartea Psalmilor, scriind: (Lc.v.42) «Domnul a spus Domnului
meu: „Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub
picioarele Tale?‟» (Mt.v.44). El, a făcut lucrul acesta ca să le arate că
David a atribuit lui Mesia titlul de Dumnezeu. În textul ebraic din
Vechiul Testament, cât şi în textul ebraic din cele trei Evanghelii
Sinoptice scrie: “Iehova a spus Adonaiului meu”. Ceea ce înseamnă
cu alte cuvinte: “Dumnezeul Iehova a spus Dumnezeului meu Adonai.”
Iar, în Septuaginta, versiunea grecească a Vechiului Testament, cât şi
în textul grecesc din cele trei Evanghelii Sinoptice scrie: “Kyrios,
(care este un nume echivalent cu Iehova), a spus Kyriosului meu.”
Ceea ce înseamnă că David a spus cu alte cuvinte în Vechiul
Testament: “Dumnezeul Iehova a spus Dumnezeului meu Mesia”.
Domnul Isus a echivalat aceste cuvinte în Noul Testament cu:
“Dumnezeu Tatăl a zis Dumnezeului Fiul.” 14
Şi acum, iată şi o altă întrebare mare şi grea, pe care a pus-o
Domnul Isus cărturarilor şi fariseilor înaintea unui mare auditoriu:
"Dacă chiar David Îl numeşte (pe Mesia) Domn, atunci cum este El
fiul lui?” (Mc.v.37) Din această întrebare se desprind mai multe
întrebări: “Dacă Mesia este fiul lui David, atunci de ce David Îl
numeşte Domnul lui?” “Cum poate un om să-şi numească propriul
fiu, Dumnezeu?” “Dacă nici chiar Avraam nu putea să numească pe
nici unul din fiii săi Dumnezeul lui, nici pe patriarhul Isaac, nici pe
patriarhul Iacov şi nici pe patriarhul Iosif şi, nici pe unul dintre
descendenţii lui apropiaţi sau îndepărtaţi, atunci cum putea să facă
David aşa ceva?” “Şi cum putea fi Mesia în acelaşi timp şi fiul lui
David şi Dumnezeul lui David?” Domnul Isus le-a cerut experţilor
înţelepţi ai Legii să-I explice toate aceste lucruri 15.
La toate aceste întrebări există un singur răspuns: că Mesia era,
în acelaşi timp, Om adevărat şi Dumnezeu adevărat. Ca Om adevărat,
El descindea din David şi era Fiul lui David; şi ca Dumnezeu
adevărat, era Fiul lui Dumnezeu de aceeaşi natură, substanţă şi esenţă
cu Tatăl, a creat lumea şi şade la dreapta Tatălui. De aceea, David L-a
numit Dumnezeul lui 16.
Acelaşi lucru ni l-a arătat şi Ioan Teologul în Apocalipsa.
(22:16) El a zis că Domnul Isus era în acelaşi timp Rădăcina lui David
şi Vlăstarul lui David, aşa cum a prezis Prorocul Isaia în capitolul 11,
versetele 1 şi 10. Ca Dumnezeu, era Rădăcina lui David, din care
acest mare împărat îşi trăgea originea; şi ca Om, Domnul Isus era
descendentul lui David.
A sosit timpul ca Domnul Isus să-i informeze deschis nu numai
pe cărturari şi pe farisei, dar chiar şi întregul Său auditoriu din curtea
templului, în legătură cu adevăratul Lui mesianism. Poporul evreu, cât
şi autorităţile ecleziastice evreieşti, au trebuit să ia act de acest mare
adevăr 17.
Mântuitorul a făcut în acest text trei lucruri: mai întâi i-a
prevenit şi i-a corectat pe cărturari şi pe farisei în această ultimă
conversaţie publică, în legătură cu concepţiile pe care le aveau despre
Mesia: că ei trebuie să-şi revizuiască ideile lor preconcepute cu privire
la un mesia politic şi să le abandoneze, pentru că erau greşite 18; apoi
i-a învățat atât pe ei, cât și întreg auditoriu, că Mesia este mai mult
decât Fiul lui David, că El este chiar Dumnezeu; și, în cele din urmă,
i-a îndemnat să-L accepte ca Dumnezeu adevărat, pentru că El este
Grobniţa lui David în Ierusalim

Dumnezeul lui David 19.
Toate acestea erau, ca şi când Domnul Isus ar fi spus evreilor în
apelul Său final: “Voi Mă respingeţi pe Mine, Fiul lui David, cu toate
că David M-a numit Dumnezeul lui, dar să ştiţi, că dacă Mă
respingeţi pe Mine, respingeţi pe Însuşi Dumnezeul lui David.” 20
Şi, al treilea obiectiv, pe care l-a urmărit Domnul Isus este

III. DEMASCAREA CĂRTURARILOR ŞI A
FARISEILOR CĂ ERAU CĂLĂUZE OARBE
(5) Deci, chiar David Îl numeşte Domn; atunci cum este
El fiul lui?” Şi mulţimea cea mare Îl asculta cu plăcere.”
(Mc.v.37)
(6) Nimeni nu I-a putut răspunde un cuvânt. Şi, din ziua
aceea, n-a îndrăznit nimeni să-I mai pună întrebări. (Mt.v.46)
Mormântul împăratului David, aflat pe Muntele Sion. Pe mormânt sunt aşezate coronae
de argint ale sulurilor Torei, aduse în Israel din singogile din diaspora care au fost
distruse.
Mormântul lui David
Am văzut mai înainte că, deşi nici un alt text din Vechiul
Testament nu explică mesianismul Domnului Isus aşa de clar ca acest
psalm, totuşi cărturarii şi fariseii n-au înţeles nici chiar din el că,
Mesia era în acelaşi timp Fiul lui David şi Fiul lui Dumnezeu sau, cu
alte cuvinte Om adevărat şi Dumnezeu adevărat. Evanghelistul Matei
ne arată că, atunci când Domnul Isus i-a întrebat pe cărturari şi pe
farisei: “Dacă Cristos este fiul lui David, atunci cum de acest împărat
mare L-a putut numi «Dumnezeul lui» şi, cum de Mesia putea fi, în
acelaşi timp, şi fiul lui David şi Dumnezeul lui David?” În momentul,
când Domnul Isus punea cărturarilor şi fariseilor această întrebare,
peste aceste călăuze oarbe ale lui Israel, se lăsase o tăcere grea.
Evanghelistul Matei scrie: “Nimeni nu I-a putut răspunde un cuvânt.”
(v.46) Aceasta înseamnă că, întrebarea Mântuitorului i-a adus pe
cărturari şi pe farisei la o tăcere finală şi totală, de n-a fost în stare
nimeni dintre ei să scoată măcar un singur cuvânt.
În acest studiu găsim nu numai o aducere la tăcere parţială, aşa
cum era cazul în ultimele două texte, din Evangheliile după Luca 20:4
și Marcu 12:34, ci chiar o aducere la tăcere finală şi generală a tuturor
vrăjmaşilor Lui 21. Acesta era motivul pentru care cărturarii şi fariseii,
fiind acum derutaţi şi înfrânţi complet de înţelepciunea Fiului lui
Dumnezeu, tăceau otrăviţi, mai mult ca oricând. Marele Sanhedrin,
care era în spatele tuturor întrebărilor care I s-au pus Domnului Isus, a
suferit în această zi de marţi cea mai mare înfrângere din punct de
vedere teologic şi intelectual. Gravitatea constă în faptul că, marea
înfrângere suferită, era cu ocazia dezbaterii celei mai mari şi
importante teme, care era mesianismul Fiului lui Dumnezeu.
Cărturarii şi fariseii nu puteau să vadă în psalmul 110 că Mesia
era Dumnezeu, tot aşa cum ei nu erau în stare să vadă nici chiar în
toate miracolele pe care le-a făcut Domnul Isus că El era Mesia. Dar,
mai grav era, că ei nu puteau nici măcar să înţeleagă aceste lucruri, cu
toate că, însuși Domnul Isus, care era Lumina lumii, li le explica.
Acest lucru, pur şi simplu ne uimeşte, deoarece, experţii Legii, care
pretindeau că înțelegeau Sfintele Scripturi, mai bine ca oricare altul,
erau în cea mai mare ignoranţă şi, aceasta, tocmai în legătură cu
subiectul cel mai important din revelaţia lui Dumnezeu, care este
mesianismul Fiului Său: că El urma să vină pe pământ nu numai ca
Om adevărat, dar şi ca Dumnezeu adevărat. Or, tocmai această
învăţătură fundamentală, lipsea, cu desăvârşire, din teologia rabinilor!
Iată de ce, unul dintre cele trei obiective de bază ale Dascălului ceresc
era tocmai acesta: să-i convingă pe cărturari de ignoranţa lor față de
Sfintele Scripturi şi, în mod special, să-i facă să recunoască totala lor
nepricepere în legătură cu mesianismul Lui, care este învăţătura cea
mai esenţială a Revelaţiei lui Dumnezeu!
Cărturarii şi fariseii nu numai că nu puteau să înţeleagă
divinitatea lui Mesia din psalmul 110, dar nici nu voiau măcar s-o
priceapă şi s-o recunoască pentru că ei, în realitate se lepădaseră de
Mântuitorul. Acesta era motivul pentru care, atunci când Domnul Isus
Se numea pe Sine Fiul lui Dumnezeu, ei au luat pietre ca să-L ucidă.
Comentatorul evreu A. Edersheim, care a trăit în Viena în secolul
trecut, a zis că învăţătorii lui Israel erau incapabili să înţeleagă
conţinutul psalmului 110 şi mesianismul Mântuitorului, pentru că ei
au refuzat să vadă şi să înţeleagă chiar şi acum, când Fiul lui
Dumnezeu, Cel care era Lumina lumii, Se străduia să le explice lucrul
acesta şi să li Se reveleze pe fondul acestui psalm 22. Comentatorul
F.W. Farrar a spus că, experţii Legii şi fariseii, fiindcă nu şi-au
recunoscut ignoranţa, ci au continuat să-şi iubească orbirea, nu s-au
smerit în faţa blândeţii şi a înţelepciunii Mântuitorului lumii şi nu i-a
mişcat iubirea Lui, Fiul lui Dumnezeu a trebuit să-i prevină asupra
marelui pericol în care se aflau, aşa cum şi fulgerul şi tunetele
prevestesc o ploaie torenţială 23.
Comentatorul J.C. Ryle a zis că, Domnul Isus a scos la iveală
ignoranţa cărturarilor şi a fariseilor în care se aflau cu privire la Mesia,
înaintea marelui auditoriu care era în templu şi, chiar înaintea
întregului Israel. El i-a dovedit şi i-a declarat incapabili, pentru a
explica acest text atât de important din Sfintele Scripturi care vorbeşte
despre Mesia, chiar pe ei care se lăudau că deţineau cheia cunoaşterii.
Tot acest comentator a spus că, Mântuitorul n-a umilit pe nimeni
dintre vrăjmaşii Lui atât de mult ca pe cărturari. Nici o umilire nu este
atât de dureroasă, ca a unor mândri, pretinşi experţi în cunoaştere,
când sunt dovediţi în public că sunt nepricepuţi şi ignoranţi 24.
Apologeţii creştini foloseau mereu acest psalm, pentru a dovedi
evreilor cu el, divinitatea Domnului Isus. În secolul al doilea, Iustin
Martirul a folosit acest text, în polemica pe care a purtat-o cu iudeul
Trifon. Trifon a susţinut că psalmul 110 s-ar referi la regele Ezechia.
Cum de şi-au schimbat cărturarii convingerea aşa de uşor şi de
repede? Foarte simplu. Ei, când au văzut cum creştinii foloseau acest
psalm pentru a dovedi cu el divinitatea Domnului Isus, au încetat de a-
l mai aplica la Mesia 25. Iar astăzi, ne spune comentatorul D.B.J.
Campbell, rabinii spun că psalmul 110 a fost scris cu mult timp după
împăratul David, probabil pe vremea Macabeilor, în secolul al doilea
înainte de Cristos 26.
În versetul întâi din psalmul 110, David L-a auzit pe Dumnezeu
zicând lui Mesia următoarele cuvinte: “Domnul a spus Domnului meu:
«Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele
Tale.»“ (Mt.v.44) Comentatorul Alexander Bruce a zis că, atunci când
Domnul Isus a citat aceste cuvinte ale Împăratului David cărturarilor
şi fariseilor, a scos în evidenţă trei lucruri. Primul lucru este că, ele
sunt în cea mai mare concordanţă cu un Mesia respins, suferind şi
răstignit, pe care Îl descrie atât Îmăratul David în psalmul 22, cât şi
Prorocul Isaia în capitolul 53, în care preziceri, cărturarii și fariseii n-
au crezut, pentru că le-au explicat altfel. Al doilea lucru era că, această
profeţie se împlinea cu cea mai mare exactitate cu privire la El –
Mântuitorul şi vrăjmaşii Lui. Şi al treilea lucru, le arăta că acest
detaliu îi viza în mod expres pe ei, pentru că tocmai ei, care şedeau pe
scaunul lui Moise erau vrăjmaşii Lui de moarte şi se aflau în cel mai
mare pericol de-a fi zdrobiţi de Dumnezeu 27.
Domnul Isus ştia că era pe calea crucii şi că, după trei zile urma
să treacă prin agonia răstignirii, dar El, ştia şi că va învia, va împlini
planul Tatălui, că Se va întoarce biruitor la Tatăl şi că va purta
coroana de Împărat Etern şi că, nu El Se va afunda în cumplitul şi
veşnicul dezastru, ci vrăjmaşii Lui, de aceea încă îi înştiinţa şi îi
prevenea.
Comentatorul A. Edersheim a spus că, după această ultimă
confruntare a Domnului Isus cu cărturarii şi fartiseii, după această
ultimă respingere şi, după ce va fi rostit opt vaiuri împotriva acestor
autorităţi ecleziastice evreieşti, El va părăsi templul pentru totdeauna
şi pe toţi aceia care L-au respins 28.
Evanghelistul Marcu încheie textul citat cu cuvintele: “Şi
mulţimea cea mare Îl asculta cu plăcere.” (v.46) Comentatorul W.
Barclay a zis că, Domnul Isus voia ca în acea zi, întreg Israelul să
înţeleagă adevăratul Lui mesianism şi să-L accepte ca Mântuitor. Este
adevărat că, cei mai mulţi dintre cei ce L-au auzit pe Domnul Isus
când a declarat deschis şi în modul cel mai solemn că El era acel
Mesia-Dumnezeu, pe care L-a prezis Împăratul David în psalmul 110,
au auzit pentru un moment vocea lui Dumnezeu, L-au văzut pe
Dumnezeu în Persoana Domnului Isus, au pătruns întrucâtva în
misterul etern şi au simţit un fior sacru, pentru că tot ce au auzit ei
atunci, era în cea mai mare concordanţă cu minunile Lui 29. Însă, fără
îndoială, că mulţi dintre aceia care s-au bucurat în acele momente,
peste trei zile şi-au unit glasurile cu cei ce strigau către Pilat:
“Răstigneşte-L! Să fie răstignit!” (Ioan 19:6)30
1. Josephus, F., Jewish Wars, II, 17, 3.
Hendriksen, W., The Gospeel of Mark, p. 499.
6. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 309 – 310.
9. Hendriksen, W., The Gospeel of Mark, p. 500;
Strack und Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament aus
Talmud und Midrasch, Vol. IV, p. 452.
13. Op. cit.;
Hendriksen, W., The Gospeel of Mark, p. 500.
17. Hendriksen, W., The Gospeel of Mark, p. 499 - 500.
20. Hendriksen, W., The Gospeel of Mark, p. 499 - 500.
21. Op. cit. p. 497;
27. Bruce, A.B., The Training of Twelve, p. 327.
30. Hendriksen, W., The Gospeel of Mark, p. 501.
24. DEMASCAREA CĂRTURARILOR ŞI A FARISEILOR
Marcu 12 : 38 – 39
38 În învăţătura pe care le-o dădea, Isus le zicea: “Feriţi-vă de
cărturari, cărora le place să umble în haine lungi şi să le facă lumea
plecăciuni prin pieţe.
39 Ei umblă după scaunele dintâi în sinagogi şi după locurile
dintâi la ospeţe.
Matei 23 : 1 – 12
1 Atunci Isus, pe când vorbea mulţimilor şi ucenicilor Săi,
2 a zis: “Cărturarii şi fariseii şed pe scaunul lui Moise.
3 Deci toate lucrurile pe care vă spun ei să le împliniţi,
împliniţi-le şi faceţii-le; dar după faptele lor să nu faceţi. Căci ei zic,
dar nu fac.
4 Ei leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe
umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le mişte.
5 Toate faptele lor, ei le fac pentru ca să fie văzuţi de oameni.
Astfel, îşi fac filacteriile late, îşi fac poalele veşmintelor cu ciucuri
lungi;
6 umblă după locurile dintâi la serbări şi după scaunele dintâi
în sinagogi;
7 le place să le facă oamenii plecăciuni prin pieţe şi să le zică:
“Rabi! Rabi!”
8 Voi să nu vă numiţi Rabi! Fiindcă Unul singur este
Învăţătorul vostru: Cristos, şi voi toţi sunteţi fraţi.
9 Şi Tată să nu numiţi pe nimeni pe pământ, pentru că Unul
singur este Tatăl vostru. Acela care este în ceruri.
10 Să nu vă numiţi Învăţători, fiindcă Unul singur este
Învăţătorul vostru: Cristosul.
11 Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru.
12 Oricine se va înălţa va fi smerit şi oricine se va smeri va fi
înălţat.
Luca 20 : 45 – 46
45 Atunci le-a zis ucenicilor Săi în auzul întregului popor:
46 “Feriţi-vă de cărturari, cărora le place să se plimbe în
haine lungi şi să le facă lumea plecăciuni prin pieţe; ei umblă după
scaunele dintâi în sinagogi şi după locurile dintâi la ospeţe.”
Armonizat
1 Atunci Isus, pe când vorbea mulţimilor şi ucenicilor Săi, le-a
zis (Mt.v.1) în învăţătura pe care le-o dădea (Mc.v.38) în auzul
întregului popor: (Lc.v.45)
2 “Feriţi-vă de cărturari şi farisei, cărora le place să se plimbe
în haine lungi. (Lc.v.46) Ei şed pe scaunul lui Moise. (Mt.v.2)
3 Deci toate lucrurile pe care vă spun ei să le împliniţi,
împliniţi-le şi faceţii-le; dar după faptele lor să nu faceţi. Căci ei zic,
dar nu fac. (Mt.v.3)
4 Ei leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe
umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le mişte. (Mt.v.4)
5 Toate faptele lor, ei le fac pentru ca să fie văzuţi de oameni.
Astfel, îşi fac filacteriile late, îşi fac poalele veşmintelor cu ciucuri
lungi; (Mt.v.5)
6 umblă după scaunele dintâi în sinagogi şi după locurile
dintâi la ospeţe (Lc.v.46)
7 le place să le facă oamenii plecăciuni prin pieţe şi să le zică:
«Rabi! Rabi!» (Mt.v.7)
8 Voi să nu vă numiţi Rabi! Fiindcă Unul singur este
Învăţătorul vostru: Cristos, şi voi toţi sunteţi fraţi. (Mt.v.8)
9 Şi Tată să nu numiţi pe nimeni pe pământ, pentru că Unul
singur este Tatăl vostru. Acela care este în ceruri. (Mt.v.9)
10 Să nu vă numiţi Învăţători, fiindcă Unul singur este
Învăţătorul vostru: Cristosul. (Mt.v.10)
11 Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru. (Mt.v.11)
12 Oricine se va înălţa va fi smerit şi oricine se va smeri va fi
înălţat. (Mt.v.12)
Acesta era ultimul discurs, pe care l-a ţinut Domnul Isus în

templu. Unul dintre comentatorii moderni, cu numele de A.J. Bengel,
cât şi Ioan Gură de Aur din Biserica Primară, au spus că fariseii şi
cărturarii erau de faţă atunci când Mântuitorul i-a demascat în această
cuvântare înaintea mulţimii care era adunată în templu, în ziua de
marţi din Săptămâna cea Mare a Patimilor Mântuitorului.
Comentatorii amintiți şi-au argumentat această opinie cu faptul că, toţi
trei Evangheliştii Sinoptici au legat acest discurs al Domnului Isus de
textul precedent, în care Mântuitorul, scoţând în evidenţă natura
divină a lui Mesia, i-a întrebat pe farisei: “Dacă Mesia este Fiul lui
David, atunci cum a putut acest împărat mare al lui Israel să-L
numească pe Mesia Dumnezeul lui?.” 1 Iar, prin faptul că ei nu ştiau
să-I răspundă la această întrebare, El i-a demascat în public, că erau
incapabili de-a fi învăţătorii lui Israel, pentru că nu cunoșteau nici
această problemă, care este cea mai esenţială din întreg Vechiul
Testament, aşa cum am văzut în studiul precedent. Cu această
întrebare, Domnul Isus a închis gura cărturarilor şi a fariseilor înaintea
poporului în aşa fel, încât nu mai îndrăzneau să-I mai întindă nici o
cursă.
Comentatorii Th. Keim şi A. Edersheim spun că, acest discurs
nu este unul şi acelaşi cu acela pe care l-a ţinut la masa unui fariseu
din Evanghelia după Luca 11:37-54, pentru că el era adresat în locuri
diferite, timpuri diferite şi la persoane diferite 2.
Evanghelistul Marcu a scris din această cuvântare a Domnului
Isus în legătură cu cărturarii şi fariseii numai trei versete, fiindcă el nu
era preocupat atât de mult de ceea ce a zis Domnul Isus, cât era
interesat de ceea ce a făcut Mântuitorul, așa cum am văzut atunci când
am tratat studiul intitulat Evanghelia după Marcu, (Vol.I,Stud.3).
Evanghelistul Luca, de asemenea, a redat din acest discurs al
Domnului Isus, tot trei versete, fiindcă nici pentru el, care şi-a dedicat
Evanghelia grecilor, fariseii nu prezentau nici un interes, aşa cum
spunea comentatorul Veis. Un alt motiv, pentru care Evanghelistul
Luca a reprodus din această cuvântare a Domnului Isus foarte puţin
este, că el L-a mai citat pe Mântuitorul cum i-a mustrat pe cărturari şi
pe farisei în capitolul 11 3. Numai Evanghelistul Matei era interesat în
problema cărturarilor şi fariseilor, fiindcă el şi-a dedicat Evanghelia
evreilor. Acesta era motivul pentru care el a acordat un spaţiu mare, de
un capitol întreg, discursului Domnului Isus cu privire la aceşti
învăţători falşi.
Exegeţii spun că, această cuvântare se divizează în trei părţi. În
versetele 1-12, avem partea introductivă, cu o demascare generală
făcută cărturarilor şi fariseilor, pe care Domnul Isus a adresat-o
ucenicilor. În versetele 13-36, avem cele opt vaiuri, pe care
Mântuitorul le-a rostit direct împotriva cărturarilor şi fariseilor. Şi în
versetele 37-39, avem partea finală şi conclusivă 4.
În acest text introductiv, intitulat Demascarea cărturarilor şi a
fariseilor, ne vom ocupa de patru lucruri: identificarea cărturarilor şi a
fariseilor; demascarea acestora pentru comportamentul lor;
demascarea acestora pentru învăţătura lor; şi prevenirea ucenicilor, a
evreilor şi a întregii lumi creştine asupra comportamentului şi a
învăţăturii acestor învăţători falşi.
I. IDENTIFICAREA CĂRTURARILOR ŞI A
FARISEILOR
Întrucât i-am mai identificat pe cărturari şi pe farisei în studiul
intitulat Identificarea lui Nicodim, (Vol.II,Stud.16) cât şi în alte
studii, acum vom aminti despre ei, numai ceea ce nu am spus în alte
ocazii şi ne este strict necesar, ca să putem înţelege acest text, cât şi
întreg discursul pe care l-a ţinut Mântuitorul în legătură cu aceşti
învăţători ai lui Israel.
Comentatorul W. Barclay ne informează că experţii Legii, care
erau cunoscuţi sub numele de cărturari, au prescris 6.000 de legisme.
Iar, fariseii erau aceia, care au depus jurământ că vor păzi cu stricteţe
toate aceste legisme. Astfel, un fariseu care se angaja să păzească toate
legismele cărturarilor, ori era un om fals şi făţarnic, ori era plin de
devoţiune şi ardea pentru Dumnezeu 5.
Comentatorii W. Barclay şi F.W. Farrar ne informează că,
Talmudul a clasificat şapte feluri de farisei:
1. Primul fel erau, fariseii umărului. Aceştia, ţinând legea în
toate detaliile ei, îşi purtau faptele bune pe umeri, în sens figurativ, ca
să fie lăudaţi pentru puritatea şi bunătatea lor. Adevărul este că, acest
tip de farisei păzeau legea, dar făceau lucrul acesta ca să fie văzuţi şi
lăudaţi de oameni.
2. Al doilea fel erau, fariseii mai aşteaptă puţin. Aceştia erau
fariseii scuzelor. Ei au predat la alţii crezul cel mai greu şi cel mai
strict al cărturarilor, dar, în schimb, cereau mereu scuze, fiindcă ei
rămâneau totdeauna în urmă, cu ceea ce pretindeau să facă alţii.
3. Al treilea fel erau, fariseii vânătăi sau fariseii însângeraţi.
Aceşti farisei au mers până acolo, încât nu-şi permiteau nici măcar să
vadă o femeie atunci când mergeau pe stradă. Ei, pentru a evita a o
privi, închideau repede ochii şi astfel, lovindu-se când de un zid, când
de un pom şi, făcându-şi vânătăi, au primit numele de farisei vânătăi
sau farisei însângeraţi. Aceşti farisei, îşi măreau faima şi renumele că
erau oameni foarte pioși, prin vânătăile, rănile şi însângerările pe care
şi le făceau.
4. Al patrulea fel erau, fariseii cocoşaţi sau fariseii
dezordinei. Aceşti farisei mergeau la petreceri şi la parade umiliţi şi
cocoşaţi. Ei erau atât de umili, încât nu-şi ridicau nici chiar picioarele
de pe pământ ci, târându-le, se făceau că se împiedică şi cădeau.
Aceşti farisei îşi făceau reclamă şi paradă cu umilinţa lor.
5. Al cincilea fel erau, fariseii cumpenei sau fariseii
calculelor. Aceşti farisei calculau mereu faptele lor bune. Ei credeau
că Dumnezeu punea în cumpănă fiecare faptă bună pe care o făceau.
Pentru ei religia, era un calcul între fapte bune şi rele şi, între câştig şi
pierdere.
6. Al şaselea fel erau, fariseii fricoşi. Aceşti farisei erau într-o
frică permanentă de pedeapsa divină. Ei îşi curăţau întotdeauna partea
din afară a paharelor şi a altor vase. Acest tip de farisei au privit
religia prin prisma judecăţii şi a pedepsei lui Dumnezeu, pe care ei
voiau să le evite cu tot dinadinsul.
7. Şi al şaptelea fel erau, fariseii temători de Dumnezeu.
Aceştia erau fariseii care Îl iubeau pe Dumnezeu, în mod real, şi se
străduiau să-I împlinească Legea oricât de grea li se părea 6.
Din această clasificare a fariseilor observăm că şase tipuri de
farisei erau rele şi numai unu era bun.
Domnul Isus a demascat pe cărturari şi pe farisei atât pentru
comportamentul lor, cât şi pentru învăţătura lor 7.
În al doilea rând, textul citat ne scoate în evidenţă
II. DEMASCAREA CĂRTURARILOR ŞI A
FARISEILOR DE CĂTRE DOMNUL ISUS PENTRU
COMPORTAMENTUL LOR
Fariseii doreau să fie văzuţi de cât mai mulţi oameni, cât de
bine împlineau ei imensitatea legismelor prescrise de cărturari şi, cât
de desăvârşiţi erau ei în neprihănire şi evlavie! 8 Fariseii credeau că
nimeni nu-i întrecea în sfinţenie şi în clarviziune 9. Religia lor, era
religia paradei. Ei, tot ce făceau, făceau ca să fie văzuţi de alţii.
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Toate faptele
lor, ei le fac pentru ca să fie văzuţi de oameni.” (v.5) Domnul Isus a
selectat în acest text şase practici, prin care cărturarii şi fariseii
atrăgeau atenţia lumii spre ei şi îşi făceau parada evlaviei:
1. Prima practică era, purtarea unui veşmânt lung.
Evanghelistul Marcu Îl citează pe Domnul Isus spunând: “Le place să
umble în haine lungi.” (v.38) Şi Evanghelistul Luca Îl redă pe
Mântuitorul zicând: “Le place să se plimbe în haine lungi.” (v.46)
Aceste veşminte erau lungi şi albe, cu care fariseii măturau pământul.
În Răsărit, veşmântul lung, în care nimeni nu se putea grăbi şi lucra,
era simbolul nobleţei 10. Prin umblarea în veşminte lungi, ca împăraţii
şi împărătesele, fariseii îşi dădeau aere că ei se deosebeau de oamenii
de rând şi îşi scoteau în evidenţă funcţia lor înaltă și oficială de
învăţători 11.
2. A doua practică era, purtarea filacteriilor. Evanghelistul
Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Îşi fac filacteriile late …”
(v.5) Dumnezeu a dat o poruncă în Exod 13:9 “Să-ţi fie ca un semn pe
mână şi ca un semn de aducere aminte pe frunte între ochii tăi,“ şi în
Exod 13:16, Deuteronom 6:8, 11:18. În vederea împlinirii acestei
porunci, evreii trebuiau să poarte aceste filacterii atunci când se rugau.
Ele erau două cutiuţe de piele: una pusă la încheietura mâinii şi alta pe
frunte. Cutiuţa de pe încheietura mâinii, era mai mică şi avea un
singur compartiment, în care era un sul mic de pergament cu
următoarele patru texte: Exod 13:1-10;13:11-16;Deut.6:4-9 şi 11:13-
21. Iar, cutiuţa de pe frunte, fiind mai mare, avea patru
compartimente, în care se punea câte un sul mic cu textele amintite.
Aceste cutiuţe, care se numeau filacterii, se legau pe frunte şi în jurul
umărului stâng cu nişte curele 12.
În secolul întâi, deşi filacteriile nu se purtau încă obligatoriu,
totuşi cărturarii şi fariseii îi certau pe cei care nu le aveau pe mână sau
pe frunte 13.
Cărturarii şi fariseii nu erau interesaţi atât de mult de împlinirea
Legii, cât erau preocupaţi de purtarea acestor filacterii, cu dimensiuni
cât mai mari şi mai late, pentru a atrage atenţia la cât mai mulţi
oameni spre ei, cu scopul de a le arăta că ei împlineau Legea, în mod
exemplar, şi că erau oameni spirituali.
3. A treia practică era, purtarea ciucurilor lungi.
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Îşi fac
poalele veşmintelor cu ciucuri lungi.” (v.5) Dumnezeu a zis lui Moise:
“Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le să-şi facă din neam în neam
un ciucure la colţurile veşmintelor lor, şi să pună un fir albastru peste
ciucurele acesta din colţurile veşmintelor. (39) Când veţi avea
ciucurele acesta să vă uitaţi la el şi să vă aduceţi aminte de toate
poruncile Domnului ca să le împliniţi şi să nu urmaţi după poftele
inimilor voastre şi după poftele ochilor voştri.” (Num.15:38-39) Şi în
Deuteronom, de semenea, Dumnezeu a spus lui Moise: “Să faci
ciucuri la cele patru colţuri ale hainei cu care te vei înveli.” (22:12)
Dumnezeu a poruncit poporului evreu să facă aceşti ciucuri la
marginea veşmintelor cu fire albe şi albastre, pentru ca atunci când îi
vor vedea, să-şi aducă aminte de poruncile Lui şi că sunt poporul Lui.
Evreii purtau aceşti ciucuri în cele patru colţuri ale veşmântului
exterior. Astăzi ei au aceşti ciucuri pe un şal, pe care îl pun pe cap
când se roagă.
Cărturarii şi fariseii purtau aceşti ciucuri, nu ca să-şi aducă
aminte de poruncile lui Dumnezeu, ci îi făceau cât mai lungi, ca să
impresioneze cu ei oamenii de rând, că erau mari împlinitori ai Legii
14
.
4. Al patrulea obicei era, să ocupe scaunele dintâi în sinagogi.
Evanghelistul Marcu L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Ei umblă
după scaunele dintâi în sinagogi.” (v.39) În sinagogi, locurile din
spate erau ocupate de copii şi oameni mai neînsemnaţi. Iar, locurile
cele mai onorate, erau în faţă, unde şedeau bătrânii înaintea unui
piedestal, pe care stăteau cei care citeau Sfintele Scripturi, le explicau
şi se rugau. Cei care şedeau aici pe o bancă, care fermeca publicul,
aveau mai multe avantaje: erau lângă sulurile Legii, stăteau lângă cei
care citeau Sfintele Scripturi şi le explicau, erau orientaţi cu feţele la
public, aveau posibilitatea să vadă pe toţi din sinagogă şi aveau
onoarea să fie văzuţi şi admiraţi de întreaga adunare 15.
5. Al cincilea obicei era, să ocupe locurile dintâi la serbări şi
la ospeţe. Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând:
“Umblă după locurile dintâi la serbări.” (v.6) Şi Evanghelistul Marcu
L-a redat pe Mântuitorul zicând: “Ei umblă … după locurile dintâi la
ospeţe.” (v.39) Este o mare caracteristică a ipocriţilor şi a formaliştilor
religioşi, de-a ocupa locurile cele mai înalte la serbări şi la ospeţe.
Ospeţele aveau obiceiurile lor şi la ele totul era stabilit. Primul loc la
masă, ca onoare era, cel din dreapta gazdei; al doilea loc era, cel din
stânga gazdei; al treilea loc era, cel de-al doilea din dreapta gazdei şi
aşa mai departe. Era uşor să cunoşti onoarea oaspeţilor, după locul pe
care îl ocupau la masă în jurul gazdei 16. Domnul Isus ne arată că,
experţilor Legii şi fariseilor, le plăcea ca oamenii să-i slăvească şi să le
ofere primele locuri la mese, care erau cele mai apropiate de gazda
ospăţului şi cele mai onorate.
6. Şi al şaselea obicei era, să fie salutaţi cu mult respect în
locurile publice şi oamenii de rând să le atribuie titlurile înalte de
rabini şi de părinţi. Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus
spunând: “Le place să le facă oamenii plecăciuni prin pieţe şi să le
zică: «Rabi! Rabi!»“ (v.7) Cărturarilor şi fariseilor le plăcea ca
oamenii să li se adreseze cu titluri pompoase de rabi și de părinte în
locurile publice. Cuvântul rabi sau rab, pe lângă învăţător, înseamnă
şi “măria voastră”, “stăpân”, “domnul meu” şi “cel mai mare domn”
17
. Este o istorioară care spune că, odată când doi rabini s-au întors
dintr-o plimbare, erau supăraţi, pentru că numai o singură persoană,
după ce i-a salutat cu cuvintele “să aveţi o pace mare”, a mai adăugat
şi sintagma “învăţătorii mei” 18.
Cărturarilor şi fariseilor le plăcea să fie trataţi cu cea mai mare
cinste. Ei au pretins să fie mai respectaţi chiar şi decât părinţii.
Dictonul lor era: “Stimaţi-vă prietenii după măsura stimării
învăţătorilor voştri şi, respectaţi-vă învăţătorii după măsura
reverenţei lui Dumnezeu.” Şi mai ziceau: “Respectul faţă de un
învăţător, se ridică deasupra respectului faţă de un tată, pentru că
amândoi: tatăl, cât şi fiul, sunt datori să respecte pe învăţători.” “Un
învăţător este, cu mult mai vrednic, să fie preţuit decât un tată, pentru
că învăţătorul îl naşte pe om prin învăţătura lui pentru lumea viitoare,
pe când un tată îi dă existenţa pentru lumea aceasta… Dacă un
învăţător şi un tată, duc o sarcină în acelaşi timp, fiul trebuie să-şi
ajute, mai întâi, învăţătorul şi, apoi pe tatăl lui. Şi dacă sunt duşi într-
o captivitate împreună: învăţătorul şi tatăl unui om, acel om trebuie,
mai întâi, să-şi răscumpere învăţătorul şi, apoi pe tatăl său.” 19
Acestea erau numai o mică parte din cerinţele cărturarilor şi ale
fariseilor, pe care le pretindeau de la oamenii de rând, în legătură cu
respectul despre care credeau că li se cuvenea!
Dar, ce era mai grav că, fariseii şi cărturarii pretindeau ca
oamenii să-i salute şi cu titlul de tată sau de părinte. Lor le plăcea ca
lumea să-i numească părinte, aşa cum îl numea Elisei pe Ilie. (2
Împ.2:12) Este interesant că fariseii şi cărturarii nu atribuiau titlul de
părinte la nimeni altul, decât patriarhilor, dar, în schimb, ei n-au
pregetat să li se atribuie şi lor acest titlu.20
În al treilea rând, textul citat ne scoate în evidenţă
III. DEMASCAREA CĂRTURARILOR ŞI A
FARISEILOR PENTRU ÎNVĂŢĂTURA LOR
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând:
“Cărturarii şi fariseii şed pe scaunul lui Moise.” (v.2)
Cărturarii şi fariseii au spus că Dumnezeu a dat Legea lui
Moise, iar Moise le-a lăsat-o lor ca s-o predea poporului 21. În secolul
al patrulea după Cristos, erau mai multe sinagogi pe, care scria această
denumire: “Scaunul lui Moise pe care şed rabinii.” Nu se ştie, dacă și
pe timpul Domnului Isus, erau sinagogi care aveau această inscripţie
22
. Cărturarii şi fariseii credeau că ei, şezând pe scaunul lui Moise,
deţineau toată autoritatea spirituală asupra poporului evreu 23.
Domnul Isus ştia că fariseii şi cărturarii, buni sau răi, ei, totuşi
ocupau scaunul lui Moise,24 de aceea a continuat să spună ucenicilor şi
marelui auditoriu din curtea Templului: “Toate lucrurile pe care vă
spun ei să le împliniţi, împliniţi-le”. (Mt.v.3) Aici ni se pare că avem
un mare paradox. Pe de o parte, Mântuitorul ştia că fariseii şi cărturarii
erau incompetenţi pentru poziţia pe care o ocupau de-a fi învăţătorii
lui Israel, de aceea i-a demascat înaintea poporului că erau “călăuze
oarbe” și “sfătuitori orbi”, iar, pe de altă parte, a zis ucenicilor şi
mulţimii care Îl asculta: “Toate lucrurile pe care vă spun ei să le
împliniţi, împliniţi-le”. Domnul Isus nu i-a recomandat aici pe
cărturari şi pe farisei ca pe nişte conducători ai religiei, în tot ce
învăţau ei, ci a spus ucenicilor şi ascultătorilor Lui cu alte cuvinte:
“Până acum cărturarii şi fariseii v-au învăţat marile principii ale
Legii pe care Moise le-a primit de la Dumnezeu, care sunt veşnice şi
pe care voi trebuie să le împliniţi.” Când am tratat studiul intitulat
Legea cea veşnică, (Vol.III,Stud.24) am văzut că cele zece porunci se
bazează pe două principii mari: reverenţă şi respect: reverenţă faţă de
Dumnezeu şi respect faţă de semeni. Aceste lucruri le-a avut în vedere
Domnnul Isus când a zis că fariseii şi cărturarii au învăţat poporul să
le păzească şi la ele, S-a referit când a zis ucenicilor, evreilor şi
tuturor creştinilor să le împlinească.
Domnul Isus a scos în evidenţă învăţătura falsă a cărturarilor şi
a fariseilor atunci când a spus: “Ei leagă sarcini grele şi anevoie de
purtat pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le mişte.”
(Mt.v.4) Comentatorii A. Edersheim şi W. Barclay au spus că,
sarcinile grele pe care le puneau cărturarii şi fariseii pe umerii
poporului, erau legismele pe care le-au prescris cărturarii într-un
număr de 6.000 şi tradiţia 25. Cărturarii şi fariseii aveau pentru fiecare
umăr o mie şi o sută de poveri, dar numai pentru umerii lor n-aveau
nici una, fiindcă ei deţineau ştiinţa eschivării de la fiecare legism, cum
am văzut în studiul intitulat Condamnarea Învăţătorilor Legii.
(Vol.IV,Stud.16) Şcoala lui Şamai a pus pe umerii poporului un jug
mai greu de purtat decât şcoala lui Hilel 26.
Şi, în al patrulea rând, textul citat ne scoate în evidenţă
IV. PREVENIREA UCENICILOR, A EVREILOR ŞI A
ÎNTREGII LUMI CREŞTINE DE CĂTRE DOMNUL
ISUS ASUPRA COMPORTAMENTULUI ŞI A
ÎNVĂŢĂTURII CĂRTURARILOR ŞI A FARISEILOR
Din cele şase practici ale cărturarilor şi fariseilor pe care le-am
amintit, mai înainte, în acest studiu, observăm că ei aveau în toate
acţiunile lor un singur scop: să atragă atenţia la câţi mai mulţi oameni
asupra lor, fiindcă religia lor, era o religie a paradei. Acesta era marele
motiv pentru care Mântuitorul a spus ucenicilor şi tuturor urmaşilor
Lui: “Feriţi-vă de cărturari şi de farisei, pentru că învăţătura şi
comportamentul lor, nu numai că sunt greşite, dar sunt şi foarte
periculoase şi dăunătoare.”
Dascălul ceresc a condamnat aspru, mai întâi, mândria şi religia
paradei cărturarilor şi fariseilor şi, apoi, spre deosebire de religia
acestor învăţători falşi, El a pretins, cu tot dinadinsul, de la ucenici şi
de la toţi urmaşii Lui, să aibă virtutea umilinţei şi spiritul slujirii,
spunând: “Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru. (12)
Oricine se va înălţa va fi smerit şi oricine se va smeri va fi înălţat.”
(Mt.v.11-12) Creştinul trebuie să-și înlăture eul şi să lichideze cu
mândria, pentru că religia adevărată nu este religia paradei, ci a
umilinţei. Nimic nu-l poate deosebi, mai bine, pe un fiu al Împărăţiei
lui Dumnezeu de alţi oameni, ca umilinţa. Faptele lui bune, slujirea şi
dăruirea de sine, făcute cu umilinţă, sunt lucruri pe care nu le poate
face nimeni altul, decât fiii Împărăţiei lui Dumnezeu. Numai asemenea
oameni, care sunt vrednici de cinste şi care, totuşi nu doresc nici o
laudă, Îl glorifică pe Dumnezeu cu adevărat.
Dacă cineva ocupă o funcţie în biserică pentru a ieşi în evidenţă
sau, să fie respectat, acela nu se poate numi creştin şi, cu atât mai
puţin, slujitorul lui Cristos şi al urmaşilor Lui, pentru că slujirea în
biserică este o responsabilitate şi nu un privilegiu. Un călugăr care a
trăit cu multe secole înaintea noastră, devenind stareţul unei mănăstiri,
era atât de smerit, încât spăla vasele la bucătărie şi făcea şi alte lucrări
umilitoare. Datorită acestei mari virtuţi creştine, cu timpul a ajuns şi
episcop. Creştinii, autentici, şi-au dat seama că el şi-a ocupat
adevărata sa funcţie de care era demn, potrivit acestui text, pentru că
s-a umilit 27. Cel care ocupă o funcţie în biserică, cu scopul de a fi
respectat sau slujit, nu este nici măcar un creştin şi, cu atât mai puţin,
un serv al lui Cristos şi ai urmaşilor Lui.
Cărturarii şi fariseii erau mostre supreme, nu numai a tuturor
ipocriţilor, dar şi a tuturor neascultătorilor de Cuvântul lui Dumnezeu.
Ei cereau ca alţii să facă ceea ce ei nu atingeau nici măcar cu degetul.
(Mt.v.4) Domnul Isus a zis marelui auditoriu din curtea templului:
“Toate lucrurile pe care vă spun ei să le împliniţi, împliniţi-le şi
faceţi-le; dar după faptele lor să nu faceţi. Căci ei zic, dar nu fac.”
(Mt.v.3) Dar, ce era mai grav că ei, pe lângă că erau ipocriţi şi nu
făceau nici chiar ce spuneau la alţii să facă, totuși pretindeau să fie şi
glorificaţi de oameni. Mântuitorul a zis, în continuare, despre cărturari
şi farisei: “Le place să le facă oamenii plecăciuni prin pieţe şi să le
zică: «Rabi! Rabi!»” (Mt.v.7)
După ce Domnul Isus i-a demascat pe cărturari şi pe farisei şi,
le-a expus caricatura sufletului înaintea Israelului întreg, în curtea cea
mare a Templului, i-a prevenit pe ucenici, să nu cadă şi ei în aceste
păcate grave ale învăţătorilor poporului evreu. Evanghelistul Matei L-
a citat pe Dascălul ceresc spunând ucenicilor şi tuturor urmaşilor Săi:
“Voi să nu vă numiţi Rabi! Fiindcă Unul singur este Învăţătorul
vostru: Cristos, şi voi toţi sunteţi fraţi. (9) Şi Tată să nu numiţi pe
nimeni pe pământ, pentru că Unul singur este Tatăl vostru. Acela care
este în ceruri. (10) Să nu vă numiţi Învăţători, fiindcă Unul singur
este Învăţătorul vostru: Cristosul.” (v.8-10)
Pe tema interdicţiei Domnului Isus, ca ucencii să se numească
învăţători şi părinţi, s-a creat cea mai mare controversă. Se ştie din
context, că Mântuitorul a făcut această interdicţie pe fondul spiritului
rabinic. În Talmud scrie că Hilel şi Şamai se numeau părinţii lumii 28
şi în Mişna acest titlu, de asemenea, era atribuit multor rabini 29.
Una dintre cele mai grele întrebări care se pune din acest text
este: dacă această interdicţie a Domnului Isus se află în concordanţă
sau în discordanţă cu spiritul învăţăturii Noului Testament? Unii
exegeţi cred greșit că între această interdicţie şi spiritul Noului
Testament există concordanţă, de aceea ei aduc următoarele patru
citate cu care susţin folosirea titlului de învăţător în Biserică:
“Predicatorul şi apostolul ei (Evangheliei) am fost pus eu, şi învăţător
al naţiunilor.” (2 Tim.1:11) “Dumnezeu a hotărât în Biserică mai
întâi, apostoli; în al doilea rând, profeţi; în al treilea rând, învăţători
…” (1 Cor.12:28) “În biserica din Antiohia erau nişte proroci şi
învăţători.” (Fapte 13:1) Şi “Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători.”
(Iacov 3:1) Tot aceşti exegeţi aduc două versete cu care susţin şi
întrebuinţarea titlului de părinte în Biserică: “Chiar dacă aţi avea zece
mii de învăţători în Cristos, totuşi n-aveţi mai mulţi părinţi; pentru că
eu v-am născut în Cristos Isus prin Evanghelie.” (1 Cor.4:15) Şi
“către Tit, adevăratul meu copil în credinţă…” (Tit 1:4)
Unii dintre cei care susţin această opinie spun că Domnul Isus a
interzis, numai pentru faptul de-a nu cădea în păcatul mândriei, cel
numit învăţător sau părinte, dar n-a interzis cu adevărat de-a fi
învățător sau părinte 30. Iar, alţi comentatori, în frunte cu Morison,
care era unul dintre cei mai mari susţinători ai acestei opinii, nu numai
în ideea de a fi cineva învăţător sau părinte în Biserică, dar şi de a se
numi, a adus următoarele două argumente, spunând că aceste calităţi
de învăţător şi de părinte, sunt modeste în creştinism, în comparaţie
cu titlurile de rabi şi de părinte în iudaism; şi dacă Noul Testament
acceptă această calitate, atunci de ce să nu le atribuim acelora care le
merită?31 Acelaşi lucru l-au susţinut şi comentatorii Ieronim din
Biserica Primară şi J.C. Ryle din timpul nostru modern. Ei au zis:
“Dacă Noul Testament foloseşte titlurile de învăţător şi de părinte şi,
dacă el chiar ne pretinde să-i respectăm pe aceştia din cauza slujbei
lor, atunci de ce să nu-i preţuim şi prin atribuirea acestor titluri pe
care ei le merită?” 32
Iar, teologii şi comentatorii care susţin că, această interdicţie
este în discordanţă cu spiritul învăţăturii Noului Testament şi care,
rămănând ferm la această interdicţie a Mântuitorului, aduc, în frunte
cu Barnes 33 următoarele patru argumente împotriva întrebuinţării
acestor două titluri în Biserică şi, în special, împotriva titlului de
părinte. Primul argument este că, Domnul Isus a interzis orice titlu şi
orice ierarhie, prin care slujitorii Bisericii ar fi putut să fie ispitiţi să se
deosebească de alţi creştini şi fiindcă, în Domnul Isus, având cu toţii
un Mântuitor comun, o credinţă comună şi un model comun, relaţia
fiecăruia dintre noi este la fel de apropiată cu El şi cu Tatăl ca a
oricărei alte persoane 34. Al doilea argument este că, în Biserica
Primară nu erau confesiuni creştine şi, cu atât mai puţin, fiecare cu
statutul ei. Apoi, aşa cum spunea Barnes, în Biserica Primară, nu erau
nici şcoli teologice şi, cu atât mai puţin, de mai multe grade ca:
seminari, universități, masterate şi doctorate, ca acum şi, aceasta
fiecare cu explicaţia şi interpretarea ei, ci, creştinismul era unul singur,
fără să fie divizat în mai multe crezuri, dogme şi doctrine. Evanghelia
era singurul statut al Bisericii şi toţi creştinii erau fraţi şi ucenicii unui
singur Învăţător: Cristos 35. Al treilea argument este că, nimeni n-are
voie să atribuie aceste titluri mari, decât Domnului Isus şi lui
Dumnezeu, aşa cum ne învaţă Mântuitorul în această interdicţie pentru
că, în creştinism există un singur Învăţător: Cristos şi un singur Tată:
Dumnezeu 36. Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând:
“Voi să nu vă numiţi Rabi! Fiindcă Unul singur este Învăţătorul
vostru: Cristos, şi voi toţi sunteţi fraţi. (9) Şi Tată să nu numiţi pe
nimeni pe pământ, pentru că Unul singur este Tatăl vostru. Acela
care este în ceruri. (10) Să nu vă numiţi Învăţători, fiindcă Unul
singur este Învăţătorul vostru: Cristosul.” (v..8-10) Şi al patrulea
argument, pe care îl aduc cei care rămân fermi la această interdicţie a
Mântuitorului şi resping folosirea titlurilor de învăţător şi părinte în
Biserică este că, Domnul Isus ne-a oferit acest adevăr în Evanghelii,
care sunt etalonul învăţăturii Lui, dar pe care apostolii n-au reuşit să-l
aplice încă în secolul întâi. Am mai întâlnit, cel puţin, două asemenea
cazuri. Unul era în studiul intitulat Interzicerea jurământului,
(Vol.III,Stud.32) atunci când Mântuitorul a zis în Predica de pe
munte: “S-a zis celor din vechime: «Să nu juri strâmb»… (34) Dar Eu
vă spun: «Să nu juraţi nicidecum.»“ (Matei 5:33-34) Şi, totuşi
Apostolul Pavel s-a jurat în a Doua sa Epistolă către Corinteni atunci
când a zis: “Îl iau pe Dumnezeu martor faţă de sufletul meu că n-am
venit până acum la Corint tocmai ca să vă cruţ.” (1:23) Evanghelistul
Matei ne arată că şi Apostolul Petru a călcat acest etalon al Domnului
Isus, scriind: “Atunci el a început să se blesteme şi să se jure, zicând:
«Nu-L cunosc pe omul acesta!» În clipa aceea a cântat cocoşul.”
(Matei 26:74) Şi un alt caz, am întâlnit în studiul intitulat Regulile de
aur ale copiilor lui Dumnezeu, (Vol.III,Stud.42) atunci când Domnul
Isus a zis: “Legea şi profeţii au ţinut până la Ioan…” (Luca 16:16) şi,
cu toate acestea, Apostolul Pavel a scris în Întâia sa Epistolă către
Corinteni: “Dumnezeu a hotărât în Biserică mai întâi, apostoli; în al
doilea rând, profeţi; în al treilea rând, învăţători …” (12:28)
Domnul Isus, după ce a zis: “Eu sunt Lumina lumii”, (Ioan
8:12) a spus, în continuare, ucenicilor şi tuturor urmaşilor Lui şi: “Voi
sunteţi lumina lumii.” (Matei 5:14) Deşi, Mântuitorul a spus că noi
suntem lumina lumii, totuşi ştim că noi nu dispunem de această
calitate, în mod real, ci numai El, care este singurul Învăţător în
domeniul infinit al lumii spirituale şi cereşti. Lumina noastră, pe lângă
că este împrumutată din Lumina lui Cristos, este şi infinit mai mică
decât lumina Lui. Adevăratul Învăţător este Acela care creează lumina
şi nu acela care numai o răspândeşte. Cel care numai răspândește
lumina Marelui şi Singurului Învăţător, n-are dreptul să se numească
învăţător, ci numai vestitor sau mesager al luminii Lui.
1. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 501, 503.

The Talmudic Tractate Jeremiah Berachoth, IX, 7;
The Talmudic Tractate Sabha Sota f.27a;
The Talmudic Tractate Abhoth de Rabbi Nathan, XXXVII;
Cohen, Decides, trad. engl. p. 152.
7. Ryle, J.C., Matthew, p. 296 – 297.
9. Marshall, L.H., The Challenge of New Testament Ethics, p. 60.
13. New Bible Dictionary, p. 995;
19. Op. cit.
28. The Talmudic Tractate Eduiot I,4;
29. Schürer, E., Gemeineverfass. d. Juden in Rom in d. Kaiserzeit,
II, 377;
30. Op. cit. p. 508.
31. Op. cit.
32. Op. cit.;
34. Weston, H.G., Matthew, the Genesis of the New Testament, p.
110.
25. CELE OPT VAIURI ÎMPOTRIVA CĂRTURARILOR
ŞI A FARISEILOR (I)
Marcu 12 : 40
40 casele văduvelor le mănâncă şi fac rugăciuni lungi de ochii
lumii. O mai mare pedeapsă va veni peste ei.
Matei 23 : 13 – 15
13 Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi
închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi
nici pe cei care vor să intre nu-i lăsaţi să intre.
mâncaţi casele văduvelor, în timp ce de ochii lumii faceţi rugăciuni
lungi; de aceea veţi lua o mai mare pedeapsă.
înconjuraţi marea şi pământul ca să faceţi un părtaş la credinţă; şi,
după ce a ajuns părtaş la credinţă, faceţi din el un fiu al iadului, de
două ori mai rău decât sunteţi voi înşivă.
Luca 20 : 47
47 şi casele văduvelor le mănâncă, în timp ce de ochii lumii fac
rugăciuni lungi. De aceea vor lua o mai mare pedeapsă.
Armonizat
închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi
nici pe cei care vor să intre nu-i lăsaţi să intre. (Mt.v.13)
mâncaţi casele văduvelor, în timp ce de ochii lumii faceţi rugăciuni
lungi; de aceea veţi lua o mai mare pedeapsă. (Mt.v.14)
înconjuraţi marea şi pământul ca să faceţi un părtaş la credinţă; şi,
după ce a ajuns părtaş la credinţă, faceţi din el un fiu al iadului, de
două ori mai rău decât sunteţi voi înşivă. (Mt.v.15)
Textul cel lung de la versetul 13 la 36 din Evanghelia după
Matei, capitolul 23, care cuprinde opt vaiuri, din care am citat primele
trei, este cel mai aspru din întreg Noul Testament. Comentatorul A.T.
Robertson numeşte aceste opt vaiuri “bubuitul tunetelor mâniei lui
Cristos împotriva cărturarilor şi a fariseilor”. Comentatorul A.
Plummer, de asemenea, aseamănă aceste vaiuri cu mari fulgere, care
scot totul la iveală şi demască şi, cu tunete puternice de mânie din
partea Mântuitorului 1.Comentatorul W. Barclay a spus că, toţi evreii
Îl ştiau pe Domnul Isus că era blând, bun şi iubitor, iar acum,
Mântuitorul, tuna de mânie împotriva cărturarilor şi a fariseilor, faptul
acesta i-a şocat şi i-a umplut de o teamă sacră 2. Fiul lui Dumnezeu,
stând în mijlocul unei mari mulţimi de ascultători, a rostit opt vaiuri
asupra cărturarilor şi a fariseilor, folosind expresia solemnă “vai de
voi” de opt ori, cuvântul “făţarnici” sau “ipocriţi” de şapte ori,
sintagma “călăuze oarbe” sau “sfătuitori orbi” de două ori, cuvintele
“nebuni şi orbi” tot de două ori şi epitetele “şerpi şi pui de vipere” o
dată 3.
Comentatorul A. Finkel spune că, unii dintre exegeţi, îndoindu-
se că Domnul Isus putea să fie atât de aspru cu cărturarii şi fariseii,
susţin că El nu s-a referit la toţi aceştia, ci numai la câţva dintre ei 4.
Numai că, adevărul este foarte trist şi chiar şocant, că Domnul Isus a
trebuit să Se refere la toţi cărturarii şi fariseii, exceptând pe foarte
puţini dintre ei. Am văzut în studiul precedent că și chiar Talmudul
vorbea despre cărturari şi farisei foarte tăios şi, arăta că din cele şapte
feluri de farisei, numai un singur fel era bun, din care făceau parte
foarte puţini.
Din discursul cel lung al Mântuitorului, vom ţine încă două
studii intitulate Cele opt vaiuri împotriva cărturarilor şi a fariseilor.
În acest studiu ne vom ocupa de patru lucruri: numărul vaiurilor,
primul vai al rămânerii afară din Împărăţia lui Dumnezeu, al doilea vai
al osândirii veşnice a şarlatanilor religioşi şi al treilea vai al osândirii
veşnice a falsificatorilor de religie.
I. NUMĂRUL VAIURILOR
Comentatorul A. Edersheim a spus că după versetul 12 din
Evanghelia după Matei nu este pauză sau o întrerupere a discursului,
ci, dimpotrivă, o intensificare a acestuia, în care Domnul Isus, nu
numai că a continuat să-i demaşte pe cărturari şi pe farisei ca pe nişte
ipocriţi notorii, dar chiar să şi rostească asupra lor opt vaiuri, înaintea
unei mari mulţimi adunate în curtea Templului 5.
Întrucât unii susţin că erau şapte vaiuri, iar alţii cred cu tărie că
erau opt, ne simţim obligaţi să explicăm această problemă.
Comentatorii H.L. Ellison, A.P. Lopuhin, W. MacDonald şi alţii, ne
spun că versetul 14 din acest text din Evanghelia după Matei, care
conţine al doilea vai, nu se găseşte în cele mai multe codexuri şi
manuscrise ca: Sinaiticus, B, D, L, Z, I, 28, 33 etc. 6 Se ştie că acest
verset a fost interpolat în Evanghelia după Matei din evangheliile după
Marcu 12:40 şi după Luca 20:47 7. Acesta este motivul pentru care
lipseşte versetul 14 din următoarele versiuni ale Bibliei: Versiunea
Standardul Revizuit (Resvised Standard Vesion), Versiunea
Internaţională Nouă (New International Version), Biblia Englezească
Nouă (The New English Bible), Versiunea Bibliei lui James Moffatt,
Textul grecesc Nestle etc. Iar, în următoarele versiuni şi traduceri, este
trecut şi versetul 14: Versiunea Autorizată a lui King James
(Autorised King James Version); Standardul Nou American (New
American Standard), care are şi o notă explicativă la subsol;
Versiunea Curentă (New Live Version); Biblia în limba rusă; şi
versiunea lui Martin Luther în limba germană, în care versetul 14 este
pus în paranteză. Aici întâlnim din nou, ce am învăţat în studiul
intitulat Evanghelia după Matei (Vol.I,Stud.4) că Evanghelistul Matei
era un mare sistematizator, care şi-a aranjat materialul într-un chip
iscusit şi cu un scop înţelept. Pe timpul acela, prea puţini oameni
aveau cărţi. Dacă cineva dorea să cunoască învăţătura Domnului Isus,
acela trebuia s-o înveţe pe de rost şi s-o păstreze în memorie 8.
Evanghelistul Matei, ca să uşureze memorizarea, a aranjat materialul
în treimi şi şeptimi. Spre exemplu: Dumnezeu a adresat lui Iosif, în
vis, trei mesaje prin îngeri; Apostolul Petru s-a lepădat de trei ori de
Mântuitorul; şi Pilat L-a întrebat pe Domnul Isus de trei ori, dacă este
Împărat. Sunt şapte parabole despre Împărăţia lui Dumnezeu în
capitolul 13 şi sunt şapte vaiuri împotriva cărturarilor şi a fariseilor în
capitolul 23, pe care îl studiem acum. Evanghelistul Matei, ca să
păstreze cifra şapte în discursul Mântuitorului, pe care l-a rostit în
legătură cu vaiurile, a omis întenţionat versetul 14, în care se află al
doilea vai. Credem că, el a făcut lucrul acesta şi pentru că a văzut că,
Evanghelistul Marcu a consemnat al doilea vai în acest text pe care îl
studiem. Iar, Evanghelistul Luca, care şi-a redactat Evanghelia şi după
Evanghelistul Matei, rămânând lângă Evanghelistul Marcu, a
menţionat şi el al doilea vai, ca să întărească adevărul că erau opt
vaiuri.
Comentatorul A. Edersheim a spus că, cele opt vaiuri, cu care
Mântuitorul Şi-a încheiat misiunea în curtea cea mare a Templului,
sunt opt contratipuri ale celor opt fericiri, pe care Fiul lui Dumnezeu
le-a rostit în Predica de pe munte la începutul misiunii Lui 9.
Pentru cuvântul nostru “vai” scrie în textul grecesc ouai, care
arată nu numai o mânie dreaptă şi sacră, dar şi o durere şi o întristare a
unei inimi iubitoare, care vrea să pună capăt încăpăţânării şi răzvrătirii
unor oameni orbi 10. Aici nu este numai o mânie dreaptă şi aspră, în
urma unei mari demascări, dar şi o mare durere şi întristare a unei
inimi iubitoare, care se confrunta în momente cruciale cu o mare
tragedie, când aceia cărora Domnul Isus le făcea apel după apel, să se
întoarcă de pe calea dezastrului, ei, fără să le pese, continuau să
meargă cu încăpăţânare pe ea şi, mai grav, conduceau pe această cale
greşită chiar şi întreaga naţiune evreiască.
II. PRIMUL VAI AL RĂMÂNERII AFARĂ DIN
ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând
învăţătorilor lui Israel: “Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici!
Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor: nici voi nu
intraţi în ea, şi nici pe cei care vor să intre nu-i lăsaţi să intre.” (v.13)
Mântuitorul a rostit asupra cărturarilor şi a fariseilor primul vai
al rămânerii afară din Împărăţia lui Dumnezeu din trei motive:
1. Primul motiv a fost, pentru că ei erau ipocriţi.
Domnul Isus a repetat în cele opt vaiuri de şapte ori cuvântul
făţarnici, spunând: “Vai de voi cărturari şi farisei făţarnici!” pentru
că făţărnicia era păcatul lor cel mare, care stătea la baza celor opt
nenorociri capitale. Am amintit de mai multe ori că în textul grecesc
cuvântul hypokrites înseamnă “actor”, “cel care joacă teatru”, “care
are ca rol să mascheze ceva”, “care se dă drept altul” 11. Pentru
Domnul Isus, cărturarii şi fariseii erau nişte oameni care jucau un rol
fals. Ei purtau veşminte lungi, filacterii şi ciucuri, ca să mascheze, că
păzeau Legea şi că erau evlavioşi, pe când, în realitate, inimile lor erau
negre ca infernul, de ură, invidie, aroganţă şi multe alte păcate. Ei
jucau teatru că ţineau Legea şi că erau sfinţi. Pe oamenii creduli,
reuşeau să-i înşele, dar nu şi pe Fiul lui Dumnezeu. Mântuitoul, nu
numai că i-a demascat că se făceau vinovaţi de acest grav păcat, dar
le-a arătat totodată că ei, în calitate de învăţători spirituali ai lui Israel,
jucau acest teatru în dauna lor şi a naţiunii lor. Comentatorul J.C. Ryle
a zis că de aici învăţăm că, atunci când păcatele acelora care sunt
aşezaţi în locuri înalte sunt cunoscute, datoria poporului este să
protesteze împotriva lor.
2. Al doilea motiv era, că ei au respins marea şansă a
chemării lor la salvarea eternă.
Când am tratat textul paralel din Evanghelia după Luca,
capitolul 11 în studiul intitulat Condamnarea învăţătorilor Legii,
(Vol.IV,Stud.16) am văzut că fariseii şi cărturarii aveau o religie din
Biblie, pe care o considerau că era cea mai bună şi, totuşi n-au atins
ţinta – “n-au intrat”, ci au rămas afară: fără revelaţie, fără Dumnezeu
şi afară din Împărăţia Sa. Acesta era motivul pentru care Mântuitorul
lumii, le-a oferit şansa chemării la El şi la Împărăţia cerurilor, dar ei
L-au respins şi pe Cristos şi Împărăţia Lui. Prin faptul că fariseii şi
cărturarii s-au opus sistematic Evangheliei Împărăţiei lui Cristos,
Mântuitorul a rostit asupra lor marele vai al rămâneii afară pentru
totdeauna din Împărăţia lui Dumnezeu. Nu există o tragedie mai mare
ca aceasta: de-a crede cineva că are o religie bună şi, totuşi să rămână
afară din Împărăţia lui Dumnezeu pentru veci de veci. Aceasta era
tragedia cărturarilor şi a fariseilor, asupra cărora Mântuitorul a rostit
primul vai! Şi aceasta poate fi și tragedia multora care, deşi consideră
că au o religie bună, totuşi nu vor să vină la Cristos, ca să-L accepte ca
Domn şi Mântuitor!
3. Şi al treilea motiv era, că ei, pe lângă că au rămas afară
din Împărăţia cerurilor, împiedicau şi pe alţii să intre în ea.
Domnul Isus a zis acestor învăţători falși ai lui Israel: “Vai de
voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor
Împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei care vor să
intre nu-i lăsaţi să intre.” (Mt.v.13)
Mai întâi să vedem, ce a vrut să spună Domnul Isus prin
această acuzaţie gravă, când a zis că fariseii şi cărturarii, pe lângă că
n-au intrat ei în Împărăţia lui Dumnezeu, au închis uşa Împărăţiei
cerurilor şi acelora care voiau să intre? Când am tratat studiul intitulat
Rugăciunea Tatăl nostru, (Vol.IV,Stud.3) am văzut că Însuşi
dumnezeiescul nostru Învăţător ne-a definit Împărăţia lui Dumnezeu
în rugăciunea Tatăl nostru. Domnul Isus ne-a redat rugăciunea Tatăl
nostru în cea mai înaltă formă a poeziei ebraice. Poezia ebraică se
deosebeşte fundamental de a noastră. Ea, folosind o metodă cunoscută
în literatură sub numele de paralelism, obişnuia să spună acelaşi lucru
de două ori: în primul vers îl enunţa şi în al doilea îl explica 12. Versul
enunţiativ zice: “Vină Împărăţia Ta” şi cel explicativ spune: “Facă-se
voia Ta precum în cer şi pe pământ”. (Matei 6:10) Astfel, “Împărăţia
din cer este o societate minunată care trăieşte după voia lui
Dumnezeu în mod desăvârşit. Iar Împărăţia lui Dumnezeu de pe
pământ, de asemenea, este o societate care trăieşte după voia lui
Dumnezeu ca cea din cer şi, care se bucură de o viaţă tot aşa de
frumoasă şi de fericită ca cea din cer.” Aceasta înseamnă că, numai
atunci când facem voia lui Dumnezeu, Dumnezeu ne este Împărat; şi,
când El ne este Împărat, atunci sufletul nostru devine un mic teritoriu
al Împărăţiei Lui; și, în final, pătrunzând sufletul nostru în Împărăția
lui Dumnezeu, el când se desparte, prin deces, de lumea materială este
integrat în Împărăţia lui Dumnezeu din cer.
Cărturarii şi fariseii au închis poporului evreu ușa Împărăţiei
cerurilor, în primul rând că, l-au obligat să ţină legismele lor de
ordinea miilor, crezând că, dacă cineva păzea legismele lor, făcea voia
lui Dumnezeu şi că, astfel, se includea în Împărăţia lui Dumnezeu.
Domnul Isus ne învaţă că, experţii Legii şi fariseii, care au înlocuit
Cuvântul lui Dumnezeu cu legismele lor, nu numai că nu erau un ghid
spre Împărăţia lui Dumnezeu, dar că au devenit chiar un obstacol spre
cer, pentru poporul evreu. În acest mare păcat, cad mulţi şi astăzi, care
înlocuiesc Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu cu alte dogme, tradiţii
şi forme religioase omeneşti 13. În al doilea rând, acești învățători au
închis ușa Împărăţiei lui Dumnezeu pentru naţiunea evreiască, prin
faptul că i-au interzis să creadă în Domnul Isus şi să-I accepte
Evanghelia 14.
Din acest mare vai, pe care l-a adresat Domnul Isus cărturarilor
şi fariseilor, învăţăm că cei care nu intră în Împărăţia lui Dumnezeu,
nu pot să sufere pe cei care intră şi, că cei care au intrat în Împărăţia
cerurilor, nu pot să împiedice niciodată pe alţii să intre 15. Întotdeauna
conducătorii falşi şi, cu atât mai mult, religii false, se împotrivesc
Evangheliei harului. Ei sunt în stare să tolereze orice păcat, dar numai
Evanghelia lui Cristos nu. Or, lucrul acesta ne arată că ei nu sunt pe
urmele paşilor lui Cristos, ci pe urmele paşilor cărturarilor şi a
fariseilor 16.
În al treilea rând, ne vom ocupa de
III. AL DOILEA VAI AL OSÂNDIRII VEŞNICE A
ŞARLATANILOR RELIGIOŞI
Domnul Isus a zis învăţătorilor falși ai poporului evreu în al
doilea vai, pe care îl găsim în Evanghelia după Matei şi care, aşa cum
am văzut, era introdus din Evangheliile după Marcu şi după Luca:
“Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi mâncaţi casele
văduvelor, în timp ce de ochii lumii faceţi rugăciuni lungi; de aceea
veţi lua o mai mare pedeapsă.” (Mt.v.14)
Domnul Isus a rostit al doilea vai asupra cărturarilor şi al
fariseilor, pentru că foloseau religia ca un mijloc de afacere şi chiar de
şarlatanie 17. Este adevărat că, în mod legal, rabinii au predat
poporului religia gratuit şi că trebuiau să aibă o ocupaţie oarecare
pentru întreţinerea vieţii. Lucrul acesta era nobil şi suna frumos,
numai că ei au lansat în popor multe ziceri de felul acesta: “Oricine
contribuie cu ceva pentru rabin, face un gest nobil în schimbul
învăţăturii lui.” “Oricine ajută pe un rabin acasă cu un anumit lucru,
acel lucru este primit de Dumnezeu ca jertfă.” “Casa ta să fie un
sprijin pentru rabini.” 18 “Nu există nici o datorie şi nici un privilegiu,
mai mare, ca acela când ajuţi un rabin.” 19 “Cu banii câştigaţi în
comerţ, omul îşi poate procura un loc mare în lumea viitoare, dacă își
ajută din ei învățătorul.” 20 Istoricul evreu, Iosif Flavius, care era şi el
un fariseu a zis: “Fariseii se considerau cei mai pricepuţi oameni în
legea părinţilor lor. Ei, convingând poporul că erau cei mai favorizaţi
de Dumnezeu, l-au învăţat să-i ajute, îndeosebi femeile.” 21
Domnul Isus a rostit asupra cărturarilor şi a fariseilor al doilea
vai din două motive:
1. Primul motiv era că, ei mâncau casele văduvelor.
Evanghelistul Matei L-a citat pe Mântuitorul spunând: “Vai de voi,
cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi mâncaţi casele
văduvelor…” (v.14) Pentru cuvântul din traducerea noastră “a mânca”
scrie în textul grecesc katesthontes, pe care versiunile englezeşti şi
americane ale Bibliei: Versiunea Internaţională Nouă (New
International Version), Standardul Nou American (New American
Standard), Versiunea Standardul Revizuit (Revised Standard Version)
şi Versiunea Autorizată a lui King James (Autorised King James
Version), l-au tradus “a devora”, “a mânca cu lăcomie”. Pentru
Domnul Isus, nu era nimic mai condamnabil ca faptul că, fariseii şi
cărturarii, în ipocrizia lor, au abuzat fără scrupule de influenţa lor
religioasă, pe care o aveau asupra poporului ca să mănânce cu lăcomie
casele văduvelor pentru confortul şi comoditatea lor 22. Sintagma “a
mânca cu lăcomie” este o expresie a unei mari împovărări 23.
Cărturarii şi fariseii au mâncat casele văduvelor cu lăcomie, în
primul rând, că ei au impus să-i ajute chiar şi oamenii cei mai lipsiţi,
care nu aveau de unde să le dea 24. Şi, în al doilea rând, cărturarii şi
fariseii storceau bani de la văduve sărace şi necăjite şi, în mod special,
în primii ani de văduvie, atunci când erau îndurearate şi dezorientate,
promițându-le că se vor ruga pentru ele mult şi lung 25.
2. Şi al doilea motiv a fost, pioşenia lor falsă şi ipocrită.
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând acestor
învăţători religioşi falşi, ipocriţi şi şarlatani:“Vai de voi, cărturari şi
farisei făţarnici! Pentru că voi mâncaţi casele văduvelor, în timp ce de
ochii lumii faceţi rugăciuni lungi; de aceea veţi lua o mai mare
pedeapsă.” (Mt.v.14) Ne putem imagina, cum, în diferite locuri
publice, cărturarii şi fariseii se rugau pentru văduve, lung,
demonstrativ şi amintindu-le numele. Ei reuşeau să-şi acopere înaintea
oamenilor o sumedenie de păcate, cu rugăciunile lor lungi, dar nu şi
înaintea lui Dumnezeu. Rugăciunile cu care îşi acopereau înaintea
oamenilor şarlatania şi alte păcate mari, erau cea mai mare scârbă
înaintea lui Dumnezeu 26.
Şi, în al patrulea rând, ne vom ocupa în acest studiu de
IV. AL TREILEA VAI AL OSÂNDIRII VEŞNICE A
FALSIFICATORILOR DE RELIGIE
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Vai de
voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi înconjuraţi marea şi
pământul ca să faceţi un părtaş la credinţă; şi, după ce a ajuns părtaş
la credinţă, faceţi din el un fiu al iadului, de două ori mai rău decât
sunteţi voi înşivă.” (v.15)
Evreii, datorită religiei lor, s-au separat şi izolat de toate
popoarele, au dispreţuit pe toţi neevreii, au jurat că nu vor da nici cea
mai mică mână de ajutor unui neevreu şi erau singurul popor care ura
toate popoarele; în schimb, datorită acestor lucruri, ei au atras
duşmănia lumii întregi împotriva lor.
Spre deosebire de cele amintite, evreii atrăgeau admiraţia
tuturor popoarelor cu care ajungeau în contact prin: ideea existenţei
unui singur Dumnezeu şi cu etica lor de puritate în familie. Ideea
existenţei unui singur Dumnezeu, era foarte mare şi uimitoare, fiindcă
lumea credea atunci într-un număr foarte mare de zei; şi etica purităţii
familiilor evreieşti, de asemenea, a fermecat pe mulţi cu care ajungeau
evreii în legătură, pentru că lumea pe timpul acela, era afectată grav de
imoralitate. Aceste două lucruri au atras privirea multor neevrei spre
iudaism, în special, a atras pe femei 27.
Neevreii atraşi de iudaism, se numeau în textul grecesc al
Noului Testament proselytos – prozeliţi, care înseamnă “cel care s-a
apropiat”. Prozeliţii erau de două feluri: cei care s-au apropiat parţial
de iudaism, care se numeau “temători de Dumnezeu” şi cei care s-au
apropiat total de iudaism. Prozeliţii care se numeau ”temători de
Dumnezeu”, au acceptat concepţia existenţei unui singur Dumnezeu şi
legea morală, dar, neacceptând legea ceremonială, ei nu s-au
circumcis. Asemenea prozeliţi erau într-un număr foarte mare. Ei
frecventau sinagogile evreieşti şi erau un bun câmp de evanghelizare
28
. Un asemenea caz, întâlnim în oraşul Tesalonic din Grecia. Doctorul
Luca a scris în Cartea Faptele Apostolilor: “Unii din ei (evrei care se
aflau în sinagogă) şi o mare mulţime de greci temători de Dumnezeu
şi multe femei de frunte, au trecut de partea lui Pavel şi Sila.” (17:4)
Domnul Isus când a zis cărturarilor şi fariseilor: “Vai de voi,
cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi înconjuraţi marea şi
pământul ca să faceţi un părtaş la credinţă,” (Mt.v.15) S-a referit la
Marea Mediterană, fiindcă numai ea era cunoscută atunci sub acest
substantiv comun articulat “marea”, chiar şi fără nume. Mântuitorul,
pe asemenea prozeliţi îi avea în vedere, care s-au apropiat de iudaism
numai parţial şi erau temători de Dumnezeu. Pe aceştia, cărturarii şi
fariseii doreau, cu mare râvnă, să-i convertească total la iudaism prin
circumcidere şi păzirea tuturor legismelor prescrise de cărturari şi să-i
facă, chiar şi pe ei farisei. Adeseori s-a întâmplat, ca unii dintre cei ce
s-au convertit total la iudaism şi la fariseism, să fie mai fanatici şi mai
răi, decât aceia care i-au convertit. Este adevărat că, prozeliţii care s-
au convertit la iudaism şi la fariseism, erau puţini, dar, totuşi erau 29.
Domnul Isus a numit pe convertiţii fariseilor: “fiii iadului”. El a
spus: “Și, după ce a ajuns părtaş la credinţă, faceţi din el un fiu al
iadului, de două ori mai rău decât sunteţi voi înşivă.” (Mt.v.15)
Mântuitorul ne învaţă că, o fiinţă a iadului nu poate să dea naştere,
decât tot la un fiu al iadului; şi fiii iadului, nu pot să nu aibă parte tot
de iad. Aceştia erau cărturarii şi fariseii, şi aceasta era religia lor!
Cărturarii şi fariseii erau misionarii unei religii false şi ai răului.
Ei n-au adus sufletele pierdute ale oamenilor la Dumnezeu, ci au
căutat, mai degrabă, să câştige aderenţi pentru iuadaismul şi pentru
fariseismul lor, cu scopul de a-şi mări numărul religiei lor şi de a-şi
mări faima. Zelul lor religios, a izvorât din dragostea pe care o aveau
faţă de religia lor şi nu din dragostea pe care o aveau faţă de
Dumnezeu şi de sufletele pierdute. Acesta era un alt păcat mare, de
care se făceau vinovaţi cărturarii şi fariseii! 30
Una, dintre cele mai mari greşeli, pe care au făcut-o misionarii
creştini a fost aceea, că au convertit lumea, mai degrabă, fiecare la
confesiunea lui, decât la Dumnezeu, crezând că numai confesiunea lui
este poarta cerului, care duce la prezenţa lui Dumnezeu 31. Deşi,
creştinismul avea menirea să fie unitar şi universal, această greşeală i-
a dăunat foarte mult, pentru că l-a divizat în confesiuni, secte şi chiar
etnii.
2. Op. cit. p. 310.
4. Finkel, A., The Phariseism and the Teacher of Nazareth, p. 134 –
143.
8. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. xxv.
11. Op. cit. p. 318 – 319;
12. Burney, C.F., The Poetry of Our Lord, p. 164;
15. Op. cit.
24. Op. cit.
25. Short, S.S., Mark, p. 1174;
Lenski, R.C.H., Interpretation of St. Mark’s and St. Luke’s
Gospels, p. 348.
26. Op. cit.;
28. Op. cit. p. 320 – 321.
29. Op. cit. p. 321.
31. Op. cit. p. 322.
ŞI A FARISEILOR (II)
Matei 23 : 16 – 26
16 Vai de voi, sfătuitori orbi, care ziceţi: “Dacă jură cineva pe
Templu, nu este nimic; dar dacă jură pe aurul Templului, este legat de
jurământul lui.”
17 Nebuni şi orbi! Ce este mai mare: aurul sau Templul, care
sfinţeşte aurul?
18 “Dacă jură cineva pe altar, nu este nimic, dar dacă jură pe
darul de pe altar, este legat de jurământul lui.”
19 Nebuni şi orbi! Ce este mai mare: darul sau altarul, care
sfinţeşte darul?
20 Deci, cine jură pe altar, jură pe el şi pe tot ce este deasupra
lui;
21 cine jură pe Templu, jură pe el şi pe Cel care locuieşte în el;
22 şi cine jură pe cer, jură pe tronul lui Dumnezeu şi pe Cel
care şade pe el.
23 Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi daţi
zeciuială din mentă, din mărar şi din chimen, şi lăsaţi nefăcute cele
mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe
acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute.
24 Sfătuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!
curățaţi partea de afară a paharului şi a farfuriei, dar înăuntru sunt
pline de răpire şi necumpătare.
26 Fariseu orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a
farfuriei, pentru ca şi partea din afară să fie curată.
În al doilea studiu din marele discurs al Domnului Isus intitulat

tot Cele opt vaiuri împotriva cărturarilor şi a fariseilor, ne vom
ocupa de alte trei vaiuri: vaiul osândirii celor ce nu împlinesc
poruncile lui Dumnezeu, vaiul osândirii celor ce schimbă valorile
majore ale religiei cu cele minore şi vaiul osândirii celor ce încalcă
legile morale şi spirituale.
Al patrulea vai este
IV. VAIUL OSÂNDIRII CELOR CE NU ÎMPLINESC
PORUNCILE LUI DUMNEZEU
cărturarilor şi fariseilor în curtea cea amare a templului înaintea unei
mulţimi imense care Îl asculta:
“16 Vai de voi, sfătuitori orbi, care ziceţi: «Dacă jură
cineva pe Templu, nu este nimic; dar dacă jură pe aurul
Templului, este legat de jurământul lui»
17 Nebuni şi orbi! Ce este mai mare: aurul sau Templul,
care sfinţeşte aurul?
18 «Dacă jură cineva pe altar, nu este nimic, dar dacă
jură pe darul de pe altar, este legat de jurământul lui.»
19 Nebuni şi orbi! Ce este mai mare: darul sau altarul,
care sfinţeşte darul?
20 Deci, cine jură pe altar, jură pe el şi pe tot ce este
deasupra lui;
21 cine jură pe Templu, jură pe el şi pe Cel care
locuieşte în el;
22 şi cine jură pe cer, jură pe tronul lui Dumnezeu şi pe
Cel care şade pe el.”
Comentatorii C.G. Montefiore şi V. Taylor ne spun că, Domnul
Isus a condamnat pe cărturari şi pe farisei, nu numai pentru că au
născocit o mulţime de legisme şi că au împovărat cu ele poporul, dar
şi fiindcă ei s-au eschivat, de la împlinirea propriilor lor legisme şi, cu
atât mai mult, de la împlinirea poruncilor lui Dumnezeu 1. Eftimie
Zigaben, care a trăit la sfârşitul secolului al unsprezecelea şi la
începutul celui de-al doisprezecelea a zis că, Mântuitorul n-a vorbit
astfel despre jurământ, fiindcă a încuviinţat jurământul, ci pentru că
evreii credeau în jurământ în felul acesta 2. Când am tratat studiul
intitulat Interzicerea jurământului, (Vol.III,Stud.32) am văzut că
Dascălul ceresc a interzis jurământul în Predica de pe munte din trei
motive: fiindcă jurământul este o operă a lui Satan, fiindcă este o
etichetă falsă, care derutează lumea şi o duce în eroare, şi pentru că el
este o insultă la adresa naturii şi a caracterului lui Dumnezeu.
Cărturarii şi fariseii aveau la fiecare poruncă a lui Dumnezeu
câte o eschivare şi, chiar la fiecare legism al lor. Ca să putem înţelege
acest vai, cât mai bine, aşa cum l-au înţeles ascultătorii Domnului
Isus, vom aduce pe scurt, pe lângă exemplul Mântuitorului pe care ni
l-a dat în acest text cu privire la eschivarea cărturarilor şi a fariseilor,
încă trei asemenea exemple din legismele lor, de care ne-am folosit în
studiul intitulat Identificarea lui Nicodim, (Vol.II,Stud.16)
a) Primul exemplu este legarea şi dezlegarea unui nod. Moise
a scris în cartea Exod: “Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. (10)
Dar ziua a şaptea este zi de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului
tău: să nu faci nici o lucrare în ea …” (20:9-10) Întrucât cărturarii au
clasificat că “a lega” şi “a dezlega” un nod este o lucrare, ei au trebuit
să definească ce fel de noduri se considerau păcat şi ce fel de noduri
nu se considerau păcat. Astfel, ei au stabilit că omul se făcea vinovat
de o lucrare şi când lega şi când dezlega o funie. O vină o avea când o
lega şi o altă vină o avea când o dezlega. Ei au mai zis că, orice nod
pe care omul îl poate lega sau dezlega numai cu o mână nu este păcat,
iar pe acela pe care nu-l poate lega sau dezlega cu o mână, este păcat.
Apoi, ei au mai stabilit că o femeie avea voie să-şi lege cozile,
cingătoarea, curelele încălţămintelor şi acoperitoarea pe vasul de ulei.
Să presupunem că cineva trebuia să scoată apă în ziua sabatului, dar el
nu avea voie să-şi lege ulciorul cu funia, pentru că lucrul acesta era o
fărădelege. În cazul acesta, el îl lega cu cingătoarea femeii, deoarece
“a înnoda” o asemenea cingătoare în ziua sabatului, era o lucrare
legală şi, astfel, nu se făcea vinovat de păcat 3.
b) Al doilea exemplu este un caz de călătorie din ziua
sabatului. În Exod scrie: “Vedeţi că Domnul v-a dat Sabatul …
Fiecare să rămână la locul lui, şi în ziua a şaptea, nimeni să nu iasă
din locul în care se găseşte.” (16:29) Cărturarii au definit calea
sabatului de 900 m. Dar, dacă se lega o funie de la o anumită casă şi
până la capătul străzii sau a cetăţii, atunci distanţa, cât ţinea funia, se
considera ca fiind o singură casă. Astfel, omul putea să meargă de la
capătul funiei încă 900m.4
c) Şi, al treilea exemplu este problema ouării unei găini în
ziua sabatului. În Talmudul babilonean scrie că, poţi mânca oul ouat
în ziua sabatului, dar numai după ce omori găina pentru că, ouându-l,
a călcat sabatul 5.
Cărturarii au împărţit jurământul în două: blestemul care se
leagă prin jurământul făcut și blestemul care nu se leagă. Jurământul
în care se folosea Numele lui Dumnezeu, era jurământul în care se
lega blestemul. Un asemenea jurământ, trebuia ţinut oricât de mult
costa pentru că, dacă se călca, el afecta puternic caracterul şi
credincioşia aceluia care îl făcea. Dar, ce era mai grav că, o încălcare a
unui astfel de jurământ, era şi o mare insultă adusă la adresa lui
Dumnezeu. Iar, jurământul în care nu se lega blestemul, era
jurământul în care se ocolea Numele lui Dumnezeu şi se luau alte
nume ca: cerul, pământul, Ierusalimul etc. Spre exemplu: “Să n-am
parte de binecuvântarea cerului dacă …”, “Să nu mai calc pământul
dacă…”, “Să n-am parte de Sfânta Cetate dacă…”, “Pe capul sau pe
viaţa mea dacă …” etc.6 De la regula amintită, fac excepţie numai
două cuvinte: “aurul” de la templu şi “darul” de pe altar, aşa cum
găsim în acest text şi în paralela lui din Predica de pe munte 5:33-37,
fiindcă atât aurul depozitat în încăperea cubică de 10 m, care se afala
deasupra Sfintei Sfintelor, (Vol.I,Stud.47) cât şi aurul de pe altar,
erau considerate ca fiind ale lui Dumnezeu.
Raţionamentul speculativ al acestei învăţături evreieşti a
constat în faptul că, Dumnezeu era partener într-o tranzacţie de
jurământ numai atunci când I se lua Numele, iar când nu I se lua
Numele, El nu avea nimic de-a face cu acel jurământ. Cărturarii şi
fariseii, ştiau că atât ei, cât şi întreg poporul evreu, aveau buze
necurate şi că Dumnezeu, în atotsfinţenia Sa, este un foc mistuitor.
Astfel, pentru a nu-i prinde blestemul, ei au recurs prin omiterea
Numelui Lui, la ceea ce se numea ştiinţa eschivării. Cărturarii şi
fariseii, erau mari experţi ai acestei ştiinţe şi ei au învăţat şi poporul
această artă fină, aşa cum am văzut în studiul intitulat Interzicerea
jurământului. (Vol.III,Stud.32) 7 Romanii, cât şi alte popoare, îşi
băteau joc de evrei pentru această artă a eschivării de la legarea
blestemului cerut în jurământ, fapt care se vede şi în poeziile lui
Martial. (IX,94) 8
În acest vai, Domnul Isus foloseşte de două ori cuvintele
“Nebuni şi orbi!” şi o dată sintagma: “sfătuitori orbi”. Comentatorii A.
Edersheim şi A.P. Lopuhin spun că, cuvântul din textul grecesc mōroi,
pentru “nebuni” nu înseamnă “reducere mentală”, ci “nepricepere
spirituală”. Astfel, când Domnul Isus i-a numit pe cărturari şi farisei
“nebuni şi orbi”, i-a demascat, nu numai că erau ipocriţi, dar şi
nepricepuţi şi orbi din punct de vedere spiritual 9.
Domnul Isus a explicat, mai întâi, că nu este adevărat că dacă
cineva nu ia Numele lui Dumnezeu într-un jurământ, ci numai
cuvintele amintite în text: templu, altar, cer etc., Cel Preaînalt nu are
nimic de-a face cu acel jurământ. Fiul lui Dumnezeu ne spune: cum au
putut cărturarii şi fariseii să afirme că numai aurul din Templu şi darul
de pe altar Îi aparţin lui Dumnezeu? Oare, nu ştiau ei că Prorocul Isaia
a numit cerul: scaunul lui Dumnezeu şi pământul: aşternutul
picioarelor Lui (66:1); că Psalmii au numit Ierusalimul: Cetatea lui
Dumnezeu (48:2;87:3); şi că viaţa a fiecărui om este în mâna Celui
Preaînalt? Şi dacă ştiau toate acestea, atunci cum au putut ei să spună
că, dacă cineva nu ia Numele lui Dumnezeu într-un jurământ,
Dumnezeu este exclus din tranzacţiile acelui om?
Fiul Celui Preaînalt ne învaţă că, nimeni nu-L poate exclude
sau include pe Dumnezeu din diferite compartimente ale vieţii când
vrea şi cum vrea, pentru că El este pretutindeni şi în tot parcursul vieţii
noastre şi, El ne aude nu numai cuvintele pe care le rostim în Numele
Lui, dar chiar şi pe acelea, pe care n-am vrea să ajungă niciodată la
urechile Sale.
Mântuitorul ne-a arătat că, nepedepsirea la blesteme nu se
datorează faptului că cineva a inclus sau nu Numele lui Dumnezeu în
jurământul său, ci în felul de-a fi a Celui Preaînalt.
Fiul lui Dumnezeu ne învaţă că, Tatăl ceresc nu Se implică
niciodată în jurământul cuiva, fiindcă jurământul este în cea mai mare
discordanţă cu natura şi caracterul Lui; şi că jurământul este una dintre
cele mai mari blasfemii aduse la adresa lui Dumnezeu, care Îl aşează
pe Cel Atotsfânt şi Atotglorios în postul unui călău, ca atunci când
cineva se jură “să-i sece ochii”, “să-i cadă mâinile” sau “să nu-şi mai
vadă copiii”, Dumnezeu să şi execute. Acesta este un adevărat
păgânism şi, chiar mai grav decât păgânism!
Al cincilea vai este
V. VAIUL OSÂNDIRII CELOR CE SCHIMBĂ
VALORILE MAJORE ALE RELIGIEI CU CELE
MINORE ŞI INUTILE
învăţătorilor falși ai lui Israel: “Vai de voi, cărturari şi farisei
făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din mentă, din mărar şi din
chimen, şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege:
dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi şi pe
acelea să nu le lăsaţi nefăcute. (24) Sfătuitori orbi, care strecuraţi
ţânţarul şi înghiţiţi cămila!” (v.23-24)
Zeciuiala era una dintre cele mai importante porunci din
Vechiul Testament. Moise a scris în Deuteronom: “Să iei zeciuiala din
tot ce-ţi va aduce semânţa, din ce-ţi va aduce ogorul în fiecare an.”
(14:22) Şi în Levitic, Moise, de asemenea, a scris: “Orice zeciuială
din pământ, fie din roadele pământului, fie din rodul pomilor este a
Domnului: este un lucru închinat Domnului.” (27:30) Zeciuiala este
poruncită să se dea în Numele lui Dumnezeu, pentru întreţinerea
leviţilor care lucrau la Templu, de aceea fiecare evreu era obligat s-o
dea.
Menta, mărarul şi chimenul erau plante aromate care se
foloseau pentru a da aromă mâncării. Aceste verdeţuri creşteau într-o
cantitate mică în grădină pe marginea cărării. Mărarul şi chimenul se
mai întrebuinţau şi ca plante medicinale 10.
Întrucât în legea lui Moise scrie: “Să iei zeciuială din tot ce-ţi
va aduce semânţa şi din ce-ţi va aduce ogorul în fiecare an”, cărturarii
au stabilit, în legismele lor, că orice plantă sau verdeaţă care iese din
pământ, se păstrează şi este comestibilă, trebuie adusă lui Dumnezeu
ca zeciuială. Menta, mărarul şi chimenul, chiar sunt specificate în
prescripţiile cărturarilor. În tratatul Maaseroth din Talmud, care
înseamnă “zeciuială”, scrie că din chimen să se dea sămânţa a zecea
parte, iar din mentă şi mărar, frunza şi tulpina 11.
A zecea parte din aceste verdeţuri erau cantităţi foarte mici şi
nesemnificative. Dar, cărturarii şi fariseii dădeau zeciuială şi din ele,
ca să arate că ei ţineau legea până în cele mai mici detalii; că dădeau a
zecea parte chiar şi dintr-un mănunchi de mentă şi mărar; şi că ei nu
puteau mânca nici o mâncare din care n-au dat, mai întâi, zeciuiala.
Deşi aceşti oameni, păreau înaintea semenilor a fi cei mai buni,
cei mai drepţi şi cei mai credincioşi, totuşi Domnul Isus ştia că ei erau
ipociţi şi că erau cei mai nedrepţi înaintea lui Dumnezeu şi înaintea
oamenilor, cei mai răi şi cei mai necredincioşi Celui Preaînalt, de
aceea, numindu-i ipocriţi, le-a zis: “Vai de voi, cărturari şi farisei
făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din mentă, din mărar şi din
chimen, şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege:
dreptatea, mila şi credincioşia …” Cărturarii şi fariseii venerau
lucrurile minore, nesemnificative şi chiar inutile. Dar, ei nu dădeau
nici o importanţă lucrurilor majore şi strict necesare din Legea lui
Dumnezeu, precum sunt: dreptatea, mila şi credincioşia. Acesta era
motivul pentru care ei erau nedrepţi, necredincioşi lui Dumnezeu,
aroganţi şi cruzi. Dascălul ceresc i-a învinuit grav pe aceşti învăţători
ai lui Israel pentru că ei, pierzând simţul proporţiei, au inversat
valorile: au pus valorile cele mai mari pe ultimul loc, iar cele mai
mici, pe primul loc 12. Şi astăzi, venerarea lucrurilor mici şi neglijarea
celor mari face ravagii.
Fiul lui Dumnezeu, S-a folosit de plantele cele mai
neînsemnate, ca să scoată în evidență cât de mult au căutat cărturarii şi
fariseii să-şi etaleze bunătatea şi neprihănirea înaintea oamenilor, în
timp ce nu dădeau nici o importanţă legilor majore ale lui Dumnezeu,
ci, încălcându-le grav, erau nedrepţi, necredincioşi, cruzi şi aroganţi.
Musculiţa despre care este vorba aici, era o specie foarte mică
de ţânţari, care trăgeau la vin, oţet şi chiar la apă. Cărturarii şi fariseii,
atunci când beau vin, îl strecurau printr-o pânză deasă, ca nu cumva să
fie un asemenea ţânţar necurat şi ei, înghiţindu-l, să se spurce. Acest
obicei, îl practică hinduşii şi astăzi. În caz că se vedea, rămânând pe
pânză un ţânţar sau o musculiţă, acel vin sau acea apă, considerându-
se necurate, nu se consumau, potrivit textului din Leviticul 11:41-43
13
.
Cămila, de asemenea, era consideratră în Israel un animal
necurat. Domnul Isus ne prezintă în acest tablou cel mai mare animal
şi cea mai mică musculiţă din Israel, pe care evreii le considerau
necurate.
Aici avem cea mai hazlie hiperbolă, care ne face să râdem, și
prin care Domnul Isus i-a redat pe învăţătorii spirituali ai lui Israel
într-o caricatură: cum strecurau țânțarul și înghițeau cămila 14.
Comentatorul S. Diamandi a zis că, Domnul Isus era maestru de
neîntrecut chiar şi în arta ironiei 15. Şi E. Renan, a avut dreptate, atunci
când a spus: “Dacă Socrate, marele maestru în ironie, de abia zgâria
pielea, ironia Fiului lui Dumnezeu, pătrundea până în măduva
oaselor a cărturarilor şi a fariseilor, şi le rămânea înfiptă în suflet
pentru veci de veci.” 16
În această caricatură hiperbolică, desăvârşit de artistică, Fiul lui
Dumnezeu i-a demascat pe învăţătorii lui Israel înaintea naţiunii
întregi, că ei şi-au pierdut complet simţul proporţiei şi că, de aceea au
înlocuit valorile majore ale Legii lui Dumnezeu cu cele minore.
Acesta era motivul pentru care Dascălul divin, demascându-i pe
învăţătorii lui Israel în auzul marelui Său auditoriu, le-a spus: “Vai de
voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din
mentă, din mărar şi din chimen, şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate
lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia
să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute. (24) Sfătuitori orbi,
care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!” (v.23-24)
Şi astăzi, lipsa simţului proporţiei faţă de valorile creştine face
ravagii. Sunt mulţi dintre aceia care merg la biserică regulat şi dau
chiar din banii lor pentru întreţinerea ei, şi bine fac, fiindcă şi acestea
trebuie făcute; dar care, totuşi neglijează alte porunci ale lui
Dumnezeu, cu mult mai mari ca: dragostea, credincioşia, mila şi
dreptatea. Dacă nu împlinim aceste porunci din urmă, primele ne sunt
zadarnice, de aceea Mântuitorul ne spune şi nouă, aşa cum a zis
cărturarilor şi fariseilor: “ … Pe acestea trebuie să le faceţi şi pe
acelea să nu le lăsaţi nefăcute.”
Şi, al şaselea vai este
VI. VAIUL OSÂNDIRII CELOR CE ÎNCALCĂ LEGILE
MORALE ŞI SPIRITUALE
Evanghelistul Matei L-a citat pe Mântuitorul spunând
învăţătorilor falși ai lui Israel: “Vai de voi, cărturari şi farisei
făţarnici! Pentru că voi curăţaţi partea de afară a paharului şi a
farfuriei, dar înăuntru sunt pline de răpire şi necumpătare. (26)
Fariseu orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a farfuriei,
pentru ca şi partea din afară să fie curată.” (v.25-26)
Ideea de curățare sau necurățare, care apare mereu în legea
evreiască, nu avea înţelesul de igienă, ci era un fel de tabu religios. În
textul grecesc scrie koinos, care înseamnă “necurat” sau “pângărit”
înaintea lui Dumnezeu.
Când am tratat studiul intitulat Religia cărturarilor şi a
fariseilor, (Vol.V,Stud.11) am văzut că după concepţia acestor
învăţători ai lui Israel, vasele se puteau pângări prin ajungerea în
contact cu o persoană necurată, prin folosirea mâncărilor interzise şi
chiar prin atingerea unui şoarece. Dacă cineva s-a pângărit, pentru că a
mâncat dintr-un vas necurat, s-a atins de un trup mort, sau a ajuns în
contact cu un neevreu, acela nu avea voie să intre în templu sau în
sinagogă, fiindcă i se interzicea să se închine lui Dumnezeu. Iată de
ce, pentru un evreu, faptul de-a avea vase curate, era de o mare
importanţă şi, cu atât mai mult, pentru cărturari şi farisei 17.
Numai prin spălarea rituală, pe care au prescris-o cărturarii, un
asemenea vas se putea curăţa. Legea de curăţare a vaselor era foarte
complicată. În Mişna sunt 12 tratate în ce priveşte curăţarea vaselor.
Vom lua numai câteva exemple ca să vedem, până unde au ajuns
cărturarii cu acest ceremonial al spălării vaselor! Ei au stabilit că un
vas de lut adânc nu-şi putea pângări exteriorul, ci numai interiorul. În
caz de pângărire, el trebuia spart. Farfuriile întinse nu se puteau
pângări deloc, ci numai oalele adânci se pângăreau pe dinăuntru şi pe
din afară. Tigăile şi tăvile pentru uscarea grăunţelor, de asemenea, nu
se puteau pângări nici în interior, nici în exterior, fiindcă şi ele erau
întinse. Cutiile pentru mirodenii, făcute din lut, la fel, nu se puteau
pângări. Anumite obiecte, care erau făcute din piele, os, lemn şi sticlă,
dacă erau întinse nu se puteau pângări, ci numai dacă erau adânci.
Acestea din urmă, dacă se pângăreau nu se puteau curăţa, ci trebuiau
sparte. Unele obiecte de metal, care erau fie netede, fie scobite, se
puteau pângări. Iar alte obiecte ca, uşa, zăvorul, ţâţâna, ciocanul nu se
puteau pângări. Dacă un lucru era făcut din lemn sau din metal,
lemnul se putea pângări, iar metalul nu se putea pângări. Unele vase
trebuiau spălate, altele îngropate, altele fierte şi altele curăţate prin
foc. Aceste legisme le păzeau cărturarii şi fariseii cu mare stricteţe 18.
Pentru evrei, a mânca cu mâinile nespălate sau, a mânca dintr-
un vas necurat, era un mare păcat, fiindcă ei credeau că prin atingere
de obiecte necurate, contractau spirite rele şi că prin folosirea
paharelor şi a farfuriilor necurate, înghiţeau acele spirite care, mai
întâi, îi despărţeau de Dumnezeu şi, apoi îi distrugeau. Un asemenea
soi de duhuri necurate, care se numea şibta, era considerat ca fiind
foarte periculos şi dăunător, aşa cum am văzut în studiul intitulat
Religia cărturarilor şi a fariseilor. (Vol.V,Stud.11)19 Aceasta era
cauza pentru care spălarea mâinilor, curăţarea vaselor şi aproape a
tuturor obiectelor din casă, se făcea cu cea mai mare stricteţe. În
Talmud scrie că Rabi Akiba, fiind întemniţat, a folosit puţina apă, care
i se dădea de băut, mai degrabă pentru spălarea mâinilor, decât pentru
a-şi potoli setea, fapt pentru care a murit în cel mai scurt timp 20.
În textul grecesc scrie akrasia pentru “necumpătare” din
traducerea noastră românească. Dumitru Cornilescu a tradus: “ … Dar
înăuntru sunt pline de răpire şi de necumpătare.” Versiunea
Standardul Revizuit (Revised Standard Version) a Bibliei în limba
engleză, cât şi versiunile Bibliei în limba germană a lui Martin Luther
şi Franz Schlachter, au tradus grecescul akrasia, “lăcomie”,
“aviditate”. Ei au scris: “Dar înăuntru sunt pline de hoţie şi lăcomie.”
Mântuitorul când a zis: “Vai de voi, cărturari şi farisei
făţarnici! Pentru că voi curățaţi partea de afară a paharului şi a
farfuriei, dar înăuntru sunt pline de răpire şi necumpătare”, le-a spus
cu alte cuvinte: “Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că
voi care vă curățaţi cu mare grijă partea de afară a paharului şi a
farfuriei, sunteţi orbi din punct de vedere moral şi spiritual, de aceea
nu vedeţi că mâncarea din farfuriile voastre şi băutura din paharele
voastre, sunt pline de înşelătorie şi lăcomie; şi că sunteţi morţi din
punct de vedere moral şi spiritual, de aceea nu simţiţi nici o mustrare
de conştiinţă pentru aceste păcate grave, de hoţie, lăcomie,
nedreptate, mândrie şi ipocrizie, care vă fac sufletul negru ca
infernul.” 21
Acestea erau păcatele cărturarilor şi ale fariseilor, de aceea
Mântuitorul a concluzionat înaintea mulţimilor din curtea cea mare a
Templului, spunând: “Fariseu orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a
paharului şi a farfuriei, pentru ca şi partea din afară să fie curată.”
(v.26)
Se spune despre un mahomedan că a alergat odată după un alt
mahomedan cu un cuţit, ca să-l înjunghie, dar, la un moment dat,
geamia a anunţat începerea timpului de rugăciune. El s-a aruncat
repede pe genunchi pentru a se ruga, ca şi acela după care alerga.
Apoi, când geamia a dat semnalul de încetare a rugăciunii, el s-a
sculat şi l-a urmărit, din nou, pe semenul său pentru a-l înjunghia.
Acesta s-a achitat corect de forma exterioară, rituală şi tradiţională a
religiei lui, numai că, în sufletul lui a rămas tot un criminal înaintea lui
Dumnezeu şi înaintea aproapelui său.
Fiul lui Dumnezeu ne învaţă şi pe noi creştinii, că nu există nici
un pericol, mai mare ca acela, al unei religii ceremoniale şi exterioare.
A merge la biserică, a citi Biblia, a contribui din punct de vedere
bănesc şi a fi rugativi, sunt nişte practici bune, numai că, religia
creştină are şi alte valori, cu mult mai mari decât acestea și anume:
dragostea, mila, altruismul, dreptatea, credincioşia etc, care ne arată,
în mod real, cum ne este inima faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni.
Dacă există în interiorul nostru ură, răutate, invidie, mânie etc, atunci
nu ne poate ajuta nici chiar păzirea tuturor religiilor ceremoniale din
lume, ci dimpotrivă, ne-ar face mai mari ipocriţi.
1. Montefiore, C.G., The Synoptic Gospels, Vol. I, p. 148 – 149;

