Dragomir Stancu-Studii Asupra Evangheliilor Vol. 6







Editura CETATE DEVA
2010
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

STANCU, DRAGOMIR
Studii asupra Evangheliilor/ Dragomir Stancu.- Deva :
Cetate Deva, 2008-
vol.
ISBN 978-973-1855-09-7
Vol. 6: - 2010. – ISBN 978-973-1855-89-9
226.07
Culegere text: Mărioara Bogdan

Tehnoredactare şi prepress: Şipoş Mioara
Tipar executat sub comanda

nr. 71 / 15 aprilie 2010
2
Tipografia Grafica Plus SRL Deva
Tel/Fax: 0254-219008, 229890
E-mail:office@graficaplus.ro
www.graficaplus.ro
3
Moto,
Datoria une biserici este să cunoască cele

patru Evanghelii şi să li se conformeze pentru
că numai prin ele, ea reuşeşte să-L descopere
pe Cristos ca Domn şi Mântuitor, şi să
primească prin jertfa Lui viaţa şi fericirea
eternă.
Tot astfel şi datoria unei naţiuni este să
cunoască cele patru Evanghelii, fiindcă Fiul lui
Dumnezeu ne-a oferit în trei ani şi jumătate
de slujire mai multă lumină decât a reuşit
omenirea să acumuleze în milenii întregi de
civilizaţie.
Stancu Dragomir
4
Sunt recunoscător următorilor fraţi pastori care m-au
ajutat în această lucrare grea, prin încurajări şi prin faptul că
mi-au împrumutat din comentariile lor de care aveam nevoie, fie
asupra Evangheliilor, fie asupra Apocalipsei: Fratelui Truţa Ioan,
pastorul Bisericii Speranţa din Arad; Cure Simion care a plecat
din Arad în Statele Unite ale Americii; Drăgoi Cornel, tot din
Arad şi care de asemenea a plecat în SUA; Mânzat Ştefan, care a
plecat din Biserica Aradului Nou în Australia; Riviş Tipei Pavel,
pastor la Arad şi preşedinte al Cultului Penticostal; Talpoş Vasile,
rectorul Universităţii Baptiste din Bucureşti; Crişan Gavril, pastor
la Făget; Câmpean Ioan, pastor la Ploieşti; David Nicola, pastorul
bisericii din Lugoj; Tuţac Laurenţiu, senior, pastor la Coştei, cât şi
lui Tuţac Ionel, junior, pastor la Lugoj; Pastorului Clintoc Viorel
care a plecat din Beiuş în SUA; doctorului Negrulescu Ioan din
Deva; profesorului de limba engleză Lepdătoni Tiberiu; pastorului
Giura Ioan din Aiud; doctoriţei Gui Dorina din Oradea, stabilită
în SUA; bibliotecarei Facultăţii de Medicină din Cluj, Şerbănescu
Elisabeta; Andreea Derţa din Târgu Mureş; Botoroagă Ioan şi
Mariana din Austria; Ovidiu Ctean din Deva; Maria Bogdan din
Deva; Bogoiu Mircea şi Corina din Deva; Matia David şi Susana
din Deva; Teodora Crişan din Deva; Robet Raich din Simeria şi
altora.
5
Din partea fostului preşedinte al Cultului Baptist
Acest comentariu asupra celor patru Evanghelii şi
Apocalipsei, care este scris sub formă de studii şi cuprinde în total
12 volume este documentar şi complex. El este util pentru toate
categoriile de oameni: păstori şi colaboratori ai acestora, credincioşi
şi necredincioşi. Limbajul lui este simplu şi adecvat maselor largi.
Iar stilul lui este uşor de asimilat, cald şi atractiv.
Eu îl cunosc pe autor, nu numai pentru că am fost
preşedinte al Cultului Baptist, dar şi fiindcă suntem prieteni.
Fratele Dragomir a fost pastor la Arad, cartierul Gai. El a făcut
naveta de la Deva la Arad, o distanţă de 150 km, timp de 13 ani. De
mai multe ori am intervenit la autorităţi ca să-i acorde intrarea în
oraş, numai că orice încercare a fost zadarnică. Astfel, fratele
Dragomir a trebuit să se transfere la Aiud.
În ce priveşte lucrarea fratelui Dragomir, tot ce am putut să
fac pentru ea într-un regim ateist a fost să-i aprob xeroxarea
primelor trei volume din Evanghelii în 80 exemplare pentru uz
intern, ca s-o putem avea pentru seminarişti şi pastori.
Volumele acestea, scrise atât de meticulos şi documentat,
arată cât de asiduă şi îndelungată a fost munca autorului. Dar,
mulţumim Domnului că a sosit timpul ca fratele Dragomir să se
bucure de rodul muncii lui şi, împreună cu el, toţi aceia care vor citi
această lucrare sau vor asculta predici rostite din ea.
Dacă comentariile asupra celor patru Evanghelii acoperă un
mare gol în ce priveşte cunoaşterea acestora, atunci cu atât mai
mult comentariile asupra Apocalipsei ne sunt mai necesare, fiindcă
sunt foarte clare şi documentate. Ele sunt în cea mai mare
concordanţă cu învăţătura noastră. Eu le apreciez foarte mult şi le
recomand tuturor celor ce-L iubesc pe Domnul Isus şi vor să
meargă pe urma paşilor Lui şi-L aşteaptă să vină.
preşedinte între anii

1984 - 1988
6
Mihai Huşanu
Prezentare,
din partea lui Pavel R. Tipei, Preşedinte al
Cultului Creştin Penticostal şi profesor la
Facultatea Penticostală din Arad.
Mă bucur că am onoarea să fac prezentarea acestei lucrări

vaste, intitulată Studii asupra Evangheliilor (în nouă volume) şi
Studii asupra Apocalipsei (în trei volume), a fostului pastor Stancu
Dragomir, care a păstorit biserica din Arad Gai şi a muncit aproape
50 de ani la realizarea acestor cărti.
Aceste comentarii, care sunt scrise în formă de studii, sunt
foarte documentate, deoarece au la bază informaţiile celor mai
documentati comentatori, provenind din diferite confesiuni
evanghelice; faptul acesta ni-l demonstrează însăşi bibliografia şi
referinţele bibliografice. Valoarea acestei lucrări constă şi în faptul
că ea reconstituie fiecare text din cele patru Evanghelii şi
7
Apocalipsa din toate punctele de vedere: istoric, geografic etc., cât şi
ordinea evenimentelor care s-au succedat în viaţa Mântuitorului.
Comentariile asupra Evangheliilor sunt deosebit de
importante, dar şi mai necesare ne sunt comentariile asupra
Apocalipsei, fiindcă acestea sunt foarte documentate şi fiindcă
Apocalipsa a început să fie Cartea vremii noastre.
Nu numai Cultul Creştin Baptist se bucură de această
lucrare, ci şi pastorii şi credincioşii din Cultul nostru Penticostal.
Am achiziţionat aceste comentarii şi pentru Biblioteca facultăţii
noastre de teologie penticostlă din Arad, considerându-le strict
necesare.
Mulţumim Domnului că i-a pus la inimă fratelui Dragomir să
scrie această lucrare atât de complexă şi de documnetată, şi că l-a
ajutat mai mult de 40 de ani să o termine, pentru ca noi, la fel ca
mulţi alţii, să ne bucurăm de ea.
Recomand tuturor acelor care doresc să cunoască mai bine
viaţa şi învăţătura Mântuitorului din cele patru Evanghelii şi
Apocalipsa să citească aceste comentarii şi să răspândească şi
altora lumina din ele.
Pavel R. Tipei
8
CUVÂNT ÎNAINTE
Am avut o mare dorinţă să cunosc îndeaproape atât viaţa şi

învăţătura Fiului lui Dumnezeu prezentate în cele patru Evanghelii
cât şi în Apocalipsa. Pentru a-mi realiza această dorinţă a trebuit să
cercetez mai mult de patruzeci de ani cele mai bune comentarii ale
altor autori. După ce am pătruns atât în tezaurul şi misterul vieţii şi
al învăţăturii Mântuitorului, cât şi în cel al Apocalipsei, Duhul Sfânt
mi-a sădit în inimă şi o altă dorinţă: să scriu aceste două lucrări
intitulate Studii asupra Evangheliillor şi Studii asupra
Apocalipsei, care se cuprind în douăsprezece volume, fiecare
volum având de la 400 la 500 de pagini: nouă privind cele patru
Evanghelii şi alte trei privind Apocalipsa.
Primele patru volume din Evanghelii, fratele Ieremia
Hodoroabă le-a transmis la postul de radio Monte Carlo prin
colaboratorii lui, iar după revoluţie a continuat să fie transmise şi la
9
postul de radio teritorial din Târgu Mureş care s-a extins pe cinci
judeţe. Acesta este motivul pentru care am compus aceaste lucrări
în aşa fel încât să poată fi citite direct şi la radio.
Primele trei Evanghelii se numesc Evangheliile Sinoptice.
Cuvântul sinoptic înseamnă în limba greacă "a vedea împreună",
ceea ce ne arată că un anumit text dintr-o asemenea Evanghelie,
atinge numai o anumită latură din ceea ce a făcut sau a zis
Mântuitorul; şi că numai toate trei Evangheliile Sinoptice la un loc
se prezintă ca un tot întreg. Acesta este motivul pentru care am
făcut în prezenta lucrare armonizarea textelor după lucrările
intitulate A Harmony of the Gospels a lui A.T. Robertson, E.
Robinson, G.W. Clark, E.J. Goodspeed şi The Westminster
Dictionary of the Bible a lui J.D. Davis.
Apoi, un alt lucru de bază pe care am dorit să-l ating în
această lucrare a fost, să redau în ordine evenimentele care s-au
succedat în viaţa Mântuitorului; pentru că numai studiindu-I viaţa
şi învăţătura în raport cu depănarea firului ei, aşa cum ne-o redau
cele patru Evanghelii; şi având în vedere circumstanţele în care S-a
aflat Fiul lui Dumnezeu, putem să înţelegem cu mult mai bine viaţa
şi învăţătura Lui sublimă.
Acesta este unul din motivele pentru care se recomandă
cititorilor să citească la rând studiile acestor volume şi volumele
acestei lucrări, iar un alt motiv pentru care se recomandă cititorilor
să studieze la rând această lucrare, constă în faptul că ea este
scrisă în aşa fel încât studiile ei se completează şi se explică
progresiv unele pe altele.
Ţinta mea, în acestă lucrare este să vin în ajutorul tuturor
celor care vor ajunge în contact cu ea; ca cei ce nu L-au cunoscut
pe Fiul lui Dumnezeu, să-L cunoască şi să-L accepte ca pe
Mântuitorul lor personal, iar cei ce L-au cunoscut mai bine, să-L
iubească mai mult şi să-L urmeze mai îndeaproape.
Dacă am ajuns în acestă lucrare la o lumină oarecare asupra
vieţii şi a învăţăturii Mântuitorului, se datorează foarte mult
faptului că mulţi dintre cei mai mari teologi, de-a lungul celor
douăzeci de veacuri şi-au dedicat toată viaţa studierii, meditaţiei şi
rugăciunii. Astfel, ei au aşternut în comentariile lor tot ce Duhul
Sfânt a oferit minţii şi sufletului lor uman iar ei au putut să-L
înţeleagă.
Asupra celor patru Evanghelii s-a scris foarte mult, îndeosebi
asupra Evangheliei după Ioan. Redăm aici comentariile cele mai
importante care stau la baza acestei lucrări:
Comentariile asupra Evangheliei după Matei
10
Comentariul Internaţional de critică al lui W.C. Allen,
care se adresează teologilor decât cititorului de rând, Expozitorul
Testamentului grecesc al lui A.B. Bruce, care este o lucrare plină
de lumină, Comentariul Biblic Internaţional al lui F.F. Bruce,
care este documentar, Comentariul lui A.H. MacNeil, care este
alcătuit pe baza textului grecesc şi este una dintre cele mai bune
lucrări, Comentariul asupra Evangheliei după Matei şi
Comentariul Internaţional de critică asupra Evangheliei după
Luca, de Alfred Plummer, care sunt de mare ajutor, Comentariul lui
T.H. Robinson care este de o mare însemnătate. Comentariul lui J.
Moffatt asupra celor patru Evanghelii care, de asemenea este de
mare importanţă. Comentariul lui C.G. Montefiore asupra celor trei
Evanghelii Sinoptice, care este unul dintre cele mai importante
comentarii, deşi uneori este foarte tulburător. El a fost un evreu
liberal, de aceea şi comentariul lui este foarte interesant.
Comentariul lui William Barclay asupra celor patru Evanghelii care
este un comentariu nou şi documentar. Comentariul lui J.C. Ryle
asupra celor patru Evanghelii. Comentariul lui A.P. Lopuhin.
Lucrarea Viaţa lui Isus Cristos a lui F.W. Farrar în două volume
etc.
Comentariile asupra Evangheliei după Marcu

Comentariul Internaţional de critică al lui Ezra P. Gould,
care este de mare importanţă, Comentariul lui A.E.J. Rawlinson,
care este unul dintre cle mai bune comentarii englezeşti,
Comentariul lui Harvie Branscomb, care este foarte voluminos. El
este mai degrabă utilizat pentru seminarii şi mai puţin pentru
cititorii de rând. Comentariul lui H.B. Swete, care a fost scris pe
baza textului grecesc şi publicat în anul 1898. El este unul dintre
cele mai mari comentarii din toate timpurile şi este încă
indispensabil. Comentariul lui Vicent Taylor, care este cel mai
monumental comentariu pentru seminarii şi colegii. El a fost
publicat în anul 1952. Comentariul lui R.H. Ligjfoot, care este o
lucrare nouă. El este mai degrabă pentru seminarii şi colegii decât
pentru cititorii de rând. Comentariul lui Austin Farren care, de
asemenea este o lucrare nouă şi este mai util pentru seminarii şi
colegii decât pentru cititorii de rând. Comentariul lui William
Hendriksen etc.
Comentariile asupra Evangheliei după Luca

Comentariul lui J.M. Creed, care a fost scris după textul
grecesc, Comentariul lui H. Balmforth, care este un comentariu
excelent. Comentariul lui Clarendon, care este excepţional,
11
Comentariul lui W. Manson, care este un comentariu excelent,
Comentariul teologului elveţian Fridric Louis Godet în două volume,
Comentariul pentru profesori şi studenţi asupra Evangheliilor
Sinoptice al lui D.B.J. Campbell etc.
Comentariile asupra Evangheliei după Ioan

Comentariile lui G.H. Macgregor, care sunt de o mare
însemnătate, Comentariul lui B.F. Westcott, care este voluminos şi
bun. El a fost scris după textul grecesc. Comentariul
Internaţional de critică al lui J.H. Bernard, care este foarte
valoros, Expozitorul Testamentului grecesc de Marck Gods, care
este plin de lumină, Comentariul lui Fredric L. Godet care este cel
mai renumit dintre comentariile mai vechi. Comentariul lui C.K.
Barrett, care este cel mai apreciat şi util pentru seminariile din
lumea întreagă, Comentariul lui E.F. Scott, care este excelent,
Comentariul lui R.H. Strachan, care este de o mare valoare,
Comentariul lui W.F. Howard, care este un comentariu excepţional.
Comentariul lui C.Hh. Dodd, care este un comentariu plin de
lumină. Comentariul lui B. Basil Redlich, care este de o mare
însemnătate. Comentariul lui F.F. Bruce, care este documentar.
Comentariul lui W. Hendriksen, care este plin de lumină şi
devoţiune etc.
În aceste nouă volume asupra celor patru Evanghelii am
consultat peste o sută de comenatori, dintre care cei mai mulţi erau
doctori şi profesori de teologie.
Noi vom studia Evangheliile şi Apocalipsa după traducerea
lui D. Cornilescu revizuită, dar pentru a putea pătrunde în
adevăratul înţeles al Cuvântului lui Dumnezeu, a trebuit să mă
folosesc de următoarele versiuni ale Bibliei: Standardul Nou
American (New American Standard Bible, Versiunea Autorizată a
lui King James (Autorised King James Version), Versiunea
Internaţională Nouă (New International Version), Versiunea
Standardul Revizuit (Revised Standard Version), Versiunea
Curentă (New Life Version) şi Versiunea lui James Moffatt
(James Moffatt Version), care sunt traducerile englezeşti şi
americane; de versiunea lui Martin Luther, din limba germană; de
versiunea rusească; şi de textul grecesc Nestle.
Când am început să scriu această lucrare nu se întrezărea
nici o licărire de speranţă pentru a o tipări. De abia când am ajuns
la jumătatea volumului cinci şi s-au revărsat zorile libertăţii după
căderea comunismului ateu, am început să zăresc o asemenea
speranţă.
12
Deva, aprilie 2002
Autor,
Stancu Dragomir
1. VINDECAREA UNUI ORB DIN NAŞTERE

Ioan 9 : 1 - 12
1. Când trecea, Isus a văzut pe un orb din naştere.

2. Ucenicii Lui L-au întrebat: "Învăţătorule, cine a păcătuit,
omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?"
3. Isus a răspuns: "N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii
lui, ci s-a născut aşa ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.
4. Cât este zi, trebuie să fac lucrările Celui ce M-a trimis; vine
noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze.
5. Cât sunt în lume, sunt Lumina lumii."
6. După ce a zis aceste cuvinte, a scuipat pe pământ şi a făcut
noroi din salivă. Apoi a uns ochii orbului cu noroiul acesta
7. şi i-a zis: "Du-te şi spală-te în bazinul Siloamului (care
tradus înseamnă: Trimis)". El s-a dus, s-a spălat şi s-a întors văzând
bine.
13
8. Vecinii şi cei care-l cunoscuseră mai înainte ca cerşetor
întrebau: "Nu este acesta cel care şedea şi cerşea?"
9. Unii ziceau: "El este". Alţii spuneau: "Nu, dar seamănă cu
el". Şi el însuşi zicea: "Eu sunt".
10. Deci i-au zis: "Cum ţi s-au deschis ochii?"
11. El a răspuns: "Omul acela căruia I se spune Isus a făcut
noroi, mi-a uns ochii şi mi-a zis: «Du-te la bazinul Siloamului şi spală-
te». M-am dus, m-am spălat şi mi-am primit vederea."
12. "Unde este omul acela?" l-au întrebat ei. El a răspuns: «Nu
ştiu».
Comentatorii F.F. Bruce şi D.J. Ellis au zis că ceea ce
Domnul Isus a afirmat în Evanghelia după Ioan, capitolul 8,
versetul 12 de a fi Lumina lumii, aceea a confirmat şi a demonstrat
în capitolul 9 prin vindecarea orbului din naştere de la bazinul
Siloamului 1.
Din capitolul 9, care ne vorbeşte despre vindecarea orbului
din naştere, vom face trei studii. În primul studiu intitulat
Vindecarea orbului din naştere, ne vom ocupa de trei lucruri:
provenienţa orbirii acestui om, metodele de vindecare ale
Mântuitorului şi gloria lucrărilor Lui.
Să luăm mai întâi
I. PROVENIENŢA ORBIRII ACESTUI OM
14
Evanghelistul Ioan a scris: "Când trecea, Isus a văzut pe un
orb din naştere (1). Ucenicii Lui L-au întrebat: «Învăţătorule, cine a
păcătuit, omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?»" (v.1-2).
Credem că acest nevăzător se afla la poarta principală a
templului, numită Frumoasă, prin care se intra în Curtea Femeilor
şi se trecea în Curţile Bărbaţilor şi ale Proţilor. La această poartă de
răsărit a Curţii Femeilor, ne spun comentatorii W. Hendriksen şi
A.P. Lopuhin, se îngrămădeau de obicei săracii şi tot felul de
handicapaţi, pentru a primi câte un bănuţ de milă 2. Evanghelistul
Luca a scris că la această poartă a cerşit şi ologul din naştere
amintit în cartea Faptele Apostolilor 3:3. Evanghelistul Ioan când a
Reconstituirea Templului lui Irod de către Muzeul Biblic din Amsterdam

scris: "Când trecea, Isus a văzut pe un orb din naştere", ne-a arătat
două aspecte: momentul întrebării Fiului lui Dumnezeu de către
15
ucenici în Curtea Neamurilor şi locul întâlnirii Lui cu acest
nevăzător, pentru că Poarta Frumoasă se afla între Curtea Femeilor
şi Curtea cea mare a Neamurilor.
F.W. Farrar, cât şi alţi comentatori, au spus că din întrebarea
ucenicilor pusă Domnului Isus: "Cine a păcătuit, omul acesta sau
părinţii lui, de s-a născut orb?" reiese că acest nevăzător era foarte
cunoscut oamenilor care veneau la templu şi despre care toţi ştiau
că era un orb din naştere, pentru că era un om sărac care stătea
mereu la această poartă şi cerşea milă de la toţi 3.
Evreii au afirmat, potrivit Vechiului Testament şi a scrierilor
lor apocrife că, suferinţa, sărăcia şi defectele fizice, au la bază
întotdeauna un păcat de moarte, dacă nu al părinţilor, atunci în
mod sigur, al celor ce sunt afectaţi de un asemenea rău. Cazul
acestui nevăzător era foarte enigmatic, pentru că el s-a născut cu
acest handicap, astfel că rădăcina nenorocirii lui trebuia căutată
mai adânc, undeva într-un domeniu situat dincolo de hotarele
acestei vieţi. Cărturarilor le plăcea să discute mult în sinagogi
despre asemenea cazuri grele şi ei aveau explicaţia lor în legătură
cu ele 4. Ucenicii vroiau să ştie care era răspunsul Domnului Isus la
această învăţătură evreiască.
Rabinii aveau trei explicaţii pentru esemenea anomalii: una
era legată de consecinţa unui păcat grav, săvârşit de către părinţi;
iar, alte două explicaţii, se refereau la păcatele celui suferind:
a) Prima explicaţie, rabinii au conceput-o dintr-o mulţime de
versete din Vechiul Testament ca acesta: "Eu (zice Domnul),
pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi al
patrulea neam al celor ce Mă urăsc" (Exod 20:5).
b) A doua explicaţie, rabinii au formulat-o dintr-o concepţie a
lor numită păcatul înăscut sau prenatal. Cărturarii au crezut că
bebeluşii puteau să păcătuiască încă din pântecele mamelor lor. În
comentariul rabinilor asupra Genezei, Genesis Rabba, scrie că
înclinaţia păcătoasă a lui Esau s-a manifestat încă din pântecele
mamei lui, bătându-se cu fratele său Iacob şi încercând să-l ucidă
(Gen.25:22).
16
Templul lui Irod
Şi în Psalmul 58:3, de asemenea scrie: "Cei răi sunt stricaţi
încă din pântecele mamei lor". Acelaşi lucru îl susţin şi unii dintre
teologii creştini care argumentează că, aşa cum unii copii pot
comite acte rele încă din pântecele mamei lor, tot aşa şi alţi copii
sfinţi Îl pot lăuda pe Dumnezeu şi sălta de bucurie în pântecele
mamelor lor, cum era cazul pruncului Ioan Botezătorul.
17
Evanghelistul Luca a scris: "Cum a auzit Elisabeta urarea Mariei, i-a
săltat pruncul în pântece" (1:41) 5.
Într-o conversaţie imaginară între Sfântul Antonie şi
Patriarhul Rabi Judah, Antonie îl întreabă pe acest rabin mare: "De
când începe influenţa răului să domine asupra omului, de la formarea
embrionului sau din momentul naşterii?" Rabi Judah a răspuns: "De
la formarea embrionului". Antonie ne fiind mulţumit de răspunsul pe
care l-a primit, a zis interlocutorului său, argumentând: "Dacă răul
ar începe în viaţa omului o dată cu formarea embrionului, atunci
bebeluşul ar putea s-o lovească pe mama cu picioruşul în pântec şi să
iasă afară". 6
c) Şi a treia explicaţie, cărturarii au formulat-o dintr-o altă
cocepţie a lor, numită preexistenţa sau strămutarea sufletului,
la care au adăugat şi doctrina platonică şi alexandriană cu aceeaşi
denumire. Evreii au preluat ideea preexistenţei sufletului de la
filozoful Platon. Ei au crezut pe timpul Domnului Isus că sufletele
oamenilor au preexistat înainte de crearea lumii, în al şaptelea cer
sau într-o sală mare, aşteptând să intre în trupuri. Grecii credeau
că toate sufletele erau bune şi că ele numai după ce intrau în trup
se contaminau şi se pângăreau. Iar evreii, spre deosebire de greci,
susţineau că existau suflete bune şi suflete rele. Autorul cărţii
apocrife Înţelepciunea lui Solomon, a scris: "Mie mi-a căzut la sorţ
un suflet bun" 7. Astfel, după această concepţie, rabinii şi mulţi
dintre evrei, au crezut că sufletul acestui orb era rău şi că el s-a
făcut vinovat de anumite păcate chiar înainte de a fi intrat în
pântecele mamei lui, de aceea a fost trimis, ca pedeapsă, într-un
trup orb 8.
Ucenicii, deşi erau nişte oameni simpli din Galileea, totuşi ei
cunoşteau toate aceste concepţii ale rabinilor, pentru că aceştia le
răspândeau pretutindeni în sinagogile din Israel. Pe ele le-au avut ei
în minte atunci când L-au întrebat pe Domnul Isus: "Cine a
păcătuit, omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?" Pe ele le-a
susţinut şi filozoful evreu, Filo de Alexandria, pe la sfârşitul
secolului întâi. Şi, tot pe ele, le-au îmbrăţişat chiar şi unii dintre
teologii creştini ca: Beza şi Calvin. Ideea de metempsihoză sau
transmigraţia sufletelor, care susţine că acestea după moarte ar
parcurge, în vederea purificării, un lung şir de reîncarnări succesive
în alte trupuri umane. Aceste idei nu apar în acest text şi niciunde
în Biblie, pentru că ele nu sunt idei creştine, ci păgâne 9.
Este adevărat că sunt multe boli şi defecte fizice care se
datorează păcatelor părinţilor sau păcatelor celor ce sunt afectaţi de
aceste rele, aşa cum ne arată Sfintele Scripturi. Dar, spre deosebire
de această realitate, Dascălul divin ne învaţă în acest pasaj că în
18
cazul acestui nevăzător, adevărul era altul: că de handicapul de
care suferea, nu se făceau vinovaţi nici părinţii lui şi, cu atât mai
puţin el, păcătuind în pântecele mamei, sau sufletul lui, păcătuind
în preexistenţa sa, undeva deprate de trup, după concepţia greşită a
teologilor evrei şi a filozofilor greci. Evanghelistul Ioan L-a citat pe
Dascălul ceresc răspunzând clar ucenicilor, la întrebarea pe care I-
au pus-o: "N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui" (v.3).
În al doilea rând, ne vom ocupa de
II. METODELE DE VINDECARE ALE MÂNTUITORULUI

Evanghelistul Ioan a scris: "După ce a zis aceste cuvinte, a
scuipat pe pământ şi a făcut noroi din salivă. Apoi a uns ochii orbului
cu noroiul acesta (7) şi a zis: «Du-te şi spală-te în bazinul Siloamului
(care tradus înseamnă: Trimis)». El s-a dus, s-a spălat şi s-a întors
văzând bine" (v.6-7).
Am văzut că textul citat ne precizează că acest om era orb
din naştere. Acesta a fost motivul pentru care Domnul Isus l-a
vindecat treptat: mai întâi, ungându-i ochii cu noroi făcut din
salivă; şi apoi, trimiţându-l să se spele în bazinul Siloamului.
Vom lua, spre exemplu, încă un caz de asemenea vindecări
treptate, din care putem observa felul cum Mântuitorul deschidea
ochii orbilor din naştere. Când am tratat studiul intitulat
Vindecarea unui orb din Betsaida (Vol.V,Stud.18), am văzut că
Domnul Isus a luat pe acest nevăzător din mulţime, l-a scos afară
din cetate şi nu i-a dat lumina ochilor dintr-o dată, ci în două etape.
Evanghelistul Marcu a scris: "Isus l-a luat pe orb de mână şi l-a scos
afară din sat; apoi i-a pus salivă pe ochi, Şi-a pus mâinile peste el şi
l-a întrebat: «Vezi ceva?» (24). El s-a uitat şi a zis:«Văd nişte oameni
umblând, dar mi se par ca nişte copaci» (25). Isus i-a pus din nou
mâinile pe ochi; i-a cerut să se uite ţintă şi când s-a uitat, a fost
vindecat şi a văzut toate lucrurile clar" (Marcu 8:23-25). Dacă
Domnul Isus i-ar fi dat vederea dintr-o dată în mijlocul mulţimii şi
el ar fi văzut brusc cu ochii lui proaspeţi mii de oameni, diferite
culori, natura din jurul lui şi lumina orbitoare a soarelui, ar fi
rămas foarte şocat. Fiul lui Dumnezeu a ştiut că fiorul orbului
vindecat va fi cu mult mai mic dacă îl va duce într-un loc retras şi-i
va da treptat văzul.
De aici, ca şi din cazul Vindecării unui surdo-mut
(Vol.V,Stud.14), aşa cum am văzut când am abordat studiul
respectiv, învăţăm că pentru Mântuitorul, omul nu era un simplu
"caz" sau "specimen", ci "un individ unicat". Acesta era motivul
pentru care Fiul lui Dumnezeu folosea o anumită metodă pentru
fiecare boală sau handicap, care să corespundă fiecărui caz în parte
19
şi să fie în concordanţă în modul cel mai afectuos cu sentimentele
fiecărui bolnav.
Orice handicap creează un simţ de jenă şi de durere psihică.
Psihologii ne spun că orbirea îi face pe nevăzători să sufere foarte
mult. Dascălul ceresc a ştiut lucrul acesta mai bine ca oricare
expert în materie de psihologie, de aceea El a stimulat în mod
afectuos simţurile acestor doi nevăzători din naştere, prin faptul că
le-a dat vederea treptat şi că i-a scos puţin din mulţime.
Evangheliile ne arată că Domnul Isus s-a folosit de salivă în
efectuarea vindecării a trei bolnavi din naştere. Evanghelistul Marcu
a redat cazul vindecării unui surdo-mut din Decapole (7:33) şi cazul
vindecării unui orb din Betsaida (8:33), iar Evanghelistul Ioan ne-a
prezentat cazul vindecării orbului din textul citat, care era din
Ierusalim.
Când am tratat studiul amintit Vindecarea unui orb din
Betsaida (Vol.V,Stud.18), am văzut că grecii şi romanii aveau
concepţia lor despre vindecare şi zei, ei crezând că saliva era unul
dintre cele mai bune medicamente 10. Pliniu, renumitul roman care
colecta informaţii ştiinţifice, a rezervat un capitol întreg în legătură
cu saliva în lucrarea lui intitulată Istoria naturală. El ne-a istorisit
că anticii au considerat saliva ca cel mai bun medicament împotriva
otrăvii şerpilor, pentru ochi, pentru pecingine şi chiar pentru
început de lepră. Ei obişnuiau să ungă locul bolnav cu saliva
proaspătă în fiecare dimineaţă. Şi astăzi sunt mulţi care cred că
negii pot fi trataţi cu salivă 11.
Apoi, grecii şi romanii credeau: cu cât cineva era mai mare,
cu atât saliva lui avea proprietăţi mai binefăcătoare. Tacitus ne
relatează că, odată când imperatorul roman, Vespasian, a vizitat
Alexandria, au venit la el doi handicapaţi: un orb şi un infirm la
mână. Orbul l-a rugat să-i ude ochii cu saliva, iar infirmul l-a
implorat să-i atingă mâna cu talpa piciorului. Lui Vespasian i-a fost
jenă să facă aşa ceva, dar la insistenţa celor care-l însoţeau, a
împlinit dorinţa celor doi handicapaţi. Potrivit declaraţiilor
martorilor oculari, istoricul amintit ne relatează că cei doi
handicapaţi au fost tămăduiţi 12.
Suetonius, un alt istoric roman, ne informează în cartea sa
intitulată Viaţa lui Vespasian, că dacă cele două naţiuni credeau
că şi saliva oamenilor vindecă, atunci cu atât mai mult, ele
susţineau că saliva zeilor avea o asemenea putere curativă. Ele
ziceau: dacă zeii ar binevoi să se atingă măcar cu vârful unui deget
de cei bolnavi sau i-ar scuipa, aceştia s-ar tămădui de orice boală şi
infirmitate. Istoricul amintit a continuat să ne explice că acesta era
20
motivul pentru care orbii şi tot felul de bolnavi, îl implorau pe zeul
Serapis ca să se atingă de ei sau să-i scuipe 13.
Domnul Isus a putut să dea lumina ochilor acestui orb din
naştere şi fără să Se fi folosit de salivă, dar, El a întrebuinţat saliva
ca să-Şi demonstreze divinitatea pe fondul concepţiei lumii păgâne
de atunci, pe care o avea în legătură cu vindecarea şi zeii.
Mântuitorul, când S-a folosit de salivă în vindecarea acestui
nevăzător, nu era nici în Betsaida şi nici în Decapolis, unde erau
mulţi greci şi unde S-a mai utilizat acest mijloc de vindecare în
cazul unui alt orb şi a unui surdo-mut, aşa cum am mai amintit în
acest studiu, ci El se afla în Curtea Neamurilor în care se găseau
adunaţi numai evreii, la sărbătoarea Înnoirii Templului. Fiul lui
Dumnezeu a întrebuinţat şi în curtea templului, pentru vindecarea
acestui nevăzător, noroiul făcut din salivă, ca să-Şi dovedească
divinitatea şi evreilor, pe fondul Vechiului Testament. Aici avem de
a face cu gura şi cu mâinile Dumnezeului Creator, care tot ce a zis
să se facă, s-a făcut; şi care, în final, l-a făcut pe om din ţărâna
pământului. Acum, Dumnezeu Creatorul a luat din nou în mână
puţină ţărână şi, unind-o cu saliva Sa, a restaurat un om pe care l-
a creat iniţial din ţărână 14.Această glorie a luminii, a lucrărilor şi a
divinităţii Sale, Dulgherul din Nazaretul Galileii a răspândit-o din
Curtea Neamurilor asupra tuturor evreilor şi neevreilor din Israel şi
din lumea întreagă!
Prin acest mijloc de vindecare care era saliva, Mântuitorul a
oferit orbului din naştere prima etapă a vindecării: l-a făcut să
zărească puţin gloria pe care evreii din curtea templului încă n-au
observat-o, ci numai nevăzătorul a început s-o simtă.
După ce Domnul Isus a înzestrat ochii orbului cu puţină
lumină, l-a trimis să se spele la bazinul Siloamului, şi credem că l-a
trimis fără nici un însoţitor.
Scăldătoarea Siloamului, aşa cum este numită în traducerea
nerevizuită a Bibliei tradusă de D. Cornilescu, era un bazin sau un
iaz deschis care avea forma unui pătrat de 10 metri. (Neemia 3:15).
Acest bazin era săpat în stâncă, şi se coborau 33 de trepte, fiind
situat la 1 kilometru în partea de sud a templului, chiar la punctul
de întâlnire a celor trei văi: Hinom, Tyropeon şi Chedron şi, în
interiorul unghiului în care se întâlneau zidurile de sud şi est ale
Ierusalimului. De aici poporul se alimenta cu apa potabilă, apa
venind în timpurile străvechi printr-un apeduct de la izvorul Gihon,
izvor care a primit mai târziu numele de Fântâna Fecioarei 15.
21
Templul şi aria din jurul lui
22
a) Izvorul Ghihon b) Inscripţia c) Tunelul Siloam
Aprovizionarea oraşului cu apă era întotdeauna în pericol, în

caz de asediu. Astfel, împăratul Ezechia, auzind că Sanherib
intenţiona să invadeze Israelul, s-a decis să taie un tunel în stâncă
de la Izvorul Gihon spre acest bazin, în jurul anului 700 (2
Împ.20:20;2 Cron.32:2-8,30;Isaia 22:9-11). Linia dreaptă de la izvor
şi până la bazin n-a fost decât de 330 metri, dar pentru că tunelul a
fost tăiat în zig-zag, el a atins o lungime de 510 m. Tunelul avea
înălţimea de 2 m şi lăţimea de 1 m. Inginerii, deşi au început tăierea
din amândouă capetele, muncitorii s-au întâlnit unii cu alţii exact
în acelaşi punct, nici mai jos, nici mai sus şi nici mai la dreapta,
nici mai la stânga, ceea ce era un miracol pentru timpul acela. În
anul 1880, doi băieţi au descoperit o tăbliţă de comemorare a
terminării acestui tunel pe care scria: "Tăierea în stâncă a luat
sfârşit. Iată istorisirea tunelului. Pe când înaintam încetul cu încetul
unii spre alţii şi ne-a rămas să săpăm încă mai bine de 1metru, ne-
am auzit vocea unii la alţii printr-o fisură … " 16.
Acest bazin, ca şi tunlul, au fost descoperite de către
exploratorul J.A. Robinson prin săpături arheologice. 17.
23
Se crede că
următoarea notă
explicativă din
paranteza versetului 7
"care tradus înseamnă:
Trimis", aparţine
Evanghelistului Ioan,
pentru că ea se
găseşte în toate
manuscrisele şi
traducerile Noului
Testament din primele
secole, cu excepţia
traducerilor din limbile
persană şi siriacă; şi
pentru că această
notă a fost atribuită
Evanghelistului Ioan şi
de Iustin Martirul,
numit şi Iustin
Filozoful - în dialogul
lui cu Iudeul Trifon
prin anii 150. Numele
bazinului Silôah,
înseamnă în limba
ebraică "trimis",
pentru că apa din el
este trimisă din
izvorul Gihon. Iustin
Martirul, cât şi alţi
exegeţi şi comentatori
moderni, spun că
Evanghelistul Ioan a Tunelul de apă a lui Ezechia prin care curgea
legat numele bazinului apa de la Izvorul Ghihon în bazinul Siloam.
Siloam de numele Piatra cu o insctiprie comemorativă a
Domnului Isus: Cel tunelului.
Trimis şi Apa Vieţii,
pentru că Mântuitorul Se prezenta mereu ca trimis de Tatăl şi că
era Apa Vieţii. (Ioan 4:.10;7:37 etc) 18.
Evanghelistul Ioan a ştiut de ce Domnul Isus l-a trimis pe
nevăzător la bazinul Siloamului care era la o distanţă de 1 km, nu
pentru că apa lui avea putere vindecătoare, deşi mahomedanii
numeau Siloamul şi Zemzemul ca izvoare curative şi paradisice 19,
24
Tunelul lui Ezechia din Ierusalim,
construit în anul 701 î. Cr. prin
care curgea apa de la Izvorul
Ghihon în bazinul Siloamului.
Bazinul Siloam, săpat în stâncă în

Cetatea lui David de către
împăratul Ezechia.
ci fiindcă au fost la mijloc alte
două motive: să ofere orbului
acolo vindecare deplină, şi să
confirme lumii întregi pe fondul
acestei vindecări că El era
Trimisul lui Dumnezeu şi Apa
vieţii, Singurul care a putut
potoli orbului din naştere setea
arzătoare după vindecare.
Bazinul Siloamului
25
Bazinul Siloamului
Bazinul Siloamului
Apostolul Ioan se delecta

cu acest detaliu viu din
paranteză, care îl arăta pe orb,
cum în momentul spălării cu
apa care Îl simboliza pe Cel
trimis din cer şi pe Cel care
este Apa vieţii, şi-a potolit cu
adevărat setea arzătoare după
vindecare, primindu-şi vederea.
Evanghelistul Ioan L-a citat pe
Domnul Isus spunând orbului:
"Du-te şi spală-te în bazinul
Siloamului (care tradus
înseamnă: Trimis). El s-a dus, s-
a spălat şi s-a întors văzând
bine" (v.7).
Bazinul Siloamului
26
Şi, în al treilea rând, ne vom ocupa de
III. GLORIA LUCRĂRILOR LUI CRISTOS

Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus răspunzând
ucenicilor: "N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui, ci s-a
născut aşa ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu" (v.3).
În textul grecesc, limba originală a Noului Testament, nu
scrie că omul acesta s-a născut orb cu scopul ca prin vindecarea lui
să se arate gloria sau lucrările lui Dumnezeu. Lucrul acesta se ştie
din faptul că particula ina exprimă consecinţa sau urmarea bolii
şi nu scopul ei. Greşeala aceasta au observat-o şi au explicat-o
exegeţii şi comentatorii încă din Biserica Primară ca: Ioan Gură de
Aur şi Teofilact, iar cercetătorul Glasie ne-a arătat foarte clar
adevărul acesta în preţioasa sa scriere intitulată Filologie Sacră 20.
Dumnezeiescul nostru Învăţător nu ne-a explicat în acest
verset legătura dintre păcat şi suferinţă, ci legătura dintre suferinţă
şi gloria lucrării Sale. El a zis că boala acestui om urma să se
transforme în gloria demonstrării a ceea ce este şi poate să facă El.
Evanghelistul Ioan a înţeles lucrul acesta din însemnătatea acestei
minuni, cât şi din însemnătatea altor minuni pe care le-a făcut
Mântuitorul, de aceea el numea minunile Domnului Isus semeon,
"semn" sau „ferestruică” în sens figurativ, prin care Fiul lui
Dumnezeu ne arăta cine era El, ce putea să facă, cum este lumea
din care a venit şi ce va face El într-o zi pentru toţi răscumpăraţii
Lui 21. Acesta a fost motivul pentru care Domnul Isus a spus Martei
cu ocazia învierii fratelui ei, Lazăr: "Nu ţi-am spus că dacă vei crede,
vei vedea gloria lui Dumnezeu?" (Ioan 11:40)
Cristos a fost trimis ca să-Şi arate gloria lucrării Sale în viaţa
şi în suferinţa noastră. Dar, mai măreţ este faptul că El a venit să-
Şi demonstreze gloria chiar şi în moartea noastră! Odată un tată
muribund şi-a chemat familia în jurul lui şi i-a spus cu cea mai
mare seninătate şi mulţumire sufletească: "Veniţi să vedeţi gloria
morţii unui om care crede în Cristos!" 22.
Acest orb din naştere auzea mereu cum oamenii vorbeau
despre el în timp ce-l priveau; cum unii spuneau că părinţii lui au
săvârşit un păcat de moarte şi de aceea Dumnezeu l-a pedepsit,
cum alţii ziceau că el a comis un păcat grav încă din pântecele
mamei lui, motiv pentru care Dumnezeu l-a lovit cu această boală;
sau cum alţii afirmau că sufletul lui era rău şi păcătos, chiar
înainte de a fi intrat în pântecele mamei, şi datorită acestui fapt a
fost trimis într-un trup orb. Toate aceste păreri şi comentarii pe
care le auzea, îi produceau multă durere şi întristare. Dar acum,
iată că i s-a dat să audă din partea unei Fiinţe deosebite, la
27
întrebarea pe care i-au pus-o anumiţi oameni, respectiv ucenicii
Domnului Isus, în legătură cu cauza orbirii lui: "N-a păcătuit nici
omul acesta, nici părinţii lui, ci s-a născut aşa ca să se arate în el
lucrările lui Dumnezeu (4). Cât este zi, trebuie să fac lucrările Celui ce
M-a trimis… (5). Cât sunt în lume, sunt Lumina lumii" (v.3-5). Cine
ştie câtă mângâiere, bucurie şi nădejde i-au adus aceste cuvinte în
suflet? Dar bucuria şi nădejdea lui au crescut, după ce Domnul
Isus i-a pus noroi pe ochi, iar el a început să vadă. Apoi, când
Binefăcătorul lui, l-a trimis să se spele la bazinul Siloamului,
bucuria şi speranţa lui au crescut cu atât mai mult; şi, în final,
după ce s-a spălat şi a văzut bine, bucuria lui a ajuns la punctul
culminant. El ştia acum că Cel care i-a pus noroi pe ochi şi l-a
trimis să se spele la bazinul Siloamului, era cu adevărat Lumina
lumii, Singurul care i-a putut oferi chiar şi lui lumina ochilor.
Din text reiese că de la bazinul Siloamului, nevăzătorul
tămăduit s-a dus direct acasă. Cine poate să-i descrie bucuria pe
care o avea în inimă după ce a primit lumina ochilor şi a pornit spre
casă? Şi apoi, cine îşi poate imagina, ce simţea el în suflet atunci
când privea toate lucrurile din jurul lui: natura, cerul, soarele,
casele şi oamenii?
Descrierea Evanghelistului Ioan este atât de amănunţită şi
vie, încât este imposibil să nu fi aflat toate detaliile din gura orbului
tămăduit. Când nevăzătorul vindecat a ajuns acasă şi l-au văzut
vecinii şi, cei care îl cunoşteau, nu le venea să creadă că era el; mai
degrabă li se părea că era un alt om care semăna cu el.
Evanghelistul Ioan a scris: "Vecinii şi cei care-l cunoscuseră mai
înainte ca cerşetor întrebau: «Nu este acesta cel care şedea şi
cerşea?» (8). Unii ziceau: «El este». Alţii spuneau: «Nu, dar seamănă cu
el». Şi el însuşi zicea: «Eu sunt» (v.8-9).
Credem că vecinii şi toţi cei care îl cunoşteau pe orbul şi
cerşetorul vindecat, l-au rugat să le povestească de mai multe ori
cum i-a dat Domnul Isus lumina ochilor, pentru că minunea
aceasta li se părea prea mare. Evanghelistul Ioan a scris: "Deci i-au
zis: «Cum ţi s-au deschis ochii?» (11). El a răspuns: «Omul acela,
căruia i se spune Isus a făcut noroi, mi-a uns ochii şi mi-a zis: 'Du-te
la bazinul Siloamului şi spală-te'. M-am dus, m-am spălat şi mi-am
primit vederea» (12). «Unde este omul acela?» l-au întrebat ei. El a
răspuns: «Nu ştiu»" (v.10-12).
Mântuitorul ne-a demonstrat în acestă minune că este
Dumnezeu; că numai El, în calitate de Dumnezeu, poate să dea
lumina ochilor unui orb din naştere; şi că numai Cel ce dă lumina
ochilor fizici, poate să deschidă şi ochii sufletului pentru a vedea
lumea spirituală în toată frumuseţea ei.
28
Nu există nici un alt miracol mai mare pentru om, fiinţa
morală, intelectuală şi religioasă decât deschiderea ochilor
spirituali, punerea lui în relaţie cu Tatăl ceresc şi intrarea lui în
contact chiar de aici şi de acum cu valorile şi frumuseţile cereşti.
Dacă Mântuitorul a deschis ochii orbilor din naştere treptat
ca să nu-i uluiască lucrurile de pe pământ, cu atât mai mult, El nu
ne deschide ochii sufletului dintr-o dată, altfel, dacă ne-ar deschide
ochii sufletului brusc şi am vedea dintr-o dată cu mintea noastră
mărginită toate realităţile, valorile şi frumuseţile lumii cereşti, am
rămâne cu atât mai uluiţi. Acesta este motivul pentru care Fiul lui
Dumnezeu ne deschide ochii sufletului în două etape: o dată aici şi
acum, şi a doua oară atunci când vom părăsi pământul şi vom
ajunge în cer.
Numai în momentul când Fiul lui Dumnezeu se atinge de
ochii sufletului nostru, întunericul spiritual dispare, iar noi zărim o
lume cerească desăvârşită şi fericită, începem să-L cunoaştem pe
Mântuitorul şi lumea din care a venit, şi simţim cum Împărăţia Sa
cerească a început să pătrundă în noi, şi sufletul nostru să
penetreze în ea.
Când Domnul Isus a continuat să spună că atât El cât şi
urmaşii Lui, trebuie să facă lucrările lui Dumnezeu până când este
încă zi, S-a referit la ziua vieţii Lui umane şi la lucrarea pe care
trebuia s-o facă în ea, şi la ziua vieţii noastre. Evanghelistul Ioan L-
a citat pe Fiul lui Dumnezeu spunând: "Cât este zi, trebuie să fac
lucrările Celui ce M-a trimis; vine noaptea, când nimeni nu mai poate
să lucreze!" (v.4).
În oraşul Glasgow din Scoţia există un ceas cu cadran solar
pe care scrie următorul moto: "Fiţi atenţi la timp înainte de a se
scurge" 23. Niciodată noi nu mai putem să facem sau să ne
terminăm lucrările într-o altă zi, pentru că ziua vieţii noastre este
una singură, iar lumea vremelniciei noastre este tot una singură.
Dascălul ceresc ne învaţă în acest text că nu există o altă tragedie
mai mare ca atunci când ni se scurge ziua vieţii şi noi nu ne-am
făcut lucrările cele mai importante, fiindcă o altă zi a vieţii nu există
pentru nimeni, iar noi va trebui să dăm ochii cu eternitatea fără a
ne termina lucrările.
Psihologul creştin E.D. Starbuck, are în cartea sa Psihologia
Religiei (The Psychology of Religion) nişte statistici foarte
interesante în legătură cu convertirea omului, care ne dau mult de
gândit. El ne raportează că întoarcerea omului la Cristos poate să
apară chiar de la 7,8 ani; că ea creşte în raport cu vârsta de la
10,11 ani; că pe la vârsta de 16 ani, ea creşte rapid; că de la 20 de
ani începe declinul; iar după 30 de ani, convertirea este foarte rară
29
24. Acest fenomen se explică astfel: nu chemarea Mântuitorului
încetează sau puterea şi lumina Lui slăbesc, ci cu cât noi zăbovim
să-I răspundem la chemare, cu atât ne pierdem sensibilitatea
spirituală la perceperea vocii Lui, simţim impulsul ei tot mai slab şi
luarea deciziei ne devine tot mai grea. De aici învăţăm că Cristos ne
cheamă să venim la El încă din zorii tinereţii, pentru că viaţa
noastră are nevoie de El şi El are nevoie de noi, să-I facem lucrările
în ziua vieţii noastre. Iată de ce Sfintele Evanghelii ne spun că noi
trebuie să răspundem pe loc chemării lui Cristos, înainte de a ne
pierde treptat sensibilitatea spirituală, înainte ca ziua vieţii noastre
să se scurgă şi înainte ca noaptea morţii şi a pierzării veşnice să ne
cuprindă!
1. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 208;

Ellis, D.J., John, p. 1248.
2. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 71;
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 458.
3. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 81.
4. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 37;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 71;
5. Genesis Rabba 63.6;
Strack and Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament aus
Talmud und Midrasch, II, pp. 527-529;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 208.
6. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 37-38.
7. Înţelepciunea lui Solomon 8:19-20;
Josephus, F., Antiquitities XVIII, 1,3; Jewish Wars II, 8,14;
Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 38.
8. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, p. 460.
9. Philo., On the Giants, III, pp. 12-15;
Strack and Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament
aus Talmud und Midrasch, II, p. 27;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 508.
10. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 190.
11. Pliny, Natural History, XXVIII, p. 7;
Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 48-49.
12. Tacitus, History IV, 81;
13. Suetonius, Life of Vespasian VII;
Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 181;
30
Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 76.
14. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 75.
15. Josephus, F., Antiquitities XVIII, 14,5;
Westminster Historical Atlas to the Bible, pp. 50,98;
Miller, J.L., Encyclopedia of Bible Life, p. 430;
Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 43-44;
Wilkinson, J., Jerusalem as Jesus knew it, pp.104-108;
17. Staneschi, J., Exgeza Evangheliei după Ioan, p.149.
18. Iustin Martirul, Dialogul cu trifon, p. 63,81;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 508;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 210;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 76.
20. Glasie, Philology Sacra, pp. 529,550;
22. Op. cit., p. 40.
23. Op. cit.
24. Op. cit., pp. 40-41.
31
2. EXAMINAREA ORBULUI VINDECAT DE CĂTRE
MARELE SANHEDRIN
Ioan 9 : 13 - 34
13. L-au adus la farisei pe cel ce fusese orb mai înainte.

14. Şi era o zi de Sabat când făcuse Isus noroi şi-i deschisese
ochii.
15. Din nou, fariseii l-au întrebat şi ei cum şi-a primit vederea.
Şi el le-a zis: "Mi-a pus noroi pe ochi, m-am spălat şi văd".
16. Atunci unii din farisei au început să zică: "Omul acesta nu
vine de la Dumnezeu, pentru că nu ţine Sabatul." Alţii spuneau: "Cum
poate un om păcătos să facă asemenea semne?" Şi era dezbinare
între ei.
17. Iarăşi l-au întrebat pe orb: "Tu ce zici despre El, în privinţa
faptului că ţi-a deschis ochii?" "Este un profet", le-a răspuns el.
18. Iudeii n-au crezut că fusese orb şi că îşi primise vederea,
până nu i-au chemat pe părinţii lui.
32
19. Şi când i-au venit părinţii, i-au întrebat: "Acesta este fiul
vostru, care spuneţi că s-a născut orb? Cum, dar, vede acum?"
20. Drept răspuns, părinţii lui au zis: "Ştim că acesta este fiul
nostru şi că s-a născut orb.
21. Dar cum vede acum, sau cine i-a deschis ochii, nu ştim.
Întrebaţi-l pe el; este în vârstă, el singur poate vorbi despre ce-l
priveşte."
22. Părinţii lui au zis aceste lucruri pentru că se temeau de
iudei; căci iudeii hotărâseră acum că dacă va mărturisi cineva că Isus
este Cristosul să fie dat afară din sinagogă.
23. De aceea au zis părinţii lui: "Este în vârstă, întrebaţi-l pe
el".
24. Fariseii l-au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi
i-au zis: "Dă-I glorie lui Dumnezeu: noi ştim că omul acesta este un
păcătos."
25. El a răspuns: "Dacă este un păcătos, nu ştiu. Eu una ştiu:
că eram orb şi acum văd."
26. Iarăşi l-au întrebat: "Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii?"
27. "Acum v-am spus", le-a răspuns el, "şi n-aţi ascultat.
Pentru ce vreţi să mai auziţi încă o dată? Doar n-aţi vrea să vă facţi şi
voi ucenicii Lui!"
28. Ei l-au certat şi i-au zis: "Tu eşti ucenicul Lui; noi suntem
ucenicii lui Moise.
29. Ştim că Dumnezeu i-a vorbit lui Moise, dar acesta nu ştim
de unde este."
30. "Aici este mirarea", le-a răspuns omul acela, "că voi nu ştiţi
de unde este şi totuşi El mi-a deschis ochii.
31. Şim că Dumnezeu n-ascultă pe păcătoşi ci, dacă este
cineva temător de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă.
32. De când este lumea nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii
unui orb din naştere.
33. Dacă omul acesta n-ar veni de la Dumnezeu, n-ar putea
face nimic."
34. "Tu eşti născut cu totul în păcat", i-au răspuns ei, "şi vrei
să ne înveţi pe noi?" Şi l-au dat afară.
Exegeţii şi comentatorii ne spun că în toată literatura lumii
nu ne sunt redate caracterele oamenilor atât de clar şi de aproape
ca în textul citat; şi că niciunde, Evanghelistul Ioan nu ne-a arătat
mai viu şi mai dramatic până în ce hal poate să ajungă orbirea
spirituală a cuiva, cauzată de păreri preconcepute, încât să nu
recunoască nici chiar ceea ce se poate vedea şi pipăi 1.
În acest text intitulat Examinarea orbului vindecat de
către Marele Sanhedrin, Evanghelistul Ioan ne-a arătat că această
33
scenă s-a desfăşurat în trei acte: interogarea orbului vindecat,
interogarea părinţilor acestuia şi din nou interogarea orbului
vindecat.
Să abordăm mai întâi
I. INTEROGAREA ORBULUI VINDECAT DE CĂTRE

MARELE SANHEDRIN
Evanghelistul Ioan a scris: "L-au adus la farisei pe cel ce
fusese orb mai înainte. (14) Şi era o zi de Sabat când făcuse Isus
noroi şi-i deschisese ochii" (v.13-14).
Această minune a vindecării unui orb din naştere era atât de
mare, încât n-a putut să nu fie testată îndeaproape. Acesta a fost
motivul pentru care unii dintre cei ce au cunoscut bine cazul
acestui nevăzător din naştere şi cum l-a vindecat Domnul Isus, au
considerat că era de datoria lor sacră, să aducă lucrul acesta la
cunoştinţa cărturarilor. Ei nu s-au dus la autorităţile ecleziastice
pentru a-L reclama pe Domnul Isus că a făcut minunea în ziua
sabatului, ci pentru că acest miracol ne mai auzit i-a uimit 2.
Am văzut cine erau cei ce au informat autorităţile ecleziastice
evreieşti, iar acum să ne documentăm, cine erau aceste autorităţi
pe care le-au informat cei ce îl cunoşteau pe orbul din naştere şi
ştiau cum l-a vindecat Domnul Isus. Evanghelistul Ioan a numit
farisei aceste autorităţi ecleziastice, pentru că fariseii se ocupau de
problemele religioase şi, fiindcă ei erau cunoscuţi ca mari interpreţi
ai Legii. Comentatorii s-au împărţit în trei opinii în legătură cu
aceşti farisei: a) O parte infimă, opinează că ei erau un grup care s-
a întrunit, probabil într-o casă, în vederea pregătirii unei anchete.
Aceştia argumentează că grupul respectiv, neavând atribuţia unei
curţi juridice, numai aşa l-au putut scoate afară pe fostul cerşetor
orb care nu avea aproape nici o importanţă în faţa lor. Opinia
aceasta nu stă în picioare pe motivul că, dacă era un simplu grup
de anchetare şi nu avea calitatea unei curţi juridice, atunci n-ar fi
avut dreptul să-l excomunice din sinagogă pe orbul vindecat 3. b) O
altă parte, de asemenea neînsemnată, opinează că aceşti farisei
făceau parte dintr-un complet mai mic de judecată. Se crede că la
Ierusalim existau două consilii sinagogale de felul acesta, formate
din farisei. Aceste două tribunale, formate din 23 de membri, erau
în strânsă legătură cu Marele Sanhedrin. Ele judecau cazurile mai
mici excluzând chiar şi oamenii din sinagogă 4. Nici varianta
aceasta nu este verosimilă, pentru că aici nu avem cazul unei
dezbateri simple asupra excluderii din sinagogă. c) A treia parte a
comentatorilor, cea mai numeroasă, susţine cu tărie că aceşti farisei
nu erau alţii decât Marele Sanhedrin în general şi, cărturarii din
34
cadrul acestuia, în mod special, pentru că o asemenea cauză grea,
aşa cum vom vedea în continuare în acest studiu, nu o judeca decât
această curte supremă 5. Prin anul 97 după Cristos, când Apostolul
Ioan a scris Evanghelia, nici un cărturar n-a mai rămas în partida
fariseilor, aşa cum erau ei incluşi în această partidă pe timpul
Domnului Isus (Marcu 2:16; Ioan 3:1). Pentru a nu se face confuzie
pe timpul scrierii Evangheliei, Apostolul Ioan n-a menţionat pe
cărturari, ci numai pe farisei, fiindcă ei nu mai erau în partida
fariseilor. Astfel, fariseii înseamnă aici cărturari, pentru că aceştia
erau pe vremea Domnului Isus membri în partida fariseilor, dar în
acelaşi timp, unii dintre ei erau şi membri în Marele Sanhedrin 6.
Sinedriştii, ştiind ce renume mare urma să aducă Domnului
Isus această minune, s-au legat de faptul că El a făcut acest
miracol în ziua sabatului şi, sub acest pretext, s-au convocat urgent
într-o şedinţă de lucru extraordinară în care l-au adus pe orbul
vindecat pentru cercetare.
Şedinţa de examinare a avut loc după ziua sabatului, dar tot
în cadrul sărbătorii Înnoirii Templului, care ţinea şapte zile. În
capitolul 10:22 găsim scris: "În Ierusalim se celebra atunci
sărbătoarea Înnoirii Templului. Era iarna". Capitolul zece nu este
altceva decât discursul Mântuitorului ţinut în timpul acestei
sărbători, pe fondul tămăduirii orbului din naştere şi a excluderii
acestuia din sinagogă. În Talmud scrie că în ziua sabatului nu se
judeca şi, chiar dacă se ţinea o şedinţă sau o judecată de excepţie,
după lege nu era voie să se noteze nimic în timpul unei asemenea
întruniri 7.
Acest orb vindecat a manifestat un curaj extraordinar de
mare, deoaece ştia că sinedriştii Îl urau de moarte pe Domnul Isus
şi cunoştea şi legea emisă de ei că, dacă Îl mărturisea cineva pe
Dulgherul din Nazaretul Galileii ca Mesia sau chiar ca un Proroc,
urma să fie excomunicat din sinagogă. Orbul vindecat, deşi ştia
toate acestea, totuşi el n-a tăgăduit lucrarea Binefăcătorului lui
înaintea acestui for ostil ci, în recunoştinţa sa pe care o avea faţă de
El, a fost gata să-L mărturisească în modul cel mai onest, indiferent
ce i s-ar fi putut întâmpla 8. Iată cum îl provoca sinedriul şi cum el
Îl mărturisea deschis şi cu un mare curaj pe Binefăcătorul lui că El
a făcut o lucrare de Dumnezeu, pe care numai Cel Preaînalt a putut
s-o săvârşească, aşa cum am văzut în studiul trecut. Evanghelistul
Ioan a scris: "Din nou, fariseii l-au întrebat şi ei cum şi-a primit
vederea. Şi el le-a zis: «Mi-a pus noroi pe ochi, m-am spălat şi văd»"
(v.15).
La aceste cuvinte ale orbului vindecat, unii dintre cărturari
au formulat un silogism prin care au argumentat că Domnul Isus
35
nu era de la Dumnezeu chiar dacă, pe lângă alte multe şi mari
minuni, a făcut şi miracolul acesta. Premisa majoră era: că toţi care
sunt de la Dumnezeu, ţin sabatul. Premisa minoră era: că acest
Isus nu respectă sabatul. Astfel, concluzia lor a fost: acest om nu
era de la Dumnezeu. Premisa majoră, că toţi care nu ţin legismele
lor cu privire la sabat nu sunt de la Dumnazeu, era greşită, astfel
că, dacă premisa majoră era greşită, era normal că şi premisa
minoră şi concluzia lor să fie false 9.
Alţii dintre cărturari, din partida fariseilor, când au auzit
mărturia orbului vindecat, au crezut că Domnul Isus era trimisul
lui Dumnezeu şi ca să argumenteze lucrul acesta, ei s-au folosit de
un alt silogism, cu care au corectat silogismul cărturarilor, care
tăgăduiau oficiul divin al Mântuitorului. Premisa majoră a acestora
era: că numai Unul care este de la Dumnezeu poate să deschidă
ochii unui orb din naştere şi să arate că El săvârşeşte lucrările
Celui care L-a trimis. Premisa minoră era: că Isus a făcut multe
lucrări de felul acesta şi a dovedit că era Trimisul lui Dumnezeu.
Astfel, concluzia acestora era foarte logică: că Domnul Isus era de la
Dumnezeu şi că nu era un om păcătos; că nu făcea asemenea lucări
cu ajutorul Diavolului, ci prin puterea Celui Preaînalt; şi că aceste
lucrări confirmau exact ceea ce El afirma că era (Ioan 3:2) 10.
Evanghelistul Ioan a scris: "Atunci unii din farisei au început să zică:
«Omul acesta nu vine de la Dumnezeu, pentru că nu ţine Sabatul».
Alţii spuneau: «Cum poate un păcătos să facă asemenea semne?» Şi
era dezbinare între ei" (v.16).
Aici avem cea mai mare schismă. S-a făcut adeseori
dezbinare în popor din cauza Domnului Isus (Ioan 7:43), apoi, s-a
făcut dezbinare chiar şi în sânul Marelui Sanhedrin, tot din cauza
Mântuitorului, aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat
Marile controverse dintr-o şedinţă de lucru a Marelui
Sanhedrin (Vol.V,Stud.40), iar acum întâlnim marea schismă care
s-a creat chiar şi între cărturarii din Marele Sanhedrin. Divizarea
cărturarilor s-a făcut din cauza sabatului şi a Domnului Isus.
După cum au interpretat cărturarii legea lui Moise, Domnul
Isus s-a făcut vinovat de încălcarea legii sabatului prin trei lucrări:
Prima lucrare cu care S-a făcut vinovat era: facerea noroiului.
Legea cărturarilor glăsuia că nimeni nu avea voie nici chiar să-şi
umple candela cu ulei, şi să o mute sau să pună un fitil în ea în
ziua sabatului. Nimeni nu avea voie să meargă în ziua sabatului
nici chiar cu sandalele pe care erau cuie, deoarece cuiele erau
considerate ca sarcină şi că a purta o sarcină în ziua sabatului era
un păcat. În ziua sabatului, omul nu avea voie nici chiar să-şi taie
unghiile şi să-şi dea jos un fir de păr de pe cap sau din barbă 11.
36
Frământarea aluatului era o lucrare interzisă în ziua sabatului 12,
iar facerea noroiului cu salivă era egală cu frământarea aluatului 13.
A doua lucrare pentru care Domnul Isus a fost acuzat de încălcarea
legii sabatului, după felul în care interpretau cărturarii legea lui
Moise era vindecarea. Intervenţia medicală se putea acorda numai
în cazul când viaţa cuiva se afla în pericol, dar chiar şi atunci
trebuia să ajuţi pe pacient numai ca să nu-i fie mai rău şi, în nici
un caz, să-l faci mai bine. Spre exemplu, dacă pe un om îl dureau
dinţii, nu avea voie să-şi pună oţet în gură ca medicament; dacă
cineva îşi luxa mâna sau piciorul, nu avea voie să pună apă rece pe
ele ca şi compresă. Viaţa orbului din naştere nu era în pericol, el
putea să aştepte după vindecare până în a doua zi 14. Şi a treia
lucrare era ungerea ochilor. În Talmudul babilonean scrie că se
interzicea ungerea ochilor în ziua sabatului 15. Şi, cu atât mai ilegal
era să pui saliva pe ochi în ziua sabatului, pentru că aceasta era
considerată ca medicament 16.
Prin susţinerea acestor legisme, cărturarii şi fariseii credeau
că Îl cinsteau pe Dumnezeu. Dar, mai grav era faptul că ei
condamnau pe toţi aceia care erau în discordanţă cu ideile lor, ca şi
când ei ar fi deţinut singurul mod de a-I sluji lui Dumnezeu.
Comentatorul german, Adolf Schlatter a zis că scindarea s-a
creat între rabinii şcolii lui Shamai şi rabinii şcolii lui Hillel 17, iar
unul dintre rabini, din timpurile moderne, care s-a încreştinat, cu
numele Maimonide, a scris în lucrarea sa Porta Mosis, ca de altfel
şi comentatorul F.F. Bruce, că şcoala lui Shamai învăţa că oricine
violează legea este un păcătos, fie el chiar şi un proroc. Iar şcoala
lui Hillel susţinea că un proroc adevărat care este trimis de
Dumnezeu are autoritate să corecteze chiar şi lucrurile care ni se
par nouă legale şi divine, ca şi acela de a nu face foc în ziua de
sabat etc 18.
După această dezbinare, unul dintre acei cărturari care
susţineau că Domnul Isus n-a putut să fie Trimisul lui Dumnezeu
pentru că viola legea sabatului, ca şi multe alte legi şi care, credem
că făcea parte din cărturarii majoritari, a întrebat pe orbul vindecat:
"Tu ce zici despre El, în privinţa faptului că ţi-a deschis ochii? «Este
un profet», le-a răspuns el" (v.17).
Când acest cărturar a pus orbului vindecat această
întrebare, a dorit să audă care este părerea lui personală în legătură
cu Domnul Isus. Fostul orb, a răspuns fără şovăire şi ezitare, că
Domnul Isus era un proroc. Credem că atunci când el a dat acest
răspuns a avut în minte două lucruri: primul lucru era testul unui
proroc. În Vechiul Testament, prorocul era testat prin semne şi
minuni. Moise a garantat lui faraon că era un mesager adevărat al
37
lui Dumnezeu prin semne şi minuni (Exod 4:1-17). Ilie, de
asemenea, a dovedit că era prorocul lui Dumnezeu, tot prin semne
şi minuni, pe care prorocii lui Baal n-au putut să le facă (1Împăraţi
18). Şi, cu atât mai mult, orbul din naştere, nu numai că a auzit că
Domnul Isus a făcut semne şi minuni mai mari decât Moise şi Ilie,
dar chiar în trupul lui El a săvârşit una dintre cele mai mari
minuni, aşa cum a declarat înaintea Marelui Sanhedrin în acest
text: "De când este lumea nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui
orb din naştere" (v.32) 19. Şi al doilea lucru, pe care credem că l-a
avut în minte orbul vindecat, a constat în faptul că în Domnul
Isus, Dumnezeu Şi-a împlinit promisiunea făcută în Vechiul
Testament, că va trimite un mare proroc ca Moise, numit
Mesia. Moise, fiind inspirat de Duhul lui Dumnezeu, a scris
poporului evreu în Deuteronom 18:15 "Domnul, Dumnezeul tău, îţi
va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi un Proroc ca mine: să
ascultaţi de el!" 20. Credem că acest orb vindecat când a făcut
această declaraţie, a avut în vedere următoarele cuvinte ale
Prorocului Isaia, care se referă la venirea lui Mesia şi la lucrările pe
care urma să le facă: "Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor
deschide urechile surzilor; (6) atunci şchiopul va sării ca un cerb şi
limba mutului va cânta de bucurie…" (35:5-6).
Al doilea act din scena examinării orbului din naştere de
către Marele Sanhedrin este
II. INTEROGAREA PĂRINŢILOR ACESTUIA DE CĂTRE

ACEST FOR SUPREM AL NAŢIUNII EVREIEŞTI
Evanghelistul Ioan a scris: "Iudeii n-au crezut că fusese orb şi
că îşi primise vederea, până nu i-au chemat pe părinţii lui" (v.18).
Cuvântul "iudeii", din acest verset, erau unii şi aceiaşi cu
cărturarii din partida fariseilor din versetul 13, care făceau parte
din Marele Sanhedrin 21.
Sinedriştii n-au crezut la început că omul dinaintea lor a fost
cândva orb, în realitate; şi, cu atât mai puţin, din naştere. Ei l-au
suspectat pe orbul vindecat ca fiind într-o complicitate de înscenare
cu Domnul Isus pentru a induce lumea în eroare 22, dar când au
văzut din mărturia curajoasă depusă de acesta, cu cine aveau de-a
face, au început să se teamă că ar fi fost totuşi la mijloc o minune
mare şi adevărată. Pentru a se convinge de realitate, au chemat pe
părinţii fostului orb şi i-au întrebat: "Acesta este fiul vostru, care
spuneţi că s-a născut orb? Cum, dar, vede acum?" (20). Drept
răspuns, părinţii lui au zis: «Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a
născut orb»" (v.19-20).
38
Cărturarii, nici după ce s-au convins de adevăr, nu s-au
liniştit. De acum ei căutau pe orice cale să găsească o portiţă prin
care să conteste această minune. Credem că ei nădăjduiseră să
mituiască pe părinţii fostului orb, să declare că acesta nu era fiul
lor, ci că a fost pusă la cale o înşelătorie, dar, prin faptul că părinţii
acestui om au mărturisit cu mare curaj, ei n-au îndrăznit să le facă
nici o propunere de felul acesta, de teamă să nu fie demascaţi
înaintea poporului şi compromişi 23.
Apoi, mai credem că, după ce nu le-a reuşit prima variantă,
ei au recurs la intimidarea şi ameninţarea părinţilor, ca prin ei să
slăbească mărturia fiului lor 24. Părinţii orbului au răspuns: "Dar
cum vede acum, sau cine i-a deschis ochii, nu ştim. Întrebaţi-l pe el;
este în vârstă, el singur poate vorbi despre ce-l priveşte" (v.21).
Părinţii, nefiind martori oculari ai vindecării fiului lor, nu numai că
aveau motiv să evite să declare că Domnul Isus l-a tămăduit, dar
nici nu aveau voie să mărturisească ceea ce ei n-au văzut şi auzit
personal 25. După legea evreiască un copil de la vârsta de 13 ani şi o
zi, avea dreptul să depună mărturie înaintea unei instanţe
judecătoreşti, acesta fiind motivul pentru care părinţii acestui om
au zis: "Întrebaţi-l pe el că este matur" 26.
Minunea vindecării acestui orb din naştere, i-a iritat foarte
tare pe cărturari, fapt pentru care ei Îl urau acum şi mai mult pe
Domnul Isus şi turbau de mânie împotriva Lui. Dacă părinţii
orbului vindecat, L-ar fi mărtursit pe Mântuitorul şi ar fi zis că El l-
a tămăduit pe fiul lor, i-ar fi excomunicat din sinagogă şi pe ei 27.
Părinţii orbului vindecat, văzând această pornire pătimaşă a
cărturarilor împotriva Domnului Isus, au rostit cuvintele amintite,
"este în vârstă, el singur poate vorbi despre ce-l priveşte".
Evanghelistul Ioan a explicat acest detaliu, scriind: "Părinţii lui au
zis aceste lucruri pentru că se temeau de iudei; căci iudeii hotărâseră
acum că dacă va mărturisi cineva că Isus este Cristosul să fie dat
afară din sinagogă. (23) De aceea au zis părinţii lui: «Este în vârstă,
întrebaţi-l pe el»" (v.22-23).
Adverbul de timp "acum" din cuvintele: "căci iudeii hotărâseră
acum că dacă va mărturisi cineva că Isus este Cristosul să fie dat
afară din sinagogă", creează confuzie în versiunea Bibliei lui D.
Cornilescu, ca să credem că Marele Sanhedrin a luat această decizie
numai acum. Pe când, noi ştim din studiul intitulat Emiterea unei
circulare (Vol.III,Stud.9) că Domnul Isus a fost dat afară din
sinagogă în urmă cu un an şi şapte luni, după ce l-a vindecat pe
omul cu mâna uscată (Marcu 3:1-6; Matei 12:9-14 şi Luca 6:6-11).
În texul grecesc scrie gar, pe care Versiunea Autorizată a lui King
James (Autorised King James Version), Versiunea Internaţională
39
Nouă (New International Version), Versiunea Standardul Revizuit
(Revised Standard Version), Standardul American Nou (New
American Standard), Biblia Englezească Nouă (The New English
Bible), Versiunea lui James Moffatt, Biblia în limba rusă şi
Versiunea Bibliei în limba germană a lui Martin Luther, l-au tradus
prin adverbul de timp "deja": "Căci iudeii deja hotărâseră că, dacă
va mărturisi cineva că Isus este Cristosul să fie dat afară din
sinagogă."
Al treilea act din scena examinării orbului din naştere de

către Marele Sanhedrin este
III. DIN NOU INTEROGAREA FOSTULUI ORB DE CĂTRE

ACEST FOR SUPREM AL NAŢIUNII EVREIEŞTI
Evanghelistul Ioan a scris: "Fariseii l-au chemat a doua oară
pe omul care fusese orb şi i-au zis: «Dă-I glorie lui Dumnezeu: noi ştim
că omul acesta este un păcătos»" (v.24).
Următorii comentatori: decanul H. Alford: J.F. Lange, F.F.
Bruce, W. Barclay, F.W. Farrar, W. Hendriksen şi J. Ellis, au zis că
învăţătorii, legii prin impunerea acestei formule specifice, l-au
supus pe orbul vindecat la cea mai riguroasă metodă: de a admite
adevărul în numele şi în prezenţa lui Dumnezeu că Isus era un
proroc mincinos care ducea poporul în rătăcire şi să-L slăvescă pe
Dumnezeu, pentru că Dumnezeu l-a vindecat atunci când s-a
spălat de noroi şi nu Dulgherul din Nazaretul Galileii, şi să depună
această mărturie înaintea instanţei supreme a lui Israel 28. Acestă
formulă de jurământ, de cea mai mare justeţe şi de cea mai severă
avertizare, i-a cerut-o şi Iosua lui Acan, s-o depună atunci când
prin păcatul lui a adus un mare dezastru asupra lui Israel. Iosua i-a
zis lui Acan: "Fiule, dă slavă Domnului, Dumnezeului lui Israel,
mărturiseşte şi spune-mi ce ai făcut, nu-mi ascunde nimic" (Iosua
7:19).
Pe fondul acestei forme de mărturie, de cea mai mare justeţe
şi de cea mai severă avertizare, după care i s-a cerut să-şi depună
mărturia în prezenţa şi în numele lui Dumnezeu, orbul vindecat a
răspuns strict cu privire la persoana lui, aşa după cum şi părinţii
lui au răspuns numai ce-i privea pe ei 29. El a zis: "Dacă este un
păcătos, nu ştiu. Eu una ştiu: că eram orb şi acum văd" (v.25).
Mărturia experienţei acestui om pe care a avut-o în Cristos, era cu
mult mai mare şi mai importantă decât mărturia cunoaşterii
aceluiaşi Cristos numai din punct de vedere raţional.
40
Deoarece cărturarii nu erau mulţumiţi de răspunsul dat de
orbul vindecat cu privire la Domnul Isus, nici la prima lor învinuire
că El era un mare încălcător al legii sabatului şi, nici la a doua lor
acuzaţie că era un proroc mincinos care ducea lumea în eroare, au
insistat din nou să-L acuze pe Domnul Isus prin întrebările pe care
le puneau acestui om vindecat, cum că Domnul Isus era un proroc
fals şi un mare păcătos deoarece a violat legea sacră a sabatului.
Evanghelistul Ioan i-a citat pe cărturari, întrebându-l pe orbul
vindecat: "Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii?" (v.26).
Orbul tămăduit, observând unde voiau să ajungă cărturarii
din Marele Sanhedrin cu întrebările lor inchizitoriale, s-a umplut de
mânie, a devenit ironic şi le-a luat-o el înainte cu următoarea
întrebare: "Acum v-am spus şi n-aţi ascultat. Pentru ce vreţi să mai
auziţi încă o dată? Doar n-aţi vrea să vă faceţi şi voi ucenicii Lui!"
(v.27) 30. Orbul vindecat ştia că cei ce-l interogau nu doreau să
devină ucenicii Domnului Isus, dar el le-a răspuns astfel pentru că
vroia să fie ironic cu ei 31. Comentatorul F.W. Farrar a zis că acest
om vindecat a avut un curaj foarte mare când a îndrăznit să-i
întrebe ironic pe aceşti sinedrişti mari, trufaşi şi fanatici. El când a
zis: "Acum v-am spus şi n-aţi ascultat. Pentru ce vreţi să mai auziţi
încă o dată? Doar n-aţi vrea să vă faceţi şi voi ucenicii Lui!" , le-a
răspuns cu alte cuvinte: "M-aţi mai întrebat cum mi-am căpătat
vederea şi eu v-am răspuns: «Isus mi-a pus noroi pe ochi, m-a trimis
să mă spăl la bazinul Siloamului şi aşa am primit vederea» (v.15).
Dacă atunci n-aţi vrut să mă ascultaţi, acum de ce doriţi să vă
vorbesc din nou despre Prorocul din Nazaret, de îmi puneţi atâtea
întrebări despre El? Poate v-aţi răzgândit şi doriţi să vă faceţi ucenicii
Lui?" 32.
La început, cărturarii erau şireţi şi calmi, iar acum au
devenit pătimaşi şi lipsiţi de demnitate. Pentru că orbul vindecat nu
voia să asculte de ei şi să afirme că Domnul Isus era un om
păcătos, pentru că s-a lăsat vindecat de Dulgherul din Nazaretul
Galileii în ziua sabatului şi fiindcă Îl mărturisea că era proroc,
cărturarii mai întâi l-au insultat şi, apoi l-au învinuit că Îl
mărturiseşte pe Dulgherul din Nazaret ca Mesia. Evanghelistul Ioan
a scris: "Ei l-au certat şi i-au zis: «Tu eşti ucenicul Lui; noi suntem
ucenicii lui Moise»" (v.28). Aceşti sinedrişti au crezut că ocara lor era
pentru orbul vindecat cea mai mare insultă, dar s-au înşelat,
fiindcă pentru cerşetorul vindecat n-a putut să existe o cinste mai
mare ca aceasta de a fi ucenicul Aceluia care era Trimisul lui
Dumnezeu şi Lumina lumii 33. Iar, în ce priveşte învinuirea
cărturarilor că el credea în Domnul Isus ca Mesia şi că îndrăznea
să-L mărturisească chiar şi înaintea lor, el ştia că va fi dat afară din
41
sinagogă după rigorile cele mai aspre ale legii şi, cu toate acestea, el
nu putea să nu-L mărturisească pe marele lui Binefăcător.
După ce orbul vindecat a fost conştient de consecinţa pe care
o va atrage pentru credinţa lui în Cristos şi pentru mărturisirea
Binefăcătorului său şi, în acelaşi timp, de gloria acestui fapt, i s-a
dat să audă cel mai uimitor lucru din partea acestor cărturari mari
cum ei declarau că nu-L cunoşteau pe Domnul Isus. Evanghelistul
Ioan i-a citat pe aceşti cărturari sinedrişti spunând: "Ştim că
Dumnezeu i-a vorbit lui Moise, dar acesta nu ştim de unde este. (30)
«Aici este mirarea», le-a răspuns omul acela, «că voi nu ştiţi de unde
este şi totuşi El mi-a deschis ochii»" (v.29-30). La acestă afirmaţie
uimitoare, făcută de cărturarii cei mai de seamă care erau membrii
Marelui Sanhedrin, orbul vindecat le-a răspuns surprins şi totodată
ironic: "Aici este mirarea". Ceea ce înseamnă parafrazat după
contextul acestor două versete: "Voi sunteţi părinţii lui Israel şi nu
ştiţi că El este Trimisul lui Dumnezeu? Dar nepriceperea voastră nu
poate desfiinţa realitatea că El este Prorocul promis şi că El mi-a dat
vederea ochilor" 34.
Am văzut mai înainte în acest studiu că la mărturia orbului
vindecat s-a creat între cărturarii din Marele Sanhedrin o schismă,
că unii dintre aceştia au formulat un silogism greşit, iar alţii au
inversat silogismul celor dintâi. Premisa majoră a celor dintâi era:
că toţi care sunt de la Dumnezeu ţin sabatul. Premisa minoră era:
că acest Isus nu respectă sabatul. Astfel, concluzia lor era: că acest
om nu era de la Dumnezeu. Iar siogismul celeilalte părţi care l-a
corectat, era: Premisa majoră, că numai Unul care este de la
Dumnezeu şi Îi face voia, poate să-I facă lucrările, aşa cum era şi
aceasta de a deschide ochii unui orb din naştere. Premisa minoră
era, că Isus făcând multe lucrări de felul acesta, a dovedit că este
Trimisul lui Dumnezeu şi că I-a făcut voia. Astfel, concluzia
acestora era foarte logică, că Domnul Isus era de la Dumnezeu şi că
nu era un om păcătos; că nu făcea asemenea lucrări cu ajutorul
Diavolului, ci cu puterea Celui Preaînalt; şi că aceste lucrări
confirmau exact ceea ce El afirma că era. Orbul vindecat a luat
acest silogism de la a doua parte a cărturarilor şi a dovedit cu
ajutorul lui primei părţi majoritare, în versetele 31, 32 şi 33 că
Domnul Isus n-a fost un om păcătos şi nici un proroc fals, ci Mesia
cel promis. Evanghelistul Ioan ne-a arătat cum acest om vindecat a
prezentat în versetul 31 premisa majoră, în versetul 32 premisa
minoră şi în versetul 33 concluzia. El l-a citat pe orbul tămăduit
spunând: "Ştim că Dumnezeu n-ascultă pe păcătoşi ci, dacă este
cineva temător de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă (32).
De când este lumea nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb
42
din naştere (33). Dacă omul acesta n-ar veni de la Dumnezeu, n-ar
putea face nimic" (v.31-33) 35.
Din premisa majoră pe care a spus-o acest om primei părţi
majoritare a cărturarilor, se subînţelege că Domnul Isus era Cel mai
mare Trimis al lui Dumnezeu şi că El făcea voia Celui Preaînalt în
mod desăvârşit. De aceea, el a zis în a doua premisă acestei partide
de cărturari: "De când este lumea nu s-a auzit să fi deschis cineva
ochii unui orb din naştere". Aici orbul vindecat L-a ridicat pe
Binefăcătorul lui deasupra tuturor prorocilor, deasupra patriarhului
Avraam şi deasupra lui Moise, ceea ce înseamnă că El este Mesia
cel promis 36.
Cerşetorul vindecat, prin mărturia experienţei lui personale
pe care a avut-o în Cristos şi prin argumente biblice, a ieşit, încetul
cu încetul, biruitor asupra cărturarilor. El mai întâi a zis despre
Domnul Isus că era un Proroc (v.17); apoi a spus: "Dacă este un
păcătos, nu ştiu" (v.25); şi, în cele din urmă, a afirmat că Domnul
Isus nu era un om păcătos, ci Mesia cel promis şi mult aşteptat,
de aceea nimeni nu putea să facă lucrările pe care le săvârşea El
(v.31-32) 37.
În încheiere, vedem că în momentul în care cărturarii
majoritari şi-au dat seama că erau înfrânţi şi că nu mai aveau nici
un argumant, au recurs la aroganţă, insultă, abuz şi ameninţare.
Evanghelistul Ioan i-a citat pe aceşti cărturari spunând cerşetorului
vindecat: "«Tu eşti născut cu totul în păcat şi vrei să ne înveţi pe noi?»
Şi l-au dat afară" (v.34). Cărturarii şcolii lui Şamai, l-au insultat pe
cerşetorul vindecat ca pe un mare păcătos, din două motive: mai
întâi, pentru că el, potrivit concepţiilor lor, s-a născut orb datorită
păcatelor lui mari; şi apoi, fiindcă el era şi un mare eretic care
credea că Dulgherul din Nazaret era Mesia şi care chiar Îl
mărturisea pe Dulgherul din Nazaret ca Mesia. Rabinii şcolii lui
Şamai, după ce l-au insultat pe orbul vindecat, spunându-i: "Tu eşti
născut cu totul în păcat" au continuat să-i spună cu îngâmfare: "Şi
tu, un cerşetor sărac şi ignorant, vrei să ne înveţi pe noi?" Aceşti
cărturari turbau de mânie, care s-a amplificat în încheiere foarte
mult din cauza acestei minuni mari săvârşite de Domnul Isus; din
cauză că acest cerşetor vindecat a mărturisit în favoarea Domnului
Isus şi fiindcă din cauza mărturiei lui ei, cărturarii din Marele
Sanhedrin s-au dezbinat. Toate acestea i-au adus într-o situaţie ca,
plini de indignare să-l dea afară, mai întâi din sala de judecată şi,
apoi să-l excomunice din sinagogă după rigorile cele mai aspre ale
legii, pentru că a îndrăznit să-L mărturisească pe Dulgherul din
Nazaretul Galileii ca Mesia chiar şi înaintea celui mai înalt for al lui
Israel 38.
43
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, 463, 465.
2. Op. cit. 463;
Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 149.
3. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, pp. 78-79.
4. Strack and Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament aus
Talmud und Midrasch, IV, p. 298;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, pp. 79.
5. Op. cit.
6. Bruce, F.F., The Gospel of John, pp. 211-212.
7. Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 149.
8. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 45.
9. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, pp. 81.
10. Op. cit. pp. 82-83, 85.
12. Mishnah, tractate Sabbāth 7.2.
13. Bruce, F.F., The Gospel of John, pp. 212.
15. Babylonian Talmud, tractate Abôdāh Zārāh 28b.
17. Schlatter, A., Der Evangelist Johannes, p. 227.
18. Maimonide, Porta Mosis, p. 29;
Bruce, F.F., The Gospel of John, pp. 213.
21. Op. cit.
26. Op. cit;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, pp. 86.
28. Lange, J.F., John, Vol. III, p. 335;
Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 43;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 84, 508;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, pp. 86;
Ellis, S.J., John, p. 1248.
44
34. Op. cit;
36. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 509;
38. Bruce, F.F., The Gospel of John, pp. 219;
45
3. INTERVENŢIA MÂNTUITORULUI
Ioan 9 : 35 - 41
35. Isus a auzit că l-au dat afară şi, când l-a găsit, i-a zis:
"Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?"
36. El a răspuns: "Şi cine este, Doamne, ca să cred în El?"
37. "L-ai şi văzut", i-a zis Isus, "şi Cel care vorbeşte cu tine,
este Acela".
38. "Cred, Doamne, I-a zis el şi I s-a închinat.
39. Apoi Isus a zis: "Eu am venit în lumea aceasta pentru
judecată, ca cei care nu văd să vadă şi cei care văd să ajungă orbi".
40. Unii din fariseii care erau lângă El, când au auzit aceste
cuvinte, I-au zis: "Doar n-om fi şi noi orbi!"
41. "Dacă aţi fi orbi", le-a răspuns Isus, "n-aţi avea păcat; dar
acum ziceţi: «Vedem». Tocmai de aceea păcatul vostru rămâne".
După ce orbul vindecat a fost exclus din sinagogă de către
Marele Sanhedrin pentru că a crezut în Domnul Isus în calitate de
Mesia şi L-a mărturisit cu mare curaj înaintea acestui for suprem al
naţiunii evreieşti, Bunul Păstor, care n-a fost interesat numai în ce
priveşte trupul lui, dar şi sufletul, l-a căutat până când l-a găsit ca
să-i acorde şi al doilea ajutor, care are un caracter etern.
Acest text intitulat Intervenţia Mântuitorului, ne arată trei
lucruri: excluderea orbului vindecat din sinagogă, includerea lui în
turma Bunului Păstor şi avertizarea pe care a făcut-o Fiul lui
Dumnezeu cărturarilor şi fariseilor.
I. EXCLUDEREA ORBULUI VINDECAT DIN SINAGOGĂ

Evanghelistul Ioan a scris: "Isus a auzit că l-au dat afară…"
(v.35).
Credem că cuvintele "l-au dat afară" au o însemnătate
ambiguă în sensul că orbul vindecat a fost dat afară din sala de
46
judecată şi din sinagogă. Datorită acestui fapt, una dintre
traducerile Bibliei în limba engleză, Versiunea Curentă (New Life
Version), a tradus: "l-au dat afară din localul de închinăciune".
Când am tratat studiul intitulat Emiterea unei circulare
(Vol.III,Stud.9), am văzut că Marele Sanhedrin a emis o circulară
către toate sinagogile din Israel, în care L-au declarat pe Domnul
Isus ca un eretic periculos şi un mare încălcător al legii; au interzis
tuturor fruntaşilor sinagogilor să-I mai dea cuvânt în public; şi au
oprit pe oameni să treacă de partea Lui sub pedeapsa excluderii din
sinagogă 1. Această circulară a lăsat urme adânci în cele patru
Evanghelii. La ea S-a referit Mântuitorul atunci când a zis
ucenicilor şi evreilor care credeau în El: "Au să vă dea afară din
sinagogi…" (Ioan16:2). La ea s-a referit El când a spus: "Păziţi-vă de
oameni; căci vă vor da în judecata Sinedriului şi vă vor bate în
sinagogile lor" (Matei 10:17). La ea s-a referit Evanghelistul Ioan
când a scris: "Totuşi, chiar dintre conducători, mulţi au crezut în El,
dar de frica fariseilor, nu-L mărturiseau pe faţă, ca să nu fie daţi
afară din sinagogă" (Ioan 12:42). Şi tot pe ea au avut-o în vedere şi
părinţii orbului vindecat atunci când au spus sinedriştilor:
"«Întrebaţi-l pe el; este în vârstă, el singur poate vorbi despre ce-l
priveşte» (22). Părinţii lui au zis aceste lucruri pentru că se temeau de
iudei; căci iudeii hotărâseră acum că dacă va mărturisi cineva că Isus
este Cristosul să fie dat afară din sinagogă" (Ioan 9:21-22).
Erau trei feluri de excluderi din sinagogă:
a) Excluderea care se numea nezifa. Această excludere se
făcea pe o durată de 30 de zile şi avea un caracter local, care se
limita numai la o singură sinagogă 2.
b) A doua excludere se numea neddui. În caz de
neîndreptare pedeapsa creştea la 60 sau 90 de zile. Această
excludere se transmitea sinagogilor din apropiere, pentru a lua act
şi ele cu privire la ea. Excluderea din sinagogă nu însemna şi darea
afară din templu, unde era o uşă anumită pentru cei excluşi 3.
c) A treia excludere avea două denumiri: chērem şi samatta.
Evreiescul chērem era echivalentul grecescului anatemizare 4.
Aceasta era o excomunicare sau anatemizare care se făcea
întotdeauna în public şi pe toată viaţa 5. Comentatorii B.F.
Westcott, W. Barclay, D.J. Ellis şi A.P. Lopuhin, ne spun că celui
alungat din sinagogă i se interzicea orice contact cu societatea, cu
excepţia familiei. Dar şi societatea trebuia să-l evite şi să-l ocolească
pe el, ca pe un vameş şi ca pe un păgân, pentru că orice atingere de
el şi comunicare cu el, era o întinare, în urma căreia se cerea o
curăţare ceremonială. Lucrul cel mai grav era că cel excomunicat
din sinagogă se considera ca excus dinaintea lui Dumnezeu 6.
47
Excomunicarea avea consecinţe foarte grave: Încălcătorul circularei
era adus în sinagogă şi bătut cu nuiele înaintea tuturor în modul
cel mai crud. Acea tortură depăşea adeseori biciuirea romană 7.
Acest fel de excludere din sinagogă i s-a aplicat orbului
vindecat pentru că a crezut în Domnul Isus şi L-a mărturisit ca
Mesia!
Pe timpul Domnului Isus, al treilea fel de excludere din
sinagogă nu se administra numai de către Marele Sanhedrin, dar şi
de orice judecătorie locală 8. Atunci erau trei feluri de judecătorii:
judecătoriile de la sate, care se formau din trei membri; judecătoriile
din cetăţile mai mari, formate din şapte membri; şi judecătoriile din
oraşele mai mari, care se compuneau din 23 de membri. Soboarele
judecau şi pronunţau verdictul, iar sinagogile executau toate
sentinţele care aveau un caracter religios 9.
Aceste trei feluri de excluderi se practicau chiar şi în lumea
Vechiului Testament. Noi citim că pe timpul cărturarului Ezra, s-a
dat un decret că oricărui om care n-ascultă de porunca autorităţilor
sinagogilor, i se confiscă averile. Ezra a scris: "…I se vor lua averile
şi el însuşi va fi izgonit din adunare" (10:8). Acesta era un motiv în
plus pentru care părinţii orbului vindecat se temeau să-L
mărturisească pe Domnul Isus pentru a nu fi daţi afară din
sinagogă.
Femeile, după vechiul decret al Marelui Sanhedrin, nu se
excludeau din sinagogă; dar după noul decret al acestuia, erau
excluse şi ele 10.
Evreii declară în lucrările lor că rabinul Ioşua Ben Parahia, a
executat excluderea Domnului Isus în sunetul a 400 de coarne de
berbece 11.
Marele Sanhedrin s-a reconstituit după anul 70 după
Cristos, cu aprobarea Romei. Un sinedrist, cărturar, cu numele
Samuel, a compus una dintre cele 18 fericiri, numite şi 18
binecuvântări, pentru a face frecventarea evreilor creştini imposibilă
la închinarea din sinagogi. Consiliul de la Jamnia din anul 85 a
introdus în liturghie această fericire care se numea Birkath ha-
Minim, aceasta fiind o propoziţie din conţinutul uneia dintre cele 18
binecuvântări, ce trebuiau recitate de trei ori pe zi. În versiunea
Geniza, găsită în Cairo din Egipt, scrie: "Fie ca toţi nazarinenii
(creştinii) şi minimii (ereticii) să piară într-o clipă; să fie şterşi din
cartea vieţii şi să nu fie scrişi împreună cu cei neprihăniţi". La acest
consiliu s-a hotărât ca toţi creştinii să fie daţi afară din sinagogi 12.
Acest fragment găsit la Cairo, a fost atestat în secolul al XV-lea cu
ajutorul manuscrisului Bodleian 13. Compunerea acestei cântări,
nu de binecuvântare, ci de blestemare a creştinilor de către
48
cărturarul Samuel şi includerea ei în liturghia sinagogilor de către
consiliul de la Jamnia, era un nou val de persecuţie împotriva
creştinilor, declanşat din partea evreilor şi după căderea
Ierusalimului, aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat
Evanghelia după Matei (Vol.I,Stud.4).
În al doilea rând textul citat ne arată
II. INCLUDEREA ORBULUI VINDECAT ÎN TURMA

BUNULUI PĂSTOR
Evanghelistul Ioan a scris: "Isus a auzit că l-au dat afară şi,
când l-a găsit, i-a zis: «Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?»" (v.35).
Comentatorul W. Barclay a spus că acest verset ne arată
două adevăruri spirituale mari şi preţioase: a) Domnul Isus l-a
căutat pe acest orb vindecat care a fost exclus din sinagogă pe
motiv că L-a mărturisit b) I S-a descoperit ca Fiul lui Dumnezeu.
Ioan Gură de Aur a zis că atunci când autorităţile ecleziastice
evreieşti l-au dat afară pe orbul vindecat din sinagogile lor, Bunul
Păstor l-a căutat ca să-l includă în turma Sa 14. Când acest orb a
început să se deosebească de semenii lui şi să-L mărturisească pe
Cristos, el a devenit tot mai aproape de Fiul lui Dumnezeu; iar când
autorităţile ecleziatice l-au alungat din sinagogă din cauza loialităţii
pe care o avea faţă de Domnul Isus, atunci şi Fiul lui Dumnezu era
cel mai aproape de el.
Dar, loialitatea acestui om faţă de Domnul Isus, nu numai că
L-a apropiat pe Mântuitorul de el şi L-a făcut să Se pună în
căutarea lui, dar i S-a şi descoperit într-o mare măsură. Este
adevărat că pedeapsa loialităţii este persecuţia şi izolarea de către
semeni, iar răsplata loialităţii este revelaţia şi relaţia cu Fiul lui
Dumnezeu.
În legătură cu această problemă, J. Calvin are în comentariul
lui o învăţătură frumoasă. Acest mare teolog reformator a zis că,
dacă orbul vindecat ar fi ales să rămână în continuare în sinagogă,
el poate s-ar fi îndepărtat de Cristos; dar pentru că a fost exclus
din sinagogă, el a devenit mai receptiv la harul lui Dumnezeu. La
fel şi atunci când papa l-a excomunicat pe Martin Luther şi pe alţi
reformatori din Biserica Catolică şi i-a anatemizat, Cristos a
intervenit şi în cazul lor, li S-a descoperit şi i-a întărit 15.
Comentatorul F.F. Bruce a zis că orbul vindecat care a fost
exclus din sinagogă, dar pe care l-a căutat Bunul Păstor şi l-a
inclus în turma Sa, apare în capitolul 10 ca un eşantion al tuturor
copiilor lui Dumnezeu care se află în turma lui Cristos 16.
Orbul vindecat a crezut mai întâi că Binefăcătorul lui era un
om, de aceea a spus înaintea Marelui Sanhedrin: "Omul acela
49
căruia I se spune Isus a făcut noroi, mi-a uns ochii şi mi-a zis: «Du-te
la bazinul Siloamului şi spală-te». M-am dus, m-am spălat şi mi-am
primit vederea" (v.11). Pentru el Domnul Isus era un Om suprem pe
care L-a întâlnit şi care făcea lucrările cele mai minunate. Orbul
vindecat a zărit mai întâi minunăţia umanităţii Domnului Isus. În
orice galerie cu eroii lumii, Domnul Isus trebuie să-Şi găsească
primul loc. În orice antologie cu vieţile cele mai iubite de oameni,
viaţa Domnului Isus trebuie să ocupe tot primul loc, şi în orice
colecţie, dintre cele mai alese din literatura lumii, pildele şi
învăţătura Mântuitorului, trebuie să ocupe tot locul întâi 17.
Şi apoi, orbul vindecat a continuat să-L numească pe
Domnul Isus Proroc. Când cărturarii l-au întrebat ce părere avea
despre Binefăcătorul lui care i-a dat vederea, el a răspuns: "Este un
profet" (v.17). Prorocul era omul prin care Dumnezeu vorbea
poporului evreu şi făcea anumite lucrări miraculoase. Este adevărat
că Domnul Isus era un Proroc mare prin care Dumnezeu a vorbit şi
a lucrat. Dacă oamenii ar urma învăţătura Domnului Isus, în care
se află toată înţelepciunea şi tot planul lui Dumnezeu cu privire la
pământ, toate problemele personale, naţionale şi mondiale, ar fi
rezolvate 18.
Credinţa cea mai mare la care orbul din naştere a ajuns,a
fost că Domnul Isus era un Proroc de talia lui Moise, care după
concepţia evreilor însemna Mesia cel promis, aşa cum adeseori am
văzut în cuprinsul acestei lucrări. Numai că această credinţă era
prea mică faţă de ceea ce era Domnul Isus. Astfel, Mântuitorul a
vrut să-l aducă la adevărata credinţă, pe care se cuvenea s-o aibă
cu privire la El.
Cuvintele Domnului Isus: "Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?"
prin care Mântuitorul a ridicat credinţa orbului vindecat la
adevăratul ei standard, sunt de o însemnătate centrală şi supremă
în acest text, acesta fiind motivul pentru care le vom acorda toată
atenţia cuvenită, studiindu-le cât mai profund.
Comentatorii, teologii şi bibliologii au avut de spus patru
lucruri în legătură cu a doua parte a acestui verset scurt pe care îl
studiem: a) Primul lucru este, că în papirusurile 66 şi 75, care fac
parte din manuscrisele cele mai vechi, nu scrie sintagma Fiul
omului, nici sintagma Fiul lui Dumnezeu 19. b) Al doilea lucru
este, că în multe manuscrise mai vechi şi mai puţin vechi scrie
sintagma Fiul omului. c) Al treilea lucru este, că în tot atât de
multe manuscrise mai timpurii şi mai târzii scrie sintagma Fiul lui
Dumnezeu. d) Şi al patrulea lucru este, că datorită acestui fapt
scrie în multe versiuni şi traduceri ale Bibliilor pe care le-am
consultat sintagma Fiul omului, cum sunt: Biblia Englezească
50
Nouă (The New English Bible), Standardul Nou American (New
American Standard), Versiunea Internaţională Nouă (New
International Version), Versiunea Standardul Revizuit (Revised
Standard Version), Versiunea lui James Moffatt, traducerea lui
Martin Luther în limba germană etc. Iar, în următoarele versiuni şi
traduceri ale Bibliei scrie sintagma Fiul lui Dumnezeu, deşi
acestea sunt mai puţine, ca: Versiunea Autorizată a lui King
James (Autorised King James Version), Versiunea Curentă (New
Life Version), Versiunea lui C.I. Scofield, traducerea Noului
Testament a lui Franz E. Schlachter, tot în limba germană, Biblia în
limba rusă, Biblia în limba sârbă şi Biblia în limba română tradusă
de D. Cornilescu.
Pentru toate aceste discordanţe există două explicaţii: prima
explicaţie, în legătură cu problema papirusurilor 66 şi 75 constă în
faptul că în aceste papirusuri vechi nu scrie sintagma Fiul omului,
sau sintagma Fiul lui Dumnezeu, în timp ce în alte manuscrise
vechi sau mai puţin vechi, figurează unul dintre aceste titluri ale
Domnului Isus, ceea ce nu înseamnă că aceste titluri sunt adăugiri
în toate manuscrisele de mai târziu. Dacă aceste papirusuri ar fi
fost originalul Evangheliei după Ioan, am putea să tragem această
concluzie, dar nu în cazul nostru. Răspunsul logic este următorul:
dacă aceste titluri ale Mântuitorului figurează în toate celelalte
manuscrise vechi sau mai puţin vechi, cu excepţia celor două
papirusuri, înseamnă câ atunci când copiştii au transcris aceste
papirusuri au omis să scrie acest titlu al Domnului Isus; a doua
explicaţie, cu privire la celelalte trei probleme care s-au ridicat este
că, mulţi dintre copiştii manuscriselor şi mulţi dintre bibliologii care
au tradus Sfintele Scripturi, n-au făcut distincţie între titlurile
Domnului Isus de Fiul omului şi de Fiul lui Dumnezeu, ei crezând
că aceste titluri erau sinonime. Este adevărat că sunt sinonime, dar
nu în toate cazurile, între ele existând totuşi o deosebire şi încă una
mare.
Titlul, Fiul omului, provine din cartea Prorocului Daniel, aşa
cum am văzut când am tratat studiul intitulat Fiul lui Dumnezeu
se descoperă autorităţilor evreieşti (Vol.III,Stud.3). Acest profet,
scriind pe timpul unei mari persecuţii, a redat cele patru imperii
mari ale lumii antice sub imaginea a patru fiare fioroase şi anume:
a unei fiare care se asemăna cu un leu având aripi de vultur, care
reprezenta Imperiul Babilonean (7:4); a unei alte fiare care se
asemăna cu un urs şi avea trei rânduri de dinţi, şi reprezenta
Imperiul Medo-Persan (7:5); sub imaginea celei de a treia fiare care
avea patru capete şi patru aripi şi se asemăna cu un leopard (7:6),
ce reprezenta Imperiul Grecesc; şi sub imaginea celei de a patra
51
fiare care era cea mai înspăimântătoare şi puternică, având zece
coarne şi dinţi de fier şi care mânca, sfărâma şi călca în picioare tot
ce mai rămăsese de la celelalte fiare (7:7), închipuind Imperiul lui
Alexandru Macedon 20. Prorocul Daniel a văzut în viziunea lui că
toate imperiile care nu vor înţelege poporul lui Dumnezeu şi vor fi
crude cu el, într-o zi vor înceta să existe; că va apare un Trimis al
cerului care va deveni Fiu al omului şi că numai El va aduce
pentru om o epocă de aur în care nu va mai fi brutalitate, ci numai
pace, bucurie şi prosperitate. Astfel, pentru evrei Fiul omului care
urma să aducă o epocă de aur era unul şi acelaşi cu Mesia cel
promis 21.
Titlul Fiul lui Dumnezeu, aşa cum am văzut când am tratat
studiile intitulate Cuvântul cel etern (Vol.I,Stud.13) şi O întrebare
de mare importanţă (Vol.V,Stud.19), nu are înţelesul de Fiul lui
Dumnezeu prin naştere, ca în cazul oamenilor, ci exprimă ideea că
Domnul Isus era de aceeaşi esenţă, substanţă şi natură cu
Dumnezeu, fiindcă Cristos fiind etern, pentru El nu era niciodată
un timp în care să nu fi existat.
Acest titlu de Fiul lui Dumnezeu ne apare clar în capitolele
9 şi 10. Domnul Isus n-a putut să spună orbului vindecat: "Crezi în
Fiul omului", pentru că Fiul omului înseamnă Mesia, aşa cum am
văzut mai înainte în acest studiu şi fiindcă orbul vindecat a crezut
că Domnul Isus era un Proroc de talia lui Moise care, de asemenea
avea înţelesul de Mesia după concepţia evreiască (9:17). Faptul că
Domnul Isus Şi-a luat aici titlul de Fiul lui Dumnezeu şi nu pe cel
de Fiul omului, se vede tot aşa de clar şi din anumite expresii ale
Lui pe care le găsim în capitolul 10. Redăm o singură expresie de
felul acesta. Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus declarând
în curtea templului: "«Eu şi Tatăl una suntem» (31). Atunci iudeii
iarăşi au luat pietre ca să-L ucidă (32). Isus le-a zis: «V-am arătat
multe lucrări bune care vin de la Tatăl Meu: pentru care din aceste
lucrări aruncaţi cu pietre în Mine?» (33). Iudeii I-au răspuns: «Nu
pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o
blasfemie şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu»" (v.30-
33).
Motivul pentru care Mântuitorul S-a descoperit orbului
vindecat ca Fiul lui Dumnezeu şi nu ca Fiul omului era, că El
poseda două naturi: una umană şi alta divină, şi nu una umană
şi alta angelică, aşa cum învăţau cărturarii masele după
interpretarea textului amintit din cartea Prorocului Daniel şi, cu
atât mai puţin, nu numai una umană, aşa cum explicau alţi rabini
din Cartea Deuteronom, capitolul 18, versetul 15, în care Moise a
scris poporului evreu: "Domnul, Dumnezul tău, îţi va ridica din
52
mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un Proroc ca mine: să asculţi de El!" Unii
dintre cărturari au crezut că Mesia va avea numai o natură umană,
dar în cazul acesta, va dispune de o putere divină delegată şi cu
mult mai mare decât un proroc de rând, iar alţi cărturari, au
susţinut că Mesia va fi un campion ceresc de natură angelică şi că
va fi dotat tot cu o putere divină delegată.
Când Mântuitorul S-a descoperit orbului vindecat ca Fiul lui
Dumnezeu, i-a arătat că era Dumnezeu de aceeaşi esenţă,
substanţă şi natură cu Cel Preaînalt. Aceasta este credinţa etalon,
la care a ajuns şi Apostolul Petru atunci când a mărturisit în
Cezareea lui Filip că Domnul Isus era "Cristosul, Fiul Dumnezeului
celui viu" (Matei 16:16) şi când Mântuitorul i-a răspuns că nu
carnea şi sângele i-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Lui ceresc,
aşa cum am văzut când am abordat studiul pe care l-am amintit
mai înainte, intitulat O întrebare de mare importanţă
(Vol.V,Stud.19)! La această credinţă mântuitoare, Domnul Isus a
vrut să-l aducă pe orbul tămăduit, şi pe toţi oamenii cu care
ajungea în contact!
Când Domnul Isus l-a găsit pe orbul vindecat în curtea
tempului, acesta nu L-a cunoscut, pentru că atunci când şi-a primit
vederea la bazinul Siloamului, Mântuitorul nu era acolo ca să-L fi
văzut. Dar, când Domnul Isus a început să vorbească, orbul
vindecat, cu sensibilitatea lui de orb, recunoscându-L după voce şi
fineţea tonului, ştia că El era acel Mesia care a afirmat că era
Lumina lumii şi i-a dat lumina ochilor. Acum l-a surprins
întrebarea Lui de Mesia, pe care i-a pus-o şi pe care Îl ştia că era
din Nazaretul Galileii. Întrebarea pe care i-a pus-o Mântuitorul:
"Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?" înseamnă în alte cuvinte: "Crezi tu
într-un Mesia-Dumnezeu care este întruchipat într-un om?" Orbul
vindecat n-a auzit niciodată aşa ceva. El L-a întrebat mirat pe
Domnul Isus, zicând: "Cine este, Doamne, ca să cred în El?" (v.36).
Această întrebare înseamnă parafrazat: "Cine este acel Mesia-
Dumnezeu, întrupat într-un om despre care mă întrebi dacă cred în
El? Spune-mi cine este ca să cred în El!" Mântuitorul i-a răspuns: "L-
ai văzut. Cel care vorbeşte cu tine este Acela" (v.37). Ceea ce
înseamnă cu alte cuvinte: "Ai privilegiul suprem să-L vezi cu ochii tăi
proaspeţi pe Mesia-Dumnezeu întrupat într-un Om care ţi-a dat
vederea ochilor, care stă acum înaintea ta şi te îndeamnă să crezi în
El".
După aceste cuvinte, fostul cerşetor orb de două ori, L-a
privit fix pe dumnezeiescul lui Binefăcător şi, după ce a pătruns în
frumuseţea naturii Sale umane şi divine cu ochii lui fizici şi
sufleteşti, a exclamat: "Cred, Doamne! Şi I s-a închinat" (v.38) 22.
53
Evanghelistul Ioan a folosit pentru închinarea orbului
vindecat înaintea Domnului Isus grecescul proskunein, care era un
cuvânt consacrat pentru închinare. Acesta fiind un cuvânt definit
care nu se întrebuinţa decât pentru închinarea omului înaintea lui
Dumnezeu cu toată reverenţa şi adorarea 23.
În al treilea rând, acest pasaj ne arată
III. AVERTIZAREA PE CARE A FĂCUT-O DOMNUL ISUS

CĂRTURARILOR ŞI FARISEILOR
Evanghelistul Ioan a scris: "Apoi Isus a zis: «Eu am venit în
lumea aceasta pentru judecată, ca cei care nu văd să vadă şi cei care
văd să ajungă orbi»" (v.39).
Când Fiul lui Dumnezeu îl privea pe acest om cum stătea
îngenunchiat la picioarele Lui şi I se închina, a făcut o comparaţie
între el şi cărturari, şi a văzut că venirea Lui în lume a avut două
efecte mari şi diametral opuse: unii Îl primeau, spre fericirea şi
răsplata lor eternă, şi alţii Îl respingeau, spre osânda lor veşnică 24.
Se pare că există o mare contradicţie între cuvintele
Domnului Isus din acest verset în care a spus: "Eu am venit în
lumea aceasta pentru judecată" şi ceea ce a afirmat în alte ocazii:
"Dumnezeu, într-adevăr, nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să
judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El" (Ioan 3:17); "Voi
judecaţi după înfăţişare; Eu nu judec pe nimeni" (Ioan 8:15); şi "Dacă
aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu Eu îl judec; căci Eu n-
am venit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea" (Ioan 12:47). Totuşi
nu este nici o contradicţie. Domnul Isus n-a zis aici că a venit să-Şi
exercite judecata în calitate de Judecător, însemnătatea acestor
cuvinte, a spus F.F. Bruce este alta şi anume: că toţi aceia care au
o atitudine de respingere în urma venirii Mântuitorului, se osândesc
singuri 25. Acelaşi lucru l-a afirmat şi W. Barclay că, atunci când
lumea noastră este confruntată cu Cristos, ea trece prin procesul
judecăţii; dar, nu numai lumea în general, ci şi fiecare om în mod
special, pentru că ori, acceptându-L pe Cristos, se mântuieşte ori,
respingându-L, se osândeşte 26.
Comentatorul F.W. Farrar a zis că Domnul Isus, după
vindecarea orbului din naştere şi după excluderea acestuia din
sinagogă de către cărturari, ne arată în acest verset efectul diferit şi
ciudat produs de El în lume, respectiv că pe cei ce n-au văzut, i-a
făcut să vadă; iar, pe cei ce au văzut, i-a făcut să devină orbi 27.
Aceste cuvinte înseamnă, aşa cum am văzut în acest studiu
că Mântuitorul nu numai că a dat orbului din naştere lumina
ochilor fizici, dar i-a deschis şi ochii sufletului pentru a-L vedea şi
a-L cunoaşte în calitate de Mesia-Dumnezeu; iar, pe cărturarii care
54
ziceau că Îl cunoşteau pe Dumnezeu şi pe Mesia, prin venirea şi
lucrările Lui de Mesia adevărat, pe care ei L-au respins şi n-au vrut
să-L vadă, să-L înţeleagă şi să-L cunoască, i-a făcut să ajungă orbi,
ca să nu vadă în El niciodată pe Mesia cel adevărat şi pe
Dumnezeu. Cărturarii au ajuns în acestă stare de orbire, pentru că
singuri şi-au închis ochii sufletului ca să nu vadă în Isus pe Mesia;
pentru că ei singuri şi-au astupat urechile minţii ca să nu-L audă şi
să nu-L înţeleagă în Isus pe Mesia; şi fiindcă ei şi-au zăvorât uşa
inimii în mod intenţionat ca să nu-L primească în Dulgherul din
Nazaret pe Mesia. Întrucât ei au făcut toate acestea cu sânge rece şi
în mod voit, au ajuns la cea mai mare orbire şi la consecinţa
acesteia, de a nu vedea niciodată în Domnul Isus pe Mesia
adevărat, pe Dumnezeu şi mântuirea sufletului.
În final, Evanghelistul Ioan a scris: "Unii dintre fariseii care
erau lângă El, când au auzit aceste cuvinte, I-au zis: «Doar n-om fi şi
noi orbi"» (41). «Dacă aţi fi orbi», le-a răspuns Isus, «n-aţi avea păcat;
dar acum ziceţi: „Vedem”. Tocmai de aceea păcatul vostru rămâne»"
(v.40-41).
Aceşti farisei, care se aflau în jurul Mântuitorului în curtea
templului, Îl urmăreau. Ei L-au întrebat cu aroganţă: "Doar n-om fi
şi noi orbi?" cu scopul de a-L provoca şi a-I întinde curse, la care
întrebare, Fiul lui Dumnezeu le-a răspuns: "Dacă aţi fi orbi, n-aţi
avea păcat; dar acum ziceţi: Vedem. Tocmai de aceea păcatul vostru
rămâne", ceea ce înseamnă cu alte cuvinte: „Dacă aţi fi orbi, aţi avea
şansa vindecării; şi dacă aţi primi lumina ochilor, v-aţi vedea
păcatele voastre mari şi mizerabile, şi v-aţi bucura de iertare. Dar
fiindcă nu vreţi să vă recunoaşteţi că sunteţi orbi din punct de vedere
spiritual, nu veţi ajunge niciodată la lumina ochilor sufleteşti, la
descoperirea stării reale a inimii voastre şi la mântuirea lui
Dumnezeu.” 28.
În aceste versete de avertizare, rostite de Fiul lui Dumnezeu
în auzul mulţimilor din curtea templului, la adresa cărturarilor şi a
fariseilor, nu i-a prevenit numai pe ei, ci pe toţi oamenii din lume,
zicând că numai aceia care sunt conştienţi de orbirea lor spirituală,
care doresc să vadă şi care se lasă luminaţi de El, pot să ajungă la
cunoaşterea reală a stării sufletului lor şi la mântuire. Iar, aceia
care cred că văd, cărora li se pare că ei ştiu totul şi care nu vor să
vină la lumina lui Cristos, se află în cea mai mare orbire şi dincolo
de orice speranţă şi ajutor.
1. MacNeil, A.H., The Gospel acording to St. Matthew, p. 197;

55
Ellis, S.J., John, p. 1248.
3. Gfrörer, Jahrh, d.Heils, I, 183;
4. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 216.
6. Westscott, B.F., Characteristics of the Gospel Miracles, p. 61;
Ellis, S.J., John, p. 1248;
7. Robinson, T.H., The Gospel of Matthew, p. 193.
8. Ellis, S.J., John, p. 1248.
9. Lopuhin, A.P., Comentariu la Evanghelia după Matei, p. 285.
10. Ellis, S.J., John, p. 1248.
11. Vaghenseil, Sota, p. 1057;
12. Schechter, S., Geniza Specimens: Liturgy, Jawish Quarterly
Review 10 (1898-99), p. 657;
Carson, D.A., Moo, D.J., Morris, L., An Introduction to the
New Testanmet, pp. 77-78.
13. Carrol, K.L., The Fourth Gospel and the Exclusion of
Christians from the Synagogue, pp. 19-32;
15. Calvin, J., In Calvin's Commentaries, p. 192;
18. Op. cit.
20. Barclay, W., The Revelation of John, Vol. II, p. 88.
21. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 186.
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 27.
56
4. PĂSTORUL CEL BUN
Ioan 10 : 1 - 6
1. "Adevărat, adevărat vă spun că cine nu intră pe uşă în

staulul oilor, ci sare pe altă parte, este un hoţ şi un tâlhar.
2. Dar cine intră pe uşă este păstorul oilor.
3. Portarul îi deschide şi oile aud glasul lui; el îşi cheamă oile
pe nume şi le scoate afară din staul.
4. După ce şi-a scos toate oile, merge înaintea lor şi oile merg
după el, pentru că îi cunosc glasul.
5. Nu merg deloc după un străin, ci fug de el pentru că nu
cunosc glasul străinilor."
6. Isus le-a spus această parabolă, dar ei n-au înţeles despre
ce le vorbea.
Acest tablou Îl prezintă pe Domnul Isus ca Bunul Păstor
care, în înţelesul Bibliei este cel mai iubit 1. Primele 21 de versete,
în care se include şi textul nostru, erau rostite de către Domnul
Isus în aceeaşi zi când l-a găsit pe orbul vindecat în curtea
templului după ce cărturarii l-au exclus din sinagogă 2.
Acest text intitulat Păstorul cel Bun, ne arată trei lucruri:
demascarea păstorilor falşi şi răi, descoperirea Marelui şi Bunului
Păstor şi chemarea oilor de către Marele şi Bunul lor Păstor de a-L
urma.
I. DEMASCAREA PĂSTORILOR FALŞI ŞI RĂI

Mântuitorul Şi-a ţinut discursul într-o formă de vorbire
numită paroimia. Paroimia înseamnă literal în limba greacă "a
vorbi de pe marginea drumului". Această formă de vorbire este
57
figurativă şi tainică pe care omul nu o înţelege imediat decât după
câteva momente de meditaţie, pentru că ea este o alternanţă între
simbolism şi realitate, şi se cere ascultătorului o mare atenţie. Pilda
sau parabola, cum se numaeşte în limba greacă, este o asemănare
lărgită; iar paroimia, ca şi alegoria este o metaforă lărgită. Dintre
toţi evangheliştii, numai Apostolul Ioan a folosit în Evanghelie
paroimia; în schimb, el n-a întrebuinţat nici o parabolă, de care
Evangheliile Sinoptice abundă. Paroimia se găseşte numai în
Evanghelia după Ioan (16:25,29) şi în 2 Petru 2:22 3.
Paroimia, din discursul Mântuitorului, cuprinde 10 versete şi
ea este redată în două pericope sau acte: prima pericopă este
cuprinsă în primele 6 versete; şi a două se află de la versetul 7 la
10.
Detaliile paroimiei sunt de două feluri: detalii de fond ale
tabloului şi detalii simbolice. Detaliile de fond întregesc tabloul
pentru a fi mai clar şi mai atrăgător, dar ele nu reprezintă nimic 4.
Detaliile de fond din prima pericopă sunt: staulul, portarul şi uşa.
Uşa numai în a doua pericopă în versetul 7, este detaliul simbolic
care Îl reprezintă pe Cristos, pe când, în prima pericopă,
Mântuitorul nu poate fi în acelaşi timp şi uşa, şi să intre pe ea în
staul ca adevăratul Păstor după ce Îi deschide portarul. Iar detaliile
simbolice sunt: cei ce nu intră pe uşă în staul, ci sar pe altă parte
sunt hoţii, tâlharii şi străinii, care toate îi reprezintă pe cărturari;
păstorul care intră pe uşa deschisă de portar, Îl reprezintă pe
Domnul Isus; şi oile, închipuie pe poporul lui Dumnezeu.
Mulţi comentatori au explicat acest text în diferite feluri: unii,
pentru că au crezut că aici avem de a face cu o pildă şi nu cu o
paroimie; iar alţii, chiar dacă au auzit că acest pasaj este o
paroimie, l-au explicat greşit fiindcă n-au ştiut cum se interpretează
acest fel de vorbire 5.
Locul unde Domnul Isus a ţinut această cuvântare era unul
şi acelaşi cu acela în care l-a întâlnit pe orbul vindecat, după ce
cărturarii l-au exclus din sinagogă. Auditoriul era tot unul şi acelaşi
cu acela care era de faţă atunci când Mântuitorul l-a întâlnit pe
orbul vindecat şi a rostit cuvintele din textul trecut, şi anume:
ucenicii, orbul vindecat, cărturarii şi o mare mulţime de evrei din
Iudeea şi din diferite părţi ale Israelului, care au venit cu ocazia
sărbătorii Înnoirii templului 6.
Când Fiul lui Dumnezeu, în curtea templului, a zis marelui
auditoriu în paroimia Sa: "Adevărat, adevărat vă spun că cine nu
intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe altă parte, este un hoţ şi un
tâlhar" (v.1), îi viza direct pe cărturarii care stăteau în apropierea Sa
şi îi demasca în taină înaintea poporului.
58
Ca să înţelegem cât mai bine detaliul simbolic al acestora
care îi viza pe cei ce n-au intrat pe uşă în staulul oilor, ci au sărit pe
altă parte şi pe care Mântuitorul i-a numit hoţi, tâlhari şi străini,
trebuie mai întâi să cunoaştem alte două detalii de fond ale
textului: detaliul staulului şi detaliul portarului. Staulul era un
spaţiu pătrat, situat într-un câmp deschis, împrejmuit cu un zid de
piatră netencuit, fără acoperiş şi cu o singură uşă rezistentă 7, iar
portarul era acela care după ce intrau oile seara în staul, zăvora
uşa şi veghea toată noaptea ca să nu pătrundă înăuntru hoţii şi
tâlharii. El se cunoştea cu păstorul. Dimineaţa când auzea glasul
păstorului, dădea zăvorul la o parte şi deschidea uşa. El niciodată
nu deschidea uşa unui străin 8. Hoţii, tâlharii şi străinii nu intrau
pe uşă, ci săreau peste zid, pentru că uşa era încuiată, portarul
veghea şi nu lăsa pe nimeni să intre înăuntru decât pe păstorul
turmei 9.
Mântuitorul i-a identificat pe cărturari cu aceia pe care
portarul nu-i lăsa să intre la oi în staul şi care totuşi săreau peste
zid, şi aceştia n-au fost alţii decât hoţii, tâlharii şi străinii.
Cărturarii se considerau cei mai mari păstori ai turmei lui
Dumnezeu şi că erau chiar infailibili; şi când colo, Domnul Isus i-a
numit hoţi, tâlhari şi străini!
Oare de ce i-a numit Fiul lui Dumnezeu pe cărturari hoţi,
tâlhari şi străini? El i-a numit hoţi, fiindcă hoţii sunt cei ce îşi
deposedează semenii. Tot astfel şi cărturarii au acţionat energic şi
cu toată autoritatea lor ca să-L deposedeze pe Fiul lui Dumnezeu de
urmaşi, pe El, care era Marele şi Adevăratul Păstor, ca şi în cazul
orbului vindecat şi al multor altora. El i-a numit tâlhari, fiindcă
tâlharii sunt aceia care se folosesc de violenţă ca să-şi deposedeze
semenii. Tot astfel şi cărturarii s-au dedat chiar şi la acte de
violenţă şi de intimidare ca să îndepărteze oamenii de la Marele
Păstor al oilor şi singurul Mântuitor, ca în cazul excluderii acestui
orb vindecat şi al multor altora 10. Şi, Domnul Isus i-a numit pe
cărturari străini, pentru că erau străini de Dumnezeu şi de popor.
Dacă Tatăl Domnului Isus era Dumnezeul lor şi dacă oamenii
pentru care Mântuitorul a venit să-Şi dea viaţa ca Adevărat Păstor
erau turma lor, atunci n-ar fi fost oponenţii Fiului lui Dumnezeu.
Ei, ca străini, hoţi şi tâlhari, au imitat glasul păstorului, pentru a
induce în eroare oile din staul, dar Marele şi Bunul Păstor i-a
demascat 11.
Cărturarii erau păstori falşi şi răi, ca mulţi alţii din istoria
poporului evreu, care au risipit turma şi au umblat după folosul lor.
Dumnezeu a spus prin Prorocul Ieremia: "Vai de păstorii care
nimicesc şi risipesc turma păşunii Mele" (23:1). Şi prin Prorocul
59
Ezechiel, Dumnezeu de asemenea a zis: "Vai de păstorii lui Israel,
care se pasc pe ei înşişi! Nu trebuie păstorii să pască turma?" (34:2).
Cărturarii au alungat o oaie din staul într-un mod tragic şi cu un
scop mârşav, dar a găsit-o Marele şi Bunul Păstor.
Dacă păstorii lui Israel erau orbi şi falşi, atunci cum putea să
vadă poporul? Întrebarea pe care Şi-a pus-o Mântuitorul, L-a făcut
să elucideze problema şi, demascându-i pe cărturari ca fiind păstori
falşi şi răi 12.
Astfel, când Domnul Isus a folosit expresia de accentuare
asupra acestui mare adevăr cu privire la cărturari în auzul
mulţimilor din curtea cea mare a templului: "Adevărat, adevărat vă
spun", şi a continuat "că cine nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare
pe altă parte, este un hoţ şi un tâlhar", a spus cu alte cuvinte: "Eu vă
asigur în modul cel mai solemn că aceşti cărturari care l-au alungat
pe orbul vindecat din sinagogă, ca şi pe mulţi alţii, pentru că a crezut
în Mine şi M-a mărturisit ca Mesia, sunt cu mult mai vinovaţi decât
hoţii, tâlharii şi păgânii, fiindcă ei Îl deposedează pe Dumnezeu de fii
şi nu pe oameni de nişte oi, şi comit aceste fapte cu mai mare violenţă
decât tâlharii".
În al doilea rând, textul citat ne arată
II. DESCOPERIREA MARELUI ŞI BUNULUI PĂSTOR

Domnul Isus când a zis în paroimie: "Dar cine intră pe uşă
este păstorul oilor. (3). Portarul I-o deschide…" (v.2-3), S-a descoperit
cărturarilor şi întregului auditoriu că El era Marele şi Bunul Păstor
pentru că, aşa cum am văzut mai înainte când am explicat detaliile
simbolice ale paroimiei, păstorul Îl reprezintă pe Domnul Isus.
Ca să-L cunoaştem pe Domnul Isus cât mai bine în calitate
de Păstor, trebuie să-I studiem acest titlu cu mintea unui evreu, în
special a unui iudeu, pentru că El S-a descoperit ca Mare şi Bun
Păstor pe fondul concepţiei evreilor şi, în mod special al iudeilor pe
care îl aveau cu privire la păstori.
O parte principală a Iudeii era un platou central care se
întindea de la Betel la Hebron şi cuprindea o zonă de 50 km,
inclusiv Ierusalimul, şi varia de la 20 la 25 km lăţime. Terenul, în
cea mai mare parte era accidentat şi pietros, acesta fiind motivul
pentru care Iudeea era mai mult un ţinut pentru păşunat decât
agricol; aşa se explică şi faptul că iudeii erau foarte familiari cu
păstoritul 13.
Viaţa păstorilor iudei era foarte grea. În Iudeea nici o turmă
n-a păşunat vreodată fără păstor şi păstorul n-a fost scutit
niciodată de grijă. Iarba era mică, oile erau obligate să umble mult,
nu erau ziduri de protecţie; astfel, că ele trebuiau supravegheate
60
bine. Pe ambele părţi ale platoului îngust, pantele coborau brusc
spre deşerturi stâncoase, iar oile erau întotdeauna în pericol să
cadă în prăpăstii şi să piară.
Israelul pe timpul Domnului Isus
61
Păstorului i se cerea întotdeauna să aibă o mare grijă şi el
era în pericol în orice moment. El trebuia să păzească turma şi de
animale sălbatice, în special de lupi, precum şi de hoţii şi tâlharii,
care stăteau întotdeauna gata să fure oile. Exploratorul George
Adam Smith a scris: "În regiunile muntoase necultivate, urlă hienele
noaptea. Pe toţi păstorii pe care îi întâlneşti, îi vezi obosiţi, veghind,
bătuţi de vânt, rezemaţi de toiag şi uitându-se spre turmă, pentru că
toţi îşi păzesc oile cu tragere de inimă. Acesta era motivul pentru care
evreii atribuiau împăraţilor titlul de păstor! Şi aceasta era cauza
pentru care Mântuitorul a luat păstorii din Iudeea ca simbol al
sacrificiului pentru turmă!" 14.
Ciobanul cu praştia
David il ucide pe Goliat cu praştia
Echipamentul păstorului era foarte simplu, compus din

patru obiecte: primul obiect era traista confecţionată din pielea
unui animal, în care păstorul îşi ducea mâncarea modestă, care de
obicei consta dintr-o pâinişoară, adeseori făcută din orz, fructe
uscate, câteva măsline şi brânză; al doilea obiect era praştia. Evreii
şi, în mod special ciobanii din Iudeea, mânuiau praştia cu iscusinţă
atât de mare, încât puteau să ţintească cu precizie. În Cartea
62
Judecători citim:
"Aceştia, aruncând o
piatră cu praştia,
puteau să ochiască
un fir de păr şi nu
dădeau greş" (20:16).
Păstorul îşi folosea
praştia ca armă de
atacare, cât şi de
apărare, dar o mai
folosea şi cu un alt
scop curios şi
interesant. Evreii nu
ţineau câini la turme
şi la stâne. Astfel,
când păstorul voia să
întoarcă înapoi o
oaie răzleaţă nu se
folosea de câini, ci de
Păstorul cel Bun
praştie. El îşi punea
o piatră în praştie şi
o arunca exact înaintea
botului oii, ca o averizare, să
se întoarcă înapoi 15; al treilea
obiect al păstorului era
ciomagul. Ciomagul era
scurt, făcut dintr-un lemn
rezistent, avea la capăt un
nod, tot de lemn, şi adeseori
erau bătute pe el multe cuie
scurte, pentru a fi mai greu şi
mai estetic. La capăt avea o
gaură în care era prinsă o
curea, cu ajutorul căreia
agăţa ciomagul de cureaua de
la brâu. Acest ciomag servea
ca armă de apărare pentru el,
cât şi pentru turmă împotrva
fiarelor şi hoţilor. Şi al
patrulea obiect pe care îl avea
păstorul asupra lui era cârja,
numită şi toiag. Era
Păstorul cel Bun cu mieluşelul în braţe
încovoiată la capăt pentru a
63
putea prinde şi trage cu ea oaia din prăpastie. Seara, când păstorul
îşi ducea turma la staul, el trecea la uşă sub cârjă fiecare oaie ca să
vadă dacă nu cumva s-a rănit vreuna dintre ele în cursul zilei
(Lev.27:32; Ezech.20:37) 16.
Păstorul israelian şi, în special, păstorul iudeu, se evidenţia
prin vegherea permanentă, vigilenţă continuă, curaj de neînfrânt şi
dragoste răbdătoare faţă de oi 17.
Evreii au o legendă foarte frumoasă şi îndrăgită care explică
de ce Dumnezeu l-a ales pe Moise să fie conducătorul poporului
evreu. În acea legendă scrie că atunci când Moise păzea oile
socrului său în pustie, i s-a pierdut un ied. Moise l-a căutat până
când l-a găsit la un izvor de apă, dincolo de o trecătoare
prăpăstioasă şi adâncă. Când a ajuns la el, Moise i-a zis: "N-am ştiut
că tu te-ai rătăcit pentru că ţi-a fost sete. Acum, tu trebuie să fi
obosit." L-a luat pe umăr şi l-a trecut înapoi cu mare risc. Atunci
Dumnezeu i-a zis: "Pentru că ţi-ai arătat mila faţă de un ied care
aparţine unui om, tu vei îngriji turma Mea, Israel" 18.
Oile îşi urmează păstorul

Sunt de spus cinci lucruri în legătură cu calitatea de Păstor a
Domnului Isus:
a) Primul lucru îl găsim în textul citat: Aşa cum am mai
amintit, capitolul 10 are legătură cu capitolul 9, care ne arată cum
64
orbul vindecat credea în Domnul Isus şi Îl mărturisea, şi cum
cărturarii l-au exclus pentru aceasta din sinagogă. Iar, în primele
şase versete din capitolul 10, Mântuitorul i-a demascat pe cărturari
în paroimie ca păstori falşi şi răi. Apoi, tot în capitolul 9, după ce
cărturarii l-au exclus pe orbul vindecat, Mântuitorul ca un Bun
Păstor, l-a inclus în turma Sa. Iar, în paroimia din primele 6
versete, ale capitolului 10, Domnul Isus S-a descoperit autorităţilor
ecleziastice şi tuturor evreilor care erau în curtea templului, ca
Mare şi Bun Păstor 19.
b) Al doilea lucru îl găsim în discursul Mântuitorului ţinut în
restul capitolului 10, care nu era altceva decât un comentariu
asupra adevărurilor celor mai esenţiale pe care le-a spus în cele
două paroimii din primele 10 versete. Am văzut că Fiul lui
Dumnezeu S-a descoperit în cele două paroimii înaintea
autorităţilor ecleziastice şi înaintea poporului evreu care se afla în
curtea templului că era Marele şi Bunul Păstor, iar, în comentariul
pe care L-a făcut asupra lucrurilor celor mai importante pe care le-a
spus în cele două paroimii, El a scos în evidenţă de trei ori această
descoperire supremă că era Marele şi Bunul Păstor, arătând
totodată şi importanţa supremă a acestei realităţi, zicând: "Eu sunt
Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi" (v.11).; "Eu
sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele şi ele Mă cunosc pe
Mine" (v.14); şi "Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi
pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu şi va fi o
turmă şi un Păstor" (v.16).
c) Al treilea lucru îl găsim în prorociile Vechiului Testament
că Mesia va fi Marele şi Adevăratul Păstor. Dumnezeu a spus prin
Prorocul Ezechiel: "Voi pune peste ele un singur păstor care le va
paşte, şi anume pe Robul Meu David; El le va paşte. El va fi păstorul
lor" (34:23). Titlul "Robul Meu David" din cartea Prorocului Ezechiel
înseamnă Mesia davidic, sau Mesia din linia genealogocă a
împăratului David 20. Şi, tot Cel Preaînalt a zis şi prin Prorocul Isaia
în legătură cu Mesia: "El Îşi va paşte turma ca un Păstor, va lua mieii
în braţe, îi va duce la sânul Lui şi va călăuzi blând oile care
alăptează" (39:11). Aceste prorocii din Vachiul Testament s-au
împlinit prin descoperirea Domnului Isus în aceste două paroimii
din capitolul 10 şi din comentariul Lui făcut în legătură cu
descoperirea că El era Păstorul cel Mare şi Bun 21.
d) Al patrulea lucru îl găsim în Evanghelii, cum Domnul Isus
afirma şi confirma mereu că era Marele şi Adevăratul Păstor. El a
zis ucenicilor care I-au fost prima şi cea mai mică turmă: "Nu te
teme, turmă mică; pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăţia"
(Luca 12:32). Şi, tot El a spus înainte de a înmulţii cele cinci
65
pâinişoare şi doi peştişori cu care a săturat cinci mii de bărbaţi fără
femei şi copii: "Când a văzut mulţimile, I s-a făcut milă de ele, pentru
că erau necăjite şi risipite ca nişte oi care n-au păstor" (Matei 9:36;
Marcu 6:34).
e) Al cincilea lucru pe care îl avem de spus în legătură cu
calitatea Domnului Isus de Păstor se află în Epistole: Apostolii L-au
numit pe Mântuitor Marele Păstor al oilor şi Păstorul Sufletelor.
Apostolul Pavel a scris în Epistola sa către Evrei: "Dumnezeul Păcii,
care, prin sângele legământului celui veşnic, L-a înviat din morţi pe
Domnul nostru Isus, Marele Păstor al oilor" (13:20). Iar Apostolul
Petru a scris în întâia sa Epistolă Sobornicească: "Căci eraţi ca nişte
oi rătăcite. Dar acum v-aţi întors la Păstorul şi Episcopul
sufletelor voastre" (2:25).
În al treilea rând, pasajul citat ne arată
III. CHEMAREA OILOR FĂCUTĂ DE CĂTRE MARELE ŞI

BUNUL LOR PĂSTOR DE A-L URMA
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus, spunând în
continuare în paroimie: "Portarul îi deschide uşa şi oile aud glasul
lui; el îşi cheamă oile pe nume şi le scoate afară din staul (4). După
ce şi-a scos toate oile, merge înaintea lor şi oile merg după el, pentru
că îi cunosc glasul (5). Nu merg deloc după un străin, ci fug de el,
pentru că nu cunosc glasul străinilor" (v.3-5).
Ca să înţelegem această problemă esenţială şi de mare
importanţă din paroimie, care este chemarea făcută oilor, de către
Marele şi Bunul Păstor de a-L urma, trebuie să cunoaştem din nou
alte patru detalii de fond ale textului, pe care Mântuitorul le-a luat
de la păstoritul din Israel şi ne-a vorbit în termenii obiceiurilor
practicate de către aceştia:
a) Primul detaliu este glasul păstorului. În Răsărit, oile
cunoşteau glasul păstorului. Comentatorii W. Hendriksen şi F.F.
Bruce ne spun că se oboşnuia adeseori ca păstorii să adăpostească
peste noapte mai multe turme într-un staul. În asemenea cazuri,
păstorii stăteau dimineaţa la uşa staulului şi fiecare dintre ei îşi
chema turma, iar oile, cunoscându-le glasul, veneau la ei 22. Acelaşi
lucru ne relatează şi cercetătorul H.V. Morton, care a zis că a văzut
cum doi păstori au adăpostit turmele lor pe timpul nopţii într-o
peşteră ce se afla lângă Betleem. Unul dintre ei se afla lângă uşa
staului, iar celălalt stătea mai la distanţă. Cel de lângă uşă a dat un
anumit semnl pe care îl cunoşteau numai oile lui şi îndată toată
turma lui a venit la el 23.
H.V. Morton ne istoriseşte mai departe, cum păstorii vorbeau
oilor şi cum acestea îi înţelegeau. Cercetătorul amintit a zis că odată
66
când se găsea pe nişte dealuri din apropierea Ierihonului, l-a auzit
pe un păstor vorbind caprelor melopeic, care era o limbă ciudată a
caprelor şi a oilor. Morton spunea că o turmă de capre care cobora
de pe un deal, s-a oprit la un tufiş care se afla pe un petic de
verdeaţă, în timp ce păstorul urcase o porţiune destul de mare a
unui alt deal. Păstorul şi-a ridicat glasul şi a chemat caprele prin
nişte sunete de-ale lor, iar acestea, ca răspuns, toate şi-au întors
capetele către el, au scos nişte sunete tremurânde de frică şi totuşi
n-au vrut să asculte. Turma a fost chemată din nou, dar ea nici
acum n-a vrut să părăsească tufişul, ci dimpotrivă a dat ca răspuns
un fel de râs nechezat. Dar, în schimb, capra conducătoare care
avea un clopoţel, a venit la păstor. Păstorul a luat capra cu
clopoţelul şi s-a ascuns cu ea după o stâncă. Turma, când a văzut
că a dispărut păstorul şi capra cu clopoţelul, s-a speriat. Păstorul a
scos un râs ciudat şi a chemat printr-un sunet turma din nou la el,
după care toate caprele au venit fugind la el 24.
W.M. Thomson, de asemenea ne istoriseşte cum păstorii îşi
chemau oile rămase în urmă şi cum îi ascultau, iar atunci când le
chema un străin, ele se opreau, ridicau capul şi se alarmau; şi dacă
strinul repeta chemarea, ele fugeau de el, pentru că nu-i cunoşteau
glasul 25.
b) Al doilea detaliu este cunoaşterea oilor pe nume de
către păstor. În Israel era o strânsă relaţie între păstori şi oi,
deoarece în acestă ţară, ca şi în întreg Orientul, oile nu se sacrificau
pentru carne, ci se creşteau pentru lână şi pentru miei, oile tăindu-
se numai la bătrâneţe, erau cu păstorii ani de zile. Păstorii, pentru
că erau familiari cu oile, le puneau nume şi chemau fiecare oaie pe
nume. Se obişnuia ca aceste nume să fie descriptive: "Ureche
neagră", "Picior maro", etc 26.
c) Al treilea detaliu este obiceiul păstorului de a merge
înaintea oilor. Păstorul după ce îşi scotea oile, mergea înaintea lor,
iar ele îl urmau. Păstorii orientali nu îşi mânau niciodată oile, ci
întotdeauna mergeau înaintea lor 27. Păstorul mergea primul să
vadă dacă drumul era sigur şi fără nici un pericol. Unul dintre
cercetători a spus că a văzut odată cum un păstor a vrut să-şi
treacă turma peste un râu, dar oile s-au oprit la mal şi n-au vrut
să-l umeze prin apă. Atunci păstorul a luat în braţe un miel şi a
trecut apa cu el. Oaia mamă când şi-a văzut mielul în braţele
păstorului, a intrat prima în râu după păstor şi după ea a trecut
râul întreaga turmă 28.
d) Şi al patrulea detaliu este refuzul oilor de a merge după
păstori străini. Când erau adăpostite mai multe turme într-un
67
staul nu s-a întâmplat niciodată ca într-o anumită dimineaţă vreo
oaie să fi ascultat de glasul unui străin şi să-l urmeze.
Domnul Isus când a zis: "Portarul îi deschide (uşa) şi oile aud
şi cunosc glasul păstorului" (v.3-4), a spus cu alte cuvinte: "Aşa
cum oile îşi cunosc păstorul lor, tot aşa şi Eu Mă descopăr acum lumii
într-un mod special ca şi ea să-Şi cunoască Păstorul, să-L accepte şi
să-L urmeze.” Când Domnul Isus a zis: "El (păstorul) îşi cheamă oile
pe nume şi le scoate afară din staul" (v.3), a spus cu alte cuvinte:
"Dacă un păstor bun din Răsărit îşi cunoaşte fiecare oaie în parte şi o
cheamă pe nume, atunci cu atât mai mult Eu, în calitate de Mare şi
Bun Păstor, cunosc fiecare fiinţă umană, îi ştiu toate necazurile şi
păcatele, o chem pe nume să Mă urmeze şi Îmi dau viaţa ca să-i
devin Mântuitor". Când Mântuitorul a zis: "După ce şi-a scos toate
oile, merge înaintea lor şi oile merg după el" (v.4), a spus cu alte
cuvinte: "Aşa cum păstorii din Israel şi întreg Orientul îşi cheamă oile
în fiecare dimineaţă ca să iasă din staul şi să-i urmeze, şi ele,
cunoscându-le glasul, îi ascultă, tot aşa şi Eu, în calitate de Mare şi
Bun Păstor, fac acum un mare apel către toţi aceia care Mă acceptă
ca Păstor şi Îmi cunosc glasul, să Mă urmeze." Şi, într-adevăr, de
atunci şi până astăzi fiecare oaie a lui Cristos care Îi cunoaşte
glasul, ascultă de această mare chemare a Lui, urmându-L. Şi când
Fiul lui Dumnezeu a zis: "(Oile) nu merg deloc după un străin, ci
fug de el…" (v.5), înseamnă parafrazat: "Aşa cum o oaie nu ascultă
de glasul unui străin şi nu-l urmează, ci fuge de el, tot astfel, nimeni
dintre cei ce Mă descoperă pe Mine ca Mare şi Bun Păstor, nu merge
după alţi păstori, fie vocile lor cât de fermecătoare, fiindcă ştiu că
acestea sunt glasurile altor păstori care, nu numai că sunt străini,
dar chiar falşi şi oponenţi păstorului lor".
Când Fiul lui Dumnezeu a rostit acest detaliu din paroimie
cu privire la chemarea oilor Lui, făcută în calitate de Mare şi Bun
Păstor ca ele să-L urmeze, El n-a avut în vedere numai marele Lui
auditoriu din curtea templului care Îl asculta atunci, dar şi toate
generaţiile lumii.
Evanghelistul Ioan a încheiat prima paroimie cu cuvintele:
"Isus le-a spus această parabolă, dar ei n-au înţeles despre ce le
vorbea" (v.6). În textul grecesc nu scrie nici "pildă" şi nici "parabolă",
ci paroimie.
Credem că, cuvintele din acest verset "dar ei n-au înţeles
despre ce le vorbea", sunt strâns legate de cuvintele Domnului Isus
pe care le-a spus în versetul 4 din paroimie: "După ce şi-a scos toate
oile". Dacă toate oile din staul cunosc glasul păstorului care le
cheamă în fiecare dimineaţă, iar ele, ascultându-l, îl urmează,
atunci cum de cărturarii şi aproape toţi evreii care erau în curtea
68
templului n-au înţeles glasul chemării Marelui şi Bunului Păstor
din paroimie? Răspunsul este că noi avem de a face aici cu cea mai
mare tragedie. Dacă şi oile, care sunt cunoscute ca fiind cele mai
prostuţe animale, cunosc, înţeleg şi ascultă de glasul ciobanului lor,
atuci cărturarii, care se considerau cei mai înţelepţi oameni şi erau
conducătorii spirituali ai lui Israel, cât şi întreg Israelul care
pretindea că este poporul lui Dumnezeu, cum de n-au cunoscut, n-
au înţeles şi n-au ascultat de glasul chemării Marelui şi Bunului
Păstor? Faptul acesta ne arată în modul cel mai clar că ei nu făceau
parte din turma acestui Păstor trimis de Dumnezeu. Cuvintele
Apostolului Ioan "dar ei n-au înţeles despre ce le vorbea", au mai
mult un înţeles figurativ şi adânc decât literal şi de suprafaţă, ceea
ce era caracteristic Evangheliei lui, aşa cum am văzut când am
tratat studiul intitulat Nunta din Cana (Vol.II,Stud.13). Ei au
înţeles aproape cu toţii însemnătatea acestei paroimii, de aceea
Domnul Isus n-a explicat nici un detaliu din ea. Mântuitorul a lăsat
ca ei, cât şi poporul, singuri să interpreteze detaliile simbolice ale
paroimiei, pe cine reprezintă "cei ce nu intră pe uşă în staul, ci sar
pe altă parte", pe "hoţi", "tâlhari" şi "străini", pentru că ştia că le
înţelegeau. Dacă marele auditoriu al Domnului Isus n-ar fi înţeles
însemnătatea paroimiei, aceasta înseamnă că El ar fi vorbit în vânt.
Comentariul Mântuitorului făcut în discursul Său pe fondul
paroimiei nu înseamnă că ascultătorii Lui n-au înţeles ce a spus în
acest fel de vorbire, ci că El a avut de abordat mai multe adevăruri
valoroase vizavi de cele două paroimii; şi că unul din aceste
adevăruri era că El, în calitate de Mare şi Bun Păstor care era trimis
de Dumnezeu, avea menirea să separe Noul şi Adevăratul Israel de
naţiunea Israel, aşa cum vom vedea în studiile următoare 29.

3. Op. cit. pp. 99-100;
Ellis, D.J., John, p. 1249;
5. Op. cit. p. 97.
6. Op. cit. p. 98;
69
11. Op. cit. pp. 105-106.
14. Op. cit.
15. Op. cit. p. 55.
16. Op. cit. pp. 55-56.
17. Op. cit. pp. 53, 55.
18. Op. cit. pp. 54-55.
19. Ellis, D.J., John, p. 1249.
20. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 223-224.
22. Op. cit. p. 105;
23. Morton, H.V., In the Steps of the Master, p. 153;
24. Morton, H.V., In the Steps of the Master, p. 154-155;
25. Op. cit. p. 57.
26. Op. cit. p. 26;
27. Op. cit.
70
5. CRISTOS, UŞA OILOR
Ioan 10 : 7 - 10
7. Isus le-a mai zis: "Adevărat, adevărat vă spun că Eu sunt

Uşa oilor.
8. Toţi cei care au venit înainte de Mine sunt hoţi şi tâlhari; dar
oile n-au ascultat de ei.
9. Eu sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va
intra şi va ieşi, şi va găsi păşune.
10. Hoţul nu vine decât să fure, să junghie şi să distrugă. Eu
am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug."
Am văzut că în paroimia din studiul trecut, Domnul Isus S-a
descoperit ca Marele şi Bunul Păstor, şi că Îşi chema oile din staul
ca să-L urmeze, iar în paroimia din acest text, El S-a descoperit că
este Uşa oilor prin care ele pot intra în staul, ca să se odihnească,
să fie în siguranţă şi din care pot ieşi la păşune 1.
Acest text intitulat Cristos, Uşa oilor, ne arată trei lucruri:
descoperirea Domnului Isus în calitate de Uşa oilor; demascarea,
din nou, a cărturarilor şi fariseilor, care n-au vrut să intre pe
această Uşă; şi promisiunile făcute oilor care intră pe acestă Uşă.
I. DESCOPERIREA DOMNULUI ISUS ÎN CALITATE DE

UŞA OILOR
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând
mulţimii din curtea templului: "Adevărat, adevărat vă spun că Eu
sunt Uşa oilor" (v.7).
În Papirusul 75 care a fost descoperit în secolul al doilea, cât
şi în alte papirusuri coptice din Egipt, nu scrie că Domnul Isus a
71
zis: "Eu sunt Uşa oilor", ci că El ar fi spus: "Eu sunt Păstorul oilor" 2.
Cercetătorul C.C. Torrey a fost de părere că unul dintre primii
copişti ar fi inversat cuvântul Păstor cu cel de Uşă şi că Domnul
Isus ar fi zis: "Eu sunt Păstorul oilor" 3. Papirusul 75 a influenţat pe
unii dintre bibliologi, ca în cazul lui James Moffatt, care a scris în
versiunea Bibliei pe care a tradus-o spre deosebire aproape de toţi
ceilalţi bibliologi, că Domnul Isus a zis: "Eu sunt Păstorul oilor" şi
să treacă versetul 9 în paranteză, aşa cum el este redat în paiprusul
amintit. Din 20 de traduceri şi versiuni ale Bibliei: 8 în limba
engleză, 3 în germană, 2 în greacă, 2 în rusă, 2 în sârbă, 2 în
română şi 1 în ucraineană, numai versiunea lui James Moffatt din
limba engleză a luat de bun versetul 7 din papirusul 75 şi trecerea
în paranteză a versetului 9. Majoritatea bibliologilor, nu s-a lăsat
influenţată de versetele 7 şi 9 din textul papirusului 75 şi aceasta
din trei motive: a) pentru că nu acesta este originalul Evangheliei
după Ioan; b) pentru că în toate celelalte papirusuri şi manuscrise
scrie că Domnul Isus a zis: "Eu sunt Uşa oilor" şi nu "Eu sunt
Păstorul oilor"; şi c) fiindcă este cu mult mai logic să credem că a
greşit copistul papirusului 75 decât să avem certitudinea că au
greşit toţi ceilalţi copişti ale tuturor celorlalte manuscrise ale
Evangheliei după Ioan şi toţi bibliologii.
Dar, pe lângă aceste argumente, avem încă unul tot atât de
convingător. Tot în secolul al doilea când s-a descoperit papirusul
75, s-a descoperit şi istorisirea martirajului lui Iacov, fratele
Domnului Isus, pe care a redat-o un scriitor palestinian cu numele
Hegesippus. Acesta a scris că atunci când instanţa îl provoca pe
Iacov, fratele Domnului să rostească o blasfemie şi îl întreba: "Ce
însemnătate au cuvintele lui Isus când a zis: «Eu sunt Uşa oilor»? El,
deşi ştia că ei i-au întins prin această întrebare o cursă, totuşi a
răspuns: «Cuvintele lui Isus: 'Eu sunt Uşa oilor' înseamnă că El este
Uşa mântuirii»" 4. Se ştie că Iacov, fratele Domnului a fost martirizat
în anul 62 după Cristos, în intervalul după moartea lui Festus şi a
preluării puterii de către succesorul lui, aşa cum ne relatează
istoricul evreu Iosif Flavius 5. Apoi, se ştie că Apostolul Ioan a scris
Evanghelia în anul 98, aşa cum am văzut în studiul intitulat
Autorul celei de a patra Evanghelii (Vol.I,Stud.7). De aici se văd
clar trei lucruri: a) că Marele Sanhedrin care îl condamna pe Iacov
la moarte, nu cunoştea aceste cuvinte ale Domnului Isus din
Evanghelia după Ioan, pentru că ea încă nu fusese scrisă; b) că
acest for suprem al naţiunii evreieşti cunoştea aceste cuvinte direct
din gura Mântuitorului, rostite în urmă cu 30 de ani şi pe care
sinedriştii nu le uită, pentru că erau ca un ghimpe care le înţepa
conştiinţa încontinuu; c) şi, cu atât mai mult, apostolii nu puteau
72
să uite aceste cuvinte, fiindcă pentru ei ele erau foarte valoroase.
Iacov, chiar dacă nu le-a auzit direct din gura Domnului Isus, le
ştia din predicile şi mărturia apostolilor.
Am văzut în studiul trecut că în primele zece versete avem
două paroimii: una în primele 6 versete şi a doua în textul citat. Şi
tot atunci ne-am informat că metaforele paroimiei sunt de două
feluri: metafore de fond ale tabloului şi metafore simbolice, că
metafora simbolică: "Păstorul care intră pe uşă", Îl reprezintă pe
Domnul Isus şi că uşa era o metaforă de fond, fără nici o
reprezentare, pentru că Bunul Păstor nu putea fi în acelaşi timp şi
uşa şi să intre prin ea. Pe când, Domnul Isus care S-a descoperit
tainic în prima paroimie, că era Marele şi Bunul Păstor, acum în a
doua paroimie, El ni S-a revelat că era Uşa. Astfel, în această
paroimie, Uşa Îl reprezintă pe Cel care S-a descoperit în prima
paroimie că era Marele şi Bunul Păstor. Nouă ne vine greu să
înţelegem lucrul acesta; pe când, pentru ascultătorii Domnului
Isus, metafora uşii era simplă şi uşor de priceput, fiindcă El a luat-o
din păstoritul evreiesc cu care ei erau familiari.
În Israel erau două feluri de staule: era un staul comunal în
care se adunau în nopţile de iarnă toate turmele dintr-un sat sau
dintr-o cetate. Aceste staule aveau o singură uşă puternică, la care
veghea un portar. La acest fel de staul S-a referit Domnul Isus în
prima Sa paroimie, aşa cum am văzut în studiul trecut. Iar în
sezonul de vară, când oile erau duse în munţi, era un alt fel de
staul în care ele erau adăpostite în timpul nopţii. Aceste staule erau
nişte spaţii mari situate în câmpii sau munţi, împrejmuite cu un zid
de piatră netencuit şi fără acoperiş. Staulele de vară se deosebeau
de cele de iarnă prin faptul că erau fără uşă şi fără portar. Peste
noapte, păstorul dormea întins de-a curmezişul la intrare în staul.
Nimeni nu putea să iasă din staul sau să intre în acesta altfel decât
peste trupul păstorului care, în înţeles figurativ era uşa vie a oilor
6.
Domnul Isus când a zis cărturarilor, fariseilor şi întregii

mulţimi care se afla în curtea templului la sărbătoarea cea mare a
Înnoirii acestuia: "Adevărat, adevărat vă spun că Eu sunt Uşa oilor",
a zis tuturor acestora cu alte cuvinte: "Vă spun în modul cel mai
solemn că Eu care v-am zis adineaori că sunt Marele şi Bunul Păstor
pe care L-a trimis Tatăl, acum separ Noul şi Adevăratul Israel de
Israelul naţional şi formez din el şi din toate naţiunile pământului un
Israel Spiritual: Biserica Mea; şi totodată, vă asigur că Eu sunt Uşa
acestei turme adevărate ale lui Dumnezeu şi că nimeni nu poate să
intre în turma aceasta şi să găsească mântuire decât prin Mine" 7.
73
Acest adevăr l-a transmis şi Apostolul Pavel când a scris în
Epistola sa către Efeseni: "Căci prin El şi unii şi alţii avem intrare la
Tatăl" (2:18) şi în Epistola către Evrei: "Astfel dar, fraţilor, fiindcă
prin sângele lui Isus avem o intrare liberă în Locul Prea Sfânt (20) pe
calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El prin perdeaua
dinăuntru, adică trupul Său" (10:19-20).
Uşa de la staulul oilor
II. DEMASCAREA DIN NOU A CĂRTURARILOR ŞI A

FARISEILOR DE CĂTRE DOMNUL ISUS PENTRU CĂ, NEVRÂND
SĂ INTRE PE UŞĂ, NU ERAU PĂSTORI ADEVĂRAŢI, CI FALŞI
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând: "Toţi
cei care au venit înainte de Mine sunt hoţi şi tâlhari; dar oile n-au
ascultat de ei…(10). Hoţul nu vine decât să fure, să junghie şi să
distrugă" (v.8, 10).
Era o mare deosebire între Domnul Isus care era Marele şi
Bunul Păstor şi toţi ceilalţi pretinşi păstori care au venit înainte de
El, dar care erau hoţi şi tâlhari.
74
Prepoziţia grecească pro din care s-a tradus românescul
"înainte de Mine", a dat mult de lucru comentatorilor şi exegeţilor.
Dificultatea acestui cuvânt este dublă: ea constă mai întâi în
autenticitatea şi apoi în interpretarea lui.
a) În legătură cu autenticitatea acestui cuvânt, unii
comentatori se îndoiesc că expresia "înainte de Mine" din versetul
8, ar fi fost scrisă de Evanghelistul Ioan. Aceştia cred că aceste
cuvinte sunt adaosul unui copist mai vechi şi care au incluse în
textul Evangheliei după Ioan de aproape toţi copiştii. Aceşti
comentatori şi exegeţi au ajuns la această concluzie, deoarece
cuvintele amintite nu se găsesc în papirusurile 45 şi 75, şi nici în
codexul Sinaiticus 8.
Şi în cazul acesta, ca şi în cazul versetului 7 pe care l-am
tratat mai înainte în acest studiu, majoritatea bibliologilor nu s-a
lăsat influenţată de papirusurile 45 şi 75, şi de codexul Sinaiticus,
tot din trei motive: a) pentru că nu acestea sunt originalul
Evangheliei după Ioan; b) pentru că în toate celelalte papirusuri şi
manuscrise figurează şi cuvintele "înainte de Mine"; c) şi fiindcă este
cu mult mai logic să credem că au greşit copistii papirusurilor 45 şi
75 şi a codexului Sinaiticus decât să avem certitudinea că au greşit
toţi ceilalţi copişti ale tuturor celorlalte manuscrise ale Evangheliei
după Ioan şi toţi bibliologii.
b) Iar în ce priveşte interpretarea acestei prepoziţii,
comentatorii şi exegeţii împărtăşesc patru opinii:
(a) Unii dintre aceştia au luat grecescul pro ca pe o prepoziţie
de timp "înainte de", „mai devreme", aşa cum ea apare în multe
locuri în Evangheliile Sinoptice şi în Evanghelia după Ioan (Matei
8:29, etc. şi Ioan 11:55; 12:1; 13:1,19; 17:5,24). Mulţi comentatori
şi exegeţi au zis că aici avem o prepoziţie de timp şi că ea s-ar fi
referit la prorocii Vechiului Testament până la Ioan Botezătorul 9.
Această opinie este contrazisă de o pleiadă de comentatori şi
exegeţi, care spun că Domnul Isus n-a avut în vedere aici, în mod
sigur, pe predecesorii Lui mari ca: Avraam, Moise, prorocii
Vechiului Testament şi Ioan Botezătorul 10.
(b) Alţi comentatori şi exegeţi ca W. Barclay, au tratat
grecescul pro tot ca pe o prepoziţie de timp şi au zis că aici avem de
a face cu Mesia falşi care s-au ridicat înainte de Cristos. În Israel se
ridicau încontinuu mulţi aventurieri care promiteau poporului
evreu că dacă îi va urma pe ei, vor aduce epoca de aur mult visată.
Toţi aceştia au fost nişte revoluţionari şi răsculători, care au crezut
că ei puteau aduce epoca de aur prin vărsare de sânge. Istoricul
evreu Iosif Flavius ne spune că numai în Iudeea au fost în acel timp
10.000 de răsculători numiţi zeloţi, care erau gata oricând să verse
75
râuri de sânge, şi astfel să aducă epoca de aur mesianică. Unul
dintre aceşti conducători de răscoală era şi Teuda şi altul Iuda
Galileanul, pe care îi găsim amintiţi în Fapte 5:36-37 11. Nici
această opinie nu poate sta în picioare, fiindcă contextul nu face
nici cea mai mică aluzie la Mesia falşi 12.
(c) Comentatorii B.F. Westcott şi F. Godet, au spus că
prepoziţia pro este sinonimă în acest verset cu prepoziţia proenon
şi înseamnă "în locul Meu". Aceştia susţin că Domnul Isus S-ar fi
referit aici la toţi aceia care s-au făcut păstori în locul Lui şi
pretindeau că ei deţin cheile Împărăţiei Cerurilor, şi că ei puteau
deschide şi închide porţile Împărăţiei lui Dumnezeu cui voiau.
Numai că adevărul era altul şi anume: că ei nu erau păstori
adevăraţi, ci hoţi şi tâlhari 13
(d) Şi a patra opinie susţinută de H.A.W. Meyer, J.P. Lange,
W. Hendriksen şi mulţi alţii, era că Domnul Isus a folosit prepoziţia
pro în versetul 8 atât ca pe o prepoziţie de timp, cât şi de loc; şi că
El, atunci când a rostit această prepoziţie, a avut în vedere pe
cărturarii care stăteau înaintea Lui şi cărora le vorbea, pentru că ei
erau învăţătorii lui Israel şi membrii Marelui Sanhedrin
(9:40;10:19); pentru că ei furau poporul prin intimidare (9:22), de la
Adevăratul Păstor, pentru ca să domnească peste el şi peste
conştiinţa lui ca nişte domnitori spirituali, iar dacă nu-şi atingeau
scopul prin ameninţări, atunci se foloseau de violenţă întocmai ca
nişte tâlhari; şi ei erau pe scenă şi îşi jucau rolul atunci când
Domnul Isus S-a coborât pe pământ. Acum este uşor de înţeles că
atunci când Fiul lui Dumnezeu a zis: "Toţi cei care au venit înainte
de Mine sunt hoţi şi tâlhari", S-a referit la cărturarii, care erau cu
toţii mai în vârstă ca El şi stăteau înaintea Lui, şi de ce El n-a
folosit verbul „a fi” la timpul trecut, ci l-a întrebuinţat la timpul
prezent 14.
Fericitul Augustin şi W. Hendriksen au explicat astfel aceste
cuvinte rostite de Mântuitorul înaintea cărturarilor şi a întregului
popor evreu care se afla în curtea mare a templului: că toţi
cărturarii care L-au auzit pe Marele şi Bunul Păstor, afirmând "Eu
sunt Uşa oilor" şi n-au intrat pe această Uşă, primindu-L pe Cristos,
ci au continuat să rămână păstori independenţi de El, au devenit
hoţi şi tâlhari, şi de atunci, orice păstor care nu intră în staul prin
această Uşă, ci sare prin puterea şi iscusinţa lui peste zid, este
păstor fals care n-are nimic comun cu Cristos; şi cu atât mai puţin,
el n-are chemarea de sus pentru acestă lucrare sacră de a păstorii
turma lui Cristos 15.
Comentatorii W. Hendriksen şi A.P. Lopuhin au spus că
atunci când Domnul Isus a zis: "Dar oile n-au ascultat de ei" (v.8), a
76
arătat că Turma Lui, supranumită Israelul Spiritual, a încetat să-i
urmeze pe cărturari fiindcă aceştia s-au lepădat de El, Marele şi
Bunul Păstor; şi a afirmat că tot de atunci oile Lui L-au urmat pe
El, Adevăratul şi Bunul lor Păstor şi nu pe aceşti păstori falşi
(v.3,14). Numai oile Israelului naţional, i-au urmat orbeşte pe aceşti
păstori falşi 16.
Mântuitorul a zis că oile Lui nu urmează niciodată pe un
păstor străin, fals şi ipocrit, care nu intră pe Uşă, ci sare pe altă
parte, pentru că menirea acestora nu este să îngrijească de turmă
şi, cu atât mai puţin, să-şi dea viaţa pentru ea, pentru că ei, în
realitate nu sunt păstori, ci hoţi, care caută să profite de turmă: s-o
fure şi s-o junghie. Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus
spunând: "Hoţul nu vine decât să fure, să junghie şi să distrugă"
(v.10).
Şi în al treilea rând, textul citat ne arată
III. PROMISIUNILE DOMNULUI ISUS FĂCUTE OILOR

CARE INTRĂ PE UŞĂ
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând: "Eu
sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra şi va
ieşi, şi va găsi păşune (10). …Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o
aibă din belşug" (v.9-10).
În aceste două versete, Marele şi Bunul Păstor a făcut oilor
Lui cinci promisiuni:
a) Prima Lui promisiune este mântuirea. El a zis: "Eu sunt
Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit" (v.9). Metafora uşii,
folosită de Mântuitorul când a spus: "Eu sunt Uşa" este una dintre
cele mai simple metafore pe care o poate înţelege chiar şi un copil,
dar care în acelaşi timp, are şi o profunzime de necuprins, nici chiar
de către cei mai mari învăţaţi. Cristos este pentru lume Uşa, şi Uşa
aceasta nu este un crez sau o biserică confesională, ci o Persoană:
Domnul Isus Cristos. Fiul lui Dumnezeu ne învaţă că în Turma Lui
sau în Creştinism nu se poate intra decât printr-o singură Uşă care
este El; şi că numai aceia care intră pe această Uşă sunt mântuiţi,
ceea ce înseamnă cu alte cuvinte că numai aceia care cred în
divinitatea Lui şi Îl acceptă pe El ca Domn şi Mântuitor, fie evrei fie
neevrei, au prin jertfa Lui ispăşitoare, o substituire care îi scapă de
pedeapsa veşnică. El a spus: "Eu sunt Uşa. Dacă intră cineva prin
Mine, va fi mântuit" 17.
b) A doua promisiune este accesul înaintea lui Dumnezeu.
Fiul lui Dumnezeu când a zis în calitate de Bunul Păstor al oilor
Lui: "Eu sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine … va intra şi va ieşi",
ne-a arătat prin această bine cunoscută expresie evreiască de
77
siguranţă absolută "de a intra şi a ieşi" (Numeri 27:17; Deut.28:6; 1
Împ.3:7; Ps.121:8), că numai prin această Uşă care este El, poporul
lui Dumnezeu are acces înaintea Tatălui Lui ceresc 18.
c) A treia promisiune este hrănirea lor în păşuni verzi şi
mănoase. Fiul lui Dumnezeu când a zis în calitate de Bunul Păstor:
"Eu sunt Uşa oilor" şi "cine va trece prin această Uşă, va găsi
păşune", ne-a promis că numai El are adevărata hrană pentru
sufletele noastre 19. Expresia, "va intra şi va ieşi, şi va găsi păşune",
mai înseamnă că cine intră prin Cristos în staulul oilor, va găsi
odihna cea mai bună şi va fi în cea mai mare siguranţă; şi cine iasă
prin această Uşă la păşune, va afla hrana cea mai delicioasă şi va fi
în afară de orice pericol.
d) A patra promisiune este asigurarea unei vieţi
abundente. Evanghelistul Ioan L-a citat pe Marele şi Bunul Păstor
spunând: "Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug"
(v.10). Păstorul cel Bun Se deosebeşte fundamental de hoţi şi de
tâlhari; şi lucrarea Lui, de asemenea se deosebeşte fundamental de
lucrarea acestora. Hoţii şi tâlharii vin cu scopuri egoiste: să fure, să
junghie şi să distrugă; iar Bunul Păstor n-a venit să primească ceva
de la noi, ci El să-Şi dea chiar viaţa pentru noi, şi prin dăruirea
vieţii Lui, să ne ofere o viaţă supraabundentă şi eternă.
Se spune că odată un ostaş roman mizerabil, nenorocit şi
fără vlagă, s-a dus la Iulius Cezar ca să-i ceară permisiunea de a se
sinucide, iar Imperatorul, uitându-se la el, l-a întrebat: "Omule, tu ai
trăit vreodată?" 20. Nimeni dintre muritori nu şi-a trăit vreodată
viaţa cu adevărat, de aceea a venit la noi Bunul Păstor, ca oile Lui
să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug. Când Fiul lui Dumnezeu ne
oferă mântuirea sufletului şi când ne dispare din conştiinţă simţul
vinei şi consecinţa păcatului, sufletul nostru se umple de pace şi
bucurie. Punerea noastră în relaţie cu Dumnezeu şi cu Împărăţia
Cerurilor de către Mântuitorul, ne aduce o altă doză mare de pace şi
bucurie, şi ne înzestrează viaţa cu o calitate nouă, ne mai
experimentată, iar odihna şi hrana pe care Bunul Păstor o dă
sufletelor noastre, ne umple de putere spirituală. Cu toate acestea
şi cu multe altele, Bunul Păstor a venit să ne înzestreze, astfel ca
oile Lui să aibă viaţă în adevăratul ei înţeles şi s-o aibă din belşug.
Mântuitorul când a zis: "Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu
v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se
înspăimânte" (Ioan 14:27), ne-a arătat că în Împărăţia lui
Dumnezeu sunt bunuri supreme pe care lumea nu ni le poate da,
dar nici nu ni le poate lua şi că sufletul nostru gustă încă de pe
acum din toate bunurile cereşti, prezente şi viitoare. Acesta este
78
motivul pentru care Apostolul Pavel a scris în Epistola sa către
Filipeni: "Pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere" (4:7).
e) Şi a cincea promisiune este înzestrarea lor cu viaţa
veşnică. A fi mântuit nu înseamnă numai a scăpa de osânda
veşnică, dar şi a avea viaţa eternă 21. Evanghelistul Ioan a scris:
"Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat pe singurul
Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu se piardă, ci să aibă viaţă
eternă (17). Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca
să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El" (3:16-17).
Dacă hoţii şi tâlharii fură şi junghie oile, păstorii falşi şi
egoişti se fac cu mult mai vinovaţi, pentru că ei distrug nu numai
trupurile, dar şi sufletele oamenilor şi le împing în pierzarea
veşnică, pe când, Bunul Păstor oferă oilor Lui viaţa veşnică. În
textul grecesc scrie pentru viaţa veşnică zoe aionios, care
înseamnă "viaţa pe care o tăieşte Dumnezeu", atât în ce priveşte
longevitatea cât şi calitatea.
Aceasta este descoperirea Domnului Isus ca Uşa oilor, care s-
a deschis spre un staul nou al poporului lui Dumnezeu, spre Cel
Preaînalt şi spre Împărăţia Cerurilor! Aceasta este demascarea
cărturarilor ca păstori falşi şi egoişti, care distrug sufletele
oamenilor mai grav decât cum distrug hoţii şi tâlharii turmele de oi!
Şi acestea sunt promisiunile Bunului Păstor pe care le-a făcut oilor
Lui!

Robinson, J.A.T., The Parable of the Shepherd (Twelve New
Testament Studies), pp. 67-75.
3. Torrey, C.C., Our Translated Gospel, pp. 108, 111-113;
4. Eusebius, Hist. Ecol., 2.23.12;
5. Davis, J.D., The Westminster Dictionary of the Bible, p. 281.
7. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, pp. 58-59;
MacDonald, W., Comentar la Noul Testament, p. 343, 348.
8. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 226, 237.
9. Chamberlain, W.D., An Exegetical Grammar of the Greek
New Testament, pp. 127-128;
11. Op. cit. pp. 59-60;
79
13. Bunaciu, I., Explicarea Evangheliilor, p. 230.
14. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 108-109;
Chamberlain, W.D., An Exegetical Grammar of the Greek
New Testament, pp. 128;
Bunaciu, I., Explicarea Evangheliilor, p. 230.
17. MacDonald, W., Comentar la Noul Testament, p. 243-244;
80
6. FELURILE PĂSTORILOR
Ioan 10 : 11 - 15
11. Eu sunt Păstorul cel Bun. Păstorul ce Bun îşi dă viaţa

pentru oi.
12. Dar cel plătit, care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt
ale lui, când vede lupul venind, lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi
le împrăştie.
13. Cel plătit fuge, pentru că este plătit şi nu-i pasă de oi.
14. Eu sunt Păstorul cel Bun. Eu Îmi cunosc oile Mele şi ele Mă
cunosc pe Mine,
15. aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi cum Îl cunosc Eu pe
Tatăl; şi Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele.
În acest text, Bunul Păstor scoate în evidenţă că Turma lui
Dumnezeu se află aproape întotdeauna, ca şi o turmă de oi, într-un
dublu pericol: din afară, din partea lupilor şi a hoţilor şi dinăuntru,
din partea păstorilor falşi; al doilea pericol fiind mai grav decât
primul. Dacă păstorul este bun, apărarea este puternică faţă de
pericolul de afară; iar dacă păstorul este rău, atunci vrăjmaşii din
afară pot pătrunde uşor în turmă pentru a o distruge. Acesta este
motivul pentru care Marele şi Bunul Păstor ne învaţă că lucrul cel
mai important pentru Biserica Sa este să aibă păstori buni, formaţi
după modelul Lui 1.
În acest text intitulat Felurile păstorilor, Marele şi Bunul
Păstor ne învaţă că au fost şi că vor fi mereu în Turma lui
Dumnezeu două feluri de păstori: păstori adevăraţi şi păstori falşi.
I. PĂSTORII ADEVĂRAŢI
81
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând: "Eu
sunt Păstorul cel Bun. Păstorul cel Bun îşi dă viaţa pentru oi … (14).
Eu sunt Păstorul cel Bun. Eu Îmi cunosc oile Mele şi ele Mă cunosc pe
Mine, (15). aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi cum Îl cunosc Eu
pe Tatăl; şi Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele" (v.11, 14-15).
Pentru a înţelege mai bine ce spunea Domnul Isus
cărturarilor, fariseilor şi tuturor evreilor care se aflau în curtea
templului, trebuie să cunoaştem mai întâi fondul pe care El vorbea
tuturor acestora şi după care ei Îl înţelegeau.
În Israel, păstorul se făcea răspunzător pentru oi în mod

total, iar dacă se întâmpla ceva cu o oaie şi nu putea să înlăture
pericolul, el trebuia să aducă un semn ca dovadă că nu avea nici o
vină. Prorocul Amos vorbeşte despre salvarea de către păstor, a
două picioare şi a unui vârf de ureche din gura unui leu (3:12).
Moise a arătat acelaşi
lucru când a scris în
Exod: "Dacă dobitocul a
fost sfâşiat de fiare
sălbatice, (păstorul) îl va
aduce ca dovadă şi nu va
fi dator să-i înlocuiască
dobitocul sfâşiat (12). Dar
dacă dobitocul a fost
furat de la el, va fi dator
faţă de stăpânul lui să i-l
înlocuiască" (22:13,12).
Lupul din Israel David a zis împăratului
Saul: "Robul tău păştea
oile tatălui său. Şi când un leu sau un urs venea să-i ia o oaie din
turmă, (35) alergam după el, îl loveam şi-i smulgeam oaia din gură.
Dacă se ridica împotriva mea, îl apucam de falcă, îl loveam şi-l
omoram" (1 Sam.17:34-35). Prorocul Isaia a descris groaza
păstorilor la urletele fiarelor sălbatice când căutau prada, scriind:
"Cum mugeşte leul şi puiul de leu asupra prăzii, în ciuda tuturor
păstorilor strânşi împotriva lui, şi nu se înspăimântă de glasul lor,
nici nu se sperie de numărul lor" (31:4). Mulţi păstori şi-au sacrificat
viaţa, apărându-şi turma de fiare sălbatice, şi nu puţini,
împotrivindu-se hoţilor şi tâlharilor, care au venit să le fure oile, au
fost ucişi de către aceştia. Dr W.M. Thomson a scris în cartea sa
intitulată Ţara Cărţii: "Am cunoscut mai multe cazuri ca acesta:
primăvara trecută, un biet păstor care îşi păzea oile între marea
Tiberiadei şi muntele Tabor, luptând cu trei tâlhari, a fost ucis" 2.
82
Sintagma "Eu sunt"
este articulată în limba
greacă, ceea ce ne arată că
aici avem de a face cu unul
dintre titlurile divine ale
Domnului Isus. De fiecare
dată când Mântuitorul
folosea acest titlu, declara că
era egal cu Dumnezeu Tatăl.
Aici, nu numai că S-a
prezentat ca fiind Păstorul cel
Bun, dar în acelaşi timp, Se
descoperea că El era Acel
Păstor despre care vorbea în
mod tainic în versetele 2, 3 şi
4 din prima paroimie, care Îşi
cunoaşte oile pe nume, le
adăposteşte în staul, le
scoate din staul la păşune şi
le conduce, mergând înaintea
David, apărând oile, a omorât un leu
lor 3.
Păstorul Model are trei
misiuni mari: a) Prima Lui misiune este să Se pună înaintea
turmei şi s-o conducă. Oile nu cunosc calea, necunoscând calea,
se pierd uşor. Dante Alegherii îl descrie pe om într-unul dintre
versurile lui că este mai rătăcit şi mai nepriceput decât o oaie,
spunând: "M-
am trezit în
mijlocul
pădurii, era
întuneric şi
nu era nici o
cale înaintea
mea". b) A
doua misiune
a Păstorului
Model este
Să ducă oile
la păşune,
pentru că
nu sunt în
stare
singure să- Urletul fiarelor după pradă
83
şi găsească hrana. Tot astfel şi omul are nevoie de cineva ca să-l
întreţină. Sufletele noastre flămânde şi însetate n-ar fi ajuns
niciodată la pâinea vieţii şi la apa vieţii dacă nu ne-ar fi dus la ele
Bunul Păstor. c) Şi a treia misiune a Păstorului Model este să-Şi
păzească oile de orice pericol, pentru că ele nu sunt capabile să se
apere de fiare sălbatice şi de hoţi. Tot astfel şi noi suntem conştienţi
că trupurile şi sufletele noastre sunt ameninţate de atâtea forţe
destructive şi că avem mare nevoie de un Protector.
Aceste trei misiuni sunt şi ale păstorilor adevăraţi, care Îl
imită pe Păstorul Model: să călăuzească turma care li s-a
încredinţat numai pe calea lui Cristos; s-o hrănească numai cu
pâinea şi cu apa vieţii pe care ne-a adus-o Mântuitorul; şi s-o ţină
numai la adăpostul şi sub protecţia jertfei Fiului lui Dumnezeu de
pe cruce, unde Cel Preaînalt a înfrânt păcatul şi moartea şi unde
Diavolul n-are nici o putere.
Domnul Isus S-a
numit pe Sine "Bunul
Păstor". În limba greacă
sunt două cuvinte
pentru adjectivul "bun":
agathos şi kalos. În
textul citat figurează
adjectivul kalos, care
înseamnă nu numai
"bun", dar şi "atrăgător",
"plăcut" şi "iubit". Unii
medici sunt renumiţi nu
numai din punct de
vedere profesional, dar
şi pentru bunătatea,
generozitatea şi
simpatia lor. Grecescul
„”kalos”, Îl arată pe
Domnul Isus desăvârşit
nu numai din punct de
vedere a lucrării Lui de
Mare Păstor, dar şi
pentru că este
atotatrăgător şi atotiubit
din cauza felului Său de
a fi. Grija şi eficienţa Sa
de Păstor vine de la
Păstorul cel Bun amândouă aceste
84
calităţi, şi de la competenţa Lui de Păstor şi de la frumuseţea şi
minunăţia caracterului Său 4.
Comentatorul F.F. Bruce a zis că grecescul „kalos” defineşte
o bunătate atât de mare, încât nu are echivalent nici chiar în cea
mai bogată limbă în sinonime, cum este engleza. Textul citat ne
arată că Domnul Isus era un Păstor de o bunătate „kalos”, pentru
că avea următoarele trei mari calităţi: 5
a) Prima calitate era cunoaşterea oilor Lui. Evanghelistul
Ioan L-a citat pe Fiul lui Dumnezeu spunând: "Eu sunt Păstorul cel
Bun. Eu Îmi cunosc oile Mele … (15) aşa cum Mă cunoaşte pe Mine
Tatăl şi cum Îl cunosc Eu pe Tatăl" (v.14-15). Marele şi Bunul
păstor Îşi cunoaşte toate oile pe nume, dar nu numai pe acelea care
sunt ale Lui şi-L urmează, ci şi pe acelea care sunt pierdute şi n-au
răspuns încă chemării Sale. Cunoaşterea unui om pe nume,
însemna după concepţia evreiască cunoaşterea sa în întregime
după natura şi caracterul lui, aşa cum am văzut când am tratat
studiul intitulat Rugăciunea, "Tatăl Nostru" (Vol.IV,Stud.3).
Marele şi Bunul Păstor când a spus pe fondul şi în termenii
concepţiei evreieşti că El cunoaşte oile pe nume (10:3) şi că le
cunoaşte aşa cum Îl cunoaşte pe El Tatăl şi aşa cum El Îl cunoaşte
pe Tatăl, înseamnă că El fiind Dumnezeu, cunoaşte pe fiecare om în
parte şi în mod desăvârşit după natura şi caracterul lui; şi că
tocmai această cunoaştere a naturii şi caracterului păcătos a
fiecărui om, L-a determinat să ne devină Păstor cu preţul vieţii 6.
b) A doua calitate este relaţia Sa cu oile. Cunoaşterea oilor
pe nume şi cunoaşterea acestora aşa cum Îl cunoaşte Tatăl pe El şi
cum El Îl cunoaşte pe Tatăl, nu înseamnă numai o cunoaştere
desăvârşită a fiecărui om de către Marele Păstor, dar şi o relaţie
perfectă. Relaţia ciobanului cu oile, arată excelenţa unui asemenea
păstor. Iar relaţia Păstorului Divin cu fiinţe umane, indică
excelenţa supremă a Fiului lui Dumnezeu. Minunăţia unui
asemenea Păstor poate să atragă multe oi să intre în relaţie cu El şi
să ajungă la o cunoaştere desăvârşită, ca şi ele să-L cunoască pe
dumnezeiescul lor Păstor, aşa cum şi dumnezeiescul lor Păstor le
cunoaşte pe ele şi aşa cum El cunoaşte pe Tatăl Lui Ceresc şi cum
Tatăl Lui Ceresc Îl cunoaşte pe El. Acesta este motivul pentru care
Domnul Isus a zis: " Eu Îmi cunosc oile Mele şi ele Mă cunosc pe
Mine, (15) aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi cum Îl cunosc Eu pe
Tatăl" 7.
c) Şi a treia calitate este jertfirea de Sine. Domnul Isus a
zis: "Eu sunt Păstorul cel Bun. Păstorul cel Bun Îşi dă viaţa pentru
oi" (v.11). În papirusurile 45 şi 66, şi în codexurile Sinaiticus, Beza
şi Washington scrie didōsin, "a da"; iar în alte manuscrise figurează
85
verbul tithēsin, "a depune jos". În amândouă cazurile înseamnă că
Bunul Păstor Şi-a dat viaţa de bunăvoie pentru oi 8. Faptul că un
păstor uman îşi dă viaţa pentru oi este un gest mare şi nobil. Iar
faptul că Păstorul Divin Şi-a dat viaţa pentru salvarea neamului
omenesc, este un act dumnezeiesc de o valoare şi de o frumuseţe
infinită. Această jertfă este suficientă pentru ispăşirea păcatelor a
fiecărei fiinţe umane care Îl acceptă ca Păstor şi-L urmează 9.
Acestea sunt calităţile Păstorului Model pe care El le pretinde
să le aibă toţi păstorii cărora le-a încredinţat câte o părticică din
Marea Sa Turmă pentru care Şi-a dat viaţa! Şi acesta a fost motivul
pentru care El a zis apostolilor: "Iată, Eu vă trimit ca pe nişte oi în
mijlocul lupilor!" (Matei 10:16).
Şi în al doilea rând, Marele şi Bunul Păstor ne învaţă că au
fost, că sunt şi că vor fi mereu în Turma lui Dumnezeu şi
II. PĂSTORI FALŞI

Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând: "Dar
cel plătit, care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, când
vede lupul venind, lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le împrăştie
(13). Cel plătit fuge, pentru că este plătit şi nu-i pasă de oi" (v.12-13).
Între Păstorul Model şi păstorii falşi sunt trei distincţii:
a) Prima distincţie, aşa cum am văzut atât în penultimul cât
şi în acest text, este faptul că Păstorul Divin este Proprietarul
Turmei celei mari şi că El Îşi cunoaşte toate oile pe nume cu
problemele lor. Ciobanii, de asemenea îşi cunosc oile. Şi păstorii
adevăraţi, la fel, îşi cunosc pe nume turma încredinţată de Cristos.
Numai păstorii falşi nu-şi cunosc oile pe nume; şi cu atât mai puţin,
ei nu cunosc problemele fiecărei oi în parte, pentru că ei sunt
străini de Păstorul Turmei şi de turmă. Acesta este motivul pentru
care Marele şi Bunul Păstor nici nu-i consideră în realitate păstori.
El a zis că un asemenea păstor "nu este păstor" (v.12) 10. Unii copişti
au omis din manuscrisele lor cuvintele "care nu este păstor",
considerând că ele nu au nici o logică, pe când, aproape toţi ceilalţi
copişti au înţeles sensul manuscriselor şi le-au reprodus exact. Aşa
se explică faptul că numai în versiunea Biblia Englezească Nouă
(New English Bible) lipseşte acest detaliu.
b) A doua distincţie, constă în faptul că Păstorul Model este
Proprietarul Turmei celei Mari şi că păstorii falşi sunt hoţi şi
tâlhari. Păstorul cel Mare şi Bun a ştiut că nu numai cărturarii au
deposedat poporul lui Dumnezeu de anumite bunuri ca nişte hoţi,
şi că nu numai ei stăpâneau Turma prin violenţă întocmai ca nişte
tâlhari, ci că aceste sacrilegii urmau să le facă şi mulţi păstori falşi,
86
de atunci încoace, fapt care s-a întâmplat cu cea mai mare
exactitate şi la care istoria ne este martoră 11.
c) Şi a treia deosebire constă în faptul că Păstorul Model este
Proprietarul Turmei celei Mari şi că păstorii falşi sunt păstori
plătiţi.
Când am tratat studiul intitulat Instrucţiunile Împăratului
date mesagerilor Lui (Vol.IV,Stud.50), am văzut că la baza Legii
mozaice a stat un mare principiu şi anume, că Moise a primit Legea
de la Dumnezeu în dar şi că el a trebuit s-o dea în dar poporului.
Hillel, care era unul dintre cei mai mari dascăli ai lui Israel, a zis
rabinilor: "Aşa după cum Dumnezeu l-a învăţat pe Moise gratis, tot
aşa şi voi sunteţi obligaţi să învăţaţi pe alţii Legea fără plată" 12.
Rabinii aveau în privinţa aceasta o conştiinţă atât de înaltă, încât ei
preferau mai bine să moară de foame şi în mizerie decât să înveţe pe
cineva Legea contra unor sume de bani.
Hillel a spus, în continuare, că cel ce îşi sacrifică cununa
Legii pentru un profit material, se angajează la cea mai mare
pierdere şi ruinare 13.
Se spune despre rabinul Tarphon că, trecând odată pe lângă
o grădină cu smochini culeşi şi, văzând câteva smochine rămase, a
intrat în ea ca să le culeagă. Paznicii, zărindu-l, au venit la el şi au
început să-l bată zdravăn. El, ca să scape, a spus cine era. Şi
pentru că era un rabin renumit, l-au lăsat să plece. Tarphon,
fiindcă şi-a folosit calitatea de rabin pentru a scăpa de bătaie, a
regretat toată viaţa. El, cât a trăit era foarte mâhnit şi zicea mereu:
"Vai de mine, mi-am sacrificat cununa pentru un avantaj de moment!"
14.
Toma de Aqvino, W. Barclay şi D.B.J. Campbell au spus că

rabinii, deşi îşi câştigau existenţa cu mâinile şi nu cereau nici un fel
de plată pentru că învăţau poporul Legea, totuşi ei au educat
naţiunea evreiască să îngrijească de învăţătorii ei, ca să nu fie
nevoiţi să neglijeze studierea Legii pentru întreţinerea lor 15.
Rabinii, cu toate că aveau o astfel de concepţie în legătură cu
întreţinerea lor, totuşi erau lacomi şi au deposedat pe oameni de
bunuri materiale ca nişte hoţi, şi şi-au stors semenii de multe
lucruri prin violenţă întocmai ca nişte tâlhari. Dar, cărturarii au
urmărit şi alte interese. Ei au lucrat mai mult pentru prestigiul lor,
ca să arate cât erau de înţelepţi. Un om al lui Dumnezeu, cu
numele Denney a zis odată că nimeni nu poate să arate cât este de
înţelept şi în acelaşi timp, să arate cât este de minunat Domnul
Isus 16. Cărturarii mai mult s-au străduit să-şi propage ideile lor
decât să transmită adevărul lui Dumnezeu. Şi ei au făcut toate
acestea cu scopul să atragă oamenii spre ei şi să le fure inimile.
87
Domnul Isus, spre deosebire de învăţătura cărturarilor, când
a zis apostolilor: "Vrednic este lucrătorul de hrana lui" (Matei 10:10),
a stabilit ca păstorii să fie plătiţi pentru a-şi putea îndeplini slujba
mai eficient. Dar, El a ştiut şi că mulţi dintre păstorii creştini, vor fi
mai ispitiţi decât păstorii mozaici, ca să vadă în vocaţia lor mai
îndată o carieră bună şi mai uşoară decât să slujească şi să se
jertfească pentru turmă. Pentru păstorii falşi, banii sunt totul şi nu
oile. Ei n-au niciodată idealul să ajungă la înalta calitate a unui
păstor; lor le lipseşte simţul responsabilităţii pentru turmă 17.
Păstorii falşi cad în două extreme grave: pe de o parte, când
caută să profite de turmă, cred că ea este proprietatea lor; pe un
asemenea păstor, Fiul lui Dumnezeu îl vizează când spune: "Şi ale
cărui oi (pe care le păstoreşte) nu sunt ale lui" (v.12); iar, pe de altă
parte, Mântuitorul zice despre un astfel de păstor fals: "Când vede
lupul venind, lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le împrăştie (13).
Cel plătit fuge, pentru că este plătit şi nu-i pasă de oi" (v.12-13),
fiindcă "nu sunt ale lui" (v.12) 18.
Apostolul Pavel a prevenit pe prezbiterii bisericii din Efes,
spunându-le: "Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi
lupi răpitori, care nu vor cruţa turma (30) şi se vor ridica din mijlocul
vostru oameni care vor învăţa lucruri dăunătoare, ca să-i tragă pe
ucenici de partea lor" (Fapte 20:29). Datorită faptului că Biserica lui
Cristos era plină de păstori falşi în decursul celor două milenii, au
pătruns în sânul ei tot felul de învăţături greşite şi păcate, încât
astăzi, creştinii care o formează nu se deosebesc aproape deloc de
atei şi de păgâni. Lupii au devastat Turma lui Cristos şi păstorilor
falşi nu le-a păsat, pentru că ei au fost şi sunt păstori plătiţi şi oile
nu sunt ale lor.
Astăzi, bisericile sunt lipsite mai mult ca oricând de păstori
adevăraţi care să cunoască starea reală a oilor. Şi acum, într-un
timp ca acesta de foamete şi de secetă spirituală, când toată
suflarea creştină are mare şi urgentă nevoie de pâinea vieţii şi de
apa vieţii, pe care ni le-a adus Marele şi Bunul nostru Păstor, dacă
toţi păstorii ar îndruma omenirea pe calea acestui Păstor Model şi
ar hrăni toate bisericile cu această hrană cerească, lumea s-ar
înviora şi s-ar redresa din nou.
1. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, pp. 62-63.