Taylor, V., The Gospel According to St. Mark, p. 341 – 342.
3. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 121 – 122.
4. Op. cit. p. 122.
5. Robertson, A.P., The Pharisees and Jesus, p. 89;
Hendriksen, W., The Gospel of John, p. 131.
6. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 159; II, p. 323.
7. Op. cit. Vol. I, p. 159.
11. Op. cit.;
The Talmudic Tractate Maaseroth, I, 1;
MacDonald, W., Comentar la Noul Testament, p. 109;
16. Renan, E., Vie de Jesus, p. 347.
Taylor, V., The Gospel According to St. Mark, p. 341 – 342.
ŞI A FARISEILOR (III)
Matei 23 : 27 – 39

sunteţi ca mormintele văruite, care pe din afară se arată frumoase, iar
pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţie.
28 Tot aşa şi voi, pe din afară vă arătaţi drepţi oamenilor, dar
pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi de nelegiuire.
29 Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi zidiţi
mormintele profeţilor, împodobiţi gropile celor drepţi
30 şi ziceţi: “Dacă am fi trăit noi în zilele părinţilor noştri, nu
ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui profeţilor.”
31 Prin aceasta mărturisiţi despre voi înşivă că sunteţi fiii
celor care i-au omorât pe profeţi.
32 Voi dar umpleţi măsura părinţilor voştri!
33 Şerpi, pui de vipere! Cum veţi scăpa de pedeapsa iadului?
34 De aceea, iată, vă trimit profeţi, înţelepţi şi experţi ai Legii.
Pe unii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile
voastre şi-i veţi persecuta din cetate în cetate,
35 ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat care a fost
vărsat pe pământ, de la sângele dreptului Abel până la sângele lui
Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între Templu şi altar.
36 Adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste generaţia
aceasta.
37 Ierusalime, Ierusalime, care îi omori pe profeţi şi îi ucizi cu
pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să-i strâng pe copiii
tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, dar n-aţi vrut!
38 Iată că vi se lasă casa pustie,
39 căci vă spun că de acum încolo nu Mă veţi mai vedea până
când veţi zice: “Binecuvântat este Cel care vine în Numele
Domnului!”
În al treilea studiu din marele discurs al Domnului Isus intitulat

tot Cele opt vaiuri împotriva cărturarilor şi fariseilor, ne vom ocupa
de trei lucruri: de vaiul osândirii veşnice a ipocriţilor, de vaiul
osândirii veşnice a criminalilor trimişilor lui Dumnezeu, şi de
consecinţa respingerii lui Cristos şi a tuturor apelurilor Lui.
Al şaptelea vai este
VII. VAIUL OSÂNDIRII VEŞNICE A IPOCRIŢILOR
Evanghelistul Matei L-a citat pe Fiul lui Dumnezeu spunând
cărturarilor şi fariseilor în curtea cea mare a Templului, înaintea unei
mulţimi imense care Îl asculta: “Vai de voi, cărturari şi farisei
făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, care pe din
afară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele
morţilor şi de orice fel de necurăţie. (28) Tot aşa şi voi, pe din afară
vă arătaţi drepţi oamenilor, dar pe dinăuntru sunteţi plini de
făţărnicie şi de nelegiuire.” (v.27-28)
Când am tratat studiul intitulat Religia exterioară şi cea
interioară, (Vol.IV,Stud.15) am văzut că în Evanghelia după Luca
11:44, Domnul Isus a asemănat pe cărturari şi pe farisei cu mormintele
ascunse. Evanghelistul Luca L-a citat pe Mântuitorul spunând: “Vai de
voi cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele
care nu se văd şi peste care oamenii umblă fără să ştie.” În acest
verset, Fiul lui Dumnezeu ne arată că exact aşa erau cărturarii şi
fariseii: ca un mormânt care nu se vedea şi pe care nimeni nu-l bănuia,
dar care totuşi exista şi era plin de oseminte necurate. Iar, în textul
citat, Dascălul divin îi asemăna pe cărturari şi pe farisei cu mormintele
văruite care se vedeau.
În cartea Numeri 19:16 ni se spune că, cine se atingea de un
mormânt era necurat şapte zile, chiar dacă nu-l vedea. În Israel,
oamenii obişnuiau să-şi înmormânteze morţii pe marginea drumurilor.
Apoi, evreii, mai obişnuiau să văruie mormintele înainte de fiecare
Paşte, după ce încetau ploile din timpul iernii, ca nici un pelerin care
mergea la Templu, cu ocazia acestei mari sărbători, să nu se
pângărească de vreun mormânt. În zilele însorite ale primăverilor,
şiragurile de pelerini care mergeau la Ierusalim, vedeau încă de la
distanţă aceste morminte văruite1.
Aceste morminte se vedeau frumoase, în special, în dimineţile
însorite de primăvară, dar care, în interior, erau pline de oseminte
necurate. Evreii credeau că, spiritele rele locuiau în morminte, în
trupuri moarte şi în animale necurate. A atinge cineva un mormânt sau
un trup mort, însemna a contracta demoni; şi a mânca animale
necurate, însemna a înghiţi duhuri rele 2.
Acesta era tabloul cărturarilor şi al fariseilor, în care
Mântuitorul i-a pictat şi pe care îl înţelegeau toţi evreii care erau de
faţă. Faptele exterioare ale cărturarilor şi ale fariseilor erau plăcute
oamenilor, numai că sufletul lor era negru ca infernul, de făţărnicie şi
de tot felul de nelegiuiri, şi ticsit de demoni. Aceste duhuri de
ipocrizie bântuie şi în lumea creştină. Shakespeare a zis că, cineva
poate să zâmbească mereu şi, totuşi să fie un ticălos; să umble în
maniera celei mai mari smerenii şi, totuşi să fie arogant. Tot acest
mare dramaturg a spus că, nimic nu este mai greu pentru un om, decât
să descopere că este bun şi că, o dată ce a ajuns să ştie că este bun,
bunătatea lui a şi luat sfârşit 3.
Un momrânt văruit
Chiar şi autorii cărţii sacre a evreilor, Midraş, (Esth.I,f.101,4)
au trebuit să recunoască, atunci când au afirmat că, în lume erau zece
măsuri de ipocrizie, dintre care nouă măsuri erau numai în Ierusalim 4.
Ipocrizia este unul dintre cele mai mari păcate 5. Cât de urâtă este
ipocrizia în ochii lui Dumnezeu, se vede, nu numai în acest text lug cu
cele opt vaiuri pe care le-a rostit Domnul Isus asupra cărturarilor şi a
fariseilor, dar şi în prima perlă a învăţăturii Mântuitorului din predica
caraz, pe care a adresat-o ucenicilor, cât şi tuturor urmaşilor Lui,
atunci când a zis în legătură cu făţărnicia, așa cum Evanghelistul Luca
L-a citat pe Fiul lui Dumnezeu spunând: “În vremea aceea, când se
strânseseră mulţimile cu miile, aşa că se călcau unii pe alţii, Isus a
început să spună ucenicilor Săi: «Mai întâi de toate, păziţi-vă de
aluatul fariseilor, care este făţărnicia.»” (12:1)
Contemplarea acestui tablou, cu cele opt vaiuri rostite asupra
cărturarilor şi a fariseilor, este foarte dureroasă şi umilitoare, pentru că
el este şi tabloul naturii noastre umane decăzute, din întreaga eră
creştină de două mii de ani. Analele istoriei ne arată că, nu este măcar
unul dintre aceste opt mari păcate ale cărturarilor şi fariseilor, care să
nu se vadă şi în viaţa multora dintre aceia care se numesc creştini.
Lucrul acesta ne demonstrează că, cei mai mulţi care îşi zic creştini, în
loc să-L urmeze pe Cristos, ei se află pe urmele paşilor cărturarilor şi
fariseilor, care duc spre cel mai mare dezastru6.
Să învăţăm din aceste opt vaiuri, că dacă ipocrizia este atât de
urâtă în ochii lui Dumnezeu, chiar şi atunci când se află în viaţa unui
creştin de rând, atunci, cu atât este mai urâtă când se găseşte în viaţa
unui slujitor al Bisericii lui Cristos! Este grav să fim orbi. Dar, este de
o mie de ori mai grav să fim o călăuză oarbă. Comentatorul J.C. Ryle
a zis: “Dintre toţi oamenii din lume, nici unul nu este mai vrednic de o
osândă atât de mare ca un slujitor al Bisericii neîntors la Dumnezeu,
care face această lucrare sacră ca o profesie oarecare şi că, nimeni
nu va fi condamnat atât de aspru ca el.”7
Al optulea vai este
VIII. VAIUL OSÂNDIRII VEŞNICE A CRIMINALILOR
TRIMIŞILOR LUI DUMNEZEU
Evanghelistul Matei L-a citat pe Fiul lui Dumnezeu spunând
cărturarilor şi fariseilor în curtea cea mare a Templului în auzul unei
mari mulţimi:
“(29) Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că
voi zidiţi mormintele profeţilor, împodobiţi gropile celor drepţi
(30) şi ziceţi: “Dacă am fi trăit noi în zilele părinţilor
noştri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui profeţilor.”
(31) Prin aceasta mărturisiţi despre voi înşivă că sunteţi
fiii celor care i-au omorât pe profeţi.
(32) Voi dar umpleţi măsura părinţilor voştri!” (v.29-
32)
În versiunea Bibliei cu explicaţii, Berlenberger are la acest text
o descriere admirabilă. El a scris: “Întreabă pe oamenii din timpul lui
Moise, care erau oamenii lui Dumnezeu? Şi ei îţi vor răspunde:
Avraam, Isaac şi Iacob, dar nu Moise. Moise trebuie ucis cu pietre.
Întreabă pe contemporanii lui Samuel, care erau oamenii lui
Dumnezeu? Şi ei îţi vor răspunde: Moise şi Iosua, dar nu Samuel.
Întreabă generaţia din timpul Domnului Isus, care erau oamenii lui
Dumnezeu? Şi ei îţi vor răspunde: profeţii ca Samuel, dar nu Cristos
şi apostolii Lui.” 8
Când am tratat studiul intitulat Condamnarea învăţătorilor
Legii, (Vol.IV,Stud.16) am văzut că fariseii şi cărturarii aveau o
atitudine paradoxală faţă de proroci. Ei îi recunoşteau pe proroci ca
trimişi ai lui Dumnezeu numai cu buzele, dar, în realitate, îi urau de
moarte. Cărturarii și fariseii, ca unii care aveau cultul morţilor,
venerau sfinţii care au fost martirizaţi; le ridicau monumente şi le
depuneau coroane. Acești conducători religioși, afirmau înaintea
poporului evreu în cadrul cuvântărilor lor memoriale, că dacă ar fi trăit
ei pe timpul strămoşilor lor, nu s-ar fi unit aceștia ei la vărsarea
sângelui prorocilor 9.
Ca poporul să nu le observe ura, pe care o aveau faţă de
proroci, cărturarii şi fariseii zideau prorocilor din vechime morminte
monumentale; în timp ce, pe cei care erau în viaţă, îi persecutau. Ei, în
calitate de mari legişti, nu se puteau împăca cu prorocii, pentru că
prorocii aveau alt spirit de învăţătură. Prorocul Isaia L-a redat pe
Dumnezeu zicând: “Urăsc lunile voastre cele noi şi praznicele
voastre.” (1:14) Iar, Prorocul Mica, L-a citat pe Dumnezeu spunând:
“Ţi s-a arătat, omule ce este bine, şi ce alta cere Domnul de la tine,
decât să faci dreptate, să iubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeul
tău?” (6:8) Aceasta era esenţa mesajului prorocilor! Or, tocmai lucrul
acesta, era în cea mai mare discordanţă şi antiteză cu învăţătura
cărturarilor şi a fariseilor.
Pocăinţa prefăcută, prin care ei arătau că se desolidarizau de
strămoşii lor, ne spune Domnul Isus, că era o altă mare ipocrizie a
cărturarilor şi a fariseilor, deoarece El ştia că ei, tocmai atunci Îi
puneau la cale uciderea în ascuns, Lui, care era cel mai mare Proroc şi,
singurul Fiu al lui Dumnezeu. Acesta era motivul pentru care
Mântuitorul a zis acestor mari criminali: “Voi dar umpleţi măsura
părinţilor voştri!” (v.32)10
Domnul Isus, mai întâi, a atribuit cărturarilor şi fariseilor pentru
răutatea lor, două epitete tăioase: şerpi şi pui de vipere şi, apoi i-a
prevenit că, ipocrizia îi duce, sigur şi inevitabil, la cea mai mare
pedeapsă, care sunt flăcările infernului, spunându-le: “Şerpi, pui de
vipere! Cum veţi scăpa de pedeapsa iadului?” (v.33 ) Învăţătura
Mântuitorului, cu privire la pedeapsa din iad şi la răsplata din Rai este
fermă şi expresă. Oricine nu ascultă de Evanghelia Împărăţiei Lui, nu
crede în El şi nu se pocăieşte de ipocrizie şi de toate celelalte păcate,
este sortit, în mod sigur şi inevitabil infernului 11.
Prin faptul că există Rai şi iad şi că, Dumnezeu suferă mult
pentru oamenii păcătoşi şi necredincioşi, El a trimis profeţi şi oameni
înţelepţi cu mesaje după mesaje de întoarcere de pe calea lor greşită şi,
ca nimeni să nu poată să spună că n-a fost înştiinţat. Acesta este felul
în care lucrează Dumnezeu. El nu-i pedepseşte pe oameni niciodată
pentru păcatele lor, înainte de a-i chema la pocăinţă şi, înainte de a
bate la uşa inimii lor cu durere şi întristare 12. Acesta era motivul
pentru care Mântuitorul a spus în curtea Templului cărturarilor şi
fariseilor, Israelului întreg şi tuturor naţiunilor de pe glob: “De aceea,
iată, vă trimit profeţi, înţelepţi şi experţi ai Legii. Pe unii din ei îi veţi
omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre şi-i veţi
persecuta din cetate în cetate.” (v.34) Aici Domnul Isus a vorbit
despre persecuţia apostolilor de către cărturari şi farisei, pe fondul şi
în termenii persecuţiei profeţilor din partea părinţilor acestor învăţători
falşi.
Poporul evreu, care a persecutat, în frunte cu conducătorii lor
religioşi, pe profeţii din vechime, acum urma să-L răstignească pe Fiul
lui Dumnezeu şi, apoi să-I persecute şi apostolii. Mântuitorul, ca unul
care ştia toate aceste lucruri, prevenind naţiunea aceasta şi, în mod
special, pe cărturari şi pe farisei de pericolul în care se aflau, le-a zis:
“(Aţi făcut şi continuaţi să faceţi aceste lucruri) ca să vină asupra
voastră tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la
sângele dreptului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia,
pe care l-aţi omorât între Templu şi altar.” (v.35)
Domnul Isus a acuzat poporul evreu pentru că, istoria lui era
plină de sângele profeţilor pe care l-a vărsat. Uciderea lui Abel de
către fratele său Cain, menţionată în Geneza 4:10 este cunoscută
aproape de toţi. Dar, uciderea lui Zaharia nu prea este cunoscută. Cine
era acest Zaharia şi cum a fost el ucis? Zaharia era fiul marelui preot
Iehoiada. El, pentru că a mustrat Iseaelul fiindcă L-a părăsit pe
Dumnezeu, a fost ucis cu pietre în curtea templului, din cauză că
regele Ioas a răsculat poporul împotriva lui. Citim această crimă
crudă, care ne este redată în 2 Cronici 24:20-22 “Zaharia, fiul
preotului Iehoiada, a fost îmbrăcat cu Duhul lui Dumnezeu. El s-a
înfăţişat înaintea poporului şi i-a zis: «Aşa vorbeşte Dumnezeu:
„Pentru ce călcaţi poruncile Domnului? Nu veţi propăşi. Pentru că aţi
părăsit pe Domnul, şi El vă va părăsi.‟» (21) Şi au uneltit împotriva
lui, şi l-au ucis cu pietre, din porunca împăratului, în curtea Casei
Domnului. (22) Împăratul Ioas nu şi-a adus aminte de bunăvoinţa pe
care o avusese faţă de el Iehoiada, tatăl lui Zaharia, şi a omorât pe
fiul lui. Zaharia a zis înainte de a-şi da duhul: «Domnul să vadă şi să
judece!»“
Între Evanghelistul Matei şi aceste versete din 2 Cronici este o
discordanţă în ce priveşte numele tatălui lui Zaharia. Evanghelistul
Matei îl numeşte pe tatăl lui Zaharia Barachia. El a scris: “… Zaharia,
fiul lui Barachia.” (v.35) Iar în textul din 2 Cronici pe care l-am citat,
ni se spune de două ori, că tatăl lui Zaharia era Iehoiada: o dată în
versetul 20 “Zaharia, fiul preotului Iehoiada…” şi a doua oară în
versetul 22 “Iehoiada, tatăl lui Zaharia …”
Din această contradicţie aparentă între cele două texte,
comentatorii au emis două variante. Unii ca, Ieronim din Biserica
Primară, cât şi J.C. Ryle şi A.P. Lopuhin din ultimele două secole, au
opinat că tatăl lui Zaharia avea două nume: Iehoiada şi Barachia,
pentru că mulţi dintre evrei obişnuiau să poarte două nume. Spre
exemplu: Evanghelistul Matei avea două nume: Matei şi Levi.
Apostolul Iuda, de asemenea, avea două nume: Iuda şi Tadeu 13. Iar,
alţi comentatori ca, F.W. Farrar, susţin o altă variantă, că unul dintre
primii scribi ai manuscrisului Evanghelistului Matei, a copiat greşit
numele lui Iehoiada şi că, datorită acestui fapt, codexul Sinaiticus a
omis cuvintele “fiul lui Barachia”. Tot aşa se explică şi faptul că, un
alt copist a luat acest nume greşit de Barachia din Matei 23:35 şi l-a
încorporat în Evanghelia după Luca 11:51. Acesta este motivul pentru
care numai în codexul D figurează cuvintele “fiul lui Barachia” în
Evanghelia după Luca 11:51 dintre toate codexurile şi manuscrisele
acestei Evanghelii.14 Şi prima variantă este verosimilă. Dar noi,
considerând că a doua variantă este autentică, o alegem pe aceasta.
Se pune marea întrebare: “De ce Domnul Isus a luat dintre toţi
martirii din lumea Vechiului Testament pe aceştia doi: Abel şi
Zaharia?” Toţi comentatorii, W. Barclay, F.W. Farrar, D.B.J.
Campbell, H.L. Ellison şi mulţi alţii, au dat următorul răspuns. Ei au
explicat că în canonul ebraic al Vechiului Testament, Geneza, în care
figurează uciderea lui Abel este prima carte; şi 2 Cronici, în care este
menţinoată uciderea lui Zaharia este ultima carte din canonul
Vechiului Testament şi nu cartea lui Maleahi. Astfel, Domnul Isus
când a menționat numele lui Abel și Zaharia în versetul 35, a zis cu
alte cuvinte cărturarilor şi fariseilor în auzul marelui Lui auditoriu din
curtea Templului: “Părinţii voştri au ucis pe proroci, de la începutul
şi până la sfârşitul istoriei voastre scrise în revelaţia lui Dumnezeu,
aşa că nu este de mirare, că şi voi uneltiţi împotriva Mea şi, veţi
întrece cu mult crimele lor, cu ceea ce nutriţi în inimile voastre.” 15
De ce generaţia din timpul Domnului Isus, s-a făcut vinovată
de tot sângele vărsat, de la sângele lui Abel şi până la sângele lui
Zaharia? Evanghelistul Matei L-a citat pe Mântuitorul zicând
cărturarilor şi fariseilor: “Ca să vină asupra voastră tot sângele
nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la sângele dreptului Abel
până la sângele lui Zaharia … (36) Adevărat vă spun că toate acestea
vor veni peste generaţia aceasta.” (v.35-36) Răspunsul la această
întrebare este: pentru că fariseii şi cărturarii, cât şi poporul evreu
întreg, n-au vrut să se întoarcă de pe calea lor rea, Dumnezeu i-a lăsat
în voia minţii lor ca, ducându-şi planul la îndeplinire, în ce priveşte
răstignirea Lui, să cadă asupra generaţiei lor, toată vinovăţia
acumulată de-a lungul istoriei lor, pentru sângele vărsat al tuturor
trimişilor lui Dumnezeu 16.
Comentatorii R.H. Lightfoot, Stanley şi F.W. Farrar ne spun că,
erau în literatura religioasă ebraică multe tratate în legătură cu Zaharia
din textul citat 17. Zaharia a prorocit în textul din 2 Cronici pe care l-
am citat mai înainte în acest studiu, că Dumnezeu va părăsi poporul
evreu. El a zis: “Aşa vorbeşte Dumnezeu … «Pentru că aţi părăsit pe
Domnul, şi El vă va părăsi.»“ (2 Cron.24:20)18 Din cuvintele lui
Zaharia, pe care le-a rostit în timp ce pietrele îl loveau şi el se ruga,
zicând: “Domnul să vadă şi să judece!” (2 Cron.24:22), învăţăm că
Dumnezeu ţine în evidenţă felul în care au fost şi sunt trataţi trimişii
Lui: dacă au fost primiţi sau respinşi. Ochii Lui îi urmăresc
încontinuu, mâna Lui înregistrează totul şi numai la urmă vine ziua
socotelii. Cuvintele lui Zaharia au fost auzite şi sângele lui a fost
răzbunat după 850 de ani 19. Şi, cu atât mai mult, ziua de apoi a
judecăţii, va scoate la iveală toată suferinţa solilor lui Dumnezeu şi va
îndrepta balanţa strâmbă a judecătorilor nedrepţi.
În final, ne vom ocupa de partea conclusivă a acestui text lung
cu privire la cele opt vaiuri, care este
IX. CONSECINŢA RESPINGERII LUI CRISTOS ŞI A
TUTUROR APELURILOR LUI
“Ierusalime, Ierusalime, care îi omori pe profeţi şi îi ucizi cu pietre pe
cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să-i strâng pe copiii tăi cum îşi
strânge găina puii sub aripi, dar n-aţi vrut! (38) Iată că vi se lasă
casa pustie.” (v.37-38)
Când citim Evangheliile Sinoptice, ni se pare că misiunea
Domnului Isus n-a durat mai mult de un an şi că aceasta I-a fost
singura vizită la Ierusalim. Numai că, noi ştim din Evanghelia după
Ioan, că misiunea Mântuitorului a durat mai mult de trei ani, deoarece
în timpul ei au existat patru Paşte, aşa cum am văzut când am tratat
studiul intitulat Evanghelia cea deosebită. (Vol.I,Stud.8) Dar, dacă
cercetăm mai de aproape, observăm că şi Evangheliile Sinoptice ne
arată că, misiunea Domnului Isus era mai lungă de trei ani, pentru că,
pe durata ei, au existat patru primăveri, aşa cum ne-am informat în
studiul amintit. Textul pe care îl studsiem din Evanghelia după Matei,
de asemenea, ne scoate în evidenţă că, misiunea Domnului Isus a
durat mai mulţi ani. Mântuitorul n-ar fi putut să spună cuvintele
amintite: “Ierusalime, Ierusalime!... De câte ori am vrut să-i strâng pe
copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, dar n-aţi vrut!” fără să
fi vizitat de mai multe ori această capitală a lui Israel, fără să-i fi făcut
mai multe apeluri, fără să fi vrut de mai multe ori să-i adune locuitorii
cum îşi strânge găina puii sub aripi şi fără ca ei să fi rămas de fiecare
dată reci la toate apelurile Lui. Apoi, prietenia apropiată cu Lazăr din
Betania şi cu surorile lui: Maria şi Marta; cât şi o altă prietenie secretă,
cu Iosif din Arimatea, sunt alte dovezi care ne arată că, Domnul Isus a
vizitat de mai multe ori Ierusalimul şi că, El a putut să rostească
cuvintele amintite 20.
Acestea sunt
versetele
conclusive, cu
privire la vaiurile
pe care le-a adresat
Domnul Isus asupra
cărturarilor şi
fariseilor. Ele sunt
ultimele cuvinte ale
Mântuitorului, pe
care le-a rostit în
public în calitate de
Găinile au provenit original din India Învăţător. După ce
Domnul Isus a fost
respins de către cărturari şi farisei, cu multă repulsie, El a rostit public
asupra lor aceste opt vaiuri, fiindcă ştia că pentru ei, cât şi pentru
întreg Israelul, nu mai era nici o speranţă. Dar, Mântuitorul ştia şi
aceea că, nici Lui nu I-a rămas decât crucea 21.
Deşi, Domnul Isus Şi-a lăsat vrăjmaşii în necredinţă şi,
urzându-I moartea şi, cu toate că Ierusalimul a ucis cu pietre pe toţi
profeţii, totuşi El le-a arătat dragostea şi părerea de rău până la sfârşit.
Mântuitorul, care până acum tuna de mânie sacră şi dreaptă, deodată a
fost mişcat de dezastrul Ierusalimului, care îi stătea înainte şi, fiind
covârşit de o emoţie puternică a zis: “Ierusalime, Ierusalime, care îi
omori pe profeţi şi îi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori
am vrut să-i strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi,
dar n-aţi vrut! “ Marile caracteristici ale Domnului Isus ca: tandreţea,
duioşia, mila şi dragostea, I-au strălucit într-o manieră uimitoare până
la sfârşit 22.
Tabloul unei găini, adunându-şi puii sub aripi, pe care ni l-a
prezentat Mântuitorul după analogia lumii noastre, este tabloul
dragostei Sale divine, care cheamă la Sine pe toţi oamenii şi doreşte
să-i îmbrăţişeze. Deşi Ierusalimul, în frunte cu conducătorii lui
religioşi, au ucis pe toţi profeţii şi, cu toate că fariseii şi cărturarii
unelteau împotriva vieţii Domnului Isus, totuşi Mântuitorul, în mila şi
în dragostea Sa, le-a făcut mereu apeluri, până în ultimul moment.
Apogeul tragediei constă în respingerea dragostei 23. Mântuitorul nu
forţează pe nimeni. Singura Lui metodă pe care o foloseşte este apelul
dragostei. El stă cu mâinile întinse şi face oamenilor apel să intre sub
aripile Lui ocrotitoare şi mântuitoare, iar ei, sunt liberi, fie să-L
accepte ca Domn şi Mântuitor, fie să-L respingă 24. Cărturarii şi
fariseii, Ierusalimul şi toţi evreii din generaţia aceea, au fost pierduţi
fiindcă n-au răspuns la apelul Domnului Isus şi n-au intrat sub aripile
Lui ocrotitoare şi mântuitoare 25.
Sintagma Domnului Isus, casa pustie din versetul 38 “Iată că vi
se lasă casa pustie”, comentatorii D.B.J. Campbell, J.C. Ryle şi W.
MacDonald, ne spun că înseamnă trei lucruri: distrugerea Templului, a
Ierusalimului şi împrăştierea întregului Israel printre toate naţiunile
lumii. Dumnezeu a părăsit Templul de la Ierusalim. Profeţii: Ieremia
şi Ezechiel, au văzut anticipat cum gloria lui Dumnezeu s-a retras din
Templu. Istoricul evreu, Iosif Flavius, care a trăit în secolul întâi, a
scris în legătură cu distrugerea Temlului că, înainte de a-l dărâma
armata romană, condusă de generalul Titus, i s-au deschis uşile, în
mod misterios, ca semn că l-a părăsit îngerul de gardă 26. Templul,
cetatea, cât şi întreaga naţiune, care au ucis pe toţi profeţii şi L-au
răstignit pe Fiul lui Dumnezeu, au fost pustiite prin înfometare,
epidemii şi sabie, iar, cei care au scăpat de aceste urgii, au fost risipiţi
pe întreaga suprafaţă a pământului, aşa cum şi Cain criminalul a fost
un fugar 27.
Fiul lui Dumnezeu, ştiind ce a făcut Ierusalimul cu prorocii din
vechime, ce urma să facă cu El această capitală a lui Israel, în frunte
cu conducătorii ei şi, ce avea să facă cu apostolii şi cu mulţi alţi
urmaşi ai Lui, a adăugat următorul detaliu, de mare importanţă: “Iată,
vă trimit profeţi, înţelepţi şi experţi ai Legii. Pe unii din ei îi veţi
omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre şi-i veţi
persecuta din cetate în cetate, (35) ca să vină asupra voastră tot
sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la sângele
dreptului Abel până la sângele lui Zaharia.” (v.35-36) Comentatorul
A.L. Williams a spus că, Dascălul ceresc a adăugat acest detaliu, cu
scopul de a ne arăta motivul pentru care Ierusalimul urma să aibă parte
de cea mai mare tragedie din istorie 28.
Ierusalimul, semnifică aici, mai mult decât un oraş oarecare. El
era reşedinţa poporului lui Dumnezeu, la care se adunau toate
seminţiile lui Israel, pentru a-L glorifica pe Cel Preaînalt. Aici este o
adevărată tragedie. Naţiunea, pe care a ales-o şi a iubit-o Dumnezeu,
s-a ridicat, mai întâi, împotriva tuturor prorocilor din vechime, apoi s-
a ridicat, chiar şi împotriva Singurului şi Preaiubitului Fiu al lui
Dumnezeu, pironindu-L pe cruce şi, în final, urma să-I ucidă apostolii
şi pe mulţi alţi creştini, dar, şi ziua socotelii, urma să apară îndată.
Mântuitorul ştia că dezastrul era aproape de Ierusalim şi de
Israelul întreg, de aceea a zis: "Adevărat vă spun că toate acestea vor
veni peste generaţia aceasta.” (v.36) Şi, într-adevăr, n-au trecut decât
40 de ani, când Ierusalimul a fost distrus şi evreii împrăştiați printre
popoare timp de două milenii.
Istoria n-a cunoscut o tragedie mai mare ca aceea: a asedierii şi
a distrugerii Ierusalimului din anul 70 după Cristos. Nici o prorocie nu
s-a împlinit, cu atâta exactitate, ca această prezicere a Mântuitorului.
Redăm câteva crâmpeie din relatările istoricului evreu, Iosif Flavius,
care a trăit pe timpul acela:
“Preoţii străpunşi de săgeţi în pridvoarele superioare
ale Templului, cădeau morţi chiar lângă altarul de jertfă …
Trupurile morţilor zăceau grămezi lângă trepţii altarului de
jerfă. Focul mistuia cu lăcomie sculpturile de cedru poleite cu
aur… Preoţii, torturaţi de foame, se aruncau în flăcări. Din
Templul măreţ nu rămăsese decât dărâmături care, fumegând,
se stingeau în bălţi de sânge …
În cetate nu se vedeau decât grămezi de morţi ucişi, pe
care nimeni nu reuşea să-i scoată afară pentru a-i înmormânta.
Iar aceia care mai supravieţuiau, de abia se mişcau de foame
şi de sete cu gurile deschise. Mulţi căutau ceva de mâncare
prin gunoaie. Unele mame, pierzându-şi minţile în acea
suferinţă şi disperare, îşi mâncau proprii lor copii … Pe străzi
curgeau pâraie de sânge. Părinţii vedeau cum copiii lor se
ofereau singuri ca robi cu zecile de mii şi cum alţii dintre ei, tot
cu zecile de mii, nu reuşeau să se dăruiască, pentru că nu-i lua
nimeni. Dar şi, toţi aceia care erau duşi în robie erau expuşi, în
final, fiarelor în amfiteatre.” 29
În timpul acestui asediu au fost ucişi 1.100.000 de oameni, fără
cei 97.000 care au fost duşi în robie şi care, în final, au murit şi ei prin
arene şi mine 30.
W. Barclay a spus că, dacă evreii ar fi abandonat concepţiile
lor, duşmănia şi ambiţia politică şi, dacă L-ar fi acceptat pe Cristos şi
calea dragostei creştine, Roma nu s-ar fi răzbunat niciodată pe ei 31.
În final, Domnul Isus Şi-a încheiat ultima cuvântare publică şi
misiunea Sa de Învăţător într-un mod foarte semnificativ: chiar în
curtea cea mare a Templului și înaintea marilor mulţimi cu
următoarele cuvinte: “Căci vă spun că de acum încolo nu Mă veţi mai
vedea până când veţi zice: «Binecuvântat este Cel care vine în
Numele Domnului!»“ (v.39) Mulţi comentatori ca, D.B.J. Campbell,
H.L. Ellison şi W. MacDonald, ne spun că Domnul Isus S-a referit aici
la a doua Sa venire, atunci când Se va coborî cu toţi îngerii şi în toată
gloria Tatălui; când ei, evreii care urmau să-L răstignească, aveau să-L
vadă încă o dată; şi când vor izbucni în cele mai amare şi disperate
bocete, fiindcă L-au respins pentru totdeauna şi chiar L-au răstignit.
Atunci se va împlini prezicerea Prorocului Zaharia când a spus: ”Și își
vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge
cum plânge cineva pe singurul lui fiu, şi-L vor plânge amarnic.”
(12:10) 32

2. Loewe, H., Pharisaism, Judaism and Christianity, Vol. I, p. 105 –
190.
5. Ryle, J.C., Luke, p. 346.
6. Ryle, J.C., Matthew, p. 299, 305.
7. Op. cit. p. 305 – 306.
8. Op. cit. p. 305.
9. Op. cit. p. 304;
11. Ryle, J.C., Luke, p. 347.
13. Op. cit. p. 208;
17. Lightfoot, R.H., St. Mattew’s Gospel, la Matei 23 : 35;
Stanley, Lectures on the Jewish Church, p. 402;
22. Ryle, J.C., Matthew, p. 306 – 307;
24. Op. cit. p. 331.
26. Campbell, D,B,J., The Synoptic Gospels, p. 61.
27. Ryle, J,C., Matthew, p. 308.
28. Williams, A.L., Christian Evidences for Jewish People, Vol. II,
p. 45 – 48.
29. Josephus, F., Jewish Wars, V, 6 – VI, 10.
30. Op. cit. IV, v.4;
Ellison, H.L., Matthew, p. 1146;
28. BĂNUŢII VĂDUVEI SĂRACE
Marcu 12 : 41 - 44
41 Isus şedea jos în faţa vistieriei Templului şi Se uita cum
arunca lumea bani în vistierie. Mulţi care erau bogaţi aruncau mult.
42 A venit şi o văduvă săracă şi a aruncat doi bănuţi, care fac
un gologan.
43 Atunci Isus a chemat pe ucenciii Săi şi le-a zis: “Adevărat
vă spun că această văduvă săracă a dat mai mult decât toţi cei ce au
aruncat în vistierie;
44 căci toţi ceilalţi au aruncat din prisosul lor, dar ea, din
sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, tot ce-i mai rămăsese ca să
trăiască.”
Luca 21 : 1 - 4
1 Isus Şi-a ridicat ochii şi a văzut pe nişte bogaţi care îşi
aruncau darurile în vistierie.
2 A văzut şi o văduvă săracă, aruncând acolo doi bănuţi.
3 Şi a zis: “Adevărat vă spun că această văduvă săracă a
aruncat mai mult decât toţi ceilalţi;
4 căci toţi au aruncat la daruri din prisosul lor; dar ea a
aruncat din sărăcia ei, tot ce avea ca să trăiască.”
Armonizat
1 Isus şedea jos în faţa vistieriei Templului şi, / ridicându-Şi
ochii a văzut (Lc.v.1) / cum arunca lumea bani în vistierie. Mulţi care
erau bogaţi aruncau mult. (Mc.v.41)
2 A venit şi o văduvă săracă şi a aruncat doi bănuţi, care fac
un gologan. (Mc.v.42)
3 Atunci Isus a chemat pe ucenciii Săi şi le-a zis: “Adevărat vă
spun că această văduvă săracă a dat mai mult decât toţi cei ce au
aruncat în vistierie; (Mc.v.43)
4 căci toţi ceilalţi au aruncat din prisosul lor, dar ea, din
sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, tot ce-i mai rămăsese ca să
trăiască.” (Mc.v.44)
De la cele opt vaiuri pe care le-a rostit Domnul Isus împotriva

cărturarilor şi fariseilor, ne întoarcem la dărnicia unei văduve sărace,
care a dăruit lui Dumnezeu tot ce avea şi pe care Mântuitorul a lăudat-
o. În contrast cu, pietatea falsă, a acestor învăţători lacomi, care au
devorat casele văduvelor, Domnul Isus ne prezintă dărnicia unei
văduve sărace, ca un model în Evanghelia Sa, pentru întreaga lume
creştină 1. Evangheliştii: Marcu şi Luca ne-au arătat în ultimul text,
cum cărturarii şi fariseii au devorat casele văduvelor; iar acum, tot ei
ne arată, nu numai o văduvă săracă ca un model al dărniciei, dar, spre
deosebire de aceşti învăţători falşi, ni-L arată pe Domnul Isus ca un
Mare Preot adevărat, cum o trata pe această văduvă 2.
În acest text intitulat Bănuţii văduvei sărace, Domnul Isus ne
arată că darnicia se poate face în două feluri: fie prin etalarea evlaviei
cu aroganţă, fie prin recunoaşterea micimii cu smerenie.
I. DĂRNICIA PRIN ETALAREA EVLAVIEI CU
AROGANŢĂ
Cu ocazia Paştelor, evreii veneau la Ierusalim din toate părţile
lumii; şi ei, pe baza cuvintelor lui Moise pe care le-a scris: “Să nu vii
cu mâinile goale înaintea Domnului,” (Exod 23:15; Deut.16:16)
aduceau în falnicul şi unicul lor Templu şi darurile benevole ca semn
de închinare 3.
După ce Şi-a terminat discursul cu cele opt vaiuri asupra
cărturarilor şi a fariseilor şi, Şi-a lăsat vrăjmaşii şi mulţimile în Curtea
cea mare a Neamurilor, contrazicându-se în legătură cu discursul şi
Persoana Sa, Domnul Isus a urcat treptele de la Poarta Frumoasă care
duceau la Curtea Femeilor. Aici sus, pe aceste trepte, Mântuitorul S-a
aşezat obosit şi Şi-a plecat capul între mâini de prea mare istovire şi
întristare după vreo şapte ore de controverse aprinse, atacuri
înverşunate şi curse întinse din partea trimişilor Marelui Sanhedrin:
irodieni, saduchei, farisei şi cărturari. Tot de aici, de pe acete trepte,
Mântuitorul putea să vadă toată Curtea Femeilor, în care încăpeau mai
mult de 15.000 de închinători 4.
Pe zidurile din jurul Curţii Femeilor, conform Mişnei, erau
puse 13 vistierii pentru depunerea darurilor. Aceste vistierii se numeau
în limba ebraică Şofarot, “trompete”, pentru că aveau forma unor
trompete 5. Pe fiecare dintre aceste vistierii scria cu ce scop se adunau
banii în ele: pentru cumpărarea tămâiei, a animalelor, a lemnelor, a
untdelemnului, a grâului, a vinului, a vaselor de aur şi de argint etc.6
Darurile benevole care se adunau în cele 13 vistierii, numite
trompete, se întrebuinţau pentru întreţinerea jertfelor şi a altor
ceremoniale de la Templu, şi nu se dădeau celor săraci ca milostenie.
Unul dintre marii comentatori germani din secolul trecut, cu numele
Tolüc, a zis că vistieria de la Templu pentru milostenia săracilor se
numea cufa 7. Comentatorul A. Edersheim ne spune că, tot în Curtea
Femeilor, erau şi două camere: una se numea camera tăinuirii, pentru
că în ea se adunau şi se distribuiau în secret darurile pentru copiii
orfani şi oamenii săraci, aşa cum am văzut în studiul intitulat
Adevărata milostenie (Vol.III,Stud.36); şi a doua cameră era pentru
strângerea vaselor şi a obiectelor de aur şi de argint 8.
Domnul Isus, aflându-Se lângă una dintre cele 13 vistierii din
Curtea Femeilor, care era cea mai aproape de Poarta Frumoasă, la un
moment dat Şi-a ridicat capul şi Se uita cum oamenii, perindându-se
în jurul ei, îşi aruncau banii în ea. El urmărea acea dărnicie cu mare
interes, lucru pe care îl face şi astăzi. Dintr-o ochire, El cuprinsese
întreg tabloul ce I se perinda în faţă: cum unii dădeau cu mândrie şi
aroganţă; alţii, cu fală şi paradă; şi, nu puţini bogaţi, aruncau în
vistierie mult aur şi argint, pentru că aşa îi învăţau cărturarii şi fariseii
să dea cât mai mult 9. Toţi aceştia aruncau mult în vistierie, nu numai
pentru că aşa îi educau învăţătorii lor, dar şi fiindcă le plăcea să-şi
etaleze evlavia înaintea oamenilor, prin dărnicie. Evangheliştii Marcu
şi Luca au scris, îi cităm armonizat: “Isus şedea jos în faţa vistieriei
Templului şi, / ridicându-Şi ochii a văzut (Lc.v.1) / cum arunca lumea
bani în vistierie. Mulţi care erau bogaţi aruncau mult.” (Mc.v.41)
Nu era nici un rău în aceasta că mulţi dădeau mult, dar era grav
că ei au recurs la acest spirit al dărniciei din cauza aroganţei, ca să-şi
etaleze evlavia şi să facă din templu parada religiei lor, deşi, chiar şi în
Talmud, erau dictoane ca acestea: “Cel care dă milostenie în taină
este mai mare chiar şi decât Moise” şi “Este mai bine să nu dai deloc,
decât să dai pentru a fi văzut şi de dragul prestigiului.” 10 Totuşi
autorităţile ecleziastice evreieşti, în râvna lor de a crea Templului
venituri cât mai mari şi, de a-i mări cât mai mult tezaurul, au învăţat
pe evreii de pretutindeni să verse în vistieriile lui cât mai mulţi bani şi
aur. Aşa au reuşit autorităţile ecleziastice de la Ierusalim să atragă la
tezaurul Templului averi colosale şi grămezi uriaşe de obiecte de aur
şi de argint şi, din alte metale, pietre şi cristaluri scumpe 11. Din timpul
lui Pompei, anii 50 înainte de Cristos şi până pe timpul cezarilor, ne
relatează istoricul evreu Iosif Flavius, se estima o sumă din partea
donatorilor pe care o vărsau în cele 13 vistierii cu ocazia unei sărbători
ca Paştele, la un milion de dolari; şi că se donau obiecte preţioase în
valoare de 4 milioane de dolari, după banii din timpul nostru
modern12.
Templul, devenind o mare sursă de câştig a conducătorilor lui,
a ajuns, încetul cu încetul, proprietatea acestora. Acesta era unul din
motivele pentru care Domnul Isus nu l-a mai numit Casa Tatălui Lui,
ci o peşteră a acestor tâlhari. (Matei 21:13) Şi astăzi, multe biserici,
nu mai sunt ale lui Cristos, ci ale conducătorilor lor. Ele, le sunt, nu
numai o sursă bună de câştig, dar chiar şi proprietate, de aceea îşi
impun în ele voinţa lor, sunt dominanţi şi nu-i interesează că în ele nu
se face voia lui Cristos.
O altă caracteristică a acestor tâlhari, care L-au ucis pe Fiul lui
Dumnezeu, cu scopul să-I ia ei proprietatea este că, I-au transformat
Casa într-un mare centru cultural şi artistic şi, I-au modificat religia
într-o religie a paradei, ca oamenii să-şi stâmpere setea după infinit și
să-şi sature foamea după absolut în cultură şi artă ca: muzica, poezia,
oratoria etc. Dar, ce este cel mai grav că, toate aceste artificii şi
surogate sunt astăzi şi prin biserici, pentru că şi din ele lipseşte
Cristos, Pâinea şi Apa Vieţii, Singurul care ne poate potoli setea
sufletului cu Persoana Lui Supremă, Infinită, Absolută şi
Atotglorioasă. Arta pentru artă, oricât de bună ar fi, n-are ce căuta în
Biserică, pentru că ea nu poate înlocui spiritualul.
Şi, al doilea fel al dărniciei, pe care ni-l arată Domnul Isus în
acest text este
II. DĂRNICIA PRIN RECUNOAŞTEREA MICIMII
NOASTRE CU SMERENIE
Dar, iată că, în rândurile mulţimii care se perinda înaintea
vistieriei, a apărut şi o văduvă săracă, spre care Domnul Isus Şi-a
pironit privirea în mod deosebit şi i-a părtuns în toate cutele fiinţei ei,
pentru că era un caz singular. Ea ţinea în mână două monede foarte
mici şi fără valoare, pe care numai Fiul lui Dumnezeu i le vedea 13.
Evanghelistul Marcu ne-a redat acest detaliu într-un mod viu şi cu
mult patos. El a scris: “A venit şi o văduvă săracă şi a aruncat doi
bănuţi, care fac un gologan.”(v.42)
În textul grecesc scrie: “Două lepte care echivalau cu un
codrant,” Lepta era cea mai mică monedă evreiască care circula pe
timpul Domnului Isus 14. Iar, codrantul, era cea mai mică monedă de
aramă romană 15. Comentatorul evreu A. Edersheim a spus că, cele
două lepte evreieşti echivalau cu a 96-a parte dintr-un dinar roman,
care era câştigul unui muncitor pe o zi de lucru 16. Cuvântul evreiesc
lepton, înseamnă “mic şi subţire”. Această monedă era numită astfel,
fiindcă ea era o monedă de aramă care era cea mai mică, cea mai
subţire şi cea mai uşoară dintre toate monedele evreieşti care erau în
circulaţie 17. Legea cărturarilor nu accepta, ca nici cei mai săraci
oameni să aducă ca dar lui Dumnezeu o singură leptă, ci cel puţin de
la două în sus 18.
Deşi văduvele, erau scutite de la orice dare şi orice zeciuială,
(Deut.14:29;24:19-21;26:12-13) totuşi această văduvă săracă, care
avea ea nevoie să fie ajutată, s-a simţit îndatorată să dăruiască și ea
ceva pentru Casa lui Dumnezeu. Ea a venit înaintea vistieriei cu multă
sfială şi timiditate. Aici, văzând cum bogaţii vărsau mult aur şi argint
în vistierie, s-a ruşinat şi mai mult de sărăcia ei şi, poate, aşa cum
spunea A. Edersheim, a început să plângă. În zadar, ea încerca să
ascundă cele două lepte micuţe şi subţirele, ca să nu le vadă nimeni
atunci când le punea în vistierie, căci ele totuşi i se vedeau. Toţi din
jur o priveau cu dispreţ, iar bogaţii, chiar râdeau şi îşi băteau joc de ea,
pentru că a îndrăznit să pună în vistieria Templului un dar atât de mic,
încât mai mic nu putea fi. Dacă văduvei sărace, îi era ruşine că i-au
văzut darul oamenii bogaţi, atunci, cu cât mai mult, s-ar fi ruşinat ea,
dacă ar fi ştiut, că i-a văzut cele două lepte micuţe şi subţiri de aramă
chiar Domnul Isus! Văduva săracă, era conştientă că darul ei era prea
mic. Ea dorea să dea mai mult,, dar nu avea. Tot ce putea ea să facă,
era să dea tot ce avea. Deşi văduva săracă a dat tot ce avea, totuşi se
simţea nemulţumită şi, chiar ruşinată, că a dat aşa de puţin în
comparaţie cu ceilalţi. Ce au însemnat cei doi bănuţi ai ei în tezaurul
Templului, în comparaţie cu grămezile de aur şi de argint, care se
aruncau zilnic în vistieria lui?
Fiul lui Dumnezeu
era foarte mulţumit de darul
văduvei sărace, de aceea El
a lăudat-o înaintea
ucenicilor şi chiar înaintea
întregului neam omenesc
din toate generaţiile
pământului, şi i-a luat
dărnicia drept model
pentru întreaga lume
creştină. Mântuitorul, fiind
mişcat de gestul văduvei şi,
dorind să atragă atenţia
ucenicilor cât mai mult la
importanţa acestui gest şi să
li-l imprime cât mai adânc
în suflet, S-a folosit de
două expresii: una era o
afirmaţie solemnă:
Cei doi bănuţi ai văduvei sărace “Adevărat vă spun” şi a
doua, figurativă, i-a
chemat: să se apropie tot mai mult de El, de inima şi de gura Lui, ca
să le spună lucruri foarte importante şi semnificative. (Marcu
3:13;6:7;8:1,34;10:42)19 Evanghelistul Marcu a scris: “Atunci Isus i-a
chemat pe ucencii Săi şi le-a zis: «Adevărat vă spun că această
văduvă săracă a dat mai mult decât toţi cei ce au aruncat în vistierie;
(44) căci toţi ceilalţi au aruncat din prisosul lor, dar ea, din sărăcia
ei, a aruncat tot ce avea, tot ce-i mai rămăsese ca să trăiască.»”
(v.43-44)
Cuvint
ele Domnului
Isus când a
zis, “că
această
văduvă
săracă a dat
mai mult
decât toţi”,
sunt atât de
mari şi de
semnificative
, încât ne
uimesc.
Comentatorul
J.C. Ryle a
zis că,
Dumnezeu
are unităţile
Lui de
măsură, cu
care măsoară
şi cântăreşte
toate
lucrurile: pe
cele mici, cât Cei doi bănuţi ai văduvei sărace
şi pe cele
mari şi că, unităţile Lui de măsură se deosebesc toatal de ale noastre.
Iată, de ce detaliul: “(Ea) a dat mai mult decât toţi”, nu are
însemnătate omenească şi literală, ci divină și figurativă. Darul ei,
înaintea lui Dumnezeu, era mai mare decât darul tuturor donatorilor
adunat la un loc, de la acel Paşte 20. Comentatorul W. Hendriksen a
spus că, Mântuitorul, estimând darul văduvei sărace, după etalonul
Împărăţiei Sale eterne, ne-a arătat că cei doi bănuţi de aramă mici şi
subţiri, s-au transformat în două diamanate cereşti de o sclipire şi de o
valoare de neimaginat, care au întrecut, cu mult, tot ce au vărsat toţi
donatorii la acel Paşte în tezaurul Templului 21. Asemenea comori, ne-
a învățat Mântuitorul, să le adunăm în cer când a spus: ”Strângeți-vă
comori în cer...unde hoții nu le sapă, nici nu le fură.” (Matei 6:20)
Văduva săracă, a dăruit recunoscând micimea ei cu smerenie,
acesta fiind spiritul dărniciei religiei lui Dumnezeu, Dumnezeu-Fiul i-
a primit darul, ca şi Dumnezeu-Tatăl, de aceea Domnul Isus,
comparându-i darul cu darurile celorlalţi donatori, care n-au ajuns în
posesia Lui şi a Tatălui, ne-a arătat că darul ei, pe care l-a investit
pentru eternitate, era cu mult mai mare decât darurile tuturor celorlalţi
donatori care n-au fost primite de Dumnezeu.
Dascălul ceresc, ne învaţă în acest text și un alt lucru tragic: că
darurile tuturor celorlalţi donatori, n-au ajuns în mâna lui Dumnezeu,
pentru că ei nu le-au dăruit în spiritul dărniciei religiei Lui, ci în
spiritul religiei conducătorilor lor. Contemporanii Domnului Isus n-au
putut să bănuie că, religia conducătorilor lor, nu era una şi aceeaşi cu
religia lui Dumnezeu. Ei nu puteau să-şi dea seama că erau orbi şi că
erau călăuziţi de alţi orbi şi prăbuşirea în abisul cel veşnic, le era
inevitabilă.
Această tragedie se poate întâmpla şi astăzi şi, chiar mai grav.
Mulţi cred că, religia lui Cristos este una şi aceeaşi, cu religia
conducătorilor lor şi, astfel se încred în aceştia. În mod normal, aşa ar
trebui să fie, însă, din păcate şi, cu părere de rău, când studiem
problema aceasta în mod serios, observăm că lucrurile stau, în cele
mai multe cazuri, altfel. Dacă vrem, să fim în siguranţă, atunci trebuie
să cunoaştem personal religia lui Cristos şi să verificăm, dacă religia
conducătorilor noştri este în concordanţă cu Evanghelia lui Cristos.
Ce anume a făcut, ca darul acestei văduve sărace să fie atât de
preţios? Răspunsul este: sacrificiul ei. O dărnicie trebuie să fie făcută
cu sacrificiu. Dărnicia începe să devină o dărnicie adevărată, numai
din momentul în care este simţită. Bogaţii, deşi au dat mult, totuşi ei
n-au simţit nici un sacrificiu, pentru că au dat din surplusul lor. Pe
când, această văduvă săracă, a dat din sărăcia ei lucie tot ce avea.
Sfântul Ambrozie a zis: “O singură monedă din puţin este mai
prețioasă decât o comoară din mult; pentru că se ţine cont, nu cât se
dă, ci cât rămâne.” 22 Numai adevărata credinţă pe care o avea această
femeie cu privire la grija şi la providenţa lui Dumnezeu, faţă de ziua
de mâine şi experienţa ei pe care o avea cu Cel Preaînalt, ca Tată al
văduvelor şi al orfanilor, au ajutat-o să ia o asemenea decizie de
abnegaţie şi sacrificiu.
Să nu uităm că, Mântuitorul a spus că Evanghelia Lui este a
celor săraci şi, dacă Evanghelia este a celor săraci, aceasta înseamnă
că şi Biserica, cât şi dărnicia şi slujitorii ei, sunt tot a celor săraci şi nu
a sponsorilor şi a celor bogaţi. Cei doi bănuţi ai văduvei sărace, au o
mare valoare şi putere în Împărăţia lui Cristos de pe pământ, cât şi în
cea din cer. Ne aducem aminte ce au însemnat cele cinci pâinişoare şi
cei doi peştişori ale unui copil, pe care le-a pus în mâinile Fiului lui
Dumnezeu, cum Mântuitorul, binecuvântându-le, a săturat cu ele cinci
mii de bărbaţi fără femei şi copii. Dacă ar învăţa toţi creştinii de la
Domnul Isus, modelul dărniciei acestei văduve şi l-ar aplica, am vedea
că n-ar mai exista lipsă şi sărăcie, nu numai în Biserică, dar nici chiar
în lume 23.
Văduva săracă nu ştia că ochii lui Dumnezeu erau îndreptați
spre ea într-un mod deosebit, o urmăreau şi o vedeau. Deşi
Mântuitorul nu i-a spus atunci nimic şi, ea n-a avut parte să se
întâlnească şi să vorbească cu El pe pământ, totuşi, urma să sosească o
zi, când ea avea să se întâlnească cu Cristos în cer şi atunci, chiar El
personal, urma să-i spună, că ea a dat în preajma acelui Paşte mai mult
decât toţi donatorii din timpul acelei sărbători 24. Ba, mai mult, atunci
Fiul lui Dumnezeu îi va arăta, chiar şi cele două diamante sclipitoare,
pe care le-a primit de la ea, şi îi va explica din ce cauză ele erau mai
de preţ decât cele cinci milioane de dolari, pe care le-au vărsat
donatorii la acel Paşte în tezaurul Templului.
De două mii de ani, această văduvă săracă, este amintită în
Biserica lui Cristos pentru dărnicia ei model, ca şi Maria, sora lui
Lazăr, care a spart acel vas de alabastru, cu a cărui mir, a uns capul şi
picioarele Mântuitorului înainte de-a fi răstignit.
Lipsa dărniciei este semnul decăderii Bisericii şi a falimentării
creştinismului. Creştinii formali dăruiesc, mai bucuros, pentru
distracţii decât pentru lucrarea lui Dumnezeu. Dar, chiar şi atunci,
când contribuie cu ceva pentru Biserică, ei dau, mai mult, pentru
construcţii, decât pentru răspândirea Evangheliei. Prea puţini dintre
noi sunt, care să nu ne rușinăm, atunci când citim acest model al
dărniciei, pe care ni-l prezintă Mântuitorul!
Din acest text învăţăm, cât de pătrunzător observa Domnul Isus
toate lucrurile de pe pământ, chiar şi atunci când era în trup! El a văzut
toate darurile bogaţilor, cât şi cei doi bănuţi ai văduvei sărace, deşi
ziua aceea de marţi din Săptămâna Patimilor, era foarte încărcată
pentru El cu evenimente mari. Apoi, tablourile: cu trădarea Lui,
judecata nedreaptă, suferinţa şi moartea pe cruce, care urmau să aibă
loc, toate în timp de trei zile, de asemenea, I se perindau în faţă. Și alte
tablouri ca: dărâmarea Templului, distrugerea Ierusalimului,
împrăştierea evreilor pe toată suprafaţa pământului, perioada cea lungă
dintre prima şi a doua Sa venire, sfârşitul lumii şi judecata de apoi, I
se perindau şi ele, la fel, înaintea ochilor. Mântuitorul, Se simţea
îndatorat să-i înştiinţeze pe ucenici cu privire la toate acestea şi prin ei,
lumea întreagă şi, aceasta, începând chiar din după-amiaza acelei zile
de marţi. Cu toate acestea, noi descoperim că Domnul Isus era
interesat de orice dărnicie care se făcea în cele 13 vistierii, o vedea şi o
urmărea la fiecare om 25. Dacă ochii Lui atotvăzători, urmăreau orice
dărnicie şi o vedeau, chiar şi când era pe pământ, atunci, cu atât mai
mult, El este interesat de dărnicia noastră acum când este în cer, dacă
punem sau nu cei doi bănuţi ai noştri în lucrarea Lui de predicare a
Evangheliei, ca El să-i transforme în diamante cereşti. Să nu uităm că
Cel care a ţinut cont de dărnicia văduvei sărace, ia în evidenţa Sa şi
bănuţii noştri.
Nimeni nu poate să citească această istorisire cu dărnicia
văduvei sărace, fără să se autocerceteze şi să scoată cei doi bănuţi din
buzunar, pentru a-i închina Mântuitorului în vederea lucrării Sale
mărețe şi mântuitore din lumea noastră a suferinţai şi a pierzării.
1. Porter, L.E., Luke, p. 1221.;

4. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 740 – 741;
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 505 – 506;
5. Op. cit. p. 254;
10. Op. cit. p. 535.
11. Diamandi, S., Activitatea şi Învăţătura, Vol. II, p. 429 – 430.
12. Josephus, F., Antiquities, 14.4.4; 14.7.1;
13. Op. cit.
18. The Talmudic Tractate Babha B.10b.
20. Ryle, J.C., Luke, Vol. II, p. 351, 354.
29. CĂUTAREA GRECILOR (II)

Ioan 12: 20 - 26
20 Nişte greci dintre cei care se urcaseră să se închine la

sărbătoare
21 s-au apropiat de Filip, care era din Betsaida Galileii, l-au
rugat şi i-au zis: "Domnule, am vrea să-L vedem pe Isus."
22 Filip s-a dus şi i-a spus lui Andrei: apoi Andrei şi Filip I-au
spus lui Isus.
23 Drept răspuns, Isus le-a zis: “A sosit ceasul să fie glorificat
Fiul omului.
24 Adevărat, adevărat vă spun că, dacă grăuntele de grâu care
a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce
mult rod.
25 Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde; şi cine îşi urăşte viaţa în
lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa eternă.
26 Dacă Îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze; şi unde sunt Eu,
acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă Îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va
cinsti.
Aceasta este singura Evanghelie, care ne prezintă textul cu
Căutarea grecilor. Este normal să fie aşa, fiindcă Apostolul Ioan,
dedicându-şi Evanghelia acestui popor, care căuta adevărul cu privire
la Dumnezeu, a arătat cum unii dintre învăţaţii lui, în căutarea şi
cercetarea lor, au venit la Domnul Isus 1.
Evanghelistul Ioan tratează marea temă: Căutarea grecilor într-
un text lung, din care vom ţine patru studii. În primul studiu, din
pasajul pe care l-am citat, ne vom ocupa de două lucruri: identificarea
grecilor şi înştiinţarea Domnului Isus de către Filip şi Andrei.
I. IDENTIFICAREA GRECILOR
Evanghelistul Ioan a scris: “Nişte greci dintre cei care se
urcaseră să se închine la sărbătoare (21) s-au apropiat de Filip, care
era din Betsaida Galileii, l-au rugat şi i-au zis: «Domnule, am vrea
să-L vedem pe Isus.»" (v.20-21)
Noi dorim să-i identificăm pe aceşti greci, fiindcă fără
identificarea lor, nu putem interpreta bine textul cu privire la ei. În
legătură cu aceşti greci, care au dorit să-L vadă pe Domnul Isus, sunt
mai multe opinii. Noi vom lua numai patru, care sunt mai importante:
a) Prima opinie este, o legendă pe care ne-a redat-o Eusebiu
în jurul anilor 300 după Cristos. Acest istoric bisericesc ne-a spus
că Abgar, împăratul Siriei de Nord, cu capitala în Edessa,
îmbolnăvindu-se, a scris Domnului Isus următorul mesaj: “Abgar,
împăratul Edessei către Isus, excelentul Mântuitor care a apărut în
ţara Ierusalimului, salutare! Eu am auzit despre Tine şi despre toate
vindecările pe care le faci fără medicină şi fără plante. Aici se
vorbeşte că Tu dai lumină orbilor, faci șchiopii să umble, tămăduieşti
leproşii, alungi duhurile necurate şi înviezi chiar morţii. Auzind
despre toate acestea, mi-am dat seama că Tu ori eşti Dumnezeu, ori
Fiu de Dumnezeu, care ai caborât din cer. Vino, Te rog, să mă vindeci
de boala mea. Am auzit că evreii murmură şi nutresc gânduri rele
împotriva Ta. Dacă vrei, Te poţi muta aici. Eu îţi ofer libertate
absolută în împărăţia mea.” Apoi, Eusebiu, ne-a redat şi răspunsul
Mântuitorului, cu următorul conţinut: “Ferice de tine că poţi crede în
Mine fără să Mă fi văzut şi pentru că este scris despre Mine că, cei
care Mă văd nu cred; pe când, cei care nu Mă văd cred şi că vor fi
mântuiţi. Iar, în ce priveşte rugămintea ta, ca să vin la tine, Eu trebuie
să-Mi isprăvesc lucrarea aici, şi după ce o voi termina şi Mă voi
întoarce la Cel care M-a trimis, voi trimite pe unul dintre ucenicii
Mei, ca să te tămăduiască şi să-ţi dea viaţa ţie şi la toţi ai tăi.” Şi, în
cele din urmă, legenda se termină cu faptul că Toma, unul dintre cei
12 apostoli, l-a trimis pe Tadeu, care era un ucenic din numărul celor
70, ca să-l vindece pe Abgar şi să evanghelizeze Edessa. Eusebiu a
luat aceste scrisori apocrife din documente siriene, păstrate în Edessa
şi citate de Moise Horenc 2. După mărturia unora ca, Cedrenus,
împăratul Abgar era bolnav de lepră3, iar după mărturia altora ca,
Procopius, el era afectat de boala podagro.4 Criticii, ca şi papa
Gelasius din secolul al V-lea, s-au îndoit de autenticitatea acestor două
scrisori, de aceea le-au considerat ca fiind numai nişte legende şi
scrisori apocrife. Tot ce poate fi verosimil, în legătură cu cele relatate
este că, împăratul Abgar o fi scris Domnului Isus o scrisoare şi că
Mântuitorul i-o fi răspuns verbal prin Tadeu, dar nu în scris; şi că
Tadeu l-ar fi vindecat pe împărat şi că ar fi evanghelizat Edessa,
pentru că adevărul istoric este că, în Edessa s-a format timpuriu o
biserică creştină puternică şi că aici creştinismul a devenit, prima dată,
o religie de stat 5. Numai că, toate acestea, n-au nici o legătură cu
căutarea Domnului Isus de către grecii din textul citat!
b) A doua opinie este că, aceştia erau grecii din Decapolis:
cele zece cetăţi pe care le-a construit Alexandru cel Mare dincolo de
Iordan şi le-a colonizat cu greci. Poate chiar din Gadara, care era
aproape de Marea Galileii şi nu departe de Betsaida, cetatea lui Filip şi
a lui Andrei. Unii comentatori spun că, aceşti greci l-ar fi cunoscut pe
Filip şi că din cauza aceasta, ei au apelat la el, ca să le acorde un
interviu cu Domnul Isus 6. Această opinie, de asemenea, nu poate sta
în picioare, pentru că aceşti greci, dacă erau din Decapole, ar fi avut
destule ocazii să-L vadă şi să-L cunoască pe Domnul Isus; și nu
trebuiau să spună lui Filip, să li-L arate el.
c) A treia opinie este că, aceşti greci erau prozeliţi. Prozeliţii,
acceptând monoteismul evreiesc, frecventau serviciile de la sinagogă
şi făceau pelerinaje anuale la Templul din Ierusalim. Dar, nefiind tăiaţi
împrejur, ei nu aveau acces în Curtea Israeliţilor, decât în cea a
Neamurilor 7. Textul grecesc, ca şi versiunile Bibliei: Versiunea
Standardul Revizuit (Revised Standard Version), Versiunea Autorizată
a lui King James (Autorised King James Version), Versiunea
Internaţională Nouă (New International Version) şi Standardul Nou
American (New American Standard), nu ne precizează ca traducerea
lui D. Cornilescu că aceşti greci erau prozeliţi. În traducerea lui
Cornilescu scrie: "Nişte greci dinrte cei care se urcaseră să se
închine la sărbătoare…'' (v.20) Pe când, în textul grecesc şi în
versiunile amintite citim: "Printre cei care au venit să se închine la
sărbătoare erau şi unii dintre greci.” Aici înţelesul este ambiguu. Se
poate crede că aceşti greci, fiind prozeliţi, au venit la Ierusalim să se
închine şi, totodată, se poate crede că ei nu erau prozeliţi, ci nurnai au
venit cu prozeliţii la Ierusalim 8. Dar, aceşti greci, chiar dacă ar fi
venit la Ierusalim să se închine, nici atunci nu putem fi siguri că ei
erau prozeliţi, pentru că nu numai evreii şi prozeliţii veneau să se
închine la Templu, ci şi mulţi alţii dintre neamuri, ca eunucul din
Etiopia (Fapte 8:27). Cu şase ani mai târziu, respectiv în anul 36, a
venit să se închine la Ierusalim, cu ocazia unui Paşte, Vitelius,
guvernatorul roman din Siria, însoţit de Irod Antipa. Istoricul evreu,
Iosif Flavius, ne relatează că pe la mijlocul acestei sărbători, i-a sosit
vestea lui Vitelius că Imperatorul Tiberius a murit pe data de 16
martie. Nici Vitelius, acest oaspete distins, care s-a închinat la
Templul din Ierusalim şi a devenit Imperator Roman în anul 69 nu era
prozelit9. Comentatorii W. Hendriksen, W. Barclay şi mulţi alţii, nu
cred că aceşti greci făceau parte dintre prozeliţii simpli, care obişnuiau
să vină la sărbători în pelerinaj la Ierusalim ca să se închine 10.
d) Şi a patra explicaţie este că, aceşti greci care L-au căutat pe
Domnul Isus, erau din Grecia. Nu ni se pare un lucru neobişnuit, să-i
găsim pe greci la Ierusalim în timpul Paştelor, pentru că ei erau mari
voiajori. Lor le plăcea să călătorească, cu scopul de-a descoperi lucruri
noi. Unul dintre scriitorii antici a zis: “Voi atenienii, niciodată nu
încetaţi să descoperiţi lucruri noi!” Şi un alt scriitor antic a spus: "Voi
grecii, sunteţi curioşi ca nişte copii şi întotdeauna tineri în sufletele
voastre, atunci când este vorba să descoperiți lucruri noi.” Grecii au
început să cutreiere lumea încă cu vreo 500 de ani înainte de Herodot,
respectiv cu o mie de ani înainte de Cristos, pentru a descoperi mereu
lucruri noi. Ei erau cei mai mari exploratori ai Egiptului. Tot ei, erau
şi cei mai mari cercetători ai adevărului. Nu era nici un lucru, pe care
ei să nu-l fi găsit şi descoperit. Ei, cu spiritul lor de căutători şi de
cercetători, au alergat de la un învăţător la altul, ca să afle adevărul.
Astfel, ei au trecut prin multe filozofii, şi prin multe religii 11.
Unii opinează că aceşti greci, auzind despre înţelepciunea şi
minunile Domnului Isus, pe care le făcea, cât şi despre faptul că,
autorităţile evreieşti unelteau împotriva Lui, erau interesaţi, mai întâi,
să-L cunoască şi, apoi să-I propună să meargă în Grecia ca să-Şi
expună acolo învăţătura12. Cei mai mulţi dintre comentatori, apreciază
prima parte a acestei opinii, dar, în schimb, resping a doua parte,
considerând-o pur imnaginară 13.
Credem că, cea mai bună explicaţie au dat-o comentatorii
Alexander Bruce, W. Hendriksen şi W. Barclay, având în vedere
specificul acestui popor şi contextul textului. Dacă punem în
concordanţă setea poporului grec de-a descoperi adevărul despre
Dumnezeu cu versetele 24 şi 32, în care Domnul Isus a zis: "Adevărat,
adevărat vă spun că, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ
nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod'' şi “după
ce voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage la Mine pe toţi oamenii,”
vom descoperi scopul pentru care aceşti greci au venit la Dornnul Isus
şi au dorit să vorbească cu El. Alexander Bruce a zis că, aceşti greci
nu erau alţii, decât descendenţii veritabili ai compatrioţilor lor iluştrii:
Socrate şi Platon, care au căutat mult adevărul despre Dumnezeu, dar
care nu putea fi găsit decât în Cristos 14. Aceşti greci au venit la
Dornnul Isus, pentru că ei n-au reuşit să-şi potolească setea sufletului
în filozofia şi religia lor şi, fiindcă credeau că, numai prin Domnul
Isus, Îl vor descoperi pe Dumnezeu şi că vor ajunge la mântuirea
sufletului 15.
Comentatorii J.H. Bernard, W. Barclay, A. Edersheim şi
Frederic Bruce, au cea mai interesantă explicaţie. Ei spun că, aceşti
greci erau de faţă înainte cu două zile, atunci când Domnul Isus a
intrat triumfător în Ierusalim ca Împărat, când a alungat pe vânzători şi
pe schimbători de bani din Curtea Neamurilor, când vrăjmaşii I-au
întins multe curse şi când El a rostit cele opt vaiuri asupra cărturarilor
și a fariseilor. Astfel ei, fiind foarte mişcaţi de toate acestea, au dorit,
cu atât mai mult, să vorbească cu El 16.
Toate acestea sunt în cea mai mare concordanţă cu ceea ce a
spus comentatorul A. Edersheim, că Evanghelistul Ioan a prezentat
progresiv aceste mari evenimente: intrarea triumfală a Domnului Isus
în Ierusalim, izgonirea vânzătorilor din Templu, căutarea grecilor şi
coborârea glasului din cer, pe care l-au auzit toţi câţi erau în Templu
17
.
Şi, al doilea lucru, de care ne vom ocupa în acest studiu este
II. ÎNŞTIINŢAREA DOMNULUI ISUS DE CĂTRE FILIP
ŞI ANDREI
Evanghelistul Ioan a scris: "Nişte greci dintre cei care se
urcaseră să se închine la sărbătoare (21) s-au apropiat de Filip, care
era din Betsaida Galileii, l-au rugat şi i-au zis: «Domnule, am vrea
să-L vedem pe Isus.» (22) Filip s-a dus şi i-a spus lui Andrei: apoi
Andrei şi Filip I-au spus lui Isus." (v.20-22)
De ce acești greci au apelat la Filip? Credem că ei au făcut
lucrul acesta din trei motive: primul, că acest ucenic, având nume
grecesc, i-a atras cu numele lui; al doilea, că au dorit să-i ajute ca
translator; şi al treilea, că au considerat că, un om cu nume grecesc, îi
va trata cu mai multă atenţie şi simpatie 18.
Domnul Isus ştia limba greacă, dar El voia să vorbească prin
translator, ca să-L înţeleagă şi evreii şi grecii, cât şi toți aceia care,
deşi nu erau greci, totuşi ştiau această limbă.
Aceşti greci erau manieraţi. Ei s-au adresat lui Filip politicos,
respectuos şi expresiv şi, totuşi modest, spunând: “Domnule, am vrea
să-L vedem pe Isus." (v.21) Expresia aceasta nu înseamnă: "Noi dorim
să-L vedem cum arată”, ci: “Noi dorim să vorbim cu El." 19 Ei n-au
vrut să-L surprindă pe Domnul Isus, de aceea au ezitat să se apropie
direct de El. Dar ei, nu erau nici siguri, că Domnul Isus le va acorda
un interviu, fapt pentru care i-au cerut lui Filip permisiunea să-i ajute
ca intermediar 20.
Problema aceasta era foarte mare şi grea pentru Filip. El,
neştiind ce să facă, a ezitat să-i conducă pe aceşti greci la Domnul
Isus, pentru că şi-a adus aminte că, atunci când Mântuitorul i-a trimis
în misiune, le-a spus să nu meargă la neamuri, (Matei 10:15) ci numai
la oile pierdute ale casei lui Israel. (Matei 15:24) Comentatorul
german Luthardt, a spus că lucrul acesta, nu numai că era neobişnuit,
dar a fost chiar un eveniment nou şi foarte semnificativ: începutul
revoluţionării religiei 21.
De ce Apostolul Filip l-a consultat pe Apostolul Andrei?
Credern că erau cel puţin două motive: pentru că amândoi vorbeau
greceşte, mai bine decât oricare alt ucenic al Domnului Isus, învățând
această limbă în Betsaida şi în Capernaum, unde erau mulţi greci 22; și
Filip l-a consultat pe consăteanul lui, Andrei, pentru că el făcea parte
dintre cei mai apropiați ucenici ai Domnului Isus23.
Andrei şi Filip, consultându-se, au ezitat să-i ducă pe greci la
Domnul Isus, dar n-au îndrăznit nici să-i descurajeze şi, cu atât mai
puţin, să-i respingă. Ei au ajuns la concluzia că, lucrul cel mai înţelept
era, să ducă ei cererea acestor greci la Învăţătorul lor 24.
Deşi le venea greu să facă acest lucru, ceea ce le-a dat curaj era
că, și-au adus aminte că Învăţătorul lor primea întotdeauna bine pe
oricine venea la El, chiar şi pe păgâni, cum era cazul femeii siro-
feniciene (Matei 15:26) şi a sutaşului din Capernaum (Matei 8:5-13).
Ei ştiau că Domnul Isus, care nu putea să respingă nici un suflet care
Îl căuta, nu-i va respinge nici pe acești greci, fiindcă uşa prezenţei Lui
nu era închisă pentru nimeni 25.
Comentatorul Alexander Bruce a zis că, Andrei şi Filip, au avut
onoarea să fie primii mediatori între reprezentanţii lumii păgâne şi
Fiul lui Dumnezeu, care este Mântuitorul tuturor naţiunilor 26. Aceşti
doi ucenici sunt marele model al tuturor predicatorilor, care
colaborează în vederea aducerii sufletelor pierdute la Mântuitorul 27.
Comentatorul evreu A. Edersheim a spus că, este semnificativ
şi sugestiv faptul că, la naşterea Domnului Isus, au venit magii de la
Răsărit ca să I se închine. Iar, la sfârşitul misiunii Lui, au venit la El
alţi înţelepţi dintre naţiunile lumii, chiar din geniul poporului grec, ca
să stea de vorbă cu El. Comentatorul amintit a zis, în continuare:
“Când au venit aceşti reprezentanţi ai naţiunilor, a sosit şi ora
deciderii pentru Cristos, dar nu ca să devină Mesia evreiesc, cum era
concepţia lor, ci Mântuitorul întregii lumi.” 28
Mesia evreilor, era Mântuitorul lumii, de aceea au venit în
Israel, ca să-L caute magii şi grecii, care nu-i reprezentau numai pe
babilonieni şi pe greci, ci şi toate celelalte naţiuni. Dar, cea mai mare
tragedie, care a avut loc în istoria neamului omenesc a fost că, evreii,
în loc să-L fi prezentat pe Cristos lumii, ei, dimpotrivă, L-au răstignit.
Nu numai reprezentanţii grecilor, ci chiar şi ai întregii lumi, au venit
în Israel şi au zis: "Domnule, am vrea să-L vedem pe Isus". Curios, că
ei, n-au spus lucrul acesta Marelui Preot, care reprezenta religia
poporului evreu, ci unui ucenic al lui Cristos, pentru că numai acesta,
care Îl avea pe Mântuitorul lumii, li-L putea prezenta şi lor. Or,
Marele Preot şi naţiunea evreiască, nu-L aveau pe Mântuitorul lumii.
Naţiunile, reprezentate prin aceşti greci, au nevoie de Cristos şi
nu de religia evreiască. Dacă aceşti greci, doreau să li se spună ceva
despre Avraam, sau despre minunile pe care le-a făcut Moise, s-ar fi
dus la Marele Preot şi ar fi cerut de la el informaţii. Numai că ei,
având nevoie de Domnul Isus, au dorit să vorbească direct cu El. De la
solicitarea acestor greci, care au spus lui Filip: “Domnule, am vrea să-
L vedem pe Isus", învăţăm marele adevăr că, naţiunile au nevoie de
Cristos şi nu de religia naţională evreiască, sau de marile personaje ale
Vechiului Testament pentru că, nimeni nu poate fi pus alături de Fiul
lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii, oricât de mare rol ar fi jucat în
lumea Vechiului Testament. Să nu uităm, de lucrarea pe care au facut-
o apostolii şi, nici de învăţătura Domnului Isus, pe care ne-a transmis-
o prin ei. Apostolul Pavel, fiind inspirat să ne facă o dare de seamă în
legătură cu ceea ce predica el şi toţi ceilalaţi apostoli, a scris: "Noi Îl
predicăm pe Cristos cel răstignit.” (1 Cor.1:23) şi “Vai de mine dacă
nu vestesc Evanghelia!" (1 Cor.9:16) Dacă păcatul evreilor a fost atât
de mare, pentru că nu L-au prezentat pe Cristos lumii, deși S-a născut,
a trăit, a predicat, a făcut minuni şi S-a jertfit pentru ispăşirea
păcatelor lumii, în ţara lor, și pe care ei L-au respins, atunci, cu cât
mai grav, este păcatul naţiunilor creştine, dacă ele nu-L prezintă pe
Crisos semenilor lor nemântuiţi? Dar, de acest păcat, s-ar face mult
mai vinovate bisericile şi, cu atât mai mult, slujitorii lor, dacă nu-L
predică pe Cristos celor pierduţi!

2. Moise Horenc, History Arm. II, p. 38;
Eusebius, Ecelesiological History, I, 13.
3. Cedrenus, History, p.145.
4. Procopius, De bel. Pers. .II, 12;
5. Bunaciu, I., Explicarea Evangheliilor, p. 293;
Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 185 – 186;
Popovici, A., Primii patru Apostoli, p. 30.
7. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 262 – 263;
9. Josephus, F., Antiquities 18.122;
11. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 119 - 120.
12. MacDonald, W., Comentar la Noul Testament, p. 355;
Popovici, A., Primii patru Apostoli, p. 30.
15. Op. cit. p. 318;
Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 319.
21. Luthardt, Das Johannes Evangelium, I, 102;
Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 320;
23. Popovici, A., Primii patru Apostoli, p. 30;
30. CĂUTAREA GRECILOR (II)
Ioan 12 : 20 - 26
Din acest text, vom ține încă un studiu, intitulat tot Căutarea
grecilor, care ne scoate în evidenţă alte două lucruri: efectul pe care l-
a avut asupra Domnului Isus această căutare şi pregătirea ucenicilor în
vederea tragediei morţii Mântuitorului.
Să luăm al treilea lucru din acest text
III. EFECTUL PE CARE L-A AVUT ASUPRA
DOMNULUI ISUS ACEASTĂ CĂUTARE
Evanghelistul Ioan a scris: " Drept răspuns, Isus le-a zis: «A
sosit ceasul să fie glorificat Fiul omului. (24) Adevărat, adevărat vă
spun că, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare,
rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod.»” (v.23-24)
Evangheliile ne arată că, de fiecare dată când neevreii apelau la
Domnul Isus, El era mişcat profund, ca în cazul când samaritenii din
Sihar s-au deschis pentru a-L prirni, L-a mișcat credinţa sutaşului din
Capernaum, perseverenţa femeii siro-feniciene şi mulţumirea
samariteanului vindecat de lepră; și, cu atât mai mult, Mântuitorul era
mişcat adânc în sufletul Lui acum,când Filip şi Andrei, I-au adus
vestea că Îl căutau aceşti greci 1. Aceste cuvinte ale lui Filip şi ale lui
Andrei, I-au sunat Domnului Isus ca cea mai melodioasă şi plăcută
muzică, I-au înviorat sufletul şi I l-au umplut de bucurie, pentru că
chiar acum, la finala şi la totala Lui respingere din partea poporului
evreu, care a avut loc cu trei zile înainte de-a fi răstignit, aceşti greci I-
au adus cea mai mare consolare, prin căutarea lor. Evreii, deşi au fost
căutaţi şi chemaţi de Fiul lui Dumnezeu, totuşi ei L-au respins şi Îi
pregăteau crucea. Dar, spre deosebire de evrei, aceşti greci au venit
singuri la Domnul Isus, ne căutaţi şi ne chemaţi, ca să-I ceară marele
favor de a-i accepta şi pe ei în numărul celor mântuiţi, deşi El nu li Se
oferise şi lor ca Domn şi Mântuitor încă, aşa cum S-a oferit evreilor.
Mântuitorul a fost consolat mult în acest al doisprezecelea ceas amar
din viaţa Sa, care a fost ceasul respingerii şi al răstignirii Lui de către
propriul Său popor. Această căutare a grecilor L-a asigurat pe Fiul lui
Dumnezeu, că El va fi crezut şi acceptat de toate naţiunile care urmau
să dorească mântuirea sufletului lor 2. A. Edersheim, cât şi mulţi alţi
comentatori, ne spun că aceşti greci L-au căutat tot în ziua de marți,
după ce Domnul Isus lăudase dărnicia văduvei sărace, care pusese în
vistieria Templului cei doi bănuţi şi pe când El Se afla încă în Curtea
Femeilor 3. În jurul Mântuitorului erau adunaţi, ca de obicei, mulţi
evrei, atunci când au venit la El Filip şi Andrei cu cererea grecilor. Cei
doisprezece ucenici credeau că, Învăţătorul lor, va evita să acorde
acestor greci interviul şi să le răspundă pozitiv la cererea lor în public,
pentru că acesta era momentul cel mai nepotrivit. Ei au crezut că, dacă
Domnul Isus va primi pe neevrei, după ce S-a proclamat înaite cu
două zile ca Mesia, atunci când a intrat triumfător în Ierusalim şi, dacă
El va face lucrul acesta acum, când s-a creat între El şi vrăjmaşii Lui
cea mai mare tensiune, faptul acesta îi va supăra atât de tare pe evrei,
încât vor fi în stare să-I facă cel mai mare rău4.
Dar, cu toate acestea, spre marea surprindere a ucenicilor şi a
evreilor, care erau de faţă, Domnul Isus, nu numai că a răspuns pozitiv
la cererea grecilor, dar chiar a şi părăsit Curtea Ferneilor şi S-a dus El
personal la ei în Curtea Neamurilor, pentru că neamurile nu aveau
acces în Curtea Femeilor 5. Evanghelistul Ioan ne spune că, în
momentul când Domnul Isus S-a întâlnit cu grecii care Îl căutau, a
exclamat înaintea mulţimii care se afla în jurul Lui: "A sosit ceasul să
fie glorificat Fiul omului.” (v.23) Mântuitorul, când a rostit aceste
cuvinte, nu S-a referit la ceea ce înţelegeau evreii sub titlul de Fiul
omului, ci la ceea ce avea El în minte.
Mai întâi, să vedern, ce au înţeles evreii prin titlul: Fiul omului?
Această sintagmă, Fiul omului, îşi are originea în cartea lui Daniel
7:13-14 unde scrie: "... A venit unul ca un fiu al omului; a înaintat
spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. (14) I S-a dat
stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate
popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este
o stăpânire veşnică: şi nu va trece nicidecum, şi împărăţia Lui nu va fi
nimicită niciodată." Mulţi comentatori şi teologi ca, W. Barclay şi
mulţi bibliologi ca acei care au tradus versiunile Bibliei: Versiunea
Standardul Revizuit (Revised Standard Version), Versiunea
Internaţională Nouă (New International Version) şi Versiunea lui
James Moffatt, n-au scris ca Fiul omului, aşa cum este redat în
Versiunea Autorizată a lui King James (Autorised King James
Version), Standardul Nou American (New American Standard),
traducerea Bibliei în limba rusă etc, ci au scris “ca un fiu al omului”,
fără majusculă la litera ”f„ de la fiul. După versiunile Bibliei:
Versiunea: Standardul Revizuit, Versiunea Internaţională Nouă etc. şi
după mulţi comentatori, sintagrna fiul omului are următorul înţeles: În
Daniel 7:1-8 ne sunt prezentate patru imperii mari ale lumii antice:
Babilonean, Medo-Persan, Grecesc și al lui Alexandru Macedon.
Aceste imperii erau atât de crude şi inumane, încât Prorocul Daniel le-
a redat în imaginea unor fiare fioroase. Leul cu aripi de vultur
reprezenta Imperiul Babilonean; ursul reprezenta Imperiul Medo-
Persan; leopardul cu patru aripi şi patru capete, semnifica Imperiul
Grecesc; şi a patra fiară, cea mai înspăimântătoare, care avea dinţi de
fier şi zece coarne, simboliza Imperiul lui Alexandru Macedon. Visul
Prorocului Daniel era că în viitor, lumea urma să fie condusă de
guverne blânde şi umane, pe care el le-a descris sub simbolul de fiul
omului 6. Amintim că în limba ebraică nu se spunea niciodată simplu
om, ci fiul omului.
Poporul evreu, în subjugarea lui crudă, visa o epocă în care el
va stăpâni şi va guverna lumea. El credea că, acea epocă nu va veni
prin mijloace omeneşti, ci prin intervenţia lui Dumnezeu. Pentru evrei,
sintagma fiul omului, amintită în cartea lui Daniel, însemna un mare
campion ceresc, care urma să cucerească şi să stăpânească lumea în
favoarea lor. Între Vechiul şi Noul Testament, au apărut multe cărţi
apocaliptice, ca şi Cartea lui Enoh, care Îl descriu pe Fiul omului cum
urma să vină cu o putere divină, cum împotriva lui nu va putea să stea
nici o putere a lumii şi cum el, după ce va cuceri toate împărăţiile şi
imperiile de pe pământ, îşi va începe epoca Sa de aur 7.
Astfel, când Domnul Isus a zis: “A sosit ceasul să fie glorificat
Fiul omului”, (v.23) masele evreieşti, care Îl ascultau pe Mântuitorul
şi care credeau puternic că Mesia este acel campion ceresc, descris de
Prorocul Daniel prin titlul de fiul omului, au răsuflat, în final, uşurate.
Ele au crezut că trâmbiţa eternităţii a început să sune, că marele
Campion ceresc sta gata să-Şi înceapă ofensiva şi că epoca de aur, de
asemenea, sta gata să apară. Prin cuvintele Domnului Isus de
glorificare a Fiului omului, poporul evreu a înţeles înfrângerea
împăraţilor pământului, care urmau să cadă înaintea picioarelor
Marelui Cuceritor 8.
Numai că, atunci când Mântuitorul a spus că a sosit ceasul
glorificării Sale, n-a avut în minte aceste concepţii evreieşti de
cucerire politică şi pământească, ci crucificarea Sa, prin care El va
triumfa asupra lumii şi o va câştiga din punct de vedere spiritual 9.
Mântuitorul ştia că, I se apropia marea tragedie a morţii. Apoi, El mai
ştia şi că, după punctul culminant al suferinţei şi al umilinţei Lui, Îi
urma glorificarea: învierea, înălţarea la cer şi încoronarea. Gloria Lui
nu și-o poate imagina nici un pământean 10.
Am văzut că, primele cuvinte pe care le-a spus Mântuitorul: “A
sosit ceasul să fie glorificat Fiul omului", au exaltat de bucurie inimile
ascultătorilor Lui, iar, când a continuat să zică: “Adevărat, adevărat
vă spun că, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare,
rămâne singur, dar dacă moare, aduce mult rod," (v.24) ei au rămas
foarte şocaţi, pentru că Domnul Isus nu le vorbea despre cucerirea Lui,
ci, dimpotrivă, despre moartea Sa. Noi nu-L vom înţelege niciodată pe
Domnul Isus şi nu vom pricepe niciodată atitudinea evreilor, pe care o
aveau faţă de El, până nu vom înțelege că El le-a răsturnat toate ideile
cu susul în jos; şi pânâ nu vom vedea, că El le-a spulberat toate
visurile şi concepţiile de cucerire şi le-a înlocuit cu crucea Lui. Dar, ce
era mai trist că evreii, cu toată străduinţa Mântuitorului, nu şi-au dat
interesul să-I înţeleagă măcar o singură minune şi, cu atât era mai
grav, că ei au refuzat să-I inţeleagă tragedia morţii 11.
În cererea grecilor, Domnul Isus a văzut răspândirea
Evangheliei şi triumful Împărăţiei Sale pe pământ, potrivit prezicerii
Profetului Isaia, pe care a făcut-o în legătură cu jertfa Sa de pe Calvar.
Profetul Isaia a scris: "Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin
suferință... Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va
vedea o sământă de urmaşi... " (53:10) 12
Comentatorii W. Barclay şi W. Hendriksen ne spun că, sunt
prea puţine pasaje în Noul Testament, care ne pot cutremura atât de
puternic, aşa cum i-au şocat pe evrei şi pe greci aceste cuvinte
solemne ale Mântuitorului atunci când le-a zis: "Adevărat, adevărat vă
spun că, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare,
rămâne singur, dar dacă moare, aduce mult rod." (v.24) Dacă evreii
n-au putut să înţeleagă, de ce Domnul Isus nu S-a folosit de atâtea
osanale, care I s-au adus la intrarea Sa triumfală în Ierusalim, pentru a
Se proclama ca Mesia cel promis, atunci, cu atât mai puţin, ei nu
puteau să priceapă acum, de ce El a spus că va trebui să moară
întocmai ca un bob de grâu, ca să aducă roade? 13
Comentatorul A. Edersheim a spus că, moartea lui Cristos
pentru viaţa nouă a lumii este cel mai mare paradox, pe care l-a luat ca
simbol pentru Împărăţia lui Dumnezeu din analogia naturii14.
Mântuitorul ne arată că, fără moartea Sa de cruce, n-ar putea să
existe trei lucruri dintre cele mai esenţiale:
a) Primul lucru este o viaţă nouă. Prin metafora bobului de
grâu, Împăratul etern ne-a arătat că, El urma să Se supună principiului
bobului de grâu din natură, care numai prin moartea lui, aduce la
existenţă o viaţă nouă. Mântuitorul, prin metafora bobului de grâu,
ne-a spus următorul adevăr: “Eu, în calitate de Dumnezeu, trebuie să
mor pentru voi, ca să vă pot deveni obiectul credinţei şi sursa unei
vieţi noi.” 15
b) Al doilea lucru, care n-ar fi putut exista fără moartea de
cruce a Mântuitorului este secerişul spiritual. Bobul de grâu nu poate
fi roditor, atâta timp cât este păstrat la adăpost şi ţinut în siguranţă. Iar,
când este aruncat în pământul rece și putrezeşte ca într-un mormânt, el
numai atunci aduce roade 16. Fără cruce, n-ar fi putut exista seceriş
spiritual. Ilustrarea, cu bobul de grâu, era foarte clară, în special,
fiindcă era făcută cu trei zile înainte de Sărbătoarea Paştelor, când
Mântuitorul a înviat. Dacă Domnul Isus nu murea, rămânea singur,
fără să fi câştigat suflete pentru gloria Sa eternă 17.
Comentatorul Alexander Bruce ne spune că, această istorisire,
cu căutarea grecilor, are aceeaşi ţintă ca şi cea din capitolul 4, cu
samariteanca la fântâna lui Iacov, tot din Evanghelia după Ioan. În
amândouă, Domnul Isus a intrat în contact cu neevreii şi ne-a arătat
că, voia Tatălui era câştigarea neamului omenesc pentru Împărăţia
cerurilor. În capitolul 4 din Evanghelia după Ioan, Mântuitorul a zis
că, a face voia Tatălui era pentru El, mai mult, decât a mânca. Iar, în
acest text, Fiul lui Dumnezeu ne-a spus că, a face voia Tatălui
însemna pentru El, mai mult chiar şi decât viaţa Lui. La început,
Domnul Isus a văzut la fântâna lui Iacov cu ochii sufletului, câmpii
vaste şi deja gata pentru seceriş şi că, lucrătorii Lui vor întreprinde
mereu semănături şi secerişuri în holda pământului întreg. Iar acum
El, nu numai că continuă să vadă aceste câmpii, în ciuda patimilor
Lui, dar vede chiar şi efectuI jertfei Lui 18.
Aceşti greci au venit la Mântuitorul, aproape în secret, dar El
le-a deschis porţile larg şi le-a iluminat calea cu lumina Sa divină
pentru că, nu era numai Fiul lui David, ci şi Fiul omului, care invită cu
plăcere întreg neamul omenesc să vină la Tatăl şi la Împărăţa Sa
eternă 19. Mântuitorul, în Curtea Neamurilor, a continuat să spună prin
metafora bobului de grâu, atunci evreilor şi grecilor şi, astăzi nouă:
“În timpul vieţii Mele, am avut puţin seceriş. Numai câţiva M-au
cunoscut ca Dumnezeu şi au crezut în Mine şi, încă nu cu adevărat.
Dar, după ce voi muri şi voi învia, voi aduce mult rod, așa cum aduce
bobul de grâu." 20
c) Şi al treilea lucru esenţial, care n-ar fi putut exista dacă Fiul
lui Dumnezeu n-ar fi murit pe cruce, este gloria eternă. Mântuitorul a
venit la poporul evreu cu un orizont nou. Evreii şi-au căutat gloria în
cucerirea de împerii şi în guvernarea lumii întregi, pe când, Domnul
Isus Şi-a văzut gloria, atât a Lui, cât şi a noastră, în moartea Sa de
cruce. El ştia că, putea fi glorificat într-un singur mod: prin jertfa Sa
de pe cruce, care este singurul mijloc al mântuirii neamului omenesc
şi a intrării noastre în Împărăţia Sa eternă. Şi, nu Îi era necunoscut
faptul că, biruinţa şi gloria Lui, Îi erau numai în moartea de cruce
pentru că, ştia că numai moartea de cruce Îl va duce la înviere;
învierea, Îl va duce la înălţarea la cer; înălţarea la cer, Îl va duce la
întronare; şi că întronarea, Îl va duce la guvernarea întregii lumi 21. În
cele din urmă, Fiul lui Dumnezeu ne-a spus prin metafora bobului de
grâu următorul lucru: "Moartea şi învierea Mea, Îmi vor fi începutul
gloriei, dar nu numai a gloriei Mele, ci şi a gloriei tuturor urmaşilor
şi credincioşilor Mei.” 22
Şi, al patrulea lucru, pe care ni-l arată textul citat este
IV. PREGĂTIREA UCENICILOR ÎN VEDEREA
TRAGEDIEI MORŢII MÂNTUIRORULUI
Cel mai mare scop, pe care îl urmărea Domnul Isus era, să fie
înţeles cât mai bine de cei 12 ucenici, cu privire la moartea şi învierea
Lui, fiindcă şi ei, ca urmaşi ai Lui, aveau să sufere pentru El 23.
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Cine îşi
iubeşte viaţa, o va pierde; şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o
va păstra pentru viaţa eternă. (26) Dacă Îmi slujeşte cineva, să Mă
urmeze; şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă Îmi
slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti." (v.25-26)
Aceste două versete au multe paralele în Evanghelii, îndeosebi
versetul 25. Aici, învăţăm din nou, ceea ce spuneam adeseori că,
Mântuitorul obişnuia să repete mereu unele lucruri de mare valoare,
pentru a le imprima cât mai adânc în mintea ucenlcilor cu scopul de-a
nu le uita niciodată. Astfel, noi citim: “Căci oricine va vrea să-şi
scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din cauza Mea
şi din cauza Evangheliei, o va mântui." (Marcu 8:35) "Pentru că,
oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde
viaţa pentru Mine, o va câştiga." (Matei 18:25) "Fiindcă oricine va
vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricime îşi va pierde viaţa
pentru Mine, o va mântui." (Luca 9:24) "Cine îşi va păstra viaţa, o va
pierde; şi cine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga." (Matei
10:39) "Oricine va căuta să-şi scape viaţa, o va pierde; şi oricine o va
pierde, o va găsi." (Luca 17:33)
Când am tratat studiul intitulat Persecuţia urmaşilor lui
Cristos, (VoI.IV,Stud.53) am văzut că evreii Îl aşteptau pe Mesia să
vină cu prerogativa puterii de leu; dar, Mântuitorul, dimpotrivă, a
venit ca un Miel fiindcă ştia că, omul, ca o fiinţă liberă şi adversară,
nu se poate câştiga niciodată prin forţă. Acesta a fost motivul pentru
care, atunci când Fiul Celui Preaînalt a vrut să câştige lumea pentru
Împărăţia cerurilor, Şi-a atribuit simbolul: Mielul lui Dumnezeu şi a
acceptat să fie pironit pe cruce! Şi, aceasta a fost cauza, pentru care
Fiul lui Dumnezeu a atribuit şi urmaşilor Lui simbolul de oi şi, i-a
chemat şi pe ei la cruce, ca şi ei să triumfe, nu numai asupra lupilor,
dar chiar şi asupra fiarelor apocaliptice "cu şapte capete şi zece
coarne", şi au triumfat.
Dar, Domnul Isus ştia că, nu numai în crucea Lui consta
secretul unei vieţii noi, a secerişului spiritual şi a gloriei eterne, ci şi în
a ucenicilor Lui. De aceea, Şi-a chemat toţi umşaşii ca să-L urmeze pe
calea crucii. Biserica Primară a crescut mult prin martiraj. Datorită
acestui fapt, a apărut marele moto creştin: "Sângele martirilor este
sămânţa creştinilor.” Mulţi creştini şi-au dat viaţa pentru ca Biserica
să fie vie şi să crească 24.
Mântuitorul când a zis: “Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde; şi
cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa
eternă," (v.25) ne-a spus cu alte cuvinte, referindu-Se, în mod special,
la persecuţia prin care urmau să treacă apostolii, Biseriea Primară şi
mulţi alţi creştini în decursul istoriei: “Dacă vă veţi lepăda de Mine ca
să vă salvaţi viaţa, voi veţi trăi ca să vă pierdeţi viaţa pentru veci de
veci. Iar, dacă vă veţi da viaţa pentru Mine, voi veţi muri ca să trăiţi
etern. Şi acum judecaţi, cum este mai bine? Să Mă urmaţi cu preţul
vieţii şi să ajungeți la viaţa eternă, sau să vă salvaţi viaţa umană şi să
ajungeţi în chinul veşnic?”
Comentatorul F. Godet a spus că, loialitatea faţă de Cristos, nu
numai că ne salvează viaţa, dar chiar ne-o şi transformă în alta
veşnică, cu mult mai frumoasă şi mai preţioasă decât aceasta de pe
pământ 25.
Când am tratat studiul intitulat Loialitatea faţă de Cristos,
(VoI.V,Stud.22) ne-am informat că, crucea este atât de importantă în
viaţa creştinilor, încât prin ea, nu numai că triumfăm asupra lumii, dar
dacă o acceptăm, prin ea ne putem câştiga viaţa eternă; iar, dacă o
respingem, ne afundăm singuri în infernul veşnic.
În cuvintele Domnului Isus când a zis: “Cine îşi iubeşte viaţa, o
va pierde; şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru
viaţa eternă,” (v.25) există un mare paradox. În prima parte a acestui
paradox, Dascălul ceresc când a spus: “Cine îşi iubeşte viaţa, o va
pierde,” ne-a învăţat un lucru extraordinar de mare că, Dumnezeu ne-a
dat viaţa, s-o cheltuim şi nu să ne-o păstrăm, de aceea nimeni nu şi-o
poate păstra. Egoiştii, iubitorii de siguranţă şi de tihnă, îşi pierd
adevărata viaţă, chiar şi pe pământ. Ei există numai din punct de
vedere fizic, dar nu-şi trăiesc adevărata viaţă, de aceea sunt
nemulţumitori şi limitaţi numai la cele pământeşti.
Omul, în miopia şi nevegherea lui, îşi poate cheltui viaţa în
lucrurile mici şi mărunte şi, să neglijeze pe cele mari şi capitale. Şi el,
în neatenţia lui, îşi poate sacrifica valorile supreme şi veşnice pentru
unele lucruri de mică importanţă şi de scurtă durată. Noi putem fi
scutiţi de aceste mari greşeli, dacă privim toate lucrurile prin prisma
luminii lui Dumnezeu şi a eternităţii.
Odată un elev a fost întrebat ce parte de vorbire este “al meu”.
El a răspuns - fără să realizeze - că este un pronume "agresiv”. Marele
pericol al omului modern este că, a abandonat dragostea faţă de
semeni şi caută numai binele lui personal: cum să se îmbogăţească.
Asemenea oameni nu pot fi iubiţi de nimeni şi, cu atât mai puţin, de
Dumnezeu. Or, dragostea din partea semenilor şi, cu atât mai mult, din
partea lui Dumnezeu, este cel mai valoros lucru pe care l-am putea
primi în viaţă 26.
Cuvântul apollynai, "a pierde”, din textul grecesc: “Cine îşi
iubeşte viaţa, o va pierde” (v.25) înseamnă în acest verset, cât şi în
întreg Noul Testament “a ajunge în loc rău", “în iad”, "în chinul
veşnic".
În a doua parte a acestui paradox, Dascălul divin când a zis:
“… Și cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa
eternă.” (v.25) ne-a învăţat un lucru mai mare decât în prima parte.
Grecescul miseō, “a urî”, arată diferența dintre două extreme: lucrurile
fără importanţă şi lucrurile de o valoare supremă 27.
Marea esenţă a vieţii, constă în cheltuirea şi nu în păstrarea ei.
Ne dăm seama, cât ar fi pierdut lumea, dacă mulţi dintre medici,
oameni de ştiinţă şi tot felul de cercetători şi inovatori, nu şi-ar fi
sacrificat timpul şi chiar viaţa, prin cercetările lor? Lumea ar fi fost cu
mult mai necăjită şi chinuită. Ea datorează mult tuturor acestora, care
nu şi-au precupeţit nici un efort, ci s-au sacrificat în întregime pentru
semeni. Şi, ce s-ar fi întâmplat, dacă mamele ar fi refuzat riscul şi
durerea naşterii? N-ar fi existat, de mult, nici un om măcar.
Au fost și sunt mulţi oameni care au trăit și trăiesc o viaţă
adevărată, plină de altruism, abnegaţie şi de tot felul de împliniri. Unii
dintre aceştia au rămas nemuritori în istorie. Epictetus a zis odată
despre Socrate că acest mare filozof, acceptând moartea, a fost salvat,
dar dacă își salva viața, adevăratul Socrate ar fi murit şi nimeni n-ar
mai fi auzit despre el 28. Cu, atât mai mult, ne-a spus dumnezeiescul
nostru Învăţător că, dacă apostolii şi toţi creştinii din Biserica Primară,
ar fi respins crucea, nu numai că niciodată numele, lucrarea și
exemplul lor n-ar fi rămas în istorie, dar, n-ar fi ajuns nici să se bucure
de o viaţă fericită, glorioasă şi veşnică în cer.
În final, ne spun comentatorii: Alexander Bruce şi David Ellis,
că atunci când Domnul Isus a zis ucenicilor şi tuturor urmaşiIor Lui:
“Dacă Îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze; şi unde sunt Eu, acolo va fi
şi slujitorul Meu. Dacă Îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti," (v.26)
ne-a învăţat că, El ne ia în parteneriatul Lui. Principiul este acesta: că
în măsura în care suntem părtaşi cu El la suferinţă, în aceeaşi măsură
vom fi părtaşi cu El şi la răsplată şi la glorie şi că, răsplata şi gloria
noastră vor fi atât de mari, încât chiar şi Tatăl ne va cinsti ca pe
singurul şi preaiubitul Lui Fiu 29.
1. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p.321.