2. Op. cit. p. 61.
MacDonald, W., Comentar la Noul Testament, p. 344.
88
Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 158;
8. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 226-227. 237;
9. Robertson, A.T., The Minister and his Greek New Testament,
pp. 35-42;
Berkhof, L., Systematic Theology, pp. 347-429.
10. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 111-112.
11. Op. cit.
12. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 366.
13. Op. cit. p. 367.
14. Op. cit.
15. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 281;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 284;
18. Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 157;
89
7. O TURMĂ ŞI UN PĂSTOR
Ioan 10 : 16
16. Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe

acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu şi va fi o
Turmă şi un Păstor."
Versetul 16, nu numai că ne oferă adevăratul înţeles al
capitolului 10, dar el este şi cheia de boltă sau adevărul central al
acestui capitol 1. În el, Bunul Păstor a proclamat un mare adevăr:
întemeierea Turmei Lui şi deschiderea unei epoci noi în istoria
neamului omenesc 2.
Acest verset intitulat O Turmă şi un Păstor, ne arată trei
lucruri: că ridicarea unui Păstor Mare şi Bun şi întemeierea Turmei
Lui, sunt rezultatul înfrângerii unei concepţii greşite pe care o avea
poporul evreu; rezultatul unei strategii foarte înţelepte; şi marea şi
finala realizare.
Să luăm mai întâi faptul că ridicarea Păstorului celui Mare şi
Bun şi întemeierea Turmei Lui sunt
I. REZULTATUL ÎNFRÂNGERII UNEI CONCEPŢII GREŞITE

PE CARE O AVEA POPORUL EVREU
Mulţi, citind acest verset, chiar dintre teologi şi comentatori,
l-au interpretat greşit, în sensul că Domnul Isus ar fi zis că va veni
o zi când toate naţiunile lumii Îl vor accepta ca Păstor şi vor ajunge
la mântuire, când evreii şi neevreii vor fi una, şi când Biserica va
deveni din nou una singură ca la începutul creştinismului 3.
Această părere, nu numai că este în discordanţă cu contextul
textului, dar este în discordanţă chiar cu întreaga Biblie.
Unul dintre cele mai grele lucruri de învăţat din lume este
inclusivismul. Unei naţiuni, sau unei părţi din aceasta, care a
ajuns la ideea că ea are un privilegiu special şi că diferă de alţii, îi
este foarte greu să înţeleagă că acest privilegiu care crede că îi
aparţine ei şi numai ei, este de fapt pentru toţi oamenii. Acesta este
90
lucrul pe care evreii nu-l puteau învăţa niciodată. Ei credeau că
erau poporul ales al lui Dumnezeu şi că Cel Preaînalt nu va mai
acorda acest privilegiu nici unei alte naţiuni. Ei erau convinşi că
toate celelalte popoare erau sub dominaţia Celui Rău şi dacă nu vor
fi distruse, atunci, în cel mai bun caz, le vor sluji lor ca robi 4.
Adevărul însă era altul, că Dumnezeu domnea peste întreg
pământul. Nici chiar Prorocul Isaia n-a putut să lărgească
oportunitatea Israelului asupra altor popoare, ci doar să spună că
ultima lui menire n-a fost alta decât să-L facă de cunoscut pe
Dumnezeu înaintea tuturor naţiunilor şi să le stăpânească. El L-a
citat pe Dumnezeu spunând lui Israel: "De aceea, te pun să fii
Lumina neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginea
pământului" (49:6) şi " Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, care strânge
pe cei risipiţi ai lui Israel: «Voi mai strânge şi alte popoare la cei
strânşi acum din ele»" (56:8) 5. Prorocul Mica, de asemenea a descris
cum naţiunile pământului vor alerga la templul din Ierusalim ca să
se înfrupteze din binecuvântările lui Israel. El a scris: "În vremile de
pe urmă, muntele Casei Domnului va fi întemeiat tare ca cel mai înalt
munte, se va înălţa deasupra dealurilor, şi popoarele vor veni
grămadă la el (2). Neamurile se vor duce cu grămada la el, şi vor zice:
«Veniţi să ne suim pe muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui
Iacov, ca să ne înveţe căile Lui, şi să umblăm pe cărările Lui! Căci din
Sion va ieşi Legea şi din Ierusalim Cuvântul Domnului»" (4:1-2).
Ideea că neevreii sunt egali în Cristos cu evreii, că formează
acelaşi trup sau, în termenii versetului citat aceeaşi turmă, şi că
sunt împreună moştenitori la toate promisiunile Fiului lui
Dumnezeu, era atât de nouă şi grea în acel timp şi, în special
pentru evrei, încât Apostolul Pavel a numit-o în epistola sa către
Efeseni un mister, pe care ni l-a dezvăluit Cristos numai o dată cu
venirea Lui. Apostolul Pavel a scris: "Căci a binevoit să ne descopere
taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuşi, (10) ca
să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi
într-unul în Cristos toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe
pământ" (1:9-10) şi "Naţiunile sunt moştenitoare împreună cu noi,
alcătuiesc un singur trup cu noi la aceeaşi promisiune în Cristos Isus"
(Efeseni 3:6) 6.
În al doilea rând, acest verset ne arată că ridicarea Păstorului
celui Mare şi Bun şi întemeierea Turmei Lui sunt
II. REZULTATUL UNEI STRATEGII FOARTE ÎNŢELEPTE

La prima vedere ni se pare că în Evanghelii există o mare
contradicţie care ne taie respiraţia pentru că, pe de o parte, Domnul
Isus Şi-ar fi limitat predicarea Evangheliei Împărăţiei lui Dumnezeu
91
numai la evrei, iar pe samariteni şi pe neamuri, i-ar fi exclus.
Mântuitorul când Şi-a trimis ucenicii în misiunea din Galileea, le-a
zis: "Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a
samaritenilor (6) ci să mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei
lui Israel" (Matei 10:5-6). Şi când femeia siro-feniciană a apelat la
Domnul Isus după ajutor, Mântuitorul i-a răspuns: "Eu nu sunt
trimis decât la oile pierdute ale lui Israel" (Matei 15:24) 7. "Oile
pierdute ale lui Israel" nu înseamnă numai oamenii decăzuţi, dar şi
toţi evreii care n-au crezut în Domnul Isus şi nu L-au acceptat ca
Mântuitor 8.
Iar, pe de altă parte, Domnul Isus nu numai că i-a inclus în
planul Său de mântuire pe samariteni şi pe păgâni, dar de multe ori
i-a ridicat chiar deasupra evreilor. Evangheliile ne arată că
Mântuitorul a vorbit personal cu samariteanca la fântâna lui Iacov
şi a căutat s-o câştige pentru Împărăţia lui Dumnezeu, şi prin ea pe
toţi samaritenii (Ioan 4:4-42); că El a declarat, că a fi cineva
descendentul lui Avraam nu este nici o garanţie pentru a intra în
Împărăţia cerurilor (Ioan 8:39); şi a zis evreilor în legătură cu
credinţa unui sutaş roman: "Adevărat vă spun că nici în Israel n-am
găsit o credinţă aşa de mare" (Matei 8:10); cum din zece leproşi, pe
care i-a vindecat Domnul Isus, numai un samaritean s-a întors să-I
mulţumească. Evanghelistul Luca a scris: "Unul din ei, când s-a
văzut vindecat, s-a întors, glorificându-L pe Domnul cu glas tare (16).
S-a aruncat cu faţa la pământ la picioarele lui Isus şi I-a mulţumit:
Era samaritean (17). Isus a luat cuvântul şi a zis: «Oare n-au fost
curăţaţi toţi zece? Dar ceilalţi nouă unde sunt?»" (17:15-17); a spus şi
parabola nemuritoare cu samariteanul milostiv, care şi-a ajutat
semenul căzut între tâlhari, deşi acesta era un evreu (Luca 10:30-
37); şi a zis evreilor în legătură cu naţiunile păgâne: "Dar vă spun că
vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu
Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor (12). Iar fiii Împărăţiei
vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea
dinţilor" (Matei 8:11-12; Luca 13:28); apoi, după învierea Sa din
morţi, a poruncit apostolilor să predice Evanghelia tuturor
naţiunilor. Evanghelistul Matei L-a citat zicând: "Duceţi-vă şi faceţi
ucenici din toate naţiunile" (28:19), şi Evanghelistul Marcu L-a redat
spunând: "Duceţi-vă în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la orice
făptură" (16:15).
Care este explicaţia la această contradicţie aparentă? Se ştie
că această poruncă pe care a dat-o Fiul lui Dumnezeu cu ocazia
misiunii ucenicilor din Galileea, n-a fost permanentă, aşa cum vom
vedea în continuare în acest studiu; şi se mai ştie, cu atât mai mult,
că dorinţa Lui finală a fost: câştigarea lumii pentru Dumnezeu.
92
Mântuitorul a hotărât, cu privire la misiunea din Galileea, ca
ucenicii să nu meargă la neamuri şi la samariteni din trei motive:
a) Exegeţii Bisericii Primare ca, Gură de Aur, Ieronim şi
Teofilact, au spus că primul motiv pentru care Domnul Isus a zis
ucenicilor să nu meargă la neamuri şi la samariteni când i-a trimis
în misiunea din Galileea a fost, că evreii aveau întâietatea să fie
chemaţi primii la Evanghelie, la mântuire şi la Împărăţia
Cerurilor, deoarece Dumnezeu a încheiat cu ei un legământ în
Vechiul Testamnent prin Avraam; lor le-a dat Legea prin Moise; din
mijlocul lor a chemat prorocii; şi pentru că Domnul Isus a făcut
parte din naţiunea lor 9. Evanghelistul Matei care, aşa cum am
văzut când am tratat studiul intitulat Evanghelia după Matei
(Vol.I,Stud.4), şi-a dedicat Evanghelia evreilor, le-a arătat că
Mântuitorul S-a pus mai întâi în slujba lor şi că lor le-a oferit
marele privilegiu să vină primii la El şi la Împărăţia lui Dumnezeu.
Acesta a fost motivul, pentru care femeia siro-feniciană atunci când
a strigat după ajutorul Domnului Isus, Evanghelistul Matei ne
spune că Mântuitorul i-a răspuns: "Eu nu sunt trimis decât pentru
oile pierdute ale casei lui Israel" (15:24). Fiul lui Dumnezeu a arătat
cu aceste cuvinte că timpul lucrării Lui nu s-a terminat încă pentru
casa lui Israel şi că El îi oferea încă întâietatea. Aceeaşi explicaţie o
avem şi în porunca Lui pe care a dat-o ucenicilor când a zis: "Să nu
mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a
samaritenilor; (6) ci să mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei
lui Israel" (Matei 10:5-6).
b) Alţi comentatori ca A.B. Bruce şi W. Barclay, au spus, aşa
cum am văzut când am tratat studiul intitulat Instrucţiunile
Împăratului date mesagerilor Lui (Vol.IV,Stud.50), că al doilea
motiv pentru care Domnul Isus a zis ucenicilor să nu meargă la
neamuri şi la samariteni a fost, că ei nu erau încă pregătiţi ca să
ducă Evanghelia şi la alte naţiuni. Lucrul acesta urma să-l facă
după învierea Mântuitorului 10.
c) Şi, tot A.B. Bruce, W. Barclay, cât şi alţi comentatori, au
explicat că al treilea motiv pentru care Mântuitorul a zis ucenicilor
să nu meargă la neamuri şi la samariteni a fost, o problemă de
viziune şi strategie. În Biblia românească, tradusă de D.
Cornilescu scrie: "Aceştia sunt cei doisprezece pe care I-a trimis Isus,
după ce le-a dat învăţăturile următoare: …" (Matei 10:5).
Evanghelistul Matei a folosit în textul grecesc pentru substantivul
nostru "învăţăturile" cuvântul paraggellia, care era un termen
militar şi însemna "a comanda". Acest cuvânt L-a descris pe
Domnul Isus ca pe un general care a dat comandanţilor anumite
ordine înainte de a-i trimite în campanie 11. Un comandant mare
93
ştie când trebuie să-şi limiteze obiectivele. Dacă ar încerca să atace
în larg un front şi ar dori să lovească pretutindeni şi în acelaşi timp,
el şi-ar diviza şi risipi forţele fără nici un succes, dar, pentru a
câştiga finala şi completa biruinţă, el trebuie să-şi aleagă obiectivele
şi să-şi concentreze forţele spre anumite puncte. Lucrul acesta l-a
făcut Domnul Isus. El, ca un comandant înţelept, a ţinut cont de
specificul evreilor şi Şi-a concentrat forţele într-un mod iscusit,
numai spre "oile pierdute ale casei lui Israel" din Galileea, fiindcă
Galileea era singura regiune din Israel care avea uşa deschisă
pentru învăţători noi, aşa cum am văzut când am abordat studiul
intitulat Galileea, locul propovăduirii Fiului lui Dumnezeu
(Vol.II,Stud.29). Prin urmare, acest obiectiv mai restrâns al
Domnului Isus din Galileea, pe care El l-a atins prin ucenici, a
contribuit mai târziu foarte mult la triumful Evangheliei Lui asupra
neamului omenesc, când i-a trimis din nou pe apostoli în lungul şi
latul lumii ca s-o câştige pentru Dumnezeu şi pentru Împărăţia Sa
cerească 12.
Şi, în al treilea rând, acest verset ne arată
III. MAREA ŞI FINALA REALIZARE

Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând: "Mai
am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să
le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu şi va fi o Turmă şi un Păstor"
(v.16).
În Versiunea Autorizată a Bibliei a lui King James este o
greşeală, fiindcă ea foloseşte şi în a doua parte a versetului 16
pentru cuvântul "turmă" tot substantivul "staul": "…Ele vor asculta
de glasul Meu şi va fi un Staul şi un Păstor". Traducătorii versiunii
lui King James au căzut în această greşeală pentru că s-au lăsat
influenţaţi de Vulgata, versiunea Bibliei în limba latină, pe care a
tradus-o Ieronim în secolul al IV-lea, unde scrie unum ovile.
Biserica Romano - Catolică şi-a întemeiat dogma cu privire la
universalitatea ei, spunând că dacă există un singur Staul, aceasta
înseamnă că trebuie să fie o singură Biserică, care este Romano -
Catolică şi că afară de această biserică nu este mântuire 13. Oare ce
l-a determinat pe Ieronim să traducă astfel? Nu ştim. Poate că l-a
derutat vreun manuscris, sau poate că a fost la mijloc o simplă
greşeală. În loc să fi tradus cuvântul "turmă", el l-a redat tot pe cel
de "staul" din prima parte a versetului. Dacă a fost la mijloc o
simplă greşeală, atunci nu ştim cum de n-a sesizat-o el sau alţii. În
orice caz, nu credem că el a făcut o falsificare în mod intenţionat.
Dar, Romano - Catolicii, cum de n-au sesizat ei această greşeală, ci,
dimpotrivă au făcut din ea o dogmă? În mod sigur, marii lor teologi
94
au văzut-o, pentru că era imposibil să nu fi cercetat manuscrisele,
dar au luat-o de bună, fiindcă numai pe ea şi-au putut întemeia
doctrina universalităţii şi unicităţii bisericii lor faţă de Biserica
Ortodoxă. Dar, a fost şi un alt motiv mare, ne spune comentatorul
F.F. Bruce, pentru care ei au ţinut mult la cuvântul staul din a
doua parte a acestui verset din Vulgata, care a fost singura versiune
a Bibliei pe care ei o aveau şi o considerau autentică şi chiar
infailibilă, şi acest motiv a fost protecţia Bisericii. Ei au pus
întrebarea: ce va păzi Turma cea mare, dacă nu zidurile protectoare
ale staulului? 14.
Nu există nimic mai sigur ca faptul că în a doua perte a
versetului 16 nu scrie cuvântul "staul", cum l-a tradus Vulgata şi
Versiunea Autorizată, ci "turmă". Vom aduce în sprijinul acestei
afirmaţii trei dovezi: prima dovadă este că n-a existat niciodată nici
cea mai mică sesizare că s-ar fi găsit vreun papirus sau vreun
manuscris în care să se fi folosit în acest verset de două ori
cuvântul staul; a doua dovadă este că în toate manuscrisele şi
traducerile Bibliei nu scrie "staul", ci "turmă". Vom prezenta numai
câteva dintre traduceri şi versiuni ale Bibliei, care sunt mai
importante şi mai familiare pentru noi: Versiunea lui William
Tyndale, tradusă în anii de la 1526-1534, care era mai veche decât
Versiunea Autorizată a lui King James; Versiunea lui James
Moffatt; Versiunea Internaţională Nouă (New International
Version); Versiunea Standardul Revizuit (Revised Standard
Version); Standardul Nou American (New American Standard);
Biblia Englezească Nouă (The New English Bible); Versiunea
Curentă (New Life Version); traducerea Bibliei în limba germană a
lui Martin Luther; traducerea în limba rusă; traducerea în limba
română a lui Cornilescu; traducerea în limba sârbă; şi textul
grecesc Nestle; şi a treia dovadă sunt manuscrisele în limba latină
şi traducerile Bibliei în această limbă 15.
Astfel, adevărata traducere a cuvintelor Domnului Isus nu
este "va fi un staul şi un Păstor", ci "va fi o Turmă şi un Păstor".
Când Bunul Păstor a folosit verbele "a avea" şi "a fi" la timpul
prezent, spunând: "Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul
acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc", aceasta înseamnă două
lucruri: primul lucru este, aşa cum a spus John Calvin că Tatăl I le-
a dat, în provideţa Sa încă din eternitate şi că El le avea chiar şi
atunci când vorbea evreilor în curtea templului. Domnul Isus a zis
în rugăciunea Sa de mijlocire când era în Camera de Sus: "Am făcut
cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi
erau şi Tu Mi i-ai dat; şi ei au păzit Cuvântul Tău… (24). Tată, vreau
ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai
95
dat Tu, ca să vadă gloria Mea, glorie pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă
Tu M-ai iubit înainte de crearea lumii" (Ioan 17:6, 24) 16. Bunul
Păstor acum urma să-Şi adune turma din Israel şi din toate
naţiunile pământului şi din toate veacurile. În textul grecesc scrie
pentru "staul" aulē şi pentru "turmă" poimnē. "Oile", provenite
dintre evrei, au fost scoase din "staul" (aulē) înainte de a se uni cu
"alte oi", provenite dintre neamuri pentru a forma o "Turmă nouă şi
comună! (poimnē) 17. Inima Marelui şi Bunului Păstor a ars pentru
toate oile pierdute şi dintre evrei şi dintre neevrei, şi a dorit să le
adune în Turma Sa. Evanghelistul Ioan a numit aceste oi
împrăştiate între toate naţiunile pământului "copiii lui Dumnezeu
risipiţi". El a scris în contextul judecăţii Mântuitorului de către
Marele Sanhedrin, prezidat de către Caiafa: "…(Caiafa care) era
mare preot în anul acela a profeţit că Isus urma să moară pentru
popor (52). Şi nu numai pentru poporul acela, ci şi ca să adune într-
un singur trup copiii lui Dumnezeu cei risipiţi" (11:51-52).
Cuvintele Domnului Isus rostite în acest verset: "Şi va fi o
Turmă şi un Păstor", arată întemeierea Bisericii Sale care urma să
fie formată dintre evrei şi tot felul de popoare şi de clase sociale.
Apostolul Pavel a scris în epistola sa către Galateni: "Nu mai este
nici iudeu, nici grec; nu mai este nici sclav, nici om liber; nu mai este
nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una
în Cristos Isus" (3:28) şi în epistola sa către Coloseni el, de
asemenea a spus: "Aici nu mai este nici grec, nici iudeu, nici
circumcizie, nici necircumcizie, nici barbar, nici scit, nici sclav, nici om
liber, ci Cristos este totul şi în toţi" (3:11). Biserica a devenit
universală şi internaţională, de aceea Ioan Teologul ne arată în
Apocalipsa că înaintea Tronului lui Dumnezeu se află oamenii din
toate naţiunile pământului şi din toate veacurile. El a scris: "După
aceea m-am uitat, şi iată că era o mare mulţime, pe care nu putea s-o
numere nimeni, din fiecare naţiune, din fiecare seminţie, din fiecare
popor şi din fiecare limbă, care stătea în picioare înaintea Tronului şi
înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini"
(7:9).
Mântuitorul când a zis: "Mai am şi alte oi, care nu sunt din
staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de
glasul Meu", a ştiut că aşa zisul "popor al lui Dumnezeu", în cea mai
mare parte, nu-L va accepta; dar totuşi, El a văzut triumful
Evangheliei Sale şi că oamenii din toate naţiunile Îl vor primi ca
Domn şi Mântuitor. Acesta a fost motivul pentru care El când a
rostit aceste cuvinte, a spus parafrazat: "Ele - oile dintre neamuri,
Mă vor asculta, vor veni la Mine, Eu voi merge înaintea lor şi ele Mă
vor urma, întocmai aşa cum oile ascultă de glasul ciobanului lor şi-l
96
urmează". Şi aceasta a fost cauza pentru care El a spus cu altă
ocazie evreilor: "De aceea, vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi
luată de la voi şi va fi dată unui popor care va aduce roadele
cuvenite" (Matei 21:43).
Nu există nici un alt mijloc de unitate şi de protecţie pentru
Biserică ca şi Cristos, pentru că numai prin El, toţi oamenii dintr-o
naţiune sau chiar de pe tot globul pot deveni copiii lui Dumnezeu şi
fraţi unii altora. Unitatea şi siguranţa nu le putem câştiga prin
obligarea tuturor oilor de-a intra în acelaşi staul. Nu zidurile din
jurul staulului aduc unitatea şi protecţia Bisericii, ci persoana şi
puterea Marelui şi Bunului Păstor. Unitatea şi siguranţa Bisericii
depind de apropierea ei de Cristos. Când Biserica uită acest lucru şi
ridică în jurul ei ziduri de protecţie, staulul ei se umple de lupi care
fac ravagii în interior, şi atunci alte oi nu mai doresc să intre şi,
astfel o asemenea turmă încetează să mai fie a lui Cristos. Prin
această experienţă tristă a trecut Biserica Romano - Catolică în tot
timpul istoriei ei şi, cu atât mai mult în Evul Mediu, şi de această
experienţă amară are parte orice altă biserică care îi urmează
exemplul 18.
Faptul că există o singură Turmă, nu înseamnă că trebuie
să fie şi o singură confesiune sau formă de închinare, ci înseamnă că
toate bisericile, indiferent din ce fel de cult creştin fac parte, trebuie
să fie unite printr-o loialitate faţă de Domnul şi Mântuitorul lor
comun. Unitatea creştină nu se bazează pe o formă ecleziastică de
manifestare oarecare, ci pe loialitatea fiecărui creştin faţă de
Domnul şi Mântuitorul lui. Creştinii numai cât sunt de credincioşi
lui Cristos şi cât sunt în El, numai atât sunt uniţi şi înfrăţiţi unii cu
alţii, atât confesional, cât şi interconfesional 19.
Idealul Bunului Păstor a fost ca să fie o Turmă şi un Păstor.
şi în Turma Lui să fie atrasă toată lumea. Fiecare dintre noi poate
să contribuie la realizarea acestui ideal al Mântuitorului, cel puţin
prin patru lucruri: unitate, rugăciune, mărturisirea lui Cristos şi o
viaţă sfântă. Aceasta înseamnă că toţi trebuie să fim una în Cristos,
indiferent de confesiune şi naţiune; toţi trebuie să ne rugăm pentru
semenii noştri; toţi trebuie să-L mărturisim pe Cristos; şi toţi
trebuie să trăim o viaţă sfântă. Domnul Isus a zis în rugăciunea Sa
de mijlocire din Camera de Sus: "Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu,
Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în noi, pentru ca
lumea să creadă că Tu M-ai trimis (22). Eu le-am dat gloria pe care
Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi Noi suntem una, - (23)
Eu în ei şi Tu în Mine - pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca
să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit cum M-ai iubit pe
Mine" (Ioan 17:21-23).
97
1. MacDonald, W., Comentar la Noul Testament, p. 344.
MacDonald, W., Comentar la Noul Testament, p. 344;
5. Op. cit.
8. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 280.
9. Op. cit.
10. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 110.
12. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 109-110;
Neil, W., The Acts of the Apostles, p. 119.
15. Op. cit. 227.
98
8. UN IEŞIT DIN MINŢI SAU FIU DE DUMNEZEU
Ioan 10 : 17 - 21
17. Tatăl Mă iubeşte pentru că Îmi dau viaţa ca iarăşi s-o iau.
18. Nimeni nu Mi-o ia cu forţa, ci o dau Eu de la Mine. Am
autoritate s-o dau şi am autoritate s-o iau iarăşi; aceasta este
porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu."
19. Din cauza acestor cuvinte, iarăşi s-a făcut dezbinare între
iudei.
20. Mulţi dintre ei ziceau: "Are demon, este nebun, de ce-L
ascultaţi?"
21. Alţii ziceau: "Cuvintele acestea nu sunt cuvinte de un om
stăpânit de demoni; poate un demon să deschidă ochii orbilor?"
Acesta este unul dintre cele mai puţine pasaje din întreg
Noul Testamnet care, într-un spaţiu atât de mic, format numai din
5 versete, ne vorbeşte atât de mult despre Domnul Isus 1.
Mântuitorul când a vorbit în acest text despre Dumnezeu şi
despre Sine, a vorbit în aşa fel, încât i-a confruntat pe toţi câţi erau
în curtea templului cu o mare dilemă: ori să-L ia drept un ieşit din
minţi, ori să creadă că era Fiul lui Dumnezeu. De dilema aceasta, în
care Dascălul ceresc Şi-a pus ascultătorii, nu scapă nimeni fără să-
şi dea în adâncul sufletului un răspuns: dacă Domnul Isus a jucat
un rol fals sau era Dumnezeu adevărat 2.
Acest text intitulat Un ieşit din minţi sau Fiu de
Dumnezeu, ne arată patru lucruri: declaraţia Mântuitorului,
divizarea poporului, părerea unora care ziceau că Domnul Isus era
stăpânit de un demon şi credinţa altora care susţineau că El era un
mare trimis al lui Dumnezeu.
I. MAREA DECLARAŢIE A MÂNTUITORULUI
99
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând: "Tatăl
Mă iubeşte pentru că Îmi dau viaţa ca iarăşi s-o iau (18). Nimeni nu
Mi-o ia cu forţa, ci o dau Eu de la Mine. Am autoritate s-o dau şi am
autoritate s-o iau iarăşi; aceasta este porunca pe care am primit-o de
la Tatăl Meu" (v.17-18).
Apostolul Ioan ne-a arătat mereu în Evanghelie şi, cu atât
mai mult în aceste două versete, cum vrăjmaşii voiau să-L ucidă pe
Domnul Isus, ceea ce au şi făcut mai târziu; şi cum, în acelaşi timp,
la un alt nivel mai adânc, Mântuitorul nu numai că S-a supus să fie
ucis cu cea mai mare violenţă, dar chiar singur Şi-a dat viaţa ca o
jertfă lui Dumnezeu 3.
Moartea Fiului lui Dumnezeu era voluntară. El a spus
Apostolului Petru care a vrut să-L apere cu sabia atunci când a
venit cohorta să-L aresteze în grădina Gheţimanii: "Pune-ţi sabia la
locul ei … (53). Crezi că n-aş putea să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar
pune îndată la îndemână mai mult de duăsprezece legiuni de îngeri?"
(Matei 26:52-53). Într-o legiune romană erau 6.000 de ostaşi. Astfel,
12 legiuni ori 6.000 de îngeri într-o legiune, înseamnă că Dumnezeu
I-ar fi dat Domnului Isus dacă I-ar fi cerut 72.000 de îngeri de
luptă. Mântuitorul n-a fost victima unor circumstanţe, ci El Şi-a dat
viaţa de bunăvoie pentru noi ca preţ de răscumpărare.
Era un ostaş francez care a fost rănit grav în Primul Război
mondial. Mâna lui a fost distrusă chiar de la umăr. Chirurgul nu
era îngrijorat numai de mână, dar chiar şi de viaţa lui. Odată când
acest tânăr şi-a deschis ochii, medicul s-a aşezat lângă el şi i-a zis
duios: "Îmi pare rău că trebuie să-ţi spun că nu există nici o altă
soluţie decât să-ţi pierzi mâna de la umăr". "Domnu, doctor", i-a
zis tânărul soldat, "eu nu mi-am pierdut mâna, ci am dat-o
pentru Franţa" 4. Cu atât mai mult, Mântuitorul nu Şi-a pierdut
viaţa, ci El Şi-a dat-o de bunăvoie. El n-a fost prins într-un
păienjeniş de circumstanţe din care n-a putut ieşi. El a putut să
iasă din orice cerc vicios, dar El singur a vrut să-Şi dea viaţa pe
cruce, de bunăvoie şi în modul cel mai dureros.
Aceste două versete ne arată că Domnul Isus a văzut
întotdeauna crucea şi gloria împreună. El nu S-a îndoit niciodată că
va trebui să moară; şi, în acelaşi timp, nu S-a îndoit niciodată că va
învia. Baza acestei siguranţe se afla în încrederea Lui în Dumnezeu,
că nu-L va abandona niciodată. El ştia că ascultarea de Dumnezeu,
Îi va aduce mai întâi crucea şi, numai după aceea gloria. Mai ştia că
suferinţa Îi va fi numai de un moment şi că gloria Îi va fi veşnică. În
viaţa fiecărui om, un mare rol îl joacă faptul de a deosebi valorile şi
de a evalua preţul valorilor supreme. Apoi, legea vieţii este că
pentru un lucru valoros, ni se cere să plătim un preţ mai mare.
100
Orice savant sau erudit, indiferent din ce ramură a ştiinţei a făcut
parte, a trebuit să plătească această calitate cu preţul unei munci
grele şi îndelungate. Lumea este plină de oameni falimentaţi, pentru
că n-au vrut să plătească preţul pentru realizarea idealului lor.
Nimeni nu poate să aleagă o cale uşoară şi să ajungă la realizarea
unui ideal înalt; şi invers, nimeni nu poate să ia o cale grea şi să nu
ajungă la glorie 5.
Aceste două versete ne arată, în continuare, că Domnul Isus
Şi-a văzut întreaga viaţă ca un act de ascultare de Dumnezeu. Cel
Preaînalt I-a încredinţat o anumită misiune şi El a vrut s-o ducă la
bun sfârşit, chiar dacă îndeplinirea acestei misiuni Îl costa viaţa.
Mântuitorul era într-o relaţie unică cu Dumnezeu, pe care noi o
putem descrie numai prin ceea ce El ne-a spus. Calitatea Lui de
Fiul lui Dumnezeu şi relaţia Sa cu Tatăl, nu I-au dat dreptul să facă
ce ar fi vrut sau ce I-ar fi plăcut Lui ca om. El a făcut întotdeauna
voia lui Dumnezeu, pentru că a cunoscut valoarea Celui Preaînalt,
cât şi valoarea voii Lui. Pentru Domnul Isus, a fi Fiul lui Dumnezeu,
a însemnat în acelaşi timp: cel mai mare privilegiu şi cea mai mare
responsabilitate, fiindcă această calitate nu se baza pe nimic
altceva, decât pe ascultare 6. Moartea şi Învierea Domnului Isus
erau două fapte desăvârşite şi, totodată, două acte de ascultare
supremă. Acesta a fost motivul pentru care Domnul Isus a spus:
"Tatăl Mă iubeşte pentru că Îmi dau viaţa ca iarăşi s-o iau!" (v.17). Şi
aceasta a fost cauza pentru care Apostolul Pavel a scris în epistola
sa către Filipeni despre Domnul Isus: "La înfăţişare a fost găsit ca
un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă
moarte de cruce (9). De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de
mult şi I-a dat Numele care este mai pe sus de orice nume (10),
pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din
ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, (11) şi orce limbă să
mărturisească, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Cristos este
Domnul!" (2:8-11) 7.
Domnul Isus când a zis în legătură cu viaţa Sa: "Nimeni nu
Mi-o ia cu forţa, ci o dau Eu de la Mine. Am autoritate s-o dau şi am
autoritate s-o iau iarăşi" (v.18), ne-a arătat că El fiind Dumnezeu,
era mai mare decât toate comploturile urzite de creaturile Sale
împotriva Lui; şi că El avea în Sine autoritatea ca să-Şi dea viaţa şi
să Şi-o ia înapoi 8. În textul grecesc scrie exousia, care înseamnă
"autoritate", "drept". În acest verset, ca şi în Ioan 1:12, grecescul
exousia are înţelesul de "drept": "Dar tuturor celor ce L-au primit,
adică celor care cred în Numele Lui, le-a dat autoritatea (dreptul), să
se facă copii ai lui Dumnezeu". Aceasta înseamnă că Domnul Isus
când a zis în versetul 18 "Am autoritate s-o dau şi am autoritate
101
s-o iau iarăşi", a spus cu alte cuvinte: "Am dreptul Meu de
Dumnezeu să-Mi dau viaţa şi am dreptul s-o iau iarăşi" 9. Oare nu
L-au răstignit oamenii şi El a înviat, aşa cum scrie în Evanghelii şi
în întreg Noul Testament? El nu Şi-a dat viaţa fără să fi avut dreptul
s-o ia iarăşi înapoi.
Mântuitorul când ne-a mai spus în versetul 18 "Aceasta este
porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu", a scos în evidenţă
valoarea infinită a morţii şi învierii Sale, de aceea a subliniat că
acestea n-au fost numai voia Tatălui, dar chiar şi porunca Lui ca să
le înfăptuiască, pentru că erau cele mai mari, cele mai importante şi
cele mai necesare acte pentru neamul omenesc. Dacă voia Tatălui a
fost ca să-L dea pe Fiul Său la moarte, aşa cum scrie în Evanghelia
după Ioan: "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe
singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu se piardă, ci să
aibă viaţa eternă" (3:16); şi dacă aceasta a fost chiar şi porunca lui
Dumnezeu, Domnul Isus a vrut să le împlinească pe amândouă, de
aceea El S-a dat pe Sine Însuşi. Şi dacă Tatăl a dorit ca Fiul să-Şi
ia viaţa din nou, aceeaşi dorinţă a avut-o şi Fiul, de aceea El a
revenit iarăşi la viaţă în trup, prin înviere 10.
În versetul 18 ni se pare că este o contradicţie pentru că, pe
de o parte scrie că Domnul Isus a zis în legătură cu viaţa Lui:
"Nimeni nu Mi-o ia cu forţa, ci o dau Eu de la Mine"; iar, pe de altă
parte, El a spus: "Aceasta este porunca pe care am primit-o de la
Tatăl Meu". Între dăruirea benevolă a vieţii Mântuitorului şi
dăruirea vieţii Lui la porunca lui Dumnezeu, ni se pare că există o
mare discordanţă, dar nu este o discordanţă întrucât Tatăl şi Fiul
au aceeaşi voinţă 11. Armonia între voia Tatălui şi voia Fiului este
atât de mare, încât niciodată nu s-ar putea întâmpla că ceea ce vrea
Tatăl, să nu dorescă şi Fiul; şi invers, ceea ce doreşte Fiul, să nu
dorească şi Tatăl.
Tatăl L-a iubit pe Fiul fiindcă Şi-a dat viaţa pentru oile
pierdute. Dacă Bunul Păstor nu Şi-ar fi dat viaţa pentru oile
pierdute şi nu Şi-ar fi luat-o din nou, nu Şi-ar fi putut întemeia
niciodată Turma. Întemeierea Turmei, cât şi mântuirea acesteia, se
datorează numai răstignirii şi învierii Lui. Acest lucru, Mântuitorul
l-a scos în evidenţă într-un mod deosebit atunci când a zis:
"Adevărat, adevărat vă spun că, dacă grăuntele de grâu care a căzut
în pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult
rod" (Ioan 12:24). Bunul Păstor ne-a arătat că aşa cum bobul de
grâu dacă nu cade în pământ şi nu moare, nu poate să aducă un
spic la viaţă, tot astfel şi El, Şi-a putut întemeia Turma şi a
câştigat-o pentru viaţa veşnică numai prin moartea de cruce 12.
Mântuitorul numai prin faptul că Şi-a îndreptat faţa hotărât spre
102
Ierusalim şi spre crucea de pe Golgota, a făcut ca lucrarea lui
Dumnezeu să propăşească în mâinile Lui. Evanghelistul Luca a
scris: "Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat în cer, Isus
Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim" (9:51). Şi Prorocul
Isaia, fiind inspirat de Duhul lui Dumnezeu a spus cu privire la Fiul
Celui Preaînalt: "Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin
suferinţă … Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va
vedea o sămânţă de urmaşi … şi lucrarea Domnului va propăşi în
mâinile Lui" (53:10).
II. DIVIZAREA POPORULUI

Evanghelistul Ioan a scris: "Din cauza acestor cuvinte, iarăşi
s-a făcut dezbinare între iudei" (v.19).
Evanghelistul Ioan ne-a scos în evidenţă în acest verset două
aspecte: motivul acestei dezbinări şi faptul că asemenea dezbinări
au mai avut loc.
a) Motivul dezbinării ne este redat prin propoziţia: „Din cauza
acestor cuvinte". Credem că acest detaliu se referă, în special, la o
afirmaţie importantă pe care a făcut-o Domnul Isus în acest text; şi,
în general, la alte trei afirmaţii pe care Mântuitorul le-a mai făcut
până acum în discursul Său din curtea templului şi care ne sunt
redate în capitolul 10, aşa cum vom vedea în continuare în acest
studiu.
b) Iar detaliul, "iarăşi s-a făcut dezbinare între iudei", face
legătură mai întâi cu dezbinarea care s-a creat între evrei din cauza
Domnului Isus în curtea templului la Sărbătoarea Corturilor, în
urmă cu trei luni. Evanghelistul Ioan a scris: "S-a făcut deci,
dezbinare între mulţime din cauza Lui" (7:43). Apoi, acest detaliu
face legătură şi cu schisma care s-a creat între cărturari cu ocazia
vindecării orbului din naştere, care a avut loc la Sărbătoarea
Înnoirii Templului, în urmă cu 2-3 zile. Evanghelistul Ioan a scris:
"Atunci unii din farisei au început să zică: «Omul acesta nu vine de la
Dumnezeu, pentru că nu ţine sabatul». Alţii spuneau: «Cum poate un
om păcătos să facă asemenea semne?» Şi era dezbinare între ei"
(9:16). Şi acum s-a făcut din nou o dezbinare între evrei, care era
ultima şi cea mai mare. Această dezbinare a creat o mare prăpastie
între Domnul Isus şi adversarii Lui 13.
Comentatorii Adolf Schlatter şi William Hendriksen au spus
că această divizare care s-a creat acum în rândul maselor, era între
adepţii cărturarilor şcolii lui Shamai şi adepţii cărturarilor şcolii lui
Hillel, aşa cum s-a făcut schisma şi între cărturarii celor două şcoli
în urmă cu 2-3 zile 14. Unul dintre rabinii din timpurile moderne
103
care s-a încreştinat, cu numele Maimonide a spus, ca de altfel şi
comentatorii F.F. Bruce şi F.W. Farrar că, şcoala lui Shamai învăţa
că oricine nu ţine sabatul este un păcătos, fie chiar proroc, iar
şcoala lui Hillel susţinea că un proroc adevărat care este trimis de
Dumnezeu, are autoritatea să corecteze chiar şi lucrurile care ni se
par nouă legale şi divine, ca acela de a nu face foc în ziua de sabat
etc 15. Credem că rabinii şcolii lui Shamai şi-au instigat aderenţii
împotriva Domnului Isus; şi că rabinii şcolii lui Hillel, au încercat să
potolească spiritele, să ia apărarea Domnului Isus şi chiar să-L
susţină ca pe un trimis al lui Dumnezeu.
În al treilea rând, textul citat ne arată
III. PĂREREA UNORA CĂ, DOMNUL ISUS ERA STĂPÂNIT

DE UN DEMON
Evanghelistul Ioan a scris: "Mulţi dintre ei ziceau: «Are demon,
este nebun; de ce-L ascultaţi?»" (v.20).
Evreii L-au denigrat pe Domnul Isus de mai multe ori,
spunând că era stăpânit de demoni, de două ori I-au adus această
acuzaţie numai la Sărbătoarea Corturilor, în urmă cu trei luni: O
dată L-au denigrat atunci când Evanghelistul Ioan L-a citat pe
Domnul Isus zicând poporului: "«De ce căutaţi să Mă omorâţi?» (20).
Mulţimea I-a răspuns: «Ai demon. Cine caută să Te omoare?»" (7:19-
20). Şi a doua oară, când Evanghelistul Ioan a citat poporul
spunând Domnului Isus: "Nu zicem noi bine că eşti samaritean şi că
ai demon?" (8:48).
Evreii care susţineau concepţia lui Shamai, aveau
convingerea că Domnul Isus n-a venit de la Dumnezeu pentru că nu
ţinea sabatul; că El făcea minunile cu ajutorul lui Beelzebul,
domnul demonilor; şi că toată învăţătura Lui nu era altceva decât
născocirea unei minţi bolnave şi stăpânite de duhuri rele.
Evanghelistul Ioan când a scris în acest text: "Mulţi dintre ei
ziceau: «Are demon, este nebun; de ce-L ascultaţi?»" arată că partea
majoritară a mulţimii care se afla în curtea templului cu ocazia
sărbătorii Înnoirii acestuia, credea că Domnul Isus era stăpânit de
duhuri necurate şi era nebun, dar Îl acuzau şi că propagă
convingerea Lui printre aderenţii şcolii lui Hillel.
Acestora li se părea că erau îndreptăţiţi să-şi întărească
convingerea că Domnul Isus era stăpânit de demoni şi un ieşit din
minţi din următoarele patru afirmaţii mari pe care le-a făcut: una în
acest text şi trei în discursul pe care l-a ţinut până acum în curtea
templului şi pe care l-a consemnat Evanghelistul Ioan în capitolul
10.
104
a) Partea majoritară a mulţimii din curtea templului L-a
declarat pe Mântuitorul nebun mai întâi pentru afirmaţia pe care a
făcut-o în acest text când a zis: "Îmi dau viaţa ca iarăşi s-o iau… (18)
Am autoritate s-o dau şi am autoritate s-o iau iarăşi"(v.17-18). Ea a
interpretat eronat aceste cuvinte, zicându-şi: "Cum poate acest om
să-Şi dea viaţa, ca apoi să şi-o ia iarăşi? Doar oamenii care se
sinucid nu intenţionează niciodată să învieze; şi chiar dacă ar vrea,
nu pot! Atunci, cum vorbeşte omul acesta astfel? Cuvintele Lui care n-
au nici o logică, arată că este un alienat" 16. Apoi, când Domnul Isus
a zis în continuare în legătură cu viaţa Sa: " Am autoritate s-o dau şi
am autoritate s-o iau iarăşi", care afirmaţie înseamnă în textul
grecesc, aşa cum am văzut în acest studiu: "Am dreptul s-o dau şi
am dreptul s-o iau iarăşi, aceşti vrăjmaşi ai Domnului Isus au
răstălmăcit-o ironic că numai Lui, Dumnezeu I-a dat dreptul să Se
sinucidă şi să nu-I considere sinuciderea păcat.
b) A doua mare afirmaţie pe care a făcut-o Domnul Isus,
pentru care L-au declarat nebun şi stăpânit de demoni, face parte
din discursul Lui din capitolul 10 când a zis: "Mai am şi alte oi care
nu sunt din staulul acesta şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor
asculta de glasul Meu şi va fi o Turmă şi un Păstor" (Ioan 10:16). În
acest verset Mântuitorul a spus că El Îşi va scoate oile din staulul
Israelului naţional şi că Îşi va înfiinţa Turma, din el şi din toate
naţiunile pământului, pe care o va numi Noul Israel, Israelul
Spiritual, Biserica Sa. Or, lucrul acesta era în cea mai mare
discordanţă cu învăţătura şi idealul evreilor, ca cineva să se
încumete să scoată oile din staulul lui Israel, pe când ei, bazându-
se pe mulţi proroci, credeau puternic că va sosi o zi când toate
popoarele lumii vor fi incluse în staulul naţiunii lor. Vom cita doar
un singur proroc, şi anume pe Mica: "În vremurile de pe urmă,
muntele Casei Domnului va fi întemeiat tare ca cel mai înalt munte,
se va înălţa deasupra dealurilor, şi popoarele vor veni grămadă la el
(2). Neamurile se vor duce cu grămada la el, şi vor zice: «Veniţi să ne
suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne
înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui! Căci din Sion va ieşi
Legea şi din Ierusalim Cuvântul Domnului»" (4:1-2).
Contrastul dintre această afirmaţie pe care a făcut-o
Mântuitorul şi ceea ce credeau evreii în legătură cu staulul lui Israel
era atât de mare încât cuvintele Lui li se păreau că erau, nu numai
ale unui om ieşit din minţi, dar chiar şi ale unui om stăpânit de
demoni 17.
c) A treia mare afirmaţie pe care a făcut-o Domnul Isus în
discursul Său din templu cu ocazia Sărbătorii Înnoirii acestuia şi
pentru care partea majoritară a evreilor care Îl ascultau, L-au
105
declarat nebun şi stăpânit de demoni, este atunci când a declarat
despre Sine de două ori zicând: "Eu sunt Păstorul cel Bun" (Ioan
10:11,14) Evreii îşi ziceau că numai o minte bolnavă şi stăpânită de
demoni îşi poate atribui titlurile care Îi aparţin lui Dumnezeu, ca şi
acesta de a fi Păstorul cel Mare al oilor, aşa cum L-a numit
Psalmistul David pe Cel Preaînalt când a zis: "Domnul este Păstorul
meu" (Ps.23:1).
d) Şi a patra mare afirmaţie pe care a făcut-o Mântuitorul în
discursul Său din templu şi pentru care mulţi evrei au crezut că era
stăpânit de demoni şi că a ieşit din minţi este atunci când a zis: "Eu
sunt Uşa" şi "Eu sunt Uşa oilor" (Ioan 10:7,9). Aceasta a fost una
dintre cele mai mari afirmaţii pe care le-a făcut Domnul Isus şi la
care marele Lui auditoriu a rămas şocat, că El a declarat despre
Sine că era singura Uşă a mântuirii, singura Uşă spre Dumnezeu şi
singura Uşă spre Împărăţia cerurilor. Şi, într-adevăr, aceste cuvinte
sunt atât de uimitoare, încât nu numai evreii care L-au ascultat
atunci, dar şi astăzi, fiecare este obligat să tragă concluzia: Cel care
le-a rostit ori este un ieşit din minţi, ori este Dumnezeu.
Cei mai mulţi dintre ascultătorii Domnului Isus au tras o
concluzie greşită în părerile lor preconcepute, crezând că era
stăpânit de duhuri rele şi că nu era în toate facultăţile mentale.
Datorită acestui fapt, ei şi-au sfătuit semenii să nu-L mai asculte,
pentru că toate afirmaţiile Lui pe care le-a făcut: că este Păstorul cel
Mare şi Bun şi că este Uşa oilor sunt false, spunându-le: "De ce-L
ascultaţi?" (v.20).
Şi, în al patrulea rând, pasajul citat ne arată
IV. CUM O ALTĂ PARTE DIN POPOR A CREZUT CĂ

DOMNUL ISUS ERA UN MARE TRIMIS AL LUI DUMNEZEU
Evanghelistul Ioan a scris: "Alţii ziceau: «Cuvintele acestea nu
sunt cuvinte de un om stăpânit de demoni; poate un demon să
deschidă ochii orbilor?»" (v.21).
O altă parte a mulţimii din curtea templului care era
minoritară, n-a răstălmăcit greşit cele patru mari afirmaţii ale
Domnului Isus şi nu s-a poticnit în ele. Aceştia erau aderenţii
învăţăturii lui Hillel şi ai cărturarilor şcolii lui, care credeau că
revelaţia Celui Infinit este cu mult mai largă şi mai complexă de cât
a fost turnată în Vechiul Testament; şi că Domnul Isus, ca un mare
Trimis al lui Dumnezeu, a putut să ne descopere lucruri mai măreţe
şi mai adânci decât Moise şi prorocii.
Dacă prima parte a mulţimii, care era majoritară, L-a
declarat pe Domnul Isus stăpânit de demoni şi nebun din cauza
celor patru afirmaţii pe care le-a făcut, a doua parte a mulţimii care
106
era minoritară, a crezut că El era Trimisul lui Dumnezeu, tocmai
din cauza aceloraşi afirmaţii. Erau trei lucruri care se aflau la baza
celor patru afirmaţii ale Mântuitorului şi care i-a determinat pe
aceşti evrei să creadă că El era un mare Trimis al lui Dumnezeu:
a) Primul lucru era comportamentul Lui. Comportamentul
care Îl caracteriza pe Mântuitorul era unul dintre cele mai mari
argumente că El nu era nebun şi stăpânit de demoni, ci,
dimpotrivă, că era un mare Trimis al lui Dumnezeu. Apoi, o altă
dovadă convingătoare că Domnul Isus nu era nebun şi stăpânit de
demoni, era viaţa Lui trăită în cea mai mare concordanţă cu
afirmaţiile Lui şi cu minunile pe care Le-a săvârşit în calitate de Fiu
al lui Dumnezeu.
b) Al doilea lucru era tocmai înţelepciunea Lui divină.
Evanghelistul Ioan ne arată că acesta era motivul pentru care
partea minoritară a mulţimii, spre deosebire de parte majoritară a
spus: "Cuvintele acestea nu sunt cuvintele unui om stăpânit de
demoni". Comentatorul F.J.A. Hort, cât şi Keneth Scott Latourette,
marele istoric al creştinismului de la Universitatea Yale, au spus că
învăţătura Fiului lui Dumnezeu face parte din Persoana Sa divină,
de aceea este infinit de valoroasă şi adâncă 18. Într-o carte intitulată
Ce cred eu (What I belive), care arată mărturiile unor oameni de
seamă cu privire la credinţa lor în Cristos, autorul a redat şi
mărturia lui Lionel Curtis. Acesta a zis că el crede că ţelul neamului
omenesc poate fi atins numai prin ceea ce el numea Republica lui
Dumnezeu: ca lumea să fie condusă după principiile Predicii de pe
Munte. Toţi oamenii lui Dumnezeu dau dreptate acestui mare
gânditor, pentru că numai în Cristos s-a coborât mintea cea mare a
lui Dumnezeu în mijlocul unei lumi dezorientate şi disperate 19.
c) Şi al treilea lucru erau lucrările Lui miraculoase.
Lucrările pe care le-a făcut Domnul Isus nu erau ale unui om
nebun sau stăpânit de demoni. Ci ale unui mare Trimis al lui
Dumnezeu. El a vindecat bolnavii, a săturat flămânzii şi a mângâiat
pe cei întristaţi. Trăsătura caracteristică a unui om nebun este
egoismul. Un om nebun nu caută nimic altceva decât prestigiul şi
gloria lui. Pe când, Domnul Isus Şi-a cheltuit toată viaţa şi toată
energia slujind altora. Evanghelistul Ioan ne arată că lucrul acesta
l-a avut în vedere, în mod special, partea minoritară a mulţimii care
se afla în curtea templului când a zis: "Poate un demon să deschidă
ochii orbilor?", referindu-se la vindecarea orbului din naştere, pe
care Domnul Isus îl tămăduise cu câteva zile în urmă. Deschiderea
ochilor orbului din naştere, era argumentul cărturarilor şcolii lui
Hillel cu care dovedeau că Domnul Isus era un mare Trimis al lui
Dumnezeu. Când cărturarii şcolii lui Shamai au zis despre Domnul
107
Isus: "Omul acesta nu vine de la Dumnezeu, pentru că nu ţine
Sabatul", cărturarii şcolii lui Hillel au răspuns: "«Cum poate un
păcătos să facă asemenea semne?» Şi era dezbinare între ei" (Ioan
9:16). Orbul din naştere a spus Marelui Sanhedrin, aşa cum am
văzut când am studiat capitolul 9 din Evanghelia după Ioan: "Ştim
că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi, ci, dacă este cineva temător
de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă (32). De când este
lumea nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere
(33). Dacă omul acesta n-ar veni de la Dumnezeu, n-ar putea face
nimic" (9:13-33) 20.
Noi credem că Domnul Isus era singurul Om desăvârşit care
a trăit vreodată, că El n-a rostit niciodată un cuvânt greşit şi că n-a
săvârşit nici o faptă rea.
Dacă partea minoritară a mulţimii a crezut datorită acestor
afirmaţii ale Domnului Isus că El era un mare Trimis al lui
Dumnezeu, tot aşa şi noi credem astăzi cu ajutorul aceloraşi
declaraţii şi minuni, pe care le-a făcut, că El este Fiul lui Dumnezeu
de aceeaşi natură, substanţă şi esenţă cu Tatăl.
Thomas Schultz a spus că nici un fondator de religii ca,
Moise, Apostolul Pavel, Buddha, Mahomed şi Confucius, n-au
pretins că erau Dumnezeu, cu excepţia Domnului Isus. Mântuitorul
era singurul fondator de religie care a afirmat că era de origine
divină şi care era convins că o mare parte a lumii va crede în
divinitatea Lui 21.
Oamenii, cu adevărat mari şi înţelepţi, n-au putut să
tăgăduiască divinitatea Mântuitorului. Napoleon a zis: "Cunosc
oamenii şi vă spun că Isus Cristos nu este om … Între creştinism şi
orice altă religie există o distanţă cosmică … Între Cristos şi orice altă
persoană din lume nu există nici măcar un singur termen de
comparaţie … Cu cât mă apropii mai mult de El şi-L cercetez mai
atent, cu atât mă depăşeşte mai mult … Religia Lui este o revelaţie a
unei inteligenţe, care cu siguranţă, nu este umană … Caut în zadar în
istorie să găsesc ceva similar lui Isus Cristos sau ceva care poate
egala Evanghelia Lui. Nici istoria, nici umanitatea, nici epocile, nici
natura nu-mi pot oferi ceva cu care să-L pot comapara sau explica.
Aici totul este extraordinar" 22.
Cristos este, cu adevărat, Dumnezeu şi, cheia destinului
nostru este în mâna Lui, de aceea ne pretinde să-L facem pe El
obiectul credinţei noastre 23. Credinţa în divinitatea Mântuitorului şi
în puterea Lui transformatoare, a schimbat milioane şi milioane de
oameni. Cei slabi au devenit tari, cei înfrânţi au devenit biruitori,
cei răi au devenit buni şi egoiştii s-au făcut altruişti.
108
Lumea întotdeauna s-a divizat cu privire la Persoana
Domnului Isus, chiar de la început şi până acum. Pentru unii, El
era nebun şi stăpânit de demoni, iar pentru alţii era Dumnezeu.
Oamenii cei mai de compătimit au fost şi sunt aceia care n-au văzut
în Mântuitorul decât un om ieşit din minţi şi stăpânit de demoni,
care nu s-au străduit să-L cunoască aşa cum era El în realitate şi
care au rămas indiferenţi faţă de El. Iar oamenii cei mai privilegiaţi,
au fost şi sunt aceia care s-au străduit să-L cunoască pe Cristos
aşa cum este şi L-au acceptat în viaţa lor ca Domn şi Mântuitor.

2. Op. cit. p. 68.
5. Op. cit. p. 66-67.
6. Op. cit. p. 66.
8. MacDonald, W., Comentar la Noul Testamnt, p. 345.
10. Op. cit. pp. 115-116;
MacDonald, W., Comentar la Noul Testamnt, p. 345.
11. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 228-229.
12. Op. cit. p. 228.
14. Schlatter, A., Der Evangelist Johannes, p. 227.
15. Maimonide, Porta Mosis, 29;
17. Op. cit.
18. Hort, F.J.A., Way, Truth and the Life, p. 207;
Latourette, K.S., A History of Christianity, p. 44.
20. Op. cit.
21. Schultz, T., The Doctrine of the Person of Christ with an
Emphasis upon the Hypostatic Union, p. 209.
22. Grounds, V.C., The Reason for our Hope, p. 37.
McDowell, J., Mărturii care cer un verdict, p. 116-117.
23. Tenney, M.C., John: The Gospel of Belief, p. 213.
109
9. CRISTOS, MAREA ŞI ADEVĂRATA ÎMPLINIRE
A PROMISIUNII LUI DUMNEZEU
Ioan 10 : 22 - 28
22. În Ierusalim se celebra atunci sărbătoarea Înnoirii

Templului. Era iarna.
23. Şi Isus se plimba prin templu, pe sub pridvorul lui
Solomon.
24. Iudeii L-au înconjurat şi I-au zis: "Până când ne tot ţii
sufletele în încordare? Dacă eşti Cristosul, spune-ne-o clar".
25. "V-am spus", le-a răspuns Isus, "şi nu credeţi. Lucrările pe
care le fac Eu, în numele Tatălui Meu, ele mărturisesc despre Mine.
26. Dar voi nu credeţi, pentru că, după cum v-am spus, nu
sunteţi din oile Mele.
27. Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc şi ele vin după
Mine.
28. Eu le dau viaţa eternă, niciodată nu vor pieri şi nimeni nu
le va smulge din mâna Mea.
Acest text intitulat Cristos, marea şi adevărata împlinire
a promisiunii lui Dumnezeu, ne arată alte trei lucruri din viaţa
Mântuitorului care au avut loc într-una din ultimele zile ale
sărbătorii Înnoirii Templului: timpul şi locul scenei, întinderea unei
curse Domnului Isus din partea autorităţilor ecleziastice evreieşti şi
promisiunile Marelui şi Bunului Păstor făcute oilor Lui care Îl
urmează.
I. TIMPUL ŞI LOCUL SCENEI
110
Evanghlistul Ioan a scris: "În Ierusalim se celebra atunci
sărbătoarea Înnoirii Templului. Era iarna (23). Şi Isus se plimba prin
templu, pe sub pridvorul lui Solomon" (v.22-23).
Cu aceste două versete din pasajul citat, Apostolul Ioan a
oferit evenimentelor nu numai un cadru de circumstanţe de timp şi
de loc, dar şi întregului discurs al Mântuitorului din capitolul 10, pe
care l-a ţinut tot la sărbătoarea Înnoirii Templului şi tot în Curtea
Neamurilor în care se afla şi Pridvorul lui Solomon.
Înnoirea Templului era ultimul praznic care făcea parte din
marile sărbători anuale evreieşti şi care se ţine chiar şi astăzi 1.
La acestă sărbătoare se comemorează timpul cel mai greu şi
cel mai amar, dar, totodată, şi de cel mai mare eroism din istoria
poporului evreu. Era un împărat al Siriei, numit Antioh Epifan care
a domnit între anii 175-164 înainte de Cristos. El, iubind cultura şi
religia grecească, s-a decis să desfiinţeze religia evreiască şi să
introducă licenţa vieţii greceşti: limba, obiceiurile, cultura şi religia.
El a vrut să facă lucrul acesta în anul 168 î. Cr. pe cale paşnică,
prin răspândirea ideilor. Dar, pentru că cei mai mulţi dintre evrei s-
au împotrivit acestor idei noi şi au rămas loiali credinţei lor
maozaice şi monoteiste, Antioh a jefuit tezaurul templului de 1.800
de talanţi. Un talant echivala în jur de 20.000 de dolari, ceea ce
înseamnă 32.400.000 de dolari. A pângărit templul în modul cel
mai oribil, transformând odăile din curţile acestuia în localuri de
prostituţie publică; altarul cel mare de ardere de tot pe care se
aduceau jertfe lui Iehova, l-a transformat în altarul lui Zeus, regele
zeilor din Olimp, aducând pe el carne de porc zeilor păgâni, ca
batjocură la adresa Dumnezeului lui Israel 2. F.F. Bruce, profesorul
de critică şi exegeză biblică la Universitatea din Manchester din
Anglia, a spus că "urâciunea pustiirii aşezată în locul sfânt", la
care s-a referit Prorocul Daniel în 12:11 şi pe care a amintit-o şi
Domnul Isus în Matei 24:15, era un joc de cuvinte ruşinoase cu
privire la zeul aramaic Ba'al Shāmēn, "domnul cerului", pe care
Antioh l-a aşezat deasupra altarului Dumnezeului adevărat şi pe
care unii dintre aramaici l-au considerat ca dublură a lui Zeus, aşa
cum şi romanii l-au considerat pe Jupiter că era tot o dublură a lui
Zeus, zeul suprem al grecilor 3. Antioh a mers, în răutatea lui mai
departe, a decretat că orice evreu care poseda o copie a legii şi îşi
circumcidea copiii, să fie condamnat la moarte. Mamele care îşi
circumcideau copiii, erau crucificate cu bebeluşii lor atârnaţi de gât.
Prin faptul că evreii n-au vrut să se supună acestor porunci, Antioh
a invadat Ierusalimul, a masacrat 80.000 de evrei şi pe tot atâţia i-a
dus în captivitate ca robi. Un asemenea caz nu s-a întâmplat în
toată istoria lumii. Dar, în sfârşit, Iuda Macabeul şi fraţii lui, au
111
pornit într-o luptă eroică pentru eliberarea Israellui, l-au înfrânt pe
Antioh şi au curăţat Templul. Această perioadă groaznică de
persecuţie şi de profanare a Templului a durat trei ani şi jumătate,
din luna iunie a anului 168 şi până în luna decembrie a anului 165
î.Cr. 4.
Unii comentatori, bazaţi pe anumite izvoare, opinează că
profanarea Templului de către Antioh a durat din 167-164 î.Cr. şi
că templul a fost sfinţit pentru a fi refolosit pe data de 25 kislev a
anului 164 şi nu în 25 kislev a anului 165 5.
Comentatorul F.F. Bruce egalează data de 25 kislev cu 14
decembrie din calendarul creştin 6. Sărbătoarea aceasta care se
numea în limba ebraică Hanukkah, avea trei denumiri:
Sărbătoarea Înnoirii Templului, Sărbătoarea Dedicării Altarului şi
Sărbătoarea Luminilor. Se crede că ea s-ar fi tras de la o sărbătoare
a solstiţiului de iarnă şi că ar fi fost înlocuită cu Sărbătoarea
Luminilor care comemora rededicarea templului 7. La această
sărbătoare, care dura 8 zile, se obişnuia să se facă mari iluminări la
templu şi la casele tuturor evreilor din Israel şi de pretutindeni
unde erau evreii împrăştiaţi. După Shamai, în prima zi a sărbătorii,
se puneau opt lumini în geam şi în fiecare zi se reducea câte o
lumină, până când în ultima zi ardea numai o singură lumină. Iar
după Hillel, se aprindea la geam în prima zi o singură lumină şi,
astfel se adăuga în fiecare zi câte o lumină, până când în ultima zi
ardeau opt lumini. Aceste lumini se văd şi astăzi la această
sărbătoare în geamul fiecărui evreu evlavios 8. Aceste lumini aveau
la bază următoarea legendă: atunci când Templul era sfinţit şi când
candelabrul cel mare cu 7 braţe trebuia să fie aprins din nou, nu s-
a găsit decât un singur vas cu ulei nepângărit, care avea pe el încă
sigiliul de pe inelul Marelui Preot. Dar, cantitatea aceasta era prea
mică. Ea, de abia ajungea o zi ca să întreţină lumina în candelabrul
cel mare cu 7 braţe. Numai că minunea cea mare a fost că uleiul de
pe o zi a ajuns să întreţină lumina 8 zile, până când s-a putut
prepara uleiul nou, care se făcea după o anumită formulă pentru
întrebuinţarea sacră 9.
Acest praznic, deşi nu făcea parte din cele trei mari sărbători
anuale care se făceau cu pelerinaj, totuşi el, era de o mare
importanţă. El era o sărbătoare a bucuriei generale ca şi
Sărbătoarea Corturilor când, de asemenea se ilumina oraşul întreg.
Este adevărat că acestă sărbătoare se comemora în toată ţara, dar,
totuşi ea se ţinea cu precădere în templul din Ierusalim, în care se
aduna mult popor din toate părţile Israelului 10.
Credem că există o strânsă legătură între această sărbătoare
a luminilor, când toate luminile ardeau în templu, în Ierusalim şi în
112
ţară, şi între răspunsul Domnului Isus pe care l-a dat ucenicilor în
auzul mulţimilor cu privire la orbul din naştere, spunând: "Cât sunt
în lume, sunt Lumina lumii" (Ioan 9:5). Ceea ce înseamnă că, dacă
aceste candele fizice puteau produce o mică lumină în jurul lor,
atunci, cu atât mai mult, El este Iluminatorul suprem care are
capacitatea de a lumina lumea întreagă şi toate generaţiile
pământului cu lumina Lui divină şi cerească, şi că El poate da
oricui lumina fizică şi lumina sufletească 11.
Când am tratat studiul intitulat Templul lui Dumnezeu
(Vol.I,Stud.46), am văzut că suprafaţa cea mare a Curţii Neamurilor
avea de jur împrejur un şir pătrat de edificii. În partea interioară a
acestui şir de edificii erau patru pridvoare mari: trei, cu trei rânduri
de colonade, în care se includea şi pridvorul lui Solomon; şi unul,
numit regal, cu patru rânduri de colonade. Aceste coloane erau
făcute dintr-un singur bloc de marmură albă de Corint, înalte de 12
m şi groase de 2 m în diametru. Pe aceste colonade se sprijinea un
acoperiş foarte frumos făcut din lemn de cedru, lustruit, gravat şi
ornamentat alocuri cu aur. Pridvorul lui Solomon era în partea de
răsărit. El se numea astfel, fiindcă se credea că a rămas în el o
părticică din pridvorul templului lui Solomon 12.
Aceste pridvoare au fost construite pentru două scopuri: ca
să slujească neamurilor pentru meditaţie şi rugăciune şi, ca în ele,
rabinii să înveţe poporul. În aceste pridvoare, rabinii plimbându-se,
obişnuiau să înveţe pe studenţii lor în cursul săptămânii. Numai
capitalele cele mai vestite, aveau asemenea pridvoare pentru
discursuri religioase şi filozofice, şi pridvoarele slujeau şi de adăpost
pe timp de ploaie, de vânt şi de arşiţă 13.
În acest pridvor de răsărit al lui Solomon, ne scrie
Evanghelistul Ioan, Domnul Isus, plimbându-Se, învăţa poporul în
timp de iarnă. El a scris: "Era iarna. (23) Şi Isus se plimba prin
templu, pe sub pridvorul lui Solomon" (v.22-23). În Faptele
Apostolilor găsim scris că acesta era locul unde Apostolul Petru
atunci când a trecut pe la Poarta Frumoasă şi l-a vindecat pe
paralitic, a intrat în pridvorul lui Solomon şi Îl predica pe Cristos!
(3:11). Şi, tot aici credincioşii din Ierusalim se adunau pentru a-L
mărturisi pe Domnul Isus ca Domn şi Mântuitor! (5:12-13) 14.
În al doilea rând, acest text ne arată
II. ÎNTINDEREA UNEI CURSE DOMNULUI ISUS DIN

PARTEA AUTORITĂŢILOR ECLEZIASTICE EVREIEŞTI
Evanghelistul Ioan a scris: "Iudeii L-au înconjurat şi I-au zis:
«Până când ne tot ţii sufletele în încordare? Dacă eşti Cristosul,
spune-ne-o clar»" (v.24).
113
Astfel, pe când Dascălul ceresc Se plimba pe sub pridvorul
lui Solomon şi învăţa mulţimile, fariseii şi cărturarii s-au adunat în
jurul Lui şi I-au pus următoarea întrebare: "Până când ne tot ţii
sufletele în încordare? Dacă eşti Cristosul, spune-ne-o deschis".
Întrebarea lor era senzaţională şi exaltată. Ei nu erau sinceri, şi nu
doreau să cunoască adevărul în legătură cu Domnul Isus, ci
provocându-L să facă anumite afirmaţii despre Sine, că era Mesia,
urmăreau să I le răstălmăcească fie din punct de vedere religios ca
o blasfemie, pentru a-L putea condamna la curtea lor juridică, fie
din punct de vedere politic, că în calitate de Mesia îi îndemna pe
evrei la răscoală, pentru a-L acuza şi denunţa la guvernatorul
roman 15. Această întrebare era o cursă foarte iscusită, pentru că ea
a fost pusă pe fondul unei sărbători religioase şi politice, care
comemora marele eveniment când Iuda Macabeul a alungat pe
cotropitorii păgâni din Israel; în care evreii erau mai dornici ca
oricând să-şi vadă visul lor mesianic realizat; şi în care aproape tot
poporul care era adunat acum la templu îşi zicea în sine: "O, de s-ar
ridica un nou Iuda Macabeul ca să-i bată şi să-i izgonească pe
asupritorii romani! Oare Isus nu este Mesia? Şi dacă este Mesia,
atunci de ce nu-i alungă pe păgânii romani din Ţara noastră Sfântă?
16.
Domnul Isus a fost foarte prudent cu privire la răspunsul pe

care l-a dat acestor autorităţi ecleziastice. El n-a afirmat deschis că
era Mesia, fiindcă la poporul evreu acest titlu avea mai mult o
implicaţie politică şi militară, ca fiind împăratul lui Israel, decât
religioasă. Deşi Mântuitorul n-a afirmat niciodată deschis, în public
sau înaintea autorităţilor evreieşti că era Mesia, cu o singură
excepţie când a fost judecat înaintea Marelui Preot şi când a
precizat că era un Mesia spiritual. Evanghelistul Marcu a scris: "
…Marele Preot L-a întrebat iarăşi şi a zis: «Eşti Tu, Cristosul, Fiul
Celui binecuvântat?» (62). «Da, sunt,» i-a răspuns Isus. «Şi veţi vedea
pe Fiul omului şezând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului»"
(14:61-62; Matei 26:64). Totuşi ei L-au acuzat înaintea lui Pilat că
El era un Mesia politic sau un Împărat rebel. Evanghelistul Luca i-a
citat pe sinedrişti, pârându-L pe Domnul Isus înaintea lui Pilat: "Pe
omul acesta L-am găsit stârnind poporul nostru la răscoală, oprind a
plăti impozit Cezarului şi zicând că El este Cristosul, Împăratul"
(23:2). Mântuitorul evita cu multă grijă să folosească acest titlu de
Mesia. El a întrebuinţat un limbaj de aşa manieră încât ei nici să
nu-l poată interpreta greşit şi nici să nu-L poată acuza de blasfemie
sau să aibă motiv ca să-L denunţe la Pilat 17. Evanghelistul Ioan L-a
citat pe Domnul Isus zicând: "V-am spus şi nu credeţi. Lucrările pe
care le fac Eu, în numele Tatălui Meu, ele mărturisesc despre Mine
114
(26). Dar voi nu credeţi, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteţi
din oile Mele" (v.25-26).
Domnul Isus S-a descoperit clar numai la două persoane că
era Mesia: samaritencii i S-a descoperit ca Mesia şi orbului din
naştere i S-a descoperit ca Fiul lui Dumnezeu (Ioan 9:35-37). Când
samariteanca a zis Domnului Isus la fântâna lui Iacov: "Ştiu că va
veni Mesia, care ne va spune toate lucrurile" (4:25), Mântuitorul i-a
răspuns: "Eu, cel care vorbesc cu tine, sunt Acela" (4:26). Când am
tratat studiul initutlat În faţa realităţii (Vol.II,Stud.26), am văzut
că samaritenii n-au crezut ca evreii într-un Mesia politic care va
nimici pe toţi vrăjmaşii şi le va da în stăpânire întreg pământul. Ei,
ca unii care au acceptat numai Pentateuhul, au crezut pe baza
textelor din Deuteronom 18:15 şi 34:10 că la sfârşitul epocii
prezente, se va ridica un mare Proroc ca Moise, pe care ei Îl numeau
Taheb, "Restaurator", care prin învăţătura Lui va pune toate
lucrurile în ordine 18.
Răspunsul dumnezeiescului nostru Învăţător pe care l-a dat
fariseilor şi cărturarilor a fost că El deja S-a făcut cunoscut
poporului evreu cine era, şi că El a făcut lucrul acesta pe două căi:
prin cuvinte şi prin fapte.
a) El a zis mai întâi mai-marilor poporului evreu: "V-am spus
şi nu credeţi." Moise a scris în Deuteronom poporului evreu:
"Domnul, Dumnezeul tău, îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi,
un Proroc ca mine: să ascultaţi de El!" (18:15). Felul în care Domnul
Isus a tratat şi a abrogat vechea Lege şi a pus învăţătura Lui în
locul ei, era o puternică demonstrare că, cuvintele Lui n-au fost
altceva decât glasul final al lui Dumnezeu adresat oamenilor 19. Şi
afirmaţiile Lui, pe care le-a făcut, atunci când a zis autorităţilor
ecleziastice evreieşti: "Voi sunteţi de jos, Eu sunt de sus; voi sunteţi
din lumea aceasta, Eu nu sunt din lumea aceasta" (Ioan 8:23); "Mai
înainte ca să se nască Avraam sunt Eu" (Ioan 8:58); "Eu sunt Uşa
oilor" (Ioan 10:7); "Eu sunt Păstorul cel Bun care Îşi dă viaţa pentru
oi" (Ioan 10:11); "Eu şi Tatăl una suntem" (Ioan 10:30), nu erau
altceva, decât nişte titluri ale autenticităţii pe care a pus sigiliul
divinităţii Sale, ca să ne arate că în El suntem confruntaţi direct cu
Dumnezeu; şi cu toate acestea, cărturarii şi fariseii n-au văzut în
afirmaţiile Mântuitorului nici un semn al divinităţii Lui.
b) Apoi, Domnul Isus a continuat să spună cărturarilor şi
fariseilor: "Lucrările pe care le fac Eu, în numele Tatălui Meu, ele
mărturisesc despre Mine (26). Dar voi nu credeţi, pentru că, după
cum v-am spus, nu sunteţi din oile Mele" (v.25-26). Prorocul Isaia a
prezis că atunci când va veni Mesia, va face următoarele minuni:
"Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor;
115
(6) atunci şchiopul va sări ca un cerb şi limba mutului va cânta de
bucurie" (35:5-6). Or, tocmai lucrul acesta l-a făcut Mântuitorul. El
a zis după ce l-a vindecat pe paraliticul de la scăldătoarea Betezda
care suferise timp de 38 de ani: "… Lucrările pe care Mi le-a dat
Tatăl să le fac, tocmai lucrările acestea pe care le fac Eu, mărturisesc
despre Mine că Tatăl M-a trimis" (Ioan 5:36). Şi acum El a spus
acelaşi lucru după ce l-a vindecat pe orbul din naştere: "Lucrările pe
care le fac Eu, în Numele Tatălui Meu, ele mărturisesc despre Mine"
(v.25). Toate minunile pe care le-a făcut Domnul Isus, erau nişte
indicatoare şi glasuri puternice care arătau că Mesia a venit. Dar,
aceste minuni erau premergătoare unei alte minuni mai mari:
învierea lui Lazăr. Şi, cu toate acestea, vrăjmaşii Domnului Isus nu
s-au convins de mesianismul şi de divinitatea Sa, ci dimpotrivă au
decis, cu atât mai mult, să-L ucidă. Evanghelistul Ioan a scris: "Din
ziua aceea au hotărât să-L omoare" (Ioan 11:53). Mântuitorul ştia
că, dacă învăţătura şi minunile Lui nu i-au convins pe sinedrişti că
El era Mesia cel promis, atunci, cu atât mai puţin, nu-i va convinge
o simplă afirmaţie deschisă că El era Mesia 20.
Şi, în al treilea rând, pasajul citat ne arată
III. PROMISIUNILE MARELUI ŞI BUNULUI PĂSTOR

FĂCUTE OILOR LUI CARE ÎL URMEAZĂ
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând: "Oile
Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc şi ele vin după Mine (28). Eu le
dau viaţa eternă, niciodată nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din
mâna Mea" (v.27-28).
Evanghelistul Ioan a scris: "A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au
primit (12). Dar tuturor celor care L-au primit, adică celor care cred în
Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; (13)
născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci
din Dumnezeu" (1:11-13). În textul citat, Fiul lui Dumnezeu ne este
prezentat ca Bunul Păstor, iar cei ce Îl cunosc, Îi ascultă glasul şi-L
urmează, sunt descrişi ca oi, şi cei ce nu cred în El şi nu-L
urmează, nu pot deveni oile Lui 21.
Este clar că omul nu se poate face singur oaia Bunului
Păstor. Faptul de a fi cineva oaia lui Cristos este cel mai mare dar
din partea lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat în grija Fiului Său ca
pe nişte oi. Domnul Isus a zis: "Tatăl Meu, … Mi le-a dat …" (Ioan
10:29). Apoi, Bunul Păstor Îşi cunoaşte oile. Le cunoaşte pe nume
(10:3,14) şi ele cunosc glasul Lui. Apoi, oile nu pot auzi vocea
Marelui Păstor dacă nu le cheamă şi dacă ele nu-I ascultă glasul
(10:3,8,16). Şi, în cele din urmă, oile Bunului Păstor nu-L pot urma
116
dacă El nu merge înaintea lor (10:3-5). Oile Marelui şi Bunului
Păstor nu sunt pasive, ci active: ele Îi ascultă glasul şi-L urmează 22.
Refuzul cărturarilor, a fariseilor şi, aproape, a întregii naţiuni
evreieşti de a-L accepta pe Fiul lui Dumnezeu, a demonstrat că toţi
aceştia nu erau oile Lui. Dacă ele aparţineau Tatălui şi dacă Tatăl
le-ar fi încredinţat Fiului, atunci ar fi crezut şi ele în Mântuitorul şi
L-ar fi recunoscut ca Păstor al lor. Numai că Domnul Isus le-a zis:
"Voi nu credeţi pentru că nu sunteţi din oile Mele" (v.26).
Aici nu este vorba despre o predestinaţie oarbă, şi totuşi este
un fel de predestinaţie. Am văzut că oile Bunului Păstor sunt acelea
care I-au fost date de Tatăl (10:26,29; 6:39,44). De aici, cât şi din
alte pasaje din Biblie se desprind două linii paralele: pe de o parte
este responsabilitatea umană sau liberul arbitru, iar pe de altă
parte este divina predestinaţie. În divina predestinaţie este darul,
harul şi marea şansă care se oferă tuturor. Iar, în responsabilitatea
umană avem libertatea de a decide: fie ca să acceptăm darul lui
Dumnezeu, fie ca să-l respingem. Conducătorii naţiunii evreieşti,
cât şi aproape naţiunea întragă, n-au putut să creadă în Domnul
Isus, nu I-au cunoscut glasul şi nu L-au urmat, pentru că nu erau
oile Lui; şi nu erau oile Lui, pentru că ei au respins marea şansă
oferită de Tatăl, de a-i încredinţa Fiului ca pe nişte oi, şi lucrul
acesta, fiind valabil nu numai pentru poprul evreu, dar şi pentru
orice fiinţă umană 23.
Unii merg prea departe în ce priveşte predestinaţia. Ei zic că
dacă cineva este predestinat pentru viaţa veşnică prin jertfa lui
Cristos, acela va ajunge cu siguranţă în fericirea eternă, indiferent
prin câte ispite şi eşecuri ar trece pentru că, în final, totuşi el se va
ridica şi se va reabilita. Unul dintre cele mai mari argumente ale
acestora este că nu ceea ce face omul are ultimul cuvânt şi
importanţa supremă, ci harul dragostei şi al milei lui Dumnezeu
manifestat prin jertfa Fiului Său. Ideile acestea sunt foarte
îndrăzneţe, liberale şi departe de adevărul biblic. Cuvântul lui
Dumnezeu ne arată cu cea mai mare claritate şi printr-o sumedenie
de versete tocmai invers că, cei ce sunt predestinaţi pentru
mântuire, dacă nu rămân în Cristos şi în sfinţenie, îşi pierd
mântuirea. Domnul Isus a zis: "Dacă nu rămâne cineva în Mine, este
aruncat afară, ca mlădiţele neroditoare, şi se usucă; apoi mlădiţele
uscate sunt strânse, aruncate în foc şi ard" (Ioan 15:6); "Ferice de cei
cu inima curată, căci ei Îl vor vedea pe Dumnezeu!" (Matei 5:8); "Celui
ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui
Dumnezeu" (Apoc.2:7); "Cel care va birui va fi îmbrăcat astfel în
haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii…"
(Apoc.3:5).
117
Marele şi Bunul Păstor a promis oilor Lui trei lucruri:
a) Primul lucru este dotarea cu fericirea eternă. El a zis:
"Eu le dau viaţa eternă" (v.28). Domnul Isus a zis aici că, în
contrast cu hoţii şi tâlharii care caută să distrugă oile, El a venit ca
să le dea viaţa veşnică. Mântuitorul a făcut până acum de mai
multe ori această promisiune celor ce credeau în El (Ioan 3:15-
16,36; 6:40,47,51,58 etc). În textul citat, cât şi în toate versetele pe
care le-am înşirat, scrie în textul grecesc pentru sintagma "viaţa
veşnică", zōe aiōnios. Când am tratat studiile intitulate Creatorul
vieţii (Vol.I,Stud.15) şi Împărăţia lui Dumnezeu (Vol.II,Stud.18),
am văzut că în Noul Testament întâlnim mereu un cuvânt suprem
care este aiōnios. Acesta este singurul cuvânt care Îl descrie pe
Dumnezeu. El are două înţelesuri: "longevitatea" cât şi "calitatea
vieţii lui Dumnezeu" 24. Aceasta înseamnă că atunci când
Mântuitorul ne-a promis viaţa veşnică, El ne-a chemat la însăşi
viaţa pe care o trăieşte Dumnezeu, atât în ce priveşte longevitatea ei
veşnică, cât şi în ce priveşte calitatea ei de desăvârşire divină.
Această viaţă începe aici în vremelnicie şi continuă în veşnicie ca cel
mai binecuvântat dar. Vom aduce un singur exemplu: Domnul Isus
ne-a zis, într-o lume plină de frământări şi de necazuri: "Vă las
pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se
tulbure inima, nici să nu vi se înspăimânte" (Ioan 14:27). Pacea pe
care ne-o dă Cristos, lumea nici nu ne-o poate da şi nici nu ne-o
pate lua. Nimic din lume nu ne poate afecta această pace şi
bucurie. Chiar dacă totul din jurul nostru se năruie şi lumea ne ia
înapoi tot ce ne-a dat: tinereţea şi sănătatea, ba chiar şi trupul,
copilul lui Dumnezeu tot nu-şi pierde pacea, seninătatea şi bucuria,
pentru că el a început să trăiască încă de pe pământ felul vieţii lui
Dumnezeu. El a gustat din pacea, bucuria, dragostea şi lumina lui
Dumnezeu, care sunt veşnice, de aceea mormântul nu i le poate
răpi, fiindcă el ştie că de abia dincolo de cortina neagră a morţii, va
intra în prezenţa Tatălui său ceresc şi în starea culminantă a felului
vieţii Lui veşnice şi fericite.
b) Al doilea lucru promis este izbăvirea de chinul veşnic. El
a zis: "Niciodată nu vor pieri" (v.28). În acest verset, ca şi în Ioan
3:16 este folosit verbul apollynai, "a pierde" şi nu apokteinein, "a
pieri", "a nimici". Grecescul apollynai nu are în Noul Testament
niciodată înţelesul de "a pieri", "a muri" sau "a nimici", ci are
întotdeauna însemnătatea de "a ajunge la pierzare", "la loc rău”, ”în
focul gheenei", "în iad" şi "în iazul cu foc" 25. De aici teologii şi
exegeţii afirmă cu tărie că acest cuvânt nu înseamnă anihilare şi
distrugere, ci condamnare din partea lui Dumnezeu care este,
abandonarea dinaintea Sa şi rămânerea sub osânda şi mânia Lui
118
veşnică. Teologii şi comentatorii ne spun mai departe că, cuvântul
apollynai "pierzare" este antonimul sau contrastul sintagmei zōe
aiōnios care înseamnă, aşa cum am văzut, viaţa şi fericirea
veşnică 26. Promisiunea Bunului Păstor făcută oilor Lui când a zis
că ele "niciodată nu se vor pierde", pe lângă că au siguranţa vieţii şi
a fericirii eterne, au şi garanţia că nu vor fi abandonate sau
pierdute niciodată dinaintea lui Dumnezeu şi că nu vor ajunge în
chinul veşnic.
c) Şi, al treilea lucru promis este ocrotirea oilor cu puterea
şi grija Sa protectoare. Bunul Păstor a zis: "Şi nimeni nu le va
smulge din mâna Mea" (v.28). Mâna atotputernică a Marelui şi a
dumnezeiescului nostru Păstor este simbolul puterii Celui ce a creat
lumea şi o susţine 27. El, când Şi-a asigurat oile că viaţa lor veşnică
şi fericită este în mâna Lui, nu înseamnă că nu vor avea şi ele parte
de întristare, suferinţă şi moarte; ci că ele trebuie să ştie, că şi în
ceasurile cele mai grele şi întunecoase din viaţă, sunt în braţele Lui
divine care le ocrotesc. Oile lui Cristos trebuie să fie sigure şi să nu-
şi piardă liniştea şi seninătatea, fiindcă nu boala, bătrâneţea,
suferinţa sau moartea vor avea pentru ele ultimul cuvânt, ci Bunul
lor Păstor. Ele trebuie să ştie că toate acestea nu înseamnă
pierzarea şi sfârşitul lor, ci dimpotrivă, că dincolo de aceste rele este
un început nou, pentru că ele fiind în mâna Marelui şi Bunului
Păstor, viaţa lor a devenit indestructibilă şi fericită pentru veci de
veci 28. Divinul Păstor Îşi asigură oile că ele se află în cea mai mare
garanţie şi că nimeni şi nimic nu este în stare să I le smulgă din
mâna Lui: nici Diavolul, nici infernul şi nici moartea. Şi, tot în
acest text, El îi avertizează pe toţi aceia care nu sunt încă oile Lui,
că se află în două pericole mari: pe de o parte, de a nu vedea
niciodată viaţa şi fericirea eternă; şi, pe de altă parte, de a fi
abandonaţi de Dumnezeu şi de a se afunda în chinul cel veşnic din
iazul cu foc.

2. Op. cit. p. 69-70.
3. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 230, 237.
Op. cit. p. 69.
1 Macabei 1:54,59; 4:52,59;
Josephus, F., Antiquities XII, vii, 7;
Finkelstein, L., The Jews, Their History, Culture and
Relogion, Vol. II, p. 1373;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 119-120.
119
7. Op. cit.
8. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 70-71;
10. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 119-120;
12. Josephus, F., Antiquities XX.9,7; Jewish Wars V.1.

20. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 230-231;
23. Op. cit. p. 121-122;
24. Op. cit. Vol. I, p. 129 şi Vol. II, p. 73;
Howard, W.P., Christianity According to St. John, p. 151-
153.
25. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vvol. I, p. 387-388.
26. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 141.
27. Op. cit. p. 123;
120
10. ROSTIREA UNEI AFIRMAŢII CU PREŢUL
VIEŢII
Ioan 10 : 29 - 39
29. "Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi
nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu.
30. Eu şi Tatăl una suntem."
31. Atunci iudeii iarăşi au luat pietre ca să-L ucidă.
32. Isus le-a zis: "V-am arătat multe lucruri bune care vin de la
Tatăl Meu: pentru care din aceste lucrări aruncaţi cu pietre în Mine?"
33. Iudeii I-au răspuns: "Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi
cu pietre în Tine, ci pentru o blasfemie şi pentru că Tu, care eşti un
om, Te faci Dumnezeu."
34. Isus le-a răspuns: "Nu este scris în Legea voastră: «Eu am
zis: 'Sunteţi dumnezei?'»
35. Dacă Legea i-a numit 'dumnezei' pe aceia cărora le-a vorbit
Cuvântul lui Dumnezeu - şi Scriptura nu poate fi desfiinţată,
36. cum ziceţi voi că spun blasfemii Eu, pe care Tatăl M-a
sfinţit şi M-a trimis în lume? Şi aceasta pentru că am spus: "Sunt Fiul
lui Dumnezeu!
37. Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu Mă credeţi.
38. Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi
măcar lucrările acestea, ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că
Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tatăl."
39. La auzul acestor cuvinte, căutau iarăşi să-L prindă; dar El
a scăpat din mâinile lor.
Mulţi comentatori afirmă că acest text cu care se încheie
discursul Mântuitorului, pe care l-a ţinut sub Pridvorul lui Solomon
în urma vindecării orbului din naştere, este unul dintre cele mai
121
grele pasaje din întreg Noul Testament, dar în acelaşi timp este
considerat şi unul dintre cele mai frumoase şi valoroase.
Scena acestui text intitulat Rostirea unei afirmaţii cu
riscul vieţii, cuprinde şapte acte: marea afirmaţie a Mântuitorului,
acuzarea din partea cărturarilor că Domnul Isus S-a făcut vinovat
de blasfemie, apărarea Mântuitorului, întărirea acuzaţiei din partea
cărturarilor, apărarea din nou a Fiului lui Dumnezeu, adresarea
unui apel de către Mântuitorul spre toţi ascultătorii Lui care se
aflau în curtea templului şi încercarea cărturarilor de a-L aresta şi
de a-L condamna la moarte printr-o sentinţă a Marelui Sanhedrin.
1. Să luăm mai întâi primul act al scenei care a avut loc sub
Pridvorul lui Solomon şi anume marea afirmaţie a
Mântuitorului.
Domnul Isus a zis: "Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare
decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu (30).
Eu şi Tatăl una suntem" (v.29-30).
Versetul 29 figurează în manuscrise în două feluri. În
manuscrise mai bune, precum este papirusul 66 şi în textul
bizantin, el apare astfel: "Ce Tatăl Mi-a dat este mai mare decât
toate." Unii spun că cuvintele "mai mare decât toate", din această
variantă a versetului 29, se referă la turma pe care a dat-o Tatăl în
mâna Fiului şi că ea este mai mare decât orice altă organizaţie şi
decât orice putere de opoziţie. Alţii susţin că cuvintele "mai mare
decât toate", a aceleiaşi variante din versetul 29, au înţelesul de
autoritatea lui Cristos, că Tatăl a dat Fiului o putere mai mare
decât toate 1. Şi în manuscrise de mai mică importanţă, acest verset
apare aşa cum scrie şi în textul din versiunea Bibliei lui D.
Cornilescu: "Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi".
Această variantă se armonizează mai bine cu contextul. În versetul
28 Domnul Isus a zis cu privire la oile Lui: "Nimeni nu le va smulge
din mâna Mea", iar în versetul 29 găsim motivul acestei protecţii:
pentru că Tatăl I le-a dat şi că ele Îi sunt foarte dragi, Lui şi Tatălui.
Comentatorii de renume mondial ca, F.W. Grosheide, C. Bouma,
C.H. Dodd, W. Hendriksen şi alţii, consideră că a doua variantă a
acestui verset este mai bună decât prima 2. Bibliologii au făcut
aceeaşi apreciere, de aceea şi ei au trecut în versiunile Bibliei, a
doua variantă.
Domnul Isus n-a zis aici: "Tatăl nostru", ci "Tatăl Meu care
Mi le-a dat", pentru că El fiind Fiul lui Dumnezeu prin excelenţă,
calitatea Lui de Fiu este unică (Ioan 1:14).
Tatăl a dat oile Fiului şi ele sunt, atât ale Tatălui, cât şi ale
Fiului , de aceea credinciosul este nu numai în mâna protectoare a
3
Fiului, ci şi în a Tatălui Lui. Acelaşi lucru l-a spus şi Apostolul
122
Pavel în epistola sa către Coloseni, dar cu alte cuvinte: "Viaţa
voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu" (3:3) 4.
Versetul 30 face parte din declaraţiile cele mai mari pe care
le-a făcut Mântuitorul, în care a arătat ascultătorilor Lui din curtea
templului nu numai divinitatea şi relaţia Sa cu Dumnezeu, dar
chiar şi egalitata Lui cu Cel Preaînalt. Versetul 30 are strânsă
legătură cu versetele 28 şi 29. În versetul 28, Domnul Isus ne-a
vorbit despre dragostea şi protecţia Sa acordate oilor Lui; în versetul
29, ne-a vorbit despre dragostea şi protecţia Tatălui acordate tot
oilor; şi în versetul 30, ne-a scos în evidenţă unitatea perfectă
care există între El şi Tatăl 5. La aceeaşi dragoste şi protecţie
acordate apostolilor şi la aceeaşi unitate cu Tatăl, Domnul Isus S-a
referit şi în rugăciunea de mijlocire din Camera de Sus când a zis:
"Sfinte Tată, păzeşte-i în Numele Tău pe aceia pe care Mi i-ai dat,
pentru ca ei să fie una, cum suntem şi noi…(22). Eu le-am dat gloria
pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi noi suntem una,
- (23). Eu în ei şi Tu în Mine - pentru ca ei să fie în chip desăvârşit
una" (Ioan 17:11,22-23) 6. Dascălul ceresc ne învaţă că secretul
unităţii este dragostea. Acesta a fost unul dintre motivele pentru
care El a zis celor credincioşi: "Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi
unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii"
(Ioan 13:34). Apoi, Mântuitorul a continuat să ne mai înveţe că
ascultarea este testul şi garanţia dragostei. El a zis: "Dacă
împliniţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum
şi Eu am împlinit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea
Lui" (Ioan 15:10) 7.
Domnul Isus este una cu Tatăl, pentru că nimeni nu L-a
ascultat vreodată ca El şi nimeni nu L-a iubit vreodată ca El.
Unitatea Domnului Isus cu Tatăl a constat dintr-o dragoste
perfectă; şi dragostea Sa perfectă faţă de Tatăl s-a bazat pe o
ascultare desăvârşită, de aceea El întotdeauna era gata să spună
Tatălui: "Facă-se voia Ta".
Dar, afirmaţia pe care a făcut-o Domnul Isus: "Eu şi Tatăl
una suntem", are şi însemnătatea de egalitatea Lui cu Cel
Preaînalt. Unitatea perfectă a Fiului cu Tatăl în ce priveşte
cunoaşterea, voinţa, acţiunea, scopul etc, arată că El era de aceeaşi
natură, esenţă şi substanţă cu Cel Preaînalt (Ioan 1:14,18) 8. Acest
verset ni-I arată de două ori pe Fiul şi pe Tatăl ca fiind două
Persoane: o dată prin cuvintele "Eu şi Tatăl" şi a doua oară prin
pronumele „noi”, asociate cu verbul grecesc esmen, "suntem" la
plural: "noi suntem". Domnul Isus n-a zis: "Noi sau Eu şi Tatăl"
suntem o singură persoană, pentru că în textul grecesc nu scrie eis,
ci a spus: "Noi suntem o singură substanţă", fiindcă în textul grecesc
123
scrie en, "una". Ceea ce înseamnă două persoane de aceeaşi natură,
esenţă şi substanţă. Mulţi comentatori şi exegeţi au spus că
grecescul en ne-a salvat de arianism care tăgăduia unitatea
esenţei că Domnul Isus nu era de aceeaşi natură, esenţă şi
substanţă cu Dumnezeu; şi că esmen ne-a salvat de sabellianism
care nega că Tatăl şi Fiul erau două persoane 9. Numai prin faptul
că Tatăl şi Fiul sunt două persoane egale, Domnul Isus a putut să
spună lui Filip: "De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut,
Filipe? Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar:
«Arată -ni-L pe Tatăl?»" (Ioan 14:9).
Domnul Isus mai întâi a zis evreilor că El va primi Turma de
la Tatăl şi că Tatăl Lui este mai mare decât toţi, că ea va fi sub
protecţia Lui şi că nimeni şi nimic nu o poate distruge şi, numai
după aceea a afirmat: "Eu şi Tatăl una suntem". Ceea ce înseamnă,
că El era nu numai în cea mai mare unitate cu Tatăl, dar şi
deopotrivă cu El. Şi, faptul acesta este un alt motiv important
pentru care oile Lui vor fi în cea mai mare siguranţă pe pământ şi în
eternitate.
2. Al doilea act al scenei care a avut loc sub Pridvorul lui
Solomon era acuzarea din partea cărturarilor că Domnul Isus
S-a făcut vinovat de blasfemie.
Evanghelistul Ioan a scris: "Atunci iudeii iarăşi au luat pietre
ca să-L ucidă" (v.31).
Evreii au înţeles din declaraţia Domnului Isus când a zis: "Eu
şi Tatăl una suntem" că S-a făcut vinovat de cea mai mare insultă
împotriva lui Dumnezeu care este blasfemia: că El, un pământean,
făcându-Se egal cu Dumnezeu în mod absolut, nu numai că invada
dreptul şi locul care Îi aparţineau Celui Preaînalt şi numai Celui
Preaînalt, dar îi învăţa şi pe oameni să creadă că El era Dumnezeu
10. Moise a stabilit în Lege că cei ce se fac vinovaţi de păcatul
blasfemiei să fie condamnaţi la moarte prin împroşcare cu pietre. El

a scris: "Cine va blestema Numele Domnului, va fi pedepsit cu
moartea: toată adunarea să-l ucidă cu pietre" (Levit.24:16).
Cărturarii au stabilit uciderea Domnului Isus cu pietre pe
baza Legii lui Moise prin următorul silogism:
Premisa majoră era: un hulitor de Dumnezeu trebuie
omorât cu pietre pe baza Legii lui Moise.
Premisa minoră glăsuia: acest om este un mare hulitor.
Şi concluzia suna: deci, acest om trebuie ucis cu pietre.
Motivul şi raţiunea condamnării la moarte a Domnului Isus,
potrivit Legii lui Moise, era logică. Numai că premisa minoră era
greşită, pentru că Mântuitorul nu era un hulitor de Dumnezeu, ci
dimpotrivă, El era Fiul Celui Preaînalt, care era de aceeaşi natură,
124
esenţă şi substanţă cu Tatăl. Dacă premisa minoră era greşită,
atunci şi concluzia era greşită: că Domnul Isus trebuia să fie ucis
cu pietre ca un hulitor de Dumnezeu 11.
Cuvântul "iarăşi": "Atunci iudeii iarăşi au luat pietre ca să-L
ucidă", ne arată că vrăjmaşii Domnului Isus n-au atentat acum
prima dată la viaţa Lui, ci ei au mai încercat de două ori să-L ucidă
cu pietre: prima dată după ce l-a vindecat pe paraliticul la
scăldătoarea Betezda care suferise timp de 38 de ani (Ioan 5:17-18);
a doua oară la Sărbătoarea Corturilor, în urmă cu trei luni când a
spus că El era înainte de a se fi născut Avraam (Ioan 8:59); şi
aceasta era a treia oară. Dar ei urmau să facă lucrul acesta şi în
continuare.
Verbul grecesc ebastasav de la bastazō, care înseamnă "a
purta", "a duce", "a căra" din versetul 31:"Atunci iudeii au luat (cărat)
pietre ca să-L ucidă", arată că ei alergau după pietre în locul unde
se construiau încă odăile din şirul cel mare şi pătrat de edificii din
curtea Neamurilor, le cărau cu grabă sub Pridvorul lui Solomon, le
pregăteau pentru uciderea Domnului Isus şi stăteau gata să-L
lovească 12.
3. Al treilea act al scenei care a avut loc sub Pridvorul lui
Solomon era apărarea Mântuitorului.
Domnul Isus a zis: "V-am arătat multe lucrări bune care vin de
la Tatăl Meu: pentru care din aceste lucrări aruncaţi cu pietre în
Mine?" (v.32).
Domnul Isus, fiind în pericol de a fi ucis cu pietre de către
iudei, Şi-a păstrat mai întâi calmul, apoi le-a intâmpinat ostilitatea,
reamintindu-le o mulţime de lucrări pe care le-a făcut la porunca
Tatălui şi, în cele din urmă, i-a întrebat care dintre aceste lucrări i-
au înfuriat atât de tare, de voiau să-L omoare cu pietre?
Mântuitorul a scos în evidenţă vrăjmaşilor Lui trei lucruri în
legătură cu lucrările Lui: primul, prin detaliul "care vin de la Tatăl
Meu", El le-a arătat că ele vin toate de la Dumnezeu, pentru că le-a
făcut pe toate după porunca Tatălui, al doilea, prin detaliul "multe
lucrări bune", a arătat opozanţilor că lucrările Lui, nu erau numai
nişte acte de ascultare faţă de Tatăl, dar şi mari binefaceri pentru
oameni. Cuvintele greceşti erga kala pentru "lucrări bune", nu
înseamnă numai "lucrări bune'', dar şi "lucrări iubite şi frumoase".
El i-a vindecat pe bolnavi, i-a săturat pe flămânzi şi i-a mângăiat pe
cei întristaţi; şi al treilea, prin detaliul "v-am arătat aceste lucrări pe
care Mi le-a poruncit Tatăl să le fac şi care sunt bune şi frumoase", a
făcut de cunoscut vrăjmaşilor Săi, cât şi tuturor evreilor ostili că
toate lucrările pe care le-a săvârşit şi care nu sunt amintite numai
în Evanghelia după Ioan, ci şi în cele sinoptice ca, minunea
125
prefacerii apei în vin din Cana Galileii, a vindecării paraliticului de
la Scăldătoarea Betezda, a vindecării orbului din naştere, a potolirii
furtunii, a umblării Lui pe apă, a învierii fiului văduvei din Nain, a
învierii fiicei lui Iair şi altele, demonstrează nu numai că El a venit
de la Tatăl, dar şi gloria şi divinitatea Lui şi că El este deopotrivă cu
Tatăl. Astfel, dacă ei ar fi luat aminte la ceea ce le arăta Dumnezeu
prin lucrările Fiului Lui, nu L-ar fi declarat că era un mare hulitor
de Dumnezeu şi n-ar fi căutat să-L ucidă cu pietre, ci dimpotrivă,
acceptându-L ca Dumnezeu adevărat, L-ar fi venerat şi I s-ar fi
închinat cu cea mai mare reverenţă 13. Domnul Isus a zis în Ioan
5:36 "... Căci lucrările pe care Mi le-a dat Tatăl să le fac, tocmai
lucrările acestea pe care le fac Eu mărturisesc despre Mine că Tatăl
M-a trimis."
4. Al patrulea act al scenei care a avut loc sub Pridvorul lui
Solomon era întărirea acuzaţiei din partea cărturarilor.
Evanghelistul Ioan a scris: "Iudeii I-au răspuns: «Nu pentru o lucrare
bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o blasfemie şi pentru că
Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu»" (v.33).
Evreii au răspuns Domnului Isus că ei nu pentru o lucrare
bună erau hotărâţi să-L ucidă cu pietre, ci din cauza blasfemiei,
fiindcă Se făcea deopotrivă cu Dumnezeu - Creatorul şi spunea că
lucrările şi cuvintele Lui erau lucrările şi cuvintele lui Dumnezeu 14.
Ei au considerat cuvintele Mântuitorului mai periculoase decât
lucrările Lui 15. Evreii voiau să-L ucidă pe Domnul Isus cu pietre nu
aşa de mult pentru că l-a vindecat pe paraliticul din Betezda în ziua
sabatului, cât doreau să facă lucrul acesta fiindcă Se numea pe
Sine Fiul lui Dumnezeu şi Se făcea deopotrivă cu Cel Preaînalt.
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând: "«Tatăl Meu
lucrează până acum şi Eu de asemenea lucrez» (18). Tocmai de aceea
căutau şi mai mult iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua
sabatului, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său şi Se
făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu" (Ioan 5:17-18). Era grav că
Domnul Isus a făcut noroi din salivă în ziua sabatului şi că l-a
vindecat cu ea pe orbul din naştere în această zi; dar era cu mult
mai grav că S-a făcut deopotrivă cu Dumnezeu, fapt pentru care
evreii voiau să-L ucidă cu pietre. Evanghelistul Ioan L-a citat pe
Mântuitorul spunând în textul pe care îl studiem: «Eu şi Tatăl una
suntem» (31) . Atunci iudeii iarăşi au luat pietre ca să-L ucidă" (v.30-
31). Şi cu ocazia Sărbătorii Corturilor, evreii au vrut să-L ucidă cu
pietre pe Domnul Isus, tot pentru o afirmaţie. Evanghelistul Ioan a
scris : "Isus a zis: «Adevărat, adevărat vă spun că mai înainte ca să
se nască Avraam sunt Eu . . .» ( 59 ). La auzul acestor cuvinte au luat
pietre ca să arunce în El . . ." (Ioan 8:58-59).
126
Pe cărturari şi pe farisei îi iritau mai mult afirmaţiile
Domnului Isus decât minunile Lui, pentru că Mântuitorul prin
afirmaţii scotea în evidenţă natura şi caracterul minunilor Lui şi le
arăta adevărata lor însemnătate: că era Fiul lui Dumnezeu şi
deopotrivă cu Tatăl. Cărturarii şi fariseii n-au văzut în nici o
minune a Domnului Isus o lucrare bună şi frumoasă, fiindcă
Mântuitorul le-a dat prin afirmaţiile Lui o interpretare oribilă pentru
ei. Acesta a fost motivul pentru care ei I-au răspuns: "Nu pentru o
lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o blasfemie şi
pentru că Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu".
5. Al cincilea act al scenei care a avut loc sub Pridvorul lui
Solomon era apărarea din nou a Fiului lui Dumnezeu.
Domnul Isus, respingând acuzaţia de blasfemie, a adus
vrăjmaşilor Lui două argumente:
a) Primul argument erau versetele 6 şi 7 din Psalmul 82.
Evanghelistul Ioan L-a redat pe Mântuitorul spunând: "Isus le-a
răspuns: «Nu este scris în Legea voastră: <Eu am zis: 'Sunteţi
dumnezei?'> (35 ). Dacă Legea a numit 'dumnezei' pe aceia cărora le-
a vorbit Cuvântul lui Dumnezeu şi Scriptura nu poate fi desfiinţată, -
(36) cum ziceţi voi că spun blasfemii?»" (v.34-36). În Psalmul 82:6-7
scrie: "Eu (Domnul) am zis: "Sunteţi dumnezei, toţi sunteţi fii ai Celui
Preaînalt" (7). Însă veţi muri ca nişte oameni, veţi cădea ca un
domnitor oarecare." Acest argument pur evreiesc este greu pentru
noi, dar pentru cărturari şi farisei era un argument foarte puternic
ca să-i convingă, fiindcă lor le era familiar, îl înţelegeau şi chiar le
plăcea mult să discute despre asemenea lucruri 16.
Psalmul 82 Îl prezintă pe Dumnezeu într-un consiliu divin aI
judecătorilor, cum îi avertizează pe aceştia împotriva judecăţilor
nedrepte şi cum chiar a pronunţat o sentinţă de condamnare
asupra unora dintre aceştia 17. Psalmistul Asaf ne arată în acest
psalm că Dumnezeu a numit aceşti judecători ''dumnezei". În limba
ebraică, în care s-a scris Vechiul Testsment scrie 'ēlōhîm (elohim),
care înseamnă "dumnezei". Şi în Septuaginta, versiunea grecească a
Vechiului Testament, care a fost tradusă în secolul al III-lea înainte
de Cristos, theoi care, de asemenea înseamnă "dumnezei''.
Cărturarii care au trăit înainte de Cristos au pus întrebarea, dacă
aceşti "dumnezei" erau fiinţe divine sau umane? Unii dintre ei
opinau că erau fiinţe divine, iar alţii susţineau că erau fiinţe umane.
Într-un mare document, găsit în Peştera 11 din Qumran, cuvântul
'ēlōhîm de la începutul versetului întâi, se referea la Melchisedec,
ca la o căpetenie divină asupra judecătorilor divini, care cerea
acestora să exercite judecăţi drepte asupra oamenilor; iar în caz
contrar, îi pedepsea cu moartea ca pe nişte pământeni 18. Dar, cei
127
mai mulţi interpreţi creştini, susţin cu tărie că judecătorii din acest
psalm nu erau alţii decât judecătorii umani ai lui Israel, pentru că
Dumnezeu vorbea prin ei şi ei reprezentau Legea şi Justiţia divină.
Aceştia erau numiţi "dumnezei" nu pentru că erau de natură divină,
ci fiindcă Îl reprezentau pe Dumnezeu când judecau poporul.
Evreiescul elohim înseamnă etimologic "persoane dotate cu mare
putere", "persoane cu vază", aşa cum erau judecătorii lui Israel.
Aceştia aduc ca argument mai multe versete din Vechiul Testament
în care cuvântul elohim are însemnătatea de "judecător uman" şi
nu "divin" . Un exemplu de felul acesta este capitolul 21 din cartea
Exod în care ni se vorbeşte despre robii pe care stăpânii lor trebuiau
să-i elibereze în al şaptelea an. Moise a scris în această carte:
"Atunci stăpânul lui să-l ducă înaintea lui Dumnezeu (elohim =
judecătorului)..., să-i găurească urechea cu o sulă şi robul să râmână
pentru totdeauna în slujba lui (dar nu ca un rob, ci ca un om liber)"
(Exod 21:6). Şi un alt exemplu este tot în Exod 22:9 unde scrie: "În
orice pricină de înşelăciune cu privire la un bou, un măgar, o oaie; o
haină, sau un lucru pierdut... pricina amândurora să meargă până la
Dumnezeu (elohim = judecător); acela pe care-l va osândi Dumnezeu
(elohim = judecătorul), trebuie să întoarcă îndoit aproapelui său" 19.
Dar există şi un alt înţeles, că Dumnezeu i-a predestinat pe
judecători ca "dumnezei" şi că El i-a văzut anticipat "dumnezei".
Credem că Domnul Isus când i-a numit pe judecătorii umani
"dumnezei" a vorbit cărturarilor şi fariseilor mai mult pe fondul
acestui adevăr.
Am văzut că nu numai teologii creştini au interpretat pe
judecătorii din Psalmul 82 că erau judecători umani, dar şi
majoritatea cărturarilor. Pe judecătorii umani i-a avut în vedere
Domnul Isus în Psalmul 82, când a zis cărturarilor şi fariseilor că
Dumnezeu îi numea "dumnezei". Şi acum, Domnul Isus spunea
cărturarilor şi. fariseilor că dacă Dumnezeu numea "dumnezei' şi "fii
de dumnezei" pe nişte judecători umani şi încă pe nişte judecători
umani nedrepţi, atunci "cum ziceţi voi că hulesc pe Tatăl, Eu care
sunt Fiul lui Dumnezeu şi chiar Dumnezeu adevărat?" (v.36) 20. Apoi,
Domnul Isus a accentuat şi asupra faptului că lucrul acesta este
scris în Sfintele Scripturi care, aşa cum credeau cărturarii şi fariseii
că sunt inspirate de Dumnezeu, infailibile şi indestructibile; şi că ei
n-au protestat niciodată împotriva acestor cuvinte scrise în Legea
lor sacră: "sunteţi dumnezei". Evanghelistul Ioan L-a citat pe
Mântuitorul spunând acuzatorilor Lui: "Nu este scris în Legea
voastră: «Eu am zis: 'Sunteţi dumnezei' … şi Scriptura nu poate fi.
desfiinţată»" 21.
128
În concluzie, Domnul Isus a zis acuzatorilor Lui: Dacă Legea
a numit pe judecători "dumnezei", pentru că prin unii din ei a venit
Cuvântul lui Dumnezeu şi Justiţia divină, atunci cu atât mai mut,
El este Dumnezeu, fiindcă în Persoana Lui este întrupat Cuvântul
lui Dumnezeu şi ne este făurită mântuirea. Dacă judecătorii, care
erau născuţi ca toţi ceialalţi oameni, erau numiţi "dumnezei",
atunci cu atât mai mult, El este Dumnezeu pentru că a venit din
cer. Şi dacă judecătorii erau "dumnezei", fiindcă numai aşa se
numeau în sensul larg al cuvântului, atunci cu atât mai mult, El
era Dumnezeu pentru că era singurul născut din Tatăl şi era în
mod real de aceeaşi natură, esenţă şi substanţă cu Tatăl (Ioan
1:14,18; 3:16) 22. Astfel, evreii nu aveau voie să-L acuze pe
Mântuitorul de blasfemie, de vreme ce El era în realitate Dumnezeu.
Samuel Green a scris în cartea sa intitulată Mărturia Scripturii cu
privire la divinitatea lui Cristos (Scripture Testimony to the Deity
of Christ), următoarele cuvinte în legătura cu acest text: "Evreii L-au
acuzat pe Mântuitorul că S-a făcut Dumnezeu, dar El n-a tăgăduit
acest lucru, decât a negat că L-a hulit pe Dumnezeu" 23. Iar W.
Barclay şi E .D . Freed au zis că Domnul Isus a obiectat împotriva
vrăjmaşilor Lui de ce I-au adus această acuzaţie atât de gravă fără
să fi cercetat acest psalm şi fără să fi cunoscut că El era în realitate
Dumnezeu? 24.
b) Şi al doilea argument pe care l-a adus Damnul Isus la
acuzaţia cărturarilor şi a fariseilor era consacrarea şi trimiterea
Sa în lume de către Tatăl în calitate de Mântuitor.
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Fiul lui Dumnezeu spunând în
continuare: "Cum ziceţi voi că spun blasfemii Eu, pe care Tatăl M-a
sfinţit şi M-a timis în lume? Şi aceasta pentru că am spus: «Eu sunt
Fiul lui Dumnezeu!» (v.36). În al doilea argument de apărare, Domnul
Isus a spus despre Sine două lucruri acuzatorilar Lui:
(a) Primul lucru era că Tatăl L-a consacrat pentru o lucrare
supremă. În textul grecesc scrie hagiazein pentru “a sfinţi”, “a
consacra” Acesta este un verb din care derivă adjectivul hagios şi
înseamnă "sfânt". Acest adjectiv se atribuia numai unor persoane
deosebite, unor locuri deosebite şi unor lucruri deosebite. Cineva
este sfânt sau ceva este sfânt fiindcă este menit pentru o lucrare
specială. Spre exemplu: preoţii erau sfinţi, pentru că s-au deosebit
de alte persoane, prin faptul că erau consacraţi lui Dumnezeu (2
Cronici 26:18). Prorocii erau sfinţi (Ieremia 1:5), pentru că şi ei erau
în slujba lui Durnnezeu. Altarul era sfânt (Leviticul 15:19) şi
templul era sfânt, pentru că erau dedicate lui Dumnezeu. Şi sabatul
era sfânt (Exod 20:11), fiindcă era închinat lui Durnnezeu. Când
Domnul Isus a zis că pe El L-a sfinţit Tatăl, înseamnă că
129
Dumnezeu L-a aşezat într-un loc unic faţă de toţi ceialalţi oameni şi
L-a făcut să difere de orice fiinţă angelică din cer şi de orice fiinţă
umană de pe pământ, pentru că I-a încredinţat o lucrare supremă.
Faptul că Domnul Isus a folosit acest cuvânt în textul citat, cât şi în
Ioan 17, arată cât de conştient era El de lucrarea Sa de Mântuitor
pe care a venit s-o facă 25.
(b) Şi al doilea lucru pe care Mântuitorul l-a arătat
vrăjmaşilor Lui despre Sine era că Tatăl L-a trimis în lucrarea Sa
supremă de Mântuitor. El le-a spus: "Cum ziceţi voi că spun
blasfemii Eu, pe care Tatăl M-a sfinţit şi M-a timis în lume? Şi
aceasta pentru că am spus: «Sunt Fiul lui Dumnezeu!»" Domnul Isus
spunea mereu că Tatăl L-a trimis în lume ca să devină Mântuitorul
neamului omenesc (Ioan 3:17,36; 5:36-38 etc). Cuvântul "trimis", pe
care l-a folosit Domnul Isus, se întrebuinţa pentru un mesager sau
pentru un ambasador. Când Fiul lui Dumnezeu a folosit acest
cuvânt, ne-a arătat că El n-a venit din cer de la Sine, ci a fost
"trimis". Trimiterea Lui în lume era actul Tatălui, care ne arată că El
Îl reprezenta pe Tatăl şi că Îi făcea lucrarea pentru care L-a trimis
26.
Astfel, Fiul lui Dumnezeu, care era de aceeaşi natură, esenţă

şi substanţă cu Tatăl şi, care era sfinţit şi trimis de Tatăl pentru
lucrarea supremă de Mântuitor, avea tot dreptul să afirme că era
deopotrivă cu Dumnezeu şi că această afirmaţie nu era o blasfemie,
aşa cum L-au acuzat cărturarii şi fariseii.
6. Al şaselea act al scenei care a avut loc sub Pridvorul lui
Solomon era adresarea unui apel de către Mântuitorul spre toţi
ascultătorii Lui care se aflau în curtea templului.
Domnul Isus a zis: "Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu
Mă credeţi (38). Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine,
credeţi măcar lucrările acestea, ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi
că Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tatăl" (v.37-38). Delicat, tandru şi
conştiincios, Mântuitorul îndemna pe oameni să creadă în El.
Afirmând despre Sine că era Fiul lui Dumnezeu şi deopotrivă cu
Tatăl, El n-a hulit. Dacă nu era Fiul lui Dumnezeu şi deopotrivă cu
Tatăl, nu putea să săvârşească lucrările pe care le-a făcut, de aceea
El spunea evreilor care Îl ascultau: "Dacă nu fac lucrările Tatălui
Meu, să nu Mă credeţi" (v.37). Fiul lui Dumnezeu scotea în evidenţă
că El făcea lucrările Tatălui. Nu orice minune dovedeşte
divinitatea cuiva sau arată că cineva are o putere delegată din
partea lui Dumnezeu. Noi citim chiar şi-n Biblie că erau anumiţi
oameni păcătoşi, care nu aveau nimic comun cu Dumnezeu şi
totuşi făceau minuni. Mântuitorul spunea despre minunile Lui
două lucruri: unul în acest verset că ele erau lucrările Tatălui Lui;
130
şi al doilea, în alte părţi ale Evangheliior că lucrările Lui erau
prezise în Vechiul Testament pe care urma să le facă Mesia şi care
aveau menirea să dovedească că El era Mesia cel promis.
Domnul Isus a scos din nou în evidenţă lucrările Lui pe care
I le-a dat Tatăl să le facă şi care mărturiseau că El era Fiul lui
Dumnezeu şi deopotrivă cu Tatăl. El a zis: "Dar dacă le fac, chiar
dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea …"
(v.38). Comentatorul J.C. Ryle a parafrazat astfel aceste cuvinte ale
Mântuitorului: "Chiar dacă nu sunteţi convinşi de cuvintele Mele,
lăsaţi-vă convinşi de minunile şi faptele Mele care nu sunt altceva
decât lucrările Tatălui Meu. Şi chiar dacă refuzaţi să acceptaţi
dovada cuvintelor Mele, acceptaţi măcar dovada lucrărilor Mele pe
care le fac" 27. Cuvintele unor oameni pot fi puse în dubiu, dar de
faptele sau de lucrările săvârşite de aceştia, nimeni nu se poate
îndoi . Domnul Isus, deşi era un Învăţător desăvârşit, totuşi nu Şi-a
întemeiat afirmaţiile pe vorbe, ci pe fapte, pe ceea ce El era şi făcea.
El Şi-a invitat marele auditoriu mai întâi la faptele Lui, apoi la
afirmaţiile Lui; şi numai, în cele din urmă, îl sfătuia să-şi dea
verdictul cu privire la El. Mântuitorul oferea ascultătorilor Lui
posibilitatea cercetării celei mai riguroase şi a convingerii celei mai
sigure. El, mai întâi îl îndemna să aibă ochi ca să-I vadă lucrările,
apoi să aibă şi urechi, ca să-I audă afirmaţiile şi numai, în cele din
urmă, să se încreadă în El cu cea mai mare siguranţă. Acesta era
testul la care Se supunea Fiul lui Dumnezeu şi la care chema pe
oameni să-L verifice cu atenţie şi numai după aceea, le făcea apel să
creadă în El şi să-L accepte ca Mântuitor 28.
După ce Domnul Isus a vorbit mult despre unitatea şi
egalitatea Lui cu Tatăl, a făcut încă o afirmaţie mare în legătură cu
această unitate şi egalitate cu Tatăl. El a zis: "Chiar dacă nu Mă
credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea, ca să ajungeţi să
cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tatăl"
(v.38). Mântuitorul când a spus: "Tatăl este în Mine şi Eu sunt în
Tatăl", a arătat două lucruri ascultătorilor Lui: primul că El, fiind de
aceeaşi substanţă şi esenţă cu Tatăl, nu este subordonat sau
dependent de Tatăl şi nici Tatăl de El; şi al doilea că datorită
acestei substanţe şi esenţe, El nu este numai unit şi egal într-un
mod desăvârşit cu Tatăl, dar şi Tatăl Se manifestă în mod perfect
prin Fiul şi Fiul prin Tatăl /29/.
După toată probabilitatea, unii dintre ascultătorii Domnului
Isus, I-ar fi acceptat mesajul, ar fi crezut în El, s-ar fi întors mai
târziu la El şi s-ar fi inclus în numărul credincioşilor din Ierusalim
30.
131
7. Şi, al şaptelea act al scenei care a avut loc sub Pridvorul
lui Solomon era încercarea cărturarilor de a-L aresta pe
Domnul Isus şi de a-L condamna la moarte printr-o sentinţă a
Marelui Sanhedrin.
Evanghelistul Ioan a scris: "La auzul acestor cuvinte, căutau
iarăşi să-L prindă; dar El a scăpat din mâinile lor" (v.39) .
Cărturarii şi fariseii când au văzut că Domnul Isus nu Şi-a
retras afirmaţiile, ci dimpotrivă, le-a întărit, s-au întărâtat mai tare
şi şi-au întărit şi ei convingerea şi acuzaţia că El era un mare
hulitor de Dumnezeu. Pentru cărturari şi farisei, Domnul Isus a
devenit cea mai mare şi cea mai grea problemă. Ei L-ar fi ucis pe loc
cu pietre, dar şi-au dat seama că El avea încă o mare influenţă
asupra poporului şi se temeau că procedura uciderii cu pietre nu
era legală fără sentinţa Marelui Sanhedrin şi fără ca vina să fie bine
întemeiată. Conform Mişnei şi altor cărţi rabinice, omul se făcea
vinovat de păcatul blasfemiei numai atunci când defăima la
superlativ numele neexprimabil al lui Dumnezeu de Iehova, or,
Mântuitorul n-a făcut lucrul acesta 31. Ei au renunţat să-L ucidă cu
pietre, dar, în schimb, au încercat să-L aresteze, cum au încercat şi
la Sărbătoarea Corturilor (Ioan 7:30,45) şi să-L ducă înaintea
Marelui Sanhedrin 32. Numai că n-au reuşit să-L prindă nici de
data aceasta fiindcă pentru El, un asemenea ceas n-a sosit încă, de
aceea a scăpat din mâinile lor într-un mod miraculos. Nu ştim cum
a dispărut dintre ei, pentru că nu ni se spune, dar ştim că El încă
nu le-a permis să-L aresteze şi să-L condamne la moarte 33.
Aşa s-a încheiat episodul cu vindecarea orbului din naştere!
Domnul Isus a ieşit biruitor; S-a descoperit în marele Său discurs
ca Păstorul cel Bun care Îşi dă viaţa pentru oi; şi în actele scenei
de sub Pridvorul lui Solamon, ne-a demonstrat că este Dumnezeu -
Mântuitor.

2. Dodd, C.H., The Interpretation of the Fourth Gospel, p.433;
Hendriksen, W., The Gospel of John, VoI. II, p. 124.
3. Op . cit . p . 125.
4. Bruce, F .F., The Gospel of John, p. 232.
5 . Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, pp. 125-126.
7. Op. cit.
8. Hendriksen, W., The Gospel af John, Vol . II, p. 126.
9. Op. cit.;
10. Barclay, W., The Gospel of John, VoI. II, 76;
132
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol .II, p . 128.
11. Op. cit. p. 126.
12. Op. cit. pp. 125-127;
Barclay, W., The Gospel of John, VoI. II, p. 76.
13. Hendriksen, W., The Gospel of John, VoI. II, p. 127;
Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, pp. 76-77;
14. Op. cit. p. 234.
15. Op. cit. p. 233;
16. Op. cit. p. 78.
17. Op. cit. p. 77;
18. Bruce, F.F., The Gospel of John, pp. 234-235, 238.
19. Barclay, W., The Gospel of John, VoI. II, p. 77;
21. Barclay, W., The Gospel of John, VoI. II, p. 128.
23. Green, S., Scripture Testimony to the Deity of Christ, p. 7.
Freed, E.D., Old Testament Quotations in the Gospel of
John, pp. 60-65.
25. Barclay, W ., The Gospel of John, Vol. II, p. 77.
26. Op. cit. pp. 77-78.
29. Hendriksen, W ., The Gospel of John, Vol. II, p. 129;
30. Hendriksen, W., The Gospel of John, VoI. II, p. 129.
31. Ellis, D.J., John, p. 1250.
33. Op. cit.;
133
11. MISIUNEA DOMNULUI ISUS DIN PEREEA
Marcu 10 : 1
1. Isus a plecat de acolo şi a venit în regiunea Iudeii, dincolo

de Iordan. Mulţimile s-au adunat din nou la El şi, după obiceiul Său,
a început iarăşi să-i înveţe.
Matei 19 : 1-2
1. După ce a sfârşit Isus cuvântările acestea a plecat din
Galilea şi a venit în regiunea Iudeii, dincolo de Iordan.
2. După El au mers mulţimi mari; şi acolo i-a vindecat pe cei
bolnavi.
Ioan 10 : 40-42
40. Isus S-a dus iarăşi dincolo de Iordan; în locul unde
botezase Ioan la început. Şi a rămas acolo .
41. Mulţi veneau la El şi ziceau: "Ioan n-a făcut nici un semn,
dar tot ce a spus Ioan despre Omul acesta este adevărat."
42.Şi mulţi au crezut în El în locul acela.
Armonizat
1. După ce a sfârşit Isus cuvântările acestea a plecat din
Galilea şi a venit în regiunea Iudeii (Mt.v.1). După El au mers mulţimi
mari (Mt.v.2).
2. Isus S-a dus iarăşi dincolo de Iordan, în locul unde botezase
Ioan la început. Şi a rămas acolo (Ioan v.40) .
3. Mulţimile s-au adunat din nou la El şi, după obiceiul Său, a
început iarăşi să-i înveţe (Mc.v.1) şi să vindece pe cei bolnavi (Mt.v.2).
4. Mulţi... ziceau: "Ioan n-a făcut nici un semn, dar tot ce a
spus despre Omul acesta este adevărat" ( Ioan v.4).
5. Şi mulţi au crezut în El în locul acela (Ioan v.42).
Domnul Isus, ştiind că mai avea trei luni şi jumătate până la
răstignire, a părăsit Ierusalimul, capitala ostilă a lui Israel şi S-a
134
dus în regiunea Pereei. El a procedat astfel, pentru că n-a putut să
stea nepăsător faţă de viaţa Lui şi s-o pericliteze singur; iar, pe de
altă parte, n-a vrut nici să fugă de pericolul şi groaza morţii, ci mai
bine S-a retras într-un loc liniştit înainte ca să intre în lupta finală
1.
Acest text intitulat Misiunea Domnului Isus din Pereea, ne

arată trei lucruri în legătură cu această misiune: că ea era misiunea
Lui finală, că era misiunea Lui de retragere şi efectul acestei
misiuni.
Să luăm mai întâi faptul că această misiune a Domnului Isus
a fost
I. MISIUNEA LUI FINALĂ.

Evanghelistul Matei a scris: "După ce a sfârşit Isus
cuvântările acestea a plecat din Galileea şi a venit în regiunea Iudeii.
(Mt.v.2). După El au mers mulţimi mari" (Mt.v.2).
Deşi ne-am mai ocupat de versetele Marcu 10:1 şi Matei 19:1
în studiul intitulat În drum spre Ierusalim (Vol.V,Stud.36), totuşi
trebuie să le reamintim, pentru că unii dintre comentatori
întâmpină în textul pe care îl studiem mari dificultăţi; iar alţii dintre
ei, văd în el mari contradicţii .
F.W. Farrar, cât şi alţi comentatori, opinează că Domnul Isus
l-ar fi vindecat pe orbul din naştere din Ioan capitolul 9 la
Sărbătoarea Corturilor şi nu la Sărbătoarea Înnoirii Templului; şi că
între versetele 21 şi 22 din capitolul 10, ar fi fost un interval de trei
luni, respectiv din octombrie când era Sărbătoarea Corturilor şi
până în decembrie, când era Sărbătoarea Innoirii Templului, în care
timp Domnul Isus S-ar fi întors cu ucenicii în Galileea şi ar fi mers
din nou la Ierusalim. Aceştia, deşi n-au la bază nici o dovadă, totuşi
au emis această ipoteză, fiindcă li se părea că ar fi existat două
călătorii ale Domnului Isus din Galileea la Ierusalim: Una rapidă şi
tainică, pe care a menţionat-o Evanghelistul Ioan atunci când
Domnul Isus S-a dus la Ierusalim la Sărbătoarea Corturilor în urma
fraţilor Lui. Evanghezistul Ioan a scris: "După ce s-au urcat fraţii Lui
la sărbătoare, S-a urcat şi El, dar nu pe faţă, ci cam pe ascuns'' (7:10)
2. Şi altă călătorie lentă, pe care a făcut-o Mântuitorul cu ocazia
Sărbătorii Înnoirii Templului şi pe care au scos-o în evidenţă

evangheliştii Sinoptici (Marcu 10:1; Matei 19:1 şi Luca 9 :51).
Evanghelistul Luca a scris în versetul amintit: "Când s-a apropiat
vremea în care avea să fie luat în cer, Isus Şi-a îndreptat faţa hotărât
să meargă la Ierusalim" (9:51).
Din Evanghelii reiese clar că Domnul Isus a făcut o singură
călătorie din Galileea la Ierusalim şi nu două. La baza acestei
135
afirmarţii sunt două argumente: primul argument este că,
Evanghelistul Ioan ne-a arătat clar că Domnul Isus a făcut călătoria
rapidă şi tainică cu ocazia Sărbătorii Corturilor; şi că toţi trei
evangheliştii sinoptici ne-au scos în evidenţă că, înainte de a pleca
Mântuitorul în călătoria Sa înceată spre Ierusalim, a predat
ucenicilor şapte lecţii cu privire la etica creştină, pe care Dascălul
ceresc le-a ţinut înainte de a pleca la Ierusalim la Sărbătoarea
Corturilor. Evanghelistul Matei a scris: "După ce a sfârşit
cuvântările acestea a plecat din Galileea şi a venit în regiunea Iudeii"
(19:1). Şi al doilea argument este că vindecarea orbului din naştere
a avut loc cu ocazia Sărbătorii Înnoirii Templului şi nu cu ocazia
Sărbătorii Corturilor, aşa cum am văzut în studiul intitulat Cristos,
marea şi adevărata împlinire a promisiunii lui Dumnezeu
(Vol.VI,Stud.9), pentru că discursul şi comentariul pe care le-a făcut
Mântuitorul în Evanghelia după Ioan, capitolul 10 în urma
vindecării acestui om, continuă şi de la versetul 22.
De aici vedem clar că această călătorie a Domnului Isus de la
Galileea la Ierusalim era una şi aceeaşi şi nu două. Evangheliştii
Sinoptici au numit-o înceată pentru că ei au avut în vedere intrarea
finală a Domnului Isus în Ierusalim, în Duminica Floriilor. 0 altă
dificultate aparentă din acest text este poziţia geografică a Iudeii.
Evangheliştii Marcu şi Matei au scris în aşa fel, ca şi când Iudeea ar
fi fost situată la răsăritul Iordanului şi nu Pereea, sau ea se afla pe
ambele părţi ale Iordanului, sau, ca şi când aceşti doi evanghelişti
se găseau în partea de răsărit a acestui râu atunci când au scris.
Amândoi au scris: "…Şi a venit în regiunea Iudeii, dincolo de
Iordan" (Mc. v.1; Mt.v.1). Unii sunt de părere că Domnul Isus când
a venit la Ierusalim, ocolind Samaria, ar fi trecut Iordanul şi ar fi
călătorit cu ucenicii prin Pereea şi că de aceea cei doi evanghelişti
au scris: “…Şi a venit în regiunea Iudeeii, dincolo de Iordan” 3.
Această variantă cade, pentru că Evanghezlistul Luca ne-a arătat
clar că atunci când Domnul Isus a călătorit spre Ierusalim, ucenicii
I-au cerut permisiunea să coboare foc din cer şi să mistuie un sat
samaritean, fiindcă nu I-au oferit Domnului Isus găzduire (9:51-56).
Aceasta înseamnă că Mântuitorul a trecut cu ucenicii prin Samaria
şi nu prin Pereea. Teologii Bisericii Primare: Origen şi Gură de Aur
au avut altă opinie, care nu era aşa de clară că, Evangheliştii Marcu
şi Matei au scris astfel pentru că ei s-ar fi referit la graniţa Iudeii şi
nu la interiorul ei /4. Comentatorii şi interpreţii moderni susţin, la
fel ca Origen şi Gură de Aur, numai că ei explică cu mult mai clar
că, ceea ce au scris Evangheliştii Marcu şi Matei înseamnă că
Mântuitorul S-a dus într-un loc de dincolo de Iordan, într-o
anumită parte a Pereei, care era în graniţă cu Iudeea 5.
136
Observăm că erau două treceri ale Iordanului, pentru că
avem de-a face cu două misiuni: Mântuitorul a trecut cu ucenicii
mai întâi graniţa din Pereea atunci când Se afla în călătoria Lui
rapidă şi Se ducea la Ierusalim cu ocazia Sărbătorii Corturilor; şi
apoi, după Sărbătoarea Înnoirii Templului, când Şi-a terminat
ultima Sa misiune din Iudeea, a trecut din nou Iordanul ca să
meargă şi în ultima Sa misiune din Pereea.
Detaliul traversării Iordanului din Iudeea în Pereea, coincide
la toţi patru evangheliştii, atât în legătură cu scopul pe care dorea
să-l atingă fiecare dintre ei în scrierea evangheliei, cât şi în Iegătură
cu scopul lor comun pe care îl urmăreau cu toţii. Pentru
Evanghelistul Luca, atingerea unuia dintre scopurile scrierii
Evangheliei lui era: misiunea Domnului Isus din Pereea; pentru
Evanghelistul Ioan, atingerea scopului era: misiunea Mântuitorului
din Iudeea şi în mod special din Ierusalim, iar scopul comun al
celor patru evanghelişti era: intrarea finală a Domnului Isus în
Ierusalim în Săptămâna Patimilor.
Această perioadă, dintre plecarea definitivă a Domnului Isus
din Galileea şi Săptămâna Patimilor Lui, este numită de obicei
Misiunea Mântuitorului din Iudeea şi Pereea, deşi erau două
misiuni diferite: una pe care a făcut-o în Iudeea între Sărbătoarea
Corturilor şi Sărbătoarea Innoirii Templului, din luna octombrie şi
până în decembrie şi, în mod special în Ierusalim cu ocazia acestor
două sărbători care ţineau câte şapte zile; şi a doua în Pereea, pe
care Fiul lui Dumnezeu a început-o după ce a părăsit Ierusalimul şi
a trecut Iordanul, aşa cum ne arată textul pe care îl studiem şi care
era ultima Lui misiune. Această misiune despre care a scris
Evanghelistul Ioan: "Isus S-a dus iarăşi dincolo de Iordan, în locul
unde botezase Ioan la început. Şi a rămas acolo" (v.40) , a durat
tot trei luni: de la sfârşitul lui decembrie şi până la sfârşitul lui
martie, aproape de Săptămâna Patimilor 6.
În al doilea rând, textul citat ne arată că această misiune a
Domnului Isus era
II. O MISIUNE DE RETRAGERE

Evanghelistul Ioan a scris: "Isus S-a dus iarăşi dincolo de
Iordan, în locul unde botezase Ioan la început. Şi a rămas acolo"
(v.40).
Comentatorii care opinează că Domnul Isus a făcut două
călătorii din Galileea la Ierusalim: o dată cu ocazia Sărbătorii
Corturilor şi a doua oară cu ocazia Sărbătorii Innoirii Templului,
spun că Evanghelistul Ioan a folosit adverbul "iarăşi": "Isus S-a dus
iarăşi dincolo de Iordan" ca să arate trecerea Iordanului din nou,
137
când a venit a doua oară în Ierusalim cu ocazia Sărbătorii Innoirii
Templului. Alţi comentatori care susţin că Mântuitorul după ce a
părăsit Galileea şi a călătorit o singură dată spre Ierusalim, spun că
acest adverb de timp indică trecerea din nou a Iordanului, după ce
Domnul Isus Şi-a terminat misiunea în Iudeea şi S-a retras în
Pereea ca să lucreze şi în această regiune. Iar alţi comentatori cred,
ceea ce este cu mult mai probabil că, Evanghelistul Ioan când a
întrebuinţat adverbul de timp “iarăşi”, s-a referit la misiunea lui
Ioan Botezătorul 7.
Adevărul este că adverbul de timp “iarăşi” din cuvintele: “Isus
S-a dus iarăşi dincolo de Iordan,” vizează misiunea Domnului Isus
din Iudeea. Iar adverbul de timp “la început" din cuvintele: “În locul
unde botezase Ioan la început", ne arată că Domnul Isus a început
să misioneze în Pereea în acelaş loc în care a misionat şi Ioan
Botezătorul prima dată. Evanghelistul Ioan a scris: "Aceste lucruri s-
au petrecut în Betabara (sau Betania) dincolo de Iordan, unde boteza
Ioan" (1:28). Iar al doilea loc în care Ioan Botezătorul predica şi
boteza era Enonul de lângă Salim. Evanghelistul Ioan a mai scris:
"Ioan boteza şi el în Enon, aproape de Salim, pentru că acolo erau
multe ape; şi oamenii veneau ca să fie botezaţi" (3:23) 8.
În unele manuscrise scrie Betabara, iar în altele Betania
dincolo de Iordan. Datorită acestui fapt şi în unele versiuni şi
traduceri ale Bibliei figurează Betabara, ca în cazul Versiunii
Autorizate a lui King James, în Biblia ruseasca etc. Iar în altele
scrie Betania dincolo de Iordan, ca în cazul Versiunii
Standardul Revizuit, Standardul Nou American, Versiunea lui
James Moffatt, Versiunea Internaţională Nouă; în Biblia
germană, tradusă de Martin Luther etc.
Această cetate, cu cele două nume, era cunoscută lui Origen
care a trăit în secolul al III-lea 9. Iosif Flavius a zis că ea se afla
dincolo de Iordan în teritoriul Iui Irod Antipa 10. Versiunea
Autorizată a Bibliei lui King James, ne arată că cuvântul Betabara
înseamnă în limba ebraică "casa vadului" (Jud.7:24) 11.
Locul în care S-a dus Domnul Isus era cel mai semnificativ:
pe aici a intrat poporul evreu în Canaan (Iosua 3). Aici s-au
despărţit apele Iordanului în două când a trecut chivotul Domnului.
Aici a propovăduit şi a botezat Ioan Botezătorul aproape pe toţi
israeliţii. Aici S-a botezat şi Domnul Isus. Aici I S-au deschis
cerurile. Aici Mântuitorul a auzit glasul lui Dumnezeu care L-a
asigurat că a luat decizia bună. Aici Ioan Botezătorul L-a identificat
pe Domnul Isus înaintea poporului ca Mesia şi Mielul lui Dumnezeu
care ridică păcatul lumii. Aici Mântuitorul Şi-a început prima dată
lucrarea în urmă cu trei ani. Şi, tot aici, Fiul lui Dumnezeu a dorit
138
să-Şi încheie misiunea Sa publică de propovăduire şi de vindecare a
bolnavilor 12.
Israelul în timpul Domnului Isus
139
Trecerea Iordanului cu chivotul Domnului prin apele despărţite
Înainte de a-I veni sfârşitul vieţii umane, Domnul Isus S-a
întors la locul unde S-a botezat şi a avut cea mai mare experienţă
din viaţă. Când Patriarhului Iacov au început să-i meargă lucrurile
rău, el s-a întors la Betel, locul unde L-a descoperit pe Dumnezeu.
Când ne vin momente grele, oare avem şi noi un asemenea loc sau,
un asemenea ceas, în care ne-am întâlnit cu Dumnezeu şi în care
ne-a vorbit în mod special, ca să ne întoarcem la ele pentru a ne
răcori şi întări sufletul? 13.
Unii comentatori au numit misiunea Domnului Isus din
Pereea: liniştea dinaintea furtunii. Pentru Mântuitorul, în toată ţara
Lui natală, nu rămăsese decât o singură provincie unde mai putea fi
scutit de pericol, şi aceasta era Pereea care era în afara controlului
140
autorităţilor ecleziastice din Ierusalim 14, El S-a retras aici nu ca să-
Şi scape viaţa, ci pentru a misiona şi în această regiune şi pentru a
Se pregăti în vederea luptei finale care Îl aştepta. Aici El avea încă
timp şi linişte să intre în prezenţa lui Dumnezeu, pentru a Se
încărca cu puterea şi lumina Tatălui, înainte de a-i întâmpina pe
oameni în necazurile şi lipsurile lor trupeşti şi sufleteşti şi, înainte
să intre în bătălia finală cu vrăjmaşii Lui de cruce 15.
Pereea nu era aşa de fertilă ca Galileea. Iosif Flavius a zis că
în ea se afla o mare parte de pustiu stâncos, iar unde era terenul
umed, se cultivau culturi nobile şi creşteau tot felul de pomi ca:
măslini, palmieri, smochini, dar şi viţa de vie, grâul etc. În aceste
locuri umede curgeau pâraie care izvorau din munţi şi nu secau
niciodată nici chiar în seceta verii 16.
Populaţia Pereii era predominată de neevrei. În partea
nordică locuiau sirieni, iar în sud se aflau.arabii. Zece oraşe din ea,
erau greceşti şi aveau statutul de oraşe independente din partea
Romei şi acestea erau: Hipos, Damasc, Gadara, Rafana, Catana,
Pela, Dion, Gherasa, Filadelfia şi Schitopole, care era în partea de
apus a Iordanului 17
Şi, în al treilea rând, pasajul pe care îl studiem ne arată
III. EFECTUL MISIUNII DOMNULUI ISUS DIN PEREEA

Evangheliştii Marcu, Matei şi Ioan au scris, îi cităm
armonizat:
3. Mulţimile s-au adunat din nou la El şi, după obiceiul Său, a
început iarăşi să-i înveţe (Mc.v.1) şi să vindece pe cei bolnavi
(Mt.v.2).
4. Mulţi... ziceau: "Ioan n-a făcut nici un semn, dar tot ce a
spus despre Omul acesta este adevărat" ( Ioan v.41).
5. Şi mulţi au crezut în El în locul acela (Ioan v.42).
Evanghelistul Matei a scris: "După El au mers mulţimi mari"
(v.2). De aici se vede că mulţi dintre cei ce au fost la templu cu
ocazia Sărbătorii Înnoirii acestuia, l-au cunoscut pe orbul din
naştere, l-au văzut vindecat şi L-au auzit pe Domnul Isus
predicând. Iar mulţi alţii, care numai au auzit despre minunea
aceasta mare şi au ascultat discursurile Mântuitorului, L-au urmat
în misiunea Lui din Pereea. Toţi aceştia au fost gata să iese afară
din tabăra lui Israel şi să sufere ocara împreuna cu Cristos 18.
Evanghelistul Marcu ne-a informat că Domnul Isus a
învăţat pe oameni în această misiune. El a scris: "Mulţimile s-au
adunat din nou la El şi, după obiceiul Său, a început iarăşi să-i
înveţe" (v.1). Iar Evanghelistul Matei ne-a arătat că Mântuitorul a
făcut şi minuni de tămăduire în această misiune. El a scris: "Şi
141
acolo a vindecat pe cei bolnavi" (v.2). Şi în misiunea din Pereea,
ca şi în misiunle din Galileea şi Iudeea, învăţătura şi minunile
Domnului Isus mergeau împreună mână în mână. Ori de câte ori
mulţimile se adunau în jurul Mântuitorului, El le învăţa şi vindeca
prin atingere, pe toţi bolnavii care se aflau în popor. Fiul lui
Dumnezeu, în dragostea şi mila Sa, n-a trecut graniţa numai ca să
predice şi în acest teritoriu aproape complet păgân,ci să şi vindece
pe toţi bolnavii. El, în acest loc de retragere, învăţa mulţimile
intens, le vindeca intens şi Îşi instruia ucenicii tot în mod intens,
ceea ce era caracteristic într-o misiune de retragere şi, cu atât mai
mult, în aceasta din Pereea, care a fost ultima misiune de retragere
a Fiului lui Dumnezeu 19.
Misiunea Domnului Isus din Pereea era misiunea unei mari
evanghelizări. Când am tratat studiul intitulat Evanghelia după
Luca (Vol.I,Stud.5), am văzut că această Evanghelie are şapte
caracteristici şi că una din aceste caracteristici constă în faptul că
ea este şi o Evanghelie a evanghelizării. Unii comentatori numesc
Evanghelia după Luca "Evanghelia Evanghelizării Lumii". Acesta
este motivul pentru care numai Evanghelistul Luca a consemnat
misiunea Domnului Isus din Pereea în capitolele evanghelizării din
Evanghelia lui, de la capitolul 13 la 18!
Poporul care trăia acolo şi-a adus aminte de Domnul Isus şi
de Ioan Botezătorul, cum Ioan în urmă cu trei ani, predica ca un
mare proroc, a botezat aproape pe toţi israeliţii, L-a proclamat pe
Domnul Isus ca Mesia cel promis, şi-şi aminteau cum ei se adunau
în jurul Lui ca să-L asculte cu cel mai mare interes. Acum,
auzindu-L din nou ce spunea şi, văzându-I minunile pe care le
făcea, a confirmat cu cel mai mare entuziasm ceea ce Ioan
Botezătorul a afirmat cândva. Evanghelistul Ioan a scris: "Mulţi
veneau la El şi ziceau: «Ioan n-a făcut nici un semn; dar tot ce a spus
Ioan despre Omul acesta este adevărat»" (v.41) 20.
Adeseori se întâmplă ca cineva să facă mari promisiuni de
viitor şi mulţi oameni să-şi pună nădejdea în promisiunile acestuia,
ca apoi să rămână decepţionaţi că s-au înşelat în aşteptările lor.
Domnul Isus n-a dezamăgit pe nimeni. Evanghelistul Ioan a scris ca
un martor ocular, că mulţi dintre cei ce-L auzeau cu urechile lor pe
Domnul Isus ce spunea şi vedeau cu ochii lor minunile pe care le
făcea, credeau în El, pentru că tot ce zicea şi tot ce făcea, era în cea
mai mare concordanţă cu ceea ce a declarat Ioan Botezătorul că
era: Mielul lui Dumnezeu - Mântuitorul lumii. Acesta era motivul
pentru care Evanghelistul Ioan a scris: "Şi mulţi au crezut în El în
locul acela” (v.42) 21.
142
Este adevărat, credinţa unora dintre aceştia nu era o
credinţă vie, adevărată şi mântuitoare, ci numai raţională, care a
dat dreptate lui Dumnezeu, dar care n-a capitulat înaintea
Mântuitorului şi n-a fost gata să plătească preţul tuturor
renunţărilor, pentru a-L urma pe Fiul lui Dumnezeu. Aceasta a fost
şi credinţa multora dintre cei ce se aflau în curtea templului la
Sărbătorilor Corturilor şi la Sărbătoarea Innoirii Templului (Ioan
8:30) 22. Dar, tot aşa de adevărat este şi faptul că, credinţa altora,
care au fost la aceste sărbători şi chiar a unora care n-au fost la
Ierusalim în timpul acestor sărbători, era vie, adevarată şi
mântuitoare, pentru că ei L-au acceptat pe Domnul Isus ca Domn şi
Mântuitor, acum, când aproape tot Israelul L-a respins. Aşa s-a
întâmplat la sfârşitul misiunii din Galileea, aşa s-a întâmplat la
sfârşitul misiunii din Iudeea, aşa s-a întâmplat şi acum în Pereea, şi
aşa s-a întâmplat şi se întâmplă mereu. Întotdeauna au existat şi
oameni, care au fost gata să I se alăture Domnului Isus, să sufere
ocara împreună cu El, să fie alungaţi, batjocuriţi şi urâţi de lume.
Aceştia sunt credincioşii şi urmaşii adevăraţi ai Fiului lui
Dumnezeu pe care El îi mântuieşte şi le promite Împărăţia Cerurilor
23.

2. Farrar, F.W ., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 883.
3. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 374;
Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 432.
4. Op. cit. p. 431.
5. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 374.
6. Halley, H.H., Manual Biblic , p. 504;
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 374;
7. Op. cit. pp.129-130 .
8. Op. cit. 130;
9. Bruce,F.F., The Gospel of John, p. 51.
10. Josephus, F., Antiquities 18, 119.
14. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, VoI. V, p. 492.
Halley, H.H., Manual Biblic , p.543-544 .
143
16. Lopuhin,A.P., Istoria Biblică, VoI. V, p. 136.
17. Op. cit. p. 137-138.
Barclay, W., The Gospel of John, VoI. II, p. 79;
Hendriksen, W., The Gospel of John, VoI. II, p, 134.
23. MacDonald, W., Comentar la Noul Testament, p. 347 .
144
12. PILDA SMOCHINULUI NERODITOR
Luca 13 : 6 - 9
6. El a spus şi parabola aceasta: "Un om avea un smochin

sădit în via sa. A venit să caute rod în el şi n-a găsit.
7. Atunci a zis vierului: «Iată că sunt trei ani de când vin şi
caut rod în smochinul acesta şi nu găsesc. Taie-l! La ce să mai
cuprindă pământul degeaba?»
8. «Doamne» , i-a răspuns vierul, «mai lasă-l şi anul acesta; am
să-l sap de jur împrejur şi am să-i pun gunoi la rădăcină.
9. Poate că de acum înainte va face rod; dacă nu, îl vei tăia.»
Pilda smochinului neroditor are strânsă legătură cu
respingerea Fiului lui Dumnezeu de către poporul evreu şi cu
apelurile Lui călduroase pe care i le făcea ca să-L accepte ca Domn
şi Mântuitor, şi pe care Evanghelistul Luca a fost inspirat să le
consemneze în câteva capitole 1. În această parabolă admirabilă,
Dascălul ceresc a înfăţişat într-o formă cât se poate de simplă
noţiunile cele mai abstracte şi adevărurile cele mai profunde 2. În
ea, El ne-a arătat potop de har şi în acelaşi timp, ne-a făcut o mare
avertizare 3. Creştinul care o aude sau o citeşte şi nu simte durere
şi ruşine de starea în care se află, acela trebuie să fie bolnav în
sufletul lui 4.
În acest studiu intitulat Pilda smochinului neroditor, ne
vom ocupa de două lucruri: de interpretările acestei pilde şi de
semnificaţiile ei.
I. INTERPRETAREA ACESTEI PILDE

Mulţi teologi şi comentatori au pus întrebarea: dacă această
pildă este una şi aceeaşi cu blestemarea smochinului din Marcu
145
11:12-14,20-22 şi Matei 21:19-22, sau sunt două? Unii, opinând că
este una şi aceeaşi, aduc două argumente: primul argument este
că, această pildă nu se găseşte în Evangheliile după Marcu şi după
Matei; şi că blestemarea smochinului, din Evangheliile după Marcu
şi după Matei, nu se află în Evanghelia după Luca, şi al doilea
argument este că, această pildă din Evanghelia după Luca nu este
altceva decăt o variantă mai blândă şi mai duioasă a blestemării
smochinului din Evangheliile după Marcu şi după Matei. Alţi teologi
şi comentatori, cu mult mai mulţi la număr, susţin cu tărie că sunt
două pilde diferite cu privire la smochinul neroditor, deşi Domnul
Isus urmărea în amândouă acelaşi scop: vizarea în mod expres a
poporului evreu. Aceştia au adus trei dovezi: prima dovadă este
diferenţa de naraţiune: în Evanghelia după Luca avem de a face cu
o pildă, pe când în Evangheliile după Marcu şi după Matei avem de
a face cu o acţiune simbolică; a doua dovadă este deosebirea de
detalii care există între cele două texte care ne vorbesc despre
smochin; şi a treia dovadă este deosebirea de circumstanţe de timp
şi de loc după context 5. Comentatorul H. Balmforth a zis că,
amândouă variantele nu sunt decât nişte ipoteze 6. Iar,
comentatorul A. Plummer a spus că aceste opinii sunt arbitrare, pe
care le poate alege fiecare după bunul plac 7. Noi alegem a doua
variantă ca fiind adevărată şi o respingem pe prima pentru că are
multe lacune.
Comentatorii, în general catolicii şi ortodocşii interpretează
subiectiv parabola smochinului neroditor, ca să-şi susţină dogma
mijlocirii sfinţilor şi a îngerilor. Mulţi dintre ei neagă că smochinul
neroditor simbolizează poporul evreu, dând acestui pom un înţeles
mai larg şi mai general şi, motivând că el nu dispune de indicii
suficiente pentru a ne îndreptăţi să credem că reprezintă Israelul 8.
Dar, spre deosebire de aceştia, o pleiadă de teologi şi de
comentatori, susţin cu tărie că atât acest smochin neroditor, cât şi
acela pe care l-a blestemat Domnul Isus, simbolizează poporul
evreu în mod special; şi fiecare persoană şi fiecare confesiune
creştină, în general 9. Adevărul acesta reiese clar, atât din contextul
textului, cât şi din contextul textelor dinainte şi după acest pasaj.
Mântuitorul S-a folosit de această pildă a smochinului neroditor,
pentru a ilustra cu ajutorul ei, răbdarea lui Dumnezeu faţă de
Israel, în general şi faţă de Ierusalim, în mod special, a cărui zi de
judecată şi de osândă se apropia 10.
Comentatorii Bisericii Primare au interpretat foarte diferit
“cei trei ani” de nerodire a smochinului. Spre exemplu: Grigorie a
crezut că “cei trei ani” semnifică Israelul din perioada dinainte de a
primi legea. Ambrozie a crezut că “cei trei ani” semnifică timpul
146
legii. Şi Teofilact a aplicat “cei trei ani” la timpul copilăriei, al
tinereţii şi al maturităţii lui Israel 11. Dacă cei mai mulţi dintre
părinţii bisericeşti n-au identificat “cei trei ani” ai smochinului
neroditor cu “cei trei ani” de activitate ai Mântuitorului, atunci nici
comentatorii moderni ai cultelor tradiţionale, n-au avut curaj să
facă o asemenea interpretare. Unii dintre ei încearcă să pună sub
semnul întrebării acest adevăr, spunând că este îndoielnic că “cei
trei ani” ai smochinului s-ar referi la durata misiunii Domnului
Isus. Iar alţii dintre aceştia spun că “cei trei ani” se referă la
atingerea maturităţii smochinului şi, nicidecum nu simbolizează
durata misiunii Domnului Isus 12. Astăzi, aproape toţi teologii
moderni, nu numai reformaţii şi protestanţii, dar mulţi chiar şi
dintre catolici şi ortodocşi, susţin că “cei trei ani” ai smochinului
reprezintă “cei trei ani” de slujire ai Mântuitorului 13. “Cei trei ani”
se scurseseră de când Ioan Botezătorul a început să
propovăduiască pocăinţa şi apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu şi,
de când şi Mântuitorul Şi-a început lucrarea, iar acum, sta gata să
păşească în al patrulea an al misiunii Sale.
Teologii Bisericii Primare şi-au pus mai departe întrebarea în
legătură cu această pildă. Ei au zis: pe cine reprezintă vierul? Şi în
Iegătură cu identlficarea vierului s-au emis mai multe opinii.
Augustin a spus că el reprezintă pe toţi sfinţii care mijlocesc
pentru oameni. Ambrozie susţine că el simbolizează pe apostoli,
pentru că apostolii fac parte dintre cei mai mari mijlocitori. Şi
Ieronim a zis că vierul îi închipuie pe arhanghelii Mihail şi
Gavril, deoarece misiunea lor specială era să mijlocească între
sinagogile evreieşti şi Dumnezeu. Nu este greu de observat, de ce
chiar şi marele teolog şi comentator H. Alford a interpretat că, vierul
era Duhul Sfânt şi nu Domnul Isus. Cu toate acestea, printre
teologii şi comentatorii din primele secole, au fost şi unii care au
crezut că vierul din această pildă Îl reprezintă pe Domnul Isus, unul
dintre aceştia a fost Teofilact. Un alt mare comentator, care a
susţinut adevărul acesta, era Eutimius din secolul al XII-lea.
Comentatorul modern Matthew Henry, a scos în evidenţă marele
adevăr că, dacă Mântuitorul nu mijlocea între om şi Dumnezeu,
smochinul neroditor al întregii lumi, de mult ar fi fost tăiat din via
Celui Preaînalt şi aruncat în focul Gheenei 14.
Şi, în al doilea rând, ne vom ocupa de
II. SEMNIFICAŢIILE ACESTEI PILDE

Pilda smochinului neroditor are patru semnlficaţii mari:
147
1. Prima semnificaţie este că în raport cu crearea
privilegiilor, Dumnezeu aşteaptă de la om şi rezultate în
aceeaşi proporţie.
Evanghelistul Luca a scris: "El a spus şi parabola aceasta:
«Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el şi
n-a găsit»" (v.6). Acest smochin a ocupat o poziţie favorabilă. În
Israel nu se obişnuia să se cultive smochinii, merii şi alţi pomi în vii
datorită solului bun pe care erau cultivate şi, pentru că pomii
puteau să trăiască şi să-şi aducă roadele şi în soluri mai puţin
bune. Cu toate că proprietarul viei a plantat acest smochin în solul
cel bun al viei, totuşi el n-a adus roade. Domnul Isus a prevenit
mereu pe oameni şi acum a făcut la fel că, oportunitatea şi
responsabilitatea merg mână în mână 15.
Mântuitorul a asemănat Israelul cu un smochin sădit în vie,
în comparaţie cu alte naţiuni. Dumnezeu l-a separat de alte popoare
şi l-a făcut un popor favorizat şi deosebit prin faptul că i S-a revelat,
i-a dat legea şi i-a promis pe Mesia. Toate acestea L-au determinat
pe Dumnezeu să facă pentru Israel ce n-a făcut pentru nici un alt
popor: nici pentru egipteni, niniveni, babilonieni, greci şi romani. Se
cuvenea ca Israelul, primul să-L fi primit pe Domnul Isus ca Domn
şi Mântuitor şi, era drept să-I fi adus primul lui Dumnezeu roade de
pocăinţă, sfinţenie şi bunătate, pe care le-a aşteptat Cel Preaînalt de
la el. Domnul Isus a zis : "A venit să caute rod în el şi n-a găsit" (v.6).
Cu atât mai mult, ţările creştine, au un privilegiu mai mare
decât l-a avut poporul evreu. Noi trăim într-o ţară a Noului
Testament nu numai a Vechiului Testament, a libertăţii şi a
predicării Evangheliei. Cu cât suntem noi mai avantajaţi decât
chinezii, hinduşii, arabii şi alte popoare! Dar, ţărilor creştine li se
mai adaugă astăzi încă o responsabilitate mare: C.E.M. Joad a zis
că nici unei generaţii nu i s-au încredinţat atâtea privilegii ca
generaţiei noastre, de aceea nici una dintre ele nu va avea o
răspundere atât de mare înaintea lui Dumnezeu ca noi. Domnul
Isus ne învaţă în această pildă: să nu uităm că Dumnezeu aşteaptă
roade de la noi şi încă o roadă bogată, în raport cu privilegiile pe
care ni le-a oferit 16.
2. A doua semnificaţie a acestei pilde este că inutilitatea
atrage după sine dezastrul.
Smochinul a crescut mare şi s-a maturizat, dar, în schimb n-
a produs nimic. Aceasta a fost vina lui! În lume sunt două feluri de
oameni: unii care mai mult consumă decât produc şi alţii care mai
mult produc decât consumă. Într-un sens, noi toţi suntem datori
vieţii şi lumii. Noi n-am venit pe lume ca numai cheltuind, să
punem viaţa altora în pericol ci, dimpotrivă, avem datoria, ca să
148
producem mai mult decât cheltuim, şi în felul acesta să ridicăm cu
toţii bunăstarea semenilor noştri. Noi am moştenit o lume cu
anumite bunuri materiale şi spirituale cu civilizaţie şi cu libertate,
la care n-am contribuit cu nimic. Acesta este un privilegiu pentru
noi, dar să nu uităm că şi noi avem o datorie sacră: să ne aducem şi
noi aportul la înfrumuseţarea şi îmbunătăţirea lumii în care trăim.
Unul dintre cei mai mari preşedinţi ai Statelor Unite ale Americii, cu
numele Abraham Lincoln a zis: "Când voi muri, doresc să se spună
despre mine că am smuls o buruiană şi am sădit o floare; şi că pe
unde am trecut eu, în locul spinilor au răsărit trandafirii."
Când un student a văzut prima dată la un microscop lumea
bacteriilor, cum generaţiile acestor vietăţi microscopice se năşteau
şi mureau şi cum o generaţie înlocuia altă generaţie, a exclamat:
"Garantez că, eu nu voi fi o verigă slabă de legătură!" Una dintre cele
mai mari întrebări care se pune fiecărui om este: "Tu, de ce folos eşti
în lumea aceasta?" Dacă nu producem mai mult decât cheltuim,
atunci măcar să dăruim lumii cât luăm din ea 17 .
3. A treia semnificaţie a acestei pilde este că a fi într-o stare
de nerodire, după ce ai avut mari privilegii, înseamnă a te
afla în cel mai mare pericol.
Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând:
"Atunci a zis vierului: «Iată că sunt trei ani de când vin şi caut rod în
smochinul acesta şi nu găsesc. Taie-l! La ce să mai cuprindă
pământul degeaba?»" (v.7) .
Smochinului i s-a acordat suficient timp ca să aducă roade.
El a fost aşteptat un an şi n-a adus roade, a fost aşteptat doi ani şi
tot n-a rodit nici un fruct. În final, a fost aşteptat şi al treilea an şi
nici chiar atunci n-a dat nici un semn de roadă. După o aşteptare
de trei ani, proprietarul viei era îndreptăţit să-şi piardă orice
nădejde pentru un eventual rod în viitor. Smochinul acesta trebuia
să aibă soarta pomilor neroditori, ca să nu ocupe locul degeaba în
detrimentul altor culturi productive.
Maniera, în care Mântuitorul a spus această pildă este foarte
impresionantă. El a arătat că proprietarul smochinului neroditor s-
a plâns că acest pom n-a adus nici un rod, spunând vierului: "Iată
că sunt trei ani de când vin şi caut rod în smochinul acesta şi nu
găsesc." Apoi, Fiul lui Dumnezeu l-a descris pe acest proprietar
cum a ordonat distrugerea pomului ca să nu mai ocupe locul în
zadar, zicând vierului: "Taie-l! La ce să mai cuprindă pământul
degeaba?"
Aici este o avertizare teribilă pentru orice creştin formal,
pentru orice biserică formală, pentru orice naţiune şi chiar pentru
lumea întreagă. Dacă slujitorii bisericilor nu predică Evanghelia
149
curată a pocăinţei şi a Împărăţiei Cerurilor şi, dacă membrii
bisericilor lui Cristos nu trăiesc o viaţă sfântă, atunci se află pe
calea celui mai mare dezastru prezent şi viitor. Noi putem abunda
în forme şi ceremoniale religioase ca smochinul neroditor în frunze,
dar dacă nu ne pocăim, vom fi tăiaţi ca pomul neroditor, ca să nu
ocupăm pământul degeaba, aşa cum a tăiat Dumnezeu smochinul
neroditor al naţiunii evreieşti după 40 de ani după răstignirea şi
înălţarea la cer a Domnului Isus 18. Ioan Botezătorul, fiind inspirat
de Duhul Sfânt, a zis: "Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina
pomilor: deci orice pom care nu face rod bun, va fi tăiat şi aruncat în
foc" (Matei 3:10). Acelaşi lucru l-a spus şi Stăpânul viei Vierului:
"Taie-l! La ce să mai cuprindă pământul degeaba?"
Sunt mulţi creştini formali care sunt de ani de zile în via lui
Dumnezeu, care aud Evanghelia, predicându-se duminică după
duminică şi care, totuşi nu aduc nici un rod. Ei n-au acceptat încă
Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu, n-au luat crucea lui Cristos şi
nu-L urmează pe Mântuitorul. Fiecăruia dintre aceştia, Stăpânul cel
mare al viei îi spune: "Am venit mulţi ani să caut roade la pomul vieţii
tale şi n-am găsit". Cel mai tragic moment va fi atunci când
Stăpânul cel mare va spune Vierului în legătură cu asemenea
creştini formali: "Taie-l jos! De ce să ocupe locul degeaba?" Doamne,
fereşte pe fiecare de ceasul acela groaznic! Câţi n-au nici cea mai
mică idee, cât de aproape pot fi ei de pierzarea cea mare şi veşnică!
Să nu uităm că a ne numi creştini şi a aparţine unei biserici şi,
totuşi a nu aduce roade, înseamnă a aduce ofensă lui Dumnezeu şi
a-L provoca la cea mai mare mânie: de-a ne tăia din via Sa şi a ne
arunca în iazul cu foc (Apoc.l9:20;21:8) 19.
4. Şi, a patra însemnătate a acestei parabole este infinita
recunoştinţă faţă de mila lui Dumnezeu şi intervenţia lui
Cristos.
Domnul Isus a scos în evidenţă intervenţia şi mijlocirea
vierului faţă de acest smochin neroditor, spunând stăpânului viei:
"Doamne, mai lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur împrejur şi am
să-i pun gunoi la rădacină (9). Poate că de acum înainte va face rod,
dacă nu, îl vei tăia" (v.8-9).
Din această pledare a vierului, Fiul lui Dumnezeu a scos în
evidenţă medierea Lui în calitate de Mântuitor, mila, dragostea şi
bunătatea Tatălui Său. Mila este atributul cel mai favorit al lui
Dumnezeu. Sfinţenia, dragostea, dreptatea, puterea, înţelepciunea,
neschimbarea etc, fac parte din caracterul lui Dumnezeu. Toate
acestea au fost manifestate în lume prin Persoana lui Cristos în
multe feluri, atât prin fapte cât şi prin cuvinte şi, cu atât mai mult
prin milă, pentru că Cel Preaînalt este Dumnezeul milei. Prorocul
150
Mica, fiind inspirat de Duhul Sfânt, a scris: "Care Dumnezeu este ca
Tine, care ierţi nelegiuirea şi treci cu vederea păcatele rămăşiţei
moştenirii Tale? El nu-Şi ţine mânia pe vecie, ci Îi place îndurarea!"
(7:18). Mila era cauza pentru care Adam şi Eva n-au fost aruncaţi în
iad în ziua în care au căzut în păcat. Ea este cauza pentru care
Dumnezeu rabdă aşa de mult lumea şi n-a trecut încă la judecata
finală. Şi tot ea este motivul pentru care Dumnezeu Se îndură încă
de cei păcătoşi şi nu-i pedepseşte pentru fărădelegile lor. Noi nu
avem nici cea mai mică idee, cât de mult datorăm milei şi răbdării
lui Dumnezeu. Ziua judecăţii de apoi va dovedi, cât de mult am
datorat noi milei lui Dumnezeu şi medierii Mântuitorului. Chiar şi
aceia care vor fi osândiţi, vor descoperi atunci, spre marea lor
ruşine, cât de mult au datorat milei lui Dumnezeu şi mijlocirii
Mântuitorului şi ei, totuşi n-au ştiut să le preţuiască 20.
Parabola aceasta ne vorbeşte foarte mult şi despre
Evanghelia unei noi şanse. După ce şi-a atins maturitatea,
smochinului i s-a dat şansa trei ani, ca să aducă roade. După ce el
a ratat trei şanse şi a ajuns în pericolul de a fi tăiat, vierul a pledat
înaintea stăpânului viei, să-i acorde încă o şansă finală 21. Este
foarte emoţionantă intervenţia vierului. Cu toată porunca expresă a
stăpânului viei, el n-a putut să treacă la executarea sentinţei
înainte de a-l implora pe stăpân să ofere smochinului încă o şansă
finală, în care timp el se va ocupa în mod special de acest pom,
până la epuizarea tuturor mijloacelor de care dispune. Iar, în cazul
când şi această ultimă încercare rămâne zadarnică, atunci să-i
aplice şi lui soarta pomilor neroditori 22.
Domnul Isus ne arată în această parabolă, că după mai
multe şanse, există şi o şansă finală. Dacă respingem şansele
chemării lui Dumnezeu, una după alta, într-o zi ne va apare şi
ultima chemare, care este şansa finală, pe care nimeni nu o
cunoaşte şi nu ştie când vine; şi dacă ne astupăm urechile şi ne
zăvorâm inima în mod intenţionat şi la această şansă, atunci
Stâpânul cel Mare al viei, ne taie. Această tăiere nu înseamnă că
Dumnezeu ne abandonează, ci noi singuri ne excludem dinaintea
Lui pentru veci de veci prin răzvrătirea noastră. Doamne, păzeşte-
ne de aceasta! 23.
Cuvintele: "Am să-l sap de jur împrejur şi am să-i pun gunoi la
rădăcină", arată într-un mod extraordinar de mare, mijlocirea
Mântuitorului pentru smochinul neroditor al naţiunii evreieşti în
vederea trezirii, a pocăinţei şi a întoarcerii ei la El. Prin
desconsiderarea privilegiului că a fost plantat în via Marelui Stăpân,
Israelul, prin respingerea tuturor apelurilor şi a şanselor pe care i
le-a acordat Dumnezeu prin Fiul Său în timpul celor trei ani de a
151
aduce roade de pocăinţă şi de ascultare faţă de El şi, în mod
special, prin refuzarea ultimei şanse, această naţiune a atras
asupra ei mânia lui Dumnezeu. După ce Israelul L-a respins şi L-a
răstignit pe Cristos la începutul celui de-al patrulea an, ca urmare:
acest smochin neroditor a fost tăiat, capitala lui a fost distrusă, el a
fost şters din istorie ca stat timp de două milenii şi locuitorii lui au
fost împrăştiaţi printre toate naţiunile lumii 24.
Comentatorul G.H. Lang a spus că Fiul lui Dumnezeu, deşi
ştia sentinţa Stăpânului viei cu privire la acest smochin neroditor al
lui Israel, deşi ştia că Dumnezeu deja i-a transmis groaznicul
verdict în legătură cu acest popor şi, cu toate că nu era în
necunoştinţă de cauză că Israelul va respinge şi şansa finală, totuşi
El a intervenit şi a mijlocit insistent înaintea Tatălui ca să-i acorde
şi şansa finală a celui de-al patrulea an. Numai că în al patrulea an,
Israelul, respingând şi şansa finală, a epuizat toată răbdarea Celui
Preaînalt şi I-a atras mânia asupra lui. De aici învăţăm că nici o
naţiune şi nici o persoană nu are motive să creadă că se poate
bucura de grija şi protecţia lui Dumnezeu dacă nu aduce roade de
pocăinţă şi de sfinţenie 25.
1. Porter, L.E., Luke, p. 1210.

2. Diamandi, S., Activitatea şi Învăţătura, Vol. II, p .216.
3. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 174.
4. Ryle, J.C., Luke, Vol. II, p. 112-113.
5. Porter, L.E., Luke, p.1210;
Ryle, J.C., Luke, Vol. II, p. 117.
6. Balmforth, H., St. Luke, p.225.
7. Plummer, A., The Gospel according to St. Luke, p. 339.
8. Diarnandi, S., Activitatea şi Învăţătura, Vol. II, p. 218-219.
9. Ryle, J.C., Luke, Vol. II, p. 117.
10. Halley,H.H., Manual Biblic, p. 512 .
12. Porter, B.E., Luke, p. 1210.
13. Ryle, J.C., Luke, VoI. II, p. 117;
14. Ryle, J.C., Luke, VoI. II, p.118.
15. Barclay, W., The Gospel of Luke, pp. 174-175.
16. Op. cit. p. 175;
Ryle, J.C., Luke, Vol. II, pp. 113-114.
17. Barclay, W., The Gospel of Luke, pp. 175-176.
19. Op.cit .
20· Op. cit. p. 116.
152
21. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 176;
Porter, L.E., Luke, p. 1210.
22. Diamandi, S., Activitatea şi Învăţătura, VoI. II. P. 217.
24. Ryle, J.C., Luke, Vol. II, p.118;
25. Lang, G.H., Parabolic Teaching, p. 230;
153
13. VINDECAREA UNEI FEMEI GÂRBOVE
Luca 13 : 10 - 17
10. Isus învăţa mulţimile într-o sinagogă în ziua Sabatului.

11. Şi acolo era o femeie stăpânită de optsprezece ani de un
duh de neputinţă; era gârbovă şi nu putea nicidecum să-şi îndrepte
spatele .
12. Când a văzut-o Isus, a chemat-o şi i-a zis: "Femeie, eşti
dezlegată de neputinţa ta."
13. Şi-a întins mâinile peste ea: îndată ea s-a îndreptat şi Îl
glorifica pe Dumnezeu.
14. Dar conducătorul sinagogii, mâniat că Isus făcuse
vindecarea aceasta în ziua Sabatului, a luat cuvântul şi a zis
mulţimii: "Sunt şase zile în care trebuie să lucreze omul; veniţi, dar, în
aceste zile să vă vindecaţi şi nu în ziua Sabatului!"
15. "Făţarnicilor", i-a răspuns Domnul; "oare în ziua Sabatului
nu-şi dezleagă fiecare din voi boul sau măgarul de la iesle şi-l duce
să-l adape?
16. Dar femeia aceasta, care este o fiica a lui Avraam şi pe
care Satan o ţinea legată de optsprezece ani, nu trebuia oare să fie
dezlegată de legătura aceasta în ziua Sabatului?"
17. Pe când vorbea El astfel, toţi vrăjmaşii Lui au rămas
ruşinaţi; şi mulţimea se bucura de toate lucrurile minunate pe care le
făcea El.
Acest text intitulat Vindecarea unei femei gârbove, ne
arată trei lucruri în legătură cu această minune mare şi
154
semnificativă: vindecarea făcută de Domnul Isus, acuzarea Lui de
către conducătorul sinagogii şi apărarea Mântuitorului.
I. VINDECAREA FACUTA DE DOMNUL ISUS

Evanghelistul Luca a scris:
10. Isus învăţa mulţimile într-o sinagogă în ziua Sabatului.
11. Şi acolo era o femeie stăpânită de optsprezece ani de un
duh de neputinţă; era gârbovă şi nu putea nicidecum să-şi îndrepte
spatele .
12. Când a văzut-o Isus, a chemat-o şi i-a zis: "Femeie, eşti
dezlegată de neputinţa ta."
13. Şi-a întins mâinile peste ea: îndată ea s-a îndreptat şi Îl
glorifica pe Dumnezeu.
Comentatorii W. Barclay şi L.E. Porter au zis că aceasta era
ultima dată când Domnul Isus a fost într-o sinagogă 1.
Evanghelistul Luca ne-a informat că atunci când Mântuitorul a
intrat într-o sinagogă din Pereea într-o zi de sabat ca să inveţe pe
oameni, această femeie era acolo. El a scris: "Isus învăţa mulţimile
într-o sinagogă în ziua Sabatului (11). Şi acolo era o femeie stapânita
de optsprezece ani de un duh de neputinţă; era gârbovă şi nu putea
nicidecum să-şi îndrepte spatele" (v.10-11).
Comentatorii W. Barclay, L.E. Porter, J.C. Ryle, D.B.J.
Campbell, cât şi mulţi alţii, ne spun că această femeie era stăpânită
de un duh de gârbovire. Ei, luând un caz similar din Evanghelia
după Luca, spun că după cum erau duhuri de muţenie, tot aşa
erau şi duhuri de infirmitate. Evanghelistul Luca a scris: "Isus a
scos dintr-un bolnav un demon care era mut. După ce a ieşit
demonul, mutul a vorbit şi mulţimile s-au mirat" (11:14) 2.
Sintagma “o ţinea legată”, pe care a folosit-o Domnul Isus în
versetul 16 "... femeia aceasta... pe care Satan o ţinea legată", ne
arată acelaşi lucru că, gârbovirea acestei femei s-a datorat unui
demon. Dar, această afirmaţie pe care a făcut-o Mântuitorul, cât şi
întreaga istorisire pe care ne-a prezentat-o Evanghelistul Luca în
acest text, cu privire la infirmitatea acestei femei, sunt în cea mai
mare concordanţă cu tot ce scrie în Biblie în legătură cu boli fizice
provocate de Diavolul şi spiritele lui. Bubele lui Iov erau din partea
Diavolului, aşa cum găsim scris în primele două capitole din cartea
acestui om mare al lui Dumnezeu. Ţepuşul din carnea Apostolului
Pavel a fost, la fel, un sol al lui Satan ca să-l necăjească, aşa cum
citim în 2 Corinteni 12:7. Şi următorul verset pe care l-a scris
Apostolul Pavel în 1 Corinteni 5:5, ne arată acelaşi lucru: "Am
hotărât ca un astfel de om să fie dat pe mâna lui Satani, pentru
155
nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus" 3.
Evanghelistul Luca, care era medic, ne-a scos în evidenţă detaliul
că femeia aceasta suferise 18 ani de o gravă curbare a coloanei
vertebrale, scriind: "Era gârbovă şi nu putea nicidecum să-şi îndrepte
spatele" (v.11) .
Un alt lucru pe care ni l-a scos în evidenţă Evanghelistul
Luca şi care era foarte frumos din partea Domnului Isus a fost că,
Mântuitorul a vindecat această femeie fără ca ea să fi apelat la El.
Acesta era un miracol similar aceluia al învierii fiului văduvei din
Nain, fără ca aceste femei să fi solicitat intervenţia Fiului lui
Dumnezeu (Luca 7:11-17). Evanghelistul Luca a scris în textul pe
care îl studiem: "Când a văzut-o Isus a chemat-o (la El) (v.12).
Comentatorul Stella, a observat în acest gest al Mântuitorului un
act mare al dragostei şi al milei Lui pe care le avea faţă de păcătoşi
şi faţă de cei ce suferă. Acest comentator spaniol a spus, în
continuare, că dacă Domnul Isus a vindecat-o pe această femeie,
chiar dacă n-a apelat la ajutorul Lui, atunci cu atât mai mult, El
este gata să ajute pe cei ce-L solicită 4.
Evanghelistul Luca ne arată în versetul 16 că Domnul Isus a
numit această femeie infirmă pe care a chemat-o la El ca s-o
vindece "fiica lui Avraam''. Sintagma "fiică a lui Avraam" indică nu
numai că ea era o evreică sau o descendentă a lui Avraam în ce
priveşte trupul, dar şi o credincioasă adevarată. După ce Zacheu L-
a acceptat pe Cristos ca Domn şi Mântuitor, Mântuitorul l-a numit
fiul lui Avraam (Luca 19:9), arătând prin acest titlu pe fondul şi în
termenii concepţiei evreieşti că el a ajuns la o credinţă adevărată 5.
Această fiică adevărată a lui Avraam în ce priveşte credinţa,
era în sinagogă în ziua sabatului, ceea ce înseamnă că ea nu lipsea
de la Casa de închinare a lui Dumnezeu. Boala ei nu o putea opri să
nu vină la Casa lui Dumnezeu, unde ea se închina şi asculta
cuvântul Celui Preaînalt. Această evreică gârbovă total, care nu se
putea uita înainte, nu avea echilibru şi mergea extrem de greu, face
de ruşine pe mulţi creştini formali care sunt puternici şi sănătoşi şi,
totuşi nu vin în Ziua Domnului la Casa lui Dumnezeu şi, îi va
osândi în ziua de apoi. Câţi dintre cei ce îşi zic creştini trândăvesc
duminica şi nu merg la biserică! Câţi dintre ei merg în Ziua
Domnului în locuri de agreement, sau umblă după afaceri! Şi câţi,
nu se află chiar şi într-o zi sfântă în locuri care nu-i plac lui
Dumnezeu! De ce sunt aşa de puţini în zilele noastre ca această
femeie? Răspunsul este: fiindcă cei mai mulţi n-au tragere de inimă
pentru prezenţa lui Dumnezeu din Casa şi Ziua Lui. Să nu uităm că
dragostea noastră faţă de Casa şi Ziua Domnului sunt un test al
stării sufletului nostru. Omul care nu găseşte nici o plăcere de-a
156
intra în prezenţa lui Dumnezeu şi de-a I se închina, acela n-are
nimic comun cu Dumnezeu şi cu cerul, pentru că cerul nu este
altceva decât locul prezenţei vizibile a Celui Preaînalt în care toate
fiinţele I se închină cu cea mai mare reverenţă 6. Femeia gârbovă a
depăşit cu mult bucuria lui David, atunci când acest împărat a zis :
"Mă bucur când mi se zice: «Haidem la Casa Domnului!»" (Psalmul
122:1) şi bucuria fiilor lui Core atunci când şi aceştia au spus: "Cât
de plăcute sunt locaşurile Tale, Doamne al oştirilor! (2). Sufletul meu
suspină şi tânjeşte de dor după curţile Domnului, inima şi carnea
mea strigă către Dumnezeul cel viu!" (Psalmul 84:1-2.), pentru că ea
a avut privilegiul suprem de a-L întâlni pe Dumnezeu în Cristos, de
a-L vedea faţă în faţă şi, chiar de a o chema la El ca să-i ofere marea
şansă a vindecării şi a mântuirii.
Înaintea acestei femei gârbove pe care o chinuia un demon
cu această boală timp de 18 ani, stătea Domnul Vieţii. Când
Mântuitorul a văzut-o, I s-a făcut milă de ea, a chemat-o la El, Şi-a
pus mâinile Sale atotputernice de Dumnezeu peste ea şi a dezlegat-
o de neputinţa ei. Evanghelistul Luca a scris: "Când a văzut-o Isus a
chemat-o şi i-a zis: «Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta» (13). Şi-a
întins mâinile peste ea: îndată ea s-a îndreptat şi Îl glorifica pe
Dumnezeu" (v.12-13).
Când Cel care a făcut lumea din nimic, Şi-a pus mâinile Sale
atotputernice peste această femeie gârbovită şi a zis cu glasul Lui de
Dumnezeu: "Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta", Evanghelistul
Luca ne-a istorisit cum ea "îndată s-a îndreptat şi Îl glorifica pe
Dumnezeu" (v.13). Lui Cristos nimic nu-I este imposibil. El poate
vindeca trupul de orice boală şi curăţa sufletul de orice păcat. El îl
poate elibera pe om de orice putere demonică şi poate ilumina
mintea fiecărui om de întunericul ignoranţei şi al prejudecăţii.
Nimic nu este prea greu pentru Fiul lui Dumnezeu. El îl poate
transforma pe om dintr-un om firesc, care nu vede nimic altceva
decât lucrurile materiale, într-un om duhovnicesc, care să-şi
aţintească privirea spre cer. Şi El îl poate dota cu o putere atât de
mare pe un neputincios, ca în cazul acestei femei, încât Diavolul să
nu mai fie în stare niciodată să-l mai înfrângă. Iov, numai a spus lui
Dumnezeu: "Ştiu că Tu poţi totul" (Iov 42:2), dar femeia gârbovită a
experimentat această putere în Cristos, atunci când Fiul lui
Dumnezeu Şi-a pus mâinile peste ea şi i-a zis: "Femeie, eşti
dezlegată de neputinţa ta" (v.12).
Acesta este singurul caz de scoaterea unui demon de către
Domnul Isus, prin punerea mâinilor, consemnat în Evanghelii 7.
Femeia aceasta care a venit la sinagogă gârbovă şi chinuită rău de
către un demon prin această boală, s-a întors acasă pe deplin
157
sănătoasă şi eliberată de orice duh de neputinţă, bucurându-se şi
lăudându-L pe Dumnezeu.
II. ACUZAREA MÂNTUITORULUI DE CĂTRE CONDUCĂ-
TORUL SINAGOGII
Evanghelistul Luca a scris: "Dar conducătorul sinagogii,
mâniat că Isus făcuse vindecarea aceasta în ziua Sabatului, a luat
cuvântul şi a zis: «Sunt şase zile în care trebuie să lucreze omul;
veniţi, dar, în aceste zile să vă vindecaţi şi nu în ziua Sabatului!»"
(v.14) .
Acuzarea Mântuitorului de către conducătorul sinagogii, cât
şi apărarea Sa din acest text, se aseamănă foarte mult cu acuzarea
şi apărarea Lui din pasajele paralele Marcu 3:1-6; Matei 12:9-44 şi
Luca 6:6-11, aşa cum am văzut în studiul intitulat Vindecarea
omului cu mâna uscată (Vol.III,Stud.8).
Dacă autorităţile ecleziastice evreieşti Îl urmăreau mereu pe
Domnul Isus şi Îi întindeau curse, atunci cu atât mai mult, ei au
făcut lucrul acesta acum. Apoi, dacă în fiecare sinagogă era
întotdeauna câte un împuternicit din partea Marelui Sanhedrin,
pentru că una dintre marile îndatoriri ale acestui for era să vegheze
asupra Legii ca nu cumva să se strecoare vreun eretic sau proroc
mincinos şi să ducă poporul în rătăcire, atunci cu atât mai mult,
credem că în această sinagogă era cel puţin un asemenea agent 8.
Fruntaşii sinagogilor, împuterniciţii Marelui Sanhedrin, cărturarii şi
fariseii, Îl urmăreau întotdeauna pe Domnul Isus şi-I întindeau
curse, şi cu atât mai mult, toţi aceştia au făcut lucrul acesta în
ultimul timp. Aşa se explică faptul, de ce acest conducător al
sinagogii era foarte pornit împotriva Mântuitorului.
W. Barclay a opinat că fruntaşul sinagogii n-a avut curaj să
spună Domnului Isus direct că Îi interzice să vindece bolnavii în
sinagoga lui în ziua Sabatului, ci el a protestat cu mare indignare în
mod indirect, spunând celor bolnavi, să vină să se vindece în
celelalte zile şi nu în ziua sabatului 9. Pe când, comentatorii A.
Plummer şi E. Porter, susţin că acest conducător al sinagogii a vrut
să-L aducă la inactivitate pe Mântuitorul, adresându-I-se înaintea
adunării în general şi cu autoritate ca un stăpân al religiei, al Legii
şi al sinagogii; şi, condamnându-L că a făcut acest act al milei în
ziua sabatului 10. Noi luăm a doua variantă ca fiind autentică.
Comentatorul J.C. Ryle a zis că acest miracol în loc să-l fi
convins pe conducătorul sinagogii că Domnul Isus era Mesia, parcă
ar fi avut menirea să-l răzvrătească şi să-i împietrească inima. Iar,
comentatorul Stella a spus că acest conducător al sinagogii, ca şi
toţi reprezentanţii religiei mozaice, având mare zel pentru religia lor,
158
îi persecutau pe toţi aceia care îi ofensau; şi că ei, cu acest zel, se
autoglorificau ca şi căpetenii religioase care Îi slujeau lui Dumnezeu
11.
Când am tratat studiul intitulat Vindecarea omului cu

mâna uscată (Vol.III,Stud.8), am văzut că a vindeca era o lucrare şi
că, în zilele de sabat, era interzisă orice lucrare, până şi vizita la un
bolnav şi consolarea acestuia, aşa cum cerea şcoala cea severă a lui
Şamai şi cum scria în Talmud 12; şi că, în afară de cazul când viaţa
cuiva era în pericol, vindecarea era strict interzisă 13. Spre exemplu:
Dacă a cazut un zid peste cineva, s-a putut constata dacă era mort
sau nu. În cazul că era rănit grav, i s-a putut da primul ajutor, iar
dacă i s-a fracturat o mână sau un picior, fără să-i fie viaţa în
pericol, i s-a putut aplica un pansament, dar fără alifie; numai ca
să nu i se facă mai rău, dar nicidecum mai bine. iar dacă era mort,
trebuia să fie lăsat acolo până în ziua următoare 14. Numai că viaţa
acestei femei nu era în pericol, ea a putut să aştepte după vindecare
până a doua zi .
III. APĂRAREA FIULUI LUI DUMNEZEU

Domnul Isus a răspuns conducătorului sinagogii, cât şi altor
fruntaşi care erau prezenţi: "Făţarnicilor, oare în ziua Sabatului nu-şi
dezleagă fiecare din voi boul sau măgarul de la iesle şi-l duce la
adăpat? (16). Dar femeia aceasta, care este o fiică a lui Avraam şi pe
care Satan o ţinea legată de optsprezece ani, nu trebuia oare să fie
dezlegată de legătura aceasta în ziua Sabatului?" (v.15-16).
În răspunsul Său de apărare, Domnul Isus a făcut două
lucruri:
a) El mai întâi a demascat şi a mustrat ipocrizia acestui
conducător al sinagogii, a împuternicitului Marelui Sanhedrin
şi a fariseilor care se aflau şi ei de faţă. La acuzarea
fruntaşului sinagogii făcută femeii vindecate şi Domnului Isus, cu
asentimentul celor amintiţi, Mântuitorul i-a mustrat aspru pe toţi,
spunându-le: "Făţarnicilor, oare în ziua Sabatului nu-şi dezleagă
fiecare din voi boul sau măgarul de la iesle şi-l duce să-l adape?
(v.15). Cărturarii au stabilit pe baza următorului verset din
Proverbele lui Solomon: "Cel neprihănit se îndură de vite" (12:14), că
era îngăduit în ziua sabatului să-ţi dezlegi de la iesle boul sau
măgarul şi să-i duci la apă sau să le cari apa în grajd 15. Problema
pe care a atins-o Domnul Isus aici era: dacă asemenea lucrări, care
se considerau acte de grijă şi de milă faţă de nişte animale, nu
violau legea Sabatului, atunci cu atât mai mult, adevarata Lege a
Sabatului, îţi permite să-ţi arăţi bunătatea şi grija faţă de o fiinţă
159
umană. Şi dacă era un gest nobil şi drept înaintea lui Dumnezeu ca
să-ţi dezlegi un animal de la iesle şi să-l duci la apă în ziua
Sabatului; atunci, cu cât este mai drept şi legal înaintea lui
Dumnezeu, a zis Domnul Isus, ca El să dezlege această femeie de
boala ei în ziua Sabatului, ea care era o fiică a lui Avraam şi pe care
Satan o ţinea legată de 18 ani. Evanghelistul Luca L-a citat pe
Mântuitorul spunând: "Dar femeia aceasta, care este o fiică a lui
Avraam şi pe care Satan o ţinea legată de 18 ani, nu trebuia oare să
fie dezlegată de legătura aceasta în ziua Sabatului?" (v.16).
b) Şi al doilea lucru pe care l-a făcut Domnul Isus, în
răspunsul Său de apărare a fost că, El ne-a oferit adevărata
înţelegere a legii Sabatului şi adevărata sfinţire a acestuia pe
care El a revendicat-o şi a justificat-o 16. Conducătorul sinagogii,
ca şi cărturarii şi fariseii, şi-au iubit mai mult sistemul lor de
învăţătură decât pe oameni şi chiar decât pe Dumnezeu. Ei erau
mai interesaţi de legismele lor, până la cele mai mici detalii ca ele să
fie ţinute, decât femeia aceasta să fie ajutată şi vindecată 17. Acest
fruntaş al sinagogii era ceea ce s-ar putea numi un om care a
făcut profesie din religie, pe care nu-l interesau problemele
sufleteşti şi fizice ale semenilor, ci numai concepţiile lui religioase.
Dacă el ar fi suferit timp de 18 ani de acea curbare a coloanei
vertebrale, n-ar fi avut importanţă în care zi ar fi fost vindecat!
Mântuitorul se ridica mereu împotriva interpretării Legii de
către tradiţionalişti, care iubeau mai mult un anumit sistem decât
pe Dumnezeu şi pe semeni 18. Acest pericol de a iubi mai mult un
anumit sistem decât pe oameni ne ameninţă şi astăzi, nu numai din
punct de vedere politic, dar şi religios. Nu numai politicienii, dar şi
oamenii religiei adeseori sunt gata să sacrifice fiinţa umană de
dragul ideii. Pe timp de război, valoarea omului dispare în
întregime. Atunci omul nu este privit decât ca o unealtă vie sau un
specimen statistic. În creştinismul adevărat, individul este de o
valoare supremă şi nu o anumită doctrină sau bunuri materiale.
Fără creştinism n-ar putea să existe adevărata democraţie.
Creştinismul este singurul garant al democraţiei, pentru că numai
în ochii lui fiecare individ, fiind coroana creaţiei lui Dumnezeu, are
o valoare inestimabilă. Dacă principiile creştine ar fi scoase din
viaţa politică şi economică, ar fi cruzime, corupţie şi un mare
dezastru. Şi dacă dintr-o biserică dispare adevărata închinare
înaintea lui Dumnezeu şi adevărata slujire a semenilor, acea
biserică încetează să mai fie biserică 19.
Cărturarii şi fariseii, care îşi iubeau mai mult sistemele de
învăţătură decât semenii şi, chiar decât pe Dumnezeu, erau în stare
să lovească în tot ce li se părea că le leza concepţiile, fie sănătatea
160
cuiva, fie vieţi de oameni, cât de multe şi, fie chiar viaţa Fiului lui
Dumnezeu. Să avem grijă, că un sistem sau o practică religioasă nu
sunt totul! Câţi nu cred că a fi plăcut lui Dumnezeu înseamnă să
mergi la biserică regulat, să citeşti Biblia zilnic, să te rogi de fiecare
dată când mânănci, când te culci, când te scoli etc. Dar, toate
acestea nu valorează nimic, dacă suntem surzi la apelul celor ce au
nevoie de ajutorul nostru şi orbi la lacrimile celor ce cer consolare
de la noi. De aici ne vine şi nouă un mare avertisment, să avem
grijă că există un mare pericol, care este veşnic prezent, şi anume: o
loialitate exagerată faţă de un anumit sistem, ne determină
întotdeauna să ne îndreptăm arma împotriva semenilor şi, chiar
împotriva lui Dumnezeu. Pentru Domnul Isus religia a însemnat,
dragostea în acţiune. Pentru El, cel mai important lucru, nu erau
sistemele şi practicile religioase, ci a răspunde imediat la strigătul
nevoii omeneşti. Dragostea Lui în acţiune nu se potrivea deloc cu
sistemul de învăţătură al cărturarilor, care accepta mai bucuros
suferinţa semenilor, decât să sacrifice unele detalii din dogma lor
religioasă. Dacă Domnul Isus ar fi amânat vindecarea acestei femei
până doua zi, nimeni nu L-ar fi condamnat. Numai că El nu putea
permite ca suferinţa să continue până a doua zi, dacă ea putea fi
oprită pe loc. Un proverb latin spunea: "Cel ce dă repede, dă îndoit"
20.
Principiul, pe care ni l-a oferit aici Dascălul Ceresc, în

legătură cu ziua Sabatului este acelaşi pe care ni l-a prezentat peste
tot în Evanghelii: că porunca lui Dumnezeu pe care ne-a dat-o "să
nu facem nici o lucrare în ziua Sabatului", nu înseamnă că Cel
Preaînalt a vrut să ne interzică lucrările strict necesare şi actele de
milă, ci, dimpotrivă, El ne-a dăruit o zi specială pe săptămână, în
care să facem lucrările cele mai bune, cele mai folositoare şi cele
strict necesare pentru sufletul nostru şi al semenilor noştrii. Dar,
din păcate, dintre toate poruncile date de Dumnezeu, nici una nu
este înţeleasă aşa de greşit, abuzată şi călcată în picioare ca
aceasta, care este una dintre cele mai importante porunci pentru
fericirea omului. Experienţa ne arată că este o strânsă legătură
între ţinerea Zilei Domnului şi sănătatea spirituală a creştinilor 21.
Evanghelistul Luca a încheiat acest text cu următorul verset:
"Pe când vorbea El astfel, toţi vrăjmaşii Lui au rămas ruşinaţi; şi
mulţimea se bucura de toate lucrurile minunate pe care le făcea El"
(v.17). Domnul Isus Şi-a adus adversarii la tăcere prin argumentul
şi învăţătura Lui şi, chiar i-a făcut să se ruşineze de acuzaţiile pe
care I le-au adus Lui şi femeii vindecate. Iar restul poporului din
sinagogă s-a bucurat de succesul Lui şi că a săvârşit o minune aşa
de mare.
161
2. Op. cit.;
Ryle, J.C., Luke, Vol. II, p. 119;
3. Ryle , J.C., Luke, Vol. II, p. 123.
4. Op. cit.
5. Op. cit.;
MacDonald, W., Comentar la Noul Testarnent, p. 245.
6. Ryle, J.C., Luke, VoI.II, pp. 119-120.
7. Porter, L.E., Luke, p. 1210 .
8. Barclay,W., The Gospel of Mark, pp. 66-67.
9. Barclay,W., The Gospel of Luke, p. 176.
10. Plummer, A., The Gospel according to St. Luke, p. 341;
Porter,L.E., Luke, p. 1210.
11. Ryle, J.C., Luke, VoI. II, p. 123.
12. Schabbat 12,1;
Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I,
p. 291;
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, VoI. V, p. 284.
13. Godet, F.A., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. I,
p. 291;
15. Buxtorf, De Synagoga Yudaica, pp. 352-356;
Bruce, A.B., The Training of the Twelve, pp.89-90.
19. Barclay, W., The Gospel of Luke , p.177-178.
20. Op. cit. p. 178.
21. Ryle, J.C., Luke, VoI. II, p. 122-123.
162
14. RISCUL DE A RĂMÂNE AFARĂ
Luca 13 : 22 - 30
22. Isus umbla prin cetăţi şi prin sate învăţând poporul şi

călătorind spre Ierusalim.
23. Cineva I-a zis: "Doamne, oare puţini sunt cei care se află
pe calea mântuirii?" El a răspuns:
24. "Străduiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă. Căci vă spun că
mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea.
25. O dată ce Stăpânul casei Se va scula şi va încuia uşa, şi
voi veţi fi afară şi veţi începe să bateţi la uşă şi să zicei: 'Doamne,
Doamne, deschide-ne!' drept răspuns, El vă va zice: «Nu ştiu de unde
sunteţi»
26. Atunci veţi începe să ziceţi: 'Noi am mâncat şi am băut în
faţa Ta, şi pe străzile noastre ai învăţat mulţimile'.
27. Şi El va răspunde: «Vă spun că nu ştiu de unde sunteţi;
depărtaţi-vă de la Mine voi care lucraţi fărădelege».
28. Va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor când veţi vedea pe
Avraam, pe Isaac şi pe Iacov, şi pe toţi profeţii în Împărăţia lui
Dumnezeu, iar pe voi scoşi afară.
29. Vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi
de la miazăzi şi vor sta la masă în Împărăţia lui Dumnezeu.
30. Si iată că sunt unii din cei de pe urmă, care vor fi cei
dintâi, şi sunt alţii din cei dintâi, care vor fi cei de pe urmă."
Acesta este unul dintre cele mai dramatice şi tragice texte din
toată Biblia, care ne prezintă, în paralel, fericirea celor ce au
acceptat şansa supremă a mântuirii din partea Fiului lui Dumnezeu
şi remuşcarea teribilă a celor ce au respins această şansă.
163
Acest studiu intitulat Riscul de a rămâne afară, ne arată
cinci lucruri: o întrebare remarcabilă, un mare îndemn, sosirea unei
zile groaznice, trezirea conştiinţei şi inversarea valorilor.
1. Să luăm mai întâi întrebarea remarcabilă.
Evanghelistul Luca când a scris: "Isus umbla prin cetăţi şi
prin sate învăţând poporul şi călătorind spre Ierusalim" (v.22),
aceasta nu înseamnă că Mântuitorul mergea acum spre Ierusalim
ci, plecând din Galileea şi fiind în călătoria Sa finală spre Ierusalim,
misiona în două regiuni din localitate în localitate: mai întâi în
Iudeea trei luni şi acum în Pereea alte trei luni.
Din Evanghelii reiese clar că Domnul Isus a făcut o singură
călatorie din Galileea la Ierusalim şi nu două, aşa cum am văzut în
studiul intitulat Misiunea Domnului Isus din Pereea
(Vol.VI,Stud.11). Toţi trei evangheliştii sinoptici ne-au scos în
evidenţă că Mântuitorul nainte de a pleca în călătoria Sa înceată
spre Ierusalim, a predat ucenicilor şapte lecţii cu privire la etica
creştină. Evanghelistul Matei a scris: "După ce a sfârşit cuvântările
acestea a plecat din Galileea şi a venit în regiunea Iudeii" (19:1).
Pasajul din Evanghelia după Matei 7:13-14, pe care l-am
tratat în studiul intitulat Regulile de aur ale copiilor lui
Dumnezeu (Vol.III,Stud.41), nu este o paralelă a acestui text din
Evanghelia după Luca pe care îl studiem acum, ci un text diferit, în
care Domnul Isus a abordat o altă problemă. În textul din
Evanghelia după Matei, ne este prezentat un tablou cu o poartă
strâmtă şi cu o cale îngustă care duc la viaţă şi cu o poartă
largă şi cu o cale lată care duc la pierzare. Iar în acest text din
Evanghelia după Luca, ne este redat un tablou diferit cu o uşă
strâmtă care duce la o sală de ospăţ. Ospăţul era un tablou
simbolic şi familiar evreilor pe care ei l-au conceput în legătură cu
Împărăţia mesianică, aşa cum ei o imaginau 1.
Aici prindem, nu numai adevăratul înţeles al cuvintelor
Domnului Isus, dar chiar şi palpitaţia inimii Lui cu care vorbea.
Mântuitorul avea încă trei luni până la răstignire şi făcea acum
ultimile apeluri ascultătorilor Săi din Pereea: să răspundă chemării
Lui, să vină la mântuire şi să-I accepte Împărăţia.
Pe când Mântuitorul predica Evanghelia Împărăţiei
Cerurilor, cineva L-a întrebat: ''Doamne, oare puţini sunt cei care se
află pe calea mântuirii?" (v.23). Nu ştim cine a pus Domnului Isus
această întrebare; şi nu putem şti nici dacă acest om a pus
Mântuitorului această întrebare dintr-o simplă curiozitate sau că a
dorit să fie mântuit? După toată probabilitatea, credem că acesta
era un evreu. Avem această certitudine din două motive: primul, că
potrivit concepţiilor israeliţilor, acesta avea convingerea că nici unul
164
dintre neamuri nu va avea parte de lumea viitoare, decât fiii lui
Avraam; şi, al doilea motiv a fost, că pe vremea aceea era o mare
contradicţie între evreii de rând şi chiar între cărturari, pentru că
unii credeau că numai o elită spirituală dintre evrei va fi mântuită,
iar alţii susţineau că toţi israeliţii vor avea parte de lumea viitoare.
Astfel, credem că evreul acesta, a pus Domnului Isus această
întrebare, pentru că a dorit să-I cunoască opinia în legătură cu
această problemă 2. Mântuitorul ne-a adus lumină asupra acestei
probleme din punct de vedere creştin, în Predica de pe munte când
a zis: "Strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă şi
puţini sunt cei care o găsesc" (Matei 7:14).
Uşi joase şi înguste, şi căi strâmte din Capernaum. Domnul Isus a folosit aceste uşi
ca simbol pentru uşa şi calea spre viaţa eternă.
2. Al doilea lucru pe care ni-l arată acest text este îndemnul
cel mare al Mântuitorului.
165
La întrebarea care I S-a pus: “Doamne, oare puţini sunt cei
care se află pe calea mântuirii?” Evanghelistul Luca ne arată că
Mântuitorul n-a răspuns ca să satisfacă curiozitatea aceluia care I-a
pus-o şi a altora, ci a adresat tuturor ascultătorilor Lui din Pereea:
evrei şi neevrei, îndemnul cel mare, clar şi expres: "Străduiţi-vă să
intraţi pe uşa cea strâmtă" (v.24) 3.
În cartea sa, Ţara Cărţii, cercetătorul W.M. Thomson ne
relatează că a descoperit în Israel ici şi colo, drumuri înguste şi
porţi strâmte şi, pe ele câte un singur călător. Aceste uşi se
deschideau numai dacă băteai în ele, iar peste noapte ele rămâneau
încuiate 4. Domnul Isus ne-a vorbit în acest text pe fondul ospeţelor
nupţiale. Sălile în care se celebrau ospeţele erau iluminate de multe
lumini, iar cei ce nu aveau acces în sălile de ospeţe rămâneau în
întuneric, pe care Mântuitorul îl numea "întunericul de afară"
(Matei 8:12), pentru că afară era întuneric, în comparaţie cu sălile
de ospeţe unde lumina era puternică. Major, un alt cercetător a zis
că, la aceste uşi înguste ale sălilor de ospeţe, stătea câte un singur
uşier ca să interzică celor neinvitaţi să intre. După ce toţi musafirii
intrau în sala de ospăţ, uşierul încuia uşa şi nu o deschidea
nimănui oricât de tare şi de mult ar fi bătut în ea 5.
Cuvântul din care derivă în versiunea revizuită a Bibliei lui
D. Cornilescu "străduiţi-vă", iar în cea nerevizuită "nevoiţi-vă" este
grecescul agonize care înseamnă "străduinţă", "efort" şi "luptă".
Acest cuvânt se întrebuinţa, în special, pentru înfrânare şi întreceri
sportive. Apostolul Pavel a folosit acest cuvânt de cinci ori: în 1
Corinteni 9:25; Coloseni 1:29; 4:12; 1 Timotei 6:11 şi 2 Timotei 4:7,
pe care Cornilescu, cât şi alţi traducători ai Bibliei, l-au tradus şi
prin "luptaţi" şi "munciţi din greu"6.
Răspunsul Domnului Isus trebuie să-l fi şocat pe acest
evreu, care I-a pus întrebarea, cât şi pe toţi ceilalţi evrei care L-au
auzit. Dascălul ceresc ne invaţă prin sintagma metaforică a “uşii
strâmte” că religia cuiva, fie cât de bună, nu se aseamănă cu o
căruţă în care dacă te-ai urcat şi stai cu mâinile încrucişate, te duce
direct şi automat în Împărăţia lui Dumnezeu, ci în Împărăţia
cerurilor se intră prin eforturi mari şi lupte grele. W. Barclay a
asemănat calea creştinului cu urcarea unui alpinist spre piscul
unui munte înalt pe care nu l-a atins încă nimeni din lume. Câţi
alpinişti curajoşi n-au murit urcându-se pe muntele Everest! Mulţi
alpinişti au murit în timp ce urcau spre un pisc al munţilor Alpi şi,
pe al căror morminte scrie: "El a murit urcând." Noi nu atingem
niciodată piscul asemănării noastre perfecte cu Cristos în lumea
aceasta, dar plecăm din ea urcând, şi numai în felul acesta vom
166
atinge punctul culminant în Împărăţia Cerurilor, unde şi când, vom
fi cu El şi ca El 7.
3. Al treilea lucru pe care ni-l arată acest text este sosirea
unei zile groaznice.
Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând: "Căci
vă spun că mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea (25). O dată ce
Stăpânul casei Se va scula şi va încuia uşa, şi voi veţi fi afară şi veţi
începe să bateţi la uşă şi să ziceţi: «Doamne, Doamne, deschide-ne!»
drept răspuns, El va zice: «Nu ştiu de unde sunteţi»" (v.24-25).
Domnul Isus ne-a vorbit în această pildă pe fondul ospeţelor
de pe vremea Lui, despre o zi teribilă, când chiar Stăpănul Casei
celei Mari care este Împărăţia Cerurilor, Se va scula şi va încuia
uşa. Acest Stăpân este chiar Domnul Isus, care a venit la noi, ne-a
deschis uşa Îpărăţiei lui Dumnezeu şi ne invită la cer şi la Casa
Eternă a Tatălui. Încuierea uşii, înseamnă totodată şi închiderea
pentru totdeauna a uşii harului, a milei şi a îndelungii răbdări ale
lui Dumnezeu faţă de toţi păcătoşii, dar, care a stat deschisă milenii
întregi. Închiderea uşii, mai înseamnă şi inceperea judecăţii de apoi,
când se va aprinde mânia Mielului (Apocalipsa 6:16) şi când Fiul
lui Dumnezeu va abandona dinaintea Sa pe toţi care L-au respins şi
nu L-au acceptat ca Domn şi Mântuitor 8.
Aici ne este prezentată drama zilei de apoi în toată tragedia
ei: când uşa Împărăţiei Cerurilor se va încuia pentru veci de veci şi
când mulţi vor bate la această uşă, dar ea nu li se va mai deschide
niciodată. Ştim lucrul acesta din contextul acestui pasaj, al cărui
limbaj este acelaşi ca limbajul pildei celor zece fecioare din Matei
25:1-13. Acesta este motivul pentru care Mântuitorul a zis: "Căci vă
spun că mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea" ( v.24). În acest text
noi auzim în acelaşi timp şi ecoul Predicii de pe munte, când
Mântuitorul ne-a spus: "Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă
este poarta, lată este calea care duce la pierzare şi mulţi sunt cei care
intră pe ea (14). Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care
duce la viaţă şi puţini sunt cei care o găsesc" (Matei 7:13-14) 9.
Domnul Isus i-a arătat în această pildă în mod special pe evrei şi pe
mulţi dintre neamuri, în general, bătând la uşa Împărăţiei Lui şi
rugându-L să le-o deschidă10. Atunci oamenii vor vedea împlinindu-
se sub ochii lor tot ce ne-a spus Mântuitorul şi-şi vor da seama că
au greşit enorm pentru că nu L-au ascultat, dar va fi prea târziu.
Atunci vor dori să creadă în El şi să se pocăiască, dar nu va mai fi
timp. Se vor ruga mult pentru mântuirea lor, dar va fi în zadar. Şi
vor ofta după cer, dar totul va fi zadarnic şi prea târziu. Atunci
miriade de bărbaţi şi femei, tineri şi batrâni vor regreta şi se vor
boci pentru că L-au reapins pe Cristos 11.
167
4. Al patrulea lucru pe care ni-l arată acest text este trezirea
conştiinţei.
Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând celor
ce vor rămâne afară: "Atunci veţi începe să ziceţi: «Noi am mâncat şi
am băut în faţa Ta, şi pe străzile noastre ai învăţat mulţimile» (27). Şi
El le va răspunde: 'Vă spun că nu ştiu de unde sunteţi; depărtaţi-vă
de la Mine voi care lucraţi fărădelege' " (v.26-27).
Mântuitorul ne spune cum Se va arăta la a doua Sa venire ca
Stăpânul Casei celei Mari sau al Cerului, în toată gloria Tatălui Său
şi cum atunci autorităţile ecleziastice evreieşti şi toţi israeliţii, nu
vor mai zice că Îl blasfemiază pe Dumnezeu, ci recunoscându-L ca
Domn şi Mântuitor, vor bate la uşa Împărăţiei Lui şi-I vor spune:
"Doamne, Doamne, deschide-ne!" dar El, drept răspuns, le va zice:
“Nu ştiu de unde sunteţi”. La aceste cuvinte, ei I se vor prezenta şi-I
vor spune: "Noi am mâncat şi am băut în faţa Ta, şi pe străzile
noastre ai învăţat mulţimile" (v.25-26).
Asupra acestor cuvinte s-au făcut patru explicaţii. Prima
explicaţie au dat-o unii comentatori din Biserica Primară, spunând
că expresia "a bea şi a mânca înaintea Domnului", se referă la Cina
Domnului. Opinia aceasta nu stă în picioare, fiindcă ea n-are nimic
comun cu contextul pasajului pe care-l studiem 12. A doua
explicaţie presupune că ar fi posibil, ca unii dintre cei ce vor rosti
aceste cuvinte, să fie dintre cei cinci mii de bărbaţi, fară femei şi
copii, care au mâncat din cele cinci pâini şi doi peşti pe care le-a
înmulţit Domnul Isus într-un mod miraculos 13. A treia explicaţie
emite ipoteza că unii dintre aceştia care au pledat înaintea
Domnului Isus cu aceste cuvinte, au putut să fie dintre aceia care
au mâncat împreună cu El în casele unor farisei şi vameşi 14. Şi a
patra explicaţie pe care o susţin cei mai mulţi comentatori şi teologi
este că, cuvintele "a mânca şi a bea" sunt nişte expresii pe care
Noul Testament le foloseşte frecvent pentru a reda o relaţie
apropiată (Luca 5:30;22:30), cum era şi aceea că poporul evreu,
trăind în apropierea Domnului Isus, a văzut lucrările Lui şi a auzit
învăţăturile Lui 15.
Astfel, stand înaintea uşii încuiate şi, auzind cuvintele
Domnului Isus: "Nu ştiu de unde sunteţi", evreii Îi vor zice
argumentând: "Noi am trăit cu Tine. Eram contemporanii Tăi. Doar pe
străzile oraşelor noastre şi pe uliţele satelor noastre ai învătţat
mulţimile. Nouă ne-ai oferit privilegiul ca să Te cunoaştem, să Te
ascultăm predicând şi să-Ţi vedem minunile" 16. Evreii credeau că ei
erau în regulă, că erau poporul lui Dumnezeu, că aveau o religie
bună, că la ei a venit chiar şi Mesia şi că ei nu erau ca păgânii. Tot
astfel, mulţi şi dintre aşa zişii creştini, cred că ei sunt în regulă, că
168
sunt în relaţie bună cu Cristos, că ei "mănâncă şi beau înaintea
Lui" că la fiecare mâncare se roagă, că pe străzile oraşelor şi ale
satelor lor sunt biserici şi că ei nu sunt ca ateii.
Dar, Cristos nu Se va lăsa mişcat şi înduplecat la aceste
pledări, ci va spune tuturor celor ce se vor afla înaintea uşii
încuiate, fie evrei, fie creştini falşi: "Vă spun că nu ştiu de unde
sunteţi; depărtaţi-vă de la Mine voi care lucraţi fărădelege" (v.27).
Ceea ce înseamnă cu alte cuvinte: "Eu nu vă recunosc ai Mei, pentru
că aţi călcat Legea Împărăţiei Mele care este mântuirea prin jertfa
Mea. Voi M-aţi respins şi n-aţi venit la Mine cu păcatele voastre.
Tocmai voi, care spuneţi că sunteţi păzitorii legii, aţi săvârşit cea mai
mare fărădelege: aţi respins pe Singurul vostru Mântuitor." Acesta va
fi motivul pentru care nu vor fi acceptaţi să intre niciodată în
Împărăţia Cerurilor, ci dimpotrivă, Mântuitorul îi va abandona
dinaintea Sa pentru veci de veci, spunându-le: "Depărtaţi-vă de la
Mine voi care lucraţi fărădelege."
"Plânsul şi scrâşnirea dinţilor" celor care vor rămâne afară,
reprezintă o remuşcare teribilă şi aceasta din două motive: primul
motiv va fi, că atunci vor vedea cerul în toată frumuseţea lui şi,
împlinindu-se toate promisiunile lui Cristos, iar pe ei scoşi afară
pentru totdeauna; şi al doilea motiv al remuşcării, al plânsului
amar şi al scrâşnirii dinţilor va fi pentru evrei, în mod special,
fiindcă atunci vor vedea cum vor veni mulţi din cele patru puncte
cardinale ale lumii păgâne ca să primească răsplata împreună cu
patriarhii şi prorocii lor în Împărăţia lui Dumnezeu. Toţi aceştia vor
primi cununa gloriei, vor intra în rândul sfinţilor şi al îngerilor, şi se
vor aşeza la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia lui
Dumnezeu, iar ei care se ştiau fiii Împărăţiei, vor rămâne afară
pentru veci de veci 17. Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus
spunând: "Va fi plânsul şi scrâşnirea dînţilor când veţi vedea pe
Avraam, pe Isaac şi pe Iacov; şi pe toţi profeţii în Împărăţia lui
Dumnezeu, iar pe voi scoşi afară (29). Vor veni de la răsărit şi de la
apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor sta la masă în
Împărăţia lui Dumnezeu" (v.28-29).
Fiul Iui Dumnezeu ne-a arătat aici clar că toţi credincioşii vor
avea parte de cer: evreii din lumea Vechiului Testament şi
neamurile care L-au acceptat pe El ca Domn şi Mântuitor; şi că nu
sunt două dispensaţii, cum susţin unii: că evreii vor moştenii
pământul şi creştinii vor moşteni cerul 18.
Comentatorul german J.A. Bengel a sugerat ideea că, felul în
care Domnul Isus a aşezat punctele cardinale în acest text, arată
ordinea în care neamurile urmau să fie chemate la Cristos, pentru
că această aşezare a punctelor cardinale corespunde întru totul cu
169
ordinea încreştinării lumii. Se ştie că Evanghelia a prins mai întâi
rădăcini în Răsărit, şi anume: în Siria şi Asia Mică. Apoi, s-a
răspândit în Apus, respectiv în Europa de vest, de-a lungul Mării
Mediterane. Apoi, a cuprins Nordul: Ţările Scandinave şi Britania.
Şi, în cele din urmă, a pătruns în Sud: Africa, Asia şi America de
Sud 19.
5. Şi, al cincilea lucru pe care ni-l arată textul citat este
inversarea valorilor.
Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând: "Şi
iată că sunt unii din cei de pe urmă, care vor fi cei dintâi, şi sunt alţii
din cei dintâi, care vor fi cei de pe urmă" (v.30).
În încheierea cuvântării Sale, Domnul Isus a rostit un
proverb pe care l-a spus şi în alte ocazii că, cei dintâi vor fi cei de pe
urmă şi că cei de pe urmă vor fi cei dintâi (Matei 19:30;
20:16;Marcu 10:31). Mântuitorul a vizat cu acest proverb, în mod
special poporul evreu şi, în general, lumea creştină, atât din punct
de vedere individual, cât şi bisericesc, cultic şi naţional. Ideea
acestui proverb este că evreii care aveau privilegiul să fie invitaţi
primii la Impărăţia lui Dumnezeu, au ajuns să fie ultimii; şi în ziua
de apoi să fie chiar şi excluşi din Împărăţia cerurilor pentru
totdeauna, iar, neamurile, pe care ei le numeau câini, dar, în
schimb, care L-au acceptat pe Cristos, urmau să aibă privilegiul să
fie primele la a doua venire a Mântuitorului, ca să intre în Împărăţia
Sa cerească.
Domnul Isus ne învaţă în încheierea Sa conclusivă din acest
text, să estimăm corect valorile din lumea aceasta, pentru că atunci
când va veni El a doua oară, va fi o mare inversare de valori. Acum
banii, plăcerea, rangul, măreţia şi altele de felul acesta, ocupă
primul loc în lume; iar credinţa, sfinţenia, rugăciunea şi
cunoaşterea lui Cristos, sunt dispreţuite şi ocupă ultimul loc.
Numai că, în ziua de apoi, lucrurile se vor inversa. Atunci cei ce au
fost consideraţi în viaţa aceasta cei dintâi, vor fi cei de pe urmă; şi
cei ce au fost priviţi aici cei de pe urmă, vor fi cei dintâi 20. Atunci
vor fi cele mai mari surprize: Cei ce au fost mari şi eminenţi în
lumea aceasta, la a doua venire a lui Cristos, ei pot ajunge cei mai
mici, cei mai umiliţi şi, chiar să fie alungaţi dinaintea uşii
Împărăţiei lui Dumnezeu, iar, cei ce au fost aici săraci şi dispreţuiţi,
pot ajunge prinţii cerului, pentru că standardele cerului, în multe
privinţe, nu corespund cu standardele pământului 21.
Acesta a fost unul dintre motivele pentru care Dascălul
Ceresc ne-a învăţat în Predica de pe munte că există două căi: una
îngustă care duce la viaţa şi fericirea eternă, şi alta lată care duce la
pierzarea veşnică (Matei 7:13-14). Acum să ne punem nouă înşine
170
următoarele două întrebări: prima: "Eu, pe ce cale mă aflu, pe calea
îngustă a mântuirii pe care merg puţini oameni, sau pe calea cea
largă a pierzării, pe care se află cei mai mulţi?" Şi, a doua întrebare
este: ''Sunt eu gata pentru venirea Stăpânului şi închiderea uşii?" Cei
ce pot răspunde pozitiv şi satisfăcâtor la aceste două întrebări sunt
creştini adevăraţi 22.
1. Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 52.

2. Ryle, J.C., Luke, Vol. II, pp.130-131;
Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 182;
6. Porter, L.E. , Luke , p. 1211;
8. Ryle, J. C., Luke, Vol. II, pp.132-133.
9. Porter, L.E., Luke, p.1211.
11. Ryle, J.C., Luke, Vol. II, p.134.
12. Op. cit. p. 136.
14. Op. cit.
Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 183.
16. MacDonald, W., Comentar la Noul Testament, p.246.
18. Op. cit. p. 136.
19. Op. cit. p. 137.
20. Op. cit. pp.134, 137;
171
15. APROPIEREA CRUCII
Luca 13: 31 - 35
31. În aceeaşi zi au venit câţiva farisei şi I-au zis: "Pleacă şi
du-Te de aici, căci Irod vrea să Te omoare."
32. "Duceţi-vă", le-a răspuns El, "şi spuneţi vulpii acelea: «Iată
că scot demoni şi săvârşesc vindecări astăzi şi mâine, iar a treia zi
voi termina.
33. Dar trebuie să umblu astăzi, mâine şi poimâine, fiindcă nu
se poate ca un profet să moară în afara Ierusalimului.
34. Ierusalime, Ierusalime, care-i omori pe profeţi şi ucizi cu
pietre pe cei trimişi la tine; de câte ori am vrut să-i strâng pe fiii tăi,
cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!
35. Iată că vi se va lăsa casa pustie; dar vă spun că nu Mă
veţi mai vedea, până veţi zice: 'Binecuvântat este Cel care vine în
Numele Domnului!'»
Textul citat ne scoate în evidenţă, nu numai că Domnul Isus
Îşi vedea crucea în toată agonia ei, dar ştia şi cât de aproape era ea.
172
Acest pasaj intitulat Apropierea crucii, ne arată două
lucruri: intenţia lui Irod Antipa şi plânsul Domnului Isus pentru
Ierusalim.
I. INTENŢIA LUI IROD ANTIPA

Evanghelistul Luca a scris: "În aceeaşi zi au venit câţiva
farisei şi I-au zis: Pleacă şi du-Te de aici, căci Irod vrea să Te
omoare»" (v.31).
Cuvintele "în aceeaşi zi" înseamnă ziua în care Domnul Isus
Şi-a terminat cuvântarea intitulată Pericolul de-a rămâne afară,
pe care am tratat-o în studiul trecut. În acea zi au venit la El nişte
farisei şi I-au spus: "Pleacă de aici, căci Irod vrea să Te omoare".
Această înştiinţare a Domnului Isus din partea fariseilor, a
dat mult de lucru comentatorilor, pentru că ea ridică următoarele
trei întrebări: prima întrebare este, Irod chiar voia să-L aresteze pe
Mântuitorul şi să-L condamne la moarte, aşa cum a făcut şi cu Ioan
Botezătorul? A doua întrebare este, acest tetrarh chiar a uneltit
împotriva Fiului lui Dumnezeu, sau că aceasta era o simplă
născocire a fariseilor? Şi a treia întrebare care se pune este, nu
cumva această înştiinţare era un gest de prietenie a unor farisei faţă
de Domnul Isus?1. Aceste trei întrebări au determinat pe
comentatori să formuleze următoarele trei explicaţii.
Înainte ca să prezentăm cele trei explicaţii, facem
următoarele patru precizări: prima, că Irod Antipa era tetrarhul
Galileii şi al Pereii; a doua,că Mântuitorul se afla acum în Pereea,
singura regiune în care El avea în acest timp linişte şi siguranţă; a
treia, că Pilat, refuzând să-L condamne la moarte pe Domnul Isus,
L-a trimis să-L judece acest tetrarh; şi a patra, că acest tetrarh, de
asemenea, refuzând să-L condamne pe Mântuitorul, L-a trimis să-L
judece Pilat (Luca 23:7-12).
a) Prima explicaţie a acestei înştiinţări era că ea ar fi fost
un gest de prietenie din partea unor farisei faţă de
Mântuitorul. Comentatorii W. Barclay şi D.B.J. Campbell au emis
ipoteza că nu toţi fariseii erau ostili Domnului Isus. W. Barclay ne
informează că erau şapte feluri de farisei. Primul, Fariseii Umăr,
care îşi purtau faptele lor bune pe umăr pentru a fi văzuţi de
oameni. Al doilea, Fariseii, Aşteaptă o clipă, fiindcă aceştia
găseau întotdeauna o scuză pentru a amâna până mâine de a face o
faptă bună. Al treilea, Fariseii Vânătăi sau Însângeraţi. Nici un
rabin n-a putut fi văzut vreodată vorbind cu o femeie pe stradă,
chiar dacă aceasta îi era soţie, mamă sau soră. Dar, acest fel de
farisei, au mers cu mult mai departe. Ei nu aveau voie nici chiar să
173
vadă o femeie pe stradă. , Astfel, ei, zărind o femeie şi, închinzând
ochii repede, adeseori se loveau cu capul de pereţii caselor şi-şi
făceau vânătăi. Acest tip de farisei îşi expuneau vânătăile ca semn
al pietăţii. Al patrulea, Fariseii Jegoşi şi Cocoşaţi. Aceştia se
numeau astfel pentru că mergeau murdari, cu haine rupte şi
gârboviţi, ca semn de ploconire şi umilinţă falsă. Al cincilea,
Fariseii Calculatori. Aceştia îşi calculau mereu faptele bune şi le
puneau în balanţă cu cele rele, ca să vadă cum stăteau înaintea lui
Dumnezeu. Al şaselea, Fariseii Fricoşi. Aceştia erau într-o veşnică
temere de mânia lui Dumnezeu. Şi al şaptelea, Fariseii iubitori de
Dumnezeu. Aceştia trăiau prin credinţă ca Avraam şi îşi iubeau
semenii cu adevărat. Astfel, erau şase feluri de farisei răi şi numai
un fel bun. După această explicaţie, acest fel de farisei din urmă,
care erau buni, L-au înştiinţat pe Domnul Isus că Irod uneltea
împotriva vieţii Lui 2. Iar, D.B.J. Campbell a opinat că era posibil ca
Ioana, nevasta lui Cuza, care era administratorul lui Irod şi făcea
serviciu la curtea regală şi care, în acelaşi timp, era şi una dintre
femeile care Îi slujeau Domnului Isus, să fi auzit această veste de la
soţul ei şi să-i fi informat pe unii dintre aceşti farisei buni, iar
aceştia, la rândul lor, să-L fi înştiinţat pe Mântuitorul 3.
b) A doua explicaţie a acestei înştiinţări era că s-ar fi făcut o
înscenare din partea unora dintre farisei. F.W. Farrar, cât şi alţi
comentatori au adus următoarea explicaţie că, Irod n-a intenţionat
niciodată să-L ucidă pe Domnul Isus; că acest mesaj n-a fost
altceva decât o născocire a fariseilor care Îl urau cel mai mult pe
Mântuitorul şi că fariseii, fiind şi aici în Pereea pe urmele Fiului lui
Dumnezeu şi, văzându-I succesul, au vrut să-L sperie cu această
veste, cu scopul să-Şi întrerupă lucrarea de predicare a Evangheliei
şi săvărşirea minunilor 4.
c) Şi, a treia explicaţie era că s-ar fi pus la cale un complot.
Cercetătorul N.B. Stonehouse a făcut următoarea explicaţie, cu care
sunt de acord cei mai mulţi comentatori şi teologi: că unii dintre
farisei, văzând succesul Domnului Isus din Pereea, s-au dus la Irod
cu sugestia ca acest împărat să-L ameninţe cu moartea, cu scopul
de a-L scoate din teritoriul jurisdicţiei lui, ca astfel să-L determine
să ajungă în Iudeea sau, chiar la Ierusalim pentru a cădea în
mâinile lor 5. Irod s-a învoit ca Domnul Isus să fie ameninţat cu
moartea şi alungat din teritoriul lui, dar el nu era de acord să-L
ucidă pe Mântuitorul pe motiv că tăierea capului lui Ioan
Botezătorul i-a adus mult necaz şi multă remuşcare de conştiinţă,
aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat Drama morţii
lui Ioan Botezătorul (Vol.V,Stud.1). Noi luăm această explicaţie ca
fiind autentică.
174
La această înştiinţare de către farisei, credem că Mântuitorul
a răspuns acestor farisei următoarele cuvinte cu o linişte
desăvârşită: "Duceţi-vă şi spuneţi vulpii aceleia: «Iată că scot demoni
şi săvârşesc vindecări astăzi şi mâine, iar a treia zi voi termina»"
(v.32).
Epitetul "vulpe" se aplica la trei feluri de oameni: la oamenii
vicleni, pentru că vulpea este cea mai şireată dintre toate
animalele; la oamenii care nu se dădeau în lături de la crime,
pentru că vulpea este considerată ca fiind cea mai distrugătoare
dintre toate animalele; şi la oamenii lipsiţi de demnitate, fiindcă
vulpea reprezenta pe oamenii josnici şi de nimic 6.
Pe unii îi şocheză acest epitet de vulpe, pe care i l-a dat
Domnul Isus lui Irod, zicându-şi: “Cum a putut Mântuitorul să
atribuie unui rege un epitet atât de tăios şi, cu atât mai mult, când
scrie în legea lui Moise, că nimeni n-are voie să vorbească de rău pe
un dregător al poporului său” (Exod 22:28). Lucrul acesta se referă
la oamenii de rând, dar nu şi la Fiul lui Dumnezeu. Dacă şi prorocii
aveau chemarea din partea lui Dumnezeu, să mustre pe împăraţi
pentru anumite abateri (Ieremia 1:10; Ţefania 3:3), atunci cu atât
mai mult, Fiul Celui Preaînalt avea acest drept 7.
Domnul Isus a atribuit lui Irod epitetul de vulpe, pentru că
el, în timpul celor 30 de ani de guvernare, s-a dovedit a fi foarte
şiret, stricat până în măduva oaselor şi o nulitate de împărat, aşa
cum am văzut când am tratat studiul intitulat Mediul în care a
crescut şi a trăit Fiul lui Dumnezeu (Vol.I,Stud.53). Maldonatus,
unul dintre teologii romani din primele veacuri, a zis că Domnul
Isus l-a numit pe Irod "vulpe" cu scopul de a arăta fariseilor că Lui
nu-i era frică de el 8. Nu se ştie dacă a ajuns acest epitet de vulpe
până Ia urechile acestui tetrarh 9.
Expresia trei zile: "astăzi, mâine şi a treia zi" din cuvintele:
"Iată că scot demoni şi săvârşesc vindecări astăzi şi mâine, iar a treia
zi voi termina", înseamnă timp scurt şi nedefinit, în termenii zilelor
şi nu a lunilor şi, cu atât mai puţin a anilor 10.
Cuvintele, tot din versetele 32 şi 33 “Iată că scot demoni şi
săvârşesc vindecări astăzi şi mâine, iar a treia zi voi termina (33).
Dar trebuie să umblu astăzi, mâine şi poimâine”, ne arată patru
lucruri. Primul lucru este că, Domnul Isus ştia că, va muri într-un
timp stabilit de Dumnezeu, şi aceasta, numai după ce Îşi va
termina lucrarea, dar nu astăzi, nici mâine, ci în a treia zi 11. Al
doilea lucru este că, Domnul Isus până atunci va trebui să-Şi
termine lucrarea. Expresia: "trebuie să umblu astăzi, mâine şi
poimâine'', înseamnă că El a spus cu alte cuvinte: "Eu trebuie să-Mi
duc lucrarea pe care am început-o până la capăt şi n-am voie să Mi-o
175
scurtez nici chiar cu o singură zi, după plăcerea unui împărat" 12. Al
treilea lucru este că, Domnul Isus la sfârşitul vieţii urma să-Şi
desăvârşească lucrarea prin moarte şi înviere. Grecescul
teleioumai din cuvintele "iar a treia zi voi termina" nu înseamnă
numai "a termina", dar şi "a perfecţiona" şi "a atinge scopul".
Mântuitorul când a folosit această expresie, era ca şi când ar fi zis
cu alte cuvinte: "Eu sunt încă puţin timp cu voi şi chiar şi în timpul
acesta scurt, în ciuda ameninţării lui Irod, Îmi voi continua lucrarea
ca să Mi-o pot termina în mod desăvârşit prin moartea şi învierea
Mea, potrivit planului lui Dumnezeu şi nu după cum complotează
fariseii cu Irod" 13. Şi, al patrulea lucru pe,care ni-l arată versetele
32 şi 33 este că, Domnul Isus era sigur de protecţia lui
Dumnezeu în timpul lucrării Sale. Pe Mântuitorul nimeni şi
nimic n-a putut să-L împiedice ca să-Şi ducă lucrarea la îndeplinire,
nici Irod şi nici o altă putere de pe pământ sau din infern, pentru că
El era sub ocrotirea Celui Atotputernic 14.
Dar, nu numai Domnul Isus era în lucrarea şi sub protecţia
Iui Dumnezeu, ci şi toţi urmaşii Lui. Nici unul dintre răscumpăraţii
lui Cristos nu poate părăsi pământul până când nu-Şi termină
lucrarea. Nimeni dintre cei mântuiţi nu poate fi chemat la odihna şi
fericirea de sus, nici cu un minut măcar înainte de a se fi pregătit.
Nici o putere de pe pământ nu poate afecta viaţa unui copil al lui
Dumnezeu până când Părintele ceresc nu permite. Şi toţi medicii
din lume nu pot opri pe cineva, prelugindu-i viaţa atunci când
Dumnezeu îl cheamă la El 15.
Şi detaliul din versetul 33: "... Fiindcă nu se poate ca un
profet să moară în afara Ierusalimului", de asemenea ne arată că
Mântuitorul ştia că El va muri într-un loc hotărât de
Dumnezeu, cu numele Ierusalim, care a ucis pe toţi prorocii 16.
Ni se pare că există o contradicţie între ceea ce a zis Domnul Isus:
"... Nu se poate ca un profet să moară în afara Ierusalimului" şi faptul
că Ioan Botezătorul, deşi a făcut parte dintre cei mai mari proroci,
totuşi n-a murit în Ierusalim. Teologii romani din primele secole:
Euthymius şi Heinsius au zis în legătură cu această discordanţă
aparentă că, Ioan Botezătorul a fost o singură excepţie care n-a fost
ucis la Ierusalim 17. Comentatorii romani, tot din primele secole:
Barradius şi Drusius, cât şi unul dintre comentatorii moderni A.
Clarke, au explicat că prorocii au fost ucişi în Ierusalim fiindcă el
era reşedinţa Marelui Sanhedrin şi capitala lui Israel, şi pentru că
Fiul lui Dumnezeu, care era mai mare decât toţi prorocii, trebuia să
fie judecat şi El tot de această curte supremă a lui Israel 18.
Mântuitorul când a zis fariseilor: "... Nu se poate ca un profet să
moară în afara Ierusalimului" , le-a spus cu alte cuvinte: "Voi sunteţi
176
criminalii Mei şi nu Irod. Şi Ierusalimul va fi locul uciderii Mele şi
nu Pereea, fiindcă Eu, în calitate de Mesia, voi muri în Ierusalim şi
nu în Pereea. Voi, cu complotul vostru nu puteţi schimba locul
răstignirii Mele" 19.
Şi, al doilea lucru pe care ni-l arată acest text este
II. PLÂNSUL DOMNULUI ISUS PENTRU IERUSALIM

"Ierusalime, Ierusalime, care-i omori pe profeţi şi ucizi cu pietre pe cei
trimişi la tine; de câte ori am vrut să-i strâng pe fiii tăi, cum îşi
strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! (35). Iată că vi se va lăsa
casa pustie; dar vă spun că nu Mă veţi mai vedea până veţi zice:
«Binecuvântat este Cel care vine în Numele Domnului !»" (v.34-35).
Plânsul Domnului Isus asupra Ierusalimului îl găsim încă o
dată cu ocazia intrării Lui triumfale în această cetate, în Duminica
Floriilor, eveniment pe care ni l-a redat Evanghelistul Matei în
23:37-39.
Aceste două versete ne arată cât de puţin ştim noi despre
viaţa Mântuitorului. Este clar că Domnul Isus n-ar fi putut să
rostească niciodată aceste cuvinte dacă n-ar fi fost de mai multe ori
la Ierusalim şi nu i-ar fi oferit mai multe şanse de întoarcere la El.
De aici, ca şi din alte locuri de felul acesta, vedem că Evangheliile
nu sunt altceva decât un scurt rezumat al vieţii Fiului lui
Dumnezeu 20.
Repetarea numelui: "Ierusalime, Ierusalime" este o expresie
solemnă a afecţiunii şi, în acelaşi timp a avertizării, adresată
oraşului celui mai criminal, care şi-a ucis prorocii începând din
timpurile cele mai stăvechi, aşa cum am văzut mai înainte în
Ieremia 26:20-23; Luca 20:10-12; Fapte 7:52 21.
Cu următoarea expresie familiară Vechiului Testament: "Cum
îşi strânge găina puii sub aripi" (Deut.32:11;Ps.17:8;36:7), pe care a
inclus-o Domnul Isus în versetul 34 "Ierusalime, Ierusalime, care-i
omori pe profeţi şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine; de câte ori am
vrut să-i strâng pe fiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi şi n-
ai vrut!" Mântuitorul n-a cuprins numai pe cărturarii şi fariseii din
acest oraş, dar şi oraşul întreg, pentru că tot Ierusalimul era
obiectul dragostei Lui pline de tandreţe 22. De aici învăţăm cât de
mare este mila Mântuitorului faţă de cei păcătoşi! Fiul lui
Dumnezeu a cunoscut toată răutatea acestei cetăţi. El a ştiut toate
crimele pe care le-a făcut în trecut. A ştiut şi tot ce urma să facă cu
El în viitor, cum Îl va răstigni şi, totuşi a iubit-o şi i-a făcut mereu
apel de întoarcere la El, spunându-i: "De câte ori am vrut să strâng
fiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi şi n-ai vrut". Şi El urma să-
177
i mai facă această chemare de dragoste chiar şi în săptămâna
patimilor şi ea tot nu voia să-L accepte nici atunci. Nu există nimic
mai dureros ca atunci când oferi cuiva dragoste şi el te respinge cu
dispreţ. Este cea mai mare tragedie când îţi dăruieşti cuiva inima ca
numai să ţi-o sfâşie. Aceasta s-a întâmplat Domnului Isus la
Ierusalim şi El încă se ducea la acei oameni care L-au respins şi
urma să-L mai respingă 23.
Mântuitorul a făcut Israelului mereu următoarea avertizare,
că privilegiul merge mână în mână cu responsabilitatea. El a repetat
şi acum acelaşi lucru Ierusalimului, prevenindu-l, că respingând
şansele Lui mari şi multe, şi mânia lui Dumnezeu va fi, în final, mai
aspră pentru el. Evanghelistul Luca L-a citat pe Fiul lui Dumnezeu
spunând locuitorilor Ierusalimului: "Iată că vi se va lăsa casa
pustie; dar vă spun că nu Mă veţi mai vedea, până veţi zice:
«Binecuvântat este Cel care vine în Numele Domnului!»" (v.35).
Cuvintele: "Iată că vi se va lăsa casa pustie", înseamnă
distrugerea templului, a Ierusalimului, deportarea unui mare
număr de evrei în exil în anul 70 după Cristos; şi ceva mai târziu,
dispariţia Israelului ca stat, timp de aproape două milenii. După ce
poporul evreu L-a respins pe Cristos şi, chiar L-a răstignit,
Dumnezeu S-a îndepărtat de el, de aceea i s-au întâmplat toate
aceste rele. Dumnezeu, numai după ce a abandonat templul, acesta
a fost distrus. Prorocii Ieremia şi Ezechiel au prezis această
retragere a lui Dumnezeu din templu. Iar istoricul evreu, Iosif
Flavius care a trăit pe la sfârşitul secolului întâi, ne-a relatat cum,
înainte ca oştile lui Titus să distrugă templul, uşile acestuia s-au
deschis în mod misterios 24..
În legătură cu cuvintele: "... Dar vă spun că nu Mă veţi mai
vedea, până veţi zice: «Binecuvântat este Cel care vine în Numele
Domnului!»", comentatorii s-au împărţit în trei opinii: a) A. Plummer
şi mulţi alţi comentatori susţin cu tărie că Domnul Isus când a
rostit aceste cuvinte, S-a referit la intrarea Lui triumfală în
Ierusalim când a fost aclamat cu osanale 25 b) Bishop Pearce şi alţi
comentatori opinează că Domnul Isus s-ar fi referit la împlinirea
prezicerii Lui cu privire la distrugerea Ierusalimului, când mulţi
urmau să-şi aducă aminte de cuvintele Lui şi să creadă că El era
Acela care a venit în Numele Domnului. Eusebiu, istoricul Bisericii
Primare, a relatat că la văzul distrugerii Ierusalimului, o mare parte
a populaţiei a crezut în Domnul Isus 26. c) Şi alţi comentatori sunt
de părere că aceste cuvinte nu s-au împlinit încă, pentru că ele se
referă la a doua venire a Mântuitorului, când Îl va vedea orice ochi,
chiar şi cei ce L-au străpuns (Apoc.1:7) 27.
178
Noi luăm prima variantă ca fiind autentică: intrarea triumfală
în Ierusalim, pentru că atunci s-au împlinit aceste cuvinte ale
Mântuitorului cu cea mai mare exactitate şi în modul cel mai literal,
când mulţimile Îl aclamau, zicând: "Osana, Fiul lui David!
Binecuvântat este Cel care vine în Numele Domnului! Osana în
cerurile preaînalte!" (Matei 21:9). Şi cu ocazia acestui eveniment, El
a oferit Ierusalimului ultima şansă de a-L accepta ca Domn şi
Mântuitor.
1. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, VoI. II, p. 95.

4. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 94, 510;
Ryle, J.C., Luke, VoI. II, p. 142;
5. Stonehouse, N.B., The Whitness of Luke to Christ, p. 120;
Porter, L.E., Luke, p. 1211;
Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p.60.
8. Op. cit.
9. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, VoI.II, p. 96.
10. Stonehouse, N.B., The Witness of Luke to Christ, p. 122;
Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 60;
11. Stonehouse, N.B., The Witness of Luke to Christ, p. 122.
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, VoI. II, p. 510-511;
13. Op. cit.
14. Op. cit. p. 138;
15. Ryle, J.C., Luke, Vol. II, p.139.
16. Stonehouse, N.B., The Witness of Luke to Christ, p. 122.
18. Op. cit.
19. Halley, H.H., Manual Biblic, p. 512;
21. Porter, L.E. , Luke, p.1211.
179
23. Barclay,W., The Gospel of Luke, pp. 186-187.
26. Op. cit.
27. Op. cit.; .
180
16. VINDECAREA UNUI BOLNAV DE
HIDROPIZIE
Luca 14 : 1 - 6
1. Într-o zi de Sabat, Isus a intrat în casa unuia din

conducătorii fariseilor ca să prânzească. Fariseii Îl pândeau de
aproape.
2. Şi înaintea Lui era un om bolnav de hidropizie.
3. Isus a luat cuvântul şi a zis cărturarilor şi fariseilor: "Oare
este permis a vindeca în ziua Sabatului sau nu?"
4. Ei tăceau. Atunci Isus l-a luat de mână pe omul acela, l-a
vindecat şi i-a dat drumul.
5. Pe urmă le-a zis: "Cine dintre voi, dacă-i cade copilul sau
boul în fântână, nu-l va scoate îndată afară în ziua Sabatului?"
6. Şi n-au putut să-I răspundă nimic la aceste cuvinte.
Cele patru Evanghelii ne istorisesc că Domnul Isus a făcut
şapte minuni de vindecare în zilele de Sabat: 1) vindecarea unui om
stăpânit de duhuri rele în sinagoga din Capernaum (Marcu
1:21;Luca 4:31-37); 2) vindecarea soacrei Apostolului Petru (Luca
4:38); 3) vindecarea omului cu mâna uscată (Marcu 3:1-6;Matei
12:10;Luca 6:6); 4) vindecarea paraliticului de la scăldătoarea
Betezda (Ioan 5:9); 5) vindecarea orbului din naştere (Ioan 9:14); 6)
vindecarea femeii gârbove (Luca 13:10-17); şi 7) vindecarea acestui
om de hidropizie. Această ultimă minune se aseamănă cu
miracolele: vindecarea omului cu mâna uscată şi vindecarea femeii
gârbove 1.
Acest text intitulat Vindecarea unui bolnav de hidropizie,
ne relevă patru lucruri: răspunsul Domnului Isus la invitaţia unui
fariseu, lipsa simţului proporţiei cărturarilor şi fariseilor, pândirea
181
Domnului Isus de către farisei şi raţiunea Mântuitorului de a
vindeca şi în zile de Sabat.
I. RĂSPUNSUL DOMNULUI ISUS LA INVITAŢIA UNUI

FARISEU
Evanghelistul Luca ne-a oferit detaliul, că acest fariseu care
l-a invitat pe Domnul Isus ca să ia masa la el, a făcut parte dintre
căpeteniile fariseilor. El a scris: "Într-o zi de Sabat, Isus a intrat în
casa unuia din conducătorii fariseilor ca să prânzească…" (v.1).
Comentatorul F.W. Farrar opinează că acest fruntaş al fariseilor
poate era chiar unul dintre membrii Marelui Sanhedrin 2.
Unii dintre comentatori ca J.C. Ryle, emit ipoteza că acest
fariseu ar fi fost un prieten al Domnului Isus 3. Era posibil şi lucrul
acesta pentru că, aşa cum am văzut în studiul trecut erau şapte
feluri de farisei şi unii dintre aceştia, care se numeau Fariseii
Iubitori de Dumnezeu, îşi iubeau cu adevărat toţi semenii. Apoi,
lucrul acesta mai era posibil şi prin faptul, că în urmă cu vreo două
săptămâni, cărturarii sinedrişti s-au dezbinat între ei din cauza
minunii pe care a făcut-o Domnul Isus când i-a dat orbului din
naştere lumina ochilor. Cărturarii sinedrişti ai şcolii lui Hillel care
erau minoritari, au crezut pentru un timp oarecare în Domnul Isus;
şi numai cărturarii sinedrişti ai şcolii lui Şamai care erau
majoritari, au continuat să-L urască pe Mântuitorul şi să-I fie ostili.
După opinia acestora, acest cărturar care era unul dintre
căpeteniile fariseilor, L-a invitat pe Mântuitorul să ia masa la el,
pentru că a crezut că Domnul lsus era trimis de Dumnezeu şi a
dorit să asculte perlele învăţăturii Lui 4.
Cei mai mulţi însă dintre comentatori, susţin cu tărie că
acest fariseu care L-a invitat pe Domnul Isus să ia masă la el nu era
sincer în gestul lui de ospitalitate, ci I-a întins mai degrabă o cursă
subtilă şi iscusită. Toţi aceştia aduc trei argumente ca sprijin la
explicaţia lor: caracterul general al fariseilor de ostilitate faţă de
Domnul Isus, potrivirea explicaţiei lor cu contextul textului şi cu
faptul că, dacă acest fariseu era prietenul Domnului Isus, ceea ce
putea fi prea puţin posibil, Evanghelistul Luca l-ar fi menţionat 5.
Noi alegem această variantă pentru că credem că ea este autentică.
Este interesant că Domnul Isus a acceptat invitaţia acestui
fariseu, deşi ştia că fariseii erau în cea mai mare controversă cu El;
şi cu toate că nu era în necunoştiinţă de cauză că acesta L-a invitat
cu gândul ca să-I întindă o cursă. De aici învăţăm trei lucruri:
primul, că Mântuitorul n-a refuzat invitaţia de ospitalitate a
nimănui, nici chiar a vrăjmaşilor Lui; al doilea, că EI nu Şi-a
182
pierdut încrederea în oameni niciodată, nici chiar în cei mai răi şi
păcătoşi; şi al treilea, că El crea oamenilor mereu şanse noi. Şi tot
de aici mai învăţăm că noi nu ne vom transforma vrăjmaşii în
prieteni niciodată dacă vom refuza să-i întâlnim şi să stăm de
vorbă cu ei 6.
La această masă, la care au fost invitaţi mulţi oaspeţi:
cărturari, farisei, rude, prieteni etc, Dascălul ceresc a făcut în
primele 24 de versete din capitolul l4, trei lucruri: primul, a arătat
atitudinea pe care o avea faţă de ziua Sabatului şi ce fel de atitudine
trebuie să avem şi noi faţă de o asemenea zi sacră; al doilea,
expunându-Şi principiile pe care le avea cu privire la ospitalitate şi
la politeţe, Şi-a îndemnat gazda şi comesenii ca să le aplice; şi al
treilea, a spus cu ocazia acestei mese, parabola cea mai potrivită şi
admirabilă a cinei celei mari. Toate acestea le-a rostit cu cea mai
mare înţelepciune, fermitate şi cu cel mai mare calm 7.
II. LIPSA SIMŢULUI PROPORŢIEI CĂRTURARILOR ŞI

FARISEILOR
Unul dintre cele mai ciudate lucruri pe care îl putem spune
despre cărturari şi farisei este marea lor lipsă a simţului proporţiei.
Ei s-au străduit să formuleze o mulţime de legisme, până la cele
mai mici şi mărunte pe care să le ţină. În legătură cu sfinţirea
Sabatului şi luarea mesei în timpul acestei zile, vom aminti numai
câteva lucruri pe care le-au stabilit cărturarii, s-au angajat să le
ţină fariseii în modul cel mai strict şi erau obligatorii pentru întreg
poporul evreu. Pe baza următorului verset din Exod: "Moise le-a zis:
«Domnul a poruncit aşa. Mâine este ziua de odihnă, Sabatul închinat
Domnului; coaceţi ce aveţi de copt, fierbeţi ce aveţi de fiert, şi păstraţi
până a doua zi… »" (16:23), cărturarii au interzis gătirea mâncării în
ziua de Sabat, pentru că era considerată o lucrare. Orice mâncare
care se consuma în ziua Sabatului trebuia gătită de vineri.
Mâncarea nu era voie nici să fie încălzită în ziua de Sabat, şi cu atât
mai puţin gătită. Dacă cineva dorea să păstreze mâncarea caldă
pentru a doua zi, era stabilit că acela nu avea voie s-o ţină în sarea
scoasă din marea Moartă care, având unele elemente speciale, nu
permitea lucrurilor calde să se răcească, nu avea voie s-o ţină nici
în bălegar, în borhot, în rămăşiţe de ulei, în paie şi nici în nisip, fie
uscat, fie umed, ci era prescris că mâncarea călduţă s-a putut
consuma în ziua Sabatului numai dacă era ţinută în haine, în pene
de porumbel şi în cânepă 9.
Ne-am informat până acum că experţii Legii, farisei şi chiar
întreg poporul evreu, nu aveau voie nici chiar să încălzească
183
mâncarea în ziua Sabatului şi că ei au respectat cu cea mai mare
stricteţe toate legismele prescrise de cărturari. Iar acum vom vedea,
aşa cum ne arată comentatorii R.H. Lightfoot , F.W. Farrar, J.C.
Ryle etc. că mesele evreilor erau încărcate în zile de Sabat mai mult
ca oricând altădată; că aceste mese încărcate erau considerate ca
acte de piozitate şi cucernicie;.şi că în zilele de Sabat, evreii ţineau
cele mai multe şi mari ospeţe. Toate aceste informaţii le-a luat R.H.
Lightfoot din scrierile rabinilor. Cărturarii au explicat în lucrările Ior
că ei au luat acest obicei de a ţine Sabatul cu mâncărurile cele mai
alese, din cartea lui Neemia, după modelul pe care scriitorul acestei
cărţi l-a cerut poporului evreu ca să aniverseze Sărbătoarea
Corturilor. Neemia a zis poporului: "Duceţi-vă de mâncaţi cărnuri
grase şi beţi băuturi dulci, trimiteţi câte o parte şi celor ce n-au nimic
pregătit, căci ziua aceasta este închinată Domnului vostru; nu vă
mâhniţi, căci bucuria Domnului va fi tăria voastră" (8:10) 10.
Cărturarii şi fariseii vedeau în încălzirea mâncării în ziua
Sabatului un mare păcat, iar în ţinerea ospeţelor, în care omul
lucra şi se obosea cu mult mai mult, nu sesizau nici un păcat 11. Pe
ei nu-i mustra conştiinţa când benchetuiau într-o zi sacră, dar în
schimb, potolirea durerilor oamenilor şi vindecarea acestora pe care
le făcea Domnul Isus în asemenea zile, le considerau păcate de
neiertat şi pe El Îl acuzau că era un mare încălcător al Legii şi un
hulitor de Dumnezeu 12. Şi astăzi, păcatul lipsei simţului proporţiei
face ravagii. Dacă trebuie să ne rugăm pentru ceva, atunci acesta
este unul dintre cele mai mari motive. Câţi nu cred că a omite un
anumit detaliu din prescrierea religiei lor ca: a nu respecta ziua
unui sfânt oarecare, a nu ţine un anumit post, a nu practica un
anumit obicei etc, sunt păcate mari. iar, în a nu avea dragoste faţă
de semenii lor şi chiar a-i urî şi a se război cu ei, nu văd nici un
rău. Oricine nu vede în dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de
semenul său piscul religiei lui şi nu caută cu tot dinadinsul să
atingă acest pisc, acela se face vinovat de marele păcat al lipsei
simţului proporţiei ca experţii Legii şi fariseii 13.
În al treilea rând, textul citat ne arată
III. PÂNDIREA DOMNULUI ISUS DE CĂTRE FARISEI

Evanghelistul Luca a scris: "Fariseii Îl pândeau de aproape"
(v.1).
În textul grecesc scrie pentru cuvântul "a pândi"
paratēroimenoi care înseamnă "spionaj dur". Acest cuvânt ne
arată că Domnul Isus era sub un asemenea spionaj 14.
Comentatorul A.B. Bruce a zis că experţii Legii, în râvna lor
exagerată, îşi îndeplineau misiunea de spioni în modul cel mai sever
184
15. Ochii lor murdari Îl urmăreau pe Mântuitorul continuu ca să-I
vadă o faptă, un gest sau să audă un cuvânt din gura Lui, din care
să-L poată învinui. Nu este nimic mai greu şi mai chinuitor ca
atunci când cineva te urmăreşte îndeaproape. Cei mai mulţi oameni
când sunt spionaţi, îşi pierd stăpânirea de sine şi sunt nervoşi. Dar
pe Domnul Isus Îl găsim chiar şi acum calm, senin şi liniştit, aşa
cum ni-L arată textul citat 16.
Din versetul 4 în care scrie: "Atunci Isus l-a luat de mână pe
omul acela, l-a vindecat şi i-a dat drumul", reiese că bolnavul de
hidropizie nu era oaspetele conducătorului fariseilor 17, ci ori unul
dintre spectatori care, după obiceiul orientalilor, stăteau împrejurul
celor ce se ospătau şi priveau 18, ori că a fost chemat de aceşti
farisei spioni ca să-I întindă o cursă Domnului Isus, fiindcă ştiau că
El îl va vindeca în ziua Sabatului şi că astfel vor avea un motiv
pentru a-L învinui 19. Noi credem că această ultimă variantă este
mai verosimilă.
Apoi, din versetul 3 în care scrie: "Şi înaintea Lui era un om
bolnav de hidropizie'', de asemenea reiese, aşa cum ne spun
comentatorii J.C. Ryle şi L.E. Porter, că acest bolnav vrednic de
toată mila era aşezat de farisei înaintea Domnului Isus ca,
stârnindu-I mila, să fie mai siguri că Mântuitorul îl va vindeca în
ziua Sabatului şi că ei vor avea un mare motiv să-L acuze că a violat
legea Sabatului 20.
Cuvântul dropica este unul şi acelaşi cu cel de hidropizie.
În traducerea revizuită a Noului Testament a lui D. Cornilescu scrie
hidropizie. În Dicţionarul Biblic de Westminster a lui J.D. Davis,
cât şi în Dicţionarul Explicativ al limbii Române, hidropizia este
definită ca o boală cauzată de acumularea apei în mod anormal în
anumite cavităţi ale trupului sau în ţesuturi 21.
Şi, în al patrulea rând, acest pasaj ne arată
IV. RAŢIUNEA MÂNTUITORULUI DE A VINDECA ŞI ÎN

ZILELE DE SABAT
Evanghelistul Luca a scris: "Şi înaintea Lui era un om bolnav
de hidropizie (3). Isus a luat cuvântul şi a zis cărturarilor şi fariseilor:
«Oare este permis a vindeca în ziua Sabatului sau nu?»" (v.2-3).
Credem că nu numai abdomenul acestui bolnav era umflat
de apă, dar chiar şi întreg trupul. Boala acestui om inspira nu
numai milă, dar ea era şi incurabilă, cu atât mai mult când era
cronică 22. Domnul Isus, ştiind ce urmăreau să facă experţii Legii şi
fariseii cu El, înainte ca ei să-I pună vreo întrebare şi fără să
aştepte ca bolnavul să-L roage pentru a-l vindeca, le-a pus El o
întrebare. Evanghelistul Luca L-a citat pe Mântuitorul spunând: ''Şi
185
înaintea Lui era un om bolnav de hidropizie (3). Isus a luat cuvântul
şi a zis cărturarilor şi fariseilor: «Oare este permis a vindeca în ziua
Sabatului sau nu?»" (v.2-3) 23. Cărturarii şi fariseii n-au putut să
zică "da, este permis”, pentru că şi-ar fi violat legismele; dar ei n-au
îndrăznit să spună nici "nu este permis", fiindcă se temeau de
popor, care o dată cu venirea bolnavului de hidropizie s-a adunat
într-un mare număr. Faptul că nu aveau curaj să zică nici "da" nici
"nu", ne arată că ei se simţeau învinşi. Evanghelistul Luca a scris:
"Ei tăceau. Atunci Isus l-a luat de mână pe omul acela, l-a vindecat şi
i-a dat drumul" (v.4).
După plecarea bolnavului vindecat şi o dată cu el, a unei
mari părţi de oameni, Dascălul ceresc a explicat comesenilor,
raţionamentul Său cu privire la vindecarea în zilele de Sabat.
Evanghelistul Luca a scris: "Pe urmă, le-a zis: «Cine dintre voi, dacă-i
cade copilul sau boul in fântână, nu-l va scoate îndată afară în ziua
Sabatului?»" (v.5).
Este adevărat că în multe manuscrise scrie onos, "asin" şi nu
uios, "fiu". Dar, cu toate acestea, în cele mai multe şi în cele mai
bune manuscrise ca A şi B, manuscrisele unciale sau majusculare
şi în traducerile cele mai vechi ca: siriacă, persană etc, scrie fiu şi
nu asin 24. În următoarele versiuni şi traduceri ale Bibliei figureaza
asin: Versiunea Autorizată a lui King James (Autorised King
James Version); Versiunea Biblia Englezească Nouă (The New
English Bible); Versiunea Curentă (New Life Version); Versiunea lui
James Moffatt; şi în traducerile Bibliei în limba rusă şi în Iimba
sârbă. În următoarele versiuni şi traduceri ale Bibliei scrie fiu:
textul grecesc Nestle (Nestle Greek Text); Versiunea Standardul
Revizuit (Revised Standard Version); Standardul Nou American
(New American Standard); Versiunea Internaţională Nouă (New
International Version); şi traducerea în limba germană de Martin
Luther.
În Israel erau multe fântâni deschise în care adeseori cădeau
vitele şi chiar oamenii (Exod 21:33). Legea a permis ca aceste vite şi
aceşti oameni care cădeau în asemenea fântâni să fie scoşi afară şi
în zile de Sabat. Astfel, Domnul Isus a argumentat că dacă era legal
şi drept să ajuţi chiar şi un animal în ziua Sabatului, atunci cum să
nu fie legal şi drept să salvezi un om de o boală atât de urâtă, aşa
cum era hidropizia 25. W. MacDonald a interpretat acest argument
al Domnului Isus mai profund. El a zis că Mântuitorul ar fi spus
cărturarilor şi fariseilor că dacă le-ar fi căzut lor în groapă un
animal şi cu atât mai mult un copil, l-ar fi scos negreşit şi în ziua
Sabatului, dar, pentru că unul dintre semenii lor a căzut pradă unei
boli atât de rele, nu-i interesa. Domnul Isus a adus acest argument
186
pentru că experţii Legii Îl acuzau că a salvat pe acest om de la o
boală atât de gravă 26.
Mântuitorul când a zis cu ocazia vindecării paraliticului
bolnav de 38 de ani: "Tatăl Meu lucrează până acum şi Eu de
asemenea Iucrez" (Ioan 5:17), Şi-a expus încă un raţionament al
vindecării în ziua Sabatului care era unul dintre cele mai mari
argumente. Comentatarul A.B. Bruce a explicat acest raţionament
ca şi când Domnul Isus ar fi zis cu alte cuvinte: "Tatăl Meu,
guvernând întreg Universul, lucrează în continuu de dragul omului:
ţine planetele pe orbitele lor; face ca soarele să lumineze, să răsară şi
să apună; să sufle vântul; să curgă râurile; să plouă etc. EI face toate
aceste lucrări de dragul omului şi în ziua Sabatului. Astfel, dacă Tatăl
lucrează de dragul omului şi în ziua Sabatului, atunci şi Fiul lucrează
de dragul omului în această zi sacră" 27.
La aceste argumente cu privire la lucrarea Fiului lui
Dumnezeu în mod continuu de dragul omului chiar şi în zilele de
Sabat, la dragostea Sa în acţiune permanentă şi la mila Lui faţă de
cei suferinzi, vrăjmaşii Lui n-au putut să facă altceva decât să tacă.
Evanghelistul Luca a scris: "Şi n-au putut să-I răspundă nimic la
aceste cuvinte" (v.6).

Bruce, A.B., The Training of the Twelve , p. 88.
4. Op. cit.
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, VoI. V, p.478;
9. Op. cit. p. 187.
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, VoI. II, p.120.
11. Op. cit. p. 510.
12. Halley, H.H., Manual Biblic, p.512.
14. Op. cit. p. 187.
187
18. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, VoI. II, p.122.
20. Ryle,J.C., Luke, Vol. II, p. 151;
21. Davis, J.D., The Westminster Dictionary of the Bible, p. 143;
Dicţonarul Explicativ al limbii Române, p. 400.
23. Porter, L.E., Luke, p. 1212;
25. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 187-188.
188
17. PILDA ACORDĂRII PRIORITĂŢII
SEMENILOR NOŞTRI
Luca 14 : 7 - 11
7. Apoi, când a văzut că cei invitaţi la masă alegeau locurile

dintâi, le-a spus o pildă. Şi le-a zis:
8. "Când eşti invitat de cineva la nuntă, să nu te aşezi la masă
în locul dintâi; ca nu cumva, printre cei invitaţi de el să fie altul mai
cu vază decât tine,
9. şi cel ce te-a invitat şi pe tine şi pe el, să vină să-ţi zică: «Dă
locul tău omului acestuia». Atunci, cu ruşine, va trebui să iei locul de
pe urmă.
10. Ci, când eşti invitat, du-te şi aşează-te în locul cel mai de
pe urmă, pentru ca atunci când va veni cel ce te-a invitat să-ţi zică:
«Prietene, mută-te mai sus.» Lucrul acesta îţi va face cinste înaintea
tuturor celor ce vor fi la masă împreună cu tine.
11. Căci oricine se înalţă, va fi smerit; şi cine se smereşte, va fi
înălţat"
Mântuitorul a spus în acest text o pildă, care pe cât era de
simplă, pe atât era de profundă, semnificativă şi cu un mare efect.
Ea se intitulează Pilda acordării priorităţii semenilor noştri.
Domnul Isus a rostit această pildă pe două fonduri diferite, aşa cum
vom vedea în acest studiu, de aceea ea are două interpretări:
interpretarea generală şi interpretarea specială.
I. INTERPRETAREA GENERALĂ
Odată când Ianei, împăratul Persiei a oferit un dineu
demnitarilor lui, l-a invitat şi pe rabinul Simon Ben-Setah. Acest
rabin evreu, cum a întrat în sala festivă a palatului regal, s-a aşezat
189
la masă între împărat şi împărăteasă. Toţi comesenii au rămas
uimiţi de acest gest. Unul dintre satrapii persani, guvernator cu
puteri absolute, l-a întrebat, cum se explică această manieră? La
această întrebare, rabinul a răspuns că în una dintre cărţile lor
sacre a fiului lui Sirah scrie: "Înalţă înţelepeciunea şi ea te va înălţa
pe tine şi te va aşeza chiar între împăraţi" 1. Regula cărturarilor şi a
fariseilor era aceasta: cu cât cineva se considera mai înţelept, cu
atât putea să aibă pretenţia să ocupe locurile mai înalte, pentru aşi
putea etala înţelepciurea şi cunoştinţa.
Apoi, evreii de pe timpul Domnului Isus, au împrumutat
următorul obicei de la greci şi de la romani: că primul loc era cel din
centru în care şedea stăpânul, care se numea în limba latină
tricliniul, iar în limba greacă protoklisia; al doilea loc, după ieraehia
cinstei şi a valorii celui ce-l ocupa, era primul din partea dreaptă a
stăpânului; al treilea loc ca valoare era primul din partea stângă a
stăpânului; al patrulea loc era al doilea scaun din partea dreaptă a
stăpânului şi aşa mai departe 2.
Se vede că la masă erau invitaţi mulţi cărturari şi farisei.
Lucrul acesta se explică prin faptul că în Ierihon, frumosul oraş,
locuiau nu numai cei mai mulţi dintre cei 20.000 de preoţi care
slujeau în Ierusalim pe timpul Domnului Isus, dar şi mulţi cărturari
şi farisei, şi fiindcă acest oraş celebru era în graniţă cu Pereea, în
care Se afla Mântuitorul. Scena alegerii primelor locuri, a avut loc
înainte ca Domnul Isus să-l fi vindecat pe cel cu hidropizie, iar
comentariul alegerii locurilor dintâi, Mântuitorul l-a făcut numai
după plecarea bolnavului vindecat. Evanghelistul Luca a scris:
"Apoi, când a văzut că cei invitaţi la masă alegeau locurile dintâi, le-a
spus o pildă" (v.7).
După felul cum ne-a descris Evanghelistul Luca această
întrecere a oaspeţilor după locurile dintâi, vizavi de timpul pe care
ni l-a scos în evidenţă că Domnul Isus a comentat această întrecere,
se vede că Fiului lui Dumnezeu I s-a imprimat adânc în memorie
această scenă pe care El acum a reamintit-o comesenilor. Pe
Domnul Isus nu-L durea atât de mult întrecerea celorlalţi musafiri
după locurile dintâi, cât Îl durea întrecerea cărturarilor şi a
fariseilor, care se considerau elita spirituală a poporului lui
Dumnezeu. În această întrecere, Fiul lui Dumnezeu vedea toată
goliciunea spirituală şi toată aroganţa cărturarilor şi a fariseilor 3.
Mântuitorul a predat tuturor comesenilor lecţia umilinţei şi,
cu atât mai mult, cărturarilor şi fariseilor, pentru că ea este
valoroasă şi are un mare rol în felul de purtare. Un oaspete modest
nu se va lăsa ispitit niciodată să caute primele locuri la o nuntă sau
la alte ocazii festive. Domnul Isus Şi-a învăţat aici comesenii două
190
lucruri. Primul, că mândria, în dorinţa omului de afirmare, are
tocmai reversul efectului dorit 4. Dacă un invitat ocupă un loc
mai important şi apare mai târziu un alt musafir mai distins,
stăpânul va spune celui dintâi să cedeze locul acestuia, iar el să
treacă la un alt loc inferior. Lucrul acesta îl va pune într-o situaţie
dificilă, îi va cădea greu şi chiar îi va aduce ruşine. Evanghelistul
Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând: "Când eşti invitat de cineva
la nuntă, să nu te aşezi la masă în locul dintâi; ca nu cumva, printre
cei invitaţi de el să fie altul mai cu vază decât tine, (9) şi cel ce te-a
invitat şi pe tine şi pe el, să vină să-ţi zică: «Dă locul tău omului
acestuia». Atunci, cu ruşine, va trebui să iei locul de pe urmă'' (v.8-9).
Şi al doilea lucru pe care Domnul Isus a dorit să-l imprime adânc în
mintea şi în inima comesenilor era că, umilinţa îl duce pe om
întotdeauna la promovare şi onoare. El ne-a învăţat, în
continuare, că dacă cineva dintre invitaţii proeminenţi se aşează la
masă pe ultimul loc, stăpânul îl va pofti să ocupe un loc mai de
frunte şi, astfel smerenia lui, îi va aduce promovare şi cinste.
Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând: "Ci, când eşti
invitat, du-te şi aşează-te în locul cel mai de pe urmă, pentru ca
atunci când va veni cel ce te-a invitat să-ţi zică: «Prietene, mută-te mai
sus». Lucrul acesta îţi va face cinste înaintea tuturor celor ce vor fi la
masă împreună cu tine'' (v.10). Îndemnul Mântuitorului din acest
verset este să ne umilim înaintea lui Dumnezeu şi El ne va oferi
adevărata onoare.
Concluzia dumnezeiescului nostru Învăţător cu care Şi-a
încheiat lecţia umilinţei este că smerenia întotdeauna ne înalţă şi
ne duce la adevărata glorie; pe când mândria, de fiecare dată ne
umileşte şi ne duce la ocară şi osândă. El a zis: "Căci oricine se
înalţă, va fi smerit; şi cine se smereşte, va fi înălţat" (v.11). Această
regulă de aur a Dascălului Ceresc este mare şi foarte importantă, de
aceea El o repeta mereu şi o folosea în diferite acazii (Luca
18:19;Matei 23:12 etc).
Mulţi cercetători ai Cuvântului lui Dumnezeu au studiat
îndeaproape în Sfintele Scripturi problema, cum putem ajunge la
această umilinţă pe care ne-o cere Mântuitorul şi cum o putem
păstra? Şi toţi aceştia au descoperit că există un singur mijloc atât
pentru a ajunge la ea, cât şi pentru a o menţine şi, acest mijloc este
cuvântul cunoaştere. Sunt cinci lucruri pe care trebuie să le
cunoaştem şi că, numai după aceea, reuşim să scăpăm de păcatul
mândriei şi să ajungem la marea virtute a umilinţei:
Primul lucru este că, cunoaşterea noastră este limitată.
Oricât am crede că posedăm o cunoaştere vastă, totuşi trebuie să
191
recunoaştem că ştim puţin, în comparaţie cu imensitatea Iucrurilor
pe care nu le-am cuprins cu mintea noastră 5.
Al doilea lucru este că, oricât de multe lucruri am
realizat, trebuie să recunoaştem că am realizat puţin, în
comparaţie cu ceea ce ne-a rămas nerealizat în viaţă 6.
Al treilea lucru este că, oricât de importanţi ne-am crede,
totuşi după plecarea noastră la cele veşnice, lumea şi toate
lucrurile din ea, continuă tot aşa de bine şi fără noi 7.
Al patrulea lucru este că, n-am atins perfecţiunea. Numai
când vedem sau când ascultăm un expert, ne dăm seama cât
suntem de mici. Mulţi muzicieni după ce ascultă un mare maestru,
sunt mai umili şi cântă cu mai multă atnţie. Apoi, câţi dintre
predicatori nu se văd că sunt slabi şi seci după ce ascultă pe un
adevărat sol al lui Dumnezeu aducând un mesaj clar, sigur şi cu o
mare putere divină! 8
Şi al cincilea lucru este, cunoaşterea reală a fiinţei
noastre în lumina cunoaşterii lui Dumnezeu. Cel care îşi
cunoaşte pe de o parte slăbiciunea şi păcatele, iar pe de altă parte,
Îl cunoaşte pe Dumnezeu-Tatăl în sfinţenia şi maiestatea Lui
infinită; şi cel care Îl cunoaşte pe Dumnezeu-Fiul în toată puritatea
şi dragostea Lui şi Preţul jertfei Sale cu care ne-a răscumpărat,
acela nu mai poate fi niciodată mândru, ci se consideră ca
patriarhul Iacov, nevrednic de mila şi bunătatea lui Dumnezeu,
atunci când a zis: "Eu sunt prea mic pentru toate îndurările şi pentru
toată credincioşia, pe care ai arătat-o faţă de robul Tău..."
(Gen.32:10). Acela zice ca Iov, atunci când acest mare bărbat al
credinţei a spus lui Dumnezeu: "Eu sunt prea mic; ce să-Ţi răspund?
Îmi pun mâna la gură" (Iov 40:4). Şi acela se recunoaşte că este cel
mai mare păcătos, aşa cum s-a recunoscut Apostolul Pavel atunci
când a exclamat: "O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este
cuvântul care zice: «Cristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe
cei păcătoşi», dintre care cel dintâi sunt eu" (1 Tim.1:15). Un
asemenea copil al lui Dumnezeu îşi va stima, în smerenie, pe toţi
semenii, că sunt mai mari şi mai buni decât el, aşa cum i-a sfătuit
Apostolul Pavel pe credincioşii din Filipi să facă, atunci când le-a
scris în epistolă: "Nu faceţi nimic în duh de ceartă sau din glorie
deşartă, ci în smerenie fiecare să-l privească pe altul mai presus de el
însuşi" (Fil.2:3) 9.
Vom vedea că sursa mândriei este ignoranţa, care este
reversul cunoaşterii: ignoranţa faţă de noi înşine, faţă de Dumnezeu
şi faţă de Cristos. Omul cu adevărat înţelept este cel care se
cunoaşte pe sine, Îl cunoaşte pe Dumnezeu-Tatăl şi Îl cunoaşte pe
Dumnezeu-Fiul. Un asemenea om nu va cădea niciodată pradă
192
păcatului mândriei. Iată de ce trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să
ne dea lumina Lui şi să ne scape de ignoranţă! 10.
Trăsătura distinctivă a caracterului tuturor sfinţilor şi a
copiilor lui Dumnezeu este umilinţa, aşa cum au fost credincioşii
din lumea Vechiului Testament ca: Avraam, Moise, David, Daniel
etc, aşa cum au fost credincioşii de pe timpul scrierii Noului
Testament ca: Apostolul Pavel, ceilalţi apostoli şi toţi urmaşii
Mântuitorului, şi tot aşa cum sunt şi astăzi creştinii adevăraţi.
Când lucrările marelui literat creştin, Thomas Hardy au ajuns
căutate, ziarele şi revistele îi ofereau sume mari de bani pentru
publicarea unei poiezii. Dar, întrucât presa britanică îi aducea mari
elogii, el adeseori îşi retrăgea poieziile de la redacţie, neputând să
suporte elogiile care i se aduceau 11. Există multe relatări cu privire
la una dintre marile căpetenii ale Angliei, cu numele Cairnes care
avea virtutea aceasta mare a smereniei. Se spune despre el că n-a
intrat niciodată primul într-o cameră, într-o altă încăpere sau pe un
pod, ci întotdeauna a spus altuia: "Tu eşti primul, eu te urmez." Într-
una din împrejurări a trebuit să urce pe o tribună. Îndată ce a
apărut pe tribună şi mulţimea a izbucnit în aplauze de bun venit,
el, dându-se puţin la o parte, s-a oprit ca să i-o ia înainte
însoţitorul, şi când însoţitorul a ajuns primul în centrul tribunei, a
început să-l aplaude şi el. Cairnes n-a acceptat niciodată aplauze
pentru el. Numai un om neînsemnat şi mic la suflet, crede că el este
atotimportant 12. Cineva a zis că smerenia este o floare rară care nu
creşte în orice sol al inimii.
Şi, a doua interpretare a acestei pilde este
II. INTERPRETAREA SPECIALĂ

Pilda acordării priorităţii semenilor noştri are încă un
fond pe care l-a avut în vedere Domnul Isus în mod expres.
Comentatorul D.B.J. Campbell a spus că ospăţul nunţii, ca şi toate
celelalte ospeţe, simbolizează Împărăţia Mesianică. În această pildă,
a zis în continuare comentatorul amintit, că Mântuitorul a avut în
vedere concepţia poporului evreu; şi în mod deasebit, pe cea a
cărturarilor şi a fariseilor, că ei vor ocupa locurile cele mai înalte în
Împărăţia Mesianică 13.
Mai întâi accentuăm asupra acestui adevăr că nunţile, cât şi
toate celelalte ospeţe simbolizează Împărăţia Mesianică, ca în
cazurile: pildei celor invitaţi la cină (Luca 14:15-24), a pildei nunţii
fiului de împărat (Matei 22:1-14), a pildei celor zece fecioare (Matei
25:1-13), a pildei fiului risipitor (Luca 15:11-32) etc, apoi amintim
că Domnul Isus a mai folosit acest verset conclusiv din text: "Căci
oricine se înalţă, va fi smerit; şi cine se smereşte, va fi înălţat” numai
193
atunci când îi avea în vedere pe cărturari şi farisei şi când era în
controversă cu ei, ca în cazul pildei vameşului şi a fariseului (Luca
18:14) şi atunci când Se afla cu cărturarii şi fariseii într-o mare
dispută în Săptămâna Patimilor în curtea templului (Matei 23:12).
Dar sunt şi multe alte texte care se încheie cu o concluzie
asemănătoare cu a pasajului citat, care şi ea viza în mod expres pe
cărturari şi farisei, şi această concluzie este: "Cei din urmă vor fi cei
dintâi şi cei dintâi vor fi cei din urmă" (Matei 20:16;19:30;Marcu
10:31;Luca 13:30). Şi, în cele din urmă, punând în concordanţă al
doilea fond al acestei pilde cu versetul ei conclusiv de încheiere,
ajungem nu numai la interpretarea ei specială, dar chiar s-o
reconstituim.
Convingerea cărturarilor şi a fariseilor era că numai evreii vor
moşteni Împărăţia Mesianică, pentru că numai ei erau fiii lui
Avraam şi fiii legământului şi că, nici unul dintre neamuri nu va
avea parte de această împărăţie, iar ei, cărturarii şi fariseii, vor
ocupa cele mai înalţe locuri în ea. Numai că Mântuitorul le-a spus
în acest text, ca şi în multe altele, că realitatea va fi contrară cu
aşteptările lor; că ei care aveau cel mai mare privilegiu să fie primii,
urmau să fie ultimii şi chiar să fie excluşi din Împărăţia Mesianică
pentru totdeauna. Iar neamurile, care erau atunci ultimele cu
privire la acest privilegiu şi despre care ei credeau că nu vor avea
parte niciodată de Îmărăţia Mesianică, tocmai ele urmau să fie
primele care aveau să intre în ea.
Aceste cuvinte conclusive ale Mântuitorului: "Cei din urmă
vor fi cei dintâi şi cei dintâi vor fi cei din urmă" şi "Oricine se înalţă,
va fi smerit; şi cine se smereşte, va fi înălţat", rostite pe fondul unor
texte cu privire la Împărăţia Mesianică, erau pentru cărturarii şi
fariseii aroganţi un semnal de avertizare, în sensul că ei se aflau în
cel mai mare pericol de a pierde, în ignoranţa lor, Împărăţia
Cerurilor pentru veci de veci.
Cărturarii şi fariseii au ajuns în acest mare pericol, din cauză
că ei au rămas în păcatul mândriei; pentru că nu L-au cunoscut
nici pe Dumnezeu şi nici pe ei înşişi, deşi erau primii care aveau
şansa să-L vadă în Cristos pe Dumnezeu şi să-şi vadă adevărata lor
stare. Dacă ei L-ar fi acceptat pe Cristos şi şi-ar fi văzut prin prisma
luminii şi a gloriei Lui toate păcatele, ar fi fost cei mai umiliţi; şi
Mântuitorul, curăţindu-i de păcate, i-ar fi înălţat pe ei mai întâi
până la Tronul măririi Sale.
Dacă un invitat arogant n-a putut să ocupe un loc de frunte
la un ospăţ oriental fără să-şi cedeze locul altuia, atunci cu atât mai
puţin un om mândru nu va putea să intre niciodată în Împărăţia
Cerurilor. Fecioara Maria, la aceasta s-a referit când a zis în
194
cântarea ei magnifică: "I-a răsturnat pe cei puternici de pe tronurile
lor şi i-a înălţat pe cei smeriţi" (Luca 1:52) 14.
Cineva a afirmat că umilinţa este regina harului creştin. Iar
comentatorul F.W. Farrar a spus că ea este singura virtute care ne
deschide calea spre cer 15. Să nu uităm niciodată că şi Fiul lui
Dumnezeu atunci când era pe pâmânt într-un trup limitat S-a
smerit, pentru că El nu putea să privească gloria infinită a Tatălui
Său fără să fie într-o stare de umilinţă profundă. Apostolul Pavel a
fost inspirat să scrie în epistola sa către Filipeni în legătură cu
umilinţa Mântuitorului următoarele cuvinte: "La înfaţişare a fost
găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi
încă moarte de cruce" (2:8).
1. Sirah XV, 5; XXXIX, 4;

Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol.II, p. 124.
2. Op. cit.
3. Op. cit.
4. Halley, H.H., Manual Biblic, p. 512.
6. Op. cit. p. 191.
7. Op. cit.
8. Op. cit.
10. Op. cit.
12. Op. cit.
14. Porter, L.F., Luke, p. 1212.
15. Farrar, W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol.II, p. 124.
195
18. SFATURILE MÂNTUITORULUI DATE
GAZDEI
Luca 14 :12 - 14
12. A zis şi celui ce-L poftise: "Când dai un prânz sau o cină,
să nu chemi pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici rudele tale, nici
vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei la rândul lor pe tine, şi
să iei astfel o răsplată pentru ce ai făcut.
13. Ci, când dai o masă, cheamă pe săraci, pe paralitici, pe
şchiopi, pe orbi.
14. Şi va fi ferice de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ţi
răsplătească; dar ţi se va răsplăti la învierea celor drepţi."
În pasajul anterior intitulat Pilda acordării priorităţii
semenilor noştri, Domnul Isus S-a adresat comesenilor în auzul
fruntaşului fariseilor, care L-a invitat la masă, ca să audă şi el. Iar
în acest text, Dascălul ceresc S-a adresat acestui fariseu gazdă şi i-
a dat sfaturi preţioase în auzul tuturor comesenilor ca să ia act şi
aceştia. Dar, dumnezeiescul nostru Învăţător n-a dat aceste sfaturi
importante numai gazdei ospăţului şi tuturor comeseniler, ci şi
tuturor oamenilor din toate generaţiile, de aceea Evanghelistul Luca
a fost inspirat să le consemneze în Evanghelia Împărăţiei lui
Dumnezeu.
Acest text intitulat Sfaturile Mântuitorului date gazdei,
ne arată că Fiul lui Dumnezeu a dat gazdei care L-a invitat la masă
trei sfaturi preţioase: să trăiască în adevărata neprihănire, să caute
adevărata răsplată şi să-şi îndrepte privirea spre învierea drepţilor.
I. SFATUL TRĂIRII ÎN ADEVĂRATA NEPRIHĂNIRE

Domnul Isus a observat cum fruntaşul fariseilor a invitat la
ospăţ numai pe oamenii cu vază dintre prietenii lui: cărturari,
farisei, rude şi vecini bogaţi, ca să-şi arate, potrivit obiceiului
196
bunătatea, neprihănirea, bogăţia şi luxul şi, cum el a făcut toate
aceste lucruri cu scopul ca şi ei să-l invite, la rândul lor la
asemenea ospeţe 1. Mântuitorul a observat nu numai cum acest
conducătar al fariseilor n-a invitat la masă pe nici un om de rând,
dar şi faptul că la acest ospăţ erau de faţă şi priveau mulţi săraci şi
infirmi, 2 pentru că în Israel era obiceiul ca după ce rabinii serveau
masa, să se adune toţi vecinii şi oricine dorea să asculte perlele de
înţelepeciune care ieşeau din gura rabinilor. În timp de vară,
asemenea mese se luau în curte la umbra unei viţe de vie sau a
unui smochin mare numit sicomor. În curte intrau oamenii din
cetate până când aceasta se umplea, aşa cum am văzut când am
tratat studiul intitulat Deosebirea dintre un fariseu şi un copil
al lui Dumnezeu (Vol.III,Stud.51). Astfel, Domnul Isus, văzând
lipsa de milă a gazdei a prezentat una dintre cele mai mari şi nobile
îndatoriri creştine: că trebuie să-i iubim şi pe cei care sunt lipsiţi de
anumite calităţi, şi pe cei care nu ne pot răsplăti binele ce li-l facem
3.
Când am tratat studiul intitulat Adevărata milostenie

(Vol.III,Stud.36), am văzut că cuvintele milostenia şi neprihănirea
însemnau la poporul evreu acelaşi lucru, de aceea ele erau redate în
Vechiul Testament printr-un singur cuvânt: prin cuvântul ţedaca 4.
Rabinii învăţau poporul că milostenia era mai mare chiar şi decât
jertfa şi că cel ce refuză milostenia este la fel cu un idolatru 5. Deşi
standardul milosteniei era foarte mare la poporul evreu, totuşi
Domnul Isus când a zis urmaşilor Săi în Predica de pe munte: "Fiţi
dar milostivi, cum şi Tatăl vostru este milostiv" (Luca 6:36), a ridicat
standardul milosteniei pentru Biserica Sa la un nivel cu mult mai
înalt decât era ea în Vechiul Testament.
Fiii Împărăţiei lui Dumnezeu care, cunoscându-L pe Tatăl lor
ceresc şi care, fiind profund pătrunşi de faptul că El S-a identificat,
în dragostea Sa, cu cei săraci şi obidiţi, ştiu că a deschide mâna
faţă de un lipsit este cel mai mare privilegiu înaintea lui Dumnezeu.
Şi ei ştiu că a da ceva unui lipsit, înseamnă cu nimic mai puţin,
decât a-i da în contul lui Dumnezeu, de aceea ei dăruiesc celor
săraci în numele lui Dumnezeu şi cu cea mai mare dragoste.
Apoi, când am studiat al cincilea secret al fericirii din Predica
de pe munte intitulat Fericirea celor milostivi (Vol.III,Stud.17),
am văzut că Dumnezeu ne-a deschis o singură uşă spre Sine, spre
mântuire şi spre Împărăţia Cerurilor: uşa milei şi nu a dreptăţii şi a
meritelor, pentru că nimeni n-ar fi în stare să intre pe ea.
Fiul lui Dumnezeu ne-a spus în Pilda slujbaşului
împărătesc, că acest slujbaş datora împăratului zece mii de
galbeni, că nu avea cu ce plăti şi că împăratul a poruncit să-L
197
vândă pe el, nevasta lui, copiii şi tot ce avea, pentriu a i se plăti
datoria. Dar acesta s-a aruncat la pământ înaintea împăratului şi-l
implora, zicându-i: "Doamne, mai îngăduie-mă, şi-ţi voi plăti tot."
Împăratului, făcându-i-se milă de el, i-a iertat toată datoria. El însă
când a ieşit afară, a întâlnit pe unul din tovarăşii lui de slujbă care
îi datora o sută de dinari, ceea ce era câştigul muncii de pe patru
luni sau o sumă de 500.000 de ori mai mică decât datoria lui
iertată, îl strângea de gât şi-i zicea: "Plăteşte-mi ce-mi eşti dator!"
Acesta, de asemenea s-a aruncat la pamânt şi-l ruga, zicând: "Mai
îngăduie-mă şi-ţi voi plăti." Dar el n-a vrut, ci l-a aruncat în
închisoare până va plăti datoria. Când au văzut colegii lui de
serviciu ce atitudine a avut faţă de semenul său, au povestit
împăratului care, la rândul lui, l-a chemat la el şi i-a zis: "Slujitor
viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria fiindcă m-ai rugat (33). Oare nu
se cuvenea să ai şi tu milă de colegul tău, cum am avut eu milă de
tine?" (Matei 18:26;32-33). Şi l-a dat pe mâna chinuitorilor până va
plăti tot ce datora.
Mântuitorul ne-a spus ca un mare avertisment în această
parabolă că numai cei ce au milă faţă de semenii lor, vor intra pe
uşa milei în Împărăţia lui Dumnezeu, pentru că numai mila faţă de
semeni ne-o consideră drept neprihănire, fiindcă numai în ea se
include dragostea şi ascultarea noastră faţă de Părintele iubirii.
Dascălul divin ne-a spus în parabola judecăţii de apoi: "Apoi (Fiul
Omului) va zice celor de la stânga Lui: «Duceţi-vă de la Mine,
blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit pentru Diavol şi
îngerii lui! (42) Căci am fost flămând şi nu Mi-aţi dat să mănânc; Mi-a
fost sete şi nu Mi-aţi dat să beau; (43) am fost străin şi nu M-aţi
primit; am fost gol şi nu M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în
închisoare, şi n-aţi venit pe la Mine.» (44). Atunci îi vor răspunde şi ei:
«Doamne, când Te-am văzut noi flămând sau fiindu-Ţi sete, sau
străin, sau gol, sau bolnav, sau în închisoare şi nu Ţi-am slujit?» (45).
Şi El, drept răspuns, le va zice: «Adevărat vă spun că ori de câte ori n-
aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai
Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut»" (Matei 25:41-45).
Astfel, Fiul lui Dumnezeu când a zis gazdei care L-a invitat la
masă să cheme la masă pe cei ce nu sunt în stare să-i întoarcă
ospitalitatea, i-a dat unul dintre cele mai mari sfaturi: ca, îngrijind
de cei săraci, să trăiască în adevărata neprihănire 6. Evanghelistul
Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând acestui fariseu care Îl
poftise la masă: "Când dai un prânz sau o cină, să nu chemi pe
prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici rudele tale, nici vecinii bogaţi, ca nu
cumva să te cheme şi ei la rândul lor pe tine, şi să iei astfel o răsplată
pentru ce ai făcut (13). Ci, când dai o masă, cheamă pe săraci, pe
198
paralitici, pe şchiopi, pe orbi" (v.12-13). Sfatul acesta al
Mântuitorului trebuia să se coboare adânc în inima gazdei
ospăţului; în inimile tuturor comesenilor; şi, cu atât mai mult, el
trebuie să se coboare mai adânc în inimile urmaşilor lui Cristos.
Când Domnul Isus a zis: "Când dai un prânz sau o cină, să
nu chemi pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici rudele tale, nici
vecinii bogaţi...", nu înseamnă că El a interzis gazdei ospăţului să-
şi invite prietenii, fraţii, rudele şi vecinii bogaţi la masă la diferite
ocazii. Cercetătorii ne spun că orientalii de atunci aveau un limbaj
specific pe care îl întrebuinţa şi Mântuitorul pentru a putea fi cât
mai înţeles de ascultători 7.
Al doilea sfat pe care L-a dat Mântuitorul gazdei era
II. SFATUL DE A CĂUTA ADEVĂRATA RĂSPLATĂ

Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus, spunând
fariseului care-L invitase la masă: "Când dai un prânz sau o cină, să
nu chemi pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici rudele tale, nici vecinii
bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei la rândul lor pe tine, şi să iei
astfel o răsplată pentru ce ai făcut (13). Ci, când dai o masă,
cheamă pe săraci, pe paralitici, pe şchiopi, pe orbi (14). Şi va fi ferice
de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ţi răsplătească; dar ţi se va
răsplăti la învierea celor drepţi" (v.12-14).
Aici, dumnezeiescul nostru Învăţătar ne arată că există o
răsplată prin fapte. Acesta este motivul pentru care El l-a sfătuit
pe conducătorul fariseilor care L-a invitat la masă, să nu se lase
ispitit să cheme la masă numai pe aceia care, la rândul lor, îl pot
invita şi, astfel, aceasta fiindu-i toată răsplata, ar fi prea mică în
comparaţie cu răsplata supremă! 8. Dascălul ceresc ne învaţă că
întrucât semenii noştri săraci nu ne pot recompensa pentru
ajutorul pe care li-l acordăm, în cazul acesta, Dumnezeu ne-a
promis că El ne va răsplăti în locul lor infinit mai mult 9.
Este adevărat că mântuirea, viaţa veşnică şi toate bunurile
eterne sunt darul lui Dumnezeu şi rezultatul graţiei divine oferite
prin jertfa Mântuitorului, dar, la toate acestea noi nu putem ajunge
fără credinţă în Cristos şi fără ascultare de El, iar milostenia, cât şi
toate celelalte fapte bune nu sunt altceva, decât dovada credinţei şi
a ascultării noastre de El, care contribuie la neprihănirea noastră,
fără de care nimeni nu va vedea faţa lui Dumnezeu 10.
Există un singur fel de dăruire care nu-şi va pierde răsplata
lui Dumnezeu: când dăm cuiva nu cu gândul la răsplată, ci cu
scopul de a-l ajuta pentru că ne este milă de el, atunci răsplata
noastră va fi mare şi sigură în cer. Acesta a fost felul în care
Dumnezeu Şi-a dat Fiul, El L-a dat fiindcă ne-a iubit şi a vrut să ne
199
ajute şi nu cu gândul la răsplată din partea noastră. Darul aducător
de răsplată nu are la bază auto-interesul sau anumite favoruri
egoiste. Dacă considerăm fiecare dar pe care îl oferim celor săraci
ca o investire sau o intrare în registrul lui Dumnezeu în contul
nostrum, ne înşelăm, pentru că o asemenea idee nu este altceva
decât o imaginaţie egoistă 11.
Şi, al treilea sfat pe care L-a dat Fiul lui Dumnezeu gazdei
era
III. SFATUL ÎNDREPTĂRII PIVIRII SPRE ÎNVIEREA

CELOR DREPŢI
Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând
conducătorului fariseilor care L-a invitat la masă: ''Când dai o
masă, cheamă pe săraci, pe paralitici, pe şchiopi, pe orbi (14). Şi va fi
ferice de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ţi răsplătească; dar ţi se va
răsplăti la învierea celor drepţi" (v.13-14).
Observăm cum Mântuitorul a spus gazdei ospăţului să-şi
îndrepte privirea spre învierea celor drepţi numai după ce i-a dat
primele două sfaturi: să trăiască în adevărata neprihănire şi să
caute adevărata răsplată care vine de la Dumnezeu şi nu din partea
unor oameni, pentru că răsplata lui supremă urma să aibă loc
numai la învierea celor neprihăniţi.
Unii teologi au conceput doctrina a două învieri: a învierii
celor drepţi şi a învierii păcătoşilor din versetul 14 a textului pe care
îl studiem, unde scrie: "Şi va fi ferice de tine, pentru că ei n-au cu ce
să-ţi răsplătească; dar ţi se va răsplăti la învierea celor drepţi". Şi în
mod special, aceşti teologi şi-au formulat învăţătura aceasta din
Apocalipsa 20:5-6, în care scrie: "Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-
au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere. (6). Fericiţi şi
sfinţi sunt cei care au parte de prima înviere: Asupra lor a doua
moarte n-are nici o autoritate". Când am tratat aceste versete din
Apocalipsa în studiul intitulat Domnia de o mie de ani a lui
Cristos cu sfinţii (Vol.III,Stud.38), am văzut că nu sunt două
învieri, ci numai una singură şi că sintagma "întâia înviere" n-are
însemnătatea de înviere propriu zisă. În textul grecesc scrie ezesan
care, derivând de la verbul zao, înseamnă "continuarea existenţei
sufletului după moartea trupului.” Ioan Teologul când a scris: "Şi am
văzut nişte tronuri; şi celor care au stat pe ele, li s-a dat judecata. Şi
am văzut sufletele celor cărora li se tăiase capul datorită mărturiei
lui Isus, şi din cauza Cuvântului lui Dumnezeu... Ei au înviat şi au
împărăţit cu Cristos o mie de ani" (Apoc.20:4), a precizat că el a
văzut sufletele celor ce au fost martirizaţi, şezând pe scaune de
domnie în timpul mileniului şi nu trupurile lor. Grecescul zao, pe
200
care l-a trades D. Cornilescu în Biblia noastră românească prin
sintagma "prima înviere" nu este o înviere fizică ci, după decesul
trupului "continuarea existenţei sufletului înaintea Tronului lui
Dumnezeu de la prima la a doua venire a Domnului Isus.”
Acesta este motivul pentru care Ioan Teologul a scris: "Fericiţi şi
sfinţi sunt cei care au parte de prima înviere: Asupra lor a doua
moarte n-are nici o autoritate" (Apoc.20:6). Ceea ce înseamnă că
acele suflete care domnesc cu Cristos înaintea Tronului lui
Dumnezeu de la prima la a doua Sa venire nu vor fi aruncate după
învierea fizică şi judecata de apoi în "iazul cu foc, care este moartea
a doua (Apoc.20:14).
Versetul 14 din textul citat, de asemenea nu are înţelesul că
există două învieri fizice, aşa cum se pare la prima vedere.
Mântuitorul a vorbit conducătorului fariseilor, pe fondul şi în
termenii concepţiilor pe care le avea el şi poporul evreu în legatură
cu învierea morţilor. Evreii aveau două opinii cu privire la învierea
morţilor naţiunii lor: unii credeau că numai israeliţii neprihăniţi vor
învia, iar alţii susţineau că toţi fiii lui Avraam vor avea parte de
înviere; şi că în cazul celei de-a doua variante, Patriarhul Avraam va
sta la porţile gheenei ca să-şi întoarcă de acolo descendenţii care se
vor rătăci 12. Învierea drepţilor, după concepţia evreilor, era un
termen al unei învieri sigure şi nu ca să facă distincţie între două
învieri: una mai timpurie a celor drepţi şi alta mai târzie a celor
păcătoşi.
Domnul Isus când a întrebuinţat sintagma învierea
drepţilor n-a avut în vedere moştenirea unei lumi materiale
imaginate şi visate de evrei, ci a unei lumi cereşti în care vor ajunge
numai cei ce îşi trăiesc viaţa în neprihănire.
Răsplătirea credincioşilor cu învierea celor drepţi este
suma tuturor răsplătirilor cu bunurile cereşti şi, ajungerea
sufletelor după deces în Rai sau înaintea Tronului lui Dumnezeu
este o răsplătire neimaginat de mare. iar învierea trupului,
proslăvirea lui şi ajungerea lui în cer, în prezenţa lui Dumnezeu
este o răsplătire cu mult mai mare pe care a putut să ne-o promită
şi să ne-o realizeze numai Fiul Celui Preaînalt. Viaţa pe care noi o
trăim pe pământ nu este una singură, nici lumea aceasta de care
avem parte nu este una singură, şi nici trupul acesta de carne care
ne-a fost dat să-l avem nu este unul singur, pentru că el într-o zi va
învia şi se va transforma într-un trup ceresc şi plin de glorie.
Domnul Isus ne-a invăţat de multe ori, să ne îndreptăm
privirea spre cer, aşa cum ne învaţă şi în acest text pe care îl
studiem. Urmaşii lui Cristos nu pot uita niciodată acest mare sfat
pe care li I-a dat Domnul şi Mântuitorul lor: de a-şi îndrepta
201
privirea spre învierea celor drepţi. Acesta este motivul pentru care ei
ajută pe cei lipsiţi şi nu caută nici o răsplată de la oameni, pentru
că răsplata lor este garantată la învierea drepţilor de către
Mântuitorul lor care va fi Marele Judecător în ziua de apoi.
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând în Parabola
Judecăţii Viitoare: "Când va veni Fiul omului în gloria Sa, cu toţi
sfinţii îngeri, va şedea pe Tronul gloriei Sale. (32) Toate naţiunile lumii
vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum
desparte păstorul oile de capre (33) şi va pune oile la dreapta, iar
caprele la stânga Lui (34). Atunci Împăratul va zice celor de la
dreapta Iui: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, ca să moşteniţi
Împărăţia care v-a fost pregătită de la crearea lumii (35). Căci am fost
flămând şi Mi-aţi dat de mâncare; Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat să beau;
am fost străin şi M-aţi primit (36) am fost gol şi M-aţi îmbrăcat; am
fost bolnav şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în închisoare şi aţi venit
la Mine» (37). Atunci cei drepţi Îi vor răspunde: «Doamne, când Te-am
văzut noi flămând şi Ţi-am dat să mănânci? Sau, fiindu-Ţi sete, Ţi-am
dat să bei? (38). Când Te-am văzut noi străin şi Te-am primit? Sau
gol şi Te-am îmbrăcat? (39). Când Te-am văzut noi bolnav sau in
închisoare şi am venit la Tine?» (40). Drept răspuns, Împăratul le va
zice: «Adevărat vă spun că ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia
din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut» (Matei
25:31-40).
1. Farrar, F.W., Viaţa lui lsus Cristos, Vol. II, p. 125;

Lopuhin, A.P., Istoria Biblică., Vol. V, p. 47.
Farrar, F.W., Viaţa lui.Isus Cristos, Vol. II, p. 125.
3. MacDanald, W., Comentar la Noul Testament, p. 24;
Halley,H.H., Manual Biblic, p. 512.
5. Op. cit. p. 153.
Ryle, J.C., Luke, Vol.II, p. 153.
7. Op. cit.
8. Op. cit. p. 158.
9. MacDanald, W., Comentar la Noul Testament, p. 248.
10. Ryle, J.C., Luke, VoI, II, p, 155.
12. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 47;
Manson, T.W., The Servant-Mesiah, pp. 44-45;
202
19. PILDA CELOR INVITAŢI LA CINĂ
Luca 14 : 15 - 24
15. Unul din cei ce şedeau la masă cu El, când a auzit aceste
cuvinte, I-a zis: "Ferice de acela care va prânzi în Împărăţia lui
Dumnezeu!"
16. Şi lsus i-a răspuns: "Un om a dat o cină mare, şi i-a invitat
pe mulţi.
17. La ceasul cinei l-a trimis pe sclavul său să spună celor
invitaţi: "Veniţi, căci iată că toate sunt gata."
18. Dar toţi, parcă fuseseră vorbiţi, au început să se
desvinovăţească. Cel dintâi i-a zis: "Am cumpărat un ogor şi trebuie
să mă duc să-l văd; te rog să mă ierţi."
19. Un altui a zis: "Am cumpărat cinci perechi de boi şi mă duc
să-i încerc: iartă-mă, te rog."
20. Un altul a zis: "Tocmai acum m-am însurat şi de aceea nu
pot veni."
21. Când s-a întors sclavul, a spus stăpânului său aceste
lucruri. Atunci stăpânul casei s-a mâniat şi a zis sclavului său: "Du-te
degrabă în pieţele şi străzile cetăţii şi adu-i aici pe cei săraci, ciungi,
orbi şi şchiopi."
22. La urmă, sclavul a zis: "Stăpâne, s-a făcut cum ai poruncit
şi tot mai este loc."
23. Şi stăpânul i-a zis sclavului: "Ieşi la drumuri şi la garduri
şi pe cei ce-i vei găsi obligă-i să intre, ca să mi se umple casa.
24. Căci vă spun că nici unul din cei invitaţi nu va gusta din
cina Mea."
Această pildă pe care a spus-o Domnul Isus pe fondul şi în
termenii unui ospăţ în casa fariseului care L-a invitat la masă, aşa
cum am văzut în ultimele trei studii, este una dintre cele mai
203
semnificative şi mai instructive parabole pe care El a conceput-o cu
privire la Împărăţia lui Dumnezeu 1.
Din această parabolă vom ţine două studii cu aceeaşi temă
Pilda celor invitaţi la cină. În primul studiu ne vom ocupa de
două învăţături ale Dascălului ceresc: că Dumnezeu a făcut o
provizie mare pentru mântuirea sufletului uman şi că mulţi refuză
să accepte invitaţia pentru ospăţul ceresc.
Să luăm mai întâi faptul că
I. DUMNEZEU A FĂCUT O PROVIZIE MARE PENTRU

MÂNTUIREA SUFLETULUI UMAN 2
Comentatorii L.E. Porter, J:C. Ryle, D.B.J. Campbell, cât şi
mulţi alţii susţin că această parabolă se aseamănă cu cea a Nunţii
fiului de Împărat din Matei 22:1-10, dar nu este una şi aceeaşi cu
ea, pentru că în ele nu sunt numai deosebiri de timp, de loc şi de
împrejurări când au fost rostite, dar chiar şi de context şi de
conţinut 3.
Behemotul
Evanghelistul Luca a scris: "Unul din cei ce şedeau la masă

cu El, când a auzit aceste cuvinte, I-a zis: «Ferice de acela care va
prânzi în Împărăţia lui Durnnezeu!»" (v.15). Unor comentatori li se
pare că acest fariseu care a participat la masă era foarte
impresionat de ceea ce a auzit de Ia Domnul Isus în legătură cu
răsplătirea celor neprihăniţi şi Împărăţia Cerurilor după învierea
celor drepţi şi credea în Domnul laus, sau cel puţin înclina să
creadă; şi că datorită acestui fapt a exclamat: "Ferice de acela care
va prânzi în Împărăţia lui Dumnezeu!"
204
Behemotul este în general identificat cu hipopotamul
Noi nu putem şti dacă exclamaţia acestui musafir era sinceră
sau nu şi nu putem înţelege nici chiar această parabolă până nu
cunoaştem mai întâi o concepţie a evreilor în legătură cu ospăţul
mesianic.
Se crede că leviatanul este puternicul crocodil

Evreii aveau multe tablouri cu privire la încetarea epocii
prezente a păcatului şi a suferinţei, şi începerea unei epoci de aur, a
neprihănirii şi a prosperităţii. Unul dintre aceste tablouri era şi
Ospăţul mesianic. În scrierile rabinilor se găsesc multe concepţii
de felul acesta pe care ei le propagau. În acele cărţi scrie că o dată
cu începerea epocii de aur, Mesia va da un mare ospăţ poporului
evreu, la care vor lua parte numai fiii lui Israel şi nimeni altul.
Atunci se va consuma o pâine specială pe care evreii o numeau
205
pâinea împărăţiei. Atunci se vor servi mari varietăţi de carne de
vită, de păsări de curte, de peşte etc; în special carnea Behemotuiui
şi a perechii lui, cele mai mari animale ale solului, care figurează în
cartea lui Iov şi pe care rabinii îi numeau Boii de la Banchetul
Mesianic; carnea Leviatanului şi a perechii lui, cei mai mari peşti ai
oceanelor; şi carnea de Ziz a celei mai mari păsări de curte. Atunci
se va da din abundenţă şi vinul cel mai bun şi cel mai vechi vin, pe
care Îl păstrează Dumnezeu de la crcarea lumii. Şi tot atunci se vor
servi şi fructele cele mai delicioase şi de tot felul, culese din grădina
Edenului şi păstrate pentru acea zi 4.
Comentatorii A. Edersheim şi J.C. Ryle spun că acest fariseu
când a exclamat: "Ferice de acela care va prânzi în Împărăţia lui
Dumnezeu!", s-a referit la marele ospăţ de la începutul împărăţiei lui
Mesia şi nu la răsplata celor neprihăniţi din cer. Lucrul acesta se
vede din faptul că el a folosit sintagma pâinea împărăţiei, aşa cum
scrie în textul grecesc 5 şi în cele mai multe traduceri ale Bibliei ca:
Versiunea Standardul Revizuit (Revised Standard Version),
Versiunea Autorizată a lui King James (Autorised King James
Version), Standardul Nou American (New American Standard),
traducerile Bibliei în limba germană de Martin Luther şi traducerea
Bibliei în limba rusă.
Comentatorul R. Stier a spus despre acest fariseu că el era
nepăsător în legătură cu tot ce a zis Domnul Isus cu privire la
răsplata celor neprihăniţi şi Împărăţia Cerurilor şi că el era un om
care credea în lucrurile religioase fantastice 6.
T.W. Manson şi L.E. Porter au explicat că răspunsul pe care
l-a dat Domnul Isus acestui fariseu nu era lipsit de acuzaţie, pentru
că fariseul, pe de o parte îşi exprima dorinţa că voia să moştenească
pământul restaurat în starea lui edenică împreună cu toţi sfinţii
înviaţi ai Vechiului Testament, ceea ce nu era decât o închipuire, iar
pe de altă parte Îl respingea pe El, adevăratul Mesia şi Împărăţia Sa
cerească 7.
Tot comentatorii A. Edersheim şi J.C. Ryle au opinat că
fariseul ar fi făcut această exclamaţie cu scopul de a întinde
Domnului Isus o cursă: ca Mântuitorul să le combată învăţătura în
legătură cu împărăţia mesianică pământească în folosul învăţăturii
Lui cu privire la Împărăţia Cerurilor. Domnului Isus nu I-a fost frică
de acestă capcană. El a intrat dinadins în această temă ca să
combată această părere greşită a evreilor pe care o aveau cu privire
la împărăţia mesianică pământească cu mâncare şi băutură,
folosind parabola cinei celei mari cu caracterul ei ceresc 8.
Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând
fariseului amintit, în auzul tuturor comesenilor: " Un om a dat o
206
cină mare, şi i-a invitat pe mulţi (17). La ceasul cinei l-a trimis pe
sclavul său să spună celor invitaţi: "Veniţi, căci iată că toate sunt
gata." (v.16-17). Comentatorul A. Edersheim a spus că Mântuitorul
a rostit parabola aceasta la vreo două săptămâni după ce l-a
vindecat pe orbul din naştere la Sărbătoarea Înnoirii Templului,
prin care ocazie, S-a descoperit autorităţilor ecleziastice evreieşti
într-un mod special că era Lumina lumii, deopotrivă cu Dumnezeu
şi că era Mesia cel adevărat. Dar pentru că aceşti conducători ai
religiei lui Israel şi-au zăvorât uşa inimii şi au continuat să fie
împietriţi, Fiul lui Dumnezeu le-a spus parabola celor invitaţi la
Cină, ca să-i confrunte cu starea lor şi să-i trezească la realitate.
Numai că ei, în mândria lor, au continuat să rămână în aceeaşi
stare de a-L suspecta, pândi şi respinge 9.
Toţi comesenii au înţeles parabola Domnului Isus. Ei au
înţeles că "cina", care era în ţara lor masa principală şi se lua spre
seară simbolizează cerul; că "stăpânul" care a dat cina cea mare Îl
reprezintă pe Dumnezeu, pe Acela despre care zicea Prorocul lsaia:
"Domnul oştirilor pregăteşte tuturor popoarelor pe muntele acesta un
ospăţ de bucate gustoase, un ospăţ de vinuri vechi, de bucate
miezoase, pline de măduvă, de vinuri vechi şi limpezite" (25:6); şi că
primii invitaţi erau ei israeliţii 10.
Comentatorii W. Barclay, J.M. Creed, A. Edersheim, L.E.
Porter etc, ne informează pe baza comentariului rabinic Midrash că
în Israel când cineva dădea un ospăţ, trimitea soli să invite oaspeţii
şi să anunţe ziua ospăţului cu mult timp înainte. Iar când acea zi
sosea, stăpânul ospăţului îşi trimitea solii din nou ca să facă a doua
invitaţie, să poftească pe cei invitaţi să vină pentru că totul este
pregătit (Estera 6:14). Refuzul cuiva la a doua invitaţie, după ce pe
prima a acceptat-o, se considera o mare ofensă adusă la adresa
stăpânului 11.
A. Edersheim a spus că prima invitaţie, Dumnezeu a făcut-o
poporuiui evreu pentru Ospăţul lui Mesia prin prorocii Vechiului
Testament, iar a doua invitaţie, i-a făcut-o prin Ioan Botezătorul,
când acest ultim proroc a proclamat venirea lui Mesia şi
deschiderea Împărăţiei Lui. Acesta a fost motivul pentru care Ioan
Botezătorul îi chema pe oameni la Cristos şi la Împărăţia Lui! 12.
Când Mântuitorul a pus în gura solului să zică la a doua
invitaţie din parabolă şi l-a inspirat pe Evanghelistul Luca să
consemneze în Evanghelie scriind: "Veniţi, căci iată că toate lucrurile
sunt gata" (v.17), a arătat anticipat prin aceste cuvinte că
adevăratul Mesia nu numai că a venit şi că Împărăţia Lui a început,
dar şi marele adevăr că El Şi-a terminat lucrarea de răscumpărare
207
prin moartea şi învierea Sa şi că de acum El chema să vină la
Ospăţul Lui întreg neamul omenesc 13.
Nu lipseşite nimic din ceea ce a dorit Dumnezeu să fie pentru
mântuirea omului. Dacă nu suntem mântuiţi, nu Dumnezeu este
vinovat, ci noi. Tatăl ceresc este gata să primească pe toţi oamenii
care vin la El prin Fiul Său; Şi Fiul este gata să cureţe de păcate pe
toţi care apelează la El prin credinţă 14.
Am văzut că loan Botezătorul a făcut poporului evreu a doua
chemare pentru Ospăţul lui Mesia, atunci când Mesia a sosit şi
totul era gata. Dar, cât de bun este Cristos! După ce El a venit şi Şi-
a deschis Împărăţia, i-a invitat şi El personal pe oameni să vină la
Ospăţul Lui: pe evrei şi pe neevrei. Evanghelia pe care El a predicat-
o şi care se propovăduieşte de milenii nu este altceva decât invitaţia
Lui finală pentru Ospăţul Ceresc. Ea este singura şi marea solie
care ne informează cu privire la Ospăţul Ceresc şi care ne face de
cunoscut că Cristos este întreaga sumă şi suprema substanţă a
acestui Ospăţ, începând chiar de aici şi de acum şi, continuând în
eternitate. Acesta este motivul pentru care El a zis: "Eu sunt Pâinea
vieţii. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată şi cine crede în Mine
nu va înseta niciodată" (Ioan 6:35) 15.
Fariseul care a exclamat: "Ferice de acela care va prânzi în
Împărăţia lui Dumnezeu", a avut în minte un banchet mesianic
pământesc cu mâncare şi cu băutură la care, după dogma şi
tradiţia cărturarilor nu putea să ia parte nici unul dintre neamuri,
decât evreii. Numai că Domnul Isus, inversând lucrurile în această
parabolă, a arătat cărturarilor şi fariseilor, care se aflau la această
masă, cea mai mare tragedie: că atunci când Mesia a sosit şi
Ospăţul Lui era gata, ei au refuzat a doua invitaţie pe care le-a
făcut-o Dumnezeu prin loan Botezătorul. Dar mai grav era, că ei au
refuzat chiar şi invitaţia Lui şi astfel, ei singuri s-au exclus pentru
totdeauna de la Ospăţul Etern şi Ceresc al lui Mesia 16.
Şi al doilea lucru pe care ni-l scoate în evidenţă Domnul Isus
în această parabolă este că
II. MULŢI REFUZĂ SĂ ACCEPTE INVITAŢIA PENTRU

OSPĂŢUL CERESC
Evanghelistul Luca L-a citat pe Mântuitorul spunând: "Dar
toţi, parcă fuseseră vorbiţi, au început să se desvinovăţească. Cel
dintâi i-a zis: «Am cumpărat un ogor şi trebuie să mă duc să-l văd; te
rog să mă ierţi» (19). Un altui a zis: «Am cumpărat cinci perechi de boi
şi mă duc să-i încerc: iartă-mă, te rog» (20). Un altul a zis: «Tocmai
acum m-am însurat şi de aceea nu pot veni»" (v.18-20).
208
Domnul Isus când a zis despre aceşti trei oameni care au
respins invitaţia pentru ospăţ: "Dar toţi, parcă fuseseră vorbiţi, au
început să se dezvinovăţească", a ilustrat prin ei consensul
respingerii invitaţiei la Ospăţul Lui de către întreg Israelul. Primul
s-a scuzat, zicând: "Am cumpărat un ogor şi trebuie să mă duc să-l
văd; te rog să mă ierţi." Comentatorul spaniol Stella a zis: "Dacă
acest om era înţelept, s-ar fi dus mai întâi să vadă holda şi, numai
după aceea ar fi cumpărat-o" 17. Pentru el holdele erau mai
importante decât mântuirea sufletului şi viaţa eternă. Al doilea s-a
scuzat, spunând: "Am cumpărat cinci perechi de boi şi mă duc să-i
încerc: iartă-mă, te rog." Scuza lui pare justificată pentru că, potrivit
legii, numai în cursul acelei zile, el avea dreptul să-şi încerce boii şi
în caz că nu-i plăcea cum trăgeau la jug, legea îi permitea să strice
târgul numai în prima zi. El în cursul aceleaşi zile trebuia să se
decidă: ori să-şi încerce boii, ori, răspunzând invitaţiei cereşti, să ia
parte la Ospăţul Cel Mare. Aceeaşi lege îl afecta şi pe cumpărătarul
holdei, şi el trebuia să se decidă în cursul aceleaşi zile: ori să
meargă să-şi vadă holda pe care a cumpărat-o, ori să ia parte la
Ospăţul Ceresc. Cumpărătorul holdei, cât şi cumpărătorul boilor
reprezintă pe acei oameni care intră într-o posesie nouă şi sunt
atraşi mai mult de acel bun pământesc decât de marea chemare Ia
Împărăţia Cerurilor 18. Câţi nu zic înainte de a cumpăra o maşină:
"O voi folosi să merg cu ea duminica la biserică". Numai că în cele
mai multe cazuri nu se întâmplă aşa. Al treilea invitat era mai
categoric decât primii doi. El a zis: "Tocmai acum m-am însurat şi de
aceea nu pot veni." În Deuteronom 24:5 scrie că un om când se
căsătoreşte este scutit un an de obligaţii militare şi civile. Fără
îndoială, acest invitat a avut în minte legea aceasta 19. Comentatorii
romano-catolici n-au pregetat să foIosească şi scuza acestui invitat
în favoarea celibatului 20.
Domnul Isus a dat trei exemple de scuze reprezentative pe
care le aduc oamenii atunci când sunt chernaţi la mântuire:
pământul, animalele şi familia. Toate acestea sunt necesare şi
iubite, mai ales căminul. Aceasta era cauza pentru care Mântuitorul
le-a luat ca motive mari şi întemeiate de scuze ale lumii din toate
timpurile vizavi de chemarea Evangheliei 21. Una dintre tragediile
vieţii este atunci când lucrurile bune ne împiedică să ajungem la
altele cu mult mai bune, supreme şi cereşti.
Comentatorul Stella a văzut în cuvintele: "Am cumpărat... şi
trebuie să văd", imaginea unei nebunii a oamenilor lumeşti care îşi
irosesc timpul şi energia numai cu lucrurile pământeşti pe care ei le
cred că sunt cele mai valoroase 22. Cercetătorul W.M. Thomson a
spus înainte cu vreo 150 de ani că evreii erau cel mai lacom popor;
209
că fiecare dintre ei înşela şi căuta să câştige bani şi iarăşi bani:
agricultorul şi meseriaşul, negustorul şi judecătorul, politiceanul şi
monahul, preotul şi episcopul; că banii erau dorinţa inimii a
fiecăruia dintre ei, tema oricărei discuţii şi ţinta oricărui lucru; că la
ei toate lucrurile se cumpărau şi se vindeau; că fiecare rugăciune
avea preţul ei că fiecare păcat avea taxa lui 23.
Comentatorii din Biserica Primară ca, Fericitul Augustin şi
comentatorii moderni R. Stier, A. Edersheim şi L.E. Porter, au spus
că atunci când Mesia a sosit şi a chemat Israelul la Ospăţul
Mântuirii şi al Împărăţiei Cerurilor, Israelul a refuzat acest Ospăţ
din trei motive: a) pentru că n-a văzut nimic atrăgător într-un
asemenea Ospăţ; b) pentru că n-a simţit nici o reverenţă faţă de
Dulgherul din Nazaretul Galileii; şi c) fiindcă a considerat că el avea
lucruri mai valoroase decât ce putea să le ofere Isus din Nazaret, şi
aceste lucruri pe care le avea erau: averea, ocupaţia şi familia; iar
pentru suflet avea preoţia şi legea lui Moise 24.
Evreii nu s-au putut aştepta niciodată că vor respinge a doua
invitaţie a lui Dumnezeu după ce au acceptat-o pe prima şi că vor
trebui să-L dezonoreze pe Cel Preaînalt atât de mult. Dar ei au făcut
lucrul acesta, pentru că îşi imaginau că erau poporul sfânt al lui
Dumnezeu şi că Mesia urma să-i mântuie de vrăjmaşii lor şi nu de
păcatele Ior; şi că avea să le ofere un pământ restaurat în starea lui
edenică şi nu să le promită, după cum obişnuiau ei să spună:
himerele unor lumi cereşti. Scuzele lor pe care le-au invocat erau mai
mult nişte pretexte pentru că, în reaitate, ei s-au hotărât să-L
respingă pe Domnul Isus şi Împărăţia Lui 25.
Acest tablou sumbru al respingerii lui Cristos nu reprezintă
numai poporul evreu, ci şi orice altă naţiune sau fiinţă umană care
nu acceptă mesajul Evangheliei şi nu-L primeşte pe Cristos ca
Domn şi Mântuitor. Dacă desfrânaţii şi hoţii şi tot felul de alţi
păcătoşi de pe glob, alunecă cu sute de milioane în dezastru şi
infern, atunci cei ce resping invitaţia la Ospăţul Împărăţiei lui
Cristos, alunecă cu miliarde în prăpăd şi în focul gheenei. Nici unul
dintre cei ce refuză invitaţia Evangheliei nu va gusta din Ospăţul lui
Cristos nici aici şi acum, şi nici în eternitate ci, dimpotrivă, se va
boci o veşnicie întreagă în iazul cu foc.

2. Ryle, J.C., Luke, Vol. lI, p. 160.
Ryle, J.C., Luke, Vol. lI, p. 164;
4. Ryle, J.C., Luke, Vol. lI, p. 163-164;
210
5. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 647;
Ryle, J.C., Luke, Vol. lI, p. 163.
6. Op. cit.
7. Manson, T.W., Saying, p. 129;
9. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 646.
Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 647.
Creed, J.M., The Gospel According to St.Luke, p. 191;
Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 427;
12. Edersheim, A., Jesus the Messiah, p. 647.
13. Ryle, J.C., Luke, Vol. II, p. 164;
14. Ryle, J.C., Luke, Vol.II, p. 160.
15. Op. cit.
17. Op. cit. p. 165.
18. Barclay, W, The Gospel of Luke, p. 194.
19. Op. cit.;
21. Op. cit. p. 164.
22. Op. cit.
23. Thomson, W.M., The Land and the Book, Vol. II, Cap. XXVIII;
Farrar, F.W., Viaţa lui lsus Cristos, Vol. Il, p. 516.
24. Edersheim, A., Jesus the Messiah, p. 648;
211
20. PILDA CELOR INVITAŢI LA CINĂ
II Luca 14:15-24
În al doilea studiu din această pildă care este una dintre cele
mai semnificative şi instructive parabole pe care le-a spus
Mântuitorul în legătură cu Împărăţia Lui Dumnezeu, întitulat tot
Pilda celor invitaţi la cină, Dascălul Ceresc ne învaţă alte două
lucruri: că Dumnezeu împlineşte dorinţa mântuirii fiecărui suflet,
fie acesta cât de păcătos şi că mesajele Evangheliei Lui sunt cele
mai largi şi benevole invitaţii la OspăţuI Ceresc.
Al treilea lucru pe care ne învaţă Domnul Isus în această
pildă este că
III. DUMNEZEU ÎMPLINEŞTE DORINŢA MÂNTUIRII

FIECĂRUI SUFLET, FIE ACESTA CÂT DE PĂCĂTOS
Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând: "Când
s-a întors sclavul, a spus stăpânului său aceste lucruri. Atunci
stăpânul casei s-a mâniat şi i-a zis sclavului său: «Du-te degrabă în
pieţele şi străzile cetăţii şi adu-i aici pe cei săraci, ciungi, orbi şi
şchiopi»" (v.21).
Mântuitorul a zis că atunci când sclavul a comunicat
stăpânului că toţi oaspeţii au respins a doua invitaţie, acesta, deşi
s-a mâniat foarte tare, totuşi n-a renunţat la ospăţ, ci şi-a trimis
sclavul să invite alţi oaspeţi. Este interesant să observăm, ce fel de
oaspeţi a preferat el să ia parte la Cina pe care a pregătit-o! El a zis
sclavului său: "Du-te degrabă în pieţele şi străzile cetăţii şi adu-i aici
pe cei săraci, ciungi, orbi şi şchiopi." J.C. Ryle zice că săracii, ciungii,
orbii şi şchiopii, reprezintă pe oamenii care se află în cele mai
mizerabile condiţii 1. W. Barclay a spus că aceşti oameni nenorociţi
din punct de vedere fizic, îi închipuie pe vameşi şi pe păcătoşi, care
212
erau nenorociţi din punct de vedere spiritual şi pe care evreii i-au
alungat din comunitatea lor 2. Noi, având certitudinea că explicaţia
lui W. Barclay este autentică, o luăm pe aceasta. Ce contrast şi
chiar ce paradox interesant este acesta, ca Stăpânul cel Mare să
ofere ospăţul pregătit chiar vameşilor şi păcătoşilor: ultimilor
oameni, pe care evreii i-au respins 3.
A. Edersheim a observat că Ospăţul, în realitate, n-a fost
pregătit pentru primii invitaţi care se considerau bogaţi, înţelepţi şi
neprihăniţi, ci pentru cei ce aveau nevoie de el, fiind săraci,
îndureraţi şi păcătoşi 4. Dumnezeu a pregătit Ospăţul după cea mai
mare înţelepciune şi logică: numai pentru cei ce simt că au nevoie
de el, de aceea numai aceştia acceptă invitaţia.
Observăm că după ce Cina a fost gata, Stăpânul nu Şi-a
trimis robul numai ca să-i invite pe cei săraci, ciungi, orbi şi
şchiopi, ci să-i şi aducă pe loc la Ospăţ fiindcă el a fost pregătit
pentru ei 5. Această parabolă nu ne vorbeşte numai despre tragica
respingere a invitaţiei la Ospăţul Ceresc din partea evreilor, dar
totodată şi despre gloria nevisată a chemării păcătoşilor la acest
Ospăţ Suprem şi Etern.
Oameni chemaţi la ospăţul nunţii de la garduri şi răspântii de drumuri
213
Din această parabolă învăţăm că Dumnezeu aude
rugăciunile, strigătele şi gemetele tuturor săracilor, suferinzilor şi
păcătoşilor, de aceea EI ne-a pregătit prin Fiul Său Marele Ospăţ al
Mântuirii. Acest ospăţ spiritual a început o dată cu venirea lui
Cristos. Toţi păcătoşii care Îl acceptă pe Fiul lui Dumnezeu ca
Domn şi Mântuitor, intră la Ospăţul Lui şi se hrănesc cu ceea ce El
are în Împărăţia Lui: cu pace, bucurie şi lumină cerească, pe care
lumea nu ni le poate da şi nici nu ni le poate lua. Dar, Ospăţul lui
Cristos este veşnic şi progresiv. El începe aici şi acum în sufletele
celor mântuiţi şi continuă în cer.
Este foarte semnificativ faptul că Mântuitorul a asemănat
Împărăţia Cerurilor cu un ospăţ care este simbolul bucuriei şi al
veseliei. Aceasta înseamnă că bucuria este una dintre cele mai mari
caracteristici ale copiilor lui Dumnezeu. Au fost mulţi chiar dintre
marii teologi ai creştinismului care n-au sesizat lucrul acesta, de au
învăţat pe copiii lui Dumnezeu tocmai invers: ca să-şi trăiască viaţa
în melancolie şi tristeţe. Aşa a apărut călugăria şi alte curente,
chiar de pe la sfârşitul secolului întâi, care au întunacat bucuria
multor creştini. Lucrul acesta a dat apă la moara multor critici şi
vrăjmaşi ai creştinismului ca să-l denigreze şi prin el pe Cristos.
Imperatorul roman, Iulian Apostatul, a etichetat pe creştini în
secolul al patrulea, că aveau feţe întunecate şi posomorâte, şi că ei
n-au văzut niciodată soarele strălucind 6. Iar A.C. Swinburn, care a
trăit în secolul al 19-lea, a mers mai departe. Acest mare literat,
într-una din poeziile lui, L-a condamnat pe Cristos că ar fi întunecat
lumea:
"Tu ai cucerit, o Galileene palid,
Lumea a devenit întunecată la suflul Tău" 7.
Chiar şi marele comentator şi teolog catolic A.B. Bruce a zis că nu
se poate concepe ca Domnul Isus să se fi jucat când era copil sau
să fi zâmbit când era mare. W.M. Macgregor ne spune că şi John
Wesley a căzut într-o asemenea greşeală, fiindcă el a interzis
copiilor să se joace la şcoală, în ideea să nu se joace şi când cresc
mari. Marele filozof Locke a definit râsul ca "o glorie subită şi de o
clipă" 8. Cristos n-a venit să ne întunece bucuria şi mica glorie a
râsului, ci, dimpotrivă, să ne aducă o bucurie şi fericire veşnică.
Şi, al patrulea lucru pe care ne învaţă Dascălul ceresc în
această parabolă este că
IV. MESAJELE EVANGHELIEI LUI SUNT CELE MAI LARGI

ŞI BENEVOLE INVITAŢII LA OSPĂŢUL CERESC
Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând: "La
urmă, sclavul a zis: «Stăpâne, s-a făcut cum ai poruncit şi tot mai este
214
loc» (23). Şi stăpânul i-a zis sclavului: «Ieşi la drumuri şi la garduri, şi
pe cei ce-i vei găsi obligă-i să intre, ca să mi se umple casa»(v.22-23).
Mântuitorul a spus în parabolă că stăpânul casei a pregătit o
Cină mare şi a invitat pe mulţi (v.16). După refuzul primilor
invitaţi care erau evrei, deşi acest stăpân şi-a trimis robul să cheme
pe toţi săracii, ciungii, orbii şi şchiopii, totuşi robul i-a zis:
"Stăpâne, s-a făcut cum ai poruncit şi tot mai este loc" (v.23).
Comentatorul J.C. Ryle a zis că detaliul "tot mai este loc'', ne arată
că dorinţa lui Dumnezeu pentru salvarea păcătoşilor este cu mult
mai mare decât numărul celor mântuiţi; şi că harul lui Dumnezeu
faţă de cei pierduţi este cu mult mai larg decât mulţimea oamenilor
care doresc să-l primească 9. Iar marele comentator A.J. Bengel a
explicat astfel detaliul amintit “tot mai este loc”, că harul, ca şi
natura urăsc vidul şi spaţiul gol 10.
Domnul Isus a zis în pildă că stăpânul şi-a trimis sclavul şi
a treia oară pentru a invita pe oameni cu scopul să i se umple
casa, spunându-i: "Ieşi la drumuri şi la garduri, şi pe cei ce-i
vei găsi obligă-i să intre, ca să mi se umple casa" (v.23). A.
Edersheim, W. Barclay, J.C. Ryle, cât şi mulţi alţi comentatori spun
că cei adunaţi de pe drumuri şi garduri reprezintă neamurile,
pentru care mai era loc mult la Ospăţul lui Dumnezeu. Obiectivul
principal al parabolei era să ne arate răutatea şi respingerea evreilor
şi, totodată, chemarea neamurilor în locul lor. Evreii erau primii
cărora li S-a oferit Cristos şi Împărăţia Lui, dar atunci când ei au
refuzat invitaţia lui Dumnezeu, L-au respins pe Mântuitorul şi I-au
lăsat masa goală, Cel Preaînalt i-a abandonat şi a poruncit serviIor
Lui să iasă din Cetatea Teocraţiei evreilor şi să străbată drumurile
şi gardurile lumii păgâne decăzute şi obosite. Acest simbol al
drumurilor şi al gardurilor îl găsim scris şi în Talmud, fiindcă
evreii îl foloseau adeseori pentru neamuri 11.
Pentru primii creştini, această parabolă era clară. Ei au
explicat-o astfel: că ea arată cum evreii L-au respins pe Domnul
Isus şi cum în locul lor au fost invitate toate neamurile (Fapt.
13:46), în care se includeau şi cei mai mari păcătoşi. Aceşti păcătoşi
sunt redaţi în cuvintele "drumuri şi garduri" care înseamnă toţi
vagabonzii şi toţi hoţii 12. A. Edersheim a zis că aceşti oameni
decăzuţi de la drumurile mari ale lumii şi aceşti păcătoşi de la
garduri nu ştiau nimic de Stăpânul Casei înainte de-a fi fost
invitaţi; că pentru ei era ceva nou şi neaşteptat; şi că ei, ca străini şi
călători, erau nu numai surprinşi de această chemare la ospăţ, dar
erau chiar şi cu totul nepregătiţi 13. De aici învăţăm una dintre cele
mai mari lecţii, asupra căreia Evangheliile accentuiază mult, că
Dumnezeu cheamă la El prin Cristos pe toţi oamenii, chiar şi pe cei
215
mai mari păcătoşi; că invitaţiile Lui la Ospăţ sunt cele mai largi; şi
că El spune tuturor oamenilor fără nici o excepţie: "Veniţi!"
Evanghelistul Ioan ne-a prezentat acelaşi adevăr atunci când L-a
citat pe Domnul Isus spunând: "Pe cel care vine la Mine, nu-l voi
alunga afară" (6:37). Toţi păcătoşii dintre neamuri, chiar şi cei mai
notorii: de pe la drumuri şi de la garduri, care au fost invitaţi şi au
intrat în sală, erau admişi pentru Ospăţul cel Mare. Iar cărtauarii,
fariseii şi toţi evreii care au respins invitaţia lui Dumnezeu, au
rămas afară.
Ni se cere să fim atenţi asupra cuvântului "obligă-i" din
versetul 23 "Pe cei ce-i vei găsi obligă-i să intre, ca să mi se umple
casa", pentru a nu-l interpreta greşit. În textul grecesc scrie
anagkazo, "a obliga", "a constrânge". Acest cuvânt apare de nouă
ori în Noul Testament, din care în cinci locuri nu are înţelesul de
constrângere prin forţă sau violenţă (Matei 14:22; Marcu 6:45;
Fapte 28:19; 2 Corinteni 5:14 şi Galateni 6:12) 14. Versiunea
Autorizată a Bibliei a Iui King James (Autorised King James
Version), Versiunea Standardul Revizuit (Revised Standard
Version), Standardul Nou American (New American Standard) şi
versiunea Bibliei în limba germană a lui Martin Luther, au tradus
grecescul anagkazo prin cuvintele: compel, "a obliga", "a
constrânge", în limba engleză; şi mötigën, tot "a obliga" şi "a
constrânge" în limba germană. Versiunea Internaţională Nouă
(New International Version) şi versiunea Biblia Englezească Nouă
(The New English Bible), au redat acest cuvânt grecesc prin expresia
"faceţi-i să intre". Iar Biblia în limba rusă, a reprodus acest cuvânt
prin verbul ubedi, "convinge-i". Comentatorul J.M. Creed traduce
grecescul anagkazo prin cuvintele "îndeamnă-i insistent", iar
teologul Ronald Knox redă acest cuvânt prin expresia "nu le daţi
nici o altă şansă decât să intre" 15.
Chiar unii dintre comentatorii mari, au dat o interpretare
greşită şi chiar foarte gravă şi dăunătoare acestor cuvinte ale
Mântuitorului pe care le-a spus în parabolă: "Şi pe cei ce-i vei găsi
obligă-i să intre, ca să mi se umple casa." H. Alford a zis că aici este
posibil că ar fi vorba despre botezul copiilor. Acest comentator
romano-catolic este departe de realitate, deoarece contextul textului
n-are nimic de a face cu botezul 16. Dar, ce este mai trist şi aproape
incredibil că cuvintele "obligă-i să intre", au fost citate pentru
justificarea persecuţiei religioase la începutul secolului al cincilea.
Augustin a întrebuinţat aceste cuvinte mai întâi pentru propagarea
credinţei creştine prin forţă. Apoi, le-a luat ca bază pentru
aprobarea inchiziţiei, pentru strângerea degetului mare în
menghină, tortură, închisoare, ameninţare cu moartea şi campanii
216
împotriva ereticilor. Toate acestea au rămas în istoria creştinismului
ca o mare ruşine, care cu greu se poate şterge 17.
Galilei în faţa inchizitorilor

Teologii romano-catolici aveau şi alte texte care le stăteau la
baza închiziţiei din Evul Mediu, ca acestea din Matei 5:27-30; 8:8-9
şi Marcu 9:43-48 în care scrie: "Dacă mâna ta, piciorul tău sau
ochiul tău te fac să cazi în păcat, extirpează-le pentru că este mai
217
bine să intri fără ele în Împărăţia lui Dumnezeu, decât să fi aruncat
cu ele în focul gheenei, unde viermele nu doarme şi focul nu se
stinge." Pe baza acestor texte, teologii romano-catolici au
argumentat, spunând: "Dacă păcătoşii nu vor să-L accepte pe
Cristos, ci, dimpotrivă, continuă să trăiască în păcat, atunci trebuie
să le tăiem mâna sau piciorul, sau să le scoatem ochiul, fiindcă este
mai de folos pentru ei să intre în Împărăţia lui Dumnezeu fără un
mădular, decât să le fie aruncat tot trupul în infern." Aceşti teologi nu
aveau nici un temei şi nici un argument real pentru întrebuinţarea
actelor de violenţă în vederea încreştinării şi a menţinerii credinţei
în Cristos, deoarece aceste texte au alt înţeles, aşa cum am văzut
când am tratat studiile intitulate lnterzicerea poftei
(Vol.III,Stud.29) şi Extirparea chirurgicală (Vol.V,Stud. 30).
Ardere pe rug, ordonată de Inchiziţie

În creştinism nu există nici o constrângere prin forţă, decât
constrângerea dragostei infinite şi plină de compasiune a lui Cristos
faţă de cei păcătoşi 18. Apostolul Pavel a scris în a doua sa epistolă
către Corinteni: "Căci dragostea lui Cristos ne constrânge..." (5:14).
A. Edersheim a zis că deoarece Dumnezeu doreşte infinit de mult
salvarea sufletelor, prima urgenţă a mesagerilor Lui este de a invita
pe oameni la ospăţul Împărăţiei lui Cristos şi de-a insista mult
asupra acestei invitaţii, pentru că unii nu înţeleg valoarea acestui
privilegiu suprem, alţii nu reuşesc să răspundă imediat la această
chemare datorită unor piedici, iar alţii nu se consideră demni sau
pregătiţi pentru a onora o asemenea invitaţie, ca şi în cazul acestor
218
oameni de la drumuri şi garduri care nu aveau haine de gală pentru
ospăţ 19.
Astăzi, nici un creştin nu-şi mai constrânge semenii prin
forţă sau violenţă pentru a-i încreştina sau a-i menţine în credinţă,
nici chiar romano-catolicii. Iată cum a comentat această parabolă
unul dintre episcopii romano-catolici, cu numele Pearce:
"Constrângeţi-i prin convingere şi argumente, şi nu prin forţă, pentru
că parabola pe care o studiem ne arată tocmai lucrul acesta: că robul
a invitat pe cei de la drumuri şi garduri şi nu i-a forţat" 20.
Un copil al lui Dumnezeu şi, cu atât mai mult, un vestitor al
Evangheliei, care a pus la inimă şi a luat în serios aceste cuvinte ale
Mântuitorului "obligă-i să intre" nu va lua în considerare ce va zice
lumea, ci se va folosi de toate metodele posibile, care îl justifică
acest text pentru a-i aduce pe cei păcătoşi la Ospăţul lui Cristos.
Dacă oamenii nu vin la biserică ca să asculte Cuvântul lui
Dumnezeu, atunci trebuie să mergem la ei acasă ca să le predicăm.
Nu trebuie să ne fie ruşine ca să-i deranjăm, pentru că lucrarea
noastră este de natură divină şi avantajul lor este suprem. N-avem
voie să-i cruţăm şi să-i lăsăm în pace, ci dimpotrivă, trebuie să
insistăm; şi dacă este cazul, trebuie să strigăm la ei mai tare decât
la un om care vrea să se sinucidă. Dacă nu lucrăm la viaţa
semenilor noştri cu o asemenea perseverenţă, ne vom face vinovaţi
de sufletele lor înaintea lui Dumnezeu că nu Ie-am fost slujitori
adevăraţi 21.
Domnul Isus a încheiat brusc această parabolă, spunând
comesenilor: "Căci vă spun că nici unul din cei invitaţi nu va gusta
din cina Mea" (v.24). Acesta era răspunsul Mântuitorului pe care l-a
dat fariseului care şedea cu El la masă, vizându-l pe el şi pe toţi
cărturarii şi fariseii care erau de faţă şi pe toţi evreii care au refuzat
să-L accepte ca Mesia pentru că, respingându-L pe El, au pierdut
Impărăţia lui Dumnezeu pentru totdeauna. Dar ce este mai grav, că
acesta este răspunsul pe care-l dă Fiul lui Dumnezeu celor care fac
parte dintre neamuri şi Îi resping Evsanghelia! 22
Pedeapsa poporului evreu care a dispreţuit invitaţia lui
Dumnezeu, a fost excluderea lui definitivă de la Ospăţ. Lista iniţială
cu invitaţia evreilor, nu mai era valabilă; şi cu toate acestea, sala de
ospăţ s-a umplut cu alţi musafiri care au onorat invitaţia lui
Dumnezeu 23.
Mântuitorul a încheiat această parabolă cu o mare provocare
făcută întregii lumi. El ne-a adresat această invitaţie şi nouă
neamurilor ca şi evreilor, spunându-ne: "Veniţi la Ospăţul Meu!"
Ascultăm noi această invitaţie supremă sau suntem indiferenţi faţă
de ea? 24. Cuvintele finale ale Mântuitorului: "Căci vă spun că nici
219
unul din cei invitaţi, nu va gusta din cina Mea", vizează fiecare suflet
şi îi pecetluieşte destinul etern, dacă nu răspunde acestei chemări
cereşti.

5. Op. cit. p. 648.
7. Op. cit.
8. Op. cit.
Talmud, B. Bathr, 4 a, aliniate 8-10;
12. Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 147;
17. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 193-194;
Edersheim, A., Jesus the Messiah, p. 648.
19. Edersheim, A., Jesus the Messiah, p. 648-649.
20. Ryle,J.C., Luke, VoI.II, p. 162.
21. Op. cit. pp. 162-163.
25. Ryle,J.C., Luke, Vol. II, p. 163.
220
21. PREŢUL ADEVĂRATEI UCENICII
Luca 14 : 25 - 35
25. Împreună cu lsus mergeau mulţimi mari. El S-a întors şi

le-a zis:
26. "Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său, pe
mama sa, pe soţia sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba
chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu.
27. Şi oricine nu-şi poartă crucea şi nu vine după Mine, nu
poate fi ucenicul Meu.
28. Căci, cine dintre voi, dacă vrea să zidească un turn, nu stă
mai întâi să-şi facă socoteala cheltuielilor, ca să vadă dacă are cu ce
să-l sfârşească?
29. Pentru ca nu cumva, după ce i-a pus temelia, să nu-l poată
sfârşi şi toţi cei ce-l vor vedea să râdă de el
30. şi să zică: «Omul acesta a început să zidească şi n-a putut
termina»
31. Sau care rege, când merge să se bată în război cu un alt
rege, nu stă mai întâi să se sfătuiască dacă va putea merge cu zece
mii de oameni înaintea celui care vine împotriva lui cu
douăzeci de mii?
32. Altfel, pe când celălalt rege este încă departe, îi trimite o
solie să ceară pace.
33. Tot aşa, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are
nu poate fi ucenicul Meu.
34. Sarea este bună; dacă sarea îşi pierde gustul ei de sare,
prin ce i se va da înapoi gustul acesta?
35. Atunci nu mai este bună nici pantru pământ, nici pentru
gunoi, ci este aruncată afară. Cine are urechi de auzit, să audă".
221
Acum scena se schimbă. Domnul Isus nu se mai află în casa
unui fariseu, aşa cum am văzut în ultimele studii, ci este urmat
prin Pereea de mari mulţimi. Evanghelistul Luca a scris: "Împreună
cu Isus mergeau mulţimi mari..." (v.25). Este adevărat că unii dintre
cei ce-L urmau erau vrăjmaşii Lui, alţii erau curioşi, dar cei mai
mulţi Îl urmau cu dorinţa de a-I deveni ucenici, pentru că ei
credeau că era Mesia, că urma să-Şi înceapă împărăţia şi că le va
oferi gloria lumii. Toţi conducătorii ar fi încântaţi să aibă atâţia
admiratori câţi avea Domnul Isus. Numai că Mântuitorul nu dorea
să fie urmat de oameni care nu-L cunoşteau cu adevărat şi nu ştiau
ce făceau. El nu era acel Mesia pe care ei îl visau, ci era un Mesia
care urma să fie răstignit pe cruce peste trei luni şi care avea să ne
deschidă prin jertfa Sa o Împărăţie cerească. Astfel, Fiul lui
Dumnezeu S-a întors spre acea mulţime şi a rostit un discurs cu
privire la exigenţele adevăratei ucenicii prin care a făcut acelor
mulţimi o mare cernere.
În acest text intitulat Preţul adevăratei ucenicii,
Mântuitorul ne-a învăţat trei lucruri: că ucenicii Lui trebuie să fie
gata dacă este nevoie să renunţe la toate din cauza Lui chiar şi la
propria lor viaţă, că înainte de a se decide pentru a-L urma trebuie
să chibzuiască şi să calculeze bine preţul şi că o dată ce se decid
să-L urmeze, n-au voie să-L părăsească orice li s-ar întâmpla.
Să luăm mai întâi faptul că
I. UCENICII DOMNULUI ISUS TREBUIE SĂ FIE GATA
DACĂ ESTE NEVOIE SĂ RENUNŢE LA TOATE DIN CAUZA
LUI CHIAR ŞI LA PROPRIA LOR VIAŢĂ
Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând: "El
S-a întors şi le-a zis: «Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl
său, pe mama sa, pe soţia sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile
sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu» (v.25-26).
Mântuitorul n-a zis că urmaşii Lui trebuie să-şi urască
părinţii, partenerii, fraţii şi copiii. Comentatorul W. Barclay a spus
că în Est limbajul era viu şi că el nu avea înţelesul unui literalism
rece 1. Fiul lui Dumnezeu n-ar fi putut să ne spună niciodată să ne
urâm familia, pentru că cerinţa aceasta ar fi fost împotriva
învăţăturii Lui divine şi în contradicţie cu Sfintele Scripturi. Toţi
comentatorii şi teologii au fost de acord cu explicaţia lui Pearce că
verbul "a urî" are înţelesul unei comparaţii, că dragostea faţă de
unul este mai mare decât dragostea faţă de altul. În Biblie, verbul "a
urî" este adeseori folosit pentru a exprima mai puţină iubire.
Despre Patriarhul Iacov citim în Geneza că el o ura pe Leea şi o
iubea pe Rahela (Geneza 29:30-31). Aceasta nu înseamnă că el o
ura pe Leea, ci că o iubea mai mult pe Rahela decât pe ea. Un alt
222
caz îl găsim în Romani 9:13 unde scrie că Dumnezeu l-a iubit pe
Iacov şi că l-a urât pe Esau. Aceasta, de asemenea nu înseamnă că
Dumnezeu l-a urât pe Esau, ci că l-a iubit mai mult pe Iacov decât
pe el. Faptul că verbul "a urî" are înţelesul unei comparaţii agreabile
în idiomatica ebraică se vede clar şi din faptul că Domnul Isus
atunci când a folosit paralela acestui verset în Matei 10:37 a redat
acest verb comparativ în echivalentul lui de "a iubi mai puţin": "Cine
iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic
de Mine..." 2.
Această comparaţie pe care a făcut-o Domnul Isus este foarte
mare. Deşi familia este cea mai iubită şi preţioasă în viaţa omului,
totuşi Mântuitorul ne învaţă că El trebuie să aibă primul loc în viaţa
celor care Îl urmează; şi că nici o iubire faţă de nici un pământean,
n-are voie să depăşească dragostea faţă de El 3.
Ce a zis Domnul Isus mai înseamnă, că dacă există o ciocnire
între cerinţele celor dragi din casa noastră şi pretenţiile Lui, sau
suntem puşi într-o situaţie să alegem între El şi ei, pretenţia Lui
este ca să-L alegem mai întâi pe El decât pe ei şi, să nemulţumim
mai îndată familia noastră decât să-I displacem Lui în calitate de
Dumnezeu care a murit pe cruce pentru noi 4.
Această cerinţă a Mântuitorului de a-L iubi mai mult pe El
decât pe cei dragi din familie este foarte înţeleaptă şi necesară.
Experienţa ne-a arătat unul dintre cele mai tragice lucruri, că de-a
lungul istoriei bisericeşti, cei mai mari vrăjmaşi ai sufletului uman
au fost adeseori cei dragi din familie. Câţi taţi nu s-au opus ca fiii
lor să Îl urmeze pe Cristos şi i-au maltratat în fel şi chip! Câte
mame lumeşti nu s-au supărat pe fiicele lor că au renunţat la
petreceri şi distracţii, acceptându-L pe Cristos ca Domn şi
Mântuitor! Câţi soţi nu şi-au persecutat soţiile din cauza lui Cristos!
Şi apoi, câţi soţi n-au suferit din partea soţiilor! Acesta este motivul
pentru care Mântuitorul ne pretinde ca să ascultăm mai mult de El
decât de cei dragi din familie! 5
Este foarte greu să nu fi de acord cu cei dragi din casă din
punct de vedere spiritual. Nu poţi fi iubit niciodată de către cei din
familie dacă li te împotriveşti şi nu le faci pe voie. Mulţi creştini vor
binecuvânta pe Dumnezeu în ziua de apoi şi vor avea o răsplată
mare, pentru că ei au acceptat mai îndată să displacă celor dragi
din casă, rudelor şi prietenilor decât lui Cristos.
Versetul 33 pe care l-a rostit Domnul Isus: "Oricine dintre voi
nu se leapădă de tot ce are nu poate fi ucenicul Meu", este unul
dintre cele mai grele versete din Biblie. Mântuitorul nu ne-a zis:
"Dacă vrem să ne lepădăm de tot ce avem", ci ne-a spus că "trebuie
să ne lepădăm de tot ce avem." El doreşte oameni care să-L
223
preţuiască pe El mai mult decât orice alt lucru sau oricare altă
persoană din lume. Comentatorul J.C. Ryle a zis că numai acei
oameni vor reuşi în viaţă care vor renunţa la toate de dragul lui
Cristos. Ei îşi vor purta crucea numai câţiva ani pe pământ, iar în
lumea viitoare vor fi fericiţi în veci de veci; şi, renunţând la tot ce au
pentru Mântuitorul lor, vor obţine cea mai mare bogăţie în cer.
Aceasta este "partea cea bună care nu ni se va lua niciodată" (Luca
10:42), aşa a spus Măntuitorul Martei în legătură cu răsplata sorei
ei, Maria: că Maria şi-a ales partea cea bună care nu i se va lua 6.
Ioan Calvin a spus odată: "Am renunţat la toate pentru Cristos
şi ce-am găsit? Am găsit totul în Cristos." Henry Drummond a făcut
următoarea remarcă: "lntrarea în Împărăţia Cerurilar este gratuită,
dar numai cu abonamentul de acces" 7.
Mântuitarul ne-a spus că oricine "nu se leapădă de tot ce are
de dragul Lui”, nu-I poate fi urmaş sau ucenic.
Fiul lui Dumnezeu ne-a zis mai înainte că noi trebuie să-L
iubim mai mult pe El decât familia şi decât toate bunurile pe care le
avem; şi dacă este cazul, noi trebuie să renunţăm mai degrabă la
cei din casă sau la toate bunurile decât la El. Iar acum ne pretinde
să-L iubim mai mult pe El decât propria noastră viaţă. El a zis:
"Dacă vine cineva la Mine şi nu-şi urăşte... chiar însăşi viaţa sa, nu
poate fi ucenicul Meu" (v.26). A-L iubi mai mult pe Cristos decât
viaţa noastră, înseamnă a nu mai trăi viaţa în mod egocentric, ci
Cristo-centric; că orice acţiune pe care o întreprindem nu mai
gravitează în jurul eului nostru, ci în jurul voii lui Cristos; şi dacă
este nevoie, trebuie să fim gata să ne dăm viaţa oricând pentru El şi
lucrarea Sa 8.
Şi un alt lucru, care este cel mai mare şi cel mai greu pe care
îl cere Domnul Isus unui ucenic este, de a-L urma pe EI, purtându-
şi crucea. Mântuitorul a zis: "Şi oricine nu-şi poartă crucea şi nu vine
după Mine nu poate fi ucenicul Meu" (v.27).
Când Domnul Isus era un băieţaş de 11 ani, Iuda Galileanul
a condus o rebeliune împotriva romanilor. El a invadat un depozit
de arme din cetatea Seforis care era la 6 kilometri de Nazaret.
Generalul Varus, după ce a înfrânt răscoala, s-a răzburat foarte
aspru: a vândut ca robi pe toţi locuitorii din Seforis, a ars şi a
dărâmat aceastiă capitală a Galileii până la temelie şi a răstignit în
şir pe marginea şoselelor două mii de rebeli 9.
După lege, victima trebuia să-şi ducă crucea la locul de
execuţie. Astfel, aceşti rebeli îşi purtau crucile şi se clătinau sub
greutatea lor. Ei, dacă nu mureau sub greutatea crucilor, se
stingeau sus pe ele în cea mai mare agonie. Acest tablou l-a avut
224
mereu în vedere Domnul Isus atunci când ne vorbea atât despre
crucea Lui, cât şi despre crucea urmaşilor Săi.
A-L urma pe Cristos, purtând crucea, înseamnă a fi gata de a
ne da viaţa pentru El oricând şi în modul ceI mai crud.
Cristos prin cruce a triumfat. Apostolii, tot prin cruce au
triumfat. Şi creştinii din Biserica Primară, tot prin cruce au ieşit
biruitori asupra lumii păgâne. Pe la sfârşitul secolului al III-lea, unii
creştini au început să facă semnul crucii când se aflau în situaţii
grele, cu scopul să fie ajutaţi 10. În secolul al IV-Iea, Vasile,
episcopul bisericii din Cezreea Maritimă, care promova călugăria, a
inventat însemnarea cu semnul crucii 11.
Textul citat n-are nimic de-a face cu aceste cruci formale.
Urmaşul adevărat al lui Cristos nu este acela care poartă o
cruciuliţă de aur la gât, şi biserica adevărată nu este aceea care are
o cruce deasupra ei. Acestea, în cel mai bun caz, nu sunt altceva
decât nişte simboluri. Creştinii autentici sunt aceia care nu
înlocuiesc crucea cea grea a suferinţei pe care ne-o cere Mântuitorul
cu o altă cruce uşoară şi formală de podoabă sau simbolică.
Al doilea lucru pe care ne învaţă Domnul Isus în acest text
este că
II. ÎNAINTE DE A SE DECIDE CINEVA PENTRU A-L

URMA TREBUIE SĂ CHIBZUIASCĂ ŞI SĂ CALCULEZE BINE
PREŢUL
Mântuitorul când ne-a vorbit dospre chibzuinţă şi calcularea
preţului înainte de a se decide cineva să-L urmeze, a folosit două
parabole. Prima parabolă este construirea unui turn. El a zis: "Căci
cine dintre voi, dacă vrea să zidească un turn, nu stă mai întâi să-şi
facă socoteala cheltuielilor, ca să vadă dacă are cu ce să-l
sfârşească? (29). Pentru ca nu cumva, după ce i-a pus temelia, să nu-
l poată sfârşi şi toţi cei ce-l vor vedea să râdă de el (30) şi să zică:
«Omul acesta a început să zidească şi n-a putut termina»" (v.28-30).
Fiul lui Dumnezeu n-a dat această lecţie numai mulţimilor
de atunci care voiau să-L urmeze, ci şi tuturor oamenilor care aveau
să creadă în El, acceptându-L ca Domn şi Mântuitor.
În textul grecesc scrie cuvântul pyrgos, care înseamnă atât
"un turn din vie", cât şi "un edificiu magnific cu turnuri". Unii
comentatori opinoază că Domnul lsus s-ar fi referit în această
parabolă la un turn din vie, deoarece viile erau adeseori echipate cu
asemenea turnuri din care vegheau paznicii ca să nu se apropie
hoţii de vie. Aceste turnuri mai serveau lucrătorilor viei şi
animalelor ca adăpost 12. Alţi comentatori, în frunte cu Doddridge,
susţin că Domnul lsus s-ar fi referit la un edificiu mare cu turnuri.
225
Aceştia au explicat că Irod a ridicat în timpul acela câteva palate
măreţe în diferite cetăţi, şi că unii oameni bogaţi s-au apucat şi ei
să construiască vile, palate şi turnuri ornamentale. Dar mulţi, în
încercările lor extravagante, n-au reuşit să termine acele
construcţii, neavând suficienţi bani. Astfel, ele fiind neterminate şi
expuse intemperiilor, arătau nechibzuinţa acestor proprietari 13.
Credem că această a doua variantă este autentică.
Construirea unui turn
226
Şi a doua parabolă pe care a folosit-o Domnul Isus, este
parabola chibzuirii unui rege înainte de a pleca la război împotriva
unui alt rege. Mântuitorul a spus: "Sau care rege, când merge să se
bată în război cu un alt rege, nu va sta mai întâi să se sfătuiască
dacă va putea merge cu zece mii de oameni înaintea celui care vine
împotriva lui cu douăzeci de mii? (32). Altfel, pe când celălalt rege
este încă departe, îi trimite o solie să ceară pace" (v.31-32).
În toate domeniile vieţii, omul este chemat să chibzuiască şi
să aprecieze preţul. Înainte de a face pasul căsătoriei, el trebuie să
cugete bine şi numai după aceea să încheie acest act cu o mare
responsabilitate şi frică de Dumnezeu. Înainte de a deveni un
student, el trebuie să fie conştient că va trebui să plătească preţul
unei munci grele. Şi cu atât mai mult, Dascălul Ceresc Şi-a prevenit
urmaşii că nimeni nu se poate decide pentru a-L urma, numai în
urma unui simplu sentiment sau moment psihologic, fără să fie
conştient de ceea ce face şi ce-l aşteaptă, fiindcă El ştia că dacă nu
vor cunoaşte greutăţile de care urmau să se izbească şi nu vor
calcula bine dinainte preţul, vor falimenta în mod sigur. Ba mai
mult, El cunoştea şi o altă consecinţă mai gravă, care putea fi foarte
dăunătoare lucrării Lui: că ei s-ar fi lepădat de El şi ar fi căzut din
nou în păcat, şi astfel L-ar fi compromis şi pe El şi lucrarea Lui.
Acesta a fost motivul pentru care El n-a dorit un număr mare de
urmaşi, care să nu-L cunoască mai întâi pe El şi calea Lui grea,
pentru că, cu asemenea oameni, El n-ar fi câştigat lupta, iar şi ei s-
ar fi făcut vinovaţi de un mare păcat 14.
Mântuitorul ne învaţă în acest text că dacă consecinţa unui
constructor nechibzuit al unui turn care nu şi-a făcut "socoteala
cheltuielilor", era mare fiindcă n-a ajuns să-şi vadă niciodată
edificiul terminat, fapt pentru care toţi oamenii îşi băteau joc de el,
atunci cu cât mai mare este consecinţa creştinilor formali care nu-L
cunosc pe Cristos şi calea Lui şi, care n-au calculat preţul înainte
de a se decide pentru a-L urma, fiindcă ei nu numai că nu vor
vedea realizarea visului lor imaginar, dar vor ajunge şi la cel mai
mare faliment: de a nu avea parte niciodată de Cristos şi de
Împărăţia Sa.
Fiul lui Dumnezeu ne-a mai arătat că dacă consecinţa unui
rege nechibzuit care nu s-a sfătuit cu sfetnici înainte de a declara
război unui alt rege mai puternic, era mare fiindcă şi-ar fi expus
armata nimicirii şi ţara subjugării, atunci cu cât mai mare este
consecinţa creştinilor falşi care nu calculează preţul înainte să-L
urmeze pe Mântuitorul, pentru că ei îşi expun propriul lor suflet
tiraniei Diavolului şi chinului veşnic din infern. Oamenii
imprudenţi, pot cădea în asemenea greşeli catastrofale, dar nu şi
227
Mântuitorul. El înainte de-a declara război Diavolului, a calculat
bine preţul suferinţelor Lui şi valoarea sufletelor noastre şi, numai
după aceea S-a angajat la cea mai grea luptă, după cea mai mare
strategie şi dăruire de Sine, până când l-a înfrânt pe Diavolul şi ne-
a deschis Împărăţia Sa.
Creştinii autentici sunt numai aceia care calculează bine
preţul şi estimează valoarea de a-L urma pe Cristos şi calea Lui cea
grea. Un urmaş adevărat al lui Cristos nu se va lăsa intimidat şi
descurajat niciodată de cerinţele mari ale Mântuitorului, fiindcă el
ştie că Acela care ne-a chemat să mergem pe urmele paşilor Lui este
cu noi şi ne ajută la fiecare pas 15.
Şi, al treilea lucru pe care ne învaţă Dascălul Divin în acest
pasaj este că
III. UCENICII LUI O DATĂ CE SE DECID SĂ-L URMEZE,

NU-L PĂRĂSESC ORICE LI S-AR ÎNTÂMPLA
"Sarea este bună; dar dacă sarea îşi pierde gustul ei de sare, prin ce
i se va da înapoi gustul acesta? (35). Atunci nu mai este bună nici
pentru pământ, nici pentru gunoi, ci este aruncată afară. Cine are
urechi de auzit, să audă (v.34-35).
Mântuitorul a rostit în trei ocazii diferite această tragedie că
dacă sarea îşi pierde gustul nu-şi va mai reprimi niciodată puterea
aceasta: o dată în Predica de pe Munte (Matei 5:13), a doua oară în
Marcu 9:50 şi a treia oară în acest text. Dumnezeiescul nostru
Învăţător a folosit sarea ca simbol al vieţii creştine. Israeliţii antici
întrebuinţau sarea în trei scopuri majore şi unul minor, aşa cum
am văzut în studiile intitulate Sarea pământului (Vol.III,Stud.21)
şi Extirparea chirugicală (Vol.V,Stud.30).
a) Primul scop major în care evreii întrebuinţau sarea era
pentru calitatea ei de a purifica. Sarea a primit simbolul
purificării datorită locului de unde se scotea. Romanii au spus că
sarea era cea mai curată dintre toate lucrurile de pe pământ, pentru
că ea provine de la cele mai curate surse: soare şi mare 16. Aceasta
era cauza pentru care sarea a fost prima jertfă care se aducea
zeilor. Chiar şi toate celelalte jertfe trebuiau să fie drese cu sare,
fapt pe care îl găsim şi în Vechiul Testament cu privire la jertfele
poporului evreu (Lev.2:13) 17. Mântuitorul când a atribuit creştinilor
metafora sării, a arătat că El le-a încredinţat lor slujba curăţării şi a
purificării lumii de tot felul de păcate şi fărădelegi.
b) Al doilea scop major în care israeliţii întrebuinţau sarea
era pentru calitatea ei de a conserva. În lumea antică, sarea era
cel mai bun şi cel mai comun conservant. Ea se folosea pentru
228
ferirea lucrurilor de stricăciune şi putrefacţie 18. Plutarh a exprimat
lucrul acesta într-un mod foarte ciudat. El a zis: "Carnea este o
parte a unui trup mort. Dacă o lăsăm, ea se alterează; dar dacă o
sărăm, se păstrează proaspătă ca şi cum ar pătrunde în ea o viaţă
nouă." 19 Adevăratul creştinism trebuie să acţioneze ca un
conservant într-o lume coruptă, pentru a o feri de stricăciunea
păcatului şi de consecinţa lui prezentă şi viitoare. El este ca un
antiseptic care împiedică orice stricăciune. Mulţi oameni recunosc
că se reţin de la cuvinte murdare sau gesturi urâte când este de faţă
un copil al lui Dumnezeu.
c) Al treilea scop major în care israeliţii întrebuinţau sarea
era pentru calitatea ei de a da gust. Mâncarea fără sare n-are
gust şi este chiar rea. Creştinii sunt pentru viaţa semenilor lor ceea
ce este sarea pentru mâncare: să le ofere gustul vieţii.
d) Şi al patrulea scop în care israeliţii antici foloseau sarea,
era minor: ea servea ca îngrăşământ pentru sol, făcându-l să fie
mai fertil 20.
Rabinul evreu, leshua ben Hanania când a fost întrebat
odată de înţelepţii atenieni: "Dacă sarea îşi va pierde gustul, prin ce-l
va primi iarăşi?" El a răspuns: "Sarea nu-şi poate pierde niciodată
puterea de a săra" 21. Acelaşi lucru îl spune astăzi şi ştiinţa. Dar,
spre deosebire de ceea ce a spus rabinul Ieshua ben Hanania şi ce
declară ştiinţa, Fiul lui Dumnezeu a cunoscut o asemenea tragedie.
În Israel exista un fel de sare care îşi putea pierde gustul:
Cercetătorul Maundrell a zis că el a văzut o vale în care era o groapă
mare, formată din cauza extragerii continue a sării. El, spărgând o
bucăţică din acea sare şi, expunând-o la ploaie, soare şi aer, ea şi-a
pierdut complet gustul, deşi avea sclipirea şi particule de sare 22. Iar
cercetătorii Schottgen şi E.F. Bishop, ne spun că şi din Marea
Moartă se scotea acest fel de sare care avea unele elemente diferite
de sarea noastră. E.F. Bishop ne explică în cartea sa intitulată Isus
din Palestina (Jesus of Palestine), că pe timpul Mântuitorului,
evreii făceau cuptoare de pâine în curte; şi ca aceste cuptoare să
ţină căldura, ei le puneau sub acoperiş un strat gros din acea sare.
La un timp oarecare, după ce acel strat îşi pierdea anumite
proprietăţi în care consta puterea lui de a săra şi de a izola căldura,
el se înlocuia cu altul, iar primul se arunca înaintea casei, unde toţi
oamenii care treceau îl călcau în picioare 23. Cercetătorul Schottgen,
cât şi alţi comentatori continuă să ne explice şi ei un lucru similar:
că evreii obişnuiau să scoată sarea amintită din Marea Moartă şi s-o
împrăştie în jurul Templului şi pe anumite pante din apropierea
acestui edificiu din cauza noroiului, ca preoţii şi poporul să poată
umbla şi pe timpul ploios 24.
229
Marea Moartă
Dascălul Ceresc ne învaţă în legătură cu economia lui
Dumnezeu, că atunci când un anumit lucru nu-şi atinge scopul
pentru care a fost creat este abandonat, scos din uz şi distrus; că
nu există nici un lucru mai nefolositor pe pământ ca sarea care îşi
pierde calităţile; şi că ea nu este atunci bună nici chiar pentru
îngrăşarea solului 25.
Am văzut că creştinii au raţiunea existenţei lor, ca sarea: de-
a purifica lumea, de-a o feri de orice stricăciune a păcatului şi de a-i
oferi gustul vieţii, dar dacă ei ar cădea din nou în păcat şi şi-ar
pierde calitatea de-a fi sare, ar deveni cele mai jalnice creaturi.
Mântuitorul ne-a avertizat pe fondul acestui tablou cu sarea
aruncată afară şi călcată în picioare că există şi o altă tragedie
care este cu mult mai mare decât aceea de a-şi pierde cele două
230
feluri de sare din Israel
puterea lor de a săra,
anume că: creştinii sunt
singurii care au menirea
sării, dar dacă îşi pierd
puterea de-a săra, în
veac nu o vor mai
reprimi. Atunci ei vor fi
pe calea celui mai mare
dezastru: să fie lepădaţi
de Dumnezeu şi călcaţi
în picioare de oameni.
Acest adevăr pe
Movile de sare cristalizată pe malul Mării Moarte
care l-a prezentat
Domnul lsus este foarte
dureros, dar în acelaşi
timp este şi foarte folositor şi necesar pentru a fi cunoscut. Nici un
om nu se află într-un pericol atât de mare, ca după ce L-a urmat
odată pe Cristos, să se întoarcă din nou la păcat. Unii teologi şi
comentatori spun că Mântuitorul a asemănat sarea care şi-a
pierdut gustul numai cu acei creştini care s-au lepădat de credinţă.
lar alţi teologi şi comentatori ca J.M. Creed şi W. Kelly, susţin că şi
creştinii formali care trăiesc în păcat şi care sunt credincioşi cu
jumătate de inimă, sunt nefolositori lui Cristos şi abandonaţi de El
ca sarea fără gust 26. W. Kelly spune că asemenea creştini au încă
multă lumină şi cunoştinţă pentru a nu se deda la păcatele şi
deşertăciunile lumii, dar nu se mai bucură de harul şi de adevărul
care i-ar putea
ţine pe calea lui
Cristos 27.
Credem că
Domnul Isus
atunci când a
asemănat pe
creştinii falşi cu
sarea care îşi
pierde gustul, a
avut în minte şi a
doua variantă.
Biblia ne
învaţă că omul
nu scapă de nici Movile de sare cristalizată pe malul Mării Moarte
231
un păcat mai greu ca de păcatul comis după ce a experimentat
dragostea şi harul lui Cristos Păcatul îl face să fie rece şi indiferent
faţă de jertfa Mântuitorului şi de starea sufletului său. Aproape toţi
aceştia pleacă de pe pământ în modul cel mai disperat şi chinuitor,
pentru că prea puţini reuşesc să se ridice din starea aceasta 28.
Domnul Isus a încheiat discursul acesta cu privire la Preţul
adevăratei ucenicii cu cuvintele: "Cine are urechi de auzit, să
audă!" (v.35). Mântuitorul a rostit această expresie solemnă de
atenţionare, pentru că cei mai mulţi nu erau dispuşi să audă
expunerea acestor condiţii exigente ale uceniciei. Iar dacă cineva
dorea totuşi să-L urmeze oricât de mult l-ar fi costat faptul de a-I fi
ucenic, atunci trebuia să audă şi să vină la El 29.
1. Barclay, W., The GospeI of Luke, p. 196.