2. Op. cit. p. 321 - 322.
3. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p.742.
4. Hendriksen, W., The Gospel of John, VoI. II, p.195;
5. Op. cit.
7. Op. cit. p. 122.
8. Op. cit. p. 122 123.
9. Op. cit. p. 123.
10. Op. cit. p.121;
12. Hendriksen, W., The Gospel of John, VoI. II, p.195.
13. Barclay, W., The Gospel of John, VoI. II, p.121;
Hendriksen, W., The Gospel of John, VoI. II, p.195.
15. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p.322;
ElIis, D.J., John, p.1252.
17. Hendriksen, W., The Gospel of John, VoI. II, p.196.
18. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 317 – 318.
21. Op. cit. p.318;
Edersheim, A., Jesus The Messiah, p.743;
23. Op. cit.
25. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St.Luke, Vol. I, p.
419.
27. Ellis, D.J., John, p. 1252.
28. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p.396.
29. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 324;
ElIis, D.J., John, p. 1252.
31. CĂUTAREA GRECILOR (III)
Ioan 12 : 27 - 34
27 Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice?... Tată,

scapă-Mă din ceasul acesta?... Dar tocmai pentru aceasta am venit
până la ceasul acesta!
28 Tată, glorifică Numele Tău! Și din cer s-a auzit un glas care
zicea: “L-am glorificat şi-L voi mai glorifica!”
29 Mulţimea care stătea acolo şi care auzise glasul, a zis că a
fost un tunet. Alţii ziceau: “Un înger a vorbit cu El!”
30 Isus a răspuns: "Nu pentru Mine s-a auzit glasul acesta, ci
pentru voi.
31 Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul
lumii acesteia va fi aruncat afară.
32 Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage la Mine
pe toţi oamenii.”
33 Vorbind astfel arăta cu ce moarte urma să moară. -
34 Mulţimea I-a răspuns: “Noi am auzit din Lege că Cristosul
rămâne etern; cum dar zici Tu că Fiul omului trebuie să fie înălţat?
Cine este acest Fiu al omului?”
Acest text ne arată cum tulburarea Domnului Isus s-a

transformat într-o mare mângăiere.
Din acest pasaj vom ţine alte două studii intitulate tot Căutarea
grecilor. În primul studiu ne vom ocupa de trei lucruri: tulburarea
Domnului Isus, glasul lui Dumnezeu din cer şi judecata lumii.
I. TULBURAREA DOMNULUI ISUS
Evanghelistul Ioan L-a redat pe Domnul Isus spunând: “Acum
sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice?... Tată, scapă-Mă din ceasul
acesta?... Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta!”
(v.27)
În legăură cu acest verset avem de spus două lucruri:
A. Primul lucru este cu privire la numărul semnelor de
întrebare din el. Mai întâi trebuie să ştim că, în textul grecesc al
Noului Testament nu erau semne de întrebare. Unii comentatori ca,
W. Hendriksen, cred că în acest verset este un singur semn de
întrebare: “Şi ce voi zice?... Tată, scapă-Mă din ceasul acesta." Alţi
comentatori ca, Th. Zahn şi R.C.H. Lenski, susţin că sunt două1. Dar,
nu numai comentatorii se împart în diferite opinii cu privire la
numărul semnelor de întrebare din acest verset, ci şi bibliologii.
Bibliologii ne redau versetul 27 în trei feluri: În versiunea Bibliei lui
James Moffatt, Versiunea Standardul Revizuit (Revised Standard
Version), Versiunea Internaţională Nouă (New International Version)
şi în traducerea Bibliei în limba germană de către Martin Luther, scrie
ca în Biblia noastră româmească, tradusă de D. Cornilescu, cu două
semne de întrebare: “Şi ce voi zice? Tată, scapă-Mă din ceasul
acesta?" În versiunea Standardul Nou American (New American
Standard) şi în Versiunea Curentă Nouă (New Life Version), scrie:
“Şi ce voi zice: «Tată, scapă-Mă din ceasul acesta?»" Şi în Versiunea
Autorizată a lui King James (Autorised King James Version),
Versiunea Nouă a Bibliei Englezeşti (The New English Bible), în
versiunea lui J.B. Phillips şi în traducerea Bibliei în limba rusă, scrie:
“Şi ce voi zice? Tată, scapă-Mă din ceasul acesta." Toate trei
variantele sunt acceptabile, pentru că următoarea propoziţie începe cu
conjuncţia dar 2.
B. Şi al doilea lucru, pe care îl avem de spus în legătură cu
acest verset sunt opiniile comentatorilor cu privire la tulburarea
Domnului Isus. În legătură cu tulburarea Mântuitorului din acest
verset sunt mai multe opinii, dar noi vom lua numai patru, care sunt
mai importante:
a) După prima opinie, prima propoziţie este o întrebare: “Şi ce
voi zice?” Iar, a doua propoziţie, care este afirmativă, este o cerere:
Tată, scapă-Mă din ceasul acesta.” Potrivit acestei opinii, Domnul
Isus nu L-a rugat pe Tatăl să-L scape, în ideea de-a nu-Şi da viaţa pe
cruce, ci S-a încredinițat în mâinile Lui, ca să treacă biruitor prin
agonia răstignirii 3.
b) După a doua opinie, prima propoziţie este tot o întrebare:
“Şi ce voi zice?” Iar, a doua propoziţie, care este şi ea tot afirmativă,
este o rugăciune: Tată, scapă-Mă din ceasul acesta.” Conform acestei
opinii, Domnul Isus a şovăit şi, chiar a ezitat pentru un moment să
accepte moartea de cruce. Dar, imediat, revenindu-Şi şi, ridicându-Se
deasupra suferinţei de cruce, Şi-a zis: "Dar tocmai pentru aceasta am
venit până la ceasul acesta şi nu să fug!” 4
c) După cei care susţin a treia opinie, de asemenea, există o
singură întrebare: “Şi ce voi zice: «Tată, scapă-Mă din ceasul
acesta?» Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta!”
Aceştia văd în acest verset o simplă întrebare retorică, pe care o
interpretează cu alte cuvinte, astfel: “Şi ce voi zice: «Tată, scapă-Mă
din ceasul acesta? Dar lucrul acesta este imposibil, fiindcă Eu am
venit tocmai pentru ceasul acesta.»“ 5
d) Şi, cei care aduc a patra explicaţie în legătură cu tensiunea
sufletească a Domnului Isus din acest verset, susţin cu tărie că, El a
dorit să scape de suferinţa şi agonia crucii, dacă exista un alt mijloc
de mântuire. Profesorul de teologie din Cambridge, B.F. Westcott, cât
şi marele comentator A. Edersheim, consideră că aceasta, nefiind
decât o întrebare retorică, este o rugăciune şi nu o întrebare propriu-
zisă: “Şi ce voi zice: «Tată, scapă-Mă din ceasul acesta?» Dar tocmai
pentru aceasta am venit până la ceasul acesta!" 6 Fiul lui Dumnezeu
S-a tulburat acum, așa cum a urmat să Se tulbure şi în Grădina
Gheţimanii Joi, după două zile. Evangheliştii sinoptici L-au redat pe
Domnul Isus zicând, atunci când era în tensiunea sufletească din
Grădina Gheţimanii: “Ava - adică: Tată - Ţie toate lucrurile Îţi sunt cu
putinţă; depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi, facă-se nu ce
vreau Eu, ci ce vrei Tu.” (Marcu 14:36) Şi: “Tată, dacă vrei,
depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci
a Ta.” (Luca 22:42) Evanghelistul Ioan nu ne vorbeşte despre agonia
Domnului Isus din Gheţimani, dar, în schimb, el ne prezintă acum o
asemenea luptă sufletească. De aici învăţăm că, Mântuitorul a simţit
agonia răstignirii şi în alte dăţi şi, nu numai în noaptea de joi, care Îi
era ultima noapte înainte de-a fi răstignit. Şi, Evanghelistul Ioan ne
arată, ca şi evanghliştii sinoptici, cum Domnul Isus voia să evite
crucea. Nimeni nu doreşte să moară şi, cu atât mai puţin, la vârsta de
37 de ani, pe care o avea Mântuitorul şi, într-un mod atât de crud: prin
pironire pe cruce. Comentatorul A.J Bengel a spus că, natura umană a
Mântuitorului S-a înfiorat şi ea la gândul morţii, ca a oricărui alt om
şi, cu atât mai mult, atunci când Şi-a văzut în faţă moartea cea mai
crudă, care era pironirea pe cruce. Acesta era motivul pentru care Fiul
lui Dumnezeu L-a rugat pe Tatăl, dacă ar putea să găsească o altă cale
pentru mântuirea neamului omenesc, fără ca El să fie crucificat, atunci
să-L scape de suferinţa teribilă a răstignirii. Iar, dacă nu există nici un
alt mijloc pentru mântuirea fiinţei umane, fără ca El să fie pironit pe
cruce, atunci El acceptă şi răstignirea, ziccând: “Tată, totuşi facă-se
nu voia Mea, ci a Ta.” (Luca 22:42)7
Comentatorul W. Barclay a spus că, adevăratul curaj nu
înseamnă să nu te înfrici, ci, înfricându-te cât de cumplit, totuşi să fii
gata să accepţi crucea. Acesta era curajul Mântuitorului nostru drag.
El, după ce Şi-a văzut crucea în toată agonia ei şi S-a înfricat, totuşi a
fost gata să spună Tatălui: “Totuşi facă-se nu voia Mea, ci a Ta.”
Comentatorul A.J. Bengel a zis că, în Cristos s-au întâlnit două dintre
cele mai mari contraste: groaza celei mai crude şi cumplite morţi şi,
cea mai mare şi înflăcărată ascultare faţă de voia Tatălui şi că,
ascultarea faţă de voia Tatălui a biruit chiar şi frica celei mai fioroase
morţi 8. Comentatorii B.F. Westcott şi A. Edersheim spun că, această
discordanţă aparentă dintre evitarea morţii de cruce din partea
Domnului Isus şi voia Tatălui, se rezolvă prin existenţa celor două
naturi ale Fiului lui Dumnezeu: una divină şi alta umană care, în final,
au căzut de acord amândouă, să accepte voia Tatălui, spre gloria Lui şi
pentru mântuirea neamului omenesc 9.
Mântuitorul, cunoscând valoarea infinită a morţii Sale de cruce,
a putut să spună, în ciuda suferinţei Sale cumplite: “Tată, totuşi facă-
se nu voia Mea, ci a Ta,” pentru că El ştia că, numai prin moartea Sa
de cruce, putea să ne descopere, cel mai bine, cine şi cum este El şi,
cine şi cum este Tatăl; şi că, numai astfel putea să ne câştige inimile şi
să ne atragă la El şi la Tatăl.
Noi credem că, această variantă este autentică, pentru că ea este
în concordanţă cu tulburarea Domnului Isus din acest text, cât şi cu
tulburarea Lui din Grădina Gheţimanii, de aceea noi o alegem pe ea,
alături de comentatorii cei mai mulţi şi cei mai documentați ca: W.
Hendriksem, W. Barclay, B.F. Westeott, A. Edersheim, A.J. Bengel şi
alţii, pe care nu i-am amintit.
În al doilea rând, acest text ne arată
II. GLASUL LUI DUMNEZEU DIN CER
Evanghelistul Ioan ne-a spus, în continuare, că Domnul Isus a
zis în rugăciunea Sa: "«Tată, glorifică Numele Tău! Şi din cer s-a
auzit un glas care zicea: «L-am glorificat şi-L voi mai glorifica!» (29)
Mulţimea care stătea acolo şi care auzise glasul, a zis că a fost un
tunet. Alţii ziceau: «Un înger a vorbit cu El!» (30) Isus a răspuns:
«Nu pentru Mine s-a auzit glasul acesta, ci pentru voi.»”
(v.28-30)
Atunci când Mântuitorul a zis: "Tată, glorifică Numele Tău!”
El a spus cu alte cuvinte: "Tată, fiindcă este la mijloc lucrarea şi
gloria Ta, Eu acceptând moartea de cruce, zic: «Facă-se voia Ta şi
proslăveşte-Ţi Numele prin jertfa Mea.»" 10 Comentatorul A.
Edersheim observă că această rugăciune a Fiului lui Dumnezeu, rostită
într-o asemenea împrejurare, n-a putut să nu fie ascultată şi, Tatăl să
nu-I răspundă la ea pe loc, în public şi demonstrativ 11.
Evanghelistul Ioan continuă să scrie ca un martor ocular în
legătură cu răspunsul Tatălui la rugăciunea Fiului Său: “Şi din cer s-a
auzit un glas care zicea: «L-am glorificat şi-L voi mai glorifica!»
(v.28) Cuvintele acestea, au spus comentatorii A. Edersheim, F.F.
Bruce şi W. Hendriksen, sunt sigiliul confirmării lui Dumnezeu asupra
întregii lucrări, pe care a făcut-o Domnul Isus, în care s-au inclus toate
minunile şi, toată învăţătura Lui şi, în care urmau să se mai includă:
arestarea, judecata, batjocura, biciuirea şi moartea Sa de cruce. Toate
lucrările Domnului Isus, erau o manifestare a gloriei lui Dumnezeu
pentru aceia care aveau ochi s-o vadă 12.
Aceste cuvinte ale Tatălui, erau o asigurare şi o mângâiere
pentru sufletul Fiului Său întrupat, că Tatăl deja Şi-a glorificat
Numele prin viaţa şi lucrările Domnului Isus şi că, în viitor, Îşi va
glorifica Numele într-o măsură, cu mult mai mare, prin răstignirea,
învierea şi înălţarea Sa la cer. Mântuitorul, fiind satisfăcut de acest
răspuns, pe care I l-a dat Tatăl, ştia că toată umilinţa, batjocura şi
moartea Sa cea mai ruşinoasă şi chinuitoare pe cruce, de care urma să
aibă parte, ca cei mai mari făcători de rele, nu-L vor dezonora pe
Dumnezeu, ci, dimpotrivă, Îi vor aduce cea mai mare glorie.
Evangheliile ne arată că, glasul lui Dumnezeu a fost auzit
public numai de trei ori în viaţa Domnului Isus şi, aceata în
momentele Lui cele mai mari şi mai importante. O dată la Iordan
când, botezându-Se, arăta simbolic că Îşi va da viaţa pentru mântuirea
neamului omenesc şi când I S-a încredinţat marea Sa lucrare.
Evanghelistul Marcu a scris: “Şi din ceruri s-a auzit un glas care
zicea: «Tu eşti Fiul Meu preaiubit, în Tine Îmi găsesc toată plăcerea
Mea.»“ (1:11)13 A doua oară, pe Muntele Hermon, atunci când
Domnul Isus S-a schimbat la faţă, pentru că El atunci a luat finala
hotărâre de-a Se îndrepta spre Ierusalim şi spre cruce. Tot
Evanghelistul Marcu a scris în Evanghelie: "... Din nor s-a auzit un
glas care zicea: «Acesta este Fiul Meu preaiubit: de El să ascultaţi!»”
(9:7) Și acum, glasul lui Durmnezeu s-a auzit pentru a treia oară în
curtea Templului, când trupul uman al Domnului Isus, a trebuit să fie
întărit pentru suferinţa şi agonia răstignirii şi, când Mântuitorul a zis în
rugăciune: "Tată, accept moartea de cruce. Facă-se voia Ta şi,
glorifică-Ți Numele prin jertfa Mea!” Evanghelistul Ioan a consemnat
şi el glasul lui Dumnezeu în acest text: "Şi din cer s-a auzit un glas
care zicea: «L-am glorificat şi-L voi mai glorifica!»” (v.28)
Ceea ce a făcut Dumnezeu pentru Domnul Isus, aceea face El şi
acum pentru fiecare om. Atunci când Dumnezeu ne dă o anumită
lucrare de făcut, El nu ne lasă niciodată singuri şi fără ajutor, ci
întotdeauna ne ajută şi ne întăreşte. Apoi, Cel Preaînalt nu este un
Dumnezeu care tace, ci El, adeseori ne vorbeşte, atunci când
problemele ne depăşesc, numai noi să ne aplecăm urechile la glasul
Lui, care ne sună ca un susur blând14.
Glasul lui Dumnezeu este un lucru foarte mare şi adânc. Era un
timp când evreii credeau puternic, că Dumnezeu vorbea unor oameni
direct, ca în cazurile: copilului Samuel (1 Sam.3:1-14), lui Ilie atunci
când a fugit de răzbunarea Izabelei (1 Împ.19:1-18) şi lui Elifaz din
Teman. (Iov 4:16) Dar, pe timpul Domnului Isus, evreii au încetat să
creadă că Dumnezeu vorbea oamenilor direct. Acel timp mare a trecut
pentru evrei. Dumnezeu S-a îndepărtat de ei, din ce în ce tot mai mult
şi astfel, glasul care vorbea profeţilor, a încetat 15.
Când am tratat studiul intitulat Botezul Mântuitorului,
(Vol.II,Stud.4) am văzut că pe timpul Domnului Isus, evreii numeau
glasul lui Dumnezeu din cer bat-col, care înseamnă în limba ebraică
“fiica” sau “ecoul glasului Lui”. Lumea Vechiului Testament credea
în transcendenţa lui Dumnezeu, într-o infinitate de ceruri, că
Dumnezeu locuieşte în cerul cel mai înalt şi măreţ şi, că este învăluit
într-o lumină de care nu se poate apropia nimeni. Era, rar de tot, când
se deschideau cerurile şi se auzea "ecoul glasului lui Dumnezeu slab și
nedeslușit” de la o îndepărtare infinită 16.
Numai că, textul pe care îl studiem ne arată că, atunci când
Domnul Isus a strigat, mai întâi, către Tatăl în tulburare şi durere:
“Tată, scapă-Mă din ceasul acesta!” şi, apoi când a zis: “Tată,
glorifică Numele Tău!” din cer s-a auzit glasul Iui Dumnezeu real,
direct, clar şi inteligibil17.
Glasul lui Dumnezeu era adresat, în general, tuturor celor care
erau adunaţi în curtea cea mare a Templului: şi grecilor care Îl căutau
pe Domnul Isus şi evreilor; dar, în mod special, el ara adresat
Domnului Isus, aşa cum am văzut până acum. Evanghelistul Ioan a
scris: “Mulţimea care stătea acolo şi care auzise glasul, a zis că a fost
un tunet. Alţii ziceau: «Un înger a vorbit cu El!»” (v.29)
Cei mai mulți, dintre cei care au auzit acest glas, venind de sus,
au zis că era un tunet, pentru că nu puteau să distingă cuvintele lui
Dumnezeu. Aceştia încercau să-i dea o explicaţie naturală, aşa cum
mulţi încearcă să facă şi astăzi, eliminând orice miracol şi orice lucru
supranatural. În cazul experienţei Apostolului Pavel, avem aceeaşi
explicaţie. El, atunci când se afla pe drumul Damascului, a văzut o
lumină şi a auzit glasul lui Cristos cel înviat şi glorificat. Dar, în
schimb, însoţitorii lui, deşi au văzut Iumina, nu L-au auzit pe Domnul
Isus, cu toate că le suna un glas la urechi, fiindcă pentru ei cuvintele
lui Cristos cel glorificat nu erau inteligibile. (Fapte 9:7; 22:9) 18.
Glasul lui Dumnezeu răsună şi astăzi pentru unii clar şi desluşit, iar
pentru alţii ca nişte tunete 19.
Alţii însă, deşi ştiau că nu era un tunet, totuşi n-au înţeles că era
glasul lui Dumnezeu, ci, crezând că era un fenomen supranatural, au
conchis că era un înger care vorboa cu Domnul Isus20.
Versetul 30 “Nu pentru Mine s-a auzit glasul acesta, ci pentru
voi," este foarte greu de înţeles şi, acesta din două motive: dacă grecii
care L-au căutat pe Domnnul Isus, cât şi toată mulţimea evreilor care
era adunată în Templu, n-au înţeles glasul lui Dumnezeu din cer,
atunci Mântuitorul cum a spus că Tatăl a rostit următoarele cuvinte
pentru ei: “L-am glorificat şi-L voi mai glorifica!” Comentatorul W.
Hendriksen răspunzând la această întrebare, a spus că dacă cei care au
auzit glasui lui Dumnezeu din cer, nu I-au distins cuvintele, totuşi
acest glas, era un semn pentru ei, care le arăta că Dumnezeu a ascultat
rugăciunea Fiului Său de a-I glorifica Numele prin jertfa Sa, pe care
ei, chiar dacă nu l-au înţeles atunci, l-au înţeles în cel mai scurt timp
21
. Şi în al doilea rând, greutatea de-a înțelege versetul 30, constă în
cuvintele Domnului Isus pe care le-a rostit atunci când a zis că, glasul
lui Dumnezeu din cer n-a vorbit pentru El, ci pentru toţi care l-au
auzit, deşi se ştie că, scopul principal al acestui glas al lui Dumnezeu
din cer era, să-L întărească şi să-L mângâie pe Domnul Isus. Tot
comentatorul W. Hendriksen a explicat și această problemă grea. El a
zis că, cuvintele: “Nu pentru Mine s-a auzit glasul acesta, ci pentru
voi," înseamnă aici, cât şi în alte cazuri similare: “Nu numai pentru
Mine s-a auzit glasul acesta, ci şi pentru voi.” 22
Şi, în al treilea rând, ne vom ocupa în acest studiu de
III. JUDECATA LUMII
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând: "Acum;
are loc judecata lumii acesteia..." (v.31)
Din cauza glasului din cer, Mântuitorul Şi-a întrerupt puţin
vorbirea pe care a reluat-o, spunând: "Acum are loc judecata lumii
acesteia..." 23 El, folosind adverbul de timp "acum", ne spune
comentatorul A. Edersheim, a vorbit la prezent profetic, pentru că deja
a văzut că a sosit judecata lumii şi că stăpânitorul ei a fost înfrânt 24.
Iar, comentatorul W. Hendriksen ne spune că, substantlvul “lume” se
înţelege aici poporul evreu, care L-a respins pe Mântuitorul;
conducătorii acestei naţiuni, care L-au condamnat la moarte pe Fiul lui
Dumnezeu; Iuda, care L-a trădat; soldaţii romani, care L-au batjocorit
şi L-au biciuit; şi Pilat, care L-a judecat şi I-a dat sentinţa răstignirii.
Într-un singur cuvânt, substantivul “lumea" înseamnă aici societatea
rea şi păcătoasă, care L-a părăsit pe Dumnezeu şi s-a aliat cu Diavolul
25
.
Judecata lumii are în acest verset o însemnătate dublă: judecata
Lui Cristos de către lume şi judecata lumii de către Cristos.
1. Domnul Isus a avut în vedere mai întâi judecata Lui de
către lume. Arestarea, judecata şi crucificarea Fiului Iui Dumnezeu,
erau ceasul celui mai mare întuneric. Diavolul, ca să scape de Fiul lui
Dumnezeu, odată pentru totdeauna, s-a folosit cel mai mult de farisei,
de cărturari şi de preoţii cei mai de seamă, în frunte cu marele preot
care reprezenta, aşa zisul “popor al lui Dumnezeu de pe pământ”. Şi,
tot Diavolul, prin aceste instrumente ale lui, a forţat ca şi Roma, care
reprezenta puterea lumii, să ia parte la judecarea Fiului lui Dumnezeu
prin procuratorul Ponţiu Pilat. Astfel, lumea cea rea şi păcătoasă, L-a
condamnat pe Fiul lui Dumnezeu, prin cele două instituţii mari ale ei:
biserica şi statul, la cea mai crudă moarte care era crucficarea.
2. Şi a doua judecată a lumii din acest text este judcata ei de
către Cristos. Faptul că, omenirea şi-a răstignit Creatorul şi
Mântuitorul, ne arată cât de vinovată se face ea înaintea Lui şi, cât este
de păcătoasă, orbită şi robită de Diavolul! Deşi judecata Fiului lui
Dumnezeu din partea lumii, era o judecată de condamnare la cea mai
crudă moarte de cruce, totuşi El, după ce a înviat, S-a înălţat la cer şi
S-a aşezat pe Tron, nu S-a răzbunat pe ea cu judecata condamnării şi a
osândirii., ci, fiindu-I milă de ea, a chemat-o la o altă judecată a
cugetului şi, la un alt proces al conştiinţei, pentru a-şi recunoaşte vina
şi a se pocăi. De atunci, Cristos judecă lumea prin crucea Lui, pentru
vina şi păcatele ei, dar nu în vederea condamnării, ci a iertării şi a
mântuirii.
Fiul lui Dumnezeu a putut să Se opună crucii şi să-Şi strivească
vrăjmaşii, doar era Dumezeu atotputernic - deopotrivă cu Tatăl, dar, El
a acceptat moartea de cruce de bunăvoie, ca să ne arate prin ea, cât
este de grav păcatul şi, ce consecinţe mari are. Moartea Mântuitorului
pe cruce este garanţia existenţei iadului. Cristos n-a murit pe cruce ca
noi să nu murim, ci să ne ofere prin pocăinţă singura şansă a mântuirii,
ca să nu ajungem prin consecinţa păcatelor noastre în infern.
Iată de ce Mântuitorul de două mii de ani, cheamă lumea prin
crucea Lui, la judecata cugetului şi la procesul conştiinţei, ca ea să se
trezească la realitate, să se pocăiască de păcatele ei şi să se debaraseze
de Diavolul! Altfel, prin consecinţa păcatelor ei, o va prinde judecata
finală de condamnare şi se va afunda în cel mai mare dezastru, care
este chinul cel veşnic din iazul cu foc.
2. Op. cit.
3. Hoeksema, H., The Amazing Cross, p. 117;
4. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 199, 200;
Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p.187.
5. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 195 - 199.
10. Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p.187.
12. Op. cit.;
15. Op. cit. p. 126.
16. Op. cit. p. 127;
18. Hendriksen, W., The Gospel of John,, Vol. II, p. 201.
19. Ellis, D.J., John, p. 1252.
22. Op. cit. p.201.
32. CĂUTAREA GRECILOR (IV)

Ioan 12 : 27 - 34
Din acest text intitulat tot Căutarea grecilor, vom ţine încă un
studiu care ne scoate în evidenţă alte trei lucruri: aruncarea afară a
stăpânitorului lumii, atragerea tuturor oamenilor de către Cristos şi
poticnirea evreilor.
Să luăm al patrulea lucru din acest text:
IV. ARUNCAREA AFARĂ A STĂPÂNITORULUI LUMII
Evanghelistul Ioan L-a redat pe Domnul Isus spunând:
“…Acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.” (v.31)
În textul grecesc al acestui verset, Diavolul este numit archon,
"stăpinitor”, “conducător”. Ceea ce înseamnă, aşa cum ne învaţă Fiul
lui Dumnezeu că, acest spirit rău a devenit stăpânitorul şi
conducătorul lumii noastre 1.
Diavolul putea fi stăpânitorul şi conducătorul întregii lumi, dar
nu şi a lui Cristos. El putea să-şi imprime voinţa în inimile tuturor
pământenilor, dar nu şi în inima Fiului lui Dumnezeu. Mântuitorul era
singurul care a trăit pe pământ şi în a cărui inimă, corupătorul lumii n-
a reuşit să-I strecoare nimic din ale lui, pentru că era, cu adevărat,
sfânt şi, infinit, mai puternic decât Diavolul 2.
Dacă cercetăm fiecare părticică a acestei lumi, vom observa că
în ea se află un duh care influenţează pornirile şi plăcerile din inimile
tuturor oamenilor, dar fără a putea influența inima Domnului Isus. De
abia atunci când devenim copiii lui Dumnezeu, printr-o credinţă vie şi
nu mai facem parte din lumea aceasta, ne dăm seama ce putere mare
are acest duh al lumii pe care Diavolul l-a imprimat în toate lucrurile,
prin care vrea să ne subjuge şi ne este foarte ostil atunci când ne
împotrivim lui 3.
Domnul Isus a luptat mereu cu toată puterea împotriva
Diavolului, mai întâi, atunci când a vrut să-L abată de pe calea crucii;
apoi, când poporul evreu a vrut să-L facă cu forța împărat pământesc
şi naţional; când a răsculat pe evrei împotriva Lui ca să-L ucidă cu
pietre; când a întărâtat pe evrei şi pe conducătorii acestora să murmure
împotriva Lui, să-L calomnieze; să-I întindă curse; şi, în final, atunci
când Diavolul a dictat autorităţilor evreieşti şi romane, să-L încarce cu
crucea cea mai grea, ca măcar sub povara ei să Se prăbuşească. Dar,
Mântuitorul, împotrivindu-Se Diavolului cu toată puterea şi,
nesupunându-Se duhului lumii, a ieşit biruitor în toate lucrurile pe
care le-am amintit.
Una, dintre luptele crâncene, pe care a purtat-o Mântuitorul cu
Diavolul, era atunci când a fost ispitit în pustiul Iudeii de acest
stăpânitor al lumii, imediat după ce S-a botezat, dar pe care Domnul
Isus l-a biruit. O altă luptă, mai crâncenă, a dus-o Cristos cu Diavolul
în Grădina Gheţimani, cănd acest stăpânitor al lumii a încercat, din
nou, să-L abată pe Mântuitorul de pe calea crucii. Dar, Domnul Isus a
câștigat și această luptă. Bătălia, cea mai aprigă, a purtat-o Fiul Iui
Dumnezeu cu Diavolul pe Calvar, atunci când Se afla în agonia
răstignirii. În această ultimă bătălie, Mântuitorul l-a înfrânt pe
Diavolul pentru totdeauna 4.
Înfrângerea definitivă a stăpânitorului lumii şi "aruncarea lui
afară", ne spune comentatorul W. Hendriksen, se explică în lumina
versetelor 32 şi 33 din textul pe care îl studiem, în care Domnul Isus
ne spune: “«Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage la
Mine pe toţi oamenii.» - (33) Vorbind astfel arăta cu ce moarte urma
să moară.” Atragerea tuturor oamenilor la Cristos înseamnă
înfrângerea definitivă a Diavolului, aruncarea lui afară şi pierderea
puterii lui asupra naţiunilor lumii. Aşa se explică faptul că, în cel mai
scurt timp, urmau să vină la Cristos grecii şi multe alte naţiuni 5.
Prin moartea, învierea, înălţarea la cer şi aşezarea pe Tronul
Măririi şi a Puterii Sale, Cristos a triumfat pentru totdeauna asupra lui
Satan şi a morţii, dar nu numai pentru El, ci şi pentru noi. Mântuitorul
a dus cu Sine în glorie un trup omenesc proslăvit şi transformat într-un
trup ceresc 6. Domnul Isus ne-a promis că şi pe noi ne va învia la a
doua Sa venire, că va transforma şi trupurile noastre în trupuri cereşti
şi că ne va duce în gloria eternă a Tatălui ceresc.
Biserica Apostolică a redat această înfrângere a Diavolului şi a
tuturor demonilor lui într-o odă intitulată Oda lui Solomon, care
datează mai înainte ca Apostolul Ioan să-şi fi redactat Evanghelia în
anul 98. În această odă se apune, cum Tatăl, prin Fiul Său, l-a detronat
pe Balaurul cu şapte capete, după care L-a aşezat pe Fiul Lui lângă El
pe Tronul Măririi Sale ca să distrugă, în final, orice rădăcină a
Diavolului şi a demonilor lui 7. Nu mai este mult până când, în final,
Diavolul şi îngerii lui, vor fi aruncaţi în iazul cu foc, aşa cum scrie în
Evanghelia după Matei şi în Apocalipsa. Evanghelistul Matei a scris
că Domnul Isus va spune la judecata de apoi celor necredincioşi:
"Apoi va zice celor de la stânga Lui: «Duceţi-vă de la Mine,
îngerii lui!»” (Matei 25:41) Şi, Apostolul Ioan, de asemenea, a scris
Apocalipsa: “Şi Diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc
şi de pucioasă..." (Apoc.20:10)
Mântuitorul, care l-a înfrânt pe Diavol cu preţul vieţii sus pe
Golgota şi l-a aruncat afară, are putere să-l alunge şi din inima fiecărui
om care vine la El, crede în El şi-L roagă să-l elibereze de acest
stăpânitor al lumii. Apostolul Ioan a scris credincioşilor în Întâia sa
Epistolă Sobornicească: “… Cel care este în voi este mai mare decât
cel care este în lume." (4:4)
Al cincilea lucru, pe care ni-l arată acest text este
V. ATRAGEREA TUTUROR OAMNILOR DE CĂTRE
CRISTOS
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus zicând: “«Şi după
ce voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage la Mine pe toţi oamenii.» -
(33) Vorbind astfel arăta cu ce moarte urma să moară.” (v.32-33)
Unii cred că, atunci când Mântuitorul a zis: " Şi după ce voi fi
înălţat de pe pământ, îi voi atrage la Mine pe toţi oamenii,” S-a referit
la înălţarea Sa la cer, deoarece numai după învierea, înălţarea la cer şi
aşezarea Sa pe Tron, a primit toată puterea în cer şi pe pământ, aşa
cum L-a citat Evanghelistul Matei spunând: "Toată autoritatea Mi-a
fost dată în cer şi pe pământ." (28:18)8 Comentatorii: A. Edersheim,
Alexander Bruce, W. Barclay, W. Hendriksen, cât şi mulţi alţii, ne
spun că înălţarea Domnului Isus are în acest verset înţeles ambiguu:
pe cruce şi la cer 9.
Aici vedem, din nou, atotştiinţa Domnului Isus, cum ştia
dinainte felul morţii Lui. El, privind acum spre crucea Lui, cum Îşi va
sfârşi viaţa umană, Şi-a proclamat secretul succesului, spunând: “Şi
după ce voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage la Mine pe toţi
oamenii.” 10
Când Joan d‟Arc a ştiut că a fost trădată şi că urma să fie arsă
pe rug de către conducătorii poporului ei, dramaturgul englez, George
Bernard Shaw, a spus în piesa lui, că ea a zis trădătorilor ei: “Eu merg
acum pe drumul comun, pe care merg toţi oamenii. Dragostea din
ochii tuturor care au trecut cu bine pe el, sunt o încurajare şi
mângăiere pentru mine. Voi vă bucuraţi să mă vedeţi arsă. Eu,
trecând prin foc, voi pătrunde în inimile înaintaşilor mei şi în inimile
tuturor care urmează să treacă pe acest drum." Aceasta este o mică
ilustraţie prin ce a trecut şi Fiul lui Dumnezeu. Moartea Lui pe cruce,
a făcut ca El să pătrundă în fiecare inimă şi să înainteze de la inimă la
inimă şi de la generaţie la generaţie 11.
Cristos, înainte de-a muri pe cruce, era sigur de învierea,
înălţarea la cer şi aşezarea Sa pe Tron. Era sigur şi de triumful Său
asupra Diavolului şi de atragerea la Sine a tuturor oamenilor din toate
naţiunile şi generaţiile lumii. Acesta a fost unul dintre motivele cele
mai mari pentru care El a acceptat moartea de cruce 12.
Mântuitorul a zis că, după ce, mai întâi, va fi pironit pe cruce şi
Se va înălţa la cer, va atrage privirile şi inimile tuturor oamenilor spre
Sine. El a spus lucrul acesta, fiindcă ştia că, dragostea Lui pe care o
avea faţă de neamul omenesc şi pe care urma să i-o arate prin
răstignirea Lui, se va extinde în toată Iumea şi va cuprinde pe toţi
oamenii din toate veacurile, prin predicarea Evangheliei. Atunci,
Bobul de grâu, care urma să cadă pe pământ şi să moară, avea să
aducă în decursul mileniilor, prin multiplicare, mult rod: sute de
milioane şi chiar miliarde de suflete mântuite. Şi, tot atunci, urma să
se împlinească viziunea Mântuitorului şi cu privire la greci. Nu la voia
întâmplării, Evangheliile şi, chiar Noul Testament întreg, au fost scrise
în limba greacă, ca acest popor care Îl căuta pe Dumnezeu şi adevărul
despre El, să aibă, în sfârşit, marele privilegiu să-L descopere în
Cristos pe Dumnezeul cel adevărat, cât şi adevărul despre El.
Comentatorii au adus patru opinii cu privire la cuvintele ”voi
atrage la Mine pe toţi oameni” din versetul 32 “Şi după ce voi fi
înălţat de pe pământ, îi voi atrage la Mine pe toţi oamenii.”
a) Prima opinie susţine că, atunci când Domnul Isus a zis: "voi
atrage la Mine pe toţi oamenii ", S-a referit la evrei şi la greci, pentru
că a rostit aceste cuvinte pe fondul căutării grecilor. Interpretarea
aceasta reiese din context şi din faptul că, aşa L-au înţeles mulţimile
din Templu pe Domnul Isus13.
b) A doua opinie crede că, adjectivul nehotărât “toţi" din
cuvintele "voi atrage la Mine pe toţi oamenii," nu se referă la o
atragere absolută a tuturor oamenilor, ci la oameni de tot felul, care
înseamnă “din fiecare naţiune, din fiecare seminţie, din fiecare popor
şi din fiecare limbă”, aşa cum scrie în Apocalipsa 7:9 14.
c) A treia opinie, pe care o aduce comentatorul Alexander
Bruce, susţine că Domnul Isus atunci când a pronunţat cuvântul “toţi”
din detaliul: “Voi atrage la Mine pe toţi oamenii,” a avut în vedere
marea mulţime de credincioşi dintre toate naţiunile care urmau să fie
mântuite prin jertfa Sa, în comparaţie cu câţiva credincioşi pe care Îi
avea atunci printre evrei. Mântuitorul când a folosit cuvântul toţi, nu
S-a referit la toţi oamenii din lume, pentru că știa că mulți nu vor
crede în El și că vor fi indiferenți de sufletul lor 15.
d) Şi a patra explicaţie este că, atunci când Domnul Isus a
folosit cuvântul toţi în versetul 32 “Şi după ce voi fi înălţat de pe
pământ voi atrage la Mine pe toţi oamenii,” S-a referit la toţi care vor
crede în El, indiferent de zona lumii în care se află şi de veacul în
care au trăit şi trăiesc fiindcă, în atragerea crucii nu este nici o
limitare pentru cei care cred în jertfa Mântuitorului16.
Toate patru opiniile sunt verosimile şi ne arată o mare parte de
adevăr. Dar, dacă totuşi trebuie să alegem pe una dintre ele, ca fiind
autentică, noi o alegem pe a treia. Facem lucrul acesta, pentru că ea
este în cea mai mare concordanţă cu contextul textului şi cu spiritul
profetic al Domnului Isus tot din acest pasaj.
Comentatorii Alexander Bruce şi W. Barclay au zis că, crucea -
simbolul ruşinii, a devenit pentru Cristos sursa gloriei. Ea, semnul
slăbiciunii, a ajuns să-I fie mobilul puterii, fiindcă El Şi-a întemeiat
Împărăţia pe dragoste, fapt pentru care împărăţia Sa va dăinui veşnic
17
.
Mântuitorul când a afirmat: “Şi după ce voi fi înălţat de pe
pământ voi atrage la Mine pe toţi oamenii,” a avut dreptate. Istoria
întreagă ne este martoră la aceasta. Crucea este un magnet puternic,
fiindcă numai prin ea, Fiul lui Dumnezeu a putut să ne arate cel mai
bine idealul pe care Îl nutrea pentru noi, atunci când Şi-a dat viaţa pe
ea în modul cel mai dureros 18.
Apostolul Pavel a zis că, predicarea lui Cristos cel răstignit, era
pentru evrei o pricină de poticnire şi pentru filozofii greci o nebunie,
dar pentru cei credincioşi fie evrei, fie greci, este puterea şi
înţelepciunea lui Dumnezeu. (1 Cor.1l:23-24)
Şi, al şaselea lucru, pe care ni-l scoate în evidenţă acest text
este
VI. POTICNIREA EVREILOR
Evanghelistul Ioan a scris: "Mulţimea I-a răspuns: «Noi am
auzit din Lege că Cristosul rămâne etern; cum dar zici Tu că Fiul
omului trebuie să fie înălţat? Cine este acest Fiu al omului?»”
(v.34).
Este adevărat, aşa cum zicea comentatorul evreu A. Edersheim
că, mulţimea din curtea cea mare a Templului, nu Îl înţelegea pe
Domnul Isus atunci când a afirmat "că Fiul omului trebuie să fie
înălţat.” Ea, neînţelegând bine la ce S-a referit El prin verbul "a
înălţa", a interpretat că acest verb însemna, mai îndată, înălţarea Lui la
cer, aşa cum s-au înălţat Enoh şi Ilie, decât să fi acceptat ideea că El
va muri şi, cu atât mai puţin, că va fi răstignit pe cruce. Dar, chiar şi ce
au înţeles ei, le venea greu să creadă că, Mesia va fi luat de pe pământ
ca Enoh şi Ilie, înainte ca să-Şi înceapă împărăţia Sa mesiamică 19.
Evreii erau uimiţi şi, chiar şocaţi, de ceea ce le spunea Domnul
Isus. Ce legătură putea să aibă Mesia cu ideea înălţării Lui la cer ca
Enoh şi Ilie şi, cu atât mai puţin, înainte de a-Şi întemeia împărăţia pe
pământ? Iar, varianta morţii Domnului Isus în calitate de Mesia, li se
părea, cu atât mai caraghioasă şi iraţională. Oare, ce legătură putea să
aibă Mesia cu ideea morţii Lui, când Mesia, după concepţia evreilor
era un conducator de neînvins şi căpetenia oştilor cereşti şi, când atât
El, cât şi Împărăţia Lui sunt de o existenţă veşnică? 20
Evreii au găsit în afirmaţia Mântuitorului de-a fi "înălţat” două
poticniri:
a) Prima era, înălţarea Sa la cer ca Enoh şi Ilie 21.
Evanghelistul Ioan a citat mulţimea spunând: “Noi am auzit din Lege
că Cristosul rămâne etern; cum dar zici Tu că Fiul omului trebuie să
fie înălţat?” Israeliţii aveau o concepţie fermă în legătură cu Mesia lor
că El, odată venit la ei şi, întemeindu-Şi împărăţia lui veşnică, nu va
pleca niciodată, ci va rămâne pentru totdeauna cu ei. Ei nu puteau să-
şi imagineze niciodată, nici măcar că Mesia va fi înălţat la cer ca Enoh
şi Ilie înainte de a-şi întemeia împărăţia şi, cu atât mai puţin, să fie
răstignit pe cruce. Mulţimile care Îl ascultau pe Domnul Isus, nu
puteau să-și dea seama câtuşi de puţin, că El le vorbea despre moartea
Sa de cruce şi, ele nu aveau nici cea mai mică presimţire în legătură cu
ceea ce urma să I Se întâmple peste trei zile. Lor li se părea că, ceea ce
le spunea Domnul Isus, era ceva absurd şi în cea mai mare discordanţă
cu Vechiul Testament şi, cu tot ce îi învăţau rabinii în legătură cu
domnia veşnică a lui Mesia pe pământ.
Evreii şi-au întemeiat credinţa lor fermă pe următoarele versete
din Vechiul Testament, cât şi pe multe altele, că Mesia, care era
prezentat sub titlul de Fiul lui David, Îşi va întemeia o împărăţie
veşnică pe un pământ nou şi plin de belşug 22. “I S-a dat stăpânire,
slavă şi putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate
popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este
o stăpânire veşnică, şi nu va trece nicidecum, şi împărăţia Lui nu va fi
nimicită niciodată.” (Daniel 7:14) "... Da, vor locui în ea (lumea cea
nouă), ei, copiii lor şi copiii copiilor şi Robul Meu David va fi
voievodul lor în veci." (Ezechiel 37:25) “El va face ca domnia Lui să
crească, şi o pace fără sfârşit va da scaunului de domnie a lui
David…” (Isaia 9:7) "Îţi voi întări sămânţa pe vecie, şi-n veci îţi voi
aşeza scaunul de domnie." (Psalmul 89:4.)
Comentatorii Frederick Bruce şi W. Hendriksen ne spun că
evreii, înţelegând greşit mesianismul Domnului Isus, au crezut că, şi
înălţarea Lui la cer, aşa cum s-au înălţat Enoh şi Ilie, afecta grav
ideea împirăţiei Lui veşnice, pentru că ei I-au interpretat împărăţia Sa
mesianică în sens literal: că El va rămâne veşnic pe pământ ca
împăratul lor politic. Pe când, adevărul era altul, că tocmai înălţarea
Domnului Isus pe cruce, învierea, înălţarea la cer şi aşezarea Sa pe
Tron, ne arată că El era Mesia cel adevărat şi Împăratul etern 23.
b) Şi a doua poticnire, evreii au găsit-o în folosirea titlului de
Fiul omului de către Domnul Isus. Evanghelistul Ioan a scris cum
mulţimea a spus Mântuitorului: “Noi am auzit din Lege că Cristosul
rămâne etern; cum dar zici Tu că Fiul omului trebuie să fie înălţat?
Cine este acest Fiu al omului?" (v.34)
Comentatorul R.C.H. Lenski a spus că, Domnul Isus a folosit
titlul de Fiul omului în Evanghelia după Ioan de 9 ori şi în toate patru
Evangheliile de peste 55 de ori 24. Evreii au observat că, Domnul Isus
a înlocuit titlul lui Mesia de Fiul lui David cu cel de Fiul omului şi că,
de fiecare dată când folosea titlul de Fiul omului, îi dădea o altă
însemnătate, faţă de cum li se părea că o avea titlul de Fiul lui David
în Vechiul Testament. Acesta era motivul pentru care ei L-au întrebat
pe Mântuitorul: “Cine este acest Fiu al omului?” Ceea ce înseamna
cu alte cuvinte: “Cine este acest Fiu al omului care va fi luat la cer,
nu va domni veşnic pe pământ şi este, chiar în contradicţie cu
Sfintele Scripturi?” 25 Evreii nu aveau, în mesianismul lor, nici
doctrina despre Fiul lui Dumnezeu şi, nici pe cea de Fiul omului. Ei
nu doreau să aibă un Mesia - Fiu al omului, un Mântuitor pentru întreg
neamul omenesc; ci numai un Mesia – Fiul lui David, un campion
ceresc, care să fie numai al naţiunii lor 26.
Fiul lui Dumnezeu Şi-a atribuit titlul de Fiu al omului, ca să ne
arate că El Se oferă ca Mântuitor întreagului neam omenesc, prin
moartea Sa de cruce. Domnul Isus, atunci când Şi-a atribuit titlul de
Fiu al omului în Evanghelia după Ioan, ni S-a prezentat ca unul care a
coborât din cer (3:13), a spus cuvintele Tatălui din cer (8:28), era
veriga de legătură între cer şi pământ (1:51), făcea lucrarea Tatălui
(3:14), avea autoritatea de-a exercita judecata prezentă şi viitoare
(5:27), este pâinea din cer (6:27,53), este obiectul credinţei (9:35) şi
care va fi răsplătit cu o glorie cerească şi infinită, pentru suferinţa şi
moartea Lui de cruce.(3:13;12:23;13:31) 27
Adevărul este că, numai ascultarea omului de Fiul lui
Dumnezeu care este Calea, Adevărul şi Viaţa, îl poate elibera de păreri
preconcepute şi de prejudecăţile tradiţiei. Dar, evreii n-au vrut să se
debaraseze de părerile lor preconcepute şi de prejudecățile tradiţiei, ci,
mai degrabă, şi-au astupat urechile şi şi-au zăvorât inimile faţă de
învăţătura Mântuitorului, fapt pentru care s-au afundat în cel mai mare
dezastru prezent şi viitor.
2. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 323 - 324.
3. Staneschi. J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p.192.
5. Hendriksen, W., The Gospel of John, VoI. II, p. 202.
7. Segal, A.F., Ruler of this World, VoI. II, p. 145 – 168;
10. Op. cit.
12. Op. cit. p. 126;
Hendriksen, W., The Gospel of John, VoI. II, p. 203.
13. Ellis, D.J., John, p. 252.
16. Hendriksen, W., The Gospel of John, VoI. II, p. 203;
Staneschi. J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p.192.
18. Op. cit. p. 128.
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 268 – 169;
23. Op. cit. p. 269.
24. Lenski, R.C.H., The Interpretation of St. John’s Gospel, p. 172.
26. Staneschi. J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 191.
33. MÂNTUITORUL ADRESEAZĂ ULTIMUL APEL
POPORULUI EVREU
Ioan 12: 35 – 36a, 44 – 50, 36b
35 Isus le-a zis: “Lumina mai este puţină vreme în mijlocuI

vostru. Umblaţi ca unii care aveţi lumina, ca să nu vă cuprindă
întunericul. Cine umblă în întuneric nu ştie unde merge.
36a Câtă vreme aveţi lumina printre voi, credeţi în lumină, ca
să fiţi fii ai luminii.
44 Isus a strigat: “Cine crede în Mine, nu crede în Mine, ci în
Cel care M-a trimis pe Mine.
45 Şi cine Mă vede pe Mine, Îl vede pe Cel care M-a trimis pe
Mine.
46 Eu am venit ca să fiu o lumină în lume, pentru ca oricine
crede în Mine să nu rămână în întuneric.
47 Dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu Eu îl
judec; căci Eu n-am venit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea.
48 Pe cine Mă nesocoteşte şi nu primeşte cuvintele Mele, are
cine-l condamna: Cuvântul pe care l-am vestit Eu, acela îl va
condamna în ziua de apoi.
49 Căci Eu n-am vorbit de la Mine Însumi, ci Tatăl care M-a
trimis, El Însuşi Mi-a poruncit ce trebuie să spun şi cum trebuie să
vorbesc.
50 Şi ştiu că porunca Lui este viaţa eternă. De aceea lucrurile
pe care le spun, le spun aşa cum Mi le-a spus Tatăl.”
36b Isus Ie-a spus aceste lucruri, apoi a plecat şi S-a acuns de
ei.
Acest text conţine mesajul final de rămas bun, domol şi

mişcător, pe care l-a adresat Mântuitorul poporului evreu în curtea cea
mare a Templului la încheierea misiunii Lui publice. De acum înainte,
în conformitate cu darea de seamă a Evanghelistului Ioan, Fiul lui
Dumnezeu vorbeşte numai celor 12 ucenici pe care îi avea 1.
Comentatorul A. Edersheim a zis: “Dacă FiuI lui Dumnezeu
obişnuia să Se descopere mereu poporului evreu şi să-i facă apeluri
pentru a-L accepta ca Domn şi Mântuitor, atunci, cu atât mai mult, la
acest apel final de la sfârşitul misiunii Sale, El Se descoperea naţiunii
evreieşti cu cea mai mare căldură sufletească şi o chema în modul cel
mai mişcător, să-şi deschidă inima şi să-L primească ca Domnul şi
Mântuitorul ei.” 2
Acest pasaj intitulat Mântuitorul adresează ultimul apel
poporului evreu, ne arată două lucruri: prezentarea Sa finală ca
revelator al lui Dumnezeu şi oferirea ultimei şanse de confruntare a
Israelului cu Dumnezeu în persoana Sa.
I. PREZENTAREA FINALĂ A MÂNTUITORULUI CA
REVELATOR AL LUI DUMNEZEU
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând: "Lumina
mai este puţină vreme în mijlocuI vostru. Umblaţi ca unii care aveţi
lumina, ca să nu vă cuprindă întunericul. Cine umblă în întuneric nu
ştie unde merge. (36) Câtă vreme aveţi lumina printre voi, credeţi în
lumină, ca să fiţi fii ai luminii." (v.35-36)
Comentatorul D.J. Ellis ne spune că, unii erudiţi susţin că
versetele de la 44-50 din acest capitol pe care îl studiem sunt deplasate
şi că locul lor se află între prima parte a versetului 36: "Câtă vreme
aveţi lumina printre voi credeţi în lumină, ca să fiţi fii ai luminii” şi
între a doua lui parte: “Isus, le-a spus aceste lucruri, apoi a plecat şi
S-a ascuns de ei.” Sunt două lucruri care ne îndreptăţesc să tragem
corcluzia aceasta. Primul lucru este că de la versetul 35 începe
epilogul Domnului Isus, pe care l-a făcut la încheierea misiunii Lui în
curtea Templului, înaintea unei mari mulţimi şi că este imposibil ca,
imediat după ce El Şi-a început cuvântarea de încheiere, s-o fi
întrerupt brusc şi să Se fi ascuns de marele Lui auditoriu ca, apoi din
nou s-o fi continuat. Şi al doilea lucru care ne îndreptăţeşte să tragem
concluzia aceasta este că, de la versetul 37 la 43 avem epilogul
Evanghelistului Ioan, pe care l-a făcut la sfârșitul misiunii pubIice a
Domnului Isus, după ce Mântuitorul Şi-a terminat epilogul 3. Ţinând
cont de această realitate, noi vom aşeza versetele 44-50 la locul lor,
între cele două părţi ale versetului 36.
Un alt caz similar am întâlnit şi în capitolul 5, tot în Evanghelia
după Ioan, aşa cum am văzut în studiul intitulat Atacul autorităţilor
evreieşti împotriva Domnului Isus (VoI.III, Stud.2). În cazul amintit,
experţii Noului Testament ne spun că, versetele de la 19-24 din
capitolul 7, îşi au adevăratul lor loc în capitolul 5 după versetul 20,
pentru că ele n-au nici o legătură cu capitolul 7. Nu se ştie cum aceste
versete din amândouă cazurile, au ajuns să fie puse greşit 4.
Când mulţimea contesta învăţătura Domnului Isus, aşa cum am
văzut în studiul precedent, spunându-I: “Noi am auzit din Lege că
Cristosul rămâne etern; cum dar zici Tu că Fiul omului trebuie să fie
înălţat? Cine este acest Fiu al omului?” (v.34) Mântuitorul ştia că,
motivul poticnirii evreilor, nu era din cauza lipsei de dovezi din partea
Lui, ci datorită faptului că ei L-au respins, atât pe El, cât şi învăţătura
Lui. Acesta era motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu, li S-a
prezentat pentru ultima dată ca Timisul şi Revelatorul Tatălui şi le-a
făcut, totodată, ultimul apel ca să-L accepte ca Domn şi Mântuitor!
Domnul Isus Se descoperea mereu evreilor că era Trimisul
Tatălui, Lumina lumii şi Marele Mântuitor al neamului omenesc. El a
afirmat cu ocazia vindecării orbului din naştere că era Lumina lumii
(Ioan 9:5), a demonstrat în Cana Galileii prin transformarea apei în vin
că era Trimisul Tatălui şi Mântuitorul lumii (Ioan 2:11) şi că Şi-a
arătat, prin învierea lui Lazăr, divinitatea şi gloria Sa (Ioan 11:4,40) şi,
în toate aceste semne uimitoare, cât şi în multe altele, Israelul n-a
văzut nimic.
Cel care este Lumina lumii, ne-a oferit lumina Lui. De aceea,
cei care Îl au pe Cristos, sunt scoşi din întuneric. În lume este mult
întuneric, greu, chinuitor şi ameninţător. Spre exemplu: întunericul
fricii. Uneori ne este frică să ne uităm înainte, îndeosebi atunci când
vedem că urmează să ni se întâmple un lucrur grav. Alte ori,
întunericul îndoielii şi nesiguranţei. Și alte ori, întunericul întristării
și durerii. Mai devreme, sau mai târziu, soarele fiecărui om va trebui
să apună şi lumina lui va trebui să se stingă, dar, cei care au lumina lui
Cristos şi umblă în ea, sunt eliberaţi de frică, îndoială şi întristare. Ei
dispun de o pace şi de o bucurie, pe care tot întunericul din lumea
aceasta nu le poate afecta. Adevărul este că atunci când omul umblă în
prezenţa Celui care este Lumina, totul este numai lumină 5.
Mântuitorul când a zis: "Cine umblă în întuneric nu ştie unde
merge," ne-a arătat că în ciuda tuturor cunoştinţelor filozofice, omul a
rămas tot în ignoranţă, neştiind unde merge. Nu este nimeni ca
Cristos: ghid şi stea călăuzitoare în bezna întunericului, pentru că
numai El este Trimisul cerului şi Lumina lumii 6.
Fără Cristos, oamenii zac în cea mai cumplită beznă,
necunoscând adevărul despre Dumnezeu, lume, viaţă, moarte şi
veşnicie. Dar, cei care Îl au pe Cristos - Lumina lumii, cred în lumina
Lui, umblă în ea şi sunt fiii luminii, nu mai orbecăie în întuneric,
căutând adevărul, pentru că ei l-au găsit în Mântuitorul lor.
Domnul Isus, atunci când a zis evreilor în curtea cea mare a
Templului: "Lumina mai este puţină vreme în mijlocuI vostru. Umblaţi
ca unii care aveţi lumina, ca să nu vă cuprindă întunericul. Cine
umblă în întuneric nu ştie unde merge. (36) Câtă vreme aveţi lumina
printre voi, credeţi în lumină, ca să fiţi fii ai luminii,” (v.35-36) i-a
îndemnat ca măcar în ultimul moment, să creadă în El, care este
Trimisul Tatălui şi Lumina lumii, și astfel să fie și ei fiii lui Dumnezeu
şi fiii luminii. În viaţă, toate lucrurile trebuie să fie făcute la timp, ori
nu mai pot fi făcute niciodată. Sunt unele lucruri pe care le putem face
numai atunci când dispunem de puterea fizică. Sunt alte lucruri sau
probleme, care pot fi înţelese şi rezolvate numai atunci când ne
bucurăm de o memorie ageră. Şi sunt alte lucruri, care pot fi spuse sau
făcute numai într-un anumit timp, sau niciodată. Domnul Isus, tocmai
lucrul acesta l-a avut în vedere atunci când a spus evreilor versetele
amintite 35 şi 36. Fiul lui Dumnezeu, le-a făcut un apel să creadă în El
şi să-L accepte ca Domn şi Mântuitor, înainte de-a fi răstignit şi de-a
pleca de la ei. Dumnezeu ne oferă, prin Cristos, cea mai mare şansă,
pe care noi trebuie s-o acceptăm la timp, sau riscăm s-o pierdem
pentru totdeauna. De aceea, noi trebuie să fim înţelepţi, să ne folosim
de acea şansă, altfel o vom pierde pentru totdeauna 7.
Deşi, chiar Fiul lui Dumnezeu, care era Trimisul cerului şi
Lumina lumii, îi îndemna mereu pe evrei să creadă în El şi să-L
accepte ca Domn şi Mântuitor şi, cu toate că El, chiar şi acum, la
sfârşitul misiunii Sale publice, îi îndemna cu cea mai mare căldură a
inimii să capituleze înaintea Lui măcar în ceasul al doisprezecelea,
totuşi ei, chiar şi acum, şi-au închis ochii intenţionat, şi-au astupat
urechile şi şi-au zăvorât inima faţă de chemarea Lui, făcându-se astfel
vinovaţi de marele păcat al respingerii singurului Mântuitor.
Când Cel care era Lumina lumii, era printre evrei şi-i îndemna
să creadă în lumina Lui, dar de care ei se lepădaseră, le-a zis: “Cine
umblă în întuneric nu ştie unde merge,” le-a spus cu alte cuvinte:
"Voi nu ştiţi că, respingându-Mă pe Mine - Lumina lumii şi
Mântuitorul neamului omenesc, vă va cuprinde cel mai mare
întuneric: întunericul de Vineri al răstignirii Mele, întunericul
nimicirii şi risipirii naţiunii voastre pe întreg globul şi întunericul de
afară, care este chinul cel veşnic din iazul cu foc.” 8
Şi, în al doilea rând, textul citat ne arată
II. OFERIREA ULTIMEI ŞANSE DE CONFRUNTARE A
ISRAELULUI CU DUMNEZEU ÎN PERSOANA FIULUI
SĂU
Comentatorii C.H. Dodd, A. Edersheim, W. Barclay, F.F.
Bruce, W. Hendriksen şi D.J. Ellis, ne spun că, acest text de la
versetul 44 la 55, este suma tuturor temelor principale pe care le-a
predicat Domnul Isus ca: Trimisul Tatălui, Martorul Tatălui,
RevelatoruI Tatălui, Lumina lumii, Judecătorul lumii, Domnul vieţii,
Cel care a dispus de toată autoritatea Tatălui, Cel care a împlinit
porunca Tatălui în mod desăvârşit prin întruparea, predicarea şi
minunile Lui măreţe. Textul citat este rezumatul tuturor acestor teme
principale din Evanghelia după Ioan 9. Acesta este motivul pentru care
avem în acest pasaj, aşa cum a spus comentatorul Frederick Bruce,
întreaga sumă a substanţei adevărului etern 10. Şi aceasta este cauza
pentru care şi comentatorii W. Barclay şi A. Edersheim au zis că, în
acest text, cu care Domnul Isus Îşi încheie misiunea Sa publică, avem
scopul şi esenţa întregii Lui vieţi şi a întregii Lui slujiri. Aceşti doi
mari comentatori au spus că, adevărul central al acestui text constă în
faptul că, noi suntem confruntaţi în Cristos cu Dumnezeu: că a-L
crede, a-L asculta şi a-L vedea pe Cristos, înseamnă a-L crede, a-L
asculta şi a-L vedea pe Dumnezeu; şi că, în Cristos, Dumnezeu i-a
întâlnit pe oameni şi oamenii L-au întâlnit pe Dumnezeu. În concluzie:
a fi confruntat cu Dumnezeu în Cristos şi a crede în Cristos, înseamnă
a a ajunge la viaţa eternă; şi a nu crede în Cristos, înseamnă a ne
condamna singuri şi a cădea în osânda judecăţii de apoi 11.
Care era adevărul central din predicile Mântuitorului, dacă nu
credinţa în El? Cu acest adevăr, Fiul lui Dumnezeu îi confruntă acum
pentru ultima dată pe evrei şi îi îndeamnă cu toată căldura inimii să
creadă în EI, strigând cu glas tare ca să-L audă cu toţii 12.
Evanghelistul Ioan a scris: “Isus a strigat: «Cine crede în Mine, nu
crede în Mine, ci în Cel care M-a trimis pe Mine.»” (v.44) Acest
verset poate fi parafrazat astfel: “Cel care crede în Mine, realmente
crede, nu numai în Mine, ci şi în Cel care M-a trimis.” Aici Domnul
Isus ne arată unitatea Sa absolută cu Tatăl. A crede în Fiul, înseamnă a
crede în Tatăl; şi a nu crede şi a nu-L cinsti pe Fiul, înseamnă a nu
crede şi a nu-L cinsti nici pe Tatăl care L-a trimis pe Fiul 13.
Evanghelistul Ioan L-a redat, în continuare pe Domnul Isus,
spunând: “Şi cine Mă vede pe Mine, Îl vede pe Cel care M-a trimis pe
Mine.” (v.45) Nimeni nu-L poate vedea pe Dumnezeu, pentru că El
este transcendent şi Spirit suprem, care nu Se poate vedea. Unul dintre
cele mai mari motive pentru care a venit Fiul lui Dumnezeu pe pământ
era, să ni-L arate pe Tatăl: cine este şi cum este. Este un lucru
extraordinar de mare, că noi numai în Domnul Isus suntem confruntaţi
cu Dumnezeu şi reuşim să vedem cum este El, care este atitudinea Lui
faţă de noi şi ce pretinde de la fiecare om.
Acela care a ieşit de la Tatăl şi a venit ca să ni-L arate este
Revelatorul Tatălui şi Lumina lumii. Evanghelistul Ioan L-a citat pe
Fiul lui Dumnezeu în acest text, spunând despre Sine: “Eu am venit ca
să fiu o lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână
în întuneric.” (v.46) Omul care crede în Cristos, are o credinţă
autentică în Dumnezeu şi este scos din întuneric la lumină.
Scopul primei veniri a Domnului Isus n-a fost ca să judece
lumea, ci s-o mântuiască. El nu i-a judecat pe evrei, pentru că au
refuzat să asculte cuvintele Lui şi să creadă în El, dar, aceasta nu
înseamnă că nu-i va condamna într-o anumită zi. Însemnătatea acestui
adevăr este că, nu judecata era obiectivul primei Sale veniri, ci
mântuirea neamului omenesc. Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul
Isus spunând: “Dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu
Eu îl judec; căci Eu n-am venit să judec lumea, ci să mântuiesc
lumea.” (v.47) Acelaşi lucru ni l-a zis Domnul Isus şi în Ioan 3:17
“Dumnezeu, într-adevăr, nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să
judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.”
Domnul Isus când a zis evreilor: “Pe cine Mă nesocoteşte şi nu
primeşte cuvintele Mele, are cine-l condamna: Cuvântul pe care l-am
vestit Eu, acela îl va condamna în ziua de apoi,” (v.48) le-a făcut una
dintre cele mai mari avertizări, pentru a-i trezi la realitate din starea lor
foarte rea şi periculoasă în care se aflau. El voia să-i conştientizeze
asupra faptului că, în marele privilegiu de a-L avea pe El în mijlocul
lor, în calitate de Trimisul lui Dumnezeu, Lumina lumii şi Mântuitorul
neamului omenesc, se află totodată şi o mare responsabilitate. Este
adevărat că, noi suntem confruntaţi în Cristos cu dragostea lui
Dumnezeu, cu proclamarea vieţii eterne şi cu chemarea noastră la
această viaţă veşnică şi fericită, pe care o avem prin credință în jertfa
Sa, dar, dacă cineva rămâne rece faţă de dragostea lui Dumnezeu, Îl
respinge pe singurul Fiu al Celui Preaînalt pe care L-a trimis şi nu
crede în El, acela se osândeşte singur şi cade sub mânia şi osânda
judecăţii lui Dumnezeu. Evanghelistul Ioan a scris în 3:36 “Cine crede
în Fiul are viaţa eternă; dar cine nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa,
ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” Totul depinde de atitudinea
omului pe care o are faţă de Fiul lui Dumnezeu şi faţă de solia pe care
El ne-a adus-o. Domnul Isus i-a prevenit pe evrei că, tocmai cuvintele
Lui pe care ei le respingeau, ele vor fi martorul cel mai aspru
împotriva lor şi că îi vor condamna la judecata de apoi 14.
Fiul lui Dumnezeu a spus evreilor în ultima Sa chemare pe care
le-o făcea că, predicile Lui pe care le rostea mereu înaintea mulţimilor,
nu erau numai mesajele Lui, ci şi ale Tatălui. El le-a arătat că, de la
începutul misiunii Lui şi până la sfârşitul ei, n-a făcut altceva, decât
lucrarea Celui care L-a trimis şi, că n-a existat nici un mesaj pe care să
nu-L fi rostit după porunca Tatălui. Dar, mai presus de toate,
Mântuitorul le-a scos evreilor în evidenţă scopul central al lui
Dumnezeu, pe care îl avea în tot ce urmărea El prin trimiterea pe
pământ a Fiului Său şi că, acest scop central şi final era viaţa eternă.
Astfel, mesajul Fiului Iui Dumnezeu este mesajul vieţii eterne. A
crede în mesajul Fiului lui Dumnezeu, înseamnă a asculta de porunca
Tatălui; şi a asculta de porunca Tatălui, înseamnă a avea viaţa eternă
şi, invers: a nu asculta de mesajul Fiului lui Dumnezeu, înseamnă a nu
asculta nici de porunca Tatălui; şi a nu asculta de porunca Tatălui,
înseamnă a cădea sub mânia şi osânda judecăţii lui Dumnezeu 15.
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Căci Eu n-am
vorbit de la Mine Însumi, ci Tatăl care M-a trimis, El Însuşi Mi-a
poruncit ce trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc. (50) Şi ştiu că
porunca Lui este viaţa eternă. De aceea lucrurile pe care le spun, le
spun aşa cum Mi le-a spus Tatăl.” (v.49-50)
Textul citat se încheie cu următoarele cuvinte: “Isus le-a spus
aceste lucruri, apoi a plecat şi S-a ascuns de ei.” (v.36) După ce
Mântuitorul Și-a terminat ultimul Său mesaj public de chemare, în
după- ameaza zilei de marţi, a părăsit Templul. Cuvintele
Evanghelistului Ioan “S-a ascuns de ei,” înseamnă că misiunea
publică a Fiului lui Dumnezeu a luat sfârşit pentru totdeauna şi că, El
S-a retras din mijlocul maselor necredincioase evreieşti, înainte de-a fi
răstignit, ca să fie numai cu ucenicii care credeau în El. În urmă, a
apărut din nou și pentru ultima dată înaintea poporului ca prizonier,
dar de data aceasta era arestat de ostașii romani și judecat de Pilat,
numai că acum n-a mai avut de zis nimic poporului evreu 16.
Evanghelistul Ioan ne arată că, de acum înainte, Domnul Isus
Se întoarce de la evreii necredincioşi la cercul cel intim al ucenicilor,
ca să petreacă cu ei măcar trei zile înainte de patima Sa şi să li-L
reveleze pe Tatăl şi alte lucruri mai de-aproape. Astfel, Fiul lui
Dumnezeu, ieşind din Templu, S-a urcat cu cei 12 ucenici pe Muntele
Măslinilor, unde a prezis dărâmarea Templului, distrugerea
Ierusalimului şi sfârşitul lumii17.
3. Ellis, D.J., John, p.1253.
4. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 238 - 239.
5. Op. cit. Vol. II, p. 130.
9. Dodd, C.H., The Interpretation of the Fourth Gospel, p. 380;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 273 – 274;
Ellis, D.J., John, p.1233.
12. Op. cit. p. 745.
Hendriksen, W., Bible Survey, p. 167 – 181;
34. EPILOGUL EVANGHELISTULUI IOAN ASUPRA
MISIUNII PUBLICE A FIULUI LUI DUMNEZEU
Ioan 12 : 37 - 43
37 Deşi făcuse atâtea semne înaintea lor, tot nu credeau în El,
38 ca să se împlinească cuvântul pe care îl spusese profetul
Isaia: “Doamne, cine a dat crezare propovăduirii noastre? Şi cui i-a
fost revelată puterea braţului Domnului?”
39 De aceea nu puteau crede, pentru că Isaia a mai zis:
40 “Le-a orbit ochii şi le-a împietrit inima, ca să nu vadă cu
ochii, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Dumnezeu şi să-i
vindec.”
41 Isaia a spus aceste lucruri când a văzut gloria Lui şi a
vorbit despre El.
42 Totuşi, chiar dintre conducători, mulţi au crezut în El, dar
de frica fariseilor nu-L mărturiseau pe faţă, ca să nu fie daţi afară din
sinagogă.
43 Căci au iubit mai mult gloria oamenilor decât gloria lui
Dumnezeu.
Dacă Apostolul Ioan a scris în prologul Evangheliei lui

următoarele cuvinte tragice în legătură cu Fiul lui Dumnezeu şi
poporul evreu: “A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit,” (1:11)
atunci, el a scris cuvinte cu mult mai tragice în epilogul misiunii
publice a Mântuitorului: “Deşi făcuse atâtea semne înaintea lor, tot nu
credeau în El." (v.37) N-a existat o tragedie mai mare şi o durere mai
cumplită pentru Fiui lui Dumnezeu, la sfârșitul activității Sale, ca felul
în care a trebuit să Se despartă de poporul evreu. El, deşi a arătat
acestei naţiuni atotdragostea, atotgloria, atotputerea şi atotbunătatea
Sa de Dumnezeu, ca la nici un alt popor, acesta totuşi n-a crezut în El,
L-a respins şi chiar L-a râstignit.
În acest text intitulat EpiIogul Evanghelistului Ioan asupra
misiunii publice a Fiului lui Dumnezeu, evanghelistul amintit ne
arată două lucruri: împietrirea poporului evreu şi credinţa slabă a
multora dintre conducătorii lui.
I. ÎMPIETRIREA POPORULUI EVREU
Evanghelistul Ioan, când a scris despre Domnul Isus, în
legătură cu atitudinea pe care o aveau evreii faţă de El: “Deşi făcuse
atâtea semne înaintea lor, tot nu credeau în El,” (v.37) a exprimat
multă părere de rău şi durere sufletească, pentru că Israelul s-a
împietrit faţă de Fiul lui Dumnezeu, în ciuda tuturor dovezilor
divinităţii Sale, pe care le-a văzut cu ochii şi le-a auzit cu urechile lui
1
.
Evanghelistul Ioan ne scoate în evidenţă unul dintre cele mai
interesante lucruri. El a scris că evreii au crezut în Domnul Isus la
inceputul activităţii Lui cu, gândul că era Fiul lui David şi că va
întemeia o împărăţie veşnică pe pământ, spunând: “Pe când era Isus
în Ierusalim, la sărbătoarea Paştelor, mulţi au crezut în Numele Lui,
căci vedeau semnele pe care le făcea." (2:23) Iar acum, la sfârşitul
misiunii Lui, când evreii au înţeles de la Mântuitorul, că El era Fiul lui
Avraam şi Fiul lui David numai din punct de vedere genealogic; că
avea o altă calitate: de Fiul omului; şi că urma să deschidă Împăriţia
cerurilor pentru întreg neamul omenesc, ei s-au poticnit şi n-au vrut să
mai creadă în El, fiindcă doreau un Mesia politic şi naţional.
Dacă versetul 37 “Deşi făcuse atâtea semne înaintea lor, tot nu
credeau în El,” ne arată durerea sufletească a Evanghelistului Ioan,
versetele 38-41 ne prezintă potolirea şi liniştirea lui. Apostolul Ioan a
văzut cu ochii minţii lui agere, cu câtă precizie s-a împlinit prezicerea
profetului Isaia din 51:1 şi 6:9-10, pe care a făcut-o în legătură cu
această împietrire şi necredinţă a Israelului faţă de Fiul lui Dumnezeu!
2
Evanghelistul Ioan a scris: “Ca să se împlinească cuvântul pe care îl
spusese profetul Isaia: «Doamne, cine a dat crezare propovăduirii
noastre? Şi cui i-a fost revelată puterea braţului Domnului?» (39) De
aceea nu puteau crede, pentru că Isaia a mai zis: (40) «Le-a orbit
ochii şi le-a împietrit inima, ca să nu vadă cu ochii, să nu înţeleagă cu
inima, să nu se întoarcă la Dumnezeu şi să-i vindec.»” (v.38-40)
Paralela versetului 39 se află în cartea Profetului Isaia. Profetul
Isaia a scris: “Domnul a zis: «Du-te şi spune poporului acestuia:
„Întruna veţi auzi şi nu veţi înţelege; întruna veţi vedea şi nu veţi
pricepe‟ (10) Împietreşte inima acestui popor, fă-l tare de urechi, şi
astupă-i ochii ca să nu vadă cu ochii, să n-audă cu urechile, să nu
înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Mine, şi să nu fie tămăduit.»”
(6:9-10) Aceste versete erau citate mereu în Noul Testament: în Marcu
4:11-12 şi paralelele lui Matei 13:14-15 şi Luca 8:10, Romami 11:8 şi
2 Corinteni 3:14. Aceste pasaje au derutat pe mulți, făcându-i să
creadă că Dumnezeu i-a predestinat pe unii pentru pierzarea veşnică;
şi că datorită acestui fapt, El le-a închis ochii, le-a astupat urechile, le-
a încuiat mintea şi le-a împietrit inima, ca nu cumva să creadă şi,
crezând, să fie mântuiţi. După interpretarea acestora, cei care sunt
predestinaţi pentru pierzare veşnică, nu pot să creadă, fiindcă
Dumnezeu le-a luat această capacitate 3.
Când am tratat studiul intitulat Între două mari alternative,
(Vol.IV,Stud.30) am văzut că textul amintit din cartea Profetului Isaia,
era unul dintre cele mai grele pasaje din Vechiul Testament, fiindcă
marele profet a scris în aşa fel, ca şi când, Dumnezeu ar fi orbit
poporul evreu și i-ar fi împietrit inima ca nu cumva, înţelegându-L şi
întorcându-se la El, să-l mântuiască. Aceste două versete ale
Profetului Isaia, au neliniştit foarte multe minţi, chiar de la început;
dar, în mod deosebit, au frământat pe teologii Vechiului Testament în
ultimele trei secole ale erei precreştine.
Istoricul evreu, Iosif Flavius, ne relatează că în secolul al III-lea
înainte de Cristos, la dorinţa împăratuiui Ptolemeu Filadelful (285-
246), bibliotecarul Demetrius Falereus, a mai adăugat la biblioteca din
Alexandria la cele 200.000 de volume şi Septuaginta, Vechiul
Testament tradus în limba greacă. Împăratul l-a rugat pe marele preot
din Ierusalim să-i trimită o copie a Vechiului Testanent şi traducători
iscusiţi. Marele preot, Eleazar i-a trimis 72 de traducători, câte 6 din
fiecare seminţie. Aceşti cărturari au lucrat la traducere într-o casă
liniştită de pe insula Faros, aproape de portul din Alexandria 4.
Este interesant, deşi aceşti traducători au lucrat separat, în
modul cel mai strict al cuvântului, totuşi, atunci când lucrarea a fost
gata şi când au consultat-o între ei, nu s-a găsit nici cea mai mică
diferenţă. Dar, surprinzător era faptul că, toţi au tradus astfel pasajul
amintit din Isaia: “El a zis: «Du-te şi spune acestui popor: „Vei auzi,
dar nu vei înţelege; vei vedea şi nu vei pricepe.' (10) Pentru că inima
acestui popor a devenit greoaie, urechile lui au asurzit şi ochii lui au
orbit, ca nu cumva, auzind cu urechile şi, văzând cu ochii, să se
întoarcă la Mine şi Eu să-l vindec.»” 5
Septuaginta, nu spune că Dumnezeu a asurzit şi a orbit pe
poporul evreu ca să nu audă, să nu vadă şi să nu înţeleagă, ci poporul
evreu s-a închis faţă de Cel Preaînalt şi a făcut lucrul acesta în mod
intenţionat. Septuaginta, a mutat această responsabilitate de la
Dumnezeu la naţiunea evreiască 6.
Prorocul Isaia când a scris aceste două versete, cu o inimă
sfâşiată de durere, le-a redat într-un mod foarte interesant şi chiar
ciudat: cu omenească disperare prezentă, şi în acelaşi timp, cu o
nădejde divină viitoare.
Marele profet a rămas uimit când a văzut că ceea ce pentru el
era clar ca cristalul, pentru ascultătorii lui era ceva de nepătruns; că
ceea ce pentru el era de o importanţă supremă, pentru ei nu însemna
nimic; şi că ceea ce pe el îl mişca şi îl mistuia ca un foc, pe ei îi lăsa
reci şi indiferenţi. Şi ce îl dezamăgea pe Prorocul Isaia cel mai mult
era, că poporul în loc să se fi apropiat de Dumnezeu, el, dimpotrivă se
îndepărta din ce în ce tot mai mult, în ciuda strădaniilor lui şi a
intervenţiei Celui Preaînalt. Dar, o nădejde îi licărea în suflet şi
anume: marele adevăr care îi fusese revelat că “toate lucrurile sunt
urzite în ţesătura planului lui Dumnezeu; că orice lucru îşi are locul şi
scopul lui în planul cel veşnic al Celui preaînalt; şi nimic nu se poate
întâmpla fără voia sau acceptarea Lui.”
Prorocul Isaia, deşi ştia că poporul Îl va respinge pe Cristos şi,
chiar Îl va şi răstigni, totuşi ştia şi că naţiunile pământului Îl vor
accepta şi că multe dintre ele se vor bucura de mântuirea Lui, secole şi
milenii întregi. El a scris: "… Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă
pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi
lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui. (11) Va vedea rodul
muncii sufletului Lui, şi se va înviora..." (53:10-11)
Astfel, Prorocul Isaia când a scris pasajul amintit, a spus cu alte
cuvinte: “Dumnezeu m-a trimis să chem naţiunea evreiască la El şi,
cu toate acestea, Eu mă aflu înaintea inimii ei zăvorâte ca înaintea
unei porţi de fier, ca şi când Dumnezeu i-ar fi încuiat mintea şi
împietrit inima. Dar, ştiu că, dacă îmi va respinge chemarea şi va
zădărnici planul lui Dumnezeu, îl va zădărnici numai cu privire la ea,
pentru că Cel Preaînalt va chema pe alţii şi că, totuşi planul Lui va fi
dus la îndeplinire."
Acelaşi lucru îl întâlnim şi în cazul lui Faraon, consemnat în
cartea Exod, de 6 ori Faraon s-a împietrit și, tot de 6 ori că Dumnezeu
l-a împietrit. Adevărul este că nu Dumnezeu la împietrit pe acest
împărat al Egiptului, ci el a ajuns la o împietrire atât de mare, de parcă
Dumnezeu l-ar fi împietrit. Dacă Diavolul l-ar fi împietrit, Dumnezeu
îl putea despietri, dar când omul singur se împietrește, Dumnezeu nu
intervine.
Comentatorii cei mai numeroşi şi cei mai mari ne spun că, dacă
am accepta idea că necredinţa şi împietrirea vin de la Dumnezeu, am
lovi într-un mod nechibzuit în inima Lui de Părinte etern, pentru că
lucrul acesta, ar fi una dintre cele mai mari insulte la adresa dragostei,
bunătăţii, a milei şi a dreptăţii Lui 7.
Când am tratat studiul intitulat Între două mari alternative,
(Vol.IV,Stud.30) am văzut că Mântuitorul când a zis: “Vouă v-a fost
dat să cunoaşteţi taina Împărăţiei lui Dumnezeu; dar pentru cei care
nu sunt din numărul vostru, toate lucrurile sunt prezentate în
parabole, (12) pentru ca deşi privesc, să privească şi să nu vadă; şi
deşi aud, să audă şi să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă la
Dumnezeu şi să li se ierte păcatele," (Marcu 4:11-12) a citat textul
amintit din cartea Prorocului Isaia, care era o paralelă a orbirii totale a
lui Israel 8.
Fiul lui Dumnezeu, predicând Împărăţia cerurilor aceluiaşi
popor, a spus Parabola semănătorului, pentru că a văzut că o mare
parte din ascultători, şi-au închis mintea faţă de El şi mesajul Lui; o
altă mare parte era dezinteresată; şi o altă mare parte Îl asculta
superficial. Numai în câţiva, sămânţa Împărăţiei lui Dumnezeu urma
să aducă roade. Aceasta L-a determinat pe Dascălul ceresc, după ce S-
a retras cu ucenicii la o parte, să le spună: "Vă aduceţi aminte ce a zis
Prorocul Isaia, când Dumnezeu l-a trimis să vorbească poporului
evreu şi când acesta era aşa de închis faţă de mesajul lui, ca şi când
menirea lui Dumnezeu era să-i închidă mintea şi nu ca să i-o
deschidă. Acelaşi lucru îl simţim şi noi acum, ba, chiar mai grav. Şi,
aşa cum Profetul Isaia ştia că Dumnezeu avea un plan pe care nimeni
nu-l putea zădărnici, fapt care l-a determinat să fie plin de nădejde şi
să priveaseă în viitor, tot astfel şi noi ştim că, în ciuda oricărui
faliment aparent, se află biruinţa Celui Atotputernic şi împlinirea
planului Lui şi că, în final, va fi un seceriş glorios "
Evanghelistul Matei, când a scris ca paralelă în acelaşi text:
"De aceea le vorbesc în parabole, pentru că ei, deşi văd, nu văd, şi
deşi aud, nu aud, nici nu înţeleg,” (13:13) a uşurat citatul
Mântuitorului, pe care l-a luat din cartea Prorocului Isaia. El a fost
inspirat să facă lucrul acesta din trei motive. Primul motiv era, ca nu
cumva să fie cineva ispitit să creadă că, Dumnezeu orbeşte pe unii
oameni ca să ascundă adevărul de ei 9, aşa cum a crezut Calvin că,
Domnul Isus Şi-a ascuns adevărul. faţă de mulţi, care au refuzat să
audă şi să vadă şi, în mod special, faţă de farisei 10. Al doilea motiv
era, să scoată în evidenţă că nu Dumnezeu Se face răspunzător pentru
orbirea ascultătorilor sau a cititorilor Evangheliei Împărăţiei Lui, ci ei,
pentru că îşi închid mintea şi inima în mod intenţionat faţă de ea 11. Şi
al treilea motiv era, să ajute pe cititori să înțeleagă mai uşor ce ne
învaţă Domnul Isus în acest citat, pe care l-a luat din cartea Profetului
Isaia.
Dacă poporul evreu avea o inimă împietrită faţă de Dumnezeu-
Tatăl pe timpul Prorocului Isaia, atunci el a ajuns să aibă o inimă mai
împietrită faţă de Dumnezeu-Fiul. Evanghelistul Ioan ne arată în
epilogul său, că acest popor a ajuns la cea mai mare împietrire a inimii
la sfârşitul misiunii Mântuitorului, de parcă menirea Fiului lui
Dumnezeu ar fi fost să-l împietrească cu toate predicile şi minunile
Lui şi, nu să-l facă să creadă în El şi să-L accepte ca Domn şi
Mântuitor 12.
Evanghelistul Ioan ne arată că, evreii prin necredinţa şi
împietrirea inimii lor faţă de Cristos, au zădărnicit planul lui
Dumnezeu, dar numai pentru ei, fiindcă moartea de cruce L-a condus
pe Fiul lui Dumnezeu la învierea, înălţarea la cer şi la aşezarea Sa pe
Tronul gloriei şi al măririi Tatălui13.
Evanghelistul Ioan când a scris: “Isaia a spus aceste lucruri

când a văzut gloria Lui şi a vorbit despre El," (v.41) a dat acestui
adevăr divin deplina sa putere, valoare şi expresie. Marele apostol
când a scris acest verset, a avut în minte cuvintele Domnului Isus pe
care le-a zis evreilor în legătură cu Avraam: "Tatăl vostru Avraam a
săltat de bucurie că va vedea ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat."
(Ioan 8:56) Tot astfel şi Prorocul Isaia, care a văzut umilinţa, suferinţa
şi moartea de cruce a Mântuitorului, I-a văzut, în acelaşi timp şi gloria
14
.
Şi, al doilea lucru, pe care ni-l arată Evanghelistul Ioan în acest

text este
II. CREDINŢA SLABĂ A MULTOR CONDUCĂTORI AI
POPORULUI EVREU
El a scris: "Totuşi, chiar dintre conducători, mulţi au crezut în
El, dar de frica fariseilor nu-L mărturiseau pe faţă, ca să nu fie daţi
afară din sinagogă. (43) Căci au iubit mai mult gloria oamenilor
decât gloria lui Dumnezeu." (v.42-43)
Evanghelistul Ioan când a scris: “Totuşi, chiar dintre
conducători, mulţi au crezut în El," s-a referit, în special, la membrii
Marelui Sanhedrin, care era format din 70 de persoane şi, în mod
general, la multe alte persoane importante. (Ioan 8:30-31)15 Este
adevărat că şi Nicodim şi Iosif din Arimateea făceau parte din Marele
Sanhedrin, care era forul suprem al naţiunii evreieşti (Ioan
3:1,10;19:30-39), însă Evanghelistul Ioan, folosind adjectivul mulţi,
nu i-a vizat pe aceşti doi sinedrişti pentru că ei, credem că au făcut
pentru Domnul Isus tot ce le stătea în putinţă. Faptul că mulţi au
crezut în Domnul Isus din Sanhedrinul cel dârz şi ostil Mântuitorului,
ne arată cât de clar I se vedea divinitatea în toate cuvântările şi
minunile, cât şi în tot comportamentul Lui.
În textul grecesc scrie în legătură cu credinţa acestor sinedrişti:
episteusan eis auton, ceea ce înseamnă că ei "nu aveau credinţa
deplină” prin faptul că au crezut în divinitatea Domnului Isus numai
raţional, dar n-au capitulat cu inima lor înaintea Lui, acceptându-L ca
Domn şi Mântuitor 16. Cristos nu era Domnul şi Mântuitorul lor, de
aceea ei nu-şi mărturiseau credinţa în El, ci, dimpotrivă, folosindu-se
de diplomaţie, ei I s-au declarat urmaşi în secret. Calitatea de-a fi un
ucenic al Domnului Isus şi faptul de a-L urma în secret, sunt în cea
mai Mare discordanţă, pentru că, ori calitatea de ucenic distruge
tăinuirea, ori tăinuirea distruge calitatea de ucenic. Iată, ce au încercat
să facă aceşti sinedrişti, să împace aceste două lucruri imposibile de
împăcat! 17
Evanghelistul Ioan când a scris: "Mulţi au crezut în El, dar de
frica fariseilor nu-L mărturiseau pe faţă, ca să nu fie daţi afară din
sinagogă," ne-a scos în evidenţă că fasiseii erau vrăjmaşii cei mai
înverşunaţi ai Mântuitorului. Ei erau aceia, care dominau Marele
Sanhedrin, conduceau sinagogile şi îi excludeau din aceste lăcaşuri
sacre pe toţi aceia care credeau în Domnul Isus şi I se ataşau, cum am
văzut în studiile intitulate Emiterea unei circulare (VoI.III, Stud.9) şi
Examinarea orbului vindecat de către Marele Sanhedrin.
(VoI,VI,Stud.2) Fariseii, erau cauza întregului rău din Israel. Ei, au
răsculat Sanhedrinul şi poporul împotriva Mântuitorului şi, prin ura lor
înverşunată împotriva Fiului lui Dumnezeu, au atras asupra acestei
naţiuni blestemul lui Dumnezeu şi cea mai mare tragedie 18.
Aceşti sinedrişti, care credeau în Domnul Isus şi Îl urmau în
ascuns, deşi ştiau că El era Trimisul lui Dunmezeu şi că o parte dintre
colegii lor puneau la cale uciderea Lui pe nedrept, totuşi n-au vrut să
rişte, proclamându-L pe Domnul Isus ca Mesia adevărat, mai întâi,
înaintea Sanhedrinului şi apoi înaintea poporului 19.
În ultimul detaliu a epilogului său, Evanghelistul Ioan când a
zis: "Căci au iubit mai mult gloria oamenilor decât gloria lui
Dumnezeu," (v.43) a arătat motivul pentru care ei nu L-au mărturisit
pe Domnul Isus ca Mesia adevărat şi pentru care nu erau în stare să
influenţeze Sanhedrinul şi naţiunea evreiască. Sinedriştii ştiau că, dacă
Îl vor mărturisi pe Domnul Isus în public şi desehis, aceasta însemna
pentru ei sfârşitul înaltei lor funcţii, al marelui câştig, al prestigiului şi
al confortului. Ei ştiau şi că ar fi urmat să fie excluşi din sinagogă
printr-o biciuire crudă şi, chiar să fie excomunicaţi din cultul mozaic.
Numai că, aceşti sinedrişti numeroşi nu erau pregătiţi să treacă de
partea adevărului şi să plătească pentru Domnul Isus un asemenea
preţ, fiindcă credinţa lor era prea mică şi prea slabă 20.
Evanghelistul Ioan, prin detaliul: "Căci au iubit mai mult gloria
oamenilor decât gloria lui Dumnezeu,” a scos în evidenţă diagnosticul
credinţei şubrede a acestor sinedrişti. Ei au preferat, mai degrabă, să se
pună bine cu oamenii decât cu Dumnezeu şi să asculte, mai mult, de
semeni decât de Fiul Celui Preaînalt. Aceşti sinedrişti se considerau
oameni înţelepţi şi prudenţi. Ei credeau că îşi vor asigura viaţa, dar
înţelepciunea lor i-a înşelat, pentru că siguranţa lor, i-a făcut să-şi
piardă adevărata siguranţă. Ei şi-au asigurat viaţa aceasta scurtă şi
umană, dar, în schimb, şi-au pierdut-o pe cea eternă. Ei au renunţat la
gloria eternă, pentru o glorie mică şi de o clipă. Adevărata
înţelepciune şi prudenţă, au în vedere infinit mai mult, ceea spune
Dumnezeu, decât ce zic oamenii. Ea nu poate să renunţe niciodată la
eternitate, în schimbul unor bunuri de scurtă durată din lumea aceasta
21
1. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p.745;