3. Barclay, W., The GospeI of Luke, p. 196;
Ryle, J.C., Luke, Vol. ll, p. 167;
4. Ryle, J.C., Luke , Vol. II, p. 167;
Halley, H.H., Manual Biblic, p. 513.
5. Ryle, J.C., Luke , Vol. II, p. 167.
6. Op. cit. p. 86.
8. Op. cit. p. 245.
9. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 395-396;
Barclay, W., The GospeI of Luke, p. 122.
11. Bria, I., Iisus Hristos, p. 156.
Ryle, J.C., Luke, Vol. Il, p. 171.
13. Op. cit.;
Bunaciu, I., Explicarea Evangheliilor, p. 257;
14. Ryle, J.C., Luke, Vol. ll, p. 169.
Jeremias, J., The Parables of Jesus, p. 196.
16. Arnold, E., Salt and Light, p. 61.
17. Op. cit.
18. Campbell, D.B J., The Synoptic Gospels, p. 41.
20. Barclay, W., The GospeI of Luke, p. 199.
232
21. Tzan, Th., Das Evangelium nach Mattäus, p. 198;
Lopuhin, A.P., Comentariu Ia Evanghelia după Matei, p. 119.
23. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 121.
Lopuhin, A.P., lstoria Biblică, VoI. V, p. 300.
Creed, J.M., The Gospel according to St.Luke, p. 193.
27. Kelly, W., An Exposition of the Gospel of Luke, p. 249.
28. Ryle, J.C., Luke, Vol. Il, p. 172-173.
233
22. PILDA OII PIERDUTE
Luca 15 : 1 - 7
1. Toţi vameşii şi toţi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-L

asculte.
2. Şi fariseii şi cărturarii murmurau şi ziceau: "Omul acesta îi
primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei."
3. Dar El le-a spus parabola aceasta:
4. "Care om dintre voi, dacă are o sută de oi şi pierde una din
ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci şi nouă pe izlaz, şi se duce după
cea pierdută, până când o găseşte?
5. După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe umeri;
6. şi când se întoarce acasă, cheamă pe prietenii şi vecinii săi
şi le zice: "Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia care
era pierdută"
7. Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un
singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de
oameni drepţi care n-au nevoie de pocăinţă.
Nici un capitol din întreaga Biblie nu este aşa de iubit ca şi
capitolul 15 din Evanghelia după Luca, fiindcă în el se găsesc trei
perle care, prin valoarea şi frumuseţea lor au făcut ca acest capitol
să se numească Evanghelia Evangheliilor, întreaga sumă şi
esenţa tuturor veştilor bune aduse de FiuI lui Dumnezeu 1.
Acest text intitulat Pilda oii pierdute, ne arată trei lucruri:
mărturia remarcabilă pe care I-au adus-o Domnului Isus vrăjmaşii,
dragostea Fiului lui Dumnezeu pe care o are faţă de păcătoşi şi
realizarea supremă la care se ajunge prin pocăinţă.
234
I. MĂRTURIA REMARCABILĂ PE CARE I-AU ADUS-O

DOMNULUI ISUS VRĂJMAŞII
Am văzut în studiul trecut că Mântuitorul era urmat prin
Pereea de mari mulţimi, printre care erau şi mulţi vameşi şi
păcătoşi. Evanghelistul Luca a scris: "Toţi vameşii şi toţi păcătoşii se
apropiau de Isus ca să-L asculte" (v.1). Adverbul "toţi" de la "Toţi
vameşii şi toţi păcătoşii" , se referă la toţi aceştia care se aflau în
regiunea în care Se găsea Mântuitorul 2. Iar verbul eggizō, "a se
apropia" din cuvintele "se apropiau de Isus ca să-L asculte", are în
textul grecesc două înţelesuri: înţelesul literal şi cel figurativ, dar
mai mult înţelesul figurativ. Comentatorul H. Alford a explicat că
deoarece vameşii şi păcătoşii se aflau încontinuu în jurul Domnului
Isus, Mântuitorul S-a ocupat de ei mai de aproape 3. Nici un alt
evanghelist nu ne prezintă atât de multe cazuri ale milei Domnului
lsus faţă de păcătoşi ca Evanghelistul Luca.
Fariseii numeau poporul care nu ţinea legismele prescrise de
cărturari, ţărani. Între farisei şi ţărani era o barieră de netrecut.
Pentru un fariseu a-şi căsători fiica cu unul dintre cei ce nu ţineau
Iegismele prescrise de cărturari, era ca şi cănd ar fi aruncat-o legată
la un leu. Fariseii au interzis celor ce nu ţineau legismele
cărturarilor să administreze banii publci, să depună mărturii, să fie
tutori la orfani şi să însoţească în călătorie pe un păzitor al legii.
Roma a încredinţat vameşilor slujba de a încasa taxe de vamă şi de
impozite. Un nepăzitor al legismelor nu era demn să primească pe
un fariseu ca musafir şi nici să fie oaspetele acestuia. Lui i s-a
interzis să cumpere sau să vândă ceva la un fariseu. Fariseii căutau
să evite orice contact cu nepăzitorii legismelor 4.
Ne putem imagina cât de şocaţi erau fariseii şi cărturarii
când au văzut cum în jurul Domnului Isus se înghesuiau
nepăzitorii legismelor! Şi, cu atât mai mult, cât de consternaţi au
rămas ei când au văzut cum El Se asocia cu vameşii şi cu alţi
păcătoşi notorii! Evanghelistul Luca a scris: "Fariseii şi cărturarii
murmurau şi ziceau: «Omul acesta îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă
cu ei.»" (v.2). Fariseii şi cărturarii când au zis că Domnul Isus mânca
cu vameşii, s-au referit şi la alte cazuri când El mânca cu aceştia.
Dar, credem că ei aveau în minte în mod special ospăţul pe care l-a
făcut vameşul Matei atunci când s-a decis să-L urmeze pe
Mântuitorul, la care a invitat pe toţi vameşii şi pe toţi păcătoşii, aşa
cum găsim scris în Evanghelia după Matei: "Pe când şedeau la
masă, în casă, iată că au venit o mulţime de vameşi şi de păcătoşi, şi
235
au şezut la masă cu El şi cu ucenicii Lui (11). Fariseii au văzut lucrul
acesta şi au zis ucenicilor Lui: «Pentru ce mănâncă Învăţătorul vostru
cu vameşii şi cu păcătoşii?»" (9:10-11)
Fariseii şi cărturarii, în calitatea lor de străjeri ai sfintei Legi,
erau profund scandalizaţi când au văzut cum se înghesuiau în jurul
Domnului lsus vameşii, tot felul de păcătoşi şi mulţi alţii dintre cei
ce nu păzeau legismele cărturarilor. Aceşti conducători religioşi n-
au adus Damnului Isus această mărturie remarcabilă că El primea
pe toţi păcătoşii ca un elogiu, ci ca o acuzaţie că El, nerespectând
principiile lor, încalcă Legea sacră a lui Dumnezeu 5.
La această acuzaţie a fariseilor şi a cărturarilor cum că
Domnul Isus a fraternizat cu păcătoşii, Mântuitorul le-a arătat că El
avea această atitudine faţă de cei păcătoşi, pentru că adevărata Lui
menire era tocmai aceasta: de a căuta pe cei pierduţi, aşa cum şi un
păstor bun îşi caută oaia pierdută, cum o femeie îşi caută moneda
de argint pierdută şi cum un tată îşi caută fiul pierdut. Din aceste
trei exemple, Domnul Isus a făcut trei parabole dintre cele mai
instructive, care I-au ieşit vreodată de pe buze şi cu ajutorul cărora
a răspuns fariseilor şi cărturarilor, arătând din ce cauză atrăgea în
jurul Lui pe oamenii păcătoşi, fiindcă El a venit să-i caute tocmai pe
aceştia, să-i cheme la pocăinţă şi să-i pregătească pentru cer 6.
Am văzut că Mântuitorul a rostit aceste trei parabole la
murmurul şi la acuzaţia pe care I-au adus-o fariseii şi cărturarii, că
El se asociază cu cei păcătoşi. Dar, credem că Domnul Isus a rostit
aceste trei parabole şi pe fondul a tot ce a spus în casa fariseului
care L-a invitat la masă în urmă cu vreo 2-3 săptămâni, când l-a
vindecat pe cel bolnav de hidropizie şi când a zis în parabola celor
invitaţi la cină, că ei ar trebui să cheme la ospăţ pe ciungi, pe orbi,
pe şchoipi şi pe cei de la marginea drumurilor şi a gardurilor.
Lucrul acesta reiese clar din cuvintele Mântuitorului pe care le-a
adresat fariseilor şi cărturarilor când a zis în acest text pe care îl
studiem: "Care om dintre voi, dacă are o sută de oi şi pierde pe una
din ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci şi nouă pe izlaz, şi se duce după
cea pierdută, până când o găseşte?" (v.4) Aceeaşi sintagmă a folosit-
o Fiul lui Dumnezeu către aceiaşi experţi ai Legii şi farisei, cu ocazia
vindecării omului bolnav de hidropizie, când a zis: "Cine dintre voi,
dacă-i cade copilul sau boul în fântână, nu-l va scoate îndată în ziua
sabatului?" (Luca 14:5) 7
Mărturia admirabilă pe care au făcut-o fariseii şi cărturarii
când au zis în capitolul 15: "Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi
mănâncă cu ei", este de mare importanţă pentru că ea, constituie
ideea centrală a celor trei parabole, care ne arată că Dumnezeu se
bucură foarte mult când oamenii se recunosc păcătoşi şi se
236
pocăiesc. Aceste cuvinte cheie nu ne oferă numai fondul pe care
dumnezeiescul nostru Învăţător a rostit cele trei parabole, dar şi
interpretarea acestora 8. Ştiind aceste Iucruri, noi nu putem cădea
în greşeala unor comentatori şi interpreţi, care ziceau că cele trei
parabole reprezintă lucrarea celor trei Persoane ale Sfintei
Treimi; nici în greşeala lui A.J. Bengel, H. Alford şi R. Stier că
"femeia" Îl reprezintă pe Duhul Sfânt; şi nici în eroarea lui
Ambrozie din Biserica Primară şi a lui Wordsword din timpul nostru
modern, că ea semnifică Biserica 9. Toate aceste interpretări sunt
departe de contextul textului şi de ceea ce a avut în minte Domnul
lsus atunci când a rostit aceste trei parabole. Noi credem că
interpretarea acestor trei parabole făcută pe fondul acuzaţiilor din
partea fariseilor şi a experţilor Legii că El se asocia cu păcătoşii este
ca şi când Mântuitorul le-ar fi spus cu alte cuvinte: "Dacă vreţi să-
Mi vedeţi inima cum arde pentru cei păcătoşi, atunci uitaţi-vă la un
păstor adevărat care îşi caută oaia pierdută, la o ferneie care îşi
caută moneda de argint pe care a pierdut-o şi la un tată care este
mistuit de durere şi de dor după fiul lui pierdut şi, veţi avea imaginea
dragostei Mele pe care o am faţă de cei păcătoşi."
Domnul Isus a venit numai pentru păcătoşi şi El este numai
prietenul lor, fiindcă numai ei au nevoie de El. Cei ce se consideră
buni, ca fariseii şi cărturarii, sunt în cel mai mare pericol, pentru că
ei nu sunt conştienţi de starea lor şi, fiindcă ei sunt ispitiţi să nu
vină niciodată cu păcatele lor la Fiul lui Dumnezeu ca să-L accepte
ca Domn şi Mântuitor. Dar, ferice de aceia în sufletul cărora s-a
trezit simţul amar al păcatului, care se simt vinovaţi că l-au comis,
care sunt conştienţi că se află sub mânia lui Dumnezeu, şi vin cu
conştiinţa lor încărcată la Cel ce primeşte pe păcătoşi şi Şi-a dat
viaţa ca preţ de răscumpărare pentru ei 10.
Al doilea lucru pe care ni-l arată textul citat este
II. DRAGOSTEA FIULUI LUI DUMNEZEU PE CARE O ARE

FAŢĂ DE CEI PĂCĂTOŞI
Fiul lui Dumnezeu a spus o parabolă admirabilă pe fondul a
ceea ce El a declarat despre Sine în capitolul 10 din Evanghelia
după Ioan că este "Păstorul cel Bun" şi pe fondul a ceea ce a spus
Prorocul Isaia că "noi toţi rătăceam ca nişte oi" (53:3). Evanghelistul
Luca L-a citat pe Domnul Isus zicând cărturarilor şi fariseilor:
“Care om dintre voi, dacă are o sută de oi şi pierde una din ele, nu
lasă pe celelalte nouăzeci şi nouă pe islaz, şi se duce după cea
pierdută, până când o găseşte? (5). După ce a găsit-o, o pune cu
bucurie pe umeri; (6) şi când se întoarce acasă, cheamă pe prietenii şi
237
vecinii săi şi le zice: <bucuraţi-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit
oaia care era pierdută>'" (v.4-6).
Mântuitorul a spus această parabolă pe fondul concepţiei
evreilor cu privire la păstori. Pentru cuvântul nostru "islaz" din
versetul 4, scrie în textul grecesc erēmos care înseamnă pustiu cu
dune de nisip şi stânci, cât şi teren accidentat, pietros şi islaz cu
iarbă şi tufişuri 11.
Când am tratat studiile intitulate Grija individuală
(Vol.V,Stud.31), Păstorul cel Bun (Vol.VI,Stud.4) şi Felurile
păstorilor (Vol.VI,Stud.6), am văzut că în Iudeea care se învecina
cu Pereea, oile se pierdeau foarte uşor. Păşunea era pe coloana
vertebrală a munţilor care se întindea prin mijlocul ţării. Acest şir
muntos forma un platou lung de 50 km şi lat de 25 km. Păşunile,
fiind mici şi rare pe platou, oile trebuiau să umble mult în căutarea
ierbii şi, astfel erau expuse mereu rătăcirii şi multor alte pericole.
Apoi, pe coastele platoului care coborau brusc şi nu aveau ziduri de
protecţie, erau multe prăpăstii şi locuri periculoase, în care oile
intrau şi nu puteau nici urca şi nici coborî, ci se prăpădeau printre
stânci. Pe lângă toate acestea, păstorii trebuiau să păzească turmele
de oi şi de animale sălbatice şi, în special de hoţi şi de tâlhari care
stăteau ascunşi ca să înjunghie şi să fure oile. Exploratorul George
Adam Smith a scris: "În regiunile muntoase necultivate urlă hienele
noaptea. Pe toţi păstorii pe care îi întâlneşti, îi vezi obosiţi, veghind,
bătuţi de vânt, rezemaţi de toiag şi uitându-se spre turmă...."12.
În Israel, păstorul se făcea răspunzător pentru turmă în mod
total. Dacă un animal sălbatic a mâncat o oaie şi el nu putea să
înlăture pericolul, trebuia s-o tundă şi să ducă proprietarului de la
ea, lâna şi câteva oase ca semn că a găsit-o sfâşiată de fiare, altfel
era obligat s-o plătească (Exod 22:12-13; Amos 3:12) 13.
Pe timpul Domnului lsus, în majoritatea cazurilor, turmele
erau comune; ele nu aparţineau unui singur proprietar, ci mai
multor oameni din sat. Apoi, la asemenea turme nu era niciodată
un singur păstor, ci cel puţin doi. Aşa se explică faptul că atunci
când Domnul Isus a zis în parabolă că păstorul a lăsat pe cele
nouăzeci şi nouă de oi pe islaz, înseamnă că el când s-a dus să
caute oaia pierdută, a încredinţat turma în grija altor păstori. Dacă
el n-ar fi lăsat-o în supravegherea altora, la întoarcere ar fi găsit
mai multe oi sfâşiate de hiene, lupi şi alte fiare 14.
Păstorii din Israel, în special cei din Iudeea, erau mari experţi
în căutarea oilor pierdute. Ei obişnuiau să meargă pe urma unei oi
pierdute kilometrii întregi şi să se caţere pe stânci cu mare curaj
până când o salvau 15.
238
Ne putem imagina, aşa cum se întâmpla adeseori în Iudeea
atunci când păstorii se întorceau seara cu turma în sat şi când
unul dintre ei lipsea, cum oamenii îi întrebau ce s-a întâmplat cu
unul dintre ei şi, cum ei răspundeau că a rămas în munţi ca să
caute o oaie pierdută! Apoi, ne mai putem imagina, cum toţi
oamenii din sat îşi îndreptau privirea spre munţi şi aşteptau să
apară acel păstor cu oaia pierdută pe umeri! Şi, în cele din urmă, ne
putem închipui cum, la sosirea acelui păstor, tot satul îi ura bun
venit şi se aduna în jurul lui ca să audă povestea oii pierdute şi
cum a găsit-o! 16.
239
Păstorul îşi caută oaia pierdută
În această parabolă a oii pierdute, Fiul lui Dumnezeu ne-a

arătat patru lucruri cu privire la dragostea Lui:
a) Primul lucru era că dragostea Lui este individuală.
Pentru dragostea individuală a Mântuitorului, nouăzeci şi nouă de
oi nu sunt de ajuns. Pentru faptul că o oaie a rămas rătăcită în
munţi, păstorul şi-a pierdut orice tihnă şi n-a mai avut linşite până
când a găsit-o şi a adus-o acasă. Oricât de mare familie ar avea un
240
părinte, nici unul dintre copiii lui nu este de prisos şi fără preţ, la
care el ar putea să renunţe. Şi, cu atât mai mult, Tatăl Ceresc, care
Îşi caută prin Cristos copiii pierduţi şi sângerează în inima Lui după
ei, nu poate fi fericit până nu-i găseşte pe toţi şi nu-i strânge la
pieptul Său de Părinte.
b) Al doilea lucru cu privire la dragostea Lui, era că ea este
activă. Păstorul nu stă pe loc ca să plângă după oaia pierdută şi el
nu aşteaptă ca ea singură să se întoarcă acasă, ci el se duce s-o
caute. Oile au intrat în proverb ca fiind animale prostuţe 17.
Aproape în toate cazurile, ele se fac vinovate de pericolul în care
ajung. Şi totuşi, păstorul nu zice niciodată despre oaia care s-a
pierdut şi s-a expus unui mare pericol: "Ea singură şi-a făcut-o şi
este vinovată că s-a pierdut. Eu nu mă duc s-o caut." Oaia poate fi
prostuţă şi vinovată, dar cu toate acestea, păstorul se va pune în
căutarea ei cu tot riscul şi cănd o găseşte, o va pune duios şi
tandru pe umăr şi o va duce acasă bucuros. Tot astfel, nici Domnul
Isus n-a stat în cer, lamentându-Se după cei păcătoşi ci, părăsind
gloria Tatălui şi făcându-Se om, a venit să caute şi să mântuiască
tot ce era pierdut. Şi El n-a ţinut cont că noi oamenii, în
nechibzuinţa şi prin păcatele noastre, am ajuns într-o stare cu mult
mai gravă decât orice oaie, totuşi Păstorul nostru Cel Mare şi Bun
n-a zis: "Aşa le trebuie", ci S-a pus în căutarea noastră cu preţul
vieţii. W. Barclay a spus că rabinii au fost de acord cu ideea că dacă
păcătosul se târăşte nenorocit acasă, Dumnezeu îl iartă şi-l
primeşte. Numai că ei nu puteau să înţeleagă că Dumnezeu nu era
mulţumit să aştepte ca oamenii să se întoarcă acasă, ci El a pornit
în Cristos, să caute şi să mântuiască tot ce era pierdut, indiferent
cât L-a costat 18.
c) Al treilea lucru cu privire la dragostea Lui era că ea este
jertfitoare. Păstorul a căutat mult oaia pierdută şi după ce a găsit-
o, a adus-o acasă pe umăr. Cu cât mai jertfitoare a fost dragostea
Fiului lui Dumnezeu! Dragostea Aceluia care a părăsit gloria
cerească şi a murit pe cruce pentru noi!
d) Şi al patrulea lucru în legătură cu dragostea Sa a fost că
ea este mare şi adâncă. Toate detaliile din parabola oii pierdute
nu sunt altceva decât nişte metafore preţioase: numerele nouăzeci
şi nouă şi o sută, pustiul, păstorul îşi duce oaia pe umeri, acasă,
prietenii şi vecinii etc. Toate aceste metafore formează frumosul
tablou cu ajutorul căruia Fiul lui Dumnezeu ne-a arătat cât de
mare şi de adâncă este dragostea Lui pe care o are faţă de cei
păcătoşi 19. Apostolul Pavel ne-a spus despre dragostea aceasta în
Efeseni 3:19, că ea este atât de mare şi adâncă încât ne "întrece
orice pricepere".
241
Şi, al treilea lucru pe care ni-l dezvăluie pasajul citat este
III. REALIZAREA SUPREMĂ LA CARE SE AJUNGE

PRIN POCĂINŢĂ
Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând: "Tot
aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur
păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni
drepţi care n-au nevoie de pocăinţă" (v.7).
Această parabolă nu este una şi aceeaşi cu aceea pe care
Domnul Isus a spus-o în Matei 18:12-14, deoarece Mântuitorul le-a
rostit în împrejurări diferite, cu scopuri diferite şi la persoane
diferite, aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat Grija
individuală (Vol.V,Stud.31). Mântuitorul a spus parabola din
Evanghelia după Matei ucenicilor, iar pe cea din textul pe care îl
studiem acum, a spus-o fariseilor şi cărturarilor. Evanghelistul
Matei L-a citat pe Domnul Isus zicând: "Ce credeţi? Dacă un om are
o sută de oi şi se rătăceşte una din ele, nu lasă el pe cele nouăzeci şi
nouă pe munţi, şi se duce să caute pe cea rătăcită? (13). Şi dacă i se
întâmplă s--o găsească, adevărat vă spun că are mai multă bucurie
de ea decât de cele nouăzeci şi nouă care nu se rătăciseră. (14). Tot
aşa, nu este voia Tatălui vostru din ceruri să piară unul măcar din
aceşti micuţi" (18: 12-14).
Pentru a înţelege această parabolă, trebuie mai întâi să
vedem: cui a adresat-o Domnul Isus şi pe cine reprezintă cele
nouăzeci şi nouă de oi şi cei nouăzeci şi nouă de drepţi? La această
întrebare s-au dat cinci răspunsuri:
Primul răspuns este că cei nouăzeci şi nouă de oameni drepţi
din versetul 7 închipuie îngerii care n-au păcătuit niciodată, iar oaia
pierdută din versetul 4 semnifică omenirea întreagă care a căzut în
păcat.
Al doilea răspuns este că cei nouăzeci şi nouă de drepţi
închipuie pe sfinţii glorificaţi care au ajuns în cer şi nu mai pot
păcătui niciodată.
Al treilea răspuns este că cei nouăzeci şi nouă de drepţi îi
simbolizează pe acei sfinţi care sunt încă în viaţă, dar care n-au
pierdut puritatea niciodată de când s-au botezat.
Al patrulea răspuns este că cei nouăzeci şi nouă de drepţi
semnifică locuitorii unor alte lumi materiale care n-au căzut în
păcat ca omul.
Şi al cincilea răspuns care s-a dat şi de a cărui autenticitate
nimeni nu se poate îndoi este că, cele nouăzeci şi nouă de oi şi cei
nouăzeci şi nouă de oameni drepţi, îi reprezintă pe farisei şi pe
cărturari, care credeau despre ei că erau sfinţi şi că nu aveau
242
nevoie de pocăinţă şi, pe toţi aceia care se aseamănă cu ei. Iar oaia
pierdută îi închipuie pe vameşi şi pe toţi păcătoşii care îşi recunosc
starea decăzută. Adevărul acesta ni-l confirmă atât contextul
textului, cât şi următoarele versete din Evanghelii: Luca 15:32;
16:15; 18:9; Matei 9:13 şi Marcu 2:17 20. Mântuitorul n-a predicat
Evanghelia pocăinţei celor ce îşi închipuiau că s-au pregătit pentru
Împărăţia lui Dumnezeu prin studiile şi faptele lor bune, ci El a
venit să cheme la pocăinţă pe vameşii şi pe alţi păcătoşi care se
“apropiau mereu de El" 21.
Unii dintre universalişti care cred că, în final, toată lumea va
fi mântuită, argumentează cu acest text că oaia pierdută este numai
una din o sută şi că, în cele din urmă şi ea a fost salvată. Numai că
argumentul lor nu stă în picioare pentru că, aşa cum am văzut că
cele nouăzeci şi nouă de oi nu reprezintă oamenii drepţi, ci pe
ipocriţi: pe cei ce se consideră singuri sfinţi. Dacă chiar am
interpreta acest text ca aceşti universalişti, atunci am pune altfel
problema: că cele nouăzeci şi nouă de oi nu înseamnă că oamenii
sunt pierduţi numai unu la sută, ci că ei nu se pocăiesc decât unu
la sută.
Ca să înţelegem cât de mare şi de direct este acest mesaj al
Domnului lsus din versetul 7 pe care ni l-a adus din cer, trebuie să
ştim mai întâi ce au spus fariseii despre vameşi şi despre toţi
păcătoşii. Ei au zis tocmai invers faţă de ceea ce a afirmat
Mântuitorul: "Este o mare bucurie în cer când un păcătos este
condamnat la moarte pe pământ şi când este şters dinaintea lui
Dumnezeu” 21.
Cărturarii şi fariseii au spus că Dumnezeu nu mai avea
nimic de zis şi de făcut pentru vameşi şi alţi păcătoşi mari, decât
să-i cheme la justiţia Sa divină şi să-i condamne, fiindcă ei au
trecut prin păcatele lor dincolo de orice hotar, ca să mai poată fi
pentru ei pocăinţă, milă şi iertare 22. Numai că Mântuitorul ne-a
arătat că Dumnezeu nu este ca oamenii. Oamenii îşi pot pierde
orice speranţă faţă de cei păcătoşi şi îi pot urî, dar Tatăl ceresc nu-i
poate urî niciodată, ci dimpotrivă, El simte în inima lui o mare
bucurie atunci când un păcătos pierdut se întoarce acasă. W.
Barclay a zis că pentru un asemenea păcătos este de o mie de ori
mai uşor să se întoarcă înapoi la Dumnezeu decât la o biserică de
creştini cu suflet negru, iar la iudaism, cu atât mai imposibil 23.
Spre deosebire de învăţătura cărturarilor şi a fariseilor, Evanghelia
lui Cristos este vestea cea mai bună pentru cei păcătoşi, care îi
cheamă la iertare şi la braţele lui Dumnezeu de Tată. Mântuitorul
ne-a învăţat despre paternitatea universală a lui Dumnezeu, că şi
vameşii şi toţi păcătoşii sunt copiii Lui; şi că ei, deşi sunt rătăciţi şi
243
pierduţi, totuşi Îi sunt dragi. Acesta a fost motivul pentru care
Cristos a vrut să cuprindă în Turma Lui pe toţi evreii, toate
naţiunile pământului şi pe toţi păcătoşii şi, să-i conducă spre Casa
Tatălui Său ceresc! 24.
Comentatorul J.C. Ryle zice că cuvintele "Eu vă spun”, cu
care începe versetul 7 "Tot aşa vă spun că va fi mai multă bucurie în
cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci
şi nouă de oameni drepţi care n-au nevoie de pocăinţă”, ne arată că
dumnezeiescul nostru Învăţător a terminat parabola oii pierdute şi
limbajul ei, şi că ne-a prezentat pe fondul ei un mare adevăr ceresc
într-un alt limbaj 25.
Unii cred că Domnul Isus a avut în minte aici, marele
moment când El îi va prezenta pe cei mântuiţi la judecata finală
înaintea Tatălui şi înaintea tuturor îngerilor cu o mare bucurie. Iar
J.C. Ryle, cât şi alţi comentatori, susţin cu tărie că atunci când
Mântuitorul ne-a vorbit despre marea bucurie pe care o are
Dumnezeu în cer atunci când se pocăieşte un păcătos, a avut în
vedere întreaga perioadă a harului, de la prima la a doua venire a
Mântuitorului, în care oamenii se pocăiesc 26.
Comentatorul A. Ederseim a spus că această parabolă
cuprinde trei părţi majore: a) pierderea oii; b) atitudinea şi acţiunea
Păstorului: căutarea, găsirea, purtarea pe umăr şi bucuria acestuia;
c) şi simpatia tuturor prietenilor adevăraţi ai păstorului care au
consimţit cu el. Toate acestea nu sunt altceva decât o emblemă a
lucrurilor cereşti. Cerul are o atitudine diferită faţă de cea a
fariseilor. În cer este mai multă bucurie pentru un singur păcătos
care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni drepţi
care nu au nevoie de pocăinţă. Ce contrast mare există între
învăţătura Mântuitorului şi cea a fariseilor! La pocăinţa unui
păcătos întreg cerul se bucură, iar fariseii cârtesc şi murmură 27.
Minţile noastre sunt prea mici şi limitate ca să înţeleagă
bucuria infinită a cerului, atunci când un păcătos se pocăieşte şi
când Dumnezeu îl primeşte. Numai Marele şi Bunul Păstor a
cunoscut bucuria aceasta, de aceea S-a pus în căutarea oilor
pierdute, cu preţul vieţii şi, atunci când le găsea şi le ducea pe
umeri acasă, simţea o bucurie mai mare chiar şi decât o aveau toţi
îngerii la un loc 28. Comentatorii: G.W.H. Lampe, A. Edersheim şi
L.E. Porter, au spus că pocăinţa păcătoşilor este un dar al dragostei
lui Dumnezeu în urma găsirii lor 29.
În acest verset găsim un paradox dublu, care este cel mai
ciudat şi curios dintre toate paradoxurile existente că numai
păcătoşii, indiferent dacă se consideră drepţi ca fariseii şi
cărturarii, sau se recunosc că sunt păcătoşi, îşi bat joc de
244
păcătoşii care se pocăiesc; în timp ce toate fiinţele din cer care
sunt cu adevărat sfinte, se bucură 30. Acest contrast ne arată că cei
ce nu sunt în concordanţă cu cerul şi cu toate fiinţele din el, se
aseamănă cu o altă lume care este opusă celei cereşti, de aceea ei
simt şi văd toate lucrurile altfel de cum ni le-a prezentat
Mântuitorul care a venit din cer.
Marea întrebare care se ridică din această parabolă a
Mântuitorului este: noi ne-am pocăit? Aceasta este problema cea
mai importantă pe care trebuie s-o rezolvăm. La ce ne-ar folosi să
cunoaştem dragostea lui Cristos şi darul Lui, care este pocăinţa,
dacă nu acceptăm acest dar şi nu ne folosim de el? Să nu uităm că
bucuria este în cer numai pentru cei ce se pocăiesc, dar nu şi
pentru cei ce se consideră singuri că sunt drepţi şi buni şi cred că ei
n-au nevoie de pocăinţă.

Diamandi, S., Activitatea şi învăţătura, Vol. II, p. 295.
3. Op. cit.
6. Ryle, J.C., Luke, Vol. II, p. 174, 178.
9. Op. cit.
10. Op. cit. p. 174.
12. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 203;
14. Op. cit.
15. Op. cit.
16. Op. cit. p. 203-204;
18. Op. cit.;
19. Op. cit. p. 178-179.
20. Op. cit. p. 179.
22. Siphre, ed. Friedman, p. 37 a;
245
25. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 650-651;
27. Op. cit.
30. Lampe, G.W.H., Luke, p. 836;
246
23. PILDA DRAHMEI PIERDUTE
Luca 15 : 8 - 10
8. Sau care femeie, dacă are zece drahme de argint şi pierde

una dintre ele nu aprinde o lumină, nu rnătură casa şi nu caută cu
atenţie până când o găseşte?
9. După ce a găsit-o, cheamă pe prietenele şi vecinele ei şi le
zice: «Bucuraţi-vă împreună cu mine căci am găsit drahma pe care o
pierdusem.»
10. Tot aşa, vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui
Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte.”
A doua perlă care se găseşte în capitolul 15 din Evanghelia
după Luca şi care contribuie şi ea într-o mare măsură ca acest
capitol să se numească Evanghelia Evangheliilor, întreaga sumă
şi esenţă a tuturor veştilor bune, adusă de Fiul lui Dumnezeu este
pilda drahmei pierdute.
În acest text intitulat Pilda drahmei pierdute, ne vom
ocupa de trei lucruri: identificarea drahmei, căutarea acesteia şi
bucuria în urma găsirii ei.
I. IDENTIFICAREA DRAHMEI
Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Sau
care femeie, dacă are zece drahme de argint …” (v.8).
Se ştie că moneda pe care a pierdut-o această femeie din
pasajul citat era drahma, pentru că aşa scrie în textul grecesc.
Drahma era o monedă grecească de argint, ea echivala cu dinarul
roman. Atât drahma, cât şi dinarul, erau câştigul maxim pe o zi de
muncă a unui muncitor care lucra în agricultură. Lucrul acesta îl
găsim şi în pilda lucrătorilor viei unde se află scris: “S-a înţeles cu
247
lucrătorii cu câte un dinar pe zi" (Matei 20:2). Ziua de lucru era
socotită atunci de 12 ore, de la şase dimineaţa la şase seara 1.
În traducerea rusească a Bibliei scrie în pasajul citat ca în
textul grecesc drahma. În traducerea sârbească este redat cuvântul
dinar. Versiunea englezească a lui James Moffatt a tradus această
monedă în şiling. Iar versiunile: Biblia Englezească Nouă (The
New English Bible), Versiunea Autorizată (Autorised King James
Version), Versiunea Internaţională Nouă (New International
Version), Versiunea Standardul Revizuit (Revised Standard
Version) şi Standardul American Nou (New American Standard),
au tradus cuvântul "drahma” prin sintagma moneda de argint.
W. Barclay şi L.E. Porter ne arată că unii comentatori ca T.W.
Manson, cred că Domnul Isus S-a referit în parabolă la o drahmă
propriu-zisă care se afla în circulaţia valutară 2. Iar alţi comentatori
ca J. Jeremias, D.B.J. Campbell, W. Barclay, L.E. Porter etc, susţin
că Mântuitorul n-a avut în vedere o drahmă care era în circulaţie
valutară, ci o drahmă ca o monedă de argint pe care o purta femeia
din parabolă ca pe o podoabă simbolică. În Israel, semnul unei
femei căsătorite era o învelitoare pusă pe cap care se lega în jurul
gâtului cu un lănţişor de argint, având pe el înserate zece drahme
de argint. Acest lănţişor, cu cele zece monede, făcea parte din
zestrea ei pe care, fie că ea l-a cumpărat cu banii economisiţi de ea,
fie că l-a primit de la părinţi ca dotă. Lănţişorul acesta era simbolic.
El trebuia să aibă zece monede, simbolul totalităţii, al
completitudinii şi al împlinirii, şi niciodată nu putea să fie cu o
monedă în plus sau în minus. Învelitorea aceasta cu lănţişorul şi
monedele ei echivala cu verighetele din zilele noastre pe care le pun
tinerii căsătoriţi pe degete în ziua nunţii. Femeile nu puteau să
înstrăineze niciodată această învelitoare cu lănţişorul şi monedele
ei. După lege, nimeni nu avea voie să le ia această învelitoare cu
sculele ei în schimbul unei datorii. Pierderea unei drahme de pe
lănţişorul acestei învelitori simbolice era privită ca o mare tragedie,
nu atât de mult din punct de vedere valoric, cât simbolic 3. Noi
credem că o asemenea monedă de pe lănţişorul învelitorii a pierdut-
o această femeie din parabolă, de aceea ea a căutat-o în modul cel
mai asiduu şi cu cea mai mare disperare până când a găsit-o.
Al doilea lucru de care ne vom ocupa din acest text este
II. CĂUTAREA DRAHMEI

Şi parabola drahmei pierdute, Mântuitorul a început-o
printr-o întrebare directă adresată cărturarilor şi fariseilor, zicând:
“Sau care femeie, dacă are zece drahme de argint şi pierde una
dintre ele nu aprinde o lumină, nu mătură casa şi nu caută cu atenţie
248
până când o găseşte?” (v.8), aşa cum a început şi parabola oii
pierdute, întrebând pe aceiaşi conducători religioşi: “Care om
dintre voi, dacă are o sută de oi şi pierde una din ele, nu lasă pe
celelalte nouăzeci şi nouă pe islaz, şi se duce după cea pierdută,
până când o găseşte?" (Luca 15:3).
Cât de simplu a ilustrat Domnul Isus adevărul prin nişte
parabole pe care le-a luat din viaţa de toate zilele! Pierderea banilor,
a animalelor şi chiar a copiilor, sunt nişte lucruri care se întâmplă
frecvent în viaţa oamenilor. Prin pierderea unei monede, a unei oi şi
a unui fiu, Mântuitorul ne-a dezvăluit adevărul dragostei şi al grijii
Sale faţă de cei păcătoşi. Dacă Dascălul Ceresc nu ne-ar fi prezentat
adevărul dragostei şi al grijii Sale faţă de cei pierduţi în nişte
tablouri vii, acest adevăr n-ar fi devenit şi n-ar fi rămas o realitate
universală şi nemuritoare. Când am tratat studiul intitulat Pildele
Dascălului Ceresc (Vol.IV,Stud.27), am văzut că Mântuitorul a
folosit pildele ca să facă adevărul concret. Prea puţini oameni pot
înţelege idei abstracte, pentru că cei mai mulţi gândesc în tablouri.
Parabola face adevărul concret, îl prezintă într-un tablou, ca toţi să-
l vadă şi să-l poată pricepe. Adeseori nu putem descrie nici măcar
realităţile lumii materiale prin idei abstracte şi, cu atât mai puţin,
pe cele cereşţi. Spre exemplu: Poţi să tot descri unui nevăzător din
naştere un apus frumos de soare, el nu-şi va putea imagina
splendoarea lui niciodată. Dar, dacă îl arăţi unui văzător, zicându-i:
"Uite, ce apus minunat de soare!” Nu trebuie să-i faci nici o
explicaţie abstractă şi el va rămâne fermecat de frumuseţea lui. Noi
întotdeauna am admirat pildele Mântuitarului, dar când ne
amintim că ele nu erau compuse, fasonate şi memorizate în liniştea
unui studiu, ci au fost concepute pe moment, minunăţiile lor ne
apar cu atât mai mari.
Unii comentatori alegorizează aceste trei parabole, ca şi
multe altele. Pe timpul Domnului Isus argintul şi aurul aveau
acelaşi preţ. Astfel, aceşti comentatori au spus că "moneda de argint
pierdută”, cu imaginea împăratului imprimată pe ea, îi reprezintă
pe cei păcătoşi, pentru că ei încă poartă chipul lui Dumnezeu
după care au fost creaţi, încă Îi aparţin şi încă au mare valoare
înaintea Lui, de aceea Dumnezeu S-a pus prin Fiul Său în căutarea
lor. Alegorizarea monedei de argint şi identificarea ei cu oamenii
păcătoşi a ocupat un spaţiu mare în lucrarea intitulată Istorisirea
şi Misterul Noului Testament a lui Ness 4. Iar alţi comentatori,
alegorizând "femeia” care şi-a pierdut moneda, au spus că ea Îl
preîchipuie pe Duhul Sfânt care îi caută pe cei pierduţi cu Lampa
Cuvântului lui Dumnezeu 5.
249
Tot atunci când am abordat studiul intitulat Pildele
Dascălului Ceresc, pe care l-am amintit mai înainte, am văzut că
alegoriile sunt foarte greu de înţeles, pentru că fiecare detaliu al lor
este câte o metaforă separată care are însemnătate simbolică şi că
ele trebuie studiate pe îndelete şi într-un timp mai îndelungat,
propoziţie cu propoziţie şi ciar cuvânt cu cuvânt, cu ajutorul a tot
felul de comentarii 6. Datorită acestui fapt, alegoriile nu se rostesc
niciodată în public pe cale orală, ci întotdeauna se scriu pentru a fi
citite; pe când, pildele care tratează o singură idee, în care sunt
concentrate toate părţile secundare şi care formează scenariul
tabloului, se înţeleg foarte uşor şi repede. Acesta era motivul pentru
care ele se rosteau întotdeauna pe cale orală! Pentru a pătrunde în
adevărata însemnătate a pildelor Domnului Isus, trebuie să le
studiem cu mintea unui ascultător şi nicidecum cu a unui cititor,
punându-ne întrebarea: ce idee a izbit urechea ascultătorilor Fiului
lui Dumnezeu? Ascultătorilor Mântuitorului nu le-a putut trece prin
minte ca, mai întâi să alegorizeze moneda după chipul împăratulul
gravat pe ea şi, apoi să facă legătura cu crearea omului după chipul
şi asemănarea lui Dumnezeu. Nici chiar experţilor Legii şi farlseilor
nu le-a putut trece prin cap aşa ceva şi, cu atât mai puţin,
oamenilor de rând. Oare era cineva dintre ascultătorii acestei pilde
care a înţeles că femeia Îl reprezintă pe Duhul Sfânt şi candela
Cuvântul lui Dumnezeu? Nimeni. Nu că aceste explicaţii n-ar fi
bune şi n-ar conţine un adevăr oarecare, dar ele sunt ideile noastre
care n-au nimic comun cu ceea ce a spus Mântuitorul în această
pildă. Dacă Domnul lsus ar fi alegorizat pildele şi nu le-ar fi înţeles
nimeni dintre ascultătorii Lui, aceasta ar fi însemnat că El ar fl
vorbit în vânt şi că toată învăţătura Lui ar fi fost zadarnică. Este
adevărat că şi detaliile parabolei drahmei pierdute, ca şi detaliile
parabolei oii pierdute sunt figurative, şi simbolice, dar ele n-au o
însemnătate separată, ci fac parte din detaliile tabloului şi ne ajută
să înţelegem tabloul mai uşor. Astfel, toate aceste detalii figurative:
femeia, numărul a zece drahme, aprinderea candelei, măturarea
casei, prietenele şi vecinele femeii etc, ne ajută să înţelegem mai
uşor şi mai clar marele adevăr al dragostei şi al grijii Mântuitorului
faţă de cei păcătoşi şi plăcerea Lui de a-i mântui 7.
Aceste trei parabole din capitolul 15 a Evangheliei după Luca
au mare legătură între ele. Marele lor obiect este unul şi acelaşi:
dragostea şi mila lui Cristos faţă de cei păcătoşi, dar sub trei
aspecte diferite: În prima pildă, comentatorii A.J. BengeI, W.
Barclay şi D.B.J. Campbell susţin că oaia pierdută reprezintă
stupiditatea păcătoşilor, deoarece oile sunt considerate ca fiind
cele mai prostuţe animale şi fiindcă această oaie s-a pierdut din
250
prostia ei. Mulţi pot scăpa de păcat dacă chibzuiesc şi se gândesc la
timp. În a doua pildă, A.J. Bengel spune că moneda pierdută
închipuie ignoranţa totală a păcătoşilor. Iar W. Barclay, D.B.J.
Campbell şi J.C. Ryle susţin tocmai invers că ea nu s-a pierdut din
vina ei, ci din vina altuia. Tot astfel şi mulţi oameni păcătuiesc din
vina altora, dar pentru aceasta Dumnezeu nu-i consideră
nevinovaţi. Şi, în a treia pildă tot A.J. Bengel şi W. Barclay cred că
fiul pierdut simbolizează îndrăzneala şi răzvrătirea păcătoşilor
8. Comentatorul A. Edersheim a zis că Domnul Isus a accentuat în
pilda oii pierdute asupra pierderii şi a căutării grele şi jertfitoare; în

pilda drahmei pierdute, Mântuitorul a accentuat asupra căutării şi
a scos în evidenţă că drahma s-a pierdut datorită circumstanţelor
mediului; şi în pilda fiului pierdut, Fiui lui Dumnezeu a accentuat
asupra dragostei infinite şi de neîncetat a Tatălui Ceresc şi a
scos în evidenţă restaurarea celor pierduţi 9. Iar, comentatorul J.C.
Ryle a menţionat în continuare că există încă un fel de Iegătură
între aceste trei parabole: că în prima parabolă, oaia pierdută este
una dintr-o sută; în a doua parabolă, drahma pierdută este una din
zece; şi în a treia parabolă, fiul pierdut este unul din doi 10. Toate
aceste trei pilde au unul şi acelaşi lucru comun: dragostea lui
Cristos care merge după oaia pierdută, caută moneda pierdată şi
aleargă în întâmpinarea fiului pierdut 11.
În Israel, casele oamenilor săraci erau foarte întunecoase,
deoarece n-au fost luminate decât de un singur gemuleţ rotund cu
diametrul de 45-50 cm 12.
N-a fost greu să pierzi o monedă într-o casă de la ţară din
Israel, fiindcă podeaua era făcută din pământ bătut şi amestecat cu
trestie uscată şi papură. Dar, în schimb, a fost cel mai greu lucru
să găseşti o monedă pierdută pe o asemenea podea. Aceasta era ca
şi când ai căuta un ac într-o claie cu fân 13. Mântuitorul ne spune
că femeia "a aprins candela şi a măturat casa”, ceea ce înseamnă că
ea a trecut prin mâini şi la lumina candelei puţin câte puţin toată
podeaua şi a scos-o afară. Ea a căutat moneda şi după sclipirea şi
sunetul ei, în caz că era în molozul de stuf şi pământ din mâini şi-i
cădea jos 14. Această femeie a întors toată casa pe dos şi nu s-a
lăsat până când a găsit drahma pierdută 15.
T.W. Manson, cât şi alţi comentatori care, opinând, că ea se
afla pe timpul Domnului Isus în circulaţia valutară, spun că cele
zece drahme pe care le poseda această femeie sugerează sărăcia ei.
Poate că ea a economisit această sumă într-un timp mai îndelungat,
pentru că atunci erau mulţi săraci care de abia îşi duceau viaţa de
azi pe mâine şi adeseori n-aveau ce mânca. După această opinie,
femeia a căutat moneda pierdută cu multă ardoare şi perseverenţă,
251
pentru că ea nu avea în familie decât aceste zece drahme şi fiindcă
pentru ea această drahmă pierdută însemna mult 16.
Iar J. Jeremias, cât şi alţi comentatori care susţin că
Mântuitorul când a spus pilda drahmei pierdute, referindu-Se la o
monedă de argint pe care o purta această femeie pe lănţişorul
învelitorii ei, zic că ea a privit pierderea acestei drahme ca o mare
tragedie, mai mult din punct de vedere simbolic decât valoric,
fiindcă moneda aceasta care făcea parte din cele zece drahme de pe
lănţişorul învelitorii, însemna pentru ea mai mult decât ceea ce este
astăzi verigheta pentru omul căsătorit. Comentatorul amintit, cât şi
alţi interpreţi, spun că acesta este adevăratul motiv pentru care
această femeie a căutat drahma pierdută în modul cel mai asiduu
şi cu cel mai mare interes în molozul de trestii, papură şi pământ,
până când a găsit-o 17. Noi luăm această explicaţie ca fiind
autentică, pentru că o considerăm că este mai verosimilă decât
prima, în care femeia ar fi putut să câştige cu mult mai uşor o altă
drahmă, dacă ar fi lucrat la cineva, decât s-o caute pe cea pierdută
în molozul duşumelei de trestii, papură şi pământ, să scoată toată
duşumeaua afară din casă şi s-o înlocuiască cu alta.
Şi, al treilea lucru de care ne vom ocupa din acest text este
III. BUCURIA ÎN URMA GĂSIRII DRAHMEI PIERDUTE

Şi pilda aceasta, ca şi cea precedentă, se termină cu o mare
bucurie. Femeia după ce a găsit drahma pierdută, a chemat toate
prietenele şi vecinele ei ca să-şi exprime bucuria înaintea lor şi să
jubileze împreună cu ele. Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul
Isus spunând: "După ce a găsit-o, cheamă pe prietenele şi vecinele ei,
şi zice: «Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci am găsit drahma pe care
o pierdusem»" (v.9). Femeia a manifestat o bucurie extraordinară şi
ieşită din comun, pentru faptul că drahma pe care o pierduse şi o
regăsise, i-a adus mai multă bucurie şi satisfacţie decât cele nouă
pe care le avea.
În final, şi în parabola aceasta, ca şi în cea a oii pierdute,
Mântuitorul a declarat cu acelaşi ton solemn şi profund, zicând:
"Tot aşa, vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu
pentru un singur păcătos care se pocăieşte'' (v.10), pentru că bucuria
aceasta a femeii cu prietenele şi vecinele ei nu este altceva decât o
mică imagine a lucrurilor cereşti: că în cer este mai multă bucurie
pentru un singur păcătos care se pocăieşte decât pentru nouăzeci şi
nouă de oameni care se consideră drepţi şi cred că n-au nevoie de
pocăinţă. Am văzut că în prima pildă a oii pierdute, Mântuitorul, de
asemenea a spus: “Tot aşa vă spun că va fi multă bucurie în cer
pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi
252
nouă de oameni drepţi care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15:7).
Aceste cuvinte admirabile, pe care Fiul lui Dumnezeu le-a repetat,
ne arată două lucruri: atât valoarea, căt şi siguranţa acestui adevăr,
ca nimeni să nu se poată îndoi 18.
Mântuitorul ne învaţă că dacă o femeie săracă se bucură
când îşi găseşte o drahmă pierdută şi jubilează cu prietenele şi
vecinele ei care consimt cu ea; şi, în special, când această monedă
de argint face parte din cele zece drahme de pe lănţişorul de argint
al învelitorii ei, atunci, cu atât mai mult, Dumnezeu Se bucură cu
toţi îngerii din cer când Îşi găseşte un fiu pierdut! 19 Fiul lui
Dumnezeu concluzionează că, dacă femeia care şi-a găsit drahma
avea o bucurie atât de mare, încât simţea nevoia să şi-o exprime şi
s-o manifeste înaintea prietenelor şi a vecinelor ei, atunci, cu cât
mai mult Se bucură Tatăl Ceresc când un fiu pierdut se pocăieşte şi
se întoarce acasă; şi cu atât mai mult El jubilează la această găsire
a fiului pierdut cu toţi îngerii din cer! De aici vedem că tot cerul este
interesat în ce priveşte pocăinţa şi mântuirea celor păcătoşi, şi că
fiecare înger ne celebrează întoarcerea la Părintele Etern cu cea mai
mare bucurie 20.
Nici un cărturar n-a putut visa sau bănui măcar că
Dumnezeu iubeşte atât de mult pe păcătoşi. Unul dintre cei mai
mari învăţători ai poporului evreu a afirmat că, lucrul acesta pe
care Domnul Isus ne-a învăţat despre Dumnezeu în aceste trei
pilde: că El iubeşte pe păcătoşi, că îi caută şi că jubilează la
întoarcerea lor cu cerul întreg, era absolut nou. Rabinii au fost de
acord că, dacă un păcătos se întorce acasă la Dumnezeu târându-se
şi se prăbuşeşte înaintea Lui pe genunchi, implorându-I mila şi
graţia, Dumnezeu îl primeşte. Dar, aceşti învăţători ai lui Israel, n-
au putut să conceapă niciodată că Dumnezeu S-a pus în căutarea
celor păcătoşi. Faptul că Dumnezeu iubeşte pe păcătoşi, că
dragostea Lui este căutătoare şi că păcătoşii sunt chemaţi să vină la
un aşa Dumnezeu este o mare glorie. Noi vedem dragostea aceasta
căutătoare a lui Dumnezeu după cei pierduţi, în Cristos care a venit
să caute şi să mântuiască tot ce era pierdut. Mântuitorul ne-a
arătat lucrul acesta atât în aceste trei parabole, cât şi cu ocazia
pocăinţei lui Zacheu, mai marele vameşilor atunci când a zis:
"Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era
pierdut" (Luca 19:10) 21.

Manson, T.W., Sayings, p. 284;
253
3. Jeremias, J., The Parables of Jesus, p. 134;
5. McDonald, W., Comentar la Noul Testament, p. 251.
6. Ellison, H.L., Matthew, p. 1135;
Dodd, C.H., The Parable of the Kingdom, p. 18.
9. Edersheim, A., Jesus the Messiah, p. 150, 153.
11. Caird, G.B., St. Luke, p. 181.
14. Op. cit.
16. Manson, T.W., Sayings, p. 284;
Edersheim, A., Jesus the Messiah, p. 652;
Caird, G.B., St. Luke, p. 180.
254
24. DRAMA FIULUI PIERDUT (I)
Luca 15 : 11 - 32
11. El a mai zis: “Un om avea doi fii.

12. Cel mai tânăr din ei a zis tatălui său: «Tată, dă-mi partea
de avere ce mi se cuvine». Şi tatăl le-a împărţit averea.
13. Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul şi a
plecat într-o ţară îndepărtată, unde şi-a risipit averea ducând o viaţă
destrăbălată.
14. După ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara
aceea şi el a început să ducă lipsă.
15. Atunci s-a dus şi s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia,
care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii.
16. Mult ar fi dorit el să se sature cu roşcovele pe care le
mâncau porcii, dar nu i le da nimeni.
17. Şi-a venit în fire şi a zis: «Câţi argaţi ai tatălui meu au
belşug de pâine, iar eu mor de foame aici!
18. Mă voi ridica, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: „Tată,
am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta,
19. şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău; fă-mă ca pe
unul din argaţii tăi'».
20. Şi s-a ridicat şi a plecat la tatăl său. Când era încă
departe, tatăl său l-a văzut, i s-a făcut milă de el, a alergat înaintea
lui, i-a căzut pe grumaz şi l-a sărutat mult.
21. Fiul i-a zis: "Tată, am păcătuit impotriva cerului şi
împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău."
22. Dar tatăl a zis sclavilor săi: "Aduceţi repede haina cea mai
bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget şi cea mai bună
încălţăminte în picioare.
255
23. Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţ-l. Să mâncăm şi să ne
veselim;
24. căci acest fiu al meu era mort şi a înviat; era pierdut şi a
fost găsit." Şi au început să se veselească.
25. Fiul cel mai mare era la ogor. Când a venit şi s-a apropiat
de casă, a auzit muzică şi jocuri.
26. A chemat pe unul din sclavi şi a început să-l întrebe ce
este.
27. Sclavul acela i-a răspuns: "Fratele tău a venit înapoi şi
tatăl tău i-a tăiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a găsit iarăşi
sănătos şi bine."
28. El s-a umplut de mânie şi nu voia să intre în casă. Tatăl
său a ieşit afară şi l-a rugat să intre.
29. Dar el, drept răspuns, a zis tatălui său: “Iată, eu îţi slujesc
ca un sclav de atâţia ani şi niciodată nu ţi-am călcat porunca şi mie
niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei;
30. Iar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu
femeile desfrânate, i-ai tăiat viţelul cel îngrăşat."
31. "Fiule”, i-a zis tatăl, "tu întotdeauna eşti cu mine şi tot ce
am eu este al tău.
32. Dar trebuia să ne veselim şi să ne bucurăm, pentru că
acest frate al tău era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit."
Comentatorul L.E. Porter a zis că această a treia parabolă din
capitolul 15 a Evangheliei după Luca care, spre deosebire de
primele două ne vorbeşte nu despre găsirea unui animal sau a unei
valori materiaIe, ci a unui fiu încăpăţânat şi rebel, este cea mai
cunoscută şi iubită dintre toate parabolele pe care le-a spus
Mântuitorul 1.
H. Halley ne spune că aceste trei parabole: a oii pierdute, a
drahmei pierdute şi a fiului pierdut, se potrivesc cu istorisirea
femeii păcătoase din Luca 7:36-50 care a spălat picioarele
Domnului Isus cu lacrimi în casa lui Simon fariseul, şi a femeii
prinse în adulter din Ioan 8:1-l1 pe care Mântuitorul a salvat-o de la
moarte din mâinile cărturarilor şi ale fariseilor când scria în faţa lor
cu degetul pe pământ; şi că aceste trei parabole ne arată tabloul
glorios al Tatălui Ceresc şi al îngerilor care ne întâmpină când ne
întoarcem acasă 2.
S. Diamandi a declarat că parabola fiului pierdut depăşeşte
chiar şi pe cea a samariteanului milostiv, şi că ea este piatra cea
mai nestemată dintre toate parabolele pe care le-a spus Fiul lui
Dumnezeu 3.
256
W. Barclay şi J.C. Ryle au zis că dintre toate naraţunile din
lume, această parabolă este cea mai admirabilă şi cea mai
instructivă 4.
Charles Dickens, marele romancier englez a afirmat că
parabola fiului pierdut este cea mai patetică istorisire din toată
literatura lumii pe care a spus-o Mântuitorul cu un patos atât de
mare încât a emoţionat, impresionat şi înduioşat cu ea întreg
neamul omenesc de-a lungul mileniilor.
Iar F.W. Farrar a spus că această parabolă este un tablou
divin care ne prezintă dragostea de Tată a lui Dumnezeu şi care ne
arată că nimic nu poate fi mai frumos, mai dulce şi mai iubit din
toată literatura lumii ca acest tablou 5.
W. Barclay a zis că titlul adevărat al acestei parabole nu este
Pilda fiului pierdut sau Pilda fiului risipitor, ci Pilda dragostei
de Tată, pentru că nu fiul pierdut este eroul sau personajul
principal din ea, ci Dumnezeu 6.
Mulţi exegeţi sunt de părere că fiul pierdut reprezintă
neamurile care s-au înstrăinat de Dumnezeu, iar fiul mai mare îi
simbolizează pe evrei care au stat în casa Tatălui, dar numai formal,
pentru că şi inimile lor erau îndreptate spre lucruriIe din lumea
aceasta ca şi ale neamurilor 7.
Alţi comentatori spun că fiul mai mare îi reprezintă pe îngeri;
că stăpânul, de a cărui porci a îngrijit fiul risipitor este Diavolul; că
haina cea mai bună înseamnă neprihănirea oferită de către Cristos;
că inelul reprezintă siguranţa iertării; că încălţămintea simbolizează
harul de a umbla cu Dumnezeu; că viţelul cel îngrăşat semnifică
Cina Domnului etc. Este adevărat că toate aceste interpretări pe
care le susţin mulţi sunt ingenioase şi că ele exprimă mult adevăr,
numai că ele n-au nimic comun cu contextul textului. Maldonatus,
Stella şi mulţi alţii comentatori, au luptat împotriva celor ce
alegorizau parabolele Mântuitorului 8.
H. Alford a interpretat cuvântul "a ridica" din versetul 18 “Mă
voi ridica şi mă voi duce la tatăl meu", în sensul că fiul pierdut a
căzut din calitatea de "fiu" şi că el acum şi aici se consacra anticipat
din nou pentru această calitate înainte de a se întâlni cu tatăl său
şi ca acesta să-i confirme înfierea. Comentatorul amintit a luat
acest detaliu ca argument în vederea apărării botezului copiilor şi că
ei prin acest act sacru pot deveni anticipat copiii lui Dumnezeu.
Alford şi-a susţinut acest argument şi cu următorul citat din
comentariul lui R.C. Trench, în care acest arhiepiscop anglican a
afirmat: “Ce a dat fiului pierdut o bază solidă mărturisirii păcatelor
lui că dacă se va întoarce la Dumnezeu este cu neputinţă să fie
respins şi alungat, dacă nu siguranţa adoptării de fiu care se
257
primeşte prin botez?” 9. Această explicaţie este complet eronată,
pentru că în text scrie clar că atunci când tânărul din parabolă a
zis: "mă voi ridica'', nu avea în minte ridicarea lui la calitatea de fiu
din care a căzut ca, întorcându-se la tatăl, să-l implore ca să-l
primească ca pe un fiu. Lui nu i-a putut trece prin minte niciodată
o asemenea pretenţie. Tot ce se gândea el că ar putea îndrăzni să
spună tatălui său era, ca să-l primească ca argat.
D.B.J. Campbell, J.C. Ryle, A. Edersheim, cât şi mulţi alţi
comentatori şi interpreţi ne spun că Domnul Isus atunci când a
rostit parabola aceasta, a avut în minte misiunea Lui printre vameşi
şi alţi păcătoşi pe care dorea să-i câştige pentru Împărăţia lui
Dumnezeu, aşa cum am văzut în penultimul studiu. Fiul pierdut îi
reprezintă pe toţi oamenii care sunt cunoscuţi de semenii lor ca
mari păcătoşi. lar fiul mai mare îi simbolizează pe acei păcătoşi care
îşi ascund starea lor rea printr-o slujire lui Dumnezeu aparentă şi
falsă, şi se consideră singuri drepţi, aşa cum făceau fariseii şi
experţii Legii care murmurau. Amândouă aceste feluri de păcătoşi
sunt copiii lui Dumnezeu, dar numai după creaţie, nu şi după
răscumpărare; de aceea ei toţi sunt pierduţi, în afară de cazul în
care se pocăiesc şi se întorc la Dumnezeu 10.
Mântuitorul ne-a redat Drama fiului pierdut în şapte acte,
pe care o vom trata în două studii pe aceeaşi temă Drama fiului
pierdut. În primul studiu vom prezenta trei acte: părăsirea casei
tatălui, afundarea în mizerie şi trezirea la realitate. Iar în al doilea
studiu vom prezenta alte patru acte.
Să luăm mai întâi actul
I. PĂRĂSIRII CASEI TATĂLUI

Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Un
om avea doi fii. (12). Cel mai tânăr din ei a zis tatălui său: «Tată, dă-
mi partea de avere ce mi se cuvine». Şi tatăl le-a împărţit averea (13).
Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul şi a plecat într-o
ţară îndepărtată, unde şi-a risipit averea ducând o viaţă
destrăbălată” (v.11-l3)
Dascălul Ceresc ne-a arătat în aceste trei versete portretul
minţii şi al inimii noastre, aşa cum noi cu toţii ne naştem: cu
înclinaţia spre mândrie, egoism, lăcomie, pofte trupeşti, plăceri
lumeşti şi o îndepărtare tot mai mare de Dumnezeu. Să nu uităm că
portretul real al minţii şi al inimii noastre, Mântuitorul ni l-a
prezentat în această dramă a fiului pierdut! 11. Dumnezeu ne-a spus
prin Prorocul Isaia că ''noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi
vedea de drumul lui...." (53:6).
258
Domnul lsus a spus în parabolă, că un tată avea doi fii şi că
acest tată, care era bogat şi generos, avea sclavi şi argaţi pentru că
poseda multă avere. Într-o zi, fiul mai tânăr, plictisit de viaţa pe
care o ducea acasă, sătul de disciplina părintească şi dornic să fie
liber pentru aventuri, şi-a pus în gând să plece în lume. Cu această
hotărâre în inimă, el se prezintă înaintea tatălui ca să-i dea partea
lui de moştenire 12. Evanghelistul Luca l-a citat pe acest tânăr
spunând tatălui său: “Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine”
(v.12).
Această cerere era dură din partea fiului mai tânăr, de a-şi
solicita partea de avere, pe când era încă în putere tatăl său. A.
Edersheim, marele teolog evreu din Viena, care a studiat în
Edinburg şi în Berlin teologia protestantă, cât şi un alt teolog de
talie mondială cu numele Parkhurst, au spus că după lege, fiul mai
tânăr nu avea dreptul să pretindă de la tatăl său aşa ceva. Pe când
un tată, putea să dea fiului mai tânăr partea lui, dar nu şi fiului
mai mare, ca astfel el să rămână fără avere în timpul vieţii 13.
Comentatorii W. Barclay, J. Jeremias şi T.W. Manson, ne
spun că tatăl i-a împlinit dorinţa; chiar s-a bucurat să i-o
îndeplinească, pentru că ştia că avea nevoie să înveţe mult şi că
şcoala aceasta grea a vieţii i se potrivea; şi fiindcă tatăl ştia şi că va
avea fericirea să-l vadă întorcându-se acasă şi restaurându-l din
nou în calitatea sa de fiu 14.
Fiul mai tânăr nu ştia nimic de acele lucruri din care urma
să înveţe mult. EI, fiind orb din punct de vedere spirituaI, nu ştia că
ochii lui trebuiau să i se deschidă. Cea mai rea orbire din lume este
aceea, când nu ne vedem cum suntem. Ferice de cel ce este eliberat
din împărăţia întunericului şi reuşeşte să se cunoască aşa cum este
în realitate! 15.
Comentatorii J. Jeremias şi T.W. Manson ne informează că în
cazul în care un tată a dat fiului mai tânăr partea lui de avere în
timp ce el se afla încă în putere, de atunci restul averii trecea legal
în posesia fiului mai mare, deşi ea se considera că era şi a tatălui
cât trăia 16. Fiului mai tânăr îi revenea o treime, iar fiului mai mare,
ca întâi născut, îi parveneau două treimi (Deut.21:17) 17. TatăI nu
s-a necăjit atât de mult că i se va distruge averea pe care o
agonisise cu multă trudă şi sudoare, cât l-a durut pierderea fiului
18.
Domnul Isus ne spune că fiul mai tânăr după ce şi-a primit

partea de avere şi a transformat-o în bani, s-a grăbit să plece din
casa tatălui. Evanghelistul Luca L-a citat pe Mântuitorul relatând în
parabolă: “Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul şi a
plecat într-o ţară îndepărtată, unde şi-a risipit averea ducând o viaţă
259
destrăbălată” (v.13). Fără nici un regret, el a vândut pământul unde
a văzut lumina zilei şi şi-a petrecut copilăria. Iar cu banii primiţi, el
a plecat departe ca să guste, în temperamentul lui pătimaş, toate
plăcerile pe care i le-a putut oferi viaţa. Si aşa cum el risipea banii
cu mâna largă şi fără să ţină cont de ei, s-a trezit într-o bună zi că
şi-a cheltuit toată averea, despre care el credea că nu se va termina
niciodată. Acest tânăr avea o avere mare pe care a risipit-o în
întregime în extravaganţă, petreceri şi destrăbălări, de aceea a
rămas cunoscut sub denumirea de fiul risipitor! 19.
Al doilea act al dramei fiului pierdut este
II. AFUNDAREA ÎN MIZERIE

Evanghelistul Luca l-a citat pe Domnul Isus spunând: “După
ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea şi el a început
să ducă lipsă (15). Atunci s-a dus şi s-a lipit de unul din locuitorii ţării
acelea, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii (16). Mult ar
fi dorit el să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nu i
le da nimeni” (v.14-l6).
Tânărul din parabolă şi-a împlinit dorinţa, el a ajuns în acea
ţară îndepărtată în care şi-a dat frâu liber tuturor plăcerilor
păcătoase, unde ochii tatălui nu-l mai vedeau ce făcea şi unde
urechile lui nu-l mai auzeau ce zicea. Numai că aici scena se
schimbă din plăcerile păcatului în mizerie şi dezastru, pentru că
păcatul este un stăpân dur şi fără milă. A. Edersheim, marele teolog
evreu din secolul trecut, a spus că lipsurile şi mizeria sunt mai mult
consecinţa păcatului şi actele providenţiale ale lui Dumnezeu decât
pedeapsa Celui Preaînalt 20. Iar comentatorul J.C. Ryle a zis că
omul descoperă cât este de grea calea păcatului numai atunci când
trece prin experienţa amară a acestei căi 21.
Aici în această ţară îndepărtată, fiului risipitor i s-au
terminat banii şi el a început să ducă lipsă. Şi tot aici, răul a
început să i se amplifice din ce în ce tot mai mult. Tocmai acum
când i s-au terminat banii, a venit şi o foamete mare. Evanghelistul
Luca L-a citat pe Domnul lsus spunând: “După ce a cheltuit totul, a
venit o foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă”
(v.14).
În zadar el încerca să se consoleze, dar nu reuşea, pentru că
răul şi mizeria creşteau. Tot ce mai putea să facă era, să se lipească
de un proprietar de animale, ca să-i îngrijească porcii. Evanghelistul
Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând mai departe în parabolă:
“Atunci s-a dus şi s-a lipit de unul din locuitorii ţării acelea, care l-a
trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii” (v.15).
260
Să ne aducem aminte că
Domnul lsus atunci când a rostit
această parabolă Se afla în misiunea
din Pereea, care a durat o lună şi că în
această regiune locuiau evreii şi arabii
şi mai puţini greci. Astfel, printre
ascultătorii Mântuitorului erau şi
mulţi evrei, dar chiar şi arabii şi grecii
din această regiune cunoşteau bine
concepţia evreilor în legătură cu
porcii, şi anume: că după legea lui
Moise, ei erau animale necurate şi că
evreilor li s-a poruncit să nu aibă nici
un contact cu ei ca să nu se spurce.
Comentatorii A. Edersheim, W.
Barclay, J.C. Ryle, L.E. Porter, D.E.J.
Campbell şi alţii, ne spun că orice
lucrare pe care o presta un evreu la
un păgân, se considera păcat; şi cu
atât mai mult, îngrijirea porcilor era
Roşcovii, frunzele şi păstăile lor privită de poporul evreu ca cea mai
păcătoasă şi degradantă ocupaţie.
Nimic nu era mai înjositor şi mai degradant pentru un evreu ca
păzirea şi hrănirea porcilor, mai ales pentru un tânăr dintr-o familie
de seamă, cum era fiul risipitor. Ocupaţia aceasta pentru un evreu
era interzisă de lege şi pusă sub blestem. În Talmud scrie:
"Blestemat să fie omul care hrăneşte şi păzeşte porcii” 22.
În această ţară îndepărtată, tânărul bogat şi arogant de altă
dată, nu numai că a ajuns la o
sărăcie lucie şi la o ruşine teribilă,
dar s-a văzut că prin înfometare,
era la un pas de prăbuşirea şi
ruinarea totală. Evanghelistul Luca
l-a citat pe Domnul Isus spunând:
“Mult ar fi dorit el să se sature cu
roşcovele pe care le mâncau porcii,
dar nu i le da nimeni” (v.16).
Ramură de roşcovi
261
Roşcove
Fiul pierdut a ajuns la o înfometare atât de mare, încât a
invidiat chiar şi porcii, pentru că ei aveau ce mânca, pe când el era
un muritor de foame. El a ajuns la o înfometare atât de mare în
acea criză cumplită de alimente, încât nu putea să aibă o altă
dorinţă mai mare decât aceea, de a se sătura măcar o singură dată
cu roşcovele porcilor, "dar nu i le da nimeni". În acea secetă teribilă,
stăpânul fiului risipitor, ţinea mai mult la porci, ca să nu-i moară
porcii de foame, decât la el – un argat, care în faţa stăpânului n-
avea nici un preţ 23.
Dicţionarul
Biblic de
Westminster al lui
J.D. Davis şi
Dicţionarul
explicativ al limbii
române explică astfel
roşcovele: că erau
păstăi din arborii
roşcovi care fac parte
din familia
leguminoaselor,
originar din Arabia şi
cultivaţi în regiunea
mediteraneană.
Roşcovii sunt frumoşi
şi întotdeauna verzi.
Ei ating 10 m
înălţime, sunt fără Roşcove
262
spini şi frumzele lor se aseamănă cu ale frasinului, compuse din
foliole eliptice bogate. Păstăile lor sunt abundente, lungi, dulci şi
durează mai mult timp. Când sunt verzi se întrebuintează pentru
vite şi porci, iar în timp de foamete le consumă şi oamenii. Din
boabele păstăilor se face sirop 24.
Comentatorii A. Edersheim şi Wetstein ne relatează potrivit
Mişnei şi Talmudului că în Israel, roşcovele erau considerate ca
hrana animalelor, săracilor şi asceţilor 25. Iar comentatorii H.L
Strack, F. Billerbeck şi J.N. Geldenhuys, ne informează că unii au
numit aceste păstăi de fasoale sălbatică Pâinea Sfântului Ioan,
crezând că şi Ioan Botezătorul a mâncat roşcove în Pustia Iudeii. Şi
tot aceşti comentatori au zis că această expresie Pâinea Sfântului
Ioan era sinonimă cu sărăcia şi lipsa cea mai amară 26.
Şi, al treilea act al dramei fiului pierdut din acest studiu este
III. TREZIREA LA REALITATE

Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând în
parabolă: "Şi-a venit în fire şi a zis: «Câţi argaţi ai tatălui meu au
belşug de pâine, iar eu mor de foame aici! (18). Mă voi ridica, mă voi
duce la tatăl meu şi-i voi zice: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi
împotriva ta, (19) şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău; fă-
mă ca pe unul din argaţii tăi'»” (v.17-l9).
Pentru trezirea la realitate a fiului pierdut au contribuit trei
factori:
1. Primul factor era “venirea în fire”. Marea şi
înspăimântătoarea mizerie şi ruinare în care a ajuns fiul risipitor:
de a fi păzitor de porci şi muritor de foame, l-au făcut să se
trezească la realitate şi să-şi vină în fire. Evanghelistul Luca L-a
citat pe Domnul Isus spunând în legătură cu fiul pierdut: “Şi-a
venit în fire” (v.17). Dascălul Ceresc ne învaţă cu ajutorul sintagmei
"şi-a venit în fire" şase Iucruri: a) că orice om care este departe de
Dumnezeu nu este în firea lui proprie de om, ci în a Diavolului; b)
că omul nu este niciodată în natura lui adevărată până nu se
întoarce înapoi la Dumnezeu 27; c) că nimeni nu se poate întoarce la
Dumnezeu înainte de a-şi veni în fire 28; d) că Cel ce poate elibera pe
orice om de Diavol este numai Dumnezeu; e) că mijlocul pe care îl
foloseşte Dumnezeu pentru a-i determina pe oameni să-şi vină în
fire sunt împrejurările şi circumstanţele grele din viaţa lor; f) şi că
toţi fiii pierduţi pe care Tatăl Ceresc îi eliberează de Satan, trebuie
să se dezbrace îndată de firea diabolică pe care au moştenit-o.
Mântuitorul ne-a spus trei lucruri despre fiul pierdut în
legătură cu problema venirii lui în fire: a) că el nu era în firea lui
proprie de s-a răzvrătit împotriva tatălui său şi s-a înstrăinat de el,
263
ci în firea Diavolului; b) că Dumnezeu l-a eliberat de Diavol,
folosindu-se de împrejurările dure în care a ajuns; c) şi că el, în
final, numai dezbrăcându-se de firea lui Satan şi, ajungând în firea
lui proprie de om, a putut să se întoarcă la tatăl.
2) Al doilea factor care a contribuit la trezirea la realitate a
fiului pierdut era aducerea aminte. loan Teologul L-a citat pe
Cristos cel Înviat, spunând în Apocalipsa, bisericii din Sardes: “Adu-
ţi aminte dar cum ai primit şi auzit!” (3:3) Acelaşi lucru i-a cerut
Cristos cel Înviat şi bisericii din Efes când şi-a pierdut dragostea
dintâi, zicându-i: “Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut” (Apoc.2:5).
Aducerea aminte are mai întâi menirea să ne confrunte cu anumite
lucruri din trecut şi, apoi să ne determine să le comparăm cu cele
din prezent. Mântuitorul ne învaţă că atunci când fiui risipitor a
ajuns la acea experienţă amară şi în acea şcoală aspră a vieţii, mai
întâi şi-a adus aminte de belşugul din casa tatălui şi de trecutul
lui glorios şi, apoi l-a comparat cu cel prezent mizerabil, acum când
era la porci şi era un muritor de foame.
Această aducere aminte îl tortura teribil, îl făcea să-şi dea
seama de greşelile pe care le-a săvârşit, să-şi descopere şi să-şi
recunoască întreaga vină 29. Mântuitorul l-a redat pe fiul risipitor
zicând într-un monolog: “Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de
pâine, iar eu mor de foame aici!” (v.17). Fiul risipitor a făcut această
exclamaţie amară numai atunci când a comparat trecutul cu
prezentul şi când a văzut că realitatea era tocmai alta faţă de cum
s-a aşteptat să fie. El a plecat de acasă cu gândul să guste viaţa,
dar acum a trebuit să constate cu durere în suflet că a gustat în
realitate moartea.
3) Al treilea factor care a contribuit la trezirea la realitate a
fiului risipitor era pocăinţa. Ioan Teologul L-a citat pe Cristos cel
Înviat, spunând în Apocalipsa, bisericii din Sardes: “Adu-ţi aminte
dar cum ai primit şi auzit… şi pocăieşte-te!” (3:3) Acelaşi lucru,
Cristos cel Înviat l-a pretins şi bisericii din Efes, zicându-i: "Adu-ţi
dar aminte de unde ai căzut şi pocăieşte-te" (Apoc.2:5). Am văzut
mai înainte că raţiunea şi aducerea aminte, trebuie să caute şi să
descopere cauza care ne-a adus la ruinare şi nenorocire. Iar acum,
Dascălul Divin ne învaţă că pocăinţa mai întâi ne determină să
luăm o hotărâre fermă, să părăsim calea păcatului şi să ne
întoarcem la Dumnezeu şi, apoi ne trezeşte un sentiment de părere
de rău pentru ceea ce am făcut.
Mântuitorul ne prezintă hotărârea fermă şi eroică a fiului
pierdut de a părăsi ţara păcatului şi a mizeriei în care se afla, cu
cuvintele pe care le-a pus în gura acestui tânăr, spunând în
monolog: "Mă voi ridica şi mă voi duce la tatăl meu” (v.18). Iar, cu
264
cuvintele pe care fiul risipitor a continuat să le rostească, zicând
tatălui său tot într-un monolog: “Tată, am păcătuit împotriva cerului
şi împotriva ta, (19) şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău; fă-
mă ca pe unul din argaţii tăi” (v.18-l9), Mântuitorul a redat tot
regretul acestui tânăr cu privire la tot ce a făcut, iar Fiul lui
Dumnezeu a arătat în aceste cuvinte nu numai părerea de rău a
acestui tânâr pentru ceea ce a făcut, dar şi faptul că el a reuşit să-şi
vadă păcatul în toată grozăvia şi consecinţa lui; că păcatul lui era
atât de mare şi grav, încât a lovit nu numai în inima tatălui său, dar
şi în Dumnezeu şi în toţi îngerii din cer. Este adevărat că la evrei,
cuvântul "cerul” era adeseori sinonim cu Dumnezeu, pentru că ei
evitau cât era posibil să pronunţe numele lui Dumnezeu. Noi însă
credem că aici cuvântul “cerul" are înţeles ambiguu şi înseamnă
atât Dumnezeu cât şi toţi îngerii 30. Acesta este motivul pentru care
atunci când cineva se pocăieşte se bucură nu numai Dumnezeu, ci
şi toţi îngerii. Fiul risipitor şi-a arătat regretul mare pe care îl avea
şi prin cuvintele: "Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău; fă-mă
ca pe unul din argaţii tăi." El acum a văzut că păcatul lui de a cere
de la tatăl partea de avere şi de a o risipi, era atât de mare, încât şi-
a pierdut pentru totdeauna dreptul de fiu. El n-a îndrăznit să ceară
de la tatăl său să-l primească nici chiar ca pe un sclav, ci ca pe un
argat, pentru că sclavul locuia oarecum în casa stăpânului, pe când
argatul stătea în holdă, iar seara când îşi termina lucrul, pleca de la
stăpân 31.

2. Halley, H., Manual Biblic, p. 513.
3. Diamandi, S., Activitatea şi Învăţătura, Vol. II, p. 297.
8. Op. cit. pp. 185-l86, 188.
9. Op. cit. p. 187.
Diamandi, S., Activitatea şi Învăţătura, Vol. II, p. 297.
265
Talmud, Baba B.8.6;
Jeremias, J., The Parables of Jesus, p. 128;
Manson, T.W., Saying, p. 286.
Manson, T.W., Saying, p. 286.
19. Op. cit.;
Talmud, Baba K.82 b;
Dicţionarul explicativ al limbii române, p. 815.
Mishnah, Peah 1.5;
Talmud, Shabbath 24.2, Baba B.2.7.
26. Geldenhuys, J.N., The Gospel of Luke, p. 411.
266
25. DRAMA FIULUI PIERDUT (II)
Luca 15 : 11 - 32
În al doilea studiu din această parabolă, intitulată tot Drama

fiului pierdut, vom prezenta alte patru acte: întoarcerea acasă,
întâlnirea cu tatăl, restaurarea ca fiu şi protestul fratelui mai mare.
Al patrulea act al dramei fiului pierdut este
IV. ÎNTOARCEREA ACASĂ

Evanghelistul Luca a scris: "Şi s-a ridiat şi a plecat la tatăl
său” (v.20).
Aceste cuvinte ne arată partea finală a convertirii omului.
Suferinţa şi lacrimile pocăinţei ne descătuşează sufletul, ne trezesc
la realitate şi ne oferă o optică nouă. Gândul cel bun şi înnoirea
minţii nu rezolvă îndeajuns problema întoarcerii la Dumnezeu; ele
nu sunt altceva decât un început bun. Până nici părerea de rău că
am păcătuit şi hotărârea de a nu mai păcătui nu înseamnă încă
convertirea; nici ele nu sunt altceva decât alţi paşi importanţi în
rezolvarea problemei întoarcerii la Dumnezeu. Pocăinţa o realizăm
numai atunci când adăugăm la toate acestea şi acţiunea. Pe fiul
pierdut, în zadar l-ar fi trezit la realitate, afundarea în mizerie şi
ruinarea; tot regretul lui că a păcătuit şi toată deciderea lui de a nu
mai păcătui, dacă nu s-ar fi “ridicat”, n-ar fi părăsit cu desăvârşire
ţara aceea îndepărtată şi n-ar fi "plecat la tatăl său". Numai trecerea
la acţiune l-a ajutat să rupă cu trecutul lui, să ajungă la tatăl său şi
la finalul glorios al pocăinţei 1. Sentimentul, lacrimile, remuşcarea,
dorinţa şi hotărârea n-au nici a valoare, dacă nu sunt însoţite de
acţiune şi de schimbarea vieţii. Să nu uităm acest detaliu din marea
dramă a fiului risipitor că, dacă nu s-ar fi "ridicat” şi n-ar fi “plecat”
267
la tatăl său, niciodată nu s-ar fi întors de pe calea pierzării şi n-ar fi
ajuns acasă!
Este adevărat că Mântuitorul nu ne prezintă în parabolă,
călătoria fiului risipitor în drum spre casă, dar este uşor de
imaginat cum el trecea prin tot felul de lupte şi frământări sufleteşti
pe tot parcursul acestui drum lung: i se perindau prin minte
anumite imagini din copilărie, cum se juca ca şi copil fără grijă, prin
curtea şi grădina casei părinteşti; îşi amintea cum zburda prin toate
holdele tatălui, din care a înstrăinat o mare parte în mod uşuratic;
şi îşi revedea scena petrecută între el şi tatăl, când a cerut să-i dea
partea de moştenire, precum şi clipa despărţirii când şi-a luat adio
de acasă pornind în largul lumii. Retrăind toate aceste momente, îşi
dădea seama, cu atât mai mult, de toată drama sufletească prin
care a trecut tatăl său. Dar, filmul vieţii lui a continuat să i se
desfăşoare din ce în ce tot mai viu şi tot mai colorat: îi apăreau tot
felul de scene din trecutul lui păcătos, care altă dată îl încântau şi îl
fermecau, iar acum îl torturau şi-i creau multă repulsie, fiindcă
toate acestea l-au împins în abisul cel mare care îi stătea la capătul
drumului pierzării. Cu cât se apropia de casa părintească, cu atât
îşi vedea trecutul tot mai urât şi mai murdar, şi remuşcările îi erau
tot mai mari. După toate aceste tablouri care i se perindau în
memorie, el şi-a pus acum, cele mai mari şi chinuitoare întrebări:
"Oare mă vor primi tatăl şi fratele meu? Oare se va îndura tatăl meu
de mine? Mă va asculta să-i spun necazul meu, sau mă va alunga ca
pe ceI mai mizerabil păcătos?” 2
Al cincilea act al dramei fiului pierdut este
V. ÎNTÂLNIREA CU TATĂL
Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând: "Când
era încă departe, tatăl său l-a văzut, i s-a făcut milă de el, a alergat
înaintea lui, i-a căzut pe grumaz şi l-a sărutat mult (21). Fiul i-a zis:
«Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt
vrednic să mă numesc fiul tău»” (v.20-21).
În versetul 20 sunt trei expresii de cea mai mişcătoare
manieră care ne arată dragostea lui Dumnezeu de Tată, în mod
desăvârşit, care aduce multă mângâiere în sufletele păcătoşilor care
se întorc la EI 3:
Prima expresie, "pe când era încă departe, tatăl său l-a văzut”,
ne arată cum bietul tată nu putea să se împace cu gândul că fiul lui
este pierdut pentru totdeauna, cum se ruga mult pentru întoarcerea
lui şi cum, scrutând orizontul, îl aştepta mereu să apară 4. A doua
expresie ne prezintă sentimentul tatălui după ce şi-a zărit fiul de la
distanţă. Mântuitorul ne-a redat-o prin cuvintele: “I s-a făcut milă
268
de el, a alergat înaintea lui.” În Orient, când un bătrân alerga, arăta
prin acest gest, marea demnitate pe care o avea în ochii lui, acela
înaintea căruia alerga 5. Într-o bună zi, când bietul tată şi-a văzut
de la distanţă fiul venind, era covârşit de un sentiment de milă şi de
multă bucurie, şi ne mai având răbdare ca să-l întâlnească, i-a ieşit
în întâmpinare alergând.
"I s-a făcut milă de el şi a alergat înaintea lui" (v. 20)

Comentatorul J. Steward ne arată că Domnul Isus L-a
înfăţişat pe Dumnezeu în acest detaliu al parabolei, nu în postura
unui tată care îşi aşteaptă fiul să se întoarcă acasă ruşinat şi
copleşit de remuşcări, ci ca un Tată care S-a grăbit să-Şi aducă fiul
cât mai repede acasă, aşa cum era, zdrenţuit, slab şi murdar 6. Şi a
treia expresie pe care a întrebuinţat-o Domnul Isus ca să redea
dragostea lui Dumnezeu de Tată este, "i-a căzut pe grumaz şi l-a
sărutat mult”. În textul grecesc Nestle, cât şi în multe alte
manuscrise scrie că tatăl i-a căzut pe grumaz şi l-a sărutat mult 7,
269
aşa cum figurează în Versiunea Revizuită a Bibliei englezeşti
(Revised Version) şi în traducerea noastră românească nerevizuită a
lui D. Cornilescu. Sărutarea la evrei era un gest simbolic. Sclavii şi
slujitorii sărutau picioarele stăpâniior, ca semn că le recunoşteau
superioritea. Sărutarea mâinilor, de asemenea era simbolul
superiorităţii aceluia faţă de care se făcea acest gest. Iar, sărutarea
pe obraz era simbolul egalităţii şi un act impresionant prin care cel
ce făcea acest gest arăta aceluia pe care îl săruta că îl privea de la
egal la egal. Astfel, când tatăl l-a sărutat pe obraz pe fiul pierdut, i-a
arătat că-l considera ca fiu şi că nu-i ţinea în seamă ceea ce a făcut
8. Tatăl, când şi-a întâlnit fiul, n-a aşteptat ca acesta să-i
mărturisească ce a făcut şi să-i ceară iertare, ci imediat i-a căzut pe

grumaz şi l-a sărutat mult pe obraz.
"Pe când era încă departe tată l-a revăzut." (v.20)

Spre marea uimire a fiului pierdut, în timp ce el încă se
frământa cu întrebările: dacă tatăl îl va primi sau nu, dacă îl va
asculta măcar să-i vorbească, sau îl va alunga ca pe cel mai
mizerabil păcătos, el îl vede pe bătrânul său tată cum aleargă ca să-
i iasă în întâmpinare, cum îl îmbrăţişează cu toată căldura inimii,
cum îl sărută mult şi cum nu-i adresează nici un cuvânt de
mustrare sau reproş 9. Dragostea aceasta de tată care i-a anticipat
270
mărturisirea păcatelor şi cererea iertării, l-a surprins şi l-a
impresionat putemic pe fiul risipitor 10.
Fiul pierdut, fiind mişcat puternic de felul în care l-a primit
tatăl, şi-a făcut cu atât mai mult mărturisirea păcatelor pe care o
plănuise, spunând cu inima zdrobită: “Tată, am păcătuit împotriva
cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”
(v.21). La auzul acestor cuvinte, tatăl era atât de copleşit de emoţie,
încât l-a întrerupt, ca fiul să nu continue să zică: “Fă-mă ca pe unul
din argaţii tăi”, lucru pe care plănuise să i-l spună când era la porci
şi muritor de foame şi, care este consemnat în versetul 19, pentru
că tatăl nu putea să audă aşa ceva din gura lui 11.
"i-a căzut pe grumaz, şi l-a sărutat mult" (v.20)

În acest act al dramei fiului pierdut, Mântuitorul ne arată că
omul pocăit primeşte iertarea completă şi acceptul complet al lui
Dumnezeu. Cuvintele cu care Domnul lsus a descris în parabolă
dragostea lui Dumnezeu de Tată, când a zis cu privire la fiul
pierdut: "Când era încă departe, tatăl său l-a văzut, i s-a făcut milă
de el, a alergat înaintea lui, i-a căzut pe grumaz şi l-a sărutat mult”,
271
sunt cele mai adânci şi cele mai afective din toată literatura lumii.
Ele ne arată dragostea infinită a Mântuitorului pe care o are faţă de
păcătoşi, voinţa Lui infinită de a primi pe toţi care vin la El şi, cât
de completă şi imediată este iertarea Lui 12.
Domnul Isus era cel mai bun Om care a trăit vreodată şi
căruia I-a plăcut să ierte, El, fiind şi Dumnezeu adevărat, este
acelaşi şi acum 13. Tatăl şi-a iertat fiul fără nici un reproş, fără nici
o învinuire şi fără nici o dojană. El nu i-a amintit nici măcar un
singur cuvânt despre desfrâul şi tot trecutul lui. Inima lui de
părinte îi spunea că nu era cazul şi nici locul ca să-i amintească
trecutul, pentru că aceasta ar fi însemnat să presare jăratic peste
rană, în loc să toarne balsam alinător 14. Iertarea este acordarea
unui mare favor şi nicidecum amintirea trecutului sau reproşul
pentru păcatul săvârşit. Când Domnul lsus a plătit preţul
răscupărării pentru neamul omenesc, El ne-a oferit cel mai mare
favor 15.
Se spune despre Carol al V-lea că datora o sumă foarte mare
de bani unui negustor cu numele Fugger. Când a sosit timpul ca
împăratul să restituie suma, s-a dus la negustor ca să-i ceară
amânarea termenului stabilit. Negustorul, ştiind că împăratul n-
avea cum să-i restituie suma, a luat dosarul cu evidenţa, a deschis
uşa sobei şi, aruncându-l în foc, a spus: “Împărate, ai văzut ce am
făcut cu zapisul.” Aceasta a însemnat că i-a iertat toată datoria. Aşa
ceva a făcut şi Mântuitorul cu păcatele noastre pe Golgota. El, după
ce S-a încărcat cu ele şi le-a topit în furnalul suferinţelor Lui, ne-a
spus: “Aţi văzut ce am făcut cu păcatele voastre, le-am mistuit în
suferinţa Mea de pe cruce ca voi să puteţi fi iertaţi”.
Un tânăr de vreo 17 ani a intrat într-o seară într-o curte, în
care voia să se împuşte. În timp ce-şi pregătea pistolul, a auzit că a
început o cântare, pentru că acolo era o casă de rugăciune. Şi-a pus
pistolul în buzunar şi s-a apropiat de uşă să sculte cântarea,
urmând să se sinucidă după aceea. După terminarea cântării,
predicatorul a citit parabola fiului risipitor. Citirea acestui text l-a
mişcat atât de puternic, încât nu numai că s-a predat Domnului,
dar a devenit un binecuvântat predicator. El se numea Moorehouse,
predica în fiecare seară şi obişnuia să vorbească mult din loan 3:
16. Moody, marele evanghelist, a spus despre acest tânăr că,
niciodată nu şi-a dat seama cât de mult iubeşte Dumnezeu pe un
păcătos, până când n-a auzit cum s-a întors Moorehouse la
Dumnezeu şi până n-a ascultat predicile lui.
272
Al şaselea act al dramei fiului pierdut este
VI. RESTAURAREA LUI CA FIU

Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând în
parabolă: “Dar tatăl a spus sclavilor săi: «Aduce-ţi repede haina cea
mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget şi cea mai
bună încălţăminte în picioare (23). Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi
tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne veselim (24). căci acest fiu al meu era
mort şi a înviat; era pierdut şi a fost găsit» Şi au început să se
veselească” (v.22-24).
Aşa cum am văzut mai înainte când fiul pierdut a spus:
“Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt
vrednic să mă numesc fiul tău”, la auzul acestor cuvinte, tatăl era
atât de copleşit de emoţie, încât l-a întrerupt, ca fiul să nu continue
să-i zică: “Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi” (v.19), pentru că nu
putea să audă aşa ceva din gura lui, tot aşa acum, tatăl a poruncit
robilor să aducă repede haina cea mai bună ca să-l îmbrace cu ea
ca pe un stăpân; să-i pună inelul în deget şi încălţăminte în
picioare. De asemenea a mai ordonat să i se pregătească un ospăţ
mare, pentru că el îşi restaura fiul în calitatea şi demnitatea lui
înaltă de fiu 16.
Într-unul dintre cele mai bune manuscrise greceşti scrie în
versetul 21 în continuare: "Fiul i-a zis: «Tată, am păcătuit împotriva
cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău; fă-
mă ca pe unul din argaţii tăi» Dar tatăl n-a acceptat să-i fie
argat”17. Acest detaliu este posibil să fie autentic, dar el chiar dacă
este omis din versetul 21, se subînţelege din contextul textului şi în
mod special din versetul 19.
Tatăl a ordonat robilor să-i îmbrace fiul cu haina cea mai
bună. Veşmintele cele mai bune se ofereau în Orient clasei înalte şi
musafirilor celor mai onoraţi. Astfel, a îmbrăca pe cineva cu haina
cea mai bună, însemna a-i oferi cea mai mare onoare şi distincţie
(Gen.41:42;Exod 3:10;leremia 2:2). Dezbrăcarea păzitorului de porci
de zdrenţe şi îmbrăcarea lui cu veşmântul cel mai preţios, arăta
înălţarea lui la cel mai înalt rang, demnitate şi distincţie dintre toţi
musafirii de la ospăţ la însăşi rangul, demnitatea şi distincţia de fiu
18.
Punerea inelului în degetul fiului arăta din nou autoritatea

de fiu, pentru că în Orientul antic dacă un om a dat cuiva inelul lui
cu sigiliul, însemna că l-a dotat cu puterea de a-l reprezenta 19.
Fiului pierdut i s-a dat şi încălţămintea în picioare. Pe timpul
acela, încălţămintea era un lux şi nu o purtau decât oamenii liberi.
Prizonierii şi sclavii umblau desculţi (Isaia 20:4). Visul sclavilor era
273
că va sosi odată un timp când toţi oamenii vor fi încălţaţi, pentru că
încălţămintea era simbolul oamenilor liberi. Încălţarea fiului
risipitor cu sandale, fiindcă pe timpul acela nu erau decât sandale,
însemna că el era un om iber, iar nu sclav şi, nici măcar argat,
pentru că şi argaţii mergeau adeseori desculţi 20.
Comentatorul A. Edersheim a zis că detaliul: “Aduceţi viţelul
cel gras şi tăiaţi-l” (v.23), ne arată că tatăl a îngrăşat acest viţel în
mod special pentru întoarcerea fiului său pierdut 21.
Când totul a fost gata: mesele erau întinse şi sala era plină
de oaspeţi, a intrat fiul mai tânăr îmbrăcat într-un veşmânt distinct
de fiu, cu inelul autorităţii de fiu în deget şi încălţat cu sandalele
unui om liber, ca să celebreze marele act al restaurării în poziţia lui
înaltă de fiu.
Parabola fiului pierdut şi a dragostei

După ce fiul intrase în sala de ospăţ, tatăl a spus tuturor
musafirilor: “«Să mâncăm şi să ne veselim; (24) căci acest fiu al meu
era mort şi a înviat; era pierdut şi a fost găsit». Şi au început să se
veselească” (v.23-24). Cu aceste cuvinte: “Şi au început să se
veselească”, Evanghelistul Luca a shimbat întreaga atmosferă cu o
artă desăvârşită 22. Ce contrast mare este între aceste două versete
şi versetul 14 în care scrie: “După ce a cheltuit totul, a venit o
274
foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă”. Fiul
risipitor a căutat bucurie, satisfaţie şi prosperitate departe de casa
părintească, dar a ajuns să se convingă că adevărata veselie, fericire
şi belşug nu sunt în altă parte, decât în casa tatălui. Acesta este un
mare adevăr nu numai din punct de vedere individual, dar şi pe
plan naţional şi chiar mondial: că atât indivizii, cât şi naţiunile şi,
chiar lumea întreagă, cu cât se îndepărtează de Dumnezeu, cu atât
se afundă mai tare în mizerie, criză şi în robia Diavolului 23.
Ospăţul de restaurare a fiului pierdut
Tatăl a făcut acest mare ospăţ cu ocazia restaurării fiului său

ca toţi să se bucure împreună cu el, pentru că fiul lui “era mort şi a
înviat, era pierdut şi a fost găsit.” Mântuitorul ne-a arătat prin acest
limbaj metaforic că, fiul risipitor înainte de pocăinţa sa şi înainte de
schimbarea vieţii, era mort din punct de vedere spiritual, iar, după
ce s-a pocăit şi s-a întors la Tatăl, a înviat din punct de vedere
spiritual în toată puterea cuvântului 24. Prin marele ospăţ al
restaurării fiului, tatăl arăta că iertarea lui era deplină.
Comentatorul J.M. Creed a zis că marele ospăţ al reîntoarcerii fiului
pierdut, simbolizează reîntoarcerea tuturor păcătoşilor care se
275
pocăiesc, în înalta calitate de fii ai lui Dumnezeu. Numai că pentru
această iertare şi răscumpărare a celor restauraţi, Fiul Celui
Preaînalt a plătit cel mai mare preţ: propria Sa viaţă! 25
Şi, al şaptelea act al dramei fiului pierdut este
VII. PROTESTUL FRATELUI MAI MARE

Când bucuria era în toi, fiul cel mare s-a întors de la câmp
şi, auzind muzică şi veselie mare, se mira şi nu ştia ce însemna
acea bucurie. A chemat pe unul dintre sclavi şi l-a întrebat, ce fel de
petrecere este la el acasă? Acesta, neputând să înţeleagă sensul
spiritual al ospăţului, i-a explicat problema cu o oarecare ironie
exprimată prin gesturi şi mimică, spunându-i: “Fratele tău a venit
înapoi şi tatăl tău i-a tăiat viţelul cel îngrăşat…” 26. Evanghelistul
Luca L-a citat pe Domnul Isus zicând: “Fiul cel mare era la ogor.
Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit muzică şi jocuri (26). A
chemat pe unul din sclavi şi a început să-l întrebe ce este (27).
Sclavul acela i-a răspuns: «Fratele tău a venit înapoi şi tatăl tău i-a
tăiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a găsit iarăşi sănătos şi bine»"
(v.25-27).
Unii comentatori au luat prea uşor următoarele cuvinte ale
Domnului Isus din parabolă: “Când a venit şi s-a apropiat de casă, a
auzit muzică şi jocuri”, pe care le-au folosit ca argument în
favoarea dansului pentru creştini. În legătură cu problema aceasta,
comentatorii R. Steir, H. Alford şi mulţi alţii, au avut de spus trei
lucruri. Primul, că este o deosebire mare între jocurile orientalilor
antici şi dansurile noastre moderne. Jocurile orientalilor antici şi,
cu atât mai mult ale evreilor, erau mai mult nişte strigăte şi sărituri
de bucurie, decât dansuri propriu zise. In Orientul antic, femeile nu
dansau cu bărbaţii. Era o mare ruşine ca o femeie să danseze cu
bărbaţii; şi era o ruşine, cu atât mai teribilă, ca o fată să danseze cu
băieţii sau cu bărbaţii. Al doilea lucru este că, Domnul Isus n-a
recomandat prin acest detaliu din parabolă nici măcar jocuri antice
şi, cu atât mai puţin dansuri moderne, ci El numai a vorbit pe
fondul obiceiurilor şi în termenii concepţiilor evreieşti şi pe fondul
obiceiurilor lor. Şi al treilea lucru pe care l-au avut de spus
comentatorii obiectivi şi cei mai spirituali cu privire la aceste
cuvinte ale Domnului lsus din parabolă şi dansul modern, este
faptul: cum am putea noi să ne imaginăm că Mântuitorul a
încurajat darsul modern şi păcătos într-o ocazie atât de sacră şi
solemnă a pocăinţei, când El, în realitate, a venit să distrugă
lucrările Diavolului! 27.
Fratele mai mare s-a mâniat foarte tare că fratele lui mai
mic s-a întors acasă şi, cu atât mai mult, el s-a scandalizat că tatăl
276
l-a primit şi, încă cu mare alai. Mânia şi invidia lui erau atât de
mari, încât n-a vrut nici să intre în casă. Fratele mai mare nu putea
să suporte că fratele lui mai mic, în urma risipirii averii tatălui şi a
vieţii lui uşuratice, să fie primit şi, încă cu bucurie şi înconjurat cu
multă dragoste. Domnul lsus a indicat întreaga parabolă spre
cărturari şi farisei care erau şi ei de faţă atunci când a spus-o,
pentru că atitudinea fiului mai mare faţă de fratele lui regăsit şi faţă
de tatăl Iui care l-a primit cu bucurie, reprezenta murmurul şi
cârtirea lor împotriva Mântuitorului, fiindcă El îi primea pe vameşi
şi pe toţi păcătoşii şi mânca împreună cu ei, aşa cum am văzut în
studiul intitulat Pilda oii pierdute (Vol.VI,Stud.22). Cărturarii şi
fariseii care se considerau drepţi ca fratele mai mare, se bucurau
mai degrabă să vadă pe cei pierduţi şterşi de pe pământ decât să fie
mântuiţi 28. Parabola aceasta avea şi un caracter profetic. Invidia şi
mânia fratelui mai mare faţă de întoarcerea fratelui lui la casa
părintească, reprezintă invidia şi mânia evreilor faţă de
încreştinarea neevreilor după învierea şi înălţarea la cer a
Mântuitorului 29. Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul lsus
spunând despre fiul mai mare: “EI s-a umplut de mânie şi nu voia să
intre în casă. Tatăl său a ieşit afară şi l-a rugat să intre" (v.28). Fiul
mai mare nu a fost de faţă la sosirea fratelui său. Nu l-a văzut în
zdrenţe, desculţ, slab, palid şi cu lacrimi de căinţă. EI avea imginea
de altă dată a fratelui său când era risipitor şi uşuratic. Şi el şi-a
închipuit că fiul risipitor s-a întors acasă ca, exploatând bunătatea
tatălui, să-l păgubească din nou; şi că tatăl, în loc să-l fi scos afară,
l-a primit cu alai 30. Dar, fratele mai mare, chiar dacă ar fi văzut
pocăinţa fratelui mai mic, totuşi el n-ar fi crezut în ea. Cu toată
insistenţa tatălui, ca să intre şi el în sala de ospăţ pentru a se
bucura de întoarcerea fratelui său, el a refuzat să facă lucrul
acesta.
Evanghelistul Luca L-a citat, în continuare pe Mântuitorul,
referindu-Se la fiul mai mare când a spus: “Dar el, drept răspuns, a
zis tatălui său: «Iată, eu îţi slujesc ca un sclav de atâţia ani şi
niciodată nu ţi-am călcat porunca şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar
un ied să mă veselesc cu prietenii mei; (30). Iar când a venit acest fiu
al tău, care ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat viţelul
cel îngrăşat»”(v.29-30). În aceste două versete, Domnul Isus a scos
în evidenţă patru lucruri.
Primul, că fiul mai mare avea psihologia unui sclav. Când
tatăl îl ruga să intre în sala de ospăţ, el i-a răspuns obraznic,
reproşându-i: «Iată, eu îţi slujesc ca un sclav de atâţia ani şi
niciodată nu ţi-am călcat porunca şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar
un ied să mă veselesc cu prietenii mei”. Această atitudine de
277
murmur vine de la concepţia şi psihologia unui sclav, care privea
totul prin prisma meritului şi a răsplătirii, a muncii şi a retribuţiei.
Atitudinea tatălui trebuia să fi fost şi atitudinea fiului mai mare:
atitudinea dragostei ca să-şi primească fratele cu cea mai mare
bucurie. Dar, psihologia lui de sclav i-a afectat nu numai optica şi
relaţia de frate, dar chiar şi optica şi relaţia de fiu faţă de tatăl său.
El mai întâi a spus că relaţia lui cu tatăl nu s-a bazat pe dragoste,
ci pe muncă asiduă de sclav în vederea răsplătirii şi, apoi s-a plâns
că tatăl era nedrept faţă de el, pentru că după mulţi ani de slujire
nu i-a dat nici măcar un ied ca să se veselească cu prietenii lui.
Aceasta era exact şi nemulţumirea cărturarilor şi a fariseilor, care
obişnuiau adeseori să spună că, ei îi slujeau lui Dumnezeu cu
multă credincioşie, că niciodată nu I-au călcat poruncile şi, cu toate
acestea, n-au fost răsplătiţi niciodată cum se cuvenea 31.
Al doilea lucru pe care l-a scos Domnul Isus în evidenţă în
aceste două versete este că amândoi fiii acestui tată erau răi,
numai că fiul mai mic s-a pocăit, iar cel mare s-a răzvrătit şi
a devenit şi mai rău. Fratele mai mare, deşi locuia cu părinţii în
aceeaşi casă, totuşi el era departe de spiritul tatălui ca şi fiul
pierdut care a plecat într-o ţară îndepărtată. Aceşti fraţi se
asemănau cu alţi doi fraţi dintr-o altă parabolă a Domnului Isus din
Matei 21:28-31, în care tatăl i-a trimis să lucreze în vie. Primul, deşi
a răspuns obraznic: “Nu mă duc”, totuşi mai târziu i-a părut rău şi
s-a dus, iar al doilea, cu toate că i-a zis: “Mă duc”, totuşi nu s-a
dus. Mântuitorul l-a apreciat pe primul, pentru că acesta deşi părea
mai rău, totuşi el a făcut, în final, voia tatălui. Primul fiu care a zis
că nu se duce şi, totuşi, în cele din urmă, s-a dus, se aseamănă cu
fiul risipitor, reprezentând, ca şi fiul risipitor, pe cei ce se pocăiesc.
Iar al doilea care a spus că se duce în via tatălui să lucreze şi totuşi,
în final, nu s-a dus, se aseamănă cu fratele mai mare, amândoi
aceştia închipuie pe cărturari şi pe farisei şi, pe toţi aceia care se
consideră buni şi nu se întorc la Dumnezeu 32.
Al treilea lucru pe care l-a scos Domnul Isus în evidenţă în
aceste două versete este că fratele mai mare pe lângă că nu
putea să-l ierte pe fiul risipitor, îl şi acuza în modul cel mai
aspru. Fiul mai mare a spus tatălui său: “Iar când a venit acest fiu
al tău, care ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat
viţelul cel îngrăşat”. Fiul mai mare mai întâi îşi acuza fratele
înaintea tatălui că a dus o viaţă extravagantă; că era slab şi galben,
de parcă ar fi avut icter, pentru că a frecventat localurile de
prostituţie; şi că, în felul acesta, el i-a risipit averea, apoi a reproşat
tatălui că i-a făcut un ospăţ mare 33. Fratele mai mare era foarte
răutăcios şi josnic. Tatăl n-a amintit deloc trecutul fiului pierdut şi
278
din gura lui n-a ieşit nici o aluzie că s-a făcut vinovat de păcatul
desfrâului, deşi el ştia că fiul risipitor s-a făcut vinovat de acest
păcat, pentru că DomnuI Isus l-a menţionat în parabolă în versetul
13. Dar, fratele mai mare nu ştia lucrul acesta şi totuşi îl
condamna, pentru că îl suspecta; şi îl suspecta, fiindcă şi el dorea
să comită un asemenea păcat 34. Comportamentul fratelui mai
mare, care arăta comportamentul cărturarilor şi al fariseilor şi al
tuturor păcătoşilor care se consideră neprihăniţi, era în cel mai
mare dezacord cu tandreţea, curtoazia, bunătatea şi îndurarea
tatălui, care Îl simboliza pe Dumnezeu. Prin felul cum se comporta
fiul mai mare cu fratele său, care s-a întors acasă pocăit, Domnul
Isus ne-a arătat cât de limitată este dragostea şi ietarea umană. Pe
când, iubirea lui Dumnezeu, prezentată prin tatăl celor doi fii, este
infinită şi fără rezerve. În faţa unei asemenea dragoste nu putem
face altceva decât să ne minunăm, să-I mulţumim lui Dumnezeu şi
să-L glorificăm.
Şi al patrulea lucru pe care Mântuitorul l-a scos în evidenţă
în aceste două versete este că fiul mai mare s-a dezis de fratele
său. Domnul Isus a subliniat acest detaliu când l-a redat pe fratele
mai mare spunând în parabolă: "Iar când a venit acest fiu al
tău..." Întreaga atitudine a fiului mai mare era lipsită de orice
simpatie, compătimire şi sentinent de dragoste faţă de fratele său.
Indignarea lui era atât de mare, pentru că fiul pierdut s-a întors
acasă şi fiindcă tatăl l-a primit şi i-a făcut un ospăţ, încât a refuzat
să zică tatălui “fratele meu”, să-l recunoască ca frate şi să intre la el
în sala de ospăţ pentru a se bucura. Acest fiu avea o neprihănire
proprie şi de aşa fel, încât era gata să dea cu piciorul în fratele său
pentru a-l afunda mai adânc în groapa pieirii decât a fost 35.
La această atitudine a fiului mai mare de ură şi mânie, tatăl
i-a răspuns blând şi duios: “Fiule, tu întotdeauna eşti cu mine şi tot
ce am eu este al tău (32). Dar trebuia să ne veselim şi să ne
bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort şi a înviat, era pierdut
şi a fost găsit” (v.31-32). Tatăl a făcut în aceste două versete trei
lucruri. Primul, l-a rugat pe fiul mai mare să-şi schimbe
psihologia şi optica de sclav, pentru că el nu era sclav, ci fiul
moştenitor a întregii averi, spunându-i duios: “Fiule, tu întotdeauna
eşti cu mine şi tot ce am eu este al tău”. Al doilea lucru a fost
trezirea sentimentului de frate faţă de fiul pierdut, accentuând
asupra detaliului “acest frate al tău” 36. Şi al treilea lucru este că
l-a îndemnat pe fiul mai mare să ia parte şi el la bucuria
întoarcerii acasă a fratelui său şi la restaurarea lui în
calitatea şi demnitatea sa de fiu, pentru că nu există bucurie
mai mare ca bucuria restaurării unui pierdut şi, cu atât mai mult a
279
unui biet “fiu” care “era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit.”
Acesta era marele motiv pentru care trebuiau mai întâi ei doi să se
bucure şi, apoi toţi musafirii din sala de ospăţ!
Cu toate că tatăl l-a implorat pe fiul mai mare să-şi schimbe
psihologia de sclav, să revină la sentimentul de frate, să-şi ierte
fratele şi să ia parte şi el la bucuria întoarcerii lui acasă, totuşi el n-
a capitulat, aşa cum nu puteau capitula nici cărturarii şi fariseii.
Parabola aceasta, Domnul Isus n-a încheiat-o cu nici o
concluzie, spre deosebire de cum a făcut în parabolele cu oaia
pierdută şi cu drahma pierdută, ci a lăsat în seama auditoriului, ca
el să tragă concluzia, pentru că ea s-a desprins uşor din cuprinsul
parabolei. Chiar şi un copil înţelege că aici este vorba despre
dragostea lui Dumnezeu de Tată pe care o are faţă de toţi păcătoşii
care se pocăiesc 37.
Parabola aceasta, cu lecţia ei magistrală, a sfinţit de-a lungul
celor două milenii multe vieţi, a adus în lume multă indulgenţă şi
îndurare, şi a îmblânzit justiţia 38. Ea ne învaţă că legea iubirii este
mai presus decât legea dreptăţii, pentru că legea dreptăţii nu face
altceva decât să osândească pe cei vinovaţi, pe când legea dragostei
se străduieşte să-i salveze 39.
Omenirea datorează mult Evanghelistului Luca care a fost
inspirat să ia această parabolă din gura Mântuitorului şi s-o aşeze
în Evanghelie.
1. Ryle, J.G., Luke, Vol. II, p. 182-l83.

2. Diamandi, S., Activitatea şi Învăţătura, Vol. Il, p. 299.
3. Ryle, J.G., Luke. Vol. lI, p. 187.
6. Steward, J., Life and Teaching of Jesus Christ, p. 77-78;
11. Diamandi, S., Activitatea şi Învăţătura, Vol. Il, p. 301;
13. Halley, H., Manual Biblic, p. 513.
14. Ryle, J.G., Luke. Vol. lI, p. 187-l88;
Diamandi, S., Activitatea şi Învăţătura, Vol. Il, p. 300.
280
15. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 204, 206.
16. Diamandi, S., Activitatea şi Învăţătura, Vol. Il, p. 301;
Ryle, J.G., Luke. Vol. lI, p. 188;
Ryle, J.G., Luke. Vol. lI, p. 188.
25. Creed, J.M., The Gospel according to St. Luke, p. 197.
Harrison, E.F., Viaţa lui Cristos, p. 136.
31. Edersheim, A., Jesus the Messiah, p. 656-657;
33. Op. cit.
Diamandi, S., Activitatea şi Învăţătura, Vol. Il, p. 304.
39. Op. cit. p. 303.
281
26. UN EXEMPLU BUN DE LA UN OM RĂU
Luca 16 : 1 - 13
1. Isus a mai spus ucenicilor Săi: “Un om bogat avea un

administrator care a fost învinuit că-i risipeşte averea.
2. El l-a chemat şi i-a zis: «Ce aud eu vorbindu-se despre tine?
Dă-ţi socoteală de administrarea ta, pentru că nu mai poţi fi
administrator.»
3. Administraturul şi-a zis: «Ce voi face dacă îmi ia stăpânul
slujba? Să sap, nu pot; să cerşesc, mi-e ruşine.
4. Ştiu ce voi face, pentru ca atunci când voi fi scos din
administrare, ei să mă primească în casele lor»
5. A chemat pe fiecare din datornicii stăpânului său şi a zis
celui dintâi: «Cât eşti dator stăpânului meu?»
6. «O sută de măsuri de ulei», a răspuns el. Şi i--a zis: «la-ţi
registrul şi aşează-te degrabă şi scrie cincizeci.»
7. Apoi a zis altuia: «Dar tu, cât eşti dator?» «O sută de măsuri
de grâu», a răspuns el. Şi i-a zis: «la-ţi registrul şi scrie optzeci.»
8. Stăpânul lui I-a lăudat pe administratorul nedrept pentru că
lucrase cu înţelepciune. Căci fiii veacului acestuia, faţă de semenii
lor, sunt mai înţelepţi decât fiii luminii.
9. Şi Eu vă zic: «Faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor
nedrepte, pentru ca atunci când veţi muri să vă prlmească în
locuinţele eterne.
10. Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios
şi în cele mari; şi cine este nedrept în cele mai mici lucruri, este
nedrept şi în cele mari.
11. Deci, dacă n-aţi fost credincioşi în bogăţiile (gr. Mamona)
nedrepte, cine vă va încredinţa adevaratele bogăţii?
12. Şi dacă n-aţi fost credincioşi în lucrul altuia, cine vă va da
ce este ai vostru?
282
13. Nici o slugă nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau îl va urî
pe unul şi îl va iubi pe celălalt, sau va ţine numai la unul şi il va
nesocoti pe celălalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.»”
Aşa cum este legătură între cele trei parabole: a oii pierdute,
a drahmei pierdute şi a filui pierdut, pe care le-a spus Domnul lsus
în capitolul 15 din Evanghelia după Luca, tot aşa există legătură şi
între următoarele două parabole care se află în capitolul 16: cu
administratorul nedrept şi cu bogatul şi săracul Lazăr. Ba mai
mult, A. Edersheim a zis că există legătură chiar şi între toate
aceste cinci parabole ale celor două capitole şi că legătura aceasta o
face cuvântul nedreptate. Toate acestea ne arată că Mântuitorul a
rostit aceste parabole aceluiaşi auditoriu în mijlocul căruia se aflau
două feluri de oameni: unii care se considerau singuri drepţi, care
erau cărturarii şi fariseii, şi alţii care erau cunoscuţi de semeni ca
fiind cei mai nedrepţi, care erau vameşii şi alţi păcătoşi mari. Când
am studiat cele trei parabole: a oii pierdute, a drahmei pierdute şi a
fiului pierdut, am văzut că Domnul Isus i-a vizat în aceste trei
parabole în mod special pe cărturari şi pe farisei. Acum observăm
că în parabola administratorului nedrept, Mântuitorul i-a avut în
vedere pe ucenici şi pe toţi vameşii şi păcătoşii care s-au pocăit,
care erau priviţi ca administratorii nedrepţi şi care, în acel timp,
stăteau gata să-şi sacrifice cariera bănoasă de dragul
Mântuitorului. Iar în parabola cu bogatul şi cu săracul Lazăr, Fiul
lui Dumnezeu i-a vizat din nou pe cărturari şi farisei 1.
În acest studiu intitulat Un exemplu bun de la un om rău,
ne vom ocupa de trei lucruri: interpretările acestei parabole,
procedura înţeleaptă a acestui administrator şi învăţătura
Domnului Isus pe care a dat-o ucenicilor şi tuturor credincioşilor
pe fondul acestei parabole.
I. INTERPRETĂRILE ACESTEI PARABOLE

Acesta este unul dintre cele mai grele pasaje din toată Biblia.
Multiplele şi diferitele lui interpretări şi explicaţii sunt suficiente
pentru a ne dovedi lucrul acesta. Există mai multe motive pentru
care ea ne pare grea şi chiar şocantă. Două dintre acestea sunt, că
ea l-ar fi luat pe administrator ca model şi că ar elogia necinstea.
Comentatorul J.C. Ryle a spus că în această parabolă sunt opinii
atât de multe şi de diferite, încât ni se pare că nu ne putem unii în
ele şi găsi un consens până la a doua venire a Mântuitorului; şi
dacă nu o putem înţelege şi nu suntem în stare să luăm din ea
nimic, atunci măcar să învăţăm să ne umilim 2.
283
Arhiepiscopul anglican R.C. Trench a redat în comentariul lui
toate interpretările majore ale acestei parabole pe care le-au folosit
exegeţii de-a lungul celor două milenii ale erei creştine 3.
Comentatorul Pearce, opinează că “omul bogat" Îl reprezintă
pe Dumnezeu şi el susţine că fiecare om este administratorul Celui
Preaînalt 4.
Comentatorii G.B. Caird şi J.N. Darby, interpretează această
parabolă aproape la fel că, "administratorul nedrept” îi reprezintă pe
cărturari şi farisei care erau puşi ca administratori peste Israel, care
era via lui Dumnezeu; şi că, atât cărturarii şi fariseii, cât şi întreg
Israelul, au risipit bunurile lui Dumnezeu, fapt pentru care Cel
Preaînalt i-a demis şi i-a condamnat 5.
Vitringa, crede că "omul bogat" Îl reprezintă pe Dumnezeu,
iar administratorul pe cărturari şi farisei; că acuzaţia adusă
împotriva administratorului simbolizează acuzaţia împotriva
cărturarilor şi a fariseilor, fiindcă aceştia i-au persecutat pe proroci
şi pe Domnul Isus; şi că reducerea notei de plată, înseamnă efortul
cărturarilor şi a fariseilor de a menţine planul şi cerinţele Lui
Dumnezeu şi, în continuare, numai la nivelul Legii lui Moise şi a
Vechiului Testament 6.
Schleiermacher, crede că "omul bogat” îi reprezintă pe
romani; că administratorul îi simbolizează pe vameşi şi că
"datornicii” îi semnifică pe evrei 7.
Anselm şi alţii comentatori, cred că “omul bogat” Îl reprezintă
pe Dumnezeu; că “administratorul” îi simbolizează pe toţi oamenii
care se pocăiesc; şi că reducerea notei de plată de către
administrator semnifică primele acţiuni ale dărniciei şi ale carităţii
8.
Ieronim din secolul al lV-lea, ne raportează opinia lui

Theophilus că, “administratorul nedrept” era Apostolul Pavel care la
început s-a încrezut în iudaism, dar care mai târziu şi-a făcut
prieteni dintre cei ce predicau Evanghelia 9.
Gaudentius, episcopul de Brescia şi un alt exeget cu numele
de Olshausen, cred că administratorul nedrept este Diavolul; şi că
creditorii pe care CeI Rău îi face prieteni este neamul omenesc 10.
Alţi exegeţi cred că administratorul nedrept îl reprezintă pe
Ponţiu Pilat sau pe Iuda Iscarioteanul 11.
Dar, cei mai mulţi comentatori susţin că această parabolă nu
are altă însemnătate şi nici un alt scop decât să îndemne pe
credincioşi la dărnicie şi la milostenie. Acesta a fost punctul de
vedere al celor mai mulţi comentatori din primele veacuri ca lrineu,
Augustin, Atanasius, TheofiIact, Erasmus etc, şi al comentatorilor
reformaţi din Evul Mediu ca, J. Calvin şi Martin Luther etc. Martin
284
Luther a zis: "Această parabolă nu este altceva decât o predică
puternică îndreptată împotriva lăcomiei şi, în mod special, ea face
credincioşilor un mare apel la ajutorarea celor săraci şi lipsiţi” 12,
Aproape toate aceste opinii sunt greşite fiindcă sunt
interpretate alegoric. Dificultatea nu constă atât de mult în faptul
că această parabolă este greu de înţeles, cât în interpretarea ei
alegorică. Apoi, există şi o altă problemă de care mulţi comentatori
nu ţin cont sau poate nici n-au sesizat-o: că această parabolă nu
este de asemănare, ci de contrast ca parabolele: stăruinţa în
rugăciune din Luca 11:5-l3 şi judecătorul nedrept, tot din Luca
18:1-8. Dacă aceştia, fiind răi, şi totuşi, în cele din urmă, au
împlinit dorinţa semenilor lor, atunci cu atât mai mult, Dumnezeu
care este bun, ne ascultă rugăciunea. Tot astfel, şi în parabola
administratorului nedrept, dacă acesta a căutat cu tot dinadinsul
să-şi asigure un sprijin şi o casă vremelnică, în care să-şi plece
capul la bătrâneţe, atunci cu atât mai mult, noi trebuie să ne
asigurăm viitorul şi locaşul nostru etern. Şi, dacă administratorul
acesta nedrept, a recurs chiar şi la mijloace rele, numai ca să-şi
asigure viitorul, atunci cu atât mai mult noi, prin mijloace bune pe
care ni le-a pus Mântuitorul la îndemână, ne putem asigura viaţa
veşnică şi o casă cerească cu mult mai uşor. Este adevărat că în
BibIie există unele texte grele, dar pentru că ea este o carte
inspirată de Duhul Sfânt care conţine descoperirea lui Dumnezeu
faţă de noi oamenii, poate fi înţeleasă în întregime. Sunt mulţi
comentatori şi exegeţi, care au înţeles parabola aceasta şi au
explicat-o şi altora, aşa cum vom vedea în acest studiu.
În al doilea rând ne vom ocupa de
II. PROCEDURA ÎNŢELEAPTĂ A ACESTUI ADMINI-

STRATOR NEDREPT DIN PARABOLĂ
Evanghelistul Luca L-a citat pe Mântuitorul spunând: “Isus a
mai spus ucenicilor Săi: «Un om bogat avea un administrator, care a
fost învinuit că-i risipea averea (2). El l-a chemat şi i-a zis: „Ce aud eu
vorbindu-se despre tine? Dă-ţi socoteală de administrarea ta, pentru
că nu mai poţi fi administrator‟»” (v.1-2).
Comentatorul J. Jeremias sugerează următoarea idee,
spunând: “Poate că cineva a relatat Domnului Isus acest caz şi că el
era real” 13. Ori cum ar fi fost: un caz real sau numai tabloul unei
simple ficţiuni, aceasta nu măreşte sau diminuiază valoarea acestei
parabole.
Comentatorul W. Barclay ne informează că pe timpul
Domnului Isus, mulţi proprietari agricoli din Israel locuiau în alte
oraşe mari ale Imperiului Roman ca, Roma, Alexandria etc. şi că se
285
întorceau în ţară numai când se
aduna recolta. Se vede că
stăpânul din parabolă era unul
dintre aceştia, pentru că numai
aşa se explică faptul că el şi-a
dat averea întreagă în arendă
acestui administraIar pe care îl
plătea în natură şi nu în bani.
Apoi, că şi administratorul, la
rândul lui, a plătit pe
muncitori, din bunurile
stăpânului şi după acordul
acestuia. Aşa se explică şi
evidenţa pe care o ţinea în
registre acest administrator14.
Acest administrator era un
mare şarlatan care delapida
mereu de la stăpân. Dar, şi toţi
muncitorii erau şarlatani şi
pungaşi. Probabil că cineva
dintre rudele sau dintre vecinii
stăpânului, l-ar fi pârât pe
administrator la proprietar.
Administratorul, auzind
că stăpânul îi cerea să-i dea
socoteală de administrarea lui
şi că voia să-i ceară demisia, s-a
necăjit foarte tare pentru că,
fiind aproape bătrân, se temea
că nu va mai găsi de lucru. Dar,
punându-şi repede mintea la
contribuţie, i-a venit o idee: să
falsifice registrele cu evidenţa în
favoarea tuturor muncitorilor
care lucrau la el şi în care avea
încredere, cu gândul că aceştia
îi vor fi recunoscători şi că
numai în felul acesta va putea
să-şi asigure existenţa la
bătrâneţe, pentru a nu ajunge
un cerşetor. Evanghelistul Luca
L-a citat pe Domnul Isus
spunând în parabolă: Îmbrăcămintea unui moşier bogat
286
“Administratorul şi-a zis: «Ce voi face dacă îmi ia stăpânul slujba? Să
sap, nu pot; să cerşesc, mi-e ruşine (4). Ştiu ce voi face, pentru ca
atunci când voi fi scos din administrare, ei să mă primească în casele
lor»” (v.3-4).
Administratorul a chemat la el repede pe toţi muncitorii care
lucrau la eI şi aveau datorie la stăpân, pentru a le-o reduce şi
pentru a-şi modifica registrele după registrul lui, ca la verificare
toate registrele să fie în concordanţă. Evanghelistul Luca L-a citat în
continuare pe Domnul Isus spunând în parabolă: “A chemat pe
fiecare din datornicii stăpânului său şi a zis celui dintâi: «Cât eşti
dator stăpânului meu?» (6). «O sută de măsuri de ulei», a răspuns el.
Şi ia-a zis: «Ia-ţi registrul şi aşează-te degrabă şi scrie cincizeci.» (7).
Apoi a zis altuia: «Dar tu, cât eşti dator?» «O sută de măsuri de grâu»,
a răspuns el. Şi i-a zis: «Ia-ţi registrul şi scrie optzeci.» etc.
În textul grecesc Nestle scrie în versetul 6 o sută de bat-uri
de ulei ca şi în versiunea Noului Testament german tradus de Franz
E. Schlachter. Bat-ul şi efa erau una şi aceeaşi unitate de măsură
pentru lichide. În Israel erau trei feluri de bat-uri: batul de pe
timpul lui Moise; batul de Ierusalim, care era mai mare cu o
cincime decât batul lui Moise; şi
batul de Seforis, capitala
Galileii, care era mai mare, tot
cu o cincime decât cel de
Ierusalim 15.
Când am tratat studiul
intitulat Minunea din Cana
(Vol.II,Stud.14), am văzut că
Evanghelistul Ioan a redat
cantitatea apei transformată în
vin în unitatea de măsură a
grecilor care se numea
metrētēa. În Noul Testament
ebraic, cantitatea vinului de la
Nunta din Cana era prezentată
în baturile evreieşti. De aici
vedem că Evanghelistul Ioan a
redat baturile evreieşti în cea
mai apropiată unitate de
măsură a grecilor care erau
metrētēs-uri. Un metrētēs avea
39 kg, iar un bat galilean avea
45 kg 16. Deci, 100 de bat-uri de
ulei ori 45 kg însumează 4.500 Ramuri cu măsline verzi
287
kg de ulei, din care administratorul a redus jumătate, respectiv
2.254 kg. Israelul avea mulţi maslini şi el exporta uleiul de măslini
în toate ţările din jur. Uleiul a adus evreilor unul dintre cele mai
mari venituri 17.
În textul grecesc Nestle scrie în continuare în versetul 7, o
sută de cor-uri de grâu, ca şi în Noul Testament german tradus de
Franz E. Schlachter. Cor-ul şi chomer-ul erau una şi aceeaşi
unitate de măsură evreiască pentru cereale. Cor-ul avea o
capacitate de zece ori mai mare decât bat-ul, respectiv 450 kg 18.
Astfel, 100 de coruri de grâu ori 450 un cor însumează 45 tone de
grâu, din care administratorul a redus şi unui alt muncitor 20 de
coruri, respectiv 9 tone de grâu. Administratorui a redus în felul
acesta şi la mulţi alţii dintre muncitorii lui.
Lucrul cel mai curios din această parabolă şi, chiar cel mai
uimitor este, cum de a putut să-l laude stăpânul pe acest
administrator pentru procedura lui? Să observăm că stăpânul nu l-
a lăudat pe administrator pentru necinste, ci pentru înţelepciunea
lui: cum a ştiut să-şi asigure viitorul. El nu l-a elogiat pentru
mijlocul nedrept de care s-a folosit în vederea atingerii scopului, ci
pentru că şi-a pus toată mintea la contribuţie şi a acţionat, până
când a reuşit să-şi asigure viaţa la bătrâneţe, prin câştigarea de
prieteni care i-au arătat milă când a ajuns în lipsă şi neputinţă.
Domnul Isus S-a referit la toate acestea când a zis în parabolă:
"Stăpânul lui l-a lăudat pe administratorul nedrept pentru că lucrase
cu înţelepciune” (v.8).
Şi, în al treilea rând, ne vom ocupa în acest studiu de
III. ÎNVĂŢĂTURA DOMNULUI ISUS PE CARE A DAT-O

UCENICILOR ŞI TUTUROR CREDINCIOŞILOR PE FONDUL
ACESTEI PARABOLE
Domnul Isus ne învaţă pe fondul acestei parabole patru
lucruri:
1. Primul lucru este că El ne atenţionează cu durere în suflet
că fiii veacului scestuia sunt mai înţelepţi decât fiii luminii.
Evanghelistul Luca L-a citat pe Mântuitorul, concluzionând solemn
şi cu greutate procedura înţeleaptă a administratorului şi
aprecierea înţelepciunii lui de către stâpân: "Căci fiii veacului
acestuia, faţă de semenii lor, sunt mai înţelepţi decât fiii luminii” (v.8).
Comentatorul A. Edersheim a zis că Domnul Isus ne învaţă
în această parabolă că ceea ce caracterizează pe fiii acestei lumi este
agonisirea bunurilor materiale şi asigurarea vieţii acesteia şi că fiii
luminii pot învăţa de la aceştia zelul şi înţelepciunea de a-şi asigura
şi ei tezaurul ceresc şi viaţa veşnică 19. W. Barclay a spus: ”Dacă
288
creştinii ar râvni şi ar acţiona pentru cele cereşti numai cât se silesc
şi acţionează fiii lumii pentru cele pământeşti ca să-şi asigure viaţa şi
confortul în lumea aceasta, atunci cu toţii şi-ar asigura viaţa veşnică
şi tezaurul etern în Împărăţia Cerurilor şi neamul omenesc ar fi fost
câştigat de mult pentru Cristos.” Să ne gândim, spre exemplu, numai
puţin la oamenii de afaceri, cum ei cutreieră mările şi ţările ca să
câştige nişte bunuri pământeşti şi trecătoare! Atunci, cu cât mai
mult, se cuvine ca noi să chibzuim şi să acţionăm pentru tezaurul
ceresc şi veşnic!
Marea lecţie pe care Mântuitorul vrea să ne-o dea este de a
ne folosi de toată înţelepciunea pe care o avem, pentru a ne asigura
un locaş ceresc şi etern. Comentatorul J.C. Ryle a sesizat că acest
administrator locuia în casa stăpânului. Astfel, el când a fost
ameninţat că va fi dat afară din serviciu, a trebuit să-şi asigure alte
case 20. J. Jeremias a zis că noi ne aflăm într-o situaţie cu mult mai
gravă decât acest administrator, care atunci când şi-a văzut
ruinarea în faţă, a trebuit să recurgă la cele mai josnice mijloace
numai ca să aibă unde-şi pleca capul în zilele cele mai grele din
viaţă. Atunci, cu aatât mai mult, se cuvine ca noi să ne asigurăm
un locaş ceresc pe o cale bună, pentru a nu ne afunda într-un
dezastru cu mult mai cumplit şi veşnic 21.
2. Al doilea lucru pe care ne învaţă Domnul Isus în această
parabolă este importanţa de a folosi bunurile pământeşti bine.
Mântuitorul a spus: “Şi Eu vă zic: «Faceţi-vă prieteni cu ajutorul
bogăţiilor nedrepte, pentru ca atunci când veţi muri să vă primească
în locuinţele eterne»” (v.9).
Acesta este unul dintre cele mai mari sfaturi pe care l-a dat
Domnul Isus neamului omenesc, în general, şi urmaşilor Lui, în
mod special. Comentatorii au explicat în trei feluri cuvintele
"bogăţii nedrepte” sau Mamona nedreaptă, aşa cum scrie în
textul grecesc: Unii cred că sintagma “bogăţia nedreaptă” a primit
această denumire fiindcă era obţinută pe cale nedreaptă. Alţii
opinează că Domnul Isus a numit-o astfel, pentru că ea este în aşa
fel, încât nimeni nu o poate câştiga în mod cinstit. Şi alţi
comentatori ca, Pearce, au adus o altă explicaţie pe care o susţin cu
tărie. Ei spun că ceea ce a zis Domnul Isus nu erau “bogăţiile
nedrepte” ci “bogăţiile nesigure”, comparând bogăţiile pământeşti
cu “adevărata bogăţie” din versetul 11 care este cerească. Această
explicaţie pare cea mai verosimilă şi chiar autentică, care este în
concordanţă atât cu contextul textului şi, în special, cu versetul 13,
cât şi cu anumite greşeli care se strecurau adeseori scribilor când
copiau manuscrisele, aşa cum am văzut de mai multe ori în
cuprinsul acestei lucrări 22.
289
Bogăţia, în sine, nu este rea şi păcătoasă, numai că ea
implică o mare responsabilitate şi este foarte ispititoare pentru a nu
fi folosită bine 23. Domnul Isus ne învaţă în această parabolă să ne
facem şi noi prieteni cu ajutorul bunurilor noastre vremelnice ca
acest administrator. Dar, spre deosebire de acesta, noi să ne facem
prieteni cereşti şi veşnici cu ajutorul bunurilor noastre trecătoare.
Prietenii administratorului s-au îndurat de el când a ajuns la necaz
şi l-au primit în casele lor. Dar prietenii noştri, ne spune Domnul
Isus, ne pot ajuta chiar şi după ce vom muri, când totul ne apune
în lumea aceasta şi când nimeni şi nimic nu ne mai poate veni în
ajutor. Ei chiar atunci ne vor întâmpina şi ne vor primi în locaşurile
lor 24. Cine sunt aceşti prieteni atât de minunaţi şi binevoitori? Unii
zic că este Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Duhul
Sfânt. Alţii spun că sunt îngerii. Numai că Domnul Isus ne învaţă în
această parabolă că aceşti prieteni nu sunt nici Sfânta Treime şi
nici îngerii, ci doar cei săraci şi suferinzi pe care noi i-am ajutat cu
banii şi bunurile noastre vremelnice 25.
Administratorul nedrept şi-a falsificat registrele ca să-şi
transforme datornicii în prieteni. Rău, aşa cum era, dar el a avut
ochii îndreptaţi spre viitor, căutând să şi-l asigure. El n-a lenevit, ci
a acţionat, dorind să-şi atingă scopul şi, rezultatul a fost că atunci
când a pierdut casa stăpânului, a fost primit în mai multe case.
Mântuitorul ne învaţă, cum prin ajutorarea celor săraci şi suferinzi,
putem investi bunurile noastre pământeşti pieritoate în comori
cereşti şi veşnice.
Prin investirea înţeleaptă a bunurilor materiale, noi ne putem
face prieteni cereşti. Rabinii aveau un dicton care glăsuia: "Bogatul
îl ajută pe sărac în lumea aceasta, iar săracul îl va ajuta pe bogat în
lumea viitoare" 26. În Talmud scrie: “Darurile milosteniei pe care le
facem şi de care se bucură săracii în lumea aceasta, sunt pentru noi
un capital veşnic în lumea viitoare” 27. Ambrosie din secolul al IV-lea,
comentându-l pe bogatul nechzibzuit care şi-a mărit hambarele, a
zis: "Sânul săracilor, casele vâduvelor şi gura copiilor sumt
hambarele care dăinuiesc veşnic." Evreii credeau că milostenia este
un credit pentru lumea viitoare 28. Adevărata bogăţie nu constă în
ceea ce omul păstrează pentru sine, ci în aceea ce el dă celor lipsiţi.
Comentatorii J.N. Darby, H. Halley şi A.T. Pierson ne spun
că, atunci când ne vom apropia de porţile Raiului, ne vor întâmpina
cu bucurie toţi aceia de care am avut milă şi i-am ajutat, şi care au
fost mântuiţi prin dărnicia şi rugăciunile noastre, mulţumindu-ne
că prin sprijinul nostrum, ei au ajuns în cer. O, ce tablou minunat!
Atunci vom vedea că un singur suflet ajutat şi câştigat pentru
290
Împărăţia Cerurilor, valorează mai mult decât toate comorile
noastre de pe pământ 29.
Pe unii acest verset îi şochează pentru că el ne vorbeşte, în
aşa fel, ca şi când în cer s-ar intra prin milostenie şi dărnicie şi nu
prin jertfa lui Cristos şi credinţa în El. Este adevărat lucrul acesta.
Dar, tot aşa de adevărat este şi faptul că, nici un pământean întinat
nu va vedea împărăţia lui Dumnezeu, fără să se fi curăţat în sângele
Melului şi fără să se fi înveşmântat în haina purităţii. Or, zgârcenia
este un păcat mare ca şi alte păcate grave. Acesta este motivul
pentru care Domnul lsus a fericit în Predica de pe munte pe cei
milostivi care au milă de semeni când sunt în necaz. El a zis: “Ferice
de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!” (Matei 5:7). Şi aceasta
este cauza pentru care Mântuitorul a spus când ne-a vorbit despre
judecata viitoare: "Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui:
«Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, ca să moşteniţi Împărăţia care v-a
fost pregătită de la crearea lumii (35). Căci am fost flămând şi Mi-aţi
dat de mâncare; Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat să beau; am fost străin şi
M-aţi primit; (36) am fost gol şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi aţi
venit să Mă vedeţi; am fost în închisoare şi aţi venit la
Mine…(40)…Adevărat vă spun că ori de câte ori aţi făcut aceste
lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi
făcut» (41). Apoi va zice celor de la stânga Lui: «Duceţi-vă de la Mine,
îngerii lui! (42). Căci am fost flămând şi nu Mi-aţi dat să mănânc; Mi-
a fost sete şi nu Mi-aţi dat să beau; (43) am fost străin şi nu M-aţi
închisoare şi n-aţi venit pe la Mine…(45)…Adevărat vă spun că ori de
câte ori n-aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte
neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut»” (Matei 25:34-45).
Astfel, numai celor ce şi-au arătat milă şi şi-au făcut prieteni în cer
prin milostenie, le va deschide Dumnezeu uşa milei şi ei vor fi
întâmpinaţi cu urări de bun venit de către prietenii lor din cer!
3. Al treilea lucru pe care ne învaţă Domnul Isus în această
parabolă este importanţa de-a fi credincioşi în lucrurile mici
ale lui Dumnezeu. Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul lsus
spunând: "Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este
credincios şi în cele mari; şi cine este nedrept în cele mai mici lucruri,
este nedrept şi în cele mari (11). Deci, dacă n-aţi fost credincioşi în
bogăţiile nedrepte, cine vă va încredinţa adevăratele bogăţii? (12). Şi
dacă n-aţi fost credincioşi în lucrul altuia, cine vă va da ce este al
vostru?" (v.10-12).
Comentatorul A. Edersheim a spus că Cristos era credincios
în administrarea tuturor lucrurilor lui Dumnezeu pe pământ,
291
începând cu cele mai mici şi până la cele mai mari, de aceea Tatăl I-
a încredinţat chiar şi Tronul Lui veşnic de domnie 30. Iar W. Barclay
a zis că Domnul Isus a spus vameşilor, care s-au decis să-L urmeze,
ucenicilor şi tuturor creştinilor că, îndeplinirea cu credincioşie a
unei lucrări mici este un test de capacitate în vederea încredinţării
unei alte lucrări mai mari şi mai importante; şi că, nimeni nu
poate fi avansat la o poziţie mai înaltă până n-a trecut mai întâi
prin testul capacităţii şi a onestităţii a unei sarcini mai mici.
Adevărul acesta este valabil în legătură cu toate lucrările şi
misiunile de pe pământ. Dar, Mântuitorul a lărgit acest principiu şi
la lucrurile cereşti. El când Şi-a învăţat urmaşii despre importanţa
de a fi credincioşi în lucrurile mici ale lui Dumnezeu, le-a spus cu
alte cuvinte: "Voi sunteţi însărcinaţi pe pământ cu lucrurile care nu
sunt ale voastre cu adevărat, de aceea nu le puteţi lua cu voi când
plecaţi de pe pământ. Ele v-au fost încrediţate numai ca să le
administraţi şi în folosul altora. Voi veţi primi numai în cer ce este al
vostru cu adevărat şi pentru veci de veci. Dar ce veţi primi în cer, va
depinde de felul cum aţi administrat bunurile lui Dumnezeu pe
pământ" 31. Astfel, Domnul Isus ne-a învăţat în această parabolă
că cine nu este drept şi credincios în administrarea bunurilor Lui
pământeşti, să nu se aştepte la nici un tezaur ceresc şi etern 32.
4. Şi al patrulea lucru pe care ne învaţă Domnul Isus în
această parabolă este că nu există nici o legătură între
Dumnezeu şi Mamona. Domnul Isus a zis: “Nici o slugă nu poate
sluji la doi stăpâni; căci sau îl va urî pe unul şi îl va iubi pe celălalt,
sau va ţine numai la unul şi îl va nesocoti pe celălalt. Nu puteţi sluji
lui Dumnezeu şi lui Mamona" (v.13).
Ca să înţelegem ce ne-a spus Mântuitorul în acest verset,
trebuie să cunoaştem mai întâi două lucruri. Unul este slujirea
robului. Grecescul douleuein, care figurează de două ori în acest
verset şi din care D. Cornilescu a tradus verbul, “a sluji”: o dată în
“a sluji la doi stăpâni” şi a doua oară în “a sluji lui Dumnezeu şi lui
Mamona". Acest verb derivă de la substantivul doulos, “rob” şi
înseamnă “slujirea unui rob” 33. Sclavul nu putea să slujească
niciodată la doi stăpâni, pentru că el aparţinea stăpânului în orice
moment al vieţii şi-i stătea la dispoziţie. Cu atât mai puţin, robul lui
Dumnezeu nu poate sluji la doi stăpâni: lui Dumnezeu şi lui
Mamona 34. Şi al doilea lucru pe care trebuie să-l cunoaştem ca,
apoi să înţelegem acest verset este problema cuvântului Mamona.
Unii comentatori ca, A. Edersheim şi J.C. Ryle, spun că cuvântul
Mamona derivă din limba siriacă, iar Augustin a zis că el provine
din limba punică. Apoi, se mai opinează că acest nume era dat
zeului bogăţiei, ceea ce este discutabil şi puţin probabil 35. W.
292
Barclay ne-a adus cea mai bună explicaţie în legătură cu Mamona.
El a zis că Mamona era un cuvânt străvechi pe care evreii îl
întrebuinţau pentru posedarea bunurilor materiale. Acesta, la
început nu era un cuvânt rău. Spre exemplu, rabinii au zis: “Să
consideri mamona aproapelui tău tot aşa de sfântă ca pe a ta” 36.
Ceea ce înseamnă: “Să consideri bunurile materiale ale semenului
tău tot aşa de sfinte ca pe ale tale.” Cuvântul mamona are cel mai
curios istoric. El derivă de la verbul a încredinţa banii unui
bancher pentru a-i ţine în siguranţă. Dar, în scurgerea vremii,
cuvintele: “a ţine banii în bancă”, s-au transformat, încetul cu
încetul, în a-şi pune încrederea în ei şi nu în Dumnezeu. Astfel,
cuvântul mamona a primit majusculă şi a devenit pentru cei mai
mulţi, cu nimic mai puţin, decât un dumnezeu, dumnezeul
bunurilor materiale, în care ei se încredeau 37.
Banii murdari şi nedrepţi sunt ai Mamonei, iar banii curaţi
şi drepţi sunt ai lui Dumnezeu. Dacă un sclav nu poate sluji la doi
stăpâni, atunci cu atât mai puţin, nimeni nu poate sluji lui
Dumnezeu şi lui Mamona. Dumnezeu nu acceptă să fie slujit cu
banii murdari ai Mamonei.
Când devin banii, bunurile materiale şi bogăţia, Mamona?
Atunci când ne oferim inima acestora, când acestea ne stăpânesc şi
când ne punem încrederea în ele şi nu în Dumnezeu care ni le-a
dat. Atunci toate acestea ne devin dumnezeu, primind pentru noi
majusculă de Mamona.
1. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 58-60.

3. Trench, R.C., Notes of Parable, p. 427-452;
Edersheim, A., Jesus the Messiah, p. 659;
4. Op. cit.
5. Caird, G.B., St. Luke, p.186;
Darby, J.N., The Gospel of Luke, p. 139;
Porter, L.E., Luke, p.1215.
7. Op. cit. p. 199.
8. Op. cit. p. 199-200.
9. Op. cit. p. 200.
10. Op. cit.
11. Op. cit.
12. Op. cit.
13. Jeremias, J., The Parbles of Jesus, p. 182;
293
15. Herzfeld: Handelgeschichte der Juden des Alterthums,
p. 183-185;
16 Barclay, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 98, 103;
19. Op. cit. p. 659.
21. Jeremias, J., The Parables of Jesus, p. 182.
Porter, L.E., Luke, p.1215.
29. Darby, J.N., The Man of Sorrows, p. 178;
Halley, H., Manual Biblic, p. 514.
33. Ellison, H.L., Matthew, p. 1128.
Ryle, J.C., Luke , Vol. II, p. 203.
Ellison, H.L., Matthew, p. 1128.
M’Neile, A.H., The Gospel according to St. Matthew, p.137.
294
27. OAMENII DE NETREZIT LA REALITATE
Luca 16 : 14 - 18
14. Fariseii, care erau iubitori de bani, ascultau şi ei toate

lucrurile acestea şi işi băteau joc de El.
15. Isus le-a zis: “Voi căutaţi să vă arătaţi drepţi înaintea
oamenilor, dar Dumnezeu vă cunoaşte inimile, pentru că ce este
înălţat între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu.
16. Legea şi profeţii au ţinut până la Ioan; de atunci încoace,
Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu se predică: şi fiecare, ca să intre
în ea, dă năvală.
17. Este mai uşor să treacă cerul şi pământul decât să cadă o
singură frântură de literă din Lege.
18. Oricine îşi lasă soţia şi ia pe alta de soţie, comite adulter;
şi cine o ia de soţie pe cea lăsată de bărbatul ei, comite adulter.”
Nicăieri nu putem vedea mai clar până unde îl pot duce pe
om părerile preconcepute, ca în cazul fariseilor. Părerile religioase
preconcepute i-au adus pe farisei într-o stare de netrezit la realitate.
Aceste pretinse genii religioase au închis ochii, şi-au astupat
urechile şi şi-au zăvorât inima în mod intenţionat, chiar şi faţă de
Domnul Isus, ca nu cumva să-I vadă lucrările şi să-I audă
învăţătura. Nu există nici o orbire şi nici o asurzire mai mare ca
acelea, când cineva îşi închide ochii şi îşi astupă urechile în mod
intenţionat ca să nu vadă şi să nu audă. Asemenea oameni singuri
se condamnă. Ei ajung într-o stare în care niciodată nu pot
cunoaşte şi înţelege adevărul.
Cuvintele pe care le-a scris Evanghelistul Luca cu privire la
farisei “işi băteau joc de El”, ne arată că ei erau în cea mai mare
orbire, ignoranţă, netrezire la realitate şi moarte spirituală. Aceste
cuvinte apar numai de două ori în tot Noul Testament grecesc şi în
amândouă cazurile le-a menţionat Evanghelistul Luca: o dată în
295
acest text şi a doua oară cînd Mântuitorul era pironit pe cruce şi
conducătorii religioşi îşi băteau joc de El (Luca 23:35).
Fariseii au râs de Domnul Isus pentru că în parabola cu
administratorul nedrept, El a numit Mamona toţi banii: şi banii
câştigaţi necinstit şi cei câştigaţi cinstit, dar din care nu ajutăm pe
săraci. Ei şi-au bătut joc şi mai mult de Fiul lui Dumnezeu când a
spus în textul anterior, că săracii îi vor primi în locaşurile lor
veşnice şi cereşti pe cei care i-au ajutat în lumea aceasta. Or,
această învăţătură a Domnului Isus era în cea mai mare
discordanţă cu doctrina cărturarilor şi a fariseilor pe care o
susţineau cu tărie, că bogăţia este răsplata celor drepţi din partea
lui Dumnezeu pentru bunătatea şi neprihănirea lor, iar sărăcia este
pedeapsa celor răi pentru anumite păcate. Pentru farisei n-a putut
să existe o idee mai hazlie ca aceasta: ca pe ei, oameni drepţi,
binecuvântaţi şi fiii Împărăţiei lui Dumnezeu, să-i primească în
locaşurile veşnice nişte păcătoşi pe care Dumnezeu i-a lovit şi
pedepsit cu sărăcia. Fariseii se simţeau foarte jigniţi, că Domnul
Isus le numea banii şi bogăţia Mamona; că zicea că acela care ţine
la bogăţie, îl slujeşte pe Mamona; şi că spunea că nimeni nu poate
sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona, ca şi când ei ar fi fost ai lui
Mamona şi nu ai lui Dumnezeu.
În acest text intitulat Oamenii de netrezit la realitate,
Domnul lsus ca să-i trezească pe farisei la realitate, le-a arătat trei
lucruri: infinita deosebire dintre Dumnezeu şi oameni în estimarea
lucrurilor, atitudinea Domnului Isus faţă de Lege şi relaţia care nu
poate fi ruptă.
I. INFINITA DEOSEBIRE DINTRE DUMNEZEU ŞI OAMENI

ÎN ESTIMAREA LUCRURILOR
Evanghelistul Luca a scris: “Fariseii, care erau iubitori de
bani, ascultau şi ei toate lucrurile acestea şi îşi băteu joc de El (15).
lsus le-a zis: «Voi căutaţi să vă arătaţi drepţi înaintea oamenilor, dar
Dumnezeu vă cunoaşte inimile, pentru că ce este înălţat între oameni,
este o urâciune înaintea lui Dumnezeu»” (v.14-15).
Fariseii erau nu numai mândrii şi făţarnici, dar şi lacomi. Ei
s-au pus în parada bunătăţii, demonstrând semenilor că
prosperitatea de care dispuneau se datora sfinţeniei lor. Este grav
când cineva se pretinde că este un om bun; şi, cu atât mai grav este
când el îşi leagă bunătatea de prosperitate. Fariseii numai păreau
pioşi şi spirituali. Ei se declarau înaintea oamenilor că erau
încununţi de succes din punct de vedere material datorită
neprihănirii lor. Acest stil de viaţă manifestat de ei şi aprobat de
296
semeni, era “o urâciune înaintea lui Dumnezeu”, pentru că Cel
Preaînalt vedea realitatea, faptul că ei erau lacomi şi răi. Ei puteau
să înşeIe prin prefăcătorie pe oameni, dar nu şi pe Dumnezeu 2.
Domnul Isus, prin care noi oamenii am fost confruntaţi cu
Dumnezeu, a făcut în aceste două versete două lucruri cu fariseii:
a) I-a demascat înaintea oamenilor, pentru ca semenii să-i
cunoască cine erau în mod real şi nu cum duceau lumea în eroare
ca nişte actori care jucau teatru.
b) Şi al doilea lucru era că i-a prevenit asupra stării şi a
pericolului în care se aflau: că au îmbrăţişat această carieră
religioasă de farisei ca mijloc de îmbogăţire şi nu ca să fie în slujba
lui Dumnezeu pentru salvarea celor păcătoşi. Ba mai mult, că erau
nişte adulteri spirituali care spuneau numai cu gura că Îl iubeau pe
Dumnezeu, dar în realitate, Mamona era dumnezeul lor 3.
Verbul “a înălţa” din cuvintele “…pentru că ce este înălţat
între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu” (v.15) apare în
Noul Testament grecesc numai aici 4.
Nu numai fariseii erau iubitori de bani, onoruri, ranguri,
plăceri etc. dar şi noi toţi suntem ispitiţi de aceste păcate, unii într-
o măsură mai mică, iar alţii într-o măsură mai mare, pe care
Mântuitorul le numeşte urâciune. Aceste păcate sunt mari şi cu
urmări grave, de aceea Fiul lui Dumnezeu i-a prevenit solemn chiar
şi pe farisei să se ferescă de ele. Atunci, cu atât mai mult,
Mântuitorul nu permite nimănui din fiii Împărăţiei Lui să trăiască
în păcatele amintite. Rugăciunea, citirea Cuvântului lui Dumnezeu,
viaţa sfântă, pocăinţa, credinţa, meditaţia şi relaţia cu Tatăl Ceresc,
sunt lucrurile pe care Dumnezeu le estimează în Sfintele Scripturi
ca fiind cele mai valoroase. Deosebirea dintre voia lui Dumnezeu şi
plăcerea oamenilor este uimitoare. Lucrul pe care Dumnezeu îl
numeşte bun, omul îl numeşte rău; şi lucrul pe care Dumnezeu îl
numeşte rău, omul îl numeşte bun 5.
Aceste estimări ale lui Dumnezeu pe care le-a făcut în
Sfintele Scripturi sunt corecte. Ele sunt standardele lui Dumnezeu,
după care fiecare dintre noi este testat în viaţă şi, tot după ele vom
primi verdictul etern la judecata finală. Aceste valori estimate de
Dumnezeu trebuie să ne formeze comportamentul şi caracterul, nu
numai pentru că Cel Preaînalt ni le cere, dar şi fiindcă ele sunt
valori veşnice. Acesta este motivul pentru care Mântuitorul, în
prezent ni le arată şi ni le pretinde, iar, în viitor, ne va judeca după
ele. Ne dăm seama, cât de mare este Cuvântul lui Cristos? Cuvântul
Lui ne cântăreşte fiecare gest şi fiecare gând exprimat şi
neexprimat, şi nimeni nu va scăpa de cumpăna Cuvântului Său,
pentru că ea nu este alta decât cumpăna dreptăţii eterne a lui
297
Dumnezeu. De aeeea contează nu ce zice omul, ci ce spune
Dumnezeu în persoana Fiului Său 6.
În concluzie, să ne lăsăm instruiţi de mintea lui Dumnezeu
ca să nu ne prindă ziua judecăţii de apoi: să iubim ce iubeşte El şi
să urâm ce urăşte El. Acesta este stilul cel mai înalt al conduitei
creştine! În momentul când găsim ceva ce credem că ne-ar fi bun
sau ne-ar onora, dar care în ochii lui Dumnezeu n-are valoare,
trebuie să fim siguri că acel lucru este rău pentru sufletele noastre,
fiindcă Cel ce este Atotbun şi Atotştiutor nu poate să greşească 7.
Al doilea lucru pe care l-a arătat Domnul Isus feriseilor ca
să-i trezească la realitate era
II. ATITUDINEA LUI PE CARE O AVEA FAŢĂ DE LEGE

Domnul Isus a zis: “Legea şi profeţii au ţinut până la Ioan; de
atunci încoace, Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu se predică: şi
fiecare, ca să intre în ea, dă năvală (17). Este mai uşor să treacă
cerul şi pământul decât să cadă o singură frântură de literă din Lege”
(v.16-17).
Unii cred că creştinii n-au nimic de a face cu Legea, că
cerinţele ei morale şi ceremoniale erau temporare, iar alţii susţin că
ea este încă obligatorie şi că fără păzirea ei nimeni nu poate fi
mântuit. Amândouă aceste puncte de vedere sunt greşite şi
nebiblice 8.
Când citim cele patru Evanghelii ni se pare, la prima vedere,
că Domnul lsus călca mereu Legea şi că fariseii şi cărturarii erau
apărătorii acesteia. Numai că atunci când studiem profund,
observăm că adevărul este tocmai invers că, fariseii şi cărturarii
călcau adevărata Lege şi că Mântuitorul o apăra. Domnul Isus
apăra legea sabatului de adăugri omeneşti. El apăra legea căsătoriei
de gravele ei încălcări din partea cărturarilor şi a fariseilor. Şi că El
n-a vorbit niciodată altfel despre Lege, decât în termenii celui mai
mare respect 9.
Legea lui Moise era partea cea mai sacră a Vechiului
Testament, apoi cărţile profetice. Pentru creştinii proveniţi dintre
evrei, atitudinea Domnului Isus faţă de Lege era o problemă foarte
importantă. Evanghelistul Matei care şi-a dedicat Evanghelia
evreilor, a arătat acestora cât de loial era Domnul Isus Legii. Iar,
creştinii proveniţi dintre neamuri nu erau interesaţi aproape deloc
de Lege, de aceea ceilalţi evanghelişti: Marcu, Luca şi Ioan au scris
foarte puţin în legătură cu această problemă 10.
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând
evreilor în Predica de pe munte: “Să nu credeţi că am venit să stric
Legea şi Profeţii; am venit nu să stric, ci să împlinesc (18). Căci
298
adevărat vă spun: câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va
trece nici cea mai mică frântură de literă din Lege înainte ca să se fi
intâmplat toate lucrurile” (5:17-18). Aceste cuvinte ale Mântuitorului
au două înţelesuri: a) că El ne-a adus o învăţătură mai adâncă
decât erau Legea şi Prorocii, pe care ne-a predat-o în Predica de pe
munte; şi b) că noi avem în El împlinirea promisiunii lui Dumnezeu
pe care ne-a făcut-o în întreg Vechiul Testament. Evanghelistul
Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând celor doi ucenici cu care
mergea spre Emaus, după înviere: “O nepricepuţilor şi înceţi cu
inima, când este vorba să credeţi tot ce au spus profeţii! (25). Nu
trebuia să sufere Cristos aceste lucruri şi să intre în gloria Sa? (27).
Şi a început de la Moise şi de la toţi profeţii şi le-a explicat în toate
Scripturile ce era cu privire la El” (24:25-27).
În versetul 17 din textul pe care îl studiem, Mântuitorul, de
asemenea a zis: “Este mai uşor să treacă cerul şi pământul decât să
cadă o singură frântură de literă din Lege” (v.17). Rabinii au crezut
că toate lucrurile au un sfârşit, chiar şi pământul şi cerul cu
întreaga lui constelaţie şi că, numai un singur lucru va fi veşnic:
Legea divină12. Apoi, unele litere evreieşti, fiind foarte asemănătoare
între ele, se deosebesc numai printr-un anumit semn sau o liniuţă
mică de la vârful sau baza ei. Astfel, când Domnul Isus a zis: “Este
mai uşor să treacă cerul şi pământul decât să cadă o singură
frântură de literă din Lege”, a spus cu alte cuvinte pe fondul
explicării cărturarilor, pe care am amintit-o: “Este mai uşor să
treacă cerul şi pământul decât să nu se împlinească Legea lui
Dumnezeu în modul cel mai detaliat până când va veni Mesia; şi că
ea va înceta, atingându-şi scopul, numai o dată cu venirea lui Mesia”
13.
La prima vedere ni se pare că este o discordanţă între

versetele 16 şi 17. În versetul 16 scrie: “Legea şi profeţii au ţinut
până la Ioan; de atunci încoace, Evanghelia Împărăţiei Lui Dumnezeu
se predică: şi fiecare, ca să intre în ea, dă năvală". Iar în versetul 17
ni se spune: “Este mai uşor să treacă cerul şi pământul decât să
cadă o singură frântură de literă din Lege”.
Cu aceste cuvinte: “Legea şi profeţii au ţinut până la Ioan”,
Domnul Isus ne-a arătat că vechea dispensaţie a legii, care a
început cu Moise, a luat sfârşit o dată cu începutul propovăduirii
lui Ioan Btezătorul; şi că de atunci a început o nouă dispensaţie:
predicarea Evangheliei şi intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu 14.
Cuvântul grecesc din care s-a tradus verbul "a da năvală" este
folosit încă o dată în Noul Testament în Matei 11:12. "Din zilele lui
Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia cerurilor se ia cu năvală, şi
cei care dau năvală pun mâna pe ea” 15. Aceasta înseamnă două
299
lucruri: că în Împărăţia lui Dumnezeu se intră cu multă râvnă şi cu
mult efort, şi că numai cei ce răspund chemării divine, literalmente
iau Împărăţia cerurilor cu asalt, aşa cum au făcut vameşii şi tot
felul de păcătoşi, care au fost nevoiţi să sară peste obstacolele puse
în calea lor de farisei; şi chiar să ia măsuri drastice, apelând la
bisturiu pentru a-şi scoate din inimă iubirea de bani, iar alţii au
avut de învins prejudecăţi multe şi grele 16.
Domnul Isus, deşi a venit ca să ne deschidă Împărăţia
cerurilor, totuşi pentru El Legea şi Prorocii erau încă valabile. Noua
dispensaţie n-a însemnat renunţarea Lui la Lege şi Proroci, ci
dimpotrivă împlinirea lor. Este adevărat că Legea ceremonială, care
simboliza Evanghelia lui Cristos, s-a împlinit; şi că Mântuitorul, o
dată cu împlinirea ei până la cel mai mic detaliu, a desfiinţat-o. Dar,
Legea morală, care nu este altceva decât revelaţia lui Dumnezeu,
este valabilă şi pentru creştini. Nici un creştin nu poate să creadă
că Legea morală a căzut, că el are o cale mai uşoară şi că poate să
facă ce vrea. Adevărul este tocmai invers, că Domnul Isus a mărit
Legea morală şi că El ne pretinde un standard spiritual cu mult mai
înalt decât era în dispensaţia Legii Vechiului Testament 17.
Toate versetele din acest text de la 14 la 18 sunt grele şi se
pare că nu este nici o legătură între ele. Şi, cu atât mai mult,
versetul 16 pare mai degrabă că are un stil eliptic, lipsindu-i unele
elemente de comunicare care, după acest stil nu sunt considerate
necesare pentru a fi subînţelese. Numai că prin pierderea fondului
lui, fie prin traducere, fie prin scurgerea celor două milenii, el ne-a
devenit foarte greu de înţeles. Dar, ştiind totuşi cu siguranţă că
există o legătură între toate versetele din capitolul 16, care ne
vorbeşte despre lăcomia şi necredincioşia fariseilor, le putem
înţelege perfect şi pe acestea prin parafrazarea versetelor 16 şi 17,
în care Mântuitorul i-a demascat şi i-a condamnat pe fariseii, care
se lăudau că ţineau legea cu cea mai mare atenţie şi sfinţenie, pe
când ei erau nişte avari, făţarnici şi nu păzitori ai Legii. Iar, în ce
priveşte dispensaţia nouă a Împărăţiei lui Dumnezeu, ei erau
excluşi din ea cu desavârşire 18.
Mântuitorul când a spus fariseilor aceste două versete:
“Legea şi profeţii au ţinut până la Ioan; de atunci încoace, Evanghelia
Împărăţiei lui Dumnezeu se predică: şi fiecare, ca să intre în ea, dă
năvală (17). Este mai uşor să treacă cerul şi pământul decât să cadă
o singură frântură de literă din Lege”, le-a spus cu alte cuvinte: “Voi
cărturari şi farisei, vă lăudaţi cu Legea şi Prorocii. Dar voi uitaţi că
dispensaţia Legii şi a Profeţilor avea menirea numai să pregătească
şi să paveze calea pentru o dispensaţie mai bună a Împărăţiei lui
Dumnezeu pe care a anunţat-o Ioan Botezătorul. Ioan Botezătorul a
300
apărut. Această dispensaţie a sosit şi Împărăţia lui Dumnezeu a
început şi este printre voi. Pe când voi, în ignoranţa voastră, vă bateţi
joc de Mine şi dispreţuiţi învăţătura Mea. Dar, în schimb, vameşii şi
tot felul de păcătoşi dau năvală ca să intre în ea. Lauda voastră de
experţi şi păzitori ai Legii şi ai Prorocilor este falsă, pentru că voi
sunteţi orbi faţă de această Împărăţie spre care au îndrumat Legea şi
Profeţii. Eu nu desconsider şi nu calc Legea şi Prorocii, ci le păzesc, şi
fac aceste lucruri din mai multe motive: pentru că ele au un caracter
veşnic, pentru că arată sfinţenia lui Dumnezeu şi păcătoşenia omului,
pentru că îndrumă pe cei păcătoşi la Dumnezeu şi fiindcă ele
pregătesc pe oameni pentru o dispensaţie mai bună şi pentru o
revelaţie mai clară. Dar, voi farisei mândri, făţarnici şi iubitori de
bani, violaţi Legea şi Prorocii, de aceea nu vedeţi sfinţenia lui
Dumnezeu şi păcătoşenia voastră, nu Mă cunoaşteţi ca Mântuitor şi
nu vedeţi că Împărăţia lui Dumnezeu a venit. Toate acestea arată că
voi sunteţi mari călcători ai Legii sacre şi că aţi rămas afară din
Împărăţia lui Dumnezeu pertru veci de veci!” 19.
Şi, al treilea lucru pe care l-a arătat Domnul Isus fariseilor ca
să-i trezească la realitate era
III. RELAŢIA CARE NU POATE FI RUPTĂ

Domnul Isus a zis: “Oricine îşi lasă soţia şi ia pe alta de soţie,
comite adulter; şi cine o ia de soţie pe cea lăsată de bărbatul ei,
comite adulter” (v.18).
Erau trei cauze care au contribuit la distrugerea familiei
evreieşti:
1. Prima cauză era că experţii legii şi fariseii călcau legea
mai grav decât vameşii şi alţi păcătoşi notorii, şi că ei erau cu
mult mai departe de Dumnezeu decât toţi aceştia pe care ei îi
dispreţuiau 20. Mântuitorul a adus aici unul din multele cazuri în
care ei violau Legea lui Dumnezeu în mod flagrant. Cărturarii şi
fariseii nu numai că permiteau divorţul, dar îngăduiau chiar şi
recăsătoria după acesta. Învăţătura Domnului Isus era mai strictă
decât a lui Shamai şi chiar decât Legea lui Moise 21.
Moise a scris în Deuteronom: “Când cineva îşi va lua o
nevastă şi se va însura cu ea, şi s-ar întâmpla ca ea să nu mai aibă
trecere înaintea lui, pentru că a descoperit ceva ruşinos în ea, să-i
scrie o carte de despărţire, şi după ce-i va da-o în mână, să-i dea
drumul din casa lui” (24:1). Acest verset a încântat foarte mult pe
evrei, fiindcă au găsit în el legea divorţului.
Când am tratat studiul intitulat Interzicerea divorţului
(Vol.III,Stud.30), am văzut că la baza tuturor explicaţiilor şi a
tuturor interpretărilor Legii Mozaice, au stat doi mari dascăli ai lui
301
Israel: Shamai şi Hilel. Shamai era un conservator strict. Acesta a
explicat că sintagma lui Moise ''ceva ruşinos" înseamnă adulterul şi
numai adulterul. El a zis: "Poate să aibă cineva o soţie mai rea decât
Izabela, nevasta lui Ahab, dar dacă nu se face vinovată de desfrâu,
soţul ei n-are voie să divorţeze de ea”. La Shamai, divorţul era
posibil numai în cazul adulterului 22.
Iar Hilel, care era unchiul lui Gamaliel, la picioarele căruia a
studiat Apostolul Pavel şi, care era foarte bătrân în anii copilăriei
Mântuitorului, era un mare liberal. El, interpretând acest verset în
modul cel mai larg posibil, a explicat că sintagma lui Moise "ceva
ruşnos" înseamnă: “Dacă soţia cuiva a pus prea multă sare în
mâncare şi a stricat-o; dacă torcea în stradă; dacă ieşea în public cu
capul descoperit sau cu părul despletit; dacă mergea sau vorbea cu
bărbaţi pe stradă; dacă vorbea nerespectuos sau dispreţuitor cu
părinţii soţului; dacă era o femeie certăreaţă şi i se auzea glasul pe
uliţă şi dacă era stingheră sau respingătoare, pentru toate acestea,
soţul putea să divorţeze de ea” 23.
Un oarecare Rabi Akiba, care trăia pe la sfârşitul secolului
întâi şi la începutul celui de-al doilea, a mers mai departe. Pentru
el, cuvintele: "Dacă s-ar întâmpla ca ea să nu mai aibă trecere
înaintea lui”, au însemnat: “Dacă un bărbat a găsit o femeie mai
frumoasă şi mai atrăgătoare decât soţia lui, el a putut să divorţeze de
nevasta lui şi s-o ia pe aceea” 24.
Este uşor să vedem, care erudit dintre aceştia a avut mai
multă influenţă, pentru că ştim că omul după natura lui decăzută,
înclină mai repede spre rău decât spre bine. Tragedia a constat în
faptul că, interpretarea şi explicaţia lui Hilel şi, chiar a lui Rabi
Akiba, au predominat.
2. A doua cauză care a contribuit la distrugerea familiei
evreieşti era că, femeia era foarte dispreţuită. Evreii mulţumeau
lui Dumnezeu în fiecare dimineaţă că nu i-a făcut "un păgân, un rob
sau o femeie" 25.
Femeia nu era considerată de lege ca o persoană, ci ca un
obiect oarecare. Soţia era privită ca o posesie a soţului, de aceea ea
trebuia să stea la dispoziţia lui, iar el putea să facă cu ea tot ce voia
26.
După lege, iniţiativa divorţului trebuia să fie a soţului şi

numai a lui. Un bărbat putea să divorţeze de soţia lui fără
consimţământul ei şi pentru orice motiv şi, chiar fără nici un motiv.
Pe când o femeie, nu avea voie să divorţeze de soţul ei fără
consimţământul lui, adeseori nici în cazuri cu totul deosebite 27.
302
Abandonul era strict interzis la poporul evreu. Dacă o femeie
îşi părăsea soţul, ea se pedepsea cu moartea, chiar şi pe baza
mărturiei unui singur martor 28.
3. Şi a treia cauză care a contribuit la destrămarea căsătoriei
evreieşti era procedura divorţului foarte simplă. Tot ce cerea
Legea Mozaică de la cel ce voia să divorţeze de soţia lui, era să-i
scrie o carte de despărţire şi să i-o înmâneze în prezenţa a doi
martori. Iată cum glăsuia o asemenea carte de despărţire: “Aceasta
îţi este cartea de despărţire. Te eliberez prin prezenta să te
căsătoreşti cu cine vrei” 29.
Tocmai pe timpul Mântuitorului s-a declanşat o adevărată
avalanşă în ce priveşte divorţul. Despărţirea în căsătorie a devenit o
tragedie comună. O singură barieră care-i mai împiedica pe evrei să
divorţeze era că, trebuiau să înapoieze soţiei zestrea. Numai în cazul
când o nevastă se făcea vinovată de adulter, soţul ei avea dreptul să
nu-i dea zestrea înapoi. Fetele evreice, pur şi simplu nu voiau să se
mai căsătorească, fiindcă poziţia femeii era în cea mai mare
nesiguranţă 30.
Pe acest fond, Fiul lui Dumnezeu a zis cărturarilor şi
fariseilor: “Oricine îşi lasă soţia şi ia pe alta de soţie, comite adulter;
şi cine o ia de soţie pe cea lăsată de bărbatul ei, comite adulter”.
Ceea ce înseamnă cu alte cuvinte: “Voi cărturari, farisei şi toţi evreii,
care vă lăudaţi cu castitatea în căsătorie şi că ţineţi Legea şi Prorocii,
nu vedeţi că aţi ajuns în ultimul hal al imoralităţii cu Legea lui Moise
în mână? Oare nu vă facţi voi vinovaţi de păcatul desfâului atunci
când, divorţând de soţiile voastre, le împingeţi ca să-şi schimbe
bărbaţii? Oare nu preacurviţi voi când luaţi de nevastă o asemenea
femeie? Şi oare nu vă faceţi voi vinovaţi de un mare sacrilegiu când
stricaţi unitatea cea mai sacră şi intimă pe care a instituit-o
Dumnezeu şi împingeţi lumea la un păcat atât de grav?”
Dar, cărturarii, fariseii şi toţi evreii, n-au vrut să se pocăiască
de acest mare păcat. Faptul acesta era unul dintre marile motive
pentru care ei au fost asediaţi de oştile romane după 40 de ani şi
desfiinţaţi ca stat pentru două milenii. Adevărul este, aşa cum a
spus marele istoric Froude: “Istoria întreagă este o demonstraţie
practică a legii morale în acţiune şi că există un Dumnezeu care, în
providenţa Sa, o controlează şi pedepseşte răul”. Iar, dramaturgul
englez, George Bernard Show a zis că, decăderea morală merge
mână în mână cu prăbuşirea naţională.
Dar, Fiul lui Dumnezeu ştia despre familie cu mult mai mult.
El ştia că, dacă un anumit om sau o anumită naţiune îşi distruge
viaţa de familie, acel om sau acea naţiune îşi nimiceşte bazele
propriei sale existenţe. El ştia că, dacă cineva păcătuieşte împotriva
303
căminului, acela îşi îndreaptă arma împotriva propriei sale fericiri
prezente şi viitoare. El ştia că, viaţa conjugală este nu numai o
unitate fizică, dar şi spirituală; şi că ea este nu numai o
responsabilitate vremelnică, ci şi veşnică.
Astăzi, lumea modernă a început să întoarcă spatele lui
Cristos şi să-I ignore învăţătura. Numai că, se observă tot mai clar
şi marea tragedie: cu cât ne îndepărtăm mai mult de Mântuitorul şi
de învăţătura Lui, cu atât ne trăim viaţa mai uşuratic şi ne ruinăm
căminul.
Ţările creştine, au menirea de a fi sarea pământului. Dar,
dacă ele, care au menirea de a purifica lumea, de-a o feri de orice
stricăciune a păcatului şi de-a da gust vieţii, îşi pierd această
calitate a sării, atunci se află înaintea celui mai mare dezastru şi
chiar în preajma sfârşitului lumii.