Bruce, F.F., The Gospel of John, p.270.
3. Barclay, W., The Gospel of John, VoI. II, p. 131 - 132.
4. Davis, J.D., The Westminster Dictionary of the Bible, p. 624;
Josephus, F Antiquities XII, 2, 1 – 13.
6. Robertson, A.T., Word Pictures in the New Testament, Vol. I, p.
286;
Taylor, V., The Gospel according to St. Mark, p. 257;
Manson, T.W., The Teaching of Jesus, p. 75 – 80.
7. Barclay, W., The Gospel of John, VoI. II, p. 133.
8. Ellis, D.J., John, p. 1252.
9. Robertson, A.T., Studies of Early Christianity, p. 51 – 57.
10. Swete, H.B., The Gospel according to St. Mark, p. 76.
11. Taylor, W.M., The Parables of Our Salvior, p. 22;
12. Painter, J., Eschatological Faith in the Gospel of John, p. 46;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p.272.
14. Bruce, F.F., The Gospel of John, p.272.
Bruce, F.F., The Gospel of John, p.272;
Ellis, D.J., John, p. 1252 – 1253.
18. Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 195 - 196.
19. Barclay, W., The Gospel of John, VoI. II, p. 133 - 134.
20. Op. cit. p.134.
21. Op. cit.;
35. DIFICULTĂŢILE MARELUI DISCURS
ESCATOLOGIC (I)
Marcu 13 : 1 – 4, 14 - 20
1 Când a ieşit Isus din Templu, unul din ucenicii Lui i-a zis:
“Învăţătorule, uită-Te ce pietre şi ce zidiri!”
2 Isus i-a răspuns: “Vezi tu aceste zidiri mari” Nu va rămâne
aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată.”
3 Apoi S-a aşezat pe Muntele Măslinilor în faţa Templului. Şi
Petru, Iacov, Ioan şi Andrei L-au întrebat deoparte:
4 "Spune-ne când se vor întâmpla aceste lucruri şi care va fi
semnul când se vor împlini toate aceste lucruri?"
14 Când ve-ţi vedea urâciunea pustiirii stând acolo unde nu se
cuvine să fie - cine citeşte să înţeleagă - atunci cei care vor fi în
Iudeea să fugă la munţi.
15 Cine va fi pe acoperişul casei să nu se coboare şi să nu intre
în casă ca să-şi ia ceva din ea.
16 Şi cine va fi la câmp să nu se întoarcă înapoi ca să-şi ia
haina.
17 Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de cele ce vor
alăpta în zilele acelea!
18 Rugaţi-vă ca lucruile acestea să nu se întâmple iarna.
19 Pentru că în zilele acelea va fi un necaz aşa de mare, cum n-
a fost de la începutul lumii pe care a făcut-o Dumnezeu până azi şi
cum nici nu va mai fi vreodată.
20 Şi dacă n-ar fi scurtat Domnul zilele acelea, nimeni n-ar
scăpa; dar le-a scurtat din cauza celor aleşi.
Matei 24 : 1 - 3,15 - 22
1 La ieşirea din Templu, pe când mergea Isus, ucenicii Lui s-au
apropiat de El ca să-I arate clădirile Templului.
2 Dar Isus le-a zis: “Vedeţi voi toate aceste lucruri? Adevărat
vă spun că nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie
dărâmată.”
3 El S-a aşezat jos pe Muntele Măslinilor. Şi ucenicii Lui au
venit la El la o parte şi I-au zis: “Spune-ne, când se vor întâmpla
aceste lucruri şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului
acestuia?”
15 De aceea, când veţi vedea urâciunea pustiirii, despre care a
vorbit profetul Daniel, aşezată în locul sfânt – cine citeşte să
înţeleagă! –
16 Atunci cei care vor fi în Iudeea să fugă în munţi;
17 cine va fi pe acoperişul casei să nu se coboare să-şi ia
lucrurile din casă;
18 şi cine va fi la câmp să nu se întoarcă să-şi ia haina.
19 Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de cele care vor
alăpta în zilele acelea!
20 Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de
Sabat.
21 Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost
niciodată de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi.
22 Şi dacă zilele acelea nu ar fi scurtate, nimeni n-ar scăpa;
dar, din cauza celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate
Luca 21 : 5 – 7, 20 – 24
5 Pe când vorbeau unii despre Templu, că era împodobit cu
pietre frumoase şi daruri, Isus a zis:
6 “Vor veni zile când nu va rămâne aici piatră pe piatră care
să nu fie dărâmată.”
7 “Învăţătorule”, L-au întrebat ei, “când se vor întâmpla toate
aceste lucruri? Şi care va fi semnul când se vor întâmpla aceste
lucruri?”
20 Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de armate, să ştiţi că
atunci pustiirea lui este aproape.
21 Atunci cei din Iudeea să fugă la munţi, cei din mijlocul
Ierusalimului să iasă afară din el şi cei de prin ogoare să nu intre în
el.
22 Căci zilele acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se
împlinească tot ce este scris.
alăpta în acele zile! Pentru că va fi o strâmtoare mare în ţară şi
mânie împotriva poporului acestuia.
24 Vor cădea sub ascuţişul sabiei, vor fi luaţi sclavi printre
toate naţiunile şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de naţiuni, până
se vor împlini vremurile naţiunilor.
Armonizat
1 La ieşirea din Templu, / unul din nucenicii lui Isus, (Mc.v.1) /
apropiindu-se de El ca să-I arate clădirile Templului (Mt.v.1) şi cum
era împodobit cu pietre frumoase şi daruri, (Lc.v.5) I-a zis:
“Învăţătorule, uită-Te ce pietre şi ce zidiri!” (Mc.v.1)
2 Isus i-a răspuns: “Vezi tu aceste zidiri mari! (Mc.v.2)
Adevărat vă spun că (Mt.v.2) vor veni zile când nu va mai rămâne
aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată. (Lc.v.6)
3 Apoi S-a aşezat pe Muntele Măslinilor în faţa Templului. Şi
Petru, Iacov, Ioan şi Andrei L-au întrebat deoparte: (Mc.v.3)
4 “Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri şi care va fi
semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?” (Mt.v.3)
5 Când veţi vedea urâciunea pustiirii, / Ierusalimul înconjurat
de armate, (Lc.v.20)/ despre care a vorbit profetul Daniel, aşezată în
locul sfânt (Mt.v.15) acolo unde nu se cuvine să fie – cine citeşte să
înţeleagă, (Mc.v.14) să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape.
(Lc.v.20)
6 Atunci cei din Iudeea să fugă la munţi, cei din mijlocul
Ierusalimului să iasă afară din el şi cei de prin ogoare să nu intre în
el. (Lc.v.21)
7 Cine va fi pe acoperişul casei să nu se coboare şi să nu intre
în casă ca să-şi ia ceva din ea. (Mc.v.15)
8 Şi cine va fi la câmp să nu se întoarcă înapoi ca să-şi ia
haina. (Mc.v.16)
9 Căci zilele acelea vor fi zile de răzbunare, ca să nu se
împlinească tot ce este scris. (Lc.v.22)
alăpta în zilele acelea! (Mc.v.17)
11 Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de
Sabat. (Mt.v.20)
12 Pentru că în zilele acelea va fi un necaz aşa de mare, cum n-
a fost de la începutul lumii pe care a făcut-o Dumnezeu până azi şi
cum nici nu va mai fi vreodată. (Mc.v.19)
13 Va fi o strâmtoare mare în ţară şi mânie împotriva
poporului acestuia. (Lc.v.23)
14 Vor cădea sub ascuţişul sabiei, vor fi luaţi sclavi printre
toate naţiunile şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de naţiuni, până
se vor împlini vremurile naţiunilor. (Lc.v.24)
15 Şi dacă n-ar fi scurtat Domnul zilele acelea, nimeni n-ar
scăpa; dar le-a scurtat din cauza celor aleşi. (Mc.v.20)
Capitolele din Evangheliile Sinoptice: Marcu 13, Matei 24 şi

Luca 21 sunt cele mai grele din întreaga Biblie, în special, capitolul 13
din Evanghelia după Marcu. Dar, totodată, ele sunt şi cele mai
importante, pentru că ne prezintă discursul escatologic al
Mântuitorului pe care l-a rostit pe Muntele Măslinilor cu trei zile
înainte să fie răstignit. Mulţi comentatori ca: W. Barclay, A.B. Bruce,
L.E. Porter, H.L. Ellison, A.M. Hunter şi R.V.G. Tasker, au spus că,
nimic nu este mai greu de înţeles pentru un cititor modern al Noului
Testament ca şi capitolul 13 din Evanghelia după Marcu, fiindcă de la
început şi până la sfârşit, a fost scris pe fondul tablourilor evreieşti şi
în termenii visului lor cu privire la venirea lui Mesia. Acest limbaj
apocaliptic, încărcat de sens, care era familiar poporului evreu, nouă
ne este străin şi foarte greu de înţeles. Datorită acestui fapt, unii sunt
indiferenţi faţă de acest discurs lung al Mântuitorului, iar alţii au scos
din el tot felul de doctrine eronate ca: necazul cel mare, domnia lui
Anticrist, răpirea Bisericii etc.1
Din textul citat vom ţine trei studii intitulate Dificultăţile
marelui discurs escatologic, Frumuseţea Templului şi Distrugerea
Templului şi a Ierusalimului.
Discursul escatologic al Fiului lui Dumnezeu îl putem înţelege
numai dacă îl studiem după următoarele patru fonduri: după contextul
paralelelor din Evangheliile: Marcu capitolul 13, Matei capitolul 24 şi
Luca capitolul 21; după fondul literaturii apocaliptice; după fondul
celor două dispensaţii: a poporului evreu şi a Bisericii Creştine; şi
după fondul sintagmei: durerea naşterii.
I. CONTEXTUL PARALELELOR DIN MARCU
CAPITOLUL13, MATEI CAPITOLUL 24 ŞI LUCA
CAPITOLUL 21
Căutarea grecilor era ultimul eveniment din cursul zilei de
marţi din Săptămâna Patimilor, care a avut loc înainte ca Domnul Isus
să fi părăsit templul pentru totdeauna, trist şi cu mare durere în suflet.
După această ultimă plecare a Mântuitorului din templu,
istoricul evreu, Iosif Flavius, cât şi istoricul roman, Tacitus, ne
relatează că în preajma asedierii Ierusalimului din anul 70 după
Cristos, s-a auzit glasul final al divinităţii: “Să plecăm de aici.” 2
După acest glas divin “Să plecăm de aici”, ne spune comentatorul
F.W. Farrar, s-a încheiat o mare epocă din istoria neamului omenesc 3.
La ieşirea Domnului Isus din templu, ucenicii, oprindu-se, şi-au
aruncat asupra lui ultima lor privire. Unul dintre ei, probabil Apostolul
Petru, pentru că el obişnuia să fie purtătorul de cuvânt al ucenicilor, a
arătat dumnezeiescului său Învăţător mărimea pietrelor, clădirile
grandioase care formau complexul templului, arhitectura şi decorurile
lui preţioase, cu scopul ca, atrăgându-I atenţia asupra tuturor acestor
lucruri, să-I alipească inima de frumuseţea şi de speldoarea acestui
edificiu 4. Cei trei evanghelişti sinoptici au scris, îi cităm armonizat:
“La ieşirea din Templu, / unul din nucenicii lui Isus, (Mc.v.1) /
apropiindu-se de El ca să-I arate clădirile Templului (Mt.v.1) şi cum
era împodobit cu pietre frumoase şi daruri, (Lc.v.5) I-a zis:
“Învăţătorule, uită-Te ce pietre şi ce zidiri!” (Mc.v.1)
Iosif Flavius a spus că pietrele din zidurile templului, fiind
foarte mari, erau lungi de la 7 la 14 m, late de 6m şi înalte de 4m. O
asemena piatră era mai grea de o sută de tone. Cum erau tăiate,
transportate şi amplasate în zid, era un mister ingineresc 5.
Istoricii, Iosif Flavius
şi Tacitus, au relatat că
templul era împodobit cu
mult aur şi argint. Pe lângă
mulţi donatori evlavioşi şi
bogaţi, numai împăratul Irod
cel Mare, a dăruit o viţă de
aur cu ciorchini de struguri de
înălţimea unui om. Multe
dintre aceste daruri se aflau în
cele patru pridvoare ale
templului pentru a fi văzute
de toţi 6.
Ucenicii credeau că,
frumuseţea şi măreţia
templului, Îl vor influenţa pe
dumnezeiescul lor Învăţător
şi Îi vor atrage inima spre ele.
Încă nu ştiau că, singura
frumuseţe pe care o dorea
Cei doi bănuţi ai văduvei sărace
Mântuitorul de la templu,
era curăţia inimii
închinătorilor. Cavourile,
peşterile și catacombele din
Roma, în care se adunau
creştinii din Biserica
Primară, erau mai frumoase
în ochii lui Cristos decât
catedralele noastre cele mai
grandioase şi ornamentate 7.
La cuvintele
Apostolului Petru, Domnul
Isus i-a răspuns, îi cităm
armonizat pe cei trei
evanghelişti sinoptici: “Vezi
tu aceste zidiri mari!
Domnul Isus vorbeşte ucenicilor pe Muntele

Măslinilor
(Mc.v.2) Adevărat vă
spun că (Mt.v.2) vor
veni zile când nu va
mai rămâne aici
piatră pe piatră care
să nu fie dărâmată.”
(Lc.v.6) Motivul
pentru care ucenicii
au atras atenţia
Domnului Isus spre
templu era acela că,
Mântuitorul a zis
Măslinii pe Muntele Măslinilor
cărturarilor şi
fariseilor în auzul
marelui auditoriu din curtea cea mare a templului, tot în cursul zilei de
marţi: “Iată că vi se lasă casa pustie.” (Matei 23:38) “Casa pustie”
însemna templul lor, Ierusalimul şi vatra ţării. Acum, din nou, Fiul lui
Dumnezeu repetă, întăreşte şi precizează că, totul va fi distrus din
temelie, folosind hiperbola că nu va rămâne din el piatră pe piatră 8.
La auzul acestor cuvinte, ucenicii au rămas mai şocaţi. Ei, ca de
altfel toţi evreii, îşi legau de templu cele mai mari şi strălucite
speranţe, şi credeau puternic că ele vor fi realizate o dată cu venirea
lui Mesia. Şi, tot ucenicii, erau mai convinşi decât oricare alt evreu că,
o asemenea clădire care era foarte solidă, va dăinui veşnic, pentru că
era menită să fie Casa lui Dumnezeu, spre care toţi israeliţii îşi
întorceau faţa când se rugau fie că erau în ţară, fie că erau împrăştiaţi
printre alte popoare îndepărtate. Nimic nu putea să fie pentru ucenici
mai surprinzător şi mai şocant ca faptul că, Însuşi Mesia să prezică
distrugerea templului şi a cetăţii Sfinte 9. N-au trecut nici 40 de ani,
când romanii, fiind scoşi din fire de rebeliunea evreilor, au distrus
templul şi Ierusalimul. Astfel, prorocia Domnului Isus s-a împlinit cu
cea mai mare exactitate 10.
Evangheliștii Marcu și Matei, referindu-se la discursul
Mântuitorului de pe Muntele Măslinilor, au scris, îi cităm armonizat:
“(3) Apoi S-a aşezat pe Muntele Măslinilor în faţa
Templului. Şi
Petru, Iacov, Ioan
şi Andrei L-au
întrebat deoparte:
(Mc.v.3)
Catacombe din Roma

Domnul Isus şi ucenicii privesc Templul şi Ierusalimul
(4) «Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri şi

care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului
acestuia?»” (Mt.v.3)
După ce Domnul Isus a arătat ucenicilor marele contrast dintre
templul grandios din zilele lor şi halul în care el urma să ajungă în
anul 70, cei patru apostoli amintiţi, au legat acel dezastru de sfârşitul
veacului, crezând că numai atunci s-ar putea împlini prezicerile
dumnezeiescului lor Învăţător. Literatura apocaliptică, cu care evreii
erau familiarizaţi, vorbea mult despre două epoci: una prezentă şi rea,
care a început o dată cu căderea omului în păcat şi va dura până la
venirea lui Mesia; și o altă epocă, de aur, care va începe o dată cu
venirea lui Mesia; iar, între cele două epoci, va avea loc ziua de
judecată a lui Dumnezeu. În Biblia noastră românească, cele două
epoci sunt traduse prin sintagmele veacul acesta şi veacul viitor.
Cuvintele “aceste lucruri” şi “toate aceste lucruri” din Evanghelia
după Marcu, versetul 4 “Spune-ne când se vor întâmpla aceste lucruri
şi care va fi semnul când se vor împlini toate aceste lucruri?” ne arată
că ucenicii se refereau la judecata lui Dumnezeu, care va avea loc la
sfârşitul epocii prezente şi la începutul celei viitoare. Acesta este
motivul pentru care Evanghelistul Matei ne-a ajutat să înţelegem, mai
uşor, cuvintele celor patru apostoli din textul Evanghelistului Marcu,
făcându-ne precizarea: “Spune-ne când se vor întâmpla aceste
lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului
acestuia?” (v.3) În textul grecesc scrie cuvântul aiōn, “epocă”.
În tablou se vede grădina Ghetsimani şi vizavi de ea Moscheea Omar, pe locul unde era
altă dată Templul
Cuvintele celor patru apostoli din Evanghelia după Marcu

“aceste lucruri” şi, în special, “toate aceste lucruri”, ne arată că,
atunci când ei L-au întrebat pe Domnul Isus: “Spune-ne când se vor
întâmpla aceste lucruri şi care va fi semnul când se vor împlini toate
aceste lucruri?” au avut în minte trei evenimente: evenimentul
distrugerii templului şi al Ierusalimului; evenimentul venirii Domnului
Isus ca Împărat şi a domniei Lui în epoca de aur; şi evenimentul
nimicirii lumii păcătoase11.
Unii comentatori spun că, acest discurs lung al Domnului Isus
din Marcu 13, Matei 24 şi Luca 21 este cel mai greu din Biblie, din
mai multe motive: că, nu numai cei patru apostoli şi evangheliştii
Marcu şi Matei, ar fi împletit laolaltă cele trei evenimente, dar chiar şi
Mântuitorul, deoarece, El personal a folosit în discursul Său cuvintele
“toate aceste lucruri”, aşa cum L-au citat toţi trei evangheliştii
sinoptici. Evanghelistul Marcu a scris la fel, ca şi evangheliştii Matei
şi Luca: “Adevărat vă spun că nu va trece neamul acesta până nu se
vor împlini toate aceste lucruri.” (Mc.v.30; Mt.v.34; Lc.v.32)12
Unor comentatori li se pare că distrugerea Ierusalimului, a doua
venire a lui Cristos şi sfârşitul lumii, sunt atât de împletite între ele în
acest discurs al Mântuitorului, redat în cele trei Evanghelii Sinoptice,
încât ne este imposibil să le separăm 13.
Toţi marii comentatorii documantaţi ne spun că vom înţelege
capitolul 13 din Evanghelia după Marcu, numai dacă îl vom lua
paralel cu Matei 24 şi Luca 21 şi îl vom studia în armonie cu aceste
două capitole 14.
Când am tratat studiul intitulat Evangheliile Sinoptice,
(Vol.I,Stud.1) am văzut că Evanghelistul Matei, pe lângă informaţiile
pe care le-a adunat el, a avut ca sursă şi Evanghelia după Marcu. Iar,
Evanghelistul Luca, pe lângă materialul pe care l-a acumulat, a avut ca
susrsă şi Evanghelia după Marcu şi Evanghelia după Matei.
Evanghelistul Marcu a folosit în Evanghelie cuvintele şi
expresiile Domnului Isus, exact aşa cum le-a rostit. Evanghelistul
Matei, ca unul care şi-a dedicat Evanghelia evreilor, a păstrat aproape
în întregime cuvintele şi expresiile, pe care le-a împrumutat din textul
Evanghelistului Marcu. Iar, Evanghelistul Luca, după cum ne spun
comentatorii J.N. Geldenhuys, L.E. Porter şi T.W. Manson,
dedicându-și Evanghelia grecilor, a trebuit să transforme expresiile şi
tablourile apocaliptice evreieşti într-un limbaj de circulaţie largă, şi
alte expresii apocaliptice- chiar să le omită 15. Acesta este motivul
pentru care Evanghelia după Luca este cea mai uşoară pentru neevrei.
Domnul Isus a văzut că cei patru ucenici au crezut greşit că,
dărâmarea templului va avea loc totodată cu revenirea Sa şi cu
sfârşitul lumii, de aceea
a arătat că între aceste
evenimente, deşi va fi o
perioadă lungă şi
nedefinită, totuşi între
ele este o mare legătură
16
. Evanghelistul Luca
ne-a scos în evidenţă,
cel mai clar, distința de
timp dintre dărâmarea
templului şi revenirea
Domnului Isus 17. El L-a
redat pe Mântuitorul
spunând în legătură cu
asedierea Ierusalimului:
“Vor cădea sub
ascuţişul sabiei, vor fi
luaţi sclavi printre toate
naţiunile şi Ierusalimul
va fi călcat în picioare
Cei patru ucenici: Petru, Iacov, Ioan şi Andrei, pun

Domnului Isus o întrebare
de naţiuni, până se vor împlini vremurile naţiunilor.” (v.24)
Al doilea lucru, care ne ajută să înţelegem discursul eseatologic
al Domnului Isus este
II. FONDUL LITERATURII APOCALIPTICE ÎN CARE
EL L-A ROSTIT
În acest studiu întroductiv, trebuie să ne ocupăm de acest gen al
literaturii apocaliptice, fără de care n-am putea să înţelegem marele
discurs escatologic al Domnului Isus, pe care îl vom trata în
unsprezece studii.
Dascălul ceresc S-a folosit în discursul Său escatologic de acest
gen al literaturii apocaliptice din trei motive: primul motiv, că numai
prin acest fel de literatură a putut să descrie lucrurile de nedeseris şi să
exprime adevărurile de neexprimat; al doilea motiv, că acest gen de
literatură l-au întrebuinţat şi prorocii Vechiului Testament; şi al treilea
motiv, că el, fiind familiar poporului evreu, ucenicii L-au putut
înţelege mai uşor 18.
Evanghelistul Marcu a fost inspirat să redea discursul
Domnului Isus în Evanghelie, tot în acest limbaj, pentru că acest gen
de literatură apocaliptică se folosea în mod special, în vremuri de
persecuţie. Când Evanghelistul Marcu şi-a redactat Evanghelia între
anii 55-60, aşa cum am văzut în studiul intitulat Evanghelia după
Marcu, (Vol.I,Stud.3) credinţa creştină deja se răspândise pretutindeni
în Imperiul Roman. Iar, în anul 64, când Nero dăduse foc Romei, îi
luase pe creştini drept ţap ispăşitor şi începuse să-i persecute crud.
Acest discurs apocaliptic, era pentru ei trâmbiţa lui Dumnezeu, care îi
chema la o credinţă până la moarte, iar ca să poată rezista în acele
martiraje crude, le arăta sfârşitul teribil al acestei lumi şi revenirea lui
Cristos pe norii cerului, ca să ne ducă în Împărăţia Sa eternă şi
glorioasă 19. Acesta a fost rolul Apocalipsei lui Ioan în timpul
persecuției lui Domiţian, cât şi pentru toate celelalte persecuţii, care
urmau să vină peste Biserica lui Cristos.
Evreii nu puteau să uite niciodată că erau poporul ales al lui
Dumnezeu şi ei credeau că, Cel Preaînalt le va da lor în stăpânire toate
popoarele, că va interveni direct în istorie pentru ei şi le va da în
stăpânire lumea întreagă. Acest timp al intervenirii lui Dumnezeu
pentru naţiunea lor, ei îl numeau Ziua Domnului. Înainte de-a veni
Ziua Domnului, înainte de-a înceta prima epocă a păcatului şi a
suferinţei, ei credeau că va fi un necaz mare, că lumea va fi clătinată
din temelie şi că, numai după aceea va veni judecata lui Dumnezeu,
iar după judecată, va urma o lume nouă şi o epocă a gloriei. Evreii mai
credeau că, lumea cea nouă nu va putea să apară, înainte ca lumea
veche să nu fi fost distrusă 20.
Evreii îşi aţinteau privirile spre Ziua Domnului şi îşi hrăneau
inimile cu ea, pentru că ea era singura lor speranţă şi unicul lor vis.
Domnul Isus a folosit pentru a doua Sa venire şi sfârşitul lumii
aceleaşi tablouri pe care le-au întrebuinţat profeţii în Vechiul
Testament cu privire la Ziua Domnului. Vom vedea că fiecare detaliu
din discursul escatologic al Domnului Isus, are o paralelă cu viziunile
profeţilor din Vechiul Testament 21.
Vom lua numai câteva pasaje din Vechiul Testament, care ne
vorbesc despre Ziua Domnului. Prorocul Amos a scris:
“(16) De aceea, aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul
oştirilor, Cel Atotputernic: …
(18) «Vai de cei ce doresc ziua Domnului! Ce aşteptaţi
voi de la ziua Domnului? Ea va fi întuneric şi nu lumină.»”
(5:16,18)
Prorocul Isaia are un pasaj teribil despre Ziua Domnului:
“(6) Gemeţi! Căci ziua Domnului este aproape: ea vine
ca o pustiire a Celui Atotputernic!
(7) De aceea toate mâinile slăbesc şi orice inimă
omenească se topeşte.
(8) Ei sunt năpădiţi de spaimă; îi apucă chinurile şi
durerile; se zvârcolesc ca o femeie în durerile naşterii, se uită
unii la alţii încremeniţi; feţele lor sunt roşii ca focul.
(9) Iată, vine ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi
urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu şi va
nimici pe toţi păcătoşii de pe el.
(10) Căci stelele cerului şi Orionul nu vor mai străluci;
soarele se va întuneca la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina.
(11) Voi pedepsi – zice Domnul – lumea pentru răutatea
ei şi pe cei răi pentru nelegiuirea lor; voi face să înceteze
mândria celor trufaşi şi voi doborî semeţia asupritorilor.
(12) Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat şi
mai scumpi decât aurul din Ofir.
(13) Pentru aceasta voi clătina cerurile, şi pământul se
va zgudui din temelia lui de mânia Domnului oştirilor, în ziua
mâniei Lui aprinse.” (13:6-13)
Şi, capitolul 2 din cartea lui Ioel, de asemenea, este plin de
lucrurile teribile care vor avea loc în Ziua Domnului:
“(1) … Căci vine ziua Domnului, este aproape! –
(2) O zi de întuneric şi negură mare, o zi de nori şi de
întunecime. Ca zorile dimineţii se întinde peste munţi un popor
mare şi puternic, cum n-a mai fost din veac şi nici în vremurile
viitoare nu va mai fi …
(30) Voi face să se vadă semne în ceruri şi pe pământ
sânge, foc şi stâlpi de fum;
(31) soarele se va preface în întuneric şi luna în sânge,
înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi
înfricoşată.” (2:1-2,30-31)
Noi întâlnim mereu în Vechiul Testament asemenea pasaje care
ne arată că ziua Domnului va veni pe neaşteptate; că va fi o zi
groaznică; că atunci toate lucrurile vor fi deranjate din mersul lor
normal; că vor fi distruse; şi că, în final, va avea loc judecata cea mare
a lui Dumnezeu 22.
Al treilea lucru, care ne ajută să înţelegem discursul escatologic
al Domnului Isus sunt
III. CELE DOUĂ DISPENSAŢII: UNA A POPORULUI
EVREU ŞI A DOUA A BISERICII CREŞTINE
Evangehelistul Luca Îl citează pe Domnul Isus spunând în
legătură cu poporul evreu: “Vor cădea sub ascuţişul sabiei, vor fi luaţi
sclavi printre toate naţiunile şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de
naţiuni, până se vor împlini vremurile naţiunilor.” (v.24)
Comentatorii au interpretat acest verset în trei feluri. Unii ca,
Bishop Pearce a zis că, cuvintele: "Până se vor împlini vremurile
naţiunilor," înseamnă până când se vor întoarce la Dumnezeu toţi
oamenii dintre neamuri, pe care Cel Preaînalt i-a avut în plan. Alţii ca,
Whitby şi Newcome cred că, aceste cuvinte se referă la un timp, când
toate naţiunile se vor converti la creştinism. Şi, mulţi alţii ca, J.C.
Ryle, W. Barclay, A. Edersheim şi W. Hendriksen, susţin că, timpul
naţiunilor înseamnă o nouă dispensaţie, sau o nouă perioadă, care va
avea loc între prima şi a doua venire a lui Cristos, când Evanghelia va
fi predicată şi când mulţi oameni dintre neevrei se vor întoarce la
Dumnezeu 23.
Domnul Isus a prezis în acest verset începerea noii dispensaţii a
neamurilor, care va dura până la venirea Lui şi până la sfârşitul lumii
24
. Astfel, cuvintele Mântuitorului: “Ierusalimul va fi călcat în
picioare de naţiuni, până se vor împlini vremurile naţiunilor,"
înseamnă pentru totdeauna, fiindcă dispensaţia naţiunilor va ţine până
la revenirea lui Cristos şi până la sfârşitul lumii 25.
Primele 13 versete din Evanghelia după Marcu şi primele 14
versete din Evanghelia după Matei, ne vorbesc despre sfârşitul
dispensaţiei evreieşti, cât şi despre sfârşitul dispensaţiei naţiunilor;
pentru că şi dispensaţia naţiunilor, îşi va avea sfârşitul ei, ca şi
dispensaţia evreilor, ba, chiar mai tragic 26.
Când Mântuitorul a murit pe cruce, a încetat vechea dispensaţie
a evreilor, care a fost dată pe Muntele Sinai cu multă solemnitate 27.
Naţiunea evreiască şi-a încheiat dispensaţia tragic, lepădându-se de
Cristos şi, pierzându-şi dreptul de-a mai fi poporul lui Dumnezeu.
Dar, nici dezastrul n-a întârziat să vină asupra ei: sabia, foametea şi
ciuma. Asedierea Ierusalimului şi apariţia cristoşilor falşi, erau
ultimele evenimente din istoria dispensaţiei acestui popor ales de
Dumnezeu 28.
Şi, al patrulea lucru, care ne ajută să înţelegem discursul
escatologic al Mântuitorului este
IV. SINTAGMA: DUREREA NAŞTERII
Domnul Isus, vorbind despre persecuţii, cristoşi falşi, războaie,
cutremure de pământ, foamete şi epidemii, a învăţat pe ucenici,
spunându-le: “Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul
durerilor naşterii.” (Mt.v.8; Mc.v.8) Iar, cuvintele, pe care Dascălul
ceresc le-a rostit şi Evangheliştii Sinoptici le-au scris în Evanghelii:
“Dar încă nu va fi sfârşitul” (Mc.v.7), “Dar sfârşitul tot nu va fi
atunci” (Mt.v.6) şi “Dar sfârşitul nu va fi îndată” (Lc.v.9), ne arată
că această durere a naşterii va avea loc la începutul dispensaţiei
naţiunilor sau a erei creştine 29.
Sintagma: durerea naşterii, simbolizează suferinţa cea mai
cumplită. Această sintagmă ne arată trei lucruri. Primul, că atunci când
Domnul Isus a dat naştere noii Lui dispensaţii creştine, ea a trebuit să
treacă prin cele mai mari dureri, prin însăşi durerile naşterii. Al
doilea, că apostolii şi creştinii, fiind persecutaţi la începutul noii
dispensaţii a lui Cristos, au trebuit să aibă parte şi ei de durerile
naşterii. Şi al treilea, spre deosebire de această suferinţă, care a avut
loc la începutul dispensaţiei creştine, există şi durerea morţii, care va
avea loc la sfârşitul dispensaţiei creştine şi va fi cu mult mai cumplită
30
.
La începutul dispensaţiei naţiunilor, creştinii treceau prin
durerile naşterii, iar evreii treceau prin durerile morţii, atunci când
templul lor sacru şi cetatea lor sfântă erau distruse, când erau daţi
pradă sabiei, foametei şi ciumei, şi când erau deportaţi printre toate
naţiunile pământului 31.
1. Barclay, W., The Gospel of the Mark, p. 303;

Porter, L.E., Luke, p. 1221;
2. Josephus, F., Jewish Wars VI. 5, 3;
Tacitus, History V. 13.
5. Barclay, W., The Gospel of the Matthew, Vol. II, p. 337;
Barclay, W., The Gospel of the Mark, p. 308.
7. Op. cit. p. 357.
10. Barclay, W., The Gospel of the Matthew, Vol. II, p. 337.
14. Short, S.S., Mark, p. 1175.
15. Porter, L.E., Luke, p. 1221 – 1222;
Manson, T.W., Saying of Jesus, p. 323;
Geldenhuys, J.N., Commentary on the Gospel of Luke, p. 532.
17. Caird, G.B., The Gospel of St. Luke, p. 229.
21. Op. cit. p. 303, 306.
22. Op. cit. p. 305.
23. Ryle, J.C., Luke, Vol. II, p. 373 – 374.
26. Op. cit. p. 374;
27. Op. cit. p. 317.
28. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 773 - 774.
29. Op. cit. p. 782.
30. Op. cit. p. 733;
36. FRUMUSEŢEA TEMPLULUI (II)
Marcu 13 : 1 - 4,14 - 20; Matei 24 : 1 - 3, 15 - 22;
Luca 21 : 5 - 6, 20 - 24
În al doilea studiu din acest text intitulat Frumuseţea

Templului, ne vom ocupa de două lucruri: locul de unde templul s-a
văzut cel mai bine şi lucrurile care au contribuit la farmecul acestui
edificiu.
I. LOCUL DE UNDE TEMPLUL S-A VĂZUT CEL MAI
BINE
“(3) Apoi S-a aşezat pe Muntele Măslinilor în faţa
Templului. Şi Petru, Iacov, Ioan şi Andrei L-au întrebat
deoparte: (Mc.v.3)
(4) «Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri şi
care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului
acestuia?»” (Mt.v.3)
Domnul Isus, trecând valea Chedron, S-a urcat cu ucenicii pe
unul dintre cele patru vârfuri ale Muntelui Măslilor, care era cel mai
înalt. Acest vârf era înalt de 830 m de la nivelul Mării Mediterane, 1
110 m de la nivelul văii Chedron, 100 m de la nivelul Ierusalimului şi
60 m de la nivelul colinei Morea, pe care era construit templul 2.
Muntele Măslinilor avea păduri foarte dese cu măslini pe timpul
Domnului Isus, de unde i se şi trăgea numele de Muntele Măslinilor.
El a fost despădurit în zilele lui Titus 3.
De pe culmea mijlocie şi cea mai înaltă, care se afla în faţa
templului, se deschidea cea mai minunată panoramă a Ierusalimului şi,
în mod special, a templului. De aici se vedea templul în toată
splendoarea sa 4. Fiul lui Dumnezeu, şezând pe acest munte, ne putem
imagina cum Se uita peste valea Chedron la templu şi vedea razele
aurii ale soarelui căzând asupra colonadelor de marmură albă ale
pridvoarelor şi scăldând acoperişul de aur al templului 5.
Cei mai apropiaţi şi cei mai iubiţi ucenici ai Domnului Isus:
Petru, Iacov, Ioan şi Andrei, văzând că Învăţătorul Şi-a aţintit privirea
spre templu, s-au apropiat de El şi L-au intrebat: "Spune-ne, când se
vor întâmpla aceste lucruri! Şi care va fi semnul venirii Tale şi al
sfârşitului veacului acestuia?" Ei I-au pus această întrebare pentru că
Templul cât şi Ierusalimul întreg, văzute de pe Muntele Măslinilor

în sufletul lor s-a stârnit o mare luptă şi fiindcă ei nu erau în stare să
înţeleagă acest mister: cum ar putea această Casă grandioasă a lui
Dumnezeu să fie distrusă? 6
La prima întrebare: "Când se vor întâmpla aceste lucruri?"
Domnul Isus n-a dat ucenicilor nici un răspuns în ce priveşte timpul
sau data venirii Sale a doua oară şi a sfârșitului lumii, ci le-a răspuns
numai la a doua întrebare: "Şi care va fi semnul venirii Tale şi al
sfârşitului veacului acestuia?" El le-a arătat multe semne prevestitoare
care vor preceda sfârşitul Dispensaţiei Creştine. Totodată, le-a arătat şi
semnul prevestitor al asedierii Ierusalimului 7.
Acesta era muntele odihnei Fiului lui Dumnezeu după ziua grea
şi istovitoare de marţi, în care au avut loc multe controverse purtate cu
vrăjmaşii Săi de moarte; era muntele unde a plâns în urmă cu două
zile, când a intrat triumfător în Ierusalim şi i-a făcut ultimul apel; era
muntele de pe care a prevestit dărâmarea templului şi distrugerea
Ierusalimului; era muntele marelui Său discurs escatologic, în care ne-
a prezis sfârşitul lumii şi ne-a făcut promisiunea revenirii Lui
glorioase; și muntele înălţării Lui la cer!
Şi, a doua problemă, de care ne vom ocupa o constituie
II. LUCRURILE CARE AU CONTRIBUIT LA
FARMECUL TEMPLULUI
Istoricul evreu, Iosif Flavius, ne-a relatat că la cele trei
sărbători mari anuale: Paştele, Rusaliile şi Sărbătoarea Corturilor,
slujeau la templu peste 20.000 de preoţi, plus 4.000 de portari, 4.000
de cântăreţi, instrumentişti şi alţi funcţionari.
Pentru tot personalul acesta, erau două şiruri de edificii: şirul
de edificii pătrat şi şirul de edificii dreptunghiular.
Şirul de edificii, patrat, se întindea în partea exterioară a Curţii
Neamurilor de jur împrejur, având fiecare latură cca.1 km,8 aşa cum
am văzut, când am tratat studiul intitulat Templul lui Dumnezeu.
(Vol.I,Stud.46) El avea şase rânduri cu peste 800 de camere: trei etaje
şi plus un parter în partea exterioară şi două etaje în partea interioară
deasupra a patru pridvoare, însumând în total 5.040 de camere. Spre
acest număr mare de carnere duceau 400 de scări.
Acest şir de edificii avea în partea de sud două porţi şi în partea
de vest alte patru 9. Trei dintre ele duceau în valea Tiropeană, care era
cu 75 m sub nivelul vetrei Curţii Neamurilor, şi a patra poartă care era
principală şi cea mai frumoasă, ducea spre un pod colosal care lega
cetatea cu dealul templului. Acest pod lung de 120 m şi lat de 18 m
era situat în linie dreaptă cu Pridvorul Regal. Era construit din pietre
mari până la 8 m lungime şi avea arcade foarte frumoase la intervale
de 14m.10
Între Curtea Neamurilor şi cele trei curţi ale israeliţilor: a
femeilor, a bărbaţilor şi a preoţilor, se înălţa şi un alt şir masiv de
edificii, dreptunghiular, lung de la est la vest de 550 m şi lat de la nord
la sud de 300 m. Acest şir de edificii avea, de asemenea, alte şase
rânduri cu peste 300 de camere: trei etaje şi un parter spre Curtea
Neamurilor, şi două etaje spre Curtea Femeilor şi cea a Bărbaţilor,
deasupra altor colonade, însumând alte 2.000 de camere. Spre aceste
camere duceau, la fel, alte 200 de scări. Fiecare scară ducea la zece
camere fără parter. În acest şir de edificii erau diferite birouri, şcoli şi
săli oficiale, căptuşite cu scânduri de cedru şi poleite cu aur şi argint.
Aici era şi sala cea pompoasă şi ornamentată a Marelui Sanhedrin. 11
Acest şir dreptunghiular de edificii, ne-a spus Iosif Flavius,
părea o fortăreaţă de nepătruns 12. El avea 9 porţi: patru la nord, patru
la sud şi una, mai mare, la est. Deasupra tuturor acestor porţi, era câte
un turn. Istoricul evreu amintit, ne-a relatat că, toate corpurile
complexului templului, erau construite în formă de terase cu pietre
albe şi încrustate cu podoabe de aur 13.
În partea interioară a şirului pătrat de edificii din Curtea
Neamurilor, erau patru pridvoare mari: 14 trei, cu trei rânduri de
colonade şi unu, cu patru rânduri de colonade. Aceste coloane, erau
făcute dintr-un singur bloc de marmură albă de Corint, înalte de 12 m
şi groase de 2 m în diametru, pe care, de abia puteau să le cuprindă trei
oameni, ţinându-se de mână. Pe aceste colonade se sprijinea un
acoperiş lat de 40 m, foarte frumos, care era făcut din lemn de cedru,
lustruit, gravat şi ornamentat pe alocuri cu aur 15.
Pridvorul lui Solomon era în partea de răsărit. El se numea
astfel, fiindcă se credea că a rămas în el o parte din pridvorul
templului lui Solomon 16. Pridvorul Regal, care se afla în partea de
sud, era cel mai frumos. El avea patru rânduri de colonade: două
rânduri cu câte 40 de coloane şi alte două rânduri cu câte 41,
însumând în total 162 de coloane.
Aceste pridvoare erau construite pentru două scopuri: să
slujească neamurilor pentru meditaţie şi rugăciune şi, în ele rabinii să
înveţe poporul. Numai capitalele din ţările cele mai vestite, aveau
asemenea pridvoare pentru discursuri religioase şi filozofice, care
serveau de adăpost pe timp de ploaie, de vânt şi de arşiţă.
În Curtea Neamurilor erau 33 de trepte de urcare la o înălţime
de 6,5 m şi, după câţiva metrii, începeau să urce alte 12 trepte la o
înălţime de 2,5 m.
Curtea Femeilor era la răsărit, Curtea Bărbaţilor era la mijloc,
iar Curtea Preoţilor se afla la apus. Între Curtea Femeilor şi cea a
Bărbaţilor, era o poartă mare făcută din bronz de Cortint, numită
Poarta lui Nicanor, pe care, ca s-o închidă sau s-o deschidă, trebuiau
să ia parte 20 de bărbaţi 17.
Spre această poartă se înălţau din Curtea Femeilor 15 trepte în
formă de semicerc la o înălţime de 3 m. Pe aceste trepte cântau în jur
de 300 de cântăreţi acompaniaţi adeseori de instrumente muzicale. De
aceea, unii psalmi, au primit denumirea de Psalmii Treptelor.
În partea de răsărit a Curţii Preoţilor, era un altar de aramă
colosal, care avea 7 m înălţime şi 14 lăţime. Se crede că acest altar era
construit chiar pe locul stâncii pe care Avraam era să-l aducă ca jertfă
pe Isaac.
Naosul, sau templul propriu zis, împreună cu camerele din jurul
lui, era lung de 62 m. În partea de apus era lat de 44 m, iar în partea de
răsărit, în care se includeau şi cele două aripi ale faţadei, era lat de 70
m. Naosul era înalt până la tavanul celor două sanctuare: Locaşul
Sfânt şi Sfânta Sfintelor de 20 m, iar deasupra celor două sanctuore,
era o mansardă care împreună cu acoperişul Naosului, i-au mărit
înălţimea cu încă 25 m, făcându-l să atingă înălţimea de 45 m.
Toate trei templele: al lui Solomon, al lui Zorobabel şi a lui
Irod, aveau încorporate în zidul Naosului, de jur împrejur, trei etaje cu
camere pentru locuirea preoţilor din săptămâna de serviciu. Iosif
Flavius ne spune ca, fiecare etaj avea 30 de camere, 18 ceea ce
însumează împreună cu parterul 120 de camere.
Zidurile Naosului, cât şi zidurile exterioare de la camerele
preoţilor, erau construite din blocuri albe şi foarte mari. Iosif Flavius
ne spune că, unele pietre din unghiuri erau lungi de 14 m, late de 6 m,
şi înalte de 4 m, care cântăreau mai mult de o sută de tone o singură
piatră 19. Cum au fost tăiate, transportate şi amplasate aceste pietre în
zid este un mister ingineresc!
Naosul avea în faţă un hol în forma unui turn. Acest hol era
lung de 7 m, lat de 35 şi înalt de 60 m. El avea două coloane de bronz
turnat, înalte de 35 m. Pe porticul lui, Irod cel Mare a ridicat un
celebru vultur de aur care era simbolul Imperiului Roman 20.
Naosul stătea pe vârful colinei Moria, care, fiind nivelat prin
săpături, forma un platou de 350 metri pătraţi. În loc de vârful
Templul lui Irod

dealului, se înălţau cele două şiruri de edificii: şirul pătrat şi cel
dreptunghiular, culminând cu Naosul 21. De la uşa Naosului coborau
spre Curtea Preoţilor 12 trepte. Iar, de la curtea Preoţilor şi până la
ieşirea din Curtea Neamurilor, erau încă 60 de trepte, însumând în
total 72 de trepte, ceea ce dădea o diferenţă de nivel de 14 m.
Naosul era împărţit în două încăperi: Locaşul Sfânt, care era în
partea de răsărit şi avea 20 m lungime, 10 lăţime şi 20 înălţime şi,
Sfânta Sfintelor, care avea formă cubică, era de 10 m.
În Locaşul Sfânt se intra pe o uşă în două canaturi, înaltă de 12
m şi lată de 6 m, care sta veşnic deschisă în balamaIele ei de aur.
Această uşă era făcută din lemn de chiparos şi poleită cu aurul cel mai
curat. Pe amândouă aripile ei, era sculptată câte o viţă de vie cu
struguri de înălţimea unui om. Aceasta era cea mai frumoasă sculptură
din templu.
Toţi pereţii Locaşului Sfânt, împreună cu tavanul şi podeaua,
erau căptuşiţi cu scânduri de cedru şi poleiţi cu aur. Pereţii, cât şi
tavanul, erau ornamentaţi şi împodobiţi cu tot felul de sculpturi poleite
cu aur: ca heruvimi, ramuri de finic, mere-granate şi flori.
Locaşul Sfânt avea ferestre cu zăbrele aproape de acoperiş, care
se îngustau spre exterior. În el se aflau: altarul tămâierii, făcut din aur
masiv; masa pentru punerea pâinilor care, de asemenea, era făcută din
aur masiv; şi candelabrul cu 7 braţe care, la fel, era făcut din aur
masiv şi curat.
În anul 70 după Cristos, atunci când armata romană a asediat
Ierusalimul şi a dat foc la templu, numai candelabrul, masa pentru
punerea pâinilor înaintea Domnului şi încă câteva trâmbiţe, au scăpat
de incendiu şi au fost duse la Roma ca trofee.
Sfânta Sfintelor, se despărţea de Locaşul Sfânt, printr-un perete
făcut din scânduri de cedru. Acest perete avea la mijloc o uşă mare din
lemn de măslin, în două canaturi, care stătea veşnic deschisă în
balamalele ei de aur, ca şi cea de la intrare în Locaşul Sfânt. Cele două
aripi ale ei, erau ornamentate şi împodobite cu sculpturi poleite şi
încrustate cu mult aur: ca heruvimi, palmieri şi flori 22.
Deasupra acestei uşi atârna o catapeteasmă mare şi purpurie,
care era făcută dintr-o singură bucată. Pe această perdea erau brodaţi,
cu fire de aur, doi heruvimi orientaţi unul spre altul şi cu aripile
întinse.
Sfânta Sfintelor era ornamentată şi împodobită cu cele mai
frumoase sculpturi ca: heruvimi, palmieri și flori, care erau încrustate
cu cantităţi mari de aur curat. Ea, fiind fără geamuri, nu avea nici un
fel de lumină, nici naturală şi nici artificială, ci era întunecată complet,
pentru că simboliza prezenţa Dătătorului luminii, care nu are nevoie
de nici un fel de lumină, nici de cea creată şi, cu atât mai puţin, de
lumina artificială.
Templul lui Irod
Am văzut că, Sfânta Sfintelor avea forma unui cub pefect de 10

m. În încăperea care era deasupra ei, și care avea tot formă cubică de
10 m, era tezaurul templului.
Templul lui Irod, era una dintre minunile lumii. El a atins
apogeul realizării şi artei omeneşti. În loc de vârful colinei Moria, se
înălţau clădirile lui masive, care abundau în pietre albe, marmură albă
şi plăci de aur. El era atât de luxos şi de grandios, încât atrăgea orice
privire şi încânta orice inimă. El a fermecat pe ucenici, atunci când
uimiți au zis Domnului Isus: "Învăţătorule, uită-Te ce pietre şi zidiri!"
(Mc.v.1) EI i-a impresionat pe scriitorii romani şi greci; şi, tot el, l-a
inspirat şi pe istoricul evreu, Iosif Flavius, să-l treacă în analele
istoriei. Iată, cum l-a descris Flavius, privindu-l şi el de pe Muntele
Măslinilor, din locul în care Se afla Mântuitorul:
“Templul lui Irod nu avea nici un neajuns. El uimea
orice minte şi surprindea orice ochi. Naosul era acoperit în
întregime cu plăci mari de aur. La răsăritul soarelui şi la
prima lui înălţare, el reflecta razele soarelui atât de fermecător
şi de puternic, încât toţi cei care îl priveau, erau obligaţi să-şi
ia privirea de la el, întocmai ca de la soare. El, cu corpurile
lui, apărea de la distanţă, ca un munte acoperit cu zăpadă,
pentru că părţile lui care nu conţineau aur, abundau în alb.” 23
Comentatorul J.C. Ryle a zis că, cele mai frumoase combinaţii
de marmură, pietre, lemn şi picturi pe sticlă din biserici şi catedrale,
sunt fără valoare în ochii lui Dumnezeu, dacă nu este sfinţenia
podoaba lor, dacă nu se predică adevărul Lui de la amvoanele lor şi
dacă nu se revarsă harul Său asupra închinătorilor din ele.
1. Dicţionar Biblic, Editura "Cartea Creştină” Oradea, Vol. Il, p. 878.

3. Dicţionar Biblic, Editura "Cartea Creştină” Oradea, Vol. Il, p. 878.
4. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, VoI. II, p. 260.
5. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p.772;
6. Op. cit.;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, VoI. II, p. 261.
7. Short, S.S., Mark, p. 1175.
8. Josephus, F., Jewish Wars VI. 5, 4.
9. Op. cit. VI. 4,1.
10. Josephus, F., Antiquities XII. 11, 5;
11. Josephus, F., Jewish Wars V. 5.
12. Op. cit. I. 21, 1.
13. Josephus, F., Antiquities XV. 11;
Josephus, F., Jewish Wars V. 5.
14. Op. cit. VI. 3, 2;
Josephus, F., Antiquities XVIII. 10, 2.
16. Josephus, F., Antiquities XX. 9, 7;
Josephus, F., Jewish Wars V. 1.
20. Josephus, F., Antiquities XVII. 6, 2, 3;
Josephus, F., Jewish Wars I. 33, 2, 3.
22. Josephus, F., Antiquities XVII. 3, 7.
23. Josephus, F., Jewish Wars V. 5 – 6;
37. DISTRUGEREA TEMPLULUI ŞI A IERUSALIMULUI
(III)
Marcu 13 : 1 - 4, 14 – 20; Matei 24 : 1 - 3, 15 - 22;
Luca 21 : 5 – 6, 20 - 24
În al treilea studiu din acest text intitulat Distrugerea

Templului şi a Ierusalimului, ne vom ocupa de trei lucruri: semnul
apropierii marei tragedii, protecţia Mântuitorului şi agonia cetăţii.
I. SEMNUL APROPIERII MAREI TRAGEDII
spunând, îi cităm armonizat: “Când veţi vedea urâciunea pustiirii, /
Ierusalimul înconjurat de armate, (Lc.v.20)/despre care a vorbit
profetul Daniel, aşezată în locul sfânt (Mt.v.15) acolo unde nu se
cuvine să fie – cine citeşte să înţeleagă, (Mc.v.14) să ştiţi că atunci
pustiirea lui este aproape.” (Lc.v.20)
Unii cred că această prezicere în legătură cu urâciunea pustiirii,
s-a împlinit în anul 68 după Cristos atunci când, aşa cum ne istoriseşte
Iosif Flavius, nişte zeloţi au transformat templul într-o fortăreaţă şi au
făcut în el crimele cele mai oribile, l-au omorât pe marele preot şi alţi
8.500 de oameni. Aceştia susţin că, n-a putut să existe o altă pângărire
mai mare pentru templu ca aceasta.1
Alţi comentatori cred ce au spus doi dintre părinţii bisericeşti:
Irineu și Hilarie şi, Ferus în secolul al XVI-lea că sintagma
“urâciunea pustiirii aşezată în locul sfânt”, se referă la venirea lui
Anticrist în preajma sfârşitului lumii, pretinzând închinăciune din
partea credincioşilor, cu scopul ca să-i înşele chiar şi pe cei aleşi 2.
Toţi comentatorii ca: F.W. Grosheide, C.R. Erdman, H.L. Ellison, A.
Edersheim, W. Barclay, G.R. Beasley-Murray, G. Tasker şi W.
Hendriksen, susţin cu tărie că sintagma urâciunea pustiirii se referă la
asedierea Ierusalimului şi la dărâmarea templului şi, nicidecum la
Necazul cel Mare provocat de Anticrist 3.
Evangheliile au fost scrise, în aşa fel, ca să nu le putem
înţelege şi interpreta greşit. Am văzut în penultimul studiu, că Domnul
Isus a ţinut acest discurs escatologic înaintea ucenicilor pe fondul şi în
termenii literaturii apocaliptice; că Evanghelistul Marcu a fost inspirat
să folosească în Evanghelie cuvintele şi expresiile pe care le-a
întrebuinţat Mântuitorul; că Evanghelistul Matei, ca unul care şi-a
dedicat Evanghelia evreilor şi L-a auzit pe dumnezeiescul Său
Învăţător rostind această cuvântare, a păstrat aproape în întregime
cuvintele şi expresiile pe care le-a împrumutat din textul
Evanghelistului Marcu şi care erau familiare cititorilor lui proveniţi
dintre evrei. Iar, Evanghelistul Luca, şi-a dedicat Evanghelia grecilor,
care nu cunoşteau acest gen de literatură şi nu înţelegeau expresiile şi
tablourile apocaliptice, a trebuit să transforme multe lucruri într-un
limbaj de circulaţie largă. Aici avem un mare caz de felul acesta:
Evanghelistul Marcu a folosit în versetul 14 sintagma apocaliptică
“urâciunea pustiirii” şi detaliul “acolo unde nu se cuvine să fie",
citându-L pe Domnul Isus: "Când veţi vedea urâciunea pustiirii stând
acolo unde nu se cuvine să fie - cine citeşte să înţeleagă – “.
Evanghelistul Matei, de asemenea, a întrebuinţat sintagma
apocaliptică "urâciunea pustiirii" şi detaliul “aşezată în locul sfânt”,
scriind: “Când veţi vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit
profetul Daniel, aşezată în locul sfânt – cine citeşte să înţeleagă! – “
(v.15) Iar, Evanghelistul Luca, a transformat această sintagmă
apocaliptică “urâciunea pustiirii”, cât și cele două detalii a
evangheliștilor Marcu și Matei “acolo unde nu se cuvine să fie” şi
“aşezată în locul sfânt” în echivalentul lor universal “Ierusalimul
înconjurat de armate”. El a scris: “Când veţi vedea Ierusalimul
înconjurat de armate, să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape.”
(v.20) Aici vedem clar, cum Evanghelistul Luca a echivalat sintagma
apocaliptică “urâciunea pustiirii” cu termenul de largă circulaţie
“armata (romană)” şi detaliile “acolo unde nu se cuvine să fie” şi
“aşezată în locul sfânt” cu numele capitalei poporului lui Dumnezeu,
“Ierusalim”.
Evanghelistul Luca a fost inspirat să facă această transformare
a acestei sintagme apocaliptice şi a detaliilor amintite ale acestui gen
de literatură cu scopul ca, cei ce nu cunoşteau limbajul apocaliptic,
expresiile şi tablourile lui, să inţeleagă şi ei.
Când cei patru ucenici: Petru, Iacov, Ioan şi Andrei, L-au
întrebat pe Domnul Isus "Spune-ne când se vor întâmpla aceste
lucruri şi care va fi semnul când se vor întâmpla toate aceste
lucruri?” (Mc.v.4), Dascălul ceresc le-a dat unul dintre cele mai mari
semne ale sfârşitului Dispensaţiei Evreieşti: semnul urâciunii pustiirii
care, aşa cum am văzut era semnul distrugerii templului şi a
Ierusalimului.
Nimic nu este mai clar ca sintagma "urâciunea pustiirii", care
îşi are originea în Cartea Prorocului Daniel (11:31;12:11). Aceasta era
o sintagmă ebraică care însemna "profanarea templului". Profetul
Daniel a spus că "urâciunea pustiirii" urma să se aşeze în templu. Ceea
ce înseamnă cu alte cuvinte că templul urma să fie pângârit grav.
Această prorocie, care l-a vizat pe Antioh Epifan, s-a împlinit cu cea
mai mare exactitate după patru secole. Acest împărat al Siriei a vrut să
desfiinţeze religia evreiască şi să introducă licenţa vieţii greceşti:
limba, obiceiurile, cultura şi religia. După cum ne relatează
documentele evreieşti, atunci răul şi-a atins punctul culminant în
istoria acestui popor. Antioh Epifan era acel corn mic şi blestemat din
Cartea Prorocului Daniel, care a crescut până la cer, a doborât o mare
parte din stele şi le-a călcat în picioare, a smuls jertfa necurmată, a
profanat templul şi a aruncat adevărul la pământ. (Dan.Cap.8-12) 4
Deşi evreii au protestat energic împotriva acestei hotărâri a lui
Antioh, totuşi el nu s-a lăsat înduplecat ci, asediind Ierusalimul, a
masacrat 80.000 de evrei şi alte zeci de mii le-a dus în captivitate.
Atunci le-a pângărit templul, a ridicat în el un altar în cinstea lui Zeus,
a ordonat să se aducă pe altarul evreiesc carne de porc, a ridicat o
statuie mare a lui Zeus în faţa templului şi a poruncit, ca toţi evreii să
se închine înaintea acesteia. Ba, mai mult, a transformat camerele
preoţilor din curţile templului în localuri publice de prostituţie. Atunci
circumciderea copilaşilor şi faptul, de-a fi posedat cineva o copie a
legii, erau considerate ca nişte crime condamnabile la moarte. Un
asemenea caz, nu s-a întâmplat în toată istoria lumii. Lucrul acesta s-a
întâmplat în anul 168 înainte de Cristos. Dar, în sfârşit, s-a ridicat Iuda
Macabeul cel curajos, l-a înfrânt pe Antioh şi a curăţat din nou
templul 5.
Evreii ziceau despre Antioh că în el era încarnat întreg răul din
lume. Antioh Epifan era prototipul lui Anticrist, în ce priveşte forma
umană. Datorită acestui fapt, atunci când Apocalipsa vorbeşte despre
Anticrist sau fiară, ea face aluzie întotdeauna la Antioh 6.
În timpul cel mai scurt, după prezicerea Domnului Isus,
respectiv în anul 40, era să se întâmple în Israel următorul dezastru:
Caligula, imperatorul roman, care era un epileptic şi un redus mental,
insistând că era un zeu, a vrut să-şi vâre chipul şi în templul din
Ierusalim, ca să i se închine şi evreii. Deşi sfetnicii l-au implorat, să nu
facă aşa ceva, pentru că ştiau ce putea să se întâmple dacă îşi ducea
planul la îndeplinire: că urma un război civil foarte sângeros, cum rar
se întâmplă în istorie. Dar el, totuşi fiind încăpăţânat, n-a vrut să
renunţe la planul său. Evreii au protestat vehement înaintea lui
Petronius, care era proconsulul roman în Iudea, pentru cazul acesta
grav. Însă, din fericire, Caligula, murind în anul 41, nu şi-a atins
scopul. Astfel, templul a scăpat de data aceasta fără să fie profanat 7.
Domnul Isus a zis ucenicilor prin sintagma apocaliptică a
“urâciunii pustiirii'' că, atât Templul, cât şi Sfânta Cetate, urmau să fie
asediate încă o dată de către păgâni; şi că aceasta va fi ultima lor
asediere şi distrugere, când nu se va mai găsi nici un Iuda Macabeul ca
să le elibereze, ca în cazul lui Antioh Epifan, în urmă cu aproape 200
de ani.8
Dascălul divin Şi-a învăţat ucenicii prin sintagma "urâciunea
pustiirii" şi pe fondul literaturii apocaliptice următorul lucru: că pe
timpul acela, evreii Îl aşteptau nu numai pe Mesia, ci încă o persoană,
în care era încarnat şi concentrat întreg răul din lume, care urma să
atragă de partea ei pe toţi vrăjmaşii lui Dumnezeu. Apostolul Pavel a
numit persoana aceasta “Omul fărădelegii” şi “Fiul pierzării”, iar,
Apostolul Ioan a numit-o "Anticristul" şi a identificat-o cu Roma.
(Apoc.Cap.17) Astfel, când Domnul Isus a folosit sintagma
apocaliptică "urâciunea pustiirii", în ideea puterii lui Anticrist,
declanşată împotriva poporului lui Dumnezeu, a spus ucenicilor cu
alte cuvinte: "Foarte curând veţi vedea cum întreg răul din lume se va
ridica ca să distrugă templul, Ierusalimul și poporul evreu." Domnul
Isus a luat această sintagmă apocaliptică a urâciunii pustiirii şi a
descris cu ajutorul ei într-o formă vie lucrurile teribile care urmau să
se întâmple 9.
II. PROTECȚIA MÂNTUITORULUI ACORDATĂ
CREȘTINILOR
Evanghelistul Luca L-a citat pe Fiul lui Dumnezeu spunând:
"Căci zilele acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce
este scris." (v.22)
Domnul Isus a protejat pe urmaşii Lui din noua dispensaţie de
durerile sfârşitului vechii dispensaţii a acelora care, respingându-L şi
chiar, răstignându-L, n-au vrut să intre în noua Sa dispensaţie.
Mântuitorul, pentru a-Şi proteja ucenicii de marele dezastru care urma
să vină asupra poporului evreu, le-a dat patru sfaturi şi prin ei, tuturor
credincioşilor Lui care trăiau în Iudeea.
a) Primul sfat era ca ei, în acele zile să nu încerce să-şi
salveze viaţa prin a se retrage în Ierusalim, ci dimpotrivă, chiar şi
aceia care locuiau în Ierusalim, să fugă în munţi. Evanghelistul
Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Atunci cei din Iudeea să
fugă în munţi şi cei din mijlocul Ierusalimului să iasă afară din el."
(v.21) În acest verset observăm, din nou, atotştiinţa Mântuitorului. El
a prezentat ucenicilor tabloul asedierii Ierusalimului şi a dărâmării
templului cu lux de amănunte, care s-a împlinit după 40 de ani cu cea
mai mare exactitate. Domnul Isus ştia dinainte felul luptei şi că acel
dezastru nu va cruţa pe nimeni, nici chiar pe creştini, de aceea le-a dat
sfatul ucenicilor şi tuturor creştinilor să fugă la munţi 10. El ştia că,
aproape toată ţara se va îngrămădi în Ierusalim, crezând că, fiind
Capitala Sfântă a poporului lui Dumnezeu, Cel Preaînalt va interveni
în mod miraculos, ca pe timpul lui Ezechia. Mântuitorul ştia și că,
tocmai această îngrămădire, le va agrava înfometarea şi suferinţa în
timpul asedierii 11.
Cu trei ani înainte de asedierea Ierusalimului de către generalul
Titus, armata romană condusă de generalul Cestius, a ocupat mai întâi
Hebronul, Emausul, Betelul şi Ierihonul şi, strângând astfel cercul de
foc în jurul acestei capitale ale lui Israel, a atacat-o. Dar, fără să aibă
un motiv, armata s-a retras într-un mod miraculos, deşi putea s-o
cucerească uşor prin înfometare 12. Drept urmare, o mare parte a
evreilor s-a alarmat şi, potrivit relatării istoricului evreu, Iosif Flavius:
“Ei ieşind din Ierusalim, tot aşa de repede, ca dintr-o corabie când se
scufundă,” au părăsit cetarea, îndată ce romanii s-au retras. Printre cei
ce au scăpat, erau şi creştinii. Ei, ştiind de la Domnul Isus că, armata
romană, condusă de generalul Cestius, era “semnul urâciunii pustiirii”
şi, aducându-şi aminte de sfatul Lui, au fugit din cetate, ca să-şi
salveze vieţile 13. Creştinii au reuşit să fugă, înainte ca Ioan Hiscal, să
închidă porţile Ierusaliraului şi, Simon Heraz, să înceapă uciderea
fugarilor. Iosif Flavius a zis că, după închiderea porţilor: “Cine, a
scăpat, de tiranul dinăuntrul zidurilor, era ucis de tiranul din afara
zidurilor.” 14 Rezultatul a fost că, atunci când s-a declanşat ultima
mare ofensivă, condusă de generalul Titus, fiul împăratului Vespasian,
creştinii au scăpat aproape cu toţii de marea tragedie prin care a trecut
Ierusalimul 15.
Comentatorul Major spune că munţii, la care s-a referit Domnul
Isus, erau în nord-estul Ierusalimului, dincolo de Iordan, care erau în
teritoriul lui Irod Agripa, care păstra relaţii bune cu romanii şi nu în
Iudeea, locul menit distrugerii 16.
Istoricul bisericesc, Eusebiu, care a trăit în secolul al IV-lea,
ne-a relatat, potrivit mărturiei istoricului evreu, Iosif Flavius, că
creştinii s-au retras în oraşul Pella, situat în Pereea, care era dincolo de
Iordan în nord-estul Israelului. Fuga aceasta a avut loc în anul 68 după
Cristos 17. Sunt izvoare care atestă că, o altă parte dintre creştini s-a
retras atunci pe Muntele Liban 18. Iar, Epifanius, care era unul dintre
părinţii Bisericii Primare, a spus că un înger i-a înştiinţat pe creştini să
se retragă la Pella şi pe Muntele Liban 19.
b) Al doilea sfat, pe care l-a dat Domnul Isus ucenicilor şi prin
ei, tuturor creştinilor care locuiau în Iudeea şi chiar în întreg Israelul
era, ca cei care se vor afla pe acoperişurile caselor să nu intre în
ele ca să salveze ceva dinăuntru. Evanghelistul Marcu L-a citat pe
Mântuitorul spunând: "Cine va fi pe acoperişul casei să nu se coboare
şi să nu intre în casă ca să-şi ia ceva din ea." (v.15) Casele, în Israel,
aveau acoperișuri plate şi ele aveau trepte în partea exterioară, care
duceau spre acoperiş. Evreii obişnuiau, în timpul liber, să se
odihnească pe acoperiş. Fiul lui Dumnezeu care era atotştiutor, până la
Creştinii care au acordat

atenţie avertismentului
Domnului Isus, şi-au salvat
viaţa în anul 70 d. Cr., când
Ierusalimul a fost distrus.
cele mai mici detalii, în tot ce urma să se întâmple, a spus ucenicilor

că, atunci când armata romană, condusă de generalul Cestius Gallus,
va înconjura zidul cetăţii; când acoperişurile caselor vor fi pline de
lume, care îngrozită se va uita să vadă, dacă nu cumva această armată
va pătrunde în cetate; şi când armata, retrăgându-se şi porţile,
deschizându-se pentru un timp foarte scurt, va exista o singură şansă
de salvare a celor din cetate, atunci să coboare repede de pe acoperiş,
fără să mai intre în casă ca să-şi salveze anumite bunuri din ea pentru
că, altfel vor plăti cu preţul vieţii 20. Am văzut că, Iosif Flavius a
asemănat rapiditatea aceea cu iuţeala ieşirii oamenilor dintr-o corabie
atunci când se scufundă. Iar, comentatorul Alexander Bruce, a
asemănat acea iuțeală cu incendiul unei case, când nu mai este timp să
salvezi nimic din ea 21.
c) Al treilea sfat, pe care l-a dat Domnul Isus ucenicilor era, ca
cei care vor fi pe câmp, să nu se mai întoarcă în cetate.
Evanghelistul Marcu L-a citat pe Mântuitorul spunând: "Cine va fi la
câmp să nu se întoarcă înapoi ca să-şi ia haina." (v.16) Evreii lucrau
la câmp fără veşmântul exterior. Dar, în schimb, ei nu puteau să iasă
în societate fără acest veşmânt şi, cu atât mai puţin, nu se puteau lipsi
de el atunci când călătoreau undeva 22. Acest sfat al Mântuitorului
avea însemnătate figurativă. El era o expresie evreiască vie pentru
renunţarea la unele lucruri strict necesare, în favoarea altor lucruri
supreme. Nimeni din Ierusalim nu era acum la câmp, pentru că porţile
cetăţii erau încuiate şi armata romană stătea afară în jurul zidurilor ei.
Dascălul ceresc, când a folosit această expresie, a spus ucenicilor cu
alte cuvinte: "În acele momente nu trebuie să vă intereseze nimic
altceva, decât să vă salvaţi viaţa. Coborâţi repede de pe acoperiş şi
nu intraţi în casă nici chiar pentru veşmântul exterior, ci fugiţi în
munţi fără el, cât mai iute."
d) Şi al patrulea sfat, pe care l-a dat Domnul Isus ucenicilor a
fost, să se roage ca fuga lor să nu fie iarna sau într-o zi de sabat.
Evanghelistul Matei L-a citat pe Mântuitorul spunând: "Rugaţi-vă ca
fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat." (v.20) Observăm
că, Domnul Isus nu Şi-a învăţat ucenicii să se roage cu scopul, ca
Dumnezeu să înlăture acea tragedie care urma, pentru că ea era
inevitabilă, ci le-a spus numai să-L implore pe Cel Preaînalt, ca fuga
lor să nu fie iarna sau într-o zi de sabat. Dacă ei trebuiau să coboare
repede de pe acoperiş, fără să mai aibă timp să intre în casă pentru a-şi
lua veşmântul exterior şi, dacă în acea vreme de iarnă era o zi de
viscol, ei ar fi întâmpinat, în fuga lor în munţi, mari greutăţi şi pericole
23
. Domnul Isus ştia şi că, atunci încă vor mai exista unii creştini care
vor ţine sabatul. Acestora El le-a zis, să se roage ca fuga lor să nu fie
într-o zi de Sabat. Iar dacă, totuşi fuga lor va avea loc într-o zi de
Sabat, atunci s-o accepte chiar şi într-o asemenea zi, numai să-şi
salveze vieţile. Când evreii erau persecutaţi pentru sabat, ei acceptau,
mai degrabă, să fie martirizaţi decât să calce sabatul 24. Pe când aici,
Domnul Isus, spre deosebire de concepţia evreilor, îi învaţă pe creştini
ca ei să evite cu un cuget curat pericolul morţii într-o zi de sabat25.
Din cuvintele Domnului Isus când a zis: "Vai de femeile care
vor fi însărcinate şi de cele ce vor alăpta în zilele acelea!” (Mc.v.17)
Origen, care a trăit la sfârşitul secolului al doilea şi începutul celui de-
al treilea, a observat că, atunci nu va mai exista milă pentru nimeni,
nici pentru femeile însărcinate, nici pentru cele ce vor alăpta şi nici
pentru copii 26. Numai Mântuitorul şi-a arătat marea Sa conpasiune
faţă de aceste mame şi copii nevinovaţi.
Şi, în al treilea rând, vom prezenta
III. AGONIA CETĂŢII
Evanghelistul Marcu L-a citat pe Domnul Isus spunând:
"Pentru că în zilele acelea va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost de
la începutul lumii pe care a făcut-o Dumnezeu până azi şi cum nici nu
va mai fi vreodată." (v.19)
Comentatorii V. Taylor, J.C. Ryle şi A.P. Lopuhin, spun că
acesta era un limbaj apocaliptic care se folosea în vremuri grele, în
special, în timpul unui război crud. Acest limbaj I-a folosit şi Prorocul
Daniel în Vechiul Testament. El a scris: “ … Căci aceasta va fi o
vreme de strâmtoare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până
la vremea aceasta." (12:1) Şi, acest limbaj, l-a întrebuinţat şi istoricul
evreu, Iosif Flavius de trei ori, atunci când a descris războiul roman
împotriva evreilor, scriind: “Nici o cetate n-a suferit vreodată aşa de
mult ca Ierusalimul şi, nici o durere nu se poate compara cu ceea ce
au îndurat evreii, de la începutul lumii şi până la sfârşitul ei.” 27
Comentatorul R.V.G. Tasker a zis că, Domnul Isus n-a folosit acest
limbaj apocaliptic, ca să descrie cu ajutorul lui numai suferinţa cea
crudă, care urma să aibă loc la sfârşitul dispensaţiei evreieşti, ci, El a
întrebuinţat acest limbaj apocaliptic viu, pentru că suferinţa cea crudă
de la sfârşitul vechii dispensaţii, era tipul unei alte dureri, cu mult mai
cumplite, care va avea loc la sfârşitul dispensaţiei naţiunilor 28.
În Talmud scrie că, Templul a fost distrus în ziua a 9-a din luna
a 5-a, anul 823 al erei romane, ceea ce înseamnă după calendarul
nostru creştin 4 august, anul 70. Iar, Ierusalimul a căzut în 26
septembrie, tot anul 70 29. Construirea templului a început în anul 19
înainte de Cristos şi, după mărturia lui Iosif Flavius, el a fost terminat
abia în anul 64 după Cristos, pe timpul procuratorului Albinus 30.
Aceasta înseamnă că la construirea lui s-a lucrat timp de 83 de ani şi
că, a fost terminat în întregime numai cu şase ani înainte de-a fi
dărâmat.
Domnul Isus, prezicând marea tragedie din timpul asedierii
Ierusalimului, a spus: “Va fi o strâmtoare mare în ţară şi mânie
împotriva poporului acestuia. (24) Vor cădea sub ascuţişul sabiei, vor
fi luaţi sclavi printre toate naţiunile şi Ierusalimul va fi călcat în
picioare de naţiuni, până se vor împlini vremurile naţiunilor."
(Lc.v.23-24) Istoricul evreu, Iosif Flavius, s-a apucat să descrie imedat
această suferinţă şi agonie prin care a trecut Israelul în timpul
asedierii, în cele şapte volume intitulate Istoria Războaielor evreieşti,
pe care le-a publicat în anii 93-94.
În studiul precedent am descris templu, în toată grandoarea lui,
iar, în acest studiu vom vedea, cum el s-a transformat brusc în cel mai
mare dezastru, pentru că aceasta era una dintre cele mai teribile
asedieri din istoria lumii.
Ierusalimul era foarte greu de asediat pentru că, pe de o parte,
zidul lui fiind înalt, rezistent şi în pantă, nu putea fi spart cu ajutorul
berbecilor, iar, pe de altă parte, el era păzit bine de evrei. Populația din
toată țara, s-a îngrămădit în Ierusalim și Titus, neavând altă
posibilitate pentru a pătrunde în cetate, a recurs la strategia
exterminării populaţiei prin înfometare 31.
Iosif Flavius a scris:
“Foametea se extindea tot mai mult şi secera case şi
familii întregi. Camerele de sus erau pline de femei şi copii
morţi. Străzile, de asemenea, erau pline de trupurile oamenilor
mai în vârstă. Iar, oamenii mai tineri umblau pe străzi şi prin
pieţe ca nişte stafii, fiind lipsiţi de orice vlagă. Toţi, fiind
înfometaţi, cădeau pretutindeni unde-i apuca moartea. Cei ce
erau încă în viaţă nu-şi puteau înmormânta membrii familiei,
rudele sau semenii pentru că, împiedicându-se de cadavre,
mureau şi ei pe drum. Mulţi mureau în timp ce voiau să
înmormântoze pe alţii. În acea agonie, foarnea îi secera şi îi
dobora la pământ, cu pasiune, fără să se audă plâns și
tânguire. Cei care cădeau, se uitau la mulţimea cadavrelor din
jurul lor, înainte de a-şi da sufletul, cum acestea au rămas cu
ochii uscaţi şi cu gura deschisă de foame… Fiecare muribund,
înainte de a-şi da sufletul, îşi pironea privirea spre templu,
aşteptând un ajutor de
la Dumnezeu prin
intermediul lui.” 32
Unii dintre cei
asediaţi, au fost aduşi
într-o stare de
canibalism. Iosif
Flavius ne relatează că,
oamenii nu aveau în
Ierusalim nici măcar
iarbă, ca să-şi
potoloască foamea. El
a scris:
Osaşii romani tăbărând asupra oraşului
“Unii căutau
ceva de mâncare prin gunoaie şi canale de scurgere şi, chiar
prin bălegarele vechi ale vitelor şi le mâncau. Iar alţii, îşi
rodeau de
Tehnica asediului roman în timpul cuceririi

Ierusalimului
Distrugerea Ierusalimului în anul 70 d. Cr.
foame curelele de piele de la sandale.”
Ce au îndurat evreii în acea asediere, întrece orice imaginaţie
omenească. O mamă, pierzându-şi mintea în acea suferinţă şi
disperare, şi-a ucis copilaşul de la piept, l-a fript şi l-a mâncat 33.
Iosif Flavius ne spune că, romanii au rămas foarte consternaţi
de ceea ce au văzut când au pătruns în cetate. Dar, cu toate acestea, ei
nu s-au lăsat înduioşaţi. Istoricul evreu amintit, a continuat să ne
relateze, scriind:
"Preoţii, străpunşi de săgeţi în pridvoarele superioare
ale templului, cădeau morţi chiar lângă altarul de jertfă...
Trupurile morţilor zăceau grămezi lângă treptele altarului de
jertfă. Focul mistuia cu lăcomie sculpturile de cedru poleite cu
aur... Preoţii, torturaţi de foame, se aruncau singuri în flăcări.
Din templul cel măreţ nu rămăseseră decât dărâmături care,
fumegând, se stingeau în bălţi de sânge. În cetate nu se vedeau
decât grămezi de morţi ucişi, pe care nu reuşea să-i scoată
nimeni afară pentru a-i înmormânta. Iar, aceia care mai
supravieţuiau, de abia se mişcau de foame şi de sete cu gurile
deschise... Pe străzi curgeau pârâiaşe de sânge. Părinţii
vedeau cum copiii lor se ofereau singuri ca sclavi, cu zecile de
mii. Şi, cum alţii dintre ei, tot cu zecile de mii, nu reuşeau să se
dăruiască, pentru că nu-i lua nimeni," aşa cum am văzut şi în
studiul intitulat Cele opt vaiuri împotriva cărturarilor și a
fariseilor (VoI.VII,Stud. 27) 34
Schiţa Ierusalimului
În timpul luptelor pentru ocuparea templuiui, un ostaş,

pătruzând în acest edificiu, i-a dat foc cu o torţă, fără să-i fi ordonat
generalul Titus. Astfel a ars în el tot ce era inflamabil 35. Când focul a
mistuit tot ce era făcut din lemn şi poleit şi încrustat cu aur, preţiosul
metal, topindu-se, s-a scurs printre pietre. Ostaşii, ca să-l poată
recupera, au dărâmat şi zidurile templului 36. Deşi Titus a vrut să
salveze templul, totuşi prin incendiere, s-a împlinit prezicerea
Domnului Isus cu cea mai mare exactitate şi în sens literal, nu numai
în cel figurativ, atunci când a zis că din templu nu va rămâne piatră pe
piatră. Nu numai din templu n-a rămas piatră pe piatră, dar nici din
Sfânta Cetate. Toate acestea s-au împlinit literalmente atunci când
cezarul Vespasian a ordonat ca templul şi tot oraşul să fie arate şi când
unul dintre ofiţeri, cu numele Turrus Rufus, a scos cu plugul chiar şi
pietrele de la fundaţie, nivelându-le una cu pământul. Ierusalimul era
atât de distrus, încât îi venea omului greu să creadă că în el s-a locuit
cândva 37.
Iosif Flavius ne istoriseşte că au murit în timpul asedierii prin
treptata înfometare şi sabie 1.100.000 de evrei şi încă 256.460 au
pierit prin cetăţile şi satele din Iudeea și că, au fost duşi în captivitate
97.000 38. Cei mai mulţi dintre evreii deportaţi, erau vânduţi ca sclavi
în Egipt. O altă parte mare dintre ei, erau împrăştiaţi prin provinciile
Imperiului Roman, pentru a fi aruncaţi la fiare în amfiteatre. Şi nu
puţini dintre evrei, erau duşi la Roma, ca să fie executaţi cu ocazia
procesiunii triumfale a generalului Titus, care a cucerit Ierusalimul
prin asediere 39.
Domnul Isus Şi-a încheiat prezicerea în legătură cu asedierea
Ierusalimului cu cuvintele: "Şi dacă n-ar fi scurtat Dumnezeu zilele
acelea, nimeni n-ar scăpa; dar le-a scurtat din cauza celor aleşi.”
(Mc.v.20) Dacă nu intervenea Dumezeu cu mila Sa, toţi evreii din
Iudeea, ar fi murit în acel dezastru. Dumnezeu a salvat o mare parte de
evrei din cauză că erau în cetate şi unii dintre aleşii Lui. Cei mântuiţi
prin jertfa Fiului lui Dumnezeu sunt întotdeauna în obiectivul grijei
Celui Preaînalt, pentru că ei sunt de mare preţ în ochii Lui 40. Dacă
Dumnezeu a scurtat zilele necazului celui mare de la sfârşitul vechii
dispensaţii, care este tipul necazului celui mare de la sfârșitul noii
dispensaţii, atunci, cu atât mai mult, ne spune Domnul Isus că El va
scurta zilele necazului celui mare de la sfârşitul dispensaţiei naţiunilor,
tot din cauza celor aleşi, pentru că ei sunt sub protecţia Lui specială.
Prin faptul că, Ierusalimul şi Templul, erau inima vechii
dispensaţii, când acestea au fost distruse, atunci şi vechiul sistem
mozaic a luat sfârşit 41.
Imperatorul a ordonat ca templul şi întreaga cetate să fie rase
din temelie, cu excepția a trei turnuri înalte din palatul lui Irod:
Phasael, Hippicus şi Mariamne, pentru a sluji ca monumente ale
acestei capitale faimoase; şi a unei părți din Zidul Plângerii, tot ca
monument de aducere aminte din timpul asedierii 42. La acest zid,
evreii vin şi astăzi din toate părţile lumii unde sunt împrăștiați, se
ating de el, îl sărută şi îşi deplâng gloria apusă. Astăzi, pe locul
templului se înalţă moscheia lui Omar, pe care au construit-o arabii în
secolul al şaptelea.
Schiţa Ierusalimului
Împăratul Adrian a ordonat, ca pe locul unde era altădată altarul
lui Iehova, să se ridice templul lui Jupiter, dar n-a reuşit. Apoi, Iulian
Apostatul (331-363), un alt vrăjmaş mare al Creştinismului, i-a
încurajat pe evrei să-şi rezidească templul pe vechiul lui loc şi, chiar
le-a oferit şi ajutor din partea statului pentru această lucrare. Ei s-au
apucat să-l reconstruiască cu mare râvnă, folosindu-se, în extravaganţa
lor, de lopeţi de argint şi tărgi făcute din purpură. Dar, pe când, lucrau
de zor la săpături
pentru fundaţie, ne-a
spus istoricul
bisericesc Sozomen,
precum şi părinţii
bisericeşti: Grigorie
de Nazianz şi Ioan
Gură de Aur, s-a
produs un cutremur şi
au izbucnit flăcări din
pământ, făcându-i să-
şi abandoneze
lucrarea de
construcţie a
templului43.
Nimeni n-a
putut să refacă
templul, nici Adrian
şi nici Iulian
Apostatul şi, cu atât
mai puţin, pe vechiul
lui loc. Astăzi, nici
chiar locul lui nu se
mai ştie exact 44. Dacă
chiar şi Titus s-a
Arcul de triumph a lui Titus, ridicat de Imperatorul
Domiţian în forumul din Roma, anul 81, în comemoraea
mirat de felul în care
distrugerii Ierusalimului în anul 70 d. Cr. a văzut mâna lui
Dumnezeu la
asedierea Ierusalimului, 45 atunci, cu atât mai mult, noi ne minunăm de
faptul că el n-a putut fi reconstruit în dispensaţia naţiunilor, timp de
două mii de ani.
Moscheia lui Omar şi Stânca lui Avraam
Moscheia lui Omar şi Zidul Plângerii

3. Grosheide, F.W., Het Heilig Evangelie Volges Mattheus, p. 355 –
356;
Erdman, C.R., The Gospel of Mark, p. 192;
Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 310 – 311;
1 Macabei I. 54 – 59.
7. Josephus, F., Antiquities XVII. 257 – 309;
Robertson, A.T., Word Pictures, Vol. I, p. 362;
Lenski, R.C.H., Interpretation of St. Mark’s Gospel, p. 132;
Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 772, 784.
14. Josephus, F., Jewish Wars IV. 9, 10;
16. Op. cit. p. 373.
17. Eusebiu, Istoria Bisericească, III, 5;
Josephus, F., Jewish Wars IV. 9, 1; V. 10, 1;
19. Haer. I, 123;
23. Op. cit.
24. 1 Macabei II, 32 – 37;
2 Macabei V, 25 – 26.
26. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 537 –
538.
27. Josephus, F., Wars, Proem. 4, VI; IX. X. 5;
Taylor, V., The Gospel of Mark, p. 515;
71.
30. Josephus, F., Antiquities XV. 15, 5 – 6; XX. 9, 7;
31. Op. cit. p. 310 – 311.
32. Josephus, F., Jewish Wars V. 12, 3;
33. Josephus, F., Jewish Wars VI. 3, 4;
34. Josephus, F., Jewish Wars V.6 – VI. 10.
35. Josephus, F., Antiquities VI. 3, 1; 4, 5; 5, 1; 9, 2; 250 – 253.
36. Josephus, F., Jewish Wars VII. 1, 1.
37. Josephus, F., Jewish Wars VII. 1, 1;
38. Josephus, F., Jewish Wars IV. 5, 4;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 252 – 253;
39. Josephus, F., Jewish Wars V.6 – VI. 10;
42. Josephus, F., Jewish Wars VIII. 1 – 3;
43. Gibbon, E., The Decline and Fall of the Roman Empire, Vol. I,
p. 95 – 101;
38. PERSECUŢIA URMAŞILOR LUI CRISTOS
Marcu 13 : 9 – 13
9 “Fiţi atenţi la voi înşivă. Vă vor da pe mâna soboarelor
judecătoreşti şi veţi fi bătuţi în sinagogi; din cauza Mea veţi fi duşi
înaintea guvernatorilor şi înaintea împăraţilor, pentru ca să le slujiţi
de mărturie.
10 Mai întâi trebuie ca Evanghelia să fie predicată tuturor
naţiunilor.
11 Când vă vor duce să vă dea în mâinile lor, să nu vă
îngrijoraţi mai dinainte cu privire la cele ce veţi vorbi, ci să vorbiţi
orice vi se va da să vorbiţi în ceasul acela; căci nu voi veţi vorbi, ci
Duhul Sfânt.
12 Fratele va da la moarte pe fratele său şi tatăl pe copilul lui;
copiii se vor ridica împotriva părinţilor lor şi-i vor omorî.
13 Veţi fi urâţi de toţi pentru Numele Meu; dar cine va răbda
până la sfârşit va fi mântuit.”
Matei 24 : 9 – 10
9 “Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî; şi veţi fi
urâţi de toate naţiunile pentru Numele Meu.
10 Atunci mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî
unii pe alţii.”
Luca 21 : 12 – 19
12 “Dar înainte de toate acestea, vor pune mânile pe voi şi vă
vor persecuta: vă vor da pe mâna sinagogilor, vă vor arunca în
închisori, vă vor târî înaintea împăraţilor şi înaintea guvernatorilor,
din cauza Numelui Meu.
13 Aceste lucruri vi se vor întâmpla ca să fiţi mărturie.
14 Ţineţi bine minte, să nu vă gândiţi mai dinainte ce veţi
răspunde,
15 căci vă voi da o gură şi înţelepciune căreia nu-i vor putea
răspunde, nici sta împotrivă toţi vrăjmaşii voştri.
16 Veţi fi daţi în mâinile lor până şi de părinţii, fraţii, rudele şi
prietenii voştri; şi vor omorî pe mulţi dintre voi.
17 Veţi fi urâţi de toţi din cauza Numelui Meu.
18 Dar nici un păr din cap nu vi se va pierde.
19 Prin răbdarea voastră vă veţi câştiga sufletele voastre.
Armonizat
1 Fiţi atenţi la voi înşivă. / Înainte de toate acestea, vor pune
mânile pe voi şi vă vor persecuta: (Lc.v.12) / Vă vor da pe mâna
soboarelor judecătoreşti şi veţi fi bătuţi în sinagogi. (Mc.v.9)
2 Vă vor arunca în închisori. (Lc.v.12) Din cauza Mea veţi fi
duşi înaintea guvernatorilor şi înaintea împăraţilor, pentru ca să le
slujiţi de mărturie. (Mc.v.9)
3 Mai întâi trebuie ca Evanghelia să fie predicată tuturor
naţiunilor. (Mc.v.10)
4 Ţineţi bine minte. / Când vă vor duce să vă dea în mâinile
lor, (Mc.v.11) / să nu vă gândiţi mai dinainte ce veţi răspunde
(Lc.v.14)
5 şi să nu vă îngrijoraţi mai dinainte cu privire la cele ce veţi
vorbi, ci să vorbiţi orice vi se va da să vorbiţi în ceasul acela; căci nu
voi veţi vorbi, ci Duhul Sfânt. (Mc.v.11)
6 Căci vă voi da o gură şi înţelepciune căreia nu-i vor putea
răspunde, nici sta împotrivă toţi vrăjmaşii voştri. (Lc.v.15)
7 Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi, (Mt.v.9) pentru că se vor
vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii. (Mt.v.10) Fratele va da la
moarte pe fratele său şi tatăl pe copilul lui; copiii se vor ridica
împotriva părinţilor lor şi-i vor omorî. (Mc.v.12)
8 Veţi fi daţi în mâinile lor până şi de părinţii, fraţii, rudele şi
prietenii voştri; şi vor omorî pe mulţi dintre voi. (Lc.v.16)
9 Veţi fi urâţi de toţi pentru Numele Meu; (Mt.v.9) dar nici un
păr din cap nu vi se va pierde. (Lc.v.18)
10 Atunci mulţi vor cădea. (Mt.v.10) Dar cine va răbda până
la sfârşit va fi mântuit, (Mc.v.13) pentru că prin răbdarea voastră vă
veţi câştiga sufletele voastre. (Lc.v.19)
Domnul Isus, vorbind în discursul Său escatologic despre

dărâmarea templului, distrugerea Ierusalimului, înfometare,
masacrare, epidemii etc, care urmau să se întâmple la sfârşitul
dispensaţiei evreieşti, a continuat să spună că, pentru El şi pentru
urmaşii Lui “toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor
naşterii,” (Mt.v.8; Mc.v.8) fiindcă urma să deschidă o dispensaţie
nouă a naţiunilor, care Îi va fi atât de grea, încât va trebui să sufere
pentru ea durerile naşterii, dar nu numai El, ci şi urmaşii Lui. Pentru
apostoli, cât şi pentru Biserica Primară, persecuţia de la începutul noii
dispensaţii, era acea durere a naşterii 1.
Mântuitorul, ştiind ce-i aştepta şi pe urmaşii Lui şi, fiind onest,
le-a spus mai dinainte şi deschis, că şi ei vor avea parte, ca şi El, de
durerile naşterii şi de cruce. Totuşi ei au continuat să-L urmeze.
Acest text intitulat Persecuţia urmaşilor lui Cristos, ne arată
patru lucruri: pe prigonitori, cauzele pentru care aceştia îi persecutau
pe creştini, scopul acceptării persecuţiei de către Cristos şi protejarea
celor persecutaţi.
Să luăm mai întâi pe
I. PRIGONITORII URMAŞILOR LUI CRISTOS
Domnul Isus a zis că, urmașii Lui vor fi persecutați de trei
feluri de prigonitori. Primul prigonitor care urma să-i persecute pe
apostoli şi pe creştinii din Biserica Primară va fi
1. Biserica apostată sau evreii ca dispensaţie moartă.
Evangheliştii Marcu şi Luca L-au redat pe Fiul lui Dumnezeu
spunând, îi cităm armonizat: “Fiţi atenţi la voi înşivă. / Înainte de
toate acestea, vor pune mânile pe voi şi vă vor persecuta: (Lc.v.12) /
Vă vor da pe mâna soboarelor judecătoreşti şi veţi fi bătuţi în
sinagogi.” (Mc.v.9) Comentatorul J.C. Ryle a spus că, acest text
paralel din Marcu capitolul 13 şi Luca capitolul 21, se referă, în mod
special, la persecuţia Bisericii Apostolice de către evrei în perioada de
la înălţarea Domnului Isus la cer la distrugerea Ierusalimului, în care
Cartea Faptele Apostolilor, care a fost scrisă în jurul anilor 61-62
abundă 2. Iar, comentatorii W. Barclay şi W. Hendriksen, ne relatează
că în Israel, pe lângă Marele Sanhedrin, care funcţiona în Ierusalim,
erau judecătorii în fiecare oraş şi în fiecare sat. Înaintea acestor
judecătorii locale, erau duşi creştinii, pe care evreii, considerându-i
eretici, îi persecutau aspru. Sentinţa o pronunţau aceste judecătorii, iar
sinagogile executau prin biciuire toate sentinţele care aveau un
caracter religios 3.
Al doilea prigonitor, a zis Domnul Isus, care urma să-I
persecute apostolii şi creştinii din Biserica Apostolică va fi
2. Imperiul Roman sau statul rău informat.
Evangheliştii Marcu şi Luca, L-au redat pe Fiul lui Dumnezeu
spunând, îi cităm armonizat: “Vă vor arunca în închisori. (Lc.v.12)
Din cauza Mea veţi fi duşi înaintea guvernatorilor şi înaintea
împăraţilor ...” (Mc.v.9) Prin termenii “guvernatori” şi “împăraţi”, ne
este prezentată curtea romană4. Guvernatorii sau procuratorii, la care
S-a referit Domnul Isus erau: Pontius Pilat, Felix, Festus şi alţii. Iar,
împăraţii erau: Irod Agripa I (Fapte 12:1), Irod Agripa II (Fapte
25:13,24-26) şi alţii. Irod Agripa I l-a ucis pe Apostolul Iacov, fratele
Apostolului Ioan. (Fapte 12:1) Apostolul Pavel a fost dus înaintea lui
Agripa II (Fapte 25:13) şi înaintea procuratorilor Felix şi Festus.
Cartea Faptele Apostolilor, cât şi Epistolele Noului Testament, ne
confirmă că şi această prezicere a Domnului Isus s-a împlinit cu cea
mai mare exactitate 5.
Şi al treilea prigonitor, a spus Mântuitorul, care urma să-I
persecute urmaşii va fi
3. Familia care este stăpânită de Cel Rău.
“(7) Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi, (Mt.v.9) pentru că
se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii. (Mt.v.10)
Fratele va da la moarte pe fratele său şi tatăl pe copilul lui;
copiii se vor ridica împotriva părinţilor lor şi-i vor omorî.
(Mc.v.12)
(8) Veţi fi daţi în mâinile lor până şi de părinţii, fraţii,
rudele şi prietenii voştri; şi vor omorî pe mulţi dintre voi.”
(Lc.v.16)
Dascălul ceresc a vorbit ucenicilor despre al treilea prigonitor
al urmaşilor Lui pe fondul şi în termenii concepţiilor evreieşti, S-a
folosit de tablourile din literatura apocaliptică intertestamentală cu
privire la evenimentele din ziua cea groaznică. Am amintit mereu că,
evreii au împărţit timpul în două epoci: una prezentă şi rea şi, alta
viitoare şi de aur; iar între ele, au zis ei, va fi o perioadă scurtă de
haos, distrugere şi judecată 6.
Evreii credeau că, atunci va fi o mare rupere a relaţiei familiale,
dezbinare între prieteni şi învrăjbire între toţi oamenii. În cartea lui
Enoh scrie: “În zilele acelea ... taţii se vor bate cu fiii lor, şi fraţii se
vor război între ei până la moarte, până când va curge sângele ca un
râu, pentru că nimeni nu se va reţine ca să nu-şi înjunghie fiii şi fiii
fiilor lui ... De la răsăritul şi până la apusul soarelui, ei se vor
masacra unii pe alţii.” 7 A doua carte a lui Ezra zice: “Atunci prietenii
se vor război unii cu alţii ca nişte vrăjmaşi.” 8 Cartea Jubileelor spune:
“Se vor lupta unii cu alţii: tinerii cu bătrânii şi bătrânii cu tinerii;
săracii cu bogaţii şi bogaţii cu săracii; cerşetorii cu prinţii şi prinţii
cu cerşetorii.” 9 Şi în Apocalipsa lui Baruh, de asemenea citim: “Toţi
se vor urî unii pe alţii şi se vor război.” 10
Dumnezeiescul nostru Învăţător, când a citat aceste cărţi, cu
care evreii îşi hrăneau inimile, aşa cum L-a redat Evanghelistul
Marcu, zicând: “Fratele va da la moarte pe fratele său şi tatăl pe
copilul lui; copiii se vor ridica împotriva părinţilor lor şi-i vor
omorî,” (v.12) a spus apostolilor cu alte cuvinte: “Pentru voi şi
Biserica Primară, acele zile au sosit, fiindcă voi veţi avea parte de
persecuţiile cele mai crude din istorie, chiar şi din partea familiei.”
Evanghelistul Luca a fost inspirat să transforme aceste tablouri
apocaliptice în echivalentul lor universal, citându-L pe Domnul Isus:
“Veţi fi daţi în mâinile lor până şi de părinţii, fraţii, rudele şi prietenii
voştri; şi vor omorî pe mulţi dintre voi.” (v.16) Imperiul Roman, chiar
de la începutul şi până la prăbuşirea lui, s-a folosit de informatori şi de
trădători. Unii, ca să atragă din partea autorităţilor anumite favoruri, n-
au şovăit să-şi trădeze rudele şi membrii familiei 11. Nimic nu este mai
dureros şi mai josnic ca trădarea din partea unui prieten şi, cu atât mai
grav, din partea unei rude sau a unui membru de familie. În Germania
hitleristă, un om a fost arestat pentru că dorea libertate. El, mai întâi, a
fost torturat în modul cel mai crud şi, apoi, aruncat în închisoare. În
scurt timp, după ce şi-a ispăşit pedeapsa, el s-a sinucis. Oamenii,
neputând să înţeleagă, se întrebau: de ce s-a sinucis, după ce a scăpat
din închisoare? Dar, spre marea lor surprindere, s-a descoperit că fiul
lui, era cel care l-a trădat şi că el, aflând lucrul acesta, s-a sinucis,
pentru că nu putea să suporte o cruzime atât de mare, ca tocmai fiul lui
să-l trădeze 12.
Al doilea lucru, pe care ni-l arată textul citat îl constituie
II. CAUZELE PENTRU CARE PRIGONITORII I-AU
PERSECUTAT PE CREŞTINI
Astăzi ne vine greu să înţelegem de ce guvernul roman a
persecutat pe creştini, a căror ţintă era să trăiască în puritate, dragoste
faţă de semeni şi reverenţă faţă de Dumnezeu.
Împotriva creştinilor s-au născocit cele mai multe calomnii şi
denigrări. Noi vom aminti numai patru dintre acestea:
a) Prima calomnie: că ei erau canibali, fiindcă ziceau la Cina
Domnului că mănâncă trupul lui Cristos şi că-I beau sângele. Această
denigrare au născocit-o evreii 13.
b) A doua calomnie: că ei nu erau loiali cezarului, fiindcă nu
se închinau chipului lui de zeu şi nu voiau să zică “cezarul este
Dumnezeu”.
c) A treia calomnie era că, creştinii erau distrugători de familii,
fiindcă prin încreştinare se destrămau multe căsătorii. Adevărul este
că, în Biserica Primară, creştinii, oferind lui Cristos primul loc în
viaţă, Îl iubeau mai mult pe El decât pe orice alt membru al familiei 14.
Apoi, este adevărat şi faptul că, atunci când oamenii sunt confruntaţi
cu lucruri mari de care le este legat destinul veşnic, ei se divizează şi
scindează chiar şi nucleul cel mai intim, care este familia. Când unul
dintre soţi, părinţi sau copii, se decidea să-L urmeze pe Cristos, ceilalţi
membri ai familiei îl declarau nebun, îl persecutau şi adeseori, chiar îl
alungau de acasă. La câţi s-a împotrivit familia ca să se încreştineze şi,
ei au trebuit să aleagă între cei dragi din casă şi Cristos! Deşi,
deciderea nu le era uşoară, totuşi ei L-au ales pe Mântuitorul şi au
ascultat de El, pentru că El a spus: “Cine iubeşte pe tată sau pe mamă
mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu
ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.” (Matei
10:37)
d) Şi a patra acuzaţie, care se aducea împotriva creştinilor era
că, ei afectau interesele altora. Spre exemplu, când a pătruns
creştinismul în Efes, afacerile argintarilor au primit o lovitură de
moarte, pentru că nimeni nu le mai cumpăra idolii (Fapte 19:24-27).
Pliniu, guvernatorul Bitiniei se plângea într-o scrisoare adresată
imperatorului Traian că creştinismul, prin răspândirea lui, a golit
templele şi că, prea puţine animale se sacrificau în ele 15. Este adevărat
că, nici astăzi predicile creştinilor nu sunt acceptate în întregime de
nici un stat, fiindcă unul dintre ţelurile creştinismului este, să se
desfiinţeze toate serviciile şi monopolurile care sunt în dauna omului.
Dar, aceasta, nu înseamnă ca el să fie persecutat.
Domnul Isus a zis ucenicilor, că urmaşii Săi vor fi urâţi de toţi
oamenii, trădaţi, duşi înaintea guvernatorilor şi împăraţilor, întemniţaţi
şi martirizaţi pentru mai multe motive. Noi vom enumera numai cinci
dintre ele:
a) Primul motiv: urmaşii lui Cristos trăiesc într-o lume care nu
este creştină16.
b) Al doilea motiv: este pentru că creştinii autentici, fiind
lumina lumii, trăiesc după un standard nou şi, demonstrând în viaţa
lor frumuseţea vieţii creştine, condamnă indirect toate practicile
păcătoase ale semenilor lor care doresc să-şi aducă conştiinţa la
tăcere, pentru a nu-i mustra atunci când păcătuiesc 17.
c) Al treilea motiv: că ei credeau în Cristos ca Domn şi
Mântuitor. Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând:
“Dar înainte de toate acestea, vor pune mânile pe voi şi vă vor
persecuta: vă vor da pe mâna sinagogilor, vă vor arunca în închisori,
vă vor târî înaintea împăraţilor şi înaintea guvernatorilor, din cauza
Numelui Meu.” (v.12) Din cauza lui Cristos, lumea îi ura pe creştini
şi căuta multe motive pentru a-i martiriza. Acest adevăr îl găsim
exprimat şi în următoarele cuvinte din analele istoriei bisericești:
“Dacă râul Tibru inunda Roma, dacă râul Nil nu se revărsa pe câmpii
în Egipt, dacă seceta, cutremurul, foametea sau alte plăgi loveau
pământul, poporul striga: «Aruncaţi-i pe creştini la lei!»” 18
d) Al patrulea motiv: ei predicau Evanghelia şi-L mărturiseau
pe Cristos. Evanghelistul Marcu L-a redat pe Domnul Isus zicând:
“Mai întâi trebuie ca Evanghelia să fie predicată tuturor naţiunilor.”
(v.10) Predicarea Evangheliei în toată lumea, este decretul divin şi
porunca expresă a lui Cristos. Cei mai mulţi însă, în ciuda predicării
ei, nu numai că o resping, dar îi şi urăsc şi îi persecută pe cei ce o cred
şi o predică. Cristos, prin predicarea Evangheliei Împărăţiei Sale, a
împărţit lumea în două: în cei ce o acceptă şi devin fiii Împărăţiei Lui
şi, în cei ce o resping şi continuă să rămână fiii împărăţiei Celui Rău.
e) Şi al cincilea motiv: că Diavolul este autorul persecuţiei.
Am văzut că, nici chiar Roma antică nu avea motive să persecute
Biserica lui Cristos. Dar, Diavolul, luând mintea cezarilor, a
transformat Imperiul Roman pentru creştini, în cea mai fioroasă fiară,
pe care Ioan Teologul a descris-o în Apocalipsa, capitolul 13 că avea
şapte capete şi zece coarne. Ioan Teologul ne-a arătat în capitolul 12
că Diavolul, supranumit “Balaurul roşu”, era autorul martirajului şi că,
el a sădit în sufletul imperatorilor această pasiune de-a vărsa sângele
sfinţilor ca apa şi, în inima romanilor de-a se desfăta la un asemenea
spectacol. El a scris în legătură cu Roma: “Şi am văzut-o pe femeia
aceasta îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele martirilor lui Isus
...” (17:6) Roma îşi potolea setea la cele mai crude martiraje întocmai
ca un beţiv la un chef de vin. Ea îşi găsea cea mai mare satisfacţie
atunci când îi vedea pe creştini cum se zvârcoleau în spasmele morţii.
Al treilea lucru, pe care ni-l arată textul citat este
III. SCOPUL ACCEPTĂRII PERSECUŢIEI DE CĂTRE
CRISTOS
Evanghelistul Marcu L-a citat pe Domnul Isus spunând: “...Din cauza
Mea veţi fi duşi înaintea guvernatorilor şi înaintea împăraţilor, pentru
ca să le slujiţi de mărturie.” (v.9)
Comentatorul J.C. Ryle a zis că, persecuţia creştinilor era testul
autenticităţii credinţei lor19. Comentatorul W. Barclay a spus că, de
multe ori chiar şi judecătorii se simţeau judecaţi în faţa martirilor,
când vedeau cu ce seninătate acceptau să fie martirizaţi de dragul lui
Cristos 20. Şi comentatorul A. Edersheim a scos în evidenţă marele
adevăr atunci când a zis că, bucuria interioară care se vedea în ochii şi
pe faţa martirilor prin prezenţa lui Cristos în viaţa lor, a ajutat mult la
întărirea şi la răspândirea creştinismului în lume 21.
Toţi trei evangheliştii sinoptici L-au citat pe Domnul Isus
spunând în continuare: “Atunci mulţi vor cădea. (Mt.v.10) Dar cine va
răbda până la sfârşit va fi mântuit, (Mc.v.13) pentru că prin răbdarea
voastră vă veţi câştiga sufletele voastre.” (Lc.v.19) Persecuţia, în
primele patru secole, era foarte mare şi crudă. Atunci mulţi s-au
speriat şi au căzut, deşi Cristos n-a îngăduit ca toţi creştinii să fie
martirizaţi. Acesta a fost motivul pentru care Domnul Isus a zis: “Dar
cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit, (Mc.v.13) pentru că prin
răbdarea voastră vă veţi câştiga sufletele voastre.” Ceea ce însemna,
aşa cum spuneau comentatorii H. Alford şi B. Pearce că, salvarea
creştinilor de la cataclismele sfârşitului lumii şi infern, cât şi intrarea
lor în gloria cerească, îi ajuta să-I rămână credincioşi lui Cristos până
la capăt, chiar şi în persecuţiile şi în martirajele cele mai grele şi crude
22
. Dr. G.J. Jeffrey a spus despre un om renumit, care a refuzat să i se
scrie biografia în timpul faimei lui şi pe când încă trăia, aducând
următoarea explicaţie: “Eu am văzut pe mulţi oameni, care au căzut la
ultima încercare din viaţă.” 23 Adevărul este că, omul nu are o singură
luptă sau încercare în viaţă, ci mai multe şi că, el trebuie să rabde şi să
iasă biruitor până la sfârşit. John Bunyan ne spune că putem să cădem
în iad, chiar şi de la poarta cerului 24. Spectatorii martirajelor
creştinilor, au asistat la ultima lor încercare din viaţă, care era cea mai
grea şi, s-au mirat când au văzut cum I-au rămas credicioşi lui Cristos
până la moarte şi, cum şi-au încheiat viaţa într-un mod desăvârşit de
bun. Aceste mărturii erau cele mai puternice pentru toţi aceia care le
vedeau şi le auzeau.
Şi, al patrulea lucru, pe care ni-l arată textul pe care-l studiem
este
IV. PROTEJAREA CELOR PERSECUTAŢI
Evangheliştii Marcu şi Luca, L-au redat pe Domnul Isus
“(4) Ţineţi bine minte. / Când vă vor duce să vă dea în
mâinile lor, (Mc.v.11) / să nu vă gândiţi mai dinainte ce veţi
răspunde (Lc.v.14)
(5) şi să nu vă îngrijoraţi mai dinainte cu privire la cele
ce veţi vorbi, ci să vorbiţi orice vi se va da să vorbiţi în ceasul
acela; căci nu voi veţi vorbi, ci Duhul Sfânt. (Mc.v.11)
(6) Căci vă voi da o gură şi înţelepciune căreia nu-i vor
putea răspunde, nici sta împotrivă toţi vrăjmaşii voştri.”
(Lc.v.15)
Domnul Isus ne-a învăţat că, atunci când un copil al lui
Dumnezeu acceptă martirajul din cauza Lui, el trece prin trei
experienţe mari şi noi:
a) Prima experienţă este că, el intră, mai întâi, în cea mai
strânsă legătură cu Dumnezeu-Tatăl, cu Dumnezeu-Fiul și cu
Dumnezeu-Duhul Sfânt.
b) A doua experienţă a celui ce acceptă martirajul din cauza lui
Cristos este că, el nu suferă singur. Când cineva este persecutat pentru
Cristos, suferinţa lui trece întotdeauna şi asupra Fiului lui Dumnezeu.
În Cartea Faptele Apostolilor găsim scris că Apostolul Pavel, înainte
de-a se încreştina, i-a persecutat pe creştini şi că Mântuitorul i-a zis:
“Saule, Saule, pentru ce Mă persecuţi?” (5) “Cine eşti Tu, Doamne?”
a răspuns el. Şi Domnul i-a spus: “Eu sunt Isus, pe care-L persecuţi.”
(9:4-5; 22:7-8; 26:14-15) Aceasta înseamnă că nimeni când este
persecutat nu suferă singur, fără să sufere şi Cristos cu el 25.
c) Şi a treia experienţă prin care trece creştinul atunci când
acceptă martirajul este că, el simte în acele momente dragostea,
întărirea şi mângâierea lui Cristos într-un mod deosebit.
Comentatorul J.A. Bengel ne spune că, Duhul Sfânt îl întăreşte,
îl pregăteşte şi îl învaţă pe martir, ce să zică prigonitorilor, pentru a le
dovedi că el ştie pentru cine şi pentru ce îşi dă viaţa şi o dă cu faţa
senină şi cu capul sus 26.
Comentatorul W.E.F. Scott a spus că, această promisiune pe
care a făcut-o Domnul Isus când a zis: “Căci vă voi da o gură şi
înţelepciune căreia nu-i vor putea răspunde, nici sta împotrivă toţi
vrăjmaşii voştri,” (Lc.v.15) este o altă dovadă mare a divinităţii
Mântuitorului, pentru că nimeni altul nu putea să facă o asemenea
promisiune decât Dumnezeu 27. Şi comentatorul W. Barclay a spus că,
istoria ne confirmă că această promisiune a Fiului lui Dumnezeu, pe
care a făcut-o în acest text, s-a împlinit cu cea mai mare exactitate.
Foarte mulţi creştini au declarat că atunci când au fost interogaţi,
torturaţi, judecaţi şi aşteptau să fie martirizaţi, au trecut prin cele mai
plăcute momente din viaţă cu Cristos. Un asemenea martir se simţea
în temniţă mai bine decât într-un palat şi, pe eşafod mai onorat decât
pe tron 28.
În final, Evangheliştii Matei şi Luca, L-au redat pe Domnul
Isus spunând, îi cităm armonizat: “Veţi fi urâţi de toţi pentru Numele
Meu; (Mt.v.9) dar nici un păr din cap nu vi se va pierde.” (Lc.v.18)
Printr-o experienţă asemănătoare a trecut şi Prorocul Daniel, atunci
când a fost aruncat în groapa cu lei şi cei trei tineri: Şadrac, Meşac şi
Abed-Nego, care au fost aruncați în cuptorul aprins. (Dan.3:27) 29 Dar,
spre deosebire, de experienţa prin care au trecut, Prorocul Daniel şi cei
trei tineri, această promisiune, pe care a făcut-o Domnul Isus
ucenicilor, avea și o însemnătate figurativă. Toţi comentatorii şi
exegeţii spun că, o interpretare literală a acestui verset este imposibilă.
Ea nu poate fi aplicată la trupurile ucenicilor şi ale tuturor creştinilor
care erau persecutaţi, ci numai la sufletele lor. Noi ştim că Apostolul
Iacov, fratele Apostolului Ioan, a fost ucis foarte violent. Dascălul
ceresc cunoştea inimile ucenicilor. El ştia că, acest discurs i-a
descurajat foarte mult, îndeosebi, când a ajuns la detaliile, că nu numai
El va trebui să sufere durerile naşterii în vederea deschiderii noii
dispensaţii, ci şi ei vor fi persecutaţi. Acesta a fost motivul pentru care
Mântuitorul atunci când a zis: “Veţi fi urâţi de toţi pentru Numele
Meu; dar nici un păr din cap nu vi se va pierde,” le-a promis o
protecție, care întrece orice martiraj de pe pământ, fie el cât de crud.
Comentatorii J.C. Ryle şi W. Barclay ne spun că, această promisiune a
Mântuitorului are următoarea însemnătate: că noi ne putem pierde
multe lucruri pentru El, dar niciodată nu ne vom pierde sufletul; şi că
lumea ne poate deposeda de avere, de prieteni, de casă, de libertate, de
sănătate şi chiar de viaţa fizică, dar nu şi de suflet, de El, de Împărăţia
Lui şi de viaţa eternă. Apostolul Pavel a zis: “Eu sunt persecutat, dar
niciodată omorât” şi “Cine mă poate despărţi de dragostea lui
Dumnezeu...? ” (Rom.8:38-39) Tezaurul ceresc al creştinilor şi, în
special, al celor care îşi dau viaţa pentru Cristos, nu poate fi afectat
niciodată. Sufletul lor este de nevătămat, dar chiar şi trupul lor va
învia şi va deveni glorios ca al Mântuitorului lor 30.
1. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 783 – 784.

6. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 373.
7. Enoh 100 : 1 – 2.
8. 2 Ezra 6 : 24.
9. Cartea Jubileelor 23 : 19.
10. Apocalipsa lui Baruh 70 : 3.
12. Op. cit.
13. Op. cit. p. 314.
14. Op. cit. p. 313;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 342.
15. Pliny, Letters 10, 96;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 373.
16. Op. cit. Vol. II, p. 342.
17. Op. cit p. 343.
24. Op. cit.
26. Bengel, J.A., Gnomon of the New Testament, Vol. II, p. 584.
39. FALSIFICAREA CREDINŢEI DE CĂTRE
CRISTOŞI ŞI PROFEŢI MINCINOŞI
Marcu 13 : 5 –6, 21 – 23
5 Isus a început atunci să le spună: “Aveţi grijă să nu vă înşele
cineva.
6 Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: «Eu sunt
Cristosul!» Şi îi vor înşela pe mulţi.
21 Dacă vă va zice cineva atunci: «Iată, Cristosul este aici»
sau «Iată-L, acolo», să nu-l credeţi.
22 Căci se vor ridica cristoşi mincinoşi şi profeţi mincinoşi. Ei
vor face semne şi minuni, ca să înşele, dacă ar fi cu putinţă şi pe cei
aleşi.
23 Feriţi-vă; iată că vi le-am spus pe toate dinainte.”
Matei 24 : 4 – 5, 11 – 13, 23 – 26
4 Drept răspuns, Isus le-a zis: “Aveţi grijă să nu vă înşele
cineva.
Cristosul!» Şi îi vor înşela pe mulţi.
11 Se vor ridica mulţi profeţi mincinoşi şi vor înşela pe mulţi.
12 Şi din cauza înmulţirii fărădelegilor, dragostea celor mulţi
se va răci.
13 Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit.
23 Atunci, dacă vă va spune cineva: «Iată, Cristosul este aici
sau acolo», să nu-l credeţi.
24 Căci se vor ridica cristoşi mincinoşi şi profeţi mincinoşi;
vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să-i înşele, dacă va fi
cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.
25 Iată că v-am spus toate acestea mai dinainte.
26 Deci, dacă vă vor zice: «Iată-L în pustie», să nu vă duceţi
acolo! «Iată-L în cămăruţe ascunse», să nu credeţi.
Luca 21 : 8
8 Isus a răspuns: “Aveţi grijă să nu vă înşele cineva. Căci vor
veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: «Eu sunt Cristosul!» şi:
«Vremea se apropie.» Să nu mergeţi după ei.”
Armonizat
1 Isus a început atunci să le spună: “Aveţi grijă să nu vă înşele
cineva. (Mc.v.5)
Cristosul!» / şi: «Vremea se apropie.» (Lc.v.8) Şi îi vor înşela pe
mulţi. (Mt.v.5)
3 Dacă vă va zice cineva atunci: «Iată, Cristosul este aici» sau
«Iată-L, acolo», să nu-l credeţi. (Mc.v.21)
4 Căci se vor ridica cristoşi mincinoşi şi profeţi mincinoşi; vor
face semne mari şi minuni, până acolo încât să-i înşele, dacă va fi cu
putinţă, chiar şi pe cei aleşi. (Mt.v.24)
5 Se vor ridica mulţi profeţi mincinoşi şi vor înşela pe mulţi.
(Mt.v.11)
6 Şi din cauza înmulţirii fărădelegilor, dragostea celor mulţi se
va răci. (Mt.v.12)
7 Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit. (Mt.v.13)
8 Feriţi-vă; iată că vi le-am spus pe toate dinainte.” (Mc.v.23)
9 Deci, dacă vă vor zice: «Iată-L în pustie», să nu vă duceţi
acolo! «Iată-L în cămăruţe ascunse», să nu credeţi (Mt.v.26) şi nici să
nu mergeţi după ei.” (Lc.v.8)
Am văzut că în textul precedent, Domnul Isus ne-a vorbit

despre un pericol mare din afară – persecuția - , care a venit asupra
Bisericii, la începutul dispensaţiei creştine. În acest pasaj, Mântuitorul
ne vorbeşte despre un alt pericol mare, care se va abate asupra
Bisericii, dinăuntrul ei, şi acest pericol este falsificarea credinţei din
partea cristoşilor şi profeţilor falşi, care va avea loc la sfârşitul
dispensaţiei creştine 1.
În acest text intitulat Falsificarea credinţei de către cristoşi şi
profeţi mincinoşi, Domnul Isus ne-a arătat două lucruri: falsificarea
credinţei de către aceştia la sfârşitul dispensaţiei evreieşti şi
falsificarea credinţei de către alţi cristoşi şi profeţi mincinoşi la
sfârşitul dispensaţiei creştine.
I. FALSIFICAREA CREDINŢEI DE CĂTRE CRISTOȘI
ȘI PROFEȚI MINCINOȘI LA SFÂRŞITUL
DISPENSAŢIEI EVREIEŞTI
Toţi evangheliştii sinoptici L-au redat pe Domnul Isus spunând,
îi cităm armonizat:
“(1) Isus a început atunci să le spună: «Aveţi grijă să nu vă
înşele cineva. (Mc.v.5)
(2) Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: ‚Eu sunt
Cristosul!‟ / şi: ‚Vremea se apropie.‟ (Lc.v.8) Şi îi vor înşela pe
mulţi.»” (Mt.v.5)
Aici avem răspunsul Domnului Isus, pe care l-a dat celor patru
ucenici: Petru, Iacov, Ioan şi Andrei, la întrebarea pe care I-au pus-o:
“Spune-ne când se vor întâmpla aceste lucruri şi care va fi semnul
când se vor întâmpla toate aceste lucruri?” (Marcu 13:4) Mântuitorul,
în răspunsul pe care l-a dat acestor ucenici, le-a transformat adverbul
lor de timp “când” în cuvintele: “Aveţi grijă să nu vă înşele cineva. (6)
Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: «Eu sunt
Cristosul!» Şi îi vor înşela pe mulţi.” (Mc.v.5-6;Mt.v.4-5;Lc.v.8)
Motivul pentru care Domnul Isus i-a prevenit pe ucenici a fost: El ştia
că, după înălţarea Sa la cer şi până la distrugerea Ierusalimului şi,
chiar până la desfiinţarea Israelului ca stat, se vor ridica mulţi mesia
falși şi profeţi falşi, care urmau să influenţeze pe mulţi, nu numai
dintre evrei, dar şi dintre creştinii proveniţi dintre evrei2.
Literatura apocaliptică intertestamentală a imprimat adânc în
sufletul evreilor ideea, aşa numitului, război al lui Mesia, pe care
cărturarii și-au imaginat că, urma să fie ca războiul lui Simon
Macabeul împotriva lui Antioh Epifan, când armata lui Antioh s-a
văzut că a luptat în aer 3. Asemănarea războiului lui Mesia cu cel al lui
Simon Macabeul este menţionată şi în cartea intitulată Oracolele lui
Sibiline atunci când, după descrierea acestui gen de literatură
apocaliptică, s-a adunat armata lui Simon Macabeul la văzul strălucirii
săbiilor în noaptea înstelată, când a căzut praf din cer peste armata lui
Antioh, când s-a prelungit lumina soarelui, când luna a luminat
puternic ca soarele şi când a curs sângele din stânci 4. Şi, în final, la
sfârşitul acestui război, s-au văzut semne în cer şi pe pământ grămezi
de cadavre ale sirienilor şi, unele dintre aceste grămezi erau devorate
de vulturi şi de fiare, iar altele au fost înghiţite de pământ 5.
Evangheliştii sinoptici ne scot în evidenţă că înainte de toate,
Domnul Isus i-a prevenit pe ucenici asupra cristoşilor mincinoşi.
Evanghelistul Marcu a scris: “Isus a început atunci să le spună: «Aveţi
grijă să nu vă înşele cineva. (6) Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu
şi vor zice: ‚Eu sunt Cristosul!‟ Şi îi vor înşela pe mulţi.“ (v.5-6)
Mântuitorul a atras atenţia ucencicilor, în mod deosebit, asupra
cristoşilor mincinoşi, fiindcă ştia că mulţi dintre aceşti impostori se
vor ridica imediat după plecarea Sa de pe pământ, se vor da drept
Mesia şi vor promite o eliberare mesianică a lui Israel de sub
stăpânirea Imperiului Roman. Câţiva dintre aceşti mesia şi profeţi
falşi, ne-au fost prezentaţi în Cartea Faptele Apostolilor şi în lucrările
istoricului evreu, Iosif Flavius6. Unii dintre aceştia erau: Teuda şi
Simon, pe care îi aminteşte Doctorul Luca în Cartea Faptele
Apostolilor. (5:36;8:9) Tot, în Cartea Faptele Apostolilor 21:38, găsim
scris cum un egiptean s-a dat drept profet, aşa cum şi Balaam din
Vechiul Testament era profet, deşi nu făcea parte din poporul evreu.
Acest egiptean a adunat în jurul lui 4.000 de oameni, și timp de trei
ani s-a retras cu ei în pustie. Iosif Flavius a relatat că acest egiptean şi-
a urcat luptătorii pe Muntele Măslinilor în anul 54 şi le-a promis că, el
va înclina zidurile Ierusalimului în aşa fel, încât ei să poată intra în
cetate pentru a distruge garnizoana romană de la fortăreaţa Antonia,
care era formată din 1.000 de ostaşi. Proconsulul Felix, deşi a reuşit cu
aceste trupe de intervenţie să-i captureze, să-i ucidă şi să-i împrăştie
pe rebeli, totuşi egipteanul, conducătorul lor, le-a scăpat 7. Menahem,
un alt impostor, a distrus garnizoana romană din Ierusalim pe timpul
lui Nero 8. Şi, un alt mesia fals şi vestit era Bar-Kohba, care înseamnă
“Fiul Stelei”. Lui i s-a dat numele acesta din Cartea Numeri 24:17.
Acest impostor a condus o mare rebeliune împotriva Romei pe timpul
lui Adrian (132-135 d.Cr.). Toţi aceşti mesia falşi, au falimentat şi au
fost ucişi de romani în modul cel mai crud 9.
Domnul Isus, care Şi-a dovedit, înaintea ucenicilor, calitatea de
Mesia şi adevăratul Lui mesianism, acum le făcea cunoscut că, deşi, în
Persoana Lui, Mesia cel adevărat a venit, totuşi El, în calitate de
Mesia le spunea că, templul şi Ierusalimul vor fi distruse. Îi sfătuia,
înainte ca romanii să le distrugă templul şi cetatea, ei să fugă în munţi.
Şi, cu atât mai mult, ne spune Eusebiu, istoricul bisericesc, îi învăţa că
El nu va veni în secret: într-un loc pustiu sau într-o cămăruţă ascunsă,
ca să-Și mobilizeze acolo oştile, ci, revenirea Lui, care va fi vizibilă şi
rapidă ca fulgerul, va avea un caracter universal, spiritual şi ceresc 10.
Domnul Isus i-a prevenit pe ucenici într-un mod deosebit, să nu
se lase influenţaţi de cristoşi mincinoşi şi, să nu se abată de la
învăţătura Lui şi de la mesianismul Lui autentic 11.
Evanghelistul Ioan ne arată că Domnul Isus a zis autorităţilor
ecleziastice în curtea templului, cu ocazia celui de-al doilea Paşte:
“Eu am venit în Numele Tatălui Meu şi nu Mă primiţi; dacă va veni un
altul în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi.” (5:43) Mântuitorul
când a rostit aceste cuvinte, S-a referit, în mod special, la Simeon ben
Kosebah, care s-a declarat că era Fiul lui David. Akiba, care era cel
mai renumit rabin din acel timp, l-a supranumit pe Kosebah: Bar-
Kokhba, “Fiul Stelei”, l-a sprijinit mult, i-a urat bun venit în calitate
de Mesia cel promis şi l-a aclamat mult 12.
Domnul Isus ştia că la sfârşitul vechii dispensaţii, mulţi escroci
urmau să se declare cristoşi, și au să fie crezuţi şi urmaţi de cea mai
mare parte a poporului evreu. Se ridică marea întrebare: de ce masele
evreiești, cele mai mari, îi credeau şi îi urmau pe aceşti mesia
mincinoşi? Cineva a dat următorul răspuns: “Mulţi îi cred şi îi
urmează pe cristoşii falşi, pentru că promisiunile acestora corespund
cu dorinţele aderenţilor lor.” Aceşti cristoşi mincinoşi promit
semenilor imperii, prosperitate materială, glorie şi satisfacerea tuturor
dorinţelor. Pe când, Cristos cel adevărat, nu oferă urmaşior Săi aici pe
pământ, decât cruce. Cu toate acestea, cristoşii mincinoşi au pierit şi s-
au afundat cu toţi aderenţii lor într-o pierzare veşnică, pe când, Cristos
cel adevărat, a triumfat cu toţi urmaşii Lui şi a ajuns împreună cu ei în
gloria Sa eternă din cer.
Şi, al doilea lucru, pe care ni l-a arătat Domnul Isus în textul
citat este
II. FALSIFICAREA CREDINŢEI DE CĂTRE CRISTOŞI
ŞI PROFEŢI MINCINOŞI LA SFÂRŞITUL DISPENSAŢIEI
CREŞTINE
Evangheliştii Marcu şi Matei, L-au redat pe Domnul Isus
“(3) Dacă vă va zice cineva atunci: «Iată, Cristosul este
aici» sau «Iată-L, acolo», să nu-l credeţi. (Mc.v.21)
(4) Căci se vor ridica cristoşi mincinoşi şi profeţi
mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să-i
înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.” (Mt.v.24)
Aşa cum au apărut mesia şi proroci falşi la sfârşitul vechii
dispensaţii, tot aşa, ne spune Domnul Isus în discursul Său
escatologic, se vor strecura cristoşii şi profeţii mincinoşi și în Biserică
în preajma revenirii Sale 13. Mântuitorul ştia că, înainte de-a veni
sfârşitul, se vor ridica cristoşi şi profeţi mincinoşi care, denaturând
adevărul, vor falsifica credinţa. El ştia şi că, aceşti cristoşi şi profeţi
mincinoşi, vor fi atât de agreaţi de creştinii formali, încât vor înşela pe
mulţi 14.
Aceşti cristoşi şi profeţi mincinoşi nu sunt alţii, decât mulţi
dintre conducătorii şi învăţătorii spirituali falşi, care ascultă, mai
degrabă, de mintea lor trufaşă decât de Mântuitorul; care caută să
propage învăţătura proprie și nu adevărul divin, transmis de Fiul lui
Dumnezeu; şi care doresc să atragă pe oameni la ei şi nu la Cristos.
Aceştia, tot ce fac, fac pentru interesul lor personal şi cu scopul să
atragă atenţia şi aplauzele oamenilor spre ideile, talentul şi
înţelepciunea lor.
Domnul Isus a vrut să-Şi apere Biserica de aceşti cristoşi şi
profeţi falşi înainte ca ei s-o invadeze, de aceea a prevenit-o în
discursul Său escatologic asupra acestui mare pericol care o ameninţă.
Există un singur test prin care Biserica poate şi trebuie să-şi verifice
conducătorii şi învăţătorii spirituali: identificarea lor cu standardul
comportamentului şi al învăţăturii lui Cristos cel adevărat 15.
Comentatorul W. Barclay, are o explicaţie interesantă în
legătură cu felul cum mulţi dintre conducătorii şi învăţătorii spirituali
vor cădea, încetul cu încetul, în marea cursă de a deveni cristoşi sau
profeţi falşi, pe care noi o considerăm că este, nu numai verosimilă,
dar chiar şi autentică. Acest comentator spune că, sunt trei cauze care
îi determină pe mulţi conducători şi învăţători spirituali să cadă în
această cursă, şi să născocească tot felul de învăţături false:
a) Prima cauză este, cedarea treptată de-a transforma
creştinismul după plăcerea poporului. Această cauză a avut-o în
vedere şi Apostolul Pavel când a scris în a doua sa Epistolă către
Timotei: “Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere
învăţătura sănătoasă, ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute
şi îşi vor pune învăţători după poftele lor. (4) Îşi vor întoarce urechea
de la adevăr şi se vor îndrepta spre basme.” (4:3-4) Dintr-un
asemenea creştinism, care va fi agreabil şi atrăgător pentru cei mai
mulţi, va dispare controversa, conduita vieţii morale, disciplina şi
multe alte lucruri de felul acesta. Alterarea şi falsificarea
creştinismului după dorinţa şi plăcerea poporului, va fi cel mai mare
păcat de care creştinii se vor face vinovaţi. Menirea creştinismului
este, nu ca el să se schimbe după plăcerea poporului, ci dimpotrivă, el
să transforme lumea după voia şi cerinţa lui Dumnezeu 16.
b) A doua cauză este, că acești învăţături falși se lasă ispitiți
ca să-și potrivească învățătura cu cei care o doresc. Mintea umană
este foarte ingenioasă şi are o capacitate colosală, ca omul să
gândească tot ce-i place şi doreşte. Una dintre marile afirmaţii pe care
a făcut-o psalmistul David este: “Nebunul zice în inima lui: «Nu este
Dumnezeu!»” (Ps.14:1) Acest nebun despre care este vorba aici, nu
înseamnă că nu are înţelepciune, ci că el este nebun din punct de
vedere moral. El, jucând rolul unui nebun, zicea în inima lui că nu este
Dumnezeu, pentru că voia să nu existe Dumnezeu. Motivul acestei
afirmaţii era că, existenţa lui Dumnezeu era un rău pentru el, de aceea
dorea să-L elimine pe Dumnezeu din doctrina, conştiinţa şi universul
lui 17.
Antinomia, care înseamnă două teze contradictorii, dar care pot
fi demonstrate fiecare în parte pe bază de logică, dacă ţinem cont de
realitatea obiectivă. O antinomie biblică ne poate duce la multe idei
greşite, concepţii eronate şi chiar mari erezii, dacă nu o ştim interpreta
corect. Să luăm, spre exemplu două antinomii. Pima parte a
antinomiei de la primul exemplu este teza că, legea a fost desfiinţată.
Lucrul acesta este adevărat, într-un sens. Şi a doua parte a acestei
antinomii este teza că harul este totul. Şi lucrul acesta, de asemenea,
este adevărat, într-alt sens. Chiar şi, în timpul Bisericii Apostolice,
erau unii care au interpretat greșit problema harului şi a desfiinţării
legii. Ei, conchizând, au spus că, dacă legea este desfiinţată şi, dacă
harul lui Dumnezeu este cel mai mare şi minunat lucru din întreg
Universul şi, dacă el îi poate ierta pe oameni de orice păcat, atunci
aceasta înseamnă că ei pot păcătui liniştiţi, pentru că dau harului
ocazia să-şi facă lucrarea sa minunată şi totodată harul să se și
înmulţească. Prin această interpretare greşită, cu privire la har şi la
desfiinţarea legii, ei au denaturat adevărul lui Dumnezeu în aşa fel,
încât să se potrivească dorinţelor lor păcătoase. Apostolul Pavel i-a
contrazis şi i-a mustrat aspru pe aceştia, spunându-le: “Ce vom zice
dar? Să păcătuim mereu ca să se înmulţească harul? (2) Nicidecum!
Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?”
(Rom.6:1-2) Al doilea exemplu de antinomie, pe care îl vom aduce
este problema trupului şi a sufletului. Toţi aceia care sucesc adevărul
lui Dumnezeu în aşa fel, încât să se potrivească cu patimile şi poftele
lor păcătoase, spun că, sufletul are importanţă şi nu trupul. Ei susţin cu
tărie că, omul poate să facă cu trupul tot ce vrea şi îi place, ca şi când
n-ar exista o înviere, o judecată şi un foc al gheenei şi pentru trup 18.
Dacă aceste erezii au fost născocite în Biserica Apostolică, prin
distorsionarea adevărului lui Dumnezeu, după dorinţele păcătoase ale
unor pretinşi creştini şi au reuşit să se menţină două mii de ani, atunci,
cu atât mai mult, asemenea erezii vor apare la sfârşitul dispensaţiei
creştine.
Doctrinele: existenţa iadului şi revenirea lui Cristos, astăzi sunt
tot mai abandonate, pentru că ele nu se potrivesc cu mulţi pretinşi
creştini. Oare, pot aceşti creştini formali să îmbrăţişeze aceste
adevăruri, dacă ele nu li se potrivesc? O, nu. Ei ar vrea să scoată
aceste realităţi din credinţa creştină şi ar dori ca ele să nu existe,
pentru că îi deranjează în viaţa lor păcătoasă 19.
c) Şi a treia cauză, care îi face pe mulţi conducători şi învăţători
ai creştinismului să devină cristoşi şi profeţi mincinoşi şi îi determină
să născocească învăţături false este, abandonarea parțială a unui
adevăr. La o erezie se ajunge cel mai uşor prin acceptarea unei părţi a
adevărului, până la denaturare, de vreme ce, alte părţi ale lui nu le
luăm în considerare. Spre exemplu: este greşit să luăm în considerare
numai unele atribute ale lui Dumnezeu şi de altele să nu ţinem cont.
Dacă am avea în vedere numai sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu,
atunci n-am dori niciodată să intrăm în relaţie cu El pentru că, fiind
obsedaţi de frică, nu I-am căuta faţa, ci am tinde spre un Dumnezeu
care să fie complet îndepărtat şi separat de lume. Iar, dacă am avea în
vedere numai dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu, atunci religia
creştină ar putea să ne devină foarte uşoară şi o problemă de
sentiment. Întotdeauna au fost concepţii greşite în creştinism cu
privire la atitudinea noastră faţă de atributele lui Dumnezeu şi în
legătură cu raportarea noastră la Persoana Sa. Unii înclină, mai mult,
spre dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu, iar alţii spre sfinţenia şi
dreptatea Lui. Unii zic că omul este liber, iar alţii spun că el este sub
controlul permanent al lui Dumnezeu. Unii cred că omul este o
creatură limitată, de vreme ce, alţii susţin că el este o fiinţă eternă.
Comentatorul G.K. Chesterton aseamănă pe creştinii adevăraţi cu un
om care trece pe o punte lungă şi îngustă, care se întinde peste o mare
prăpastie şi care, dacă ar face un singur pas greşit în partea dreaptă sau
în partea stângă, i-ar fi fatal. La dreapta lui este dragostea și bunătatea
lui Dumnezeu, iar la stânga lui este sfințenia și dreptatea Sa. Nimeni
nu poate să facă un singur pas spre dragostea lui Dumnezeu, fără să
țină cont de sfințenia și dreptatea Lui. Altfel, ar cădea în abis.
Creștinul trebuie să meargă pe această punte foarte îngustă,
raportându-se mereu dragostei și bunătății lui Dumnezeu, dar și
sfințeniei și dreptății Lui 20.
Toţi aceşti cristoşi şi profeţi mincinoşi, care se ridică la sfârşitul
dispensaţiei creştine, creează cu învăţătura lor falsă, schisme şi mari
erezii şi, totodată, prin învăţătura lor, aduc în creștinism un declin
spiritual. Acesta este motivul pentru care Mântuitorul ne-a spus că
numai creştinii adevăraţi, vor reuşi să-şi păstreze față de El, credinţa şi
dragostea curată! El a zis: “Din cauza înmulţirii fărădelegii, dragostea
celor mai mulţi se va răci.” (Mt.v.12) 21 Şi aceasta este cauza pentru
care El, atenţionându-ne într-un mod deosebit, ne-a spus, în încheiere:
“Feriţi-vă; iată că vi le-am spus pe toate dinainte!” (Mc.v.23) şi
“Deci, dacă vă vor zice: «Iată-L în pustie», să nu vă duceţi acolo!
«Iată-L în cămăruţe ascunse», să nu credeţi (Mt.v.26) şi nici să nu
mergeţi după ei!” (Lc.v.8)

2. Op. cit. p. 783 – 784;
3. 2 Macabei 5.2, 3.
4. Oracolele lui Sibiline 3.795 – 806.
5. Op. cit. 3.633 – 652;
7. Josephus, F., Jewish Wars II.13, 5; Antiquities XX.5,1; XX.8,10;
Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 782 – 783;
Stott, J.R.W., The Message of Acts, p. 344 – 347;
Neil, W., The Acts of the Apostles, p. 222.
8. Diamandi, S., Isus Mântuitorul, Vol. I, p. 391 – 392.
9. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 774, 783.
10. Eusebiu, History of the Ecclesia 3.5;
11. Op. cit. p. 782.
12. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 210.
16. Op. cit. p. 316.
17. Op. cit. p. 315.
18. Op. cit.
19. Op. cit.
20. Op. cit. p. 315 – 316.
40. SEMNELE REVENIRII LUI CRISTOS

Marcu 13 : 7 – 8
7 Când veţi auzi despre războaie şi veşti de războaie să nu vă
înspăimântaţi, căci lucrurile acestea trebuie să se întâmple. Dar încă
nu va fi sfârşitul.
8 O naţiune se va ridica împotriva altei naţiuni şi o împărăţie
împotriva altei împărăţii; pe alocuri vor fi cutremure de pământ,
foamete şi tulburări. Aceste lucruri vor fi începutul durerilor naşterii.
Matei 24 : 6 – 8; 14, 27 – 28
6 Veţi auzi despre războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă
înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar
sfârşitul tot nu va fi atunci.
împotriva altei împărăţii; pe alocuri vor fi cutremure de pământ,
foamete şi ciumi.
8 Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor
naşterii.
14 Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi predicată în toată
lumea, ca să slujească de mărturie tuturor naţiunilor. Atunci va veni
sfârşitul.
27 Căci cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus,
aşa va fi şi venirea Fiului omului.
28 Unde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii.
Luca 21 : 9 – 11
9 Când veţi auzi de războaie şi de răscoale, să nu vă
înspăimântaţi; pentru că întâi trebuie să se întâmple aceste lucruri.
Dar sfârşitul nu va fi îndată.
10 Apoi, le-a zis El, “o naţiune se va ridica împotriva altei
naţiuni şi o împărăţie împotriva altei împărăţii.
11 Pe alocuri vor fi mari cutremure de pământ, foamete şi
ciumi; vor fi arătări înspăimântătoare şi semne mari în cer.
Armonizat
1 Când veţi auzi de războaie şi de răscoale, să nu vă
înspăimântaţi; pentru că întâi trebuie să se întâmple aceste lucruri.
Dar sfârşitul nu va fi îndată. (Lc.v.9)
împotriva altei împărăţii. (Mc.v.8)
3 Pe alocuri vor fi mari cutremure de pământ, foamete şi
ciumi; vor fi arătări înspăimântătoare şi semne mari în cer.(Lc.v.11)
4 Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor
naşterii. (Mt.v.8)
5 Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi predicată în toată
lumea, ca să slujească de mărturie tuturor naţiunilor. Atunci va veni
sfârşitul. (Mt.v.14)
6 Căci cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus,
aşa va fi şi venirea Fiului omului. (Mt.v.27)
7 Unde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii. (Mt.v.28)
Fiul lui Dumnezeu Şi-a rostit discursul Său escatologic pe

Muntele Măslinilor înaintea ucenicilor în limba aramaică. Iar,
Evanghelistul Matei, a redat de patru ori acest mare adevăr al revenirii
Mântuitorului din acest discurs, printr-un cuvânt grecesc foarte
interesant şi semnificativ: parusia. (v.3,27,37 şi 39) Grecescul parusia
se folosea pentru sosirea unui împărat în împărăţia sa sau într-o
anumită provincie din împărăţia sa 1.
Aici avem marele adevăr că, aşa cum Fiul lui Dumnezeu a
venit la sfârşitul primei dispensaţii la poporul evreu ca la ai Săi şi
aceştia, în mod real, nefiind ai Săi, L-au răstignit, tot astfel,
Mântuitorul ştia că şi la sfârşitul celei de-a doua dispensaţii a
naţiunilor, aşa zisa lume creştină nu va fi a Lui, cu toată
evanghelizarea ei de milenii. Acesta a fost motivul pentru care
Domnul Isus, prezicându-ne, ne-a atenţionat că şi în preajma revenirii
Sale ca Împărat, se va întâmpla la fel, de aceea vor avea loc şi atunci
aceleaşi semne ca la sfârşitul primei dispensaţii a poporului evreu, ba
încă în proporţii cu mult mai mari 2.
Din acest text intitulat Semnele revenirii lui Cristos, ne vom
ocupa de cinci lucruri: războaie, cutremure, foamete, epidemii şi
predicarea Evangheliei.
Vom lua mai întâi
I. RĂZBOAIELE
În cărţile profeţilor: Ezechiel, Isaia şi Ioel, ca şi în multe alte
locuri în Vechiul Testament, ne sunt prezise semnele sfârşitului celor
două dispensaţii, pe care le-am amintit şi urmează să le studiem.
Prorocul Ezechiel L-a citat pe Dumnezeu spunând: “Aşa vorbeşte
Domnul Dumnezeu: «Măcar că trimit împotriva Ierusalimului cele
patru pedepse grozave ale Mele, sabia, foametea, fiarele sălbatice şi
ciuma ca să nimicesc cu desăvârşire din el oamenii şi vitele.“ (14:21)
Prorocul Isaia L-a redat pe Dumnezeu spunând: “Pentru aceasta voi
clătina cerurile, şi pământul se va zgudui din temelia lui de mânia
Domnului oştirilor, în ziua mâniei Lui aprinse.” (13:13) Şi profetul
Ioel, de asemenea, L-a citat pe Dumnezeu zicând: “Voi face să se vadă
semne în ceruri şi pe pământ: sânge, foc şi stâlpi de fum; (31) soarele
se va preface în întuneric şi luna în sânge, înainte de a veni ziua
Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată.” (2:30-31)
Scriitorii cărţilor apocrife din perioada intertestamentală, ca de
fapt și întreg poporul evreu, au crezut puternic în aceste semne care
urmau să aibă loc în ziua cea mare a judecăţii lui Dumnezeu. În a patra
carte a lui Ezra scrie: “Pe alocuri vor fi cutremure şi războaie; iar
împăraţii şi prinţii vor fi în mare încurcătură, neştiind ce să facă.”
(9:3) 3 În cartea Minunile lui Sibiline, de asemenea scrie: “Împărăţiile
se vor război între ele. Împăraţii vor fugi în alte ţări. Şi multe ţări vor
fi stoarse de asupritorii lor.” (3:633-647) 4 Şi în a doua carte a lui
Baruh scrie, la fel, că din cauza răutăţii şi a imoralităţii oamenilor,
Dumnezeu va trimite asupra lumii sabia, seceta, cutremure, spirite rele
şi foc şi că, va accepta ca mulţi să fie jefuiţi şi asupriţi. (27:5-13) 5
Astfel, ca ucenicii să-L înţeleagă pe Domnul Isus cât mai bine
în legătură cu semnele de la sfârşitul celor două dispensaţii, le-a vorbit
pe fondul şi în termenii prezicerii profeţilor Vechiului Testament şi a
literaturii intertestamentale, pe care poporul o cunoştea bine şi credea
în ea puternic6.
Mântuitorul când a zis, aşa cum L-au redat Evangheliştii Luca
şi Marcu, îi cităm armonizat:
“(1) Când veţi auzi de războaie şi de răscoale, să nu vă
înspăimântaţi; pentru că întâi trebuie să se întâmple aceste
lucruri. Dar sfârşitul nu va fi îndată. (Lc.v.9)
(2) O naţiune se va ridica împotriva altei naţiuni şi o
împărăţie împotriva altei împărăţii.” (Mc.v.8) a avut în vedere
războaiele şi răscoalele de la sfârşitul celor două dispensaţii: a
dispensaţiei poporului evreu şi a dispensaţiei naţiunilor.
Înainte de-a se naşte Domnul Isus, a izbucnit în Israel o
revoluţie care a durat 30 de ani, de la anul 67 la 37, în care au murit
mai mult de 100.000 de evrei 7. Iosif Flavius ne istoriseşte că, timpul
dinainte de-a fi fost distrus Ierusalimul în anul 70 după Cristos, era
cunoscut ca timpul tulburării, a revoltelor şi a războaielor dintre evrei
şi sirieni şi, în special, în Iudeea şi în jurul ei, când aproape poporul
din fiecare oraş era împărţit în două 8. În anii 60-70 după Cristos, a
urmat războiul iudeo-roman. Istoricul amintit ne relatează că, la
asedierea Ierusalimului au murit de foame 1.100.000 de evrei şi că au
fost duşi în captivitate 97.000. Numărul total al celor care au murit pe
întreaga durată a războiului, a fost de 1.337.490 de evrei; şi numărul
total al celor care au fost duşi în robie, a fost de 101.700 de persoane 9.
Aceasta înseamnă că, jumătate din populaţia Israelului a fost afectată
de sabie, foamete, ciumă şi de captivitate. Ostaşii romani aveau pe
steaguri un vultur ca simbol. Se crede că, textul citat se referă la aceşti
vulturi când zice: “Unde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii.”
(Mt.v.28) 10
Dar, nu numai Israelul a avut parte de multe războaie şi de o
mare nenorocire la sfârşitul primei dispensaţii, ci şi Imperiul Roman,
pentru că şi Roma a luat parte la răstignirea Mântuitorului prin Pilat,
proconsulul ei şi prin ostaşii ei, aşa cum am văzut când am tratat
studiul Identificarea Templului şi a Sfintei Cetăţi în lucrarea
intitulată Studii asupra Apocalipsei. (Vol.II,Stud.45) Un alt motiv
pentru care și Roma a avut parte de multe războaie şi nenorociri era,
că şi ea L-a făcut pe Cristos să simtă din nou durerea crucificării,
ținându-L în cuie secole întregi, prin aruncarea creştinilor la lei în
arene, arderea lor pe ruguri şi răstignirea lor pe cruci, la care această
capitală a marelui imperiu se delecta şi îşi potolea setea de sânge.
Când Domnul Isus a rostit aceste cuvinte, Imperiul Roman se
bucura încă de pace pe o perioadă de trei decenii. În anul 61 după
Cristos, din cauza reginei Boadicea, s-a făcut în Britania o mare
răscoală, pe care au înăbuşit-o romanii. În această răscoală şi-au
pierdut viaţa, nu mai puţin de 150.000 de persoane 11. Iar, în anul 62
după Cristos, istoricul Tacitus ne relatează în Analele sale că, o parte
din armata romană a suferit mari înfrângeri, în lupta pe care o purta
împotriva parţilor, la frontiera de răsărit 12.
Comentatorul A. Edersheim a spus că, atunci creştinii credeau
că destrămarea Imperiului Roman şi evenimentele, pe care ei le
considerau că erau în preajma revenirii lui Cristos, mergeau mână în
mână. Tot în acel timp, Biserica credea că Nero era acel Anticrist care
trebuia să apară înainte de a veni Cristos din nou. Şi, cu atât mai mult,
între anii 81 şi 96, când Domiţian a persecutat Biserica în modul cel
mai crud, creştinii erau, mai convinşi ca oricând, că el era marele
Anticrist care trebuia să apară înainte de a reveni Cristos 13.
Între anii 200 şi 300 după Cristos, peste 50 de pretendenţi au
aspirat la tronul marelui imperiu şi s-au luptat între ei. Istoricul, Iosif
Flavius, ne relatează că aceste războaie civile interne, au măcinat
marele imperiu şi că au distrus din el mai mult de jumătate din
populaţie, pentru că mulţi dintre cei care au scăpat de sabie, erau
seceraţi de foamete şi de ciumă 14.
Noi nu aşteptăm o pace, o fericire şi o prosperitate universală,
înainte de-a veni sfârşitul. Dacă aşteptăm aşa ceva, aunci ne vom
înşela şi vom rămâne foarte dezamăgiţi. Să renunţăm la ideea aceasta
că oamenii în preajma revenirii Domnului Isus “nu vor mai învăţa
războiul”. (Isaia 11:4) Naţiunile întotdeauna se vor certa şi se vor
lupta între ele. Şi, cu atât mai mult, lucrul acesta se va întâmpla în
preajma revnirii Fiului lui Dumnezeu, când vor fi vremurile cele mai
grele din istoria lumii şi când toate lucrurile se vor înrăutăţi 15. Acesta
este motivul pentru care Domnul Isus ne spune în acest text că, în
preajma revenirii Lui, să nu ne aşteptăm la pace şi la prosperitate, ci
dimpotrivă, la războaie, sărăcie, foamete şi boli. Şi aceasta este cauza
pentru care şi Apostolul Pavel a fost inspirat să ne scrie în Întâia sa
Epistolă către Tesaloniceni: “Când vor zice: «Pace şi linişte! Atunci o
nenorocire neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste
femeia însărcinată; şi nu va fi chip de scăpare.»” (1 Tes.5:3)
Dacă prezicerea Mântuitorului: “O naţiune se va ridica
împotriva altei naţiuni,” s-a împlinit cu privire la sfârşitul primei
dispensaţii, când Ierusalimul a fost asediat, atunci, cu atât mai mult,
această prevenire se va împlini în legătură cu sfârşitul dispensaţiei
naţiunilor, când vor fi timpuri de tulburări, răscoale, prăbuşiri de
imperii şi ridicări de alte imperii din ruinele celor vechi 16.
Unul dintre autori, care a scris în legătură cu problema
războaielor, a relatat că au fost în Europa 300 de războaie în ultimii
300 de ani 17. Comentatorul W. Hendriksen ne spune că, toate aceste
războaie, nu sunt altceva, decât nişte marcaje sau pietre de hotar, care
ne indică spre un timp când ele, amplificându-se şi, intensificându-se,
vor constitui unul dintre marile semne ale sfârşitului dispensaţiei
naţiunilor şi ale revenirii lui Cristos 18.
Al doilea semn, al revenirii lui Cristos îl constituie
II. CUTREMURELE
Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Pe
alocuri vor fi mari cutremure de pământ ...” (v.11)
În preajma sfârşitului dispensaţiei vechi, s-au produs multe
cutremure violente. Scriitorii şi filozofii antici ca Thucydides,
Aristotel, Strabon, Seneca, Livius şi Plinius, ne realtează că pe timpul
lor erau multe cutremure 19.
Cutremurele de pământ au îngrozit lumea romană în secolul
întâi. Erau cutremure care se ţineau lanţ unul după altul timp de 20 de
ani. În anul 17 după Cristos, s-a produs un cutremur foarte mare, care
a distrus Filadelfia complet. Atunci s-a prăbuşit şi Sardesul şi încă alte
zece cetăţi, aşa cum am văzut când am tratat studiul Oraşul Filadelfia
în lucrarea intitulată Studii asupra Apocalipsei (Vol.I,Stud.4) 20.
Ernest Renan, ne arată în cartea sa intitulată L‟Antichrist că, între anii
60-80, cutremurele, foametea, ciuma, incendiile şi uraganele, au făcut
ravagii în Imperiul Roman 21. Tacitus ne relatează că, în anul 61 după
Cristos, s-a declanşat un cutremur mare în Asia Mică, care a distrus
Laodicea, Colose, Ieropole şi alte localităţi. În anul 62, s-a declanşat
alt cutremur, tot în Asia Mică. În anul 63, a avut loc un alt cutremur în
Grecia 22. Iar, în 24 august, anul 79 după Cristos, o erupţie vulcanică
puternică, aruncând muntele Vezuviu în aer, a distrus cu desăvârşire
un golf întreg. Atunci, trei oraşe mari: Pompei (Naples), Herculaneum
şi Stabiae, au fost arse şi acoperite cu lavă şi, tot atunci, a fost afectată
şi o mare porţiune a Mării Mediterane 23.
Robert Hooke a scris în cartea sa intitulată Discursul asupra
cutremurelor de pământ (Discourse on Earthquakes), editată în anul
1668 că, în 19 secole au avut loc 700 de cutremure 24. Şi cutremurele,
ca şi războaiele, sunt nişte marcaje care ne arată că, cu cât ne
apropiem de sfârşitul dispensaţiei naţiunilor, cu atât ele se vor
amplifica şi intensifica, indicându-ne venirea grabnică a Domnului
Isus şi sfârşitul lumii.
Al treilea semn, al revenirii lui Cristos este
III. FOAMETEA
alocuri vor fi cutremure de pământ şi foamete ...” (v.11)
Când am tratat studiul Călăreţul de pe calul negru în lucrarea
intitulată Studii asupra Apocalipsei, (Vol.II,Stud.16) am văzut că în
Imperiul Roman au fost mulți ani de foamete şi că, numai în decurs de
50 de ani au fost patru perioade mari de foamete, respectiv din anul 42
la 92. În perioada aceasta de 50 de ani, a fost o secetă pe timpul
imperatorului Claudiu, care a domnit între anii 41-54. Despre această
foamete, care a bântuit câţiva ani, istoricul Tacitus a scris următoarele
cuvinte: “Fiecăruia i se părea că s-au răzbunat zeii pe Imperiul
Roman.” 25 Şi doctorul Luca a amintit această foamete în Cartea
Faptele Apostolilor. (11:27-28) A doua foamete, foarte mare, a avut
loc în anul 62, pe timpul domniei lui Nero. Populaţia înfometată din
Roma obişnuia să caute după cereale la corăbiile care veneau de la
Alexandria. Odată, o mulţime de romani înfometaţi, au văzut o
corabie încărcată cu grâu şi au început să ia din ea care mai de care
mai mult. Numai că, ceva mai târziu s-au trezit, spre marea lor mirare
şi dezamăgire că nu era grâu, ci un fel de nisip, care a fost adus din
deltă pentru a fi împrăştiat pe arene 26. A treia foamete a fost în anul
70, când fiind asediat Ierusalimul de oştile romane, au murit de foame
şi sabie 1.100.000 de evrei 27. Şi a patra foamete, a avut loc în anul 92
pe timpul lui Domiţian.
Călăreţul de pe calul negru, cu cumpăna în mână, nu ne arată
atât de mult foametea, cât sfârşitul bunăstării economice, a împuţinării
alimentelor de bază şi a inflaţiei, aşa cum am văzut când am tratat
studiul Călăreţul de pe calul negru în lucrarea intitulată Studii asupra
Apocalipsei. (Vol.II,Stud.16) 28 Cuvintele din Apocalipsa: “Dar să nu
vatămi uleiul şi vinul!” (6:6) ne arată că, deşi anii din preajma
revenirii Mântuitorului, vor fi secetoşi, totuşi uleiul şi vinul vor fi din
abundenţă. Această abundenţă a uleiului şi a vinului ne indică două
lucruri: că atunci nu va fi o secetă mare, ca să afecteze grâul în
întregime. Măslinii şi viţa de vie, care au rădăcini adânci, nu vor fi
afectate deloc. Aceasta înseamnă că, grâul se va face, dar va fi puţin şi
foarte scump 29. Şi al doilea lucru, pe care ni-l indică abundenţa
uleiului şi a vinului este că, şi atunci va exista pentru unii un mare lux
30
. Aceasta însemană că, în timp ce unii abia îşi vor trage sufletul de
foame şi de mizerie, alţii vor trăi în lux, belşug şi desfătare. O
asemenea societate, în care unii vor răbda de foame şi, chiar vor muri
de subnutriţie, iar alţii, nu numai că nu-i vor ajuta, dar chiar îi vor
privi cu dispreţ, nu va mai dăinui mult.
Culoarea neagră a acestui cal este simbolul tristeţii şi al doliului
din cauza foametei. Ea este culoarea timpului nostru. Majoritatea
oamenilor s-au lepădat de Cristos – Pâinea vieţii şi trăiesc în păcate
din ce în ce tot mai mari şi mai grele. Calul negru a ieşit pe scenă, de
aceea mai mult de jumătate din populaţia globului a început să ducă
lipsă de pâine şi mulţi chiar să moară de foame, aşa cum ne
informează statisticile sociologilor.
Al patrulea semn, al revenirii lui Cristos şi al sfârşitului lumii îl
constituie
IV. BOLILE ŞI EPIDEMIILE
alocuri vor fi mari cutremure de pământ, foamete şi ciumi.” (v.11)
În Imperiul Roman, între anii 200 şi 300 după Cristos, au avut
loc multe războaie civile, cutremure, foamete şi ciumi. Dar, aceste
plăgi, Dumnezeu le-a trimis aproape în toate generaţiile erei creştine
într-o măsură mai mică 31. Tacitus, istoricul roman, vorbeşte de o
ciumă care a făcut ravagii în Roma şi în Babilonia. Pe bună dreptate,
s-a putut crede că se apropia sfârşitul în primele secole 32.
În secolul al XIV-lea, ciuma a secerat în Asia 50.000.000 de
oameni şi, din Asia, venind în Europa, a secerat alte 20.000.000.
Pentru faptul că, Îl vom părăsi pe Domnul vieţii şi vom
continua să trăim în păcat, vom fi loviţi cu războaie, cutremure,
foamete şi boli aducătoare de moarte, ca SIDA şi altele. Astăzi, ne vin
mereu informaţii că, în unele părţi ale lumii sunt revolte, în altele sunt
războaie, în altele sunt cutremure de pământ, în altele sunt inundaţii şi
în altele este o sărăcie atât de mare, încât oamenii mor de foame.
Astăzi, pentru omul modern, aproape totul s-a întunecat. El a
învăţat războiul şi s-a specializat în arta acestuia, până la rachetele
cele mai sofisticate. Dacă s-ar declanşa un război atomic, el ştie că
întreg pământul s-ar transforma în cenuşă. Şi el ştie şi că, în jurul lui s-
a creat un cerc vicios al unui sfârşit inevitabil al lumii: că, dacă s-ar
declanşa un război nuclear sau atomic, am muri cu toţii ca muştele,
iar, dacă nu se va dezlănţui un asemenea război, am muri de foame sau
de boli. Numai că, Mântuitorul ne-a spus că atunci când El va veni a
doua oară, vor fi oameni pe pământ: şi credincioşii şi necredincioşii.
Aceasta înseamnă că, înainte de a se declanşa războiul, înainte ca să
murim de foame şi înainte ca să fim roşi de boli, El va veni din nou.
Pentru că, dacă n-ar scurta Cristos zilele acelea prin revenirea Lui, n-
ar scăpa nimeni. Dar le va scurta din cauza celor aleşi, ca şi în cazul
asedierii Ierusalimului de la sfârşitul primei dispensaţii. (Marcu 13:20)
De aici vedem, cât este de grabnică venirea Domnului Isus şi
cât de surprinzătoare va fi ea! Războiul atomic sau nuclear, s-ar putea
declanşa în orice moment, pentru că acest cal roşu, apocaliptic, deja a
ieşit pe scenă ca să ia pacea de pe pământ. Aceşti cai: cel roşu al
războiului, negru al foametei şi galben al bolilor, care iau astăzi pacea
şi tihna lumii întregi, nu pot lua şi liniştea copiilor lui Dumnezeu,
fiindcă copiii Domnului ştiu că un asemenea război nu va avea loc.
Dacă ar fi un război atomic, n-ar mai exista viaţă pe pământ. Or, când
va veni Cristos a doua oară, vor fi în viaţă şi creştinii şi ateii.
Şi, al cincilea semn, al revenirii lui Cristos şi al sfârşitului
lumii, din acest text este
V. PREDICAREA EVANGHELIEI
“Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi predicată în toată lumea, ca să
slujească de mărturie tuturor naţiunilor. Atunci va veni sfârşitul.”
(v.14)
Cristos a dat apostolilor și tuturor creștinilor un decret divin ca,
între prima şi a doua Sa venire, Evanghelia Împărăţiei Lui să fie
predicată în toată lumea. Evanghelistul Marcu când L-a citat pe
Domnul Isus spunând în acest discurs escatologic: “Mai întâi trebuie
ca Evanghelia să fie predicată tuturor naţiunilor,” (13:10) a scos în
evidenţă porunca Lui expresă cu privire la predicarea Evangheliei: că
Evanghelia Lui trebuie predicată încontinuu, chiar şi în timpul
persecuţiilor celor mai mari, lucru pe care creştinii autentici l-au făcut
33
. Răspândirea Evangheliei în toată lumea este cel mai mare semn al
sfârşitului 34.
Unii pretinşi teologi susţin că, Evanghelia va fi predicată, nu
numai până va fi auzită în toată lumea, dar şi până când se vor
încreştina toate naţiunile. Acest punct de vedere este greşit, pentru că
el n-are temei biblic. Noi trebuie să ne debarasăm de asemenea idei: că
toată lumea se va întoarce la Dumnezeu, fiindcă Domnul Isus ne-a
informat clar că, cei mai mulţi dintre oameni, necrezând în El, Îi vor
respinge Evanghelia şi datorită acestui fapt, va fi un sfârşit al lumii
foarte tragic şi, El va trebui să revină în calitate de Judecător.
Mântuitorul ne-a poruncit să predicăm Evanghelia tuturor oamenilor
pentru a le sluji de mărturie: unora, care o acceptă şi cred în El, să le
slujească de mântuire; iar altora, care nu o acceptă şi nu cred în El, să
le fie spre osândă 35.
Statisticile recente ne arată că din cele 6 miliarde de oameni de
pe întreg globul pământesc, de abia un miliard şi 600 de milioane se
declară creştini 36. Nimeni nu ştie când celelalte 4 miliarde şi jumătate,
pot auzi vestea Evangheliei. Numai Dumnezeu ţine această evidenţă.
Atunci când Evanghelia va fi auzită în toată lumea, ne spune Domnul
Isus, va veni sfârşitul, pentru că acesta este ultimul şi cel mai mare
semn al revenirii Sale.
Profeţii: Amos (5:18-20) şi Ţefania (1:14-18), cât şi apostolii:
Pavel în 1 Tesaloniceni 5:2 şi Petru în a doua sa Epistolă 3:10, ne spun
că revenirea Domnului Isus va avea loc dintr-o dată şi pe neaşteptate.
Iar, Mântuitorul ne informează în acest discurs escatologic că ea, nu
numai că va avea loc dintr-o dată şi pe neaşteptate, dar va fi şi vizibilă
în toată lumea, întocmai ca un fulger, care se arată de la un capăt al
cerului şi luminează până la celălalt capăt 37. Evanghelistul Matei L-a
citat pe Domnul Isus spunând: “Căci cum iese fulgerul de la răsărit şi
se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului.” (v.27)
Domnul Isus Şi-a asemănat felul revenirii cu un fulger. Oare,
cine îşi poate imagina cu ce putere şi rapiditate va reveni la noi Fiul
lui Dumnezeu! Conform constatărilor oamenilor de ştiinţă, în jurul
pământului se produc cam 360.000 de fulgere pe oră. Specialiştii
Companiei Generale Electrice au calculat cu ajutorul creierelor
electronice că, un fulger are 100 milioane de volţi, un curent de
100.000 de amperi şi o energie de 4 kilovaţi pe oră. Durata lui de
câteva milionimi de secundă, spintecă văzduhul cu o viteză de
300.000 de km pe secundă. Dacă aceasta este puterea, viteza şi lumina
unui fulger, atunci, cu cât mai puternică, mai rapidă şi mai
strălucitoare, va fi revenirea Domnului Isus! Când Fiul lui Dumnezeu
va veni a doua oară ca un fulger ca să judece lumea, atunci toţi
oamenii vor trebui să-L vadă şi, nimeni şi nimic, nu-L va putea opri.

2. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II. p. 265.
4. Op. cit.
5. Op. cit.
6. Op. cit.
7. Barclay, W., The Revelation of John, Vol. II, p. 4.
8. Ryle, J.C., Luke, Vol. II. p. 365;
9. Farrar, F.W., The Early Days of Christhianity, p. 487 - 489.
11. Barclay, W., The Revelation of John, Vol. II, p. 4 - 5.
12. Farrar, F.W., The Early Days of Christhianity, p. 487 - 489.
14. Hally, H.H., Manual Biblic, p. 712;
Ryle, J.C., Luke, Vol. II. p. 361 - 362.
16. Op. cit. p. 361, 365;
Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 333 - 334.
18. Op. cit. p. 517.
19. Op. cit.
20. Stott, J.R.W., What Christ Thinks of the Church, p. 94;
Barclay, W., The Revelation of John, Vol. I, p. 125.
Barclay, W., The Revelation of John, Vol. II, p. 45;
Wilcock, M., The Message of Revelation, p. 93.
26. Barclay, W., The Revelation of John, Vol. II, p. 7 - 8.
27. Farrar, F.W., The Early Days of Christhianity, p. 487;
Ryle, J.C., Luke, Vol. II. p. 365.
28. Lenski, R.C.H., The Interpretation of St. John’s Revelation, p.
227.
29. Barclay, W., The Revelation of John, Vol. II, p. 6.
30. Hendriksen, W., More than Conquerors, p. 101.
31. Op. cit. p. 105.
Ryle, J.C., Luke, Vol. II. p. 361 – 362;
36. Information Please Almanac, p. 400;
MacArthur, J.F., Evanghelia după Isus, p. xx.
41. DISTRUGEREA UNIVERSULUI
Marcu 13 : 24 - 25
24 Dar în zilele acelea, după necazul acesta, soarele se va
întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei,
25 stelele vor cădea din cer şi puterile care sunt în ceruri vor fi
clătinate.
Matei 24 : 29
29 Îndată după acele zile de necaz, soarele se va întuneca, luna
nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer şi puterile
cerurilor vor fi clătinate.
Luca 21 : 25 – 26
25 Vor fi semne în soare, în lună şi în stele. Şi pe pământ va fi
strâmtoare printre naţiuni, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului
mării şi al valurilor;
26 oamenii îşi vor da sufletul de groază în aşteptarea
lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor
fi clătinate.
Armonizat
1 Îndată după acele zile de necaz, / vor fi semne în soare, în
lună şi în stele: (Lc.v.25) / soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai
da lumina ei, stelele vor cădea din cer. (Mt.v.29)
2 . Şi pe pământ va fi strâmtoare printre naţiuni, care nu vor şti
ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor; (Lc.v.25)
3 oamenii îşi vor da sufletul de groază în aşteptarea lucrurilor
care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi
clătinate. (Lc.v.26)
Când citim aceste cuvinte ale Domnului Isus în legătură cu

sfârşitul lumii şi a doua Sa venire, observăm că El nu ne-a oferit nici
un orar al viitorului şi nici un fel de hartă a eternităţii, ci ne-a vorbit în
limbajul tablourilor literaturii apocaliptice pe care-l foloseau profeţii
Vechiului Testament şi scriitorii cărţilor apocrife în perioada
intertestamentală şi pe care îl cunoştea poporul evreu 1.
Observăm în Noul Testament că, nu numai Domnul Isus ne-a
vorbit despre sfârşitul lumii şi revenirea Sa pe fondul şi în termenii
tablourilor literaturii apocaliptice, dar şi scriitorii lui, au fost inspiraţi
să ne prezinte aceste două adevăruri fundamentale pe fondul şi în
termenii zilei groaznice ale Domnului, care era tema centrală a acestui
gen de literatură, pentru că ea va fi un timp de hotar, care va despărţi
lumea păcatului şi a suferinţei de lumea sfinţeniei şi a fericirii.
Mântuitorul ne-a vorbit în discursul Său despre sfârşitul lumii şi a
doua Sa venire pe fondul tablourilor literaturii apocaliptice, fiindcă
numai acest gen de literatură poate să vorbească despre lucruri de
negrăit şi să descrie realităţi de nedescris 2.
În acest text intitulat Distrugerea Universului, ne vom ocupa
de trei lucruri: felul interpretării acestui subiect, felul distrugerii
Universului şi marea panică.
I. FELUL INTERPRETĂRII
Între comentatori este un dezacord, în ce priveşte interpretarea
acestui text. Unii susţin că el are înţeles figurativ, argumentând că în
Biblie, marea simbolizează “naţiunile”, iar corpurile cereşti: soarele,
luna şi stelele, îi reprezintă pe “conducătorii naţiunilor”. (Gen.37:9;
Ezech.32:8; Ioel 2:10,30; Apoc.17:15) Este adevărat că în Biblie,
marea, soarele, luna şi stelele, au şi un înţeles figurativ. Dar, tot aşa
de adevărat este că, ele au şi însemnătate literală. Din textul citat
reiese că, marea, soarele, luna şi stelele au însemnătate literală 3.
Comentatorii de renume mondial, ca R.H. Charles, W. Bousset,
E. Lohmeyer, A. Edersheim, W. Barclay, J.C. Ryle, W. Hendriksen,
E.W. Bullinger, H. Hoeksema, A.S. Peake, cât şi mulţi alţii, susţin cu
tărie că, acest text are înţeles literal şi că el se referă la sfârşitul lumii.
Toţi aceştia aduc ca argument următoarle trei învăţături cu privire la
distrugerea Universului, aşa cum am văzut când am tratat această temă
în Apocalipsa, Volumul II, studiul 19.
a) Prima învăţătură, pe care o aduc aceşti comentatori ca
argument este, învăţătura stoicilor, care era cea mai însemnată şi
răspândită religie în antichitate. Stoicii credeau că lumea se află într-
un ciclu continuu de ardere şi creare din nou; şi că ea, la anumite
perioade lungi şi regulate, de trei mii de ani, este mistuită de un
incendiu puternic, ca apoi, tot de atâtea ori să fie recreată în cele mai
mici detalii. Chrissipus a scris: “Lumea va fi restaurată din nou în cea
mai mare asemănare cu cea veche. Stelele se vor mişca din nou pe
orbitele lor ... Socrate, Platon şi oricare altul, vor trăi din nou cu
aceiaşi prieteni şi concetăţeni, şi vor trece prin aceleaşi experienţe.
Fiecare cetate, sat şi câmpie, vor fi restaurate exact aşa cum erau.
Această restaurare a Universului are loc, nu numai o singură dată, ci
ea se repetă continuu, pentru că toate lucrurile sunt de o existenţă
veşnică.” 4
Această concepţie este greşită, pentru că oamenii ar fi prinşi
într-un proces de perpetuare veşnică, în care nu există nici un progres
şi din care n-ar putea să scape nimeni.
b) A doua învăţătură, cu privire la distrugerea Universului, pe
care au adus-o ca argument comentatorii interpretării literale este,
învăţătura lumii Vechiului Testament. Când am tratat studiul
Literatura apocaliptică în lucrarea intitulată Studii asupra
Apocalipsei, (Vol.I,Stud.4) am văzut că, Dumnezeu a descoperit în
Vechiul Testament, prin acest gen de literatură, adevărul a două epoci:
una prezentă şi grea şi, alta viitoare şi de aur; şi că, între ele va avea
loc “ziua Domnului”, care va fi o zi groaznică şi de răzbunare, când
Dumnezeu va distruge lumea veche şi va crea alta nouă.
Învăţătura Vechiului Testament, era superioară filozofiei şi
religiei stoicilor, fiindcă ea, spre deosebire de aceştia, credea că lumea
după distrugere, va fi recreată o singură dată şi într-un mod desăvârşit
şi veşnic.
Prorocii Vechiului Testament, care s-au folosit de acest gen a
literaturii apocaliptice, au scris că în lumea nouă va fi restaurat
Ierusalimul, ca de altfel toate lucrurile de pe pământ. Prorocul Isaia a
zis: “Nenorocito, bătuto de furtună şi nemângâiato! Iată, îţi voi
împodobi pietrele scumpe cu antimoniu, şi-ţi voi da temelii de safir.
(12) Îţi voi face crestele zidurilor de rubin, porţile de pietre scumpe, şi
tot ocolul de nestemate. (13) Toţi fiii tăi vor fi ucenici ai Domnului.”
(54:11-13)
Prorocul Isaia a zis că în lumea nouă va fi un belşug mare. El a
scris: “Atunci pustia se va preface în câmpie, şi câmpia va fi privită ca
pădure.” (32:15) “Pustia şi ţara fără apă se vor bucura, pustietatea se
va veseli, şi va înflori ca trandafirul; (2) se va acoperi cu flori, şi va
sări de bucurie, cu cântece de veselie şi cu strigăte de biruinţă.”
(35:1-2) Şi “Dumnezeu va face pustia lui (a Israelului) ca un Rai şi
pământul lui uscat ca o grădină a Domnului. Bucuria şi veselia vor fi
în mijlocul lui, mulţumiri şi cântări de laudă.” (51:3)
Numai în lumea nouă va fi armonie între om şi animale.
Prorocul Isaia a scris: “Atunci lupul va locui împreună cu mielul,
pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele
îngrăşate, vor fi împreună, şi le va mâna un copilaş; (7) vaca şi
ursoaica vor paşte la un loc, şi puii lor se vor culca împreună. Leul va
mânca paie ca boul, (8) pruncul neînţărcat se va juca la gura bortei
năpârcii şi copilul înţărcat va băga mâna în vizuina bazilicului.”
(11:6-8)
Şi numai în lumea nouă nu va exista moartea. Prorocul Isaia a
scris: “Nici un locuitor nu zice: «sunt bolnav»” (33:24) şi “Nimiceşte
moartea pe vecie: Domnul şterge lacrimile de pe toate feţele.” (25:8)
c) Şi a treia învăţătură, pe care au adus-o comentatorii
interpretării literale ca argument, în legătură cu distrugerea
Universului este, învăţătura Domnului Isus, pe care o găsim în acest
discurs escatologic când a zis: “Îndată după acele zile de necaz,
«soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor
cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate.» (30) Atunci se va
arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor
boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi
cu mare glorie.” (Mt.v.29-30)
Am văzut că, învăţătura Vechiului Testament era superioară
filozofiei şi religiei stoicilor. Iar acum vom vedea că, învăţătura
Mântuitorului este superioară învăţăturii Vechiului Testament, fiindcă
El, spre deosebire de Vechiul Testament, ne-a promis că ne va duce în
cer după dezintegrarea Universului şi că nu va recrea nici o lume
materială. Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Să
nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în
Mine. (2) În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-
aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. (3) Şi după ce Mă voi
duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca
acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi.” (14:1-3)
Adevărul că, Universul va avea un sfârşit şi că el a fost
programat numai pentru o singură perioadă de timp, îl confirmă şi
oamenii de ştiinţă. Dr. Edson Peck, care timp de 20 de ani a fost un
distins profesor de fizică la Universitatea Northwestern din Chicago şi
cercetător ştiinţific la Laboratorul Naţional de cercetări nucleare
Argon, când a vorbit odată despre deplasarea spre roşu în spectrul
stelelor şi legea entropiei, a fost întrerupt de un reporter cu întrebarea:
“Credeţi că Dumnezeu a plănuit Universul numai pentru o singură
perioadă de timp?” La această întrebare, Dr. Peck a răspuns, mai întâi,
scurt: “Da”. Apoi, a continuat să zică: “Există o singură scurgere a
timpului şi încetinire a mecanismului nostru cosmic, după care
urmează dezagregarea.”
II. FELUL DISTRUGERII UNIVERSULUI
Evangheliştii Matei şi Luca, L-au redat pe Domnul Isus
spunând, îi cităm armonizat: “Îndată după acele zile de necaz,
(Mt.v.29) vor fi arătări înspăimântătoare, şi semne mari în cer,
(Lc.v.11) în soare, în lună şi în stele.” (Lc.v.25)
Comentatorul E. Schürer, a scris în cartea sa intitulată Poporul
evreu pe timpul lui Cristos, (The Jewish People in the Time of Christ)
5
că evreii din timpul Mântuitorului credeau că, la sfârşitul epocii
prezente, va fi un timp de mare haos spiritual şi moral, când şi natura
va protesta împotriva oamenilor. Atunci soarele şi luna se vor întuneca
pentru ei, ca să nu le mai lumineze şi, în locul lor va apare o sabie pe
cer şi o oaste mare de călăreţi, care va mărşălui printre nori. Atunci
fiecare lucru îşi va pierde menirea. Soarele şi luna nu vor mai lumina.
Sângele va picura din lemne şi stânci. Pietrele vor vorbi. Sarea se va
găsi în apa dulce şi potabilă. Hambarele pline, vor fi găsite goale. Şi
izvoarele fântânilor vor seca 6.
Comentatorul Bishop Pearce, ne arată nişte lucruri foarte
interesante din dările de seamă ale istoricului evreu, Iosif Flavius, pe
care le-a făcut în legătură cu minunile care au precedat distrugerea
Ierusalimului din anul 70 după Cristos. Istoricul amintit a relatat, mai
întâi că, a fost văzută deasupra acestei cetăţi o sabie de foc, după care
a apărut o cometă timp de 12 luni. Apoi, acest istoric a menţionat că, o
lumină a strălucit într-o noapte între templu şi altar atât de puternic,
încât se vedea ca în miezul unei zile de vară, timp de jumătate de ceas.
Mai apoi, Iosif Flavius a istorisit că, mulţi martori oculari i-au relatat
că au văzut pe cer, într-o zi, nişte care de război şi trupe de oşti,
luptându-se între ele. Şi, în final, Flavius a mai zis că, într-o zi de
Rusalii, când preoţii au intrat în templu, au auzit o voce puternică de
mari mulţimi, spunând: “Să plecăm de aici!” Aceste miracole, pe
lângă Iosif Flavius, le-a relatat şi Tacitus, istoricul roman 7.
Textul pe care îl studiem ne arată că la sfârşitul lumii,
asemenea semne şi miracole, vor fi cu mult mai mari şi mai
înspăimântătoare 8. Comentatorii F.F. Bruce şi J. Scott ne spun că,
Apostolul Petru a luat fenomenul prefacerii lunii în sânge de la Ioel,
că acest proroc a scris: “Soarele se va preface în întuneric şi luna în
sânge, înainte de-a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi
înfricoşată.” (2:31) şi l-a citat la Rusalii, vorbind în numele lui
Dumnezeu: “Voi face să se arate semne sus în cer şi minuni jos pe
pământ, sânge, foc şi vârtej de fum; (20) soarele se va preface în
întuneric şi luna în sânge, înainte ca să vină ziua Domnului, ziua
aceea mare şi strălucită.” (Fapte 2:19-20) Apostolul Petru, spunând
aceste lucruri, a avut în minte un fenomen care a avut loc într-o vineri,
în urmă cu şapte săptămâni, respectiv, atunci când Fiul lui Dumnezeu
era pe cruce şi luna plină din timpul Paştelor s-a făcut roşie ca sângele
înainte de-a o fi eclipsat soarele în întregime. Evanghelistul Luca a
scris: “Era cam pe la ceasul al şaselea. Şi s-a făcut întuneric peste
toată ţara, până la ceasul al nouălea,” (23:44) ceea ce înseamnă de la
ora 12 la 3 după masă, când Mântuitorul Şi-a dat sufletul. Fiul lui
Dumnezeu, când a zis în discursul Său escatologic: “Vor fi arătări
înspăimântătoare şi semne mari în cer,” (Lc.v.11) ne-a informat că
acest fenomen simbolic se va repeta şi la sfârşitul lumii. Acelaşi lucru
l-a arătat Cristos cel Înviat şi lui Ioan Teologul în Apocalipsa, atunci
când Ioan a scris: “... M-am uitat şi iată că ... luna s-a făcut toată ca
sângele.” (6:12) 9 Din cauză că, neamul omenesc a vărsat sângele
Fiului lui Dumnezeu, sângele martirilor şi a udat pământul cu sângele
semenilor lui şi, totuşi nu s-a pocăit, Marele Judecător, înainte de a-l
chema la răspundere, va preface luna în sânge, va întuneca pentru el
soarele, luna şi stelele pentru totdeauna; va clătina întreg Universul şi
va doborî toate stelele din cer 10. Prorocul Isaia L-a auzit pe
Dumnezeu zicând cu privire la zilele acelea: “Îmbrac cerurile cu
negura de jale şi le învelesc cu un sac,” (50:3) ceea ce reprezintă cea
mai mare cernire, jale şi bocire 11.
Aici nu este vorba despre o simplă eclipsă de soare, ci despre o
întunecare completă a corpurilor cereşti. Prorocul Ieremia a zis: “Mă
uit la ceruri, şi lumina lor a pierit!” (4:23) Soarele va începe, mai
întâi, să apună la amează, apoi diminaţa şi, în cele din urmă, nu va mai
răsări niciodată, ci pământul va rămâne învăluit de întuneric atât ziua,
cât şi noaptea. Vechiul Testament abundă în asemenea tablouri.
Prorocul Amos a scris: “În ziua aceea, zice Domnul Dumnezeu, voi
face să asfinţească soarele la amează, şi voi întuneca pământul ziua-n
ameaza mare.” (8:9) Prorocul Isaia L-a citat pe Dumnezeu spunând:
“Căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va
întuneca la răsăritul lui, şi luna nu va mai lumina.” (13:10) Şi în
cartea Profetului Ioel stă scris: “Soarele şi luna se întunecă şi stelele
îşi pierd strălucirea.” (3:15)
Stelele, nu numai că se vor întuneca, dar vor şi cădea.
Observatoarele astronomice, au spus pe baza informaţiilor pe care le
deţin că, în anul 1872 au căzut la pământ, timp de două ore, mai mult
de 10.000 de meteoriţi 12. Numai că, aici nu este vorba de căderea
meteoriţilor, nici a cometelor, ci a stelelor 13. Prorocul Isaia a scris:
“Toată oştirea cerurilor piere ... şi cade, cum cade frunza de viţă, cum
cade frunza de smochin.” (34:4) Ioan Teologul, de asemenea, văzând
anticipat în viziunea lui, a scris în Apocalipsa: “Când a rupt Mielul
sigiliul al şaselea, m-am uitat şi iată că s-a făcut un mare cutremur de
pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată
ca sângele, (13) şi stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad
smochinele verzi din pom, când este scuturat de vânt puternic.” (6:12-
13) Acelaşi lucru ne-a învăţat şi Mântuitorul în acest discurs
escatologic, când a zis: “Îndată după acele zile de necaz, ... stelele vor
cădea din cer.” (Mt.v.29)
Toţi trei evangheliştii sinoptici ne vorbesc despre o clătinare a
întregului Univers. Îl redăm pe Evanghelistul Matei, citându-L pe
Domnul Isus: “Îndată după acele zile de necaz, soarele se va
întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer şi
puterile cerurilor vor fi clătinate.” (v.29) Anticii şi-au imaginat
stelele cerului şi firmamentul ca o boltă solidă şi veşnică, care nu se
poate clătina şi nu poate dispărea niciodată 14.
Aici nu este vorba despre seism, ci despre un cutremur cosmic,
când Dumnezeu, în mânia Lui, va clătina întreg Universul şi, când
toate stelele, desprinzându-se din orbitele lor, vor cădea 15. Prorocul
Isaia L-a citat pe Dumnazeu spunând: “Pentru aceasta voi clătina
cerurile, şi pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului
oştirilor, în ziua mâniei Lui aprinse.” (13:13)
Dar, Dascălul ceresc, nu ne-a vorbit în discursul Său
escatologic de pe Muntele Măslinilor numai despre întunecarea
corpurilor cereşti, clătinarea Universului şi căderea stelelor de pe cer,
ci şi despre distrugerea Universului. La sfârşitul lumii, va fi o cădere
îngrozitoare de foc. Atunci toată creaţia va deveni o masă topită şi
întreg Universul se va dezintegra prin troznete. Apostolul Petru a
scris: “Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin
acelaşi Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a
oamenilor nelegiuiţi ... (10) În ziua aceea, cerurile vor trece cu
trosnet, corpurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu
tot ce este pe el va arde ... (12) ... cerurile aprinse vor pieri, şi
corpurile cereşti se vor topi de căldura focului.” (2 Petru 3:7,10,12)
III. MAREA PANICĂ
Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând: “ ... Şi
pe pământ va fi strâmtoare printre naţiuni, care nu vor şti ce să facă
la auzul urletului mării şi al valurilor; (26) oamenii îşi vor da sufletul
de groază în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ;
căci puterile cerurilor vor fi clătinate.” (v.25-26)
Necazul, suferinţa şi mizeria prin care a trecut poporul evreu în
anul 70 după Cristos, când a fost asediat Ierusalimul, erau foarte mari.
Acesta a fost motivul pentru care, dintre cele patru milioane de
locuitori, pe care le avea Israelul, aproape jumătate au murit prin
înfometare, sabie, epidemii şi deportare. Necazul acestui popor era
foarte mare şi pe timpul exterminării lui Hitler, când între 5 şi 6
milioane au fost exterminaţi prin gazare la Ausschwitz, Mauthausen şi
Dachau 16. Dar, nici un necaz, nici o durere şi nici o panică nu se pot
compara cu suferinţa de la sfârşitul lumii, când se vor declanşa
perturbaţii cosmice. Cine îşi poate imagina, cât de teribile vor fi atunci
cataclismele: prefacerea lunii în sânge, întunecarea soarelui şi a lunii,
clătinarea Universului, căderea stelelor şi urletul mărilor şi al
valurilor! Acesta este un tablou singular a celei mai mari groaze a
fiinţei umane! 17
Versetul 25 din Evanghelia după Luca: “...Şi pe pământ va fi
strâmtoare printre naţiuni, care nu vor şti ce să facă la auzul
urletului mării şi al valurilor;” ne descrie convulsiile naturii şi
cataclismele care îi vor ului pe oameni. Când soarele se va întuneca
complet, Universul se va clătina şi stelele vor cădea din cer, atunci şi
unghiul de înclinare a axei pământului va fi afectat. Şi, drept urmare,
porţiuni vaste de uscat vor fi inundate de mari valuri, fluxuri şi
refluxuri 18.
Dacă soldaţii romani au căzut la pământ şi “au rămas ca nişte
morţi”, în momentul în care un înger s-a coborât din cer şi a rostogolit
piatra de la mormântul Domnului Isus când a înviat, (Matei 28:2-4)
atunci, cât de îngroziţi vor fi oamenii când vor vedea toate convulsiile
şi zvârcolirile creaţiei? 19
Versetul 26 din Evanghelia după Luca: “Oamenii îşi vor da
sufletul de groază în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe
pământ,” este cel mai semnificativ din acest text. Este adevărat că, şi
cataclismele naturii: prefacerea lunii în sânge, întunecarea soarelui şi a
lunii, clătinarea Universului, căderea stelelor şi urletul mărilor şi al
valurilor, îi vor ului şi umple de panică pe oameni, dar, cel mai mult, îi
va îngrozi ceea ce urmează să se întâmple: să dea ochii cu Acel
Cristos care a murit pentru ei şi ei, totuşi L-au respins; şi acum
urmează chiar El să fie Judecător 20.
Pentru cuvântul nostru “a da sufletul”, scrie în textul grecesc
apopsykonton, care apare numai aici în întreg Noul Testament. Acest
cuvânt înseamnă “a pierde cunoştinţa total”, “a leşina”. Propoziţia
grecească: “apopsykonton anthrōpōn apo foboy”, înseamnă: “oamenii
vor leşina de frică”. Comentatorul Schleusner a zis că grecescul
apopsykonton este foarte semnificativ, pentru că el ne arată că, atunci
oamenii vor leşina de frică, îşi vor pierde cunoştinţa şi vor fi ca nişte
morţi. Ceea ce înseamnă că, vor intra în cea mai mare panică. Ei,
atunci, mai degrabă, ar dori să moară decât să dea faţă cu Cristos.
Numai că, atunci moartea nu va mai exista, ci dimpotrivă, şi morţii
vor trebui să învieze şi să apară înaintea Aceluia, care Şi-a dat viaţa pe
cruce pentru întreg neamul omenesc. Așa că, nimeni nu va putea să
scape fără să dea ochii cu Acela care dorea să fie Mântuitorul tuturor.
Câte tablouri de groază, de panică şi de disperare vor fi atunci!
Prorocul Isaia, care a văzut anticipat în vedenia lui acele cataclisme
premergătoare apariţiei Marelui Judecător, a scris: “Gemeţi! Căci ziua
Domnului este aproape: ea vine ca o pustiire a Celui Atotputernic! (7)
De aceea toate mâinile slăbesc, şi orice inimă omenească se topeşte.
(8) Ei sunt năpădiţi de spaimă; îi apucă chinurile şi durerile; se
zvârcolesc ca o femeie în durerile naşterii, se uită unii la alţii
încremeniţi; feţele lor sunt roşii ca focul.” (13:6-8) Şi Profetul
Ţefania, de asemenea, văzând acea zi, a scris: “Ziua cea mare a
Domnului este aproape, este aproape şi vine cu grabă mare! Da, este
aproape ziua cea amarnică a Domnului, şi viteazul ţipă cu amar.”
(1:14)

3. Ryle, J.C., Luke, Vol. II, p., 379.
5. Schurer, E., The Jewish People in the Time of Christ, Vol. II, p.
154.
8. Op. cit. p. 366.
9. Bruce, F.F., Revelation, p. 1608;
Stott, J., The Message of Acts, p. 74.
12. Brooks, R., The Book of Revelation, p. 79.
14. Barclay, W., The Revelation of John, Vol. II, p. 15;
Morris, L., The Book of Revelation, p. 108.
18. MacDonald, W., Comentar la Noul Testament, p. 114, 270.
20. Op. cit.
42. A DOUA VENIRE A LUI CRISTOS
Marcu 13 : 26 – 27
26 Atunci se va vedea Fiul omului venind pe nori cu mare
putere şi cu glorie.
27 Atunci îi va trimite pe îngerii Săi şi va aduna pe cei aleşi din
cele patru puncte cardinale, de la marginea pământului până la
marginea cerului.
Matei 24 : 30 – 31
30 Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate
seminţiile pământului se vor boci şi Îl vor vedea pe Fiul omului venind
pe norii cerului cu putere şi cu mare glorie.
31 El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare şi îi vor
aduna pe aleşii Lui din cele patru puncte cardinale, de la o margine a
cerurilor la cealaltă.
Luca 21 : 27 - 28
27 Atunci vor vedea pe Fiul omului venind pe un nor cu putere
şi glorie mare.
28 Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în
sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că scăparea voastră se apropie.
Armonizat
1 Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate
seminţiile pământului se vor boci şi Îl vor vedea pe Fiul omului venind
pe norii cerului cu / mare (Mc.v.26) / putere şi cu mare glorie.
(Mt.v.30)
2 El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare şi îi vor
aduna pe aleşii Lui din cele patru puncte cardinale, de la o margine a
cerurilor la cealaltă. (Mt.v.31)
3 Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în
sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că scăparea voastră se apropie.
(Lc.v.28)
Dacă Cristos, la prima Sa venire, a avut drept scop să

mântuiască cu preţul vieţii Lui pe toţi aceia care cred în El şi-L
acceptă ca Domn şi Mântuitor, atunci, la a doua Sa venire, când va
avea loc şi sfârşitul lumii, Îşi va demonstra această calitate supremă de
Mântuitor, adunându-Şi credicioşii de pe pământ şi, ducându-i în
Împărăţia Sa cerească.
Toţi trei evangheliştii sinoptici, L-au citat pe Domnul Isus,
spunându-ne următoarele cuvinte solemne şi de mare însemnătate:
“Cerul şi pământul vor trece, dar Cuvintele Mele nu vor trece,”
(Mc.v13:31; Mt.v.24:35; Lc.v.21:33) cu care ne-a garantat că, tot ce
ne-a spus în discursul Său escatologic, se va împlini şi, în mod special,
venirea Sa a doua oară. Prima venire a Fiului lui Dumnezeu este o altă
garanţie mare a revenirii Sale. Dacă El, a venit pentru noi prima dată,
ca să moară pe cruce, atunci, cu atât mai mult, El va veni pentru noi a
doua oară, la sfârşitul lumii, ca să ne ducă în Împărăţia Sa cerească 1.
În al optulea studiu din discursul escatologic al Mântuitorului
de pe Muntele Măslinilor, intitulat A doua venire a lui Cristos, ne
vom ocupa de trei aspecte: revenirea Fiului lui Dumnezeu este
glorioasă, ea este semnul final şi suprem al divinităţii Sale şi, ea are
drept scop, adunarea şi ducerea celor aleşi în Împărăţia Sa cerească.
I. A DOUA VENIRE A LUI CRISTOS ESTE
GLORIOASĂ
Toţi trei evangheliştii sinoptici, L-au citat pe Domnul Isus,
spunând: “Atunci se va vedea Fiul omului venind pe nori cu mare
putere şi cu glorie.” (Mc.v.26; Mt.v.30; Lc.v.27)
A doua venire a Domnului Isus se va deosebi fundamental de
prima. La prima venire, Fiul lui Dumnezeu S-a născut în ieslea
Betleemului, a luat rolul Celui mai mare slujitor; a fost dispreţuit şi
prăsit de oameni; torturat şi dat în mâinile vrăjmaşilor; judecat şi
condamnat pe nedrept; biciuit; încoronat cu o cunună de spini; şi, în
final, crucificat între doi tâlhari. Dar, când va veni a doua oară, va
apare în gloria şi maiestatea Sa. Inaintea Lui soarele, luna şi stelele se
vor întuneca, întreg Universul se va clătina şi toate stelele vor cădea 2.
Atunci, împăraţii şi toţi oamenii mari şi mici, vor trebui să apară
înaintea Tronului Lui, ca să fie judecaţi şi să-şi primească sentinţa
veşnică. Înaintea Lui va amuţi orice gură, orice genunchi se va apleca
şi orice limbă va mărturisi că El este Dumnezeu 3.
Cât de completă şi de adevărată va fi protejarea şi siguranţa
creştinilor autentici la a doua venire a lui Cristos! Mântuitorul ne-a
spus în discursul Său escatologic: “Când vor începe să se întâmple
aceste lucruri, să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că
scăparea voastră se apropie. (Lc.v.28) Oricât de teribile vor fi
cataclismele şi convulsiile sfârşitului lumii, copiilor lui Dumnezeu nu
le va fi frică, pentru că ei vor fi protejaţi de Cristos. Lor nu le va fi
frică nici de judecata de apoi, fiindcă Judecătorul Suprem, nu este
altul, decât Mântuitorul lor. Atunci, toţi oamenii vor căuta să fie
ajutaţi, numai că va fi prea târziu, pentru că ei L-au respins pe singurul
Mântuitor şi uşa harului s-a închis pentru totdeauna.
Al doilea aspect este faptul că
II. A DOUA VENIRE A LUI CRISTOS ESTE SEMNUL
FINAL ŞI SUPREM AL DIVINITĂŢII SALE
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Atunci
se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se
vor boci şi Îl vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu
putere şi cu mare glorie.” (v.30)
Comentatorul A. Edersheim a zis că, sintagma: semnul Fiului
omului, care se va arăta pe cer este semnul final şi suprem care va
convinge toată lumea cu privire la divinitatea Domnului Isus, venirea
Lui a doua oară, învierea morţilor, judecata de apoi şi sfârşitul lumii 4.
Dar, care este acest semn al Fiului omului? În decursul celor
două milenii de creştinism s-au emis următoarele trei opinii:
a) Prima opinie aparţine părinţilor bisericeşti. Părinţii
bisericeşti, în frunte cu Ioan Gură de Aur, au fost de părere că acest
semn va fi crucea, pe care a văzut-o împăratul Constantin cel Mare pe
cer, care va străluci atunci mai tare decât soarele. Explicaţia aceasta
are două lacune: ea, nefiind o opinie biblică, nu poate fi susţinută cu
Sfintele Scripturi şi, apoi, nu există nici o dovadă istorică, care să
confirme că împăratul Constantin ar fi văzut, în mod real, semnul
crucii pe cer 5.
b) A doua opinie, pe care o susţin mai mulţi comentatori este
că, sintagma semnul Fiului omului, ar fi o anumită stea. Aceştia
argumentează că, aşa cum prima venire a Mântuitorului era însoţită de
semnul unei stele pe cer, tot aşa se crede că şi a doua Sa venire va fi
însoțită de o stea 6. Nici pentru această variantă nu sunt argumente
convingătoare.
c) Şi a treia opinie, a conceput-o şi a susţinut-o J. Calvin că,
semnul Fiului omului, nu este altceva, decât Însuşi Mântuitorul venind
pe norii cerului, aşa cum L-a văzut în viziune Prorocul Daniel, când a
scris: “M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, şi iată că pe
norii cerurilor a venit unul ca un Fiu al omului ...” (7:13)
J. Calvin, cât şi alţi comentatori, care consideră această
explicaţie autentică, argumentează că, Domnul Isus a avut în vedere
acest semn şi atunci când a zis cărturarilor și fariseilor, tot în ziua de
marţi în curtea templului: “Căci vă spun că de acum încolo nu Mă veţi
mai vedea până când veţi zice: «Binecuvântat este Cel care vine în
Numele Domnului!»” (Matei 23:29) Apoi, tot J. Calvin, cât şi alţi
comentatori, aduc în folosul acestei explicaţii şi interogarea Domnului
Isus de către marele preot, care a avut loc cu trei zile mai târziu, atunci
când Caiafa L-a întrebat pe Mântuitorul înaintea Marelui Sanhedrin
sub formă de jurământ: “Te jur, pe Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă
eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu? (64) Da, i-a răspuns Isus, sunt! Ba
mai mult, vă spun că de acum încolo Îl veţi vedea pe Fiul omului
şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului.”
(Matei 26:63-64) 7 Mulţi comentatori ne spun că, Domnul Isus a avut
în vedere, în amândouă cazurile amintite, acest semn final şi suprem al
revenirii Sale, când Se va coborî în toată gloria Sa şi când ei, evreii,
urmau să-L vadă încă o dată, după ce-L vor răstigni şi că, atunci vor
izbucni în cele mai amare şi disperate bocete fiindcă, pe lângă faptul
că L-au respins, L-au şi răstignit. Tot atunci se va împlini şi viziunea
Prorocului Zaharia, pe care a văzut-o cu privire la Domnul Isus. El L-a
citat anticipat pe Fiul lui Dumnezeu spunând: “Îşi vor întoarce
privirile spre Mine pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge
cineva pe singurul lui fiu, şi-L vor plânge amarnic.” (12:10) 8
Noi îmbrăţişăm această explicaţie şi o punem în concordanţă cu
cărţile de judecată din Apocalipsa. Ioan Teologul a scris: “ ... Nişte
cărţi au fost deschise ... Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor,
după cele ce erau scrise în cărţile acelea.” (20:12) Când am tratat
studiul Judecata de apoi în lucrarea intitulată Studii asupra
Apocalipsei, (Vol.III,Stud.41) am văzut că sunt trei cărţi după care
vom fi judecaţi în ziua de apoi. Noi ne vom ocupa pe scurt numai de
una dintre acestea, care se numeşte cartea imaginilor. Oamenii de
ştiinţă au descoperit undele electromagnetice care transmit informaţia,
dar ei n-au pătruns încă în toate tainele acestei cărţi: cum ea ne
imprimă orice pas şi orice mişcare pe care le facem în spaţiu. După
această lege de principiu funcţionează televizorul.
Oare, cum ne vom simţi atunci când vom sta înaintea scaunului
de judecată mare şi alb al lui Cristos, când se vor deschide aceste cărţi
înaintea tuturor oamenilor care au trăit cândva pe pământ şi când ne
vom vedea şi auzi, încă o dată, viaţa noastră întreagă ca într-un film?
Câţi nu vor rămâne îngroziţi când li se vor scoate la iveală toate
faptele şi cuvintele lor, ba chiar şi gândurile şi intenţiile lor ascunse şi
păcătoase! Atunci nimeni nu va mai spune că nu este pcătos şi că
păcatul nu înseamnă nimic pentru el.
Să nu uităm că, Cristos ne este încă Mântuitor şi că El vrea încă
să ne ierte toate păcatele şi să ni le şteargă din cartea imaginilor, din
cartea undelor şi din cartea gândurilor şi a intenţiilor, ca şi când n-am
fi pcătuit.
Această carte a imaginilor, a imprimat şi viaţa Domnului Isus.
Când va veni Fiul lui Dumnezeu în toată gloria Sa, atunci va rula şi
filmul umanităţii Sale, ca cel mai documentat şi fenomenal act din
vremelnicie şi eternitate. Pe de o parte, Îl vom privi pe Cristos în toată
gloria şi spelndoarea Sa; iar, pe de altă parte, vom vedea ca o realitate
istorică, cât de mult a suferit El pe cruce pentru mântuirea noastră şi
noi, totuşi I-am întors spatele. Credem că această privelişte a avut-o în
minte Evanghelistul Matei când L-a citat pe Domnul Isus: “Atunci se
va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se
vor boci şi Îl vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu
putere şi cu mare glorie.” (v.30) Şi tot, această privelişte, a văzut-o şi
Ioan Teologul în viziunea sa atunci când a scris în Apocalipsa: “Iată
că El vine pe nori, şi orice ochi Îl va vedea, şi cei care L-au străpuns.
Şi toate seminţiile pământului se vor boci din cauza Lui! Da, Amin.”
(1:7)
Oare, cine poate să-şi dea seama, ce durere vor simţi în suflet
cei ce L-au respins şi L-au străpuns pe Fiul lui Dumnezeu? Este
adevărat că, aceste cuvinte se referă, mai întâi, la evreii şi la romanii,
care L-au răstignit. Dar, ele vizează şi avertizează, în acelaşi timp, şi
toate generaţiile pământului, care stau nepăsătoare faţă de Mântuitorul
şi-I produc şi ele durerea răstignirii prin păcatele lor.
Marele comentator evreu, A. Edersheim, care s-a încreştinat în
secolul trecut şi a cunoscut toate scrierile sacre evreieşti, ne
informează că, rabinii, fiind contrazişi de creştini în legătură cu
suferinţa Mântuitorului, au trebuit să dea o explicaţie oarecare cu
privire la problema aceasta după profeţiile Vechiului Testament.
Astfel, ei au conceput ideea a doi Mesia: unul ca Fiu al lui David care
va domni; şi al doilea, ca fiu al lui Efraim sau Manase, care va fi
războinic şi secundar. Această concepţie a început să apară în Talmud
în secolul al III-lea după Cristos 9.
Rabinii învăţau poporul că, Mesia războinic, va fi ucis în
războiul împotriva lui Gog şi Magog şi că, Mesia, Fiul lui David, îi va
cere viaţa înapoi de la Dumnezeu. Iar, Cel Preaînalt, potrivit psalmului
24:4 în care scrie: “Îţi cerea viaţa şi i-ai dat-o: o viaţă lungă pentru
totdeauna şi pe vecie.” Şi, în psalmul 2:8 unde, de asemenea, scrie:
“Cere-Mi, şi-ţi voi da ...”, rabinii amintiți spun, nu numai că
Dumnezeu i-a ascultat cererea lui David, dar L-a şi informat pe Mesia
că, tatăl Lui, David, deja I-a cerut naţiunile şi împărăţiile lumii şi El i
le-a dat, aşa cum scrie în continuare în psalmul 2:8 “Cere-Mi, şi-ţi voi
da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire!”
Mai târziu, scrierile rabinice au legat suferinţa lui Mesia secundar de
păcatele oamenilor, ca fiind o suferință ispăşitoare 10. În final, rabinii
susţineau că Mesia războinic, va muri ca să câştige biruinţa finală
pentru Mesia, Fiul lui David şi restaurarea şi supremaţia Israelului.
Această concepţie născocită de rabini, era o blasfemie la adresa
Mântuitorului şi faţă de prorocia lui Zaharia, pe care am amintit-o mai
înainte în acest studiu 11.
Şi, al treilea aspect este faptul că
III. REVENIREA LUI CRISTOS ARE DREPT SCOP,
ADUNAREA ŞI DUCEREA CELOR ALEŞI ÎN
ÎMPĂRĂŢIA SA CEREASCĂ
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând: “El va
trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare şi îi vor aduna pe aleşii
Lui din cele patru puncte cardinale, de la o margine a cerurilor la
cealaltă.” (v.31)
Comentatorii R.H. Lightfoot şi R.V.G. Tasker spun că, trâmbiţa
răsunătoare simbolizează evanghelizarea lumii în noua dispensaţie. Ei
explică astfel că, atunci când Ierusalimul a fost transformat în
dărâmături şi cenuşă, Fiul lui Dumnezeu Şi-a trimis servii cu trâmbiţa
răsunătoare ca să-I vestească Evanghelia; şi că, prin predicarea
Evangheliei, să adune din cele patru puncte cardinale ale pământului
un alt popor pentru Dumnezeu care este Biserica Sa, în schimbul lui
Israel, care s-a lepădat de El şi chiar L-a răstignit 12. Este adevărat că,
aceasta este o realitate spirituală şi istorică, numai că ea nu are nimic
comun cu acest verset din textul citat.
Sunarea trâmbiţei se practica pentru adunarea poporului cu
ocazia unor sărbători şi a altor evenimente mari, (Exod 19:13,16,19)
cât şi atunci când un împărat făcea vizită într-o anumită cetate. Într-un
asemenea caz, solul împăratului, anunţa cu sunetul unei trâmbiţe
sosirea împăratului, pentru a se aduna toţi locuitorii cetăţii 13.
Prorocii Vechiului Testament erau inspiraţi să folosească acest
simbol apocaliptic de trâmbiţa răsunătoare a lui Dumnezeu pentru
adunarea poporului evreu în Israel, care era împrăştiat în toate
colţurile pământului, în vederea sosirii zilei celei groaznice ale
Domnului. Prorocul Isaia a scris: “În ziua aceea, se va suna cu
trâmbiţa cea mare şi atunci se vor întoarce cei surghiuniţi din ţara
Asiriei şi fugarii din ţara Egiptului ...” (27:13) Şi Prorocul Ioel, de
asemenea, a scris: “Sunaţi din trâmbiţă în Sion! Sunaţi în gura mare
pe muntele Meu cel sfânt, ca să tremure toţi locuitorii ţării. Căci vine
ziua Domnului, este aproape! (2) O zi de întuneric şi negură mare, o
zi de nori şi de întunecime ...” (2:1-2)
Scriitorii cărţilor apocrife şi apocaliptice, care le-au redactat în
perioada intertestamentală, au crezut puternic că trâmbiţa răsunătoare
va chema pe evreii care vor fi risipiţi prin toate ţările, ca să se întoarcă
în Israel înainte de a veni Mesia pentru a le începe epoca de aur.
Autorul cărţii Psalmii lui Solomon a scris: “Trâmbiţa va suna în Sion
şi toţi sfinţii se vor aduna ... (2) Stai la înălţime, Ierusalime ... (3) şi
priveşte-ţi copiii! Domnul îi adună din est şi vest.” 14
Faptul că, şi Domnul Isus a zis despre Sine în acest discurs
escatologic că “... Va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare şi
îi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru puncte cardinale, de la o
margine a cerurilor la cealaltă,” (Mt.v.31) înseamnă că, această
trâmbiţă va suna, în mod real, la venirea Lui a doua oară şi la învierea
morţilor şi că, nu este numai o simplă formă de vorbire. Acesta este
motivul pentru care şi Apostolul Pavel a fost inspirat să scrie în întâia
sa Epistolă către Corinteni: “Într-o clipă, într-o clipire din ochi, la cea
din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi
putrezirii şi noi vom fi schimbaţi.” (15:52) Şi în întâia sa Epistolă către
Tesaloniceni: “Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui
arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer şi întâi
vor învia cei morţi în Cristos.” (4:16) 15
Evanghelistul Matei ne arată, conform învăţăturii Mântuitorului
în legătură cu trâmbiţa răsunătoare că, revenirea Sa nu va fi numai
vizibilă, ci şi auzibilă 16.
Trâmbiţa răsunătoare a lui Dumnezeu, va anunţa mai întâi
reveirea lui Cristos şi învierea morţilor 17. Cum va fi, când mormintele
se vor deschide în toate părţile din jurul nostru şi când trâmbiţa va
chema pe oameni la judecată? 18 Învierea celor credincioşi, la a doua
venire a lui Cristos ne arată că, răscumpărarea lor deplină şi completă,
se va realiza numai atunci când trupul lor înviat, se va uni din nou cu
sufletul lor 19.
Dar, trâmbiţa cea mare şi răsunătoare a lui Dumnezeu, va suna
şi pentru adunarea întregului neam omenesc la Tronul lui Cristos
pentru judecata de apoi 20. Iar, după judecata cea mare, scopul final şi
major al revenirii lui Cristos, împreună cu toţi îngerii din cer, va fi ca
să-Şi adune pe toţi răscumpăraţii de pe pământ, atât pe cei care vor fi
încă în viaţă, cât şi pe cei ce au adormit, pentru a-i duce pe toți în
gloria cerească ca să fie etern cu ei 21.
Atunci când toată mânia lui Dumnezeu se va vărsa asupra
tuturor lucrurilor rele de pe pământ, când soarele şi luna se vor
întuneca, Universul se va clătina, stelele vor cădea şi când chiar şi
morţii vor trebui să învieze, pentru a se înfăţişa înaintea Tronului de
judecată, va exista, totuşi un singur loc de refugiu pentru credincioşii
adevăraţi şi, acest refugiu va fi chiar la Judecătorul Suprem, care este
Mântuitorul lor. Toţi îngerii, care se bucurau cândva în cer când aceşti
credincioşi se pocăiau, acum a sosit timpul ca să-i adune, cu cea mai
mare bucurie, pentru Cristos şi Împărăţia Sa Eternă. Această zi a
revenirii lui Cristos, care pentru cei mai mulţi va fi o zi groaznică,
pentru credincioși va fi o zi glorioasă şi strălucită a răsplătirii lor 22.
Când Cristos va reveni, în toată gloria Sa, creştinii adevăraţi de
pretutindeni, vor fi adunaţi împreună de orice vârstă, de orice limbă,
din orice ţară şi din orice generaţie, de la Abel şi până la ultimul
convertit. Să ne gândim puţin, cât de fericiţi vom fi atunci, când se va
aduna întreaga familie a lui Dumnezeu de pretutindeni! Dacă este aşa
de plăcut chiar şi pe pământ, când se întâlnesc ocazional doi sau trei
copii ai lui Dumnezeu, atunci, cu cât mai plăcut, va fi când ne vom
întâlni în cer în mulţimea cea mare de răscumpăraţi, pe care nu o poate
număra nimeni! (Apoc.7:9) 23
A doua venire a lui Cristos, va fi cel mai mare eveniment al
lumii, când creaturile răscumpărate ale lui Dumnezeu, vor fi
transformate în fiinţe spirituale şi cereşti. Iar, toţi aceia, care s-au
răzvrătit şi nu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu, vor trebui să
dispară pentru totdeauna dinaintea Lui şi să ajungă în locul, care a fost
pregătit Diavolului şi îngerilor lui,24 lucru, pe care ni l-a spus
Mântuitorul, tot în discursul Său escatologic pe Muntele Măslinilor,
cu câteva ore mai târziu, aşa cum vom vedea în studiul intitulat
Tabloul judecăţii de apoi. (Vol.VII,Stud.50)