2. Op. cit.;
Ryle, J.C., Luke, Vol. ll, p. 210;
3. Op. cit.
5. Op. cit. p. 207.
6. Op. cit.
7. Op. cit. p. 207-208.
8. Op. cit. p. 208-209.
9. Op. cit p. 208.
11. Op. cit. p. 42-43.
12. Op. cit. p. 43.
13. Op. cit.;
16. MacDonald, W., Comentar la Noul Testament, p. 255;
17. Ryle, J.C., Luke, Vol. ll, p. 208, 210;
18. Ryle, J.C., Luke, Vol. ll, p. 210;
19. Ryle, J.C., Luke, Vol. ll, p. 210-211;
20. Op. cit.
304
21. Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 91-92.
22. Moore, G.F., Judaism, Vol. I, 79;
Lightfoot, R.H., St. Matthew’s Gospel, Vol. II, p. 120-123;
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. II, p. 303.
26. Op. cit.
27. Op. cit.;
Josephus, F., Antiquities IV, viii. 23.
29. Op. cit.
305
28. PARABOLA BOGATULUI NEMILOSTIV ŞI A
SĂRACULUI LAZĂR (I)
Luca 16:19-31
19. Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi in subţire, şi
în fiecare zi ducea o viaţă plină de veselie şi de strălucire.
20. La uşa lui zăcea un sărac numit Lazăr, plin de bube.
21. Şi dorea mult să se sature cu firimiturile care cădeau, de la
masa bogatului; până şi câinii veneau şi-i lingeau bubele.
22. Cu vremea, săracul a murit şi a fost dus de îngeri în sânul
lui Avraam. A murit şi bogatul, şi l-au îngropat.
23. Pe când era el în Locuinţa morţilor, în chinuri, şi-a ridicat
ochii în sus, l-a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui,
24. şi a strigat: “Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite-
l pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească
limba; căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta.”
25. «Fiule», i-a răspuns Avraam, «adu-ţi aminte că în viaţa ta,
tu ţi-ai luat lucrurile bune şi Lazăr şi-a luat pe cele rele; acum, aici el
este mângâiat, iar tu eşti chinuit.
26. Pe lângă toate acestea, între noi şi între voi este o
prăpastie mare, aşa că cel care ar vrea să treacă de aici la voi, sau
de acolo la noi, să nu poată.»
27. Bogatul a zis: “Te rog, dar, părinte Avraame, să-l trimiţi pe
Lazăr în casa tatălui meu,
28. căci am cinci fraţi, şi să le adeverească aceste lucruri, ca
să nu vină şi ei în acest loc de chin.”
29. Avraam a răspuns: «Îi au pe Moise şi pe Profeţi să asculte
de ei.»
306
30. “Nu, părinte Avraame”, a zis el; “ci dacă se va duce la ei
cineva din morţi, se vor pocăi.”
31. Şi Avraam i-a răspuns: «Dacă nu-i ascultă pe Moise şi pe
Profeţi, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi».
Aceasta este una dintre cele mai interesante parabole pe care
le-a spus Mântuitorul. Cultivându-ne speranţa de a ajunge în cer,
El ne-a vorbit mult despre Împărăţia lui Dumnezeu şi viaţa veşnică;
şi, prevenindu-ne de a nu ajunge în iad, ne-a vorbit mult despre
chinul din el. Dar, spre deosebire de toate celelalte texte în care
dumnezeiescul nostru Învăţător ne-a vorbit despre Rai şi iad,
această parabolă este un unicat în Sfintele Scripturi, pentru că
numai în ea ne-a descris starea unei vieţi după moarte a celor
mântuiţi din Rai şi a celor nemântuiţi din iad. Dascălul ceresc a
formulat această parabolă cu atâta măestrie şi iscusinţă, încât
fiecare detaliu al ei este de o mare importanţă 1. Această parabolă
constituie un mare tezaur spiritual al neamului omenesc, la care
noi trebuie să privim aşa cum un giuvaergiu priveşte la o pietricică
de mare preţ. Toate acestea ne determină ca, dând atenţie cuvenită
acestei parabole, s-o tratăm în două studii. Este meritul
Evanghelistului Luca de a fi redat singur această parabolă.
Această parabolă intitulată Parabola bogatului nemilostiv
şi săracul Lazăr, ne arată aceste două personaje pe când trăiau
încă pe pământ şi în ce stare au ajuns ele după moarte. În primul
studiu ne vom ocupa de patru lucruri: interpretările acestei
parabole, cum era bogatul nemilostiv înainte de a muri, cum era
săracul Lazăr înainte de a muri, şi identificarea sânului lui Avraam
şi a Locuinţei morţilor.
I. INTERPRETĂRILE ACESTEI PILDE

Deşi parabola bogatuluI nemilostiv şi săracul Lazăr nu este
grea, totuşi comentatorii au interpretat-o în multe feluri. Unii dintre
aceştia au interpretat-o alegoric şi în modul cel mai ciudat.
Fiindcă în această relatare nu apare cuvântul parabolă; şi,
cu atât mai mult, pentru că în această relatare avem singurul caz
dintre toate parabolele din Evanghelii în care figurează un nume
propriu, s-a pus întrebarea: nu cumva ea ne prezintă un fapt real?
Mulţi comentatori şi exegeţi, începând chiar din primele secole,
susţin că în această relatare avem de a face cu cele două personaje
reale şi cu stările lor reale: o stare prin care au trecut înainte de
deces şi alta prin care trec încă şi după moarte.
Cei ce susţin acest punct de vedere spun că Domnul Isus în
urmă cu 35 de ani era în cer şi că El, în calitate de Dumnezeu, ştia
307
tot ce se întâmpla pe pământ. Astfel, El i-a cunoscut pe bogatul
nemilostiv şi pe săracul Lazăr când aceştia erau pe pământ. Iar,
când Mântuitorul era pe pământ, El tot în calitate de Dumnezeu,
ştia tot ce se întâmpla în Rai şi iad, îi vedea pe bogatul nemilostiv,
pe Avraam şi pe Lazăr, şi auzea tot ce aceştia vorbeau. Comentatorii
amintiţi spuneau că, în momentul când Mântuitorul vorbea
fariseilor, îl auzea pe bogatul nemilostiv, cum nu înceta să-l implore
pe Avraam ca să-l trimită pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetului în
apă şi să-i răcorească limba, pentru că se chinuia grozav în văpaia
focului, şi cum insista, ca Avraam să-l trimită pe Lazăr la fraţii lui
care trăiau încă pe pământ ca să le adeverească aceste două stări
reale de Rai şi iad, pentru a nu ajunge şi ei în acel chin cumplit din
infern. Astfel, că Mântuitorul pentru a-i trezi pe farisei la realitate,
S-a folosit de ultima şi de cea mai mare metodă: de a le aduce în
auzul urechilor cuvintele bogatului nemilostiv din iad, pe care le
rostea chiar şi în acele momente când El era în dispută cu aceşti
vrăjmaşi înverşunaţi ai Lui.
Cu mult mai mulţi comentatori şi exegeţi cred însă, cu tărie,
că aici este vorba de o parabolă şi nu de persoane reale; şi chiar
dacă aceste personaje din parabolă nu erau reale care să fi trăit în
carne şi oase, aceasta nu diminuiază cu nimic valoarea adevărului
divin pe care ele îl exprimă. Problema aceasta a tratat-o pe larg
Suicer în lucrarea lui intitulată Tezaurul (la cuvântul Lazăr) 2.
Comentatorul Dean Plumptre a opinat că numele Lazăr
grecizat din evreiescul Eleazar, care înseasmnă “Dumnezeu este
ajutorul meu”, a fost ales ca să ne arate că acest personaj real din
parabolă nu era altul decât fratele Martei şi al Mariei, care a locuit
în Betania. Această opinie nu poate sta în picioare, cel puţin din
patru motive: a) pentru că Lazăr din Betania nu era cerşetor; b)
pentru că pe Lazăr din Betania, Domnul Isus l-a înviat după ce a
spus această parabolă; c) pentru că acest frate al Martei şi al Mariei
n-a depus nici o mărturie înaintea nimănui cu privire la Rai şi iad;
şi d) fiindcă lucrul acesta este în contradicţie cu această parabolă,
care ne arată că Avraam n-a împlinit cerinţa bogatului de a-l trimite
pe Lazăr la fraţii lui 3.
Tertulian, apologetul creştin din primele veacuri şi
Schleiermacher din timpurile noastre moderne, au interpretat
această parabolă alegoric, spunând că bogatul l-a reprezentat pe
Irod Antipa, iar Lazăr l-a reprezentat pe Ioan Botezătorul. Vitringa,
de asemenea, interpretând această parabolă alegoric, a zis că
bogatul reprezintă naţiunea evreiască, iar Lazăr pe Domnul Isus; că
bubele lui Lazăr semnifică rănile Mântuitorului pe care le-a
aceeptat pentru păcatele lumii; şi că cerinţa bogatului ca Avraam
308
să-l trimită pe Lazăr în casa tatălui său la cei cinci fraţi pe care îi
avea, simbolizează dorinţa inutilă a evreilor după un Mesia politic şi
pământesc. Teofilact, din primele veacuri, la fel a interpretat
această parabolă alegoric, spunând că bogatul reprezenta naţiunea
evreiască mândră şi dreaptă, aşa cum ea se considera; iar Lazăr
simboliza lumea păgână. Este adevărat că toate aceste interpretări
ne arată nişte realităţi, numai că ele nu au nimic comun cu
parabola pe care o studiem şi, cu atât mai puţin, ele nu ne-o explică
deloc 4.
T.W. Manson, cât şi alţi comentatori şi exegeţi, au o altă
explicaţie, că bogatul din parabolă era un saducheu şi nu un
fariseu, pentru că saducheii erau nobili, bogaţi şi purtau haine
scumpe; ei urmau filozofia materialistă care avea deviza· “Să
mâncăm şi să bem, pentru că mâine vom muri”; şi fiindcă aceştia nu
credeau într-o viaţă după moarte. Acest saducheu numai după ce a
văzut realitatea crudă a iadului, aşa cum susţineau aceşti
comentatori, a vrut să-şi convingă fraţii. Toţi aceşti exegeţi susţin că
Evanghelistul Luca a greşit în versetul 14, el în loc să fi scris
cuvântul saducheu, l-a inversat cu cel de fariseu, zicând:
“Fariseii, care erau iubitori de bani, ascultau şi ei toate lucrurile
acestea şi îşi băteau joc de El” 5. Noi ştim din context că
Evanghelistul Luca n-a greşit când a trecut cuvântul farisei, şi
suntem convinşi că opinia amintită este eronată.
Ca să ajungem la adevărata interpretare a acestei parabole,
trebuie să ţinem cont de următoarele şapte lucruri pe care le găsim
în text şi în contextul textelor anterioare: a) că ea a fost spusă
fariseilor, dar şi în atenţia ucenicilor; b) că fariseii se considerau
buni administratori spirituali ai lui Israel; c) că Domnul Isus i-a
atenţionat că ei, dimpotrivă erau administratori răi şi nedrepţi care
căutau numai să profite de semenii lor, nu să slujească celor
păcătoţi, ca în cazul vameşilor şi celor săraci, aşa cum era Lazăr din
parabolă 6; d) că există o strânsă legătură între această parabolă şi
parabola administratorului nedrept 7; e) că fariseii L-au luat în
derâdere pe Domnul Isus când le-a spus în parabola
administratorului nedrept să îngrijească de săraci, pentru că numai
atunci şi săracii, la rândul lor, îi vor primi pe ei în locaşurile lor
veşnice 8; f) că dacă Domnul Isus a vrut să-i trezească pe farisei la
realitate prin parabola administratorului nedrept, atunci, cu atât
mai mult, El a dorit să facă lucrul acesta prin această parabolă,
arătându-le ce sfârşit tragic îi aştepta pentru că nu credeau în EI şi
desconsiderau Sfintele Scripturi 9; şi g) că fariseii credeau că aveau
locurile asigurate pe noul pământ şi, încă primele şi cele mai
309
onorate locuri. Fiul lui Dumnezeu, având în vedere toate acestea, le-
a spus parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr 10.
II. FELUL CUM ERA BOGATUL NEMILOSTIV ÎNAINTE

DE A MURI.
Parabola se deschide prin prezentarea bogatului îmbrăcat în
purpură şi in subţire, şi ducând o viaţă plină de strălucire şi de
veselie. Toate acestea erau caracteristicile unui fariseu 11.
Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Era un om
bogat care se îmbrăca în porfiră şi in subţire, şi în fiecare zi ducea o
viaţă plină de veselie şi de strălucire” (v.19). Deşi bogatul nu are
nume în text, totuşi mulţi comentatori îl numesc Dives, care
înseamnă în limba latină “bogat”. Aceşti comentatori folosesc
latinescul Dives cu majusculă pentru că acest personaj este
portretul unei bogăţii mari şi luxoase 12.
Inul subţire şi purpura erau materialele cele mai fine şi
costisitoare, din ele se confecţiona îmbrăcâmintea de lux 13. Pânza
de in se manufactura în Galileea şi în Iudeea. Inul din Egipt era
superior celui din Israel. Dar, inul cel mai fin, care era cunoscut în
acel timp, era cel de Pelusian. Veşmântul alb al Marelui Preot pe
care îl îmbrăca la serviciul de dimineaţă în Ziua Ispăşirii, era
confecţionat din pânza de mătase byssus şi de in de Pelusian.
Veşmântul făcut din inul subţire de Pelusian costa între 30.000 şi
37.000 de dolari, cât un salar pe doi ani şi jumătate de 1.000 de
dolari pe lună. Iar, veşmântul pe care-l îmbrăca Marele Preot la
serviciul de seară, tot în Ziua Ispăşirii şi era confecţionat din pânza
de in din India, costa între 29.000 şi
36.000 de dolari, aproape cât un
salar tot pe doi ani şi jumătate 4.
Numai împăraţii, preoţii şi oamenii
bogaţi reuşeau să-şi confecţioneze
veşminte din in subţire.
Porfira şi purpura erau unul
şi acelaşi material, el se
manufactura de obicei din in.
Purpura se importa din Egipt şi mai
ales din Fenicia, oraşul Tir. Numele
Fenicia derivă de la foinos, care
înseamnă “roşu ca sângele”.
Purpura antică era mai roşie decât
Molusca murex trunculus din care
se scotea vopseaua purpura cea modernă. Din ea îşi
310
confecţionau veşminte împăraţii, preoţii şi oamenii cei mai bogaţi.
Purpura se vopsea cu sângele unor moluşte numite murex
trunculus şi murex brandaris, care se găseau numai într-o
anumită zonă a Mării Mediterane, şi aceasta foarte greu. Dintr-o
moluscă nu se putea obţine decât o singură picătură, fiindcă
sângele ei venea pe o vânişoară subţire, care seca îndată ce murea.
Materialul purpura îşi dubla valoarea când se vopsea cu culoarea
purpura, de la 37.500 la 75.000 de dolari. Un veşmânt confecţionat
din pânza de in şi vopsit cu purpura, costa cât un salar bun pe
cinci ani 15. În Talmud scrie că unii din Mari Preoţi au ajuns la
veşminte exagerat de scumpe care costau peste 600.000 de dolari
un veşmânt de purpură 16.
311
Parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr
Domnul Isus a zis mai departe că Dives “în fiecare zi ducea o
viaţă plină de veselie” (v.19). Pentru cuvintele “ducea o viaţă plină
de veselie” este grecescul benchetuia, care arată că el trăia zilnic în
ospeţe copioase, aranjate cu tot fastul vremii, în care se consumau
mâncăruri delicioase din farfurii scumpe, importate din alte ţări, şi
la care luau parte oaspeţii din clasa înaltă a societăţii. Procedând el
astfel, încălca nu numai a patra poruncă, care interzicea orice
lucrare în ziua sabatului, dar că viola şi o altă poruncă care zicea:
“şase zile să lucrezi” (Exod 20:9). Într-o ţară în care oamenii de rând
de abia reuşeau să mănânce carne o dată pe săptămână şi în care
se muncea din greu şase zile pe săptămână, Dives benchetuia şi se
veselea în fiecare zi 17.
Dives, deasupra a toate, ducea şi o viaţă “plină de strălucire”.
Semenii îl fericeau şi-l glorificau pentru prosperitatea lui materială
şi, nu mai puţin, pentru neprihănirea sa 18.
Tabloul vieţii lui umane se încheie cu moartea cea
inevitabilă, cu care trebuie să sfârşească fiecare pământean,
indiferent de clasa socială, starea materială şi apartenenţa
religioasă. Evanghelistul Luca a scris: “A murit şi bogatul şi l-au
îngropat” (v.22). Cei mai mulţi oameni mănâncă, beau şi fac planuri
cum să se mai îmbogăţească, ca şi când ar trăi veşnic pe pământ,
aşa era şi bogatul din parabolă. Dar şi viaţa lui de benchetuire,
veselie şi strălucire a trebuit, în final, să înceteze într-o zi. Bogatul
acesta a fost înmormântat cu o mare pompă şi cu toate
ceremonialele ca o amintire veşnică. Unul dintre marile antidoturi
împotriva aroganţei, îmbogăţirii tot mai mari şi a indiferenţei faţă de
suflet este, de-a ne aduce aminte că într-o zi şi noi va trebui să
murim.
În al treilea rând, ne vom ocupa de
III. FELUL CUM ERA SĂRACUL LAZĂR ÎNAINTE DE A

MURI
Şi atunci era o mare deosebire între clasele sociale ca şi
acum. Mulţi erau foarte bogaţi, de vreme ce alţi oameni erau atât de
săraci încât n-aveau ce mânca.
Domnul Isus ne-a redat tabloul mizeriei lui Lazăr, cum el a
ajuns în ultimul hal, prin şase detalii vii: că era cerşetor, nu avea pe
nimeni, era înfometat, plin de bube, câinii îi lingeau bubele şi era
atât de neajutorat, încât alţii îl duceau şi-l aşezau la poarta
bogatului, şi cum nu se putea apăra nici chiar de câinii de pe
stradă care îi lingeau bubele 19. Mântuitorul a zis: “La uşa bogatului
zăcea un sărac numit Lazăr, plin de bube. (21). Şi dorea mult să se
312
sature cu firimiturile care cădeau de la masa bogatului; până şi câinii
veneau şi-i lingeau bubele” (v.20-21).
Ce contrast mare este între tabloul bogatului şi tabloul lui
Lazăr, care era aşezat în fiecare zi în faţa casei bogatului! Bogatul în
fiecare zi benchetuia şi se veselea, pe când Lazăr, tot în fiecare zi
răbda foamea; trupul bogatului era împodobit cu veşminte de in
subţire şi purpură, iar corpul lui Lazăr era acoperit cu bube care
puroiau 20; bogatul îşi ducea viaţa zilnic plină de strălucire, din
cauză că semenii îi aduceau elogii că el datorită neprihănirii lui, era
binecuvântat de Dumnezeu cu o bogăţie aşa de mare, de vreme ce
săracul Lazăr era batjocurit, că el din pricina fărădelegii, era lovit şi
pedepsit de Dumnezeu cu sărăcie şi bube.
Săracul Lazăr cerşeşte firimituri de pâine la uşa bogatului
313
Unii comentatori şi exegeţi interpretează detaliul lingerea
bubelor lui Lazăr de către câini, ca un act al milei şi al ajutorului
acordat din partea acestor animale, mai de grabă decât din partea
semenilor 21. Dar, cei mai mulţi comentatori şi exegeţi cred că
Domnul Isus a descris prin acest detaliu, culmea mizeriei în care a
ajuns Lazăr, pentru că în Israel, câinii erau animale necurate 22.
Aceşti câini, la care s-a referit Domnul Isus şi de care străzile erau
pline pe vremea aceea, ca la noi astăzi, erau fără stăpăni, pentru că
evreii nu ţineau câinii nici chiar la stâne şi, cu atât mai puţin acasă
23.
Lazăr cerşetorul este în Rai, iar bogatul este in Iad
Pe timpul Domnului Isus nu erau nici cuţite, nici furculiţe şi

nici şerveţele de masă. Mâncarea se servea cu mâinile. În casele
oamenilor bogaţi, mâinile se ştergeau cu bucăţele de pâine, care,
apoi se aruncau sub masă la căţeluşi de lux şi de salon 24. Aceste
firimituri le aştepta Lazăr, dar nici pe ele nu i le da nimeni, ne
spune Domnul Isus în parabolă, nici bogatul şi nici fariseii care l-au
văzut pe Lazăr cerşind flămând în curte 25.
314
Moartea, care este un sfârşit comun al tuturor oamenilor, a
făcut să înceteze toate necazurile lui Lazăr: sărăcia, cerşitul,
foamea, suferinţa şi batjocura din partea semenilor.
Aşa era Lazăr şi aşa arăta el înaintea oamenilor. Dar nu
contează cum ne văd oamenii, ci cum suntem în mod real înaintea
lui Dumnezeu şi cum ne vede El.
Dascălul ceresc ne învaţă prin aceste două personaje că,
dacă vieţile lor erau diferite pe pământ faţă de Dumnezeu şi faţă de
semeni, atunci era normal ca şi starea lor după moarte să fie
diferită.
Şi, în al patrulea rând, vom
IV. IDENTIFICA SÂNUL LUI AVRAAM ŞI LOCUINŢA

MORŢILOR
Domnul Isus a zis în parabolă: “Cu vremea, săracul a murit şi
a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul, şi l-au
îngropat (23). Pe când era el în Locuinţa morţilor, în chinuri...” (v.22-
23).
Dascălul ceresc ne învaţă în această parabolă, că Dumnezeu
îngrijeşte în mod special de sufletele celor credincioşi în ceasul
morţii. El ne spune că, atunci când cerşetorul Lazăr a murit ”a fost
dus de îngeri în sânul lui Avraam” (v.22). Câtă mângâiere ne aduc în
suflet aceste cuvinte! Nici un pământean nu cunoaşte lumea,
direcţia şi locul în care trebuie să meargă după deces. Dacă ne este
greu să călătorim într-o ţară necunoscută, atunci, cu cât mai greu
ne-ar fi să mergem într-o lume necunoscută şi de altă natură! Dar,
Mântuitorul învaţă pe cei credincioşi în această parabolă, să fie
liniştiţi, pentru că Dumnezeu ne va trimite îngeri însoţitori, ca ei să
ne conducă în acea lume, la casele noastre eterne şi la locul nostru
de fericire şi odihnă, unde vom fi cu părinţii, rudele şi prietenii
noştri, care au avut aceeaşi credinţă mântuitoare ca şi noi, aşa
cum şi Lazăr, care a trăit prin credinţă ca Avraam şi l-a urmat pe
acest mare patriarh, a fost condus de îngeri în sânul lui 26.
Apostolul Pavel a scris în Epistola sa către Filipeni, după răstignirea
şi înălţarea la cer a Mântuitorului, că toţi credincioşii care au plecat
de pe pământ sunt “cu Cristos”. El a zis: “...Aş dori să mă mut şi să
fiu împreună cu Cristos” (1:23).
Comentatorii ne arată patru lucruri cu privire la sintagma
“sânul lui Avraam”: a) D.B.J. Campbell a zis că “sânul lui Avraam”,
“văpaia focului” şi “prăpastia mare”, erau la evrei sintagme
figurative şi descriptive bine cunoscute 27. b) A. Edersheim a spus
că “sânul lui Avraam” apare frecvent în scrierile evreieşti şi
înseamnă Grădina Eden, Paradisul sau Locul celor drepţi şi fericiţi,
315
în care este apa vieţii şi pomul vieţii 28. c) J.C. Ryle a relatat că
sintagma “sânul Iui Avraam” arată locul de odihnă şi de siguranţă
de pe pământul restaurat, de care toţi evreii credincioşi vor avea
parte, pentru că Avraam era tatăl celor credincioşi şi capul întregii
familii evreieşti 29. Şi d) H. Balmforth şi L.E. Porter ne informează că
sintagma “sânul lui Avraam”, provine şi de la obiceiul rezemării pe
pieptul stăpânului în timpul mesei; că Lazăr s-a rezemat pe pieptul
patriarhului Avraam la banchetul ceresc, aşa cum şi Evanghelistul
Ioan s-a rezemat pe pieptul Domnului Isus în timpul ultimei Cine
(Ioan 13:23) 30.
Mântuitorul a folosit sintagma “sânul lui Avraam” ca să ne
arate pe fondul concepţiilor evreieşti că Lazăr deja era în Paradis,
locul fericirii, şi încă într-un Paradis ceresc. Astfel, sânul lui
Avraam înseamnă Rai. Iar, Raiul înseamnă în Noul Testament Cer,
Prezenţa lui Dumnezeu şi Locul unde merg sufletele celor mântuiţi
după deces, şi aşteaptă în fericire şi învierea trupului, aşa cum a zis
Domnul Isus tâlharului de pe cruce, care a crezut în El: “Adevărat
îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în Rai” (Luca 23:43).
Iar, în legătură cu locul în care a ajuns bogatul, Domnul Isus
a zis în parabolă: “Pe când era el în Locuinta morţilor, în chinuri...”
(v.23). Pentru sintagma “Locuinţa morţilor”, scrie în textul grecesc
Hades. Iar, Hadesul este echivalentul evreiescului Şehol. În Vechiul
Testament, Şeholul înseamnă Locuinţa morţilor, în care după
concepţia evreilor, merg toţi morţii: buni şi răi. Evreii aveau o
concepţie neclară cu privire la viaţa de dincolo de mormânt. Ei
credeau că sub pământ este un gol mare, în care sufletele oamenilor
îşi continuă existenţa în forma unor umbre cenuşii; că în acea
lume, sufletele sunt separate de Dumnezeu şi lipsite de lumină; că
ea este o lume a uitării; şi că acolo nu este nici putere şi nici
bucurie 31.
În perioada intertestamentală, conceptul de Şehol a suferit
anumite modificări. În literatura rabinică din acea perioadă, a
început să se desprindă ideea că există o separare spaţială în adânc
între credincioşi şi necredincioşi. În anumite scrieri ale rabinilor,
cuvântul Hades a început să fie folosit pentru iad, ca loc de
suferinţă 32. În acele scrieri, chinul cumplit din iad este redat, în
special, printr-o însetare teribilă 33.
În Versiunea Autorizată a Bibliei lui King James, cuvântul
ebraic Şehol este tradus în Noul Testament în trei feluri: prin
substantivul mormânt de 31 de ori, prin cel de iad tot de 31 de ori
şi prin adânc de 3 ori. Atât în Versiunea Standardul American
(American Standard Version), cât şi în Versiunea Standardul
316
Revizuit (Revised Sdandard Version), cuvântul Şehol a rămas
netradus 34.
Domnul Isus a întrebuinţat în această parabolă evreiescul
Şehol, ca loc de suferinţă pe care Evanghelistul Luca l-a tradus în
versetul 23 prin grecescul Hades. Mântuitorul a spus: “Pe când era
bogatul în Locuinta morţilor, în chinuri”, spre deosebire de Lazăr,
care a ajuns după moarte în sânul lui Avraam care, aşa cum am
văzut nu era altceva decât Raiul, Locul fericirii.
Parabola nu ne prezintă chinul din focul gheenei, aşa cum îl
numeşte Domnul Isus în Evanghelii; sau din iazul de foc, aşa cum îl
numeşte Ioan Teologul în Apocalipsa, care va avea loc după înviere
şi judecata de apoi, şi în care vor ajunge nu numai sufletele celor
nemântuiţi, dar şi trupurile lor. Domnul Isus ne vorbeşte în această
parabolă despre suferinţa care are loc între deces şi înviere, pe care
El o numeşte chinul din iad. În acest loc de chin a ajuns bogatul
din parabolă. Lucrul acesta ni-l scot în evidenţă versetele 27 şi 28
în care bogatul a zis: “Te rog, dar, părinte Avraame, să-l trimiţi pe
Lazăr în casa tatălui meu, (28). căci am cinci fraţi, şi să le
adeverească aceste lucruri, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin.”
Bogatul n-ar fi putut să rostească aceste cuvinte că fraţii lui trăiau
încă pe pământ, dacă învierea ar fi avut deja loc.
Mântuitorul ne-a învăţat în această parabolă că între moarte
şi înviere, sufletele celor credincioşi sunt în prezenţa lui Dumnezeu
şi într-o stare de fericire şi de odihnă. Iar sufletele celor nemântuiţi
sunt într-un loc de suferinţă, căinţă şi aşteptare a judecăţii de apoi.
Nimic nu este mai clar ca faptul că, Domnul Isus a scos în
evidenţă în această parabolă existenţa Raiului şi a iadului,
arătându-ne că, aşa cum există pentru cei credincioşi un Rai, în
care a ajuns Lazăr; tot aşa există şi un iad, în care a ajuns bogatul.
Lumea se crede îndreptăţită să considere pe cei bogaţi
privilegiaţi şi valoroşi, iar pe cei săraci să-i dispreţuiască. Numai că
înaintea lui Dumnezeu aceste lucruri stau altfel: că bogăţia
oamenilor nu este marca favorii lor înaintea Lui, dar nici sărăcia
nu-L determină pe Cel Preaînalt ca aceştia să-I displacă, aşa cum ei
displac semenilor lor. Dives, prin bogăţia şi neprihănirea lui
aparentă, a vrut să strălucească înaintea oamenilor, lucrul pe care
îl făceau şi fariseii. Mântuitorul a numit comportamentul acesta
“urăciune înaintea lui Dumnezeu” (Luca 16:15).
Între Dives şi Lazăr era un contrast mare pe pământ. Dar
după moarte, scena se schimbă brusc, toate lucrurile se inversează
şi contrastul devine mai mare. Acum Lazăr este în glorie şi Dives în
chin 35. Cerşetorul dispreţuit şi acoperit cu bube, care nu numai că
n-a fost primit la banchet, dar căruia nu i s-au dat nici măcar
317
firimiturile care cădeau de pe masă şi le mâncau câinii, acum el a
ajuns în locul fericirii 36. Câţi dintre cei ce ocupă locuri înalte şi
trăiesc în strălucire aici vor pierde Raiul! Şi câţi apoi, chiar dintre
feţele bisericeşti şi înaltul cler, riscă să piardă Paradisul; şi vor
rămâne surprinşi că tocmai aceia pe care ei îi ignoră sau îi
dispreţuiesc, vor ajunge în fericirea şi gloria cerească! Bogatul era
foarte nedumerit de această neaşteptată şi uluitoare răsturnare de
valori, ca Lazăr să aibă parte de Rai, iar el să ajungă în iad. Toţi
comentatorii spun că cel mai mare contrast care exista între Lazăr
şi bogatul, consta în cerinţa lui Dives, care se chinuia cumplit în
flăcările focului, ca Lazăr să-şi înmoaie vârful degetului în apa vieţii
din Raiul lui Dumnezeu şi să-i răcorească limba cu ea 37.
D.B.J. Campbell ne spune că Mântuitorul nu ne-a descris în
această parabolă cum este viaţa din lumea viitoare, ci ne-a arătat pe
scurt, numai că există o viaţă după moarte şi cum este starea celor
ce ajung în Rai sau iad 38.
1. Ryle, J.C., Luke II, p.212;

2. Ryle, J.C., Luke II, p.216;
Diamandi, S., Activitatea şi Învăţătura, p. 418;
MacDonald,W., Comentar la Noul Testament, p.255.
3. Edersheim,A., Jesus The Messiah, p.668;
4. Ryle, J.C., Luke II, p. 216.
5. Manson ,T.W., Sayings, p. 294;
Porter, L.E., Luke, p 1216.
7. Op. cit.
8. Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, p. 484.
9. Ryle, J.C., Luke II, pp. 216-217.
11. Edersheim,A., Jesus The Messiah, p. 667·
Hendriksen, W., More than Conquerors, p. 175.
15. Pliny, Natural History IX, 60;
Barclay, W., The Revelation of John, Vol. II, p. 160;
Dragomir,S., Studii asupra Apocalipsei, Vol.III, studiul 29;
- Studii asupra Evangheliilor, VoI.IV, studiul 20.
16. Jeremia, Yoma 36;
318
18. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 666, 668.
19. Barclay,W., The Gospel of Luke, p.214.
20. Diamandi, S., Activitatea şi Invăţătura, p. 414-415.
Diamandi, S., Activitatea şi Invăţătura, VoI. II, p. 415.
23. Bunaciu,I., Explicarea Evangheliilor, p. 261;
24. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 179;
Short, S.S., Mark, p. 1165;
Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 213-214.
27. Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p.152.
28. Jeremias, Targum on Genesa 3:24;
Edersheim, A. , Jesus The Messiah, p. 669.
29. Ryle,J.C., Luke, Vol. II, p. 218.
30. Balmforth, H., St. Luke, p. 244.
31. Barclay, W., The Lethers of James and Peter, p. 280-281.
32. Jeremias, J., Hades, VoI. I, p.147.
Berkhof, L., Systematic Theology, p. 685-686.
33. Jeremias, The Talmudic Tractate Chagigah 77 d.
34. Hoekema, A.A., Biblia şi Viitorul, p. 96.
36. Edersheim,A., Jesus The Messiah, p. 670.
38. Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p.152.
319
29. PARABOLA BOGATULUI NEMILOSTIV ŞI A
SĂRACULUI LAZĂR (II)
Luca 16: 19 - 31
În al doilea studiu din această parabolă intitulată tot

Parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, ne vom
ocupa de alte trei lucruri: intervenţia bogatului după ajutor,
imposibilitatea lui Avraam de a-l ajuta pe bogat şi mijlocirea
bogatului pentru fraţii lui.
În al cincilea rând, ne vem ocupa în acestă parabolă de
V. INTERVENŢIA BOGATULUI DUPĂ AJUTOR

Domnul Isus a zis: “Pe când era el în Locuinţa morţilor, în
chinuri, şi-a ridicat ochii în sus, l-a văzut de departe pe Avraam şi pe
Lazăr în sânul lui, (24) şi a strigat: «Părinte Avraame, fie-ţi milă de
mine şi trimite-l pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-
mi răcorească limba; căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta» “
(v.23-24).
Ne dăm seama, cât de surprinşi şi miraţi au fost ucenicii
când L-au auzit pe Domnul Isus spunând că acest evreu bogat a
ajuns în iad! Consternarea aceasta s-a datorat faptului că ei,
conform Vechiului Testament erau învăţaţi că, bogăţia şi
prosperitatea sunt darul şi binecuvântarea lui Dumnezeu pentru
credincioşia şi neprihănirea omului 1. Dar, cu cât mai surprins şi
uluit a rămas Dives, când s-a văzut în văpaia focului din infern,
pentru că el nu s-a aşteptat niciodată la aşa ceva! A.J. Bengel a zis:
“În zadar l-au fericit şi l-au glorificat evreii pe bogatul, dacă acesta a
ajuns în iad! 2.
320
Care era păcatul lui Dives de a ajuns în iad? Nu ni se spune
că el era un idolatru, hulitor de Dumnezeu, criminal, desfrânat sau
hoţ; nici măcar că l-ar fi alungat pe cerşetorul Lazăr de la poarta
lui, sau că ar fi interzis vreunui musafir să-i întindă o bucăţică de
pâine. Dives n-a făcut nici unul dintre aceste lucruri şi, totuşi a
ajuns în iad. Să fi ajuns el oare în iad numai că era bogat? Nici
acesta, în mod sigur, nu era motivul. De ce oare a ajuns Dives în
iad? Nici el nu ştia. Faptul că a ajuns în flăcările infernului, a fost
pentru el cea mai tragică surpriză.
Dives, fiind mistuit de sete şi de flăcările infernului, ”şi-a
ridicat ochii în sus” pentru a-L ruga pe Dumnezeu să-i uşureze
durerea 3. Dar, văzându-l, “de departe pe Avraam şi pe Lazăr în
sânul lui”, l-a implorat pe acest mare patriarh al naţiunii evreieşti,
să-i aline el suferinţa, spunându-i cu glas tare şi sfâşietor de
durere: “Părinte, Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite-l pe Lazăr să-
şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba; căci
grozav sunt chinuit în văpaia aceasta” (v.24). Acum Dives şi-a limitat
dorinţa la dimensiunea cea mai mică şi umilitoare, cerând lui
Avraam numai atât: să-l trimită pe Lazăr să-şi înmoaie vârful
degetului în apa vieţii din Rai şi să-i stâmpere focul 4. Detaliile
“înmuierea vârfului degtului în apă” de către Lazăr şi “răcorirea limbii
de văpaia focului” a lui Dives, nu erau numai imaginile unui chin
cumplit, dar şi ale celui mai mare contrast dintre aceştia. Dacă altă
dată pe pământ, Lazăr a dorit mult să primească de la Dives o
firimitură de pâine; acum însă, în lumea spirituală, lucrurile s-au
schimbat: bogatul a cerut insistent de la Lazăr o picătură de apă
pentru a-şi răcori limba.
Se ştie că după moarte, atât degetul şi apa lui Lazăr, cât şi
limba, setea şi văpaia focului lui Dives din iad, nu sunt altceva
decât nişte detalii figurative pe fondul cărora Mântuitorul ne-a
arătat focul teribil al remuşcării, pentru că sufletele fără trup n-au
degete şi limbă, şi n-au nevoie de apă fizică cu care să-şi potolească
setea spirituală şi focul mustrării de conştiinţă. Dumnezeiescul
nostru Învăţător a întrebuinţat aceste metafore din lumea noastră
materială, ca să putem înţelege cu ajutorul lor, realităţile din lumile
spirituale 5.
Dascălul ceresc ne învaţă în această parabolă că sufletele
după moarte sunt conştiente, şi chiar cu mult mai conştiente şi mai
perceptibile decât înainte de moartea trupului. Bogatul era
conştient de starea lui teribilă din infern, cum se chinuia în văpaia
focului, de aceea a intervenit înaintea lui Avraam, implorându-l, să-
l trimită pe Lazăr să-şi înmoaie degetul în apă şi să-i răcorească
limba. Văzându-l pe Avraam în Rai şi pe Lazăr în sânul lui, era
321
conştient de fericirea lor, dar în acelaşi timp, el era îngrijorat şi de
soarta fraţilor lui care trăiau încă pe pământ şi căuta să facă pentru
ei tot ce i se părea că îi stătea în putinţă, numai să nu ajungă şi ei
în acel loc de suferinţă.
Săracul Lazăr este în Rai, iar bogatul este în iad.
322
Dacă aşa ne-a învăţat Mântuitorul în această parabolă,
atunci cum de au îndrăznit anabaptiştii să spună că sufletele dorm,
de la moarte până la înviere! Toate confesiunile creştine care cred
în nemurirea sufletului, cu excepţia iehoviştilor şi a adventiştilor,
susţin cu tărie că sufletele celor mântuiţi sunt perceptibile şi
conştiente de fericirea lor, şi că sufletele celor nemântuiţi sunt
perceptibile şi conştiente de dezastrul şi chinul lor la care au ajuns
6.
La această intervenţie a bogatului, făcută lui Avraam, marele

patriarh i-a răspuns sobru, cu glas domol, fără asprime şi, în
acelaşi timp, fără compasiune, dar totodată şi cu o hotărâre fermă
şi de neînduplecat 7: “Fiule, adu-ţi aminte că în viaţa ta, tu ţi-ai luat
lucrurile bune şi Lazăr şi-a luat pe cele rele; acum, aici el este
mângâiat, iar tu eşti chinuit” (v.25). Cuvântul “fiule”, cu care s-a
adresat Avraam lui Dives, ne arată că marele patriarh l-a
recunoscut pe bogatul nemilostiv ca pe un descendent al lui, dar nu
spiritual şi după credinţă, ci numai fizic şi ca pe un fiu pierdut.
Avraam, în răspunsul lui, i-a arătat lui Dives, în ce a constat
greşeala lui pentru care a ajuns în iad, amintindu-i că el a avut
parte pe pământ de “lucrurile bune”, ceea ce înseamnă multe
bogăţii, dar de care n-a ştiut să se folosească bine. Dives a ajuns în
infern pentru două păcate mari: Primul păcat a fost, că şi-a neglijat
sufletul şi cele veşnice. El a ales în viaţă numai cele pământeşti şi
vremelnice, şi s-a mulţumit numai cu ele. Pe cele sufleteşti, veşnice
şi supreme, el nu le-a dorit, nu le-a căutat şi, de aceea n-a ajuns să
aibă parte de ele 8. Al doilea păcat mare era, că a călcat două dintre
cele mai mari porunci ale lui Dumnezeu: dragostea faţă de Dumnezeu
şi dragostea faţă de semeni. Cel Preaînalt a spus prin Moise: “Să
iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul
tău şi cu toată puterea ta” (Deut. 6:5) şi “...Să iubeşti pe aproapele
tău ca pe tine însuţi...” (Lev. 19:18). În Săptămâna Patimilor, când
unul dintre învăţătorii Legii L-a întrebat pe Domnul Isus:
“Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?” (37).
Mântuitorul i-a răspuns: «Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu
toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.»(38). 'Aceasta
este cea dintâi şi cea mai mare poruncă (39). Iar a doua, asemenea ei
este: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. » (40). În aceste
două porunci se cuprinde toată Legea şi Prorocii” (Matei 22:36-40).
Dacă Dives ar fi avut dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni,
n-ar fi trăit în lux, confort şi huzur, când un semen al său sărac
stătea la uşa lui, cerşindu-i firimituri de pâine. Acest păcat al lui
Dives a constat în faptul că el s-a putut uita la suferinţa şi
înfometarea semenilor lui fără să simtă nici cel mai mic fior în suflet
323
9. Dacă el ar fi încercat să ţină aceste două porunci mari ale lui
Dumnezeu, ar fi văzut că n-ar fi reuşit să le împlinească, şi ar fi
constatat singur, că era un mare păcătos, L-ar fi implorat pe
Dumnezeu pentru iertare şi, poate că Cel Preaînalt l-ar fi iertat.
Numai că el, deşi a călcat poruncile lui Dumnezeu, totuşi s-a
considerat neprihănit şi că n-are nevoie de pocăinţă şi iertare.
Mântuitorul, cu o infinită adâncime şi înţelepciune, a arătat
fariseilor în prabolă că şi ei se făceau vinovaţi de aceste două
păcate mari, încălcând cele două porunci amintite 10. Când am
tratat studiul intitulat Pilda samariteanului milostiv
(Vol.V,Stud.51), am văzut cum Domnul Isus a zis unui alt cărturar
că, dacă îl va iubi pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu
toată puterea şi cu tot cugetul, şi pe aproapele lui ca pe sine, va
avea viaţa veşnică (Luca 10:27-28). La prima vedere ni se pare că El
ar fi propovăduit viaţa veşnică prin păzirea Legii, dar lucrurile nu
stau aşa. Legea n-a fost dată cu scopul de-a mântui pe oameni şi
de-a le oferi viaţa veşnică, ci de-a le trezi conştiinţa faţă de păcat.
Este cu neputinţă ca omul păcătos să-L iubească pe Dumnezeu cu
toată inima, cu tot sufletul, cu toată puterea şi cu tot cugetul;
şi pe aproapele său ca pe sine. Dacă ar fi putut face lucrul aceasta,
n-ar fi avut nevoie de mântuire prin jertfa Fiului Iui Dumnezeu.
Fariseii, cărora Mântuitorul le-a spus parabola cu bogatul
nemilostiv şi săracul Lazăr, dacă ar fi fost conştienţi că şi lor le
cerea Dumnezeu să împlinească aceste două porunci mari, pe care
nu puteau să le păzească şi s-ar fi declarat şi ei păcătoşi, ar fi zis
Fiului lui Dumnezeu: “Dacă aceasta ne cere Cel Preaînalt ca să-L
iubim cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată puterea şi cu tot cugetul;
şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine, atunci suntem pierduţi, nu ne
rămâne altceva de făcut decât să ne aruncăm la picioarele Tale, să
Te acceptăm ca Domn şi Mântuitor şi să Te implorăm să ne
mântuieşti Tu prin harul şi graţia Ta!” 11.
Spre deosebire de bogatul, Lazăr care a avut parte de “cele
rele”: sărăcie, suferinţă şi înfometare, totuşi el a căutat cele
spirituale şi veşnice; şi fiindcă pe acestea le-a căutat, pe acestea le-
a găsit şi a avut parte de ele. Astfel, după mormânt, când lucrurile
s-au inversat, el era “mângâiat” în Paradis, iar bogatul era “chinuit”,
în infern. Dacă Lazăr, cerşetorul suferind şi înfometat a ajuns în
Rai, credem că atunci când era pe pământ, eI nu s-a descurajat şi
n-a cârtit împotriva lui Dumnezeu, ci I-a implorat mereu ajutorul,
harul şi mila în lupta cea grea a vieţii. Din viaţa bogatului, cât şi
din viaţa lui Lazăr învăţăm, că noi singuri ne alegem destinul rău
din iad sau destinul bun din Rai, după felul cum ştim şi hotărâm să
acţionăm aici pe pământ, făcând fie binele sau făcând ce este rău.
324
În al şaselea rând, ne vom ocupa în această parabolă de
VI. IMPOSIBILITATEA LUI AVRAAM DE A-L AJUTA PE

BOGAT
Fiul lui Dumnezeu ne învaţă în această parabolă nu numai
că nu există în iad nici un ajutor de potolire a durerii pentru
nimeni, dar şi că de aici nu este nici o şansă de scăpare.
Mântuitorul l-a redat pe Avraam spunând lui Dives: “Pe lângă toate
acestea, între noi şi între voi este o prăpastie mare, aşa că cei care ar
vrea să treacă de aici la voi, sau de acolo la noi, să nu poată” (v.26).
Domnul Isus ne arată clar în acest verset că, o dată ce omul ajunge
în infern, în el va rămâne pentru totdeauna; că de aici nu va ieşi
nimeni niciodată; că în acest loc orice speranţă este zadarnică 12.
La prima vedere, ni se pare că există o mare contradicţie
între afirmaţia pe care a făcut-o Domnul Isus în această parabolă că
Locuinţa Morţilor este veşnică, şi între ceea ce ne-a spus Ioan
Teologul în Apocalipsa, că Locuinţa Morţilor va dura numai până la
revenirea Mântuitorului, când va fi învierea morţilor şi judecata de
apoi. Ioan Teologul a scris: “Şi Moartea şi Locuinţa Morţilor au fost
aruncate în iazul cu foc. Iazul de foc este moartea a doua (15). 0ricine
n-a fost găsit scris în cartea vieţii a fost aruncat în iazul de foc”
(Apoc.20:14-15). Vom vedea că nu este nici o contradicţie, ci
dimpotrivă o mare concordanţă, pentru că Mântuitorul nu ne-a
vorbit în parabolă despre eternitatea Locuinţei Morţilor sau a
iadului, ci despre chinul veşnic al sufletelor care se găsesc în acest
loc.
Iazul de foc din Apocalipsa este identic cu focul gheenei din
Evanghelii, pentru că atât în focul gheenei, cât şi în iazul de foc, vor
ajunge nu numai sufletele celor nemântuiţi, dar şi trupurile lor,
ceea ce ne arată că amândouă înseamnă unul şi acelaşi lucru: că
amândouă vor avea loc numai după revenirea Domnului Isus,
învierea morţilor şi judecata finală. Mântuitorul a spus: “Dacă ochiul
tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine;
căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-
ţi fie aruncat tot trupul în gheenă ( 30). Dacă mâna ta cea dreaptă te
face să cazi în păcat, taie-o şi leapădă-o de la tine; căci este spre
folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat
tot trupul în gheenă” (Matei 5:29-30. (Citatul este luat din
traducerea nerevizuită a lui D. Cornilescu). Versetele amintite din
Apocalipsa, cât şi textul întreg 20:11-15 din care ele fac parte, de
325
asemenea ne arată că Cristos mai întâi va învia pe toţi morţii şi că,
numai după ce îi va judeca, îi va arunca pe cei nemântuiţi în iazul
de foc 13.
Astfel, aruncarea “Morţii”, adică a mormântului şi
aruncarea “Locuinţei Morţilor”, a iadului în iazul de foc, arată
aruncarea trupurilor şi a sufletelor celor necredincioşi; şi că de
acum nu va exista niciodată moartea în iazul de foc, nici măcar a
trupului şi, cu atât mai puţin, a sufletului 14.
Apoi, când am studiat Apocalipsa 20:4,6 “Şi am văzut nişte
tronuri; şi pe cei ce stăteau pe ele... Şi am văzut sufletele celor ce li se
tăiase capul datorită mărturiei lui Isus. Ei au înviat şi au împărăţit cu
Cristos o mie de ani... (6). Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de
prima înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nici o putere...”, am
văzut că verbul ezēsan, cu forma lui prezentă de zaō, se foloseşte
foarte rar pentru învierea trupului şi că pentru învierea noastră
fizică se întrebuinţează aproape întotdeauna verbul anazao 15.
Verbul ezēsan are înţelesul în versetul 4 de „continuarea existenţei
sufletului şi după moartea trupului”. Acesta a fost motivul pentru
care Ioan Teologul a precizat că el a văzut sufletele martirilor şi ale
tuturor credincioşilor care au decedat, şezând pe scaune de domnie
înaintea Tronului lui Dumnezeu şi domnind o mie de ani, şi nu pe
ei în trup.
Când am tratat studiul Domnia lui Cristos cu sfinţii o mie
de ani (Vol.III,Stud.38) în lucrarea intitulată Studii asupra
Apocalipsei, ne-am informat că mia de ani înseamnă “perioada de
la prima la a doua venire a Mântuitorului”. Comentatorul F.F.
Bruce a zis că mileniul a început nu numai cu întronarea lui
Cristos, dar şi cu înălţarea la cer a sufletelor tuturor credincioşilor
care au trecut la cele veşnice 16.
Ioan Teologul ne-a făcut aici precizarea că numai cei ce au
parte de întâia înviere, de învierea zaō: a continuării existenţei
sufletelor lor în Rai, vor fi fericiti pentru că numai trupurile şi
sufletele lor vor fi în siguranţă ca să nu fie aruncate în iazul de foc
după judecata de apoi. Ceea ce înseamnă că: dacă cineva ajunge
odată în Rai, nu-l va prinde judecata de apoi, ci va avea parte de
glorificarea şi transformarea trupului în trup ceresc, fiindcă
Dumnezeu nu greşeşte atunci când admite sufletul cuiva în Rai,
după deces.
Am văzut că aici nu este nici o contradicţie între ceea ce ne-a
învăţat Mântuitorul în această parabolă şi între ceea ce ne-a spus
Ioan Teologul în Apocalipsa, ci dimpotrivă, cea mai mare
concordanţă, pentru că amândouă afirmaţiile ne arată acelaşi
lucru, că suferinţa celor nemântuiţi din iad este veşnică, fiindcă ea
326
începe în infern şi continuă după învierea morţilor şi judecata de
apoi, în iazul de foc, în care se adaugă la suferinţa sufletului şi cea
a trupului.
Credem că Domnul Isus a avut în vedere în versetul pe care îl
studiem, superstiţia evreilor, pe care a vrut s-o combată în mod
special, că Avraam îi putea scăpa pe evrei de iad. Cărturarii au
învăţat poporul, că naţiunea lor era favorizată de Dumnezeu prin
Avraam. Ei au spus că acest patriarh era atât de mare şi de unic în
bunătate înaintea lui Dumnezeu, încât meritele lui erau suficiente
nu numai pentru el, dar chiar şi pentru toţi descendenţii lui; că el a
făurit un tezaur de merite public care nu se va epuiza niciodată.
Aceşti învăţători ai lui Israel propovăduiau mai departe, că prin
meritele lui Avraam, Moise a avut trecere ca să primească tablele
legii din mâna lui Dumnezeu, cu scopul ca orice evreu să primească
iertare de păcate prin jertfirea animalelor şi ceremonialul spălării. Şi
aceşti rabini au mai zis, că toţi fiii lui Avraam vor avea parte de
lumea viitoare; că Avraam va sta la porţile gheenei ca să-şi întoarcă
de acolo descendenţii care s-au rătăcit 17.
Mântuitorul a pus, mai întâi, în gura bogatului, cuvintele cu
care acesta a implorat ajutorul lui Avraam care, după cum credeau
evreii, avea mare putere de-a ajuta pe toţi israeliţii, fie cât de
păcătoşi, spunându-i: “Părinte, Avraame, fie-ţi milă de mine şi
trimite-l pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-mi
răcorească limba; căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta” (v.24),
şi, apoi, le-a contrazis aceste concepţii greşite, arătându-le, cum
marele lor patriah nu putea să facă nimic pentru cei ce au ajuns în
iad, nici chiar să le aline durerea; şi, cu atât mai puţin, să-i salveze
din infern 18.
Dar, ce este mai grav, după ce chiar Mântuitorul, în care era
întruchipată toată bunătatea şi mila Tatălui ceresc, a proclamat în
această parabolă marele adevăr, că nu există pentru nimeni în iad,
nici chiar cea mai mică alinare a durerii şi, cu atât mai puţin,
scoatere din el, atunci, cum de au îndrăznit unii dintre teologii
creştini catolici, ca Toma d'Aquino, să conceapă şi chiar să
formuleze doctrina purgatoriului: că cei nemântuiţi se curăţă prin
suferinţă în infern de toate păcatele pe care le-au făcut şi că, în
final, vor fi scoşi şi ei din el 19. O asemenea variantă o susţin unii
dintre universalişti, că cei răi vor fi pedepsiţi după moarte în iad
pentru o anumită perioadă de timp, în raport cu mulţimea şi
gravitatea păcatelor, dar, în cele din urmă, nici ei nu vor fi chinuiţi
veşnic în iad 20.
327
Şi în al şaptelea rând, ne vom ocupa în această parabolă de
VII. MIJLOCIREA BOGATULUI DIN IAD PENTRU FRAŢII

LUI
Când a văzut Dives că soarta lui este pecetluită şi că el va
trebui să sufere în flăcările iadului o veşnicie întreagă, s-a gândit la
fraţii lui care trăiau încă pe pământ, a dorit să-i informeze prin
Lazăr cât de cumplit se chinuie el în flăcările infernului şi, în mod
deosebit, a vrut să-i prevină, să nu ajungă şi ei în acest loc.
Mântuitorul l-a redat pe bogatul, spunând lui Avraam: “Te rog, dar,
părinte Avraame, să-l trimiţi pe Lazăr în casa tatălui meu, (28) căci
am cinci fraţi, şi să le adeverească aceste lucruri, ca să nu vină şi ei
în acest loc de chin” (v.27-28).
Susţinătorii purgatoriului, şi unii dintre universalişti,
interpretează greşit trezirea conştiinţei şi schimbarea mentalităţii
celor nemântuiţi din iad, ca un proces al pocăinţei. Ei
argumentează lucrul acesta că, dacă flăcările infernului n-ar fi
purificat sufletul bogatului, acesta n-ar fi devenit un mare
evanghelist, căutând cu tot dinadinsul, să-şi salveze fraţii ca să nu
ajungă şi ei în acest loc de chin 21. Însă, adevărul este, că trezirea
conştiinţei şi schimbarea mentalităţii sunt două dintre cele mai
teribile mijloace ale torturii sufletelor din iad. Dives, acum a văzut şi
a înţeles ceea ce altădată n-a vrut să vadă şi să înţeleagă. În infern
nimeni nu este sceptic şi necredincios. Un mare înţelept creştin a
zis odată la bătrâneţe, în legătură cu iadul, pe fondul unui alt iad,
care ni se deschide adeseori pe pământ: “Iadul nu este altceva decât
adevărul cunoscut când totul este prea târziu” 22. Dives, de abia când
a ajuns în flăcările focului din infern, a descoperit valoarea
sufletului; şi de abia acum, când era prea târziu, el a înţeles că
trebuie să-şi mântuiască sufletul şi că, trebuie să contribuie şi la
mântuirea fraţilor şi a semenilor lui. Nu este nimic mai dureros, ca
atunci când vrei să rezolvi o problemă mare şi importantă şi, când
este prea târziu. Şi, cu cât mai tragic este atunci când vrei să rezolvi
problema cea mai importantă care este mântuirea sufletului şi
asigurarea veşniciei pentru tine, copiii, părinţii sau fraţii tăi, şi
totul este prea târziu! Încercarea de-a rezolva în iad problema
mântuirii personale sau a celor dragi, când totul este imposibil şi
prea târziu, este actul celei mai mari nebunii şi al celei mai
mistuitoare remuşcări 23.
328
La rugăciunea aceasta mistuitoare de mijlocire a unui frate
pentru fraţii lui, Avraam a răspuns bogatului: “Îi au pe Moise şi pe
Profeţi; să asculte de ei” (v.29). Marele patriarh nu numai că nu-i
împlineşte dorinţa, dar acum nu-i vorbeşte nici măcar pe un ton de
milă, ci îl mustră aspru, pentru că i-a cerut să-l trimită pe Lazăr la
fraţii lui ca pe un sol şi martor al lumii spirituale. Dojana lui
Avraam a fost fiindcă bogatul, subapreciind Sfintele Scripturi atât
pentru el, cât şi pentru fraţii lui, i-a cerut să-l trimită pe Lazăr,
dintre cei morţi, să lucreze la mântuirea fraţilor lui, ca şi când
Sfintele Scripturi ar fi insuficiente, n-ar fi revelaţia completă a lui
Dumnezeu şi cea mai bună călăuză a tuturor oamenilor spre
singurul Mântuitor al lumii! 24.,
Expresia “Moise şi Profeţii”, înseamnă scrierile lui Moise şi
ale Prorocilor. Aici avem una dintre cele mai puternice mărturii, că
Sfintele Scripturi sunt suficiente pentru mântuirea omului. Dacă
Vechiul, Testament este mai bun decât mărturia unui sol venit din
Rai, atunci cu cât este mai bună Biblia întreagă 25. Prin cuvintele
“să asculte de ei”, de Moise şi de Profeţi, Mântuitorul i-a vizat, în
special, pe fariseii care erau de faţă, ca replică, pentru că nici ei nu
ascultau de Moise şi de Profeţi, şi nici chiar de El 26.
Dacă Dives ar fi ascultat numai de următoarele cuvinte pe
care le-au spus Moise şi Profeţii, n-ar fi ajuns în iad, ci dimpotrivă,
ar fi avut parte de Rai: “Oare acesta este postul plăcut Mie: să-şi
chinuiască omul sufletul o zi? Să-şi plece capul ca un pipirig, şi să se
culce pe sac şi cenuşă? Aceasta numeşti tu post şi o zi plăcută
Domnului? (6). Iată postul plăcut Mie: dezleagă lanţurile răutăţii,
deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi şi rupe orice fel
de jug; (7) împarte-ţi pâinea cu cel flămând, şi adu în casa ta pe
nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acopere-l, şi nu
întoarce spatele semenului tău” (Isaia 58:5-7); “Să iubeşti pe Domnul,
Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată
puterea ta” (Deut.6:5); “… Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine
însuţi...” (Lev.19:18); “Domnul, Dumnezeul tău, îţi va ridica din
mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un proroc ca mine: să ascultaţi de el!”
(Deut. 18:15); şi “Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape”
(Matei 3:2). Dacă bogatul din parabolă, ar fi împărţit pâinea cu
Lazăr cerşetorul, cum a spus Prorocul Isaia; dacă s-ar fi recunoscut
păcătos, pentru că nu L-a putut iubi pe Dumnezeu cu toată inima
lui, cu tot sufletul lui şi cu toată puterea lui; şi că nu l-a putut iubi
pe Lazăr ca pe sine, care era aproapele lui, aşa cum a spus Moise; şi
dacă l-ar fi ascultat şi pe Ioan Botezătorul, care era ultimul proroc,
cum spunea că Mesia cel promis, a sosit în persoana Domnului Isus
şi că, Domnul Isus nu era altul decât Împăratul cerului şi
329
Mântuitorul lumii; că El Şi-a deschis Împărăţia şi că a pus-o la
îndemâna tuturor păcătoşilor care au vrut să-L accepte ca
Mântuitor, ar fi fost ferice de el, pentru că n-ar fi ajuns în iad, ci în
Rai. Dar el, fiindcă i-a sfidat pe Moise şi pe Proroci, care îi
îndrumau pe păcătoşi spre Cristos, s-a afundat în flăcările şi în
agonia infernului. Pe aceeaşi cale se aflau şi fariseii, de aceea
Mântuitorul căuta să-i trezească la realitate cu ajutorul acestei
parabole 27.
Bogatul, crezând totuşi că cererea lui era bună, a insistat
mult ca Avraam să i-o împlinească. El a zis marelui patriarh: “Nu,
părinte Avraame, ci dacă se va duce la ei cineva din morţi, se vor
pocăi” (v.30). Dives era ferm convins că dacă cineva din Rai sau iad
se va duce la fraţii lui, ei se vor pocăi cu siguranţă. EI a ajuns la
această convingere pentru că i se părea că scrierile lui Moise şi ale
Profeţilor erau banale şi învechite 28.
Cuvântul final al lui Avraam a fost, că Sfinţele Scripturi au o
autoritate supremă, fiindcă eIe conţin revelaţia completă a lui
Dumnezeu pentru neamul omenesc, cu privire la mântuirea
sufletului. El a răspuns bogatului: “Dacă nu-i ascultă pe Moise şi pe
Profeţi, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi!” (v.31).
Cuvântul lui Dumnezeu, consemnat în Sfintele Scripturi este mai
mare şi mai valoros decât orice miracol, pentru că revelaţia lui
Dumnezeu din Biblie conţine tot ce trebuie să ştim ca să fim
mântuiţi. Nici un mesager dintr-o altă lume n-ar putea să ne spună
mai mult decât ce scrie în Biblie. Baxter a zis în legătură cu
mesagerii veniţi dintr-o altă lume: “Cine ar putea să ştie dacă unul
din mesagerii veniţi dintre cei morţi este un demon sau un înger, dacă
spune un adevăr sau o minciună?” 29.
Mântuitorul când l-a citat pe Avraam, spunând lui Dives în
legătură cu fraţii lui: “Dacă nu-i ascultă pe Moise şi pe Profeţi, nu vor
crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi”, S-a referit, în special,
la învierea Lui şi la faptul că evreii nu vor crede în El nici chiar
atunci; şi lucrul acesta s-a adeverit cu cea mai mare exactitate, că
ei, în mod special, şi cea mai mare parte a oamenilor din toate
celelalte naţiuni, în general, au rămas tot necredincioşi 30.
Noi ne cutremurăm numai când ne gândim la existenţa unui
iad veşnic şi nu îndrăznim nici măcar să ne imaginăm, cum ne-am
simţi dacă noi sau cineva dintre cei dragi am ajunge în el. Acesta
este unul din marile motive, pentru care solii adevăraţi ai lui
Dumnezeu au predicat această învăţătură majoră a Mântuitorului,
cu cea mai mare seriozitate până la lacrimi, ca semenii lor, pentru
care a murit Fiul lui Dumnezeu, să nu ajungă acolo. Dacă semenii
noştri vor ajunge în chinul veşnic din infern, se va datora într-o
330
mare măsură faptului, că noi nu le-am spus că există un asemenea
loc. Este grav că astăzi au dispărut aproape în întregime asemenea
mesaje de la amvoanele bisericilor noastre.

3. Op. cit.
4. Op. cit.
5. Ryle, J.C., Luke, Vol.II, p.218;
6. Calvin, J., Tracts and Treatises of the Reformed Faith, Vol.
III, p. 413-490;
Ryle, J.C., Luke, VoI.II, p. 218;
7. Ryle, J.C., Luke , Vo I. II, p. 218.
8. Op. cit. p. 218-219.
10. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 658, 667.
11. MacDonald, W., Comentar la Noul Testament, p.232.
13. Hendriksen, W., More than Conquerors, p.195.
14. Op. cit. p.196.
15. Walvoord, J.F., The Revelation of Jesus Christ, p. 298.
16. Bruce, F.F., Revelation, p. 1624.
17. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p.47;
Manson, T.W., The Servent-Messiah, p. 44-45.
18. Edersheim, A. , Jesus The Messiah, p. 669-670;
19. Toma d'Aquino, Summa Theologica, Sup. 3, Intr. 69, Art. 2;
Hoekema, A.A., Biblia şi Viitorul, p. 93;
Ryle, J.C., Luke, VoI. II, p. 219.
20. Hoekema, A.A., Biblia şi Viitorul, p. 272.
22. Ryle, J.C., Luke, VoI , p. 21.
23. Op. cit. p. 214-215.
27. Op. cit. p. 670.
331
29. Op. cit. p. 220.
332
30. INSTRUIREA UCENICILOR (I)
Luca 17: 1 – 4
1. Isus a zis ucenicilor Săi: “Este cu neputinţă să nu vină
prilejuri de păcătuire, dar vai de acela prin care vin!
2. Ar fi mai de folos pentru el să i se lege o piatră de moară de
gât şi să fie aruncat în mare, decât să facă pe unul din aceşti micuţi
să păcătuiască.
3. Fiţi atenţi la voi înşivă!
Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, mustră-l. Şi dacă-i
pare rău, iartă-l!
4. Şi chiar dacă păcătuieşte împotriva ta de şapte ori pe zi, şi
de şapte ori pe zi se întoarce la tine şi zice: “Îmi pare rău!” - să-l ierţi.
Aici Domnul Isus S-a adresat din nou ucenicilor, aşa cum a
făcut şi la începutul capitolului 16 1. Unii comentatori opinează că
nu este nici o legătură între acest pasaj şi textele anterioare.
Adevărul este, că există o mare legătură între ele, aşa cum susţin
mulţi alţi comentatori şi cum vom vedea în tratarea acestui studiu.
Nu numai că există o mare legătură între acest text şi cele
precedente, dar există chiar şi o legătură între acest text şi textul
următor, care par la prima vedere că n-au nimic comun 2. Nu
Evanghelistul Luca a adunat în textul citat şi textul următor aceste
pericope pe care le-a folosit Domnul Isus în diferite ocazii, ci
Mântuitorul le-a rostit la sfârşitul parabolei cu bogatul nemilostiv şi
cu săracul Lazăr. Primele trei pericope din primele zece versete le-a
repetat; iar a patra pericopă, a redat-o pentru prima dată.
Dumnezeiescul nostru Învăţător obişnuia să repete unele lucruri în
două cazuri: atunci când se afla înaintea unui alt auditoriu şi
atunci când dorea să accentueze asupra unor adevăruri care erau
de mare importanţă, aşa cum era cazul în acest text. Pericopa cu
prilejurile de păcătuire o găsim în Matei 18:1-14; Marcu 9:33-50 şi
333
Luca 9:46-50; pericopa cu iertarea semenilor se află în Matei
18:21-35; şi pericopa cu puterea credinţei ne este prezentată în
Marcu 11:23 şi Matei 17:20 şi 21:21.
În acest pasaj intitulat Instruirea ucenicilor, Dascălul
ceresc ne oferă două lecţii de mare preţ: lecţia evitării prilejurilor de
păcătuire şi lecţia iertării.
I. LECŢIA EVITĂRII PRILEJURILOR DE PĂCĂTUIRE

Evanghelistul Luca a scris: “Isus a zis ucenicilor Săi: «Este cu
neputinţă să nu vină prilejuri de poticnire, dar vai de acela prin care
vin! (2). Ar fi mai de folos pentru el să i se lege o piatră de moară de
gât şi să fie aruncat în mare, decât să facă pe unul din aceşti micuţi
să păcătuiască»“ (v.1-2).
Pentru cuvintele “prilejuri de păcătuire” scrie în textul grecese
skandalon, care avea însemnătatea originală “a pune momeala într-
o cursă pentru a atrage la ea un animal”. Apoi, cu timpul, a primit şi
înţelesul “a pune în calea omului o piatră pentru a se împiedica”. Şi,
în cele din urmă, a primit însemnătatea “de a deveni o pricină de
poticnire sau de cădere” 3.
Marele Cunoscător al naturii umane când a zis ucenicilor:
“Este cu neputinţă să nu vină prilejuri de păcătuire, dar vai de
acela prin care vin” (v.1), a scos în evidenţă trei lucruri: primul, că
omul se află într-o lume a pângăririi şi a ispitei care, aşa cum a
explicat Evtimie Zigaben, au corupt-o demonii 4; şi pe care, a
continuat să explice şi John Knox, au afectat-o şi oamenii în mod
voit 5; al doilea, că menirea creştinilor este să înlăture cauzele de
păcătuire din lume şi, nicidecum să le înmulţească; şi al treilea
lucru pe care l-a scos Domnul Isus în evidenţă în acest verset este
marea Lui avertizare, pe care a făcut-o împotriva celor ce se lasă
seduşi în păcat şi, în special, împotriva celor ce întind curse altora
ca să cadă în păcat. Împotriva acestora din urmă, dumnezeieseul
nostru Invăţător a rostit interjecţia vai: “Dar vai de acela prin care
vin!” 6.
Când am tratat alte două texte paralele: Marcu 9:36-42 şi
Matei 18:5-7 în studiul intitulat Marea responsabilitate a
creştinilor faţă de păcat (Vol.V,Stud.29), care ne vorbesc despre
prilejurile de păcătuire, am văzut că pe timpul Domnului Isus,
cuvântul copil avea trei înţelesuri: unul literal şi două figurative.
După primul înţeles figurativ, rabinii îşi numeau discipolii copii şi
fii. După acest înţeles figurativ, Domnul Isus Şi-a numit ucenicii şi
începătorii în credinţă, copii, pentru că ei nu erau întemeiaţi încă
bine în adevăr şi puteau devia uşor de pe calea Lui. Iar, după al
334
doilea înţeles figurativ, copilaşii erau numiţi în antichitate şi
oamenii neînsemnaţi şi fără valoare 7. Cuvântul copii, în înţeles
figurativ, fie că sunt începători în credinţă, fie că sunt oameni
săraci şi fără importanţă în ochii lumii, înseamnă că ei sunt copiii
lui Dumnezeu şi că Tatăl ceresc se îngrijeşte de ei cu mult mai bine
de cum se îngrijesc părinţii pământeşti de copiii lor 8. Astfel, când
Domnul Isus a zis: “Ar fi mai de folos pentru el să i se lege o piatră
de moară de gât şi să fie aruncat în mare, decât să facă pe unul din
aceşti micuţi să păcătuiască”, S-a referit şi la cei începători şi slabi
în credinţă, dar în mod special, El i-a avut în vedere pe cei săraci,
fapt care este în cea mai mare concordanţă cu contextul textului şi
cu contextul textelor anterioare.
Cărturarii au zis că păcatul cel mai mare şi de neiertat dintre
toate este când omul devine o pricină de poticnire pentru cineva
fiindcă, pe de o parte răul pe care el îl transmite se poate amplifica
foarte mult şi să atragă consecinţe neimaginat de grave, iar pe de
altă parte, acest păcat iasă din sfera lui de rezolvare, fiindcă el nu
se poate pocăi în locul semenului său pentru care el a devenit o
pricină de cădere 9.
Kennedy Williamson a spus despre un bătrân care avea mari
coşmaruri înainte de a muri, cum la următoarea întrebare pusă de
un prieten: “De ce eşti aşa de tulburat?” acest bătrân i-a povestit pe
scurt: “Când eram copil de joacă, am inversat în timpul războiului un
indicator spre o direcţie greşită în care se afla o prăpastie. Am rămas
uluit când am văzut câtă armată motorizată a apucat pe acel drum
greşit şi câţi ostaşi au murit în acea prăpastie din cauza prostiei mele
de copil” 10. Dumnezeu nu poate să considere nevinovat pe cel ce
îndrumă pe alţii pe un drum greşit şi, cu atât mai mult, când celor
îndrumaţi le este în joc veşnicia.
Când ajungem să înţelegem, cât este de mare pedeapsa
pentru cei ce devin o pricină de poticnire pentru alţii, rămânem
uimiţi. Mântuitorul a zis: “Ar fi mai de folos pentru el să i se lege o
piatră de moară de gât şi să fie aruncat în mare, decât să facă pe
unul din aceşti micuţi să păcătuiască” (v.2). Legarea unei pietre de
moară de gâtul cuiva şi aruncarea lui în mare, însemna cea mai
groaznică condamnare pe care o aplicau grecii, romanii, sirienii şi
fenicienii, celor mai mari criminali 11. A fi cineva executat printr-un
asemenea înec în mare, nu însemna numai că acesta nu mai avea
nici o speranţă de a scăpa, dar nici ca trupul lui să iasă vreodată la
suprafaţă pentru a putea fi înmormântat. Anticii credeau că a nu fi
înmormântat, era cea mai mare tragedie, pentru că ei aveau două
concepţii mari şi ferme în legătură cu înmormântarea: că cine nu
era înmormântat lângă părinţii şi rudele lui, nu putea să ajungă la
335
ei şi să fie împreună cu ei pe cealaltă lume 12; şi a nu avea parte de
acest act, anticii mai credeau că duhul acelui mort, nu avea parte
nici de lumea aceasta şi nici de o altă lume, ci va hoinări veşnic fără
adăpost 13.
Apoi, evreii urau marea. Ei au luat-o ca simbol al nimicirii
totale şi definitive. Apostolul Ioan când a scris în Apocalipsa că
marea nu va mai fi în lumea viitoare (21:1), a exprimat lucrul acesta
pe fondul concepţiei amintite. Rabinii când învăţau poporul, că toţi
neevreii vor fi nimiciţi complet şi definitiv dinaintea lui Dumnezeu şi
dinaintea poporului Lui, obişnuiau să spună că aceşti oameni ai
fărădelegii “vor fi aruncaţi în marea sărată”. Ei şi-au formulat
această concepţie pe fondul Mării Moarte, care era sărată şi nu avea
în ea nici un fel de viaţă. Acesta a fost motivul pentru care poporul
evreu nu condamna pe nimeni la moarte prin înec 14.
Astfel, când Domnul Isus a zis în legătură cu aceia prin care
vin prilejuri de păcătuire: “Ar fi mai de folos pentru el să i se lege o
piatră de moară de gât şi să fie aruncat în mare, decât să facă pe
unul din aceşti micuţi să păcătuiască” (v.2), a spus ucenicilor pe
fondul concepţiilor Ior de evrei şi creştinilor care urmau să provină
din această naţiune: că ar fi cu mult mai de folos pentru cei ce fac
pe alţii să păcătuiască, să li se lege de gât o piatră de moară şi să fie
anihilaţi pentru totdeauna în marea de sare a păgânilor, decât să
comită acest păcat şi să ajungă în chinul veşnic. Neamurilor şi
tuturor creştinilor proveniţi dintre neevrei, le-a spus pe fondul
concepţiilor lor prin Evanghelistul Luca, care şi-a dedicat
Evanghelia tuturor oamenilor din Marele Imperiu Roman care
vorbeau greceşte, că ar fi cu mult mai bine pentru cei ce sunt o
pricină de poticnire pentru alţii, să li se lege de gât o piatră de
moară şi să fie înecaţi în mare, chiar dacă n-ar fi înmormântaţi
lângă părinţii şi rudele lor, şi n-ar fi lângă ei pe cealaltă lume; şi
chiar dacă sufletele lor n-ar avea parte nici de lumea aceasta şi nici
de o altă lume, ci ar hoinări veşnic fără adăpost, decât să piardă
Împărăţia Cerurilor şi să ajungâ în flăcările infernului pentru veci
de veci 15.
Când am tratat studiul Marea responsabilitate a
creştinilor faţă de păcat (Vol.V,Stud.29), am văzut că atunci când
Mântuitorul a ţinut un copilaş în braţe, şi a zis: “Oricine primeşte pe
unul din aceşti copilaşi în Numele Meu, Mă primeşte pe Mine” (Marcu
9:37), S-a referit, în mod special, la oamenii pe care semenii lor îi
desconsideră şi S-a identificat cu aceştia ca să-i ridice şi pe ei la
adevăratul rang al demnităţii fiinţelor umane. Copilul, pe care-l
ţinea Fiul lui Dumnezeu în braţe, nu avea nici o influenţă şi nici o
funcţie, care să-i fi mărit prestigiul; şi nu numai că nu putea să
336
ofere nimănui nimic, ci dimpotrivă, el avea nevoie să fie ajutat.
Astfel, când Domnul Isus a zis: “Oricine primeşte pe unul din aceşti
copilaşi în Numele Meu, Mă primeşte pe Mine”, a spus cu alte
cuvinte: “Oricine primeşte pe un sărac care n-are nici influenţă, nici
bogăţie şi nici putere; ci dimpotrivă, el are nevoie de ajutor, acela Mă
primeşte pe Mine cu adevărat.” Copilaşul din braţele Domnului Isus
era simbolul unui om care are nevoie de ceva din partea noastră, şi
pe care noi trebuie să-l căutăm 16. A căuta pe asemenea oameni, cu
care S-a identificat Cristos, înseamnă a-L găsi pe Mântuitorul, şi, a-
i ajuta pe aceştia, înseamnă a le da în contul Fiului lui Dumnezeu.
Câţi dintre cei săraci îşi ridică zilnic privirea spre cer şi-L
întreabă pe Dumnezeu: “Doamne, unde Îţi este grija, dragostea şi
mila faţă de mine?” Numai că Mântuitorul ne-a spus în Predica de
pe munte un lucru foarte mare, atunci când ne-a vorbit despre
Adevărata milostenie (Vol.III,Stud.36), cât şi în textul pe care-l
studiem, că El ne-a zis nouă, urmaşilor Lui: “Eu v-am încredinţat
vouă pe cei săraci şi obidiţi, pentru că voi sunteţi fiii Împărăţiei
Dragostei lui Dumnezeu, care aveţi nu numai menirea să le dăruiţi
din bunurile voastre vremelnice, dar şi să le arătaţi dragostea şi mila
Tatălui Ceresc împrospătate în fiecare zi!” Evanghelistul Matei L-a
citat pe Domnul Isus zicând în parabola judecăţii de apoi: ”Atunci
Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: «Veniţi binecuvântaţii
Tatălui Meu; ca să moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la
întemeierea lumii. (35) Căci am fost flămând şi Mi-aţi dat de mâncat;
Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat să beau; am fost străin şi M-aţi primit; (36)
am fost gol şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi aţi venit să Mă vedeţi;
am fost în închisoare şi aţi venit la Mine... (40)... Adevărat vă spun că
ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte
neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut» (Matei 25:34-36, 40).
A nu primi în Numele lui Cristos pe un sărac şi a nu-l ajuta,
înseamnă a te face vinovat de unul dintre cele mai mari păcate de
omitere faţă de copilaşii lui Dumnezeu înfometaţi şi îndureraţi.
Evanghelistul Matei L-a citat, în continuare, pe Domnul Isus
spunând: “Apoi va zice celor de la stânga Lui: «Duceţi-vă de la Mine,
îngerii lui! (42) Căci am fost flămând şi nu Mi-aţi dat să mănânc; Mi-a
fost sete şi nu Mi-aţi dat să beau; (43) am fost străin şi nu M-aţi
închisoare şi n-aţi venit pe la Mine... (45)... Adevârat vă spun că ori
de câte ori n-aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte
neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi fâcut. » (46) Şi aceştia vor
merge în pedeapsa veşnică, iar cei drepţi vor merge în viaţa eternă”
(Matei 25:41-43, 45-46).
337
Am văzut în ultimile două studii, că acesta era păcatul
bogatului nemilostiv prin care s-a prăbuşit în infern: că el nu l-a
iubit pe săracul Lazăr şi nu l-a ajutat ca pe un semen adevărat; şi
acum Mântuitorul, ne avertizează în lecţia pe care a dat-o
apostolilor, să ne ferim de acest păcat, ca să nu ajungem şi noi în
iad ca bogatul.
Comentatorii s-au împărţit în trei opinii în ce priveşte
atenţionarea din versetul 3 “Fiţi atenţi la voi înşivă!” Unii opinează
că Domnul Isus Şi-a atenţionat ucenicii, referitor la lecţia pe care le-
a dat-o în primele două versete: de a evita orice pricină de poticnire.
Alţii opinează că Mântuitorul Şi-a atenţionat ucenicii cu privire la
ceea ce urma să-i înveţe în versetele 3 şi 4: de a-şi ridica semenii în
urma căderii în păcat şi de-a le acorda iertare în urma pocăinţei. Şi
alţi comentatori, leagă aceste cuvinte de atenţionare pe care le-a
spus Fiul lui Dumnezeu la începutul versetului 3, de toate patru
lecţiile din text 17. Noi alegem ultima variantă, considerând-o că este
cea mai bună şi chiar autentică.
Şi a doua lecţie de mare preţ din textul citat de care ne vom
ocupa în acest studiu este
II. LECŢIA IERTĂRII

Domnul Isus a zis: “Fiţi atenţi la voi înşivă! Dacă fratele tău
păcătuieşte împotriva ta, mustră-l! Şi dacă-i pare rău, iartă-l! (4). Şi
chiar dacă păcătuieşte împotriva ta de şapte ori pe zi, şi de şapte ori
pe zi se întoarce la tine şi zice: «Îmi pare rău !» - să-l ierţi” (v.3-4).
În a doua lecţie, Dascălul ceresc a predat apostolilor două
lucruri şi prin ei tuturor creştinilor:
1. Primul lucru este că urmaşii Lui au datoria sacră
atunci când îşi văd semenii păcătuind să le atragă atenţia cu
toată seriozitatea şi cu atât mai mult fraţilor în credinţă.
Domnul Isus a zis: “Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta,
mustră-l! Şi dacă-i pare rău, iartă-l!” (v.3).
Evreii numeau pe semeni: fraţi. Astfel, cuvântul “frate” din
aceste două versete înseamnă şi semen şi frate în credinţă.
H.L. Ellison, cât şi alţi comentatori ne spun că, cuvintele
“împotriva ta” din acest verset, lipsesc din manuscrisele cele mai
timpurii şi importante. Comentatorul amintit este de părere că
cineva ar fi adăugat aceste cuvinte, atât aici, cât şi în Matei 18:15,
aşa cum am văzut şi când am tratat studiul intitulat Disciplina
Creştină (Vol.V,Stud.32), şi că el a făcut lucrul acesta, ca
credincioşii să nu vegheze unii asupra altora şi să nu fie înteresaţi
când fraţii lor păcătuiesc 18.
338
În următoarele traduceri şi versiuni ale Bibliei, pe care le-am
consultat, nu figurează cuvintele “împotriva ta”: Versiunea
Standardul Revizuit (Revised Standard Version), Standardul
American Nou (New American Standard), Versiunea
Internaţională Nouă (New International Version), Versiunea
Curentă Nouă (New Life Version), versiunea lui James Moffatt,
Biblia germană tradusă de Martin Luther, versiunea lui Franz E.
Schlachter, tot în limba germană etc, precum şi în textul grecesc
Nestle-Aland al Societăţii Biblice Unite (Nestle-Aland/United
Bible Societies). Numai în Versiunea Autorizată a Bibliei lui King
James, în Biblia rusească, sârbească şi românească, tradusă de D.
Cornilescu, scrie “dacă păcătuieşte împotriva ta”. Apoi, în toate
aceste traduceri şi versiuni ale Bibliei, pe care le-am consultat, nu
scrie în versetul 3 “dacă-i pare rău, iartă-l”, ci “dacă se pocăieşte,
iartă-l”.
Noi credem că Domnul Isus atunci când a rostit versetele 3 şi
4 a zis, cu mult mai probabil: “Dacă fratele tău comite un păcat, du-
te la el, discută între patru ochi şi nu precupeţii nici un efort, până nu-
l determini să-şi recunoască păcatul; şi numai, dacă îşi recunoaşte
păcatul şi se pocăieşte, iartă-l şi considere-l mai departe ca pe un
frate sănătos în credinţă,“ decât: ”Dacă fratele tău a păcătuit
împotriva ta, du-te şi mustră-l până îşi recunoaşte vina şi-ţi
restabileşti relaţia cu el.”
Noi luăm prima variantă, ca fiind autentică şi, credem că
Mântuîtorul ne-a învăţat aici că fiecare creştin este răspunzător de
fratele său; că biserica întreagă este răspunzătoare de fiecare
membru al ei; şi că fiecare membru este răspunzător de biserică.
Bogatul nemilostiv din parabola, pe care am studiat-o în
textul precedent, s-a considerat drept şi, el credea că Dumnezeu l-a
binecuvântat cu prosperitate, tocmai pentru că era neprihănit. Dacă
preoţii, cărturarii, fariseii sau, chiar semenii, l-ar fi atenţionat că
starea lui în care se afla nu era bună înaintea lui Dumnezeu şi dacă
i-ar fi ascultat, n-ar fi ajuns în iad.
2. Şi al doilea lucru pe care ne învaţă Domnul Isus în
legătură cu iertarea semenilor este, ca să-i iertăm şi să restabilim
relaţia cu ei.
El ne-a spus: “Şi chiar dacă păcătuieşte (fratele tău) împotriva
ta de şapte ori pe zi, şi de şapte ori pe zi se întoarce la tine şi zice:
«Îmi pare rău!» - să-l ierţi” (v.4).
Unul dintre cele mai grele lucruri pentru un om este de a
ierta pe semenul lui atunci când îi greşeşte sau când îi face un rău
oarecare. Când am tratat studiul intitulat Iertarea semenilor
(Vol.V,Stud.34), am văzut că Apostolul Petru a vrut să afle de la
339
Domnul Isus, de câte ori trebuie să ierte pe semenul său când va
păcătui împotriva lui? Observăm că, tot el a răspuns “de şapte ori?”.
Evanghelistul Matei l-a citat pe Apostolul Petru întrebându-L pe
Mântuitorul: “Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu când va
păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?” (18:21). Apostolul Petru a
răspuns el la această întrebare, ca să arate Domnului Isus cât era
de generos în iertare, că indulgenţa lui faţă de semeni era foarte
mare şi ca dumnezeiescul lui Învăţător să-l laude 19. Cum de-a
ajuns Apostolul Petru la această dimensiune a iertării? Unii
comentatori au spus că el a luat, mai intâi, o explicaţie a rabinilor
care susţinea, că omul trebuie să-şi ierte aproapele de trei ori. Rabi
Jose ben Jehuda a zis: “Dacă cineva păcătuieşte împotriva fratelui
lui o dată, i se iartă; dacă păcătuieşte a doua oară, i se iartă din nou;
şi dacă păcătuieşte a treia oară, i se mai iartă şi de data aceasta. Iar,
dacă păcătuieşte şi a patra oară, nu i se mai iartă”. Această iertare
de trei ori, stabilită de rabini, figurează şi în Talmudul Babilonean
20.
Apostolul Petru, mai întâi a dublat cifra de trei iertări şi, apoi
a pus încă o iertare deasupra. Scriitorii din Biserica Primară:
Tertulian şi Ieronim au spus că, ceea ce i-a dat curaj Apostolului
Petru să ia cifra de şapte cu privire la iertare, erau următoarele
două texte: unul din Proverbele lui Solomon, în care scrie: “Căci cel
neprihănit de şapte ori cade, şi se ridică, (24:16) şi altul din Geneza:
“Cain va fi răzbunat de şapte ori...” (4:24) 21. Se mai crede că,
Apostolul Petru a îndrăznit să ia cifra de şapte în iertare, pentru că
ea era simbolul desăvârşirii 22.
Mântuitorul n-a fost mulţumit de iertarea Apostolului Petru
până la şapte ori, fiindcă ea era prea mică pentru un creştin, de
aceea i-a spus: “Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de
ori câte şapte” (Matei 18:22). Dacă Apostolul Petru a luat cifra de
şapte de la răzbunarea lui Cain, se crede că Domnul Isus a luat
cifra de 70 de ori câte 7 de la răzbunarea lui Lameh din acelaşi text:
“Cain va fi răzbunat de şapte ori, iar Lameh de şaptezeci de ori câte
şapte!” (Geneza 4:24) 23.
Comentatorii spun că cifra de şaptezeci de ori câte şapte,
care înseamnă 490 de iertări nu are înţeles literal, ci figurativ. Cifra
aceasta mare ne arată că noi trebuie să iertăm la nesfârşit, ori de
câte ori ni se cere 24.
Şi detaliul “de şapte ori pe zi”, pe care l-a întrebuinţat
Domnul Isus în versetul 4 din acest text al Evangheliei după Luca:
“... Chiar dacă păcătuieşte (fratele tău) împotriva ta de şapte ori pe zi,
şi de şapte ori pe zi se întoarce la tine şi zice:« Imi pare rău » - să-l
ierţi” , de asemenea, arată o iertare nelimitată 25. Mântuitorul a luat
340
pentru standardul iertării creştine, ca Apostolul Petru cifra de trei
iertări, standardul pe care rabinii îl considerau perfect, l-a dublat şi
a adăugat încă o iertare deasupra; şi, spre deosebire de înmulţirea
cifrei 7 cu 70, pe care a făcut-o în Evanghelia după Matei, El acum
a întrebuinţat sintagma “pe zi”: “de şapte ori pe zi”. În amândouă
cazurile, Domnul Isus n-a făcut un calcul aritmetic, ci ne-a arătat
că iertarea creştină este nelimitată 26.
Pentru a argumenta şi a arăta raţionamentul iertării creştine
nelimitate, dumnezeiescul nostru Învăţător ne-a redat o parabolă
dramatică şi mişcătoare cu un împărat mare şi milostiv şi cu un
curtean al lui, crud.
În Biblia noastră românească, tradusă de D. Cornilescu scrie
că acest curtean datora împăratului 10.000 de galbeni. În textul
grecesc scrie 10.000 de talanţi. Un talant echivala cu 240 de lire
sterline englezeşti. În anul 1965, atunci când W. Barclay a
transformat talanţii în lire sterline, o liră echivala aproape cu
salariu mediu de pe o lună. Zece mii de talanţi echivalau cu
2.000.000 lire sterline 27. Dacă bugetul anual al Galileii pe timpul
Mântuitorului era de 300 talanţi; şi al Iudeii, al Samariei şi al
Idumeii, la un loc, era de 600 talanţi, atunci ne putem imagina, ce
sumă mare erau cei zece mii de talanţi! 28.
Mântuitorul ne-a spus: pentru că slujbaşul acesta
împărătesc, n-a avut cu ce plăti, împăratul a poruncit să-l vândă pe
el, nevasta, copiii şi tot ce avea, şi să i se plătească datoria. Dar,
slujbaşul acesta, s-a aruncat la pământ înaintea împăratului şi-l
implora, să-l mai îngăduie şi-i va plăti tot. Domnul Isus a continuat
să ne spună că, împăratului i s-a făcut milă de el şi i-a iertat toată
datoria.
Fiul lui Dumnezeu ne-a arătat că, marea tragedie din această
parabolă constă în faptul că, după ce împăratului i s-a făcut milă de
acest curtean şi i-a iertat toată datoria, el, la rândul lui, n-a vrut să
aibă milă de aproapele său şi să-i ierte datoria, ci, cum a ieşit afară,
a întâlnit pe unul dintre colegii lui de slujbă, care îi datora o sută de
dinari, a pus mâna pe el, l-a strâns de gât şi l-a aruncat în
închisoare până va plăti tot ce datora.
D. Cornilescu a tradus în Biblia noastră românească că
acesta datora slujbaşului împăratesc care fusese iertat 100 de lei.
În textul grecesc scrie 100 de dinari. O sută de dinari echivalau cu
5 lire sterline sau cu câştigul muncii pe patru luni (Matei 20:2) 29.
Comentatorii M. Neile şi W. Barclay ne spun că, datoria acestui
curtean era de peste 500.000 de ori mai mică decât datoria pe care
i-a iertat-o lui împăratul 30.
341
Dascălul Ceresc ne-a arătat în marele tablou din această
parabolă, cum slujbaşul împărătesc a reuşit să scape de pedeapsă
numai prin uşa milei, dar, fiindcă n-a vrut să acorde, la rândul lui,
milă aproapelui său, i s-a închis această uşă pentru totdeauna.
Mântuitorul ne-a spus, în final, cum împăratul l-a chemat la el, i-a
anulat iertarea şi l-a aruncat în închisoare până va achita şi el tot
ce datora.
Cifrele au în Biblie semnificaţiile lor. Zece este simbolul
totalităţii şi al completitudinii. Mântuitorul a ridicat, în cei 10.000
de talanţi, cifra de zece la puterea a patra, ceea ce înseamnă
totalitatea totalităţii 31. Fiul lui Dumnezeu ne-a arătat prin această
cifră, că nimeni dintre pamânteni n-ar fi fost în stare să plătească
preţul infinit al răscumpărării şi al intrării în gloria Celui Preaînalt,
orice ar fi încercat să facă, ci numai mila lui Dumnezeu ne-a
deschis în prezent calea spre EL şi mântuire; iar în viitor, calea spre
gloria Lui eternă.
În parabola curteanului nemilostiv, Mântuitorul a comparat
imensitatea iertării lui Dumnezeu cu dimensiunea iertării pe care
noi trebuie s-o acordăm semenilor noştri. Martin Luther obişnuia să
spună că, noi nu suntem în stare să plătim niciodată datoria
infinită pe care o avem faţă de Dumnezeu; şi că datoria noastră, de
a ne ierta aproapele, este prea mică în comparaţie cu preţul pe care
l-a plătit Cel Preaînalt pentru iertarea păcatelor noastre 32.
Fiul lui Dumnezeu ne-a învăţat că, celui ce i se iartă o
datorie infinită, care L-a costat pe El preţul vieţii, acela este obligat
şi el, la rândul lui, să-şi ierte aproapele, indiferent cu ce acest
semen ar fi păcătuit împotriva lui, altfel, şi-ar pierde iertarea pentru
totdeauna şi ar cădea sub osânda şi pedeapsa veşnică a lui
Dumnezeu. Acesta a fost motivul pentru care Mântuitorul ne-a
avertizat aspru la încheierea parabolei curteanului nemilostiv,
spunând: “Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare
din voi nu iartă din toată inima pe fratele său” (Matei 18:35 ).
Acelaşi lucru ne-a învăţat Mântuitorul şi când ne-a predat
rugăciunea Tatăl Nostru. El când a zis să spunem în rugăciune:
“Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor
noştri” (Matei 6:12), ne-a învăţat unul dintre cele mai uimitoare
lucruri din întreg Noul Testament: că nimeni să nu îndrăznească să
ceară iertare lui Dumnezeu pentru păcate, dacă nu-şi iartă mai
întâi semenii. Ultimele două versete, pe care le-a rostit Domnul
Isus, în comentariul Lui, cu privire la rugăciunea Tatăl Nostru:
“Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va
ierta greşelile voastre (15). Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor,
nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6:14-15), au
342
cutremurat pe scriitorii Bisericii Primare şi pe toţi credincioşii de-a
lungul celor două milenii, pentru că în ele, Mântuitorul ne-a spus
două lucruri foarte mari: că dacă nu iertăm pe greşiţii noştri, nici
Dumnezeu nu ne va ierta pe noi; şi că noi, de fiecare dată când
venim înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, trebuie să-I spunem cu
un cuget curat, ca unui Dumnezeu atotştiutor, atotsfânt şi
atotdrept: “Tată, iartă-mă, precum am iertat şi eu greşiţilor mei!”
Iertarea semenilor noştri şi refacerea relaţiei cu ei este de
mare valoare, pentru că numai aşa ne putem păstra relaţia cu
Dumnezeu. Dacă bogatul nemilostiv şi-ar fi arătat milă faţă de
săracul Lazăr şi ar fi avut cu el o relaţie normală de frate, n-ar fi
ajuns în flăcările infernului.
Şi aceste două lucruri pe care le-a spus Fiul lui Dumnezeu în
a doua Sa lecţie din textul citat: evitarea prilejurilor de păcătuire şi
iertarea, le-a avut în vedere atunci când a zis: “Fiţi atenţi la voi
înşivă!” (v.3), prevenindu-Şi nu numai ucenicii, dar şi pe toţi
credincioşii. Dacă fiecare din noi şi-ar atenţiona semenii atunci
când păcătuiesc şi dacă am păstra cu ei o relaţie bună de fraţi în
credinţă, am fi scutiţi şi noi şi ei de chinul veşnic din iad.

2. Geldenhuys, J.N. , Commentary on the Gospel of Luke, p. 531;
5. Ellison, H.Z., Matthew, p. 1140.
7. Barclay,W., The Gospel of Matthew, VoI. II, p. 195.
9. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. II, p. 197.
10. Op. cit.;
12. Beasley-Murray, G.R., The Book of Revelation, p. 302.
13. Barclay, W., The Revelation of John, Vol. II, p. 197.
18. Ellison, H.L., Mathew, p. 1140.
343
20. Talmudul Babilonean 86:2;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 213;
21. Ellison, H.L. Matthew, p. 1140;
23. Op. cit.;
28. Op. cit. ;
29. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. II, p. 214.
30. Op. cit.;
31. Hendriksen, W., More than Conquerors, p. 111;
Wilcock, M., The Message of Revelation, p. 60.
344
31. INSTRUIREA UCENICILOR (II)
Luca 17: 5 - 10
5. Apostolii au zis Domnului: “Măreşte-ne credinţa!”

6. Şi Domnul a zis: “Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de
muştar, aţi zice dudului acestuia: «Dezrădăcinează-te şi sădeşte-te în
mare» şi v-ar asculta.
7. Cine dintre voi, dacă are un sclav care ară sau paşte oile, îi
va zice când vine de la câmp: «Vino îndată şi aşează-te la masă?»
8. Nu-i va zice mai degrabă: «Găteşte-mi să mănânc, încingete
şi slujete-mi până voi mânca şi voi bea eu; după aceea, vei mânca şi
vei bea şi tu?»
9. Va rămâne el îndatorat faţă de scavul acela, pentru că
sclavul a făcut ce-i fusese poruncit? Nu cred.
10. Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să
ziceţi: «Suntem nişte sclavi netrebnici; am făcut ce eram datori să
facem. »”
Din acest text intitulat tot Instruirea ucenicilor, ne vom
ocupa de alte două lecţii de mare preţ pe care Mântuitorul le-a
predat apostolilor, şi prin ei nouă tuturor: lecţia credinţei şi lecţia
umilinţei în slujire.
III. LECŢIA CREDINŢEI

Evanghelistul Luca a scris: “Apostolii au zis Domnului:
«Măreşte-ne credinţa!» (6). Şi Domnul a zis: «Dacă aţi avea credinţă
cât un grăunte de muştar, aţi zice dudului acestuia: „Dezrădăcinează-
te şi sădeşte-te în mare‟» şi v-ar asculta”.(v.5-6).
Nu ştim exact motivul pentru care ucenicii au zis Domnului
Isus: “Măreşte-ne credinţa!” Poate în urma discursului lung, pe care
345
El l-a ţinut în capitolele 15 şi 16 din Evanghelia după Luca şi a
cuprins în ele cinci dintre cele mai importante parabole: a oii
pierdute, drahmei pierdute, fiului pierdut, administratorului
nedrept şi a bogatului nemilostiv şi săracul Lazăr. Poate în urma
celor două lecţii din primele patru versete ale capitolului 17, pe care
le-am tratat în studiul precedent: a lecţiei evitării prilejurilor de
păcătuire şi a lecţiei iertării; şi poate, în mod deosebit, în urma
parabolei bogatului nemilosiv şi săracul Lazăr, şi a cerinţei iertării
semenului de şapte ori pe zi, care li se părea imposibilă 1.
Din tot ce au auzit ucenicii de la Dascălul lor ceresc, şi-au
dat seama cât era de măreaţă şi sublimă învăţâtura Lui şi, cât de
mici, fireşti şi lumeşti erau ei. De aici li s-a trezit simţul nevoii de o
credinţă mai mare faţă de dumnezeiescul lor Învăţător şi faţă de
lumea spirituală despre care El le vorbea mereu. Ucenicii, ca unii
care erau încontinuu în jurul Dascălului lor divin şi Îi auzeau
învăţătura, au ajuns la concluzia: credinţa în El şi în învăţătura
Lui, sunt cel mai important lucru din lume, de aceea L-au rugat să
le mărească credinţa 2.
În textul grecesc scrie prosthēs emin pistin, care înseamnă
literal “adaugă la credinţa noastră”, “mai dă-ne credinţă” 3.
Mântuitorul a răspuns ucenicilor prin următoarea hiperbolă: ”Dacă
aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice dudului acestuia:
«Dezrădăcinează-te şi sădeşte-te în mare» şi v-ar asculta” (v.6).
Aici ni se pare că ne izbim de o contradicţie. Biblia ne
vorbeşte adeseori despre credinţă mică şi mare, slabă şi tare. Pe
când, Domnul Isus ne spune atât în acest verset că, dacă ar avea
cineva credinţă cât un grăunte de muştar, ar putea să zică pomilor
să se dezrădăcineze şi să se arunce în mare, şi ei l-ar asculta; cât şi
în alte ocazii că, dacă ar avea cineva credinţă tot cât o sămânţă de
muştar, ar putea să spună chiar şi munţilor să se arunce în mare şi
ei l-ar asculta. Vom vedea că nu este la mijloc nici o contradicţie, ci
dimpotrivă, o glorie; că există credinţă mică şi credinţă mare; şi că,
şi cea mai mică credinţă, poate să arunce cel mai mare munte în
mare şi să dezrădăcineze pomii cei mai uriaşi şi să-i arunce în
ocean. În această lecţie a credinţei, Fiul lui Dumnezeu ne arată
gloria şi puterea acestui dar divin: că omul, chiar şi cu cea mai mică
credinţă în El, poate să mute munţii cei mai mari şi să
dezrădăcineze pomii cei mai uriaşi.
În legătură cu sămânţa de muştar, ni se pare că ne izbim de
o altă discordanţă. Pe de o parte, Mântuitorul a spus în parabola cu
sămânţa de muştar, că grăuntele acesta este cel mai mic dintre
toate seminţele. Evanghelistul Marcu L-a citat pe Domnul Isus
zicând: “(Împărăţia lui Dumnezeu) se aseamănă cu un grăunte de
346
muştar care, când este semănat în pământ este cea mai mică dintre
toate seminţele de pe pământ” (4:31). Iar pe de altă parte, oamenii
de ştiinţă afirmă că sămânţa de chiparos este cea mai mică dintre
toate seminţele, chiar şi decât grăuntele de muştar.
Evanghelistul Ioan a scris despre Domnul Isus: ”Toate
lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost
făcut fără El” (1:3). Aceasta înseamnă că Mântuitorul a creat şi toate
soiurile de seminţe şi tot felul de pomi şi că El ştia care seminţe
sunt cele mai mici şi care pomi sunt cei mai mari. Oare cine se
poate îndoi că dumnezeiescul nostru Învăţător ştia că sămânţa
arborului chiparos, din care şi-a construit Noe corabia, era mai
mică decât cea a muştarului? (Gen.6:14) 4. Când am tratat studiul
intitulat Pilda grăuntelui de muştar (Vol.IV,Stud.33), am văzut că
Domnului Isus I-a venit cu mult mai uşor să compare Împărăţia lui
Dumnezeu cu sămânţa chiparosului, pentru că era mai mică decât
a muştarului şi, fiindcă acest arbore era cu mult mai mare decât
muştarul din Israel, care atingea până la 4 m înălţime. Numai că
acest arbore gigantic nu creştea în Israel şi astfel, ascultătorii Lui
nu L-ar fi inţeles ce ar fi vrut să le spună despre Împărăţia lui
Dumnezeu. Dascălul divin nu era deloc interesat să predea o lecţie
de ştiinţe naturale, ci să fie cât mai înţeles de ascultători. El, de
fiecare dată intra pe terenul ascultătorilor şi le vorbea după nivelul
priceperii lor. Israeliţii ştiau că sămânţa de muştar era cea mai mică
de pe pământ. Datorită acestui fapt, ei o foloseau ca metaforă în
expresiile lor proverbiale pentru lucrurile cele mai mici. Ei
obişnuiau să zică la o picătură de sânge “mică ca sămânţa de
muştar” sau la o încălcare mică a legii ceremoniale “mică ca
sămânţa de muştar” 5..
Odată când Domnul Isus era cu apostolii Petru, Iacov şi Ioan
pe muntele Hermon, când S-a schimbat la faţă, un tată şi-a adus
fiul stăpânit de duhuri rele, mut şi epileptic, la cei nouă ucenici
care se aflau la poalele acestui munte ca să i-l vindece (Luca
9:39;Marcu 9:17 şi Matei 17:15). Dar, ucenicii, cu toată bunăvoinţa
şi încercările lor, nu l-au putut vindeca. Când S-a coborât Domnul
Isus de pe munte, acest tată L-a rugat pe Mântuitorul să i-l vindece
El. După ce Fiul lui Dumnezeu a tămăduit pe fiul acelui om,
ucenicii şi-au întrebat Învăţătorul: “Noi de ce n-am putut să scoatem
demonul din el“? La care întrebare, Mântuitorul le-a răspuns: “Din
cauza puţinei voastre credinţe”, ceea ce înseamnă că ei n-au avut
credinţă nici cât o sămânţă de muştar. În această împrejurare,
Dascălul Ceresc, drept răspuns, a rostit marea şi nemuritoarea Sa
hiperbolă: “Adevărat vă spun că dacă aţi avea credinţă cât un
grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia”, arătând spre
347
Hermon, care era înalt de 3.200 m, «Aruncă-te de aici acolo», şi s-ar
arunca” (Matei 17:20).
Orientalii foloseau un limbaj viu. Metafora: mutarea
munţilor, era o expresie proverbială pe care o întrebuinţau, în
special, rabinii cei mai de seamă 6. Şi Apostolul Pavel a folosit
această expresie atunci când a scris în întâia sa Epistolă către
Corinteni: “... Chiar dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să mut şi
munţii...” (1 Cor.13:2).
Mutarea munţilor, ne spun comentatorii H.H. Lightfoot, W.
Barclay, H.L. Ellison, D.B.J. Campbell, J.G. Ryle etc, era o sintagmă
metaforică, pe care o foloseau rabinii în legătură cu probleme grele
şi dificultăţi mari care, deşi păreau la început de nedezlegat şi de
neînlăturat, totuşi, în final, deveneau posibile de rezolvat 7. Rabinul
care putea să interpreteze Sfintele Scripturi şi să explice problemele
cele mai grele şi subtile din ele, se numea în limba ebraică hoker
harim, “urnitorul munţilor” 8. Când cineva asculta pe un rabin
renumit învăţând şi când voia să-l laude, zicea: “L-am văzut pe X, Y,
resh lachish, “dezrădăcinând munţii din temelie” 9.
Domnul Isus când a zis ucenicilor la poalele muntelui
Hermon: “Adevărat vă spun că dacă aţi avea credinţă cât un grăunte
de muştar, aţi zice muntelui acestuia: «Aruncă-te de aici acolo» şi s-ar
arunca” (Matei 17:20), nu s-a referit la dezrădăcinarea şi mutarea
munţilor în sens fizic şi literal, ci El a spus cu alte cuvinte: “Dacă
aţi avea credinţă numai cât este un grăunte de muştar, aţi rezolva
problemele cele mai dificile şi aţi arunca în aer chiar şi cei mai mari
munţi ai greutăţilor şi, nimic nu v-ar fi cu neputinţă.” Credinţa în
Cristos, are în sine cea mai mare putere din lume, cu ajutorul
căreia putem transforma orice imposibil în posibil, pentru că ea ne
uneşte cu Fiul lui Dumnezeu şi cu tot ce este El, şi ne ajută să
obţinem tot ce poate să facă El pentru noi 10.
Domnul Isus nu ne-a descris puterea credinţei în acest text
din Evanghelia după Luca prin ridicarea şi mutarea unui munte, ci
prin dezrădăcinarea unui pom şi sădirea lui în mare. De aici vedem
că, Mântuitorul a vorbit ucenicilor mereu despre puterea credinţei
şi că, a descris-o în mai multe feluri, ca apostolii să-i înţeleagă mai
bine marea ei valoare; şi, cu atât mai mult, să vadă la ce realizări ne
poate duce ea! 11. Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus
spunând: “Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice
dudului acestuia: «Dezrădăcinează-te şi sădeşte-te în mare», - şi v-ar
asculta” (v.6).
Comentatorii se află în cea mai mare discordantă în legătură
cu pomul din acest verset 12. Dar, nu numai ei, ci chiar şi
bibliologii. Spre exemplu: în traducerea rusească a Bibliei scrie
348
smochin; în versiunea Biblia Englezească Nouă (The New English
Bible) scrie sicomor; în Versiunea Internatională Nouă (New
International Version), Standardul Nou American (New American
Standard), traducerea lui James Moffatt şi traducerea lui M. Luther
în limba germană, scrie dud; şi în Versiunea Standardul Revizuit
(Revised Standard Version) şi Versiunea Autorizată a lui King
James (Autorised King James Version), figurează cuvântul
sicamine.
Confuzia aceasta vine de la faptul că în textul grecesc scrie
sycamine. Rădăcina syke derivă de la “smochin”. Sykomorea
înseamnă “sicomor”. Sykaminos, înseamnă “smochin”.
Sykamenos, înseamnă “dud”.
Iar sykamine, după unii
etimologi, poate însemna dud,
smochin şi sicomor 13.
Cercetătorul W.E. Vine şi
comentatorii H.L. Strack, P.
Billerbeck, J. Geldenhuys şi L.E.
Porter, au adus următoarele
explicaţii: că sicaminul făcea
parte din familia duzilor care, în
general, producea fructe negre
ca murele; şi că frunzele lui
durabile şi miezoase, se foloseau
pentru viermii de mătase; şi că
oraşul Haifa, se numea
Sycaminopolis, fiindcă în jurul
lui erau mulţi duzi de acest soi,
care trăiau circa 600 de ani,
erau înalţi de la 8 la 1O m şi
aveau rădăcină puternică 14.
Am văzut, mai înainte, că
Domnul Isus ne vorbeşte în
Evangheliile după Marcu şi după
Matei despre o credinţă care,
deşi este mică ca un grăunte de
muştar, dar care fiind de esenţă
şi natură divină, poate să mute
şi să arunce munţii în mare. Iar
acum, în acest text din
Evanghelia după Luca, ne arată
că aceeaşi credinţă şi de aceeaşi Sicomorul
dimensiune, poate nu numai să
349
dezrădăcineze un dud uriaş cu
rădăcini puternice, dar să-l şi
arunce în mare şi să-l sădească
într-un alt mediu, de altă
natură. Aici nu avem de a face
numai cu o credinţă puternică,
dar şi miraculoasă.
Mântuitorul ne învaţă
atât în hiperbola mutării
munţilor, cât şi în cea a
dezădăcinării pomilor şi a
sădirii acestora în mare, că noi
numai prin credinţa în El, fie
aceasta chiar şi cât un grăunte
de muştar, putem să rezolvăm
Frunza şi smochinele în ciorchinele cea mai grea problemă, care
sicomorului
este izbăvirea noastră din
flăcările iadului. Dacă am crede cu adevărat, chiar şi în cea mai
mică măsură, în ceea ce ne-a zis Domnul Isus despre existenţa
iadului în parabola cu bogatul nemilostiv şi cu săracul Lazăr, am
ridica cel mai mare munte şi am dezrădăcina cel mai uriaş pom,
care înseamnă scăparea noastră de infern, iar prin sădirea dudului
în mare, într-un alt mediu diferit, înseamnă că am rezolva şi
problema ajungerii noastre în Rai. Dacă plantarea unui pom matur
cu rădăcini în mare, într-un mediu diferit este o mare minune,
atunci cu cât mai mare miracol este ajungerea unui păcătos în
Paradis! Numai Mântuitorul ne poate salva de iad şi este în stare să
ne pregătească pentru cer, de aceea ne cheamă chiar şi la cea mai
mică credinţă în El, numai să fie autentică: să credem că El este
Dumnezeu şi că tot ce ne-a spus este adevărat.
Oare avem noi această credinţă, care este adevărată şi
mântuitoare? Sau ne mulţumim numai cu anumite concepţii şi
ceremoniale religioase?
Şi a doua lecţie mare pe care a predat-o Domnul Isus
apostolilor în acest text şi prin ei şi nouă este
IV. LECŢIA UMILINŢEI ÎN SLUJIRE

Evanghelistul Luca L-a citat pe Mântuitorul spunând
ucenicilor următoarea parabolă: “Cine dintre voi, dacă are un sclav
care ară sau paşte oile, îi va zice când vine de la câmp: «Vino îndată
şi aşează-te la masă?» (8). Nu-i va zice mai degrabă: «Găteşte-mi să
mănânc, încinge-te şi slujete-mi până voi mânca şi voi bea eu; după
350
aceea, vei mânca şi vei bea şi tu?» (9). Va rămâne el îndatorat faţă de
scavul acela, pentru că sclavul a făcut ce-i fusese poruncit? Nu cred.”
(v.7-9).
Dascălul Ceresc a spus parabola aceasta ucenicilor, în mod
special, cât şi tuturor slujitorilor Lui şi tuturor credincioşilor, în
general. Fiul lui Dumnezeu Şi-a asemănat ucenicii în parabola
aceasta cu nişte sclavi. Roy Hession, cât şi alţi comentatori au zis
că, patru trăsături majore îi caracterizează pe sclavi: a) că ei poartă
povară după povară, fără să se ocupe de ei înşişi; b) că ei nu se
aşteaptă niciodată să li se mulţumească pentru tot ce fac; c) că ei
ştiu că sunt consideraţi ca sclavi netrebnici, în ciuda muncii lor
asidue; şi d) că în urma tuturor eforturilor, sunt conştienţi că ei nu
şi-au făcut decât datoria 15.
În textul grecesc pentru cuvintele “a hrăni vitele” scrie “a
păstori animalele”, fiindcă verbul “a hrăni” vine de la substantivul
poimēn, “păstor”, “cioban” şi înseamnă mai mult a păstori oile,
decât a hrăni vitele, aşa cum este tradus în alte limbi şi versiuni
ale Bibliei 16.
În Iudeea, care se învecina cu Pereea, unde Mântuitorul a
spus parabola aceasta, păstoritul oilor era foarte greu, pentru că
platoul coloanei vertebrale al munţilor acestei regiuni avea izlazuri
puţine, şi cu iarbă mică şi rară, şi oile se împrăştiau şi umblau mult
pentru a-şi găsi hrană, aşa cum am văzut în studiul intitulat Pilda
oii pierdute (Vol.VI,Stud.22).
Domnul Isus a zis că acest sclav din parabolă ara şi păştea
oile toată ziua. Seara, când venea acasă de la câmp, după o zi grea
de arat şi, după o altă zi, mai grea de păşunat oile, stăpânul nu-i
spunea să se aşeze la masă pentru a i se servi cina, ci îi poruncea
să-şi încingă veşmântul larg de evreu cu o curea, ca să-l poată servi
mai repede pe el mai întâi cu cina 17. Abia, după aceea, i se
permitea şi lui să cineze. Sclavul aparţinea în întregime stăpânului
şi, el era obligat să-l slujească pe stăpân încontinu.
Marea lecţie a dumnezeiescului nostru Învăţător, pe care a
predat-o apostolilor şi tuturor slujitorilor Lui pe fondul acestei
parabole şi, în final, a concluzionat-o în versetul 10, în care scrie:
“Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi:
«Suntem nişte sclavi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem»,
vizează păcatul mândriei, ca fiind unul dintre cele mai mari şi
dăunătoare păcate. Dascălul divin a învăţat în această lecţie pe
apostoli, că păcatul mândriei urmăreşte mereu pe om şi, cu atât
mai mult, în urma efectuării unor lucrări bune sau altor realizări
mari. Nu numai Apostolul Petru se autoaprecia şi avea păreri înalte
despre sine, dar şi ceilalţi apostoli. Acest păcat al mândriei, l-a
351
trădat pe Apostolul Petru chiar şi în textul precedent, când a zis
Domnului Isus că el îşi va ierta semenii până la şapte ori. Noi cu
toţii suntem afectaţi de acest spirit al mândriei şi al autoaprecierii,
chiar şi în urma unor fapte mici şi realizări nesemnifîcative. Unii
suntem afectaţi de aceste păcate într-o măsură mai mică, iar alţii
într-o măsurâ mai mare. Cineva a zis că nu este nici o inimă pe
pământ în care să nu fie măcar o părticică din acest caracter al
fariseilor.
Dascălul Ceresc a distrus în întregime păcatul mândriei şi al
autoaprecierii, şi chiar ideea de merit în urma unei lucrări bine
efectuate, atunci când a zis în această lecţie mare pe fondul
parabolei amintite cu stăpânul şi sclavul lui: “Tot aşa şi voi, după ce
veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: «Suntem nişte sclavi
netrebnici; am făcut ce eram datori să facem»“. Domnul Isus a zis că
acest sclav, deşi a făcut tot ce i-a poruncit stăpânul, totuşi el n-a
avut nici un motiv de autoglorificare; ci dimpotrivă, s-a considerat
că era un sclav netrebnic, pentru că el n-a făcut nimic mai mult,
decât ce era dator să facă. Dacă acest sclav nu s-a putut
autoaprecia, numai pe motivul că era sclav, atunci cu atât mai
puţin noi, ca robi ai lui Cristos, n-avem voie să ne autoglorifcăm şi
să ne mândrim, din două motive: pentru că Îi suntem robi şi pentru
că noi nu I-am împlinit multe porunci. Amintim numai două
porunci, dintre cele mai mari pe care nu le împlinim în mod sigur:
una este să ne iubim semenii ca pe noi înşine (Matei 22:39) şi a
doua să ne iubim vrăjmaşii (Matei 5:44). Care dintre noi poate să
afirme că îşi iubeşte semenul ca pe sine însuşi? Şi cine poate să
declare că el îşi iubeşte pe toţi vrăjmaşii cu adevărat? Nimeni.
Atunci, cum putem să ne mândrim şi să ne autoapreciem că
suntem buni?
Perla de mare preţ a învăţăturii Fiului lui Dumnezeu din
această ultimă lecţie mare este că apostolii, toţi slujitorii Lui şi toţi
creştinii trebuie să se considere ca nişte robi netrebnici. Noi, spre
deosebire de acest sclav din parabolă, nu I-am împlinit niciodată
toate poruncile. Mântuitorul ne învaţă în acest text să ne
considerăm ca nişte robi netrebnici, iar în parabola talanţilor ne
arată că El la judecata de apoi, numai pe aceştia îi va numi, în
bunătatea şi graţia Sa “robi buni şi credincioşi”. Evanghelistul Matei
L-a citat pe Domnul Isus spunând în parabola talanţilor: “Bine, rob
bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune
peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău” (25:21).
352
1. Ryle, J.C., Luke, VoI. II, p. 226, 229;
MacDonald, W., Comentar la Noul Testaanent, p. 257.
3. Op. cit. p. 229.
4. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p.84.
5. Op. cit.;
Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 276.
7. Lightfoot: Horae Hebraicae et Talmudicae in 4 Evangel la
Matei 22:21;
Barclay,W., The Gospel of Luke, p. 216;
Ellison, H.L., Matthew, p.1139;
8. Lightfoot: Horae Hebraicae et Talmudicae in 4 Evangel la
Matei 22:21;
10. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. II, p. 184-185;
13. Hermann, M., Taschenwörterbuch der griechischen und
deutschen Sprache;
Koch, U., Deutsch-griechisches Taschenwörterbuch.
14. Vine, W.E., An Expository Dictionary of New Testament
Words, p. 614;
Davis, J.D., The Westminster Dictionary on the Bible, p.
858;
Geldenhuys, J.N., Commtary on the Gospel of Luke, p. 434;
15. Hession, R., The Calvary Road, p. 49;
17. Op. cit.
353
32. VINDECAREA CELOR ZECE LEPROŞI
Luca 17 : 11 - 19
11. Isus mergea spre Ierusalim şi a trecut printre Samaria şi

Galilea.
12. Pe când se apropia de un sat, L-au întâmpinat zece leproşi.
Ei au stat departe,
13. şi-au ridicat glasul şi au zis: “Doamne Isuse, ai milă de
noi!”
14. Când i-a văzut Isus le-a zis: “Duceţi-vă şi arătaţi-vă
preoţilor!” Şi pe când se duceau, au fost curăţaţi.
15. Unul din ei, când s-a văzut vindecat, s-a întors glorificând
pe Dumnezeu cu glas tare.
16. S-a aruncat cu faţa la pământ la picioarele lui Isus şi I-a
mulţumit. Era samaritean.
17. Isus a luat cuvântul şi a zis: “Oare n-au fost curăţaţi toţi
cei zece? Dar ceilalţi nouă unde sunt?
18. Nu s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă şi să-L
glorifice pe Dumnezeu?''
19. Apoi i-a zis: “Scoală-te şi pleacă; credinţa ta te-a mântuit.”
Am văzut în studiile anterioare că Evanghelistul Luca ne-a
redat misiunea Domnului Isus din Pereea pe care a făcut-o timp de
vreo două luni. În acest text, scena se schimbă. Acum Îl găsim pe
Mântuitorul cu apostolii la graniţa dintre Samaria şi Galileea, la o
distanţă de vreo 30 km de la extrema nordică a Pereii, de unde a
trecut Iordanul şi a intrat în Samaria 1. Despre deplasarea Fiului lui
Dumnezeu în această zonă a Samariei, cât şi despre durata acestei
deplasări, nu ştim nimic. Tot ce ne spune Evanghelistul Luca în
acest pasaj este că, Domnul Isus Se îndrepta acum pentru ultima
dată spre Ierusalim, de-a lungul graniţei dintre Samaria şi Galileea,
354
de unde Şi-a continuat călătoria prin Valea Iordanului, de aceea Îl
găsim în următorul capitol din Evanghelia după Luca, în Ierihon 2.
Evanghelistul Luca a scris: “Isus mergea spre Ierusalim şi trecea
printre Samaria şi Galileea” (v.11).
În acest text intitulat Vindecarea celor zece leproşi, ne vom
ocupa de patru lucruri: grozăvia leprei, simţul nevoii de vindecare,
felul vindecării şi frumuseţea recunoştinţei.
I. GROZĂVIA LEPREI
Evanghelistul Luca a scris în legătură cu Domnul Isus şi
leproşii: “Pe când se apropia de un sat, L-au întâmpinat zece leproşi”
(v.12).
Când am tratat studiul intitulat Flagelul leprei
(Vol.II,Stud.42), am văzut că erau trei feluri de lepră:
a) Primul fel, era lepra nodulară. Nodulii se grămădeau mai
întâi pe obraz, nas, buze şi frunte. Omul devenea atât de desfigurat,
încât îşi pierdea înfăţişarea normală. Din noduli se scurgea un fel
de puroi infect şi greu la miros. Sprâncenele cădeau; ochii
rămâneau holbaţi; glasul răguşea şi respiraţia se îngreuia. Cel
suferind devenea, încetul cu încetul, o masă întreagă de răni, care îl
dureau cumplit. Lepra era cea mai ucigătoare boală care îl omora pe
om treptat şi-l făcea să putrezească de viu, încetul cu încetul. Ea a
supus fiinţa umană la cea mai mare suferinţă fizică şi psihică. În
majoritatea cazurilor, leproşii se sinucideau. Durata unei asemenea
lepre era în medie de nouă ani 3.
b) A doua variantă a acestei boli era lepra anestezică. Acest
fel de lepră afecta nervii trupului în aşa fel, încât porţiunea bolnavă
îşi pierdea orice simţ. Bolnavii atinşi de această variantă de lepră,
adeseori nu ştiau că erau afectaţi de ea până când îşi vedeau
mâinile sau picioarele arse, tăiate sau zdrobite, fără să-i doară.
Acest fel de lepră, vătăma progresiv nervii, dezvolta nodulii şi-i făcea
să ulcereze tot mai tare, până când putrezea şi cădea partea
bolnavă; atrofia toate tendoanele până când picioarele deveneau ca
nişte lemne, iar mâinile ca ghearele; şi, în final, urma o pierdere
progresivă a degetelor şi chiar a mâinilor şi a picioarelor. Cu atât
mai mult, această variantă de lepră, care dura de la 20 la 30 de ani,
era un fel de moarte progresivă şi teribilă, în care omul murea şi
putrezea de viu, puţin câte puţin 4.
c) Şi a treia variantă a acestei boli era lepra mixtă, un
amestec de lepră nodulară şi anestezică. Această variantă a leprei
era cea mai comună. Locul bolnav putrezea şi cădea. Unora li se
deplasa cerul gurii şi li se desprindea limba. Altora le cădeau
355
urechile, nasul şi ochii, şi le putrezea pielea pe cap, şi cădea cu păr
cu tot. Altora le putrezea şi le cădea toată carnea de la mâini şi de la
picioare, rămânând cu oasele goale. Altora li se desfăceau chiar şi
încheieturile de la oase, rămânând cu câte un ciot de mână sau de
picior. Şi altora le cădea carnea de pe trup în aşa fel, încât li se
vedea scheletul şi organelle interne 5.
Noi ştim că evreii urau pe samariteni şi că nu aveau nimic
comun cu ei şi, totuşi vedem în acest grup de nouă evrei leproşi că
era şi un samaritean. Aici este un exemplu a unei legi mari din
viaţă, că o nenorocire sau o suferinţă comună, rupe toate barierele
rasiale, naţionale sau religioase şi îi uneşte pe oameni. În tragedia
comună a leprei lor, toţi aceştia au uitat că erau evrei şi samariteni,
şi şi-au dat seama că ei nu erau decât nişte fraţi, care se aflau într-
un necaz comun 6.
Cercetătorii ne spun că, atunci când plouă torenţial şi se fac
mari inundaţii, vezi cum animalele sălbatice adeseori se adună pe
un teren înalt şi cum stau împreună fără să-şi facă rău unele
altora, deşi ele, în mod natural, fiind în vrăjmăşie, s-ar sfâşia dacă
ar fi în alte împrejurări 7.
II. SIMŢUL NEVOII DE VINDECARE

Evanghelistul Luca a scris: “Pe când se apropia de un sat, L-
au întâmpinat zece leproşi. Ei au stat departe, (13) şi-au ridicat
glasul şi au zis: «Doamne Isuse, ai milă de noi» “ (v.12-13).
Datorită faptului că lepra era o boală contagioasă şi
incurabilă, leprosul, potrivit legii mozaice din Leviticul, capitolul 13,
trebuia să fie izolat de familie şi de restul societăţii. El trebuia să
locuiască afară în câmp, să poarte haine rupte şi, atunci când se
apropia cineva de el, era obligat să strige: “Necurat! Necurat!”
Atingerea de un lepros era considerată o pângărire teribilă, nu
numai din punct de vedere sanitar, dar şi religios. Era strict interzis
ca cineva să se apropie de un lepros mai puţin de 2 m; iar când
sufla vântul dinspre el, distanţa trebuia să fie 50 m 8. Acesta este
motivul pentru care Evanghelistul Luca, fiind de profesie medic, a
redat în textul grecesc cuvintele estēsan porrothen, “au stat
departe”. El a scris: “Pe când se apropia de un sat, L-au întâmpinat
zece leproşi. Ei au stat departe” (v.12).
Textul ne arată că au contribuit trei factori la vindecarea
acestor leproşi:
a) Primul factor era credinţa lor în Domnul Isus. Cei zece
leproşi au crezut puternic că Domnul Isus era Mesia, pentru că ei
au avut la bază atât afirmaţia lui Dumnezeu pe care a făcut-o în
356
Vechiul Testament prin proroci, că atunci când va veni Mesia, va
vindeca pe toţi bolnavii, cât şi confirmarea minunilor Domnului
Isus, despre care ei au auzit că El vindeca tot felul de bolnavi, chiar
şi pe leproşi. Această credinţă i-a adus pe cei zece leproşi la Domnul
Isus. Evanghelistul Luca a scris: “Pe când se apropia de un sat, L-au
întâmpinat zece Ieproşi...”
b) Al doilea factor era simţul nevoii lor de vindecare.
Credem că unii dintre cei zece leproşi erau atinşi de lepra nodulară
şi, poate că, fiind într-o formă mai avansată, simţeau o durere
cumplită. Iar alţii dintre ei, care erau afectaţi de lepra anestezică,
chiar dacă nu simţeau nici o durere, le era de ajuns, să-şi vadă
trupurile distruse, să se ştie că sunt atinşi de această boală
incurabilă şi să fie alungaţi dintre cei dragi şi din societate. Toţi
aceştia, simţeau nevoia de vindecare în modul cel mai intens şi
arzător 9. Credem că Mântuitorul, după ce Şi-a terminat misiunea
din Pereea, S-a deplasat la graniţa dintre Samaria şi Galileea în
mod expres pentru aceşti leproşi.
c) Şi al treilea factor era rugăciunea lor stăruitoare.
Evanghelistul Luca a scris că ei cu toţii “şi-au ridicat glasul şi au
zis: «Doamne Isuse, ai milă de noi»“ (v.13). Unii dintre leproşi Îl
rugau pe Domnul Isus insistent, pentru că simţeau o durere
cumplită în trup, iar alţii Îl rugau cu înfocare, fiindcă işi vedeau
trupurile distruse de cea mai ucigătoare şi rea boală. Ei cu toţii, ne
spune Evanghelistul Luca, şi-au unit şi şi-au ridicat glasurile în
rugăciune către Domnul Isus, cu credinţă şi cu simţul unei nevoi
intense de vindecare.
Atât credinţa, cât şi simţul nevoii de vindecare şi, nu mai
puţin, unirea şi ridicarea glasurilor acestor leproşi în rugăciune, ne
sunt foarte instructive. Ele ne aruncă multă lumină cu privire la
problemele noastre grele, ca şi noi să le rezolvăm ca ei.
Cum se explică faptul că, unii dintre creştini sunt reci în
rugăciune, că alţii se roagă rar şi că, mulţi nu se roagă deloc? La
aceste întrebări este un singur răspuns scurt şi simplu: că
majoritatea, celor ce îşi zic creştini, şi-au pierdut adevărata credinţă
în Cristos şi simţul vinei în urma păcatului. Ei nu-şi realizează
boala lor spirituală şi nu sunt conştienţi că sunt pierduţi, că se fac
vinovaţi de păcat şi că sunt pasibili de pedeapsa veşnică din iazul
cu foc. Dacă creştinii şi-ar simţi durerea leprei nodulare a
sufletului, ar striga către Mântuitorul mai tare decât leproşii afectaţi
de această variantă a leprei dintre cei zece leproşi amintiţi. Dar,
lucrul cel mai grav este că, ei nu simt durerea leprei nodulare a
sufletului şi nici nu-i văd lepra anestezică, de aceea nu simt nevoia
de vindecare, nu se unesc în rugăciune şi nu strigă după ajutor în
357
vederea rezolvării acestei probleme, care este cea mai stringentă şi
comună şi de care este legat destinul veşnic 10.
În al treilea rând, acest text ne arată
III. FELUL VINDECĂRII

Evanghelistul Luca a scris: “Când i-a văzut Isus, le-a zis:
«Duceţi-vă şi arătaţi-vă preoţilor!». Şi pe când se duceau, au fost
curăţaţi” (v.14).
Medicina primitivă era practicată de preoţi. Evreii aveau tot
timpul multe cazuri de lepră, de aceea găsim în textul citat acest
grup de zece leproşi. Întrucât lepra bântuia în Israel şi era o boală
contagioasă şi incurabilă, autorităţilor le era frică de contaminare.
Acesta a fost motivul pentru care ele aplicau întotdeauna legea lui
Moise cu privire la examinarea acestei boli, în modul cel mai strict,
aşa cum o găsim în cartea Leviticul, capitolele 13 şi 14. Numai după
ce preotul constata bine că tămăduirea leprosului era reală, ceea ce
se întâmpla rar şi, era privită ca o minune, îi elibera un certificat că
era vindecat şi că era liber să meargă acasă şi să intre în societate.
Moise a reamintit poporului evreu în cartea Deuteronom în legătură
cu ceea ce i-a poruncit în cartea Leviticul cu privire la lepră,
spunând: “Ia seama bine şi păzeşte-te de rana leprei; să faceţi tot ce
vă vor învăţa preoţi,... să aveţi grijă să lucraţi după poruncile pe care
vi le-am dat” (24:8).
Vindecarea leproşilor nu ne este descrisă în text, dar, în
schimb, ea se subînţelege de la sine 11. Domnul Isus a răspuns la
rugăciunea leproşilor şi le-a răsplătit credinţa cu cuvintele: “Duceţi-
vă şi arătaţi-vă preoţilor!” (v.14). Aceasta înseamnă că, vindecarea
urma să fie efectuată prin încrederea lor în cuvintele pe care El le-a
rostit şi, prin executarea poruncii pe care le-a dat-o, de-a se arăta
preoţilor: evreii leproşi, la preoţii lor şi, samariteanul lepros, la
preotul lui, pentru a li se elibera certificatul de vindecare. Domnul
Isus a dat aceeaşi poruncă şi samariteanului, deoarece şi
samaritenii ţineau Legea lui Moise 12. Aceasta, mai însemna, că
până când leproşii vor ajunge la preoţii lor, aveau să fie vindecaţi cu
toţii şi că, preoţii vor putea să le elibereze certificatele de tămăduire
13.
Domnul Isus nu S-a atins de leproşi pentru a-i vindeca şi,

nici n-a ordonat măcar, ca această boală să se îndepărteze de la ei.
Puterea Lui vindecătoare, a spus comentatorul J.C. Ryle, a constat
în cuvintele pe care le-a zis: “Duceţi-vă şi arătaţi-vă preoţilor!. Cei
zece leproşi, crezând puternic în aceste cuvinte ale Mântuitorului,
s-au pus în acţiune. Ei, deşi erau leproşi neputincioşi, numai
credinţa pe care o aveau în Domnul Isus, i-a făcut să-şi adune toate
358
puterile şi să pornească la drum, pentru a obţine de la preoţi
certificate de vindecare. Dar, când au pornit la drum, au simţit cum
durerea lor a încetat; şi, cu cât înaintau pe cale, vedeau tot mai
clar, cum rănile lor se tămăduiau şi, cum în locul cărnii putrezite şi
căzute, creştea alta. Astfel, când au ajuns la preoţi, ei erau
vindecaţi complet de această boală rea şi incurabilă 14.
Evanghelistul Luca a accentuat asupra acestui adevăr, în mod
deosebit, atunci când a scris: “Şi pe când se duceau, au fost
curăţaţi”(v.14).
Dacă leproşii n-ar fi crezut în cuvintele Domnului Isus şi n-ar
fi acţionat după ele, ducându-se la preoţi şi, arătându-se acestora,
ei nu s-ar fi vindecat niciodată. Aici învăţăm, cât de benefică este
credinţa în cuvintele Mântuitorului şi, ce înseamnă să ascultăm şi
să acţionăm după cuvintele Lui! Cuvintele Domnului Isus sunt
cuvinte de Dumnezeu atotputernic, care pot transforma orice
imposibil în posibil.
Romano-catolicii şi greco-catolicii, cât şi ortodocşii, îşi susţin
dogma preoţiei pe baza acestui verset. Toţi aceştia aduc ca
argument că, Domnul Isus atunci când i-a trimis pe leproşi la
preoţii evrei, a arătat prin gestul acesta, că toţi păcătoşii au nevoie
de preoţi creştini şi că, trebuie să fie consultaţi de către aceştia,
chiar şi în legătură cu bolile fizice şi, cu atât mai mult, din punct de
vedere spiritual. Această interpretare este lipsită de orice temei,
deoarece ea n-are nimic comun cu contextul textului, aşa cum am
văzut în acest studiu. Şi, cu atât mai puţin, că Domnul Isus să fi
recomandat în acest verset preoţia şi în Noul Testament 15.
Şi, în al patrulea rând, pasajul citat ne scoate în evidenţă
IV. FRUMUSEŢEA RECUNOŞTINŢEI

Evanghelistul Luca a scris: “Unul din ei, când s-a văzut
vindecat, s-a întors glorificând pe Dumnezeu cu glas tare. (16) S-a
aruncat cu faţa la pământ la picioarele lui Isus şi I-a mulţumit. Era
samaritean” (v.15-16).
Nu există nici o relatare în cele patru Evanghelii care să ne
scoată în evidenţă, cât de mare şi în, acelaşi timp, cât de rară este
mulţumirea oamenilor faţă de binefacerile Domnului Isus, ca în
acest text. Cei zece leproşi au venit la Mântuitorul, disperaţi şi cu o
dorinţă intensă să-i vindece; şi, după ce i-a vindecat, numai unul
s-a întors să-I mulţumească.
Nu numai în acest pasaj, dar şi în alte ocazii, Domnul Isus
Se uita la oameni cu durere în inimă şi părere de rău, cum ei
veneau la El cu cerinţe insistente numai ca să primească ceva şi să
se folosească de El, dar nu ca să-I şi ofere ceva, sau, cel puţin, să-I
359
mulţumească. Într-un fel, este normal, că noi putem veni la
Mântuitorul ca să primim anumite lucruri, pe care numai El ni le
poate da. Dar, nu este normal, că suntem mai dispuşi să-I cerem,
decât să-I mulţumim pentru ceea ce ne-a dat 16.
În hotelurile americane sunt băieţi care se numesc bell-hop.
Când un musafir doreşte ceva, el sună la bell-hop şi bell-hop, care
stă la dispoziţia musafirului, îndată apare şi-l serveşte cu tot ce
doreşte. Sunt unii care Îl consideră pe Mântuitorul un fel de bell-
hop universal, că El le stă la dispoziţie ori de câte ori ei au nevoie de
ajutorul Lui. Este adevărat că, Domnul Isus ne ascultă rugăciunile
şi că, de multe ori, Îi place să le asculte, dar, El se bucură şi când
noi Îi oferim dragostea, slujirea şi devoţiunea noastră şi, nu venim
la El ca nişte cerşetori să-I cerem mereu, fără să-I mulţumim.
Este ruşinos când nu suntem recunoscători semenilor noştri
în urma unor binefaceri, fie unui prieten, fie unui chirurg care ne-a
salvat viaţa printr-o operaţie grea etc. Apoi, este grav, când copiii nu
sunt recunoscători părinţilor. Copiii când sunt mici, depind de
părinţi în toate lucrurile, şi aceasta ani de zile, şi, cu toate acestea,
în cele mai multe cazuri, se întâmplă că atunci când copiii cresc
mari, şi, în special, când părinţii îmbătrânesc şi devin neputincioşi,
copiii nu sunt recunoscători pentru dragostea şi sacrificiul lor, ca
să le întoarcă dragostea, aşa cum se cuvine. Dramaturgul
Shakespear a pus în gura împăratului Lear, într-un moment tragic
din viaţă, următoarele cuvinte cu privire la fiul lui: “Neascultarea
unui copil este mai dureroasă decât dinţii ascuţiţi ai şarpelui!” 17.
Dar, cel mai grav lucru este atunci când nu suntem recunoscători
lui Dumnezeu. Câţi dintre cei ce au ajuns într-o situaţie gravă şi s-
au rugat lui Dumnezeu cu lacrimi şi după ce Tatăl Ceresc i-a
ascultat, ei nu numai că nu I-au mulţumit, dar, o dată cu trecerea
timpului, L-au şi uitat. Sunt mulţi care nu-I mulţumesc lui
Dumnezeu pentru pâinea cea de toate zilele atunci când mănâncă;
pentru sănătate; pentru că Şi-a jertfit Fiul pentru mântuirea
noastră; pentru bunătatea, mila şi toate binecuvântările Sale.
Deşi toţi cei zece leproşi s-au văzut vindecaţi pe când se
duceau la preoţi, totuşi numai unul din ei, s-a întors la Domnul
Isus ca să-I mulţumească. Este interesant că, tocmai acesta era un
samaritean. Evanghelistul Luca a scris: “Unul din ei, când s-a văzut
vindecat, s-a întors glorificând pe Dumnezeu cu glas tare (16). S-a
aruncat cu faţa la pământ la picioarele lui Isus şi I-a mulţumit. Era
samaritean.”
Credem că Evanghelistul Luca a scos în evidenţă acest
detaliu, că leprosul care s-a întors la Domnul Isus ca să-I
mulţumească, era un samaritean, ca să confirme ceea ce a afirmat
360
Mântuitorul în parabola samariteanului milostiv (Luca 10:25-37), că
samaritenii erau mai buni şi mai aproape de Dumnezeu decât
evreii, deşi evreii îi considerau pe samariteni că erau păgâni
păcătoşi, îi dispreţuiau şi nu voiau să aibă nimic de a face cu ei 18.
Unul dintre cei zece leproşi vindecaţi, s-a întors să-I mulţumească Domnului Isus
Felul în care s-a închinat acest samaritean vindecat înaintea

Domnului Isus, aruncându-se cu faţa la pământ la picioarele
Lui, arată că el nu numai că Îi era recunoscător, dar că Îl şi
recunoştea şi Îl accepta ca Dumnezeu, de aceea I S-a închinat ca
361
unui Dumnezeu adevărat. Fiul lui Dumnezeu, cu cât era de
satisfăcut de mulţumirea şi de închinarea samariteanului vindecat,
cu atât era de întristat de gestul de nerecunoştinţă şi de indeferenţă
a celorlalţi nouă evrei vindecaţi. În timp ce samariteanul mulţumea
Domnului Isus şi I se închina, Evangheistul Luca ne relatează că
Domnul Isus a luat cuvântul şi a zis solemn: “Oare n-au fost
curăţaţi toţi zece? Dar ceilalţi nouă unde sunt? (18). Nu s-a găsit
decât străinul acesta să se întoarcă şi să-L glorifice pe Dumnezeu?”
(v.17-18).
Cuvântul din textul grecesc allogēnes, din care D.
Cornilescu a tradus în Biblia noastră românească adjectivul
“străin”, înseamnă literal “de altă naţiune” sau “păgân”, după cum
obişnuiau evreii să-i numească pe samariteni 19. Mântuitorul când a
zis ucenicilor, poate chiar în auzul altor evrei şi samariteni: “Oare
n-au fost curăţaţi toţi cei zece? Dar ceilalţi nouă unde sunt? (18). Nu
s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă şi să-L glorifice pe
Dumnezeu?” a spus cu alte cuvinte, scoţând în evidenţă marele
contrast a ceea ce evreii ziceau despre samariteni în batjocură şi,
ceea ce samaritenii erau în realitate: “Oare n-am vindecat Eu şi nouă
evrei? Dar unde sunt aceia care se pretind că fac parte din poporul lui
Dumnezeu? Nu s-a găsit decât păcătosul acesta de păgân, să se
întoarcă, să-Mi mulţumească, să Mi se închine şi să-L slăvească pe
Dumnezeu?”
Marea lecţie a Mântuitorului, pe care ne-a predat-o cu privire
la frumuseţea recunoştinţei noastre faţă de El, ne face să ne umilim
şi să ne cercetăm inimile în modul cel mai serios, pentru că şi noi
cu toţii ne facem vinovaţi până la o anumită limită de acest păcat
mare, că nu-I suntem recunoscători pentru toate binefacerile Lui.
Floarea rară a mulţumirii şi a recunoştinţei nu creşte şi nu
înfloreşte, decât în solul unei inimi umilite. Iar umilinţa, provine de
la trezirea simţului vinei în urma păcatului, când omul îşi dă seama
cât este de păcătos şi de pierdut, şi că el nu merită decât iadul.
Aceasta îl determină să-şi aţintească mereu ochii sufletului spre
harul lui Dumnezeu şi să fie mulţumitor şi recunoscător în orice
moment 20. Împăratul David şi Apostolul Pavel, au fost oamenii cei
mai mulţumitori şi recunoscători lui Dumnezeu. Aceste virtuţi
trebuie să caracterizeze pe toţi creştinii.
Evanghelistul Luca a încheiat textul citat cu cuvintele pe care
i le-a adresat Domnul Isus samariteanului vindecat, în timp ce
acesta stătea încă la picioarele Lui cu faţa la pământ, închinându-I-
se şi mulţumindu-I: “Scoală-te şi pleacă; credinţa ta te-a mântuit”
(v.19). Comentatorul H. Alford a explicat că verbul din textul grecesc
sesōken se, “te-a vindecat”, “te-a făcut întreg”, “te-a salvat”, din
362
cuvintele: “Credinţa ta te-a vindecat, te-a salvat” are înţeles mai
mare şi mai profund decât vindecarea trupului de lepră. El
înseamnă în contextul textului “credinţa ta te-a mântuit” sau
“credinţa ta ţi-a restaurat trupul şi sufletul 21. Acesta este motivul
pentru care Biblia în limba rusă şi versiunea Noului Testament în
limba germană a lui Franz E. Schlachter, cât şi versiunea noastră
românească a lui D. Cornliescu, au tradus acest verb din textul
grecesc: “Scoală-te şi pleacă; credinţa ta te-a mântuit.”
Din tot ce ne-am informat până acum, reiese că cei nouă
leproşi evrei, şi-au vindecat numai trupul de lepră; iar samariteanul
şi-a tămăduit nu numai trupul de lepră, dar şi-a salvat şi sufletul
de lepra păcatului 22.

4. Op. cit. p.44.
5. Godet, F., A Commetary on The Gospel of St. Luke, Vol. I,
p. 259;
Ryle, J.C., Luke, VoI. II, p. 236.
9. Ryle, J.C., Luke, VoI, II, p. 231.
10. Op. cit. p. 232.
11. Porter, L.E., Luke , p. 1217.
15. Op. cit. p.236.
16. Op. cit. p. 234.
20. Op. cit. p.234-235.
21. Op. cit. p. 236.
MacDonald, W., Comentar la Noul Testament, p.258.
363
33. TIMPUL VENIRII ÎMPĂRĂŢIEI LUI DUMNEZEU
Luca 17 : 20 - 37
20. Fariseii L-au întrebat pe Isus când va veni Împărăţia lui

Dumnezeu. Drept răspuns, El le-a zis: Împărăţia lui Dumneze nu vine
în aşa fel ca să izbească privirile.
21. Nu se va zice: «Uite-o aici» sau: «Uite-o acolo!» Căci iată că
Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.”
22. Şi a zis ucenicilor: “Vor veni zile când veţi dori să vedeţi
una din zilele Fiului Omului şi n-o veţi vedea.
23. Vi se va zice: «Iată-L aici, iată-L acolo!» Să nu vă duceţi,
nici să nu-i urmaţl
24. Căci cum iese fulgerul şi luminează, de la o marşine a
cerului până la cealaltă, aşa va fi şi Fiul Omului în ziua Sa.
25. Dar mai întâi trebuie să sufere multe şi să fie lepădat de
generaţia aceasta.
26. Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe, se va întâmpla la fel şi în
zilele Fiului Omului:
27. mâncau, beau, se însurau şi se măritau până în ziua când
a intrat Noe în corabie; şi a venit potopul şi i-a distrus pe toţi.
28. Ce s-a întâmplat în zilele lui Lot, se va întâmpla aidoma:
oamenii mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau, zideau;
29. dar, în ziua când a ieşit Lot din Sodoma, a plouat foc şi
pucioasă din cer şi i-a pierdut pe toţl
30. Tot aşa va fi şi în ziua când Se va arăta Fiul Omulul
31. În ziua aceea, cine va fi pe acoperişul casei şi îşi va avea
vasele în casă, să nu se pogoare să le ia; şi cine va fi pe câmp, de
asemenea, să nu se mai întoarcă.
32. Aduceţi-vă aminte de nevasta lui Lot.
364
33. Oricine va căuta să-şi scape viaţa, o va pierde; şi oricine o
va pierde, o va găsi.
34. Vă spun că, în noaptea aceea, doi inşi care vor fi în acelaşi
pat, unul va fi luat şi altul va fi lăsat;
35. două femei care vor măcina împreună: una va fi luată şi
alta va fi lăsată
36. Doi bărbai vor fi la câmp: unul va fi luat şi altul va fi lăsat."
37. Ucenicii L-au întrebat: “Unde, Doamne?” Iar El a răspuns:
"Unde va fi trupul acolo se vor strânge vulturii“.
Mântuitorul, călătorind încet spre Ierusalim prin partea de
răsărit a Văii Iordanului, Se oprea din drum din loc în loc şi Îşi
învăţa ucenicii şi pe locuitorii Pereii. Învăţătura Fiului lui
Dumnezeu din acest text pe care a predat-o undeva în ţinutul
Pereii, aproape de Râul Iordan este una dintre cele mai măreţe şi
importante lecţii. Dar, în acelaşi timp, ea este pentru noi şi una
dintre cele mai grele învăţături pe care ne-a predat-o cândva
Dascălul Ceresc, fiindcă El a vorbit ascultătorilor Lui în termenii
literaturii apocaliptice, limbaj care se folosea pentru lucrurile
adânci şi grele, pe care oamenii din acea vreme îl cunoşteau 1.
Domnul Isus ne-a vorbit în acest text despre Timpul venirii
Împărăţiei lui Dumnezeu pe două fonduri: pe fondul primei Lui
veniri în calitate de Mântuitor şi pe fondul celei de a doua Lui veniri
în calitate de Judecător.
I. TIMPUL VENIRII ÎMPĂRĂŢIEI LUI DUMNEZEU PE

FONDUL PRIMEI VENIRI A DOMNULUI ISUS ÎN CALITATE DE
MÂNTUITOR
Evanghelistul Luca a scris: “Fariseii L-au întrebat pe Isus
când va veni Împărăţia lui Dumnezeu. Drept răspuns, El le-a zis:
«Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile
(21). Nu se va zice: “Uite-o aici” sau: “Uite-o acolo!” Căci iată că
Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru»” (v.20-21).
Este greu de stabilit dacă fariseii au fost sinceri când au pus
Domnului Isus această întrebare cu privire la timpul venirii
Împărăţiei lui Dumnezeu, sau dacă ei şi-au bătut joc de El 2.
Euthymius din primele secole, cât şi alţi comentatori şi teologi din
timpurile noastre moderne, cred că aceşti ipocriţi L-au luat pe
Mântuitorul în derâdere cu această întrebare, spunându-I cu ironie:
“Unde este Împărăţia Ta, despre care a propovăduit Ioan Botezătorul
şi despre care Tu ne-ai vorbit timp de trei ani? Noi vedem că nu s-a
schimbat nimic nici din punct de vedere politic, nici din punct de
365
vedere religios; şi, cu atât mai puţin, din punct de vedere cosmologic”
3.
Expresia: “Iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul

vostru” din versetul 21 este foarte grea. Comentatorii şi exegeţii au
interpretat-o în trei feluri:
a) Unii cred că cuvintele greceşti: “E basileia tou theou
entos umōn estin”, înseamnă aşa cum se înţelege literal:
“Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”. După această
interpretare, cuvintele greceşti entos umōn, “înăuntrul vostru”,
înseamnă că Împărăţia lui Dumnezeu este un lucru interior şi
spiritual şi nu exterior şi vizibil; că inima noastră este un mic
teritoriu al Împărăţiei lui Dumnezeu; că Împărăţia lui Dumnezeu
lucrează în ea; şi că menirea Împărăţiei lui Dumnezeu nu este să
producă lucruri noi, ci oameni noi 4. Acelaşi lucru ne-a spus şi
Apostolul Pavel în Epistola sa către Romani cu privire la Împărăţia
lui Dumnezeu, că ea este de natură spirituală, atunci când a zis:
“Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci
dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt" (14:17).
b) Alţii interpretează cuvintele greceşti entos umōn că
înseamnă "printre voi", "în jurul vostru" şi "în mijlocul vostru".
După această interpretare, Domnul Isus ar fi zis fariseilor că
Împăratul Etern deja a venit din cer şi că El Îşi acreditase
identitatea prin lucrările pe care le-a făcut înaintea tuturor; că El
deja Şi-a început Împărăţia în ţara lor şi în jurul lor; şi că atât
ucenicii Lui, cât şi vameşii şi alţi păcătoşi, deja au intrat în ea, dar
ei, cu toate acestea, n-au sesizat-o şi n-au observat-o 5.
c) Şi alţi comentatori şi exegeţi susţin că, cuvintele greceşti
entos umōn au înţelesul ambiguu, şi "înăuntrul vostru" şi “în jurul
vostru”. Adverbul ambiguu entos nu este un cuvânt uzual, de aceea
el nu se găseşte nicăieri în altă parte în Evanghelie 6. Noi, ţinând
cont că adverbul entos este ambiguu şi cuvintele entos umōn,
înseamnă în textul grecesc şi “înăuntrul vostru" şi "în jurul vostru",
îmbrăţişăm toate trei variantele pentru că le considerăm pe toate
trei ca fiind autentice.
Cuvintele pe care Domnul Isus le-a adresat fariseilor când a
zis: "Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru",
având însemnătatea ambiguă şi, în acelaşi timp retorică, nu aveau
înţelesul că Împărăţia lui Dumnezeu era în inima fariseilor,
deoarece ei nu L-au acceptat pe Domnul Isus ca Împărat etern şi
ceresc, ci aveau numai semnificaţia că Împărăţia lui Dumnezeu era
în jurul lor, în mijlocul lor şi printre ei 7.
Atunci când fariseii L-au întrebat pe Domnul Isus: “Când va
veni Împărăţia lui Dumnezeu?" (v.20), aveau în minte ideile lor
366
preconcepute pe care le-au formulat din cartea lui Isaia, în care,
acest proroc adeseori a vorbit despre o epocă de aur fără apus, în
care va fi un mare belşug, prosperitate şi pace, şi din cartea lui
Daniel când acest profet a scris: “... Dumnezeul cerurilor va ridica o
împărăţie care nu va fi nimicită niciodată, şi care nu va trece sub
stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma şi va nimici toate acele
împărăţii; şi ea însăşi va dăinui veşnic” (2: 44). Ei au aşteptat pe un
asemenea împărat care să-şi manifeste o mare putere şi glorie prin
tot felul de miracole extraordinare şi care să-şi întemeieze pe
pământ o împărăţie cu un caracter cosmologic nou şi cu cea mai
mare abundenţă; şi, totodată, ei au aşteptat şi un împărat din
punct de vedere politic, care să-i zdrobească pe romani şi orice altă
putere de opoziţie de pe pământ, şi care să le ofere lor, evreilor,
supremaţie peste întreg neamul omenesc.
Răspunsul pe care l-a dat Mântuitorul fariseilor, era
diametral opus aşteptărilor lor. Comentatorii şi exegeţii au
interpretat grecescul paratērō “a izbi privirile”, din cuvintele
Domnului Isus: "Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să
izbească privirile” (v.20) în două feluri: a) Schleusner, şi alţi
comentatori au zis că, ceea ce Evanghelistul Luca a exprimat prin
verbul grecesc paratērō, înseamnă că Mântuitorul a răspuns
fariseilor, la întrebarea lor cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu că
ea nu vine prin pompe şi parade 8. Iar, Parkhurst, şi alţi
comentatori şi exegeţi, au explicat că ceea ce Evanghelistul Luca a
redat prin cuvântul grecesc amintit, înseamnă că dumnezeiescul
nostru Învăţător a spus fariseilor că Împărăţia lui Dumnezeu nu
vine în aşa fel ca s-o putem observa prin atragerea atenţiei, ci
numai printr-o cercetare riguroasă şi grijulie 9. W. Barclay ne
spune că, termenul pe care l-a folosit Evanghelistul Luca este acela
pe care îl întrebuinţează medicul atunci când urmăreşte cu atenţie
simptomele unei boli pe care le suspectează la un pacient 10.
Explicaţia lui Parkhurst este mai verosimilă decât a lui Schleusner,
de aceea ea figurează şi în versiunile Bibliei englezeşti şi americane,
cele mai bune ca: Versiunea Autorizată a lui King James
(Autorised King James Version), Versiunea Internaţională Nouă
(New International Version), Versiunea Standardul Revizuit
(Revised Standard Version) şi Standardul Nou American (New
American Standard).
Prin această, a doua variantă, a cuvântului grecesc
paratērō, explicată de comentatorul Parkhurst, Fiul lui Dumnezeu
Şi-a explicat începutul Împărăţiei. El, în calitate de Împărat Etern,
Şi-a început Împărăţia mai întâi în ieslea din Betleem, fără s-o fi
sesizat nici chiar oamenii cei mai înţelepţi. Apoi, a continuat s-o
367
dezvolte în Templul din Ierusalim, când L-au observat ca Împărat
numai bătrânul Simeon şi prorociţa Ana. Iar, după treizeci de ani L-
au acceptat ca Domn şi Mântuitor numai câţiva pescari şi câţiva
vameşi şi păcătoşi din Galileea. Împăratul Etern a venit de mult şi
Şi-a început Împărăţia, dar conducătorii religioşi, fariseii şi tot
Israelul, n-au observat nimic din punct de vedere material şi politic,
şi nici din punct de vedere religios şi spiritual, pentru că Împărăţia
lui Dumnezeu n-a izbit privirea nimănui. Aceia care au aşteptat şi
mai aşteaptă venirea unei Împărăţii a lui Dumnezeu din punct de
vedere material şi politic, cu mare pompă, au rămas şi vor rămâne
dezămăgiţi, pentru că vor observa cândva, spre marea lor
surprindere şi durere că adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu, deşi
a sosit şi era în jurul lor, ei totuşi nu şi-au dat interesul s-o
descopere şi să intre în ea 11.
Domnul Isus, vorbind în acest pasaj şi cu privire la a doua
Sa venire, despre care poporul evreu nu ştia nimic, a făcut o
comparaţie între cele două veniri, în care le-a spus că la prima Lui
venire pe pământ, El S-a întrupat ca să sufere şi să moară pentru
mântuirea noastră; şi la a doua Lui venire, Se va arăta în toată
puterea şi gloria Sa de Dumnezeu, ca să ne ducă în cer şi acolo să
domnească peste noi în veci de veci. Evanghelistul Luca L-a citat pe
Domnul Isus spunând: "Dar mai întâi Fiul Omului trebuie să sufere
multe şi să fie lepădat de generaţia aceasta" (v.25). Atât în acest
verset, cât şi în Luca 21:32; Marcu 13:30 şi Matei 24:34, cuvântul
genea “neam” înseamnă întreaga naţiune evreiască din toată
era creştină şi nu numai acea generaţie de oameni care trăia pe
timpul Domnului Isus. Cei ce doresc să vadă acest punct de vedere
îl găsesc în Tezaurul lui Ravaneli la cuvântul generatio 12.
Domnul Isus a continuat să spună ucenicilor, Bisericii
Primare şi credincioşilor, aproape din întreaga eră creştină, că şi ei
vor suferi şi vor fi persecutaţi. Evanghelistul Luca L-a citat pe
Mântuitorul zicând: “Oricine va căuta să-şi scape viaţa, o va pierde;
şi oricine o va pierde, o va găsi” (v.33). Fiul lui Dumnezeu când a
făcut această afirmaţie, pe care a repetat-o mereu şi în alte texte, a
spus cu alte cuvinte: “Dacă vă veţi lepăda de Mine ca să vă salvaţi
viaţa aceasta vremelnică, voi veţi mai trăi puţin, dar, în schimb, o veţi
pierde pe cea veşnică. Iar dacă vă veţi da viaţa pentru Mine, voi veţi
muri aici pe pământ, dar, în schimb, veţi câştiga viaţa eternă.”
După ce Mântuitorul a vorbit despre prima Sa venire şi Şi-a
enunţat revenirea, ne-a amintit şi epoca creştină cu starea ei dintre
cele două veniri. El a zis ucenicilor: "Vor veni zile când veţi dori să
vedeţi una din zilele Fiului Omului şi n-o veţi vedea" (v.22). Fiul lui
Dumnezeu când a rostit aceste cuvinte, S-a referit în mod special la
368
ucenicii Lui şi la creştinii din Biserica Apostolică şi chiar Primară,
spunându-le, că vor tânji chiar şi după o singură zi dintre acelea
când El a fost cu ei pe pământ, dar nu vor mai avea parte de o
asemenea bucurie. În schimb, tot ce le va aduce atunci mângâiere,
va fi îndreptarea privirii lor spre revenirea Lui glorioasă 13.
Comentatorii W. Barclay şi Stella, ne spun că atunci când Domnul
Isus a rostit aceste cuvinte, i-a avut în vedere şi pe creştinii din
preajma sfârşitului lumii, când ei vor tânji mult după revenirea Lui
şi îşi vor hrăni sufletul cu ea; şi că atunci şi ei vor striga ca sfinţii
martirizaţi: "Stăpâne, până când zăboveşti să vii?” (Apocalipsa 6:10).
Dar, va trebui să învăţăm să aprindem candela răbdării şi să
aşteptăm după timpul lui Dumnezeu, fiindcă El are timpul Lui
propriu pe care l-a stabilit pentru aceasta 14.
Şi, al doilea fond pe care ne-a vorbit Mântuitorul despre
timpul venirii Împărăţiei lui Dumnezeu este
II. FONDUL CELEI DE-A DOUA LUI VENIRI IN CALITATE

DE JUDECĂTOR
Dascălul divin ne învaţă că sunt şapte lucruri care
caracterizează timpul revenirii Sale ca judecător:
a) Primul lucru este că timpul din preajma revenirii Sale va fi
un timp de indiferenţă al oamenilor fată de sufletul şi
destinul lor etern.
Domnul Isus a zis: "Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe, se va
întâmpla la fel şi în zilele Fiului Omului: (27) mâncau, beau, se
însurau şi se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie; şi a
venit potopul şi i-a distrus pe toţi (28). Ce s-a întâmplat în zilele lui
Lot, se va întâmpla aidoma: oamenii mâncau, beau, cumpărau,
vindeau, sădeau, zideau; (29) dar, în ziua când a ieşit Lot din
Sodoma, a plouat foc şi pucioasă din cer şi i-a pierdut pe toţi (30). Tot
aşa va fi şi in ziua când Se va arăta Fiul Omului" (v.26-30).
Când Marele Preot, Caiafa, L-a respins pe Cristos la prima Sa
venire şi L-a judecat, condamnându-L la moarte, Mântuitorul l-a
confruntat cu a doua Sa venire în calitate de Judecător şi i-a zis lui
şi întregului sanhedrin: "...Vă spun că de acum încolo Îl veţi vedea
pe Fiul Omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe
norii cerului" (Matei 26:64). Acelaşi lucru l-a făcut Domnul Isus şi
acum cu fariseii şi cu toţi aceia care Îi resping prima Sa venire în
calitate de Mântuitor că vor fi confruntaţi cu El la a doua Sa venire
în calitate de Judecător.
Dascălul Ceresc ne-a arătat cu ajutorul tablourilor potopului
şi a distrugerii Sodomei, tabloul sfârşitului lumii care va fi cu mult
mai groaznic. Fiul lui Dumnezeu a scos în evidenţă în aceste
369
tablouri, păcatul cel mare al indiferenţei şi al nepăsării oamenilor
faţă de sufletul lor, faţă de Mântuitorul lor şi faţă de destinul lor
veşnic, care păcat îşi va atinge punctul culminant în preajma
revenirii Judecătorului Suprem.
Noe îşi construieşte corabia

Oamenii îşi vedeau de rutina vieţii. Ei mâncau, beau, se
însurau, se măritau, cumpărau, vindeau, sădeau, zideau şi nu-i
interesa predicile lui Noe sau ale lui Lot, pe care nu le considerau
decât nişte basme.
370
Potopul
Numai că, în final, pe contemporanii lui Noe i-a surprins
potopul şi i-a nimicit pe toţi, cu excepţia acestui patriarh şi a celor
care se aflau cu el în corabia salvării; iar, pe contemporanii lui Lot,
i-a surprins focul şi pucioasa care cădeau din cer şi i-a distrus pe
toţi afară de acest om neprihănit şi fiicele lui.
Pentru mulţi, potopul şi distrugerea Sodomei cu foc şi cu
pucioasă, care cădeau din cer, păreau basme, aşa cum şi asţăzi
mulţi sceptici consideră toate aceste lucruri ca nişte mituri. Numai
că dumnezeiescul nostru Învăţător ne-a declarat în modul cel mai
solemn şi plenar, că dacă aşa s-a întâmplat în acele două cazuri
amintite, atunci cu atât mai grav, va fi osândit neamul omenesc la
chinul cel veşnic din iazul de foc şi pucioasă după judecata de apoi,
după ce Mântuitorul Îşi va duce pe cei răscumpăraţi în Împărăţia
Lui cerească şi după ce pământul întreg va arde şi se va dezintegra.
b) Al doilea lucru care va caracteriza timpul din preajma
revenirii Mântuitorului, va fi că mulţi credincioşi vor avea inima
împăţită. Domnul Isus ne-a prevenit, spunând: "Aduceţi-vă aminte
de nevasta lui Lot" (v.32). Nevasta lui Lot se credea de partea
oamenilor lui Dumnezeu prin faptul că era rudă prin alianţă cu
Avraam, tatăl credincioşilor; şi prin faptul că şi ea voia să-şi salveze
viaţa împreună cu soţul şi fiicele ei ieşind din Sodoma. Este
371
adevărat că ea a ieşit din Sodoma, numai că cea mai mare parte a
inimii ei a rămas în această cetate a fărădelegii. Ea s-a întors să
privească încă o dată Sodoma, pentru că acest oraş nu ieşise din
inima ei. În consecinţă, Dumnezeu a prefăcut-o într-un stâlp de
sare.
Distrugerea Sodomei şi a Gomorei

Lumea din preajma revenirii lui Cristos va fi foarte
fermecătoare. Ea va fura şi va împărţi inima multor creştini, aşa
cum Sodoma a furat şi împărţit inima soţiei lui Lot. Astăzi, în multe
inimi de creştini nu mai este Cristos, ci lumea 15. Să veghem şi să
ne autocercetăm la acest mare avertisment al Mântuitorului!
c) Al treilea lucru care va caracteriza timpul din preajma
revenirii Mântuitorului va fi confuzia. Domnul Isus, vorbind
ucenicilor şi altor ascultători care se aflau în jurul Lui, le-a spus:
"Vi se va zice: «Iată-L aici, iată-L acolo !» Să nu vă duceţi, nici să nu-i
urmaţi" (v.23).
Toţi teologii şi comentatorii, începând cu Ieronim din secolul
al patrulea şi până la cei mai actuali ca, J.C. Ryle, W. Hendriksen,
R.C.H. Lenski, A.P. Lopuhin etc, spun că Domnul Isus Şi-a prevenit
372
în acest verset pe toţi
credincioşii din întreaga eră
creştină şi, în mod special,
pe ucenicii şi pe creştinii
din Biserica Apostolică, de
la înălţarea Sa la cer şi
până la căderea
Ierusalimului din anul 70,
şi pe creştinii din preajma
revenirii Sale, că vor apare
în aceste două perioade
mulţi cristoşi şi proroci
mincinoşi care vor crea
multă confuzie şi vor duce
pe mulţi în eroare. Lucrul
acesta este în cea mai mare
concordanţă şi cu ceea ce a
relatat Iosif Flavius. Acest
istoric evreu a zis că în anul
133 după Cristos, s-a
ridicat Bar-Choba. "Fiul
Stelei", căruia i s-a dat acest
Stâlpul de sare din Marea Moartă
nume după steaua
prorocului Balaam (Numeri
24:17); şi acesta a înşelat pe mulţi evrei ca să-l urmeze, chiar şi pe
trei rabini renumiţi, şi a pornit o răscoală împotriva romanilor, care
a fost înăbuşită în sânge 16.
Movile de sare în Marea Moartă. Aceşti stâlpi de sare din Marea Moartă ne
reamintesc de distrugerea Sodomei şi a Gomorei.
373
Când vom studia textele din Marcu 13:3-6,21-23 şi Matei
24:4-5,11-13,23-26, vom explica mai pe larg pe cristoşii şi pe
prorocii mincinoşi şi confuzia pe care aceştia o vor crea în preajma
sfârşitului lumii. Acum, în lipsă de spaţiu, vom aminti doar un
singur lucru: că cristoşii şi prorocii falşi alterează creştinismul după
cerinţa şi plăcerea poporului şi-l fac să fie uşor şi atrăgător.
Misiunea acestora nu este ca să schimbe lumea după cerinţa
Mântuitorului, ci să modifice creştinismul după plăcerea poporului
17.
Movile de sare din Marea Moartă

d) Al patrulea lucru care va caracteriza momentul revenirii
Domnului Isus, va fi surprinderea. Mântuitorul a spus: "Căci cum
iese fulgerul şi luminează de la o margine a cerului până la cealaltă,
aşa va fi şi Fiul Omului în ziua Sa" (v.24). Revenirea Fiului lui
Dumnezeu va fi fulgerătoare. Ea va fi un eveniment care va
374
surprinde toată lumea, nu numai pe cei necredincioşi, ci şi pe cei
credincioşi, cu toate semnele ei prevestitoare. Ea va surprinde chiar
şi pe aceia care fac tot felul de calcule şi speculaţii în legătură cu
venirea Domnului Isus 18. Un mare comentator a zis: "Deşi nimeni
nu poate să prevadă timpul revenirii lui Cristos, totuşi revenirea Lui
va surprinde pe toţi oamenii" 19
e) Al cinciea lucru care va caracteriza momentul revenirii
Mântuitorului, va fi rapiditatea. Domnul Isus a zis: "În ziua aceea,
cine va fi pe acoperişul casei şi îşi va avea vasele în casă să nu se
pogoare să le ia; şi cine va fi pe câmp, de asemenea, să nu se mai
întoarcă" (v.31). Aici avem două tablouri care simbolizează
rapiditatea: Casele din Israel aveau acoperiş plat, spre care duceau
scări exterioare. În caz de asediere nu era timp pentru nimeni să
intre şi să-şi ia repede ceva din casă, ca apoi să fugă în munţi
pentru a nu fi capturat sau ucis. Şi când cineva se afla la câmp în
ţimp de asediere, de asemenea nu avea vreme să vină repede acasă
să-şi ia haine şi alte lucruri, ca apoi să fugă în munţi 20.
Dascălul ceresc ne învaţă cu ajutorul acestor două tablouri,
că revenirea Lui va fi atât de rapidă, încât nimeni nu va mai avea
timp să-şi rezolve problema cea mai esenţială, care este mântuirea
sufletului. Rapiditatea venirii din nou a Fiului lui Dumnezeu va
închide dintr-o dată uşa harului pentru totdeauna, şi atunci nimeni
nu-şi va mai putea rezolva problema veşniciei.
f) Al şaselea lucru care va caracteriza timpul revenirii
Domnului Isus este că, el va avea loc în momentul cel mai
potrivit pentru copiii lui Dumnezeu. Evanghelistul Luca a scris:
"Ucenicii L-au întrebat: «Unde, Doamne?» Iar El a răspuns: «Unde va fi
trupul acolo se vor strânge vulturii»" (v.37).
Comentatorul J.C. Ryle a zis că, întrebarea ucenicilor ne
arată că ei erau atât de uimiţi de cuvintele dumnezeiescului lor
Învăţător, încât nu ştiau ce spuneau, ca în cazul când Domnul Isus
S-a schimbat la faţă pe Muntele Hermon şi când Apostolul Petru L-a
întrebat: "<Vrei să facem aici trei colibe?> El nu ştia ce vorbea” (Luca
9:33) 21.
Fariseii L-au întrebat pe Domnul Isus: "Când va veni
Împărăţia lui Dumnezeu?" Iar, ucenicii Îl întreabă acum pe
Mântuitorul: "Unde, Doamne, ea va avea loc?" Apostolii au pus
Domnului Isus această întrebare, pentru că erau uimiţi de
învăţătura Lui cu privire la a doua Sa venire şi nu puteau să
înţeleagă cum, la revenirea Lui, Îl vor putea vedea oamenii de pe
toată suprafaţa pământului deodată? Dascălul Ceresc a refuzat să
le satisfacă această curiozitate, pentru că ştia că, oricât le-ar explica
această problemă, ei tot nu o vor putea înţelege 22. Fiul lui
375
Dumnezeu le-a dat, în schimb, un alt răspuns printr-un proverb
bine cunoscut pe care îl găsim şi în cartea lui Iov 39:30, pe care El
l-a considerat că era cu mult mai bun pentru ei şi pentru întreaga
lume; şi acest proverb era: "Unde va fi trupul acolo se vor strânge
vulturii" (v.37).
Mulţi comentatori din Biserica Primară, din Evul Mediu, cât
şi din timpul nostru modern, au considerat aceste cuvinte ale
Mântuitorului ca o expresie întunecoasă şi misterioasă, de aceea au
interpretat-o în fel şi chip: Ioan Gură de Aur, Ambrosie, Ieronim,
Teofilact, Euthymius, Luther, Calvin, Pearce, Wordsworth etc, au
crezut că vulturii înseamnă sfinţii; iar trupul, unii dintre aceştia
credeau că reprezintă "cerul", alţii că Îl semnifică pe "Cristos", alţii
că închipuie Biserica, alţii că simbolizează "Cina Domnului" şi alţii
că înseamnă "judecata de apoi" 23.
Alţi comentatori ca, Hammond, Lightfoot, Whitby, Doddridge,
Burkitt, Bengel, Parkhurst, Scott, Clark, Major, Stier etc, au crezut
că vulturii înseamnă "oştile romane" fiindcă steagurile acestora
aveau emblema vulturului; iar trupul reprezintă "Ierusalimul" şi
"naţiunea evreiască" 24.
Barradius, Stella şi Maldonatus, au opinat că vulturii
înseamnă "neamul omenesc"; iar trupul reprezintă "judecata de
apoi" 25.
Origen a opinat că trupul înseamnă "Biserica"; iar vulturii
adunaţi împreună simbolizează "consimţirea unanimă a teologilor
şi a părinţilor Bisericii Primare". Alford a opinat că vulturii
înseamnă "îngerii răzbunării", iar trupul reprezintă "lumea
întreagă". Heinsius a opinat că atât vulturii, cât şi trupul, au
înţeles figurativ şi înseamnă că, a doua venire a Domnului Isus va fi
tot aşa de rapidă, cum se adună vulturii la un hoit. Şi, J.C. Ryle era
de părere că, vulturii îi reprezintă pe "îngeri"; iar, trupul
simbolizează "Biserica", fiindcă Biserica este trupul lui Cristos.
376
Pietre de măcinat
Comentatorul W. Barclay, ţinând cont că, răspunsul
Mântuitorului pe care l-a dat ucenicilor: "Unde va fi trupul acolo se
vor strânge vulturii", n-a fost o expresie întunecoasă şi misterioasă,
ci dimpotrivă, era un proverb bine cunoscut, a dat cea mai bună
explicaţie pe care o considerăm că este autentică. Comentatorul
amintit a explicat că proverbul: "Unde este stârvul sau cadavrul,
acolo se adună vulturii”, are înţelesul că un anumit lucru se poate
înfâptui numai atunci când condiţiile necesare sunt îndeplinite.
Astfel, Domnul Isus ne-a învăţat cu ajutorul acestui proverb că a
doua Lui venire, va avea loc numai în acel moment, pe care El şi
Tatăl, îl vor aprecia ca fiind cel mai potrivit pentru cei credincioşi,
nu numai după perspectiva lucrurilor de pe pământ, ci şi după
perspectiva cerului 27.
g) Şi, al şaptelea lucru care va caracteriza timpul revenirii
Mântuitorului, va fi despărţirea. Evanghelistul Luca L-a citat pe
Domnul Isus, zicând "Vă spun că, în noaptea aceea, doi inşi care vor
fi în acelaşi pat, unul va fi luat şi altul va fi lăsat; (35) două femei
care vor măcina împreună: una va fi luată şi alta va fi lăsată ( 36 ).
Doi bărbaţi care vor fi la câmp: unul va fi luat şi altul va fi lăsat"
(v.34-36).
În Israel, de obicei, femeile măcinau la o morişcă cât se poate
de simplă, compusă din două pietre. Piatra superioară avea la
mijloc un orificiu în care se puneau grăunţele şi mai avea un mâner
377
de lemn, cu ajutorul căruia cele două femei, care stăteau vizavi una
de alta, învârteau piatra superioară şi puneau mereu grăunţe 28.
Morişca din Israelul antic

În multe manuscrise nu figurează tabloul cu cei doi bărbaţi
pe câmp, probabil că unii dintre copiştii mai vechi, l-au omis sau
chiar nu l-au transcris în mod intenţionat, pentru că el se
aseamănă cu versetul 31 din text. Comentatorii şi exegeţii susţin cu
tărie că şi acest tablou este autentic, şi ei fac lucrul acesta din trei
motive: pentru că el, în mai multe manuscrise este menţionat, decât
omis; pentru că el este preluat de multe versiuni şi traduceri ale
Bibliei, ca în cazul Versiunii Autorizate a lui King James
(Autorised King James Version), a Standardului Nou American
(New American Standard), a Bibliei în limba rusă şi a Bibliei în
limba germană, tradusă de M. Luther; şi fiindcă versetul 31, deşi
este similar cu acest tablou, semnificaţia lui diferă faţă de ceea ce
reprezintă tabloul cu cei doi bărbaţi de pe câmp 29.
Fiul lui Dumnezeu ne-a redat tabloul cel groaznic al
despărţirii din momentul revenirii Lui, pe fondul celor trei tablouri
amintite: a tabloului cu cele două persoane care vor dormi noaptea
378
în pat, a celor două femei care vor măcina şi a celor doi bărbaţi care
vor fi la câmp. Aici nu este vorba de răpire, aşa cum susţin unii, ci
este marele tablou al despărţirii oamenilor în vederea ducerii lor în
cele două lumi opuse: cer şi infern. Acest tablou al marii selecţii a
celor buni de cei răi, l-a avut Domnul Isus în minte atunci când ne-
a spus parabolele separării grâului de neghină, a oilor de capre şi a
peştilor buni de cei nefolositori. Ce tablou cumplit şi groaznic va fi
acesta al separării, când soţii se vor despărţi de soţiile lor pentru
veci de veci, părinţii de copii, fraţii unii de alţii etc; când unii vor
merge în bucuria şi fericirea eternă din cer, iar alţii se vor duce în
chinul cel veşnic din iazul de foc şi pucioasă. Atunci oricât de mult
ţi-ai iubi partenerul, copilul, părintele, fratele etc, nu-i vei putea
ajuta cu nimic, ci va trebui să te desparţi de ei pentru totdeauna 31.
Domnul Isus ne-a făcut cunoscut lucrul acesta dinainte cu toată
cădura inimii, ca să luăm act de el cu toată seriozitatea şi să-L
acceptăm ca Domn şi Mântuitor, pentru a nu avea parte de această
despărţire de cei dragi.
1. Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 110-111;

3. Ryle, J.C., Luke, Vol. II, p.241;
Ryle, J.C., Luke, VoL II, p. 242.
9. Op. cit.
10. Barclay,W., The Gospel of Luke, p.228.
11. Ryle,J.C., Luke, Vo1.ÎL pp.237-238.
12. Op. cit. 243.
13. MacDonald, W., Comentar la Noul Testament, p. 259. .
15. Op. cit. p. 245-246.
16. Op. cit. 242;
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 533-534;
Lenski, R.C.H., The Interpretation of St.Mark's, p. 365;
Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 539;
379
Josephus, F., Jewish Wars II. 258-263;
Josephus, F., Antiquities XX.169-171.
18. Ryle, J.C., Luke,Vol. II, p. 238,243.
Hendriksen,W., The Gospel of Mark, p.5-8.
24. Op. cit.
25. Op. cit. p. 251.
26. Op. cit.
30. Op. cit.
31. Ryle. J.C., Luke, Vol. II, p. 246-247;
380
34. PARABOLA JUDECĂTORULUI NEDREPT
Luca 18 : 1 - 8
1. Isus le-a spus o parabolă, ca să le arate că trebuie să se

roage necurmat şi să nu renunţe.
2. El le-a zis: “Într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu
nu se temea şi de oameni nu se ruşina.
3. În cetatea aceea era şi o văduvă care venea des la el şi-i
zicea: «Fă-mi dreptate în cearta cu reclamantul meu».
4. Multă vreme n-a vrut să-i facă dreptate. Dar în urmă şi-a
zis: «Deşi de Dumnezeu nu mă tem şi de oameni nu mă ruşinez,
5. totuşi pentru că văduva aceasta mă tot necăjeşte, îi voi face
dreptate, ca să nu tot vină să-mi bată capul».
6. Domnul a adugat: “Auziţi ce zice judecătorul nedrept?
7. Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui care strigă zi
şi noapte către El, deşi întârzie faţă de ei?
8. Vă spun că le va face dreptate în curând. Dar când va veni
Fiul Omului va găsi El credinţă pe pământ?"
Această parabolă ne arată cel mai bine valoarea rugăciunii,
mai bine chiar şi decât textul din Matei 7:7-11 din Predica de pe
Munte, care ne vorbeşte şi el despre stăruinţa în rugăciune, şi decât
parabola prietenului de la miezul nopţii din Luca 11:5-8 care, de
asemenea ne vorbeşte despre perseverenţa în rugăciune.
Acest text intitulat Parabola judecătorului nedrept, ne
arată trei lucruri: legătura aceatei parabole cu textele precedente,
importanţa rugăciunii şi prevenirea Bisericii.
I. LEGĂTURA ACESTEI PARABOLE CU TEXTELE

PRECEDENTE
381
De la parabola pe care a spus-o Domnul Isus cu bogatul
nemilostiv şi săracul Lazăr, din capitolul 16 şi până la parabola
judecătorului nedrept, poate n-a trecut nici o săptămână. Apoi, de
la această parabolă a judecătorului nedrept şi parabola cu vameşul
şi fariseul, pe care urma s-o spună Domnul Isus în continuare şi
până la învierea lui Lazăr şi ultima Lui călătorie spre Ierusalim,
unde urma să fie răstignit, de asemenea, poate n-au trecut nici
chiar două săptămâni. Am văzut că, în primul interval de o
săptămână, în care Fiul lui Dumnezeu Se afla în drum spre
Ierusalim şi Se oprea din loc în loc prin Pereea, a spus ucenicilor şi
fariseilor multe parabole, dintre care parabola cu bogatul nemilostiv
şi săracul Lazăr, parabola cu judecătorul nedrept; şi a rostit
discursuri cu privire la evenimentele care vor avea loc în preajma
revenirii Lui. Din toate acestea, noi desprindem două lucruri
esenţiale că, Dascălul Ceresc, în această călătorie prin Pereea, cu
parabolele pe care le spunea, a slujit în mod special, ucenicilor şi
fariseilor; şi că, aceste parabole aveau mare legătură cu a doua Sa
venire, fapt pe care îl confirmă încheierea parabolei judecătorului
nedrept în care scrie: “Dar când va veni Fiul Omului va găsi El
credinţă pe pământ?" (v.8) 1.
În unele manuscrise figurează în versetul întâi cuvintele “la
acest sfârşit", pe care le-a încorporat Versiunea Autorizată a
Bibliei a lui King James: “Isus le-a spus o parabolă la acest sfârşit,
ca să le arate că trebuie să se roage necurmat şi să nu renunţe.”
Credem că, cuvintele “la acest sfârşit”, ne arată nu numai sfârşitul
misiunii Mântuitorului din Pereea, dar, în nod special, şi sfârşitul
instruirii ucenicilor în aceste locuri liniştite, în care El se retrăgea
ca să fie numai cu ei. Ba mai mult, credem că aceste cuvinte ale
Evanghelistului Luca, pe care le-au redat unele manuscrise "la
acest sfârşit", fac legătură şi cu sfârşitul lucrării Fiului lui
Dumnezeu de pe pământ, prin răstignirea, învierea şi înălţarea Sa
la cer; şi, cu atât mai mult, cu discursurile Lui cu privire la sfârşiţul
lumii şi revenirea Sa, despre care ne-a vorbit atât de solemn, chiar
şi în pasajul trecut 2.
Din toate acestea reiese clar, că Domnul Isus a legat valoarea
rugăciunii şi stăruinţa în aceasta, de marele interval dintre prima şi
a doua Sa venire şi, în mod deosebit, de timpul din preajma
revenirii Lui. Comentatorii numesc revenirea Mântuitorului suma
tuturor bunurilor pe care El ni le oferă; iar, rugăciunea, o
consideră ca singura cheie, pe care ne-a atârnat-o de-asupra uşii,
cu ajutorul căreia să intrăm în posesia acestui tezaur. Dascălul
Ceresc ne-a învăţat trei lucruri în legătură cu rugăciunea din
marele interval dintre cele două venirii ale Lui: să ne rugăm în tot
382
timpul acestui interval; să ne rugăm în vederea pregătirii noastre
pentru acest eveniment suprem; şi să ne rugăm insistent pentru
revenirea Sa, care va fi răspunsul Lui final şi cel mai glorios la
rugăciunile noastre 3.
II. IMPORTANŢA RUGĂCIUNII

Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus, spunând în
parabolă: "Într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se
temea şi de oameni nu se ruşina (3). În cetatea aceea era şi o
văduvă, care venea des la el şi-i zicea: «Fă-mi dreptate în cearta cu
reclamantul meu». (4). Multă vreme n-a vrut să-i facă dreptate. Dar în
urmă şi-a zis: «Deşi de Dumnezeu nu mă tem şi de oameni nu mă
ruşinez, (5) totuşi pentru că văduva aceasta mă tot necăjeşte, îi voi
face dreptate, ca să nu tot vină să-mi bată capul» (v.2-5).
Comentatorii Geiger, A. Edersheim şi W. Barclay, bazaţi pe
mărturia lui Iosif Flavius şi alte scrieri evreieşti, spun că acest
judecător nu era evreu, ci roman. Istoricul evreu amintit, a relatat
că în Ierusalim erau magistraţi numiţi de romani şi chiar şi Irod a
numit asemenea magistraţi în Tiberiada, capitala Galileii. Se ştie că
acest judecător nu era evreu, pentru că toate neînţelegerile acestui
popor erau judecate de către bătrânii cetăţii şi nu de către tribunale
publice. Aceşti judecători romani aveau reputaţie rea, Lăsându-se
mituiţi, vindeau procese chiar şi pentru o sumă mică de bani.
Poporul evreu îi numea dayyaneh gezeloth, "judecători hoţi” 4.
Despre aceşti judecători, Domnul Isus spunea că, ei nu se temeau
de Dumnezeu şi nu se ruşinau de oameni. Aceste cuvinte ale
Mântuitorului nu erau altceva, decât un proverb care se atribuia
demnitarilor cu funcţii înalte care erau răi şi fără suflet 5.
Acest judecător cinic şi de neînduplecat, n-a vrut să facă
dreptate acestei văduve, şi refuza să se ocupe de cazul ei, fiindcă
era săracă. Dar ea, ştiind că nu avea nici o şansă să scoată de la
acest judecător rău o sentinţă dreaptă, a folosit o metodă foarte
iscusită: să-l obosească şi să-l epuizeze cu stăruinţa ei. În textul
grecesc nu scrie în versetul 5 ca în Biblia noastră românească "mă
necăjeşte": "Pentru că văduva aceasta mă tot necăjeşte”, ci me
kopon, “mă oboseşte”, “mă epuizează": "Pentru că văduva aceasta
mă epuizează”. Şi, în partea a doua a versetului 5 nu scrie “să-mi
bată capul”: “Îi voi face dreptate, ca să nu tot vină să-mi bată
capul", ci ypōpiazē me, “mă face să închid ochii", “să mor”: “Îi voi
face dreptate, ca să nu mă facă să închid ochii” 6. Judecătorul
nedrept a făcut dreptate acestei femei ca să nu-l epuizeze şi să nu-l
383
distrugă cu stăruinţa ei supărătoare, dar nu pentru că era mişcat
de răul care i se făcea acestei văduve care era asuprită de un
adversar fără suflet.
Parabolele sunt de două feluri: de asemănare şi de contrast.
Această parabolă nu este de asemănare, ci de contrast, ca în cazul
parabolei cu prietenul de la mielui nopţii. Parabola aceasta cu
judecătorul nedrept este un mare exemplu în ce priveşte regula de
interpretare a unei parabole. O parabolă se interpretează după
ideea ei principală şi nu după detaliile ei. Acest judecător care era
nedrept şi crud, şi căruia nu-i era frică de Dumnezeu şi ruşine de
oameni, se afla în cel mai mare dezacord şi contrast cu Tatăl
Ceresc. Ideea centrală a acestei parabole de contrast este, că dacă
acest judecător rău, lacom şi lipsit de orice simţ de dreptate, totuşi,
în final, la insistenţa supărătoare a acestei văduve, s-a lăsat
înduplecat şi i-a facut dreptate, atunci cu atât mai mult, Tatăl
Ceresc care este Părintele iubirii şi căruia Îi place ca toţi copiii Lui
să se roage, Se bucură ca să le dea ce-I cer şi le lipseşte (7).
Scopul acestei parabole, pe care a spus-o Mântuitorul a fost,
ca ucenicii şi toţi creştinii să devină oameni ai rugăciunii, pentru că
rugăciunea este de mare importariţă în viaţa unui copil al lui
Dumnezeu. După ce judecătorul nedrept a zis: "Deşi de Dumnezeu
nu mă tem şi de oameni nu mă ruşinez, (5) totuşi pentru că văduva
aceasta mă epuizează, îi voi face dreptate, ca să nu mă distrugă de
tot”, Dascălul Ceresc a adăugat, concluzionând ucenicilor: "Auziţi ce
zice judecătorul nedrept? (7). Şi Dumnezeu nu va face dreptate
aleşilor Lui care strigă zi şi noapte către El, deşi întărzie faţă de ei?"
(v.4-7). A. Edersheim a spus că acest mod de a argumenta, era cel
mai comun în parabolele evreieşti. Dacă un judecător nedrept a
făcut acestei femei dreptate, atunci cu atât mai mult, Tatăl Ceresc
va face dreptate copiilor Lui! (8)
Domnul Isus ne recomandă aici rugăciunea continuă.
Evanghelistul Luca a scris că Mântuitorul a spus parabola aceasta
ucenicilor şi tuturor creştinilor cu scopul "Să le arate că trebuie să
se roage necurmat şi să nu renunţe" (v.1). Această expresie nu
înseamnă că un copil al lui Dumnezeu trebuie să se roage neîncetat
în sens strict al cuvântului, ci că el trebuie să fie rugativ 9. Acelaşi
îndemn l-a făcut şi Apostolul Pavel credincioşilor din Tesalonic când
a scris: "Rugaţi-vă neîncetat” (1 Tes. 5:17) şi credincioşilor din
Colose: “Perseveraţi în rugăciune” (Coloseni 4:2). Tot în această
parabolă, Dascălul Ceresc ne învaţă că noi trebuie să fim insistenţi
şi perseverenţi în rugăciune, dar, aceasta nu înseamnă că noi prin
stăruinţă în rugăciune putem forţa mâna lui Dumnezeu.
384
Comentatorul A. Edersheim a zis că cei mai mulţi
interpretează greşit această parabolă, că judecătorul nedrept s-a
lăsat înduplecat de cererea insistentă a văduvei sărace. Adevărul
este că nu rugăciunile ei perseverente au influenţat pe acest
judecător nedrept, ci răutatea şi comoditatea lui, ca să nu-l
epuizeze şi să nu-l facă să închidă ochii, aşa cum scrie în textul
grecesc. Tot astfel, nici Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunile pentru
că Îl plictisim, ci fiindcă ne este Tată şi Îi place când copiii Lui vin la
El cu problemele lor. Dascălul Ceresc nu-Şi învaţă Biserica în
această parabolă, că ea va fi ascultată din cauza stăruinţei ei în
rugăciune, ci că ea să persiste în rugăciune, fiindcă Dumnezeu ia
aminte la cererile ei în mod sigur. Mântuitorul ne învaţă în această
parabolă, că noi trebuie să perseverăm în rugăciune, chiar şi atunci
când ni se pare că totul este zadarnic şi protivnic, pentru că Tatăl
nostru ceresc nu este ca acest judecător rău şi nedrept, ci este un
Părinte drept şi sfânt, căruia Îi place să ne asculte şi să ne ajute.
Lecţia stăruinţei din această parabolă ne asigură că Dumnezeu nu
numai că ne iubeşte, dar are la inimă toate problemele noastre,
chiar şi atunci când ni se pare că El întârzie sau nu vrea să ne
asculte 10.
Aici avem îndemnul Domnului Isus de-a stărui în rugăciune
şi de-a nu ne lăsa, dar aceasta nu înseamnă că El ne împlineşte
întotdeauna ceea ce cerem. Este adevărat că, El ne ascultă
întotdeauna când ne rugăm, numai că de multe ori nu ne răspunde
aşa cum dorim noi. Dacă un tată pământesc refuză de multe ori să
satisfacă toate dorinţele copiilor lui, pentru că ştie că ceea ce cer
este adeseori mai degrabă spre răul lor, decât spre binele lor, atunci
cu atât mai mult, Tatăl nostru ceresc, care este atotştiutor, nu ne
dă întotdeauna ce-I cerem, fiindcă ar fi spre răul nostru. Acesta este
unul din motivele pentru care Mântuitorul ne-a învăţat, că la
sfârşitul fiecărei rugăciuni, pe care I-o adresăm lui Dumnezeu, să
adăugăm cuvintele, cu care şi El Îşi încheia mereu rugăciunile
atunci când era pe pământ: “Totuşi, facă-se nu voia mea, ci a Ta”
(Luca 22:42). 11
Cuvintele conclusive ale Domnului Isus, pe care le-a adresat
ucenicilor la sărşitul acestei parabole:”Şi Dumnezeu nu va face
dreptate aleşilor Lui care strigă zi şi noapte către El, deşi
întârzie faţă de ei? (8). Vă spun că le va face dreptate în
curând” (v.7-8), se referă la a doua Sa venire. Cuvintele “care strigă
zi şi noapte” sunt o expresie proverbială a Bisericii care a continuat
şi a persistat în rugăciune de-a lungul celor două mileni 12. Iar,
cuvintele “deşi întârzie faţă de ei”· şi "le va face dreptate în curând”,
înseamnă că pentru noi revenirea Mântuitorului pare evenimentul
385
cu cea mai lungă întârziere; pe când pentru Dumnezeu, cele două
mii de ani, nu sunt decât ca două zile 13.
Dumnezeu are un popor ales pe pământ care se află în grija
Lui specială 14. Domnul Isus a învăţat acest popor, să se roage
neîncetat în marele interval dintre cele două veniri ale Lui şi, în-
deosebi, în preajma revenirii Lui. Şi, acestui popor ales care, strigă
zi şi noapte către Dumnezeu, Mântuitorul i-a promis că Cel
Preaînalt îi va face dreptate atunci când El va veni din nou pe norii
cerului în toată puterea şi gloria Tatălui 15.
III. PREVENIREA BISERICII

Evanghelistul Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând, în
final: "Dar când va veni Fiul Omului va găsi El credinţă pe pământ?”
(v.8),
Comentatorul R.Trench a îmbrăţişat opinia ciudată a lui
Vitringa, că judecătorul nedrept reprezintă “Imperiul Roman", iar
văduva simbolizează “Biserica Primară". Irineu şi Hipolit, din
Biserica Primară, aveau o părere mai ciudată, că văduva reprezintă
"Ierusalimul pământesc", iar judecătorul nedrept îl închipuie pe
"anticrist". Teofilact, tot din Biserica Primară, avea un punct de
vedere chiar bizar, că judecătorul nedrept Îl reprezintă pe
Dumnezeu, pentru că numai El nu are de cine să se teamă şi nu
are de ce să se ruşineze de oameni 16. Dar, cei mai mulţi
comentatori, printre care se află şi A. Edersheim, susţin că văduva
reprezintă “Biserica" care strigă zi şi noapte cu suspin şi cu durere
după ajutor, de la înălţarea Domnului Isus la cer şi până la
reîntoarcerea Lui 17.
Mulţi cred că, Domnul Isus, atunci când a pus această
întrebare: “…Dar când va veni Fiul Omului va găsi El credinţă pe
pământ?” (v.8) n-a răspuns la ea. Numai că această întrebare, fiind
retorică, răspunsul îl dă însăşi întrebarea: că nu va găsi credinţă pe
pământ. Comentatorii A. Edersheim, W. Barclay, J.C. Ryle, W.
MacDonald şi mulţi alţii, susţin că, Mântuitorul ne-a arătat prin
întrebarea retorică pe care a pus-o: "Dar când va veni Fiul Omului va
găsi El credinţă pe pământ?” că în preajma revenirii Lui puţini
oameni vor avea adevărata credinţă în El, în comparaţie cu marea
mulţime a necredincioşilor 18.
Această întrebare: "Dar când va veni Fiul Omului va găsi El
credintă pe pământ?” ne uimeşte, fiindcă ea ne arată că nu toată
lumea se va întoarce la Dumnezeu înainte de-a reveni Cristos, deşi
386
Mântuitorul a întârziat, ca toţi oamenii să aibă timp să se
pocăiască. El rabdă încă şi pe cei mai mari păcătoşi, ca nici ei să
nu se piardă, ci să se întoarcă la El şi să aibă viaţa veşnică. Atunci
când va reveni Fiul lui Dumnezeu, nu numai că nu va fi mântuită
toată lumea, dar nu vor fi mântuiţi nici toţi membrii confesiunilor
creştine şi nici toţi membrii bisericilor. Atunci mulţi membri ai
cultelor şi ai bisericilor creştine, vor avea numai credinţă raţională
şi teoretică, dar prea puţini vor avea credinţă adevărată în Cristos.
Astăzi, câţi dintre cei ce se numesc creştini, mai cred tot ce a spus
Domnul Isus? Câţi dintre ei cred cu adevărat, că Cristos a murit pe
cruce şi pentru ei ca să-i mântuiască de păcat, că există judecata
de apoi, şi că există Rai şi iad? Şi, la câţi, apoi, credinţa în Cristos
le-a schimbat viaţa? În timpul pe care noi îl trăim, în prea puţine
inimi se vede adevărata credinţă în Cristos, care este mântuitoare şi
transformatoare; şi în prea puţine suflete ale credincioşilor, se vede
un dor intens după revenirea Mântuitorului 19.
Dascălul divin a încheiat parabola judecătorului nedrept, în
care ne-a arătat importanţa rugăciunii şi perseverenţa în rugăciune,
prevenind Biserica referitor la slăbirea credinţei, fiindcă rugăciunea
şi credinţa se ajută şi se menţin reciproc. Fericitul Augustin a zis:
”Când credinţa falimentează, rugăciunea moare. Creştinul stăruie în
rugăciune numai atunci când are credinţă vie. Când ne rugăm şi
perseverăm în rugăciune, credinţa nu slăbeşte şi nu dispare
niciodată, ci dimpotrivă, se întăreşte şi creşte, pentru că rugăciunea
provine din credinţă şi credinţa se fortifică prin rugăciune” 20.
Comentatorul J.C. Ryle a zis că, rugăciunea este respiraţia
creştinismului, că ea este pentru creştinism ceea ce este respiraţia
pentru trup. Tot comentatorul amintit a spus că, rugăciunea este
sigiliul care autentifică relaţia noastră cu Dumnezeu. Aceasta
înseamnă, că numai aceia fac parte cu adevărat din Biserica lui
Cristos şi sunt aleşii lui Dumnezeu, care au o credinţă vie şi
adevărată, care se roagă necurmat şi care întreţin relaţia cu Tatăl
Ceresc prin rugăciune şi credinţă în Fiul Său. Iar, cei care nu au o
credinţă vie şi adevărată şi nu stăruiesc în rugăciune, nu fac parte
din poporul ales al lui Dumnezeu, de aceea ei nu strigă zi şi
noapte către Tatăl Ceresc 21.