3. Op. cit.
5. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 541 – 542;
9. The Talmudic Tractate Sukkah, on the Feast of Tabrnacles, p. 52;
10. The great collectaneum: Yalkut Shimeoni on Isaia 9, Vol. II, p.
359.
4 Ezra 6:23.
19. Op. cit. p. 380.
22. Op. cit. p. 323.
23. Op. cit.
43. DISTRUGEREA IERUSALIMULUI
Marcu 13 : 28 – 31
28 Luaţi învăţătura de la smochin, prin exemplul lui. Când
mlădiţa lui se face fragedă şi înfrunzeşte, ştiţi că vara este aproape.
29 Tot aşa, când veţi vedea aceste lucruri împlinindu-se, să
ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi.
30 Adevărat vă spun, că nu va trece generaţia aceasta până nu
se vor împlini toate aceste lucruri.
31 Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor
trece.
Matei 24 : 32 – 35
32 De la smochin învăţaţi exemplul lui: când îi frăgezeşte şi
înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape.
33 Tot aşa şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi
că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi.
34 Adevărat vă spun că, nu va trece generaţia aceasta până se
vor întâmpla toate aceste lucruri.
trece.
Luca 21 : 29 – 33
29 Şi le-a spus o parabolă: “Vedeţi smochinul şi toţi copacii.
30 Când înfrunzesc şi-i vedeţi, voi singuri cunoaşteţi că de
acum vara este aproape.
31 Tot aşa, când veţi vedea întâmplându-se aceste lucruri, să
ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape.
32 Adevărat vă spun că, nu va trece generaţia aceasta, până
când se vor împlini toate aceste lucruri.
trece.
Armonizat
1 Şi le-a spus o parabolă: “Vedeţi smochinul şi toţi copacii.
(Lc.v.29) Când mlădiţa lui se face fragedă şi înfrunzeşte, ştiţi că vara
este aproape. (Mc.v.28)
2 Tot aşa, când veţi vedea aceste lucruri (Mt.v.33) împlinindu-
se, să ştiţi că / Împărăţia lui Dumnezeu este aproape (Lc.v.31) / şi
Fiul omului este chiar la uşi. (Mc.v.29)
3 Adevărat vă spun că, nu va trece generaţia aceasta până se
vor întâmpla toate aceste lucruri. (Mt.v.34)
4 Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.
(Lc.v.33)
În acest text, format din patru versete, comentatorii şi exegeţii

întâmpină două dificultăţi mari. Prima dificultate constă în întrebarea:
pe cine reprezintă smochinul? Şi a doua dificultate, constă într-o altă
întrebare, care se pare cu mult mai grea şi anume: dacă cuvântul genea
din textul grecesc, are înţelesul de “generaţie” sau de “neam”? Aceste
două dificultăţi aparente, au făcut ca exegeţii şi comentatorii să se
divizeze în multe opinii, aşa cum vom vedea în acest studiu.
În acest text intitulat Distrugerea Ierusalimului, Domnul Isus
a făcut trei lucruri: a asemănat semnele distrugerii acestei cetăţi cu
înmugurirea şi înfrunzirea mlădiţei smochinului şi a tuturor copacilor,
a afirmat că distrugerea Ierusalimului urma să aibă loc în acea
generaţie de oameni şi ne-a arătat că această prezicere se va împlini cu
siguranță.
I. ASEMĂNAREA SEMNELOR DISTRUGERII
IERUSALIMULUI CU ÎNMUGURIREA ŞI
ÎNFRUNZIREA MLĂDIŢEI SMOCHINULUI ŞI A
TUTUROR COPACILOR
Toţi trei evangheliştii sinoptici, L-au redat pe Domnul Isus
“(1) Şi le-a spus o parabolă: «Vedeţi smochinul şi toţi
copacii. (Lc.v.29) Când mlădiţa lui se face fragedă şi
înfrunzeşte, ştiţi că vara este aproape. (Mc.v.28)
(2) Tot aşa, când veţi vedea aceste
lucruri (Mt.v.33) împlinindu-se, să ştiţi că /
Împărăţia lui Dumnezeu este aproape
(Lc.v.31) / şi Fiul omului este chiar la uşi.»”
(Mc.v.29)
Comentatorul J.C. Ryle, referindu-se
la cuvintele “smochinul şi toţi copacii”
(Lc.v.29), a zis: “Nu cumva Domnul Isus a
O crenguţă cu muguri,
frunze şi smochine
asemănat smochinul cu Israelul şi copacii cu Bisericile dintre toate
naţiunile?” 1
Comentatorul W. MacDonald a spus că “smochinul”
simbolizează Israelul, care dă semne de viaţă în zilele noastre; că nu
este lipsit de importanţă faptul că, după ce a fost împrăştiat printre
națiuni aproape două mii de ani, s-a constituit din nou într-un stat
suveran în anul 1948; că a fost acceptat ca membru în comunitatea
ţărilor independente ale lumii; şi, cu toate că este un stat mic, exercită
o influenţă mare pe scena politică a lumii. “Toate acestea ne arată”, a
conchis comentatorul amintit că, “Israelul se aseamănă cu acest
Schiţa Ierusalimului pe timpul Domnului Isus

smochin din text, ale cărui ramuri au frăgezit şi au înfrunzit.” 2 Este
adevărat că, lucrul acesta este o realitate istorică, dar care nu are nimic
comun cu parabola smochinului din text, aşa cum vom vedea în acest
studiu.
Comentatorul H. Mulder spune că, smochinii, în Israel, se
deosebesc de mulţi alţi pomi fructiferi, prin faptul că frunzele lor apar
cu mult mai târziu 3.
În textul grecesc scrie: “o klados autēs apalos”, care arată darea
smochinilor în ramuri tinere şi în muguri 4. Comentatorul A.
Edersheim a spus: ”Poate că Domnul Isus a luat o crenguţă, care
dădea în frunze, din smochinul sub care Se aşezase să Se odihnească
pe Muntele Măslinilor, în după-ameaza acelei zile de primăvară şi,
arătând-o ucenicilor, le-a spus că, aşa cum acea crenguţă înverzită le
indica apropierea verii, tot aşa, când vor vedea, împlinindu-se toate
semnele despre care le vorbea, să ştie că asedierea Ierusalimului era
aproape, chiar la uşă.” 5
Dar, care era acel eveniment despre care Domnul Isus vorbea
ucenicilor? Între evangheliştii sinoptici este o mare discordanţă, în ce
priveşte evenimentul despre care Fiul lui Dumnezeu vorbea
ucenicilor. Evangheliştii Marcu şi Matei ne spun că, era vorba despre
revenirea Domnului Isus. Evanghelistul Marcu L-a citat pe Domnul
Isus spunând: “Tot aşa, când veţi vedea aceste lucruri împlinindu-se,
să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi.” (v.29)
Evanghelistul Matei, de asemenea, citându-L pe Mântuitorul, a scris:
“Tot aşa şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul
omului este aproape, este chiar la uşi.” (v.33) Iar, Evanghelistul
Luca, spre deoasebire de Evangheliştii Marcu şi Matei, L-a redat pe
Fiul lui Dumnezeu zicând: “Tot aşa, când veţi vedea întâmplându-se
aceste lucruri, să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape.”
(v.31)
Ca să cunoaştem evenimentul despre care ne vorbeşte Domnul
Isus în acest text, trebuie să ştim, mai întâi, alte două lucruri, pe care
ni le scoate în evidenţă acest pasaj şi pasajul următor, tot din discursul
Mântuitorului de pe Muntele Măslinilor, pe care îl vom trata în
următoarele două studii. Primul lucru este că acest text cu parabola
smochinului, ne vorbeşte despre un eveniment; iar textul următor, cu
parabola stăpânului casei, ne vorbeşte despre un alt eveniment. Şi al
doilea lucru, pe care trebuie să-l cunoaştem este că, revenirea
Domnului Isus şi Împărăţia lui Dumnezeu, nu înseamnă întotdeauna
unul şi acelaşi lucru.
Mântuitorul a spus ucenicilor în acest text despre timpul
primului eveniment că, apropierea lui se cunoaşte după semnele pe
care El le-a prezis, tot aşa de uşor cum se cunoaşte sosirea verii după
înmugurirea şi înfrunzirea smochinilor şi a tuturor pomilor 6. Iar,
despre timpul celui de-al doilea eveniment din textul următor, care
este revenirea Sa, despre care El ne-a zis că, nu-l ştie nimeni: nici un
om şi nici chiar un înger, decât Dumnezeu, pe care El, ilustrându-l în
parabola cu stăpânul casei, ne-a scos în evidenţă că robii acelui stăpân,
trebuiau să vegheze tot timpul, pentru că nu ştiau când acesta urma să
se înapoieze 7.
Concluzia este clară. Dacă al doilea eveniment, al cărui timp
este necunoscut, este evenimentul venirii a doua oară a Domnului
Isus; dacă evenimentul revenirii Domnului Isus va avea loc o dată cu
evenimentul sfârşitului lumii; şi dacă Dascălul ceresc ne-a vorbit în
discursul Său escatologic despre trei evenimente, aceasta înseamnă, în
mod sigur, că primul eveniment despre care El ne-a vorbit în acest text
şi al cărui timp, spre deosebire de celelalte două evenimente, este
cunoscut prin împlinirea unei serii întregi de semne prezise de El, era
evenimentul asedierii Ierusalimului, care a avut loc chiar în generaţia
aceea de oameni şi era chiar la uşă 8.
Cuvintele Domnului Isus din textul grecesc panta taūta, “toate
acestea”, (Mt.v.33) care au creat o mare dispută între comentatori, nu
înseamnă altceva decât semnele care erau legate de căderea
Ierusalimului şi care s-au împlinit, unele înainte de acest eveniment,
iar altele după el. Aceste semne erau, aşa cum am văzut în studiul
intitulat Semnele revenirii lui Cristos (Vol.VII,Stud.40): războaie,
foamete, ciumă, deportări, cutremure, cristoşi şi proroci mincinoşi,
împrăştierea evreilor printre toate naţiunile lumii şi desfiinţarea
statului Israel de către împăratul Adrian, care a domnit între anii 117-
138 după Cristos.
Şi al doilea lucru pe care trebuie să-l cunoaştem, dacă dorim să
înțelegem problema: la ce eveniment S-a referit Domnul Isus în acest
text este că, revenirea Domnului Isus nu este întotdeauna sinonimă cu
Împărăţia lui Dumnezeu. Când am tratat studiul intitulat Loialitatea
faţă de Cristos (Vol.IV,Stud.55), am văzut că toţi comentatorii spun
că, în următorul verset din Matei 10:23, în care Domnul Isus a zis: “...
Adevărat vă spun că nu veţi termina de străbătut cetăţile lui Israel
până va veni Fiul omului,” ne izbim de una dintre cele mai mari
dificultăţi, care a frământat multe minţi. Evanghelistul Matei a scris în
acest verset, că Domnul Isus ar fi zis apostolilor că, ei nu vor reuşi să
parcurgă toate localităţile lui Israel, până când El va veni a doua oară.
Or, lucrul acesta nu s-a împlinit nici până în ziua de astăzi. Dacă
Mântuitorul ar fi afirmat că, El va reveni în generaţia aceea de oameni,
atunci ar fi greşit în mod sigur, fiindcă a promis ceva ce nu s-a
împlinit.
Explicaţia acestui verset o găsim în următorul text, paralel, din
cele trei Evanghelii sinoptice, în care Domnul Isus Şi-a prezis moartea
şi învierea.
Când am tratat studiul intitulat Evangheliile sinoptice,
(Vol.I,Stud.1) am văzut că Evanghelistul Marcu şi-a redactat primul
Evanghelia, Evanghelistul Matei al doilea şi Evanghelistul Luca al
treilea. Astfel, Evanghelistul Matei, a avut ca sursă Evanghelia după
Marcu; iar, evanghelistul Luca, a avut ca sursă şi Evanghelia după
Marcu şi cea după Matei.
Evanghelistul Marcu a scris: “El a mai zis: «Adevărat vă spun
că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor muri până nu vor vedea
Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.»” (9:1) Evanghelistul
Marcu ne-a relatat în acest verset că, Domnul Isus a zis că mulţi dintre
cei ce stăteau lângă El şi-L ascultau, nu vor muri înainte de a-I vedea
Împărăţia venind cu putere.
În acest text paralel, cu prezicerea morţii şi a învierii,
Mântuitorul Şi-a informat ucenicii, că şi Israelul, care era una dintre
cele mai mici ţări de pe glob, Îl va respinge şi, chiar Îl va răstigni la
Ierusalim, dar nu, acea batjocură şi crucea vor fi finalul, ci după
răstignire, va avea loc învierea; iar după înviere, va avea loc triumful
Împărăţiei Sale pe pământ. Şi, într-adevăr, n-au trecut nici 30 de ani,
și creştinismul a cuprins Asia Mică, Grecia, Egiptul şi a ajuns la
Roma, capitala lumii. Iată, cu ce exactitate s-au împlinit cuvintele
Mântuitorului!
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus zicând:
“Adevărat vă spun că unii din cei care stau aici nu vor gusta moartea
până nu Îl vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăţia Sa.”
(16:28) Cum se explică această deosebire dintre evangheliştii Marcu şi
Matei? Şi, oare, ce l-a determinat pe Evanghelistul Matei să
transforme afirmaţia dumnezeiescului său Învăţător cu privire la
răspândirea Evangheliei Sale, în cea a revenirii Lui în generaţia aceea
de oameni?
La această întrebare s-au dat două răspunsuri:
Unii, dintre cei ce susţin că, Evanghelistul Matei şi-a redactat
Evanghelia între anii 80 şi 90 după Cristos, spun că Domiţian, care a
început să domnească din anul 81, a dezlănţuit cea mai crudă
persecuţie. Astfel, atât credinţa puternică a Bisericii Primare, pe care o
avea că Domnul Isus va reveni pe la sfârşitul secolului întâi, în care
Noul Testament abundă, cât şi persecuţia lui Domiţian, l-au influenţat
pe Evanghlistul Matei, să interpreteze adevărul Dascălului său divin
subiectiv, pentru că împrejurările în care se află omul, au întotdeauna
un mare efect asupra lui 9. Dar, un om, cu o vocaţie mare, n-are voie
să se lase influenţat de anumite circumstanțe. Mântuitorul, care
cunoștea natura şi slăbiciunea omenească, a prevăzut toate acestea, de
aceea, a ales în vederea dăruirii Evangheliei Lui patru evanghelişti.
Alţi teologi, care susţin că, Evanghelitul Matei şi-a redactat
Evanghelia în anul 58 sau 59, spun că acest apostol nu s-a lăsat
influenţat de credinţa confraţilor lui, că Domnul Isus va reveni în
generația aceea datorită persecuției, pentru că atunci n-au început încă
persecuţiile mari, ci reiese că el L-a iubit pe Domnul Isus atât de mult,
încât, interpretându-I promisiunea subiectiv, Îl aştepta să vină cât mai
repede.
Iar, Evanghelistul Luca, ca unul care şi-a redactat al treilea
Evanghelia, avea înaintea lui Evanghelia după Marcu și cea după
Matei și, văzând că Evanghelistul Matei a făcut această interpretare
subiectivă, a rămas lângă Evanghelistul Marcu. El L-a citat pe
Mântuitorul zicând: “Adevărat vă spun că sunt unii din cei care stau
aici care nu vor gusta moartea până nu vor vedea Împărăţia lui
Dumnezeu.” (9:27)
Credem împreună cu W. Barclay şi cu mulţi alţi comentatori
că, acelaşi lucru al subiectivismului, s-a întâmplat şi în acest text pe
care îl studiem, chiar dacă şi Evanghelistul Marcu a scris ca
Evanghelistul Matei: “Tot aşa, când veţi vedea aceste lucruri
împlinindu-se, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi.”
(v.29) Avem convingerea aceasta, pentru că Evanghelistul Luca, care
şi-a redactat al treilea Evanghelia, a scris: “Tot aşa, când veţi vedea
întâmplându-se aceste lucruri, să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu
este aproape.” 10
Comentatorul W. Hendriksen spune că, după Evanghelistul
Luca, începerea Împărăţiei lui Dumnezeu şi manifestarea ei cu putere,
scoate în evidenţă totodată şi sfârşitul dispensaţiei evreieşti prin
dărâmarea templului şi distrugerea Ierusalimului 11. Comentatorul
Alexander Bruce, a întărit şi el acelaşi lucru, zicând că, frăgezirea
mlădiţei smochinului şi acoperirea lui cu frunze, nu simbolizează
altceva, decât începerea noii dispensaţii a creştinismului, după ce
vechea dispensaţie a evreilor luase sfârşit prin dărâmarea templului şi
distrugerea Ierusalimului 12.
Domnul Isus i-a învăţat pe apostoli că împlinirea tuturor
semnelor pe care El le-a prezis cu privire la dărâmarea templului şi
distrugerea Ierusalimului, nu însemna altceva decât că, sfârşitul
acestor centre religioase a dispensaţiei evreieşti, era aproape, sta gata
să se împlinească în generaţia aceea de oameni şi era chiar la ușă 13.
Iată, de ce spunea comentatorul H.L. Ellison, că nu-i permis să
răspândim învăţătura, că smochinul reprezintă în acest text poporul
evreu, pentru că ne-am face vinovaţi de două rele mari: pe de o parte,
am promova un lucru greşit; iar, pe de altă parte, am sacrifica adevărul
descoperit de Domnul Isus, că smochinul, din acest text simbolizează,
dărâmarea templului şi distrugerea Ierusalimului, care erau centre ale
vechii dispensaţii evreieşti şi, totodată, începerea noii dispensaţii a
creştinismului 14.
II. AFIRMAȚIA DOMNULUI ISUS CĂ DISTRUGEREA
IERUSALIMULUI URMA SĂ AIBĂ LOC ÎN ACEA
GENERAŢIE DE OAMENI
Toţi trei evangheliştii sinoptici L-au citat pe Domnul Isus
spunând: “Adevărat vă spun că nu va trece generaţia aceasta până se
vor întâmpla toate aceste lucruri.” (Mt.v.34;Mc.v.30;Lc.v.32)
Ce a avut în vedere Fiul lui Dumnezeu atunci când a rostit acest
verset? Acest verset, care este consemnat în cele trei Evanghelii
Sinoptice, a creat multe controverse şi dispute în lumea teologilor.
Toţi comentatorii şi teologii de renume mondial ca, F.W. Farrar, J.
Schniewind, G.H. Lang, F. Arndt şi mulţi alţii, spun că la început
cuvântului genea, din textul grecesc, a avut înţelesul de “generaţie” şi,
apoi a primit şi însemnătatea largă de “neam”, “rasă” şi “naţiune” 15.
Unii dintre comentatori şi exegeţi, au luat înţelesul de “neam”
şi, potrivit informaţiilor pe care le-au împrumutat din comentariul lui
Gerhard, cât şi din alte comentarii, au emis cinci opinii:
(1) Prima opinie a acestor comentatori este că, sintagma
“neamul acesta”, înseamnă întreg neamul omenesc. Acest punct de
vedere era şi al lui Ieronim şi Barradius din Biserica Primară. Ieronim
zicea că, sintagma “neamul acesta”, înseamnă ori neamul omenesc, în
general, ori poporul evreu, în mod special 16.
. (2) Alţii, au crezut că, sintagma “neamul acesta”, înseamnă
cerul şi pământul, ca întreg cadru al creaţiei. Acesta era punctul de
vedere al lui Maldonatus 17.
(3) Alţii, dintre aceşti comentatori, sunt de părere că sintagma
“neamul acesta”, înseamnă credincioşii adevăraţi din dispensaţia
creştină, care vor exista până la revenirea Domnului Isus. Această
opinie era a lui Ioan Gură de Aur, Origen şi Teofilact 18.
(4) Alţii, cred că, sintagma “neamul acesta”, înseamnă
apostolii şi toţi creştinii, care urmează să aibă parte ca, ucenicii
Domnului Isus, de persecuţie şi de martiraj în preajma revenirii
Fiului lui Dumnezeu. Această opinie era a părinţilor bisericeşti ca,
Origen, Ioan Gură de Aur, Hilarie şi Teofilact, şi a lui Eftimie
Zigaben, care a trăit la sfârşitul secolului al unsprezecelea şi începutul
celui de-al doisprezecelea 19.
. (5) Şi a cincea opinie a comentatorilor, care susţin că cuvântul
genea din textul grecesc înseamnă “neamul acesta” este că, această
sintagmă reprezintă poporul evreu. Aceşti comentatori susţin cu tărie,
că poporul evreu va supravieţui, ca etnie, până la revenirea lui Cristos,
în ciuda faptului că era împrăştiat timp de două milenii pe întreg
globul pământesc. Acest punct de vedere, l-au susţinut mulţi
comentatori de-a lungul istoriei bisericeşti ca, Mede, Paroeus, Flacius,
Illyricus, Calovius, Ravanellus, Aretius, Jansenius, Du Veil, Bullinger,
Adam Clarke, R. Steir şi alţii 20.
Alţii, dintre comentatori şi exegeţi, au luat cuvântul grecesc
genea ca, având înţelesul de “generaţie” şi, împrumutând şi ei
informaţii din comentariul lui Gerhard, cât şi din alte comentarii, au
emis alte patru opinii:
(1) Prima opinie este că, prima generaţie a dispensaţiei
creştine, va fi similară cu ultima generaţie a dispensaţei creștine.
Astfel, dacă aceste două generaţii a dispensaţiei creştine vor fi
similare, aceasta înseamnă că şi semnele acestor două generaţii, vor fi
asemănătoare 21.
(2) Alţii, sunt de părere că, Domnul Isus a promis ucenicilor că
va reveni în acea generaţie de oameni, pentru că aşa a crezut şi aşa a
intenţionat să facă. Dar El, nu S-a reîntors atunci, datorită unor
motive, pe care nu le-a prevăzut când era într-un trup de carne limitat.
Sunt mulţi care îmbrăţişează acest punct de vedere. Nu putem crede că
Domnul Isus, care avea şi o natură divină, să fi fost limitat în a
cunoaşte un anumit adevăr spiritual şi, cu atât mai mult, unul ca
acesta, al revenirii Sale 22.
(3) Alţii, cred că, sintagma “generaţia aceasta” este generaţia
care va avea parte să vadă începutul semnelor sfârşitului lumii şi că,
tot ea, va ajunge să-L vadă şi pe Cristos revenind pe norii cerului.
Unii dintre susţinătorii acestei opinii spun că, generaţia care a văzut
Israelul înmugurind şi înfrunzind în anul 1948, întocmai ca un
smochin, tot ea, va avea parte să-L vadă pe Domnul Isus, venind a
doua oară. Acesta era şi punctul de vedere al comentatorului F.W.
Grant 23.
(4) Şi a patra explicaţie a comentatorilor și a exegeților care
susţin că, grecescul genea înseamnă “generaţia aceasta” este că,
această sintagmă se referă la generaţia care a trăit pe timpul
Domnului Isus şi a văzut după 40 de ani, împlinindu-se toate semnele
pe care El le-a prezis în legătură cu asedierea Ierusalimului. Acest
punct de vedere, pe care îl susţin mulţi dintre protestanţii moderni este
cel mai răspândit, verosimil şi acceptat 24.
Noi susţinem cu tărie că, această ultimă explicaţie este cea mai
verosimilă și, chiar autentică. Domnul Isus când a zis: “Adevărat vă
spun, că nu va trece generaţia aceasta până nu se vor împlini toate
aceste lucruri,” (Mc.v.30) nu S-a referit la revenirea Sa, ci la semnele
sfârşitului dispensaţiei evreieşti şi, în mod special, la dărâmarea
templului şi la distrugerea Ierusalimului, pe care El le prezisese la
începutul discursului Său escatologic şi
care s-au împlinit în generaţia aceea de
oameni, respectiv după 40 de ani.
Morişcă din Orient

Aceasta este singura explicaţie, care este în concordanţă cu
însemnătatea parabolei smochinului din text, în concordanţă cu întreg
contextul textului şi în concordanţă cu contextul textelor anterioare şi
posterioare ale acestui text. Şi, totodată, această explicaţie înlătură
toate dificultăţile şi erorile pe care mulţi le leagă de acest text 25.
Comentatorul Alexander Bruce a zis că, Mântuitorul a spus
celor doisprezece apostoli în acest text, că ei vor trebui să renunţe la
ideile lor evreieşti cu privire la restaurarea împărăţiei lui Israel, pentru
că naţiunea lor, nu urma să fie restaurată, după concepţia pe care o
aveau ei, ci, dimpotrivă, avea să fie distrusă şi împrăștiată printre
națiuni, fapt care s-a şi împlinit 26.
III. SIGURANŢA ÎMPLINIRII ACESTEI PREZICERI
Toţi trei evangheliştii sinoptici, L-au citat pe Domnul Isus
spunând: “Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor
trece.” (Mc.v.31;Mt.v.35;Lc.v.33)
Această afirmaţie a Domnului Isus ne arată, cu ce autoritate
divină a vorbit. Este adevărat că, atunci când Fiul lui Dumnezeu a
făcut această afirmaţie solemnă, S-a referit, în mod special, la semnele
pe care le prezisese că urmau să se împlinească la sfârşitul dispensaţiei
evreieşti, pe care ucenicii le puteau urmări şi vedea cum aveau să se
împlinească cu cea mai mare siguranţă şi exactitate. Dar, tot aşa de
adevărat este şi faptul că, Domnul Isus când a făcut această afirmaţie
cu glasul şi cu autoritatea Sa de Dumnezeu, a avut în vedere şi toate
celelalte preziceri, pe care le-a făcut în discursul Său escatologic, în
legătură cu sfârşitul lumii şi a doua Sa venire şi, chiar toate
promisiunile şi învăţătura Sa. Cerul şi pământul vor trece la a doua Sa
venire, dar nimic din tot ce El ne-a prezis şi ne-a promis, nu va rămâne
fără să se împlinească27.

2. MacDonald, W., Comentar la Noul Testament, p. 114, 176, 270.
3. Mulder, H., Spoorzoeker in Bijbelse Landen, p. 93;
7. Op. cit.
10. Op. cit. p. 348;
544.
18. Op. cit.;
20. Op. cit.;
23. Grant, F.W., Matthew, p. 230;
MacDonald, W., Comentar la Noul Testament, p. 115, 176.
Halley, H.H., Manual Biblic, p. 446.
44. GATA ÎN ORICE MOMENT PENTRU A DOUA
VENIRE A LUI CRISTOS (I)
Marcu 13 : 32 – 37
32 Dar despre ziua aceea sau ceasul acela, nu ştie nimeni, nici
îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.
33 Aveţi grijă, vegheaţi şi rugaţi-vă, căci nu ştiţi când va veni
ziua aceea.
34 Se va întâmpla ca şi cu un om plecat într-o altă ţară, care
îşi lasă casa, dă sclavilor săi autoritate, arată fiecăruia care este
datoria lui şi porunceşte portarului să vegheze.
35 Vegheaţi, dar, pentru că nu ştiţi când va veni stăpânul
casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântatul cocoşilor, sau
dimineaţa.
36 Temeţi-vă ca nu cumva, venind fără veste, să vă găsească
dormind.
37 Ce zic vouă, zic tuturor: Vegheaţi!”
Matei 24 : 36 - 51
36 Despre ziua aceea şi despre ceasul acela nu ştie nimeni:
nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.
37 Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla
şi la venirea Fiului omului.
38 Într-adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când
oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau până în ziua când a
intrat Noe în corabie
39 şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe
toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului.
40 Atunci, din doi bărbaţi care vor fi la câmp, unul va fi luat şi
altul va fi lăsat.
41 Din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată şi
alta va fi lăsată.
42 Vegheaţi, dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul
vostru.
43 Să ştiţi că, dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte
va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa.
44 De aceea, şi voi fiţi gata: căci Fiul omului va veni în ceasul
în care nu vă gândiţi.
45 Care este deci sclavul credincios şi înţelept pe care l-a pus
stăpânul său peste ceilalţi slujitori, ca să le dea hrana la vremea
hotărâtă?
46 Ferice de sclavul acela pe care stăpânul său, la venirea lui,
îl va găsi făcând aşa!
47 Adevărat vă spun că îl va pune peste toate averile sale.
48 Dar dacă este un sclav rău, care zice în inima lui:
“Stăpânul meu întârzie să vină!”
49 Dacă va începe să-i bată pe tovarăşii lui de muncă şi să
mănânce şi să bea cu beţivii,
50 stăpânul sclavului aceluia va veni în ziua în care el nu se
aşteaptă şi în ceasul pe care nu-l ştie,
51 îl va tăia în două şi soarta lui va fi soarta făţarnicilor;
acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.
Luca 21 : 34 – 36
34 Aveţi grijă la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze
inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură, şi cu îngrijorările vieţii
acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră.
35 Căci ziua aceea va veni ca un laţ peste toţi cei care locuiesc
pe toată faţa pământului.
36 Vegheaţi, dar, în tot timpul şi rugaţi-vă ca să aveţi putere să
scăpaţi de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla şi să staţi în
picioare înaintea Fiului Omului.
Armonizat
1 Dar despre ziua aceea sau ceasul acela, nu ştie nimeni, nici
îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl. (Mc.v.32)
2 Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi
la venirea Fiului omului. (Mt.v.37)
3 Într-adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când
oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau până în ziua când a
intrat Noe în corabie (Mt.v.38)
4 şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe
toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului. (Mt.v.39)
5 Atunci, din doi bărbaţi care vor fi la câmp, unul va fi luat şi
altul va fi lăsat. (Mt.v.40)
6 Din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată şi
alta va fi lăsată. (Mt.v.41)
7 Vegheaţi, dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul
vostru. (Mt.v.42)
8 Aveţi grijă, vegheaţi şi rugaţi-vă, căci nu ştiţi când va veni
ziua aceea. (Mc.v.33)
9 Aveţi grijă la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze
inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură, şi cu îngrijorările vieţii
acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra
voastră.(Lc.v.34)
10 Căci ziua aceea va veni ca un laţ peste toţi cei care locuiesc
pe toată faţa pământului. (Lc.v.35)
11 Să ştiţi că, dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte
va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. (Mt.v.43)
12 De aceea, şi voi fiţi gata: căci Fiul omului va veni în ceasul
în care nu vă gândiţi. (Mt.v.44)
13 Vegheaţi, dar, în tot timpul şi rugaţi-vă ca să aveţi putere să
scăpaţi de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla şi să staţi în
picioare înaintea Fiului omului. (Lc.v.36)
14 Se va întâmpla ca şi cu un om plecat într-o altă ţară, care
îşi lasă casa, dă sclavilor săi autoritate, arată fiecăruia care este
datoria lui şi porunceşte portarului să vegheze. (Mc.v.34)
15 Care este deci sclavul credincios şi înţelept pe care l-a pus
stăpânul său peste ceilalţi slujitori, ca să le dea hrana la vremea
hotărâtă? (Mt.v.45)
16 Ferice de sclavul acela pe care stăpânul său, la venirea lui,
îl va găsi făcând aşa! (Mt.v.46)
17 Adevărat vă spun că îl va pune peste toate averile sale.
(Mt.v.47)
18 Dar dacă este un sclav rău, care zice în inima lui:
“Stăpânul meu întârzie să vină!” (Mt.v.48)
19 Dacă va începe să-i bată pe tovarăşii lui de muncă şi să
mănânce şi să bea cu beţivii, (Mt.v.49)
20 stăpânul sclavului aceluia va veni în ziua în care el nu se
aşteaptă şi în ceasul pe care nu-l ştie, (Mt.v.50)
21 îl va tăia în două şi soarta lui va fi soarta făţarnicilor;
acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. (Mt.v.51)
22 Vegheaţi, dar, pentru că nu ştiţi când va veni stăpânul
casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântatul cocoşilor, sau
dimineaţa. (Mc.v.35)
23 Temeţi-vă ca nu cumva, venind fără veste, să vă găsească
dormind. (Mc.v.36)
24 Ce zic vouă, zic tuturor: Vegheaţi!” (Mc.v.37)
Acest text lung, care ne vorbeşte despre a doua venire a lui
Cristos şi care ne descoperă cele mai importante lucruri în legătură cu
acest eveniment mare, se include tot în discursul escatologic al
Domnului Isus, pe care l-a rostit pe Muntele Măslinilor înaintea celor
12 apostoli.
Din acest text, vom ţine două studii cu aceeaşi temă: Gata în
orice moment pentru a doua venire a lui Cristos. În primul studiu ne
vom ocupa de două lucruri: de necunoaşterea timpului revenirii
Domnului Isus şi de vegherea în noaptea cea lungă şi grea a
dispensaţiei naţiunilor.
I. NECUNOAŞTEREA TIMPULUI REVENIRII
DOMNULUI ISUS
Evanghelistul Marcu L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Dar
despre ziua aceea sau ceasul acela, nu ştie nimeni, nici îngerii din
ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.” (Mc.v.32)
Comentatorul A. Edersheim a spus că, prima parte a discursului
Domnului Isus, respectiv: dărâmarea templului, distrugerea
Ierusalimului şi toate celelalte semne prevestitoare ale sfârşitului
dispensaţiei evreieşti, nu erau altceva, decât nişte informaţii
suplimentare la cele două întrebări puse Mântuitorului, pe munte, de
către cei patru apostoli: Petru, Iacov, Ioan şi Andrei, cu privire la
sfârşitul lumii şi revenirea Lui: “Spune-ne”, i-au zis ei. “când se vor
întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al
sfârşitului veacului acestuia?” (Mt.24:3;Mc.13:3) Semnele, prezise de
Domnul Isus, erau clare pentru a arăta sfârşitul dispensaţiei evreieşti,
dar ele nu sunt clare pentru a ne indica exact timpul sfârşitului lumii şi
al revenirii Domnului Isus. Acesta este motivul pentru care
Mântuitorul, vorbind în această, a doua parte a discursului despre
revenirea Sa şi sfârşitul lumii, ne învaţă că noi nu putem şti exact
timpul acestor două evenimente mari! Şi, tot aceasta este şi cauza,
pentru care El ne-a atenţionat că, noi trebuie să veghem încontinuu şi
să fim întotdeauna gata pentru aceste două evenimente! 1
Aceste două versete identice, unul din Evanghelia după Marcu:
“Dar despre ziua aceea sau ceasul acela, nu ştie nimeni, nici îngerii
din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl,” (v.32) şi altul din Evanghelia
după Matei: “Despre ziua aceea şi ceasul acela, nu ştie nimeni, nici
îngerii, nici Fiul, ci numai Tatăl,” (v.36) nu numai că le-au dat mult
de lucru comentatorilor şi exegeţilor, dar i-au şi împărţit în două opinii
contradictorii. Mulţi comentatori şi teologi susţin cu tărie, pe baza
acestor două versete că, nu numai oamenii şi îngerii nu ştiu ziua şi
ceasul revenirii Domnului Isus, dar nici chiar Mântuitorul nu cunoaşte
data revenirii Sale 2.
Toţi aceştia aduc următoarele trei argumente: primul, că
Domnul Isus, prin întrupare, ar fi fost limitat în cunoaşterea Sa divină;
al doilea, că El a lăsat această problemă în seama Tatălui; şi al treilea,
că Tatăl a păstrat acest secret numai pentru Sine 3. Împotriva primului
argument, care era răspândit chiar şi în Biserica Primară, că Domnul
Isus, prin întrupare, ar fi fost limitat în cunoaşterea Sa divină, s-a
ridicat Augustin, explicând şi el obscur că, descoperirea datei revenirii
Sale şi a sfârşitului lumii, n-a intrat în obiectul revelaţiei Lui 4.
Alţi comentatori şi teologi, spun tocmai invers că, Domnul Isus
ştia data revenirii Sale şi atunci când era pe pământ şi, că faptul acesta
este, nu numai absurd, ca să-I atribuim această ignoranţă, dar chiar şi
lipsit de revernţă 5.
Comentatorul D.B.J. Campbell ne informează că, din unele
manuscrise lipsesc cuvintele “nici Fiul”, atât din versetul 32 din
Evanghelia după Marcu, cât şi din versetul 36 din Evanghelia după
Matei 6. Dar, cuvintele “nici Fiul”, nu figurează nici în versetul 36 din
Evanghelia după Matei în versiunile Bibliilor englezeşti: Versiunea
Autorizată a lui King James (Autorised King James Version), a lui
James Moffatt, în traducerea rusească şi în cea sârbească. De aici
vedem, cât de grea era problema aceasta şi pentru bibliologi. Nu există
nici o îndoială, cu privire la autenticitatea cuvintelor “nici Fiul”, că ele
n-ar fi fost scrise în manuscrisele originale de către evangheliştii
Marcu şi Matei 7. Explicaţia este că, unii dintre copiştii manuscriselor
au scos cuvintele “nici Fiul”, ca ele să nu limiteze divinitatea
Mântuitorului 8. Majoritatea exegeţilor din timpul nostru modern, spre
deosebire de cei mai vechi, consideră că şi cuvintele “nici Fiul”, au
fost autentice şi în textul Evanghelistului Matei 9.
Sunt trei argumente care ne arată că, Domnul Isus cunoştea
data revenirii Sale şi când era pe pământ:
(1) Primul argument este că, Mântuitorul, deşi era într-un trup
material, totuşi poseda toate atributele de Dumnezeu adevărat. N-a
existat nici un moment în viaţa Sa, în care să fi încetat să fie
Dumnezeu adevărat 10.
(2) Al doilea argument este sintagma “fiul omului” din textele
paralele cu privire la păcatul împotriva Duhului Sfânt. Când am tratat
studiul intitulat Păcatul împotriva Duhului Sfânt, (Vol.IV,Stud.9) am
văzut că atunci când Domnul Isus a zis: “Oricine va vorbi împotriva
Fiul omului va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt
nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor,” (Matei 12:32)
unii comentatori spun că, Mântuitorul ar fi zis aici că oricine vorbea
împotriva Lui când trăia în trup, era iertat; pe când, dacă cineva
vorbea împotriva Duhului Sfânt, se făcea vinovat de un păcat veşnic
11
. Oare acesta să fie adevărul? Nu!
Iată explicaţia: în limba ebraică nu se folosea niciodată
cuvântul simplu “om”, ci “fiul omului”12. Acesta este motivul pentru
care noi întâlnim adeseori în Vechiul Testament sintagma “fiul
omului”: “Fiul omului, stai în picioare, şi-ţi voi vorbi.” (Ezechiel 2:1)
Pe timpul Domnului Isus se auzea mereu din gura rabinilor această
sintagmă când începeau să spună câte o parabolă: “Era un fiu al
omului...”
Apoi, în manuscrisele greceşti ale Noului Testament din
primele secole, cât şi în cele de mai târziu, toate cuvintele începeau cu
litere mari. Aceste manuscrise erau cunoscute sub denumirea de
manuscrise unciale sau majusculare. Asemenea manuscrise nu puteau
să ne arate unde trebuiau scrise literele mari şi unde trebuiau puse cele
mici.
Mântuitorul, n-a folosit în textul cu privire la păcatul împotriva
Duhului Sfânt, titlul Lui de “Fiul omului”, ci sintagma obişnuită a
unui om oarecare. Domnul Isus ne-a spus în acest verset: “Dacă un
om vorbeşte împotriva unui alt om, va fi iertat,” pentru că noi oamenii
greşim unii altora şi ne supărăm unii pe alţii; “pe când, dacă cineva
huleşte împotriva Duhului Sfânt, nu mai poate fi iertat.”
Să știe că, şi în textul pe care-l studiem acum, avem de-a face
cu un caz similar că, Domnul Isus n-a folosit în discurs titlul Lui de
“Fiul omului”, ci sintama evreiască “a unui om oarecare”; că unii
bibliologi, punând majusculă la cuvântul “fiu”, au transformat
sintagma evreiască de “fiul omului” în titlul Domnului Isus de “Fiul
omului”. Iar alţi bibliologi, tăind cuvântul “omului” şi, lăsând numai
pe cel de “Fiu”, au transformat cuvântul “Fiu” în titlul celei de-a Doua
Persoane a Sfintei Treimi. Astfel, când Domnul Isus a zis: “Dar
despre ziua aceea sau ceasul acela, nu ştie nimeni, nici îngerii din
ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl,” (Mc.v.33) înseamnă că El a spus că,
despre ziua revenirii Sale nu ştie nimeni dintre oameni, că nu ştiu nici
chiar îngerii din cer, decât Dumnezeu. Or, Domnul Isus era Dumnezeu
ca Dumnezeu-Tatăl şi, dacă era Dumnezeu, aşa cum spuneau: Ioan
Gură de Aur din Biserica Primară şi A. Edersheim, care a trăit în
secolul trecut, cât şi mulţi alţi comentatori, atunci, cum de nu putea să
ştie data revenirii Sale? 13
(3) Şi al treilea argument care ne arată că, Domnul Isus
cunoştea data revenirii Sale şi când era pe pământ este că,
Evanghelistul Marcu a accentuat în unele cazuri atât de mult asupra
umanităţii Domnului Isus, încât i-a limitat uneori divinitatea, aşa cum
am văzut când am tratat studiul intitulat Evangheliile sinoptice.
(Vol.I,Stud.1) Vom aduce numai două cazuri de corectare, în care
evangheliştilor Matei şi Luca, li se părea că Evanghelistul Marcu a
limitat puterea divină a Domnului Isus 14. Primul caz era, când
Mântuitorul vindeca bolnavii în Capernaum după un apus de soare
într-o zi de sabat. Evanghelistul Marcu a scris: “Seara, după asfinţitul
soarelui, au adus la El pe toţi bolnavii şi pe toţi cei stăpâniţi de
demoni ... (34) El i-a vindecat pe mulţi care sufereau de diferite boli;
de asemenea, a scos mulţi demoni.” (1:32,33) Evanghelistul Matei l-a
corectat: “Seara au adus la Isus mulţi oameni stăpâniţi de demoni. El,
prin cuvântul Lui, a scos din ei duhurile necurate şi i-a vindecat pe
toţi bolnavii.” (8:16) Evanghelistul Luca, de asemenea, l-a corectat pe
Evanghelistul Marcu: “La asfinţitul soarelui, toţi cei ce aveau bolnavi
atinşi de felurite boli îi aduceau la El. El Îşi punea mâinile peste
fiecare din ei şi-i vindeca.” (4:40) Şi al doilea caz era, atunci când
Mântuitorul se afla în sinagoga din Nazaret. Evanghelistul Marcu a
scris: “N-a putut să facă nici o minune acolo, ci doar Şi-a pus mâinile
peste câţiva bolnavi şi i-a vindecat. (6) Şi se mira de necredinţa lor.”
(6:5-6) Evanghelistul Matei l-a corectat: “N-a făcut multe minuni în
locul acela din cauza necredinţei lor.” (13:58) Este adevărat că și
Evanghelistul Matei obișnuia să limiteze uneori cunoașterea
Domnului Isus, stunci când accentua asupra umanității Mântuitorului,
ca în cazul când Domnul Isus S-a apropiat de smochin să vadă dacă
are în el smochine (Matei 21:18-19). Numai că, în textul pe care îl
studiem, nu avem un asemenea caz al limitării cunoașterii Domnului
Isus 15.
Această afirmaţie, pe care a făcut-o Domnul Isus în aceste două
versete paralele Marcu 32 şi Matei 36, era studiată şi dezbătută de
către cei mai mari şi spirituali teologi, comentatori şi exegeţi, până
când au ajuns la convingerea că Domnul Isus ştia data revenirii Lui,
spre deosebire de oameni, pentru că El era Dumnezeu.
Alexander Bruce a conchis din învăţătura Domnului Isus, că
data revenirii Lui este un secret divin al lui Dumnezeu-Tatăl, pe care
nu o ştie nimeni, nici chiar dintre îngeri şi, cu atât mai puţin, dintre
oameni. Acest comentator a mai spus: “Dacă Dumnezeu ţine ascunsă,
chiar şi data morţii omului, atunci, cu atât mai mult, El păstrează
ascunsă ziua morţii lumii, nu numai faţă de toţi oamenii de pe pământ,
dar chiar şi faţă de toţi îngerii din cer.” 16
Dacă acesta este adevărul lui Dumnezeu, revelat în Sfintele
Scripturi că, nimeni dintre oameni şi nici chiar dintre îngeri, nu ştie
data revenirii lui Cristos, atunci, cum de au îndrăznit unii, care se
consideră chiar teologi, că ei, au o asemenea cunoştinţă, ca să
stabilească data revenirii Domnului Isus în anul 1843, sau mai exact în
22 octombrie 1844; Iar alţii, s-o fixeze în toamna anului 1914! 17
Faptul că, vrem să smulgem de la Dumnezeu, ce El a considerat să
ascundă de noi, ca să nu cunoaştem, este un act de neascultare şi chiar
de răzvrătire 18.
Şi, în al doilea rând, ne vom ocupa în acest studiu de
II. VEGHEREA ÎN NOAPTEA CEA LUNGĂ ŞI GREA A
DISPENSAŢIEI NAŢIUNILOR
Pe timpul Domnului Isus, romanii aveau împărțită noaptea în
patru străji de câte trei ore: de la 6 seara la 9, 9 la 12, 12 la 3 şi de la 3
la 6 dimineaţa. Mântuitorul a asemănat era creștină cu o noapte lungă
şi grea de patru străji 19. El a spus: “Vegheaţi, dar, pentru că nu ştiţi
când va veni stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la
cântatul cocoşilor, sau dimineaţa.” (Mc.v.35)
Comentatorii, W. Barclay şi J.C. Ryle, au spus că, aici avem o
mare lecţie practică în legătură cu tot ce ne-a învăţat Mântuitorul
despre revenirea Lui şi sfârşitul lumii, pe care ne-a rezumat-o în două
îndatoriri majore: de-a veghea şi de-a ne ruga 20. El ne-a zis:
“Vegheaţi, dar, în tot timpul şi rugaţi-vă ca să aveţi putere să scăpaţi
de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla şi să staţi în picioare
înaintea Fiului omului.” (Lc.v.36)
Comentatorii, J.C. Ryle, A. Edersheim şi Alexander Bruce, au
zis că Fiul omului, ca Unul care cunoştea, pe de o parte, somnolenţa
naturii umane din punct de vedere spiritual; iar, pe de altă parte că,
noaptea erei noastre creştine va fi lungă şi grea, în care nimeni nu va
şti timpul reîntoarcerii Lui, ne-a dat cea mai importantă şi cea mai
necesară lecţie, care este vegherea 21. Mântuitorul a pus un mare
accent pe veghere, de aceea El ne-a îndemnat în acest text de cinci ori
să veghem, spunând apostolilor: “Ce zic vouă, zic tuturor: vegheaţi!”
(Mc.v.37)
Comentatorii au estimat din acest text, cel puţin, 14 motive
majore pentru care trebuie să veghem:
(1) Primul motiv pentru care trebuie să veghem este, marea ei
importanță. Creştinul trebuie să fie într-o stare de aşteptare
permanentă a revenirii Domnului Isus, de aceea, vegherea este pentru
el de o valoare supremă 22. Mântuitorul ilustrează importanţa vegherii,
cât şi răsplata ei în parabola robului credincios, care a fost pus ca
administrator peste casa stăpânului său 23.
(2) Al doilea motiv este, că Domnul Isus a asemănat era
noastră creştină cu o noapte grea și lungă de milenii 24.
(3) Al treilea motiv este, că nu ştim data revenirii Domnului
Isus. Acesta este un alt motiv mare pentru care noi, veghind
permanent şi, pregătindu-ne mereu, trebuie să fim întotdeauna gata
pentru revenirea Domnului Isus 25. Mântuitorul a zis: “Dar despre ziua
aceea sau ceasul acela, nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici
Fiul, ci numai Tatăl.” (Mc.v.32) “Vegheaţi, dar, pentru că nu ştiţi în
ce zi va veni Domnul vostru.” (Mt.v.42) şi “Vegheaţi, dar, pentru că
nu ştiţi când va veni stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopţii,
sau la cântatul cocoşilor, sau dimineaţa.” (Mc.v.35)
(4) Al patrulea motiv, îl constituie semnele prevestitoare, care
sunt o avertizare împotriva stării noastre de nepăsare, cât și nişte
indicătoare ale revenirii Domnului Isus 26. Mântuitorul a zis:
de toate lucrurile acestea, care se vor întâmpla şi să staţi în picioare
înaintea Fiului omului.” (Lc.v.36)
(5) Al cincilea motiv, îl constituie comportamentul şi atitudinea
noastră pe care o avem faţă de lucrarea care ne-a fost încredinţată 27.
“Stăpânul” din parabolă, Îl reprezintă pe Cristos, care prin învierea şi
înălţarea Sa la cer, a plecat de la noi şi urmează să revină 28. Domnul
Isus ne-a zis: “Temeţi-vă ca nu cumva, venind fără veste, să vă
găsească dormind.” (Mc.v.36)
(6) Al şaselea motiv este, că era noastră creştină se află în
preajma revenirii Domnului Isus. Creştinii trebuie să fie conştienţi că,
pot fi surprinși în orice moment de ea 29. Creştinii trebuie să vegheze,
ca nu cumva să piardă Eternitatea pentru lucrurile mici şi de scurtă
durată din lumea aceasta.
(7) Al şaptelea motiv este, că numai veghind, ne putem
îndrepta privirea din noaptea cea lungă şi grea a erei creştine spre
soarele Eternităţii 30.
(8) Al optulea motiv este, că numai veghind, ne putem păstra
mintea şi inima proaspete faţă de Domnul Isus şi faţă de toate
cerinţele şi promisiunile Lui 31.
(9) Al nouălea motiv este, că numai vegherea va fi singurul
deznodământ al tuturor problemelor grele pe care ni le-au creat
lucrurile de pe pământ.
(10) Al zecelea motiv este, că revenira Domnului Isus va fi
sigură şi inevitabilă. Pentru acest eveniment suprem şi capital, chiar şi
morţii vor trebui să învieze. Domnul Isus va reveni pe norii cerului şi,
atunci, şi noi va trebui să dăm faţă cu El, fie că vom fi demni să-L
întâmpinăm, fie că nu vom fi demni 32.
(11) Al unsprezecelea motiv este, că la revenirea Domnului
Isus, noi trebuie să fim gata şi, cu atât mai mult, pentru faptul că noi
nu ştim când va avea loc 33. Mântuitorul a zis: “De aceea, şi voi fiţi
gata: căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi.”
(Mt.v.44)
(12) Al doisprezecelea motiv este, că a doua venire a
Domnului Isus, va avea loc dintr-o dată şi pe neaşteptate.
Mântuitorul, pentru a ne demonstra felul surprinzător al revenirii Lui,
ne-a adus ca exemplu pe contemporanii lui Noe, care n-au bănuit
venirea potopului, în ciuda propovăduirii lui Noe, până când apele
potopului i-au înecat pe toţi. Tot astfel, şi la a doua venire a Domnului
Isus, oamenii, fiind preocupaţi numai de lucrurile pământeşti, vor fi
surprinşi de revenirea Mântuitorului, în ciuda prevenirii lor, prin
predicarea Evangheliei 34. Domnul Isus a zis: “De aceea, şi voi fiţi
gata: căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi.”
(Mt.v.44)
(13) Al treisprezecelea motiv este, că nevegherea va aduce în
urma ei cel mai mare dezastru. Domnul Isus aseamănă nevegherea
asupra revenirii Sale cu prinderea omului în cel mai periculos laţ şi cu
jefuirea lui de către hoţi în timpul nopţii. El a zis: “Căci ziua aceea va
veni ca un laţ peste toţi cei care locuiesc pe toată faţa pământului.”
(Lc.v.35) Apoi, Mântuitorul ne spune că hoţul nu-l înştiinţează pe
stăpânul casei printr-o scrisoare, sau prin telefon, când urmează să
vină ca să i-o jefuiască. Strategia lui este ca să-l surprindă neveghind
pe stăpân. Această strategie a hoţului, îl obligă pe proprietarul casei,
care are valori, să vegheze, tot timpul 35. Domnul Isus a zis: “Să ştiţi
că, dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte va veni hoţul, ar
veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa.” (Mt.v.43) Mântuitorul ne-a
atenţionat că, dacă vegherea unui stăpân, era atât de necesară
împotriva unui hoţ, ca să nu-i spargă zidurile de lut ale casei şi să nu-i
fure comoara vremelnică, aşa cum adeseori se întâmpla în Israel,
atunci, cu cât mai necesară, ne este vegherea în bezna nopţii din
preajma revenirii Fiului lui Dumnezeu, ca Diavolul să nu ne jefuiască
de șansa de-a primi tezaurul etern, pe care Mântuitorul vrea să ni-l
ofere când vine.
(14) Şi al patrusprezecelea motiv, pentru care Domnul Isus ne
cere să veghem asupra revenirii Lui este, că numai această vghere, ne
ajută să trecem biruitori în lupta vieţii 36. Mântuitorul a spus:
de toate lucrurile acestea, care se vor întâmpla şi să staţi în picioare
înaintea Fiului omului. (Lc.v.36)

4. Bunciu, I., Explicarea Evangheliilor, p. 312.
14. Carson, D.A., Moo, D.J., Morris, L., An Introduction to the New
Testament, p. 34.
Bunciu, I., Explicarea Evangheliilor, p. 312.
31. Op. cit.
45. GATA ÎN ORICE MOMENT PENTRU A DOUA
VENIRE A LUI CRISTOS (II)
Marcu 13 : 32 – 37; Matei 24 : 36 – 51; Luca 21 : 34 - 36
Acest text lung are două paralele similare: una în Evanghelia

după Luca 12:35-48, pe care am tratat-o în studiul intitulat A doua
venire a lui Cristos (Vol.IV,Stud.22) şi a doua tot, în Evanghelia după
Luca 17:20-37, pe care am abordat-o în studiul intitulat Timpul venirii
Împărăţiei lui Dumnezeu. (Vol.VI,Stud.33)
În al doilea studiu din acest text intitulat, tot Gata în orice
moment pentru a doua venire a lui Cristos, ne vom ocupa de alte
cinci lucruri: cerinţa Mântuitorului de a fi gata pentru revenirea Lui,
ignoranţa şi indiferenţa lumii faţă de această cerinţă, marea despărţire,
răsplata celor ce se vor pregăti şi vor fi gata pentru revenirea
Mântuitorului şi pedeapsa celor ce nu se vor pregăti şi nu vor fi gata
pentru acest mare eveniment.
În al treilea rând, ne vom ocupa din acest text de
III. CERINŢA MÂNTUITORULUI DE A FI GATA
PENTRU REVENIREA LUI
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând: “De
aceea, şi voi fiţi gata: căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă
gândiţi.” (v.44)
Când Mântuitorul a asemănat era creştină cu o noapte lungă și
grea, cu așteptarea revenirii Lui și cu un răsărit de soare a lumii
cereşti, aşa cum am văzut în studiul trecut, ni se pare că avem în față
trei mari paradoxuri:
(1) Primul paradox: cum a putut Fiul lui Dumnezeu să asemene
era creştină cu o noapte romană lungă şi grea, formată din patru
străji de câte trei ore, când ea este epoca celei mai mari lumini pe
care Cristos a adus-o pe pământ? Ce paradox şi ce tragedie, când
Dascălul ceresc a trebuit să asemene era luminoasă a lumii creştine cu
o noapte întunecoasă, lungă şi grea! Fiul lui Dumnezeu a făcut această
asemănare, fiindcă El a făcut totul, cu scopul de-a pregăti cerul pentru
oamenii care se pocăiesc, dar în același timp, El ştia că cei mai mulţi,
chiar şi dintre cei ce se numesc creştini, nu se vor lăsa pregătiţi pentru
cer în această epocă lungă de har. Acesta este unul dintre motivele,
pentru care Mântuitorul numeşte această epocă de lumină şi de har:
nopte întunecoasă, lungă şi grea! Totodată, aceasta este una din
cauzele pentru care El ne cheamă, în îndurarea Sa, pe întreaga durată a
acestei epoci, la veghere şi pregătire pentru Împărăţia cerurilor!
(2) Al doilea paradox aparent este: cum a putut Domnul Isus să
spună că, era creştină se află în pragul Eternităţii, când s-au scurs
două mii de ani şi El n-a venit încă, în ciuda faptului că creştinii au
început să-L aştepte chiar din primul secol? Răspunsul la această
întrebare este că, Mântuitorul n-a asemănat numai un anumit timp
scurt din preajma revenirii Sale cu pragul Eternităţii, ci chiar întreaga
eră creştină. Evanghelistul Matei L-a citat pe Fiul lui Dumnezeu
spunând: “De atunci încolo, Isus a început să predice şi să zică:
«Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.»” (Matei 4:17)
Evanghelistul Matei a folosit pentru adverbul nostru de timp
”aproape” grecescul eggiken, care înseamnă ”la îndemână”. Astfel,
când Mântuitorul a spus: “Pocăiţi-vă, pentru că Împărăţia cerurilor
vă este la îndemână,” înseamnă că, cei care s-au pregătit în secolul
întâi prin veghere şi pocăinţă pentru revenirea lui Cristos, erau tot atât
de aproape de cer, ca şi cei care se pregătesc prin veghere şi pocăinţă,
pentru revenirea Mântuitorului în preajma revenirii Sale. Deosebirea
constă numai în fapul că, prin deces, noi, suntem chemaţi la cer; iar,
prin reîntoarcerea Mântuitorului, El, va veni după noi, ca să ne ducă în
Împărăţia Sa cerească. Astfel, şi creştinii care erau chemaţi la cer, prin
deces, în primele secole ale erei creştine, se aflau în pragul Eternităţii,
tot aşa de bine, ca şi creştinii din preajma revenirii Domnului Isus,
care vor fi duşi de El în Împărăţia eternă a lui Dumnezeu 1.
(3) Şi al treilea paradox aparent al Fiului lui Dumnezeu este:
oare, cum a putut el să asemene era creştină din preajma revenirii Lui
cu un răsărit de soare a lumii cereşti, când tot El a spus în parabola
unui alt stăpân care a plecat la nuntă, că acesta s-a întors noaptea în
jurul orei 12? Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus zicând:
“Fie că vine la a doua strajă din noapte, fie că vine la a treia strajă,”
(12:38) şi când, Mântuitorul a zis în Parabola celor zece fecioare, că
mirele va veni la miezul nopţii. Evanghelistul Matei L-a citat pe
Domnul Isus spunând: “La miezul nopţii s-a auzit un strigăt: «Iată
mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!»” (Matei 25:6) Mântuitorul nu S-a
contrazis nici aici. El ştia că era creştină, nu numai că va fi pentru cei
mai mulţi ca o noapte lungă şi grea, dar că ea, va şi sfârşi pentru ei
într-un miez de noapte şi, ei vor trebui să-şi continue existenţa într-un
alt întuneric veşnic, cu mult mai cumplit, dintr-o altă lume. Fiul lui
Dumnezeu ştia şi faptul că, numai prin revenirea Sa, va răsări soarele
Eternităţii pentru toţi răscumpăraţii Săi. Acesta este motivul pentru
care Mântuitorul a vrut să îndrepte privirile tuturor copiilor lui
Dumnezeu asupra revenirii Lui!
Ferice de aceia, care veghează și se pregătesc pentru revenirea
Sa, care se lasă iluminați de această lumină a Fiului lui Dumnezeu, pe
care ne-a adus-o în discursul Său escatologic de pe Muntele
Măslinilor, cu trei zile înainte de răstignire!
Dar, dumnezeiescul nostru Învăţător ne cere, nu numai să
veghem şi să ne pregătim în vederea revenirii Lui, ci ne pretinde ca
atunci când Se va întoarce, noi să fim gata. Evanghelistul Matei L-a
citat pe Mântuitorul spunând: “De aceea, şi voi fiţi gata: căci Fiul
omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi.” (v.44) Fiul lui
Dumnezeu ne pretinde lucrul acesta, pentru că totul va depinde de
faptul: dacă noi vom fi gata în acel moment pentru revenirea Lui, sau
nu, fie că va veni El la noi, fie că noi, părăsind pământul, vom merge
mai repede la El.
Viaţa pentru mulţi dintre noi este plină de lucrări neterminate,
pentru alţii este plină de lucrări făcute pe jumătate, pentru alţii este
plină de lucrări abia începute şi pentru alţii este plină de lucrări
abandonate. Domnul Isus ne-a dat la fiecare câteva porunci de împlinit
şi ne-a încredinţat la toţi câteva lucrări de făcut: de-a ne înveşmânta cu
haina purităţii, de-a ne împăca cu toţi semenii noştri, de-a lumina cu
viaţa noastră de copii ai lui Dumnezeu celor din jurul nostru şi de a-L
mărturisi pe Criatos şi altora. Oare, cine dintre noi poate să spună că el
a terminat aceste lucrări, ca şi multe altele de felul acesta, pe care ni
le-a încredinţat Mântuitorul să le facem? Nimeni. Iată, de ce
Mântuitorul ne-a spus, să fim gata pentru revenirea Lui: cu toate
poruncile împlinite şi cu toate lucrările terminate!
Putem spune din nou: ferice de aceia care se lasă atinşi de acest
discurs escatologic al Mântuitorului; care veghează în noaptea cea
lungă şi grea a erei creştine şi, mai ales, în preajma sfârşitului ei; care
se pregătesc; şi care, cu atât mai mult, ascultând de această cerinţă a
Domnului Isus, sunt gata şi îşi aşteaptă Mântuitorul să apară în orice
moment!
În al patrulea rând, ne vom ocupa de
IV. IGNORANŢA ŞI INDIFERENŢA LUMII FAŢĂ DE
CERINŢA LUI CRISTOS DE-A FI GATA PENTRU A
DOUA SA VENIRE
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Cum
s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea
Fiului omului. (38) Într-adevăr, cum era în zilele dinainte de potop,
când oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau până în ziua
când a intrat Noe în corabie (39) şi n-au ştiut nimic, până când a
venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului
omului.” (v.37-39)
Timpul din preajma revenirii Domnului Isus, va fi un timp de
indiferenţă a oamenilor faţă de sufletul şi destinul lor etern, şi de
ignoranţă faţă de cerinţa şi avertizarea lui Dumnezeu. Dascălul ceresc
ne-a arătat cu ajutorul potopului, marele şi groaznicul tablou al
sfârşitului lumii. Observăm că, deşi răutatea oamenilor dinainte de
potop, a atins punctul culminant, totuşi nu pe ea ne-a prezentat-o
Domnul Isus aici, ca pe o trăsătură caracteristică a timpului din
preajma potopului, ci atitudinea contemporanilor lui Noe de
ignoranţă faţă de avertizarea lui Dumnezeu şi de indiferenţă faţă de
sufletul şi destinul lor etern 2. Ceea ce înseamnă că, ignoranţa faţă de
Cuvântul lui Dumnezeu şi, indiferenţa faţă de sufletul şi destinul
etern, sunt păcate, cu mult mai grave, decât orice alt păcat, pentru că,
cei ce se fac vinovaţi de aceste păcate, sunt pierduţi pentru totdeauna,
fiindcă ei nu vin la Dumnezeu ca să-I ceară iertare. Pe când, cei care
se fac vinovaţi de alte păcate, fie cât de mari și multe, dar dacă se
pocăiesc de ele, primesc iertarea.
Oamenii din preajma revenirii Domnului Isus, vor fi atraşi de
duhul şi de rutina lumii, ca şi contemporanii lui Noe. Deşi Dumnezeu
i-a prevenit pe contemporanii lui Noe, prin acest sol al Lui, totuşi ei I-
au sfidat mesajul şi l-au luat drept basm. Ei, fiind indiferenţi de
destinul lor veşnic, îşi vedeau liniştiţi de treburile lor obişnuite ca până
atunci 3. Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Într-
adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când oamenii mâncau şi
beau, se însurau şi se măritau până în ziua când a intrat Noe în
corabie (39) şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat
pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului.” (v.38-39)
Pentru contemporanii lui Noe, potopul părea a fi un basm.
Numai că, dumnezeiescul nostru Învăţător ne-a spus, în modul cel mai
solemn că, în final, a venit potopul şi i-a înecat pe toţi, cu excepţia lui
Noe şi a celor care se aflau cu el în corabia salvării. Cuvintele
Domnului Isus: “Tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului,” ne arată că,
aşa cum i-a surprins şi i-a nimicit potopul pe contemporanii lui Noe,
tocmai atunci când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau şi când,
nici prin cap nu le trecea de potop, de suflet şi de eternitate. Tot aşa,
din cauza ignoranţei şi a indiferenţei noastre, a celor care trăim în
preajma revenirii Domnului Isus, sfârşitul lumii ne va surprinde dintr-
o dată şi, acesta, tocmai atunci când vom fi preocupaţi cel mai mult de
lucrurile materiale şi când vom fi furaţi de rutina vieţii 4.
În acest tablou, cu potopul, Mântuitorul ne avertizează că, în
timpul de veghere şi de pregătire din preajma revenirii Lui, nimeni să
nu se lase ispitit de lucrurile materiale, fie ele cât de bune şi de
necesare şi, să uite de eternitate, pentru că se angajează la cel mai
mare risc: ca să-şi piardă fericirea eternă, în schimbul unor lucruri de
nimic şi de scurtă durată 5.
Să nu ne înşelăm cu concepţia că, toţi păgânii, ateii şi evreii, se
vor încreştina înainte de-a veni sfârşitul. Şi să nu ne lăsăm ispitiţi să
credem că, sfârşitul tuturor lucrurilor nu poate fi aproape, pentru că
sunt încă multe lucruri rele în lume și, chiar în biserici, care trebuie să
fie puse la punct până atunci. Mântuitorul nu ne-a învăţat aşa ceva, ci,
dimpotrivă, El ne spune în acest text escatologic, că timpul din
preajma revenirii Sale se va asemăna cu zilele lui Noe, când miliarde
de necreştini şi sute de milioane de creştini formali, vor fi găsiţi
indiferenţi, ignoranţi, neveghind, necredincioşi, lumeşti, fără Cristos şi
nepregătiţi pentru a-L întâlni în calitate de Judecător Suprem 6.
În al cincilea rând, ne vom ocupa de
V. MAREA DESPĂRŢIRE A CELOR CARE S-AU
PREGĂTIT ŞI AU FOST GATA PENTRU REVENIREA
DOMNULUI ISUS, DE CEI CARE NU S-AU PREGĂTIT
ŞI N-AU FOST GATA PENTRU ACEST EVENIMENT
SUPREM
“Atunci, din doi bărbaţi care vor fi la câmp, unul va fi luat şi altul va
fi lăsat. (41) Din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată
şi alta va fi lăsată.” (v.40-41)
În Israel, de obicei, femeile măcinau la o râșniță foarte simplă,
compusă din două pietre. Piatra superioară avea la mijloc un orificiu
în care se puneau grăunţele şi un mâner de lemn, cu ajutorul căruia
cele două femei, care stăteau faţă în faţă, învârteau piatra superioară şi
puneau mereu grăunţe 7.
Aici avem un tablou groaznic, care reprezintă rapiditatea
despărţirii oamanilor în momentul revenirii Domnului Isus. Această
selecţie ne este prezentată pe fondul celor doi bărbaţi, care erau pe
câmp şi a celor două femei, care măcinau la râșniță. Când cineva se
afla pe câmp în timp de asediere, nu mai avea vreme să meargă acasă,
ca să-şi ia hainele şi alte lucruri şi, apoi să fugă în munţi 8.
La sfârşitul epocii prezente, Cristos va veni dintr-o dată pe norii
cerului, pentru cei necredincioși, în calitate de Judecător Suprem şi,
pentru cei credincioși, în calitate de Mire, pentru a-Şi lua mireasa, ca
să fie cu ea pentru totdeauna în Împărăţia Sa cerească 9. Dascălul
ceresc ne arată în acest tablou al despărţirii rapide, că atunci când va
reveni El, nu va mai fi timp pentru rezolvarea celei mai mari probleme
din viață - mântuirea sufletului. Rapiditatea revenirii Fiului lui
Dumnezeu, va închide uşa harului dintr-o dată şi pentru totdeauna şi,
atunci nimeni nu-şi va mai putea rezolva problema veşniciei.
Aici nu este vorba de răpire, aşa cum susţin unii, ci avem
marele tablou al despărţirii oamenilor, în vederea celor două lumi
opuse: cer şi infern. Acest tablou al marei selecţii a celor ce vor fi
pregătiţi şi găsiţi gata pentru revenirea lui Cristos, dintre cei care nu
vor fi pregătiţi şi găsiţi gata pentru acest eveniment suprem, l-a avut
Domnul Isus în vedere, atunci când ne-a spus parabolele: separării
grâului de neghină, a oilor de capre şi a peştilor buni de cei
nefolositori. Astăzi, credincioşii şi necredincioşii sunt amestecaţi
pretutindeni: în oraşe şi sate, în case, pe câmp şi, chiar în biserici.
Copiii lui Dumnezeu şi oamenii care trăiesc în păcat şi resping harul
lui Cristos, sunt acum împreună, dar nu va fi aşa întotdeauna. Ce
tablou cumplit şi groaznic va fi acesta al separării, când soţii se vor
despărţi de soţiile lor pentru veci de veci, părinţii de copii şi fraţii unii
de alţii; când unii vor merge în bucuria şi fericirea eternă din cer, iar
alţii se vor duce în chinul cel veşnic din iazul cu foc! Atunci, oricât de
mult, ţi-ai iubi partenerul, copilul, părintele şi fratele, nu-i vei putea
ajuta cu nimic, ci va trebui să te desparţi de ei pentru totdeauna,
fiindcă nu va mai fi timp de pocăinţă şi nu va mai exista har pentru
nimeni. Cine poate să descrie fericirea celor ce vor fi luaţi pentru a fi
duşi în gloria eternă? Şi, apoi, cine îşi poate imagina, ce durere vor
simţi în suflet cei ce vor fi duşi în chinul cel veşnic din infern? 10
Domnul Isus ne-a făcut cunoscut lucrul acesta dinainte, cu toată
căldura inimii şi, El ni l-a revelat cu scopul ca, luând act de el, cu toată
seriozitatea, să-L acceptăm cu toţii ca Domn şi Mântuitor pentru a nu
avea parte de această despărţire de cei dragi.
În al șaselea rând, ne vom ocupa de

VI. RĂSPLATA CELOR CE S-AU PREGĂTIT ŞI AU
FOST GATA PENTRU REVENIREA MÂNTUIROULUI
Evangheliştii Marcu şi Matei, L-au redat pe Domnul Isus
“(14) Se va întâmpla ca şi cu un om plecat într-o altă
ţară, care îşi lasă casa, dă sclavilor săi autoritate, arată
fiecăruia care este datoria lui şi porunceşte portarului să
vegheze. (Mc.v.34)
(15) Care este deci sclavul credincios şi înţelept pe care
l-a pus stăpânul său peste ceilalţi slujitori, ca să le dea hrana
la vremea hotărâtă? (Mt.v.45)
(16) Ferice de sclavul acela pe care stăpânul său, la
venirea lui, îl va găsi făcând aşa! (Mt.v.46)
(17) Adevărat vă spun că îl va pune peste toate averile
sale.” (Mt.v.47)
Stăpânul care a plecat într-o altă ţară şi a trasat robilor anumite
sarcini, până la întoarcerea lui, Îl reprezintă pe Domnul Isus care, după
ce S-a înălţat la cer, este aşteptat să vină din nou. Iar robii, îi
reprezintă, mai întâi, pe apostoli, apoi, pe vestitorii Evangheliei şi, în
cele din urmă, pe toţi creştinii 11.
Faptul că, Mântuitorul ne-a încredinţat să facem anumite lucrări
şi ne-a spus să veghem şi să ne pregătim în vederea revenirii Lui,
înseamnă mult de tot.
În Răsărit, un administrator avea mare autoritate pentru că el,
pe lângă casa stăpânului, îi administra şi averea. Acest administrator
din parabolă, deşi era sclav, putea să controleze, nu numai pe sclavi,
dar chiar şi pe toţi slujitorii şi arendaşii 12.
În această parabolă, Domnul Isus ne arată doi administratori
care erau robi: unul înţelept şi altul nechibzuit. Prin primul, care era
înţelept, ne-a arătat ce înseamnă a veghea, a ne pregăti şi a fi gata
pentru revenirea Sa. Iar, prin al doilea, care era nechibzuit, ne-a arătat
ce înseamnă a nu veghea, a nu ne pregăti şi a nu fi gata pentru acest
eveniment suprem.
Mântuitorul, pentru a ne arăta, ce răsplată vor primi cei care
veghează, îşi îndeplinesc bine slujba, nu fac abuz de autoritatea lor, se
pregătesc, sunt gata şi-L aşteaptă, ne-a spus parabola administratorului
credincios 13. Vegherea acestui rob, îndeplinirea slujbei încredinţate cu
credincioşie şi pregătirea lui în vederea întoarcerii stăpânului, au
constituit pentru el un privilegiu în vederea unei răsplătiri mari.
Stăpânul, la întoarcerea sa, văzând că acest rob şi-a îndeplinit
conştiincios misiunile încredinţate, i-a mărit drepturile, punându-l
căpetenie, nu numai peste sclavi, dar şi peste servitori şi arendaşi, şi i-
a încredinţat funcţia de administrator, chiar şi peste casa şi toată
averea lui14.
În această parabolă, cu robul credincios şi înţelept, Dascălul
ceresc ne învaţă că, atunci când El va reveni, va oferi celor ce vor
veghea, îşi vor îndeplini bine slujba, se vor pregăti şi Îl vor aştepta, cu
mult mai mult, decât ce a încredinţat acest stăpân robului său
credincios. Acestora, ca unor fii, El le va da, drept moştenire, toată
Casa şi toată Împărăţia Lui de Dumnezeu.
Ideea de bază a Domnului Isus în acest discurs escatologic era:
de-a ne aminti mereu că noi, fiind în era creştină, ne trăim fiecare
moment al vieţii în așteptarea venirii Lui, în care trebuie să ne
terminăm lucrările încredinţate şi să nu ne lăsăm ispitiţi de cele
pământeşti şi trecătoare, fiindcă ne aşteaptă un tezeur ceresc şi veşnic
15
.
Este o adâncime infinită în următoarele cuvinte, pe care le-a
rostit dumnezeiescul nostru Învăţător: “Ferice de sclavul acela pe
care stăpânul său, la venirea lui, îl va găsi făcând aşa!” (Mt.v.46)
Pentru noi, ființe umane, nu va putea să existe un lucru mai minunat
ca acesta: de-a ne găsi Domnul Isus la venirea Sa “făcând aşa”, cum
ne-a spus El. Împlinirea cerinţelor Mântuitorului, ne va aduce o
răsplată în cer atât de mare, pe care nimeni dintre pământeni nu o
poate bănui şi imagina. Dacă Domnul Isus a fericit un rob, pe care
stăpânul lui l-a găsit “făcând aşa” cum i-a cerut, atunci, cu cât mai
mult, El îi va ferici în Eternitate pe aceia pe care, la revenirea Lui îi va
găsi “făcând aşa” cum le-a spus! 16
Şi, în al șaptelea rând, ne vom ocupa de

VII. PEDEAPSA CELOR CARE NU S-AU PREGĂTIT ŞI
N-AU FOST GATA PENTRU REVENIREA FIULUI LUI
DUMNEZEU
“(48) Dar dacă este un sclav rău, care zice în inima lui:
«Stăpânul meu întârzie să vină!»
(49) Dacă va începe să-i bată pe tovarăşii lui de muncă
şi să mănânce şi să bea cu beţivii,
(50) stăpânul sclavului aceluia va veni în ziua în care el
nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu-l ştie,
(51) îl va tăia în două şi soarta lui va fi soarta
făţarnicilor; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” (v.48-
51)
Fiul lui Dumnezeu, ca să ne arate marele pericol de-a nu
veghea, de-a nu ne face datoria şi de-a nu ne pregăti pentru revenirea
Sa, ne-a spus parabola administratorului necredincios şi nechibzuit. El
ne învaţă în această parabolă că, faptul de-a nu veghea, de-a nu ne face
lucrarea încredinţată şi de-a nu ne pregăti pentru revenirea Sa, cu toată
prevenirea şi avertizarea, pe care ni le-a făcut, este un păcat teribil,
care atrage după sine cea mai mare pedeapsă.
Mântuitorul ne scoate în evidenţă că, acest sclav a făcut două
greşeli mari:
(1) Prima, că s-a lăsat ispitit să spună în inima lui: “Până
stăpânul este plecat, eu pot să fac tot ce-mi place.” Astfel, ne spune
Domnul Isus, că el a început să ducă o viaţă de plăceri şi de abuzuri:
să mănânce, să bea, să se îmbete şi să-i bată pe tovarăşii lui de muncă.
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând: “ ... Va începe
să-i bată pe tovarăşii lui de muncă şi să mănânce şi să bea cu beţivii.”
(v.49) Aceste vicii, zugrăvite de Domnul Isus, erau bine cunoscute în
israel. Despre beţie se aminteşte mai mult de 30 de ori în Vechiul
Testament. Ea a fost mustrată aspru de proroci. (Isaia 28:1 etc.)17
Comentatorul Alexander Bruce spune că, şi conducătorii multor
biserici, se lasă ispitiţi să aibă o atitudine rea faţă de unii dintre
credicioşi, pe care ei nu-i agrează: de a-i nedreptăţii şi, chiar de a-i
persecuta 18.
(2) Şi a doua greşeală a acestui sclav rău, neloial stăpânului şi
nechibzut era, că şi-a zis, în continuare, în inima lui: “Stăpânul meu
întârzie să vină şi astfel eu am timp destul ca să-mi pun lucrurile la
punct până va veni el.”(Mt.v.48) Duhul Celui Rău, care conduce
lumea la dezastru, este acela care zice “mai este timp”. Această
amăgire, agreabilă şi confortabilă, a sclavului rău, necredincios şi
nechibzuit din parabolă, că mai avea timp destul ca să pună lucrurile la
punct până îi va veni stăpânul care, după convingerea lui, întârzia, este
şi amăgirea, aproape, a întregii lumi.
O ilustraţie, în legătură cu ucenicia a trei diavoli, care au venit
pe pământ să-şi dea examenul de absolvire, spune că primul, dintre
aceştia, a zis lui Satan, şeful tuturor diavolilor: “Eu, ca să-i ispitesc pe
oameni, le voi zice că nu există Dumnezeu.” Satan i-a răspuns:
“Această metodă nu va amăgi pe mulţi, pentru că oamenii ştiu că
există Dumnezeu.” Al doilea a zis: “Eu voi spune oamenilor că nu
există iad.” Acestuia, Satan i-a răspuns: “Tu, nu vei reuşi să înşeli pe
mulţi oameni cu această metodă pentru că ei, fiind păcătoşi, ştiu că
există iad.” Şi, al treilea diavol, pentru a reuşi la acest examen de
calificare, a zis lui Satan: “Eu voi spune oamenilor că, mai este timp
pentru pocăinţă şi nu-i nici o grabă pentru mântuire.” “Du-te şi
aplică această strategie”, i-a zis Satan, “pentru că tu vei înşela pe cei
mai mulţi oameni.” Amânarea este cea mai periculoasă dintre toate
metodele. Pe ea o folosesc cele mai multe spirite rele şi cu ea înşală,
aproape o lume întreagă, ducând-o în infern 19.
Nimic nu este mai tragic şi mai fatal ca faptul: de-a ne lăsa
amăgiţi de Cel Rău, că mai este timp pentru pregătire şi că nu-i nici o
grabă pentru Eternitate. În felul acesta ne ducem viaţa într-un mod
uşuratic: nu veghem, nu ne pregătim, nu suntem gata şi nu-L aşteptăm
pe Domnul Isus. Sclavul nechibzuit a uitat că va sosi, în mod
inevitabil, ziua în care va trebui să dea socoteală înaintea stăpânului şi
că nimeni nu ştie când va sosi acea zi. Şi, într-adevăr, stăpânul lui a
venit în ceasul în care el nu s-a aşteptat şi, astfel, i-a aplicat pedeapsa
cea mai aspră, tăindu-l în două. Evanghelistul Matei L-a citat pe
Domnul Isus spunând:
“(48) Dar dacă este un sclav rău, care zice în inima lui:
«Stăpânul meu întârzie să vină!»
(49) Dacă va începe să-i bată pe tovarăşii lui de muncă
şi să mănânce şi să bea cu beţivii,
(50) stăpânul sclavului aceluia va veni în ziua în care el
nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu-l ştie,
(51) îl va tăia în două şi soarta lui va fi soarta
făţarnicilor; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” (v.48-
51)
Cuvintele “îl va tăia în două”, au înţeles figurativ, care
înseamnă că i se va aplica pedeapsa cea mai aspră, care sunt flăcările
infernului, locul unde este “plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” 20 Acolo,
spune Domnul Isus, vor ajunge nu numai păgânii, ateii şi evreii, care
L-au respins, dar şi toţi “făţarnicii” care joacă teatru că sunt creștini.
Această avertizare, Domnul Isus a făcut-o apostolilor, tuturor
vestitorilor Evangheliei şi tuturor creştinilor, ca toţi să ne ducem
lucrarea la îndeplinire, toţi să veghem, toţi să ne pregătim pentru
revenirea Lui, toţi să-L aşteptăm şi cu toţii să fim gata, atunci când El
va veni pe norii cerului. Comentatorul J.C. Ryle a zis: “Atunci când va
reveni Domnul Isus, la o singură clipeală de ochi, întreg mersul lumii
se va schimba. Morţii vor învia. Necredincioşii se vor boci. Întreg
adevărul va fi cunoscut şi de către aceia care şi-au astupat urechile
ca să nu-l audă. Pământul va dispărea cu toate lucrurile de pe el şi va
începe Eternitatea în toată frumuseţea, splendoarea şi minunăţiile ei,
pentru cei care au vegheat, s-au pregătit şi L-au aşteptat pe Domnul
Isus să vină ca să-i ducă în Împărăţia Lui glorioasă din cer.” 21
5. Op. cit.
8. Op. cit. p. 349.
Ryle, J.C., Matthew, p. 327 – 328;
46. PARABOLA CELOR ZECE FECIOARE (I)
Matei 25 : 1 – 13
1 Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare

care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui.
2 Cinci din ele erau nechibzuite şi cinci înţelepte.
3 Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele
ulei.
4 Dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi
ulei în vase.
5 Fiindcă mirele întârzia, au aţipit toate şi au adormit.
6 La miezul nopţii s-a auzit un strigăt: “Iată mirele, ieşiţi-i în
întâmpinare!”
7 Atunci toate fecioarele acelea s-au ridicat şi şi-au pregătit
candelele.
8 Cele nechibzuite au zis celor înţelepte: “Daţi-ne din uleiul
vostru, căci ni se sting candelele.
9 Cele înţelepte le-au răspuns: “Nu, ca nu cumva să nu ne
ajungă nici nouă, nici vouă; ci mai bine duceţi-vă la cei care vând
ulei şi cumpăraţi-vă.”
10 Pe când se duceau ele să cumpere ulei, a venit mirele: cele
care erau gata au intrat cu el în sala de nuntă şi s-a încuiat uşa.
11 Mai pe urmă au venit şi celelalte fecioare şi au zis:
“Doamne, Doamne, deschide-ne!”
12 Dar el, drept răspuns, le-a zis: “Adevărat vă spun că nu vă
cunosc!”
13 Veghea-ţi, dar, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul când va veni
Fiul omului.
Evanghelistul Matei, când începe să ne prezinte parabola