2. Ryle, J.C., Luke, Vol. II, p. 252,256.
3. Op. cit.;
4. Geiger: Urschrift u. Uebersetzungen der Bibel, p. 119-120;
387
Ederaheim, A., Jesus The Messiah, p. 674;
Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 230-231;
Josephus, F., Antiquieties 4.8,14.
7. Op. cit.;
9. Op. cit.;
10. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 672-673.
13. Op. cit.
14. Op. cit. p. 254.
Ryle, J.C., Luke, Vol. II, pp. 255,258;
19. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p.675;
20. Op. cit. p. 254, 258.
21. Op. cit. p. 253, 255.
388
35. PARABOLA FARISEULUI ŞI A VAMEŞULUI
Luca 18 : 9 - 14
9. A mai spus şi parabola aceasta pentru unii care se

încredeau în ei înşişi că sunt drepţi şi dispreţuiau pe ceilalţi.
10. Doi oameni s-au urcat la Templu să se roage; unul era
fariseu, şi altul vameş.
11. Fariseul stătea în picioare şi a început să se roage în sine
astfel: «Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni
hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca vameşul acesta.
12. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din
toate veniturile mele.»
13. Vameşul stătea departe şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i
ridice spre cer; ci se bătea în piept şi zicea. «Dumnezeule, ai milă de
mine, păcătosul!».
14. Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă
considerat drept decât celălalt. Căci oricine se înalţă, va fi smerit; şi
oricine se smereşte, va fi înâlţat."
Parabola aceasta are legătură cu cea precedentă. În parabola
Judecătorului nedrept şi a văduvei, Mântuitorul ne învaţă despre
importanţa stăruinţei în rugăciune; iar, în această parabolă, El ne
arată maniera în care trebuie să ne rugăm 1. Aceşti doi oameni care
se rugau, reprezintă două tipuri opuse ale naţiunii evreieşti din
punct de vedere moral şi religios. Fariseul reprezintă corectitudinea,
viaţa morală şi pe cea spirituală falsă şi ipocrită; iar, vameşul
simbolizează oamenii corupţi, desfrânaţi şi fără Dumnezeu, dar
sinceri 2. Unii comentatori opinează că fariseul reprezintă
"naţiunea evreiască", iar vameşul semnifică "neamurile" 3.
Acest text intitulat Parabola fariseului şi a vameşului, ne
prezintă două portrete: portretul sufletului fariseului şi portretul
sufletului vameşului.
389
I. PORTRETUL SUFLETULUI FARISEULUI

Evanghelistul Luca a scris: "A mai spus şi parabola aceasta
pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt drepţi şi dispreţuiau
pe ceilalţi" (v.9).
Pentru a vedea cum era sufletul fariseilor care se încredeau
în ei înşişi, şi ziceau că erau drepţi şi dispreţuiau pe alţii, vom
prezenta şase referinţe din literatura evreiască:
a) Vom lua mai întâi o referinţă în legătură cu rugăciunea
unui rabin oarecare, fiindcă rabinii erau învăţătorii fariseilor. Acesta
s-a rugat astfel: “Îţi mulţumesc Doamne, Dumnezeul meu, că mi-ai
făcut parte să stau cu oamenii învăţaţi din Academie şi nu cu
schimbătorii de bani de la colţurile străzilor. Eu mă scol dimineaţa
devreme şi, ei se scoală dimineaţa devreme. Eu mă scol devreme ca
să studiez Legea şi, ei se scoală devreme pentru lucruri deşarte. Eu
lucrez şi ei lucrează. Eu lucrez şi primesc o răsplată şi, ei muncesc şi
nu primesc nimic. Eu alerg şi ei aleargă. Eu alerg spre viaţa lumii
viitoare, iar ei aleargă spre groapa pieirii" 4.
b) A doua referinţă este zicerea lui Rabi Simeon ben Jochai.
Acesta a spus: "Dacă sunt numai doi oameni drepţi pe pământ,
atunci unul dintre ei sunt eu şi al doilea este fiul meu; iar dacă este
numai unu drept, atunci acesta sunt eu" 5.
c) A treia referinţă este recomandarea lui Rabi Iuda, că
fiecare israelit se cuvine să mulţumească lui Dumnezeu zilnic că nu
l-a făcut un păgăn; un om necurat, aşa cum erau vameşii,
criminalii şi desfrânaţii; şi o femeie 6.
d) A patra referinţă este spiritul de autosatisfacţie al
bărbaţilor evrei, pe care îl exprimau în sinagogi în fiecare dimineaţă
la ora de rugăciune, spunând: "Binecuvântat eşti Tu, Doamne,
Împăratul lumii, pentru că nu m-ai făcut un păgăn... un rob... sau o
femeie" 7.
e) A cincea referinţă este felul cum învăţau rabinii pe poporul
evreu ca să zică în rugăciune: "Judecătorul lumii, nu mă pedepsi ca
pe cei ce locuiesc în Roma şi în alte oraşe şi sate din ţările păgăne
care sunt hoţi, imorali şi jură strâmb 8.
f) Şi, a şasea referinţă pe care o găsim, tot în Talmud, este o
concepţie pe care o aveau evreii cu privire la meritul pe care îl aveau
înaintea lui Dumnezeu din cauza părinţilor lor. Ei credeau că erau
favorizaţi din cauza patriarhilor lor şi că lumea a fost creată şi este
sub providenţa lui Dumnezeu datorită meritelor lui Israel 9.
390
Cuvântul fariseu înseamnă "separat", pentru că fariseii s-au
separat de restul lumii, chiar şi de evrei, pentru a ţine Legea în mod
desăvărşit, aşa cum au interpretat-o cărturarii şi au transformat-o
în legisme. Fariseii acordau o importanţă deosebită Legii lui
Dumnezeu şi ei o studiau îndeaproape. Motoul lor era: cu cât cineva
cunoştea Legea mai amănunţit, cu atât era mai pios. Ei frecventau
regulat toate serviciile de sinagogă, citeau liturghia în aceste
adunări şi se considerau că nu erau ca alţi oameni de rând 10.
Fariseul se ruga în sine 11. El nu s-a dus la Templu ca să se
roage, în mod real, lui Dumnezeu, ci să-L informeze în monolog, cât
era de bun. N-a cerut de la Dumnezeu iertare pentru nici un păcat,
fiindcă era convins că nu avea nevoie de aşa ceva, pe motiv că şi el
poseda o parte din capitalul spiritual al lui Avraam, de care
beneficiau mulţi păcătoşi 12. Fariseii erau siguri că aveau o poziţie
atât de mare înaintea lui Dumnezeu, încât ei credeau că Cel
Preaînalt Se simţea onorat să primească laudele şi elogiile lor,
pentru ceea ce ei îşi imaginau că erau. Ei nu-I mulţumeau lui
Dumnezeu, nici măcar pentru ceea ce au primit de la El, ci numai
pentru meritele lor, că s-au separat de cei păcătoşi. Mulţumirea
acestui fariseu era o mare lăudăroşenie înaintea Celui Preaînalt 13.
Evanghelistul Luca a scris că acest fariseu a spus în
rugăciune: “Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni
hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri sau chiar ca vameşul acesta (12). Eu
postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile
mele” (v.11-12). Nici un suflet uman nu poate să ajungă într-un
pericol atât de mare, aşa cum erau sufletele fariseilor, care şi-au
pierdut simţul vinei pentru păcat. Acesta era motivul pentru care
acest fariseu n-a implorat deloc în rugăciunea lui, mila şi graţia lui
Dumnezeu, ci dimpotrivă, a apărut înaintea Celui Preaînalt, ca de
obicei, cu lăudăroşenie pentru meritele lui închipuite. Şi aceasta era
cauza pentru care lui îi lipseau din rugăciune: umilinţa, pocăinţa şi
cererea de iertare 14.
Marea greşeală a acestui fariseu a constat în faptul, că în loc
să se fi comparat cu etalonul de perfecţiune cerut de Dumnezeu şi,
să se fi văzut cât era de păcătos în lumina acestui standard, el s-a
comparat cu oameni; şi aceasta, chiar cu cei mai păcătoşi, cu
scopul de a se putea lăuda că era mai bun decât ei. Acest fariseu
şi-a împărţit toţi semenii în două categorii: una ca el, pe care, după
părerea lui, nu o găsea; şi alta, care nu era ca el. De aceste păcate
mari: păcatul de-a ne mândri, de-a ne pierde simţul vinei în urma
păcatului şi de-a ne compara cu semenii noştri care, după părerea
noastră, sunt mai păcătoşi ca noi, se fac vinovaţi aproape toţi fiii lui
391
Adam şi toate fiicele Evei, unii într-o măsură mai mică şi alţii într-o
măsură mai mare.
Evanghelistul Luca a spus că fariseul şi vameşul s-au dus să
se roage la Templu. El a scris: “Doi oameni s-au urcat la Templu să
se roage; unul era fariseu şi altul vameş” (v.10). A. Edersheim, cât şi
alţi comentatori au zis că, este adevărat, deşi nu se ştie exact, dacă
ora aceasta de rugăciune de la Templu, la care s-au dus fariseul şi
vameşul, era de la serviciul public sau de la rugăciunea privată;
dar, cu toate acestea, se presupune că este, cu mult mai probabil,
că aici avem de-a face cu o oră de rugăciune privată, aşa cum o
găsim în Faptele Apostolilor 2:46 şi 5:12,42 şi nu cu o oră de
rugăciune de la serviciul public, aşa cum se află în Luca 2:27,37,
care începea o dată cu aducerea jertfei de dimineaţă, după ce un
preot se urca pe acoperişul Templului, în unghiul unde se întâlnea
Pridvorul lui Solomon cu cel regal şi o anunţa cu o trâmbiţă de
argint, în fiecare dimineaţă, când răsărea soarele 15.
În Israel, oamenii evlavioşi se rugau de trei ori pe zi: în ceasul
al 3-lea, al 6-lea şi al 9-lea, ceea ce înseamnă după orarul nostru: la
ora 9 dimineaţa, la 12 la amează şi la 3 după-masă, pentru că la
evrei, ziua începea la ora 6 dimineaţa. Poporul evreu oriunde se
găsea în aceste ore, se ruga 16. Rabinii învăţau poporul că
rugăciunile erau mai eficiente dacă se rosteau în Templu sau chiar
la sinagogă. Astfel, evreii din Ierusalim, obişnuiau să meargă în
ceasurile de rugăciune la Templu, iar evreii din alte oraşe şi sate,
obişnuiau să meargă la sinagogi 17.
Aproape toţi evreii se rugau, în aşa fel, ca să fie văzuţi de
oameni: stând în picioare, cu mâinile întinse, cu palmele îndreptate
în sus şi cu capul aplecat. Cei mai mulţi potriveau lucrurile în aşa
fel, ca să-i găsească aceste ore de rugăciune pe la colţurile străzilor
sau chiar în pieţe, pentru a fi văzuţi de cât mai mulţi oameni, cu ce
devoţiune şi pioşenie se rugau. Alţii se urcau pe treptele sinagogilor
şi se rugau acolo lung şi demonatrativ, ca toţi oamenii să-i admire
pentru evlavia lor; şi, cu atât mai mult, fariseii se rugau în felul
acesta 18. La aceste rugăciuni fariseice, s-a referit Ioan Gură de Aur,
atunci când a recomandat credincioşilor din primele secole, să nu
se roage mişcându-şi trupurile şi gesticulând, ci cu frângere de
inimă şi lacrimi neprefăcute 19.
Când am tratat studiul intitulat Adevăratul post
(Vol.III,Stud.38), am văzut că pe timpul Mântuitorului era un singur
post obligatoriu: postul din Ziua Ispăşirii (Leviticul 16:29-31). Legea
cărturarilor a prescris că în Ziua Ispăşirii era interzis mâncatul,
băutul, mirosul, scăldatul, ungerea cu ulei mirositor, purtatul
sandalelor care erau considerate atunci ca lux etc.
392
Evreii evlavioşi posteau de două ori pe săptămână: luni şi joi.
Într-un tratat talmudic numit Taanit, care înseamnă “post”, scrie
că rabinii au ales aceste zile, fiindcă Moise s-a urcat pe muntele
Sinai într-o joi, atunci când a postit 40 de zile şi 40 de nopţi şi când
a primit Legea; şi că el s-a coborât într-o luni 20. Ei au stabilit piaţa
pe toată ţara, tot în zilele acestea. Nu este greu de înţeles, cu ce
scop au fixat piaţa în zilele de post. Aceste zile erau însemnate şi
pentru făţarnicii din provincie, dar ele erau, cu mult mai
importante, pentru ipocriţii din Ierusalim. Atunci se ţineau servicii
speciale în toate sinagogile din provincie şi din capitala lui Israel.
Atunci fariseii aveau cea mai bună ocazie, ca să-şi facă parada
evlaviei înaintea oamenilor. Şi, tot în aceste două zile, fariseii erau
văzuţi pretutindeni pe străzi şi în pieţe, cum păşeau încet ca să
arate că postesc, aveau feţe nespălate şi albite cu pudră ca să pară
palizi de posturi îndelungate, îşi zbârleau părul şi îl presărau cu
cenuşă, şi se îmbrăcau cu haine murdare şi zdrenţăroase. Postul
era parada cea mai jalnică a neprihănirii fariseilor 21.
Evreii evlavioşi, şi, cu atât mai mult fariseii, făceau uz de
aceste posturi voluntare. Ei au zis, că nu toţi israeliţii pot posti, de
aceea s-au hotărât să postească ei în locul acestora, pentru a-şi
mări meritele înaintea lui Dumnezeu 22. Acesta a fost motivul
pentru care fariseul din parabolă a zis lui Dumnezeu în rugăciune:
"Eu postesc de două ori pe săptămână!" (v.12).
Legea pretindea zeciuială din toate veniturile (Numeri 18:21;
Deuteronom 14:22), dar fariseii au dat zeciuială chiar şi din izmă şi
mărar (Matei 23:23;Luca 11:42), care nu erau obligatorii. Acesta era
un alt motiv, pentru care acest fariseu a continuat să zică lui
Dumnezeu în rugăciune: "Eu postesc de două oră pe săptămână şi
dau zeciuială din toate veniturile mele" (v.12).
Şi, al doilea portret pe care ni-l prezintă această parabolă
este
II. PORTRETUL SUFLETULUI VAMEŞULUI

Evanghelistul Luca a scris: “Vameşul stătea departe şi nu
îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept şi zicea:
«Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!» (14). Eu vă spun că mai
degrabă omul acesta s-a coborât acasă considerat drept decât
celălalt. Căci oricine se înalţă, va fi smerit; şi oricine se smereşte, va
fi înalţat” (v.13-14).
Domnul Isus ne arată în această parabolă, că rugăciunea
fariseului n-a fost primită, pentru că era mândru, nu era conştient
de starea lui deznădăjduit de rea, şi-a pierdut simţul vinei în urma
păcatului, n-a implorat mila şi harul lui Dumnezeu ca să fie iertat,
393
şi a dispreţuit pe alţii, pe care îi considera păcătoşi. Dar, spre
deosebire de rugăciunea fariseului neprimită, Mântuitorul ne-a scos
în evidenţă că rugăciunea vameşului a fost ascultată.
Dascălul Ceresc ne învaţă în această parabolă că Dumnezeu
a ascultat rugăciunea vameşului din opt motive:
a) Primul motiv era, că el nu s-a comparat cu alţi păcătoşi
mai mari ca el, ci şi-a pus viaţa alături de sfinţenia lui
Dumnezeu. Fără îndoială, tot ce a zis fariseul era adevărat. El a
postit de două ori pe săptămână, a dat zeciuială din toate veniturile
lui, era mai bun ca alţii şi, cu atât mai mult, ca vameşul care se
ruga lângă el. Numai că, noi n-avem voie să ne comparăm cu
semenii noştri, ci trebuie să ne punem întrebarea: împlinesc eu
toate cerinţele lui Dumnezeu? Sunt eu, tot aşa de bun şi sfânt, ca
Domnul Isus, care este modelul şi etalonul nostru? 23.
b) Al doilea motiv era, că el s-a văzut un mare păcătos.
Vameşul n-a zis: “Dumnezeule, ai milă de mine, un păcătos”, ci a
spus articulând: “Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul” (v.13),
aşa cum scrie şi în textul grecesc şi nu numai, cum este tradus în
versiunea noastră românească a Bibliei. Comentatorul A.J. Bengel
ne arată că, acest vameş nu s-a considerat numai ca un păcătos
oarecare, între mai mulţi păcătoşi, ci că era, cel mai mare dintre toţi
păcătoşii, aşa cum şi fariseul a crezut despre sine, că era cel mai
drept dintre toţi oamenii neprihăniţi 24. Acesta era motivul pentru
care vameşul "stătea departe de fariseu" şi nu îndrăznea să se
apropie de el, fiindcă se simţea un mare păcătos în comparaţie cu
acesta 25. Noi adeseori ne autoamăgim, că nu suntem mai răi decât
alţii şi, că avem anumite favoruri, cu care ne putem prezenta
înaintea lui Dumnezeu. Numai că Sfintele Scripturi, detestă aspru
acest spirit fariseic, fals. Iov a fost inspirat de Duhul lui Dumnezeu
să scrie: "Ce este omul, ca să fie curat? Şi poate cel născut din femeie
să fie fără prihană?" (15:14).
În cartea Eclesiastul, de asemenea găsim scris: "Fiindcă pe
pământ nu este nici un om fără prihană, care să facă binele fără să
păcătuiască" (7:20). Şi Apostolul Pavel, la fel, a fost inspirat să scrie
în Epistola sa către Romani: ”Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de
gloria lui Dumnezeu” (3:23). Comentatorul J.C. Ryle a zis că,
adevăratul leac pentru această stare dezastruoasă este
autocunoaşterea. Numai după ce Duhul Sfânt ne deschide ochii
minţii ca să vedem ce este în inima noastră şi ce anume ne cere
Dumnezeu, nu ne mai putem considera buni şi drepţi, ci
dimpotrivă, ne vine să ne punem mâna la gură şi să strigăm ca
leproşii "necurat, necurat” (Leviticul 13:45) 26.
394
c) Al treilea motiv, că ea era o cerere reală. Rugăciunea
care constă numai din mulţumiri, dar nu şi din cereri, este o
rugăciune anormală pentru orice fiinţă umană. Numai îngerii, care
n-au nici un păcat şi nu le lipseşte nimic, pot înălţa rugăciuni
numai de mulţumire, dar nu şi noi oameni păcătoşi şi plini de
lipsuri 27.
d) Al patrulea motiv, că ea era o rugăciune personală.
Vameşul n-a vorbit lui Dumnezeu despre semenii lui ca fariseul, ci
numai despre el. Şi el n-a apărut înaintea lui Dumnezeu, în
rugăciunea lui individuală, cu probleme generale, folosind
pronumele personal la plural "noi, nouă, ne”, ci cu păcatele şi
problemele lui propri 28.
e) Al cincilea motiv, că era o rugăciune umilă. El a
mărturisit deschis că era un mare păcătos. Acesta este abecedarul
mântuirii creştinilor! Noi niciodată nu putem fi iertaţi şi să ajungem
buni, înainte de a ne vedea păcătoşi şi răi şi, înainte de-a veni cu
toate păcatele şi răutatea noastră înaintea lui Dumnezeu 29.
Fariseul şi vameşul se roagă în templu
395
f) Al şelea motiv era, că el a implorat mila lui Dumnezeu.
Un păcătos când începe să se roage, el trebuie să implore mai întâi
de toate mila lui Dumnezeu. Dar, mila lui Dumnezeu, nu trebuie să
fie lucrul cel mai de bază numai în ziua când începem să ne rugăm,
ci ea trebuie să fie inclusă în toate cererile noastre şi înălţată
înaintea Tronului îndurării lui Dumnezeu până când plecăm de pe
pământ 30.
g) Al şaptelea motiv era, că el s-a rugat din inimă. El când
se ruga, se bătea în piept, pentru că simţea în adâncul inimii o
durere mai mare decât o putea exprima prin cuvinte. Asemenea
rugăciuni Îl desfătează pe Dumnezeu. Psalmistul David a scris că
"jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit" (Ps.51:17) 31.~,
396
Fariseul şi vameşul se roagă în templu
h) Şi, al optulea motiv era, că el dorea ca ea să fie
plăcută lui Dumnezeu şi nu lui. Fariseului îi plăcea, ca
rugăciunea pe care o rostea, să-i sune lui plăcut în urechi şi, nu-l
interesa cum suna înaintea lui Dumnezeu. Rugăciunea adevărată
este aceea, pe care o adresăm lui Dumnezeu şi Îi place Lui şi nu
nouă sau semenilor noştri. Un american a povestit odată despre un
predicator din Boston, care a rostit în biserică o rugăciune atât de
elocventă şi ornamentată, încât a uimit cu ea întreaga asistenţă şi i-
397
a atras admiraţia 32. Dacă noi oameni păcătoşi, când ne rugăm,
căutăm să ne placem nouă şi să atragem aplauze din partea
semenilor noştri, atunci suntem în cea mai jalnică stare, ca şi
fariseii, pentru că ne transformăm chiar şi rugăciunea dinaintea lui
Dumnezeu într-un mare păcat al aroganţei.
Domnul Isus a zis în concluzie, că lui Dumnezeu I-a plăcut
acest duh de smerenie şi de pocăinţă al vameşului, şi că Cel
Preaînalt îi înalţă numai pe cei ce se smeresc; iar, pe cei ce se înalţă
singuri, El îi umileşte. Evanghelistul Luca L-a citat pe Mântuitorul
spunând: "Căci oricine se înalţă, va fi smerit; şi oricine se smereşte
va fi înălţat" (v.14). Dascălul Ceresc ne-a expus acest principiu de
trei ori în Evanghelii în diferite ocazii, pentru a ni-l imprima adânc
în memorie, deoarece smerenia este una dintre cele mai mari şi
frumoase caracteristici ale unui copil al lui Dumnezeu 33.
Unii comentatori interpretează cuvintele Domnului Isus: “Eu
vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă considerat
drept decât celălalt” (v.14), că Mântuitorul l-a îndreptăţit şi pe
fariseu într-o măsură oarecare. Numai că aici, ceea ce ne-a spus
Fiul lui Dumnezeu, înseamnă că fariseul nu era îndreptăţit sau
acceptat deloc de Dumnezeu, ci că numai vameşul s-a dus acasă
iertat şi îndreptăţit înaintea Celui Preaînalt 34.
Numai aceia se află pe calea cea bună a iertării şi a
mântuirii, care sunt conştienţi că sunt vinovaţi înaintea lui
Dumnezeu şi ştiu că sunt pierduţi. Ferice de aceia care nu se
ruşinează să se pună alături de vameşul acesta! 35. Vameşul a fost
îndreptăţit şi înălţat de Dumnezeu, pentru că s-a smerit înaintea
Lui şi I-a cerut iertare. Pe când, fariseul, care s-a lăudat şi s-a
înălţat înaintea lui Dumnezeu, a rămas şi în continuare, înaintea
Celui Atotsfânt şi Atotdrept, ca cel mai mizerabil şi de neiertat
păcătos. El era atât de păcătos, încât şi-a pierdut orice simţ al
păcatului, de aceea nu I-a cerut iertare lui Dumnezeu. Dacă era
conştient de păcatul lui şi Îi cerea iertare lui Dumnezeu, Tatăl
Ceresc l-ar fi iertat şi pe el 36.

2. Op. cit. p. 675, 677;
3. Op. cit.
4. The Talmudic Tractate Berakhoth, on Prayers and
Benedictions 28 b;
398
5. The Midrash (or Comentary) Bereshith Rabba, on Genesis 35;
Barclay,W., The Gospel of Luke, p. 233.
6. Ryle,J. C., Luke, Vol. II, p. 264.
8. The Talmudic Tractate Erubbin 21 b;
9. Shemoth R.15,25;
Bemidb R. 2;
Weber: System der altsynagog paläst. Teologie, p. 280;
Edersheim,A., Jesus The Messiah, p. 676.
10. Op. cit.
11. Goebel: Die Parabeln Jesu, Vol. I, p. 327;
Barclay,W., The Gospel of Luke, p. 232.
Darby, J.N., The Gospel of Luke, p. 152;
15. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p.675.
18. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p.197.
21. Robertson, A.T., The Pharisees and Jesus, p. 317;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p.235;
23. Barclay, W, The Gospel of Luke, p. 234;
Ryle, J.C., Luke, Vol. II, p. 260-261.
24. Edersheim,A., Jesus The Messiah, p.677;
27. Op. cit. p. 261.
399
28. Op. cit.
29. Op. cit. pp. 261-262.
30. Op. cit. p. 262.
31.Op. cit.
34. Op. c it. p.264-265.
35. Op. cit. p. 262.
Campbell, D,.B.J., The Synoptic Gospels, p. 152.
400
36. INTERZICEREA DIVORŢULUI ( I )
Marcu 10 : 2 - 12
2. Au venit la El fariseii şi, ca să-L ispitească, L-au întrebat

dacă este îngăduit unui bărbat să-şi lase soţia.
3. Drept răspuns, El le-a zis: "Ce v-a poruncit Moise?"
4. «Moise», au zis ei, «a dat voie ca bărbatul să scrie un
certificat de despărţire şi s-o lase».
5. Isus le-a zis: "Din cauza împietririi inimii voastre v-a scris
Moise porunca aceasta.
6. Dar de la începutul lumii, «Dumnezeu i-a făcut parte
bărbătească şi parte femeiască.
7. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va
lipi de soţia sa.
8. Şi cei doi vor fi un singur trup». Aşa că nu mai sunt doi, ci
sunt un singur trup.
9. Deci, ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă".
10. În casă, ucenicii L-au întrebat iarăşi asupra celor de mai
sus.
11. El le-a zis: "Oricine îşi lasă soţia şi ia pe alta de nevastă,
comite adulter faţă de ea;
12. şi dacă o soţie îşi lasă soţul şi ia pe altul de bărbat, comite
adulter."
Matei 19 : 3 - 12
3. Fariseii au venit la El şi, ca să-L ispitească, I-au zis: "Oare

este permis unui bărbat să-şi lase soţia pentru orice motiv?"
4. Drept răspuns, El le-a zis: «Oare n-aţi citit că Creatorul, de la
început i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască,
401
5. şi a zis: 'De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa,
şi se va uni cu soţia sa, şi cei doi vor fi un singur trup?'
6. Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ce a
împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă.»
7. "Pentru ce, dar," I-au zis ei, "a poruncit Moise ca bărbatul
să-i dea soţiei un certificat de despărţire şi s-o lase?"
8. Isus le-a răspuns: «Din cauza împietririi inimilor voastre a
permis Moise să vă lăsaţi soţiile; dar de la început n-a fost aşa.
9. Eu, însă vă spun că oricine îşi lasă soţia, dintr-un alt motiv
decât curvia şi ia pe alta de soţie comite adulter; şi cine ia de soţie pe
cea lăsată de bărbat comite adulter.»
10. Ucenicii Lui I-au zis: "Dacă astfel stau lucrurile cu bărbatul
şi soţia lui, nu este de folos să se însoare."
11. El le-a răspuns: "Nu toţi pot primi cuvântul acesta, ci
numai aceia cărora le este dat.
12. Fiindcă sunt eunuci care s-au născut aşa din pântecele
mamei lor; sunt eunuci care au fost făcuţi eunuci de oameni; şi sunt
eunuci care singuri s-au făcut eunuci pentru Împărăţia cerurilor. Cine
poate să primească lucrul acesta, să-l primească.»
Armonizat
1. Fariseii au venit la El şi ca să-L ispitească, I-au zis: "Oare

este permis unui bărbat să-şi lase soţia pentru orice motiv?" (Mt.v.3 ).
2. Drept răspuns, El le-a zis: «Oare n-aţi citit că Creatorul, de la
început i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască,» (Mt.v.4).
3. şi a zis: 'De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa,
şi se va uni cu soţia sa, şi cei doi vor fi un singur trup?' (Mt.v.5 )
4. Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ce a
împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă" (Mt.v.6).
5. «Pentru ce, dar,» I-au zis ei, «a poruncit Moise ca bărbatul să-
i dea soţiei un certificat de despărţire şi s-o lase?» (Mt.v.7).
6. Isus le-a răspuns: "Din cauza împietririi inimilor voastre a
permis Moise să vă lăsaţi soţiile; dar de la început n-a fost aşa
(Mt.v.8 ),
7. Eu, însă vă spun că oricine îşi lasă soţia, dintr-un alt motiv
decât curvia, şi ia pe alta de soţie comite adulter; şi cine ia de soţie pe
cea lăsată de bărbat comite adulter " (Mt.v.9).
8. În casă, ucenicii L-au întrebat iarăşi asupra celor de mai sus
(Mc.v.10 ).
9. El le-a zis: “Oricine îşi lasă soţia şi ia pe alta de nevastă,
comite adulter faţă de ea (Mc.v.11);
402
10. şi dacă o soţie îşi lasă soţul şi ia pe altul de bărbat, comite
adulter.' (Mc.v.12 ).
11. Ucenicii Lui I-au zis: «Dacă astfel stau lucrurile cu bărbatul
şi soţia lui, nu este de folos să se însoare (Mt.v.10).»
12. El le-a răspuns: "Nu toţi pot primi cuvântul acesta, ci
numai aceia cărora le este dat (Mt.v.11).
13. Fiindcă sunt eunuci care s-au născut aşa din pântecele
mamei lor; sunt eunuci care au fost făcuţi eunuci de oameni; şi sunt
eunuci care singuri s-au făcut eunuci pentru Împărăţia cerurilor. Cine
poate să primească lucrul acesta, să-l primească" (Mt. v.12 ).
Domnul Isus a avut de-a face în acest text cu ceea ce se
întâmpla pe timpul Lui, aşa cum vom vedea în acest studiu; şi că
El a schimbat cu aceste cuvinte întreg cursul istoriei cu privire la
divorţ.
Din acest pasaj vom ţine două studii cu aceeaşi temă
Interzicerea divorţului. În primul studiu ne vom ocupa de patru
lucruri: de întinderea cursei din partea fariseilor, răspunsul
Domnului Isus, protestul fariseilor pe baza legii lui Moise şi
interpretarea Mântuitorului.
Să luăm mai intâi
I. ÎNTINDEREA CURSEI DIN PARTEA FARISEILOR

Evanghelistul Matei a scris: “Fariseii au venit la El şi, ca să-L
ispitească, I-au zis: «Oare este permis unui bărbat să-şi lase soţia
pentru orice motiv?»“ (v.3).
Evanghelistul Marcu n-a menţionat detaliul "pentru orice
motiv" din acest verset, decât Evanghelistul Matei. Unii comentatori
şi bibliologi au opinat că un copist oarecare ar fi adăugat detaliul
amintit, cât şi detaliul “dintr-un alt motiv decât curvia” din versetul 9
atunci când a transcris Evanghelia după Matei: "Oare este permis
unui bărbat să-şi lase soţia pentru orice motiv?" (v.3) şi "Eu, însă,
vă spun că oricine îşi lasă soţia, dintr-un alt motiv decăt curvia şi
ia pe alta de soţie comite adulter" (v.9). Versiunea Revizuită a
Bibliei englezeşti a făcut o notă explicativă la marginea acestor două
versete. Majoritatea comentatorilor şi a bibliologilor din Biserica
Primară, cât şi din timpul nostru modem, ca H.A.W. Meyer, A.
Edersheim etc, susţin că aceste detalii figurează în unele
manuscrise şi că ele nu sunt adausul unor copişti. Aceşti
comentatori, ca şi mulţi alţii, mai aduc două dovezi: dovada
concordanţei, care există între aceste două detalii şi Predica de pe
munte din 5:3, în care Domnul Isus a permis divorţul, tot numai
din cauza desfrâului, şi dovada concordanţei cu disputa, care era
între erudiţii Şamai şi Hilel pe această temă 1.
403
Oriunde Se găsea Domnul Isus şi era înconjurat de mulţimi,
apăreau şi fariseii ca să-L urmărească, să-L ispitească şi să-I
întindă curse. Ei, după cum zicea Ioan Gură de Aur, nu numai că
nu se reţineau de la atacuri noi, dar erau tot mai răi şi înverşunaţi
împotriva Lui 2. Evanghelistul Matei ne spune că ei I-au pus acum
Domnului Isus întrebarea: "Oare este permis unui barbat să-şi lase
soţia pentru orice motiv?" cu gândul să-L prindă în cursă.
Comentatorii spun că fariseii au urmărit cu acestă întrebare
pe care I-au pus-o Domnului Isus, cel puţin şapte scopuri:
a) Primul scop era, punerea Mântuitorului într-o dilemă.
Numai că, răspunsul pe care li l-a dat Fiul lui Dumnezeu, i-a pus
pe ei în cea mai mare încurcătură, fapt care i-a iritat şi tulburat
foarte tare 3.
b) Al doilea scop era, o dezbatere academică. Problema
divorţului, fiind foarte controversată, chiar şi de către cele două
mari şcoli rabinice: a lui Şamai şi Hilel, fariseii voiau să vadă, spre
care dintre aceşti doi mari dascăli ai lui Israel înclina: spre
interpretarea strictă şi conservatoare a lui Şamai, sau spre cea
liberală, a lui Hilel? 4
c) Al treilea scop era, de a-L pune pe Domnul Isus în
conflict cu cele două şcoli rabinice. Întrebarea iscusită pe care I-
au pus-o, cu detaliul amintit şi controversat de către cei doi mari
dascăli ai lui Israel: "Oare este permis unui bărbat să-şi lase soţia
pentru orice motiv?”, ne arată că ea avea nu numai un scop
academic, dar şi răutăcios: de-a răscula aceste două şcoli împotriva
Mântuitorului. Raţionamentul întrebării fariseilor, a fost că, dacă
Şamai şi Hilel nu s-au putut înţelege între ei pe această temă a
divorţului, atunci cum ar putea El să iasă din conflictul cu aceste
şcoli, în care ei Îl împingeau cu întrebarea lor iscusită? Ei ştiau încă
din Predica de pe munte (Matei 5:35), când Domnul Isus a abordat
această temă a divorţului, că El a acuzat de rătăcire amândouă
aceste şcoli rabinice: şcoala lui Şamai, pentru interpretarea
exegetică greşită şi, şcoala lui Hilel, pentru încălcarea legii morale 5.
d) Al patrulea scop a fost, fie să Se contrazică cu ceea ce a
afirmat în Predica de pe munte (Matei 5:31-32) şi ei să-I spună
obiectând: cum de ai interzis divorţul, mai înainte, cu excepţia
adulterului, iar acum, îl accepţi; fie ca, provocându-L să interzică
din nou divorţul şi ei să-L acuze, că era în contradicţie cu Legea
lui Moise. Aceasta era explicaţia lui Teofilact din Biserica Primară şi
Evtimie Zigaben din secolul al XII –lea 6.
e) Al cincilea scop era, discreditarea Lui. Ei şi-au formulat
această întrebare iscusită cu detaliul "pentru orice motiv”: "Oare este
permis unui bărbat să-şi lase soţia pentru orice motiv”, ca
404
Mantuitorul să fie obligat să lezeze cu răspunsul Lui pe aderenţii şi
simpatizanţii uneia dintre cele două şcoli, cu intenţia ca aceştia să-I
întoarcă spatele. Dacă răspundea că este îngăduit a divorţa pentru
orice motiv, îi irita pe simpatizanţii şcolii lui Şamai; iar dacă zicea
că este permis a divorţa numai în caz de desfrâu, îi ofensa pe
susţinătorii şcolii lui Hilel, care erau mai mulţi. Fariseii ştiau că
Domnul Isus îi va ofensa pe aceştia din urmă şi ei, tocmai lucrul
acesta îl doreau. Numai că, Dascălul Ceresc, cunosându-le
întrebarea din toate unghiurile, a ştiut ce răspuns să le dea, încât
nu El să fie compromis şi discreditat înaintea mulţimilor, ci ei 7.
f) Al şaselea scop era, pentru a-L provoca pe Domnul Isus
să spună că nu este drept şi moral a divorţa de soţie pentru
orice motiv, afară de cazul desfrâului, ca să-L poată acuza că
Se face vinovat de un mare sacrilegiu, fiindcă a vorbit
împotriva legii lui Moise. Această explicaţie era a lui Ieronim din
secolul al IV-lea, cât şi a comentatorilor modemi, ca W. Barclay şi
alţii 8.
g) Şi, al şaptelea scop era, punerea Domnului Isus în
conflict cu împăratul Irod. Comentatorii H.A.W. Meyer, A.
Edersheim, W. Barclay şi alţii, spun că Mântuitorul, aflându-Se în
Pereea, teritoriul lui Irod Antipa, care îl decapitase pe Ioan
Botezătorul, tocmai pentru că l-a mustrat că divorţase de nevasta
lui şi o luase pe Irodiada, fariseii I-au pus această întrebare
periculoasă, pentru că ştiau din Predica de pe munte care era
atitudinea Lui cu privire la divorţ şi, fiindcă doreau ca şi El să aibă
aceeaşi soartă ca şi Ioan 9.
În al doilea rând ne vom ocupa de
II. RĂSPUNSUL DOMNULUI ISUS

Evanghelistul Matei a scris: “Drept răspuns, El (Isus) le-a zis:
«Oare n-aţi citit că Creatorul, de la început i-a făcut parte bărbătească
şi parte femeiască, (3) şi a zis: 'De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi
pe mama sa, şi se va uni cu soţia sa, şi cei doi vor fi un singur trup?'
(4). Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ce a împreunat
Dumnezeu, omul să nu despartă»" (Mt.v.4-6).
Fariseii se văzură iarăşi înaintea unei înţelepciuni infinite. Ei
au rămas surprinşi şi ruşinaţi din nou, când au văzut că pe lângă
că nu L-au putut prinde pe Domnul Isus în nici una din aceste
şapte curse cu întrebarea lor şi cum El Şi-a întors răspunsul
împotriva lor întocmai ca o armă şi Şi-a atins cu răspunsul pe care
l-a dat, ţinta pe care o urmărea El 10. Dascălul Ceresc, când a tratat
problema divorţului, a îndreptat privirea fariseilor, a marelui Lui
auditoriu şi a tuturor generaţiilor pământului, spre căsătoria
405
originală şi ideală, pe care a instituit-o Dumnezeu la începutul
creaţiei, citând Geneza 1:27 combinat cu Geneza 2:24 11.
Evanghelistul Matei a scris: "Drept răspuns, Isus le-a zis: «Oare n-aţi
citit că Creatorul, de la început i-a făcut parte bărbătească şi parte
femeiască, (3). şi a zis: 'De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe
mama sa, şi se va uni cu soţia sa, şi cei doi vor fi un singur trup?'»“
(Mt.v.4-5). După care, Dascălul divin a continuat să comenteze,
spunând: "Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ce a
împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă" (Mt.v.6).
Domnul Isus ne învaţă prin aceste două citate din Geneza,
cât şi cu ajutorul comentariului pe care l-a făcut asupra lor, şase
lucruri:
a) Primul lucru este, că în căsătorie există cea mai mare
unitate. Mântuitorul a zis fariseilor: "Oare n-aţi citit că Creatorul, de
la început i-a făcut perte bărbătească şi parte femeiască" (5) şi "… că
omul va lăsa pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va uni cu soţia sa, şi
că cei doi vor fi un singur trup?" (Mt.v. 4-5). Dumnezeu, creându-l pe
Adam înaintea Evei, l-a făcut parte bărbătească pentru Eva. Apoi, a
creat-o pe Eva parte femeiască pentru Adam. Idealul lui Dumnezeu,
atunci când i-a creat pe unul pentru celălalt a fost, ca ei să
constituie nu numai o unitate perfectă, dar să formeze chiar şi un
singur trup. Creatorul nu i-a considerat două persoane distincte şi
unite numai prin căsătorie, ci un singur trup. Dumnezeiescul
nostru Învăţător a accentuat asupra acestui adevăr atunci când a
spus în comentariul Lui: "Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup"
(Mt.v.6) 12.
b) Al doilea lucru este, întregirea persoanelor lor. Deşi
Adam şi Eva erau creaţi desăvârşiţi şi trăiau în rai, totuşi ei nu erau
încă compleţi. Dumnezeu i-a completat, împlinit şi întregit numai
făcăndu-i un singur trup prin căsătorie.
e) Al treilea lucru este, egalitatea lor. Mântuitorul ne arată
că Adam şi Eva, formând un singur trup, Eva era partenera lui
Adam de la egal la egal şi nu proprietatea şi subordonata lui, cum a
fost în Legea lui Moise. Fiul lui Dumnezeu era preocupat nu numai
de caracterul sacru al căsătoriei, dar şi de dreptul femeii 13.
d) Al patrulea lucru este, legătura lor strânsă şi
indestructibilă. Unitatea acestor protopărinţi într-un singur trup
este în cea mai mare discordanţă şi antiteză cu divorţul 14.
e) Al cincilea lucru este, unitatea şi responsabilitatea lor
spirituală, fiindcă erau o instituţie divină 15.
f) Şi al şaselea lucru este, monogamia, interdicţia
divorţului şi interdicţia recăsătoririi. Evtimie Zigaben, din
secolul al Xll-lea, cât şi comentatorii modemi ca, W. Hendriksen şi
406
mulţi alţii ne spun că, dacă Dumnezeu ar fi dorit să existe
poligamia, divorţul şi recăsătorirea, ar fi creat mai multe femei
pentru Adam şi mai mulţi bărbaţi pentru Eva. Iar, prin faptul, că El
a făcut-o numai pe Eva pentru Adam şi numai pe Adam pentru Eva,
înseamnă că idealul Creatorului, în căsătorie, este monogamia,
inexistenţa divorţului şi inexistenţa recăsătoririi 16.
Comentatorul A.H. M'Neile a zis că, Mântuitorul ne-a învăţat
că prima pereche: Adam şi Eva, este modelul tuturor perechilor care
urmau să apară 17. Astfel, argumentul Dascălului divin era, că
divorţul lui Adam şi al Evei, care formau un singur trup, era
imposibil şi inadmisibil pentru că, aşa cum a spus Ioan Gură de
Aur, despărţirea lor unul de altul, le-ar fi distrus unitatea rămânerii
în acealşi trup. Ba mai mult, a spus Mântuitorul, dacă totuşi
divorţul lui Adam şi al Evei ar fi avut loc, ar fi fost un rău infinit de
mare, fiindcă nici unul dintre ei n-ar fi avut cu cine să se
recăsătorească şi n-ar fi existat procrearea şi neamul omenesc 18.
Toate acestea L-au determinat pe Fiul lui Dumnezeu să spună în
concluzie: "Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă".
(Mt.v.6). Ceea ce înseamnă, că nici unei legi religioase şi nici unui
decret omenesc, nu-i este permis să facă lucrul acesta.
III. PROTESTUL FARISEILOR PE BAZA LEGII LUI MOISE

Evanghelistul Matei i-a redat pe farisei zicând Domnului
Isus: "Pentru ce, dar, a poruncit Moise ca bărbatul să-i dea soţiei un
certificat de despărţire şi s-o lase?” (v.7).
Fariseii când au zis Domnului Isus lucrul acesta, I-au spus
cu alte cuvinte: "Tu crezi că Moise a greşit, de vrei să abrogi Legea
care are un caracter divin? Cine Te crezi Tu, de Te ridici deasupra lui
Moise prin care Dumnezeu ne-a dat Legea?" 19. Evreii aveau în
Deuteronom 24:1 un verset care i-a încântat, fiindcă au găsit în el
legea divorţului 20. Moise a scris în acest verset: “Când cineva îşi va
lua o nevastă şi se va însura cu ea, şi s-ar întâmpla ca ea să nu mai
aibă trecere înaintea lui, pentru că a descoperit ceva ruşinos în ea,
să-i scrie o carte de despărţire, şi, după ce-i va da-o în mână să-i dea
drumul din casa lui." În textul ebraic, motivul de divorţ consta în
cuvintele erwath dabar. Aceste cuvinte se interpretează foarte
greu. Ele înseamnă literal “goliciunea lucrului". Unii au opinat, că
aceste cuvinte înseamnă "lucrul scandalos"; alţii au spus că
înseamnă "ceva pătat sau întinat"; şi alţii au susţinut că înseamnă
"ceva ruşinos". Septuaginta, versiunea grecească a Vechiului
Testament, a tradus aceste cuvinte "ceva ruşinos" 21.
407
La baza tuturor explicaţiilor şi a tuturor interpretărilor Legii
mozaice, stăteau doi mari dascăli ai lui Israel: Şamai şi Hilel. Şamai
era un conservator strict. Acest erudit a explicat, că expresia lui
Moise "ceva ruşinos", înseamnă adulterul şi numai adulterul. El a
zis: "Poate să aibă cineva o soţie mai rea decât Izabela, nevasta lui
Ahab, dar dacă nu se face vinovată de desfrâu, bărbatul ei n-are voie
să divorţeze de ea." La Şamai, divorţul era posibil numai în cazul
infidelităţii 22.
Iar, Hilel, care era foarte bătrân în anii copilăriei
Mântuitorului şi era un mare liberal, a interpretat acest verset în
modul cel mai larg posibil, spunând că expresia lui Moise, "ceva
ruşinos" înseamnă: dacă soţia ciuva a pus prea multă sare în
mâncare şi a stricat-o; dacă torcea în stradă; dacă ieşea în public
cu capul descoperit sau cu părul despletit; dacă mergea sau vorbea
cu bărbaţii pe stradă; dacă vorbea nerespectuos sau dispreţuitor cu
părinţii soţului; dacă era o femeie certăreaţă şi i se auzea glasul pe
uliţă; şi dacă era stingheră sau respingătoare, pentru toate aeestea,
soţul putea să divorţeze de ea 23.
Amândoi aceşti erudiţi au interpretat greşit versetul amintit.
Şamai avea dreptate din punct de vedere moral; dar, în schimb, el l-
a interpretat greşit atunci când a susţinut, că Moise a acceptat
divorţul numai în cazul desfrâului. Iar, Hilel, spre deosebire de
Şamai, l-a interpretat bine când a spus că Moise a permis
despărţirea în căsătorie şi în alte cazuri mai mici, şi nu numai
pentru adulter, dar, în schimb, nu avea dreptate din punct de
vedere moral. De la aceste două interpretări greşite şi contradictorii,
poporul a formulat un proverb care zicea: "Ce Şamai lega, Hilel
dezlega" 24.
Rabi Akiba, vestitul adept al şcolii lui Hilel, care a trăit pe la
sfărşitul secolului întâi şi la începutul celui de-al doilea, a mers mai
departe. Pentru el, cuvintele din versetul amintit: "dacă s-ar
întâmpla ca ea să nu mai aibă trecere înaintea lui", au însemnat că,
dacă un bărbat găsea o altă femeie mai frumoasă şi mai atrăgătoare
decât soţia lui, el putea să divorţeze de ea şi s-o ia pe aceea 25.
După lege, femeia nu avea drept la divorţ, decât în
următoarele şapte cazuri excepţionale: a) dacă soţul ei a părăsit
religia mozaică; b) dacă a părăsit Ţara Sfântă; c) dacă s-a îmbolnăvit
de lepră; d) dacă s-a atins de o fecioară; e) dacă a început să
profeseze meseria de tăbăcar şi se adunau la el câinii, care erau în
Israel foarte urâţi; f) dacă avea anumite cusururi în trup şi nu putea
să-şi îndeplinească rolul de soţ; g) şi dacă şi-a acuzat soţia la
căsătorie de necinste, pe nedrept 26.
408
După lege, iniţiativa divorţului trebuia să fie a soţului şi
numai a lui. Un bărbat putea să divorţeze de nevasta lui fără
consimţământul ei şi pentru orice motiv, şi chiar fără nici un motiv.
Pe când, o femeie nu avea voie să divorţeze de soţ fără
consimţământul lui, adeseori nici chiar în cele şapte cazuri
amintite, fiindcă legea cărturarilor glăsuia astfel: "Femeia nu poate
divorţa fără voia soţului, dar un bărbat poate divorţa cu sau fără voia
soţiei" 27.
Procedura divorţului era foarte simplă. Tot ce cerea Legea
mozaică de la cel ce voia să divorţeze de soţia lui era, să-i scrie un
certificat de despărţire şi să i-l înmâneze în prezenţa a doi martori.
Iată cum glăsuia un asemenea certificat de despărţire: "Acesta îţi
este certificatul de despărţire. Te eliberez prin el să te căsătoreşti cu
cine vrei" 28.
Tocmai pe timpul Mântuitorului se crease o adevărată
avalanşă a divorţurilor. Această tragedie comună, era rezultatul a
trei cauze majore: a interpretării greşite a textului din Deuteronom
24:1 de către rabinii Hilel şi Akiba; a faptului că în Israel, femeile
erau foarte dispreţuite; şi a uşurinţei în care se redactau şi se
înmânau certificatele de divorţ 29.
Şi, în al patrulea rând, ne vom ocupa de
IV. INTERPRETAREA MANTUITORULUI ASUPRA

VERSETULUI AMINTIT DIN DEUTERONOM 24:1
Evanghelistul Matei a scris: "Isus le-a răspuns: «Din cauza
împietrIrii inimilor voastre a permis Moise să vă lăsaţi soţiile; dar de
la început n-a fost aşa»" (v.8).
La protestul fariseilor, când aceştia L-au întrebat pe Domnul
Isus: "Pentru ce zici Tu: «Ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu
despartă», când Moise acceptă divorţul şi când Legea pe care ne-a
dat-o nu este altceva decât voia Celui Preaînalt?" Mântuitorul le-a
răspuns, că la baza divorţului nu este voia şi porunca lui
Dumnezeu, ci impietrirea inimii lor, pervertirea naţiunii evreieşti şi
faptul că atunci oamenii nu puteau să înteleagă multe lucruri fără
El. Fiul lui Dumnezeu le-a explicat, că Moise n-a poruncit divorţul,
ci numai l-a îngăduit ca o concesie; şi că el a permis ca bărbaţii să
dea soţiilor un certificat de despărţire şi să le lase, ca o protecţie
pentru femei, de-a nu fi torturate şi chiar ucise de soţii lor cruzi.
Moise a făcut aceste lucruri într-o situaţie haotică, a decăderii
naturii umane, când idealul căsătoriei era pierdut, "dar la început n-
a fost aşa", a concluzionat Fiul lui Dumnezeu. Cu aceste cuvinte
"dar la început n-a fost aşa", Mântuitorul a scos în evidenţă, că
idealul lui Dumnezeu, pe care l-a avut în căsătoria lui Adam şi a
409
Evei, nu poate fi afectat de nici un decret omenesc şi, nici chiar de
legea lui Moise, care nu avea decât un caracter temporar 30. Cu ceea
ce fariseii, şi aproape toţi evreii, se mândreau şi considerau că era,
potrivit învăţăturii lui Hilel "drept divin", aceea Domnul Isus numea
concesie şi toleranţă. De aici învăţăm, că divorţul, fiind un lucru
tolerat, este în mod intrinsec rău, pentru că numai lucrurile rele
sunt tolerate; pe când, cele bune, se includ în dreptul divin 31.
Nici o naţiune n-a avut vreodată vederi mai înalte despre
căsătorie ca poporul evreu. Legea evreiască tindea spre culmile cele
mai înalte în ce priveşte căsătoria şi idealul în căsătorie, aşa cum
am văzut când am tratat studiul intitulat tot Interzicerea
divorţului (Vol.III,Stud.30). Numai că acest ideal n-a mers mână în
mână cu realitatea, fiindcă rabinul Hilel a interpretat legea lui
Moise greşit în legătură cu problema divorţului. El, nu numai că a
permis divorţul pentru orice motiv, dar a acceptat şi recăsătorirea
după divorţ. După această interpretare greşită a legii lui Moise,
bărbaţii erau ispitiţi să divorţeze de soţiile lor pentru orice motiv şi,
chiar fără nici un motiv, şi să se recăsătorească cu alte femei
divorţate, ori de câte ori voiau. Pe acest fond, Domnul Isus a zis
fariseilor: "Eu, însă vă spun că oricine îşi lasă soţia, dintr-un alt motiv
decât curvia şi ia pe alta de soţie comite adulter; şi cine ia de soţie pe
cea lăsată de bărbat comite adulter" (Mt.v.9). Şi tot pe acest fond,
Mântuitorul a spus în Evanghelia după Luca: "Oricine îşi lasă soţia
şi ia pe alta de soţie comite adulter; şi cine o ia de soţie pe cea lăsată
de bărbatul ei comite adulter" (16:18).
Evreii se lăudau că ei nu trăiau în imoralitate. Pe când, în
realitate, ei se făceau vinovaţi de desfrâul cel mai mare şi rafinat,
pentru că ei, mai întâi, divorţau şi, apoi ziceau că se căsătoreau.
Mântuitorul când a rostit versetele amintite mai înainte, a spus
fariseilor şi tuturor evreilor, care se aflau în jurul Lui, cu alte
cuvinte: "Voi evreii, care vă lăudaţi cu castitatea voastră în căsătorie,
nu vedeţi că aţi ajuns în ultimul hal al imoralităţii cu Legea lui Moise
în mână? Oare, nu vă faceţi voi vinovaţi de adulter atunci când,
divorţând de soţiile voastre, le împingeţi să-şi schimbe bărbaţii? Oare,
nu trăiţi voi în preacurvie, atunci când vă luaţi de nevastă o
asemenea femeie? Şi oare, nu vă faceţi voi vinovaţi de un mare
sacrilegiu, când stricaţi unitatea cea mai sacră şi intimă pe care a
instituit-o Dumnezeu? Eu, nu numai că, refacând unitatea cea sacră,
interzic divorţul, dar şi afirm cu tărie, că cel ce divorţează, se face
vinovat de un adulter triplu: pentru că se desparte de soţia lui, pentru
că o împinge şi pe ea la desfrâu şi fiindcă ia o asemenea nevastă.”
Toate acestea L-au făcut pe Fiul lui Dumnezeu să corecteze
interpretările celor mai mari dascăli ai lui Israel, să ne arate
410
caracterul temporar şi subiectiv al Legii, să ne prezinte idealul pe
care l-a avut Dumnezeu atunci când a instituit căsătoria; să
interzică divorţul şi să ne îndrepte privirile din nou spre acest ideal
înalt al Creatorului, care este o căsnicie perfectă şi fericită pentru
orice fiinţă umană.
1. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 706.;

2. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 432;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p.220.
4. Op. cit.;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p.154..
5. Barclay,W., The Gospel of Mark, p. 237;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p.158;
6. Op. cit. p. 433;
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 375.
8. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei,
p. 432-433;
Short, S.S., Mark, p. 1169-1170.
12. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 377-378;
MacDonald,W., Comentar la Noul Testament, p. 166.
14. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p.156;
Short, S.S., Mark, p. 1169-1170.
16. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Marcu, p. 434;
18. Op. cit. p. 220-221;
411
19. Barclay,W,, The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 221.
20. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 218, 221.
21. Ewald: Hebr. Gramm., p. 296;
Hendsiksen, W., The Gospel of Mark, p. 375;
22. The Talmudic Tractate Gittin, on Divorce, 90 a; 9,10;
The Talmudic Tractate Sanhedrin 22 a;
Moore, G.F., Judaism, Vol. I, p. 79.
23. The Talmudic Tractate Gittin 90 a; 9.10;
Erubhin, 41 b;
Yebhamoth 63 b;
Selden: Uxor Ebraica, Vol. III, p.17;
Buxtorf: Synagoga Judaica, p. 29;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 152. II, 219;
Lightfoot, R.H., St.Matthew's Gospel, Vol. II, p. 120-123.
24. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 154-155.
25.The Talmudic Tractate Yebhamoth, on the Levirate 63 b;
The Talmudic Tractate Gittin 90 a;
Ellison, H.L., Matthew, p. 1125;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 219.
26. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 151; II, 218.
27. Op. cit. Vol. I, p. 151; II, 217.
28. Op. cit. Vol. I, p. 151;
29. Op. cit. p. 239;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p.155.
412
37. INTERZICEREA DIVORŢULUI (II)
Marcu 10 : 10 - 12; Matei 19 : 10 - 12
Niciodată căminul n-a fost aşa de ameninţat de naufragiu ca

la prima şi la a doua venire a lui Cristos, aşa cum am văzut în
studiul intitulat tot Interzicerea divorţului (Vol.III,Stud.30).
În al doilea studiu din acest text, pe aceeaşi temă
Interzicerea divorţului, ne vom ocupa de alte două lucruri:
repetarea şi accentuarea Domnului Isus asupra învăţăturii Lui cu
privire la divorţ şi uimirea ucenicilor.
În al cincilea rand, ne vom ocupa din acest text de
V. REPETAREA ŞI ACCENTUAREA DOMNULUI ISUS

ASUPRA ÎNVĂŢĂTURII LUI CU PRIVIRE LA DIVORŢ
Evanghelistul Marcu a scris: "În casă, ucenicii L-au întrebat
iarăşi asupra celor de mai sus. (11). El le-a zis: «Oricine îşi lasă soţia
şi ia pe alta de nevastă comite adulter faţă de ea; (12) şi dacă o soţie
îşi lasă soţul şi ia pe altul de bărbat, comite adulter»" ( v.10-12).
Evanghelistul Marcu ne arată că, Domnul Isus a repetat
ucenicilor într-o casă din Pereea ceea ce a spus fariseilor sub cerul
liber în auzul mulţimilor. Întrebarea ucenicilor, cât şi repetarea
Mântuitorului, ne arată cât de nouă, uimitoare şi neînţeleasă era
învăţătura Lui, chiar şi pentru ucenici şi farisei, deşi Dascălul
Ceresc a mai tratat o dată această temă în Predica de pe munte în
urmă cu trei ani 1.
Acum am ajuns faţă în faţă cu una dintre cele mai mari
dificultăţi din Noul Testament 2. În paralela acestor două texte din
Evanghelia după Marcu şi din Evanghelia după Matei, există o mare
deosebire între cuvintele Domnului Isus. În Evanghelia după Marcu
ni se pare, că Domnul Isus a interzis divorţul şi recăsătorirea
categoric şi fără nici o exceptie. Evanghelistul Marcu L-a redat
413
pe Domnul Isus spunând: "Oricine îşi lasă soţia şi ia pe alta de
nevastă, comite adulter faţă de ea..." (v.11). Evanghelistul Luca L-a
redat pe Mântuitorul mai clar, prezentând această interdicţie când a
zis: "Oricine îşi lasă soţia şi ia pe alta de soţie comite adulter; şi cine
o ia de soţie pe cea lăsată de bărbatul ei comite adulter" (16:18). Pe
când, în Evanghelia după Matei, Domnul Isus a permis divorţul în
caz de adulter şi recăsătorirea cu un partener care nu s-a
făcut vinovat de păcatul desfrâului. Evanghelistul Matei L-a
citat pe Mântuitorul spunând: "Eu, însă, vă spun că oricine îşi lasă
soţia, dintr-un alt motiv decât curvia şi ia pe alta de soţie, comite
adulter; şi cine ia de soţie pe cea lasată de bărbat comite adulter"
(v.9).
Din această discordanţă aparentă, dintre Evangheliştii Marcu
şi Matei, s-au emis două puncte de vedere în legătură cu divorţul.
Primul punct de vedere, luat din acest text paralel din Evanghelia
după Marcu, care este în concordanţă cu versetul pe care l-am
amintit mai înainte din Evanghelia după Luca 16:18, susţine că nu
există nici un motiv pentru divorţ, oricum ar fi soţul sau soţia şi
orice ar fi făcut unul dintre ei, pentru că divorţul este strict interzis;
şi, că a te recăsători după divorţ, de asemenea înseamnă adulter şi
este tot aşa de strict interzis. Susţinătorii acestei variante, aduc ca
sprijin încă două versete: unul din Vechiul Testament, cartea lui
Maleahi, unde Dumnezeu zice: "Eu urăsc despărţirea în căsătorie"
(2:16). Aceştia spun că, dacă Dumnezeu urăşte divorţul, atunci cum
poate să-l accepte? Şi al doilea verset, sunt cuvintele Domnului Isus
pe care le-a adresat samaritencii: "Cinci soţi ai avut; şi acela pe care-
l ai acum nu-ţi este soţ" (Ioan 4:18). De aici, aceştia argumentează
că orice divorţ desface căsătoria, iar recăsătorirea nu este altceva
decât un adulter, de aceea Mântuitorul a spus samaritencii, că acel
bărbat pe care-l avea, nu-i era soţ. Dacă am lua izolat aceste
versete, pe care le-am amintit, am putea să ajungem la această
concluzie greşită, că Domnul Isus a interzis în mod categoric orice
divorţ şi orice recăsătorire, fără nici o excepţie 3.
Şi al doilea punct de vedere, luat din acest text paralel din
Evanghelia după Matei, în concordanţă tot cu Matei 5:32 din
Predica de pe munte unde, de asemenea scrie: "Oricine îşi va lăsa
soţia dintr-un alt motiv decât curvia îi dă ocazia să comită
adulter; şi cine o va lua de soţie pe cea lăsată de soţul ei comite
adulter", susţine cu tărie, că Domnul Isus a permis divorţul într-un
singur caz: când unul dintre soţi se face vinovat de adulter; şi că a
acceptat recăsătorirea celui nevinovat, tot cu o singură excepţie:
dacă va lua un partener care nu s-a făcut vinovat de imoralitate.
414
Înainte ca să vedem care variantă este mai verosimilă şi,
chiar autentică, vom aminti o explicaţie pe care o aduc unii exegeţi
care susţin a doua variantă, argumentând cu un text din V.
Testament, că dacă un bărbat se desparte de soţia lui fiindcă nu era
fecioară, el nu comite adulter dacă o lasă pe ea şi se însoară cu alta,
pentru că această căsătorie nu se consideră reală 4. Aceşti exegeţi,
susţin aceeaşi idee cu contextul textului pe care-l studiem, cât şi cu
însemnătatea cuvântului moicheia din textul grecesc.
Evanghelistul Marcu n-a folosit cuvântul porneia, care înseamnă
"necastitate" şi "imoralitate înainte de căsătorie", ci el a întrebuinţat
pe cel de moicheia, care semnifică "necastitate" şi "imoralitate
după căsătorie" 5.
Nu este nici o contradicţie între cele două texte paralele din
Evanghelia după Matei versetul 9 şi Evanghelia după Marcu
versetul 11. Textele Evanghelistului Matei sunt mai clare şi mai
uşoare, pentru că el a arătat motivul divorţului atât în acest pasaj,
cât şi în cel din Predica de pe munte 5:32. Pe când, Evangheliştii
Marcu, în versetul 11 şi Luca în 16:18, n-au indicat motivul
divorţului, pentru că divorţul era obligatoriu în acea vreme. Ei,
crezând că el se subînţelegea de la sine, au considerat că era inutil
să-l menţioneze. Comentatorii W. Barclay şi S.S. Short ne
informează, că legea cărturarilor desfăcea căsătoria în mod
obligatoriu atunci când unul dintre soţi se făcea vinovat de adulter
şi când unul dintre ei nu putea să aibă copii timp de zece ani.
Divorţul obligătoriu, în cazul unui adulter, se practica pe motiv că
în timpurile străvechi, adulterul se pedepsea cu moartea (Levit.
20:10; Ioan 8:5); şi el, pedepsindu-se cu moartea, rupea relaţia
celor căsătoriţi 6. Acesta era motivul pentru care şi cărturarii
desfăceau în mod obligătoriu o asemenea căsătorie!
Comentatorul J.C. Ryle ne atenţionează, că trebuie să avem
mare grijă cum interpretăm versetul 11 din Evanghelia după Marcu
din acest pasaj şi Luca 16:18; că dacă nu le interpretăm în lumina
celor două versete din Evanghelia după Matei, respectiv în lumina
versetului 9 din text şi 5:32, în care Domnul Isus permite divorţul
într-un singur caz: când unul dintre soţi se face vinovat de adulter
şi, acceptă recăsătorirea, tot cu o singură condiţie: dacă ia un
partener care nu se face vinovat de păcatul desfrâului, altfel, vom
comite o mare greşeală 7.
Evanghelistul Marcu când L-a citat pe Domnul Isus
spunând: "Dacă o soţie îşi lasă soţul şi ia pe altul de bărbat, comite
adulter" (v.12), ne-a arătat că Mântuitorul a avut în vedere unul
dintre următoarele trei lucruri sau, chiar toate trei, pentru că
numai în aceste cazuri şi soţiile aveau dreptul să divorţeze de soţi,
415
spre deosebire de femeile din Israel după legea evreiască, aşa cum
am văzut în studiul trecut. Primul lucru pe care l-a avut în vedere
Fiul lui Dumnezeu, atunci cănd a rostit aceste cuvinte era, legea
grecilor şi a romanilor, cu care evreii au ajuns în contact. Iosif
Flavius ne-a relatat că Salome, o soră rea a lui Irod cel Mare a
înmânat soţului ei, Costobarus, certifieatul de divorţ cu ocazia unei
neînţelegeri, lucru pe care nu l-ar fi putut face după Legea evreiască
8. Istoricul amintit, care a trăit pe la sfârşitul secolului întâi era un
fariseu strict, ne-a relatat, în continuare, chiar cazul lui: cum prima
soţie l-a părăsit; de a doua, cu care avea trei copii, a divorţat el; şi
cum s-a recăsătorit cu a treia 9. Al doilea lucru, pe care l-a avut în
vedere Domnul Isus, atunci când a rostit aceste cuvinte din versetul
12 din Evanghelia după Marcu, era divorţul Irodiadei care a
declanşat un mare scandal public. Irodiada era nepoata Salomei
despre care a spus istoricul evreu, Flavius, că era o soră rea a lui
Irod cel Mare şi a divorţat de soţ. Şi această nepoată s-a despărţit
de soţ, de Irod Filip, ca şi bunica ei, Salome şi s-a recăsătorit cu
Irod Antipa, făcându-se vinovaţi de adulter amândoi de două ori: o
dată că au divorţat de partenerii lor şi, a doua oară, că s-au
recăsătorit ei, unul cu altul 10. Şi al treilea lucru, pe care l-a avut
Domnul Isus în vedere, atunci când a vorbit în versetul 12 din
Evanghelia după Marcu şi despre divorţul femeilor, erau divorţurile
egale şi din partea femeilor din toate naţiunile şi din toate
generaţiile pământului. Nu de mult s-a făcut constatarea că în
S.U.A. din trei căsătorii, una se desface prin divorţ. Trei pătrimi din
cei căsătoriţi în adolescenţă divorţează. Şi, tot în S.U.A., s-a făcut
sondajul, că acolo unde este citită şi trăită Biblia, divorţul este în
proporţie de 1 la 500 de căsătorii.
Domnul Isus a condamnat divorţul şi recăsătorirea evreilor,
apelând la autoritatea legii lui Moise de a divorţa de soţie cu
ajutorul unui certificat de despărţire pentru orice motiv şi, adeseori
fără nici un motiv, şi de-a desfrâna cu o femeie divorţată pe care ei
o pofteau, sub pretextul recăsătoririi, aşa cum scrie în versetul 11
din Evanghelia după Marcu şi în Evanghelia după Luca 16:18.
Mântuitorul numeşte un asemenea divorţ şi o asemenea căsătorie
adulter, deşi evreii se considerau caşti în căsătorie şi făceau lucrul
acesta în numele legii lui Moise. Un asemenea divorţ pentru orice
motiv sau fără nici un motiv, şi o asemenea recăsătorire cu o femeie
divorţată sau cu un bărbat divorţat, Fiul lui Dumnezeu le
condamnă cu toată asprimea şi le numeşte adulter, chiar dacă un
bărbat se recăsătoreşte cu o văduvă sau cu o femeie nevinovată pe
care a lăsat-o soţul 11. Iar, un bărbat sau o femeie divorţată din
cauza adulterului, singurul motiv pentru care Domnul Isus permite
416
despărţirea, se pot recăsători cu un partener cast, aşa cum găsim
scris în versetul 9 din Evanghelia după Matei 12.
Un comentator mare şi foarte înţelept, cu numele Tolük, şi-a
manifestat mulţumirea şi satisfacţia sufletească faţă de toţi
comentatorii şi exegeţii obiectivi care, interpretând corect acest text,
au permis divorţul în urma adulterului şi au acceptat chiar şi o
nouă căsătorie pentru cel nevinovat 13.
Am văzut că Cristos acceptă divorţul numai în cazul
adulterului, dar aceasta nu înseamnă că El îl şi recomandă. El
recomandă mai degrabă iertarea şi împăcarea decât divorţul, pentru
că divorţul oricât de întemeiat ar fi, totuşi el îşi are urmările lui
dezastroase nu numai pentru partenerul nevinovat, dar şi pentru
părinţii, fraţii şi copiii lui. Un divorţ lasă întotdeauna în urma lui o
rană adânc deschisă pentru toată viaţa, mai ales pentru copii, care
niciodată nu vor mai fi împreună în aceeaşi casă ca nişte fraţi.
Problema divorţului şi a recăsătoririi este cea mai grea,
gingaşă şi complicată. Datorită acestui fapt, Mântuitorul Şi-a expus
interdicţia cu privire la această temă ca un principiu şi nu ca o lege,
deorece există o mare deosebire între lege şi principiu. Am greşi
grav dacă am lua principiul lui Cristos ca o lege. Biblia nu ne dă
legi, ci numai principii, pe care noi trebuie să le înţelegem prin
rugăciune şi iluminarea Duhului Sfânt, şi să le aplicăm în viaţă cu
multă înţelepciune. Spre exemplu, Dumnezeu ne-a spus: “… Să nu
faci nici o lucrare în ziua a şaptea" (Exod 20:10). Noi ştim că o
încetare completă a oricărei acţiuni în ziua sabatului sau a
duminicii ar fi un lucru imposibil. În domeniul gospodăririi: vitele
trebuie hrănite, adăpate şi mulse. În domeniul public: serviciile de
transport, apă, lumină şi căldură trebuie făcute. În familie, mai ales
unde sunt copii, lucrul nu poate înceta întru totul şi, cu atât mai
puţin, într-o industrie modernă şi dezvoltată, nu pot înceta toate
ramurile, cum sunt oţelăriile, etc. Un principiu nu-l putem lua
niciodată ca o lege generală şi finală, pentru că el întotdeauna ţine
cont de anumite situaţii. Dascălul ceresc a luat interdicţia
divorţului ca un principiu şi nu ca o lege, de aceea a permis
despărţirea în anumite cazuri excepţionale, ca în cazul adulterului;
şi noi n-avem voie să aplicăm această problemă altfel.
Dacă n-am şti că Domnul Isus ne-a oferit principiul
interdicţiei asupra divorţului şi nu legea, n-am fi în stare să
rezolvăm problema aceasta în biserică, care este atât de gingaşă,
grea şi complicată. Presupunem că unul dintre parteneri, cum
adeseori se întâmplă este afectat de o boală psihică sau mentală, în
cazul acesta, îl sfătuim să meargă la un psihiatru şi nu ne grăbim
să-i pronunţăm noi verdictul după nişte legi rigide şi preconcepute.
417
Dacă medicul constată că el are o boală mentală violentă şi că
constituie un pericol pentru partenerul lui, atunci decizia medicului
trebuie să fie şi decizia pastorului pentru că, slujitorul Evangheliei
lui Cristos n-are legi care să fie în contradicţie cu legile naturii 15.
Cristos ne-a oferit principiul Lui în problema divorţului, care
este interdicţia, dar, în cazuri excepţionale, tot El ne oferă prin
Duhul Sfânt lumină şi călăuzire cum să aplicăm acest principiu.
Principiul Dascălului divin cu privire la divorţ, în concordanţă cu
alte principii pe care ni le-a dat este: să evităm divorţul cât de mult,
pentru că el are urmări grave asupra omului şi, mai ales asupra
celor credincioşi. Divorţul îi marchează pe parteneri toată viaţa cu o
pată, care nu poate fi înlăturată cu nimic, oricât de reuşită ar fi a
doua căsătorie şi oricât de nevinovaţi ar fi ei de despărţirea lor.
Se întâmplă uneori, ca cineva sub impulsul firii şi într-un
moment de necugetare, să-şi piardă controlul şi să comită
adulterul. În zadar îi pare rău toată viaţa, aceasta nu-l scuteşte de
ruşine pentru ceea ce a făcut. El, de acum, poate să fie un model în
ce priveşte cinstea, dar pentru aceasta, ocara din partea lumii tot îi
rămâne pe suflet. Şi el, poate să fie iertat de Dumnezeu şi să ducă o
viaţă mai sfântă ca alţii şi, totuşi cei din jur să-i mai reproşeze.
Toate acestea se întâmplă pentru că acest păcat este mare, ruşinos
şi cu consecinţe mai grave decât ni le putem imagina 16.
Cazul celor ce au comis un adulter şi, cu atât mai mult, al
celor ce au divorţat şi s-au recăsătorit, trebuie tratat cu multă
gingăşie, lumină de sus şi frică de Dumnezeu. Tuturor acestora
trebuie să le întindem mai îndată o mână de ajutor şi să-i tratăm cu
dragoste şi compasiune decât să-i condamnăm, fiindcă Dumnezeu
are har şi pentru ei ca să nu se prăbuşească pe cale şi să ajungă în
infern 17.
Şi, în al şaselea rând, ne vom ocupa de
VI. UlMIREA UCENICILOR

Evanghelistul Matei a scris: "Ucenicii Lui I-au zis: «Dacă astfel
stau lucrurile cu bărbatul şi soţia lui, nu este de folos să se însoare»
(v.10).
Concluzia, la care au ajuns ucenicii în urma învăţăturii
Domnului Isus cu privire la divorţ, pe care a adresat-o fariseilor şi
mulţimii sub cerul liber, iar lor separat într-o casă, a fost că este
mai bine ca omul să rămână celibatar decât să se căsătorească.
Concluzia lor, ne arată cât de uimiţi şi de şocaţi au rămas ei la
interdicţia divorţului: că omul nu se poate despărţi de soţia lui
decât în cazul adulterului 18.
418
Mai era şi părerea că învăţătura Mântuitorului n-ar fi fost
aşa de strictă împotriva divorţului şi a recăsătoririi, ci că această
stricteţe şi-ar fi avut originea în Biserica Primară. Cum au putut
unii să susţină aşa ceva, când Domnul Isus a interzis divorţul în
Predica de pe munte şi în acest text, cu o singură excepţie: când
intervine adulterul; ca şi recăsătorirea, tot cu o singură excepţie:
când partea nevinovată s-a putut recăsători în urma divorţului cu
un partener cast? Şi cum au putut aceştia să conceapă aşa ceva,
când Mântuitorul n-a cerut niciodată urmaşilor Săi un standard
uşor, fie că era vorba de căsătorie, fie că era vorba de iertarea
greşiţilor lor, de iubirea vrăjmaşilor şi de iubirea semenilor lor ca pe
ei înşişi? 19
Erau patru cauze care i-au influenţat pe ucenici să spună
Domnului Isus că este mai bun celibatul decât căsătoria. Nu ştim
dacă i-a determinat să facă dumnezeiescului lor Învăţător această
afirmaţie numai una dintre aceste cauze sau chiar toate patru.
a) Prima cauză a fost, învăţătura liberală a lui Hilel pe
care acest mare dascăl al lui Israel o avea în legătură cu divorţul şi
recăsătorirea. Atât din întrebarea pe care I-au pus-o ucenicii
Domnului Isus în casă cu privire la învăţătura Lui, pe care a
adresat-o fariseilor sub cerul liber, cât şi din reacţia lor, pe care o
aveau faţă de aceasă învăţătură pe care Mântuitorul a repetat-o şi a
accaentuat-o când era în casă, se vede că ei au îmbrăţişat
interpretarea lui Hilel, pe care a făcut-o asupra textului din
Deuteronom 24:1, de aceea au spus Domnului Isus că dacă divorţul
este interzis şi căsătoria este o legătură care nu se poate desface,
atunci este mai bine ca omul să nu se căsătorească 20.
b) A doua cauză care i-a influenţat pe ucenici să creadă că
celibatul este mai bun decât căsătoria a fost, concepţia rabinilor
cu privire la femei şi la căsătorie. Când Dascălul Ceresc a expus
idealul căsătoriei creştine, ucenicii s-au speriat pentru că era o
mare deosebire între ceea ce le-a spus dumnezeiescul lor Învăţător
şi ceea ce ei auzeau mereu din gura rabinilor. Rabinii aveau multe
ziceri cu privire la nenorocirea din căsătorie, pe care le spuneau
mereu poporului: "Cel ce are o nevastă rea este în focul gheenei".
"Cei ce se lasă conduşi de neveste, nu-şi trăiesc adevărata viaţă". "O
soţie rea este ca o lepră pentru soţul ei. Şi care este leacul pentru
această lepră? Numai divorţul." Rabinii au făcut următoarea
recomandare, atât pe cale orală, cât şi pe cea a scrisului: "Dacă un
bărbat are o soţie rea, el are datoria sacră să divorţeze de ea." Toate
aceste dictoane, care erau diametral opuse învăţăturii Domnului
Isus şi care au fost propagate secole de-a rândul, i-au făcut pe toţi
419
ascultătorii, inclusiv pe ucenicii Mântuitorului, să se sperie de
învăţătura Lui în legătură cu interzicerea divorţului 21.
c) A treia cauză care i-a influenţat pe ucenici să creadă că
celibatul este mai bun decât căsătoria era, un dicton clasic al lui
Caton (234-149 î.Cr), care circula în întreg Imperiul Roman. Acest
dicton suna astfel: "Soţia este un rău necesar şi dacă este un rău,
atunci nu este mai bine fără acest rău?" 22
d) Şi a patra cauză care i-a determinat pe ucenici să afirme
că este mai bun celibatul decât căsătoria era, o problemă de
logică, pentru că ei au considerat că este mai bine să nu te
căsătoreşti, dacă căsătoria nu se poate desface, decât să rişti să te
căsătoreşti şi să nu reuşeşti în căsnicie 23.
Răspunsul pe care l-a dat Domnul Isus ucenicilor când le-a
zis: “Nu toţi pot primi cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le este
dat” (Mt.v.11), comentatorii şi exegeţii ne spun că el are legătură,
atât cu cuvintele ucenicilor pe care le-au rostit în versetul amintit:
"Dacă astfel stau lucrurile cu bărbatul şi soţia lui, nu este de folos să
se însoare” (v. 10), cât şi cu învăţătura Mântuitorului cu privire la
interdicţia divorţului pe care a tratat-o în text.
Romano-catolicii îşi întemeiază dogma celibatului preoţilor pe
baza versetelor 11 şi 12 din acest text al Evanghelistului Matei,
susţinând că numai slujitorii adevăraţi ai lui Dumnezeu pot primi
această învăţătură a lui Cristos cu privire la celibat 24. Mântuitorul
n-a afirmat aici că celibatul este superior căsătoriei şi mai sacru
decât această instituţie divină. El numai ne-a reamintit, că regula
generală nu este ca oamenii să nu se căsătorească, ci că de la
această regulă numai câţiva fac excepţie. Domnul Isus n-a dat
dreptate celibatarilor, asceţilor şi monahilor, că ei formează cea mai
înaltă elită spirituală, pe care cei căsătoriţi nu o pot atinge
niciodată. Dacă Mântuitorul ar fi ridicat celibatul deasupra
căsătoriei, ar fi diminuat valoarea şi idealul acestei instituţii divine,
despre care El ne-a vorbit în nuanţele cele mai vii şi frumoase, şi ar
fi rănit cugetul miliardelor de oameni. Faptul că, Fiul lui Dumnezeu
n-a subapreciat pe cei ce nu pot să intre în căsătorie din diferite
motive fizice sau datorită unei dedicări şi, nici n-a supraapreciat pe
aceia care intră în căsnicie, ne arată că El a pus căsătoria şi
celibatul pe aceeaşi treaptă, spunându-ne cu alte cuvinte, că cei ce
se căsătoresc "fac bine" şi că cei ce nu se căsătoresc din diferite
motive, de asemenea “fac bine" 25.
Un alt înţeles ambiguu al versetului 11 care spune: “Nu toţi
pot primi cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le este dat",
înseamnă cu alte cuvinte, că nu toţi pot înţelege anumite lucruri, ci
numai aceia cărora le este dat; şi că nu toţi pot trăi după un
420
standard înalt, decât aceia care sunt ajutaţi 26. În limba ebraică a
Vechiului Testament, figurează pentru căsătorie cuvântul
kiddushin, care înseamnă "consacrare". Acest termen, care se
întrebuinţa pentru jertfe dedicate lui Dumnezeu, ne arată că în
căsătorie, soţul este dedicat şi consacrat soţiei şi, soţia soţului,
întocmai cum se oferă o jertfă lui Dumnezeu 27. Şi acum, ce-l face
pe creştin capabil să se consacre partenerului lui, dacă nu
dragostea jertfitoare pe care a învăţat-o de la Mântuitorul? Ea îl
ajută să fie înţelegător, iertător şi gata de orice sacrificiu pentru
partenerul lui. Realitatea este că nimeni nu poate să atingă idealul
căsătoriei creştine, decât aceia care sunt cu adevărat creştini
pentru că ei, nu numai că trăiesc după învăţătura lui Cristos, dar
sunt şi ajutaţi de El 28.
Şi, în final, Domnul Isus a zis tot în legătură cu celibatari:
"Fiindcă sunt eunuci care s-au născut aşa din pântecele mamei lor;
sunt eunuci care au fost făcuţi eunuci de oameni; şi sunt eunuci care
singuri s-au făcut eunuci pentru Împărăţia cerurilor. Cine poate să
primească lucrul acesta, să-l primească" (Mt.v.12). Este posibil că
Domnul Isus să fi vorbit despre problema aceasta a famenilor cu
altă ocazie şi că Evanghelistul Matei s-o fi încorporat aici, pentru că
el obişnuia să aşeze învăţătura Mântuitorului pe subiecte, numai că
cei mai mulţi dintre exegeţi ne spun că, după context, locul acestor
versete, care ne vorbesc despre celibat, este în acest text 29.
Famenii sau eunucii sunt bărbaţii care nu-şi pot îndeplinii
rolul de soţi. Domnul Isus a explicat că sunt trei feluri de eunuci:
a) Există eunuci care s-au născut cu o imperfecţiune fizică şi
nu sunt capabili pentru viaţa conjugală.
b) Există eunuci castraţi. Despoţii orientali, adeseori
supuneau pe slujitorii din palatele lor regale la intervenţia
chirurgicală, prin care îi făceau eunuci; şi, cu atât mai mult, aceşti
împăraţi îşi castrau paznicii de la haremurile lor. De asemenea şi
unii preoţi care slujeau la temple păgâne se castrau, în deosebi cei
ce slujeau la templul Dianei din Efes 30.
c) Şi, în mod special, Domnul Isus ne-a vorbit despre al
treilea fel de oameni, care s-au făcut fameni pentru Împărăţia lui
Dumnezeu. El a zis: "Şi sunt eunuci care singuri s-au făcut eunuci
pentru Împărăţia cerurilor. Cine poate să primească lucrul acesta, să-
l primească" (Mt.v.l2). Cazul lui Origen era una din tragediile
Bisericii Primare. Acest mare cugetător, care era cel mai alegoric
exeget, interpretând acest verset literal când era tânăr, s-a castrat.
Th. Zahn, cât şi alţi comentatori ne spun, că atunci când Origen, a
îmbătrânit a regretat că s-a castrat; şi că acest regret, a influenţat
foarte mult pe cei ce interpretau literal acest verset 31. Eusebiu,
421
istoricul Bisericii Primare, a cunoscut pe mai mulţi creştini care s-
au castrat, nu numai cazul lui Origen 32.
Mântuitorul n-a recomandat în acest verset castrarea, care
este mutilarea fiinţei umane. Aceşti eunuci, la care S-a referit Fiul
lui Dumnezeu, nu sunt eunuci din naştere, nici eunuci făcuţi prin
intervenţie chirurgicală, ci sunt anumiţi credincioşi care singuri s-
au făcut eunuci prin abstinenţă voluntară. Clement de Alexandria a
prins cel mai bine înţelesul acestui verset atunci când a zis:
"Adevăratul famen nu este acela care nu se poate deda plăcerii
cărnii, ci cel ce se stăpâneşte" 38. Şi Apostolul Pavel a fost un
asemenea famen.
Mulţi creştini, care au avut o vocaţie specială, şi-au luat
rămas bun de la căsătorie şi casă. Este un dicton care spune: "Cel
ce călătoreşte singur, ajunge cel mai departe". Un misionar adevărat,
care are pe inimă lucrarea lui Dumnezeu, este gata să renunţe la
căsătorie de dragul predicării Împărăţiei cerurilor şi câştigării şi a
altor oameni pentru Cristos şi cer; pentru că ştie că nu poate să-şi
ia cu el soţia şi copiii în ţările cele mai înapoiate; că ei nu-l pot ajuta
în lucrare, ci dimpotrivă, l-ar încurca; şi mai ştie că el este un om
de sacrificiu şi nu are dreptul să jertfească şi pe alţii 34. Un
asemenea misionar a fost şi Apostolul Pavel, care a renunţat la
dreptul cel mai legitim şi iubit al familiei, pentru a răspândi
Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi prin alte ţări păgăne. Lumea
şi istoria îi datorează mult.
Aceasta este învăţătura Domnului Isus cu privire la
căsătorie, cu privire la apărarea acestei instituţii divine de
stricăciunea păcatului şi în legătură cu faptul, că au fost şi că sunt
încă mulţi oameni, care sunt gata să renunţe şi la acest drept de a
se căsători de dragul Împărăţiei cerurilor, ca să predice Evanghelia
lui Cristos sufletelor pierdute şi în locurile cele mai grele şi
inaccesibile.
1. Short, S.S., Mark, p. 1170;

Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 376-377, 380.
2. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 221-222.
3. MacDonald,W., Comentar la Noul Testament, p. 166.
4. Campbell,D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 92.
5. Liddell and Scott, A Greek English Lexicon, Vol. II, p. 1141;
6. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 219, 222;
Short, S.S., Mark, p. 1170.
422
8. Josephus, F., Antiquieties XV. 259;
12. Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 92-93;
15. Op. cit. p. 331.
16. Op. cit. p. 332. .
17. Op. cit. p. 232;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 158-159;
25. Op. cit. p. 159;
28. Op. cit. p. 226-228.
29. Op. cit. p. 228.
30. Op. cit.;
31. Barclay,W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 229;
Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 439;
Eusebiu, Istoria Bisericească, VI, 8;
Zahn, Th., Das Evangelium des Mattäus, p. 586;
423
33. Barclay,W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 229.
34. Op. cit.
424
38. TABLOUL DOMNULUI ISUS CU COPILAŞII
Marcu 10 : 13 - 16
13. I-au adus nişte copilaşi ca să Se atingă de ei. Dar ucenicii
au certat pe cei care îi aduceau.
14. Când a văzut Isus acest lucru, S-a mâniat şi le-a zis:
"Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia lui
Dumnezeu este a celor ca ei.
15. Adevărat vă spun că oricine nu va primi Împărăţia lui
Dumnezeu ca un copilaş, cu nici un chip nu va intra în ea!"
16. Apoi i-a luat în braţe şi i-a binecuvântat, punându-Şi
mâinile peste ei.
Matei 19 : 13 - 15
13. Atunci I-au adus nişte copilaşi ca să-Şi pună mâinile peste
ei şi să Se roage pentru ei. Dar ucenicii îi certau.
14. Şi Isus le-a zis: “Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i
opriţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei."
15. După ce Şi-a pus mâinile peste ei, a plecat de acolo.
Luca 18 : 15 - 17
15. I-au adus şi nişte copilaşi ca să Se atingă de ei. Dar
ucenicii când au văzut lucrul acesta, i-au certat pe aceia care-i
aduceau.
16. Isus i-a chemat la Sine pe copilaşi şi a zis: "Lăsaţi copilaşii
să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia lui Dumnezeu este a
unora ca ei.
425
Dumnezeu ca un copilaş, cu nici un chip nu va intra în ea."
Armonizat
1. Atunci I-au adus nişte copilaşi /ca să Se atingă de ei
(Mc.v.13)/, să-Şi pună mâinile peste ei şi să Se roage pentru ei
(Mt.v.13). Dar ucenicii au certat pe cei care îi aduceau (Mc.v13).
2. Când a văzut Isus acest lucru, S-a mâniat, /a chemat la
Sine pe copilaşi (Lc.v.l6)/ şi le-a zis: "Lăsaţi copilaşii să vină la Mine
şi nu-i opriţi, căci Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ca ei (Mc.v.14).
Dumnezeu ca un copilaş, cu nici un chip nu va intra în ea!” (Mc.v.16).
4. Apoi i-a luat în braţe şi i-a binecuvântat, punându-Şi mâinile
peste ei (Mc.v.16). După ce Şi-a pus mâinile peste ei, a plecat de acolo
(Mt.v.15).
După ce Domnul Isus a vorbit despre căsătorie şi divorţ, a
atins şi problema copilaşilor. W. Barclay, F.W. Farrar, cât şi mulţi
alţi comentatori, ne spun că în acest text avem unul dintre cele mai
frumoase şi iubite tablouri din Evanghelii, care a fermecat pictorii şi
poeţii din toate veacurile. Mântuitorul, când Şi-a început slujirea
publică, a luat parte la nunta din Cana Galileii şi a binecuvântat
căsătoria; iar acum, la încheierea misiunii Sale, a dorit să
dezmierde copilaşii cu amândouă mâinile 1.
Acest pasaj intitulat Tabloul Domnului Isus cu copilaşii,
ne prezintă două lucruri: trei caractere frumoase şi şapte calităţi ale
copilaşilor.
I. CELE TREI CARACTERE FRUMOASE

Primul dintre cele trei caractere frumoase din tablou este
1. Caracterul unor mame
Evangheliştii Marcu şi Luca au scris: “I-au adus nişte copilaşi
ca să Se atingă de ei” (Mc.v.13 şi Lc.v.15).
H.L. Ellison, W, Barclay, cât şi alţi comentatori spun că, deşi
nici unul dintre aceste trei texte paralele, nu precizează că mamele
singure şi-au adus copilaşii la Domnul Isus ca să-Şi pună mâinile
peste ei şi să-i binecuvânteze; şi cu toate că, nicăieri în literatura
ebraică nu există măcar o singură menţiune că, numai mamele să fi
fost implicate cândva în binecuvântarea copilaşilor lor, totuşi
suntem siguri că în acest caz numai ele şi-au adus copilaşii la
Mântuitorul ca să-Şi pună mâinile peste ei, nu şi taţii 2. În Israel era
un obicei ca părinţii să-şi aducă copiii după naştere la sinagogă, ca
să-şi pună mâinile peste ei un rabin distins sau un profet şi să-i
426
binecuvinteze 3. Dar, spre deosebire de acest obicei, mamele din
textul pe care îl studiem, nu şi-au adus copilaşii la Domnul Isus
imediat după naştere, ci poate de la câteva luni şi până la câţiva
ani, şi nu numai una sau două, ci mai multe mame au făcut lucrul
acesta. Evanghelistul Luca a folosit în textul grecesc cuvântul brafē
(v.15) care înseamnă “prunci”; iar Evangheliştii Marcu şi Matei pe
cel de paidia (Mc.v.13 şi Mt.v.13), care termen se folosea pentru
“copii peste zece ani” 4.
Domnul Isus binecuvintează copilaşii

Din text reiese că mamele care şi-au adus copilaşii la
Domnul Isus ca să Se atingă de ei, I-au auzit învăţătura cu privire
la căsătorire, divorţ şi recăsătorire, şi au văzut în El un Dascăl
Ceresc care, în sfărşit a adus lumină de sus şi în legătură cu
problema căsătoriei, a protecţiei şi a siguranţei femeii în căsnicie 5.
Istoricul evreu, Iosif Flavius, a relatat că celibatul esenienilor a
rezultat din concepţia şi atitudinea evreilor pe care le aveau faţă de
femei 6. Fiul lui Sirah, a vorbit referitor la femei în modul cel mai
dispreţuitor şi a folosit expresiile cele mai tăioase 7.
427
Aceste femei dispreţuite de soţi, de semeni şi de oamenii
religiei, L-au descoperit primele pe Domnul Isus ca pe o Fiinţă
divină; şi ele, în calitatea lor cea mai înaltă de mame şi în dragostea
lor cea mai mare, şi-au adus odraslele lor la Mântuitorul
lumii.Textul citat ne arată cum aceste mame care, descoperindu-L
pe Domnul Isus ca Mântuitor al lumii, şi fiind cele mai apropiate de
sufletul copiilor lor, au dorit intens să-i aducă şi pe ei la Fiul lui
Dumnezeu. Caracterul înalt al mamelor din acest tablou, a rămas
acelaşi şi peste milenii, pentru toate mamele care îşi iubesc copiii
şi-i aduc la Mântuitorul lumii 8.
428
Domnul Isus binecuvintează
copilaşii
Nu există un tablou
mai sublim şi mai măreţ ca
acesta: când Mântuitorul
vorbea unei mari mulţimi
care Îl înconjura ca de obicei,
dornică să-I vadă faţa şi să-I
429
Domnul Isus binecuvintează copilaşii

audă învăţătura; şi cum aceste mame căutau să se apropie de El:
unele să-L implore să Se roage pentru odraslele lor, altele ca să-Şi
pună mâinile peste copilaşii lor şi altele ca să Se atingă de ei 9.
Nu ne miră faptul că aceste mame au dorit mult ca Domnul
Isus să-Şi pună mâinile peste copilaşii lor, sau chiar să Se atingă de
ei, pentru că ele au observat că El ce binecuvânta era binecuvântat.
Ele au văzut ce au putut să facă aceste mâini: cum ele s-au atins de
cei bolnavi şi suferinzi şi ei s-au făcut sănătoşi pe deplin; cum au
adus celor nevăzători lumina ochilor; şi cum ele au adus pace
inimilor tulburate. Sunt prea puţine pasaje în Evanghelii care să ne
arate atât de clar frumuseţea vieţii Domnului Isus într-o măsură
aşa de mare. Mântuitorul S-a bucurat de mare preţ în ochii acestor
mame 10.
Un fiu care se trăgea dintr-o
familie nobilă din India, cu numele
Premanand, a scris în autobiografia
lui, după ce s-a încreştinat, cum
părinţii l-au alungat de acasă, dar
mama lui n-a putut să înceteze să-l
iubească, chiar şi după ce le-a făcut
o asemenea ruşine, şi că ea i-a
povestit odată următorul lucru, că
atunci când ea era însărcinată şi
urma să-l nască, un misionar i-a dat
una dintre cele patru Evanghelii, şi
după ce a citit-o, a avut o mare
dorinţă să aibă un fiu şi el să fie ca
Domnul Isus, pentru că a văzut în
viaţa Domnului Isus frumuseţea
vieţii lui Dumnezeu 11.
Domnul Isus binecuvintează copilaşii Al doilea caracter frumos pe
care ni-l prezintă tabloul cu Domnul
Isus şi copilaşii este
2. Caracterul apostolilor.
Toţi trei evangheliştii sinoptici ne istorisesc că atunci când
ucenicii au văzut cum mamele îşi aduceau copilaşii la Domnul Isus,
le-au certat şi căutau să le oprească. Evanghelistul Luca a scris:
“Dar ucenicii când au văzut lucrul acesta, i-au certat pe aceia care-i
aduceau” (v.15).
Unii, chiar şi dintre comentatori, cred că ucenicii erau aspri
şi brutali cu mamele şi cu copilaşii lor, atunci când căutau să le
alunge dinaintea Domnului Isus şi, că ei s-au comportat astfel, cel
430
puţin din patru motive: pentru că pe vremea aceea femeile erau
dispreţuite, iar copiii au fost neglijaţi, pentru că ucenicii se gândeau
ca Domnul Isus să nu-Şi piardă timpul Lui preţios cu copiii, pentru
că ei erau gălăgioşi şi-L deranjau, şi fiindcă cei mai mulţi dintre ei,
fiind mici, nu-L înţelegeau ce zicea mulţimilor 12.
Comentatorul W. Barclay a explicat că ucenicii n-au fost
cruzi şi duri; ci dimpotrivă, în acest tablou cu Domnul Isus şi
copilaşii, se vede frumuseţea caracterului lor: cât de mult Îl iubeau
pe dumnezeiescul lor Învăţător şi cât de buni şi miloşi erau faţă de
El. Singura lor dorinţă pe care o aveau în acel moment era: să-L
protejeze pe Domnul Isus. Să ne aducem aminte, că Mântuitorul era
în drum spre Ierusalim unde Îl aştepta răstignirea. Este adevărat,
că ucenicii nu ştiau încă bine ce urma să I se întâmple, dar ei,
totuşi îşi dădeau seama, atât din spusele Lui mai dinainte că Îl
aştepta la Ierusalim crucea, cât şi din tensiunea interioară a inimii,
pe care I-o citeau pe faţă, că Îi stătea înainte o mare tragedie. Într-
un astfel de timp şi, într-o asemenea împrejurare, copiii erau un
mare inconvenient, pentru că ei creau mult deranj. Or, ucenicii, tot
ce doreau în aceste momente de tensiune sufletească a
dumnezeiescului lor Învăţător şi în încordarea Lui intelectuală şi
fizică din mijlocul mulţimilor era, să nu fie suprasolicitat şi de
cerinţele mamelor, pe care ei le considerau că erau mai puţin
importante decât lucrarea predicării 13.
Şi al treilea caracter, infinit de frumos, pe care ni-l prezintă
tabloul cu Domnul Isus şi copilaşii este
3. Caracterul Mântuitorului
Evangheliştii Marcu şi Luca au scris, îi cităm armonizat:
“Când a văzut Isus acest lucru, S-a mâniat, /a chemat la Sine pe
copilaşi (Lc.v.16)/ şi le-a zis: "Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i
opriţi, căci Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ca ei" (Mc.v.14).
Dintre cei trei evanghelişti sinoptici numai Evanghelistul
Marcu a scris: “Când a văzut Isus acest lucru, S-a mâniat."
Comentatorul D.B.J. Campbell a spus că, evangheliştii Matei şi
Luca, care şi-au scris Evangheliile după Evanghelistul Marcu, n-au
menţionat aceste cuvinte că Domnul Isus S-a mâniat pe ucenici
pentru că opreau mamele să aducă copilaşii la El, ca să nu-i
compromită. Pe când, Evanghelistul Marcu care a scris primul
Evanghelia, a consemnat şi acest detaliu 14. Mântuitorul S-a
supărat şi i-a mustrat solemn pe apostoli, de ce opreau mamele ca
să-şi aducă copilaşii la El, fiindcă El îi iubea mult 15.
Deşi, cu totul întâmplător, ocazional şi în trecere, acest pasaj
ne vorbeşte despre Domnul Isus, totuşi el ne arată infinita
frumuseţe a caracterului Lui: că El, chiar şi atunci când era în
431
drum spre Ierusalim, când Se afla într-o mare tensiune sufletească
şi cănd mai avea încă o lună până la crucificare, Şi-a făcut timp
pentru copii, a avut o inimă cu care a putut să zâmbească în faţa
lor senină, pe unii să-i ia în braţe şi să-i binecuvinteze, iar pe alţii
să-i binecuvinteze numai punându-Şi mâinile peste ei. Faptul că
Domnul Isus a avut timp pentru copii şi că i-a dorit mult, chiar şi
într-o asemenea împrejurare, ne arată cât de mult îi iubea şi îi
iubeşte. Am văzut mai înainte, că nici chiar apostolii n-au putut să
conceapă că Domnul Isus ar fi dorit să aibă copii în jurul Lui într-o
asemenea împrejurare de tensiune sufletească şi de încordare când
predica mulţimilor. Acesta este unul dintre cele mai iubite lucruri
din Evanghelii, că Mântuitorul avea timp pentru copii chiar şi
atunci când Se afla pe calea crucii 16.
Evangheliile ne istorisesc cum copiii se adunau mereu în
jurul Domnului Isus. Faptul acesta aruncă multă lumină asupra
felului cum era El. Copiii, pe lângă că simţeau că Domnul Isus îi
iubea, se lăsau atraşi şi de frumuseţea, blândeţea şi vocea Lui
plăcută. Mântuitorul trebuie să fi avut o faţă foarte senină şi
atrăgătoare, care zâmbea copiilor adeseori, de se adunau mereu în
jurul Lui 17. George Macdonald obişnuia să spună că, aceia nu sunt
creştini adevăraţi înaintea uşii cărora, copiilor le este frică să se
joace 18.
Pentru Domnul Isus, nimeni n-a fost vreodată un
inconvenient sau fără valoare. El niciodată nu era obosit sau ocupat
când era vorba să ajute şi să dăruiască din timpul şi energia Lui.
Este mare deosebire între Domnul Isus şi mulţi predicatori şi
evanghelişti renumiţi, la care este imposibil să ajungi direct şi fără
audienţă. Ei au o suită întreagă şi un fel de gardă personală, care
ţine publicul la distanţă, ca să nu-i deranjeze şi să nu-i obosească,
pe când, Domnul Isus a deschis uşa spre Sine tuturor, chiar şi
copiilor şi oamenilor celor mai simpli.
Mântuitorul, nu numai că Şi-a certat ucenicii pentru că
opreau mamele să-şi aducă copiii la El, dar i-a şi invitat pe copii
graţios ca să vină la El. Evanghelistul Luca a scris: "Isus i-a chemat
la Sine pe copilaşi" (v.16). Toţi trei evangheliştii sinoptici au
reprodus în continuare cuvintele Domnului Isus identic, păstrându-
le toată duioşia lor nemuritoare: "Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi
nu-i opriţi, căci Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ca ei" (Mc.v.14;
Mt.v.14-; Lc.v.16) 19. Se crede că la această invitaţie, fiecare mamă
şi tată îşi aduceau copiii la El 20.
Mântuitorul a adresat aceste cuvinte nu numai apostolilor,
dar şi tuturor vestitorilor Evangheliei: de-a sluji şi copiilor,
predicându-le şi lor Cuvântul Domnului, fiindcă minţile lor sunt
432
cele mai receptive pentru Cuvântul lui Dumnezeu, întocmai ca o
bandă de magnetofon, iar inimile lor sunt cele mai deschise pentru
Împărăţia cerurilor şi nimeni nu cunoaşte vârsta minimă la care
copiii pot ajunge în iad 21.
Unii comentatori şi teologi, din cultele tradiţionale, văd în
acest text botezul copiilor. Lucrul acesta este nu numai curios, dar
chiar şi paradoxal. Fiul lui Dumnezeu n-a chemat copiii ca să-i
boteze, ci să-Şi pună mâinile peste ei şi să-i binecuvinteze. Aici nu
era nici o apă pentru botez, ci doar rugăciunea, atingerea şi
cuvântul Mântuitorului 22. Aceşti comentatori şi teologi subiectivi,
legând mântuirea de botezul copiilor, susţin că, dacă s-ar întâmpla
ca unii copii să moară nebotezaţi, ei ajung în infem 23. Aceştia aduc
în favoarea botezului copiilor argumentul circumciderii evreilor din
V. Testament şi argumentul mărturiei lui R.H. Lightfoot pe care a
luat-o din scrierile evreieşti că şi copiii prozeliţilor erau admişi în
iudaism prin botez, nu numai adulţii 24.
La întrebarea: "Ce se întâmplă cu copiii care mor înainte de a
atinge vârsta responsabilităţii?" a răspuns chiar Mântuitorul în
acest text, că ei merg în cer. El a zis foarte clar: "Împărăţia cerurilor
este a celor ca ei" (Mt.v.14) 25. Copilaşii înainte de a putea deosebi
binele de rău, sunt nevinovaţi înaintea lui Dumnezeu. Iar, copiii
care ajung să deosebească binele de rău, pot fi mântuiţi chiar şi la o
vârstă mai fragedă. Copiii nu trebuie să aştepte, mai întâi, să devină
adulţi ca, apoi să fie mântuiţi, pentru că Dascălul Ceresc ne-a
învăţat, că nu ei trebuie să fie ca adulţii, ci adulţii trebuie să fie ca
ei, pentru a putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu 26.
Numai Evanghelistul Marcu ne-a redat următurul detaliu cu
gestul Mântuitorului, care este de o frumuseţe şi de o valoare
infinită şi de neuitat: "Apoi i-a luat în braţe şi i-a binecuvântat,
punându-Şi mâinile peste ei" (v.16). Fiul lui Dumnezeu, luând pe
unii copilaşi în braţe duios şi tandru, unul după altul, iar peste alţi
copii, punându-Şi mâinile, i-a binecuvântat pe toţi. În felul acesta,
El S-a atins de trupul, de sufletul şi de viitorul lor şi la propriu şi la
figurat 27.
Şi în al doilea rând, acest text ne scoate în evidenţă
II. CALITĂŢILE COPILAŞILOR

Toţi trei evangheliştiI sinoptici L-au citat pe Domnul Isus
spunând: "Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci
Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ca ei" (Mc.v.14.;Mt.v.14;
Lc.v.16). Iar, Evangheliştii Marcu şi Luca, L-au redat zicând:
"Adevărat vă spun că oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca
un copilaş, cu nici un chip nu va intra în ea!" (Mc.v.15;Lc.v.17).
433
Ce au copiii de au plăcut Domnului Isus atât de mult şi a
avut în ochii Lui o valoare aşa de mare? Ce-i apropie pe copii mai
mult de Dumnezeu şi de cer decât pe adulţi sau pe oamenii în
vărstă? Ce anume cere Mântuitorul de la toţi oamenii care doresc să
ajungă în Împărăţia cerurilor când a zis: "... Împărăţia lui Dumnezeu
este a celor ca şi copilaşii" şi "Adevărat vă spun că oricine nu va primi
Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu nici un chip nu va intra în
ea!" Toţi comentatorii şi cercetătorii Cuvântului lui Dumnezeu
răspund că, acest lucru sunt călităţile pe care le au copiii ca:
puritatea sufletească, dragostea neprefacută, sinceritatea,
smerenia, încrederea, iertarea, ascultarea, dorinţa de-a cunoaşte,
spirit democratic, indiferenţa faţă de comori şi renume etc 28.
W. Barclay, cât şi alţi comentatori ne spun că Dascălul
Ceresc când a zis: "... Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ca ei" şi
"Adevărat vă spun că oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca
un copilaş, cu nici un chip nu va intra în ea!" S-a referit, în general,
la toate aceste calităţi ale copiilor pe care le-am amintit, dar, El a
avut în minte, în mod special, şapte dintre ele:
a) Prima dintre calităţile speciale ale copilaşilor este
smerenia. Smerenia şi simplitatea copilaşilor îi apropie foarte mult
de Dumnezeu şi de cer. Când am tratat studiul intitulat
Chemarea la virtuţile unui copilaş (Vol.V,Stud.27), am văzut că
aceste fiinţe curate nu râvnesc să stea în frunte, ci mai degrabă
doresc să se piardă în mulţime. Lor nu le place să se scoată în
evidenţă, ci mai degrabă să rămână în obscuritate. Ei numai când
cresc mari învaţă să concureze pentru primele locuri şi tind spre
mărire. Este tragedia vieţii faptul că, copiii crescând, îşi pierd
calitatea smereniei, în inima lor se trezeşte şi se dezvoltă simţul
ambiţiei personale, prestigiul, popularitatea, aroganţa, întâietatea şi
alte lucruri de felul acesta; şi astfel, în loc să se mai apropie de
Dumnezeu, ei se îndepărtează de El din ce în ce tot mai mult 29. Iată
de ce, ambiţia personală, prestigiul, popularitatea, aroganţa,
întâietatea etc, care nu sunt virtuţile unui copilaş, n-au nimic
comun cu fiii Împărăţiei lui Dumnezeu! Acestea sunt, cu atât mai
rele, dacă au un caracter religios şi confesional. Nici un om, care
are aroganţa meritelor, a faptelor şi a bunătăţii personale, nu va
vedea mântuirea şi Împărăţia lui Dumnezeu, ci numai acela care îşi
recunoaşte păcatele, se smereşte înaintea jertfei lui Cristos şi se
pocăieşte; pentru că mântuirea şi Împărăţia cerurilor sunt cele mai
mari daruri ale lui Dumnezeu şi nu rezultatul meritelor, al faptelor
şi al bunătăţii noastre 30.
b) A doua calitate specială a copilaşilor este încrederea lor
simplă şi în acelaşi timp absolută. Este un timp când copilaşii
434
cred că taţii lor ştiu toate lucrurile, că sunt cei mai tari şi că sunt
întotdeauna drepţi, de aceea au încredere perfectă că ei le pot
împlini toate dorinţele. Copilaşii au învăţat că părinţii le cumpără
mâncarea şi îmbrăcămintea, şi îi adăposteşte în casa lor. Ei nu se
pot îndoi niciodată că nu vor fi hrăniţi, îmbrăcaţi şi adăpostiţi într-o
casă caldă şi confortabilă. Într-o călătorie, pe un copil nu-l
interesează nici biletele şi nici felul cum va călători; totuşi, el n-are
nici cea mai mică teamă că nu va ajunge cu siguranţă la ţintă,
pentru că are încredere în părinţi 31.
Copiii se încred şi în alţi oameni, ei au certitudinea că toată
lumea este bună, de aceea se împrietenesc şi cu oamenii străini. Un
om distins a povestit odată, cum un copilaş i-a făcut unul dintre
cele mai mari complimente: a venit la el şi l-a rugat să-i lege şiretul
de la pantofi. Copilaşii, având încredere absolută, n-au învăţat să
suspecteze pe nimeni, fapt care uneori, îi poate duce la un mare
pericol din partea unora care abuzează de încrederea lor 32.
Cineva a pus în partea exterioară a geamului câteva bucăţi
de aur împreună cu inscripţia: "Aurul acesta este a celui ce-l ia".
Fiecare trecător care vedea aurul şi citea inscripţia îşi zicea: "Acest
om crede că mă poate prosti." De abia spre seară, când proprietarul
îşi ştergea geamul, a văzut un copil care, după ce citise inscripţia,
s-a oprit, a luat calm aurul şi a plecat liniştit 33.
Cei ce vor să intre în Împărăţia cerurilor trebuie să aibă o
încredere copilărească. Apostolul Petru era un mare exemplu a unei
asemenea credinţe. Odată când Fiul lui Dumnezeu mergea pe apă
ca pe uscat pe Marea Galileii, acest ucenic, crezând puternic, că şi
el ar putea să meargă aşa pe apă, dacă i-ar spune Domnul Isus, a
zis dumnezeiescului lui Învăţător: "Porunceşte-mi să vin la Tine pe
apă" şi cănd Mântuitorul i-a spus: "Vino!" Apostolul Petru a mers pe
apă (Matei 14:28-29).
c) A treia calitate specială a copilaşilor este ieratarea. Copiii
au calitatea aceasta uimitoare de-a ierta. Aproape toţi părinţii sunt
nedrepţi faţă de copiii lor. Noi cerem de la ei un standard de
ascultare, de bune maniere şi de un limbaj ales, pe care nici noi
adeseori nu le practicăm. Noi îi certăm pentru că fac anumite
lucruri, pe care şi noi înşine uneori le facem. Dacă alţii ne-ar trata
pe noi, în felul în care ne comportăm noi cu copiii noştri, niciodată
nu i-am ierta. Dar, copiii iartă şi uită repede, şi ei niciodată nu-şi
mai aduc aminte când cresc mari. Lumea ar fi plină de pace, de
prosperitate şi de farmec; şi ea, ar fi foarte aproape de cer, dacă
fiecare dintre noi, ar ierta aşa cum iartă copiii 34.
d) A patra calitate specială a copilaşilor este ascultarea.
Este adevărat că unii copii sunt adeseori neascultători de părinţi,
435
dar, totuşi şi instinctul acestora este să asculte. Toţi copiii au în
inimă legea ascultării depline, simt că trebuie să se supună
părinţilor în mod total, şi ştiu bine că de această supunere depinde
binele şi fericirea lor. Ei numai când cresc mari, simt că începe să
se dezvolte în interiorul lor dorinţa de independenţă faţă de părinţi,
faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu. Numai în raport cu această
independenţă, creşte şi neascultarea lor şi o îndepărtare tot mai
mare de părinţi, de semeni şi de Dumnezeu. De aici învăţăm, că
ascultarea deplină de Dumnezeu a adultului şi a omului în vârstă,
ne ajută să intrăm în Împărăţtia cerurilor 35.
e) A cincea calitate specială a copilaşilor este dependenţa.
Comentatorii B.B. Warfield, W. Barclay şi E. Harrison spun că, nou-
născuţii intră în viaţă cu totul nepregătiţi şi neavând nimic; că ei
depind întru totul de părinţi; că nu se gândesc niciodată, ca
personal să facă faţă vieţii, decât mai tărziu când cresc mari; şi că ei
sunt perfect mulţumiţi să depindă întru totul de aceia care-i iubesc
şi-i îngrijesc 36. Domnul Isus ne învaţă, că dacă dorim să intrăm în
Împărăţia cerurilor, trebuie să învăţăm de la copilaşi şi marea lecţie
a dependenţei: să depindem şi noi întru totul de Tatăl nostru
ceresc.
f) A şasea calitate specială a copilaşilor este dorinţa de a
cunoaşte. Copiii sunt curioşi să cunoască toate lucrurile chiar de
mici. O personalitate eminentă din Anglia, cu numele de Tennyson
a povestit, că s-a dus într-o dimineaţă în dormitor la nepotul lui şi l-
a văzut cum admira o rază de soare care cădea pe un picior de pat.
Copiii, cu sufletul lor curat, trăiesc într-o lume a strălucirii plină de
farmec, în care Dumnezeu şi cerul le sunt foarte aproape; dar, cu
cât înaintează în vărstă, cu atât sunt mai plictisiţi şi Dumnezeu şi
cerul, le sunt mai departe. Tot astfel şi oamenii adulţi şi în vărstă,
cu cât au inima mai curată, cu atât cerul le este mai aproape şi mai
strălucitor, şi ei doresc tot mai mult să-l cunoască şi să aibe parte
de el 37.
g) Şi a şaptea calitate specială a copilaşilor este spiritul
democratic. Comentatorul Alexander Bruce a opinat că, atunci
când Domnul Isus a zis că "Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ca şi
copilaşii" şi că "Cine nu primeşte Împărăţia cerurilor ca un copilaş, cu
nici un chip nu va intra în ea", a scos în evidenţă şi spiritul
democratic al copiilor, pentru că ei, care au un suflet curat, se joacă
cu toţi copiii, indiferent de confesiunea, naţionalitatea, apartenenţa
politică şi starea socială şi materială a părinţilor 38. Tot astfel, şi cei
ce doresc să intre în Împărăţia cerurilor, trebuie să aibă spiritul
democratic al copiilor: să iubească pe toţi oamenii, indiferent de
confesiune, naţiune, politică şi stare socială şi materială, să se
436
roage pentru ei şi să caute să-i câştige pentru Cristos şi Împărăţia
cerurilor.
Giovanni Papini a spus că, într-o lume în care primează
forţa, stăpâneşte banul şi este glorificată puterea, Cristos a
răsturnat etichetele şi valorile unei asemenea lumi, zicând: nu
micuţii să înveţe de la adulţi şi oamenii bătrâni pentru a fi ca ei, ci
adulţii şi oamenii bătrâni să înveţe de la copii şi să fie ca aceştia.
Este jalnic pentru noi, când Dascălul Ceresc a trebuit să facă
această răsturnare de valori, pentru că adulţii, în loc să crească în
virtuţile adevăratei omenii şi în calităţi spirituale, şi copiii să înveţe
de la ei, ei s-au pervertit şi se află în cea mai jalnică stare şi în cel
mai mare pericol, de aceea Mântuitorul ne previne solemn şi ne
recomandă să învăţăm noi de la copii şi să fim ca ei 39. Acest sfat,
din marea lecţie a Dascălului Ceresc, este mai de preţ decât toată
ştiinţa, toate perlele înţelepciunii omeneşti, toţi laurii talentelor şi
munţi întregi de aur. De aceea, ferice de cei ce primesc acest sfat şi
se apropie de Cristos şi de Împărăţia Sa cu spiritul şi cu aceste
calităţi ale copiilor! 40.
Acestea sunt caracterele frumoase din tabloul Domnului Isus
cu copilaşii! Şi acestea sunt calităţile speciale ale copilaşilor şi ale
celor ce vor să moştenească Împărăţia cerurilor!

4. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol, II, p. 160-161.
6. Josephus, F., Jewish Wars, II, 8.
10. Barclay,W., The Gospel of Matthew, Vol. II. p. 233.
11. Op. cit.
12. Farrar, F,W,, Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p.161;
Diamandi, S., Activitatea şi Învăţătura, Vol, II, p. 427.
437
15. Hendriksen,W., The Gospel of Mark, p. 383.
16. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 241-242;
21. MacDonald, W., Comentar la Noul Testament, p. 94-95.
22. Ellison, H.L., Matthew, p. 1141.;
24. Op. cit. p. 270.
25. MacDonald,W., Comentar Ia Noul Testament, p. 261.
26. Bunaciu, I., Explicarea Evangheliilor, p. 276;

MacDonald, W., Comentar la Noul Testament, p. 95, 261.
27. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 382, 384.
29. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 194, 234;
30. Campbell, D.B,J., The Synoptic Gospels, p. 93.
31. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 194; .
36. Warfield, B.B., Children, Vol. I, p. 303;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p.194;
Harrison, E., Viaţa lui Cristos, p. 151.
Ryle, J.C., Luke, Vol. II, p. 266-267;
Halley, H.H., Manual Biblic, p. 518-519.
38. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 201;
Harrison, E., Viaţa lui Cristos, p. 151.
40. Op. cit. p. 429;
438
39. TÂNĂRUL BOGAT (I)
Marcu 10 :17 - 31
17. Tocmai când era gata să pornească la drum, a alergat la

El un om, care a îngenuncheat înaintea Lui şi L-a întrebat: "Bunule
Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa eternă?"
18. "Pentru ce Mă numeşti bun?" i-a zis Isus: "Nimeni nu este
bun decât Unul singur: Dumnezeu.
19. Cunoşti poruncile: "Să nu comiţi adulter, să nu ucizi, să nu
furi, să nu faci o mărturisire mincinoasă, să nu înşeli, să cinsteşti pe
tatăl tău şi pe mama ta."
20. El I-a răspuns: "Învăţătorule, toate aceste lucruri le-am
împlinit cu grijă din tinereţea mea."
21. Isus S-a uitat ţintă la el, l-a iubit şi i-a zis: "Iţi lipseşte un
lucru: du-te şi vinde tot ce ai, dă săracilor şi astfel vei avea o comoară
în cer. Apoi vino, ia-ţi crucea şi urmează-Mă."
22. Mâhnit de aceste cuvinte, omul acesta a plecat întristat de
tot; căci avea multe averi.
23. Isus S-a uitat împrejurul Lui şi le-a zis ucenicilor Săi: "Cât
de greu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei care au averi!"
24. Ucenicii au rămas uimiţi de cuvintele Lui. Isus a luat din
nou cuvântul şi le-a zis: "Fiilor, cât de greu este pentru cei care se
încred în bogăţii să intre în Împărăţia lui Dumnezeu !
25. Mai uşor este să treacă o cămilă prin urechea unui ac
decât să intre un om bogat în Împărăţia lui Dumnezeu!"
26. Ucenicii au rămas şi mai uimiţi, şi au zis unii către alţii:
"Cine poate atunci să fie mântuit?"
27. Isus S-a uitat ţintă la ei şi le-a zis: "Lucrul acesta este cu
neputinţă la oameni, dar nu la Dumnezeu; pentru că toate lucrurile
sunt cu putinţă la Dumnezeu."
439
28. Petru a început să-I zică: "Iată că noi am lăsat totul şi Te-
am urmat."
29. Isus a răspuns: "Adevărat vă spun că nu este nimeni care
să fi lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă sau soţie,
sau copil, sau holde, pentru Mine şi pentru Evanghelie,
30. şi să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori
mai mult case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, împreună cu
persecuţii; iar în veacul viitor, viaţa eternă.
31. Mulţi din cei dintâi vor fi cei de pe urmă şi mulţi din cei de
pe urmă vor fi cei dintâi."
Matei 19 : 16 - 30
16. Atunci s-a apropiat de Isus un om şi I-a zis: "Îvăţătorule, ce
bine să fac ca să am viaţa eternă?"
17. El i-a răspuns: "De ce Mă întrebi: «Ce bine?» Binele este
Unul singur. Dar dacă vrei să intri în viaţă, împlineşte poruncile."
18. «Care?» L-a întrebat el şi Isus i-a răspuns: "Să nu ucizi, să
nu comiţi adulter, să nu furi, să nu faci o mărturisire mincinoasă,
19. să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta"; şi: 'Să-l iubeşti pe
aproapele tău ca pe tine însuţi.
20. Tânărul I-a zis: "Toate aceste porunci le-am împlinit cu
grijă din tinereţea mea; ce-mi mai lipseşte?”
21. "Dacă vrei să fii desăvârşit", i-a zis Isus, "du-te şi vinde ce
ai, dă săracilor şi astfel vei avea o comoară în cer! Apoi vino şi
urmează-Mă."
22. Când a auzit tânărul cuvintele acestea a plecat foarte
întristat, pentru că avea multe averi.
23. Isus le-a zis ucenicilor Săi: "Adevărat vă spun că greu va
intra un bogat în Împărăţia cerurilor.
24. Vă mai spun, iarăşi, că este mai uşor să treacă o cămilă
prin urechea acului decât să intre un bogat în Împărăţia lui
Dumnezeu."
25. Ucenicii când au auzit lucrul acesta, au rămas foarte uimiţi
şi au zis: "Atunci cine poate să fie mântuit?"
26. Isus S-a uitat ţintă la ei şi le-a zis: "La oameni lucrul
acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu
putinţă."
27. Atunci Petru a luat cuvântul şi I-a zis: "Iată că noi am lăsat
tot şi Te-am urmat; ce răsplată vom avea?"
28. Isus le-a răspuns: "Adevărat vă spun că atunci când va
sta Fiul omului pe tronul măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor,
voi, care M-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri şi veţi
judeca cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.
440
29. Şi oricine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau
mamă, sau soţie, sau fii, sau holde, pentru Numele Meu, va primi
însutit şi va moşteni viaţa eternă.
30. Dar mulţi din cei dintâi vor fi cei din urmă şi mulţi din cei
din urmă vor fi cei dintâi."
Luca 18 : 18 - 30
18. Un conducător L-a întrebat pe Isus: "Bunule Învăţător, ce
trebuie să fac ca să moştenesc viaţa eternă?"
19."Pentru ce Mă numeşti bun?" i-a răspuns Isus. "Nimeni nu
este bun decât Unul singur: Dumnezeu.
20. Ştii poruncile: "Să nu comiţi adulter, să nu ucizi, să nu furi,
să nu faci o mărturisire mincinoasă, să cinsteşti pe tatăl tău şi pe
mama ta."
21. "Toate aceste lucruri", I-a zis el, "le-am păzit din tinereţea
mea."
22. Când a auzit Isus aceste cuvinte, i-a zis: "Îţi mai lipseşte
un lucru: vinde tot ce ai, împarte la săraci şi vei avea o comoară în
ceruri. Apoi vino şi urmează-Mă."
23. Când a auzit el aceste cuvinte, s-a întristat de tot, căci era
foarte bogat.
24. Isus a văzut că s-a întristat de tot şi a zis: "Cât de greu vor
intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei care au averi!
25. Fiindcă mai uşor este să treacă o cămilă prin urechea
acului decât să intre un om bogat în Împărăţia lui Dumnezeu."
26. Cei ce-L ascultau au zis: "Atunci cine poate fi mântuit?"
27. Isus a răspuns: "Ce este cu neputinţă la oameni este cu
putinţă lui Dumnezeu."
28. Atunci Petru a zis: "Iată că noi am lăsat totul şi Te-am
urmat."
29. Si Isus le-a zis: "Adevărat vă spun că nu este nimeni care
să-şi fi lăsat casa, sau soţia, sau fraţii, sau părinţii, sau copiii pentru
Împărăţia lui Dumnezeu
30. şi să nu primească mult mai mult în veacul acesta de
acum, iar în veacul viitor, viaţa eternă."
Armonizat
1. Tocmai când era gata să pomească la drum, a alergat la
Isus /un conducător (Lc.v.18)/ care a îngenuncheat înaintea Lui şi L-
a întrebat: "Bunule Învăţător, /ce bine (Mt.v.16) / trebuie să fac ca să
moştenesc viaţa eternă?" (Mc.v.17).
2. "Pentru ce Mă numeşti bun?" i-a răspuns Isus. "Nimeni nu
este bun decât Unul singur: Dumnezeu (Lc.v.19) şi de ce Mă întrebi:
441
«Ce bine?» Binele este Unul singur. Dar dacă vrei să intri în viaţă
împlineşte poruncile" (Mt.v.17).
3. "Care", L-a întrebat fruntaşul. Şi Isus i-a răspuns: "Să nu
ucizi, să nu comiţi adulter, să nu furi, să nu faci o mărturisire
mincinoasă, /să nu înşeli, să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta
(Mc.v.19) / şi să-l iubeşti ne aproapele tău ca pe tine însuţi" (Mt.v.18-
19).
4. Tânărul I-a /răspuns: "Învăţătorule (Mc.v.20)/, toate aceste
porunci le-am împlinit cu grijă din tinereţea mea; ce-mi mai lipseşte?"
(Mt.v.20).
5. Când a auzit Isus aceste cuvinte (Lc.v.22), S-a uitat ţintă la
el, l-a iubit şi i-a zis: "Îţi lipseşte un lucru (Mc.v. 21): Dacă vrei să fi
desăvărşit (Mt.v.21), du-te şi vinde tot ce ai, /împarte la săraci şi vei
avea o comoară în ceruri (Lc.v.22)/. Apoi vino, ia-ţi crucea şi urmează-
Mă" (Mc.v.21).
6. Când a auzit tânărul cuvintele acestea, /s-a întristat de tot
şi a plecat foarte mâhnit (Mc.v.22)/, pentru că avea multe averi
(Mt.v.22) şi era foarte bogat (Lc.v.23).
7. Isus a văzut că s-a întristat de tot (Lc.v.24), S-a uitat
împrejurul Lui şi a zis ucenicilor Săi (Mc.v.23): "Adevărat vă spun că
greu va intra un om bogat în Împărăţia cerurilor (Mt.v.23).
8. Ucenicii au rămas uimiţi de cuvintele Lui. Isus a luat din nou
cuvântul şi le-a zis: "Fiilor, cât de greu este pentru cei care se încred
în bogăţii să intre în Împărăţia lui Dumnezeu! (Mc.v.24).
9. Vă mai spun, iarăşi, că este mai uşor să treacă o cămilă
prin urechea acului decât să intre (Mt.v.24) un om bogat în Împărăţia
lui Dumnezeu" (Lc.v.25).
10. Ucenicii când au auzit lucrul acesta (Mt.v.25), au rămas şi
mai uimiţi, şi au zis unii către alţii (Mc.v.26): "Atunci cine poate fi
mântuit?" (Lc.v.26).
11. Isus S-a uitat ţintă la ei şi le-a zis: "Lucrul acesta este cu
neputinţă la oameni, dar nu la Dumnezeu; pentru că toate lucrurile
sunt cu putinţă la Dumnezeu" (Mc.v.27).
12. Atunci Petru a luat cuvântul /şi a început să-I zică: "Iată că
noi am lăsat totul şi Te-am urmat (Mc.v.28) /, ce răsplată vom avea?"
(Mt.v.27).
13. Isus le-a răspuns: "Adevărat vă spun că atunci când va
sta Fiul omului pe tronul măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor,
judeca cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Mt.v.28).
14. Şi oricine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau
mamă, sau soţie, sau fii (Mt.v.29) pentru Mine, pentru Evanghelie
(Mc.v.29 ) şi pentru Împărăţia lui Dumnezeu (Lc.v.29),
442
15. va primi însutit (Mt.v.29) acum, în veacul acesta: case,
fraţi, surori, mame, copii şi holde, împreună cu persecuţii; iar în
veacul viitor, viaţa eternă (Mc.v.30).
16. Dar mulţi din cei dintâi vor fi cei din urmă şi mulţi din cei
din urmă vor fi cei dintâi" (Mt.v.30).
Aceasta este una dintre cele mai vii, iubite şi binecunoscute
istorisiri din Evanghelii 1. Comentatorul A. Edersheim ne spune că,
în acest text am ajuns la ţinta pe care a urmărit-o Evanghelistul
Luca în misiunea Domnului Isus din Pereea, când Mântuitorul
predica şi Se îndrepta mereu spre sud, în ultima Sa călătorie pe
care o făcea spre Ierusalim. Tocmai în momentul, după ce Fiul lui
Dumnezeu Se atinsese cu mâinile Lui de copilaşi, îi luase în braţe şi
îi binecuvântase, şi sta gata să pornească la drum, alerga la El
tânărul bogat; şi, îngenunchind înaintea Lui, I-a pus întrebarea cea
mai esenţială, întocmai ca unui Dumnezeu: "Bunule Învăţător, ce
trebuie să fac ca să moştenesc viaţa eternă?" (Lc.v.18) 2. Această
istorisire nu numai că era vie şi iubită şi, în ea Domnul Isus Şi-a
atins punctul culminant din misiunea Lui din Pereea, dar ea este,
totodată şi una dintre cele mai mari lecţii în ce priveşte deosebirea
dintre religia adevărată şi cea falsă, care lecţie s-a întipărit adânc
în sufletele apostolilor şi chiar în ale ascultătorilor Domnului Isus.
Acesta este motivul pentru care ne-au redat-o toţi trei evangheliştii
sinoptici.
Din acest text vom ţine două studii pe aceeaşi temă Tânărul
bogat. În primul studiu ne vom ocupa de două lucruri: consecinţa
ignoranţei şi pericolul bogăţiei.
I. CONSECINŢA IGNORANŢEI
Toate trei Evangheliile Sinoptice ne spun că acest om era
bogat, pentru că aceasta este esenţa problemei din text.
Evanghelistul Matei ne arată că acest om bogat era tânăr (v.20,22).
Iar, Evanghelistul Luca îl numeşte pe acest om bogat şi tânăr
arkōn (v.18), ceea ce înseamnă "conducător", "fruntaş". Unii
consideră că el era membru în Marele Sanhedrin şi că ar fi venit din
Ierusalim, argumentând cu faptul, că şi Nicodim, despre care se ştie
că era membru în Marele Sanhedrin, se numea tot arkōn (Ioan 3:1;
7:50-51) 3. Comentatorul Dean Plumptre, nu numai că a opinat că
tânărul bogat era un membru în Marele Sanhedrin, dar chiar l-a
indentificat ca fiind Lazăr din Betania, fratele Martei şi al Mariei.
Tânărul bogat, poate că ar fi făcut parte din acest for suprem al
naţiunii evreieşti, dar, în nici un caz, el nu era Lazăr din Betania,
pentru că Lazăr tocmai acum murise şi Domnul Isus urma să plece
443
imediat ca să-l învieze, aşa cum vom vedea în studiile următoare 4.
Şi alţi comentatori, presupun, că tânărul bogat ar fi fost fruntaşul
unei sinagogi 5. Când am tratat studiul intitulat Învierea fiicei lui
Iair (Vol.IV,Stud.42), am văzut că Evanghelistul Matei şi-a dedicat
Evanghelia evreilor şi că el l-a numit pe Iair în textul ebraic hazan,
care înseamnă tot “fruntaş”, fără să adauge şi cuvântul "al
sinagogii". Tot atunci ne-am informat că în administraţia evreiască
era un comitet, căruia i se zicea "bătrâni". Aceşti bătrâni formau
consiliul cetăţii şi curtea juridică, care conducea toate destinele
unui oraş sau ale unui sat. Acest comitet avea un preşedinte, care
după limbajul nostru modem se numea preşedintele tribunalului,
primarul cetăţii, directorul şcolii şi mai marele bisericii 6. Credem că
a doua explicaţie este mai verosimilă, pentru că este în concordanţă
cu contextul.
Deşi tânărul bogat a atins cel mai înalt titlu într-o cetate,
totuşi nu avea mulţumire sufletească, pentru că simţea că-i mai
lipsea ceva: siguranţa vieţii eterne. El credea putrnic, ca aproape
toţi evreii, atât pe baza prorociei lui Daniel, că va exista o înviere şi
că atunci cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii
pentru “viaţa veşnică”, iar alţii pentru “ocara şi ruşinea veşnică"
(12:2), cât şi pe baza cărţii 2 Macabei 7:9 şi a altor scrieri apocrife,
că atunci când va veni Mesia şi va fi un mare belşug şi prosperitate,
holdele, casele şi aurul, vor fi tot ale vechilor proprietari; şi că
bogăţia, ca şi viaţa lor, vor fi veşnice 7.
Între Evanghelistul Matei şi Evangheliştii Marcu şi Luca, ni
se pare că există o contradicţie. Evanghelistul Matei l-a citat pe
tânărul bogat întrebându-L pe Domnul Isus: “Învăţătorule, ce bine
să fac ca să am viaţa eternă?” (v.16) şi pe Mântuitorul,
răspunzându-i: “De ce Mă întrebi: «Ce bine?» Binele este Unul
singur?” (v.17). Iar, Evangheliştii Marcu şi Luca, l-au redat pe
tânărul bogat întrebând şi, pe Domnul Isus, răspunzând: “Bunule
Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa eternă?” (18). “Pentru ce
Mă numeşti bun?” i-a zis Isus: “Nimeni nu este bun decât Unul
singur: Dumnezeu” (Mc.17-18), şi “Bunule Învăţător, ce trebuie sa
fac ca să moştenesc viaţa eternă?”(19). “Pentru ce Mă numeşti bun?”
i-a răspuns Isus: “Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu"
(Lc.v.18-19). Unii teologi şi comentatori şi, chiar copişti ai
manuscriselor şi bibliologi, cred că răspunsul Domnului Isus pe
care l-a dat tânărului bogat: "De ce Mă numeşti bun?" consemnat de
Evanghelistul Marcu, care a scris primul Evanghelia lui Cristos, ar
fi sunat în urechile Evanghelistului Matei, ca şi când Mântuitorul ar
fi refuzat să Se numească bun, de aceea a transformat întrebarea şi
afirmaţia Domnului Isus din Evanghelia după Marcu: “Pentru ce Mă
444
numeşti bun?... Şi nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu”
(v.18) în cuvintele: “De ce Mă întrebi: «Ce bine» şi binele este Unul
singur” (Mt.v.17) 8. Acesta este motivul pentru care în unele codice,
ca: Sinaiticus, B, D, L, etc, nu apare în versetul 16 din Evanghelia
după Matei şi cuvântul agathe, “Bunule Învăţător", adresat din
partea tânărului bogat, ci numai “Învăţătorule”; iar, în alte codice şi
manuscrise apare şi sintagma " Bunule Învăţător”! 9. Aceasta este
cauza pentru care Versiunea Autorizată a lui King James
(Autorised King James Version); Biblia tradusă în limba rusă şi
Noul Testament în limba germană tradus de către Franz E.
Schlachter, au transformat versetele 16 şi 17 din Evanghelia după
Matei: “Învăţătorule, ce bine să fac?” şi "De ce Mă întrebi: «Ce bine?»
Binele este Unul singur", după versetele Evangheliştilor Marcu şi
Luca: “Bunule Învăţător, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa
eternă?”, “Pentru ce Mă numeşti bun?” şi “Nimeni nu este bun decât
Unul singur: Dumnezeu". Iar, alţi comentatori, ca R.H. Lightfoot,
H.A.W. Meyer, F.W. Farrar etc, cât şi mulţi bibliologi, susţin cu
tărie, că cuvintele Domnului Isus au amândouă sensurile, aşa cum
reiese şi din context. Aceste două sensuri le găsim şi în traducerea
noastră românească a lui D. Cornilescu: un sens îl avem, aşa cum
am văzut, în Evanghelia după Matei: "Învăţătorule, ce bine să fac?"
şi "De ce Mă întrebi:«Ce bine?» Binele este Unul singur”; şi al doilea
sens îl avem în Evangheliile după Marcu şi după Luca: “Bunule
Învăţător", "Pentru ce Mă numeşti Bun?” şi “Nimeni nu este bun
decât Dumnezeu." 10. Acesta este motivul pentru care noi găsim
amândouă aceste sensuri şi în multe alte versiuni de renume ale
Bibliei ca: Versiunea Standardul Revizuit (Revised Standard
Version), Standardul American Nou (New American Standard),
Versiunea Internaţională Nouă (New International Version),
versiunea lui James Moffatt, Biblia tradusă în limba germană de
Martin Luther, etc.
Titlul: Bunule Învăţător, pe care I l-a atribuit tânărul bogat
Domnului Isus n-are nici o paralelă în toată literatura evreiască
pentru că, nici un rabin n-a fost gratificat vreodată cu acest titlu. Ci
dimpotrivă sunt multe proverbe, atât în Talmud cât şi în alte scrieri
sacre evreieşti, care glăsuiesc că nimeni şi nimic nu este bun decât
Dumnezeu în cer şi Legea Lui pe pământ 11.
Nimeni n-a venit vreodată la Domnul Isus ca tânărul bogat
cu atâta entuziasm, reverenţă şi cu un scop aşa de mare: alergând,
aruncându-se pe genunchi înaintea Lui, atribuindu-I titlul lui
Dumnezeu şi cu cea mai mare şi emoţionată rugăminte: de a
moşteni viaţa eternă. Se întâmpla adeseori ca discipolii să se plece
înaintea rabinilor celor mai de seamă şi să le sărute genunchii şi ca
445
unii leproşi să se închine înaintea Domnului Isus, aruncându-se pe
genunchi înaintea Lui (Mc.1:40 etc.), dar nimeni n-a venit la
Domnul Isus în felul acestui tânăr bogat. Este un tablou foarte viu
şi uimitor să vezi un conducător civic şi religios tânăr şi bogat, sau
poate chiar un aristocrat din Marele Sanhedrin cum, fiind adânc
impresionat de persoana, învăţătura şi minunile Mântuitorului
aleargă, îngenunchează înaintea Lui, Îi aduce prinosul admiraţiei
lui, Îi atribuie titlul lui Dumnezeu şi-L imploră după viaţa veşnică
12. Citim armonizat: "Tocmai când era gata să pomească la drum, a
alergat la Isus /un conducător (Lc.v. 18)/ care a îngenuncheat

înaintea Lui şi L-a întrebat: «Bunule Învăţător, /ce bine (Mt.v.16)/
trebuie să fac ca să moştenesc viaţa eternă?»” (Mc.v.17).
Ne surprinde foarte mult metoda Domnului Isus pe care o
folosea, lucrând cu oamenii. Noi predicatorii suntem ispitiţi ca să
creăm în predicile noastre momente psihologice şi să chemăm pe
oameni pe fondul lor la Cristos. Numai că aici noi învăţăm de la
Dascălul ceresc şi Mântuitorul lumii că El era împotriva
momentelor psihologice ale predicatorilor şi a entuziasmului din
partea ascultătorilor. Domnul Isus, deşi era Dumnezeu, la care
tânărul bogat alerga, I se închina, Îi atribuia titlul de "Bunule
Învăţător" şi dorea sâ obţină de la El viaţa eternă, totuşi
Mântuitorul i-a stins tot entuziasmul cu cuvintele: “Pentru ce Mă
numeşti bun? Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu"
(Lc.v.19). Mântuitorul, îngheţându-i cu aceste cuvinte entuziasmul,
i-a arătat tânărului bogat prin gestul acesta că el era covărşit de o
emoţie putemică şi că acţiona sub influenţa ei. Pe când El, în
calitate de Mântuitor, îi pretindea să judece la rece, să se uite cu
atenţie la El până când se va convinge cu adevărat că este
Dumnezeu şi că la urmă să cântărească bine preţul între ceea ce a
venit să-i ceară şi ceea ce Domnul Isus avea să-i poruncească să
facă. Dascălul divin ştia că până la acel moment, tânărul bogat nu-
L cunoştea cu adevărat că era Dumnezeu şi că atât închinarea, cât
şi titlul pe care i L-a atribuit sub influenţa emoţiei şi a
entuziasmului nu erau decât nişte linguşiri şi măguliri pe care El
nu le putea suporta, şi care erau foarte ispititoare şi dăunătoare
tânărului bogat şi tuturor care se lasă amăgiţi de asemenea
sentimente şi entuziasme ca acest tânăr 13.
Când Domnul Isus a zis tânărului bogat: “Pentru ce Mă
numeşti bun? Nimeni nu este bun decât Unul: Dumnezeu," El nu Şi-a
negat bunătatea, divinitatea şi egalitatea cu Tatăl, aşa după cum
mulţi sunt ispitiţi să creadă. Tocmai datorită acestui fapt, aşa după
cum am văzut, unii dintre copiştii manuscriselor şi bibliologi au
trebuit să facă anumite retuşări ca nu cumva cineva să cadă în
446
această mare greşeală. Domnul Isus a pus tânărului bogat această
întrebare: “Pentru ce Mă numeşti bun?” cel puţin din trei motive:
Primul, pentru a-l provoca la cunoaşterea Lui în calitate de
Dumnezeu în vederea ascultării de El şi a ajungerii la viaţa
eternă. Comentatorii N.B. Stonehouse, B.B. Warfield, H.B. Swete,
W. Manson, W. Hendriksen etc, spun că Domnul Isus ştia că acest
tânăr bogat Îi adresa titlul de Bunul Învăţător superficial, dar El îl
provoca cu cuvintele: “De ce-Mi atribui acest titlu pe care n-au voie
să-l poarte nici rabinii cei mai de seamă decât Dumnezeu?” ca să se
uite mai cu atenţie la El pentru a-L putea descoperi ca Dumnezeu,
cu scopul de a-L asculta şi de a ajunge la viaţa veşnică 14. Al doilea
motiv pentru care Domnul Isus a pus tânărului bogat aceasă
întrebare, ne spun comentatorii J.C. Ryle, W. MacDonald şi A.P.
Lopuhin, a fost: pentru a-Şi scoate în evidenţă, tainic şi indirect
divinitatea şi egalitatea Sa cu Tatăl înaintea poporului care
era de faţă; şi chiar de a oferi tânărului bogat ocazia, în urma
descoperirii Lui ca Dumnezeu, de a-şi mărturisi credinţa în El,
spunân în auzul mulţimii: “De aceea Te numesc Bunule Învăţător,
pentru că Tu eşti Dumnezeu” 15. Şi al treilea motiv pentru care
Mântuitorul a pus tânărului bogat întrebarea: "De ce Mă numeşti
bun, devreme ce numai Dumnezeu are această calitate în mod
absolut?” ne spun comentatorii V. Taylor, B.H. Streeter şi W.
Hendriksen, a fost: ca să ne descopere cu această ocazie că
bunătatea Aceluia care S-a întrupat este tot aşa de absolută
ca bunătatea lui Dumnezeu; şi că El a venit ca să ne confrunte
tocmai cu bunătatea Tatălui pentru a vedea în El cum este
Dumnezeu 16.
Şi în al doilea rând, ne vom ocupa în acest studiu de
II. PERICOLUL BOGĂŢIEI

Evanghelistul Matei a scris: “Atunci s-a apropiat de Isus un
om şi I-a zis: «Învăţătorule, ce bine să fac ca să am viaţa eternă?»
(17). El i-a răspuns: “De ce Mă întrebi: «Ce bine?» Binele este Unul
singur. Dar dacă vrei să intri în viaţă împlineşte poruncile" (v.16-17).
Faptul că tânărul bogat L-a întrebat pe Domnul Isus: “Ce
bine trebuie să fac pentru a-mi asigura cu adevărat viaţa şi
fericirea eternă atunci când va veni Mesia?" ne arată că el a avut în
minte religia falsă a faptelor şi a gândit în termenii păzirii legii lui
Moise şi ale legismelor cărturarilor şi că nu mai puţin, a avut în
vedere acumularea unor fapte bune cu care să creeze un capital
spiritual, ca o balanţă înaintea lui Dumnezeu, care să încline în
favoarea lui 17. Noi ştim că viaţa veşnică nu se moşteneşte prin
447
fapte, ci prin har, pentru că ea este darul suprem al lui Dumnezeu
prin jertfa preaiubitului Său Fiu.
F.W. Farrar a zis că mulţi comentatori au observat că
Mântuitorul a trimis pe cei mândri la lege, iar pe cei smeriţi i-a
chemat la Evanghelie şi la har 18. Iar Gualter a remarcat că Domnul
Isus l-a tratat pe tânărul fruntaş aşa cum îşi tratează un medic
înţelept pacientul, aplicându-i medicamentul cel mai potrivit pentru
a-l vindeca din punct de vedere spiritual. Mântuitorul a recurs mai
întâi la lege pentru a-l convinge pe tânărul bogat de starea lui reală
şi pentru a-i trezi simţul vinei faţă de păcat; şi apoi l-a chemat la El
pentru a-i oferi harul şi viaţa eternă 19.
Întrebarea fruntaşului: "Care porunci?” nu ne arată că el n-a
auzit de cele zece porunci ale lui Moise, ci marea sa surprindere şi
uimire, pentru că el nu s-a aşteptat să primească de la Domnul
Isus un asemenea răspuns 20. Comentatorul german, Th. Zahn, a
zis că tânărul bogat n-a fost mulţumit de cele zece porunci ale lui
Moise, de interpretarea lor din partea rabinilor şi de legismele
cărturarilor, de aceea el a pus Domnului Isus întrebarea ce să facă
ca să moştenească viaţa veşnică şi s-a aşteptat să primească din
partea Mântuitorului un alt răspuns nou.
Când tânărul bogat L-a întrebat pe Domnul Isus: "Care
porunci?" Dascălul divin i-a citat a doua parte din Decalog: cele
cinci porunci care au de a face cu îndatoririle şi relaţiile noastre cu
semenii noştri 22. "Să nu ucizi, să nu comiţi adulter, să nu furi, să nu
faci o mărturisere mincinoasă, /să nu înşeli, să cinsteşti pe tatăl tău
şi pe mama ta (Mc.v.19)/ şi să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine
însuţi” (Mt.v.18-19). Observăm că aici sunt şapte porunci.
Comentatorul H.B. Swete ne spune că Evanghelistul Marcu a
reprodus poruncile Domnului Isus de pe a doua tablă a legil de
aceea a adăugat porunca "să nu înşeli" 23. Iar porunca "să-l iubeşti
pe aproapele tău ca pe tine însuţi” pe care a citat-o nu este din
Decalog, ci din Pentateuh (Leviticul 19:18) 24. La auzul acestor
porunci, tânărul bogat a răspuns Domnului Isus: "Învăţătorule
(Mc.v.20)/, toate aceste porunci le-am împlinit cu grijă din tinereţea
mea; ce-mi mai lipseşte?" (Mt.v.20). Comentatorul J.C. Ryle a zis că
din acest răspuns se vede orbirea lui, până unde poate să ducă
ignoranţa şi că fruntaşul acesta tânăr n-a cunoscut nimic real
despre sine, despre Dumnezeu şi despre relaţia sa cu Cel Preaînalt,
deşi Mântuitorul, cunoscându-i inima, i-a dat un răspuns care să-i
aducă cea mai clară lumină asupra stării sufletului lui 25. Acest
tânăr a zis Domnului Isus exact ce a spus un rabin, cu numele de
Hanin îngerului morţii care a venit să-l ia: "Du-te şi adu Cartea
Legii ca să-mi arăţi dacă este în ea ceva ce n-aş fi împlinit” 26.
448
Tânărul bogat ar fi putut să răspundă uşor: “Toate aceste porunci
le-am împlinit cu grijă din tineretea mea”, dacă Mântuitorul i-ar fi
cerut să împlinească numai cele cinci porunci din Decalog şi n-ar fi
adăugat şi porunca “Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi"
din Leviticul 19:18. Sunt mulţi şi astăzi care n-au nici cea mai mică
idee despre natura spirituală a Legii lui Dumnezeu şi nu ştiu nimic
despre propria lor păcătoşenie. Salvarea de orbirea spirituală este
primul lucru de care avem nevoie ca să putem fi mântuiţi 27.
Apostolul Pavel a zis despre sine: "Legea este spirituală; dar eu sunt
firesc... (18). Stiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine... “
(Romani 7:14,18).
Domnul Isus a citat o poruncă pe care n-a luat-o în ordine,
aşa cum era aşezată în Decalog. Ea figura prima pe a doua parte a
tăbliţei legii şi Dascălul ceresc a citat-o ultima. Această poruncă
era: "Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta". De ce Domnul Isus a
citat această poruncă ultima, cu toate că ea figura prima în Decalog
şi s-a cuvenit ca pe ea s-o citeze mai întâi? Şi de ce oare totuşi trei
evanghelişti sinoptici au aşezat-o cu grijă la urmă, aşa cum a citat-o
Domnul Isus? Răspunsul este, ne relatează comentatorii W.
Barclay, W. Hendriksen că Dascălul ceresc a vrut să accentueze în
mod special asupra acestei porunci dintre cele cinci din Decalog. De
aici reiese că acest tânăr s-a îmbogăţit şi a progresat în cariera lui
dar, în schimb, a uitat de părinţii care erau săraci şi duceau lipsă.
Este posibil să fi fost aşa de mare şi apreciat în societate, încât să-i
fi fost ruşine de părinţi 28.
Dacă Domnul Isus a citat această poruncă din Decalog la
urmă, pentru că a vrut să accentueze asupra ei datorită faptului că
tânărul bogat a călcat-o grav, atunci cum a putut el să spună că a
păzit toate poruncile încă din copilăria lui? Răspunsul îl avem în
legismul cărturarilor care se numea korban, pe care Dascălul divin
îl condamna aspru. Când am tratat studiul intitulat Religia
cărturarilor şi a fariseilor (Vol.V,Stud.11), am văzut că evreii
obişnuiau să-şi dedice toţi banii şi toată averea lui Dumnezeu şi să
le declare korban, ca fiind proprietatea lui Dumnezeu; şi că din acel
moment, ei nu le-au mai putut folosi niciodată în alte scopuri.
Evreii foloseau acest legism de korban în mod speculativ. Ei dădeau
o cotă parte mică şi simbolică pentru Templu, iar restul sumei sau
a averii o reţineau pentru ei. Mulţi dintre copii îşi închinau averea
lui Dumnezeu ca o scuză pentru a nu-şi ajuta părinţii. Să
presupunem că un copil avea un tată sau o mamă în lipsă şi că acel
părinte sărac şi bătrân a venit la el ca să-l ajute. Dar copilul acesta
a putut să le spună potrivit legismului korban: "Îmi pare rău că nu
vă pot da nimic, pentru că tot ce am este pus pe altarul lui
449
Dumnezeu" 29. La această practică S-a referit Domnul Isus atunci
când a zis cărturarilor şi fariseilor: "Căci Moise a zis: «Să cinsteşti pe
tatăl tău şi pe mama ta» (11). Voi, dimpotrivă, ziceţi: «Dacă un om va
spune tatălui său sau mamei sale: 'Ori cu ce te-aş putea ajuta‟, este
corban, adică dat lui Dumnezeu, face bine; (12) şi nu-l mai lăsaţi să
facă nimic pentru tatăl său sau pentru mama sa!»" (Marcu 7:10-12).
Acest legism al experţilor legii l-a absolvit pe tânărul bogat să-şi
ajute părinţii; şi totodată să fie îndreptăţit să răspundă Domnului
Isus că el a împlinit şi această poruncă 30.
Dacă Domnul Isus l-a confruntat pe tânărul bogat, în
egoismul şi în egocentrismul lui cu prima poruncă din a doua parte
a Decalogului când i-a zis: "Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta",
atunci, cu atât mai mult, Mântuitorul l-a confruntat pe acest tânăr
cu aceste păcate grave când i-a citat o altă poruncă din Pentateuh
care nu făcea parte din Decalog, ci din Leviticul 19:18 ''să-l iubeşti
pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Mt.v.19).
În Evanghelia după Evrei, care n-a fost inclusă în Noul
Testament şi din care s-a pierdut cea mai mare parte, găsim
informaţii suplimentare şi foarte valoroase în legătură cu această
istorisire a tânărului bogat. În această evanghelie, care era una
dintre cele mai timpurii, scrie că atunci când Domnul Isus a zis
tânărului bogat: "Du-te şi vinde tot ce ai şi împarte la săraci; apoi
vino şi urmează-Mă!”, bogatul a început să se scarpine pe cap
pentru că fiind foarte bogat, nu i-a plăcut această poruncă. Atunci
Isus l-a întrebat: “Cum zici tu: «Eu ţin Legea şi Proorocii» când este
scris: 'Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.’ Priveşte acolo!
Sunt mulţi fraţi ai tăi, fiii lui Avraam, care poartă zdrenţe şi sunt
muritori de foame, iar casa ta este plină de bunuri şi un singur
lucru nu le dai" 31.
Aici este cheia întregului pasaj! Tânărul bogat a pretins că a
împlinit legea, pe când, în realitate, el era un mare egoist. Cum de a
îndrăznit el să spună Mântuitorului lumii că a împlinit şi această
poruncă: că îşi iubea semenii ca pe sine însuşi, când el se lăfăia în
bogăţie şi lux, iar ei duceau lipsă de multe şi răbdau foamea?
Noi învăţăm în acest text ce fel de păcat a distrus sufletul
tânărului bogat. El avea o dorinţă bună: moştenirea vieţii veşnice,
dar bogăţia i-a distrus sufletul şi l-a împiedecat să ajungă la viaţa
eternă. Când tânărul bogat a răspuns iresponsabil şi ireal:
"Învăţătorule (Mc.v.20), toate aceste porunci le-am împlinit cu grijă
din tinereţea mea; ce-mi mai lipseşte?" (Mt.v.20). Mântuitorul care
cunoştea psihologia oamenilor bogaţi şi care a citit în sufletul
acestui tânăr, ştia ce-i lipsea: mântuirea sufletului de aceea i-a
făcut cel mai mare apel cu întreaga fiinţă: ochii, inima, mintea şi
450
gura. Toţi trei evangheliştii sinoptici au scris, îi cităm armonizat:
"Când a auzit Isus aceste cuvinte (Lc.v.22), S-a uitat ţintă la el, l-a
iubit şi i-a zis: «Îţi lipse~te un lucru (Mc.v. 21): Dacă vrei să fii
desăvârşit (Mt.v.21), du-te şi vinde tot ce ai, / împarte la săraci şi vei
avea o comoară în ceruri (Lc.v.22)/. Apoi vino, ia-ţi crucea şi
urmează-Mă»” (Mc.v.21). În această privire fixă a Domnului Isus, cât
şi în cuvintele Lui găsim două, lucruri. Primul, că a făcut acestui
tânăr un apel al dragostei.
Tânărul bogat
Comentatorii A.T. Robertson şi R.C.H. Lenski ne spun că
Evanghglistul Marcu a folosit pentru dragostea Domnului Isus
grecescul agapan, care înseamnă dragostea divină sau cel mai înalt
fel al dragostei 32. Mântuitorul deşi ştia în acel moment al deciderii
că tânărul bogat care a
venit la El cu o dorinţă
intensă Îl va părăsi şi nu-L
va urma, totuşi l-a iubit.
Fiul lui Dumnezeu nu era
supărat pe el, ci
dimpotrivă, îi făcea cel mai
mare apel al dragostei şi a
vrut să-i imprime adânc în
suflet privirea, inima,
înţelepciunea şi cuvintele
Lui, ca să-l urmărească
mereu până când va
capitula 33. Şi al doilea Tânărul bogat
lucru care se vedea în ochii
451
lui Cristos era durerea. Pentru Domnul Isus nu era o întristare şi o
durere mai mare ca aceasta: când la apelul dragostei şi în
momentul deciderii acest tânăr a ales în mod voit pierzarea şi a
respins mântuirea, Împărăţia cerurilor şi viaţa eternă din pricina
averii. Acesta este motivul pentru care dumnezeiescul nostru
Învăţător condamna aspru bogăţia pentru că din cauza ei mulţi îşi
pierd viaţa eternă şi ajung în chinul veşnic 34. Comentatorul W.
Hendriksen ne spune că finalul acestui tânăr nu ne este cunoscut.
Poate că apelul ochilor, al inimii şi al cuvintelor Domnului Isus pe
care i l-a făcut şi-l urmăreau mereu, l-a trezit cândva la realitate ca
să-L accepte pe Dumnezeu cu adevărat în viaţă şi să ajungă la
mântuire 35.
Domnul Isus n-a afirmat câ tânărul bogat putea fi mântuit
prin vânzarea averii şi împărţirea banilor la cei săraci şi suferinzi,
pentru că nu există, decât o singură cale prin care omul poate fi
mântuit: credinţa în Domnul Isus. Pentru a fi cineva mântuit
trebuie să se recunoască mai întâi că este păcătos. Tânărul bogat
trebuia să spună: "Doamne, dacă bogăţia îmi afectează mântuirea şi
îmi este o piedică spre Împărăţia lui Dumnezeu şi viaţa eternă,
atunci, mă văd un mare păcătos şi ştiu că sufletul meu este
încătuşat cu nişte lanţuri putemice din care nu pot scăpa niciodată
dar, Te rog, mântuieşte-mă Tu prin harul Tău."
Cuvintele Mântuitorului adresate tânărului bogat: "Dacă vrei
să fii desăvărşit... vinde ce ai şi dă săracilor!" (Mt.v.21), nu sunt o
lege universală a perfecţiunii, aşa cum a crezut Francis di Assisi, ci
o decizie specială numai a unor oameni care singuri se hotărăsc s-o
facă 36. Dacă ne iubim semenii cu adevărat ca pe noi înşine, atunci
şi noi ţinând cont că mii dintre ei mor zilnic de foame şi că acum în
preajma revenirii lui Cristos, cei mai mulţi dintre semenii noştri nu
sunt mântuiţi, îi ajutăm şi le predicăm Evanghelia şi prin dărnicia
noastră.
Evangheliştii sinoptici ne-au informat în continuare,
spunând: "Când a auzit tânărul cuvintele acestea, /s-a întristat de
tot şi a plecat foarte mâhnit (Mc.v.22 ) /, pentru că avea multe averi
(Mt.v.22) şi era foarte bogat” (Lc.v.23). Nimeni n-a văzut mai clar
vreodată pericolul prosperităţii şi a bunurilor materiale ca Domnul
Isus. Tânărul bogat a fost omul care a făcut cel mai mare refuz: a
renunţat la Împărăţia cerurilor şi viaţa eternă pentru bogăţia lui pe
care o avea. El era omul care n-a putut plăti preţul. El a venit la
Domnul Isus alergând şi cu un mare entuziasm, şi a plecat foarte
trist şi posomorât. Credem că Mântuitorul şi ucenicii se uitau după
el şi-l petreceau cu privirea până când s-a îndepărtat şi nu s-a mai
văzut.
452
Evanghelistul Matei ne relatează că după ce Domnul Isus l-a
petrecut pe tânărul bogat cu privirea a zis ucenicilor: "Adevărat vă
spun că greu va intra un om bogat în Împărăţia cerurilor" (Mt.v.23).
Dificultatea intrării oamenilor bogaţi în Împărăţia lui Dumnezeu are
la bază două cauze. Prima cauză este provenienţa averii, cum au
obţinut-o: pe cale cinstită sau necinstită? Şi a doua cauză este
modul de administrare a acesteia, cum o folosesc: în mod egoist
sau generos?37. Prosperitatea este foarte ispititoare, Ea îl face pe
om, dacă nu veghează şi nu ascultă de Cristos: arogant, încrezut,
egoist, autoindulgent, lumesc etc. Dacă cineva îşi lipeşte inima de
avere şi crede că ea i-a fost încredinţată numai lui personal ca să se
lăfăie în cel mai mare confort şi lux, atunci se află în cea mai mare
orbire spirituală, în cel mai mare pericol şi se înşeală foarte grav.
Evanghelistul Marcu ne arată, că atunci când Domnul Isus a
zis: "Adevărat vă spun că greu va intra un bogat în Împărăţia
cerurilor", ucenicii au rămas uimiţi de cuvintele Lui (v.24).
Apostolii erau foarte surprinşi când au auzit că oamenii bogaţi vor
intra cu greu în Împărăţia lui Dumnezeu, pentru că ei au crezut ca
toţi evreii pe baza textelor din Deuteronom 28:1-14, 1 Cronici 29:12
etc, că bogăţia şi onoarea vin de la Dumnezeu ca o binecuvântare şi
o răsplată în urma unei vieţi sfinte şi plăcute Lui. Psalmistul David
a zis: "Am fost tânăr şi am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel
neprihănit părăsit, nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea" (Ps.37:25).
Ucenicii au crezut pe baza Vechilui Testament că, cu cât cineva era
mai sfânt, cu atât era mai binecuvântat şi mai prosper; şi cu cât era
mai bogat, cu atât era mai sigur de Împărăţia lui Dumnezeu.
Domnul Isus a zis, spre uimirea lor, tocmai acestui tânăr care după
părerea lor, era cel mai aproape de Împărăţia lui Dumnezeu că va
intra cu greu în ea! 38.

10. Op. cit. p. 163, 519-520.
11. Edersheim, A., Jesus The Messiah, 708.
Talmud, Tractate The Pesiqta on Sabbaths and Feast, ed.
453
Buber, p.161 a.
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 383-340.
Diamandi, S., Activitatea şi Învăţătura, Vol. II, p. 399-400.
13. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 243-244.
14. Stonehouse, N.B., Origins of the Synoptic Gospels, p. 139.
Warfield, B.B., Christology and Criticism, p. 139.
Swete, H,B., The Gospel according to St.Mark, p. 223.
Manson, W., Jesus The Messiah, p. 135.
16. Taylor, V., The Gospel acoording to St. Mark, p. 427.
Streeter, B.H., The Four Gospels, p. 151.
23. Swete,H.B., The Gospel according to St. Mark, p. 224.
24. Taylor, V., The Gospel according to St. Mark, p. 428.
26. Gfrörer, Jahrh. d. Heils. II, 102.
29. Montefiore, C.G., The Synoptic Gospels, Vol. I, p. 148-152.
Barclay,W., The Gospel of Mark, p. 169-170.
Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 84-85.
31. Op. cit.
32. Robertson, A.T., Word Pictures, Vol. I, p. 351.
Lenski, R.C.H., Interpretation of St. Mark's Gospel, p. 264.
33. Barclay,W., The Gospel of Mark, p. 245.
454
Diamandi, S., Activitatea şi Învăţătura, Vol. II, p. 405-406.
38. Op. cit. p. 246.
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p, 400.
455
40. TÂNĂRUL BOGAT (II)
Marcu 10: 17 - 31; Matei 19:16-30; Luca 18: 18 - 30
În al doilea studiu din acest text intitulat tot Tânărul bogat,

ne vom ocupa de alte două lucruri: puterea harului şi măreţia
promisiunilor Mântuitorului.
Al treilea lucru major pe care textul pe care îl studiem îl
scoate în evidenţă este:
III. PUTEREA HARULUI DIVIN

După ce Domnul Isus a zis, spre uimirea ucenicilor şi a
tuturor celor ce-L ascultau: "Adevărat vă spun că greu va intra un
om bogat în Împărăţia cerurilor", Evanghelistul Marcu ne arată cum
Mântuitorul a accentuat şi mai tare asupra acestui adevăr,
spunând ucenicilor duios şi, în acelaşi timp, ferm: "Isus a luat din
nou cuvântul şi le-a zis: «Fiilor, cât de greu este pentru cei care se
încred în bogăţii să intre în Împărăţia lui Dumnezeu!»"(v.24). R.C.H.
Lenski, F.W. Farrar, cât şi alţi comentatori ne spun că, detaliul
"pentru cei care se încred în bogăţii", lipseşte din unele manuscrise,
dar, în chimb, el se găseşte în codicile: Sinaiticus B, D etc.
Versiunile Bibliei: Standardul Nou American (New American
Standard); Versiunea Standardul Revizuit (Revised Standard
Version) şi Versiunea Internaţională Nouă (New International
Version), omit acest detaliu, dar, în schimb, au la subsol o notă
explicativă că ea figurează în unele manuscrise. Biblia germană,
tradusă de Martin Luther, a trecut acest detaliu în paranteză. Iar, în
Versiunea Autorizată a lui King James (Autorised King James
Version), versiunea lui James Moffatt, traducerea rusească şi Noul
Testament tradus de Franz E. Schlachter, acest detaliu figurează ca
în Biblia noastră românească tradusă de D. Cornilescu fără nici o
456
paranteză. Noi credem, alături de comentatorii amintiţi şi mulţi
bibliologi, că acest detaliu este autentic. Dacă nu era autentic,
Domnul Isus n-ar fi folosit acest verset ca gradaţie de accentuare. În
versetul anterior, Mântuitorul a zis "cu greu va intra un bogat în
Împărăţia cerurilor" (Mt.v.23). Iar, în acest verset, El a subliniat "că
cei care se încred în bogăţii" vor intra mai greu în Împărăţia lui
Dumnezeu 1.
Dascălul Divin a redat şi a treia gradaţie a dificultăţii intrării
în Împărăţia cerurilor când a zis accentuând: "Vă mai spun, iarăşi,
că este mai uşor să treacă o cămilă prin urechea acului decât să intre
(Mt.v.24) un om bogat în Împărăţia lui Dumnezeu" (Lc.v.25). Pentru a
ilustra, cât de greu va intra în Împărăţia cerurilor, un om bogat,
care se încrede în bogăţia
lui, Domnul Isus a folosit,
ca figură de vorbire, o
hiperbolă vie şi foarte
plastică. De-a lungul
celor două milenii,
cercetătorii au interpretat
această hiperbolă în trei
feluri:
a) Unii au opinat
că urechea acului se
numeau “anumite
portiţe" din Ierusalim.
Comentatorii W. Barclay,
H.L. Ellison, Harmer şi
“Urechile acului” J.C. Ryle ne relaţează că,
în zidurile Ierusalimului
erau câte două porţi: una principală, prin care trecea traficul şi toţi
negustorii, şi o altă portiţă, care era în cadrul celei mari şi era
îngustă şi scundă de la 1 m la 1,40 m.
Când porţile principale erau încuiate şi păzite peste noapte,
singurele căi de acces în cetate, erau portiţele cele scunde şi înguste
din cadrul porţilor încuiate 2. Comentatorii, W. Barclay, F.W. Farrar
şi W. Hendriksen, spun că uneori cămilele fără sarcină şi în
genunchi, reuşeau să se strecoare cu mult chin, prin aceste uşiţe
scunde şi înguste 3. Astfel, conform acestei interpretări, Domnul
Isus ar fi zis tânărului bogat, că mai uşor trece o cămilă prin uşiţa
scundă şi îngustă din zidul Ierusalimului, decât să intre un om
bogat în Împărăţia lui Dumnezeu. F.W. Farrar, A.P. Lopuhin, cât şi
alţi comentatori ne arată, că această variantă n-are suficiente dovezi
şi că este chiar greşită 4.
457
b) Alţi cercetători au opinat că, trecerea cămilei prin
urechea acului, însemnă trecerea unui cablu de corabie prin
urechea unui ac de cusut. În limba greacă, cuvintele kamēlos şi
kamilos se asemănau în scris; şi, cu atât mai mult, ele se
asemănau în pronunţare. Pe timpul Mântuitorului era o tendinţă
mare de apropiere a sunetelor vocalice din această limbă, încât de
abia se deosebea sunetul "i" de sunetul "e". Kamēlos însemna
"cămilă", iar kamilos însemna "cablu de corabie" 5. Unele
manuscrise au folosit pentru această hiperbolă cuvântul kamēlos
"cămilă", iar altele pe cel de kamilos "cablu". Numai că, în cele mai
multe, bune şi autentice manuscrise scrie kamēlos "cămilă" 6.
După cei ce susţin că în textul grecesc scrie kamilos, “cablu”,
Domnul Isus ar fi zis tânărului bogat, că mai uşor trece un cablu de
corabie prin urechea unui ac de cusut, decât să intre un om bogat
în Împărăţia cerurilor. Comentatorii Lightfoot, Schötgen şi Wetstein
ne spun că, aceasta este o altă hiperbolă care numai se asemăna cu
cea a cămilei, dar nu este una şi aceeaşi; şi că Domnul Isus a
întrebuinţat hiperbola cămilei şi nu pe aceasta 7. W. Hendriksen,
A.P. Lopuhin, cât şi alţi comentatori ne arată că această variantă
este mai puţin probabilă chiar şi decât prima 8.
c) Şi alţi cercetători explică această hiperbolă a trecerii
cămilei prin urechea acului ca o expresie proverbială a unei
imposibilităţi absolute, pe care o foloseau rabinii şi era
familiară ascultătorilor Domnului Isus. Comentatorii R.H.
Lightfoot, A. Edersheim, W, Barclay, J.C. Ryle şi A.P. Lopuhin ne
relatează că, chiar şi în Talmud găsim această expresie proverbială
a imposibilităţii absolute, că omul nu poate nici măcar visa că
palmierii naturali pot fi de aur şi elefanţii pot trece prin urechea
acului, dar să le mai vadă în realitate 9. Comentatorul Michaelis a
zis că şi indienii foloseau un proverb similar cu trecerea elefantului
prin urechea acului 10. Comentatorii J.C. Ryle şi H.L. Ellison spun
că, Mântuitorul a înlocuit elefantul din proverbul rabinilor cu
cămila, deoarece cămila era animalul cel mai mare pe care îl
cunoşteau evreii 11. Ideea imposibilităţii absolute reiese din
contrastul volumului mare al cămilei şi micimea unui ac de cusut
12. Astfel, Domnul Isus când a folosit această hiperbolă, a zis
tânărului bogat, că dacă este imposibil să treacă o cămilă prin

urechea unui ac de cusut, atunci cu atât mai imposibil este ca un
bogat care se încrede în bogăţia lui, să intre în Împărăţia lui
Dumnezeu. În legătură cu aceste trei interpretări, au fost multe
discuţii şi, s-au purtat multe controverse de-a lungul celor două
milenii, până când a predominat a treia interpretare.
458
După al treilea accent al gradaţiei progresive a intrării
imposibile în Împărăţia lui Dumnezeu a oamenilor bogaţi care se
încred în bogăţiile lor, cu proverbul hiperbolic al trecerii cămilei prin
urechea acului, toţi trei evangheliştii sinoptici ne arată, cum
apostolii au fost şocaţi până la cea mai mare limită. Îi cităm
armonizat: "Ucenicii, când au auzit lucrul acesta (Mt.v.25), au rămas
şi mai uimiţi, şi au zis unii către alţii (Mc.v.26): «Atunci cine poate fi
mântuit?»" (Lc.v.26). Reacţia şi raţionamentul ucenicilor a fost, că
dacă evreii bogaţi şi binecuvântaţi de Dumnezeu nu pot fi mântuiţi,
atunci cine poate intra în Împărăţia cerurilor? 13.
Evanghelistul Marcu ne istoriseşte că în acest moment
dramatic, Dascălul Ceresc, mai întâi Şi-a privit învăţăceii fix şi
duios şi, apoi le-a arătat în mod magistral şi prin cuvintele cele mai
puţine, rezolvarea celei mai grele probleme 14, spunând: "Isus S-a
uitat ţintă la ei şi le-a zis: «Lucrul acesta este cu neputinţă la oameni,
dar nu la Dumnezeu; pentru că toate lucrurile sunt cu putinţă la
Dumnezeu»" (Mc.v.27).
Mântuitorul a rezumat întreaga doctrină a mântuirii în
această propoziţie scurtă, legând-o de atotputerea lui Dumnezeu şi,
arătându-ne, că ea este darul Celui Preaînalt. A. Edersheim, J.C.
Ryle, cât şi alţi comentatori au zis că Dumnezeu este atotputernic
şi, ca El este şi harul Lui 15. Iar, D.B.J. Campbell şi alţi comentatori,
au definit harul, ca suma tuturor binecuvântărilor şi a darurilor
supreme ale lui Dumnezeu, oferite prin jertfa singurului Său Fiu,
tuturor celor ce cred în El şi-L acceptă ca Mântuitor 16. Cristos, în
care este întruchipat întreg harul lui Dumnezeu, îl înzestrează pe
om, mai întâi, cu darul luminii şi înţelepciunii Lui, ca să vadă şi să
înţeleagă, chiar şi cei mai bogaţi oameni, cum El a părăsit bogăţiile
cereşti şi a murit pe cruce, pentru a ne demonstra că mântuirea
sufletelor noastre este mai preţioasă decât tot tezaurul Lui ceresc şi
că, jertfa Sa de pe Calvar, era mai mică şi mai neînsemnată decât
răscumpărarea noastră; şi dacă El a renunţat la gloria şi bogăţia
cerului şi chiar la viaţă pentru mântuirea noastră, atunci cum să
nu accepte şi bogaţii anumite sacrificii, şi dacă este cazul să
renunţe chiar şi la bogăţia şi viaţa lor pentru mântuirea sufletului şi
Împărăţia cerurilor, câştigate de Cristos? Şi un alt lucru, cu care ne
dotează Mântuitorul, este puterea Sa cu ajutorul căreia putem birui
toate ispitele care sunt legate de bogăţie. Numai aceia care L-au
acceptat pe Dumnezeu-Tatăl şi pe Dumnezeu-Fiul ca Domn şi
Mântuitor, au fost mântuiţi şi au ieşit biruitori. În Vechiul
Testament îi avem ca exemplu pe Avraam, care era foarte bogat în
vite, argint şi aur (Geneza 13:2 ); pe David, Iov, Daniel etc. Iar, în
Noul Testament ne sunt prezentaţi: Zacheu, care era unul dintre cei
459
mai bogaţi oameni din oraşul Ierihon şi poate chiar din Israel (Luca
19:9); Iosif din Arimatea (Matei 27:57); Nicodim, care a cumpărat o
sută de litrii de smirnă şi aloe, pentru ungerea trupului Domnului
Isus în vederea înmormântării (Ioan 19:19) şi alţii 17. Am fi cei mai
nechibzuiţi oameni dacă ne-am lăsa ispitiţi să ne pierdem
mântuirea într-o lume în care Fiul lui Dumnezeu S-a făcut sărac şi
dacă ne-am lăsa înşelaţi să renunţăm la cer şi la tezaurul lui etern
pentru o bogăţie deşartă şi de scurtă durată de pe pământ. Acest
har mântuitor îl recomandă Dascălul Ceresc tuturor bogaţilor
pentru care accesul în Împărăţia cerurilor este imposibil după
meritele şi puterea noastră! Această mântuire, prin har, a vestit-o şi
Apostolul Pavel prin epistolele şi predicile lui tuturor oamenilor! Şi
această învăţătură a mântuirii prin har se află la baza credinţei
creştine adevărate!
Şi al patrulea lucru, de care ne vom ocupa este
IV. MĂREŢIA PROMISIUNILOR MÂNTUITORULUI

Evangheliştii Marcu şi Matei au scris, îi cităm armonizat:
"Atunci Petru a luat cuvântul /şi a început să-I zică: «Iată că noi am
lăsat totul şi Te-am urmat (Mc.v.25)/, ce răsplată vom avea?»
(Mt.v.27).
Când Apostolul Petru care, fiind mai vorbăreţ, a pus
Domnului Isus această întrebare, vrând să ştie, ce răsplată va primi
el şi ceialalţi ucenici care au părăsit totul şi L-au urmat, a avut în
minte patru lucruri. Primul lucru era, imaginea pe care a văzut-o
atunci când tânărul bogat a refuzat să-L urmeze pe Domnul Isus şi
a plecat de la El cu sânge rece. Al doilea lucru era că, spre
deosebire de acest tânăr, el şi ceialalţi ucenici, au răspuns la
invitaţia Domnului Isus atunci când a zis fiecăruia în parte: "Vino
după Mine" şi când ei au părăsit totul şi L-au urmat. Al treilea lucru
era, lecţia dumnezeiescului lor Învăţător pe care le-a predat-o în
acest text, spunând că bogăţia nu este răsplata lui Dumnezeu
pentru o viaţă sfântă şi jertfitoare, ci dimpotrivă, în cele mai multe
cazuri, ea poate fi periculoasă. Şi al patrulea lucru pe care l-a avut
Apostolul Petru în minte, în mod special, era visul lui tainic şi al
celorlalţi ucenici cu privire la împărăţia mesianică a
dumnezeiescului lor Învăţător, pe care ei o imaginau că va avea loc
pe pământ şi în care se aşteptau să fie înzestraţi cu o mare putere
şi glorie. Dacă, totuşi nu va fi aşa, cum ei îşi imaginau, Apostolul
Petru voia să ştie şi în acest caz, ce va primi? Prin această
întrebare, cu care Apostolul Petru se târguia cu Domnul Isus, îşi
trăda firea lui veche şi egocentrică 18.
460
La această întrebare, Domnul Isus, mai întâi, l-a asigurat pe
Apostolul Petru că tot ce vor face pentru El, le va fi răsplătit din
plin; şi, apoi, i-a făcut lui, cât şi tuturor celorlalţi apostoli trei
promisiuni:
1. Prima este, promisiunea şederii lor pe douăsprezece
tronuri după înnoirea tuturor lucrurilor. Evanghelistul Matei L-
a citat pe Domnul Isus spunând: "Adevărat vă spun că atunci când
va sta Fiul omului pe tronul măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor,
judeca cele douăsprezece seminţii ale lui Israel" (v.28). Această
promisiune a consemnat-o numai Evanghelistul Matei, şi el a făcut
lucrul acesta din două motive: pentru că cititorii lui fiind evrei, erau
foarte interesaţi de acest fel de răsplată şi fiindcă Evanghelia lui era
manualul Învăţăturii Fiului lui Dumnezeu. Cristos nu Se lasă dator
nimănui. Ca să înţelegem această promisiune mare, trebuie să
cunoaştem, mai întâi, fondurile pe care Mântuitorul a făcut-o
ucenicilor. Dascălul Ceresc a făcut această promisiune ucenicilor pe
trei fonduri progresive:
a) Primul fond era, felul de guvernare al Marelui Imperiu
Roman. Împăratul etern a zis ucenicilor că dacă vor lua parte la
campania Lui, ca nişte ostaşi la lupta unui împărat de rând, atunci
se vor bucura şi de biruinţa Lui. Toţi împăraţii fac ostaşilor tot felul
de promisiuni înainte de război, numai că cei mai mulţi dintre ei,
după ce câştigă lupta, uită de sacrificiul ostaşilor şi de promisiunea
făcută. Cei mai mulţi dintre eroi, în loc să fie recompensaţi şi să li
se ridice monumente, ajung să fie uitaţi şi muritori de foame.
Împăratul Divin nu este incorect ca mulţi împăraţi umani. El a
promis solemn apostolilor, că dacă sunt gata să ia parte la lupta
Lui, atunci se vor bucura, cu siguranţă, şi de biruinţa Lui; şi, dacă
sunt gata să ia crucea Lui, atunci vor purta şi coroana Lui 19.
Mântuitorul a vorbit aici pe fondul împăraţilor din Orient, în
general, şi pe fondul felului de guvernare a Imperiului Roman, în
mod special. Se ştie că şi împăraţii din Răsărit, cât şi împăraţii
romani, aveau şi funcţii de judecători. Ei când stăteau pe tron şi
ascultau plângerile supuşilor sau judecau anumiţi infractori, erau
ajutaţi de aşa numiţii assesori, care stăteau lângă ei. Tot astfel,
procedau şi toţi guvernatorii şi proconsulii romani din întreg
imperiul 20.
b) Al doilea fond progresiv, pe care Domnul Isus a făcut
această promisiune ucenicilor era, visul lor. Apostolii credeau
puternic, că aşa cum cei doisprezece fii patriarhi au fondat Vechiul
Israel, tot astfel şi ei, fiind în număr de doisprezece, vor întemeia
461
Noul Israel, care va fi cel mai mare imperiu sau stat federal. Iar, pe
ei se visau guvernatori ai acestei federaţii 21.
c) Şi al treilea fond progresiv, pe care a făcut Domnul Isus
această promisiune ucenicilor era, o concepţie a rabinilor care se
numea "înnoirea tuturor lucrurilor" Pentru cuvintele "înnoirea
tuturor lucrurilor" scrie în textul grecesc paliggenesia, care
înseamnă "lumea reînnoită", "restaurată" 22. Această sintagmă are
înţelesul de reînnoirea sau refacerea lumii, după ce lumea veche va
fi distrusă, adevăr pe care îl găsim scris în Vechiul Testament: Isaia
34:4;65:17;66:22; Daniel 7:9-10,14,27; cât şi în Noul Testament:
Luca 22:30; Fapte 3:21; Romani 8:18-22; 2 Petru 3:13; Apocalipsa
21:1-5.
Unii dintre rabinii din perioada intertestamentală ziceau că
lumea veche va fi reînnoită după 7.000 de ani. Aceştia explicau că
cele şase zile în care Dumnezeu a întreprins lucrarea de creaţie din
Geneza, capitolul 1, reprezintă istoria lumii care va dura 6.000 de
ani; că a şaptea zi, care era de odihnă, simbolizează mileniul, în
care va împărăţi Mesia; şi că după mileniu, respectiv după cei 7.000
de ani, lumea veche va fi distrusă şi refăcută. Iar alţii, dintre rabini,
spuneau că înnoirea tuturor lucrurilor va avea loc după 5.000 de
ani. Explicaţia acestora, care se aflau la sfârşitul anilor 4.000; şi,
care aşteptau în anii vieţii lor să vină Mesia, era, că Mesia va domni
1.000 de ani; iar, după 5.000 de ani, urma să aibă loc distrugerea
lumii vechi şi crearea unei alte lumi noi. Aceste lucruri se găsesc
scrise în literatura evreiască sacră din perioada intertestamentală:
Cartea lui Enoh 91:16-17; Esra 7:28 şi în Talmud, tratatul
Sanhedrin 97 b 23. Evreii din Biserica Primară credeau puternic
aceste lucruri. Ei Îl aşteptau pe Domnul Isus să revină şi să înceapă
mileniul; iar după mileniu să judece lumea, s-o distrugă şi să creeze
alta nouă. Ei susţineau aceste lucruri cu tărie pe baza textelor din
Isaia 65:17 şi Apocalipsa 20:11-21:1 24.
Mântuitorul, vorbind ucenicilor pe aceste trei fonduri
progresive şi în termenii concepţiilor lor, i-a încurajat şi i-a ajutat să
înţeleagă mai târziu această promisiune în înţelesul ei real 25.
Domnul Isus când le-a făcut această promisiune, S-a referit la
poziţia lor înaltă pe care urmau s-o aibă, mai întâi, pe pământ în
întreaga eră creştină şi, apoi în cer. Cele douăsprezece tronuri de
domnie şi de judecată, simbolizează că ei urmau să aibă o
autoritate supremă în întreaga lume şi în toate veacurile în materie
de credinţă, pentru că Împăratul etern, lor le-a încredinţat cheile
Împărăţiei lui Dumnezeu, ca să încuie şi să descuie cu ele; şi că
ceea ce aveau ei să încuie sau să descuie pe pământ, urma să fie
încuiat sau descuiat şi în cer 26. Deşi promisiunea aceasta a
462
Mântuitorului, s-a împlinit cu cea mai mare exactitate din punct de
vedere spiritual, totuşi sunt chiar şi unii dintre teologi şi
comentatori, care susţin că Domnul Isus S-ar fi referit la refacerea
împărăţiei lui Israel, în sens literal, şi că cei doisprezece apostoli
stând pe douăsprezece tronuri, vor guverna peste un imperiu
evreiesc foarte mare. Dar, apostolii au ocupat primul loc nu numai
pe pământ, din punct de vedere spiritual, ci şi în cer. Apocalipsa ne
arată foarte clar acest adevăr. Şederea celor doisprezece apostoli pe
scaune de domnie în cer înaintea Tronului măririi lui Cristos,
demonstrează în modul cel mai elocvent, că pământul şi toate
corpurile cereşti deja au fost distruse; că Cristos a judecat nu
numai Israelul, dar chiar şi lumea întreagă, asistat de apostoli şi de
către toţi sfinţii, în ideea că ei au putut să-L asculte şi să-I fie
credincioşi, iar restul lumii nu (1 Corinteni 6:2); şi că Biserica, pe
care ei au întemeiat-o cu mari sacrificii, a ajuns în Creaţia cea mai
minunată şi nouă pentru ea. Acesta este motivul pentru care
apostolii figurează în Cetatea de aur ca douăsprezece pietre
fundamentale pe care scrie numele lor! Şi aceasta este cauza pentru
care Împăratul etern i-a aşezat înaintea măririi Sale pe
douăsprezece scaune de domnie! Astfel, promisiunea
dumnezeiescului lor Învăţător de a şedea în Cetatea de aur pe
douăsprezece scaune de domnie, s-a împlinit cu cea mai mare
exactitate.
2. A doua promisiune a Domnului Isus pe care a făcut-o
ucenicilor este, înzestrarea lor cu o răsplată însutită în raport
cu renunţările şi pierderile lor. Toţi trei evangheliştii sinoptici Îl
redau pe Domnul Isus spunând, îi cităm armonizat: "Şi oricine a
lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau soţie, sau
fii (Mt.v.29), pentru Evanghelie (Mc.v.29) şi pentru Împărăţia lui
Dumnezeu (Lc.v.29), va primi însutit (Mt.v.29) acum, în veacul acesta
case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, împreună cu persecuţii"
(Mc.v.30). Această promisiune nu se referă la răsplata creştinilor
din lumea viitoare şi la cununa gloriei care nu se vestejeşte, ci la
viaţa de aici şi de acum pe care o trăim pe pământ, de aceea
Domnul Isus a întrebuinţat detaliul: "acum, în veacul acesta".
Mântuitorul când a adăugat la această promisiune şi cuvintele
"împreună cu persecuţii", a înlăturat ideea răsplătirii materiale în
schimbul sacrificiului. Apoi, promisiunea aceasta ne arată
onestitatea Domnului Isus. El n-a promis urmaşilor Lui o cale
uşoară, ci dimpotrivă, le-a spus deschis, chiar de la început, că a fi
creştin este un lucru greu şi costisitor. Mântuitorul când a făcut
apostolilor această promisiune este ca şi când le-ar fi spus cu alte
cuvinte: "Este adevărat că voi veţi fi răsplătiţi, dar tot aşa de
463
adevărăt este şi faptul, că voi va trebui să acceptaţi şi multe riscuri"
27.
Cei ce renunţă de dragul lui Cristos la case, părinţi, copii,

holde etc, primesc bogăţii spirituale neimaginabil mai mari ca: pace,
bucurie, mângăiere, relaţie şi părtăşie cu toţi credincioşii şi cu
Dumnezeu. Pentru ei, relaţia şi experienţa cu Cristos şi, legătura şi
părtăşia cu fraţii, compensează dincolo de orice aşteptare, vizavi de
ceea ce au pierdut. În Biserica Apostolică şi, chiar în cea primară,
lucrul acesta s-a împlinit în mod literal. Cei ce îşi pierdeau prin
încreştinare case, holde, prieteni şi chiar părinţi, fraţi, surori şi
copii, primeau prin intrarea în Biserică o altă familie spirituală cu
mult mai mare. Noi putem vedea lucrul acesta cel mai bine din viaţa
Apostolului Pavel. Când marele apostol a devenit creştin, familia i-a
întors spatele şi casa i-a trântit uşa în faţă. Dar, în schimb, a găsit
în multe cetăţi din Europa şi din Asia Mică, case, fraţi, surori, taţi,
mame şi copii, care de abia îl aşteptau. În epistola sa către Romani
16:13, a spus cum mama lui Ruf, respectiv soţia lui Simon din
Cirena care a dus crucea Domnului Isus era şi mama lui. Şi în
epistola sa către Filimon, versetul 10, a zis despre Onisim că era
fiul lui pe care l-a născut în lanţuri. Aşa au fost creştinii în primele
veacuri, ei au trebuit să se sacrifice pentru a deveni copiii
Domnului; şi, numai după ce s-au sacrificat, au devenit membrii
celei mai mari familii de pe pământ şi din cer 28. Adevărul este că
fără sacrificiu, dragoste, părtăşie şi comuniune cu toţi fraţii şi cu
toate surorile nu există Biserică, pentru că Paternitatea lui
Dumnezeu se bazează pe fraternitatea noastră.
3. Şi a treia promisiune a Domnului Isus pe care a făcut-o
ucenicilor este, dotarea lor cu viaţa eternă. Şi a treia promisiune,
ca şi a doua, au fost consemnate de toţi trei evangheliştii sinoptici.
Evanghelistul Marcu L-a citat pe Domnul Isus spunând: "Şi să
primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult, case,
fraţi, surori, mame, copii, şi holde, împreună cu persecuţii; iar în
veacul viitor, viaţa eternă" (v.30). Evanghelistul Matei L-a citat pe
Domnul Isus spunând: "Şi va moşteni viaţa eternă" (v.29). Şi
Evanghelistul Luca, de asemenea L-a redat pe Mântuitorul zicând:
"Şi să primească mult mai mult în veacul acesta de acum, iar în
veacul viitor, viaţa eternă" (v.30).
Observăm că în promisiunile Domnului Isus găsim
sintagmele: "veacul acesta" şi "veacul viitor". Cuvântul veac nu are
în Biblie înţelesul de "o generaţie de oameni" şi nici de "un secol", ci
cel de "epocă". În Vechiul Testament era ideea de două epoci: una
prezentă şi rea, de la căderea omului în păcat şi până la venirea lui
Mesia; şi alta nouă şi de aur, când va veni Mesia şi va domni veşnic
464
pe pământ. În perioada intertestamentală, ideea "veacului viitor" a
suferit o mare modificare. Ea însemna "domnia lui Mesia de o mie
de ani" şi "domnia lui Mesia veşnică pe pământ", pentru că atunci
cărturarii învăţau, că după mileniu, va fi sfârşitul lumii şi că, numai
după aceea lumea va fi recreată şi, domnia lui Mesia, va fi veşnică
pe pământ. Pe fondul acestei învăţături a rabinilor, Mântuitorul ne-
a învăţat prin Ioan Teologul în Apocalipsa, capitolul 20, că Mileniul
Lui a început de la prima Sa venire şi că va dura până la a doua Lui
venire; că de atunci, El a coborât Împărăţia lui Dumnezeu pe
pământ şi în sufletele celor ce-L acceptă ca Domn şi Mântuitor, iar,
după revenirea Lui, la sfârşitul lumii, va domni veşnic peste cei
răscumpăraţi, dar nu pe pământ, ci în cer. Astfel, promisiunea vieţii
eterne în veacul viitor, înseamnă promisiunea vieţii veşnice care va
avea loc în cer, pentru că El mai are o lume pentru noi infinit mai
minunată şi o răsplată infinit mai mare.
Toţi trei evangheliştii sinoptici folosesc în textul grecesc
pentru cuvintele noastre "viaţa eternă" sintagma zōe aiōnion care
are, aşa cum am văzut când am tratat studiile intitulate Creatorul
vieţii (Vol.I,Stud.15) şi Cristos marea şi adevărata împlinire a
promisiunii lui Dumnezeu (Vol.VI,Stud.9), două înţelesuri,
"longevitatea" şi "calitatea vieţii lui Dumnezeu" 29. Aceasta înseamnă
că atunci când Mântuitorul ne-a promis viaţa eternă, ne-a chemat
la însăşi viaţa pe care o trăieşte Dumnezeu, atât în ce priveşte
longevitatea ei veşnică, cât şi calitatea ei de desăvârşire divină
Această viaţă începe pe pământ în epoca harului Mântuitorului şi
continuă în veşnicie ca cel mai binecuvântat dar. Vom aduce un
singur exemplu. Domnul Isus ne-a zis într-o lume plină de
frământări şi necazuri: "Vă las pacea Mea, vă dau pacea Mea. Nu o
dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu vi se
înspăimânte" (Ioan 14:27). Pacea pe care ne-o dă Cristos, lumea nici
nu ne-o poate da, şi nici nu ne-o poate lua. Nimic din lume nu ne
poate afecta această pace şi bucurie. Chiar dacă totul din jurul
nostru se năruie şi lumea ne ia înapoi tot ce am avut: tinereţea şi
sănătatea, ba chiar şi trupul. Copilul lui Dumnezeu, tot nu-şi
pierde pacea, seninătatea şi bucuria, pentru că el a început să
trăiască încă de pe pământ felul vieţii lui Dumnezeu. El a gustat din
pacea, bucuria, dragostea şi lumina veşnică a lui Dumnezeu, de
aceea mormântul nu i le poate răpi, fiindcă el ştie că de abia dincolo
de cortina neagră a morţii, va intra în prezenţa Tatălui său ceresc şi
în starea culminantă a felului vieţii Lui veşnice şi fericite.
Evanghelistul Marcu, cât şi Evanghelistul Matei, L-au citat
pe Domnul Isus încheind acest text cu cuvintele: "Mulţi din cei dintâi
vor fi cei de pe urmă şi mulţi din cei de pe urmă vor fi cei dintâi"
465
(Mc.v.31, şi Mt.v. 30). Unii comentatori opinează că Mântuitorul S-a
referit în acest verset la cazul tânărului bogat, pentru că el s-a
considerat că era printre oamenii cei mai drepţi şi sfinţi după
standardul poporului evreu, pentru că era bogat şi binecuvântat de
Dumnezeu, de aceea a zis Domnului Isus că din tinereţea lui a
împlinit toată Legea şi toţi Prorocii. Pe când, după standardul lui
Dumnezeu şi al lumii viitoare, el era printre ultimii oameni, de
aceea risca să intre în Împărăţia cerurilor şi să vadă viaţa eternă.
Iar, alţi comentatori, cred că Mântuitorul l-a avut în vedere în
acest verset, în mod special, pe Apostolul Petru, pentru că el, prin
întrebarea pusă Domnului Isus, dorea să-şi stabilească dinainte
poziţia şi răsplata în Împărăţia mesianică a Învăţătorului lui şi că,
Mântuitorul l-a atenţionat că evaluarea o va face Tatăl după
standardele Sale şi ale Împărăţiei cerurilor şi că, la judecata finală,
vor fi cele mai mari surprize, pentru că atunci mulţi care au fost
consideraţi după etaloanele acestei lumi mici, vor ajunge mari; şi
mulţi pe care lumea i-a considerat mari, vor fi respinşi la marea
selecţie a lui Dumnezeu 30.
1. Lenski, R.C.H., Interpretation of St. Mark' s Gospel, p. 278;