Domnului Isus cu cele zece fecioare cu adverbul de timp “atunci”,
face două lucruri: ne arată revenirea Domnului Isus şi totodată, ne
scoate în evidenţă că, această parabolă este în strânsă legătură cu
discursul escatologic al Mântuitorului de pe Muntele Măslinilor, chiar
şi cu discursul Său public pe care l-a ţinut în curtea Templului, tot în
ziua de Marţi din Săptămâna Patimilor. Dar, nu numai parabola celor
zece fecioare are legătură cu cele două discursuri, ci şi parabola
talanţilor şi a judecăţii de apoi, care ne sunt prezentate tot în capitolul
25 1. În parabola celor zece fecioare, Fiul lui Dumnezeu ne arată, ce se
va întâmpla cu aceia care nu vor fi pregătiţi pentru revenirea Sa.
Toţi exegeţii, comentatorii şi cititorii Bibliei spun că, această
parabolă este ornamentată cu cele mai frumoase şi atrăgătoare figuri
poetice şi artistice 2.
Din acest text vom ţine două studii cu aceeaşi temă Parabola
celor zece fecioare. În primul studiu ne vom ocupa de trei lucruri:
obiceiul nunţilor evreieşti, semnificaţia acestei parabole cu privire la
poporul evreu şi semnificaţia acesteia cu privire la Biserica Creştină.
I. OBICEIUL NUNŢILOR EVREIEŞTI
Mântuitorul a spus ucenicilor parabola celor zece fecioare pe
fondul obiceiurilor şi a ritualurilor evreieşti pe care ei, ca şi toţi evreii,
le cunoşteau foarte bine.
Nunţile creau ocazii de mari bucurii în satele din Israel.
Domnişoarele de onoare, care erau întotdeauna în numărul simbolic de
zece, jucau un rol mare în ceremonialul unei nunţi evreieşti. Ele
formau grupul miresei sub numele de “prietenele miresei”, îngrijeau
de problema iluminatului, făceau parada ceremonială cu candele,
aveau misiunea de a-l întâmpina pe mire, când acesta venea cu grupul
lui de prietenii mirelui, ca să ia mireasa şi, aveau datoria să conducă
mireasa la casa mirelui, unde urma să se ţină nunta 3.
La o nuntă evreiască şi mirele era înconjurat de un grup de
tineri, care se numeau prietenii mirelui. Mirele, însoţit de prietenii lui,
de părinţii lui şi de alţi nuntaşi, venea cu procesiune cântând şi
purtând torţe la casa miresei ca s-o ia. Mireasa îl aştepta în sânul
familiei, însoţită de zece fecioare. Ea era îmbrăcată cu cele mai bune
haine şi cu flori pe cap 4. Sosirea mirelui cu procesiune la casa miresei
şi întâlnirea lui cu ea, era momentul cel mai mare şi cel mai solemn al
festivităţii 5.
Mirele, primindu-şi mireasa şi, o dată cu ea şi binecuvântarea
părinţilor şi a tuturor rudelor din partea ei şi din partea lui, pornea
împreună cu mireasa într-o procesiune solemnă spre casa lui, unde
urma să se ţină ospăţul nunţii 6. Procesiunea de la casa miresei spre
casa mirelui, era o altă parte esenţială a unei nunţi evreieşti, la care lua
parte satul întreg ca să conducă tânăra pereche spre noua ei casă.
Mireasa era purtată într-o pataşcă, înconjurată de mire, de cele zece
fecioare şi de prietenii mirelui 7. Procesiunea mergea pe drumul cel
mai lung, pentru a se oferi mirilor posibilitatea de-a fi felicitați și de a
le ura de bine cât mai mulți. La o nuntă evreiască cântau de la 6 la 60
de timpane, pentru a atrage cât mai mulți oameni. Aproape fiecare
locuitor dintr-un sat sau dintr-o cetate, alerga să vadă procesiunea
nunţii şi să binecuvânteze pe miri. Când trecea procesiunea nunţii,
nimeni nu avea voie să iasă în stradă fără să aibă la el o lumină.
Cărturarii și fariseii, abandonau chiar şi studierea legii când trecea o
procesiune de nuntă, pentru a-i binecuvânta şi ei pe miri 8.
În Israel, ca şi în Orientul întreg, nunţile se ţineau întotdeauna
noaptea, de aceea era nevoie de candele9. Ospăţul nunţii se ţinea de
obicei în casa mirelui. Numai, în cazul în care spaţiul era mic, se
închiria o sală specială pentru nunţi din localitate 10. Apoi, o dată cu
intrarea mirelui şi a nuntaşilor în sala de ospăţ, se încuia uşa şi se
începea ospăţul nunţii. După închiderea uşii, nu avea voie să intre nici
un întârziat în sala de ospăţ 11.
În Israel, nunţile se ţineau, de obicei şapte zile. Uneori durau
mai mult, iar alteori mai puţin. Cele şapte zile erau nu numai
săptămâna de ceremonie a nunţii, ci şi săptămâna veseliei, pe care cele
cinci fecioare nechibzuite au pierdut-o. În Israel, tânăra pereche nu
pleca nicăieri în luna de miere, ci stătea acasă în săptămâna aceasta cu
uşa deschisă. Rudele şi prietenii apropiaţi, o tratau în timpul acesta ca
pe un prinţ şi o prinţesă şi, chiar i se adresau cu aceste titluri mari de
prinţ şi de prinţesă, pentru că aceste şapte zile erau cea mai fericită
săptămână din viaţa lor 12.
Asemenea nunţi, se practică şi astăzi în Israel, dar nu numai în
Israel, ci şi în India. Comentatorii, Trench şi Morrison, ne relatează
cum scriitorul englez Ward a văzut o asemenea ceremonie nupţială în
India 13.
Domnul Isus scoate în evidență, în parabola celor zece fecioare,
momentul cel mai solemn, când cele zece fecioare ieşeau din casa
miresei, ca să-l întâmpine pe mire cu candele aprinse 14.
În jumătate din manuscrise scrie în versetul 10 “Pe când se
duceau ele să cumpere ulei, a venit mirele.” Şi, în altă jumătate a
manuscriselor scrie, ca şi în versiunile Siriacă şi Vulgata: “Pe când se
duceau ele să cumpere ulei, a venit mirele cu mireasa lui.” Întrucât
aceste versete sunt în manuscrise într-o balanţă egală, unii dintre
comentatori spun că nu este clar în parabolă, dacă cele zece fecioare
erau la casa miresei, aşteptând sosirea mirelui, sau în casa părinţilor
mirelui, aşteptând să apară mirele și mireasa15. Interpretarea parabolei
depinde foarte mult de varianta pe care o luăm dintre cele două.
Comentatorul Tasker opinează că mirele a venit la casa miresei. Iar
comentatorii, Schniewind şi A.H. M‟Neile, sunt de părere că, mirele a
venit cu mireasa la el acasă 16. Comentatorul evreu A. Ederesheim, a
luat prima variantă, că mirele a venit la casa miresei, pentru că ea este
în concordanţă cu obiceiul şi ritualul nunţilor evreieşti. În parabola
celor zece feciaore, ca şi în parabola nunţii fiului de împărat, nu există
nici o referire la mireasă, pentru că în parabola celor zece feciaore,
aceste domnişoare de onoare au luat locul miresei 17.
II. SEMNIFICAŢIA PARABOLEI CELOR ZECE
FECIOARE CU PRIVIRE LA POPORUL EVREU
Când am tratat studiul intitulat O nouă mărturie a lui Ioan
Botezătorul, (Vol.II,Stud.22) am văzut că unul dintre cele mai mari şi
mai iubite tablouri ale Vechiului Testament este, cel care Îl prezintă pe
Dumnezeu ca Mire şi Israelul ca pe mireasa Lui. (Exod
34:15;Deut.31:16;Isaia 54:5) Noul Testament a preluat acest tablou şi
l-a aplicat la Cristos ca Mire şi la Biserică ca Mireasa Lui. (2
Cor.11:2;Efes.5:22-23)
Ioan Botezătorul, care era trimis de Dumnezeu, ca să-L
proclame pe Domnul Isus ca Mesia înaintea lui Israel şi chiar înaintea
lumii întregi, de asemenea, era inspirat să spună că, Mântuitorul, în
calitate de Mesia-Dumnezeu, era Mirele lui Israel şi că Israelul era
Mireasa Lui. Iar el, Ioan Botezătorul, nu era decât “prietenul Mirelui”.
El a zis: “Cine are mireasă este mire; dar prietenul mirelui, care stă
şi-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui; şi această
bucurie, care este a mea, este deplină.” (Ioan 3:29)
La o nuntă evreiască, prietenul mirelui avea un rol mare: el
invita la nuntă, aranja nunta, prezida ospăţul etc. Dar, misiunea lui
specială, potrivit obiceiului, la care s-a referit Ioan Botezătorul era:
de-a păzi mireasa până când sosea mirele, de-a deschide uşa mirelui în
momentul când îi auzea glasul în întunericul nopţii, de-a face legătura
între mire şi mireasă, de-a conduce mireasa la noul ei cămin şi, numai
după aceea, pleca bucuros că şi-a încheiat misiunea 18.
Ioan Botezătorul a spus ucenicilor lui două lucruri cu privire la
el, la Domnul Isus şi la Israel, pe fondul obiceiului nunţii evreieşti.
Primul lucru era, că misiunea lui n-a fost alta, decât să conducă
Israelul la Cristos, adevăratul lui Mire. Şi, al doilea lucru, pe care l-a
spus Ioan Botezătorul ucenicilor lui era, una dintre cele mai mari
destăinuiri din viaţă: că cea mai mare bucurie pe care o simţea în
suflet era aceea, când i s-a dat marele har să audă glasul Mirelui divin
şi când L-a prezentat lumii. Această bucurie, a declarat Ioan
Botezătorul, îi era “deplină”.
Multe parabole ale Domnului Isus, aveau câte două înţelesuri:
unul special, cu care viza poporul evreu şi, altul genearal, care avea în
vedere Biserica 19.
Prin înţelesul special al acestei parabole şi, prin faptul că Duhul
Sfânt l-a inspirat pe Evanghelistul Matei s-o consemneze în
Evanghelia pe care a dedicat-o evreilor, Domnul Isus a arătat acestei
naţiuni, la sfârşitul dispensaţiei ei, că El era dumnezeiescul ei Mire,
dar ea, neveghind, nu L-a cunoscut. Israelul ştia că era poporul ales al
lui Dumnezeu şi, el ştia şi că istoria lui întreagă era o pregătire pentru
venirea lui Mesia. Cu toate acestea, el n-a vegheat şi nu s-a pregătit
pentru întâmpinarea Mirelui lui. Acesta a fost motivul pentru care,
atunci când Mirele acestei națiuni a sosit, uşa s-a închis pentru ea.
Mântuitorul a arătat în această parabolă, tragedia falimentării lui Israel
într-un mod dramatic 20.
Când am tratat studiul intitulat Pregătirea căii Domnului Isus,
(Vol.II,Stud.3) am văzut că rabinii au învăţat poporul că naţiunea lor
era favorizată înaintea lui Dumnezeu prin Avraam. Ei au spus că,
Avraam era atât de unic în bunătatea lui înaintea lui Dumnezeu, încât
meritele lui erau suficiente, nu numai pentru el, dar şi pentru toţi
descendenţii lui şi că, el a făurit un tezaur de merite public, care nu se
va epuiza niciodată. Aceşti învăţători ai lui Israel propovăduiau, mai
departe că, prin meritele lui Avraam, orice evreu are trecere înaintea
lui Dumnezeu, ca să primească iertarea de păcate prin jertfirea
animalelor şi ceremonialul spălării. Tot aceşti cărturari au zis că, toţi
fiii lui Avraam vor avea parte de lumea viitoare, pentru că Avraam va
sta la porţile gheenei ca să-şi întoarcă de acolo descendenţii care
întâmplător s-au rătăcit 21.
Domnul Isus a zis Israelului în această parabolă că, atunci când
Mirele lui a venit, el, în loc să fi fost pregătit pentru acest eveniment
suprem şi să-L fi “întâmpinat” cu cel mai mare entuziasm, ca
fecioarele înţelepte, lui dimpotrivă, tocmai atunci “au început să i se
stingă candelele”, ca fecioarelor nechibzuite. Şi, aşa cum fecioarele
nechibzuite, au încercat să împrumute uleui de la cele înţelepte, dar n-
au reuşit, tot aşa şi poporul evreu, a încercat să împrumute meritele lui
Avraam, dar n-a reușit, pentru că Mirele divin i-a pretins o pregătire
proprie 22.
Dar, spre deosebire de majoritatea evreilor, pe care Mântuitorul
a asemănat-o cu cele cinci fecioare nechibzuite, era şi o minoritate
infimă, pe care Mirele divin a asemănat-o cu cele cinci fecioare
înţelepte, care au ştiut să-L întâmpine şi, întâmpinându-L, să intre cu
El la ospăţul nunţii Lui cereşti 23.
Duhul Sfânt l-a inspirat pe Evanghelistul Matei ca, dedicându-
şi Evanghelia evreilor, să le consemneze în ea şi parabola celor zece
fecioare, cu scopul de-a le sluji în vederea încreștinării lor în masă.
Dar, cu toate acestea, ei nu L-au acceptat pe Fiul lui Dumnezeu ca
Domn şi Mântuitor, decât într-un număr foarte mic.
Şi, în al treilea rând, ne vom ocupa de înţelesul general al
parabolei celor zece fecioare şi anume de
III. SEMNIFICAŢIA EI CU PRIVIRE LA BISERICA
CREŞTINĂ
Biserica Primară, ca şi Biserica din toate timpurile, a văzut că
această parabolă se referă la a doua venire a Domnului Isus. Ea a
observat lucrul acesta după concluzia cu care Mântuitorul a încheiat
această parabolă în versetul 13, spunând: “Veghea-ţi, dar, căci nu ştiţi
ziua, nici ceasul când va veni Fiul omului.” 24 Acesta este motivul
pentru care, această parabolă are legătură cu capitolul 24, care conţine
discursul escatologic al Domnului Isus cu privire la revenirea Sa şi la
sfârşitul lumii.
Comentatorul A. Edersheim a spus că, parabola celor zece
fecioare ne arată trei lucruri importante: că ziua cea lungă a lumii se
scursese, că dispensația creștină luase sfârşit şi, chiar glasul şi trâmbiţa
răsunătoare de la miezul nopţii, anunţaseră şi ele venirea Mirelui divin
25
.
În noaptea cea lungă şi grea a erei creştine, ne spune
dumnezeiescul nostru Învăţător în această parabolă, că toate cele zece
fecioare “au aţipit şi au adormit” (v.5) și cele înţelepte şi cele
nechibzuite. Comentatorul Alexander Bruce a zis că, dacă şi într-o
noapte fizică, somnul ne este atât de bun şi necesar, atunci, cu cât ne
este mai bună şi mai necesară adormirea noastră în Domnul, în această
noapte lungă şi grea de milenii, a erei creştine! 26
Ioan Gură de Aur, cât şi mulţi alţi comentatori din toate
veacurile, identifică strigătul de la miezul nopţii din această parabolă,
care anunţă sosirea Mirelui, cu strigătul şi cu trâmbiţa răsunătoare a
unui arhanghel, care va da deşteptarea tuturor morţilor la venirea
Fiului lui Dumnezeu 27. Apostolul Pavel a scris în întâia sa Epistolă
către Tesaloniceni: “Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui
arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer şi întâi
vor învia cei morţi în Cristos. (7) Apoi, noi cei vii care vom fi rămas,
vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să-L întâmpinăm pe
Domnul în văzduh ...” (4:16-17)
Mirele divin va veni să-Şi ia Biserica, care este Mireasa Lui,
însoţit de toţi îngerii din cer. (Matei 25:31) Apoi, urmează
evenimentul cel mai glorios: ospăţul nunţii Mielului. Ioan Teologul
scrie în Apocalipa: “Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm glorie!
Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit ... (9) Apoi mi-a zis:
«Scrie: ‚Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului.‟»” (19:7-9)
Acest ospăţ va ţine, nu numai una sau două săptămâni, cât dura o
nuntă evreiască, ci o veşnicie întreagă 28.
Domnul Isus este Fiul Împăratului etern, de aceea, chiar
Dumnezeu-Tatăl Îi va pregăti ospăţul nunţii în Casa Sa din ceruri.
Mirele ceresc ne invită la această nuntă şi ne spune în parabola celor
zece fecioare, să ne pregătim pentru ea.
Celor invitaţi, nu li se spunea niciodată timpul ospăţului nunţii.
Este adevărat că, în Israel, nunţile se ţineau miercuri şi că, se ştie că
ele erau, de regulă, în prima miercuri după expirarea anului de
logodnă, care ţinea exact un an, însă mirele putea să întârzie până la
şapte zile de la miercurea respectivă 29. Până, nici mireasa, nu ştia ziua
şi cesul nunţii, pe care le fixa mirele. Tot ce trebuia ea să ştie era: că
avea marea chemare de-a fi mireasă, că trebuia să se pregătească
pentru mirele ei, că mirele va veni cu siguranţă după ea şi că venirea
lui surprinzătoare, trebuie s-o găsească veghind şi pregătită30.
Prin tăinuirea venirii sale, mirele scotea în evidenţă înaintea
nuntaşilor şi, chiar înaintea tuturor oamenilor din localitate, dragostea
pe care o avea ea faţă de el şi, faptul că, el era sigur de dragostea ei.
După obiceiul şi ritualul nunţii, mirele trebuia să-şi găsească mireasa
trează şi veghind. Dacă o găsea adormită sau, chiar aţipită, el trebuia
să renunţe la ea înaintea nuntaşilor, oricât de mult ar fi iubit-o. Iar,
dacă găsea cele zece fecioare adormite sau aţipite, ele îşi pierdeau
dreptul de-a intra în sala de nuntă şi de-a se bucura la ospăţul nunţii.
Cu cât mirele venea, mai târziu în noapte, şi avea curaj să înainteze
spre a şaptea noapte, cu atât etala mai mult înaintea nuntaşilor,
dragostea miresei, pe care o avea faţă de el şi, siguranţa lui pe care o
avea faţă de dragostea ei. Mirele care era sigur că, dragostea miresei
lui, era mare faţă de el şi voia s-o scoată în evidenţă înaintea
nuntaşilor, ca de altfel şi, siguranţa lui în dragostea ei, desigur că, el
căuta să vină cât mai aproape de miezul nopţii şi aceasta, chiar în
ultima noapte din cele şapte. Dar, totuşi, fiindu-i şi lui frică, ca nu
cumva să aţipească, pentru că şi ea, nu era decât un om şi, astfel să fie
obligat să renunţe la ea de ochii nuntaşilor, un asemenea mire, înainte
de-a ajunge la casa miresei, trimitea cu câteva minute înainte de
sosirea lui, un crainic ca să strige de-a lungul străzii: “Iată mirele,
ieşiţi-i în întâmpinare!” cu scopul de-a anunţa mireasa, dacă aceasta a
aţipit, să aibă timp să se trezească, ca mirele s-o găsească vegind şi
pregătită. Iată, de ce, cele zece fecioare, chiar dacă au adormit toate şi
li s-au stins candelele, aveau timp să se trezească și să-şi aprindă
candelele, ca mirele să le găsească veghind şi pregătite! 31
Domnul Isus ne scoate în evidenţă în această parabolă că, şi El
este un asemenea Mire, care are pretenţia ca Biserica, Mireasa Lui, să-
L iubească pe El, mai mult, decât pe oricare altul, fie soţ sau soţie, tată
sau mamă, frate sau soră, copil sau nepot; şi, mai mult, decât orice alt
lucru din lumea aceasta, fie cât de valoros. Mântuitorul, ne mai arată
în această parabolă, că şi El va veni în miez de noapte, ca să etaleze
dragostea Miresei Lui înaintea tuturor îngerilor din cer şi, chiar
înaintea infernului; şi că, şi El va trimite crainici în miez de noapte, ca
să creeze celor adormiţi ultima şansă de trezire şi de pregătire în
vederea întâmpinării Lui.
Asemenea nunţi, se practică şi astăzi în Israel. Dr. Alexander
Findlay, ne relatează că el personal a văzut în zilele noastre, într-un
oraş din Galileea, cum zece fecioare cântau din timpane şi dansau de-a
lungul drumului înaintea maşinii lui. Un tălmaci din Israel, i-a explicat
că acele domnişoare de onoare, mergeau la casa miresei ca s-o
însoţească în întâmpinarea mirelui, atunci când va sosi momentul
stabilit de obiceiul nunţii. Dr. Findlay, şi-a cerut permisiunea, să vadă
acea nuntă. La care dorinţă, tălmaciul i-a răspuns că, acea nuntă poate
va avea loc după lăsatul serii sau, în acea noapte sau, în noaptea
următoare sau, chiar peste o săptămână, pentru că la ei nimeni nu
poate şti timpul când începe o nuntă. Dar, cel mai interesant lucru, pe
care l-a spus tălmaciul lui Findlay era că, la nunţile din Israel, te apucă
somnul, aşteptându-l pe mire, de la înseratul zilei şi până noaptea
târziu, pentru că mirele, întotdeauna, caută să surprindă mireasa şi cele
zece fecioare, pe unele veghind, iar pe altele aţipite şi, chiar adormite
32
.
Când am tratat studiul intitulat A doua venire a lui Cristos,
(Vol.IV,Stud.22) am văzut că Imperiul Roman a împărţit noaptea în
patru străji de câte trei ore. Tot ce ne-a spus Mântuitorul despre timpul
revenirii Lui este că, El va veni la “a doua” sau la “a treia strajă” .
Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus zicând: “Fie că vine la a
doua strajă din noapte, fie că vine la a treia strajă.” (12:38) Fiul lui
Dumnezeu ne-a arătat în acest verset, ceasul metaforic al întoarcerii
Lui la noi, spunându-ne că El va veni la miezul nopţii. Dacă luăm
acest verset paralel, şi-l punem alături de sintagma figurativă “miezul
nopţii ” din această paralelă a celor zece fecioare, învățăm că
revenirea Fiului lui Dumnezeu, va avea loc chiar la miezul nopții sau,
cu câteva momente înainte sau după acesta, atunci când somnul este
cel mai adânc. Ceea ce înseamnă: când întunericul păcatului, al
necredinţei şi al indiferenţei faţă de Cristos, față de suflet şi față de
eternitate, va fi la culme. Atunci, chiar şi mulţi dintre creştini, îşi vor
pierde, încetul cu încetul, simţul păcatului şi simţul vinei în urma
păcatului şi, le va dispare dragostea faţă de Cristos şi nevoia de
mântuire. Iar, pocăinţa, credinţa şi sfinţenia, vor fi pentru ei nişte
cuvinte demodate, care le vor displace şi, chiar îi vor deranja. Numai
că, toate acestea le vor apare în minte, atunci când vor auzi strigătul de
la miezul nopţii: “Iată Mirele, ieşiţi-I în întâmpinare!” (v.6) dar va fi
prea târziu.
1. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 787, 797;

4. Berkhof, L., Biblica I Archeology, p. 63;
Mackie, G.W., Bible Manners and Customs, p. 122;
6. Berkhof, L., Biblica I Archeology, p. 63;
Mackie, G.W., Bible Manners and Customs, p. 122;
12. Op. cit. p. 352 – 353.
13. Op. cit. p. 352;
MacDonald, W., Comentar la noul Testament, p. 116.
20. Op. cit. p. 354.
21. Op. cit. Vol. I, p. 47;
Manson, T.W., The Servant-Messiah, p. 44 – 45.
24. Op. cit.
26. Bruce, F.F., The Training of the Twelve, p. 340.
32. Op. cit.
47. PARABOLA CELOR ZECE FECIOARE (II)
Matei 25 : 1 – 13
Am văzut că, Domnul Isus ne-a vorbit în discursul Său

escatologic din Evanghelia după Marcu capitolul 13, Evanghelia după
Matei capitolul 24 şi Evanghelia după Luca capitolul 21, despre
veghere şi pregătire, în noaptea cea lungă şi grea a erei creştine. Iar
acum, observăm cum El a continuat să ne arate şi marea importanţă a
vegherii şi a pregătirii în parabola celor zece fecioare, pe care a rostit-
o tot în cadrul discursului Său escatologic de pe Muntele Măslinilor.1
În acest studiu intitulat tot Parabola celor zece fecioare, ne
vom ocupa de alte patru elemente majore ale acestei parabole, pe care
le scoate în evidenţă Domnul Isus: semnificaţia simbolurilor;
deoasebirea dintre fecioarele înţelepte şi cele nechibzuite; strigătul de
la miezul nopţii; şi închiderea uşii.
Al patrulea element din această parabolă este
IV. SEMNIFICAŢIA SIMBOLURILOR
Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care şi-au luat
candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui.” (v.1)
1. La marea întrebare: pe cine reprezintă cele zece fecioare?
s-au dat trei răspunsuri:
a) Comentatorii şi exegeţii catolici, care susţin că sintagma
metaforică “zece fecioare” reprezintă Biserica cu toţi credincioşii ei
autentici, încearcă să dea următoarea explicaţie în legătură cu cele
cinci fecioare nechibzuite care au falimentat datorită nevegherii: că ele
simbolizează pe acei credincioşi, care din cauza nevegheri lor, vor fi
excluşi numai de la anumite privilegii ale revenirii Mântuitorului, dar,
în final, şi ei vor fi salvaţi 2. A doua parte a acestei explicaţii a
catolicilor care, susţinând dogma purgatoriului, spune că, în final, toţi
credincioşii care n-au reuşit să se pregătească suficient pentru
revenirea Domnului Isus, se vor curăţa în purgatoriu. Această
explicație este foarte greşită, ea fiind în cea mai mare discordanţă, nu
numai cu această parabolă, dar, chiar şi cu întreg Noul Testament.
b) Alţi comentatori şi exegeţi cred că, cele cinci fecioare
nechibzuite, reprezintă cele două feluri de credincioşi care formează
Biserica vizibilă a lui Cristos: convertiţi şi neconvertiţi, mântuiţi şi
nemântuiţi, falşi şi autentici, aşa cum Domnul Isus ne-a învăţat în
parabola omului înţelept care şi-a zidit casa pe stâncă şi a celui
nechibzuit care şi-a zidit-o pe nisip; în parabola năvodului care prinde
tot felul de peşti; şi, în parabola holdei în care a crescut şi neghina
împreună cu grâul. Acest punct de vedere l-au susţinut mulţi
comentatori de-a lungul celor două milenii a Bisericii Creştine ca:
Bullinger, Brentius, Gualter, Pellican, Beza, Ferus, Paroeus, Piscator,
Musculus, Leigh, Baxter, Quesnel, Poole, Manton, M. Henry, F.C.
Burkitt, Doddridge, Gill, E. Scott şi mulţi alţii3.
c) Şi alţi comentatori şi exegeţi susţin cu tărie, ca şi cei din
prima opinie, că cele zece fecioare reprezintă Biserica cu toţi
credincioşii ei autentici, dar ei nu susțin purgatoriul. Aceştia aduc
următoarele patru argumente: a) că şi cele cinci fecioare nechibzuite
aveau candele ca şi cele înţelepte; b) că şi ele şi-au luat candelele şi au
ieşit în întâmpinarea mirelui; c) că şi candelele lor ardeau cândva; d) şi
că, în parabolă, nu ni se spune că cinci dintre fecioare erau “bune” şi
cinci “rele”, ci cinci dintre ele erau “înţelepte” şi cinci “nechibzuite”,
pentru că cele nechibzuite nu şi-au luat cu ele şi ulei de rezervă în
vase. Domnul Isus ne învaţă în această parabolă trei lucruri: a) că toţi
credincioşii sunt invitaţi la ospăţul nunţii Mielului, b) că cele cinci
fecioare nechibzuite s-au făcut răspunzătoare pentru nevegherea şi
nepregătirea lor şi c) că marea selecţie o va face Domnul Isus, în
calitate de Mire etern 4.
2. În legătură cu metafora candelelor s-au emis două opinii:
a) Unii cred că ”metafora candelelor” simbolizează credinţa,
care este necesară fiecărui creştin. Aceştia argumentează cu faptul că,
şi cele cinci fecioare nechibzuite aveau candele şi că, şi ele au ieşit în
întâmpinarea mirelui, ceea ce ne arată, că şi ele aveau credinţă creştină
autentică, dar nu în aceeaşi
măsură 5.
b) Şi a doua opinie
susține că, metafora candelelor,
îi reprezintă numai pe
credincioşii autentici. La
nunţile evreieşti erau două
feluri de lumini: torţele, pe care
le purtau nuntaşii din partea O candelă obişnuită
mirelui şi candelele, pe care le
aveau cele zece fecioare, care erau din partea miresei. În textul
grecesc, figurează doi termeni pentru candele: luxnon, care se folosea
pentru “candele obişnuite”, pe care îl găsim în Evanghelia după Matei
5:15 şi 6:22 şi în Evanghelia după Luca 15:8 şi, lampadas, care se
întrebuinţa pentru “candele speciale de la nunţi”, pe care îl aflăm în
această parabolă a celor zece fecioare 6.
Comentatorul A. Edersheim, ne spune că, atât scrierile
rabinilor, cât şi investigaţiile arheologice, ne ajută foarte mult să
cunoaştem, nu numai candelele celor zece fecioare, dar, cunoscându-le
pe acestea, să înţelegem, mai uşor, chiar şi întreaga parabolă. Cuvântul
grecesc lampad sau lampadas, fiind aramaicizat în scrierile talmudice,
este redat prin cel de lappid. Această candelă avea formă rotundă;
lumina tot pe bază de ulei şi a unui fitil; se punea de-asupra unui vas
care, de obicei, se umplea cu ulei; şi, apoi, atât candela, cât şi vasul de
sub ea, se aşezau pe vârful unei prăjini lungi de lemn, care se purta pe
sus. La procesiunea unei nunţi evreieşti, purtau de fiecare dată, zece
fecioare, zece candele de
felul acesta. Conform
tradiţiei rabinilor, cifra
de zece candele,
simboliza că nunta era
oficială şi autentică. Nici
chiar o adunare de
sinagogă evreiască, nu
putea fi oficială şi
autentică, dacă nu
întrunea cel puţin zece
evrei. Cele zece fecioare,
care aveau misiunea să
se adune la casa miresei,
să însoţească mireasa,
să-l întâmpine pe mire şi
să conducă procesiunea
nunţii, purtând cele zece
candele, arătau că, acea
nuntă era oficială şi
Parabola celor zece fecioare
autentică. Tot
comentatorul A.
Edersheim spunea, potrivit acestui ceremonial, că Mirele divin ne
atenţionează că, numai acei credincioşi care veghează, se pregătesc şi
luminează până la sfârşit, chiar şi în miezul nopţii întunecoase şi grele
a revenirii Sale, ca şi cele cinci fecioare înţelepte, sunt autentici şi că
se vor bucura de ospăţul Lui ceresc. Dar, acei credicinioşi, care nu
veghează până la capăt, aşa cum n-au vegheat nici cele cinci fecioare
nechibzuite, nu sunt credincioşi adevăraţi şi că, şi ei vor pierde, cu
siguranţă, ospăţul nunţii Lui cereşti, aşa cum şi cele cinci fecioare
nechibzuite, au pierdut marele privilegiu de-a intra la ospăţul nunţii7.
3. Și, în legătură cu metafora uleiului, s-au creat multe dispute
între reformaţi şi catolici, şi între protestanţi şi catolici. Reformaţii şi
protestanţii susţin că uleiul simbolizează credinţa, iar catolicii cred cu
tărie că el reprezintă faptele bune. Catolicii explică, mai întâi, că
faptul de-a avea cineva o candelă fără ulei, înseamnă a nu-i fi de nici
un folos şi, apoi, argumentează cu Epistola Sobornicească a lui Iacov,
în care scrie: “Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea
însăşi.” (2:17) 8 Noi credem, potrivit interpretării unei parabole, care
nu se interpretează ca o alegorie, cât şi, potrivit explicaţiei pe care ne-
a dat-o comentatorul A. Edersheim, că uleiul nu reprezintă aici nici
credinţa şi nici faptele bune, ci îi reprezintă pe creştinii adevăraţi care,
ca să aibă parte de ospăţul nunţii Mielului, trebuie să vegheze, să se
pregătească şi să lumineze, ca lampada celor cinci fecioare înțelepte,
până la revenirea Mirelui nostru divin, chiar şi în miezul nopţii
întunecoase şi grele din preajma revenirii Lui.
Al cincilea element din această parabolă este
V. DEOSEBIREA DINTRE FECIOARELE ÎNŢELEPTE
ŞI CELE NECHIBZUITE
Comentatorul A. Edersheim a spus că, fecioarele nechibzuite
sunt menţionate înaintea celor înţelepte, în vederea atingerii ţintei pe
care o urmărea Domnul Isus în parabolă 9. Evanghelistul Matei a scris:
“Cinci din ele erau nechibzuite şi cinci înţelepte.” (v.2)
Am văzut mai înainte, că deosebirea dintre cele zece fecioare n-
a constat în faptul că, unele dintre ele erau bune, iar altele erau rele şi
nici că, unele erau născute din nou, iar altele nu erau născute din nou,
ci deosebirea dintre ele a constat în faptul că, cinci erau înţelepte şi
cinci nechibzuite. Această nechibzuinţă părea mică, dar cu consecinţe
foarte mari: de a-L pierde pentru totdeauna pe Mire şi fericirea eternă
din Împărăţia Lui. Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus
spunând: “Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele
ulei. (4) Dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi
ulei în vase.” (v.3-4) Comentatorul H. Alford, de asemenea, spunea
că, toată înţelepciunea celor cinci fecioare înţelepte şi că, toată
nechibzuinţa celor cinci fecioare nechibzuite, a constat în uleiul din
vasele de rezervă, care constituie lecţia de bază a parabolei 10.
Nechibzuinţa celor cinci fecioare care au falimentat era, că n-au luat
cu ele şi ulei în vasele de rezervă, nu că au uitat, ci au crezut că mirele
nu va întârzia şi că astfel nu vor avea nevoie de el. Sau, poate au
crezut că, în cel mai rău caz, dacă mirele va întârzia puţin, ele vor
împrumuta de la colegele lor, despre care ştiau că şi-au umplut vasele
de rezervă 11.
Pentru că mirele a întârziat și a venit la miezul nopţii, toate
fecioarele au aţipit şi au adormit, şi cele înţelepte, ca şi cele
nechibzuite. Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând:
“Fiindcă mirele întârzia, au aţipit toate şi au adormit.” (v.5) Cele
cinci fecioare nechibzuite, n-au falimentat pentru că au aţipit şi au
adormit. Lucrul acesta se vede şi din faptul că, şi cele cinci fecioare
înţelepte, au aţipit şi au adormit, dar ele, spre deoasebire de cele cinci
fecioare nechibzuite, în precauţia lor, au luat toate măsurile
necesare împotriva marelui pericol 12. Dacă o asemenea fecioară, de
la o nuntă evreiască, era într-un mare pericol când i se stingea candela
şi nu avea ulei în vasul de rezervă la sosirea mirelui, atunci, cu cât
mai mare va fi pericolul pentru un creştin, pe care îl va surprinde
venirea Mirelui ceresc cu candela stinsă! 13
Al șaselea element din această parabolă este
VI. STRIGĂTUL DE LA MIEZUL NOPŢII
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând: “La
miezul nopţii s-a auzit un strigăt: «Iată mirele, ieşiţi-i în
întâmpinare!»” (v.6)
A.H. M‟Neile, cât şi mulţi alţi comentatori, susţin pe baza
obiceiului nunţii evreieşti că, această nuntă din parabolă nu s-a ţinut în
casa miresei, ci în a mirelui 14, fapt pe care l-am văzut şi în studiul
precedent.
Strigătul de la miezul nopţii: “Iată mirele, ieşiţi-i în
întâmpinare!” le-a surprins pe toate cele zece fecioare, pentru că el s-
a auzit, tocmai atunci, când ele dormeau somnul cel mai adânc. Pentru
fecioarele nechibzuite, acest strigăt de la miezul nopţii, a fost cu mult
mai greu, nu numai pentru că ele dormeau adânc, dar, fiindcă ele erau
complet nepregătite: erau cu candele stinse şi fără ulei în vasele de
rezervă 15.
Comentatorii latini spuneau că Pater Lucis, “Părintele
Luminii”, va veni chiar la miezul nopţii. Cuvântul din textul grecesc
gegonen înseamnă “un strigăt care, răsunând puternic, străbate
văzduhul”.16 Acest strigăt şi trâmbiţa răsunătoare a unui arhanghel,
vor trezi la venirea Fiului lui Dumnezeu pe toţi adormiţii şi chiar pe
toţi morţii, care au adormit şi au murit în noaptea cea lungă şi grea de
milenii a lumii.
toate fecioarele acelea s-au ridicat şi şi-au pregătit candelele. (8)
Cele nechibzuite au zis celor înţelepte: «Daţi-ne din uleiul vostru, căci
ni se sting candelele.» (9) Cele înţelepte le-au răspuns: «Nu, ca nu
cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă; ci mai bine duceţi-vă la
cei care vând ulei şi cumpăraţi-vă.»” (v.7-9) La strigătul de la miezul
nopţii, toate cele zece fecioare, s-au trezit şi şi-au aprins candelele.
Dar, tocmai în momentul cel mai critic, când trebuiau să iasă în
întâmpinarea mirelui, candelele celor cinci fecioare nechibzuite, au
început să se stingă. Ele, de abia acum şi-au dat seama, în ce pericol
au ajuns prin faptul că, n-au fost prevăzătoare, ca să ia toate măsurile
necesare pentru a preîntâmpina această tragedie. Acum, ele au văzut
înţelepciunea celor cinci colege ale lor şi regretau că, n-au învăţat de
la acestea să ia şi ele ulei în vasele de rezervă.
Tot ce puteau ele să mai facă acum era, să le implore pe
colegele lor, ca să le împrumute puţin ulei. Astfel, ele le-au spus în
momentul acesta tragic, cu cea mai mare disperare: “Daţi-ne din uleiul
vostru, căci ni se sting candelele.” (v.8) La această cerere, cele cinci
fecioare înţelepte au spus: “Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici
nouă, nici vouă; ci mai bine duceţi-vă la cei care vând ulei şi
cumpăraţi-vă.” (v.9) Comentatorul evreu, A. Edersheim, ne spune că
acest răspuns nu era o ironie, că ele acum s-au trezit că nu aveau ulei
în vasele de rezervă şi că de acum orice încercare de a-şi procura ulei
este zadarnică, ci, dimpotrivă, era un sfat bun, ca ele să încerce chiar şi
imposibilul, pentru că uleiul era strict necesar în vederea a ceea ce
urma 17. Unii comentatori consideră că răspunsul celor cinci fecioare
înţelepte nu era nobil, ci chiar aspru. Ieronim, din Biserica Primară, a
observat că cele cinci fecioare înţelepte n-au răspuns astfel, pentru că
erau egoiste, ci datorită fricii. Fiindcă, atât de înfricoşată va fi ziua
aceea, încât fiecare va trebui să se gândească la sine 18. Iar, alţi
comentatori, au văzut în acest
răspuns al celor cinci fecioare
înţelepte, o înţelepciune mai mare
chiar şi decât aceea pe care a
observat-o Ieronim. Când cele
cinci fecioare înţelepte au zis:
“Nu, ca nu cumva să nu ne
ajungă nici nouă, nici vouă, ...”
(v.9) ele l-au avut în minte pe
mire: ca să nu i se compromită
nunta. Dacă fecioarele înţelepte
îşi împărţeau uleiul cu cele
nechibzuite, puteau să li se stingă
candelele la toate zece în timp ce
mergeau cu procesiunea nunţii
spre casa mirelui şi astfel, ar fi
compromis, nu numai nunta, dar
l-ar fi făcut de ruşine şi pe mire.
În timp ce fecioarele
înţelepte conduceau procesiunea Cele zece fecioare
nunţii cu cinci candele spre casa
mirelui, cele cinci fecioare nechibzuite s-au dus să-şi cumpere ulei.
Nu este greu de explicat, unde şi cum au putut cele cinci
fecioare nechibzuite să se aprovizioneze cu ulei în miez de noapte, de
vreme ce cele cinci fecioare înţelepte le-au sfătuit să se ducă la “cei
care vând ulei şi să-şi cumpere.” Se ştie că în ţările calde, ca Israelul,
comerţul se făcea şi noaptea din cauza arşiţei soarelui din timpul zilei.
Poate că, cele cinci fecioare nechibzuite erau însoţite de nişte bărbaţi,
pentru că nu puteau să meargă singure noaptea la magazin ca să-şi
cumpere ulei. Se crede că, dacă toate magazinele ar fi fost închise,
cele cinci fecioare nechibzuite s-ar fi dus, în stăruinţa şi în
perseverenţa lor, la vânzători acasă ca să le dea puţin ulei 19.
Nu mai are nici o importnaţă, dacă cele cinci fecioare
nechibzuite au găsit să cumpere ulei sau nu, deşi este, cu mult mai
probabil, că au găsit, pentru că acum a intervenit o altă problemă, cu
mult mai grea și anume: închiderea uşii 20.
Şi, al șaptelea element din parabola celor zece fecioare este
VII. ÎNCHIDEREA UŞII
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Pe
când se duceau ele să cumpere ulei, a venit mirele: cele care erau
gata au intrat cu el în sala de nuntă şi s-a încuiat uşa. (11) Mai pe
urmă au venit şi celelalte fecioare şi au zis: «Doamne, Doamne,
deschide-ne!» (12) Dar el, drept răspuns, le-a zis: «Adevărat vă spun
că nu vă cunosc!»” (v.10-12)
După ce mirele a intrat cu nuntaşii în sala de ospăţ şi a început
ospăţul, s-a încuiat uşa. Iar, după închiderea uşii, nimeni nu mai putea
să intre. Cele cinci fecioare nechibzuite nu şi-au dat seama, că va fi un
interval atât de scurt între sosirea mirelui şi închiderea uşii; şi că ele
vor ajunge într-o încurcătură atât de mare, din cauză că n-au fost
prevăzătoare ca să-şi ia ulei în vasele de rezervă 21. În zadar, s-au
frământat ele atât de mult ca să-şi cumpere ulei, că acum s-a închis uşa
şi totul era prea târziu. Acum ele şi-au deschis ochii şi şi-au văzut
toată nechibzuinţa şi consecinţa nebuniei lor, care a constat în faptul
că, nu şi-au luat cu ele şi ulei în vasele de rezervă pentru noaptea cea
lungă şi grea de veghere. Dacă ele aveau ulei în vasele de rezervă, nu
ajungeau la tragedia aceasta, ca să li se stingă candelele în momentul
cel mai critic.
Adevărul este că, aceste domnişoare de onoare făceau parte din
marea selecţie a numărului sacru de zece fecioare, ca şi cele cinci
înţelepte; şi ele doreau să-l întâmpine pe mire ca şi celelalte; şi ele
aveau candele; şi că, şi candelele lor ardeau cândva. Dar, totul era
zadarnic, pentru că la o mică neveghere şi neatenţie, ele s-au văzut
dintr-o dată înaintea uşii încuiate. Tot ce le-a mai rămas acum să facă
era: să bată stăruitor ca mirele să le deschidă uşa. Evanghelistul Matei
L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Mai pe urmă au venit şi celelalte
fecioare şi au zis: «Doamne, Doamne, deschide-ne!» (12) Dar el,
drept răspuns, le-a zis: «Adevărat vă spun că nu vă cunosc!»” (v.11-
12). Ce tablou groaznic era acesta pentru cele cinci fecioare
nechibzuite care, aveau cândva marea şansă să intre în sala de nuntă,
dar care, neveghind şi, nefiind precaute, au falimentat în ultimul
moment! Ele au rămas afară înaintea uşii încuiate. În zadar au insistat
ele să bată la această uşă cu disperare şi cu cea mai mare părere de
rău, spunând mirelui: ”Doamne, Doamne, deschide-ne!” Ușa nu s-a
mai deschis niciodată. Pentru ele nu putea să fie nimic mai tragic ca
răspunsul mirelui pe care li l-a dat dinăuntru, zicând: “Adevărat vă
spun că nu vă cunosc!” Din acest dialog, care s-a purtat între cele
cinci fecioare nechibzuite şi mire, învăţăm că, atunci când va reveni
Domnul Isus, nimeni nu se va
mai putea pregăti cu nimic, pentu
că totul va fi prea târziu. Cele
cinci fecioare nechibzuite au fost
excluse de către mire, ca nişte
străine pe care nu le cunoştea,
deşi ele erau domnişoarele de
22
onoare ale miresei .
Comentatorul H.J. Holtzman a zis
că, Domnul Isus n-a mai vorbit la
sfârşitul parabolei ca Mire, ci ca
Judecător 23. Iar, comentatorii, W.
Barclay şi J.C. Ryle au spus că,
nimic nu va fi mai tragic, mai
dureros şi mai regretabil, ca
atunci când va bate gongul
acestor cuvinte, care vor avea un
efect veşnic: “este prea târziu”,
când se va închide uşa Împărăţiei
lui Dumnezeu pentru totdeauna şi
când cei care n-au vegheat şi nu Fecioarele respinse
s-au pregătit pentru eternitate, vor
ajunge la o pierzare veşnică 24.
Domnul Isus a încheiat parabola celor zece fecioare cu
cuvintele: “Vegheaţi, dar, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul când va veni
Fiul omului.” (v.13) Cuvintele “când va veni Fiul omului”, nu se
găsesc în cele mai importante codice, aşa cum este şi Sinaiticus III,33.
Aceste cuvinte lipsesc şi din multe versiuni ale Bibliei, ca Vulgata,
versiunea Bibliei în limba latină, tradusă de către Ieronim în jurul
anilor 400 după Cristos 25 şi versiunile din timpul nostru modern:
versiunea Standardul Nou American (New American Standard Bible),
Versiunea Internaţională Nouă (New International Version),
versiunea lui James Moffatt, Textul Grecesc Nestle şi altele. Martin
Luther a trecut cuvintele amintite în paranteză în Biblia germană,
tradusă de el. Iar, alte versiuni ale Bibliei ca, Versiunea Autorizată a
lui King James (Autorised King James Version), Biblia în limba rusă
şi altele, au încorporat în textul lor canonic şi cuvintele “când va veni
Fiul omului”. Se crede că, unul dintre copiştii cei mai timpurii ai
textului original, ar fi omis să scrie şi cuvintele amintite şi că de la el,
ar fi copiat greşit şi alţii. S-a dat această explicaţie pentru că, versetul:
“Veghea-ţi, dar, căci nu ştiţi ziua, nici ceasu când va veni Fiul
omului,” este incomplet fără cuvintele “când va veni Fiul omului.”
Apoi, se mai crede că, aceste cuvinte, pe care le-a omis un copist
dintre cei mai timpurii, s-au păstrat în copia altui copist, tot aşa de
timpuriu. Aşa se explică faptul că, aceste cuvinte figurau în unele
manuscrise, deşi nu în cele mai importante. Exegeţii cred că, cuvintele
“când va veni Fiul omului”, nu sunt un adaus al unui copist, ci
dimpotrivă, că și ele fac parte din textul original, pentru că sunt în cea
mai mare concordanţă cu contextul parabolei.
Această încheiere: “Veghea-ţi, dar, căci nu ştiţi ziua, nici
ceasul când va veni Fiul omului,” este concluzia şi esenţa întregii
parabole, care nu are nevoie de alte explicaţii şi comentarii 26. Domnul
Isus când a făcut ucenicilor această încheiere la parabola celor zece
fecioare, le-a spus cu alte cuvinte: “Nu-i destul ca Biserica numai să
dorească revenirea Mea şi să Mă aştepte, ci ea trebuie să vegheze
mult, pentru că va intra într-o noapte lungă şi grea şi fiindcă Eu voi
veni dintr-o dată şi pe neaşteptate într-un miez de noapte când toţi,
fiind obişnuiţi cu întârzierea Mea, vor adormi.” În această parabolă,
Mântuitorul ne-a oferit marea lecţie a pregătirii noastre pentru
revenirea Sa: ca să învăţăm din păţania tragică a celor cinci fecioare
nechibzuite, pentru a nu ni se întâmpla şi nouă la fel; să învățăm și de
la cele cinci fecioare înţelepte, dacă dorim să avem parte de El şi de
fericirea Lui eternă 27. Tot în această parabolă, Fiul lui Dumnezeu ne
învaţă că, după revenirea Lui, va fi exclusă orice posibilitate de
mântuire, pentru că El va veni atunci ca Judecător şi nu ca Mântuitor
28
. Comentatorul J.C. Ryle a zis că, numai la a doua venire a
Domnului Isus, toţi pământenii vor trebui să recunoască marele adevăr
că, numai creştinii care vor fi găsiţi veghind şi care vor intra la ospăţul
nunţii Mielului cersec, au ales înţelepciunea lui Dumnezeu; iar toţi
ceilalţi care vor rămâne afară, s-au înşelat amarnic 29. Parabola celor
zece fecioare, ca şi parabola talanţilor, asupra căreia urmează să
reflectăm în studiul următor, au avut o mare influenţă asupra vieţii
creştine de-a lungul celor două milenii 30.
3. Op. cit.
4. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 787, 789;
Hoekema, A.A., Biblia şi viitorul, p. 222.
7. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 788 - 789.
8. Lopuhin, A:P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 553;
10. Lopuhin,A.P.,Comentar la Evanghelia după Matei, p. 550.
12. Op. cit. p. 790;
Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 339 - 340.
16. Lopuhin, A:P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 550.
19. Op. cit.;
Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 147 – 148.
21. Op. cit. p. 789.
22. Op. cit. p. 791.
26. Op. cit.
28. Hoekema, A.A., Biblia şi viitorul, p. 222.
48. PARABOLA TALANŢILOR (I)
Matei 25 : 14 – 30
14 Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu un om care,
când era să plece într-o altă ţară, a chemat pe sclavii săi şi le-a
încredinţat averea sa.
15 Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, iar altuia unul –
fiecăruia după puterea lui – şi a plecat.
16 Îndată, cel care primise cei cinci talanţi s-a dus, i-a pus în
negoţ şi a câştigat cu ei alţi cinci talanţi.
17 Tot aşa, cel care primise cei doi talanţi, a câştigat şi el alţi
doi cu ei.
18 Cel care nu primise decât un talant, s-a dus şi a făcut o
groapă în pământ şi a ascuns acolo banii stăpânului său.
19 După multă vreme, stăpânul sclavilor acelora s-a întors şi
le-a cerut socoteala.
20 Cel care primise cei cinci talanţi a venit, a mai adus alţi
cinci talanţi şi a zis: “Stăpâne, mi-ai încredinţat cinci talanţi; iată că
am câştigat cu ei alţi cinci talanţi.”
21 Stăpânul său i-a zis: “Bine, sclav bun şi credincios; ai fost
credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în
bucuria stăpânului tău.”
22 Cel care primise cei doi talanţi, a venit şi el şi a zis:
“Stăpâne, mi-ai încredinţat doi talanţi; iată că am câştigat cu ei alţi
doi talanţi.”
23 Stăpânul său i-a zis: “Bine, sclav bun şi credincios; ai fost
bucuria stăpânului tău!”
24 Cel care nu primise decât un talant, a venit şi el şi a zis:
“Stăpâne, am ştiut că eşti un om aspreu, care seceri de unde n-ai
semănat, şi strângi de unde n-ai vânturat:
25 mi-a fost teamă şi m-am dus şi am ascuns talantul în
pământ; iată-ţi ce este al tău!”
26 Stăpânul său i-a răspuns: “Sclav viclean şi leneş! Ai ştiut că
secer de unde n-am semănat şi că strâng de unde n-am vânturat;
27 prin urmare, se cădea ca tu să-mi fi dat banii la
schimbătorii de bani şi, la venirea mea, mi-aş fi luat înapoi cu
dobândă ce este al meu!
28 Luaţi-i, dar, talantul şi daţi-l celui care are zece talanţi.
29 Pentru că celui care are, i se va mai da şi va avea de prisos;
dar de la cel ce n-are, se va lua şi ce are!
30 Iar pe sclavul acela netrebnic, aruncaţi-l în întunericul de
afară: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.
Domnul Isus, după ce a spus ucenicilor parabola celor zece

fecioare, Marţi în Săptămâna Patimilor, pe Muntele Măslinilor, le-a
prezentat tot în aceeaşi zi şi în acelaşi loc şi parabola talanţilor.
Evanghelistul Matei a legat parabola talanţilor de parabola celor zece
fecioare cu particula grecească gar “căci” din versetul 14, pe care D.
Cornilescu a tradus-o prin adverbul “atunci”. “Atunci Împărăţia
cerurilor se va asemăna cu un om care, când era să plece într-o altă
ţară, a chemat pe sclavii săi şi le-a încredinţat averea sa.” Ceea ce
înseamnă că, după ce Mântuitorul a rostit parabola celor zece fecioare,
a continuat să spună ucenicilor şi parabola talanţilor 1. Comentatorii
J.C. Ryle, W. Barclay şi A. Edersheim ne spun că, aceste două
parabole valoroase sunt înrudite între ele, pentru că amândouă ne
îndreaptă privirea spre acelaşi eveniment suprem: revenirea Fiului lui
Dumnezeu şi, amândouă îi au în vedere pe creştini, una îi are în vedere
pe creștini în calitate de fecioare şi alta, în calitate de slujitori. În
parabola celor zece fecioare, Domnul Isus ne cheamă la veghere,
pregătire şi aşteptare; iar, în parabola talanţilor, El ne cheamă la
slujire. În aceste două parabole, Mântuitorul ne arată că, numai aceia
care veghează, Îl aşteaptă şi termină lucrarea lucrarea încredinţată cu
bine, sunt pregătiţi, cu adevărat, pentru revenirea Sa, se vor bucura de
ea şi vor fi fericiţi pentru veci de veci 2.
Din acest text vom ţine două studii cu aceiaşi temă Parabola
talanţilor. În primul studiu introductiv, ne vom ocupa de patru
probleme: de problema, dacă parabola talanţilor este una şi aceeaşi cu
parabola minelor; de problema talanţilor şi a valorii lor; problema de
camătă la evrei; şi de problema interpretării acestei parabole.
I. PROBLEMA, DACĂ PARABOLA TALANŢILOR ERA
UNA ŞI ACEEAŞI CU PARABOLA MINELOR
Când am tratat studiul intitulat Parabola minelor,
(Vol.VI,Stud.51) am văut că această parabolă se aseamănă mult cu cea
a talanţilor în ce priveşte fondul şi forma. De aici, mulţi exegeţi şi
interpreţi sunt de părere că, Mântuitorul a spus una şi aceeaşi parabolă
în două variante: o variantă în Evanghelia după Luca 19:11-28 la
Ierihon, cu cinci zile înainte de-a fi rostit parabola talanţilor şi, alta în
acest text, pe care a spus-o în ziua de Marţi din Săptămâna Patimilor
pe Muntele Măslinilor şi numai înaintea celor doisprezece apostoli 3.
Dar, nu mai puţini comentatori au afirmat că, Dascălul ceresc a spus
două parabole: una cu minele şi alta cu talanţii, pentru că între ele
există şi multe deosebiri. Spre exemplu, parabola cu minele, Domnul
Isus a spus-o în Ierihon, pe când parabola cu talanţii, a spus-o în
Ierusalim; în parabola cu minele, stăpânul a dat robilor aceeaşi sumă:
“câte o mină la fiecare”, de vreme ce, în parabola talanţilor, stăpânul
a dat robilor sume diferite: cinci, doi şi un talant; în parabola minelor,
primul sclav a adus stăpânului un profit de 1.000% şi al doilea 500%,
iar, în parabola cu talanţii, amândoi robii au adus stăpânului un profit
de 100% etc.4
Oricare explicaţie am lua-o din aceste două: că erau două
parabole sau una şi aceeaşi, în două variante, ele au aceeaşi
însemnătate, pentru că nu schimbă interpretarea parabolei, dar, cu
toate acestea, noi îmbrăţişăm a doua variantă, că sunt două parabole.
Comentatorul Alexander Bruce a zis că, Dumnezeu estimează
lucrarea omului în trei feluri, aşa cum am văzut în studiul intitulat
Parabola minelor (Vol.VI, Stud.51): după abilitatea lucrătorului,
după volumul lucrării şi după motivaţia acesteia. În parabola cu
talanţii avem abilitatea lucrătorului. Datorită acestui fapt, unul dintre
robi a primit cinci talanţi şi a câştigat cu ei alţi cinci; altul a primit doi
talanţi şi a câştigat cu ei alţi doi, fiecare după puterea lui; şi al treilea a
primit un singur talant, pe care nu l-a pus în negoţ, ci l-a îngropat.
Primii doi erau egali în merit, de aceea au fost răsplătiţi la fel şi erau
lăudaţi cu aceleaşi cuvinte: “Bine, sclav bun şi credincios; ai fost
bucuria stăpânului tău!” (v.21,23) În această parabolă, deşi volumul
lucrării şi abilitatea primilor doi robi variau, totuşi fiecare dintre ei a
câştigat pentru stăpânul lui un venit dublu şi a fost răplătit la fel 5. În
parabola minelor, avem de-a face cu volumul lucrării. În această
parabolă ni se arată că, toţi robii au primit câte o singură mină. Unul a
câştigat cu ea alte zece mine şi, drept răsplată, stăpânul i-a oferit
autoritatea peste zece cetăţi, spunându-i: “Bine, sclav bun; fiindcă ai
fost credincios în puţine lucruri, primeşte autoritatea peste zece
cetăţi.” (Luca 19:17) Şi un alt rob, a câştigat cu mina primită alte cinci
mine şi, drept recompensă, i s-a dat puterea să conducă cinci cetăţi.
Robul acesta n-a fost lăudat ca primul, pentru că n-a făcut tot ce a
putut să facă după capacitatea lui, ci numai pe jumătate în comparaţie
cu volumul lucrării celui dintâi. Acesta a fost motivul pentru care
stăpânul a spus acestuia simplu: “Primeşte şi tu autoritatea peste cinci
cetăţi.” (Luca 19:19) 6 Iar, în Parabola cu lucrătorii viei, aşa cum am
văzut când am tratat această parabolă în volumul VI, studiul 41, avem
estimarea lucrării după motivaţia acesteia. În această parabolă, nu se
are în vedere abilitatea lucrătorului, nici volumul lucrării efectuate, ci
spiritul cu care ea este făcută pentru salvarea celor pirduţi şi spre
gloria lui Dumnezeu 7.
A doua problemă este
II. PROBLEMA TALANŢILOR ŞI A VALORII LOR
Talantul nu era o monedă, ci o unitate de calcul monetar în
greutate de 36 kg. Valoarea lui varia în funcţie de standardele
monetare şi de materialul din care era făcut: aramă, argint sau aur.
Monedele se făceau, de obicei, din argint 8. În această parabolă avem
de-a face cu talanţi de argint, pentru că în versetele 18 şi 27 scrie în
textul grecesc to argyrion şi ta argyri, care înseamnă “argint”.
În urmă cu o sută de ani, cercetătorii H.J. Holtzmann, A.
Edersheim şi bibliologul James Moffatt, au echivalat un talant cu 200-
234 lire sterline englezeşti, când lira sterlină era cu sute de ori mai
mare 9. Cel mai bine a explicat problema talanţilor comentatorul evreu
A. Edersheim. El a spus că, un talant a echivalat pe timpul Domnului
Isus cu 6.000 de dinari romani. Or, se ştie că, atunci un dinar era
câştigul maxim al unui muncitor pe o zi de muncă de 12 ore. Dacă
echivalăm un dinar cu 100 de dolari, cât câştigă un muncitor pe o zi în
Statele Unite ale Americii şi, apoi înmulţim cei 6.000 de dinari sau
6.000 de zile de muncă cu câte 100 de dolari, ne iese 600.000 de
dolari, care echivalau cu un talant. Astfel, un talant valora 600.000 de
dolari, doi talanţi valorau 1.200.000 de dolari şi cinci talanţi valorau
3.000.000 de dolari. Stăpânul le-a încredinţat celor trei sclavi toată
averea lui: unuia i-a dat cinci talanţi, respectiv 3.000.000 de dolari;
altuia doi talanţi sau 1.200.000; şi la al treilea un talant, 600.000 de
dolari 10. Evanghelistul Matei a scris: “Atunci Împărăţia cerurilor se
va asemăna cu un om care, când era să plece într-o altă ţară, a
chemat pe sclavii săi şi le-a încredinţat averea sa. (15) Unuia i-a dat
cinci talanţi, altuia doi, iar altuia unul – fiecăruia după puterea lui –
şi a plecat.” (v.14-15)
Comentatorul W. Barclay ne spune că, valoarea talanţilor pe
timpul Mântuitorului se vede şi din faptul că, bugetul anual al Galileii
era de 300 de talanţi şi al Iudeii, al Samariei şi al Idumeii, la un loc,
era de 600 de talanţi 11.
A treia problemă este
III. PROBLEMA DE CAMĂTĂ LA EVREI
În Vechiul Testament scrie: “Doamne, cine va locui în cortul
Tău? Cine va locui pe muntele Tău cel sfânt? ... (5) Cel ce nu-şi dă
banii cu dobândă şi nu ia mită împotriva celui nevinovat.” (Ps.11:5)
“Dacă împrumuţi bani vreunuia din poporul Meu ... să nu ceri camătă
de la el.” (Exod 22:25) “Să nu iei de la el (fratele tău) nici dobândă
nici camătă ... (37) Să nu-i împrumuţi banii tăi cu dobândă şi să nu-i
împrumuţi merindele tale pe camătă.” (Levit.25:36-37) “Să nu ceri
nici o dobândă de la fratele tău: nici pentru argint, nici pentru
merinde ... (20) De la străin vei putea să iei dobândă, dar de la
fratele tău să nu iei, pentru ca Domnul, Dumnezeul tău, să te
binecuvânteze ...” (Deut.23:19-20) Pe baza acestor texte, legea
cărturarilor a interzis luarea de camătă, dar numai de la evrei, nu şi de
la neevrei. În Talmud scrie: “Să nu iei dobândă nici un procent (ţon
barzel, “dobitoc de fier”) de la nici un evreu, dar, în schimb, de la
păgâni poţi să primeşti.” 12 Tot, în Talmud scrie că, cei ce dau banii cu
dobândă, nu pot fi audiaţi nici chiar ca martori la judecătorii şi, cu atât
mai mult, judecătorilor li s-a interzis să ia camătă de la semenii lor. În
Talmud mai scrie că, cel ce îşi dă banii cu dobândă nu se poate pocăi,
decât după ce îşi rupe evidenţa pe care o ține la camătă 13.
Legea evreiască a făcut deosebire între bănci cu interes
(neshekk) şi bănci cu dobândă (tarbith). Am văzut că, băncile cu
dobândă, nu luau camătă de la evrei, dar, în schimb, ele luau de la
neevrei. Evreii aveau în Roma, cât şi în multe alte oraşe din Imperiul
Roman, bănci de schimb valutar 14. Atunci când Roma era republică,
erau fixate la bănci ca dobândă, mai întâi, 8% procente şi, apoi 4%
procente. La fiecare lună, rata creştea câte un procent, iar, mai târziu,
rata lunară a crescut până la 4% procente. La începutul Imperiului
Roman, dobânda la bănci era de 8%, apoi a crescut în Roma şi, cu atât
mai mult în provincie, la 12%, 24% şi chiar 48% 15.
Mântuitorul, când a pus în gura stăpânului din parabolă,
spunând robului său care i-a îngropat talantul în pământ: “Prin
urmare, se cădea ca tu să-mi fi dat banii la schimbătorii de bani şi, la
venirea mea, mi-aş fi luat înapoi cu dobândă ce este al meu!” S-a
referit la aceste procente de 12% la 48%, că, dacă i-ar fi depus talantul
la o asemenea bancă, chiar dacă ar fi câştigat un procent de 12%, ar fi
avut o dobândă de 72.000 de dolari.
Şi, a patra problemă, de care ne vom ocupa în acest studiu este
IV. PROBLEMA INTERPRETĂRII ACESTEI
PARABOLE
Am văzut la începutul acestui studiu că, parabola talanţilor, pe
care a spus-o Domnul Isus este înrudită cu parabola celor zece
fecioare, iar, acum, vom vedea că ele, nu numai că sunt înrudite, dar
că se şi interpretează la fel.
Multe parabole ale Domnului Isus, aveau câte două înţelesuri:
unul special, cu care viza poporul evreu şi, altul general, care avea în
vedere Biserica 16.
Prin înţelesul, special, al parabolei celor zece fecioare,
Mântuitrul a arătat naţiunii evreieşti la sfârşitul dispensaţiei ei, că El
era dumnezeiescul ei Mire, dar ea, neveghind, nu L-a cunoscut.
Israelul ştia că, istoria lui întreagă era o pregătire pentru venirea lui
Mesia, dar, cu toate acestea, el n-a vegheat şi nu s-a pregătit pentru
întâmpinarea Mirelui. Acesta a fost motivul pentru care, atunci când
Mirele a venit, candelele acestui popor s-au stins şi uşa i s-a închis
pentru totdeauna17.
Şi parabola talanţilor a avut, mai întâi, o însemnătate imediată
şi specială pentru poporul evreu, ca şi parabola celor zece fecioare şi,
apoi are şi o însemnătate generală pentru Biserică 18.
Comentatorul W. Barclay spune că, nu încape nici o îndoială
că, Domnul Isus a atras toată atenţia celor 12 apostoli asupra robului
care a îngropat talantul stăpânului în pământ şi că, acest rob,
reprezintă poporul evreu, în frunte cu cărturarii şi fariseii. Atitudinea
cărturarilor şi a fariseilor, faţă de adevărul lui Dumnezeu, era
atitudinea acestui rob netrebnic, care a îngropat talantul stăpânului, în
loc să i-l fi întors cu dobândă. Deviza cărturarilor şi a fariseilor era, să
păstreze Legea lui Moise exact așa cum era. Ei ziceau: “Să ridicăm în
jurul Legii un zid de protecţie.” Pentru autorităţile ecleziastice
evreieşti, a dezvolta revelaţia Vechiului Testament, lucru, pe care l-a
făcut Domnul Isus, era o blasfemie înaintea lui Dumnezeu. Ei au vrut,
ca acest om, care şi-a îngropat talantul, să ţină lucrurile exact așa cum
erau, fapt pentru care au fost condamnaţi aspru 19.
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II. p. 357;
4. Op. cit. p. 796;
5. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 273 – 274.
6. Op. cit. p. 273;
Dicţionar Biblic, Oradea, p. 132;
Davis, J.D., The Westminster Dictionary of the Bible, p. 590.
12. Talmud, în Bava-Meţia V,6; Peref.IV, p. 119;
561.
13. Talmud, în Ros Gamana I, 8; Peref. II, p. 427; Sangeodr. II, p.
258;
14. Talmud, în Babha Mez. 4-6 şi Gemara, Babha M. 70b;
15. Op. cit. p. 794.
17. Op. cit. p. 354.
18. Op. cit. p. 356;
19. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II. p. 356 - 357.
49. PARABOLA TALANŢILOR (II)
Matei 25 : 14 – 30
În al doilea studiu din acest text intitulat tot Parabola
talanţilor, ne vom ocupa de interpretarea ei generală, în care Domnul
Isus, având în vedere Biserica, ne-a scos în evidenţă alte două lucruri:
răsplata credincioşilor, care își folosesc talanţii în lucrarea Stăpânului
lor şi pedeapsa celor ce nu-și folosesc talanții în lucrarea Stăpânului.
Al cincilea lucru, de care ne vom ocupa din acest text este
V. RĂSPLATA CREDINCIOŞILOR CARE ÎȘI
FOLOSESC TALANŢII ÎN LUCRAREA STĂPÂNULUI
LOR
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus zicând: “Atunci
Împărăţia cerurilor se va asemăna cu un om care, când era să plece
într-o altă ţară, a chemat pe sclavii săi şi le-a încredinţat averea sa.
(15) Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, iar altuia unul – fiecăruia
după puterea lui – şi a plecat.” (v.14-15)
Comentatorul J.C. Ryle a spus că, însemnătatea originală a
cuvântului talant este foarte curioasă şi interesantă, pentru că talanţii
nu se încredinţau oricui, decât oamenilor de încredere şi abili 1.
Înaintea Mântuitorului, toţi credincioşii autentici, sunt oameni
minunaţi şi vrednici de încredere, de aceea El încredinţează fiecăruia
talanţi.
În antichitate se obişnuia, ca atunci când cineva pleca într-o altă
ţară, să-şi încredinţeze averea în administrarea unor oameni de
încredere. Domnul Isus a rostit această parabolă, fiindcă urma să Se
înapoieze la Tatăl. Dar, înainte de a pleca, El Şi-a încredinţat averea la
slujitorii Lui. Averea Mântuitorului este cea mai preţioasă. Ea nu este
de natură materială, ci spirituală. Averea Lui nu este alta, decât
lucrarea pe care a venit s-o facă pe pământ şi anume: să deschidă
calea spre Împărăţia lui Dumnezeu şi să ne înzestreze cu viaţa veşnică.
Cristos, ca acest stăpân din parabolă, nu-Şi împarte talanţii
deopotrivă, ci unuia îi dă cinci talanţi, altuia doi şi altuia numai unu,
fiecăruia după capacitatea lui.
Am văzut în studiul trecut că un talant, care valora 600.000 de
dolari, era simbolul unui dar mare din partea lui Dumnezeu. Prin
metafora talant, exegeţii înţeleg darul pe care îl primeşte omul de la
Dumnezeu ca să lucreze cu El 2.
Talanţii, pe care ni i-a încredinţat Domnul Isus, înainte de a Se
întoarce la cer ca să lucrăm cu ei sunt: mărturisirea înaintea semenilor,
a credinţei noastre pe care o avem în El, mărturisirea divinităţii Lui,
mărturisirea jertfei Sale, mărturisirea că El este singurul Mântuitor,
mărturisirea că viaţa veşnică o avem numai în jertfa Sa şi predicarea
Evangheliei Împărăţiei Sale la orice om 3.
Domnul Isus, ne deschide în această parabolă şi a doua scenă,
care este ziua socotelii, în care toţi creştinii vor trebui să dea socoteală
înaintea lui Dumnezeu, pentru felul cum au lucrat cu talantul pe care l-
au primit de la El. Comentatorii au formulat două opinii în legătură cu
ziua socotelii: unii cred că ziua socotelii, despre care ni se vorbeşte în
această parabolă, va avea loc după plecarea noastră din lumea
aceasta prin deces. Aceştia spun că, cei ce au ajuns la apusul vieţii lor
de muncă şi şi-au terminat cu bine lucrarea încredinţată, de abia
aşteaptă să se întâlnească cu Cristos şi să primească de la El răsplata.
Ei salută plecarea lor de pe pământ, fiindcă moartea n-are nimic
grozav pentru ei 4. Este adevărat că lucrul acesta, pe care îl susţin
aceşti comentatori este o realitate spirituală, numai că el nu explică
deloc ziua socotelii din parabola Domnului Isus. Şi alţi comentatori
susţin cu tărie că, ziua socotelii va avea loc la a doua venire a lui
Cristos. Biserica Primară credea că, ziua răsplătirii va avea loc la
judecata de apoi 5. Origen, a observat că, în ziua răsplătirii, nu robii se
vor duce la Stăpân, ci Stăpânul va veni la ei. Ceea ce înseamnă că, în
ziua aceea, nu credincioşii vor merge la Cristos după deces ca să-i
răsplătească, ci El va reveni în vederea judecăţii de apoi, ca pe unii să-
i răsplătească, iar pe alţii să-i condamne 6. Comentatorii din ultimele
secole, ca şi cei actuali, precum A. Edersheim, J.C. Ryle, A.J. Bengel
şi alţii, de asemenea, susţin că ziua socotelii va avea loc la judecata
finală, atunci când va trebui să dăm cu toţii faţă cu Cristos. Toţi
aceştia argumentează cu versetul 19 din parabola Domnului Isus în
care scrie: “După multă vreme, stăpânul sclavilor acelora s-a întors
şi le-a cerut socoteala.” 7
La reîntoarcerea lui Cristos în ziua socotelii, El ne va întreba pe
fiecare ce am făcut cu talanţii pe care ni i-a încredinţat. Şi ne va cere
să-I dăm dobânda după fiecare talant, cel puţin 12% pentru un talant,
respectiv 72.000 de dolari 8.
Din această parabolă a Mântuitorului învăţăm că, răsplata celor
credincioşi va fi mare în ziua socotelii. Atunci vom descoperi că ochii
Stăpânului nostru ne-au privit cu gingăşie, când am depus fiecare efort
în lucrarea Lui; că urechile Lui ne-au ascultat cu plăcere, când am
depus fiecare mărturie despre El; şi, că El a notat în cartea Lui de
evidenţă, fiecare minut pe care l-am prestat în lucrarea Lui. Cu cât
crucea ne este mai grea acum, cu atât şi răsplata ne va fi mai mare şi
mai glorioasă, pentru că El este foarte bun şi generos cu toţi aceia care
I-au fost credincioşi, I-au făcut lucrarea şi I-au adus dobândă cu
fiecare talant 9. Venitul de la talanţi, în urma punerii lor în negoţ,
simbolizează câştigarea sufletelor pierdute pentru Împărăţia lui
Dumnezeu prin mărturisirea noastră. Evanghelistul Matei L-a citat pe
Domnul Isus spunând în parabolă: “Îndată, cel care primise cei cinci
talanţi s-a dus, i-a pus în negoţ şi a câştigat cu ei alţi cinci talanţi.
(17) Tot aşa, cel care primise cei doi talanţi, a câştigat şi el alţi doi cu
ei.” (v.16-17)
Diferenţa dintre cel ce a primit cinci talanţi şi a câştigat cu ei
încă cinci şi cel ce a primit doi talanţi şi a câştigat cu ei încă doi, a
constat numai în capacitatea lor de lucru, dar acum această diferenţă
de capacitate a încetat. Acesta este motivul pentru care şi cel ce a
primit doi talanţi şi a câştigat cu ei alţi doi talanţi, a primit aceeaşi
răsplată maximă, ca şi acela căruia i-a dat stăpânul cinci talanţi şi a
câştigat cu ei încă cinci talanţi! 10 Şi aceasta este cauza pentru care şi
cel ce a primit doi talanți, a primit aceeaşi laudă ca şi cel ce a primit
cinci talanţi, fiindcă fiecare a adus pentru Stăpân un venit de sută la
sută!11 Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând în
parabolă: “Cel care primise cei cinci talanţi a venit, a mai adus alţi
cinci talanţi şi a zis: <<Stăpâne, mi-ai încredinţat cinci talanţi; iată
că am câştigat cu ei alţi cinci talanţi.>> (21) Stăpânul său i-a zis:
«Bine, sclav bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te
voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău.» (22)
Cel care primise cei doi talanţi, a venit şi el şi a zis: «Stăpâne, mi-ai
încredinţat doi talanţi; iată că am câştigat cu ei alţi doi talanţi.» (23)
Stăpânul său i-a zis: «Bine, sclav bun şi credincios; ai fost credincios
în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria
stăpânului tău!»” (v.20-23)
“Bucuria stăpânului” înseamnă răsplata maximă a lui
Dumnezeu, care va fi una şi aceeaşi pentru toţi creştinii autentici.
Această sintagmă nu înseamnă o bucurie oarecare la o anumită
solemnitate din cer, ci însăşi bucuria întâlnirii noastre cu Cristos şi cu
Dumnezeu Tatăl, bucuria vieţii veşnice şi bucuria gloriei din cer 12.
Şi, al șaselea lucru, de care ne vom ocupa din acest text este
VI. PEDEAPSA CELOR CE NU-ȘI FOLOSESC
TALANŢII ÎN LUCRAREA STĂPÂNULUI LOR
parabolă: “Cel care nu primise decât un talant, s-a dus şi a făcut o
groapă în pământ şi a ascuns acolo banii stăpânului său.” (v.18)
În antichitate, oamenii obişnuiau să-şi păstreze banii,
îngropându-i în locuri tainice, pe care le ştiau numai ei şi încă câteva
persoane de încredere 13. Acest sclav care şi-a îngropat talantul în
pământ, reprezintă o mare parte a neamului omenesc 14. În ce constă
vina acestui rob care şi-a îngropat talantul? Din cuvintele lui, pe care
le-a spus stăpânului: “Mi-a fost teamă şi m-am dus şi am ascuns
talantul în pământ; iată-ţi ce este al tău!” (v.25) se vede că el nu şi-a
iubit stăpânul, de aceea n-a vrut să-i aducă nici un venit.
Domnul Isus a zis în continuare în parabolă: “Cel care nu
primise decât un talant, a venit şi el şi a zis: «Stăpâne, am ştiut că eşti
un om aspru, care seceri de unde n-ai semănat, şi strângi de unde n-ai
vânturat: (25) mi-a fost teamă şi m-am dus şi am ascuns talantul în
pământ; iată-ţi ce este al tău!»” (v.24-25) Acest rob a comis două rele
mari. El, pe lângă că era leneş şi a ascuns talantul stăpânului în
pământ, l-a şi blamat pe stăpân, că era dur şi nedrept, spunându-i, că
voia să secere acolo unde nu el a semănat şi să strângă de unde nu el a
vânturat 15. Însăşi aceste cuvinte îndrăzneţe şi obraznice, cu care l-a
jignit pe stăpân, arată că el nu se temea de stăpân. Dacă stăpânul era,
cu adevărat aspru, şi robul se temea de el, atunci ar fi trebuit să lucreze
cu eficienţă, să-i fi pus talantul în negoţ şi să-i fi adus un venit. Numai
că acest rob, pe lângă că era vinovat, el şi-a şi ofensat stăpânul.
Stăpânul nu era, în realitate, aşa cum l-a zugrăvit el, ci, dimpotrivă, şi-
a arătat bunăvoinţa faţă de el, prin faptul că i-a încredinţat talantul şi i-
a acordat timp lung ca să lucreze cu el 16.
Ieronim, la sfârşitul secolului al patrulea, cât şi Eftimie
Zigaben, la începutul celui de-al doisprezecelea, au spus că această
insultă a acestui rob viclean şi leneş, a făcut ca vorbirea blândă şi
liniştită a stăpânului, de mai înainte, să se prefacă în tunete şi fulgere
şi să-l condamne aspru 17. Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul
Isus spunând în parabolă: “Stăpânul său i-a răspuns: «Sclav viclean şi
leneş! Ai ştiut că secer de unde n-am semănat şi că strâng de unde n-
am vânturat; (27) prin urmare, se cădea ca tu să-mi fi dat banii la
schimbătorii de bani şi, la venirea mea, mi-aş fi luat înapoi cu
dobândă ce este al meu!»” (v.26-27) De aici învăţăm că, mulţi
folosesc rău mila şi privilegiul lui Dumnezeu 18. Acest rob, n-a risipit
talantul şi nici nu l-a întrebuinţat rău. Toată vina lui a constat în faptul
că, n-a adus nici un venit stăpânului cu talantul pe care i l-a
încredinţat, nici măcar cel mai mic procent de 12% de la bancă,
respectiv 72.000 de dolari, pentru că şi aceștia însemnau mult pentru
stăpân. Dar el, n-a făcut nici măcar atât, pentru că era viclean, leneş şi
nefolositor.
Dacă acest rob, ar fi câştigat un talant cu talantul pe care îl
avea, ar fi primit şi el aceleaşi elogii ca primii doi robi. Dar, prin
faptul că n-a adus stăpânului nici o dobândă, i s-a luat talantul şi a fost
dat celui ce avea zece talanţi 19. Domnul Isus l-a redat pe stăpânul din
parabolă, spunând altor robi ai lui: “Luaţi-i, dar, talantul şi daţi-l celui
care are zece talanţi.” (v.28) Origen din Alexandria, care a trăit în
secolul al treilea a spus, mai întâi, că luarea talantului de la acest rob
de către stăpânul lui, era prima lui pedeapsă şi, apoi a explicat că,
stăpânul n-a dat talantul celui ce avea doi talanţi şi a câştigat cu ei încă
doi, cu toate că şi acesta era bun şi credincios, ci, el l-a dat celui ce
avea cinci talanţi şi a mai câştigat cu ei încă cinci, pentru că acesta,
având capacitate mai mare, putea mai uşor să-i aducă şi venit mai
mare. Stăpânul acesta, care Îl reprzenta pe Domnul Isus, era foarte
calculat şi el ştia bine cum să-şi mărească averea, aşa cum şi
Mântuitorul doreşte să-Şi mărească încontinuu Împărăţia prin
câştigarea sufletelor pierdute 20.
Când Domnul Isus a zis: “Pentru că celui care are, i se va da şi
va avea de prisos; dar de la cel ce n-are, se va lua şi ce are!” (v.29)
ne-a prezentat o lege universală a vieţii. Acest adevăr se explică astfel:
dacă un om are un talant şi lucrează cu el, îl va înmulţi; iar dacă nu
lucrează cu el, îl va pierde şi pe acela pe care îl are. Sau, altcineva,
dacă are un dar sau un talent în domeniul muzicii sau al picturii, cu cât
îl exersează, cu atât îl va dezvolta mai mult; şi, cu cât îl neglijează, cu
atât îl va pierde mai repede. Este legea vieţii, că omul creşte numai în
ceea ce practică. Aşa cum cântăreţului i se cere să cânte pentru a-şi
dezvolta talentul, tot aşa şi creştinului i se cere să-L mărturisească pe
Cristos semenilor, pentru a-şi dezvolta talentul, fiindcă singura
modalitate de-a ne păstra şi, chiar de-a ne dezvolta talentul este de-a
lucra cu el 21.
Soarta acestui rob viclean, leneş şi nefolositor, va fi ca şi a
fecioarelor nechibzuite: pierzarea veşnică. Domnul Isus a zis în
parabolă: “Iar pe sclavul acela netrebnic, aruncaţi-l în întunericul de
afară: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” (v.30) Pentru
cuvântul ”netrebnic”, din acest verset, scrie în textul grecesc achreios
“nefolositor”, ”rob nefolositor”. 22
Observăm că, primii robi, care şi-au pus talanţii în negoţ şi au
câştigat cu ei, însuşi stăpânul îi pofteşte să intre în bucuria lui. Iar, cu
privire la robul acesta viclean, leneş şi netrebnic, stăpânul a poruncit
servilor lui, să-l arunce în întunericul de afară, după care poruncă,
Domnul Isus a adăugat solemn: “Acolo va fi plânsul şi scrâşnirea
dinţilor.” 23
Când am tratat studiile intitulate Vindecarea robului unui
sutaş (Vol.III,Stud.45) şi Parabola omului care nu avea haina de
nuntă, (Vol.VII,Stud.18) am văzut că Evanghelistul Matei, care ne-a
redat învăţătura Mântuitorului, a folosit de trei ori sintagma
“întunericul de afară”: o dată în textul cu vindecarea robului unui
sutaş, (8:5-13) a doua oară în parabola nunţii fiului de împărat (22:9-
14) şi a treia oară în această parabolă cu talanţii. Şi, tot Evanghelistul
Matei ne-a prezentat de patru ori sintagma “scrâşnirea dinţilor”: de
trei ori în textele amintite şi o dată în parabola robului rău care n-a
vegheat şi a fost tăiat în două. (24:51)
Sintagma to skotos to exōteron din textul grecesc, corespunde
întocmai cu sintagma noastră “întunericul de afară”. Ce este
întunericul de afară? Biblia este atât de complexă şi desăvârşită, încât
ea nu menţionează un lucru fără să ni-l identifice. Definirea acestei
sintagme o avem în însăşi Evanghelia după Matei. Evanghelistul
Matei ne-a arătat, mai întâi, că Domnul Isus ori de câte ori a folosit
această sintagmă, a legat de ea şi sintagma “scrâşnirea dinţilor”, ceea
ce ne arată că, întunericul de afară, va fi un loc de cea mai mare
remuşcare. Apoi, Evanghelistul Matei ne-a informat, în continuare, că
Mântuitorul ne-a învăţat în parabola talanţilor că, întunericul de afară,
va avea loc după judecata finală. Şi, în cele din urmă, tot
Evanghelistul Matei ne-a mai arătat că, Fiul lui Dumnezeu a pus
această sintagmă în cele trei texte amintite, alături de Împărăţia
cerurilor, ca să ne redea tabloul celui mai mare contrast, care va exista
între cele două lumi: între lumea copiilor lui Dumnezeu şi între lumea
demonilor şi a oamenilor seduşi de ei.
Apocalipsa ne spune că, în Împărăţia cerurilor nu va fi noapte
niciodată. (22:5) Sintagma “întunericul de afară”, trebuie să ne dea
mult de gândit, pentru că ea ne arată un lucru foarte mare: că mulţi
dintre cei ce sunt acum coroana creaţiei lui Dumnezeu, după judecata
de apoi, vor fi alungaţi, nu numai dinaintea feţei Lui, dar chiar şi din
creaţie. La toţi aceia, care I-au întors spatele lui Dumnezeu şi au vrut
să trăiască într-o lume fără El, Cel Preaînalt, dându-le o sentinţă
dreaptă, le va spune: “V-aţi lepădat de Mine şi aţi vrut să trăiţi într-o
lume fără Mine. Duceţi-vă de la Mine! Vă alung de la tot ce-Mi
aparţine!”
Dacă adeseori ne este foarte greu, chiar şi pe pământ, deşi
pământul nu este “întunericul de afară”, ci este încă plin de dragostea
şi bunătatea lui Dumnezeu, atunci ne putem imagina, cum va fi în
întunericul de afară, acolo unde ochii milei lui Dumnezeu nu ne vor
mai vedea niciodată şi unde nu vom mai simţi în veci de veci
dragostea şi bunătatea Lui?
Aceea va fi, cu adevărat, o lume a unui întuneric mare şi la
propriu şi la figurat, pentru că ea va fi în afară de Dumnezeu şi de
toate lucrurile create de El, unde vor bântui tot felul de demoni şi
spirite fără lumină.
Comentatorul A.J. Bengel a zis că, în textul grecesc articolul
hotărât care se află înaintea cuvintelor “plânsul” şi “scrâşnirea
dinţilor” în toate cele patru cazuri din Evanghelia după Matei, pe care
le-am amintit în acest studiu, dă acestor substantive o însemnătate
concretă ca, de altfel şi în multe alte limbi. Lucrul acesta ne uimeşte,
fiindcă el ne arată că, plânsul şi scrâşnirea dinţilor, vor fi, nu numai
nişte realităţi, dar că acestea vor fi şi cu mult mai cumplite, decât orice
bocet şi scrâşnire de dinţi de pe pământ 24. Atunci li se va trezi
conştiinţa tuturor acelora care şi-au îngropat talanţii, care îşi vor vedea
şi recunoaşte vina şi le va părea rău, dar va fi prea târziu. Remuşcarea
lor va fi foarte mare, pentru că n-au făcut ce au putut 25.
Şi parabola talanţilor, ca şi parabola celor zece fecioare, a avut
o mare influenţă asupra vieţii creştine de-a lungul celor două milenii:
de a-şi folosi talantul în câştigarea pentru Cristos și Împărăția Sa a
sufletelor pierdute 26.

3. Edersheim, A., Jesus The Massiah, p. 791.
4. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 532;
9. Ryle, J.C., Matthew, p. 338 - 339.
13. Op. cit. p. 557.
22. Ellison, Matthew, p. 339.
50. TABLOUL JUDECĂŢII DE APOI
Matei 25 : 31 – 46
31 “Când va veni Fiul omului în gloria Sa, cu toţi sfinţii îngeri,
va şedea pe tronul gloriei Sale.
32 Toate naţiunile lumii vor fi adunate înaintea Lui. El îi va
despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre
33 şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui.
34 Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: «Veniţi,
binecuvântaţii Tatălui Meu, ca să moşteniţi Împărăţia care v-a fost
pregătită de la crearea lumii.
35 Căci am fost flămând şi Mi-aţi dat de mâncare; Mi-a fost
sete şi Mi-aţi dat să beau; am fost străin şi M-aţi primit;
36 am fost gol şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi aţi venit să
Mă vedeţi; am fost în închisoare şi aţi venit la Mine.»
37 Atunci cei drepţi Îi vor răspunde: «Doamne, când Te-am
văzut noi flămând şi Ţi-am dat să mănânci? Sau, fiindu-Ţi sete, Ţi-am
dat să bei?
38 Când Te-am văzut noi străin şi Te-am primit? Sau gol şi Te-
am îmbrăcat?
39 Când Te-am văzut noi bolnav sau în închisoare şi am venit
pe la Tine?»
40 Drept răspuns, Împăratul le va zice: «Adevărat vă spun că
ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte
neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut.»
41 Apoi va zice celor de la stânga Lui: «Duceţi-vă de la Mine,
îngerii lui!
42 Căci am fost flămând şi nu Mi-aţi dat să mănânc; Mi-a fost
sete şi nu Mi-aţi dat să beau;
43 am fost bolnav şi nu M-aţi primit; am fost gol şi nu M-aţi
îmbrăcat; am fost bolnav şi în închisoare şi n-aţi venit pe la Mine.»
44 Atunci Îi vor răspunde şi ei: «Doamne, când Te-am văzut
noi flămând sau fiindu-Ţi sete, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în
închisoare şi nu Ţi-am slujit?»
45 Şi El, drept răspuns, le va zice: «Adevărat vă spun că ori de
câte ori n-aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte
neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut.»
46 Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei drepţi vor
merge în viaţa eternă.
Comentatorul evreu, A. Edersheim, descrie această zi de Marţi

din Săptămâna Patimilor, ca pe una dintre cele mai lungi şi grele zile
din viaţa Mântuitorului, care s-a încheiat cu un apus roşu de soare,
simbolizând un alt apus de soare, când cerul şi pământul vor fi în
flăcări şi după care, pentru veci de veci, va urma pentru cei nemântuiţi
“întunericul de afară” din lumea demonilor 1. Comentatorii cei mai
documentaţi, nu clasifică acest text printre parabolele Domnului Isus,
ci îl definesc ca ultima parte a discursului escatologic de pe Muntele
Măslinilor, cu care Fiul lui Dumnezeu Şi-a încheiat acest mare discurs
cu Judecata de apoi 2. Acest pasaj, cu care se încheie discursul
escatologic al Domnului Isus şi pe care El l-a rostit în genul literaturii
apocaliptice, este foarte clar şi limpede precum cristalul 3. Textul pe
care îl studiem este în strânsă legătură cu ultimele două parabole, pe
care Mântuitorul le-a rostit tot în Evanghelia după Matei, capitolul 25:
cu parabola celor zece fecioare şi cu parabola talanţilor. În parabola
celor zece fecioare, Fiul lui Dumnezeu ne îndeamnă la vegherea
creştină, în parabola talanţilor, ne îndeamnă la slujirea creştină şi, în
acest text, în care a descris judecata de apoi, într-o manieră de
neegalat, El ne îndeamnă la acte de milostenie şi la dragoste creştină 4.
Comentatorul Alexander Bruce a zis că, Mântuitorul Şi-a
încheiat marele Său discurs escatologic de pe Muntele Măslinilor cu
judecata de apoi, când întreg neamul omenesc va fi adunat înaintea
Lui pentru a fi judecat, potrivit Evangheliei predicate în toată lumea
pentru a-i sluji ca mărturie spre mântuire sau spre osândă 5.
Nu există în toată Biblia un pasaj mai solemn, care să ne facă
să ne cercetăm atât de profund ca acesta. Iată de ce, noi trebuie să
studiem acest text cu cea mai mare atenţie! 6
Acest text intitulat Tabloul Judecăţii de apoi, ne prezintă patru
lucruri: pe Cel care va fi Judecătorul Suprem, pe cei ce vor fi judecaţi,
maniera în care se va desfăşura această judecată şi sentinţele ei
veşnice.
Să-L luăm mai întâi pe
I. CEL CARE VA FI JUECĂTORUL SUPREM
discursul Său escatologic: “Când va veni Fiul omului în gloria Sa, cu
toţi sfinţii îngeri, va şedea pe tronul gloriei Sale.” (v.31)
Domnul Isus Se numeşte pe Sine în acest text, prima şi
singura dată, în mod clar şi deschis, ca Împărat Suprem al cerului
şi al pământului şi aceasta, tocmai în momentul celei mai mari
umilinţe, când după trei zile urma să fie răstignit de către evrei.
Mântuitorul ne-a scos în evidenţă că, Împăratul cel Mare, care va
judeca lumea în ziua de apoi, nu va fi altul, decât acel Împărat Suprem
al cerului şi al pământului care, binevoind să Se nască în ieslea
Betleemului, S-a făcut Fiul omului, a luat chipul unui rob care
adeseori nu avea unde-Şi pleca capul, era dispreţuit, respins de
oameni, judecat, condamnat, biciuit şi pironit pe cruce. În acest tablou
mare al judecăţii de apoi, Mântuitorul ne arată, mai întâi, că El însuşi
va judeca atunci lumea 7.
Fiul lui Dumnezeu ni Se prezintă în acest tablou al judecăţii de
apoi, ca Judecător Suprem prin patru detalii, pe care ni le oferă în
versetul amintit: primul, că Tatăl Îl va înzestra pe El cu această
prerogativă atunci când va veni a doua oară; (Ioan 5:22) al doilea, că
atunci El va veni în toată gloria Sa; al treilea, că atunci va fi însoţit de
toţi îngerii din cer; şi al patrulea detaliu este, că atunci va sta pe
Tronul gloriei Sale 8.
Cuvântul “sfinţii” din versetul 31: “Când va veni Fiul omului în
gloria Sa, cu toţi sfinţii îngeri ...,” nu se află în cele mai bune codice,
de aceea el nu figurează nici în traducerile şi versiunile cele mai bune
ale Bibliei 9, precum sunt: Versiunea Internaţională Nouă (New
International Version), Versiunea Standardul Revizuit (Revised
Standard Version), Standardul American Nou (New American
Standard), versiunea lui James Moffatt şi altele.
La judecata de apoi, vor fi adunaţi înaintea Domnului Isus toţi
oamenii care au trăit cândva pe pământ. Credincioşii, ştiind că Cel
care stă pe Tron în ziua cea mare şi groaznică este Mântuitorul lor, nu
numai că nu vor avea nici un motiv ca să se teamă şi să se alarmeze,
dar chiar se vor bucura să-L vadă şi să stea la dreapta Lui, pentru că ei
ştiu că o dată cu venirea Lui, va fi ziua împlinirii tuturor promisiunilor
Lui şi a răsplătirii lor. Atunci numai necredincioşii vor intra în panică,
pentru că Judecătorul lor nu va fi altul, decât acel Cristos a cărui
Evanghelie ei au dispreţuit-o şi a cărui invitaţie ei au refuzat-o 10.
În al doilea rând, Domnul Isus ne prezintă în acest tablou al
judecăţii de apoi pe
II. CEI CARE VOR FI JUDECAŢI
discursul Său escatologic: “Toate naţiunile lumii vor fi adunate
înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul
oile de capre (33) şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga
Lui.” (v.32-33)
Origen, din Biserica Primară a zis că nu este clar, dacă
cuvintele “toate naţiunile lumii”, se referă la judecarea credincioşilor
autentici şi falşi din toate naţiunile lumii numai din ultima generaţie,
sau la credincioşii autentici şi falşi din toate generaţiile neamului
omenesc. Eftimie Zigaben a zis la începutul secolului al
doisprezecelea că aici este vorba numai despre judecata creştinilor 11.
Oricât de mari şi de influenţi ar fi fost aceşti comentatori, opiniile lor
sunt greşite în privinţa aceasta, pentru că, cuvintele din textul grecesc
panta ta ethnē, “toate naţiunile”, ne arată că aici este vorba despre
judecata tuturor oamenilor din toate generaţiile lumii: credincioşi şi
necredincioşi 12. Ar fi absurd, dacă ar fi judecaţi numai oamenii din
generaţia revenirii Domnului Isus; şi, cu atât mai absurd ar fi, dacă
numai credincioşii ar fi judecaţi şi, dacă n-ar exista o judecată de apoi
şi pentru necredincioşi.
Acest tablou, în care Domnul Isus ne arată că El va aduce
înaintea Lui toate naţiunile din toate generaţiile lumii, este în
concordanţă cu tot ce ne spune Noul Testament despre judecata de
apoi. Apostolul Pavel a fost inspirat să scrie: “Căci toţi ne vom
înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Cristos.” (Rom.14:10)
“(Dumnezeu) a destinat o zi în care va judeca lumea după dreptate,
prin Omul pe care L-a destinat pentru aceasta şi despre care a dat
tuturor oamnilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din
morţi ...” (Fapte 17:31) “Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea
tronului de judecată al lui Cristos, pentru ca fiecare să-şi primească
răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.”
(2 Cor.5:10)
Toţi oamenii vor fi convocați de Cristos, ca să se prezinte
înaintea Tronului Său de judecată şi, pe toţi îi vor aduce îngerii
înaintea Judecătorului Suprem pentru a-şi primi sentinţa 13. Atunci, ne
spune Domnul Isus: “Toate naţiunile lumii vor fi adunate înaintea
Lui” şi că “El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile
de capre.” (v.33) În textul grecesc scrie erifōn, “ţapi”, “Cum desparte
păstorul oile de ţapi”. Comparaţia cu păstorul arată competenţa,
uşurinţa şi siguranţa cu care Domnul Isus Îşi va îndeplini misiunea de
Judecător Suprem 14. Pe oile blânde şi paşnice, care reprezintă pe cei
credincioşi, Domnul Isus le va aşeza la dreapta Lui, care se considera
în antichitate loc de cinste. Iar caprele, sucite şi nărăvaşe, care îi
reprezintă pe oamenii necredincioşi, Marele Judecător le va aşeza la
stânga Lui, care însemna locul umilinţei şi al osândei 15.
În al treilea rând, Domnul Isus ne prezintă în acest tablou al
judecăţii de apoi
III. MANIERA ÎN CARE SE VA DESFĂŞURA ACEASTĂ
JUDECATĂ
Când am tratat studiile intitulate Fericirea celor milostivi
(Vol.III,Stud.17) şi Iertarea semenilor, (Vol.V,Stud.34) am văzut că
Fiul lui Dumnezeu când a zis: “Ferice de cei milostivi, căci ei vor
avea parte de milă!” (Matei 5:7) ne-a arătat că Cel Preaînalt ne-a
deschis o uşă spre gloria eternă care este uşa milei.
Tot Evanghelistul Matei a consemnat în Evanghelie, cum
Dascălul divin ne-a prezentat un tablou cu un slujbaş împărătesc, care
a reuşit să scape de pedeapsă numai prin uşa milei, dar fiindcă n-a vrut
să acorde, la rândul lui milă semenului său, i s-a închis această uşă
pentru totdeauna. (Matei 18:23-35)
Învăţătorul ceresc ne-a prezentat parabola acestui slujbaş
nemilostiv într-un mod dramatic. El a zis că un slujbaş împărătesc
datora zece mii de talanţi unui împărat mare. Astfel, 600.000 de
dolari, cât valorează un talant, dacă îi înmulţim cu 10.000 de talanţi,
ne iese 6.000.000.000 de dolari 16. Atât valorau cei zece mii de talanţi
– şase miliarde de dolari.
Mântuitorul ne-a spus, pentru că slujbaşul acesta împărătesc n-
a avut cu ce plăti, împăratul a poruncit să-l vândă pe el, soţia, copiii şi
tot ce avea şi, să i se plătească datoria. Dar slujbaşul acesta, s-a
aruncat la pământ înaintea împăratului şi-l implora, zicându-i:
“Stăpâne, mai lasă-mi puţin timp şi-ţi voi plăti tot.” Domnul Isus a
spus că împăratului i s-a făcut milă de el şi i-a iertat toată datoria.
(Matei 18:26-27)
Dar, acest slujbaş, când a ieşit afară, a întâlnit pe unul dintre
colegii lui de slujbă, care îi datora o sută de dinari, care era câştigul
muncii de patru luni sau, o sumă de peste 500.000 de ori mai mică
decât datoria care i s-a iertat lui. A pus mâna pe datornicul lui, îl
strângea de gât şi-i zicea: “Plăteşte-mi ce-mi eşti dator.” Acesta, de
asemenea, s-a aruncat la pământ şi-l ruga: “Mai lasă-mi puţin timp şi-
ţi voi plăti.” (Matei 18:29) Dar, slujbaşul împăratului n-a vrut să aibă
milă de datornicul lui, ci l-a aruncat în închisoare până va plăti datoria.
Când au văzut colegii lui de serviciu, ce atitudine a avut faţă de
semenul său, au raportat împăratului, care l-a chemat la el şi i-a zis:
“Slujbaş viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria fiindcă m-ai rugat. (33)
Oare nu se cuvenea să ai şi tu milă de colegul tău, cum am avut eu
milă de tine?” Şi împăratul, mâniindu-se, l-a aruncat în închisoare
până va plăti toată datoria.” (Matei 18:32-33)
Apoi, când am tratat studiul intitulat Datoria faţă de
Dumnezeu şi faţă de oameni, (Vol.VII,Stud.22) am văzut că experţii
legii aveau două tendinţe: una, ca să amplifice Legea până la cele mai
mici detalii şi alta, ca s-o rezume la o singură propoziţie scurtă. Astfel,
când un cărturar a zis Domnului Isus, să rezume Legea lui Dumnezeu
într-o singură propoziţie scurtă, Dascălul cersec a rezumat toate
cerinţele lui Dumnezeu şi religia creştină la un singur cuvânt:
dragoste: dragoste faţă de Dumnezeu şi dragoste faţă de oameni.
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând: “«Să-L iubeşti
pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu
toată mintea ta.» (38) Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare
poruncă. (39) Iar a doua, asemenea ei, este «Să-l iubeşti pe aproapele
tău ca pe tine însuţi.»” (Matei 22:37-39) Aceasta este cea mai mare
poruncă a lui Dumnezeu, fără a cărei împlinire nimeni nu poate să
intre în Împărăţia cerurilor.
Mântuitorul pune în acest text, pe care îl studiem, un mare
accent pe milă, care nu este altceva decât dragostea în acţiune. Astfel,
slujirea, care nu este altceva decât actul milei, este singura cale spre
adevărata glorie. Acesta este motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu a
ales calea slujirii neamului omenesc şi a devenit marele model al
slujirii 17.
Răsplata sau, osânda noastră, va depinde de atitudinea pe care o
avem faţă de semenii noştri când se află într-o situaţie critică şi au
nevoie de ajutroul nostru, atât din punct de vedere material şi, cu mult
mai mult, din punct de vedere spiritual 18. Mântuitorul ne învaţă că
numai cei ce practică mila, vor intra pe uşa milei în gloria cerească.
Fiul lui Dumnezeu, considerându-i pe toţi oamenii fraţii Lui,
chiar şi pe cei mai păcătoşi şi ruinaţi şi, identificându-Se cu ei, în
nevoile şi suferinţele lor, ne arată marele şi minunatul adevăr, că toţi,
care îi ajută pe asemenea oameni, Îl ajută pe El; şi că toţi, care întorc
spatele la astfel de oameni, Îi întorc spatele Lui. Raţionamentul acestui
adevăr este următorul: Dumnezeu, fiind Tată, este foarte bucuros când
Îi ajutăm copiii atunci când sunt în necaz 19.
Aceste lucruri simple, pe care le poate face oricine şi pe care le
întâlnim zilnic ca: săturarea celor flămânzi, adăparea celor însetaţi,
îmbrăcarea celor goi, primirea oamenilor străini şi fără adăpost în
casele noastre, consolarea celor bolnavi, vizitarea celor intemnițați
etc., ne deschid calea spre cea mai mare glorie, pentru că numai prin
ele, Îi putem oferi ceva lui Cristos 20.
Francis di Asissi, care era foarte bogat şi din neam mare,
plimbându-se odată călare pe un cal, a întâlnit un lepros desfigurat de
această boală contagioasă. El, coborându-se de pe cal și, îmbrăţişând
acest lepros, văzut, spre marea lui surprindere, că leprosul din braţele
lui, s-a transformat în chipul lui Cristos 21.
Un alt caz interesant, era visul unui ostaş roman, cu numele de
Martin Tours. Într-o zi rece de iarnă, un cerşetor a cerut de la acest
ostaş creştin, bani. Martin nu avea bani. Dar, văzându-l pe cerşetor
cum tremura şi era vânăt de frig, l-a covârşit un sentiment de milă atât
de mare, încât şi-a dezbrăcat haina lui de soldat și, tăind-o în două, a
dat jumătate din ea cerşetorului. În noaptea care urma, a visat cerul şi
pe Domnul Isus stând în mijlocul îngerilor şi purtând acea jumătate de
mantie, pe care i-a dat-o cerşetorului şi, totodată, a auzit în vis un
înger, care L-a întrebat pe Fiul lui Dumnezeu: “Doamne, de ce porţi
acea mantie veche de soldat? Cine Ţi-a dat-o?” Şi, Domnul Isus i-a
răspuns duios: “Servul Meu, Martin, Mi-a dat-o.” 22
Vom aminti încă o ficţiune similară. W. Barclay ne spune că,
din secolul al şaptelea a început să circule o legendă frumoasă în
legătură cu al patrulea mag, care se numea Artaban. El, pregătindu-se
să urmeze steaua din Răsărit, a luat cu sine pentru Împărat cele mai
preţioase daruri: un safir, un rubin şi o perlă. Călătorind greu şi,
grăbindu-se, să se întâlnească la un anumit loc fixat, cu cei trei
prieteni: Caspar, Melchior şi Baltazar, a văzut un călător foarte bolnav
de febră. Oprindu-se să-l ajute până la vindecare şi, întârziind cu el
mult, a trebuit să dea unui om safirul, ca să-l scoată din pustiu cu
ajutorul unei cămile pentru a ajunge caravana. Artaban, ajungând cu
întârziere la Betleem, Iosif şi Maria deja fugiseră cu Pruncul Isus în
Egipt. În casa, în care locuia acest mag, era un copilaş, la care au venit
ostaşii lui Irod ca să-l ucidă. Magul i-a dat căpitanului rubinul, ca să
cruţe viaţa copilaşului. După ani de zile, Artaban s-a dus din nou să-L
caute pe Împărat şi a dat de urmele Lui în Ierusalim şi aceasta, tocmai
în ziua răstignirii. El voia să-L răscumpere pe Împărat cu perla, pe
care o avea și era cea mai preţioasă din lume. Dar, când era în drum
spre Golgota, a văzut o fată care fugea de câţiva ostaşi, strigând:
“Tatăl meu are o mare datorie şi aceşti soldaţi vor să mă vândă ca
sclavă în schimbul acestei datorii. Salvaţi-mă, vă rog!” Artaban, dând
perla ostaşilor, a răscumpărat libertatea fetei. Când soarele se
întunecase şi se produsese un cutremur de pământ, pe mag, lovindu-l o
piatră în cap, a căzut la pământ în nesimţire. El, văzându-L pe Împărat
în glorie, L-a auzit cum i-a spus: “Am primit de la tine safirul, rubinul
şi perla.” Dar, el mirat, l-a întrebat pe Împărat: “Doamne, când Ţi-am
dat eu Ţie safirul, rubinul şi perla?” Şi Marele Împărat al cerului şi al
pământului i-a răspuns: “Atunci când le-ai dat pentru îngrijirea unui
bolnav, pentru răscumpărarea vieţii unui coplaş, și pentru
răscumpărarea libertăţii unei fete.” Artaban a plecat de pe pământ
zâmbind, pentru că ştia că Împăratul i-a primit darurile.
Când Împăratul va zice celor de la dreapta Lui care I-au slujit:
“Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, ca să moşteniţi Împărăţia care v-
a fost pregătită de la crearea lumii. (35) Căci am fost flămând şi Mi-
aţi dat de mâncare; Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat să beau; am făcut
străin şi M-aţi primit; (36) am fost gol şi M-aţi îmbrăcat; am fost
bolnav şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în închisoare şi aţi venit la
Mine,” (v.34-36) ei vor rămâne cu ochii holbaţi de uimire şi, în zadar
îşi vor răscoli memoria, ca să-şi aducă aminte, când şi unde au făcut ei
aceste lucruri Domului Isus 23. Ei, neputând să înţeleagă acest mister,
Îl vor întreba pe Judecătorul Suprem: “Doamne, când Te-am văzut noi
flămând şi Ţi-am dat să mănânci? Sau, fiindu-Ţi sete, Ţi-am dat să
bei? (38) Când Te-am văzut noi străin şi Te-am primit? Sau gol şi Te-
am îmbrăcat? (39) Când Te-am văzut noi bolnav sau în închisoare şi
am venit pe la Tine?” (v.37-39) La toate aceste întrebări, pline de
uimire, Împăratul le va explica misterul, spunându-le: “Adevărat vă
spun că ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte
neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut.” (v.40)
Dacă cei din dreapta vor rămâne uimiţi când vor descoperi
misterul că ei, slujind semenilor, I-au slujit, în realitate, chiar
Împăratului, atunci, cu cât mai uimiţi, vor rămâne, când Împăratul le
va zice: “Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, ca să moşteniţi
Împărăţia care v-a fost pregătită de la crearea lumii.” (v.34) Ioan
Gură de Aur din Biserica Primară, cât şi comentatorul J.C. Ryle, din
secolul trecut, au spus că Împăratul va oferi celor din dreapta Lui cea
mai mare răsplată: însăşi Împărăţia Sa, nu ca unor oameni simpli care
numai vor intra în ea, ci drept moştenire, ca unor fii, incluzându-i în
familia Lui şi, punându-le pe cap cununi de prinţi 24. Aceasta este
adevărata însemnătate a acestor cuvinte mari pe care le-a rostit
Domnul Isus, atunci când a zis: “Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu,
ca să moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la crearea lumii.”
Celor de la stânga le va zice Împăratul: “Duceţi-vă de la Mine,
îngerii lui!” (v.41) Judecătorul Suprem, le arată acestora, şi motivul
pentru care El îi reneagă, îi alungă dinaintea Lui şi-i trimite în iazul cu
foc. El le-a zis: “Căci am fost flămând şi nu Mi-aţi dat să mănânc;
Mi-a fost sete şi nu Mi-aţi dat să beau; (43) am fost bolnav şi nu M-aţi
primit; am fost gol şi nu M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în
închisoare şi n-aţi venit pe la Mine.” (v.42-43)
Cei de la stânga vor încerca să-I răspundă şi ei Împăratului,
dezvinovăţându-se: “Doamne, când Te-am văzut noi flămând sau
fiindu-Ţi sete, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în închisoare şi nu
Ţi-am slujit?” (v.44) Ceea ce înseamnă cu alte cuvinte: “Dacă ştiam
că erai Tu, noi Ţi-am fi slujit bucuroşi, dar eram convinşi că aceia
erau nişte oameni care nu meritau să fie ajutaţi.” 25 La această scuză,
Judecătorul Suprem va răspunde celor de la stânga Lui prompt, tăios şi
fără posibilitate de replică: “Adevărat vă spun că ori de câte ori n-aţi
făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei,
Mie nu Mi le-aţi făcut.” (v.45) 26 Ceea ce înseamnă cu alte cuvinte:
“Dacă aţi fi răspuns la chemarea Mea când v-am zis: «Veniţi la Mine
toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă» (Matei 11:28) şi
aţi fi practicat mila creştină, aţi fi intrat pe uşa milei în gloria
cerească şi n-aţi fi auzit din gura Mea cele mai grele cuvinte:
«Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost
pregătit pentru Diavol şi îngerii lui!»” 27
Şi, în al patrulea rând, Mântuitorul ne arată în acest tablou al
judecăţii de apoi
IV. SENTINŢELE EI VEŞNICE
discursul Său escatologic: “Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică,
iar cei drepţi vor merge în viaţa eternă” (v.46)
Fiul lui Dumnezeu ne-a vorbit în acest text al judecăţii de apoi
în aşa fel, încât nu putem uita niciodată acest mare adevăr, că cei
nemântuiţi vor avea parte de pedeapsa veşnică, iar cei mântuiţi se vor
bucura de viaţa şi de fericirea eternă 28. În textul grecesc figurează
cuvântul aiōnion care înseamnă “veşnic”, atât pentru fericirea veşnică,
cât şi pentru osânda şi suferinţa veşnică. Sentinţa Fiului lui
Dumnezeu, pe care ne-o va da la judecata finală în numele Lui şi în
numele Tatălui, va fi o sentință veşnică. Nimeni să nu se înşele în
privinţa aceasta, pentru că atât pedeapsa celor nemântuiţi din iad, cât
şi răsplata celor mântuiţi din cer, vor fi veşnice. Aşa cum Dumnezeu
este veşnic, tot aşa şi cei mântuiţi care vor ajunge în cer, vor fi și ei
veșnici. Și așa cum Diavolul și demonii sunt veșnici, tot așa și cei
nemântuiți din iad, vor fi și ei veșnici. Acest adevăr al fericirii eterne
şi al chinului veşnic este clar atât în acest text, cât şi în alte locuri din
Sfintele Scripturi 29.
Cine poate să descrie fericirea vieţii eterne din cer? Nimeni,
pentru că ea depăşeşete orice putere de imaginaţie a oricărui
pământean. Şi tot aşa, cine poate să descrie suferinţa şi remușcarea
celor nemântuiţi din infern? De asemenea, nimeni, fiindcă şi ea este de
neînţeles. Acolo, în lumea demonilor, va fi pretutindeni foc și, în mod
paradoxal, va fi și întuneric 30.
Cuvântul katēramenoi din textul grecesc “blestemaţilor”, ne
arată pe acei oameni care au avut şansa şi privilegiul mântuirii şi a
fericirii eterne, dar care, în ignoranţa lor, au ales voit pierzarea şi
chinul veşnic din iad 31.
Dumnezeu, în planul Său de mântuire, a pregătit pentru cei
răscumpăraţi Împărăţia cerurilor, chiar de la crearea lumii. Iar, iadul,
“cu focul lui veşnic”, l-a pregătit pentru Diavol şi îngerii lui. Nu există
nimic mai tragic ca faptul că, cei mai mulți oameni resping Împărăţia
pe care Dumnezeu, deși a pregătit-o prin jertfa Fiului Său pentru cei
mântuiţi, totuși ei aleg voit locul pe care Cel Preaînalt l-a destinat
Diavolului şi îngerilor lui. Acesta este motivul pentru care şi sentinţa
Judecătorului Suprem de la judecata finală, va fi dreaptă când le va
spune: “Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care
a fost pregătit pentru Diavol şi îngerii lui!” (v.41)
La încheierea acestui text, care ne prezintă judecata de apoi, să
ne autocercetăm în modul cel mai serios; şi în această autocercetare,
să ne punem întrebarea: “Eu de care parte a lui Cristos voi fi în acea
zi mare şi groaznică a judecăţii finale, la dreapta sau la stânga Lui?”
Ferice de acela care nu dă odihnă trupului său până nu răspunde
pozitiv la această întrebare! 32

7. Op. cit.
8. Op. cit.;
Diamandi, S., Activitatea şi Învăţătura, Vol. II, p. 476.
15. Op. cit. p. 477.
19. Op. cit. p. 560;
Diamandi, S., Activitatea şi Învăţătura, Vol. II, p. 479.
21. Op. cit. p. 560.
22. Op. cit. p. 360 – 361.
23. Diamandi, S., Activitatea şi Învăţătura, Vol. II, p. 477 - 478.
26. Op. cit.
28. Op. cit. p. 344.
29. Op. cit.
30. Op. cit. p. 344 – 345.
AL IV-LEA PAȘTI
PARTEA A XV-A
ULTIMUL ACT AL CELEI MAI TRAGICE DRAME
51. ÎNCEPUTUL ULTIMULUI ACT AL CELEI MAI
TRAGICE DRAME (I)
Marcu 14 : 1 – 2, 10 – 11
1 După două zile era sărbătoarea Paştelor şi a Azimilor.
Preoţii cei mai de seamă şi cărturarii căutau să-L prindă pe Isus cu
viclenie şi să-L omoare.
2 Căci ziceau: “Nu în timpul sărbătorii, ca nu cumva să se
facă tulburare în popor.”
10 Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece, s-a dus la
preoţii cei mai de seamă ca să le vândă pe Isus.
11 Când au auzit ei lucrul acesta s-au bucurat şi i-au promis
bani. Şi Iuda căuta un prilej potrivit ca să-L dea în mâinile lor.
Matei 26 : 1 – 5, 14 – 16
1 După ce a terminat Isus toate cuvântările acestea, a zis
ucenicilor Săi:
2 “Ştiţi că după două zile vor fi Paştele şi Fiul omului va fi dat
ca să fie răstignit!”
3 Atunci preoţii cei mai de seamă, cărturarii şi conducătorii
poporului s-au adunat în curtea marelui preot care se numea Caiafa
4 şi s-au sfătuit împreună cum să-L prindă pe Isus prin viclenie
şi să-L omoare.
5 Dar ziceau: “Nu în timpul sărbătorii, ca să nu se facă
tulburare în mulţime.”
14 Atunci unul din cei doisprezece, numit Iuda Iscarioteanul, s-
a dus la preoţii cei mai de seamă
15 şi le-a zis: “Ce îmi daţi, şi-L voi da în mâinile voastre?” Ei
i-au cântărit treizeci de arginţi.
16 Din clipa aceea, Iuda căuta un prilej potrivit ca să Îl dea pe
Isus în mâinile lor.
Luca 21 : 37 – 38, 22 : 1 – 6
1 Sărbătoarea Azimilor, numită Paştele se apropia.
2 Preoţii cei mai de seamă şi cărturarii căutau un mijloc cum
să omoare pe Isus, căci se temeau de mulţime.
3 Dar Satan a intrat în Iuda, zis şi Iscariotenul, care era din
numărul celor doisprezece.
4 Iuda s-a dus să se înţeleagă cu preoţii cei mai de seamă şi cu
comandanţii gărzilor Templului cum să-L dea în mâinile lor.
5 Ei s-au bucurat şi au fost de acord să-i dea bani.
6 După ce le-a promis că li-L va da în mâini, Iuda căuta un
prilej potrivit să-L dea pe Isus în mâinile lor, fără ştirea mulţimii.
37 Ziua, Isus învăţa poporul în Templu, iar noaptea Se ducea şi
o petrecea în muntele care se numeşte Muntele Măslinilor.
38 Şi tot poporul venea dis-de-dimineaţă la El în Templu ca să-
L asculte.
Armonizat
1 După ce a terminat Isus toate cuvântările acestea, a zis
ucenicilor Săi: (Mt.v.1)
2 “Ştiţi că după două zile va fi / sărbătoarea Paştelor şi a
Azimilor (Mc.v.1) / şi Fiul omului va fi dat ca să fie răstignit!”
(Mt.v.2)
3 Atunci preoţii cei mai de seamă, cărturarii şi conducătorii
poporului s-au adunat în curtea marelui preot care se numea Caiafa
(Mt.v.3)
4 şi s-au sfătuit împreună cum să-L prindă pe Isus prin viclenie
şi să-L omoare. (Mt.v.4)
5 Dar ziceau: “Nu în timpul sărbătorii, ca să nu se facă
tulburare în mulţime.” (Mt.v.5)
6 Dar Satan a intrat în Iuda, zis şi Iscariotenul, care era din
numărul celor doisprezece. (Lc.v.3)
7 Iuda s-a dus să se înţeleagă cu preoţii cei mai de seamă şi cu
comandanţii gărzilor Templului cum să-L dea în mâinile lor. (Lc.v.4)
8 Când au auzit ei lucrul acesta s-au bucurat şi i-au promis
bani. (Mc.v.11) Ei i-au cântărit treizeci de arginţi. (Mt.v.15)
9 Din clipa aceea, Iuda căuta un prilej potrivit ca să Îl dea pe
Isus în mâinile lor, (Mt.v.16) fără ştirea mulţimilor. (Lc.v.6)
10 Ziua, Isus învăţa poporul în Templu, iar noaptea Se ducea şi
o petrecea în muntele care se numeşte Muntele Măslinilor. (Lc.v.37)
11 Şi tot poporul venea dis-de-dimineaţă la El în Templu ca să-
L asculte. (Lc.v.38)
Cuvântarea escatologică a Domnului Isus de pe Muntele

Măslinilor se încheie odată cu această zi lungă şi grea de marţi la un
apus de soare.
Din acest text vom ţine două studii cu aceeaşi temă Începutul
ultimului act al celei mai tragice drame. În primul studiu ne vom
ocupa de două lucruri: data răstignirii Mântuitorului şi ultima
consfătuire a Marelui Sanhedrin.