Farrar, F,W., Viaţa lui Isus Cristoa Vol.II, p. 520.
Ellison, H.L., Matthew, p. 1141;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristoa VoI. II, p. 520.
4. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristoa Vol. II, p. 520;
Diamandi, S., Activitatea şi Învăţătura, Vol. II, p. 404;
7. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristoa Vol. II, p. 520.
8. Hendriksen, W., The Gosrpel of Mark, p. 339;
9. The Talmudic Tractate, Berakhoth, on Prayers and Benedictiona
p. 55 b;
466
11. Op. cit.;
Diamandi,S., Activitatea şi Învăţătura, VoI. II, p. 406.
18. MacDonald, W., Comentar la NoulTestament, p. 96.
Buce, A.B., The Training of the Twelve, p. 267.
22. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristoa Vol. II, p. 520.
26. Op. cit. p.226;
29. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 129; Vol. II, p.
73, 243;
Howard, W.F., Christianity according to St.John, p. 151-152.
30. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. II, p. 244;
Ironside, H.A., Expository Notes on Gospel of Mark, p. 157.
467
41. PARABOLA CU LUCRĂTORII VIEI
Matei 20 :1 - 16
1. Fiindcă Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un gospodar

care a ieşit dis-de-dimineaţă să-şi angajeze lucrători la vie.
2. S-a înţeles cu lucrătorii cu câte un dinar pe zi şi i-a trimis la
vie.
3. A ieşit pe la ceasul al treilea şi a văzut pe alţii stând în
piaţă fără lucru.
4. "Duceţi-vă şi voi în via mea", le-a zis el, "şi vă voi da ce vi se
va cuveni." Şi s-au dus.
5. A ieşit iarăşi pe la ceasul al şaselea şi al noălea şi a făcut la
fel.
6. Când a ieşit pe la ceasul al unsprezecelea, a găsit pe alţi
oameni stând în piaţă şi le-a zis: "De ce staţi aici toată ziua fără
lucru?"
7. Ei i-au răspuns: "Pentru că nu ne-a angajat nimeni." "Duceţi-
vă şi voi în via mea", le-a zis el, "şi veţi primi ce vi se va cuveni."
8. Seara, stăpânul viei i-a zis administratorului său: "Cheamă-i
pe lucrători şi dă-le plata, începând de la cei de pe urmă până la cei
dintâi.
9. Cei din ceasul al unsprezecelea au venit şi au luat fiecare
câte un dinar.
10. Când au venit cei dintâi, considerau că vor primi mai mult;
dar au primit şi ei tot câte un dinar de fiecare.
11. După ce au primit banii, murmurau împotriva
gospodarului,
12. şi ziceau: "Aceştia de pe urmă n-au lucrat decât un ceas şi
la plată i-ai făcut deopotrivă cu noi, care am suferit greul şi arşiţa
zilei."
468
13. Drept răspuns el a zis unuia dintre ei: "Prietene, ţie nu-ţi
fac nici o nedreptate; nu te-ai tocmit cu mine cu un dinar?
14. Ia-ţi ce ţi se cuvine şi pleacă. Eu vreau să plătesc şi
acestuia din urmă ca şi ţie.
15. Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al meu? Or, este ochiul tău
rău, fiindcă eu sunt bun?
16. Tot aşa, cei din urmă vor fi cei dintâi şi cei dintâi vor fi cei
din urmă; pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi."
Comentatorii C.G. Montefiore, S. Diamandi şi F.W. Farrar au
zis că aceasta este una dintre cele mai frumoase, admirabile şi
renumite parabole pe care a spus-o Domnul Isus 1.
În acest text intitulat Parabola cu lucrătorii viei, ne vom
ocupa de două lucruri: angajarea acestora la vie şi răsplata lor.
I. ANGAJAREA LUCRĂTORILOR LA VIE

Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând în
parabolă: "Fiindcă Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un gospodar
care a ieşit dis-de-dimineaţă să-şi angajeze lucrători la vie" (v.1).
Dacă unii dintre comentatori au spus că, aceasta este una
dintre cele mai frumoase, renumite şi valoroase parabole; alţii au zis
că ea este şi una dintre cele mai grele de înţeles şi de explicat, de
aceea această parabolă a fost interpretată în mai multe feluri 2.
Comentatorul A. Edersheim a zis că sunt multe mistere în această
parabolă. Ba mai mult, el a pus la îndoială chiar şi veridicitatea
versetului 16 "Tot aşa, cei din urmă vor fi cei dintâi şi cei dintâi vor fi
cei din urmă; pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi",
crezând: ori că Evanghelistul Matei n-a înţeles bine acest verset
conclusiv, ori că scribii l-au copiat greşit, pentru că se pare că nu
este în concordanţă cu textul parabolei 3. Ieronim, din secolul al
patrulea, a pus versetul 16, cât şi toată parabola, în legătură cu
parabola fiului risipitor în care, fiul mai mare, considerându-se mai
bun şi, murmurând împotriva fratelui mai mic, pentru că s-a întors
acasă şi, împotriva tatălui, fiindcă l-a primit, a devenit el mai rău
decât fiul risipitor 4. Ioan Gură de Aur a înţeles că "angajarea
lucrătorilor la vie" înseamnă angajarea credincioşilor şi, cu atât
mai mult, angajarea slujitorilor Bisericii pentru împlinirea
strictă a poruncilor lui Dumnezeu 5.
Biserica Primară, în frunte cu Origen, a identificat via cu
Biserica, pe motiv că Prorocul Isaia a folosit acest cuvânt ca simbol
pentru Israel. Dar, nu numai teologii şi exegeţii din Biserica Primară
au atribuit Bisericii acest simbol de Noul Israel, ci şi mulţi alţi
teologi, comentatori şi exegeţi din timpul nostru modern 6. J.C. Ryle
469
a zis că, aşa cum acest gospodar din parabolă s-a dus în piaţă şi
toată ziua a chemat pe oameni la via sa, tot aşa şi Dumnezeu
cheamă de două milenii, toate naţiunile pământului la Biserica Lui
vizibilă 7. Teologii din Biserica Primară, cât şi mulţi comentatori
moderni, spun că primii care au intrat în via lui Cristos erau evreii,
iar cei ce au venit mai târziu erau neamurile 8. Apoi, mulţi teologi şi
comentatori au explicat, timp de două mii de ani, că Domnul Isus a
prevenit în această parabolă, în mod special, pe evrei pentru că ei,
considerându-se poporul ales al lui Dumnezeu, dispreţuiau
neamurile, le urau şi, chiar de multe ori le doreau distrugerea. "În
cel mai bun caz", îşi ziceau evreii "dacă Dumnezeu va include şi
neamurile în poporul Lui, atunci acestea ne vor fi inferioare." Astfel,
aceşti teologi şi comentatori susţin că, plata egală de un dinar pe
care a primit-o fîecare lucrător care a intrat în vie, înseamnă că în
Biserica lui Cristos nimeni nu poate fi mai favorizat decât un alt
frate al lui 9. Şi, cu atât mai mult, Domnul Isus i-ar fi vizat, tot pe
evrei, când a zis în încheierea parabolei: "Cei din urmă vor fi cei
dintâi şi cei dintâi vor fi cei din urmă", scoţând în evidenţă că
Dumnezeu este un stăpân cu care nu te poţi târgui şi că la judecata
Lui finală, păgânii vor fi primiţi în Împărăţia cerurilor înaintea
evreilor şi vameşii înaintea fariseilor. Este adevărat că via
simbolizează în multe texte din Noul Testsment Biserica şi că toate
aceste lucruri, pe care le-am prezentat pe scurt, sunt nişte
adevăruri spirituale, numai că ele n-au nimic de-a face cu parabola
pe care o studiem!
Un alt lucru pe care îl interpretează greşit unii comentatori
este problema plăţii egale din această parabolă, pe care ei o
identifică cu mântuirea, susţinând că numai mântuirea este egală
pentru toată lumea, dar nu şi răsplata, şi că numai ea se primeşte
prin har. Tot aceşti comentatori susţin că, numai cei ce au intrat în
vie mai târziu, respectiv neamurile, sunt mântuite prin pocăinţă şi
prin har; iar, cei ce au intrat primii, au lucrat toată ziua şi au primit
plata meritată, erau evreii care au fost mântuiţi prin faptele legii şi
nu prin har 10. Şi această interpretare este imaginară şi greşită.
Cheia adevăratei interpretări a acestei parabole ne-o oferă
Evanghelistul Matei în textul grecesc prin adverbul gar, "căci",
"fiindcă", cu care a pus această parabolă în strânsă legătură cu
pasajul precedent în care Apostolul Petru L-a întrebat pe Domnul
Isus: "Iată că noi am lăsat tot şi Te-am urmat; ce răsplată vom avea?"
(Matei 19:21). Şi, în mod special, Evanghelistul Matei a făcut
această legătură cu ultimul verset în care Mântuitorul a zis: "Dar
mulţi din cei dintâi vor fi cei din urmă şi mulţi din cei din urmă vor fi
cei dintâi." Astfel, parabola aceasta nu este altceva decât explicarea
470
versetului 30 din textul precedent,
pe care Dascăl Ceresc a făcut-o
apostolilor pe fondul celor trei
răsplăţi: a şederii lor pe
douăsprezece tronuri după
înnoirea tuturor lucrurilor, a
înzestrării lor cu o răsplată însutită
în rapart cu ce au renunţat şi a
dotării lor cu viaţa eternă 11.
Din tot ce am văzut până
Viile din Israel acum şi din tot ce urmează să mai
vedem, în continuare, din acest
text, reiese clar că "via" nu este
Biserica, ci lumea; şi că "plata
egală" nu înseamnă mântuirea, ci
răsplata propriu zisă.
În Israel, strugurii se
coceau din luna iunie şi până în
septembrie. Culesul viilor avea loc
pe la sfârşitul lui septembrie, după
care începeau imediat ploile. Dacă
viile nu se culegeau înainte ca să
Viile din Israel
înceapă ploile, strugurii se

prăpădeau. Astfel, în acest timp
scurt, pe la sfârşitul lui septembrie,
toţi strugurii trebuiau culeşi cu
mare grabă 12.
Domnul Isus a zis că,
gospodarul din parabolă a ieşit în
piaţă dis-de-dimineaţă ca să-şi
tocmească lucrători la vie.
Evanghelistul Matei L-a citat pe
Strugurii din Israel Mântuitorul spunând în parabolă:
471
"Fiindcă Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un gospodar care a ieşit
dis-de-dimineaţă să-şi angajeze lucrători la vie. (2). S-a înţeles cu
lucrătorii cu câte un dinar pe zi şi i-a trimis la vie" (v.1-2). Dinarul era
o monedă romană de argint, el era câştigul maxim al unui muncitor
pe o zi de muncă 13.
În Israel, oamenii care căutau de lucru, se duceau în piaţă
dis-de-dimineaţă cu uneltele necesare şi, aşteptau acolo până când
venea cineva să-i ducă la lucru. Mulţi oameni săraci aşteptau în
pieţe toată ziua ca să-i tocmească cineva la lucru. Dar, adeseori se
întâmpla că nu găseau nimic de lucru şi se duceau acasă la copiii
flămânzi, cu mâinile goale 14. Munca pentru aceşti oameni disperaţi
era un mare privilegiu. Numai că, gospodarul din parabolă, ne
spune Domnul Isus: "A ieşit pe la ceasul al treilea şi a văzut pe alţii
stând în piaţă fără lucru (4). "Duceţi-vă şi voi în via mea", le-a zis el,
"şi vă voi da ce vi se va cuveni." Şi s-au dus (5). A ieşit iarăşi pe la
ceasul al şaselea şi al nouălea şi a făcut la fel (6). Când a ieşit pe la
ceasul al unsprezecelea, a găsit pe alţi oameni stând în piaţă şi le-a
zis: "De ce staţi aici toată ziua fără lucru?" (7). Ei i-au răspuns:
"Pentru că nu ne-a angajat nimeni." "Duceţi-vă şi voi în via mea", le-a
zis el, "şi veţi primi ce vi se va cuveni" (v.3-7).
Ceasurile sunt redate după orarul evreiesc. Herodot ne
istoriseşte că evreii şi grecii au împrumutat acest orar de la
babilonieni. Acesta este motivul pentru care găsim în Talmudul
Babilonean că ziua se diviza în patru părţi de câte trei ceasuri, care
serveau la rugăciune: ceasul al treilea, al şaselea şi al nouălea. Ziua
avea douăsprezece ore şi noaptea era, tot de douăsprezece ore. Ziua
începea de la răsăritul soarelui, iar noaptea de la apusul lui.
Ceasurile, în raport cu lungimea sau scurtimea zilelor şi ale nopţilor
din anotimpuri, erau de la 59 la 70 minute 15. Astfel, ceasul al
treilea după orarul evreiesc, însemna după orarul nostru ora 9; al
şaselea, însemna ora doisprezece; al nouălea, însemna trei după-
masă; şi al unsprezecelea, însemna cinci după-masă. Iar, la
sfârşitul orei şase, se termina ziua şi începea noaptea.
Cu toate că avem în parabolă un tablou viu, care a avut loc
în pieţele evreieşti de la oraşe şi sate pe timpul culesului viilor,
totuşi nu s-a putut întâmpla nici măcar atunci, ca oamenii săraci
să aibă un privilegiu atât de mare, încât proprietarii viiIor să iasă
mereu în piaţă la ora 9, la 12, la 3 după masă şi, chiar la ora 5, şi
să-i îmbie să vină la Iucru. Mântuitorul ne spune că, numai acest
gospodar din parabolă a putut să facă aşa ceva; şi că acest
gospodar nu este altul decât El. Domnul Isus, la prima Sa venire, a
transformat lumea întreagă în via Lui şi, ieşind în piaţă dis-de-
dimineaţă să cheme pe oameni la lucru, l-a găsit şi pe Apostolul
472
Petru, care se târguia cu El în legătură cu plata. Şi de atunci, în
fiecare ceas al zilei lungi de lucru şi de har, El cheamă pe toţi
creştinii de-a lungul celor două milenii, să intre în via Lui şi să
lucreze înainte de a începe ploile şi de a I se prăpădi strugurii.
Mântuitorul când ieşea în piaţă să-Şi caute lucrători, indiferent de
secol sau generaţie, fie că era vorba de ceasul al treilea, al şaselea
sau al nouălea, El îi găsea pe creştini tot fără lucru. Dar, spre
deosebire de celelalte dăţi, când a ieşit în ceasul al unsprezecelea şi
a mai rămas un ceas din ziua cea mare de lucru, de har şi de
privilegiu pentru ei şi pentru via pământului, El i-a întrebat cu
durere în suflet: "De ce staţi aici toată ziua fără lucru?" (v.6). Ceea ce
înseamnă cu alte cuvinte: "De ce staţi toată ziua vieţii voastre fără
lucru, când strugurii viei Mele se află în cel mai mare pericol?" Ei,
scuzându-se i-au răspuns: "Pentru că nu ne-a angajat nimeni" (v.7).
Cum au putut ei să-I spună aşa ceva, când chiar El, Stăpânul viei,
a ieşit în piaţă tot la trei ore ca să-i cheme la lucru? Dar, în sfârşit,
li s-a oferit şi ultima şansă: să intre în via Sa şi să lucreze în ea
măcar un ceas din viaţă, să salveze măcar câţiva struguri. Iată,
marea şi finala chemare şi şansă din ceasul al unsprezecelea:
"Duceţi-vă şi voi în via Mea şi veţi primi ce vi se va cuveni" (v.7). Cei
din ceasul al unsprezecelea din ziua cea lungă de lucru şi de har,
suntem noi, din preajma revenirii Domnului Isus şi, totodată, sunt
şi aceea care se află în al unsprezecelea ceas din ziua vieţii lor 16.
Şi, în al doilea rând, ne vom ocupa de
II. RĂSPLATA LUCRĂTORILOR VIEI

La sfârşitul zilei, fermierul şi-a instruit administratorul să
achite oamenilor plata, începând cu ultimii angajaţi şi, terminând
cu cei ce au fost tocmiţi primii să lucreze în via sa. În felul acesta,
cei ce au fost angajaţi mai devreme, au putut să vadă cât au primit
cei ce au venit mai târziu la lucru. Evanghelistul Matei L-a citat pe
Domnul Isus spunând în parabolă: "Seara, stăpânul viei i-a zis
administratorului său: «Cheamă-i pe lucrători şi dă-le plata, începând
de la cei de pe urmă până la cei dintâi» (9). Cei din ceasul al
unsprezecelea au venit şi au luat fiecare câte un dinar" (v.8-9).
Mântuitorul ne arată în această parabolă trei lucruri în
legătură cu răsplata Sa eternă din Împărăţia cerurilor. Primul lucru
este, că ea va fi maximă, pentru că un dinar era câştigul maxim pe
o zi de lucru. Al doilea lucru este, că ea va fi egală pentru toţi
răscumpăraţii Lui. Adevărul acesta se vede din faptul că, stăpânul
viei a dat şi acestora din urmă, care au lucrat numai un ceas, tot
un dinar întreg. Şi al treilea lucru pe care ni-l scoate în evidenţă
Domnul Isus cu privire la răsplata eternă este, că ea va fi, mai
473
îndată un dar al harului, decât o recompensă în urma unor
merite. Chiar şi cei ce au lucrat toată ziua în vie, au fost răsplătiţi
mai mult după graţia şi generozitatea stăpânului, decât după
munca lor. Nimic nu este mai tragic decât să n-ai unde lucra.
Numai că, acest gospodar, în mila şi bunătatea sa, le-a oferit
acestor oameni privilegiul chemării la lucru încă din zorii zilei; ca
după aceea, să le ofere şi privilegiul recompensei pentru munca lor
după măsura graţiei lui. Apoi, cei de la ceasul al unsprezecelea,
dacă n-ar fi intrat în via stăpânului şi n-ar fi lucrat măcar un ceas,
n-ar fi fost răsplătiţi după toată abundenţa şi plinătatea harului 17.
De aici învăţăm, că pentru nimeni nu este prea târziu să vină la
Domnul Isus şi să intre în via Lui, nici chiar în ultimul ceas al vieţii,
şi răsplata lui va fi aceeaşi, ca a tuturor mântuiţilor: viaţa veşnică şi
fericită în Împărăţia cerurilor.
Cei ce s-au dus la vie dis-de-dimineaţă, când au văzut că
stăpânul i-a făcut la plată egali cu cei ce n-au lucrat decât un ceas,
nu numai că şi-au arătat nemulţumirea, dar, în resentimentul lor,
chiar au început să cârtească împotrăva lui şi să-i reproşeze.
Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus spunând în parabolă:
"Când au venit cei dintâi, considerau că vor primi mai mult; dar au
primit şi ei tot câte un dinar de fiecare (11). După ce au primit banii,
murmurau împotriva gospodarului, (12) şi ziceau: «Aceştia de pe urmă
n-au lucrat decât un ceas şi la plată i-ai făcut deopotrivă cu noi, care
am suferit greul şi arşiţa zilei»" (v.10-12). În faţa unui asemenea gest
de mărinimie al stăpânului, lucrătorii tocmiţi dis-de-dimineaţă, s-au
simţit îndreptăţiţi să-şi facă iluzii, că dacă acest stăpân generos, a
dat acestor lucrători un dinar pentru un ceas de muncă, atunci şi
lor s-ar cuveni să le dea 12 dinari, pentru că ei au lucrat 12 ore
încontinuu, chiar şi în arşiţa soarelui. Dar, mare le-a fost
dezamăgirea când au văzut că s-au înşelat în speranţele lor. În faţa
acestui tratament, ei s-au considerat că erau neîndreptăţiţi 18.
Comentatorii A.B. Bruce, S. Diamandi şi W. MacDonald spun
că, cei ce au lucrat dauăsprezece ore au reacţionat astfel, pentru că
s-au lăsat afectaţi de invidie împotriva semenilor lor, care au lucrat
numai un ceas şi au primit aceeaşi plată. Acest păcat al invidiei,
Domnul Isus îl numea "ochiul rău" 19. Numai oamenii invidioşi au
ochii bolnavi, care văd rău, când semenii lor ajung bine. Observăm
felul amabil cu care stăpânul vorbea unuia dintre cei ce murmurau,
numindu-l "prietene" şi cum încerca să-l lămurească 20.
Evanghelistul Matei L-a citat pe Fiul lui Dumnezeu spunând în
parabolă: "Drept răspuns, el (gospodarul) a zis unuia dintre ei:
«Prietene, ţie nu-ţi fac nici o nedreptate; nu te-ai tocmit cu mine cu un
dinar? (14). Ia-ţi ce şi se cuvine şi pleacă. Eu vreau să plătesc şi
474
acestuia din urmă ca şi ţie. (15). Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al
meu? Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sunt bun?»" (v.13-15).
Aceşti oameni, în loc să fi fost mulţumiţi că stăpânul viei le-a
dat de lucru şi răsplata promisă; să considere ca o recompensă în
plus: privilegiul că au slujit un stăpân atât de minunat mai mult
timp; şi să-i fi mulţumit, ei, dimpotrivă, umplându-se de invidie, au
cârtit şi au murmurat împotriva lui. De aici învăţăm, că în
Împărăţia cerurilor nu vom avea acest spirit de egoism şi de invidie,
ci vom gândi şi vom fi ca Domnul Isus 21.
Comentatorul A.B. Bruce a zis că, Dumnezeu estimează
lucrarea omului, după abilitatea lucrătorului, după volumul lucrării
şi după motivaţia acesteia. În parabolele cu talanţii şi cu minele,
avem estimarea lucrării după abilitate şi după volumul lucrării: cel
care a primit doi talanţi a câştigat cu ei încă doi şi, cel care a primit
cinci talanţi, a câştigat cu ei încă cinci, fiecare după puterea lui
(Matei 25:14-30). Tot astfel, şi cei ce au primit câte o mină: unu a
câştigat cu ea încă cinci şi, drept răsplată, i s-a oferit autoritatea
peste cinci cetăţi; şi altul a câştigat cu mina primită încă zece şi, ca
recompensă, i s-a dat dreptul să conducă zece cetăţi (Luca 19:11-
29). Iar, în parabola cu lucrătorii viei, avem estimarea lucrării după
motivaţia acesteia 22.
Acum, iată-ne, că am ajuns la ţinta acestei parabole: care
este o lecţie de o valoare infinită, pe care a dorit să ne-o ofere
Dascălul Ceresc şi anume, că întreaga problemă este motivul
pentru care ne facem lucrarea. Toţi lucrătorii din această parabolă
s-au împărţit în două clase: o clasă care s-a dus dis-de-dimineaţă în
piaţă şi s-a târguit cu stăpânul viei, spunându-i: "Noi mergem la
lucru numai dacă ne plăteşti cu atăta.“ Aceştia au muncit pentru
plată şi au fost retribuiţi după munca efectuată şi cu suma
promisă. Ei s-au tocmit cu stăpânul viei pentru un dinar pe zi şi au
primit exact după cum s-au înţeles: un dinar. În această categorie a
intrat şi Apostolul Petru. El L-a întrebat pe Domnul Isus: "Noi am
lăsat totul şi Te-am urmat, dar ce vom primi?" Şi o altă clasă de
lucrători din această parabolă era formată din nişte oameni, care au
intrat în vie mai târziu şi n-au dorit altceva, decât să aibă privilegiul
de a lucra. Aceştia nu s-au tocmit cu stăpânul şi n-au amintit nimic
de plată, ci au lăsat totul în seama acestuia şi s-au încrezut în
promisiunea lui, când le-a zis că le va da ce li se va cuveni 23.
Mulţi lucrează în biserici din interes: pentru anumite
privilegii şi pentru prestigiu. Numai că, Domnul Isus ne spune că,
totul depinde de motivaţia lucrării noastre. Chiar şi martirajul
depinde de motivaţie. Dacă cineva se sacrifică de dragul prestigiului
şi a renumelui: de a rămâne în istorie, n-a făcut mare lucru.
475
Adevăraţii creştini Îl servesc pe Dumnezeu şi lucrează în vie de
dragul Lui, de dragul Mântuitorului lor, care Şi-a dat viaţa pentru ei
şi de dragul câştigării sufletelor pierdute 24.
Domnul Isus ne arată, în încheiere, riscul pierderii răsplăţii
parţial sau total, dacă sunt în slujire motive de mândrie sau de
egoism şi, nu de altruism şi de abnegaţie. El a zis în aforismul
nemuritor, pe care l-a rostit de multe ori şi în diferite ocazii: "Tot
aşa, cei din urmă vor fi cei dintâi şi cei dinatâi vor fi cei din urmă;
pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi" (v.16).
Aproape în toate domeniile, afaceriştii se vâră să ocupe
primele locuri. Câţi soldaţi nu şi-au flatat generalii în timpul
războaielor ca să-i declare viteji, pentru a obţine după război mari
favoruri! Dar, ce este mai dureros, că lucrul acesta se întâmplă şi în
biserici. Câţi n-au ajuns să ocupe chiar şi în biserici locurile cele
mai înalte în mod necinstit şi fără să fie demni! Acesta este motivul
pentru care în via lui Cristos au fost, sunt şi vor fi lucrători buni şi
lucrători răi! Şi aceasta este cauza, ne spune Mântuitorul, pentru
care după ziua cea lungă de slujire, vor fi cele mai mari surprize!
Mulţi dintre creştinii cei mai umili şi, chiar robi, care au lucrat mai
puţin în via lui Cristos, vor primi răsplata maximă a gloriei, de
vreme ce, o altă mulţime de creştini falşi şi, chiar de feţe bisericeşti
şi conducători de culte creştine, se vor vedea în ceasul răsplătirii cei
mai ruşinaţi.
Cuvintele Domnului Isus când a zis: "Cei din urmă vor fi cei
dintâi şi cei dintâi vor fi cei din urmă", ne uimesc, pentru că aceasta
înseamnă, că toţi cei ce au venit în piaţă dis-de-dimineaţă, s-au
târguit cu stăpânul viei şi au fost, într-un sens primii, dar în ziua
răsplătirii, vor fi ultimii; şi că toţi din cei ce au intrat în vie mai
târziu, au muncit mai puţin, chiar şi numai un ceas, au fost dintr-
un punct de vedere ultimii, dar în ziua răsplătirii, vor fi primii. Ceea
ce ne îngrozeşte cel mai mult este următorul detaliu pe care l-a
adăugat Mântuitorul: "Pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini
sunt aleşi". Aceasta înseamnă că mulţi din cei ce au venit în piaţă
dis-de-dimineaţă, nu numai că vor ajunge ultimii, dar că vor fi chiar
şi respinşi la marea selecţie a celor ce vor moşteni viaţa eternă; şi că
mulţi din cei ce au intrat în vie mai târziu, nu numai că ei vor fi
primii, dar, totodată, ei vor fi aleşi pentru a primi răsplata maximă
a vieţii veşnice 25. Din toate acestea reiese că numai la câţiva dintre
cei ce au venit în piaţă dis-de-dimineaţă, şi-au negociat plata şi au
fost ultimii după standardul Cerului, Marele Stăpân al viei
pământului, a adăugat o mare parte din harul Lui şi le-a dăruit şi
lor răsplata vieţii eterne, pentru că viaţa veşnică este un dar infinit
476
mai mare pe care El îl oferă în graţia Sa, în comparaţie cu toate
meritele omului.
Această parabolă ne aduce multă mângâiere în suflet. Nu
contează când plecăm de pe pământ: în tinereţe, în plină zi sau spre
apusul vieţii; după o activitate şi alergare lungă sau, după ce nici
nu ni s-a deschis bine uşa muncii, pentru că Domnul Isus ne
iubeşte şi ne aşteaptă pe toţi deopotrivă ca să ne ofere aceeaşi
răsplată: şi celor ce L-au primit în ultimul ceas al vieţii, ca şi celor
ce L-au acceptat din tinereţe şi L-au slujit toată viaţa. Când am
tratat studiul Ierusalimul ceresc (Vol.III,Stud.45) în lucrarea
intitulată Studii asupra Apocalipsei, am văzut că Dumnezeu a
deschis în zidurile Ierusalimului Ceresc douăsprezece porţi de
mărgăritar, câte trei porţi spre fiecare punct cardinal, ca să invite pe
toţi oamenii de pe pământ să intre în Cetatea de Aur; şi că cei ce se
întorc la Cristos în copilăria sau în tinereţea vieţii lor, au acces în
Capitala Cerurilor pe porţile de răsărit; iar cei ce se întorc la Cristos
spre apusul vieţii lor, au acces în Cetatea de Aur pe porţile din vest;
şi că nu contează pe care porţi intrăm, pentru că ele toate duc în
interiorul Cetăţii de Aur spre Tronul lui Dumnezeu, unde
Dumnezeu este totul în toţi, aşa cum a fost inspirat Apostolul Pavel
să scrie în 1 Corinteni 15:28 26.
1. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. I, p. 246;

Dismandi, S., Activitatea şi Învăţătura, VoI. II, p. 305;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristoa VoI. II, p. 166.
2. Bruce, A.B., The Training of Twelve, p. 272.
5. Op. cit. p. 450.
6. Op. cit.;
7. Ryle, J.C., Matthew, p. 247.
8. Campbell,D.B.J., The Synoptic Gospels, p. 147.
11. Ryle, J.C., Matthew, p. 245-246;
Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei,
p. 449-450.
Hendriksen, W., The Gospel of John, p. 115.
14. Op. cit. p. 245-246.
477
15. Herodot, Vol. II, p. 109;
Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei,
p. 450-451;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. II, p. 246.
16. Op. cit. p. 247.
17. Bruce, A.B., The Training of Twelve, p. 272;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 248-249;
18. Diamandi, S., Activitatea şi Învăţătura, VoI. II, p. 306.
Diamandi, S., Activitatea şi Învăţătura, VoI. II, p. 308;
21. Op. cit. p. 308;
22. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 272-274.
23. Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. II, p. 249;
24. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 274, 278;
26. Wilcock, M., The Message of Revelation, p. 208;
Matthew, H., Acts to Revelation, Vol. VI, p. 1184;
Barclay, W., The Revelation of John, Vol. II, p. 211;
Barclay, W., The Gospel of Matthew, VoI. II, p. 248.
478
42. ÎNVIEREA LUI LAZĂR (I)
Ioan 11 : 1 - 10
1. Un oarecare Lazăr din Betania, satul Mariei şi al Martei,

sora ei, era bolnav.
2. Maria era aceea care a uns pe Domnul cu mir, şi I-a şters
picioarele cu părul ei, şi Lazăr cel bolnav era fratele ei.
3. Surorile au trimis la Isus să-I spună: "Doamne, iată că acela
pe care-l iubeşti este bolnav."
4. Dar Isus când a auzit vestea aceasta, a zis: "Boala aceaşta
nu este spre moarte, ci spre gloria lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui
Dumnezeu să fie glorificat prin ea."
5. Şi Isus iubea pe Marta, pe sora ei şi pe Lazăr.
6. Deci, când a auzit că Lazăr este bolnav, a mai întârziat
două zile în locul în care era;
7. şi în urmă a zis ucenicilor: "Haideţi să ne întoarcem în
Iudea."
8. "Învăţătorule", I-au zis ucenicii, "acum de curând căutau
iudeii să Te ucidă cu pietre şi Te întorci în Iudea?"
9. Isus a răspuns: "Nu sunt douăsprezece ceasuri în zi? Dacă
umblă cineva ziua nu se împiedică, pentru că vede lumina lumii
acesteia;
10. dar dacă umblă noaptea se împiedică, pentru că n-are
lumina în el."
Învierea lui Lazăr este cea mai mare dintre toate minunile pe
care le-a făcut Domnul Isus. Ea era poarta pe care a deschis-o
Mântuitorul şi prin care a trecut în drum spre Ierusalim în văzul
tuturor oamenilor 1. Prin acest miracol, cât şi prin Intrarea
Triumfală în capitala lui Israel, Mântuitorul Şi-a demonstrat mai
mult ca oricând divinitatea şi calitatea Sa de Mesia 2.
479
Din capitolul 11 al Evangheliei după Ioan, vom ţine patru
studii intitulate Învierea lui Lazăr. În primul studiu ne vom ocupa
de trei lucruri: problema omiterii acestei minuni din Evangheliile
Sinoptice, mesajul Mariei şi al Martei, şi lucrarea Domnului Isus
din ceasul al doisprezecelea.
I. PROBLEMA OMITERII ÎNVIERII LUI LAZĂR DIN

EVANGHELIILE SINOPTICE
Una dintre cele mai mari dificultăţi din Evanghelii este
următoarea: că Evanghelistul Ioan ne arată în versetele 47-54 din
acest capitol pe care-l studiem, că motivul pentru care autorităţile
evreieşti au luat finala hotărâre ca să-L condamne pe Domnul Isus
la moarte era, faptul că L-a înviat pe Lazăr. Pe când, celelalte trei
Evanghelii ne scot în evidenţă că, adevărata cauză a răstignirii
Mântuitorului era Intrarea Lui Triumfală în Ierusalim şi Izgonirea
vânzătorilor din Templu. Cei trei evanghelişti sinoptici, nu numai că
omit învierea lui Lazăr, care era adevăratul motiv al răstignirii
Fiului lui Dumnezeu, dar chiar şi atribuie răstignirea Mântuitorului
Intrării Triumfale în Ierusalim şi a Izgonirii vânzătorilar din Templu,
aşa cum vom vedea când vom studia textele respective în volumul
următor. Este greu să înţelegem de ce primii trei evanghelişti n-au
amintit nimic despre învierea lui Lazăr 3.
De aici, unii critici neobiectivi, au adus următoarele obiecţii:
că evangheliştii sinoptici n-au amintit nimic despre învierea lui
Lazăr, pentru că n-a existat o asemenea înviere, ci că Evanghelistul
Ioan ar fi încorporat-o mai târziu în Evanghelie ca pe o legendă 4.
Eruditul francez, E. Renan, a mers chiar până acolo, încât a crezut
că era mai îndată o înscenare a Domnului Isus cu fraţii Lazăr,
Maria şi Marta, decât o realitate. Numai că, ceva mai târziu, Renan
a respins această opinie 5. Criticul D. Strauss a explicat că,
deoarece Vechiul Testament făcea aluzie la puterea lui Mesia de a
învia morţii, tradiţia creştină a trebuit să-I atribuie lui Cristos
această calitate prin mitul învierii lui Lazăr, a fiului văduvei din
Nain şi a fiicei lui Iair; şi că tradiţia era inspirată să transforme, în
mod special, parabola cu Bogatul Nemilostiv şi cu Săracul Lazăr, în
realitatea învierii lui Lazăr din Betania 6. Şi alţi critici au fost de
părere că, istorisirea învierii lui Lazăr este o descriere alegorică în
jurul cuvintelor Domnului Isus când a zis în acest capitol "Eu sunt
învierea şi viaţa" 7.
Pentru mulţi învierea lui Lazăr, care intrase în
descompunere, este un miracol prea mare ca să fie adevărat. În
sensul acesta filozoful evreu, Spinoza, a zis aşa după cum l-au citat
480
comentatorii: F. Godet şi A. Edersheim, că dacă miracolul acesta
era adevărat, atunci toate celelalte minuni ale Lui Crstos şi tot ce a
afirmat El, sunt adevărate, uşor de acceptat şi vrednice de crezare 8.
Comentatorii au avut de spus patru lucruri în legătură cu
realitatea învierii lui Lazăr. Primul lucru este, că dacă Domnul Isus
nu l-ar fi înviat pe Lazăr cu adevărat, Evanghelistul Ioan n-ar fi
consemnat acest miracol în Evanghelie. Al doilea lucru este, că
detaliile acestei minuni sunt aşa de multe şi vii, şi că bucuria şi
căldura sufletească cu care ne-o prezintă Evanghelistul Ioan, ca un
martor ocular, sunt atât de mari, încât este imposibil să nu o
acceptăm ca o realitate 9. Al treilea lucru este, că Intrarea Triumfală
a Domnului Isus în Ierusalim ar fi fost imposibilă, dacă n-ar fi
precedat-o învierea lui Lazăr, care începuse să intre în
descompunere. Numai acest miracol I-a adus Domnului Isus faimă
şi în Iudea şi L-a ajutat să fie primit cu alai în capitala lui Israel 10.
Şi al patrulea lucru este, înlocuirea numelui satului Betania în
care a avut loc această minune, în El-Azaria, care înseamnă "satul
lui Lazăr". De ce evreii care, deşi nu erau creştini şi, chiar
persecutau pe creştini, au schimbat numele satului Betania în cel
de El-Azaria, dacă nu l-ar fi înviat Domnul Isus pe Lazăr cu
adevărat în acest sat? Dar, ce este mai interesant că, acest nume al
satului de El-Azaria, a dăinuit peste milenii ca o mărturie vie a
minunii celei mari care a avut loc în el şi că acest sat este cunoscut
şi astăzi sub numeie de El-Azaria 11.
În legătură cu motivul omiterii acestei minuni din cele trei
Evanghelii Sinoptice, comentatorii şi cercetătorii au de spus două
lucruri. Primul, că evangheliştii sinoptici ne prezintă misiunea
Domnului Isus din Galileea, iar Evanghelistul Ioan ne-o redă pe cea
din Iudeea 12. Or, minunea învierii lui Lazăr, a avut loc în Iudeea şi
nu în Galileea. Şi al doilea, că autorii primelor trei Evanghelii au
fost inspiraţi să treacă sub tăcere această minune, ca să nu pună în
pericol familia lui Lazăr, deoarece evangheliştii sinoptici şi-au scris
Evangheliile timpuriu: între anii 55 şi 60, când autorităţile fanatice
din Ierusalim persecutau pe creştini, rămânând însă, s-o
consemneze în Evanghelie Apostolul Ioan, care şi-a redactat
Evanghelia în anul 98, cu mult timp mai târziu după anul 70 când
a fost distrus Ierusalimul 13.
Iar, în ce priveşte legarea condamnării la moarte a Domnului
Isus de Intrarea Lui Triumfală în Ierusalim şi de Curăţarea
Templului, cercetătorii şi interpreţii celor Patru Evanghelii, au avut
de zis doar un singur lucru: că evangheliştii sinoptici cunoşteau
bine minunea învierii lui Lazăr şi ştiau că ea era adevăratul motiv al
răstignirii Mântuitorului, dar fiindcă ei au trebuit să omită din
481
Evangheliile lor acest miracol, au fost inspiraţi să lege cauza morţii
Fiului lui Dumnezeu de Intrarea Sa Triumfală în Ierusalim şi de
Izgonirea vânzătorilor din Templu, pentru că aceste două
evenimente, nu sunt altceva, decât efectul minunii învierii lui Lazăr,
prin care Mântuitorul a continuat să-Şi demonstreze divinitatea şi
calitatea Sa de Mesia adevărat.
II. MESAJUL MARIEI ŞI AL MARTEI

Lazăr era unul dintre prietenii cei mai apropiaţi ai Domnului
Isus, pe care-I avea, în afară de cercul apostolilor 14. Lazăr era şi
prietenul tuturor apostolilor, de aceea Domnul Isus a zis ucenicilor:
"Lazăr, prietenul nostru doarme" (v.11). În satul Betania şi într-o
singură casă din acest sat, Domnul Isus avea trei prieteni: pe Lazăr,
pe Maria şi pe Marta. Marta era menţionată înaintea Mariei, numai
atunci, când i se scotea în evidenţă vârsta; iar, când se avea în
vedere caracterul proeminent şi spiritul înalt al Mariei, atunci
numele ei se punea înainte 15. Evanghelistul Ioan a scris în legătură
cu Domnul Isus şi aceşti trei prieteni ai Lui următorul lucru: "Şi
Isus iubea pe Marta, pe sora ei şi pe Lazăr" (v.5). Episcopul Ryle a
zis că, oamenii care sunt cu adevărat ai lui Dumnezeu, măresc
faima şi popularitatea ţărilor şi a localităţilor în care trăiesc, nu
numai în lume, dar chiar şi în cer înaintea îngerilor şi înaintea Celui
Preaînalt. Dacă cei trei fraţi nu erau prieteni adevăraţi ai Domnului
Isus, numele lor şi al satului lor n-ar fi ajuns să fie mai cunoscut pe
pământ şi în cer, decât
multe alte nume de
împăraţi şi de oraşe
mari din istoria lumii
16.
Unul dintre cele

mai preţioase lucruri
din lume este, să ai o
casă în care să te poţi
duce în orice timp şi să
găseşti odihnă pentru
picioarele obosite, pace
şi linişte pentru
tensiunea şi nervii
încordaţi, şi dragoste şi
înţelegere pentru visul
şi gândurile înalte.
Satul Betania
Pentru Domnul Isus,
482
care nu avea unde să-Şi plece capul (Luca 9:58), un asemenea loc
era, casa din Betania a prietenilor Lui: Lazăr, Maria şi Marta. El
trăgea aici când făcea călătorii lungi spre Ierusalim şi era obosit. Şi,
tot aici, El se retrăgea cu ucenicii în urma disputelor lungi şi grele,
pe care le avea în curtea cea mare a Templului cu autorităţile
ecleziastice rigide.
Evanghelistul Ioan a scris următorul lucru în legătură cu
îmbolnăvirea lui Lazăr, prietenul Domnului Isus şi al apostolilor, şi
cu mesajul pe care surorile lui Lazăr I l-au trimis Mântuitorului:
"Un oarecare Lazăr din Betania, satul Mariei şi al Martei, sora ei, era
bolnav. (2). Maria era aceea care a uns pe Domnul cu mir, şi I-a şters
picioarele cu părul ei, şi Lazăr cel bolnav era fratele ei. (3). Surorile
au trimis la Isus să-I spună: «Doamne, iată că acela pe care-l iubeşti
este bolnav» (v.1-3). Când Maria şi Marta I-au trimis mesaj
Domnului Isus, El se afla încă în Pereea. Evanghelistul Ioan a scris:
"Deci, când a auzit că Lazăr este bolnav, a mai întârziat două zile în
locul în care era" (v.6). Cuvintele "locul în care era", credem că se
referau la Betabara, numită şi Betania dincolo de Iordan, pentru că
Domnul Isus, după ce vorbise într-o altă cetate despre căsătorie şi
binecuvântase copilaşii, şi era gata să pornească la drum, mai spre
sud, Evanghelistul Marcu ne arată, că tocmai atunci a venit la El
tânărul bogat (Marcu 10:17). Betabara, în care credem că Se afla
Domnul Isus, era cetatea cea mai sudică, din care se trecea
Iordanul şi se intra în Iudeea.
Din text reiese, că starea sănătăţii lui Lazăr se agrava pe zi ce
trecea. Credem că Maria şi Marta ziceau mereu una către alta: "De
ce nu este aici Domnul Isus! Dacă era El aici, l-ar fi vindecat pe
fratele nostru." În ideea aceasta, ele s-au hotărât să-I trimită un
mesaj în care I-au vorbit în modul cel mai sfios, pentru că ştiau cine
era El, cât era de lung şi de obositor drumul şi cât de periculoasă
putea să-I fie apropierea de Ierusalim, ceatea care Îi era cea mai
ostilă 17.
Este interesant să observăm, ce conţinut fin şi delicat au
folosit Maria şi Marta în mesaj: "Doamne, iată că acela pe care-l
iubeşti este bolnav" (v.3). Ele n-au inclus în mesaj nici o cerinţă, ca
Domnul Isus să vină în Betania, ştiind că o astel de cerinţă nu era
necesară. Ele ştiau că un singur semn, din care să reiese, că aveau
nevoie de prezenţa Lui, era suficient ca să-L facă să vină la Betania.
Fericitul Augustin, referindu-se la această gingăşie şi delicateţe a
surorilor lui Lazăr din mesajul pe care l-au trimis Domnului Isus, a
zis că pentru Mântuitorul era suficient numai să audă din gura
Mariei şi a Martei, că prietenul Lui pe care-l iubea a ajuns la necaz
şi că ele doreau să vină să-l ajute, şi El se va pune în acţiune.
483
Fiindcă este cu neputinţă să iubeşti pe cineva cu adevărat şi, în
acelaşi timp, să fii surd la apelul lui atunci când are nevoie de
ajutorul tău şi, cu atât mai mult, pentru Domnul Isus lucrul acesta
era imposibil 18.
484
În primul război mondial erau doi prieteni foarte buni: unul
dintre ei era rănit grav şi se svârcolea de durere în bătaia gloanţelor.
Prietenul lui când a văzut în ce hal era acela pe care-l iubea, s-a
dus la el cu tot riscul şi l-a târât într-o tranşee. Când cel rănit s-a
văzut adăpostit, a spus prietenului său: "Ştiam că tu o să vii la mine
şi n-ai să mă laşi să mor" 19.
Felul în care s-au adresat cele două surori Domnului Isus,
arată că ele cunoşteau prietenia Mântuitorului cu fratele lor şi ştiau
cât de mult îl iubea, de aceea ele erau sigure că Fiul lui Dumnezeu
va veni în Betania şi-l va vindeca pe Lazăr.
Domnul Isus când a auzit vestea despre îmbolnăvirea lui
Lazăr din gura mesagerului, a zis în auzul ucenicilor şi a acestui
trimis: "Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre gloria lui
Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie glorificat prin ea" (v.4).
Mântuitorul când a spus "Boala aceasta nu este spre moarte",
ucenicii şi mesagerul au înţeles că Lazăr nu va muri, ci se va
vindeca. Numai că, aceste cuvinte aveau însemnătatea că Lazăr nu
murise încă şi că Domnul Isus ştia aceasta. Iar, când a continuat să
zică: "Este spre gloria lui Dumnezeu", le-a arătat că El ştia ce urma
să se întâmple: că Lazăr va muri şi că nu moartea va avea pentru
prietenul Lui ultimul cuvânt, ci El, Domnul Învierii şi al Vieţii 20.
Mântuitorul ştia încotro ducea boala lui Lazăr: că ea Îi era
un semnal din partea Tatălui, că lucrarea Lui era pe sfârşite şi că
urma să-I fie un mijloc al proslăvirii. El ştia că boala prietenului Lui
iubit, ducea spre deces; că decesul lui, ducea spre înviere; şi că
învierea lui, urma să aducă multă glorie lui Dumnezeu, cât şi Lui.
Dar, Fiul Celui Preaînalt, ştia şi că învierea prietenului Lui, cât şi
gloria pe care I-o aduce această înviere, Îl vor duce la Calvar şi-L vor
pironi pe cruce. De aici învăţăm că Domnul Isus a acceptat crucea
de bunăvoie pentru a-şi ajuta prietenul; şi că El a făcut lucrul
acesta nu numai pentru Lazăr, dar şi pentru întreg neamul
omenesc, fiindcă toţi oamenii aveau nevoie de El şi de jertfa Lui
mântuitoare. Dar, pentru că Şi-a dat viaţa în calitate de Fiul lui
Dumnezeu şi Mântuitorul lumii, şi a înviat, a câştigat din partea
oamenilor, o glorie veşnică pentru Tatăl, cât şi pentru El. Dacă
pentru Cristos n-a putut să existe o altă cale spre glorie, decât calea
de a-Şi ajuta semenii cu preţul vieţii, atunci, cu atât mai mult, nici
pentru noi nu este o altă cale spre slavă, decât aceea pe care El ne-
a deschis-o şi ne-a arătat-o ca s-o urmăm.
Mesajul lui Cristos pentru surorile lui Lazăr, pe care l-a
trimis ca răspuns la vestea primită din partea lor era: "Boala
aceasta nu este spre moarte, ci spre gloria lui Dumnezeu, pentru ca
Fiul lui Dumnezeu să fie glorificat prin ea." Acest mesaj era greu şi
485
misterios la început pentru ele, fiindcă atunci când l-au primit,
Lazăr deja murise şi era chiar înmormântat. Maria şi Marta au
înţeles acest mesaj de abia după învierea fratelui lor 21.
După primirea mesajului şi plecarea solului care I l-a adus,
Domnul Isus a mai rămas în Pereea două zile. Evanghelistul Ioan a
scris: "Deci, Isus când a auzit că Lazăr este bolnav, a mai întârziat
două zile în locul în care era" (v.6). Pentru mulţi, rămânerea
Domnului Isus în Pereea încă două zile, era un gest ciudat care
prezintă o altă problemă grea. Unii dintre comentatori, opinează că
Domnul Isus a lăsat mai întâi să moară Lazăr şi apoi S-a dus să-l
învieze. Această părere este greşită, pentru că Lazăr deja murise,
aşa cum vom vedea în studiul următor. Domnul Isus n-a lăsat pe
Maria şi Marta să aştepte zadarnic la patul de suferinţă al fratelui
lor 22. Alţi comentatori cred că, Mântuitorul a ştiut că Lazăr a murit,
dar El a întârziat ca minunea învierii să fie mai mare şi mai
eficientă 23. Şi alţi comentatori şi exegeţi susţin cu tărie, că Fiul lui
Dumnezeu a aşteptat până când a primit semnalul divin pentru
plecare, fiindcă El n-a acţionat decât după comanda şi planul
Tatălui; şi că voia Tatălui era întotdeauna şi voia Lui 24. Acesta din
urmă este adevăratul răspuns care explică zăbovirea de două zile a
Domnului Isus în Pereea.
Când am tratat studiul intitulat Minunea din Cana
(Vol.II,Stud.14), am văzut că Fiul lui Dumnezeu a venit în lumea
noastră cu un anumit scop şi pentru o anumită lucrare; că El n-a
acţionat după dorinţele Sale, ci conform scopului pe care îl avea
Dumnezeu; El a ştiut că toate lucrurile din viaţa Lui, vor veni ferm
şi fix la ceasul lor, care a fost stabilit din eternitate. Acesta a fost
motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu ne-a vorbit mereu despre
ceasul Lui: ceasul ivirii Sale ca Mesia, ceasul răstignirii Sale, ceasul
învierii Sale, ceasul arătării Lui în glorie etc. Apoi, când am abordat
studiul intitulat Combaterea ereziilor (Vol.I,Stud.9), ne-am
informat că Evanghelistul Ioan a observat că, Mântuitorul a
acţionat întotdeauna după iniţiativa proprie, fără să Se fi lăsat
influenţat câtuşi de puţin de cineva sau de ceva. Domnul Isus n-a
făcut minunea din Cana Galileii la cerinţa mamei Lui, ci la
deciderea Sa personală. "Isus i-a răspuns: «Femeie, ce am a face Eu
cu tine? Nu Mi-a venit încă ceasul»" (Ioan 2:4). El nu S-a dus la
Ierusalim cu ocazia Sărbătorii Corturilor Ia stăruinţa fraţilor Lui, ci
tot la iniţiativa Sa proprie: "Urcaţi-vă voi la sărbătoarea aceasta; Eu
încă nu Mă urc la sărbătoarea aceasta, fiindcă nu Mi s-a împlinit încă
vremea... (10). După ce s-au urcat fraţii Lui la sărbătoare, S-a urcat şi
El, dar nu pe faţă, ci cam pe ascuns" (Ioan 7:8,10). Şi acum, Domnul
Isus a făcut la fel. El Însuşi a ales timpul pe care îl ştia că era cel
486
mai potrivit şi eficient şi pentru surorile lui Lazăr şi pentru lucrarea
lui Dumnezeu 25. De aici avem de învăţat o mare lecţie. Nouă
adeseori ne place ca Domnul Isus să acţioneze după cum noi Îi
cerem în rugăciune, în loc să învăţăm că noi trebuie să ascultăm de
cuvântul Lui şi să ne supunem voii Sale.
Şi, în al treilea rând, textul citat ne arată
III. LUCRAREA DOMNULUI ISUS DIN CEASUL AL

DOISPREZECELEA
După ce Fiul lui Dumnezeu a primit semnalul să părăsească
Transiordania şi să meargă în Iudeea, scena Lui finală şi principală,
în care urma să acţioneze în ultimul ceas al vieţii 26, a spus
apostolilor că ei vor merge cu toţii în Betania. Evanghelistul Ioan a
scris: "Şi în urmă le-a zis ucenicilor: «Haideţi să ne întoarcem în
Iudeea». (8). «Învăţătorule», I-au zis ucenicii, «acum de curând căutau
iudeii să Te ucidă cu pietre şi Te întorci în Iudeea?»" ( v.7-8 ).
Domnul Isus, deşi mergea cu ucenicii la Betania ca să-l învie
pe Lazăr, totuşi El a spus că ei merg în Iudeea. El a zis că ei merg în
Iudeea, fiindcă această regiune Îi era foarte ostilă. Când
Mântuitorul le-a spus: "Haideţi să ne întoarcem în Iudeea", ucenicii
au rămas şocaţi, fiindcă ştiau cât de riscant era lucrul acesta, fapt
pentru care I-au răspuns: "Învăţătorule, acum de curând căutau
iudeii să Te ucidă cu pietre şi Te întorci în Iudeea?"(v.8). Apostolii nu
erau îngrjoraţi atât de mult de ei, cât de viaţa Domnului Isus. Ei
erau încă obsedaţi de groaza aceea, când iudeii voiau să-L ucidă cu
pietre la Sărbătoarea Înnoirii Templului, în urmă cu trei luni când a
afirmat: "Eu şi Tatăl una suntem" (Ioan 10:30-31) 27. Apostolii,
neştiind că Lazăr a murit, ei poate voiau ca Domnul Isus să-l
vindece şi pe el de la distanţă, ca pe fiul unui slujbaş împărătesc
(Ioan 4:50) şi ca pe sclavul unui sutaş roman (Matei 8:13), decât să
meargă în Iudeea 28.
La cuvintele ucenicilor: "Învăţătorule, acum de curând căutau
iudeii să Te ucidă cu pietre şi Te întorci în Iudeea?" Mântuitorul le-a
răspuns: "Nu sunt douăsprezece ceasuri în zi? Dacă umblă cineva
ziua nu se împiedică pentru că vede lumina lumii acesteia" (v.9).
La evrei, ca la romani, ziua se diviza în 12 ore de la răsăritul
la apusul soarelui. Lungimea orelor varia după durata zilei din
anotimpurile anului, în Israel nu difereau mult unele de altele.
Vara, când ziua era cea mai lungă, avea 14 ore şi 12 minute; iar
iarna, când ziua era cea mai scurtă, avea 9 ore şi 48 minute 29.
În Evanghelia după Ioan, aproape fiecare text are două
înţelesuri: unul literal şi de suprafaţă, şi altul figurativ şi adânc.
Apostolul Ioan întrebuinţa însemnătatea literală şi de suprafaţă,
487
numai pentru a putea trata pe fondul ei, însemnătatea figurativă şi
adâncă 30.
Comentatorul W. Barclay a spus că, expresia Mântuitorului a
zilei cu 12 ore, are patru înţelesuri. Primul, că nimeni nu poate
scurta ziua, pentru că ea are 12 ore şi nu mai mult; al doilea, că
nimeni nu o poate nici lungi, fiindcă ea are 12 ore şi nu mai puţin;
al treilea, că cele 12 ore din zi, sunt suficiente ca omul să-şi termine
lucrarea pe care o are de făcut; şi al patrulea, că după ziua cea
lungă de 12 ceasuri vine, în mod inevitabil, noaptea când nimeni nu
mai poate lucra 31.
Prin cele patru înţelesuri ale acestui verset, Domnul Isus a
zis că ziua vieţii Lui umane, dăruită de Tatăl, este pe sfârşite; că
nimeni nu I-o poate scurta sau lungi; că El poate trece Iordanul
liniştit, ca să-Şi continue lucrarea şi în Iudeea, pentru că I-a rămas
încă un ceas din viaţă şi, totodată, încă o lucrare de făcut, care Îi
este cea mai grea; şi că El voia să-Şi termine lucrarea vieţii de 12
ore cu bine, înainte de-a I se lăsa înseratul zilei.
Acest verset este similar cu un alt verset, tot din Evanghelia
după Ioan, pe care l-a rostit Mântuitorul cu ocazia vindecării
orbului din naştere. Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus
spunând: "Cât este zi, trebuie să fac lucrările Celui ce M-a trimis; vine
noaptea, când nimeni nu poate să lucreze" (9:4).
Dascălul Ceresc când a zis că nimeni nu poate lucra noaptea,
S-a referit la nopţile întunecoase din acele timpuri, când nu era
iluminatul public şi când oamenii nu puteau nici să umble pe
străzile oraşelor sau pe uliţele satelor, pentru că se împiedecau şi,
cu atât mai puţin, să lucreze. Domnul Isus, după ce a zis în
versetul 9 "dacă umblă cineva ziua nu se împiedică, pentru că vede
lumina lumii acesteia", a continuat să spună în versetul 10 "dar
dacă umblă noaptea se împiedică, pentru că n-are lumina în el."
Mântuitorul a vorbit ucenicilor pe fondul luminii fizice şi a
întunericului fizic, despre lumina Lui spirituală, spunându-le cu
alte cuvinte: "Dacă aş umbla în întuneric, M-aş împiedeca în uneltirea
iudeilor împotriva Mea şi, chiar şi în stăruinţa voastră, de-a nu Mă
duce în Betania. Numai că Eu, având lumina voii şi a planului Tatălui
cu privire la Mine, nu Mă las împiedecat de nimic, ci voi trece Iordanul
şi Mă voi duce în Iudeea ca să-Mi termin lucrarea cu bine."
Fiecare om are ziua vieţii lui şi o lucrare de făcut în ea: să se
împace cu Dumnezeu prin Cristos. A ne termina această lucrare,
înseamnă glorie; iar a întârzia cu ea, înseamnă cea mai mare
tragedie. Goethe ne arată, într-una dintre operile lui, cum Diavolul
i-a slujit lui Faust şi i-a împlinit toate dorinţele timp de 24 de ani,
dar, în schimb, la urmă i-a pretins sufletul. În zadar, Faust s-a
488
trezit în ultimul moment, ca să-şi salveze sufletul, când era prea
târziu şi când ziua vieţii lui s-a scurs, pentru că n-a putut să
întoarcă timpul înapoi.
Când Evanghelistul Ioan ne prezintă drama trădării lui Iuda
la Ultima Cină, el scrie că atunci când a ieşit acest vânzător afară
"era noapte" (13:30), ceea ce înseamnă că pentru el era noapte
afară şi întuneric în suflet. Acest ucenic al Domnului Isus nu şi-a
terminat lucrarea pe care a început-o ci, abandonând-o, s-a
prăbuşit în întunericul de veci. În zadar a regretat şi a încercat el,
ca Faust, să-şi salveze sufletul în ultimul moment, când totul era
prea târziu şi când şi ziua vieţii lui s-a scurs. Şi, în zadar, a vrut să
întoarcă şi el timpul înapoi, ca să repare ce a stricat, că nu s-a mai
putut, pentru că ziua i s-a scurs şi întunericul l-a cuprins.

3. Barclay, W., The Gospeel of John, Vol. II, p. 101.
9. Diamandi, S., Patimile, Moartea, Învierea, Vol. III, p. 226.
11. Op. cit. p. 102.;
12. Meier: Judaica, p. 298;
13. Op. cit. p.175;
16. Pink. A.W., Exposition of the Gospel of John, Vol. III, p. 12.
17. Diamandi, S., Patimile, Moartea, Învierea, Vol. III, p. 120;
19. Op. cit.
20. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 139-140.
21. Op. cit. p.140;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 167-168.
489
Ellias, D.J., John, p. 1250.
31. Op. cit. p. 83.
490
43. ÎNVIEREA LUI LAZĂR (II)
Ioan 11 : 11 - 19
11. După aceste cuvinte le-a zis: "Lazăr, prietenul nostru,

doarme: dar Mă duc să-l trezesc din somn."
12. Ucenicii I-au zis: "Doamne, dacă doarme, se va face bine."
13. Isus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbeşte
despre odihna primită prin somn.
14. Atunci Isus le-a spus pe faţă: "Lazăr a murit.
15. Şi Mă bucur că n-am fost acolo, pentru voi, ca să credeţi.
Dar acum, haideţi să mergem la el."
16. Atunci Toma, zis Geamăn, le-a zis celorlalţi ucenici:
"Haideţi să mergem şi noi să murim cu El!"
17. Când a venit Isus, a aflat că Lazăr era de patru zile în
mormânt.
18. Şi, fiindcă Betania era aproape de Ierusalim, cam la
cincisprezece stadii,
19. mulţi din iudei veniseră la Marta şi Maria ca să le mângâie
pentru moartea fratelui lor.
În al doilea studiu intitulat tot Învierea lui Lazăr, pe care îl
tratăm din textul citat, ne vom ocupa de alte patru lucruri: de
adormirea lui Lazăr, curajul Apostolului Toma, înmormântarea lui
Lazăr şi jelirea lui.
I. ADORMIREA LUI LAZĂR

Evanghelistul Ioan a scris: "După aceste cuvinte, (Isus) le-a
zis: «Lazăr, prietenul nostru, doarme: dar Mă duc să-l trezesc din
somn.» (12). Ucenicii I-au zis: «Doamne, dacă doarme, se va face
bine»" (v.11-12).
Ucenicii, crezând că Domnul Isus le vorbea despre somnul
natural al lui Lazăr, se mirau şi nu puteau să înţeleagă, de ce El a
zis în continuare: "şi Mă duc să-l trezesc din somn", că Se duce
491
tocmai din Pereea în Iudeea ca să-l trezească dintr-un somn
natural? Pentru că a doua afirmaţie a Domnului Isus: “Şi Mă duc
să-l trezesc din somn”, li se părea ucenicilor absurdă, ei au luat
prima afirmaţie: “Lazăr, prietenul nostru doarme”, ca fiind autentică,
de aceea I-au spus: "Doamne, dacă doarme, se va face bine" 1.
Pentru apostoli, somnul lui Lazăr era o veste bună, fiindcă atunci,
somnul adânc, era considerat ca un semn al vindecării, crezându-se
că cel bolnav a trecut de punctul critic şi că se va tămădui negreşit
2.
Ucenicii când au spus Domnului Isus că Lazăr se va face

bine, au făcut lucrul acesta şi cu scopul de-a nu Se duce la Betania,
de-a nu Se expune El şi ei unui pericol atât de mare 3.
Evangheliatul Ioan a scos în evidenţă această înţelegere
greşită a lui şi a celorlalţi ucenici, cu scopul de-a accentua asupra
marelui adevăr pe care urma să-l sublinieze în Evanghelie scriind:
"Isus vorbise despre moartea lui (Lazăr), dar ei credeau că vorbeşte
despre odihna primită prin somn" (v.13). Faptul acesta, că ucenicii
credeau că Domnul Isus le vorbea despre somnul lui Lazăr, L-a
determinat pe Mântuitorul să le spună deschis că Lazăr a murit.
Evanghelistul Ioan a scris: "Atunci Isus le-a spus pe faţă: «Lazăr a
murit»" (v.14). Fiul lui Dumnezeu ştia că Lazăr a murit. El ştia chiar
şi ziua şi ora în care a decedat, şi de ce boală a suferit, deşi
mesagerul când L-a anunţat, Lazăr încă trăia. Este interesant că la
vestea aceasta, ucenicii nu L-au întrebat: "Doamne, de unde ştii?",
pentru că se obişnuiseră cu El că este atotştiutor.
Cum au putut apostolii să creadă că Lazăr dormea, când
Domnul Isus le-a zis, aşa cum am văzut mai înainte, că El se duce
din Pereea în Iudeea, la o distanţă de vreo 50 km, ca să-l trezească
din somn? Şi cum au putut ei să conceapă aşa ceva, când chiar şi
evreii numeau moartea adeseori usus, "somn"? 4. Cel puţin trei
dintre ucenici: Petru, Iacov şi Ioan trebuiau să-şi aducă aminte că
Dascălul lor Ceresc a întrebuinţat cuvântul "somn", ca metaforă, cu
ocazia învierii fiicei lui Iair, când a spus că fata "n-a murit, ci
doarme" (Marcu 5:39; Matei 9:24) 5.
Evanghelistul Ioan când L-a redat pe Domnul Isus spunând:
"Mă bucur că n-am fost acolo, pentru voi, ca să credeţi" (v.15), nu
înseamnă că Mântuitorul S-a bucurat că Lazăr a murit, ci fiindcă
nu S-a aflat în Betania când prietenul lor era bolnav, pentru că
dacă era acolo, l-ar fi vindecat de o boală oarecare şi n-ar fi avut o
ocazie aşa de mare, ca să-l învieze din mormânt sub ochii lor, după
ce a început să intre în descompunere. Fiul lui Dumnezeu S-a
bucurat, pentru ucenici, că prietenul lor, Lazăr a murit: ca ei să
creadă. Aceasta nu înseamnă că ei nu credeau, ci că aveau nevoie
492
de o credinţă mai mare şi mai puternică în Cristos, în vederea
apropierii tragediei morţii Lui. Un mare bărbat din Anglia, cu
numele de John Reith a zis odată: "Mie nu-mi plac crizele dar, în
schimb, iubesc privilegiile pe care ele mi le aduc." Tot astfel, nici
Domnului Isus, nu I-a plăcut moartea lui Lazăr dar, în schimb, S-a
bucurat de oportunitatea pe care I-a adus-o această tragedie, ca să-
Şi demonstreze în modul cel mai clar puterea Sa divină, cu scopul
ca ucenicii, toţi evreii şi o lume întreagă să creadă în El 6.
Cuvintele pe care le-a rostit Fiul lui Dumnezeu: "Mă duc să-l
trezese (pe Lazăr) din somn" şi pe care ucenicii nu le-au înţeles la
început, sunt de o importanţă şi de o valoare supremă. Mântuitorul
lumii a numit moartea somn, pentru că El l-a putut trezi pe Lazăr
din acest somn. Fiecare dintre noi, ne putem trezi pe cei dragi din
somnul natural, dar numai Domnul Isus, l-a putut trezi pe Lazăr
din somnul morţii. Faptul acesta ne demonstrează, că El poate să
învieze pe toţi morţii, chiar şi pe aceia care s-au descompus de
mult, de aceea EI ne-a promis că va învia pe toţi oamenii, indiferent
când au murut. Acesta este motivul pentru care somnul a devenit o
metaforă pentru înviere, în Noul Testament.
În al doilea rând, ne vom ocupa din acest text de
II. CURAJUL APOSTOLULUI TOMA

Toţi evreii distinşi aveau pe timpul Domnului Isus câte două
nume: unul în limba ebraică, prin care erau cunoscuţi printre evrei;
şi un alt nume grecesc, prin traducerea celui ebraic, prin care erau
cuoscuţi maselor largi. Spre exemplu: Chifa, în limba ebraică şi
Petru în limba greacă, care înseamnă în amândouă limbile "piatră",
"stâncă". Tabita, în limba ebraică şi Dorca în limba greacă, care
înseamnă în amândouă limbile "gazela", "antilopa". Şi Toma în
limba ebraică şi Didimus în limba greacă, care înseamnă în
amândouă limbile "geamăn". Apostolul Toma, care a misionat
printre parţi şi, apoi a trecut în India, unde a şi murit ca martir,
avea o soră geamănă care se numea Lisia 7.
Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând
ucenicilor: "Dar acum, haideţi să mergem la el (Lazăr). (16). Atunci
Toma, zis Geamăn, le-a spus celorlalţi ucenici: «Haideţi să mergem şi
noi să murim cu El!»" (v.15-16). Unii comentatori opinează că Toma
s-a referit la Lazăr: ca să moară şi ei împreună cu el 8. Mulţi alţi
comentatori ca: W. Barclay, W. Hendriksen, F.W. Farrar, S.
Diamandi etc., susţin cu tărie că Apostolul Toma s-a referit la
Domnul Isus 9. Acesta este motivul pentru care şi versiunea Biblică
a lui D. Cornilescu, ca şi toate celelalte versiuni, au redat
493
pronumele personal "El" cu majusculă: "Haideţi să mergem şi noi să
murim cu El!".
Toţi ucenicii ştiau că, dacă Se va duce Învăţătorul lor în
Iudeea cea ostilă, saducheii şi fariseii care erau atunci foarte porniţi
împotriva Lui, Îl vor ucide; dar, chiar şi soarta lor, s-ar putea să fie
periclitată, de aceea ei ezitau să meargă la Betania. În acel moment,
când Domnul Isus a zis ucenicilor: "Haideţi să mergem la Lazăr" şi
când toţi ucenicii erau ispitiţi să refuze, a-L urma în Iudeea, numai
Apostolul Toma a considerat că a accepta cu toţii soarta
Învăţătorului lor, era o datorie sacră din partea lor şi chiar o
onoare, de aceea numai el şi-a ridicat glasul şi a spus confraţilor
lui: "Haideţi să mergem şi noi să murim cu El!" (v.16)
În acel moment, Apostolul Toma a dispus de cel mai mare
curaj. Comentatorul R.H. Strachan a spus că, în inima Apostolului
Toma nu era o credinţă care spera, ci o loialitate totală şi că el, în
dragostea şi în loialitatea sa faţă de dumnezeiescul lui Învăţător, şi-
a zis: "Vină ce va veni şi fie ce-o fi, totuşi eu Îl voi urma pe Dascălul
meu Ceresc şi nu-L voi părăsi."
Un scriitor englez, cu numele Gilbert Frankau, povestea
despre un ofiţer care îi era prieten în războiul din 1914-1918, că
avea un post foarte periculos: postul de observaţie la artilerie.
Misiunea lui era să meargă cu navă aeriană umplută cu gaz, ca să
indice dacă proiectilele tunurilor cădeau la ţintă sau alături. În
războiul de atunci, nici o misiune nu era aşa de periculoasă ca
aceea: ca să stai într-un aerostat, care era ţinta tuturor tunurilor şi
a avioanelor inamicului. Acest ofiţer a povestit scriitorului amintit,
spunându-i: "De fiecare dată când trebuia să urc în aerostat, mă
îngrozeam şi luam adio de la viaţă, dar, pentru aceasta, nu puteam
să-mi părăsesc postul" 10. Acesta este cel mai mare curaj. Curajul
nu înseamnă a nu avea teamă. A întreprinde cineva un act eroic,
fără să vadă în faţă un pericol sigur şi fără să simtă frica, nu
înseamnă curaj. Adevăratul curaj este atunci când vezi răul
inevitabil în faţă, când eşti cuprins de frică şi când, totuşi mergi
înainte. Lucrul acesta l-a făcut Apostolul Toma, în acea zi de o grea
decidere. Nimeni nu va fi dat de ruşine în ziua de apoi că i-a fost
frică, ci vor fi daţi de ruşine numai aceia care au permis ca frica să-i
oprească şi să-i întoarcă de pe cale.
În al treilea rând, ne vom ocupa din acest text de
III. ÎNMORMÂNTAREA LUI LAZĂR

Evanghelistul Ioan a scris: "Când a venit Isus, a aflat că
Lazăr era de patru zile în mormânt" (v.17).
494
Ca să înţelegem acest verset, trebuie să cunoaştem, mai
întâi, felul în care se înmormântau oamenii bogaţi în Israel:
Comentatorii: Frankl, Barclay, Farrar şi Edersheim spun,
potrivit Talmudului că la evrei, în mod normal, înmormântarea se
făcea cât mai repede posibil, chiar la 4-5 ore după deces. Uneori se
cerea să se mai zăbovească, pentru că era foarte scurt timpul între
deces şi înmormântare. Climatul călduros de acolo a determinat
acest obicei, ca oamenii să fie înmormântaţi în ziua decesului 11.
Îndată ce mortul se scotea afară, toată mobila se inversa şi
scaunele se răsturnau 12. Legea evreiască a pus mare accent pe
jelirea morţilor. Ea a vrut să adâncească durerea când moartea cea
crudă a răpit pe cineva şi a dorit să audă toţi ce tragedie a lăsat în
urmă. În scopul acesta, ea a prescris patru practici care figurează şi
în Talmud: a) Prima practică era, sfâşierea veşmintelor. Toate
rudele, vecinii şi prietenii îşi sfâşiau veşmintele la piept în partea
dreaptă, iar tatăl şi mama mortului îşi rupeau veşmintele în partea
stângă, chiar la inimă, ca să arate că inima lor era sfâşiată de
durere. b) A doua practică era, bocirea. Pe lângă familie, rudele şi
prietenii mortului, trebuiau să ia parte la bocirea lui şi bocitoarele
profesioniste. c) A treia practică era, cântatul la flaut. Flautul
cânta mişcător. Legea evreiască a prescris, potrivit Talmudului, că
şi cei mai săraci, trebuiau să angajeze pentru jelirea unui mort, cel
puţn, două flaute şi o bocitoare. d) Şi a patra practică era,
procesiunea femeilor. În faţa cortegiului funebru, trebuiau să
meargă bocitoarele şi restul femeilor, care voiau să ia parte la jelire.
Toate acestea erau îmbrăcate în doliu. Legea cerea lucrul acesta,
fiindcă prin femeie a intrat, mai întâi, păcatul în lume şi a adus
moartea, de aceea considera că se cuvenea ca toate femeile să-şi
conducă, bocindu-se, pe cei dragi la mormânt 13. Actul de
înmormântare, cât şi cuvântările memoriale, se rosteau la mormânt.
La părăsirea mormântului, familia, rudele şi întreaga asistenţă
obişnuiau, întorcându-se spre mort, să spună în semn de respect:
"Du-te în pace". După care rămâneau la mormânt numai bocitoarele
ca să-şi verse durerea 14.
În Israel, înmormântarea era extrem de costisitoare,
îndeosebi pe timpul Domnului Isus. Pentru ungerea mortului se
întrebuinţau cele mai fine miresme şi mirodenii; pentru
înveşmântarea trupului celui mort se foloseau cele mai scumpe
haine; şi se aruncau în mormânt tot felul de bijuterii, pietre şi
nestemate 15. Şi, cu atât mai mult, trupurile oamenilor bogaţi, care
erau înmormântate în cavouri săpate în stânci, erau unse cu cele
mai multe varietăţi de mirodenii şi învelite cu fâşii de pânză de in; şi
dacă era posibil, să fie înfăşuraţi într-o pânză în care era păstrat un
495
sul original al legii. În a treia zi după deces, se deschideau cavourile
oamenilor bogaţi şi li se ungeau trupurile cu ulei şi cu parfum de
trandafir 16. În versetul 38 din acest capital, pe care îl studiem, scrie
în textul grecesc spelaion, "cavou", "peşteră" şi în versetul 44 "fâşii
de pânză", ceea ce înseamnă că Lazăr era bogat, pentru că a fost
înmormântat ca cei mai bogaţi oameni.
Pe la jumătatea secolului întâi, renumitul rabin, Gamaliel II,
a ordonat ca atunci când va muri el, să fie înmormântat în cele mai
modeste veşminte. Astfel, el a pus capăt obiceiului extravagant de
înmormântare. De atunci şi până astăzi, la evrei, mortul este
îmbrăcat într-o haină modestă care a primit frumoasa denumire
îmbrăcămintea de călătorie. Şi, tot de atunci şi până astăzi, la
fiecare înmormântare evreiască, se bea câte un pahar de vin în
amintirea lui Gemaliel, pentru că i-a salvat de cheltuieli inutile 17.
Din versetul 17, reiese că Lazăr a murit şi a fost
înmormântat, chiar în ziua în care mesagerul L-a anunţat pe
Domnul Isus că acest prieten al Lui era bolnav. După anunţ,
Domnul Isus a mai rămas 2 zile în Pereea, iar în a patra zi a
parcurs o distanţă de vreo 50 km cât era de la Betabara la Betania,
în timp de circa 10 ore. Aşa se înţelege darea de seamă pe care a
făcut-o Evanghelistul Ioan când a scris: "Când a venit Isus a aflat că
Lazăr era de patru zile în mormânt" 18.
Comentatorul A. Edersheim a explicat cele patru zile mai
amănunţit şi mai interesant. El a zis că mesagerul surorilor lui
Lazăr a plecat din Betania duminică, pentru că era interzis să
călătorească în ziua sabatului; şi L-a anunţat pe Domnul Isus luni
dimineaţa, când s-a şi înapoiat la Betania. Domnul Isus a mai
rămas în Pereea încă două zile, respectiv marţi şi miercuri, apoi, joi
dimineaţa a plecat cu ucenicii la Betania, iar joi după-masă l-a
înviat pe Lazăr. Acest comentator ne mai spune, că Marele
Sanhedrin s-a întrunit vineri cu scopul de a-L condamna pe
Domnul Isus la moarte; şi că Mântuitorul S-a retras cu ucenicii în
cetatea Efraim tot vineri, dar mai înspre seară 19.
Faptul că Domnul Isus a ajuns în Betania numai în a patra
zi, înseamnă că EI a sosit după ce deja uşa mormântului se
deschisese în a treia zi şi trupul lui Lazăr fusese uns cu ulei şi cu
parfum de trandafir şi apoi piatra de la uşa mormântului, fusese
pecetluită.
Şi, în al patrulea rând, ne vom ocupa de
IV. JELIREA LUI LAZĂR

Evanghelistul Ioan a scris: "Şi, fiindcă Betania era aproape de
Ierusalim, cam la cincisprezece stadii, (19) mulţi din iudei veniseră la
496
Marta şi Maria ca să le mângâie pentru moartea fratelui lor" (v.18-
19).
Apostolul Ioan a scos în evidenţă în textul grecesc că distanţa
de la Betania la Ierusalim era cam de 15 stadii. Un stadiu este egal
cu a opta parte dintr-o milă. Cincisprezece stadii, înseamnă aproape
două mile sau circa 3 km 20. Betania se afla la est de Ierusalim şi de
cealaltă parte a Muntelui Măslinilor. Prin acest mic cătun cu vreo
50 de case, înconjurat de măslini şi palmieri, trecea şoseaua care
venea de la Ierihon şi ducea la capitala lui Israel 21. Evanghelistul
Ioan a menţionat distanţa, cu scopul de-a lămuri, cum de-a putut
să participe un număr mare de oameni din Ierusalim la Betania
pentru a-l jeli pe Lazăr 22.
Pentru a avea o imagine cât mai clară despre scena care a
avut loc în Betania, atunci când a sosit Domnul Isus, trebuie să
vedem, mai întâi, cum era o casă în doliu la poporul evreu, care
urma să se transforme în cea mai mare bucurie şi să răsune de cea
mai mare veselie, cel mai târziu peste două-trei ore.
La evrei, era o datorie sacră, ca cineva să meargă la o familie
întristată în urma unui deces şi s-o consoleze. Talmudul zice că
oricine vizitează pe un bolnav sau o familie în doliu, îşi scapă
sufletul de Gheenă. Şi Maimonides, marele erudit evreu din Evul
Mediu a spus că, a vizita pe cei bolnavi şi a mângâia pe cei cu inima
îndurerată, întrece orice altă faptă bună. Vizita la cei întristaţi, era
partea cea mai esenţială a religiei evreieşti 23.
Într-o casă în doliu erau practicate multe obiceiuri de felul
acesta:
În tot timpul, cât mortul era în casă, în prezenţa lui nu se
pregătea mâncarea, nu se mânca şi nu se bea vin. Seara, după ce
se întorcea famila decedatului de la mormânt, veneau rudele sau
vecinii şi-i aduceau mâncarea pregătită, numită "pâinea şi paharul
întristării", care consta din pâine, ouă fierte şi linte. Ouăle rotunde
şi boabele rotunde de linte, simbolizau viaţa care se rostogoleşte
sau se derulează spre moarte. Toţi membrii familiei şedeau pe vatră
şi pe un scaun scund şi mâncau ouă muiate în cenuşă 24.
Doliul dura treizeci de zile. Primele şapte zile se numeau
"săptămâna durerii" (1 Samuel 31:13;1 Cron.11:12). Primele trei zile
din "săptămâna durerii", se numeau "doliul mare". Iar restul, până la
treizeci de zile, se numea "doliul mic" sau "doliul uşor". În primele
trei zile se bocea. În primele două din aceste trei zile ale bocirii,
familia se ducea la mormânt de câte două ori, ca să vadă faţa
mortului. În a treia zi, familia ungea trupul mortului cu ulei şi cu
parfum de trandafir; şi în toate aceste şapte zile, era interzis pentru
497
cei din casă să se parfumeze, să se ungă cu ulei, să se încalţe şi să
se spele. În ziua sabatului, bocetul era interzis 25.
Când murea cineva într-un sat, nimeni nu avea voie să
lucreze timp de trei zile, nici chiar cei mai săraci 26.
Nimeni nu avea voie să citească în Sfintele Scripturi în
primele trei zile de jelire, iar, familiei mortului, i se interzicea să
citească timp de 30 de zile, pentru că citirea Sfintelor Scripturi
aducea mângâiere. Era permis să se citească, în asemenea cazuri,
numai în Cartea lui Iov, a lui Ieremia şi în cea a Plângerii lui
Ieremia 27.
Veşmântul rupt era purtat 30 de zile. După 7 zile, ruptura
putea fi cârpită, dar în aşa fel pentru a putea fi văzută. După cele
30 de zile, veşmântul putea fi reparat complet.
În Iudeea se angajau bocitoarele, cât şi bocitorii. În această
regiune, bocirea se practica diferit faţă de cea din Galileea 28.
Bocitoarele, când se boceau, se aşezau jos pe pământ sau pe
scaune scunde 29. Cercetătorul W.M. Thomson scrie în cartea sa
intitulată Ţara Cărţii, că în fiecare cetate şi sat, se angajau
bocitoarele profesioniste, care erau extrem de abile în această
îndeletnicire. Când intra înăuntru un grup nou de simpatizanţi ai
familiei îndoliate, aceste femei începeau un nou val de bocire,
pentru ca noii veniţi să poată mai uşor să-şi unească lacrimile cu
plânsul bocitoarelor. Ele scoteau în evidenţă meritele mortului, ca
să stârnească şi să mărească jalea. Apoi, ştiind situaţia şi istoricul
fiecărei persoane din familie, îi pomeneau numele şi-i aminteau o
anumită întâmplare mai semnificativă din viaţă şi, nu în ultimul
rând, pentru a atinge fin coarda fiecărei inimi şi pentru a stoarce
cât mai multe lacrimi, ele pomeneau numele rudelor apropiate, care
au murit recent, determinând astfel, ca fiecare să-şi plângă mortul.
La bocirea mare, din primele trei zile, nu se bocea numai în
versuri, ci şi în cântece de bocire: solo şi cor 30.
Tot în bocirea mare, cei ce luau parte la ea, obişnuiau să se
bată în piept, să bată din palme şi să bată cu picioarele în pământ;
să presare cenuşă pe cap; femeile să-şi smulgă părul din cap şi
rabinii să se biciuiască în public. Asemenea ceremonie trebuia să se
repete de şapte ori într-o casă de jale în primele şapte zile 31.
Întrebarea cea mare care se pune este: cine era această
mulţime de iudei care a venit din Ierusalim în sătucul Betania, la
Marta şi Maria, ca să-l bocească pe Lazăr şi să consoleze surorile în
urma decesului fratelui lor? Evanghelistul Ioan a scris: "Fiindcă
Betania era aproape de Ierusalim, cam la cincisprezece stadii, (19)
mulţi iudei veniseră la Marta şi Maria ca să le mângâie pentru
moartea fratelui lor." Înainte ca să răspundem la această întrebare,
498
trebuie să scoatem în evidenţă că Lazăr era prietenul Domnului
Isus şi că nu numai iudeii din Betania, ci chiar şi cei din Ierusalim
l-au jelit.
Lazăr, în calitate de prieten al Domnului Isus, nu era
considerat ca un apostat de către sinagoga din Betania şi de către
conducătorii religioşi din Ierusalim. Lucrul acesta se ştie din faptul
că, autorităţile ecleziastice îşi arătau cea mai mare repulsie şi
revoltă la înmormântarea unui apostat, cerând oamenilor, să se
îmbrace în haine albe de festivitate, ca o demonstraţie de protest şi,
în acelaşi timp, de bucurie că au scăpat de un eretic 32. Or, la
înmormântarea lui Lazăr, nimeni nu s-a îmbrăcat în haine albe, ci
dimpotrivă, mulţi au luat parte la jelirea lui şi, lucrul acesta, l-au
făcut chiar şi iudeii din Ierusalim. Oare cum se explică faptul
acesta? Am văzut mai înainte în acest studiu, că Lazăr era bogat,
deoarece el a fost pus într-un cavou săpat în stâncă, ca cei mai
înstăriţi oameni. Iar, acum observăm că el, pe lângă că era bogat,
era şi distins, ceea ce l-a făcut să se bucure înaintea multor rabini
din Ierusalim de o mare reputaţie. Lucrul acesta l-au sesizat mulţi
comentatori ca: A. Edersheim, F.W. Farrar, D. Plumptre, A.P.
Lopuhin etc. De aici, Dean Plumptre, a tras concluzia, că Lazăr era
membru în Marele Sanhedrin, aşa cum am văzut când am tratat
studiul intitulat Tânărul Bogat (Vol.VI,Stud.39) 33. Nu putem şti
exact dacă Lazăr a fost membru în Marele Sanhedrin sau nu, dar
suntem siguri că a fost bogat şi că s-a bucurat de un mare renume,
de aceea autorităţile religioase nu l-au declarat un apostat, ci
dimpotrivă, au venit din Ierusalim mulţi iudei însemnaţi ca să-l
jelească şi să-i consoleze surorile.
1. Diamandi, S., Patimile, Moartea, Învierea, Vol. III, p. 121.

2. Barclay, W., The Gospel of John, VoI. II, p. 86,
3. Op. cit.;
5. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p.168;
7. Op. cit.;
8. Op. cit. p. 144-145.
499
10. Barclay, W., The Gospel of John, VoI. II, p. 87-88.
11. Op. cit. p. 88;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, VoI. II, p. 692;
The Talmudic Tractate Moed Qatan, on Half-holidays 28 a.
12. Barclay, W., The Gospel of John, Vol, II, p. 89.
13. Barclay,W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 343-349;
15. Op. cit. p. 88.
The Talmudic Tractate Berakhoth 53 a; Meg. 26 a.
20. Op. cit. p. 696;
22. Op. cit., p. 171.
23. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II,p. 90.
24. Op. cit. p. 89.
25. Op. cit.;
The Talmudic Tractate Babha Batra (' Last Gate' ) 100 b.
27. Op. cit.
28. The Talmudic Tractate Shabbath, on Sabbath-observance 153 a.
The Talmudic Tractate Moed Qatan on Half-holidays 28 b.
The Talmudic Tractate Babha Bathra 100 b; Moed Qatan 27
b; Semach.l.6.
32. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 694; Semach. 2.
33. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 696,708;
500
44. ÎNVIEREA LUI LAZĂR (III)
Ioan 11 : 20 - 27
20. Când a auzit Marta că vine Isus, I-a ieşit înainte; iar Maria
stătea în casă.
21. Marta I-a zis lui Isus: "Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi
murit fratele meu!
22. Dar şi acum, ştiu că orice vei cere de la Dumnezeu, Îţi va
da Dumnezeu."
23. Isus i-a zis: "Fratele tău va învia."
24. "Ştiu", I-a răspuns Marta, "că va învia la înviere, în ziua de
apoi."
25. Isus i-a zis: "Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine,
chiar dacă ar fi murit, va trăi.
26. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată.
Crezi lucrul acesta?"
27. "Da, Doamne", I-a zis ea, "cred că Tu eşti Cristosul, Fiul lui
Dumnezeu, care trebuia să vină în lume."
În al treilea studiu intitulat tot Învierea lui Lazăr, pe care îl
tratăm din textul citat, ne vom ocupa de alte două lucruri majore:
de fondurile pe care a rostit Fiul lui Dumnezeu una dintre cele mai
mari declaraţii şi de declaraţia supremă pe care El a făcut-o pe
aceste fonduri.
I. FONDURILE PE CARE A ROSTIT MÂNTUITORUL LUMII

UNA DINTRE CELE MAI MARI DECLARAŢII
În versetul 20 în care Evanghelistul Ioan scrie: "Când a auzit
Marta că vine Isus I-a ieşit înainte; iar Maria stătea acasă" (v.20), se
vede din nou temperamentul şi caracterul acestor două surori, aşa
cum li l-a scos în evidenţă şi Evanghelistul Luca în 10:38-42.
Marta, ca una care fiind foarte activă şi iubea acţiunea, cum a aflat
că vine Domnul Isus, I-a alergat în întâmpinare, fără s-o anunţe pe
Maria şi L-a întâlnit la intrare în sat. Pe când Maria, care era o fire
liniştită şi contemplativă şi care neştiind de sosirea Mântuitorului,
şedea liniştită acasă 1.
501
Când Marta L-a întâlnit pe Domnul Isus, şi-a pus inima în
cuvinte şi şi-a vărsat tot focul, zicându-I: "Doamne, dacă ai fi fost
aici, n-ar fi murit fratele meu!" (v.21). Unii comentatori explică greşit
aceste cuvinte ale Martei, cât şi ale Mariei, pentru că amândouă au
spus acelaşi lucru atunci când s-au întâlnit cu Domnul Isus: că ele
L-au întâmpinat cu un reproş, fiindcă a venit cu întârziere la
Betania 2. Pe când, mulţi alţi comentatori zic că n-a fost la mijloc
nici un reproş din partea surorilor lui Lazăr. Aici Marta n-a spus:
"Când ai primit mesajul nostru, de ce n-ai venit imediat?" Sau: "De ce
ai întârziat două zile când ştiai că fratele nostru era grav bolnav?" Ci
ele I-au zis cu totul altceva: "Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi
murit fratele meu" şi nu "Dacă ai fi venit mai devreme" 3. Ele, în cel
mai rău caz, puteau să-şi impute lor, că I-au trimis vestea prea
târziu, şi nu Domnului Isus.
Marta când a zis Domnului Isus: "Dar şi acum, ştiu că orice
vei cere de la Dumnezeu, Îţi va da Dumnezeu" (v.22), nu înseamnă că
ea mai avea speranţă în învierea fratelui ei. Din versetele 24 şi 39,
reiese clar că Marta, cât şi Maria, nu aveau nici o nădejde în
legătură cu învierea fratelui lor. Cuvintele pe care Marta le-a rostit:
"Dar şi acum, ştiu că orice vei cere de la Dumnezeu, Îţi va da
Dumnezeu", nu sunt altceva, decât citarea mesajului misterios al
Domnului Isus, pe care El l-a transmis prin sol şi ele nu-l
înţelegeau 4. Verbul "a cere" pe care l-a folosit Marta aici: "Că orice
vei cere de la Dumnezeu, Îţi va da Dumnezeu", indică faptul că ea Îl
privea pe Domnul Isus: ca pe un mare proroc, care avea o putere
delegată din partea Celui Preaînalt, dar nu-L considera ca fiind
Dumnezeu 5.
După cuvintele Martei: "Dar şi acum, ştiu că orice vei cere de
la Dumnezeu, Îţi va da Dumnezeu", Mântuitorul a făcut o afirmaţie
scurtă, directă şi cea mai nouă din istoria neamului omenesc până
la acea dată: "Fratele tău va învia" (v.23). Marta a simţit pe moment
o licărire de speranţă. Numai că aceste cuvinte erau pentru ea prea
mari şi prea bune ca să le poată crede şi înţelege. Aşa se explică
faptul că mintea ei a zburat la învierea generală din ziua de apoi,
răspunzând Domnului Isus: "Ştiu că va învia la înviere, în ziua de
apoi" (v.24), Cristos, prin aceste cuvinte: "Fratele tău va învia", a
făcut Martei, cât şi tuturor generaţiilor pământului una dintre cele
mai mari proclamări, prin care ne-a adus multă mângâiere şi
nădejde în suflet 6. Domnul Isus a făcut Martei această afirmaţie pe
trei fonduri grele, care fac credinţa în înviere imposibilă, dar care, în
acelaşi timp, erau cele mai potrivite pentru demonstrarea acestui
adevăr divin. a) Primul fond era, credinţa confuză a lumii
Vechiului Testament în legătură cu învierea. Este adevărat că,
502
în Vechiul Testament erau şi unele răbufniri ocazionale şi avântări
îndrăzneţe în ce priveşte credinţa în înviere, ca în cazul lui Iov când
a exclamat: "Chiar dacă mi se va nimici pielea şi chiar dacă nu voi
mai avea carne, voi vedea totuşi pe Dumnezeu. (27). Îl voi vedea şi-mi
va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea şi nu ai altuia. Sufletul meu
tânjeşte de dorul acesta înăuntrul meu" ( Iov 19:26-27); în cazul
psalmistului şi împăratului David când a zis: "De aceea inima mi se
bucură, sufletul mi se veseleşte şi trupul mi se odihneşte în linişte.
(10). Căci nu vei lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor şi nu vei
îngădui ca prea iubitul Tău să vadă putrezirea" (Psalmul 16:9-10); şi
în cazul Prorocului Daniel când a spus: "Mulţi din cei ce dorm în
ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică şi alţii
pentru ocară şi ruşine veşnică" (Daniel 12:2). Numai că, cei mai
mulţi aveau o concepţie comună: că nu există înviere, pe care a
exprimat-o tot Iov când a zis: "Un copac, şi tot are nădejde: căci când
este tăiat odrăsleşte din nou şi iar dă lăstari... (10). Dar omul când
moare, rămâne întins; omul, când îşi dă sufletul, unde mai este?...
(12). Omul se culcă şi nu se mai scoală; cât vor fi cerurile nu se mai
deşteaptă şi nu se mai scoală din somnul lui" (Iov 14:7,10,12) 7.
Evreii credeau în învierea generală din ziua de apoi, mai ales,
în perioada intertestamentală, pe care o propovăduiau fariseii. Dar
ei, în schimb, nu credeau în învieri individuale şi ocazionale, deşi
Dumnezeu l-a înviat prin Prorocul Ilie, pe fiul văduvei din Sarepta
Sidonului (1 Împăraţi 17:21-23) şi prin Prorocul Elisei pe fiul
Sunamitei (2 Împăraţi 4:35).
Este adevărat că, pe vremea Domnului Isus, saducheii,
partida conducătoare a naţiunii evreieşti, au refuzat să creadă în
înviere şi în viaţa după moarte, dar fariseii şi marea majoritate a
poporului, au crezut. Când Marta a răspuns Domnului Isus: "Ştiu
că va învia la înviere, în ziua de apoi", ea I-a prezentat credinţa şi
cea mai înaltă convingere, pe care a atins-o cea mai mare parte a
naţiunii ei, cât şi credinţa ei personală. Dar, în schimb, potrivit cu
credinţa ei comună, nici ea nu putea să creadă în învierea
individuală, ocazională şi specială a fratelui ei. b) Al doilea fond, pe
care Domnul Isus a făcut una dintre cele mai mari declaraţii era,
trupul lui Lazăr care a intrat în descompunere. Când au ajuns
cu toţii la mormânt, Mântuitorul, ucenicii, surorile lui Lazăr şi mulţi
iudei, care au venit să-l jelească pe Lazăr şi, când Fiul lui
Dumnezeu a zis: "Daţi holal-ul la o parte", aşa cum se numea piatra
de pe uşa mormântului în limba aramaică, Marta I-a răspuns:
"Doamne, miroase greu, căci este mort de patru zile" (v.39). Ce tablou
teribil! Înaintea Martei şi a Mariei era realitatea crudă a
mormântului fratelui lor, în care zăcea de patru zile. În Talmud şi în
503
Targum se menţionează, că descompunerea începe din a treia zi de
la deces. În a treia zi, aşa cum am văzut în studiul trecut, se făcea
ungerea mortului cu ulei şi cu parfum de trandafir, şi se sigila
mormântul. Iar acum, era spre sfârşitul celei de-a patra zile. Marta
a zis Domnului Isus, înainte de-a se fi luat holal-ul de la uşa
mormântului: "Doamne miroase greu". Aceasta înseamnă, aşa cum
spunea F.W. Grosheide, că trupul lui Lazăr intrase din plin în
putrefacţie şi că atunci mirosul se simţea puternic şi prin holal-ul
sigilat. Deschiderea cavoului după sigilarea lespedei de piatră, se
considera ca un sacrilegiu, pentru că se viola odihna mortului.
Marta credea că, Domnul Isus poruncise ca piatra să fie dată la o
parte de la gura cavoului, fiindcă dorea să-Şi vadă prietenul pentru
ultima dată. Ea s-a simţit îndatorată să spună Domnului Isus, că
nu mai avea pe cine să vadă, pentru că fratele ei deja era un
cadavru în descompunere; că el a devenit respingător chiar şi
pentru ea; că ea s-ar cutremura să-l vadă şi de ce să fie expus
vederii atâtor oameni prin ridicarea lespezii? 8.
Nu numai Marta şi Maria nu puteau să înţeleagă cu ce scop
Domnul Isus a poruncit să dea cineva lespedea la o parte de la gura
cavoului, dar nici la toţi ceilalţi, care erau prezenţi la mormânt, nu
le-a trecut prin minte că El intenţiona să-l învieze pe Lazăr. Ei, deşi
cunoşteau cele două cazuri de înviere din Vechiul Testament: a
fiului văduvei din Sarepta Sidonului de către Prorocul Ilie şi a fiului
Sunamitei de către Prorocul Elisei; şi, cu toate că auziseră cu toţii
că Domnul Isus a înviat pe fiul văduvei din Nain (Luca 7:15) şi pe
fiica lui Iair (Matei 9:25), învieri făcute toate în ziua decesului, ei
nu-şi puteau închipui că Domnul Isus l-ar putea învia pe Lazăr
după patru zile, când intrase deja în descompunere.
Acest fond, al învierii lui Lazăr, după ce a intrat în
descompunere, făcea credinţa în înviere imposibilă; dar Mântuitorul
l-a folosit pentru a ne demonstra cel mai bine acest adevăr divin.
c) Şi, al treilea fond, pe care Domnul Isus a făcut una dintre
cele mai mari declaraţii era, convingerea evreilor că sufletuI
părăsea prezeţa trupului în a treia zi după deces. Comentatorii
Strack, Bilierbeck, Frankl, Barclay, Farrar, Hendriksen şi F.F.
Bruce spun că, rabinii au învăţat poporul evreu că sufletul mortului
plana în jurul trupului trei zile, cu speranţa de a intra din nou în el.
Dar, în a treia zi, când trupul începe să intre în descompunere,
sufletul se îndepărtează de el 9. În a patra zi după deces, nu numai
că trupul intra din plin în descompunere, pentru că în Israel era
mai cald decât la noi în România, dar după tradiţia evreiască şi
sufletul era în locuinţa morţilor 10.
504
Aceasta este, cu adevărat, o minune foarte mare şi din alt
punct de vedere. Domnul Isus a înviat nu numai trupul lui Lazăr,
care intrase în putrefacţie, dar i-a adus şi sufletul din Rai, care
părăsise trupul nu în a treia zi după deces, aşa cum credeau evreii,
ci chiar în momentul decesului. Lucrul acesta reiese clar din
cuvintele Mântuitorului, pe care le-a adresat tâlharului de pe cruce
când a zis: "Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în Rai" (Luca
23:43). Când Domnul Isus l-a înviat pe Lazăr în a patra zi după
deces, a demonstrat, cu atât mai mult, atunci evreilor şi astăzi
nouă, că El este Dumnezeu şi că are toată autoritatea şi asupra
Raiului. Pe aceste trei fonduri, vedem că minunea învierii lui Lazăr
era din ce în ce tot mai mare. După primul fond, evreii nu credeau
în învieri individuale, decât în învierea generală din ziua de apoi.
După al doilea fond, ei, cu atât mai mult, nu puteau să creadă în
înviere, când mortul a început să intre în descompunere. Şi, după al
treilea fond, pentru ei o înviere după părăsirea trupului de către
suflet şi a intrării sufletului în locuinţa morţilor, era cu atât mai
imposibilă.
Domnul Isus pe la sfârşitul celei de-a patra zile, când trupul
lui Lazăr intrase din plin în putrefacţie şi când, după concepţia
evreiască şi sufletul părăsise trupul şi intrase în locuinţa morţilor, a
zis Martei: "Fratele tău va învia." Afirmaţia aceasta a surprins-o pe
Marta atât de tare, încât nu putea s-o creadă nici chiar dacă i-a
făcut-o Domnul Isus.
Şi, în al doilea rand, ne vom ocupa de
II. DECLARAŢIA SUPREMĂ PE CARE A FACUT-O

MÂNTUITORUL LUMII PE ACESTE TREI FONDURI PREZENTATE
Deşi Marta n-a crezut în afirmaţia Domnului Isus că fratele
ei va învia, Mântuitorul i-a făcut încă o afirmaţie, cu atât mai mare,
că El este învierea şi viaţa, pe care urma s-o confirme şi s-o
demonstreze prin învierea lui Lazăr, pe cele trei fonduri amintite.
Evanghelistul Ioan a scris: "Isus i-a zis: «Eu sunt învierea şi viaţa.
Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. (26). Şi oricine
trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?»"
(v.25-26).
Acum ne vom ocupa de declaraţia supremă pe care a făcut-o
Fiul lui Dumnezeu pe aceste trei fonduri numai din punct de vedere
theoretic, când a zis că El este Învierea şi Viaţa, iar în studiul
următor vom prezenta confirmarea şi demonstrarea acestei afirmaţii
supreme prin învierea lui Lazăr în mod practic.
Când Marta şi-a declarat credinţa în învierea generală, aşa
cum o imaginau evreii, Dascălul Ceresc a adăugat la acea credinţă
505
şi o însemnătate nouă şi infinit mai valoroasă, spunând: "Eu sunt
Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.
(26). Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată" (v.25-
26). Această declaraţie a dumnezeiescului nostru Învăţător este atât
de mare şi de adâncă, încât nimeni nu-i poate cuprinde întreaga ei
însemnătate, nici chiar într-o viaţă de om 11.
Cel care a făcut declaraţia că este Învierea şi Viaţa nu este
altul decât Dumnezeu care dispune de toate atributele şi
prerogativele absolute ca: atotputerea, atotdragostea, atotsfinţenia,
sursa învierii şi a vieţii veşnice 12.
Cristos, fiind Învierea şi Viaţa ca persoană, este Învierea şi
Viaţa nu numai a trupului, ci şi a sufletului. Aşa cum păcatul are
putere să distrugă trupul, tot aşa are putere să afecteze şi sufletul.
Între moartea trupului şi cea a sufletului este o mare deosebire, aşa
cum este o mare diferenţă şi între natura acestora. Moartea
sufletului nu înseamnă nimicirea sau anihilarea lui, ca în cazul
trupului, ci, mai întâi, ruperea legăturii lui cu Spiritul Infinit,
Absolut şi Suprem şi, apoi despărţirea sa de Această Sursă a vieţii
şi a fericirii pentru veci de veci. Moartea, cu toată puterea ei, nu
poate să distrugă niciodată sufletul, această esenţă a vieţii emanată
din Sursa Infinită, Absolută şi Supremă care este Tatăl nostru. Tot
ce poate să facă moartea acestei esenţe şi substanţe divine este,
numai să-i afecteze calitatea şi fericirea ei eterne. Aşa se explică
faptul că, atunci când cineva este mort din punct de vedere
spiritual, el există numai fizic, dar nu-şi trăieşte viaţa în adevăratul
ei sens şi, cu atât mai puţin, pe cea spirituală.
Un om poate deveni atât de egoist şi insensibil, încât să fie
mort chiar şi faţă de nevoile familiei lui din punct de vedere
material, moral şi spiritual. Domnul Isus poate să învieze tot felul
de oameni care au murit din punct de vedere moral şi spiritual.
Istoria ne este martoră că El a înviat zeci şi sute de milioane de
oameni, din punct de vedere spiritual, de-a lungul celor două
milenii. Odată un criminal a mărturisit că el şi-a ucis soţia şi, când
a făcut crima aceasta, n-a ştiut nimeni, decât Dumnezeu. Dar, din
acel moment, nu mai putea să dea faţă cu părinţii lui, deşi ei nu
ştiau nimic de fapta săvârşită. El simţea că a omorât-o nu numai pe
ea, dar că s-a ucis mai grav pe sine şi că a ajuns un cadavru
spiritual. După ce a citit acest capitol, care vorbeşte despre învierea
unui om care a intrat în descompunere şi a crezut puternic în
Domnul Isus, a înviat şi el din moartea spirituală, în care a fost
afundat cu mult mai grav decât Lazăr în moartea fizică 13.
Un japonez, cu numele Tokichi Ishii, care a ucis în modul cel
mai crud bărbaţi, femei şi copii, aştepta în închisoare să fie
506
executat. Între timp, două doamne din Canada i-au înmânat prin
grati o Biblie. Răstignirea Mântuitorului şi, în mod special,
cuvintele: "Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac" (Luca 23:34), i-au
străpuns inima, ca şi cum ar fi trecut prin ea un piron mare şi,
implorând mila şi iertarea lui Cristos, viaţa lui a fost schimbată.
Când a fost condus la eşafod, faţa lui era senină şi plină de lumină,
pentru că Domnul Isus nu numai că l-a înviat din punct de vedere
spiritual, dar l-a înzestrat şi cu o altă viaţă, veşnică şi fericită 14.
După ce Domnul Isus a zis Martei: "Fratele tău va învia" şi
Marta I-a răspuns: "Ştiu că va învia la înviere, în ziua de apoi",
Mântuitorul a continuat să-i spună: "Eu sunt Învierea şi Viaţa".
Ceea ce înseamnă ca şi când Domnul Isus i-ar fi zis cu alte cuvinte:
"Marta, Eu sunt Dumnezeu şi, fiind Dumnezeu, învierea generală din
ziua de apoi, Eu o voi face; şi dacă am putere să înviez pe toţi
oamenii în ziua de apoi, aceasta înseamnă că Eu pot să-l înviez şi pe
Lazăr acum" 15. La începutul lucrării Sale, Domnul Isus S-a
descoperit autorităţilor ecleziastice evreieşti, care Îl urau şi voiau
să-L ucidă, pentru că a declarat că era deopotrivă cu Dumnezeu şi
că El va efectua lucrarea de înviere generală şi judecata finală din
ziua de apoi. Evanghelistul Ioan a scris: "Tocmai de aceea căutau şi
mai mult iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua
Sabatului, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său şi Se
făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu" (5:18), Şi tot Evanghelistul
Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând evreilor în curtea templului
la al doilea Paşte, cu ocazia vindecării paraliticului, care a suferit
timp de 38 de ani: "Într-adevăr, după cum Tatăl înviază morţii şi le
dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea. (22). Tatăl nu judecă pe
nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului" (5:21-22).
Iar acum, la sfârşitul lucrării, cu ocazia învierii lui Lazâr,
Mântuitorul Şi-a demonstrat această prerogativă divină de a învia
morţii 16. Cuvintele "şi viaţa" din versetul 25 "Eu sunt învierea şi
viaţa", lipsesc din unele manuscrise mai vechi şi mai importante
ca: Papirusul 45, Sinaiticus Siriac şi din citatele lui Ciprian asupra
acestui verset 17. Nu se ştie ce s-a întâmplat, poate că scribul de la
care au multiplicat copiştii, ar fi omis aceste cuvinte din manuscris.
Toate traducerile şi versiunile Bibliei, redau şi aceste cuvinte, fără
să aibă cel mai mic dubiu cu privire la autenticitatea lor. Versiunea
Standardul Revizuit (Revised Standard Version) este singura,
dintre traducerile mai importante ale Bibliei, care are o mică notă
explicativă în legătură cu aceste cuvinte.
Comentatorul W. Hendriksen a explicat că Domnul Isus a zis,
mai întâi, "Eu sunt Învierea" şi, apoi a continuat să spună "şi
Viaţa", pentru că învierea deschide poarta vieţii, chiar şi celei fizice
507
şi vremelnice şi, cu atât mai mult, celei veşnice 18. Comentatorul şi
interpretul C.H. Dodd, a observat că Mântuitorul a legat prima
parte a declaraţiei Lui "Eu sunt Învierea'' de cuvintele: "Cine crede
în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi'' (v.25); şi a doua parte a
declaraţiei "… şi Viaţa" a legat-o de restul cuvintelor pe care a
continuat să le spună în versetul 26 "Şi oricine trăieşte şi crede în
Mine nu va muri niciodată" 19. Şi exegetul F.F. Bruce, a sesizat că
această afirmaţie mare, pe care a rostit-o Dascălul Ceresc, este în
cea mai mare concordanţă cu promisiunea pe care a făcut-o
urmaşilor Săi, când a zis: "Eu trăiesc, şi voi veţi trăi" (Ioan 14:19) 20.
Dacă lumea Vechiului Testament avea o credinţă confuză în
ce priveşte învierea morţilor, atunci, cu atât mai mult, ea avea o
concepţie, mai greşită, în legătură cu viaţa dincolo de mormânt.
În timpul cel mai îndelungat, lumea Vechiului Testament credea că
sufletul fiecărui om, bun sau rău, merge în Şehol "Locuinţa
Morţilor", pe care ea o imagina ca un loc întunecos al tăcerii, al
uitării şi al părăsirii de către Dumnezeu, în care sufletele îşi
continuă existenţa în forma unor umbre cenuşii fără putere, fără
inteligenţă şi fără bucurie 21. Cităm doar câteva versete care se
referă la aceste lucruri: "Stau întins printre cei morţi... de care nu-Ţi
mai aduci aminte şi care sunt despărţiţi de mâna Ta. (6). M-ai
aruncat... în întuneric" (Psalmul 88:5-6); "Sunt cunoscute minunile
Tale în întuneric, şi dreptatea Ta în ţara uitării?" (Psalmul 88:2); "Nu
morţii laudă pe Domnul şi... cei ce se pogoară în locul tăcerii"
(Psalmul 115:17); "În locuinţa morţilor în care mergi nu este nici
lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune!"
(Eclesiastul 9:10).
Deşi în Vechiul Testament era o credinţă stabilită în ce
priveşte locuinţa morţilor, totuşi uneori psalmiştii au făcut un mare
salt al credinţei, nu numai spre învierea morţilor, dar şi spre viaţa
veşnică din prezenţa lui Dumnezeu. Ei erau convinşi că, dacă
cineva este în relaţie cu Dumnezeu, nici chiar moartea nu poate
rupe această relaţie 22. În sensul acesta psalmistul David a zis: "Nu
vei lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor şi nu vei îngădui ca prea
iubitul Tău să vadă putrezirea. (11). Îmi vei arăta cărarea vieţii;
înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice în
dreapta Ta" (Psalmul 16:10-11). Şi, tot în ideea aceasta şi
psalmistul Asaf a spus: "Eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat
de mâna dreaptă; (24). mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei
primi în slavă" (Psalmul 73:23-24).
Am văzut că marea declaraţie pe care Domnul Isus a făcut-o
când a zis: "Eu sunt Învierea şi Viaţa", are şi însemnătatea
spirituală, că El ne poate învia din păcat şi dota cu o viaţă veşnică
508
în Rai, pe care moartea fizică nu o poate afecta. Numai că, El S-a
referit, în mod special, la învierea trupului în ziua de apoi, la
transformarea acestuia într-un trup ceresc şi la înzestrarea lui cu
viaţa veşnică şi fericită din prezenţa lui Dumnezeu.
Faptul că, Dumnezeu a venit la noi, S-a făcut prietenul şi
fratele nostru, ne-a unit cu El prin credinţă şi chiar Şi-a dat viaţa
pentru noi, este un lucru suprem. Şi acum, chiar acest Dumnezeu
ne-a făcut nouă muritorilor, această afirmaţie supremă: "Eu sunt
Învierea şi Viaţa." Comentatorul Burkitt, explicând această
declaraţie a Mântuitorului a exclamat: "O, iubire de Dumnezeu, de
Prieten şi de Frate, eşti mai puternică decăt moartea! N-ai acceptat ca
nici moartea să ne despară de Tine, ci ai binevoit, cu preţul vieţii să
ne oferi o prietenie veşnică" 23.
Când membrii familiei unui copil al lui Dumnezeu plângeau,
înainte ca acesta să-şi dea sufletul, el le-a spus: "Nu plângeţi, eu nu
mor, ci dimpotrivă, părăsesc lumea morţii şi mă duc în lumea vieţii"
24. Cei credincioşi nu călătoresc spre un apus de soare, ci spre un
răsărit veşnic de soare, fiindcă pentru ei decesul nu este altceva,

decât poarta care duce în cer 25. Trupul nostru ceresc şi veşnic, nu
numai că nu va fi atins niciodată de moartea fizică, dar el nu va fi
afectat în veac nici de moartea a doua, care este separarea sau
despărţirea de Dumnezeu pentru veci de veci 26.
Mântuitorul, după ce a zis Martei: "Eu sunt Învierea şi
Viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. (26). Şi
oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată", a întrebat-o:
"Crezi lucrul acesta?" La care întrebare, ea I-a răspuns: "Da,
Doamne, cred că Tu eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să
vină în lume" (v.27). Aceasta înseamnă nu că Marta credea că
Domnul Isus îi va învia fratele, ci că El era Mesia care era aşteptat
să vină în lume şi pe care Dumnezeu, potrivit învăţăturii rabinilor, Îl
va înzestra în preajma epocii de aur cu prerogativa de-a învia
morţii şi de-a efectua judecata de apoi 27.
Marta a înţeles această afirmaţie supremă a Domnului Isus
când a zis: "Eu sunt Învierea şi Viaţa" şi a pătruns în valoarea ei,
de abia după ce a confirmat-o prin învierea fratelui ei, aşa cum vom
vedea în studiul următor.
1. Pollard, T.E., Studia Evanelica 6 = Texte und Untersuchungen

102, - "The Raising of Lazarus", p. 434-443;
Hendriksen,W., The Gospel of John, Vol. II, p. 147.
509
4. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 140,148.
6. Hendriksen,W., The Gospel of John, VoI. II, p. 149;
Farrar, F.F., Viaţa lui Isus Cristos, VoI. II, p. 169.
8. Grosheide, F.W., Het Heilig Evangelie Volgens
Johannes, VoI.
I, p. 176;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 171-172;
9. Strack and Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament uns
Talmud und Midrasch, II, p. 250-251;
Barclay,W., The Gospel of John, VoI. II, p. 99;
10. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 171-172, 521.
12. Hendriksen, W., The Gospel of John, VoI II, p. 150.
13. Barclay, W., The Gospel of John, VoI. II, p. 102-103.
14. Op. cit. p. 94.
15. Ellis, D.J., John, p. 1250;
16. Ellis, D.J., John, p. 1250.
19. Dodd, C.H., The Interpretation of the Fourth Gospel, p. 365.
22. Op. cit. p. 92-93.
25. Op. cit.
27. Hendriksen, W., Lectures on the Last Things, p. 31-49;
Enoh 69:26-27; 1:5-7;
Apocalipsa lui Baruh 51:1-4;
510
45. ÎNVIEREA LUI LAZĂR (IV)
Ioan 11 : 28 - 44
28. După ce a spus aceste cuvinte, s-a dus şi a chemat-o în

ascuns pe soru-sa, Maria, şi i-a zis: "A venit Învăţătorul şi te
cheamă."
29. Maria, cum a auzit, s-a ridicat repede şi s-a dus la El.
30. Căci Isus nu intrase încă în sat, ci era tot în locul unde Îl
întâmpinase Marta.
31. Iudeii care erau cu Maria în casă şi o mângâiau, când au
văzut-o sculându-se repede şi ieşind afară, au mers după ea, căci
ziceau: "Se duce la mormânt ca să plângă acolo."
32. Maria, când a ajuns unde era Isus şi L-a văzut, s-a
aruncat la picioarele Lui şi I-a zis: "Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi
murit fratele meu."
33. Isus când a văzut-o plângând, pe ea şi pe iudeii care
veniseră cu ea, S-a înfiorat în duhul Lui şi S-a tulburat.
34. Şi a zis: "Unde l-aţi pus?" "Doamne", I-au răspuns ei, "vino
şi vezi."
35. Isus plângea.
36. Atunci iudeii au zis: "Iată cât îl iubea de mult!"
37. Şi unii din ei au zis: "El, care a deschis ochii orbului, nu
putea face ca nici omul acesta să nu moară?"
38. Isus S-a înfiorat din nou în Sine şi S-a dus Ia mormânt.
Mormântul era o peşteră, la intrarea căreia era aşezată o piatră.
39. "Daţi piatra la o parte", a zis Isus. Marta, sora mortului, I-a
zis: "Doamne, miroase greu, căci este mort de patru zile."
40. Isus i-a zis: "Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea
gloria lui Dumnezeu?"
511
41. Au luat, dar, piatra din locul unde zăcea mortul. Şi Isus a
ridicat ochii în sus şi a zis: "Tată, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat.
42. Ştiam că totdeauna Mă asculţi; dar vorbesc astfel pentru
mulţimea care stă împrejur, ca să creadă că Tu M-ai trimis."
43. După ce a zis aceste cuvinte, a strigat cu glas tare:
"Lazăre, vino afară!"
44. Şi mortul a ieşit cu mâinile şi picioarle legate cu fâşii de
pânză şi cu faţa înfăşurată într-un ştergar. Isus le-a zis: "Deslegaţi-l,
şi lăsaţi-l să meargă.”
În al patrulea studiu intitulat tot Învierea lui Lazăr, pe
care îl tratăm din textul citat, ne vom ocupa de alte patru lucruri:
de întâlnirea Mariei cu Domnul Isus, plânsul Fiului lui Dumnezeu,
sosirea la mormânt şi glasul care scoală morţii.
I. ÎNTÂLNIREA MARIEI CU DOMNUL ISUS

După ce Marta îşi mărturisise credinţa înaintea Domnului
Isus zicându-i: "Cred că Tu eşti Cristosul, Fiul Lui Dumnezeu, care
trebuia să vină în lume", Evanghelistul Ioan a continuat să scrie:
"După ce (Marta) a spus aceste cuvinte, s-a dus, a chemat-o în
ascuns pe soru-sa, Maria, şi i-a zis: «A venit Învăţătorul şi te cheamă»
(29). Maria, cum a auzit, s-a ridicat repede şi s-a dus la El. (30). Căci
Isus nu intrase încă în sat, ci era tot în locul unde Îl întâmpinase
Marta" (v.28-30).
Din cuvintele: "A chemat-o în ascuns pe soru-sa", ţinându-se
seama de iudeii adunaţi în mijlocul cărora şedea Maria; cât şi de
atitudinea de prudenţă a Domnului Isus, care rămăsese undeva
afară din sat şi care corespundea cu precauţiunea Martei, unii
comentatori ca F.W. Farrar, au sugerat ideea, că Domnul Isus a
vrut să acţioneze în secret, deoarece El nici chiar aici şi acum nu
era scutit de pericol 1. Opinia aceasta, că Marta a chemat-o în
secret pe Maria la Domnul Isus, ca evreii ostili să nu ştie că
Mântuitorul Se afla în Betania, este în contradicţie cu dorinţa Lui
pe care o avea, ca şi toţi aceştia să vadă minunea învierii lui Lazăr 2.
Adevărata explicaţie este aceasta, pe care au dat-o comentatorii W.
Barclay şi W. Hendriksen. Ei au zis că, Domnul Isus a vrut să ofere
şi Mariei ocazia, ca să stea cu El câteva clipe, înainte ca să
năvălească mulţimea. Adevărul acesta reiese şi din cuvintele Martei
când a spus Mariei: "A venit Învăţătorul şi te cheamă", şi din faptul
că Mântuitorul o aştepta cu ucenicii şi pe ea, tot în locul acela în
care L-a întâlnit Marta 3.
Marta s-a dus acasă de grabă, ca să spună surorii sale vestea
cea mai bună şi uimitoare: că a venit Domnul Isus şi o cheamă.
512
Creatorul Universului şi Mântuitorul lumii a venit în Betania şi o
chema pe Maria; şi aceasta chiar acum: în cele mai grele momente
din viaţă. Ce surpriză mare şi ce har! Când Marta a venit la Maria şi
o chema în şoaptă la Acela care este "Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan
14:6), Maria, poate şedea şi plângea la pragul camerei de jale, pe un
scăunel scund şi răsturnat, aşa cum se obişnuia în zile de jelire,
pentru că ea, ca femeie, nu avea voie să stea împreună cu bărbaţii
în camera de jale 4. Ea, când a auzit marea veste, s-a ridicat repede
şi a plecat la Domnul Isus, care o aştepta cu ucenicii afară din sat.
Evanghelistul Ioan ne relatează mai departe, spunând: "Iudeii
erau cu Maria în casă şi o mângâiau, când au văzut-o sculându-se
repede şi ieşind afară, au mers după ea, căci ziceau: «Se duce la
mormânt ca să plângă acolo»" (v.31). Potrivit obiceiului de jelire,
bărbaţii mergeau fără femei în procesiune la mormânt în primele
şapte zile, iar femeile, care se ocupau cu pregătitul mâncării în zilele
de bocire, se duceau şi ele la mormânt în procesiune, separat de
bărbaţi 5. Iudeii când au văzut-o pe Maria, cât de repede s-a sculat
şi a ieşit afară, au crezut că a covărşit-o o mare durere din cauza
morţii fratelui ei şi că s-a dus să plângă la mormânt, de aceea au
mers după ea ca s-o mângâie.
Evanghelistul Ioan descrie momentul întâlnirii Mariei cu
Domnul Isus, la care tablou asistaseră şi iudeii care plecaseră în
urma ei la mormânt ca s-o consoleze. El a scris: "Maria, când a
ajuns unde era Isus şi L-a văzut, s-a aruncat la picioarele Lui şi I-a
zis: «Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu»" (v.32).
Scena întâlnirii Mariei îndurerate cu Domnul Isus, prăbuşirea ei la
picioarele Lui, ca semn de reverenţă şi închinare, şi vărsarea focului
din inima ei prin cuvintele pe care le-a exclamat ca şi Marta, sora ei:
"Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu", erau toate
foarte mişcătoare 6 care, aşa cum spunea comentatorul F.W. Farrar,
înseamnă cu alte cuvinte: "Doamne, dacă erai aici L-ai fi smuls pe
fratele meu din ghearele morţii şi nu l-ai fi lăsat pradă ei, şi pe noi ne-
ai fi salvat de durerea aceasta aşa de cumplită pe care nu o putem
suparta" 7. După care au început să-i curgă şiroaie de lacrimi şi să
izbucnească în cele mai amare bocete.
II. PLÂNSUL FIULUI LUI DUMNEZEU

Scena întâlnirii Mariei cu Domnul Isus, a prăbuşirii ei la
piciosrele Lui, a exclamaţiei dureroase: "Doamne, dacă, ai fi fost aici,
n-ar fi murit fratele meu" şi a izbucnirii ei în hohote de plâns, a
mişcat atât de puternic pe iudeii care erau de faţă, încât au început
să plângă cu toţii. Dar, toate aceste lucruri i-au mişcat, nu numai
513
pe iudei, ci, cu atât mai mult, pe Domnul Isus. Evanghelistul Ioan a
scris: "Isus când a văzut-o plângând, pe ea şi pe iudeii care veniseră
cu ea, S-a înfiorat în duhul Lui şi S-a tulburat" (v. 33).
Bocetul de nepotolit al Mariei, care după obiceiul evreiesc şi
din punctul lor de vedere, era o mare onoare faţă de cel jelit, cât şi
plânsul iudeilor, L-au influenţat atât de puternic pe Domnul Isus,
încât "S-a înfiorat în duhul Lui, şi S-a tulburat" 8. În textul grecesc
pentru cuvintele, "S-a înfiorat în duh" scrie embrimasthai, "adânc
mişcat", "adânc agitat", care exprimă reacţie internă fie de mânie şi
indignare, fie de milă şi compasiune 9. Versiunea Autorizată a lui
King James a tradus grecescul embrimasthai, "adânc mişcat".
Moffatt a tradus acest cuvânt în versiunea lui "Isus S-a mâniat în
duh". Standardul Revizuit American l-a tradus "Isus a fost adânc
mişcat în duh". Şi Rieu l-a tradus în versiunea sa biblică "Isus S-a
întristat atât de tare în duh, încât S-a cutremurat în tot trupul Lui"
10. Unii comentatori şi exegeţi opinează că sintgma "adânc mişcat în
duh", exprimă mânie şi indignare. Aceştia spun că prin ea, Domnul

Isus Şi-a arătat marea Sa supărare faţă de iudeii, care numai se
arătau că plâng, făceau parada lacrimilor la acest act al jelirii; pe
când, în realitate, nu simţeau nici o durere. Părerea aceasta este
greşită. Chiar dacă lacrimile iudeilor ar fi fost superficiale, bocetul
Mariei, se ştie sigur că era real 11. Alţi comentatori interpretează că
expresia "adânc mişcat în duh" exprimă tot mânia şi indignarea
Domnului Isus. Numai că, ei nu leagă această expresie de bocetul
Mariei şi de plânsul iudeilor, ci zic că, Mântuitorul Şi-a concentrat
atenţia în acel moment asupra păcatului care este cauza bolii, a
morţii şi a tuturor relelor din viaţa umană şi din lume, şi că de
aceea S-a înfiorat în duhul Lui şi S-a tulburat 12. Şi alţi comentatori
şi exegeţi, susţin cu tărie, că această expresie înseamnă nu că
Domnul Isus era adânc mişcat de mânie şi de indignare, ci de
milă şi de compasiune faţă de bocetul Mariei şi de plânsul iudeilor
pentru moartea prietenului Lui, Lazăr. Noi credem că această
variantă este autentică. Aici vedem, cât de mult a pătruns Domnul
Isus în durerea Mariei, încăt a gemut de durere în inima Lui 13.
În lacrimile şi bocetele disperate ale Mariei, Domnul Isus a
văzut şi a simţit cererea irezistibilă a dragostei ei după ajutor cu
privire la fratele ei, de aceea Mântuitorul nu i-a spus nimic, ci doar
a întrebat: "Unde l-aţi pus?" "Doamne", I-au răspuns ei: "vino şi vezi"
(v.34). Desigur că, Domnul Isus ştia unde era mormântul lui Lazăr;
dar El, cu ajutorul acestei întrebări, pe care a pus-o la toţi care erau
prezenţi, a vrut să trezească în sufletul tuturor speranţă şi să le
solicite colaborare 14.
514
Mântuitorul, fiind copleşit din nou de durere, din ochii Lui
curgeau lacrimi tăcute 15. Versetul 35 "lsus plângea" este cel mai
scurt în Biblia românească. În Biblia grecească, versetul cel mai
scurt este: Pantote chairete, "Bucuraţi-vă întotdeauna" (1
Tesaloniceni 5:16). Noul Testament ne spune că, Domnul Isus a
plâns de trei ori: la Intrarea Triumfală în Ierusalim atunci când a
văzut cetatea, în Grădina Gheţimanii şi la întâlnirea Lui cu Maria
din acest text.
Aici este singurul loc, în întreg Noul Testament, unde scrie în
textul grecesc edakrusen, "a lăcrima". Iar, în Luca 19:41 unde scrie
că Domnul Isus a plâns pentru Ierusalim este grecescul eklausen,
care înseamnă "a plânge tare", "a se boci" 16. Aceste lacrimi ale
Fiului lui Dumnezeu, pe care le vărsa la intrarea în sat, sunt
lacrimile iubirii, ale compasiunii şi ale revoltei Lui împotriva morţii,
care I-a răpus prietenul.
Lacrimile Domnului Isus, arată adevărata Sa umanitate: că
El a simţit cu oamenii. Dar, lacrimile Mântuitorului, ne autentifică
în acelaşi timp şi divinitatea Sa. Când am tratat studiul intitulat
Descoperirea şi însemnătatea ideii de Logos (Vol.I,Stud.12), am
văzut că Evanghelistul Ioan şi-a dedicat Evanghelia grecilor şi că el
a făcut de cunoscut acestui popor gânditor, că noi suntem
confruntaţi în Cristos cu mintea cea mare a lui Dumnezeu şi cu
felul vieţii Celui Preaînalt. Iar, când am abordat studiul intitulat
Învierea fiului văduvei din Nain (Vol.III,Stud.46), ne-am informat
că stoicismul era cea mai însemnată şi răspândită filozofie şi
credinţă din antichitate. Acest curent filozofic şi religios, pentru a
răspunde la întrebarea: dacă Dumnezeu este bun, atunci de ce
îngăduie suferinţa? şi-a formulat doctrina lui fundamentală,
cunoscută sub denumirea de apatheia, "indiferenţa lui
Dumnezeu". Dascălii stoici au susţinut că Dumnezeu nu intervine
la suferinţa noastră din două motive: pentru că El,
neexperimentând-o, nu ne poate înţelege; şi pentru că El nu Se
poate lăsa influenţat de om. Ei au pornit de la următorul
raţionament: că cel ce face pe cineva să se întristeze sau să se
bucure este superior aceluia pe care îl influenţează. Astfel, ei au
continuat să afirme că, nimeni nu se poate considera mai mare
decât Dumnezeu, ca să-L poată influenţa. Când Evanghelistul Ioan
a scris: "Isus plângea", a declarat poporului grec cel mai uimitor
lucru, că Fiul lui Dumnezeu S-a lăsat influenţat şi că era foarte
mişcat de lacrimile unor oameni şi de moartea unui prieten 17.
Aceste lacrimi n-au rămas neobservate celor prezenţi şi
nedescoperite lumii. Maria şi Marta când au observat cum plângea
Domnul Isus de mila lor şi din cauza morţii fratelui lor, s-au umplut
515
de o reverenţă sacră faţă de EI 18. Chiar şi unii dintre iudei, când au
văzut lacrimile Mântuitorului, au exclamat: "Iată cât îl iubea de
mult!" (v.36). Şi ei au observat în lacrimile Domnului Isus, dragostea
Lui faţă de Lazăr. De vreme ce alţii dintre iudei, care erau
răutăcioşi, au reproşat Domnului Isus, cu ironie, de ce n-a prevenit
moartea lui Lazăr, zicând între ei cu glas tare, ca să-i audă
Mântuitorul: "El, care a deschis ochii orbului, nu putea face ca nici
omul acesta să nu moară?" (v.37). Reproşul acestora, avea una
dintre următoarele alternative sau, chiar amândouă: fie că n-a
putut evita moartea lui Lazăr, fie că n-a vrut din lipsă de dragoste
19. Comentatorul H. Alford a sesizat prin particula de, pe care a
întrebuinţat-o Evanghelistul Ioan în textul grecesc, că era o mare

deosebire între aceşti iudei care credeau că Domnul Isus n-a putut
sau n-a vrut să-l ajute pe Lazăr şi, între primii, care au văzut în
lacrimile Mântuitorului dovada dragostei Lui faţă de prietenul Său
care murise, pentru că Evanghelistul Ioan folosea această particulă
ori de câte ori voia să scoată în evidenţă ura şi uneltirea vrăjmaşilor
împotriva Mântuitorului. Pe aceşti iudei răutăcioşi şi ironici, îi
menţionează Evanghelistul Ioan şi în versetul 46, că s-au dus la
Marele Sanhedrin, în urma învierii lui Lazăr, ca să-L pârască la
acest tribunal suprem, întrebuinţând din nou particula de 20.
Tot aici, la intrarea în sat, unde Domnul Isus a întâlnit-o pe
Marta, unde a avut loc şi scena întâlnirii Lui cu Maria şi unde El a
plâns, Fiul lui Dumnezeu a fost din nou adânc mişcat. Dar acum,
spre deosebire de înfiorarea Lui, de mai înainte, nu era adânc
mişcat de milă şi de compasiune, ci de mânie şi de indignare, din
cauza interpretării răutăcioase a acestor iudei şi a batjocurii lor.
Evanghelistul Ioan a scris: "Isus S-a înfiorat din nou în Sine şi S-a
dus la mormânt" (v.38) 21.
În al treilea rând, textul citat ne scoate în evidenţă
III. SOSIREA LA MORMÂNT

Evanghelistul Ioan a scris: "Isus S-a înfiorat din nou în Sine şi
S-a dus la mormânt. Mormântul era o peşteră, la intrarea căreia era
aşezată o piatră" (v.38).
Unul din următoarele două morminte se presupune că era a
lui Lazăr: unul dintr-o peşteră adâncă, care se află în mijlocul
satului Betania, deasupra cărei peşteri s-a construit o biserică în
secolul al IV-lea. Şi astăzi acest mormânt este prezentat turiştilor ca
fiind mormântul lui Lazăr 22. Acest mormânt nu poate fi autentic,
pentru că cripta lui Lazăr, conform textului, nu putea fi într-o
peşteră din mijlocul satului Betania. Şi al doilea mormânt, care se
presupune că era al lui Lazăr, se află lângă Betania şi este săpat în
516
stâncă, în care au descoperit exploratorii M. Clarmont şi C.S.
Ganneau în anul 1873 o inscripţie comemorativă cu trei nume pe
care scria, în modul cel mai interesant şi curios: Maria, Marta şi
Lazăr 23.
Presupusul mormânt al lui Lazăr din centrul Betaniei

Pe timpul Domnului Isus erau în Israel două feluri de
morminte: morminte în cimitire, care erau pentru cei săraci şi
morminte în peşteri naturale şi peşteri săpate în stânci, care erau
pentru oamenii
bogaţi . În textul
24
grecesc scrie pentru

mormântul lui
Lazăr mnēmeion,
"memorial",
"monument",
"cavou săpat în
stâncă" 25. Cavoul
lui Lazăr, fie că era
într-un loc a lui,
privat, fie că era
într-un loc favorit,
Presupusul517
mormânt al lui Lazăr din centrul Betaniei
care i s-a donat în ultimul timp 26. Asemenea cavouri erau
împodobite cu trandafiri, iarbă şi alte flori 27. Cavoul săpat în piatră
avea de obicei 2,5 - 3 m lungime, 2,5 m lăţime şi 2-3 m înălţime.
Într-un astfel de cavou, se tăiau în stâncă, de obicei, opt rafturi
pentru opt trupuri: trei de o parte, trei de cealaltă parte şi două în
spate. Dar, erau cavouri şi pentru 13 morţi. Un astfel de cavou, a
fost găsit lângă Betania, de către exploratorii amintiţi: M. Clarmont
şi C.S. Ganneau, cu inscripţia celor trei fraţi: Maria, Marta şi Lazăr
28.
În satul Betania există o peşteră în care se află mormântul lui Lazăr. Iar deasupra
peşterii se înalţă o moschee
În vechime, înmormântarea se făcea fără sicriu şi aceasta, o
perioadă de milenii. Pe timpul Domnului Isus, morţii se puneau pe
un catafalc-postament 29. Trupul lui Lazăr a fost înfăşurat, ca al
Domnului Isus, cu o fâşie lungă de pânză de in, iar capul îl avea
învelit într-un ştergar 30. Îmbălsămarea era un obicei străin, de
poporul evreu, ea se practica în Egipt (Geneza 50:2,26) 31. Cavoul
avea la intrare o crestătură, în care se punea o lespede de piatră,
mare şi rotundă, care se sigila a treia zi după înmormântare 32.
518
Când Domnul Isus a zis
iudeilor: "Daţi piatra la o parte"
(v.39), El le-a spus, ca să rupă
sigiliile de pe această lespede şi
s-o rostogolească de pe uşa
mormântului. La aceste
cuvinte, Marta a răspuns
Domnului Isus: "Doamne,
miroase greu, căci, este mort de
patru zile" (v.39). Ce tablou
sinistru! Înaintea Martei şi
Mariei era realitatea teribilă a
mormântului fratelui lor în care
zăcea de patru zile. În a treia zi,
când morţii începeau să
miroase, li se făcea ungerea cu
miresme şi se sigila mormântul.
Iar acum, era spre sfârşitul celei
de-a patra zi, când Lazăr Mormântul lui Lazăr
intrase din plin în putrefacţie şi
când mirosul ieşea pe lângă lespedea sigilată. Marta credea că
Domnul Isus a poruncit iudeilor, să ia piatra de la uşa
mormântului, fiindcă dorea să-Şi vadă prietenul pentru ultima dată,
aşa cum am văzut şi în studiul trecut.
Satul Betania
519
Ea, se simţea îndreptăţită să spună Domnului Isus, că nu
mai avea pe cine să vadă, pentru că fratele ei era un cadavru în
putrefacţie; că el a devenit respingător chiar şi pentru ea; că ea s-ar
cutremura să-l vadă; şi de ce să fie expus vederii atâtor oameni prin
ridicarea lespezii?
Învierea lui Lazăr

Nu numai Marta, dar nici Maria şi nici unul măcar dintre
iudei, nu puteau să înţeleagă cu ce scop le-a zis Domnul Isus să ia
piatra de la uşa mormântului, deşi Mântuitorul a transmis prin
mesager Martei şi Mariei, că boala fratelui lor nu era spre moarte, ci
spre gloria Lui; deşi a zis Martei şi Mariei, că le va învia fratele; şi,
cu toate că le-a spus, că El este Învierea şi Viaţa. Realitatea cea
crudă a mirosului puternic, care ieşea din mormântul sigilat,
pentru că fratele lor intrase din plin în descompunere, cât şi
intrarea sufletului lui înainte cu o zi. în locuinţa morţilor, după
concepţia lor de evrei, le-au făcut să-şi piardă orice speranţă în
învierea fratelui lor. Toate acestea, Domnul Isus le-a avut în vedere,
atunci când a zis Martei: “Fratele tău va învia” (v.23), “Eu sunt
520
Învierea şi Viaţa” (v.25) şi "Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea
gloria lui Dumnezeu?" (v.40).
Marta şi Maria încă nu-L cunoşteau îndeajuns pe Domnul
Isus, şi încă nu ştiau că glasul şi dragostea Lui erau infinit mai
puternice, decât moartea şi mormântul.
Şi, al patrulea lucru, de care ne vom ocupa din acest text
este
IV. GLASUL CARE SCOALĂ MORŢII

Evanghelistul Ioan a scris în continuare: "Au luat, dar, piatra
din locul unde zăcea mortul. Şi Isus a ridicat ochii în sus şi a zis:
«Tată, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. (42). Ştiam că totdeauna Mă
asculţi; dar vorbesc astfel pentru mulţimea care stă împrejur, ca să
creadă că Tu M-ai trimis»" (v.41-42).
Domnul Isus Şi-a ridicat ochii spre cer, a chemat numele lui
Dumnezeu pe care evreii Îl numeau Dumnezeul lor, pentru a
demonstra iudeilor care erau de faţă, că El nu făcea minuni cu
ajutorul Diavolului, aşa cum Îl acuzau iudeii din Ierusalim şi toţi
fariseii, ci cu ajutorul Celui Preaînalt care esta Tatăl Lui; că El era
atât de unit cu Tatăl şi Îi făcea voia întotdeauna, încât Tatăl Îi
asculta rugăciunile pe loc şi de fiacare dată. Acesta era motivul
pentru care Domnul Isus S-a rugat tare în auzul lor şi a zis că
Dumnezeu L-a ascultat. Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul
Isus spunând în rugăciune: "Tată, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat.
(42). Ştiam că totdeauna Mă asculţi; dar vorbesc astfel pentru
mulţimea care stă împrejur, ca să creadă că Tu M-ai trimis" (v.41-42)
33.
Este interesant că Domnul Isus n-a amintit nimic în

rugăciune, în auzul iudeilor, cu privire la învierea lui Lazăr. El a
procedat astfel, pentru că Tatăl L-a dotat pe El cu prerogativa de a
învia morţii. Prin această prerogativă, făcea două lucruri: arăta
celor din jur că era deopotrivă cu Tatăl şi Se descoperea ca Mesia,
cel adevărat, pe fondul unei învăţături a rabinilor, pe care o
proclamau în popor, că atunci când va veni Mesia, Dumnezeu Îl va
înzestra pe El cu puterea de a învia morţii în ziua de apoi, aşa cum
am văzut când am tratat studiul intitulat Fiul lui Dumnezeu se
descoperă autoritătilor evreieşti (Vol.III,Stud.4). Pe fondul acestei
învăţături pe care evreii o cunoşteau şi o înţelegeau, Domnul Isus a
zis în curtea templului, cu ocazia vindecării paraliticului de 38 de
ani: "Într-adevăr, după cum Tatăl înviază morţii şi le dă viaţă, tot aşa
şi Fiul dă viaţă cui vrea" (Ioan 5:21) şi "Adevărat, adevărat vă spun
că vine ceasul, şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului
lui Dumnezeu şi cei care-l vor asculta vor învia (26). Căci după cum
521
Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine...
(28). Nu vă miraţi de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toţi cei
din morminte vor auzi glasul Lui" (Ioan 5:25,28) 34.
După această rugăciune pe care Domnul Isus o rostise pe
fundalul mormântului deschis din care ieşea mirosul puternic din
trupul lui Lazăr care intrase în putrefacţie, Mântuitorul a spus
mortului cu glas de Dumnezeu Atotputernic: "Lazăre, vino afară"
(v.43). Când Fiul lui Dumnezeu a rostit aceste cuvinte, la toţi care
erau de faţă, li s-a taiat respiraţia şi şi-au îndreptat privirile spre
cavoul deschis şi întunecat. Când cuvintele acestea, de o simplitate
maestuoasă şi cu putere divină, de abia răsunară, ca un tunet în
cuprinsul tainic şi de nepătruns, care desparte cele două lumi,
Lazăr a ieşit din mormânt. Cum l-a înviat Domnul Isus pe Lazăr, nu
ştim, pentru că nimeni nu poate înţelege şi explica o minune care
transcede şi depăşeşte priceperea noastră umană şi, cu atât mai
mult, acest miracol, care se numeşte pe drept cuvânt miracolul
miracolelor 35. Cineva a zis că, dacă Domnul Isus nu l-ar fi chemat
pe Lazăr pe nume, la acest glas ar fi înviat toţi morţii 36.
În final, această minune s-a încheiat cu o altă minune.
Evanghelistul Ioan a scris: "Şi mortul a ieşit cu mâinile şi
picioarele legate cu fâşii de pânză şi cu faţa înfăşurată într-un
ştergar. Isus le-a zis: «Deslegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă»" (v.44). Se
ridică marea întrebare: cum a ieşit Lazăr din cavou cu "mâinile şi
picioarele legate cu fâşii de pânză"? Nimeni nu poate să dea un
răspuns mai plauzibil ca scesta: că el ar fi plutit în aer, până când
picioarele lui au atins pământul în faţa Domnului Isus 37.
După ce Lazăr a ieşit afară cu mâinile şi picioarele legate,
Domnul Isus a zis iudeilor: "Deslegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă", ceea ce
înseamnă cu alte cuvinte: "Deslegaţi-l pentru a putea să meargă
acasă pe propriile lui picioare." Mântuitorul a poruncit iudeilor, să
dea ei piatra la o parte de la uşa mormăntului. Domnul Isus putea
El să facă lucrul acesta, rostind doar un cuvânt. De aici învăţăm că,
Dumnezeu nu face niciodată acele lucruri, pe care oamenii le pot
face. Tot astfel şi, după ce l-a înviat pe Lazăr şi l-a scos afară din
mormânt, plutind prin aer, a spus tot acestor iudei, să-i desfacă ei
şi fâşiile de pânză 38.
În Cristos am fost confruntaţi cu Însuşi Dumnezeu. El,
Cuvântul Întrupat al Celui Preaînalt, Şi-a manifestat o mare parte a
gloriei Sale la mormântul lui Lazăr. La această manifestare a gloriei
dumnezeiescului Învăţător, Evanghelistul Ioan s-a referit, în mod
special, atunci când a scris: "Şi noi am privit gloria Lui" (Ioan 1:14)
39. Mântuitorul a făcut acum marea confirmare la cuvintele pe care
le-a transmis Mariei şi Martei: "Boala sceasta nu este spre moarte, ci
522
spre gloria lui Dumnezeu" (v.4) şi la cuvintele pe care le-a rostit în
versetul 25 "Eu sunt Învierea şi Viaţa". Miracolul învierii lui Lazăr n-
a fost altceva, decât, aşa cum obişnuia Evanghelistul Ioan să
numească minunile Domnului Isus semeion, care înseamnă
"ferestruică", prin care Fiul lui Dumnezeu ne-a arătat cine era El, ce
putea să facă şi cum El personal va învia cândva pe toţi morţii.

Marta şi Maria, de abia acum au înţeles, de ce Domnul Isus a
întârziat în Pereea încă două zile şi, din ce cauză le-a transmis în
mesaj cuvintele: "Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre gloria lui
Dumnezeu."
Numele lui Lazăr, Eleazar, înseamnă în limba ebraică
"Dumnezeu este ajutorul meu" 40. Într-adevăr, pe el l-a ajutat
Dumnezeu-Fiul, ca pe nimeni altul, înviindu-l din morţi, după ce
523
intrase în descompunere. În Biserica Primară se credea că Lazăr a
mai trăit 13 ani, după
ce l-a înviat Domnul
Isus 41.
Dacă imaginile
vii, de la intrarea în
Betania: întâlnirea
Mariei cu Domnul Isus,
bocetul ei disperat şi
lacrimile Mântuito-
rului, ni s-au imprimat
atât de adânc în
memorie, încât nu le
putem uita niciodată,
atunci, cu atât mai
mult, următoarele
tablouri care s-au
derulat la mormânt:
cavoul deschis din care
ieşea mirosul puternic
de la trupul lui Lazăr
intrat în putrefacţie;
rugăciunea Domnului
Învierea lui Lazăr Isus pe care a rostit-o
pe fundalul mormân-tului
deschis; glasul de
Dumnezeu al Domnului
Isus, cu care l-a sculat pe
Lazăr din morţi; şi
manifestarea gloriei lui
Cristos, când la cuvântul
Lui, Lazăr a ieşit afară din
mormânt înfăşurat cu fâşii
de panză şi plutind în aer.
Toate aceste imagini,
omenirea nu le poate uita
niciodată.

524
Hendriksen, W., The Gospel of John, VoI. II, p. 152-153.
4. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 698,
5. Op. cit. p. 696.
9. Lindars, B., Behind the Fourth Gospel, p. 59;
Bonner, C., Traces of Thaumaturgic Technique in the
Miracles, p. 171-180;
11. Op. cit.;
12. Lindars, B., Behind the Fourth Gospel, p. 59;
Bonner, C., Traces of Thaumaturgic Technique in the Miracle,
p. 171-180;
Bruce, F,F., The Gospel of John, p. 246.
13. Edershaim, A., Jesus The Messiah, p. 698;
Hendriksen, W., The Gospel o John, vol. II, p. 154;
Barclay, W., The Gospel of John, VoI. II, p. 98-99.
20. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, VoI. II, p. 171,521.
21. Op. cit. p. 171;
22. Wilkinson, J., Jerusalem as Jesus knew it, p. 110;
Bruce, F.F., The Gosel of John, p. 249;
525
23. Clermont, M. and Ganneau, C.S., Sarcophagi, p. 7-10;
Krealing, C.H., Christian Burial Urns, p. 18;
The Talmudic Tractate Babha Bathra 25 a.
25. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 146, 157;
27. Op. cit. p. 693.
28. Clermont, M. and Ganneau, C.S., Recovery of Jerusalem,
p. 494;
29. Edersheim,A., Jesus The Messiah, p. 694.
33. Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 168, 173;
Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 248. .
34. Op. cit. p. 247-248.
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, VoI. II, p. 521.
36. MacDonald, W., Comentar Ia Noul Testament, p. 352.
37. Op. cit.;
38. Ellis, D.J., John, p. 1251;
MacDonald, W., Comentar la Noul Testament, p. 351-352.
41. Epifanie, Haer 66;
Hoffmann, Leben Jesu, p. 357;
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, VoI. II, p. 521.
526
46. CONDAMNAREA DOMNULUI ISUS LA MOARTE
Ioan 11 : 45 - 54
45. Mulţi din iudeii care veniseră la Maria, când au văzut ce a

făcut Isus, au crezut în El.
46. Dar unii din ei s-au dus la farisei şi le-au spus ce făcuse
Isus.
47. Atunci preoţii cei mai de seamă şi fariseii au adunat
Sinedriul şi au zis: "Ce vom face? Omul acesta face multe minuni.
48. Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El şi vor veni romanii şi
ne vor nimici şi locul nostru, şi poporul"
49. Unul din ei, Caiafa, care era mare preot în anul acela, le-a
zis: "Voi nu ştiţi nimic;
50. oare nu vă gândiţi că este în folosul vostru să moară un
singur om pentru popor şi să nu piară tot poporul?"
51. Dar lucrul acesta nu l-a spus de la el; ci fiindcă era mare
preot în anul acela, a profeţit că Isus urma să moară pentru popor.
52. Şi nu numai pentru poporul acela, ci şi ca să adune într-un
singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi.
53. Din ziua aceea au hotărât să-L omoare.
54. De aceea, Isus nu mai umbla pe faţă printre iudei, ci a
plecat de acolo în regiunea de lângă pustie, într-o cetate numită
Efraim, şi a rămas acolo împreună cu ucenicii Săi.
Fiul lui Dumnezeu, cunoscând planul etern al Tatălui cu
privire la răstignirea Sa şi, ştiind că I se apropia o asemenea zi, nu
S-a dat înlături de pe calea crucii, ci dimpotrivă, a mers singur spre
ea cu demnitate. El Îşi dădea perfect de bine seama că, fiecare gest
şi fiecare pas pe care le făcea, Îi consolidau opera, Îi asigurau
biruinţa şi Îi eternizau numele. El ştia că trebuia să facă o
527
asemenea minune, cum era aceasta a învierii lui Lazăr, deşi
omeneşte vorbind, ea Îi periclita mult situaţia; dar, a făcut-o, ca să
demonstreze Ierusalimului şi Marelui Sanhedrin că era Dumnezeu,
să le ia orice posibilitate de dezvinovăţire şi să le prevestească prin
această minune propria Sa înviere 1.
În acest studiu intitulat Condamnarea Domnului Isus la
moarte, ne vom ocupa de cinci lucruri: denunţarea, ilegalitatea
procesului, capul de acuzare din partea Marelui Sanhedrin,
raţionamentul condamnării la moarte de către marele preot şi
retragerea Domnului Isus în Efraim.
Să luâm mai întâi
I. DENUNŢAREA DOMNULUI ISUS

Evanghelistul Ioan a scris: "Mulţi din iudeii care veniseră la
Maria, când au văzut ce a făcut Isus au crezut în El" (v.45). Din acest
verset vedem, mai întâi, efectul pozitiv foarte mare al minunii
învierii lui Lazăr. Evanghelistul Ioan ne spune că mulţi martori
oculari, când au văzut minunea cea mare a învierii lui Lazăr, au
crezut în Domnul Isus. În această mulţime a martorilor oculari
care au crezut în Domnul Isus, se includ rudele lui Lazăr,
cunoscuţii şi simpatizanţii lui, atât din Betania, cât şi din Ierusalim.
Acum a capitulat înaintea Fiului lui Dumnezeu şi a crezut în El şi
Simon Fariseul, unchiul lui Lazăr, Marta şi Maria. Pe Simon îl
vindecase Mântuitorul de lepră în urmă cu un an şi nouă luni, aşa
cum am văzut când am tratat studiile intitulate Ungerea
Mântuitorului cu mir (Vol.III,Stud.50) şi Deosebirea dintre un
fariseu şi un copil al lui Dumnezeu (Vol.III,Stud.51).
Al doilea lucru pe care ni-l spune Evanghelistul Ioan, în
legătură cu martorii învierii lui Lazăr este că, unii dintre ei s-au dus
să-L denunţe pe Domnul Isus. El a scris: "Dar unii din ei s-au dus la
farisei şi le-au spus ce făcuse Isus" (v. 46).
Origen, din Biserica Primară, susţinea că aceştia care s-au
dus la farisei pentru a-i informa în legătură cu minunea învierii lui
Lazăr, erau unii dintre membrii Marelui Sanhedrin şi prieteni tainici
ai Domnului Isus şi că, ei au făcut lucrul acesta cu scopul, ca acest
for suprem al naţiunii evreieşti să-şi schimbe atitudinea faţă de
Mântuitorul 2. Mulţi alţi comentatori şi teologi cred însă, cu tărie, că
aceştia s-au dus la Marele Sanhedrin ca să-L pârască pe Domnul
Isus, considerându-L, ca mulţi alţi evrei, că datorită marilor minuni
pe care le săvârşea, era foarte periculos pentru siguranţa statului,
şi că ei au făcut lucrul acesta cu scopul, ca Marele Sanhedrin să-L
condamne la moarte 3.
528
Comentatorii F. Godet, R.H. Lightfoot, A. Edersheim şi W.
Barclay au zis că, ceea ce Domnul Isus a afirmat în parabola cu
Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr (Luca 16:19-31), acum a
confirmat prin minunea învierii lui Lazăr, că evreii prin răzvrătirea
şi împietrirea inimii lor nu vor crede în divinitatea şi în Împărăţia
Lui cerească, nici chiar dacă ar învia cineva din morţi 4.
II. ILEGALITATEA ACESTUI PROCES

Am văzut că Marele Sanhedrin a vrut să-L condamne la
moarte pe Domnul Isus până acum de două ori: o dată cu ocazia
Sărbătorii Corturilor, care s-a ţinut în luna octombrie, în urmă cu
şase luni, aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat Marile
controverse dintr-o şedinţă de lucru a Marelui Sanhedrin
(Vol.V,Stud.40), şi a doua oară, cu ocazia Sărbătorii Înnoirii
Templului, care s-a celebrat în luna decembrie, în urmă cu trei luni,
aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat Examinarea
orbului vindecat de către Marele Sanhedrin (Vol.VI,Stud.2), dar
care n-a reuşit să-şi atingă scopul în nici una din aceste ocazii,
pentru că de fiecare dată s-a creat o mare schismă din cauza
Mântuitorului, chiar în sânul acestui Tribunal Suprem. Aceasta era
a treia întrunire a Marelui Sanhedrin, convocată în acelaşi scop şi
în care şi-a atins planul.
Acest proces era atât de ilegal, încât marii juraţi ca F. Doerr
şi alţii, care au studiat procesul Mântuitorului, au înclinat să
creadă că în această şedinţă a Marelui Sanhedrin, s-a hotărât
numai arestarea Domnului Isus şi darea Lui în judecată şi, nu
moartea Lui. Deşi, adevărul este, că aici avem de-a face cu procesul
condamnării la moarte a Mântuitorului, aşa cum reiese din
cuvintele lui Caiafa şi cum conchid mulţi alţi juraţi şi comentatori,
dar care proces era atât de ilegal, încăt nici nu semăna cu un
proces.
Aproape toţi cercetătorii opinează că acest proces s-a ţinut la
Caiafa acasă. Marele Sanhedrin se întrunea în sala lui de şedinţă de
la templu, numită Gaţit. Dar, în cazuri de urgenţă, acest for
suprem al naţiunii evreieşti, s-a putut aduna şi în casa marelui
preot 5.
Cu ocazia marelui miracol al învierii lui Lazăr, care a avut loc
într-o joi, aşa cum am văzut în studiul intitulat Învierea lui Lazăr
(Vol.VI,Stud.43) şi pe care nimeni nu l-a putut tăgădui, marele
preot, Caiafa, a întrunit Marele Sanhedrin de urgenţă, vineri, după
o zi, cu scopul de a-L condamna la moarte pe Domnul Isus 6. În
care proces, s-a mai hotărât moartea inculpatului în lipsa acestuia,
529
de către cei care erau, în acelaşi timp, vrăjmaşii, acuzatorii şi
judecătorii lui? În nici unul, afară de acest proces al Mântuitorului.
Se crede că, această convocare rapidă a Marelui Sanhedrin
era, în acelaşi timp, şi o convocare tainică, care a omis, în mod
intenţionat, pe mulţi sinedrişti care Îl simpatizau pe Domnul Isus şi
credeau în El. Apoi, mai avem şi certitudinea că, şi din cei care au
luat parte la proces, nu toţi şi-au dat asentimentul condamnării la
moarte a Domnului Isus 7. Fariseii, aceşti adepţi ai formei în toate
lucrurile, care au sacrificat în acest proces al Mântuitorului orice
formă procedurală, trebuiau să fie atenţi pe viitor în procesul
Domnului Isus ca să păstreze, cel puţin, aparenţa formei şi a
obiectivităţii.
Şi un alt drept mare, care I s-a răpit Domnului Isus era,
căutarea şi numirea martorilor apărării. Aceşti legişti trebuiau să
acorde Domnului Isus un termen de 40 de zile pentru numirea
martorilor apărării 8. Acest drept I s-a răpit şi în procesul de mai
târziu. Pentru a-şi spăla Marele Sanhedrin ruşinea aceasta, a scris
în Talmud, care era una dintre cărţile cele mai sacre ale evreilor, că
a acordat Domnului Isus dreptul, chiar şi după proces de a-Şi căuta
martori ai apărării timp de 40 de zile; şi că, numai după ce n-a
putut găsi nici un martor al apărării, El a fost exclus din poporul lui
Dumnezeu şi de sub ocrotirea legii, de către Ioşua Ben Perahia, prin
sunetul a 400 de trâmbiţe şi, apoi a fost executat 9.
Unii comentatori şi jurişti opinează că, marele preot a
convocat curtea juridică în taină, pentru că a vrut să-L extermine
pe Domnul Isus tot în taină 10.
III. CAPUL DE ACUZARE DIN PARTEA MARELUI SANHEDRIN

Evanghelistul Ioan a scris: "Atunci preoţii cei mai de seamă şi
fariseii au adunat Sinedriul şi au zis: «Ce vom face? Omul acesta face
multe minuni. (48). Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El şi vor veni
romanii şi ne vor nimici şi locul nostru, şi poporul»" (v.47-48).
În acest pasaj, autorităţile evreieşti sunt schiţate foarte viu
înaintea noastră. Minunea învierii lui Lazăr, le-a pus în mare alertă
şi le-a determinat, să ia măsurile cele mai severe împotriva
Domnului Isus, pentru că mulţi iudei de seamă, din Ierusalim care,
au fost în Betania ca să-l jelească pe Lazăr şi care au văzut marele
miracol, au crezut în El 11. Teama cea mare pe care o avea Marele
Sanhedrin era: ca nu cumva vestea învierii lui Lazăr să se
răspândească peste tot în Iudeea şi astfel, Domnul Isus să aibă
influenţă şi în Ierusalim şi în Iudeea, de aceea s-a întrunit într-o
şedinţă specială cu scopul de a-L extermina cât mai repede.
530
Şedinţa aceasta de consfătuire s-a transformat într-un
proces de condamnare la moarte a Domnului Isus, pentru că au
ajuns cu toţii la concluzia că, dacă nu-L vor condamna de urgenţă
la moarte, toţi oamenii vor crede în El şi Îl vor urma. Evanghelistul
Ioan a spus că fruntaşii acestui for înalt, se întrebau unii pe alţii
foarte nedumeriţi şi, totodată speriaţi: "Ce vom face? Omul acesta
face multe minuni. (48) Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El."
Vrăjmaşii Mântuitarului nu I-au putut nega minunile. Dar ei, nici
n-au încercat să facă aşa ceva, pentru că erau prea multe şi, fiindcă
le-a săvârşit înaintea unui număr prea mare de martori oculari 12.
Marele Sanhedrin s-a compus din două partide: saduchei şi
farisei. Saducheii erau o partidă politică şi conducătoare, formată
din nobilime şi clasa aristocratică. Aproape toţi preoţii erau
saduchei şi, în mod special, marele preot. Astfel, preoţii cei mai de
seamă care făceau parte din partida saducheilor, dominau Marele
Sanhedrin şi, cuvântul lor era hotărâtor. Saducheii, pentru a-şi
menţine bogăţia, confortul şi poziţia de partidă conducătoare, erau
mulţumiţi să colaboreze cu Roma. Pe ei, nu-i interesa Domnul Isus
deloc, nici minunile şi nici învăţătura Lui şi, nici dacă este Fiul lui
Dumnezeu sau nu. Pentru preoţii cei mai de seamă şi pentru
marele preot, Caiafa, în calitate de saduchei, care nu credeau în
Mesia, în înviere, în îngeri şi în viaţa de apoi, minunea învierii lui
Lazăr, nu însemna nimic. Dar, pe lângă faptul că, pentru ei
minunea învierii lui Lazăr nu însemna nimic, ea le-a adus frică şi
tulburare, fiindcă le ameninţa confortul şi poziţia lor de aristocraţi
şi de clasă conducătoare, de aceea au reacţionat puternic şi rapid
împotriva Domnului Isus 13.
Fariseii care, nefiind o partidă politică, ci doar religioasă,
singurul lor interes era să trăiască după toate detaliile legii. Pe ei
nu-i interesa cine îi guverna, atâta timp cât aveau libertate să ţină
legea în toate detaliile ei 14.
În acest text avem două ironii dramatice mari. O ironie
dramatică este atunci când un personaj dintr-o piesă zice un
anumit lucru, dar, a cărui însemnătate, el nu o înţelege, ci doar
publicul. Astfel, când preoţii cei mei de seamă au zis: "Ce vom face?
Omul acesta face multe minuni. (48) Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede
în El şi vor veni romanii şi ne vor nimici şi locul nostru, şi poporul", au
avut o concepţie eronată cu privire la Mesia: că mesianismul
Domnului Isus avea un caracter politic şi pământesc, aşa cum
credeau toţi evreii. Ei au spus cu alte cuvinte: "Dacă vom râmâne
pasivi şi nu vom interveni de urgenţă, masele Îl vor accepta pe
Dulgherul din Nazaretul Galileii ca Mesia din cauza minunilor Lui; şi
El, profitând de această influenţă, Se va proclama ca Împărat; şi,
531
drept consecinţă, Roma, care nu tolerează asemenea dezordine şi
anarhie, se va răzbuna aspru pe noi şi, ne va distruge şi vatra
noastră sacră şi neamul" 15. Sintagma, „locul nostru“, din cuvintele:
"Vor veni romanii şi ne vor nimici şi locul nostru, şi poporul",
înseamnă că romanii le vor lua şi vatra lor sacră şi poporul lor
ales de Dumnezeu, pentru că în textul grecesc scrie topos care
înseamnă "locul", "vatra naţiunii'', "ţara" 16.
Capul de acuzare împotriva Domnului Isus, din partea
fruntaşilor Marelui Sanhedrin era, că El a afirmat de mai multe ori
că era Mesia-Împăratul şi, că El Se folosea de minuni pentru a
atrage mulţimile de partea Lui, cu scopul de a-i demite, mai întâi,
pe ei şi, apoi de-a declanşa o rebeliune împotriva romanilor.
Mântuitorul n-a afirmat niciodată că era Mesia, înainte de a-Şi fi
definit mesianismul şi de-a fi arătat natura mesianismului Lui. Ce
paradox şi, ce ignoranţă! Chiar preoţii cei mai de seamă ai lui Israel
să nu înţeleagă Mesianismul Fiului lui Dumnezeu: partea cea mai
esenţială a Sfintelor Scripturi! Dar, nici nu i-a interesat măcar
Mesia cel promis. Paradoxul şi ignoranţa erau cu atât mai mari, că
nici chiar cărturarii din Marele Sanhedrin, care făceau parte din
partida fariseilor, n-au înţeles adevăratul mesianism al Domnului
Isus, deşi aceştia erau priviţi ca expeţi ai Vechiului Testament. Ei n-
au înţeles mesianismul Mântuitorului, pentru că l-au interpretat
greşit. Culmea ironiei este, că tocmai preoţii cei mai de seamă şi
cărturarii cei mai renumiţi, nu numai că n-au înţeles partea cea
mai principală a Sfintelor Scripturi, dar chiar L-au condamnat la
moarte pe Mesia lui Israel şi pe Mântuitorul lumii ca, fiind cel mai
mare impostor.
Romanii s-au săturat de încăpăţânarea şi de îndărătnicia
evreilor. Astfel, ei au asediat Ierusalimul şi l-au distrus în anul 70
după Cristos în aşa fel, încât a arat un plug prin aria templului.
Marele Sanhedrin zicea că el veghea şi păzea naţiunea evreiască de
la acest dezastru; or, tocmai el, a împins-o în această nenorocire. Ce
mare deosebire era, dacă evreii L-ar fi ascultat şi L-ar fi acceptat pe
Domnul Isus, romanii nu le-ar fi luat vatra lor sacră, n-ar fi nimicit
o mare parte a populaţiei şi n-ar fi împrăştiat o altă parte mare a
populaţiei pe tot globul pământului, pentru secole şi milenii întregi.
Această tragedie despre care vorbea Marele Sanhedrin, s-a
întâmplat, dar nu pentru că evreii L-au acceptat pe Cristos, ci
dimpotrivă, fiindcă L-au respins. Evanghelia după Ioan a fost scrisă
în anul 98, aproape la 30 de ani după distrugerea Ierusalimului şi
risipirea evreilor prin toată lumea, astfel toţi cititorii, au putut să
vadă în acest text, ironia dramatică a Apostolului Ioan, cum a
532
atribuit-o sinedriştilor, în general, şi preoţilor celor mai de seamă
care erau fruntaşii Marelui Sanhedrin, în mod special 17.
În al patrulea rând, ne vom ocupa de
IV. RAŢIONAMENTUL CONDAMNĂRII LA MOARTE A
DOMNULUI ISUS DIN PARTEA MARELUI PREOT
Evanghelistul Ioan a scris: "Unul din ei, Caiafa, care era mare
preot în anul acela, le-a zis: «Voi nu ştiţi nimic; (50). oare nu vă
gândiţi că este în folosul vostru să moară un singur om pentru popor
şi să nu piară tot poporul?»" (v.49-50).
Caiafa a fost mare preot timp de 18 ani, din anul 18 când l-a
numit ca mare preot prefectul roman Valerius Gratus, predecesorul
lui Pilat şi până în anul 36 pe timpul imperatorului Vitelius 18.
Cuvintele: "Unul din ei, Caiafa, care era mare preot în anul acela"
nu înseamnă că Evanghelistul Ioan nu ştia că marii preoţi nu se
numeau anual ca demnitarii politici şi administrativi în lumea
Greco-Romană, ci ne arată că în Marele Sanhedrin erau prezenţi şi
alţi patru mari preoţi care au fost numiţi în această funcţie de către
romani şi demişi ca: Ana, Ismail Ben Fabi, Eleazar Ben Hanan şi
Simon Ben Canit 19.
Caiafa, aşa cum am văzut de mai multe ori, a făcut parte din
partida saducheilor, ca de altfel toţi marii preoţi 20. Saducheii nu
erau politicoşi deloc şi aveau o reputaţie rea în privinţa aceasta.
Iosif Flavius spunea că, saducheii se comportau între ei ne manierat
şi, chiar dur şi bădăran, fapt care se vede chiar şi din cuvântarea
lui Caiafa când a zis: "Voi nu ştiţi nimic", ca şi când toţi ceialalţi
sinedrişti ar fi fost fără minte. Aici se vede aroganţa înnăscută a
saducheilor, de clasă dominantă, îndeosebi a marelui preot 21
Caiafa, în calitate de mare preot, prezida procesul Domnului
Isus. El, la un moment dat, a oprit, mai întâi, pe toţi sinedriştii să
vorbească şi, apoi a spus trufaş întregului sinedriu, că toate
propunerile pe care le-au făcut până în acel moment, erau absurde
şi că, trebuie făcut doar un singur lucru, spunând textual: "Voi nu
ştiţi nimic; (50). oare nu vă gândiţi că eate în folosul vostru să moară
un singur om pentru popor şi să nu piară tot poporul?" Ceea ce
înseamnă cu alte cuvinte: “Este mai bine să moară un singur om
pentru naţiune, decât să piară toată naţiunea pentru un om.”
Principiul acestui arhiereu era, că marele scop al salvării naţiunii
evreieşti, scuză mijlocul condamnării la moarte a Dulgherului din
Nazaretul Galileii 22. Evanghelistul Ioan a sesizat că, nu există
pentru toată lumea creştină o ironie dramatică mai mare ca
aceasta, că sfântul lui Israel, Caiafa, în calitate de mare preot, a
prorocit că moartea Domnului Isus va opri masacrul naţiunii
evreieşti şi împrăştierea ei printre popoarele lumii în anul 70 după
533
Cristos. Caiafa, cât şi întreg Sanhedrinul au spus că, L-au răstignit
pe Cristos în scopul acesta, dar pentru aceasta naţiunea evreiască,
tot a fost trecută prin ascuţişul sabiei şi împrăştiată pe întreg
pământul. Evanghelistul Ioan când l-a făcut pe Caiafa proroc, aşa
cum era Eleazar (Numeri 27:18-21) şi mulţi alţi mari preoţi în
timpuri străvechi (Exod 28:30;Leviticul 27:21) şi cum se cuvenea să
fie şi Caiafa, a scris în continuare cu cea mai mare ironie: "Dar
lucrul acesta nu l-a spus de la el; ci fiindcă era mare preot în anul
acela, a profeţit că Isus urma să moară pentru popor. (52). Şi nu
numai pentru poporul acela, ci şi ca să adune într-un singur trup pe
copiii lui Dumnezeu cei risipiţi" (v.51-52). Da, într-adevăr, Caiafa s-a
dovedit a fi un mare proroc, ne spune Evanghelistul Ioan, dar nu un
proroc adevărat, ci mincinos. Răstignirea lui Cristos n-a oprit
masacrul din anul 70 şi nici risipirea naţiunii evreieşti aproape prin
toate ţările lumii, ci dimpotrivă, tocmai pentru că acest popor L-a
respins pe Cristos şi L-a pironit pe cruce, a fost nimicit şi risipit
printre naţiuni. Domnul Isus a zis evreilor în Săptămâna Patimilor
în curtea templului, atunci când a vorbit despre răstignirea Lui şi
dărâmarea Ierusalimului: "Iată că vi se lasă casa pustie" (Matei
23:38). Evanghelistul Ioan când a scris Evanghelia, la vreo 30 de
ani după distrugerea Ierusalimului din anul 70, evreii erau risipiţi
prin toate naţiunile pământului, pentru că L-au respins şi răstignit
pe Mântuitorul lumii şi, nu erau adunaţi prin moartea Lui, aşa cum
zicea Caiafa. Nu Caiafa era prorocul adevărat, ci Domnul Isus.
Caiafa s-a dovedit că era un proroc mincinos, a cărui raţionament
de condamnare la moarte a Mântuitorului, era criminal şi,
nicidecum profetic. Apostolul Ioan a ştiut de ce l-a ironizat dramatic
pe Caiafa. Numele acestui mare preot nu era Caiafa, ci Iosif.
Caiafa înseamnă etimologic "fiziognostic, "cel care citeşte caracterul
unei persoane de pe faţa sau forma ei", "cel care prevesteşte greşit
viitorul cuiva". Acest al doilea nume de Caiafa ne dezvăluie
caracterul lui de mare preot fals, de proroc mincinos şi de criminal
al Fiului lui Dumnezeu 23.
Biserica Primară a spiritualizat foarte frumos versetele 51 şi
52. În Didache, supranumită şi Învăţătura celor doisprezece
apostoli, care era prima carte pe care o aveau creştinii din primele
veacuri, redactată în scurt timp după anul 100. În această carte
scrie că atunci când se frângea pâinea la Cina Domnului, se spunea
că aşa după cum pâinea se compune din boabe de grâu împrăştiate
prin munţi şi văi şi că, în cele din urmă, sunt adunate laolaltă în
pâine; tot aşa şi toţi membrii Bisericii, vor fi strânşi de pe toată
suprafaţa pământului şi uniţi în Cristos şi în Împărăţia Lui 24.
534
Ernest Renan a spus că moartea lui Cristos nu numai că n-a
salvat poporul evreu, ci dinpotrivă, i-a grăbit pieirea. Tot Renan a
zis că, atunci când idumeenii şi zeloţii au intrat în Ierusalim, i-au
expus morţii pe sinedrişti în modul cel mai crud, dezbrăcându-i în
pielea goală şi, aruncându-i peste zidul oraşului, ca să fie mâncaţi
de câini şi de şacali. Aşa au murit în anul 68 Hanan, fiul lui Ana;
Isus, fiul lui Gamaliel şi fiul lui Caiafa, care sunt amintiţi în
Evanghelii şi încă alţi 8.500 de oameni 25. Faptul de-a fi aruncat
cineva la fiare şi de-a nu avea parte de înmormântare, era
considerat în Israel, ca cea mai crudă şi ruşinoasă moarte, aşa cum
am văzut cănd am tratat studiul intitulat Marea responsabilitate
a creştinilor faţă de păcat (Vol.V,Stud.29).
Marele preot, Caiafa şi tot Sanhedrinul, nu s-au lăsat
convinşi de minunea învierii lui Lazăr, prin care Domnul Isus Şi-a
dovedit divinitatea, ci dimpotrivă, cu şi mai mare îndârjire L-au
condamnat la moarte, pronunţându-i sentinţa. Evanghelistul Ioan a
scis: "Din ziua aceea au hotărât să-L omoare" (v.53). Ce garanţii Îi
mai putea oferi Domnului Isus procedura de mai târziu, cu toate
formele ei, când hotărârea era luată înainte? Ce importanţă mai
avea forma procedurală, când fondul deja fusese desbătut? Tot ce
urma să se întâmple ulterior nu era altceva, decât mijlocul pentru a
aduce această hotărâre la îndeplinire. Ura şi duşmănia saducheilor
şi a fariseilor din Marele Sanhedrin, care se temeau că vor pierde
puterea şi confortul, era aşa de mare şi mergea atât de departe,
încât hotărâseră să-l omoare şi pe Lazăr, pe care îl înviase Domnul
Isus. Evanghelistul Ioan a scris: "Preoţii cei mai de seamă au hotărât
să-l omoare şi pe Lazăr, (11) căci din cauza lui mulţi iudei plecau de
la ei şi credeau în Isus" (Ioan 12:10-11).
Şi, în al cincilea rând, ne vom ocupa de
V. RETRAGEREA DOMNULUI ISUS ÎN EFRAIM

Evanghelistul Ioan a scris: "De aceea, Isus nu mai umbla pe
faţă printre iudei, ci a plecat de acolo în regiunea de lângă pustie,
într-o cetate numită Efraim, şi a rămas acolo împreună cu ucenicii
Săi" (v.54).
Comentatorul A. Edersheim a zis că, poate Nicodim L-a
informat pe Domnul Isus asupra condamnării Lui la moarte, fie că a
luat şi el parte la acea şedinţă, fie că l-au informat şi pe el alţii 26.
Sau, poate că nu L-a informat nimeni pe Domnul Isus, cu privire la
hotărârea luată de către Marele Sanhedrin, ci ştia de la Sine, pentru
că era Dumnezeu atotştiutor.
535
Mântuitorul, deşi ştia
că nu I-a sosit încă acel ceas
şi, cu toate că nu era în
necunoştinţă că, ordonanţa
de arestare din partea
Marelui Sanhedrin nu avea
nici o putere asupra Lui,
până ce El personal şi de
bunăvoie, nu Se va preda în
mâinile acestui for, totuşi a
evitat să mai umble în
public. Pe lângă toate
acestea, ca Unul care ştia că
mai avea puţin timp până la
răstignire, a dorit să Se
retragă într-un loc liniştit şi
să petreacă câteva zile în
rugăciune şi meditaţie cu
ucenicii. A. Edersheim a zis
că, aceasta era prima vineri
neagră pentru Domnul Isus,
când Marele Sanhedrin L-a
condamnat la moarte şi I-a
Dealurile pustii de lângă Efraim în care S-a emis mandatul de arestare,
retras Domnul Isus după ce l-a înviat pe
Lazăr.
şi când El a trebuit să Se
retragă în cetatea Efraim. A
doua vineri neagră era următoarea, când Se afla în drum spre
Ierusalim şi S-a oprit în Betania. Şi a treia vineri, care I-a fost cea
mai neagră, era peste alte şapte zile, când era pironit pe cruce 27.
Condamnarea aceasta tainică, cât şi arestarea aceasta
secretă a Domnului Isus, au trebuit să devină cunoscute îndată
tuturor, pentru că Marele Sanhedrin n-a putea să-şi ascundă mult
timp planul lui mârşav. Evanghelistul Ioan ne scoate în evidenţă că,
sinedriştii au trebuit să-şi dea planul pe faţă prin porunca pe care
au răspândit-o, că dacă ştie cineva unde este Domnul Isus, să-i
informeze pentru a-L aresta. Evanghelistul Ioan a scris: "Preoţii cei
mai de seamă şi fariseii porunciseră că, dacă va şti cineva unde este,
să le dea de ştire ca să-L prindă" (Ioan 11:57) 28.
Comentatorii din Biserica Primară, cât şi comentatorii din
timpurile noastre moderne, spun că Efraimul era unul şi acelaşi cu
Efronul din 2 Cronici 13:19, pentru că amândouă numele leagă
această localitate şi de cetatea Betel şi de pustia Bethaven.
536
Harta Israeulului cu şosele
Iosif Flavius a menţionat că Efraimul era un orăşel care se

afla aproape de Betel, aşa cum era şi Efronul din Vechiul
Testament. Iar, textul pe care îl studiem, cât şi comentatorii, ne
spun că Efraimul era o cetate aşezată la marginea Bethavenului,
537
care era o fâşie de pustiu situată între munţii Iudeii şi Valea
Iordanului. Domnul Isus S-a retras cu ucenicii în acest pustiu,
pentru că nu-I sosise încă ceasul ca să fie răstignit 29.
Comentatorii din Biserica Primară şi comentatorii moderni,
au identificat Efraimul cu Efronul cu ajutorul afirmaţiei istoricului
evreu amintit, dar ei n-au reuşit să localizeze încă cu certitudine
vatra acestei cetăţi 30. Ieronim ( 346-420 d.Cr.), învăţatul latin, care
a fost educat în Roma, a trăit mulţi ani în Betleem şi a tradus Biblia
în limba latină numită Vulgata, a identficat Efraimul cu actualul sat
Et-Taübe, care se află la 35 kilometri nord-est de Ierusalim 31.
Exploratprul modern J.A. Robinson a identificat vatra Efraimului cu
satul de astăzi Et-Taiybed, aşezat pe o colină a pustiului Bethaven,
la vreo 7 kilometri nord-est de Betel şi în jur de 30 kilometri, tot la
nord-est de Ierusalim 32. Şi Eusebiu (264-340), istoricul Bisericii
Primare, a zis că vatra Efraimului se alfa la 15 kilometri de
Ierusalim, în partea dreaptă a drumului care ducea la Sihem 33. Noi
luăm primele două variante ca fiind autentice.
Aici în Efraim, Domnul Isus medita, Se ruga şi Îşi pregătea
ucenicii în acest timp de 4-5 zile, pentru marele eveniment al
răstignirii Sale, care urma să aibă loc peste vreo două săptămâni;
şi, tot aici, El aştepta apropierea Sărbătorii Paştelor şi trecerea
caravanelor de pelerini din Galileea spre Ierusalim, pentru a intra şi
El cu ucenicii într-o asemenea coloană şi a Se duce, mai întâi, în
Betania şi, apoi la Ierusalim.
1. Diamandi, S., Patimile, Moartea, Învierea, Vol. II, p. 130;

Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p, 174.
Barclay, W., The Gospel of John, VoI. II, p. 102.
6. Edereheim, A., Jesus The Messiah, p. 700.
8. Op. cit. p. 179.
9. Sepp: Leben Jesu, Tom. II, Cap. III, p. 32;
10. Op. cit. p. 179.
12. Ryle, J.C., Expository Thoughts on the Gospels St.John, II,
295.
538
18. Josephus, F., Antiquities 18, 35, 95;
Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 162-163.
19. Reland: Antiquit. Sacr. Veter. Hebr. p. 160;
Farrar, F.F., Viaţa lui Isus Cristos, VoI. II, p. 522;
Bultmann, R., The Gospel of John, p. 410;
20. Josephus, F., Jewish War 2.166.
21. Josephus, F., Jewish War 2.8,14;
22. Op. cit. p. 105;
Ellison, D.J., John, p. 1251;
Hendriksen, W., The Gospel of John, VoI. II, p. 163-164.
23. Op. cit. p. 162.
24. Didache 9:4;
Barclay, W., The Gospel of John, VoI. II, p. 105-106.
25. Renan, E., L' Antechrist, p. 287;
Bunaciu,I., Explicarea Evangheliilor p. 310.
27. Op. cit.
28. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 177-178.
Josephus, F., Jewish War 4.551;
Davis, J.D., The Westminster Dictionary of the Bible, p. 169.
MacDonald, W., Comentar la Noul Testamant, p. 353;
Keim, Th., Das Leben Jesu, Tom. III, Cap. I, p. 6.
32. Robinson, J.A., Biblical Researches in Palestine, VoI. I,
p. 444;
33. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, VoI. II, p. 522;
539
47. DOMNUL ISUS ÎŞI PREZICE MOARTEA ŞI
ÎNVIEREA
Marcu 10 : 32 - 34
32. Ei erau pe drum şi se urcau la Ierusalim; Isus mergea

înaintea lor. Ucenicii erau tulburaţi şi mergeau îngroziţi după El. Isus
i-a luat iarăşi la El pe cei doisprezece şi a început să le vorbească
despre lucrurile care aveau să I se întâmple.
33. “Iată", a zis El, "ne urcăm la Ierusalim şi Fiul omului va fi
dat în mâinile preoţilor celor mai de seamă şi ale experţilor Legii. Ei Îl
vor condamna la moarte şi-L vor da în mâinile naţiunilor,
34. care îşi vor bate joc de El, Îl vor bate cu nuiele, Îl vor scuipa
şi-L vor omorî; dar după trei zile va învia."
Matei 20 : 17 - 19
17. Pe când Se urca Isus la Ierusalim, pe drum, i-a luat

deoparte pe cei doisprezece ucenici şi le-a zis:
18. "Iată că ne urcăm la Ierusalim şi Fiul omului va fi dat în
mâinile preoţilor celor mai de seamă şi ale experţilor Legii. Ei Îl vor
condamna la moarte
19. şi-L vor da în mâinile naţiunilor, ca să-L batjocorească, să-
L bată şi să-L răstignească; dar a treia zi va învia."
Luca 18 : 31 - 34
31. Isus i-a luat cu Sine pe cei doisprezece şi le-a zis: “Iată că
ne urcăm la Ierusalim şi tot ce a fost scris prin profeţi despre Fiul
omului se va împlini.
32. Căci va fi dat in mâna naţiunilor; Îl vor batjocori, Îl vor
defăima, Îl vor scuipa;
33. Şi după ce-L vor bate cu nuiele, Îl vor omorî, dar a treia zi
va învia."
540
34. Ei n-au înţeles nimic din aceste lucruri, căci vorbirea
aceasta era ascunsă pentru ei şi nu pricepeau ce le spunea Isus.
Armonizat
1. Ei (Isus şi ucenicii) erau pe drum şi se urcau la Ierusalim;

Isus mergea înaintea lor. Ucenicii erau tulburaţi şi mergeau îngroziţi
după El. Isus i-a luat iarăşi la El pe cei doisprezece şi a început să le
vorbească despre lucrurile care aveau să I se întâmple (Mc.v.32).
2. “Iată” a zis El, “ne urcăm la Ierusalim /şi tot ce a fost scris
prin profeţi despre Fiul omului se va împlini (Lc.v.31)/: va fi dat în
condamna la moarte şi-L vor da în mâinile naţiunilor (Mc.v.33),
3. care îşi vor bate joc de El, Îl vor bate cu nuiele (Mc.v.34), Îl
vor defăima, Îl vor scuipa (Lc.v.32) şi Îl vor răstigni; dar a treia zi va
învia” (Mt.v.19).
4. Ei n-au înţeles nimic din aceste lucruri, căci vorbirea
aceasta era ascunsă pentru ei şi nu pricepeau ce le spunea Isus
(Lc.v.34).
Domnul Isus S-a retras de mai multe ori cu ucenicii în locuri
singuratice ca să-i înveţe. El S-a retras cu ei la nord lângă Cezareea
lui Filip când S-a schimbat la faţă; S-a retras în părţile Tirului şi ale
Sidonului; S-a retras dincolo de Marea Galileii; S-a retras în Pereea,
la răsărit de Iordan; şi acum S-a retras la sud în cetatea Efraim, aşa
cum menţionează toţi trei evangheliştii sinoptici. La această
retragere s-a referit Evanghelistul Marcu când a scris: “Isus i-a luat
iarăşi la El pe cei doisprezece şi a început să le vorbească despre
lucrurile care aveau să I se întâmple” (v.32). Această retragere a
avut-o în vedere şi Evanghelistul Matei când a spus: “Pe când Se
urca Isus la Ierusalim, pe drum, i-a luat deoparte pe cei doisprezece
ucenici” (v.17). Şi, tot această retragere, a avut-o în minte şi
Evanghelistul Luca când a zis: “Isus i-a luat cu Sine pe cei
doisprezece” (v.31). Această retragere s-a deosebit de toate celelalte,
pentru că ea era ultima retragere a Domnului Isus cu ucenicii, pe
care a efectuat-o în urma condamnării Lui la moarte de către
Marele Sanhedrin după învierea lui Lazăr şi, după care S-a
îndreptat să meargă hotărât spre Ierusalim şi spre cruce 1.
De pe piscul ascuţit al Efraimului se vedeau pe drumul cel
mare, din Valea Iordanului, cum începeau să curgă cu 8-9 zile
înainte de Sărbătoarea Paştelor, caravanele de pelerini din Galileea,
ca să se închine în templul din Ierusalim cu ocazia acestui mare
praznic. Domnul Isus a pornit cu ucenicii din cetatea Efraim pentru
a se alătura acestei mari caravane din Galileea, care Îl cunoştea şi-L
541
simpatiza mult 2. Evenimentul din textul citat, a avut loc pe când
Domnul Isus Se cobora din Efraim spre Valea Iordanului, pentru a
Se înrola într-unul din marile şiruri care treceau spre Ierusalim.
Acesta era primul pas decisiv al Mântuitorului şi, totodată,
începutul derulării scenei finale din marea şi tragica Sa dramă 3.
Acest text intitulat Domnul Isus Îşi prezice moartea şi
învierea, ne scoate în evidenţă trei lucruri: atotştiinţa, curajul şi
puterea Lui de atragere.
I. ATOTŞTIINŢA FIULUI LUI DUMNEZEU

Evangheliştii sinoptici L-au redat pe Domnul Isus spunând, îi
cităm armonizat pe toţi trei:
2. “Iată” a zis El, “ne urcăm la Ierusalim /şi tot ce a fost scris
prin profeţi despre Fiul omului se va împlini (Lc.v.31)/: va fi dat în
condamna la moarte şi-L vor da în mâinile naţiunilor (Mc.v.33),
3. care îşi vor bate joc de El, Îl vor bate cu nuiele (Mc.v.34), Îl
vor defăima, Îl vor scuipa (Lc.v.32) şi Îl vor răstâgni; dar a treia zi va
învia” (Mt.v.19).
Comentatorii E.P. Gould, F.C. Grant, V. Taylor şi W.
Hendriksen, ne spun că unii critici răutăcioşi şi subiectivi au zis că,
aceste preziceri ale Domnului Isus n-ar fi fost reale, motivând şi,
argumentând, că nu El le-ar fi rostit, ci evangheliştii I le-ar fi pus în
gură după ce ele au avut loc. Toţi aceşti comentatori, cât şi mulţi
alţii, i-au combătut vehement pe aceşti critici neobiectivi, aducând
următoarele exemple din Evanghelii, care ne scot în evidenţă
atotştiinţa Mântuitorului: că El ştia că un peşte, care se afala în
Marea Galileii, avea în gură o monedă de argint (Matei 17:27); că
samariteanca avea cinci bărbaţi, fără să-I fi spus cineva (Ioan 4:17-
18); l-a cunoscut pe Natanael din rugăciunile lui pe care obişnuia
să le rostească sub smochin, înainte de a-l fi întâlnit prima dată
(Ioan 1:43-49); ştia în a cărui grajd se afla măgăruşul cu care
trebuia să intre călare în Ierusalium şi că pe el nu încălecase
nimeni (Marcu 11:1-7); ştia nu numai că va veni cu un ulcior după
apă, servitorul stăpânului în a cărui casă urma să ia Ultima Cină,
dar chiar El a pus în mintea acestuia, gândul să-şi trimită servitorul
după apă, în ciuda obiceiului că bărbaţii nu obişnuiau să care apa,
ci numai femeile, ca ucenicii să-l poată cunoaşte şi, mergând după
el să ceară stăpânului, camera de oaspeţi pentru prăznuirea
Paştelor (Marcu 14:12-16); ştia că Ierusalimul va fi distrus după 40
de ani, respectiv în anul 70 (Luca cap.13) etc. 4.
542
Harta Israelului în timpul Domnului Isus
În acest text, ca şi în multe altele, se vede aşa de clar

atotştiinţa de Dumnezeu a Domnului Isus. Se pune o mare
543
întrebare, care ne scoate în evidenţă patru lucruri. Întrebarea care
se pune este: de ce Domnul Isus, atunci când a plecat spre Betania
şi Ierusalim, a coborât în partea stângă şi a făcut un ocol de vreo 40
kilometri, ca să meargă pe ruta Văii Iordanului, când a putut să
coboare din Efraim în partea dreaptă 3-4 kilometri şi să meargă pe
şoseaua centrală, care ducea direct la Ierusalim şi nu era mai lungă
de 30-35 kilometri? 5. Primul lucru pentru care Domnul Isus a
ocolit pe şoseaua din Valea Iordanului şi din care se vede atotştiinţa
Sa divină este că, El a dorit să Se întâlnească pe şoseaua aceasta cu
Maria, mama Lui şi cu Salome, sora mamei Lui, aşa cum vom
vedea în studiul următor. Al doilea lucru este, că El S-a întâlnit cu
ele exact într-un anumit loc şi într-un anumit timp. Menţionăm că
atunci nu era nici un fel de telefon şi, cu atât mai puţin, celularul.
De aici reiese, că El a pus gândul în mintea mamei Lui şi a Salomei,
când să plece din Capernaum, care era situat la o distanţă de peste
100 kilometri, cât şi ce drum să aleagă dintre cele trei căi de
comunicaţii existente atunci, care să corespundă cu planul şi orarul
Lui. Al treilea lucru este, că Domnul Isus a luat pe această cale, ca
să-l vindece în Ierihon pe orbul Bartimeu şi încă pe un alt orb. Şi al
patrulea lucru care ne scoate în evidenţă atotştiinţa Fiului lui
Dumnezeu şi din ce cauză a ocolit pe şoseaua din Valea Iordanului
este, că a vrut să creeze lui Zacheu, în mod expres, posibilitatea
întâlnirii cu El, Mântuitorul lumii şi marea şansă a mântuirii, aşa
cum vom vedea în al treilea studiu de mai târziu.
Domnul Isus, de trei ori a prezis ucenicilor, moartea şi
învierea Sa: prima dată, cu puţin timp înainte de-a Se schimba la
faţă pe Muntele Hermon (Marcu 8:31;Matei 16:21); a doua oară,
după ce S-a coborât de pe Muntele Schimbării la Faţă şi când a
făcut aluzie la trădarea lui Iuda (Marcu 9:31;Matei 17:22-23); şi
acum, a treia oară, El Şi-a prevestit mai amănunţit şi mişcător
moartea şi învierea. Dacă Fiul lui Dumnezeu Îşi zărea Calvarul de la
distanţă, tot timpul vieţii, atunci cu atât mai mult, El Îşi vedea
acum agonia suferinţei în modul cel mai detaliat, când mai avea
două săptămâni până la răstignire 6.
Domnul Isus Îşi privea cu ochii minţii, ca într-un film, toate
evenimentele crude prin care urma să treacă, de aceea El le-a
prezentat ucenicilor în şir, unele după altele. În cuvintele: “Fiul
omului va fi dat în mâinile preoţilor celor mai de seamă şi ale
experţilor Legii” (Lc.v.33), El S-a referit la vânzarea şi trădarea lui
Iuda Iscarioteanul, care era unul dintre cei doisprezece ucenici. Tot
în cuvintele: “Fiul omului va fi dat în mâinile preoţilor celor mai de
seamă şi ale experţilor Legii, care Îl vor condamna la moarte”
(Mc.v.33 şi Mt.v.18), El a avut în vedere, atât persecuţia crudă din
544
partea arhiereilor şi a cărturarilor, cât şi judecata nedreaptă a
acestora care formau Curtea Supremă. Din detaliul: “Ei Îl vor
condamna la moarte şi-L vor da în mâinile naţiunilor”
(Mc.v.33;Mt.v.18-19), comentatorul J.C. Ryle a scos în evidenţă că,
Marele Sanhedrin, deşi a pronunţat sentinţa condamnării la moarte
împotriva Domnului Isus, aşa cum am văzut în studiul trecut,
totuşi lui i-a fost frică de popor, ca să-şi asume marea răspundere
de a-L extermina şi, cu atât mai mult, să facă lucrul acesta în
ascuns. Mântuitorul ştia că, acest for suprem al lui Israel, Îl va
judeca din nou şi că Îl va da în mâinile romanilor, aşa cum, de altfel
şi Dumnezeu a prevestit lucrul acesta prin profeţi. Evanghelistul
Luca L-a citat pe Domnul Isus spunând: “Iată că ne urcăm la
Ierusalim şi tot ce a fost scris prin profeţi despre Fiul omului se va
împlini” (v.31) 7. Şi în detaliile: “Îşi vor bate joc de El, Îl vor bate cu
nuiele (Mc.v.34), Îl vor defăima, Îl vor scuipa (Lc.v.32) şi Îl vor
răstigni (Mt.v.19), Domnul Isus a arătat ucenicilor cum neevreii:
Pilat şi ostaşii lui, îşi vor bate joc de El în fel şi chip: Îl vor scuipa, Îi
vor pune pe cap o cunună de spini, Îl vor biciui, Îl vor pironii pe
cruce, Îl vor pune între doi tâlhari şi-I vor străpunge coasta cu o
suliţă. Mântuitorul a fost supus la tot felul de suferinţe: fizice,
emotive, mentale şi sufleteşti 8.
Fiul lui Dumnezeu ştia care va fi sfârşitul vieţii Lui umane şi
cu ce scop a venit în lume: că El era Mielul lui Dumnezeu care
trebuia să-Şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare şi să Se jertfească
pe lemnul crucii pentru ispăşirea şi ridicarea păcatelor lumii. Ferice
de cei ce cunosc adevărata însemnătate şi importanţă a suferinţelor
şi a morţii lui Cristos! Şi ferice de aceia care acceptă doctrina crucii
Fiului lui Dumnezeu, pentru că crucea Lui ne este de o valoare
supremă! 9.
Un alt lucru, pe care trebuie să-l notăm în legătură cu
prezicerea morţii Domnului Isus este, că El niciodată nu Şi-a
prevestit pironirea pe cruce fără să-Şi prezică şi învierea. El ştia că,
nu crucea şi ruşinea, din partea oamenilor cruzi, vor avea pentru El
ultimul cuvânt, ci învierea, biruinţa şi gloria din partea lui
Dumnezeu 10. Mântuitorul n-a vrut să aibă ultimul cuvânt atuci
când era în suferinţă şi pe cruce, ci la înviere şi la înălţarea la cer.
Acesta era motivul pentru care El S-a supus oamenilor cruzi atunci
când suferea, fiindcă a vrut să-Şi termine lucrarea cu finalul glorios
al învierii şi al înălţării la cer. El a vrut să-Şi arate dincolo de
cortina neagră a suferinţei şi a mrţii de cruce: gloria şi coroana de
Împărat Etern; şi dincolo de înfrângerea Lui aparentă şi grea, o
biruinţă supremă şi veşnică, atât pentru El cât şi pentru noi 11.
Al doilea lucru, pe care ni-l scoate în evidenţă acest text este
545
II. CURAJUL DOMNULUI ISUS
Evanghelistul Marcu a scris: “Ei erau pe drum şi se urcau la
Ierusalim; Isus mergea înaintea lor. Ucenicii erau tulburaţi şi mergeau
îngroziţi după El” (v.32).
Există două feluri de curaj. Un curaj, când omul este
confruntat pe neaşteptate cu pericolul morţii, pe care el îl întâmpină
cu vitejie şi înflăcărarea de moment a inimii şi, există un alt fel de
curaj, când omul îşi vede dinainte pericolul, când el, deşi ar putea
să-l evite, totuşi se decide să dea faţă cu el. Acesta este curajul cel
mai mare, de care a dispus Mântuitorul. Pe El Îl aştepta suferinţa
cea mai cumplită a răstâgnirii, însoţită de batjocuri şi de alte
torturi. El putea să Se ferească şi, totuşi n-a făcut aşa ceva, ci
dimpotrivă, Şi-a întâmpinat crucea singur şi de bunăvoie. Domnul
Isus a fost cel mai mare erou din toate timpurile 12. Evanghelistul
Ioan L-a citat pe Domnul Isus spunând în legătură cu răstignirea şi
dăruirea vieţii Lui de bunăvoie: “Nimeni nu Mi-o ia cu forţa, ci o dau
Eu de la Mine. Am autoritate s-o dau şi am autoritate s-o iau iarăşi”
(Ioan 10:18). Faptul că, Domnul Isus a pornit singur şi de bunăvoie
spre Ierusalim, calm şi liniştit, deşi ştia că-L aştepta crucea,
constituie din partea Lui un act eroic şi de cel mai mare curaj.
Nu există un tablou evanghelic mai izbitor şi mai mişcător ca
acesta, care ni-L arată pe Domnul Isus, cum se cobora din Efraim
spre Valea Iordanului şi, cum mergea la moarte de cruce.
Evanghelistul Marcu atunci când şi-a adăugat propriile lui emoţii la
această scenă, scriind: “Isus mergea înaintea lor. Ucenicii erau
tulburaţi şi mergeau îngroziţi după El” (v.32), ne-a arătat cât era de
mişcat de acest tablou, în care Domnul Isus, deşi era cu ucenicii,
totuşi Se simţea singur, mergând înaintea lor tăcut şi cu capul
aplecat, iar ei Îl urmau la o mică distanţă uluiţi şi dezorientaţi,
aveau ochii pironiţi spre El, dar nu îndrăzneau să-I întrerupă
cugetările Lui adânci 13.
Poetul Matei Arnold zice în poemul lui Izolare, cât şi poetul
Whittier, că toţi muritorii ajung la sfârşitul vieţii singuri ca Domnul
Isus, oricât ar fi de înconjuraţi de rude şi de prieteni iubitori, şi că
în acele momente numai credinţa adevărată îi însoţeşte şi numai
Dumnezeu este lângă ei, dacă L-au avut în mod real 14.
Comentatorii J.P. Lange, F. Godet şi S.S. Short ne spun că
ucenicii nu erau numai disperaţi, dar că au ajuns chiar şi într-o
mare depresie, atât din cauza prezicerii morţii Domnului Isus şi a
apropierii acesteia, cât şi din pricină că faţa Lui era schimbată 15.
Este adevărat că, în apostoli se purta încă o luptă puternică între
ceea ce le spunea dumnezeiescul lor Învăţător despre condamnarea
Lui la moarte de cruce şi între ceea ce ei credeau ferm despre Mesia;
546
şi că ei nu-L înţelegeau ce le spunea despre răstignirea Sa. Dar, cu
toate acestea, ei vedeau din trăsăturile feţei Lui şi din toate
gesturile Sale că în El se ducea o mare luptă sufletească. Această
schimbare la faţă era un paradox şi în cel mai mare contrast cu
schimbarea la faţă de pe Muntele Hermon, când El S-a arătat
ucenicilor în glorie. Atunci faţa Mântuitorului reflecta gloria cerului,
iar acum, din ea emana agonia crucificării, pe care El o privea cu
ochii atotştiinţei Lui de Dumnezeu. Prezicerea morţii Lui, care era în
cea mai mare concordanţă cu schimbarea Sa la faţă, îi îngrozea pe
ucenici şi îi umplea de frică 16.
Când am tratat studiul intitulat Învierea lui Lazăr
(Vol.VI,Stud.43), am văzut că, într-un fel, curajul nu înseamnă a nu
avea teamă. Iar a întreprinde un act eroic fără să se vadă în faţă un
pericol sigur şi fără să se simtă frica, nu înseamnă curaj.
Adevăratul curaj este acela când vezi răul inevitabil în faţă, când
eşti cuprins de frică şi, totuşi mergi înainte. Acesta era curajul
Mântuitorului pe care-l avea atunci când mergea spre Ierusalim şi
spre cruce, şi când avea faţa schimbată!
Din prezicerea Domnului Isus, cât şi din trăsăturile feţei Lui
în care I se vedea agonia răstignirii, ucenicii ştiau că pe
dumnezeiescul lor Învăţător Îl aştepta la Ierusalim o mare tragedie,
pe care El o cunoştea. Ei se mirau şi nu puteau să înţeleagă, de ce
El, totuşi mergea spre această cetate, se angaja la un asemenea risc
şi nu se dădea în lături de pe calea crucii!
Tischendorf, Meier, cât şi alţi comentatori spun că în codicile
Sinaiticus, B, C, L etc, scrie în acest text din Evanghelia după
Marcu, că apostolii s-au împărţit în două grupuri: unul care Îl urma
pe Domnul Isus la o distanţă mai mică şi, altul, Îl urma la o
distanţă mai mare 17, pentru că le era frică să-L urmeze. Ei n-au
putut să-L părăsească, dar, în schimb, Îl urmau îngroziţi şi
dezorientaţi. Evanghelistul Marcu a scris: “Ei erau pe drum şi se
urcau la Ierusalim; Isus mergea înaintea lor. Ucenicii erau tulburaţi şi
mergeau îngroziţi după El”.
Şi, al treilea lucru, pe care ni-l arată textul citat este
III. PUTEREA DE ATRAGERE A MÂNTUITORULUI

Evanghelistul Luca a scris: “Ei n-au înţeles nimic din aceste
lucruri, căci vorbirea aceasta era ascunsă pentru ei şi nu pricepeau
ce le spunea Isus.” (v.34).
Ucenicii nu puteau să înţeleagă ce le spunea Domnul Isus,
pentru că erau obsedaţi de ideea unui Mesia politic şi pământesc,
care va restaura Împărăţia Davidică. De aici învăţăm una din cele
mai mari lecţii de avertizare, în ce priveşte pericolul de-a nu putea
547
înţelege adevărul şi de a-l respinge: că mintea omului poate să
creadă şi să înţeleagă numai ceea ce doreşte, iar ceea ce nu
corespunde ideilor ei preconcepute şi nu vrea să creadă şi să
înţeleagă, aceea nu va crede şi nu va înţelege niciodată. În greşeala
aceasta au căzut ucenicii în legătură cu mesianismul Domnului
Isus, pe care l-au imaginat că era politic şi pământesc, şi nu s-au
lăsat iniţiaţi de dumnezeiescul lor Învăţător că mesianismul Lui
avea un caracter ceresc 18. Lucrul acesta l-au înţeles numai după
învierea şi înălţarea Lui la cer.
În acest timp, ucenicii nu ştiau ce să facă: să meargă după
Domnul Isus sau să-L părăsească. Ei erau siguri că El era Mesia; şi
acum, erau tot aşa de siguri că El va muri. Când au pus cap la cap
aceste două adevăruri, le-au confruntat şi au reflectat asupra lor,
pur şi simplu erau dezorientaţi şi nu ştiau ce să creadă. Dar, pentru
aceasta ei, totuşi L-au urmat, fiindcă Îl iubeau, fiindcă se simţeau
atraşi de El, ca de un magnet puternic şi, pentru că, pur şi simplu,
nu-L puteau părăsi. Ei acum au învăţat şi au experimentat un
lucru de bază în legătură cu viaţa de credinţă: că L-au iubit pe
Dascălul lor divin atât de mult, încât se simţeau obligaţi să accepte
şi ceea ce nu puteau să înţeleagă, şi să-L urmeze indiferent prin ce
avea să treacă atât El, cât şi ei 19.

4. Gould, E.P., The Gospel according to St.Mark, p. 198;
Grant, F.C., The Gospel according to St.Mark, Vol. VII, p.
809-810;
Taylor, V., The Gospel according to St.Mark, p. 437-438.
5. Vezi harta din acest studiu.
Ryle, J.C., Matthew, p. 251.
9. Op. cit. p. 252;
Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 239-240.
548
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 250-251.
15. Godet, F., A Commentary on The Gospel of St. Luke, Vol. II,
p. 424;
17. Op. cit. p. 523.
549
48. CEREREA FIILOR LUI ZEBEDEI
Marcu 10 : 35 – 45
35. Fiii lui Zebedei: Iacov şi Ioan, au venit la Isus şi I-au zis:
“Învăţătorule, am vrea să ne faci ce-Ţi vom cere.”
36. El le-a zis: “Ce vreţi să vă fac?”
37. “Dă-ne”, I-au zis ei, “să şedem unul la dreapta Ta şi altul
la stânga Ta, când vei fi îmbrăcat în gloria Ta.”
38. Isus le-a răspuns: “Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi voi să beţi
paharul pe care îl voi bea Eu sau să fiţi botezaţi cu botezul cu care voi
fi botezat Eu?”
39. “Putem”, au zis ei. Şi Isus le-a răspuns: “Este adevărat că
paharul pe care-l voi bea Eu îl veţi bea şi cu botezul cu care voi fi
botezat Eu veţi fi botezaţi,
40. dar cinstea de a şedea la dreapta sau la stânga Mea nu
depinde de Mine s-o dau, ci ea este numai pentru aceia pentru care a
fost pregătită.”
41. Cei zece, când au auzit lucrul acesta, au început să se
mânie pe Iacov şi pe Ioan.
42. Isus i-a chemat la El şi Ie-a zis: “Ştiţi că cei priviţi drept
conducători ai naţiunilor domnesc peste ele şi mai marii lor le
poruncesc cu autoritate.
43. Dar între voi să nu fie aşa. Ci oricine va vrea să fie mare
între voi să fie slujitorul vostru;
44. şi oricine va vrea să fie cel dintâi între voi să fie robul
tuturor.
45. Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să
slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi!”
Matei 20 : 20 – 28
550
20. Atunci mama fiilor lui Zebedei s-a apropiat de Isus
împreună cu fiii ei şi I s-a închinat, vrând să-I facă o cerere.
21. El a întrebat-o: “Ce vrei?” “Porunceşte”, I-a zis ea, “ca în
Împărăţia Ta aceşti doi fii ai mei să şadă unul la dreapta şi altul la
stânga Ta.”
22. Drept răspuns Isus a zis: “Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi voi să
beţi paharul pe care îl voi bea Eu sau să fiţi botezaţi cu botezul cu
care voi fi botezat Eu?” “Putem”, I-au zis ei.
23. Şi El le-a răspuns: “Este adevărat că veţi bea paharul Meu
şi veţi fi botezaţi cu botezul cu care voi fi botezat eu: dar onoarea de a
şedea la dreapta sau la stânga Mea nu depinde de Mine, ci este
păstrată de Tatăl Meu.”
24. Cei zece, când au auzit, s-au mâniat pe cei doi fraţi.
25. Isus i-a chemat şi le-a zis: “Ştiţi că domnitorii naţiunilor
domnesc peste ele şi mai marii lor le poruncesc cu autoritate.
26. Între voi să nu fie aşa. Ci oricine va vrea să fie mare între
voi să fie slujitorul vostru;
27. şi oricine va vrea să fie cel dintâi între voi să vă fie rob.
28. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El
să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.”
Armonizat
1. Atunci mama fiilor lui Zebedei s-a apropiat de Isus împreună

cu fiii ei şi I s-a închinat, vrând să-I facă o cerere (Mt.v.20).
2. El a întrebat-o (pe ea): “Ce vrei?” /(şi pe fiii ei): “Ce vreţi să
vă fac? (Mc.v.36)/ “Porunceşte”, I-a zis ea, “ca în Împărăţia Ta aceşti
doi fii ai mei să şadă unul la dreapta şi altul la stânga Ta” (Mt.v.21).
3. Iar ei I-au spus: “Dă-ne să şedem unul la dreapta Ta şi altul
la stânga Ta, când vei fi îmbrăcat în gloria Ta” (Mc.v.37).
4. Drept răspuns Isus le-a zis: “Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi voi să
beţi paharul pe care-l voi bea Eu şi să fiţi botezaţi cu botezul cu care
voi fi botezat Eu?” “Putem”, I-au zis ei (Mt.v.22).
5. Şi Isus le-a răspuns: “Este adevărat că paharul pe care-l voi
bea Eu îl veţi bea şi cu botezul cu care voi fi botezat Eu veţi botezaţi
(Mc.v.39),
6. dar onoarea de a şedea la dreapta şi la stânga Mea nu
depinde de Mine /s-o dau (Mc.v.40)/, ci este păstrată numai
Mc.v.40)/ pentru aceia pentru care a fost pregătită de Tatăl Meu
(Mt.v.23).
7. Cei zece, când au auzit lucrul acesta, au început să se
mânie pe Iacov şi pe Ioan (Mc.v.41).
551
8. Isus i-a chemat la El şi le-a zis: “Ştiţi că cei priviţi drept
conducători ai naţiunilor domnesc peste ele şi mai marii lor le
poruncesc cu autoritate (Mc.v.42).
9. Dar între voi să nu fie aşa. Ci oricine va vrea să fie mare
între voi să fie slujitorul vostru (Mc.v.43);
10. şi oricine va vrea să fie cel dintâi între voi să fie robul
tuturor (Mc.v.44).
11. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El
să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi”
(Mt.v.28).
Comentatorii spun că acesta este unul dintre cele mai
dezvăluitoare pasaje din Noul Testament şi, în special, din
Evanghelii care ne descoperă cel mai îndeaproape toate caracterele
din text: caracterul Domnului Isus, caracterele Evangheliştilor
Marcu şi Matei, ale tuturor ucenicilor şi, în mod special, ale fiilor lui
Zebedei şi al mamei lor: Salome 1.
Din acest text intitulat Cererea fiilor lui Zebedei, ne vom
ocupa de patru lucruri: contradicţia aparentă dintre Evangheliştii
Marcu şi Matei, ambiţia ucenicilor Iacov şi Ioan după locurile dintâi,
onestitatea Domnului Isus şi standardul vieţii din Împărăţia lui
Cristos.
I. CONTRADICŢIA APARENTĂ DINTRE EVANGHELIŞTII

MARCU ŞI MATEI
Ni se pare că între Evangheliştii Marcu şi Matei există o mare
contradicţie deoarece Evanghelistul Marcu scrie: “Fiii lui Zebedei:
Iacov şi Ioan, au venit la Isus şi I-au zis: «Învăţătorule», am vrea să
ne faci ce-Ţi vom cere. (36). El le-a zis: „Ce vreţi să vă fac?‟ (37). «Dă-
ne», I-au zis ei, «să şedem unul la dreapta Ta şi altul la stânga Ta,
când vei fi îmbrăcat în gloria Ta.»” (v.35-37). Pe când, Evanghelistul
Matei a spus: “Atunci mama fiilor lui Zebedei s-a apropiat de Isus
împreună cu fiii ei şi I s-a închinat, vrând să-I facă o cerere. (21). El a
întrebat-o: «Ce vrei?» “Porunceşte”, I-a zis ea, “ca în Împărăţia Ta
aceşti doi fii ai mei să şadă unul la dreapta şi altul la stânga Ta”
(v.20-21).
În legătură cu această discordanţă aparentă, comentatorii:
W. Barclay, D.B.J. Campbell, W. Hendriksen şi mulţi alţii, au făcut
următoarele două explicaţii:
Prima explicaţie este că ucenicii, fiind priviţi în Biserica
Apostolică ca nişte sfinţi, Evanghelistul Matei a încercat să salveze
demnitatea Apostolilor Iacov şi Ioan de la ambiţia lumească după
întâietate pentru a nu-i compromite, de aceea a atribuit această
552
ambiţie numai Salomei, mama lor, fiindcă şi ea a pledat înaintea
Domnului Isus pentru a oferi fiilor ei primele locuri în Împărăţia Lui
mesianică 2. Această explicaţie am întâlnit-o şi în studiul intitulat
Evangheliile Sinoptice (Vol.I,Stud.1), în care ne-am informat că
Evangheliştii Matei şi Luca l-au corectat pe Evanghelistul Marcu în
cazul când acestor evanghelişti, li s-a părut că Evanghelistul Marcu
a limitat puterea Domnului Isus 3. Evanghelistul Marcu a scris în
legătură cu vindecările Mântuitorului din cetatea Sa, Nazaret: “N-a
putut să facă nici o minune acolo, ci doar Şi-a pus mâinile peste
câţiva bolnavi şi i-a vindecat. (6). Şi Se mira de necredinţa lor” (6:5-
6). Evanghelistul Matei l-a corectat pe Evanghelistul Marcu, scriind:
“N-a făcut multe minuni în locul acela din cauza necredinţei lor”
(13:58). Aici Evanghelistul Matei a înlocuit cuvintele “N-a putut să
facă nici o minune” cu cuvintele “n-a făcut multe minuni”, ca nu
cumva să creadă cineva că Mântuitorul era limitat în putere. Alt
exemplu de corectare este în cazul când Evangheliştilor Matei şi
Luca, li s-a părut că Evanghelistul Marcu a umbrit caracterul
Domnului Isus. În astfel de cazuri, ei au întrerupt puţin legătura
cu Evanghelistul Marcu. Să luăm câteva exemple când ei au sărit în
mod intenţionat peste asemenea versete: “Atunci rotindu-Şi privirile
cu mânie peste ei şi
mâhnit de împietrirea
inimii lor…” (3:5),
“Când a văzut Isus
acest lucru, S-a
mâniat …” (10:14) şi
“Rudele lui Isus, când
au auzit cele ce se
petreceau, au venit să
pună mâna pe El. Căci
ziceau: «Şi-a ieşit din
minţi!»” (3:21).
Evangheliştii Matei şi
Luca, au ezitat să Cererea mamei fiilor lui Zebedei
atribuie Mântuitorului
stările umane de “supărare” şi “mânie”; şi ei s-au cutremurat numai
la gândul, cum de-a putut cineva să creadă că El Şi-ar fi ieşit din
minţi, îndeosebi rudele şi, cu atât mai puţin, ca asemenea lucruri
să fie scrise în Evanghelie! Şi al treilea exemplu de corectare este în
cazul, în care Evanghelistul Marcu a pus pe unii apostoli într-o
situaţie critică 4, caz pe care îl întâlnim şi în textul citat,
Evanghelistul Matei a schimbat cumva lucrurile. El a ezitat să
atribuie lui Iacov şi Ioan ambiţia de mărire, ca să nu-i compromită.
553
El mai bine a atribuit această cerere numai mamei lor, deoarece şi
ea a pledat înaintea Domnului Isus pentru fiii ei.
Şi a doua explicaţie pe care au dat-o comentatorii şi exegeţii
amintiţi, cât şi mulţi alţii, în legătură cu această contradicţie
aparentă între Evangheliştii Marcu şi Matei este, că Evanghelistul
Matei care, deşi a atribuit această cerere Salomei, L-a redat pe
Domnul Isus răspunzând la plural, ceea ce înseamnă că El i-a avut
în vedere pe Iacov şi pe Ioan, pentru că ştia că această cerere le
aparţinea iniţial lor şi nu mamei lor 5. Evanghelistul Matei, deşi a
pus în gura Salomei cuvintele: “Porunceşte ca în Împărăţia Ta aceşti
doi fii ai mei să şadă unul la dreapta şi altul la stânga Ta” (v.21), nu
L-a citat pe Domnul Isus răspunzăndu-i ei: “Nu ştii ce ceri”, ci lui
Iacov şi lui Ioan, care erau adevăraţii autori ai acestei cereri,
spunându-le: “Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi voi să beţi paharul pe care-l
voi bea Eu şi să fiţi botezaţi cu botezul cu care voi fi botezat Eu?”
«Putem», I-au zis ei” (v.22).
Dacă această retuşare ne arată prudenţa Evanghelistului
Matei de-a nu-i compromite pe Apostolii Iacov şi Ioan, atunci, cu
atât mai mult, ea ne descoperă onestitatea Evanghlistului Marcu
de-a scoate în evidenţă realitatea aşa cum era. Se spune despre un
pictor care a făcut portretul lui Oliver Cromwell. Acest împărat al
Angliei, era foarte supărat că avea negi pe faţă. Pictorul, vrând să
înlăture negii împăratului, nu i-a redat în portret. Împăratul când
şi-a văzut portretul, a zis pictorului: “De ce nu m-ai pictat aşa cum
sunt cu negi?” Evanghelistul Marcu ni i-a prezentat pe ucenici cu
toţi negii. El a avut dreptate, că cei doispreezece ucenici nu erau
încă sfinţi, de aceea Mântuitorul se ducea la Ierusalim ca să fie
răstignit, pentru a-i schimba şi pe ei, şi nu numai restul lumii 6.
În al doilea rand, ne vom ocupa de
II. AMBIŢIA UCENICILOR IACOV ŞI IOAN DUPĂ

LOCURILE DINTÂI
Acest eveniment a avut loc tot într-o joi, cu opt zile înainte de
răstignirea Mântuitorului, când Se afla în drum spre Ierihon,
Betania şi Ierusalim 7.
Aici avem un tablou teribil care ne arată cum Domnul Isus,
deşi mergea spre Ierusalim ca să fie răstignit peste opt zile şi, cu
toate că Şi-a prezis moartea în mod detaliat, totuşi Iacov şi Ioan
aveau chiar şi atunci ambiţia lumească ca să-I ceară primele locuri
în Împărăţia Sa mesianică 8. De aici se vede marea lor sete după
întâietate şi putere, că şi ei s-au lăsat ispitiţi şi vrăjiţi de acest păcat
al mândriei şi al egoismului, care a pus stăpânire pe toţi oamenii.
De aici se vede, cât de puţin L-au înţeles ei pe dumnezeiescul lor
554
Învăţător din tot ce le spunea în legătură cu moartea şi învierea Sa.
Cuvintele Lui erau pentru ei fără putere, ca să-i debaraseze de
concepţia lor cu privire la un Mesia pământesc care, după cum
credeau ei, îi va înzestra cu mare autoritate şi glorie. Numai crucea
lui Cristos, i-a putut salva de această concepţie preconcepută şi de
această ambiţie 9. Şi, tot de aici reiese şi faptul că, ucenicii au putut
să creadă în Domnul Isus şi în gloria Lui chiar şi acum când
mergea spre cruce. Este un lucru semnificativ şi, chiar uimitor, că
aceşti doi ucenici şi-au putut lega încă gloria de Domnul Isus pe
care ei o visau. El, deşi mergea spre Calvar şi Îl frământa problema
crucii, totuşi pe Iacov şi pe Ioan îi preocupau chiar şi acum locurile
de prim-miniştrii din Împărăţia Lui mesianică. Este adevărat că,
cererea şi convingerea lor cu privire la mesianismul lui Cristos erau
greşite, dar pentru aceasta ei, totuşi au crezut puternic în Domnul
Isus şi nu s-au putut îndoi niciodată de triumful Lui final. În
creştinism trebuie să fie întotdeauna acest optimism de neînfrânt:
că în final, Cristos Îşi va avea triumful Lui absolut şi etern 10.
Din text reiese, că apostolii nu puteau uita tabloul tânărului
bogat care a venit la Domnul Isus în urmă cu vreo 2-3 săptămâni ca
să-L întrebe, ce să facă pentru a moşteni viaţa veşnică. Ei nu
puteau uita întrebarea Apostolului Petru pe care I-a pus-o
Mântuitorului, în urma plecării tânărului bogat, zicându-I: "Iată că
noi am lăsat tot şi Te-am urmat, ce răsplată vom avea?" (Matei
19:27). Şi, cu atât mai mult, ei nu puteau uita răspunsul Fiului lui
Dumnezeu, pe care l-a dat, la întrebarea Apostolului Petru, tot cu
acea ocazie: "Adevărat vă spun că atunci când va sta Fiul omului pe
tronul Măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat,
veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri şi veţi judeca cele
douăsprezece seminţii ale lui Israel" (Matei 19:28). Acest tablou îl
aveau în minte acum Fiii lui Zebedei, cu cele 12 tronuri pe care ei,
cât şi ceilalţi zece ucenici, vor şedea. Apostolii credeau puternic că,
aşa cum cei doisprezece patriarhi au fondat Vechiul Israel, tot astfel
şi ei, fiind în număr de doisprezece, vor întemeia Noul Israel, care
va fi cel mai mare imperiu din lume, în forma unui stat federal. Iar
pe ei se visau guvernatorii acestei federaţii 11, aşa cum am văzut
când am tratat studiul intitulat Tânărul bogat (Vol.VI,Stud.40).
Ne putem imagina că, după ce Iacov şi Ioan s-au întâlnit cu
Salome, mama lor şi i-au povestit despre această promisiune, pe
care le-a făcut-o Domnul Isus în Pereea în legătură cu cele
douăsprezece tronuri, cum ea, cu acea caracteristică a mamelor,
care visează pentru copiii lor mărire şi glorie, s-a înfăţişat înaintea
Domnului Isus împreună cu fiii ei, să-L implore ca să le ofere lor
primele locuri în Împărăţia Lui 12.
555
Comentatorii W. Barclay, W. Hendriksen, A. Edersheim şi S.
Diamandi, ne spun că erau patru motive pentru care Iacov şi Ioan
au îndemnat-o pe Salome să pledeze şi ea pentru primele lor locuri
din Împărăţia mesianică a Domnului Isus:
Primul motiv pentru care ei se considerau îndreptăţiţi să
ocupe cele mai înalte locuri din Împărăţia mesianică a Domnului
Isus era, că ei au început să-L urmeze primii pe Fiul lui
Dumnezeu împreună cu fraţii: Andrei şi Petru (Ioan 1:35-42) 13.
Al doilea motiv era, că ei făceau parte dintr-o clasă
socială mai înaltă decât ceilalţi apostoli. Tatăl lor avea oameni
angajaţi pentru pescuit 14.
Al treilea motiv era, că ei făceau parte din cercul cel intim
al Domnului Isus format din trei ucenici: Petru, Iacov şi Ioan,
pe care Mântuitorul i-a luat cu El în diferite ocazii speciale: a intrat
cu ei în camera fiicei lui Iair atunci când a înviat această copilă
(Marcu 5:37), i-a luat cu El pe Muntele Hermonului atunci când S-a
schimbat la faţă (Marcu 9:2) şi i-a luat cu Sine atunci când S-a
rugat în Grădina Geţimani în Joia Mare (Marcu 14:33) 15.
Şi al patrulea motiv era, că ei erau rude apropiate ale
Domnului Isus. Când am tratat studiul intitulat Nunta din Cana
(Vol.II,Stud.13), am văzut că în primele secole era o prefaţă la cărţile
Noului Testament, în care scria că mirele de la nunta din Cana
Galileii era Evanghelistul Ioan şi că mama lui, Salome era soră cu
Maria, mama Mântuitorului. Acelaşi lucru scrie şi într-o evanghelie
coptică, limbă vorbită de către vechii egipteni, că mama
Mântuitorului era soră cu mama acestui mire. Dacă facem o
paralelă între textele care ne arată femeile care au stat la crucea
Fiului lui Dumnezeu, vom descoperi că şi ele ne confirmă cu cea
mai mare claritate adevărul acesta că Salome, mama
Evanghelistului Ioan era soră cu Maria, mama Domnului Isus.
Lângă crucea lui Cristos găsim un grup de patru femei distinse:
1 Maria, mama Domnului Isus,
2 Maria Magdalena, care este numită în toate listele,
3 Maria, mama lui Iacov şi Iose, care era una şi aceeaşi
persoană cu Maria nevasta lui Clopa
4. şi Salome, care apare sub trei denumiri. Evanghelistul
Marcu i-a amintit numele, el a scris: "Acolo erau şi nişte femei, care
priveau de departe. Printre ele erau Maria Magdalena, Maria, mama
lui Iacov cel mic şi a lui Iose şi Salome" (15:40). Evanghelistul Matei
a numit-o mama fiilor lui Zebedei. El a scris: "Între ele era Maria
Magdalena, Maria, mama lui Iacov şi Iose, şi mama fiilor lui
Zebedei" (27:56). Iar, Evanghelistul Ioan a numit-o sora mamei
Mântuitorului. El a zis: "Lângă crucea lui Isus, stătea mama Lui şi
556
sora mamei Lui, Maria, nevasta lui Clopa, şi Maria Magdalena"
(19:25). Aceasta înseamnă că Iacov şi Ioan erau verişori buni cu
Domnul Isus şi că ei, în calitate de rude apropiate ale Lui, se
considerau că erau cei mai îndreptăţiţi ca să ocupe primele locuri în
Împărăţia Lui mesianică 16, pe lângă celelalte trei motive amintite.
III. ONESTITATEA DOMNULUI ISUS

Când Iacov şi Ioan au cerut Domnului Isus primele locuri din
Împărăţia Lui mesianică, Mântuitorul le-a răspuns: "Nu ştiţi ce
cereţi" (Mt.v.22). Ei nu ştiau că El, Împăratul lor era pe calea crucii,
deşi i-a informat în urmă cu o oră sau două pentru a treia oară. Iar
acum, i-a informat, în continuare, că Tatăl I-a dat acest pahar, cât
şi acest botez; că aceia care sunt cei mai aproape de El, Împăratul
suferind , trebuie să aibă parte şi ei de crucea Lui; şi că şi drumul
coroanei lor, trebuie să treacă pe ruta crucii 17. Fiii lui Zebedei, de
abia după opt zile, au putut vedea că Domnul Isus le vorbea despre
gloria Lui şi gloria lor pe fondul crucii Lui şi a primelor locuri din
dreapta şi din stânga Lui, care erau locuri nu de cinste şi glorie, ci
de ruşine şi suferinţă 18.
După ce, Iacov şi Ioan, au cerut de la Domnul Isus primele
locuri din Împărăţia Sa mesianică, Mântuitorul i-a întrebat: "Puteţi
voi să beţi paharul pe care-l voi bea Eu şi să fiţi botezaţi cu botezul cu
care voi fi botezat Eu?" (Mt.v.22). La un ospăţ regal din Orient,
împăratul obişnuia să înmâneze cupa cu vin oaspeţilor lui. Faptul
acesta însemna o mare cinste să bei din cupa împăratului. Astfel,
cupa din mâna împăratului, a devenit o metaforă care se folosea
frecvent la poporul evreu 19. Verbul din textul grecesc baptizein
înseamnă "a se afunda". El este la participiul trecut
bebaptismenos, "înecat", "scufundat". Se obişnuia să se spună
"sunt înecat (înglodat) în necazuri, în dureri şi în datorii". Această
metaforă, pe care a întrebuinţat-o Domnul Isus, n-are de-a face cu
tehnica botezului, ci ea înseamnă aici: "Puteţi voi să treceţi prin
suferinţa prin care voi trece Eu?" Prin metaforele paharului şi a
botezului, Mântuitorul a spus celor doi ucenici că fără cruce, ei nu
pot ajunge niciodată la cunună 20. Este greşit să creadă cineva că
paharul, botezul şi crucea creştinului înseamnă întotdeauna
persecuţie şi martiraj. Paharul, botezul şi crucea creştinului
înseamnă de multe ori şi renunţare, sacrificiu şi lacrimi îndelungate
21.
Onestitatea Mântuitorului a constat în faptul că El, ştiind că

Îl aştepta crucea, n-a ezitat să-i înştiinţeze pe ucenici, mai dinainte,
de lucrul acesta. Ba mai mult, El n-a şovăit să spună apostolilor că,
557
şi ei, înainte de a purta cununa, vor trebui să bea din cupa Lui
amară şi să treacă prin botezul suferinţei Lui 22.
Când Domnul Isus a întrebat pe cei doi ucenici: "Puteţi voi să
beţi paharul pe care-l voi bea Eu şi să fiţi botezaţi cu botezul cu care
voi fi botezat Eu?", ei I-au răspuns: "Putem" (Mc.v.39). Mântuitorul,
în atotştiinţa Lui de Dumnezeu, văzându-i anticipat, mai întâi,
suferind pentru El pe pământ şi, apoi, domnind împreună cu El în
cer, a continuat să le spună: "Este adevărat că paharul pe care-l voi
bea Eu, îl veţi bea şi cu botezul cu care voi fi botezat Eu, veţi fi
botezaţi" (Mc.v.39). Iacov, a fost primul dintre cei doisprezece
apostoli, care a suferit martirajul. Sunt informaţii care atestă că el
era foarte talentat în predicarea Evangheliei şi foarte activ în
lucrarea lui Dumnezeu şi că, într-o evanghelizare, pe care a
organizat-o împreună cu Apostolul Petru în Ierusalim, Irod Agripa I,
care era nepotul lui Irod cel Mare şi frate cu Irodiada, femeia care a
pus la cale tăierea capului lui Ioan Botezătorul, l-a ucis cu sabia pe
Iacov în anul 44 23. Eveniment, pe care l-a consemnat Evanghelistul
Luca în Cartea Faptele Apostolilor 12:2, aşa cum am văzut când am
tratat studiul intitulat Alţi doi ucenici (Vol.II,Stud.11). Unii
comentatori spun că Apostolul Ioan a murit de moarte naturală la
Efes, după ce a atins vârsta de 100 de ani 24. Iar, Papias, care era
unul dintre ucenicii Apostolului Ioan, a scris în a doua sa carte
intitulată Minunile Domnului, cât şi alţi comentatori moderni ca,
W. Hendriksen şi S.S. Short, spun că Apostolul Ioan a adormit
demn în martiraj 25. Am văzut că Iacov a fost martirizat şi că Ioan,
după ce a fost exilat pe insula Patmos timp de 14 ani, a murit şi el
moarte de martir. Pe o monedă romană era imprimat un bou şi
alături de el un plug şi un altar, pe care scria: "Gata pentru
amândouă" 26. Tot astfel şi apostolii, erau gata pentru slujirea cea
mai grea şi pentru sacrificiul cel mai crud. Dacă Salome a trecut la
cele veşnice până în anul 44, când a fost martirizat Iacov, l-a văzut
pe acest fiu al ei, aşezându-se în partea dreaptă a Tronului lui
Cristos, într-o altă Împărăţie, care era cerească şi eternă, şi infinit
mai mare şi mai minunată. Ea l-a văzut, mai întâi, apărând la
dreapta Tronului lui Cristos pe Iacov şi, apoi pe Ioan.
Unii cred că, următoarele cuvinte ale Domnului Isus ne arată
că, Fiul nu este deopotrivă cu Tatăl şi că răsplata nu se află în
mâinile Fiului, ci numai în ale Tatălui. Pe când, adevărul este altul,
că şi ele ne dezvăluie onestitatea Mântuitorului. Îi cităm armonizat
pe Evangheliştii Marcu şi Matei: "Dar onoarea de a şedea la dreapta
şi la stânga Mea nu depinde de Mine /s-o dau (Mc.v.40)/, ci este
păstrată numai (Mc.v.40)/ pentru aceia pentru care a fost pregătită
de Tatăl Meu" (Mt.v.23). Cei doi ucenici se aşteptau, ca Domnul Isus
558
să le asigure primele două locuri în Împărăţia Sa ca favoare, pentru
că erau verişorii Lui. Pe când El, neputând să accepte gestul de
nepotism şi favorism, le-a spus şi lor: "Beţi şi voi din cupa Mea,
pentru că numai prin cruce puteţi câştiga cununa, aşa cum Tatăl Îmi
cere şi Mie." 27
Şi, în al patrulea rând, pasajul citat ne scoate în evidenţă
IV. STANDARDUL VIEŢII DIN ÎMPĂRĂŢIA LUI CRISTOS

Cererea lui Iacov şi a lui Ioan a stârnit mare indignare în
sufletele celorlalţi zece ucenici, ceea ce ne arată că şi ei erau
stăpâniţi de acelaşi spirit. Şi de aici s-a stârnit între ei cearta mai
mare decât era până acum, care să fie mai mare? Evanghelistul
Marcu a scris: "Cei zece, când au auzit lucrul acesta, au început să
se mânie pe Iacov şi Ioan" (v.42). Bishop Hall a zis că, mândria este
asemenea veşmântului interior, pe care îl îmbrăcăm primul şi-l
dezbrăcăm ultimul 28. Această ceartă şi mânie erau foarte grave,
dacă Domnul Isus nu intervenea, ele puteau să distrugă relaţia şi
fraternitatea apostolilor pentru totdeauna 29.
Domnul Isus Şi-a chemat ucenicii la El şi le-a explicat marea
deosebire care există între standardul Împărăţiei Lui şi standardul
împărăţiei lumii, spunându-le: "Ştiţi că cei priviţi drept conducători ai
naţiunilor domnesc peste ele şi mai-marii lor poruncesc cu autoritate"
(Mc.v.42). Împăraţii au la baza conducerii lor forţa. Ei au la
dispoziţie armata şi mulţi alţi oameni, prin care îşi exercită puterea
şi controlul. Galba, imperatorul roman, a propagat ideea în anul 68
după Cristos, că un împărat poate să facă tot ce vrea 30.
Comentatorii V. Taylor şi W. Hendriksen spun că, atunci când
Domnul Isus a zis în Evanghelia după Luca 22:25 "Regii naţiunilor
domnesc peste ele; şi celor care le stăpânesc li se dă numele de
binefăcători", a întrebuinţat o nuanţă de ironie fină în legătură cu
împăraţii care domnesc cu forţa peste împărăţiile lor şi nu le slujesc
31.
Domnul Isus când a zis: "Dar între voi să nu fie aşa. Ci oricine
va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul voastru; (10). Şi oricine
va vrea să fie cel dintâi între voi, să fie robul tuturor" (Mc.v.43-44), a
căutat să înăbuşe cu aceste cuvinte orice gând de mărire între
apostoli şi în creştinism. În Împărăţia lui Cristos, măreţia nu constă
în putere, ci în slujire. Aceasta este o bază complet nouă pusă vieţii,
în care constă revoluţia creştină 32. Lumea respectă pe cei puternici,
pentru că se teme de ei, dar în schimb, ea iubeşte pe cei ce o slujesc
şi se sacrifică pentru ea. Îngerii găsesc toată valoarea şi frumuseţea
în a sluji altora şi se bucură infinit de mult să slujească lui
Dumnezeu, dar, în schimb, nu găsesc nici o plăcere ca oamenii să le
559
slujească sau să li se închine lor 33. Tot astfel, şi fiii Împărăţiei lui
Cristos, trebuie să se bucure când slujesc semenilor lor şi, cu atât
mai mult lui Dumnezeu.
Când Toyohiko Kagawa L-a descoperit pe Cristos, a exclamat:
"O, Dumnezeule, ajută-mă să fiu ca Domnul Isus!" El s-a mutat într-
un bordei dintr-un cartier sărăcăcios din Tokio şi acolo a slujit
oamenilor până la cele mai mari sacrificii. Îi culca pe cei săraci şi
bolnavi cu el, în singurul pat pe care-l avea. A dat la cerşetori toate
hainele lui. S-a înbolnăvit de tuberculoză şi se purta în zdrenţe. El,
mai întâi, a dăruit celor săraci şi obidiţi totul: averea, sănătatea,
hainele, mâncarea şi timpul lui întreg şi, numai după aceea,
obişnuia să spună oamenilor mereu în predici: "Dumnezeu este
dragoste." Acest mare sfânt modern din Japonia a zis că, dacă
cineva vrea să-L întâlnească pe Dumnezeu, atunci acela, înainte ca
să meargă la biserică sau să citească în Biblie, trebuie să viziteze pe
bolnavi şi să ajute pe cei săraci 34.
Cuvintele Domnului Isus, pe care le-au redat Evangheliştii
Marcu şi Matei în acest text: "Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I
se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare
pentru cei mulţi" (Mt.v.28), constituie un verset cheie în întreaga
Evanghelie a lui Cristos. El este o teologie în miniatură şi măreţia
celei mai mari vieţi pe care a cunoscut-o vreodată omenirea 35.
Domnul Isus Şi-a rezumat în această frază întreaga Lui viaţă, în
toată frumuseţea ei, pe care a trăit-o ca Dumnezeu atotglorios într-
un trup de om. Aceste cuvinte au avut o mare influenţă asupra
apostolilor şi, în mod special, asupra Apostolului Ioan, al căror ecou
îl auzim mereu în scrierile lui 36. Domnul Isus n-a venit să ocupe un
tron, ci o cruce, lucrul pe care oamenii religiei din acel timp nu-l
puteau înţelege. Ei, tot timpul visau un Mesia-Împărat puternic şi
cuceritor, care va împărăţi cu putere peste tot pământul. Ei
aşteptau să apară Leul din seminţia lui Iuda plin de furie, dar, în
schimb, a venit Mielul cel blând al lui Dumnezeu. Şi astfel, după
cum zicea Rudolf Bultmann, toate visele evreilor, cu standardele lor
imaginare, s-au spulberat pentru totdeauna 37.
Am văzut că, acesta este unul dintre cele mai mari versete
din Evanghelii, dar, chiar şi el a fost mutilat în fel şi chip. Unii
teologi, şi chiar, dintre cei mai de seamă, au pus întrebarea: cui s-a
plătit preţul răscumpărării? Origen, care a trăit între anii 185-254,
a afirmat cu certitudine că preţul de răscumpărare s-a plătit
Diavolului, cu scopul de-a nu mai ţine lumea sub teroarea şi în
prizonieratul lui. Numai că, Diavolul s-a înşelat în acel târg, prin
faptul că Domnul Isus a înviat şi a pus mâna, din nou, pe toată
puterea din cer şi de pe pământ 38.
560
După alte două sute de ani, un alt teolog, tot din Biserica
Primară, cu numele de Grigorie de Nyssa, a născocit o altă teorie,
mai ciudată. Acest teolog numit şi, Grigorie cel Mare, a zis că
Dumnezeu nu Şi-a permis să facă nici un târg cu Diavolul, pentru
că Diavolul nu este deopotrivă cu El, ci că l-a înşelat pe Diavolul
prin întruparea Fiului Său, crezând Diavolul că-L va învinge pe
Domnul Isus pentru totdeauna, fiindcă Îl considera că era fără
putere şi că Dumnezeu L-a părăsit. Numai că, s-a întâmplat tocmai
invers, că Domnul Isus l-a biruit pe Diavol. Această născocire a lui
Grigorie cel Mare este aproape revoltatoare, că încarnarea lui
Cristos, cum zicea el, era o cursă divină, pe care Dumnezeu a
întins-o marelui Leviatan. Şi, când Leviatanul a căscat gura ca să
înghită momeala din cursă, s-a prins în cârlig şi, astfel a fost înfrânt
pentru totdeauna 39.
Iar, Peter Lombard, a depăşit orice limită, când a născocit
ideea că, crucea lui Cristos era o capcană care s-a pus Diavolului,
ca să se prindă în ea şi că, sângele Mântuitorului, i-a fost momeala
40. Aşa se întâmplă, când unii oameni care iubesc arta, vor să facă
pe marii teologi.
Sintagma Domnului Isus, pe care a folosit-o când a zis că, El
a venit ca să-Şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare, înseamnă
simplu, că mântuirea noastră urma să-L coste infinit de mult,
preţul vieţii, şi că El a fost gata să plătească acest preţ pe lemnul
crucii 41.
În ce priveşte adverbul „mulţi” şi nu „toţi” din detaliul: "Şi să-
Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi", unii dintre comentatori
ca W. Hendriksen, opinează că Domnul Isus a vorbit aici pe fondul
şi în termenii Prorocului Isaia, când acest profet a vorbit despre
efectul jertfei supreme a lui Mesia: "Va vedea rodul muncii sufletului
Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va
pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, şi va lua
asupra Lui povara nelegiuirilor lor" (53:11) 42. Iar, alţi comentatori,
începând cu cei din Biserica Primară ca Ieronim, Eftimie Zigaben
din secolul al XII-lea şi până la cei moderni ca, A.J. Bengel şi A.P.
Lopuhin, susţin că aici nu este nici o limitare a efectului morţii
Fiului lui Dumnezeu pentru nimeni, ci că Mântuitorul a
întrebuinţat adverbul mulţi şi nu toţi, fiindcă ştia că nu toţi
oamenii Îl vor accepta ca Domn şi Mântuitor, ci numai o parte din
ei, aşa cum găsim scris în Apocalipsa cu privire la gloata cea mare
de răscumpăraţi, care a ajuns în cer înaintea Tronului lui
Dumnezeu. Ioan Teologul a scris: "După aceea m-am uitat, şi iată că
era o mare mulţime, pe care nu putea s-o numere nimeni, din
fiecare naţiune, din fiecare seminţie, din fiecare popor şi din fiecare
561
limbă, care stătea în picioare înaintea Tronului şi înaintea Mielului,
îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini; (10) şi strigau cu
glas tare şi ziceau: «Mântuirea este a Dumnezeului nostru care stă pe
Tron şi a Mielului»" (7:9-10) 43.

2. Op. cit. p. 252;
3. Carson, D.A., Moo, D.J., Morris, L., An Introduction to the
New Testament, p. 34.
4. Op. cit. p. 95, 107.
Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 267.
12. Op. cit. p. 282.
16. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 252-253;
Keim,. Th., Das Leben Jesu, Vol. III, p. 41.
Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 286.
22. Op. cit. p. 255.
23. Popovici, A., Primii patru Apostoli, p. 77.
25. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. I, p. 6;
562
30. Op. cit. p. 257.
31. Taylor, V., The Gospel according to St. Mark, p. 443;
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 413-414.
39. Op. cit.
563
49. VINDECAREA ORBULUI BARTIMEU ŞI A
TOVARĂŞULUI LUI
Marcu 10 : 46 - 52
46. Au ajuns la Ierihon. Şi când ieşea Isus din Ierihon cu

ucenicii Săi şi cu o mare mulţime de oameni, fiul lui Timeu, Bartimeu,
un cerşetor orb, şedea jos lângă drum şi cerea de milă.
47. El a auzit că trece Isus din Nazaret şi a început să strige:
"Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!"
48. Mulţi îl certau să tacă, dar el şi mai tare striga: "Fiul lui
David, ai milă de mine!"
49. Isus S-a oprit şi a zis: "Chemaţi-l!" L-au chemat pe orb şi i-
au spus: "Curaj, scoală-te, căci te cheamă."
50. Orbul şi-a aruncat haina; a sărit şi a venit la Isus.
51. Isus a luat cuvântul şi i-a zis: "Ce vrei să-ţi fac?" "Rabuni,"
I-a răspuns orbul, "să primesc vederea."
52. Şi Isus i-a zis: "Du-te, credinţa ta te-a mântuit." Îndată
orbul şi-a primit vederea şi a mers pe drum după Isus.
Matei 20 : 29 - 34
29. Când au ieşit din Ierihon, o mare mulţime a mers după

Isus.
30. Şi doi orbi şedeau lângă drum. Ei au auzit că trece Isus şi
au început să strige: "Ai milă de noi, Doamne, Fiul lui David!"
31. Mulţimea îi certa să tacă. Dar ei mai tare strigau: "Ai milă
de noi, Doamne, Fiul lui David!"
32. Isus S-a oprit, i-a chemat şi le-a zis: "Ce vreţi să vă fac?"
33. "Doamne", I-au zis ei, "să ni se deschidă ochii!"
564
34. Lui Isus I s-a făcut milă de ei, S-a atins de ochii lor şi
îndată orbii şi-au primit vederea şi au mers după El.
Luca 18 : 35 - 43
35. Pe când se apropia Isus de Ierihon, un orb şedea lângă

drum şi cerşea.
36. Când a auzit mulţimea trecând, a întrebat mulţimea ce
este.
37. I-au spus: "Trece Isus din Nazaret."
38. Şi el a stigat: "Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!"
39. Cei ce mergeau înainte îl certau să tacă; dar el ţipa şi mai
tare: "Fiul lui David, ai milă de mine!"
40. Isus S-a oprit şi a poruncit să-l aducă la El; şi, după ce s-a
apropiat, l-a întrebat:
41. "Ce vrei să-ţi fac?" "Doamne", a răspuns el, "să-mi primesc
vederea."
42. Şi Isus i-a zis: "Primeşte-ţi vederea. Credinţa ta te-a
mântuit."
43. Numaidecât orbul şi-a primit vederea şi a mers după Isus
glorificându-L pe Dumnezeu. Toată mulţimea, când a văzut cele
întâmplate, I-a dat laudă lui Dumnezeu.
Armonizat
1. Au ajuns la Ierihon. Şi pe când /intra Isus în el (Lc.v.35)/ cu

ucenicii Săi şi cu o mare mulţime de oameni, fiul lui Timeu, Bartimeu,
un cerşetor orb, şedea jos lângă drum şi cerea de milă (Mc.v.46).
2. El (Mc.v.47), auzind mulţimea trecând, a întrebat ce este
(Lc.v.36).
3. I-au spus: "Trece Isus din Nazaret" (Lc.v.37).
4. Şi el (Lc.v.38) a început să strige: "Isuse, Fiul lui David, ai
milă de mine!" (Mc.v.47).
5. Mulţi îl certau să tacă (Mc.v.48), dar el ţipa şi mai tare: "Fiul
lui David, ai milă de mine!" (Lc.v.39)
6. Isus S-a oprit şi a poruncit să-l aducă la El (Lc.v.40), zicând
(celor din jurul Lui): "Chemaţi-l!" L-au chemat pe orb şi i-au spus:
«Curaj, scoală-te, căci te cheamă»" (Mc.v.49).
7. Orbul şi-a aruncat haina; a sărit şi a venit la Isus (Mc.v.50).
8. După ce s-a apropiat (Lc.v.41), Isus a luat cuvântul şi i-a zis:
"Ce vrei să-ţi fac?" "Rabuni", I-a răspuns orbul, "să primesc vederea"
(Mc.v.51).
565
9. Lui Isus I s-a făcut milă de ei, S-a atins de ochii lor (Mt.v.34)
şi i-a zis (lui Bartimeu): "Primeşte-ţi vederea (Lc,v,42). Du-te, credinţa
ta te-a mântuit" (Mc.v.52).
10. Îndată orbii şi-au primit vederea şi au mers (Mt.v.34) pe
drum după Isus (Mc.v.52) glorificându-L pe Dumnezeu. Toată
mulţimea, când a văzut cele întâmplate, I-a dat laudă lui Dumnezeu
(Lc.v.43).
Acest text ne arată una dintre cele mai mari ironii, că orbul
Bartimeu şi tovarăşul lui, L-au descoperit pe Domnul Isus ca Mesia
şi că L-au acceptat ca Mântuitor, pe când conducătorii spirituali,
cât şi Israelul erau, cu mult mai orbi, din punct de vedere spiritual,
decât aceşti nevăzători, de aceea nu L-au cunoscut pe Fiul lui
Dumnezeu şi nu L-au primit ca Mântuitor, ci dimpotrivă, L-au
răstignit 1.
În acest text intitulat Vindecarea orbului Bartimeu şi a
tovarăşului lui, ne vom ocupa de şase lucruri: contadicţiile
aparente, înţelepciunea acestor doi nevăzători care ştiau să se
folosească de o şansă mare şi unică, credinţa lor, faptul că
Bartimeu şi tovarăşul lui erau oameni de nedescurajat, modul de
vindecare a acestor doi nevăzători de către Domnul Isus şi
recunoştinţa acestora.
I. CONTRADICŢIILE APARENTE
În acest pasaj, pe care ni-l redau toţi trei evangheliştii
sinoptici, sunt două discordanţe aparente: una în legătură cu
numărul orbilor vindecaţi şi alta în ce priveşte locul vindecării.
Evangheliştii Marcu şi Luca ne vorbesc despre un singur nevăzător
vindecat. Evanghelistul Marcu scrie: "… Bartimeu, un cerşetor
orb, şedea jos lângă drum şi cerea de milă" (v.46) şi Evanghelistul
Luca zice: "…Un orb şedea lângă drum şi cerşea" (v.35). În timp ce,
Evanghelistul Matei ne prezintă doi nevăzători. El scrie: "Şi doi orbi
şedeau lângă drum" (v.30).
Iar, în legătură cu locul vindecării, Evangheliştii Marcu şi
Matei ne spun că, Domnul Isus a făcut aceste minuni la ieşirea din
Ierihon. Evanghelistul Marcu scrie: "…Pe când ieşea Isus din Ierihon
… Bartimeu, un cerşetor orb … (47) … a început să strige: "Isuse, Fiul
lui David, ai milă de mine!" (v.46-47) şi Evanghelistul Matei zice:
"Când au ieşit din Ierihon … (30) … doi orbi… au auzit că trece Isus
şi au început să strige: "Ai milă de noi, Doamne, Fiul lui David!" (v.29-
30). Pe când, Evanghelistul Luca ne istoriseşte că, vindecarea a
avut loc la intrarea în Ierihon. El a scris: "Pe când se apropia Isus
566
de Ierihon, un orb…(38)…a strigat: "Isuse, Fiul lui David, ai milă de
mine!" (v.35, 38).
Dacă este greu să ştim numărul orbilor vindecaţi, atunci ne
vine cu mult mai greu să cunoaştem locul vindecării. Comentatorii
au emis 7 opinii în legătură cu numărul orbilor vindecaţi şi 8 opinii
cu privire la locul vindecării 2. Noi vom aminti pe scurt cinci opinii
în legătură cu numărul orbilor vindecaţi şi şase opinii cu privire la
locul vindecării, pe care le considerăm mai importante.
a) În ce priveşte numărul orbilor vindecaţi, Origen din
Biserica Primară, cât şi Evtimie Zigaben din secolul al XII-lea, au
presupus că textul ne vorbeşte despre trei vindecări şi patru orbi
tămăduiţi: despre o vindecare a unui orb, ne vorbeşte
Evanghelistul Marcu; despre o altă vindecare a unui alt orb, ne
vorbeşte Evanghelistul Luca; şi despre a treia vindecare a doi
orbi, ne relatează Evanghelistul Matei 3.
b) Alţi comentatori au zis că, erau două vindecări şi trei
nevăzători tămăduiţi: despre o vindecare a două persoane, ne
vorbesc Evangheliştii Marcu şi Matei, care a avut loc la ieşirea din
Ierihon; şi despre o altă vindecare a unei singure persoane, ne
vorbeşte Evanghelistul Luca, care a avut loc la intrarea în Ierihon 4.
c) Augustin din secolul al IV-lea, cât şi alţi exegeţi moderni
ca, Chemnitius, Barradius, Stella, Lightfoot, Gill şi Greswell, ne
spun că erau doi orbi şi două vindecări: una la intrare în Ierihon
şi alta la ieşire din acest oraş 5.
d) Comentatorul F.W. Farrar era de părere că, al doilea orb
era însoţitorul lui Bartimeu şi că acesta zărea 6.
e) Şi, cei mai mulţi comentatori ca: Teofilact din primele
secole şi, până la cei mai actuali ca: J.C. Ryle, W. Hendriksen, H.L.
Ellison, S.S. Short etc, susţin că a avut loc o singură vindecare, în
care au fost tămăduiţi doi nevăzători; că Evanghelistul Matei i-a
amintit pe amândoi, iar Evangheliştii Marcu şi Luca, au scos în
evidenţă numai vindecarea lui Bartimeu, pentru că se crede că
boala lui era mai gravă şi fiindcă el, fiind un creşetor, era mai
cunoscut în Ierihon. Acest adevăr îl avem şi în cazul îndrăcitului
din Gadara. Evanghelistul Matei zice că erau doi oameni stăpâniţi
de demoni (8:28), Evanghelistul Marcu spune că era unu (5:2) şi
Evanghelistul Luca scrie că era tot numai unu (8:27). Evanghelistul
Matei a menţionat doi îndrăciţi, fiindcă erau două persoane. Iar,
Evangheliştii Marcu şi Luca, au scos în evidenţă un singur îndrăcit,
pentru că acesta era mai violent şi mai cunoscut 7.
Evanghelistul Marcu a menţionat, chiar şi numele unuia
dintre cei doi orbi vindecaţi; şi dacă el, ca unul care a scris
Evanghelia din materialul acumulat din predicile Apostolului Petru,
567
care era predicatorul bisericii care se aduna în casa lui părintească,
a nominalizat pe unul dintre cei doi orbi vindecaţi, aceasta
înseamnă, aşa cum ne spun comentatorii H.L. Ellison şi S.S. Short,
că Bartimeu era membru în biserica din Ierusalim, că era bine
cunoscut de către frăţietate, că era printre primii creştini şi că Îl
proclama cu putere pe Domnul Isus ca Mesia cel promis şi adevărat
8.
Evanghelistul Matei, dedicând Evanghelia evreilor, a scos în

evidenţă că erau doi orbi, pentru că evreii ştiau că erau vindecate
două persoane. Pe când, Evanghelistul Marcu care a dedicat
Evanghelia romanilor, şi Evanghelistul Luca, care a scris
Evanghelia grecilor şi tuturor locuitorilor din Marele Imperiu
Roman, care vorbeau limba greacă, l-au menţionat numai pe
Bartimeu, pentru că el, devenind un stâlp în biserica din Roma, era
cunoscut de foarte mulţi creştini, de aceea i-a amintit chiar şi
numele.
a) Iar, în legătură cu locul vindecării, Macknight, cât şi mulţi
alţi comentatori cred că, deoarece erau două oraşe cu numele de
Ierihon: un oraş vechi şi altul nou, situate la o distanţă mică unul
de altul, orbii se aflau pe drumul dintre cele două oraşe. Astfel,
după această variantă, Domnul Isus a vindecat pe un orb când
ieşea din Ierihonul Vechi şi pe altul când intra în Ierihonul
Nou 9.
b) Augustin, Chemnitius, Barradius, Stella, Lightfoot şi Gill,
Greswell, opinează că Domnul Isus a vindecat pe un orb la
intrarea şi pe altul la ieşirea din acelaşi oraş 10.
c) Alţi comentatori sunt de părere că Zacheu ar fi locuit la
marginea oraşului. Astfel, când Domnul Isus mergea spre casa lui
Zacheu şi se apropia de ieşirea oraşului, a vindecat un orb; iar
când Se înapoia de la Zacheu şi intra în oraş, a tămăduit alt orb
11. Nici această opinie nu stă în picioare, fiindcă ea este în
discordanţă cu cronologia evenimentelor din viaţa Domnului Isus.

Evanghelistul Luca ne arată clar că, înâlnirea Fiului lui Dumnezeu
cu Zacheu a avut loc după vindecarea acestor doi orbi.
d) Exegeţii: Grotius, Doddridge şi Scott, sunt de părere că
cuvintele Evanghelistului Luca: "Pe când Se apropia Isus de
Ierihon" (v.35), înseamnă că vindecarea unui orb a avut loc în
vecinătatea sau în jurul Ierihonului şi nu în Ierihon 12.
e) Exegetul Markland crede că verbul din textul grecesc
eggizō, "a se apropia", "a atinge", din cuvintele Evanghlistului Luca:
"Pe când Se apropia Isus de Ierihon" (v.35), se raportează la
subiectul general şi central pe care îl trata Evanghelistul Luca în
Evanghelie, respectiv la călătoria Domnului Isus spre Ierusalim
568
care era de lungă durată şi cu multe popasuri, şi că are
însemnătate largă că Mântuitorul, în drumul Lui spre Ierusalim "a
atins Ierihonul". Astfel, acest verb larg are înţelesul că Domnul Isus
Se afla în Ierihon şi că el, deşi nu precizează dacă Mântuitorul era
la intrarea sau la ieşirea acestui oraş, totuşi se armonizează cu
verbul Evanghliştilor Marcu şi Matei de ieşire din Ierihon 13.
f) Şi ultima explicaţie este, că Bartimeu a început să strige
către Domnul Isus imediat după ce a trecut de poarta cetăţii şi, că
Mântuitorul nu l-a vindecat, decât aproape de ieşirea din oraş, după
ce s-a asociat cu al doilea orb. Această variantă, că cei doi orbi erau
vindecaţi deodată şi aproapre la ieşirea din Ierihon, pe care noi o
considerăm ca, fiind cea mai verosimilă, este susţinută de către
Poole, Paraus, Bengel, Jansenius, Maldonatus şi Wordsworth 14.
Dacă nu înţelegem contradicţia aceasta aparentă, nu vom
pricepe textul. Cu cât ni se pare că un text este mai greu şi îl
studiem mai profund, cu atât descoperim lucruri mai preţioase şi
minunate, aşa cum vom vedea că este şi acest pasaj.
II. ÎNŢELEPCIUNEA ACESTOR DOI NEVĂZĂTORI CARE

AU ŞTIUT SĂ SE FOLOSEASCĂ DE O ŞANSĂ MARE ŞI UNICĂ
Spre Ierihon duceau două şosele principale: una care venea
din Damasc, trecea prin regiunile Decapole şi Pereea şi traversa
Iordanul, şi alta care venea tot din Damasc şi cobora prin Galileea
şi Valea Iordanului. Mântuitorul se afla cu ucenicii pe a doua şosea.
Aceste două şosele se întâlneau între Râul Iordan şi oraşul Ierihon.
Distanţa dintre Iordan şi Ierihon era de vreo 10 kilometri 15. Acest
drum principal trecea chiar prin mijlocul Ierihonului 16.
Cu ocazia Sărbătorii Paştelor se făcea un mare pelerinaj la
Ierusalim. Istoricul evreu, Iosif Flavius ne relatează că se adunau la
templu cu ocazia acestei sărbători, care ţinea şapte zile, de la două
milioane jumate până la trei milioane de evrei. Pelerinii începeau să
meargă spre Cetatea Sfântă, aşa cum obişnuiau să numească
capitala Israelului, încă cu opt-nouă zile înainte de praznic, ca să
aibă timp să aducă jertfe pentru curăţare şi să celebreze măcar o
dată pe an un singur sabat în Cetatea Sfântă, în deosebi, ultimul
sabat înaintea Paştelor, care era considerat cel mai mare sabat din
an. A opta zi înainte de praznic a căzut în acel an, joi, când
mulţimile curgeau în cel mai mare număr spre Ierusalim ca să
ajungă în Cetatea Sfântă pentru ultimul sabat, care se numea
Şabat Hanadol.
Oamenii care nu mergeau să celebreze Paştele la Ierusalim,
sau se duceau mai târziu, obişnuiau să se alinieze pe ambele părţi
569
ale şoselei în oraşe şi sate şi, să ureze de bine grupurilor de pelerini
care treceau spre Sfânta Cetate. Cu atât mai mult, acest obicei se
practica pe magistrala Ierihonului, pentru că era un oraş preoţesc.
570
Şoselele Israelului
Ierihonul era unul dintre cele mai vechi şi frumoase oraşe din
lume datorită mediului ambiant. Istoricul evreu, Iosif Flavius, îl
numea Regiunea Divină. El era singurul loc, care era sub nivelul
571
Mării Mediterane, aproape cu 400 de metrii, ceea ce îi oferea o climă
specifică. Aici creşteau dumbrăvi de balsam, un lemn foarte
mirositor. De la marginea acestor dumbrăvi de balsam, se simţea
mirosul până la 10 km. Aici creşteau şi nişte soiuri de trandafiri, de
neîntrecut în frumuseţe şi miros. Tot Iosif Flavius zicea că, pe
timpul Mântuitorului slujeau la templu la 20.000 de preoţi, care s-
au împărţit în 24 de grupări, aproape 1.000 de preoţi într-o
grupare. Fiecare grupare slujea de două ori pe an câte o săptămână.
Aproape toţi aceşti preoţi locuiau la Ierihon datorită frumu-seţii lui
şi, pentru că distanţa dintre Ieru-salim şi Ierihon nu era mai lungă
de 25 km 17.
Tot potrivit cu Sărbătoarea Paştelor, când mulţimile se aflau
în pelerinaj spre Ierusalim; şi când se afla în mijlocul lor câte un
rabin distins, acesta obişnuia să le înveţe şi, chiar să ţină
discursuri pe drum 18.
Domnul Isus era înconjurat de o mare mulţime, pentru că
unele cete, ştiind că El se afla în mijlocul acelei mulţimi, se grăbeau
să-L ajungă; iar alte cete care erau înainte, Îl aşteptau să le ajungă
El. Şi, cu atât mai mult,
mulţimea aceasta a crescut
între Iordan şi Ierihon, la
unirea celor două şosele
principale, când s-a ataşat
de ea şi un alt număr mare
de pelerini. Evanghelistul
Marcu a scos lucrul acesta
în evidenţă când a scris: "Au
ajuns la Ierihon … cu o mare
mulţime de oameni…" (v.46).
Unul dintre cei doi
orbi se numea Bar-Timeu,
"Fiul lui Timeu" 19. Acesta
era într-o situaţie foarte
gravă, pentru că era nu
numai nevăzător, dar şi
cerşetor. El s-a aşezat la
marginea drumului între
locuitorii Ierihonului, care
stăteau aliniaţi pe bulevard
şi între coloanele de pelerini
care treceau pe şosea, cu
scopul să fie văzut şi de unii
Ruinele unui turn antic din Ierihon şi de alţii, pentru a fi ajutat.
572
Evanghelistul Marcu a scris: "… Fiul lui Timeu, Bartimeu, un cerşetor
orb, şedea jos lângă drum şi cerea de milă" (v.46).
Cercetătorii Evangheliilor ne spun că, Domnul Isus n-a fost
până atunci niciodată la Ierihon, dar nici de atunci înainte, pentru
că Ierihonul, fiind oraş preoţesc, Îi era cel mai ostil.
Stând pe marginea drumului aproape de poarta cetăţii şi,
auzind zgomotul şi
tropăitul picioarelor
unei mulţimi cu mult
mai mari decât acelea
cu care se obişnuise
până atunci, a întrebat
ce se întâmplă?
Evanghelistul Luca a
scris: "Când a auzit
mulţimea trecând, a
întrebat ce este" (v.36).
Oamenii din jurul lui i-
au răspuns, aşa cum
ne relatează tot
Evanghelistul Luca:
"Trece Isus din Nazaret"
(v.37).
Această veste era
cea mai bună şi
surprinzătoare pentru
Bartimeu. Vestea
trecerii Domnului Isus
prin cetatea lui, era
Ierihonul antic pentru el o şansă
supremă pe care nu
voia s-o scape cu nici un chip. Nu încape nici o îndoială că,
Bartimeu a auzit despre minunile Domnului Isus, poate chiar şi
despre învierea lui Lazăr pe care o săvârşise în urmă cu o
săptămână, şi el credea puternic că Domnul Isus îl putea vindeca şi
pe el. Dacă Bartimeu şi tovarăşul lui, L-ar fi lăsat pe Domnul Isus
să treacă prin cetatea lor, fără să se folosească de ocazia aceasta,
nu s-ar fi vindecat niciodată. Sunt anumite lucruri pe care omul ori
le face pe loc, ori nu mai are ocazia să le facă niciodată. Şi sunt
anumite hotărâri pe care omul trebuie să le ia, de asemenea pe loc,
ori nu mai are ocazia să le ia niciodată. Există câte un timp de
decidere şi de acţiune, dar dacă nu ne ştim folosi de ele, acele
momente trec şi acele impulsuri slăbesc şi dispar. Bartimeu şi
573
colegul lui, au ştiut să se folosească de singura şansă pe care o
aveau în viaţă, de aceea au primit lumina ochilor şi mântuirea
sufletului 20.
III. CREDINŢA CELOR DOI NEVĂZĂTORI

Toţi trei evangheliştii sinoptici ne informează că, atunci când
a auzit Bartimeu că trecea Domnul Isus prin cetatea lui, a început
să-I implore mila, pentru a fi vindecat, şi a strigat:: "Isuse, Fiul lui
David, ai milă de mine!" (Lc.v.38).
Comntatorii H.L. Strack, F. Billerbeck, W. Barclay, W.
Hendriksen şi S.S. Short, ne spun că atunci când Bartimeu a
atribuit Domnului Isus titlul de Fiul lui David, a avut în minte
ideea de Mesia după literatura precreştină a rabinilor din Psalmii
lui Solomon 17:21 21. Fiul lui David era un titlu mesianic în ideea
unui Mesia cuceritor, care urma să se tragă din neamul lui David
şi, care avea să ducă naţiunea lui Israel la cucerirea lumii întregi şi
la mare belşug şi prosperitate. Bartimeu şi tovarăşul lui, deşi aveau
o concepţie greşită cu privire la Domnul Isus că era un Mesia
politic, dar, fiindcă ei credeau în El şi acţionau în această credinţă,
El nu i-a respins 22.
Bartimeu ştia din Cartea Prorocului Isaia că atunci când va
veni Mesia "se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile
surzilor; (6) atunci şchiopul va sări ca un cerb şi limba mutului va
cânta de bucurie" (35:5-6); şi el, deşi numai a auzit că Domnul Isus
a făcut multe minuni şi că a dat chiar şi lumina ochilor orbilor din
naştere şi, cu toate că n-a văzut şi n-a asistat la nici una dintre ele,
totuşi a crezut puternic că Domnul Isus era Mesia şi că îl putea
vindeca şi pe el.
Mântuitorul a interzis tuturor oamenilor, pe care i-a
vindecat, să-L facă cunoscut că era Mesia (Marcu 1:34 etc), dar
acum observăm că El n-a făcut interdicţia aceasta lui Bartimeu,
fiindcă timpul de siguranţă şi de protecţie pentru El s-a dus 23. Fiul
lui Dumnezeu a zăbovit să-l vindece pe Bartimeu, tocmai pentru ca
el, un orb, să strige în gura mare în această cetate a preoţilor că
Isus din Nazaret este cu adevărat Fiul lui David şi Mesia cel
promis.
În al patrulea rând, ne vom ocupa de faptul că
IV. BARTIMEU ŞI TOVARĂŞUL LUI ERAU OAMENI DE

NEDESCURAJAT
Bartimeu a întâmpinat mari dificultăţi prin cetate, care se
amplificau, dar el, cu toate acestea, stăruia şi persevera în cererea
574
lui. Evangheliştii Marcu şi Luca au scris, îi cităm armonizat: "Mulţi îl
certau să tacă (Mc.v.48), dar el ţipa şi mai tare: «Fiul lui David, ai milă
de mine!»" (Lc.v.39). Comentatorii ne spun că unii pelerini din
mulţime, îl certau pe orbul Bartimeu şi îi ziceau să tacă, cu scopul
să-L poată auzi pe Domnul Isus ce spunea în discurs 24. Alţii din
mulţime, îl certau şi căutau să-L oprească, fiindcă autorităţile
evreieşti nu-L recunoşteau pe Domnul Isus ca Mesia. Alţii îl certau
să tacă, fiindcă Israelul, fiind o ţară ocupată de romani,
mărturisirea aceasta atrăgea asupra Domnului Isus mari consecinţe
din punct de vedere politic şi religios 25. Alţii voiau să-l aducă la
tăcere pe orbul Bartimeu, considerând că strigătul unui cerşetor
neînsemnat, era nedemn pentru Cel care urma să intre în Ierusalim
şi să Se proclame ca Mesia 26. Alţii îl certau şi-i ziceau să tacă,
pentru că strigătul lui îi supăra şi le era neplăcut la auz 27. Şi alţii,
dintre locuitorii acestui oraş preoţesc, care se aflau aliniaţi pe
străzi, îl certau şi-i cereau să tacă, fiindcă nu puteau să suporte ca
Isus din Nazaret să fie proclamat ca Mesia 28.
În ciuda tuturor acestor piedici şi împotriviri de-a striga către
Domnul Isus după ajutor, nimeni nu era în stare să-l aducă pe
Bartimeu la tăcere, pentru că el era orb, dorea cu tot dinadinsul
lumina ochilor şi acum avea şansa supremă de a scăpa de lumea
întunericului.
Dacă cineva vrea să fie vindecat sau mântuit, acela trebuie
să dea la o parte orice piedică şi să vină la Cristos, pentru că
Mântuitorul nu refuză niciodată pe cel ce vine la El şi Îi cere
ajutorul.
Evangheliştii sinoptici ne arată că Bartimeu nu numai că n-a
renunţat la cererea lui înaintea Domnului Isus, dar că el, cu toate
piedicile şi împotrivirile din partea multor pelerini şi locuitori din
Ierihon, şi-a intensificat rugămintea prin strigăte mai puternice şi
mai insistente. Pentru strigătul la care mulţi din mulţime s-au
scandalizat, Evanghelistul Luca a întrebuinţat în versetul 38
grecescul eboēsen care înseamnă „un strigăt tare care atrage
atenţia”: "El a stigat: «Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!»" Iar în
versetul 39, tot Evanghelistul Luca a folosit cuvântul ekrazen, care
înseamnă "strigăt mai puternic" sau chiar "ţipăt": "Dar el ţipa şi
mai tare: «Fiul lui David, ai milă de mine!»" 29.
În al cincilea rând, ne vom ocupa de
V. MODUL DE VINDECARE A ACESTOR DOI

NEVĂZĂTORI DE CĂTRE DOMNUL ISUS
Evangheliştii Marcu şi Luca au scris, îi cităm armonizat:
"Isus S-a oprit şi a poruncit să-l aducă la El (Lc.v.40), zicând (celor
575
din jurul Lui): «Chemaţi-l». L-au chemat pe orb şi i-au spus: 'Curaj,
scoală-te, căci te cheamă' " (Mc.v.49).
Domnul Isus ţinea un discurs mulţimii în timp ce păşea prin
cetate, aşa cum obişnuiau să facă rabinii cei mai de seamă, dar la
strigătul stăruitor al lui Bartimeu, El S-a oprit şi Şi-a întrerupt
discursul. J.N. Darby a zis că oprirea soarelui, la rugăciunea lui
Iosua, era un miracol extraordinar de mare, pentru că atunci s-a
oprit nu numai soarele, ci şi luna şi toate stelele din Sistemul
nostru Solar. Dar acum, la rugămintea unui cerşetor orb, adresată
lui Isus din Nazaret, S-a oprit Însuşi Creatorul, nu numai al
soarelui, ci şi al Universului, care este ca şi Tatăl "acelaşi ieri, astăzi
şi în veci" (Evrei 13:8) 30. Şi o dată cu Mântuitorul, s-a oprit şi
procesiunea mulţimilor. De aici învăţăm că pentru Mântuitorul,
strigătul nevoii omeneşti, era mai important decât o cuvântare şi că,
necazul şi suferinţa oamenilor, luau în viaţa Lui întotdeauna primul
loc. Oamenii respectă pe oratori şi, admiră pe cei ce au o minte
ageră, dar ei iubesc mai mult pe aceia care au o inimă mare şi le
întind o mână de ajutor 31.
Domnul Isus cheamă la Sine pe toţi oamenii şi, în mod
special, pe aceia care sunt în mari necazuri şi tulburaţi. În urmă cu
o săptămână, tot într-o joi, când Maria şi Marta erau foarte
îndurerate şi disperate din cauza morţii fratelui lor, Mântuitorul a
trimis-o pe Marta să spună Mariei: "A venit Învăţătorul şi te
cheamă" (Ioan 11:28). Creatorul Universului şi Mântuitorul lumii, a
venit în Betania şi o chema pe Maria, şi aceasta, chiar într-una din
cele mai grele zile din viaţă. Ce mângâiere mare şi ce har! Tot astfel,
Stăpânul Universului şi al Cerului acum îl chema şi pe Bartimeu
care era un cerşetor orb 32.
Domnul Isus, ca răspuns la rugăciunea insistentă a lui
Bartimeu, a ordonat unora din jurul Lui, spunându-le: "Chemaţi-l!
Aceştia l-au chemat pe orb şi i-au spus: «Curaj, scoală-te, căci te
cheamă» (Mc.v.49). Cuvintele "scoală-te" nu înseamnă că Bartimeu
şedea, ci era o expresie care se folosea pentru trecerea dintr-o stare
în alta. Răspunsul lui Bartimeu, la chemarea Domnului Isus, a fost
foarte rapid. El, ca să poată fugi la Domnul Isus, cât mai repede, şi,
ca nu cumva să-l împiedice veşmântul exterior, care era lung şi
larg, l-a aruncat de pe el. Mulţi când aud chemarea lui Cristos,
rămân reci şi mai mulţi Îi răspund: "Doamne, mai aşteaptă până fac
cutare sau cutare lucru". De asemenea este greşit să zicem: "Dacă
îmi este dat să fiu mântuit, voi fi; iar dacă nu-mi este dat, nu voi fi."
Şi, tot aşa este greşit să spunem: "Să scap, mai întâi, de patima
aceasta sau de lucrul acesta urât şi, apoi voi veni la Cristos." Toate
acestea sunt greşite, fiindcă predarea este o lucrare care se face pe
576
moment. Ea nu este altceva decât un răspuns rapid la chemarea lui
Cristos. Dacă nu răspundem chemării Mântuitorului pe loc,
deciderea slăbeşte, momentul se scurge şi ocazia se duce şi, poate
că nu se va mai repeta niciodată. Acesta este motivul pentru care,
ne spune Evanghelistul Marcu: "Orbul şi-a aruncat haina; a sărit şi a
venit la Isus" (v.50) 33.
Evangheliştii Marcu şi Luca au scris în continuare, îi cităm
armonizat: "După ce s-a apropiat (Lc.v.41), Isus a luat cuvântul şi a
zis: «Ce vrei să-ţi fac?» „Rabuni”, I-a răspuns orbul, 'să primesc
vederea' " (Mc.v.51). În inima lui Bartimeu nu era o curiozitate
imaginară şi vagă după Domnul Isus, ci o dorinţă intensă şi reală,
ca Mântuitorul să-i dea lumina ochilor. De aceea, când Mântuitorul
l-a întrebat duios: "Ce vrei să-ţi fac?", cerşetorul orb I-a răspuns
scurt la obiect şi plin de încredere: "Rabuni,”să primesc vederea."
Gradele onorifice ale acestui titlu descreşteau în următoarea ordine:
rab, rabin, raban şi rabuni. Deşi acest cerşetor orb a dorit să acorde
Domnului Isus cea mai onorifică variantă a acestui titlu, totuşi el,
în simplitatea lui, a greşit, I-a atribuit varianta care indica cea mai
puţină cinste 34. Tot astfel şi noi, când venim în prezenţa
Mântuitorului cu rugăciunile noastre, trebuie să ştim ce vrem şi să
spunem exact ce dorim: "Doamne, doresc aceasta sau aceea…"
Toţi trei evangheliştii sinoptici ne spun, îi cităm armonizat:
"Lui Isus I S-a făcut milă de ei, S-a atins de ochii lor (Mt.v.34) şi i-a
zis (lui Bartimeu): «Primeşte-ţi vederea (Lc.v.42). Du-te credinţa ta te-a
mântuit!»" (Mc.v.52). A.C. Gaebelein face următoarea explicaţie, că
atunci când Domnul Isus vindeca prin atingere de locuri bolnave,
gestul acesta avea legătură, pe plan dispensaţional, cu prezenţa Sa
când era pe pământ în trup, arătându-Şi mila şi îndurarea faţă de
cei bolnavi şi, în mod deosebit, de evreii bolnavi. Iar, când vindeca
prin Cuvântul Lui, demonstra, în mod special, neamurilor că El Îşi
va manifesta din cer şi asupra lor aceeaşi prezenţă, milă şi putere,
chiar dacă nu va mai avea trup material 35. Mântuitorul era foarte
bun, milostiv şi graţios faţă de cei ce Îl căutau şi aveau nevoie de El
cu adevărat. Acum, când Mântuitorul Se afla în drum spre
Ierusalim, ca să moară şi Îl frământa mult problema grea a
răstâgnirii, totuşi El Şi-a făcut timp, să Se oprească, să vorbească
duios şi să-i vindece pe aceşti doi nevăzători.
Toţi trei evangheliştii sinoptici ne scot în evidenţă că Mesia
cel promis a venit; că s-a împlinit prezicerea Profetului Isaia care a
zis că, atunci când va veni Mesia "Se vor deschide ochii orbilor"
(35:5); că acest Mesia era Isus din Nazaret, pe care evreii L-au
respins şi, care acum Se afla pe calea crucii; şi că Domnul Isus nu
era altul, decât Mântuitorul lumii, de aceea El, pe lângă că i-a dat
577
lui Bartimeu lumina ochilor, l-a şi mântuit 36. Evanghelistul Luca a
întrebuinţat pentru vindecarea ochilor lui Bartimeu în toate trei
versetele: 41, 42 şi 43 cuvântul grecesc anablepsō, "a vedea din
nou", ceea ce înseamnă că Bartimeu nu era orb din naştere 37.
Pentru că Domnul Isus ştia că, Bartimeu nu I-a atribuit titlul
de Fiul lui David ca o simplă adresare sau cu o credinţă vagă, ci
credea puternic că El era Mesia cel promis, care putea da orbilor
vederea, de aceea i-a zis: "Du-te, credinţa ta te-a mântuit" (Mc.v.52)
38. Evanghelistul Luca, de asemenea, a accentuat asupra acestui
adevăr că, Bartimeu pe lângă că era vindecat, a fost şi mântuit. El

L-a citat pe Domnul Isus spunând ca Evanghelistul Marcu:
"Credinţa ta te-a mântuit" (v.42). A.T. Robertson a zis că,
Mântuitorul a făcut lui Bartimeu o restaurare rapidă şi completă,
atât asupra fizicului, cât şi asupra sufletului lui 39.
Evanghelistul Luca ne spune în versetul 43 că, Bartimeu Îl
urma pe Cristos şi-L glofica pe Dumnezeu, atât pentru primirea din
nou a vederii, cât şi pentru mântuirea sufletului.
Şi, în al şaselea rând, textul citat ne scoate în evidenţă
VI. RECUNOŞTINŢA CELOR DOI NEVĂZĂTORI

Toţi trei evangheliştii sinoptici au zis, îi cităm armonizat:
"Îndată orbii şi-au primit vederea şi au mers (Mt.v.34) pe drum după
Isus (Mc.v.52) glorificându-L pe Dumnezeu. Toată mulţimea când a
văzut cele întâmplate, I-a dat laudă lui Dumnezeu" (Lc.v.43).
Domnul Isus, deşi a zis lui Bartimeu, aşa cum ne scoate în
evidenţă Evanghelistul Marcu: "Du-te, credinţa ta te-a mântuit"
(Mc.v.52), totuşi Bartimeu, cât şi colegul lui, în recunoştinţa lor faţă
de faptul că Domnul Isus i-a vindecat şi i-a mântuit, n-au plecat de
la El, ci dimpotrivă, L-au urmat. Pe câţi dintre noi nu ne-a ajutat
Domnul Isus în fel şi chip, atât din punct de vedere material, cât şi
spiritual, şi noi am uitat să-I mulţumim şi să-L urmăm.
La Bartimeu descoperim un lucru măreţ şi atrăgător că el,
deşi era un cerşetor de pe marginea drumului, totuşi era omul
recunoştinţei, care L-a urmat pe Domnul Isus spre Ierusalim şi spre
cruce. Inima Domnului Isus era înviorată, când a văzut chiar şi în
Ierihon, acest oraş ostil Lui, că existau oameni cu o asemenea
credinţă. Bartimeu a început cu simţul nevoii după Domnul Isus, a
continuat cu credinţa în El şi cu recunoştinţa faţă de ceea ce a
făcut în viaţa lui, şi a încheiat cu loialitatea de a-L urma pe calea
crucii. Or, tocmai aceste trei lucruri sunt condiţiile unui urmaş
adevărat al lui Cristos, pe care trebuie să le îndeplinească 40. Dar,
Bartimeu, urmându-L pe Cristos spre Calvar, a devenit şi martorul
morţii şi al învierii Lui. Acesta a fost motivul pentru care el era unul
578
dintre cei mai mari martori ai Mântuitorului. El era, mai întâi,
membru în biserica din Ierusalim, care se aduna în casa
părintească a Evanghelistului Marcu, a cărei predicator era
Apostolul Petru; apoi, mutându-se la Roma, devine membru în
biserica din această capitală a Marelui Imperiu Roman. Prin faptul
că, Bartimeu era un stâlp în biserica din Roma şi era cunoscut de
fraţietate, Evanghelistul Marcu, care a dedicat Evanghelia
romanilor, i-a menţionat numele.
Cristos, prin această minune, a atins două obiective. El l-a
lăsat pe orbul Bartimeu să strige de la un capăt la altul al oraşului,
ca să audă toţi preoţii şi întreg Ierihonul că El, Isus din Nazaretul
Galileii, era Mesia cel Promis şi, ca să demonstreze Israelului şi
lumii întregi, că preoţii lui Israel erau mai orbi din punct de vedere
spiritual, decât era Bartimeu orb din punct de vedere fizic.
Mântuitorul S-a oprit tocmai la capătul oraşului şi acolo i-a dat lui
Bartimeu lumina ochilor şi mântuirea sufletului, ca să confirme
Ierihonului şi, cu precadere preoţilor, pe fondul prezicerii Prorocului
Isaia că El era, cu adevărat, Mesia cel Promis. Evanghelistul Luca
şi-a încheiat textul cu cuvintele: "Toată mulţimea când a văzut cele
întâmplate, I-a dat laudă lui Dumnezeu" (v.43).

3. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia lui Matei, p. 461;
4. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia lui Matei, p. 461.
Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia lui Matei, p. 461.
Ellison, H,L., Matthew, p. 1130;
8. Ellison, H,L., Matthew, p. 1142;
Short, S.S., Mark, p. 1171;
9. Ryle, J.C., Luke, Vol. II, p. 288-289;
11. Op. cit;
579
13. Op. cit;
Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia lui Matei, p. 461.
17. Op. cit.
18. Op. cit.
21. Strack und Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament und
Talmud und Midrash, Vol. II, p. 525;
33. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 261-262;
34. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 184, 523.
35. Gaebelein, A.C., Matthew, p. 420.
39. Robertson, A.T., Word Pictures, Vol. I, p. 356;
580
50. OMUL MIC ÎNAINTEA UNUI FALIMENT
MARE
Luca 19 : 1 - 10
1. Isus a intrat în Ierihon şi trecea prin cetate.

2. Şi un om bogat, numit Zacheu, mai marele vameşilor
3. căuta să vadă care este Isus; dar nu putea din cauza
mulţimii, căci era mic de statură.
4. A alergat înainte şi s-a urcat într-un sicomor ca să-L vadă;
pentru că pe drumul acela avea să treacă.
5. Isus, când a ajuns la locul acela, Şi-a ridicat ochii în sus şi i-
a zis: "Zachee, dă-te jos degrabă, căci astăzi trebuie sa rămân în
casa ta."
6. Zacheu s-a dat jos degrabă şi L-a primit cu bucurie.
7. Când au văzut lucrul acesta, toţi murmurau şi ziceau: "A
intrat să găzduiască la un om păcătos!"
8. Dar Zacheu a stat înaintea Domnului şi I-a zis: "Iată
Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor, şi dacă am
năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit."
9. Isus i-a zis: "Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta, căci
şi el este fiul lui Avraam.
10. Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce
era pierdut."
Sunt trei texte în Evanghelii, care ne vorbesc despre
mântuirea sufletului şi, cu ele oamenii îşi hrănesc mereu inimile de-
a lungul celor două milenii: textul cu mântuirea lui Nicodim (Ioan
Cap.3), textul cu mântuirea samaritencii (Ioan Cap.4) şi acest pasaj
cu mântuirea lui Zacheu 1.
581
Acest text pe care l-a consemnat numai Evanghelistul Luca
nu este altceva, decât un inteviu pe care l-a luat acest evanghelist
de la Zacheu. Din pasajul citat reiese că, pocăinţa lui Zacheu era
atât de mare şi de reală, încât a atras atenţia nu numai la întreg
Ierihonul, dar chiar şi la tot Israelul. Evanghelistul Luca a scris la
începutul Evangheliei care îi poartă numele: "… Am făcut cercetări
cu de-amănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la originea lor …"
(1:3). Aceasta înseamnă că Evanghelistul Luca, stând de vorbă
personal cu Zacheu, l-a întrebat: "Frate Zacheu, ce te-a determinat
să te pocăieşti şi să-L accepţi pe Cristos în viaţă ca Domn şi
Mântuitor?" Iar, textul pe care l-am citat nu este altceva decât
răspunsul lui Zacheu, din care reiese motivul pocăinţei lui.
Acest text intitulat Omul mic înaintea unui faliment mare,
ne arată două lucruri: imposibilitatea omului de-a scăpa de
falimentul cel mare prin propriile sale puteri şi, Mântuitorul lumii,
singurul mijloc de salvare.
I. IMPOSIBILITATEA OMULUI DE A SCĂPA DE

FALIMENTUL CEL MARE PRIN PROPRIILE SALE PUTERI
1. Zacheu, ca să evadeze dintr-o viaţă fără sens, a recurs la
trei mijloace:
1. Primul mijloc era, să atingă apogeul profesiei lui.
În textul grecesc scrie talones, "vameş". Numai că pe
vremea aceea vameşii erau şi colectori de impozite. Acesta este
motivul pentru care în unele traduceri şi versiuni ale Bibliei scrie că
Zacheu era "vameş", iar în altele scrie că era "colector de impozite"
sau "agent fiscal" 2.
Imperiul Roman avea, aşa cum am văzut când am tratat
studiul intitulat Chemarea Evanghelistului Matei (Vol.II,Stud.47),
un sistem unic cu privire la strângerea dărilor de la popor. El, ca să
adune dările mai uşor şi mai eficient, a recurs la următoarele două
metode ciudate: să vândă posturile de vameşi pe zone prin licitaţie,
pe perioade de cinci ani; şi să nu dea vameşilor nici un fel de
retribuţie 3. Zacheu a cumpărat de la guvernul roman o asemenea
zonă pentru colectarea taxelor de vamă şi de impozite 4.
Roma avea în Israel trei vămi principale: în Cezareea
Maritimă, în Ierihon şi în Capernaum. Iar, aceste centre vamale
aveau, la rândul lor, alte puncte vamale mai mici 5.
Istoricul evreu, Iosif Flavius, cât şi Iustin Martirul, au spus
pe la sfârşitul secolului întâi, că în Ierihon era o colonie de vameşi,
pentru că aici creştea lemnul balsam şi se comercializa mai mult ca
oriunde şi în cele mai mari cantităţi 6. Şi tot aici, zicea şi marele
582
comentator evreu din secolul trecut A. Edersheim, că era un mare
centru vamal şi pentru colectarea dărilor de la băştinaşi, dar mai
mult, pentru strângerea taxelor de la import şi export.
Comentatorul amintit, relata că pe străzile Ierihonului întâlneai
oameni de toate felurile şi din toate ţările: preoţi şi vameşi, ostaşi şi
curteni care locuiau aici, şi negustori care erau într-o acţiune
continuă de dute- vino, de la Damasc în Arabia şi invers, şi se
opreau să-şi cumpere şi să-şi vândă marfa în această cetate a
comerţului 7.
Textul citat ne spune că Zacheu nu era un simplu talones,
"vameş", ci el era arkitelēlōnes, "mai marele vameşilor" (v.2). În
limba latină, funcţia aceasta se numea publicanus, aşa cum
figurează şi în Versiunea Autorizată a Bibliei din limba engleză a
lui King James. Funcţia de publicanus o ocupau, de obicei,
cavalerii romani. Istoricul evreu, Iosif Flavius, zicea: „Rar se
întâmplă să ocupe această funcţie un evreu.” 8 De aici unii
comentatori din primele secole ca: Ciprian, Tertulian, Ioan Gură de
Aur şi Ambrozie şi, de mai târziu, Bede şi Maldonatus, au tras
concluzia: că Zacheu nu era evreu, ci roman 9. Numai că, adevărul
este, aşa cum susţin cei mai mulţi comentatori moderni ca,
Lightfoot, Doddrige, Edersheim, Ryle etc, că Zacheu era evreu. Toţi
aceştia zic, potrivit explicaţiei istoricului evreu, Iosif Flavius că
Zakkai este o formă prescurtată a numelui ebraic şi aramaic
Zaharia şi înseamnă "pur", "curat". În cazul lui Zakkai, "mai-
marele vameşilor", acest nume care înseamnă "pur", "curat" suna ca
o batjocură 10. Din contextul textului, reiese clar, că Zacheu era
evreu, aşa cum vom vedea în acest studiu. R.H. Lightfoot crede că
Zacheu ar fi fost tatăl rabinului Iohanan ben Zachai 11.
Dacă lui Zacheu nu i-a fost uşor să câştige, la început, prin
licitaţie un post de un simplu vameş, atunci cu cât mai greu îi era
să concureze, el un evreu, cu cavalerii romani pentru postul de mai-
marele vameşilor de la centrul vamal din Ierihon? Dar, nu s-a lăsat
până când a ajuns la apogeul profesiei lui, crezând că, dacă va
ajunge la această realizare, el omul cel mic, va rezolva problema cea
mare şi grea din viaţa lui. Numai că, spre marea lui surprindere, a
trebuit să constate realitatea cea crudă şi să exclame în adâncul
fiinţei lui cu multă amărăciune: "Titlu mare am şi totuşi pace n-am!"
Unde era Zacheu acum două mii de ani, acolo se află astăzi
şi omul modern. Astăzi toţi năvălesc spre şcoli, pentru a putea
ajunge la profesii cât mai bune şi să atingă chiar piscul acelor
profesii ca Zacheu.
583
2. Textul pe care îl studiem ne arată că Zacheu nu s-a
descurajat, ci el ca să evadeze dintr-o viaţă fără sens, a recurs la al
doilea mijloc care este bogăţia.
584
Ierihonul vechi şi nou
Evanghelistul Luca ne scoate în evidenţă că Zacheu era un

"om bogat" (v.2). Zacheu a considerat că titlul lui de mai-marele
vameşilor era insuficient pentru a oferi vieţii lui adevărata
însemnătate, de aceea a vrut să adauge la titlul lui înalt de mai-
585
marele vameşilor şi bogăţia. Acesta a fost motivul pentru care el a
căutat cu tot dinadinsul să se îmbogăţească cât mai mult.
Am văzut mai înainte în acest studiu că Imperiul Roman
avea un sistem de colectare a vămii şi a impozitelor foarte ciudat:
de-a vinde prin licitaţie posturile de vameşi pe zone şi de-a nu da
vameşilor nici un fel de retribuţie. Acest sistem de încasare i-a
împins pe vameşi la cele mai mari abuzuri, pentru că atunci nu era
ziarul şi nici un alt mijloc de informare publică, ca poporul să ştie
cât avea de dat şi, fiindcă nimeni nu avea voie să se opună unui
vameş.
Guvernul roman a recurs la acest mod de încasare a dărilor,
fiindcă ştia că vameşii erau necinstiţi. Cumpărătorul unei zone de
încasare răspundea faţă de guvernul roman numai pentru anumite
poziţii şi după anumite bareme stabilite de către Roma. Dar el, în
schimb, încasa la alte poziţii secundare în aşa fel, încât să-i rămână
şi lui 12.
Erau două dări principale pe an care se adunau pentru
Roma: darea în natură şi cea a capitaţiei. Darea în natură
consta în 10% din grâu şi 20% din fructe şi ulei. Această dare se
putea plăti în bani sau în natură. Iar taxa capitaţiei, care era
impozitul pe cap de locuitor, a constat din 1% din tot venitul
omului. Această taxă o dădea fiecare persoană de parte bărbătească
de la 14 la 65 de ani şi de parte femeiască de la 12 tot până la 65 de
ani 13.
De aceste dări, vameşii nu puteau să se atingă fiindcă erau
cunoscute poporului. Dar erau şi alte taxe secundare, care se
adunau pentru întreţinerea provinciilor ca: taxa când călătoreai pe
o şosea, când mergeai pe un drum secundar, când treceai un pod,
când intrai într-un oraş, într-o piaţă sau într-un port. Era taxa
pentru car, pentru păşunarea animalelor, pentru pescuit, pentru
vânzarea şi cumpărarea anumitor produse; taxa de 3 la 13% pentru
toate bunurile importate şi exportate etc. Un vameş putea ordona
oricui să oprească carul şi să-i desfacă marfa, ca să i-o taxeze
aproape cum voia el. La aceste poziţii secundare, vameşii se pretau
la cele mai mari stoarceri şi abuzuri 14.
Prin mâinile mai-marelui vameşilor, respectiv ale lui Zacheu,
treceau toate impozitele care se adunau pentru administrarea
Iudeii, a Samariei şi a Idumeii, şi toate dările ce se strângeau
pentru Roma. Mai-marele vameşilor, de la un centru vamal, se
încumeta adeseori să ordone subalternilor lui să încaseze anumite
poziţii pentru el fără ca aceştia să ştie 15.
Se spune că, toţi vameşii erau foarte necinstiţi şi urâţi de
popor. Un scriitor roman ne relatează că, în tot Imperiul Roman s-a
586
găsit un singur vameş cinstit şi că datorită acestui fapt, oamenii i-
au ridicat statuie.
Aşa s-a îmbogăţit Zacheu! Dar, acum a trebuit să constate,
că încercarea de-a sătura sufletul cu bunurile materiale, era greşită,
că golul din sufletul lui creştea şi se adâncea. Astfel, el a trebuit să
exclame, din nou, în adâncul fiinţei lui, cuvintele mai amare ca
până acum: "Titlu mare am, acum am şi bogăţie multă şi, totuşi pace
şi fericire n-am!"
3. În final, Zacheu, în dorinţa lui cea mare de-a atinge scopul
Palatul lui Irod cel Mare din Ierihon
vieţii şi adevăratul ei sens, a mai adăugat la titlul lui înalt şi la

bogăţia sa cea mare şi mediul ambiant.
El a făcut apel şi naturii, ca să contribuie şi ea, cu tot
farmecul ei, la fericirea lui. Evanghelistul Luca ne informează că el a
ales, dintre cele trei centre vamale din Israel, Ierihonul (v.1) şi, nu
Cezareea Maritimă sau Capernaumul, deşi şi acestea aveau un
mediu ambiant minunat, îndeosebi Capernaumul, aşa cum am
văzut când am tratat studiul intitulat Mântuitorul la Marea
Ghenazaretului (Vol.II,Stud.34).
587
Pompei a distrus
Ierihonul vechi în anul
64 înainte de Cristos.
Ierihonul nou a fost
construit în partea de
sud a oraşului vechi. El
deja era un mic paradis
cu palmierii şi
renumitele lui grădini
cu trandafiri. Irod cel
Mare l-a înfrumuseţat,
dotându-l cu zidul
protector, fortăreţe,
teatru şi amfiteatru. Iar,
fiul lui Irod, Arhelau, a
continuat să-l
Palatul lui Irod cel Mare din Ierihon
înfrumuseţeze cu un
palat nou, vile, băi şi cu
mai multe grădini
splendide 16. Din cauza
climei blânde şi foarte
plăcute în timpul iernii,
Ierihonul a devenit
reşedinţa de iarnă a lui
Irod cel Mare 17.
Solul din jurul
Ierihonului era cel mai
roditor şi bogat din
Israel. Datorită acestui
fapt şi oraşul era foarte
frumos, populat şi
înfloritor. El era situat
în mijlocul unei văi
înconjurate de dealuri
care formau în jurul lui Zidurile Ierihonului antic
un fel de amfiteatru 18.
588
Ruinele Ierihonului antic, cu vechiul zid al cetăţii
Clima domoală producea în jurul Ierihonului o vegetaţie, cu
adevărat, tropicală şi legendară 19. Ierihonul era oraşul
palmierilor. El avea o mare varietate de palmieri 20. Apoi, Ierihonul
era şi oraşul lemnului balsam. El era cel mai renumit din lume cu
pădurea lui de balsam, din care se extrăgea o răşină foarte
parfumată pentru preparate farmaceutice şi de înbălsămare.
Pădurea de balsam răspândea un miros foarte plăcut şi puternic.
Când sufla vântul ducea parfumul acesta minunat până la o
distanţă de 10 km, respectiv până la Râul Iordan şi Marea Moartă.
Acesta era motivul pentru care s-a dat acestui oraş numele de
Ierihon, care înseamnă "parfumat" 21.
Câmpia Ierihonului Howard Vos
589
Marcus Antonius a
oferit Cleopatrei, regina
Egiptului, Ierihonul cu
pădurea lui de balsam ca
loc de distracţie. Iar,
Cleopatra, la rândul ei, a
dat înapoi Ierihonul cu
această pădure lui Irod
cel Mare 22. Ierihonul era
şi oraşul trandafirilor.
Ierihonul era cunoscut ca oraşul izvoarelor şi al
Grădinile lui erau
palmierilor
cunoscute pretutindeni
pentru un soi de trandafir
cu numele de Anastatica
Hierochuntia, care era
foarte mirositor şi de o
mare frumuseţe 23. Solul
fertil al Ierihonului era
bogat şi în curmali, cu
fructele lor dulci şi
plăcute 24. Romanii
vindeau în toată lumea
balsam şi curmale din
Ierihon. Faima acestor
produse a făcut, ca
Ierihonul să devină cel
mai mare centru vamal Ierihonul oraşul palmierilor
din Israel şi să fie cunoscut
în toată lumea 25. Şi, în cele
din urmă, Ierihonul era şi
oraşul plantelor aromate,
care înfrumuseţau şi ele
foarte mult această zonă şi
erau vestite pentru puterea
lor curativă. Ierihonul era
bogat în miere, pentru că
multe albine îşi găseau hrană
bogată în răşina mirositoare a
arbuştilor de balsam şi în
florile plantelor aromate 26.
Ierihonul oraşul palmierilor Aici creşteau şi dumbrăvi de
590
smochini vestiţi pentru rodul lor dulce şi bogat. Şi, tot aici, creşteau
şi sicomorii uriaşi şi abundenţi în ramuri şi frunze 27. Grâul se
cocea în jurul Ierihonului cu o lună mai devreme decât în Galileea
28. Iosif Flavius ne istoriseşte că primăvara, pe timpul Sărbătorii
Paştelor, în Ierihon era cald ca

vara 29. Aceasta înseamnă că,
atunci când Domnul Isus a intrat
în zona Ierihonului, trandafirii
erau înfloriţi; că şi ei umpleau
văzduhul cu parfum, ca plantele
aromate şi pădurea de balsam. În
această regiune edenică era cea
mai mare frumuseţe şi farmec.
La jumătate de oră, la
nord-vest de Ierihon, era Izvorul
lui Elisei, cu apa lui bună şi
abundentă; şi la o altă oră, tot
spre nord-vest, se afla Izvorul
Trandafirilor, care uda câmpia
Ierihonului şi aproviziona
populaţia cetăţii prin apeduct 30. Lemnul balsam
Istoricul evreu, Iosif
Flavius, a zis pe la sfârşitul secolului întâi, că Ierihonul era numit
Cetatea Parfumului, Edenul Israelului, Zâna Lumii Vachi,
Regiunea Divină, Micul Paradis şi Raiul lui Dumnezeu, pentru
că aerul împrospătat şi îmbibat cu mirosul pădurii de balsam, al
trandafirilor şi al plantelor aromate, dădeau senzaţia a fi, cu
adevărat, o regiune divină 31.
Acesta era mediul ambiant, căruia Zacheu i-a făcut apel, pe
lângă titlu înalt pe care-l avea de mai-marele vameşilor şi multă
bogăţie pe care o poseda, pentru a atinge adevăratul sens al vieţii.
Dar, a trebuit să constate, din nou, şi să exclame în adâncul
sufletului lui cuvintele cele mai amare: "Titlu mare am, bogăţie multă
am şi locuiesc chiar în paradisul de pe pământ şi, totuşi pace şi
fericire n-am, ci sunt încă un om mic înaintea unui faliment mare".
591
Ce este astăzi turismul, dacă
nu, marele adevăr, că oamenii recurg
şi la ultimul mijloc: de-a face apel şi
mediului ambiant, ca şi natura, în tot
farmecul şi în toată frumuseţea ei, să
contribuie la atingerea adevăratului
sens al vieţii lor.
Şi, al doilea lucru, pe care ni-l
arată textul citat este
II. MÂNTUITORUL LUMII,

SINGURUL MIJLOC DE SALVARE
Evanghelistul Luca a scris:
"(Zacheu) căuta să vadă care este
Isus…" (v.3). Zacheu, dându-şi seama
că omul mic nu poate să treacă
niciodată peste falimentul cel mare cu
propriile sale puteri, a vrut să vadă
dacă Domnul Isus avea de zis ceva în
legătură cu problema aceasta.
Comentatorii, Poole, Burkitt, Scott,
Ryle etc, spun că Zacheu căuta să-L
vadă pe Domnul Isus dintr-o simplă
curiozitate. Iar, Pellican şi alţi exegeţi
susţin că, Zacheu deja era sub
influenţa harului, aşa cum a fost şi
bătrânul Simeon sub influenţa
Duhului Sfânt, atunci când Duhul
Sfânt l-a trimis la templu ca să vadă
pe Pruncul Isus 32. Noi luăm explicaţia
lui Pellican, pentru că este în
concordanţă cu contextul.
Ierihonul, oraşul palmierilor, al Zacheu a auzit multe lucruri
trandafirilor, al balsamului şi al despre Domnul Isus: că era prietenul
izvoarelor
vameşilor şi al păcătoşilor, că l-a ales
şi pe Matei vameşul ca ucenic, că era Mesia, că a făcut multe
minuni şi că l-a înviat pe Lazăr. Toate acestea l-au ajutat să
înţeleagă că numai Domnul Isus avea soluţia pentru problema
sufletului lui şi i-au trezit dorinţa ca să-L întâlnească. Potrivit
relatării Evangheliilor, Mântuitorul n-a fost niciodată până atunci la
Ierihon. Aceasta I-a fost prima şi ultima trecere prin acest oraş. Fiul
lui Dumnezeu ştia frământarea lui Zacheu şi cum dorea cu tot
dinadinsul mântuirea sufletului. Când Zacheu avea cea mai mare
592
nevoie de Domnul Isus, tocmai atunci Fiul lui Dumnezeu trecea
prin Ierihon, i Se punea la îndemână şi i Se oferea ca Mântuitor.
Când a auzit Zacheu că Domnul Isus trecea prin cetatea lui, voia să
se folosească de ocazia aceasta, ca de cea mai mare şansă din viaţă.
Evreii îi urau mult pe vameşi. Ei i-au pus pe vameşi la un loc
cu criminalii şi cu prostituatele, nu numai pentru că vameşii îi
înşelau şi erau în serviciul cuceritorilor lor, dar şi pentru faptul că
ei, evreii Îl considerau pe Dumnezeu ca singurul lor Împărat, căruia
I se cuvine zeciuiala; şi că a plăti zeciuiala unui muritor şi, cu atât
mai mult, unui păgân, era o mare insultă adusă Celui Preaînalt.
Dar, faţă de Zacheu, ura locuitorilor Ierihonului, care era un oraş
preoţesc, era cu mult mai mare, pentru că el era mai-marele
vameşilor şi, fiindcă el îşi făcea această lucrare urâtă de ei, prin
subalternii lui, chiar în Ierihon, Cetatea Preoţilor şi, în Ierusalim,
Cetatea Sfântă 33.
Faptul de a intra Zacheu în mijlocul mulţimilor, care erau
aliniate pe ambele părţi ale şoselei ce trecea prin Ierihon şi, urau de
bine coloanelor de pelerini care mergeau spre Ierusalim, potrivit
obiceiului de Sărbătoarea Paştelor 34, însemna pentru el cel mai
mare risc. Dar Zacheu, în dorinţa lui cea mare, pe care o avea de a-
L întâlni pe Cristos, era gata a se angaja la acest risc. Zacheu, fiind
mic de statură, era împiedicat de mulţime să-L vadă pe Domnul
Isus şi, cu atât mai mult, să ajungă la El 35.
Dar, credinţa lui Zacheu, fiind mare, activă şi inventivă, l-a
ajutat să ajungă la ţintă. El a ieşit din mijlocul mulţimii şi a alergat
înainte, dorind măcar să-L vadă. În scopul acesta, el s-a urcat într-
un pom 36. Evanghelistul Luca a scris: "(Zacheu) căuta să vadă care
este Isus; dar nu putea din cauza mulţimii, căci era mic de statură
(4). A alergat înainte şi s-a urcat într-un sicomor ca să-L vadă; pentru
că pe drumul acela avea să treacă" (v.3-4).
Comentatorii se află în cea mai mare discordanţă în legătură
cu pomul în care s-a urcat Zacheu, dar nu numai ei, ci, chiar şi
bibliologii. Spre exemplu: în Versiunea Autorizată a lui King
James (Autorised King James Version) şi Traducerea Nouă a lui
James Moffatt, scrie sycomore. În Versiunea Internaţională Nouă
(New International Version), Versiunea Standardul Revizuit
(Revised Standard Version), Standardul American Nou (New
American Standard), Biblia Englezească Nouă (The New English
Bible) şi Versiunea Curentă Nouă (New Life Version), scrie
sycamore. În traducerea rusească a Bibliei, scrie smochin. Şi în
traducerea germană a Bibliei a lui Martin Luther şi a lui Fraz E.
Schlachter, cât şi în versiunea nerevizuită a lui D. Cornilescu, scrie
dud.
593
Dificultatea constă în faptul
că, mulţi copişti ai manuscriselor
şi bibliologi, au confundat
cuvintele sykomorea "sicomor",
sykaminos "smochin" şi
sykamenos "dud". În textul
grecesc Nestle, care este apreciat
ca, fiind cel mai bun, scrie
sykomorea "sicomor". Acest soi
de smochin este în cea mai mare
concordanţă, atât cu zona în care
se afla Domnul Isus, cât şi cu
contextul textului, aşa cum vom
vedea în continuare în acest
studiu. Frunza şi smochinele în ciorchinele
Sicomorului
Şesul Iudeii şi, cu atât mai
mult, Valea Iordanului, în care se
afla şi Ierihonul, abundau în sicomori, care se numeau Smochini
Egipteni. Oamenii plantau sicomorii, de obicei, pe marginea
drumurilor pentru umbră şi, fiindcă ei se foloseau de lemnul lor
foarte mult, deşi nu era aşa de durabil ca al stejarilor. Sicomorii
atingeau de la 10 la 15 m înălţime şi 20 m lăţime. Ei aveau tulpina
scundă şi erau foarte bogaţi în ramuri şi frunze în exterior, iar spre
tulpină erau mai golaşi. Smochinele lor se deosebeau de fructele
smochinilor obişniuţi, numai prin faptul că ele cresc în ciorchine; şi
frunzele sicomorilor, de asmenea, se deosebeau de ale smochinilor
obişnuiţi, fiindcă se asemănau cu frunzele duzilor 37.
Zacheu s-a urcat uşor într-un sicomor, pentru că acest soi de
smochini avea tulpina scundă. Tabloul întâlnirii Domnului Isus cu
Zacheu, ne scoate în evidenţă minunea ochilor Mântuitorulu. Când
omul este în dud, îl poţi vedea; dar când se află în sicomor, este
imposibil să-l observi prin ramurile şi frunzele lui dese. Domnul
Isus ştia că, acel om care dorea cu tot dinadinsul mântuirea
sufletului, care Îl căuta şi dorea să-L vadă, era acum în sicomor.
Zacheu, care dorea intens mântuirea sufletului, era în mod
permanent sub privirea Domnului Isus; şi, cu atât mai mult, acum
când se apropia de sicomor, Mântuitorul îl vedea pe Zacheu. Când a
ajuns Domnul Isus sub sicomor şi Şi-a ridicat ochii în sus, Zacheu
a rămas uimit de faptul, că El ştia că un om era în sicomor. Iar,
când Domnul Isus a continuat să zică: "Zachee, dă-te jos degrabă",
Zacheu a rămas mai uimit, zicând în sine: "Acesta, care ştie şi cum
mă cheamă, este cu adevărat Mesia." Şi, când Domnul Isus i-a mai
zis: "Căci astăzi trebuie să rămân în casa ta", a rămas uimit de tot,
594
spunându-şi: "Acesta este, cu adevărat, Mântuitorul lumii şi, chiar
Dumnezeu, pentru că El îmi cunoaşte toate frământările şi dorinţa
mea de-a ajunge la El şi de-a sta de vorbă cu El." Iar, faptul de a i se
descoperi Mântuitorul lumii treptat, de a-i oferi şansa supremă a
intrării în casa lui şi a rămânerii în ea ca musafir până a doua zi, i-
a depăşit orice aşteptare şi imaginaţie.
Sicomori
Evanghelistul Luca a scris: "Isus, când a ajuns la locul acela,
Şi-a ridicat ochii în sus şi i-a zis: «Zachee, dă-te jos degrabă, căci
astăzi trebuie să rămân în casa ta» (6). Zacheu s-a dat jos degrabă şi
L-a primit cu bucurie" (v.5-6). Mai-marele vameşilor, fiind mişcat
până în adâncul fiinţei, de atenţia şi cinstea pe care i-a acordat-o
Fiul lui Dumnezeu, L-a primit cu cea mai mare bucurie.
Evanghelistul Luca a scris în continuare: "Când au văzut
lucrul acesta toţi murmurau şi ziceau: «A intrat să găzduiască la un
păcătos!» (v.7). Murmurul şi protestul întregii mulţimi se datora
faptului că, după părerea tuturor, era nedemn şi chiar înjositor, ca
Mesia să se oprească din toiul entuziasmului mulţimilor şi să
găzduiască la un vameş şi, încă la Zacheu, mai-marele vameşilor,
omul cel mai urât de poporul lui Dumnezeu. Dacă, chiar a dorit un
loc de odihnă şi de adăpost, atunci de ce n-a ales în această cetate a
preoţilor, casa unui preot? 38. În gestul acesta al Domnului Isus, nu
numai fariseii şi cărturarii, ci toată mulţimea s-a poticnit în faptul
595
că "El primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei" (Luca 15:2), aşa cum
am văzut în cele trei parabole: a oii pierdute, a drahmei pierdute şi
a fiului risipitor din Evanghelia după Luca capitolul 15.
Fariseii se îndreptăţeau înaintea lui Dumnezeu că erau buni,
pe când Zacheu nu numai că se condamna, dar s-a şi decis să dea
săracilor jumătate din tot ce avea şi să restituie de patru ori mai
mult tuturor acelora, pe care i-a nedreptăţit. El a luat hotărârea
aceasta pentru că, fiind mântuit, deja era pătruns de lumina şi de
Duhul lui Cristos: de-a avea milă de cei săraci şi de-a înlătura orice
nedreptate pe care a făcut-o. Zacheu a putut să facă lucrul acesta,
fiindcă nu mai era robit de lăcomie, ci a devenit fiul Părintelui
Iubirii. Evanghelistul Luca a scris: "Dar Zacheu a stat înaintea
Domnului şi I-a zis: «Iată, Doamne, jumătate din averea mea o dau
săracilor, şi dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi
împătrit»" (v.8). Versiunea Bibliei a lui Wuest a tradus cuvintele
greceşti kai ei tinos ti esykophantēsa, "şi întrucât am stors pe
nedrept" şi nu "dacă am stors" sau "dacă am năpăstuit pe cineva cu
ceva", aşa cum este tradus în versiunea lui Cornilescu.
Zacheu s-a decis să dea jumătate din averea lui săracilor, iar
cealaltă jumătate nu avea de gând s-o ţină pentru el, ci s-o restituie
acelora pe care i-a înşelat. El s-a hotărât să dea înapoi mai mult
decât ce cerea Legea. Legea lui Moise prevedea, că dacă cineva
săvârşea un furt prin violenţă, trebuia să restituie de patru ori mai
mult (Exod 22:1). Iar dacă săvârşea un furt obişnuit şi fără violenţă,
acela trebuia să dea înapoi dublu (Exod 22:4,7). Şi când, ciuva îi
părea rău de ceea ce a făcut şi, singur şi de bunăvoie ducea înapoi
lucrul furat, acela trebuia să dea pe lângă lucrul furat încă o
cincime din valoarea lui (Lev.6:5;Num.5:7) 39. Zacheu s-a încadrat
în a treia variantă, pentru că el singur şi de bunăvoie s-a decis să
înapoieze lucrul furat. Astfel, după Lege, el trebuia să înapoieze
suma luată pe nedrept şi să adauge la ea numai a cincea parte din
valoarea ei. Numai că el, de bunăvoie, s-a inclus în prima variantă,
ca să restituie sumele furate împătrit, pentru că şi-a considerat
stoarcerea ca o mare violenţă şi, chiar ca o crimă la adresa
semenilor lui.
Zacheu când a zis: "Iată, Doamne, jumătate din averea mea o
dau săracilor, şi acelora pe care i-am stors pe nedrept, le dau înapoi
împătrit", el n-a vorbit despre o intenţie de înapoiere, din viitor, că el
"le va da", ci a vorbit la timpul prezent, ceea ce înseamnă că el deja
a luat această hotărâre, de aceea a spus "eu le dau", "sunt gata să
le înapoiez chiar acum" 40.
Zacheu, nu numai că n-a găsit în titlu, în bogăţie şi în
mediul ambiant ceea ce a căutat, dar pe el, aşa cum zicea A.
596
Edersheim, de mult îl tortura conştiinţa, îndeosebi în ultimul timp,
de aceea a dorit intens să-L întâlnească pe Domnul Isus. Iar acum,
după ce L-a întâlnit pe Cristos şi a fost mântuit, Zacheu a devenit o
creatură nouă, un copil al lui Dumnezeu şi un fiu al Împărăţiei
Cerurilor. Din declaraţia pe care a făcut-o Zacheu că dă jumătate
din averea lui săracilor şi că pe cealaltă jumătate o restituie acelora
pe care i-a nedreptăţit, se vede mântuirea sufletului lui şi faptul, că
el de acum era, cu adevărat, un copil al lui Dumnezeu. Mântuirea
care nu poate fi văzută în noi ca lumina şi gustată ca sarea, nu este
mântuire, ci ipocrizie; şi numai acea inimă care experimentează
harul şi mântuirea lui Cristos, urăşte cu adevărat păcatul 41.
Toate acestea L-au determinat pe Domnul Isus să facă marea
afirmaţie: "Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta, căci şi el este
fiul lui Avraam" (v.9). Mântuirea unui păcătos este strâns legată de
bucuria cerului. Comentatorul A. Edersheim a zis că, în momentul
în care Zacheu a fost mântuit, toţi îngerii au izbucnit în cântări de
laudă, adresate Mântuitorului şi Celui care L-a trimis, şi că mai-
marele vameşilor, a simţit în sufletul lui acea bucurie şi armonie
care era în cer 42. Zacheu de acum era, cu adevărat, fiul lui Avraam
nu numai după descendenţa etnică, dar şi după credinţă; şi nu ca
fariseii, cărturarii şi mulţi alţi evrei, care erau fiii lui Avraam numai
în ce priveşte descendenţa.
Ca răspuns, la murmurul mulţimilor, pe motivul găzduirii
Domnului Isus la un vameş şi, cu atât mai mult, la Zacheu, mai-
marele vameşilor, Mântuitorul a rostit următoarele cuvinte
nemuritoare, care scot în evidenţă, în mod magistral, scopul venirii
Lui în lume: "Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască
ce era pierdut" (v.10). În Noul Testament, cuvântul pierdut nu
înseamnă "condamnat" sau "osândit", ci "a ajunge la un loc rău".
Pentru un copilaş pierdut sau un orfan, numai casa părintească
este locul cel bun. Iar, în restul lumii, pe unde rătăceşte nu sunt
decât locuri rele, pentru că în sufletul lui se creează un gol mare,
care nu poate fi umplut decât, acasă, cu mama şi tata, în locul cel
bun. Acesta este motivul pentru care lumea este goală pentru el şi
lipsită de orice sens, farmec şi fericire.Tot astfel, a fi pierdut, în
înţelesul textului citat înseamnă a pribegi departe de Dumnezeu.
Iar, a fi găsit sau mântuit, înseamnă a te întoarce din nou la Tatăl
Ceresc şi a ajunge Acasă, singurul loc bun 43. A fi pierdut sau a
ajunge la cel mai mare faliment este unul şi acelaşi lucru.
Domnul Isus ne scoate în evidenţă cum mulţimile prin acest
murmur şi-au arătat, fără să-şi fi dat seama, ignoranţa şi orbirea
lor totală, în ce priveşte marele scop al venirii Lui în lume 44.
Comentatorii T.W. Manson şi L.E. Porter ne spun că, fariseii au
597
exclus definitiv pe vameşi şi pe desfrânate din poporul lui
Dumnezeu şi dinaintea Celui Preaînalt, considerându-i pierduţi
pentru totdeauna. Pe când, prin intrarea în casa lui Zacheu,
Mântuitorul a demonstrat că El a venit tocmai pentru cei pierduţi.
Dar, ce L-a durut pe Mântuitorul cel mai mult, era că evreii nu se
recunoşteau pierduţi, deşi ei, pe lângă că erau pierduţi, erau orbi şi
surzi faţă de El, singurul Mântuitor al lumii 45. Domnul Isus, care a
venit să caute şi să mântuiască tot ce era pierdut, a trebuit să
intre şi în casa lui Zacheu, ca să-l cheme şi pe el să se întoarcă la
Tatăl ceresc şi să vină Acasă.
Când am tratat studiul intitulat Tânărul bogat
(Vol.VI,Stud.40), am văzut că Domnul Isus a zis acestui tânăr care
era foarte bogat şi a venit la El să-L întrebe, ce să facă ca să
moştenească viaţa veşnică, Mântuitorul i-a spus să vândă tot ce are
şi să împartă la săraci. Tânărul bogat, la auzul acestor cuvinte, a
plecat întristat de tot. Atunci, Mântuitorul a spus în auzul mulţimii,
că mai uşor va trece o cămilă prin urechile unui ac, decât să intre
un om bogat în Împărăţia cerurilor (Marcu 10:25). Acesta era, aşa
cum am văzut în studiul amintit, un proverb al imposibilităţii. Şi,
tot pe fondul acestui proverb, al imposibilităţii omeneşti, pe care l-a
rostit Domnul Isus după ce tânărul bogat a plecat de la El,
Mântuitorul a zis ucenicilor: "Lucrul acesta este cu neputinţă la
oameni, dar nu şi la Dumnezeu; pentru că toate lucrurile sunt cu
putinţă la Dumnezeu" (Marcu 10:27). Deşi Domnul Isus a zis
tânărului bogat, să-şi vândă toată averea şi s-o împartă la săraci,
totuşi el n-a putut să facă aşa ceva pentru că el, omul cel mic n-a
putut să treacă peste muntele imposibilităţii lui, care era bogăţia.
Dar, dacă ar fi acţionat după cuvântul Domnului Isus, ar fi reuşit
să transforme acest imposibil omenesc într-un posibil dumnezeiesc,
aşa cum Apostolul Petru, la cuvântul dumnezeiescului său
Învăţător, a reuşit să meargă pe apă ca pe uscat şi să supună
valurile sub picioarele lui. Lui Zacheu, Domnul Isus nu i-a cerut să-
şi vândă averea şi s-o dea la săraci şi el, totuşi a făcut de la sine
lucrul acesta, pentru că a auzit şi a înţeles, cu adevărat, chemarea
Mântuitorului, ca să se întoarcă la Dumnezeu şi să vină Acasă.
Astfel, Zacheu a reuşit să treacă, prin harul şi puterea lui
Dumnezeu, peste piscul Himalaia al falimentării lui şi să primească
mântuirea sufletului şi siguranţa vieţii eterne în Împărăţia
Cerurilor.

Godet, F., Luke, Vol. I, p. 269.
598
Josephus, F., Antiquities XIV, 10. 5.
4. Caird, G.B., Luke, p. 207.
6. Josephus, F., Antiquities XIV, 4.1; XV, 4.2;
Iustin, History XXXVI, 3;
8. Josephus, F., War, II, 14. 9;
10. Op. cit. p. 295-296;
Josephus, F., Vita 46.
13. Op. cit.;
Tacit, Anale I, 98; XII, 50-52.
MacArthur, J.F., Evanghelia după Isus, p. 80.
15. Godet, F., Luke, Vol. I, p. 270-271;
16. Josephus, F., Antiquities XVII, 6. 5; War I, 33. 6;
Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 715-716;
17. Op. cit.
18. Josephus, F., War IV, 8. 3;
Sirah XXIV, 14;
21. Op. cit. p. 716;
24. Op. cit.
25. Op. cit.
27. Op. cit.;
599
29. Josephus, F., War IV, 8. 3.
31. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 715-716;
38. Op. cit. p. 187.
Derrett, J.D.M., Law in the New Testament, p. 278-285.
41. Op. cit. p. 294.
45. Manson, T.W., The Saying of Jesus, p. 312;
600
51. PARABOLA MINELOR
Luca 19 : 11 – 28
11. Pe când ascultau ei aceste lucruri, Isus a mai spus o

parabolă, pentru că era aproape de Ierusalim şi ei credeau că
Împărăţia lui Dumnezeu are să se arate îndată.
12. Deci a zis: ”Un om de origine nobilă s-a dus într-o ţară
îndepărtată ca să-şi ia un regat, şi apoi să se întoarcă.
13. A chemat zece din sclavii săi, le-a dat zece mine şi le-a zis:
”Puneţi-le în negoţ până mă voi întoarce.”
14. Dar cetăţenii lui îl urau şi au trimis după el o solie să-i
spună: ”Nu vrem ca omul acesta să domnească peste noi.”
15. Când s-a întors înapoi, după ce îşi luase regatul, a pus să-i
cheme pe scalvii aceia cărora le dăduse banii, ca să vadă cât
câştigase fiecare cu ei din negoţ.
16. Cel dintâi a venit şi i-a zis: ”Doamne, mina ta a mai adus
zece mine.”
17. El i-a zis: ”Bine, sclav bun; fiindcă ai fost credincios în
puţine lucruri, primeşte autoritatea peste zece cetăţi.”
18. A venit al doilea şi i-a zis: ”Doamne, mina ta a mai adus
cinci mine.”
19. El i-a zis şi lui: ”Primeşte şi tu autoritatea peste cinci
cetăţi.”
20. A venit un altul şi i-a zis: ”Doamne, iată-ţi mina pe care am
păstrat-o învelită într-un ştergar;
21. căci m-am temut de tine, fiindcă eşti om aspru; iei ce n-ai
pus şi seceri ce n-ai semănat.”
22. Stăpânul i-a zis: ”Sclav rău, te voi judeca după cuvintele
tale. Ştiai că sunt un om aspru, care iau ce n-am pus şi secer ce n-am
semănat;
601
23. atunci de ce nu mi-ai pus banii la schimbătorii de bani,
pentru ca la întoarcerea mea să-i fi luat înapoi cu dobândă?”
24. Apoi le-a zis celor ce erau de faţă: ”Luaţi-i mina şi daţi-o
celui ce are zece mine.”
25. ”Doamne”, i-au zis ei, ”el are zece mine.”
26. Iar el le-a zis: ”Vă spun că celui ce are, i se va da; dar de
la cel ce n-are, i se va lua chiar şi ce are.
27. Cât despre vrăjmaşii mei care n-au vrut să domnesc eu
peste ei, aduceţi-i încoace şi tăiaţi-i înaintea mea.”
28. După ce a vorbit astfel, Isus a pornit în frunte şi Se urca
spre Ierusalim.
Mântuitorul a spus parabola aceasta, aşa cum reiese din
textul citat şi cum observă comentatorii A. Edersheim, F.W. Farrar
şi J.C. Ryle, înaintea unei mari mulţimi din Ierihon care stătea
aliniată în bulevard pe cele două părţi ale lui, ca să ureze de bine
pelerinilor care mergeau spre Ierusalim şi, înaintea unor coloane de
pelerini care s-au oprit din drum şi s-au adunat în jurul Lui, după
ce a ieşit vineri înainte de masă din casa lui Zacheu şi, înainte de-a
pleca spre capitala lui Israel cu ocazia Sărbătorii Paştelor. Fiul lui
Dumnezeu a legat această parabolă, de Intrarea Sa Triumfală în
Ierusalim, de proclamarea Sa ca Împărat, de respingerea Sa din
partea evreilor şi de a doua Lui venire 1.
Comentatorul J.C. Ryle a zis că, Evanghelistul Luca, prin
cuvintele pe care le-a scris în versetul 11: ”Pe când ascultau ei
aceste lucruri, Isus a mai spus o parabolă, pentru că era aproape de
Ierusalim şi ei credeau că Împărăţia lui Dumnezeu are să se arate
îndată”, se referă, atât la ucenici, cât şi la faptul că dumnezeiescul
lor Învăţător a zis în casa lui Zacheu că misiunea Lui de bază era
”să caute şi să mântuiască ce era pierdut.” (v.10) Din această
legătură a textului precedent cu textul pe care îl studiem, reiese că
mintea ucenicilor a zburat la ideea că Domnul Isus a venit ca să
elibereze pe evrei de sub puterea romană şi să restaureze Israelul 2.
Ucenicii, ca şi mulţi alţii evrei, se aşteptau ca Domnul Isus
să Se proclame ca Mesia, îndată ce va ajunge la Ierusalim şi să-Şi
întemeieze, în mod miraculos, o împărăţie pământească.
Mântuitorul le-a spulberat aceste speranţe, arătându-le că între
prima şi a doua Sa venire, va fi un interval mare de timp, în care ei,
cât şi mulţi alţii, vor trebui să lucreze cu sârguinţă pentru El 3.
În acest studiu intitulat Parabola minelor, ne vom ocupa de
trei lucruri: identificarea acestei parabole, descoperirea Domnului
Isus ca Împărat Etern şi prevestirea reîntoarcerii Lui.
602
I. IDENTIFICAREA ACESTEI PARABOLE

Această parabolă se aseamănă mult cu parabola talanţilor,
atât în ce priveşte fondul, cât ş în ce priveşte forma. Datorită
acestui fapt, mulţi exegeţi şi interpreţi şi-au exprimat opinia că,
Mântuitorul a spus una şi aceeaşi parabolă în două variante: una în
Evanghelia după Luca, acum în Ierihon şi, alta în Evanghelia după
Matei, marţi în Săptămâna Patimilor, pe Muntele Măslinilor 4. Dar,
nu puţini comentatori au afirmat cu tărie, că Dascălul Ceresc a
spus două parabole: una cu minele şi alta cu talanţii pentru că,
între ele există şi multe deosebiri de detalii. Spre exemplu: parabola
cu minele, Domnul Isus a spus-o în Ierihon şi, pe cea cu talanţii a
rostit-o în Ierusalim; în parabola cu minele, stăpânul a dat sclavilor
aceeaşi sumă: ”câte o mină la fiecare”, iar în parabola talanţilor,
stăpânul a dat sclavilor sume diferite: cinci, doi şi un talant; în
parabola cu minele, primul sclav a adus stăpânului un profit de
1.000% şi al doilea de 500%, iar în parabola cu talanţii, fiecare
sclav a adus stăpânului un profit de 100% etc (Matei 25:14-30) 5.
Oricare explicaţie am lua-o din aceste două: că erau două
parabole sau una şi aceeaşi în două variante, ele au aceeaşi
însemnătate, pentru că nu schimbă interpretarea parabolei. Dacă,
totuşi ar trebui să alegem o explicaţie, noi o preferăm pe a doua.
Comentatorul A.B. Bruce a zis că, Dumnezeu estimează
lucrarea omului în trei feluri: după abilitatea lucrătorului, după
volumul lucrării şi după motivaţia acesteia.În parabola cu talanţii
avem abilitatea lucrătorului. Datorită acestui fapt, unul dintre
sclavi a primit cinci talanţi şi a câştigat cu ei alţi cinci talanţi; altul
dintre sclavi a primit doi talanţi şi a câştigat cu ei alţi doi, fiecare
după puterea lui; şi al treilea a primit un singur talant, pe care nu
l-a pus în negoţ, ci l-a îngropat. Primii doi erau egali în merit, de
aceea erau răsplătiţi la fel şi, erau lăudaţi cu aceleaşi cuvinte: ”Bine,
sclav bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune
peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!” (Matei
25:21,23). În această parabolă, deşi volumul lucrării şi abilitatea
primilor doi robi diferea, totuşi fiecare dintre ei a câştigat pentru
stăpânul lui un venit dublu şi a fost răsplătit la fel 6. În parabola cu
minele avem de a face cu volumul lucrării. În această parabolă,
toţi sclavii au primit câte o singură mină. Unul dintre ei a câştigat
cu ea alte zece mine şi, drept răsplată, stăpânul i-a oferit
autoritatea peste zece cetăţi şi i-a zis: ”Bine, sclav bun; fiindcă ai fost
credincios în puţine lucruri, primeşte autoritatea peste zece cetăţi”
(v.17). Şi un alt sclav a câştigat cu mina primită alte cinci mine şi i
603
s-a dat, ca recompensă, să conducă cinci cetăţi. Sclavul acesta nu
era lăudat ca primul, pentru că n-a făcut tot ce putea să facă după
capacitatea lui, ci numai pe jumătate, în raport cu volumul lucrării
celui dintâi. Acesta a fost motivul pentru care stăpânul i-a spus
simplu: ”Primeşte şi tu autoritatea penste cinci cetăţi” (v.19) 7. Iar, în
Parabola cu lucrătorii viei, aşa cum am văzut când am tratat
această parabolă în volumul VI, studiul 41, avem estimarea lucrării
după motivaţia acesteia. În această parabolă nu se are în vedere
abilitatea lucrătorului, nici volumul lucrării efectuate, ci scopul cu
care ea este făcută: în mod egoist şi pentru mărirea prestigiului sau
pentru mântuirea celor pierduţi şi spre gloria lui Dumnezeu 8.
Al doilea lucru major, pe care ni-l scoate în evidenţă această
parabolă este
II. DESCOPERIREA DOMNULUI ISUS CA ÎMPĂRAT

ETERN
Fericitul Augustin a zis că, şi cuvintele din versetul 12 care
sună: ”Un om de origine nobilă s-a dus într-o ţară îndepărtată ca
să-şi ia un regat şi apoi să se întoarcă”, Îl reprezintă pe Domnul Isus
şi înseamnă că El i-a părăsit pe evrei şi că S-a dus la neevrei 9.
Această parabolă singulară, care are la bază un eveniment istoric,
se înţelege uşor şi se interpretează corect, numai dacă ţinem cont
de fondul ei istoric 10.
Comentatorii cei mai mulţi şi cei mai documentaţi ca, A.
Edersheim, W. Barclay, F.W. Farrar, J.C. Ryle, L.E. Porter şi alţii,
cred că Domnul Isus S-a referit în versetul 12 la toţi prinţii şi la toţi
împăraţii, care erau pe timpul Lui sub protecţia şi supremaţia
Romei, în general, şi, la cazul lui Arhelau, tetrarhul Iudeii, în mod
special, că ei se duceu la ”Eterna cetate” pentru a fi învestiţi ca
împăraţi de către suveranul Imperiului Roman 11.
Când a murit Irod cel Mare în anul 4 înainte de Cristos, el şi-
a împărţit împărăţia între trei fii: Antipa, Filip şi Arhelau. Împărţirea
aceasta a trebuit validată şi confirmată de către imperatorul roman.
În urma lui Arhelau, iudeii au trimis o delegaţie de 40 de deputaţi,
ca să-l informeze pe Cezar August în legătură cu cruzimile pe care
le-a săvârşit Arhelau, cu scopul de-a nu-l investi cu prerogative
regale în împărăţia tatălui său. August, totuşi l-a ratificat în
moştenirea tatălui său, dar nu ca rege, ci ca tetrarh 12.
Arhelau, înainte de a pleca la Roma, a dat la fiecare slujitor
câte o mină de argint ca să lucreze cu ele în comerţ, până la
întoarcerea lui. La înapoiere, el şi-a răsplătit bine slujitorii, care i-
au fost credincioşi, iar, pe acei cetăţeni, care îl urau şi nu voiau ca
el să domnească peste ei i-a pedepsit aspru.
604
Comentatorii H. Alford, A. Edersheim, W. Barclay şi J.C. Ryle
au zis că, atunci când Mântuitorul a spus parabola aceasta, toţi
ascultătorii Lui şi-au adus aminte de Arhelau şi ştiau că Domnul
Isus a făcut aluzie la cazul acestui tetrarh; şi, cu atât mai mult,
lucrul acesta l-au înţeles locuitorii Ierihonului, pentru că Arhelau a
construit în acest oraş unul dintre cele mai mari şi luxoase palate
regale şi că a locuit în el mult timp, aşa cum ne relatează istoricul
evreu, Iosif Flavius 13.
Domnul Isus, deşi era Împărat Etern, totuşi El S-a comparat
înaintea marelui Său auditoriu cu Arhelau, pentru a fi înţeles de
acest auditoriu, măcar în cea mai mică măsură, în poziţia şi situaţia
Lui în care Se afla. El, cu toate că era Împărat Etern, ştia că Iudeii Îl
urau mai mult decât pe Arhelau şi că, deşi urma să Se proclame la
Ierusalim ca Împăratul lor, El ştia şi că ei nu numai că nu-L vor
recunoaşte, nici ca pe Arhelau, dar Îl vor şi răstigni.
Teofilact din Biserica Primară, Eftimius Zigaben din secolul
al XII-lea şi J.C. Ryle din timpul nostru modern, ne spun că ”Ţara
îndepărtată” a Fiului lui Dumnezeu, în care S-a dus ca să
primească Împărăţia şi din care urmează să Se înapoieze este cerul,
în care Tatăl L-a încoronat ca Împărat Etern şi peste pământ 14.
Cifra de zece este simbolul totalităţii şi al completitudinii.
Domnul Isus Şi-a comparat pe toţi servii şi robii Lui cu aceia cărora
stăpânul le-a încredinţat la plecare câte o mină ca să lucreze cu ea,
în lipsa Lui, până când se va reîntoarce 15. El a spus: ”(Omul acesta
de origine nobilă) a chemat zece din sclavii săi, le-a dat zece mine şi
le-a zis: «Puneţi-le în negoţ până mă voi întoarce»” (v.13). Chemnitius
şi alţi comentatori cred că ,”sclavii” acestui om de neam mare, îi
reprezintă numai pe vestitorii Evangheliei şi nu pe toţi creştinii 16.
Am văzut însă că cifra zece, care este simbolul totalităţii şi al
completitudinii, nu ne permite să luăm cuvântul ”sclavi” în sens aşa
de îngust.
Şi, al treilea lucru major, pe care ni-l scoate în evidenţă
această parabolă este
III. PREVESTIREA REÎNTOARCERII MÂNTUITORULUI

Domnul Isus a zis în parabolă: ”Când s-a întors înapoi, după
ce îşi luase regatul, a pus să-i cheme pe sclavii aceia cărora le
dăduse banii, ca să vadă cât câştigase fiecare cu ei din negoţ” (v.15).
Mântuitorul ne-a vorbit pe fondul întoarcerii lui Arhelau de la
Roma şi a răsplătirii servilor lui loiali cu demnităţi publice, despre a
doua Sa venire şi despre faptul că, atunci va fi şi ziua socotelii
pentru toţi oamenii: pentru cei credincioşi şi pentru cei
necredincioşi.
605
Sclavul fidel, care a câştigat cu mina primită zece mine, a
spus împăratului: ”Doamne, mina ta a mai adus zece mine.” (v.16) Şi
al doilea sclav, tot fidel, care a câştigat cu mina primită cinci mine,
de asemenea, a zis împăratului:”Doamne, mina ta a mai adus cinci
mine” (v.18). Această expresie ne arată umilinţa creştinului. Aceşti
sclavi n-au zis: ”Eu am câştigat cele zece sau cele cinci mine prin
iscusinţa sau prin hărmincia mea”, ci ”mina ta le-a câştigat”. Noi n-
avem nimic cu ce să ne mândrim, pentru că tot ce avem am primit
de la Dumnezeu. Aşa cum a spus Apostolul Pavel în 1 Corinteni:
”Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi
ca şi cum nu l-ai fi primit?” (4:7) 17.
Suma de o mină pe care a primit-o fiecare sclav era mică. Ea,
deşi reprezenta plata pentru trei luni de muncă, totuşi era de 500
de ori mai mică decât un talant şi de 100 de ori mai mare decât o
drahmă. Talantul nu era o monedă, ci o unitate de calcul monetar
în greutate de 36 kg 18. Dar, suma aceasta mică este un mare dar
din partea lui Cristos, dacă o folosim bine în slujba Lui. El ne învaţă
în această parabolă pe fondul răsplătirii sclavilor lui Arhelau cu
demnităţi publice: de-a conduce zece sau cinci cetăţi, că îi va onora
şi îi va ridica pe cei credincioşi la ranguri şi titluri mari, în raport cu
silinţa pe care şi-o dau în mărturia lor pe care o depun pentru
Cristos şi în vestirea Evangheliei Împărăţiei Lui. Dar, răsplata
aceasta, pentru lucrarea şi oboseala noastră, totuşi va fi mai mult
un dar al harului, decât o răsplată, numai că noi vom primi acest
dar al harului în proporţie cu abilitatea, volumul de muncă şi
motivaţia cu care am lucrat 19.
La urmă, a venit înaintea împăratului şi un sclav care n-a
pus mina primită în negoţ. Mântuitorul l-a redat pe acest sclav,
scuzându-se înaintea stăpânului cu următoarele cuvinte, cu care
chiar l-a ofensat: "Doamne, iată-ţi mina pe care am păstrat-o învelită
într-un ştergar; (21) căci m-am temut de tine, fiindcă eşti un om
aspru; iei ce n-ai pus şi seceri ce n-ai semănat" (v.20-21). Expresia
"iei ce n-ai pus şi seceri ce n-ai semănat", era o acuzaţie pe care
sclavul a adus-o împotriva stăpânului, pentru că a considerat că
stăpânul a pretins un câştig fără cheltuieli 20. Numai că sclavul,
fără să-şi fi dat seama, s-a autocondamnat cu aceste cuvinte.
Stăpânul a ştiut să-i închidă gura cu propriile lui cuvinte,
spunându-i: "Sclav rău, te voi judeca după cuvintele tale. Ştiai că
sunt un om aspru, care iau ce n-am pus şi secer ce n-am semănat;
(23) atunci de ce nu mi-ai pus banii la schimbătorii de bani, pentru ca
la întoarcerea mea să-i fi luat înapoi cu dobândă?" (v.22-23). Dacă
sclavul ştia că stăpânul lui era aspru, atunci trebuia, cel puţin, să fi
depus mina la bancă ca să fi avut un profit măcar cât de mic.
606
Unii comentatori au interpretat alegoric "mina învelită şi
păstrată într-un ştergar". Ei au zis că ştergarul, care se pune pe
faţa mortului, simbolizează adormirea conştiinţei vizavi de moartea
sufletului, pentru că mulţi îşi adorm conştiinţa cu concepţia morţii
sufletului, ca şi când, sufletul ar fi muritor, crezând că numai aşa
pot scăpa de osânda şi de chinul veşnic 21. Este adevărat că,
această opinie ne arată o realitate, dar care n-are nimic comun cu
parabola pe care o studiem.
Mântuitorul a spus parabola aceasta evreilor, dar, şi în
atenţia creştinilor, pentru că sclavul acesta, care nu şi-a pus mina
în negoţ, ci a invelit-o într-un ştergar, i-a reprezentat pe evrei,
fiindcă ei erau chemaţi nu numai să-L primească primii pe Cristos,
dar să-L şi mărturisească înaintea tuturor naţiunilor pământului.
Numai că, evreii nu şi-au pus această mină în negoţ, ci au învelit-o
într-un ştergar, de aceea, când va veni Cristos a doua oară ca să
judece lumea, Dumnezeu va fi aspru cu ei şi, ei nu vor putea să
aibă atunci nici un cuvânt de dezvinovăţire. Iar sclavii, care şi-au
pus minele în negoţ şi, unul dintre ei, a câştigat cu mina primită
alte zece mine şi, altul a câştigat cu mina primită alte cinci, îi
reprezintă pe creştini şi, în special, pe aceia care Îl mărturisesc pe
Cristos cu mare zel şi devotament, aşa cum era Martin Luther şi
mulţi alţii.
Mântuitorul a redat în continuare drama acestei parabole,
spunând: "Apoi, (împăratul) le-a zis celor ce erau de faţă: «Luaţi-i
mina şi daţi-o celui ce are zece mine» (25). «Doamne», i-au zis ei, «el
are zece mine» (26). Iar el le-a zis: «Vă spun că celui ce are, i se va da;
dar de la cel ce n-are, i se va lua chiar şi ce are»" (v.24-26). Slujitorii,
neputând să înţeleagă, cum de le-a poruncit împăratul să ia de la al
treilea sclav, singura mină pe care o avea şi s-o dea la robul care
avea zece mine, de aceea i-au zis miraţi: "Doamne, el are zece mine".
La care nedumerire şi, chiar nedreptate aparentă, împăratul a
răspuns solemn: "Vă spun că celui ce are, i se va da; dar de la cel ce
n-are, i se va lua chiar şi ce are."
Am văzut, mai înainte, că Domnul Isus i-a asemănat pe evrei
cu sclavul care n-a pus mina primită în negoţ, ci a învelit-o într-un
ştergar, iar pe creştini, cu sclavii, care au câştigat cu mina primită
unul zece şi altul cinci mine. Aceasta înseamnă că Fiul lui
Dumnezeu a spus în Ierihon, cetatea preoţilor şi a negoţului în
termenii comerţului că evreii, lepădându-se de El, Mesia cel
adevărat, Dumnezeu sta gata să le retragă menirea de a-L
mărturisi; că această lucrare, aveau s-o primească creştinii; şi că
mulţi dintre creştini, urmau să-L mărturisească cu mare râvnă, că
El este Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii.
607
La reîntoarcerea Fiului lui Dumnezeu, va avea loc şi o altă
tragedie, pentru că atunci nu va fi numai ziua socotelii, ci şi timpul
de judecată şi condamnare veşnică. În final, Mântuitorul a pus în
gura împăratului din parabolă, cuvintele: "Cât despre vrăjmaşii mei
care n-au vrut să domnesc eu peste ei, aduceţi-i încoace şi tăiaţi-i
înaintea mea" (v.27). Teofilact, A. Edersheim şi J.C. Ryle spun că,
"vrăjmaşii" care n-au vrut ca împăratul din parabolă să domnească
peste ei, reprezentau Israelul, în general, şi Ierusalimul, în
special; dar nu numai pe aceştia, ci şi pe toţi oamenii de pe glob,
care nu vor să-L accepte pe Fiul lui Dumnezeu ca Domnul şi
Mântuitorul lor personal 22. Teofilact a observat că există o mare
legătură între cuvintele Domnului Isus din această parabolă şi între
strigătul evreilor atunci când Mântuitorul se afla înaintea lui Pilat.
Evanghelistul Ioan a scris: "…Pilat le-a zis iudeilor: «Iată-L pe regele
vostru!» (15). Dar ei au strigat: «Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!». «Să-L
răstignesc pe Regele vostru?» le-a zis Pilat. Preoţii cei mai de seamă
au răspuns: «Noi n-avem alt rege decât pe Cezar!»" (19:14-15).
Comentatorii A. Edersheim şi J.C. Ryle au zis, în continuare, că aici
nu avem numai prezicerea distrugerii templului, a dărâmării
Ierusalimului şi a risipirii Israelului printre toate popoarele lumii,
care toate s-au împlinit cu cea mai mare exactitate în anul 70 după
Cristos, dar şi marea avertizare pe care a făcut-o Fiul lui
Dumnezeu, atât evreilor, cât şi tuturor celorlalţi oameni de pe
pământ, că dacă nu-L vor accepta pe El ca Domn şi Mântuitor şi
nu-L vor mărturisi şi altora, vor ajunge după judecata de apoi, la o
ruinare totală şi veşnică 23. Dacă Dumnezeu, la a doua venire a lui
Cristos, va condamna aspru pe evrei, pentru că nu I-au pus mina în
negoţ şi n-au vrut să-I accepte Fiul ca Domn şi Mântuitor, atunci,
cu cât mai aspru va pedepsi El pe aceia care zic că sunt creştini şi,
totuşi nu L-au acceptat pe Cristos în viaţă ca Domn şi Mântuitor, şi
nu şi-au pus mina mărturisirii lor în marele negoţ al câştigării
semenilor pentru Cristos şi Împărăţia Lui, ca să fie mântuiţi şi să
ajungă la viaţa şi fericirea eternă din cer.
Evanghelistul Luca a scris: "După ce a vorbit astfel, Isus a
pornit în frunte şi Se urca spre Ierusalim" (v.28). Îndată ce
Mântuitorul a terminat parabola, a pornit spre Ierusalim în fruntea
unei coloane lungi de pelerini, care se oprise şi se îngrămădise în
jurul Lui, ca să-L asculte ce spunea 24. Acum, la acest Paşte, El
mergea la Ierusalim nu ca la Sărbătoarea Corturilor pe ascuns, ci
deschis, festiv şi demonstrativ, împrteună cu apostolii şi cu o mare
mulţime de pelerini, ca El Însuşi, să fie Mielul pascal al lui
Dumnezeu pentru răscumpărarea neamului omenesc 25.
608
Şesul Ierihonului era sub nivelul Mării Mediterane cu 200 de
metri. Drumul, de la Ierihon la Ierusalim era greu, deoarece el
trecea printr-o vale care urca spre sud-vest, aproape încontinuu,
timp de şase ore. Acest drum, deşi nu era mai lung de 25 km, totuşi
el era foarte greu, pentru că atingea la Ierusalim cota de 1.000
metri de la nivelul Mării Mediterane 26.
Domnul Isus a rămas în Betania, iar mulţimile care Îl

însoţeau şi-au continuat drumul spre Ierusalim, care se afla la 3
km de Betania 27.

3. Op. cit. p. 298, 303;
Diamandi, S., Activitatea şi Învăţătura, Vol. II, p. 421-422;
5. Op. cit. p. 796;
7. Op. cit. p. 273;
Josephus, F., Antiquities XVII, 9. 4; XVII, 12. 2.
Josephus, F., Antiquities XVII, 13. 1.
15. Op. cit. p. 299.
609
16. Op. cit. p. 304.
17. Op. cit.
Barclay,W., The Gospel of Matthew, Vol.II, p.356;
Davis, J.D., The Westminster Dictionary of the Bible,
p. 405,590;
Dicţionar Biblic, Oradea, p. 132.
610
Harta cu călătoriile misionare ale Domnului Isus
611
612
BIBLIOGRAFIE
Arnold, E., Salt and Light: Talks and Writings on the Sermon on
the Mount, Rifton, N.Y., The Plough Publishing House,
1967.
Arthur, W.Pink., Exposition of the Gospel of John, Vol. III.
Balmforth, H., St. Luke. Clarendon Bible (Oxford, 1930 School
edition 1935).
Barclay, William: The Gospel of Matthew 2 vols.
- The Gospel of Mark.
- The Gospel of Luke.
- The Gospel of John 2 vols.
- The Letters of James and Peter.
- The Revelation of John 2 vols. (The Daily
Study Bible), Revised Edition, The Saint Andrew Press,
Edinburg (1965), 1977.
Beasley-Murray, G.R., The Book of Revelation (New Century Bible)
Luisvile, Ketucky, USA 1974.
Berkhof, L., Systematic Theology, Rev. Ed. Grand Rapids:
Eerdmans, 1953.
Bonner, C., Traces of Thaumaturgic Technique in the Miracles,
(Harvard Theological Review 20, 1927).
Bria, Ion, Iisus Hristos, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992.
Bruce, A.B., The Training of the Twelve, Edition IV, Kregel
Publication, Grand Rapids, Michigan (1894), 1988.
Bruce, F.F., The Gospel of John, Edinburg 1983.
- Revelation of John, The International Bible
Commentary, Marshall, Pickering, Zondervan 1986,
Michigan, USA.
Bultmann, R.,The Gospel of John, Oxford, 1971.
Bunaciu, I., Explicarea Evangheliilor, Bucureşti, 1981.
Caird, G.B., St. Luke. Pelican Gospel Commentaries,
Harmondsworth, 1963.
Calvin, J., Calvin's Commentaries, Grand Rapids. In Evanggelium
Joannis Commentarii
(Berolini, 1553). Scurte expuneri ale credinţei reformate,
tradusă din engleză de H. Beveridge, 1958, Vol. III.
Campbell, D.B.J., The Synoptic Gospels, London, 1966, reprint
1981.
Carrol, K.L., The Fourth Gospel and Exclusion of Christians
from the Synagogue, Buletin of the John Rylands,
Univerity Library 40, 1958.
613
Carson, D.A., Moo, J.D., Morris, L., An Introduction to the New
Testament, Apollos, 38 De Montort Street, Leicester,
1992.
Chamberlain, W.D., An Exegetical Grammer of the Greek New
Testament, New York, 1941.
Clermont - Ganneau, C.S., Sarcophagi. PEQ (Palestine Exploration
Quarterly 6, 1874).
- Recovery of Jerusalem.
Creed, J.M., The Gospel According to St. Luke (London:
Macmillan (1930) 1950. On the Greek text).
Darby, J.N., The Gospel of Luke, London, 1859.
- The Man of Sorrows. Glasgow: Pickering and Inglis,
n.d.
Davis, J.D., The Westminster Dictionary on the Bible. London
and New York, 1944.
Derett, J.D.M., Law in the New Testament, 1970.
Diamandi, S., Activitatea şi Învăţătura, Vol. II, (Fiul lui
Dumnezeu - Fiul Omului). Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1943.
Dodd, C.H., The Interpretation of the Fourth Gospel, University
Press, Cambridge, 1953.
- The Parables of the Kingdom (1935), ed. a III-a, rev.,
London, Nisbet, 1936.
Dragomir, Stancu, Studii asupra Evangheliilor, Vol. IV.
- Studii asupra Apocalipsei, Vol. II.
Edersheim, A., The Life and Times of Jesus The Messiah: New
Updated Edition. Copyright 1993 by Hendriksen
Publishers, Inc. ISBN. Fourth Printing-April 1997.
Printed in USA, Reprinted London 1959.
Ellis, J.D., The Gospel of John. (The International Bible
Commentary by F.F. Bruce), USA Zondervan Publishing
House, Grand Rapids, Michigan, 1986.
Ellison, H.L., The Gospel of Matthew. (The International Bible
Commentary by F.F. Bruce), USA Zondervan Publishing
House, Grand Rapids, Michigan, 1986.
Eusebiu, Ecclesiastical History. Popular Ed., Baker, Grand
Rapids, Michigan, 1974.
Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, traducere de I.P.S.
Nicodim, patriarhul României, editura şi tiparul Sfintei
Monastiri Neamţu, 1945.
Finkelstein, L., The Jews: Their History, Culture and Religion,
two volumes, NeW York, 1949.
614
Freed, E.D., Old Testament Quotations in the Gospel of John,
Leiden, 1965.
Gaebelein, A.C., Matthew. The Annotated Bible, 9 vols., Neptune,
New Jersey, Loizeaux Brothers, ed. rev., 1970.
Geldenhuys, J.N., The Gospel of Luke. (Commentary of the Gospel
of Luke, NLC London, 1950).
Godet, L.F., St. Luke. (A Commentary on The Gospels), Vol. I,
Translated from the Second French Edition by E.F.
Shalders. A Fourth Edition, Edinburgh (1864) 1887:
T.T. Clark, 38 George Street.
Gould, E.P., The Gospel According to St. Mark. (International
Critical Commentary), New York, 1907.
Grant, F.C., The Gospel According to St. Mark. (Interpreter's
Bible, Vol. VII, New York and Neshville, 1951).
Green, S., Scripture Testimony to the Deity of Christ.
Grosheide, F.W., Het Heilig Evangelie Volgens Johannes.
Kommentaar op het Nieuwe Testament, Ansterdam
(1886) 1950, 2 vols.
Halley, H.H., Manual Biblic. Traducere din limba engleză de către
Doru Motz 1983. (Pocket Bible Handbook, Chicago 90,
Illinois, 1948).
Harrison, E.F., Viaţa lui Cristos. Traducere din limba engleză de
către Dou Motz 1980.
Hendriksen, W., The Gospel of Mark, (New Testament
Commentary). The Banner of Truth, Edinburgh,
Reprinted (1976) 1987.
- The Gospel of John, 2 vols.
- More than Conquerors, sixth edition, Grand Rapids,
Michigan (1952) 1982.
- Lectures on the Last Tings.
Hermann Menge, Taschenwörterbuch der griechischen und
deutschen Spache, Berlin 1910.
Hodge, A.A., The Atonement, Philadelphia, 1867.
Hoekema, A.A., Biblia şi Viitorul, Societatea Misionară Română,
Wheaton, Illinois USA, 1993.
Hort, F.J.A., Wey, Truth and the Life, New York, MacMillan, 1894.
Howard, W.F., Christianity according to St. John, In The
Interpreter's Bible, vol. 8, New York 1952.
Ironside, H.A., Expository Notes on Gospel of Mark, (Ironside,
H.A., New York: Loizeaux Brothers, 1947).
Iustin Martirul, Dialog cu Trifon, Ante.Nicene Fathers, ten
volumes, reprint Rapids, 1950.
Înţelepciunea lui Solomon (carte apocrifă).
615
Jeremias, J., The Parables of Jesus, E.T. (1954) 2 ed., Eng.
Trans., London, 1963.
- Hades, TDNT, Vol. I.
Keim, Th., Geschichte Jesu von Nazara, Vol. III, Zürich, 1875.
Kelly, W., An Exposition of the Gospel of Luke, London, Pickering
and Inglis, n.d.
Keneth, S.L., A History of Christianity, New York, Harper and
Row, 1953.
Koch, U., Deutsch-griechisches Taschenworterbuch, 8 ediţie,
Berlin, 1902.
Krealing, C.H., Christian Burial Urns, Biblical Archaeologist 9
(1946).
Lampe, G.W.H., Luke, In Peake's Commentary on the Bible,
London, 1962.
Lang, G.H., Parabolic Teaching, London, 1946.
Lenski, R.C.H., Interpretation of St. Mark's and St. Luke's
Gospels, Columbus, Ohio (1931), 1934.
Liddel and Scott, A Greek English Lexicon, London, II.
Lightfoot, R.H., St. Matthew's Gospel, Oxford, 1947, Vol. II.
Lindars, B., Behind the Fourth Gospel, SPCK, London, 1971.
Lopuhin, A.P., Istoria Biblică, Vol. V, Traducere de Nicodim,
patriarhul României, Bucureşti, 1946.
- Comentar la Evanghelia după Matei, Traducere de
Nicodim, patriarhul României, Bucureşti, 1948.
MacArthur, J.F., Evanghelia după Isus, Societatea Misionară
Română, Wheaton, Illinois, SUA, 1992.
MacDonald, W., Comentar la Noul Testament. (Biliever's Bible
Commentary - New Testament, Christliche Literatur.
Verbreitung 1989), Traducător Doru Motz 1998.
MacNeil, A.H., The Gospel According to St. Matthew, Macmillan
Commentary, On the Greek Text, London, 1915.
Manson, T.W., The Saying of Jesus, London 1949.
- The Servant - Messiah, Philadelphia, 1946.
Matthew, Henry, Acta to Revelation, Commentaries, Vol. VI,
MacDonald Publishing Company - McLean, Virginia,
1721.
McDowell, J., Mărturii care cer un verdict, Publicată de
Societatea Misionară Română, Wheaton Illinois, SUA,
1992.
Merrill, C.T., John: The Gospel of Belief, Grand Rapids, William B.
Eerdmans Publishing Co., 1948.
Miller, J.L., Encyclopedia of Bible Life, New York and London,
1944.
616
Montefiore, C.G., The Synoptic Gospels, London, Macmillan, Vol. I,
1927.
Neil, W., The Acts of Apostles in the New Century Bible,
Olimphants, Marshall, Morgan and Scott 1973.
Plummer, A., The Gospel According to St. Luke, ICC, Edinburgh,
1896, On the Greek text.
Pollard, T.E., Studia Evangelica 6. Texte und Untersuchungen
102. The Raising of Lazarus, Berlin, 1973.
Porter, E.L., The Gospel of Luke. (The International Bible
Commentary by F.F. Bruce), USA
Zondervan Publishing House, Grand Rapids, Michigan,
1986.
Robertson, A.T., The Minister and his Greek New Testament,
New York, 1923.
- The Pharisees and Jesus, New York, 1920.
- Word Pictures in the New Testament, New York and
London, 1932, Vol. I, V.
Robinson, T.H., The Gospel of Matthew.
Robinson, J.A.T.,The Parable of the Shepherd (John 10:1-5).
Twelve New Testament Studies, London, 1962.
- Biblical Researches in Palestine, Vol. I.
Ryle, J.C., Matthew (Expository on the Gospels).
- Luke, 2 vols.
- John, England, The Banner of Truth Trust, Edinburgh,
Edition 1985.
Schechter, S., Geniza Specimens: Liturgy Jewish Quarterly Review
10 (1898-99).
Schlatter, A., Der Evangelist Johannes, Stuttgard, 1930.
Short, S.S., Mark, (The International Bible Commentary by F.F.
Bruce). The Banner of Truth Trust, Edinburgh, Edition
1985.
Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, Bucureşti, 1953.
Steward, J., Life and Teaching of Jesus Christ, Nashville,
Abingdon Press, 1958.
Stonehouse, B.N., The Witness of Luke to Christ, Grand Rapids,
Baker (1944), 1979.
- Origins of the Synoptic Gospels.
Strack and Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament aus
Talmud und Midrasch, 5 vols, München, 1922-28.
Streeter, B.H., The Four Gospels, London, 1930.
Swete, H.B., The Gospel According to St. Mark, London, 1913,
Grand Rapids, 1956.
Taylor, V., The Gospel According to St. Mark, London, 1953.
617
Thomson, W.M., The Land and the Book, Vol. II, London, 1863.
Torrey, C.C., Our Translated Gospels, London, 1936.
Trench, R.C., Notes of Parable, The second ed. 1888, Grand
Rapids,
Vernon, C.G., The Reason for our Hope, Chicago, Moody Press,
1945.
Vine, W.E., An Expository Dictionary of New Testament Words,
Thomas Nelson Publishers, New York (1981) 1984.
Walvoord, F.J., The Revelation of Jesus Christ, Moody Press,
Chicago, 1966, Thirteenth Printing, 1977.
Warfield, B.B., Christology and Criticism, New York, Oxford,
1929.
- Children, HDCG, I.
Westscott, B.F., Characteristics of the Gospels Miracles,
Cambridge, Eng., Macmillan 1859.
Wilcock, M., The Message of Revelation, Inter-Versity Press,
Leicester, England, 1975.
Zahn, Th., The Gospel of Matthew, (Das Evangelium aus Mattäus).
Introduction to the New Testament, Leipzig, 1908. (Engl.
Tr., Edinburgh, 1909).
618
CUPRINS
Timpul Titlul studiului Locul Marcu Matei Luca Ioan Pag
36.782.29 Cuvânt înainte 8

1 Sărb.Inoirii Vindecarea unui orb Templu 9:1-12 12
Templ Ierusal
din naştere
2 Decembrie Examinarea orbului “ 13-34 30
vindecat de către
Marele Sanhedrin
3 “ Intervenţia “ 35-41 43
Mântuitorului
4 “ Păstorul cel Bun “ 10:1-6 54
5 “ Cristos, Uşa Oilor “ 7-10 68
6 “ Felurile păstorilor “ 11-15 78
7 “ O Turmă şi un Păstor “ 16 87
8 “ Un ieşit din minţi sau “ 17-21 96
Fiu de Dumnezeu
9 “ Cristos, marea şi “ 107
adevărata împlinire a 22-28
promisiunii lui
Dumnezeu
10 “ Rostirea unei afirmaţii “ 29-39 118
cu riscul vieţii
11 “ Misiunea Domnului Pereea 10:1 19:1-2 40-42 131
Betabara
Isus din Pereea
12 367.783.30 Pilda smochinului Pereea 13:6-9 142
neroditor
13 “ Vindecarea unei fmei “ 10-17 151
gârbove
14 “ Riscul de a rămâne “ 22-30 160
afară
15 “ Apropierea crucii “ 31-35 169
16 “ Vindecarea unui “ 14:1-6 177
hidropizit
17 “ Pilda acordării “ 7-11 185
priorităţii semenilor
noştri
18 “ Sfaturile “ 12-14 192
Mântuitorului date
gazdei
19 “ Pilda celor invitaţi la “ 15-24 199
cină I
20 “ Pilda celor invitaţi la “ 14-24 208
cină II
619
21 Februarie Preţul adevăratei “ 25-35 217
ucenicii

22 “ Pilda oii pierdute “ 15:1-7 230
23 “ Pilda drahmei pierdute “ 8-10 242
24 “ Drama fiului pierdut I “ 11-32 250
25 “ Drama fiului pierdut II “ “ 262
26 “ Un exemplu bun de la “ 16:1-13 277
un om rău
27 “ Oamenii de netrezit la “ 14-18 290
realitate
28 “ Parabola bogatului “ 19-31 301
nemilostiv şi săracul
Lazăr I
29 “ Parabola bogatului “ “ 315
nemilostiv şi săracul
Lazăr II
30 “ Instruirea ucenicilor I “ 17:1-10 327
31 “ Instruirea ucenicilor II “ “ 339
32 Martie Vindecarea celor zece Samaria 11-19 348
leproşi
33 “ Timpul venirii Pereea 20-37 358
Împărăţiei lui
Dumnezeu
34 “ Parabola judecătorului “ 18:1-8 375
nedrept
35 “ Parabola fariseului şi “ 9-14 383
a vameşului
36 “ Interzicerea divorţului “ 10:10- 19:10- 394
12 12
I
37 “ Interzicerea divorţului “ “ “ 406
II
38 “ Tabloul Domnului “ 13-16 13-15 15-17 417
Isus cu copilaşii
39 Aprilie Tânărul bogat I “ 17-31 16-30 18-30 431
40 Tânărul bogat II “ “ “ “ 448
41 Parabola cu lucrătorii “ 20:1- 460
viei 16
42 Joi Învierea lui Lazăr I Betabara 11:1-10 471
43 28 Adar Învierea lui Lazăr II “ 11-19 483
44 “ Învierea lui Lazăr III Betania 20-27 492
45 “ Învierea lui Lazăr IV “ 28-44 503
46 Vineri Condamnarea Ierusalim 45-54 519
Efraim
1 Nisan Domnului Isus la
moarte
620
47 “ Domnul Isus Îşi În drum 10:32- 17-19 18:31-34 532
spre 34
prezice moartea şi
Ierusal
învierea
48 “ Cererea fiilor lui “ 35-45 20-28 541
Zebedei
49 “ Vindecarea orbului Ierihon 46-52 29-34 35-43 556
Bartimeu şi a
tovarăşului lui
50 “ Omul mic înaintea “ 19:1-10 572
unui faliment mare
51 Vineri Parabola minelor “ 11-28 590
8 Nisan
Bibliografie 602
EVANGHELIA DUPĂ MARCU
Cap Versete Titlul studiului Studiul Pag
10 1 Misiunea Domnului Isus din Pereea, 11 131

Matei 19:1-2; Ioan 10:40-42
10-12 Interzicerea divorţului I, Matei 19:10-12 36 394
“ Interzicerea divorţului II 37 406
13-16 Tabloul Domnului Isus cu copilaşii, 38 417
Matei 19:13-15; Luca 18:15-17
17-31 Tânărul bogat I, Matei 19:16-30; Luca 39 431
18:31-34
“ Tânărul bogat II 40 448
32-34 Domnul Isus Îşi prezice moartea şi 47 532
învierea, Matei 20:17-19;
Luca 18:31-34
35-45 Cererea fiilor lui Zebedei, Matei 20:20- 48 541
28
46-52 Vindecarea orbului Bartimeu şi a 49 556
tovarăşului lui, Matei 20:29-34;
621
Luca 18:35-43
EVANGHELIA DUPĂ MATEI
19 1-2 Misiunea Domnului Isus din Pereea, 11 131

Marcu 10:1; Ioan 11:40-42
10-12 Interzicerea divorţului I, Matei 10:10-12 36 394
“ Interzicerea divorţului II 37 406
13-15 Tabloul domnului Isus cu copilaşii, 38 417
Marcu 10:13-16; Luca 18:15-17
16-30 Tânărul bogat I, Marcu 10:17-31; Luca 39 431
18:18-30
“ Tânărul bogat II, 40 448
20 1-16 Parabola cu lucrătorii viei 41 460
învierea, Marcu 10:32-34;
Luca 18:31-34
20-28 Cererea fiilor lui Zebedei, Marcu 10:35-45 48 542
tovarăşului lui, Marcu 10:46-52;
Luca 18:35-43
622
EVANGHELIA DUPĂ LUCA
13 6-9 Pilda smochinului neroditor 12 142

10-17 Vindecarea unei femei gârbove 13 151
22-30 Riscul de a rămâne afară 14 160
31-35 Apropierea crucii 15 169
14 1-6 Vindecarea unui hidropizit 16 177
7-11 Pilda acordării priorităţii semenilor noştri 17 185
12-14 Sfaturile Mântuitorului date gazdei 18 192
15-24 Pilda celor invitaţi la cină I 19 199
“ Pilda celor invitaţi la cină II 20 208
25-35 Preţul adevăratei ucenicii 21 217
15 1-7 Pilda oii pierdute 22 230
8-10 Pilda drahmei pierdute 23 242
11-32 Drama fiului pierdut I 24 250
“ Drama fiului pierdut II 25 262
16 1-13 Un exemplu bun de la un om rău 26 277
14-18 Oamenii de netrezit la realitate 27 290
19-31 Parabola bogatului nemilostiv şi săracul 28 301
Lazăr I
“ Parabola bogatului nemilostiv şi săracul 29 315
Lazăr II
17 1-10 Instruirea ucenicilor I 30 327
“ Instruirea ucenicilor II 31 339
11-19 Vindecarea celor zece leproşi 32 348
20-37 Timpul venirii Împărăţiei lui Dumnezeu 33 358
18 1-8 Parabola judecătorului nedrept 34 375
9-14 Parabola fariseului şi a vameşului 35 383
15-17 Tabloul Domnului Isus cu copilaşii Marcu 38 417
10:13-16; Matei 19:16-30
18-30 Tânărul bogat I, Marcu 10:17-31; Matei 39 431
19:16-30
“ Tânărul bogat II 40 448
învierea, Marcu 10:32-34; Matei 20:17-19
tovarăşului lui, Marcu 10:46-52; Matei
20:29-34
19 1-10 Omul mic înaintea unui faliment mare 50 572
623
11-28 Parabola minelor 51 590
EVANGHELIA DUPĂ IOAN
9 1-12 Vindecarea unui orb din naştere 1 12

13-34 Examinarea orbului vindecat de către 2 30
Marele Sanhedrin
35-41 Intervenţia Mântuitorului 3 43
10 1-6 Păstorul cel Bun 4 54
7-10 Cristos, Uşa Oilor 5 68
11-15 Felurile păstorilor 6 78
16 O Turmă şi un Păstor 7 87
17-21 Un ieşit din minţi sau Fiu de Dumnezeu 8 96
22-28 Cristos, marea şi adevărata împlinire a 9 107
promisiunii lui Dumnezeu
29-39 Rostirea unei afirmaţii cu riscul vieţii 10 118
40-42 Misiunea Domnului Isus din Pereea, 11 131
Marcu 10:1; Matei 19:1-2
11 1-10 Învierea lui Lazăr I 42 471
11-19 Învierea lui Lazăr II 43 483
20-27 Învierea lui Lazăr III 44 493
28-44 Învierea lui Lazăr IV 45 503
45-54 Condamnarea Domnului Isus la moarte 46 519
624

Dragomir Stancu-Studii Asupra Evangheliilor Vol. 6

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dragomir Stancu-Studii Asupra Evangheliilor Vol. 6

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile



Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Culegere text: Mărioara Bogdan

Tipar executat sub comanda

Datoria une biserici este să cunoască cele

preşedinte între anii

Mă bucur că am onoarea să fac prezentarea acestei lucrări

Am avut o mare dorinţă să cunosc îndeaproape atât viaţa şi

Comentariile asupra Evangheliei după Matei

Comentariile asupra Evangheliei după Marcu

Comentariile asupra Evangheliei după Luca

Comentariile asupra Evangheliei după Ioan

1. VINDECAREA UNUI ORB DIN NAŞTERE

1. Când trecea, Isus a văzut pe un orb din naştere.

I. PROVENIENŢA ORBIRII ACESTUI OM

Reconstituirea Templului lui Irod de către Muzeul Biblic din Amsterdam

II. METODELE DE VINDECARE ALE MÂNTUITORULUI

Aprovizionarea oraşului cu apă era întotdeauna în pericol, în

Bazinul Siloam, săpat în stâncă în

Apostolul Ioan se delecta

III. GLORIA LUCRĂRILOR LUI CRISTOS

1. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 208;

13. L-au adus la farisei pe cel ce fusese orb mai înainte.

I. INTEROGAREA ORBULUI VINDECAT DE CĂTRE

II. INTEROGAREA PĂRINŢILOR ACESTUIA DE CĂTRE

Al treilea act din scena examinării orbului din naştere de

III. DIN NOU INTEROGAREA FOSTULUI ORB DE CĂTRE

I. EXCLUDEREA ORBULUI VINDECAT DIN SINAGOGĂ

II. INCLUDEREA ORBULUI VINDECAT ÎN TURMA

III. AVERTIZAREA PE CARE A FĂCUT-O DOMNUL ISUS

1. MacNeil, A.H., The Gospel acording to St. Matthew, p. 197;

1. "Adevărat, adevărat vă spun că cine nu intră pe uşă în

I. DEMASCAREA PĂSTORILOR FALŞI ŞI RĂI

II. DESCOPERIREA MARELUI ŞI BUNULUI PĂSTOR

Israelul pe timpul Domnului Isus

Echipamentul păstorului era foarte simplu, compus din

Oile îşi urmează păstorul

III. CHEMAREA OILOR FĂCUTĂ DE CĂTRE MARELE ŞI

1. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 52.

7. Isus le-a mai zis: "Adevărat, adevărat vă spun că Eu sunt

I. DESCOPERIREA DOMNULUI ISUS ÎN CALITATE DE

Domnul Isus când a zis cărturarilor, fariseilor şi întregii

Uşa de la staulul oilor

În al doilea rând, textul citat ne arată

II. DEMASCAREA DIN NOU A CĂRTURARILOR ŞI A

III. PROMISIUNILE DOMNULUI ISUS FĂCUTE OILOR

1. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 225;

11. Eu sunt Păstorul cel Bun. Păstorul ce Bun îşi dă viaţa

În Israel, păstorul se făcea răspunzător pentru oi în mod

II. PĂSTORI FALŞI

Toma de Aqvino, W. Barclay şi D.B.J. Campbell au spus că

1. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, pp. 62-63.

16. Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe

I. REZULTATUL ÎNFRÂNGERII UNEI CONCEPŢII GREŞITE

II. REZULTATUL UNEI STRATEGII FOARTE ÎNŢELEPTE

III. MAREA ŞI FINALA REALIZARE

I. MAREA DECLARAŢIE A MÂNTUITORULUI

II. DIVIZAREA POPORULUI

III. PĂREREA UNORA CĂ, DOMNUL ISUS ERA STĂPÂNIT

IV. CUM O ALTĂ PARTE DIN POPOR A CREZUT CĂ

1. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 66.

22. În Ierusalim se celebra atunci sărbătoarea Înnoirii

I. TIMPUL ŞI LOCUL SCENEI