I. DATA RĂSTIGNIRII MÂNTUITORULUI
Data răstignirii Domnului Isus ne este strict necesară, pentru că
fără ea n-am putea să înţelegem, nu numai acest text, dar nici multe
alte texte. Ca să ajungem la anul răstignirii Fiului lui Dumnezeu,
trebuie să ţinem cont de două lucruri de bază, pe care le găsim în cele
patru Evanghelii: că Mântuitorul a fost răstignit într-o vineri şi că El a
fost judecat de către Pilat, care era procurator în Iudeea între anii 25
şi 37 1. Vom cita doar un singur verset. Evanghelistul Ioan a scris: “De
frică să nu rămână trupurile pe cruce în timpul Sabatului – căci era
ziua Pregătirii şi ziua aceea de Sabat era o zi mare – iudeii l-au rugat
pe Pilat să zdrobească fluierele picioarelor celor răstigniţi şi să fie
luaţi de pe cruce.” (19:31 şi Marcu 15:42; Luca 23:54-56)
În această perioadă a guvernării lui Pilat din anii 25 la 37,
Paştele evreilor a căzut vineri numai în anii 29, 30 şi 33. Şi acum,
pentru elucidarea problemei, se pune întrebarea mai departe: la care
dintre aceste trei sărbători ale Paştelui, a fost răstignit Domnul Isus?
Scriitorii Bisericii Primare: Tertulian, Hipolit, Augstin şi alţii, au luat
anul 29, când Paştele a căzut după calendarul nostru creştin în ziua de
18 martie 2. Noi, după două mii de ani de lumină creştină şi studii
îndelungate, nu putem accepta anul 29 şi, cu atât mai puţin anul 33, ca
an al răstignirii Mântuitorului, pentru că aceşti ani sunt în discordanţă,
atât cu anul începerii misiunii Domnului Isus, cât şi cu durata misiunii
Lui de trei ani şi jumătate, pe care îi găsim în Evanghelii, aşa cum am
văzut când am tratat studiile intitulate Evanghelia cea deosebită
(Vol.I,Stud.8) şi Data unui început crucial. (Vol.II,Stud.1) Dacă am
lua anul 29, atunci ar trebui, nu numai să limităm cei trei ani şi
jumătate de misiune ai Domnului Isus la trei ani, dar am fi obligaţi să
lăsăm afară din ei, chiar şi o perioadă destul de lungă din misiunea
Domnului Isus, pe care a făcut-o concomitent cu Ioan Botezătorul,
pentru că, din anul 26, luna aprilie, când Ioan Botezătorul şi-a început
misiunea şi, până în anul 29, tot luna aprilie, când Domnul Isus a fost
răstignit, erau exact trei ani. Iar, dacă am accepta anul 33, aceasta ar
însemna, că misiunea Domnului Isus a durat 7 ani. Toţi cercetătorii
moderni documentaţi, au luat anul 30 ca an al răstignirii Domnului
Isus, care a căzut în 7 aprilie după calendarul nostru 3.
În ce priveşte ziua răstignirii Mântuitorului, este o mare
confuzie şi, această confuzie s-a creat dintr-o discordanţă aparentă,
care există între evangheliştii sinoptici şi Evanghelistul Ioan.
Evangheliştii sinoptici ne spun că, Domnul Isus a mâncat Paştele cu
ucenicii joi seara. Îl cităm numai pe Evanghelistul Luca care a scris:
“Când a sosit ceasul, Isus S-a aşezat la masă cu cei doisprezece
apostoli. (15) El le-a zis: «Am dorit mult să mănânc Paştele acesta cu
voi înainte de suferinţa Mea.“ (22:14-15) Pe când, Evanghelistul Ioan
a scris în legătură cu sinedriştii şi ziua de vineri a răstignirii
următoarele cuvinte: “L-au adus pe Isus de la Caiafa în sala de
judecată; era dimineaţa. Ei n-au intrat în sala de judecată, ca să nu
devină necuraţi şi să poată mânca Paştele.” (18:28) De aici unii
comentatori ca, B.F. Westcott şi D.B.J. Campbell, au conchis că
Mântuitorul a fost răstignit vineri în 14 nisan, că masa pascală din
ajunul Paştelui a fost tot vineri, că prima zi de Paşte a fost sâmbăta în
15 nisan şi că Domnul Isus a luat masa pascală cu o zi mai devreme,
respectiv joi, 13 nisan 4. Alţi comentatori au susţinut şi încearcă încă
să susţină că Domnul Isus ar fi fost crucificat joi. Această opinie nu
are nici un temei în Evanghelii 5.
Înainte ca să explicăm discordanţa aparentă care există între
evangheliile sinoptice şi Evanghelia după Ioan şi, înainte ca să
cunoaştem ziua reală a răstignirii Mântuitorului, trebuie să ştim patru
lucruri. Primul lucru este, că la evrei o zi nouă începea cu seara
precedentă de la ora 6 după-masă. Astfel, Paştele evreiesc, care cădea
de fiecare dată pe data de 15 nisan, începea seara cu ajunul Paştelui în
14 nisan de la ora 6 după-masă. Al doilea lucru este, că evreii au în an
13 luni calendaristice de câte 28 de zile, după cele 13 rotaţii ale lunii
în jurul pământului 6. Al treilea lucru este, că s-a făcut un calcul care,
estimând exact timpul de lună nouă şi plină, începând cu anul 1.001
înainte de Cristos şi până în anul 1.651 după Cristos, ne confirmă cu
cea mai mare precizie, că în anul 30 când a fost răstignit Mântuitorul,
ziua de 14 nisan, în a cărei seară era ajunul Paştelui, a căzut joi şi, că
ziua de 15 nisan, care era prima zi de Paşte, a căzut într-o vineri, exact
aşa cum ne istorisesc Evangheliile 7. Şi, al patrulea lucru, pe care
trebuie să-l ştim ca să putem cunoaşte ziua reală a răstignirii Fiului lui
Dumnezeu este, că după lege, mieii se sacrificau în după-ameaza zilei
de 14 nisan şi că se consumau în această noapte care era între 14 şi 15
nisan.
La marea întrebare: de ce Domnul Isus şi sinedriştii n-au
mâncat paştele în acelaşi timp? Comentatorii Bisericii Primare: Ioan
Gură de Aur şi Eusebiu au explicat că, Domnul Isus a mâncat Paştele
la timp, iar sinedriştii n-au mâncat Paştele la timp, fiindcă erau ocupaţi
cu arestarea Mântuitorului şi cu judecarea Lui. Comentatorul modern,
Bishop Pearce, a făcut un pas mai departe, cu privire la explicarea
acestei probleme, atunci când a zis că pe timpul Domnului Isus,
numărul pelerinilor era atât de mare, încât nu puteau să mănânce toţi
Paştele în templu, de a trebuit legea să prescrie, că Paştele se putea lua
până la câteva ore înainte de a doua seară a sărbătorii, respectiv până
în seara zilei de 15 nisan şi, aceasta atât afară din templu, cât şi chiar
afară din Sfânta Cetate. Astfel, sinedriştii n-au intrat în sala de
judecată a unui păgân vineri dimineaţa ca să poată mânca Paştele şi să
nu violeze legea 8.
Polycrates, care era al optulea episcop al bisericii din Efes,
după Apostolul Ioan, a scris în jurul anului 196, că Apostolul Ioan a
sfătuit pe credincioşi să celebreze Paştele în prima duminică după a
14-a zi a echinocţiului de primăvară. În această epistolă a lui
Polycrates, pe care a trimis-o lui Victor, episcopul Bisericii din Roma,
cu privire la celebrarea Paştelor şi, care se păstrează în scrierile lui
Eusebiu, se aminteşte şi faptul că Apostolul Ioan este înmormântat în
Efes9.
Cuvintele “după două zile” din următoarele două versete:
“După două zile era sărbătoarea Paştelor şi Azimilor” (Mc.v.1) şi
“Ştiţi că după două zile vor fi Paştele...” (Mt.v.2) au o însemnătate
foarte mare. Ele ne scot în evidenţă cinci lucruri:
a) Primul lucru este, că ele ne indică timpul sărbătorilor:
Paştelor şi al Azimilor, care se ţineau deodată. De aici se vede clar
că, prima zi era miercurea şi că a doua zi era joia, în care se celebra
ajunul Paştelor şi Sărbătoarea Pâinii Nedospite de la ora 6 după-masă.
Evanghelistul Luca, ca unul care şi-a dedicat Evanghelia neevreilor,
când a scris: “Sărbătoarea Azimilor, numită Paştele, se apropia,” a
explicat neamurilor, care nu cunoşteau sărbătorile evreieşti că aceste
două sărbători se ţineau deodată 10. Mielul pascal amintea nimicirea
primilor născuţi din Egipt, iar azima comemora graba cu care evreii au
ieşit din Egipt, nefiind timp pentru dospirea aluatului.
b) Al doilea lucru pe care ni-l scot în evidenţă cuvintele “după
două zile” este ziua de marţi, de la care se numărau cele două zile şi
care ne indică timpul întrunirii Marelui Sanhedrin. Evanghelistul
Matei a scris: “Atunci preoţii cei mai de seamă, cărturarii şi
conducătorii poporului s-au adunat în curtea marelui preot care se
numea Caiafa (4) şi s-au sfătuit împreună cum să-L prindă pe Isus
prin viclenie şi să-L omoare.” (v.3-4) Aici vedem, că această
consfătuire a avut loc marţi după masă, în urma curselor pe care
sinedriştii I le-au întins Domnului Isus în curtea templului şi că
această întrunire s-a prelungit până noaptea târziu 11.
c) Al treilea lucru pe care ni-l scot în evidenţă cuvintele “după
două zile” este că, tocmai în momentul când sinedriştii Îi urzeau
moartea Domnului Isus prin şiretlicuri şi hotărau să nu-L aresteze
în timpul sărbătorii pentru a nu se face tulburare în popor, Fiul
lui Dumnezeu, în atotştiinţa Sa, spunea ucenicilor pe Muntele
Măslinilor, că va fi jertfit chiar la Paşte, atunci când se sacrificau
mieii pascali 12.
d) Al patrulea lucru pe care ni-l scot în evidenţă cuvintele
“după două zile” este tot ziua de marţi, atunci când Iuda s-a dus la
Marele Sanhedrin care era întrunit în timpul acela pentru a se
sfătui cu vrăjmaşii de moarte ai Mântuitorului în ce manieră să li-
L dea în mâini. Evanghelistul Luca a scris: “Iuda s-a dus să se
înţeleagă cu preoţii cei mai de seamă şi cu comandanţii gărzilor
Templului cum să-L dea în mâinile lor.” (v.4) Unii consideră că
nimeni nu va reuși să descopere când s-a dus Iuda la sinedrişti ca să-L
vândă pe Domnul Isus, ca şi cum Biblia ar fi o carte a tăinuirii şi nu a
revelaţiei şi a cunoaşterii 13.
e) Şi al cincilea lucru, pe care ni-l arată detaliul: “după două
zuile” este că, Mielul divin urma să fie sacrificat chiar la timpul
stabilit din eternitate. Evanghelistul Matei a scris: “După ce a
terminat Isus toate cuvântările acestea, a zis ucenicilor Săi: (2) «Ştiţi
că după două zile vor fi Paştele şi Fiul omului va fi dat ca să fie
răstignit!»” (v.1-2) Aceste două versete nu se referă numai la
capitolele 24 şi 25 din Evanghelia după Matei, dar şi la toată lucrarea
şi învăţătura Mântuitorului. Origen a zis că, Domnul Isus nu S-a supus
patimilor, până când nu Şi-a terminat toată lucrarea care I s-a
încredinţat 14. Mântuitorul a ţinut Paştele exact în ziua şi în ceasul, în
care era stabilită această sărbătoare şi, în care se sacrificau mieii
pascali timp de 1.500 de ani. Numărul mieilor sacrificați erau de sute
de mii la fiecare Paşte, ca simbol al jertfei Sale supreme pentru
ispăşirea păcatelor neamului omenesc 15.
Între Evanghelistul Ioan (12:1-8) şi Evangheliștii Marcu (14:3-
11) şi Matei (26:6-13), există o discordanţă aparentă, în ce priveşte
timpul ungerii Domnului Isus cu mir. Evanghelistul Ioan aşează acest
gest nobil şi generos al Mariei, sora lui Lazăr, cu şase zile înainte de
Paşte. Pe când, Evangheliştii Marcu şi Matei, aşează această ungere cu
două zile înainte de Paşte şi, ei fac lucrul acesta din două motive: mai
întâi, ca să pună acest gest al dragostei jertfitoare a Mariei, pe care şi
l-a arătat faţă de Domnul Isus, alături de trădarea lui Iuda şi, apoi să
scoată în evidenţă că Iuda acum şi-a încheiat tranzacţia cu Marele
Sanhedrin, pe care a început-o cu acest for suprem al lui Israel după
ungerea cu mir în Betania, prezentată de Evanghelistul Ioan 16.
Şi, în al doilea rând, ne vom ocupa în acest studiu de
II. ULTIMA CONSFĂTUIRE A MARELUI SANHEDRIN
Evanghelistul Matei a scris: “Atunci preoţii cei mai de seamă,
cărturarii şi conducătorii poporului s-au adunat în curtea marelui
preot care se numea Caiafa (4) şi s-au sfătuit împreună cum să-L
prindă pe Isus prin viclenie şi să-L omoare.” (v.3-4)
Istoricul evreu, Iosif Flavius, a zis că marele preot Caiafa se
numea Iosif 17. Noi ştim puţin despre Caiafa, dar prin deducere, putem
şti multe despre el. În vechime, funcţia de mare preot se moştenea din
tată în fiu, dar o dată cu venirea romanilor, ea era la discreţia cezarilor
şi a guvernatorilor, şi era obiectul a tot felul de intrigi. Astfel,
rezultatul a fost că, între anii 37 înainte de Cristos şi 67 după Cristos,
când a fost numit ultimul mare preot, înainte de distrugerea
Ierusalimului din anul 70, s-au succedat nu mai puţini de 28 de mari
preoţi 18. Spre exemplu, după cum relatează Iosif Flavius, marele preot
Ana a fost înlocuit din funcţie de către Quirinius cu Ioasar. Un alt
guvernator roman, cu numele de Valeriu Gratus, l-a pus în funcţia de
mare preot pe Eleazar, fiul lui Ana; iar după un an, a fost înlocuit din
funcţie şi el 19. Ana a fost mare preot de la anul 6 după Cristos la anul
15. După el s-au succedat încă patru fii ai lui. Şi, în cele din urmă, a
moştenit scaunul ecleziastic ginerele lui, Caiafa, de la anul 18 la 36,
când a fost schimbat din funcţie de Vitelius. Această durată de 18 ani,
era extraordinar de lungă pentru un mare preot, și ne ajută să
înțelegem cu ce abilitate coopera Caiafa cu guvernul roman 20.
Marele Sanhedrin îşi avea jurisdicţia asupra tuturor sinagogilor
din Imperiul Roman. Cezarii au recunoscut acest drept al Marelui
Sanhedrin din Ierusalim, de-a rezolva toate problemele care se ridicau
în sinagogile evreieşti din marele imperiu. Comentatorul F.C. Burkitt
explică astfel detaliul din Evanghelia după Matei, versetul 3 “preoţii
cei mai de seamă, cărturarii şi conducătorii poporului,” că Marele
Sanhedrin s-a compus din trei camere: camera preoţilor celor mai de
seamă, care avea 24 de membri; camera cărturarilor, care avea 23 de
membri; şi camera conducătorilor poporului, pe care versiunea
nerevizuită a lui D. Cornilescu îi numea bătrâni care, de asemenea, se
forma din 23 de membri. Marele Sanhedrin, care se compunea din 70
de membri, era prezidat de marele preot 21. Acest for suprem al lui
Israel care, stând pe scaunul lui Moise, în loc să fi fost ghidul şi
călăuza poporului evreu spre Mesia cel promis şi adevărat, el,
dimpotrivă complota încontinuu împotriva Fiului lui Dumnezeu şi
căuta, ca prin întrunirile lui, să-şi pună la punct strategia răstignirii22.
Paştele avea la poporul evreu două semnificaţii: una istorică şi
alta agricolă. Prima semnificaţie istorică, o avem relatată în Exod
capitolul 12. La Paşte, se comemora eliberarea poporului evreu din
robia egipteană. Dumnezeu a trimis împotriva Egiptului zece plăgi,
una după alta. La fiecare plagă, faraon promitea că va lăsa poporul
evreu să plece în Israel, dar după ce ele treceau, îşi împietrea din nou
inima şi nu se ţinea de cuvânt. În sfârşit, a sosit şi acea noapte teribilă,
când îngerul morţii a trecut prin ţara Egiptului şi a secerat pe toţi întâii
născuţi de parte bărbătească din fiecare casă. Toate familiile
israeliţilor trebuiau să taie câte un miel şi cu o ramură de isop, să ungă
cu sângele lui uşciorii uşii. Îngerul morţii când trecea pe lângă casle
lor şi vedea usciorii uşii unşi cu sânge, nu le lovea primii lor născuţi
cu moartea. În amintirea acestui eveniment istoric, israeliţii mâncau la
fiecare Paşte câte un miel fript şi azimi. Iar, a doua semnificaţie a
Paştelor, care era agricolă, o avem în cartea Leviticul 23:10-11, unde
ni se relatează că atunci când se secera orzul, se aducea la templu în a
doua zi de Paşte, pe data de 16 nisan primul snop de orz şi se legăna
înaintea Domnului în faţa altarului. Numai după acest ceremonial se
putea aduna şi folosi noua recoltă. În celelalte zile ale sărbătorii
Paştelor, se sacrificau pentru păcat, câte un ţap, doi junci, un berbec şi
şapte miei.
Când am tratat studiile intitulate Orologiul divin a început să
bată pentru Isus (Vol.I,Stud.52) şi Isus Nazarineanul în centrul
atenţiei, (Vol.VII,Stud.3) am văzut că Paştele era una dintre cele trei
sărbători anuale mari şi obligatorii, ca şi Rusaliile şi Sărbătoarea
Corturilor. Fiecare evreu adult de parte bărbătească, care locuia sub 22
km de Ierusalim, era obligat să ia parte la aceste sărbători. Toţi ceilalţi
evrei, care locuiau mai departe de 22 km, trebuiau să vină o dată pe
an, la una dintre aceste trei sărbători. Iar, evreilor, care erau împrăştiaţi
în toate părţile lumii de atunci, de la Spania la Persia, li se cerea să ia
parte la una dintre aceste sărbători, măcar o singură dată în viaţă. În
orice ţară ar fi trăit, evreii aveau o mare dorinţă să ţină Paştele la
Ierusalim. Ei obişnuiau să zică: “Anul acesta ţin Paştele aici, iar la
anul viitor îl voi sărbători la Ierusalim.”23
Ne surprinde şi, chiar ne uimeşte, marele număr al pelerinilor,
care veneau la Ierusalim cu ocazia unui Paşte! Iosif Flavius ne
istoriseşte, cât de mulţi pelerini veneau la Ierusalim cu ocazia unui
Paşte. El ne spune că Cestius, care era guvernatorul Iudeeii, vrând să-l
informeze pe Nero cu privire la religia evreilor pe care nu o cunoştea,
i-a cerut marelui preot în jurul anului 65, să facă recensământ asupra
mieilor sacrificaţi cu ocazia unui Paşte. Astfel, numărul mieilor
sacrificaţi, după mărturia lui Iosif Flavius, s-a ridicat la 256.500. Tot
acest istoric evreu, ne-a explicat că după lege, trebuiau să se asocieze
cel puţin zece persoane la un miel, pentru a-l consuma în noaptea
dintre 14 şi 15 nisan, care era ajunul Paştelor. Astfel, Iosif Flavius a
apreciat că, în Ierusalim se adunau, cu ocazia unui Paşte, de la
2.700.000 la 3.000.000 de pelerini 24.
Cu cât mai ticsit era Ierusalimul la acest Paşte, pentru că mulţi
au venit la templu cu dorinţa de a-L vedea pe Domnul Isus, după
marea minune a învierii lui Lazăr şi a emiterii ordonanţei de arestare a
Mântuitorului din partea Marelui Sanhedrin!
Diavolul, cât şi autorităţile ecleziastice evreieşti, nu voiau cu
nici un chip, ca Domnul Isus să fie răstignit în una din zilele acestei
mari sărbători. Diavolul nu voia ca Mântuitorul să fie răstignit în
timpul Paștelor, pentru că dorea să ascundă jertfa Fiului lui Dumnezeu
ca ea să nu fie cunoscută acestor mulţimi care au venit din toate părţile
lumii 25. Iar, Marele Sanhedrin, ne spun evangheliştii Matei şi Marcu
în acest text, nu voia ca Domnul Isus să fie răstignit în timpul Paştelor
din două motive: ca să nu se facă tulburare, pentru că Ierusalimul era
atunci ticsit de lume şi, ca să nu se compromită, vărsând sânge chiar
într-o zi de Paşte 26. Evanghelistul Matei îi citeză pe sinedrişti
spunând: “Nu în timpul sărbătorii, ca să nu se facă tulburare în
mulţime.” (v.5) Comentatorul evreu, A. Edersheim, a spus că acest for
suprem, în frunte cu marele preot, erau mediatori între autorităţile
romane şi poporul evreu 27. Romanii nu acceptau nici o dezordine
civilă. La o asemenea tulburare, Caiafa şi-ar fi pierdut, în mod sigur,
funcţia de mare preot 28. Planul lui, cât şi al Marelui Sanhedrin era, să
lase problema arestării şi a răstignirii Domnului Isus după Paşte,
pentru a nu se face tulburare în popor.
La fiecare Paşte, Ierusalimul era ticsit de mulţimi încordate,
care stăteau gata să explodeze în orice moment, fiindcă ele îşi aduceau
aminte de o eliberare miraculoasă a naţiunii lor de către Dumnezeu
din robia egipteană. Această sărbătoare, trezea cel mai mult
sentimentul naţional al evreilor, pentru o nouă eliberare, ei fiind atunci
sub stăpânire romană, fapt care crea o atmosferă foarte încordată şi
explozivă 29. Guvernatorul îşi avea reşedinţa şi armata în Cezareea
Maritimă, iar, la Ierusalim îşi avea instalat numai un mic detaşament,
în Turnul Antonia. Dar, în timpul sărbătorii Paştelor, romanii îşi
deplasau trupele la Ierusalim, ca să fie gata pentru orice eventualitate,
fiindcă ştiau că în timpul sărbătorii, putea să se declanşeze în orice
moment o răscoală 30.
Autorităţile ecleziastice evreieşti ştiau că, în această atmosferă
foarte încordată, care se crea, în mod special, la sărbătorile de Paşte, s-
ar putea face o mare tulburare în popor. Lor, le era fircă de galileeni,
care Îl simpatizau pe Domnul Isus şi erau şi ei la praznic, în număr de
sute de mii, fiindcă galileenii erau foarte revoluţionari şi credeau
puternic că Domnul Isus era un mare proroc. Autorităților evreiești le
era frică, ca nu cumva galileenii să înceapă o revoltă împotriva lor, la
care să li se alăture toţi simpatizanţii, care s-au ataşat Domnului Isus
în urmă cu trei zile, când a intrat triumfător în Ierusalim ca Împărat şi,
astfel să se producă cea mai mare mişcare de mase 31.
Toate acestea l-au determinat pe Caiafa, cât şi întreg
sanhedrinul, să ia ferm hotărârea, ca să nu-L aresteze pe Domnul Isus
în timpul sărbătorii, ci să-L prindă pe ascuns şi în linişte după Paşte.
1. Godet, F., A Commentary on the Gospel of St. Luke, Vol. I, p.
167.
3. Colin, J., Huphreys and W. Graeme Waddington, The Date of the
Crucifiixon, p. 2 – 10;
Fotheringham, J.K., The Evidence of Astronomy and Technical
Chronology for the Date of the Crucifixion,
p. 146 – 162;
Carson, D.A., An Introduction to the New Testament, p. 55 – 56.
4. Ellis, D.J., John, p. 1251;
6. Op. cit. p. 553.
7. Op. cit. p. 554;
Schaff, P., History of the Christian Church, Vol. I, p. 135.
9. Eusebius, Eclesiastical Histiry, V.xxiv;
Hendriksen, W., The Gospel of John, p. 24.
12. Op. cit.;
13. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 582 –
583.
14. Op. cit. p. 571.
15. Ryle, J.C., Luke, Vol. II, p. 391, 394.
17. Josephus, F., Antiquities, XVIII, 2, 2;
Schürer, E., History of the Jewish People in the Time of Jesus,
Vol. II, p. 271, nota 12.
Josephus, F., Antiquities, XVIII, 4, 2;
24. Josephus, F., Jewish Wars, 6.9,3;
26. Op. cit.
52. ÎNCEPUTUL ULTIMULUI ACT AL CELEI MAI
TRAGICE DRAME (II)
Marcu 14 : 1 – 2, 10 – 11; Matei 26 : 1 – 5, 14 – 16;
Luca 21 : 37 – 38, 22 : 1 – 6
În al doilea studiu din acest text intitulat tot Începutul

ultimului act al celei mai tragice drame, ne vom ocupa de alte două
lucruri: aportul lui Iuda la răstignirea Fiului lui Dumnezeu şi motivele
trădării.
În al treilea rând, ne vom ocupa din acest text de
III. APORTUL LUI IUDA LA RĂSTIGNIREA FIULUI
LUI DUMNEZEU
Evanghelistul Luca ne informează, scriindu-ne: “Dar Satan a
intrat în Iuda, zis şi Iscariotenul, care era din numărul celor
doisprezece. (4) Iuda s-a dus să se înţeleagă cu preoţii cei mai de
seamă şi cu comandanţii gărzilor Templului cum să-L dea în mâinile
lor.” (v.3-4)
Când am tratat studiul intitulat Isus Nazarineanul în centrul
atenţiei, (Vol.VII,Stud.3) am văzut că Marele Sanhedrin a emis
înainte de acest Paşte o ordonanţă de arestare pentru Mântuitorul, care
circula timp de o săptămână prin întreg Israelul. În această ordonanţă
scria că, nimeni nu avea voie să-L găzduiască pe Domnul Isus, marele
infractor al Legii lui Dumnezeu; ci, dimpotrivă, oricine ştia unde se
află, avea obligaţia sacră de a-L denunţa la autorităţi pentru a fi
arestat. Autotirăţile ofereau chiar şi o recompensă acelora care-L
denunţau. Cu toate acestea, nu s-a găsit nimeni în toată ţara să-L
denunţe pe Fiul lui Dumnezeu, afară de Iuda 1. La această ordonanţă
de arestare, care circula prin toată ţara, s-a referit Evanghelistul Ioan
când a scris: “Iar preoţii cei mai de seamă şi fariseii porunciseră că,
dacă va şti cineva unde este, să le dea de ştire ca să-L prindă.” (Ioan
11:57) Iuda, pe baza acestei circulare, s-a dus la autorităţile
ecleziastice evreieşti să negocieze cu ele în legătură cu arestarea
Domnului Isus.
F.W. Farrar, cât şi mulţi alţi comentatori opinează, că Iuda a
fost de două ori la marele preot: o dată în aceeaşi seară când Maria,
sora lui Lazăr a uns picioarele Domnului Isus cu mir în Betania, care a
avut loc sâmbătă, în urmă cu trei zile, când Iuda a promis trădarea; şi,
a doua oară, Iuda a fost la Caiafa şi la Marele Sanhedrin atunci când
au ajuns la înţelegere. Se mai crede că, marele preot i-a promis lui
Iuda bani la prima întrevedere, cu care ocazie a convocat de urgenţă
numai o parte dintre membrii Marelui Sanhedrin. Iar, la a doua
întrevedere, când a avut loc şi înţelegerea cu sanhedrinul, lui Iuda i s-
au dat banii 2.
Porţile Ierusalimului, cât şi ale templului care, în celelalte zile
se încuiau o dată cu asfinţitul soarelui, acum în timpul sărbătorii se
ţineau deschise. Astfel, după ce Iuda îşi părăsi pe furiş confraţii în
seara de marţi, în timp ce ei dormeau, probabil pe o coastă a Muntelui
Măslinilor, iar Domnul Isus Se ruga în apropiere, acest trădător a putut
să intre în oraş. Se crede că Iuda, adresându-se unui ofiţer al gărzilor
templului, l-o fi rugat să-l ajute să intre la marele preot. Ofiţerul, la
rândul lui, l-o fi anunţat pe Caiafa printr-un membru al sanhedrinului,
că Iuda vrea să-i spună ceva important. Numai în felul acesta, Iuda a
putut să intre în adunarea celui mai înalt for al lui Israel şi să ia parte
la cel mai mare sfat 3. Probabil, că unul dintre membrii, mai influenţi,
ai Marelui Sanhedrin sau, chiar marele preot, mai întâi, l-a prezentat
pe Iuda, că era unul dintre cei 12 ucenici ai Domnului Isus, deşi
aproape toţi îl cunoşteau, fie că l-au văzut în jurul Mântuitorului, fie
că l-au văzut la prima lui întrunire cu ei şi, apoi a anunţat, că scopul
revenirii lui Iuda în mijlocul lor era, să definitiveze tratativele pe care
le-a început cu ei 4.
În studiul precedent, am văzut că autorităţile ecleziastice
evreieşti căutau un mijloc de arestare şi condamnare al Domnului Isus
la moarte, fără să se facă tulburare în popor şi, ele credeau că, vor
putea să realizeze lucrul acesta numai după sărbătoarea Paştelor. Dar,
contrar hotărârii pe care o luase Marele Sanhedrin, Iuda i-a convins pe
sinedrişti, că arestarea Domnului Isus după sărbătoare va fi
imposibilă, pentru că El, după sărbătoare, se va întoarce în Galileea şi
va fi înconjurat tot timpul de galileenii Lui revoluţionari, care Îl
simpatizau foarte mult şi credeau în El. Am văzut că, singurul lucru pe
care sinedriştii îl căutau era: să-L aresteze şi să-L condamne pe
Domnul Isus la moarte, fără să se facă tulburare în popor. Or, tocmai
acest lucru li-l oferea Iuda. El se obliga că li-L va da pe Domnul Isus
în mâini în secret, ca ei să-L poată aresta şi judeca tot în secret şi rapid
în timpul nopţii 5. Evanghelistul Luca când a scris: “Iuda s-a dus să se
înţeleagă cu preoţii cei mai de seamă şi cu comandanţii gărzilor
Templului cum să-L dea în mâinile lor,” (v.4) ne-a scos în evidenţă
clar acest detaliu, că acest ucenic al Domnului Isus n-a zis sinedriştilor
că el li-L va vinde pe învăţătorul lui, ci că li-L va da în mâini. În textul
grecesc scrie paradōsō, “a preda”. Această propunere a lui Iuda, au
acceptat-o sinedriştii, și i-a făcut să se bucure mult de ea.
Evanghelistul Marcu scrie: “Când au auzit ei lucrul acesta s-au
bucurat şi i-au promis bani ...” (v.11) şi Evanghelistul Luca, de
asemenea, zice: “Ei s-au bucurat şi au fost de acord să-i dea bani.”
(v.5)
Din text reiese că, au fost convocaţi de urgenţă şi comandanţii
gărzilor templului, ca să ia parte şi ei la acest sfat, pentru că la
arestarea Domnului Isus era nevoie şi de ei, ca să ia toate măsurile
necesare. Evanghelistul Luca scrie: “Iuda s-a dus să se înţeleagă cu
preoţii cei mai de seamă şi cu comandanţii gărzilor Templului cum
să-L dea în mâinile lor.” (v.4) În textul grecesc scrie pentru cuvântul
“comandanţi” stratēgois, care înseamnă “strategi”, “ofiţeri superiori”
6
.
Am văzut mai înainte, că Iuda n-a zis sinedriştilor că le va
vinde pe Domnul Isus, ci că li-L va da în mâini. Aceasta înseamnă, că
el trebuia să le indice numai locul tainic, în care ei puteau să-L
aresteze fără să se facă vreo tulburare. Or, a le indica numai locul,
costa, cu mult mai puţin, decât dacă li L-ar fi vândut pe Domnul Isus.
Acesta era unul dintre motivele pentru care sinedriştii au apreciat să-i
dea lui Iuda numai 30 de arginţi. Evanghelistul Matei a scris: “Ei i-au
cântărit treizeci de arginţi.” 7 Şi, un alt motiv, pentru care sinedriştii i-
au dat lui Iuda numai 30 de arginţi era, să-L înjosească pe Domnul
Isus, pentru că acesta era preţul obişnuit cu care se vindea un sclav pe
piaţă 8.
În textul grecesc scrie că Iuda a primit 30 argyria, “arginţi”.
(Mt.v.15) Este adevărat că, în Israel circulau pe timpul Domnului Isus
tot felul de monede şi că în text nu este menţionat numele acestor
monede, dar, cu toate acestea, se ştie că aceste monede nu erau altele
decât şechelii evreieşti, numiţi în Vechiul Testament “siclii”, singurii
bani sacri, cu care se puteau plăti dările pentru templu. Se ştie că,
aceşti arginţi au fost luaţi din vistieria templului. Dar, după ce Iuda a
vărsat pentru aceşti bani sânge de om şi i-a aruncat înapoi în templu
înaintea preoţilor celor mai de seamă, ei nu se mai puteau pune înapoi
în vistieria templului, ci s-a cumpărat cu ei un loc pentru
înmormântarea străinilor, aşa cum scrie în Evanghelia după Matei
27:5,7-8 şi în Cartea Faptele Apostolilor 1:18-19 9. A. Edersheim, cât
şi alţi comentatori, ne informează că un şechel evreiesc echivala cu 4
dinari romani10. Or, se ştie că un dinar era câştigul maxim al unui
muncitor de pe o zi de muncă. Astfel, cei 30 de şecheli de arginţ,
echivalau cu câştigul unui muncitor pe 120 de zile de muncă 11.
Noi ne înfiorăm şi ne cutremurăm când ne gândim: cum a putut
Iuda să-L trădeze pe Domnul Isus? Cum a putut el să-L vândă pe
dumnezeiescul lui Învăţător? El, care a avut cele mai mari privilegii:
să fie ales ca apostol chiar de Fiul lui Dumnezeu, să fie martor ocular
la toate minunile Mântuitorului, să-I asculte toate predicile, să vadă şi
să audă ce n-au avut parte să vadă şi să audă nici chiar Avraam,
Moise, David şi Isaia, să fie trimis de dumnezeiescul său Învăţător să
predice şi chiar să facă minuni şi, totuşi să-L trădeze. Desigur că,
trădarea lui Iuda nu numai că a umplut cupa amară a suferinţelor
Fiului lui Dumnezeu până la refuz, dar, totodată, a atras asupra lui şi
blestemul lumii întregi din toate generaţiile 12. Profesorul rus, de la
Academia Teologică din Moscova, M. Muratov, a zis că pe Iuda,
trădătorul Fiului lui Dumnezeu, l-au obligat să-şi recunoască
groaznicul păcat, mustrările puternice de conştiinţă, pentru că a vândut
sângele nevinovat al Fiului lui Dumnezeu şi chiar l-au determinat să
se spânzure; pe când, ceilalţi vrăjmaşi ai Mântuitorului din Marele
Sanhedrin, nu aveau nici un fel de remuşcare, fiindcă ei erau păcătoşi
cu mult mai notorii 13.
Prin faptul că, Diavolul a intrat în Iuda şi că Iuda i-a dat voie să
locuiască în el, acest ucenic al Domnului Isus a devenit un fiu al
iadului 14. Dante Alegheri îl aşează pe Iuda în locul cel mai de jos al
infernului, unde ajung păcătoşii cei mai mari şi notorii, care păcătuiesc
intenţionat şi cu sânge rece împotriva dragostei lui Dumnezeu 15. Iadul
şi-ar pierde mult din groaza lui infinit de mare, dacă ar avea un sfârşit.
El ar putea fi suportabil oarecum, dacă ar exista speranţa unei eliberări
din chinul lui, chiar şi după milioane de ani. Numai că Biblia nu ne
face, nici chiar cea mai mică aluzie la o asemenea speranţă 16.
Şi, în al patrulea rând, ne vom ocupa din acest text de
IV. MOTIVELE PENTRU CARE L-A TRĂDAT IUDA PE
DOMNUL ISUS
Comentatorii au adus şapte motive pentru care Iuda L-a trădat
pe Domnul Isus şi au zis că acest ucenic şi-a trădat Învăţătorul din
unul sau, chiar din toate aceste şapte motive:
1. Primul motiv, pentru care Iuda L-a trădat pe Domnul Isus
era, lăcomia de bani. Iuda n-a putut să spună înaintea Marelui
Sanhedrin: “Eu îmi voi trăda Învăţătorul pe bani,” fiindcă umilinţa
aceasta ar fi fost prea mare pentru el 17. Ci el, fiind manierat, a pus
altfel problema înaintea sinedriştilor: că li-L va da pe Domnul Isus în
mâini, fapt pentru care ei s-au bucurat şi i-au promis bani.
Evanghelistul Matei, când a vrut să scoată în evidenţă lăcomia de bani
a lui Iuda, l-a citat pe acest trădător cerând plată de la Marele
Sanhedrin pentru serviciul său, spunând: “«Ce îmi daţi, şi-L voi da în
mâinile voastre?» Ei i-au cântărit treizeci de arginţi.” (Mt.v.15) Poate
că Iuda, având în vedere că Domnul Isus era scos de sub ocrotirea
legii şi, ştiind că El, şi aşa va trebui să moară, a vrut să obţină nişte
bani. La ungerea cu mir, în Betania, de către Maria, sora lui Lazăr,
care a avut loc sâmbătă, în urmă cu trei zile, Iuda a fost lovit puternic
în afacerea lui, pentru că i s-au dus din pungă 300 de dinari, care
echivalau cu câştigul unui muncitor pe un an de zile. Evanghelistul
Ioan, referindu-se la ungerea Domnului Isus cu mir, în Betania, de
către Maria, a spus că Iuda, fiind casier, a protestat împotriva acestui
gest frumos şi nobil al acestei femei, fiindcă era un hoţ şi lua el ce era
în pungă. (Ioan 12:6) Dacă acesta era singurul motiv al trădării, atunci
Iuda a făcut cea mai rea afacere din istorie: suma pentru care el L-a
vândut pe dumnezeiescul său Învăţător era de treizeci de arginţi, care
echivala cu un salar bun al unui muncitor pe 120 de zile de lucru. La
această orbire şi luare de minte, l-a adus pe Iuda lăcomia şi iubirea de
bani! 18
2. Al doilea motiv, pentru care Iuda L-a trădat pe Domnul Isus,
ne spun comentatorii, poate că era, faptul că Diavolul a intrat în el.
Evanghelistul Luca a scris: “Dar Satan a intrat în Iuda, zis şi
Iscariotenul, care era din numărul celor doisprezece.” (v.3) Şi
Evanghelistul Ioan, de asemenea, a scris: “Simon Petru i-a făcut semn
să întrebe cine este acela despre care vorbea Isus. (25) Şi ucenicul
acela s-a rezemat pe pieptul lui Isus şi I-a zis: «Doamne, cine este?»
(26) Isus a răspuns: «Acela căruia îi voi întinde bucăţica şi i-o voi
da.» Şi a întins o bucăţică şi i-a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon
Iscarioteanul. (27) Cum a fost dată bucăţica, a intrat Satan în Iuda
...” (Ioan 13:24-27) Această imagine a intrării Diavolului în Iuda
înseamnă două lucruri:
a) Primul lucru este, că aşa cum Dumnezeu vrea ca oamenii să-
I fie nişte slujitori în lucrarea Lui, tot aşa şi Diavolul caută să-i aibe
ca unelte în mâna sa. Un om poate să fie ori un instrument al binelui
în mâna lui Dumnezeu, ori o unealtă a răului în mâna lui Satan.
Zoroastrismul persan, vede întreg Universul ca un câmp mare de luptă
între Dumnezeul luminii şi dumnezeul întunericului şi că, în această
luptă, fiecare om trebuie să aleagă, de care parte vrea să fie. Noi, de
asemenea, ştim că fiecare om este, ori slujitorul luminii lui Dumnezeu,
ori servul întunericului Celui Rău.
b) Şi al doilea lucru, pe care ni-l arată imaginea intrării
Diavolului în Iuda este marele adevăr că, Satan n-a putut să intre în
Iuda, înainte ca acest ucenic al Domnului Isus, să-i fi deschis uşa. Uşa
inimii omului, n-are mâner în partea din afară, nici chiar pentru
Diavol, decât dinăuntru. Aşa că, fiecare îi deschide uşa din interior,
numai dacă vrea să-l primească de bunăvoie să intre înăuntru 19.
Iuda s-a ataşat de Domnul Isus, nu atât de mult ca să-i devină
un urmaş, cât a crezut că, în Mântuitorul, el îşi va realiza toate
planurile, visurile şi ambiţiile lui. Iuda nu I s-a predat lui Cristos, ci a
dorit ca Fiul lui Dumnezeu să i se predea lui. Aşa se explică faptul că,
atunci când Domnul Isus a apucat pe calea Lui, care era calea crucii,
Iuda a rămas foarte dezamăgit, pentru că Mântuitorul a respins ideea
mesianismului evreiesc. Lucrul acesta l-a făcut pe Iuda, să se mânie pe
Fiul lui Dumnezeu, să se răzbune pe El şi, chiar să-L trădeze! 20
Tragedia vieţii lui Iuda a fost, că a refuzat să-L accepte pe
Domnul Isus aşa cum era El, și a încercat să-L facă pe Fiul lui
Dumnezeu cum a dorit el (Iuda). Nu Domnul Isus trebuie să Se
schimbe după dorinţa noastră, ci noi trebuie să acţionăm aşa cum ne
cere El. Noi, niciodată nu-L putem determina pe Domnul Isus să
lucreze după dorinţa noastră, ci noi trebuie să ne supunem voii Lui.
Marea tragedie a vieţii lui Iuda era, că el credea că ştia mai bine toate
lucrurile decât Domnul Isus, în care era întruchipată toată
înţelepciunea lui Dumnezeu 21.
3. Al treilea motiv, pentru care Iuda L-a trădat pe Domnul Isus
poate că era, invidia. Poetul german, Klopstock, a fost de părere că,
atunci când Iuda s-a ataşat de numărul celor 12 ucenici, el s-a străduit
să atingă toate virtuţile şi toate calitățile unui apostol, pentru că voia
să fie un mare apostol. Numai că, invidia faţă de Ioan, ucenicul iubirii,
i-a pus capăt, încetul cu încetul, la toate virtuţile şi la toate calitățile
câştigate şi, l-a adus la acest act oribil al trădării. Această tensiune
care exista între cei 12 ucenici, se observă foarte uşor, în mod special,
la ungerea Domnului Isus cu mir în Betania. Numai că, ceilalţi ucenici
au putut să se reţină. Poate că Iuda avea în inima lui un demon de
invidie de nebiruit. Invidia este un păcat care l-a ruinat pe Iuda şi care
poate să distrugă pe orice om22.
4. Al patrulea motiv, pentru care Iuda L-a trădat pe Domnul
Isus poate că era, ambiţia. Am văzut adeseori, cum cei 12 ucenici își
imagineau Împărăţia lui Dumnezeu în termenii unei împărăţii
mesianice pământeşti şi cum ei visau cu toții că vor fi miniştrii sau
guvernatori. Cu atât mai mult, Iuda trebuie să fi nutrit asemenea
gânduri în inima lui. Iar acum, când Iuda a văzut cum Domnul Isus a
apucat de bunăvoie pe calea crucii, pe care le-a prezis-o adeseori şi,
cum i-a ratat toate visurile şi ambiţiile, a început, mai întâi, să-L
urască şi, apoi să nutrească chiar şi gânduri de răzbunare împotriva
Lui. În opera sa intitulată Henry al optulea, Shakespeare a pus în gura
lui Wolsey să spună lui Thomas Cromwell:
“Cromwell, te rog, renunţă la ambiţie,
Prin care pot cădea chiar şi îngerii, şi cu atât mai ușor
oamenii.” 23
5. Al cincilea motiv, pentru care Iuda L-a trădat pe Domnul
Isus poate că era, ura. Evreii aveau întotdeauna visul puterii. Acesta
era motivul pentru care ei voiau să-i alunge pe romani din Israel cu
cea mai mare violenţă. Ei erau numiţi sicari, “purtători de pumnale”,
pentru că urmau o politică de asasinare. Poate că, aşa era şi Iuda. El a
aşteptat de la Domnul Isus, ca de la un conducător divin ca, pornind
cu o putere miraculoasă, să-i distrugă pe romani. Dar Iuda, văzând, că
Domnul Isus a apucat, în final pe calea crucii, mai întâi, a rămas foarte
dezamăgit şi apoi, umplându-se de o ură atât de mare, încât a vrut să
se răzbune pe Domnul Isus prin a-L trăda, pe motiv că n-a vrut să
accepte să fie acel mesia pe care îl dorea şi-l visa atât de mult el, cât şi
toţi evreii 24.
6. Al şaselea motiv, pentru care Iuda L-a trădat pe Domnul
Isus poate că era, nu ca să moară, ci să-I forţeze mâna pentru a-Şi
distruge vrăjmaşii mai repede. Pe mulţi i-a fermecat ideea că, Iuda
n-a vrut ca Domnul Isus să moară. Este sigur că, Iuda era un
naţionalist mare şi fanatic, şi că el ştia că Fiul lui Dumnezeu putea să
le realizeze visul lor naţional de putere şi de glorie, pe care el (Iuda) şi
toţi evreii le aşteptau să se împlinească cu mare ardoare. Apoi, este tot
aşa de sigur că, Iuda nu s-a putut îndoi niciodată că Domnul Isus Îşi va
duce planul la îndeplinire, de a-Şi distruge toţi vrăjmaşii şi de-a
înzestra Israelul cu o mare putere şi glorie. Tot ce gândea Iuda acum,
când a văzut cum vrăjmaşii Îi pregăteau Domnului Isus crucea era, că
Mântuitorul, totuşi nu Se grăbea, ca să-Şi nimicească vrăjmaşii.
Astfel, Iuda, poate că n-a vrut să facă nimic altceva, decât să forţeze
mâna Domnului Isus pentru a-Şi strivi vrăjmaşii. El, poate că L-a dat
pe Fiul lui Dumnezeu în mâinile autorităţilor evreieşti cu gândul, să-L
determine să Se autosalveze şi, în această luptă de autoapărare, să-i
distrugă pe sinedriști, care erau împotiva Lui şi pe toţi vrăjmaşii lui
Israel. Iuda poate că, a văzut în trădarea sa, vizavi de împrejurarea în
care se afla Domnul Isus în acele zile, ultima strategie prin care îşi mai
putea realiza visul atât al lui, cât şi al întregului Israel. Credem că,
Iuda s-o fi aşteptat ca, în final, Domnul Isus, bătându-l pe umăr, să-i
spună înaintea celorlalţi ucenici: “Bravo ţie Iudo, dacă tu nu acţionai
cu înţelepciune, Eu nu Mi-aş fi spulberat vrăjmaşii cu un ceas mai
devreme şi n-aş fi dotat încă Israelul cu o mare putere şi glorie.” 25
Acest punct de vedere, se potriveşte cel mai bine cu toate
lucrurile pe care ni le spun Evangheliile în legătură cu Iuda; şi, aşa se
explică cel mai bine şi faptul, de ce Iuda atunci când a falimentat în
ideea şi în strategia lui, s-a dus la preoţii cei mai de seamă şi le-a
aruncat înapoi banii lor blestemaţi şi de nesuferit şi, de ce el, în final s-
a dus şi s-a spânzurat. (Matei 27:3-5) Dacă acesta era motivul trădării,
atunci tragedia lui Iuda a fost cea mai mare tragedie din istorie 26.
7. Şi al şaptelea motiv, pentru care Iuda L-a trădat pe Domnul
Isus, poate că era, un motiv mixt: între a forţa mâna Fiului lui
Dumnezeu de a-Şi distruge vrăjmaşii şi, în caz că Se va lăsa să
moară, după cum le prezisese de mai multe ori, să încaseze de la
vrăjmaşii Mântuitorului nişte bani şi să se dea bine pe lângă ei.
Când Iuda a văzut că, lupta era înverşunată între Marele Sanhedrin şi
dumnezeiescul său Învăţător şi, când nu ştia încotro va înclina balanţa,
el a recurs la strategia trădării ca, în caz că Domnul Isus va câştiga
bătălia, el să-I forţeze mâna pentru a-Şi distruge vrăjmaşii cu un ceas
mai devreme şi să-Şi proclame Împărăţia Sa mesianică mai repede.
Iar, dacă răstignirea Domnului Isus era inevitabilă, aşa cum
Mântuitorul îi înştiinţase de mai multe ori şi că vor câştiga lupta
vrăjmaşii Lui, atunci de ce el, Iuda, să nu tragă anumite foloase şi să
nu-şi salveze pielea? Zeci de asemenea idei, îi treceau acum lui Iuda
prin minte. Lui Iuda îi era teamă, ca nu cumva Domnul Isus să-l
dezamăgească cu privire la restaurarea împărăţiei Sale mesianice
pământeşti, aşa cum o credeau şi o aşteptau toţi evreii. Şi, dacă îi era
teamă de o asemenea dezamăgire atunci, acceptând ideea
mesianismului Lui spiritual şi ceresc, îi era frică, cu atât mai mult, să
aleagă calea lepădării de el însuşi, a persecuţiei şi chiar a crucii.
Astfel, Iuda, renunţând din capul locului la Împărăţia lui Cristos
spirituală şi cerească, s-a decis să rămână, în continuare, la ideea
mesianismului pământesc concepută de evrei, pe care încă credea că o
va realiza Domnul Isus. Iar, în caz că, Învăţătorul lui Se va lăsa să
moară atunci, în dezamăgirea lui, va trece de partea vrăjmaşilor
dumnezeiescului lui Învăţător, de aceea voia să se pună bine și cu ei 27.
Credem că, fiecare dintre aceste şapte motive, are câte un
sâmbure de adevăr şi, în special ultimul, care a contribuit la trădarea
lui Iuda.
Evanghelistul Luca încheie textul citat cu cuvintele: “Ziua, Isus
învăţa poporul în Templu, iar noaptea Se ducea şi o petrecea pe
muntele care se numeşte Muntele Măslinilor. (38) Şi tot poporul venea
dis-de-dimineaţă la El în Templu ca să-L asculte.” (v.37-38)
Comentatorii Major, F.W. Farrar şi alţii ne spun că, cuvintele
“iar noaptea Se ducea şi o petrecea pe Muntele Măslinilor”, înseamnă
că Domnul Isus locuia în aceste zile în Betania şi că nu stătea tot
timpul acesta sub cerul liber, pentru că şi Betania se includea în zona
Muntelui Măslinilor 28. Aşa s-a încheiat marele discurs escatologic al
Domnului Isus de pe Muntele Măslinilor şi aşa s-a terminat şi ziua cea
lungă şi grea de Marţi, cu trădarea lui Iuda. Chiar dacă Domnul Isus
stătea, între timp, şi în Betania, totuşi, ne spune Evanghelistul Luca, El
petrecea nopţile și sub bolta înstelată în rugăciune, pentru că, în
momente grele, El intra, în mod special, în prezenţa Tatălui, așa cum
erau şi momentele acestea: când învăţa mulţimile în templu, când era
în dispută cu cărturarii şi fariseii, când Marele Sanhedrin se sfătuia
cum să-L aresteze, când Iuda s-a dus la acest for suprem al lui Israel
ca să-L trădeze şi când crucea I se apropia cu toată agonia ei.
Ziua de Miercuri, se crede că, Domnul Isus a petrecut-o în
singurătate, meditaţie şi rugăciune. El se pregătea pentru marea şi
decisiva Sa luptă care Îi stătea înainte. Poate că, El stătea mai mult
singur pe Muntele Măslinilor sub razele soarelui de primăvară şi
întreţinea convorbiri înalte cu Tatăl Său ceresc 29.
În noaptea spre Joi, pământul L-a găzduit pentru ultima dată pe
Domnul Isus. Iar, Joi dimineaţa, Mântuitorul S-a trezit din somnul
fizic pentru ultima dată şi pentru totdeauna, fiindcă pentru El acest
somn, urma să nu mai existe 30.

3. Op. cit. p. 276.
4. Op. cit. p. 275 – 276.
5. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 362, 366.
7. Op. cit. p. 586.
8. Op. cit. p. 587 – 588.
10. Op. cit.
12. Ryle, J.C., Matthew, p. 350 – 351;
Ryle, J.C., John, p. 309 – 310.
22. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 328 – 329.
23. Op. cit. p. 329.
25. Op. cit. p. 367;
26. Op. cit.
30. Op. cit.
Israielul
Israielul
BIBLIOGRAFIE
Abraham, Israel, Studies in Pharisaism and Gospels. Cambridge,
Eng.: Cambridge University Press. First Series, 1917.
Allen, W.C., The Gospel According to St. Mark, London 1915.
Aalmanac. Information Please Alamanac (Boston: Houghton Mifflin,
1988).
Balmforth, H., St. Luke. Clarendon Bible (Oxford, 1930 School
edition 1935).
Barclay, William: The Gospel of Matthew 2 vols.
- The Gospel of Mark.
- The Gospel of Luke.
- The Gospel of John 2 vols.
- The Revelation of John 2 vols. (The Daily Study Bible),
Revised edition, The Saint Andrew Press, Edinburg (1965) 1977.
Barrett, C.K., The House of Prayer and the Den of Thieves, in Jesus
and Paulus, ed. E.E. Ellis and E. Grässer (Göttingen 1975).
Beasley-Murray, G.R., A Commentary on Mark Thirteen, (London,
1957).
Bengel, A.Johann, Gnomon of the New Testament, Vols 2, 1742.
Translated into English by Andrew R.Fausset (T.Clark 6th ed.
1866).
Berkhof, L., Principles of Biblical Interpretation, Grand Rapids,
Michigan, 1950.
Brooks, Richard, The Lamb is all the Glory – The Book of
Revelation (Welwyn Commentary Series), Evangelical Press,
England, 1986.
Bruce, A.B., The Synoptic Gospels, (Expositor‟s Greek Testament,
Vol. I, Grand Rapids no date.
Bruce, F.F., The Gospel of John. Edinburgh 1983.
- Revelation of John, The International Bible Commentary,
Marshall, Pickering, Zondervan 1986, Michigan, USA.
Bunaciu, Ioan, Explicarea Evangheliilor, Bucureşti 1981.
Burnay, C.F., The Poetry of Our Lord, Oxford: Clarendon Press
1925.
Caird, G.B., The Gospel of St. Luke, Pelican Gospel Commentaries,
Harmondsworth, Penguin, 1963.
Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, London 1966, reprint 1981.
Carson, D.A., Moo. J.D., Morris, L., An Introduction to the New
Testament, Apollos, 38 De Montort Street, Leicester, 1992.
Cole, R.A., The New Temple, London, Tyndale (1950).
Colin, J., Humphreys and W. Graeme Waddington, The Date of the
Crucifixon, JASA 37 (1985): 2 - 10.
Creed, J.M., The Gospel According to St. Luke, (London, Macmillan
1930) 1950. (on The Greek Text).
Dalman, G., Sacred Sites and Ways, London 1935.
Davis, J.D., The Westminster Dictionary on the Bible, London and
New York, 1944.
Diamandi, S., Isus Mântuitorul, Vol. I.
- Activitatea şi învăţătura, Vol. II.
- Patimile, Moartea şi Învierea, Vol. III. (Fiul lui Dumnezeu şi
Fiul Omului). Editura Cartea Românească, Bucureşti 1943.
Dicţional Biblic în 2 volume, de Societatea Misionară Română,
editura “Cartea Creştină”, Oradea, 1995.
Dicţionarul Explicativ al limbii române, Editura Academiei
Republicii Socialiste Romania, 1975.
Dodd, C.H., The Interpretation of the Fourth Gospel, University
Press, Cambridge, 1953.
- The Parables of the Kingdom (1935), ed. a III-a, rev., Londra,
Nisbet, 1936.
- According to the Sriptures (London 1952).
Edersheim, A., The Life and Times of Jesus the Messiah. New
Updated Edition. Copyright 1993 by Hendriksen Publishers, Inc.
ISBN. Fourth Printing-April 1997. Printed in USA, Reprinted
London 1959.
Ellis, J. D., The Gospel of John. (The International Bible
Commentary by F.F. Bruce), USA Zondervan Publishing House,
Grand Rapids, Michigan, 1986.
Ellison, H.L., The Gosapel of Matthew. (The International Bible
Eppstein, V., The Historicity of the Gospel Account on the Cleaning
of the Temple, Zeitschrift für Neutestamentliche Wissenschaft
58 (1964).
Erdman, R.C., The Gospel of Mark, An Exposition. Philadelphia
1945.
Eusebiu, Ecclesiastical History. Popular Ed., Baker, Grand Rapids,
Michigan, 1974.
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, 2 volume, traducere de I.P.S.
Nicodim, patriarhul României, editura şi tiparul Sfintei Monastiri
Neamţu, 1945.
- The Early Days of Christianity.
Farmer, W.R., The Palm Branches in John 12:13, J.T.S. (Journal of
Theological Studies), n.s.3. (1952).
Finkel, Asher, The Pharisees and the Teacher of Nazareth, Leiden:
Brill, 1964.
Finkelstein, Luis, The Jews: Their History, Culture and Religion. 2
vols., New York 1949.
Fotheringham, J.K., The Evidence of Astronomy and Technical
Chronology for the Date of the Crucifixion, JTS 35 (1934).
Freed, E.D., Old Testament Quotations in the Gospel of John,
Leiden, 1965.
Geldenhuys, J.N., The Gospel of Luke, (Commentary of the Gospel of
Luke, NLC London, 1950).
Gibbon, E., The Decline and Fall of the Roman Empire, Vol. II,
Chicago: Belford, Charles and Co., n.d.
Gingrich, F.W., Ambiguity of Word Meanning in Joh’s Gospel,
(Classical Weekly 37 1943 – 1944).
Godet, L. F., St. Luke, (A Commentary on the Gospels). Vol. I.
Translated from the Second French Edition by E.W. Shalders. A
Fourth Edition, Edinburgh (1864) 1887: T.T. Clark, 38 George
Street.
Gould, E.P., The Gospel According to St. Mark, (International
Critical Commentary), New York, 1907.
Grant, F.C., The Gospel According to St. Mark, (Interpreter‟s Bible,
Vol. VII, New York and Nashville, 1951).
Grosheide, F.W., Het Heilig Evangelie Volgens Johannes.
(Kommentaar op het Nieuwe Testament, Amsterdam (1886)
1950, 2 vols.
- Het Heilig Evangelie Volgens Mattheus. (Kommentaar op het
Nieuwe Testament) Campen, 1954.
Gundry, R.H., Matthew: A Commentary on his Literary and
Theological Art, (Grand Rapids, 1982).
Halley, H. Henry, Manual Biblic. Traducere din limba engleză de
Doru Motz 1983. (Pocket Bible Handbook, Chicago 90, Illinois,
1948).
Harrison, E.F., Viaţa lui Cristos. Traducere din limba engleză: Doru
Motz 1980.
Hendriksen, W., The Gospel of Mark (New Testament Commentary).
The Banner of Truth, Edinburgh, reprinted (1976) 1987.
- The Gospel of John, 2 vols.
- More than Conquerors, sixth edition, Grand Rapids, Michigan
(1952) 1982.
- Bible Survey, Grad Rapids, Michigan, third edition 1953.
Herodot, History. The Loeb Classical Library, New York.
Hoekema, A.A., Biblia şi Viitorul, Societatea Misionară Română,
Wheaton, Illinois USA, 1953.
Hoeksema, H., The Amazing Cross, Grad Rapids, Michigan, 1944.
Hort, H., St. John, Judaea and Rome – The Official Commentary,
(Journal of Theological Studies, n.s.3, 1952).
Josephus, F., Antiquities, Life, Jewish Wars, The Loeb Classical
Library has been consulted by W. Hendriksen.
Keim, Th., Geschichte Jesu von Nazara. Vol. II, Zürich 1875.
Lang, G.H., Parabolic Teaching, London, 1946.
Lenski, R.C.H., Interpretation of St. Mark’s and St. Luke’s Gospels,
Columbus, Ohio (1931) 1934.
- Interpretation of St. John’s Gospel, Columbus, Ohio 1931.
- Interpretation of St. John’s Revelation, Columbus, Ohio:
Lutheran Book Concern, 1935, 686 p.
Lightfoot, R.H., St. Matthew’s Gospel, Oxford 1947, Vol. II.
- The Gospel Message of St. Mark, Oxford: Clarendon (1950).
Loewe, Herbert, Pharisaism, Judaism and Christianity. Ed. W.O.E.
Oesterley, London: Sheldon, 1937, Vol. I.
Lohmeyer, E., Lord of the Temple, Edinburgh: Oliver and Boyd,
(1961).
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică. Vol. V, Traducere de Nicodim,
patriarhul României, Bucureşti 1946.
- Comentar la Evanghelia după Matei. Traducere de patriarhul
Nicodim, Editura Episcopiei, Bucureşti 1948.
MacArthur, J.F., Evanghelia după Isus, Societatea Misionară
Română, Wheaton, Illinois, SUA, 1992.
MacDonald, W., Comentar la Noul Testament. (Biliever‟s Bible
Commentary – New Testament, Christliche Literatur –
Vreibreitung 1989). Traducător Doru Motz 1998.
Manson, T.W., The Saying of Jesus, London, 1949.
- The Servant – Messiah, Philadelphia, 1946.
- The Cleansing of the Temple, (Bulletin of the John Rylands,
University 33, 1950 – 1951)
Marshall, L.H., The Challenge of New Testament Ethics (1947).
Miller, J.L., Encyclopedia of Bible Life, New York and London 1944.
M‟Neil, A.H., The Gospel according to St. Matthew. (On the Greek
Text), London 1915.
Montefiore, C.G., Some Elements of the Religious Teaching of
Jesus, 1910.
Morris, L., The Book of Revelation, (Tyndale New Testament
Commentaries). Reprinted, London, 1989.
Mulder, H., Spoorzoeker in Bijbelse Landen, Amsterdam, 1973.
Neil, W., The Acts of Apostles in the New Century Bible, Oliphants,
Marshall, Morgan and Scott, 1973.
Ogg, G., The Jerusalim Visit of John 2:13-3:21, Ex. T. 56 (1944).
Painter, J., Eschatological Feith in the Gospel of John, in
Reconciliation and Hope, ed. R. Banks, 1974.
Porter, E. L, The Gospel of Luke. (The International Bible
Redlich, F.B., St. John 1 – 3: A Study in Dislocation Ex. T
(Expository Times 55, 1944).
Renan, Ernst, Viaţa lui Isus, Editura AMB, Bucureşti 1991.
Riddle, D.W., Hutson, H.H., New Testament Life and Literature,
Chicago, Vol. III, 1946.
Robertson, A.T., The Minister and his Greek New Testament, New
York 1923.
- The Pharisees and Jesus, New York 1920.
- Word Pictures in the New Testament, New York and London
1932, Vol. I, V.
- Studies in Early Christianity, 1928, ed. S.J. Case.
Robinson, J.A.T., The Baptism of John and Qumran Community,
(Twelve New Testament
Studies), Naperville, 111, Allenson, 1962.
Rowley, H.H., Jewish Proselyte Baptism and the Baptism of John,
Hebrew Union Colege, Anual 1940.
Ryle, J.C., Matthew, (Expository on the Gospels).
- Luke, 2 vols.
- John, England, The Banner of Truth Trust, Edinburgh, Edition
1985.
Sanders, J.N., The Fourth Gospels in the Early Church, 29-41
(University Press, Cambridge, 1943).
Schaff, P., History of the Christian Church, Vol. I, New Zork,
various dates.
Schniewind, J., Das Evangelium nach Matthäus. Das Neue
Testament Deutsch (Göttingen, 1938).
Schürer, E., History of the Jewish People in the Time of Jesus. (tr. Of
Geschichte des Jüdischen Volkes in Zeitaltar Jesu Christi),
Edinburgh, 1892-1901, Vol. II.
- Gemeindeverfass, d. Juden in Rom in d. Keiserzeit, II.
Segal, A.F., Ruler of this World, in Jewish and Christian Self-
Definition, ed. E.P., Sanders, II (London, 1981).
Short, S. S., Mark, (The International Bible Commentary by F.F.
Bruce), The Banner of Truth Trust, Edinburgh , Edition 1985.
Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan. Bucureşti 1953.
Stott, J.R.W., What Christ Thinks of the Church, Word Publishing
England, London, 1990.
- The Message of Acts, (The Bible Speaks Today), Interversity
Press 38 Leicester, LEI 7GP, England, 1990.
Strack, H.L., and Billerbeck, P., Kommentar zum Neuen Testament
aus Talmud und Midrash, 5 vols, München, 1922-28.
Swete, H.B., The Gospel According to St. Mark, London, 1913,
Grand Rapids, 1956.
Tasker, R.V.G., The Gospel according to St. Matthew. T.N.T.C.,
(London 1961).
Taylor, W.M., The Parables of Our Salvior. Expouded and
Illustrated, New York 1886.
Taylor, Vincent, The Gospel According to St. Mark. (Macmillan New
Testament Commentaries), London (1952) 1953.
Temple, W., Readings in St. John’s Gospel, (London, 1939).
Trench, C.R., Synonyms of the New Testament, Grand Rapids, 1948.
Tristram, H.B., Natural History of the Bible.
Vine, W.E., An Expository Dictionary of New Testament Words.
Thomas Nelson Publishers, New York (1981) 1984.
Werner, E., Hosanna in the Gospels, Journal of Biblical Literature 65
(June 1946).
Weston, H.G., Matthew, the Genesis of New Testament.
Wilcock, Michael, The Message of Revelation. Inter-Versity Press,
Leicester, England 1975.
Williams, A.L., Christian Evidences for Jewish People, 2 vols.
Cambridge, 1911, London 1919.
Zahn, Th., The Gospel of Matthew. (Das Evangelium mach Mattäus).
Introduction to the New
Testament. Leipzig, 1908. (Engl. tr., Edinburgh 1909.).
CUPRINS
TIMPUL TITLUL LOCUL MATEI LUCA IOAN Pag

STUDIULUI
37.783. Cuvânt înainte 7
30*
1 Sâmbăt Ungerea Betania 14 :3-9 26 :6-13 12 :1-8 11
9 nisan Mântuitorului cu
1 Apr. mir (I)
2 “ Ungerea „ „ „ „ 24
Mântuitorului cu
mir (II)
3 “ Isus Ierusalim 35
Nazarineanul în Templu
centrul atenţiei
4 Duminic Intrarea Betania 11 :1-10 21 :1-11 19 :29- 12 :12-19 42
10 nisan Triumfală a Ierusalim 44
2 Apr. Domnului Isus în
Ierusalim (I)
5 Intrarea „ „ „ „ „ 58
“ Trumfală a
Domnului Isus în
Ierusalim (II)
6 “ Intrarea „ „ „ „ „ 68
Triumfală a
Domnului Isus în
Ierusalim(III)
7 “ Curăţarea Ierusalim 11,15-19 12-17 45-48 2 :13-22 85
templului (I)
8 “ Curăţarea „ „ „ „ „ 98
templului (II)
9 “ Curăţarea „ „ „ „ „ 108
templului (III)
10 Luni Blestemarea Între 12-14 18-19 119
11 nisan smochinului Betania şi
3 Apr. Ierusalim
11 Marți Mutarea muntelui „ 20-26 20-22 131
12 nisan
4 Apr.
12 “ Autoritatea lui Curtea 27-33 23-27 20 :1-8 141
Cristos templului
13 “ Parabola unui „ 28-32 156
tată cu doi fii răi
14 “ Parabola vierilor „ 12 :1-12 33-46 9-19 164
(I)
15 “ Parabola vierilor „ „ „ „ 176
(II)
16 “ Parabola vierilor „ „ „ „ 184
(III)
17 “ Parabola nunţii „ „ 22 :1-8 193
fiului de împărat

STUDIULUI
18 “ Parabola omului „ 9-14 202
care nu avea
haina de nuntă
19 “ Birul cezarului „ 13-17 15-22 20-26 212
(I)
20 “ Birul cezarului „ „ „ 222
(II)
21 “ Soţul ceresc „ 18-27 23-33 27-40 230
22 “ Datoria faţă de „ 28-34 34-40 244
Dumnezeu şi faţă
de oameni
23 “ Isus, Dumnezeul „ 35-37 41-46 41-44 257
lui David
24 “ Demascarea „ 38-39 23 :1-12 45-46 271
cărturarilor şi a
fariseilor
25 “ Cele opt vaiuri „ 40 13-15 47 284
împotriva
cărturarilor şi a
fariseilor (I)
26 “ Cele opt vaiuri „ 16-26 294
împotriva
cărturarilor şi a
fariseilor (II)
27 “ Cele opt vaiuri „ 27-39 304
împotriva
cărturarilor şi a
fariseilor (III)
28 “ Bănuţii văduvei „ 41-44 21 :1-4 316
29 “ Căutarea grecilor „ 12 :20-23 325
(I)
30 “ Căutarea grecilor „ 12 :20-26 333
(II)
31 “ Căutarea grecilor „ 27-34 342
(III)
32 “ Căutarea grecilor „ „ 350
(IV)
33 “ Mântuitorul „ 35-36,44- 358
adresează ultimul 50
apel poporului
evreu
34 “ Epilogul „ 37-43 365
Evanghelistului
Ioan asupra
misiunii publice a
Fiului lui
Dumnezeu
35 “ Dificultăţile Muntele 13 :1-4 24 :1-3 5-7 373
marelui discurs Măslinilor 14-20 15-22 20-24
escatologic (I)
36 “ Frumuseţea „ „ „ „ 387
templului (II)

STUDIULUI
37 “ Distrugerea „ „ „ „ 395
templului şi a
Ierusalimului
(III)
38 “ Persecuţia „ 9-13 9-10 12-19 411
urmaşilor lui
Cristos
39 “ Falsificarea „ 5-6 4-5,11- 8 421
credinţei de către 21-23 13,23-26
cristoşi şi profeţi
mincinoşi
40 “ Semnele revenirii „ 1,7-8 6- 21 :9-11 429
lui Cristos 8,14,27-
28
41 “ Distrugerea „ 24-25 29 25-26 439
Universului
42 “ A doua venire a „ 26-27 30-31 27-28 448
lui Cristos
43 “ Distrugerea „ 28-31 32-35 29-33 456
Ierusalimului
44 “ Gata în orice „ 32-37 36-51 34-36 467
moment pentru a
doua venire a lui
Cristos (I)
45 “ Gata în orice „ „ „ „ 478
moment pentru a
doua venire a lui
Cristos (II)
46 “ Parabola celor „ 25 :1-13 488
zece fecioare (I)
47 “ Parabola celor „ „ 497
zece fecioare (II)
48 “ Parabola „ 14-30 507
talanţilor (I)
49 “ Parabola „ „ 514
talanţilor (II)
50 “ Tabloul judecăţii „ 31-46 521
de apoi
AL PATRULEA PAŞTE
PARTEA A XV-A
ULTIMUL ACT AL CELEI MAI TRAGICE DRAME
51 “ Începutul ultimului „ 14 :1-2 26 :1- 37-38 532

act al celei mai 10-11 5 22 :1-
tragice drame (I) 14-16 6,37-38
52 “ Începutul ultimului „ „ „ „ 542
act al celei mai
tragice drame (II)
Bibliografie
* Notă : Mai întâi sunt redaţi anii reali 37, la mijloc sunt anii erei romane 783 şi la urmă
sunt anii după calendarul lui Dionysius 30.
EVANGHELIA DUPĂ MARCU
CAP VERSETE TITLUL STUDIULUI STUDIU Pag.
11 1-10 Intrarea Triumfală a Domnului Isus în Ierusalim 4 42

(I)
Matei 21:1-11; Luca 19:29-44; Ioan 12:12-19
„ Intrarea Triumfală a Domnului Isus în Ierusalim 5 58
(II)
Matei 21:1-11; Luca 19:29-44; Ioan 12:12-19
„ Intrarea Tiumfală a Domnului Isus în Ierusalim 6 68
(III)
Matei 21:1-11; Luca 19:29-44; Ioan 12:12-19
11,15-19 Curăţarea templului (I) Matei 21:12-17; Luca 7 85
19:45-48; Ioan 2:13-22
„ Curăţarea templului (II) Matei 21:12-17; Luca 8 98
19:45-48; Ioan 2:13-22
„ Curăţarea templului (III) Matei 21:12-17; Luca 9 108
19:45-48; Ioan 2:13-22
12-14 Blestemarea smochinului Matei 21:18-19 10 119
20-26 Mutarea Muntelui Matei 21:20-22 11 131
27-33 Autoritatea lui Cristos Matei 21:23-27; Luca 12 141
20:1-8
12 1-12 Parabola vierilor (I) Matei 21:33-46; Luca 20:9- 14 164
19
„ Parabola vierilor (II) Matei 21:33-46; Luca 20:9- 15 176
19
„ Parabola vierilor (III) Matei 21:33-46; Luca 20:9- 16 184
19
13-17 Birul cezarului (I) Matei 22:15-22; Luca 20:20- 19 212
26
„ Birul cezarului (II) Matei 22:15-22; Luca 20:20- 20 222
26
18-27 Soţul ceresc Matei 22:23-33; Luca 20:27-40 21 230
28-34 Datoria faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni 22 244
Matei 22:34-40
35-37 Isus, Dumnezeul lui David Matei 22:41-46; Luca 23 257
2:41-44
38-39 Demascarea cărturarilor şi a fariseilor Matei 24 271
23:1-12; Luca 20:45-46
40 Cele opt vaiuri împotriva cărturarilor şi a 25 284
fariseilor (I)
Matei 23:13-15; Luca 20:47
41-44 Bănuţii văduvei sărace Luca 21:1-4 28 316
CAP VERSETE TITLULL STUDIULUI STUDIU Pag.
13 1-4,14-20 Dificultăţile marelui discurs escatologic (I) 35 373

Matei 24:1-3,15-22; Luca 21:5-7,20-24
„ Frumuseţea templului (II) 36 387
„ Distrugerea templului şi a Ierusalimului (III) 37 395
9-13 Persecuţia urmaşilor lui Cristos 38 411
Matei 24:9-10; Luca 21:12-19
5-6,21-23 Falsificarea credinţei de către cristoşi şi profeţi 39 421
mincinoşi
Matei 24:4-5, 11-13; Luca 21:8
7-8 Semnele revenirii lui Cristos 40 429
Matei 24:6-8,14,27-28; Luca 21:9-11
24-25 Distrugerea Universului Matei 24:29; Luca 41 439
21:25-26
36-37 A doua venire a lui Cristos Matei 24:30-31; Luca 42 448
21:27-28
28-31 Distrugerea Ierusalimului Matei 24:32-35; Luca 43 456
21:29-33
32-37 Gata în orice moment pentru a doua venire a lui 44 467
Cristos (I)
Matei 24:36-51; Luca 21:34-36
„ Gata în orice moment pentru a doua venire a lui 45 478
Cristos (II)
Matei 24:36-51; Luca 21:34-36
14 1-2,10-11 Începutul ultimului act al celei mai tragice drame 51 532
(I)
Matei 26:1-5,14-16; Luca 21:37-38; 22:1-6
„ Începutul ultimului act al celei mai tragice drame 52 542
(II)
Matei 26:1-5,14-16; Luca 21:37-38; 22:1-6
3-9 Ungerea Mântuitorului cu mir (I) Matei 26:6-13; 1 11
Ioan 12:1-8
„ Ungerea Mântuitorului cu mir (II) Matei 26:6-13; 2 24
Ioan 12:1-8
EVANGHELIA DUPĂ MATEI
CAP VERSETE TITLUL STUDIULUI STUDIUL Pag.
21 1-11 Intrarea Triumfală a Domnului Isus în Ierusalim (I) 4 42

Marcu 11:1-10; Luca 19:29-44; Ioan 12:12-19
(II)
Marcu 11:1-10; Luca 19:29-44; Ioan 12:12-19
(III)
Marcu 11:1-10; Luca 19:29-44; Ioan 12:12-19
12-17 Curățarea templului (I) 7 85
Marcu 11:11,15-19; Luca 19:45-48; Ioan 2:13-22
„ Curăţarea templului (II) 8 98
Marcu 11:11,15-19; Luca 19:45-48; Ioan 2:13-22
„ Curăţarea templului (III) 9 108
Marcu 11:11,15-19; Luca 19:45-48; Ioan 2:13-22
18-19 Blestemarea smochinului Marcu 11:12-14 10 119
20-22 Mutarea Muntelui Marcu 11:20-26 11 131
23-27 Autoritatea lui Cristos Marcu 11:27-33; Luca 20:1- 12 141
8
28-32 Parabola unui tată cu doi fii răi 13 156
33-46 Parabola vierilor (I) Marcu 12:1-12; Luca 20:9-19 14 164
„ Parabola vierilor (II) Marcu 12:1-12; Luca 20:9-19 15 176
„ Parabola vierilor (III) Marcu 12:1-12; Luca 20:9- 16 184
19
22 1-8 Parabola nunţii fiului de împărat 17 193
9-14 Parabola omului care nu avea haina de nuntă 18 202
13-17 Birul cezarului (I) Marcu 12:13-17; Luca 20:20-26 19 212
„ Birul cezarului (II) Marcu 12:13-17; Luca 20:20- 20 222
26
23-33 Soţul ceresc Marcu 12:18-27; Luca 20:27-40 21 230
34-40 Datoria faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni Marcu 22 244
12:28-34
41-46 Isus, Dumnezeul lui David Marcu 12:35-37; Luca 23 257
2:41-44
23 1-12 Demascarea cărturarilor şi a fariseilor Marcu 24 271
12:38-39; Luca 20:45-46
13-15 Cele opt vaiuri împotriva cărturarilor şi a fariseilor 25 284
(I)
Marcu 12:40; Luca 20:47
(II)
Marcu 12:40; Luca 20:47
(III) Marcu 12:40; Luca 20:47
CAP VERSETE TITLUL STUDIULUI STUDIUL Pag.
24 1-3,15-22 Dificultăţile marelui discurs escatologic (I) 35 373

Marcu 13:1-4,14-20; Luca 21:5-7,20-24
„ Distrugerea templului şi a Ierusalimului (III) 37 395
9-10 Persecuţia urmaşilor lui Cristos Marcu 13:9-13; 38 411
Luca 21:12-19
4-5, Falsificarea credinţei de către cristoşi şi profeţi 39 421
11-13,23-26 mincinoşi
Marcu 13:5-6,21-23; Luca 21:8
6-8,14 Semnele revenirii lui Cristos 40 429
27-28 Marcu 13:7-8; Luca 21:9-11
29 Distrugerea Universului Marcu 13:24-25; Luca 41 439
21:25-26
30-31 A doua venire a lui Cristos Marcu 13:26-27; Luca 42 448
21:27-28
32-33 Distrugerea Ierusalimului Marcu 13:28-31; Luca 43 456
21:29-33
36-51 Gata în orice moment pentru a doua venire a lui 44 467
Cristos (I)
Marcu 13:32-37; Luca 21:34-36
„ Gata în orice moment pentru a doua venire a lui 45 478
Cristos (II)
Marcu 13:32-37; Luca 21:34-36
25 1-13 Parabola celor zece fecioare (I) 46 488
„ Parabola celor zece fecioare (II) 47 497
14-30 Parabola talanţilor (I) 48 507
„ Parabola talanţilor (II) 49 514
31-46 Tabloul judecăţii de apoi 50 521
26 1-5,14-16 Începutul ultimului act al celei mai tragice drame 51 532
(I)
Marcu 14:1-2,10-11; Luca 21:37-38; 22:1-6
„ Începutul ultimului act al celei mai tragice drame 52 542
(II)
Marcu 14:1-2,10-11; Luca 21:37-38; 22:1-6
EVANGHELIA DUPĂ LUCA
19 29-44 Intrarea Triumfală a Domnului Isus în 4 42

Ierusalim (I)
Marcu 11:1-10; Matei 21:1-11
„ Intrarea Triumfală a Domnului Isus în 5 58
Ierusalim (II)
Matei 21:1-11; Luca 19:29-44
Ierusalim (III)
Marcu 11:1-10; Matei 21:1-11
45-48 Curăţarea templului (I) 7 85
Marcu 11:11,15-19; Matei 21:12-17
Marcu 11:11,15-19; Matei 21:12-17
Marcu 11:11,15-19; Matei 21:12-17
20 1-8 Autoritatea lui Cristos 12 141
Marcu 11:27-33; Matei 21:23-27
9-19 Parabola vierilor (I) 14 164
Marcu 12:1-12; Matei 21:33-46
„ Parabola vierilor (II) 15 176
Marcu 12:1-12; Matei 21:33-46
„ Parabola vierilor (III) 16 184
Marcu 12:1-12; Matei 21:33-46
20-26 Birul cezarului (I) 19 212
Marcu 12:13-17; Matei 22:15-22
„ Birul cezarului (II) 20 222
Marcu 12:13-17; Matei 22:15-22
27-40 Soţul ceresc Marcu 12:18-27; Matei 21 230
22:23-33
41-44 Isus, Dumnezeul lui David 23 257
Marcu 13:35-37; Matei 22:41-46
45-46 Demascarea cărturarilor şi a fariseilor 24 271
Marcu 12:38-39; Matei 23:1-12
47 Cele opt vaiuri împotriva cărturarilor şi a 25 284
fariseilor (I) Marcu 12:40; Matei 23:13-15
21 41-44 Bănuţii văduvei sărace Marcu 12:41-44 28 316

5-7,20-24 Dificultăţile marelui discurs escatologic 35 373
(I)
Marcu 13:1-4,14-20;Matei 24:1-3,15-22
„ Distrugerea templului şi a Ierusalimului 37 395
(III)
12-19 Persecuţia urmaşilor lui Cristos Marcu 38 411
13:9-13; Matei 24:9-10
8 Falsificarea credinţei de către cristoşi şi 39 421
profeţi mincinoşi Marcu 13:5-6,21-23;
Matei 24:4-5, 11-13
9-11 Semnele revenirii lui Cristos Marcu 13:7- 40 429
8; Matei 24:6-8,14,27-28;
25-26 Distrugerea Universului Marcu 13:24-25; 41 439
Matei 24:29;
27-28 A doua venire a lui Cristos 42 448
Marcu 13:26-27; Matei 24:30-31
29-33 Distrugerea Ierusalimului Marcu 13:28- 43 456
31; Matei 24:32-35
34-36 Gata în orice moment pentru a doua 44 467
venire a lui Cristos (I) Marcu 13:32-37;
Matei 24:36-51
„ Gata în orice moment pentru a doua 45 478
venire a lui Cristos (II) Marcu 13:32-37;
Matei 24:36-51
22 37-38,1-6 Începutul ultimului act al celei mai tragice 51 532
drame (I)
Marcu 14:1-2,10-11; Matei 26:1-5,14-16
„ Începutul ultimului act al celei mai tragice 52 542
drame (II)
Marcu 14:1-2,10-11; Matei 26:1-5,14-16
EVANGHELIA DUPĂ IOAN
CAP VERSETE TITLUL STUDIULUI STUDIU Pag.

2 13-22 Curățarea templului (I) 7 85
Marcu 11:11,15-19; Matei 21:12-17; Luca
19:45-48
Marcu 11:11,15-19; Matei 21:12-17; Luca
19:45-48
Marcu 11:11,15-19; Matei 21:12-17; Luca
19:45-48
11 55-57 Isus Nazarineanul în centrul atenţiei 3 35
12 9-11
1-8 Ungerea Mântuitorului cu mir (I) 1 11
Marcu 14 :3-9 ; Matei 26 :6-13
„ Ungerea Mântuitorului cu mir (II) 2 24
Marcu 14 :3-9 ; Matei 26 :6-13
12-19 Intrarea Triumfală a Domnului Isus în 4 42
Ierusalim (I)
Marcu 11:1-10; Matei 21:1-11; Luca 19:29-44
Ierusalim (II)
Marcu 11:1-10; Matei 21:1-11; Luca 19:29-44
Ierusalim (III)
Marcu 11:1-10; Matei 21:1-11; Luca 19:29-44
20-26 Căutarea grecilor (I) 29 325
„ Căutarea grecilor (II) 30 333
27-34 Căutarea grecilor (III) 31 342
„ Căutarea grecilor (IV) 32 350
35-36,44-50 Mântuitorul adresează ultimul apel poporului 33 358
evreu
37-43 Epilogul Evanghelistului Ioan asupra misiunii 34 365
publice a Fiului lui Dumnezeu

Dragomir Stancu-Studii Asupra Evangheliilor Vol. 7

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dragomir Stancu-Studii Asupra Evangheliilor Vol. 7

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Editura CETATE DEVA

Culegere text: Marioara Bogdan

Tipar executat sub comanda

Tipografia Grafica Plus SRL Deva

În pas cu fiul lui

Recomand tuturor acelor care doresc să cunoască mai bine

Am avut o mare dorinţă să cunosc îndeaproape viaţa şi

Comentariile asupra Evangheliei după Marcu

Comentariile asupra Evangheliei după Luca

Comentariile asupra Evangheliei după Ioan

Ungerea din Betania

Noi alegem varianta că, Mântuitorul a fost uns cu mir în

1. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 577 – 578.

Evanghelistul Ioan a scris că “Marta slujea” la masă (v.2).

Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 524.

Faptul că Mântuitorul S-a decis să meargă la Ierusalim la acest

1. Vine, W.E., An Expository Dictionary of New Testament Words,

Ultimele zile din viaţa Mântuitorului sunt foarte semnificative

Astfel, când Mântuitorul a intrat în Ierusalim călare pe un asin care,

Ierusalimul şi satele din jurul lui

1. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 725;

În al doilea studiu din acest text intitulat tot Intrarea triumfală

Cu un cap de monstru care urlă de boală,

Despuiat de orice lege,

Mi-a sosit însă un ceas,

În al treilea studiu din acest text, intitulat tot Intrarea triumfală

Când Domnul Isus a plâns la mormântul lui Lazăr,

Comentatorii Wetstein, Th. Keim şi F.W. Farrar ne spun că

Acesta a fost un alt motiv pentru care Mântuitorul a plâns cu

1. Poarta oilor. 2. Presupusa poartă de ieşire spre Golgota. 3. Scăldătoarea Betesda. 4.

Cetatea lui David şi sud-vestul Ierusalimului

Comentatorul Wordsword a spus că, plânsul cu hohote al

Cetatea lui David din Sudul Ierusalimului

X. IERUSALIMUL ERA ÎNTR-O MARE MIŞCARE

Când procesiunea s-a apropiat de zidurile Ierusalimului şi, cu

1. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 267;

1. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 527.

În al doilea studiu din acest text intitulat tot Curăţarea

Izgonirea vânzătorilor din templu

După ce evangheliştii: Ioan şi Matei, au zis că Domnul Isus a

În al treilea studiu din acest text intitulat tot Curăţarea

1. Eisenmenger, Entdecktes Judenthum, Vol. II, p. 696;

În acest text avem un portret unic al Domnului Isus, care nu

Un smochin uscat, similar cu acela pe care l-a

Fiecare lucru este creat cu un scop bine definit; iar a nu atinge

1. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 218.

11. MUTAREA MUNTELUI

Domnul Isus a rostit acest text cu hiperbola mutării muntelui

1. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 456 – 457.

Evanghelistul Luca a scris în 19:47 că de la intrarea triumfală a

Curţile templului cu pridvoare

Comentatorii cred că, Domnul Isus S-ar fi găsit în pridvorul lui

Cei trei evanghelişti sinoptici ne spun că, Domnul Isus învăţa

Areopagul din Atena

seamă, se compunea din căpeteniile celor 24 de grupări preoţeşti.

Câteva scaune din cele 25.000 de locuri ale Areopagului

Aceşti vrăjmaşi înverşunaţi ai Mântuitorului, care Îl invidiau

Şi, al doilea lucru, pe care ni-l arată textul citat este

1. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 243.

28 Ce credeţi? Un om avea doi fii; s-a dus la cel dintâi şi i-a

1. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 286 – 287;

Evanghelistul Luca a scos în evidenţă faptul că, acest moşier

Mulţi dintre moşieri